Teorie Romana Proba Orala

Toate materialele din acest document au fost luate de pe siteul http://invatamromana.blogspot.ro/

CE PUTEM DEDUCE DESPRE AUTORUL TEXTULUI SI DESPRE SITUATIA DE COMUNICARE?CUI SE ADRESEAZA TEXTUL? Autorul=Emiţătorul= sursa de informaţie dintr-o situaţie de comunicare; Numele autorului este indicat în subsolul textului, alaturi de titlu In general, titlul sugerează faptul că autorul este un: 1. scriitor → text beletristic; 2. om de ştiinţă → text tehnico-ştiinţific; 3. Instituţie legislativă ( Parlamentul României )→ text juridico-administrativ ( oficial ) ; 4. jurnalist→ text publicistic ( jurnalistic ) . Cititorul=Receptorul = beneficiarul informaţiei dintr-o situaţie de comunicare; Acesta poate fi: 1. specializat ( un specialist în domeniu: critic literar / jurist/ om de ştiinţă ); 2. în curs de specializare ( elevi, studenţi ); 3. nespecializat ( cititor obişnuit ). Mesajul = fraza care poartă informaţia esentiala a textului(poate fi extrasa din text, sau poate fi sintetizata de cititor); Codul= limba română; Canalul =scris; Referentul = informaţia despre ceva;despre ce este vorba în mesaj; Contextul= poate fi vorba de contextul la care se refera mesajul, sau/si de contextul in care este emis mesajul

1:


FUNCŢIILE COMUNICĂRII Exista şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării(elementele situatiei de comunicare). Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre factorii comunicării: · emitator - funcţia emotivă · receptor – funcţia conativă · mesaj – funcţia poetică · cod - funcţia metalingvistică · context (sau referent)– funcţia referenţială · canal de transmitere – funcţia fatică 1.Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia EMOTIVA,care trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Aceasta se referă, cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem, ca emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care o conţine enunţul nostru. Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii, exclamaţii, prinlungirea emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor, preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului. 2.Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte laincitarea acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminţi, interdicţii, etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor. Funcţia conativă se concentreaza pe strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale şi adjective) şi imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative, afirmative şi negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă.

2:


3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care limbajul se orientează spre sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modulcum se spune, cum se vorbeşte, spre deosebire de limbajul ştiinţific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în special reclamele pentru serviciile turistice. Funcţia poetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica, unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi funcţia referenţiala; în poezia lirica, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira), apare şi functia conativa. În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite de funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică. 4.Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în vedereînţelegerea corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se verifică folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar să se atragă atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze explicative (explicaţii de genul glumesc, desigur). Funcţia metalingvistică are în vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii 5.Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENŢIALĂ. Aceasta ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere sau o idée, aşa cum o percepe emiţătorul. Funcţia referenţială transmite informatii despre lumea reală sau imaginară,trimite la context şi stabileşte referentul. Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere informarea, contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al comunicării.

3:


6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea serveşte la stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta până la încheierea mesajului, prin verificarea funcţionării optime a circuitului. La nivelul contactului social funcţia fatică asigură comunicarea de succes prin amprenta lingvistică degajată. Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil sau altul, este funcţia dominantă. De pildă: · emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice · conativă în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame · poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare · metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic · referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici · fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic

4:


5:

FUNCŢIILE LIMBAJULUI Scopul limbajului este acela de a transmite informaţii, esenţială este funcţia sa de comunicare. Comunicarea organizează enunţul în forme diferite, ceea ce duce la existenţa unor diferite tipuri de mesaj, care presupun mai multe funcţii ale limbajului. Funcţia limbajului -relaţie între o anumită formă lingvistică şi situaţia/ contextul/ poziţia socială ori interpersonală în care această formă lingvistică este utilizată; însumează comunicarea ideilor, exprimarea atitudinilor etc. Fiecărei funcţii îi corespund, în procesul comunicării, forme lingvistice specifice; chiar dacă un mesaj nu are o singură funcţie, una dintre ele predomină şi impune un anumit uz al unităţilor lingvistice în enunţ. Factori care intervin în procesul comunicării EMIŢĂTOR

DESTINATAR (RECEPTOR)

FUNCTIILE CORESPUNZATOARE (ROMAN JAKOBSON)

1. EMOTIVĂ (numită şi interjecţională) - este centrată asupra emiţătorului, are ca scop exprimarea atitudinii vorbitorului faţă de conţinutul enunţului. Stratul pur emotiv al limbajului este constituit din interjecţii; dincolo de emoţia pură, limba posedă însă şi alte caracteristici formale menite să marcheze participarea afectivă a vorbitorului la enunţ (persoana I la pronume şi verb, intonaţia* interogativă/ exclamativă, lungimea sunetelor etc):Vai, ce tare plouă! 2. CONATIVĂ (numită şi persuasivă sau retorică) - orientează enunţul către destinatar (receptor). Expresia gramaticală a funcţiei conative este marcată de pers. a II-a la


REFERENT (CONTEXT)

6:

pronume şi verb, de vocativ la substantiv şi de imperativ la verb;intonaţia exclamativă/interogativă caracterizează şi ea enunţurile a căror funcţie primordială este centrată asupra receptorului: Ascultă-mă! De ce nu mă crezi? 3. REFERENŢIALĂ (numită şi denotativă, informativă) - este orientată spre referentul mesajului, este funcţia primordială într-o mare parte a enunţurilor, coexistând uneori cu alte funcţii; îi aparţin enunţuri neutru-informative ca: Pisica este un animal domestic.

COD

4. METALINGVISTICĂ - este predominantă în frazele care aparţin metalimbajului, deci care transmit informaţii despre un anumit cod*, devenit el însuşi obiect de descriere în enunţ; distincţia care stă la baza identificării acestei funcţii se face între limbajul obiectual (care spune ceva despre obiect, referent) şi metalimbaj (care spune ceva despre limbaj); explicaţiile pot privi argourile, limbajul copiilor, (in)corectitudinea unei forme gramaticale, decodificarea unui alt cod ş.a.: Nu se spune „ei este, ei face", ci „ei sunt, ei fac"; „Şuţ" înseamnă „hoţ”; Săgeată înainte înseamnă „sens unic".

CONTACT

5. FATICĂ - asigură menţinerea contactului dintre vorbitor şi interlocutor. Enunţul poate cuprinde fraze care atrag atenţia destinatarului sau confirmă faptul că el rămâne în continuare atent, atât în comunicarea directă, cât şi în cea mediată: Acum urmăriţimă cu atenţie!; Alo, mai eşti pe fir?


MESAJ

7:

6. POETICĂ(numită şi estetică sau literară) - este centrată asupra mesajului, constituind funcţia predominantă a artei verbale. Ea nu apare izolată în text, ci se combină cu celelalte funcţii, de ex. în diversele genuri poetice: poezia epică, dominată de enunţuri expozitive formulate la persoana a III-a. implică o participare a funcţiei referenţiale; poezia lirică, dominată de persoana I, cuprinde enunţuri în care intervine puternic funcţia emotivă, iar poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulată la pers. a II-a (oda, epistola), implică funcţia conativă.

VORBIRE DIRECTA/VORBIRE INDIRECTA Trecerea din vorbirea directă in vorbirea indirectă VORBIRE DIRECTA = TEXT DIALOGAT Ex.: Dar vocea de dincolo adaogă: - Coniţă! Uite Ionel! Vrea să-mi răstoarne maşina!… Astâmpără-te, că te arzi! - Ionel! Strigă iar madam Popescu; Ionel vin’ la mama! - Sări, coniţă! Varsă spirtul ! s-aprinde! - Ionel! Strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el. VORBIRE INDIRECTA=TEXT NARATIV Ex. Vocea de dincolo(servitoarea) o strigă insistent pe doamna, adaugand că Ionel vrea să-i răstoarne maşina, apoi îi spune lui Ionel să se astâmpere, pentru că se va arde. Madam Popescu îl cheamă pe Ionel să vină la ea. Si mai ingrijorata, slujnica o roagă pe stapana să îi sară în ajutor, fiindcă Ionel varsă spirtul şi se poate aprinde ceva. Mama îl strigă iar pe Ionel şi se ridica repede să meargă după el.

MODIFICARI SURVENITE: ► eliminarea liniei de dialog; ► transformarea persoanei I şi a-II-a a verbelor şi a pronumelor în persoana a III-a; ► semnalarea replicilor prin verbe care exprimă acţiunea de “a spune”;


► plasarea, după aceste verbe, a unor cuvinte precum: că, să , ca să, dacă, unde, când, care etc. (elemente de subordonare in fraza); ► reproducerea cât mai exactă a cuvintelor vorbitorului, transpunand narativ marcile afectivitatii; ► transformarea modului imperativ în conjunctiv; ► transformarea cazului V în Ac sau D; ► eliminarea exclamaţiilor, interogatiilor, interjectiilor

STILURILE FUNCTIONALE Stilul functional este o varianta a limbii care indeplineste functii de comunicare intr-un domeniu de activitate determinat . Orice stil functional apare ca un model care exercita o anumita presiune asupra constiintei vorbitorilor . Limba romana literara actuala contine cinci stiluri functionale de baza:oficial(administrativ), tehnico-stiintific, publicistic, colocvial si beletristic.

1.STILUL OFICIAL ( ADMINISTRATIV ) indeplineste functia de comunicare in sfera relatiilor oficiale . In ordinea frecventei si a importantei apar urmatoarele modalitati de comunicare :monologul scris ( in documente si acte oficiale ) , monologul oral ( cuvantari in ocazii oficiale ) , dialogul scris ( corespondenta oficiala ) , dialogul oral ( in relatiile oficiale dintre institutii si public ) . Compunerile cu destinatie oficiala sunt: darea de seama, procesulverbal, autobiografia, cererea, raportul, declaratia, referatul, curriculum vitae, memoriul de activitate, scrisoarea de intentie. Caracteristicile generale ale stilului : - stricta respectare a normelor limbii literare : corectitudinea fonetica , gramaticala , ortografica , lexicala si grafica ; - caracter obiectiv , impersonal ; comunicarile ( scrise sau orale ) sunt neutre expresiv , lipsite de incarcatura afectiva ;

8:


- accesibilitatea , claritatea si precizia : comunicarile oficiale nu permit decat o singura interpretare ; - absenta oricarei nuante afective , prezenta formalismului , a exprimarii rigide ; lipsesc lexicul afectiv , mijloacele de expresie figurata , epitetele apreciative . - specificitatea acestui stil o da utilizarea unor clisee lingvistice (terminologie specifica) de tipul : ,,Subsemnatul ..... ; ,, In conformitate ...,, ;,, Conform hotararii ...,, etc. Caracteristicile specifice ale stilului: a. la nivel morfologic sunt frecvente: - substantivele provenite din infinitive lungi (calificare, executare etc.) - infinitivele cu val. de imperative (a se vedea capitolul…) - viitorul cu valoare de imperativ ( institutiile vor acorda fonduri…) - reflexivul pasiv (comitetele se aleg…) - forme verbale impersonale (vi se face cunoscut ca ….) - pluralul autoritatii (va rugam sa aprobati…) - preferinta pt anumite adverbe si locutiuni (in vederea, in scopul, pe baza, in consens cu….) - locut. cu subst.mod ( in mod independent, in mod necesar, in mod obligatoriu…) b. la nivel sintactic: - grupuri predicative cu vb. a trebui, a putea; - constructii infinitivale c. la nivel stilistic: - coordonarea ca mijl. principal de organizare; - elipsa - respectarea unor reguli de organizare grafica 2.STILUL TEHNICO - STIINTIFIC - indeplineste functia de comunicare in domeniul stiintei si tehnicii . Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in lucrari si documente stiintifice si tehnice ) , monologul oral ( in prelegeri , expuneri , sau comunicari ) , dialogul oral ( in cadrul colocviilor , seminariilor si dezbaterilor stiintifice )

9:


Compozitii pe baza textelor stiintifice: analiza stiintifica ( filozofica , economica , politica , botanica etc. ),studiul stiintific, comunicarea stiintifica , referatul stiintific ,eseul stiintific. Caracteristici : - Corectitudine - in comunicare sunt preferate variantele literare la toate nivelele limbii) ; - Obiectivitate - comunicarea este lipsita de incarcatura afectiva ; accentul cade pe comunicare de notiuni , cunostinte , idei etc. , astfel ca functia limbajului este cognitiva ; - Lipsa marcilor afective - intr-un text stiintific autorul , cel care transmite un asemenea mesaj , nu se implica in comunicare , prezinta un adevar stiintific de necontestat , iar receptarea se face obiectiv , pentru ca se adreseaza intelectului , gandirii abstracte , logice (exceptie: polemica stiintifica) - Accesibilitate - comunicarile se disting prin claritate , prin precizie si proprietate ; formularile , frazele sunt clare , precise iar topica frazei este fireasca, fara inversiuni ; ele sunt insotite adesea de mijloace auxiliare extralingvistice- tabele , diagrame , schite fotografii harti etc. ; Particularitati lingvistice: a)la nivel lexical: -fiecare domeniu al stiintei si tehnicii are o terminologie proprie; -termenii lexicali sunt de obicei monosemantici; -sunt frecvente neologismele; -se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebrat, contraofensiva, cvasicomplet, extrafin, izotermic) si elemente de compunere savante (aerodrom, biografie, cardiologie, cronologie, futurologie); -termenii lexicali se folosesc in forme apropiate de cele internationale (computer, microbiologie, televiziune); b)la nivel morfologic sunt frecvente: -substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din

10:


adjective; -infinitivul cu valoare de imperativ in observatii si note; -inlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic); c)la nivel sintactic predomina subordonarea fata de coordonare; d)la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului stiintific: -coordonarea sub diferite forme: enumeratie si repetitie, paralelism si antiteza; -citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ; -figuri de stil si constructii retorice in cazul unei atitudini polemice; -digresiunile incluse in textul comunicarii sau prezente ca note, adnotari in subsolul paginii; -succesiunea intrebare-raspuns ca modalitate de constructie a discursului stiintific. 3.STILUL PUBLICISTIC este acea modalitate de comunicare prin care publicul esteinformat , influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele sociale si politice , economice , artistice etc. Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in presa si publicatii ) , monologul oral ( la radio si televiziune ) , dialogul oral ( dezbaterile publice ) , dialogul scris ( interviuri consemnate scris ) . Tipuri de texte: articolul, cronica, reportajul, foiletonul, interviul, masa rotunda, stirea, anuntul publicitar etc. Caracteristici : - Contopirea celor doua componente - intelectuala si afectiva , tranzitiva ( obiectiva , informativa ) si reflexiva ( subiectiva , afectiva ) , in vederea indeplinirii sarcinilor de informare si formare de convingeri ;

11:


-

Caracterul eterogen si mobil deoarece se situeaza in mijlocul realitatii cotidiene ; este stilul cel mai sensibil la nou, la schimbari lingvistice; - Apeleaza la elemente specifice celorlalte stiluri , datorita ariei tematice foarte largi ; - Imprumuta diverse trasaturi proprii beletristicii : preocuparea pentru inovatia lingvistica ( creatii lexicale proprii ) , utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea cititorilor , titluri eliptice , adeseori formate dintr-un singur cuvant , constructii retorice ( repetitii , interogatii , enumeratii , exclamatii etc. ), utilizarea larga a sinonimelor ; tendintele de aglomerare sintactica ; tendinta eliminarii conjunctiilor copulative , folosirea figurilor de stil, valorificarea sensurilor figurate ale cuvintelor. 4.STILUL COLOCVIAL ( FAMILIAR , COTIDIAN ) Este stilul comunicarii obisnuite dintre oameni , in viata de zi cu zi . Modalitatile de comunicare sunt : dialogul oral ( cea mai frecventa), dialogul scris ( schimb de scrisori ) , monologul scris ( notite , jurnal intim ) , monologul oral ( relatari si anecdotica , urari , felicitari si toasturi ) . Intrebuintarea acestui stil este generala , este singurul stil ,, stapanit,, de toti vorbitorii si insusit treptat inca din primii ani de viata . Este unicul stil in care este posibila si se realizeaza dezvoltarea spontana , neintentionata a limbii. Caracteristici : - naturaletea , relaxarea , degajarea in exprimare : comunicarea nu se supune unor reguli, factori de constrangere si control precum in alte stiluri ale limbii ; - continua oscilare intre economie si abundenta in exprimare . - Economia se manifesta prin intrebuintarea cliseelor lingvistice , a cuvintelor “de umplutura”, a abrevierilor de tot felul , dar mai ales prin elipsa , ca urmare a vorbirii dialogate , precum si prin

12:


mijloace extralingvistice ( mimica , gestica ) care permit intreruperea comunicarii , restul fiind sugerat . - Abundenta in exprimare este materializata prin repetitie , prin utilizarea zicalelor , proverbelor , locutiunilor si expresiilor , prin evitarea cuvintelor abstracte care sunt substituite prin perifraze . - incarcatura emotionala : comunicarile sunt pe de o parte expresia directa a starilor emotionale , pe de alta parte ele urmaresc sa impresioneze pe destinatar . Lingvistic , aceasta trasatura este concretizata prin intrebuintarea diminutivelor si augmentativelor , a cuvintelor peiorative , a superlativelor populare si a unor sintagme afective etc. - inclinatie spre satira si umor , exprimata printr-o varietate de procedee : porecle , contaminari ( ,, Bine-ai venit nepurcele ! ,, ) , calambur ( ,, Ai iesit la vanatoare de lei ? ,, ) unitati neologice ( Curat murdar ! ,, )

5.STILUL BELETRISTIC Are un domeniu propriu de manifestare, cel al esteticului. Se opune celorlalate stiluri functionale , in care esentialul il constituie transmiterea de informatii . In stilul artistic transmiterea informatiei este corelata cu efectul produs de o anumita forma de transmitere a informatiei asupra destinatarului . Prin urmare , forma devine element esential si modelator in transmiterea informatiei ; forma , ca expresie a unui continut determinat , este unica si irepetabila . Modalitati de comunicare: sunt valorificate deopotriva naratiunea, descrierea, dialogul si monologul, in scris sau oral (in creatia populara). Creatii: vezi toate speciile genurilor literare (liric, epic si dramatic) Caracteristici: - Conventionalitatea : in timp ce toate celelalte stiluri comunicarea urmareste sa redea realul sau ceea ce este considerat ca real , in stilul artistic comunicarea este expresia unei alte realitati imaginate de autor

13:


; destinatarul nu-si pune problema falsului , el stie ca e vorba de fictiune , de conventie ; textul literar scoate in evidenta functia poetica a limbajului deoarece scriitorul este foarte atent nu numai la ceea ce spune , ci si la CUM SPUNE ; - Deschiderea catre toate mijloacele de expresie, indiferent carui stil functional ar apartine; se apeleaza la toate sferele vocabularului , astfel incat in opera literara apar deopotriva : regionalisme , elemente de jargon si de argou , arhaisme si neologisme ; - Limbajul expresiv, obtinut prin valorificarea figurilor de stil. ATENTIE! 1. Limbajul literaturii (beletristic) NU este acelasi lucru cu limba literara (= aspectul cel mai elaborat al limbii, supus regulilor la toate nivelele lingvistice). 2. In limbajul liric, fenomenele neliterare (pleonasm, dezacord etc) sunt consideratelicente poetice.

REGISTRE LINGVISTICE REGISTRELE LINGVISTICE sunt varietăţi ale limbii, manifestate în procesul vorbirii, determinate social şi cultural; apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate lexical şi sintactic, de la un vorbitor la altul sau pe grupe de interlocutori. A. REGISTRUL COLOCVIAL (familiar, al conversaţiei uzuale) are o funcţie comunicativă, limitându-se la relaţii neoficiale, particulare, intime (cercul colegilor de serviciu, la spectacol, într-un compartiment de tren, întrun grup de prieteni sau în cercul familiei, al rudelor). Se identifică prin următoarele caracteristici:  poliglosia (adaptarea exprimării la mediul social şi cultural al interlocutorilor);  se dezvoltă spontan;

14:


degajarea în exprimare (fără constrângeri lingvistice); numarul mare de cuvinte cumulative („Ce lucruri interesante ai mai făcut?”);  aproximări („S-a cam speriat.”)  ticuri verbale („Şi deci, cum am spus...”; „Mă rog, o să vină el.”);  forme neliterare ale cuvintelor;  repetiţii;  clişee lingvistice;  locuţiuni;  diminutive, augmentative;  superlative populare;  formule de adresare („băi”, „măi”, „bade”, „neică”, „domle”); vocative, imperative;  propoziţii exclamative şi interogative;  expresii peiorative;  supranume (poreclele);  elemente paraverbale (debitul verbal, pauza, prelungirea unor sunete, timbrul vocal etc.) B. REGISTRUL POPULAR (LIMBAJUL POPULAR) particularizează mesajul oral, remarcându-se prin:  folosirea termenilor concreţi;  registru funcţional redus: stilul colocvial, limbajul solemn (al creaţiilor folclorice), limbajul tehnic (al ocupaţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale);  redundanţă;  accidente fonetice;  locuţiuni şi expresii populare;  sintaxa afectivă (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelismul sintactic, propoziţii exclamative, dativul etic, vocativul etc.);  

15:


polisemie bogată; elemente peiorative (insulte, imprecaţii, termeni obsceni). C. REGISTRUL ORAL diferenţiază, pe coordonata lexicală, limbajul popular originar(rural) de oralitatea citadină, dar se recunoaşte prin aceleaşi particularităţi ale vorbirii:  efecte sonore în realizarea enunţului;  diminutive sau augmentative;  derivare spontană („L-a citit şi răscitit.”);  forme pronominale sau verbale scurte („Casa-i pe deal.”, „Căl foloseşte”);  vocativ diversificat (Ileano!. Ileană!);  folosirea articolului posesiv „a” invariabil („A găsit nişte cărţi a copiilor.”);  articolul hotărât proclitic pentru substantive de gen feminin (lui mama, lui Irina);  dativul etic („Mi ţi-1 ducea cu vorba.”);  formule de adresare;  superlativ perifrastic („Straşnic de bun!”);  verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (nu acţionează concordanţa timpurilor gramaticale);  forme verbale echivalente modului imperativ („Să vii repede!”);  „şi” adverbial (cumulativ, iterativ);  interjecţii;  locuţiuni;  expresii echivalente negaţiei („mare lucrul”, „ba bine că nu!”, „pe naiba!”);  acorduri forţate (haină kakie);  coordonarea sintactică;  propoziţii incidente;  propoziţii eliptice de predicat;  

16:


       

tautologia; repetiţia; anacolutul; dezacorduri (subiect - predicat); paralelism sintactic; propoziţii exclamative şi interogative; elemente paraverbale; oralitatea cultă se remarcă prin frecvenţa formulelor de adresare, exclamaţii, interogaţii, repetiţii emfatice, enumeraţii retorice, elipse, suspensii (în discursul oratoric).

D. REGISTRUL CULT (SCRIS) implică:  respectarea normelor limbii literare (fonetic, morfologic, sintactic);  păstrarea integrităţii fonetice a cuvintelor;  vocabular bogat, nuanţat;  prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici;  evitarea repetiţiilor;  elemente afective puţine şi controlate;  sintaxă complexă:  procedee retorice ale discursului etc. E. REGISTRUL ARHAIC vizează opţiunea vorbitorului în a folosi particularităţi ale limbii române vechi:  cuvinte de origine slavă;  arhaisme fonetice („pre”) şi lexicale („logofăt”);  folosirea vocalei „u” („serviciu”, „Mateiu”) în poziţie finală (sub influenţa transcrierii kirilice a unor cuvinte);  formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, plural, fără sufixul „ră” („Noi luptasem...”);  sintaxă greoaie (latină);

17:


 

pluralul majestăţii; forme de plural pentru pronume invariabile/ articularea acestora („carii”, „carele” pentru pronumele relativ 'care') etc.

F. REGISTRUL REGIONAL apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării, caracterizat fiind, printre altele, de:  forme fonetice neliterare („iştia” - 'aceştia'; „deşte” - 'degete');  lexic („curechi” - 'varză'; „lubeniţă” - 'pepene verde');  forme ale verbelor auxiliare („o venit”, „oi vedea”);  perfectul simplu (predilect în Oltenia);  forma pronominală „dânsul”„dânsa”, cu valoare afectivă în Moldova. G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care îl folosesc (grupuri sociale: elevi, studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin:  permanenta schimbare a fondului lexical;  fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;  folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” - 'informator'; „mititica” - 'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta' etc.). H. JARGONUL se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii sociale şi culturale sau profesionale. Constă în folosirea folosirea excesivă a unor cuvinte străine (neogreceşti, franţuzeşti, englezeşti), cu intenţia emiţătorului de a epata, ceea ce implică preţiozitate lingvistică. Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).

18:


DENOTATIE SI CONOTATIE SENSURILE CUVANTULUI Cuvântul este o structură fonică (invelis sonor, format dintr-un sunet sau un grup de sunete care se noteaza grafic prin litere) la care se asociază un sens, şi este capabilă să îndeplinească o funcţie în comunicare. Numim sens lexical înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt. Semnificaţie înseamnă actualizarea sensului. Un cuvânt oarecare, considerat izolat, poate avea unul sau mai multe sensuri. Într-un context dat, o unitate lexicală nu poate avea decât o singură semnificaţie. Semnificaţia rezultă din relaţiile pe care unitatea lexicală le stabileşte cu celelalte unităţi lexicale în context. Cuvintele care au un singur sens (şi, de regulă, realizează o singură semnificaţie) se numesc monosemantice. Ele au înţeles unic( termenii de specialitate, zilele săptămânii, lunile anului, numeralele). Cuvintele care au mai multe sensuri (şi în contexte diferite realizează mai multe semnificaţii) se numesc polisemantice. Atat cuvintele monosemantice, cat si cele polisemantice, au, în general, un sens comun, folosit în mod curent, care este sensul de bază. Când cuvântul denumeşte (denotează),el trezeşte în minte imaginea obişnuită, comuna, independenta de context a unui obiect, a unei acţiuni.Atunci el este folosit cu sensul propriu; ex: ochi=organ al vazului (Ma doare un ochi).Orice cuvânt al limbii trimite la un obiect la modul general. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie, iar sensurile respective sunt sensuri denotative. Cuvintele polisemantice au, pe langa sensul de baza si alte tipuri de sensuri,secundare si figurate. Ele stabilesc o relatie indirecta intre cuvant si obiectul desemnat. Aceasta relatie se numeste conotatie, iar sensurile sunt conotative. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. Acesta dirijează înţelegerea. Sensurile derivate (secundare) ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază, cu care pastreaza o relatie tip cauza-efect, parte-intreg, asemanare calitativa/cantitativa/formala etc.ex: ochi de geam, ochi de apa, ochi de impletitura, ou ochi, ochi de aragaz.

19:


Sensurile figurate sunt strict dependente de context ; prin ele, cuvântul are alt înţeles decât cel firesc, atribuindu-i-se însuşiri ale altor obiecte sau acţiuni, de ex.:deasupra ma pazea ochiul rece al noptii. Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte. Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu, apoi cu sensurile derivate.

20:


STILUL.CALITATI GENERALE In vorbirea curenta, STILUL inseamna felul propriu al unei persoane de a se exprima in scris (stil individual) In lingvistica, termenul de STIL are mai multe acceptii: 1. Modul particular in care sunt folosite resursele limbii in diferitele domenii ale activitatii sociale (stiluri functionale); 2. Maniera personala in care scriitorul utilizeaza anumite procedee ale expresiei literare, creand un stil literar. In orice act concret al vorbirii, se evidentiaza doua tipuri de trasaturi: unele care arata apartenenta comunicarii la un anumit stil functional, si altele care arata ca apartine unui anume vorbitor. Vorbirea oricarui om cultivat trebuie sa indeplineasca cateva conditii obligatorii, numite CALITATI GENERALE ALE STILULUI. Acestea sunt: 1. CLARITATEA = expunerea sistematizata, concisa si usor de inteles; absenta claritatii in comunicare duce la obscuritate, nonsens, paradox si echivoc;tot de nerespectarea claritatii tin si pleonasmul si tautologia. Claritatea se realizeaza la nivel lexical prin folosirea cuvintelor cu sensuri cunoscute, de larga circulatie, si evitarea termenilor dificili, iar la nivel sintactic prin folosirea constructiilor firesti, in spiritul limbii si evitarea frazelor lungi, obositoare. 2.CORECTITUDINEA = respectarea regulilor gramaticale in ceea ce priveste sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice sunt solecismul(dezacordul dintre subiect si predicat) si anacolutul (amestecul de constructii sintactice). 3.PROPRIETATEA = modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intentiile autorului;lipsa de proprietate provine din folosirea cuvintelor/constructiilor cu sensuri nepotrivite, sau din amestecul elementelor caracteristice unor stiluri variate. 4.PURITATEA = folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare. Sunt considerate neliterare (deci abateri de la puritate) urmatoarele grupuri de cuvinte:  potrivit cu evolutia limbii putem identifica arhaisme (cuvinte vechi, iesite din uzul curent al limbii), neologisme (cuvinte recent intrate in limba,

21:


al caror uz nu a fost inca pe deplin validat) si regionalisme, (cuvinte a caror intrebuintare este locala, specifica unei zone).  potrivit cu valoarea de intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica doua categorii de termeni neliterari: argoul (un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care confera cuvintelor alte sensuri decat cele de baza pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul) si jargonul (un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati profesionale, folositi pentru a realiza o comunicare mai rapida).  mai sunt neliterare si formele cu modificari de sunete (caderi, adaugari, inlocuiri). NOTA: LIMBA LITERARA NU ESTE ACELASI LUCRU CU LIMBA DIN OPERELE LITERARE (STILUL BELETRISTIC!!!!)

5. PRECIZIA = utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare pentru intelegerea comunicarii;opuse ei sunt: stilul prolix(comunicare incarcata de cuvinte de prisos) si digresiunile (abaterile de la ideea centrala a textului prin paranteze sau constructii incidente).

STILUL.CALITATILE PARTICULARE Inafara calitatilor generale, stilul individual poate fi caracterizat si printr-o serie de insusiri particulare. Din combinarea acestora rezulta originalitatea exprimarii. Cele mai cunoscute calitati particulare sunt: 1. NATURALETEA - consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautarefortata a unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul.Opuse naturaletei sunt afectarea si emfaza. 2. DEMNITATEA - impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; ea cere sa se evite ce este vulgar, trivial, grosolan, necuviincios. 3. ARMONIA - obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte si expresii capabile sa provoace auditoriului

22:


reprezentari conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia. 4. FINETEA - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un modindirect ganduri, sentimente, idei (subtilitate in exprimare). 5. SIMPLITATEA – reliefarea valorii sugestive a cuvintelor si expresiilor simple. Opus este simplismul, expresie a superficialitatii 6. RETORISMUL – folosirea unor cuvinte si structuri care imprima comunicarii onota entuziasta, patetica. Daca este formal, devine cusur. 7. UMORUL – sesizarea si reliefarea aspectelor ridicole ale vietii. Are o gama foarte variata, de la umorul jovial, plin de haz , pana la umorul negru, tragic sau absurd. 8. IRONIA – consta in evidentierea aspectelor negative ale vietii prin disimulare.Poate fi persiflare, zeflemea, batjocura, autoironie, sarcasm etc. 9. CONCIZIA – utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare exprimarii. Opusa conciziei este poliloghia. 10. ORALITATEA – folosirea particularitatilor de expresie proprii limbii vorbite. NOTA In cerintele de anii trecuti de la bacalaureat, am intalnit si VARIETATEA STILISTICA, luata drept calitate particulara a stilului; aceasta consta in amestecul de stiluri ale limbii in exprimare.

23:


STRUCTURA UNUI ESEU DE TIP ARGUMENTATIV Un eseu argumentativ simplu trebuie impartit in segmente clare, dintre care trei trebuie sa fie întotdeauna prezente. 1.

Introducerea: In cele mai multe tipuri de scriere, primul lucru pe care îl face autorul este de a introduce subiectul pe care arede gând sa îl prezinte. Scopul primului paragraf este de a capta atenţia cititorului si de a-i da câteva repere referitoare la subiect. Paragraful iniţial urmează de obicei o serie de paşi, de la situaţii mai generale înspre situaţia specifica ce urmează sa fie abordata. Deşi nu exista nici o formula pentru redactarea introducerii, următoarele elemente apar de cele mai multe ori: Propoziţia de introducere: Prima propoziţie a eseului trebuie sa fie suficient de interesanta pentru a determina cititorul sa citească mai departe. Aceasta propoziţiear putea fi una provocativă sau o întrebare majora. In oricare dintre cazuri, va trebui ca cititorul sa fie introdus in subiect si focalizat asupra subiectului ce va fi discutat. Formularea tezei(ipotezei): E de obicei ultima propoziţie a primului paragraf si serveşte ca linie directoare a eseului. Ea reprezintă ideea care va fi susţinuta dea lungul întregului eseu. Pentru mulţi pare ciudata situarea la bun început a concluziei pe care o vor desprinde, ei preferând sa lase pentru sfîrşitul eseului exprimarea poziţiei lor in argumentare. Cu toate acestea, e firesc si dezirabil ca cititorul sa fie informat despre teza ce va fi susţinuta in eseu. 2 . Cuprinsul: Susţinerea tezei/ipotezei Odată ce in introducere a fost pregătit terenul pentru discuţie si a fost prezentata poziţia ce va fi adoptata, urmează partea cea mai extinsa a eseului in care se vor prezenta argumentele menite sa convingă cititorul. Un eseu bun va convinge cititorul ca întrucât anumite elemente sunt adevărate si pentru ca anumite convingeri sunt împărtăşite de autor si de cititor, cititorul trebuie prin urmare sa accepte ca valide concluziile autorului. Modul cel mai obişnuit de a susţine teza este de a face o aserţiune si de a oferi apoi suporturi, dovezi, exemple care sa o confirme E, de asemenea posibil, sa se înceapă cu o rezumare a exemplelor (dovezile) si apoi sa se extragă concluzia . O practica obişnuita in eseul argumentativ este ca autorul sa îşi prezinte opiniile si apoi sa considere critic posibilele păreri opuse (contraargumentele). E de asemenea posibil sa se înceapă cu expunerea punctelor de vedere cu care autorul nu e de acord, sa le critice cu scopul de a face loc părerii sale.

24:


3.

Concluziile In condiţiile in care s-a spus deja in introducere ce părere va fi susţinuta, mulţi autori de argumentari sunt nesiguri ce sa scrie in concluzie. Concluzia e o parte foarte importanta a eseului pentru ca însumează teza si argumentele in favoarea ei, lăsând cititorului o imagine clara asupra poziţiei pe care o adopta autorul. Nu e recomandat ca la acest stadiu sa se introducă idei noi, care nu au fost abordate in eseu. E de asemenea neînţelept a folosi concluziile ca loc de exprimare a opiniei proprii, ca loc pentru ‘ceea ce cred eu’. Făcând aşa, cititorul poate avea impresia ca oricine poate gândi ce doreşte. In principiu, ideea e adevărata. Cu toate acestea, autorul trebuie sa-si amintească scopul pentru care a scris eseul. Acesta e nu doar de a spune cititorilor care e poziţia sa fata de subiect, ce gândeşte, ci si de a-i convinge de validitatea argumentelor sale, pe care sa dorească si ei sa le susţină, sau măcar sa le cunoască. De aceea, e absolut ineficient a spune ca oricare poziţie fata de subiect e in egala măsura de îndreptăţita. Trasaturile cele mai frecvent intalnite ale concluziei unui eseu argumentativ sunt: Sinteza argumentului: In concluzie, autorul trebuie sa reformuleze si sa rezume foarte scurt principalele puncte ale argumentului. Reformularea tezei: Autorul reformuleaza si susţine importanta tezei, întrucât întregul eseu a gravitat in jurul demonstrării sale. Unii considera ca a rescrie teza intocmai este o metoda retorica foarte eficienta. Alte persoane considera ca este bine a se reformula teza. Propoziţiile de final: Aceasta secţiune semnalează sfârşitul eseului si da o impresie de final cititorului. Iată câteva posibile moduri de scriere a ultimelor propoziţii: § Discuta viitorul subiectului prezentat. Aceasta poate accentua importanta eseului. De asemenea, aceasta poate ajuta cititorul sa aplice noua informaţie sau sa vadă lucrurile global

25:


Da cititorului ceva la care sa se gândească, poate un mod de a utiliza eseul in viata de zi cu zi § Revine la primele propoziţii pentru a da o forma circulara eseului § Pune întrebări, ori cititorului, ori întrebări generale, care sa ajute cititorul sa obţină o noua perspectiva asupra subiectului §

De-a lungul întregului eseu, autorul trebuie sa aibă in minte cititorul căruia i se adresează si care sunt aşteptările acestuia. Ţinând seama de aceste lucruri, elaborarea unui eseu va fi mai eficienta. Va propun si un model de argumentare, creat de o fosta eleva: Scrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre ură, pornind de la ideea exprimată în următoarea afirmaţie: „Pe când iubirea, de orişice fel ar fi ea, luminează viaţa şi-o îndulceşte, ura o-ntunecă, o umple de amărăciune şi-o face nesuferită”. (Mihai Eminescu, Opere) Introducere: Cine oare nu a incercat macar o data sa inteleaga dedesubturile iubirii si urii?... Mă număr printre cei care susţin ideea enunţată în citatul dat şi anume aceea că iubirea, de orice fel, este sentimentul care luminează şi face viaţa mai frumoasă, pe când ura nu face altceva decât să aducă amărăciune şi frustrare în viaţa oamenilor.(opinie proprie+ipoteza-atentie, relationare cu citatul!!!) Cuprins În primul rând, atât iubirea pe care o dăruim cât şi cea pe care o primim, ne face să privim viaţa şi din alte puncte de vedere şi să uităm de lucrurile materiale. Aşa, noi oamenii, ne dăm seama că având iubire avem o viaţă frumoasă şi învăţăm să preţuim momentele cu adevărat minunate. Acest lucru îl poate face orice tip de iubire, fie ea părintească, pasională, pentru prieteni sau pentru oricare dintre semenii noştri, dar consider că dacă în viaţa unui om se regăsesc toate acestea, acel om poate spune că este cu adevărat împlinit. Fireşte că iubirea aduce şi suferinţă, dar numai cunoscând toate trăirile pe care iubirea le aduce ne vom da seama că nu există sentiment mai înălţător ca acesta.(argument 1 cu exemplificare ) În al doilea rand, sunt de parere că ura nu ar trebui să existe în viaţa noastră întrucât ne face să uităm de noi, să nu acordăm atenţie lucrurilor frumoase din viaţă şi să ne concentrăm doar pe a le face rău celor din jurul nostru. Astfel nu vom deveni decât nişte oameni frustraţi care îşi vor da seama în final că viaţa a trecut pe

26:


lângă ei şi nu s-au bucurat de lucrurile cu adevărat importante.(argument 2/contraargument cu sustinere) Concluzie Aşadar, fiecare are dreptul de a alege ceea ce face cu viaţa lui dar în cele din urmă toţi ne vom da seama că, asa cum am sustinut prin cele afirmate anterior, prin iubire toate lucrurile frumoase sunt posibile, că acest sentiment ne face mereu să tresărim de emoţii şi ca nu mai există vreunul care să dea mai multă frumuseţe vieţii, pe când ura ne va aduce doar o viaţă tristă şi întunecată.(reformularea ipotezei+perspectiva generalizatoare asupra temei eseului) Va mai aduc in plus o lista utila de conectori(adverbe, locuţiuni adverbiale, conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale, structuri verbale); acestia ajuta la exprimarea ideilor de: § § § § § § § §

succesiune, continuitate : în primul rând, în al doilea rând, etc, pe de o parte... pe de altă parte, în plus, de asemenea contrast: dar, însă, ci, în contrast cu, dimpotrivă ierarhizare: înainte de toate, mai presus de toate, mai important decât comparaţie: la fel cu, tot aşa, ca în comparaţie cu, în mod asemănător probabilitate: probabil, posibil, este cu putinţă, s-ar putea ca certitudine: cu siguranţă, desigur, fireşte, nu este nici o îndoială că concesie: deşi, totuşi, cu toate acestea, chiar dacă concluzie: deci, aşa, prin urmare, în concluzie, în consecinţă, la urma urmelor

27:


28:

UTIL IN ARGUMENTARE Mijloace lingvistice adecvate unei aprecieri:  verbe de opinie: a crede, a considera, a presupune etc.;  adverbe/ locuţiuni adverbiale de mod folosite ca indici ai subiectivităţii evaluative: probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc.;  conectori exprimând cauzalitatea, consecuţia şi concluzia: pentru că,întrucât, încât, deci, prin urmare;  elemente corelative care indică un raţionament de tipul cauzăefect: dacă…atunci; cu cât…cu atât;  conectori de ierarhizare a argumentelor: în primul rând/ mai întâi, în al doilea rând etc., apoi, în concluzie/ aşadar, deoarece, de exemplu, precum se ştie (se cunoaşte);  conectori ce indică gruparea argumentelor în jurul unei teme: în ceea ce priveşte, din punctul de vedere al…;  conectori de introducere a exemplelor: de exemplu, precum, astfel;  conectori de introducere a unei comparaţii: la fel ca..., spre deosebire de ...; Exprimarea legăturilor logice între idei Tip de raţionament

Operator specific

Enumerare – tip de raţionament folosit în numirea

În primul rând, în al doilea rând, în continuare, în sfârşit

argumentelor Adunare – tip de raţionament folosit în numirea

În plus, încă, în afară de, pe lângă

argumentelor cu dovezi şi exemplificarea dovezilor Explicare – tip de raţionament folosit în susţinerea

Explicarea cauzelor: fiindcă, datorită,pentru că

argumentelor cu dovezi şi exemplificarea dovezilor

Explicarea consecinţelor: deoarece, din cauză că, în consecinţă, prin urmare

Alternativă – tip de raţionament folosit în producerea de

Sau... sau..., fie...fie..., pe de o parte...pe de altă parte...

contraargumente Comparaţie – tip de raţionament folosit în susţinerea

Cum, ca şi cum, de parcă, la fel ca, diferit de

dovezilor şi exemplificarea lor Opoziţie sau restricţie – tip de raţionament folosit în

Din contră, totuşi, deşi, este contrar cu ...

producerea contraragumentelor Sinteză şi final – tip de raţionament folosit în finalizarea

În concluzie, rezumând, în final, pentru a concluziona, în


TIPURI DE TEXTE Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziţii, fraze prin care ni se comunică idei. 1. Textul narativ (literar)– presupune o succesiune de evenimente desfăşurate în timp şi spaţiu. - Categoriile gramaticale care au un rol important sunt verbele pentru că indică o cronologie a evenimentelor; - Timpurile verbale folosite frecvent sunt: prezentul, perfectul simplu, perfectul compus;

-

-

-

2. Textul descriptiv (literar şi nonliterar) – evocă scene, persoane, obiecte, emoţii şi se concentrează asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de către autor. Este un text în care sunt prezentate informaţii despre obiecte, personaje, locuri, fenomene ale naturii etc. Descrierea poate apărea atât în texte literare (tabloul – descrierea unui peisaj, a unor scene din viaţa social, a unui interior sau a unui obiect etc.; portetul – descrierea fizică şi/ sau morală a unui personaj), cât şi în texte nonliterare (ghiduri turistice, texte ştiinţifice, prezentarea unor produse etc.); Categoriile gramaticale relevante sunt: substantivele care desemnează obiectul descrierii şi părţile acestuia; adjectivele care au rolul de a indica felul în care sunt percepute proprietăţile obiectului descris; adverbele care precizează coordonatele spaţiale ale obiectului descries sau ale perspective din care acesta este descris; Timpurile verbale folosite sunt: prezentul şi imperfectul. Folosită în textele narative, descrierea are rolul unei pauze narrative – timpul naraţiunii avansează, în timp ce timpul acţiunii stă pe loc.

29:


Textul informativ (nonliterar) – transmite cititorilor idei, modelează înţelegerea, oferă explicaţii în legătură cu diverse obiecte, fenomene, situaţii, atitudini ale unor persoane, demonstrează cum se face un lucru, cum funcţionează un aparat, cum se fac obiectele etc.; Are ca scop transmiterea unor informaţii ce privesc date, fapte, fenomene, din realitate; Texte informative sunt considerate ştirile, articolele de ziare, textele ştiinţifice, textele de tip utilitar (modul de folosirea a unor aparate, reţete culinare, reclamele publicitare, anunţurile, buletinul meteo etc.); Întrebările care ghidează lectura textului informativ sunt: Despre ce suntem informaţi?,Cum suntem informaţi?; De ce? (în ce scop este transmisă informaţia)? În textele informative, emiţătorul este o prezenţă discretă, estompată. 3.

-

-

-

4. Textul argumentativ (nonliterar) – are ca scop convingerea cititorilor în legătură cu un anumit punct de vedere, motiv pentru care scriitorul apelează la diverse strategii retorice (vezi separat argumentarea).

În concluzie, scopul şi elementul accentuat sunt în strânsă legătură cu modul de expunere selectat: SCOP

ELEMENT ACCENTUAT

MOD DE EXPUNERE

Destindere

Public

Narativ

Autoexprimare

Autor

Descriptiv

Informare

Subiect

Expozitiv

Convingere

Autor – Subiect/ Public - Subiect

Argumentativ

30:


TIPOLOGIA TEXTELOR TIPOLOGIA TEXTELOR (.M. Adam) Tipuri sau Mărci lingvistice Genuri de texte ce secvenţe de text probabile aparţin sau care au o Obiectivul lor secvenţă ce aparţine unui anume tip de text - romane, nuvele, TEXTUL NARATIV - repere temporale, mai ales: atunci, apoi, mai târziu... - timpuri verbale: prezent

Testul descriptiv

Testul scenic sau „dialogal / conversaţional

şi perfect compus sau perfect simplu - lexic: frecvenţa verbelor şi adverbelor ce insistă asupra acţiunii - repere spaţiale, mai ales: aici, mai departe, lângă ... - timpuri verbale: imperfect sau prezent - lexic: frecvenţa substantivului şi adjectivului; verbe ale stării; câmpuri lexicale ce asigură unitatea tematică - punctuaţie specifică - mărci ale enunţării

Textul

- estomparea completă a

informativ a informa

emiţătorului - articulaţii de tip crono-

Textul explicativ

logic: mai întâi, apoi...; timp verbal: prezentul - lexic specific orizontului tematic - estomparea emiţătorului

întrebări ce evidenţiază specificul textului

Cine? Ce face?

basme... - fapte diverse - pasaje de basm, schiţă, nuvelă...

Unde? Când? Cum? De ce?

- pasaje de roman, nuvelă, pastelul - planşe anatomice - pasaje de ghid turistic

Ce este descris? De cine? Cum? De ce?

- piese de teatru Cine vorbeşte? Cu - scene în texte epice cine? Despre ce? - conversaţii „pe viu" Unde? Când? De ce? - unele articole de Despre ce suntem presă - rubrici de presă de informaţi? tipul „meteo", De cine? Cum? De anunţuri" ce?

- manuale şcolare

Ce este explicat? De

31:


- a face să

- conectori logici: cauză -

Înţeleagă

efect: deoarece, deci... - timp verbal: prezentul - lexic specific orizontului tematic - estomparea emiţătorului - timpuri verbale: imperativ sau infinitiv - conectori logici:

Textul injonctiv a indica modul de acţiune Textul argumentativ a convinge

deoarece, în consecinţă, cu toate acestea... - lexic, în funcţie de strategia adoptată: neutru sau valorizant vs. devalorizant

- unele texte ştiinţifice

cine? Cum? De ce?

- reţete - prospecte

La ce se referă indicaţiile? Cine le dă? De ce? Cine argumentează?

- expuneri, prezentare de carte Ce argumentează? - editoriale, cronici şi Pe cine doreşte să comentarii de presă convingă? Cui i se opune? De ce?

32:

Teorie Romana Proba Orala

Recommend Documents