Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj–Napoca Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării Anul universitar 2013-2014 Semestrul II
I. Informaţii generale despre curs Titlul disciplinei: Ideologii politice.Teoria politice.Teoria democratiei Codul: ULR1418 Numărul de credite: 5 Locul de desfăşurare: Facultatea de Ştiinţe Politice, Str. Gral Traian Musoiu nr. 71, Cluj-Napoca Sala 2/4 Programarea în orar a activităţilor: Simbata 10.00-12-00 II. Informaţii despre titularul de curs Nume, titlul ştiinţific: Kantor Irina Ana, Doctor, Lector Informaţii de contact : Str. Gral Traian Musoiu nr. 71, Cluj-Napoca, Et. 1, Camera 3, tel : (+)40. 264. 431505-6219, e-mail :
[email protected] Ore de consultatii: Miercuri 17.00-19.00 •
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
Parcurgerea şi promovarea cursului este conditionata de parcurgerea si promovarea cursurilor Teorie Politica Clasica si Teorie Politica Moderna, anul I si respectiv II de studii. Cursul Teoria democraţiei este destinat studenţilor cu un grad mediu şi avansat de acomodare cu conceptele şi metodele ştiinţei politice. El investighează direcţiile semnificative din dezvoltările contemporane ale teoriei democraţiei, ataşate tradiţiei clasice, normative, dar şi celei moderne, empirice, precum şi a celei combinative empiricnormative în studiul ştiinţei politice. Totodataă este analizată capacitatea explicativă şi predictivă a teoriilor democraţiei în a furniza modele de cunoaştere a evoluţiilor democraţiei în lumea contemporană. In sfîrşit, cursul dezbateprincipalelel critici şi provocări la care este expusă, în general, azi, din diverse direcţii, teoria democraţiei.. Scopul acestui curs este de a oferi o cunoaştere detaliată a paradigmelor şi conceptelor care prin care se defineşte defineşte realitatea democratică şi de a exersa capacităţi analitice în evaluarea unor domenii curente, precum: calitatea democraţiei, alternativele designului instituţional, consecinţele sociale ale democraţiei sau implicaţiile regimurilor anterioare
1
nedemocratice asupra statului şi formei democraţiei. Se Se recomanda pentru actualizarea si completarea cunostintelor parcurgerea capitolelor corespunzatoare acestor cursuri din volumul R.E. Goodin şi H.-D. Klingemann, ed., Manual de ştiinţă politică. Iaşi: Polirom. 2005.
III. Descrierea disciplinei: Cursul Teoria democratiei prezinta si analizeaza paradigmele contemporane dominante in definirea d efinirea democratiei. El este structurat in doua do ua parti complementare c omplementare : prima parte investigheaza componente definiţionale, concepte centrale, sau elemente esenţiale din paradigmele empirice, normative si cele normative-empirice din teoria contemporana a democratiei; a doua parte este consacrata introducerii acelor elemente care agrega studiul aplicat al democratiilor contemporana pe baza fundamentelor teoretice studiate. Astfel in prima parte a cursului sint analizate comparativ versiunile liberale. pluraliste, deliberative, participative, postmoderne ale teoriei democratice contemporane, in timp ce in a doua parte accentul este pus pe investigarea acelor surse si conditii in care democratia apare, se dezvolta si se consolideaza, precum si modalitatea de evaluare a acestor situatii. Scopul cursului este acela de a dezvolta cadrele conceptuale specifice teoriei democratice si de a oferi bazele teoretice necesare studiilor aplicate comparative. La finele cursului, odata cu promovarea, studenţii vor trebui să fie capabili de a: -
inţelege şi folosi corespunzător concepte ca democraţie, democratizare, , tranziţie spre democraţie, consolidare democratică, regim totalitar, sistem prezidenţial, sistem parlamentar;
-
dezvolta o analiză comparativă primară a tipului, calităţii, consecinţelor unui regim politic sub diferite contexte geografice, istorice sau culturale.;
-
evalua critic o analiză media sau ştiinţifică în domeniul democratizării.
2
nedemocratice asupra statului şi formei democraţiei. Se Se recomanda pentru actualizarea si completarea cunostintelor parcurgerea capitolelor corespunzatoare acestor cursuri din volumul R.E. Goodin şi H.-D. Klingemann, ed., Manual de ştiinţă politică. Iaşi: Polirom. 2005.
III. Descrierea disciplinei: Cursul Teoria democratiei prezinta si analizeaza paradigmele contemporane dominante in definirea d efinirea democratiei. El este structurat in doua do ua parti complementare c omplementare : prima parte investigheaza componente definiţionale, concepte centrale, sau elemente esenţiale din paradigmele empirice, normative si cele normative-empirice din teoria contemporana a democratiei; a doua parte este consacrata introducerii acelor elemente care agrega studiul aplicat al democratiilor contemporana pe baza fundamentelor teoretice studiate. Astfel in prima parte a cursului sint analizate comparativ versiunile liberale. pluraliste, deliberative, participative, postmoderne ale teoriei democratice contemporane, in timp ce in a doua parte accentul este pus pe investigarea acelor surse si conditii in care democratia apare, se dezvolta si se consolideaza, precum si modalitatea de evaluare a acestor situatii. Scopul cursului este acela de a dezvolta cadrele conceptuale specifice teoriei democratice si de a oferi bazele teoretice necesare studiilor aplicate comparative. La finele cursului, odata cu promovarea, studenţii vor trebui să fie capabili de a: -
inţelege şi folosi corespunzător concepte ca democraţie, democratizare, , tranziţie spre democraţie, consolidare democratică, regim totalitar, sistem prezidenţial, sistem parlamentar;
-
dezvolta o analiză comparativă primară a tipului, calităţii, consecinţelor unui regim politic sub diferite contexte geografice, istorice sau culturale.;
-
evalua critic o analiză media sau ştiinţifică în domeniul democratizării.
2
•
Organizarea temelor în cadrul cursului
Tema 1. Componente definiţionale, concepte centrale, sau elemente esenţiale. Scopul acestei teme este acela de a introduce si asimila schemele conceptuale curente folosite in definirea democratiei contemporane in comparatie cu versiunile clasice si moderne ale acesteia. Este prezentata dezbaterea curenta din literatura de specialitate asupra democraţiei precum si necesitatea reconstructiei teoretice in acest domeniu al stiintei politice. şi teoria politică. Cadrele epistemologice genarale ale reconstructiei sint date de empirism, normativism si combinatia celor doua. Sint detaliate cu deosebire urmaritoarele abordari: a) din cadrul celor empirice, democratia liberala si elitista, democratia pluralista, teoria alegerii rationale; b) din cadrul celor normative, democratia delegativa, participative si pluralismul radical; si c) din cadrul celor normativ-empirice, teoria procedural decizionala avansata de Giovanni Sartori. Sursele necesare studiului acestei teme se afla in culegerea de texte anexata suportului de curs, dar sint acceptate si surse alternative autorizate (site-uri autorizate in domeniu). Autorii studiati vor fi (selectiv): Dahl, A. Robert, Democratia si criticii ei. Institutul European 2002. Dahl, A. Robert, Despre democraţie. Institutul European 2003. Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism & Democracy.Routledge, London and New York.1996.-Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată. Polirom 1999. -Goodin, Robert. E., Democratic Deliberation Within,. Paper presented to the Conference on “Deliberation about Deliberative Democracy”, School of Law, University of Texas, Austin, February 2000. Cohen, Joshua. Procedure and Substance in Deliberative Democracy. În vol. Deliberative Democracy. Essays on Reason and Politics. James Bohman & William Rehd, ed. The MIT Press. Cambridge, Massachusetts. London England 1997. Pateman, Carole. Participation and Democratic Theory. În vol. The Democracy Source Book, Ed. De Robert Dahl, Ian Shapiro şi Jose Antonio Cheibub. The MIT Press Cambridge, Massachussetts, London, England 2003. Putnam, Robert, Democracy. În vol. The Democracy Source Book, Ed. De Robert Dahl, Ian Shapiro şi
3
Jose Antonio Cheibub. The MIT Press Cambridge, Massachussetts, London, England 2003. Coles, Romand, Pluralization and Radical Democracy: Recent Developments in Critical Theory and Postmodernism. In Ira Katznelson, Hellen V. Millner eds. Political Science. State of the Disciplne
Tema 2. II. Democratia in practica. In partea a doua a cursului sint urmarite seturi de probleme cum ar fi: a) conceptul de consolidare democratică, linii de consolidare democratică, arene ale consolidării democratice, direcţii comportamentale şi atitudinale de consolidare, nivele ale elitelor şi de masă ale consolidării democratice; b) democratii „bune” si „rele”. „Bune” si „rele” relativ la ce? Conceptul de calitate a democratiei . Dimensiunea procedurala, substantiva si responsiva. Autorii studiati vor fi (selectiv): Linz, Juan J. & Alfred Stepan, Problems of Democratic Democra tic Transition and Consolidation, Baltimore: The Johns Hopkins University Press, Demo cracy, 1996Schedler, Andreas, „What is Democratic Consolidation?”, in Journal of Democracy
Vol. 9, Nr. 2, 1998, pp. 91-107. - Diamond, Larry & Leonardo Morlino, “Introduction”, in Larry Diamond & Leonardo Morlino (eds.), Assessing the Quality of Democracy, Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 2005, pp
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Parcurgerea cursului presupune activităţi obligatorii săptămânale, corespunzatoare seminariilor de la cursurile de zi, in care studentul trebuie sa faca dovada parcurgerii literaturii fiecarui modul. Studentul trebuie sa prezinte saptaminal conspectul literaturii cursului, conform calendarului, cu intrebarile de autoevaluare rezolvate. In cele doua intilniri organizate cu profesorul se vor discuta si dezbate principalele subiecte din tematica cursului. Aceasta activitate este punctata cu 30% din evaluarea finala. De asemenea inainte de intrarea in sesiune, conform planificararii calendaristice va avea loc
4
un eseu online, pe durata a 120 minute, de 800 de cuvinte, cu subiecte din toate materia cursului. Acesta este punctat cu 30% din evaluarea finala.
IV. Bibliografia obligatorie: BOHMAN, JAMES & WILLIAM R EHG EHG (eds.), Deliberative Democracy, Cambridge: The MIT Press, 1997. [BFSPA, SC] CUNNINGHAM, FRANK, Theories of Democracy. A Critical Introduction. Routledge. London and New York 2002. DAHL, R OBERT OBERT A., Democracy and Its Critics. New Haven: Yale University, 1989 [BFSPA] DAHL, R OBERT OBERT A.; IAN SHAPIRO & JOSÉ A NTONIO CHEIBUB (eds.), The Democracy Sourcebook , Cambridge: The MIT Press, 2003. [ SC] DIAMOND, LARRY; LEONARDO MORLINO (eds.), Assessing the Quality of Democracy, Baltimore. The John Hopkins University Press, 2004. [BCAT] FISHKIN, JAMES & R OBERT OBERT C. LUSKIN, „Experimenting with a Democratic Ideal: Deliberative Polling and Public Opinion”, lucrare prezentată la Swiss Chair’s Conference on Deliberation, the European University Institute, Florenţa, 21-22 mai 2004. [ SC] HELD, DAVID, Models of Democracy, Cambridge, Polity Press 2006. S cince. State of the Discipline. Edited K ATZNELSON ATZNELSON , IRA; HELLEN V. MILLNER , Political Scince. by American Political Science Association. Washington D.C. 2002.
LIJPHART, ARENDT, „Typologies of Democratic Systems”, in Comparative Political Studies, vol. 1, nr. 1, 1968, pp. 3-44. LINZ, JUAN J. & ALFRED STEPAN, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1996. [BFSPA, SC] PLASSER , FRITZ; PETER A. ULRAM & HARALD WALDRAUCH , Democratic Consolidation in East-Central Europe, Houndmills: The MacMillan Press, 1998. [ SC] SARTORI, GIOVANNI, The Theory of Democracy Revisited , Chatham, NJ: Chatham House, 1987. [BFSPA] SCHUMPETER , JOSEPH A., Capitalism, socialism, and democracy, London & New York: Routledge, 1996. [BFSPA, SC] STEPAN, ALFRED, Arguing Comparative Comparati ve Politics, Oxford: Oxford University Press, 2001. [BCAT, SC]
Note:
5
BFSPA = Library of the Faculty of Political, Administrative, and Communication Sciences BCU = Central University Library SC = Course Reader BCAT = Book Fund of the Political Science Department
V. Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei: Calculator si acces la internet VI. Planificarea /Calendarul intermediare:
întâlnirilor
şi
a
verificărilor/examinărilor
Tema I I. Componente definiţionale, concepte centrale, sau elemente esenţiale. (1) Săptămîna 1 Introducere şi prezentare Structura cursului. Temele, problemele şi scopul cursului. Bibliografia. Evaluarea. Modulul I. Definitii. (2) Săptămîna 2 Ce este democraţia? Dezbaterea asupra democraţiei şi teoria politică. Linii analitice de dezvoltare generală a teoriei democraţiei: a) componente definiţionale, concepte centrale, sau elementele esenţiale ale teoriei democraţiei; b) precondiţii necesare pentru emergenţa si inflorirea ordinilor politice democratice . Normativ şi empiric în teoria democraţiei.
Bibliografie obligatorie: -Dahl, A. Robert, Democratia si criticii ei. Institutul European 2002. Introducere.Pp.919. -Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată. Polirom 1999. Cap. 1.Poate democratia sa fie orice? pp. 31-44. Cap. 2. pp. 45-58. -Cunningham, Frank, Theories of Democracy. A Critical Introduction. Routledge. London and New York 2002. Chapter 2 Problems of Democracy. Pp. 16-26.
Modulul II Critica contemporană a teoriei clasice a democraţiei.
6
(3) Săptămîna 3 Trei interpretări, trei perspective şi trei modele critice. Schumpeter, Dahl şi Sartori. Conţinuturile specifice ale atacurilor critice asupra conceptelor teoriei clasice ale democraţiei.
Bibliografie:
-Dahl, A. Robert, Democratia si criticii ei. Institutul European 2002. Partea I-Izvoarele democratiei moderne.pp.23-50. - Dahl, A. Robert, Despre democraţie. Institutul European 2003. Partea I. Începuturile. Pp. 11-36. --Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism & Democracy.Routledge, London and New York.1996.Part IV: Socialism and Democracy pp. 32-303 -Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată. Polirom 1999. Cap. 10 Democratia greceasca si democratia moderna. Pp255-266. Capitolul 11..Libertate si lege. pp-271-294.
Modulul III.Teoria contemporană a democraţiei. Abordarea empirică. Unitatea 1 Democratia elitista si liberala (4) Săptămîna 4 Definiţiile empirice ale democraţiei. Preocuparea pentru explicarea unor variabile comportamentale şi instituţionale operative în funcţionarea sistemelor politice democratice actuale. Abordarea metodologică. Varianta Joseph A. Schumpeter: contribuţia elitiştilor şi economiştilor la dezvoltarea teoriei democratice contemporane. Leadership şi competiţie într-un mediu politic pluralist. Bibliografie: --Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism & Democracy.Routledge, London and New York.1996.Part IV: Socialism and Democracy pp. 32-303 Unitatea II. Pluralismul (5) Săptămîna 5
7
Democraţia liberală şi poliarhiile. Varianta Robert A. Dahl. Pluralism, competiţie, negociere şi controlul liderilor.
Bibliografie obligatorie: - Dahl, A. Robert, Despre democraţie. Institutul European 2003. Partea II. Democraţia ideală. Pp. 37-78. Partea a III a. Democraţia în practică. Pp. 81-135. Bibliografie suplimentară: -Dahl, A. Robert, Democratia si criticii ei. Institutul European 2002. Partea V – Limitele şi posibilităţile democraţiei. Cap. 20. Pluralismul, poliarhia şi binele comun. Pp.386-412. Cap. 21. Binele comun ca proces şi substanţă. Pp.413- 425.
03.2014 Verificarea conspectelor si a chestionarelor de evaluare Unitatea III. Teoria alegerii sociale si democratia (6) Săptămîna 6 Bibliografie obligatorie: -Cunningham, Frank, Theories of Democracy. A Critical Introduction. Routledge. London and New York 2002. Chapter 6 Pp. 101-122..
Unitatea IV.Teoria contemporană a democraţiei. Combinaţia empiric-normativ. (7) Săptămîna 7 Varianta Giovani Sartori. Democraţia liberală şi problemele sale. Raportul majoritate minoritate în guvernarea democratică. Aspecte normative ale democraţiei: egalitatea De ce este necesară revizitarea normativului? Bibliografie: -Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată. Polirom 1999Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată. Polirom 1999. Cap. 8. O teorie procesual -Decizionala a democratiei, pp. 203-233.
Modulul IV. Abordarea normativă. Unitatea I. Democraţia deliberativă (8) Săptămîna 8 Limitele teoriei democratice empirice. Continutul democratiei deliberative. Ratiune si participare.
8
Bibliografie: -Goodin, Robert. E., Democratic Deliberation Within ,. Paper presented to the Conference on “Deliberation about Deliberative Democracy”, School of Law, University of Texas, Austin, February 2000.
--Cohen, Joshua. Procedure and Substance in Deliberative Democracy. În vol. Deliberative Democracy. Essays on Reason and Politics. James Bohman & William Rehd, ed. The MIT Press. Cambridge, Massachusetts. London England 1997.Pp.407-437. 10.04.2009 Verificarea conspectelor si a chestionarelor de evaluare (9) Săptămîna 9 Sfera publică şi ideea deliberării democratice. Relaţia dintre dezbaterea democratică şi legitimare politică. Egalitatea în democraţia deliberativă: includere sau excludere? Opinia publică şi votul deliberativ. -Fishkin, S. James şi Luskin, C. Robert. Experimenting with a Democratic Ideal: Deliberative Polling and Public Opinion. http://cdd.stanford.edu/research/index.html
-Hoskins, Catherine. Deliberative Democracy and the European Union. Paper for The Political Studies Association - UK 50th Annual Conference, April 2000 London. Unitatea II. Democraţia participativa. (10) Săptămîna 10 Critica teoriei elitiste a democratiei. Continutul participarii. Bibliografie: - Pateman, Carole. Participation and Democratic Theory. În vol. The Democracy Source Book, Ed. De Robert Dahl, Ian Shapiro şi Jose Antonio Cheibub. The MIT Press Cambridge, Massachussetts, London, England 2003. Pp. 40-54. - Putnam, Robert, Democracy. În vol. The Democracy Source Book, Ed. De Robert Dahl, Ian Shapiro şi Jose Antonio Cheibub. The MIT Press Cambridge, Massachussetts, London, England 2003. Pp. 157-167. Unitatea II. Teoria democratiei in pluralismul radical. (11) Săptămîna 11 Distinctia dintre pluralismul radical si pluralismul clasic. Relatia dintre pluralismulradical si democratia deliberativa. Teme ale pluralismului radical. Bibliografie: 9
-Coles, Romand, Pluralization and Radical Democracy: Recent Developments in Critical Theory and Postmodernism. In Ira Katznelson, Hellen V. Millner eds. Political Science. State of the Disciplne. pp.286-312. -Cunningham, Frank, Theories of Democracy. A Critical Introduction. Routledge. London and New York 2002. Chapter 10. Radical pluralism pp. 184-197. Chapter 11. Applying democratic theories: globalization pp.198-217.
05.2014 Verificarea conspectelor si a chestionarelor de evaluare Tema II. Democratia in practica. Unitatea I. Consolidarea democratică. Cînd şi cum? (12) Săptămîna 12 Conceptul de consolidare democratică. Linii de consolidare democratică. Cinci arene ale consolidării democratice. Direcţii comportamentale şi atitudinale de consolidare. Nivele ale elitelor şi de masă ale consolidării democratice. Bibliografie: - Linz, Juan J. & Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1996, pp. 3-15 (Ch. 1, „Democracy and Its Arenas”). - Schedler, Andreas, „What is Democratic Consolidation?”, in Journal of Democracy, Vol. 9, Nr. 2, 1998, pp. 91-107.
Unitatea II. Calitatea democratiei. Ce inseamna calitatea democratiei si cum se poate evalua aceasta. (13)Săptămîna 13 Democratii „bune” si „rele”. „Bune” si „rele” relativ la ce? Conceptul de calitate a democratiei. Dimensiunea procedurala, substantiva si responsiva. Bibliografie: - Diamond, Larry & Leonardo Morlino, “Introduction”, in Larry Diamond & Leonardo Morlino (eds.), Assessing the Quality of Democracy, Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 2005, pp. ix-xliii. - Morlino, Leonardo, “‘Good’ and ‘bad’ democracies. How to conduct research in the quality of democracy”, in Derek S. Hutcheson & Elena A. Korosteleva (eds.), The Quality of Democracy in Post-Communist Europe, London: Routledge, 2006, pp. 5-27.
22.05.2009 Verificarea conspectelor si a chestionarelor de evaluare (14) Săptămîna 14 Democratii parlamenrtare si prezidentiale. Democratii majoritare si consensuale. 10
Bibliografie: - Lijphart, Arendt, „Typologies of Democratic Systems”, in Comparative Political Studies, vol. 1, nr. 1, 1968, pp. 3-44. - Stepan, Alfred & Cindy Skach, „Constitutional Frameworks and Democratic Consolidation: Parliamentarism versus Presidentialism”, in Alfred Stepan, Arguing Comparative Politics, Oxford: Oxford University Press, 2001, pp. 257-275 (Ch. 12).
Redactarea eseului –06.2014 Examen-.06.2014
VII. Modul de evaluare: Performanţele studenţilor vor fi evaluate în mod regulat după participarea şi activitaţile din fiecare saptamina (conspecte si raspunsuri la chestionare de autoevaluare). In functie de punctualitatea si calitatea conspectelor si a raspunsurilor, se va alcatui punctajul final. Intirzierile ca si absentele de la aceste activitati vor fi depunctate. Ponderea în nota finală a acestora este 30%. Redactarea unui eseu de 800 de cuvinte in 120 minute, cu subiecte din toata materia cursului, la sfirsitul lunii ianuarie. Ponderea 30% din nota finala. Examinarea finala in forma orala, cu pondere de 40%. Participarea la activitatile din timpul semestrului,in fiecare saptamina, si la eseu sint obligatorii.
VIII. Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale: Noţiunea de plagiat se defineşte în conformitate cu normele Catedrei de Ştiinţe Politice a Universităţii « Babeş-Bolyai ». (http://www.polito.ubbcluj.ro/polito/documente/reguli_plagiat.pdf) Plagiatul se sancţionează cu eliminarea din examen şi expunerea cazului în şedinţa Catedrei pentru luarea măsurilor administrative corespunzătoare. Tentativa de fraudă la examen se sancţionează cu eliminarea din examen şi exmatricularea.
•
Studenţi cu dizabilităţi 11
Pentru aceia dintre dvs. afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale sint disponibila la adresa de email:irinakantor@ si la numarul de telefon (+)40. 264. 431505-6219.
Strategii de studiu recomandate Pentru parcurgerea la timp si eficient a modulelor din suportul de curs este esentiala lectura sustinuta si adnotata, realizarea conspectelor si consultarea bibliografiei alternative (internet surse autorizate). Orice aminare sau neglijare a textului din saptamina curenta duce la o cumulare a timpilor pierduti, iar posibilatea de recuperare este minima. Parcurgerea textelor si raspunsururile la chestionarele de evaluare constituie baza de discutie la intilnirile din cadrul semestrului, precum si pentru realizarea eseului. Alocati-va saptaminal pentru acest curs un numar de minim 5 ore, pentru a putea citi , intelege si discuta textele din bibliografia cursului. •
IX. Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale: Noţiunea de plagiat se defineşte în conformitate cu normele Catedrei de Ştiinţe Politice a Universităţii « Babeş-Bolyai ». Plagiatul se sancţionează cu eliminarea din examen şi expunerea cazului în şedinţa Catedrei pentru luarea măsurilor administrative corespunzătoare. Tentativa de fraudă la examen se sancţionează cu eliminarea din examen şi exmatricularea.
X. Bibliografia opţională: BEYME, K LAUS, „Institutional Engineering and Transition to Democracy”, în Jan Zielonka (ed.), Democratic Consolidation in Eastern Europe, Vol. I, Oxford: Oxford University Press, 2001, pp. 3-24. [BCAT, SC] DÎRDALĂ, LUCIAN DUMITRU, „Putere, pluralism, poliarhie: traseul conceptual al lui Robert Dahl”, în Robert A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Iaşi: Institutul European, 2000, pp. 5-24. [BFSPA, BCU] VON
K ITSCHELT, HERBERT, „Accounting for Outcomes of Post-Communist Regime Change. Causal Depth or Shallowness in Rival Explanations”, lucrare prezentată la Conferinţa Anuală a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice, Atlanta, 1999. [ SC] PARK , A LISON; R OGER JOWELL & SUZI MCPHERSON, „The Future of the National Health Service: Rsults from a Deliberative Poll”, raport de cercetare, 2000. [SC] (http://cdd.stanford.edu/research/papers/2000/report_kings_fund.pdf )
12
Legendă: BFSPA = Biblioteca Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative BCU = Biblioteca Centrală Universitară SC = Suport de Curs (disponibil la Biblioteca Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative) BCAT = Fondul de carte al Catedrei de Ştiinţe Politice
13
Suport de Curs Tema I.
MODUL I. (1) Săptămîna 1 Introducere şi prezentare Structura cursului. Temele, problemele şi scopul cursului. Bibliografia. Evaluarea. I. Componente definiţionale, concepte centrale, sau elemente esenţiale . (2) Săptămîna 2 Ce este democraţia? Dezbaterea asupra democraţiei şi teoria politică. Linii analitice de dezvoltare generală a teoriei democraţiei: a) componente definiţionale, concepte centrale, sau elementele esenţiale ale teoriei democraţiei; b) precondiţii necesare pentru emergenţa si inflorirea ordinilor politice democratice . Normativ şi empiric în teoria democraţiei. Bibliografie obligatorie: -Dahl, A. Robert, Democratia si criticii ei. Institutul European 2002. Introducere.Pp.9-19. -Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată . Polirom 1999. Cap. 1.Poate democratia sa fie orice? pp. 31-44. Cap. 2. pp. 45-58. Cap. 9 Ce este democraţia? Definiţii, dovezi şi preferinţe, pp. 237-254. Bibliografie suplimentară: -Cunningham, Frank, Theories of Democracy. A Critical Introduction. Routledge. London and New York 2002. Chapter 2 Problems of Democracy. Pp. 16-26. (3) Săptămîna 3 Democraţia clasică: momentele ei de glorie. Pericles, Aristotle, Locke, Jefferson, John Stuart Mill. Cazul special: Rousseau. Care este rostul studierii democraţiei clasice? Bibliografie şi teme de discuţie: - Tucidide, Discursul funerar al lui Pericle. Organizarea politică democratică în Grecia Antică. Istorie, realitate, interpretări. -
Aristotel , Politica. Cartea 4, cap. 4-9, 13; Cartea a VI a, cap. 1-4.
14
Constituţii şi sisteme de organizare politică: analiza regimurilor democratice:: criterii de clasificare, condiţii de apariţie a organizărilor democratice. -
John Locke, Al doilea tratat despre guvernare. Capitolele I- XIV.
Discuţie despre: definirea puterii politice, bazele guvernării, starea naturală şi drepturile naturale război, sclavie, natura proprietăţii, natura puterii politice şi a guvernării legitime. -
Thomas Jefferson, Despre politică şi guvernare. Ed. De Eyler Robert Coates, SR. 1995-1998.
Discuţie despre Buna guvernare; suveranitatea poporului; Principiile republicanismului; revoluţie şi reformă; auto-guvernare şi răspîndirea auto-guvernarii. Sau The Federalist –James Madison, Federalist 10, Federalist 47-51. -
J. J. Rousseau, Contractul social. Cap. Contractul social; Suveranitatea; Dacă voinţa generală poate greşi.
Discuţie despre: Contractualismul lui Rousseau, natura suveranităţii şi voinţa generală. -
John Stuart Mill, Consideraţii despre guvernarea reprezentativă. Capitolul III, Că cea mai buna formă de guvernare este guvernarea reprezentativă.
Discuţie despre: guvernarea absolută şi despotul bun, guvernarea populară şi condiţiile ei, libertate şi guvernare, guvernare, reprezentare, participare.
(4) Săptămîna 4 Critica contemporană a teoriei clasice a democraţiei. Trei interpretări, trei perspective şi trei modele critice. Schumpeter, Dahl şi Sartori. Conţinuturile specifice ale atacurilor critice asupra conceptelor teoriei clasice ale democraţiei. Bibliografie:
-Dahl, A. Robert, Democratia si criticii ei. Institutul European 2002. Partea I-Izvoarele democratiei moderne.pp.23-50. - Dahl, A. Robert, Despre democraţie . Institutul European 2003. Partea I. Începuturile. Pp. 1136. --Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism & Democracy. Routledge, London and New York.1996.Part IV: Socialism and Democracy pp. 32-303 -Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată . Polirom 1999. Cap. 10 Democratia greceasca si democratia moderna. Pp255-266. Capitolul 11..Libertate si lege. pp-271-294.
15
1. Dezbaterea asupra democraţiei şi teoria politică. Linii analitice de dezvoltare generală a teoriei democraţiei: a= componente definiţionale, concepte centrale, sau elementele esenţiale ale teoriei democraţiei; b) precondiţii necesare pentru emergenţa si inflorirea ordinilor politice democratice . Normativ şi empiric în teoria democraţiei.
1. DE CE TEORIA DEMOCRAŢIEI În contextual mai general al ştiinţei politice contemporane, în care dezvoltările analizelor ajung cumva, să certifice creşterea cunoaşterii asupra politicului şi şi să susţină ideea maturizării ştiinţei, teoria democraţiei ca un domeniu aparte de studiu al teoretizării politicului ocupă un loc special, consacrat în mod specific în secolul 20, şi cu deosebire în note fundamental noi în a doua jumătatate a acestuia. S-ar putea ivi întrebarea ce anume s-aprodus în studiul democraţiei atît de spectaculos, încît să merite avansarea unei afirmaţii atît de tari, prin care se admite, mai mult, se recunoaşte distincţia de fond între studiul clasic al democraţiei, şi abordările contemporane._?.Ce este atît de special în lumea contemporană privitor la democraţie,încît să se poată afirma despărţirea nu numai de tratarea democraţiei în literatura din antichitate, dar şi de tradiţiile pe care s-a construit gîndirea politică modernă în ultimii cinci sute de ani_? In fond prin democraţie am înţeles constant acelaşi lucru, o formă de organizare politică şi socială, indiferent dacă vom parcurge analizele clasice antice sau clasice moderne. Cea mai largă definiţie a democraţiei ca fiind aceea organizare sociopolitică care se distinge prin guvernarea de către popor, urmată de specificări mai intense cum ar fi, în numele poporului şi pentru popor, este sedimentată în cultura cotidiană contemporană.. În lumea noastră, consensului general asupra valorilor democraţiei, arareori îi survine o contestare, o negare, chiar şi cele mai radicale critici venite dinspre pluraliştii democratici, spre exemplu, sau teoria critică, nu fac decît să întărească, să evidenţieze şi să iluminze acest lucru: democraţia este paradigmsa noastră de viaţă aşa cum spre exemplu, eroismul politic a fost cea a Renaşterii. . Răspunsul simplu la acest set de întrebări ar fi: tocmai de aceea, tocmai pentru că democraţia a devenit paradigma vieţii noastre, tocmai pentru ca de înţelegerea şi de cunoaşterea sa depinde calitatea vieţii noastre, este ceea ce a determinat investigarea şi cercetarea
16
fenomenologiei sale, iar de aici creşterea teoriei democratice în felul din poveste: într-un an ca alţii în zece. De ce s-a întîmplat acest lucru, vizibil după al doilea război mondial, deşi începuturile ferme şi consistente fuseseră deja făcute odată cu contribuţiile Şcolii Realiste, ale ecomiştilor şi neomarxienilor, este din nou evident: pe de o parte, confruntarea cu sistemele politice şi ideologiile totalitare; pe de alta impoziţia sistemului sistemului pe măsura dezvoltarii complexe, economice şi tehnologice şi a efectelor globalizatoare ale acestora. De la poziţia sceptic ironic realistă a lui Winston Churchill sintetizată în celebrul pasaj Multe forme de „
guvernare au fost si vor fi încercate în aceasta lume păcătoasă şi plină de durere. Nimeni nu pretinde ca democraţia este perfectă sau infailibilă . Într-adevăr s-a spus că democraţia este cea mai rea formă de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte care au fost încercate de-a lungul timpului.”], lumea s-a deplasta încet spre una mai entuziast permisivă de acceptare, îmbrăţişare, împărtăşire a ei. Aşa cum descria profesorul Waligorski situaţia actuală, aproape toată lumea favorizează azi democraţia. Mulţi sînt aceia care afirmă că , în prezent, democraţia liberală a triumfat asupra tuturor oponeţilor săi, că democratizarea este inevitabilă, că pentru prima dată în istorie democraţia este valoarea politică şi forma de guvernare dominantă, şi că istoria, din această perspectivă, în sensul conflicutlui ideologic, s-a încheiat. El continua, spunînd, democraţia a triumfat, pentru ca imediat apoi să nu mai fie mulţumit cu înţelesul cotidian al ei şi să se întrebe DAR CE ESTE DEMOCRAŢIA? Cu alte cuvinte ce a ieşit triumfător din lupta cu ce altceva? Dacă avem acest sentiment de glorie, de ce există în continuare atît de multe insatifacţii cu privire la rezultatul contradictoriu şi deconcertant pe care îl vedem înconjurîndu-ne ? La faptul spre exemplu ca ni se spune o naţiune este mai democratică decît alta, un sistem politic este
liberal democratic, în timp ce altul abia tranzitează spre
democraţie pur şi simplu;. De ce avem o listă de adjective diferite alăturate termenului democraţie şi care, fiecare în parte adaugă, specifică , poate chiar alterează sensuri socotite naturale.? Iată, avem astfel: •
democraţie liberală,
•
democraţie constituţională
•
democraţie participativă
•
democraţie directă
17
•
democraţie procedurală
•
democraţie deliberativă
•
democraţie reprezentativă
•
democraţie economică
•
democraţie socială
•
democraţia elitistă
•
democraţia majoritară
•
democraţia de masă
•
democrtaţie limitată
•
democraţia poporului
Si este foarte adevărat ce ni se spune mai departe: avem chiar şi regimuri autocratice şi junte militare care se consideră democratice. Dacă vom examina aceasta listă de concepte vom observa că unele se suprapun, altele se contrazic, unele poate sînt inconsistente între ele. Dar dacă există un consens cvasi universal că democraţia este bună pentru că se face referinţa la guvernarea de către sau cel puţin pentru popor, ceea ce rămîne neconsensual este tot restul chestiunilor legate de aspectele soft ale definiţiei: •
cum ar fi:ce este poporul?
•
ce este guvernarea?
•
căror contexte li se aplică termenul?
•
care sînt condiţiile necesare pentru apariţia şi prezervarea-consolidarea democraţiei?
•
care sînt dimpotrivă obsatacolelel şi pericolele în calea democraţiei?
•
ce valori asumă democraţia?
Aceste întrebări au configurat un nucleu de probleme asupra cărora s-a îndreptat atenţia investigaţiei oamenilor de ştiinţă a politicului, cum sînt: 1. extinderea şi tipul democraţiei, implicînd A- dezbaterea dacă democraţia este o procedură sau este îndreptată spre un scop, sau ţel; B- democraţia directă versus democraţia indirectă C- dacă democraţia se extinde asupra relaţiiilor economice şi sociale sau numai asupra relaţiilor politice. 2. egalitatea 3. drepturi şi libertăţi
18
4. participarea 5. regula majorităţii 6. consimţămîntul Teoreticienii democraţiei au raspuns diferit la acest gen de întrebări , analizatînd sensul şi conţinutul democraţiei din diverse perspective, în diferite contexte epistemologice, asumînd opţiuni axiologice variate. Dintr-o perspectivă analitică, pe de altă parte, Mostafa Rejai, observă pertinent că, teoria democraţiei a îmbrăţişat două trăsături destul de distincte. Intr-un sens, spune el, ea se referă la anumite componente definiţionale, concepte centrale, sau elemente esenţiale. Intr-un alt sens, teoria democraţiei s-a preocupat cu anumite precondiţii sau prerechizite soscotite esenţiale pentru emergenţa si inflorirea ordinilor politice democratice. Cele două aspecte sînt intim relaţionate, precondiţiile fiind adesea tratate ca parte integrală a definiţiei.
Analiza lui Rejai este direcţionată spre unele dintre concepţiile majore associate cu democraţia politică in Occident. In studiul său el nu caută să dezvolte o nouă teorie a democraţiei, ci obiectivul principal este acela de a evidenţia unele caractere din teoriile actuale, .atenţia principală fiind îndreptată asupra perioadei postbelice. Faţă de poziţii şi abordări mai convenţionale ale aceleaşi perioade din dezvoltarea teoriei democraţiei, Rejai plasează greutatea argumentului său pe idea că ceea ce s-a întîmplat în teoria democratică contemporană reprezintă o metamorfoză fundamentală a unor mai vechi concepţii clasice.. Contrar unei multitudini de argumente persitente si obişnuite, curentul predominant al teoriei democratice actuale, subliniază Rejai, denotă ceva mai mult decît asimpla adaptare si revizuire a definiţiilor tradiţionale. Ea semnifică o transformare fundamentală a premiselor şi propoziţiilor de bază din teoria democratică clasică.
Massimo Salvadori a estimate că există aproximativ 200 de definiţii ale democraţiei. Tradiţional, aceste definiţiiau fost grupate in doua categorii, normative si empirice..O examinare mai atentă dezvăluie totuşi, că, o a treia categorie, un numaăr de definiţii nu sînt nici pur empirice şinicistrict normative, ci combină elemente ale ambelor. Din dorinţa unei terminologii
19
mai adecvate, aceastaă categorieva fi designată ca empiric-normativă. Democraţia clasică Definiţiile şi analiza conceptuale ale democraţiei în lucrările autorilor clasici: Pericles, Aristotel, Locke, Jefferson, John Stuart Mill. Cazul lui Rousseau este unul special, de ce? -
Tucidide, Discursul funerar al lui Pericle.
-
Aristotel , Politica. Cartea 4, cap. 4-9, 13; Cartea a VI a, cap. 1-4
-
John Locke, Al doilea tratat despre guvernare. Capitolele I- XIV.
Discuţie despre: definirea puterii politice, bazele guvernării, starea naturală şi drepturile naturale război, sclavie, natura proprietăţii, natura puterii politice şi a guvernării legitime. -
Thomas Jefferson, Despre politică şi guvernare. Ed. De Eyler Robert Coates, SR. 1995-1998.
Discuţie despre Buna guvernare; suveranitatea poporului; Principiile republicanismului; revoluţie şi reformă; auto-guvernareşi răspîndirea auto-guvernarii. -
J. J. Rousseau, Contractul social. Cap. Contractul social; Suveranitatea; Dacă voinţa generală poate greşi.
Discuţie despre: Contractualismul lui Rousseau, natura suveranităţii şi voinţa generală. -
John Stuart Mill, Consideraţii despre guvernarea reprezentativă. Capitolul III, Că cea mai buna formă de guvernare este guvernarea reprezentativă.
Discuţie despre: guvwernarea absolută şi despotul bun, guvernarea populară şi condiţiile ei, libertate şi guvernare, guvernare, reprezentare, participare. Concepţiile normative sau clasice ale democraţiei – asa cum se găsesc, spre ex. în operele lui Locke, Rousseau., Jefferson şi John stuart Mill – s-au învîrtit în jurul unui set de valori şi idealuri valori care pot fi individualiste , colectiviste sau ambele. Tradiţional, normele colectiviste associate cu acestor definiţii au gasit intruchiparea în noţiuni ca vointa comuna, binele comun, suveranitatea populară, guvernarea poporului, ,de către popor, pentru popor, şi altele asemenea. Dincolo de acestea teoria clasică a idealizat adesea valori ca libertatea si egalitatea in absolut. După Rejai , nu este surprinzător, că autorii tradiţionali au insistat asupra faptului că esenţa democraţiei ar trebui căutată în completa egalitate politică, socială şi economică. Si la fel nu este surprinzător nici că ei au pus accentual pe drepturile naturale, drepturi inalienabile şi o serie de alte valori asemenea. Deşi astfel de afirmaţii sînt în genere comun acceptate, anumite precizări şi
20
distincţii vis-a-vis de tratatmentul acestora de către autorii mai sus menţionaţi din literatură clasică vor fi însă necesare. Modalitatea de înţelegere şi acţiune în ce priveşte egalitatea, spre exemplu este variată şi chiar surprinzătoare în ochii modernilor. Deasemenea, la fel de interesantă şi captivantă este caracterizarea teoriei clasice ca normativă. Avînd în vedere faptul că şi la ora actuală, teoria democratică conţine un important substrat, conştient sau inconştient, asumat sau nu, explicit sau tacit, de normativitate, o examinare comparativă acelor două pachete teoretice ar reliefa constanţe sau, dimpotrivă. modificări de accente.
Analiza şi interpretarea concepţiilor clasice ale democraţiei, a tipului de demers şi a contribuţiilor acestora, din perspectiva ştiinţei politice contemporane a fost realizată în numeroase studii şi cercetări. Pentru modalitatea de cuplare sau dimpotrivă de decuplare a acestora la problemele şi preocupările actuale ale politologilor, însă două contribuţii mi se par esenţiale cea a lui R. A. Dahl şi cea alui Giovani Sartori. Critica teoriei democratice clasice din perspectiva concepţiilor empiriste sau moderne în teoria democraţiei. Concepţiile clasice ale democraţiei au fost din greu atacate dinspre mai multe direcţii. Cu toate că au existat şi alţi opozanţi, de departe cea mai tranşantă critică a democraţiei a fost cea intreprinsă de elitişti. Deşi nu vom detalia diversele atacuri asupra teoriei clasice în varianta elitistă, vom trasa cele mai importante linii ale argumentului acestuia. Principalele puncte ridicate în general împotriva concepţiilor clasice sint după cum urmează: 1 evidenţa empirică neagă copleşitor faptul că noţiunea guvernare de către popor poate fi vreodată o realitate; 2 astfel de concepţii precum bine comun şi voinţa comună, sint noţiuni mistice, şi nu constituie subiect pentru demonstraţie şi verificare; 3 în sensul lor absolut, libertatea şi egalitatea sînt valori contradictorii, imposibil de atins in oricare dintre societăţi; asumpţia care este la baza teoriei clasice – credinţa sa într-un om politic raţional – este inacceptabilă, cu deosebire în lumina descoperirilor psihologiei moderne. I: Elitismul clasic şi reprezentanţii Scolii realiste: Vilfredo Pareto II. Critica elitistă contemporană a teoriei democratice clasice.
21
La aceste argumente elitiştii mai adauga incă trei: 1. toate societaţile umane sint caracterizate de o fundamentală diviziune între o minoritate care conduce şi o majoritate care este condusă; masele au o nevoie psihologică de leadership; 2. politicile democratice, ca şi politica, pot fi înţelese numai în termenii unei violente lupte pentru putere; si 3. societatea umană este marcată de prevalenţa iraţionalului şi non-logicului, de ideologie, de mit, de rezidu, de formula politica – toatre servind drept instrumente pentru manipularea maselor de catre leadership. Concluzia clară derivată din toate acestea era aceea că democraţia este o forma imposibilă sau indezirabilă de organizare politică; masele sint incapabile de autoguvernare; cei puţini vor conduce intotdeauna.
Modulul II (5) Săptămîna 5 I.Teoria contemporană a democraţiei. Abordarea empirică. Definiţiile empirice ale democraţiei. Preocuparea pentru explicarea unor variabile comportamentale şi instituţionale operative în funcţionarea sistemelor politice democratice actuale. Abordarea metodologică. Varianta Joseph A. Schumpeter: contribuţia elitiştilor şi economiştilor la dezvoltarea teoriei democratice contemporane. Leadership şi competiţie într-un mediu politic pluralist. Bibliografie: --Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism & Democracy. Routledge, London and New York.1996.Part IV: Socialism and Democracy pp. 32-303
(6) Săptămîna 6 II.Teoria contemporană a democraţiei. Abordarea empirică. Democraţia liberală şi poliarhiile. Varianta Robert A. Dahl. Pluralism, competiţie, negociere şi controlul liderilor. Bibliografie obligatorie: - Dahl, A. Robert, Despre democraţie. Institutul European 2003. Partea II. Democraţia ideală. Pp. 37-78. Partea a III a. Democraţia în practică. Pp. 81-135. Bibliografie suplimentară:
22
-Dahl, A. Robert, Democratia si criticii ei. Institutul European 2002. Partea V – Limitele şi posibilităţile democraţiei. Cap. 20. Pluralismul, poliarhia şi binele comun. Pp.386-412. Cap. 21. Binele comun ca proces şi substanţă. Pp.413- 425.
Confruntată cu o asemenea critică copleşitoare, şi recunoscind validitatea unei bune parti a argumentului, teorieticienii molderni ai democraţiei au pornit la
revizuirea ţi updatarea
conceptiilo9r clasi8ce. Rezultatul concret, totusi, nu a fost o simpla adaptare, ci o fundamentală transfigurare a teoriei democratice. Atributul principal al noilor definiţii este acela că, în loc să idelizeze o situaţiei non existentă, ei caută să definească democraţia în termenii unui set de propoziţii, practice şi instituţii care pot fi observate şi opraţionalizate. Expresiile clasice ale democraţiei sînt arareori întîlnite în literatura contemporană, atunci cînd nu sînt aminte spre a fi respinse ca inadecvate. Ca o regula, definiţiile empirice ale democraţiei au fost preocupate cu explicarea unor variabile comportamentale şi instituţionale operative în funcţionarea sistemelor politice democratice actuale. Un eşantion reprezentativ al acestor conceptii poate fi explorat în oprele unuor autori ca J. Schumpeter, Carl J. Friedrich, Robert A. Dahl, E.E. Schattschneider şi Seymour Martin Lipset.
Perspectiva procedural-empirica asupra democraţiei Din perspectiva teoriilor procedurale ale democraţiei, accentul cade pe principiile care descriu modul în care o guvernare trebuie să ia deciziile. Intrebările esenţiale, dintr-o perspectivă procedurală, sunt: 1) Cine trebuie să participe la procesul decizional? 2) Cât de mult are trebui să conteze votul fiecărui participant? 3) De câte voturi e nevoie pentru a lua o decizie? Răspunsurile la aceaste întrebări sunt relativ simple, din perspectiva criteriilor strict procedurale şi sunt cuprinse în cele trei principii, care constituie răspunsurile la întrebările de mai
23
sus: principiul participării universale(excepţii limita de vârstă, cei cu probleme de sănătate mintală, condamnaţii pentru fapte deosebit de grave), principiul egalităţii politice(un cetăţean— un vot), respectiv principiul majorităţii, adică un grup decide ce să facă supunându-se regulii majorităţii(50% plus unu din membri). Uneori, atunci când membrii unui grup trebuie să decidă asupra mai multor alternative, se poate ajunge şi la situaţia în care grupul să facă ceea ce cei mai mulţi dintre membrii săi doresc, fără ca aceştia să constituie majoritatea; astfel, majoritatea ajunge să se supună unei minorităţi. În situaţii excepţionale, de exemplu atunci când se hotărăşte asupra modificării regulilor de luare a deciziilor, deciziile trebuie luate prin majoritate calificată. Aceste principii de bază ale teoriei democratice procedurale, respectiv principiul participării universale, principiul egalităţii politice, principiul majorităţii pot garanta luarea pe cale democratică a deciziilor doar în cazul democraţiilor directe. În cazul democraţiilor reprezentative, respectarea acestor trei principii nu garantează decât fatpul că reprezentaţii sunt aleşi pe cale democratică. Dar ce se întâmplă între alegeri? Dacă reprezentaţii, odată aleşi în mod democratic refuză să guverneze democratic? Ce înseamnă a guverna în mod democratic? Din punct de vedere al teoriei procedurale, a guverna în mod democratic înseamnă că reprezentanţii iau aceleaşi decizii pe care cei ce i-au ales le-ar fi luat dacă ar fi avut posibilitatea să se întâlnească în acest scop. Pentru a determina reprezentanţii să guverneze în mod democratic, este nevoie de adăugarea unui al patrulea principiu la cele trei enumerate deja în cadrul teoriei procedurale şi anume pe cel al responsivităţii(sau receptivităţii) 1. Reprezentanţii aleşi trebuie să ţină cont de opinia publică şi să acţioneze în conformitate cu voinţa majorităţii, indiferent care ar fi aceasta. Prin organizarea de alegeri libere, corecte sunt îndeplinite primele trei principii ale democraţiei procedurale: principiul participării universale, principiul egalităţii politice şi principiul majorităţii. Perspectiva realegerii în funcţiile reprezentative pe de o parte, şi ameninţarea cu o eventuală înfrângere electorală în cazul în care reprezentanţii nu sunt receptivi faţă de opinia publică pe de altă parte, constituie motivaţia pe care o au reprezentanţii de a fi receptivi faţă de cei pe care îi reprezintă şi mecanismul care asigură receptivitatea sistemului politi Respingînd explicit doctrina clasica a democraţiei, Schumpeter dă o definiţie alternativă în termini de leadership şi competiţiei într+un mediu politic pluralist. Funcţia primară a poporului, afirma el, nu este aceea de a decide lucruri, ci aceea de a produce o guvernare. Metoda 1
responsiveness , K. Janda, J. M. Berry, J. Goldman, The Challenge of Democracy. Government in
America,cap.2 subcap. The Procedural Wiew of Democracy, pag. 40
24
democratică este =acel aranjament instituţional de ajungere la decizii politice în care indivizii dobîndesc puterea de a decide prin mijloacele unei lupte compeptitive pentru votul poporului). Competiţia schumpeteriană Teoreticianul care a influenţat cel mai mult abordarea democraţiei din pespectiva procedurală în secolul XX, ca un sistem politic care asigură un cadru pentru desfăşurarea competiţiei structurate a fost fără îndoială Josef Schumpeter.2 Schumpeter îşi desfăşoară argumentul pornind de la prezentarea competiţiei structurate, instituţionalizate, ca fiind o alternativă preferabilă atât anarhiei, sau stării naturale, prezentate de Hobbes în Leviatanul, cât şi monopolului puterii(în care Hobbes vedea un răspuns logic la alternativa reprezentată de anarhie). În viziunea shumpeteriană singurele alegeri posibile, relevante sunt cele între anarhie, monopolul puterii şi competiţia pentru putere. Din perspectiva shumpeteriană, competiţia are valoare dublă: pe de-o parte disciplinează liderii politici, prin perspectiva pierderii puterii în cazul în care nu sunt receptivi la cererile electoratului, în acelaşi mod în care ameninţarea firmelor cu falimentul le determină să fie disciplinate, iar pe de altă parte îi motivează pe cei care aspiră la statutul de lideri politici să fie mai receptivi faţă de mai mulţi alegători decât ceilalţi participanţi la competiţia pentru putere. Perspectiva schumpeteriană asupra democraţiei e catalogată de multe ori ca fiind minimală din cel puţin două motive: accentul care cade pe instituţiile politice şi pe proceduri şi definiţia pe care acesta o dă democraţiei este una legată strict de competiţia pentru putere. Într-adevăr, disciplina impusă de constrângerile electorale poate părea modestă în comparaţie cu un ideal, dar realizarea acestei condiţiui „minimale” ar reprezenta un beneficiu substanţial pentru cetăţenii acelor guvernări în care aceasta lipseşte. 3 Friedrich ecuează democraţia cu cu democraţia constituţioanlă. Democraţia constitutională, adaugă el, urmează să fie înţeleasă ca un system de restringeri efeciente asupra puterii guvernamentale, asigurînd prin aceasta responsabilitatea politică. Pentru Dahl, ca şi pentru numeroşi alţi teoreticieni, democraţia necesită, ca un minimum, existenţa unui )process prin care cetăţenii obişnuiţi exercită un grad relative mare de control
2
Josef Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, 1943
3
adaptare după Ian Shapiro; în prezentarea viziunii schumpeteriene asupra democraţiei m-am folosit mult
de articolul lui Shapiro The State of Democratic Theory
25
asupra liderilor. Pluralism, competiţie, negiciere, şi moderaţţie sint vazute c va attribute majore ale stilului politic democratic. Condiţiile necesare pentru existenţa democraţiei la Dahl Robert Dahl a propus cea mai larg acceptată listă de condiţii care trebuie satisfăcute pentru ca un regim politic modern să poată fi considerat democraţie(termenul propus de Dahl este poliarhia). Aceste condiţii, numite de către el „proceduri minimale” sunt considerate
indispensabile pentru existenţa unei democraţii politice moderne: 1- controlul asupra deciziilor guvernamentale care privesc politicile publice revine, conform constituţiei reprezentanţilor aleşi; 2- reprezentanţii sunt aleşi în competiţii electorale periodice şi transparent desfăşurate, în care nu pot avea loc nici un fel de constrângeri; 3- practic, orice persoană adulţă are dreptul de a-şi alege reprezentanţii; 4- practic, orice persoană adultă are dreptul de a candida la funcţiile publice; 5- cetăţenii au dreptul să se exprime, făără pericolul de a fi pedepsiţi din motive politice larg definite; 6- cetăţenii au dreptul de a căuta resurse alternative de informare. Mai mult, sursele alternative există şi sunt protejate de lege; 7- cetăţenii au dreptul de a înfiinţa asociaţii sau organizaţii relativ independente, inclusiv partide politice şi grupuri de interese.4 Dahl, în celebra sa lucrare Poliarhiile afirmă că trăsătura fundamentală a democraţiei este „receptivitatea constantă a guvernării la preferinţele cetăţenilor, consideraţi egali din punct de vedere politic.”
5
Pentru ca un sistem politic să îşi păstreze receptivitatea faţă de preferinţele
cetăţenilor săi, aceştia trebuie să beneficieze de şanse neîngrădite: de a-şi formula preferinţele, de a face cunoscute aceste preferinţe celorlalţi cetăţeni şi gubvernului prin acţiuni individuale şi
4
Robert Dahl, Dillemas of Pluralist Democracy( New Haven: Yale University Press, 1982 ), 11, citat de
către Phillippe C. Schmitter şi Terry Lynn Karl, „What Democracy Is...And Is Not?”, Journal of Democracy, 2:3(1991), 75-88. The Johns Hopkins University Press and National Endowment for
Democracy; „Ce este...şi ce nu este democraţia”, Revista Română de Ştiinţe Politice, vol. 2, nr. 1, aprilie 2002, Societatea Academică Română 5
Robert Dahl, Poliarhiile, ed Polirom, Iaşi, cap 1 Democratizarea şi opotziţia publică, pag 27.
26
colective, iar guvernul trebuie să le cântarească în mod egal preferinţele, fără a face discriminări în funcţie de conţinutul sau sursa preferinţei.6 Aceste trei condiţii constituie din perspectiva lui Dahl condiţiile necesare pentru existenţa unei democraţii. Pentru ca aceste condiţii să fie satisfăcute, este nevoie ca sistemul politic să ofere cel puţin opt garanţii: condiţii care asigură cetăţenilor şansa:
Garanţii pe care sistemul politic trebuie să le ofere pt a putea fi considerat democratic
I. de a-şi formula preferinţele.
1) libertatea de a crea şi adera la organizaţii 2) libertatea de expresie 3) dreptul de vot 4) dreptul liderilor politici de a concura pt sprijin 5) surse alternative de informare
II. de a-şi face cunoscute preferinţele
6) surse alternative de informare 7) alegeri libere şi corecte
III. de a le fi cântărite în mod egal preferinţele
8) instituţii care să asigure dependenţa politicii guvernamentale de voturi şi de alte forme de exprimare a preferinţei
Sursa: Robert Dahl, Poliarhiile, ed Polirom, Iaşi, cap 1 Democratizarea şi opotziţia publică, pag 29.
Chiar dacă am prezentat avantajele competiţiei structurate, şi cerinţele clare impuse de Robert Dahl unui sistem politic modern pentru a putea fi catalogat drept democraţie, perspectivele procedurale asupra democraţiei prezintă unele limitări. În esenţă, procedurile sunt condiţii necesare, dar nu suficiente pentru existenţa democraţiei. Ce s-ar întâmpla în cazul în care majoritatea membrilor unei societăţi ar decide ca toţi membrii acelei societăţi să adere la religia majorităţii? Puţini ar fi de acord cu faptul că această decizie ar fi una democratică. Totuşi din punct de vedere strict procedural ea este una democratică, atâta timp cât respectă principiile democratiei procedurale: principiul participării 6
Idem, pag. 28
27
universale, principiul participării universale, principiul egalităţii politice si principiul responsivităţii(sau receptivităţii). Teoriile procedurale garantează doar drepturile politice, libertatile civile nu sunt garantate în mod explicit.
Argumentînd teza dupa care (1) paternul politicului se afla în contagiunea conflictului şi cea după care (2) funcţia primară a democraţiei este socializarea conflictului, Schattschneider defineşte democraţia ca “un sistem politic competitiv în care lideri şi organizaţii politice concurente definesc alternativele politicii publice de o astfel de manieră, încît publicul poate participa în procesul de luare a deciziilo”r. El respinge in mod particular definiţia clasica, aratînd că “Începutul înţelepciunii în teoria democratică este a distinge între lucrurile pe care poprul le poate face şi lucrurile pe care poprul nu poate sa le facă”. In fine, pentru Lipset democraţia constă intr-un sistem politic care furnizează oportunităţi reglementate constituţional pentru dschimbarea guvernanţilor, şi un mecanism social care permite celei mai largi posibile părţi ale populaţiei să influenţeze deciziile majore, prin alegerea dintre competitorii pentru poziţiile politice. Acest lucru necesită cel puţin trei grupe de condiţii: 1) un set de lideri in funcţii; 2). unul sau mai multe seturi de lideri in afara funcţiilor; şi 3) o formulă politică de legitimare a sistemului ca întreg. Aşadar se poate vedea că, concepţiile empirice contemporane asupra democraţiei s-au îndepărtat fundamental de perceptele majore ale teoriei clasice prin stipularea unui set de patternuri comportamentale, procese şi proceduri care pot fi observate în societaţile politice la lucru in lumea actuală. Esenţa mai
noilor definiţii poate fi rezumată în termenii pluralismului,
competiţiei,responsivităţii si responsabilizarii ( accountability) . Ca o concluzie preliminară a acestei secţiuni, putem spune pe scurt, că din perspectiva teoriei democratice procedurale, pentru ca un regim politic să poată fi considerat democratic trebuie să îndeplinească patru criterii, cuprinse în cele patru principii ale teoriei democratice procedurale:
principiul participării universale, principiul egalităţii politice, principiul majorităţii şi principiul responsivităţii(sau receptivităţii). Pespectiva schumpeteriană asupra democraţiei prezintă democraţia ca pe un sistem politic competitiv . Aşezarea competiţiei pentru putere în centrul sistemului politic are o funcţie dublă: pe de-o parte disciplinează liderii politici, iar pe de altă parte îi motivează pe aceştia ca, în lupta pentru putere să fie cât mai receptivi la cât mai
28
mulţi dintre alegători. Robert Dahl pune la baza democraţiei, ca trăsătură fundamentală a acesteia receptivitatea constantă a guvernului la preferinţele cetăţenilor şi furnizează opt condiţii practice pe care un sistem politic trebuie să le îndeplinească pentru a-şi păstra receptivitatea faţă de cât mai mulţi cetăţeni. Cu toate acestea, teoriile procedurale nu garantează în mod explicit libertăţile civile şi drepturile minorităţilor.
Modulul III (7) Săptămîna 7 II.Teoria contemporană a democraţiei. Combinaţia empiric-normativ. III. Varianta Giovani Sartori. Democraţia liberală şi problemele sale. Raportul majoritate minoritate în guvernarea democratică. Aspecte normative ale democraţiei: egalitatea De ce este necesară revizitarea normativului? Bibliografie: -Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată . Polirom 1999. Cap. 5. Democratia guvernată şi democraţia care guvernează. Pp.99-134. Cap. 6. Democraţia verticală. Pp. 135-176. Cap. 12. Egalitatea . Pp. 303-326.
Un al treilea grup de teoreticieni democraticise disting prin încercarea de a fuziona aspecte ale conceţiilor empirice şi normative. Unele dintre cele mai importante încercări în această direcţiese găsesc în operel lui Antony Downs, J. Ronald Pennock, H.B. Mayo,, Leslie Lipson, Masimo Salvatori si Giovani Sartori. Downs încearcă o concepţie empiric –raţională a de,ocraţiei în termenii teoriei economice clasice,avind interesul personalşi raţionalitateacapuncte unghiulareale sistemului. In aspectele sale operaţionale,modelul democratic dezvoltat de Downs constă din: 1. un patid în fucnţie -la putere, 2 unul sau mai multe partide in afara puterii –office, 3 alegeri periodiceprin intermediul cărora se transferă puterea, ţi 4 egalitatea tuturor oamenilor îna alege eleita care guvernează. Guvernarea este văzută ca raţională: dorinţade funcţie estebazată pe considerente de interes personal, putere sau cîştig economic. Funcţia principală a unui partid politic este sa ceea de a realiza victoria electorală şi de a se perpetua. Pentru a ramîne în funcţie, partidul cîştigător trebuie
29
să-şi maximizeze sprijinul public. Ca atare, trebuie îndeplinite cererile cetăţeanului;vor trebui sponsorizate acele politici care vor permite un venit al utilităţii pozitive pentru majoritate. Şi cetăţenii sint raţionali:ei vor sprijiniacelpartid politic care le va oferi cele mai mari beneficii. Formula lui Pennock este scurtă şi la obiect.Democraţia, scrie el, este mult mai mult decît o tehnică de guvernare. Este o tehnică care reflectă anumite valori – notabil pe acelea ale libertăţii individuale ţi ale egalitşţii. Similar, Mayo şi Lipson au dezvoltat modele ale democraţiei caracterizate, în dimensiuneqa lor prescriptivă, de libertate şi egalitateiar, în componenta lor descriptivă, de controlul asupra liderilor exercitate de cetăţeni. Salvadori identifică libertatea ca fiind cea mai inaltă valoare de asociere politică. El scrie: „nimic, nici pacea, nici fericirea , nici prosperitatea nu este atit de important pentru oameni, ca libertatea.”. Democraţia totuşi, nu este libertate: ea se referă la „instituţiile prin care se realizează libertatea membrilor unei comunităţi organizate politic”. Atunci cind distinge între democraţie şi democraţie liberală, Salvatori scrie că trăsătura semnificativă a celei din urmă „este felul în care se întreţege liberatatea şi egalitatea”. O concepţie analogă, deşi mai sofisticată a democraţiei a fost dezvoltată de Sartori. În dimensiunea sa empirică, Sartori defineşte democraţia ca „un sistem politic în care influenţa majorităţii este asigurată de minoritaţi elective şi comnpetitive, căreia îi este încredinţată.” .În aspectul său normativ, democraţia este echivalată cu egalitatea. Şi Sartori, este la fel de explicit asupra distincţiei dintre democraţie şi democraţie liberală. EL scrie: Pentru a izola liberalismul de democraţie, spunem că liberalismul cheamă la libertate şi democraţia la egalitate. Pentru a le uni, spunem că este sarcina sistemelor liberal democratice de a combina libertatea cu egalitatea. Sartori nu lasă nici o îndoială că propriul său punct de vedere este liberal democratic. El crede că concepţia sa nu contrazice teoria clasică şi nu o înlocuieşte. Este mei degrabă o extensie şi o completare a ei. De fapt, totuşi, âncercarea lui Sartori este una d reconciliere a tradiţiilor clasice şi empirice, prin insitarea sasupra ideii că atît descrierea cît şi prescrierea, prescripţia, sînt ambele esenţiale pentru înţelegerea democraţiei. În mod evident o definiţie etimologică nu este satisfăcătoare pentru a defini această formă de guvernare politică, numită democraţie. A spune că democraţia este puterea poporului nu înseamnă prea mult. Nici măcar în greacă, termenul nu era lipsit de ambiguitate. Chiar dacă am accepta ca fiind satisfăcătoare această definiţie etimologică şi am spune simplu că democraţia
30
este puterea poporului , tot am întâmpina dificultăţi în stabilirea bazei de considerare a poporului. „Când a fost conceput termenul demokratia, poporul vizat era demosul din polisul grecesc, o comunitate redusă, extrem de unită, care acţiona prompt ca un corp decizional colectiv.”
7
Aşadar, democraţia din polisul grecesc, care avea cetăţeni mult mai puţini decât au oricare dintre democraţiile actuale, era o democraţie directă, de tip „faţă în faţă”. “ Între democraţia de tip “faţă în faţă” şi sistemele democratice pe scară largă există o prăpastie enormă ” constată Sartori, care
în continuare spune că trecerea de la micro la macro implică o creştere exponenţială a gradului de complicaţie pe care o guvernare democratică îl implică. Acum spre deosebire de antichitate, când nivelul de analiză era cetatea, polisul, avem de`a face cu un nivel de analiză şi cu o scară mult mai mare: statul national. Dacă prin guvernare înţelegem „gestionarea vieţii colective”(una din definiţiile politicii) , în mod evident viaţa colectivă, atunci când avem în vedere o ţară e o
chestiune mult mai complexă decât în cadrul unui oraş-stat.
Astfel de formulări contemporane empiric- normative ale democraţiei încearcă să fuzioneze concepţiile mai vechi şi mai noi. Ele sînt marcate de o inconfundabilă tendinţî de a evita insistenţa dogmatică asupra naturii absolute a normelor şi de propensiunea de a îmbrăţişaastfel de propoziţii empirice concrete ca cele referitoare la pluralism, competiţie, lidership, şi control. Per ansmblu, teoria democratică contemporană se sprijină pe o serie de propoziţii oepraţionale şi existenţiale. Asumpţiile fundamentale ale teoriilor tradiţioanle au fost complet reevaluate, dacă nu chiar în totalitate abandonate. Premisa clasică a capacităţii omului de a se autoguverna, insistenţa asupra naturii absolute a anumitor idealuri valori, accentul continuu pe omogenitate şi consens, adica voinţa comună, binele comun – aceste propoziţii şi altele similare, nu gasesc nici un loc în teoria contemporană a democraţiei.
7
idem, cap 2 subcap. 2.2
31
MODULUL IV (8) Săptămîna 8 Teoria contemporană a democraţiei. Abordarea normativă. Democraţia deliberativă Societatea civilă şi democraţie. Sfera publică şi ideea deliberării democratice. Relaţia dintre dezbaterea democratică şi legitimare politică. Egalitatea în democraţia deliberativă: includere sau excludere? Opinia publică şi votul deliberativ.
Bibliografie: -Cohen, Joshua. Procedure and Substance in Deliberative Democracy. În vol. Deliberative Democracy. Essays on Reason and Politics . James Bohman & William Rehd, ed. The MIT Press. Cambridge, Massachusetts. London England 1997.Pp.407-437. -Fishkin, S. James şi Luskin, C. Robert. Experimenting with a Democratic Ideal: Deliberative Polling and Public Opinion. http://cdd.stanford.edu/research/index.html - Pateman, Carole. Participation and Democratic Theory. În vol. The Democracy Source Book, Ed. De Robert Dahl, Ian Shapiro şi Jose Antonio Cheibub. The MIT Press Cambridge, Massachussetts, London, England 2003. Pp. 40-54. - Putnam, Robert, Democracy. În vol. The Democracy Source Book, Ed. De Robert Dahl, Ian Shapiro şi Jose Antonio Cheibub. The MIT Press Cambridge, Massachussetts, London, England 2003. Pp. 157-167.
Deliberarea a constituit un factor de interes pentru numeroşi teoreticieni. Aşa cum reiese din analiza făcută de Amy Gutmann şi Dennis Thompson8, originile deliberării pot fi depistate încă din Atena secolului al V-lea. Potrivit lui Pericle, liderii politici vedeau dezbaterea nu ca pe „piedică în calea acţiunii”, ci ca pe „o etapă intermediară indispensabilă oricărei acţiuni”. Aristotel a fost primul teoretician major care a susţinut valoarea procesului în care cetăţenii discută public şi îşi justifică reciproc opiniile. Dar democraţia ateniană a lui Pericle şi a lui Aristotel diferă destul de mult de aceea din zilele noastre. Numai o mică parte din locuitori erau consideraţi cetăţeni, restul fiind sclavi. Deliberarea avea loc într-o adunare deschisă numai cetăţenilor, nu într-un legislativ specific zilelor noastre.
8
Gutmann, A.& Thompson, D. (2004). Why Deliberative Democracy? . Princeton: University Press.
Available at: www.pupress.princeton.edu/titles/7869.html (3.04.2006)
32
La începutul perioadei moderne, deliberarea a fost contrastată cu democraţia într-un mod mai explicit. Când termenul „deliberativ” a fost utilizat pentru prima dată cu referire la discuţia politică (încă din anul 1489), el se referea la discuţia din cadrul unui grup mic si exclusiv de lideri politici. Începând cu secolul al XVIII-lea, deliberarea a devenit un factor de apărare al reprezentării politice, care trebuia să reziste atacurilor opiniei publice. Lucrarea lui Edmund Burke, Discurs catre electorii din Bristol, care declara ca „Parlamentul este o adunare deliberativă”, este considerată o apărare faimoasă a conceptului de reprezentare, care astăzi pare a fi mai mult aristocratic decât democratic. Nici fondatorii naţiunii americane nu au îmbrăţişat o formă esenţialmente democratică a conceptului de deliberare. Deşi autorii Lucrărilor Federaliste „căutau” instituţii care să promoveze deliberarea, gradul de democraţie tolerat de ei rămâne limitat în scop şi număr de membri. În secolul al XIX-lea, cel mai fervent susţinător al „guvernării prin dezbatere”, John Stuart Mill, este pe bună-dreptate considerat a fi unul din promotorii democraţiei deliberative. Dar si Mill prefera în continuare ca această discuţie să fie condusă de cei „mai bine educaţi”. Abia din prima parte a secolului al XX-lea, deliberarea a început a fi asociată în mod decisiv conceptului de democraţie. În lucrările lui John Dewey, Alf Ross şi A.D. Lindsay, se găsesc, în sfârşit, declaraţii lipsite de echivoc privind necesitatea dezbaterii politice într-un sistem democratic modern. Aceşti teoreticieni nu numai că vedeau deliberarea ca parte implicită a democraţiei, dar o considerau a fi o condiţie indispensabilă acestei forme de guvernamânt. Lindsay considera că dezbaterea este „esenţială democraţiei”. După cum observă în continuare în analiza lor Gutmann şi Thompson9, mai mult decât oricare alt teoretician, Jurgen Habermas este responsabil pentru reînvierea conceptului de deliberare în zilele noastre, concept căruia el i-a oferit un fundament democratic mult mai solid. Politicile sale deliberative sunt ferm legate de ideea de suveranitate populară. Sursa fundamentală a legitimităţii o reprezintă judecata publică a poporului. Această judecată nu îşi are expresia în voinţa populară ne-mediată, ci într-un set riguros de practici ce definesc idealul deliberativ. Unii critici consideră însă că această concepţie nu protejează în mod adecvat valori liberale precum libertatea religiei sau drepturile omului. Ei consideră că o teorie a justiţiei precum cea a lui John Rawls furnizează un fundament mai sigur pentru aceste valori, fără însă a nega principiile legitime ale democraţiei. Cu toate acestea, diferenţa de principii intre Habermas şi Rawls nu este atât de mare în ceea ce priveşte concepţiile deliberative. Modelul democratic deliberativ are ca instrument metodologic de aplicare-forumul deliberativ. Putând fi organizat de diferite organizaţii, grupuri, sau indivizi, forumul oferă 9
Idem 2
33
cetăţenilor posibilitatea de a se întruni pentru a delibera şi a alege împreuna cu ceilalţi modalităţile de abordare a diferitelor probleme şi de a colabora într-o judecată publică raţională. Forumurile se axează de obicei pe o gamă largă de probleme, de la îngrijire medicală, emigrare, securitate socială, până la tensiuni etnice şi rasiale. Forumurile furnizează oamenilor cu perspective şi experienţe diferite, posibilitatea de a avea o percepţie comună asupra unei probleme şi de a cădea de acord asupra unei modalităţi de acţiune. Forumurile sunt conduse de moderatori antrenaţi, neutri. Aceştia prezintă un ghid de discuţie ce schiţează problema, înfaţişând-o în linii generale, dar şi trei sau patru abordări ale problemei aflate în discuţie. Participanţii la forum trebuie să examineze fiecare abordare propusă, analizând aspectele care îi interesează, dar şi costurile şi consecinţele care ar rezulta prin alegerea unei anumite abordări. Fără îndoială, procesul deliberativ nu ar avea loc dacă în urma lui nu s-ar aştepta obţinerea unor rezultate concrete, viabile. Printre obiectivele unei deliberări veritabile, se numără judecata publică. Daniel Yankelovich10 este cel care distinge clar între judecată şi judecată publică. Dacă prima se referă la părerile despre ceea ce ar trebui făcut, cea de-a doua desemnează
puncte de vedere împărtăşite sau profunde, mai mature sau mai dezvoltate decât opiniile. « Judecata publică reflectă punctul de vedere al publicului odată ce oamenii au avut ocazia să confrunte în mod serios o problemă şi pe o perioadă de timp mai îndelungată ». Prin deliberare se urmăreşte de asemenea obţinerea unor opinii diferite de opiniile altora . Altfel spus, deliberarea nu schimbă atât poziţiile personale, cât schimbă atitudinile faţa de puncte de vedere opuse. De aici se deschide calea spre ajungerea la o soluţie comun-acceptată. Obţinerea de noi cunoştinţe este un alt obiectiv al procesului deliberativ. Aceste cunoştinţe sunt produsul diferitelor perspective şi experienţe de viaţă ale oamenilor. În acelaşi timp, un avantaj al procesului deliberativ este acela că nu se limitează la a accepta diferenţele, ci le utilizează în mod eficient. Participarea repetată la forumuri produce de asemenea modificări ale oamenilor, în sensul că ei sunt capabili să se descurce mai bine cu diverse probleme, să interacţioneze mai bine în viaţa publică şi să abordeze problemele politice într-un mod mai realist. Nu în ultimul rând, şi poate cel mai important, forumurile deliberative determină schimbări de atitudine ale cetăţenilor faţa de comportamentul politic. « Deliberarea îi face pe
oameni să-şi dea seama de contribuţia lor la multe dintre problemele ţarii. În acest fel, ei încep să 10
Yankelovich, D. (1991). Coming to public Judgement:Making Democracy Work in a Complex World. In D. Mathews, Politica pentru fiecare (p. 192). USA: David Mathews and the Charles F. Kettering Foundation
34
înţeleagă că publicul trebuie, de asemenea, să aibă puterea de a ajuta la rezolvarea acestor probleme »11. Spre deosebire de teoria clasică a democraţiei, care susţine că cetăţenii işi aleg reprezentanţi publici care să le reprezinte interesele, democraţia deliberativă işi propune să faciliteze discuţia liberă dintre cetăţeni, legând autorizarea de a exercita puterea politică de o astfel de discuţie. In cadrul democratiei deliberative „cetatenii se autoguverneaza si isi stabilesc singuri regulile de viata”12. Democraţia deliberativă are în esenţa sa ideea că legile şi politicile ar trebui să rezulte
dintr-un proces de alegeri colective, desfăşurat prin intermediul dezbaterii publice, proces în care susţinători a diferite opinii îşi oferă reciproc motivaţii raţionale, şi în care dezacordurile se soluţionează, înainte de toate, prin acceptarea acestor motivaţii. În cadrul concepţiei deliberative, puterea politică este legitimată de „raţiunea comună a cetăţenilor”13 care se conving reciproc de înţelepciunea şi justeţea poziţiilor lor, prin intermediul raţiunilor care îi fac reciproc egali. Susţinătorii acestui tip de democraţie resping concepţia redusă de participare politică, specifică modelului reprezentativ. Ei consideră că pentru o participare reală la procesul de luare a deciziilor publice, cetăţenii trebuie sa se implice în deliberarea autentică , nu numai să-şi exprime preferinţele. Fără îndoială, o problemă centrală a oricărui sistem democratic o constituie procesul de luare a deciziilor, dat fiind faptul că există o multitudine de indivizi cu preferinţe si opţiuni diferite, sau chiar contrare. Democraţia este adesea definită ca fiind „exprimarea voinţei generale a poporului”, dar daca diferiti indivizi au „voinţe” radical diferite, ar putea fi foarte dificil ca din toate aceste „voinţe individuale” să se concretizeze o „voinţă populară” consistentă. Desigur, dificultăţile pe care le implică procesul democratic de luare a deciziilor depind de cât de mare este gradul de dezacord dintre opţiunile şi judecăţile diverşilor indivizi ai societăţii respective. Aceste dificultăţi dispar în cazuri de unanimitate, cazuri care sunt nu doar rare, ci chiar ideale. Dacă toată lumea ar avea exact aceleaşi preferinţeşi valori, atunci nu armai exista nici un conflict de soluţionat. 11
Mathews, D. (1998). Politica pentru fiecare. USA: David Mathews and the Charles F. Kettering Foundation 12
Bohman, J. (2000). Public Deliberation. Pluralism, Complexity, and Democracy. Cambridge, Massachusetts: THE MIT PRESS 13 Cohen, J. (1996). Procedure and Substance in Deliberative Democracy. In Deliberative Democracy. UK:Bohman and Reg
35
Deliberarea reprezintă un mod de luare a deciziilor. În loc să se angajeze în procese de
vot în care să primeze interesele personale, participanţii la deliberare caută să descopere ce anume îşi doresc ca indivizi, respectiv ca grup. În mecanismele desemnate să creeze deliberarea, partcipanţii îşi prezintă background-ul educaţional şi fac chimb de perspective, experienţe şi judecăţi, îmbogăţindu-şi astfel propriile viziuni asupra lucrurilor. În unul din studiile sale, Archon Fung14 distinge şase moduri de comunicare (primele trei) şi de decizie (următoarele trei) existente într-o societate democratică. Autorul plasează aceste moduri pe o singură dimensiune având ca extreme „intensitate minimă”, respectiv „intensitate maximă”, unde „intensitate” se referă la gradul de implicare, cunoştinţe şi angajament pe care participantul trebuie sa-l îndeplinească. În scopul dezvoltării viziunilor individuale într-un context de grup, mecanismele deliberative includ adesea diverse procedee care să faciliteze calea spre acord, minimalizând, în acelaşi timp, dezacordurile. În general, o decizie colectivă se ia prin intermediul votului, dar trăsătura distinctă a modelului deliberativ este reprezentată de interacţiune, schimb şi, în mod ideal, edificarea care precede decizia finală. Democraţii deliberativi susţin că participarea în cadrul procesului democratic este un fenomen transformaţional. „Prin intermediul procesului de dezbatere publică, în cadrul căruia se manifestă numeroase opinii diferite, oamenii obţin adesea noi informaţii, află despre experienţele altora cu privire la problemele lor colective, sau işi dau seama că opiniile lor iniţiale erau fundamentate pe prejudecată sau pe ignoranţă, sau că au interpretat greşit relaţia dintre interesele lor şi ceilalţi membri ai comunităţii”15. Implicarea într-o deliberare este un proces transformaţional întrucât îl determină pe cetăţean să-şi stabilească preferinţele şi priorităţile în
funcţie de cele ale celorlalţi. Această concepţie lărgită de participare democratică, pe care deliberaţioniştii o susţin, îndeplineşte mai bine cel de-al treilea criteriu democratic stabilit de Robert Dahl- gaining enlightened understanding . Şi acest fapt deoarece viziunea democratcă deliberativă se
fundamentează pe „principiul reciprocităţii” (Gutmann şi Thompson16), sau, aşa cum susţine Young17, pe „dispoziţia spre raţionalizare”. Gutmann şi Thompson afirmă că reciprocitatea implică respectul reciproc, altfel spus capacitatea de a accepta o opinie diferită de a ta. „Reciprocitatea constă într-o superioritate de 14
Fung, A. (2005). A Method for Reflective Equilibrum for Democratic Theory . Washington Young, M. I. (2002). Inclusion and Democracy. UK: Oxford University Press 16 Gutmann, A. &Thompson, D. (1996). The Constitution of Deliberative Democracy. In Democracy and Disagreement. Cambridge:Belknap 17 idem 17 15
36
caracter care permite democraţiei să se dezvolte, chiar dacă se confruntă cu discordanţe morale fundamentale. Caracterul deliberativ este caracterul indivizilor implicaţi moral, auto-reflexivi cu privire la angajamentele lor, şi deschişi la posibilitatea ca, undeva în viitor, să-şi schimbe modul de gândire, dacă există obiecţii rămase fără răspuns la punctul lor actual de vedere.” Respectul reciproc însă nu înseamnă că trebuie să acceptăm întotdeauna părerile acelora cu care nu suntem de acord, ci că trebuie să ascultăm preocupările şi nemulţumirile lor şi să ne justificăm deciziile apelând la motive pe care considerăm că ceilalti le pot, în mod raţional, accepta. Astfel, în ciuda multor critici, se poate considera ca democraţia deliberativă reprezintă un adevărat pas evolutiv, şi acest lucru deoarece ea îl pune în centrul guvernării, în mod realist şi concret, pe cetăţean. Aşadar, teoreticienii acestui tip de democraţie consideră că o guvernare legitimă se poate desfăşura numai prin intermediul dezbaterii publice a cetăţenilor. Unul din avantajele pretinse ale modelelor democratice deliberative este acela că ele sunt mult mai în măsură să încorporeze opiniile academice, ştiinţifice şi să-şi bazeze politicile pe rezultatele cercetărilor aflate în curs. Un alt punct forte pentru modelul democratic deliberativ este acela că el tinde, mai mult decat orice alt model, să genereze condţii ideale de imparţialitate, raţionalitate si cunoaştere a faptelor relevante. După cum sintetiza Joshua Cohen18, democraţia deliberativă este „un cadru de condiţii sociale şi instituţionale, care facilitează discuţia liberă dintre cetăţenii egali (prin furnizarea condiţiilor favorabile pentru participare, asociere şi exprimare), şi leagă autorizarea de a exercita puterea publică de o astfel de discuţie”. Accentul pe necesitatea existentei unui cadru social si institutional este pus si de James Bohman19, care considera ca atat o schimbare a „democratiei
constitutionale”, cat si inventarea „unor noi forumuri si institutii in care cetatenii sa delibereze impreuna”, sunt aspecte esentiale pentru democratia deliberativa. Trebuie remarcat faptul că modelul deliberativ pune judecata publică în centrul justificării politice, accentul căzând astfel pe „judecata publică”, şi nu pe „discuţie publică”. Un alt fapt care trebuie menţionat este acela că în procesul de deliberare, participanţii se consideră reciproc egali, ei urmăresc deopotrivă să apere şi să critice anumite aspecte, fiind, în acelaşi timp, gata să coopereze în conformitate cu rezultatele unei astfel de discuţii. Potrivit teoriei lui Jurgen Habermas20, « ţelul politicii ar trebui să fie consensul raţional , şi nu compromisul, iar actul politic decisiv este acela de angajare în dezbateri publice ce au ca finalitate consensul ». Esenţa teoriei sale este că în loc să agrege şi să filtreze preferinţele, 18
idem 17 idem 16 20 Habermas, J. (1989). The Structural Transformation of the Public Sphere . USA: MIT Press 19
37
sistemul piltic ar trebui să aibă capacitatea de a le « structura » prin intermediul dezbaterilor publice şi a confruntărilor. În acest mod, input-ul mecanismului de alegeri sociale nu ar mai fi reprezentat de preferinţe egoiste şi iraţionale, şi de opţiuni calculate şi informate. Politicile deliberative formeaza, in opinia lui Habermas, « o retea discursiva complexa, care include diferite argumentari si compromisuri, si mai mult decat orice, comunicare nelimitata si libera exprimare a opiniilor de catre toti cetatenii ce formeaza sfera publica informala ». Pe de altă parte, teoreticienii democraţiei participative, începând cu John Stuart Mill, cosideră că obiectivul politicii este transformarea şi educarea participanţilor. Mill nu numai că aproba, el chiar susţinea o democraţie care să aibă efecte educative asupra indivizilor din stat. Jon Elster 21 compară alegerile pe care cetăţenii le fac în domeniul economic, cu acelea pe care le fac în domeniul politic. Făcând o analiză a procesului alegerii sociale şi a modului în care indivizii reacţionează, Elster ajunge la concluzia că opţiunile pe care oamenii aleg să le exprime ar putea să nu reflecte ceea ce ei îşi doresc cu adevărat. Mai mult, politica este, şi trebuie să fie, o activitate deschisă şi publică, diferită de acea exprimare izolată şi particulară a preferinţelor din domeniul economic. Teoreticianul observă astfel necesitatea de a « transforma preferinţele prin intermediul discuţiei publice, raţionale ». In acelasi timp, tot Elster remarca veridicitatea dictonului Kantian : « Prima indatorire a ratiunii este de a-si recunoaste limitele si de a-si stabili singura cadrul in care poate opera ». Făcând o analiză realistă a procesului de dezbatere publică, Elster remarcă faptul că simpla decizie de a te angaja într-o discuţie raţională nu îi garantează acesteia caracterul raţional, întrucât un rol determinant îl are structura şi cadrul procedurii în sine. Autorul nu combate necesitatea discuţiei publice, ci susţine importanţa design-ului instituţional şi constituţional. Este aşadar vorba de o structurare, de o instituţionalizare a deliberării publice, care să împiedice alunecarea discuţiei raţionale pe panta « fragilităţii, vulnerabilităţii preferinţelor şi a conformităţii ». Fără îndoială, aşa după cum observa şi David Mathews22 în lucrarea sa, există o serie de lucruri pe care doar publicul le poate face. Legătura care există între cetăţeni şi guvernanţi este indiscutabilă. De altfel, sursa legitimităţii guvernelor democratice se află în mâinile cetăţenilor. Guvernele nu sunt capabile să-şi definească singure obiectivele, direcţiile de bază pe care le vor 21
Elster, J. (1986). The Market and the Forum: Three Varieties of Political Theory. In Goodin, E. R. and Pettit, P., Contemporary Political Philosophy(p. 128-140). London: Blackwell Publishers Ltd 22
Mathews, D. (1998). Politica pentru fiecare. USA: David Mathews and the Charles F. Kettering Foundation
38
urma, şi nici nu pot lua decizii dure asupra unor aspecte pe care ţara nu e dispusă să le accepte. Atât autorităţile locale, cât şi cele naţionale, pentru a se legitima, trebuie să acţioneze în senul interesului public comun. Apare aşadar necesitatea definirii interesului comun al cetăţenilor. Aici intervine responsabilitatea cetăţeneasca. Responsabilităţile pentru definirea interesului public, a obiectivelor şi direcţiilor, creearea unui teren de acţiune comun- toate acestea nu se pot delega-ele aparţin cetăţenilor. De altfel, însuşi termenul politică are la origine cuvântul polis pe care grecii îl foloseau pentru oraş, deci politica ţine de acele activităţi necesare în polis pentru a asigura o viaţă bună în comun. Politica este, aşa cum concluziona David Mathews, « o acţiune publică de suport a unui stat ». De altfel, faptul că cetăţenii simt nevoia şi vor să se implice în viaţa politică este dovedit şi de conturarea, din ce în ce mai accentuată, a societăţii civile. Organizaţiile cetăţeneşti creează un anumit tip de mediu, un spaţiu public. Aceste medii sunt locuri într-o comunitate unde oameni cu interese diverse se pot aduna pentru a-şi redefini problemele şi pentru a ajunge la o înţelegere comună a acestora, respectiv la soluţionarea lor. Merită menţionate aici asociaţiile- alianţe ale cetăţenilor, mai mult sau mai puţin structurate, şi adesea temporare, diferite organizaţii informale care îndeplinesc rolul de mediator între guvern şi cetăţeni. Într-un cuvânt, societatea civilă este văzută drept o mulţime de asociaţii civice (cetăţeneşti) autonome a căror scop este acela de a urmări interesele societăţii atât cât limitele procesului democratic le permite.23. Acest aspect este cel mai cuantificabil în ceea ce priveşte societatea civilă, însă el o caracterizează alături de tot ceea ce ţine de acţiunea cetăţenească organizată sau nu la nivel formal, tot ceea ce tinde să contrabalanseze activităţile statului şi este autonom şi independent faţă de acesta. De altfel, necesitatea ca cetăţenii să se implice în viaţa politică, să ia parte la deciziile care îi vizează în mod direct, a fost sesizată cu foarte mult timp în urmă, de unul din marii învăţaţi ai lumii antice : „Oamenii noştri publici au, pe lângă politică, treburi personale, iar cetăţenii noştri obişnuiţi, deşi sunt ocupaţi cu afaceri, sunt încă judecători drepţi ai chestiunilor publice; îl considerăm pe cel care nu participă la aceste acţiuni, nu atât lipsit de ambiţie, cât nefolositor” (Pericle)24.
23
Green, A. A Cross-Regional Analysis of Civil Society and Democratic Development , The Center for International Studies University of Southern California, September 1999 24
Idem 22
39
Referitor la ceea ce îi face pe oameni să se implice în deliberări publice, Hannah Aredndt25 susţine că cetăţenii americani participau la dezbaterile locale „nu exclusiv dintr-un simţ al datoriei, şi cu atât mai puţin pentru a-şi atinge propriile interese, ci în primul rând pentru că le plăceau discuţiile, deliberările şi procesul de luare a deciziilor”. Jon Elster însă consideră că satisfacţia pe care o persoană o are în urma participării la o discuţie politică este doar pe plan secundar, pe primul loc aflându-se „scopul practic al dezbaterii politice”. Aşadar, în condiţiile conştientizării din ce în ce mai puternice, de-a lungul timpului, a necesităţii implicării cetăţenilor şi responsabilizării lor de deciziile ce îi privesc în mod direct, a luat naştere democraţia de tip deliberativ.
Neajunsuri şi critici ale modelului deliberativ Prezentarea demersului deliberativ nu poate fi încheiată fără a evoca si criticile aduse acestui model de democraţie. Trebuie menţionat, înainte de toate, că în cazul oricărei deliberări trebuie analizat în ce măsură există o relaţie concretă între teoria modelului deliberativ si procesul în cauză. Altfel spus, în ce măsură experimentul în cauză este conform cu principiile şi efectele presupuse de democraţia deliberativă ? De asemenea, care sunt dezavantajele pe care le presupune modelul deliberativ în practica reală ? James Bohman26 sustine ca democratia deliberativa « ignora multe constrangeri sociale ale procesului decizional : costuri decizionale si informationale, asimetrii ale competentei si ale expertizei, grad inegal de cunostinte in cadrul sferei publice, limitele atentiei publice, dar si saracia culturala a resurselor deliberative ». Analiza deliberării trebuie făcută din mai multe perspective. În ce măsură procesul de luare a deciziilor a fost cu adevărat deliberativ ? Raportate la concret, cât de reale sunt deciziile adoptate prin acest proces ? În ce măsură corpurile deliberative pot monitoriza eficient implementarea deciziilor luate ? În ce masură procesul deliberativ este cu adevărat un exerciţiu de democraţie ? Rezultatele întregului proces sunt cu adevărat mai dezirabile decât cele obţinute anterior, prin metodele tradiţionale ?
25
Arendt, H. (1958). The Human Condition. In Goodin, E. R. and Pettit, P., Contemporary Political Philosophy(p. 134). London: Blackwell Publishers 26 Bohman, J. (2000). Public Deliberation. Pluralism, Complexity, and Democracy. Cambridge, Massachusetts: THE MIT PRESS
40
În afară de aceste întrebări care încearcă să evidenţieze dacă principiile modelului de democraţie deliberativă caracterizează procesul deliberativ în cauză, trebuie adoptată şi o perspectivă critică, realistă, a procesului deliberativ. Astfel :
Caracterul democratic al procesului şi rezultatele obţinute pot fi vulnerabile în faţa aspectelor de dominare şi putere din interiorul arenei deliberative.
Actorii externi şi contextul institutional pot influenţa scopul acţiunii şi deciziilor deliberative.
Procesul deliberativ poate implica nivele nerealiste de participare a cetăţenilor, în condiţiile climatului civic şi politic contemporan.
Aceste experimente deliberative pot avea succes în primă fază, dar să fie dificile de susţinut pe termen lung.
De asemenea, dupa cum sintetiza James Bohman27, exista trei provocari esentiale ale democratiei deliberative : •
« pluralismul cultural », care impiedica posibilitatea conturarii unei vointe generale, a unui bun comun unitar si a unei singure ratiuni publice
•
« inegalitatile sociale », care pot determina criterii preferentiale de selectie ale cetatenilor participanti in procesul de deliberare
•
« complexitatea sociala », care implica existenta unor institutii mari si puternice pentru desfasurarea deliberarii
•
« mentalitatea comunitară », care poate limita atat comunicarea publica, cat si obiectivul posibelelor solutii la problemele si conflictele sociale
Frank Michelman28 este unul din criticii modelului de democraţie deliberativă. În articolul său, A Critique of Deliberative Democracy, autorul analizează în primă fază conceptul de democraţie deliberativă , pentru ca ulterior să îl critice.
Inainte de toate, Michelman observa că « democraţia deliberativă este un sistem ale cărui atribute organizaţionale, discursive şi constitutive combinate, vor duce la aprobarea rezultatelor legislative (ca fiind corecte) de către toţi cei afectaţi ». Aducând o critică construcţiei conceptuale a democraţiei deliberative, autorul subliniază faptul că urmărirea practică a unui astfel de ideal este o imposibilitate conceptuală. Michelman ne spune că fiecare individ e diferit în felul lui de a se raporta la lucruri şi că un consens, fie el în 27
idem 30 Michelman, F.(1999). How Can the People Ever Make the Laws? A Critique of Deliberative Democracy. Brennan and Democracy. New Jersey: Princeton University Press 28
41
principiu, al tuturor celor afectaţi, este imposibil. De aici, vedem imposibilitatea creării legilor fundamentale care să stimuleze şi să garanteze angajarea în discursul politic al fiecărui locuitor, acesta presupus a fi liber, egal în drepturi, raţional. Mai departe, facând referire la ideile unuia din marii teoreticieni ai democraţiei deliberative, Jurgen Habermas, Michelman susţine că modelul deliberativ este dependent de validarea presupus a fi obţinută doar prin disponibilitatea constantă spre participare (fapt, din nou, imposibil de realizat). In acelasi sens, recunoscand limitarile spatiale si temporale ale acestui tip de democratie, Robert Dahl si Edward Tufte29 considera ca intr-o societate mare, « numarul celor care pot participa in mod direct la luarea unei decizii, in asa fel incat sa fie auziti de catre toti ceilalti participanti directi, este extrem de mic ». Ideea finală a lui Michelman este aceea că nici un individ nu ştie exact ce înseamnă legi valide cu suficientă specificitate pentru a descrie un set de legi constitutive concret, funcţionabil.
Comparaţia între democraţia reprezentativă şi democraţia deliberativă Democraţia deliberativă se fundamentează pe ideea că cetăţenilor le pasă destul de mult şi sunt destul de inteligenţi încât să participe în mod eficient în procesul deliberativ prin care iau naştere politicile publice. De asemenea, prin acest proces se aşteaptă de la cetăţeni să aleagă acele opţiuni de politici pe care sunt gata să le accepte. Pe scurt, motivele pentru care democraţia tradiţională nu funcţionează suficient de bine, sunt:
Paralizia politică : guvernanţii par a fi în incapacitatea de a „pune piciorul în prag”, iar cetăţenii nu sunt dispuşi să accepte soluţii dureroase la problemele lor. În acelaşi timp, cetăţenii se consideră „izolaţi” de procesul de decizie.
Existenţa unor puternice grupuri de interes : „din umbră”, dar în acelaşi timp bine-organizate, aceste grupuri au un cuvânt decisiv în orice dezbatere
29
Bohman, J. (2000). Public Deliberation. Pluralism, Complexity, and Democracy. Cambridge, Massachusetts: THE MIT PRESS
42
Opinia publică bazată pe sondaje : reprezintă o bază nesigură, schimbătoare şi neuniformă pentru luarea unor bune decizii publice.
Cercetarea politică deficitară : insuficienţa resurselor financiare şi de timp face ca această cercetare să fie adesea superficială, lăsând multe opţiuni neexploatate.
În schimb, principiile de funcţionare ale democraţiei deliberative sunt următoarele:
Implică întreaga comunitate în procesul de luare a deciziilor
Înlocuieşte opinia publică cu judecata publică- un consens raţional, stabil, la care se ajunge prin deliberare
Prezintă cetăţenilor spre dezbatere o problema reală de politică, antrenându-i să ia decizii
Permite guvernanţilor să investeasca timpul şi banii necesari pentru o bună cercetare a politicii. Numai atunci rezultatele vor fi acceptate ca fiind credibile şi demne de implementat, iar guvernanţii vor fi îndreptăţiţi să adopte o atitudine hotărâtă şi să ia măsuri decisive.
Un sistem democratic deliberativ are la bază ideea că cetăţenii pot decide prin dezbatere la ce legi şi politici vor să se supună. Participnţii la deliberare işi recunosc reciproc capacităţile deliberative, capacităţi necesare pentru a participa într-un mediu în care există deopotrivă un schimb public de argumente, dar şi capacitatea de a ajunge la un consens asupra politicilor dorite. În acelaşi timp, democraţia deliberativă presupune un anumit grad de pluralitate între participanţi ; altfel spus, membrii la dezbatere trebuie să aibă interese, convingeri şi idealuri diferite. Aşa cum afirma David Mattews30, « nimeni nu vine ca reprezentând un grup, sau în calitate oficială : nimeni nu pretinde că vrea să vorbească pentru altcineva » . Deşi participanţii la deliberare sunt conştienţi că au ca scop comun rezolvarea unei probleme şi luarea unei decizii privind o politică publică, ei nu consideră că ideile, interesele şi convingerile unei anumite persoane sunt decisive pentru întreg procesul deliberativ. Un semn de întrebare care s-a pus adesea legat de deliberare se referă la legitimitatea politică a acesteia. Pentru ca deciziile la care se ajunge prin deliberare să fie legitime, discuţia trebuie să fie vazută ca un proces deopotrivă independent, şi aflat în desfaşurare. Membrii trebuie 30
Mathews, D. (1998). Politica pentru fiecare. USA: David Mathews and the Charles F. Kettering Foundation
43
să se aştepte la posibilitatea continuării lui într-un posibil viitor, tocmai pentru a se înţelege că deciziile luate prin dezbatere, sunt deschise la adăugiri şi revizuiri ulterioare. Esenţa legitimităţii deliberării stă in ideea dezbaterii libere , între cetăţeni egali. La întrebarea ‘ce face ca rezultatul unei dezbateri deliberative să fie legitim?’, teoreticienii nu au ajuns încă la un răspuns comun. Unii, aşa cum este şi cazul lui Joshua Cohen, consideră că o decizie luată în urma unui proces deliberativ corect, este legitimă de la sine. Alţii însă consideră că legitimitatea se obţine numai printr-o procedură deliberativă specifică, care respectă un set de valori substanţiale, specifice societăţii.
O soluţie plauzibilă : îmbinarea celor două modele democratice În sistemul politic global, democraţiile reprezentative rămân, fără îndoială, cele mai populare şi mai larg-răspândite la ora actuală. Individul este imaginat ca un actor de sine stătător, cu dorinţe şi interese proprii, şi care îşi orientează preferinţele în arena politică în aşa fel încât săşi atingă obiectivele. Autonomia şi egalitatea sunt considerate a fi concepte-cheie. Construită pe o astfel de concepţie de cetăţenie, autonomia este definită ca fiind abilitatea de a putea afecta deciziile colective în funcţie de propriile preferinţe. În acelaşi mod, egalitatea este definită ca fiind relaţia socială care le permite indivizilor să aibă drepturi echivalente să-şi urmărească, neconstânşi, interesele în cadrul domeniului public. În aceste circumstanţe, instituţiile democraţiei reprezentative trebuie să asigure autonomia şi egalitatea cetăţenilor. Mecanismul de bază în acest sens este reprezentat de alegerile politice , dar şi guvernare prin lege. O mare parte din literatura contemporană referitoare la democraţie şi la diferenţele inerente dintre oameni, accentuează din ce în ce mai mult conceptul unei democraţii mai vii şi mai atractive, democraţie bazată, aşa cum am arătat mai sus, pe dezbaterea publică. Respingând falsa armonie care pretinde să acopere diferenţele dintre oameni, mulţi teoreticieni ţintesc spre o democraţie care maximizează participarea cetăţenească, pretinzând oamenilor să se angajeze în contestări publice reciproce. Ei argumentează necesitatea unei democraţii deliberative, în cadrul căreia toţi cetăţenii să aibă acces egal, şi tuturor cerinţelor acestora să li se răspundă în aceeaşi măsură. Fără îndoială, orice democraţie are în nucleul său, în chintesenţa sa, instituţia parlamentului. Fiind una dintre cele trei puteri fundamentale ale unui stat(legislativă, executivă şi judecătorească), parlamentul, fie că este unicameral, bicameral, sau, în cazuri mai rare-tricameral, este de fapt organul reprezentativ-pilonul central al guvernării democratice. Este bine-ştiut faptul
44
că o bună guvernare depinde de dezvoltarea unui legislativ sau a unui parlament “puternic”, şi acest fapt deoarece parlamentul joacă un rol crucial în identificarea nevoilor populaţiei, articularea dorinţelor acesteia, şi nu în ultimul rând, în formularea agendei politice naţionale. Aşadar, parlamentul este reprezentantul poporului, el formându-se ca rezultat direct al voturilor cetăţenilor-tocmai acesta este nucleul democraţiei reprezentative. Referindu-se la unul din cele cinci criterii ale unui sistem democratic, Dahl31 afirmă necesitatea ca fiecare cetăţean să aibă şansa egală de a “ descoperi şi valida care îi sunt preferinţele legate de deciziile ce vor fi luate “. Astfel, “demosul trebuie să aibă oportunitatea exclusivă de a lua decizii care să stabilească ce aspecte trebuie sau nu trebuie avute în vedere” în stabilirea agendei politice. Ajungem astfel la posibilitatea stabilirii unei soluţii de compromis între guvernarea prin intermediul reprezentanţilor politici (esenţa democraţiei reprezentative) şi exprimarea voinţei cetăţenilor prin dezbatere publică (esenţa democraţiei deliberative). Atât demersurile teoretice,
cât şi aplicarea propriu-zisă a democraţiei reprezentative, respectiv deliberative, au demonstrat că pentru ambele modele democratice există deopotrivă avantaje şi dezavantaje. În ace laşi timp, nici una din aceste democraţii nu pare a întruni, de una singură, suficiente calităţi pentru a performa sistemele politice, pentru a realiza cu adevărat o identitate de interese între cetăţean şi politician, sau pentru a soluţiona, în mod universal, problemele cetăţenilor şi lipsa de comunicare dintre clasa politicienilor şi cea a alegătorilor. Aşadar, apare mai mult decât evidentă necesitatea de a creea ”o punte de legătură”, o îmbinare între modelul democratic reprezentativ şi modelul democratic deliberativ. Conform vechii tradiţii a polisului grecesc, politica trebuie să fie o activitate deschisă şi publică. În acelaşi timp, este imposibil ca întreg poporul să ia parte la luarea deciziilor care îi privesc în mod direct. Prin urmare, poporul trebuie să-şi aleagă, prin intermediul votului, persoane publice care să le reprezinte interesele, dar, în acelaşi timp, el trebuie să se implice activ în viaţa politică, prin participarea la forumuri deliberative în cadrul cărora să se ajungă la un consens privind deciziile politice care îi privesc în mod direct. În cercetarea sa despre lumea politica Greciei Antice, M.I.Finley32 se întreabă, printre altele, de ce poporul atenian pretindea dreptul fiecărui cetăţean de a vorbi şi de a face propuneri 31
Dahl, R.(1989). Procedural Democracy. In Goodin, E. R. and Pettit, P., Contemporary Political Philosophy(p. 109-126). London: Blackwell Publishers Ltd
32
Finley, M.I.(1981). Politics-The Legacy of Greece. In Goodin, E. R. and Pettit, P., Contemporary Political Philosophy(p. 139). London: Blackwell Publishers Ltd
45
în cadrul Legilslativului, şi cu toate acestea desemna doar câţiva reprezentanţi pentru exerciţiul puterii. El ajunge la concluzia că “o parte a răspunsului este aceea că demos-ul recunoştea rolul instrumental al drepturilor politice, şi era preocupat de fapt de deciziile substanţiale, fiind mulţumit cu puterea ce îi revenea- de a-şi selecta, demite şi pedepsi liderii politici”.
Partea I TEORII ALE DEMOCRAŢIEI ÎN SECOLUL XX 1. Teoria politică şi teoria democraţiei ∗ TEORIA POLITICĂ; O PRIVIRE DE ANSAMBLU Iris Marion Young Teoreticienii politicului au fost, în ultimul sfert de secol, primordial custozii unei concepţii a politicului ca activitate participativă şi raţională a cetăţeanului. Acesta contrastează cu o mai comună concepţie asupra politicului asumată de opinia populară, jurnalism, si multe alte stiinţe sociale. In această din urmă perspectivă, politicul este o competiţie între elite pentru voturi si influenţă, iar cetaţenii sînt în primul rînd consumatori si spectatori. Opera Hannei Arendt ramîne o piatră de hotar in teoria politică a secolului douăzeci, pe care mulţi dintre teoreticienii politicului continuă să o apere si să o prezerve, deorece ea ne-a dat o viziune inspiratoare a politicului ca participare activă in viata publică. In acea viziune, politicul este cea mai nobilă expresie a vieţii umane, pentru că ea este cea mai liberă si cea mai originală. Politicul ,ca viaţă publică comună, constă în ieşirea oamenilor în afara nevoilor si suferinţelor lor particulare, pentru a crea o lume publică în care fiecare poate apărea înaintea celorlaţi în ceea ce ea sau el are mai specific. Împreună, în public, ei creează şi recreează, prin cuvinte şi fapte contingente, legile şi instituţiile care le structurează viaţa colectivă, le reglementează veşnic recurentele lor conflicte şi neînţelegeri, şi torc firul narativ al istoriei lor. Viaţa socială este plină de competiţia puterii vicioase, conflict, deprivare şi violenţă, care ameninţă întotdeauna să distrugă spaţiul politic. Dar uneori acţiunea politică reînvie si,
46
amintindu-ne de idealul polisului antic , menţinem viziunea libertăţii şi nobleţei umane ca acţiune publică participativă (Arendt 1958). Arendt a distins acest concept al politicului de social, o structură modernă a vietii colective, despre care ea credea că eclipsează din ce în ce mai mult politicul. Forţele economice moderne si mas media convin să creeze un tarîm al nevoilor, producţiei şi consumului situat în afara căminului. Instituţiile guvernamentale îşi definesc din ce în ce mai mult sarcinile ca pe o administrare, stăpînire şi îngrijire a acestui tărîm aflat în continuă expansiune - prin educaţie, politici de sănătate publică, facerea politicilor,
administraţie publică şi prosperitate. In
consecinţă, vieţile oamenilor pot fi bine îngrijite, iar guvernările pot fi mai mult sau mai puţin eficiente, dar dupa Arendt, în statul modern viaţa publică autentică se scufundă într-o mlaştină de nevoi sociale. (Canovan 1992ş cap. 4). Teoreticienii contemporani, deşi adesea doresc să păstreze viziunea ei asupra politicului, au respins intr-o mare măsură separarea pe care Arendt a făcut-o între politic şi social, ca şi pesimismul ei retrospectiv privind emergenţa mişcărilor sociale de masă ale celor oprimaţi şi deprivaţi. Cea mai comună opinie este aceea că justiţia socială este o condiţie a libertaţii şi a egalităţii, şi, ca atare, socialul trebuie să constituie o preocupare centrală a politicului (Pitkin 1981; Bernstein 1986).
In teoria ei asupra discursului statului bunăstării, Nancy Fraser reinterpretează conceptul de social al lui Arendt şi sugerează că o mare parte a activismului contemporan din viaţa publică ar trebui conceptualizată ca o politizare a socialului (Fraser 1989). In acest capitol eu reiau această sugestie si construiesc o relatare despre teoria politică din ultimele două decenii, prin tema politizării socialului. Povestea pe care o spun este desigur o construcţie din punctul meu de vedere, care accentuează unele aspecte ale teoretizării politice in ultimii douăzeci şi cinci de ani, şi le dez-accentuează pe altele. Tema politizării socialului, spe exemplu, mă va conduce la a spune puţin depre literatura masivă din teoria politică recentă, care ia în considerare ca subiect al său, un anumit aspect al canonului istoric al teoriei politice. Mare parte din acestă şcoală a fost influenţată sau a influenţat preocuparea contemporana pentru dreptate socială şi democraţie participativă, dar cu toate acestea The Machiavellian Moment a lui J.G. A. Pocock, spre exemplu, a influenţat republicanismul civic contemporan. Lectura lui James Miller despre Rousseau, pentru a lua un alt exemplu, (Miller 1984), este influenţată de discuţia contemporană asupra democraţiei participative.
47
Deasemenea, acest capitol va face puţine referiri la teoria politică recentă care foloseşte tehnicile teoriei alegerii raţionale (alte capitole vor fi consacrate acestui subiect), cu toate că o mare parte a acestei literaturi extinde şi iluminează chestiunile dreptăţii sociale şi bunăstarii, pe care le discut în prima secţiune. La fel, nu voi discuta opera interesantă şi importantă din istoria dreptului, realizată de teoreticienii politici. In fine, cea mai mare parte a atenţiei mele, în acest capitol, se va dedica limbii engleze din teoria politică, cu toate că mă voi referi şi la unii scriitori francezi şi germani. Tema politizării socialului organizează competent marele corp al teoriei politice recente, oferind cîteva perspective iluminatoare din care pot fi privite aceste teorii. Intr-un fel sau altul, tendinţele teoretice pe care le discut fie reflectează asupra conditiilor dreptăţii sociale, fie exprimă şi sistematizează politicile mişcărilor sociale recente, sau teoretizează fluxurile puterii din instituţiile atît din interiorul cit şi din exteriorul statelor, sau cercetează bazele sociale ale unităţii politice. Relatarea mea împarte teoria politică recentă în şase sub-capitole, fiecare dintre ele exprimînd o formă diferită de politizare a socialului: dreptatea socială şi teoria drepturilor bunăstării; teoria democratică; teoria politică feministă; postmodernism; noile mişcări sociale şi societatea civilă; şi dezbaterea liberalism-comunitarianism. Recunoscînd faptul că multe lucrări din teoria politică recentă acoperă aceste categorii, eu încerc, cu toate acestea, să situez majoritatea lucrarilor într-una din ele. II Teoria democratică Literatura despre justiţia socială si bunăstare politizează socialul, întrebînd dacă guvernul ar trebui să incerce explicit să amelioreze opresiunea şi inegalitatea socială. Dar critica lui Arendt la o atît de extinsă atenţie acordată socialulu, care concepe viaţa publică ca o gospodărire socială, se poate foarte bine aplica unei mari părţi din această literatură. Cu cîteva excepţii, acestă literatură tinde să conceapă cetăţeanul ca purtători de drepturi şi receptori ai acţiunii statului, mai degarbă decît participanţi activi in facerea deciziei publice. Hranită de apelurile mişcării sociale pentru democraţie participativă din anii 1960 şi 1970, teoretizarea normativă din ultimele două decenii a evoluat în inflorescenţe în care cuvîntul şi participarea cetăţeanului sînt centrale. Cartea, încă foarte citată, a lui Carole Pateman Participation and Democratic Theory , (1970), a setat o mare parte a agendei pentru teoria
democratică participativă contemporană. Această lucrare critica concepţia plebiscitară şi pluralistă intergrup a democraţiei, şi rearticula un ideal al democraţiei care implică discuţia activă şi luarea deciziilor de către cetăţeni. Ea susţinea că egalitatea socială este o condiţie a participării democratice şi că participarea democratică ajută la dezvoltarea şi prezervarea egalităţii sociale.
48
Acest lucru înseamnaă că siturile participarii democratice trebuie să includă instituţii sociale dincolo de statul în care acţiunile oamenilor sînt direct implicate, in mod special locul de muncă. C. B. Macpherson a articulat un cadru pentru critica pasivităţii şi utilitarismului concepţiilor liberal democratice dominante şi pentru o concepţie alternativă mai activă asupra democraţiei. Este o măsură a cît de mult s-a schimbat discursul intelectual în ultimii douăzeci de ani, încît astăzi reflecţii despre natura umană par învechite. Cu toate acestea, analiza lui Macpherson a teoriilor politice în funcţie de faptul dacă ele asumă natura fiinţelor umane ca primordial achizitiv consumatoare de bunuri sau primordial dezvoltatoare şi exercitatoare de capacităţi, rămîne o modalitate folositoare de orientare a teoriei politice democratice. Perspectiva individualismului posesiv va privi inevitabil procesul politic ca pe o competiţie pentru bunuri rare, în care dorinţa competitorilor pentru acumulare nu cunoaşte limite. Dacă insă, binele uman se redefinşte ca dezvoltarea şi exercitarea capacităţilor, teoria democratică ia o turnură cu totul diferită. Justiţia distributivă devine numai un mijloc pentru binele mai larg al libertăţii pozitive, care este el insuşi un bine social deoarece se realizează în coooperare cu ceilalţi. Libertatea este oportunitatea de a dezvolta şi exercita capacităţile persoanei, iar democraţia cetăţeniei activ angajate este atît o condiţie cît şi o expresie a unei astfel de libertăţi. )Macpherson 1873; 1978; cf. Carens 1993). Interesul lui Macpherson pentru capacităţi este similar cu cel al lui Sen, menţionat mai devreme, şi este motivat similar de convingerea că înţelesul libertăţii ar trebui să fie aprofundat în parctica şi teoria politică. Unii dintre cei mai recenţi teoreticieni ai politicului, iau ca o valoare fundamentală noţiunea extinsă a libertăţii, ca absenţă a dominaţiei şi capacitatea pozitivă de auto realizare şi auto determinare. Egalitatea poate fi cel mai bine înţeleasă ca fiind compatibilă cu libertatea în acest înţeles, mai degrabă decît în înţelesul restrîns, de obicei bazat pe proprietate al libertăţii, ca liber de ingerinţă. Ca atare, o latură a teoriei democratice contemporane este preocupată de articularea condiţiilor cetăţeniei democratice autentice.Nu se poate astepta exercitarea virtuţiilor democraţiei participative din partea oamenilor care sînt profund deprivaţi, şi care sînt grav vulnerabili în faţa ameninţărilor şi coerciţiilor din procesul politic. Prea adesea bogăţia sau proprietatea funcţionează ca, ceea ce Michael Wlazer (1982) denumea, bunurile “dominante”: inegalităţile din aceste relaţii economice vor genera inegalităţi în oportunităţi, putere, influenţă şi în putinţele de fixare a propriilor scopuri. Un angajament atît de serios faţă de democraţie presupune măsuri sociale care limitează gradul inegalităţii de clasă şi garantează întîmpinarea nevoilor tuturor cetăţenilor (Bay 1981; Green 1985; Cunningham 1987; Cohen şi Rogers 1983). Cei mai mulţi dintre cei care teoretizează relaţia dintre egalitate politică şi socială, şi democraţie, s-au concentrat asupra unor probleme de clasă. Au fost însă şi unii care, sub influenţa analizelor
49
feministe, au observat nevoia de a adresa problemele de diviziune a muncii pe bază de sex, pentru a susţine egalitatea şi participarea politică (Green 1985; Walzer 1982; Mansbridge 1991). Abordări participative ale teoriei democratice susţin că democraţia este un set de instituţii fără valoare atăta vreme cît ele îi permit cetăţeanului numai să voteze reperezentanţi care să ţină departe instituţiile politice şi să-i protejeze de abuzurile guvernării. O democraţie deplină înseamnă în principiu că oamenii pot acţiona ca cetăţeni în toate instituţiile majore care necesită energia şi obedienţa lor. Aşa cum voi discuta într-o secţiune ulterioară, această concluzie a deschis atît teoriei cţit si practicii politice interesul spre asociaţiile civice din afara statului şi vieţii corporatiste, ca fiind cele mai promiţătoare situri ale practicii democratice extinse. Urmînd linia deschisă de Patreman, teoria politică contemporană a arătat totuşi un interes reînnoit pentru democraţia locului de muncă. Prin practici ale democraţiei locului de muncă,susţin unii autori, cetăţenii pot să înceapă să realizeze atît egalitatea economică şi socială pe care o consideră o condiţie a participării democratice în politica mai largă, cît şi, în acelaşi timp, pot să trăiască valoarea auto guvernării creative într-unul dintre aspectele cele mai imediate şi mai curente ale vieţii moderne (Schweickart 1980; Dahl 1985; Gould 1988). Relativa impotenţă a teoriei politice de a fixa agenda dezbaterii politice poate fi relevată de faptul că astfel de argumentări strîns articulate au o influenţă scăzută în discuţiile despre practicile locului de muncă. La începutul perioadei pe care o revăd-evoc teoria democraţiei politice era în mare măsură identificată cu teoria pluralsimului grupurilor de interes. Inspirate de experimentele şi instituţiile democrţiei participative contemporane, au apărut critici importante ale pluralismului grupurilor de interes cu concepţii alternative bine dezvoltate ale democraţiei, bazate pe o discuţie activă. In Beyond Adversary Democracy , Jane Mansbridge (1980) a susţinut că, conceptualizarea procesului democratic ca o competiţie între interese este prea îngustă, şi ea a oferit un model de democraţie “unitară”, în care participanţii ţintesc la ajungerea unui bine comun prin discuţie. Cu înţelepciune, ea a argumentat că democraţia unitară are limite, şi a sugerat că atît democraţia unitară, cît şi cea adversară sînt necesare într-o politică democratică robustă. Benjamin Barber a reluat impulsul acestei clasificări şi critici, dar a susţinut în Strong Democracy, (1984) că idealul democraţiei unitare este prea conformist şi colectivist. El a propus
în loc un model de democraţiei puternică, ca model participativ, în care cetăţenii formează împreună un angajament comun faţă de un bine comun, dar în care se păstrează pluralitatea socială de interese şi angajamente.Nu îmi este clar , totuşi, cum sînt atît de diferite modelele lui Barber şi Mansbridge. Continuînd aceste texte importante, anii din urmă au văzut o explozie de teoretizări ale democraţiei ca o formă bazată pe discuţie a raţiunii practice. Idealurile şi practicile de luare
50
democratică a deciziei care accentuează discuţia raţională au dobîndit dezvoltări şi rafinări ulterioare importante (Cohen 1989; Spragens 1990; Sunstein 1988; Michelman 1986; Dryzek 1990, Habermas 1992; Fishkin 1991; Bohman 1996). Deşi îl consider un foarte important curent în teoria politică contemporană, ca noţiune curent articulată a democraţiei deliberative, are cel puţin două probleme. Pe ansamblu, modelele asumă prea mult nevoia de unitate a cetăţenilor fie ca punct de plecare, fie ca ţel al deliberării(Young 1996). Mai mult, teoriile democraţiei deliberative, în cea mai mare parte nu au prins-nu s-au luptat cu faptele democraţiei moderne de masă care au alimentat teoria pluralismului grupurilor de interes. In special, teoreticienii democraţiei participative şi deliberative fie ignoră problemele reprezentării, fie resping total reprezentarea ca fiind compatibilă cu democraţia (Hirst 1990). Reprezentarea rămîne grav netratată. In anii recenţi cîţiva teoreticieni au teoretizat reprezentarea în contextul teoriei democraţiei puternice (Burnheim 1985; Beitz 1989; Bobbio 1984; Grady 1993), dar mai este de mult de făcut. Operele viitoare, care vor teoretiza structurile reprezentării din democraţiile puternice la scară mare, ar face bine să construiască pe recentul magnus opus al patriarhului pluralismului liberal însuşi, Robert Dahl (1989). Analiza lui Iris Marion Young este preluată din volumul A New Handbook of Political Science ,
∗
Editori Hans Dieter Klingeman, Robert E. Goodin, în curs de apariţie la Editura Polirom. Traducerea aparţine titularului de curs. Cuvinte şi expresii cheie Abordări participative Cetăţenie democratică Democraţie participativă Democraţia unitară Egalitate socială Individualismul posesiv Justiţie distributivă Mişcări sociale Participare Politizarea socialului Practici ale democraţiei locului de muncă Teoria pluralismului grupurilor de interes Teoriile democraţiei deliberative
51
Viaţa publică
Chestionar de autoevaluare 1. Care este rolul interpretărilor şi analizelor Hannei Arendt în dezvoltarea teoriilor democratice in a doua jumătate a secolului 20? 2. Ce importanţă are definirea politicului şi a socialului în această perspectivă? 3. Ce este teoretizarea normativă, şi care sînt resursele sale empirice şi teoretice? 4. Ce este individualismul posesiv şi care este efectul discuţiei privitoare la acest subiect asupra teoriei democratice? 5. Care este diferenţa dintre abordarea teoretică pluralistă, unitară şi deliberativă a democraţiei? Care ar fi similitudinile?
MODULUL V II. Precondiţii sau prerechizite socotite esenţiale pentru emergenţa si inflorirea ordinilor politice democratice. (10) Săptămîna 10 Consolidarea democratică. Cînd şi cum? Conceptul de consolidare democratică. Linii de consolidare democratică. Cinci arene ale consolidării democratice. Direcţii comportamentale şi atitudinale de consolidare. Nivele ale elitelor şi de masă ale consolidării democratice. Bibliography: - Linz, Juan J. & Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation , Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1996, pp. 3-15 (Ch. 1, „Democracy and Its Arenas”). - Plasser, Fritz; Peter A. Ulram & Harald Waldrauch, Democratic Consolidation in East-Central Europe, Houndmills: MacMillan, 1998, pp. 3-56 (Ch. 2: „The Concept of Consolidation in Regime Change Research”). - Schedler, Andreas, „What is Democratic Consolidation?”, in Journal of Democracy , Vol. 9, Nr. 2, 1998, pp. 91-107. (11)Săptămîna 11
52
Regimuri modene non-democratice. Provocările democratizării. Autoritarianism, totalitarism, post-totalitarism, sultanism. Implicaţiile regimului anterior asupra consolidării democratice. Bibliografie: - Linz, Juan J. & Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation , Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1996, pp. 55-65 (Cap. 4, „The Implications of Prior Regime Type for Transition Paths and Consolidation Tasks”). - Stepan, Alfred, Arguing Comparative Politics , Oxford: Oxford University Press, 2001, pp. 111137 (Ch. 5, „Paths toward Redemocratization: Theoretical and Comparative Considerations”). (12) Săptămîna 12 Precondiţile sociale ale democraţiei. Ce face democraţia să dureze? Satisfacţia faţă de democraţie. I(nstituţii şi politici associate cu supravieţuirea democraţiei. Parlamentarismul.Scăderea inegalităţii. Creştere cu inflaţie moderată.. Bibliografie: - Plasser, Fritz; Peter A. Ulram & Harald Waldrauch, Democratic Consolidation in East-Central Europe, Houndmills: MacMillan, 1998, pp. 81-119 (Ch. 5: „Attitudes towards the Political Regime: Satisfaction with Democracy” and Ch. 6: „Diffuse Support for Democracy”). - Przeworsky, Adam; Michael Alvarez; José Antonio Cheibub & Fernando Limongi, „What Makes Democracy Endure?”, in Journal of Democracy, Vol. 7, Nr. 3, 1996, pp. 39-55. (13) Săptămîna 13 Alternative instituţionale pentru regimurile democratice. Parlamentarism versus prezidenţialism. Bibliografie: - Mainwaring, Scott, „Presidentialism, Multipartism, and Democracy: The Difficult Combination”, in Robert A. Dahl; Ian Shapiro & José Antonio Cheibub, The Democracy Sourcebook , Cambridge: The MIT Press, 2003, pp. 266-271. - Shugart, Mathew Soberg & John Carey, „Assessing the Powers of the Presidency”, in Robert A. Dahl; Ian Shapiro & José Antonio Cheibub, The Democracy Sourcebook , Cambridge: The MIT Press, 2003, pp. 272-276. - Stepan, Alfred & Cindy Skach, „Constitutional Frameworks and Democratic Consolidation: Parliamentarism versus Presidentialism”, in Alfred Stepan, Arguing Comparative Politics , Oxford: Oxford University Press, 2001, pp. 257-275 (Ch. 12). (14) Săptămîna 14 Recapitulare generală.O retrospectivă şi o perspectivă asupra teoriei democraţiei.
53
O multitudine de prerechizite – unele superficiale, altele plauzibile – au fost în mod regulat asociate cu emergenţa si supravieţuirea democraţiei. Acel ghem particular de variabile, despre care se presune că contează pentru emergenţa şi înflorirea democraţiei, nu este totuşi de fel clară. Ceea ce este patent clar este ca aceste stipulări au transformat mai departe democraţia, aşa cum vom vedea, ridicînd serioase constrîngeri asupra diverselor tipuri de medii în care ea poate să apară şi să se dezvolte. Precondiţiile în cauză pot fi grupate în cinci categorii principale, care vor fi pe scurt caracterizate. 1. Precondiţiile fizice : - Chestiunea scalei – atît în termenii masei de teren cît şi ai populaţiei- a apărut adesea în discutarea democraţiei, ca şi a totalitarismului. Destul de frecvent, totalitarismul a fost asociat cu magnitudine în mărime, în timp ce democraţia a fost corelată cu dimensiuni reduse. Evidenţa empirică sugerează cu toate acestea, că democrţia la scală mare este tot atît de fezabilă precum totalitarismul la scară redusă. 2. Precondiţiile economice. – Printre prerechizitele economice ale democraţiei au fost incluşi adesea factori ca bogăţia, urbanizarea, şi industrializarea. Propoziţia fundamentală implicată aici se află în enunţul lui Lipset după care ) de la Aristotel pînă azi, oamenii au susţinut că numai într-o societate bogată, în care relativ puţini cetăţeni trăiesc la nivelul sărăciei reale, se poate dezvolta o situaţie în care masa populaţiei poate participa inteligent la politică şi poate dezvolta auto control şi înfrînare necesare pentru evitarea sucombării în faţa apelurilor unor demagogi iresponsabili. 3. Precondiţii religioase. - S-au făcut încercări repetate de corelare a democraţiei cu Creştinismul, de stabilire a unor conexiuni logice şi istorice între cele două. Aparent totuşi nu există nici olegatură necesară între democraţie şi creştinism. Creştinismul şi democraţia sint siteme de credinţă, principiu şi practici care nu au nici un fel de relaţii aprticulare una cu cealaltă. Un democrat, se pare, poate îmbrăţişa orice religie. Teoria politică democratică nu poate avea nici un clivaj-bias religios sau antireligios. 4. Precondiţiisociale. – Prerechizitele sociale ale democraţiei au inclus astfel de factori ca participarea, educaţia,, mediul de comunicare, o clsa mijlocie şi o reţea de grupuri şi asociaţii voluntare. Propoziţia majoră cu privire laaceste variabile poate fi gasită în lucrările lui Daniel Lerner şi Seymour Martin Lipset., printre alţii.
54
5. Precondiţii politice. .- Printre prerechizitele politice mai importante ale democraţiei, sînt enumerate celmai adesea următoarele: legitimitate, eficienţă şi efectivitate a opoziţiei politice, acord sau dezacord asupra chestiunilor fundamentale. O detaliată discuţie a acestora se găseşte la C. Friedrich, Lipset, Edward A. Shils, printre alţii. 6. Precondiţiile culturale. –Adesea a fost asociată stilului de viaţă democratic o multitudine de cerinţe de personalitate. Abordarea psihoculturală a căutat să identifice un „caracter naţional” sau o”personalitate modală” despre care se presupune că ar fi trăsătura distinctivă a societăţilor democratice. Această abordare totuşi, a fost extrem de controversată: iar oponenţii săi au negat chiar posibiltatea de izolare şi studiere a caracterului naţional în societatea de masa contemporană. Societatea modernă, se susţine, este prea complexă şi prea heterogenă pentru a servi ca şi cîmp,domeniu de testare pentru acest scop. Cea mai recentă încercare sistematică de a transcende această problema şi altele legate de ea, poate fi aflată în căutarea unei teorii a culturii politice întreprinsă de Almond. Acestea sînt, prin urmare, precondiţiile majore asociate de regulă cu democraţia. Unele dintre variabile, inutil de spus, sînt foarte dubioase. Printre cele mai plauzibile, nici o singură variabilă poate avea pretenţia de a fi exclusivă. Similar, constelaţia particulară a variabilelor sortite a fi necesare pentru emergenţa democraţiei nu este în nici un fel clară.ceea ce pare clar este că acetse precondiţii acţionează serioase limitări asupra tipului de mediu în care democraţia vine în fiinţă. Această discutare a recentelor schimbări din teoria democraţiei pot fi rapid rezumate. Teoria democratică contemporană rămîne non-elitistă în caracter, deşi se fac serioase concesii criticii elitiste a teoriei clasice. Nici nu se mai presupune că omul politic raţional este o condiţie necesară a democraţiei. Similar, nu se mai presupune că guvernarea democratică este „guvernarea de către popor”., deşi se recunoaşte că ea continuă să rămînă „guvernare a poporului pentru popor”. Teoria democratică contemporană stipulează un mediu politic competitiv în care un numar de lideri şi organizaţii definesc problemele şi concurează pentru sprijinul public.. Politicile democratice, cu alte cuvinte, se dezvoltă într-un context esenţialmente plural. O societate democratică este una în care puterea este difuzată între partide şi grupuri; nu i se permite nici unei singure entităţi să monopolizeze puterea pentru un timp îndelungat.
55
