Traian T. Cosovei - Ninsoarea Electrica

Traian T. Coşovei - Ninsoarea electrică

Editura LiterNet, 2009

Redactor: Răzvan Penescu [email protected] Cu sprijinul Anetei Pleşa. Editor format .pdf Acrobat Reader: Dora Ionescu şi Răzvan Penescu Text: © 2009 Traian T. Coşovei. Acest volum a apărut pentru prima dată la Editura Cartea Românească în anul 1979 şi a primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Volumul a fost reeditat de Editura Vinea în anul 1998. © 2009 Design copertă: Dora Ionescu (fotografie Florin Theodorescu) © 2009 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader. Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărţii prin intermediul altor situri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise şi se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în vigoare. ISBN-10: 973-122-020-8 ISBN-13: 978-973-122-020-8 Editura LiterNet http://Editura.LiterNet.ro / [email protected]

1



Traian T. COŞOVEI

Ninsoarea electrică

2



NICHEL „Lucrurile vechi pe alţii să-i bucure, eu fericit sînt Că m-am născut într-un ev pe potriva inimii mele”. (Ovidiu - Ars amandi) „Buzele mele ce se încleştaseră şi tremurau El le-a şters frica lor şi a desfăcut legăturile lor. Gura mea, ce era astupată şi vorbea cu greutate, Ei a curăţit-o ca pe o armă şi a făcut-o să lucească” (Text babilonian)

3



Stare de spirit Aerul meu alerga înaintea respiraţiei mele, sîngele meu alerga înaintea inimii mele, frunzele alergau înaintea copacilor (zidurile aveau glasuri de păsări) zidurile alergau înaintea păsărilor, păsările alergau înaintea inimii mele. Trecerea norilor, noaptea, himere albe căutîndu-şi trupul, ori părul tău arzînd ca un războinic pe rugul de gheaţă al stelelor. Mai daţi un răgaz aerului să bată peste rănile noastre de glorie. Daţi un răgaz stelelor să coboare peste femeia care doarme alături de mine.

4



Mai daţi un răgaz frunzelor, păsărilor pietrelor, copacilor şi mai ales daţi un răgaz inimii mele să le ajungă din urmă...

5



Nichel lui Nicolae Manolescu

Această oră e atît de tîrzie încît pare că-şi sprijină fragilitatea pe boturile ascuţite ale ogarilor. Nimic nu e real — dar ce e adevărat? Poate această lume de nichel care nu-mi seamănă. Poate această tristeţe care nu-mi seamănă. (Poate această oră de noapte întîi să ca un gît de pasăre sub cuţitul cald al măcelarului). Dar ce e adevărat? Nichel, nichel, cît mai mult nichel în apropierea dumneavoastră! Uneori dragostea revine ca amintirea fratelui mort într-un război disperat şi absurd.

6



Nimic nu e real — urlă aerul alunecînd pe lîngă mine. Învîrtind mecanismul, biela, manivela un soare albastru îşi sprijină în iarbă mecanismul absurd, biela, manivela. Nimic nu e real. Nici aceste ore de noapte congelate cu grijă pentru alte secole. Nichel, nichel, cît mai mult nichel în apropierea dumneavoastră! Nimic nu e real. Nichel, nichel, cît mai mult nichel.

7



Nu mai îmi pare nimic Nu mai îmi pare nimic prin groapa fumegîndă a oraşului ca o umbră a trecut bufonul acestei amieze izbindu-se de pereţii unei stări de spirit trecătoare (şi femeile din micul magazin au închis pleoapele pînă la genunchi). Desigur ne legănam cu toţi pe o impresie minunată La Belle Epoque unde adevărul se ascunde pe după fustele colorate ale silabelor — zîmbete de ghips şi laude pentru mine care nu înţeleg nimic (pentru mine care în această seară voi patina din memorie pe gheaţa nehotărîtă a unei stări de spirit) pregătit să intru pe de-a-ntregul în conştiinţa maşinilor unelte —

8



muzica lor e doar tăcerea unei stări de spirit trecătoare muzica lor, muzica lor, muzica lor... Cette musique je sais bien mais les paroles Que disaient au juste les paroles Imbécile.

9



Ninsoarea electrică Trec printr-o ninsoare albastră, nehotărîtă ca printr-un coridor unde păsări mecanice plîng pe umerii mei cu lacrimi electrice. Trec şi păsările mă poartă la gîtul lor suspendat între două întîmplări, cu inima bătînd între două ecouri (şi prăbuşit între două trupuri, aidoma unui strigăt între două guri înfometate de mine şi aşteptîndu-mă şi dorindu-mă dintr-odată). Ştiu, ştiu că totul e foarte tîrziu, că totul se zbate între două discuri electrostatice, dar ce-mi spuneţi voi? Îmi arătaţi o alcătuire de roţi dinţate şi pîrghii şi-mi spuneţi:

10



Iată, aceştia sînt părinţii tăi; Iată, aceasta este inima ta — ia-o şi poart-o mai departe peste cioburile acestei aparenţe... Îmi arătaţi ploaia săpînd în calul de bronz şi-mi spuneţi: Iată, aceasta este ordinea — întîi tu, apoi tu, apoi tu, şi tu şi tu şi tu şi tu... Trec şi deasupra mea stelele fixe susţin aerul între două bătăi de aripi egale lăsate pe umerii mei de păsările transparente ale somnului, (între două ecouri, între două bătăi de aripi egale văd secundele electrice strălucind, apoi înnegrindu-se, umflîndu-se şi aşteptîndu-mă şi dorindu-mă dintr-odată), în timp ce eu, în faţa fulgerelor de magneziu încerc să strig, părînd că exprim ceva, sau numai căzînd mort cu gura deschisă.

11



Delfinii Întins pe spate încercam să mă acomodez cu zgomotul depărtat al valurilor mecanice dezvelind limba aceea de pămînt ca pe o spaimă îngropată de trecerea vremii. Şi ei! Doar ei, delfinii, dînd trup acestei secunde, doar ei martori ai propriei treceri spre moarte, cu strigăte lungi alunecînd spre adîncimi — poate ei, sau poate linia albastră a răsăritului de lună aprinzînd singurătatea inimii mele. Iată acum, mîna mea simte ca şi cum trupul mi s-ar scurge prin degete. (Mînă cu degete pentru fiecare simţ al trupului dinafară). Ceva care mă face să ascult rîsul trupului tău tînăr.

12



Ceva care mă face să ascult stafiile mişcătoare ale valurilor cum rod coaja aceea de pămînt şi nu se satură Şi-i noapte, tîrziu (dormi într-un strigăt, îi priveşti pe toţi aceşti oameni locuind o secundă ca un stomac de peşte) Şi ei! Doar ei, delfinii, dînd trup acestei lumi, doar ei dînd trup acestei nelinişti — în timp ce tu le priveşti spinările albastre săltînd măsurîndu-ţi secundele mecanici şi indiferenţi.

13



Radiografia faraonului El este cu totul şi cu totul din aur, el este cu totul şi cu totul din piatră — el stă singur cu piatra şi cu aurul şi singur în moarte de o mie de ani. O, moarte pentru leneşa curgere a pietrei! O, moarte pentru leneşa decădere a metalului! O, moarte — încremenire în frescă — sub care se zbate încremenirea pietrei şi a metalului! Ar trebui să fac rug din aceste cuvinte pe care să ardă cu flacără înţelesul. Să lăcrimeze şi să se usuce ochii lui ficşi orientaţi după stelele fixe şi lipsite de înţeles. Dar ochii lui au rămas în piatră, iar numai vederea mai rătăceşte undeva în plasele străvezii ale norilor.

14



Cîteodată, noaptea, cînd soarele trece pe sub pămînt îi simt apăsarea — mai adînc mai adînc tot mai adînc (tu te desfaci din moarte şi creşti din liniştea pietrei) o dată şi încă o dată şi încă o dată — tot în afară tot în afară strivindu-mă, aruncîndu-mă afară din mine pînă acolo unde piatra n-a apucat să urce, pînă acolo unde metalul n-a simţit mirosul sîngelui meu încă viu în curgerea lui aprinsă, pînă acolo unde respirarea lui n-a oprit trecătoarea zbatere a inimii... Tu nu eşti om — i-am strigat în timp ce glasul meu

15



se zbătea ca o plantă acvatică sub apăsarea oceanului. Tu nu eşti om — i-am strigat în timp ce trupul meu de aer aluneca încet sub apăsarea uriaşă a pietrei. Tu nu eşti om — i-am strigat în timp ce trupul meu de culoarea aurului aluneca sub apăsarea lui de aur. Dar el, dar el stă singur cu piatra şi cu aurul şi singur în moarte de o mie de ani.

16



Mereu acelaşi Ce ar mai fi de plîns şi ce a mai rămas din frumoasele bibelouri cu arc? Trăiesc la marginea unei senzaţii de toamnă, am amintiri deşi încerc să rămîn acelaşi, mereu acelaşi (măcar pentru o clipă acelaşi printre trecătoarele camioane cu frunze uscate). Mă duc la vînzătorul de ziare şi-i strig: „spune-mi te rog ce mai e nou, spune-mi, te rog”, (nimic, doar aceleaşi ere glaciare rostogolindu-se între două îmbrăţişări ale oamenilor din caverne); vin ziarele de seară, alerg şi-l întreb: „ce mai e nou, te rog ce mai e nou, spune-mi...”

17



Dincolo de balustradă nimic nu mai este. Alături orchestra sufla tot mai trist în alămuri pentru femeia cu gesturi mecanice, tandre, aproape umane – merg la deschidere fac un blind un oblige mic un „pe de trei” sărut aceste ziduri şi ies prin geamurile colorate o dată cu vaietele pachetului de suflători (mereu acelaşi, mereu între două îmbrăţişări ale oamenilor din caverne), un manechin de gheaţă demodîndu-se într-un secol de ironie, mereu acelaşi mereu acelaşi...

18



Peisaj la amiază Iată pîlcul de copaci spărgînd cu mii de frunze soarele de amiază — iată gardurile văruite împotriva furnicilor, iată asfaltul încins, autostrada traversată doar de umbra săracă a cîinilor vagabonzi. Cînd eşti tînăr totul se uită repede ca o călătorie cu trenul (desigur se vor întreba mulţi peste ani lăptarului de-i plăteam la vreme, ori chiria). Pînă la urmă spui Da şi Nu — alergi de unul singur prin norii fierbinţi ai oraşului încercînd să uiţi cît mai repede totul (iubita ce plînge în pernă visînd plonjeuri peste zăpezi şi tu care încerci să uiţi totul).

19



Ca un fluviu, timpul poartă cu el cioturi şi trunchiuri — amintirile acestei secunde ca un trup de animal înecat, cu burta umflată de nostalgia cîmpului. Pînă la urmă spui Da şi Nu, alergi de unul singur înţelegînd ceva (ori lăsîndu-i pe alţii să înţeleagă), te întorci încă o dată — Iată copacii stropiţi cu motorină, asfaltul încins, autostrada pustie la această oră, o casă, ţigările în buzunar...

20



Vitraliu Se rup din aer nimfele somnoroase ale amiezii pînă cînd soarele nu mai e decît o cicatrice în umărul nopţii. Un abur se ridică din grădinile cenuşii unde ard frunze şi ziare uscate — tîrziu vor veni îngerii de cauciuc să mă ridice la cer pradă tînguielilor şi căinţelor deşarte. Apoi o lumină de lună mă apasă încet pînă cînd îi simt gustul pe limbă, pînă cînd deasupra mea se opresc nori suspendaţi din care vor coborî la noapte spiritele hoinare ale ploii. Vor trece prin tavanele albe, ah, vor trece – încurcaţi în steaguri şi coifuri se vor izbi de pereţi cu plumbul şi fierul încurcaţi deopotrivă.

21



Prea greu să rămîn, voi depăşi această limită cu mişcări lungi de care s-au prins fluturii nopţii. Cîntaţi cu toţi şi vă veseliţi — aduceţi şi oasele pianului să cînte; în vechiul dormitor tot răscolind, orbecăind simt cum secundele sînt flămînde de mine. Trăgîndu-mă la sorţi, rostogolindu-şi zarurile sparte, tîrziu, cînd îngerii de cauciuc mă vor urca la cer pradă tînguielilor şi căinţelor deşarte.

22



Cîntec trist deasupra acoperişurilor Se făcuse tîrziu în camera plină cu microfoane. Şi se-ntuneca — de după ziduri cuvintele noastre rămăseseră unor ascultători nevăzuţi şi inexistenţi. Ceasuri de noapte cu acoperişurile oraşului ca o grămadă de fluturi strînsă la lumina lunii. Cineva bate la uşă, cineva zgîlţîie fereastra — nu eşti niciodată destul de singur, niciodată destul de nefericit. Ceasuri de noapte umede ca boturile cailor. Cineva bate la uşă, cineva zgîlţîie fereastra. Lumea există şi fără noi sau numai atunci, ca un cîntec trist cu secundele bătînd lîngă inimă.

23



Voi spune: iată, sînge al meu şi vei crede. Cuvinte. Glasuri. (Nostalgia aşternută pe străzi unde camioane grele urcă tăcute.) Gesturi largi. Surîsuri largi — tuneluri prin care cuvintele noastre vor trece ca nişte trenuri lungi locuite de stafiile unor ascultători nevăzuţi şi inexistenţi. Convins, te apleci tot mai mult, aluneci pe brînci, săruţi ţevile de eşapament, zidurile, asfaltul încins ca pe nişte zei ridicaţi din tăcerea plină de microfoane. Ceasuri de noapte tîrzii, ca un cîntec trist cu secundele bătînd lîngă inimă. Cineva bate la uşă, cineva zglţîie fereastra. Nu eşti niciodată singur.

24



Requiem Taică-meu şi-a vîndut şi apa din fîntînă ca să mă scape de singurătate (asta v-o spun pentru că am un văr care lucrează la staţia de benzină), şi cu toate astea ne simţeam cu toţii ca într-un ascensor oprit între etaje (într-o vreme ne îndeletniceam cu cercetarea duhurilor) şi singuri, apăsînd, apăsînd pe butoane, lovindu-ne cu coatele izbindu-ne de pereţi ca fluturii, noaptea, de lună. Viaţa îşi continua cursul normal într-o tăcere întreruptă numai de zgomotul cocoşilor de tinichea răsuciţi de vînt pe acoperişuri.

25



Mai erau sălile de dans învăluindu-ne cu o presimţire de iarnă (şi fetele din colţul străzii, ascuţite ca nişte trîmbiţe de aramă: tu tutu tu tu tutu tu...). Nici un anotimp, doar acesta (apăsînd, apăsînd pe butoane, izbindu-ne de pereţi), nici o altă linişte, doar a mea. Apoi veniţi voi, încăperi prea înguste pentru a fi bîntuite de stafii, acoperiţi-mă, voi, urşi polari, fantasme, veniţi şi adăpostiţi-mă de vocea cu care îmi strig tăcerea pe nume.

26



Cîntec de leagăn Să nu plîngi — o lacrimă e mai scumpă decît un pod de cale ferată — să nu plîngi (te-ar privi dispreţuitori prin oglinda retrovizoare ori te-ar suspecta că ai inventat o nouă bombă atomică). La marginea cîmpului, mereu la marginea unui cîmp sub cerul traversat de petarde şi paraşute luminoase, asculţi paza contra incendiilor pusă pe note ori producţia de şuruburi în metru alexandrin — mari elegii pentru rîşnitul cafelei de dimineaţă — Să nu plîngi — sînt alţii antrenaţi pentru aceasta, ori să viseze cîmpuri cosite cu ochii pierduţi în vitrinele cu peşte oceanic.

27



Să nu plîngi — iată odăile deschid acum tot felul de uşi pentru stările de spirit ale umbrelor — să nu plîngi — Mîine vom fi în altă gară sub altă ploaie liberi şi uşori dintotdeauna printre baloanele cu hidrogen al marilor sărbători ca nişte lacrimi de copil pe cerul albastru.

28



Una, două, sau poate chiar trei fantasme poetului Ion Stratan

În fiecare seară obişnuiam să adormim în faţa televizorului, înainte de a merge la cinematograf... Ce mai mare parte a timpului o petreceam urmărind reclamele luminoase: „Creşteţi în lungime exersînd cîteva ore pe săptămînă”, sau „Numai consumînd suc de roşii puteţi deveni popular” sau: „Măsuraţi-vă zilnic cunoştinţele” Ne măsurăm cu şurubul, cu şublerul, cu gazometrul. Nimic. Cînd iubeşti nu-i nevoie nici măcar să-ţi ceri iertare. Iar a alunecat bunicul pe scări. Iar au descoperit ceva în lună; de data asta se pare că într-adevăr au descoperit ei ceva.

29



Şi cel care ieri vindea maşini de cusut azi vinde arme şi cel care ieri vindea arme azi vinde tot arme. Lor le place Mozart şi Bach şi Beatles Şi James Dean, oh, dar ei se-nnebunesc după James Dean (ce culoare o fi avînd melancolia şi ce ar mai fi de spus despre un sfîrşit de secol frumos? Sau despre emigranţii aceia, dormind prin boschete ca nişte saci de cărbuni...) A trecut şi ziua de ieri, chiar azi maestrul a dat mîna cu mine. Mulţumesc. Pentru puţin. Niciodată. Încă o poveste de dragoste la cinematograful din colţ... Bine de noi, rău de Concernul Lockheed!

30



Maşina de stropit străzile Am lăsat baltă orice încercare de a atinge perfecţiunea. Trece maşina de stropit străzile dimineaţa la patru. Aceleaşi primăveri dezgheaţă aceiaşi tineri sărutîndu-se prin parcuri. Aceleaşi nopţi cu pisicile deschizînd cutiile de conserve în întunericul tandru al lăzilor de gunoi. Clack, din palme, clack, clack la moara fericită a odihnei, încercăm să fim oameni — balanţe comerciale, trenuri electrice radioul ca o ţeavă de eşapament, cravata şi rînjetul afectuos în oglindă. Încercăm să fim oameni. Clack, din palme, clack, clack la moara fericită a odihnei.

31



Cineva călătoreşte (departe să-şi scrie numele pe domuri şi pe relicve), altcineva zâmbeşte plin de vorbe bune ca un vagon poştal în preajma anului nou. Trăieşte acest aer albastru pentru viaţa personală a păsărilor. Trăieşte maşina de stropit străzile dimineaţa la patru... (dacă cineva crede că recolta de soia e mai importantă decît Manuscrisele de la Marea Moartă e-n regulă şi soarele răsare la cinci zero trei). Apoi soarele de mîine alunecînd pe sub pământ cu strigăte (opriţi gazul, lumina, Căldura, răsuciţi cheile grele ale nemişcării — doar sîngele meu să colinde prin sufletul motoarelor). Clack, din palme, clack, clack la moara fericită a odihnei. Clack, din palme, clack, clack şi trece

32



maşina de stropit străzile peste tinerii sărutîndu-se prin parcuri. Clack, din palme. clack, clack! Surtout ne dérangez pas je vous prie la rondeur de mon demi-langage...

33



Dimineaţa, lîngă autostradă Va rîde, va curge din ochi lacrima fierbinte a soarelui dimineaţa, lîngă autostradă absurd familia se întîlneşte cu iarba şi-n jur doar ploaia rătăcind spre oraşul de cositor. Soldatul alunecă pe sunetul goarnei, cu lopata în mînă alergînd după roata soarelui (entre deux guerres, moartea e un peşte albastru în fîntînă) şi toţi în jur cu zîmbetul lor tîmp pe buze şi clătinîndu-se de parcă ar merge pe frînghii întinse între fantomele trecătoare ale gîndului.

34



Şi atunci i-am spus: du-mă spre ţărmul de frig al secundei i-am spus ei, dimineaţa, lîngă autostradă, dar ea avea picioare lungi şi alerga foarte repede, fără să mă vadă.

35



MICA DISPERARE CU OCHII ALBAŞTRI

„Şi reci sînt simţurile, şi pierdut este motivul acţiunii” (T.S. Eliot - East Coker)

36



Cina cea de taină Pînă şi orchestra te ruga să nu pleci din locul tău cu vesele brocarte. Îngerii acestei stări de spirit albastre te priveau printr-un ziar găurit — de inima mea o secundă-i desparte. Dar eu am plîns, dar eu am rîs de aceste întîmplări cu inima sîngerînd într-o rază de soare şi suspendat în ninsoarea abstractă. „E o foame de cuvinte pe lume...” mi-au spus. „E o vînătoare de cuvinte pe cinste...” mi-au spus ei tot izbind pe sub masă în cineva care scîrţîia îngrozitor şi îndemnîndu-mă să privesc spre măslina din Martini care deschisese brusc un ochi în pahar pentru imaginile de tablă împuşcate pe coridoarele publice.

37



Pînă şi orchestra te ruga să nu pleci — în jurul nostru chiflele aveau ureche muzicală. iar prin restaurante scrumierele memorizau singure pentru clipa cînd aveau să fie întrebate. Iubita mea are o floare în piept cu care ascultă cum se lasă ceaţa pe marile bulevarde: „... şi tu, dragostea mea, şi tu spînzuri de o sonerie muzicală?...” Dar ea trecea mai departe printre automobilele portocalii şi printre tot felul de „guerilleros” ascunşi prin tonomatele strălucitoare unde femeile cu inimă bună depun în contul călătoriilor arctice. Apoi i-am întins inima mea ca pe un animal obosit. Desigur, i-am spus, desigur, iată inima mea ascultătoare

38



atît de complicată, atît de exactă şi mult obosită de ce va fi înaintea mea — la-o cum vrei, i-am spus, ia-o ca pe o floare electrică, dar ea dispăruse în ninsoarea abstractă, fără întoarcere.

39



Începusem să pierd Începusem să pierd frumos, ştiam chiar să pierd frumos (întîi trupul tău aurit de o nelinişte fără de margini, apoi cuvintele tale pe care dintr-odată nu le mai puteam străbate cu nervul subţire al dragostei). Pierdeam frumos — jumătate de nor îţi acoperea umărul stîng pe care îl ridicai adesea la întrebările mele în timp ce eu pierdeam întruna, dar foarte frumos aşa cum foarte frumoasă putea să pară pasărea de fier crescută pe umărul drept al celui aidoma căruia nu voi mai fi niciodată.

40



Să încercăm, i-am spus, să încercăm să prefacem această ploaie într-un aer străin de respiraţia noastră... Să încercăm să prefacem această inimă într-un aer străin, necunoscut de această pasăre de fier pe care am început să o pierd atît de frumos. Şi iată acum o ceaţă foarte caldă şi foarte verde ridicîndu-se deasupra mea în coridoare de piatră prin care alergam îngrozit, (o ceaţă foarte caldă, ca un inel de aer în care mă strîngeam de la naştere şi care acum se ridica deasupra mea foarte repede) încît puteam să văd pînă departe mari alergări ale norilor, deasupra unei mări care îţi purta trupul spre marile stînci fosforescente ridicate de valuri — încît puteam să văd pînă departe cele patru cămile care trăgeau inima mea în patru părţi deodată.

41



Octombrie se dedică Lilianei Dumitrescu

În ultima vreme rămăsesem tot mai singur urmărind de la fereastră camioanele încărcate cu frunze alunecînd spre marginea oraşului. Apoi veneau tot mai des acei bătrîni minunaţi în hainele lor încăpătoare (mirosind a ulei de păr ca nişte pompe de bicicletă). Mă priveau tot mai puţin — în ultima vreme aproape nu-mi mai spuneau nici un cuvînt — mulţumindu-se să dea numai din cap ca dintr-o coadă veşnic întinsă spre lumina nehotărîtă a coridoarelor. În jurul meu aceleaşi femei umede de îmbrăţişări, scriind poezii despre aceleaşi pămînturi arctice şi nelocuite

42



(şi bătrînii lustruindu-şi freza emoţionaţi ca la cursele de ogari, toamna), aceiaşi prieteni cu mustăţi false privindu-te printr-un ziar găurit. Şi acum (aşezat pe o valiză de lemn aşteptînd pustiul să vină, puţin obosit. mult mai singur), şi acum — cînd ne acoperă numai această toamnă descărcată cu camioanele la marginea oraşului — ce ai să crezi despre mine...

43



Cadril Tîrziu, la marginea şoselei printre fanioanele ploii bubuie autobuzele de noapte transportînd aerul rece, idoli de cauciuc se izbesc de asfalt cîte doi, cîte trei, cîte zece. Îngerii zilei de mîine vor sosi pe motociclete de ceaţă — numai ei vor trece victorioşi prin asfaltul acestei fantasme, numai noi nu vom mai fi de faţă înverziţi de poveşti şi de basme. Să netezim deci, să asfaltăm suprafaţa aceasta incertă, să mai punem încă un stîlp, încă o placă încă o lespede, încă o schelă, încă o turlă pentru surdul care ascultă şi pleacă pentru orbul care se uită şi urlă...

44



Pînă la urmă rămînem numai noi doi (idolii cu urme de pneuri pe faţă fac tumbe) singuri şi îmbrăţişaţi sub ploaia albastră înverziţi de poveşti şi de umbre, înverziţi în ploaia colorată săltînd laolaltă mecanic, de două ori, de trei ori, o dată şi încă o dată...

45



Doamnă cu brăţări de piatră poetei Magdalena Ghica

Doamnă cu brăţări de piatră la mîini dintr-o lume mai bună, doamnă care la mîini porţi podoaba acestei nesfîrşite cîmpii de oase! Păreai încă vie în aerul foarte subţire în care dansai împodobită cu şiraguri de electroni. Iar eu — în timp ce retezam capetele balaurului de departe am vrut să-ţi strig ceva ceva nemaipomenit ceva îngrozitor ceva ce tu nu ai mai auzit niciodată, dar n-am reuşit să-ţi spun decît un cuvînt, un singur cuvînt din care au căzut toate

46



l i t e r e l e...

47



Stare de spirit Aproape se putea înota prin parfumul de trandafiri şi vase de aramă — pe scara de piatră un gobelin îi cîntărea pe cei drepţi — un fel de întuneric bătea în oraşul pustiu ca un tunel abandonat sub Canalul Mînecii. Trop, trop — făceau frunzele metalice căzînd peste oraş... trop, trop trop, trop făceau potcoavele căzute una cîte una din trupul meu îmbătrînit sub şenila evenimentelor. Deasupra mea timpul se prăbuşeşte cu beregata sufocată de secunde — (e un fel de ploaie, e un fel de ninsoare peste cupola verde a ierbii...) trop, trop trop, trop

48



urcă un cîntec de leagăn subţiind sticla ferestrei pentru inima mea de cruciat adormită în vîrful lancei. Noi ne ascundeam într-un fel de acvariu cu perdele trase mereu aşteptînd, mereu pîndind să se-ntimple ceva atinşi numai de scheletele inteligente ale delfinilor. Pe pavajul ud nopţile coborau cu zgomote surde — trop, trop trop, trop făceau potcoavele căzînd una cîte una din trupul meu îmbătrînit sub senila evenimentelor. Nu trec decît secundele — îngeri albi paraşutaţi la punct fix, mărşăluind cu cizme grele peste acoperişuri de fier. E un fel de ploaie, e un fel de ninsoare. Cineva trece peste noi sîngerînd sticla ferestrei unde gîtul tău lung aşteaptă căderea razei de lună.

49



Stare de spirit Coboară numai privirea ta lungă pe spinarea alunecoasă a oglinzilor — culcă ochiul tău şi adoarme-l pe tîmpla mea ca pe o creastă spulberată a unui val. Cu gîtul retezat de un parfum, sau poate numai de un gînd rău, pe dinaintea mea ea trece întunecînd soarele cu părul ei tăiat în ace de gheaţă. Din mansardele ridicate la cer îngerii care o priveau trecînd întindeau după ea coridoare de braţe. Ah, prea tîrziu — ea trecuse... Ah, prea tîrziu — ea trecuse!...

50



Spune-mi ce poţi să vezi, tu, cu ochii tăi crescuţi în pămînt laolaltă cu iarba — Spune-mi ce poţi, tu, să vezi cu ochii tăi asurziţi de strigătul ierbii?... Ochii mei vedeau iarbă, asfalt, ziduri, organe desenate pe ziduri, robinetele strălucitoare din vitrina magazinului de robinete strălucitoare — văd, am mărturisit, văd sub pămînt, soldaţii cum îşi mai deschid încă o dată conservele de plumb, înaintea ultimului atac — văd pe Tristan şi Isolda închişi în cutia ascensorului — văd, am mărturisit, văd cele patru cămile trăgînd istoria la roata norocului, văd părul tău lung, tăiat de raza subţire ca lacrima sunetului de flaut —

51



văd o frunză care căzuse, o pasăre care zburase, un soare care asfinţise, un nor de ploaie care trecuse, lumina stelei care murise... Ah, prea tîrziu, prea tîrziu! — ah, prea tîrziu, prea tîrziu i-am strigat eu timpului care trecea foarte repede...

52



Pe cînd ea cobora scara Vai, i-am strigat eu timpului care trece a foarte repede — pe cînd ea cobora scara, pe cînd ea deschidea uşile, pe cînd ea trăgea grăbită sertarele nopţii, pe cînd ea se arunca pe fereastră dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai rămîne, dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai fi — Ce se va alege de strigătul ierbii... Cine se va apleca să bea apă din urma aceasta pe care pasul tău a lăsat-o în inima mea... Cine va asculta cum se dau de pereţi uşile acestea deschise de nimeni?... Hei, hei, ce aş fi fost eu în stare să fac pentru ea!?...

53



în faţa ei aş fi înghiţit focuri bengale. Orient Expressul ar fi deraiat într-o secundă la un semn al ei. Numai o umbră de melancolie în ochii ei să fi apărut şi îndată aş fi aşezat un fir de iarbă pe lună să creadă ea că acolo există viaţă şi să vrea să rămînă. În triunghiul Bermudelor m-aş fi lăsat tîrît de curenţii oceanului, numai ca ea să mă privească şi să se bucure. Hrană rechinilor şi peştilor carnivori m-aş fi lăsat să fiu numai să-i placă ei... Cu spinarea aş fi mutat piramidele sub fereastra ei, deşertul, cimitirele de elefanţi sub fereastra ei. Tibrul şi Eufratul sub fereastra ei, Shanghaiul sub fereastra ei, Pompeiul îngropat de cenuşă sub fereastra ei,

54



Socrate bîndu-şi liniştit otrava în Place Pigale sub fereastra ei, numai să-i placă ei, numai să-i placă ei, numai să rămînă, numai să nu se plictisească şi să vrea să moară, numai să nu adoarmă şi să vrea să moară, numai să nu viseze şi să vrea să moară! Hei, hei, ce aş fi vrut eu să fac pentru ea!?... Turnul din Pisa i l-aş fi adus sub ochi, să vadă ea cît de strîmbă e lumea. Pe Omul Zăpezilor i l-aş fi adus, pe King Kong i l-aş fi adus, pe Frankenstein i l-aş fi adus, pe Dr. Jekyll i l-aş fi aşezat în dormitor să se sperie ea şi să-i placă.

55



Între patru cămile m-aş fi lăsat întins — între patru motociclete m-as fi lăsat tras la roata norocului, numai să plesnească ea cu palmele şi să se veselească... Maşini zburătoare, mecanisme fragile şi abstracte eu i-aş fi inventat... Scripeţi. pîrghii şi planuri înclinate i-aş fi aşezat sub picioare — numai să nu plece şi să mă lase dintr-odată foarte singur cu mulţimea asta de lucruri care nu exprimă nimic Dar ea a murit foarte repede Din dragostea ei pentru mine

56



Iar eu am rămas privind-o pe cînd cobora scara, pe cînd deschidea uşile, pe cînd se arunca pe fereastră dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai rămîne — dintr-o inexplicabilă grabă de a nu mai fi... Ce ar fi trebuit eu să fac?! — numai să rămînă, numai să nu plece, numai să nu se plictisească şi să vrea să moară, numai să nu adoarmă şi să vrea să moară, numai să nu viseze şi să vrea să moară, numai să nu plece, numai să nu plece, numai să nu plece, numai să nu plece şi să mă lase dintr-odată foarte singur foarte singur foarte singur.

57



Jucătorii de cărţi poetului Florin Iaru

Sosesc pe rînd paznicii singuratici ai farului — în grădina din spatele staţiei de salvare urcă treptele albe acum — în urma lor timpul va apăsa pe butonul sticlos al soneriei. Să facem jocurile — să încercăm să rezistăm; vor fi urcat treptele pline de iarbă, vor fi deschis uşile care au fost, (salonul întreg s-a năruit sub răsărirea de lună — ei înşişi se sprijină pe propria lor amintire). Pe coridor, în urma lor, timpul se loveşte de stafiile trecătoare ale celor ce vor fi.

58



Chemaţi soldaţii să fluiere, corpul de gardă, recitatorii Vin corbii, ah, şi lupii albaştri ai nopţii — Să-i întîmpinăm cu lămpi şi lanterne, cu facle şi torţe, cu mînere şi clanţe lustruite ori tot ce poate străluci, tot ce poate lumina, tot ce poate topi gheaţa subţire sub care înoată peştii fosforescenţi ai singurătăţii. Să facem jocurile — aduceţi cîinele şi statuia, lustruiţi tot ce se poate lustrui, ardeţi tot ce se poate arde — să-i întîmpinăm, să le deschidem calea, sa încercăm să rezistăm. Aduceţi cupe şi tăvi, jocurile şi melodiile să nu se oprească! Ei trec acum albi şi nepăsători, hipnotici şi indiferenţi, se duc lăsîndu-ne cu veselia acestei secunde... cu norocul şi neliniştea acestei secunde?...

59



lată-i acum urcă scările albe — cîte unul, cîte doi, cîte trei, urcă scările albe acum — în urma lor, timpul va apăsa pe butonul sticlos al soneriei.

60



Rondul de noapte Numai orchestra cînta mai departe pentru o bucată de iaht — Nici o emoţie n-o mai încearcă pe bătrîna doamnă chiuretată de toate amintirile, nici o emoţie pentru frunzele care cad din tavan, nici o emoţie pentru planetele care mor şi devin găuri negre, nici o emoţie pentru oamenii sandwich care mor şi devin găuri negre, nici nici nici nici nici şi nici o emoţie la banda rulantă a străzii. Deodată a venit lîngă mine o rudă bătrînă (mi-a arătat o uniformă veche şi cîteva cărţi poştale) — „... a călătorit mult fiul nostru

61



prin Siberia şi prin Alaska — Primim uneori de la el cărţi poştale înfăţişînd nesfîrşitele ninsori şi gheţuri polare...” Ah, domnişoara de heliu, fulgerîndu-şi trupul hipnotic în castelul de tablă suspendată unde clopote albe bat aerul magnetic pentru o nouă sensibilitate. Ah, domnişoara de heliu înconjurată de tigri şi de elefanţi. pe umărul ei vine acum o pasăre oarbă, apoi o bătaie în uşă pentru soldaţii în care de luptă şi batalioanele de cenuşă. În cadenţă mărşăluind suspendaţi unul de altul — ruda bătrîna şi fiul, suspendaţi unul de altul — oamenii sandwich şi tigrii şi elefanţii, castelul de tablă şi pasărea oarbă trec într-o procesiune ciudată o dată şi încă o dată...

62



Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei... Pînă cînd orchestra pierde ritmul, pînă cînd muzicanţii cad în sertarele reci ale nopţii, pînă cînd uşa se deschide şi-mi apare poştaşul cu o urnă în braţe... — „Primeşte-mă, te rog, primeşte-mă, sînt în pierdere, în criză de timp, într-o mare lipsă, într-o mare absenţă — de fapt şi eu sînt foarte singur, foarte singur, foarte singur, foarte singură, foarte singură şi te iubesc foarte mult... şi te (de ce mă muşti) iubesc foarte... de ce mă muşti, de ce mă muşti...” — „Nu, nu, poate că numai voiai să strig, poate că numai încercam să urlu,

63



nu, nu, desigur că nu, desigur că nu... poate că totuşi încercam să strig, poate că totuşi încercam să urlu...”

64



Blestemata de roată Mi-e teamă să te mai strîng în braţe — ai prea mult fier pe tine, prea mult metal greu — apele cresc apele cresc apele cresc, totul curge, totul decurge înspre tine — şi ieri pe cînd intram în dormitor mobila curgea pe fereastră cu zgomot şi gălăgie mare... Mi-e teamă să te mai strîng în braţe ai prea mult fier pe tine, prea mult metal greu, străin de mine. E destul să se joace vecinul cu magnetul din imprudenţă, ca să te pierd prin pereţi şi tavane şi să plîng apoi căutîndu-te

65



minţindu-mă după aceea că nici n-ai existat, că ai fost o himeră, o nălucă, un joc de copii numai în trecere printr-o lume de oglinzi împuşcate cu pistoale cu doape la bîlci de părinţii lor amuzaţi. Ah, ticălos sentiment cu mîner! începutul ospăţului cînd musafirii sînt o turmă de boturi însîngerate smulgînd indiferente fîşii din gazonul de sticlă pisată... Ah, ticălos sentiment cu mîner! Sfîrşitul ospăţului cînd invitaţii îşi pun capetele pe masă în piramidă. în capul mesei stau leneş subt un nor care tocmai trecea pe deasupra,

66



pînă cînd plouă tot norul şi rămîne cerul deasupra albastru şi gol. Leneş stau, încurcat în lianele curgătoare ale somnului — leneş capul meu se odihneşte în vîrful piramidei de capete, tocmai cînd somnul curge cu un roşu gîlgîit pe dedesubtul rădăcinos de gîturi. Leneş ochiul meu se deschide în vîrful piramidei de ochi fixînd roşul văl întins pe dedesubtul de ochi. Leneşă gura mea lasă să treacă atîtul de puţin aer de care au nevoie cuvintele ca să se înalţe tocmai pe deasupra unui gazon de zgîrciuri însîngerate şi sticlă pisată.

67



Iar boturile lătrătoare şi behăitoare, boturile însîngerate le las să decadă urlînd fără glas în aerul tare şi ghimpat şi sticlos şi leneş şi foarte leneş. „Unde pulberea îmi este hrană, iar noroiul îmi este de mîncare” Şi ţipetele păsărilor le las să cadă peste mine şi să mă acopere şi să mă rănească în străfulgerarea secundelor electrice prin întunericul mestecat de ceasuri şi mecanisme. În roţi dinţate mă las să alunec, în roţi dinţate îmi las îmblînzite încheieturile, în roţi dinţate mă las mestecat şi gustat în dinţii de fier ai secundei electrice îmi las ultimul gest, ultimul cuvînt, ultimul gînd,

68



ultima silabă vie încă despărţindu-mă de dinţii de fier întărîtaţi de mirosul sîngelui urcînd leneş trupul piramidei descăpăţînate. Ah, ticălos de sentiment cu mîner. Mi-e teamă să te mai strîng în braţe — ai prea mult fier pe tine, prea mult metal greu tu, frumoasă roată dinţată, tu, frumoasă roată dinţată lustruită de strigătele celor peste care leneş ai trecut. Tu, pe care atîţia te-au îmbrăţişat pentru ultima dată, tu, îmbrăţişată cu urlet, vei trăi mai mult decît mine dacă n-au să te pună să mesteci fier, dacă n-au să te însoţească cu altă roată dinţată să mestecaţi amîndouă, să mestecaţi, să mestecaţi amîndouă făina albă a oaselor mele, noaptea, pe cer!

69



Mi-e teamă să te mai strîng în braţe — Iată, a îmbătrînit şi ceasul nostru deşteptător, au început să-i cadă limbile şi să tremure — va trebui să cumpărăm altul mai precis şi mai zgomotos mai precis si mai zgomotos... Şi televizorul... va trebui să cumpărăm altul mai zgomotos şi cu mai multe butoane pentru nopţile ghimpate şi sticloase coborînd ca o alarmă aeriană peste patul frumos brodat cu motive nupţiale în care frînghia mult a îndrăgit prea lungul meu gît, unde roata cu mînere şi dinţi mult a îndrăgit solzoasele mele încheieturi... „Unde pulberea îmi este hrană, iar noroiul îmi este de mîncare” Se aprinseră becurile negre şi în cameră se făcu întuneric. — Eşti pregătit, fiule? — Sînt pregătit!

70



Mica disperare cu ochii albaştri se dedică Ioanei Marina Cerkess

Totul a început cu cîteva mîini curentate la pianul electric, apoi au găsit în bazin trupul înecat al lui Arhimede (cu burta umflată şi verde şi foarte verde — apa sărată nu l-a mai aruncat la suprafaţă...). Panta rei — am spus eu trăgînd fermoarul disperării cu ochii albaştrii... Pe marginea bazinului, muzicanţi cîntau atît de tare încît sunetele lor puteau să-ţi reteze braţele, dar lor le-a fost atît de teamă să-i tragă trupul afară! Aici totul s-a oprit, de aici nimic nu mai poate continua, de aici nimeni nu poate trece dincolo şi nici să vadă dincolo

71



de mica disperare cu ochii albaştri care îşi smulge părul şi hainele, umerii şi braţele, privirea şi auzul... Trageţi-l afară — se ruga pînă şi urîtul cap al Mariei Antoaneta, trageţi-l afară, ori lăsaţi măcar aceste valuri să-l arunce la ţărm. Pe marginea bazinului, pisicile Infantei se lăsau fugărite de cîinii prinţului moştenitor... „Hai liberare” — strigau soldaţii la zidul spart prin care se vedea curtea regelui Spaniei şi castelul de cărţi de joc. „Cu potcoave de frig ne vom potcovi caii — strigau soldaţii — din cărămizi de frig ne vom ridica adăposturi... cu frig ne vom umple gloanţele... cu frig ne vom doborî potrivnicii!”

72



Dar eu nu pot să văd nimic dincolo de părul tău lung, întins ca o lungime de undă. Dar eu nu pot să aud nimic dincolo de ceea ce ea îmi şopteşte ca şi cum mi-ar lipi un revolver la ureche jucîndu-se, jucîndu-se periculos cu silabele pe trăgaciul fragil al singurătăţii mele. Dar eu nu pot să ating nimic dincolo de trupul umflat şi verde şi foarte verde trăgînd o cortină de sînge peste acest dormitor devastat din dragostea ei pentru mine (un nou Waterloo care nu exprimă nimic). Aici totul s-a oprit, de aici nimic nu mai poate continua, de aici nimeni nu poate trece dincolo şi nici să vadă dincolo de mica disperare cu ochii albaştri îngenuncheată pe marginea de piatră a bazinului

73



unde mulţimea a descoperit trupul înecat al lui Arhimede... — „A fost o greşeală de calcul... O formulă greşită... Cu siguranţă o neînţelegere a unor vechi postulate... Se va face o expertiză... O anchetă, desigur, o anchetă...” Pe marginea bazinului, muzicanţi cîntau atît de tare încît sunetele lor puteau să-ţi reteze braţele, Ah, mica disperare cu ochi albaştri nu-mi da mie favela, mahalalele, bidon-villurile acestei stări de spirit agăţătoare şi fără speranţă. Nu-mi lăsa mie lacrima ta închisă într-o capsulă a timpului plîngînd pe umărul altor, mereu altor secole nici pianul electric şi oglinda în care tinereţea mea e o literă zgîriată în peretele camerei de gazare în care tinereţea mea e drumul pacientului de la pat spre masa de operaţie

74



în care tinereţea mea e un boier Moţoc cu cap demontabil... Între timp se făcuse foarte frig în lume — în faţa mea, privindu-mă cu un surîs lasciv, mica disperare îşi aprinse o ţigară; „Este cu siguranţă o neînţelegere... O greşeală de calcul... Computerele au fost programate corect... Vom cere o expertiză... Vom cere o reconstituire... Vom întocmi un aide-memoire... Vom crea un comitet, desigur, un comitet!” Pe marginea bazinului, muzicanţii cîntau atît de tare încît sunetele lor puteau să-ţi reteze braţele.

75



Stare de spirit mamei mele, Maria Această toamnă a îngălbenit toţi îndrăgostiţii din parc, i-a învins şi i-a alungat. Bătînd, inima mea rupe gîtul şi braţele statuilor. Bătînd, inima mea a clătinat castanii şi i-a desfrunzit. O, lasă-te la pămînt, lasă-te acoperită de toamnă şi părul lasăţi-l lung şi pieptănat de duhuri... întinde un pat de frunze uscate pentru inima mea obosită de nu ştiu ce bătălie de la Rovine Ah, peste tot bătălii de greci şi de perşi de sciţi şi de celţi de barbari şi de migratori... Îmi las inima să migreze spre pol, scriu pe ea aceste cuvinte şi o las purtată de curenţii oceanului pînă la un ţărm unde cel care o va găsi va fi orb şi nu o va şti să citească.

76



Ca un joc de delfini într-un mare acvariu aerian bătaia inimii mele picta pereţii acestei stări de spirit cu siluete roşii, neliniştite... O, lasă-te la pămînt, lasă-te acoperită de toamnă şi părul lăsaţi-l lung şi pieptănat de duhuri... Întinde un pat de frunze uscate pentru inima mea obosită de nu ştiu ce bătălie de la Rovine.

77



BUNICUL „ENTRE DEUX GUERRES”

„Ori tinereştii tăi ani, sîngerosului Marte închină-i Şi desfătările atunci nu te-or mai îmbia” (Ovidiu - Remedia amoris)

78



Tinereţea mea Tinereţea mea e ca femeia despre care unii spun că va sfîrşi pe străzi dosnice. Coborînd, frunza se teme pentru mine la fel cum iarba urcînd, tot pentru mine se teme. lată-mă dar, spre tine mă grăbesc — fără cuvinte, fără trecut — va fi oare cineva să-mi asculte povestea, cineva să-şi lipească urechea de mine? Ştiu viitorul străfulgerat de fluvii de argint alunecînd în spaţiu. Şi ochii rotunzi ai singurătăţii. lată-mă dar, trecînd de jumătatea cuvîntului cu care încerc să mă rup de ceea ce nu va fi niciodată plin de înţeles. Coborînd, frunza se teme pentru mine la fel cum iarba urcînd, tot pentru mine se teme. Tinereţea mea e ca femeia despre care unii spun că va sfîrşi pe străzi dosnice.

79



Stare de spirit Trec secundele cu felinare de ceaţă (în numele lor voi trăi, voi trăi) cu capul înfipt în norii de gheaţă ai anului două mii. Pe stradă vor creşte îmbătrînind pe asfalt oameni de fier, cruciade de copii purtaţi încet, cu capetele retezate de muzicanţii anului două mii... Ah, întîmplările lui nicăieri şi niciodată amintiri albastre şi roşii vor fi săpate-ntr-o coloană înaltă de piatră pentru zeii anului două mii. Tinereţea mea va arde cu flacără albastră în oraşul părăsit de stafii — unde ne surîdeau căzînd de la ferestre manechinele anului două mii.

80



Într-o casă cu pereţii de sticlă tu mă-ntrebai: ce va fi, ce va fi?... Bufonul rîdea pictînd pe lătratul cîinelui tristeţea anului două mii.

81



Sfîrşit de secol frumos Era un sfîrşit de secol frumos. Un soare flămînd ne ardea pletele ca pe o ceaţă ridicată deasupra oceanului. Dar cine să taie panglica de care atîrnă marea plîngere a ierbii urcînd fără nădejde treptele acestea de sticlă? (Era un sfîrşit de secol frumos, cu tăietori de lemne din păduri, cu joagăre si fierăstraie mecanice, topoare şi coase, bricege şi lame de ras de tot felul.) Era un sfîrşit de secol frumos la capătul unor străzi înecate de plante exotice — la ultimul etaj de unde se văd benzinăriile oraşului, în odăile unde oglinzile moarte întind o mie de braţe pentru imaginile suspendate între ochi şi norii de aur ai frunţii.

82



Aici şi acum, aici şi acum, acum ea îmi va întinde mîna ei şi îmi va spune: „...ai încercat vreodată să fii fericit... ai încercat vreodată să fii un pepene verde într-un poligon minat — ai încercat vreodată?...” Era un fel de noapte a Sfîntului Bartolomeu cu răspunsuri victorioase la toate, cu mari panouri publicitare amintindu-ne că vom muri de cancer dacă nu consumăm zilnic (SOUP, ZOUP, TZOUP de legume), sau această plită electrică ce ne va schimba viaţa (reductio ad absurdum a obscurităţii mele). Era un sfîrşit de secol frumos — o dimineaţă de toamnă, un aide-mémoire — cînd încă totul e bine, totul e frumos, cu puţin înainte ca ziarele să sosească pe sub dunga de lumină a uşii.

83



Marea fotografie tatălui meu Totul se săvîrşise — în iarba de fier de pe cîmpul de fier acele cronometrelor loveau stafia unei secunde — sub foamea ascuţită a păsărilor de fier doar spînzuratul se răsucea strîns în îmbrăţişarea frînghiei. lată-mă pregătit aşadar şi dus între baionetele grăbite ale secolului, învelit în cearşafuri ude pentru marea fotografie a secolului. Trezit de foarte dimineaţă pentru marea fotografie a secolului. Vopsea albă pe faţă, să pară cît mai viu, vopsea albă în păr, să par cît mai tînăr, vopsea albă scurgîndu-se pe un peisaj cît mai alb — să pară totul cît mai adevărat să pară totul cît mai adevărat!

84



O maşină de fier o cîmpie de fier o iarbă de fier un aer de fier scurgîndu-se cu zgomot pe sub poarta înţepenită a fabricii de fier. Totul s-a şters totul s-a uitat totul a trecut totul totul, numai marea fotografie are o gaură în frunte astupată cu hîrtie de ziar... O maşină de fier o cîmpie de fier o iarbă de fier o statuie de fier strîngînd în braţe copilul de fier al viitorului. Totul s-a şters totul s-a uitat totul a trecut (iar fotografiile sfîrşitului de secol, iar automobile vechi cu şofer neamţ, iar descoperirea Polului Nord şi primul

85



zbor peste Canalul Mînecii, iar zeppeline si iar gulere de blană, His Master Voice şi fotografiile cenuşii ale prinţului asasinat la Sarajevo, iar oameni căzuţi din cer şi iar bunicul paraşutat peste cîmpia de fier care scuipa foc care scuipa fier, care scuipa fier — ah, debarcarea ah, debarcarea!!). lată-mă pregătit aşadar pentru marea fotografie a secolului, cu lacrimi de glicerină curgîndu-mi din ochi pentru marea fotografie a secolului. O sticlă cu vopsea roşie izbită de pereţi — sîngele trucat al fotografiei secolului. În spatele meu, dintre cîrje, atele şi bandaje murdare îngerul de fier ca o insectă ciudată mă-mpinge tot înainte la poarta înţepenită a fabricii de fier. —

86



Totul s-a şters totul s-a uitat totul a trecut — oameni de fier şterg cu bureţi de sîrmă o dimineaţă informă de fontă răcită... O sticlă cu vopsea roşie izbită de pereţi — sîngele trucat al fotografiei secolului. lată-mă pregătit aşadar!

87



Îngerul îmbrăcat în civil Un soldat păzeşte soarele — un soldat păzeşte aerul, un soldat păzeşte iarba, (dar iarba nu are de gînd să-i schimbe culoarea) un soldat un soldat un soldat — descheiat la pantaloni copilul aleargă după melci, iar îngerul porţilor încuiate îi zîmbeşte cu toţi dinţii lustruiţi ca o legătură de chei. Un soldat îşi curăţă arma, meticulos, dincolo de orice bănuială, un soldat îşi mîngîie femeia ca pe un obuz rămas neexplodat şi îngerul firelor de telegraf ne şopteşte în cîteva limbi de largă circulaţie:

88



El va muri — Ea va naşte un copil — Copilul va îmbrăţişa cariera armelor. Un soldat deghizat în pernă ne doarme sub cap. Alţi soldaţi deghizaţi în tacîmuri de argint ne hrănesc la masă — apoi un soldat deghizat în soare, în iarbă, în copil şi îngerul (Ah, îngerul îmbrăcat în civil) lasă în urma lui monezi de sînge zornăind din arterele ca nişte buzunare sparte. Vom spune: iată, şi banii aceştia sînt necesari! Cu ei vom plăti tăcerea, batalioanele de linişte înghiţite de focurile de artificii ale marilor sărbători...

89



Pămîntul din spatele casei tatălui meu Pămîntul din spatele casei să-l daţi fratelui vostru mai mare — spuse tatăl cînd depărtarea căzu peste cei care îl priveau fără să înţeleagă. (Iar pînă să înţeleagă ei ceva, animalele cîmpului smulgeau tăcute o iarbă strălucitoare crescută peste cuvintele tatălui.) Pămîntul acesta l-aţi cucerit cu sînge, spuse generalul căzînd de pe cal în faţa soldaţilor care îl priveau fără să înţeleagă. Iar pînă să înţeleagă ei (una, două, trei, patru...), pînă să înţeleagă ei ceva, douăzeci-şi-două de salve de tun în onoarea generalului căzură peste ei ca pepenii rostogoliţi din pod, toamna, pe întuneric. După o vreme doar calul, calul care ani mai tîrziu cîştiga marele premiu alergînd pe un mare hipodrom

90



Iar generalul îşi împărţise de mult pămîntul din spatele casei celor care îi priveau şi acum monumentul neînţelegînd, neînţelegînd.

91



Cu mîinile curate Tată, ce zgomote se aud din camera de alături — o fi bunicul mort de anul trecut încurcat în cordonul telefonului? Tata se întoarce cu hainele sfîşiate — ne strîngem mîinile în uşa magaziei, ne strîngem mîinile prin uşa spartă a magaziei, ne strîngem mîinile curate ne strîngem mîinile curate (în rest, doar o lumină de lună roşie trecea dărîmînd ţiglele de pe acoperişul magaziei) Plin de sînge, tata e cu mîinile curate (din frigider, bunicul ascultă lumina roşie spărgînd ferestrele dormitorului.) Ceasuri şi mecanisme măsoară temperatura bunicului din frigider... Bunicul va apuca sfîrşitul secolului,

92



bunicul va apuca şi sfîrşitul secolului viitor, bunicul va apuca sfîrşitul tuturor secolelor viitoare — O să-i arătăm noi ce-i viaţa veşnică!... Ne strîngem mîinile ne strîngem mîinile ne strîngem mîinile curate... Tată, mă agăţ eu de umărul lui, crezi că o să mai strige la noapte? crezi că o să mai strige? Tata cu mîinile curate bate cuie de aramă în capacul frigiderului din care se scurge o dîră roşie — Tata cu mîinile curate astupă ferestrele cu ziare uscate, Tata cu mîinile curate dă drumul la televizor, Tata cu mîinile curate deschide radioul, Tata cu mîinile curate aprinde lumina. Tata cu mîinile curate deşurubează robinetele din baie... Crezi că o să mai strige la noapte? Crezi că o să mai strige?

93



Bunicul „entre deux guerres” se dedică lui Nichita Stănescu Gazon argintiu de vulpi argintii — delfinul, ah, tristul, dezesperatul delfin aruncînd un jet de apă peste marginea de piatră a bazinului — înotătoare despicînd apa dintr-o lume într-alta... ogari ogari ogari împingînd cu boturile cîmpia de oase a Iordanului — jucători de golf purtaţi de Gulf Stream departe spre pol — un joagăr pentru tăiat cuburi de gheaţă în paharele invitaţilor, sărituri de la trambulină, foarte multe sărituri de la trambulină, ah, prea multe sărituri de la trambulină şi trupul tău peste care iarba a început să crească aidoma şerpilor ridicaţi de sunetele muzicanţilor...

94



Într-un chaise-long cu rotile, bunicul tunde vulpile argintii şi himerele. Bunicul este „entre deux guerres” şi vulpile argintii îi strîng în jurul gîtului cozile lor lungi cu care au măturat şoselele înzăpezite ale Europei, în timp ce invitaţii declară cu glasuri mici, bîntuite de stafii: Bunicul a luptat! La Maraton s-a tîrît cu genunchii retezaţi, la Waterloo s-a tîrît cu genunchii retezaţi, la Austerlitz a văzut soarele cu genunchii retezaţi la Zidul Atlanticului s-a tîrît cu genunchii retezaţi, în Siberia, la Mărăşeşti, la Verdun s-a tîrît, s-a tîrît cu genunchii retezaţi — Ce dacă n-a avut genunchi?! Ce pradă de război ai luat, bunicule? — întreabă invitaţii cu glasuri mici, ca nişte beizadele sugrumate în somn.

95



Am luat Constantinopol cu steaguri cu tot — Delfi am luat, cu tigrii şi cu elefanţi cu tot — Cabaretul Voltaire la Zürich cu tunuri cu tot Canterbury şi Turnul Londrei cu regină cu tot le-am luat... Şi pe Chaucer cui l-aţi lăsat, mă!!! Sub soarele de o mie de waţi, bunicul tace şi tunde vulpile argintii şi himerele — Bunicul tace şi tunde vulpile cu steaua de general, tace şi tunde vulpile cu bastonul de mareşal, în timp ce invitaţii, spînzuraţii, naufragiaţii îl întreabă cu vorbe mici, foşnitoare ca nişte bancnote: Şi gaura din frunte de unde o ai?... Cine ţi-a dat ordin pentru gaura din frunte? Credeţi că o să poată primi decoraţia, cu gaura aia în frunte?!

96



Şi cine se va urca să i-o agaţe în piept în loc de inimă? Cum ai să apari fotografiat sus pe redută cu gaura aia în frunte? Cum ai să te mai tîrăşti cu genunchii retezaţi cînd ai gaura aia în frunte? Bunicul tace şi tunde vulpile argintii şi himerele... Bunicul este „entre deux guerres” şi tunde himerele. Ce dacă abia se mai vede tîrîndu-se printre scheletele lustruite ale înotătoarelor despicînd apa dintr-o lume într-alta... Ce dacă abia se mai vede tîrîndu-se printre scheletele albastre ale himerelor?... Ce a lăsat în urma lui bunicul... Ce a rămas în urma lui?... Un gazon argintiu de vulpi argintii — Jucători de golf purtaţi de Gulf Stream departe spre pol — un joagăr mergînd în gol

97



alături de scheletele invitaţilor, ogari ogari ogari împingînd cu boturile stafia lui electronică tăiată în două de jetul de apă al tristului, dezesperatului delfin. Bunicul a luptat! Ce dacă n-a avut genunchi?

98



Parabola soldatului ucis Departe, pe cîmpul acoperit cu lungi bandaje de strigăte, doar şuieratul oţelului a mai rămas în auzul soldatului ucis (ai fi zis că trece o pasăre — ai fi zis că trece un nor de ploaie) şi cîmpul brăzdat de gropi stă răsturnat în despicătura albastră a ochiului (ochi încă deschis — cicatrice a vederii în care, la noapte, se va oglindi răsărirea strîmbă de lună...). Cu un fluierat lung de glonţ părăsise bătaia inimii pieptul soldatului ucis — aşa cum fluieri o fată de la fereastră, aşa cum, spre dimineaţă, o rază de soare flămîndă va coborî pînă la trupul lui curăţat de somnul cu peşti carnivori.

99



Stă nemişcat trupul soldatului ucis. Stă nemişcat acoperind cîmpul de luptă cu o manta sîngerie... În alergarea istovită a ultimului atac, cizmele soldatului din spate călcînd pe degetele soldatului ucis au început să zgîrie pămînt îl şi să se îngroape. Cizmele soldatului din spatele soldatului ucis călcîndu-i pe piept au început să se înăbuşe si să se zvîrcolească... Numai trupul soldatului ucis stă nemişcat acoperind cîmpul de luptă cu o manta sîngerie... Departe, pe cîmpul acoperit cu lungi bandaje de strigăte ploaia îl va spăla de semnalmente, de răni,

100



de numărul de înmatriculare, de amintiri. Iarba îl va acoperi încet, chircit, micşorat, ghemuit îl va pregăti ca pentru o altă naştere... pentru alt ultim atac...

101



Vicleim Mi-am întîlnit îngerul lîncezind undeva pe strada Covaci printre tinerii cu casetofoane, dimineaţa, cînd oraşul abia se mai vede printre spiralele norilor. Mi-a spus: „... nu pari să fi auzit de afacerea Watergate — mi-a spus în timp ce ne sorbeam ceaiul într-o cană de tablă — şi nici despre bombele cu gărgăriţe, nici despre bombele cu orez, cu vodcă, cu ceapă, cu cîrje papale, cu şansonete, cu macaroane, cu cafea, cu păcură, cu eschimoşi, cu mostre de sol lunar, cu...” Între timp îngerul a murit ronţăind banane uscate (măturătorii l-au acoperit dimineaţa cu frunze după ce au umplut din penele lui

102



perne pe care vor visa nevestele mirosind a staţie de benzină). Stau de vorbă cu noul înger venit să-mi prezinte scrisorile de acreditare. Noul înger are rosături de la raniţă şi de la sacul de merinde — noul înger are o casă pe care speră s-o revadă. Noului înger îi place să vorbească despre femei şi mă gîndesc că vom avea cîteva veacuri de pace.

103



Aide-mémoire Pe aleile proaspăt asfaltate ale parcului, paraliticul îşi plimbă căruciorul silenţios şi nichelat cu grija cu care alţii ar arăta lumii uimite ultima odraslă a cursei înarmărilor. O toamnă acră traversată de iepurii de alamă ai cazărmii de pompieri... O pajişte sluţită de chioşcul afumat al fanfarei... O arătare cu dinţi de lup mîncînd iarba şi crengile uscate de pe pajişte... Atît doar pentru paralitic. Nimic mai mult pentru paralitic şi pentru căruciorul nichelat care se mişcă mult mai încet, ah, mult mai încet decît cursa înarmărilor...

104



Voi, care vă trageţi deoparte cu scîrbă din calea lui, ori plini de compasiune vă întoarceţi capetele descoperite ca la o înmormîntare de lux — Voi, care încercaţi cel mai ticălos sentiment care e mila, credeţi că el nu ştie pe cîte broaşte ţestoase pluteşte pămîntul? Credeţi că are nevoie să-i spuneţi voi pe cîţi elefanţi stă în echilibru lumea şi de cîţi vulturi e trasă!? Dar el, dar el n-a văzut aselenizarea? Dar el nu s-a bucurat din căruciorul lui de paralitic pentru aşchia de oţel înfiptă în praful şi pulberea altor planete!?

105



Nu s-a bucurat el pentru umanitate, nu s-a bucurat el!? Nu şi-a lipit el fotografia viitorului deasupra scaunului de paralitic!? N-a văzut el în inconştienţa lui fluturarea Sfîntului Duh tăiat de o rază de laser!? N-a tresărit el văzînd mirajul şi zbaterea neputincioasă a avortonilor din eprubetă!? N-a văzut el bomba şi distrugerea şi agonia!? Nu s-a bucurat el pentru umanitate nu s-a bucurat el!? De unde să ştie el... De unde să ştie el, paraliticul!? Nu şi-a lipit el urechea de zidul sunetului aşteptînd? Nu şi-a pus el mîinile îngrozite la ochi în faţa ciupercii de foc şi pucioasă!? N-a fost el pus la zid de toate plutoanele de execuţie!? Cu mîna lui moale şi neputincioasă

106



n-a aruncat el flori la picioarele tuturor împăraţilor!? Cu spinarea n-a înălţat el piramidele adoraţiei!? Nu s-a sluţit el, nu s-a schilodit aprinzînd focuri de artificii şi iarba de puşcă!? Nu-şi încuie el cu trei rînduri de chei teama lui paralitică...!? De unde să ştie el... De unde să ştie el, paraliticul!? De unde să ştie el din căruciorul lui nichelat şi silenţios, ah, foarte silenţios!!? Dar el, din scaunul nichelat de paralitic, a văzut tot a auzit tot a presimţit tot a plănuit tot cu o răbdare paralitică — totul, totul pus la cale în liniştea paralitică a căruciorului nichelat cu care a fost dăruit de la naştere...

107



O toamnă acră traversată de iepurii de alamă ai cazărmii pompierilor... O pajişte sluţită de chioşcul afumat al fanfarei... O arătare cu dinţi de lup mîncînd iarba şi crengile uscate de pe pajişte... Atît doar pentru paralitic. Nimic mai mult pentru paralitic şi pentru căruciorul silenţios şi nichelat care se mişcă mult mai încet, ah, mult mai încet decît cursa înarmărilor...

108



Lobotomia, sau cîntec de leagăn Uită-te tu la mine cu ochii tăi care au uitat gustul lacrimilor. Uită-te tu la mine — m-au făcut mai bun mai liniştit, mai fără probleme, mai înţelegător la ce nu se poate înţelege. Uită-te tu la mine şi sărută-mă tu cu sărutările gurii tale, căci gura mea este mimul goliciunii mele şi mirosul mirurilor tale mai bun este decît toate mirosurile acestei lumi încărcate de miresme... Tu îmi ceri să-mi arăt gîndurile, tu îmi făgăduieşti fericirea, căci mai bune sînt ţîţele închipuirii decît adevărul vinurilor tale. Tu îmi arăţi trupul tău sîngeriu şi-mi spui: „vrei tu să fii fericit, vrei tu să fii fericit...” şi apoi, deodată, deasupra mea se aprinde cîte un bec roşu ceea ce ar putea să însemne — LINIŞTE SE FILMEAZĂ, sau LINIŞTE SE OPEREAZĂ, sau LINIŞTE, sau...

109



„Dar oare nu sînt cuprinşi de acelaşi soi de turbare declamatorii care strigă prin pieţe: Aceste răni le-am primit pentru libertatea obştească, acest ochi l-am pierdut pentru voi!” Linişte — dormi. Linişte — punct. Linişte — virgulă. Linişte. Cu capul gol şi însîngerat în faţa camerelor de luat vederi trădat şi ciopîrţit între un ieri şi un alaltăieri şi încă o dată; şi încă o dată; şi încă o dată pentru idolii de vopsea colorată. Tu îmi ceri să-mi port gîndurile în mînă, dar vai, numai mîinile mele ştiu truda plesnitului din palme şi neîntrecutul meşteşug al masalagiilor. Ah, lobotomia — capul şi faţa, banii, averea metalele, dobînzile, ceafa şi gîtul, călătoriile mecanismele, înscrisurile şi manuscrisele,

110



visele fraţii şi surorile, umerii, braţele, tainele mormintele, cimitirile, căderile, moştenirile, plămînii, stomacul, melancolia, caporalii de schimb, sergenţii şi generalii, cîmpul de luptă, cîmpul de curse dragostea, favorurile, graţiile şi gratiile inima, şira spinării, bolile, criza morală doctorii, funcţionarii publici şi particulari animalele mici, intestinele, pîntecele bătăile din palme şi cîntecele — Ah, lobotomia — căsătoriile şi procesele divorţurile, rupturile şi fracturile, războaiele contractele şi tratatele, hoţii şi asasinii, rinichii sălile de dans, sălile de aşteptare, saloanele moartea, neantul, distrugerea, atrofia, dispariţia uitarea, sinuciderea, nebunia feroce, descompunerea moştenirile, testamentele, portăreii, agenţii de schimb licitaţiile, dota soţiei, tăinuitorii magistraţii, spionii, coapsele, actele şi afacerile cuvintele mici, cuvintele mari şi prefacerile –

111



Ah, lobotomia — onorurile, puterea, celebritatea lucrurile furate şi lucrurile pierdute, genunchii articulaţiile, prietenii şi cluburile, femeile dorinţele, speranţele, psihanalizele, parlamentele pulpa şi gleznele, invidioşii şi vrăjitorii, recitatorii poeţii şi scribii, melancolicii şi conspiratorii geloşii, spitalele, azilele şi puşcăriile, laboratoarele ospiciile şi auspiciile, agia, maternităţile, amprenta singurătatea, indemnizaţiile pentru singurătate marile patrupede, micile patrupede, trepiedele sadicii, profeţii, fantomele, chirurgii pe creier degetele şi tălpile de la picioare pînă cînd sîngele meu nu mai vrea, pînă cînd inima mea nu mai moare — Ah, lobotomia — lobotomia sau cîntecul de leagăn pentru oasele transparente ca raza (cu cravată şi rînjet în faţa oglinzilor transparente ca raza) Ah, lobotomia, ah, piaza!

112



Linişte — dormi. Linişte — punct. linişte — virgulă. Linişte. Uită-te tu la mine, m-au făcut mai bun, mai înţelegător. Spun numai lucruri frumoase, dar, vai, mîinile începuseră să mă trădeze tot tremurînd în lumina albă şi încercînd să se agaţe de stafia singuratică a unui sfîrşit de secol frumos. Dormi tu, dragostea mea şi înainte să dormi (înainte să mă adormi, înainte să se aprindă becul roşu din sala de operaţie: LINIŞTE nu înţeleg, LINIŞ) întreabă-mă încă o dată: „Vrei tu să fii fericit, vrei tu...” în timp ce la un capăt al lumii, canibalul lumii moderne îşi va deschide acum cutia lui de conserve şi ne va privi curios prin spărtura de tablă dincolo de care totul e bine, totul e foarte bine şi zborul acestor păsări de noapte e încă mult prea departe de moarte.

113



Tata Rockefeller Ce frumoşi sînt trandafirii astăzi şi ce frumoasă întorsătură au luat acţiunile. Tata cu picioare de cauciuc speră să ajungă pe altă planetă şi mai ales cumpără. Trec femeile cu trupuri de aer purtate de curenţii fierbinţi ai autostrăzii — Tata cu organe de cauciuc fluieră după ele şi mai ales cumpără, cumpără — în timp ce cangurii elastici ai melancoliei îi sar în spinare Tata cu artere de cauciuc ar fi dispus să se lase congelat cîteva secole, dacă îngerii de cauciuc nu l-ar privi prin oglinda retrovizoare.

114



Zgomotul şi furia „The story told by an idiot full of sound and fury...” (Shakespeare - Macbeth) Noaptea, lîngă autostrada strălucitoare, luminile oraşului par un imens computer calculînd ecuaţiile mărunte ale apartamentelor cu apă caldă — balcoane şi ferestre camuflate de rufăria goniometrică a unui sezon mort şi inabordabil peste care încerci să revii numai tu, numai tu, Ofelie desfrunzită, culcată în iarba cu tribunale carnivore. La masă printre coloanele de fum ale invitaţilor — ceasuri mînjind aerul cu tic-tacul albastru şi decadent al sfîrşitului de secol...

115



O cădere de funigei înnegrind gulerul alb al unei zile de toamnă peste care încerci să revii numai tu, numai tu, un fel de Londră îndepărtată dintr-o lume fără ceasuri şi poduri. Să mai strig să mai chem să rechem timpul descărnat şi fanariot, melancolia înfigînd cuţite de scamator în pereţi şi tavane? Hai să fim contemporani — am rugat-o pe ea care încerca să revină... Hai să trăim deodată — am rugat-o dăruindu-i mici animale ca s-o apropii mai mult de regnul melancoliei terestre.

116



Uite, chiar acum cîte un cangur mai sare ecuatorul... Uite, chiar acum mici încărcături sînt detonate pentru cobaii din laboratoare... Uite, chiar acum cînd toate cruciadele se retrag în cărucioarele de paralitic ale propriei neputinţe, acum cînd femeile nasc copiii viitoarelor cruciade ale neputinţei... Nu înţeleg — spuse orbul pipăind paginile albe, nescrise. Acum cînd trecem strada şi se pare că nimic nu se întîmplă şi se pare că nimic nu s-ar mai putea întîmpla... Acum cînd răsare soarele şi se pare că nimic nu se întîmplă şi se pare că nimic nu s-ar mai putea întîmpla...

117



Nu înţeleg — spuse orbul pipăind paginile albe, nescrise. Să mai strig să mai chem să rechem trupul tău culcat în iarba cu tribunale carnivore? Iarba sub care conductele urlă întinse la maxim, iarba sub care urlă cabluri electrice încinse la roşu, legături telefonice încinse la roşu conducte plesnite, incandescente, ţevăria răsucită a marelui eşapament descărcînd în noapte obsesiile şi micile măruntele ecuaţii ale apartamentelor presurizate de care atîrnăm bibeloul cu arc al zilei de mîine — arcul ceasului întins la maxim pentru urletul zilei de mîine spărgînd coaja de ou a micilor cazemate ermetice, aburite de şuieratul nibelung al aerului încins la roşu...

118



Pămîntul — un cort pentru fiare vechi urlînd din cuştile îngropate ale marilor arene, iar deasupra, ah, deasupra e o dorinţă de fast, de grandoare; de aceea li se pun mărgele şi cailor — de aceea Moş Gerilă e scos în fiecare duminică, de aceea sfintele moaşte mai primesc cîte o transfuzie, de aceea trupul tău îngenunchează în iarba cu tribunale carnivore... Nu înţeleg nu înţeleg — spuse orbul strîngînd în pumn paginile albe, nescrise! Strig, dar nu vine decît iarna... Strig, dar nu vine decît noaptea cu un hohot de aripi... Strig, dar nu se aud decît caii în alergare, dezgropînd armurile putrezite ale cailor alergînd în alt timp sub cortul de apă al ploii.

119



Să mai strig să mai chem să rechem un peisaj metalic degradîndu-se sub privirile mele care pierduseră simţul realităţii? Incapabil să văd — mi-am împodobit fruntea cu ochi de sticlă Incapabil să simt — m-am umplut cu paie întinzînd braţele în crucea unui cîmp înspăimîntat de dîrele luminoase ale îngerilor căzători... Nu înţeleg — spuse orbul arzînd hîrtiie albe, nescrise. Nu înţeleg — spuse orbul înghiţind cenuşa albă, nescrisă, îngropîndu-se în autostrada strălucioare, în noaptea acestui sfîrşit de secol frumos,

120



cînd luminile oraşului par un imens computer calculînd ecuaţiile mărunte ale apartamentelor cu apă caldă — peste care încerci să revii numai tu, numai tu, Ofelie desfrunzită, culcată în iarba cu tribunale carnivore.

121



Discomania Cine ştie tristeţea vinului cu care trupul tău petrece în mîngîierile şi dezmierdările muzicanţilor — tristeţea blănii de oaie atîrnată la uscat, tristeţea ierbii duşmănită de goana calului, tristeţea prafului cînd se lasă în urma carului de luptă al învingătorului — De o roată mă las tîrît prin vidul fără speranţă de a fi altceva decît vid străbătut de o roată care îngheaţă şi înverzeşte o dată cu trecerea timpului. De o roată mă las purtat, ca la căluşei, ca la zidul morţii mă las dus de o roată

122



care se întunecă şi se luminează o dată cu trecerea timpului... Iar timpul — ah, el nu e decît o străfulgerare, pînă îmi duc mîna la inimă şi vreau să strig, pînă îmi duc mîna la beregată şi încă mai pot să strig, pînă îmi duc mîna la ochi şi cad fulgerat în pîntecul roţii, alunecînd pe spiţele ei lungi ca raza — spre unde? spre ce? Şi această tristeţe care îşi înfige acum în trupul tău dantura ei falsă, cine o ştie? Iar această rostogolire de pietre cine o va opri cu puterea braţului său?

123



De o roată mă las purtat, de o roată în rostogolire m-am lăsat legat cu frînghii de sînge şi nervi! Iar a fi trist e o ruşine. Iar tristeţea e un sentiment livresc şi ruşinos şi trebuie ascunsă ca o rană ruşinoasă primită într-un război ruşinos! Voi, care mă sfătuiţi să-mi bag degetele în gură, dar nu pentru a fluiera ce este de fluierat ci pentru a trage colţurile gurii în chip de rînjet — cum credeţi că aş putea? Cum credeţi că aş putea, eu care nu sînt decît atît cît îi trebuie gîndacului de cartof să coboare pe un fir de iarbă, eu care nu sînt decît un fir de iarbă din care se va împleti un veşmînt sau o frînghie şi nu mai ştiu ce voi fi şi nu mai ştiu ce voi fi?!!

124



Eu, care nu sînt decît un trup de gladiator ciopîrţit ridicat în cîrligele de fier ale urletelor mulţimii şi nu ştiu decît că am fost, cîndva, undeva înnegrind un frumos peisaj cu umbra mea scurtată de ridicarea luminii de lună, lungită de coborîrea bruscă a soarelui înainte de a cădea fulgerat în pîntecul roţii, alunecînd pe spiţele ei lungi ca raza spre unde? spre ce? De o roată mă las tîrît prin vidul de care mă desparte o respiraţie, un sunet ascuţit ca un scîrţîit de pneuri obosite de viteza acestei lumi în alergare. Purtat de o roată mă las dus prin vidul de care mă desparte lumina stelei

125



şi chiar această roată schimbătoare — „fortuna labilis” — mareea puterilor, creşterea şi descreşterea... — Spre unde? — Spre ce? În această mişcare eternă, trupul tău se va dizolva liniştit, din ce în ce mai perfect în marea imperfecţiune centrifugă — aruncat azvîrlit prăbuşit rostogolit tot înainte, tot înainte oasele vor întinde o mie de braţe să-şi ajungă din urmă umbra şi articulaţiile rotunde...

126



Desigur, vom aprinde mari focuri care se vor învîrti în aer. Desigur, vom pune mesaje în sticle purtate de curenţii oceanelor. Vom înălţa dirijabile şi tot felul de maşini zburătoare legate cu frînghii de sînge şi nervi de roata rostogolindu-se prin vidul în care eu nu voi fi decît un trup de gladiator ciopîrţit, ridicat în cîrligele le fier ale urletelor mulţimii.

127



Spune-mi Spune-mi că viaţa mea va continua să existe, spune-mi tu, gură a silabelor magnetice, respiraţie aidoma unei cupole de aer — tu, planetă cu dinţi în orbitele zeului de neon. Vom trece mai departe peste trupurile de gheaţă ale secundelor. Desigur vom trece. Iată zeul somnului, zeul marsupiu tăiat la beregată, iată femeia iubită, dimineaţa aplecîndu-se peste trupul tău ca prin fereastra deschisă. Spune-mi că viaţa mea va continua să existe! Spune-mi tu, atom de spaimă al inimii mele, tu, lacrimă de metal

128



pe obrazul frumosului miraj de gheaţă al ideilor, spune-mi că viaţa mea va continua să existe! Urca-vor la cer noi piramide de ceaţă, noi imnuri de slavă ca nişte lame de sticlă. Pentru mine măscăriciul sărută oglinda, pentru mine moare trist iarba. Vino şi spune-mi, străluceşte-mi în umăr, în frunte, deasupra, oricît de lipsit de înţeles ar părea faptul că foştii veterani dormitează prin parcurile oraşului şi că biserica Sf. Gheorghe stă în acelaşi loc, electrificată.

129



Cuprins NICHEL ....................................................................................................... 3 Stare de spirit.......................................................................................................... 4 Nichel ...................................................................................................................... 6 Nu mai îmi pare nimic ............................................................................................. 8 Ninsoarea electrică ............................................................................................... 10 Delfinii ................................................................................................................... 12 Radiografia faraonului........................................................................................... 14 Mereu acelaşi ....................................................................................................... 17 Peisaj la amiază.................................................................................................... 19 Vitraliu ................................................................................................................... 21 Cîntec trist deasupra acoperişurilor ...................................................................... 23 Requiem ............................................................................................................... 25 Cîntec de leagăn................................................................................................... 27 Una, două, sau poate chiar trei fantasme ............................................................. 29 Maşina de stropit străzile ...................................................................................... 31 Dimineaţa, lîngă autostradă .................................................................................. 34

MICA DISPERARE CU OCHII ALBAŞTRI .............................................. 36 Cina cea de taină .................................................................................................. 37 Începusem să pierd .............................................................................................. 40 Octombrie ............................................................................................................. 42 Cadril .................................................................................................................... 44 Doamnă cu brăţări de piatră ................................................................................. 46 Stare de spirit........................................................................................................ 48

130



Stare de spirit........................................................................................................ 50 Pe cînd ea cobora scara ....................................................................................... 53 Jucătorii de cărţi.................................................................................................... 58 Rondul de noapte ................................................................................................. 61 Blestemata de roată.............................................................................................. 65 Mica disperare cu ochii albaştri............................................................................. 71 Stare de spirit........................................................................................................ 76

BUNICUL „ENTRE DEUX GUERRES” ................................................... 78 Tinereţea mea....................................................................................................... 79 Stare de spirit........................................................................................................ 80 Sfîrşit de secol frumos .......................................................................................... 82 Marea fotografie.................................................................................................... 84 Îngerul îmbrăcat în civil ......................................................................................... 88 Pămîntul din spatele casei .................................................................................... 90 Cu mîinile curate ................................................................................................... 92 Bunicul „entre deux guerres” ................................................................................ 94 Parabola soldatului ucis ........................................................................................ 99 Vicleim ................................................................................................................ 102 Aide-mémoire ..................................................................................................... 104 Lobotomia, sau cîntec de leagăn ........................................................................ 109 Tata Rockefeller.................................................................................................. 114 Zgomotul şi furia ................................................................................................. 115 Discomania ......................................................................................................... 122 Spune-mi ............................................................................................................ 128

131

Traian T. Cosovei - Ninsoarea Electrica

Recommend Documents