Vasile Hozan - Predici Pentru Paști-Vol.2

PREDICI PENTRU PAȘTI volumul 2

1

„…noi propovăduim pe Hristos cel răstignit…“ (1 Corinteni 1:23)

VASILE HOZAN

PREDICI pentru

PAȘTI volumul 2

EDIȚIA a DOUA Montreal - 2015

3

2015 Vasile Hozan e-mail: [email protected] Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată în vre-un sistem informațional, transmisă în orice formă și prin orice mijloace electronice, mecanice, de fotocopiere, înregistrare sau de orice altă natură, fără permisiunea prealabilă, în scris, a deținătorului de copyright. Fragmente scurte pot fi folosite în scopuri critice.

Editor: Dumitru Roșu 401-125, Ave.Dorval, Dorval, QC, Canada, H9S 3G7 Tel. (514)794-3464 e-mail: [email protected]

Imagine copertă: Africa Studio – www.fotolia.com

Notă: Pentru ediția de față, citatele biblice au fost preluate din Biblia sau Sfânta Scriptură, versiunea Dumitru Cornilescu, București, 1923.

Dépôt légal : 2015 Bibliothèque et Archives nationales du Québec Bibliothèque et Archives Canada ISBN 978-2-924375-25-9

4

C U P R I N S ______
______ Gânduri de lector ............................................................................7 Cuvânt de început ...........................................................................9 Paștele la evrei – Pesach ...............................................................12 Isus trebuia să urmeze profețiile Vechiului Testament..............16 Isus Hristos, Mielul lui Dumnezeu-17. Încercarea credincioșiei lui Simon Petru ....................................19 Rugăciunea din Grădina Ghetsimani-19; Petru luptă cu sabia să-L apere pe Domnul Isus-20; Tăgăduirea lui Petru-20; Cauzele lepădării lui Petru-21; Pocăința lui Petru-22. Duminică - ziua întâi. Intrarea triumfală în Ierusalim .............23 Duminica Floriilor-24;S-a înspăimântat stăpânul lumii-31; Biblia-36. Luni – ziua a doua .........................................................................37 Smochinul neroditor-38; Smochinul blestemat-44; Timpul smochinelor-48; Izgonirea vânzătorilor din Templu-54. Marți – ziua a treia .......................................................................56 Miercuri – ziua a patra .................................................................58 O experiență din India-58; Zeciuiala, baza de calcul a darului-59; Fariseii vechi și noi-60; Poezia fariseilor-72. Joi – ziua a cincea ..........................................................................74 Noul Legământ-74; Ce importanță are Cina Domnului pentru credincios?-77; Evenimentele din timpul Cinei-84; Cuvinte de rămas bun-87; O predică despre Cina Domnului-89; O altă predică despre Cina Domnului-97. Vineri – ziua a șasea ....................................................................101 Drumul spre Ghetsimani-101; Ce știm noi despre Muntele Măslinilor?-102; Rugăciunea Mântuitorului în Ghetsimani-105; De ce era vestit Baraba?-109; Isus sau Baraba?-111; Gabata-113; Via Dolorosa-114; Răstignirea-118; Vina lui Isus-120; Iosif din Arimatea și Nicodim. Îngroparea-122. Judecata înaintea lui Pilat ……………………………………..124 1.Pontius Pilat-125; 2.Isus apare în fața lui Pilat-128; 3.Audierea lui Isus în particular de către Pilat-130; 4.Isus în fața lui Irod-132;

5

5.Isus din nou în fața lui Pilat-133; 6.Ultimul apel al lui Pilat-136; 7.Ultima confruntare cu Pilat-137; 8.Tragica renunțare a lui Pilat138; Scepticul-140. Moartea lui Isus, o mare șansă …………………………….….141 Dovezi uimitoare ale credibilității Bibliei ………………...…..147 1.Profețiile împlinite-148; 2.Descoperirile arheologice-150; 3.Consecvența cuprinsului Bibliei-153; 4.Confirmarea externă-155; 5.Exactitatea și anticipația Bibliei-156; 6.Dovada manuscriselor-158; 7.Corectidudine Bibliei privind eșecurile eroilor săi-160; 8.Ucenicii acceptă de bună voie suferința-161; 9.Puterea de transformare în bine a Bibliei-162; 10.Mărturia lui Isus, Fiul lui Dumnezeu-163. Sâmbătă – ziua a șaptea ………………….……………………166 Duminică – ziua a opta, sau întâia zi ……………………...….167 Necrolog. Exclamațiile Învierii-168; De atunci (poezie)-170; Moartea și Învierea lui Isus-170; „Și nu vreți să veniți la Mine ca să aveți Viața”-189; A fost vreodată Iuda mântuit?-201. Isus – Lumina lumii ....................................................................204 Numele lui Isus-208; Șapte egaluri între Domnul Isus și Tatăl-210; Înșeptita evanghelie a lui Ioan-211. Evul Mediu întunecat .................................................................215 Maria, Mama Domnului .............................................................216 Aprecieri justificate biblic la adresa Mariei, Mama Domnului Isus216; Te numesc și eu Fericită, Maică a Domnului meu, Isus!-219. Isus Histos, El, răstignit ..............................................................223 Este Crucea un simbol creștin?-227; Crucea (după Rubens)-234; Dumnezeu așteaptă acum, să vadă în ogorul Evangheliei oameni care să-i fie credincioși-235; La ce bun să zicem Iisus și să nu zicem cum e normal: Isus Hristos?-240. Cuptorul, un pas necesar spre unitate ......................................242 Desăvârșirea prin suferință în Trupul lui Hristos-242; Cuptorul suferințelor lui Isus Hristos. „Aurul curat”-252; Cuptoarele noastre254; Vas de cinste sau vas spart și lepădat de Olar? Alege azi!-258. O nouă Cruce ..............................................................................267 O altă scriere ...............................................................................269 Puterea sângelui Domnului Isus ................................................271 Pilda judecătorului nedrept .......................................................273 Una din nenumăratele minuni făcute de Isus Hristos .............276 Geneza colindului „O noapte preasfințită” ..............................280 Ecce Homo! ..................................................................................284 Încheiere ......................................................................................287 Bibliografie ..................................................................................289

6

GÂNDURI DE LECTOR ________
________ Zboară anii peste noi fără să ne dăm seama, ne ating din zbor cu aripa... Încă o zbatere de aripă, şi încă una... Nu ştim când s-a isprăvit copilăria, unde a dispărut tinereţea. Câteodată parcă simţim o adiere fină pe obraz, o adiere răcoroasă ce ne trezeşte, ne uităm miraţi în jur şi descoperim că am trecut de mult pragul maturităţii... Sperăm ca imaginea din oglindă ce ne priveşte trist ne înşeală... Încă un an a trecut, o fi unul câştigat sau unul pierdut?! Grăbiţi şi obosiţi realizăm că a mai trecut încă un Paşte, încă un Crăciun, nici nu am apucat să medităm la însemnătatea lor, să le aprofundăm valoarea că suntem prea încărcaţi cu treburi multe şi fără rost... paie, fân şi trestie. Şi ce e preţios se scurge printre degete... „Drumul străbătut de Isus în săptămâna Paştelui” prezentat de fratele Vasile Hozan în cartea „Predici pentru Paşti”, zi după zi, clipă de clipă, e un urcuş anevoios, o pantă abruptă a unui munte cu piscuri îndrăzneţe. Escaladarea lui nu e uşoară, dar, la final, priveliştea de care ai parte sus, pe culme, merită tot efortul!... Ce bine ne-ar fi de ne-am opri din alergarea aceasta nebună şi ne-am străbate şi noi drumul rămas şi viaţa împreună cu Isus, zi după zi, clipă de clipă, în ritmul impus de El, călare pe un măgăruş. Când mi-am aruncat ochii prima dată spre titlul acestei cărţi am fost cuprinsă puţin de scepticism şi m-am întrebat: „Oare ce noutăţi aş mai putea afla? Oare nu cunoaştem toţi deja, şi încă foarte bine, drumul străbătut de Isus în ultima săptămână de viaţă?!” Am deschis cartea, am început să citesc şi, captivată de cele citite, mi-am scos un creion şi am început să-mi notez câteva idei interesante. Modul în care scriitorul a abordat acest subiect ce, teoretic, e foarte cunoscut, mi-a trezit interesul, şi profunzimea celor citite m-a uimit. Curând am realizat că notiţele mele erau destul de consistente. 7

Noi toţi cei ce ne dorim a fi urmaşi ai lui Isus trebuie să străbatem în viaţa noastră acest drum pe care a păşit Hristos în ultima săptămână. Sunt zile de „florii” în viaţa noastră când suntem omagiaţi, lăudaţi, aclamaţi. Sunt luni în care suntem trădaţi, huliţi, jigniţi sau acuzaţi pe nedrept. Sunt ani grei în care crucea ce ne pare enorm de grea o târâm după noi. Cădem deseori, apoi susţinuţi şi întăriţi de putere divină ne ridicăm. Oare de ce toate aceste suferinţe? Aflăm citind printre rândurile acestei cărţi că unul din cele mai mari paradoxuri ale credinţei creştine e acela că învățăm şi ne maturizăm prin greutăţi şi probleme. Concluzia desprinsă ne trezeşte din amorţeală, ne opreşte din alergare, ne avertizează că am greşit drumul şi ne convinge să ne orientăm. Nu contează cine ne laudă, indiferent cine ne dezamăgeşte sau ne huleşte, nu contează. Oricât mi-aş dori, oricât aş încerca, nu mă pot mândri cu familia sau cu slujba, cu soţul sau copiii mei, cu sănătatea sau averea. Dar pot să mă mândresc că sunt fiica Lui, mă mândresc cu implicarea Lui în viaţa mea şi sper să-L fac şi pe El mândru de mine! Astfel şi doar astfel călătoria mea pe acest drum are un rost şi sigur va avea şi biruinţa învierii veşnice, biruinţa mântuirii, şi în final, priveliştea aceea divină de sus, din vârful muntelui... Andreina Şerban

8

CUVÂNT DE ÎNCEPUT ________
________ Cartea de față cuprinde întâmplările din săptămâna premergătoare Paștelui. În ea veți putea afla pe zile și chiar pe ore, ce a predicat Domnul Isus, unde se găsea în acel timp și ce a suferit El, Logosul întrupat. Apoi veți putea citi predici şi comentarii ale autorului, precum și ale unor predicatori contemporani: pilde, minuni, descoperiri din tezaurul nesfârșit al celor patru Evanghelii și ale întregului Cuvânt scris. În acelaşi timp, din fiecare material prezentat aici, vom putea desprinde detalii şi idei proprii care comunică un mesaj distinct. Ordinea în care ele apar în această lucrare este de fapt ordinea pe care o găsim în corpusul comun al celor patru evanghelii canonice. De ce sunt doar patru evanghelii şi nu mai multe? Pentru că, deşi s-au scris nenumărate evanghelii în primul şi al doilea secol, majoritatea sunt pseudoepigrafe, semnate în mod fals ca venind din partea unor apostoli, sau apocrife, cărţi „ascunse”, cu învăţătură neclară, neistorică, eretică. Doar acestea patru au rezistat testelor de autenticitate apostolică şi au fost recunoscute şi folosite de Biserică de la început. Sf. Ieronim oferă generos câteva raţiuni simbolice cu privire la cifra patru, pe care o consideră o cifră fundamentală pentru lumea în care trăim: sunt patru evanghelii, deoarece sunt patru puncte cardinale, patru elemente principale (foc, apă, pământ, aer), patru anotimpuri. În Biblie se întâlneşte adesea numărul patru ca mărturie a prezenţei divine în lume: în vedeniile lui Ezechiel 1:1-16 sunt amintite patru animale fantastice şi în mod asemănător, în Apocalipsa lui Ioan 4:7, sunt amintite patru creaturi vii stând în jurul tronului lui Dumnezeu. Aceste patru Evanghelii nu suportă nici diminuări nici adăugiri. Din ele am cules informațiile și am copiat textele și versetele pe baza cărora am construit cartea de față. Biblia, în obârșia ei pură, are 9

rădăcinile și substratul în credință și se adresează conștiinței celor ce o vor citi. Totodată, mesajul cărții are harul de a dezvălui unele taine, arătând oricui cât de mare a fost dragostea Părintelui Ceresc, încât a dat pe Unicul Lui Fiu să moară în locul nostru. Aceasta înseamnă iubire. Am fost creați din iubirea lui Dumnezeu. Actul suprem al acestei iubiri este dovedit în jertfa de pe Golgota a Fiului Său pe care Tatăl l-a dat să moară în locul nostru, ca noi să fim învredniciți, prin credința în El, a avea viață veșnică împreună cu El, cu Isus Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru. Dedic această lucrare celor dragi, copiilor mei după trup și apoi celor care de multe ori mi-au spus că eu sunt ca un tată pentru ei, și nu în ultimul rând celor ce iubesc jertfa Domnului Isus și venirea Sa în slavă și celor care le place a lectura și a afla cât mai mult și mai adânc adevărul și despre Adevăr. Pe această cale întroduc una din învățături: am putea să ne gândim și să învățăm de la apostolul Iacov, luând cuvântul din versetul al doilea al capitolului trei ca pe o maximă: „Toți greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul.” (Iacov 3:2) Secretul înfrânării trupului stă în înfrânarea limbii. Cât de înfrânată este limba, atât de înfrânat este și trupul. Te necăjești cu poftele ce se zbat în mădularele trupului tău? Verifică-ți pentru câteva momente vorbirea și vezi cât este de curată, de adevărată și de folositoare. Limba este dirijorul trupului tău. O vorbire curată va da tonul unui trup ținut în stăpânire.Vorbirea nechibzuită va declanșa toată neînfrânarea trupului tău. Inima curată îți va dărui o vorbire curată, iar vorbirea curată te ajută să ții tot trupul în frâu. Gândește-te la aceasta! Această carte, ca o dedicație, se adresează tuturor celor pe care i-am învățat să trăiască astfel încât la sfârșitul vieții lor să se poată întâlni cu Isus cel răstignit, care a fost mort și a înviat, care s-a înălțat la dreapta Măririi Tatălui și pe care-L așteptăm să revină și a cărui venire este așa de aproape, încât o dovedesc semnele, evenimentele, vremurile și cuvintele tuturor proorociilor, cele scrise de demult și cele ce se rostesc în prezent, iar noi asistăm la împlinirea lor. 10

În așteptarea Gloriosului Eveniment aș vrea să zic tuturor:

Fiți plini de pasiune ! Isaia a spus: "Mi-am făcut faţa ca o cremene, ştiind că nu voi fi dat de ruşine" (Isaia 50:7). Nu vei avea niciodată un succes real până nu te vei umple de pasiune pentru acel lucru. Psalmistul a scris: ,,Inima mea este tare" (Psalmul 57:7). Cuvântul ,,tare" înseamnă să-ți iei un angajament care este tare ca piatra. Henry Ford era pasionat de automobile, Thomas Edison era pasionat de lumină, Aurel Vlaicu era pasionat de zbor, Pavel a fost pasionat de evanghelizare. Oamenii te vor ţine minte numai după lucrul de care eşti pasionat. Stând înaintea lui Pilat, care a încercat să-L judece, Domnul Isus a spus: ,,Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume." (loan 18:37). Nişte spini foarte mari și răi urmau să-i fie îndesaţi pe frunte, o suliţă urma să-i străpungă coasta, în mâini aveau să-i fie bătute cuie, treizeci şi nouă de lovituri aveau să-i sfâşie spatele. Lucrul pentru care a simţit pasiune putea fi împlinit numai prin durere. Acelaşi lucru va fi adevărat şi în viaţa ta. Poate te simţi neimportant. Poate trebuie să începi de jos. Dar când ceea ce iubeşti începe să-ţi frământe mintea, gândurile, conversaţia şi programul, atunci te îndrepţi spre succes. Ţi-e groază să mergi la serviciu? Te uiţi mereu la ceas? Mintea ta o ia razna spre alte locuri şi lucruri pe care ai prefera să le faci? Atunci nu vei avea succes. Găseşte-ți ceva pentru care să simţi pasiune, ceva ce îţi dă energie, un lucru în jurul căruia merită să-ţi clădeşti viaţa. Domnul Isus a făcut lucrul acesta şi a câştigat lumea. În final adresez mulțumirile mele lui Dumnezeu, fiindcă mi-a mai ținut vederea și sănătatea trupului ,ca să pot isprăvi scrisul cărții acesteia. Mulțumesc și celor care au luptat alături de mine ajutândumă să pot aduna articole și să completez pagină după pagină, dintre care amintesc: Andrei Bălulescu, Timi Prisecaru, Daniela Borza, Corneliu Birsan, Marius Sabău, Elena Gorcea, și în mod special o mulțumire din inimă doamnei profesoare, sora noastră de credință Șerban Andreina, care și-a folosit timpul liber pentru a corecta și a pune la punct cartea aceasta. Domnul să răsplătească truda tuturor colaboratorilor mei! În sfârșit este gata. Preamărit să fie Domnul și Mântuitorul nostru, Isus Hristos! Amin! Amin! 11

PAȘTELE

LA EVREI PESACH

_______
_______ Una dintre sărbătorile evreieşti cele mai respectate şi mai importante, Pesach, are origine biblică. Paştele rememorează sfârşitul sclaviei evreilor în Egipt acum trei mii de ani, şi anunţă naşterea naţiunii evreieşti. În calendarul iudaic, Paștele este o sărbătoare anuală fixă care începe în ziua de 14 Nisan. Spre deosebire de Paştele creştin, care începe obligatoriu într-o duminică, data de început a Paştelui evreiesc poate cădea în orice zi a săptămânii. Nisan este a şaptea lună a calendarului civil evreiesc. Calendarul religios ebraic nu coincide însă cu cel civil. În calendarul religios, Nisan durează de la luna nouă (luna de pe cer) din martie, până la luna nouă din aprilie; după calendarul gregorian, ea este prima lună a anului ecleziastic ebraic, conform poruncii divine: „Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului.” (Exodul 12:2) Conform tradiţiei ebraice, sărbătoarea Paştelui trebuie să cadă primăvara. Calendarul ebraic este însă, în general, un calendar lunar, de aceea luna Nisan ar trebui să înceapă cu 11 zile mai devreme în fiecare an solar. Pentru ca Nisan şi Paştele să cadă primăvara, şi nu în alt anotimp, se adaugă câte o lună suplimentară (numită Adar II) în anumiţi ani. Dintr-un ciclu de nouăsprezece ani, anii 3, 6, 8, 11, 14, 17 şi 19 au câte 13 luni lunare, în loc de 12 luni. Acest calendar stabil, folosit şi în prezent, a fost introdus în secolul al IV-lea, pentru a se asigura corelarea cu calendarul solar şi cu anotimpurile. Aşa cum s-a constatat în ultimii ani, calendarul ebraic, care este întocmit şi după lună şi după soare, are o exactitate uluitoare, şi se situează la numai două miimi de secundă diferenţă faţă de calculele NASA. Se consideră că drojdia folosită la prepararea pâinii presupune o anumită degradare şi impuritate; de aici şi folosirea rituală a azimei 12

fără drojdie şi nedospită (pasca-matzot). Încropirea acestui aluat include şi ritualuri religioase legate de culesul primelor recolte care celebrează primăvara. Paştele amintește ieşirea din Egipt, când evreii grăbiţi, căci trebuiau să fugă, nu au avut timp să lase la dospit aluatul pentru pâinea de trebuinţă pe drum. Paştele se celebrează timp de opt zile, în perioada 14-22 Nisan. Ziua la evrei se socoteşte de la asfinţitul soarelui până la apariţia primelor trei stele în următoarea zi. Din acest interval de 8 zile, primele două şi ultima zi sunt sărbători speciale, impunînd respectarea strictă a mai multor reguli religioase decît zilele de mijloc dintre ele, care se numesc “Hol HaMoed” şi sînt mai ușoare. Însă în toată perioada de 8 zile este interzisă hrana pe bază de hametz. Hametz (alimente pe bază de drojdie) include: drojdie, făină din 5 soiuri de cereale şi orice alt produs care le conține (bere, biscuiţi etc.). Se găteşte numai cu făină de pască sau făină de cartofi, chiar şi pentru chifle, prăjituri, pizza. Asta pentru a comemora pîinea nedospită pe care au mâncat-o evreii când au plecat din Egipt, deoarece nu au avut timp să lase aluatul să crească. Toate produsele dospite din casă sunt adunate şi vândute, sau distruse înainte de începerea sărbătorii. Pentru a îndepărta orice urmă de fermenţi se impune o curăţenie temeinică a întregii case în toate ungherele ei, care la religioşi poate dura peste o lună de muncă intensă. Cum am spus, sărbătoarea este legată de evenimentul ieşirii din Egipt, care a însemnat începutul istoriei religioase a poporului lui Dumnezeu. Era un memorial, adică o aducere aminte pentru generaţiile prezente, a intervenţiei prin care Dumnezeu a mântuit pe poporul său. Aşa se explică importanţa care se acordă în pregătirea şi celebrarea acestei sărbători. În seara zilei de 14 Nisan, după apusul soarelui, la sinagogă, sunt rostite rugăciunile rituale cuprinzând psalmi şi imnuri ce amintesc de eliberarea din robia Egiptului. După ceremoniile de la sinagogă, urmează în case Cina Pascală, numită Seder. Ea se desfăşoară după un ritual (Seder-ordine) consacrat printr-o tradiţie foarte veche şi care, în esenţă, e aceeaşi de pe vremea lui Isus, cu singura deosebire că nu mai este sacrificat mielul, de vreme ce Templul nu mai există. În timpul Seder-ului se repovesteşte istoria evreilor care au plecat din Egipt pentru a-şi obţine libertatea. Această poveste se citeşte din Haggadah, o culegere de pasaje din Torah, şi din scrierile rabinilor, care descriu exodul din Egipt. 13

În timpul Sederului se beau patru pahare de vin şi se mănâncă dintr-un platou special cu despărţituri: ierburi amare şi hrean – pentru a simboliza viaţa amară şi de sclavie pe care au dus-o evreii în Egipt şi un charoset – un amestec dulceag de fructe şi arahide; karpas – o legumă care poate fi înlocuită pe platou cu cartoful fiert; zeroa – un ciolan de miel, ca simbol al mielului jertfit de Paște pe timpul când exista Templul, care dee obicei se substituie cu o aripă de pui; beitzah – un ou fiert care simbolizează Haggigah (sacrificiul solemn) care era adus la Templu. Pe masă se pune şi pască, din care se pune deoparte o jumătate de matza – Afikomanul – care se ascunde, ca apoi copiii, după ce îl găsesc, să aibă dreptul să ceară cadouri. Alimentele de mai sus au doar rol simbolic, iar masa propriu-zisă conţine bucate multe şi gustoase. Patriarhii din care se trage poporul evreu sunt Avraam, Isaac şi Iacov. Avraam și Sara l-au avut de fiu pe Isaac. Isaac și Rebeca l-au avut de fiu pe Iacov. Din Iacov (Israel), Rahela și Lea s-au născut 12 fii. Cei 12 fii ai lui Iacov (Israel), împreună cu familiile lor (cele 12 triburi ale lui Israel, 70 de persoane) au fost nevoiți să se refugieze în Egipt, pentru că pământul lui Israel fusese lovit de foamete. În Egipt, această familie a crescut şi a prosperat într-o asemenea măsură, încât evreii au ajuns să fie priviţi ca o ameninţare de către gazdele lor egiptene. Respectul şi admiraţia acestora s-au transformat în ură şi în final, într-un program organizat de sclavie şi asuprire. După mai multe generații, Moise a primit de la Dumnezeu misiunea de a-i scoate pe evrei Traversarea Mării Roșii din robie. Faraon nu a vrut să ia în seamă avertismentele lui Moise, iar Egiptul a fost lovit de cele zece plăgi. Dar nici acestea nu l-au înduplecat pe Faraon. Dumnezeu a eliberat atunci cu puterea Sa naţiunea provenită din familia care se refugiase cândva în Egipt. Şapte săptămâni mai târziu, această naţiune nou apărută primea Tora pe Muntele Sinai. 14

În timpul mesei speciale de Pesach se citeşte Haggadah, care este relatarea naşterii evreilor ca popor. Ea tratează în principal evenimentele din Egipt care au dus de la sclavie la libertate, dar acoperă şi intreaga perioadă de la Avraam până la dăruirea Torei pe Muntele Sinai. Se poate spune ca Haggadah este certificatul de naştere naţional al evreilor. Mai mult decât un document istoric, ea vorbeşte despre idealuri şi valori care constituie esenţa conştiinţei şi identităţii naţionale a evreilor. Cuvântul Haggadah înseamnă a spune sau a relata. Haggadah este o naraţiune vie, aşezată în contextul unui dialog între părinţi şi copii. Pesach, cu Haggadah în centru, spune fiecărui evreu trei lucruri: a. cine este, b. de unde a venit, c. ce reprezintă. Mesajul inerent în Haggadah este că identitatea şi continuitatea evreiască se bazează pe încurajarea copiilor să pună întrebări şi pe pregătirea părinţilor pentru a le da răspunsuri logice şi competente. În iudaism, a fi erudit, învăţat şi înţelept, nu este un scop în sine, ci este un mod de viaţă. Haggdah conţine şi câteva cântece dintre care unele se cântă după cină, pentru a ajuta copiii să ramână treji până la sfârşit. Cuvântul Paşti, acceptat şi ca Paşte, provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine evreiască Pesah (trecere). Numele sărbătorii provine în special de la verbul lifsoach (a sări, a ignora) pentru că plaga primilor născuţi a sărit peste casele evreilor, omorând numai prunci egipteni. Unii au gasit o altă interpretare netradiţională a termenului. Conform acestei interpretări cuvântul „Pesach” poate fi despărţit în două cuvinte: Peh (gură) şi Sach (a vorbi). Aceasta ne aminteşte că deşi porunca de a ne aminti de exod se aplică „în fiecare zi din viaţa noastră”(Deut. 16:3), totuşi de Pesach nu este de ajuns să ne amintim, ci trebuie să spunem povestea exodului şi să „vorbim” despre ea pe îndelete. Termenul ebraic „Paşte” a trecut deci şi în vocabularul creştin pentru că evenimentele istorice care sunt comemorate în sărbătoarea creştină au coincis cu Paştele evreilor. Cina cea de taină a fost, se pare, o cină evreiască desfășurată după ritualul de Seder. 15

ISUS TREBUIA

SĂ URMEZE PROFEȚIILE VECIULUI TESTAMENT

___________
___________ Teologiile moderne zic despre Isus că a suferit pentru păcatul lui Adam, dar Isaia precizează: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.”(Isaia 53:5,6) Isus trebuia să moară ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei neleguiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh”(1Petru 3:18). „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru păcatele lumii întregi”(1Ioan2:2). „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora se va arăta a doua oară, (nu în vederea păcatului) ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” (Evr. 9:28). Această jertfă de ispășire nu se mai repetă, ea a fost dată odată pentru totdeauna. Oricine crede și vine la Mântuitorul Isus, cu credință și în umilință, recunoscându-și starea păcătoasă în care a trăit, capătă iertarea și spălarea de păcatele săvârșite în viața trăită mai înainte. El trebuie să se silească în restul vieții să trăiască cu cumpătare, dreptate și evlavie, astfel încât să fie plăcut atât lui Dumnezeu, cât și oamenilor. 16

ISUS HRISTOS MIELUL LUI DUMNEZEU ,,A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el, și a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1:29) În timpul celor patru mii de ani până la nașterea Mântuitorului, jertfele de animale au preânchipuit jertfa Domnului Isus Hristos. În special mieii, prin nevinovăția, umilința și răbdarea lor, au reprezentat pe Mielul care avea să vină în lume și să se sacrifice pentru păcatele omenirii. Una din cele mai mișcătoare întâmplări din Vechiul Testament este tabloul din Geneza 22 în care ne apare Avraam și Isac: „Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său Avraam, a zis: „Tată!” „Ce este, fiule?” i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: „Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?” „Fiule”, a răspuns Avraam, „Dumnezeu însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.” Şi au mers amândoi împreună înainte.“ (Geneza 22:7-8) Mai aveau să treacă încă aproape două mii de ani până când tabloul de mai sus avea să se finalizeze prin ceea ce urma să se întâmple pe dealul Golgotei: răstignirea Domnului Isus Hristos. Aici Dumnezeu însuși a purtat de grijă de Mielul nădăjduit de bătrânul tată, Avraam. Despre acest Miel a vorbit și prorocul Isaia zicând: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.“ (Isaia 53:5-7) 17

Împlinirea prorociilor în persoana Domnului Isus Hristos a fost fără asemănare; pentru prima dată Crucea trupului Său avea să aibă dublu rol și, ca un adevărat paradox divin, avea să fie, în același timp și miel destinat sacrificării pentru păcatele omenirii, și sacrificator ca Mare Preot. ,,Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” va striga solemn Ioan Botezătorul, arătând mulțimii persoana Domnului Isus care venea la el să primească botezul în apă tot atât de umilit și blând ca un miel. Da! El era Mielul prin a cărui jertfire au primit valoare toate jertfele Vechiului Testament. Numai prin jertfa lui păcatele vor fi iertate. Cu mai mulți ani în urmă, un om lucra la repararea acoperișului unei clopotnițe de biserică. Deodată, scăpând piciorul, a alunecat și a căzut în gol. Întâmplarea a făcut ca niște oi să pască tocmai atunci în grădina bisericii, iar el să cadă peste un miel. Mielul a fost zdrobit și a murit. Cu prețul acestei jertfe, omul căzut a scăpat cu viață. În semn de recunoștință, pe una din pietrele de la intrarea bisericii a fost gravată figura unui miel. Întâmplarea aceasta ne demonstrează exact ce s-a întâmplat cu noi și cu Mielul lui Dumnezeu precum spune Isaia: ,,El a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre”, sau: ,,Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” așa cum căzut acest om peste miel. Fiecare păcătos din lumea aceasta, indiferent cine ar fi el, dacă își mărturisește păcatele și primește jertfa ispășitoare a Domnului nostru Isus Hristos, poate să primească iertarea păcatelor și o liberă intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Prin credința în această jertfă poți deveni un om nou, care să aibă un dezgust total față de păcatele săvârșite înainte. „ …Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.“ (1 Petru 1:18-19) 18

ÎNCERCAREA CREDINCIOȘIEI LUI SIMON PETRU

___________
___________ Simon Petru a fost un ucenic devotat Domnului Isus. Adeseori râvna, curajul și entuziasmul său erau mai mari decât puterile sale fizice și spirituale. Domnul Isus a știut că inima lui era plină de iubire fierbinte față de El, dar a cunoscut și puterea ce o are și încercările prin care avea să treacă, de aceea i-a zis: ,,Simone, Simone, Satana a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credința ta”. Simon Petru, cunoscându-și iubirea față de Domnul dar necunoscându-și slăbiciunile sale omenești față de încercarea prin care urma să treacă, a zis: ,,Doamne, cu Tine sunt gata să merg chiar și în temniță și la moarte”. După ce a făcut această mărturisire, Domnul Isus i-a zis: ,,Petre, îți spun că nu va cânta astăzi cocoșul până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoști.” (Luca 22:34) Petru i-a răspuns: ,,Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Aceste mărturisiri au izvorât din iubirea sinceră ce o avea în inima sa față de Domnul Isus. Pentru a dovedi cu fapta devotamentul său față de Domnul, s-a grăbit să se înarmeze cu o sabie, dorind să-L apere pe Învățătorul său.

Rugăciunea din grădina Ghetsimani Grădina Ghetsimani, de pe Muntele Măslinilor, era locul obișnuit al Domnului pentru rugăciune. Înainte de patimile Sale a venit cu ucenicii Săi pentru a se ruga. El nu s-a înarmat cu o sabie, ci a venit să ceară Tatălui Ceresc putere de biruință. Mare deosebire era între Simon Petru, care se bizuia pe sabia sa și Domnul Isus, care se bizuia pe puterea lui Dumnezeu. (Ps. 22:28) După ce au sosit în grădină, Domnul Isus a zis ucenicilor: 19

,,Ședeți aici până Mă voi duce acolo să Mă rog”. A luat cu El pe Petru și pe cei doi fii ai lui Zebedei și le-a zis: ,,Rugați-vă ca să nu cădeți în ispită”.

Petru luptă cu sabia să-L apere pe Domnul Isus După ce a venit Isus a treia oară la ucenici si i-a trezit din somn îndemnându-i să se roage ca să nu cadă în ispită, au venit cei trimiși să-l prindă pe Isus, în frunte cu Iuda, ucenicul trădător care știa locul unde obișnuia Isus să se roage. Iuda s-a apropiat de Isus să-L sărute cu un sărut fățarnic, iar însoțitorii lui s-au apropiat să-L prindă. ,,Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, a lovit cu sabia pe robul Marelui Preot și i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu. Isus a zis lui Petru: ,, Pune-ți sabia la locul ei; căci toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.” ( Matei 26:52) Simon Petru, după ce a văzut că Domnul Isus nu se lasă apărat de puterea omenească cu sabia și nu se răzbună asupra celor ce-L prindeau, a început să-și recunoască slăbiciunile sale. Și-a dat seama că nu a putut să vegheze în rugăciune și nu a avut nici o biruință prin lovitura dată cu sabia. Văzând că Domnul Isus s-a lăsat să fie prins, legat și dus în casa Marelui Preot, a rămas la distanță de El. Ajunși la curtea Marelui Preot, Petru a rămas afară la ușă. Un ucenic cunoscut de Marele Preot, Ioan, a ieșit afară, a vorbit cu portărița și a lăsat pe Petru înăuntru.

Tăgăduirea lui Petru ,,Portărița a zis lui Petru: Nu cumva și tu ești unul din ucenicii omului acestuia? Nu sunt, a răspuns el”. Aceasta a fost prima lepădare. În curtea Marelui Preot robii și aprozii făcuseră un foc, căci era frig și se încălzeau. Simon Petru stătea acolo și se încălzea. Unul din cei ce stăteau la foc i-a zis: ,,Nu cumva ești și tu unul din ucenicii Lui? El s-a lepădat a doua oară, cu un jurământ, şi a zis: Nu cunosc pe omul acesta! Peste puțin, cei ce stăteau acolo, s-au apropiat și au zis lui Petru: ,,Nu mai încape îndoiala că și tu ești unul din oamenii aceia, că și vorba te dă de gol”. Atunci el a început să se blasteme și să se jure, zicând: ,, Nu cunosc pe omul acesta!” În clipa aceea a cântat cocoșul. Și Petru și-a adus aminte de vorba, pe care i-o spusese Isus: ,,Înainte ca să cânte cocoșul te vei lepăda de mine de trei ori”. Și a ieșit afară și a plâns cu amar.”(Mat.26:73-75) 20

Tăgăduirea lui Petru – Caravaggio, 1610.

Cauzele lepădării lui Petru 1.) Simon Petru s-a bazat pe eul său și pe puterile sale omenești. În mărturisirea ce a făcut-o mereu a scos în evidență eul său. ,,Chiar dacă toți te vor părăsi, eu nu te voi părăsi” ; ,,Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, eu nu mă voi lepăda de tine.” După ce a văzut că Domnul este prins și legat, s-a descurajat și a rămas la distanță în urma Lui. Nu L-a mai urmat de aproape. 2.) Nu cunoștea pe deplin dumnezeirea Domnului Isus și planul lui Dumnezeu. Simon Petru împreună cu ceilalți ucenici trăgea nădejde că El va izbăvi pe israeliți de sub stăpânirea romană, va restatornici Împărăția lui Israel și El va fi Împăratul acestei împărății. (Luca 24:21; Fapte 1:6) Din această cauză s-a născut în inimile ucenicilor dorința de întâietate și întrebarea: ,, Cine va fi cel mai mare? Domnul care știa ignoranța lor, le-a răspuns: ,,Nu știți ce cereți!” Ulterior toți ucenicii au înțeles că Împărăția Sa nu este din lumea aceasta. (Ioan 18:36) 3.) Simon Petru nu era încă întărit cu puterea Duhului Sfânt. El avea credință, pocăință, credincioșie, râvnă înflăcărată, dar nu era botezat cu Duhul Sfânt.

21

4.) Slăbiciunea sa omenească s-a manifestat prin somnolență, în timp ce Domnul Isus se ruga în Grădina Ghetsimani, și prin frica de oamenii care i-au pus întrebări. ,,Frica de oameni este o cursă” spune înțeleptul Solomon. (Prov. 29:25) Iubirea primită în inimi împreună cu puterea Duhului Sfânt, izgonește frica. (Rom. 8:15; 1Ioan 4:18)

Pocăința lui Petru Domnul a prevestit mai dinainte lepădarea și pocăința lui Petru. El i-a spus că s-a rugat pentru el ca să nu se piardă credința lui și i-a zis: ,,După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi”. Domnul știa că și ceilalți ucenici sunt cuprinși de slăbiciuni omenești ca și Simon Petru. Rugăciunea sau mijlocirea Domnului este puterea care l-a ajutat pe Simon Petru să se pocăiască după lepădare. Sunt mulți credincioși care cad în ispită, aducându-și aminte de căderea lui David și de căderea lui Petru. Ispititorul adeseori le șoptește: „Dacă și Petru a păcătuit și s-a ridicat, păcătuiește și tu, căci iarăși te vei ridica”. Să nu dăm atenție la această șoaptă, ci dimpotrivă să spunem ispititorului: ,,Este scris: Voia lui Dumnezeu este sfințirea”; El a zis: ,,Fiți sfinți”. Mulți l-au urmat pe Simon Petru în păcătuire, în lepădarea de Isus și de adevărata credință, dar nu l-au mai urmat și în pocăință. Domnul a îngăduit ca și credincioșia lui Simon Petru să fie încercată pentru ca el să-și cunoască mai bine slăbiciunile, să învețe să se încreadă în puterea lui Dumnezeu. Simon Petru a învățat această lecție și ne-a lăsat îndemnul: ,,Dacă vorbește cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujește cineva să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu, prin Isus Hristos a căruia este slava și puterea în vecii vecilor!” (1Petru 4:11) Din cele petrecute cu Petru este bine să învățăm a ne încrede în puterea lui Dumnezeu. Credincioșii care au fost întăriți și susținuți de puterea lui Dumnezeu, întotdeauna au ieșit biruitori din ispite și încercări. Așa zicea și omul lui Dumnezeu, împăratul David: ,,Unii se bizuiesc pe carele lor, alții pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru (adică pe Domnul Isus Hristos). Ei se îndoaie și cad; dar noi ne ridicăm și rămânem în picioare.” (Ps. 20:7-8). 22

DUMINICĂ – ZIUA ÎNTÂI INTRAREA TRIUMFALĂ ÎN IERUSALIM

____________
____________ Matei 21:1-9

Marcu 11.9-10

Noroadele Cei ce care mergeau mergeau înainte şi cei înaintea lui ce veneau Isus şi cele după ce Isus,strigau: veneau în „Osana! urmă, Binecuvântat strigau: este cel ce „Osana Fiul vine în lui David! Numele Binecuvântat Domnului! este Cel ce Binecuvântată vine în este Numele Împărăţia Domnului! care vine, Osana în Împărăţia cerurile prea părintelui înalte!” Nostru David! Osana În cerurile prea înalte!”

Luca 19:37-38

Ioan 12:12-13

Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre Pogorâşul muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră.Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi slavă în locurile prea înalte!”

A doua zi, o gloată mare, care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic, şi I-a ieşit în Întâmpinare, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!”

Redăm citate din Evanghelii: „Când s-au apropiat de Ierusalim (până n-a intrat in Betfaghe) şi au ajuns la Betfaghe, înspre muntele Măslinilor, Isus a trimis pe doi dintre ucenici, si le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: 23

(...) „Spuneţi fiicei Sionului: „Iată, Împăratul tău vine la tine,blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe.” (...) „Noroadele cari mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana Fiul lui David ! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului! Osana în Cerurile prea înalte!” (Matei 21:1-9, Marcu 11:1-11, Luca 19:29-40, Ioan 12:12-19)

Isus, călare pe măgăruș „Au adus măgăruşul la Isus, şi-au aruncat hainele pe el, şi Isus a încălecat pe el. Mulţi oameni îşi aşterneau hainele pe drum, iar alţii presărau ramuri, pe care le tăiaseră de pe câmp. Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus, strigau: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!“ (Marcu 11:7-9) Nici un străin care nu cunoaşte pe Împăratul Slavei nu se poate bucura de venirea lui, numai fiica Sionului! „(...) că Împăratul tău vine la tine, El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” (Zaharia 9:9) Poporul aștepta instalarea împărăției lui David. „Binecuvântat este Împăratul care vine, împăraţia părintelui nostru David! Osana în cerurile preaînalte!” (Marcu.11:10)

DUMINICA FLORIILOR "Osana! binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel!" (Ioan 12:13) Mirele vine smerit pe un măgăruș la fiica Sionului, dar ea îl respinge și-l dă să fie bătut, batjocorit, răstignit și omorât. Ce faci tu cu el? Să ne amintim pe scurt de cele patru stări care se practică în Săptămâna Mare de către creștinătate:

1). Starea de bucurie Influențați de elanul și de bucuria mulțimilor care L-au recunoscut ca Împărat pe Domnul Isus în această frumoasă zi, transformând-o într-o zi de sărbătoare și ieșindu-I în întâmpinare cu 24

ramuri și cu aclamații de osanale, privind prin credință la acea măreață stare de euforie a mulțimilor, inima fiecăruia parcă intră în acel convoi vesel și ar vrea să rămână tot timpul cu acest cuvânt pe buze și anume: Osana!!! O stare de bucurie ce te asaltează scoțându-te și pe tine din griji, nevoi, gânduri dure, gânduri rele, urâte și josnice, din ispitiri. Bucuria este o roadă a Duhului Sfânt ce merită și trebuie menținută și practicată. Nu trebuie să uitați sfatul meu! Cu gura închisă și cu sufletul ferecat în gunoaiele acestei lumii nu poți avea această stare de bucurie. În schimb, dacă vei cânta laude Domnului, fie numai în inima ta fără cuvinte sau și mai bine în fiecare moment cu voce tare ori în surdină, bucuria nu te va părăsi. Apostolul Pavel sfătuia pe cei din Galatia așa: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.“ (Galateni 5:22-23) Când ai o bucurie curată în sufletul tău nimeni nu te poate condamna. Ce minunată este bucuria! Ea mângâie pe cei întristați, înveselește duhul omului și chiar și pe Dumnezeu. ,,Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filipeni,4:4). Am pus doar un singur verset din cele 26 de versete care ne îndeamnă la a ne bucura.

2). Starea de tristețe Pentru cele întâmplate cu Domnul Isus în Săptămâna Patimilor și pentru răstignirea și moartea pe lemn a Domnului, ucenicii au gustat o stare de tristețe și de amar fără egal. Ea ne este redată de evanghelistul Luca, în călătoria spre Emaus a celor doi, când Isus îi ajunge din urmă și intră în vorbă cu ei. Cuvântul ne spune: ,, Și ei s-au oprit uitându-se triști.” (Luca 24:17) Chiar și Domnul era trist în acea zi în care un mare număr de oameni erau veseli; și era trist până la lacrimi. Să citim din Luca: ,,Când S-a apropiat de cetate și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea, și a zis: ,,Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea!…”(Luca19:41-42) Dacă am vrea să întrebăm ce este tristețea, ne-ar putea răspunde într-o oarecare măsură apologetica tristeții: ,,Este o suferință amestecată cu mâhnire, este o trăire care determină durere fizică 25

care se simte în oase, în mușchi, în piele, în fiecare milimetru de corp, în fiecare fir de păr, până în vârful unghiilor. Tristețea este o boală a sufletului care invadează toată ființa, care nu te lasă să respiri, care îți neagă speranța în ceva mai bun, care îți întunecă viitorul. Tristețea este ceea ce lasă în urmă o bucurie imensă, tristețea este dovada că am fost cândva fericiți, este conștientizarea fericirii pierdute, este doliul pe care îl purtăm în noi pentru prezentul transformat irevocabil în trecut. Tristețea impiedică bucuria izvorâtă din speranță. Tristețea, ca și iubirea, este o boală a inimii, ea nu are nici o legătură cu rațiunea, cu logica. Deși este o boală, una dintre cele mai profunde și sfâșietoare, pentru tristețe nu există medicamente, singurul remediu, care de altfel le vindecă pe toate, este timpul petrecut cu cântări de laudă la adresa Domnului Isus, Mirele, Împăratul, Domnul și Mântuitorul nostru.” Glorie Lui!! Însă tristețea, deși aparent vindecată, nu dispare în totalitate. A fi trist este un drept fundamental cu care omul se naște. Și tot așa este un drept fundamental să cauți în tristețea ta pe Mântuitorul care poate să-ți ia toată povara inimii și să te facă fericit pentru veșnicie. Tristețea ucenicilor a dispărut în momentul când au ascultat cuvintele lui Isus. Bucuria, care le-a inundat inimile lor, fiind așa de mare, nici n-au mai cinat, ci au făcut atunci, pe noapte, cale întoarsă la Ierusalim din Emaus. Şi din tristețea Domnului Isus a izvorât o mare bucurie pentru sufletul lui, după cum zicea Isaia: ,,Că va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va înviora.” (Isaia 53:10, 11) Trăirea „în adevăr” înseamnă luptă, dureri, lacrimi, tristeţe și în cele din urmă biruință și o bucurie veșnică ce ne va încununa capul.

3). Starea de smerenie Această stare o vedem la Mântuitorul Isus Hristos, stare profeţită de Isaia în cartea sa, în capitolul 53: (1) Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? (2) El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. 26

(3) Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. (4) Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre lea luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. (5) Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (6) Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. (7) Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. (8) El a fost luat prin apăsare şi judecată. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? (9) Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui. (10) Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. (11) Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. (12) De aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi. Acest Isus ne cheamă și pe noi la smerenie, nu numai acum în Săptămâna Mare, ci în fiecare zi din viața noastră. ,,Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila, și să umbli smerit cu Dumnezeul tău”. Această umblare în dreptate, în iubire, în milă și în smerenie este o cerință ce implică persistență. Aceasta este de fapt voia lui Dumnezeu cu privire la noi. 27

Domnul Isus, Mântuitorul nostru, ne cheamă să-I urmăm exemplul: ,,…învățați de la Mine, că Eu sunt blând și smerit cu inima;” (Matei 11:29). Așa găsim scris și la Filipeni 2:5-11: "Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul”. El întotdeauna a fugit când au voit să-L facă Rege, dar S-a prezentat atunci când au voit să-L răstignească: „Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă Împărat, S-a dus iarăi la munte, numai El singur” (Ioan 6:15). Se apropia praznicul Paştilor şi mulţimi de pelerini se îndreptau spre Ierusalim să participe la acest eveniment de referinţă din calendarul evreiesc. Sosise ceasul pentru ca Isus să se prezinte liderilor religioşi de la Ierusalim ca adevăratul Mesia, pentru că El refuzase înainte rolul unui Mesia politic. El era aclamat ca un Rege, dar puţini au văzut că era un Rege diferit. O analogie între regii obişnuiţi şi Regele Isus ne va ajuta să vedem diferenţa. Regele imperiului roman obişnuia sa intre în oraş călare pe un cal mare, alb sau într-un car regesc, însă Isus a intrat pe mânzul unei măgăriţe, arătând prin aceasta că El aduce pacea şi odihna, că El nu va călca voința oamenilor, nu va supune cu forța pe nimeni. Modul în care a intrat Isus în Ierusalim a fost în contrast cu intrarea regilor Imperiului Roman. Ucenicii participanţi nu au înţeles sensul evenimentului pentru că le lipsea perspectiva crucii şi perspectiva învierii. Credinţa lor era slabă şi aveau nevoie de lucrarea Duhului Sfânt. Însuși Domnul a afirmat că ei nu pricep multe lucruri, când a zis: 28

„Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.“ (Ioan 16:12-14) A fost o zi a aclamaţiilor publice în care I s-au atribuit titluri mesianice. Mulţimea entuziasmată a făcut un covor de haine şi ramuri de finic (ramurile de palmieri erau simbolul victoriei), totuşi Hristos nu a cedat ispitei de a fi făcut Rege înainte de vreme. Este interesant de observat că intrarea lui Isus Hristos în Ierusalim este încadrată de două texte care vorbesc despre moartea Lui. În primul text este vorba despre ungerea cu mir pe care o face Maria, ungere pe care Isus o consideră ca şi o anticipare a îngropării Sale: „Dar Isus a zis: „Lasă-o în pace; căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele.“ (Ioan 12:7) În al doilea text Domnul Isus Se numeşte pe Sine ,,un grăunte de grâu”. Dacă nu moare, El rămâne singur, bucurându-Se singur de gloriile cerului, dar fără să aibă păcătoşii mântuiţi cu care să împartă gloria Sa. Dar dacă moare va asigura o cale de mântuire prin care mulţi vor fi salvaţi. Grecii care au venit la Ierusalim să se închine cu ocazia praznicului au ştiut că Isus este vehement contestat de liderii iudeilor şi probabil doreau să îi salveze viaţa ducându-L cu ei în Grecia, la Atena, care era socotiă mama filozofilor. Isus le-a răspuns grecilor că această alternativă este opusă legii recoltei. El avea să fie proslăvit prin moartea Sa jertfitoare şi nu printr-o viaţă tihnită de filozof la Atena. El a refuzat să urce pe tron înainte de a se fi urcat pe altarul suferinţei şi al morţii. Pentru cei mai mulţi oameni moartea este umilirea lor, dar pentru Isus a fost calea intrării în glorie. Analogia cu grăuntele de grâu care moare pe pământ şi produce multă roadă ne învaţă că moartea este necesară pentru recoltă. Această analogie cu bobul de grâu care moare exemplifică un principiu general paradoxal: moartea este calea spre viaţă. În cazul lui Isus, moartea Lui a dus la glorie şi viaţă, nu numai pentru El, ci şi pentru alţii. 29

„Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur dar dacă moare aduce multă roadă” (Ioan 12:24).

Aplicaţie. Principiul este similar şi în cazul creştinului. Creştinul trebuie săşi urască viaţa în lumea aceasta. A-ţi „urî viaţa” înseamnă a-i fi atât de devodat lui Hristos, încât să nu mai existe egoism şi preocupare pentru tine însuţi. Un credincios trebuie să treacă print-o moarte spirituală faţă de sine, dacă doreşte să aibă viaţă din Hristos. Cadrul triunfal şi entuziasmul norodului nu L-au impresionat pe Isus. Ştiţi de ce? Pentru că Isus a văzut dincolo de cadrul ceremonial şi festiv. El a văzut că percepţia spirituală a oamenilor era redusă. Care este percepţia ta spirituală ?

4). Disponibilitatea de a-ți iubi vrăjmașii. De multe ori când ai de-a face cu cineva care ți se împotrivește, începând să te necăjească, să îți ignore toate acţiunile și vorbele și chiar să te acuze pe nedrept, cu siguranţă că te încearcă o stare amară, nedorită. Dar consideră momentul acesta ca pe o șansă, ca pe o disponibilitate a ta. Să fiu înțeles: disponibilitatea înseamnă o stare sufletească în care sentimentele și rațiunea te opresc a te asemăna cu cel rău și te cheamă înapoi la activitatea ta de copil al lui Dumnezeu, dându-ți prilejul fericitei stări de supremație spirituală. Liber în străfundul ființei tale poți învinge, poți ierta, poți uita o nedreptate, poți iubi și privi cu compasiune și cu durere pe semenul tău, dorind a-l câștiga pentru Isus Hristos. Starea aceasta o vedem la Domnul Isus când, de pe cruce, S-a rugat Tatălui ceresc zicând: ,,Tată, iartă-i că nu știu ce fac!” (Luca 23:34). Acestea sunt cele patru stări sufletești ale Săptămânii Mari. Ele ne vin în față ca o provocare, de aceea suntem chemați să experimentăm şi noi aceste stări atât de necesare pe calea credinței, în tot timpul trăirii noastre pe acest pământ. Fraţilor, temelia credinței noastre este cunoștința și convingerea nestrămutată că Cel ce a pătimit, s-a răstignit şi a murit pe cruce între doi tâlhari pe dealul Golgotei a fost Fiul lui Dumnezeu, El este Hristosul, Mântuitorul lumii, cum a spus și apostolul Petru: 30

,,La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Și noi am crezut, și am ajuns la cunoștința că Tu ești Hristosul, sfântul lui Dumnezeu.” (Ioan 6:67-69) Domnul Isus S-a jertfit de bună voie și prin acest sacrificiu voluntar ne-a adus mântuirea nouă, oilor pierdute. Da, El a făcut aceasta din dragoste pentru noi. De atâtea ori am auzit cu toții cum S-a întrupat de la Duhul Sfânt și a venit pe lume prin fecioara Maria, cum s-a născut într-o peşteră săracă, ce slujea ca grajd, sau într-o iesle, cum zicea Coșbuc: ,,Și oile suflau spre El, căldură ca să-I facă…” şi cum a propovăduit umblând din loc în loc. Poetul A.Vlahuță surprinde foarte frumos calea renunţării şi a durerii pe care Hristos a ales să meargă:

S-a înspăimântat stăpânul lumii S-a înspăimântat stăpânul lumii La glasul Blândului Profet Și un dușman văzu în fiul Dulgherului din Nazaret.

Şi tuturor deopotrivă Împarte darul Lui ceresc, Şi celor care cred într-Însul Și celor ce-L batjocoresc.

El n-a venit să răzvrătească, Nu vrea pierzarea nimănui Desculț pe jos colindă lumea Și mulți hulesc Numele Lui.

Urască-L cei fărădelege, Ce-i pasă Lui de ura lor? El a venit s-aducă pace Și înfrățirea tuturor.

Și mulți cu pietre Îl alungă Și zic de El c-ar fi smintit Dar El zâmbește tuturora Atotputernic și smerit.

Din toată lumea asupriţii În jurul Lui s-a-ngrămădit, Şi vijeliile de patimi La glasul Lui au amuţit.

El orbilor le dă lumină Fiţi buni cu cei ce vă insultă, Și muţilor le dă cuvânt, Iertaţi pe cei ce vă lovesc, Pe cei bolnavi îi întăreşte, Iubiţi pe cei ce-n contra voastră Pe morţi îi scoală din mormânt. Cu duşmănie se pornesc. Iar voi ce-ați plâns în întuneric Și nimeni nu v-a mângâiat Din lunga voastră întristare Sculați, Hristos a înviat! 31

Ne aducem aminte şi de mulţimea vindecărilor, a eliberărilor de demoni, a minunilor fără număr pe care le-a făcut ca să arate poporului că El este cel vestit de prooroci- Mesia, Mântuitorul. În această zi îl vedem intrând în Ierusalim ca un Împărat biruitor. El vine să împlinească cele scrise în cartea proorocului Zaharia: ,,Saltă de veselie, fiica Sionului (…) Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.” (Zah. 9: 9) Isus are o intrare triumfătoare în Ierusalim, ca un Împărat biruitor. În vremea de demult era obiceiul ca împăraţii care se întorceau victorioşi din lupte să fie întâmpinaţi de popor, care le ieşea înainte cu crengi de finic, cu flori și cu covoare pe care le așterneau pe drum în calea biruitorului, arătându-și astfel cinstirea pentru cel victorios. După acest obicei au ieşit şi înaintea Domnului Hristos, primindu-L ca pe un împărat biruitor. Deoarece întâmpinarea lui Isus s-a făcut spontan, neavând timp de pregătire, ei au tăiat ramuri de pe câmp (Marcu 11:8) și în loc de covoare și-au așternut hainele de pe ei. Dar ce biruise Domnul Hristos de I se făcea o astfel de primire? El biruise moartea, căci a înviat pe Lazăr care fusese mort de patru zile, pe fiul văduvei din Nain și pe fiica lui Iair. Cu un alt cuvânt, Domnul și Împăratul din Nazaretul Galileei, Isus, biruise iadul cu forțele lui şi pe demonii pe care-i izgonise din oameni atunci când îi vindecase, dezlegându-le legăturile cu care erau legați de Satana. Oamenii din preajmă, încântați de învăţătura Sa şi mişcați de minunile săvârșite de El, s-au adunat grămadă în jurul Său şi au dorit să-L instaleze ca împărat. Domnului Isus nu i-a trebuit însă această cinste; împărăţia pe care El voia s-o întemeieze pe pământ era de altă natură, o împărăţie duhovnicească şi veşnică, nu pământească şi vremelnică. Plecă cu ucenicii Săi din Betania şi ajunge la Betfaghe, lângă muntele Măslinilor, la 2 km distanţă de Ierusalim. În acest loc poposeau de obicei ciobanii cu turmele și cu mieii aduşi pentru jertfele de Paști. De aceea şi Isus a trecut prin acest loc, ca să arate tuturor că El însuşi este cu adevărat Mielul care trebuia să fie jertfit la acea dată și la Paștele din acel an. El este cu adevărat ,,Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii ”(Ioan 1:29), al cărui sânge urma să împăce cerul cu pământul. 32

În această zi și cu această intrare triumfală în Ierusalim, noroadele adunate L-au recunoscut în mod public ca Împărat şi Mesia - trimisul lui Dumnezeu. De aceea strigau ,,Osana”, cuvânt de preamărire, care mai înseamnă și ,,mântuiește-ne”. Se apropia Paştele când adevăratul Miel trebuia să fie jertfit în locul mielului care Îl preînchipuise până atunci în fiecare an la Paște. Isus s-a apropiat de Ierusalim, locul unde avea să fie jertfit, acolo unde avea să moară de bună voie pentru mântuirea noasatră și a lumii întregi. În legea veche evreii aveau obiceiul ca în duminica dinaintea Paştelui să caute mielul care trebuia sacrificat pentru masa pascală. Anul acesta nu mai aveau nevoie să-l caute, căci el venea blând şi umil ca să se dea de bună voie. Când era pe muntele Măslinilor, entuziasmul poporului a crescut. Localnicii, însoțiți de pelerinii veniți, Îi ieşeau înainte. Mulţimea alerga înaintea lui Isus, purtând în mâini ramuri de finic şi cântând în cor: „…Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte! (Mat. 21:9) Cum am arătat mai sus cuvântul ,,Osana”, mai poate fi tradus „mântuieşte-ne”. Și noi cei de azi ar trebui să strigăm mai tare ca cei de atunci ,,Osana”, adică: scapă-ne pe toţi de diavol, scapă-ne de păcate, scapă-ne de rătăcire, luminează-ne ochii sufletului şi ne mântuieşte din robia patimilor. Oamenii care au înțeles sensul strigării acesteia, erau plini de bucurie. Ei îşi manifestau bucuria cu ramuri, cu veșmintele așternute pe drumul pe unde trebuia să treacă măgărușul pe care călărea Domnul. Desigur că în mulțime erau și cei care au fost martori la minunea învierii lui Lazăr și de bucurie, aceștia strigau și mai tare ,,Osana”! Mulţimea era compusă nu numai din cei care-L recunoșteau pe Isus ca mântuitor, ci şi din vrăjmaşii Săi de moarte, care încercaseră să facă pe ucenici să tacă, dar nu reuşiseră. De aceea aceşti iudei pizmaşi, farisei din norod, au zis lui Isus: ,,Învățătorule ceartă-ți ucenicii!” Și El a răspuns, prorocind: ,,Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.”(Luca 19:39-40); adică, atunci când de frica voastră își vor închide ei gura, stâncile din Golgota vor vorbi troznind, se vor despica şi vor vesti astfel dumnezeirea Celui răstignit. A doua împlinire a acestei prorocii urma să se întâmple atunci când apostolii prigoniţi în Ierusalim nu vor putea să propovăduiască pe Învăţătorul lor; atunci pietrele templului şi ale 33

cetăţii vor cădea sub loviturile romanilor şi vor adeveri răzbunarea şi dreptatea Fiului lui Dumnezeu, cel care a fost dispreţuit de ei. Mergând înconjurat de popor în cântece de osanale, Domnul Isus a ajuns aproape de cetate. Primirea era atât de frumoasă, încât veselia şi bucuria se citeau pe feţele tuturor. Numai chipul feței lui Isus, însă, nu schița nimic din acest entuziasm. Sufletul Lui era întristat, o tristeţe grozavă Îi apăsa toate mădularele. A privit lung din vârful unui deal spre oraşul Ierusalim, care arăta mai frumos ca oricând, era ca un diamant ce strălucea în razele soarelui. În tristeţea Sa, s-a oprit puţin şi a început să plângă pentru cetatea Ierusalimului zicând: „…Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”“ (Luca 19:41-44) Cu această ocazie s-a împlinit prorocia din ultimul verset al cărții lui Maleahi: ţara lui Israel a fost lovită cu blestem. Străinii veniți la sărbătoare, când au văzut alaiul și aclamațiile, întrebau: ,,Cine este acest care e primit ca un împărat cu ramuri de finic în mâini?” Mulţimea răspundea: ,,Acesta este Isus, prorocul din Nazaretul Galileii.” (Mat. 21:10,11) La intrarea în Templu L-au întâmpinat o mulţime de copii, cu cântece, strigând: ,,Osana, Fiul lui David !” (Mat. 21:15). Preoții cei mari, arhireii şi fariseii fierbeau de mânie şi ziceau Mântuitorului: ,,Auzi ce zic aceştia?” Isus le-a răspuns: ,,Oare n-aţi citit niciodată cuvintele aceastea ,,tu ai scos laude din gura pruncilor?” (Ps. 8:2). Astfel a fost primit Isus în Ierusalim, cu mare bucurie de mulţimea poporului, ca un Împărat blând şi dătător de pace. Nu toţi L-au primit aşa. Fariseii şi cărturarii, preoţii cei mai de seamă şi saducheii cei necredincioşi L-au primit cu insulte, L-au primit cu duşmănie, cu invidie şi cu ură de moarte. Să ne cercetăm şi noi adâncul sufletului nostru şi să vedem în care ceată ne aflăm astăzi la intrarea Domnului în Ierusalim. În ceata celor care şi-au dezbrăcat hainele şi le-au aşternut pe jos ca să treacă Isus peste ele, în această mulţime plină de bucurie şi veselie care 34

purta ramuri de finic în mâini şi plină de credinţă ce striga: ,,Osana, Fiul lui David, mântuieşte-ne, Împăratul lui Israel”, sau ne găsim printre cărturarii şi fariseii mândri şi îngâmfaţi, printre cei invidioşi şi răutăcioşi, iubitori de păcate şi corupţi, vicioşi şi hulitori, putrezi de păcate până în măduva oaselor lor? Intrarea Domnului în Ierusalim mai înseamnă şi intrarea Lui în cetatea sufletelor noastre, în inima noastră, în viaţa noastră. Pentru aceasta se cuvine să dezbrăcăm şi noi veşmintele noastre, adică păcatele noastre, să le aruncăm la picioarele Mântuitorului. Să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi de toate legăturile păcatelor, de toate patimile şi deşertăciunile omeneşti, de toate vorbele cele rele şi murdare. Să lăsăm răutatea care este aşa de mare în lume, să lăsăm hulele, drăcuielile, desfrânările şi avorturile, vrăjile, descântecele şi toate păcatele să le aruncăm de la noi şi să ducem şi noi Stăpânului Hristos ramuri de fapte bune! În loc de mir, ca Maria, sora lui Lazăr, să-I aducem lacrimile noastre, lacrimi vărsate cu căinţă pentru păcatele noastre şi mai ales să plângem în săptămâna aceasta a Sfintelor Patimi, că şi noi suntem vinovaţi de suferinţele cele grele şi de moartea Stăpânului nostru Hristos. Să plângem, pentru că fiecare din noi am dat o lovitură de bici pe spatele Lui: o vorbă murdară, un cuvânt rău, o înjurătură, care au fost ca un scuipat aruncat în faţa Lui din partea noastră. Cu toată căinţa şi umilinţa să plângem şi să-I cerem iertare, făgăduind că nu vom mai face niciodată. În această duminică evanghelistul Marcu notează următoarele: „Isus a intrat în Ierusalim, şi S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania, cu cei doisprezece.“(Mc 11:11) La Roma era sărbătoarea păgână a florilor de primăvară, numită ,,Floralia”. De aici vine şi numele de Duminica Floriilor. 35

BIBLIA Ascultând predici din Biblie și citind această Carte, se va produce transformarea vieții tale şi ieșirea de sub puterea păcatului. Din pricina păcatului, fiinţa omenească este separată de Dumnezeu, izvorul vieţii. Urmarea acestei stări de lucruri este moartea. Fără harul lui Dumnezeu, toţi am fi nişte prizonieri fără speranţă, condamnaţi la moarte veşnică, la Iad. Dar prin moartea lui Isus s-a plătit pedeapsa pentru păcatul fiecărui om. Cu toate acestea, darul vieţii trebuie acceptat individual. El devine real doar din momentul în care omul alege să-L cunoască pe Isus ca Mântuitor personal. Atunci când cu inima zdrobită îşi mărturiseşte păcatele şi se supune lui Isus, consacrându-şi viaţa Mântuitorului, omul primeşte nu doar iertare, ci şi putere. Planul de mântuire are în vedere două aspecte. Primul este iertarea, eliberarea de vina păcatului. Al doilea aspect este înnoirea, eliberarea din puterea păcatului. Prin Duhul Sfânt, totul este posibil. El este în stare să facă minuni de transformare a vieţii celui ce se predă lui Dumnezeu. Astfel de transformări au avut și preoții care s-au întors la Dumnezeu prin adevărata pocăință. Puteți scrie pe Google doar atât: ,,Preoții pocăiți” și veți găsi frumoase mărturii ale adevăratei pocăințe, precum și felul în care au ajuns să se boteze conform poruncii lui Isus din Noul Tesrtament: –,,Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-I în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.”(Matei 28:19) –,,Cine va crede și se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit.” (Marcu 16:16) –,,…dar fariseii și învățătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.” (Luca 7:30) –,,…dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5) –,,Pocăiți-vă și fiecare din voi să fie botezat…” (Fapte 2:38) 36

LUNI ZIUA A DOUA

____
____ De duminică și până miercuri, „...ori de câte ori se însera, Isus ieşea afară din cetate.“ (Marcu 11:19) „Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate, şi S-a îndreptat spre Betania, şi a mas acolo.“ (Matei 21:17) „…Betania era aprope de Ierusalim, cam la cinsprezece stadii” (Ioan 11:18) Aşadar, între Cetatea Sântă Ierusalim şi satul Betania este o distanţă de 8 kilometri. Isus şi ucenicii făceau zilnic această navetă căci El găzduia la familia Martei, a Mariei, a lui Lazăr și a lui Simon Leprosul, un fariseu. Unele tradiţii presupun că acesta era unul din cei zece curăţaţi de lepră, dar care nu s-a mai întors să-i mulţumească Domnului Isus. Primul verset din capitolul 14 al Evangheliei după Marcu ne aminteşte că mai erau două zile pănă la Paşte, marţi şi miercuri, iar versetul 3 ne spune unde se afla Isus în acea seară: „Pe când şedea Isus la Masă, în casa lui Simon leprosul…” (Marcu14:1-3); „…când era Isus în Betania, în casa lui Simon leprosul”(Mat.26:6) Maria era femeia aceeea care a adus un vas cu parfum foarte scump cu care a uns picioarele domnului Isus. (Luca.7:36) Aşa declară apostolul iubirii, Ioan: „Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir, (adică a turnat mirul pe Isus, nu numai pe picioare) şi i-a şters picioarele cu părul ei, şi Lazăr cel bolnav era fratele ei.” (Ioan 11:2, 12:1-3) Aici aflăm ce preţ avea, cât era de scump litrul de mir sau parfumul adus de Maria, căci Iuda a numit gestul Mariei risipă, zicând: „Ce rost are risipa aceasta de mir? Mirul acesta s-ar fi putut vinde cu mai mult de trei sute de lei.”(Marcu 14:4,5) 37

Cu această ocazie, precum şi cu ajutorul pildei „Lucrătorilor viei”, aflăm că era mai scump decât câştigul unui muncitor pe un an de zile, mai mult de trei sute de zile lucrătoare. „Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar, care a ieşit dis de dimineaţă, să-şi tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi, şi i-a trimis la vie.” (Matei 20:1-2) Luni dimineața în drum spre Ierusalim, fiind flămând, a blestemat smochinul neroditor, pentru că nu avea rod, ci numai frunze: „…Atunci a zis smochinului: ,, în veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine!”

SMOCHINUL NERODITOR PREDICĂ „Dimineaţa, pe când Se întorcea în cetate, I-a fost foame. A văzut un smochin lângă drum, şi S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze, şi i-a zis: „De-acum încolo în veac să nu mai dea rod din tine!” Şi pe dată smochinul s-a uscat. Ucenicii când au văzut acest lucru, s-au mirat, şi au zis: „Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici, şi aruncă-te în mare”, se va face. Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.” (Matei 21:18-22). În lumea creştină, de-a lungul timpului, săptămâna aceasta dinaintea Marii Jertfe a Mielului lui Dumnezeu este numită Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor lui Isus. Şi cu adevărat aceste zile grele, aceste zile întunecate ale omenirii, sunt ultimele cinci zile petrecute de Domnul Isus, Mântuitorul lumii, pe pământ înainte de moartea Sa. Şi spun fără să greşesc că aceste zile au fost cele mai grele din toată lucrarea Sa pe pământ, pentru că Mântuitorul ştia cu lux de amănunte fiecare moment al acestor zile 38

şi ştia clipa morţii Sale, precum şi felul cum aveau să se deruleze toate evenimentele. O mare povară apăsa sufletul nevinovat al Mielului lui Dumnezeu. Încă din veşnicie, înainte să fi fost Creaţiunea, în Sfatul ceresc, Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, a ales să vină printre noi la vremea hotărâtă de Tatăl, ca să moară în locul nostru, atârnat pe lemnul de blestem, în arşiţa soarelui ce dogorea pământul Iudeii. Acolo, în acel Sfat ceresc, s-a hotărât până în cele mai mici detalii Calvarul Mielului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii întregi și pentru mântuirea sufletului tău şi al meu. Şi acum, Domnul Isus Mântuitorul era atât de aproape de altarul de jerfă. Doar câteva ceasuri Îl mai despărţeau. Domnul Isus era atât de aproape de acest eveniment unic în univers, pentru că niciodată până la Domnul Isus şi niciodată de la Domnul Isus încoace nimeni nu s-a jertfit pentru ca lumea să fie mântuită. El este Singurul Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi este Singurul Mântuitor al lumii. În nimeni altul nu este salvare, în nimeni altul nu este mântuire, în nimeni altul nu este eliberare de sub robia păcatului, ci numai în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a coborât din cer pentru tine şi pentru mine. ,,În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți.” / ,,...oricine crede în El, capătă, prin numele Lui , iertarea păcatelor! (Fapte 4:12,10:43). Ne aflăm în ziua de luni şi doar peste patru zile Mielul lui Dumnezeu va fi jertfit odată pentru totdeauna pentru păcatele lumii. O singură jertfă adusă de Dumnezeul cel viu pentru ca oricine crede în El, în Cel ce avea să moară pe Calvar, să nu piară, ci să trăiască veşnic. Ioan 3:16 spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, lumea (pune aici numele tău, suflete drag), că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, (tu, eu şi oricine din lumea aceasta), să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.“ (Ioan 3:16) Cuvântul Sfânt mai spune că Domnul „…a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11). Trei ani şi jumătate Mântuitorul a lucrat fără încetare, zi şi noapte, pentru ca să se facă cunoscut poporului Său ca Mesia, ca Unsul lui Dumnezeu. Trei ani şi jumătate, începând cu botezul în râul Iordan şi până în zilele acestea dinaintea jertfirii Sale, Fiul lui Dumnezeu S-a luptat cu împotrivirea fariseilor, s-a luptat cu 39

necredinţa poporului, s-a luptat cu forţele întunericului pentru mântuirea omului şi a vorbit nespus de mult şi de frumos despre Împărăţia Cerească al cărei Împărat era El însuşi. Dar nimic nu s-a legat de neamul acesta îndărătnic. Spune Cuvântul Domnului: „Vai de Mine! Zice Domnul, Căci parcă sunt la strângerea poamelor, şi la strângerea bobiţelor după culesul strugurilor: nu mai este nici un strugure de mâncare, nici cea dintâi smochină, dorită de sufletul Meu!” (Mica 7:1) La prima vedere am putea spune că toată truda Domnului Isus a fost în zadar. Am putea spune că lupta Domnului Isus nu şi-a atins scopul. Însă n-a fost aşa fraţi şi surori, pentru că Domnul Dumnezeu nu face nimic, dar absolut nimic fără rost. Domnul Dumnezeu nu face nimic fără un scop bine determinat, nu face Domnul nimic fără o finalitate bună şi frumoasă. Uitaţi-vă împreună cu mine în Geneza: la sfârşitul fiecărei zile a Creaţiei, Domnul Dumnezeu S-a uitat în urmă şi S-a bucurat de tot ce făcuse; iar la sfârşitul celor şase zile de creaţie, în cea de-a şaptea zi, ,,…Și-a sfârșit lucrarea, pe care o făcuse;”(Genesa 2:2), odihnindu-Se de toată truda, spune Cuvântul Sfânt. Ceea ce începe Domnul, duce întotdeauna la bun sfârşit. Şi chiar dacă ai Săi L-au respins „…tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, (în Numele Domnului Isus), le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1:12) Prin propovăduirea mântuirii, prin Jertfa Sa, Domnul Isus avea în vedere salvarea, avea în vedere eliberarea de sub robia păcatului a tuturor oamenilor de pe faţa pământului, neţinând seama de limba vorbită, neţinând seama de nație sau de culoarea feţei, pentru că El este Dumnezeul Cel Viu plin de milă şi de îndurare şi nu doreşte moartea păcătosului, după cum ne spune Domnul în Ezechiel 18:23. El, Tatăl ceresc, L-a dat pe Fiul să moară în locul meu şi în locul tău, suflete drag. De aceea te invit ca, din toată inima, să spunem:

Preamărit să fie Domnul! Dar, într-o zi ca aceasta, într-o zi de luni, ultima zi de luni petrecută ca Om între oameni, Domnul Isus, cu inima tot mai grea se apropia împreună cu ucenicii Săi de Cetatea Ierusalimului unde, aşa cum ni se spune în Mica, nu avea să găsească nici o „smochină”, atât de dorită sufletului Său, doar ramuri goale. Domnul era flămând după neprihănire. Atât de mult ar fi dorit sufletul Domnului Isus să găsească în Ierusalim oameni cucernici, oameni credincioşi lui 40

Dumnezeu, oameni care să-L primească ca pe Unsul, ca pe Trimisul lui Dumnezeu, dar în loc de credinţă, Domnul Isus a fost întâmpinat cu ură, Mântuitorul lumii a fost întâmpinat cu dispreţ și cu batjocură. Isaia spunea că Domnul era „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai privirile de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.” (Is.53:3) Suntem în dimineaţa zilei de luni, pe când Domnul Isus se apropia împreună cu ucenicii de Cetatea Ierusalimului. La o margine de drum întâlneşte un smochin şi, pentru că nu găseşte rod în el, îl blestemă: „De acum încolo în veac să nu mai dea rod din tine!” (Matei 21:19) Nici lucrul acesta nu era la voia întâmplării pentru că era proorocit în Ezechiel, unde Domnul avertizează: „Spune ţării lui Israel: „Aşa vorbeşte Domnul: „Iată, am necaz pe tine, Îmi voi trage sabia din teacă şi voi nimici cu desăvârşire în mijlocul tău pe cel neprihănit şi pe cel rău.“ (Ezechiel 21:3) Ceea ce înseamnă că de acum Domnul Isus Mântuitorul Îşi întoarce faţa de la Israel şi se întoarce spre neamuri. Pentru că „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit, dar tuturor celor ce L-au primit, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” N-a găsit nici măcar o „smochină” atât de dorită sufletultui Său. Astăzi, acelaşi Isus care acum două mii de ani intra în Ierusalim cu inima greu împovărată, a coborât la noi în adunare. Are oare El inima tot împovărată acum, ca și atunci când intra în Ierusalim? Nădăjduiesc însă că a venit la noi cu o inimă bună, pentru că aici suntem adunaţi noi, cei răscumpăraţi în jertfa Sa, aşa cum spune Isaia 53:11:„Sufletul Lui se va înviora” . Nu trebuie să uităm că Domnul Isus mai caută şi astăzi „smochine”, atât de dorite sufletului Său. De aceea te invit, suflete drag să-I spui Mântuitorului: „Da, Doamne, sunt aici. Vreau să găseşti plăcere şi în inima mea. Vreau să fiu un rod bun pe care Tu să-L guşti cu plăcere. Îmi predau 41

astăzi viaţa în mâinile Tale de Domn şi Dumnezeu. Cred în Jertfa Ta. Cred că ai murit şi pentru mine pe Calvar.” Amin! Am ascultat într-o zi, la biserică, o predică foarte interesantă despre darul credinţei. Textul biblic al predicii a fost luat din Marcu 11 („Blestemarea smochinului”). Pornind de la text şi inspirat de câteva idei prezentate în predică, am ajuns să mă întreb în ce măsură mai este legitim să ne aşteptăm ca în vremurile din urmă să fie rezidit Templul de la Ierusalim. Cunoaşteţi episodul. Isus intră în Ierusalim în aclamaţiile mulţumii, merge în Betania, revine dimineaţa la Ierusalim, vede un smochin cu frunziş bogat. Fiindcă îi este foame, se apropie de el, caută rod şi nu găseşte (nu era vremea să facă rod), aşa că spune: „În veci să nu mai mănânce nimeni rod din tine!”.(Marcu 11:14) Filmul se întrerupe. Acţiunea se mută la Ierusalim. Isus merge în Templu unde viaţa religioasă, dublată de cea comercială, este în toi. Mult frunziş, dar fără rod. Viaţa religioasă de la Templu e cât se poate de stufoasă, dar oamenii flămânzi de Dumnezeu se întorc de acolo la fel de flămânzi cum au venit. Isus se lansează într-o acţiune de purificare religioasă cu substrat politic. Citează din Isaia şi Ieremia (doi profeţi a căror critică vitriolică e întrecută în intensitate numai de cea a lui Ezechiel) pentru a-şi justifica acţiunile „subversive”. Mult iubitul templu a ajuns, ca în vremea lui Ieremia, o peşteră de tâlhari. Supusă acestei critici dure, ierarhia preoţească şi academică se simte, pe drept, ameninţată şi delegitimată. Isus e un personaj redutabil fiindcă are mulţimea de partea lui. Deocamdată. Vine noaptea. Isus părăseşte din nou Ierusalimul. A doua zi, trecând prin acelaşi loc, în drum spre Ierusalim, ucenicii văd smochinul uscat din rădăcini. Cu acest prilej Isus vorbeşte despre credinţă, rugăciune şi iertare. Isus revine în templu şi autorităţile îl iau la rost: cu ce autoritate ai făcut aceste lucruri? Cine ţi-a dat această autoritate? Este clar că acţiunea lui Isus este în egală măsură politică, dacă se pune problema în termenii „autorităţii”. Mântuitorul răspunde indirect, făcând referire la autoritatea şi legitimitatea lui Ioan Botezătorul. Reformulată, întrebarea lui este următoarea: ce fel de autoritate sau legitimitate avea Ioan? Pur omenească sau dumnezeiască? Cărturarii dau din colţ în colţ, 42

realizând că întrebarea are două tăişuri. Indiferent ce vor răspunde, vor fi „tăiaţi”. Aşa că pun în aplicare procedura de „damage control”. „Nu ştim”, zice ei, ceea ce e oarecum penibil, dată fiind poziţia lor de cărturari. Episodul a ajuns la final. Cu ce rămânem din lectura lui? Cu înţelegerea că smochinul condamnat de Isus să nu mai dea rod este un simbol al Templului. Instituţia nu a produs rodul aşteptat de Mântuitor şi i se anunţă astfel în mod simbolic sfârşitul ei. Este în egală măsură și un simbol al preoțimii, acest munte mutat în marea lumii. Numai cei care veneau la calea lui Isus, calea pocăinței şi a credinței, puteau da roade. „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.“ (Fapte 6:7) „Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El.“ (Ioan12:42) Așa se întâmplă și în zilele noastre, mulți preoți vin la credință. Puteți accesa pe internet: ,,preoții care s-au pocăit și s-au botezat”. Răsturnarea meselor şi izgonirea vânzătorilor nu poate produce o schimbare de substanţă a năravurilor. E ca şi când ai „ciufuli” un pic frunzişul unui smochin, în căutarea rodului care nu este de găsit. Revin la întrebarea anterioară: în lumina acestui episod, este legitimă aşteptarea unor creştini evanghelici (neapărat dispensaţionalişti) ca templul să fie reconstruit şi să se aducă din nou în el jertfe ca în perioada primelor temple? Interpretăm oare în mod corect cartea Daniel? Dar Apocalipsa? Deplin încredinţat că pentru această întrebare fraţii mei evanghelici dispensaţionalişti mă vor arde pe rug, ori poate chiar pe altarul Templului despre care se afirmă că poate fi reconstruit peste noapte, sunt de părere că interpretarea dispensaţionalistă a cărţilor Daniel şi Apocalipsa nu e cea mai bună. Pentru a nu mai vorbi de faptul că ignoră realitatea din prezent: statul Israel este un stat laic, iudaismul actual e un evantai de iudaisme şi nu un monolit religios, muntele Templului e ocupat de două moschei. Susțin și îmi exprim părerea, Dumnezeu nu mai are treabă cu pietrele, clădirile și cu templele moarte. El vrea un Templu viu, din pietre vii în Domnul Isus! Amin! 43

SMOCHINUL BLESTEMAT Blestemarea smochinului care nu avea nici un rod stârneşte şi astăzi controverse. Unii cred că Domnul Isus nu avea nici un drept să acţioneze aşa pentru că nu era vremea roadelor (chiar dacă frunzişul verde abundent era semn cunoscut al prezenţei fructelor timpurii, mugurii erau comestibili şi apăreau în Nisan, luna Paştelui evreiesc). Dar nu trebuie să uităm că smochinele apar cu precădere înaintea frunzelor și smochinul nu face flori, el este ajutat de o ființă minusculă care pătrunde în seva pomului din pământ prin rădăcini, se înmulțește enorm în sângele pomului și aceasta lucrează polenizarea, până apare afară acea bobiță ce seamănă a fi un fruct de pe care floarea cu petalele ei a căzut. Alţii cred că a fost un semn de slăbiciune pur umană a Domnului Isus care a blestemat sub efectul puternic al foamei. Interesant însă este modul în care Marcu alege să amintească întâmplarea cu smochinul. Putea să o relateze pur şi simplu, cu accent puternic pe acţiune şi în forţă, ca întreaga lui Evanghelie. Putea să cuprindă totul într-un singur cadru, să spună despre căutarea roadelor, blestemarea şi uscarea smochinului într-o singură frază mustind de vitalitate. Dar Marcu decide să oprească povestirea la jumătate şi să ne facă martori ai unei întâmplări pe care cu greu o putem pricepe. Nu era pentru prima dată când Domnul Isus se afla în Ierusalim şi cu siguranţă nu era uimit de comerţul înfloritor din curtea templului. Mai trecuse și altă dată pe lângă mesele schimbătorilor de bani şi cred că ştia târgul din staulele curţii Templului: o sumă pentru un miel fără cusur, o monedă pentru un porumbel perfect şi păcatul era curăţit. Se dovedise a fi o afacere bună, templul câştiga, câştigau şi cei cu relaţii la marele preot, câştigau şi oamenii simpli, grăbiţi doar în căutare de o împlinire facilă şi rapidă a legii lui Moise. Nu pot să ştiu exact care au fost resorturile care au determinat acţiunea furibundă a Domnului Isus. Mâna Lui a răsturnat mesele pline de bani, mâna Lui a condus biciul care lovea în dreapta şi în stânga, a oprit trecerea călătorilor nepăsători prin curtea Casei Tatălui Său. Era popular în Ierusalimul acelui an, era plăcut şi 44

apreciat de oameni, era ascultat atunci când predica şi minunile Lui uimeau pe toţi cei care le erau martori. Ar fi putut să răstoarne o masă şi să o transforme în podium de pe care să ţină o predică fulminantă, ar fi putut face o minune care să îi uimească pe toţi. Şi cu toate astea el preferă biciul, vorbele grele şi acuzatoare, acţiunea violentă. Întâmplarea cu smochinul ne aduce puţină lumină. Pe pământul pătimirii, în vizită la cei aleşi, era Fiul lui Dumnezeu. Ei nu ştiau şi nici nu erau gata să-L accepte. Ochelarii propriilor lor păreri erau prea fumurii pentru a le mai permite să vadă realitatea. De departe, smochinul (Israel) era verde şi chiar dacă roadele coapte nu îşi aveau vremea atunci, muguri trebuia să existe. Dar nu erau decât frunze, înveliş, strălucire peste gol, poleială peste putregai. Ritualurile nu conteneau, jertfele nu se isprăveau, legea era respectată şi literele lui Moise urmate. Dar fructe din care să te hrăneşti nu erau. Dimineaţa, Petru constată cu surprindere că smochinul blestemat se uscase. În orele care s-au scurs de la blestemarea lui, frunzele au căzut, ramurile au îmbătrânit şi a rămas ceea ce fusese de la început, un smochin fără rod. Blestemul Domnului Isus doar i-a dat jos poleiala şi l-a arătat în adevărata lui lumină, aceea de pom înşelător, fără rod şi nefolositor. Biserica mileniului trei îşi continuă ritualurile. Ne este teamă să ne oprim în loc şi să le analizăm. Tributari pragmatismului, am adus piaţa în faţa casei, a sufletului şi a bisericii şi ne schimbăm valorile în funcţie de circumstanţe, ne alegem cu grijă ,,animalul fără cusur” cu care venim în faţa Domnului şi mai ales a fraţilor. Apoi mergem mai departe. De roade nu putem vorbi, dar ce bine că avem frunze multe: haine stălucitoare, clădiri impunătoare, acte de binefacere înfăptuite după reţetar, o dată pe lună sau de două ori, şi programe dese. Iar orele trec şi frunzele cad, una câte una…!

De ce Domnul Isus a blestemat smochinul? Întrebare: Recitesc unele capitole din Noul Testament şi nu am înţeles versetele unde Isus a blestemat smochinul. Vă rog să explicaţi de ce a făcut Isus aceasta. 45

Pentru început, să vedem… Textul unde este descris acest caz ne relatează următoarele: ,,Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate şi S-a îndreptat spre Betania şi a mas acolo. Dimineaţa, pe când Se întorcea în cetate, I-a fost foame. A văzut un smochin lângă drum şi S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze, şi i-a zis: „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!” Şi îndată smochinul s-a uscat. Ucenicii, când au văzut acest lucru, s-au mirat şi au zis: „Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare”, se va face. Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.” (Matei 21:17-22) Conform textului acestuia, Domnul Isus le-a dat ucenicilor o lecţie de credinţă. Noul Testament ne prezintă o a doua lecţie pe care le-a dat-o ucenicilor anterior şi pe care acum le-a amintit-o încă odată. Deci, să vedem…Ce le-a mai vorbit Isus ucenicilor înainte despre smochin? Odată, când le vorbea oamenilor despre importanţa pocăinţei, a comparat-o pe aceasta cu rodul unui pom şi a spus următoarele cuvinte: ,,Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: „Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?” „Doamne”, i-a răspuns vierul, „mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.” (Luca 13:5-9) Când Isus a blestemat smochinul,El le-a dat prilej ucenicilor săşi mai amintească odată pilda spusă anterior şi să le accentueze importanţa pocăinţei adevărate. De altfel şi Ioan Botezătorul a folosit imaginea pomului cu rod pentru a transmite acelaşi adevăr. Biblia ne relatează următoarele: 46

,,Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc”. (Matei 3:7-10) Cum vedem şi în acest caz, rodul pomului poartă imaginea pocăinţei adevărate care aduce după sine fapte neprihănite. Să ne păzească Dumnezeu de soarta celor care refuză pocăinţa adevărată şi astfel rămân sub blestem şi pedeapsă. Dar dacă nu era vremea roadelor? Ori poate roadele fuseseră deja culese de alți trecători sau, mai bine, ce lecție s-ar putea învăța uscând un biet copăcel? Rodirea este un simbol cu trei conotații spirituale: (1) Mai întâi ea reprezintă comportamentul unui om credincios, neprihănirea lui, trăirea conform principiilor Cuvântului Sfânt, Biblia. (2) Apoi, rodirea înseamnă faptele bune prin care sunt ajutați semenii aflați în nevoie. Judecata finală produce o separare veșnică între cei ce-și zic credincioși, chiar pe acest criteriu: ,,Când ați făcut aceste lucruri (altora)… Mie Mi le-ați făcut.” (Matei 25:31-46). (3) În al treilea rând, rodirea înseamnă aducerea oamenilor la mântuire prin jertfa Domnului Isus. Pavel vorbea despre dorința sa de a ,,culege vreun rod” și descria anumiți colaboratori ca fiind roadele sale (chiar în lanțuri). (Filimon1:10, Rom.16:5, 1Cor.16:15) Vorbind despre rod, apostolul Pavel afirmă că pentru Dumnezeu și pentru Împărăția cea veșnică ,,Hristos este Cel dintâi rod”, adică El este cel întâi născut. Încă odată, să nu uităm, rodul se măsoară în sufletele pe care noi le aducem la Cristos. Principiul de căpătâi al rodirii spirituale este că nu există un sezon al ei, ci trebuie să fie permanentă în viața omului născut din nou. Principiul acesta a fost valabil și la poporul ales, Israel. Un alt principiu al rodirii este că în mod constant, stăpânul (nu uitați, nimeni nu este fără stăpân) caută şi pretinde rod. Pomul se cunoaște după roade. Îi va fi dat timp pomului să rodească, stăpânul 47

îi va da atenție și îl va îngriji. Dar dacă se încăpățânează să nu-și schimbe viața, credinciosul fals, neroditor, va fi tăiat. Într-o zi ca și această zi de luni, fariseii și cărturarii L-au întrebat pe Domnul cu ce putere face lucrările Sale miraculoase. Isus le-a răspuns tot cu o întrebare: ,,Botezul lui Ioan de unde venea?…” ,,Nu știm!” (Matei 21:25-27) Pentru ei răspunsul era o problemă de popularitate: dacă spuneau ce aveau în inimă, le era frică de norod, iar dacă ziceau că vine de la Dumnezeu, era și mai rău. I-ar fi întrebat Isus, atunci de ce nu ați crezut? Botezul lui Ioan era botezul pocăinței care cerea fapte (roade) vrednice de pocăință. (Matei 3:8) Astfel, ziua de luni începe cu o lecție importantă pentru ucenici: ce înseamnă a fi un credincios autentic și care sunt consecințele unei credințe de formă, de exterior. Cum era normal la acea vreme, ucenicii au ocolit lecția principală și s-au mirat de consecințe, uscarea smochinului. Era momentul deci, pentru încă o lecție spirituală: credința credinciosului.

TIMPUL SMOCHINELOR (Belşugul vieţii) Aşadar, Domnul urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. În ajun, potrivit Evangheliei lui Matei, alungase din templu pe cei care vindeau şi cumpărau, răsturnase mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care făceau negoţ cu porumbei (Matei 21:12-13). Conform evanghelistului Marcu, scena izgonirii din templu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor (Marcu 11:15-17). Oricum ar fi, Îl aflăm pe Hristos în momente de mare tensiune şi efervescenţă, a doua zi după intrarea triumfală în Ierusalim, după sau în ajunul curăţirii templului de “tâlhari”, în preajma tragicului deznodământ al misiunii Sale pământeşti. Starea aceasta de spirit, încleştată şi nezăbavnică, pare să o fi avut în vedere proorocul Isaia: 48

,,Se îmbracă cu neprihănire ca și cu o platoşă, Își pune pe cap coiful mântuirii, ia răzbunarea ca o haină, şi Se acoperă cu gelozia ca și cu o manta.” (Isaia 59:17) ,,Mă uitam împrejur, și nu era nimeni să M-ajute! Și Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească. Atunci, braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia Mea M-a sprijinit.” (Isaia 63:5) Dimineaţa Isus merge din Betania şi pe drum flămânzeşte; vede în depărtare un smochin înfrunzit, se oprește lângă el gândind că va găsi roade, dar Îl aşteaptă o dezamăgire, căci nu se putea să nu ştie că ,,nu era timpul smochinelor”.(Marcu 11:13) Pomul, într-adevăr, nu-L îmbie decât cu frunze, fructe nu are. Supărat ca niciodată, Domnul blestemă pomul: ,,în veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine!.” (Marcu 11:14) Ceea ce s-a și petrecut: ,,Dimineața, când treceau pe lângă smochin, ucenicii l-au văzut uscat din rădăcini”. (Marcu 11:20) Ce se poate înfăţişa mai nedrept, mai nemilos, mai strigător la cer? A blestema şi a usca un biet smochin întru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, fiindcă textul în sine recunoaşte că ,,nu era vremea smochinelor”. Dacă nu era timpul potrivit rodirii, de ce o fi blestemat smochinul? Aşa raţionează cugetul simplu şi curat al omului de bun simţ, fie el necredincios ori credincios. Îi uneşte aici şi acum pe amândoi, pe necredincios şi pe credincios şi cine s-ar încumeta să-i contrazică? Speţa apare atât de sobră şi de limpede: e o nedreptate, o icnire a mâniei, nu avem cum o tăgădui. Se întâmplă însă cu înţelegerea pildei smochinului ceea ce are loc şi în alte domenii, în numeroase alte cazuri: faptele sunt judecate pe baza unor premise şi principii juste, însă asemănătoare cu situaţii diferite prin natura lor, de aceea rămân false. Paradoxul zis al cretanului mincinos şi alte exemple de logică aparent absurdă n-au putut fi soluţionate până ce logicienii nu şi-au dat seama că există adevăruri complexe ori “absurdităţi” care nu-şi află explicaţia dacă nu se recurge la teoria nivelelor. Ea constată că o aceeaşi formulare poate fi exactă la un nivel de gândire şi percepere a realităţii şi inexactă la un altul, confuzia iscându-se numai când, prin nesăbuită şi îndărătnică simplificare, refuzăm a observa că zisul paradox absurd (al cretanului) implică soluţii diferite pe diverse planuri cognitive şi perceptibile, la succesive stadii de generalizare. 49

Tot astfel se întâmplă şi în matematica infinitului. Acolo lucrurile stau cu totul altfel decât în aritmetica numerelor finite, şi totuși numai uimire şi paradox: partea este egală cu întregul, iar adăugirile ori substracţiile nu modifică totalul. În hotelul cu infinit de multe camere, zis hotel al lui Hilbert, problema găzduirii unor noi călători nu se pune nici chiar când toate camerele sunt ocupate. Recepţia nu are decât să mute, ori de câte ori va fi necesar, pasagerul din camera 1 în camera 2, pe cel din camera 2 in camera 3 ș.a.m.d., creându-se astfel un număr nelimitat de proaspete posibilităţi locative. Pericopa smochinului se cade a fi şi ea supusă unui tratament analog, înţelegând că trebuie interpretată nu după regulile dreptăţii naturale şi ale valorilor axiologiei elementare, ci la nivelul propoziţiilor duhovniceşti alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt pom fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm că este de fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori nu chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi în alte metafore noutestamentale: parcă de păsări ori de boi se îngrijeşte Atotputernicul?) care nu dispune de o scuză valabilă în a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune ,,n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit”. Soroace, date, condiţii, clauze, tocmeli sunt lovite de nulitate și de lipsă totală de valoare. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu ,,Iată-mă” ori cu ,,Da, Doamne”. Motivările, fie ele omeneşte plauzibile, nu sunt luate în considerare; nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem ţarina ce tocmai am cumpărat-o; nici pentru a încerca boii de curând cumpăraţi; nici pentru a ne despărţi de femeia cu care abia ne-am însurat. Mereu şi în orice clipă este vremea, şi acum este timput tău, a răspunde ,,Iată-mă” lui Hristos! La acest nivel, pe acest plan, nu se poate judeca potrivit celor de pe tărâmul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, starturile, epocile, datinile sunt perfect valabile; dincoace, cu totul nesemnificative şi nejustificative. Roadele smochinului, produse ale firii naturale, sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaşte soroace şi nici pauze. 50

Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemării cereşti. Reacţiile ,,robustului simţ comun” nu au ce căuta în citirea formulelor spaţio-temporalităţii, sunt date peste cap; şi tot aşa nici în dezlegarea încifrărilor duhovniceşti. Iată de ce putem afirma că omul, smochinul, în limbaj codificat, trebuie să fie oricând gata, oricând disponibil pentru Hristos. Nicăieri teoria disponibilităţii integrale enunţate de André Gide nu se aplică mai la propriu şi mai desăvârşit ca în relaţiile dintre făptură şi Ziditorul ei. Iar a fi disponibil înseamnă a te găsi oricând încins, cu toiagul în mână, cu încălţămintea în picioare, pregătit de drum, de acţiune, de răspuns afirmativ, de roadă. În Matei 5:25 ni se spune: „Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum…“. Pârâşul, potrivit interpretării pr.Ilie Cleopa, este conştiinţa noastră, care ne cere să ne împăcăm cu Dumnezeu cât mai suntem încă pe calea acestei vieţi. O altă înterpretare este să te împaci cu Duhul Sfânt, despre care Mântuitorul a spus că va „rămâne cu voi, și va fi în voi”(Ioan14:16,17) numai ,,să nu întristați pe Duhul Sfânt…” (Ef.4:30). Cine întristează pe Duhul Sfânt păcătuiește împotriva Lui și nu scapă fără pedeapsă. Tot așa smochinul nu-i decât simbolul omului în general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa voii lui Dumnezeu, de a veni în ajutorul aproapelui, de a nu-şi precupeţi înnăscuta putinţă, de a răspunde în orice situație, repede şi cu sârg, oricărui apel al divinităţii sau al semenului aflat la necaz. Pe acest semen care n-are ce să ofere îl personifică îndeosebi Hristos în episodul smochinului, pentru că se arată constrâns de o nevoie strict omenească: foamea. Nu putem aduce scuze nici în cele mai fireşti şi mai legitime împrejurări: cumpărarea pămânului, boii, nevasta, ba şi înmormântarea părintelui nu sunt, când sună goarna mobilizării, a glasului lui Dumnezeu adică, sau strigătul de chemare în ajutor al semenului, decât scuze legaliste şi pretexte procedurale; de aceea invocarea lor îmbracă un aspect neplăcut lui Dumnezeu, cu excepţia dorinţei de a fi de faţă la îngroparea tatălui (Matei 8:21). Orice preocupare, orice grijă, orice bucurie, orice exigenţă păleşte şi piere în prezenţa vocii divine. Orice neascultare este vinovăţie şi orice neîmplinire a poruncii ori solicitării se învredniceşte de acelaşi calificativ, fie ea însoţită de argumentele 51

cele mai solide. Pentru care pricină? Pentru că dovedește imposibilitatea efectuării unei ierarhizări normale între obligaţii. Dacă-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate să constituie temei de absenţă motivată în legitimă apărare, sau scuză legală. Oricând, oriunde şi în orice împrejurare omul este dator să meargă, să alerge, să sară în sprijinul coexistenţilor săi, ori la slujirea Făcătorului său. Când sună goarna mobilizării, nici că se poate comparaţie mai adecvată, chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape şi motivaţii nu-s de conceput. Nici Moise care-şi invoca gângăvia, nici tânărul care-şi pretextează bogăţia şi nici omul căruia i-a rodit ţarina nu-s scuzaţi, ci li se cere să asculte în amândouă înţelesurile. Sărmana scuză a smochinului, că nu-i vremea roadelor sau nu-i vremea mea acum, meargă, facă, ocupe-se cutare, sunt și alții. etc. nu stă in picioare la chemarea Domnului. Trebuie să înțelegem că întotdeauna vremea slujirii şi a facerii binelui este acum și azi! Şi vai de cei ce nu procedează ca și fraţii Simon şi Andrei, care „…îndată lăsând mrejele, au mers după El” (Matei 4:20), sau fiii lui Zebedei, care „…îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El” (Matei 4:22), sau ca Matei-Levi, care ,,…s-a sculat, și a mers după El.”(Matei 9:9), lăsând repede și fără şovăială, registrele de vamă, fișicurile cu bani, pe cei ce așteptau să le facă vama și să le dea dreptul de trecere, nemaiprivind înapoi, necerând nici o îngăduință cât de mică, de îndreptăţită, de firească. Glasul Domnului este un tunet, o goarnă ce cheamă la luptă. Smochinul nu-i altul decât omul neştiutor și necunoscător cum să procedeze, legalistul, formalistul, fariseul care se socoteşte apărat de termene şi de stricteţea prescripţiilor, care ajunge să creadă că nu are nevoie de milă ori de Duh Sfânt, care altădată se îndreptăţea fălinduse că dă zeciuială din chimen, izmă şi mărar! Să nu plece Hristos de la noi înfometat, însetat, cu inima tristă şi sufletul mâhnit! Tânărul bogat a plecat trist, dar înţelept este să presupunem că, văzându-l cum pleacă, Domnul s-a îndurerat şi El. Dacă Hristos ne face această cinste de a ni se adresa cu vreo nevoie pentru Evanghelie sau pentru săraci, răspunsul nostru să fie real, cuminte, sigur, să fim gata a răspunde: ,,Iată-mă, Doamne!” Trebuie să știm că realitatea cea mai limpede se numeşte Hristos. Hristos acum şi de-a pururi. Hristos ,,La timp şi ne la timp”. Hristos, 52

deţinătorul cheilor vieţii și ale morții, Domn al sâmbetei şi al timpului, dar și Domn și Dumnezeu al Templului zidit din pietre vii! Ce frumos sună cântarea care zice: Sunt aici la dispoziția Ta, Cheamă-mă și te voi asculta… Ogoarele sunt gata de recoltă, Dar lucrătorii sunt așa puțini Mă dăruiesc o Doamne-n întregime Ca să culeg recolta dintre spini Sunt aici la dispoziția Ta Cheamă-mă și te voi asculta. 1) Atenţie a nu izbuti, motivat că nu poți sau că n-ai timp, să ajuţi pe aproapele tău; e o nenorocire, un blestem cumplit, o năpastă. 2) Camil Petrescu a spus: ,,Condamnat la moarte şi dus spre eşafod, nu aş spune prietenului care m-ar opri în drum: acum nu am timp să stau de vorbă cu tine. Dimporivă i-aș spune un cuvânt bun”. 3)Şi imposibilitatea se nuanţează: nu i se cere omului imposibilul fizic, unuia care cântăreşte 70 kg să ridice 200 kg, i se cere imposibilul-posibil, cel moral, adică să-şi iubească vrăjmaşii, să se lepede de sine, să-şi jertfească singurul fiu, în conformitate cu modul cum Paul Claudel defineşte divinitatea:„De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte.” Trebuie să avem roada Duhului, fraților! ,,Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” (Gal 5:22-26) În caz contrar, vom avea aceeași soartă ca smochinul neroditor, sau ca mlădiţa neroditoare arătată de Domnul Isus în Ioan: „Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai multă rod.“ (Ioan 15:2) „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard.“ (Ioan 15:6) 53

IZGONIREA VÂNZĂTORILOR DIN TEMPLU „Au ajuns în Ierusalim; şi Isus a intrat în Templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu; a răsturnat mesele schimbătorilor de bani, şi scaunele celor ce vindeau porumbei. Şi nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas prin Templu. Şii învăţa şi zicea: „Oare nu este scris: ,Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile?’ Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” (Marcu 11:15-17) Nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu este la voia întâmplării. În planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea omenirii, fiecare eveniment are importanța lui și ne poate influența înspre bine. Pentru sufletul omului a fost întocmit întregul plan al mântuirii. Unul dintre lucrurile care L-au deranjat cel mai mult pe Isus Hristos, când a intrat în Templul din Ierusalim a fost agitaţia şi atmosfera de târg. Cele mai aspre cuvinte pe care le-a avut Isus şi sunt consemnate în evanghelii sunt adresate liderilor religiosi, teologilor din acea vreme. In primul caz, Isus a răsturnat mesele celor care faceau afaceri în Templu, schimbau bani și vindeau animale pentru jertfă. Reamintesc că toate aceste mustrări se adresau liderilor religiosi care aveau pretenția că Îl reprezintă pe Dumnezeu. Ca să fiu mai bine înțeles și pentru cei ce nu sunt familiari cu Sfintele Scripturi, voi explica pe scurt ce se întâmpla la Templu în acea vreme: După legea dată pe vremea lui Moise, orice evreu care a păcătuit trebuia să aducă o jertfă după gravitatea păcatului. Pentru aceste păcate personale poporul aducea jertfă pentru fiecare om și pentru fiecare păcat. Chiar și preotul trebuia să aducă jertfă pentru el însuși. Toate aceste jertfe trebuiau aduse doar la Templu. Acolo, preoţii oficiau slujba și intermediau între omul păcătos şi Dumnezeu. În perioada sărbătorilor și în special de Paște, veneau la Templu oameni din toată țara și era o activitate foarte intensă. Cei ce veneau de departe, fie că nu puteau să-și aducă animale pentru jertfă cu ei, fie că nu știau ce fel de animal trebuie jertfit pentru situația și păcatul lor, așteptau să afle acest lucru la Templu, de la preot. Pelerinii veneau liniștiți cu banii în buzunar pentru că știau că vor găsi animalul potrivit pentru jertfă la Templu. Așa că, acolo era în floare comerțul cu animale și pe deasupra, pentru că veneau 54

pelerini din toate părțile și fiecare aducea cu ei moneda zonei în care locuiau, era în floare și schimbul de bani. În felul acesta, Templul nu își îndeplinea menirea lui rânduită de Dumnezeu, adică să fie un loc al rugăciunii, al închinării înaintea lui Dumnezeu, ci devenise un loc al comerțului din care foarte mulți, în frunte cu mai marii religioși, aveau un câștig material consistent. În evanghelia sa Matei consemnează: „Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei, şi le -a zis: ,,Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”(Matei 21: 12-13) Nu știu dacă ne putem imagina cu adevărat ce s-a întâmplat atunci în Templu. Evreii credeau că prin ceea ce fac aduc laudă și cinste lui Dumnezeu și că Dumnezeu este deosebit de încântat de ceea ce se întâmplă acolo, dar tocmai Dumnezeu era acolo între ei în prezența Fiului Său, Isus Hristos, iar ei nu L-au recunoscut și trebuie să recunoaștem că și nouă, probabil ne-ar fi fost greu să-L recunoaștem, dovadă că din ceea ce s-a întâmplat atunci, nu am învățat mai nimic. Aceasta i-a înfuriat atât de mult pe slujbașii religioşi, încât L-au acuzat pe Domnul Isus că lucrează cu Satan și s-au hotărât să-L omoare, considerând în felul acesta că Dumnezeu din cer va fi deosebit de încântat de slujba lor. Ce s-a întâmplat atunci nu ne este greu să ne imaginăm. Religia era doar o afacere din care cei ce conduceau activitațile religioase aveau mult de câștigat, iar poporul era mulțumit, dar ținut în întuneric. Am spus că în toată lucrarea Lui pe acest pământ, Domnul Isus s-a adresat cu cele mai aspre cuvinte acestor slujbași religioşi, care s-ar fi așteptat dimpotrivă, să fie lăudați. Este ca și cum astăzi, Domnul Isus ar veni printre noi și în loc să-i laude pe păstorii sufletești, le-ar spune că sunt fii ai diavolului. Probabil ca ar fi un șoc și pentru ei, dar și pentru noi. Curios este că Domnul Isus nu a adresat cuvinte de felul acesta oamenilor care îi chinuiau pe evrei, îi omorau, îi atârnau pe cruci și făceau tot felul de alte lucruri. Pentru ei, pentru romani, Domnul a avut compasiune. Unora din ei le-a ascultat rugăciunile, le-a mântuit sufletele, le-a vindecat robii bolnavi, stârnind și în felul acesta mânia religioșilor de atunci. De ce a procedat Domnul Isus așa? Găsim răspunsul tot în Evanghelie, puțin mai târziu, după alungarea vânzătorilor din Templu, citind în Matei 23:1-15. 55

MARȚI ZIUA A TREIA

_____
_____ Ajunşi la locul cu smochinul, Domnul Isus le vorbeşte ucenicilor despre puterea credinţei şi despre obligația de a ierta. „… De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea. Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre…“ (Marcu 11:24-25) Au continuat drumul şi „s-au dus din nou în Ierusalim…” (Marcu11:27). De data acesta, Isus le prezintă pilda vierilor şi redăm aici un fragment din această pildă: „A mai trimis un altul, pe care l-au omorât; apoi a trimis mulţi alţii, dintre care, pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. Mai avea un singur fiu preaiubit; la urmă, l-a trimis şi pe el la ei. ,Vor primi cu cinste pe fiul meu!’ zicea el. Dar vierii aceia au zis între ei: ,Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm, şi moştenirea va fi a noastră.’“ (Marcu 12:5-7) La foarte puţin timp le vorbeşte şi despre birul cezarului. Unii comentatori susţin că Pilat tocmai trecea prin apropiere şi a lăsat pe unul din informatorii lui să-i ducă raportul despre ce vorbea Isus oamenilor. „Apoi au trimis la Isus pe unii din Farisei şi din Irodiani, ca să-L prindă cu vorba. Aceştia au venit, şi I-au zis: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul, şi nu-Ţi pasă de nimeni; căci nu cauţi la faţa oamenilor, şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cade să plătim bir Cezarului sau nu? Să plătim sau să nu plătim?” Isus le-a cunoscut făţărnicia, şi le-a răspuns:„Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un ban 56

(Greceşte: dinar.) ca să-l văd.”. Iau adus un ban; şi Isus i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?” „Ale Cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci Isus le-a zis: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”Şi se mirau foarte mult de El.“ (Marcu 12:13-17) În aceeaşi zi de marţi, Isus vorbeşte despre imposibilitatea căsătoriilor după învierea din morți. Unii din saduchei au venit să-L ispitească: „Au fost dar şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat, şi a murit fără copii. Pe nevasta lui, a luat-o al doilea; şi a murit şi el fără copii. A luat-o şi al treilea, şi tot aşa toţi şapte; şi au murit fără să lase copii. La urma tuturor, a murit şi femeia. Deci, la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia? Fiindcă toţi şapte au avut-o de nevastă.” Isus le-a răspuns: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.“ (Luca 20:29-36) Mulţi eretici susţin că nu este iad, alţii deşi cred în existenţa iadului susţin că nu vor suferi veşnic. Alţii consideră că vor fi iertaţi acolo în iad şi reabilitaţi, alţii cred că vor dispărea pur şi simplu. Toate aceste teorii ale necredinţei unor oameni care s-au pierdut filozofând, îşi găsesc pe deplin combaterea în acest paragraf; nu vor putea muri, ci fiecare va sta veşnic în starea în care l-a prins moartea, nu vor putea dispărea, nu vor putea primi iertare. În iad nu este iertare. „Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui“ (2 Tesaloniceni 1:9).


 57

MIERCURI ZIUA A PATRA

_____
_____ „Isus şedea jos în faţa vistieriei Templului, şi Se uita cum arunca norodul bani în vistierie. Mulţi, care erau bogaţi, aruncau mult. A venit şi o văduvă săracă, şi a aruncat doi bănuţi, care fac un gologan. Atunci Isus a chemat pe ucenicii Săi, şi le-a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie; căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.”“ (Marcu 12:41-44)

O EXPERIENȚĂ DIN INDIA Iată o experiență din India, asemănătoare cu cea a văduvei sărace din Evanghelie, povestită de un misionar: „Acum câțiva ani, pe când eram în misiune în India, noi am organizat o adunare cu creștinii din tribul Narikoravas. Acesta este unul din cele mai sarace triburi din India. In timpul celor trei zile de evanghelizare, noi le-am oferit fiecăruia gratuit câte trei mese de orez bine preparate, după tradiția indiană. Când a venit timpul predicii, am propus predicatorilor indieni de a cere creștinilor un dar de bunăvoie. Ei au fost șocați, surprinși. Cum este posibil de a cere darul de la oameni așa săraci ? Eu le-am explicat că a dărui Domnului este o mare bucurie nu numai pentru cei bogați. Noi nu avem dreptul de a-i opri de la bucuria de a dărui lui Dumnezeu. Am făcut deci colecta și fiecare a dat ceva. Când colecta s-a terminat, am văzut în coş piese mici, echivalente a 1,2 sau 5 centime, apoi ace de siguranță, coliere și chiar dinți de vulpe, marfă pe care femeile o vând prin sate. Totalul colectei s-a ridicat la aproape 10 franci și aceasta într-o adunare de 400 de persoane. Toți 58

au fost bucuroși că au participat, și noi am mulțumit lui Dumnezeu pentru aceasta.” Valoarea colectei nu consta în sumă, ci în actul de consacrare.

ZECIUIALA, BAZA DE CALCUL A DARULUI În concluzie, noi putem să acceptăm că zeciuiala practicată pe timpul lui Avraam și al evreilor sub Legea lui Moise servea ca model de bază pentru calculul darului care revine lui Dumnezeu. Trebuie precizat că acest procentaj care pentru unii este un sacrificiu, nu este pentru alții, dacă procentajul nu este depășit. Deci, dacă noi putem da mai mult decât zeciuiala, să-i dăruim lui Dumnezeu daruri suplimentare, după puterea noastră, să învățăm a o face cu bucurie pentru lucrarea Sa. Procedând astfel, darul nostru va fi așa cum spune apostolul Pavel: „…un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu. Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos.“ (Filipeni 4:18-19) În legătură cu aceasta, să reținem ce a spus regele David: ,,Nu voi aduce o ardere de tot care să nu mă coste nimic.” şi de Iacov: ,,Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.” (Geneza 28:22 ) În aceeaşi zi, seară, în drum spre Betania, s-au oprit pe versantul muntelui Măslinilor de unde se vedea o mare parte din Ierusalim, inclusiv tot Templul, fiind privit de sus. Domnul Isus profețește dărâmarea Ierusalimului şi venirea Fiului Omului și îi avertizează pe credincioși că vor avea parte de prigoană. Se vede că noroadele mergeau după El din loc în loc cu grămada, iar unora, din acel popas de pe munte, le-a atras privirile frumuseţea zidurilor împodobite ale Templului, conform cu Luca: „Pe când vorbeau unii despre Templu, că era împodobit cu pietre frumoase şi cu daruri, Isus a zis: „Vor veni zile când nu va rămânea aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” Apoi le vorbeşte de semnele sfârşitului: de războaie, de cutremure de pământ şi alte semne ce vor prevesti sfârşitul, amintindu-le de prigoana care va veni peste cei credincioşi. „Dar înainte de toate acestea vor pune mâna pe voi şi vă vor prigoni.”; „Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu”; „Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre.” (Luca 21:5-19) În această zi Isus îi mustră pe cărturari și pe farisei lovindu-i adânc în orgoliul lor. În Matei 23 găsim un capitol întreg unde 59

Domnul Isus s-a adresat cărturarilor și fariseilor. Uneori și faptele noastre se indentifică cu activitățile pe care Domnul Isus Hristos lea condamnat în această cuvântare rostită împotriva lor.

FARISEII VECHI ȘI NOI 1.) ,,Scopul Bibliei este nu numai de a transmite un mesaj, ci și de a reflecta o imagine. Imaginile Bibliei sunt în primul rând prezentate prin viețile personajelor ei. Aceste imagini nu sunt numai pentru a fi agățate pe perete ca un portret în care să văd cum ar trebui să arăt, ci sunt și ca o oglindă care să-mi arate cum sunt eu de fapt. Dacă nu mă văd pe mine însumi reflectat în Biblie, atunci valoarea ei pentru mine este mult diminuată sau chiar pierdută în întregime. Este posibil să nu-mi dau seama că fariseii sunt personajele Bibliei al căror mediu de proveniență seamănă cel mai mult cu al meu. Mă tem că pot semăna cu fariseii mai mult decât sunt eu dispus să admit. Au încetat fariseii să existe acum 2000 de ani? Mă tem că ei sunt și astăzi vii și înfloritori.” 2.) ,,Subiectul fariseilor a continuat să mă atragă mai mult decât orice altceva din Biblie. Dar și mai important, ei au făcut mai mult pentru a-mi transforma viața și lucrarea, decât oricare altă temă. Și în timp ce împărtășeam aceste gânduri cu oameni din medii mai puțin răzvrătite ca al meu, aceștia îmi mărturiseau că după ce L-au primit pe Hristos, au început să cadă foarte repede pradă multora dintre caracteristicile fariseilor, care m-au chinuit și pe mine. (…) Acum îi numesc pe farisei prietenii mei, pentru că ei, mai mult decât orice ucenic sau persoană de nimic, sunt ,,călăuzele oarbe”, care m-au ajutat să-mi găsesc calea. Privind în trecut, mi-aș putea numi anii tinereții ‘Pericolele subtile și nevăzute care îl pândesc pe cel bun’. 3.) ,,De obicei, politica conservatoare era asociată cu creștinismul; totuși, citind Biblia am înțeles că este imposibil să-L delimităm pe Isus pe baza unor linii ideologice atât de simpliste. Deși am continuat să am zilnic un timp de părtășie cu Dumnezeu, să mă rog mult în timp ce mă plimbam pe străzile din Wheaton și să am o anumită sensibilitate față de lucrurile spirituale, am devenit tot 60

mai cinic față de numeroasele fisuri pe care le-am observat atât la creștinismul meu, cât și al altora. M-am întrebat: Oare există vreo speranță pentru autenticitatea creștină și pentru neprihănirea adevărată? Am descoperit bucuros că răspunsul este da și că nimeni altcineva decât fariserii îmi vor arăta calea!”

4.) ,,Când noi ridiculizăm pe farisei, consecințele sunt spirituale și eterne. O concepție denaturată despre farisei poate duce la aplicarea greșită a Scripturii și, mult mai grav, la un rău spiritual profund adus bisericii ca întreg și nouă ca persoane individuale. Dacă ne creăm o imagine falsă despre farisei și nu reușim să vedem cât de mult le sămănăm, ne putem lipsi de unele dintre cele mai profunde învățături din Biblie. Bazat pe anii de experiență personală și pe conversațiile purtate cu oameni religioși, sunt sigur că cei mai mulți creștini au o percepție foarte denaturată despre farisei. Ceea ce noi, în necunoștință de cauză, presupunem că a fi corect este, de fapt, o caricatură.” 5.) ,,Fariseii doreau cu înflăcărare să întipărească Cuvântul lui Dumnezeu în viețile oamenilor. Cu cele mai bune intenții, s-au străduit să aducă fiecare domeniu al vieții sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu și a voii Lui morale. Ei au stabilit anumite tradiții pentru a codifica înțelegerea lor privitoare la felul în care Legea trebuia aplicată circumstanțelor și situațiilor vieții. Au stabilit și anumite măsuri de protecție a Legii, ca să-i ajute pe oameni să nu o 61

încalce. Doreau ca urmașii lor iudei să umble cu Dumnezeu, nu doar să vorbească despre El. Scopul lor era să aducă fiecare aspect al vieții în supunere față de adevărul lui Dumnezeu. De asemenea, doreau să transmită maselor de oameni acest zel pentru ascultare și supunere, nu doar unei elite. Este interesant că atitudinea fariseilor față de Scriptură se potrivește cu cea a creștinilor conservatori de astăzi. Noi, la fel ca ei, avem o concepție înaltă despre Scriptură și ne mândrim cu credincioșia noastră față de Cuvânt. La toate grupele de vârstă, de la cei mai mici până la cei în vârstă, încurajăm și onorăm studierea Bibliei. Așa făceau și ei. Noi favorizăm răspândirea largă a Scripturilor astfel încât oamenii obișnuiți să o poată înțelege. Așa făceau și ei. Noi, asemenea fariseilor, căutăm să aplicăm Biblia fiecărui aspect al vieții. Noi, ca și fariseii de demult, credem și învățăm că Biblia este demnă de încredere și că trebuie să ne supunem ei. Și, ca și fariseii, noi, protestanții, ne mândrim cu abilitatea noastră de a aplica adevărul lui Dumnezeu la situații culturale în schimbare. Fariseii din Biblie seamănă cu aspirațiile și acțiunile noastre biblice!” 6.) ,,Fariseii sunt cei mai importanți actori din rolurile secundare în marea dramă a salvării. În Noul Testament, ei sunt menționați în mai mult de o sută de versete; cu toate acestea, creștinii îi ignoră adesea, exceptând batjocura ocazională. Ai ignora pe farisei, sau a-i înțelege greșit, este ca și cum ai privi o piesă fără conflict, o dramă lipsită de unii din cei mai importanți actori ai ei.” 7.) ,,Pentru mine pasajul biblic cel mai relevant referitor la grija părintească este pilda fiului risipitor (Luca 15). Aici, un tată ai cărui fii sunt amândoi rebeli, demonstrează o purtare părintească înțeleaptă. Noi suntem predispuși să identificăm ca fiu ‘risipitor’ doar pe fiul cel mic. Ne grăbim să vedem răzvrătirea strigătoare la cer și să o catalogăm drept păcat. Însă, atunci când copiii noștri nu încalcă regulile și frecventează regulat biserica, suntem mulțumiți. Credem că ne-am făcut partea. Pilda ne amintește că există un păcat al inimii mai sinistru decât răzvrătirea fățișă, și anume răzvrătirea pasivă. Înțelegerea fariseilor ne poate ajuta enorm în creșterea creștină a copiilor, în mod particular în recunoașterea răzvrătirii pasive din inima copiilor noștri.” 62

8.) ,,Motivul numărul unu pentru a avea o înțelegere corectă a fariseilor este relevanța lor personală. Fariseii ne oferă una dintre cele mai bune oglinzi pe care Biblia ni le pune la dispoziție pentru a ne vedea eurile religioase, pentru a ne vedea așa cum suntem în realitate! Da, fariseii suntem noi! Fariseii sunt oglinzi spirituale date nouă de Dumnezeu ca ei să reflecte condiția inimilor noastre. Cum am arăta fizic dacă nu am avea oglinzi? Nu ne-am da seama de aspectul nostru neîngrijit. În cele din urmă, ne-am convinge pur și simplu prin ignorarea realității, că arătăm bine când de fapt nu ar fi așa. Trebuie să privim la oglinzile spirituale ale fariseilor și să ne vedem pe noi înșine.” 9.) ,,Admitem răul din noi abia atunci când suntem obligați de greșelile noastre. O, da, noi putem crede conceptul teologic al depravării și îl putem susține. Cu toate acestea, nu luăm în serios întotdeauna acest lucru la nivel personal. Mai mult decât ne-ar plăcea să admitem, există un Hitler în fiecare dintre noi! Totuși, religia tinde să întunece acest adevăr. Prin urmare, neprihănirea proprie are un cadru perfect în care să înflorească.” 10.) ,,Felul în care Isus îi tratează pe oamenii religioși, care au propria lor neprihănire, este instructiv. În primul rînd, se pare să Isus S-a specializat în folosirea terapiei de șoc pentru tratarea oamenilor religioși. El nu a ezitat niciodată când trebuia să pună degetul pe greșelile credincioșilor. El nu Și-a îndulcit mesajul și nici nu a încercat să-Și croiască loc spre inimile religioase pășind tiptil, ocolind păcatul și cultivând o ..atitudine mentală pozitivă”. (...) În al doilea rând, Marele Învățător a ajuns la farisei prin povestiri. Câteva din cele mai cunoscute pilde au fost adresate fariseilor (Luca 10:25-37: 15:1-32; 18:9-14), fapt de care foarte puțini cititori ai Bibliei sunt conștienți. De ce a făcut Isus acest lucru? Pentru că povestirile pot ajunge la sufletul la care îndemnurile nu ajung. Nu este întâmplător faptul că o povestire spusă de profetul Natan împăratului David a reușit să dea în vileag înșelăciunea lui David (1 Samuel 11-12) În al treilea rând, Isus a ridicat în mod constant standardele lui Dumnezeu în loc să le coboare. Noi, oamenii religioși, tindem să facem exact opusul. (...) În sfârșit, Isus a atacat păcatele ascunse la fel de mult (uneori chiar mai mult) ca și păcatele care se văd. Uneori Lui părea să Îi pese mai mult de mândrie decât de păgânism, de lăcomia de bani 63

decât de lăcomia de mâncare, de aroganță decât de alcoolism, de păcatele ascunse decât de păcatele publice, de atitudini decât de acțiuni, de ipocrizie decât de hedonism. Isus știa că depravarea era în esență un obicei al inimii.” 11.) ,,Cei mai mulți dintre noi avem o înțelegere superficială a depravării noastre. În mod subtil, cultura în care trăim caută să ne convingă că avem o bunătate înnăscută.” 12.) ,,Uneori ‘doctrina corectă’ devine un sistem teologic rigid care ne împiedică să vedem adevărul. Când anumite idei nu se potrivesc cu grila noastră, de obicei le respingem sau le distorsionăm. În lumea creștină, sistemele teologice abundă și au o influență considerabilă asupra modului nostru de a înțelege adevărul. Calvinismul, arminianismul, dispensaționalismul, teologia legământului, catolicismul și penticostalismul sunt câteva sisteme teologice pe care le-am adoptat adesea în mod implicit. Poate că noi nu suntem atât de cufundați în teologia noastră încât să ucidem pentru ea așa cum au făcut fariseii, dar se pare că noi suntem și mai hotărâți să ne ținem de sistemele noastre, chiar și atunci când adevărul este de cealaltă parte. În funcție de locul pe care îl alegem în continutul calvinist-arminian, putem selecta pasajele favorite din Scriptură și să le ignorăm pe celelalte. Unii se tem atât de tare de ‘Evanghelia socială’, încât scot din Biblie orice referință la acțiunile sociale și se concentrează în schimb pe evanghelism, iar alții fac exact opusul. Mulți creștini nu doresc să se confrunte cu problemele pe care expunerea la cealaltă abordare le poate cauza siguranței lor teologice. Într-adevăr, unii pot recurge la apelative, etichetându-i pe ceilalți drept eretici, neortodocși sau neo-ortodocși, chiar liberali. Unii comentatori scriu despre oponenții teologici, dar nu vorbesc cu ei. Cum am răspunde noi dacă L-am avea printre noi pe Isus, Dumnezeu în trup uman și El nu S-ar potrivi finelor noastre grule dogmatice? Nu am fi noi la fel de constrânși ca fariseii să-L punem pe Dumnezeu într-o cutie?” 13.) ,,Întrebându-i: ,,Oare n-ați citit…?” Isus a ocolit întrebarea capcană a fariseilor cu privire la divorț și le-a adus amint de intenția originală a lui Dumnezeu pentru căsătorie (Matei 19:4). Ce i-a învățat Isus despre Scripturi în această confruntare? 64

În primul rând, fariseii evaluau adevărul pe baza interpretării lor favorite și nu prin întoarcerea la sursa originală. În al doilea rând, fariseii se grăbeau să aleagă detalii din Scriptură în timp ce scăpau din vedere principiile fundamentale (vezi și Matei 23:23). În al treilea rând, fariseii căutau în Lege portițe de scăpare pentru a-și justifica păcatul, în loc să lase ca esența Legii să-i ducă mai aproape de Dumnezeu, exact așa cum facem și noi uneori.” 14.) ,,Cunoașterea poate fi periculoasă atunci când nu este echilibrată de dragoste și har. O astfel de cunoaștere are ca rezultat aroganța, care duce la un duh intolerant, la un mod de gândire exclusivist.” (Charles Swindoll) 15.) ,,Ființele umane sunt inevitabil religioase. Noi avem un simț al spiritualului adânc înrădăcinat, o tânjire după supranatural și o dorință adâncă de comunicare cu divinitatea. Credința și faptele religioase se întâlnesc în toate culturile. Chiar și în lumea noastră modernă, fără Dumnezeu, oamenii se simt obligați să-și arate dedicarea față de Dumnezeu prin acte de pietate religioasă. Totuși, din nefericire, pietatea poate să degenereze ușor într-un spectacol public. Cele mai multe religii prescriu comportamente asemănătoare prin care o persoană poate să-și demonstreze credința. Acestea includ de obicei dărnicia, rugăciunea și unele forme de autorenunțare, adesea postul. Probabil acestea trei sunt elemente comune în lumea religioasă, deoarece ele acoperă cele trei direcții ale adevăratei pietăți: în exterior, dragoste față de oameni, în special față de cei aflați în nevoi; pe verticală, rugăciune către Dumnezeu; și în interior, anumite forme ale lepădării de sine, care să stimuleze, dar și să dovedească dedicarea cuiva. Astfel de acțiuni ale pietății pot fi bune, dar deoarece pot fi observate, ele pot deveni și spectacole publice, care să falsifice adevărata spiritualitate. În farisei putem vedea pietatea adevărată și falsă în acțiune.” 65

16.) John Stott spune: ,,Același spirit fariseic dă târcoale fiecărui copil al lui Adam și astăzi. Este ușor să-i criticăm pe contemporanii lui Hristos și să ne scape repetarea lăudăroșeniei lor din noi înșine. Cu toate acestea, adânc înrădăcinată în natura noastră umană este setea după lauda din partea oamenilor. Pare să fie o pervertire drăcească a nevoii noastre psihologice de bază de a fi acceptați și iubiți. Suntem flămânzi după aplauze, umblăm după complimente, înflorim când suntem flatați.” 17.) ,,Privind la avertismentele lui Isus, trebuie să ne evaluăm propriile motivații cu ajutorul a trei întrebări: 1. Există modalități prin care să ,,sunăm din trâmbiță” sau ,,ne lăudăm singuri” pentru a ne anunța dărnicia? 2. Suntem în pericol să tragem concluzii greșite despre noi sau despre alții pe baza dărniciei noastre? 3. Dăruim pentru a obține laude din partea oamenilor? În multe feluri subtile, răspunsul este da.” 18.) ,,Rugăciunea negândită, mecanică, zadarnică este prezentată drept inutilă. Dumnezeu preferă exprimarea spontană a inimilor noastre, în locul îngrămădirii trufașe a unor cuvinte pioase. În al doilea rând, limbuția excesivă nu este necesară atunci când vorbim cu Dumnezeu. În mod clar, aceasta era o trăsătură a cărturarilor și a fariseilor (vezi Matei 23:14; Marcu 12:40; Luca 20:47). Rugăciunea model a lui Isus, la fel ca numeroase exemple din Biblie, demonstrează faptul că rugăciunea nu trebuie să aibă multe cuvinte pentru a putea fi eficientă (observă ,,rugăciunile spontane” din cartea Rut și cât de specific primesc răspuns). În al treilea rând, Dumnezeu nu ne cere să rostim o formulă corectă. Cuvintele pe care le alegem nu sunt importante, pentru că El ne cunoaște deja nevoile și dorește numai să ne audă cererile ca să ne poată ajuta.” 19.) ,,În prezent există multe feluri în care facem publicitate vieților noastre de rugăciune. Rugăciunile dinainte de masă, în special în locuri publice, pot ajunge un semn al evlaviei cu care să ne mândrim. Uneori poziția noastră în rugăciune atrage atenția asupra noastră, fie că e vorba de ridicarea mâinilor la carismatici, îngenuncherea la catolici, capetele plecate la evanghelici sau prosternarea fizică la cei supraspirituali. 66

În plus, rugăciunea poate deveni o alternativă acceptabilă la evlavia autentică. Uneori nu există o legătură strânsă între înflăcărarea cu care ne rugăm și credincioșia vieților noastre. De ce? Probabil rugăciunea este un placebo, care ne dă sentimentul de bunăstare spirituală, fără vreun beneficiu rel. Uneori rugăciunea este folosită ca o evadare din realitate și de responsabilități. Desigur, are loc și opusul, poate chiar mai des. Cineva se poate dedica atât de mult slujirii altora, încât rugăciunea este neglijată. Cumva ne justificăm această lipsă de comuniune cu Tatăl prin cât de mult ne agităm pentru Tatăl.” 20.) ,,Isus spune că cei care postesc pentru oameni vor fi lăudați de oameni. Oamenii sunt impresionați de cei care postesc timp îndelungat pentru a-și arăta dedicarea față de Dumnezeu. Și acest lucru este răsplătit! Cu toate acestea, Dumnezeu nu este impresionat de acest fel de evlavie și, prin urmare, nu face nimic pentru a o răsplăti. Deci Isus a oferit o alternativă. Postul trebuie ținut în secret, fără vreo schimbare vizibilă în înfățișarea normală sau igiena cuiva. Isus a spus că adevăratul post trebuie să fie între cel care postește și Cel pentru care postește. Ispita de a dezvălui publicului faptul că cineva postește este așa de mare, încât trebuie luate măsuri speciale care să camufleze postul (Matei 6:17-18). Postul ținut dintr-o dedicare sinceră față de Dumnezeu va fi văzut și răsplătit de El.” 21.) - Evlavia adevărată este dificilă, nu naturală. - Evlavia adevărată este practică, nu mistică. - Evlavia adevărată este neobservată, nu făcută publică. - Evlavia adevărată este verticală, nu orizontală. - Evlavia adevărată este simplă și secretă, nu bătătoare la ochi. - Evlavia adevărată este atât socială, cât și spirituală. 67

22.) ,,A ne ruga înainte de a mânca este o tradiție, nu o poruncă a lui Dumnezeu. Totuși, dacă îndrăznim să nu ne rugăm, spiritualitatea noastră va fi pusă la îndoială. Te rog, nu mă înțelege greșit. Evident, este corect să recunoaștem în mod regulat bunătatea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Cu siguranță, Hristos ne-a dat un exemplu atunci când a rostit binecuvântarea înainte de-a înmulți pâinile și peștii (Marcu 6:41). Dar ne spune undeva Dumnezeu că trebuie să ne rugăm întotdeauna înainte de masă? Există vreo poruncă pe care o încălcăm dacă nu facem acest lucru? Nu cred. (Apropo, eu cred că este înțelept să ne rugăm înainte de a mânca. Aceasta este o tradiție bună, care poate și trebuie să fie plină de semnificație.) Rugăciunea înainte de masă este doar o tradiție pe care deseori o practicăm pioși fără să fim conștienți de semnificația ei și care ne dă un sentiment de spiritualitate. Cum evităm favorizarea religiei false prin tradițiile noastre? Trebuie să aducem tradițiile la un nivel conștient. Trebuie să le numim și să le afirmăm ca tradiții, nu ca adevăr, și să refuzăm să le acordăm tradițiilor statutul de doctrină. Nu trebuie să instituționalizăm forme lipsite de semnificație. Este esențial să ne amintim că ne închinăm lui Dumnezeu și că El dorește să ne închinăm Lui ,,în duh și în adevăr” (Ioan 4:24).” 23.) ,,Dumnezeu nu a conceput evanghelizarea publică să fie un înlocuitor pentru evanghelizarea personală. Nici ca zidirea comună a bisericii să fie înlocuită de serviciile de închinare concepute în primul rând pentru mântuirea sufletelor pierdute. În general vorbind, evanghelizarea trebuie să aibă loc mai degrabă ,,acolo afară”, decât ,,aici înăuntru”, mai degrabă de lunea până sâmbăta, decât doar duminica și trebuie făcută de toți, nu numai de pastor.” 24.) ,,Fariseii credeau că sunt grâu; Isus îi considera neghină (Matei 13:40-42). Fariseii erau convinși că sunt călăuze pentru orbi (Romani 2:19); Isus îi considera orbi. Deoarece Dumnezeu nu i-a plantat, ei vor fi ,,smulși” din grădina Lui, a spus Isus. Și deoarece erau orbi, oamenii îi urmau spre marea lor pieire. (...) Isus a arătat clar că tradițiile fariseilor constituiau o problemă mult mai serioasă decât și-au imaginat ucenicii. Era periculos pentru sănătatea lor spirituală să petreacă mult timp cu cei care puneau semnul egalității între tradiție și adevăr. Acestea erau cuvinte dure 68

din partea unui Învățător preocupat de ucenicii Lui. A-i urma pe farisei, fie ei antici sau moderni, este mai periculos decât ne dăm seama. Tradițiile, care formează o mare parte din ceea ce se numește legalism, trebuie confruntate cu putere.” 25.) ,,Trebuie să căutăm să ne învingem teama de libertate în timp ce creștem în Hristos. Una dintre caracteristicile celor care trăiesc prin Duhul este aceea că nevoia de lege (și de măsuri de protecție) scade (Gal. 5:22-25). Trebuie să fim destul de curajoși ca să ne privim pe noi înșine în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie să căutăm să avem o relație reală cu Domnul Isus Crists, nu o ,,neprihănire proprie pe care mi-o dă Legea” (Filipeni 3:9-10). Procedând astfel vom ajunge foarte probabil să ne simțim mai confortabili în prezența ambiguității. Nu vom mai înlocui o supunere sinceră față de Dumnezeu cu un sistem. Când Dumnezeu, nu măsurile de protecție, devine centrul vieții noastre, vom găsi libertatea și calea spre maturitatea creștină.” 26.) ,,O statistică citată des în aceste zile în cercurile evanghelice afirmă că la aproximativ doi ani după ce o persoană Îl primește pe Hristos, toți prietenii acelei persoane sunt creștini. Această statistică conține o veste bună: noul convertit s-a detașat de legăturile păcătoase de altădată și și-a format relații importante cu frații lui credincioși. Dar această statistică conține și o veste rea: creștinii sau îndepărtat chiar de oamenii pe care încearcă să-i câștige pentru Hristos. Domnul Isus nu a făcut acest lucru, dar se pare că fariseii îl făceau și se așteptau ca Învățătorul să procedeze la fel. (...) Desigur, contactele semnificative cu oamenii nereligioși sunt însoțite de pericole. A sta în compania sfinților și a le cere păcătoșilor să-și pună în ordine acțiunile și viața este o abordare mult mai prudentă decât să riști pe de o parte respingerea și înțelegerea greșită, iar pe de altă parte să te expui ispitelor. Dar oare ucenicii trebuie să-i abandoneze pe cei pierduți și să ignore porunca ,,Duceți-vă…” din Marea Trimitere (Matei 28:19)? Nu. Urmând exemplul lui Hristos, de dragul lui Hristos, creștinii nu-i pot abandona pe ,,păcaătoșii” societății. Nu trebuie să ne separăm de ei, să fugim speriați de ei și nici să-i privim de sus, de pe poziția oamenilor neprihăniți. În schimb, ucenicii trebuie, la fel ca Isus, să caute să stabilească relații de prietenie autentice cu ei și să-i 69

trateze ca oameni. A avea un caracter asemenea lui Hristos înseamnă a avea contacte semnificative cu oamenii păcătoși.” 27.) ,,Fariseii căutau să evite nu numai răul, ci și tot ce părea rău. Doreau foarte mult nu numai să fie neprihăniți (Matei 6.1-18). Deși probabil s-ar fi supărat dacă le-ai fi spus că pentru ei ,,imaginea este totul”, ei trăiau ca și cum imaginea era importantă. Mai mult, fariseii făceau tot posibilul să-și păstreze cazierul curat nu numai prin evitare, ci și prin asocierea cu oamenii care aveau aceleași principii. O modalitate bună de a evita contactele care îi pângăreau era aceea de a-și umple viața socială cu prieteni ,,buni”. O ,,mulțime sfântă” este un mijloc eficient de a evita caracterul lumesc, așa gândeau ei. Fariseii petreceau mult timp bucurându-se de părtășia plăcută a celor ca ei, probabil că nu aveau nici timpul, nici înclinația de-a merge să-i caute pe cei pierduți. John R.W. Stott sugera faptul că fariseii erau pur și simplu leneși și egoiști, iar noi suntem ca ei. Stăm departe de lume pentru că ,,nu vrem să ne implicăm în durerea și mizeria ei”. În schimb, o abordare obișnuită a oamenilor religioși este să le ceară celor nereligioși să-și pună viața la punct și apoi să ni se alăture. Mulți Îl înțeleg greșit pe Dumnezeu, crezând că El îi disprețuiește esențialmente pe păcătoși și că preferă să-i vadă suferind pentru păcatul lor.Totuși, Isus i-a acceptat pe păcătoși așa cum erau,s-a dus la ei și le-a arătat harul și adevărul prin cuvintele și acțiunile Sale. 28.) ,,Uneori oamenii cei mai păcătoși sunt candidați mai probabili pentru Împărăția lui Dumnezeu decât cei ,,buni” sau religioși. Este posibil să lăudăm ,,bunătatea” și religia celorlalți, dar ,,oamenii buni” tind să fie orbi la nevoile lor spirituale. Cei care știu că sunt bolnavi spiritual deseori vor recunoaște că au nevoie de un medic. Nu trebuie să ne ferim de anumiți păcătoși gândindu-ne că 70

nu sunt candidați potențiali pentru Împărăție. Populația cerului poate conține multe surprize. O mare parte din Noul Testament ne învață să evităm poftele lumești, în timp ce slujim oamenilor din lumea noastră, așa cum a făcut Isus. Să lepădăm separatismul ca scop, astfel încât să putem fi activi în slujirea prețioaselor oi pierdute ale lui Dumnezeu.” 29.) Isus a scos în evidență, fără menajamente, șapte defecte fatale ale inimii fariseilor: 1. Portari de partea greșită a ușii 2. Propovăduitorii Evangheliei care măresc populația iadul 3. Cei care jură și se împotrivesc adevărului 4. Oameni care strecoară țânțarul și înghit cămila 5. Mâini curate și inimi murdare 6. Deghizarea slujirii 7. Cei care îi ucid pe cei drepți 30.) ,,Isus a scos în evidență două păcate ascunse de-ale fariseilor: hoția și autoindulgența. Aceste păcate formează și astăzi un duo diabolic. Hoția fățișă nu este obișnuită printre noi (nici printre farisei nu a fost), dar la baza hoției se află materialismul, o fisură culturală obișnuită printre americani. Aceasta se manifestă prin lăcomie, invidie, competiție și satisfacție imediată. Într-adevăr, sistemul nostru economic se bazează pe stimularea invidiei și a lăcomiei. Comercianții și mass-media au instituționalizat și au promovat în mare măsură această alergare după mai multe lucruri. Și dacă materialismul este zeul nostru numărul unu, hedonismul ține aproape pe locul al doilea. Suntem printre cei mai autoindulgenți oameni de pe fața pământului (și, ronic, printre cei mai nefericiți).” 31.) ,,Scriptura oferă răspunsuri convingătoare referitoare la fariseismul care tinde să ne cuprindă sufletele religioase. Antidotul fariseismului este prezentat clar și cu putere în Filipeni 3. Remediul pentru religie este relația. Libertatea de a trăi o viață neprihănită se află în a ne apropia de Isus Hristos.”


 71

Poezia fariseilor de Costache Ioanid 1. Cărturari şi farisei stau pe scaunul lui Moise. Ascultaţi-i, voi iudei, dar nu faceţi ce fac ei. Căci sunt oameni după veac, una zic şi alta fac. Căci ei leagă sarcini grele cum se leagă un samar, dar ei nu se-ating de ele nici cu degetul măcar. Căci ei strâng argint în pungi, dar îşi leagă peste coate filacterii cât mai late peste ciucuri cât mai lungi.

4. Deci pe nimeni de azi-nainte voi să nu-l numiţi părinte. Unu-i Tatăl Creator, Cel ce v-a vorbit pe munte. Cine vrea să fie-n frunte, să vă fie slujitor. 5. Vai de tine, vai de tine, fariseu cu suflet greu, care-aveţi în mână cheia către patria promisă, care ştiţi că nu-i departe însă ţineţi uşa-nchisă – şi o ţineţi pân-la moarte, cu o ură furibundă, ca nici voi să n-aveţi parte, şi nici alţii să pătrundă.

2. În biserici şi la mese îşi aleg un loc în faţă şi le place când le iese în răspântii şi în piaţă gloata lumii cea lipsită de-a învăţăturii zestre, zicând: Doctore, maestre!

6. Vai de voi, vai de voi scribi cu inimile sloi! Căci voi jefuiţi pe-ascuns văduvele şi orfanii, prigoniţi pe robi şi slugi, dar vă ţineţi în litanii şi în nesfârşite rugi.

3. Voi să fiţi doar ucenici. Când se strânge tot poporul ca să-nveţe cu folos, unul e Învăţătorul: E Hristos! Iar toţi ceilalţi, mari şi mici, robi şi preoţi şi-mpăraţi, nu sunt alta decât fraţi.

7. Vai de tine, vai de tine fariseu cu suflet greu care-nconjuri tot pământul ca să faci un prozelit, dar îl faci mai împietrit şi de două ori mai rău decât însuşi duhul tău! 72

11. Pui de şerpi cu inimi reci, cine vă va scoate oare din jăratecul de veci? Iată, vă voi mai trimite încă soli pe la răscruci. Voi să-i fugăriţi cu gloate, din cetate în cetate, şi să-i ţintuiţi pe cruci, ca să vie-asupra voastră tot şuvoiul revărsat de la sângele lui Abel pân-la sângele curat care-a curs din Zaharia, când a fost lovit cu-amar între tindă şi altar.

8. Vai şi-amar, vai şi-amar, suflet gol de cărturar! Căci tu dai a zecea parte chiar din chimen şi mărar, însă laşi cât mai departe crezul, dragostea şi mila. Scoţi din blidul tău ţânţarul şi nu vezi că-nghiţi cămila. Speli pe faţa lui paharul, însă nu te prinde sila de lăturile din el.

9. Doctori, călăuze oarbe, lupi flămânzi cu chip de miel! Căci voi sunteţi mai degrabă ca mormintele spoite, smălţuite-n flori de Rai, pe deasupra cu podoabe şi-nlăuntru putregai.

12. Vai, Ierusalim al Vieţii, munte binecuvântat, care ţi-ai ucis profeţii şi pe soli i-ai lapidat. O, de câte ori cu milă v-am chemat să fiţi ai Mei, să vă mântui din furtună, să fim veşnic împreună, să vă scap de anii grei, cum o pasăre-şi adună puii sub aripile ei. Şi n-aţi vrut

10. Căci zidiţi acum, şireţi, toate sfintele morminte ale marilor profeţi, şi strigaţi în lumea largă, printre lacrime fierbinţi, că de-aţi fi trăit în vremea adormiţilor părinţi n-aţi fi stat cu ei alături în acel vrăjmaş sobor. Dar mărturisiţi cu-aceasta că sunteţi copiii lor. Căci voi omorâţi pe sfinţi, dar aţi împlinit măsura ucigaşilor părinţi.

13. De-acuma, iată, Templul slăvilor străbune, Casa neasemănată, vă va rămâne pustie pân-la vremea când veţi spune: Binecuvântat să fie Cel ce vine... Cel ce vine în Sion să-Şi zidească Cetăţuia! Binecuvântat să fie! Aleluia! 73

JOI ZIUA A CINCEA

_____
_____ După evanghelii, era cea dintâi zi a Praznicului Azimilor, sau a Pâinii Nedospite; între cele două seri, trebuiau serbate și Paștele. „Ziua praznicului Azimilor, în care trebuiau jertfite Paştele, a venit.“ (Luca 22:7) „În ziua dintâi a praznicului Azimilor, ucenicii au venit la Isus, şi I-au zis: „Unde vrei să-Ţi pregătim să mănânci Paştele?”“ (Matei 26:17) Nu era pe toată întinderea ţării lui Israel pâine cu aluat. Pe drum, înspre Ierusalim, Mântuitorul le vorbește despre ce se va întâmpla cu El când vor fi în Ierusalim. „…Ucenicii erau tulburaţi, şi mergeau îngroziţi după El. Isus a luat iarăşi la El pe cei doisprezece şi a început să le vorbească despre lucrurile care aveau să I se întâmple“ (Marcu 10:32) Pe când erau aproape de cetate, între Betfaghe şi Ierusalim, Domnul trimite pe doi dintre ei să pregătească Paștele. Seara au stat la cina de Paște, căci Domnul Isus a dorit arzător această masă. Masa începea după orele 12 ale zilei, adică după 6 seara, conform scrierii din Deuteronom: „…Acolo să jertfeşti Paştele, seara, la apusul soarelui, pe vremea ieşirii tale din Egipt.“ (Deut.16:6) „Seara, Isus a venit cu cei doisprezece.“ (Marcu 14:17) „Când a sosit ceasul, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli. El le-a zis: „Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea;“ (Luca 22:14-15)

NOUL LEGĂMÂNT Odată cu Cina cea de Taină, Domnul a instituit și Noul Legământ în sângele Său, aşa cum ne vorbesc Scripturile că noi neam apropiat de Isus Mijlocitorul: „ Ci v-aţi apropiat de muntele 74

Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceres, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi,de Isus Mijlocitorul legamântului celui nou, si de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât săngele lui Abel ! Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! (...)”(Evr., 12:22 la 25) „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.” (Luca.22:20) „Tot astfel după cină a luat paharul, şi a zis: acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, oridecâte ori veţi bea din el.” (1Cor.11:25) „Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li la dat , zicând: Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” (Matei 26:27,28)

Joi - seara Paștile erau o taină și Cina Domnului, la fel, e o Taină. Mielul de Paște din Exod era o icoană ce închipuia pe Hristos, Mielul Lui Dumnezeu. În actul Cinei Domnului, se ascund valoarea Noului Legământ şi valoarea Noului Testament, după cum este scris: „Fraţilor, vorbesc în felul oamenilor, un testament, chiar al unui om odată întărit, totuşi nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva.” (Gal. 3:15) „În adevăr, acolo unde este un testament, trebuie neapărat să aibă loc moartea celui ce l-a făcut. Pentru că un testament nu capătă putere decât după moarte.” (Evrei 9:16,17) Valoarea sângelui vărsat care a întărit Legământul şi Testamentul Vechi, la fel şi sărbătoarea Paştelui, ne amintesc de patimile Mântuitorului, de jertfa lui Isus Hristos, de Sâgele Sfânt vărsat pe Calvar pentru noi. În cuvântarea sa de rămas bun, apostolul Pavel aminteşte printre altele despre „…Biserica Domnului, pe care Isus a câştigat-o prin sângele Său”(Fapte 20.28). Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte despre cel puţin 7 beneficii pe care le au cei credincioşi, datorită sângelui vărsat de Domnul în timpul patimilor: 75

1) STRĂMUTAREA: „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui.” (Col.1:13-14). 2) IERTAREA: „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său.” (Efeseni 1:7) 3) ÎNDREPTĂȚIREA: „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem îndreptăţiţi, socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.”(Rom. 5.9) 4) PACEA: „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atăt ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui.” (Col. 1.19-20) 5) SFINȚIREA: „De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui” (Evr. 13.12) 6) LIBERUL ACCES: „Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin săngele lui Isus avem o intrare slobodă în locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său” (Evr. 10.19-20) 7) BIRUINŢA: „Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” (Apoc.12.10-11) Aceste 7 beneficii le-am câştigat prin har şi le mărturisim în momentul când, împreună cu cei răscumpăraţi, ne smerim şi luăm Cina Domnului, mărturisind prin aceasta patimile şi moartea Domnului nostru Isus Hristos. Cine nu ia Cina Domnului stă în afara Legământului. „Şi toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” . Nu prin citirea Cuvântului ramânem in Lege!. Nu! Ci numai atunci când luăm o bucăţică din pâinea Cinei, după porunca dată! (1Cor.10:17) 76

CE IMPORTANŢĂ ARE CINA DOMNULUI PENTRU CREDINCIOS? „Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume că, Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după cină, a luat paharul, şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.”“ (1 Corinteni 11:23-25) Pavel a fost șocat sau cel puțin nemulțumit când a văzut pe cei din Corint că iau Cina Domnului într-un chip necuviincios: ei aduceau fiecare o amestecătură de pâine și vin de acasă doar pentru familia lor. În felul acesta cei ce nu aveau nici pâine, nici vin, cum era cazul creștinilor ce erau încă robi, nu erau serviți de nimeni, iar cei ce aveau mâncau până la îmbuibare. Atunci Pavel a refuzat sa servească împărtășirea cu ei și a recurs la a întreba pe Domnul și Domnul i-a răspuns, descoperindu-i exact ce s-a întâmplat în seara Cinei de Taină. Astfel el explică acum corintenilor și nouă tuturor cum este corect să îndeplinim actul Cinei Domnului. Pentru mulți creștini Cina Domnului a ajuns fără nici o importanță, deoarece aceștia lipsesc constant și, de fiecare dată, cu scuzele de rigoare. De ce așa? Deoarece au uitat însemnătatea ei. Masa Domnului nu este o reuniune ca oricare alta, ci este una specială, deosebindu-se prin însăși conținutului ei, fiindcă Cina Domnului este: 1). O ADUCERE AMINTE a jertfei de la cruce, a prețului plătit de Domnul Hristos, a dragostei fără egal arătată oamenilor vinovați; „(…) să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veți bea din el.” (1 Cor. 11:25) Trebuie să ne aducem aminte ce s-a întâmplat începând cu ora patru în noaptea de vineri, ce s-a întâmplat în grădina Ghetsimani, ce s-a întâmplat în timpul sărutului îndelung al lui Iuda și continuăm 77

să mergem pas cu pas pe la Caiafa, pe la Irod, în sala de judecată, la Gabata, pe Via Dolorosa, când a căzut sub greul crucii și, în final, când l-au atârnat pe cruce. Aceasta este o aducere aminte, dar în același timp, deși este tristă amintirea, inimile noastre trebuie sa fie pline de bucurie fiindcă pentru toți care participă la masa Domnului este o mare onoare. 2). O ONOARE: ca eu, o mână de țărână, un păcătos iertat datorită Domnului ISUS, să stau la masă cu DUMNEZEU! Eu, cel nevrednic, învrednicit doar prin credința în Isus. De fapt am realizat noi cu cine avem onoarea să stăm la masă? Noi îi spunem Masa Domnului. Am putea spune de altfel masa lui Isus. Această onoare ar trebui să creeze în noi o stare de bucurie permanentă aşa cum zice Cuvântul Domnului: „Bucurați-vă întotdeauna.” (1Tes. 5:16) Viața cu Hristos nu e tristă, ci e un belșug de bucurii. Bucuria nu este o opțiune, vrei sau nu vrei, poți sau nu poți. Ea este o poruncă și o stare continuă. Această stare poate supraviețui doar dacă o alimentezi în fiecare zi din Cuvânt. Bucuria nu este demnă de a fi întreruptă de nici o împrejurare nefastă a vieții, așadar, bucură-te întotdeauna! Altminteri, vin împrejurări în care ți se întunecă ziua de zvonuri, de probleme, de boli și de multe altele. Atunci pățești și tu ca Iuda, sărmanul. Îți vine să nu mai vezi pe frați, să nu mai mergi la adunare şi chiar să lași credința la o parte, dacă nu cumva tu nu-L poți accepta pe Isus ca Domn al tău, ci Îl crezi numai atât cât l-a crezut Iuda: ,,Învățător”. Știți fraților cine-I Isus? Cine este Domnul cu care stăm la masă? În întâia sa epistolă Ioan ne explică amănuntul: „Știm că Fiul lui Dumnezeu a venit si ne-a dat pricepere sa cunoaștem pe Cel ce este adevărat. Și noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat si viața veșnică.” (1 Ioan 5:20). Știm fiecare aceasta, că Isus este Dumnezeul adevărat? Să ascultăm și ce ne spune prorocul Isaia: „Căci un Copil ni s-a născut,(adică un copil ca om) un Fiu ni s-a dat, (adică un Fiu de Dumnezeu) și domnia va fi pe 78

umărul Lui; Îl vor numi: "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9:6). Adăugăm și din epistola lui Tit: „…așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos”(Tit2:13) Pavel mai zice în Romani: „…patriarhii, și din ei a ieșit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat in veci.” (Romani 9:5) Deci cu un astfel de Dumnezeu avem onoarea să stăm la masă! 3). O BUCURIE: bucuria că am fost iertat, nu judecat: „Vă scriu, copilașilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui.”(1Ioan 2:12); bucuria că am fost izbăvit de păcat; bucuria că sunt un copil al lui DUMNEZEU: „Urmați, dar, pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți. Trăiți in dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi "ca un prinos și ca o jertfă de bun miros - lui Dumnezeu.” (Efeseni 5:1,2) 4). O RECUNOŞTINŢĂ: pentru dragostea nemeritată, pentru primirea nemeritată, pentru locul nemeritat de a fi în Hristos. 5). O PĂRTĂŞIE: la sfințenie, la lucrare, la consolidarea trupului. 6). O MĂRTURIE: a lucrării Lui în mine, a lucrării Lui în biserică, a lucrării Lui pe pământ. 7). O ÎMPLINIRE A DORINŢEI DOMNULUI ISUS: Domnul Isus a dorit mult să ia cina cu ucenicii săi; când iubesc împlinesc, când nu iubesc găsesc scuze. 8). O VESTIRE A LUCRĂRII DOMNULUI: în fața oamenilor, în fața cerului, în fața vrăjmașului. 9). O RESPONSABILITATE: la o viață de veghere, la o viață sfântă, la o viață de așteptare a venirii Mântuitorului. 79

Un exemplu În localitatea Iacobeni, judeţul Suceava, era director la o intreprindere un domn pe nume Condrea, care s-a pocăit ascultândul pe un muncitor al său, Lăcătuş, predicându-i despre Isus şi despre jertfa Sa. Mai târziu, între cei doi au apărut discuţii cu privire la un verset din Biblie, şi au zis unul către altul: „Mergem până la fratele Răscol în satul Pătrăuţi, să vedem ce zice şi el.” Au luat trenul până la Dărmăneşti, de acolo mai aveau 4 kilometri pe jos, peste câmp, ca să ajungă la Pătrăuţi. Era vară. Pe cărare venea spre ei o femeie. Lăcătuş spune: „Este pocăită.” Condrea i-a răspuns: „Dacă este pocăită, când ne întâlnim, facem o rugăciune.” Când s-au apropiat, Lăcătuş o salută: „Pacea Domnului, şi de bine ce ne-am întâlnit să facem o rugăciune.” În timpul rugăciunii vine o lucrare prin Duhul Sfânt, prin sora respectivă şi lămureşte complet frământarea şi discuţia dintre cei doi. Atunci au zis: „Ce ne frământa a fost lămurit, putem să mergem înapoi acasă”. Gândindu-se un moment, au zis: „Dacă tot suntem aici aproape să mergem totuşi până la fratele Răscol să facem o rugăciune de bucuria întâlnirii”. În timpul rugăciunii, prin fratele Răscol vine o descoperire de la Domnul prin Duhul Sfânt, care zicea aşa: „V-aţi bucurat că frământarea vieţii şi a minţii voastre a primit răspunsul clar. Dar cu asfel de oameni, în ziua răsplătirii nu vă veţi întâlni.” Cercetând, au găsit că sora respectivă, prin care au primit descoperirea aceea atât de clară, nu participa la Cina Domnului, având o învăţătură falsă despre Cină. Ea considera că Cina este ceva duhovnicesc şi nu trebuia luată cu rodul grâului, cu pâine, nici cu rodul viţei, ci numai citind din Biblie, aceasta fiind împărtăşirea. Acest exemplu poate trezi minţile tuturor, ca să-i facă să înţeleagă ce este scris în Sfântul Cuvânt: „Cine mânâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” Cine nu se împărtăşeşte cu trupul (pâinea frântă) şi cu sângele (rodul viţei) din „acest pahar” în ziua răsplătirilor, nu va fi printre cei binecuvântaţi! (Ioan 6:54). Deci, cel ce nu ia Cina Domnului, n-are viaţă! „Adevărat, adevărat vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă.”(Ioan 6:55) 80

Un alt caz Familia Huţan Fani şi Adriana locuieşte la TurnoPara, în Roma-Italia. Într-o zi Adriana, fiind singură în casă a văzut un chip de om foarte urât intrat în camera unde era ea. A priceput că este Satana. Speriată a strigat: ,,Ce cauţi aici?” Satana a spus: ,,Am venit să-ţi iau viaţa; dar nu pot că ai fost dusă la binecuvântare şi mai mult pentru că multe rugăciuni se înalţă la Dumnezeu pentru tine. Dar mă duc şi am să-l omor pe bărbatul tău.” Sub o mare spaimă femeia a strigat: ,,Sângele lui Isus să te mustre!” Şi a repetat. Satana s-a întors la ea şi a întrebat-o: ,,Care sânge? Că tu de doi ani şi șase luni nu te-ai mai împărtăşit. Care sânge?” Adriana a fugit repede în bucătărie la telefon ca să-l înştiinţeze pe soţul ei. În bucătărie era un înger al Domnului, mare şi îmbrăcat în alb strălucitor. Acesta i-a spus: ,,Pune-ţi repede văl şi înveleşte-ţi capul că nu am drept să vorbesc cu tine fără a-ţi înveli capul!” A luat ce a avut mai repede la îndemână şi şi-a învelit capul. Atunci îngerul i-a spus: ,,Mă duc să-l apăr de moarte pe bărbatul tău.” A ridicat repede receptorul şi bărbatul ei a oftat spunându-i îngrozit: ,,În minutul acesta era să mă omoare un şofer de camion, care a trecut cu un tir mare pe lângă mine, aşa că numai o minune a lui Dumnezeu m-a scăpat, altfel, nu mai aveai cu cine vorbi acum la telefon.” La sosirea lui Fănel acasă, au decis împreună să se pocăiască cu adevărat: în vorbă, în comportament şi în ţinută. Cordeluţe, pantaloni şi alte echipamente lumeşti au fost aruncate. Două perechi de pantaloni ai Adrianei la care ea ţinea foarte mult le-a aruncat şi pe acelea la gunoi. Tot ce stă scris în Sfântul Cuvânt are o mare valoare. Așa precum spunea fratele indian Zac Poonen: ,,Dumnezeu îngăduie multe lucruri în vieţile noastre pentru ca noi să ne întoarcem la El. Un motiv pentru care Dumnezeu îi permite lui Satan să pricinuiască aşa mult rău (precum a fost și grozava spaimă a acestei surori, văzându-l pe Satan în casa ei) şi distrugere şi suferinţă pe pământ, este ca oamenii, drept urmare, să se întoarcă la Dumnezeu. 81

Îţi dai seama că dacă viaţa pe acest pământ ar fi fost foarte confortabilă, fără boli, suferinţă, sărăcie sau nenorocire prea puţini s-ar fi gândit la Dumnezeu. Tot ce îngăduie Dumnezeu este pentru un scop. Citim în Vechiul Testament că atunci când cei din poporul lui Israel au uitat de Dumnezeu în pustie, au fost deodată muşcaţi de şerpi veninoşi. Imediat s-au întors către Dumnezeu şi Dumnezeu i-a vindecat (Numeri 21). Nu a fost, de fapt, un lucru bun că acei şerpi veninoşi au fost acolo pentru a-i face pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu? Am auzit o poveste despre un om de afaceri care a fost odată aproape de Dumnezeu dar s-a îndepărtat de El pe măsură ce afacerea lui a propăşit. Bătrânii din biserica lui au vorbit cu el în mod repetat şi au încercat să-l întoarcă către Domnul. Dar el era prea ocupat cu afacerea lui. Într-o zi, un şarpe veninos l-a muşcat pe cel mai mic dintre cei trei fii ai lui şi copilul s-a îmbolnăvit grav. Până şi doctorii şi-au pierdut nădejdea. Atunci tatăl a fost foarte îngrijorat şi a trimis după unul din bătrânii bisericii ca să se roage pentru copil. Bătrânul era un om înţelept. A venit şi s-a rugat: „Doamne, îţi multumesc că ai trimis acest şarpe să muşte acest copil – pentru că eu nu am putut să fac această familie să se gândească la Tine deloc, dar ceea ce eu nu am putut realiza în şase ani, acest şarpe a făcut-o într-un moment. Acum că şi-au învăţat lecţia, Doamne, vindecă-le copilul. Şi fă ca niciodată să nu mai aibă nevoie de vreun şarpe să le reamintească de Tine din nou.” Întrerupem pentru a face loc istorioarei cunoscute de mine, Vasile Hozan. Şi în România s-a întâmplat un caz asemănător: Fiind prieten cu familia fratelui Pușcaș Nicolae și sorei Larița din Lucăcești, comuna Mihășul Mare, aproape de Baia Mare, ei mi-au povestit că unul din baieţii lor, Grigore, tânar fiind, a început să mai umble seara cu băieții satului, cu nepocăiții. Într-una din zile a avut o descoperire prin cineva, era iarna, cum că dacă nu se pocăiește vine vremea că-l va mușca un șarpe. A trecut timpul, prieteniile lui au luat contur tot mai adânc. Așa că, deși erau pregătiți de seara să meargă la coasă într-o poiană mare din pădure, el a întârziat și a venit undeva în zorii zilei acasă din sat. Tătucul Nicolae, cu ceilalți, erau plecați deja la coasă, că iarba se cosește bine pe rouă; Grigore s-a schimbat și a luat-o la drum în fuga mare, a ajuns și el. Și-a pregătit coasa și s-a pus pe treabă. Numai că, după două sau trei brazde a strigat puternic: ,,Vai!!!... ma mușcat un șarpe de picior!” 82

Tatăl lui Grigore a înjugat bivolii la car și l-a dus acasă. Grigore s-a umflat, s-a învinețit, nu mai vedea cu ochii și sta în mijlocul curții întins pe o masă. Fratele Nicolae, nu vroia să apeleze la nici un medic. Domnul a zis că-l va mușca un șarpe, Domnul să-l vindece și se ruga în dosul șurii, deoarece curtea era plină de oamenii satului. O babă se furișează printre ei cu o sticlă plină de oțet și îl îndoapă pe Grigore cu oțetul adus de ea. Minune, că după un timp, tânărul a ieșit din comă și Grigore Pușcaș și-a revenit. Trăiește și azi în Baia Mare, e cunoscut de către foarte mulți frați și oameni ca fiind un om de încredere, săritor, ajutând pe mulți în diverse probleme ale vieții lor. Continuăm relatarea lui Zac Poonen : Sunt oameni care nu se gândesc la Dumnezeu până când într-o zi brusc sunt luaţi la spital cu cancer. Apoi, deodată, încep să se gândească la Dumnezeu şi se întorc la Hristos şi sunt născuţi din nou. Boli incurabile, maladii, sărăcie şi multe alte rele în această lume, toate au fost folosite de Dumnezeu să-i întoarcă pe oameni de la păcatele lor pentru a avea un cămin veşnic în cer. Aşa foloseşte Dumnezeu exact acele lucruri pe care Satan le face. Domnul schimbă răul în bine, pentru a salva oamenii din cârligele lui Satan şi a-i mântui pentru toată veşnicia. În felul acesta Dumnezeu îl face de râs pe Satan necontenit.

O altă întâmplare având în ea o învățătură În data de 15 octombrie 2012 a sosit la Alba-Iulia trenul regal construit cu cel mai mare lux posibil al anului 1930. Cu acest tren au sosit la data amintită Principesa Margareta, Principele Radu şi copilul lor Nicolae. Au străbătut drumul pe care a mers regele Ferdinand cu regina Maria de la gară la Catredala Încoronării, înconjuraţi de o mare mulţime. La intrarea în catredală, Principesa Margareta şi-a luat o eşarfă ce o purta peste umeri şi şi-a învelit capul, ca să nu intre dezvelită în locaşul sfânt. De aici au mers să vadă coroanele celor doi încoronaţi acum aproape 90 de ani, simţindu-se datori să omagieze evenimentele trecutului de glorie al înaintaşilor lor, având în vedere că şi ei erau descendenţi ai aceluiaşi sânge albastru. Cam atât despre întâmplări. 83

EVENIMENTELE DIN TIMPUL CINEI Descoperirea vânzătorului Expresia pe care o foloseşte evanghelistul Matei ne arată că în timpul servirii Cinei de Taină, fiecare îşi lua din vas o bucăţică de pâine. Deci cum erau 13 mâini care se autoserveau, evenimentul a trecut neobservat de cei 11 ucenici, doar Domnul Isus şi Iuda au ştiut că mâinile lor deodată au fost întinse şi au luat bucăţica, fiecare pentru el. ,,Drept răspuns, El (Isus) le-a zis: ,,Cel” ce a întins cu mine mâna în blid, acela mă va vinde.” (Mat. 26:23) La Cina cea de Taină, Iuda a întins mâna dupa pâine în acelaşi timp cu Domnul Isus. Ceilalţi n-au băgat de seamă, exact cum se întâmplă şi azi, fiecare întinde mâna, cine ia seama la toate amănuntele? Vezi şi două şi trei mâini deodată luând pâinea din coşul Cinei şi te bucuri când vezi pe fraţi şi pe surori împărtăşinduse! De la masa Cinei, Isus „ S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar, şi S-a încins cu el” (Ioan 13:4) şi a spălat picioarele ucenicilor (Ioan 13:10,11). Iuda a fost și el prezent la spălarea picioarelor şi cu această ocazie aude că el este necurat. „După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu?“ (Ioan 13:12) Au continuat masa servind din mielul fript, gândindu-se la ce le spusese Domnul Isus despre vânzător: (cine este? nu cumva sunt eu?). Ucenicii erau confuzi, nedumeriţi, jenaţi şi se întrebau deacum fiecare: „Nu cumva sunt eu?” Evreii aveau un obicei ca să arate un respect deosebit pentru un prieten care era cu ei la masă: să-l servească șeful grupului, sau gazda casei cu ceva în mod expres. Atunci Simon Petru i-a făcut semn lui Ioan care era rezemat de Domnul Isus, ca să-L întrebe despre cine vorbea, la cine se referea, căci tensiunea şi încordarea din inimile tuturor era la maxim. Şi Ioan consemnează lucrul acesta în capitolul 13. Printr-un gest şi câteva cuvinte, Isus dezleagă această taină dându-l de gol pe apostolul Iuda: „Adevărat, adevărat vă spun că 84

unul din voi Mă va vinde”, fără însă a-i spune numele. Urmează şi mai adânc întrebările în inimile tuturor: „Cine este? Nu cumva sunt eu?” Isus este decis să nu mai păstreze acest secret şi face gestul obişnuit la evrei prin care îl descoperă pe vânzător, răspunzând astfel la frământarea celor 11 ucenici: „Acela, căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o voi da.” Şi a întins o bucăţică, şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul.” (Ioan 13:26). Aceasta putea să însemne pentru Iuda şi un semn de respect pentru el, făcut din partea Domnului Isus, un semn care să-l trezească şi să se căiască de lucrurile din mintea lui. Dar nu s-a întâmplat aşa. Nu se ştie exact cât a mai stat Iuda la acea masă. Pătruns de mânie şi dezorientat, probabil îşi zice: „La spălarea picioarelor, am auzit spunându-se că eu sunt un necurat”. Îşi mai aduce aminte de explicaţia despre trupul şi sângele lui Isus din Ioan 6:70-71; acolo am auzit „că cel care-L va vinde este un drac”. Ştiu că de mine vorbea. Sigur! Am mai auzit că unii m-au făcut „hoţ” (Ioan 12:6). „Aici m-a dat de gol în public, bine că ăştia n-au înţeles!” Şi depănând toate acestea în mintea lui a plecat hotărât şi chiar în grabă să-L trădeze pe Isus. Se pare că Iuda nu a crezut niciodată că Domnul Isus a venit de la Dumnezeu, considerându-l numai un bun învăţător. Niciodată nu I s-a adresat Domnului Isus cu Domn sau Doamne! De alfel nici Toma nu L-a considerat mai mult de-atât şi probabil că şi alţii până după înviere, când s-a stabilit adevărata credinţă în ucenicii Domnului! Cu toate că Domnul Isus, chiar şi în momentele trădării din Grădina Ghetsimani, îl numeşte prieten pe Iuda şi îi permite să se apropie de El, chiar să-L sărute, şi încă îndelung, toate acestea nu iau folosit la nimic lui Iuda. Este interesant că din partea lui Dumnezeu, acest cuvânt cald şi plin de compasiune este adresat unora ca o ultimă încercare de salvare, ca o ultimă şansă înainte de ,,o pierzare veşnică de la Faţa Domnului (2 Tes. 1:9) Chiar şi atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, când o luăm pe o cale greșită, Dumnezeu nu renunţă în încercarea Lui de a ne salva, considerându-ne încă prietenii Lui. Biblia ne demonstrează acest lucru în diferite ocazii: În pilda lucrătorilor viei, stăpânul i se adresează celui ce reclama lipsa de corectitudine cu „prietene”: ,,Prietene, ţie nu-ti fac nicio nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu?” (Matei 20:13). 85

Împăratul numeşte prieten pe cel care a intrat fără haina corespunzătoare în odaia de nuntă: „ ,, Prietene,” i-a zis El: ,,Cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuţit.” (Matei 22:12). Domnul Isus îl numeşte prieten pe Iuda Iscarioteanul chiar şi atunci când acesta aduce soldaţii pentru a-l prinde: ,, Isus i-a zis: Prietene ce ai venit sa faci, fă!” (Matei 26:50). Atunci când Domnul spune că ești prietenul Său, ar trebui să fie un prilej de mare bucurie! În schimb constatăm adesea că o vorbă prietenească poate fi fatală pentru cel ce nu corespunde prieteniei oferite. Să nu uităm: • Suntem prietenii Lui dacă ne iubim unii pe alții și împlinim poruncile Lui. • Suntem prietenii Lui dacă lucrăm pentru El. • Suntem prietenii Lui dacă dorim să intrăm la ospățul veșniciei şi ne luptăm pentru aceasta fără răgaz toată viaţa noastră. • Suntem prietenii Lui atunci când ascultăm de El. • Dar nu-I mai suntem prieteni atunci când ne revoltăm în fața unor stări pe care noi le considerăm nedrepte pentru noi, când îmbrăcăm haine străine și când ne vindem pentru „binecuvântările” lumii de aici, exploatând voia îngăduinței Sale. Probabil, chiar sigur, ne-ar mai chema încă o dată: ,,Prietene!”. Încă o dată şi poate pentru ultima oară, ca şi pe sărmanul Iuda în grădina Ghetsimani! Să revenim la întîmplările din timpul Cinei. Domnul Isus le răspunde la întrebarea referitoare la trădător, dar mintea ucenicilor nici atunci nu se trezeşte; ei credeau că Domnul îi spune lui Iuda să facă ceva cu banii, ori să-i dea la săraci, ori să cumpere ceva, căci Isus îi zisese: „Ce-ai să faci, fă repede.” (Ioan 13:27)

Iuda Iscarioteanul pleacă (Ioan 13:30) Sărmana fiinţă a lui Iuda adună acum cuvânt cu cuvânt din discuţiile purtate de Domnul Isus cu ucenicii Săi. Îşi aduce aminte că odată i-a zis drac: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac” (Ioan 6:70); altădată, necurat: „Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi” (Ioan 13:10). 86

„Acum, am fost servit numai ca să mă dea de gol. Auzi ce răspunde la întrebarea pusă: „Doamne cine este?” „Acela căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o voi da.” Şi a întins o bucăţică, şi mi-a dat-o mie...! Ce să mai stau cu ei?.” (Ioan 13:26) Aşa că mai bine iau şi ceva bănuţi, şi termin cu omul ăsta”. Căci Iuda, nu-L credea pe Isus ca Domn, ca venit din cer de la Dumnezeu, nici că ar fi Fiul lui Dumnezeu. El nu credea, deşi se bucura împreună cu ceilalţi apostoli când vedea semnele şi minunile săvârşite, în autoritatea trimiterii, de către Domnul Isus şi executate în numele Lui. „Cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă. Dar sunt unii din voi care nu cred.” Căci Isus ştia de la început (...) cine era cel ce avea să-L vândă.” (Ioan 6:63,64) După plecarea lui Iuda au loc alte discuţii, între care şi cea despre înnoirea poruncii din Decalog, punând în locul ei una nouă: „Vă dau o poruncă nouă; să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi, şi voi unii pe alţii.” (Ioan 13:34,35) Şi iarăşi: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum vam iubit Eu.” (Ioan 15:12)

CUVINTE DE RĂMAS BUN Timpul se scurge. Domnul le spune cuvintele de rămas bun între care: „Iată că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl e cu Mine. V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:25-33) După ce a spus aceste cuvinte Isus S-a rugat. Rugăciunea este menţionată numai în Evanghelia lui Ioan (Ioan 17:1-26). Apoi au cântat cântările de la masa de Paşte: unii Psalmi făcuţi de David şi ,,Marele Hallel”, obicei la masa de Paște (după Wiliam MacDonald): 87

„Domnul este tăria mea şi pricina laudelor mele; El m-a mântuit. Strigăte de bucurie şi de mântuire Se înalţă în corturile celor neprihăniţi: Dreapta Domnului câştigă biruinţa Dreapta Domnului se înalţă; Dreapta Domnului câştigă biruinţa ! Nu voi muri, ci voi trăi, Şi voi povesti lucrările Domnului. Domnul m-a pedepsit, Da, Dar nu m-a dat pradă morţii. Deschideţi-mi porţile neprihănirii, Ca să intru şi să-l laud pe Domnul Iată poarta Domnului, (adică Isus) Pe ea intră cei neprihăniţi. Te laud, Pentru că m-ai ascultat, Pentru că m-ai mântuit. Piatra pe care au lepădat-o zidarii, A ajuns să’ fie pusă în capul unghiului clădirii. Domnul a făcut lucrul acesta; Şi este o minunăţie înaintea ochilor noştri. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; Să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa! Doamne ajută! Doamne dă izbândă! Binecuvântat să fie cel ce vine În Numele Domnului! Vă binecuvântăm din casa Domnului. Domnul (Isus) este Dumnezeu şi ne luminează. Legaţi cu funii vita pentru jertfă, Şi aduceţi-o până la coarnele altarului! 88

Tu eşti Dumnezeul meu, Şi eu te voi lăuda; Dumnezeule , Te voi preamări. Lăudaţi pe Domnul că este bun, Căci în veac ţine îndurarea Lui! (Ps.118:14-29) „După ce au cântat cântarea, au ieşit în Muntele Măslinilor.” (Mat. 26:30) Toate acestea se termină înaintea orei 12 noaptea.

O PREDICĂ DESPRE CINA DOMNULUI A lui Dumnezeu Tatăl, a lui Dumnezeu Fiul și a Duhului Sfânt să fie toată cinstea, gloria, măreția, onoarea și slava, acum și în vecii vecilor. Amin! Cuvântul Domnului pentru astăzi (și cu ocazia Sfintei Împărtășiri), a fost citit din Sfânta Evanghelie a sfântului evanghelist Matei, capitolul 26 cu versetul 26-29. Locul acesta din Scriptură este intitulat ,,Cina cea de taină”. În definitiv întreg textul de sub acest titlu poartă cu el o mare și adâncă încărcătură de Taină. Locul acesta din Scriptură ar trebui să unească pe toți cei ce cred în Isus într-o așa măsură, încât să fie cu adevărat un singur Trup, o singură Biserică. Cu toate acestea, această parte din Scriptură a adus multă vrajbă și multă înstrăinare între frați datorită faptului că a fost înțeleasă diferit. Cuvintele Domnului Isus Hristos, menţionate cu o altă ocazie în Evanghelia lui Ioan 6, au fost înțelese literal, şi unii ucenici L-au părăsit. Așa că, încă de la prima incercare a Domnului Isus de a prezenta trupul lui ca hrană și sângele ca băutură s-a produs o rupere. Domnul le explică atunci celor rămași lângă El: ,,Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh și viață” (Ioan 6:63). 89

Așadar este o taină. Căci El însuși, Isus, este o taină. De aceea nu a putut fi pricepută cuvântarea Domnului din Ioan 6; unii s-au poticnit foarte tare când El le-a spus: ,,Cine mânâncă trupul Meu, și bea sângele Meu, are viață veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi ”(Ioan 6:54). Până şi astăzi există mulţi care nu înţeleg cuvântul acesta și nu participă la actul sfânt, pentru că așa cum este scris, el este o taină. Dacă citim cu atenţie, evanghelistul menţionează faptul că ei au mâncat deja: ,,pe cand mâncau ei…”, deci putem trage concluzia că era vorba de o masă, masa pascală a mielului fript, a azimilor, a verdețurilor amare.

Deci era o masă. ,,Pe când mâncau ei Isus a luat o pâine.” și n-a avut ce fel de pâine să ia decât azimă, pâine fără aluat, fiindcă sărbătoarea azimilor începuse de miercuri seara și acum era joi seara şi era imposibil să se găsească pe masa unui evreu pâine cu aluat. A luat o pâine și după ce a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat-o uceniciilor zicând: ,,Luați mâncați acesta este trupul Meu.” Atâta deranj a adus cuvântul ,,este” încât Luther la rândul lui n-a vrut să dea mâna cu Zwingli mai bine de un sfert din viața lui. Au trăit în dușmănie unul cu celălalt numai de la înţelegerea diferită a cuvântului ,,este”. Biserica catolică a ars trupurile celor care au murit în loc să îi îngroape, pentru că pricepeau diferit acest cuvânt ,,este”. 90

De ce pricepeau diferit? Fiindcă unii îl aveau pe Isus în ei și Isus este taină. Dacă noi citim în Coloseni, vedem că Isus este taină. Și zice acolo cuvântul Domnului așa de minunat: „Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.“ (Coloseni 1:26-27) Cui anume le-a descoperit? Sfinților care cred în Isus, lor le-a descoperit! Deci Hristos este o taină și Hristos atunci când a făcut actul Cinei, a lăsat Cina tot ca o taină. Cine poate pricepe o taină, afară de cei care mai înainte de Cină s-au îmbrăcat cu Hristos și sunt cu Hristos în Dumnezeu? Ei înşiși sunt o taină precum Hristos însuși e o taină și lucrarea aceasta la rândul ei este o taină. Nu oricine o poate înțelege. Chiar mulți dintre cei ce se împărtășesc cu cuviință nu o înțeleg. Vai de cei uşuratici care se împărtășesc într-un chip ușuratic, ce-ar putea să înțeleagă ei? Ce-ai putea înțelege tu, care mă urmărești pe mine acum când eu citesc acest cuvânt spus de Mântuitorul: ,,Acesta este trupul Meu”. Gândește-te! Nu numai noi facem astăzi împărtășirea, de-a lungul planetei acesteia sunt mii si mii de biserici, din diferite culte, care fac împărtășirea și pronunță acest cuvânt: ,,Acesta este trupul Meu.” În mâna lui Isus era o pâine despre care a zis că este trupul Lui, dar trupul Lui era cel ce ținea pâinea în mână. Ce poţi tu pricepe de aici? Dar trupul Lui care se frânge pentru voi, nu s-a frânt decât a doua zi, ce poți tu înțelege de aici? Cum poţi tu înțelege că Isus este la dreapta măririi în ceruri cu trupul Lui și aici pe pământ o pâine reprezintă trupul Lui , tu poți înțelege asta? Noi suntem așa de mărginiți şi nu putem pătrunde adânc cu mintea noastră, dar adevărul Biblic rămâne adevăr. Glorie Lui! Peste ce este scris, chiar cu de-a sila dacă vrei să treci, tot vei fi înfrânt, fiindcă adevărul este acesta care este scris aici. Mărit să fie numele Domnului! Domnul Isus Hristos a fost o taină, pâinea din mâna Lui a fost o taină, trupul Lui omenesc a fost o taină; fiindcă nu a fost dintr-o sămânță omenească, ci prin înrâurirea și preaumbrirea puterii Duhului Sfânt, Maria a fost însărcinată și a rămas cu un trup omenesc în ea. Trup ca al nostru. 91

Dar acest trup era o taină, de aceea El n-a fost biruit de niciun păcat, El n-a fost biruit de minciună, n-a fost biruit de viclenie, El na fost biruit de mândrie, El n-a fost biruit de pofta ochilor sau cea a firii, pe El nu l-a doborât nicio patimă. A trecut prin toate încercările acestea ca unul din noi, dar fără păcat. De aceea se cade să-I fie slăvit Numele! Așa că însuși El, trupul Lui, a fost o taină, și acum cum poți tu pricepe că la dreapta măririi Lui Dumnezeu stă alături de Tatăl, pe scaunul de domnie un trup care a fost pământesc? Și apoi prin învierea dintre cei morți a primit transfigurarea din trup pământesc în trup duhovnicesc și stă la dreapta măririi? Și mai mult, de acolo El poartă grija mea și a ta. Poți tu pricepe aceasta? Poți pricepe că El știe pașii tăi şi îți cunoaște gândurile, îți cunoaște vorbele și cunoaște ce faci tu în taina nopții? Și știe pe unde umbli ziua în amiaza mare? De ochiul Lui nimic nu se poate ascunde! Fie-I slăvit Numele! Poți tu pricepe această taină? Tu nu poti pricepe, cu toate că tu vorbesti de ea, auzi despre ea, citești despre ea, dar nu-ți intră în inimă și nu-ți ajunge în minte. În schimb cuvântul Sfintei Scripturi e așa de minunat şi eu îl cred așa cum este el scris. A Celui ce ne-a trimis Cuvântul Lui scris pentru mântuirea noastră să-I fie slava, cinstea și mărirea împreună cu închinarea noastră! Amin! Chiar dacă nu cred că pâinea pe care noi o binecuvântăm se va transforma în trup de om acum, cred însă că este duh și viață. Dar cred că este o taină. Ea a fost o taină în mâna trupească a Fiului Omului când a spus: ,,Acesta este trupul Meu”. Glorie Lui! Deci pâinea aceea era trupul Lui și era în mâna Lui, aceasta da taină. Din cei credincioși cu adevarat din seara aceea a Cinei Domnului și până astăzi, câți pricep? Câți nu pricep? Dar se unesc cu toții la așa numită ,,euharistie”. Știți ce înseamă ,,euharistie”? În termeni teologici este „mulțumire”. Noi deci, aducem o jertfă de mulțumire şi aducând jertfa ne împărtășim cu trupul și cu sângele Domnului. 92

Ce mulțumire avem noi? Noi mulțumim că Dumnezeu Tatăl l-a dat pe Isus pentru noi. Noi mulțumim că Domnul Isus de bunăvoie a urcat calvarul și s-a dus la moarte în locul meu, salvându-mi viața din chinul veșnic. Noi mulțumim pentru toate acestea şi pentru încă multe altele, precum: harul primit, pacea adusă nouă, iertarea păcatelor, bucuria în inimă, vindecarea de bolile trupești și sufletești, eliberarea de demoni, îmbrăcarea cu Duhul Sfânt, darurile primite în numele celui ce a murit în locul nostru pe lemnul din Golgota! Fie slăvit numele Domnului! Și mulțumind mereu şi mereu, ajungem să ne amintim de Psalmul 50 : ,,Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri”, și astăzi noi aducem o jertfă lui Dumnezeu, o jertfă de mulțumire care continuă până vine El! Cu orice ocazie, la Cina Domnului, mulțumirea noastră devine deplină, completă. Nu cum zic catolicii că ,,ne ferește de păcatele mici, şi ne păzește să n-ajungem la cele de moarte”. Nu te păzește ea, doar Domnul cu adevărat te păzește. El te păzește, dacă și tu te ferești ,,de tot ce ți se pare rău.” Așa poți să vii și tu plin de mulțumire pentru ce a făcut Isus pentru tine. Și să crezi ca El a adus harul și că în harul acesta păcatele tale se topesc. Mărit sa fie Domnul! Un om mare al lumii acesteia când a fost pe patul de moarte s-a zbătut tare și în ochii lui a apărut o vedenie cu un munte așa de mare, înalt şi urât încât îl acoperea pe el şi nu putea vedea dincolo de munte. Dar la un moment dat, tot plângând, i-a venit în gând că muntele respectiv îi aparținea, era muntele păcatelor sale, păcate pe care el le-a făcut. Da păcatele lui. Acestea îl acopereau atunci. Și plângând și rugându-se, la un moment dat a văzut că de undeva a picurat un strop de sânge pe vârful muntelui și imediat muntele a început să scadă până nu a mai rămas nimic din el. El a strigat răsuflând ușurat: ,,Harul adus de Isus…Sângele Lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curățește de orice păcat!” (1 Ioan1:7). Mărească-I-se Numele! Deci dacă tu crezi și vii la Isus cu recunoștință, cu mulțumire, pentru tot ce a făcut El pentru tine, atunci cu adevărat Dumnezeu pe tine te ajută să ieși din păcatele tale. Atâția oameni se zbat în fărădelegi, atâția oameni ar dori chiar să se pocăiască, dar nu pot, atâția oameni ar dori să fie buni, să fie sfinți, dar nu reușesc, deși se trudesc. Cu toată truda, cu toate 93

canoanele, cu toate disciplinele bisericești, oamenii nu dobândesc pacea. Dar eu am găsit pacea în Hristos! Glorie Lui! În Hristos Isus este pace deplină, chiar și pentru tine iubit ascultător, și pentru toți câți vin la El, El le dă pacea Sa. Măreascăse Numele Său! Deci după ce a frânt pâinea, ce semnifică trupul Lui, şi a împărţit-o ucenicilor, a continuat după cum găsim scris: ,,Apoi a luat un pahar, și, după ce a mulțumit Lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: ,,Beți toți din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor” (Mat. 26:27-28). Ce minunat este să știi că sângele Lui Isus s-a vărsat și pentru tine! Ce minune e să afli azi că sângele Lui Isus cu adevărat ți-a spălat viața ta de toată murdăria păcatelot pe care le-ai făcut, care te apasă și de care te simți atât de împovărat! În altă ordine de idei, sângele poartă în el și cu el viața trupului. Dar sângele Lui slăvit a țâșnit din răni peste cei din jurul Lui. Acolo erau ostaşi romani care Îl băteau în cuie, sigur că țâșnea sângele, mai cu seamă când i-au străpuns coasta. Se prea poate ca sângele, fizic vorbind, să-i fi stropit pe soldații romani, dar Biblia nu scrie că au fost curățați fiind stropiţi doar cu sângele material. Hristos e taină, El este viața. El a spus: ,,Eu sunt viața lumii, Eu sunt învierea și viața”. Preamărit să-I fie Numele! Cei ce se împărtășesc, se împărtășesc cu acest cu acest sânge, cu viața pe care El a avut-o când era în trup. El a trăit ca un om în trup, dar nu a avut nici un păcat. Acum nouă, păcătoşilor, care credem în ceea ce a făcut Isus pentru noi şi recunoaştem aceasta cu fiecare ocazie a împărtaşirii, ni s-a dat harul să fim spălaţi prin sângele Mielului şi să căpătăm viaţa din El. Prin urmare aceste două elemente de care noi ne servim cu ocazia Cinei Domnului ele sunt taină. Precum a subliniat Mântuitorul Isus Hristos, Domnul: ,,Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic;cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh și viață”.(Ioan 6:63) Toți cei care cunosc pe Isus și în care Isus a intrat ca Domn al inimii lor, cunosc ce înseamnă ,,duh și viață” și știu ce fac, și o fac 94

cu bucurie, cu adorare, şi de multe ori cu lacrimi, dorind momentul împărtășirii. Preamărită să fie Pâinea care S-a coborât din cer, adică Domnul Isus, ca să dea lumii viață! ,,Fericită-i Împărtășirea, Doamne, să ne-o ții am vrea Că nu-i har nici bucurie Nici putere când nu-i ea…” Acesta este secretul degenerării adorării în creştinism, deoarece oriunde Masa Domnului şi-a pierdut adevăratul caracter sau valoare, izvorul şi motivul adorării sunt întunecate. Ce ne reamintim noi în mod special la masa Domnului? Moartea Sa. Și în această moarte ni se permite să vedem ceea ce este Dumnezeu pentru noi şi ce este Hristos pentru Dumnezeu, precum şi eficacitatea fără margini a jertfei Sale: aceea că ne-a adus fără pată în imediata prezenţă a lui Dumnezeu, în lumină, aşa cum El este în lumină. Harul, dragostea veşnică a lui Dumnezeu şi dragostea de nestins a lui Hristos sunt toate deopotrivă descoperite sufletelor noastre în timp ce ne amintim de Acela care L-a glorificat pe Dumnezeu în moartea Sa pe cruce, când El ne-a purtat păcatele noastre; şi având încredinţarea aceasta intrăm în Locul Sfânt prin sângele lui Isus, ne închinăm lui Dumnezeu şi Îl adorăm cântând: „O, Dumnezeule! Tu L-ai glorificat Pe Sfântul, Binecuvântatul şi Veşnicul Tău Fiu; Nazarineanul, Cel Crucificat, Şade acum înălţat pe tronul Tău! Către El, prin credinţă, strigăm Vrednic ești Tu, O, Miel al lui Dumnezeu!” Am cunoscut o persoană care, fiind foarte bolnava, se tânguia zicând: ,,Eu nu sunt vrednică să mă împărtășesc, eu nu sunt vrednică! Eu am făcut asta, și asta…. Eu sunt așa de păcătoasă, eu nu, nu-s vrednică și plângea în hohote, dar după mărturisirea sinceră și văzând necesitatea acesteia, a primit împărtășirea. Din momentul împărtășirii, atâta seninătate i-a inundat chipul de părea că-i strălucesc ochii în cap de o bucurie imensă și striga într-una către Dumnezeu Preasfântul cu mulțumire. 95

Dragii mei frați și surori în Domnul, v-am povestit și cu alte ocazii vindecările la care am asistat. Chiar fraţii de la grupul Messenger, fiind bolnavi, într-o singură duminică de împărtășire toți au venit acasă de la spital, fiindcă Dumnezeu are putere. Și știi câtă putere are El pentru tine? Atâta câtă îți este credința! Ce zicea Domnul Isus celor ce veneau la El? Du-te în pace, credința ta te-a mântuit. Deci dacă tu crezi că prin actul acesta cu adevărat tu mânânci pâinea vieții, atunci mânânci din Isus. Dacă pâinea naturală întreține viața trupului pământesc, atunci și pâinea care este duh și viață întreține viața noastră duhovnicească. Dacă cu adevărat tu crezi că bei din viața Lui Isus când bei din paharul binecuvântat la actul Cinei Domnului, atunci aceasta înseamnă că împreună cele două elemente ,,mâncând și bând” întăresc omnul cel nou și astfel avem viață în noi înșine, după cum pâinea și băutura întăresc omul acesta fizic. Deși noi nu înţelegem procesul, în stomacul nostru ele se amestecă și căpătăm vigoare, sănătate, căpătăm voioşie, căpătăm forță de muncă. Dacă nu mănâci pâine și nu bei apă, să vezi dacă mai poți munci? Dar cum se tranfoarmă acestea două în forță, în sânge, în sănătatea ta trupească? Cum transformă Dumnezeu? Ce proces a făcut El în trupul nostru, ca să putem mânca, să bem și să fim mai tari, să putem merge mai departe! Tot așa și spiritual, Dumnezeu a lăsat aceste două elemente, pâinea si rodul viţei de le Masa Domnului ca ele să se transforme în viață veșnică. Dacă în trupul tău aceste două elemente fizice se transformă în viață și în forță, tot așa şi spiritual Isus a zis: ,,Cine mănâncă trupul Meu, și bea sângele Meu, are viață veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:54). Nu-i mare lucrul acesta? Tu stai nepăsător de atâția ani, tu stai în adunare, te uiți la alții că se apropie, privești pe unii care au lacrimi în ochi la împărtășire și tu stai ca un sloi de gheață. Nu crezi că și de tine are nevoie în cer Dumnezeu? Numai așa, nu are nevoie de tine, dacă tu nu te poți corecta, dacă nu te poți adapta, dacă tu nu vrei să intri în acest măreț legământ, căci Isus aspus: ,,acesta este legământul cel nou, făcut în sângele Meu”. Tu nici atâta nu pricepi? Atunci ce se va întâmpla cu tine? Căci ziua Domnului este foarte aproape, şi nici ziua morții tale tu nu o știi. Am văzut persoane care au murit în adunare, care au murit după amvon, am văzut și am participat la moartea unui frate care a murit prorocind. Când mori tu? Știi când mori? Tu nu ştii, dar vrei să ai 96

viață veșnică? Intră în făgașul scris de Isus, împărtășește-te ca să ai viață veșnică! Slăvit să fie Domnul! Tu poate că ai obiecţii, te poticneşti în persoane care nu trăiesc o viață morală, care nu trăiesc în adevăr, care sunt certăreți, care sunt răi și lumești în firea lor și totuși se împărtășesc. Atunci de ce să mă împărtășesc? Dar tu nu te împărtășești cu ei, tu împărtășește-te cu Hristos, respectivii dacă sunt nevrednici, Dumnezeu are o zi când îi disciplinează, dacă vrea să-i mântuie, vor avea parte de disciplina Lui. N-ai văzut ce-i scris în Apocalipsa? ,,Nimic întinat, spurcat, sau cu zbârcitură nu intră acolo.” Dacă haina mea este zbârcită, eu trebuie s-o dau la cineva să o calce. Călcătorul este cu foc, arde! Mai înainte i se zicea ticlăzău în unele zone şi se băga jar în el și cu acela bine încins se îndreptau hainele zbârcite. Și pentru tine, dacă nu vrei să te pocăiești de bunăvoie, într-o zi pune Dumnezeu jar în ticlăzăul Lui și-l trece peste tine de ai să vezi cum te îndreaptă, să vezi cum plângi, să vezi cum vei putea iubi și ce n-ai iubit! Nu am timp să vă spun acum un exemplu despre o rudă a unui frate care zicea: ,,Pe ăsta nu-l iert!”, dar Duhul Sfânt a zis că va veni vremea când va umbla pe jar și atunci îl va ierta. Și așa a fost. A umblat și pe jar, i-a murit și un copil, după care de bună voie a fugit la vrăjmaș și i-a zis: ,,Eu sunt de vină”, deși nu era el, celălalt fiind vinovatul. Doamne Isuse, ține-ne cu viață, viață veșnică și ajută-ne să trăim numai pentru Tine câte zile avem de trăit pe acest pământ. Amin!

O ALTĂ PREDICĂ DESPRE CINA DOMNULUI Aș vrea să mai citesc un verset din 1 Corinteni: „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.“ (1 Corinteni 11:28) Aș vrea să vă spun că în seara aceasta nu știu ce se va întâmpla după ce termin ce mi-a pus Domnul pe inimă. Dar în seara aceasta mă rog ca acest verset să-l împlinim cu toții cei aflaţi locul acesta. Și 97

cuvântul de aici ne invită pe fiecare dintre noi să ne cercetăm pe noi înșine. De multe ori când ne ducem în adunări, de foarte multe ori când auzim câte o predică, unii dintre noi ajungem să-i cercetăm pe alții și să evaluăm pe alții în lumina cuvântului vestit. Sau, nu evaluăm nici pe ceilalți, dar nici pe noi nu ne evaluăm și ajung să treacă mesajele din partea lui Dumnezeu pe lângă noi fără să ne afecteze deloc. Aș vrea să înțelegeți că în mijlocul nostru este Domnul Isus Hristos, fie binecuvântat! Aș vrea să înțelegem că în pregătirea asta a noastră pentru a ne împărtăși cu trupul și cu Sângele Lui, trebuie să fim cu mare băgare de seamă, să nu facem superficial pasul acesta. Să nu trăim superficial evenimentul acesta! Fiecare dintre noi să ne gândim la ce are Dumnezeu să ne spună, să stăm înaintea Lui Dumnezeu și să pricepem cuvântul Lui pentru noi. În Evanghelia după Luca în capitolul 22 este un text extraordinar pentru evenimentul acesta și aș vrea să vă spun că, spre deosebire de celelalte Evanghelii, evanghelistul Luca ne prezintă Cina Domnului ca un final al lucrării Domnului Isus. În Evanghelia după Luca din capitolul 9, Isus Hristos își îndreaptă privirea spre Ierusalim. Jumătate din evanghelie ni-L prezintă pe Domnul Isus pe drumul spre momentele spre care le celebrăm într-o săptămână ca aceasta. Și când ajungi la finalul acestei săptămâni, în miezul ei, ajungi să te uiți la ce se întâmplă acolo și cum se petrec lucrurile. Ce este surprinzător în capitolul 22 și acesta este primul gând pe care Dumnezeu mi l-a pus pe inimă, este să putem observa ochii cu care se uită ucenicii și participanții la sărbătoare. Aș vrea să vă întreb pe dumneavoastră cu ce perspective veniți spre împărtășire? Un lucru care mi se pare izbitor în Luca 22 este faptul că sunt două planuri ale sărbătorii: Este un plan uman, un plan vizibil, un plan al ucenicilor, un plan al sărbătorii, al ramurilor de finic, un plan în care de abia așteaptă lumea să ajungă și să sărbătorească Paștele. Sărbătoarea Paștelor era cea mai importantă dintre sărbătorile iudeilor, când era tăiat mielul, se stătea la masă și era părtășie și bucurie. Ucenicii își frecau mâinile și ziceau ,,Ah, ce bine că e sărbătoare”. Și de foarte multe ori oamenii intră în sărbătoare și se apropie de Dumnezeu doar pe 98

planul acesta, însă textul acesta din Luca 22 ne prezintă şi un alt plan, de care oamenii de acolo nu erau conștienți. Iată cum începe textul din Luca 22: ,,Praznicul azimilor numit Paștele se apropia, preoții cei mai de seamă și cărturarii căutau un mijloc cum să-l omoare pe Isus, căci se temeau de norod. Dar Satana a intrat în Iuda zis și Iscarioteanu care era din numărul celor 12.” Observăm un lucru foarte evident aici: Paștele se apropia, oamenii așteptau sărbătoarea, se gândeau cu bucurie la ce urma să se întâmple, însă în planul celălalt erau preoții, erau cărturarii, erau liderii politici ai vremii respective, care căutau să Îl omoare pe Isus. Și tot în contextul acesta ni se spune că Satana a intrat în inima lui Iuda care a pregătit moartea Domnului Isus. Atunci când se face o lucrare a lui Dumnezeu se dă o bătălie spirituală. Aș vrea să înțelegem că sunt două planuri, unul vizibil și o bătălie spirituală. Dacă ne deschidem inimile, Dumnezeu are un cuvânt extraordinar pentru noi. În Luca 22 vedem un grup de oameni care îl însoțesc pe Isus Hristos, dar care nu înțeleg cele două planuri. Ei nu ințeleg că este un plan fizic și un plan spiritual. Vedem un grup decuplat, care participă la sărbătoarea Paștelui. Ce înseamnă să participi la un eveniment și să fii decuplat de el? Înseamnă să participi la acel eveniment, să fii parte din el, dar să nu realizezi ce se întamplă acolo, să nu întelegi însemnătatea lui. Ucenicii și oamenii care au participat la această mare sărbătoare au fost decuplați de aceste evenimente. Observăm că în textul acesta primul decuplat este Iuda. Este un om decuplat de sărbătoare, un om decuplat de Isus, un om decuplat de eveniment și este un om cuplat cu altceva. Când ești decuplat de Isus și de sărbătoarea Sa și de evenimentul Său, ești cuplat cu alte lucruri. Iuda era atât de atras de lăcomia de bani, încât a fost decuplat de sărbătoarea în sine. Iuda era atât de legat de dorința de a avea mai mulți bani încât a fost în stare să-L vândă pe Isus Hristos. Aș vrea să reflectați la lucrul acesta. Uneori suntem așa de cuplați la ce ni se întamplă, la poziția pe care o avem, la imaginea pe care o avem, încât ne decuplăm de Isus Hristos. Când avem dorința de afirmare de sine, Dumnezeu ne umilește. Uneori suntem decuplați de la Isus Hristos de la evenimentul în sine, 99

de la cercetarea în sine pentru că avem în noi dorința de a ne afirma pe noi. Iuda a avut dorința de a avea bani. Când citești textul acesta din săptămâna mare, din Joia Mare, observi că unul dintre primii decuplați de sărbătoare și cuplați la altceva este Iuda. Dacă citim versetul 24, Cuvântul ne spune că între apostoli s-a iscat și o ceartă, vrând să știe care din ei avea să fie cel mai mare. În momentul acela Domnul Isus Hristos era măcinat de moartea lui iminentă, de suferințele Lui, de jertfa pe care urma să o dea, se uita la paharul pe care avea să îl bea, iar ucenicii în spate se certau care să fie cel mai mare. Ești tu cuplat? Ești tu legat de Isus Hristos și de voia Lui? Sunteți legați de lucrarea Domnului Isus din biserica din care faceți parte? Aduceți-vă aminte ce se întâmplă în timpul sărbătorii, întâlnim caractere, oameni decuplați, oameni rupți de realitatea lui Dumnezeu. Oameni care se duc după Hristos, care stau la masă cu Hristos, dar care sunt preocupați care să fie cel mai mare dintre ei. ,,Fiecare dar să se cerceteze pe sine însuși”. Nu-i cercetați pe alții, ci spuneți: „Eu trebuie să mă cercetez pe mine însumi”. Iuda este cuplat cu banii, grupul de ucenici este cuplat de dorinţa de mărire, până şi Petru ajunge să fie decuplat de Domnul Isus Hristos datorită fricii, din dorința de a-și salva propria piele. Petru ajunge să se lepede de Isus Hristos, să se rupă de Isus Hristos și să spună: ,,Nu l-am cunoscut niciodată.” Ce înseamnă să te lepezi de Isus Hristos? Credeți că a te lepăda de Isus Hristos înseamnă doar când ajungi într-un grup de oameni și nu vrei să spui despre credința ta? Care sunt lucrurile la care ești cuplat? Stai înaintea Lui Dumnezeu și încearcă să te cuplezi la Isus Hristos! Aici este un Petru care se separă de Isus, în textul acesta sunt prezentați ucenicii care se decuplează de Domnul Isus. Domnul Isus îi ia de mâini și le zice să vegheze împreună cu El, dar ei au adormit…


 100

VINERI ZIUA A ȘASEA

_____
_____ Drumul spre Ghetsimani Între ora 0 şi ora 1 noaptea „După ce au cântat cântarea, au ieşit în muntele Măslinilor. Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: ,Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite.’ Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galilea.” Petru a luat cuvântul, şi I-a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.” „Adevărat îţi spun”, i-a zis Isus, „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Petru I-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru.“ (Matei 26:30-35) „„Doamne”, I-a zis Petru, „cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte.” Şi Isus i-a zis: „Pietre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti.”“ (Luca 22:33-34) Aşa continua cea mai tristă călătorie şi cel mai apăsător şi înfrigurat drum. Pe același drum fugise cândva plângând regele David, trecând peste pârâul Chedron: „Tot ţinutul plângea şi scoteau ţipete mari, în trecerea întregului popor, împăratul a trecut apoi şi el pârâul Ghedron, (...) David a suit dealul Maslinilor. Suia plângând şi cu capul acoperit, şi mergea cu picioarele goale.” (2 Sam. 15:23-30) Acum merge Regele Regilor, Isus. Ajunge la poarta grădinii şi împarte mica Sa ceată în două. Opt ucenici rămân in urmă şi trei 101

înaintează în grădină cu El; apoi rămân şi cei trei, cu porunca să vegheze în rugăciune. Între orele 1 și 4 au fost cele trei ceasuri de rugăciune.

Ce știm noi despre Muntele Măslinilor? Scripturile vorbesc adesea de coline și de munți ca având o durată eternă. Națiunile trec și dispar, generațiile se succed și se pierd, dar colinele și munții rămân în locurile hotărâte de Dumnezeu, fiind martori de-a lungul secolelor la multe evenimente. Mari orașe s-au construit pe pantele lor, multe bătălii au avut loc și tot astfel, mulțimi de copii ai lui Dumnezeu au urcat pe înălțimile lor pentru a I se închina și a-L slăvi. Biblia ne vorbește de anumiți munți. David spune: ,,Îmi ridic ochii spre munți. De unde îmi va veni ajutorul?...” (Ps.121:1) Muntele Măslinilor a fost, în mod special, martorul unor lucrări minunate. El este așezat cu fața spre Ierusalim și de secole stă pe pământul ales de Dumnezeu, consacrat planului Lui, având o valoare istorică și profetică, o glorie trecută și o mai mare glorie viitoare. În afară de el, Dumnezeu a mai ales Calvarul și cetatea Ierusalimului pentru a purta o glorie eternă.

MUNTELE RUGĂCIUNII Muntele Măslinilor este considerat ca munte al rugăciunii. Din Noul Testament reiese că acest munte a jucat un mare rol în viața și istoria lui Isus. Ierusalimul, cu ocazia Sărbătorii Corturilor, era umplut de o mulțime de pelerini sosiţi pentru a celebra această sărbătoare. Templul se umplea în fiecare zi, timp de o săptămână. În timpul acestor sărbători, israeliții își reaminteau binecuvântările lui Dumnezeu cu privire la străbunii lor care primiseră pâine din cer și apă din stâncă. În ultima zi a unei astfel de sărbători, Isus a strigat: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” (Ioan 7:38) El putea da apa adevăratei vieți. Odată cu terminarea sărbătorii, fiecare se reîntorcea la casa lui. Isus, s-a dus însă la Muntele Măslinilor (Ioan.7:53; 8:1). El nu avea un loc unde să-Și odihnească capul, El se reîntorcea pe Muntele Măslinilor, desigur pentru a se 102

ruga. El avea un loc la Ierusalim, pe care-l considera casa Sa, pentru că era casa Tatălui Său și aceasta era Templul. Acesta însă fusese pângărit de vânzători și zarafi. ,,Casa Mea, a spus El, numită o casă de rugăciune,voi ați transformat-o într-o peșteră de tâlhari…”. În acest Templu rece, El nu se simțea ca în casa Tatălui Său și pentru a se bucura de o reală și intimă legătură cu El, se retrăgea pe Muntele Măslinilor, care era pentru Isus, în adevăratul sens al cuvântului, Muntele Rugăciunii. Unde să ne putem simți ca în casa lui Dumnezeu?

MUNTELE MINUNII Să ne întoarcem pe urmele lui Isus cu secole în urmă și să-L urmărim. Iată-L departe de munte și de Ierusalim. El învață în sinagogi și proclamă Vestea Bună. El vindecă bolile și toate infirmitățile, mergând din loc în loc (Matei 9:25). Într-o zi, o veste Îi este adusă în toată graba din Betania, un mic și frumos sat situat pe un flanc al Muntelui Măslinilor. Vestea vine din partea acelora a căror casă era pentru El casa repausului, a păcii, a bucuriei și a liniștii de după grelele zile ale misiunii sale; era casa Martei, a Mariei și a lui Lazăr. Vestea anunța că acela pe care îl iubea este foarte bolnav. Cu toate că Isus știa deja, nu se grăbește să se reîntoarcă în Betania. El așteaptă timp de două zile și, după ce Lazăr moare, spune ucenicilor săi: ,,Ne întoarcem în Iudea…” (Ioan17:6-7). Noi cunoaștem întâmplarea din citirea celor spuse de Ioan. Domnul strigă celui din mormânt: ,,Lazăre vino afară” și Lazăr a ieșit înviat cu picioarele și mâinile legate în fâșii albe și cu obrazul acoperit într-un ștergar alb. Muntele Măslinilor a devenit Muntele Minunii. Dacă dorim să vedem Muntele Minunii, trebuie să-l frecventăm mai întâi pe cel al rugăciunii.

MUNTELE AGONIEI Ne apropiem pe nesimțite de sfârșitul vieții lui Isus și de ultima sa noapte pe pământ. A fost o noapte teribilă: noaptea trădării lui Iuda, noaptea ultimei cine. Este noaptea celei mai nedrepte judecăți care a fost înregistrată în analele omenirii. Isus prevestește 103

ucenicilor Săi că unul dintre ei îl va vinde (Luca 22:21-23). Odată cina terminată, El se retrage pe Muntele Măslinilor (Matei 26:30), dorind să mai fie singur o ultimă dată în acest loc atât de des folosit pentru rugăciune. Trecând prin orașul adormit, Să-L urmăm pe Isus: Se-ndepărtează, îngenunchează și se roagă. Sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pamânt. (Luca.22:34) Astfel, muntele rugăciunii și al minunii devine muntele agoniei. În grădina Ghetsimani Isus obține glorioasa victorie premergătoare calvarului. El triumfă aici și astfel poate să meargă la moarte, care va aduce omenirii mântuirea.

MUNTELE ÎNĂLȚĂRII ȘI AL REÎNTOARCERII După crucificare, trăim glorioasa zi a învierii. Isus S-a arătat ucenilor în dese rânduri timp de 40 de zile. Apoi la sfârșitul acelor zile ,,…I-a dus spre Betania, Și-a ridicat mâinile și i-a binecuvîntat. Pe când îi binecuvânta s-a despărțit de ei, și a fost înălțat la cer.” (Luca 2:50-51) Muntele Măslinilor a devenit atunci Muntele Înălțării. Nu este o simplă coincidență că toate aceste fapte descrise în Scriptură sunt legate de același munte. Viața și lucrarea lui Isus acordă valoarea istorică a acestui munte. Acum să privim la profetul Zaharia care ne dezvăluie venirea Sa glorioasă: „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate spre miazăzi.“ (Zaharia 14:4) Profetul prevestește astfel a doua venire a lui Isus. Iată deci și valoarea profetică a Muntelui Măslinilor. Este remarcabil să constatăm că Domnul Isus a ales același munte să fie: muntele rugaciunii, al minunii, al agoniei, al înălțării și apoi să devină și muntele reîntoarcerii sale glorioase. ,,Cine va putea să se suie la muntele Lui cel sfânt? Cel ce are mâinile nevinovate și inima curată”,spune psalmistul David. (Ps. 24:3-4) 104

Rugăciunea Mântuitorului În Ghetsimani Primul ceas de rugăciune de la 1 la 2 noaptea Isus Domnul se roagă cu strigăte mari şi cu lacrimi un ceas întreg. Apoi se ridică din rugăciune, era ora două, în toiul nopţii. Această rugăciune este descrisă numai în Evangheliile sinoptice: Matei 26:36-45; Marcu 14: 32-41; Luca 22: 39-46. Domnul ne arată acum mai ales firea Sa omenească. El este cuprins de întristare. Ca om, El știe că numai prin rugăciune poate fi întărit sufletește. Poruncește deci ucenicilor să vegheze și să se roage împreună cu El, apoi ia cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și le destăinuiește tot zbuciumul care-I copleșea sufletul. După aceea se depărtează și de ei, ca la o aruncătură de piatră, că să rosteasca o întreită rugăciune. „Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”“ (Matei 26:39) El nu vrea să se abată de la drumul ce ducea la Cruce, pe care Tatăl l-a rânduit din veșnicie pentru mântuirea lumii, dar se cutremură în fața morții pe care, neavând păcat şi fiind Fiu de Dumnezeu, nu trebuia s-o guste; fiind în zbucium, aşa cum notează evanghelistul Luca, s-a rugat cu mare stăruință și I s-a făcut sudoarea ca niște picături mari de sânge ce cădeau pe pământ, și I sa arătat un înger din cer, ca să-L întărească. „Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind, şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.”“ (Matei 26:40-41) Marcu notează: „…Şi a zis lui Petru: „Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?“ (Marcu 14:37) Era la ora 2 noaptea. Isus pleacă iar și se roagă. 105

Între orele 2 şi 3, al doilea ceas După această vizită făcută ucenicilor, Domnul Isus s-a îndepărtat iarăși de ucenici și s-a rugat a doua oară sau al doilea ceas, zicând: ,,Tată, dacă nu se poate să se depărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26: 42). Așa se întoarce din nou la ucenici şi-i găseşte adorminți, pentru că li se îngreunaseră ochii de somn. Se retrage și se roagă pentru a treia oară, rostind aceleași cuvinte. Era ora 3 noaptea, Isus pleacă pentru a treia oară şi se roagă.

Între orele 3 și 4, al treilea ceas Acum El se încredințează cu totul lui Dumnezeu-Tatăl și este gata să-I împlinească voia nu numai ca Fiu, ci și ca om desăvârșit. Isus este acum liniștit sufletește, împăcat cu Sine însuși și deplin stăpân pe voia Sa omenească. Prin puterea rugăciunii, El biruise încă odată ispita celui rău, care-L încercase după Botez și care atunci, s-a depărtat de la El numai pentru o vreme. (Luca 4:13) El este gata pentru patimi. Zbuciumul firii Sale omenești a încetat cu desăvârșire. El se supune de bună voie morții pe care n-o merită și merge senin spre chinuri si răstignire. Isus vine iar la ucenici și îi găseşte dormind. Îi lasă și pleacă, din nou, să se roage.

Era ora 4 noaptea. Isus își termină rugăciunea şi revine la ucenici. Când revine pentru ultima oară lângă ucenici și-i găsește cuprinşi de somn, nu-i mai mustră, ci-i lasă cu bunătate să se odihnească o vreme, priveghind asupra lor ca un părinte înțelegător și bun. Timpul este însă extrem de scurt. Dinspre valea Chedronului, pe aleea ce duce sus în Ghetsimani, cei nelegiuiţi vin spre mica ceată a Domnului Isus cu arme, luminați de torţe si făclii. Sosise ora ca Fiul Omului să fie dat în mâinile păcătoșilor, spre a fi osândit la moarte pe lemn. De aceea, Domnul îi trezește pe 106

ucenici, spunându-le: ,,Sculați-vă, haidem să mergem! Iată, că se apropie vânzătorul." (Marcu 14: 42) Îi trezeşte şi se pregătesc să iasă afară din grădină. În acelaşi timp, Iuda sosește cu cohorta. Iuda le spusese locul unde să-L găsească pe Isus şi îşi îndeplineşte promisiunea consemnului dat în momentele vânzării, sărutându-L pe Isus, „căci ştia şi el locul acela” (Ioan 18:2). Iuda este străfulgerat de gândul că nu face bine și „L-a sărutat mult.” (sau îndelung) (Marcu14:45). Domnul îi zice: ,,Ce ai venit să faci, fă!” (Mat. 26:50), adică, continuă, nu da înapoi.

De la ora 4, până la ora 4:30 Se poartă discuţii, cei veniți să-L prindă pe Isus cad la pământ în fața Lui. Isus merge spre ei şi îi întreabă: „Pe cine căutaţi?” Ei i-au răspuns: „ Pe Isus din Nazaret!” Isus le-a zis: „Eu sunt!” Când le-a zis Isus „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Simon Petru scoate sabia şi taie urechea lui Malhu. Isus o vindecă. (Ioan 18:6; 18:10). După care Domnul Isus este legat şi este dus la Ana. Era ora 4.30.

La ora 5 - zorii zilei de vineri Isus e adus la Marele Preot Ana. Acolo, la interogatoriu, Isus este lovit de unul din aprozi: „Unul din aprozii care stăteau acolo, a dat o palmă lui Isus.” (Ioan 18:22) Apoi Isus este trimis la marele Preot Caiafa. „Ana L-a trimes legat la marele preot Caiafa.” (Ioan 18:24)

Ora 5 spre 6 La Caiafa se ţine sfat ca să-L omoare. „Când s-a făcut ziuă, toţi preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului au ţinut sfat împotriva lui Isus, ca să-L omoare.” (Mat. 27:1) Era ultimul ceas din noapte, se revărsau zorile și era frig; se încălzeau la un foc de cărbuni. 107

Se face o pauză, este așteptat să sosească Sinedriul. Petru aude cântând cocoşul, iese afară şi plânge cu amar, căci se lepădase până la acea oră de trei ori de Isus. „Unul din robii marelui preot, rudă cu (Malhu) acela la care îi tăiase Petru urechea, a zis: „Nu te-am văzut eu cu El în grădină?” Petru iar s-a lepădat, (era a treia oară). Şi îndată a cântat cocoşul.” (Ioan 18:18; Mat.27:1)

Ora 6 sau ora 0 la Israel Începea ziua de lucru. La această oră soseşte Sinedriul. Isus este prezent în fața Sinedriului. „Când s-a făcut ziuă, bătrânii norodului, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii s-au adunat împreună şi au adus pe Isus în soborul lor.” (Luca 22:66) În primele minute ale şedinţei, marele preot Caiafa s-a sculat în picioare în mijlocul adunării, a întrebat pe Isus, şi i-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc oamenii aceştia împotriva Ta? (...) Marele Preot L-a întrebat iarăşi, „Eşti Tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „ Da sunt” i-a răspuns Isus.” (Marcu 14:6062) „S-au sculat toţi şi au adus pe Isus înaintea lui Pilat.”(Luca 23:1)

După ora 6 dimineaţa „Au adus pe Isus de la Caiafa în sala de judecată; era dimineaţa. Ei n-au intrat în odaia de judecată, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştele”, deşi masa de Paşte fusese luată în prima seară, „dintre cele două seri”, după cum prevedea Legea lui Moise. După cum notează şi William MacDonald, în comentariul său asupra Noului Testament, mulţimea celor mari a Iudeilor, hărţuiţi de ură împotriva lui Isus, nu luase Paştile în prima seară, ci urma să le ia în ziua a doua. Aşa se face că Isus, ucenicii şi majoritatea poporului au luat cina de Paşte joi seara. Doar cei mari urmau să o ia în a doua seară, vineri. (Ioan 18:28) Aici stă puțin timp şi Pilat Îl trimite la Irod. ,,Când a aflat că (Isus) este de sub stăpânirea lui Irod, (Pilat) La trimis la Irod.” 108

,,Irod, cu ostaşii lui de pază, se purtau cu El cu dispreţ; şi după ce şi-a bătut joc de El, L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare, și L-a trimis înapoi la Pilat.” (Luca 23:7, 11) Pilat îi pune câteva întrebări, apoi Îl scoate afară strigând: „Isus a ieşit deci afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. „Iată omul! (Ecce Homo!)” le-a zis Pilat.“ (Ioan 19:5) Isus este dus din nou în sala de judecată, bătut, interogat şi judecat. L-au scos pentru a doua oară afară la mulţime, timp în care Pilat a strigat în semn de umilire şi de iritare pentru marii preoţi şi pentru evrei: „Iată Împăratul vostru!” Aceasta este a doua oară când Pilat scoate afară din sala de judecată pe Isus, prezentându-L mulţimii înfuriate. Ioan este singurul care menţionează timpul când Pilat L-a prezentat pe Isus mulţimii: „(...), cam pe la ceasul al şaselea, Pilat a zis Iudeilor: „Iată Împăratul vostru.” (Ioan19:14) „Cam” arată minutele care ţineau de ora şase.

Ora 7 dimineaţa Evreii strigau cu înverşunare ca Isus să fie răstignit şi, în locul lui Isus, să le elibereze pe unul numit Baraba.Tălmăcit, acest nume este „fiul tatălui”, sau a „părintelui”, al ,,marelui rabin.” Era vestit după cum scrie Evanghelia: „Pe atunci aveau un întemniţat vestit, numit Baraba”(Mat.27:15)

DE CE ERA VESTIT BARABA? De ce-l cereau pe el şi nu pe altcineva? -Era Fiul Marelui Rabin; -El a ridicat tot Ierusalimul la răscoală; -Era un om cu mare influenţă; -Fiind mai apoi un fugar, a devenit un mare tâlhar. „Preoţii cei mai de seamă și bătrânii au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-l omoare.” (Matei 27:20) Să lămurim influenţa pe care o avea Baraba, consemnată mai sus la al doilea punct: 109

La instalarea guvernatorului Pilat, soldaţii care-l însoţeau au intrat în Cetatea Sfântă, în Ierusalim, cu drapele şi cu pancarte ce purtau chipul Cezarului, aceasta fiind considerată ca o profanare a Cetatăţii Sfânte, Ierusalimul. Cu această ocazie Baraba a ridicat tot Ierusalimul la răscoală. În această răscoală s-a comis şi un omor. În Matei 27:16 este scris: „Pe atunci aveau un întemniţat vestit, numit Baraba.” Iar în evanghelia lui Marcu există şi o altă precizare cu privire la această persoană: „În temniţă era unul numit Baraba, închis împreună cu tovarăşi lui, din pricina unui omor, pe care-l săvârşise într-o răscoală.” Scăpat din mâinile justiţiei, Baraba a fugit şi s-a ascuns prin locurile dosnice ale pustiei. Foamea l-a obligat să iasă la drumul mare şi să jefuiască pe trecători, făcând astfel fapte de tâlhărie, prilej cu care a fost prins şi închis împreună cu tovarăşii lui. Aşa se face că evanghelistul Ioan scrie: „Atunci toţi au strigat: „Nu pe El (pe Isus) ci pe Baraba !” şi Baraba era un tâlhar.” Luca face două consemnări: una în Faptele Apostolilor capitolul 3:14: „Voi v-aţi lepădat de cel sfânt şi neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş.” şi cealaltă din Luca la capitolul 23:19: „Baraba fusese aruncat în temniţă pentru o răscoală, ce avusese loc în cetate, şi pentru omor.” Cei de ieri au preferat pe Baraba. Noi, cei de azi, pe cine alegem? Azi avem Învătătorul care ne-a învăţat cu prisosinţă cum putem deosebi binele de rău, avem exemplul care ne-a arătat cum trebuie să alegem între viaţă şi moarte şi avem ajutor gata a ne călăuzi spre biruinţă după cum El însuşi a biruit. Prin învierea Sa ni s-a arătat biruinţa şi proslăvita Sa nădejde pentru noi toţi că „moartea nu mai stăpâneşte” (Rom. 6:9) peste cel ce Îl alege pe El. Dacă Baraba a dispărut împreună cu toţi cei care l-au preferat pe el, cei care Îl aleg pe Hristos vor rămâne în veci pentru a împărăţi împreună cu El, cu Isus Hristos, cel ce a murit și a înviat și este viu în vecii vecilor! Amin! 110

ISUS SAU BARABA? „…„Pe care voiţi să vi-l slobozesc? Pe Baraba sau pe Isus, care se numeşte Hristos?” (…) „Pe Baraba”, au răspuns ei.“ (Matei 27:17-21) Cine era Baraba? Matei zice că era un „vinovat vestit” (Matei 27,16), Marcu spune că Baraba a fost „închis împreună cu nişte răzvrătiţi care săvârşiseră o ucidere în timpul unei răscoale” (Marcu 15:7), Luca întăreşte spusele celor doi: Baraba era „ aruncat în temniţă pentru o răscoală făcută în cetate şi pentru omor” (Luca 23,19) iar Ioan, scurt şi cuprinzător, conclude: „Baraba era tâlhar” (Ioan 18:40). În textul original grec, Ioan foloseşte termenul „lestes” în caracterizarea lui Baraba. În contextul politico-social al Palestinei de acum 2000 de ani, „lestes” însemna şi răzvrătit, nu doar tâlhar. În contextul actual, Baraba ar fi caracterizat ca un luptător de gherilă. Rezumând cele spuse până acum, un lucru este clar: Baraba a participat la o răscoală, a ucis soldaţi romani şi se bucura de o foarte mare popularitate în rândul iudeilor. Cum numele persoanelor întâlnite în Sfânta Scriptură au un sens foarte adânc, aflăm şi mai multe despre Baraba analizând sensul şi etimologia acestui nume. Baraba provine din expresia aramaică „bar Abbas” care înseamnă „fiul tatălui” deci, implicit şi fiul lui Dumnezeu. Este un nume tipic mesianic. Ştim, de exemplu, despre conducătorul ultimei mari răscoale a iudeilor (din anul 135 d.Cr.) că s-a numit Barkohba, adică „fiul stelelor”. Chiar Isus folosea un titlu mesianic asemănător: „bar Enaş”, adică Fiul Omului. Conform numelui său, Baraba era de fapt conducătorul răscoalei. De aceea Matei spune că era foarte vestit. Pe atunci conducătorul unei răscoale era privit ca un Mesia, ca un eliberator care aduce pace şi bunăstare poporului. Baraba era deci o figură mesianică. Câteva manuscrise vechi ale evangheliilor citate de Origen (sec.3) îl numesc pe Baraba „Isus Baraba”. Ce coincidenţă! În faţa lui Pilat, mulţimea avea de ales între două figuri mesianice, între două mesii: primul, Baraba, un luptător pentru drepturi, pentru libertate şi bunăstare, care vrea şi promite o ţară liberă, fără cuceritori şi robi. Al doilea mesia e unul mistic, mai greu de înţeles şi de urmat, care 111

afirmă clar că: „cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Marcu 8:34). De 2000 de ani, zilnic, omenirea se află în faţa aceleeaşi alternative. Pe care dintre cei doi să-l aleagă? Pe Fiul Tatălui sau pe Fiul Omului? Diavolul nu este atât de nesăbuit să se arate în toată urâţenia lui. Nu ar atrage pe nimeni, arătându-se hidos, cu coarne, copite, cap de ţap şi cu o furcă în mână. Ca să-şi câştige adepţi, promite raţionalul, libertatea, bunăstarea, viitorul strălucit, frumos, lipsit de griji şi impedimente. Stoloiov zicea că dacă Anticristul ar scrie o carte, cel mai probabil i-ar da următorul titlu: „Drumul cel mai simplu spre fericire, pace şi bunăstare”. Atât de frumoasă este parabola despre casa construită pe stâncă: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.”“ (Matei 7:24-27) Adevărul e că mult mai uşoară este clădirea unei case pe nisip: nu trebuie săpată fundaţia în stâncă, nu trebuie cărate materialele la cine ştie ce înălţime, pe când a construi pe stâncă e mult mai dificil. Mai ales că nimeni nu e obligat să construiască pe stâncă. E o alternativă. Deci nimeni nu e obligat să-şi întemeieze căsnicia pe Hristos, să-şi planifice familia în conformitate cu legile Bisericii, să fie fidel, să fie onest, să se îmbrace decent, să-şi educe în spirit creştin copiii, să se sacrifice, să ierte, să se roage, să facă o mărturisire bună, să fie creştin activ, misionar şi, să fim sinceri, mult mai uşor şi mai comod e opusul celor enumerate mai sus. Suntem puşi deci, şi azi, în faţa aceleiaşi dileme: pe cine îl alegem? Pe Baraba sau pe Isus? Baraba, chiar dacă a fost eliberat, a murit fără să-şi vadă visul împlinit. La fel cei care au cerut eliberarea lui, au rămas robi, ba mai mult, au comis una dintre cele mai mari tragedii ale omenirii. Casa lor construită pe nisip a ajuns o ruină, la fel cum va ajunge casa tuturor acelora care construiesc pe nisip. 112

În schimb, cei care l-au ales pe Isus, trăiesc şi sunt sărbătoriţi şi astăzi, pentru că însuşi Isus trăieşte. Chiar dacă a fost trimis la moarte, a înviat. Deci, liberi şi nesiliţi de nimeni, pe cine alegeţi?

GABATA La un moment dat, Pilat nu se mai putea înţelege cu Isus în sala de judecată, din pricina zarvei şi a urletelor mulţimi turbate. Atunci a ieşit în curtea interioară a palatului, în Gabata. Era un loc mai ridicat şi pardosit cu pietre frumoase şi frumos aranjat, dar şi un loc mai ferit de ochii publicului în care se torturau victimele. „…Când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Isus afară; şi a şezut pe scaunul de judecător, în locul numit „Pardosit cu pietre”, iar evreieşte: „Gabata.”“ (Ioan 19:13)

În jurul orei 7:30 Aici intervine visul nevestei lui Pilat: „Pe când sta Pilat pe scaun la judecată, nevasta sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui.” (Matei 27:19) Alegem câteva versete care arată cum a fost bătut şi batjocorit Domnul nostru Isus Hristos: „A pus să-L bată cu nuiele (...)” (Mat. 27:26) „L-au dezbrăcat de hainele lui, şi L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap, şi I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El, şi ziceau: „Plecăciune Împăratul Iudeilor!” Şi scuipau asupra Lui, şi luau trestia şi-L băteau în cap.” (Mat. 27:28-30) „Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea, şi nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras înapoi. Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări.” (Isaia 50: 5,6) „Plugarii au arat pe spinarea mea, au tras brazde lungi pe ea.”(Psalm 129: 3) 113

Aceste texte pun în lumină atât de mult contestata pedeapsă a flagelării, a biciuirii, obicei pe care-l aveau romanii când îşi pedepseau victimele. Este foarte posibil ca, după aceste două prorocii, şi Isus să fi fost bătut chiar şi cu biciul de către ostaşii romani în locul pardosit cu pietre, Gabata. Isus era deja osândit, întărindu-i-se hotărârea de moarte prin răstignire. În acest timp Iuda, vânzătorul, văzând rezultatul faptei lui, ,,se căieşte, s-a dus de a aruncat arginţii în Templu, şi s-a dus de s-a spânzurat.” (Matei 27:5) Era cam pe la ora 8 dimineaţa

VIA DOLOROSA Începe drumul spre Golgota, pe Via Dolorosa. Totul se făcea în mare grabă, deoarece la ora 6 seara, sau ora 12 a evreilor, începea Sabatul, ziua cea mare a Praznicului. Era ultima seară din acel an când se mai putea servi masa de Paşte, cea cu miel fript şi cu verdeţuri amare, precum prevedea Legea. De aceea ei nici n-au intrat în sala de judecată. (Ioan 19:31, Marcu 15:42) Mergând spre locul de execuţie Isus cade sub povoara grea a crucii. Imaginea alăturată reprezintă unul dintre locurile unde Isus a căzut sub cruce. În acelaşi timp, venea de la câmp un om harnic, om cunoscut bine în Ierusalim, atât el cât şi copii lui. Avea doi feciori, pe unul îl chema Alexandru iar pe cel de al doilea, Ruf. „Au silit să ducă crucea lui Isus pe un trecător, care se întorcea de la câmp, numit Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru şi a lui Ruf.”(Marcu 15:21) 114

Fiind din Cirena, oraş situat pe continentul Africii, probabil că era negru la culoarea pielii şi aceasta l-a defavorizat pe bietul om; ostaşii l-au desconsiderat, necunoscându-l, şi l-au silit să ducă crucea, ca să poată ajunge cât mai repede la locul de execuţie. Aici este gravat în piatră locul de unde Simon din Cirena a fost obligat să ducă crucea, deoarece Domnul era epuizat fizic, iar oficialităţile se grăbeau să ajungă cât mai repede sus pe deal, pentru a-L răstigni:

În apropierea Golgotei, Domnul Isus ţine o ultimă cuvântare auzind plânsul şi ţipetele femeilor care se boceau, mergând în urma Lui: „Isus S-a întors spre ele, şi a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată vor veni zile, când se va zice: ,Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele care n-au născut, şi de ţâţele care n-au alăptat!’ Atunci vor începe să zică munţilor: ,Cădeţi peste noi!’ Şi dealurilor: ,Acoperiţi-ne!’ Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele, care trebuiau omorâţi împreună cu Isus. Când au ajuns la locul, numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stânga. Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi.“ (Luca 23:28-34) 115

Via Dolorosa şi locul cuvântării era un loc potrivit, în sensul că strada avea o porţiune abruptă şi astfel Isus fiind în fruntea coloanei putea să-i vadă pe toţi, iar publicul Îl putea vedea bine. Ceasul se apropia de ora nouă. Mai jos, puteţi vedea două tronsoane din îngusta stradă numită: Via Dolorosa, pe care a urcat Domnul Isus cu crucea în spate, locul în care Isus vorbeşte la o mulţime de femei îndurerate, care mergeau după El pe această stradă îngustă.

Primul tronson al străzii numită Via Dolorosa:

Al doilea tronson din aceeaşi stradă Via Dolorosa. 116

O cântare mai veche : Pe drumul ce duce la dealul Golgota Un om cu o cruce urca. Bătut plin de sânge, cu ochii în lacrimi Pentru lumea-ntreaga răbda. Și iată-L cum cade, sleit de putere De gloate, de oameni împins. Dar El, Domnul Slavei, răbdând pân' la urmă Nimica din gură n-a zis. Și a căzut jos în țărână Și nimănui nu-i pare rău, Căci Acel hulit de gloată Era Fiul lui Dumnezeu. Ridică iar crucea, durerea e mare Dar știe că nu mai e mult. În spate-i mulțimea, în față-i Golgota Și lacrimi pe față Îi curg. Dar mulți Îl lovesc, și alții Îl scuipă Pe Fiul lui Dumnezeu Acolo pe cruce purtat-a păcatul Al lumii întregi și al meu. Dar iată-L ajunge pe dealul Golgota Zdrobit de povara cea grea, Îl bate în cuie, ridică iar crucea, Căci toate acum se sfârșesc. Cu ochii în lacrimi privește cu milă Mulțimea de jos ce-L ura Dar inima-i plânge și dragostea-i mare Pe toți Domnul nostru îi vrea Și a strigat plin de iubire O, iartă-i Tatăl meu cel drag, Căci toți acei ce-Mi doresc moartea Astăzi ei nu stiu ce fac. Amin. 117

Când mergeai cu crucea-n spate Când mergeai cu crucea-n spate, Te urma popor, (Celor ce veneau în urmă, Te-ai întors spre ei cu milă Zicându-le lor)

Dacă cu pomul cel verde Așa s-a întâmplat, Ce veți face voi odată La ziua de judecată, Pomul cel uscat?

Nu mă plângeți voi pe Mine, O, sărman popor (Plângeți-vă voi pe voi Plângeți ai voștri copii, O sărman popor.

Și veți zice munților Cădeți peste noi, Dealuri acoperiți-ne, Nu putem răbda durerea Zilelor de-apoi.

Că vor veni zile grele Când veți ferici. (Pe aceia ce în viață Niciodată pe-a lor brațe N-au purtat copii.)

Dacă azi în libertate Tu nu te silești, Vor veni zile de groază Și n-a fi timp de-ntoarcere Să te pocăiești

RĂSTIGNIREA Ora 9 „Când L-au răstignit, era ceasul al treilea” (Marcu 15:23) Isus stă în arşiţa soarelui de la ora 9 la 12, trei ore, primind batjocurile trecătorilor, ale ostaşilor, ale oamenilor de stat, ale preoţilor şi ale tâlharilor. La sfârşitul timpului de batjocură, unul dintre tâlhari, luminat de Duhul Sfânt, se întoarce şi-l mustră pe colegul lui de suferință. Acesta, căpătând iluminarea minţii, se îndreaptă spre Domnul Isus recunoscându-L ca rege care va să vină şi să-şi întemeieze 118

Împărăţia, cerând astfel lui Isus ca atunci să-l pomenească şi pe el printre cetăţenii Împărăţiei Lui. „Şi a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.”“ (Luca 23:42-43)

Ora 12 La această oră, tâlharul primește siguranța Raiului.

De la ora 12 până la ora15 (respectiv, de la 6 la 9, ora lor) Se face întuneric peste tot teritoriul care aparţine de capitala Ierusalim, dar numai peste ţara lui Israel, nu și peste alte ţări!

Ora 15 (sau 3 după amiază) Se rupe perdeaua din Templu. Isus scoate un strigăt tare: ,,S-a isprăvit!”,în grecește ,,Tetelestai!”, plătit deplin, „și Şi-a dat Duhul.” Cuvinte rostite de Mântuitorul şi Domnul nostru Isus Hristos în timp ce era răstignit pe cruce, pe sprânceana muntelui Golgota : „ELI, ELI, LAMA SABACTANI?” (Matei 27:46) „UN GLAS TARE” (probabil „S-a isprăvit”) (Matei 27:50) „ELOI, ELOI, LAMA SABACTANI.” (Marcu 15:34) „UN STRIGĂT TARE” (probabil „S-a isprăvit?”) (Marcu 15:37) „TATĂ, IARTĂ-I, CĂCI NU ŞTIU CE FAC!” (Luca 23:34) „ADEVĂRAT ÎŢI SPUN CA ASTĂZI VEI FI CU MINE ÎN RAI.” (Luca 23:43) 119

„TATĂ ÎN MÂINILE TALE ÎMI ÎNCREDINŢEZ DUHUL!” (Luca 23:46) „FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU!” (Ioan 19:26) „IATĂ MAMA TA!” (Ioan 19:27) „MI-E SETE.” (Ioan 19:28) „S-A ISPRĂVIT!” –Tetelestai- plătit deplin. (Ioan 19:30) Şi pentru mine şi pentru tine, dragul meu cititor al acestor rânduri, Domnul Isus a plătit deplin. Grecii aveau o poliţă când luau bani de la zarafi (adică de la băncile din vremea aceea). Aveau o ştampilă cu acest cuvânt scris mare care era imprimat pe poliţa ta, dar numai în momentul când datoria era achitată. Atunci era aplicată ştampila „TETELESTAI” adică : plătit pe deplin. Tu care ești un mântuit trebuie să fii fără grijă de aici înainte căci pentru vina ta, pentru vina noastră s-a plătit pe deplin. Datoria, cei zece mii de galbeni, a fost iertată, și plata a trecut asupra lui Isus cel răstignit! Acum rămâne să ierți și tu pe cel ce-ți e datornic. Să ne amintim de cuvântul Evangheliei lui Luca, unde ne este înfățișată pilda celor doi datornici.

VINA LUI ISUS Tot timpul cât a stat pe cruce, Domnul Isus avea pus deasupra capului, pe lemnul transversal, o inscripţie. Romanii aveau obiceiul să pună o inscripţie cu vina celui osândit, ca să vadă toţi trecătorii motivul atârnării pe lemn. „Mulţi din iudei au citit această însemnare, pentru că locul unde fusese răstignit Isus era aproape de cetate.” (Ioan 19:20) 120

Cum vina lui Isus era o mărturisire mincinoasă a marilor preoţi, şi anume că Isus ar fi dorit să devină împărat în locul Cezarului, iar ei nu recunoşteau alt împărat decât pe Cezarul de la Roma, cu această afirmaţie l-au biruit pe Pilat, de L-au dat pe Isus în mâinile lor. Inscripţia era şi o justificare a lui Pilat, şi o înfruntare a marilor preoţi care spuseseră că nu-i bine formulată fraza. Aşa consemnează evanghelistul Ioan: „Pilat a scris o însemnare, pe care a pus-o deasupra crucii, şi era scris: „Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor.”“ (Ioan 19:19) Aceasta era deci, vina lui Isus, scrisă în trei limbi: În evreiește:

‫ישוע מנצרת מלך היהודים‬ ,,ISUS ALUN OMLIS IODAM” În greacă: ,,Ο Ιησούς της Ναζαρέτ Βασιλιά των Ιουδαίων” ,,IESOUS O NAZAREOS BASILEVA IUDEON În latină: ,,Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum“ Iar noi ştim, că Isus a rămas pe veci Regele regilor! Glorie Lui! Cineva amintea odată de o vedenie în care a văzut pe Domnul cu spate brăzdat de răni, cu fața schimonosită de durere și cu ochii adânciţi în în orbite. Şi m-am gândit că aşa este iubirea Domnului faţă de noi. Aşa este de adâncă iubirea Mielului lui Dumnezeu faţă de mine şi faţă de tine, suflete drag! Nu poţi atinge iubirea Lui şi nu poţi vedea adâncimea dragostei Lui! M-am uitat în Scriptură şi am găsit în psalmul care prevestea suferinţele Domnului: „Plugarii au arat pe spinarea mea, au tras brazde lungi pe ea.“ (Psalmi 129:3) Iae noi L-am dispreţuit strigând la El: „Dacă Eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, atunci mântuieşte-Te pe Tine.” Aşa L-a ispitit şi Satana: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, atunci aruncă-Te jos de pe streaşina Templului”. 121

„Toată ziua ei Îmi sucesc cuvintele, spune Mântuitorul în Psalmul 56:5, toate gândurile lor sunt împotriva Mea îndreptate spre rău.” Trecătorii Îl huleau, clătinau din cap şi ziceau: „Tu, Cel ce dărâmi templul şi-l zideşti în trei zile! Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!” „Ostaşii au împletit o cunună de spini şi au aşezat-o pe capul Mântuitorului, I-au pus o trestie în mâna dreaptă şi apoi îşi băteau joc de El, îngenunchind în faţa Lui ziceau: „Bucură-Te Împărate al Iudeilor.” Însă nimic din toate aceastea nu a fost la voia întâmplării, pentru că era prorocit cu o mie de ani înainte prin David, omul după inima lui Dumnezeu, în Psalmul 22: 6-8: „Dar Eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit de popor. Toţi cei ce Mă văd îşi bat joc de Mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic: „S-a încrezut în Domnul! Să-L mântuiască Domnul, să-L izbăvească, fiindcă Îl iubeşte!” Credeţi că n-ar fi putut Domnul să se mântuiască singur? N-ar fi putut Domnul Isus să coboare de pe cruce? I-ar fi fost atât de uşor! Nu piroanele Îl ţineau acolo sus pe cruce, ci dragostea pe care a avut-o faţă de mine şi faţă de tine, suflete drag, aceasta L-a ţinut pe cruce pe Fiul lui Dumnezeu. Da, de mila mea şi de mila ta Domnul Isus a rămas pe cruce, pentru că altfel ar fi trebuit să fim noi acolo. Dar din dragoste pentru noi, Fiul lui Dumnezeu a murit în locul nostru. Trupul Său fără viaţă a fost pus într-un mormânt rece, însă de aici a vrut să iasă înviind, pentru ca prin învierea Sa noi să avem viaţă veşnică!

IOSIF DIN ARIMATEA ŞI NICODIM ÎNGROPAREA Orele 15 -18 (de la 9 la 12, după măsura de timp a evreilor) „După aceea, Iosif din Arimatea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica Iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. 122

El a venit deci, şi a luat trupul lui Isus. Nicodim, care la început se dusese la Isus, noaptea, a venit şi el, şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu miresme, după cum au obicei Iudeii să îngroape. În locul unde fusese răstignit Isus, era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni. Din pricină că era ziua Pregătirii Iudeilor, pentru că mormântul era aproape, au pus acolo pe Isus.“ (Ioan 19:38-42) La evrei, conform obiceiului, înainte de îngropare trupul era „înfăşurat în fâşii de pânză.” Trupul unui om mort era luat şi înfăşurat: începeau cu degetul cel mic al mâinii şi-l înfăşurau, lăsând un capăt din acea fâşie pe dosul mâinii. Apoi urmau la rând degetul inelar, cel mijlociu, arătătorul, iar la urmă degetul cel mare al mâinii. După ce terminau cu degetele, urma palma, braţul şi antebraţul, până ce soseau cu fâşiile pe spatele trupului omului mort. Urma mâna cealaltă. La fel se proceda cu degetele de la picioare şi cu picioarele, până ce tot trupul era strâns legat în fâşii. Vă inchipuiţi câţi metri de fâşie au fost necesari, de au consumat 100 de litri de smirnă şi aloe pentru umezirea pânzelor? Era aşa de bine înfăşurat, că nu se vedea nici părul, nici urechile, numai faţa era goală. La urmă se folosea un fel de ştergar făcut special pe care îl introduceau sub învelişul din jurul feţei pentru a acoperi faţa. Egiptenii aveau formele lor de îmbălsămare care durau 40 de zile, după care puneau trupul în mormânt. „Iosif s-a aruncat pe faţa tatălui său, l-a plâns şi l-a sărutat. A poruncit doftorilor, care erau în slujba lui, să îmbălsămeze pe tată său, şi doftorii au îmbălsămat pe Israel. Patruzeci de zile au trecut astfel şi au fost întrebuinţate cu îmbălsămarea lui. Şi egiptenii l-au plâns şaptezeci de zile.” (Geneza 50:1-3) Veţi vedea mai târziu de ce am explicat felul de îmbălsămare a celor morţi… 123

JUDECATA ÎNAINTEA LUI PILAT

_____
_____ (O spicuire dintr-un material din cartea Uranţia) În această vineri, 7 aprilie a anului 30, puţin după ora 6 dimineaţa, Isus a fost adus în faţa lui Pilat, procuratorul roman care guverna Iudeea, Samaria şi Idumea sub supravegherea imediată a guvernatorului Siriei. Gardienii templului L-au adus pe Maestru, adică pe Hristos Isus, legat în faţa guvernatorului roman. El era escortat de aproximativ cincizeci dintre acuzatorii săi, inclusiv membrii sinedriului, tribunalului, în principal saduchei, de Iuda Iscarioteanul, de marele preot Caiafa şi de apostolul Ioan. Ana nu se prezintă în faţa lui Pilat. Pilat se trezise şi era gata să-i primească pe aceşti vizitatori matinali. Oamenii care cu o seară mai înainte obţinuseră consimţământul său pentru folosirea soldaţilor romani la arestarea lui Isus îl înştiinţaseră pe Pilat că Isus va fi adus dimineaţa devreme în faţa lui. Se făcuseră aranjamente ca judecata să aibă loc în faţa pretoriului, o clădire ataşată fortăreţei Antonia, unde Pilat şi soţia sa îşi aveau cartierul general când se opreau la Ierusalim. Pilat a condus o mare parte a interogării lui Isus în sălile pretoriului, însă judecata publică a avut loc afară, pe treptele scării ce ducea către intrarea principală. Era o concesie făcută iudeilor, care refuzau să intre în casa unui gentil (străin) unde poate că se folosea drojdie în acea zi de pregătire a Paştelui. Sărbătoarea pâinii nedospite începuise la apusul soarelui, miercuri seara. Dacă ar fi intrat acolo, aceasta nu numai că i-ar fi făcut necuraţi pentru ceremonii fiind astfel excluşi de la orice participare la sărbătoarea de recunoştinţă de după-amiază, dar ar fi fost necesar şi să se supună ceremoniilor de purificare de după apusul soarelui pentru a putea fi admişi la împărtăşirea Cinei de Paşti. 124

Cu toate că aceşti iudei nu aveau deloc conştiinţa încărcată atunci când unelteau la asasinarea lui Isus pe o cale legală, nu erau mai puţin scrupuloşi în ceea ce priveşte toate aceste probleme de curăţire ceremonială şi de regularitate tradiţională. Aceşti iudei nu au fost singurii care nu au recunoscut înaltele şi sfintele obligaţii de natură divină, în vreme ce acordau o atenţie meticuloasă unor lucruri de puţină importanţă pentru bunăstarea umană atât în timp cât şi în eternitate.

1. PONTIUS PILAT Dacă Pontius Pilat nu ar fi fost un guvernator destul de bun al provinciilor minore, Tiberiu nu ar fi suportat rămânerea acestuia ca procurator al Iudeii timp de zece ani. Cu toate că Pilat a fost un administrator destul de bun, din punct de vedere moral era un laş. El nu avea deschiderea necesară pentru a înţelege natura rostului său în calitate de guvernator al iudeilor. El nu a înţeles faptul că aceşti evrei aveau o religie reală, o credinţă pentru care erau gata să moară şi că milioane şi milioane dintre ei, răspândiţi din loc în loc prin imperiu considerau Ierusalimul ca locul înalt al credinţei lor şi respectau sinedriul ca fiind cel mai înalt tribunal de pe Pământ. Pilat nu îi iubea pe iudei, iar ura sa profundă începuse să se manifeste de timpuriu. Dintre toate provinciile romane, nici una nu era mai dificil de guvernat decât Iudeea. Pilat nu a înţeles niciodată cu adevărat problemele ridicate de administrarea iudeilor. De aceea, încă de la începutul experienţei 125

sale de guvernator, el făcuse o serie de greşeli aproape fatale, echivalând aproape cu o sinucidere. Acestea au fost erorile care au dat iudeilor o atât de mare putere asupra sa. Când vroiau să influenţeze deciziile sale, le era suficient să îl ameninţe cu o revoltă şi Pilat capitula rapid. Această aparentă nestatornicie şi lipsă de curaj moral ale procuratorului proveneau în principal din amintirea unui anumit număr de controverse cu iudeii din care a ieşit de fiecare dată învins. Iudeii ştiau că lui Pilat îi era frică de ei şi că el se temea să nu îşi pericliteze poziţia sa înaintea lui Tiberiu. Cunoscând această situaţie ei se foloseau de ea, în dezavantajul guvernatorului, în numeroase ocazii. Defavoarea lui Pilat pe lângă iudei rezulta din mai multe întâlniri nefericite. Mai întâi, el nu a luat în serios prejudecata lor profund înrădăcinată contra tuturor imaginilor considerate ca simbol de idolatrie. El a permis deci soldaţilor săi să intre în Ierusalim fără să înlăture efigiile Cezarului de pe stindardele lor, după cum soldaţii romani aveau obiceiul să o facă sub predecesorul său. O delegaţie numeroasă de iudei l-a aşteptat pe Pilat timp de cinci zile şi l-a implorat să înlăture aceste embleme de pe steagurile militare. El a refuzat categoric să satisfacă cererea lor şi i-a ameninţat cu moartea. Fiind el însuşi un sceptic, Pilat nu înţelegea că oamenii care aveau puternice sentimente religioase nu ezitau să moară pentru convingerile lor religioase. El a fost deci consternat atunci când aceşti iudei s-au strâns în faţa palatului său şi într-un gest de sfidare şi-au plecat capetele până la pământ şi l-au înştiinţat că erau gata să moară. Pilat a realizat atunci că de fapt doar lansase o ameninţare pe care nu avea de gând s-o ducă la îndeplinire. El a cedat şi a ordonat ca emblemele să fie înlăturate de pe drapelele soldaţilor lui din Ierusalim. Din ziua aceea el a fost într-o mare măsură supus capriciilor conducătorilor iudei care au descoperit astfel slăbiciunea sa consecventă, aceea de a face ameninţări pe care nu îndrăznea să le făptuiască. Pilat s-a decis ulterior să-şi recapete prestigiul şi, în consecinţă, a agăţat de zidurile palatului lui Irod din Ierusalim efigiile împăratului, aşa cum erau folosite de obicei în semn de închinare în faţa Cezarului. Când iudeii au protestat, el a fost neclintit, când a refuzat să acorde atenţie protestelor lor, iudeii au lansat un apel prompt către Roma, iar împăratul a ordonat imediat ca emblemele 126

ofensatoare să fie înlăturate. După aceea stima faţă de Pilat s-a diminuat şi mai mult. Un alt lucru care a fost în defavoarea lui printre iudei a fost acela că el a îndrăznit să ia bani din vistieria templului în vederea construirii unui apeduct pentru a se furniza apă milioanelor de vizitatori ai Ierusalimului în zilele marilor sărbători religioase. Iudeii socoteau că doar sinedriul putea să dispună de fondurile templului. Ei nu au încetat niciodată să rostească vorbe de ocară la adresa lui Pilat în ceea ce priveşte această dispoziţie, considerată drept abuzivă. Decizia sa a provocat cel puţin douăzeci de plângeri şi a făcut să se verse mult sânge. Ultima dintre aceste grave răzvrătiri a avut legătură cu masacrarea, chiar la picioarele altarului, a unui numeros grup de galileeni care îşi ţineau slujba lor acolo. Este semnificativ să se constate că, pe de o parte, acest şef roman oscilant l-a sacrificat pe Isus de frica iudeilor şi pentru a-şi apăra situaţia personală şi că, pe de altă parte, el a fost în cele din urmă revocat din cauza inutilei masacrări a samaritenilor pe temeiul pretenţiilor unui fals Mesia care conducea nişte trupe la muntele Garizim unde pretindea că vasele templului au fost îngropate. Aprige au fost răzvrătirile care au izbucnit atunci când acesta nu a reuşit să arate ascunzătoarea vaselor sacre aşa cum făgăduise. Ca urmare a acestui episod, legatul Siriei i-a ordonat lui Pilat să se întoarcă la Roma. Tiberiu a murit în timp ce Pilat era în drum către Roma, iar mandatul lui Pilat ca procurator al Iudeii nu a fost reînnoit. El nu şia revenit niciodată complet din regretabila decizie prin care şi-a dat acordul la crucificarea lui Isus. Negăsind nici o favoare în ochii noului împărat, el s-a retras în provincia Lausanne unde, mai târziu, s-a sinucis. Claudia Procula, soţia lui Pilat, auzise multe despre Isus prin camerista sa, o feniciană care credea în evanghelia împărăţiei. După moartea lui Pilat, Claudia a jucat un rol important în răspândirea bunei vestiri. Şi toate acestea explică o mare parte a evenimentelor acestei tragice dimineţi de vineri. Este uşor de înţeles de ce iudeii au îndraznit să-i dicteze lui Pilat, făcându-l chiar să se trezească la ora şase dimineaţa pentru a-l judeca pe Isus, şi de asemenea, de ce nu au ezitat să îl ameninţe cu acuzarea de trădare faţă de împărat dacă ar fi avut îndrăzneala să refuze cererea lor de a-L trimite pe Isus la moarte. 127

Un guvernator roman vrednic de acest nume şi care nu ar fi fost implicat într-un mod atât de dezavantajos în treburile conducătorilor iudei nu ar fi permis niciodată acestor fanatici religioşi, însetaţi de sânge, să condamne la moarte un om pe care el însuşi l-a declarat acuzat de ei pe nedrept şi fără nici o vină. Roma a făcut o mare gafă, o greşeală cu consecinţe profunde asupra treburilor pământeşti atunci când l-a trimis pe acest mediocru Pilat să guverneze Palestina. Bine ar fi fost dacă Tiberiu le-ar fi trimis iudeilor cel mai bun administrator provincial al imperiului.

2. ISUS APARE ÎN FAŢA LUI PILAT Când Isus şi acuzatorii săi s-au strâns în faţa sălii de judecată a lui Pilat, guvernatorul roman a ieşit în faţă şi a întrebat, adresânduse mulţimii adunate: "Ce acuzaţii aduceţi împotriva acestui om?" Saducheii şi consilierii, care îşi asumaseră sarcina de a-L înlătura din calea lor pe Isus, hotărâseră să se prezinte în faţa lui Pilat pentru a cere confirmarea sentinţei la moarte pronunţată contra lui Isus, însă fără a avansa nici o acuzaţie precisă. De aceea purtătorul de cuvânt al tribunalului sinedriului i-a răspuns lui Pilat: "Dacă omul acesta nu ar fi fost un răufăcător, atunci nu ţi l-am fi predat ţie." Când Pilat remarcă faptul că nu le convenea să-şi formuleze acuzaţiile contra lui Isus, cu toate că ştia că îşi petrecuseră toată noaptea în deliberări asupra vinovăţiei sale, el le-a răspuns: "De vreme ce nu aţi căzut de acord asupra unor acuzaţi precise, de ce nu îl duceţi pe omul acesta pentru a fi judecat după propriile voastre legi"? Atunci grefierul tribunalului sinedriului îi răspunse lui Pilat: "Noi nu avem dreptul să trimitem un om la moarte şi acest tulburător al liniştii naţiunii noastre merită să moară pentru tot ceea ce a făcut. De aceea am venit aici în faţa ta, pentru a ni se confirma această decizie." Această încercare de scăpare din faţa guvernatorului roman revelează atât răutatea şi înverşunarea membrilor sinedriului îndreptate împotriva lui Isus, cât şi lipsa lor de respect pentru imparţialitatea, pentru onoarea şi pentru demnitatea lui Pilat. Ce necuviinţă din partea acestor supuşi să apară în faţa guvernatorului provinciei lor cerând un decret de execuţie contra unui om, înainte de a i se permite acestui om o judecată dreaptă şi chiar fără a aduce împotriva lui acuzaţii precise de crimă! 128

Pilat ştia ceva despre faptele lui Isus printre iudei. El a dedus că acuzaţiile care ar putea fi aduse împotriva lui aveau legătură cu încălcarea legilor eclesiastice iudaice şi, de aceea, încerca să-l trimită pe Isus în faţa propriului lor tribunal. Printre altele, Pilat s-a bucurat că i-a făcut să mărturisească public că erau neputincioşi în pronunţarea şi executarea unei sentinţe de moarte, chiar împotriva unui membru al propriei lor rase pe care ajunseseră să îl dispreţuiască cu o vrajbă amarnică şi pizmaşă. Cu câteva ceasuri mai devreme, cu puţin înainte de miezul nopţii şi după ce a aprobat implicarea soldaţilor romani la arestarea secretă a lui Isus, Pilat a aflat mai multe despre Isus şi despre învăţătura sa de la soţia sa, Claudia, care era într-o oarecare măsură convertită la iudaism şi care a devenit mai târziu o credincioasă a evangheliei lui Isus. Lui Pilat i-ar fi plăcut să amâne această audienţă, însă el a văzut că aceşti conducători iudei erau hotărâţi să urmărească rezolvarea cazului lor. El ştia că această dimineaţă de vineri nu era doar una de pregătire a Paştelui, ci şi ziua pregătirii sabatului iudaic de odihnă şi de închinare. Fiind extrem de jignit de maniera lipsită de respect în care îl abordaseră iudeii, Pilat nu era dispus să îşi dea acordul la cererea lor de a-l condamna pe Isus la moarte fără judecată. După ce aşteptase deci câteva momente pentru a-i lăsa să îşi prezinte acuzaţiile contra deţinutului, el s-a întoars spre ei şi lea spus: "Nu voi condamna acest om la moarte fără judecată şi nu voi consimţi să particip la audierea lui până nu îmi veţi prezenta în scris acuzaţiile voastre împotriva Lui." Când marele preot şi ceilalţi membri ai sinedriului l-au auzit pe Pilat spunând acestea au făcut semn grefierului curţii care ia înmânat lui Pilat acuzaţiile scrise împotriva lui Isus. Şi aceste acuzaţii erau: „Tribunalul sinedriului socoteşte că acest om este un răufăcător şi un tulburător al naţiunii noastre făcându-se vinovat de: 1. Pervertirea naţiunii noastre şi îndemnarea poporului la revoltă. 2. Interzicerea oamenilor de a plăti tribut Cezarului. 3. Autointitularea sa drept rege al iudeilor şi propovăduirea întemeierii unei noi împărăţii.” Isus nu fusese nici judecat după reguli, nici condamnat după lege în nici una dintre aceste acuzaţii. El nici măcar nu le auzise în 129

momentul în care fuseseră formulate pentru prima dată, însă Pilat a ordonat să fie adus de la pretoriu, acolo unde se afla în paza gărzilor, şi a insistat ca aceste acuzaţii să fie repetate şi înaintea lui Isus. Când Isus le-a auzit, el ştia bine că nu fusese audiat asupra acestor chestiuni în faţa tribunalului iudeu. Ioan Zebedeu şi acuzatorii ştiau asta la fel de bine, însă Isus nu a dat nici un răspuns la aceste false acuzaţii. Chiar şi atunci când Pilat l-a rugat să răspundă acuzatorilor săi, El a continuat să tacă. Pilat a fost atât de uimit de nedreptatea întregii proceduri şi atât de impresionat de tăcuta şi stăpânita îndurare a lui Isus încât a hotărât să ia prizonierul înăuntru şi să îi pună întrebări personal. Mintea lui Pilat era prinsă în confuzie. Temându-se de iudei în inima sa, el era puternic mişcat în spiritul său la vederea lui Isus care stătea maiestuos în faţa acuzatorilor săi însetaţi de sânge şi îi privea nu cu un dispreţ tăcut, ci cu o expresie de sinceră milă şi de tristă afecţiune.

3. AUDIEREA LUI ISUS ÎN PARTICULAR DE CĂTRE PILAT Pilat i-a dus pe Isus şi pe Ioan Zebedeu într-o încăpere privată, lăsând gardienii afară, în sala cea mare, şi rugând prizonierul să se aşeze, sa aşezat şi el alături şi I-a pus mai multe întrebări. Pilat şi-a început discuţia cu Isus, asigurându-L că nu credea în prima acuzaţie, în faptul că Isus pervertea naţiunea şi îndemna la revoltă. Apoi L-a întrebat: "Ai propovăduit vreodată că trebuie să se refuze tributul cuvenit Cezarului?" Isus l-a arătat pe Ioan cu degetul şi a spus: "Întreabă-l pe acela sau pe orice altă persoană care a auzit învăţătura mea." Pilat l-a întrebat atunci pe Ioan asupra acestei chestiuni a tributului şi Ioan a depus mărturie în privinţa învăţăturii Maestrului (Hristos) său şi a explicat că Isus şi apostolii săi plăteau taxe atât Cezarului, cât şi trezoreriei templului. Atunci când Pilat a terminat cu întrebările adresate lui Ioan, i-a spus acestuia: "Vezi de nu spune nimănui că am vorbit cu tine", iar Ioan nu a dezvăluit niciodată acest episod. Pilat s-a întors apoi pentru a pune şi alte întrebări lui Isus: „Acum, în privinţa celei de-a treia acuzaţii contra ta, eşti tu regele iudeilor?” Datorită faptului că vocea lui Pilat părea să aibă o intonaţie sinceră, Isus i-a zâmbit procuratorului şi i-a zis: ,,Pilat, pui întrebarea aceasta de la tine însuţi ori ai luat-o de la acuzatorii mei?" 130

Guvernatorul i-a răspuns cu un ton puţin indignat: ,,Sunt eu iudeu? Propriul tău popor şi şefii preoţilor mi te-au predat mie şi miau cerut să te condamn la moarte. Pun la îndoială validitatea acuzaţiilor lor şi doar încerc să aflu pentru mine ce anume ai făcut. Spune-mi, ai zis tu că eşti regele iudeilor şi ai căutat oare să întemeiezi un nou regat?" Isus i-a spuse atunci lui Pilat: ,,Oare nu îţi dai seama că împărăţia mea nu este a acestei lumi? Dacă era a acestei lumi discipolii (ucenicii) mei s-ar fi bătut cu siguranţă pentru a nu fi dată pe mâna iudeilor. Prezenţa mea aici, în faţa ta şi în aceste lanţuri este suficientă pentru a arăta tuturor oamenilor că împărăţia mea este una spirituală Această mântuire le este oferită atât neamurilor cât şi iudeilor." ,,Atunci, la urma urmei, eşti un rege" a spus Pilat. Iar Isus i-a răspuns: ,,Da, sunt un fel de rege, iar împărăţia Mea este familia celor care prin credinţă sunt fiii Tatălui Meu care este în Ceruri. Sunt născut în această lume cu scopul de a-L revela pe Tatăl Meu tuturor oamenilor şi de a depune mărturie pentru adevărul lui Dumnezeu. Şi chiar şi acum eu îţi declar că oricine iubeşte adevărul aude vocea mea." Atunci Pilat a spus, pe jumătate ironic şi pe jumătate sincer: ,,Adevărul, ce este adevărul — cine ştie?" Pilat nu era capabil nici să pătrundă adâncimea cuvintelor lui Isus, nici să înţeleagă natura împărăţiei Sale spirituale, însă era acum sigur că prizonierul nu făcuse nimic care să merite moartea. O singură privire aruncată asupra lui Isus, faţă în faţă, a fost suficientă pentru a-l convinge chiar şi pe Pilat că acest om blând şi istovit, însă integru şi maiestuos, nu era un revoluţionar sălbatic şi periculos care ar fi aspirat la urcarea pe tronul temporar al Israelului. Pilat credea că a înţeles ceva din ceea ce spusese Isus, calificându-se drept rege, căci cunoştea învăţăturile stoice care susţineau că "omul înţelept este un rege". Pilat a fost în întregime convins că în loc de a fi un răzvrătit periculos, Isus nu era nici mai mult nici mai puţin decât un vizionar inofensiv, un inocent fanatic. După ce l-a audiat pe Maestru, Pilat s-a întors la şefii preoţilor şi la acuzatorii lui Isus şi le-a spus: ,,L-am audiat pe omul acesta şi nui aflu nici o vină. Eu nu cred că el este vinovat de acuzaţiile pe care le-aţi adus împotriva lui. Cred că trebuie să fie eliberat." 131

Când iudeii au auzit aceasta au fost cuprinşi de o furie atât de mare, încât au început să strige cu sălbăticie că Isus trebuie să moară. Unul dintre membrii sinedriului a urcat plin de îndrăzneală până la Pilat şi a zis: ,,Acest om răzvrăteşte poporul de la Galileea până în Iudea. Este un făcător de dezordine şi un răufăcător. Vei regreta mult dacă îi dai drumul acestui om." Pilat era în mare cumpănă, neştiind încă ce să facă cu Isus; de aceea, atunci când i-a auzit pe iudei spunând că Isus şi-a început lucrarea în Galileea, el încercând să evite responsabilitatea de a da o sentinţă finală sau măcar să câştige puţin timp pentru a se gândi, L-a trimis pe Isus în faţa lui Irod, care se afla pe atunci în Ierusalim pentru a asista la sărbătorile paştilor. Pilat s-a gândit totodată că acest gest ar atenua o parte din amarnica ranchiună care exista de ceva vreme între el şi Irod, ca urmare a numeroaselor neînţelegeri asupra unor chestiuni de jurisdicţie. Pilat a chemat atunci gărzile şi le-a spus: ,,Acest om este un galileean. Conduceţi-l imediat în faţa lui Irod şi după ce Irod îl va fi audiat veniţi să-mi raportaţi concluziile sale”. Şi gărzile l-au condus pe Isus la Irod.

4. ISUS ÎN FAŢA LUI IROD Cât timp a stat în Ierusalim, Irod Antipa a locuit în vechiul palat macabean al lui Irod cel Mare. În această reşedinţă a fostului rege, Isus a fost adus de gardienii templului, urmat de acuzatorii săi şi de o mulţime tot mai mare. Irod auzise de mult timp vorbindu-se despre Isus şi era curios săL cunoască. Când Fiul Omului s-a aflat în faţa lui, în această dimineaţă de vineri, vicleanul idumeean nu îşi aminti nici măcar o clipă de băiatul care altădată i se înfăţişase la Sephoris cerând dreptate în privinţa banilor datoraţi tatălui său, care murise într-un accident în timp ce lucra la unul din edificiile publice. După câte îşi amintea Irod, el nu-l văzuse niciodată pe Isus, cu toate că îşi făcuse multe griji din pricina lui în perioada în care activitatea Maestrului se concentrase în Galileea. Acum că Isus era deţinut de Pilat şi de iudei, Irod era dornic să-l vadă, simţindu-se ferit de orice alte necazuri din partea lui Isus pe viitor. Irod auzise mult vorbindu-se despre miracolele înfăptuite de 132

Isus şi spera realmente să îl vadă făcând vreo minune. Atunci când gărzile l-au adus pe Isus în faţa lui Irod, tetrarhul a fost impresionat de înfăţişarea sa impunătoare şi de seninătatea chipului său. Timp de un sfert de oră Irod i-a pus întrebări lui Isus, însă Maestrul nu a vrut să răspundă. Irod L-a luat peste picior îndemnându-l să facă un miracol, însă Isus nu a vrut nici să răspundă la numeroasele lui întrebări, nici să reacţioneze la ironiile lui. Atunci Irod sa întoars către şefii preoţilor şi ai saducheilor şi a ascultat toate acuzaţiile lor. El a auzit tot ceea ce i se spusese lui Pilat şi încă şi mai mult în privinţa pretinselor rele săvârşite de Fiul Omului. În cele din urmă, convins că Isus nici nu va vorbi şi nu va face nici un miracol pentru el, după ce s-a mai distrat o vreme pe seama lui, Irod l-a îmbrăcat cu o veche robă regală de purpură şi L-a trimis înapoi la Pilat. Irod care ştia că nu avea nici o autoritate asupra lui Isus în Iudeea, cu toate că era bucuros să creadă că în sfârşit avea să scape de Isus în Galileea, era împăcat că responsabilitatea de a-l trimite la moarte îi revenea lui Pilat. Irod nu s-a vindecat niciodată complet de teama de care suferea ca de un blestem după ce l-a executat pe Ioan Botezătorul. Uneori lui Irod îi era teamă şi ca nu cumva Isus să fi fost tot Ioan reînviat din morţi. Acum era eliberat de frica aceea, căci băgase de seamă că Iisus era o personalitate mult diferită de francul şi fiorosul profet care îndrăznise să denunţe şi să condamne viaţa sa privată.

5. ISUS DIN NOU ÎN FAŢA LUI PILAT Când gărzile l-au adus pe Isus la Pilat, acesta din urmă a ieşit pe treptele din faţă ale pretoriului unde fusese pus scaunul său de judecată şi, convocându-i pe şefii preoţilor şi pe membrii sinedriului le-a spus: ,,Aţi adus acest om înaintea mea acuzându-l că perverteşte poporul, că interzice plata impozitelor şi că se pretinde rege al iudeilor. L-am audiat şi nu l-am găsit vinovat de aceste acuzaţii. În realitate, nu i-am găsit nici o vină. Apoi l-am trimis la Irod şi tetrarhul trebuie să fi ajuns la aceleaşi concluzii, deoarece mi l-a trimis înapoi. Acest om nu a comis, cu siguranţă, nimic care să merite moartea. Dacă credeţi totuşi că trebuie să fie disciplinat în vreun fel, eu sunt dispus să îl pedepsesc înainte de a-l elibera." 133

În momentul în care iudeii au început să-şi strige protestele împotriva eliberării lui Isus, o mare mulţime urcase la pretoriu pentru a-i cere lui Pilat să elibereze un prizonier în onoarea sărbătorii de Paşti. De câtva timp guvernatorii romani aveau obiceiul de a permite populaţiei să aleagă un prizonier ori un condamnat care să fie graţiat în perioada Paştelui. Acum că această mulţime venise în faţa lui pentru a cere eliberarea unui prizonier, Isus fiind nu cu mult timp în urmă foarte popular printre popor, Pilat a avut ideea că s-ar putea sustrage din această chestiune neplăcută, propunând grupului să elibereze acest om din Galileea ca garanţie a bunăvoinţei sale cu prilejul Paştelui, din moment ce Isus era acum un prizonier în faţa scaunului său de judecată. În timp ce mulţimea se aduna pe treptele clădirii, Pilat a auzit nişte voci strigând numele unuia Baraba. Baraba era un agitator politic notoriu, hoţ şi asasin, fiu al unui preot şi fusese recent prins în flagrant delict de viol şi de ucidere pe drumul Ierihonului. El fusese condamnat la moarte şi sentinţa trebuia să fie executată imediat după sărbătorile de Paşti. Pilat s-a ridicat şi a explicat mulţimii că Isus i-a fost adus de şefii preoţilor care cereau moartea Lui pe baza unor acuzaţii însă el, Pilat, nu-L găsise vinovat de moarte. Pilat a spus: ,,Atunci preferaţi să îl eliberaţi pe acest Barabaasasinul sau pe Isus din Galileea?" Când Pilat vorbise astfel, şefii preoţilor şi consilierii sinedriului strigară cu toată puterea: ,,Baraba, Baraba!" Şi când oamenii adunaţi văzură că şefii preoţilor vroiau ca Isus să fie trimis la moarte, ei se alăturară îndată celor care reclamau execuţia lui Isus, cerând astfel eliberarea lui Baraba. Cu câteva zile mai înainte, aceeaşi mulţime îl privise pe Isus cu o teamă respectuoasă, însă ea nu mai avea consideraţie pentru un om care, după ce a pretins că este Fiul lui Dumnezeu, se găsea acum prizonier al principalilor preoţi şi conducători şi adus la judecată în faţa lui Pilat, cu riscul de a fi condamnat la moarte. Isus a fost un erou în ochii populaţiei atunci când a alungat din templu pe cămătari şi pe negustori, acum însă nu era decât era un prizonier lipsit de rezistenţă în mâinile duşmanilor săi şi viaţa sa era în joc. Pilat s-a mâniat văzându-i pe şefii preoţilor clamând graţierea unui asasin notoriu şi urlând pentru a obţine sângele lui Isus. El le-a văzut răutatea şi vrajba şi a sesizat prejudecăţile şi invidia lor. 134

Aşadar le-a spus: "Cum puteţi alege viaţa unui asasin în locul vieţii acestui om a cărui mare crimă constă doar în a se numi simbolic drept rege al iudeilor?" Dar n-a fost o întrebare înţeleaptă din partea lui Pilat. Iudeii formau un popor mândru, aflat acum sub jugul politic roman, însă sperând în venirea unui Mesia care să îi elibereze de aservirea lor neamurilor cu o mare desfăşurare de putere şi de glorie. La ideea că acest învăţător, cu purtarea blândă şi care propovăduise doctrine stranii, arestat şi acuzat de crime ce impuneau pedeapsa cu moartea ar fi putut fi ,,rege al iudeilor", ei au încercat un resentiment mai mare decât şi-ar fi putut închipui Pilat vreodată. Ei luară această remarcă ca pe o insultă împotriva a tot ceea ce considerau ei sacru şi onorabil în existenţa lor naţională şi de aceea începură să ceară eliberarea lui Baraba şi moartea lui Isus. Pilat ştia că Isus era nevinovat de acuzaţiile aduse împotriva lui şi dacă ar fi fost un judecător integru şi curajos l-ar fi achitat şi eliberat, însă lui îi era teamă să îi sfideze aceşti iudei înfuriaţi. În timp ce tot ezita să-şi facă datoria, a sosit un mesager care îi înmână un mesaj pecetluit de la soţia sa, Claudia. Pilat făcu cunoscut auditoriului său dorinţa sa de a citi comunicarea pe care tocmai o primise înainte de a relua examinarea problemei care era dezbătută atunci. El deschise scrisoarea soţiei sale şi citi: ,,Te implor să nu participi cu nimic la condamnarea acestui om integru şi inocent pe care ei îl numesc Isus. Am suferit mult în vis în această noapte din cauza lui". Această notă venind de la Claudia, nu numai că l-a supărat tare pe Pilat, ducând astfel la întârzierea judecării chestiunii în cauză, ci totodată, din nefericire, le-a lăsat conducătorilor iudei un timp considerabil pentru a circula liberi prin mulţime. Ei au profitat de aceasta pentru a îndemna populaţia să ceară eliberarea lui Baraba şi crucificarea lui Isus. Pilat încercă iarăşi să găsească o soluţie problemei, întrebând mulţimea de conducători iudei şi de persoane care cereau graţierea: ,,Ce să fac cu cel pe care îl numiţi regele iudeilor?" Ei au strigat la unison: ,,Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!". În unanimitate, aceste pretenţii ale mulţimii răspândite l-au înspăimântat şi l-au alarmat pe Pilat, judecătorul nedrept şi laş. El a întrebat încă o dată: "De ce vreţi să-l răstigniţi pe acest om? Ce rău a făcut? Cine vrea să vină înainte pentru a depune mărturie împotriva lui?" Însă când au auzit 135

pe Pilat luându-i apărarea lui Isus, ei strigară şi mai tare: "Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!" Atunci Pilat făcu din nou apel la ei în privinţa eliberării prizonierului de Paşti spunând: ,,Vă cer încă o dată să spuneţi ce prizonier trebuie să eliberez la această dată în care sărbătoriţi Paştele vostru?" şi din nou mulţimea a urlat: ,,Dă-ni-l pe Baraba!" Atunci Pilat a spus: ,,Dacă îl eliberez pe Baraba asasinul, ce voi face cu Isus?" Şi încă o dată mulţimea a urlat la unison: ,,Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!" Pilat a fost îngrozit de cererile insistente ale populaţiei ce acţiona sub îndrumarea imediată a şefilor preoţilor şi a consilierilor sinedriului, însă decisese cu toate acestea să facă cel puţin încă o încercare de a linişti mulţimea şi de a-l salva pe Isus.

6. ULTIMUL APEL AL LUI PILAT Doar duşmanii lui Isus au participat la tot ceea ce se întâmpla în acea dimineaţă de vineri în faţa lui Pilat. Numeroşii săi prieteni, fie nu ştiau de arestarea sa nocturnă şi de judecata de la primele ore ale dimineţii, fie se ascundeau de teama de a nu fi prinşi şi ei şi condamnaţi la moarte pe motivul credinței lor în învăţăturile Lui. După cum am mai menţionat deja, în rândurile mulţimii în creştere a celor care cereau moartea lui Isus nu se găseau decât duşmanii săi şi populaţia lipsită de discernământ şi uşor de manipulat. Pilat a vrut să facă un ultim apel la mila lor. Fiindu-i teamă să sfideze pe cei care strigau din mijlocul acestei mulţimi rătăcite pentru obţinerea sângelui lui Isus, el ordonă gărzilor iudaice şi soldaţilor romani să-l ia pe Isus şi să-l biciuiască. Aceasta era o procedură injustă şi ilegală, deoarece legea romană rezerva biciuirea doar condamnaţilor la moarte prin răstignire. Dar gărzile îl duseră deja pe Isus pentru acest supliciu în curtea deschisă a pretoriului. Duşmanii lui n-au asistat la biciuire, însă Pilat da. Înainte ca biciuitorii să fi sfârşit acest flagrant abuz, el le ordonă să se oprească şi face semn să-i fie adus Isus. Înainte ca Isus să fi fost legat de stâlpul biciuirii şi să fi fost lovit cu bicele lor cu noduri, duşmanii săi îl îmbrăcaseră din nou în roba purpurie şi îi puseseră o coroană de spini pe frunte. După ce i-au pus un toiag în mână în chip de sceptru, ei au îngenunchiat în faţa lui şi l-au luat în râs spunând: ,,Salutare rege al iudeilor!” apoi l-au scuipat şi l-au lovit cu mâinile 136

peste faţă. Înainte de a-l duce la Pilat unul dintre ei i-a luat bastonul din mână şi l-a lovit în cap. Apoi Pilat a condus prizonierul sângerând în faţa mulţimii şi arătându-L, a spus: ,,Iată omul! Din nou vă declar că nu l-am găsit vinovat de nici o crimă şi după ce lam biciuit vreau să îl eliberez!" Isus din Nazaret era acolo înveşmântat cu o robă purpurie veche şi având pe cap o coroană de spini care sfâşia fruntea lui blândă. Faţa îi era pătată de sânge, iar trupul îi era încovoiat de chin şi de durere. Însă nimic nu a putut mişca inima insensibilă a celor care erau victimele unei intense uri emoţionale, fiind înlănţuiţi de prejudecăţi religioase. Acest spectacol generase o profundă înfiorare în împărăţia vastului univers, însă nu atinsese inima celor care erau hotărâţi să îl extermine pe Isus. Când îşi reveniră din primul lor şoc la vederea jalnicei stări a Maestrului, ei nu făcură decât să strige şi mai tare şi mai îndelung: ,,Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!” Acum Pilat, înţelegând zădărnicia de a face apel la presupusele lor sentimente de milă, ieşi înainte şi spuse: ,,Îmi dau seama că aţi decis moartea acestui om. Însă ce a făcut el pentru a merita moartea? Cine vrea să facă cunoscută crima sa?” Atunci însuşi marele preot înaintă, urcă treptele către Pilat şi declară cu mânie: ,Noi avem o lege sacră după care omul acesta trebuie să moară pentru că s-a proclamat el însuşi ca fiind Fiu al lui Dumnezeu." Când Pilat a auzit acest lucru a fost cu atât mai înspăimântat, nu numai de iudei, ci şi datorită faptului că şi-a amintit de mesajul soţiei sale şi de mitologia greacă în care zeii coboară pe Pământ. El tremura acum la ideea că Isus chiar putea să fie un personaj divin. Cu un semn al mâinii Pilat ceru linişte mulţimii şi îl conduse pe Isus în interiorul clădirii pentru a-i mai pune nişte întrebări. Pilat era acum tulburat de frică, descumpănit de superstiţii şi hărţuit de înverşunarea populaţiei.

7. ULTIMA CONFRUNTARE CU PILAT În timp ce Pilat, tremurând de teamă şi emoţie s-a aşezat alături de Isus, l-a întrebat: ,,De unde vii tu, cine eşti cu adevărat, de ce spun ei că eşti Fiul lui Dumnezeu?" Însă Isus nu a putut să răspundă acestor întrebări atunci, puse de un judecător ezitant, slab, temător de oameni şi care fusese atât de nedrept încât să îl supună biciuirii chiar şi după ce proclamase totala lui nevinovăţie şi după ce ratificase condamnarea sa la moarte. 137

Isus l-a privit pe Pilat drept în ochi, dar nu i-a răspuns. Atunci Pilat i-a spus: ,,Refuzi să îmi vorbeşti? Nu înţelegi că am încă puterea să te eliberez sau să te răstignesc?" Isus i-a răspuns: ,,Tu nu ai avea nici o putere aspra mea dacă nu ţi s-ar fi permis de sus; nu ai putea exercita nici o autoritate asupra Fiului Omului dacă Tatăl care este în Ceruri nu ţi-ar permite acest lucru. Însă tu nu eşti atât de vinovat, căci nu cunoşti evanghelia. Cel care m-a trădat şi cel care m-a adus la tine, ei au comis cel mai mare păcat." Această ultimă discuţie cu Isus l-a înspăimântat pe Pilat. Acest om laş din punct de vedere moral, acest judecător plăpând se clătina acum sub îndoita greutate a fricii superstiţioase de Isus şi a spaimei de moarte pe care i-o provocau conducătorii iudei. Pilat reveni în faţa mulţimii spunând: ,,Sunt sigur că acest om nu a ofensat decât religia. Ar trebui să îl luaţi şi să-l judecaţi după propria voastră lege. De ce speraţi că voi consimţi la moartea sa pentru că este în conflict cu tradiţiile voastre?" Pilat era pe punctul de a-l elibera pe Isus când Caiafa, marele preot, se apropie de laşul judecător roman, ridică un deget ameninţător în faţa sa şi grăi pe un ton plin de mânie, astfel încât întreaga populaţie să poată auzi: ,,Dacă îl eliberezi pe acest om tu nu eşti prietenul Cezarului şi voi avea eu grijă ca împăratul să afle totul." Această ameninţare publică depăşea puterea de îndurare a lui Pilat. Teama pentru situaţia sa personală a pus în umbră orice altă consideraţie şi laşul guvernator ordonă că Isus să fie adus în faţa locului de judecată. Când Maestrul (Isus) stătea acolo, în faţa lor, Pilat l-a arătat cu degetul şi spuse sarcastic: ,,Iată regele vostru!", iar iudeii răspunseră: ,,Sfârşeşte cu el, crucifică-l!" Atunci Pilat spuse, cu multă ironie şi sarcasm: ,,Voi răstigni pe regele vostru!", iar iudeii răspunseră: ,,Răstigneşte-l! Noi nu avem alt rege decât Cezarul." Pilat îşi dădu seama că nu mai exista nici o speranţă de a-L salva pe Isus, de vreme ce el nu era deloc dispus să îi sfideze pe iudei.

8. TRAGICA RENUNŢARE A LUI PILAT Întrupat ca Fiu al Omului, stătea acolo Fiul lui Dumnezeu. El fusese arestat fără nici o vină, acuzat fără dovezi, judecat fără martori, pedepsit fără nici un verdict şi urma să fie curând condamnat la moarte de către un judecător nedrept care mărturisea faptul că nu putea găsi nici o greşeală în el. 138

Dacă Pilat se gândise că ar fi putut face apel la patriotismul lor, referindu-se la Isus ca la un ,,rege al iudeilor", el a eşuat complet. Iudeii nu aşteptau nici un rege de acest fel. Când conducătorii preoţilor şi ai saducheilor au declarat: ,,Noi nu avem alt rege decât Cezarul", acest fapt a reprezentat un şoc teribil pentru mulţimea ignorantă, însă era prea târziu pentru a-L mai salva pe Isus, chiar dacă populaţia ar fi îndrăznit cumva să se alăture cauzei Maestrului. Pilat se temea de un scandal sau de o revoltă. El nu îşi permisese riscul de a avea necazuri de ordinul acesta în vremea Paştelui în Ierusalim. El primise recent o mustrare de la Cezar şi nu vroia să rişte să mai primească vreuna. Populaţia aplaudă atunci când ordonă să fie eliberat Baraba. I s-a adus un vas şi puţină apă, sa spălat pe mâini în faţa mulţimii şi a spus: ,,Sunt nevinovat de sângele acestui om. Voi aţi decis ca el să moară, însă eu nu i-am găsit nici o vină. Ocupaţi-vă de el. Soldaţii îl vor conduce.” Atunci populaţia aplaudă şi răspunde: ,,Sângele Lui să fie asupra noastră și a supra copiilor noștri.” (Matei 27:25). Evreii aceștia au plătit scump; nouă ne rămâne să credem că putem fi scăpați de păcatele noastre, fiindcă El a intrat sub povoara păcatelor noastre și a luat-o asupra Lui, precum scrie: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați.” (1Petru 2:24). Boala păcatului este cea mai gravă boală posibilă. Hristos a murit pentru ca tu să poți fi perfect sănătos spiritual. Păcatul este atât de puternic, încât te poate despărți de Hristos pentru veșnicie, însă jertfa Lui este mai puternică și mai mare decât toate păcatele omenirii, din toate timpurile, puse la un loc. În jertfa Lui există putere de eliberare pentru păcatul în care ești înfășurat. Nemulțumirea, dependența, neînfrânarea și neascultarea sunt boli spirituale pentru care ai nevoie de vindecare! Hristos a făcut totul. Poți face și tu ceva, o alegere: mort față de păcat sau mort în păcat? Ce te hotărăști să alegi? 139

SCEPTICUL Pentru faptul că până și ucenicii lui Isus devenisera fricoși și sceptici, introducem din nou o predică a zilelor noastre: Scepticul spune: „Poate că Isus nu a fost Mesia, ci doar unul care în mod accidental, sau chiar intenţionat a fost pus să împlinească aceste profeţii.” În primul rând, este greu să gândim că cineva ar porni să împlineasă nişte profeţii care vor conduce la o viaţă scurtă şi o moarte chinuitoare pe cruce. În al doilea rând, cum poate un om să aleagă intenţionat spiţa neamului în care să se nască, perioada în care să se nască şi oraşul în care să se nască? A fost împlinirea acestor profeţii un accident? Peter Stoner, matematician şi profesor de ştiinţă emerit la Westmont College, în cartea sa „Ştiinţa vorbeşte” (ed. Moody 1963), a calculat probabilităţile ca un singur om să împlinească doar 8 dintre profeţiile care le-a împlinit Isus şi i-a rezultat o probabilitate matematică de 1 din 1017. Aceasta este o cifră uriaşă! Una din 10 la puterea 17. Asta înseamnă 1 urmat de 17 zerouri. Dacă am avea 100 de catralioane de plăci de gresie de dimensiunile 2.5 cm x 3.8 cm am putea acoperi fiecare centimetru pătrat de uscat al planetei! Faptul că aceste profeţii şi alte câteva sute au fost împlinite chiar dacă ele au fost spuse cu sute şi chiar mii de ani înainte de împlinirea lor, este o dovadă puternică că Dumnezeu, care este atotştiutor şi atotputernic, a orchestrat împlinirea Bibliei. O carte bună care discută aceste profeţii împlinite este „Toate profeţiile Bibliei” (Every Prophecy of the Bible) scrisă de Dr. John Walvoord. Ea prezintă împlinirea a aproape 1000 de profeţii biblice. Deci avem dovada numărul unu: profeţia împlinită, care este o mărturie uimitoare a originii divine şi a credibilităţii Bibliei. Nici o altă scriere religioasă nu este în stare să dovedească afirmaţiile sale ca fiind inspirate divin şi dovedite cu fapte și evenimente concrete. Numai Dumnezeul Bibliei cunoaşte sfârşitul de la început: „Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit…“ (Isaia 46:10) 140

MOARTEA LUI ISUS, O MARE ȘANSĂ

_____
_____ Evanghelistul Matei cuprinde în capitolul 27 al evangheliei sale, pe scurt, ce-i drept, mai multe episoade: • Isus este dus la Pilat; • Căința și moartea lui Iuda; • Isus înaintea lui Pilat; • Întărirea hotărârii de moarte, eliberarea lui Baraba; • Batjocurile ostașilor; • Răstignirea; • Batjocurile trecătorilor; • Întunericul; • Perdeaua dinlăuntrul Templului se rupe; • Arătarea în Sfânta Cetate a celor ce au ieșit din morminte; • Înmormântarea lui Isus; • Pecetluirea mormântului. Toate acestea sunt cuprinse în Matei 27 de la versetul 1 la 66. Moartea Domnului Isus i-a împărțit pe oameni. Întâlnim printre cei ce au fost martori ai acestui eveniment oameni, bărbați și femei, pentru care moartea Domnului Isus a fost o mare pierdere. Aceștia erau sfâșiați de durere, boceau și se băteau cu pumnul în piept, arătând cât de mult regretau că Îl pierd pe cel care le-a dat pâine, i-a vindecat sau le-a înviat pe cei dragi. O altă categorie de oameni au văzut moartea Domnului Isus ca pe o mare biruință. Au așteptat mult această ocazie, să scape de cel care le-a schimbat tradiția, a atras mulțimile, devenind o adevărată amenițare pentru pozițiile lor. Preoții cei mai de seamă, cărturarii și fariseii, prin moartea Domnului Isus și-au văzut planurile împlinite. Puteau în sfârșit să declare că au scăpat de un rival. Bucuria lor însă 141

nu a ținut prea mult. După trei zile Isus a înviat dintre cei morți iar ei au fost făcuți de rușine. Asemenea puterii întunericului, care credea că prin răstignirea Domnului Isus va câștiga o biruință deplină, și fruntașii lui Israel, care s-au bucurat numai trei zile, au trebuit să accepte că planurile lor au dat greș. Oricât s-au străduit să-L țină pe Domnul Isus în mormânt, n-au reușit pentru că El este Învierea și Viața, iar biruința finală Îi aparține. Spre deosebire de aceste categorii de oameni, a fost o altă categorie, pentru care moartea Domnului Isus a însemnat o mare șansă. Urmărindu-i în cadrul acestui mesaj, am vrea să observăm că șansa pe care ei au avut-o, este și șansa de care și noi putem avea parte:

O șansă pentru libertate Cel care a beneficiat de acestă șansă a fost Baraba. Acesta era un răufăcător vestit. Era probabil șeful bandei de hoți și tâlhari care acționa în Ierusalim în acea vreme. Am putea să asemănăm pe mulți din zilele noastre cu el. El a fost arestat cu doi dintre colegii săi, iar pentru faptele săvârșite fusese condamnat la moarte prin crucificare. Sentința era promulgată iar crucile erau pregătite. Se aștepta doar ziua execuției. Înaintea zilei când, alături de colegii lui, urma să-și ispășească pedeapsa, la celula în care era închis s-a prezentat ofițerul din garda templului și i-a adus o veste bună: „Baraba ești liber!” Cu siguranță acestuia nu-i venea să creadă ceea ce-i auzeau urechile. De aceea iau fost date explicații: „Nu-i o glumă Baraba ! Și nici un târg! Isus a fost ales să moară în locul tău, iar pentru tine mulțimea a cerut eliberarea!” Așa cum relatează evanghelistul Matei în 27:15, era un obicei ca la sărbătorile Paștelui, guvernatorul să semneze un decret de grațiere pentru unul dintre întemnițați, ales de popor. Voind să-L elibereze pe Domnul Isus, Pilat L-a pus în fața poporului alături de Baraba. Spre surprinderea lui, poporul l-a ales pe Baraba și a cerut ca Domnul Isus să fie răstignit. De aceea, pentru Baraba, moartea Domnului Isus a însemnat o șansă fără egal, pentru viața și libertatea sa. Când nu mai avea nicio speranță, în ultimul moment, i s-a oferit această mare șansă. Nu ni se spune cum a știut Baraba să fructifice acest privilegiu și nici ce s142

a întâmplat cu el după aceea, se speculează ideea că ar fi primit Lumina, ceea ce nu este exclus, dar datorită morții Domnului Isus a redobândit viața și libertatea! Se spune despre un pianist din Polonia care, ajungând într-o mare criză, a hotărât să-și pună capăt zilelor, dar ștreangul cu care sa spânzurat s-a rupt. A stat și a meditat, apoi a plâns grozav și s-a pus pe treabă zicând: „Dumnezeu mi-a dat viață și mi-a oferit șansa unui nou început”. Așa a fost și cu Baraba. Deși nu ni se spune cum a fructificat-o, aceasta a fost șansa lui. Dar moartea Domnului Isus a adus aceeași șansă și pentru fiecare dintre noi, din vremurile acelea până astăzi. Am fost întemnițați în închisoarea diavolului, legați cu lanțurile fărădelegilor noastre, purtam cătușele păcatului nostru. Eram condamnați la moarte datorită justiției divine, dar Hristos a murit pentru ca noi să primim viață și să avem șansa eliberării. Dumnezeu, prin moartea Domnului Isus, a semnat un decret de grațiere. Acesta nu-i restrictiv, destinat unei singure persoane, ci îi cuprinde pe toţi oamenii. Acest adevăr este zugrăvit de apostolul Pavel care spune: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării (…) Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus,“ (Efeseni 2:1-6) Aceasta este marea șansă pe care o avem fiecare dintre noi: să primim viața și libertatea spirituală. Vei ști tu oare să o fructifici?

O șansă pentru veșnicie La moartea Domnului Isus este menționat și cazul unui alt tâlhar. Acesta, la fel ca și colegul lui, a fost condamnat la moarte pentru relele săvârșite. N-a avut șansa pentru viață și libertate ca și liderul său, Baraba, dar a beneficiat de o șansă mult mai mare. Lui, în ultimile momente ale vieții, Domnul Isus i-a făcut promisiunea: ,,Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”. (Luca 23 :43) 143

Ce promisiune măreață și ce șansă pentru un tâlhar! Erau ultimile momente ale vieții lui. Săvârșise atâtea rele pentru care a suportat condamnarea justiției umane. Mai mult decât atât, merita moartea veșnică, datorită dreptății lui Dumnezeu, conform Cuvântului Său, care ne face cunoscut că „…plata păcatului este moartea, dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul vieții”. (Rom. 6:23) Atunci când tâlharului nimeni nu-i mai dădea nicio șansă, Dumnezeu îi face cunoscut, prin Fiul Său, cea mai mare binecuvântare pe care un om o poate avea vreodată. Pe loc i se oferă o mare cinste: „Astăzi vei fi cu Mine” și harul de a ajunge: ,,În rai”. Ce mare har! Colegul său, tâlharul răstignit la stânga Domnului Isus, n-a știut să profite de această ocazie. A murit în durere, cu fluierele picioarelor zdrobite, încă și mai dureros în necredință, batjocorind pe Domnul Isus alături de trecători, ostași și fruntașii lui Israel. Tâlharul de la dreapta Lui însă, a avut parte de șansa vieții veșnice și de strălucirea Raiului, pentru că și-a recunoscut păcatul și a acceptat justețea pedepsei divine, iar prin credință a văzut în Domnul Isus pe Fiul lui Dumnezeu, adresându-i-se prin apelativul ,,Doamne”. A crezut că cel ce moare alături are o împărăție și urmează să vină în slavă. Credința întotdeauna privește dincolo de aparențe și acceptă lucrurile care încă nu se văd. Tâlharul a demonstrat o astfel de credință, iar în ultimile momente ale vieții s-a rugat spunând: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!”“ (Luca 23:42) Această rugăciunea i-a fost ascultată iar credința i-a fost răsplătită imediat, beneficiind de o șansă nesperată și neașteptată: viața veșnică. Dumnezeu oferă același dar tuturor. Cel mai cunoscut verset al sfintei Scripturi spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.“ (Ioan 3:16) 144

Prin moartea Domnului Isus, Dumnezeu oferă întregii omeniri șansa vieții veșnice. O pot avea însă doar cei ce prin credință Îl au pe fiul lui Dumnezeu. „Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.“ (1 Ioan 5:12) Unul dintre tâlhari, în ultimile clipe ale vieții lui, a fructificat această ocazie și a murit fericit. Colegul său, care putea să aibă aceeași soartă, a pierdut-o și a murit nemântuit! Cu care dintre aceștia doi te asemeni tu, iubit cititor? Moartea Domnului a însemnat apoi:

O șansă pentru un nou început Urmărindu-i pe cei care au fost aproape de Domnul Isus, putem identifica câteva persoane pentru care moartea Domnului Isus a însemnat schimbarea vieții lor. Pentru ei, după acest eveniment, viața n-a mai fost la fel . Unul dintre aceștia este sutașul roman. El a avut șansa să conducă procesul răstignirii Domnului Isus. Deși ca ofiţer roman era obișnuit cu scenele de cruzime, pentru el moartea Domnului Isus n-a fost ca a unui oarecare condamnat, ci a avut o semnificație deosebită. Dacă soldații pe care îi comanda erau atenți la felul cum își împlinesc ordinele, pentru ca întreg procesul răstignirii să se desfășoare fără evenimente și să se încadreze în graficul orar așteptat de marii preoți, sutașul roman a luat în considerare fiecare detaliu și a dat importanță fiecărui amănunt. Dacă subalternii lui au câștigat la zaruri la moartea Domnului Isus, o cămașă sau ceva haine, el a câștigat ceva mai mult: o deplină convingere despre identitatea Domnul Isus. A auzit cuvintele pe care Domnul Isus le-a rostit pe cruce, I-a urmărit modelul lăsat în suferință și a declarat: „Cu adevărat, omul acesta era neprihănit!” (Luca 23:47) A văzut apoi semnele care au însoțit moartea Domnului Isus: întunericul din miezul zilei, cutremurul de pământ, perdeaua din templu care s-a rupt și a mărturisit: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”(Mat. 27:54) 145

Ce declarații surprinzătoare făcute de un ofiţer roman! Acestea dovedesc că moartea Domnului Isus i-a marcat profund viața și din acel moment n-a mai fost la fel. Așa cum se arată în cartea „Cămașa lui Cristos”, mai târziu el a căutat să se convingă cine este Isus, ajungând să-L primescă pe Cel Crucificat, ca Domn și Mântuitor. Moartea Domnului Isus a schimbat și viața lui Petru. Deși la arestarea Domnului Isus s-a lepădat de trei ori de Domnul pe care la urmat trei ani și jumătate, când a înțeles că El este Mântuitorul său și că s-au împlinit spusele Sale, „a ieșit afară și a plâns cu amar” (Matei 26:75). Și viața lui Petru din acel moment n-a mai fost ca mai-nainte, ci s-a schimbat radical. După întâlnirea cu Domnul Isus „Cel Înviat” Petru este un om nou, gata să slujescă și gata să moară necondiționat pentru Domnul. Schimbarea cea mai radicală a trăit-o însă apostolul Pavel. El a auzit de moartea Domnului Isus, dar pe drumul Damascului a avut și harul să se întâlnească cu Hristos cel Înviat. După acea întâlnire el declara: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.“ (Galateni 2:20) Pentru acești oameni moartea Domnului Isus a adus șansa unei vieți noi. Ei au înțeles că Hristos a murit în locul lor, de aceea și ei trebuie să trăiscă numai pentru El… Pentru cine trăiești tu? Atâți oameni trăiesc pentru pântece, sau pentru lucrurile de aici și de acum. Cei ce au înțeles semnificația morții Domnului Isus trăiesc o viață nouă lucrând pentru Împărăția lui Dumnezeu. Dacă și tu sărbătorești an de an moartea și Învierea Domnului Isus, nu uita că și pentru tine aceasta înseamnă o mare șansă. Dumnezeu îți oferă prin Hristos șansa vieții și a adevăratei libertăți, șansa veșniciei și șansa unui nou început. Fii gata să fructifici această șansă, pentru ca moartea Domnului Isus să însemne și pentru tine o mare binecuvântare. Amin 146

DOVEZI UIMITOARE ALE CREDIBILITĂȚII BIBLIEI

________
________ „De ce ar trebui să creadă cineva că Biblia este de fapt adevărată? Nu s-ar putea ca Biblia să fie un fals? Nu s-ar putea să fie o carte veche de mitologii, plină cu scrieri fanteziste şi totuşi înşelătoare? De ce aş avea încredere în Biblie?” Aceste întrebări îi aparțin lui Charlie H. Campbell1 (din articolul original). Acestea sunt întrebări pe care oamenii inteligenţi, critici şi gânditori le pun în zilele noastre. Acestea sunt întrebările pe care eu obişnuiam să le pun despre Biblie. Noi trebuie, ca şi creştini, să fim în stare să răspundem la aceste întrebări. „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă“ (1 Petru 3:15) Deci, în acest material, doresc să împărtăşesc cu cititorii acestor rânduri câteva din dovezile care demonstrează că Biblia este cu adevărat ceea ce se spune că este: Cuvântul inspirat şi credibil al lui Dumnezeu. Ceea ce doresc este să aduc în boxa martorilor, dacă doriţi, zece mărturii sau dovezi care toate susțin acest adevăr. Rugăciunea mea este că dacă eşti deja un creştin, credinţa ta în Biblie să fie întărită, iar dacă eşti un sceptic, să îţi reconsideri scepticismul. Prima mărturie sau dovadă a autenticitaţii Bibliei este: 1

Charlie Campbell este pastor în echipa de conducere la Calvary Chapel Vista, din sudul Californiei, din 1997. El este director al Şcolii de Slujire şi predă cursuri de apologetică, religiile lumii şi secte, profeţie biblică şi teologie sistematică. El este căsătorit şi are trei copii. 147

1. PROFEŢIILE ÎMPLINITE Profeţia împlinită este ceva care deosebeşte Biblia de orice altă carte religioasă. Există 26 de cărţi religioase despre care oamenii credincioşi cred că sunt de inspiraţie divină. Vă prezint câteva dintre cele care sunt citite şi respectate de milioane de pământeni: Vedele, Bhadvad-Gita, Mahabharata, Upanişadele, Coranul, Cartea Mormonilor, Tripitaka etc. Din aceste 26 de cărţi nici una, nici măcar una, nu conţine vreo profeţie împlinită. Biblia este plină de sute de profeţii specifice şi detaliate care au fost scrise cu sute de ani înainte de împlinirea lor. De fapt, uimitor este faptul că 27% din Biblie (mai mult de 1 din 4 versete) conţine profeţii predictive la vremea când au fost scrise. Iar Biblia nu a prezis nişte lucruri vagi, ca Nostradamus sau Jean Dixon, care s-au dovedit a nu avea dreptate în repetate rânduri, ci sunt predicții specifice. Luaţi în considerare cele peste 100 de profeţii diferite, dar foarte specifice, făcute cu privire la Mesia, despre care Vechiul Testament a profeţit că va veni. Din primul capitol al acestei Sfinte Cărți, Biblia, să luăm doar două prorocii pentru început: Prima: Geneza 1:3-5 „Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.“ Aceasta pentru lumea fizică, este ziua întâia.Transferată pe plan spiritual, ea vorbește despre faptul că Isus Hristos este Lumina Lumii (Ioan 8:12). ,,Căci Dumnezeu care a zis: ,,să lumineze lumina din întuneric, ne-a luminat.” (2 Cor.4:6) ,,Voi toți sunteți fii ai Luminii și fii ai zilei (adică a neprihănirii și ai lui Hristos) noi nu suntem ai nopții, nici ai întunericului.” (adică ai păcatului și al lui Satan) (1Tes. 5:5) A doua: Geneza 1:16-19. El este soarele care a răsărit din înălțimii și ne-a luminat pe noi care zăceam în întuneric. (Luca1:78). În una din edițiile germane se zice: ,,s-a arătat Soarele, luna și stelele”, preînchipuind și aici pe Domnul Isus, pe Duhul Sfânt și apostoli și toată pleiada de sfinți și martiri de la Isus și până azi, când încă mai mor sute de sfinți pentru Isus Hristos. 148

Au trecut peste omenire patru mii de ani și iată că s-a împlinit și ce a prorocit Isaia zicând: ,,Iată că Fecioara va rămâneaînsărcinată și va naște un Fiu și îi vor pune numele Emanuel, Dumnezeu este cu noi.” (Isaia 7:14) Vechiul Testament a binevestit cu sute de ani înainte detalii foarte specifice despre strămoşii lui Mesia, despre faptul că El se va naşte din sămânţa lui Avraam (Gen. 12:1-3); • că Sămânța femeii, adică Hristos, va zdrobi capul șarpeluipe Satan (Gen. 3:15; 22:18) că ,,toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în Sămânţa aceasta”. Apostolul Pavel, în Galateni 3:16, ne lămurește că sămânța vestită este una, Hristos; • din seminţia lui Iuda (Gen. 49:10), toiagul de cârmuire (numit Șilo, adică Mesia) din Iuda; din casa lui David (2 Samuel 7:12), un urmaș va zidi o casă, adică Biserica și va întări pe vecie scaunul de domnie al Împărăției Lui, adică Împărăția lui Isus; • oraşul unde se va naşte, ,,Și tu Betleeme (cetate din Iuda) din tine va ieși o Căpetenie… a cărei obârșie se suie până în zilele veșniciei” (Mica 5:2); • că El va veni când Templu încă va fi în picioare ,,Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-l căutaţi: Solul legămîntului, pe care-l doriţi” (Maleahi 3:1); • că se va naşte dintr-o fecioară (Isaia7:14):,,Iată fecioara ...” • că va face minuni; Isaia 35:5-6 vorbește de vindecarea orbilor, muților, surzilor, șchiopilor... • că va fi respins de poporul Său (Psalm 118:22; 1Petru 2:7), piatra din capul unghiului; • timpul exact în istorie când va muri (Daniel 9:24-26) – 483 de ani de la declaraţia de reconstruire a oraşului Ierusalim, din 445 î.Cr. – această profeţie s-a împlinit exact; • că va muri bătut în cuie (Psalmii 22:16-18); că-L vor străpunge în coastă (Zaharia 12:10), că-L vor duce ca pe un miel la măcelărie (Isaia 53); • că va învia din morţi (Psalmii 16:10; Fapte 2:27-32) şi mai multe, multe altele. Toate aceste profeţii şi alte câteva sute au fost împlinite literă cu literă. Scepticul spune: „Poate creştinii au introdus aceste profeţii în Vechiul Testament după ce Isus a trăit.” În nici un caz! Cum ştim? 149

Astăzi există sute de manuscrise ale Vechiului Testament scrise înaintea naşterii lui Isus. Aceste copii străvechi ale Vechiului Testament, care datează din secolul 3 î.Cr. dovedesc că aceste profeţii cu privire la Mesia deja fuseseră făcute. În 1947 un copil cioban care îngrijea de oile tatălui său în Qumran, la nord de Marea Moartă în Israel, a făcut o descoperire uimitoare în timp ce căuta o oaie pierdută. Acolo în Qumran, într-o peşteră care fusese neatinsă timp de aproape 2000 de ani, el a descoperit o colecţie străveche de copii scrise de mână ale Vechiului Testament. Aceste suluri au fost ascunse de Esenieni, o sectă evreiască ce trăia în Qumran, cu 2000 de ani în urmă. Aceste scrieri cunoscute acum sub numele de Sulurile de la Marea Moartă reprezintă fiecare carte din Vechiul Testament, cu exepţia cărţii Estera, şi sunt considerate una din cele mai mari descoperiri ale timpurilor noastre. Dovezile manuscriptice, ca de exemplu sulul cărţii Isaia care datează cu 700 de ani î.Cr., dovedesc fără îndoială că Vechiul Testament, cu multele sale profeţii despre Mesia, a fost terminat cu mult înainte ca Isus să se fi născut. Scepticul spune: „Cum ştim că Sulurile de Marea Moartă datează dinainte de Hristos?” Echipe de oameni de ştiinţă au determinat vârsta manuscriselor prin examinarea : 1. vaselor de lut în care au fost descoperite aceste suluri; 2. ţesăturii şi modelului acestor manuscrise; 3. formei caracterelor scrise; 4. ortografiei cuvintelor; 5. monedelor descoperite împreună cu aceste manuscrise. De altfel, documentele au fost datate cu radiocarbon, o metodă științifică sigură de determinare a vechimii obiectelor arheologice.

2. DESCOPERIRILE ARHEOLOGICE În ultimii 150 de ani arheologii au verificat credibilitatea relatărilor detaliate ale Bibliei cu privire la diferite evenimente, obiceiuri, persoane, oraşe, naţiuni şi zone geografice. Dr. Nelson Glueck, probabil autoritatea modernă cea mai mare a arheologiei israeliene, a spus: „Nicio descoperire arheologică nu a respins vreo referinţă biblică. Rezultatele descoperirilor arheologice au confirmat în mare sau în detaliu afirmaţiile istorice din Biblie. În 150

aceeaşi măsură, evaluarea corectă a descrierilor biblice a condus adesea la descoperiri uimitoare.” În orice exemplu unde Biblia poate fi ori a fost verificată arheologic, a fost găsită 100% exactă. Biblia s-a demonstrat a fi aşa de exactă, încât arheologii se referă la ea ca fiind un ghid de încredere atunci când încep noi zone de cercetare. De fapt, chiar dacă mai puţin de 1% din materialul disponibil a fost excavat, au fost peste 25 000 de descoperiri în regiunea cunoscută sub numele de „pământurile biblice” care au confirmat credibilitatea Bibliei. Despre acest subiect au fost scrise cărţi întregi. Permiteţi-mi să vă dau câteva exemple:

A. Pontius Pilat Biblia spune că el a fost guvernatorul roman al Iudeii şi omul care a emis ordinul oficial ca Isus să fie condamnat la moarte prin crucificare (Matei 27; Marcu 15; Luca 23; Ioan 18-19). În Iunie 1961, o echipă de arheologi italieni, conduşi de Dr. Antonio Frova, făcea escavări în oraşul port mediteran al Cezareei, care la un moment dat a slujit drept capitală romană a Palestinei. Acolo, în ruinele amestecate ale unui vechi teatru roman, au descoperit o piatră de var mare de 70cm x 90cm şi groasă de 13 cm. Inscripţia de pe această piatră a uimit arheologii. Era scris „Pontius Pilat, Prefect al Iudeii, a inaugurat Teberium cetăţenilor Cezareei.” Cercetătorii cred că Teberium se referă la un templu sau la o clădire publică numită după împăratul roman Tiberiu, care a domnit între anii 14-17 d.Cr.. Această piatră este expusă astăzi în Muzeul din Israel ca o dovadă a credibilităţii Bibliei.

B. Caiafa Despre Caiafa Biblia ne spune că a fost marele preot din timpul crucificării lui Isus. A fost el un personaj inventat? Aşa au crezut unii, asta până în 1990, când mormântul familiei lui Caiafa a fost descoperit accidental de lucrători care construiau un parc acvatic, în sudul Ierusalimului. Arheologii au fost chemaţi în grabă la faţa locului. Când au examinat mormântul au găsit 12 osuare (cutii de var pentru oase) care conţineau rămăşiţele a 63 de persoane. Pe exteriorul celui mai decorat dintre osuare erau inscripţionate cuvintele: „Iosif, fiul lui Caiafa”. 151

Ce este incredibil este că Iosifus, acel istoric evreu al primului secol d.Cr., în scrierile sale Anticele 18:2 documentează că de fapt acesta a fost numele întreg al marelui preot care L-a arestat pe Isus: „Iosif fiul lui Caiafa”. A spune „fiul lui” era un mod de referire la numele de familie. În interiorul osuarului arheologii au găsit rămăşiţele unei persoane de aproximativ 60 de ani la momentul morţii sale, de fapt osemintele lui Caiafa, marele preot menţionat în Biblie. Astăzi osuarul lui Caiafa este de asemenea expus în Muzeul din Israel, ca mărturie a credibilităţii Bibliei.

C. David David a fost desigur cel mai iubit dintre împăraţii Israelului. Unii cercetători liberali au negat faptul că împăratul David a fost o figură istorică importantă pentru că nu există nicio menţiune a lui în alte documente în afară de Biblie. Scepticismul lor s-a schimbat în 1993. Atunci a fost excavat la Tel-Dan în nordul Israelului o piatră, acum faimoasă, cu inscripţia în aramaică ce făcea referinţă la Casa lui David. În 1994 au mai foste descoperite încă două fragmente ale aceleiaşi pietre înscripţionate, care menţionau Casa lui David. În 1995 revista Time a prezentat această descoperire şi a făcut următoarea afirmaţie: „Această inscripţie, datată din secolul 9 î.Cr., numai cu un secol după domnia lui David, descria o victorie a unui împărat vecin asupra israeliţilor... Afirmaţia scepticilor că Împăratul David nu a existat niciodată, este greu de apărat acum.” (Revista Time,18 Dec.1995) Datorită acestui fel de descoperiri, oameni ca Millar Burrows, fost profesor la Universitatea Yale au afirmat că „... lucrările arheologice au întărit fără îndoială încrederea în scrierile Bibliei”. Mulţi arheologi şi-au întărit respectul pentru Biblie prin experienţele excavărilor din Palestina. (Burrows, Miller - Ce înseamnă aceste pietre? New Haven, American Schools of Oriental Research 1941, pag. 1). Aşa cum am spus, există mii de descoperiri arheologice ca acestea care arată că Biblia este exactă şi credibilă din punct de vedere al documentelor istorice ce le conţine. Arheologia nu s-a demonstrat a fi de ajutor pentru alte scrieri religioase, ca de exemplu Cartea Mormonilor. Nicio dovadă nu a fost vreodată descoperită care să susţină Cartea Mormonilor, nicio 152

urmă a oraşelor mari pe care le numeşte, nicio ruină, nicio monedă, nicio scrisoare sau document sau monument, nimic în scris. Nici măcar unul din râurile sau munţii descrişi sau ceva din topografia menţionată în această carte, nu au fost identificate vreodată. Nimic nu a fost descoperit, ceea ce demonstrează că această Carte a Mormonilor nu este altceva decât o ficţiune americană din secolul 19, inventată de Joseph Smith. Societatea Geografică Naţională a declarat pe 12 August 1998 că „Arheologii şi alţi cercetători au cercetat îndelung emisferele trecutului, şi societatea nu cunoaşte nicio descoperire până acum care să demonstreze Cartea Mormonilor.” Institutul Smithsonian din Washington DC a confirmat această lipsă totală de dovezi, spunând în 1996 că „Instituţia Smithsoniană nu a folosit niciodată Cartea Mormonilor în niciun fel ca şi ghid ştiinţific. Arheologii Smithsonieni nu văd nicio legătură între arheologia Noii Lumi şi subiectul principal al Cărţii.” A treia mărturie sau dovadă a autenticitaţii Bibliei este:

3. CONSECVENŢA CUPRINSULUI BIBLIEI Ce vreau să spun când vorbesc despre consecvenţa cuprinsului Bibliei? Vorbesc despre armonia cuprinsului Bibliei. De la prima carte, Geneza şi până la ultima carte, Apocalipsa, Biblia este absolut consecventă! Scepticul spune: „De ce este aceasta o dovadă a orginii divine? Există multe cărţi care au consecvenţă în cuprinsul lor.” Sunt de acord, dar permiteţi-mi să vă împărtăşesc şapte factori care fac din consecvenţa Bibliei o dovadă a originii sale divine: A. • • • • • • •

Biblia răspunde celor mai controversate întrebări ale vieţii. Cum a apărut universul? Există Dumnezeu? Dacă da, cum este El? De ce există omul? Care este scopul existenţei noastre? De ce există rău şi suferinţă în lume? Ce se întâmplă cu mine după ce mor?

B. Biblia este o colecţie de 66 de documente diferite. Este uşor să ai armonie într-o singură carte, cum este Coranul care conţine 153

învăţăturile unui singur om, dar Biblia nu este o singură carte. Ea este o compilaţie de cărţi: 39 de cărţi în Vechiul Testament şi 27 de cărţi în Noul Testament. C.

Biblia a fost scrisă prin aproximativ 40 de scriitori diferiţi.

D. Mulţi din scriitorii Bibliei au venit din contexte educaţionale şi culturale diferite. Petru a fost pescar; Pavel a fost un învăţat; Daniel a fost prim ministru; Asaf a fost muzician; Matei a fost vameş; David a fost cioban şi apoi împărat; Luca a fost istoric şi medic.Consecvenţa Bibliei devine şi mai uimitoare când luăm în considerare că: E. Biblia a fost scrisă într-o perioadă de aproximativ 1500 de ani, acoperind vreo 60 de generaţii. Nu numai că autorii aceştia au fost separaţi unul de celălalt de sute de ani, dar, F. Mulţi dintre autori au fost la distanţe de sute de kilometri unul de celălalt. Mulţi oameni nu realizează, dar Biblia a fost scrisă într-o varietate de locuri de pe trei continente: Africa (Egipt), Asia, Europa (Roma). Pavel a scris patru scrisori fiind întemniţat la Roma, în Italia. Apostolul Ioan a scris în timp ce era prizonier, exilat pe insula Patmos, din Marea Mediterană. Profetul Ezechiel a scris lucrarea sa în timp ce era captiv în Babilon. Ieremia a fost într-o temniţă. Luca a scris în timp ce călătorea. Daniel a scris de pe un deal şi dintr-un palat. G. Biblia a fost scrisă în trei limbi diferite: ebraică, aramaică şi greacă. Acum, în ciuda tuturor acestor factori diferiţi, descoperim că Biblia este consecventă, armonioasă şi perfect unitară ca document. Aceasta este o dovadă uimitoare a originii sale divine. Dacă nu eşti convins, mergi în vecinătatea ta şi întreabă doar 10 din vecinii tăi care sunt credinţele lor despre natura universului, sensul vieţii, originea răului, calea mântuirii, etc. şi vei vedea imediat cât de uşor este să obţii o varietate de opinii contradictorii . A patra mărturie sau dovadă a autenticitaţii Bibliei este: 154

4. CONFIRMAREA EXTERNĂ Mulţi oameni nu ştiu acest lucru, dar există multe alte scrieri în afară de Biblie care confirmă exactitatea istorică a numeroase nume de oameni, locuri şi evenimente menţionate în Biblie. De fapt, surse externe confirmă faptul că cel puţin 80 de persoane au fost figuri istorice, 50 de oameni din Vechiul Testament şi 30 de persoane din Noul Testament, precum afirmă autorii Norman Geisler şi Frank Turek în cartea Nu am destulă credinţă să fiu ateu. Datorită gravurilor şi statuilor noi chiar ştim cum arătau 18 dintre aceştia (12 din Vechiul Testament şi 6 din Noul Testament). Confirmarea externă a ceea ce spune Biblia a condus la o schimbare de vedere radicală în rândul cercetătorilor liberali cu privire la persoana lui Isus. Unii, la un moment dat, au venit cu ideea falsă că Isus nu a existat niciodată, că El a fost mai degrabă un personaj mitologic. Dar astăzi existenţa lui Isus nu mai este combătută în cercurile cercetătorilor informaţi. Care este motivul? Există peste 39 de surse în afara Bibliei care atestă peste 100 de fapte cu privire la viaţa lui Isus, învăţăturile, crucificarea şi învierea Sa. Una dintre aceste surse externe este istoricul roman din primul secol, Flavius Iosifus. În scrierile sale, Iosifus confirmă că Irod cel Mare, Irod Antipa, Caiafa, Pontius Pilat, Ioan Botezătorul, Iacov fratele lui Isus, Felix, Festus şi chiar Isus au fost cu toţii figuri istorice reale. Priviţi la una din afirmaţiile lui Iosifus despre Isus din Nazaret. Am ales în mod intenţionat acest pasaj din textul arabic al scrierilor lui Iosifus numite Antiquities, capitolul 18:63-64, un text care este de neatacat de către majoritatea criticilor Bibliei. Iosifus a scris: „În acest timp era un înţelept care se numea Isus. Conduita sa era bună şi era cunoscut ca fiind un om virtuos. Şi mulţi oameni dintre evrei şi alte naţiuni au devenit ucenicii Lui. Pilat l-a condamnat la moarte prin crucificare. Şi cei care deveniseră ucenicii Săi nu au abandonat ucenicia Lui. Ei au dat vestea că El li s-a înfăţişat după trei zile după crucificarea Sa şi că El era viu.” Acestea nu sunt cuvintele Bibliei sau ale unui creştin, ci ale unui istoric roman care scria în afara paginilor Scripturii. Iosifus nu a fost singurul glas. Au mai fost şi alţii: Cornelius Tacitus (55-120 A.D.), un istoric roman care a scris prin anii 115 d.Cr. Chiar dacă nu era creştin, el a confirmat că Isus a 155

existat şi că El era din Iudea, că a trăit în timpul domniei lui Tiberiu (14-37 d.Cr.) şi că a fost executat de Pontius Pilat care a guvernat provincia Iudeii între anii 26-36 d.Cr. O carte extraordinară recomandată celor interesaţi să citească mai mult despre confirmările externe ale vieţii lui Isus este „Isus cel istoric: Evidenţe vechi ale vieţii lui Hristos”, de Gary R. Habermas. A cincea mărturie sau dovadă a autenticitaţii Bibliei este:

5. EXACTITATEA ŞI ANTICIPAŢIA BIBLIEI Chiar dacă Biblia a fost terminată cu 2000 de ani în urmă, cu mult înainte de inventarea microscopului, a telescopului, a sateliţilor, ea nu conţine nicio eroare ştiinţifică. Numai faptul acesta poate fi considerat o dovadă în sine. Fără excepţie, fiecare scriere religioasă antică are anumite vederi neştiinţifice de astronomie, medicină, igienă etc. Coranul spune în Sura 18:86 că soarele apune într-un izvor noroios – „şi când a ajuns la locul unde apune soarele, a aflat că el apune într-un izvor noroios…” Singura excepţie de la acest fel de erori, între scrierile vechi, este Biblia. În ea nu găsim erori. Nu numai că Biblia nu are erori ştiinţifice, dar într-un mod miraculos, aduce la cunoştinţă numeroase, dar şi exacte date ştiinţifice despre univers, cu mii de ani înainte ca oamenii de ştiinţă moderni să fi ajuns să le descopere. Există multe date de acest gen. Datorită spaţiului limitat, voi prezenta doar câteva exemple rapide : Soarele În contrast cu Coranul, Biblia învaţă că soarele are un circuit prin spaţiu. Scriind despre soare, David spune că „răsare la un capăt al cerurilor, şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui.“ (Psalmi 19:6) ; în ediţia veche ortodoxă se zice: ,,la un capăt al cerului şi roată-i este drumul (circuitul) până la celălalt capăt al lui.” Timp de mulţi ani criticii au luat în râs acest verset. Pe atunci, oamenii de ştiinţă credeau că soarele este staţionar. Cu toate acestea, s-a descoperit mai târziu că soarele face de fapt un circuit prin spaţiu, aşa cum spune Biblia. 156

Forma Pământului Când tot restul lumii credea că pământul este plat, Isaia a declarat că lumea este rotundă : „El şade deasupra cercului pământului…” (Isaia 40:22) Cuvântul evreiesc pentru cerc este “chuwg” şi literalmente înseamnă ,,sferă”. Când a scris Isaia aceste cuvinte? Între anii 740 şi 680 î.Cr. Aceasta înseamnă că a fost cu cel puţin 300 de ani înainte ca Aristotel să sugereze în cartea sa „În ceruri” că pământul ar putea fi o sferă. Alte versete care spun acelaşi lucru sunt Proverbe 8:27 şi Iov 26:10. Cu peste 2.000 de ani mai târziu, unii oameni încă mai credeau că exploratorul Cristofor Columb (1451-1506) avea să navigheze peste marginea planetei noastre plate. Era în anul 1492. Suspendarea Pământului Înainte ca Isaac Newton să descopere legea gravitaţiei, hinduşii credeau că Pământul era aşezat pe spatele unui elefant care stătea pe spatele unei ţestoase care înota la rândul ei pe marea cea mare şi fără de sfâşit. Grecii credeau că zeul mitic Atlas purta pământul pe umerii săi. Ce a spus Biblia? În cea mai veche carte din Biblie, Iov spune: „El (Dumnezeu) întinde miazănoaptea asupra golului şi spânzură pământul pe nimic.” (Iov 26:7) Oamenii de ştiinţă au descoperit că pământul atârnă de nimic tocmai în anul 1650. Stelele Înainte ca telescopul să fie inventat, omul a putut să numere stelele. Astronomul şi matematicianul grec Hiparcus (190-120 î.Cr.) a afirmat că există exact 1026 de stele. Astronomul şi matematicianul Ptolemeu a spus că există 1056 de stele. Astronomul german Iohanes Kepler (1571-1630) a numărat 1006 de stele. Întreaga idee că stelele sunt nenumărate era contrar ştiinţei moderne, până când a fost inventat telescopul. Când Galileo şi-a îndreptat pentru prima dată telescopul spre ceruri, în 1608, a descoperit că există mult mai multe stele decât şi-ar fi imaginat vreodată cineva, aşa cum Ieremia a spus: ,,Ca oştirea cerului, care nu se poate număra, şi ca nisipul mării, care nu se poate măsura…” (Ieremia 33:22) 157

Astăzi, cu ajutorul telescoapelor puternice şi a sateliţilor moderni de fotografiere, oamenii de ştiinţă estimează că universul are aproximativ 100 de miliarde de galaxii ce conţin la rândul lor 200 de miliarde de stele fiecare. Carl Sagan (1934-1966), renumitul astronom al lumii, a spus în cartea sa Cosmos: „Numărul total al stelelor din univers este mai mare decât toate boabele de nisip de pe toate plajele planetei Pământ”. Aceasta înseamnă că există îndeajuns de multe stele, astfel încât fiecare persoană în viaţă de pe pământ să aibe personal câte 2 triliarde de stele fiecare. Dr. Mark Eastman spune: „Dacă am număra stelele cu o rată de 10 stele pe secundă, ne-ar lua peste 100 de trilioane de ani. Cu siguranţă că oştirea stelelor nu poate fi numărată!” Exact cum spune Biblia! Dacă doriţi să aflaţi mai multe din aceste dovezi ştiinţifice uimitoare, căutaţi la adresele următoare: www.answersingenesis.org sau www.icr.org. Cum au ştiut autorii Bibliei că stelele nu pot fi numărate, că Pământul este rotund şi că stă pe nimic? Au avut noroc la ghicit? Nu cred! Exactitatea lor fără greşeli elimină această posibilitate. Biblia spune în 2 Petru 1:21 că „...oamenii au vorbit de la Dumnezeu, conduşi de Duhul Sfânt.” Dumnezeu, care cunoaşte tot ce poate fi cunoscut despre Universul pe care El l-a creat, a condus scrierea Bibliei ca să fie sigur că ceea a vrut El să fie scris, aceea s-a scris. A şasea mărturie sau dovadă a autenticitaţii Bibliei este:

6. DOVADA MANUSCRISELOR Ce este un manuscris? Un manuscris este o copie scrisă de mână a unui document original vechi, care se făcea înaintea inventării maşinii de imprimat, în anul 1455. Au existat unii oameni (inclusiv mormonii şi musulmanii) care au făcut declaraţii false că Biblia a suferit denaturări de-a lungul secolelor, fiind copiată şi tradusă în mod repetat. Dar dovezile demonstrează contrariul. Până în zilele noastre au supravieţuit peste 24.000 de manuscrise, parţiale sau complete, copii scrise de mână ale Noului Testament, ca să nu mai menţionăm sutele de manuscrise ale 158

Vechiului Testament care au supravieţuit până în zilele noastre şi care datează din secolul al treilea î.Cr. Aceste manuscrise scrise de mână au permis cercetătorilor şi criticilor de text să meargă în timp şi să confirme că Biblia pe care o avem astăzi este aceeaşi Biblie pe care biserica primară a avut-o cu 2000 de ani în urmă. Puteţi să vedeţi personal aceste manuscrise în locuri publice ca Muzeul Britanic, Biblioteca Universităţii Cambridge, Institutul Smithsonian, Universitatea Oxford, Biblioteca Naţională din Paris, Muzeul din Israel. Personal eu le-am văzut în Muzeul din Israel. Chiar dacă nu am avea niciun mansucris, avem scrierile părinţilor Bisericii. Prin părinţii Bisericii ne referim la acei lideri din Biserica primelor trei secole d.Cr., care au urmat pe primii ucenici ai lui Isus. Oameni ca Iustin Martirul, Eusebie, Tertulian, Policarp, în scrierile lor şi în corespondenţa lor cu alţi credincioşi şi alte biserici, au citat Scripturile în mod repetat. De fapt, părinţii Bisericii primare au făcut referinţe la Noul Testament de peste 86 000 de ori. Există îndeajuns de multe citate de la Părinţii Bisericii, încât chiar dacă nu am avea nici măcar o copie a Bibliei, cercetătorii ar putea reconstitui 99,86% din Noul Testament pe care-l avem astăzi. Deci, ce fel de dovezi pot oferi mormonii sau musulmanii ca să demonstreze că Biblia a fost schimbată sau denaturată de-a lungul secolelor? Niciuna! Pentru a demonstra sau dovedi că Biblia este coruptă, musulmanii sau mormonii ar trebui să aibe copii antice ale Bibliei şi să spună: „Iată ce spunea Biblia odată, şi iată ce spune Biblia acum. A fost schimbată!” Dar acesta este lucrul pe care mormonii sau musulmanii nu pot să-l facă. De ce? Atunci când luăm copiile antice ale Bibliei, care mai există şi astăzi în muzeele şi bibliotecile de peste tot din lume, ajungem repede la concluzia, la fel ca mulţi cercetători, că textul Bibliei moderne nu a suferit denaturări. Isaia spune: „Iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.“ (Isaia 40:8) Iar Isus a spus în Matei: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.“ (Matei 24:35) 159

7. CORECTITUDINEA BIBLIEI PRIVIND EŞECURILE SCRIITORILOR ŞI EROILOR SĂI Francheţea Bibliei cu privire la păcatele şi eşecurile personajelor sale este al şaptelea motiv pentru care eu cred că Biblia este o lucrare sinceră. Corectitudinea ei la acest capitol este absolut unică între toate cărţile religioase. Spre deosebire de autorii altor scrieri religioase, scriitorii Bibliei nu au căutat să se pună într-o lumină favorabilă sau să se înalţe pe ei înşişi! De fapt, ei au mărturisit de bună voie că au fost pur şi simplu nişte oameni păcătoşi şi obişnuiţi. Să luăm în considerare unele din eşecurile şi căderile pe care scriitorii Bibliei ni le spun: • citim despre Noe că s-a îmbătat la scurt timp după ce a ieşit din corabie (Gen. 9:21); • Avraam a minţit (mai mult decât odată) în legătură cu Sara care era soţia sa (Gen. 12:13; 20:2); • izbucnirea mâniei lui Moise, a felului cum el nu L-a cinstit pe Dumnezeu înaintea oamenilor şi astfel nu i s-a permis să intre în Ţara Promisă (Num. 20:10-11); • respingerea lui Dumnezeu de către Israel în numeroase ocazii (de văzut exemplele din cartea Judecători); • adulterul lui David şi uciderea lui Urie (2 Samuel 11); • cearta ucenicilor care doreau să afle cine să fie cel mai mare dintre ei (Luca 22:24); • lepădarea de Domnul a lui Petru (Matei 26:72) şi teama sa de a fi văzut că stă la masă cu cei dintre neamuri (Galateni 2:11-12); • adormirea ucenicilor când Isus le-a cerut să se roage cu El (Marcu 14:32-41); • Pavel care mărturiseşte că era un „nenorocit” (Romani 7:24) şi cel mai mare dintre păcătoşi (1 Timotei 1:15); • cearta lui Pavel cu Barnaba pentru ca lui Marcu să i se permită să meargă cu ei mai departe în misiune (Fapte 15:38-39). Vi se par aceste lucruri ca fiind inventate de scriitorii Bibliei ca să se înalţe pe ei înşişi? În niciun caz! Francheţea scriitorilor cu privire la aceste detalii mă ajută să cred că aceşti oameni erau sinceri cu privire la lucrurile despre care au scris. 160

Mai adăugăm la această a şaptea dovadă şi faptul că aceşti oameni au dăruit lumii cel mai înalt standard de conduită pe care lumea l-a văzut vreodată, şi prin asta nu facem decât să întărim pledoaria noastră. A opta mărturie sau dovadă a autenticitaţii Bibliei este:

8. UCENICII ACCEPTĂ DE BUNĂVOIE SUFERINŢA Ucenicii au murit unul câte unul, suferind şi murind ca martiri pentru credinţa lor fermă şi pentru predicarea învierii lui Isus ca fapt istoric absolut! - Istorici ca Flavius Iosifus, Eusebiu şi alţii ne spun că Matei a murit înjunghiat cu sabia într-un oraş din Etiopia. - Marcu a murit în Alexandria, în nordul Egiptului, după ce a fost târât cu cruzime pe străzile oraşului. - Luca a fost spânzurat de un măslin undeva pe tărâmul Greciei. - Iacov a fost decapitat în Ierusalim. - Iacov cel Mic (aşa cum este numit în Marcu 15:40) a fost aruncat de pe un loc înalt al Templului. - Filip a fost spânzurat de un stâlp la Hieropolis, în provincia Frigia. - Bartolomeu a fost jupuit de viu. - Andrei a fost legat de o cruce şi lăsat să moară. - Iuda a fost omorât cu săgeţi. - Matia,apostolul ales în locul lui Iuda, a fost mai întâi bătut cu pietre şi apoi decapitat. - Barnaba a fost omorât cu pietre de evreii de la Salonic. - Pavel, care a fost la început un duşman al lui Hristos, după o mulţime de torturi şi persecuţii, a fost în final decapitat în Roma. - Petru a fost crucificat, aşa cum Isus i-a spus în Ioan 21, în Roma. - Toma, fostul sceptic al învierii lui Isus (Ioan 20:28) a fost străpuns cu o lance la Coromandel, în estul Indiei datorită predicării Evangheliei. Ucenicii au pecetluit mărturia că Isus Cristos este viu cu însuşi sângele lor. Ei au coborât în mormintele lor afirmând că evenimentele la care ei au fost martori s-au întâmplat într-adevăr. Îmi este greu și nu pot să cred că aceşti oameni au minţit. 161

Poate oamenii sunt gata să moară pentru ceva despre care ei cred că este adevărat, dar nimeni nu este gata să moară pentru o minciună! Dacă a ştiut cineva că Isus a fost viu după moartea Sa, aceştia au fost ucenicii Lui. Ei au fost într-o poziţie istorică unică, care le-a permis să ştie dacă ce spuneau ei era adevărat sau nu. De fapt ei au trăit în Israel în timpul în care Isus a trăit şi a înviat din morţi. Ei au fost acolo! A noua mărturie sau dovadă a autenticitaţii Bibliei este:

9. PUTEREA DE TRANSFORMARE ÎN BINE A BIBLIEI Biblia afirmă că este vie şi plină de putere (Evrei 4:12; Psalmii 19:7-10) şi s-a demonstrat a fi aşa. Nicio altă carte din lume nu a avut un aşa efect de transformare în bine asupra vieţilor şi societăţilor, cum a avut Biblia. De-a lungul secolelor, cuvintele ei au convertit milioane de necredincioşi la credinţa în Isus Hristos ca Domn. Milioane de oameni care mărturiseau că erau imorali, păcătoşi, josnici, care se scufundau în patimile drogurilor, ale alcoolului, ale pornografiei, şi ale jocurilor de noroc au fost transformaţi în bărbaţi şi femei cu caracter evlavios, atunci când au studiat şi urmat învăţăturile Bibliei. Ce cuvinte de înţelepciune conţine Biblia! Oameni de pe orice continent privesc la Biblie ca să fie conduși prin hățișurile complicate şi confuze ale vieţii. Biblia a inspirat pe oameni să construiască spitale, universităţi (cele mai de seamă universităţi ca Harvard, Yale, Princeton au fost începute de creştini şi pentru scopuri creştine), să lanseze eforturi umanitare pentru cei săraci, să desfiinţeze sclavia (William Wilberforce, un creştin evanghelic şi membru al Parlamentului Britanic la începutul secolului 19, a fost în mare parte responsabil cu abolirea comerţului de sclavi), să lupte pentru egalitatea între oamenii de diferite rase, să investigheze ştiinţific universul şi să avanseze dezvoltarea artei şi a muzicii. Philip Schaff, vorbind despre influenţa lui Isus, a scris cu iscusinţă: „Isus din Nazaret, fără bani şi arme, a cucerit mai multe milioane de oameni decât Alexandru, Cezar, Mahomed şi Napoleon la un loc; fără ştiinţă şi învăţământ, a adus mai multă lumină asupra lucrurilor umane şi divine decât toţi filozofii şi învăţaţii la un loc; fără elocvenţa şcolilor, El a vorbit asemenea cuvinte de viaţă care n162

au mai fost rostite nici înainte, nici după aceea şi a produs efecte care nu le pot atinge niciun orator sau poet; fără să scrie un singur rând, El a pus în mişcare cele mai multe peneluri şi a fost sursa de inspiraţie pentru cele mai multe predici, oratorii, discuţii, cărți, lucrări de artă şi cântece de laudă decât toată armata de oameni mari ai vremurilor străvechi şi moderne la un loc!” Capacitatea Bibliei de a transforma cu putere vieţile şi culturile popoarelor în bine este doar o altă dovadă că această Carte este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Două dintre cărţile bune pe acest subiect sunt: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Biblia nu ar fi fost scrisă?” şi „Ce s-ar fi întâmplat dacă Isus nu s-ar fi născut?”, de D. James Kennedy şi Jerry Newcombe. A zecea mărturie sau dovadă a autenticitaţii Bibliei este:

10. MĂRTURIA LUI ISUS, FIUL LUI DUMNEZEU Un alt motiv pentru care tu poţi fi sigur că Biblia este credibilă este faptul că Isus Hristos nu numai că a afirmat că El este Fiul lui Dumnezeu, ci El a dovedit că este Fiul lui Dumnezeu prin învierea Sa dintre cei morţi (Romani 1:4), împlinind astfel sutele de profeţii din Vechiul Testament, trăind o viaţă fără de păcat şi săvârşind o mulţime de minuni. Dacă Isus este Fiul lui Dumnezeu, atunci noi putem avea încredere în ceea ce spune despre Cuvântul lui Dumnezeu. Isus a afirmat cel puţin şase lucruri care sunt adevărate despre Biblie: I. Fără eroare. În Ioan 17:17, Isus a spus în rugăciunea Sa către Tatăl: „Cuvântul Tău este (Ce? Plin de contradicţii şi erori? Nu!) Adevărul! II. De încredere din punct de vedere istoric. Isus a afirmat ca fiind adevăruri istorice unele din cele mai disputate pasaje din Vechiul Testament, dintre care: • istoria lui Iona şi peştele (în Matei 12:40), • distrugerea lumii prin potopul din zilele lui Noe (în Matei 24:37-39) şi altele (vezi pag.5-20 „Apărarea credinţei tale” de Dan Story, pag.5-20 şi „Teologie Sistematică” de Geisler, vol.1, pag. 559) 163

III. Autoritate divină. Din nou şi din nou, Isus a spus lui Satan: „Este scris... este scris... este scris...” (Matei 4:4-10). IV. Exactă din punct de vedere ştiinţific. De exemplu, când Isus a vorbit despre căsătorie, El s-a referit la creaţia literală a lui Adam şi Eva (în Matei 19:4-5) . V. Infailibilă (de necombătut). În Ioan 10:35, Isus a spus: „…Scriptura nu poate fi desființată” . VI. Indestructibilă. În Matei 5:18, Isus a spus: „Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nici măcar o iotă sau o parte a vreunei litere nu va fi înlăturată din Lege, înainte să se întâmple toate lucrurile.” Dacă Isus a fost doar un profet al lui Dumnezeu, aşa cum chiar şi Coranul afirmă, sau chiar dacă El a fost un învăţător bun, aşa cum mulţi astăzi vor să creadă, ar fi înţelept din partea noastră să primim Cuvântul Lui, pentru că El ne-a învăţat că Biblia este de încredere istorică, are autoritate divină, este exactă din punct de vedere ştiinţific, este infailibilă, fără erori şi indestructibilă. Scepticul spune: „Tu faci referinţă la cuvintele lui Isus din Biblie ca să demonstrezi Biblia. Eşti vinovat astfel de logică circulară. Pur şi simplu tu citezi Biblia ca să demonstrezi Biblia.” Ah, dar aşa cum am arătat mai înainte, Biblia nu este o singură carte, este o colecţie de 66 de cărţi, a unor scriitori diferiţi. Deci când citez cuvintele lui Isus ca să susţin ceea ce Moise sau alţii au scris, nu sunt deloc implicat într-o logică circulară. De fapt, eu citez tot timpul surse independente care s-au întâmplat să fie puse împreună între coperţile aceleiaşi cărţi. Scepticul spune: „Dar Isus vorbea numai de Vechiul Testament când a spus acele lucruri. Noul Testament nu fusese scris.” Da ai dreptate! Nu fusese scris încă. Dar fii atent la ceea ce le-a spus Isus ucenicilor în Ioan 14:26. El le-a promis ajutorul Duhului Sfânt ca să scrie Noul Testament: „Dar Apărătorul, adică Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va reaminti tot ce v-am spus.” (Ioan 14:26). În Ioan 16:13, Isus a spus ucenicilor Săi: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.” 164

Isus le-a promis ucenicilor Săi ajutorul şi călăuzirea Duhului Sfânt pentru a scrie Noul Testament. Deci Isus a validat credibilitatea Vechiului Testament şi El a promis credibilitatea Noului Testament. Pe baza mărturiei lui Isus poţi avea încredere în ambele. Ei bine, am adus în boxa martorilor, 10 dovezi care toate mărturisesc credibilitatea Bibliei: 1. Profeţia împlinită, 2. Confirmarea arheologică, 3. Consecvenţa cuprinsului Bibliei, 4. Confirmarea externă, 5. Exactitatea şi anticipaţia uimitoare a Bibliei, 6. Dovada manuscriselor, 7. Corectitudinea Bibliei despre eşecurile eroilor săi, 8. Acceptarea de bunăvoie a suferinţei de către apostoli, 9. Puterea de transformare în bine a Bibliei, 10. Mărturia lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Forţa acestor dovezi este cumulativă. Dacă ar fi să prezint aceste dovezi fiecare individual, unii ar putea să spună că dovada a fost neconcludentă, că doar dovada arheologică nu-i poate convinge, că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Şi acest lucru este valid. Dar toate aceste zece dovezi au fost luate împreună, ca să formeze o pledoarie suficientă pentru credibilitatea Bibliei.

165

SÂMBĂTĂ ZIUA A ȘAPTEA

_____
_____ Isus se Odihneşte în mormânt. După Scriptura scrisă de apostolul Petru, Isus se duce în Duhul Învierii şi propovăduieşte celor din morminte evanghelia. „Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare,“ (1 Petru 3:18-19) „Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia şi celor morţi, pentru ca să fie judecaţi ca oameni în trup, dar să trăiască după Dumnezeu, în duh.“ (1 Petru 4:6) Şi mulţi sfinţi care erau în locuinţa morţilor au crezut propovăduirea lui Isus, cei care au crezut au înviat, cum zicea prorocul: „…Să spui prinşilor de război: ,Ieşiţi!’ şi celor ce sunt în întuneric: ,Arătaţi-vă.’ Ei vor paşte pe drumuri şi vor găsi locuri de păşune pe toate coastele.“ (Isaia 49:9) Şi S-a arătat în ziua a opta.

166

DUMINICĂ ZIUA A OPTA SAU ÎNTÂIA ZI

________
________ Sfinţii care au înviat, după învierea lui Isus, s-au arătat în Sfânta Cetate, după cum ne spune Scriptura: „…Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră, au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea lui, au intrat în sfânta cetate, şi s-au arătat multora.“ (Matei 27:52-53) Astfel s-a împlinit prorocia scrisă: ,,Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a morţilor unde îţi este nimicirea? ” (Osea13:14). Şi pentru noi se va împlini cuvântul sfântului apostol Pavel din Corinteni, asemănătoare cu cel din Osea: ,,Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlinii cuvântul care este scris: ,,moartea a fost înghiţită de biruinţă?” (1Corinteni 15:53-54)

167

NECROLOG Exclamațiile Învierii E sărbătoarea Paștelui în Israel. A trecut Sabatul și au apărut din nou ziarele. Ziarele Steaua Betleemului, Ecoul Nazaretului și Timpul Ierusalimului au publicat pe pagina 6 următorul necrolog: Weekendul trecut a trecut la cele veșnice Isus din Nazaret, Fiul Mariei și al lui Iosif tâmplarul. S-a născut în Betleem într-o iesle în anul ,,0” sau anul ,,6”. depinde după ce calendar trăiți. A emigrat în Egipt până la vârsta de 2 ani, apoi s-au mutat în satul obscur Nazaret. În general a fost ascultător de părinți, dar la 12 ani S-a pierdut de părinți prin Ierusalim, unde S-a pus pe discuții controversate cu elita religioasă. Până la 30 de ani a lucrat în Nazaret ca tâmplar, trăind o viață liniștită și fiind un bun cetăţean. Însă la 30 de ani, dintr-o dată a părăsit locul de muncă, satul copilăriei și a început să meargă pe jos din loc în loc de-a lungul și latul țării urmat de niște oameni ciudați. Învățăturile Lui au fost uimitoare. Nu numai că vorbea oamenilor, dar avea abilitate să vorbească și cu natura. Într-o zi a vorbit cu un pom și pomul s-a uscat, a vorbit furtunii și ea s-a oprit, a chemat un pește să aducă bani pentru a plăti taxele. A vorbit duhurilor rele și ele L-au ascultat. A vorbit la 5 pâini și la 2 pești și s-au înmulțit. A vorbit cu un mort și mortul a ieșit din mormânt. A transformat apa în vin și marea în trotuar. A scris cu degetul Său pe pământ și citea gândurile oamenilor. A deschis ochii orbilor și a dat glas muților. I-a făcut pe handicapați să umble și pe leproşi să fie curați. Avea boală pe farisei și pe cărturari și iubea pe pescari. Unii credeau că este un Învățător, alții farsor. Alții credeau că este profet, iar alții dement. Unii credeau că este cărturar, iar alții revoluţionar. Unii credeau că este Împărat, iar alții că este lepădat. Unii credeau că este un om bun, iar alții că-I nebun. În trei ani și jumătate Și-a făcut prieteni și dușmani. În săptămâna Paștelui a intrat ovaționat în Ierusalim. 168

A intrat în Templu și a produs o răscoală. Dar prietenii L-au trădat, a fost curând arestat, judecat și condamnat la moarte prin răstignire. Toți prietenii Lui L-au părăsit. Crucea i-a dus-o un străin. Nu avea nimic pregătit, nici testament, nici loc de veci, nici planuri pentru înmormântare; moartea Lui a fost surprinzătoare și rapidă. Isus din Nazaret, Fiul Mariei și al lui Iosif tâmplarul, S-a stins din viață în floarea vâstrei, la 33 de ani și jumătate printr-o moarte nedreaptă și prea violentă. S-a stins o Stea, să-I fie țărâna ușoară! Pe prima pagină a revistelor de la data aceea, erau știri ciudate de ultimă oră: La închiderea ediției am aflat că piatra de la mormântul lui Isus este dată la o parte, mormântul Lui este gol, iar trupul este de negăsit. Câteva femei care au fost la mormânt strigă în gura mare că El a înviat și că L-au văzut. HRISTOS A INVIAT!

Câteva știri apărute mai târziu I. Inacceptabil - fariseii, preoţii şi Pilat nu sunt pregătiţi, nu sunt gata pentru asta. Este inacceptabil pentru ei. II. Incredibil - Guines Book: • În Turcia s-a născut un copil de 24 de pounds. • Unui bărbat i-a crescut mustața de 102 cm. • 722 persoane au stat pe acelaşi scaun (probabil în câteva sute de ani). • Doamna Vasalay din Rusia a născut 69 de copii. • Un copil corean la 4 ani vorbește perfect: coreană, chineză, japoneză și engleză. E ceva spectaculos, ceva de vis, ceva de nedescris, ceva de necrezut. Unde ești Toma? 169

De atunci De când Te-am cunoscut, Isus Îmi pare viața mai frumoasă, Căci drumul meu tinde în sus Și părăsesc lumeasca-mi casă.

De când Te-am cunoscut, Isus Nu mă mai ține astă glie, Căci prea curândul meu apus Nu-i decât salt spre veşnicie.

De când Te-am cunoscut, Isus Mi-e viața plină de slăvire, Căci Tu în suflet mi-ai adus Un tainic fluviu de iubire.

De când Te-am cunoscut, Isus Al meu trup nu mă mai încape, Și-n așteptare sunt supus Cuvântului ,,Veniți la ape”.

De-atunci sunt fericit și-aș vrea La cât mai mulți să se vestească, Ce mare e iubirea Ta Și toți din jur să te iubească.

MOARTEA ȘI ÎNVIEREA LUI ISUS Moartea lui Isus a fost așezată de Dumnezeu în planul veacurilor încă înainte de începutul Zidirii, cum zice Scriptura: „…Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi…“ (1 Petru 1:18-20) Moartea lui Isus a fost o hotărâre cuprinsă în planul Său măreț şi nu putea fi schimbată, nici anulată. Iată ce găsim scris în Geneza 3:21: ,,Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei lui haine de piele și i-a îmbrăcat cu ele”. Hainele de piele a fost hotărârea lui Dumnezeu și nu a lui Adam. Hainele de piele erau un simbol al hotărârii lui Dumnezeu care prin Isus Hristos, Mielul înjunghiat, va îmbrăca goliciunea lui Adam cu haina mântuirii: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1: 29) 170

Moartea lui Isus nu a fost considerată de Dumnezeu ca o alternativă, dacă va fi nevoie; dacă nu va fi altă șansă, altă cale. Dumnezeu nu poate fi asemănat cu omul muritor, Dumnezeu nu poate fi afectat de nimeni și de nimic în lucrările Sale, numai de Sine Însuși, de aceea Luca declară: „Pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.“(Fapte 2:23) Moartea lui Isus a fost declarată de-a lungul tuturor veacurilor ca o binecuvântare pentru neamul omenesc. Moartea lui Isus este o ușă deschisă prin care se poate vedea slava lui Dumnezeu. Despre înaintașii credincioși este scris că: ,,..ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau sa fie urmate”. (1Petru 1:11) Moartea lui Isus este unitatea de măsură a dragostei lui Dumnezeu pentru lumea omenească: ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, …” (Ioan 3:16). Deci înseamnă că moartea lui Isus are o mare valoare, mai ales pentru faptul că în ea se manifestă puterea dragostei lui Dumnezeu. Prorocii au considerat-o extrem de importantă, de aceea ,,au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor și căutării lor stăruitoare.” (1 Petru 1:10) Moartea lui Isus este cu adevărat o taină a lui Dumnezeu și numai prin Duhul Adevărului putem înțelege valoarea tainelor ascunse în această lucrare a lui Dumnezeu. Nu fără însemnătate sunt scrise cuvintele Scripturii care zic: ,,De aceea, când intră în lume, El zice: ,,Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup. Atunci am zis: ,,Iată-Mă vin să fac voia Ta Dumnezeule. Prin aceasta voie am fost sfințiți noi, și anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna.” (Evrei 10:5-10) Voia lui Dumnezeu cu privire la venirea lui Hristos în lumea păcatului și a morții era pregătirea unui trup omenesc. Un trup omenesc supus păcatului și morții. Dumnezeu a pregătit acest trup şi cred ferm că pregătirea acestui trup a fost făcută potrivit cu voia, planul și înțelepciunea lui Dumnezeu. 171

Menționez că omul pământesc, prin natura sa umană, nu poate să vadă, să audă, să judece și să înțeleagă îndeajuns voia, planul și înțelepciunea lui Dumnezeu desfășurate în lucrările Sale. Fie dar ca bunătatea Tatălui Ceresc să ne călăuzească prin Duhul, să ne lumineze și în această lucrare a lui Dumnezeu referitoare la trupul și moartea lui Isus. Să luăm în considerare câteva texte care vorbesc destul de puternic despre pregătirea trupului lui Isus: ,Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr.” (Ioan1:14) Cuvântul menţionează că S-a îmbrăcat, după ce S-a dezbrăcat mai întâi de trupul de slavă, cu trupul omenesc pregătit de Dumnezeu, şi a locuit printre noi oamenii devenind unul dintre noi, potrivit Scripturii, care zice: ,,El, (Cuvântul) măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși na crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe Sine însuși (de chipul lui Dumnezeu) și-a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2:6-8) De asemenea, în altă parte, Scriptura zice: ,,Astfel dar, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe toți aceia care, prin frica morții, erau supuși robiei toată viața lor. Căci negreșit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminției lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului. Si prin faptul că El însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” (Evrei 2:14-18) Prorocul Isaia declară acest mare adevăr când spune: ,,El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea 172

nimic care să ne placă. Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. Totuși, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiţi …” (Isaia 53:2-12). Trupul pregătit de Dumnezeu trebuia să se asemene cu trupul omului adamic căzut în păcat și-n moarte. ,,Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. De asemenea, a fost voia lui Dumnezeu ca în acest trup să fie inclus tot neamul omenesc, toată rasa adamică căzută în păcat și-n moarte. Dumnezeu a judecat păcatul în firea, natura pământească, adică în trupul lui Isus care era de fapt de o fire, de o natură asemănătoare cu a păcatului. ,,Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Potrivit acestor afirmații care ne sunt amintite aici prin lumina Duhului, vedem că Dumnezeu, în planul voiei Sale, a hotărât ca trupul pregătit pentru Isus să fie supus slăbiciunilor și morții. Așadar cât privește trupul Său, Isus ar fi putut să păcătuiască ca oricare om pământesc, ca oricare fiu al lui Adam. Totuși iată ce se spune despre Isus referitor la trupul Său: ,,El n-a făcut păcat și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug”. Isus, spre deosebire de Adam a împlinit porunca Tatălui; El a umblat în ascultare, cu toate că putea să aleagă calea neascultării. Isus a prezentat în final trupul Său înaintea lui Dumnezeu ca o jertfă sfântă și curată, de un bun miros înaintea lui Dumnezeu. Trupul lui Isus a fost o jertfă sfântă, pentru că El a închinat, a supus, a dăruit întreg trupul Său lui Dumnezeu din dragoste. Trupul lui Isus a fost o jertfă curată înaintea lui Dumnezeu pentru că, prin Duhul Sfânt, Isus a biruit toate ambițiile, toate dorințele eului Său, toate gândurile Sale au fost făcute roabe ascultării de Dumnezeu Tatăl, așa cum El spunea: ,,…nu voia mea, ci în toate facă-se voia Ta.” Trupul lui Isus a fost o jertfă desăvârșită, completă, înaintea lui Dumnezeu pentru că nu a mai rămas nimic în natura Sa 173

pământească să nu fie biruit, închinat şi dăruit din dragoste lui Dumnezeu, Tatăl Său. Cu privire la El s-a împlinit ceea ce era profețit, şi anume că El trebuia sa fie Mielul fără cusur și fără prihană. Isus, în trupul Său, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit, El a suferit o împotrivire față de sine și față de păcat până la moarte, adică până când a biruit, pentru că și ,,El a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar fără păcat”. Isus, prin Duhul, a prezentat înaintea Tatălui un trup omenesc complet jertfit, complet înjunghiat, unde orice dorință, orice părere, orice gând, orice ambiție, orice voce, orice șoaptă, orice împotrivire, orice iubire de sine, toate roadele naturii pământești au fost complet omorâte și înlăturate. Dumnezeu a acceptat cu bucurie această jertfă și, prin ascultarea lui Isus, mulțimea omenească este considerată în stare de neprihănire după cum declară apostolul Pavel: ,,Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți (mulțimea omenească) au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulți (mulțimea omenească) vor fi făcuți neprihăniți.” (Romani 5:19) În acest trup al lui Isus a fost așezată vina și păcatul neascultării întregii lumi. Trebuie menționat faptul că în Isus, în trupul pregătit de Dumnezeu, este inclus tot neamul omenesc, așadar ce sa întâmplat lui Isus se întâmplă tuturor oamenilor, oriunde a ajuns Isus, ajung toți oamenii. Dumnezeu a așezat vina si păcatul omenirii in trupul lui Isus, ca prin ascultarea lui Isus, trupul păcatului să fie răstignit și astfel dezbrăcat de puterea lui, ca omenirea să nu mai fie roabă păcatului și morții. Odată ce Isus a ajuns pe muntele Golgota, întreaga omenire a ajuns pe muntele Golgota. Când trupul lui Isus a fost răstignit pe cruce, întreaga omenire a fost răstignită împreună cu El. ,,Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului. Am fost răstignit impreună cu Hristos și trăiesc (…) dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” Neamul omenesc nu numai că a fost răstignit împreună cu Isus, dar când Isus a murit, întreaga omenire, toți oameni au murit împreună cu Isus. „Căci dragostea lui Hristos ne strânge (adică ne pune împreună, ne strânge, ne adună împreună în unul singur, în 174

Isus) fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit.” (Rom. 6) Motivul pentru care a murit El pentru ei toți este ca ei să nu mai trăiască în continuare cum trăiau înainte, adică pentru ei înșişi, pentru natura pământeascaă, ci dacă au murit împreună cu Isus, să trăiască pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei, adică să trăiască o viață nouă, viața adusă prin învierea lui Isus. ,,El a purtat păcatele noastre in trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire, prin rănile Lui ați fost vindecați.” (1 Petru 2:24) Este important să menționez că Scriptura dovedește cu tărie moartea omului vechi, moartea lui Adam căzut în neascultare. Apostolul Pavel declară acest mare adevăr: ,,Tot astfel frații mei, prin trupul lui Hristos, și voi ați murit în ce privește Legea, ca să fiți ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți, și aceasta ca să aduceți rod pentru Dumnezeu.” (Romani 7:4) Răstignirea trupului lui Isus, potrivit Scripturilor, trece mult mai departe de granițele învățăturii răstignirii înlocuitoare, în care Isus a fost răstignit în locul omului păcătos, iar omul păcătos a rămas nerăstignit şi deci în deplină putere să păcătuiască în continuare. Tu vei alege să păcătuiești sau să te pocăești de faptele tale? Dragi cititori, dragostea lui Dumnezeu este mult mai mare decât poate înțelege mintea omului pământesc. Răstignirea trupului lui Isus este într-adevăr răstignirea omului vechi, adică răstignirea individului și a rasei umane. În trupul lui Isus, Dumnezeu consideră întreaga lume răstignită față de păcatul neascultării. Planul Calvarului continuă mai departe, înlăturând moartea odată pentru totdeauna a omului pământesc, adică a întregii omeniri. Deci moartea lui Isus nu este o moarte înlocuitoare, ci una care ne cheamă să murim împreună cu El. (Romani 6:5) Dacă un om oarecare comite fapte de crimă, odată dovedite faptele și judecate, omul acesta este osândit la moarte. Dar să presupunem că un bun prieten al acestui om cere judecătorului să moară el în locul omului vinovat de crimă. Să presupunem din nou că judecătorul acceptă cererea prietenului bun și acest prieten este osândit la moarte în locul omului vinovat. Aceasta este numita moarte înlocuitoare, unde prietenul bun moare în locul omului vinovat. Omul vinovat, în cazul acesta, rămâne mai departe 175

neschimbat, netransformat, rămâne mai departe în stare de a comite alte crime, viața lui continuă mai departe, patima și păcatul care era stăpân peste ființa lui rămîn mai departe să-l stăpânească, făcându-l să comită alte crime, chiar dacă prietenul lui bun i-a luat locul, murind în locul lui. Cu totul diferit este cazul în care vinovatul moare el însuși față de starea lui josnică, față de patimă și păcat, unde starea vieții vinovatului este adusă la sfârșit și îngropată în neputință pentru totdeauna, unde cel vinovat nu mai trăiește și toate faptele lui de crimă și de ocară au sfârșit pentru totdeauna. Dragii mei, moartea lui Isus este considerată de Dumnezeu mult mai mult decât o moarte înlocuitoare. Moartea lui Isus este moartea lui Adam cel pământesc, este moartea păcatului și a faptelor firii pământești din viața tuturor oamenilor. Apostolul Petru, prin Duhul, declară că suferința și moartea lui Isus trebuie să fie urmate de o slavă, o slavă ce era de fapt motivul suferințelor și morții Lui. Un părinte înțelept și iubitor ceartă pe copiii săi și-i corectează prin pedeapsă, dar toate acestea le face nu de dragul cerţii nici a pedepsei, ci mult de dragul slavei care urmează. În planul lui Dumnezeu, încă înainte de întemeierea lumii, erau așezate toate aceste lucruri privitoare la Isus. Nașterea, suferițele, răstignirea si moartea lui Isus, toate împreună trebuiau să fie urmate de o mare slavă. Dragii mei, această lucrare este lucrarea lui Dumnezeu! Cum este Dumnezeu așa sunt și lucrările lui! Toate lucrările Lui sfârșesc în slavă, în glorie, în victoria deplină a vieții și a bucuriei eterne. Dacă răstignirea lui Isus a fost răstignirea întregului neam omenesc, dacă moartea lui Isus a fost moartea tuturor oamenilor, ce reprezintă atunci învierea lui Isus? Este învierea lui Isus slava despre care vorbește apostolul Petru? Este învierea lui Isus motivul principal al răstignirii și al morții Sale? În moartea și învierea lui Isus se întâlnesc față-n față sfârșitul și începutul. Sfârșitul purtării chipului pământesc şi începutul purtării chipului ceresc. ,,Isus a murit din pricina fărădelegilor noastre, și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți”. (Romani 4:25). Și Învierea lui Isus este învierea noastră, a tuturor celor ce părăsesc lumea și păcatele și se întorc la Domnul Isus, primind viață, după cum zice Scriptura: ,,Pe voi care erați morți în greșelile voastre și în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viață 176

împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greșelile.” (Coloseni 2:13) ,,Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin Om a venit și învierea morților. Și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos.” (1Corinteni 15:21, 22) Întreaga omenire este reprezentată, este inclusă în primul și în al doilea Adam, potrivit celor scrise în 1 Corinteni 15:45-49. În limba greacă primul și întâiul reprezintă o singură persoană, adică omul pământesc. Al doilea și ultimul este o singură persoană, adică omul ceresc. Omul ceresc este al doilea om, dar să nu uităm faptul că între primul și al doilea nu a fost un alt Om. Omul ceresc fiind ultimul om arătă faptul că după al doilea om nu mai este nici un alt om, omul ceresc fiind al doilea și ultimul om. Omul dintâi este din pământ, pământesc, Omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc așa sunt toți oamenii veniți din sămânța lui, adică și ei sunt pământești. Cum este cel ceresc așa sunt toți oamenii veniți din sămânța Lui, din Cuvântului lui Dumnezeu, adică și ei sunt cerești. Și după cum bine știm că tot neamul omenesc a purtat chipul celui pământesc, tot așa tot neamul omenesc sau toți oamenii au chemarea să vină la pocăință și să se îmbrace în Hristos, ca astfel să purtăm chipul Celui ceresc. Dar mai întâi vine nu ce este ceresc, ci ceea ce este pământesc, ce este ceresc vine mai târziu. După cum toți oamenii au fost așezați de Dumnezeu în Adam cel pământesc și au fost deplin afectați de neascultarea lui, tot ce s-a întâmplat lui Adam cel pământesc s-a întâmplat de asemenea întregului neam omenesc. Când Adam a căzut în neascultare, tot neamul omenesc a căzut în neascultare împreună cu el, când Dumnezeu l-a izgonit afară din gradina Eden, tot neamul omenesc a fost izgonit din gradină împreună cu el. Tot așa toți oamenii au fost așezați de Dumnezeu în Adamul Cel ceresc, în Isus, şi datorită ascultării Lui, tot neamul omenesc a beneficiat de neprihănire. Când Isus a fost răstignit, tot neamul omenesc a fost răstignit împreună cu El, când Isus a murit, tot neamul omenesc a murit împreună cu El, iar pentru că Isus a înviat din morți, tot neamul omenesc va învia asemenea Lui. După cum toți oamenii morți în Adam gustă moartea, fiecare la rîndul lui, tot 177

așa toți oamenii înviați în Isus gustă învierea, adică viața, când se smeresc și caută pe Domnul, acceptându-L ca Mântuitor. Apostolul Pavel scrie fraților din Corint despre învierea lui Isus declarând că învierea lui Isus este în adevăr învierea morților şi apoi continuă zicând: ,,Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre.” (1Cor.15:17) Dragi cititori, valoarea suferințelor, a morții și a învierii lui Isus este mult mai mare decât am putut arăta în puținele cuvinte de mai sus. Valoarea și puterea suferințelor, a crucificării, a morții și a învierii lui Isus trece mult mai departe de granițele învățăturii de înlocuire care afirmă că Isus a suferit în locul nostru, a fost crucificat în locul nostru, a murit în locul nostru și a înviat în locul nostru, în timp ce noi, adică întreg neamul omenesc, toată sămânța lui Adam cel pământesc, am rămas tot sub puterea firii pământești, am rămas tot în păcatele noastre, tot în moartea noastră, iar acum depinde de noi dacă vrem sau nu să fim eliberați din păcat și moarte. Adevărul este că Isus nu a suferit pentru El însuşi, nu a fost crucificat pentru El, nu a murit și a înviat pentru El, ci toate acestea le-a făcut din dragoste pentru noi. După cum Adam cel pământesc nu a căzut în păcat și apoi în moarte în locul nostru, ci noi fiind în el am păcătuit împreună cu el și apoi am murit împreună cu el, tot așa nici Isus nu a murit și nu a înviat în locul nostru, ci noi fiind așezați de Dumnezeu în El, am murit împreună cu El și am înviat împreuna cu El. Aleluia! „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de 178

poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.“ (Rom. 6:5-14) Învierea lui Isus din morți este rodul binecuvântat al morții Sale pe crucea Calvarului. Fără moartea biruitoare a lui Isus nu putea să fie o înviere în viața nemuritoare. Numai cine a murit este izbăvit de păcat, mărturisește cu îndrăzneală apostolul Pavel. Asupra omului mort păcatul nu are putere, omul mort nu mai poate fi ispitit de Satan și păcatul nu se mai poate naște. Păcatul are putere asupra omului pământesc, atâta timp cât omul este în viața asta; când omul moare devine liber față de păcat, dar continuă să fie rob al morții și al Locuinței Morților, dacă nu s-a pocăit. Dacă a primit pe Isus, el va fi dus de îngeri în locul de odihnă pregătit de Isus, Domnul nostru. Moartea omului pământesc nu este o moarte biruitoare, moartea lui este o plată sau un rod al păcatului. Omul pământesc, omul păcătos nu poate niciunde și nicicând să se împotrivească sau să se elibereze de sub puterea morţii și a Locuinței morților. Când omul se naște în lumea celor muritori, Satan începe misiunea lui încă din primele zile ale omului nou născut. Misiunea lui Satan este ca prin veninul vorbelor și al șoaptelor lui înșelătoare, să ispitească, să provoace și chiar să forțeze omul în a umbla pe drumul neascultării, pe drumul păcatului. Când omul acceptă șoapta și minciuna înșelătoare a lui Satan, atunci păcatul ia ființă, atunci păcatul se naște în ființa omului. Odată păcatul înfăptuit, odată ce păcatul s-a născut prin viclenia și ispita adusă de Satan, moartea vine ca un soldat înarmat și leagă ființa umană cu legăturile stăpânirii ei. ,,Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului, și păcatul, odată înfăptuit, aduce moartea. Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” (Iacov 1:12,14,15) Moartea lui Isus a fost și este mult diferită de moartea oricărui alt om. Isus a fost și rămâne singurul om care a răbdat ispita chiar până 179

în ultima clipă a morții; Isus a fost judecat și El este singurul om care a fost găsit bun, El este primul rod al vieții, El este primul om care a primit cununa vieții. Moartea lui Isus a fost încununată cu biruință: biruință asupra lui Satan, biruință asupra păcatului și biruință asupra omului vechi, omul păcătos. Isus a răbdat ispita. Puterea întunericului acționează asupra omului după o rânduială îngăduită de Dumnezeu. Puterea întunericului acționează asupra omului sub trei forme diferite, cunoscute în Scripturi sub numele de domnii, stăpâniri și puteri. Întotdeauna prima acțiune asupra omului vine din partea lui Satan, din partea domniei lui. A doua acțiune asupra omului este acțiunea stăpânirii păcatului, şi a treia acțiune asupra omului este puterea morții. Fără un Satan ispititor păcatul nu se poate naște, fără păcat moartea nu are putere asupra omului. În grădina Edenului șarpele ispititor a fost cel care a intrat în acțiune. Odată ce omul nu a rezistat, odată ce omul a acceptat șoapta otrăvitoare a șarpelui, păcatul neascultării s-a născut în ființa omului, iar când păcatul a fost născut, adică înfăptuit, nemiloasa moarte a legat omul cu legăturile trecătoare ale timpului și l-a înstrăinat departe de cununa vieții. Moartea omului este o dovadă netăgăduită a neascultării lui. După cum viața este rodul pomului Vieții, tot așa moartea este rodul pomului cunoștinței binelui și a răului. Moartea este consecinţa umblării omului pe drumul neascultării de porunca lui Dumnezeu. Moartea omului este dovada unui om înfrânt, a unui om biruit, moartea omului nu reflectă nici măcar puțină bucurie. Mult, foarte mult diferită, a fost moartea lui Isus. Încă de la nașterea Sa, Isus a fost vizitat continuu de puterea întunericului. Satan a folosit toate metodele lui, toate armele sofisticate, toți experții lui, Satan s-a folosit de toate păcatele omenirii ca de nişte săgeți otrăvitoare trimise înspre ființa lui Isus. Prin toate a încercat, cu toate s-a luptat, pe toate le-a adunat, de toate s-a folosit, uneori una câte una și adesea de mai multe odată, dar Isus a biruit ispita. După rânduiala așezată de Dumnezeu, Satan trebuia de prima dată să ispitească, să convingă, să corupă, să forțeze pe Isus să accepte măcar una din șoaptele vrăjitoriei lui, pentru ca păcatul să se poată naște în ființa Lui. Așadar păcatul și moartea stăteau la pândă, așteptând cu nerăbdare rezultatul vicleniei lui Satan. 180

Suferința, împotrivirea și răbdarea lui Isus au fost puternic dovedite încă de la nașterea Sa. După cum vechiul Israel depindea de biruința sau înfrângerea tânărului David în lupta cu Goliatul filistenilor, tot așa de biruința sau înfrângerea lui Isus în lupta Sa cu vechiul șarpe depindea acum întreaga omenire. Rezultatul lui Isus urma să fie rezultatul întregii omeniri. În lupta aceasta, în cea mai mare luptă din istoria omului, dacă Isus ar fi fost înfrânt de ispită, dacă ar fi făcut un singur pas greșit, numai o mică abatere de la porunca Tatălui, prin aceea mică abatere păcatul ar fi stăpânit în continuare, iar moartea şi-ar fi pus pecetea peste generațiile de oameni din veacurile viitoare. Dar Isus, care reprezenta prin hotărârea Tatălui tot neamul omenesc, a rămas nemișcat, neînvins de ispita lui Satan, şi atunci păcatul și moartea nu mai au nicio putere asupra omenirii. Dragi mei cititori, dragi prieteni, suferința, împotrivirea și răbdarea lui Isus în nemăsurata Lui dragoste față de omenire nu se pot descrie îndeajuns, eu cel puțin nu găsesc cuvinte vrednice care să poarte în ele pe deplin puterea dragostei lui Dumnezeu arătată în Isus Hristos, Fiul Său. Apostolul Ioan aminteşte cuvintele lui Isus acolo unde El vorbește despre iubirea lui Dumnezeu față de omenire: ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea …” (Ioan 3:16). Cât de mult? Cât de mare a fost şi este iubirea Lui? Cât de departe a mers și merge iubirea Lui? Când se termină sau când se va termina iubirea Lui? Cât de puternică a fost și este iubirea Lui? Isus continuă felul Lui tainic de vorbire şi zice: ,,Că a dat pe singurul Lui Fiu…” Dumnezeu, în calitate de Părinte, în calitate de Tată, avea un singur Fiu. După rânduiala lui Dumnezeu, dacă un tată are mai mulți fii, se extinde, se multiplică, se învestește în fiecare fiu într-un fel diferit, în așa fel că fiecare fiu reflectă o anumită parte a fiinţei tatălui investită în el. Dar un tată care are un singur fiu se extinde, se multiplică, se învestește total în singurul lui fiu. Singurul lui fiu este singura lui expresie, este singura lui oglindire, este singura dovadă vizibilă a chipului și a asemănării lui. Oriunde este fiul, acolo este tatăl, oricine vede pe fiul vede chipul și asemănarea tatălui. Dacă tatăl acesta ar pierde pe singurul lui fiu, atunci tatăl rămâne limitat, rămâne fără nici o cale de extindere. Numele, caracterul, chipul și asemănarea lui rămân necunoscute în scurt timp. Eu cred că la 181

aceasta se referă cuvintele spuse de Isus când a zis: ,,Că a dat pe singurul Lui Fiu”. Iubirea lui Dumnezeu față de lume a fost atât de mare, încât Tatăl, cuprins de focul fierbinte al iubirii, trimite pe singurul Lui Fiu, adică trimite tot ce are, adică se trimite pe Sine însuși. Dumnezeu Tatăl nu trimite o anumită parte, o anumită măsură a caracterului Său, o anumită măsură a chipului și a bunătății Sale. Când trimite pe Singurul Lui Fiu trimite plinătatea dragostei Sale, trimite toate comorile și bogățiile ființei Sale. În această unică aventură a iubirii Sale se trimite pe El însuși pentru ca toți, oricine şi de oriunde, crezând în Fiul Său, să nu piară, ci să aibă, să primească viața veşnică! Aleluia! Este adevărat că prin neascultarea unui singur om toți oamenii au căzut victimă păcatului și morții. Și este foarte adevărat că prin ascultarea unui singur Om toți oamenii sunt eliberați de sub puterea păcatului și a morții și sunt declarați neprihăniți. Primul om, Adam, nu a purtat povara unor oameni vinovați și păcătoși, el nu a luptat până la sânge în lupta lui împotriva păcatului. El nu a biruit ispita, el nu a depus nici o împotrivire, nici o suferință, dimpotrivă noi toți purtăm în ființele noastre rodul neascultării lui. Al doilea Adam, adică Omul Isus, spre deosebire de primul Adam, a fost de la începutul Lui nevinovat și nu a adus omenirii nici o povară. Povara grea, neascultarea si păcatul atât de felurit al întregii omeniri au fost așezate de Dumnezeu pe umerii singurului Lui Fiu. Isaia declara acest adevăr când zicea: ,,Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre (…) Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53: 5-6) Dragi cititori, este foarte posibil ca fiecare om să fi fost frământat de vre-un anumit gând, de vreo anumită dorință sau poftă măcar o dată în viață. Sub presiunea diferitelor visuri, gânduri, șoapte, dorințe sau pofte, oamenii se îmbolnăvesc, nu mai au poftă de mâncare şi mulţi chiar cad victimă bolilor, pierzându-şi viața. Iată ce scrie Daniel despre o asemenea întâmplare: ,,Și în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur și de argint, pe care le luase tatăl său Nebucadnețar din Templul de la Ierusalim, ca sa bea cu ele împăratul și mai marii lui, 182

nevestele și țiitoarele lui (…) În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om și au scris, în fața sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână care a scris. Atunci împăratul a îngălbenit, și gândurile atât l-au tulburat, că I s-au desfăcut încheieturile şoldurilor, și genunchii I s-au izbit unul de altul. Toți înțelepții împăratului au intrat, dar n-au putut nici să citească scrisoarea, nici s-o tălmăcească împăratului. Din pricina aceasta împăratul Belșațar s-a înspăimântat foarte tare, fața I s-a îngălbenit, și mai marii lui au rămas încremeniți.” (Daniel 5: 2-9) Când povoara frământărilor, mulțimea gândurilor și toată murdăria poftelor tuturor oamenilor din toate veacurile au fost așezate pe umerii trupului lui Isus, și când vicleanul șarpe a luat fiecare păcat în parte, fiecare vină, poftă, cuget și gând și le-a trecut ca într-un film prin fața minții și a sufletului lui Isus, producându-I un nesfârșit chin, o nesfârșită tulburare, Domnul se îngrozește și se roagă Tatălui Ceresc zicând: ,,Tată dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26:39) Dragul meu prieten, păcatul meu, păcatul tău, vina și gândurile mele murdare, vina și gândurile tale murdare au lovit cu putere în ființa iubirii și a dragostei lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care a profețit Isaia. El era STRĂPUNS din cauza păcatelor noastre, El era ZDROBIT din cauza fărădelegilor noastre. Iată suferința lui Isus, iată cum a răbdat El ispita. Și toate acestea le-a făcut pentru noi, căci ne-a iubit. Așa a fost viața lui Isus, o viață dăruită, o viață care nu era a Lui, viața Lui a fost să împlinească deplin voia Tatălui. Drumul crucii lui Isus este încununat de biruință, El se ridică din nou, prin puterea Duhului Sfânt, ori de câte ori este doborât în țărână. El se ridică biruitor din lupta și ispita felurită a pustiei, El caștigă neuitata luptă și chinul morții din grădină Gheţimani. Ajuns la locul crucificării, Isus este obosit. Fruntașii veacului aceluia nu au cunoscut secretul și taina acestei împliniri a lui Isus prin crucificare, nu-i știau rezultatul, dacă ar fi descoperit taina crucificării lui Isus şi a morţii Lui, nu ar fi răstignit pe Domnul Slavei. Știm cu toții că Isus nu a putut fi biruit nici în ispitirea din pustie, unde Satan i-a oferit toate împărățiile lumii, unde I s-a oferit 183

împlinirea misiunii pe o cale scurtă; într-o clipă ar fi putut deveni Împaratul lumii, Salvatorul lumii, doar printr-o mică și foarte rapidă închinare înaintea lui Satan. Știm că Isus Hristos n-ar fi putut birui nici în Grădina Ghetsimani, unde Satan a torturat mintea și sufletul Său, frământându-L până la sudori cu picături ca de sânge, coborându-L până la porțile morții. Satan a încercat să convingă pe Isus că Dumnezeu ar acepta schimbarea paharului, că Dumnezeu iubește pe Fiul îndeajuns ca să-I pregătească un alt pahar, mai ușor, și că putea să-și împlinească misiunea chiar acolo în grădină, fără să mai deranjeze gloata și mulțimea Ierusalimului. Ajuns în final și ridicat pe cruce, Isus este ținta celor mai iscusite duhuri rele, aici este armata de elită, guvernul împărăției lui Satan, o ceată mare de nelegiuiți, niște câini, o mulțime de tauri, niște tauri din Basan. Se părea că de la început Satan avea un plan, și totul decurgea după planul făurit cu toată viclenia și șiretenia lui. Dar mai târziu, când totul se apropia de sfârșit și Isus a rămas ca Muntele și ca marea Stâncă a lui Dumnezeu nemișcată și neînfricată în fața valurilor oceanului atât de tulburat, da, atunci toată gloata, fiecare în felul lui, fiecare cu arma lui, se aruncară ca un leu care sfâșie și răcnește asupra trupului istovit al lui Isus. Satan, care nu putea să înțeleagă deplin gândurile și planul voii lui Dumnezeu, consideră drumul crucii lui Isus o alegere nu prea nimerită, o alegere făcută în pripă, o alegere negândită, o alegere personală a lui Isus, o alegere care putea fi îmbunătățită sau chiar schimbată. Până şi aici, pe crucea Golgotei, Satan folosește toate armele arsenalului său pentru a clătina măcar puţin mersul atât de sigur și umblarea lui Isus pe drumul ascultării. Armata Satanei începe violent din grădina Ghetsimani, ,,Pe când vorbea El încă, iată că a venit o gloată. Și cel ce se cheama Iuda, unul din cei doisprezece, mergea în fruntea lor(…) Isus a zis apoi gloatei sau cetei care era formată din preoții cei mai de seamă, căpeteniile străjerilor templului și bătrânilor, care venisera împotriva Lui: ,,Ați ieșit după mine ca după un tâlhar, cu săbii și cu ciomege? În toate zilele eram cu voi în Templu, și n-ați pus mâna pe Mine. Dar acesta este ceasul vostru și puterea întunericului.” (Luca 22: 47-53). Gloata aceasta condusă personal de Satan, cât și de ostașii romani și chiar de tâlhari, toți ameţiți de veninul otrăvitor al lui Satan, călăuziți de cele mai de seamă duhuri, toată puterea firii 184

pământești, toată puterea întunericului, sunt adunați aici la locul execuției lui Isus. Păcatul neascultării, cu tot rodul lui, rodul tuturor generațiilor din toate veacurile, vina și nelegiuirea întregului neam omenesc sunt transformate în săgeți otrăvitoare, sunt transformate în strigăte sălbatice, în șoapte chinuitoare. Era păcatul meu, păcatul tău; eram și noi atunci acolo. La urletul disperatului Satan, toată oștirea vinovată trimite mulțimea săgeților ei care, venind din toate direcțiile pământului, lovesc adânc în trupul Mielului lui Dumnezeu. Trecătorii își băteau joc de El, dădeau din cap și ziceau: ,,Tu care strici Templul și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-Te pe Tine însuți! Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!” Preoții cei mai de seamă împreună cu cărturarii și bătrânii, se unesc și ei în meschinul joc: ,,Pe alții I-a mântuit iar pe Sine nu se poate mântui! Dacă este El Impăratul lui Israel, să se coboare acum de pe cruce și vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește. Căci a zis: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu! Tâlharii care erau răstigniți împreună cu El, Îi aruncau aceleași cuvinte de batjocură.” (Matei 27:39-44) Dragii mei, Mielul lui Dumnezeu era mult diferit de mieii oamenilor. Un miel firesc nu este dotat cu arme să lovească, el nu are putere îndeajuns să se apere, dar Mielul lui Dumnezeu avea toată puterea să lovească, să se apere, după cum El însuşi declară: ,,Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri”? (Matei 26:53). Însă, cu toate că avea putere și avea pe Tatăl de partea Lui, se lupta cu El însuși să ,,nu răspundă cu batjocuri când era batjocorit, și când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului Judecator”. Isus privea țintă spre bucuria care I-a fost pusă înainte pentru a împlini voia Tatălui și pentru că ne-a iubit, a rămas nebiruit, a rămas nemișcat din drumul ascultării. Isus a fost ispitit în toate dar a rămas fără de păcat. Ajuns la capăt de drum, Isus nu mai arăta a om, era așa de schimonosit că îți întorceai fața de la El. După închipuirea unora se părea că Satan Îl ispitea și prin mulţimea întrebărilor care băteau la poarta minții Sale: „Ce știi Tu despre moarte? Ce ştii Tu despre Locuinţa Morților? Cine a evadat vreodată din Locuința Morților? Cum poți Tu să ştii că Tatăl Tău te va izbăvi din neînduplecata Locuință a Morților? Nu mai risca, este 185

timpul Tău. Fii înțelept, coboară-te de pe cruce, arată-ți puterea, fă-ți un nume și noi toți vom crede în Tine.” Cu cât trupul lui Isus slăbea și se apropia de porțile morții, cu atât mai mult Duhul Lui ridica deasupra jertfei și deasupra lemnului de blestem, pe care era bătut în cuie, Steagul Biruinței vestit de Dumnezeu prin gura tuturor profeților. Isus, în marea bucurie, privea acum dincolo de granițele morții, și strigătul Său anunță că a ,,plătit pe deplin”, El vede de-acum sămânța de urmași, o nouă generație de oameni care urmau să se pocăiască. Împărăția lui Satan este zguduită din temelii, se clatină, tronul vicleniei lui se prăbușește, locul lui nu mai este un loc de guvernare, nu mai este un loc de stăpânire. Privind spre Tatăl, inundat de bucurie, Isus a strigat cu voce plină un strigăt ce răsună, un strigăt nou, o veste bună: ,,S-a isprăvit” . Acest cuvânt în limba greacă ar fi ,,tetelestai” care înseamnă, după cum am mai spus, plătit pe deplin: – pentru gândurile necurate s-a vărsat sânge din fruntea și din capul Domnului Isus; –pentru lucrul păcătos al mâinilor murdare s-a vărsat sânge din palmele străpunse de cuie ale Domnului Isus; –pentru umbletele în întunericul păcătoșeniei umane s-a vărsat sânge care să le spele, s-a vărsat sânge din găurile făcute în picioarele Domnului Isus; așa că s-a plătit pe deplin:

S-a terminat necazul, Satan nu mai domnește, păcatul nu-și mai găsește locul, căci Mielul a fost găsit fără vină. Așa sfârșește drumul trasat de Dumnezeu, aici se pune steagul, aici este salvarea în biruința jertfei Fiului lui Dumnezeu. Satan a fost deplin învins, el nu a reușit să convingă pe Isus, el nu a reușit să penetreze iubirea lui Isus. Aici, în fața crucii, Satan privește tulburat, e greu să înțeleagă că veacul lung al nopții s-a terminat aici. Se apropie de cruce, de trupul lui Isus și vede cum o ușă se deschide acum, se uită plin de spaimă în vremuri viitoare și vede o lume nouă, o lume de lumină, o lume necoruptă, o lume fără vină. Aici, în fața crucii, Satan se lămurește, vorbește acum în șoaptă, mai mult pentru sine: ,,Isuse Tu ești 186

Hristosul ce trebuia să vină, accept că Tu ești fără vină, trecutul este al meu, iar viitorul îți aparține.” Satan umbrit de trupul lui Isus, se-ntoarce și privește la veacul din trecut, la vremurile de slavă, de generații multe de care îl lega inima, atâția împărați, atâția regi și sfetnici ce nu-l mai băgau în seamă. El se întoarce spre vremurile trecute, dar privește şi spre vremurile ce vin şi vede doar lumină, lumina ce răsare, adusă de Soarele Dreptăţii. Sfârșitul și începutul, trecutul și viitorul se întâlnesc la cruce. Aici e taina mare a dragostei divine: dacă Satan a pierdut generația viitoare, generația seminţiei lui Isus, el ar fi fost mulțumit să stăpânească peste generațiile de oameni născuţi înaintea venirii lui Isus, peste generațiile și sămînţa lui Adam, generațiile omului vechi. Dar când le-a căutat nu mai erau în trecut, ele toate au fost așezate de Dumnezeu în trupul lui Isus. Generațiile omului vechi au fost răstignite împreună cu Isus, iar acum şi aici, in faţa crucii, ele erau moarte împreună cu Isus. Aici Satan a fost dezbrăcat de puterea lui, aici păcatul a fost ridicat și pus în mormântul uitării pentru totdeauna. În iubirea Lui, Isus ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său. (Apoc. 1:5) În primul rând, moartea lui Isus este jertfa vie adusă de bună voie lui Dumnezeu; cu ea a împăcat dreptatea care cerea moartea pentru păcat, moartea omenirii păcătoase. Salvarea păcătoșilor a adus-o Tatăl, trimițind în lume pe Fiul Său ca să moară. Moartea Lui a fost o jertfă sfântă, o jertfă complet dăruită ascultării de porunca lui Dumnezeu. El a avut o viață fără de păcat, fără vină, fără pată, o viață jertfită și dăruită lui Dumnezeu din curată dragoste, de bună voie, cu plăcere. În al doilea rând, din partea omenirii, moartea lui Isus a fost moartea omului vechi odată pentru totdeauna. Trupul păcatului, prin moartea lui Isus, a fost complet dezbrăcat de puterea lui. De aceea Pavel ne sfătuiește să nu mai păcătuim: ,,Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de păcat, și vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos Domnul nostru. Deci,păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, și să nu mai ascultați de poftele lui .”(Romani 6:11-12) Toată viața, toată activitatea, toată suferința, împotrivirea și răbdarea lui Isus în fața celui rău, răstignirea și moartea Lui, au fost prezentate înaintea tribunalului suprem al lui Dumnezeu. Şi după ce 187

a fost judecat, analizat, cântărit și apreciat, a fost găsit vrednic să primească Cununa Vieții. Aleluia! ,,Și unul din bătrâni mi-a zis: Nu plânge, iată că Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele șapte peceţi ale ei. Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii și între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat și avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul(…) Și cântau o cântare nouă și ziceau: vrednic ești Tu să iei cartea și să-I rupi pecețile: căci ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu săngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod si de orice neam (…) Ei ziceau cu glas tare: vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!.” (Apoc. 5:5-12) Dacă moartea lui Isus este rodul ascultării și a biruinței Sale, învierea lui Isus este răspunsul, este puterea dreptății lui Dumnezeu, este semnul de netăgăduit unde Dumnezeu, prin jertfa lui Isus, consideră tot neamul omenesc în drepturi depline pentru moștenirea vieții veșnice. În schimb, nu toți oamenii ascultă de voia lui Dumnezeu, atunci cei ce nu ascultă rămân în moartea adamică, în păcat. Pavel ne spune că ,,Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voiește ca toți oamenii să fie mântuiți, și să vină la cunoștința adevărului.” (1Tim. 2:4) Moartea lui Isus este puterea dragostei lui Dumnezeu, iar învierea lui Isus este puterea dreptății lui Dumnezeu: ,,Cel ce a înviat din morți pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, și a înviat din pricină că am fast socotiți neprihăniți.” (Rom. 4:24-25) Aleluia! 188

„ŞI NU VREŢI SĂ VENIŢI LA MINE, CA SĂ AVEŢI VIAŢA!” (Ioan 5:40) Intenţionez prin aceste rânduri să dezvolt, după puterea dată mie și pe înțelesul celor ce vor citi, acest verset enunțat mai sus. De obicei, când se ia acest text, se împarte astfel: -în primul rând omul are o voinţă, -în al doilea rând el este complet liber, -în al treilea rând oamenii trebuie să fie dornici să vină la Hristos, altfel ei nu vor fi mântuiţi. Se ştie că voinţa, fiind ceva secundar, este direcţionată de înţelegere, mişcată de motivaţie, şi călăuzită de alte părţi ale sufletului. Libertatea nu poate aparţine voinţei mai mult decât ponderabilitatea poate aparţine electricităţii. Sunt lucruri complet diferite. Martin Luther afirma puternic şi categoric: „Dacă vreun om atribuie ceva, cât de neînsemnat, voinţei libere a omului pentru mântuirea sa, nu cunoaşte nimic despre har şi nu L-a cunoscut pe Isus Hristos aşa cum trebuie.” Ar putea părea un sentiment nemilos; dar cel ce crede în sufletul lui că omul se întoarce la Dumnezeu prin voinţa lui liberă nu putea fi învăţat de Dumnezeu, fiindcă unul din primele principii pe care le-am învăţat când Dumnezeu a început să lucreze în noi, este acela că noi nu avem nici voinţa nici puterea şi că El ni le dă pe amândouă, că El este „Alfa şi Omega” în mântuirea oamenilor. •

Fiecare om este mort, fiindcă se spune: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” • Există viaţă în Isus Hristos: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” • Există viaţă în Hristos Isus pentru toţi cei ce vin să o primească: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!”, indicând că toţi care vin vor avea viaţa. • Aici se află esenţa textului, şi anume că nici un om nu va veni vreodată prin natura lui la Hristos, fiindcă textul spune: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” 189

În primul rând, cu toţii suntem, prin natura noastră, din punct de vedere legal, morți. „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” a spus Dumnezeu lui Adam; şi chiar dacă Adam nu a murit fizic în acel moment, el a murit din punct de vedere legal, adică el a fost socotit mort. Imediat ce la tribunal, judecătorul pronunţă sentinţa, din punctul de vedere al legii acuzatul este considerat mort. Deşi poate abia după o lună el este adus pe eşafod pentru a suporta sentinţa, totuşi legea îl priveşte ca pe un mort. Pentru el este imposibil să mai facă ceva. Nu poate moşteni nimic, nu poate lăsa ceva prin testament, el nu este nimic, este un om mort. Sistemul legal îl consideră mort. Dacă sunt alegeri, nu i se cere votul, fiindcă este considerat mort. Este închis în celula lui, dar este mort. Ah! Şi voi, păcătoşilor ce nu aţi avut niciodată viaţă în Hristos, voi sunteţi în viaţă acum doar datorită unei amânări a sentinţei, dar ştiţi voi că din punct de vedere legal sunteţi morţi? Ştiţi că Dumnezeu vă consideră astfel, că în ziua în care părintele vostru Adam a atins fructul şi când voi înşivă aţi păcătuit, Dumnezeu, Judecătorul cel Veşnic v-a condamnat? Vorbiţi mult despre poziţia voastră, despre bunătatea şi moralitatea voastră, dar unde sunt acestea? Scriptura spune că „aţi şi fost judecaţi.” Tu nu trebuie să aştepţi să fii condamnat în ziua judecăţii, aceea va fi executarea pedepsei, tu „ai şi fost judecat”. În momentul în care aţi păcătuit, numele voastre au fost scrise în cartea neagră a dreptăţii; fiecare om a fost atunci condamnat la moarte de Dumnezeu, dacă nu a fost găsit un substitut pentru păcatele lui, în persoana lui Hristos. Ce ai gândi dacă ai merge la închisoare şi l-ai vedea pe acuzat stând în celula sa râzând şi plin de voie bună? Ai spune: „Omul acesta este nebun fiindcă este condamnat şi urmează a fi executat; şi cu toate acestea, el este bine dispus.” Ah! Şi ce nebun este omul firesc, care deşi este condamnat, trăieşte în distracţie şi voioşie! Credeţi voi că sentinţa lui Dumnezeu nu are nici o urmare? Crezi tu că păcatului tău ce este scris pe stânci cu o peniţă de fier nu îi urmează ceva groaznic? Cuvântul lui Dumnezeu a spus că tu eşti deja condamnat. Dacă ai putea simţi acest fapt, dulcea cupă a bucuriei tale ar deveni amară; dansul tău ar înceta, râsul tău ar fi înăbuşit de suspin dacă ţi-ai aduce aminte că tu eşti deja condamnat. 190

Cu toţii ar trebui să plângem, dacă ne-am pune pe suflet faptul că în ochii lui Dumnezeu nu avem viaţă prin natura noastră; de fapt suntem indiscutabil condamnaţi; suntem socotiţi morţi şi acum, în noi înşine, în ochii lui Dumnezeu suntem la fel de morţi ca şi cum am fi aruncaţi în iad chiar acum; suntem condamnaţi de păcat, dar încă nu suferim pedeapsa pentru el, dar ea este scrisă împotriva noastră, iar noi suntem morţi din punct de vedere legal, şi nici nu putem găsi viaţă, dacă nu găsim viaţă legală în persoana lui Hristos; dar despre aceasta vom vorbi mai târziu. În afară de a fi morţi din punct de vedere legal, suntem morţi și spiritual. Iar sentinţa nu a fost trecută doar în carte, ci şi în inimă; a intrat în conştiinţă, a operat asupra sufletului, a raţiunii, a imaginaţiei, asupra întregii fiinţe. „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” nu s-a împlinit doar în darea sentinţei, ci şi în Adam s-a întâmplat ceva. La fel ca atunci când într-un anumit moment trupul acesta va muri, sângele se va opri, pulsul va înceta şi plămânii nu vor mai respira, tot aşa, în ziua în care Adam a mâncat fructul interzis, sufletul lui a murit; imaginaţia lui şi-a pierdut puterea de a ajunge până la lucrurile cereşti şi de a vedea cerul, voinţa lui şi-a pierdut puterea de a alege ce este bine, raţiunea lui şi-a pierdut capacitatea de a judeca între bine şi rău cu hotărâre şi infailibilitate, deşi s-a păstrat ceva în conştiinţă; memoria i-a devenit pătată, predispusă la a reţine lucruri rele şi a lăsa lucrurile drepte spre uitare; orice putere a lui a încetat în raport cu vitalitatea sa morală. Bunătatea era vitalitatea forţelor lui, aceasta s-a îndepărtat. Virtutea, sfinţenia, integritatea reprezentau viaţa omului, dar când acestea nu au mai fost, omul a devenit mort. Iar acum, din punct de vedere spiritual, oamenii sunt „morţi în greşelile şi în păcatele” lor. Şi sufletul este tot atât de mort în omul firesc, pe cât este un corp neînsufleţit ce este aşezat în mormânt; el este fără îndoială mort, nu doar metaforic vorbind, fiindcă Pavel nu vorbeşte în metafore atunci când afirmă „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre,” şi „măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).” Dar dragi ascultători, aş dori să pot predica inimilor dumneavoastră despre acest subiect. A fost destul de neplăcut când am descris moartea ca fiind socotită asupra tuturor, dar acum vorbesc despre moarte ca având loc cu adevărat în inimile voastre. Acum nu mai sunteţi ce aţi fost odată, nu mai sunteţi ce aţi fost în 191

Adam, nu sunteţi nici măcar aşa cum aţi fost creaţi. Omul a fost făcut curat şi sfânt. Voi nu sunteţi fiinţe perfecte aşa cum se laudă unii, sunteţi total căzuţi, v-aţi depărtat de pe cale, aţi devenit depravaţi şi murdari. Oh! Nu ascultaţi cântecul de sirenă al acelora care vă vorbesc despre demnitatea voastră morală şi despre marea voastră putere în ce priveşte mântuirea. Nu sunteţi perfecţi. Acel mare cuvânt „ruină” vă este scris pe inimi, şi moartea este imprimată pe duhul vostru. Să nu crezi, o, omule moral, că tu vei putea sta înaintea lui Dumnezeu prin moralitatea ta, fiindcă tu nu eşti decât un corp îmbălsămat în legalism, un cadavru înveşmântat în haine fine, dar putred în faţa lui Dumnezeu. Şi să nu crezi tu, posesor al unei religii fireşti că prin propria-ţi putere poţi fi primit înaintea lui Dumnezeu! Oh, omule! Tu eşti mort! Şi poţi aranja un mort cât vrei de frumos, nu ar fi decât o solemnă bătaie de joc. Să luăm ca exemplu regina Cleopatra. Puneţi-i coroana pe cap, îmbrăcaţi-o în veşmintele regale, aşezaţi-o pe tron, şi cu toate acestea, ce fior rece te străbate atunci când treci pe lângă ea. Ea este frumoasă acum, chiar şi moartă, dar ce oribil este să stai alături de o persoană moartă, chiar şi de o regină onorată pentru frumuseţea ei maiestuoasă! Şi tu poţi fi maiestuos în frumuseţea şi bunătatea ta, poţi fi amabil şi simpatic; îţi pui coroana sincerităţii pe cap şi porţi toate veşmintele integrităţii. Oh, omule, dar dacă nu te-a înviat Dumnezeu, dacă Duhul nu a lucrat la sufletul tău, tot aşa cum un cadavru rece îţi este ţie repingător, la fel de respingător eşti tu în ochii lui Dumnezeu. Tu nu ai alege să trăieşti alături de un cadavru care să stea la masă cu tine; nici lui Dumnezeu nu-i place ca tu să fii mort în faţa Sa. El este mâniat pe tine în fiecare zi fiindcă tu eşti în păcat, eşti mort. Oh, crede aceasta, meditează la acest fapt, însuşeşte-ţi-l fiindcă nimic nu este mai adevărat decât faptul că tu eşti mort, atât spiritual cât şi legal. Faptul acesta este scris pe inimi şi moartea este imprimată pe duhul vostru. Al treilea fel de moarte este sfârşitul celorlalte două. Este moartea veşnică. Este executarea sentinţei legale, este sfârşitul morţii spirituale. Moartea veşnică este moartea sufletului; are loc după ce trupul a fost pus în mormânt, după ce sufletul s-a depărtat de la el. Dacă moartea legală este groaznică, aceasta se datorează consecinţelor 192

sale, iar dacă moartea spirituală este cumplită, aceasta se datorează urmărilor sale. Cele două feluri de moarte despre care am vorbit sunt rădăcinile, iar moartea care va urma este floarea acestora. Oh! Dacă aş avea cuvinte să pot încerca să vă descriu ce este moartea veşnică! Sufletul vine în faţa Creatorului său, se deschide cartea, se pronunţă sentinţa, cuvintele „depărtaţi-vă, blestemaţilor” zguduie universul şi fac ca stelele să se întunece la încruntarea Creatorului, iar sufletul se depărtează spre adânc, unde va locui împreună cu alţii în moartea veşnică. Oh! Şi ce groaznică este condiţia lui acum! Patul său este un pat de flăcări, peisajele pe care le vede sunt scene de crime, care îi înspăimântă duhul, sunetele pe care le aude sunt ţipete stridente, gemete, suspine, vaiete. Tot ce cunoaşte trupul sunt chinurile unor mizerabile dureri! Are un vaiet de nedescris, o mizerie totală. Sufletul priveşte în sus; speranţa a murit, nu mai există; priveşte în jos cu groază şi teamă; sufletul îi este cuprins de remuşcări; priveşte în dreapta, zidurile de netrecut ale morţii îl ţin înăuntrul graniţelor torturii; priveşte în stânga, iar acolo, meterezele în flăcări interzic scara de scăpare chiar şi unei presupuse evadări. Priveşte înlăuntrul său căutând acolo mângâiere, dar în suflet i-a intrat un vierme care îl roade. Priveşte de jur-împrejur, nu are nici un prieten care să-l ajute, pe nimeni care să îl mângâie, ci doar o mulţime de izvoare ale suferinţei. Nu cunoaşte speranţa eliberării; aude cheia veşnică a destinului întorcându-se în încuietoarea groaznicei sale celule şi l-a văzut pe Dumnezeu luând acea cheie şi azvârlind-o în adâncimile veşniciei pentru a nu mai fi găsită niciodată. Nu mai speră; nu cunoaşte scăpare; nu crede în eliberare; îşi doreşte moartea, dar moartea este un duşman prea mare pentru a fi acolo; aşteaptă ca non-existenţa să îl înghită, dar această moarte veşnică este mai rea decât distrugerea. Îşi doreşte exterminarea la fel cum cel care trudeşte îşi doreşte Sabatul; doreşte să fie înghiţit de nimicnicie tot aşa cum un sclav la galere tânjeşte după libertate, libertate care nu vine, el este mort pentru totdeauna. După ce veşnicia se va roti de o mulţime de ori în ciclurile sale veşnice, tot mort va fi. Pentru totdeauna nu cunoaşte sfârşit; veşnicia nu poate fi înţeleasă decât în veşnicie. Sufletul încă va avea scris deasupra capului: „Eşti condamnat pentru totdeauna.” 193

Aude urlete neîntrerupte; vede flăcări de nestins; cunoaşte dureri totale; aude o sentinţă care se rostogoleşte nu ca tunetul de pe pământ care este redus la tăcere imediat, ci mai tare, şi mai tare, zguduind ecourile veşniciei, făcând ca mii de ani să tremure din nou de tunetul înfiorător al vocii sale cumplite: „Depărtaţi-vă! Depărtaţi-vă! Depărtaţi-vă! Blestemaţilor!" Aceasta este moartea veşnică. În al doilea rând, ÎN HRISTOS ISUS ESTE VIAȚĂ, fiindcă spune: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” Nu există viaţă în Dumnezeu Tatăl pentru un păcătos; nu există viaţă în Dumnezeu Duhul pentru un păcătos fără Isus. Viaţa pentru un păcătos este numai în Hristos. Dacă iei pe Tatăl separat de Fiul, deşi îşi iubeşte aleşii şi hotărăşte ca ei să trăiască, totuşi viaţa nu este decât în Fiul Său. Dacă iei pe Dumnezeu Duhul separat de Isus Hristos, deşi Duhul este acela care ne dă viaţă spirituală, totuşi această viaţă este în Hristos, în Fiul. Nu îndrăznim, şi nu putem, în primul rând, cere viaţă spirituală nici de la Dumnezeu Tatăl şi nici de la Dumnezeu Duhul. Primul lucru pe care suntem călăuziţi să îl facem atunci când Dumnezeu ne scoate din Egiptul păcatului și din robia patimilor noastre este să mâncăm Paştele, adică să serbăm actul Cinei Domnului, ca valoarea sângelui vărsat pentru mântuirea noastră să își asume pe dată puterea Sa răscumpărătoare. Acesta ne arată că modul prin care primim viaţă este hrănindu-ne cu trupul şi sângele Fiului lui Dumnezeu, trăind în El, încrezându-ne în El, crezând în harul şi puterea Lui. Al doilea gând al nostru a fost acesta: există viaţă în Hristos. Vă vom arăta că există trei feluri de viaţă în Hristos, tot aşa cum există trei feluri de moarte: În primul rând, există viaţa legală în Hristos. Tot aşa cum fiecare om în Adam, prin natura sa păcătoasă a primit o sentinţă de condamnare în momentul păcatului lui Adam şi în special în momentul primei sale fărădelegi, la fel şi eu, dacă sunt credincios, şi tu, dacă te încrezi în Hristos, am primit o sentinţă legală de achitare prin ceea ce a făcut Isus Hristos. 194

Oh, păcătosule condamnat! Tu poate stai în această dimineaţă deja condamnat, ca un întemniţat; dar înainte de a se sfârşi această zi, tu poţi fi fără de vină ca şi îngerii de sus. Există viaţă legală în Hristos, şi binecuvântat fie Dumnezeu, unii dintre noi se bucură de ea. Noi ştim că păcatele noastre ne sunt iertate fiindcă Hristos a suferit pedeapsa pentru ele, ştim că niciodată nu vom fi pedepsiţi noi înşine, fiindcă Hristos a suferit în locul nostru. Paştele a fost jertfit pentru noi; pragul şi uşorii uşii au fost stropiţi, iar îngerul distrugător, îngerul morții, nu ne va putea atinge niciodată. Pentru noi nu există iad, deşi acesta arde cu o flacără teribilă. Hristos a murit pentru noi și în locul nostru. Dar dacă sunt instrumente de tortură cumplită acolo? Dar dacă există acolo o sentinţă care produce cele mai groaznice reverberaţii de tunet? Totuşi nici instrumentele de tortură, nici carcerele subterane, nici tunetul nu sunt pentru noi! În Isus Hristos noi suntem acum eliberaţi. „Acum dar, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Păcătosule! Eşti tu condamnat din punct de vedere legal în această dimineaţă? Simţi tu asta? Atunci permite-mi să-ţi spun: credinţa în Hristos îţi va da cunoştinţa achitării tale legale! Preaiubiţilor, faptul că suntem condamnaţi pentru păcatele noastre nu este o simplă idee, ci o realitate. De asemenea, faptul că suntem achitaţi nu este o simplă idee, ci o realitate. Un om pe cale de a fi executat, dacă primeşte o iertare completă ar simţi-o ca pe o realitate măreaţă. Ar spune: „Am o achitare completă, nimeni nu se poate atinge de mine acum.” Exact aşa mă simt şi eu. „Acum, eliberat de păcat mă duc oriunde, Sângele Mântuitorului este iertarea mea completă. Mă aşez mulţumitor la picioarele Lui dragi, şi ca păcătos mântuit îmi arăt recunoştinţa." Fraţilor, noi am primit viaţă legală în Hristos, o astfel de viaţă legală pe care nu o putem pierde. Sentinţa a fost odată împotriva noastră, acum, ea a fost anulată pentru noi. Este scris: „Acum nu este nici o osândire,”şi acel „acum” va fi la fel de bun pentru mine peste cincizeci de ani, cum este şi în acest moment. Oricât timp am trăi, tot va rămâne scris: „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus”, dacă nu încetează să trăiască și mai departe în El! 195

Apoi, în al doilea rând, există viaţa spirituală în Isus Hristos. Aşa cum omul este mort spiritual, Dumnezeu are viaţă spirituală pentru el, fiindcă nu există nici o necesitate care să nu fie satisfăcută de Isus, nu există nici un gol în inimă pe care Hristos să nu-l poată umple; nu există nici o pustie pe care El nu o poate popula, nici un deşert pe care El să nu poată să-l înflorească precum trandafirul. O, voi, păcătoşi morţi, morţi spirituali, există viaţă în Hristos Isus, fiindcă noi am văzut. Da, aceşti ochi au văzut morţii trăind din nou; l-am cunoscut pe omul al cărui suflet era complet corupt, căutând prin puterea lui Dumnezeu neprihănirea; am cunoscut pe omul ale cărui gânduri erau fireşti, ale cărui pofte erau mari, ale cărui pasiuni erau puternice; deodată, printr-o putere irezistibilă din ceruri s-a consacrat pentru Hristos şi a devenit un copil al lui Isus. Ştim că este viaţă în Isus Hristos, viaţă spirituală; chiar mai mult noi, în noi înşine am simţit că există viaţă spirituală. Ne putem bine aduce aminte cum stăteam în casa de rugăciune, la fel de morţi ca şi scaunul pe care stăteam. Am ascultat mult glasul Evangheliei, dar fără rezultat, când deodată, ca şi cum urechile noastre ar fi fost deschise de degetele unui înger puternic, a intrat o voce în inima noastră. Am crezut că l-am auzit pe Isus spunând: „Cel ce are urechi de auzit, să audă.” O mână irezistibilă s-a pus pe inima noastră şi ne-a smuls o rugăciune din ea. Niciodată nu ne-am mai rugat aşa. Am strigat „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!” Unii dintre noi am simţit mai multe luni o mână apăsându-ne, ca şi cum am fi fost strânşi într-o menghină, iar sufletele noastre au sângerat stropi de suferinţă. Acea stare de mizerie era semnul unei vieţi ce avea să vină. Cei ce se îneacă nu simt durerea ca atunci când sunt aduși înapoi la viaţă. Oh! Noi resimţim acele dureri, acele gemete, acea luptă vie pe care a dus-o sufletul nostru când a venit la Hristos. Ah! Putem resimţi primirea vieţii noastre spirituale la fel de uşor cum ar putea resimţi cineva învierea sa din mormânt. Putem presupune că Lazăr şi-a amintit de învierea sa, deşi poate nu toate detaliile. Aşa şi noi, deşi am uitat o mare parte, ne aducem aminte cum ne-am predat lui Hristos. Putem spune oricărui păcătos mort, că este viaţă în Isus Hristos, nu contează cât este de putred în mormântul său. Acela care l-a înviat pe Lazăr ne-a înviat şi pe noi; El îţi poate spune chiar ţie: „Lazăre, ieşi afară!” 196

În al treilea rând, există viaţa veşnică în Isus Hristos. Oh, dacă moartea veşnică este teribilă, viaţa veşnică este binecuvântată, fiindcă El a spus: „acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea.” „Eu le dau viaţa veșnică, în veac nu vor pieri.” Viaţă veşnică, nu o viaţă temporară, ci viaţă veşnică. Dacă prin Adam mi-am pierdut viaţa, prin Hristos am câştigat-o; dacă eu m-am pierdut pentru vecie, în Isus Hristos m-am regăsit pe vecie. Viaţă veşnică! Oh, ce gând binecuvântat! Ochii noştri vor străluci de bucurie, iar sufletele noastre vor arde de extaz la gândul că avem viaţă veşnică. Stingeţi-vă stele! Dumnezeu să-şi pună degetul pe voi, dar sufletul meu va trăi în fericire şi bucurie! Întunecă-te, o, soare! Dar ochii mei „vor vedea pe Împărat în strălucirea Lui” când ochiul tău nu va mai face pământul verde să râdă. Şi lună, prefă-te în sânge! Dar sângele meu nu va fi niciodată preschimbat în nimicnicie; acest duh va exista când tu vei înceta a mai fi. Şi tu lume mare! Tu poţi dispărea aşa cum dispare într-o clipă spuma valului! Dar eu am viaţă veşnică! O, timpule! Tu poţi vedea munţi uriaşi murind şi ascunşi în mormintele lor; tu poţi vedea stelele ca nişte smochine prea coapte căzând din pom, dar duhul meu niciodată nu-l vei vedea mort, niciodată! Aceasta ne aduce la cel de-al treilea punct al nostru. Există viaţă în Isus Hristos pentru toţi cei ce vin să o primească. Niciodată nu a existat vreun om care să vină la Hristos pentru viaţă veşnică, legală sau spirituală şi să nu o fi primit deja. Să luăm unul sau două texte: „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.” Oricine vine la Hristos va afla că El poate să-l mântuiască, nu capabil să-l mântuiască puţin, să-l elibereze de câteva păcate, să-l păzească de o încercare mică, să îl ţină o scurtă vreme şi apoi să îl lase, ci capabil să îl mântuiască total de păcatul său, de toate încercările sale, de cele mai adânci întristări, pe toată durata existenţei sale. Hristos spune tuturor celor care vin la El: „Vino, sărmane păcătos, nu trebuie să te întrebi dacă am puterea să te mântuiesc. Eu nu te întreb cât de departe ai mers în păcat; Eu am puterea să te 197

mântuiesc în chip desăvârşit pe vecie”. Şi nimeni pe pământ nu poate trece dincolo de desăvârşirea lui Dumnezeu. Acum, un alt text: „Pe cel ce vine la Mine (observaţi că promisiunile sunt aproape întotdeauna adresate celor care vin), nu-l voi izgoni afară". Oricine vine va găsi uşa casei lui Hristos deschisă şi uşa inimii Lui deschisă. Oricine vine, spun asta în cel mai larg sens, va descoperi că Hristos are milă de El. Cea mai mare absurditate din lume este să doreşti să ai o evanghelie mai largă decât cea de pe paginile Scripturii. Eu predic că oricine crede va fi mântuit, că oricine vine va găsi îndurare. Oamenii mă întreabă: „Dar să presupunem că vine cineva care nu a fost ales, va fi mântuit?" „Oricine vine va fi mântuit, fiindcă nimeni nu vine la Mine dacă nu-l atrage Tatăl." „Dar”, poate să spună cineva, „să presupunem că întreaga lume ar veni, i-ar primi Hristos pe toţi?” Cu siguranţă, dacă toţi ar veni, toți ar fi prmiți! Îţi spun că pe toţi cei ce vin, chiar dacă ar fi la fel de răi ca demonii, Hristos i-ar primi”. Un altul se poate întreba: „Vreau să ştiu despre restul oamenilor. Pot merge să le spun că Isus Hristos a murit pentru fiecare dintre ei? Pot eu spune că există neprihănire pentru fiecare om?”. Poţi spune că există viaţă pentru fiecare om care vine. Dar dacă spui că există viaţă pentru cei care nu cred, tu le spui o minciună periculoasă. Dumnezeu ne dă o Evanghelie sigură şi solidă, clădită pe faptele şi relaţia legământului, pe scopuri veşnice şi împliniri sigure. Nu, dragii mei. Fiecare dintre noi suntem obligaţi să ne punem mâna pe inimă şi să spunem: „Harul m-a învăţat să mă rog şi mi-a făcut ochii să plângă. Harul m-a păstrat până în această zi, şi nu îmi va da drumul.” Există cineva, unul singur, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, care să poată spune: „Eu l-am căutat pe Dumnezeu înainte ca El să mă caute pe mine?” Nu, cum spune cântarea: „Îl iubesc pe Isus, Că-ntâi El m-a iubit." Apoi, mai e o întrebare. Nu vedem noi, chiar şi după ce am venit la Hristos, că sufletul nostru nu este liber, ci este păstrat în Hristos? Nu avem momente, chiar acum, când „a vrea” nu este de partea noastră? Există o lege în mădularele noastre care luptă împotriva legii minţii. Acum, dacă cei vii spiritual simt că voinţa lor este 198

contrară voii lui Dumnezeu ce putem spune despre omul „mort în greşeli şi păcate?” Ar fi o absurditate de necrezut să îi punem pe cei doi la acelaşi nivel şi ar fi chiar mai absurd să îl punem pe cel mort alături de cel viu. Deci textul este adevărat, experienţa ni l-a însemnat în inimi: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” Acum, să precizăm motivele pentru care oamenii nu vin la Hristos: Primul este că nici un om nu simte în firea lui că Îl vrea pe Hristos. Prin natura lui, omul nu gândeşte că are nevoie de Hristos; crede că are haina propriei neprihăniri, că este bine îmbrăcat, că nu este gol, că nu are nevoie de sângele lui Hristos ca să-l spele, că nu este negru sau stacojiu şi nu are nevoie de har pentru a fi curăţat. Nici un om nu-şi cunoaşte nevoia până când Dumnezeu nu i-o arată; iar dacă Duhul Sfânt nu descoperă nevoia de iertare, nici un om nu va căuta iertarea. Îl pot predica pe Hristos fără oprire, dar dacă tu nu simţi că Îl vrei pe Hristos, niciodată nu vei veni la El. Un farmacist ar putea avea o farmacie bună, dar nimeni nu va veni să-i cumpere medicamentele până nu are nevoie să calmeze o durere sau să vindece o rană. Motivul este că oamenilor nu le place modul în care Hristos îi mântuieşte. Cineva ar putea spune: „Nu-mi place, fiindcă mă face sfânt; dacă m-a mântuit atunci nu mai pot bea şi înjura.” Altul ar spune: „Mi se cere să fiu aşa de fidel şi să am o viaţă aşa de curată, iar mie îmi place să fiu puţin mai liber.” Altuia nu-i place fiindcă aceasta presupune umilire; nu-i place fiindcă „poarta cerului" nu este destul de înaltă pentru el şi nu-i place să se aplece. Acesta este motivul principal pentru care omul nu vine la Hristos, fiindcă la El nu putem ajunge cu mândrie, şi Hristos apleacă pe oricine vine la El. Altuia nu-i place să traiăscă prin har de la început până la sfârşit. „Oh!,” spune el, „dacă aş putea avea şi eu puţină cinste” . Dar atunci când aude că Hristos este ori totul, ori nimic, doar Hristos sau deloc, el spune: „Nu voi veni” , se întoarce şi pleacă. Ah, păcătoşi mândri, voi nu veţi veni la Hristos. Ah, păcătoşi neştiutori, voi nu veţi veni la Hristos fiindcă nu cunoaşteţi nimic despre El. Şi acesta este cel de-al treilea motiv. Oamenii nu ştiu ce preţios este, fiindcă dacă ar şti, ar fi venit la El. 199

De ce nu s-au dus navigatorii în America înainte de Columb? Deoarece ei nu credeau că America există. Columb a avut credinţă şi de aceea a plecat. Cel ce are credinţă în Hristos vine la El. Dar tu nu-L cunoşti pe Isus. Mulţi dintre voi nu I-aţi văzut niciodată frumoasa Lui faţă, niciodată n-aţi văzut ce bun este sângele Său pentru un păcătos, ce măreaţă este ispăşirea Sa şi ce suficiente sunt meritele Sale. De aceea, „voi nu vreţi să veniţi la El.” Ah, dragi ascultători, ultimul meu gând este unul solemn. Am predicat că voi nu vreţi să veniţi, şi unii vor spune: „este păcatul lor dacă nu vin”. Aşa este. Nu veţi veni şi de aceea voinţa voastră este una păcătoasă. Unii cred că atunci când predicăm această doctrină împiedicăm oamenii să vină la Hristos, dar nu este aşa. Noi nu spunem că așa ceva a făcut parte din natura originală a omului, ci a fost parte din natura sa căzută. Păcatul a fost acela care te-a adus în această situație în care nu vrei să vii. Dacă nu ai fi căzut, ai fi venit la Hristos în clipa în care ţi s-ar fi predicat prima dată; dar nu vii datorită păcătoşeniei şi nelegiuirii tale. Oamenii se scuză fiindcă au o inimă rea. Aceasta este cea mai nefondată scuză din lume. Jaful şi furtul nu vin dintr-o inimă rea? Să presupunem că un hoţ ar spune judecătorului „Nu am putut să mă abţin, am avut o inimă rea.” Ce i-ar spune judecătorul? „Nemernicule! Dacă inima ta este rea, atunci îţi voi face pedeapsa mai grea fiindcă eşti cu adevărat un ticălos. Scuza ta nu este bună de nimic.” Dar Tu care eşti Atotputernic „râzi de ei, Tu Îţi baţi joc de toate neamurile.” Noi nu predicăm această doctrină pentru a vă scuza, ci pentru a vă smeri. Posesia unei naturi rele este atât din vina ta cât şi din cauza teribilei căderi a lui Adam. Există un păcat care îi va învinui întotdeauna pe oameni; când nu vor să vină la Hristos, păcatul este cel care îi ţine la distanţă. Cel care nu predică aşa, mi-e teamă că nu Îi este credincios nici lui Dumnezeu nici conştiinţei sale. Mergeţi acasă cu acest gând: „Prin fire sunt aşa de depravat că nu voi vrea să vin la Hristos, iar acea răutate a naturii mele este păcatul meu. Datorită lui, eu merit să fiu trimis în iad”, iar dacă acest gând folosit de Duhul Sfânt nu te smerește, nici un alt gând nu va reuşi. Dumnezeu să ne smerească pe toţi. Amin. 200

A FOST VREODATĂ IUDA MÂNTUIT ? (Afirmat de Jimmy Swaggart , negat de W.F. Bell) Un frate a aflat că eu scriu o carte cu amănunte despre persoanele care au participat la evenimentele Cinei Domnului şi ale răstignirii şi mi-a trimis pe internet un articol. Acest articol l-am refăcut după înţelegerea mea şi, fiindu-mi la îndemână, l-am folosit ca o completare la această carte. Adaug deci câteva cugetări ale altora: Jimmy Swaggart a arătat cu douăzeci de dovezi că apostolul Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, a fost şi el cuprins în harul mântuirii. Ca şi ceilalţi apostoli ai lui Isus, s-a bucurat de toate drepturile şi de tot harul ce le împărţea Domnul Isus la toţi cei doisprezece. Dar a căzut şi aşa s-a folosit de el Satana, care l-a făcut un vânzător al Domnului Isus Hristos. Trei dintre dovezi se află în Psalmul 41:9. • prieten: ,,chiar şi acela cu care trăiam în pace.” • om de încredere: „acela în care imi puneam încrederea” • mânca din pâinea Domnului:,,care mânca din pâinea mea” Un al al patrulea argument este că: • a fost scris în cartea vieţii. ,,Şi numele să le fie şters din cartea vieţii.” (Psalm 69:28) Pavel arată că: • ,,era părtaş al aceleiaş slujbe”de apostol (Fapte 1:17) • Domnul i-a dat putere împotriva duhurilor necurate: „să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă” (Matei 10:1). • El a fost rânduit de Hristos pentru lucrare ,,ca şi ceilalţi” (Marcu 3:14). (Observațiile referitoare la Iuda au fost preluate din „Dake’s Annotated Reference Bible.) Răspunsul de mai sus a fost dat de Jimmy Swaggart în „Evanghelistul” din Septembrie 1985. Ne oprim aici, să vedem ce zice W. F. Bell referitor la negarea mântuirii lui Iuda: „Deși sunt aduse 20 de argumente în favoarea mântuirii reale a lui Iuda Iscarioteanul, la toate acestea se poate răspunde uşor cu 201

doar patru argumente care neagă mântuirea sa. Pentru aceste patru argumente trebuie sa privim la Evanghelia dupa Ioan, la unele pasaje ignorate total de Swaggart. Primul se află la Ioan 6:66-71. Aici, Iuda este numit clar „drac”. „Isus le-a răspuns: ,,Nu v-am ales eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac. Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, căci el avea să-L vândă.” Al doilea se găseşte Ioan 12:1-6. La cina din Betania, Maria unge picioarele lui Isus şi le şterge cu părul capului ei, folosind „un litru de mir de nard curat, de mare preţ.” „Şi s-a umplut casa de mirosul mirului.” Aici Iuda este numit clar „hoţ”. O inimă rece faţă de Hristos merge întotdeauna împreună cu zgârcenia faţă de cauza Sa” (Arthur W. Pink). Al treilea îl întâlnim la Ioan 13:1-30. Aici se spune clar despre Iuda că este „necurat” (versetul 10). Această frumoasă istorisire a spălării picioarelor ucenicilor de către umilul Fiu al lui Dumnezeu, mai conţine şi groaznica relatare despre Satan care intră în Iuda Iscarioteanul. Cel de-al patrulea argument îl găsim la Ioan 17:12. Aici Iuda este numit „fiul pierzării”. Nu trebuie să confundăm niciodată darurile cu harul. Pot exista oameni plini de daruri, dar fără har, aşa cum a fost cazul lui Iuda. Domnul Isus a spus despre Iuda: „Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut” (Matei 26:24). Pe când erau adunaţi in jurul mesei, Iuda vâzătorul a luat cuvântul și I-a zis: ,, Nu cumva sunt eu Învățătorule? ” ,, Da, i-a răspuns Isus, tu ești ”. Trădătorul adevărului nu trebuie menajat, când se știe cu siguranţă că este trădător. Dacă nu ești sigur, nu te pronunța, căci pe cât de mare este binele când se dă pe față răul, asemeni operaţiei făcute de un medic care scoate răul din trup, pe atât de mare este răul atunci când învinovățești pe cineva și nu este adevărată vina. Cum știe eul din om să se apere când este vorba de viața lui? Dacă nu punea și Iuda această întrebare, ar fi putut fi bănuit de ceilalți ucenici. De aceea a întrebat el : ,,Nu cumva sunt eu, Învățătorule?” Necinstitul, cu cât caută să-și acopere starea cu hainele cinstei, cu atât mai urât și mai scârbos va apărea în clipa descoperirii lui. 202

Un lucru trebuie să observăm aici: Iuda, spre deosebire de ceilalți ucenici care au spus ,,Nu cumva sunt eu Doamne”, a zis: ,,Nu cumva sunt eu, Învățătorule”? Iuda nu i-a zis niciodată lui Isus ,,Domn”. Sunt trei categorii de oameni iubitori de bani: • Oameni care lasă mult pentru Domnul Isus, dar care își mai păstrează ceva: Anania și Safira (Fapte 5:3) • Oameni care după ce au lăsat tot, se întorc iarăși la bani: Iuda • Oameni care nu au lăsat nimic dar își fac din religie un izvor de câștig: Ghehazi (2 Regi 5:20-27) ,,Iuda, spune Leon Cel Mare, a părăsit pe Hristos nu din cauza fricii, ci din pricina setei de bani. Căci iubirea de bani este patima cea mai josnică. Sufletul devotat patimii nu se sperie de pieire nici cât de puțin; nu este nici o urmă de dreptate în acea inimă în care iubirea de câștig și-a făcut cuib”. Cine vinde pe semenul lui este cel mai nenorocit sărac, dar cine vinde pe Isus, cât de nenorocit și de sărac este?

(TOŢI AR TREBUI SĂ ŞTIM)-3X, CINE-I ISUS. El e Crinul cel din vale, Trandafirul din Saron, El ne este Salvatorul Toți ar trebui să știm (TOŢI AR TREBUI SĂ ŞTIM)-3X, CINE-I ISUS El e Salvatorul lumii Și al nostru Domn Isus El ne dă înțelepciune Toți ar trebui să știm (TOŢI AR TREBUI SĂ ŞTIM)-3X, CINE-I ISUS Pentru păcătoși a murit Pe Golgota răstignit Și prin sângele Lui cel Sfânt Și pe mine m-a albit 203

ISUS – LUMINA LUMII ________
________ „Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.“ (1 Tesaloniceni 5:5) Ce putem ști noi despre acea zi a Creației? Categoriile de timp definite vreodată, deși diverse, se referă numai la secvențe ale Creației. Pentru exemplificare este suficient să luăm în considerare câteva aspecte. Timpul înseamnă cu totul altceva pentru astronom, biolog, chimist, filozof, fizician, geolog, istoric, matematician și teolog. Fiecare dintre aceștia are o reprezentare propie asupra timpului și a determinismului care guvernează omenirea. Fiecare dintre ei conștientizează propriul lui spațiu și timp, pentru că evenimentele la care au fost părtași au devenit pentru ei sau pentru noi o scară temporală concretă la care ne raportăm. Alte intervale de timp, în afara timpului nostru concret, au o bază intuitivă și apelează la repere care fac parte din experiența altora, din scara termporală abstractă pentru noi. Toate reperele existenței umane izvorăsc din esența unei convenții, aceea de a considera ziua ca unitate de timp real și convingător perceptibil de om. Definiția unanim acceptată a zilei este timpul în care Pământul face o rotație completă în jurul axei sale. Pornind de la această convenție, toate celelalte referiri la vârstă, la timpul subiectiv sau obiectiv în toate domeniile vieții din trecutul, prezentul sau viitorul nostru, acceptă această convenție, dilatând-o. În legătură cu această convenție, noi, oamenii, avem așa numitul timp logic, timp subiectiv strâns legat de subiectivul în care ne-am obișnuit să gândim. Să revenim la timp, ca noțiune obiectivă și la Creație. 204

Einstein a fost cel care, din punct de vedere științific, a pus în evidență faptul că timpul și spațiul nu au o existență absolută, pentru că ele se raportează mereu la ceea ce putem observa sau măsura, respectiv la lucruri concrete, materiale. Timpul și spațiul nu au o existență absolută, ele au apîrut în prima zi a creației. Oare ce înseamnă ,,o zi a creației” pentru Însuși Marele Creator? Ceea ce numin noi astăzi ,,o zi”? Extrem de greu de acceptat! De unde avem noi pământenii atâta îngustime și egocentrism încât să considerăm Pământul drept creație capitală și reperele lui cele de luat în seamă? Omul din vechime era strâns legat de natură, iar valoarea temporală nu era explicată ca astăzi. Moise, mesagerul biblic al Creatorului, care a scris Geneza, nu-și va fi pus nici pe departe problema timpului ca noțiune obiectivă, căci pentru el cunoașterea era în cea mai mare parte revelația (descoperire Dumnezeiască), pe când oamenii de știință vorbesc din descoperirea agerimii minții lor (ce-i drept, măsură dată lor tot de Dumnezeu). Noțiunea de ,,o zi” era cu totul altfel înțeleasă la începutul Creației, fapt remarcat și de Vasile cel Mare (Omilia la Hexaemeron – Ed.Institutului Biblic București–1986, pag.94) când comentează: ,,Dumnezeu a zis: ,,Să fie lumină” și a fost lumină (Geneza 1:3). El remarcă: ,,după ce a fost făcut soarele, este ziua când văzduhul este luminat de soare…” Atunci la început, ziua și noaptea nu se datorau mișcării soarelui sau a rotației pământului ci se făcea zi și pe urmă noapte când se revărsa Lumina cea de la început, potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu” Atunci când Supremul Creator ne-a transmis ,,Zilele Creației” a avut în vedere Universul în vastitatea și diversitatea sa. Creația este un întreg, iar pământul este un spațiu privilegiat, dar fără calitatea de a fi centrul Universului, al Creației. Cu certitudine, atunci când S-a referit la ,,zi”, Marele Creator a avut în vedere Ziua Întregului, a Universului, a Creației. Trebuie să operăm o corecție importantă a noțiunii de timp pe care o numim ,,o zi a creației”. Dacă pentru Pământ o zi însemnează 24 de ore, pentru galaxia noastră, pentru roiul de galaxii din care facem parte și pentru sutele de miliarde de galaxii care au fost detectate în Univers, o zi poate să însemne cu totul altceva. Un exemplu concret și concludent este acela că un an solar este echivalentul a 100 milioane ani pe Pământ. Cel mai îndepărtat corp detectat de oamenii de știință este la 13 mii 205

de miliarde de ani lumină de planeta noastră. Un an lumină este distanța pe care o parcurge lumina timp de un an, respective 300mii x 24 x 365 = 9.460.800 milioane kilometri. Ne putem oare imagina imesitatea unei distanțe de un an lumină? Dar a 13 mii de miliarde de ani lumină? Un asemenea exercițiu de imaginație depășește orice posibiliatate de reprezentare pentru noi, biete creaturi umane, atât de limitate. Și aceasta este doar o imagine palidă a dimensiunilor universului peste care stăpânește Dumnezeu, Tatăl Luminilor (Iacov 1:17). El poate avea sub stăpânirea Lui atâtea alte dimensiuni nebănuite. Glorie lui! Pământul este doar o lacrimă în oceanul universului. Să manifestăm maturitate față de mesajul transmis de Creator în Vechiul Testament, din Geneza capitolul întâi. ,,Nu se micșorează admirația pentru Lucrurile mărețe din natură, Dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu Le-a făcut”. (Omilia Hexsaemeron) Pe această cale cunoașterea aprofundată și credința sunt chemate să lucreze mână în mână la dezlegarea tainelor și la lărgirea orizontului credinciosului în a-l cunoaște pe Dumnezeu în măreția Lui, ,,în lucrările făcute de El.” (Romani 1:20) Să revenim acum, după ce am aflat câte ceva din ale științei, la ceea ce exprimă titlul acestui articol: ,,Isus Lumina Lumii”. În Evanghelia lui Ioa, capitolul 1, ni se vorbește în versetele 5, 7, 8, și 9 despre El, Isus, ca Lumina, iar versetul 10 adeverește ,,…și lumea a fost făcută prin el”. În Ioan 8:12, însuşi Domnul Isus a spus: ,,Eu sunt Lumina Lumii.” Astfel ne apropiem și noi, cu îngustimea minți noastre umane, de un deznodământ al acestei taine. Atunci când nu era un soare să-și reverse razele sale și să lumineze, atunci la început, ziua și noaptea nu se datorau mișcării Soarelui sau a rotației Pământului, ci se făcea zi și pe urmă noapte când se revărsa Lumina cea de la început, potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu, care nu o putem restrânge la 12 sau la 24 de ceasuri atât cât este o zi și o noapte ca timp normal pentru noi. Nici aici pe pământ nu este ziua egală peste tot. De exemplu, pe Vârful Omu, sau pe Ceahlău, sau pe Himalaya, pe acești munți și pe vârfurile lor este ziuă când la baza lor este noapte. În avion, la o înălțime de 10-12 kilometri deasupra pământului, pe tavanul 206

avionului razele sorelui incă sclipesc di plin, în timp ce pe pământ este noapte și recunoști orașele după becurile ce ard pe străzile lor. La Ecuator, ziua și noaptea nu cresc și nu descresc niciodată; în tot timpul anului nu diferă cu nici un minut, în timp ce la Polul Nord sau la Polul Sud este câte o jumătate de an noapte și o jumătate de an zi. Astfel chiar apostolul Pavel ne duce cu gândul la Lumina cea de la Început: ,,Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopții nici ai întunericului.” (1Tes. 5:5). Acest verset ne spune că noi toți, cei răscumpărați de Isus, suntem scoși din Împărăția Întunericului și suntem transferați în Împărăția Luminii. Ce vrea să zică aceasta? Întunericul este starea de neștiință, necunoștință, iar noaptea reprezintă Împărăția lui Satan biruită și rămasă în urmă. Am putea zice că întunericul și noaptea reprezintă pe Satan și păcatul, iar ziua și lumina reprezintă neprihănirea și pe Isus. Deci noi suntem fii ai zilei și fii ai Luminii. Din această explicaţie reiese că în mintea apostulului era exact ceea ce am dezbătut noi pănâ acum, la fel cum găsim și în Evanghelia după Ioan, capitolul 1: ,,lumea a fost făcută prin El”. Deci sub lumina aceasta a operat Dumnezeirea toată Creația, sau cel puțin o parte din ea după cum găsim în Geneza. În felul acesta Domnul Isus Hristos este adevărata Lumină. Acum, fiecare din noi, cei răscumpărați, putem să avem o și mai mare admirație pentru expresia paulinică găsită în cartea Evreilor: ,,Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor” (Evrei 13:20) ,,Cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu!” (Evrei 9:14) În expresia, Dumnezeul Cel Viu, apostolul ne face cunoscut faptul că Domnul Isus este de altfel Dumnezeul Cel Viu. Nu poate fi o referință la Dumnezeu Tatăl, ci la Isus care a fost mort și este viu în vecii vecilor. ,,Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.” (Apoc. 1:18) 207

Dumnezeu Tatăl, pe El L-a făcut pentru noi Domn și Dumnezeu. ,,Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.” (Fapte 2:36) ,,Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:20)

NUMELE LUI ISUS Să facem o precizare de la bun început: ori de câte ori citesc în Cartea Sfântă la Geneza, rămân pe gânduri uitându-mă la felul cum a aranjat Duhul Domnului scrierea acestei cărţi, în special primul capitol, unde la fiecare verset întâlnim cuvântul Dumnezeu. Pentru tot ce El a făcut este o referinţă de genul: ,,Dumnezeu a făcut”, ,,Dumnezeu a zis”, Dumnezeu a văzut”, ,,Dumnezeu a numit” etc. În schimb, acest cuvânt în evreieşte este Elohim şi acest Elohim nu se atribuie unei singure fiinţe; him de la urma cuvântului arată o pluralitate care explică pe deplin fiinţa întreită a lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toţi trei deopotrivă au contribuit la crearea lumii văzute şi a lumilor nevăzute de noi. Domnul, Iehova, se confundă atât cu Tatăl, cât şi cu Fiul, fapt pentru care mulţi oameni nu ştiu spre cine se adresează când pronunţă unul din aceste două denumiri, Lui Dumnezeu Tatăl sau lui Dumnezeu Fiul, adică Domnului Isus Hristos. Oamenii din toate timpurile când puneau un nume cuiva, se aşteptau ca, potrivit cu numele cel poartă, cel ce-l poartă să aibă şi trăsăturile de caracter respective. În Sfintele Scripturi, când Dumnezeu S-a descoperit, Şi-a dat un anumit nume şi cu ajutorul acestui numele oamenii au descoperit înţelesul mesajului transmis de Dumnezeu. Gândind adânc la Numele sub care Dumnezeu S-a relevat oamenilor, vei putea înţelege unele fraze şi însemnătatea acestora. Toate denumirile atribuite lui Dumnezeu, ca nume propriu, în scrierile Vechiului Testament şi-au găsit de fapt împlinirea în Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos, deoarece Dumnezeu Tatăl poate fi cunoscut numai prin Isus Hristos. 208

Să dăm câteva exemple: 1) IEHOVA-SAVAOT înseamnă DOMNUL OŞTIRILOR, reprezentându-L pe Domnul Isus Hristos. În Psalmul 24:10 citim: ,,Cine este acest Împărat al slavei? – Domnul Oştirilor; El este Împăratul Slavei!” Dacă urmărim momentele vânzării Domnului, unele din cuvintele pronunţate de El au fost: ,,Crezi că naş putea să-L rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Mat.26:53). Dar El a fost conştient de planul alcătuit din veşnicii şi a vrut să-l împlinească, aşa cum, de bună voie, a vrut să părăsească slava cerească şi să vină jos pe pământ: ,,Atunci am zis: ,,Iată-Mă că vin ! - În sulul Cărţii este scris despre Mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” ( Ps.40:7). El desfinţează astfel pe cele dintâi (adică Legea veche) ca să pună în loc pe cea de-a doua (adică legea Harului). „Prin această ,,voie” am fost sfinţiţi noi, şi ,,anume prin jertfirea Trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna.”(Evrei 10:7-9). 2) IEHOVA-ŞALOM este tradus ca DOMN AL PĂCII, sau Prinţul Păcii. Isaia 9:6 Îl numeşte pe Domnul Isus: ,,Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al Păcii”. Pavel scrie: ,,Căci El este pacea noastră” (Efes.2:14). Mai stă scris: ,,El se va înfăţişa şi va cârmui (...) căci El va fi proslăvit până la marginile pământului. El va fi Pacea noastră!” (Mica 5:5). 3) EL ROI înseamnă DUMNEZEU CARE VEDE. Sara a numit Numele Domnului care-i vorbise: ,,Dumnezeu care mă vede” (Gen.16:13). 4) IEHOVA LIRE: ,,Avraam a pus locului aceluia numele: ,,DOMNUL VA PURTA DE GRIJĂ” (Gen. 22:14) 5) EL-ŞADAI: (Gen.28:3)

DUMNEZEUL

CEL

ATOTPUTERNIC

6) IEHOVA-NIŞI: Moise a ridicat un altar şi i-a pus numele: ,,DOMNUL STEAGUL MEU” (Gen.17:15). El-Şadai: acest cuvânt este tradus şi ca ,,CEL CE SE DĂRUI PE SINE făpturilor mâinilor Sale”. Domnul Isus S-a dăruit deplin pe Sine şi toate Evangheliile ne mărturisesc acest lucru. 209

,,Tatăl mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu”.( Ioan10:17-18) În Vechiul Testament Isaia proroceşte: ,,(...) pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, Şi-a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi Sa rugat pentru cei vinovaţi” (Isaia 53:12). Termenul Elohim asumă o dragoste pentru toată creaţia şi toate creaturile ca lucru al mâinilor Sale. Numele Iehova revelează dragostea Sa ca fiind condiţionată de atribute morale şi spirituale. În această lumină este interesant că numele Iehova, aşa cum am notat în prealabil, nu apare până la Geneza 2:4. Până acolo naraţiunea se ocupă cu relatarea generală a întregii Creaţii. Dar acum începe relatarea specială referitoare la crearea omului şi a relaţiei speciale a lui Dumnezeu cu omul, văzut diferit de creaţia inferioară. Dumnezeu intră acum în comuniune cu cel pe care L-a creat în propria-I imagine, iar Elohim este numit acum Iehova-Elohim, cel care binecuvintează Pământul de dragul omului care este reprezentantul Lui pe Pământ. Termenul sau numele Elohim arată o pluralitate, adică Trinitatea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi aceştia trei una sunt, pe când numele Iehova indică o persoană la singular, această Persoană fiind Dumnezeu Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 1:1-4). Biblia Îl numeşte pe Iehova singurul Dumnezeu adevărat (Psalmul 83:18; Ioan 17:3). Profetul Isaia a aşternut în scris înseşi cuvintele lui Dumnezeu când a spus: ,,Înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt DOMNUL (IEHOVA) şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor!” (Isaia 43:10,11)

ŞAPTE EGALURI ÎNTRE DOMNUL ISUS ŞI TATĂL 1). Egali în lucrare: ,,Tatăl Meu Lucrează (…) Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5:17). 2). Egali în cunoştinţă: ,,Tatăl iubeşte pe fiul şi-i arată tot ce face” (Ioan 5:20). 210

3). Egali în înviere: ,,Căci după cum Tatăl înviază morţii, tot aşa Fiul dă viaţă cui vrea”( Ioan 5:21,28). 4). Egali în judecată: ,,Tatăl nici nu judecă (…) toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22, 27). 5). Egali în cinste: ,,Pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” ( Ioan 5:23). 6). Egali în reprezentare: ,,Cine aude cuvintele mele şi crede în Cel care M-a trimis” (Ioan 5:24, 25). 7). Egali în existenţă: ,,După cum Tatăl are viaţă în Sine,tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine” (Ioan 5:26).

ÎNŞEPTITA EVANGHELIE A LUI IOAN În această evanghelie se găseşte cel mai cunoscut verset al Bibliei: Ioan. 3:16, pe care Martin Luther l-a numit Esenţa Evangheliei. Vorbind despre această Evanghelie a lui Ioan, Ernest Renan a afirmat ca ea este ,,cea mai profundă carte din lume”. A ŞAPTE DENUMIRI ale Domnului Isus în primul capitolul al Evangheliei lui Ioan: 1). Cuvântul, versetul 1. 2). Lumina, versetul 9. 3). Cel ce vine şi care era, versetele 15 şi 27. 4). Mielul lui Dumnezeu, versetul 29. 5). Fiul lui Dumnezeu, versetul 34. 6). Rabi şi Învăţătorul, versetul 38. 7). Fiul omului, versetul 51. B GENEALOGIA VEŞNICĂ A LUI ISUS: 1). La început ,,ERA” Cuvântul; 2). Şi Cuvântul ,,ERA” cu Dumnezeu; 3). Şi Cuvântul ,,ERA” Dumnezeu; 4). El ,,ERA” la început cu Dumnezeu; 5). În El ,,ERA” viaţa; 211

6). Lumina aceasta ,,ERA” adevărata Lumină; 7). El ,,ERA” în lume, şi lumea a fost făcută prin El. (Ioan.1. 1,4,9 şi 10). C ŞAPTE POZIŢII ale lui Dumnezeu Fiul găsite în Ioan şi în Noul Testament: 1). Existenţa Sa fără de început împreună cu Dumnezeu. (Ioan 1:1-4; Evr.2:3;7:3; 1Ioan 2:13-14; Apoc.1:8; 21:6 şi 22:13). 2). Cuvântul - Creatorul tuturor lucrurilor. (Ioan 1:1,3; Evrei 11:3; 1Ioan 1:1; Apoc. 4:11 şi 19:13). 3). Venirea în lume cu trup de om. (Ioan1:14; Matei 1:18-25; Luca 2:1-7; Gal. 4:4; Rom. 1:3). 4). Starea de Învăţător al oamenilor. (Ioan 6:58; 7:11, 28; 8:2,20; Matei 7:29; Marcu 2:13). 5). Patimile şi moartea.(Mat.26,27; Mc.14:32-72; Mc.15; Luca 22:39-71, Luca 23; Ioan18 şi19). 6). Învierea dintre cei morţi şi arătările de după înviere. (Matei 28;Marcu.16:1-14; Luca 1:49; Ioan 20 şi 21; Fap.13:3341; 1Cor. 15:1-8). 7). Înălţarea şi slujba de Mijlocitor ca Mare Preot la Dreapta Măririi în ceruri. (Luca 24:50-53; Fap.1:9-11; Evrei 1:3; 8:1-6; 10:12; 12:2; Ef.1:20; Col.3:1). D ŞAPTE SEMNE • Primul semn: (Ioan 2:1-12). Transformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii. • Al doilea semn: (Ioan 4:42-54. Vindecarea slujbaşului împărătesc. • Cel de-al treilea semn: (Ioan 5:1-16). Vindecarea slăbănogului de 38 de ani. • Hrănirea celor 5.000 de oameni, este al patrulea semn (Ioan 6:1-15). • Umblarea pe ape este al cincilea semn: (Ioan, 6:16-21). • Vindecarea unui orb din naştere, cel de-al şaselea semn (Ioan 9:1-12). • Iată-l şi pe cel de-al şaptelea semn: învierea lui Lazăr. (Ioan 11:1-44). Am putea numi ca al optulea semn, făcut de Domnul după învierea Sa din morţi, pescuirea şi chemarea: ,,Veniţi de prânziţi” (Ioan 21:1-14), dar în Ioan 20:30 se spune: ,,Isus a mai făcut 212

înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta”. E. YHWH, IAHWE SAU IEHOVA Existenţa ca Dumnezeul, Domn al poporului favorit al lui Dumnezeu, cel ce se îngrijea de Naţiunea lui Israel, de la Adam şi până la venirea Lui Isus în lume prin fecioara Maria. Acest nume aparţine (conform tradiţiei iudaice) Eliberatorului poporului ales Israel. Pentru iudei şi creştini deopotrivă, El reprezintă Creatorul, Judecătorul şi Sursa mântuirii întregii lumi. Aşa îl prezintă şi prima dintre cele Zece Porunci, în Exod 20:2,3 citată dintr-o versiune a unei traduceri American Standard Version. (ASV). Variante de pronunţie şi transcriere pot fi: Iahve, Iahveh, Iahweh, Yahwe, Yahweh, Yahoweh, Iehova. Din cauza faptului că în scrierea ebraică veche nu se scriau vocalele şi deoarece evreii considerau tabu numele lu Dumnezeu, adică sacru (era interzis să fie rostit de către profani), înlocuindu-l cu Adonai (care înseamnă ,,Domn”), nu se poate cunoaşte cu exactitate pronunţia iniţială. Unii consideră că aceasta a fost pierdută. Tetragrama YHVH apare de 6.828 de ori în canonul ebraic. Cel mai ilustru dintre ele este numele lui Isus, care este derivat din forma greacă a ebraicului Jehosua-Josua, însemnând ,,Iehova este Salvare”. Deci salvarea sau Salvatorul evreilor şi al nostru, al Neamurilor, este Isus Hristos ,,Iehova”! De aceea în Noul Testament nu mai apare niciodată, căci a luat trup de om şi a primit de la Tatăl un nume nou: Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Glorie Lui în vecii vecilor, Amin! Cele mai vechi forme de salut ale scrisorilor din Lachis (secolul 6 Î.C.) conţin: ,,YHVH să-i dea veşti bune stăpânului meu; să-l lase să trăiască în sănătate”. Chiar şi formula de jurământ biblic: ,,aşa cum JHWH este viu”, este întâlnită aici. Folosirea ca salut este confirmată de tăbliţe de lut din Arad (Israel) de exemplu: ,,Fie ca YHVH să caute pacea pentru tine”. Titlul Eli, a fost folosit ca parte constituentă a unor nume proprii, ca de exemplu Daniel (judecătorul meu este Dumnezeu) sau Mihael (cine este ca Dumnezeu?).Termenul ,,Elohimi” (dumnezei) este forma de plural al lui Elohahi (Dumnezei), având în vedere că sunt trei presoane în dumnezeire. Domnul nostru Isus Hristos este Iehova al Vechiului Testament pe care îl găsim în Exod 3:14-15 precum şi în Exod 6:2-3. În 213

întâlnirea dintre Dunmezeul lui Israel care (era Dumnezeu Cuvântul) şi Moise care zice: ,,( ..) şi mă vor întreba: ,,Care este numele Lui? ” Ce le voi răspunde? ”. Răspunsul a fost o propoziţie închisă în ea însăşi: ,,Eu sunt Cel ce sunt” şi a adăugat una mai detaliată: ,,Cel ce se numeşte ,,Eu sunt” m-a trimis la voi”. În cap. 6:2-3 se spune: ,,Eu sunt Domnul (Iahve sau YHVH). Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic: dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca ,,Domnul” (ca Iehova, Mântuitorul, fiind Domnul Isus). După ce am cunoscut câteva expresii şi pronunţii ale numelui Sfânt să revenim la Evanghelia lui Ioan. Această Evanghelie este scrisă cu cele mai alese cuvinte, fiecare cuvânt având propria sa dulceaţă spirituală. F. DE DOUĂ ORI CÂTE ŞAPTE PENTRU NUMELE LUI ISUS – ,,EU SUNT” Ca să argumentăm ceea ce am enunţat mai sus, anume că Domnul Isus Hristos este Iehova Vechiului Testament, vom arăta din această Evanghelie de care ne ocupăm cea mai cunoscută scriere şeptimală raportată la numele lui Iehova, adică la: ,,Eu Sunt’’: ,,Eu sunt” pâinea vieţii. ,,Eu sunt” pânea care s-a pogorât din cer. ,,Eu sunt” pâinea. ,,Eu sunt” pâinea vie. ,,Eu sunt” lumina lumi. ,,Eu sunt” de sus. Veţi cunoaşte că ,,Eu sunt’’ (7 versete: Ioan 6:35, 41, 48, 51 şi Ioan 8:12, 23, 28). Un alt grup de şapte versete care afirmă că Isus este cel din Exod: Ioan 4:26, ,,Sunt Acela”. Ioan 6:20 ,,Eu Sunt”. Ioan 8:24, dacă nu credeţi că ,,Eu sunt”. Înainte ca să se nască Avraam ,,Sunt Eu”. Ioan 8:58, să credeţi că ,,Eu Sunt”. Ioan 13:19, Isus le-a zis:,,Eu Sunt”. Ioan 18:5,8, V-am spus că ,,Eu Sunt”. 214

EVUL MEDIU ÎNTUNECAT __________
__________ ,,Vine noaptea când nimeni nu va mai lucra”

Există o serie întreagă de noţiuni care ne-au fost imprimate în gândire şi le luăm întotdeauna de la sine înţelese, fără să ne treacă măcar o dată prin gând că am putea, sau că ar trebui, să le contestăm valabilitatea. Începând cu secolul IV al erei noastre, problema cea mare a fost că împăraţii Bizanţului, începând de la Constantin cel Mare, şi-au dorit să creştineze păgânismul. Efectul a fost cu totul altul, s-a păgânizat creştinismul. Biserica a devenit dictatorială şi totalitaristă. Bucurându-se de ajutorul statului, a impus cu forţa creştinismul şi dând mâna cu filosofiile păgâne şi învăţăturile religioase babiloniene şi-a compromis mesajul. Astfel, biserica creştină în loc să fie motorul dezvoltării spirituale a indivizilor şi a naţiunilor, a devenit o frână în calea acestei dezvoltări. S-au introdus astfel în creştinism învăţături păgâne care, încetul cu încetul, au fost „încreştinate” sau „sfinţite” de biserică. Aşa s-a introdus „cultul maicii Domnului”, „cultul icoanelor”, „cultul crucii” şi o serie de alte învăţături. Perioada în care Biserica a avut puterea absolută asupra conştiinţelor a rămas în istorie sub numele de ,,Evul Mediu Întunecat”.

215

MARIA, MAMA DOMNULUI __________
__________ APRECIERI JUSTIFICATE BIBLIC LA ADRESA MARIEI, MAMA DOMNULUI ISUS Citind cu atenție cărțile Noului Testament vom constata că Mariei, mama Domnului Isus Hristos, nu i seacordă o atenţie și o adoraţie deosebită. Dumnezeu a ales pe Maria ca persoana prin care să se întrupeze Fiul Său, datorită calităților sale sufletești și mai ales datorită harului special rezervat pentru ea. Fecioara Maria era o tânără liniștită, blândă și modestă. Ea n-a fost însă divinizată nici la însărcinarea cu pruncul Isus, nici la nașterea Domnului Isus, nici în timpul celor treizeci și trei de ani cât a viețuit Mântuitorul pe pământul nostru și nici după înălțarea Lui la Dreapta Tatălui. Ultima dată când în Biblie se vorbește de Maria, mama Domnului, este cu ocazia adunării ucenicilor în odaia de sus unde stăruiau și așteptau făgăduința botezului cu Duhul Sfânt promis de Dumnezeu. S-ar putea spune că dacă n-ar fi crezut, și n-ar fi stăruit și ea după Duhul Sfânt, nu ar fi ajuns ca să fie între sfinți, pentru că Duhul Sfânt este cel ce sfințeşte. Atunci când îngerul a făcut cunoscut Mariei hotărârea lui Dumnezeu, ea era fecioară. Duhul Sfânt a conceput în trupul ei pe Domnul Isus Hristos. Deoarece Domnul Isus Hristos a existat dintotdeauna, înainte de a fi lumea, Maria n-a fost altceva decât instrumentul prin care a avut loc întruparea Fiului lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime. Deci trupul ei a servit doar ca o poartă de intrare pe pământ a Fiului Celui Preaînalt. După cum scrie în Evanghelia lui Luca, Maria, mama Domnului Isus Hristos ,,A născut pe Fiul ei cel întâi născut” (Luca 2:7). 216

Numeroasele pasaje din Evanghelii ne arată că după nașterea Domnului, Maria a încetat să mai fie fecioară, născând de data aceasta în mod firesc mai mulți copii. Ca argument, să citim textele următoare: ,,Pe când vorbea încă Isus noroadelor, iată că mama și frații Lui stăteau afară și căutau să vorbească cu El. Atunci cineva I-a zis: ,,Iată, mama Ta și frații Tăi stau afară și caută să vorbească cu Tine." Dar Isus a răspuns celui ce-I adusese știrea aceasta: ,,Cine este mama Mea și care sunt frații Mei?". Apoi Și-a întins mâna spre ucenicii Săi și a zis: ,,Iată mama Mea și frații Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă.” (Matei 12:46-50). ,,Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui? Și Iacov, Iosif, Simon și Iuda, nu sunt ei frații Lui? ” (Matei 13:55) ,,Atunci au venit mama și frații Lui și, stând afară, au trimis să-L cheme. Mulțimea ședea în jurul Lui, când I-au spus: ,,Iată că mama Ta și frații Tăi sunt afară și Te caută.” El a răspuns: ,,Cine este mama Mea și frații Mei?” Apoi, aruncându-Și privirile peste cei ce ședeau împrejurul Lui: ,,Iată”, a zis El, ..mama Mea și frații Mei! Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră și mamă.” (Marcu 3:31-35) ,,Mama și frații lui Isus au venit la El; dar nu puteau sa-I vorbească din pricina norodului. Cineva I-a spus: ,,Mama Ta și frații Tăi stau afară și vor să Te vadă.” Dar El, drept răspuns, a zis: ,,Mama Mea și frații Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc.” (Luca 8:19-21) ,,Frații Lui I-au zis: ,,Pleacă de aici și du-Te în Iudeea, ca să vadă și ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva in ascuns, când caută să se facă cunoscut: dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Căci nici frații Lui nu credeau în El.” (Ioan 7:3-5) ,,Când au ajuns acasă, s-au suit în odaia de sus, unde stăteau de obicei. Erau: Petru, Iacov, Ioan, Andrei, Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov, fiul lui Alfeu, Simon Zelotul și 217

Iuda, fiul lui Iacov. Toți aceștia stăruiau cu un cuget în rugăciune și în cereri, împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus, și cu frații Lui.”(Fapte. 1:13-14) ,,Dar n-am văzut pe niciun altul dintre apostoli decât pe Iacov, fratele Domnului.” (Galateni 1:19) Acești copii sunt numiți frații și surorile lui Isus, nu ucenicii sunt numiți frații lui Isus, ci frații lui, copiii Mariei. Noi cinstim pe Maria, mama Domnului, dar nu o adorăm. Biblia nu ne spune că ea ar fi fost fără de păcat așa încât să nu aibă nevoie de Mântuitorul. Ea însăși spune: ,,Sufletul meu mărește pe Domnul și mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu.” (Luca 1:46-47). Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, numai Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este urzitorul mântuirii noastre. Nici măcar un cuvânt din Biblie nu vorbește despre Maria ca o autoare sau măcar coautoare a mântuirii noastre. În Evanghelia lui Ioan, Cuvântul ne spune: ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3:16). Aici observăm că Dumnezeu a iubit lumea, nu Maria, și cine crede în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are viața veșnică, nu cine crede în Maria. Apostolii au cunoscut pe mama lui Isus; dar care dintre ei a demonstrat în chip așa de filozofic ca teologii zilelor noastre, cum că ea, Maria, a fost ferită de păcatul lui Adam? (Elogiul Nebuniei Buc.1969, pag. 87-88) În cartea Faptele Apostolilor citim: ,,În nimeni altul nu este mântuire! Căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți.” (Faptele Apostolilor 4:12) ,,Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe el Dumnezeu l-a rânduit mai dinainte să fie, prin credință în sângele lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea lui; Căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu.” (Romani 3:21-25) 218

,,Că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine neținându-le în socoteală păcatele, și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări.” (2 Corinteni 5:19) ,,Căci este un singur Dumnezeu, și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuși, ca preț de răscumpărare pentru toți: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită”. (1 Timotei 2:5-6) În textele de mai sus nu se vorbește nimic despre Maria. Numai Domnul Isus Hristos este ușa mântuirii, calea, adevărul și viața. ,,Isus i-a zis: ,,Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6) Suntem siguri că pe Maria o vom găsi în cer printre cei răscumpărați. În zadar însă o vom ruga să ne acorde har sau vreun ajutor, căci ea nu poate face nimic pentru oameni. Numai Domnul Isus este Mijlocitorul nostru, numai El ne-a promis zicând: ,,Nu voi M-ați ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; și v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă, și roada voastră să rămână, pentru ca orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, să vă dea”. (Ioan 15:16). ,,În ziua aceea, nu Mă veți mai întreba de nimic. Adevărat, adevărat vă spun că, orice veți cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da”. (Ioan 16:23).

TE NUMESC ŞI EU FERICITĂ, MAICĂ A DOMNULUI MEU, ISUS ! „Îngerul a intrat la ea, şi a zis: „Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!”“ (Luca 1:28) Cele două praznice creştineşti de la sfârşitul verii dedicate sfintei Maria, Mama lui Isus, ne-au prilejuit* meditaţia de faţă. La Adormirea Maicii Domnului pe 15 august sărbătorim obştescul sfârşit al celei ce a purtat în pântecele ei pe Mântuitorul lumii, de vreme ce pe 8 septembrie prăznuim fericitul moment când în familia lui Ioachim ṣi Ana se năṣtea o fetiṭă cu chip angelic, pe care au numit-o Maria ṣi care avea să devină, la împlinirea vremii, Mama Celui din Dumnezeu născut**. 219

Vremurile în care s-au petrecut aceste evenimente erau pe de o parte tulburi, pe de altă parte măreţe, aşa încât nu putem şti dacă zilele cu pricina, marcate peste secole în calendarele creştine, sunt şi cele din calendarul evreiesc ce număra zilele, lunile şi anii de atunci. Dar, pentru noi, sfârşitul verii şi odihna trupului ostenit de alergare şi trudă în aşteptarea roadelor muncii depuse este nu doar grăitor, ci şi în armonie cu natura de care ne bucurăm, cu care conlucrăm şi se leagă şi cu derularea planului dumnezeiesc de mântuire a noastră, a omenirii. La fel, momentul când începem să adunăm roadele toamnei în cursul lunii septembrie, este iarăşi semnificativ şi prin aceea că Născătoarea Fiului lui Dumnezeu avea să deschidă galeria de sfinţi care s-au ostenit spre mântuirea noastră şi pe care noi, creştinii de azi, îi fericim. A se vedea şi textul din Luca: ,,Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită.” (Luca 1:48) Socotită de către confesiunile tradiţionale al treilea mare praznic creştinesc de peste an, ziua adormirii Maicii Domnului, 15 august, este sărbătoare legală în mai toate ţările creştine. Astfel că, după Naşterea Domnului şi Învierea Lui, moartea sfintei Maria devine un eveniment central în practica credinţei ortodoxe şi catolice, în timp ce bisericile evanghelice se concentrează pe Ziua Cincizecimii şi Pogorârea Sfântului Duh. De fapt de aici decurge şi modul total diferit în care este văzută Maria, mama lui Isus, şi locul ce-i este conferit în închinare, în ordinea din Univers, ba chiar şi în operele literare. Aş insista mai puţin asupra practicilor liturgice şi tradiţiilor de Sfânta Maria, ortodoxe sau catolice, şi aş prezenta mai în detaliu principiile scripturale de bază după care credincioşii penticostali şiau aşezat crezul despre Maria, mama lui Isus, femeia dreptcredincioasă pe care o iubim din inimă. Să le luăm pe rând, începând cu tradiţia ortodoxă: - Crezând că fecioara Maria a fost înălţată cu trupul la cer în scurt timp după moartea ei, fraţii noştri de credinţă seculară i-au conferit titlul de mijlocitoare pentru păcătoşi, de protectoare a lăcaşurilor de închinare, a armatei, a mărilor şi a marinarilor şi multe altele. - Din această perspectivă s-a dezvoltat o iconologie şi o liturghie, obiecte de cult, Paraclisul Maicii Domnului, şi o foarte bogată 220

literatură religioasă, de la rugăciuni şi cântări adresate Născătoarei de Dumnezeu***, la poeme epice şi lirice. - Cele mai multe minuni şi fapte memorabile din viaţa bisericii tradiţionale şi a ierarhilor ei sunt legate de icoana Maicii Domnului, de arătările ei şi de vise miraculoase cu prezenţa Sfintei Fecioare. Aşa a apărut şi s-a menţinut, încă din evul mediu, obiceiul pelerinajului la relicve sfinte şi mănăstiri. De partea lor, teologii evanghelici, departe de a-i contesta calitatea de sfântă, au creionat în baza cuvântului Scripturii, o cu totul altă învăţătură despre Maria, mama lui Isus. Iată pe scurt mărturisirea noastră: - Întruparea Mântuitorului care vine din cer de la Dumnezeu a fost un fenomen miraculos, unic, irepetabil şi nedezlegat minţii omeneşti, o lucrare tainică a Duhului Sfânt. Maria, purtătoarea lui Mesia în pântecele ei, a fost şi a rămas o sfântă, neprihănită, curată, fecioară. Ceea ce azi ar putea cerceta obstreticienii, ginecologii și sexologii referitor la zămislirea şi întruparea lui Hristos, rămâne o taină pentru toţi. Tainele lui Dumnezeu sunt multe şi nepătrunse de noi. -După Naşterea Mântuitorului, Iosif şi Maria au fost soţ şi soţie, s-au împreunat şi au zămislit prunci, după cum scriu evangheliştii: ,,Dar n-a cunoscut-o până după ce a născut un fiu. Şi el i-a pus numele Isus.” (Matei 1:25). ,,Nu este acesta feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon ? Şi nu sunt surorile lui aici între noi ?” (Marcu 6:3). Acestea sunt cuvinte ale contemporanilor şi ale sătenilor Lui Isus. - În tot timpul vieţii ei Maria, Maica Domnului nostru, a fost şi a rămas credincioasă, evlavioasă, smerită. Cel mai important mesaj pe care ni l-a transmis nouă credincioşilor de peste veacuri, rostit la nunta din Cana Galileii, a fost acesta : ,,Să faceţi tot ce vă va zice El (Isus)” (Ioan 2:5). De partea Lui, Mântuitorul ne-a jalonat poziţia pe care s-o adoptăm şi s-o urmăm faţă de cea care l-a purtat şi alăptat la venirea Lui în lume prin cuvintele: ,,Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” (Matei 12:50) După plecarea la Tatăl, înălţarea la cer a Mântuitorului, Maria a rămas în aceeaşi stare smerită şi s-a alăturat sfinţilor apostoli şi ucenici, după cum Scriptura adevereşte: 221

,,Și când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru și Ioan și Iacov și Andrei, Filip și Toma, Bartolomeu și Matei, Iacov al lui Alfeu și Simon Zelotul și Iuda al lui Iacov. Toți aceștia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus și cu frații Lui.” (Faptele Apostolilor 1:13-14) - Nici unul din tablourile zugrăvite de evanghelişti şi nicio învăţătură sau poruncă a Mântuitorului nu ne învaţă să îi aducem închinare Mariei, astfel că porunca dată şi reluată privitor la dumnezeire şi închinare nu poate fi atribuită sfintei Maria şi niciunul din sfinţi sau sfinte, care au adormit în Domnul, nu au acest drept. El este în exclusivitate numai al Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos, după cum este scris: ,,Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul, Dumnezeul tău.” (Deut. 18:13), şi ,,Eu sunt Domnul, şi acesta este numele Meu. Nu voi da nimănui slava Mea și nici chipurilor cioplite cinstirea Mea." (Isaia 42:8), sau cum a spus Isus către Satana: ,,Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-i slujeşti”. (Matei 4.10) Iată şi un argument escatologic: în Apocalipsa, cartea descoperirilor lui Dumnezeu pentru împlinirea vremurilor, nu este prezentată Maria mama Domnului, fapt ce ne întăreşte credinţa că sufletul ei se odihneşte împreună cu toţi sfinţii pe care îi cinstim şi îi iubim, aşteptând fericita noastră întâlnire cu ei. Socotesc întotdeauna de prisos gâlceava dintre creştini privind credinţa în maica sfântă sau în cruce, rămânând la cuvântul Scripturii în litera şi în spiritul lui, drept pentru care zic şi mărturisesc senin: Maria, Maica Domnului meu Isus, te iubesc! NOTE : *Chiar unele comentarii deplasate de pe site-ul http/www.paşi.ro mi-au dat imboldul necesar acestor meditaţii. ** În limbajul evanghelicilor acest termen este mai puţin folosit, dar nu din cauza incorectitudinii lui, ci ca urmare a semnificaţiei perpetue ce i-a fost dat de tradiţie. *** În opinia autorului şi liturgica specială destinată Maicii Domnului face parte din slujbele şi slujirile neîngăduite, fapt asupra căruia s-ar cere să revenim cu consideraţii lărgite. 222

ISUS HRISTOS EL, RĂSTIGNIT

_____
_____ „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit.“ (1 Corinteni 2:2) Ca multe alte lucruri care nu ne este dat să le cunoaştem încă pe deplin, acest verset a fost multă vreme pentru mine ceva simbolic, abstract, mai mult un ideal decât o realitate. A venit însă vremea să înţeleg că prezenţa unui Hristos răstignit între noi este mai mult decât o realitate necesară – ea este cheia propăşirii relaţiilor dintre fraţi şi surori într-o biserică cu adevărat creștină. M-am întrebat de ce a considerat Pavel că Isus Hristos între noi nu este suficient, ci este nevoie de „El răstignit” ? Ce lipseşte imaginii unui Hristos care face minuni, înmulţeşte pâinea şi vinul, învie morţii şi vindecă bolnavii? Este ceva incomplet în imaginea unui Isus care predică pe munte? Dar în imaginea unui Isus care se roagă „cu strigăte mari”? Dar imaginea unui Isus cu biciul în mână în templu? Ce face prezenţa răstignirii atât de importantă? Răspunsul stă în valoarea acestor lucruri prin ele însele: ce valoare ar fi avut toată puterea lui Isus, toată înţelepciunea Lui, toată smerenia Lui, dacă nu ar fi murit pentru noi? La ce ne-ar fi ajutat dovada că El este Fiul lui Dumnezeu, dacă eram încă morţi în păcatele noastre? Răstignirea este dovada dragostei lui Dumnezeu pentru noi, actul culminant al iubirii Lui, care a dat de fapt valoare tuturor celorlalte activităţi din viaţa lui Isus. În dreptul nostru astăzi, ce valoare au toate binecuvântările care însoţesc „urmarea lui Isus pe calea aceasta a pocăinței” dacă dragostea Lui nu este în noi? Cine nu vrea un Dumnezeu care înmulţeşte pâinea şi care vindecă şi face minuni? 223

Toţi dorim binecuvântări pământeşti, şi nu numai că le dorim, dar aceste binecuvântări sunt cele mai apreciate de mulţi dintre noi. Dumnezeu însă nu ne-a chemat la o evanghelie a prosperităţii şi nu vrea să-L urmăm pe Isus pentru avantajele pământeşti pe care această „pocăinţă” ni le oferă. Isus nu a făcut aceste minuni ca să beneficieze El, ci le-a făcut pentru cei din jur. Dacă săracul şi lipsitul nu au parte din prosperitatea noastră, binecuvântarea belşugului a fost în zadar! Cine nu vrea un Dumnezeu care vindecă toate bolile? Dar care este valoarea vindecărilor şi a tuturor minunilor în biserică, dacă cei ce caută adăpostul dragostei lui Hristos nu o găsesc nici la cei ce spun că Îl urmează? La ce foloseşte toată învăţătura, rugăciunile, sau chiar botezul cu Duhul Sfânt, dacă nu rodeşte în noi dragostea lui Dumnezeu? „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.“ (1 Corinteni 13:1-3) Nu toţi putem să facem minuni, să predicăm, să prorocim, să lovim cu biciul în templu (mulţi încearcă, dar cu rezultate dezastruoase), aceste lucrări au fost încredinţate doar unora dintre noi, dar să iubim putem cu toţii. Şi chiar dacă am putea face toate aceste lucruri, proorociile, învăţăturile, minunile nu ne fac „ai Lui Hristos”, dar iubirea ne face ai Lui. „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“ (Ioan 13:35). Iată deci de ce este important ca între noi să fie în mod constant „un Hristos răstignit”. Atunci ce este mai de dorit: să prorocim sau să iubim? Să fim învăţători sau să iubim? Să ţinem biciul în mână sau să iertăm? Ce înseamnă răstignirea lui Isus pentru noi? 224

Hristos s-a dus la cruce voluntar. Prin toate prigonirile vieţii, El a văzut rezultatul final mai de preţ decât orice suferinţă şi a suferit de bună voie, fără să se considere victima cuiva. Poate oare imaginea crucii Lui schimba atitudinea noastră faţă de cei pe care El i-a pus în jurul nostru? Putem oare privi dincolo de suferinţa şi durerea adusă de „fraţi” la rezultatul pe care dragostea Lui în noi îl poate realiza în viaţa celor ce ne asupresc şi să suferim cu drag aceste neajunsuri, ca fiind „nevrednice să fie puse alături cu slava viitoare” (Rom 8:18) ? Dumnezeu ne vede curaţi prin jertfa lui Isus. Oare putem şi noi să-i vedem pe fraţi curaţi în jertfa Lui? Pavel se adresează colosenilor, ca fiind „sfinţi şi preaiubiţi” (Col 3:12) apoi îi îndeamnă să se îmbrace „cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare” . Oare chiar aşa de sfinţi erau colosenii, sau Pavel i-a numit aşa pentru că între el şi ei era deja „un Hristos răstignit”? Dar ce face „un Hristos răstignit” între noi? El „stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (Rom. 8:34). Oare pentru fraţii noştri nu mijloceşte Domnul? Nu vine oare de multe ori şoapta dragostei Sale să spună inimii noastre: „Și pentru el a murit Hristos”? Putem oare să ne lăsăm înduplecaţi de mijlocirea lui Isus în dreptul fraţilor noştri, „să iubim mila şi să umblăm smeriţi” (Mica 6:8) ? La crucea lui Isus sunt două perspective distincte: - Prima, a omului nerăstignit, privind în sus la Hristosul atârnat pe lemn, şi gândindu-se că El, numai El, a putut să facă lucrul acesta, de a ierta fără rezerve și fără pretenții pe cei greșiți. Noi nu suntem în stare. - Cea de a doua, de a fi și noi răstigniți împreună cu Isus, și de acolo privind în jos cu milă şi iertare, împuterniciți de duhul hristic să fim gata a privi la semenii și frații noștri cu aceiași ochi cu care suntem și noi priviți de Dumnezeu prin Isus Hristos. Chiar dacă lucrarea răstignirii nu s-a realizat încă pe deplin în viaţa noastră, şi încă mai trăim după îndemnurile firii pământeşti, perspectiva noastră atunci când privim la Isus, este de jos în sus. Ca să păstrăm „un Hristos răstignit” între noi suntem forţaţi să ne uităm la fraţii noştri prin Hristos, sau mai bine zis ca la Hristos. Știind că și ei, frații noștri, ,,sunt ascunși cu Hristos în Dumnezeu”. Adică tot de jos în sus, ceea ce realizează între noi smerenia şi ne ajută să împlinim ceea ce Dumnezeu ne-a cerut prin Pavel: „în 225

smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus decât pe el însuşi.” (Filip 2:3) În momentul în care firea este răstignită împreună cu Hristos şi „nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi” (Gal. 2:20), perspectiva noastră se schimbă: putem acum privi de sus în jos, dar nu cu superioritate, ci prin ochii lui Isus, plini de milă şi iertare: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34) Ce roade minunate ar putea aduce în viaţa noastră prezenţa lui Hristos răstignit! Nu cred că există o oglindă mai perfectă decât imaginea crucii şi a lui Isus atârnat cu mâinile străpunse. Poate ceva să ne facă să ne vedem mai nevrednici, mai mici, mai ticăloşi decât amintirea durerilor pe care El le-a purtat în locul nostru? Am mai putea vorbi pe fraţii noştri de rău când ne vedem pe noi netrebnici şi pe ei îi vedem prin „filtrul” jertfei lui Isus? Am mai putea sta fără grijă şi nevegheatoare în casele noastre când îi vedem pe soţii noştri, pe copiii noştri înconjuraţi de mâinile străpunse ale lui Isus? Prezenţa lui Hristos răstignit între noi şi cei din jur este cheia unei vieţi pline de dragostea lui Dumnezeu în familie, în biserică, în societate. Păstrarea imaginii jertfei Lui înaintea ochilor noştri este calea smereniei. La crucea Lui se realizează dezlipirea de lucrurile acestei lumi, şi numai prin răstignirea firii facem loc lui Hristos „să ia chip în noi” (Gal. 4:19), aducând cu aceasta şi nădejdea slavei „Hristos în voi, nădejdea slavei.” (Col. 1:27) Putem oare onora jertfa Lui îndeajuns să dorim şi să ne luptăm pentru o schimbare în gândirea și în viața noastră? Ne poate îndupleca îngăduinţa Lui şi îndelunga Lui răbdare să ne smerim şi să cerem iertare că ne-am mulţumit să vedem minuni, să primim învăţătură fără să urmărim dragostea? Putem asculta îndemnul bunătăţii Lui să ne pocăim de toate „bârnele” purtate în ochi de atâta vreme, împiedicându-ne să ne vedem propria ticăloşie? (Rom. 1:4) Să ne ajute Domnul pe fiecare „să ne uităm ţintă la Căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre” (Evrei 12:2) şi imaginea jertfei Lui să fie necurmat în faţa ochilor noştri, ca să cinstim astfel pe Dumnezeu care ne-a înfiat pe toţi, în egală măsură, în Hristos. Amin. Amin! 226

ESTE CRUCEA UN SIMBOL CREŞTIN? Crucea este recunoscută ca fiind unul dintre cele mai importante simboluri ale bisericii romano-catolice. Ea este expusă pe vârful acoperişurilor şi al turnurilor. Este văzută pe altare, pe mobilier şi pe veşmintele ecleziastice. Forma majorităţii bisericilor catolice este ca a unei cruci. În căminele, spitalele şi şcolile catolice, crucea împodobeşte pereţii. Pretutindeni crucea este vizibil onorată şi adorată în sute de moduri. Când un sugar este stropit cu apă, preotul face semnul crucii deasupra frunţii lui, spunând: „Primeşte semnul crucii pe fruntea ta”. În timpul confirmării, candidatul este însemnat cu semnul crucii. În miercurea cenuşie, ziua de miercuri în care începe postul Paştelui, se foloseşte cenuşă pentru a se face o cruce pe frunte. Când catolicii intră în clădirea bisericii îşi înmoaie degetul arătător al mâinii drepte în „apă sfinţită”, îşi ating fruntea, pieptul, umărul stâng şi umărul drept trasând astfel forma crucii. Acelaşi semn este făcut înainte de luarea mesei. În timpul liturghiei, preotul face semnul crucii de 16 ori şi binecuvântează altarul cu semnul crucii de 30 de ori. În bisericile protestante, la modul general, oamenii nu cred în facerea semnului crucii cu degetele. Ei nu se apleacă înaintea crucilor, nici nu le folosesc ca obiecte de închinare. Ei au înţeles că aceste lucruri sunt nescripturale, ţinând de superstiţie, dar folosirea crucii s-a păstrat în continuare pe turnuri de biserică, pe amvoane şi în diverse alte moduri ca forme de împodobire. Primii creştini n-au considerat crucea pe care a murit Isus ca un simbol al virtuţii, ci mai degrabă ca „lemnul blestemat”, un mijloc al morţii şi al „ruşinii” (Evrei 12:2). Ei nu s-au încrezut într-o veche 227

cruce tristă. Dimpotrivă, credinţa lor era în ceea ce s-a îndeplinit pe cruce, şi prin această credinţă, ei au cunoscut iertarea deplină şi completă a păcatului! În acest sens au predicat apostolii despre cruce şi au preamărit-o (1Cor.1:17,18). N-au vorbit niciodată despre cruce ca despre o bucată de lemn pe care ar putea-o atârna cineva de un lănţişor în jurul gâtului sau pe care ar purta-o la mână ca protector sau talisman. O astfel de întrebuinţare a crucii a apărut mai târziu. Crucea a ajuns să fie considerată ca simbol creştin doar din momentul în care creştinismul a început să fie păgânizat, sau aşa cum preferă unii, păgânismul a fost creştinizat. În anul 431 s-au introdus crucile în biserici şi în încăperi, iar folosirea crucilor pe turle nu a apărut decât în anul 586. În secolul 6, imaginea crucifixului a fost autorizată de biserica de la Roma. Nu li s-a cerut caselor particulare să posede cruce decât începând cu al doilea Conciliu din Efes. Dacă crucea este un simbol al creştinismului, nu se poate afirma cu corectitudine că ar fi avut originea în cadrul creştinismului, căci într-o formă sau alta a fost un simbol sacru cu mult înaintea erei creştine şi printre multe popoare necreştine. Conform An Expository Dictionary of New Testament Words, ea şi-a avut originea printre babilonienii din Caldeea antică. „Forma bisericească a unei cruci cu două raze şi-a avut originea în Caldeea antică şi a fost folosită ca simbol al zeului Tamuz, apărând în forma misticului Tau, iniţialele numelui său, în acea ţară şi în ţinuturile dimprejur, inclusiv Egiptul. Pentru a face să crească prestigiul sistemului ecleziastic apostat, păgânii au fost primiţi în sânul bisericilor fără regenerarea prin credinţă, şi li s-a permis în mare parte să-şi păstreze semnele şi simbolurile păgâne. De aceea Tau sau T, în forma ei cea mai frecventă, cu bara orizontală pusă mai jos, a fost adoptată ca să reprezinte crucea lui Hristos”. 228

În orice carte despre Egipt care arată vechile monumente şi ziduri ale templelor antice, se poate vedea folosirea crucii Tau. Imaginea de mai jos îl prezintă pe Amon, zeul egiptean, care ţine în mână o cruce Tau. Pe o clădire a lui Amenofis IV din Teba, în Egipt, se află o imagine a unui rege cum se roagă. Se poate observa cercul rotund al soarelui cu o reprezentare mistică a zeului-soare sub el. Un cunoscut istoric spune referitor la Egipt: „Aici găsim, neschimbate de mii de ani, printre cele mai sacre hieroglife ale ei, crucea în diverse forme, dar cea care este cunoscută în mod deosebit ca fiind ,crucea din Egipt’ sau crucea Tau are forma literei T, adesea cu un cerc sau un oval deasupra ei. Totuşi, acest simbol mistic nu a fost specific acestei ţări, ci a fost venerat printre caldei, fenicieni, mexicani şi în fiecare popor antic din ambele emisfere” . Pe măsură ce simbolul crucii s-a răspândit în diverse naţiuni, folosirea lui sa dezvoltat în diferite moduri. Printre chinezi, „crucea este recunoscută a fi una dintre cele mai vechi reprezentări artistice, este înfăţişată pe zidurile pagodelor lor, este pictată pe felinarele folosite la iluminarea celor mai tainice nişe din templele lor”. Crucea a fost un simbol sacru în India timp de secole printre necreştini. A fost folosită la însemnarea borcanelor cu apă sfântă luată din Gange, precum şi ca simbol al sfinţilor Jaina dezîncarnaţi. În partea centrală a Indiei, au fost descoperite două cruci grele de piatră care datează cu mult înaintea erei creştine, una având peste trei metri, cealaltă peste doi metri. Budiştii şi numeroase alte secte din India, îi însemnau pe adepţii lor pe cap cu semnul crucii. Pe continentul Africii, la Susa, băştinaşii înfing o cruce în râul Gitche. Femeile Kabile, deşi sunt mahomedane, îşi tatuează o cruce între ochi. În Wanyamwizi, zidurile sunt împodobite cu cruci. Yarick-ii, care au întemeiat un şir de regate din Niger până la Nil, aveau o imagine a crucii pictată pe scuturile lor. Când spaniolii au ajuns pentru prima dată în Mexic „nu şi-au putut reţine uimirea”, spune Prescott, „când au văzut crucea, 229

simbolul sacru al propriei lor credinţe, înălţată ca obiect de închinare în templele lui Anahuac. Spaniolii nu ştiau că simbolul închinării din cea mai îndepărtată antichitate, a unor naţiuni păgâne asupra cărora lumina creştinismului nu strălucise niciodată era crucea”. La Palenque în Mexic, întemeiat de Votan în secolul 9 înaintea erei creştine, se află un templu păgân cunoscut sub numele de „Templul Crucii”. Acolo, gravată pe lespedea unui altar, se află o cruce centrală de 2 pe 3,35 metri. Enciclopedia catolică conţine o fotografie a acestei cruci sub care se află cuvintele: „cruce precreştină din Palenque”. În vremuri străvechi, mexicanii s-au închinat unei cruci cu numele de Tota, tatăl nostru. Această practică de a se adresa unei bucăţi de lemn cu titlul de „tată” este menţionată şi în Biblie. Când israeliţii au amestecat idolatria cu religia lor, ei au spus unui butuc: „Tu eşti tatăl meu” (Ieremia 2:27). Dar este contrar Scripturii să numeşti o bucată de lemn sau pe vreun deservent al oricărui cult cu titlul de „tată” (Matei 23:9). Cu multe secole înainte, în Italia, înainte ca oamenii să fi ştiut ceva despre artele civilizaţiei, ei au crezut în cruce ca simbol religios. Ea era considerată ca protectoare şi era pusă pe morminte. Monede romane din anul 46 î.Cr. îl arată pe Jupiter ţinând un sceptru lung care se termina cu o cruce. Fecioarele Vestale ale Romei păgâne purtau crucea atârnată de lănţişoarele de la gât, aşa cum poartă acum maicile din Biserica Romano-Catolică. Grecii au pictat cruci pe panglica pe care o avea în jurul capului zeul lor, care corespundea lui Tamuz al babilonienilor. Porcelli menţionează faptul că Isis era reprezentată având o cruce pe frunte. Preoţii ei purtau cruci 230

rituale în închinarea pe care i-o aduceau. Deasupra templului lui Serapis din Alexandria se afla o cruce. Când a fost dezgropat templul Sfinxului, s-a descoperit că are o formă de cruce. Persanii aveau stindarde în formă de cruce în timpul luptelor lor cu Alexandru cel Mare (335 î.Cr.). Crucea a fost folosită ca simbol religios de către aborigenii din America de Sud în vremuri străvechi. Copiii nou născuţi erau puşi sub protecţia ei împotriva duhurilor rele. Cei din Patagonia îşi tatuau o cruce pe frunte. S-a descoperit olărie antică în Peru marcată cu semnul crucii ca simbol religios. Monumentele arată că regii asirieni purtau cruci atârnate de lănţişorul de la gât, asemenea străinilor care s-au luptat împotriva egiptenilor. Nişte cruci erau reprezentate şi pe veşmintele Rot-n-no, şi anume deja în secolul 15 înaintea erei creştine. Enciclopedia Catolică recunoaşte că „semnul crucii, reprezentat în forma lui cea mai simplă prin încrucişarea a două linii în unghiuri drepte, exista cu mult înainte de creştinism, atât în Est, cât şi în Vest. E întâlnită în trecutul foarte îndepărtat al civilizaţiei umane”. „Dar oare nu este crucea un simbol creştin de când a fost crucificat Isus?” se întreabă unii. Este adevărat că în gândirea celor mai mulţi crucea a ajuns acum să fie asociată cu Hristos. Dar cei care îi cunosc istoria şi modurile superstiţioase în care a fost folosită - mai ales în secolele trecute - pot vedea o altă faţă a monedei. Deşi sună dur, cineva a pus întrebarea: „Să presupunem că Isus ar fi fost omorât cu o puşcă; ar fi oare acesta un motiv să avem o puşcă agăţată de gât sau pe vârful acoperişului bisericii?” De aici rezultă că lucrul important este cine a fost cel ce a murit, nu care a fost instrumentul morţii sale. Sf. Ambrozie a spus pe drept: „Să ne închinăm lui Hristos, Regele nostru, care a atârnat pe lemn, şi nu lemnului”. Crucificarea ca metodă a morţii „a fost folosită în antichitate ca pedeapsă pentru crime oribile în: Egipt, Asiria, Persia, Palestina, Cartagina, Grecia, Roma. Tradiţia atribuie unei femei, regina Semiramida, introducerea pedepsei cu moartea pe cruce. Hristos a murit pe o cruce indiferent ce tip era ea şi totuşi în religia catolică sunt folosite multe tipuri de cruci. Aici sunt arătate 231

câteva dintre aceste tipuri diferite. O pagină din Enciclopedia Catolică prezintă patruzeci! Dacă utilizarea catolică a crucii a început doar cu crucea lui Hristos şi nu a fost influenţată de păgânism, de ce sunt folosite atât de multe tipuri diferite de cruci? Un cunoscut scriitor spune: „Dintre mai multe feluri de cruci care mai sunt la modă ca blazoane sau steme naţionale şi bisericeşti, diferenţiate prin denumirile familiare de: crucea Sf. George, crucea Sf. Andrei, crucea malteză, crucea greacă, crucea latină, inelul vieţii etc, nu există nici una dintre ele a cărei existenţă să nu poată fi trasată până în timpul cel mai îndepărtat din antichitate”. Crucea cunoscută sub numele de crucea Tau a fost larg folosită în Egipt. „În vremurile de mai târziu, creştinii egipteni (copţi), atraşi fiind de forma ei şi probabil de simbolismul ei, au adoptat-o ca semn distinctiv al crucii”. Ei susțineau că pe o astfel de cruce a fost răstignit Domnul Isus Hristos, cea numită azi crucea Sf. Antonie. Ceea ce este cunoscut sub numele de cruce greacă a fost de asemenea descoperit pe nişte monumente egiptene. Această formă de cruce era folosită în Frigia pentru a împodobi mormântul lui Midas. Printre ruinele oraşului Ninive, un rege este înfăţişat purtând o cruce malteză pe piept. Forma crucii cunoscută astăzi drept crucea latină a fost folosită de către etrusci, aşa cum se poate vedea pe un mormânt păgân antic: crucea în mijloc, iar în stânga şi în dreapta ei îngeri înaripaţi. Printre indienii Cumas din America de Sud, ceea ce a fost numită crucea Sf. Andrei era considerată ca protectoare împotriva duhurilor rele. Ea apărea pe monedele lui Alexandru Bala în Siria, în anul 146 î.Cr., şi pe cele ale regilor baktrieni de prin anul 140 până în anul 120 î.Cr. cu mult înainte ca Sf. Andrei să se fi născut! Crucea pe care o știm noi azi este numită crucea Calvarului, totuşi reprezentarea ei a fost găsită pe o inscripţie antică din Tesalia, care datează dintr-o perioadă anterioară erei creştine! Mai rămâne o ultimă întrebare: 232

Isus a murit pe o anumită cruce. Ce formă avea aceasta? Unii cred că a fost doar un stâlp de tortură, fără să aibă şi o bârnă orizontală. Cuvântul „cruce” exprimă automat sensul că cele două bucăţi de lemn se încrucişează într-un anumit punct sau unghi. Dar cuvântul grecesc din care este tradus cuvântul „cruce” în Noul Testament, stauros, nu are neapărat acest înţeles. Cuvântul însuşi înseamnă pur şi simplu un stâlp care se află într-o poziţie verticală. Dacă obiectul pe care a murit Isus n-a fost mai mult decât aceasta, atunci nu se poate deloc vorbi despre o „cruce” ca atare! Lucrul acesta ar arăta limpede nebunia de a „creştiniza” mai multe tipuri de cruci! Pe de altă parte, afirmaţia lui Toma despre semnul cuielor, la plural, din mâinile lui Isus (Ioan 20:25) ar putea indica faptul că pe stâlpul vertical a fost prinsă o bârnă orizontală, pentru că dacă ar fi fost vorba numai de un stâlp vertical, mâinile Lui ar fi fost străpunse probabil de un singur cui. Aceasta, cumulat cu faptul că era loc deasupra capului Său pentru o inscripţie (Luca 23:38), ar tinde să favorizeze ipoteza folosirii a ceea ce s-a numit crucea latină. Acest fapt a fost explicat mai sus, că nu se putea intra în Ierusalim cu o astfel de cruce, pentru că atunci s-ar fi produs o răscoală, iar Pilat nu mai avea la îndemână decât câţiva ostaşi care reprezentau garda lui. Cât priveşte forma exactă a crucii lui Hristos, nu e nevoie să ne preocupe prea mult lucrul acesta. Toate aceste teze sunt neînsemnate în faţa adevăratului sens al crucii; nu bucata de lemn, ci răscumpărarea eternă realizată prin crucea trupului Său, suferințele, moartea și învierea lui Hristos sunt adevăratul sens. În epistola către Coloseni citim: „…Și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui.“ (Coloseni 1:20) Lemnele n-au dat sânge! Rămâne ca minţile cititorilor noştri să poată pricepe că multe cruci, de peste patruzeci de forme diferite, au existat şi mai există şi azi, în schimb niciuna nu vine din mediul credinţei în Isus, şi niciuna n-a dat sânge, afară doar de ,,Crucea Trupului Său”. Din această cruce a curs sângele sfânt şi fără păcat a lui Isus. Numai acest sânge poate spăla păcatele noastre. Şi sunt fericit că a şi făcut acest lucru. Preamărit să fie Domnul Isus Hristos care a suferit aşa o cruce grea, pentru noi oamenii! 233

CRUCEA (DUPĂ RUBENS) Aceasta este adevărata cruce pe care a fost răstignit Domnul Isus, după cum a zugrăvit-o, aşa de frumos, în pictura sa, „Crucificarea” (1620), pictorul Peter Paul Rubens (1577-1640).

Precum vedeți mai sus, el a zugrăvit-o conform Evangheliei după Ioan 19:19, în formă de T şi nu în formă de plus. Crucea n-a putut fi un singur stâlp, cum cred unii, căci atunci Toma zis Geamăn, nu ar mai fi mentionat cuvântul „cuie” când a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (Ioan 20:25) Deci nu în semnul cuiului, ca şi cum ar fi fost un singur cui bătut prin amândouă mâinile pe un stâlp, ci al cuielor. Dacă era un singur stâlp, mâinile ar fi fost bătute şi străpunse de un singur cui. Aşa răstignit, au fost bătute în amândouă mâinile câte un cui. 234

DUMNEZEU AȘTEAPTĂ ACUM SĂ VADĂ ÎN OGORUL EVANGHELIEI OAMENI CARE SĂ-I FIE CREDINCIOȘI

Dumnezeu are nevoie astăzi de:

•

Bărbaţi care să stea înaintea feţei Lui şi să-I asculte zilnic

glasul;

• Bărbaţi care nu au nicio dorinţă în inimile lor pentru oricine altcineva sau orice altceva, în afară de Dumnezeu; • Bărbaţi care sunt temători de Dumnezeu în aşa măsură, încât să urască orice formă a păcatului şi să iubească neprihănirea şi adevărul în toate căile lor; • Bărbaţi care au biruit ura şi gândirea păcătoasă a preacurviei, care mai degrabă ar muri decât să păcătuiască cu gândul sau cu fapta; • Bărbaţi al căror stil de viaţă este luarea zilnică a crucii şi străduinţa de a fi desăvârşiţi, care îşi duc fără oprire „mântuirea până la capăt cu frică şi cutremur”; • Bărbaţi plini de Duhul Sfânt, care au „rădăcina şi temelia pusă în dragoste” în aşa măsură, încât nimic nu îi poate duce într-o atitudine neiubitoare faţă de o altă fiinţă umană, oricât de mare ar fi provocarea; • Bărbaţi care „au rădăcina şi temelia pusă” în smerenie în aşa măsură, încât nici lauda din partea oamenilor, nici creşterea lor spirituală, nici slujirea lor însoţită de semne şi minuni dumnezeieşti, şi nici orice altceva nu îi va putea convinge că ei nu sunt altceva decât cei mai neînsemnaţi dintre toţi sfinţii; •

Bărbaţi care, prin Cuvântul lui Dumnezeu, au o înţelegere a naturii şi a scopurilor Sale şi care tremură la auzirea acestui Cuvânt, astfel că ei nu vor fi neascultători faţă de nici cea mai mică dintre porunci, şi nu vor fi neglijenţi în a-i învăţa şi pe alţii aceste porunci;

• Bărbaţi care proclamă tot planul lui Dumnezeu, demascând curvia religioasă şi tradiţiile omeneşti nebiblice; 235

• Bărbaţi care au descoperirea Duhului Sfânt despre taina evlaviei şi anume despre faptul că Hristos a venit în trup şi a deschis o cale nouă şi vie prin răstignirea trupului omenesc; • Bărbaţi care sunt sârguincioşi şi muncitori, dar care, în acelaşi timp, răspândesc o mireasmă a bucuriei şi a păcii, care ştiu să se joace cu copiii şi să se bucure de natura creată de Dumnezeu; • Bărbaţi care, cu toate că nu sunt ascetici, trăiesc o viaţă disciplinată şi nu se tem de greutăţi; •

Bărbaţi care nu au nici un interes în purtarea hainelor scumpe sau în călătorii de agrement, care nu-şi pierd vremea în activităţi neproductive pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi care nu-şi cheltuiesc banii pe cumpărături inutile;

• Bărbaţi care şi-au răstignit pofta de a savura mâncăruri alese şi care nu sunt înrobiţi de muzică, de sport sau de orice altă activitate legitimă; • Bărbaţi care au fost disciplinaţi cu succes de Dumnezeu în focul suferinţei, al abuzurilor, al necazurilor, al acuzaţiilor false, al bolilor, al greutăţilor financiare şi al opoziţiei din partea rudeniilor şi a conducătorilor religioşi; •

Bărbaţi plini de milă, care pot simţi împreună cu cei mai mari păcătoşi şi cu cei mai răi dintre credincioşi, care sunt capabili să întărească nădejdea unor astfel de oameni, pentru că ei înşişi se consideră a fi cei dintâi dintre păcătoşi;

• Bărbaţi care sunt atât de puternic ancoraţi în siguranţa iubirii Tatălui lor Ceresc, încât ei nu sunt niciodată îngrijoraţi de nimic, nu se tem de Satan, de oamenii răi, de situaţii dificile şi de nimic neprevăzut; • Bărbaţi care „au intrat în odihna lui Dumnezeu” şi care cred în acea suveranitate care lucrează în toate situaţiile, pentru binele lor suprem, şi care, din acest motiv, sunt întotdeauna mulţumitori în orice circumstanţă, pentru toţi oamenii şi pentru toate lucrurile; • Bărbaţi care îşi găsesc bucuria numai în Dumnezeu şi care, din această cauză, sunt plini de bucuria Domnului, având biruinţă asupra tuturor indispoziţiilor din viaţa lor; • Bărbaţi cu o credinţă vie, care nu îşi pun deloc încrederea în ei înşişi sau în capacităţile lor naturale, dar care în orice situaţie sunt 236

total încrezători că Dumnezeu este Ajutorul lor care nu lipseşte niciodată în nevoi; • Bărbaţi care trăiesc călăuziţi nu de îndemnurile raţiunii lor, ci de îndemnurile Duhului Sfânt; • Bărbaţi care au fost botezaţi în mod autentic, de însuşi Hristos, cu Duhul Sfânt şi cu foc şi nu doar exaltaţi de vreo imitaţie emoţională sau doar convinşi la nivelul minţii de vreun argument teologic; • Bărbaţi care trăiesc în continuu sub ungerea Duhului Sfânt, fiind înzestraţi cu darurile supranaturale primite de la El; • Bărbaţi care, în urma descoperirii dumnezeieşti, văd în Biserică Trupul lui Hristos, şi nu o organizaţie bisericească sau o linie doctrinară, şi care îşi dăruiesc toate energiile, toate bunurile materiale şi toate darurile spirituale pentru zidirea acestei Biserici; • Bărbaţi care au învăţat ca, prin ajutorul dat de Duhul Sfânt, să-şi ţină în frâu limbile şi ale căror limbi sunt acum aprinse de Cuvântul Divin; • Bărbaţi care au abandonat totul în mâna lui Dumnezeu, care nu mai sunt ataşaţi de bani sau de lucruri materiale şi nu doresc vreun câştig de la alţii; • Bărbaţi care sunt capabili să se încreadă în Dumnezeu în privința nevoilor lor pământeşti, care niciodată nu strecoară aluzii la nevoile lor materiale şi care nici în conversaţii, nici în scrisori sau rapoarte, nu scot în evidenţă ostenelile lor; • Bărbaţi care nu sunt încăpăţânaţi, ci blânzi, deschişi la critica altora şi dornici de a fi corectaţi de fraţii mai bătrâni şi mai înţelepţi; • Bărbaţi care nu au nicio dorinţă de a-i domina pe alţii sau de a da sfaturi altora, deşi sunt gata să sfătuiască pe alţii atunci când sunt întrebaţi şi care nu au vreo ambiţie de a fi consideraţi fraţi „mai mari” sau lideri, ci a căror singură dorinţă este de a fi fraţi în adevăratul sens al cuvântului şi slujitori ai tuturor; • Bărbaţi cu care te poţi înţelege uşor, care acceptă să fie deranjaţi de alţii şi acceptă ca alţii să profite de pe urma lor; • Bărbaţi care nu vor face vreo distincţie între milionar şi cerşetor, între omul alb şi cel de culoare, între intelectual şi cel cu deficienţe mintale, între omul cult şi cel barbar, ci îi vor trata pe toţi la fel; 237

• Bărbaţi care niciodată nu vor putea fi influenţaţi de soţii, copii, rudenii, prieteni sau de alţi credincioşi, pentru a se răci câtuşi de puţin din devotamentul lor faţă de Hristos sau din ascultarea lor faţă de poruncile lui Dumnezeu; • Bărbaţi care nu pot fi mituiţi să facă vreun compromis, prin nicio recompensă pe care le-ar putea-o oferi Satan, în bani, în creşterea prestigiului, sau în orice altceva; • Bărbaţi care sunt martori neînfricaţi ai lui Hristos, care nu se tem de conducătorii religioşi şi nici de cei laici; • Bărbaţi care nu au slăbiciunea să facă pe placul vreunui om de pe Pământ, şi care, dacă e necesar, sunt gata să stea împotriva tuturor oamenilor pentru a plăcea numai lui Dumnezeu; • Bărbaţi pentru care slava lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, şi Împărăţia Lui, au întotdeauna prioritate faţă de „urgenţele” nevoilor omeneşti şi faţă de propriul confort; • Bărbaţi care nici prin presiuni venite din exterior şi nici la îndemnul propriei lor raţiuni nu pot fi determinaţi să facă “lucrări moarte” pentru Dumnezeu, ci a căror dorinţă arzătoare şi satisfacţie deplină este numai înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu, descoperite pentru vieţile lor; • Bărbaţi care prin discernământul dat de Duhul Sfânt pot deosebi lucrările creştine duhovniceşti de cele sufleteşti; • Bărbaţi care privesc lucrurile dintr-o perspectivă cerească şi nu dintr-una pământească; • Bărbaţi care refuză orice onoare şi titluri oferite de alţi slujitori; • Bărbaţi care ştiu cum să se roage neîncetat şi sunt mereu la dispoziţie pentru lupt spirituală în post şi rugăciune; • Bărbaţi care au învăţat să dăruiască cu generozitate, cu bucurie, în secret şi cu înţelepciune; • Bărbaţi care sunt dispuşi să facă „tuturor totul, pentru ca, prin orice mijloc, să aducă la mântuire” pe cât mai mulţi dintre cei pierduţi; • Bărbaţi care doresc cu ardoare să-i vadă pe alţii nu numai salvaţi, dar şi devenind ucenici ai lui Hristos, ajungând la un nivel cât mai înalt de cunoaştere a adevărului şi să-i vadă ascultând de toate poruncile lui Dumnezeu; 238

• Bărbaţi care doresc cu ardoare să vadă că în orice loc, mărturia despre Dumnezeu este nepătată; • Bărbaţi care au o pasiune arzătoare pentru a-L vedea pe Hristos glorificat în biserică; • Bărbaţi care în nici un fel nu „umblă după foloasele lor”; • Bărbaţi cu demnitate şi autoritate duhovnicească; • Bărbaţi care, în anumite situaţii, vor sta singuri de partea lui Dumnezeu, împotriva întregii lumi; • Bărbaţi liberi de orice compromis, asemeni apostolilor şi prorocilor din vechime. Astăzi lucrarea lui Dumnezeu în lume are de suferit pentru că astfel de bărbaţi sunt puţini la număr. Hotărăşte din toată inima ta ca, în mijlocul unui neam viclean şi preacurvar şi a unei creştinătăţi compromise, să fii tu un astfel de bărbat care se pune la dispoziţia lui Dumnezeu! Dacă doreşti sincer, din momentul în care în tine nu mai există parţialitate faţă de Dumnezeu, vei putea fi şi tu unul dintre ei. Este posibil pentru tine să fii un astfel de om, pentru că Dumnezeu cere devotament şi ascultare în domeniul conştient al vieţii omului. Chiar dacă domeniul conştient al vieţii tale este încă restrâns, acest domeniu va creşte continuu pe măsură ce umbli în lumină şi te străduieşti să ajungi desăvârşit. Deci nu există nici o scuză pentru a nu avea caracteristicile unui astfel de bărbat. Datorită faptului că nimic bun nu locuieşte în firea pământească, noi trebuie să căutam harul lui Dumnezeu pentru a putea avea aceste virtuţi enumerate mai sus. Deci cere-I zilnic lui Dumnezeu, cu stăruinţă, să-ţi dea har pentru a fi un astfel de bărbat, în aceste ultime zile ale veacului. „Toți cei care voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți.” (2Timotei 3:12) Faptul că nu ai nicio problemă, este deja o problemă. Nu se poate să trăiești cu evlavie în Hristos iar cei din jur să nu te conteste, să te contrazică, să te defavorizeze, să te subestimeze, să nu te ia peste picior și să nu-ți spună că te dai sfânt. Nu uita, cu Isus la fel au procedat, cu El, pomul verde. Toate loviturile din viața ta confirmă faptul că ești un pom roditor. Nimeni nu ar lovi într-un copac uscat, așadar fii bucuros și cu orice lovitură primită oferă-le ce au nevoie: Roada Duhului Sfânt! 239

LA CE BUN SĂ ZICEM IISUS ȘI SĂ NU ZICEM CUM E NORMAL:

ISUS HRISTOS ? Ioan Gură de Aur spunea într-o omilie: ,,Numele ISUS este înfricoșat și de temut, și demonilor, și patimilor, și bolilor. Cu acest Nume să ne împodobim, cu El să ne îngrădim.” Din nefericire, unii au renunţat la esența spuselor lui Petru, referitoare la Mântuitorul, ca fiind ,,singurul Mijlocitor între om și Dumnezeu”, singura Persoană care a putut, prin jertfa și patimile Sale date pe lemn, să ne aducă mântuirea, să ne împace cu Tatăl. Mai mult, au abătut atenția creștinilor de la importanța absolută a lucrării mântuitoare a lui Isus Hristos, îndreptând-o spre ortografierea numelui Său, făcând din aceasta o problemă ,,teologică”, fără nicio valoare duhovnicească, încercând să limiteze astfel, în unele medii, distribuirea gratuită de către organizația Ghedeon a Scripturilor traduse în versiunea Cornilescu. Cotidianul ,,România Liberă” a inițiat, în vara anului 2005, o dezbatere în pagina săptămânală „Lumea Creștină” pe tema: ,,Cum se scrie corect: Isus sau Iisus?” Astfel, au apărut câteva articole sub semnătura unor reputați teologi, bizantinologi, cărturari, bibliști etc. Între participanții la dezbatere îi amintim pe: Gabriel Cătălan– istoric, Cristian Bădiliță–patrolog, eseist, poet, doctor în istoria creștinismului timpuriu la Universitatea Sorbona din Paris și pe Radu Cerghizan. Gabriel Cătălan, în intervenția sa se dovedește a fi surprins neplăcut de ,,această aberație”, uneori afirmată de clerici, studenți, teologi, intelectuali ortodocși, chiar profesori de religie ori simpli elevi și anume că ar trebui să se scrie Iisus cu doi de ,,i”, pe motivul că Isus înseamnă „măgar”. Gabriel Cătălan aduce argumente științifice de ordin lingvistic și istoric, în sprijinul ideii de a scrie Isus și nu Iisus. Iată ce scrie la cele luate în discuție Cristian Bădiliță, de numele căruia se leagă si traducerea Septuagintei, al cărei coordinator este: ,,Îmi pare rău că nu pot fi de acord cu prietenul meu și excelentul cărturar Petre Guran în privința ortografierii Numelui Mântuitorului în românește. De zece ani scriu si spun următorul lucru, care mi se pare de bun simț: nu există două limbi românești, una civilă și alta 240

religioasă. Prin urmare cuvintele trebuie scrise așa cum se pronunță, indiferent din ce registru provin: pronunțăm Isus cu un singur i, e normal, deci, să se scrie cu un singur i.” Și Radu Cerchizan, prestigiosul cărturar român, rezident în Germania susține că explicația că numele ,,Isus” cu un singur ,,i” ar însemna ,,măgar” este una de prost gust, fără acoperire. Cu siguranță că zelul de care dau dovadă unii în a promova ideea scrierii numelui Mântuitorului, Iisus și nu Isus, este o susținere a unei idei aberante care n-are acoperire științifică și în același timp ea nu înduhovnicește pe nimeni. Recent, Academia Română a scos ediția a II-a a Dicționarului Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, în care numele Mântuitorului apare în ambele forme: Isus, Iisus. Deși lucrarea aceasta este una normativă, în cazul în speță s-au dat ambele forme ca fiind acceptate, nu din rațiuni științifice, ci mai degrabă ,,pacifiste”. Spunem aceasta deoarece nu există două limbi românești –așa cum afirmă și Cristian Bădiliță- una religioasă, în care se scrie Iisus, și alta științifică, laică, în care se scrie Isus, așa cum, de fapt, în mod curios recomandă Dicționarul de peste 80 de ani. De când a apărut traducerea Cornilescu a Bibliei, noi am citit și rostit Isus, așa cum e corect și, chiar dacă după revoluție au apărut alte 10 traduceri ale Bibliei, realizate de diferite culte și organizații, ISUS a rămas NESCHIMBAT.

„Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!“ (Evrei 13:8)

Proverbul spune: ,,Peștele mare mănâncă pe cel mic, fără sare; chiar dacă-i de prost gust.” Tot așa, cei mari și mulți fac ce vor.

241

CUPTORUL UN PAS NECESAR SPRE UNITATE

_________
_________ „Tigaia lămureşte argintul şi cuptorul lămureşte aurul; dar Cel ce încearcă inimile este Domnul.” (Prov.17:3)

DESĂVÂRŞIREA PRIN SUFERINŢĂ ÎN TRUPUL LUI HRISTOS Cuptorul este un cadru al transformării. Misiunea lui a fost dintotdeauna prelucrarea materiei în ceva nou, ce nu a fost încă. Focul are puterea de a produce schimbări permanente în materie, într-o măsură în care nimic altceva nu o poate face. Focul activează în toate materialele proprietăţi pe care acestea nu le au anterior, transformându-le în ceva nou. Previzibilitatea şi consistenţa rezultatului atârnă de măsura în care atât proprietăţile materiei, cât şi condiţiile de activare sunt înţelese şi controlate. Dacă este bun sau rău focul, depinde de perspectivă. Metalele, de exemplu, se topesc, curg, se aliază, se purifică şi se lasă prelucrate numai la temperaturi foarte ridicate, pe când la temperaturi normale sunt rigide şi rezistente oricărei forme de modelare. În cazul lor, cuptorul este folositor fie pentru schimbarea formei, fie pentru curăţire, fie pentru alcătuirea unui aliaj. Însă condiţiile de prelucrare au în vedere păstrarea materiei valoroase, nu a zgurei, care se mistuie în foc. Din perspectiva metalelor prelucrate, cuptorul este bun pentru că adaugă valoare formei originale. Din perspectiva impurităţilor arse, imaginea însă este alta. Multe ar fi exemplele ilustrative: nisipul este trecut prin cuptor ca să devină sticlă, aluatul trece prin cuptor ca să devină pâine, aurul este curăţit prin foc. 242

Important este că produsul obținut este întotdeauna mai valoros şi mai folositor decât materia pusă în cuptor. Cel ce beneficiază de această valoare pune preţ pe rezultat, nu pe formele provizorii din cuptor. Un proiectant de poduri nu cumpără oţel lichid; el cumpără grinzile gata prelucrate. Gospodina nu cumpără nisip topit, ci pahare de sticlă formate şi decorate după preferinţele ei. Tot la fel, omul flămând nu cumpără un pumn de aluat fierbinte, ci o pâine coaptă şi răcită, bună de mâncat. Deci, oricât de importante prelucrării ar fi proprietăţile materiei la temperaturi ridicate, ele nu sunt mai importante decât produsul final, nici mai valoroase decât acesta. Făcând o analogie cu procesul de prelucrare spirituală, ilustraţia aceasta are o semnificaţie importantă. La fel cum imaginea unui râu de oţel topit curgând din furnal nu oferă informaţii asupra formei sau valorii produsului final, nici comportamentul unui om care trece prin focul necazului nu spune ce va ieşi din el la sfârşitul procesului de prelucrare. Totuşi, un siderurgist specializat poate determina doar privind la temperatura oţelului lichid, sau poate la vâscozitate, sau la culoare, dacă produsul va fi de calitatea întâia, sau a doua. Tot la fel, numai „Cel ce încearcă inimile”, numai Domnul poate şti ce rezultat va aduce cuptorul în viaţa celui încercat. (Prov. 17:3) Domnul ştie că suntem ţărână şi cunoaşte toate proprietăţile ţărânei în cuptor. El ştie că la durere, omul zice şi face lucruri neînţelese de oameni. Pentru că ştie totul, comportamentul omului încercat este previzibil pentru Dumnezeu. El înţelege nu doar ce se întâmplă, dar şi scopul cu care se întâmplă orice fază a prelucrării. Eu văd metal topit şi ştiu că dacă mă ating de el, mă arde. El vede valoarea produsului prevăzut de condiţiile cuptorului. Eu văd un lichid fără formă. El vede potenţialul lucrării de zidire pe care o are în plan. Eu văd un om morocănos, neînţelegător, poate încăpăţânat. El vede sfântul care va ieşi biruitor din încercare. Chiar dacă aş privi la nişte forme provizorii în curs de prelucrare, la nişte plăci de oţel nelustruit şi nemodelat, tot nu pot şti care este destinaţia finală a acestui material. Poate destinul lui este să susţină un zgârie-nori în Dubai sau New York, sau poate să fie o navă spaţială, sau un pod, sau un submarin. Ca spectator, nu cunosc nici procesul în totalitate, nici proprietăţile materiei prime sau în curs de prelucrare, şi nu am nicio idee ce valoare practică va avea produsul final. Nu ştiu nimic mai 243

mult decât ce se vede acum: o imagine a unui punct în timp, o imagine într-un şir de imagini semnificative pentru procesul întreg. Pe ce criterii mi-aş putea baza orice evaluare a preţului final? În ilustraţia aceasta se vede atât de clar de ce nu avem dreptul să judecăm nimic înainte de vreme. „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” (1Cor. 4:5) Până la venirea Domnului, toţi suntem fie în cuptoare, fie printre cuptoare. Ce se vede acum nu este ceea ce vom fi mâine, şi forma nelustruită de acum nu reflectă prea bine valoarea finală. „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1Ioan 3:2) Lucrul acesta ne dă nădejde: lipsurile şi slăbiciunile noastre de azi nu au ultimul cuvânt! Suntem materie în curs de prelucrare! La ieşire dintr-un cuptor ni se va evalua forma şi valoarea. În funcţie de diferenţa dintre ce suntem şi ce trebuie să fim după specificaţiile meşterului ziditor, drumul nostru va trece printr-un şir de cuptoare, fiecare activând feluritele proprietăţi necesare prelucrării. Scopul unora va fi să ne topească rezistenţa şi rigiditatea, să ne facă mai flexibili şi mai maleabili, mai îngăduitori şi mai blânzi. Scopul altora va fi să ne „lămurească”, să ne lumineze, să ne curăţească, să ne facă puri şi de cel mai înalt calibru spiritual. Alte cuptoare vor fi rânduite cu scopul să formeze noi aliaje, să ne unească cu fraţii şi surorile noastre, cu cei chemaţi la aceeaşi lucrare ca noi. Nu fierul ajunge pod, ci oţelul. Fierul singur nu are toate proprietăţile necesare pentru a face faţă anumitor cerinţe de rezistenţă. În aliaj cu magneziul, cu plumbul, cu zincul, sau multe alte metale, el poate totuşi atinge nivele de performanţă mult superioare celor posibile pe cont propriu. Aceste aliaje însă nu se obţin accidental. Compoziţia metalelor, temperatura cuptorului, durata expunerii la foc şi presiunea sunt doar câteva aspecte controlate cu precizie în procesul topirii, dar focul este elementul esenţial, fără el nu se realizează topirea. Tot la fel, aliajele între oameni nu se formează fără foc. Acest gând pune căsnicia într-o nouă lumină. Focul este necesar pentru familie fiindcă doi oameni nu pot ajunge în unitate perfectă 244

decât după ce au trecut împreună cu succes prin procesul topirii. Abia atunci atinge căsnicia întregul ei potenţial de durabilitate şi performanţă. Familia însă beneficiază de un dar dumnezeiesc, de dragoste, care este şi ea un foc, ce-i drept, mai dulce. Dragostea topeşte rigiditatea celor îndrăgostiţi şi-i face capabili de sacrificii enorme în interesul bunăstării persoanei iubite. Doi oameni astfel topiţi de focul dragostei, pot forma o nouă identitate, complet diferită de identităţile individuale ale celor doi, un singur trup, un singur aliaj superior formelor originale. Lipsa acestui rezultat indică probleme în sistemul de control al condiţiilor necesare topirii. Neajunsurile căsniciei au întotdeauna o rădăcină, şi rădăcina are de-a face cu focul: în sine inadecvat sau aplicat în mod inadecvat. Fie că focul s-a răcit, sau durata expunerii a fost prea scurtă, fie că puritatea a fost compromisă, sau compoziţia materialelor nu a fost corectă, oricum, puterea dragostei a fost compromisă, ducând la rezultate nedorite dar nu total imprevizibile. Prevăzând acest compromis, Duhul Sfânt a găsit cu cale să ne avertizeze, în scris, cu două mii de ani în urmă: „Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu.” (2Tim 3:2-4) Iată rădăcina lipsei dragostei fireşti: iubirea de sine! Diagnosticul lăsat prin Pavel lui Timotei confirmă cadrul de desfăşurare a răcirii dragostei prevăzute de Isus: „...din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.” (Mat 24:12,13) Ce legătură are fărădelegea cu focul dragostei? Cum poate dragostea de sine să-i stingă focul? Deoarece dragostea adevărată se sacrifică în interesul celui iubit, ea pleacă de la inima omului spre alţii. Direcţia ei este spre exterior. Dragostea de sine însă este egoistă şi caută interesul propriu. Ea este direcţionată spre interior. Ce se întâmplă atunci când două forţe de direcţii opuse interacţionează? Ele se anulează una pe alta şi câştigă cea mai puternică! Iată deci că dragostea de sine, în funcţie de forţa ei, poate reduce puterea focului dragostei adevărate şi îl poate chiar stinge. Iar în 245

lipsa focului, firea „rece” se comportă ca metalul rigid în contact cu altul la fel de rigid, ciocnindu-se şi făcând scântei... şi multă gălăgie. Prezenţa iubirii de sine trage după ea toate „scânteile” şi „gălăgia” descrise de Pavel mai sus. Dar fiindcă focul este necesar prelucrării, neajunsurile dragostei în viaţa noastră garantează că vin cuptoarele încercărilor grele. Pentru că „ne vrea cu gelozie pentru Sine” (Iacov 4:5), Domnul îngăduie ca focul durerii să compenseze lipsa şi răcirea focului iubirii curate. Mai semnificativ însă decât aplicarea acestei analogii la viaţa de familie este felul în care ea se aplică în Biserică. Aici, focul se evidenţiază ca imperativ necesar pentru formarea unităţii între copiii lui Dumnezeu. Dacă succesul instituţiei familiei atârnă de măsura în care „cei doi vor fi un singur trup” sau ,,se vor face un singur trup” (Geneza 2:24), cu atât mai mult biruinţa Bisericii atârnă de măsura în care noi, toţi cei chemaţi, alcătuim un singur trup în Hristos. Unitatea Bisericii este semnul prin care lumea cunoaşte dragostea lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Lucrul acesta este clar afirmat în rugăciunea lui Isus: „Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi.. Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una, Eu în ei, şi Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că iai iubit cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17:11,20-23) Iată la ce suntem chemaţi în Hristos: să formăm un aliaj cu Isus, să fim una cu El, pentru ca apoi, unii cu alţii, să putem fi în chip desăvârşit una! Rolul esenţial al dragostei în acest proces a fost articulat de Isus: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:34,35) Pentru a forma un singur aliaj cu proprietăţi de performanţă, rezistenţă şi rezilienţă superioare puterii omeneşti, este nevoie de topirea rezistenţelor individuale. Iar fiindcă topirea nu se poate 246

realiza fără foc, suntem chemaţi, prin porunca lui Isus, să ne supunem focului dragostei în relaţiile cu fraţii noştri şi cu surorile noastre în Domnul. A cunoscut Isus capacitatea de iubire a ţărânei? Da, a cunoscut-o deplin. A ştiut că mai devreme sau mai târziu, vom cădea pradă fărădelegii şi dragostea noastră se va răci. A ştiut că singuri nu putem ţine focul iubirii arzând mereu şi în dragostea Lui pentru noi, a hotărât să nu ne lase singuri. Atât de importantă a fost şi este dragostea pentru desăvârşirea noastră, încât Isus a găsit o soluţie prin care să garanteze prezenţa focului ei în Biserica Lui: şi anume, botezul cu Duhul Sfânt! Frumuseţea şi dulceaţa lucrării Mângăitorului a ieşit la lumină prin primul semn al roadei Lui: prin dragoste! Mărit să fie Domnul! Limbile de foc ce au însoţit revărsarea Duhului Sfânt nu au fost la voia întâmplării. Focul Lui a avut atunci şi încă are puterea să topească şi să prelucreze metalul rigid al firii noastre pământeşti. Prin lucrarea puterii Lui, primim biruinţă asupra iubirii de sine, şi putem astfel nădăjdui să păşim spre desăvârşire! Însă botezul pe care Isus l-a avut în vedere în dreptul nostru a avut de la început două componente: botezul Duhului Sfânt şi botezul focului. „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.” (Mat. 3:11) Deoarece chiar Isus a fost botezat cu foc, noi nu putem ajunge la desăvârşirea Lui fără focul necesar prelucrării. „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (Mat. 20:22) Şi care a fost acest botez? „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.” (Isaia 53:10) Isus a fost întruchiparea iubirii divine şi totuşi, El a trebuit să treacă prin focul suferinţei. Fiul Dumnezeului Celui Viu a trebuit să se topească în cuptorul durerii ca să poată fi alături de noi, să garanteze aliajul superior puterii omeneşti de care avea nevoie Biserica pentru biruinţă! Isus a pătimit în trup ca să rupă lanţurile robiei păcatului, şi nici o altă strategie de luptă nu va aduce acelaşi rezultat. 247

„Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul.” (1 Petru 4:1) Mulţumiri fie aduse lui Isus pentru că nu ne-a botezat numai cu foc, ci ne-a făcut părtaşi botezului Duhului Sfânt! El ne mângăie în încercările focului, ajutându-ne să privim dincolo de bătăliile de zi cu zi, la sfârşitul războiului, când „va veni ce este desăvârşit” şi tot ce suntem şi avem „în parte se va sfârşi! ” (1Cor 13:10) Până atunci, desăvârşirea este doar o ţintă spre care râvnim, după care tânjim, dar nu o vom atinge decât la capătul drumului. „Voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.” (1Petru 1:6,7) Mângâietorul înlesneşte procesul de prelucrare atât la nivel de individ, cât şi la nivel de Biserică, atunci când mai multe suflete, împreună, se supun Duhului Sfânt. Unitatea frăţească este aliajul format de surori şi fraţi ale căror fire a fost topită de acelaşi foc şi al căror gând şi simţire au fost realiniate într-o singură direcţie, prin călăuzirea aceluiaşi Duh Sfânt. Acest lucru a fost clar vizibil în modelul Bisericii primare, focul Duhului Sfânt fiind catalizatorul unei creşteri extraordinare a Bisericii. „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea.” (Fapte 9:31) Mai târziu dragostea dintâi s-a răcit. Vedem exemplul concret al unei biserici în care focul dragostei ardea atât de puternic, încât s-a dus vestea până la Pavel: „De când am auzit despre credinţa în Domnul Isus care este în voi şi despre dragostea voastră pentru toţi sfinţii, nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele.” (Efeseni 1:15,16) Dar lucrarea iubirii de sine a reuşit să se strecoare treptat, ducând la părăsirea dragostei dintâi, şi prin ea, la o denaturare a faptelor, constituind o cădere. Zguduitor a fost cuvântul rostit Îngerului Bisericii din Efes, în Apocalipsa 2:4-5: „Ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Aduţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele 248

tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” (Apoc. 2:3-5) Avertizarea cu privire la sfeşnic are o mare semnificaţie în analogia prelucrării prin foc. Rolul sfeşnicului a fost să păstreze un foc necurmat înaintea Domnului: „Să porunceşti copiilor lui Israel să-ţi aducă pentru sfeşnic untdelemn curat de măsline fără drojdii, ca să ardă în candele necurmat.” (Exod 27:20) Dar pe lângă valoarea simbolică pe care Domnul o avea în vedere în dreptul focului necurmat, focul din sfeşnic avea şi o valoare practică: să lumineze. „Când vei aşeza candelele în sfeşnic, cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului.” (Numeri 8:2) Lipsa focului din sfeşnic aducea lipsa luminii. La ce era bun un sfeşnic fără lumină? Pe firul acestor gânduri, răsună ecoul cuvintelor lui Isus: „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” (Mat. 5:13-16) De unde vin faptele bune? În adresarea către Îngerul Bisericii din Efes, Duhul leagă „faptele dintâi” de „dragostea dintâi” a cărei părăsire a dus la fapte pentru care se cerea pocăinţă. Iată deci că lumina noastră este legată direct de dragostea noastră. Focul necurmat din sfeşnic este imaginea unei iubiri curate şi constante care să lumineze lumea toată! „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:35) Mai este foc în sfeşnicul Bisericii din care fac eu parte? Mai este foc în sfeşnicul familiei mele? Dacă nu mai este, garantat lipseşte focul din sfeşnicul meu! După cuvântul lui Isus, dacă cel puţin în sfeşnicul meu ar arde un foc necurmat, atât casa mea, cât şi Biserica ar fi luminate! Iar dacă nu, eu sunt vinovat! Dacă focul iubirii din inima mea s-a răcit, 249

fărădelegile mele sunt vinovate! Dacă focul dragostei din inima mea s-a stins, iubirea de sine din mine l-a stins! Cu ce consecinţe? Cu ce urmări asupra celor pe care am primit poruncă să-i iubesc aşa cum m-a iubit Isus? Cu ce amarnice rezultate pentru mine? Toţi suntem martori la felurite cuptoare în viaţa celor din jur, şi în loc să suferim cu ei, ne asumăm dreptul de „inspectori de calitate”, fără să cunoaştem prea multe. Chiar dacă ni se pare că ştim multe, nu ne place să acceptăm că nu cunoaştem pe deplin totul. Dar de unde vine tendinţa aceasta de judecată? Ce semnal de alarmă ar trebui să tragă ea în cugetul meu? Un răspuns foarte simplu vine prin faptul că numai spectatorii pot face observaţii şi numai cine priveşte dinafara cuptorului poate „inspecta”. Asta înseamnă că numai cei ce nu-s în foc îşi pot permite să judece lucrarea focului, cei ce sunt în foc se topesc şi se aliază, nu au timp de inspecţii! Iată deci că orice judecată împotriva fraţilor mei, dovedeşte că eu nu ard împreună cu ei, şi mai mult, că eu nu ard deloc! Fraţii trec prin încercări pentrucă Domnul are în vedere prelucrarea lor şi zidirea lor, dar numai El cunoaşte în întregime scopul şi rezultatele fiecărui cuptor. Dacă altul arde şi eu nu simt nimic, ar trebui să mă frământe întrebarea „de ce?” Ce fărădelegi mi-au răcit dragostea în aşa măsură încât nu mai este foc în ea, nu cumva este moartă? Dacă dragostea ar fi vie în inima mea, aş simţi cuptorul fratelui meu ca fiind al meu, o şansă de a mă dărui în interesul unui aliaj puternic prin care să vină biruinţa şi proslăvirea lui Dumnezeu. Ce rol are pentru mine cuptorul altora? Are încercarea fratelui meu vreun scop pentru creşterea mea, pentru sfinţirea mea, sau rolul meu este doar ca spectator în cel mai bun caz, dacă nu cumva m-a făcut diavolul „fochist”? Dacă spun că am sfinţit pe Hristos ca Domn în inima mea, mai are focul iubirii Lui puterea să mă mistuie ca pe „o jertfă vie”? Nu cumva Eul meu i-a furat de mult lui Hristos şi tronul şi cununa de Domn? Toate aceste întrebări grele se reduc la una: când fratele meu, pentru care a murit Hristos, plânge şi suferă în focul încercării, mai aud eu glasul Duhului Sfânt spunându-mi că locul meu este lângă el, să plâng, să mă las topit de milă şi îndurare, să mă las prelucrat întrun aliaj superior formei mele de azi? Cât de mult mă doare lipsa focului iubirii lui Isus în inima mea? Cu câtă frică de Domnul 250

privesc responsabilitatea pusă pe umerii mei ca mădular în trupul Lui? Hristos a venit să sufere cu noi, să treacă prin valea umbrei morţii alături de fiii oamenilor, să simtă focul cuptorului alături de ţărână ca să ne alieze cu El şi-n unitate unii cu alţii să biruim în Numele Lui! Binecuvântat să fie El! Isus a fost dispreţuit de oameni, părăsit de toţi şi înjosit, ca să facă din noi fraţi şi surori, să nu mai fie nimeni singur, părăsit şi dispreţuit în Biserica Lui! Cât preţ are jertfa lui Isus pentru mine? Ce dovadă aduce trăirea mea? Când fraţii mei trec prin cuptoare şi eu privesc nepăsător durerea lor, nu dispreţuiesc eu astfel jertfa lui Hristos? De câte ori mă apropii de taina împărtăşirii cu trupul şi sângele Lui, vestesc moartea Domnului. Cum pot oare vesti sacrificiul suprem al iubirii Sale divine, când focul necurmat din sfeşnicul meu e stins şi în viaţa mea nu mai este nicio lumină? Nu mă face această lipsă nevrednic să mănânc din pâine şi să beau paharul Domnului? Nu mă fac prin aceasta vinovat de trupul şi sângele Lui? Nu tocmai lipsa iubirii de fraţii Lui şi ai mei mă osândeşte înaintea lui Hristos? Şi oare nu tocmai osânda aceasta îmi garantează că mă aşteaptă multe neputinţe şi boli şi cuptoare aprinse? „Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm.” (1Cor 11:29,30) Felul în care aleg să răspund cuptoarelor din viaţa altora va avea un efect profund asupra mea. Nepăsarea sau răutatea mea poate mări suferinţa lor, dar lucrul cel mai dureros este că va lungi şirul cuptoarelor pentru mine, cu siguranţă. Cu cât rezist prelucrării focului dragostei, cu atât mai mult foc va trebui să vină prin cuptoare în viaţa mea. Cu cât rezist prelucrării focului Duhului Sfânt, cu atât mai lung va fi timpul de prelucrare în cuptorul încercării mele. Cu cât judec mai mult, cu atât mă osândesc mai mult! Eu aleg azi! Ajută-mă Doamne să mă pocăiesc! Ajută-mă să mă întorc la focul dragostei dintâi şi la faptele dintâi, ca să ardă focul iubirii necurmat în sfeşnic înaintea Ta! Umple-mă Doamne cu focul Duhului Sfânt, ca să topească toată firea mea să pot spune ca Pavel: „sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură...” (2Tim 4:6) 251

Vreau Doamne să ard pentru cei ce ard, să plâng cu cei ce plâng şi să mă las topit în aliajul unităţii sfinte în Biserica Ta, pentru ca planurile Tale să fie duse la îndeplinire în viaţa mea! Amin! Amin!

CUPTORUL SUFERINȚELOR LUI ISUS HRISTOS ,,AURUL CURAT” Domnul Isus Hristos, despre care noi știm din Cuvânt că a fost fără vină, fără păcat așa cum ne spun cei care L-au văzut, care au trăit în preajma Lui, care au mâncat la masă cu El, au călătorit împreună, care L-au cunoscut îndeaproape și au mărturisit: ,,El n-a făcut păcat, și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug.” (1Petru 2:22) Într-o confruntare cu iudeii, Domnul i-a întrebat: ,,Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46), dar nici unul n-a putut dovedi, măcar că îl urau de moarte, nu au găsit în El nici o vină. Pavel declară în scrierea sa către Biserica din Corint următoarele: ,,Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2Cor. 5:21). În epistola sa, Ioan declară și el: ,,Și știți că El S-a arătat ca să ia păcatele; și în El nu este păcat.” (1Ioan 3:5) Sfântul Ioan Botezătorul descoperă mulțimilor pe Domnul Isus zicând: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1:29) În Epistola către evrei citim: ,,Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci Unul care în toate lucrurile a fast ispitit ca și noi, dar fără păcat.” (Evrei 4:15) Din aceste câteva versete din Biblie pe care vi le-am pus la îndemână, ați putut observa că Domnul Isus a fost ,,AURUL CURAT”, cu toate acestea a trebuit să sufere transformarea în focul cuptorului suferințelor, al umilinței, al batjocurilor de tot felul, al disprețului și chiar al rușinii, El, Aurul Curat, El, Cel fără de păcat. 252

Înțeleptul Solomon spunea în una din scrierele sale: „Tigaia lămureşte argintul, şi cuptorul lămureşte aurul; dar Cel ce încearcă inimile este Domnul.” (Prov 17:3) Cuptorul este un cadru al transformării. Materialele trecute prin foc și prin cuptor primesc în sfârșit proprietăţi pe care fără foc și fără trecerea prin cuptor, nu le-ar fi dobândit niciodată. Ele ar fi rămas ceea ce erau mai înainte. Fără a deveni ceva nou și fără a căpăta adevărata valoare. Domnul Isus era Om și Dumnezeu. Omenirea din cadrul speței din care luase El trup era moartă în păcat și în fărădelegi. Fiindcă a dorit să fie și om, nu numai Dumnezeu, ca să poată ridica păcatul lumii de peste ființele umane și în același timp să poată deveni Mântuitorul și Răscumpărătorul oamenilor, a trebuit să treacă prin focul și cuptorul amintit mai sus. Noi am asistat atunci, prin strămoşii noştri, azi ne imaginăm când citim evangheliile, cum a suferit El în acel cuptor. Unii dintre noi ne înduioșăm inimile și prin credință și pocăință preamărim pe Mielul Jertfei și marea supunere și răbdare de care a dat dovadă față de Tatăl Său și implicit față de a noastră mântuire, trecând biruitor prin toate. Iar alții, și azi ca atunci, stârnesc și mai mult focul, înmulțesc batjocura, suferința, scuipările pe fața Domnului Isus și hulele împotriva Celui Răstignit. Se scufundă în necredință și, nepăsători față de așa o jertfă, își continuă drumul păcatelor, al desfrâului și al închinărilor la idolii plăcerilor, ai distracțiilor, contemplând tot ce face Satan prin droguri, alcool și prin biserica Satanei. Doamne ajută-ne să ne îndreptăm inimile și privirile numai spre ceea ce ai făcut Tu pentru răscumpărarea noastră din felul deșert al lumii în care zăceam înainte de a Te cunoște! Domnul Isus a intrat aur curat în cuptor și a ieșit și mai strălucitor din focul prin care a trecut. Astfel Tatăl ceresc a primit jertfa Mielului Său și I-a dat un Nume care este mai presus de orice alt nume. I-a dat o poziție mai înaltă decât toate pozițiile și ierarhiile care ar putea exista undeva în universul acesta. Așa că ,,L-a înălțat nespus de sus”. O întrebare se naște acum pentru tine, iubit cititor: tu din care categorie faci parte? Dintre cei care doar asistă? Dintre cei care ațâță, scuipă și disprețuiesc batjocoritor pe Isus? Dintre cei care se apleacă în smerenie, cu pocăință și aduc cinste Celui ce S-a jertfit pe Golgota, primindu-L astfel pe Isus ca Domn? 253

Desigur, Golgota, crucea suferinței Domnului Isus, este o noțiune relativă, depinde din ce perspectivă priveşti. De exemplu, unii văd în suferințele îndurate de Domnul Isus un izvor al vindecării sufletului lor, o mântuire și o reabilitare din pedeapsa veșnică pe care o meritau datorită păcatului înfăptuit de ei când nu-L cunoșteau pe Isus ca Domn și Mântuitor al lor. Alții văd o poveste, în cel mai bun caz o istorisire a ceva ce a avut loc cândva în timpul îndepărtat al istoriei, o poveste care pe ei nu-i afectează și nu-i interesează. Iar o a treia categorie de indivizi vede cu ură înverșunată atât credința, cât și persoana lui Isus, crezând de datoria lor că trebuie să lupte până ce vor lichida atât credința, cât și numele lui Isus, ca să nu mai fie pomenit. Și au și început interzicerea acestui nume în unele compartimente ale vieții publice. Acesta a fost cuptorul Domnului Isus.

CUPTOARELE NOASTRE Focul este de trei feluri: • Focul Duhului Sfânt. Acest foc a fost vestit de Ioan Botezătorul când a zis: ,,El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc” (Matei 3:11), ca mai cu foc să ne fie predica, mai cu foc cântarea, mult mai cu foc rugăciunea, şi în același timp umblarea pe Calea cea nouă și Vie tot mai cu foc să ne fie; să se vadă că am fost aprinși de focul Duhului Sfânt trimis în noi de Domnul Isus Hristos. • Focul pentru transformare și modelare Aici pot fi cuprinse neplăcutele încercări care parcă nu se mai sfârşesc. Cum zicea cineva: ,, Nu știu ce tot au cu mine, că eu mă silesc cât pot, caut să fac tot ce știu că ar trebui făcut, dar toți frații, până și cei din lume, când mă întâlnesc mă înfruntă cu câte ceva. Mă arde sufletul în mine când văd că nimănui nu îi mai sunt pe plac.” Acest fel de foc poate fi numit şi ,,focul pietrăriei”, deoarece Dumnezeu te coace în acest cuptor și te cioplește ca pe o piatră pe care așteaptă s-o pună într-un anumit loc, unde trebuie să se potrivească, să nu mai fie nevoie de ciocan și de daltă. Asemănător a fost şi cu pietrele comandate de Solomon pentru Templul din Ierusalim. Toate fuseseră cioplite, fățuite și numerotate 254

în munți. Odată ajunse la locul construcţiei erau puse numai la locul lor, fără altă muncă. Crede că și tu ești o piatră numerotată care să împlinească numărul deplin al celor dintre neamuri. Ce har! Să suporți ispitele acestea cu răbdare, tăcând și iubind pe duşmanii tăi, ca Isus! • Focul lui Dumnezeu ne pregăteşte pentru a semăna cu Domnul Isus, Mântuitorul nostru. Adeseori acest foc este cumplit. Arde în măruntaie, arde în tot trupul, arde în gând, naște întrebări la care nu ai răspuns. Adesea te înbolnăvești sub puterea inrezistibilă a încercărilor; cei ce te vizitează, în loc să-ți aducă mângâieri, aruncă vorbe nechibzuite şi ți se întâmplă ca şi lui Iov cu prietenii lui. Ei sunt ca cioburile puse peste oalele lui Mărginean Gheorghe, a cărui poveste o veţi afla mai târziu, ca să ardă mai puternic focul încercării. De aici oala iese întărită şi dacă ciocănești cu degetul în ea, cântă frumos. Dar pentru toate aceste trei focuri trebuie să existe câte un cuptor. Oricine ai fi tu va trebui să treci prin măcar un cuptor, neapărat, dacă nu cumva prin mai multe. Întroducem cântarea lui Traian Dorz : 1) Cât păcatul m-a purtat douăzeci de toamne, toţi mereu m-au lăudat nimeni nu s-a supărat, nimeni, Doamne! 2) Cât la cel rău i-am slujit douăzeci de toamne, toată lumea m-a iubit nimeni nu m-a prigonit nimeni, Doamne! 3) Cât de lume mi-a plăcut douăzeci de toamne, orice rele-aş fi făcut nimeni nu m-ar fi-abătut, nimeni, Doamne!

4) Cât trecură ca un fum douăzeci de toamne, nimeni nu mi-a stat în drum să mă strige ca acum nimeni, Doamne! 5) Dar de când mă port să-Ţi plac (trei ori patru toamne) bine caut mereu să fac şi tot nu mă are-n plac nimeni, Doamne!... 6) O, mereu de-aş fi-un pribeag toate-a vieţii toamne, ura tuturor s-o trag, mi-e de-ajuns că mă ai drag azi Tu, Doamne!.. 255

Acesta este scopul cuptoarelor noastre! Prin încercări, Dumnezeu vrea să ne facă mai buni și mai folositori Împărăției Sale. Dar cum te raportezi tu privind la cuptorul altora? Lupta creștinului încă nu s-a terminat! Ne putem aștepta în orice zi să intrăm și noi în cuptor, precum au intrat apostolii Domnului, unul câte unul, foc după foc, cuptor după cuptor, până la martiraj. În cazul lor, scopul cuptorului a fost fie transformarea lor pentru alipirea desăvârșită de Isus, fie chiar curăţirea lor lăuntrică, în așa fel încât să capete strălucirea mărețului har cu care să semene întru totul cu Isus cel Înviat, Domnul lor. Dacă priveşti din perspectiva aceasta, cuptorul este bun, pentru că le-a dat adevărata valoare. Tot așa vrea Dumnezeu ca și noi să fim copii curați ai Lui, precum a fost arătat anterior în cazul metalelor și al materialelor supuse focului. Nisipul este trecut prin cuptor ca să devină sticlă. Pâinea se coace în cuptor ca să fie bună, și să aibă gust. Trecându-l prin cuptor, aurul se curăţeşte de impuritățile sale cum ar fi zgura și alte particule. Acest proces îl face mai preţios şi superior piritei cu care este confundat câteodată. Pirita este o sulfură de fier, sulfurile de fier fiind unele dintre cele mai răspândite minerale de sulfură metalică din lume. Este asemănătoare aurului din punct de vedere al culorii și strălucirii, pirita, fiind denumită popular și ,,aurul proștilor”. Solomon zice că ,,aurul se lămurește în cuptor.”(Proverbe 17:3) Aurul care a fost trecut prin cuptor nu mai poate fi confundat cu pirita, deoarece aceasta, când ajunge în cuptor se fărâmă, nu mai rămâne nimic de ea. Așa este și cu creștinul care are strălucire numai la suprafață. Domnul Isus a spus despre unii care primesc Cuvântul: ,,…dar când vine (cuptorul) un necaz, sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el” (Matei 13:21) Ați văzut cum cuptorul lămurește aurul? Eu aș dori ca toți cei ce vor citi acest articol să fie aur, nu o imitație a lui, nu cu o culoare ce te minte privind-o și care înșeală pe cei lesne crezători. Numai aurul curat are valoare! Ca și în cazul metalelor, pe plan duhovnicesc este important să reţinem: ceea ce iese din cuptor are întotdeauna o mai mare valoare şi este mult mai folositor decât ceea ce a intrat în cuptor. Şi cel ce se foloseşte de aceste valori pune preţ pe rezultat, nu pe procesul cuptorului în sine. 256

Era pe la începutul anilor 60, nu mai știu exact anul, când am decis să vizitez un frate sărac, olar de meserie. Nevasta lui era cea mai frumoasă la chip dintre toate femeile satului, deși născuse 22 de copii, iar el, fratele Gheorghe Mărginean, căci acesta îi era numele, din oalele lui își hrănea toată familia. Deşi erau bătrâni atunci, îşi păstrase obiceiul de a aduce acasă ceva bun pentru fiecare copil, dar întotdeauna aducea ceva mai deosebit pentru nevasta lui. Când am ajuns la el, s-a întâmplat ca și în cartea prorocului Ieremia la cap.1 : când am intrat la el lucra pe roată. M-a îndemnat să încerc și eu să văd daca pot face ceva. Nu mai văzusem niciodată așa ceva, dar am izbutit să fac două vase mici pe care la plecare le-am luat cu mine. Pământul din care lucra el oalele era un lut galben unsuros. Îm prima fază era frământat foarte bine. În a doua fază era trecut pe sub podul palmei ca să se simtă dacă are ceva pietricicele, fire de nisip, paie sau așchii de lemn sau vreo altă impuritate. De abia apoi olarul lua câte un pumn de pământ și-l punea sus pe roată pentru a-l prelucra și pentru a-i da forma dorită, trecându-l astfel printre degetele ambelor mâini. Aveți mai jos și o poză cu un atelier de olărit unde puteţi vedea cum se modelează vasul cu mâinile. După ce s-au uscat bine, vasele au fost puse în cuptor toate cu gura în jos, apoi s-a aprins focul și a trebuit să ardă până când flacăra a sosit deasupra și nu au mai avut nici abur, nici fum şi au capătat o culoare roșie albăstruie. Atunci olarul a luat o lopată și a spart cioburile nefolositoare care au rezultat din vasele sparte datorită impurităților rămase în lut și care la foc au ars lăsând gaură în vasul cel frumos lucrat. Acum cu lopata le-a pus peste oalele din cuptor, ca focul să fie și mai arzător și încercarea focului asupra oalelor bune să fie și mai mare. Ce părere aveți acum despre cuptor? Este bun sau rău, cuptorul? 257

VAS DE CINSTE SAU VAS SPART ȘI LEPĂDAT DE OLAR ?

ALEGE AZI !

Cu câteva sute de ani înainte de Hristos, înainte de distrugerea Ierusalimului din 586 î.H., Dumnezeu trimite Cuvântul Său de avertizare la Ieremia şi îi spune următoarele: „Scoală-te şi pogoară-te în casa olarului; acolo te voi face să auzi cuvintele Mele!” (Ier.18:2) Oare ce urma să-i spună sau să-i arate Dumnezeu lui Ieremia în casa olarului? Să citim relatarea biblică pentru a afla: „Când m-am pogorât în casa olarului, iată că el lucra pe roată. Vasul pe care-l făcea n-a izbutit, cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului. Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă. Şi Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa şi că-l voi nimici. dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam sau despre o împărăţie, că-l 258

voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele pe care aveam de gând să i-l fac.” „De aceea, vorbeşte acum oamenilor lui Iuda şi locuitorilor Ierusalimului şi zi: „Aşa vorbeşte Domnul: Iată, pregătesc o nenorocire împotriva voastră şi fac un plan împotriva voastră. De aceea, întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă umbletele şi faptele!”(Ier.18:3-11) Iată că Ieremia primeşte un cuvânt profetic, un cuvânt de judecată, însă nu fără alternativă de scăpare, căci Dumnezeu spune: „Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţivă umbletele şi faptele!” (v.11) Dumnezeu ilustrează dreptatea Lui prin întâmplarea din casa olarului, căci după cum olarul a luat o bucată de lut, tot aşa Dumnezeu a ales Israelul ca popor şi moştenire a Lui, după cum olarul a încercat pe roata lui să modeleze bucata de lut, în mod asemănător Dumnezeu a modelat Israelul pentru a deveni poporul Lui, un popor sfânt. Tot așa se poartă Domnul și cu noi astăzi! Însă, după cum materialul sau argila nu s-a lăsat prelucrată în mâna olarului, tot aşa nici Israel nu s-a lăsat prelucrat, ci a umblat în neascultare, idolatrie, ucideri (Ieremia 19:4,5). Care este însă consecinţa? Aşa cum olarul a lepădat bucata de argilă nemodelabilă şi nefolositoare, tot aşa Dumnezeu a lepădat Israelul şi l-a dat în mâna babilonienilor timp de 70 de ani. Este înteresant că în capitolul 19 din cartea Ieremia, Dumnezeu întăreşte primul mesaj printr-o a doua profeţie-semn. El îi porunceşte lui Ieremia să cumpere un ulcior şi să-l ducă în Valea lui Hinom şi acolo să pronunţe nenorocirea din partea lui Dumnezeu, fiindcă poporul umpluse locul acela cu sânge nevinovat, arzându-şi fiii în foc ca arderi de tot complete aduse lui Baal. Ieremia trebuie să sfărâme apoi ulciorul, simbolizând astfel modul în care Dumnezeu va sfărâma Ierusalimul şi poporul lui Iuda. Dumnezeu exprimă aici un principiu universal valabil şi pentru noi, cei din noul legământ: dacă nu ne lăsăm modelaţi vom fi lepădaţi şi astfel transformaţi în cioburi, adică distruşi. Dumnezeu nu se schimbă, El lucrează după aceleaşi principii (Iacov 1:17). Chiar dacă la început noi am ales să ne pocăim, să credem în Isus Fiul lui Dumnezeu, şi să ascultăm de El, noi trebuie ,,Să ne ducem mântuirea până la capăt” (Filipeni 2:12), altfel se va împlini şi cu noi cuvintele: 259

„Tot aşa însă, deodată zic despre un neam sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele pe care aveam de gând să i-l fac.” (Ier.8:9-10) Vreau să te întrebi, drag cititor, ce opţiune alegi? Nu ai decât două: 1. Fie să te laşi modelat de Dumnezeu până la capăt şi să devii un vas de cinste în împărăţia lui Dumnezeu; 2. Fie să te împotriveşti lui Dumnezeu şi să devii lepădat, aruncat, spart, transformat în cioburi, ca vasul de ocară.

Ce opţiune alegi? Drag cititor, nu te amăgi! Teoria că odată mântuit eşti mântuit pentru totdeauna, este falsă! Priveşte la poporul lui Dumnezeu care purta Numele lui Dumnezeu şi avea în mijlocul lui casa şi templul lui Dumnezeu, preoţia lui Dumnezeu, chivotul lui Dumnezeu. El a fost ruinat din cauza neascultării. Noul Legământ confirmă principiul exprimat în cartea lui Ieremia. Observaţi ce spune apostolul Pavel:

„Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” (Romani 9:21)

260

În contextul din Romani capitolul 9, vasul de ocară nu se referă la un vas care va fi puţin folositor în împărăţia lui Dumnezeu, sau care va avea o poziţie joasă în împărăţia cerurilor. Nu, vasul de ocară în context se referă la încăpăţânatul Faraon al Egiptului (v.1517), el nu s-a lăsat prelucrat de Dumnezeu, el şi-a împietrit inima la lucrarea lui Dumnezeu şi a ajuns un vas de ocară sau de dezonoare, adică un vas de care Dumnezeu s-a folosit ca Numele Lui să fie vestit pe tot pământul şi puterea Lui arătată (Exod 9:16), însă acest vas nu a adus cinste Stăpânului întregului pământ şi a ajuns lepădat, şi ştim că a murit înecat în Marea Roşie. Un alt exemplu, tot din Noul Testament, este prezentat tot de Pavel: „Într-o casă mare nu sunt numai vase din aur şi din argint, ci şi din lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară. Deci dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună.” (2Tim.2:20,21) În acest context este vorba de casa lui Dumnezeu, adică adunarea creştină. În această adunare pot fi vase de cinste, dar şi vase de necinste sau de dezonoare, de ocară. Faptul că eşti om din casa lui Dumnezeu, nu te transformă automat într-un vas „pentru o întrebuinţare de cinste”, pentru că observăm din context că Imineu şi Filet, doi creştini din casa lui Dumnezeu, s-au abătut de la adevăr şi au devenit vase de necinste. Ce a însemnat aceasta? Ei au devenit nefolositori Stăpânului prin ereziile pe care le-au învăţat şi au fost lepădaţi, fiind excluşi din casa lui Dumnezeu, fiind predaţi pe mâna Satanei (1Timotei 1:19,20) şi astfel au pierdut dreptul la pomul vieţii, deoarece numai cei ce vor birui până la capăt vor primi dreptul să mănânce din pomul vieţii (Apoc. 2:7,10,26; 22:14). Însă oricine se pocăieşte, chiar dacă a greșit, poate deveni din nou vas de cinste şi poate scăpa astfel de la distrugere, de la transformare în cioburi, deoarece Dumnezeu a spus prin Ieremia: „Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa şi că-l voi nimici. dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac.” Drag cititor, gândeşte-te şi întreabă-te ce fel de vas eşti tu? Eşti tu „un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună”? Te-ai curăţit pentru a fi aşa? Sau eşti neroditor, nefolositor Stăpânului şi ai devenit încetul cu 261

încetul un vas de necinste, care ajunge să fie lepădat şi poate sfârşi în foc (Evrei 6:4-8), poate fi spart şi transformat în cioburi ca şi vasul unui olar?

Cum poţi afla dacă eşti un vas de cinste sau nu? Este important să menţionăm că putem afla dacă suntem sau nu vase de cinste. În primul rând, putem afla dacă noi, ca vas, purtăm chipul sau modelul pe care doreşte Dumnezeu să-l purtăm. Orice olar face vasul fie după un model din mintea lui, fie după un vas existent. Şi Dumnezeu, care este Marele Olar, doreşte să te facă un vas de cinste, dar după un model, modelul fiind însuşi Fiul Lui, Isus. În Scripturi se spune clar: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi.” (Rom. 8:29), (1Cor. 15:49) Putem să ne dăm seama că suntem vase de cinste, dacă chipul lui Hristos începe să ia contur şi să prindă fiinţă în viaţa noastră (Gal. 4:19). Atunci când mă refer la chip, nu mă refer la un chip fizic, ci la calităţile pe care le-a avut Hristos. În Scripturi cuvântul chip se referă la calităţile sau însuşirile morale pe care le are Dumnezeu şi pe care trebuie să le aibă şi omul. (Col. 3:5-14) În Împărăţia lui Dumnezeu toţi trebuie să ne raportăm la aceleaşi legi şi toţi trebuie să avem aceeaşi personalitate, plină de dragoste, blândă, smerită, ca şi a lui Isus. Astfel întrebă-te dacă a început chipul, caracterul şi personalitatea lui Hristos să apară în viaţa ta. Dacă da, atunci înseamnă că eşti un vas de cinste, însă până la desăvârşire rămâi în continuare pe roata de olar a lui Dumnezeu, lasă-te modelat mai departe ca să ajungi în veşnicie un vas de cinste, plăcut lui Dumnezeu. Un alt criteriu prin care poţi să-ţi dai seama dacă eşti un vas de cinste, este „sfinţirea”: dacă eşti consacrat, pus de o parte pentru Dumnezeu (Lev. 20:26), despărţit şi separat faţă de tot ce este murdar, lumesc şi contrar naturii şi legii lui Dumnezeu. (1Petru 1:15,16; 1Tes. 4:4) Iar dacă eşti „un vas de cinste, sfinţit” atunci eşti şi „folositor stăpânului tău, destoinic pentru orice lucrare bună.” Eşti tu folosit de Dumnezeu pentru o întrebuinţare bună, în scopuri de cinste, atunci eşti un vas de cinste. Trebuie de asemenea să precizăm că nu 262

toate vasele de cinste sunt de aceeaşi valoare, sau au aceeaşi întrebuinţare, căci textul spune: „vase din aur şi din argint”, dar indiferent că vei aduce rod treizeci, şaizeci sau o sută, să rămâi în casa lui Dumnezeu ca vas de cinste şi să lucrezi după puterea ta şi după talantul încredinţat ție. (Matei 13:23; 25:15) Se ridică totuşi o întrebare: Care sunt instrumentele prin care Dumnezeu ne modelează pentru a deveni un vas de cinste?

Instrumentele prin care Dumnezeu ne modelează Dumnezeu are nenumărate instrumente prin care El ne poate modela după chipul Fiului Său. În primul rând olarul se foloseşte de roată, apoi de mâinile sale, de apă ca să înmoaie lutul şi apoi de anumite unelte ascuţite pentru a face gravuri în vasul de lut. În mod asemănător, Dumnezeu se foloseşte de Hristos în care ne aşează prin credinţă (roata de olar), apoi roata se învârte, adică Dumnezeu se foloseşte de circumstanţele şi împrejurările din viaţa noastră, El se foloseşte şi de mâna Sa, braţul Lui, care este prezentată în mod figurat în Scriptură ca fiind Duhul Sfânt (Isaia 63:11,12; Deut. 3:24; 4:37; Ezechiel 37:1; Iov 10:8; 33:4). El se foloseşte de apa Cuvântului Său (Efes.5:26) prin care ne înmoaie inimile noastre răzvrătite şi împietrite ca să ascultăm de El şi să ne lăsăm modelaţi de El. Dar se foloseşte şi de elemente ascuţite, cum ar fi, la nivel practic, încercările, suferinţele, bolile, crizele prin care trecem, chiar lipsurile şi problemele de orice fel. Un olar îşi modelează vasele de lut cu fermitate, dar şi cu fineţe, fiind în permanenţă atent la materialul din care sunt făcute. Tot aşa şi Dumnezeu, Marele Olar, este ponderat în relaţiile cu noi, ţinând cont de fragilitatea naturii noastre păcătoase (2 Cor. 4:7) şi nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre (1Cor. 10:13). Biblia arată clar că Dumnezeu se comportă cu noi ca şi cu nişte fii, ne biciuieşte, ne disciplinează (Evrei 12:5-11) şi toate acestea cu scopul să ne facă asemenea lui Hristos, ca să fim şi noi părtaşi la gloria şi sfinţenia lui Dumnezeu. Iubite cititor, consideri tu suferinţele şi crizele prin care treci ca fiind instrumentele Marelui Olar prin care El te transformă ca să ajungi un vas desăvârşit (Iacov 1:2-4) sau ca fiind suferințe din care vrei să scapi chiar și prin metode nebiblice? Consideri tu suferinţele 263

pin care treci ca făcând parte din toate lucrurile care lucrează spre binele tău (Rom. 8:28)? Putem noi să spunem că Dumnezeu a scăpat lucrurile de sub control? Oare este ceva întâmplător în viaţa noastră care să fi scăpat de sub controlul lui Dumnezeu? Dumnezeu spune poporului Său aceste cuvinte dure, dar adevărate: „Stricaţi ce sunteţi! Oare olarul trebuie privit ca lutul sau poate lucrarea să zică despre lucrător: „Nu m-a făcut el?” Sau poate vasul să zică despre olar: „El nu se pricepe?” (Isaia 29:16), iar în textul din Ieremia 18:6: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel!” Putem spune noi că Dumnezeu nu se pricepe să ne modeleze, sau că El nu are acest drept? El are acest drept deoarece El este creatorul nostru şi cu atât mai mult cu cât noi ne-am consacrat Lui prin botez, iar dacă ne-am predat în mâinile unui Dumnezeu drept, iubitor şi doritor de bine, atunci să avem încredere că nimic nu-i întâmplător şi că „...toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru.” (2 Cor. 4:15)

Dumnezeu - Marele Olar Să fii sigur că Dumnezeu doreşte să te modeleze! „Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul şi Tu olarul, care ne-ai întocmit: suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale.” (Isaia 64:8) „El le întocmeşte inima la toţi şi ia aminte la toate faptele lor.” (Ps. 33:15) Dumnezeu este Marele Olar, este expertul perfect în a transforma cea mai neînsemnată şi nefolositoare bucată de argilă, cu cele mai multe impurităţi, în vasul cel mai de cinste (1Cor.1.25-28), cu condiţia ca lutul, în contextul nostru omul, să se lase prelucrat de Dumnezeu. Un olar iscusit poate transforma o bucată de lut fără valoare întrun vas atrăgător. Puţini artizani reuşesc să realizeze un obiect atât de frumos din ceva atât de neînsemnat. Privim în jurul nostru şi vedem atâta mizerie, minciună, hoţie, înşelăciune, curvie, ură, mândrie, invidie, gelozie, patimi. Pământul a ajuns o groapă de gunoi uman. Dar aici, în această groapă, a coborât Domnul Isus. A venit să caute lut pentru a face vase de 264

cinste. Acesta era planul lui Dumnezeu. Tatăl a văzut starea omului decăzut şi a inventat o fabrică de reciclare a lutului cu impurităţi şi nefolositor. L-a costat mult, propria viaţă a Fiului Său, căci era nevoie de un agent de purificare, de sânge, sânge curat, pur, însuşi sângele Domnului Isus. Din toţi cei care şi-au pus încrederea în Domnul Isus, Dumnezeu a făcut vase de cinste prin sângele Fiului Său, însă El doreşte să graveze pe aceste vase chipul Fiului Său, El doreşte ca în vitrina din cer din Împărăţia Lui să fie cât mai multe vase de cinste care să strălucească, ca întreg cerul să admire lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, îngerii să se minuneze şi să admire planul şi înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu (Ef. 3:10-12). Eşti tu dispus să devii împreună lucrător cu Dumnezeu pentru a împlini planul Său? Eşti tu dispus să permiţi tu Marelui Olar să te modeleze aşa cum vrea El? Permiteţi frați și surori Marelui Olar să vă modeleze! Dacă dorim să fim modelaţi de Dumnezeu trebuie să-I permitem să ne modeleze, dând dovadă de ascultare. Lucrul acesta a fost ilustrat într-un mod impresionant atunci când Dumnezeu i-a spus profetului Ieremia să viziteze atelierul unui olar. Ieremia a văzut cum olarul a dat o altă întrebuinţare unui vas atunci când acesta „s-a stricat în mâna olarului”. În acest context Dumnezeu a spus: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? . . . Iată, ca lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel.” (Ier. 18:1-6) Aceasta însemna că oamenii din Israel erau ca nişte bulgări de lut neînsufleţiţi în mâinile lui Dumnezeu, fiind modelaţi de el în mod arbitrar în vase de diferite feluri? Domnul nu se foloseşte niciodată de puterea sa nelimitată pentru a-i determina pe oameni să facă ceva împotriva voinţei lor, nici nu este răspunzător de vasele cu defecte, aşa cum se poate întâmpla în cazul unui olar (Deut. 32:4). Defectele apar atunci când cei pe care Dumnezeu încearcă să-i modeleze se împotrivesc îndrumării Sale. Aceasta este o diferenţă enormă între noi şi un bulgăre de lut neînsufleţit. Noi avem liberul arbitru. Folosindu-ne de el, putem alege să acceptăm influenţa modelatoare a lui Dumnezeu sau să o respingem în mod deliberat. Ce lecţie importantă! Este mult mai bine să ascultăm de vocea lui Dumnezeu decât să pretindem cu aroganţă: „N-am nevoie să mi se spună ce să fac!” Cu toţii avem nevoie de sfatul lui Dumnezeu. 265

Să fim ca psalmistul David care s-a rugat: „Fă-mă să cunosc căile Tale, Doamne, învaţă-mă cărările Tale!” (Ps. 25:4). Să nu uităm ce a spus şi regele Solomon: „Să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa.” (Prov. 1:5) Vei asculta? Dacă da, atunci „chibzuinţa va veghea asupra ta, priceperea te va păzi” (Prov. 2:11) şi cu siguranţă atunci vei ajunge un vas de cinste. După cum lutul trebuie aşezat în centrul roţii olarului înainte ca el să-i dea o formă, apoi, în timp ce roata se învârte, olarul să modeleze lutul cu măiestrie şi cu delicateţe până când obţine forma dorită, la fel stau lucrurile şi cu noi. Pentru a putea fi modelaţi ca persoane plăcute în ochii lui Dumnezeu, trebuie mai întâi ca viaţa noastră să fie aşezată în Hristos, în trupul Lui şi să graviteze în jurul Lui (1Cor. 2:2; 3:11; Ef. 2:5,6; Col.2:6,7). În plus, Dumnezeu permite apariţia unor situaţii care ni se pot părea dificile în viaţa de zi cu zi. Cum ar trebui să considerăm aceste situaţii? Aşa cum suntem sfătuiţi în Iacov 4:8, niciodată să nu permitem să ne umplem de amărăciune, ci să ne apropiem de Dumnezeu şi să ne încredem în El din toată inima, fiind siguri că, dacă ne apropiem de Dumnezeu, şi El Se va apropia de noi. Într-adevăr va trebui să îndurăm greutăţi şi încercări, însă acestea sunt permise deoarece contribuie la modelarea noastră, iar rezultatul final va fi unul fericit. În Iacov 1:2,3 ni se dă următoarea asigurare: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare”. Drag cititor, dacă simţi degetele Marelui Olar în viaţa ta, poate simţi că ele te apasă, poate simţi că nu mai poţi, poate treci printr-o criză în viaţa ta, sau prin anumite suferinţe grele, nu descuraja când Marele Olar te modelează, când El îşi lasă amprenta în tine, bucurăte că ai parte de suferinţe spre modelare, căci aşa te vei bucura şi de slavă în Împărăţia lui Dumnezeu! De aceea, alege mai bine să te laşi modelat, decât să fii aruncat ca un vas nefolositor care este transformat în cioburi. Dumnezeu te modelează tocmai ca să poată lucra prin tine şi să fii de folos împărăţiei Lui. Decide-te să devii împreună lucrător cu Dumnezeu (1Cor. 3:9), indiferent cât te va costa, hotărăşte-te pentru a fi şi a rămâne un „un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Tim. 2:21). 266

O NOUĂ CRUCE ______
______ Neanunţată şi prea puţin detectată în cercurile evanghelice populare, s-a strecurat o nouă cruce. Seamănă cu vechea cruce, dar este diferită. Asemănările sunt superficiale, deosebirile sunt însă fundamentale. Din această cruce nouă a izvorât o nouă filozofie a vieţii creştine, iar aceasta a produs o nouă tehnică de evanghelizare, un nou tip de servicii divine şi un nou tip de predicare. Noul evanghelism foloseşte acelaşi limbaj ca şi cel vechi, dar conţinutul lui nu mai este acelaşi, iar accentele sunt altele. Crucea veche nu avea alianţe cu lumea. Pentru inima firească şi mândră a lui Adam ea însemna sfârşitul călătoriei. Ea producea efectul sentinţei impuse de Legea de pe Sinai. Crucea nouă nu este opusă rasei umane, din contră, este un prieten amabil şi, înţeleasă corect, ea este izvorul pentru un ocean de distracţie şi plăcere inocentă. Ea îi permite lui Adam să trăiască fără deranj. Motivaţia vieţii lui rămâne neschimbată. El trăieşte tot pentru propria lui plăcere, numai că acum se desfată cântând coruri şi privind filme religioase în loc să cânte cântece sălbatice şi să bea vodcă. Accentul este tot pe plăcere, deşi distracţia este acum la un nivel mai înalt, moral, dacă nu intelectual. Noua cruce încurajează o abordare nouă şi complet diferită a lucrării misionare. Evanghelistul nu cere lepădarea vieţii celei vechi înainte ca cea nouă să poată fi primită. El nu predică contraste, ci similitudini. El caută să atingă coarda interesului public, arătând că noua credinţă nu are pretenţii neplăcute, din contră, ea oferă tot ceea ce oferă lumea, însă la un nivel mai ridicat. Exact lucrurile după care aleargă o lume înnebunită de păcat sunt prezentate cu iscusinţă a fi exact lucrurile pe care le oferă evanghelia, doar că produsul religios este de o calitate mai bună. 267

Noua cruce nu îl sfâşie pe păcătos, ea doar îl redirecţionează. Ea îl călăuzeşte spre un mod de viaţă mai curat şi mai satisfăcător, salvându-i respectul de sine. Tipului declarativ ea îi spune: ,,Vino şi exprimă-te de partea lui Hristos”. Egoistului îi spune: ,,Vino şi laudă-te în Domnul”. Căutătorului de distracţii şi emoţii îi spune:,,Vino şi bucură-te de satisfacţiile părtăşiei creştine”. Solia este împinsă în direcţia curentului la modă pentru a putea fi acceptată de public. Filozofia din spatele acestui gen de evanghelie poate fi sinceră, dar sinceritatea nu o poate salva de a fi falsă. Este falsă deoarece este oarbă. Ea pierde complet sensul crucii. Crucea veche este simbolul morţii. Ea reprezintă sfârşitul abrupt, violent al fiinţei umane. Omul din timpul Romei care îşi lua crucea şi pornea pe drumul ei spusese deja la revedere prietenilor lui. El nu se mai întorcea acasă. Pleca pe un drum fără întoarcere. Crucea nu cunoştea compromisuri, nu modifica nimic, nu excludea nimic, ea omora complet şi pentru totdeauna. Ea nu încerca să păstreze relaţii bune cu victima. Ea lovea cu forţă şi cruzime, iar când îşi termina treaba, omul nu mai era. Rasa lui Adam era sub sentinţa de moarte. Nu exista înţelegere sau evadare. Dumnezeu nu poate accepta roadele păcatului, oricât de inocente sau frumoase ar părea ele în ochii omului. Dumnezeu salveză individul lichidându-l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă. Evanghelia care trasează paralele între căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor este falsă conform Bibliei şi crudă pentru sufletele ascultătorilor. Credinţa lui Hristos nu merge paralel cu lumea, ci o intersectează. Venind la Hristos, noi nu aducem vechea viaţă la un nivel mai înalt, ci o lăsăm la cruce. Bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să moară. Noi, cei care predicăm evanghelia, nu trebuie să ne privim ca agenţi de relaţii publice trimişi să aducă înţelegere între Hristos şi lume. Nu trebuie să ne imaginăm însărcinaţi să-L facem pe Hristos acceptabil lumii de afaceri, presei, politicii, sportului sau educaţiei moderne. Noi nu suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum. Să predicăm vechea cruce, şi vom avea vechea putere! 268

O ALTĂ SCRIERE ______
______ „Apoi a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.”“ (Ioan 20:27) Încă de la începutul evangheliei sale, Ioan abordează tema spinoasă a necredinţei naţionale a evreilor: „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1:11) Capitolul 12 din Ioan se împarte în două părţi: a) Încheierea lucrării publice a Lui Isus (Ioan 12:1-36) Relatarea ungerii de către Maria (Ioan 12:1-11) Intrarea triumfală în Ierusalim (Ioan 12:12-19) Prezicerea morţii Sale (Ioan 12:20-36) b) Necredinţa naţională a evreilor (Ioan 12:37-50) Secţiunea necredinţei începe cu versetul 37: „măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El”. După ce Ioan, în capitolul 12, prezintă încheierea lucrării publice a lui Isus şi necredinţa naţională a evreilor, în capitolele 13-17 ne prezintă un program intensiv de pregătire a ucenicilor pentru slujire. Programul instructiv începe cu spălarea picioarelor (Ioan 13) şi se termină cu rugăciunea de mijlocire (Ioan 17). În acest interval dintre capitolele 13 şi 17, Isus petrece timp în privat numai cu ucenicii şi le dă învăţătura care le va marca slujirea. Evanghelia lui Ioan începe cu o afirmaţie directă a dumnezeirii depline a Cuvântului făcut trup (Ioan.1:14) şi se sfârşeşte cu declaraţia lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”(Ioan 20:28). Ioan marchează creşterea necredinţei naţionale care culminează cu răstignirea lui Isus. Merită să observăm că această necredinţă a afectat chiar şi pe ucenicii Săi. În cazul de faţă este Toma cel care cere dovezi fizice şi palpabile ale stării înviate ale lui Isus. Nu a crezut naţiunea ca întreg şi L-a respins, dar iată că avem unul din discipolii Săi care este confuz şi se îndoieşte de învierea Lui. Scopul Evangheliei lui Ioan este declarat în 20:30-31 : 269

„Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui.” Ioan este atent şi consemnează în evanghelia sa progresul credinţei ucenicilor, punctul culminat fiind atins acum de Toma, al cărui răspuns, „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, este punctul culminant al evangheliei. Scepticul Toma, având dovada palpabilă a învierii, declară că Isus, Omul din Galileea, este Dumnezeu manifestat în trup uman. „Domnul meu şi Dumnezeul meu” este o declaraţie magnifică pentru că în ea se împlinesc marile adevăruri din primul capitol: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” (Ioan 1:1) „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14) „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela l-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18) La finalul întânirii lui Isus cu Toma este pronunţată o binecuvântare pentru toţi cei care vor veni la credinţă fără ajutorul vreunei manifestări vizibile: „„Tomo” i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.”“ (Ioan 20:29)

Concluzie Toma nu îşi putea împlini mandatul încredinţat de Domnul având handicapul necredinţei. Isus a fost acela care l-a reabilitat pe Toma la capitolul credinţă. Mandatul pe care îl avem, îl putem împlini numai când trăim prin credinţă. Merită să observăm că şi ucenicii au jucat un rol în reabilitarea lui Toma: „Ceilalţi ucenici i-au zis deci: „Am văzut pe Domnul!”…” (Ioan 20:25) Participă şi tu la reabilitarea altora, spunând că L-ai văzut pe Domnul! Dar, te rog, nu spune prin cuvinte, ci trăieşte în aşa fel încât să se vadă că într-adevăr l-ai văzut pe Domnul. „Predicați Evanghelia și, dacă totuși va fi nevoie, folosiți şi cuvintele.” Francisc de Assisi 270

PUTEREA SÂNGELUI DOMNULUI ISUS

_____________
_____________ Să ne uităm în Scripturi la câteva pasaje care vorbesc despre puterea și valoarea sângelui Domnului nostru Isus Hristos. Desigur că doar lectura superficială a acestor versete biblice nu va folosi decât, în cel mai bun caz, la îmbogățirea cunoștințelor biblice cu privire la acest subiect, dar dacă vom ruga pe Duhul lui Dumnezeu să implanteze aceste versete în inimile noastre, atunci ne vor fi de un real folos pentru viața de acum și pentru viața viitoare, cea veșnică. În primul rând, încă de aici, de pe pământ, să beneficim de harul iertării de păcate. Iată câteva versete care arată acest adevăr minunat pentru noi, păcătoșii: ,,În Isus avem răscumpararea, prin sângele Lui, iertarea pacatelor, după bogăţiile harului Său”(Efes.1:7). În Coloseni 1:14 ni se spune același lucru. Apoi în cartea Evreilor se declară clar și răspicat că: ,,Fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9:22) Este un adevăr biblic că Dumnezeu pretinde, în dreptatea Lui, viață pentru viață, adică vărsare de sânge ispășitor, substitutiv al iertării mele, ca om păcătos. Tocmai de aceea a fost nevoie de jertfa Domnului Isus, de vărsarea sângelui Său, adică de moartea Lui, în locul meu. Chiar Domnul Isus le spunea ucenicilor Lui la Cina de Paște: ,,Căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor”. (Mat. 26:28) Un alt har ce decurge din vărsarea sângelui Mântuitorului este curățarea sau sfințirea trupului nostru, a sufletului nostru și a duhului nostru. Slavă Lui! Un verset care întăreşte acest adevăr se găseşte în Evrei: ,,De aceea și Isus, ca să sfințească norodul cu Însuș sângele Său, a pătimit dincolo de poartă”. Tot în cartea Evrei 9:13,14 avem, unul din cele mai frumoase și complexe pasaje care ne prezintă puterea de curățire și sfințire a sângelui Domnului nostru Isus Hristos: ,,Căci dacă sângele taurilor 271

și al țapilor și cenușa unei vaci, stropită peste cei întinați, îi sfințește și le aduce curățirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curați cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu!” Vedeți ce putere există în sângele Domnului Isus? O putere care coboară până în interiorul ființelor noastre, până la conștiința noastră, chiar în inima noastră, ca să ne ierte deplin, să ne curățească și să ne sfințească pentru Domnul ca să devenim ,,sfinții Domnului”. Această curățire și sfințire ne obligă și pe noi ,,să ne apropiem cu o inimă curată, cu credință deplină, ca unii care au deja, inimile stropite și curățite de un cuget rău ...” În sângele Domnului este putere și pentru că el, sângele, ne redă pacea, comuniunea cu Dumnezeu și cu credincioșii Domnului. Ascultați ce ne spune Pavel: „…şi să împace totul cu Sine prin El (adică prin Domnul Isus), atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui.“ (Coloseni 1:20) Este putere în sânge pentru că acum Dumnezeu este de partea noastră, noi fiind într-o relație de pace cu El și cu semenii noștri. Ascultați ce ne spune același Pavel: ,,Căci Isus este pacea noastră, care din doi a făcut unul ..”,( Efes. 2:14) și toate acestea ,,prin sângele lui Hristos”. Fraților, suntem datori sângelui Domnului ca să trăim în pace unii cu alții, deoarece Domnul ne-a dat pacea Lui prin sângele Lui cel scump! Vreau să mai arăt încă un beneficiu al sângelui Domnului Isus, o reală putere de care beneficiem prin credința în sângele jertfei Domnului, și anume biruința împotriva puterii întunericului, chiar a diavolului. În acest sens voi cita din cartea Apocalipsei care ne redă acest adevăr uimitor pentru noi: ,,Ei, (adică noi, creștinii) l-au biruit (pe diavol) prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte” (Apoc. 12:11). Domnul să ne dea și nouă această putere de biruință datorită sângelui Domnului Isus, prin credința în jertfa Lui!

„Moarte, să nu te mândreşti, deşi te-au numit Cumplită şi Tare, că nu eşti aşa... Un mic somn şi ne vom trezi la veşnicie. Iar moarte nu va mai fi, tu, Moarte vei muri.” (John Donne) 272

PILDA JUDECĂTORULUI NEDREPT _____________
_____________ „Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat, şi să nu se lase. El le-a zis: „Într-o cetate era un judecător, care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina. În cetatea aceea era şi o văduvă, care venea des la el, şi-i zicea: ,Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu.’ Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar în urmă, şi-a zis: ,Măcar că de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez, totuşi, pentru că văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.’ Domnul a adăugat: ,Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”“ (Luca 18:1-8) Iubiți cititori creștini și necreștini ai acestori mici îndemnuri spirituale adresate vouă, la început de toate să binecuvântăm împreună în duhul nostru, Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Amin! Să rugăm pe Domnul să ne lumineze mintea, inima ca să-L putem pricepe şi înțelege ce a vrut să ne spună El prin această pildă relatată de evanghelistul Luca în evanghelia ce-i poartă numele. Sper că toți cei care ne considerăm creștini, credem că toată Biblia este inspirată de Duhul Sfânt și ne foloșeste pentru desăvârșirea caracterului nostru creștin, ca odată să putem ocupa locul în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu. Dar să revenim la această pildă a Mântuitorului, care nu este redată de nici un alt evanghelist, ci numai de doctorul Luca. Pildele Domnului Isus aveau rolul de a-i face capabili pe ascultătorii din vremea aceea și pe toți creștinii care vor fi până la instaurarea Împărăţiei Lui, de a înțelege și a învăța și apoi de a 273

aplica în viața lor principiile Împărăției, caracterul cerut pentru această Împărăție, caracterul Împăratului din această Împărăție. În primul verset din capitolul 18 al acestei evanghelii ni se relatează că însuși Domnul Isus spune această pildă a judecătorului nedrept ca să le arate, să-i determine pe ucenici în mod special, pentru că ei erau în acel moment în jurul Lui, că trebuie să se roage lui Dumnezeu necurmat și nu sporadic, nu numai când îşi aduc aminte sau când sunt în necaz, ci cu insistență și fără să se lenevească în rugăciune. Pentru a-i face pe ucenici să înțeleagă cum ar trebui și cât ar trebui să insiste în rugăciune, Mântuitorul aduce în fața lor această pildă: o văduvă nedreptățită de o persoană care trăia în aceeași localitate cu ea, fiind chiar vecinul ei. Forțată de împrejurare apelează la un judecător din cetatea ei ca să îi facă dreptate în pricina ce o avea. Este ciudat însă că acest judecător, care era pus în slujba aceasta şi care ar fi trebuit să dea dovadă de imparțialitate, de un caracter drept, de spirit de judecată sănătoasă, este tocmai un judecător nedrept și mai mult, chiar el, judecătorul acesta recunoaște că de Dumnezeu nu se teme și de oameni nu se rușinează. Deşi cunoaște caracterul judecătorului, văduva nu abandonează lupta. Ce mare învățătură pentru noi! Noi avem de-a face cu un Judecător drept, care face dreptate orfanului și văduvei, care nu se uită la fața omului, care nu este părtinitor, precum zice sfântul apostol Petru în casa sutașului Corneliu. Ce mare învățătură ne dă Domnul Isus prin această văduvă și prin stăruința ei! O stăruință chiar supărătoare! Femeia aceasta se roagă la un judecător uman pentru cauza ei, insistă pentru pricina ei, deși cunoștea caracterul nedrept al judecătorului. Ea dă dovadă de încredere, chiar dacă nu avea motive firești să creadă că problema ei se va rezolva favorabil. Nu-și pierde nădejdea, speranța, chiar dacă totul este împotriva ei, atât pârâșul care era probabil o persoană influentă în cetate, cât și judecătorul care avea un caracter dubios. Iubiții mei, cu atât mai mult noi nu trebuie să abandonăm, ci să ne rugăm în momentele critice din viața noastră, atunci când suntem testați de adevăratul Judecător cu privire la statornicia şi loialitatea noastră! 274

Femeia aceasta din pilda Mântuitorului găsește o rezolvare pozitivă din partea aceluia de la care nu se aștepta. Și aceasta doar pentru faptul că ea a insistat, sa rugat și nu s-a dat bătută. În finalul pildei, Domnul Isus trage concluzia: ascultați voi ucenicii Mei și învățați de la văduva aceasta, care a apelat la un judecător nedrept și totuși a avut credința că problema ei se va rezolva și a insistat și nu sa lenevit. Cu atât mai mult trebuie să aveți încredere voi, în Tatăl Meu ceresc care a demonstrat de atâtea ori că El este un Judecător drept, chiar şi atunci când El vă testează credința zăbovind câteodată cu răspunsul la rugăciunile voastre. Fraților insistaţi, nu vă lăsați, strigați zi și noapte la Tatăl Cel Îndurător și Drept, știind că El este plin de dragoste, compasiune față de voi, dragoste pe care a demonstrat-o prin faptul ca L-a dat pe Fiul Său Isus Hristos să moară pentru noi, cei păcătoși! Domnul să ne ajute să urmăm exemplul acestei văduve, în stăruință neîntreruptă, în nădejde și în credință nezguduită. Amin! 275

UNA DIN NENUMĂRATELE MINUNI FĂCUTE DE ISUS HRISTOS CEL ÎNVIAT DIN MORȚI

______________
______________ Mulți dintre creștinii penticostali nu cunosc faptul că președintele confesiunii din care ei fac parte a fost vindecat de Dumnezeu de cancer în anul 1987. Iată mărturia pastorului Pavel Riviș Tipei: „Am avut şi eu parte de harul suferinţei şi pot să spun că din prima zi, de când m-am născut şi până la 50 de ani, poate că am fost un pachet de suferinţe, unele fizice, altele de natură interioară, dar viaţa a fost o viaţă de suferinţă şi Biblia spune că: „Omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină de necazuri“. Printre necazurile cu care m-am confruntat, a fost şi o boală grea, care, în anul 1987, în luna octombrie, a început să se instaleze în trupul meu. La început credeam că e vorba de o simplă răguşeală. Am simţit că vocea este deosebit de ştirbită, vorbeam greoi, dar în paralel cu degradarea vocii, am început să slăbesc foarte mult fizic, iar când am consultat medicii de specialitate, mi-au spus că în gâtul meu, pe coarda vocală dreaptă şi pe esofag, s-a instalat o ciupercă extrem de periculoasă, a cărei înlăturare necesita foarte mult tratament. Bineînţeles că la început nu mi s-a spus ce fel de ciupercă era. Abia mai târziu, medicul Voinea, un medic în jurul căruia se făcea multă vâlvă pe atunci în ţara noastră şi poate chiar în Europa şi despre care se spunea că tratează cancerul, mi-a spus deschis: „Tinere, ciuperca ta este cancerigenă. Ca oameni, încercăm să te ajutăm, dar cel ce te poate ajuta mai mult este Dumnezeu!” Îmi vorbise astfel, mai ales după ce a aflat că sunt păstor. Am încercat să aplic tratamentele date de medici, dar mereu fără rezultate. De la o zi la alta slăbeam mai mult. Când urcam treptele la mine acasă, vreo 5-6 trepte, mă simţeam aşa de slăbit, încât trebuia să fac pauză. Îmi era greu să mă aplec şi îmi era greu să-mi îndrept trupul, îmi era greu să ies în curte. Şi neputinţa asta, parcă de la o zi la alta, era din 276

ce în ce mai acută! Totul a continuat astfel, până într-o zi din viaţă când s-a terminat cu toate acestea! Ţin minte că am fost chiar şi la Cluj, la renumitul medic şi savant Emil Tomescu. M-au văzut toţi, fiecare şi-a spus părerea, dar cel care a adus soluţia a fost Dumnezeu! A fost o zi când, în biroul comunităţii penticostale din Arad, mai mulţi fraţi păstori mi-au făcut ungerea cu untdelemn şi s-au rugat pentru mine. Ţin minte că în seara acelei zile m-am întors acasă. Eram atât de istovit, eram aşa de slăbit şi aşteptam să se producă miracolul. Însă Dumnezeu nu lucrează aşa cum am vrea noi, la o simplă apăsare de buton să se aprindă lumina! Nu întotdeauna lucrează Dumnezeu aşa cum vrem noi. El nu „percutează“ la comenzile noastre! În seara respectivă nu a fost nimic deosebit. Dar ţin minte că în seara următoare, când ne-am aşezat la masă, i-am cerut unuia dintre copiii mei să spună rugăciunea „Tatăl nostru“. Copilul era mic, nu avea decât nouă ani şi când s-a aşezat la masă a zis: „Tatăl nostru care eşti în cer! Sfinţească-se numele Tău. Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…“ Aici s-a oprit şi a zis: „Că Tu vindeci toţi bolnavii, numai pe tati nu vrei să-l vindeci!“ Au fost cele mai grele cuvinte, pe care le-am putut auzi în timpul bolii mele! Soţia mea a izbucnit în plâns şi a fugit în altă cameră. Copiii mai mari au împins mâncarea la o parte şi n-au mai vrut să mănânce, iar eu… cu mare greutate m-am ridicat de la masă, am renunţat la cina din seara respectivă, m-am dus în camera mea şi m-am aşezat pe genunchi, am luat Biblia pe care o aveam din copilărie şi i-am spus Domnului: „Doamne, nu aveam 17 ani când am început să predic Evanghelia şi de atunci am spus tuturor că Tu vindeci bolnavii şi ierţi păcătoşii. Am fost eu oare martorul Tău mincinos? Aş putea să-Ţi aduc aminte de sute de făgăduinţe pe care Le-ai făcut, îţi amintesc doar de cea din Psalmul 50, când ai zis să Te chem în ziua necazului, că Tu mă vei izbăvi, iar eu Te voi proslăvi. Sunt într-o zi de necaz!“ Soţia mea, de la o zi la alta, parcă era tot mai tensionată. Mă temeam că se îmbolnăveşte cu nervii. Copiii mei erau aşa de distruşi. Aflaseră şi ei ce boală aveam! Şi pe un ton, mai mult reproşabil, îi spuneam Domnului: „Este o zi de necaz, Doamne. Te rog adu-Ţi aminte de mine! “ Poate că am fost chiar obraznic în rugăciunea mea către Dumnezeu şi după ce m-am rugat, aşa o teamă a început să mă cuprindă şi mă gândeam: „Oare l-am supărat pe Dumnezeu?“ În 277

mod deosebit îi spuneam: „Dacă nu vrei să mă vindeci, e treaba Ta! Eu nu pierd nimic, dar unde este credibilitatea făgăduinţei Tale? “ Ţin minte că aşa cu teama aceasta stăpână pe fiinţa mea, m-am aşezat în pat şi am avut cel mai interesant vis. Am visat că eram undeva într-o grădină, în mijlocul grădinii respective era săpată o groapă mare. Eu priveam, gândindu-mă că în curând voi intra aici! Deodată am auzit mişcări în spatele meu. Când am întors capul am văzut o fiinţă îngrozitoare. Era o femeie murdară, zdrenţuroasă, cu un chip hidos pe care am întrebat-o: „Cine eşti?“ Ea m-a întrebat: „Nu mă cunoşti? Eu sunt moartea! Sunt locuinţa morţilor! Vei fi al meu! Trebuie să intri în groapă, aici îţi este locul!“ M-am înfiorat, gândindu-mă: „Cum? Moartea s-a personificat? Vine să mă întâlnească? “ Meditând, în vis se făcea că iarăşi se aude foşnet în spatele meu. Când am întors capul am văzut o altă fiinţă. Era tot o femeie, dar îmbrăcată elegant. S-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Păcat de tine, eşti tânăr, dar va trebui să intri acolo!” Am întrebat-o: „Dar tu, cine eşti? “ Ea mi-a răspuns: „Nu mă cunoşti? Eu sunt lumea! “ Eram dea dreptul copleşit! „Cum, moartea s-a personificat, lumea s-a personificat şi stau de vorbă cu mine, ca două fiinţe?” Ea mi-a spus: „Trebuie să intri acolo!” Eram aşa de mirat şi mă gândeam: „ Oare va mai veni cineva?“ Apoi, s-a auzit din nou foşnet în spatele meu şi am văzut cum o altă fiinţă se apropia de mine, parcă nici nu atingea pământul. Era îmbrăcată într-un veşmânt albastru ca cerul. Avea un brâu auriu, lăsat în jos pe partea dreaptă, iar părul, tot auriu, era lăsat pe spate. Când a fost la câţiva paşi de mine, a ridicat două degete şi mi-a spus: „Nădejdea este la Dumnezeu!” Eu am întrebat-o: „Spune-mi, cine eşti?” Din nou mi s-a răspuns asemănător situaţiilor anterioare: „Dar, nu mă cunoşti? Eu sunt logodnica Mielului şi în curând îi voi fi mireasă!“ Şi s-a întors cu 90 de grade, iar pe spatele ei scria cu litere aurii „BISERICA”… şi a dispărut. Eram atât de mirat şi mă întrebam: „Cum a fost posibil ca biserica, lumea şi moartea să se personifice şi să-mi vorbească? “ În timp ce reflectam la discuţiile avute cu aceste trei fiinţe, mi-am zis: „Trebuie să mai vină cineva! Nu se poate, nu se termină totul aici! “ M-am întors spre poarta grădinii şi… am văzut un bărbat mai înalt decât toţi oamenii pe care i-am văzut vreodată! Era foarte bine îmbrăcat. N-am avut răbdare să se apropie de mine, am pus mâinile 278

pâlnie la gură şi am strigat: „Spune-mi, tu cine eşti? ” El mi-a răspuns: „ Eu sunt trimisul Celui care a zis că este ÎNVIEREA şi VIAŢA! El este şi viaţa ta! Ridică-te şi vino cu mine!“ Am sărit în vis, ca să mă ridic de pe marginea gropii, dar… am sărit şi din pat! Era ora patru şi un sfert dimineaţa. Soţia mea a pus mâna pe mine şi m-a întrebat: „Ce se întâmplă?” Eu i-am spus: „Scoală-te, că n-am să mor! Uite ce vis am avut în noaptea asta! Eu cred că Dumnezeu mă vindecă!” Şi slavă lui Dumnezeu, ziua respectivă a fost o zi a minunilor! Tocmai avusese loc o înmormântare. Un frate bătrân din biserică plecase la Domnul. Aşa de slăbit cum am fost, dar plin de credinţă după visul acela, m-am dus la înmormântare. Acolo am avut şi un cuvânt, deşi vorbeam foarte greu. La un moment dat, am simţit că mă sufoc. M-am oprit. S-a terminat înmormântarea şi fratele păstor Mariş a condus cortegiul funebru la cimitir, iar eu veneam cu soţia spre casă. Când am ajuns la o intersecţie din cartierul în care locuiesc, a trebuit să opresc maşina, pentru că n-am mai primit aer. M-am sufocat complet. Credeam că acolo se sfârşeşte totul! M-am forţat de câteva ori şi ciuperca de pe coarda vocală dreaptă s-a desprins singură, după care am eliminat-o. Imediat a încetat durerea de cap şi durerea fondului de ochi, după care am simţit că mă înviorez! Exact la două săptămâni, la aceeaşi oră, acasă fiind, am avut aceleaşi simptome. De această dată am eliminat ciuperca desprinsă de pe esofag. Ulterior m-au văzut medicii şi am repetat toate analizele. Dumnezeu m-a vindecat, fără a fi nevoie de intervenţie chirurgicală! De atunci, au trecut 13 ani şi sunt perfect sănătos, slujind în multe biserici din ţară şi străinătate. Eram doar un pachet de oase, dar acum depăşesc 100 de kilograme. Spun tuturor că Dumnezeu vindecă nu numai sufletul, ci şi trupul! El îi iartă pe păcătoşi şi îi vindecă pe bolnavi! Unul dintre medici mi-a spus: „Domnule, dumneata nu de pe marginea gropii, ci din groapă ai ieşit!” Eu îl laud pe Dumnezeu! Îmi văd copiii mari! Slujesc în continuare şi nu mai simt nici o urmă a bolii. Dumnezeul nostru a zis: „Eu sunt medicul tău, Eu sunt Mântuitorul tău!” Aştept ziua când vom ajunge în slavă! Acum şi aici, vocabularul nostru este limitat, dar cred că atunci vom sta alături de El, mulţumindu-I deplin! Numele Lui să fie binecuvântat ! 279

GENEZA COLINDULUI „O NOAPTE PREASFINȚITĂ”

_________
_________ Peste 5 ani se vor împlini două secole de la compunerea unei cântări duhovniceşti care mângâie inimile tuturor creştinilor de pe toate continentele. Întreaga creştinătate cunoaşte această cântare, însă puţini sunt cei care cunosc originea şi istoria ei. Acest colind s-a născut într-un sat din Austria, Oberndorf, aşezat în apropierea oraşului Salzburg. Austria este o ţară care are un cuvânt greu de spus în lumea muzicii. Însă această cântare, care de fapt este o perlă duhovnicească, nu s-a născut în Viena, capitala muzicii, ci într-un sat modest şi a fost compusă de un preot smerit cu numele de Joseph Mohr. Acest preot tânăr de 26 ani s-a confruntat cu o criză în micuţa parohie Sfântul Nikolaus, unde slujea. Orga acestei bisericuţe era defectă, iar sărbătoarea naşterii Domnului se apropia cu repeziciune. Era decembrie 1818 când Mohr a dorit să scoată situaţia din impas. El nu putea concepe sărbătoarea fără muzică şi fără orgă. Având o dorinţă vie şi sinceră să rezolve această criză, s-a pus pe genunchi în rugăciune şi a cerut ajutorul Domnului. În timp ce se ruga, mâna lui, într-un mod supranatural, a început să scrie versuri simple dar pline de esenţă care descriau naşterea Mântuitorului iubit. După ce a terminat de compus cântarea cu ajutorul inspiraţiei divine, a făcut apel la prietenul său Franz Xaver Gruber, rugându-l să 280

schiţeze notele care au dat viaţă acestor cuvinte. După ce cântarea a fost aranjată pe note aceşti doi prieteni au rămas fascinaţi de frumuseţea ei. Au făcut o repetiţie sumară pentru a vedea cum sună pentru că ziua cea mare bătea la uşă. În acea seară de Ajun toţi locuitorii din Oberndorf au fost binecuvântaţi, pentru că au auzit pentru prima dată acest colind fără să ştie că va ajunge mai târziu atât de celebru şi îndrăgit de toţi. Că nu ştiau enoriaşii modestei parohii din Oberndorf că acest colind va străbate secolele nu era nici o mirare, pentru că nici chiar autorul ei Mohr nu era conştient de faptul că acea compoziţie va ajunge să fie cântată şi apreciată în întreaga lume. La scurt timp după acea seară de Ajun Joseph Mohr a fost mutat la o altă biserică, lăsând acolo manuscrisul original şi notele cântării. 1.) O, noapte preasfinţită Toate-s în odihnă, Toţi dorm, numai părinţii sfinţi Stau veghind lângă al lor iubit. Dormi şi Tu, o, Prunc Sfânt. 2.) O, noapte preasfinţită, Glas îngeresc sună, Auzi din cer Aleluia – Acest cuvânt, o, cum răsună! – Hristos ne mântuie. 3.) O, noapte preasfinţită, Saltă, o, inimă, Acum, Fiul lui Dumnezeu Te mângâie prin harul Său, Vezi, Hristos s-a născut.

După plecarea lui, a fost chemat un specialist ca să repare orga stricată. În timp ce acesta repara orga defectă a dat peste manuscrisul preţios. Acest om care a venit să repare orga a fost un bun cunoscător al notelor, dându-şi seama repede că are în mână o 281

lucrare care va face istorie. A rămas fascinat de melodie şi de acurateţea cuvintelor pline de esenţă. A cerut permisiunea conducerii bisericii de a lua cu el o copie a manuscrisului original. Acest om a fost cel care a făcut ca această colindă să fie lansată în întreaga lume. În 1831-1832 acest colind a fost cântat în pieţele oraşului german Leipzig. Acest imn care vorbeşte despre Pruncul născut în iesle a văzut pentru prima dată lumina tiparului în 1832 la o tipografie din Leipzig. Iar în anul 1840 este cântat pentru prima dată în America la New York. Trist este că în timp ce colindul străbătea lumea şi câştiga popularitate, compozitorul Joseph Mohr, sărac şi grav bolnav de plămâni, pneumonie, se stingea din viaţă în anonimat. Prietenul său Franz Gruber a avut şansa să afle de succesul acestui colind. Această perlă duhovnicească l-a impresionat atât de mult pe regele prusac Frederich William IV, încât a fost interesat de geneza acestei colinzi. Gruber, prietenul lui Mohr a dat detalii despre originea acestui colind, dar ce păcat că autorul nu mai era în viaţă ca să fie felicitat de rege. Acest colind s-a născut în urma unei crize, orga stricată a bisericii. Tot aşa şi Emanuel s-a născut în urma unei crize produse de Adam şi Eva. Ceva s-a stricat în Eden şi a afectat tot pământul, o stricăciune universală „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23) Omul care a fost creat de Dumnezeu a ajuns datorită păcatului într-o depravare totală. Păcatul a adus cea mai mare criză care a existat vreodată pe acest pământ. Pentru ca această criză spirituală să fie soluţionată a fost nevoie de întruparea Fiului lui Dumnezeu. După cum fără cuvintele lui Joseph Mohr nu am fi avut acest colind binecuvântat, tot aşa fără Cuvântul care s-a făcut trup nu am fi avut 282

mântuire „…Și Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14) Dacă colindul „O noapte preasfinţită” a rezolvat criza din bisericuţa păstorită de Joseph Mohr, Cuvântul întrupat a rezolvat marea criză spirituală de pe planeta albastră. Colindul a rezolvat o criză locală, în timp ce Cuvântul a rezolvat o criză universală. Oare cum ar fi arătat seara de Ajun în parohia din Oberndorf fără colindul lui Mohr? Probabil ar fi fost cea mai tristă seară de Ajun din istoria bisericii. Dar oare conştientizăm noi cum ar fi arătat planeta noastră fără întruparea Mântuitorului iubit? „Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ţinuturile de lângă mare, ţara de dincolo de Iordan, Galilea neamurilor. Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină: peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină.” (Isaia 9:1-2) Doamne ce săraci, trişti şi fără speranţă am fi fost fără evenimentul măreţ din ieslea Betleemului! Fără naşterea Mântuitorului, planeta Pământ, deşi pe ea este posibilă viaţa biologică ar fi fost cea mai tristă dintre toate planetele existente. De ce? Pentru că omul nu ar fi avut viaţă din Dumnezeu. Prin întruparea Fiului, Dumnezeu Tatăl a găsit o nouă şi desăvârşită modalitate de relaţionare cu creatura Sa, omul, relaţionare care să nu împlice frica, ci bucuria. Într-adevăr a fost o noapte preasfinţită, pentru că aşa cum spune Philip Yancey: „ Dumnezeu care nu cunoaşte margini S-a supus unor limite şocante, intrând în pielea unui copil, acceptând limitările înfricoşătoare ale mortalităţii.” Poetul englez John Donne, meditând la fecioara Maria şi realizând profunzimea întrupării, a excalamat uluit: „Nemărginirea însăşi închisă în pântecele tău.” Acum nu ne rămâne altceva decât să cântăm acest colind, dar vă rog să nu-l cântăm cu gura, ci să-l cântăm cu trăirea. „Nu orişicineMi zice: Doamne, Doamne! Va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Fie ca trăirea noastră să fie un imn de laudă la adresa Mântuitorului iubit care S-a născut în ieslea din Betleem! O noapte preasfinţită... 283

ECCE HOMO ! _____
_____ Una dintre cele mai zguduitoare scene din Săptămâna Patimilor a fost momentul când Pilat, după ce a pus ostașii romani să-L bată pe Domnul Isus, L-a prezentat mulțimii purtând pe capul Său însângerat cununa de spini, pe umeri o haină de purpură, iar în mâna dreaptă o trestie, toate acestea în semn de batjocură. Arătând spre Isus, Pilat a rostit în limba latină neuitatele cuvinte: ,,Ecce Homo!”. Acest demnitar laș n-a avut îndrăzneala să apere adevărul și dreptatea. El știa că Isus este nevinovat, știa că preoții cei mai de seamă din invidie și ură Îl dăduseră în mâna sa spre a-L condamna la moarte. De teamă să nu-și piardă slujba și favoarea împăratului de la Roma, Pilat a preferat să joace rolul ce i-l rezervaseră cei fără lege. Isus nu reprezenta pentru el un lucru demn de sacrificiu, nu merita să riște și să se expună neplăcerilor, Isus nu era la modă pentru a fi urmat. Pilat, acest bărbat cu suflet de pigmeu, ce tremura cu gândul la slujbă, a încercat totuși o soluție de compromis, menită să înduioșeze inimile acuzatorilor! Dându-L pe mâna cruzilor ostași, învățați să-și măcelărească victimele, Pilat a săvârșit personal un mare și greu păcat. Zdrobit de pe urma bătăilor, batjocorit în fel și chip, pentru ca ridicolul sa fie și mai mare, Isus a fost prezentat mulțimii ca ,,împărat”, care în loc de coroană de aur împodobită cu nestemate, purta o coroană de spini, în loc de haina împărătească, o cârpă stacojie, în mâna dreaptă o bucată de trestie în loc de sceptru. Rostind cuvintele „Ecce Homo”, Pilat a spus totuși un mare adevăr. Isus Hristos a fost un om adevărat, cel mai nobil și perfect dintre oameni. Trebuiseră să treacă mai multe sute de ani de când Diogene cutreiera străzile Atenei cu felinarul aprins ziua în amiaza mare, în căutarea unui OM, nu că străzile ar fi fost pustii, lipsite de trecători, ci pentru că acest filozof ciudat era în căutarea unui OM 284

ADEVĂRAT, a unui om care să merite cinstea să poarte acest nume. De pe scaunul său de judecător, Pilat, arăta solemn mulțimii pe Isus, zicând: „Iată Omul!”, întocmai cum altădată arătându-L tot pe același Isus, Ioan Botezătorul striga: „Iată Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!”. Domnul Isus Hristos, în calitate de reprezentant al omenirii, a acceptat de bună voie să fie Mielul cel de Jertfă pentru ispășirea păcatelor ei. Ah, ostași romani, v-ați dat voi seama că în muțenia Celui lăsat vouă spre cruntă și brutală maltratare, în Cel ce nu și-a deschis gura nici să protesteze, nici să ofteze măcar, se ascundea un OM ADEVĂRAT. El s-a lăsat în mâna destinului hărăzit Lui de Tatăl Ceresc, în calitate de Miel sortit să fie sacrificat pentru păcatele lumii. „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.“ (Isaia 53:7) Cu câteva decenii în urmă, în fața unui tablou expus la Muzeul din Dusseldorf, un tânăr își prelungea șederea contemplând îndelung tabloul. Se apropiase ora închiderii, dar tânărul nu se putea despărți de acest tablou. Atunci, paznicul s-a apropiat încet și punându-i mâna pe umăr, l-a anunțat că a sosit ora închiderii. Tânărul s-a întors și paznicul a rămas surpris văzându-i fața scăldată în lacrimi. Era Contele Zinzendorf care contemplase tabloul pictat de Sternberg, intitulat „Răstignirea”. Dedesubtul acestui tablou artistul scrisese: „Toate acestea le-am îndurat pentru tine, dar tu ce ai făcut pentru Mine?”. Ștergându-și lacrimile, tânărul s-a îndreptat spre ieșire. În ziua aceea el s-a transformat în alt om, devenind promotorul unei mari mișcări evanghelice binecunoscute din Moravia. În fața noastră stă aceeași imagine, reprezentându-L pe Isus Hristos însângerat, maltratat de ostașii romani, lepădat de poporul Său și batjocorit de Pilat. El ne pune aceeași întrebare: „Toate acestea le-am îndurat pentru tine, dar tu ce ai făcut pentru Mine?”. Acum este rândul și timpul să răspundem fiecare:

CE FACEM NOI PENTRU EL ? 285

286

ÎNCHEIERE ____
____ Avem un răscumpărător minunat! Îl avem pe Fiul lui Dumnezeu, pe Isus Hristos despre care și prorocul Isaia a spus că El va avea printre multe alte denumiri și aceea de „Minunat” (Isaia 9:6). Literele nu-L pot descrie și mintea noastră nu-L poate cuprinde în toată înfățișarea Lui. Personal mă bucur că Îl cunosc. Am avut o zi când I-am auzit chemarea și m-am apropiat de El. Puteți citi despre această fericită clipă în „Amintiri din Țară, lucrări făcute de Duhul Sfânt”-volumul 1. Atunci El mi-a schimbat viața și i-a dat un nou sens. Din acea clipă trăiesc cu El, mă bucur de El și caut ca și El să se bucure de mine. Mi-a dat atât cât nici nu m-am putut gândi, atât cât El a binevoit în a Sa sfințenie să-mi măsoare, ca o măsură de har, bine clătinată și îndesată, mi-a turnat-o în sânul vieții mele (Luca 6:38). Glorie Lui! Sunt conștient că n-am meritat nimic, dar El a fost așa de bun cu mine. Îmi pare rău că limbajul meu este mult prea sărac și nu vă pot spune în cuvinte fericirea ce am trăit-o şi o trăiesc împreună cu El. Dar pot să vă spun că tot ce am, tot ce sunt și tot ce voi fi la împlinirea tuturor lucrurilor, este numai datorită harului Său, de care mi-a făcut și mie parte. De aceea Îl iubesc, trăiesc pentru El, trăiesc cu El, Îl ador și am căutat să împărtășesc aceste lucruri, pe calea scrisului, pentru ca oricine-și va arunca privirile peste această carte să și le îndrepte spre Domnul fericirii mele, spre Isus Cel înviat din morți. În final să fim umpluți de fericirea care vine de la Preafericitul Domn și Mântuitor, care este „Fiul Tatălui în adevăr și în dragoste” (2Ioan 3). Există un Dumnezeu viu, v-am prezentat dovezile existenței Lui, ale Fiului Său Isus, ale Bibliei, ale scrierilor prorocilor, ale 287

existenței sfinților lui, dovezile palpabile ale celor spuse cu mii de ani înainte de către Dumnezeu și care s-au împlinit cu exactitate. V-am prezentat din viața cumplitelor suferințe îndurate de Domnul Isus pentru răscumpărarea din abaterile făptuite de noi. Ce rămâne acum? Nu rămâne decât să intrăm în părtășie cu Tatăl și cu Fiul Său prin Duhul Sfânt, pentru ca alergarea noastră să nu fie zadarnică! La sfârșitul acestei cărți aș vrea să vă salut cu cuvintele apostolului Ioan: „Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină.“ (2 Ioan 1:8) Dragi frați și iubiți prieteni care veți ajunge să citiți această carte, Domnul să fie cu voi cu toți. Amin!

A LUI SĂ FIE TOATĂ SLAVA !

288

BIBLIOGRAFIE Prof. Andreina Șerban „Gânduri de Lector” Cristian Barbierul „Cele mai frumoase versete biblice” Hozan Vasile ,,Predici pentru Paşti”-vol.1 Hozan Vasile ,,Studiu asupra Evangheliei lui Ioan” Zahariea Bonte ,,Te iubesc, mamă a Domnului Isus” Aurelian Ştefan-Chibici „Creştinismul şi Scripturile” Iosif Țon „Credinţa adevărată” Florea Daniel Cristian ,,Notări” William MacDonald ,,Comentarii” Pastor Titel Coman C.H. Spurgeon Pastor Iosif Belea Rabinul Goldhar „Paștele la evrei” Din Scrierile Dr. Prof. T. Șandru Poezie de Alexandru Vlăhuță Pr. N. Steinhardt Tom Havestol (Editura Colegiului Biblic Oradea 2008) Costache Ioanid, poezia „Fariseii” Zac Poonen Întâmplări culese de la P. Tămași Predică de Marius Sabău Andre Nicole Culegeri din cartea Uranția. Aprobare obținută telefonic. Charles Campbell – Pastor la biserica Calvary Pr. Ioan Roman Pastor Florin Cîmpeanu Buletinul Cultului Penticostal Jimmy Swaggont și W.I. Bell N. Moldoveanu „Hristos Adevărul”,vol.3 Dr. Geolog Ana Asandei Căsuță „Elogiul Nebuniei” Buc. 1969, pagina 17-28 Dr. Scott Cristian Bădiliță „Istoria Creștinismului” 289

Gabriel Cătălan – Istoric Din Omiliile lui Ioan Gură de Aur „Dicționarul Explicativ al Limbi Române”, ediția a II-a, Ing. Elena Gorcea Traian Dorz – poezie A.W. Tozer Teodor Covaci Francisc De Assisi Ioan Racz Joseph Mohr

M-am insiprat din scrierile celor amintiți mai sus și am folosit și de pe Internet din scrierile și imaginile celor care nu pretindeau să li se ceară aprobare.

290

CĂRȚI PUBLICATE DE PASTORUL VASILE HOZAN ___________________________

IMORALITATEA OAMENILOR – PORUNCA A ȘAPTEA CUM NE ÎMBRĂCĂM pentru a sluji în Casa Domnului Isus Mântuitorul? DESPRE PREDESTINARE ce este aceasta și cum trebuie înțeleasă CREZUL sau Credeul

The CREED

AMINTIRI DIN ȚARĂ - vol. 1, 2 și 3 PAGINI EDITORIALE PREDICI PENTRU PAȘTI - vol. 1 și 2 PAGINA PREDICATORULUI ________________________________________________________________________________________________

în curând: BISERICI ÎNFIINȚATE CU AJUTORUL DUHULUI SFÂNT ________________________________________________________________________________________________

Adrese de contact: VASILE HOZAN E2–560, Greenfield Ave, Kitchener, ON, N3C 2M2, Canada Tel. 1 519 894 9353 e-mail: [email protected] PERSIDA TĂMAŞ Str. Morii, Nr. 253, Sat Sebeșel, Com.Săsciori, jud. Alba, 517668, România Tel. +40 258 741 147 ________________________________________________________________________________________________

comenzi online: www.amazon.com/shops/thebrotherbook lectură online: www.scribd.com/thebrotherbook-1

CUMPĂRÂND ACESTE CĂRȚI CONTRIBUIȚI LA AJUTORAREA SĂRACILOR

este o inițiativă de răspândire a culturii creștine printre cititorii de limbă română din America de Nord. Oferim: servicii complete și gratuite de editare pentru autori creștini: corectură, punere în pagină, grafică interior și copertă atribuire ISBN, tipărire proof, etc. ---------tipărire de carte în S.U.A., Canada și România orice tiraj, minim 1 (un) exemplar la prețuri accesibile. ---------cărți PDF gratuite. ---------reproduceri tipărite de cărți electronice PDF ---------recondiționări și reproduceri de cărți vechi scanări, conversii PDF și retipăriri. ---------tipărire de materiale pentru lucrări de evanghelizare și misiune: pliante, afișe, broșuri, cărți poștale, etc. ---------vânzări de carte prin corespondență expediție gratuită în S.U.A. și Canada ---------discount generos pentru librării plata după vânzare. ---------401 - 125, Dorval Ave. , DORVAL, QC, H9S 3G7, CANADA Tel. (480) 381-7218 (U.S.) (514) 794-3464 (Canada) e-mail: [email protected]