PREDICI PENTRU PAȘTI volumul 1
1
„…noi propovăduim pe Hristos cel răstignit…“ (1 Corinteni 1:23)
VASILE HOZAN
PREDICI pentru
PAȘTI volumul 1
EDIȚIA a DOUA Montreal - 2015
3
2015 Vasile Hozan e-mail:
[email protected] Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată în vre-un sistem informațional, transmisă în orice formă și prin orice mijloace electronice, mecanice, de fotocopiere, înregistrare sau de orice altă natură, fără permisiunea prealabilă, în scris, a deținătorului de copyright. Fragmente scurte pot fi folosite în scopuri critice.
Editor: Dumitru Roșu 401-125, Ave.Dorval, Dorval, QC, Canada, H9S 3G7 Tel. (514)794-3464 e-mail:
[email protected]
Imagine copertă: He Is Risen – James Steidl – www.fotolia.com
Notă: Pentru ediția de față, citatele biblice au fost preluate din Biblia sau Sfânta Scriptură, versiunea Dumitru Cornilescu, București, 1923.
Dépôt légal : 2015 Bibliothèque et Archives nationales du Québec Bibliothèque et Archives Canada ISBN 978-2-924375-24-2
4
DEDICAȚIE __________ Dedic această modestă lucrare acelor umili și smeriți predicatori, care nu vor să se predice pe ei, dar nu ascund lucrările pe care Dumnezeu le face prin ei, cinstind pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt în predicile lor. Prin această carte, care cuprinde mai multe predici, aș dori ca cei dornici de cunoaștere să aibă la îndemână deslușirea unor părți din Evanghelia Domnului Isus Cristos, după măsura harului dat mie de a face cunoscut și altora această imensă bogăție a predicării Evangheliei. Nu am avut la bază niciun mentor, nicio școală în care să fiu instruit, ci doar harul Domnului. Dumnezeu m-a chemat la sfânta pocăință. Dumnezeu m-a pus în slujba de vestire a Evangheliei. Dumnezeu a fost mentorul meu prin Duhul Sfânt. Acum când mă văd pe țărm, gata să trec Iordanul, mă rog pentru toți cei care vor predica sau se vor inspira din aceste predici să fie plini de focul Duhului Sfânt și de râvnă sfântă pentru Isus!
___________
5
6
C U P R I N S _____________ Gânduri de lector....................................................................9 Cuvântul autorului................................................................11 Hristos răstignit....................................................................13 Misticismul complet.............................................................14 Sărbătorile primăverii și elementele naturale și supranaturale însoțitoare..................................................15 Muntele Hermonului - Psalmul 133.....................................22 Acolo a fost răstignit Isus.....................................................23 Ținuta obligatorie.................................................................29 Cu adevărat, Cristos a înviat!...............................................34 Cristos a înviat!....................................................................39 Sângele lui Isus.....................................................................42 Pentru ce căutați între cei morți?..........................................44 Puterea învierii.....................................................................48 Cristos a înviat - poezie......................................................57 Dacă nu ne-ar fi fost dat un Fiu - poem...............................59 Ce alegi tu? Mielul răscumpărării sau îngerul morții?.........64 Iată Mielul lui Dumnezeu.....................................................67
7
Din patimile Mântuitorului...................................................70 Paralele între Isaac și Isus....................................................76 Căutați pe Isus din Nazaret...................................................80 Bogăția dragostei Lui...........................................................85 Evenimente în ceasul întunecat al Istoriei............................88 Moartea a fost înghițită de biruință......................................91 Învierea Domnului Isus – cum i-a motivat și înflăcărat pe apostoli..............................94 Să sărbătorim Paștele cu pocăință......................................100 Paștele.................................................................................102 Unde vrei să-Ți pregătim să mănânci Paștele?...................103 Cine a fost proprietarul Odăii de Sus?...............................107 Drumul crucii.....................................................................110 Pedilavium - spălarea picioarelor.......................................115 Partea spirituală a spălării picioarelor................................118 Despre Hristos....................................................................121 Cu gândul la măreața zi a Învierii......................................127 Pilat cere un lighean cu apă................................................130 Legând Mielul spre jertfire.................................................131 Pedeapsa care ne dă pacea..................................................140 Un gând de sărbători..........................................................142 Ghetsimani.........................................................................143 Învațând să ne rugăm – poezie..........................................145 De la Glorie și iar la Glorie................................................146
8
GÂNDURI DE LECTOR ________________ Între elementele care ar defini complet omul, nu pot lipsi termenii credință și necredință. Conștiința religioasă, ontologic, exprimă omul pe drumul vieții și dincolo de moarte. Cartea aceasta, cu obârșie în credință, se adresează conștiinței care, în forma ei pură, este creația lui Dumnezeu. Unitatea divină, Dumnezeu-Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, are o substanță spirituală sigură, superioară: iubirea. Am fost creați din iubirea cerească. Actul suprem al acestei iubiri divine este jertfa de pe cruce. Semnificația dumnezeiască și omenească a jertfei leagă predicile ce alcătuiesc această carte printr-o experiență de viață și de părtășie exemplare. Resursele interioare se transfoarmă în cuvinte prin sensibilitatea și prin tăria convingerilor unui slujitor al credinței, sincer și convins de necesitatea și utilitatea acțiunilor sale. Mecanismul predicii, de mișcare orală, mai mult sau mai puțin spontană, se remodelează pe structura scrisului, câștigă prin sistematizare, capătă rigoare datorită presiunii binefăcătoare a literei. Important este că se păstrează un stil inconfundabil, nuanța retorică și dorința vie de a face lumină în gândurile cititorului. Nu e de neglijat valoarea de material ajutător în predicarea Evangheliei. Încercările inimaginabile ale suferinței lui Isus Cristos, chipurile de oameni prin care Dumnezeu a împlinit planul Său poartă pecetea tragicului. Iubirea divină strălucește în logica umană și prin cuvintele inspirate ale păstorului Vasile Hozan. Prof. Constantin Teodorescu
9
10
CUVÂNTUL AUTORULUI __________________ Să citești o carte scrisă de cineva este una, să asculți cum povestește cineva despre ce a citit în Biblie sau într-o scriere religioasă este alta. Dar a asculta o predică aflată sub călăuzirea Duhului Sfânt este tocmai ceea ce trebuie auzit. După experiența trăită, pentru o predică mă rugam și posteam câte o zi; de obicei sâmbăta era ziua de post pentru predica ce urma duminica. În împrejurări diferite, când știam că voi întâlni oameni care îmi vor sta împotrivă, mă rugam și posteam, ceream harul de la Dumnezeu și timpul de predică de la Dumnezeu. Și El, Domnul harului, îmi făcea loc și îmi pregătea mintea să pot prinde acea șoaptă care vorbește în subconștientul meu și care scoate la lumină tainele unui om sau ale unei biserici. În felul acesta, nu o dată s-a întâmplat să aud oamenii afirmând: „Cu adevărat Domnul a vorbit în predica de azi”. Predicile din această carte sunt cele rostite de mine, Vasile Hozan, apoi adunate și așternute în scris. Vre-o zece, poate unsprezece, sunt predici culese de la alți predicatori, fiindu-mi dragi expunerile lor și găsindu-le reale și cu har. Culegerea putea continua cu încă cel puțin o sută de predici, dar lipsa mijloacelor financiare a făcut să închei această modestă cărticică aici. S-ar putea, în viitor, să urmeze și al doilea volum, dacă vor cere frații, din nevoia lor de a avea material pentru Sărbătorile de peste an. Fie ca toți cei care citiți aceste rânduri, atunci când predicați, să faceți în așa fel încât ascultătorii să-L audă pe Cristos vorbindu-le inimii și minții lor!
11
12
HRISTOS RĂSTIGNIT ________________ La terminarea unui serviciu divin, un domn s-a apropiat de Dr. D.M.Stearns ca să-l critice: „Nu-mi place modul dumneavoastră de a predica. Nu-mi place toată această vorbărie despre cum Hristos a murit pentru cei pierduți. În loc de a predica despre moartea Lui pe cruce, ar fi mai bine să fiți la modă și să predicați despre Isus ca Învățătorul și exemplul nostru”. Dr. Stearns a răspuns: „Ați fi dispus să-L urmați pe El, dacă aș predica despre Hristos, marele nostru exemplu?” „Da, spuse omul. Voi călca pe urmele Lui!” „Bine, să vedem care ar fi primul pas! Este în 1 Petru 2.22: ,El n-a păcătuit!’ Poți face acest prim pas?” Criticul, evident confuz, spuse: „Nu! Eu păcătuiesc! Trebuie să recunosc!” „Foarte bine”, spuse dl. Stearns. „Prima nevoie pe care o avem nu este un Hristos exemplu, ci un Hristos Mântuitor. și aceasta este nevoia fiecărui om, pentru că toți ,rătăcim ca niște oi’.”
________________
13
MISTICISMUL COMPLET __________________ Misticismul complet este cel al marilor mistici creștini. Concentrându-se în ei înșiși, pentru a se încorda într-un efort cu totul nou, ei au spart zăgazul: un imens curent de viață i-a cuprins și din vitalitatea lor înmulțită se răspândește o energie, o îndrăzneală, o putere de concepție și realizare extraordinară. „Marii mistici au fost bărbați și femei de acțiune, creștini cu un simț superior”. „Misticismul, când lucrează, stârnește ecou în interiorul celor mai mulți oameni. Mistica descoperă o perspectivă minunată”. „În realitate, este vorba despre marii mistici care pot să transfoarme umanitatea, dându-se ca exemplu, în primul rând, pe ei înșiși”. „Există bucuria unică, situată dincolo de plăcere și durere, care se află numai în sufletul mistic dăruit pentru todeauna Domnului”. Bergson Les deux sources de la morale et de la religion
Fii și tu unul dintre aceștia! 14
SĂRBĂTORILE PRIMĂVERII ȘI ELEMENTELE NATURALE ȘI SUPRANATURALE ÎNSOȚITOARE
____________________ Să ne pregătim de Sărbători! Să ne pregătim a asculta cu reverență Cuvântul ce se vestește! Să ne pregătim a transpune în faptă Cuvântul auzit! Să ne pregătim a trăi toată viața noastră cu smerenie, precum auzim din vestirea Cuvântului Sfânt al Bibliei! Ca în fiecare an, avem în calendar sărbătorile Morții și Învierii Domnului, Înălțarea Lui la cer și Rusaliile. În aceste luni de primăvară totul înflorește și crește spre bucuria oricărui ochi, de la ochiul omului și până la privirea celorlalte viețuitoare. An de an, de fapt, sărbătorim aceste mari și unice sărbători, evenimente irepetabile. Ziua Morții este o zi de penitență și smerenie. Ziua Învierii Domnului este o zi de bucurie pentru credincioși. El a înviat la începutul zilei, ca un simbol al hotarului dintre întunericul gros ce acoperea țara Galileii, precum și lumea întreagă, fiind Lumina Lumii, ce răsărea și alunga întunericul. Acestea simbolizau un început nou, chiar ziua de cult se schimba, din a șaptea în Întâia zi a săptămânii. Ziua Înălțării la cer a lui Isus e speranța revenirii în glorie a Mântuitorului nostru. Ziua Pogorârii Duhului Sfânt este împlinirea făgăduinței Tatălui. Aceste patru sărbători sunt unice, sunt 15
niște evenimente de seamă în toată istoria omenirii și a Evangheliei. Dacă am face o analiză a elementelor însoțitoare ale acestor sărbători, am constata că ele cuprind elemente naturale și elemente supranaturale.
a. Moartea Domnului Isus E natural ca, din când în când, să auzi de câte un cutremur de pământ, dar a fost supranatural că s-a întâmplat un seism tocmai când El își da Duhul pe crucea din Golgota. E natural să cadă câte o piatră din vreo oarecare stâncă, dar a fost supranatural faptul că stâncile s-au despicat, când El a strigat tare „S-a Sfârșit” și când mormintele s-au deschis. E natural să vină un nor să întunece soarele, dar a fost supranatural să vină întunericul ziua în amiaza-mare, respectiv între orele 12.00 și 3.00 , tocmai când El era pe cruce atârnat între cer și pământ. și încă un amănunt supranatural: numai peste țara lui Israel s-a făcut întuneric. E natural să se rupă o pânză, o țesătură, dar a fost supranatural ca perdeaua dinlăuntrul Templului să se rupă în două, de sus până jos, tocmai când inima lui Isus ceda și viața Lui pământeană se încheia. Deci, când a plecat dintre pământeni, Cel hulit de gloatele și noroadele lui Israel, s-au petrecut lucruri grozave naturale, dar încărcate de o putere supranaturală, pe care le împlinea exact la momentul oportun și în condiții nemaipomenite. Pentru a vă convinge, citiți vă rog următoarele trimiteri din Evanghelii: Mat.27:45, 46,51,52; Mar.15:24, 33, 34, 38;Luca 23:44,45, Ioan 19:30.
b. Învierea Domnului Privind în Sfintele Scripturi cu atenție, vom observa că și evenimentul Învierii are elemente naturale și elemente 16
supranaturale, dar deosebite de cele pe care noi le cunoaștem ca oameni. Cum spuneam mai înainte, e natural cutremurul, dar este supranatural faptul că a fost dirijat de Dumnezeu Tatăl, tocmai în momentul în care Isus Slăvitul trebuia să învieze dintre cei morți la o viață veșnică, împreună cu Dumnezeu Tatăl Său. Aproape că ar fi naturală o trezire din moarte a cuiva după un oarecare timp, dar este supranatural ca un mort îmbălsămat cu o sută de litri de aloe și smirnă, după meșteșugul făcătorilor de balsam pentru morți și înfășat după obicei (înfășarea era ca o pupă a unui vierme de mătase), să iasă fără nicio vătămare a acelui înveliș în care trupul a fost înfășurat și îmbălsămat. Lucrul acesta i-a convins pe Petru și pe Ioan, în dimineața învierii, și au crezut, când au văzut fâșiile de pânză nestricate, puțin întărite în gelatina aceea uleioasă în care au fost îmbibate. Ei au intrat în mormânt, au văzut și au crezut, ne spune Scriptura. Este natural ca o piatră să fie mișcată din locul ei, dar era puțin probabil, datorită mărimii și greutății ei, ca cineva să o dea la o parte această piatră de pe gura mormântului, fără ajutorul niciunei mâini. Isus nu putea fi ținut sub sigiliul și nici sub paza soldaților romani ai lui Pilat. Aceasta a fost supranatural. E ceva aproape natural ca cineva să aibă vedenii, dar să vezi cu ochii liberi îngeri și să stai de vorbă cu ei și apoi să-ți spună totul despre Isus, aceasta este supranatural. E natural să întâlnești pe cineva după mulți ani și să nu-l recunoști, dar să stai cu el zi de zi, trei ani și jumătate, și apoi după trei zile să nu-L poți recunoaște? Supranaturalul a făcut ca Isus să aibă un trup nou, cu totul diferit, așa că de multe ori după înviere, S-a arătat, dar niciodată nu a fost cunoscut de ucenicii Lui. Totdeauna trebuia să le arate, să le documenteze, să se identifice pe Sine. 17
Era natural ca ucenicii să fie într-o casă și cineva să-i viziteze, cum se întâmplă, dar fără să deschidă ușa sau geamul, ci numai să apară așa deodată și, când este pipăit, să simți că este carne și oase, că este trup? Este inexplicabil, fiindcă aceste toate erau de domeniul Divinului și supranaturalului. (cf. Ioan 19:39, 40; 20:1-9, 12; Luca 24:1-3, 6, 7, 11, 12, 31, 32, 39, 40; Marcu 16:2, 3; Matei 28: 1, 2).
c. Înălțarea la Cer „După patima Lui, li s-a înfățișat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile și vorbind cu ei despre lucruri privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.” Este natural să te urci cu un grup de fideli pe un munte și acolo să ții o conferință, o cuvântare, pentru un anumit timp, mai lung sau mai scurt, dar să vezi pe Cel în care ți-ai pus toată încrederea că, așa cum stă de vorbă, se înalță de la pământ, neschimbându-și poziția, nefăcând nici un efort, ci, pur și simplu ca un fulg, ca o pană de pasăre, se ridică în aer. Așa S-a ridicat Mântuitorul în timp ce Își rostea binecuvântarea Sa asupra ucenicilor Lui. Aceasta a fost de-a dreptul supranatural. E natural să vezi câte un nor. Dar ca norul să coboare și să ascundă în el o persoană pe care să nu mai ai ocazia să o vezi este supranatural. Despre aceasta El a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ.” Astfel, el a făcut ceea ce a știut că trebuie să facă, fără ca cineva să-L poată comenta sau împiedica, deoarece nu mai era un om natural, ci era Dumnezeu, ca atare era supranatural. Să pierzi din privire pe cineva datorită distanței, trecând un deal sau o vale, este natural, dar ca imediat să vină alte două persoane din seninul cerului și să încuviințeze că „Acest Isus care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer”, acestea toate sunt supranaturale, numai Dumnezeu le poate face. 18
După ceea ce noi știm, este natural să te ridici în aer cu un balon sau alte mijloace, dar, singur și fără nici o sforțare, să ți se desprindă talpa picioarelor de pământ și să pornești spre înaltul cerului, aceasta este de-a dreptul și cu desăvârșire supranatural, dovedind Dumnezeirea Lui în fața tuturor. (cf. Fapt. Ap. 1:3,9,10,11,12; Luca 24:51).
d. Rusaliile Sărbătoarea Rusaliilor, adică a pogorârii Duhului Sfânt, este pentru creștinii de azi, ca și pentru cei din toate timpurile, sărbătoare, socotind aceasta pentru Biserică ceea ce este certificatul de naștere pentru un copil nou născut, apărut în lumea noastră. Lucrurile obișnuite și naturale, ca și cele neobișnuite și supranaturale, se petrec și de data aceasta suprapunându-se. A se aduna împreună o grupare de vre-o sută douăzeci de persoane este natural și normal, dar ceea ce i-a putut ține pe acești oameni să nu se despartă nici zi, nici noapte și ceea ce i-a obligat să strige într-una în rugăciunile lor către Dumnezeu a fost supranatural. Fiindcă ei se rugau cu voce tare, după cum se ruga poporul lor evreu, aceasta a depășit omenescul și se vedea bine ce era Divin și supranatural, ceea ce a întărit unitatea lor în gândire. Până și inimile lor erau cuplate unele cu altele, simțind la fel, crezând la fel, rugându-se la fel. Deci felul în care se rugau cei 120 de credincioși în Isus depășește cadrul natural și trebuie să recunoaștem mâna Divină și supranaturalul. Vuietul în atmosferă are loc câteodată, este ceva natural, dar acum s-a pogorât în casă peste gălăgia produsă de rugăciunile celor 120 de persoane și casa era umplută de vâjâitul unui vânt puternic, asta a fost supranatural. În mod natural și normal, vâjâitul nu produce nimic, dar aici, unde era supranatural, vâjâitul s-a transformat în limbi de foc. 19
Aceste limbi aveau înțeles în ele. Supranatural este faptul că limbile de foc au știut să aleagă și să se așeze pe fiecare dintre cei care erau înnoiți și formau Biserica; pe alții nu s-au așezat. Aceste limbi de foc, natural, trebuiau să ardă pe cei pe care s-au așezat, dar fiind supranaturale nu au vătămat pe nimeni, dimpotrivă i-a umplut de zel pentru Isus, care le-a trimis aceste limbi. În mod natural, unde sunt multe flăcări de foc la bază se unesc. Aici au rămas câte una pe fiecare persoană, unind doar inimile. Această întâmplare este unicat în întreaga istorie, arătând supranaturalul, deși flăcări de foc s-au mai arătat și în casele unde stăruiau frații și unde Domnul boteza cu Duhul Sfânt (numai în timpul anilor noștri s-a întâmplat deja în multe locuri), dar să se vadă asupra persoanelor nu s-a mai repetat.
După multă oboseală în strigăte aiurea (nu în rugăciune), cineva și-ar putea pierde controlul minții; asta 20
ar fi iarăși ceva natural pentru oameni. Dar în cazul acesta, mintea lor, deși ei nu știau ce rostesc, era stăpânită de Duhul Sfânt și vorbeau fiecare lucruri minunate de la Dumnezeu, fiind evident supranaturalul intervenției divine. E natural ca cineva să învețe o limbă sau mai multe și apoi să se adreseze altora de altă nație și limbă și să le vorbească în limba lor. Dar aici supranaturalul a făcut ca acești oameni, în număr de aproximativ 120, să vorbească deodată și cursiv, fiecare din ei adresându-se altor oameni în limba în care s-a născut fiecare. Așa că: „Toți se mirau, se minunau și ziceau unii către alții: ,Toți aceștia care vorbesc, nu sunt galilieeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră în care ne-am născut?’ ” (Fapte.2:1-12) Așadar, intervenția supranaturală a Duhului lui Dumnezeu s-a arătat și oamenii, oricum ar comenta ei moartea Domnului Cristos, Învierea Lui dintre cei morți, Înălțarea la Cer a Mântuitorului, sau minunea Rusaliilor, chiar dacă ar vrea să pună undeva proptele minții lor întunecate și să explice pe cale naturală vreuna din ele, supranaturalul și intervenția mâinii lui Dumnezeu Tatăl este vădită și de netăgăduit. Aceste acte supranaturale se ridică deasupra oricărui argument și deasupra oricărei obiecții, arătând cu claritate și păstrând în picioare lucrarea de Mântuire a lui Dumnezeu în toată măreția operei Sale. Glorie, mărire și slavă veșnică operei mărețe gândite din veșniciile apuse de către Tatăl, de către Fiul și de către Duhul Sfânt, dar împlinite acum la sorocul vremii! Așa spune și sfântul apostol Petru: „...după știința mai dinainte (probabil cu ziua căderii s-a și făcut sfatul care a cuprins reabilitarea omului) a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul și pacea să vă fie înmulțite !” (1 Petru, 1: 2). 21
22
ACOLO A FOST RĂSTIGNIT ISUS ________________________ „Acolo a fost răstignit...” (Ioan, 19:18). Aș vrea să vorbesc scurt despre ziua răstignirii Domnului Meu, căci și El a vorbit scurt în aceeași zi, de pe cruce. Unii creștini le mai zic acestor rostiri „Cele 7 cuvinte de pe cruce” . Mai precis, ele sunt cele 7 enunțuri rostite de Isus pe cruce. El a vorbit scurt pe cruce, a vorbit în cele mai mari chinuri, dar nici atunci nu a uitat de datoriile ce le avea. Așa, El a rostit ceea ce a simțit ca o datorie și aceste datorii au ajuns cele mai însemnate Cuvinte, principii ale vieții de credință ale tuturor urmașilor Lui. Aceste cuvinte de pe cruce slujesc celor ce predică Evanghelia ca model de a învăța și pe alții să trăiască și să vorbească așa. Iată înțelesul celor 7 fraze cu care s-a încheiat opera mântuitoare a jertfirii lui Isus: 1) de a mijloci pentru omul vinovat (Luca, 23:34); 2) de a deschide calea nădejdei și a speranței; 3) datoria față de societatea și familia în care a crescut (Ioan, 19:26-27); 4) datoria de a recunoaște, față de Tatăl ceresc, că păcatul este despărțire de Dumnezeu (Matei, 27:46); 5) datoria față de nevoile fizice și naturale ale trupului uman (Ioan, 19:28); 6) datoria față de lupta ce trebuia dusă până la biruința deplină, când “S-a sfârșit” (Ioan, 19:30); 23
7) ultima datorie de a-și încredința duhul lui Dumnezeu Tatăl (Luca, 23:46). Aceste șapte datorii L-au făcut să rostească în agonia morții cele șapte propoziții și fraze pe cruce, cu o putere de biruință deplină, aranjând lucrurile de căpătâi pentru viitor. 1) „Tată iartă-i că nu știu ce fac!” (Luca, 23:34). Aceste cuvinte dovedesc nu numai luciditatea minții și a gândirii lui Isus în timpul agoniei, ci și responsabilitatea față de Tatăl, de a aduce la El oaia cea pierdută. Isus a adus în fața Tatălui Său chiar și pe criminalii care L-au răstignit, dar nu să-i osândescă prin aceast, ci să se îndure Tatăl de ei, să-i ierte. Ce har ! Mărețul har care m-a mântuit și m-a iertat și pe mine. Glorie lui ! Aceasta este și datoria noastră față de cei ce sunt păcătoși sau față de cei ce ne fac nouă vreun rău. 2) „Astăzi vei fi cu mine în rai” (Luca, 23:43). Acest tâlhar păcătos și deznădăjduit are acum ocazia să-i vorbească lui Isus ca unui coleg de suferință, aflat la dreapta Sa pe cruce (Matei. 27:38). Cu fiecare vorbă rostită de el și cu atât mai mult auzită din gura lui Isus, lumina lui Dumnezeu intra în mintea lui și putea pătrunde tainele planului mântuitor, astfel că i se mărește încrederea și-i zice lui Isus: “Pomenește-mă când vei veni în împărățiă Ta!” Aici observăm, mai limpede ca oriunde, ce face ,,mărturisirea cu gura” și ce putere are (Romani, 10:10-11). 3) „Femeie, iată fiul tău” (Ioan. 19:26), iar către ucenicul Ioan: “Iată mama ta” (v.27). Interesul mântuirii altora și al mijlocirilor pentru alții, chiar conversațiile cu alții, pot și trebuie întrerupte când este vorba de familia ta și de societatea în care trăiești. Chiar în ceasul agoniei Lui, acolo pe cruce, Isus Domnul n-a uitat că trebuie să se achite de datoria ce o are de la Dumnezeu (1Timotei, 5:4, ultima ½ a vers. 2:3) față de mamă și de bătrânețile ei, ci i-a asigurat existența și fericirea lângă cel mai iubitor fiu al jertfei de pe Calvar, lângă Ioan. 24
Ce grijă porți tu față de cei din casa ta ? (1Timotei, 5:8). 4) Păcatul e despărțire de Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?” (Matei, 27:46). Cuvintele acestea ar trebui să trezească în noi adevărata stare de groază și cutremur, căci Isus a luat vina noastră asupra Sa, nefiind vinovat și totuși, Tatăl nu L-a mai putut privi din cauza păcatului nostru luat asupră-I. Acesta este un cuvânt surprinzător, care în chip minunat împlinește prorocia din Psalmul 22:1. Domnul a luat păcatul întreg asupra Sa și Tatăl nu L-a măi putut privi îmbrăcat cu păcatul. și și-a ascuns fața. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (II Cor., 5:21), precum era scris în prorocul Amos, 8:7-10, unde vorbește despre ce are să se întâmple de la ceasul al șaselea (6, resp.12 ziua) și până la ceasul al nouălea (între 9 și 15 sau 3 după masă): însăși natura s-a întunecat, soarele nu și-a mai revărsat lumina, stâncile s-au crăpat și pământul s-a cutremurat la vederea acestor lucruri. Atunci Tatăl și-a ascuns fața și El, Domnul Isus, a strigat: „Eli, Eli lama sabactani”, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?” Aceasta a fost datoria Lui, fiind încă în trup omenesc, să recunoască și să ne convingă pe noi, pe toți oamenii, că păcatul este despărțire de Dumnezeu și că Dumnezeu este așa de sfânt, că nu poate vedea păcatul. De aceea și-a ascuns Tatăl fața de El, pentru că El a fost făcut păcat pentru noi (IICor., 5:21). Așadar, El a fost părăsit pentru păcatul meu și al lumii întregi. Vedeți cât este de groaznic să te prezinți la judecată în starea de păcătos? Cum vei scăpa tu, păcătosule, dacă nu-ți recunoști păcatele, cum a recunoscut El însuși, și dacă nu primești spălărea cu sângele Lui (Col.,1:20) a păcatelor tale? Te învit, primește-L ca mântuitor pe Isus chiar azi! 25
5) „Mi-e sete” (Ioan, 19: 28). Aflăm de la medici și specialiști că crucificarea produce o sete extrem de mare. Dislocarea articulațiilor și deslipirea lor, împuținarea sângelui pe timp ce trece prin scurgerea din răni, zvâcnitul inimii aflate în pericolul morții, produc o alertă în suflet și o sete mare în trupul muribundului crucificat. „Cel ce mările adapă/ e setos și n-are apă. Ah, cum m-aș duce până la cruce /ca să-i văd suferința Lui” ! El a purtat de grijă trupului Său și prin aceasta a arătat că trupurile noastre sunt Temple ale Duhului Sfânt. Ca un mare har, am primit de la Domnul putința de a avea așa o bogăție de trup, care nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu (1Cor.6:20), numai îngrijit cu drag după voia lui Dumnezeu. David zicea, privindu-și trupul: „Sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, Doamne!” Domnul a răscumpărat și i-a făcut loc în rai tâlharului ce murea alături, a mijlocit pentru iertarea vinovaților ca un Dumnezeu adevărat, i-a ocrotit pe toți și acum moare de sete. A fost adăpat cu oțet și otrăvuri pe care, când le-a gustat, n-a vrut să le bea, aceasta ca să poată mântui în chip desăvârșit pe omul muritor, nu să sfârșească beat de anestezie, ci conștient până la căpăt. Băutura conținea un fel de anestezic, să nu simtă așa de tare durerea și totodată să se împlinească Scriptura, care zicea: “M-au adăpat cu oțet”. Domnul, cu trupul acesta de om, pământean, a răscumpărat, jertfindu-Se pe cruce, pe toți pământenii. Această datorie o avem și noi, ca fiecare să-și îngrijească într-un mod corect și duhovnicesc trupul, căci este răscumpărat și el de Cristos prin jertfa de pe cruce. „Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag, ca Cristos Biserica” (Efeseni,5:29). 6) „S-a isprăvit” (Ioan, 19:30). Unii pot crede că a strigat așa, fiindcă s-a terminat și de acuma moare. Dacă cineva așa înțelege, înțelege foarte greșit! 26
Ioan, 17:4, spune: „Am sfârșit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac”. Evanghelia ne spune că a scos un strigăt mare, un urlet puternic și acest strigăt a fost ca al unui luptător, ca al unui biruitor care-și sperie vrăjmașii și îi învinge, dându-le lovitura de grație. Strigătul acesta „S-a isprăvit” a deschis cele 7 porți veșnice care ne erau închise și inaccesibile nouă, oamenilor. Acest strigăt „S-a isprăvit”este strigătul de triumf, în limba strigată de Isus. Aici este un singur cuvânt “TETELESTAI” care, pe lângă sensul „S-a isprăvit”, mai înseamnă și „plătit pe deplin”, precum și „datoria este pe deplin plătită”. Să strigăm cu toții: „TETELESTAI” de trei ori măcar, dacă nu de șapte. Căci „S-a isprăvit” și datoria pentru păcatul nostru a fost plătită, noi suntem salvați de păcat, de iad, de moarte și de despărțirea veșnică ce ne pândea și la care eram sortiți prin păcat. și suntem împăcați cu Tatăl. Dumnezeu L-a înviat pe Domnul Isus pentru că datoria noastră a fost plătită și „...din pricină că noi am fost socotiți neprihăniți”(Romani,4:25). TETELESTAI ! „Cine va ridica pâră împotriva noastră? Cristos a înviat. De acum sunt liber. TETELESTAI ! (S-a isprăvit).( Ioan, 19:30) Amin! 7). „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul” (Luca, 23:46). Terminând cu toate aspectele legate de om și de mântuirea omului, de acum El, Domnul, procedează la împlinirea ultimei datorii, ca unul care a fost coborât la voia Tatălui în firea umană, mai prejos decât îngerii (Psalm,8;5; Evrei,2:5-16) și care și-a isprăvit alergarea pe pământ și și-a îndeplinit misiunea de Salvator și Mântuitor al omenirii. Mai avea o ultimă grijă, pentru sufletul și duhul Lui propriu. Și-a înălțat privirile spre Tatăl, cu mare încredere, știind că jerfa Trupului Sfânt a fost primită. De acum voia să știe că și duhul lui e primit în șiguranță deplină. Astfel, voit, trupul l-a dat morții, iar duhul în cel mai sigur adăpost - MÂINILE TATĂLUI, zicând: 27
„În mâinile Tale îmi încredințez duhul” (Luca, 23.46). El, care a avut putere să-și dea viața și să o ia iarăși, a fost conștient de ultima clipă a vieții Lui pe pământ și și-a încredințat duhul lui Dumnezeu. Căci nu un om a dispus de moartea Lui, nici soldații romani, ci El a murit pentru noi, cei mulți, ca să fim socotiți neprihăniții Tatălui în El. Pe tine te înteresează unde va merge după moarte duhul și sufletul tău? Aceste cuvinte de la cruce ne cheamă să ne mărturisim păcatele și să-L proslăvim pe Domnul Isus pentru jertfa depusă la Calvar. Domnul să ne ajute! Acolo sus, pe dealul Golgota, privirile tuturor se izbeau de trei cruci și de trei oameni crucificați pe lemn: I). Primul moare în păcatele și fărădelegile lui, batjocorindu-L pe Domnul, precum mor mulți azi, batjocorind credința, sfânta pocăință, Cuvântul Bibliei și chiar pe Domnul Isus, înjurând de Cristos, de Biserică, de tot ce-i sfânt. II) Al doilea moare iertat și spălat de păcate prin credința primită spontan, chiar acolo pe cruce, vorbind cu Isus Domnul și recunoscându-I revenirea și Împărăția, dar și puterea de a-l duce în Rai pe cel ce crede și se pocăiește de faptele lui. Vorbește și tu cu Domnul, chiar azi, pune-te pe genunchi și spune-i tot ce apasă pe inima ta și vei vedea că credința în jertfa de pe crucea Golgotei va coborî în tine și vei putea crede că „.în nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”(Fapte.4:12). „Toți prorocii mărturisesc despre El (despre Isus) că oricine crede în El capătă, prin credința în Numele Lui, iertarea păcatelor” (Fapte,10:43). III) Al treilea este Cel neprihănit. Isus moare nu pentru păcatele Lui, ci pentru păcatele lumii întregi. Acesta-I Isus Domnul și Mântuitorul nostru. Să–L slăvim din toată inima! 28
ȚINUTA OBLIGATORIE __________________ E ca și cum am sta înaintea ușii de la sala nunții, fără a putea intra, căci hainele ne sunt vechi, decolorate, nedemne. Nu mă refer la implicațiile biblice ale acestei imagini. Poate că mai potrivit pentru ceea ce mi-am propus a închega în aceste rânduri este altceva: există anumite locuri publice unde nu este permis accesul celor care nu respectă convenția “ținutei obligatorii!” Cultura oricărei națiuni, ca manifestare spirituală a ei, poate fi asemuită unui astfel de loc. Orice popor are nevoie să-și afirme identitatea între popoarele lumii, așa cum orice individ caută să fie el însuși. Dumnezeu, pentru a Se identifica în cadrul relației Sale cu oamenii, a ales un popor care să-L descopere și să-L slăvească, iar când acesta a eșuat în tradiționalism inert, S-a întrupat ca om. Afirmarea identității Sale s-a împlinit, adăugându-și dimensiunea culturală: Cuvântul scris, Cartea sacră, Biblia. Declinarea identității Sale divine nu se face fără confruntare. De-a lungul istoriei, în vechime, ca și în zilele noastre, mulți dumnezei înșelători au căutat să-I uzurpe Numele. Principiul competiției străbate apoi întreg spectrul universului, în toate formele lui de manifestare. Orice constituire de identitate presupune, ca și păstrarea ei ulterioară, o serie de izbânzi în confruntarea cu elementele altor identități. Pe plan cultural, lucrurile nu stau altfel. Diverse matrițe de cultură se confruntă permanent, revendicând fiecare nu mai puțin decât deținerea adevărului, care ar justifica tendințele hegemonice. 29
E drept, creștinul, ca persoană, nu poate fi îndreptățit să domine. Lecția spălării picioarelor râmâne valabilă în orice relație interpersonală, ca și întoarcerea celuilalt obraz. Măreția unor astfel de acte, care s-a impus la nivelul practicii duhovnicești ale creștinismului, nu poate fi asemănată cu altceva. La nivelul confruntării de idei, însă, lupta nu trebuie evitată sau, cu atât mai puțin, pierdută. Nu știu să fi existat vreo întâlnire între Domnul Isus și cărturarii și fariseii vechiului Ierusalim care să nu ducă la, cel puțin, o delimitare ideologică tranșantă, dacă nu la schimburi de replici, deloc binevoitoare, orientate insidios, din partea celor din urmă, năucitoare, tăioase, moralizatoare și pline de înțelepciune, din partea Domnului. El i-a depășit pe toți învățații, cu blândețea și smerenia inimii, în agerimea minții și înțelegerii omenești. Urmașii Lui nu trebuie să facă la fel? Un preot, slujitor în Templul Domnului, nu putea intra îmbrăcat oricum în slujba Templului. Dumnezeu însuși a dictat ținuta sacerdotală. Fiecare din noi slujim Domnului sau dorim s-o facem în templul pe care El ni l-a dăruit. Unii predică, alții scriu, unii cântă, alții acompaniază, toți lucrând la vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Care este „ținuta” noastră, în ce „veșminte” ne înfățișăm noi înaintea altarului pe care ne vom aduce jertfa? Când Dumnezeu nu a privit cu plăcere, cine era vinovat, Cain sau jertfa lui? Orice demers cognitiv uman se naște din cultură, se hrănește din cultură, naște cultură. Chiar nașterea din nou sau „înnoirea minții” sau „tăierea împrejur a inimii” presupune o reorientare a ființei, sub puterea Duhului lui Dumnezeu, cu rezonanțe culturale pronunțate. (Vezi „tăierea împrejur a inimii” față de tradiționala „tăiere împrejur!”) Nici nu s-ar putea mărturisi altfel decât într-un cadru cultural! Românii sunt un popor atașat tradițiilor sale, cu o identitate viguroasă, a carei formare a notat, de-a lungul istoriei, confruntări dureroase soldate cu multe cicatrici, 30
fiecare dintre acestea devenind, dacă nu trăsătura fizionomică, măcar semn particular și, în orice caz, mijloc de identificare, ba chiar de distincție națională. Domnul nostru și-a însușit semnele suferințelor, ale cuielor și suliței, ale morții, ca mijloace distinctive categorice ale Persoanei Sale înviate. Dacă nu le-ar fi păstrat, ce i-ar fi arătat lui Toma? Pentru Domnul, aceasta era “ținuta obligatorie” de prezentare a Sa înaintea Tatălui. Națiunile trebuie să-și asume “cicatricile” lor. Nu putem face față slujbei la care am fost chemați purtând straie culturale peticite sau de împrumut. Niciodată nu s-a impus într-o anume cultură vreun curent impropriu. Așteptarea lui Mesia era cea mai înrădăcinată tradiție în cultura poporului Israel. Lucrarea Sa nu s-a făcut ignorând cultura poporului Său. Dimpotrivă, Scripturile, Legea și Profeții au fost argumente ale mărturiei Sale. Aș îndrăzni să afirm că tradiția unui popor poate fi folosită pentru salvarea lui, pentru întoarcerea lui la Dumnezeu. De aceea, să fim foarte atenți cum ne îmbrăcăm de Paște! (A nu se confunda tradiția înaintașilor cu tradiționalismul ortodox de azi, care a înlocuit venerarea sfintelor Scripturi cu venerarea sfinților, făcând din Mesia cel Viu și prezent un principiu și limitând relația cu El la o serie de eforturi personale de a-L atinge, după exemplul sfinților, uitând de Cine îi animă pe aceștia.) Nevoia de relevanță culturală din partea celor care mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu este vădită, acolo unde există preocupare reală, ba chiar durere pentru destinul națiunii. Într-un apel adresat oamenilor de cultură ai țării, regretatul poet Ioan Alexandru îi îndemna pe aceștia să-și 31
asume în operele și în viețile lor „ceea ce este vital pentru națiunea noastră, Cartea cărților, Biblia, căci fără Isus Cristos renașterea României este cu neputință”. Parafrazând, strigăm tuturor oamenilor de bine ai țării să-și asume în lucrarea lor cultura Bibliei. Apostolul Pavel a cunoscut acest deziderat și i s-a conformat. Cunoaștem roadele lucrării lui. Aș spune chiar că prima responsabilitate ce ne revine, este cultura țării care nu trebuie influențată de pe poziții de incultură. Noi îl cunoaștem pe Cristos, vrem să-L descriem, dar nu avem cuvinte! Biblia nu ajunge? veți întreba. Dar înainte de a lua Biblia din mâinile noastre, oamenii se uită la noi. Înainte de a lua un pahar cu apă din mâna cuiva, îi vedem unghiile. Cei obișnuiți cu igiena, pur și simplu refuză să mai bea, chiar dacă apa e curată și setea mare; se îndreaptă spre tonetele cu sucuri. Un om de cultură va ignora recomandările unui incult. Ne asumăm această responsabilitate? Există cercuri exclusiviste în cadrul aceleiași culturi. Rațiuni diverse le fac să fie așa. Sunt privite ca grupări ciudate, unele cu exponenți nereprezentativi cultural, fără aspect social notabil.Vrem ca alternativa culturală evanghelică să fie un astfel de cerc? Vrem să ne folosim numai noi? Unde se ridică media culturală a membrilor bisericilor noastre? Dar a liderilor noștri spirituali? S-ar putea formula o sumedenie de astfel de întrebări. Se pot da, de asemenea, o sumedenie de răspunsuri. Subiectul nu e nici pe departe epuizat. Dar de la răspunsuri teoretice, până la înfăptuiri, până la o ținută culturală onorabilă, dacă nu e de gală, în polifonia culturală românească, e drum lung și anevoios. Românii au avut mereu mari oameni de cultură, atei, ortodocși sau de alte credințe, oameni care au lansat curente, orientări, urmași. Cultura evanghelică este „curentul christic”. Nu merită oare să luptăm cu tot ce avem mai bun pentru a-l impune? Cultura are nevoie de 32
mari oameni de cultură: poezia de poeți, istoria de istorici, politica de politicieni, presa de ziariști, iar evanghelismul are nevoie de o identitate culturală care se constituie prin confruntare. Cum ne îmbrăcăm de Paște… ținuta este obligatorie! Haideți să intrăm în cultura românească pe ușa din față, chiar dacă pe ea scrie „ținută obligatorie”! Însuși mesajul pe care-l purtăm o impune și ținuta obligatorie a vremii noastre înseamnă să fii îmbrăcat decent, să fii tuns și bărbierit decent, femeile să fie la fel, într-o ținută decentă, pentru a cânta în cor, cei din fanfară nu pot veni la slujbă cum vor ei, ș.a.m.d.. Trebuie să arătăm cu toții că avem o ținută morală, o purtare smerită și sănătoasă, curată, cinstită și respectându-ne unii pe alții, ca și pe toți oamenii, așa încât iubirea să se poată ține în dragostea frățească și în iubirea față de toți oamenii cărora le suntem datori să arătăm că avem o cultură ce izvorăște din învățătura lui Cristos și nicidecum din moda, datina sau răsfățul lumesc care azi este prezent peste tot. Din sânul Bisericii trebuie să-l poftim afară pe acest intrus, „dezmățul”. Vin sărbătorile, fie ele de Paște sau altele de peste an sau o zi de duminică, fie o zi de muncă simplă, fie seara la plimbare sau la serviciu. Noi trebuie să arătăm că suntem un popor sfânt, cu o ținută sfântă. Oamenilor le suntem datori să arătăm că avem o cultură ce izvorăște din învățătura lui Cristos, potrivit cu cele scrise în Sfintele Scripturi. Altfel ne înșelăm pe noi și îi înșelăm și pe cei ce ne privesc și cu care noi avem tangență.
33
CU ADEVĂRAT, CRISTOS A ÎNVIAT! ____________________________ După o Vineri plină de groază și de judecată aspră și după acea Sâmbătă îndoliată a înfrângerii aparente a Domnului Isus Cristos, a urmat Duminica marii Biruinți, în calea căreia n-a putut sta nici piatra, nici sigiliul, nici garda romană și nicio altă piedică. Din adânca groapă a mormântului întunecos a ieșit la lumină „Lumina Lumii”, îmbrăcat în nemurire și în biruință, cu chipul slăvit și chipul real al lui Isus, Mântuitorul nostru. Glorie și slavă veșnică Lui! Fără această înviere glorioasă, întreaga activitate desfășurată în timpul vieții Sale pământene ar fi fost spulberată și ștearsă, ca luată de vânt. Învierea Sa dintre cei morți a dat o deplină și veșnică viață, nu numai operei Sale mântuitoare, ci și nouă, celor sortiți salvării și mântuirii prin credința în Numele Său, în moartea și în învierea Sa. În această dimineață a învierii ucenicii sunt buimaci de bucurie și nu știu ce să creadă. Doar fiecare își aduce acum aminte de cuvintele Domnului dinaintea acestor zile triste, când le zicea: „Întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16:20). Zilele de doliu au luat sfârșit și cu ele toată întristarea și toată amărăciunea s-a dus. Dimineața învierii a adus nu numai bucuria reîntâlnirii cu Mântuitorul și Domnul lor drag, ci și satisfacția unei biruințe veșnice.
34
De atunci, Paștile au rămas, pentru cei credincioși, sărbătoarea bucuriei, sărbătoarea marii biruinți, pe care Domnul Isus Cristos a câștigat-o asupra morții, iadului, satanei și a lumii întregi, cu șuvoiul păcatelor ei. Fie ca bucuria apostolilor să fie și bucuria noastră permanentă. „Să prăznuim dar (Paștele) praznicul, nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate și viclenie, ci cu azimile curăției și adevărului” (1Corinteni, 5:9). Când te gândești la marea operă săvârșită de Cristos Domnul și apoi la ce măreață operă a săvârșit Dumnezeu Tatăl, înviindu-L pe acest Isus dintre cei morți, atunci te umple mirarea: cum unii pot să mai trăiască cu ură față de frații lor și față de aproapele lor? Numai gândindu-ne la acest mare act al învierii Domnului, ar trebui să fim cutremurați de bucuria faptului împlinit și să lăsăm deoparte orice atitudine veche, imediat. Dacă ne gândim că acest fapt prevestește și învierea noastră, atunci cu atât mai mult să ne bucurăm, cu cât știm că orice ură și orice dușmănie și răutate ne descalifică de la evenimentul mult așteptat al învierii, care va veni la vremea lui, în slavă cu sfinții și împreună pentru o veșnicie cu Isus. Indiferent pe cine urăști tu, ura te indentifica ca urmaș al lui satan. Aceasta este cartea ta de vizită în lumea spiritelor. Isus Domnul este chipul vrednic de urmat, El n-a urât și nu a pizmuit pe nimeni. De aceea se spune despre El că nu a avut păcat și că, în gura lui, nu s-a găsit vicleșug. Domnul cel înviat din morți ne vrea cu gelozie pentru Sine și El vrea ca noi să avem același fel de gândire ca a Lui. Acest Isus a fost răstignit sub puterea urii, pizmei, bârfelor și învinuirilor de tot felul, tocmai de aceea El nu vrea ca noi să fim ca și vrăjmașii Lui, ci dimpotrivă, să fim ca El. Învierea Domnului Isus confirmă trei mari adevăruri: 1. că biruința finală aparține celor ce trăiesc iubind și având în ei gândul lui Isus; 35
2. că biruința finală va scoate la iveală Adevărul, așa cum iese uleiul deasupra apei; 3. că misiunea pe pământ a celor ce sunt ai lui Cristos va fi întocmai cum a fost și a Domnului lor încununată de succes, dacă trăiesc iubind cum a iubit El. „Căci cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede ?” (1 Ioan,4:20). Domnul a acceptat și a venit în lumea noastră de bunăvoie, la fel a acceptat pe lângă întruparea, care l-a adus mai prejos decât pe îngeri și l-a făcut asemenea nouă oamenilor și chinurile, ba chiar și pedeapsa cruntă de a fi atârnat pe cruce, pentru și în locul nostru, primind osânda morții. El era conștient că fără acest sacrificiu din partea Lui, noi nu puteam fi aduși la Dumnezeu. Nu se putea face iertarea păcatului fără moarte, căci păcatul avea drept plată moartea. Odată împăcată Dreptatea care cerea moartea păcătosului, a intrat pe rol Harul care a fost adus prin Isus și astfel noi cei mulți am fost răscumpărați din felul deșert de viețuire și readuși la Dumnezeu Tatăl. Iubirea ne-a primit ca fii, înfiați fiind în moartea lui Isus Cristos. Iată-L dar pe Isus mort și pus în mormântul lui Iosif din Arimateia, (Matei 27:60), sub o piatră mare. Preoții și cărturarii, ceata celor mai suspuși din Israel, au crezut că nicioadată nu se va mai vorbi despre un învins și că, cu învățătura acestui Samaritean care are milă de păcătoși și face așa compromisuri ce ieșeau din datină și din doctrina Legii, mănâncă cu păcătoșii și le spune toată ziua numai de iubire și nu aplică pedeapsa scrisă în Lege nici pentru cei mai păcătoși oameni, precum femeia prinsă în adulter, cu el nu se vor mai întâlni niociodată. L-au îngropat. L-au pus în mormânt pentru vecie și, odată cu ființa marelui Învățător va pieri și învățătura Lui despre iubirea de oameni. Dar iubirea a învins ura, gândul blând și curat a învins revolta și minciuna cea gălăgioasă a celor mulți, prin tăcere: 36
„Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura de loc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, n-a deschis gura” (Isaia,53:7). Faci și tu așa, iubite cititor, dacă ai pretenția că ești al lui Isus și dacă vrei să înviezi în Ziua cea Mare a învierii din morți? Dar după cum Adevărul poate fi numai umbrit, dar niciodată nimicit, tot așa biruința acelor biruitori plini de ură a fost și rămâne numai o umbră, numai o aparență, numai o înșelare a celor care au purtat ura în ei. O cugetare a poetului Trăian Dorz spunea: Ura e veninul care Face răul cel mai mare Nu la cel ce-a fost mușcat Ci la cel ce l-a purtat! Așa a fost și cu Domnul Isus, cu cât succesul celor plini de ură la început a fost mai evident, mai triumfător și mai categoric, cu atât mai strălucită a fost biruința ÎNVIERII, când Adevărul a ieșit biruitor de sub pâcla deșartei umbre a urii. Acesta a fost momentul când iubirea a învins ura, iar Isus a ieșit afară de sub sigiliile lor, de sub piatra cea mare pe care unii o pictează ca o lespede, iar alții ca un bolovan, mai nou ca un bolovan tăvălug, oricum ar fi fost, nu mai are însemnătate. Isus Domnul a înviat, străjerii puși la mormânt au luat-o la fugă. Sub arcada balconului locuinței lui, Caiafa nu putea să doarmă cu gândul la ce se va întâmpla dacă, cu adevărat, va învia acest Isus din Nazaret. În revărsatul zorilor fugarii aud o strigare: „A înviat Isus?” Era întrebarea ce venea din balcon, de la Marele Preot. Străjerii, mânați de o spaimă fără egal, răspund grăbiți: „A înviat!” Întrebarea se repetă de câteva ori, căci Caiafa era uluit și buimăcit de răspunsul străjilor ce goneau să ducă vestea și lui Pilat guvernatorul. Străjerii îi 37
mai răspund încă o dată: „A înviat” și iarăși sunt întrebați și ei sunt nevoiți să-i răspundă: „Adevărat că a înviat!!!” Este ultimul răspuns al soldaților însoțiți de groază. De atunci, din gură în gură, cuvintele „Cristos a înviat!” și răspunsul „Adevărat că a înviat!” se rostesc umplând de bucurie inimile oamenilor care cred în faptul împlinit al Învierii Domnului Isus Cristos.
Personal, mă bucur și în aceste momente, când scriu. Mam bucurat și acum câțiva ani în urmă, când am ținut această predică și mă bucur oricând am ocazia să-L vestesc pe cel Viu, spunându-vă tuturor:
Cristos a înviat !
38
CRISTOS A ÎNVIAT! ______________ „În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineață la mormânt, pe când era încă întuneric și a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt” (Ioan, 20:1).
Ce har! O, ce har!! Această femeie trudită și muncită cândva de 7 draci, ea, care trăia în păcat, a ajuns să-L întâlnească pe Domnul Isus de mai multe ori în viață. Când L-a întâlnit întâia dată, nu știm împrejurarea, știm că a fost izbăvită de 7 draci, care o posedau. „Maria, zisă Magdalena, din care ieșiseră șapte draci...”, notează evanghelistul Luca. (Luca,8:2) O mai găsim împreună cu sora ei, Marta, în casa lor, din Betania, la mormântul fratelui lor Lazăr, apoi o găsim mereu împreună cu sfintele femei și cu mama lui Isus. Dar în dimineța învierii, ea, care ardea de dorul de a-l vedea ori viu, ori mort, pe Domnul și Izbăvitorul ei, n-a așteptat să se facă ziuă, ci a luat-o la drum. A ajuns la mormânt și a văzut că piatra era luată de pe mormânt. Cineva a luat pe Isus de acolo. „A alergat la Simon Petru și la celălalt ucenic, pe care-l iubea Isus (adică la Ioan) și le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt și nu știu unde L-au pus” (versetul 2). Durerea ei a fost mare după ce L-a văzut arestat, bătut, scuipat, biciuit și însângerat în cel mai barbar chip posibil, apoi pe deasupra încoronat cu o coroană de spini. După ce a fost lovit cu o bâtă din trestie de bambus în cap, a fost în cele din urmă răstignit. I-au bătut piroane în mâini și în picioare și l-au țintuit pe lemnul de blestem 39
(purta blestemul nostru și povara păcatelor noastre). A murit răstignit pe cruce pe Golgota, strigând: „S-a Isprăvit !” (Ioan, 19;30). L-au pus într-un mormânt. Ea a venit să-i mai vadă o dată trupul sfârtecat de bicele ostașilor romani. Dar iată că trupul lui nu mai era în mormânt! A alergat să dea de știre ucenicilor și celor dragi. Apoi s-a dus din nou la mormânt. După ce ucenicii au intrat și au văzut că Domnul a înviat, au plecat acasă. Dar ea a rămas. A stăruit în amarul ei. În puhoi de lacrimi ce curgeau din ochii ei, se întreba fără încetare: „Unde L-au pus? Oare unde L-au pus?” Iar se apleca, se uita la locul unde a fost așezat trupul lui Isus. Minune! La cap și la picioare stăteauu doi îngeri. Aceștia întrebară: „Femeie, pentru ce plângi?” Iar ea le răspunse cu durere: „Pentru că au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus”. N-a fost mulțumită că a văzut îngerii, ci a continuat să-L caute pe Cel Iubit, cum zicea o cântare: Preaiubitul meu e Domnul, Fără seamăn pe pământ, Glasul Lui e-o armonie, Farmec e al Lui cuvânt. Deodată zări,printre lacrimi, o persoană. N-o recunoscu, dar își imagină că este grădinarul, stăpânul locului unde era mormântul. Acesta, ca și îngerii, o întrebă: „Femeie, de ce plângi?” Crezând că a ajuns la sursa precisă de informații întrebă: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau”. Atunci a auzit glasul inconfundabil, glasul plin de farmec și de armonie, acel glas care umple inimile oricui. Strigată pe nume: „Marie !” , I-a recunoscut glasul și a strigat și ea cu același cuvânt cu care i se adresa mai înainte: „Rabuni! Învățătorule!” și L-a legat cu dragostea ei pe Cel pe care nu L-au putut ține legăturile morții, nu L-au putut opri și nu L-au putut ține pecețile și străjerii. 40
Acum Îl ținea o femeie cu obrajii brăzdați de lacrimi. Domnul i-a spus Mariei: „Nu mă ține, căci încă nu m-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la frații Mei, și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (versetul, 17). Ce mare har ! O, ce har a primit Maria, cea care altădată era pricină de dezgust pentru oricine o cunoștea. Acum a devenit o pricină de bucurie pentru toți cei care aud pomenirea numelui ei, care, de altfel, prin ordin de la Salvatorul ei și al nostru, trebuie pomenit, oriunde se vestește Evanghelia împăcării păcătoșilor cu Dumnezeu în numele lui Cristos Isus. Harul acesta li se acordă tuturor celor care se îndrăgostesc de pocăință, care nu mai au nici somn, nici odihnă, pe care nu-i mai poate împiedica nimic în căutările lor de a-l găsi cu orice preț pe Mântuitorul care i-a eliberat de dracii bețiilor Petru și celălalt ucenic și fumatului, curviilor și mergând spre mormânt. desfrâului, masturbației (Ioan, 20 :3) și necinstei, sodomiilor și scârboșeniei, hoțiilor și înșelăciunilor, minciunilor și lenei, idolatriilor și tuturor lăcomiilor de avere. Aceștia sunt însărcinați, ca Maria, să spună tuturor: Cristos a înviat! Fiindcă ei cunosc ce înseamnă învierea lui Cristos, că au murit prin botezul în moartea Lui și au înviat împreună cu El la o viață nouă.
Preamărit să fie El! 41
SÂNGELE LUI ISUS ______________ Sărbătoarea Paștelui ne amintește de patimile Mântuitorului, de jertfa lui Isus Cristos, de Sângele Sfânt vărsat pe Calvar pentru noi. În cuvântarea Sa de rămas bun, apostolul Pavel amintește, printre altele, despre „Biserica Domnului, pe care (Isus) a câștigat-o prin sângele Său” (Fapte 20.28). Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbește despre cel puțin 7 beneficii pe care le are cel credincios în urma sângelui vărsat de Domnul în Săptămâna Patimilor: 1) Răscumpărarea: „El ne-a izbăvit de sub puterea intunericului, și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui” (Col. 1.13-14); 2) Iertarea: „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogățiile harului său; 3) Îndreptățirea: „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem (îndreptățiți) socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu” (Rom. 5.9); 4) Pacea: „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât și ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui”. (Col. 1.19-20); 5) Sfințirea: „De aceea și Isus, ca să sfințească norodul cu însuși sângele său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieșim dar afară din tabără la El și să suferim ocara Lui” (Evr. 13.12); 6) Liberul acces: „Astfel dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în locul prea sfânt, pe calea cea nouă și vie, pe care ne-a deschis-o El, 42
prin perdeaua dinlăuntru, adică trupul Său” (Evr. 10.19-20); 7) Biruința: „...și am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea și împărăția Dumnezeului nostru și stăpânirea Cristosului Lui, pentru că pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu șiau iubit viața chiar până la moarte” (Apoc. 12.10-11) Sângele lui Isus Hristos are o valoare divină și o putere imensă. În Epistola către Evrei ne este prezentată „calea cea nouă și vie” (10.20) deschisă prin „sângele vărsat pe lemnul crucii” de Domnul Hristos prin jertfa Lui și, cum a spus profesorul și predicatorul Ilie Miniat (născut în 1669), „sângele lui Isus Hristos este pentru toți scara minunată ce duce la Rai” . Îndemnul venit încă din antichitate prin Clement Alexandrinul răsună la fel de actual și astăzi:„Să ne asemănăm în toate cu Hristos, atât prin comuniunea prin Sângele Lui, prin care ne curățim, cât și în dragoste, prin creștere din rădăcina Cuvântului”. Un credincios a văzut, pe când era pe patul de moarte, un munte imens care, în gândirea sa, reprezenta colosul păcatelor sale. Dar când a început să plângă, a văzut cum a căzut un strop de sânge peste muntele acela și într-o clipă colosul s-a dizolvat. El a exclamat cu ultimele sale puteri:„Acel munte erau păcatele mele! Picătura ce-a căzut și a dizolvat muntele fărădelegilor mele de o viață a fost Sângele lui Hristos”. Da, prin Sângele Mielului divin avem acum intrare slobodă pe calea cea nouă și vie deschisă de Hristos. Da, așa cântăm de multe ori, și nu numai de Paște: E puterea ce minuni face: SÂNGELE MIELULUI. Vin’ la Calvar și vei fi vindecat, Prin Sfânt Sânge al Mielului. 43
PENTRU CE CĂUTAȚI ÎNTRE CEI MORȚI? ______________ Întrebarea a fost adresată pentru prima dată femeilor, ce dis-de-dimineață s-au dus la mormântul lui Isus cu miresme, dar este valabilă și azi. Există multă căutare după cele spirituale și multă religiozitate și totuși așa puțini oameni Îl găsesc pe Mântuitorul! Femeile au fost mustrate, nu pentru căutarea lor, care era legitimă, ci pentru că ele căutau între cei morți pe Cel ce le spusese că va învia a treia zi. De multe ori și azi oamenii Îl caută pe Dumnezeu și nu-L găsesc, fiind împiedicați în căutările lor de atitudinea inimii lor și nu-L găsesc pentru că-L caută printre realități fără viață. Iată câteva asemenea piedici: A. Sărbătorile și ritualurile de orice fel pot fi o piedică pentru a-L găsi pe adevăratul Mântuitor al sufletelor noastre. Femeile s-au odihnit după Lege în Sabat. Toată Legea mozaică este un îndrumător spre Cristos și nimeni n-a fost făcut desăvârșit prin ea (Ev.3 :15-26). Isus e mult mai mult decât Legea, e Dumnezeul care a dat-o. Ele erau pregătite pentru ritualurile și datinile evreilor, dar așa nu-l poți găsi pe Isus. El nu locuiește în forme ori tradiții reci, în temple sau sărbători unite cu nelegiuirea (Isaia,1:13; Fp.17:24,25). „Eu locuiesc în locuri înalte si în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Is.57:15). 44
B. Miresmele și darurile de tot felul pot fi de asemenea o piedică în a-L descoperi pe Mântuitorul. Femeile din Galilea (Lc. 23,55) au pregătit miresme, dar nu l-au găsit pe Isus. Însă dragostea unor orfani din Betania L-au atras pe Domnul în casa lor. Una dintre ele, prin credința și jertfa ei, a uns trupul Mântuitorului cu mir de nard foarte scump. Locul ei era la picioarele Mântuitorului, ascultându-I Cuvântul (Lc.10 :40). Câți creștini și azi, cu darurile ori cu relațiile lor, Îl caută pe Dumnezeu, dar ca să-L găsești trebuie dragoste, credință și jertfa ascultării! C. O altă piedică este necredința. Femeile au ascultat atâtea predici ale Mântuitorului, vorbindu-le despre moartea și învierea Sa. Acum sunt în fața mormântului, piatra este răsturnată, intră înăuntru, nu-L găsesc și totuși nu știu ce să creadă. “Dar cine a dat piatra de la intrarea în mormânt? Noi l-am văzut când Iosif din Arimateia l-a așezat aici?” și multe asemenea întrebări frământau mintea femeilor. Fără credință, toate întrebările și frământările noastre sunt fără rezultate.„Cine se apropie de El trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-l caută” (Evr.11:6). Nu amintirile și realizările trecutului, ci o credință actuală cu care să traversăm greutățile și suferințele prezente ni-L descoperă pe Isus și, dacă nu suntem interesați de ce ne spune Domnul prin Cuvânt, ne putem izbi de o altă piedică descoperită în Luca 24:4,5. Piedici pot fi unele revelații cu anumiți sfinți, „fiindcă nu știau ce să creadă, li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în haine strălucitoare”. Isus e mai mult decât orice revelație, decât orice ființă angelică strălucitoare. „El este oglindirea slavei lui Dumnezeu și întipărirea ființei Lui” (Evr.1:3). 45
După o astfel de revelație, femeile au rămas îngrozite, dar pe Isus nu l-au găsit. Multe revelații și „sfinți” în viața oamenilor aduc groază, uimire, tulburare. Doar întâlnirea cu Mântuitorul aduce pace și liniște sufletească. În situația descrisă de Luca, această revelație le-a îndreptat inima femeilor spre Isus. și asta trebuie să fie esența oricărei revelații divine: „...aduceți-vă aminte de ce vă spunea El. și ele și-au adus aminte de Cuvântul Lui” (Luca 24:6,8). Dar pe Isus nu l-au găsit. Atunci au alergat la oameni și asta este o altă piedică. Când alergi la oameni, cei mai multi îți spun ce fac și ce pot ei. Ucenicii adevărați sunt indicatoare spre Isus. „Dar celor unsprezece, atunci, cuvintele femeilor li s-au parut basme și nu le puteau crede” (Lc.24;11). În vremurile din urmă, Domnul ne-a spus că vor veni mulți în Numele Lui și vor zice: „Eu sunt Cristosul și vor înșela pe mulți”. Oricine fură din slava ce o merită numai Dumnezeu este o piedică în descoperirea lui Isus de către oameni. Mulți l-au găsit pe Isus prin mărturia lui Ioan Botezătorul, dar El spunea despre sine: „Eu sunt glasul Celui ce strigă-n pustie” (Ioan1:23). De câte ori nu suntem o piedică pentru semenii noștri, pentru rudeniile noastre în a-L găsi pe Isus ? Prima femeie care L-a găsit pe Domnul înviat a fost Maria Magdalena. Ea nu s-a oprit la piedicile amintite, nici chiar la revelațiile ulterioare, ci inima ei ardea și plângea doar pentru Isus. „L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus” (Ioan 20:13). Mai presus de revelații este Domnul revelațiilor, mai presus de slujbă sau daruri este Dătătorul lor, mai mult decât fagăduințele este Cel ce le-a făcut, mai mult decât sărbătoarea este Cel sărbătorit, mai presus de Cina 46
Domnului este Cel ce-a instituit-o și mai presus de frați este Domnul și Păstorul lor cel Mare. Cine gândește și acționează astfel are șanse să audă glasul Domnului apropiindu-se de el. (Dacă El nu ni s-ar descoperi, n-am avea nicio șansă să-L găsim). Alături de lacrimile și căutarea ei stăruitoare, putem observa părtășia ce era obișnuită să o aibă cu Mântuitorul, recunoscându-I glasul. Lacrimile sincere, căutările asidue, dorința de părtășie cu El în rugăciune și acceptarea învățăturilor Lui ni-l descoperă pe Cel viu în vecii vecilor și nu numai atât, acestea Îl păstrează în viața noastră „Nu mă ține, a zis Isus, ci du-te la frații Mei și spune-le (…)” (Ioan 20 :17). Cine l-a găsit pe Isus și SE LUPTĂ SĂ NU-L MAI PIARDĂ, acela mărturisește și altora Cuvântul și minunile Lui. Fie ca toti cititorii mei dragi să-L găsească și să-L păstreze pe Isus cel Înviat în viața lor! Amin!
47
PUTEREA ÎNVIERII ______________ Filipeni, 3:10: „...și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui”. Efeseni, 1:17-20: „...și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire, în cunoașterea Lui, și să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți și care este față de noi, credincioșii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfășurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morți, și L-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești”. Ce ți-ar plăcea să schimbi în viața ta, dacă ai putea? Poate că ți-ar plăcea să fii mai încrezător, sau poate mai relaxat, mai descurcăreț. Unii, poate, că ar alege să fie mai curajoși sau mai răbdători. Fiecare, cred eu că ar vrea să poată schimba ceva. Sunt foarte puțini aceia care consideră că au atins perfecțiunea în viață. Cei mai mulți dintre noi însă suntem foarte interesați în schimbare și întotdeauna credem că mai există loc pentru îmbunătățire, nu-i așa? Deseori îi auzi pe oameni întrebând: „De ce nu pot să mă schimb? Vreau așa de mult să fiu altfel, dar nu pot, nu am suficientă putere!” și mulți aleargă la psihologi, alții la diferite seminarii, alții citesc cărți de specialitate, dar toți sunt în căutarea aceluiași lucru: o rețetă care să-i ajute să devină mai disciplinați și să-i 48
ajute să găsească putere pentru a schimba anumite lucruri din viața lor. Toți căutăm mai multă putere. Ei bine, am o veste bună! Sărbătoarea Paștelor ne vorbește tocmai despre acest lucru. Apostolul Pavel scrie celor din Filipi, exprimându-și câteva din dorințele sale, dorințe, printre care era și aceasta: „Să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui”. Cuvântul putere este folosit în Noul Testament de 57 de ori. Paștele este cel mai puternic eveniment din istorie, este evenimentul ce separă A.D. de B.C. Toată istoria a fost împărțită de un singur eveniment: moartea și învierea Domnului Isus. Care este puterea Învierii? Este puterea de-a schimba viața și de a-L cunoaște pe Cel înviat. Pavel apostolul, se afla pe ultima sută de metri. Condamnarea sa la moarte era probabil deja semnată la acea oră și mai era puțin până când viața avea să-i fie luată, însă în ciuda acestui fapt scopul lui Pavel era să-L poată cunoaște și mai bine pe Domnul, să experimenteze puterea învierii Lui și să se facă asemenea morții Domnului Isus. Să vorbim deci despre puterea învierii. Ce este ea? I. Este puterea care poate să anuleze trecutul tău. Învierea Domnului Isus are putere să pună capăt, să anuleze tot trecutul tău păcătos. A anula înseamnă a șterge, a neutraliza, a elimina. Vi s-a întâmplat vreodată să începeți un proiect, iar atunci când ați ajuns pe la jumătate să vreți să vă opriți și să începeți din nou? Mie mi s-a întâmplat de multe ori și, în viață, oamenii simt de multe ori astfel. Câți nu spun: „Am făcut așa de multe greșeli, mi-ar place să pot începe iarăși. Aș vrea să pot să șterg toate falimentele mele, să pot să uit toate problemele ce le am, să dau la o parte toate deciziile greșite pe care le-am luat și să încep din nou”. 49
Toți oamenii au regrete, din cauză că nu este nimeni perfect. Din păcate, unii oameni nu pot să-și trăiască viața în prezent așa cum ar trebui, din cauza trecutului. Din cauză că nu pot să uite trecutul lor și să se elibereze de el, într-un mod continuu trăiesc sub o stare de învinovățire, stare care le răpește toată bucuria vieții și nu mai sunt de niciun folos, nici pentru ei și nici pentru Dumnezeu. Ei bine, astăzi am o veste bună! Dacă te afli cumva în această situație și suferi din pricina trecutului tău murdar, dacă ai regrete cu privire la anumite fapte săvârșite în trecut și vrei să găsești acea putere de-a schimba lucrurile în viața ta, atunci dă-mi voie să-ți spun că se poate. Dumnezeu spune că nu este necesar să porți această greutate a trecutului tău cu tine, tu poți fi eliberat în învierea Domnului Isus, care are puterea de-a șterge trecutul nostru și de-a începe o viață nouă. Iată ce spune Scriptura: „Voi aveți totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii și stăpâniri. În El ați fost tăiați împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământești, fiind îngropați împreună cu El, prin botez, și înviați în El și împreună cu El, prin credința în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morți. Pe voi, care erați morți în greșelile voastre și în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viață împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greșelile” (Coloseni 2:10-13). „Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură (sau zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi (2 Cor 5:17). În El, în moartea Lui și în învierea Lui, noi avem harul și puterea să schimbăm trecutul nostru. El a făcut totul pentru noi la cruce. Scriptura spune că cel fără de păcat s-a făcut păcat pentru noi, ca noi să putem fi iertați. Atunci când 50
Cristos era pe cruce, El purta păcatele noastre și s-a făcut blestem în locul nostru. Scriptura spune: „Oricine este atârnat pe lemn este blestemat”. Iar atunci când a strigat „Sa sfârșit”, nu a fost un strigăt de durere, de deznădejde, ci a fost un strigăt de victorie, un strigăt ce anunța biruința asupra păcatului. Prin credința în EL, astăzi ai putere să sfârșești cu trecutul tău murdar și să începi o altă viață, devenind o făptură nouă. Ce face Dumnzeu cu toți cei care renunță la păcatele lor și încep să umble în neprihănire? Ieremia spune: „Niciunul nu va mai învăța pe aproapele sau pe fratele său, zicând: „Cunoaște pe Domnul! Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ieremia 31:34). Acesta este unul din versetele cele mai uimitoare din întreaga Scriptură și aceasta datorită faptului că Îl descrie pe Dumnezeu ca pe unul ce uită cu desăvârșire și nu-și mai aduce aminte. Dumnezeu a ales să uite falimentele și păcatele mele. El a ales să nu-și mai aducă aminte de ele. Singurul lucru pe care trebuie să-l facem noi este să admitem că am păcătuit și apoi să-L rugăm pentru iertare. Dacă faci lucrul acesta astăzi și, ipotetic, vei muri după aceea și te vei duce înaintea lui Dumnezeu iar acolo, în prezența Lui, vei spune: „Doamne, am greșit zilele trecute împotriva ta, cu voia sau poate fără voia mea”, Domnul te va opri și te va întreba:„Ce păcate? Nu-mi aduc aminte de nimic! Eu te privesc prin Fiul Meu Isus”. Nu este aceasta o veste bună? Sigur că este! Iată baza pentru iertarea noastră: „Acum, deci, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8:1). Nicio osândire pentru cei 51
ce sunt în Hristos! Căci Cristos nu poate fi osândit și, la fel, cei ce sunt ai Lui nu pot fi osândiți, fiind una cu El. Ești tu în Isus, ca să fii privit de Tatăl prin El? Ți-ai pus credința în El? Ori nici nu Îl cunoști pe EL? Dacă nu a fost nici un moment în care să-i spui: „Doamne, am păcătuit și-mi pare rău. Te rog iartă-mă și fii Domnul meu!”, te îndemn să faci lucrul acesta acum. Fă legământ cu El! Dă-mi voie să-ți reamintesc că nu există o altă cale prin care să fim mântuiți decât prin credința în El, în Fiul Lui. În felul acesta, Isus este singura cale. El a spus despre sine: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Un alt lucru pe care vreau să ți-l reamintesc este fragilitatea vieții. Nu știu câți sunteți conștienți de faptul acesta. Poți să mori foarte ușor. Biblia spune că noi suntem asemenea unui firicel de praf, suntem asemenea florii de pe câmp care acum este și în clipa următoare poate dispărea. Viața fiecăruia dintre noi este în mâna lui Dumnezeu. Din această cauză să prețuim timpul pe care-l avem. Dacă nu ne-am împăcat cu Dumnzeu, să o facem acum! Acum, de Paște, să venim cu umilință și să ne pocăim de faptele noastre, recunoscând jertfa Mielului lui Dumnezeu, care a luat asupra Lui povara păcatelor noastre sus pe crucea de pe Calvar, murind în locul nostru! II. Este puterea care poate învinge problemele tale. Fiecare dintre noi avem probleme de diferite feluri, toți avem necazuri. Trebuie să recunoaștem lucrul acesta. Sunt parte din viață. Cineva spunea următoarele cuvinte legate de probleme și necazurile din viață: „Dacă nu ai probleme, cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci este să-ți verifici pulsul. Numai cei morți nu mai au probleme”. Adevărata 52
problemă însă este ce facem cu aceste probleme. Mulți încercăm, atunci când necazul vine, să rezolvăm lucrurile prin puterea noastră și de multe ori ne obosim, ne pierdem energia și totuși nu reușim să biruim. Se spune că unui om îi plăcea să escaladeze munții. Întruna din zile, într-o astfel de aventură, a alunecat și a căzut într-o prăpastie. În cădere însă a reușit să se prindă de o bucată de rădăcină și să rămână așa, agățat în aer de rădăcina aceea. Pentru că începea să-i slăbească puterea, a început să strige „Ajutor! Ajutor!” Nimeni nu a răspuns pentru o vreme. A început apoi să se roage lui Dumnezeu și apoi iarăși să strige: „Ajutor! Ajutor!” În cele din urmă s-a auzit de sus o voce care spunea:„Dă drumul rădăcinii pentru că o să te prind Eu și o să fie bine”. Uitându-se în jos și apoi în sus, călătorul nostru a început să strige iar: „Ajutor! Mai este altcineva acolo sus?” Aceștia suntem noi. Noi nu vrem să ne punem încrederea în Acela care poate să ne dea biruința. În Învierea Domnului Isus însă noi găsim puterea necesară pentru a trece biruitori peste probleme și necazuri. „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.“ (Romani 8:35-37) Prin El putem deveni biruitori! Prin El putem obține control asupra vieții noastre și asupra problemelor care ne atacă. Sunt mulțimi de oameni care încearcă să obțină control asupra vieții lor și nu reușesc. 53
Nu demult am urmărit emisiunea 20/20 cu Barbara Salters și m-am cutremurat. Am auzit de o nouă boală: hricohotomania. Ce este această boală? Este mania de a-și smulge părul din cap. Au fost prezentate chiar câteva persoane care sufereau de această boală și m-am îngrozit. Din cauză că nu se puteau abține să nu-și smulgă părul din cap, trebuiau acum să poarte perucă. Părul lor natural ajunsese ca și părul unei copile nou-născute. Spuneau că au încercat în diferite feluri să scape de această boală și nu au reușit. Este tragic. Nu aveau suficientă putere să învingă. Este adevărat, prin puterea noastră nu vom reuși să biruim. Suntem prea slabi, cedăm prea ușor. Prin EL însă, avem victorie. EL ne-a promis: „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți să aduceți roadă dacă nu rămâneți în Mine. Eu Sunt Vița, voi Sunteți mlădițele.” Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc, și ard. Dacă rămâneți în Mine, și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea, și vi se va da”. (Ioan.15:4-7). Numai în Cristos, numai prin puterea pe care EL ne-o dă putem să devenim biruitori. Apostolul Pavel scrie celor din Filipi câteva din problemele sale, însă nu uită să adauge: „Pot totul în Cristos care mă întărește”. Frații mei! Nu este problemă prea mare și prea grea pentru Domnul. Prin EL poți găsi acea putere să birui și, mai mult, să duci o viață victorioasă. Dacă îți pui încrederea în El, dacă îți încredințezi viața în mâinile Lui, atunci nimic nu va putea să te devasteze și nimic nu va putea să te distrugă. „Totuși, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit”. 54
III. Este puterea care poate să-ți schimbe personalitatea. „Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură (sau zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi și toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos (2 Cor.5:17-18). Fiecare avem câte ceva de schimbat în viața noastră. De unele lucruri poate că suntem conștienți că trebuie schimbate, iar de altele, ne atenționează alții că ar trebui să le schimbăm. Vestea bună este că schimbarea este posibilă. De fapt, sunt doi pași pe care Dumnezeu îi folosește pentru a ne schimba. Primul pas este atunci când ne întoarcem la Cristos. Acesta este punctul inițial în care începe transformarea. Când cineva devine creștin, devine o persoană nouă înlăuntru. Nu mai este la fel ca și înainte. O nouă viață începe. Lucrul acesta se numește nașterea din nou. „Toate cele vechi s-au dus, iată că toate sunt noi”, spune Scriptura. Vă amintiți de întâlnirea Domnului Isus cu Nicodim? Acesta vine noaptea la Domnul Isus, iar, atunci când Domnul Isus îl vede, îi spune: „Adevărat, adevărat îți spun că dacă un om nu se naște din nou nu va vedea Împărăția lui Dumnzeu”. Al doilea pas pe care Dumnezeu îl folosește în transformarea noastră este înlocuirea vechilor noastre slăbiciuni cu roada Duhului Sfânt. Dacă până acum nu putem iubi dar dorim mereu să iubim, prin Duhul Sfânt, El ne dă putere să iubim. Dacă ducem lipsă de răbdare, El ne dă putere să răbdăm. Dacă nu reușim să ne stăpânim poftele, El ne dă putere să ne înfrânăm. Dacă ne lipsea cândva bucuria, acum prin Duhul Sfânt El ne ajută să avem bucurie. 55
„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce Sunt ai lui Cristos Isus șiau răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să și umblăm prin Duhul.” (Galateni 5:22-25 ). Acestea sunt semnele unei persoane care dă voie lui Dumnezeu să lucreze în viața sa. Nu este ceva ce poți să obții prin iscusința ta, prin disciplinare, ci numai prin Duhul lui Dumnezeu. Este o transformare, o schimbare ce are loc dinlăuntru spre afară. Un singur lucru poate însă opri această schimbare. Ce este aceea sau cine este acela? Nu este Diavolul, nu sunt circumstanțele, ci noi înșine suntem cei ce putem opri această transformare, prin amânare sau împotrivirea noastră față de porunca Marelui nostru Învățător și Domn, de a ne pocăi în fiecare zi, dar de sărbători, trebuie să umblăm și cu mai multă temere de Dumnezeu și să ne pocăim și mai adânc în sufletele noastre. Căci Dumnezeu, în marea Lui îndurare, a purtat de grijă și na zăbovit, ci la împlinirea vremii a trimis pe unicul său Fiu, Isus Cristos, apoi, după Scripturi, El a pătimit, a murit și a înviat. Așa că putem spune împreună cu apostolul: „Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi. Pocăiți-vă dar, și întorceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare” ( Fapte.3:18-19).
56
CRISTOS A ÎNVIAT ! ______________ De două mii de ani pe buze Se leagănă neîncetat Cuvântul sfânt aducător de tihnă Ce îl rostim la Paște: „Cristos a înviat!”. Acest Cuvânt sădește-n noi lumina Ce a luminat nemăsurat Pe toți ortacii mei de breaslă, Care, ca mine, zăcut-au în păcat. Dar într-o zi m-a apucat un frate De mâna dreaptă, zgâlțâind voios, Și m-a întrebat direct, nu pe departe: „Nu vrei, azi, să vii la Domnul meu,Cristos?” El e viu, a înviat cu-adevărat; Prin El se fac lucrări ce nu s-au pomenit, E viu și azi te scapă de păcat, De vrei să-i dai sufletul tău împovărat. 57
Și uite așa, cu o Evanghelie în mână, Mi-a propovăduit el pe Isus, Iar eu, cu ochii aplecați în tină, Am ascultat mesajul, m-am supus. De-atuncea, spun și eu oricui, Povestea mea și ce-a făcut Cristos; Nu mi-e rușine ca să spun, Chiar și la dușman să-i dau un sfat… Și spun cu îndrăzneală orișicui, Căci povestea mea e și poveste lui. Cu înțelepciune și cumpătat, Eu îi salut pe toți: „Cristos a înviat!” de Vasile Hozan, convertit la credință prin fratele diacon, Mircea Pavel.
58
DACĂ NU NE-AR FI FOST DAT UN FIU…
__________________________ –Dacă nu ne-ar fi fost dat un Fiu… –Pentru noi, oamenii Terrei, scufundați în noapte și păcat, pentru noi zorii nu s-ar mai fi luminat. –Dacă nu venea în lume, prin Fecioara Maria, Copilul Minunat, atunci toți copiii Terrei eram morți, separați de Dumnezeu Tatăl, scufundați în păcat. –Dar „Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat și Domnia va fi pe umărul Lui, “l vor numi: Minunat” * 1 –Precum a purtat pe umeri slava cerului înstelat, așa nemărginitul, la vremea scrisă în Scripturi, venit-a să poarteal lumii greu păcat. –și Crucea suferințelor asupra-I a luat, urcând cu ea Calvarul, povara păcatului meu și al lumii întregi pe umerii Lui a luat. *2 –Dacă nu ni-ar fi fost dat un fiu... –Nici copilul cel plăpând, nici mama, n-ar cânta la sărbători și nici în adunări “Osana” *3 –Când El S-a născut, Irod s-a tulburat și cu el Ierusalimul cu preoți cu tot s-au adunat la sfat. Să afle unde S-a născut, cum să-L găsească, să-L poată pierde îndat. *4 –Căci era neașteptat să se născă dintr-o fecioară fără de bărbat…*5 –Așa cum Isaia striga, prin Duhul Sfânt când prorocea: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, Îl vor numi „Minunat!” *6 59
–Minuni fără de număr, la un moment dat, trăind printre oameni, pe toți de orice boală, El i-a vindecat. *7 –și astăzi El este același, cu nimic nu S-a schimbat, ba încă face și azi minuni și cei ce le văd, cât și cei vindecați Îl preamăresc cu toții spunându-I „MINUNAT”. –De la nașterea Lui numărăm noi anii: spre noi și spre Adam înapoi, începând cu El care e UNUL –Unul fără asemănare; chiar și faptul acesta este o minune mare. –Dar, când vedem bolnavii de cancer și chiar demonizații sărind din paturi, Eliberați din lanțuri, strigăm cu toții întruna:„Mare ești Tu, Doamne,! O, ce minunat!”*6și 8 –Aducându-ne de noi aminte, cum ne-a eliberat de vicii, de patimi și de povoara ce o purtam, –povoară de păcat, cu ființa noastră zăceam în fărădelege, de Satan legați. –Dacă nu ne-ar fi fost dat un Fiu… –Dacă n-ar fi venit El, Isus, –copilul Minunat, *6 –degeaba ar fi strigat profetul „Caut un om” *9 –sau Socrate înțeleptul: „Căutăm un dumnezeu care să ne învețe care ne este datoria și să trăim apoi așa cum ar trebui să trăim”. –Ponțiu Pilat, când Îl prezenta în pretoriu, a strigat să audă toții “ECCE HOMO” *10 –El vroia să zică cu aceasta: –„Iată omul de voi căutat! –El este Împăratul vostru! –El este Fiul care ni s-a dat! –El este Omul de mult așteptat !”. *6 –Dacă nu ne-ar fi fost dat un Fiu… –Dacă El n-ar fi venit la noi? –Noi rătăcem și azi cu toții ca niște oi, *11 60
–ca niște oi sărmane și fără de păstor, fără speranță, neavând leac pentru suflet trudit și zbuciumat, departe de Isus, pierduți în păcat. *11 –Dacă nu ne-ar fi fost dat un Fiu… –De nu venea El ca un păstor la oi, –ce ar fi fost de noi? –Dar a venit la noi, –la ale sale oi, –ca un Fiu, ca un dar ce nouă ni s-a dat. –Acesta este Copilul Minunat! *7 –și El este Lumina lumii. *12 –De această veste tot pământul a aflat. –Cei care cred în El s-au și luminat. –El, mai înainte de a veni în lume, era Dumnezeu la Tatăl ascuns. –Aceasta era taina ținută ascunsă din veșnicii. *13 –și El este Cristosul, Taina cea vie, –dar nu e descoperită orișicui, –ci numai la cei ce vin la Calea Domnului și vor să calce pe urmele Lui. *14 –Orice om, auzind aceasta, trebuie să se gândească și alegându-l pe El să călătorească împreună spre Patria Cerească. –Pavel dorea să înfățișeze pe orice om ca pe o mireasă smulsă din tină, spălată de vină, albită și care merge grăbită spre țara de lumină, cu Isus de mână.*15 –Dacă nu ne-ar fi fost dat un Fiu… –Dacă El n-ar fi venit la noi, rătăceam și azi în noapte, flămânzi, robiți, orbi și fără de lumină, ne asemănam cu o pustie de nisipuri plină. –Eram fără nădejde. –și fără Dumnezeu în lume. *16 61
–Dacă nu ne-ar fi fost dat un Fiu… –Eram tot în întuneric, blestem și păcat. –Dar acum liniște să fie !!!!!!!. –Odată cu venirea Lui, speranțele omenirii întregi au înviat. –O tristețe încă tot apasă… –Miliarde de oameni care nu te cunosc, nici în grajd nu Te-ar primi, ci Te-ar lăsa afară, dacă ar fi să vii în lume iară. –Iar dacă sunt din cei ce Te-au pierdut, ruga mea se înalță pentru ei, să te găsească iară. Ca la venirea Ta să nu rămână în plânsul focului de-afară. –Aflându-ne în mileniul III, nimeni să nu stea fără de credință. Ci să avem credința cea adevărată în sângele jertfei lui Isus ce spală orișice păcat și șterge orice pată.*19 –S-a terminat cu anii mileniului al II-lea și am început iar să numărăm cu 0, cu 1, cu 2... –Dar ce ne doare pe noi, vedem că lumea întreagă se afundă tot mai mult în noroi. –și iesle ca pe vremuri în Betleem, azi nu mai avem, –îngerii nu mai vin, ca la păstori, să ne împrăștie somnul. *17 și 18 –Dar ceva știm mai sigur acum ca oricând. Vine a doua oară Domnul. *20 –Atunci totul se va transforma la clipeala ochiului, când El va apărea ca un păstor ca să-și ia acasă ale Sale oi. * 21 și 22
(Textul este împărțit pentru a putea fi interpretat .Ficare liniuță reprezintă o altă persoană. și fiecare frază scrisă în bold (înnegrită) poate fi exclamată de tot grupul și apoi câte un verset de cântare cu tot grupul sau solo la rând. Referințe biblice la acest poem pe pagina următoare.)
62
Referințele biblice din poem sunt următoarele:
1. Is.9:6 un copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat. 2. Is.53… a purtat păcatele nostre. 3. Matei 21:9. 4. Matei 2...Irod. 5. Isaia 7:14. fecioara. 6. Isaia 9:6 minunat. 7. Marcu 1; 32 vindecări 8. Fap.A.8:23 lanțurile fărădelegii. 9. Ezec.22:30 caut un om. 10. Ioan 19:5 iată omul. 11. Ioan 10;11 Evrei 13:20 și 1 Petru 5:4 păstorul 12. Ioan 8:12 lumina lumii. 13. Isaia 45:15 Colos. 1:26 taina ascunsă 14. Ioan 14:6 calea 15. Coloseni 1:28 pe El îl propovăduim noi. 16. Efes.2:12 fără drept de cetățenie. 17. Evrei1:6 toți îngerii lui Dumnezeu. 18. Luca 2:8-14 îngerii cântă. 20. Apocalipsa 1:3 vremea este aproape. 21. 1 Tesaloniceni 4:13-18 trâmbița răsunătoare. 22. Osea 6:2 a treia zi ne va trezi. (făcut în 1999 de V.H.)
63
CE ALEGI TU? MIELUL RĂSCUMPĂRĂRII SAU ÎNGERUL MORȚII?
____________________________ Paștele este o sărbătoare, un cuvânt sfânt, un dar de la Dumnezeu, o jertfă de eliberare. Dumnezeu a zis copiilor lui Israel, care erau robi în Egipt, să înjunghie un miel și cu sângele lui să ungă stâlpii casei și pragul de sus. Când îngerul morții va trece și va vedea sângele, nu se va apropia de casa aceea. Prin urmare, toți cei ce înjunghiau mielul aveau să fie liberi, sângele mielului pascal îi va scăpa de nenorocirea morții și de robie, vor putea pleca liberi spre țara fericită, unde curge lapte și miere. Ce fericit a fost poporul lui Dumnezeu în noaptea de Paște! Ce strigăte de bucurie au răsunat în toată țara, țară unde locuiau ei ca robi! Ce rugăciuni de mulțumire se îndreptau spre Dumnezeu din orice inimă eliberată! În casele în care nu s-a jertfit mielul, era doliu și jale. Îngerul lui Dumnezeu omorâse pe întâiul născut al acelei case, pe stâlpii căreia nu era sângele mielului. Dar numai așa s-au înduplecat egiptenii și au lăsat pe copiii lui Dumnezeu să plece. Nu conta cât de departe era țara promisă, câte necazuri aveau să întâmpine în călătoria lor. Era un moment suprem, o bucurie fără margini pentru fiecare rob eliberat. Cu trecerea timpului, sărbătoarea Paștelui și-a pierdut din adevăratul înțeles. Oamenii au tot înjunghiat miei de Paște, în amintirea ieșirii părinților lor din robie, dar niciodată n-a mai fost ca atunci. 64
Acum nu mai aveau nevoie să ungă ușorii caselor lor, căci erau un popor liber, nu mai erau robi ca părinții lor. Dar nici îngerul morții n-avea să mai treacă să lovească pe întâiul născut al casei unde nu vedea sângele mielului. Tocmai de aceea a rămas doar zgomotul sărbătorii din care lipseau strigătele bucuriei eliberării, a rămas doar forfota mulțimii adunate la o sărbătoare cu ecou nedeslușit. Cine a mai privit cu milă vreodată la mieii care aveau să fie vânduți și înjunghiați cu miile, care dintr-o dată aveau să devină cea mai căutată marfă a afacerilor și bogățiilor, peste noapte? Cine credea că tocmai ei, mieii, făpturile cele mai nevinovate de sub cer aveau să umple tarabele comercianților și piețele cetățenilor din întreaga lume? Mântuitorul nostru Isus întâlnește această dramă a omenirii tocmai în templul lui Dumnezeu, spunând: „Ați făcut din casa Tatălui Meu o peșteră de tâlhari”… Era casa lui Dumnezeu, locul cel mai sacru și totuși acolo se vindeau și se înjunghiau mieii și alte făpturi nevinovate, în locul celor vinovați, care acceptau prețul nedrept ca pe un târg neapărat necesar. Iar această aglomerație de lume, confuză de sărbători, era mai ales cu ocazia Paștelui. Acum, când stau și scriu aceste rânduri, gândul inimii mele îndurerate se duce și mai departe. Eu văd cu durere că omenirea nu s-a schimbat mult nici astăzi. Ce a vrut Dumnezeu să arate prin înjunghierea Mielui și ce-au înțeles oamenii? Mai târziu, la „împlinirea vremii”,Dumnezeu Tatăl a vrut să curme pentru totdeauna această vină a omenirii, trimițând pe Fiul Său în lume ca preț de răscumpărare, Mielul cel nevinovat. El a plătit cu sângele Lui prețul răscumpărării noastre și al eliberării trupești și sufletești din orice robie și totuși jertfirea mieilor n-a încetat nici astăzi, nici măcar în lumea creștină. El a vrut să înlocuiască toți mieii de pe altare, alegând El calvarul cel mai dureros și altarul cel mai arzător, ca acolo sângele Lui să spele orice vină a omenirii, astfel să 65
îndepărteze nenorocirea morții sufletești a celor ce-și „spală hainele în sângele Mielului”. Nu știu de ce este așa, deși sunt multe răspunsuri. Poate e mai ușor să ai un miel înjunghiat de Paște, decât să te apropii prin credință de Mielul lui Dumnezeu înjunghiat pe Altarul Golgotei. Și poate e mai comod sau mai sărbătoresc să ai mesele îmbelșugate, poate cântece, strigăte de bucurie haotică, decât să-ți îndrepți ochii înlăcrimați și inima recunoscătoare spre Cel ce te-a eliberat din robia morții veșnice. Dar nu-i nimic, lui Dumnezeu nu-I pare rău. El a iubit lumea și a dat ce a avut mai scump în cer, cel mai scump dar, cel mai Nevinovat Miel. Acum El așteaptă. Cei ce vor să vină pot veni, numai nu știm cât timp va mai fi deschisă ușa harului. Poate să se închidă chiar acum și poate chiar de Paște... Suflete, care ai rămas pe gânduri citind sau ascultând aceste adevăruri, vino la Isus Cel Răstignit, Mielul înjunghiat pentru tine! Nu e nevoie să înjunghii tu niciun miel de Paște, El este Paștele nostru! În vechime, numai ca umbră a lucrurilor ce aveau să vină, se înjunghia un miel la Paște. Prin aceasta Dumnezeu Tatăl arăta că vine o zi în care Mielul Lui (adică Fiul Lui, Isus Cristos), va fi și El ca un miel și El va fi junghiat, pentru ca după cum sângele mielului din Egipt era protecția caselor care-l aveau pe ușorii ușilor și nu intra la ei solul morții, tot așa cei care vor crede în sângele Mielului lui Dumnezeu și vor avea inima spălată de păcatele săvârșite prin sângele lui Isus, solul morții să nu mai aibă nicio putere asupra lor. Ei vor fi păstrați pentru viața cea veșnică.
66
IATĂ MIELUL LUI DUMNEZEU ______________________ Evanghelia după Ioan ne relatează că atunci când Ioan Botezătorul a văzut pe Isus venind la el, a zis în auzul tuturor: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29) Când auzim această afirmație despre cineva, ne pare straniu în contextul nostru. Nu tot așa este pentru oamenii din poporul evreu care erau în acest caz ascultătorii predicii lui Ioan Botezătorul. Pentru înțelegerea acestei afirmații a lui Ioan Botezătorul trebuie sa cunoaștem câteva lucruri esențiale despre păcat, iertare și despre sistemul de închinare lăsat de Dumnezeu pentru evrei: I. Toți oamenii sunt păcătoși și sortiți la moarte. Ioan Botezătorul aici vorbește despre păcatul lumii, adică al tuturor oamenilor, pentru că toți oamenii sunt păcătoși. Apostolul Pavel a scris în Romani.3:23: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”. A fi lipsit de slava lui Dumnezeu înseamnă a nu moșteni Împărăția Cerurilor care este plină de slava Lui, înseamnă a nu ajunge 67
să vezi slava lui Dumnezeu. Niciun păcătos nu va vedea slava lui Dumnezeu. Mai mult, „...plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). II. Fără vărsare de sânge nu există iertare de păcate. În Epistola către Evrei Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Și, după Lege, aproape totul este curățat cu sânge și fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). Dumnezeu nu acceptă jertfe omenești, pentru că nu au sens; odată ce toți oamenii erau păcătoși, nimeni nu putea să moară pentru păcatele altora, ci doar pentru păcatele proprii ca pedeapsă și nu pentru izbăvire. Totuși, Dumnezeu a pregătit o soluție pentru ispășirea păcatelor omenirii și aceasta este o jertfă desăvârșită, o jertfă fără păcat, Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Cristos. Până la venirea Domnului Isus însă, Dumnezeu a instituit un sistem de jertfire a animalelor pentru a păstra conștienți pe oameni despre starea lor păcătoasă și de nevoia unui Mântuitor. III. Sângele jertfelor de animale nu poate izbăvi pe oameni de păcat. Dumnezeu a dat poporului Israel aceste porunci cu privire la închinarea lor: „Iată jertfa mistuită de foc pe care o veți aduce Domnului: în fiecare zi câte doi miei de un an, fără cusur, ca ardere de tot necurmată. Să aduci un miel dimineața si celălalt miel seara (Num.28:3-4). Toate aceste jertfe erau umbra bunurilor viitoare, dar nu înfățișarea adevărată a lucrurilor și nu puteau niciodată, chiar dacă erau aduse continuu, să elibereze de păcat pe cei ce încercau sa se apropie de Dumnezeu prin ele. Altfel, Scriptura spune: „N-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curați odată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoștintă de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este înnoită din an în an tocmai prin aceste jertfe, căci este cu neputință ca sângele jertfelor de animale să șteargă păcatele oamenilor”.(Evrei 10:1-4) 68
IV. Avem iertare de păcate doar prin jertfirea Domnului Isus Cristos. Cuvântul lui Dumnezeu scrie în continuare că noi, toți oamenii, „suntem iertați și sfințiți prin jertfirea trupului lui Isus Cristos, odată pentru totdeauna.” (Evrei 10:10). Nu mai este nevoie de o altă jertfă. Isus Cristos este jertfa desăvârșită pentru că el este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Iertarea de păcate poate avea loc doar în viața acelui om care crede din inimă în Domnul Isus Cristos și își predă viața Lui. Nu este vorba aici de o biserică specifică, de un grup de oameni, sau mai știu ce. Domnul Isus vrea să crezi în El și în Cuvântul Lui și să-ți predai viața Lui, ca să trăiești după poruncile Lui care sunt scrise în Biblie. Fă această alegere în viața ta și atunci toate păcatele tale vor fi ridicate, ispășite și iertate de Isus Cristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. El a luat asupra Sa și păcatul tău și al meu, deci cu mare smerenie și recunoștință noi trebuie să ne închinăm lui Isus, care S-a dat ca jertfă pentru ispășirea noastră.
Glorie Lui !
69
DIN PATIMILE MÂNTUITORULUI __________________________ Aș dori să analizăm puțin activitatea și caracterul lui Pilat. Scriptura ne spune că el știa că din pizmă, adică din ură personală, marii preoți cereau moartea lui Isus Cristos. De trei ori Pilat l-a declarat pe Domnul Isus nevinovat. După ce l-a declarat nevinovat, toate acțiunile sale au fost contrare cu legea romană. Înainte de a ajunge guvernator, Pilat probabil că a avut diferite funcții militare și civile pentru ca mai apoi să ajungă în postul pe care îl deținea. El a fost al V-lea guvernator al Iudeii și a fost pus în funcție de către împăratul Tiberius, înlocuindu-l pe Valerius. Jurisdicția sa era Samaria și Iudeia, fostul regat al lui Arhelau, fiul lui Irod. Iudeea era dificil de guvernat din cauza conflictului permanent pe care romanii l-au avut cu iudeii în privința ceremonialurilor și tradițiilor legate de ținerea Legii. De exemplu, soldații romani purtau drapele și embleme care reprezentau zeități păgâne și imaginea Cezarului. Mai înainte, ostașii romani nu aduceau aceste lucruri la Ierusalim, pentru a nu-i ofensa pe iudei, căci aceștia le considerau embleme și chipuri idolatrice. Dar Pilat i-a tulburat pe iudei, când a ordonat soldaților să poarte acestea pentru a-și arăta loialitatea față de Cezar. Josephus scrie că atunci când locuitorii Ierusalimului au protestat, Pilat a înlăturat aceste embleme. Pilat a mai întărâtat pe iudei, folosind bani corbani (închinați) din contribuțiile de la Templu pentru a finanța construcția unui apeduct de 40 de km. pentru a aduce apă în 70
Ierusalim. Iudeii au considerat aceasta un sacrilegiu și au reacționat violent, unii dintre instigatori fiind omorâți de soldații lui Pilat. Acesta poate fi incidentul menționat de Domnul Isus în Luca 13:1: „În vremea aceea au venit unii și au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor”. Pilat a ajuns în încurcătură când un bărbat din Samaria a spus că el știe unde a ascuns Moise obiectele de aur destinate Templului.El menționa că sunt pe Muntele Gharizim. Un număr mare de samariteni s-au adunat la poalele muntelui și au intenționat să urce pe Munte pentru a găsi tezaurul lui Moise. Aceștia însă erau înarmați și Pilat a interpretat aceasta ca o insurecție, iar soldații lui i-au măcelărit. Samaritenii au făcut reclamație la șeful lui Pilat, Vitelius, care era guvernator al Siriei. Pilat a fost destituit și chemat la Roma pentru a da socoteală de cele întâmplate la muntele Gharizim, dar nu a fost judecat, deoarece împăratul Tiberius a murit înainte ca el să ajungă la Roma. Mai multe enciclopedii și tradiții spun că Pilat s-a sinucis în Galia, teritoriul actual al Franței. Să ne întoarcem acum la reședința lui Pilat. Observăm că el avea dispreț și ură față de iudei. Era un om rece și crud. Avea simțul dreptății, însă pe el nu-l preocupau decât interesele Romei și evitarea oricăror revolte ale iudeilor împotriva romanilor. Evanghelistul Luca ne spune: „S-au sculat și au dus pe Isus înaintea lui Pilat și au început să-L pârască și să zică: Pe omul acesta l-am auzit ațâțând neamul nostru la răscoală și oprind a plăti bir Cezarului, zicând că El este Cristosul Împăratul”. Această acuzație era o minciună și Pilat nu era interesat de acuzația de hulă adusă de marii preoți împotriva lui Isus, de aceea le-a oferit posibilitatea de a-L judeca pe Isus după Legea lor. Pilat a știut că iudeii nu sunt împotriva celor ce se ridică să-i elibereze de sub jugul roman. Așa că această 71
acuzație era prea slabă pentru a-l determina să acționeze în favoarea lor. Orice încercare din partea lui Pilat de a-L elibera pe Isus a stârnit o înverșunată împotrivire din partea marilor preoți, care au încercat să-l șantajeze pe Pilat zicând: „Dacă dai drumul omului acestuia, nu ești prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului”. Titlul de „Prieten al Cezarului” era o favoare înaltă pe care Pilat o obținuse printr-un prieten al său pe nume Sejanus, de la curtea împăratului Tiberius. Surse istorice ne indică faptul că unii împărați, ca și o mare masă de oameni din Roma, au suferit o moarte latentă, din cauza otrăvirii cu plumb, datorită faptului că vasele din care beau vin aveau un strat subțire de plumb (totodată apeductele în Roma erau de plumb, după unele istorii). Tiberius a fost și el afectat de aceasta și ultima parte a vieții și-a petrecut-o în insula Capri. Pilat a știut de amenințarea de a nu fi prietenul Cezarului. Tiberius a ridicat multor dușmani suspecți dreptul acesta înainte de a-și face testamentul. Aceasta ducea la confiscarea proprietății, la pierderea cetățeniei romane și la pierderea vieții. Faptul că Domnul Isus a ajuns în mâinile Neamurilor pentru a fi judecat și condamnat la moarte, a fost împlinirea mai multor profeții biblice. El trebuia să moară după procedeul de execuție roman prin răstignire. Isus spunea: „Și după cum a înălțat Moise șarpele în pustie tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:14-15). Și iarăși: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” – Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară. –“ (Ioan 12:32-33) Când Pilat și-a dat seama că evreii erau serioși în a-L da la moarte pe Isus, a intrat în odaia de judecată, a chemat pe Isus și i-a zis: „Ești tu Împăratul Iudeilor?” Din întrebarea lui Pilat deducem că ar fi dorit să afle de la Domnul de ce este supranumit „Împăratul Iudeilor.” 72
Probabil că auzise de intrarea triumfală în Ierusalim sau de minunile săvârșite și, în ciuda popularității, era așa de urât de liderii iudeilor. Domnul îi răspunde: „De la tine însuți zici lucrul acesta, sau ți l-au spus alții despre Mine?” În felul acesta Domnul se adresează direct conștiinței lui Pilat, care de fapt știa că este nevinovat și aceasta era o acuzație adusă împotriva lui ca un pretext, deoarece oricine ar pretinde că este împărat intră în conflict direct cu Roma. Pilat răspunde Domnului cu ironie: „Eu sunt iudeu? Neamul Tău și preoții cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?” Isus a răspuns: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar acum împărăția mea nu este de aici”. Prin aceste cuvinte, Domnul i-a explicat lui Pilat caracterul spiritual al Împărăției Sale, aflată în inimile oamenilor și nu în lumea aceasta. Această Împărăție nu este clădită pe forță armată, deci nu intra în conflict cu Roma și nu era întreținută de cei ce plăteau tribut Cezarului. Pilat a continuat: „Atunci un Împărat tot ești! „Da”, a răspuns Isus. “Eu sunt Împărat; Eu pentru aceasta M-am 73
născut în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”. Pilat i-a zis: „Ce este adevărul?” Pavel spune că „Isus Cristos a făcut o frumoasă mărturisire în fața lui Pilat din Pont” (1 Timotei 6:13). Deși Israelul nu L-a primit, El a fost și este Împăratul Iudeilor, chiar dacă L-au lepădat și L-au dat la moarte. El a fost uns Domn în Sion. Domnul spune lui Pilat că El a venit în lume ca să mărturisească despre adevăr. Toți cei care sunt de partea adevărului trebuie să asculte și să-L urmeze pe Cristos. El a apărat adevărul cu însuși prețul vieții Sale. „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32). Pentru Pilat, aceste cuvinte au fost prea abstracte. Din întrebare, deducem că el s-ar fi întrebat: „Cine poate ști ce este adevărul? Puterea militară contează mai mult decât adevărul”. Adevărul era în fața lui, cu aceeași posibilitate de mântuire ca și pentru sutașul Corneliu sau pentru sutașul care a venit la Domnul ca să-i vindece slujitorul bolnav. În acele momente Pilat era în fața Împăratului împăraților și a Domnului domnilor, singurul Mântuitor atât pentru Israel, cât și pentru Neamuri. Dacă Pilat și-ar fi dat seama de adevărata însemnătate a adevărului, ar fi rostit o sentință dreaptă în cazul lui Isus Cristos. El putea spune că legea romană nu-i permite să condamne la moarte un om nevinovat, putea demisiona din slujba de guvernator și deveni un slujitor al lui Isus Cristos, ca și soția sa, Procula. Tradiția susține că ea a devenit creștină, iar Matei notează că ea i-a spus lui Pilat: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci azi noapte am suferit mult în vis din pricina Lui”. 74
Ambițiile pământești, mândria, l-au împiedicat pe Pilat să ia o decizie corectă. El a devenit o victimă a voinței criminale a mulțimii care cerea moartea lui Isus. Se pune întrebarea dacă Pilat a luat o atitudine greșită în legătură cu Isus? Ce faci tu cu Isus? Care este opinia ta în legătură cu Isus? Este El Regele tău? Tronează El în inima ta? Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Fie ca tu să înveți din greșeala lui Pilat! Numele lui ar fi putut intra pozitiv în istorie. Dar atât în Evanghelii, cât și în istorie, găsim scris că Pilat a dat pe Isus în mâinile iudeilor ca să fie răstignit. Iubitul meu cititor al acestor rânduri, primește-l azi pe Isus Cristos ca Mântuitor! Viața ta se va schimba și numele tău va fi scris în cartea vieții. Pilat, în dorința de a scăpa de responsabilitate, L-a trimis la Irod, care se afla în zilele acelea în Ierusalim cu ocazia sărbătorii de Paște. Palatul său era situat nu departe de pretoriu. Luca ne descrie: „Când a auzit Pilat de Galileea, și când a aflat că este sub stăpânirea lui Irod, l-a trimis la Irod, care se afla în Ierusalim în zilele acelea. Irod, când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult, căci de mult dorea să-L vadă făcând vreo minune”. El nu știa că minunile nu se fac la cererea oamenilor cu gânduri murdare și, într-adevăr, Isus nu a săvârșit nicio minune înaintea lor. Singura minune a fost aceea că și-a dat viața ca preț de răscumpărare pentru mulți, adică pentru toți aceia care vor să primească mântuirea, crezând în jertfa Domnului Isus care sa dat să fie răstignit. Precum aveau Evreii scris în Lege, ca la Paște, să junghie un miel, așa Isus, Mielul lui Dumnezeu, a fost junghiat pentru noi tocmai la Paște.
75
PARALELE ÎNTRE ISAAC ȘI ISUS ________________________ „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el, şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!“¨ (Ioan 1:29) „Şi, pe când privea pe Isus umblând, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”“ (Ioan 1:36)
De la neprihănitul Abel, în întreaga istorie a Vechiului Testament, până la jertfirea lui Isus Cristos, oamenii au adus jertfe. Fiecare, fie oameni de mare rang, fie săraci lipiți pământului, aveau obligația de a aduce jertfe. Toate acestea nu au adus nicio despovărare, numai împotmolirea din an în an și din zi în zi în tot mai multe păcate. Dar, venind împlinirea vremii, Dumnezeu și-a arătat îndurarea trimițând în lume pe Unicul Său Fiu, Isus. Trimiterea lui Isus în lume a avut scopul direct de jertfire, de aceea Ioan repeta cuvintele:„Iată Mielul lui Dumnezeu!” În mintea lui Ioan Botezătorul era descoperit de către Duhul Sfânt că Isus va fi jertfit ca un miel. Obiceiul și obligația Legii era ca de Paște fiecare să aibă un miel pe care să-l înjunghie. Intrerpretarea acțiunii jertfirii Domnului Isus este unică. Dar acțiunea jertfirii lui Isaac, fiul lui Avraam, are mai multe interpretări. Din culegerile creștinilor și din cele ale evreilor mozaici, reies concluziile pe care le voi scrie în aceste rânduri. 76
Uitându-ne la oamenii mari ai evreilor, precum Iosif, Moise, Aron, David, Solomon, sau la vreunul din proroci, observăm că niciunul nu ne explică cum a fost jertfirea lui Isaac. Tradiția ebraică, cuprinsă în Talmud, explică aceasta prin șocul pe care-l are omul în fața întâmplării. Creștinii spun că Isaac ar fi fost un băiețel. Iudeii, pentru care Achedah (legarea jertfei) are o mare importanță, nu pot accepta un răspuns improvizat. Cum ar putea un copil să urce pe munte cu atâtea lemne în spate suficiente la arderea întregului său trup? După ei, Isaac era la vârsta maturității și ar fi avut 30 de ani. Există un anume suport biblic al acestei credințe tradiționale: vârsta de treizeci de ani este socotită de Dumnezeu vârsta la care omul poate intra în slujbă (cf.Nm.4:3). Domnul Isus a intrat în slujba de propovăduire și de minuni și semne tot la treizeci de ani (cf. Luca, 3:23). Legarea și așezarea lui deasupra rugului făcut din lemne se putea petrece, în acest caz, doar cu consimțământul deplin al lui Isaac. Între credincioșii din Israel, prin tradiție, a rămas credința că viața omului este la dispoziția lui Dumnezeu. Așa că dacă Dumnezeu cere viața omului, el i-o dă cu bucurie. Așa vedem că a făcut mai târziu și fata lui Iefta (cf. Judecători 11:36). În vremea dintre cele două Testamente, în cartea a IV-a a Macabeilor, este scris cazul unei mame care a fost obligată a privi torturarea până la moarte a celor șapte fii ai ei, pentru că i-a sfătuit că e mai bine să moară decât să se întineze. Dea lungul istoriei, spune tradiția iudaică, evreii repetă jertfirea lui Isaac: aleg moartea cu bucurie, numai să rămână în voia lui Dumnezeu. Un exemplu e cazul celor trei tineri, condamnați a fi aruncați în cuptorul de foc (cf. Dn. 3:16-18), care au răspuns cu liniște, indiferent dacă li se va da șansa de viață sau nu. Și exemplele, în zbuciumata istorie a lui Israel, sunt nenumărate, 77
mai ales în timpul Holocaustului și al lagărelor de exterminare, petrecute în zilele noastre. O altă interpretare foarte frumoasă este prin prisma tipologiei (asemănării). Nașterea lui Isaac, ca și a Domnului Isus, a fost anunțată de înger. A lui Isaac era imposibilă, (privită omenește, ca doi oameni aproape de 100 de ani să mai aibă copii și totuși s-a întâmplat). De asemenea nașterea lui Isus era imposibilă (fără bărbat să se nască un copil dintr-o fecioară) și totuși s-a întâmplat. Apoi sacrificarea lui Isaac, ca un miel, semnifică sacrificarea lui Isus Cristos. Altarul lui Isaac din lemne, simboliza la fel altarul Mielului lui Dumnezeu, tot din lemn. Și vârsta, după iudeii care de altfel nu cred în Isus, era aceeași, atât pentru pentru Isaac, cât și pentru Isus. Isaac a urcat pe munte lemnele pe care trebuia să fie jertfit. Domnul Isus și-a urcat, la fel, lemnul pe care trebuia să fie (jertfit) răstignit. Isaac s-a urcat pe altarul jertfei de bună voie, fără a se împotrivi tatălui său Avraam, care i-a spus că Dumnezeu l-a cerut să fie jertfit. Domnul Isus S-a dat de bună voie morții, spunând: „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!“ (Ioan 12:27) Isaac a fost singurul fiu iubit al tatălui său. Domnul a fost la fel, precum zicea însuși Tatăl: „Acesta este Fiul meu preaiubit…” (Matei 3:17) Tradiția evreilor susține că timpul în care a fost jertfit Isaac corespundea Paștelui. Noi știm cu toții că Isus a fost jertfit pe lemnul crucii de Paște. Cu toate aceste asemănări, Duhul Sfânt n-a făcut nicio legătură între Isaac și Domnul Isus. Știm în schimb că Isus a fost Mielul lui Dumnezeu. Glorie Lui! Numele lui Isaac apare în Noul Testament de 20 de ori, iar al lui Isus, de 1297 de ori. Isaac, tradus, înseamnă „bucurie vie”, Isus este „aducător de mântuire”. 78
Frumoasa și duioasa istorie a jertfirii lui Isac ne înmoaie inimile și ni le face sensibile, pregătindu-ni-le ca să putem privi la cea mai frumoasă și mai măreață jertfă a lui Isus Cristos. Cu cât este mai de seamă proprietarul unei case decât prietenul lui, cu atât este mai de seamă ce a făcut Marele Proprietar pentru Casa Lui, decât ceea ce a făcut prietenul său Avraam în familia și în casa sa. Nouă nu ni se mai cere ce i s-a pretins lui, dar ni se cere ceva: „Să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească!”
79
CĂUTAȚI PE ISUS DIN NAZARET ! __________________________ „...Căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit: a înviat, nu este aici...“ (Marcu 16:6)
În ziua dintâi a săptămânii, niște femei s-au dus la mormântul unde era pus trupul lui Isus, ca să-l îmbălsămeze. Erau preocupate de piatra mare de la gura mormântului, care trebuia dată la o parte ca să poată intra în el și nu dacă vor găsi în mormânt pe Cel depus acolo. Nimeni nu merge la cimitir și așteaptă să se întâlnească cu cel îngropat. Însă de data aceasta lucrurile erau altfel. Isus nu mai avea nevoie să fie îmbălsămat. El a fost îmbălsămat pentru îngropare atunci când era în casa lui Lazăr din Betania și „Maria a luat un litru de mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Isus, și le-a șters cu părul ei…”(Ioan12:3). Evanghelistul Matei arată chiar că „...pe când sta El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui.“ (Matei 26:7). Isus le-a spus atunci celor prezenți că este „pentru ziua îngropării Mele”, (Matei 26:12; Ioan 12:7), dar ucenicii n-au înțeles. Efortul femeilor este de apreciat, știind că nu au reușit să facă lucrul acesta înainte de îngropare, pentru că lucrurile sau precipitat atunci, fiind aproape Sabatul. Îmbălsămarea a făcut-o Nicodim (Ioan 19:39). Însă mai era ceva. Când au ajuns la mormânt, au văzut piatra dată la o parte. O fi venit altcineva înainte și l-a îmbălsămat pe Isus? 80
Au intrat în mormânt, dar Isus nu mai era acolo. L-o fi luat cineva? Toate aceste întrebări ale lor au primit un răspuns care străbate veacurile: „Isus nu este aici, a înviat!” (Matei 28;5) Acest adevăr este temelia care stă la baza creștinismului. El nu a fost rostit doar pentru câțiva oameni atunci, ci este rostit pentru toată omenirea, de-a lungul veacurilor. El este unul din adevărurile centrale ale Evangheliei lui Cristos. Pavel spune Corintenilor, vorbind despre însemnătatea învierii lui Cristos: „...și dacă n-a înviat Cristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre, și prin urmare și cei ce au adormit în Cristos, sunt pierduți”(1 Cor. 15 :17-18). Așa deci credința noastră are la bază moartea, învierea, înălțarea și așezarea lui Isus la dreapta Tatălui în cer. „Dar acum Cristos a înviat din morți...” spune Pavel în continuare Corintenilor, „…pârga celor adormiți, și după cum moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților, și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Cristos…” Teofilact spunea:„Cristos a înjunghiat pe Diavol cu arma cu care el a înjunghiat pe alții – moartea; El a înviat din morți biruind moartea”. Această credință trebuie însușită și apoi mărturisită înaintea tuturor. „Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți vei fi mântuit” (Rom.10:9). Deci mântuirea se capătă numai prin Isus Cristos. Aceasta dovedește că El este Fiul lui Dumnezeu, că acest Mântuitor este Domn cu deplină autoritate, pe care a primit-o de la Tatăl, că El este Mesia, eliberatorul care trebuia să vină. El dovedește eficacitatea lucrării Sale mântuitoare pentru care s-a întrupat pe pământul acesta și pentru care a trăit o viață fără păcat în împlinirea voii lui Dumnezeu, ca mai apoi să-și dea viața ca jertfă pentru păcatul lumii întregi, devenind jertfă supremă. 81
Ca dovadă că această lucrare este eficientă, Dumnezeu ne-a dat Duhul Său cel Sfânt, așa cum Isus le-a promis ucenicilor pe când era cu ei pe pământ și vorbea despre moartea lui: „Totuși, vă spun adevărul. Vă este de folos să mă duc; dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi, dar dacă Mă duc, vi-l voi trimite.” (Ioan 16:7) Având în vedere că noi nu ne-am pus nădejdea în Isus numai pentru viața aceasta, cum zicea apostolul Pavel: „Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociți oameni! Dar acum Cristos a înviat din morți pârga celor adormiți” (1 Corinteni 15:19-20), noi știm acuma că învierea lui Isus Cristos dintre cei morți ne asigură moștenirea cerească împreună cu El, pentru că aceeași putere care l-a înviat pe Isus dintre cei morți ne va învia și pe noi dintre cei morți, atunci când Isus va reveni ca să-și ia acasă la El pe cei ce sunt ai Lui. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus din morți, la o nădejde vie și la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi.” (1Petru 1:3-4) Învierea Domnului Isus Cristos dintre cei morți face diferența dintre creștinism și celelalte religii ale lumii. Mântuitorul nostru nu este mort într-un mormânt, unde trebuie să mergem ca să-L vedem și să ne închinăm Lui. Este adevărat că mormântul gol este o dovadă a faptului că Isus este viu și că este Fiul lui Dumnezeu. Nu L-au luat vrăjmașii, nici prietenii lui, pentru că L-ar fi adus în fața ucenicilor atunci când apostolii predicau despre Isus și despre învierea morților. Nu L-au furat nici ucenicii, așa cum au încercat iudeii să ascundă adevărul învierii atunci și din păcate o mai fac și astăzi unii din ei, pentru că ucenicii nu șiar fi dat viața în ghearele leilor, sau pe ruguri, sau în închisorile Romei pentru un om mort. Existența Bisericii, puterea ei, bucuria cu care trece peste toate piedicile și barierele puse de împotrivitori în fața 82
ei, devotamentul ei pentru Cristos, sunt dovadă clară că El este viu. El este viu și în inimile noastre! Noi avem o relație vie cu El. Oamenii care cred în El Îl simt viu în inimile lor. Niciun om nu l-a văzut pe Isus înviind din morți, doar câțiva l-au văzut după învierea Sa, totuși oamenii sunt afectați de învierea Lui într-un fel sau altul. Pe tot globul pământesc sunt oameni care sunt atinși de acest Isus viu, care le schimbă viața, caracterul, direcția, nădejdea. Așa cum deznădejdea ucenicilor a fost preschimbată în bucurie și curaj, pentru că L-au văzut, tot așa milioane de oameni, de-a lungul anilor, L-au simțit în propriile inimi și vieți, iar viața lor a fost altfel după ce L-au cunoscut. În Evanghelie există o dublă speranță. Speranța cu privire la eschaton (vremea de pe urmă) este legată de revenirea Domnului Isus Cristos, de învierea trupurilor sfinților Lui. Creștinul are speranța unei vieți depline. Chiar acum, credinciosul se poate bucura de pace, liniște și speranța plinătății lui Cristos cel viu, chiar aici în viața aceasta. Cristos te cheamă și pe tine, iubit cititor, chiar acum, la o relație adâncă și adevărată cu El. Învierea Lui Cristos trebuie să aibă un efect real în viața ta ca și credincios. Scopul morții și învierii lui Isus este precis: eu și tu. Cristos a luat viața mea murdară, a ucis-o răstignind-o pe cruce împreună cu El, mi-a dat viața Lui în mine și îmi spune:
„Trăiește împreună cu Mine! “ Învierea a inițiat „viața de după Înviere” a noastră aici pe pământ, precum spunea apostolul: „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.“ (Filipeni 3:10-11). 83
Domnul Isus Cristos te cheamă la El așa cum ești. Nu-L căuta între lucrurile moarte pe Cel ce este viu. Tu ai nevoie să-L cunoști cu adevărat pe El și viața ta se va schimba, vei deveni un alt om, cu o altă identitate, cu un alt statut, cu o altă cetățenie. De aceea, te invităm azi:
Vino până nu-i prea târziu. Ziua de mâine nu se știe dacă o mai ai numărată între zilele existenței tale pământene; s-ar putea să fii chemat în veșnicii! Ce te faci atunci în fața Celui ce are să judece viii și morții și care te-a chemat chiar și prin aceste câteva rânduri pe care le-ai citit, dragă cititorule? Ce vei putea răspunde, când glasul Lui mai puternic decât bubuitul unui tunet va ordona: “Toți cei care ați încheiat legământ cu mine… veniți. Voi sunteți binecuvântații Tatălui Mei. Intrați în Bucuria cerească!” Iar celor care o viață întreagă au fost chemați și nu au vrut să se pocăiaască, le va zice: „Plecați de la Mine blestemaților în focul cel veșnic!” Ce te vei face atunci! De care parte vei fi în acea zi? 84
BOGĂȚIA DRAGOSTEI LUI ____________________ Mânia Lui Dumnezeu a fost mulțumită cu suferințele și moartea lui Isus. Blestemul sfânt împotriva păcatului a fost pe deplin anulat. Supunerea lui Cristos a fost înfăptuită în cea mai deplină măsură, prețul iertării a fost plătit în totalitate; dreptatea Lui Dumnezeu a fost complet justificată. Tot ceea ce a rămas de îndeplinit era declarația publică a confirmării Lui Dumnezeu, iar aceasta a dat-o învierea lui Isus din morți. Atunci când Biblia spune: „Și dacă Cristos n-a fost înviat, credința voastră este zadarnică; voi sunteți încă în păcatele voastre” (1.Cor 15:17). Fraza aceasta nu spune că învierea este prețul plătit pentru păcatele noastre, ci scopul frazei este să spună că învierea dovedește moartea lui Isus ca fiind prețul atotsuficient. Dacă Isus n-ar fi înviat din morți, atunci această moarte ar fi fost un eșec. În consecință Dumnezeu nu a justificat ceea ce a făcut Isus purtând păcatele noastre și atunci mai suntem în păcatele noastre. Dar, de fapt, „Cristos a fost înviat din morți, prin gloria Tatălui…” (Romani 6:4), așa este justificat succesul suferințelor și morții Lui și dacă ne punem încrederea în Cristos, nu mai suntem în păcatele noastre. Pentru că prin sângele legământului celui veșnic, Marele Păstor a fost înviat și trăiește veșnic. Pentru a arăta bogăția dragostei Lui Dumnezeu pentru păcătoși, Cristos a suferit și a murit, „…căci cu greu ar muri cineva pentru un om drept; dar pentru un om bun, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu își arată 85
dragostea față de noi, în faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi.” (Rom. 5:7,8). ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3:16). „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, potrivit cu bogățiile harului Său” (Efeseni 1:7). Măsura Dragostei Lui Dumnezeu pentru noi este arătată prin două lucruri: 1. unul este gradul sacrificiului Său pentru salvarea noastră de la pedeapsa păcatului nostru; 2. iar altul este gradul nevredniciei noastre, atunci când am fost salvați. Putem auzi măsura sacrificiului Său în cuvintele: „...a dat pe Singurul Său Fiu.” (Ioan 3:16). De asemenea, auzim în cuvântul „Cristos”. Acesta este un cuvânt bazat pe titlul din limba greacă „Christos”, sau „Cel Uns” ,ori „Messiah”. Este un termen de o mare demnitate. Mesia putea să devină regele lui Israel, ar fi biruit romanii și ar fi adus pace și siguranță lui Israel. De aceea persoana pe care a trimis-o Dumnezeu să salveze păcătoșii a fost Divinul și propriul Său Fiu și singurul Său Fiu și Regele Uns al lui Israel, cu adevărat Regele lumii. (Isaia 9:6-7) Atunci când adăugăm acestei considerații înfiorătoarea moarte prin crucificare, pe care a suferit-o Cristos, devine clar faptul că sacrificarea Fiului de către Tatăl a avut o semnificație nedescris de mare, chiar infinită, atunci când luăm în calcul distanța dintre om și Divinitate. Dar Dumnezeu a ales să facă acest sacrificiu în beneficiul nostru, să ne salveze. Am auzit că s-a spus: Dumnezeu nu a murit pentru oarecare viețuitoare. În acest fel se răspundea valorii noastre ca oameni. Aceasta direcționează harul spre scopul lui, noi suntem mai răi ca viețuitoarele, ele nu au păcătuit. Ele nu sau răzvrătit și nu l-au tratat pe Dumnezeu cu disprețul de a-l considera fără importanță în viețile lor. Dumnezeu nu a 86
trebuit să moară pentru ele. Ele nu sunt așa de rele, noi suntem. Datoria noastră era atât de mare, că doar un sacrificiu divin ar fi putut să o plătească. Există doar o singură explicație pentru sacrificiul Lui Dumnezeu pentru noi, care nu avem niciun merit. ,,Sunt bogățiile harului Său” (Efeseni 1:7) și sunt toate fără de plată. Nu este un răspuns la ceea ce merităm noi. Este revărsarea harului, a valorii iubirii sale infinite. De fapt aceasta este dragostea Divină în cele din urmă. O pasiune de a fermeca, de a cuceri păcătoși fără de merit, cu un preț mare, pasiune cu care ne va face fericiți în mod suprem, pe veșnicie, în numele dragostei și al frumuseții Lui infinite!
87
EVENIMENTE ÎN CEASUL ÎNTUNECAT AL ISTORIEI
____________________________ „Soarele s-a întunecat, şi perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc.“ (Luca 23:45) În marele proces al mântuirii, nu poate lipsi suferința ispășitoare a lui Cristos. Moartea lui Isus Cristos a fost o moarte efectivă. Sutașul a văzut evenimentul propriu-zis și el a confirmat acest lucru ca realitate. Pavel confirmă lucrul acesta, când scrie Corintenilor: „...Hristos a murit pentru păcatele noastre după scripturi” (1Cor.15:3). La fel și Petru afirmă: „Hristos de asemenea a suferit odată pentru păcate. .... El a fost omorât în trup, dar a înviat în duh”. (1Petru 3:18). Realitatea morții Lui a fost confirmată de cei prezenți, dar în mod deosebit, de dușmanii lui, în ceasul de întuneric în natură. Cristos a murit în mod efectiv pentru păcatele noastre. Perdeaua se despică Perdeaua separa locul sfânt de locul preasfânt. Acolo intra Marele Preot o singură dată pe an cu vasul cu sânge pentru a face ispășire pentru el și popor. Era îmbrăcat în ținuta de Mare Preot, la poalele mantiei având clopoței, care dădeau semnalul că este acceptat de Dumnezeu. 88
La fiecare pas pe care Marele Preot îl făcea, se auzea clinchetul de clopoțel, care arăta că Marele Preot este viu, iar Dumnezeu îl acceptă. La brâu era legat cu o sfoară în așa fel încât, dacă Marele Preot ar fi murit în locul preasfânt, să nu fie obligat nimeni să intre acolo. Chivotul mărturiei cu tablele legii, vasul cu mană, toiagul lui Aron, capacul ispășirii arătau în mod categoric că acolo venea Dumnezeu pentru a Se întâlni cu Marele Preot. Cu toate acestea, Caiafa nu-L poate recunoaște pe Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu, când Cristos este adus în fața lui. De ce? Este foarte clar că sistemul vechi nu mai funcționa, iar Dumnezeu deschide un nou drum spre El prin Isus Cristos. “Căci prin El și unii și alții avem intrare la Tatăl într-un duh” (Efeseni 2:18). Nimeni nu ar fi îndrăznit să facă acest lucru. Porunca separării era respectată cu sfințenie, oricine nu o respecta, trebuia să moară. În acest ceas întunecat al istoriei, Dumnezeu ne deschide drumul spre El, prin Fiul Său, Cristos. Îngroparea Cea mai simplă înmormântare: fără preoți, fără fanfară, fără multă lume, Cristos este luat de pe cruce și pus în mormânt. Au fost acolo oameni iubitori: Iosif din Arimatea, care aștepta împărăția lui Dumnezeu, Nicodim, un ucenic al Domnului Isus care nu a luat parte la sfatul și hotărârea celorlalți, femeile, care îl ajutau cu ce puteau. Au fost oameni a căror credință era practică. L-au îngropat, au prăvălit o piatră mare care reprezintă sigiliul mărturiei, iar apoi mormântul a fost sigilat cu sigiliul autorității, sigiliul roman. S-a împlinit profeția lui Isaia: „El a fost străpuns pentru păcatele noastre”, iar noi, astăzi, „… prin rănile Lui suntem tămăduiți”. 89
În istorie suntem la începutul mileniului al III-lea, totuși nici acum nu încetăm, și nu vom înceta să strigăm: Aleluia, Cristos a suferit, dar este viu în vecii vecilor! El a adus peste moarte și peste suferință bucuria mântuirii pentru noi toți. Și pentru tine, prieten drag, care ai citit rândurile acestea. Gândește-te că tot ce s-a întâmplat cu 2000 de ani în urmă în Israel a fost și pentru tine și mântuirea ta. Dumnezeu să te binecuvinteze!
Dealul Căpățânii.
90
MOARTEA A FOST ÎNGHIȚITĂ DE BIRUINȚĂ ______________________ Împăratul David, care nu cunoscuse înfrângerea pe câmpul de bătălie, în momentul în care copilul lui, născut de Batșeba a murit, și-a reluat rutina zilnică, știind că nu mai are ce spera. În fața morții nu se pot opune nici cei mai viteji și nici cei mai mari sau mai bogați dintre oameni. În lupta aceasta nu este biruință. Mai mult, nici Domnul Isus Cristos nu S-a opus morții, ci a mers la moarte fără murmur, „...ca un Miel pe care-L duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund; așa nu și-a deschis gura deloc.” (Isaia, 53: 7) Moartea s-a cuibărit între oameni din ziua primului păcat și o acceptăm cu resemnare, știind că orice am face noi, ea, moartea, are ultimul cuvânt. Ba încă am căpătat și un nume pe care-l moștenim de la ea: „muritori”. Deși moartea este anormalul, prin păcat omenirea a capitulat în fața ei și cu resemnare o acceptă ca normal. În dimineața învierii, în calculele și în gândirea Mariei Magdalena nici n-a fost introdus măcar cuvântul sau posibilitatea învierii Domnului Isus, ci mai degrabă ea s-a gândit că trupul mort al lui Isus a fost furat: „Spune-mi unde l-ai pus și mă voi duce să-l iau.” (Ioan 20: 14-15) Moartea, care stăpânește peste gândul omenesc, a spulberat orice nădejde din inima Mariei. Supremația lui Cristos Domnul se înalță peste zidurile grozave ale morții și puterea Lui, peste puterile ei, scoțându91
ne din captivitatea cu care diavolul ține ca într-o pușcărie pe toți oamenii, „cu frica morții”, ne spune Pavel în Evrei. În schimb, toți cei care au suferit și au gustat învierea (Gal.4:5), adică nașterea din nou (Ioan 1:12-13), au fost „eliberați de sub frica morții” (Evrei 2:14-15) și de frica veșniciei ei, cum zicea Alexandru Vlahuță. Este bine cunoscut în Scripturi că „cei care sunt în Cristos sunt o făptură nouă” (2 Cor.5:17). Despre aceștia scrie: „Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere” (Apoc. 20:6). Astfel că până la venirea în lumea noastră a Mântuitorului și Domnului nostru Isus Cristos, toți oamenii aveau aceeași soartă, dar Ioan specifică: „Ferice de acum încolo, ferice de morții care mor în Domnul…” (Apoc.14:13) Aceasta însemna de la înviere, de la căpătarea biruinței asupra morții și de la Înălțarea lui Isus la cer și așezarea lui la Dreapta Măririi, în calitate de mijlocitor și de Domn cu putere deplină peste toate lucrurile din cer, de pe pământ și din întreg universul în continuare, așa cum spune El după înviere: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ.” (Matei 28:18) Domnul Isus Cristos, care este înainte-mergătorul nostru în toate lucrurile, arătându-ne Calea cea Nouă și Vie pe care a mers El însuși, este primul prin care ni s-a dovedit că „moartea poate fi înghițită de biruință”(1Cor.15:54), fiindcă, după ce mai întâi a „suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare”, lăsându-Se la voia oamenilor care erau înfierbântați de satana și care cereau cu orice preț răstignirea Domnului, Pilat din Pont „a hotărât”, sub presiunea ochilor holbați de mânie și răutate ai marilor preoți, „să li se împlinească cererea.” (Luca 23:24) 92
„Le-a slobozit pe cel ce fusese aruncat în temniță pentru răscoală și omor, (pe Baraba) și pe care-l cereau ei; iar pe Isus L-au dat în mâinile lor, ca să-și facă voia cu El.” (Luca 23:25) Inconștienți, oamenii au lucrat după planul pe care Dumnezeu Îl alcătuise în Sine, vrând să ne mântuiască pe noi. L-a dat morții pe Unicul Lui Fiu și tocmai această dramă și această aparentă înfrângere în groaznica luptă a adus moartea și a treia zi învierea din morți a Domnului Isus. Aceasta a fost BIRUINȚA asupra morții. Astfel cu Domnul s-a împlinit atunci faptul că „moartea a fost înghițită de biruință”, așa încât cu moartea lui a călcat pe moarte, dezarmând-o de puterea ei. Dar acest Cuvânt se va împlini iarăși și cu noi, cei care vom birui aici pe Diavol, lumea, păcatul și toate răutățile de aici de jos, în ziua când după Evanghelia vestită de Pavel Dumnezeu va aduce la împlinire, la împlinirea vremilor și noi, cei care vom fi morți și vom fi zăcând în morminte, vom fi treziți la viață. Atunci, așa cum moartea nu a putut ține pe Domnul în moarte și în mormânt, tot așa și pe noi moartea nu ne va mai putea ține și se va vedea lămurit atunci „că moartea a fost înghițită de biruință” pentru totdeauna. Atunci se va auzi din nou întrebarea: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!“ (1 Corinteni 15:55-57)
Amin!
93
ÎNVIEREA DOMNULUI ISUS CUM I-A MOTIVAT ȘI ÎNFLĂCĂRAT PE APOSTOLI
__________________________ Se știe că scopul principal al întrupării Domnului Isus a fost drumul spre jertfa de la Calvar. Noi, creștinii, vorbim foarte mult despre moartea Domnului Isus și nu este greșit acest lucru, dar este la fel de important să vorbim și despre învierea Sa. Aceasta, deorece învierea Domnului Isus este doctrina de baza a creștinismului. Apostolul Pavel în Epistola întâia către Corinteni, în cap. 15:12-19, arată că totul stă în picioare sau cade odată cu învierea fizică a Domnului Isus Cristos. „Dacă Cristos n-a înviat, predicarea este degeaba, credința noastră este zadarnică. Apostolii sunt priviți ca martori mincinoși, și că noi suntem încă în păcatele noastre, iar cei care au adormit în Cristos sunt pierduți, atunci creștinii sunt cei mai nenorociți dintre toți oamenii!”(15:1219). În versetul 20, apostolul Pavel declară cu o puternică convingere: „Dar acum Cristos a înviat din morți, pârga celor adormiți”. Învierea Domnului a adus mult curaj și putere în mărturisirea apostolilor. Două au fost sursele de bază ale curajului mărturisirii lor: 1. Întâlnirea cu Domnul Isus cel înviat din morți, 2. Botezul cu Duhul Sfânt. Petru, la prima sa predică, după revărsarea Duhului Sfânt, le spune celor din jur cu mult curaj: „Bărbați Israeliți, 94
ascultați cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți (…) L-ați răstignit și L-ați omorât… dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții…” (Fapte, 2;22-24) Apoi în v.32 Petru spune: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus și noi toți suntem martori ai Lui.” În urma acestei predici, mulțimea a fost cercetată de Cuvânt și de Duhul lui Dumnezeu, acceptându-L ca mântuitor pe Isus aproape 3.000 de suflete. În cap. 3 Fapte, se relatează cum a fost vindecat ologul de la poarta Templului, numită “Frumoasă”; vindecarea, făcută în Numele lui Isus, a dat mult curaj apostolului Petru în vestirea Evangheliei și când oamenii se îndreaptă cu privirile spre el, pentru a-l aprecia, el le explică: „Prin credința în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeți și-l cunoașteți; credința în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeți astăzi.”(v.16). În v.15 le spune: „Ați omorât pe Domnul vieții, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți, noi suntem martori ai Lui”, căutând în continuare a le dovedi că ei trebuie să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu ca să li se ierte păcatele. Cu acest scop, arată în versetul 26: „Dumnezeu a ridicat pe robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvinteze, întorcând pe fiecare dintre voi de la fărădelegile sale”. În capitolul 4, se arată că mai marii norodului au fost foarte deranjați de cele ce se petreceau și au chemat pe Petru și pe Ioan la interogatoriu (v.7,10): „Cu ce putere sau în numele cui ați făcut voi lucrul acesta?” Petru, plin de curaj, declară: „...S-o știți toți și s-o știe tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfățișează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Cristos din 95
Nazaret, pe care voi L-ați răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morți.” Învierea Domnului Isus a fost baza predicării Evangheliei de către apostoli oriunde au fost conduși de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Așa ajunge Petru la casa lui Corneliu și predică: „Noi suntem martori a tot ce a făcut El în țara Iudeilor și în Ierusalim. Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi și a îngăduit să se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleși mai dinainte, de Dumnezeu, nouă care am mâncat și am băut împreună cu El, după ce a înviat din morți.”(Fapte, 10:39-41). Predicarea aceasta a învierii a avut rezultat: cei prezenți au crezut, Dumnezeu a mărturisit despre ei și le-a dat Duhul Sfânt (v.44-46), cu vorbirea în alte limbi, cum au primit și apostolii la început, apoi au fost botezați în apă, certificând că și neamurile au parte de același har mântuitor prin credința în Isus cel înviat. (v.47-48). Pe drumul Damascului, Cel Înviat din morți i-a ieșit înainte lui Saul (9:3-4) (care mai târziu a purtat numele de apostolul Pavel). În timpul vedeniei avute acolo, a fost întrebat: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” După acest eveniment și mai cu seamă după umplerea cu Duhul Sfânt (v.17), acest Saul (Pavel) devine el însuși un mărturisitor și un înfocat propovăduitor al Domnului Isus, al învierii, al credinței și al mântuirii în Numele Domnului Isus, care ne dă iertarea și salvarea de la moarte, iad și din chinul cel veșnic. În capitolul 13 al aceleiași cărți – Faptele Apostolilor – ni se relatează că apostolul Pavel a ajuns în Antiohia din Pisidia. Aici a contactat pe fruntașii sinagogii și a dorit să aducă fraților săi evrei vestea bună a Evangheliei și a învierii Domnului Isus Cristos. În v. 30-32, Pavel spune: „Dar Dumnezeu L-a înviat din morți. El S-a arătat timp de mai multe zile celor ce se suiseră cu El din Galileea la Ierusalim și care acum sunt martorii 96
Lui înaintea norodului. și noi vă aducem vestea aceasta bună” . Pavel continuă misiunea sa de vestirter a Evangheliei și altor națiuni. Ajunge în Grecia la Atena, cetatea culturii antice. La întâlnirea cu filozofii și înțelepții Atenei, în mijlocul Areopagului (17:17-34), Pavel le predică pe singurul Dumnezeu și pe Isus Cristos cel înviat din morți. (v.31). „Când au auzit ei de învierea morților, unii își băteau joc, alții au zis: „Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată”… totuși unii au crezut: Dionisie Areopagitul și o femeie numită Damaris și alții împreună cu ei.” (v.32-34) Tot în Grecia, dar acum la Corint, apoi în Tesalonic, apostolul Pavel mărturisește mult despre învierea Domnului Isus, zicând: „Și Dumnezeu care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi cu puterea Sa.” (1Cor., 6:14) Iar în cap. 15:48, spune: „Că a fost îngropat și a înviat a treia zi după Scripturi, apoi S-a arătat lui Petru, la ceilalți apostoli și la vreo 500 de frați deodată (v.6) după care, ca unei stârpituri, mi S-a arătat și mie.” (v.8) Învierea Domnului Isus și întâlnirea personală a apostolului Pavel cu El, îl fac să declare plin de credință: „Și știm că Cel ce a înviat pe Domnul Isus, ne va învia și pe noi, împreună cu Isus și ne va face să ne înfățișăm împreună cu voi”. (2Cor., 4:14) Celor din Tesalonic, care trăiau durerea despărțirii de cei dragi prin moartea fizică, după cum și noi o trăim adesea, apostolul Pavel le spune: „Nu voim, fraților să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați ca ceilalți care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.” (1Tesaloniceni, 4:13-14) Ajungând în Roma, capitala falnicului imperiu de atunci, apostolul Pavel a găsit o biserică, despre care nimeni nu poate spune cine a fondat-o, decât că „oaspeții din Roma” prezenți la Ierusalim, când s-a coborât Duhul Sfânt, venind 97
acasă, au și format grupul credinței în Cristos și în botezul cu Duhul Sfânt, după cum au văzut și auzit, și după cum au fost instruiți și ei ca și celelalte națiuni prezente, de Cel ce le vorbea fiecăruia în limba lor. Aici, mai târziu, va trimite acea frumoasă „Epistolă către Romani” în care educă pe frații din Roma cu privire la credință, har, neprihănire și la Legea lui Moise. Vorbind despre Avraam și despre credința care i s-a socotit neprihănire, arată că: „Nu numai pentru el este scris că i-a fost socotită ca neprihănire, ci este scris și pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită nouă, celor ce credem în Cel ce a înviat din morți pe Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom.,4:22-24). Tot în Romani 6:4 zice: „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți, prin slava Tatălui,tot așa și noi să trăim o viață nouă”. Învățăm de aici că nu este de ajuns să ne salutăm unii pe alții cu frumosul salut “Cristos a înviat” și a răspunde la fel de frumos: „Adevărat c-a înviat” ci, că, toți cei care cred în înviere trebuie să trăiască o viață nouă. Această viață nouă Îl are în centrul ei pe Cristos, cel înviat și El trebuie să conducă în toate pe cel credincios. Învierea Domnului Isus este în mod evident o parte esențială a Evangheliei. Învierea are un rol important în aplicarea mântuirii, care a fost asigurată prin moartea lui Isus Cristos. Doresc mult să pot spune în fiecare zi, atât eu, cât și familia mea, precum și toți cei mântuiți de Domnul, ca apostolul Pavel la Galateni: „Am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Galateni 2:20). Apostolul Pavel îi amintește tânărului Timotei și apoi fiecăruia dintre noi: „Adu-ți aminte de Domnul Isus Cristos, din seminția lui David, înviat din morți…” (2 Timotei 2:8). 98
În orice loc te vei găsi, cititorule drag, adu-ți aminte că Domnul Isus e viu și te privește neîncetat și că tu ai un legământ încheiat cu jurământ că-L vei sluji până la moarte, legământ făcut în fața mai multor oameni, în ziua botezului în apă; nu uita de acest lucru și proslăvește-L pe Domnul Isus în viața ta. Apoi să zici cu gura ta :
„Cristos a Înviat !” În ceea ce îi privește pe cititorii care încă nu au ajuns la convingerea cerută de Scripturi, ca omul să părăsească păcatul și să se apropie cu credință de Mântuitorul Isus Cristos Domnul, astfel încât să aibă toată certitudinea că Biblia este dreptarul învățăturilor sănătoase care călăuzește omul, având acestea în minte și în inimă, Isus îi va ajuta să încheie legământul de a sluji lui Dumnezeu prin credința cea vie în Numele Măreț și Mare a Celui care a murit pe Cruce ca să ne aducă la Dumnezeu. 99
SĂ SĂRBĂTORIM PAȘTELE CU POCĂINȚĂ ____________________ Iată 5 scrieri din veacurile 2 și 3: a. Iustin Martirul, În cartea sa, Dialogul cu iudeul Trifon, zice: „Afirm că nepocăindu-se înainte de moarte nu se pot mântui întru nimic… căci bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu și nemăsurarea bogăției Lui, socotește pe cel ce se pocăiește de păcate, după cum se spune în Iezechel, ca drept și fără de păcat”. (Ezech. 33:12-20) Iar puțin mai târziu scrie: „Căci dacă pocăindu-vă de păcatele pe care le-ați făcut și cunoscând că El este Cristosul…, veți avea iertarea păcatelor”. b. Hermas în scrierea Păstorul, spune: „Toți câți se pocăiesc din toată inima și se curățesc de toată răutatea de mai înainte și nu mai adaugă alte păcate din cele de odinioară, vor primi de la Domnul o vindecare pentru păcatele trecutului”. c. Tertulian, în tratatul său Despre pocăință, care a fost scris prin anul 203, spune: „Dacă este pocăință, în baza ei, iertarea va fi acordată pentru fiecare păcat, fie că a fost săvârșit în trup sau în spirit, fie în faptă sau dorință, de același Dumnezeu, care de altfel determină pedepsirea lor la judecată. Căci e foarte inconsistent să aștepți iertarea păcatelor, în timp ce tu eviți să te pocăiești…. 100
Aceasta e ca și cum întinzi mâna să primești cumpărătura, fără să fi plătit prețul. Pocăința e prețul pe care-l cere Domnul, ca să-ți poată da iertarea. Compensarea prin pocăință e ceea ce El îți propune ca să fii scăpat de pedeapsă”. d. Clement din Roma , în scrisoarea sa (din anii 96-98 d. Cristos) către creștinii din Corint, spune printre altele: „Să ne fixăm privirea noastră asupra sângelui lui Cristos și să ne dăm seama ce prețios este el înaintea Tatălui Său, căci a fost vărsat pentru mântuirea noastră și aduce harul pocăinței întregii lumi. Să cercetăm toate generațiile și să învățăm generație după generație: Domnul ,,a dat oportunitate pentru pocăință” celor ce vor să se întoarcă la El. Noe a predicat pocăința și cei ce au luat seama au fost mântuiți (Gen.,7:1). Iona a proclamat iminenta distrugere ninivitenilor și ei s-au pocăit de păcatele lor. Slujitorii Harului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, vorbesc despre pocăință. Într-adevăr, Stăpânul Universului, El însuși, cu jurământ a vorbit despre pocăință când a zis: „Pe viața Mea, zice .Domnul, că nu doresc moartea păcătosului, ci pocăința lui. Pocăiește-te, o, casa lui Israel de nelegiuirea ta!” e.Clement din Roma în scrisoarea a doua spune: ,,Să ne pocăim cât timp suntem pe pământ…, să ne pocăim cu toată inima noastră de orice am făcut aici în trup, ca să putem fi mântuiți de Domnul, câtă vreme avem oportunitatea să ne pocăim. Căci după ce am plecat din lumea aceasta, nu vom mai fi în stare să ne pocăim… (Luca 16:19-31)…. Câtă vreme avem ocazia să fim vindecați, să ne încredințăm lui Dumnezeu, Medicul, și să plătim taxa ce o cere. Ce taxă? Pocăința dintr-o inimă sinceră, căci El cunoaște mai dinainte toate lucrurile și știe și ce este în inimile noastre”. În primele veacuri, pocăința a fost condiția de bază pentru a deveni creștin. 101
PAȘTELE __________ Majoritatea celor ce mănâncă Paște, celor ce sărbătoresc Paștele, nu știu nici măcar ce însemnătate are sărbătoarea aceasta. Ei nu știu că Dumnezeu este vrăjmaș celor ce se îmbată, înjură, fură, desfrânează, a celor ce sunt plini de toată răutatea. Nu pricep că ei vor fi și mai osândiți, sărbătorind o zi în acest fel. Căci de Paște, nu sărbătorim numai ziua Biruinței asupra morții și nu numai ziua învierii Domnului Isus Cristos, ci comemorăm și batjocurile, bătăile și crucificarea lui Isus, precum și moartea Lui pentru păcatele noastre, de-abia apoi sărbătorim Învierea Domnului. Și toate aceste sărbători, ca să fie bine primite înaintea lui Dumnezeu trebuie să le serbăm cu pocăință personală. Fiecare dintre noi trebuie să știm că suntem ai Celui ce a Murit și a Înviat pentru noi. Cu un alte cuvinte, să știe oricine că noi suntem pocăiți și că așa într-o stare adâncă de pocăință sărbătorim Paștele Domnului. Egiptenii, în timp ce mureau cu miile și cu zecile de mii, nu au avut dreptul să mănânce din Paștele evreilor, care sărbătoreau ieșirea lor din robie și salvarea lor de la moarte, Această diferență dintre izbăviți și cei osândiți și sortiți la pedeapsă făcea ca și sărbătorile să nu fie celebrate împreună. Nici nu aveau voie să mănânce împreună. Paștele sunt pentru cei pocăiți cu adevărat. Doamne, dă-ne pocăința!
102
UNDE VREI SĂ-ȚI PREGĂTIM SĂ MĂNÂNCI PAȘTELE? ______________________ Aproape toate lucrurile socotite azi sfinte au fost neînsemnate la început. Iată câteva dintre ele: A. Rugul din pustie, în ochii lui Moise, ca și ai altora, nu avea nicio însemnătate până când focul a început să ardă și să se înalțe flacăra fără să-l mistuie. Atunci a aflat Moise că locul acela era un loc sfânt. „...Moise! Moise!” El a răspuns: „Iată-mă !” Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ți încălțămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.” (Exod, 3:2-5) B. Ghedeon a avut ocazia să pună, la porunca îngerului, carnea iedului pregătit, azima și să toarne zeama pe o stâncă, ca apoi să constate că interlocutorul lui era de fapt un înger sfânt, când a văzut că toate s-au transformat într-un fum și omul din fața lui a dispărut. A constatat că locul acela este sfânt și a făcut pe acel loc un altar în cinstea Domnului. (Judecători, 6:17-21) C. Și Iosua a avut ocazia să găsească un loc sfânt unde să-L întâlnească pe îngerul Domnului, deși locul acela era lângă o cetate dată spre nimicire și unde nimeni nu se gândea că ar putea exista un loc sfânt. „Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii, şi s-a uitat. Şi iată un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia 103
scoasă din teacă în mână. Iosua s-a dus spre el, şi i-a zis: „Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?” El a răspuns: „Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului, şi acum am venit.” Iosua s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a închinat, şi I-a zis: „Ce spune Domnul meu robului Său?” Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua: „Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.” Şi Iosua a făcut aşa.“ (Iosua 5:13-15) D. Grajdul, ieslea unde Domnul S-a născut, nu erau băgate în seamă, totuși au devenit sfinte, fiindcă acolo a găsit Dumnezeu cu cale să se nască Unicul Său Fiul, Isus. E. Dealul Golgota, numit munte pentru înălțimea sa spirituală, a fost sfințit prin prezența și moartea Domnului pe vârful lui. Mai înainte, acolo nu fusese cu nimic deosebit. Locul acela a unit cerul cu pământul. F. Mormântul nu era loc sfânt, ci un loc spurcat. După lege, oriunde era un mort sau ceva aparținând morților, acel loc era spurcat, dar a devenit „Mormântul Sfânt”, pentru că acolo a fost pus Isus Domnul și acel mormânt a devenit locul unde „moartea a fost înghițită de biruință” (1Cor.15:54), Isus Domnul ieșind din el biruitor și triumfător peste moarte prin faptul învierii Sale. G. La Universitatea Bob Jones există o cameră numită sfântă. Acolo, studenții sunt organizați și vin la rugăcine neîntreruptă prin rotație 24 de ore zilnic. Iată deci cum o mulțime de locuri nebăgate în seamă au ajuns să fie socotite sfințite prin prezența Domnului în locul acela și prin felul întrebuințării lor. Tu ai o cameră sfântă de rugăciune? Ai un loc unde ești mereu atras zi și noapte ca să-ți pleci genunchii în rugă și unde să-L simți prezența Domnului? E doar o întrebare pentru tine, răspunde-ți singur. 104
În viața Domnului Isus și a ucenicilor Săi, mai târziu, un astfel de loc a fost „Odaia de Sus”. Acolo a serbat ultimul Paște cu ucenicii Săi. Acolo a instituit Actul Noului Legământ. Acolo a serbat Cina cea de Taină. Acolo a luat ștergarul, arătând că El este Robul tuturor, spălând picioarele ucenicilor Săi și făcând astfel complet Legământul cel Nou cu cele trei elemente ale vechiului Legământ: trup, sânge și apă. „De aceea și întâiul Legământ n-a fost sfințit fără sânge. și într-adevăr Moise, după ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile Legii, a luat sânge de viței și de țapi cu apă … și a zis: “Acesta este sângele Legământului, care a poruncit Dumnezeu să fie făcut cu voi.” (Evrei, 9:19-20) Deci nu uitați că lângă trup și sânge trebuie să fie prezentă apa. Ea este martorul indispensabil la toate lucrările lui Dumnezeu. (1Ioan 5:7-8) Spălarea picioarelor făcută întâia dată în acest cadru de Legământ Nou a fost una din cele mai de valoare lecții date de Mântuitorul. „...Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi ,Învăţătorul şi Domnul’, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu.“ (Ioan 13:12-15) Acolo, în „Odaia de Sus” , Petru se laudă că va merge chiar la moarte cu Domnul (Marcu, 14:31). Acolo, în „Odaia de Sus”, a intrat Satana în Iuda Iscarioteanul (Ioan 13:27), care s-a dus de l-a vândut pe Domnul, împlinindu-se astfel prorocia prin David din Psalmul 41:9 și repetată de Domnul când zice: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. ( Matei 26:23) De acolo, după cină, au cântat ucenicii împreună cu Isus cântările de laudă. De acolo au plecat în Muntele Măslinilor la rugăciunea cea mai cumplită din toate, cu picături ca de 105
sânge, ce se prelingeau pe fața Domnului. Ce multe lucruri sunt legate de acea cameră, numită „Odaia de Sus”.! Ucenicii nu au putut găsi nici după aceste triste evenimente un al loc, ci și a doua zi, după tragedia crucificării, ei se întorc triști acolo unde cu o seară mai înainte petrecuseră cu Domnul și Învățătorul lor. Acolo s-au întors de la mormânt de au pregătit miresme, căci femeile, ca și ucenicii, erau din Galileea și în Ierusalim nu aveau un alt loc. (Ioan 23:55-56) și nici după evenimentele bucuriei învierii, un loc mai plăcut ca acela nu găsesc, tot acolo se întâlnesc. De acolo au plecat Maria și femeile la mormânt. Acolo au lăsat ele pe ucenici și, de la mormânt, în acea „Odaie de Sus”, s-au reîntors. Acolo au venit ele și au spus că a înviat Domnul. (Ioan 24:9) Din acea cameră, Petru și Ioan fug la mormânt. În acea „Odaie de Sus” se întâlnesc ucenicii cu Domnul cel înviat, care a venit la ei cu semnele Golgotei în mâinile, picioarele și coasta Lui și Le-a dovedit că nu este un duh, nici o nălucă. Chiar după înălțare, îi vedem tot în „Odaia de Sus unde stăteau de obicei”.(Fapte 1: 13)
Ai și tu o Odaie așternută gata, unde să cineze cei străini, cei fără casă, cei ce nu cunosc pe nimeni și sunt îngrijorați, sărmani și triști? 106
FOST PROPRIETARUL ODĂII DE SUS ? ________________________ CINE
A
Biblia ne dă foarte puține detalii despre acel proprietar, așa că nu putem cunoaște prea multe lucruri despre el. Ce știm însă ne este de ajuns. Matei (26:17) spune: „În ziua dintâi a praznicului Azimilor, ucenicii au venit la Isus, şi I-au zis: „Unde vrei să-Ţi pregătim să mănânci Paştele?” El le-a răspuns: „Duceţi-vă în cetate la cutare om, şi spuneţi-i: „Învăţătorul zice: ,Vremea Mea este aproape; voi face Paştele cu ucenicii Mei în casa ta.” (Matei 26:17-18) De aici, ți s-ar părea că era un om cunoscut cu numele, cel puțin de Domnul Isus, dar Marcu (14:12-16) ne arată aceeași poruncă a lui Isus Domnul, dar la o adresă complet necunoscută. Mirarea că au găsit așa cum Isus Domnul le-a spus, era mare pentru. Domnul le spusese: „Duceți-vă în cetate, acolo aveți să întâlniți (deci întâmplător) un om ducând un ulcior cu apă. Unde va intra el să spuneți stăpânului casei: Învățătorul zice: “Unde este odaia pentru oaspeți, în care să mănânc Paștele cu ucenicii mei? și are să vă arate o odaie mare de sus, așternută gata: acolo să pregătiți pentru noi”. Ucenicii fac precizarea că „au găsit așa cum le spusese El și au pregătit Paștele”. Se înțelege bine că nu era ceva cunoscut mai dinainte. În Evanghelia după Luca mai avem un amănunt. Cei doi 107
ucenici trimiși să găsească și să pregătească erau Petru și Ioan. Încolo, amănuntele trimiterii, omul cu ulciorul cu apă, cererea Învățătorului adresată proprietarului și odaia de sus sunt identice, proprietarul rămânând în anonimat. Am putea continua cu observația ce se desprinde din Evanghelii: a fost un om bun, un făcător de bine. Omul acesta a făcut un mare bine Domnului Isus și apoi, în continuare, ucenicilor Săi și totuși nici măcar numele nu i se cunoaște. El avea o cameră pregătită, de care el personal nu avea nevoie. Dar a avut plăcerea să facă bine. El nu a scos camera la licitație pentru străinii veniți cu această ocazie a Paștelor, ca apoi să primească pe cei ce vor da mai multă chirie. El a pregătit-o fără să știe cine va beneficia de casa și de munca sa. Acest proprietar, fără pretenție de plată, a vrut să primească pe săracii care nu au unde să serbeze Paștele în cinstea Domnului. Ca atare, el lucra în taină pentru Domnul și în numele cinstirii lui Dumnezeu. Omul acesta a fost un credincios. Atunci când ucenicii spun că „Învățătorul îți zice”, el nu a mai adăugat nimic, doar le-a arătat camera. Am putea să spunem că el a dat pentru Domnul ce a avut el mai curat, mai bun, mai bine pregătit: „Odaia de Sus”.
Odaia de sus în Palestina secolului I.
108
O, frații mei! Câți fac azi bine, dar numai dacă pică ceva, sau unii spun răspicat numai dacă … ș.a.m.d. Omul acela nu a cunoscut Evanghelia care mai târziu a fost propovăduită de ucenici: „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri... Mie mi leați făcut”… sau: „Un pahar de apă dat în Numele Meu nu-și va pierde răsplata…” Casa ta, familia ta, averea ta, bunurile tale și chiar inima ta, par a fi toate neînsemnate. Tu însuți poți fi neînsemnat în societate, în casa părinților tăi, între prietenii tăi, sau chiar în biserica ta. Dar dacă vei face din casa ta, din familia ta un loc unde să-L poți întâlni pe Domnul sau pe îngerul Lui, casa ta va fi sfințită și familia ta va avea o amintire eternă. Averea ta, puțină sau multă, dacă o vei închina Domnului și o vei folosi pentru Numele lui, va fi binecuvântată și vei vedea că și banii tăi vor fi sfințiți, așa încât și săracii vor progresa de pe urma împrumuturilor tale. Obiectele tale, haine, mâncare, bani, toate pot fi sfințite prin Cuvânt și prin rugăciune cu credință și puse la picioarele Domnului și vor avea un preț nepieritor. Inima ta poate fi în final o „odaie așternută, gata de a primi pe Domnul în ea”. Oricât te-ai vedea tu de neînsemnat, când Îl primești pe El în inimă, ai mai mare preț decât cerul și pământul la un loc.
Ce mare preț ai tu, dacă vii cu viața ta la Domnul Isus! Poți tu să-ți imaginezi?
109
DRUMUL CRUCII ______________ „Isus, ducându-Şi crucea, a ajuns la locul, zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă „Golgota.” Acolo a fost răstignit…“ (Ioan 19:17-18)
Am considerat întotdeauna că cea mai mare sarcină a unui evanghelist este să ducă auditoriul său în Grădina Ghetsimani, unde Domnul Isus s-a rugat pentru noi, pe dealul Golgota, unde a suferit pentru noi, și în grădina învierii, unde Domnul Isus a înviat pentru noi. Astăzi, aș dori să călcăm pe urmele Domnului Isus (cel puțin urmându-L în gândurile și mintea noastră) în drumul Său prin Ierusalim, apoi pe dealul Golgotei și mai apoi să vedem locul unde El a fost înmormântat. „După ce au cântat cântarea de laudă”, spune evanghelistul Matei în cap. 26:30, au plecat spre Muntele Măslinilor. Cântarea de laudă pe care o cântau evreii era psalmul 118:24-29. Toată această sărbătoare trebuia să se încheie înainte de miezul nopții. Vremea plecării sosise. Din momentul acesta putem spune că începe istoria patimilor Domnului Isus. Era miezul nopții, când mica ceată a ucenicilor, în frunte cu Domnul lor, mergea pe străzile Ierusalimului. Unul dintre ucenici, Iuda Iscarioteanul, plecase. Căuta acum doar prilejul să-L dea prins pe Domnul Isus. Când au intrat în Cetate erau 13, acum au rămas doar 12. Au trecut prin poarta de răsărit a cetății, coborând coasta dinspre apus a muntelui Măslinilor, până au ajuns în Ghetsimani. 110
Pe drum n-au discutat multe lucruri, sau dacă au discutat, niciun evanghelist nu face vre-o notă despre aceste posibile discuții. Apoi au trecut prin Poarta Oilor, astăzi numită Poarta lui Ștefan. Pe această poartă, cu aproximativ 1000 de ani mai înainte, a trecut Regele David, alungat de vrăjmășia fiului său, Absalon. Acum trecea Regele regilor și Mântuitorul lumii alungat de vrăjmășia vrăjmașului și lepădat de lume și de poporul Său ales. Trecând pe aici, probabil că în mintea Mântuitorului au răsărit ca niște raze ce coborau din sfatul veșnic spre împlinire cuvintele prorocului: „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, şi asupra omului care îmi este tovarăş! zice Domnul oştirilor. Loveşte pe păstor, şi se vor risipi oile!...“ (Zaharia 13:7) Cum să bați păstorul? Și cum se vor risipi oile? Greu de înțeles, de vreme ce Păstorul este Isus Cristos Stăpânul Universului, iar oile sunt ucenicii pe care i-a ales și i-a chemat pe nume, arătându-le atâta dragoste și har.Aceasta este taina crucii. O taină pe care o citești mereu, mereu în Cuvântul lui Dumnezeu, dar niciodată pe acest pământ. Cred că nu am să pot să o înțeleg. Dreptatea lui Dumnezeu în noaptea aceea trebuia să fie neînduplecată față de Fiul Său, ca să poată să-și arate mila Sa față de noi, păcătoșii. Ceea ce cerea, sfințenia lui Dumnezeu trebuia să îndeplinească: iubirea Lui, arătată nouă în Domnul Isus Cristos. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan,3:16). Astfel au ajuns în Grădina Ghetsimani, (sau cum îi spuneau iudeii Gatsamma, tradus teasc de ulei sau grădina teascului). Cine era proprietarul acestei grădini nu știm. În orice caz, cred că proprietarul grădinii făcea parte din ceata de oameni în care Domnul Isus avea încredere. Unii spun că ar fi aparținut Mariei, mama evanghelistului Marcu. Luca spune că Domnul s-a dus acolo „ca de obicei” și Iuda, care avea să-L dea prins, știa și el locul acela. 111
La intrarea în grădină (căci era îngrădită), Domnul Isus a spus la opt din ucenicii săi: „ședeți aici până Mă voi duce acolo să mă rog” (Matei, 26:36). A luat cu sine pentru a treia oară pe trei dintre ucenici: pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zebedei. S-a dus puțin mai departe, i-a lăsat și pe ei, a mers și mai departe, apoi a îngenuncheat și s-a rugat. Numai glasul lui răsuna smerit printre lacrimi în noapte: „Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca,22:42). Acum se împlineau cuvintele Psalmului 116.3: „Mă înfășuraseră legăturile morții și Mă apucaseră sudorile mormântului, eram pradă necazului și durerii”. Vă închipuiți cât de apăsătoare a fost noaptea aceea pentru El ? Niciodată și cu niciun efort mental omenesc, nu vom reuși să pricepem acest lucru pe deplin. Aceasta este taina crucii! Psalmistul continua să spună: „Domnul păzește pe cel fără prihană, eram nenorocit de tot, dar El m-a izbăvit”. Deși de această dată nu-I trimite izbăvirea, ci-L lasă să fie prins, nu înainte a a-I trimite un înger ca să-L întărească și așa să poată bea paharul suferințelor, pentru păcatele noastre. „Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind, şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” S-a întors iarăşi la ucenici, şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. I-a lăsat din nou, S-a depărtat, şi S-a rugat a treia oară, zicând aceleaşi cuvinte. Apoi a venit la ucenici, şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţivă!… Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul.”“ (Matei 26:40-46) 112
Pe temeiul unor puncte de reazem din Cartea Sfântă, putem să alcătuim după ora noastră unele înșiruiri ale faptelor, așa cum s-au întâmplat ele, unele după altele: 1–Cina a fost luată joi seara, după ora 18; 2–Iuda părăsește sala unde au luat Paștele, „era noapte”; 3–Masa de Paște trebuia să se sfârșească înainte de ora 24; 4–La aceeași oră a miezului nopții trebuia să se fi sfârșit și cuvintele de rămas bun; 5–Drumul spre Ghetsimani, între 24 și ora 1 noaptea; 6–Lupta sufletească dusă în rugăciunea acelui „un ceas” spusă de trei ori, este de la 1 la 4; 7–Pe la ora 4, Isus este prins și dus la Marele Preot Ana; 8–Ducerea de la Ana la Caiafa se petrecea în revărsatul zorilor; era frig, ora 5 dimineața. 9–Are loc o pauză în care sunt așteptați membrii Sinedriului, între 5 și 6 dimineața. Petru se leapădă și cocoșul cântă iarăși. Petru își aduce aminte de cuvintele Domnului. 10–Ducerea lui Isus în fața Sinedriului, ora 6. Luca notează că s-a făcut ziuă (Luca, 22:66). 11–Înaintea lui Pilat, pe la ora 6.30-7 „era dimineața” (Ioan,18:28). 12–Isus este cercetat de Pilat și trimis iar la Irod. Era după ora 7 dimineața. 13–Hotărârea de moarte întărită a fost luată în jurul orei 8.30 dimineața. 14–Drumul din Ierusalim spre Golgota și răstignirea se petrec pe la ora 9, „pe la ceasul al treilea” la evrei. Totul se făcea în grabă, de frică să nu-i apuce ziua Sabatului. De la ceasul al treilea la al șaselea, Domnul Isus a stat răstignit în arșița soarelui și a primit batjocurile preoților, trecătorilor, ostașilor și a celor doi răstigniți împreună cu El. 15–De la ora 12 la ora 15 (după masă) se face întuneric peste țara lui Israel, dar peste alte țări nu, ne spune Biblia. 113
“La ceasul al șaselea, s-a făcut întuneric peste toată țara, până la ceasul al noulea” (Marcu., 15:33). 16– „...și în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: “Eloi, Eloi, lama sabactani”.
„Crucificarea văzută de pe Cruce”- James Tissot - 1894
Urmează discuțiile, iar cei prezenți în jurul crucii se întreabă dacă nu cumva cheamă pe Ilie. Altul aleargă și pune un burete într-o trestie și Îi dă să bea. Perdeaua dinlăuntrul Templului se rupe de sus până jos și Isus scoate un strigăt tare și își dă duhul. Sutașul care-L păzea, când a văzut cum și-a dat el duhul, a zis: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (versetele 33 la 39). Așa că înainte de ora 18 a avut loc și înmormântarea, căci cu ora 18, începea ziua Sabatului și nu se mai lucra. 114
PEDILAVIUM SPĂLAREA PICIOARELOR
______________ ,,Deci, dacă Eu, Domnul „pedilavium” și învățătorul vostru, v-am este format din două spălat picioarele, și voi sunteți cuvinte latine: datori să vă spălați picioarele „ped” = „picior” unii altora. Pentru că Eu vși am dat o pildă, ca și voi să „lavium”, „lavere” faceți cum am făcut Eu. = „spălare” Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apsostolul mai mare decât Cel ce l-a trimis. Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți” (Ioan,13:14-17). Atunci, când Isus a venit la Iordan, ca să fie botezat de Ioan, acesta i s-a opus din smerenie, motivând că cel mic trebuie să fie botezat de Cel Mare și nu invers. Dar Isus a reușit să-l convingă, zicându-i: „Lasă-Mă acum, că așa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit” (Matei, 3:15). Legând pasajele citate mai sus, Duhul Sfânt ne sugerează două gânduri: 1) Am eu râvna de a împlini tot ce Dumnezeu îmi poruncește prin Scripturi ? 2) Spălarea picioarelor este o poruncă pentru mine sau nu? Cel ce va răspunde la prima întrebare cu „da”, va urmări cu mult interes răspunsul pe care-l dăm, cu ajutorul 115
Domnului, la cea de-a doua întrebare. Cel ce nu are râvnă pentru a împlini voia lui Dumnezeu în viața sa, nu va avea decât dispreț pentru prezenta învățătură. Unul dintre scopurile principale pentru care se vestește Evanghelia, este ca cei care o ascultă să poată împlini voia lui Dumnezeu în viața lor de toate zilele (Rom.15:18). Cine nu dorește și nici nu poate să pună în practică învățăturile Evangheliei nu are credință, chiar dacă a avut cândva. Credincioșii ascultă de Cuvântul Domnului lor, Isus Cristos. Necredincioșii i se împotrivesc. Dumnezeu dorește să-I fim ascultători pentru binele nostru. Satan dorește să-i înșele chiar și pe cei aleși, ducându-i în neascultare față de Dumnezeu.(1Petru,5:8). Mulți au fost înșelați cu privire la spălarea picioarelor, disprețuind și minimizând importanța acestei porunci exprese pe care Domnul a dat-o ucenicilor săi, ca să fie fericiți, împlinind-o. În cursele pe care cel rău le întinde creștinilor, el face referiri la pretențiile „eului” adamic și la rânduielile acestei lumi trecătoare. După tatăl minciunii, Dumnezeu nu urmărește cu rigoare împlinirea poruncilor Sale, îngăduind multă libertate oamenilor. Cel Atotputernic, ne sugerează satan, nu ne forțează săL slujim după forme perimate, ci ne permite să ținem pasul cu dezvoltarea societății umane. Vrăjmașul sufletelor noastre ne îmbie să avem puțină demnitate și să nu ne plecăm pentru a spăla picioarele unui om mai puțin educat sau mai puțin înstărit ca noi. Se poate să contactăm vreo boală de piele, ori, dacă bem din aceeași cupă cu toții la Cina Domnului, ne apucă greața și ne putem îmbolnăvi. Dacă n-avem grijă de noi, alții n-au să ne poarte de grijă. Nu-i un păcat să te lupți pentru interesele tale! Dacă nu te favorizează spălarea picioarelor, n-o mai practica. Toate aceste gânduri vin de la cel rău și mulți cad în cursă, luând atitudine împotriva poruncii Domnului Isus.. 116
Celor care nu se lasă înșelați de argumentele de mai sus, satan le insuflă minciuna că un creștin nu se poate numi „ucenic”, deci porunca referitoare la spălarea picioarelor nu se referă la simplii creștini, ci numai la „cler”. Nu uitați, tot ce contrazice Scriptura este minciună. Scripturile ne lămuresc că ucenicilor li s-a dat numele de ,,creștini”, ceea ce înseamnă că creștinii adevărați sunt și astăzi niște ucenici ai Domnului Isus (Fapte, 11:26). Domnul Isus dorește ca toți cei care beneficiază prin credință de jertfa de la Calvar “...să se lepede de sine, să-și ia crucea (în fiecare zi) și să-L urmeze” (Luca, 9:23). Din cuvântul divin noi am înțeles că spălarea picioarelor este privită ca o datorie și ca o modalitate de a călca pe urmele Învățătorului. Domnul Isus a prevăzut că unii vor căuta să scape de această datorie și de această modalitate de a-L imita pe El. De aceea El a ținut să precizeze că „...robul nu este mai mare decât Domnul Său, nici apostolul mai mare decât Cel ce l-a trimis”. Aceasta ne dă de gândit nouă, care suntem niște robi răscumpărați cu preț de sânge și niște trimiși ai Stăpânului să vestim Evanghelia deplină, așa cum este ea scrisă. Numai vestită complet, este Evanghelia păcii (1Petru,1:18-19 Matei, 28:18-20). Aceste două calități pe care le avem, cea de robi ai neprihănirii (adică ai lui Cristos) și cea de trimiși (ai Fiului și Răscumpărătorului) sunt în măsură să ne umple de groază la gândul de a-l ofensa pe Dumnezeu prin neascultare. Dacă noi știm că avem datoria de a ne spăla picioarele unii altora și că Domnul ne-a dat o pildă, ca și în acest sens să-L urmăm pe El, dacă ne recunoaștem ca robi și misionari ai Domnului, cum am putea să nu împlinim ceea ce El ne-a poruncit ? Dacă împlinim porunca lui, vom fi fericiți ca robi și ca trimiși ai Domnului, căci Tatăl nostru ne va asculta rugăciunile și ne va copleși cu dragostea Sa!
117
PARTEA SPIRITUALĂ A SPĂLĂRII PICIOARELOR ____________________ În această dezvăluire vom pleca de la simbolismul înlocuitor al credinței creștine, explicat limpede în Romani, cap.5. Adam este un prototip și înlocuitor al întregii omeniri, motiv pentru care toți oamenii se nasc în Adam, moștenind poziția sa de neascultare față de Dumnezeu. Prin păcatul lui, moartea a pătruns și a trecut asupra tuturor descendenților săi. Așa că moștenim osânda lui. Nu putem ieși din acest impas, numai dacă ieșim din Adam cel vechi și ne mutăm în Altul, care, prin ascultarea Lui față de Dumnezeu, ne transmite și nouă neprihănirea. Transmutarea noastră în Altul, în Cristos, se face prin sacrul botez, act simbolic, care este și un Nou Legământ făcut cu Dumnezeu în Numele lui Isus; rămânerea noastră în Legământul cel Nou, se reînnoiește la fiecare Cină a Domnului, cu ocazia căreia se face și spălarea picioarelor. Botezul și Cina Domnului au la bază credința în moartea înlocuitoare și în învierea glorioasă a Domnului Isus. Moartea Mielului este o jertfă oferită lui Dumnezeu și un preț de răscumpărare de care beneficiază cei credincioși. Aceasta este Cina, amintirea prețului și a jertfei depuse de Isus. Neofitul care se bagă în apa botezului moare și el simbolic în Cristos, răstignită fiindu-i firea pe crucea de la Golgota. Iar când se ridică din apă (firea veche a murit) și omul are o fire plină de bucurie, ca famenul etiopian, fiind 118
înviat împreună cu Cristos la o fire nouă, începe o viață nouă (Rom.4:8). Din acel moment, omul nou se poate considera și trebuie să știe că este mort pentru orice îndemn al păcatului și pentru orice vorbă goală, și viu pentru Cel Veșnic (Rom.6:11). Pâinea și vinul folosite la Cina Domnului au aceeași valoare simbolică și înlocuitoare ca și actul botezului. Ele ne aduc aminte de trupul frânt și de sângele scurs pe dealul Căpățânii. Scufundarea de o clipă sub vălul apei nu-ți cauzează moartea, dar echivalează cu participarea la moarte împreună cu El. Tot așa, pâinea și vinul nu sunt carne și sânge, dar echivalează cu trupul și sângele Domnului, pentru cei ce s-au botezat în moartea Lui și care au credință. Garanția pentru aceștia și-o asumă Mântuitorul, deoarece, așa cum el a înviat din morți, pe cei ce mânâncă, Isus îi va „...învia în ziua de apoi”, motivul fiind că “are viață veșnică în el însuși” (Ioan 6:54). Cine nu mănâncă și nu bea nu are viață (v 53) și într-un om fără viață nu rămâne Cristos (v.56). La fel este și cu spălarea picioarelor, nu are utilitate decât pentru cei ce sunt în Cristos, care tocmai și-au reînnoit legământul prin participarea la Cina Domnului. Ei sunt curați înaintea Tatălui, dar „au trebuință” să li se spele picioarele (Ioan 13:10). Numai cei care trăiesc în Cristos și numai cei în care trăiește El, au dreptul să-și spele picioarele unii altora. Actul în sine face parte din Noul Legământ, este o condiție de a avea parte cu Domnul la Viața și moștenirea veșnică. Toate acestea se fac prin credință (Gal. 2:20). De fapt Cristos face aceste lucrări ale Lui în toți cei care se așează în jurul ligheanului. Cel care nu face acesta, „...nu va avea parte deloc cu Domnul” (Ioan.13.8). Toți cei ce ascultă întreg cuvântul și-l împlinesc formează Trupul Unic (1Cor., 12:12-20). De fapt picioarele înseamnă mersul nostru pe Calea Domnului, spălarea 119
picioarelor înseamnă spălarea „piedicilor și a păcatelor care ne înfășoară așa de lesne” pe Cale. Mai înseamnă că eu am dreptul și datoria să-l îndrept pe fratele meu atunci când greșește și fratele meu la fel, să mă atenționeze ori de câte ori mă îndepărtez de Calea Domnului. Deci să ne spălăm unii pe alții, participând la actul tainic al Noului Legământ, „paharul și pâinea, moartea și viața”, să facem și acest act frățesc de a ne spăla reciproc picioarele, de a ne ierta și îndrăgi unii pe alții cu îngăduință, cum a făcut și Cristos.
Cine nu acceptă toate acestea, nu va avea parte cu Cristos. Unde se face spălarea picioarelor, acolo trebuie să fie acceptată și grija unora asupra altora, adică grija pentru creșterea spirituală a membrilor bisericii respective. Astfel vom accepta și mărturisirea păcatelor, nu numai Domnului, ci și fratelui nostru, pus în slujba aceasta și care face parte din Trupul Domnului (Efeseni.4:11-14).
120
DESPRE HRISTOS ______________ „După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, în muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El. Când a ajuns la locul acela, le-a zis: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.” Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat, şi a început să Se roage, zicând: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ. După ce S-a rugat, S-a sculat, şi a venit la ucenici; i-a găsit adormiţi de întristare, şi le-a zis: „Pentru ce dormiţi? Sculaţi-vă şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.”“ (Luca 22:39-46) Demoni înspăimântători saltă în jurul Său în agonia Lui. Imagini care înfricoşează mintea ajung până la suflet. Faptul că ştie tot ce va urma îl scormoneşte cu gheare de oţel. Pacea îi este fărâmiţată de apropiatul coşmar care îl pândeşte în apropiere, în întunericul singurătăţii, nu într-un viitor depărtat, ci în pragul momentului care vine. Următoarele câteva ore, înspăimântătoare mai presus de orice imaginaţie, i se aştern de neocolit în cale, trăgându-L ca înspre o cascadă clocotită care-L va afunda într-un abis. Timpul, ca un torent dezlănţuit, fuge năpraznic. Mai sunt minute, doar minute, secunde: tic, tac, tic, tac. În curând va urma lovitura de ciocan care va zdrobi ultima fracţiune de secunda a istoriei Sale, peste care El a 121
fost suveran, şi-L va preda iadului, adică despărțirii de Dumnezeu. Se roagă: “Tată, să treacă acest pahar fără să-l beau!” Priveşte printre mâinile Sale încleştate grădina în care se ruga. „Plouă?” „Nu, sunt picături de sânge roşu”. “Sânge?” Înţelege că sângele e al Său, o prefigurare emoţional-hemoragică a morţii care planează asupră-I. Picăturile care curgeau regulat din porii Săi deschişi marchează trecerea timpului. Momentul teribil se apropie odată cu torţele ridicate la vedere, care urcă dinspre Valea Chedronului. Acei ce-L vor trimite jos în Sheol, în Locuinţa morţilor, vin conduşi de un prieten. „Prieten?” Ce sunt prietenii? Toţi prietenii săi dorm mai la vale, cu excepţia celui ce se apropie trăgând moartea după el. Doar Iuda este treaz şi silitor. Iuda a fost totdeauna cel mai silitor dintre ei. Isus se roagă din nou. Aceeaşi rugăciune: „Să se îndepărteze acest pahar! Totuși facă-se voia Ta!” Atunci demonii ajung la culme. După ce I-au arătat toată durerea care-L aştepta, după ce au zugrăvit voioşi în faţa minţii Lui fertile imaginea umilitoare a Lui însuşi, zdrobit, gol și suspendat în faţa tuturor, după ce au făcut totul pentru a-I tortura imaginaţia, acum îi arată cel mai oribil lucru dintre toate: Păcatele mele! „Eşti gata Tu?” urlă demonii cerând un răspuns de la sărmanul Său suflet, „Eşti gata Tu să mori pentru ăștia?” Aici era indiferenţa mea depravată, negrele mele fapte, limba mea mincinoasă şi arogantă, urmărirea exclusivă a propriilor mele interese, toate acestea afişate în faţa sufletului Său, trebuie să fi fost cea mai grea tortură pentru El. Să mori, să te sacrifici, să-ţi dai viaţa pentru cineva mare şi bun este ceva. Să-ţi dai însă viaţa pentru cineva pervertit, distorsionat în mod monstruos şi dispus pentru păcat peste închipuire, să mori în braţele groazei pentru un om degenerat, 122
pentru un nemernic înclinat spre iad, este într-adevăr un lucru ce nu-l poți explica. El doar se roagă, „Să treacă de la Mine paharul acesta”. Scâncetul comun al omenirii de dincolo de vălul spaţiului şi al timpului cu greu se poate auzi acolo în groapa de tăcere din Ghetsimani. Strigătul firii și dorința ei de a fi dezrobită şi rugăciunea mea patetică se pierde cu siguranţă. „Nu, Doamne! Te rog, Isuse, nu cere să fii scutit de destinul înspăimântător. Dacă paharul trece de la Tine, conţinutul de pedeapsă va trece automat la noi, unde aparţine de drept, şi noi, eu în particular, va trebui să bem veşnic drojdiile amare ale păcatelor. Tu, Isuse, ai văzut crucea şi Tu, Doamne Isuse, ai atârnat de cadrul ei neîndurător. Tu ai văzut rasa păcătoasă pentru care vei muri şi Te-ai plecat şi spre sufletul meu nevrednic. Tu ai strigat să treacă de la Tine acest pahar. Nu mai ai nimic de spus pentru mine? „Să treacă de la Mine paharul acesta” sunt ultimele Tale cuvinte?” Satana țipă. Râsul său este hohot de iad, dar întrebarea este aceeași. „Îţi vei da viaţa pentru un gunoi, un nelegiuit ca acesta?” Tu doreşti ca paharul să treacă de la Tine. Este acesta ultimul Tău cuvânt? De ce să cheltui tot ce ai pentru unul ca el? De ce o astfel de nebunie? Uită-te la el, râde satana de stricăciunea mea. „Uită-te la toţi oamenii. Crezi că le place să se pocăiască, să creadă şi să asculte? Cei mai mulţi nu o vor face. Nici măcar o dată” (Satana a anticipat adevărul). Cei mai mulţi oameni nu vor fi niciodată altfel decât sunt şi nu vor crede în altceva decât în propriile înşelări. Durerea fizică pe care avea s-o îndure pe cruce poate că n-a fost cel mai crunt lucru pentru Domnul Isus. El n-a cunoscut niciun păcat. Niciodată, nici măcar pentru o secundă, păcatul nu L-a despărţit de Dumnezeu. Într-o unitate perfectă şi supusă cu 123
Tatăl, El a umblat în unirea fără păcat, neafectată nici de cea mai mică ofensă. Dar acum, El ştie că pe cruce va purta tot păcatul înfăptuit de mine şi de întreaga rasă umană. Nu doar să poarte păcatul, ci să se facă păcat! Ce poate să însemne asta? Îngenunchează, se roagă şi degetele i se încleştează pe piatră, în timp ce se aude în interiorul grădinii vocea Sa rostind pe dealul Golgotei: „Eli, Eli, lama sabactani... Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat.27:46). A şti şi a înţelege că El trebuia să se facă păcat şi să primească în El însuşi plata abandonării din partea lui Dumnezeu, plată care era a mea, acesta trebuie să fi fost cu adevărat cel mai groaznic lucru pentru El. În sfârşit, văzând toate acestea şi cunoscând tot ce-i stătea în faţă, Isus îşi ridică ochii deasupra murdăriei pământului, deasupra pietrei stropite cu lacrimi ca de sânge, lângă care se ruga, şi spune acel cuvânt unic care va mântui o rasă nevrednică: „Totuşi…” şi argumentele iadului se năruiesc. “Totuşi…” şi spărtura dintre adevărul dragostei răscumpărătoare a lui Dumnezeu şi mine este astupată. În acel unic cuvânt, Isus a afirmat atât de mult despre dragostea Sa şi despre păcatul meu. Vedeţi, El n-a negat că am păcătuit, că sunt un păcătos. El nu vopseşte doar peste rugina ticăloşiei mele de necontestat. El o vede, o vede toată, aşa cum este, ca răzvrătire de neiertat. Dar, spune El, oricât de tare duhneşte păcatul acesta, dragostea Lui Dumnezeu nu va fi mai mică. Niciodată, niciodată, deloc. Cu toată greutatea aparentă, de o parte balanţa pare să se încline spre respingerea crucii de către Cristos. Negativele preponderente includ oroarea crucii şi amărăciunea morţii pentru oamenii nevrednici, necredincioşi şi nepăsători, toate acestea adăugându-se instinctului Său uman de autoconservare. Apoi, El rosteşte cuvântul cel mare, pivotul verbal care dă aproape argumentele peste cap. În ciuda tuturor argumentelor raţionale pentru viaţă, Isus alege crucea. Cunoscând totul, tot ce era înaintea Lui, tot păcatul meu, 124
toată stricăciunea omenirii, ştiind şi faptul că prietenii Săi se vor lepăda de El şi-L vor părăsi, Isus alege crucea printr-un singur cuvânt. Vă amintiţi definiţia? „Totuşi” este un cuvânt-pod între două idei sau două seturi de adevăruri, din care primul nu are puterea de a birui. Al doilea primează: ȘI TOTUȘI , „Facă-se voia Ta”. Nici nu-l poate face mai puţin adevărat. Cu alte cuvinte, Domnul Isus a spus: „Văd agonia crucii şi mormântul şi simt impulsul de a le evita. Totuşi…” De ce? Ce urmează după acel cuvânt mare? Ce adevăr care transcende toată greutatea dinainte făcând să amuţească vocile stridente printr-un singur cuvânt? „Facă-se voia Ta”. Pe de o parte, o mulţime de argumente care nu pot fi neglijate denunţă crucea ca fiind o nebunie. Dar pe de altă parte, un singur adevăr contrabalansează toate argumentele umane, toată vanitatea şi disperarea, voia lui Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic. Isus face punte deasupra prăpastiei cosmice, de o parte adunătura de argumente ale lumii, ale diavolului şi trupului Său de carne; de cealaltă parte nimic altceva decât voinţa Tatălui Său. Omenirea păcătoasă, condamnată, atârnă în balanţă. Cu acest singur cuvânt, Isus ne-a eliberat de condamnare şi ne-a revelat dragostea divină. Dumnezeu era în Cristos, împăcându-ne cu Sine, scăpându-ne pe noi de noi înşine. Isus a spus „Totuşi” ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu Tatăl, care dorea împăcarea. Crucea este chiar la inima Tatălui. De aceea Isus este numit „Mielul” care a fost înjunghiat „de la întemeierea lumii” (vezi Apoc.13:8). Toată frica mea este înghiţită de cunoştinţa unei aşa de mari iubiri a Tatălui. Nu am desluşit voia lui Dumnezeu pentru viitorul meu etern. Isus a văzut-o, s-a supus ei, a acceptat-o şi a îmbrăţişat crucea ca eu să pot fi liber. Nu trebuie să mă întreb dacă Dumnezeu mă iubeşte. A fost chiar dragostea Lui cea care a înfrânt un batalion de demoni în sărbătoare şi firea mea în totalitate. 125
Pentru mine L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său. “Ştiu cine este şi ce a făcut” i-a spus Tatăl Fiului, “dar este copilul Meu şi-l vreau aici, cu Mine. Tu împlineşte misiunea crucea, acel coşmar care după dreptate ar trebui să fie al omului, pentru ca el să se poată apropia de Mine”. “Prin voia Ta şi urmând scopul Tău tainic dinainte stabilit, Eu (Isus) sunt de carne acum şi această carne strigă că nu vrea paharul”, parcă ar fi răspuns Domnul Cristos în Ghetsimani. Eu ca om zic: „Te rog, Doamne Isuse, priveşte dincolo de greşelile mele şi vezi voia Tatălui Tău. “Privesc!”. “Te rog, Isuse, nu dori ca paharul să treacă de la Tine. Eu nu doresc să-l beau, deși este al meu. Spune, Doamne, spune doar un cuvânt, şi voi trăi. „Totuşi...” Cuvântul cuvintelor. „S-a sfârşit”. Cu acest cuvânt, Fiul a isprăvit și ne-a eliberat.
126
CU GÂNDUL LA MĂREAȚA ZI A ÎNVIERII ________________________ Să ne gândim la măreața zi a Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos, venită după o mare decepție și după mare întuneric lăsat peste inimile celor ce-L iubeau așa de mult și care au fost nevoiți să-L vadă bătut, scuipat, batjocorit, maltratat în tot felul, răstignit și în cele din urmă, mort și pus într-o groapă. Apoi i-au văzut mormântul păzit de ostașii romani (Mat.27.65-66). Cu adevărat întreaga lor speranță a fost spulberată. Parcă simt acum, scriind aceste rânduri, cu ce mare bucurie au rostit ucenicii Domnului, în acea întâia zi a săptămânii, cuvintele:
„Cristos a Înviat !” Trecerea bruscă de la cumplita întristare la bucuria nemărginită a Învierii a fost așa de mare, încât nu erau capabili s-o poată purta. Fiind amestecată cu teamă și cu îndoială, stăpâniți de frica întipărită în minte, ei credeau că văd un duh, o nălucă (Luca,24:37). Când au văzut furia preoților celor mai de seamă și a iudeilor, sălbăticia și desfășurarea forței iadului prin biciuirile, palmele și urletele păgânilor ce reprezentau autoritatea Romei, stăteau „cu ușile încuiate, de frica iudeilor”(Luca.24:34) și nu știau ce să creadă. 127
Este oare adevărat? A înviat Isus Domnul? Sau este o nălucă, care vrea să ne prindă într-o cursă și în urmă să avem și noi parte de sălbatica osândire. Atunci Domnul, care avea o altă înfățișare, după care nu-L puteau cunoaște, le-a vorbit liniștitor și le-a explicat zicând: „Nu vă temeți! Eu sunt”. Arătându-le mâinile și picioarele, i-a făcut să înțeleagă că nu este nici duh, nici nălucă, ci “Este Domnul” (Ioan.21:7). Atunci, pe deplin convinși, au fugit fiecare la ai lor și leau dus vestea cea mare: „A înviat Domnul cu adevărat și S-a arătat lui Simon” (Luca,24:34).
Petru, la Rusalii
„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, (...), deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.“ (1 Ioan 1:1-4) 128
Cum adică deplină? Așa cum a fost bucuria ucenicilor, când se întâlneau cu Domnul Isus în adunările lor timp de 40 de zile după înviere, până în ziua înălțării la cer. Deci, L-am văzut, I-am auzit, glasul, este al Lui! „A-nviat Cristos cu adevărat!” (Luca,24:34). Ce forță, ce avânt, ce speranțe, ce putere și ce dragoste ia umplut pe ucenicii Domnului! Ce dor de părtășie frățească care anterior fusese distrusă! (Unii, ca Toma, opt zile, nici nu mai vroiau să vină la întâlnirile cu frații). Dar odată stabilită convingerea că Isus „E viu”, părtășia lor era așa înfocată și cu atâta dor, că mâncau împreună, stăteau zilnic împreună, vindeau averile, nu le mai trebuia nimic din lumea asta trecătoare, ci doar așteptau cu înflăcărare să-L vadă intrând în mijlocul adunării pe Isus Cristos, Cel înviat din morți și erau toți o inimă și un gând! „Toți cei ce credeau erau împreună la un loc, și aveau toate de obște,…” (Fapte.2:44). O comunitate desăvârșită. Nimeni nu mai zicea: eu am asta sau cealaltă. Fiecare aducea tot la picioarele apostolilor și aveau de toate după nevoile fiecăruia cu mare dreptate (Fapte.2:45). Sunt încă mulți cei care nu cred în învierea Domnului ca fapt împlinit. Tot așa sunt mulți care cred că Isus a înviat. Dar puțini sunt cei care au înviat împreună cu El la o viață nouă. Atunci când vine Domnul în inimile noastre cu harul Său sfințitor (adică cu Duhul Sfânt), atunci noi Îl simțim viu în noi, Îl vedem cu ochi duhovnicești care ne dau harul cunoașterii învierii Lui și al învierii noastre cu El, la o viață nouă. Doamne, ajută-ne pe toți să avem această cunoaștere!
129
PILAT CERE UN LIGHEAN CU APĂ ___________________________
Pilat cere un lighean cu apă, dar mintea lui rămâne murdară iar groaza și frica îl apasă acum ca două torente tari. El crede că-și va pierde scaunul și că păcatele lui nu vor fi iertate nici de Cezar, nici de zeii romani. Ajunge să se sinucidă sub povoara gândului neiertător. Tăria de a scăpa de greutatea învinuirii gândului său ar fi primit-o doar recunoscându-i dumnezeirea lui Isus. 130
LEGÂND MIELUL SPRE JERTFIRE __________________________ „Dimineața, preoții cei mai de seamă au făcut îndată sfat cu bătrânii, cărturarii și tot Soborul. După ce au legat pe Isus, L-au dus și L-au dat în mâinile lui Pilat“ (Marcu.15:1). Dis-de-dimineață, tot Sinedriul era reunit de urgență pentru consultări. Căzând de acord, au găsit o soluție în ceea ce privește condamnarea lui Isus. Marea încurcătură a membrilor Sinedriului constă în faptul că, deși ei L-au condamnat pe Isus la moarte pentru blasfemie, Sinedriul nu avea însă putere să ducă la îndeplinire această sentință și să-L execute. De aceea au hotărât să-L judece pe Isus într-un tribunal civil. Prin urmare, sentința de condamnare trebuia formulată în scris, printr-un act oficial parafat de guvernatorul roman (autoritatea civilă). Dar, surprinzător, pentru că romanii nu erau interesați de legea religioasă, acuzarea nu va fi de blasfemie, ci de înaltă trădare. Câtă asemănare între trădarea Mielului de atunci și a mieilor de azi. La fel s-au comportat cele două puteri și atunci, ca și cele de acum. Evanghelistul Luca notează acuzația Sinedriului: „Pe omul acesta l-am găsit ațâțând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir Cezarului și zicând că El este Cristosul, Împăratul” (Luca.23:2). Câtă ironie! Isus, care, într-un sens, a dezamăgit mulțimile și chiar pe ucenici, neacceptând răscoala și lupta 131
cu sabia, să fie judecat și condamnat tocmai ca un revoluționar care ar fi amenințat pacea Romei! În timp ce tribunalul discuta, după unii cercetători, probabil că Isus a petrecut ultimele Lui ore în închisoarea subterană a casei lui Caiafa. În realitate, acea închisoare ar fi fost un bazin pentru apă, întunecos și umed. Să ne imaginăm ce o fi simțit Mântuitorul nostru atunci, rugându-se cu psalmii lui David care ziceau: „Doamne, Dumnezeul mântuirii Mele! Zi și noapte strig înaintea Ta! Să ajungă rugăciunea mea înaintea Ta! Ia aminte la cererile mele; căci mi s-a săturat sufletul de rele, și mi se apropie viața de locuința morților. Sunt pus în rândul celor ce se pogoară în groapă, sunt ca un om care nu mai are putere. Stau întins printre cei morți, ca cei uciși și culcați în mormânt, de care nu-ți mai aduci aminte, și care sunt despărțiți de mâna Ta. M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în întuneric, în adâncuri. Mânia ta mă apasă, și mă năpădește cu toate valurile Tale. Ai îndepărtat de la mine pe toți prietenii mei, m-ai făcut o pricină de scârbă pentru ei; sunt închis și nu pot să ies, mi se topesc ochii de suferință; în toate zilele te chem, Doamne, și-mi întind mâinile spre Tine! Oare pentru morți faci Tu minuni? Sau se scoală morții să te laude? Ai depărtat de la mine pe prieteni și tovarăși și cei de aproape ai mei s-au făcut nevăzuți” (Ps.88:1-10 și 18). În zori, după ce hotărârea a fost luată, au scos pe Isus afară cu frânghii, l-au legat și l-au dus sub pază armată în fața procurorului roman, Ponțiu Pilat. Ce lucru rușinos! Totuși, în timpul acestei neîntemeiate și nerușinate acuzații, precum și a umilitoarei escorte polițienești, nu se aude niciun murmur din gura Mielului. Cuvintele prorocului Isaia răsună acum ca un ecou: „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, n-a deschis gura” (Isaia.53:7). 132
Intervine marele schimb. Sinedriul mută procesul lui Isus la Pilat. De regulă, cu prilejul sărbătorilor iudaice, guvernatorii romani se mutau la Ierusalim în palatul lui Irod, pentru a asigura pacea. Totuși mutarea procesului la tribunalul civil nu garanta Sinedriului că cererea acestuia va fi împlinită. Pilat era un ofițer brutal și nu prea inteligent. Cronicile vremii amintesc de cel puțin cinci ocazii în care duritatea sa a declanșat revolte printre iudeii și samaritenii din subordinea lui. În trei din cele cinci cazuri revoltele s-au soldat cu masacre. Pilat, care nu iubea pe iudei, va dovedi încă o dată că el este doar unul care parafează deciziile Sinedriului. Evanghelistul Ioan amintește că preoții nu au vrut să intre în clădirea păgână pentru a nu deveni necurați (Ioan.18:29-30) și astfel să nu poată mânca mielul de Paște. De aceea, Pilat ia întâmpinat în fața clădirii. Zarva și agitația mulțimii a făcut dificilă cercetarea cauzei, astfel că Pilat s-a retras în clădire și a chemat la el pe Isus pentru judecată. Acuzația preoților (cf. Luca 23:20), mai ales aceea că s-a declarat pe sine „Cristosul Regele” trebuia să fie luată în serios din cauza capetelor înfierbântate ale fariseilor.
Tăcut înaintea celor ce-L tund. „Pilat l-a întrebat: „Ești tu Împăratul Iudeilor?” “Da, sunt,” i-a răspuns Isus. Preoții cei mai mari Îl învinuiau de multe lucruri. Pilat L-a întrebat din nou: „Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri te învinuiesc ei!” Isus n-a mai dat nici un răspuns, lucru care a mirat pe Pilat. (Matei.15:2-5) La întrebarea lui Pilat: „Ești Tu regele iudeilor?” Isus a răspuns: „Tu zici.” (traducerea sinodală). Pare simplu și direct. El ar putea însemna „Așa după cum spui tu”, sau mult mai mult, „Da, tu spui că eu sunt regele iudeilor, dar nu ai nicio idee ce înseamnă asta, de fapt”. 133
Așa se subînțelege din Evanghelia după Ioan (18:34-35). Isus este în adevăr Rege, dar într-un sens mult mai larg decât ar fi putut Pilat să-și închipuie. Ar fi absurd să reduci pe Mesia la nivelul unui conducător politic. Regatul Lui nu este din lumea aceasta, după cum nici originea Sa nu este din lumea aceasta. Odată cu răspunsul lui Isus, mai marele preoților readuce în discuție acuzația lor. Dar Isus a spus: „Împătăția Mea nu este din lumea aceasta”. Apărarea lui de numai câteva cuvinte a fost absolut suficientă. Pilat ar fi fost obligat să-L condamne după legea romană, dacă nu erau aceste cuvinte. Dar Isus nu mai răspunde nimic de acum la toate loviturile valurilor de acuzații. De acum, tăcerea Lui îl impresionează adânc pe Pilat, care devine favorabil lui Isus și mai puțin dispus să dea crezare Sinedriului pe care l-a simțit condus numai de invidie. Pretenția de loialitate pentru împărat nu era un motiv de a lua viața unui nevinovat. De aceea, Pilat încearcă să afișeze o anumită generozitate, sperând că în același timp va răsturna planurile Sinedriului. Legea romană permitea ca de Paște magistratul să amnistieze un condamnat la moarte.
MARELE SCHIMB „La fiecare praznic al Paştelor, Pilat le slobozea un întemniţat, pe care-l cereau ei. În temniţă era unul numit Baraba, închis împreună cu tovarăşii lui, din pricina unui omor, pe care-l săvârşiseră într-o răscoală. Norodul s-a suit, şi a început să ceară lui Pilat să le dea ce avea obicei să le dea totdeauna. Pilat le-a răspuns: „Voiţi să vă slobozesc pe Împăratul Iudeilor?” Căci pricepuse că preoţii cei mai de seamă din pizmă Îl dăduseră în mâna lui.“ (Marcu 15:6-10) Pilat, nemaivrând să riște o nouă revoltă, jucă acum cartea amnistiei. Cuprins de frământare, înfăptui cererea 134
poporului în favoarea unui alt iudeu condamnat, pe nume Baraba, în aramaică însemnând „fiul tatălui, fiul părintelui” (care se întâlnește mai cu seamă în literatura rabinică, fiind un supranume dat pentru fiii rabinilor renumiți). Este interesant de speculat că Baraba putea să fi fost fiul unui mare rabin, să fi fost crescut într-o casă temătoare de Dumnezeu, dar care a devenit mai apoi și un cunoscut terorist, de temut?
Deși originea lui Baraba rămâne un mister, crimele săvârșite de el erau bine cunoscute. Încercarea lui de răsturnare a asupritorilor romani a dus la crime pentru care a ajuns la închisoare. Veștile despre o nouă revoltă circulau printre iudei, așa că mulțimea se strânse în fața tribunalului lui Pilat să ceară 135
eliberarea lui Baraba de Paște. Pe când noroadele își strigau cererea lor, Pilat se poate să fi fost nedumerit de cererea lor. Unele manuscrise grecești mai păstrează numele răzvrătitului ca fiind “Isus Barabas” (Isus, Fiul Tatălui), ceea ce l-a făcut pe Pilat să creadă că noroadele cereau eliberarea lui Isus Nazariteanul. De aceea Pilat L-a adus pe Isus, presupusul „rege al iudeilor”, sperând că va încheia acest proces și, în același timp, va răsturna dorința conducătorilor iudei. Însă mai marii preoților erau pe treapta din față a rivalului lor roman. „Dar preoţii cei mai de seamă au aţâţat norodul să ceară lui Pilat să le slobozească mai bine pe Baraba. Pilat a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: „Dar ce voiţi să fac cu Acela, pe care-L numiţi Împăratul Iudeilor?” Ei au strigat din nou: „Răstigneşte-L!”“ (Marcu 15:11-13) Mai marii preoților, în dorința de a controla situația, nu au lăsat nimic la întâmplare, astfel că erau deja infiltrați prin mulțime, stârnind poporul și prezentându-l pe Baraba ca pe un erou național. Pilat întrebă norodul adunat: „Ce să fac atunci cu Isus?” Două cuvinte s-au auzit din mulțime: „Răstignește-L!” „Răstignește-L!” Uluit, Pilat începu să facă presiuni, fiindcă el nu-I găsea vinovăția:„Dar ce rău a făcut?” a întrebat Pilat. Însă ei au început să strige și mai tare: „Răstignește-L!” (Marcul,15:14). În sfârșit, Pilat făcu o ultimă încercare de a-L salva pe Isus, dar mulțimea, aflată într-o frenezie revoluționară, deveni fără rațiune și fără a mai aduce argumente împotriva lui Isus, își dezvălui doar intențiile vinovate: „Răstignește-L!” Nici n-ar fi putut Pilat să le schimbe părerea. Pentru a evita o revoltă, el trebuia să meargă mai departe. Așadar a eliberat pe Baraba și L-a predat pe Isus pentru a fi răstignit. Dar înainte de a-L preda, Pilat a pus să fie biciuit. 136
La iudei biciuirea era limitată la 40 de lovituri, dar la romani nu era nicio restricție, decât poate oboseala bătăușilor, sau când nu mai vroiau ei să lovească. Puține victime au supraviețuit temutului flagellum, un bici din curele bine împletite, cu bucăți tăioase de metal și oase, menite să intre adânc în carne. Victima era dezbrăcată și legată de un stâlp, apoi începea tortura. Când biciul a început să lovească umerii, spatele și picioarele lui Isus, I sau desprins fâșii de piele. Următoarele lovituri au tăiat adânc în carne, până când spinarea i-a fost zdrențuită de tot, împlinindu-se cuvintele care ziceau: „Plugarii au arat pe spinarea mea, au tras brazde adânci pe ea” (Ps. 129:3). Prin carnea sângerândă a Lui Isus, Pilat s-a asigurat că nu va mai fi nicio reclamație contra lui la Roma, și poate, gândea el, marele preot se va înduioșa și nu va răstigni pe Isus, care și așa nu era vinovat. Acestea au fost motivele faptelor slugarnicului Pilat. Prin biciuirea și suferințele Lui, noi suntem mântuiți. Ce putem învăța din această cutremurătoare istorie? În măsura în care Isus se apropie tot mai mult de cruce, noaptea păcatului devine tot mai întunecată și mai rece. Niciun ucenic, niciun admirator nu-L mai însoțește. Cruzii șefi ai guvernului civil și religios par a avea mână liberă să-și dezvăluie josnicele lor instincte. Încercând să pătrunzi răutatea ce nu cunoașțe limite în furia ei, te cuprinde groaza din cauza ororii. Dar credința poate vedea prin întuneric taina mântuirii noastre. La marii preoți, Marcu, nici nu le spune pe nume, au mare succes în complotul lor “acum (când) este ceasul și puterea întunericului”. Sunt surprinzător de capabili în manipularea puternicului guvernator, conform planului lor. Ura lor împotriva lui Isus se datora spuselor Lui, că El este 137
Mesia și refuzului Său de a răspunde așteptărilor lor pentru a răsturna Imperiul Roman. Pe El, care a spus: „Dați Cezarului ce este al Cezarului!” L-au acuzat de acțiuni subversive contra Romei, iar Pilat n-a avut interes să-L ajute, deși în repetate rânduri trecuse peste dorința marilor preoți. Acum, când era ceasul și puterea întunericului domnea, chiar după ce fusese avertizat de soția lui să nu aibă nimic de-a face cu sfântul acesta, el a trebuit să joace după cum i se cânta. Pe Isus l-a găsit nevinovat și s-a oferit să-i redea libertatea. Dar Pilat a fost manipulat și obligat să-l elibereze pe Baraba, în locul lui Isus. Amenințat că-și va pierde funcția, Pilat face „Marele Schimb Istoric”: Baraba va trăi, în timp ce Isus cel nevinovat, va muri pe cruce. Iubite cititorule, noi cu toții am fost un Baraba și pentru noi a fost răstignit Isus, cum scrie prorocul Isaia: „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.“ (Isaia 53:4-5) Prin sângele Lui noi suntem mântuiți. Iată cum Pilat a îndeplinit o funcție istorică, prin care a fost posibilă vindecarea noastră și redobândirea păcii noastre. Prin jertfa Lui suntem mântuiți. Din toate acestea vedem cum se dă lupta pentru jertfă și cum Isus, tăcând, câștigă biruința, întărit de un înger în timpul rugăciunii. Când I s-a cerut să vorbească, El a tăcut. Singurele două cuvinte ale Lui erau cât un ocean de adevăr. La urmă El tace, o tăcere maiestuoasă și învingătoare. „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.“ (Isaia 53:7) 138
Odată ce Domnul Isus și-a asumat această cale, cale a jertfei ca Miel al lui Dumnezeu, care de bună voie și-a dat viața pentru păcat, ca noi să putem fi eliberați, nu s-a plâns, n-a deschis gura la nicio nedreptate, ci tăcut, a urcat calvarul și ne-a mântuit pe noi cei păcătoși. Ascultarea aceasta a Domnului Isus față de Tatăl este Calea Mielului și a mântuirii noastre. Viața Lui are o Carte și cine trăiește în ascultare de Dumnezeu, cum a trăit și Isus, acela va fi scris în acea carte, „...numai cei scriși în cartea vieții Mielului” vor fi mântuiți. Această ascultare au păstrat-o sfinții apostoli și aceasta ne învață ei și pe noi: „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului. Şi aţi uitat sfatul, pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”“ (Evrei 12:2-6) Dumnezeul îndurărilor să ne dăruiască și nouă mila și puterea Sa pentru a putea urma Calea Mielului, Calea cea nouă și vie, ca și numele noastre să fie scrise în Cartea vieții Mielului.
Amin.
139
PEDEAPSA CARE NE DĂ PACEA __________________________ Cel care păcătuiește are nevoie sau de pedeapsă, sau de iertare. Altfel nu mai are pace. Dacă undeva are loc o crimă, unul dintre primele lucruri pe care le fac polițiștii este să supravegheze foarte bine zona respectivă în săptămânile care urmează. De ce? Pentru că se așteaptă ca la scurt timp să apară cineva care se interesează „ca din întâmplare” de crimă și de victimă, cineva care întreabă vecinii de pe stradă, cineva care intră în vorbă cu cei care au fost apropiați victimei, cineva care aparent nu are nicio legătură cu crima respectivă. Dar, de fapt, acel cineva este chiar criminalul. Care este principiul psihologic după care se ghidează polițiștii? Atunci când un om omoară pe alt om, cel care a ucis își pierde pacea. Conștiința începe să-l macine și încearcă să-și recapete cumva pacea pierdută. Generalizând acest principiu psihologic, atunci când păcătuiești îți pierzi pacea. Indiferent că este vorba de furt, minciună, curvie, mândrie, beție, gânduri sau priviri murdare, indiferent că mă delectez cu imagini asupra cărora n-ar trebui să-mi opresc ochii (spunea Iosif Țon: „Strada este plină de carne goală”), indiferent dacă eu vreau să recunosc sau nu că vine iarna, iarna tot vine, indiferent dacă eu mă văd curat în ochii mei, Dumnezeu judecă gândurile ascunse ale inimii mele și faptele pornite de acolo. Dacă simt că merit o pedeapsă și nu primesc acea pedeapsă, nu mai am pace. În 1989 am lipsit intenționat de la serviciu, iar cel care răspundea de mine mi-a spus: „Eu nu te pedepsesc, dar îmi 140
iau mâna de pe tine și nu mă mai interesează ce faci”. Din momentul acela n-am mai avut pace și mi-aș fi dorit tare mult să fi fost pedepsit. Pentru absolut orice păcat, am nevoie să fac pace cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Cristos, Cel prin rănile căruia suntem tămăduiți și asupra Căruia a căzut „PEDEAPSA CARE NE DĂ PACEA”. Este adevărat că sunt oameni care se bucură să nu fie pedepsiți și care totuși nu-și pierd pacea. Cei care se șterg la gură și apoi zic: „N-am făcut nimic rău” se înșală. Dar autoamăgirea asta este doar pe termen scurt, deoarece pe termen lung duce la prăbușire interioară. Cel care păcătuiește are nevoie sau de pedeapsă, sau de iertare. Altfel nu mai are pace. Situația lui Pilat și a lui Petru este oarecum asemănătoare. Pilat, guvernatorul roman, avea puterea, autoritatea și funcția să facă dreptate în cel mai celebru proces, al Celui mai celebru inculpat. Totuși... „din dragoste pentru lumea aceasta”, Îl condamnă la moarte pe nedrept, pe Cel care murea tot „din dragoste pentru lumea aceasta”, doar că dintr-o altfel de dragoste. Petru Îl trădează pe Domnul lui, de frică față de lumea aceasta. Pilat își spală mâinile, în căutarea păcii pierdute, dar Petru plânge cu amar și se căiește. Petru primește iertare. Pilat, în schimb, rămâne cu „surogatul” sau cu „praful în ochii lumii”. Tradiția spune că Pilat s-a spânzurat. Nu și-a mai regăsit niciodată pacea. Pentru că nu și-a recunoscut vinovăția, n-a primit iertarea. Pedeapsa și-a administrat-o singur. Dumnezeu vrea să comunice cu TINE PERSONAL. Isus Cristos este numit „Cuvântul” sau „vorbirea lui Dumnezeu” către tine, personal. Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a purtat păcatele multora și s-a rugat pentru cei vinovați. El vrea să-ți dea PACEA Sa, care întrece orice pricepere. PEDEAPSA CARE-ȚI POATE DA PACEA A CĂZUT PESTE EL. 141
UN GÂND DE SĂRBĂTORI ____________________ Am trecut cu toții prin grădina viselor. Zburam. An de an aveam noi planuri și atâtea gânduri și dorințe de realizări marețe. Zburam cu ele prin florile copilăriei, albe și frumoase. Zburăm, în floarea cea albastră a tinereții, cu frământări și nesiguranțe, copleșiți de dorul viselor nenplinite. Zburăm mai departe în ograda închisă a căsătoriei, cu fericirea și zburdălniciile copilașilor frumoși, mai frumoși ca florile primăverii, ce le avem de Paște. Aici ba ne veselim, ba ne-ncruntăm la chip, izbindu-ne de stâncile atâtor necunoscute ce ne produc dureri. Simțim povora jugului din care, legați cu cârlige de carul greutăților, nu putem scapa. Zburăm și mai departe an de an. Ne oprim în popasurile prilejuite de sărbători, ca Paștele, Nașterea Domnului sau Anul Nou, la mese bine pregatite, cu „florile” crescute în curte și cu lăstarii lor. Fiecare sărbătoare ne aduce mai aproape de prezența definitivă a unirii cu Dumnezeu, chemați de tainicul magnet care ne adună de prin toate grădinile și de prin toate ogrăzile, punându-ne în ordine pe fiecare la rândul cetei lui. Te-ai gândit că Cineva a venit din cer să ne oprească din coborâșul nostru vertiginos spre IAD și să ne reprogrameze traiectoria în salturi maiestuoase, într-un urcuș sublim spre paradisul ceresc? De aceea S-a născut și tot pentru asta a murit și a înviat Domnul Isus ca, la sfârșit de zbor, să sosim la El în RAI. Nu scăpați ocazia, cereți ajutorul și mântuirea Lui chiar în aceste sărbători!
Cristos a înviat! 142
GHETSIMANI ______________ „...rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine.” (Matei 26:38)
Abia porniți la drum, trebuie deja să „rămânem”? Dar privind contextual îndemnul dat de Cristos, vedem că ne găsim în Grădina Ghetsimani, locul unde Isus Cristos S-a rugat înainte de cruce. Ce înseamnă Ghetsimani? Conform vocabularului ebraic, înseamnă „presă de ulei” sau „teasc pentru stors măslinele”.
Ghetsimani.
143
Privind mai atent la rugăciunea lui Isus, vom observa că aici este singurul loc unde Isus cere veghere colaboratorilor Săi sau mai bine zis supușilor Săi, urmașilor și discipolilor Săi. Cere veghere din partea celui mai intim nucleu al apostolilor săi format din Petru, Ioan și Iacov. De ce, Doamne? Tu, fiu de Dumnezeu, ai avut nevoie de ajutor? Credem că Domnul Isus ne-a lăsat o pildă ca în clipele grele să veghem împreună. și să ne ajutăm în rugăciune unii pe alții! De aici, din Ghetsimani, Isus S-a îmbrăcat cu păcatele lumii întregi, astfel că sufletul Lui a fost cuprins de o „întristare de moarte”. Fiind în poziția „purtătorului de păcate” (cf.1 Petru, 2:24), trebuia să treacă prin moarte. El cere părtășie în rugăciune. Noi, oamenii, suntem „născuți în nelegiuire” și în pustiirea firii, „căci nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească” (Rom. 7:18) și trebuie să rămânem în locul unde firea noastră pământească se zdrobește sub imperativul Voii Lui Dumnezeu ca să lase apoi să curgă untdelemnul sfânt al suveranității Sale. În speranța că vom rămâne în „grădina zdrobirii” și a rugăciunii mijlocitoare, nedormind, dorim să ducem cât putem și poverile altora, privind mereu la Acela care „a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” și să învățăm de la El cum să ne rugăm.
Muntele Măslinilor și Grădina Ghetsimani.
144
ÎNVĂȚÂND SĂ NE RUGĂM __________________ Învățând să ne rugăm Te-ai rugat, Isus, lăsând în urma Ta, Altare de-nchinare: Grădina Ghetsimani… Deasupra Golgota. După Tine, Doamne Sfinte, Mulți intrat-au în Grădină, În zdrobire și în teascul Unde curge untdelemnul, Numai după ce ai ars , Și ai frânt bobul cel de tină. De acolo, rugăciunea curge, Din suspinul Tău… Ceasul nu are minute, Ci vegherea, stropi pe frunte, Pentru cei din jurul Tău. Rugăciunea este luptă, Nu doar vorbe înșirate… Este-ncăierare cruntă, Cu puteri desfășurate Să învingă fiecare. El, Cristosul, a luptat, Pentu ei în post și-n rugă, Ca Isus, Desăvârșirea, În toți frații să învingă! Lidana, Cluj. 145
DE LA GLORIE ȘI IAR LA GLORIE __________________________ Sărbătorile fac parte din viața si cultura noastră, ele ne dau bucurie, identitate și motivație. Fiecare popor are sărbătorile lui, ele fiind repere ale trecutului pentru generația prezentă, repere în perspectiva viitorului. O sărbătoare, în general, ne aduce aminte de trecut, prezent si viitor, prin faptul că dă viață trecutului, frumusețe prezentului și motivație viitorului. Dă frumusețe prezentului, prin faptul că o sărbătoare rupe ritmul monoton al vieții și totul se umple de bucurie. Dă motivație viitorului, prin faptul că evenimentele sau persoanele aniversate ne obligă să le urmăm exemplul, motivându-ne pentru o viața demnă, care să-și merite locul în memoria urmașilor noștri. Sărbătoarea Paștilor ne amintește de suferințele, moartea și învierea Mântuitorului în glorie, este cea de-a doua ca importanță pentru creștini, după nașterea Mântuitorului în grajdul din Betleem. Cuvântul Paște (trecere) începe în limbile moderne cu trei litere: p,a,s. Astfel, în română este Paște, în italiană Passare, în engleză este Passover, în ebraică, Pasah... Pentru prima oara în Biblie, întâlnim acest cuvânt în Exodul 12:11, unde Dumnezeu învață poporul să jertfească un miel pentru a-și scăpa viața de pedeapsa divină, care va veni peste Egipt. Sângele mielului înjunghiat a făcut ca evreii să treacă de la moarte la viață și egiptenii de la viață la moarte. 146
Aici, mielul de jertfă îl simbolizează pe Mielul lui Dumnezeu, care va veni la împlinirea vremii, în persoana Mântuitorului Isus Cristos, să ofere oamenilor scăparea de pedeapsa divină, care va veni peste Pământ. Apostolul Pavel explica mai târziu că: „...Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit.“ (1 Cor.5:7) Paștele ne învață printre altele despre drumul pe care a mers Isus, plecând din Glorie și trecând pe rând prin Grajd, Ghetsimani, Gabata, Golgota, Groapă și din nou în Glorie, locuri ale suferinței împletite cu triumful. 1.GLORIA. În timp ce pe planeta Pământ oamenii se zbăteau în păcat, suferință și lipsuri, Fiul lui Dumnzeu, Isus Cristos, trona în glorie. Din dragoste pentru oameni, a coborât din glorie, pentru a-i duce pe oameni acolo. Sunt mulți întemeietori de religii, însă Cristos este singurul care a venit din cer, toți ceilalți doar vor să meargă la cer. Pentru mântuirea oamenilor, El a venit din glorie în rușine, din bogăție în sărăcie, din cer într-un... grajd. 2. GRAJDUL. Pentru a salva omul de mânia lui Dumnezeu provocată de păcat, Cristos s-a întrupat prin fecioara Maria și a murit în locul nostru și pentru păcatul omenesc. El s-a întrupat în cele mai modeste condiții, pentru a fi accesibil și celor de cea mai umilă condiție. Împăratul Universului a făcut dovadă că ne iubește și că nimic nu este prea mult, în intenția lui de a ne salva de la moartea veșnică. 3. GHETSIMANI. Obosit și flămând în trup, încărcat cu toată vinovăția umană în duh, Cristos se roagă pentru oameni în Grădina Ghetsimani, timp în care nimănui nu-i pasă de destinul îngrozitor al omului. Cristos mijlocește cu lacrimi ca de sânge înaintea Marelui Judecător. El a plâns acolo și pentru oamenii care nu inspiră milă nimănui.
147
4. GABATA. Așa s-a numit locul unde a fost judecat procesul lui Isus Cristos de Guvernatorul Imperiului Roman. Paradoxal este faptul că omul sta pe scaunul de judecător, iar Dumnezeu sta pe scaunul de acuzat. Intenția lui Pilat de a face dreptate a fost învinsă de interes. Toți și-au bătut joc de El. Pilat îl condamnă pe nedrept, în ciuda concluziei lui: „Eu nu găsesc nicio vină în El”. Preoții instigă masele, ucenicii Îl părăsesc, Iuda îl vinde pentru treizeci de arginți.. 5. GOLGOTA. Pentru a curăța „recordul” nostru vinovat în fața sfințeniei divine, El a murit pe cruce. Tot păcatul și eșecul uman a fost eliminat prin moartea lui, înlocuitoarea, care a satisfăcut dreptatea și justiția lui Dumnezeu. Acum, mântuirea lui este suficientă pentru absolut toți oamenii, însă este eficientă numai pentru cei care-L acceptă în viața lor prin credință și pocăință. A fost răstignit la intersecția celor trei continente: Asia, Africa si Europa, având acuzația răstignirii scrisă în cele trei limbi antice: ebraică, greacă si latină. 6. GROAPA. Cristos nu a fost înmormântat de familie, nici de prieteni sau de sutele de oameni pe care i-a vindecat, ci de doi străini, de trecători. Prin umilință și suferință a plătit Mântuitorul mântuirea noastră. A fost dat morții și soldaților, care l-au păzit sub sigiliul roman. 8. DIN NOU ÎN GLORIE. Viața a sfidat moartea. Trimful învierii și al vieții a influențat pentru totdeauna cele trei sfere ale timpului: trecutul, prezentul și viitorul. Toți oamenii din istorie au coborât în neputință în țărâna pământului, singurul care a înviat dintre cei morți este Cristos, Mântuitorul. Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă trebuie să moară? Biblia spune că așa cum Dumnezeu l-a înviat pe Cristos, la fel ne va învia pe noi, dacă credem în El și-L urmăm cu 148
credincioșie și ascultare. Destinul meu etern este în mâna mea, el depinde de alegerea și trăirea mea. Acum se pot bucura săracii, bolnavii și însingurații, pentru că învierea nu depinde de standarde intelectuale sau materiale, ci de credință în Cristos și de pocăința personală. Prin moartea și învierea Sa, Cristos a învins păcatul și ne-a făcut liberi de a sluji lui Dumnezeu!
SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL ISUS CRISTOS, MÂNTUITORUL LUMII, CARE A MURIT PENTRU NOI, OAMENII, CA SĂ NE ÎMPACE CU DUMNEZEU TATĂL!
Amin!
149
CĂRȚI PUBLICATE DE PASTORUL VASILE HOZAN ___________________________
IMORALITATEA OAMENILOR – PORUNCA A ȘAPTEA CUM NE ÎMBRĂCĂM pentru a sluji în Casa Domnului Isus Mântuitorul? DESPRE PREDESTINARE ce este aceasta și cum trebuie înțeleasă CREZUL sau Credeul
The CREED
AMINTIRI DIN ȚARĂ - vol. 1, 2 și 3 PAGINI EDITORIALE PREDICI PENTRU PAȘTI - vol. 1 și 2 PAGINA PREDICATORULUI ________________________________________________________________________________________________
în curând: BISERICI ÎNFIINȚATE CU AJUTORUL DUHULUI SFÂNT ________________________________________________________________________________________________
Adrese de contact: VASILE HOZAN E2–560, Greenfield Ave, Kitchener, ON, N3C 2M2, Canada Tel. 1 519 894 9353 e-mail:
[email protected] PERSIDA TĂMAŞ Str. Morii, Nr. 253, Sat Sebeșel, Com.Săsciori, jud. Alba, 517668, România Tel. +40 258 741 147 ________________________________________________________________________________________________
comenzi online: www.amazon.com/shops/thebrotherbook lectură online: www.scribd.com/thebrotherbook-1
CUMPĂRÂND ACESTE CĂRȚI CONTRIBUIȚI LA AJUTORAREA SĂRACILOR
este o inițiativă de răspândire a culturii creștine printre cititorii de limbă română din America de Nord. Oferim: servicii complete și gratuite de editare pentru autori creștini: corectură, punere în pagină, grafică interior și copertă atribuire ISBN, tipărire proof, etc. ---------tipărire de carte în S.U.A., Canada și România orice tiraj, minim 1 (un) exemplar la prețuri accesibile. ---------cărți PDF gratuite. ---------reproduceri tipărite de cărți electronice PDF ---------recondiționări și reproduceri de cărți vechi scanări, conversii PDF și retipăriri. ---------tipărire de materiale pentru lucrări de evanghelizare și misiune: pliante, afișe, broșuri, cărți poștale, etc. ---------vânzări de carte prin corespondență expediție gratuită în S.U.A. și Canada ---------discount generos pentru librării plata după vânzare. ---------401 - 125, Dorval Ave. , DORVAL, QC, H9S 3G7, CANADA Tel. (480) 381-7218 (U.S.) (514) 794-3464 (Canada) e-mail:
[email protected]