Structura Sistemului de Impozite Si Taxe Aplicat in Romania Si Modernizarea Sa

UNIVERSITATEA "AL. I. CUZA" IAŞI FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR  SPECIALIZAREA:FINANŢE ŞI BĂNCI

STRUCTURA SISTEMULUI DE IMPOZITE ȘI TAXE APLICAT ÎN ROMÂNIA ȘI MODERNIZAREA SA

CONDUCĂTOR ŞTIINȚIFIC

ABSOLVENT

2010

CUPRINS INTRODUCERE .......................................... ................................................................ ............................................ ............................................. ........................... 3 CAPITOLUL 1. CREAREA SISTEMULUI DE IMPOZITE ŞI TAXE. .....................4 1.1. OBIECTIVE ŞI PRINCIPII AŞEZATE LA BAZA SISTEMULUI ................................................................ ............................................ ............................................. ........................... 4 DE IMPOZITARE ..........................................

1.2. INTRODUCEREA ŞI ADOPTAREA IMPOZITELOR DIRECTE  .....................9 1.3. INTRODUCEREA ŞI ADOPTAREA IMPOZITELOR INDIRECTE ..............12 1.4. INTRODUCEREA ŞI ADOPTAREA IMPOZITELOR ŞI TAXELOR  LOCALE ............................................ .................................................................. ............................................ ............................................. .................................. ...........13

CAPITOLUL 2. ANALIZA SISTEMULUI DE IMPOZITE ŞI TAXE  DIN ROMÂNIA ............................................. ................................................................... ............................................ ............................................. .............................. ....... 16

2.1. STRUCTURA SISTEMULUI DE IMPOZITE ŞI TAXE .................................... .................................... 18 2.2. ANALIZA DINAMICII ŞI STRUCTURII PRELEVĂRILOR FISCALE  .........21 IMPLICAŢIILOR SALE  .. 27 2.3. ANALIZA GRADULUI DE F ISCALITATE ŞI A IMPLICAŢIILOR CAPITOLUL 3. COORDONATE ALE MODERNIZĂRII SISTEMULUI DE IMPOZITE ȘI TAXE ........................................... ................................................................. ............................................ ..................................... ...............39 3.1. NECESITATEA MODERNIZĂRII MODERNIZĂRII SISTEMULUI DE IMPOZITE IM POZITE ȘI TAXE DIN ROMÂNIA.............................................................. ..................................................................................... .............................................. .......................... ...39

3.2. DIRECȚII DE ARMONIZARE A SISTEMULUI DE IMPOZITE ȘI TAXE  ... 42 3.3. ARMONIZAREA SISTE MULUI DE IMPOZITE ȘI TAXE DIN ROMÂNIA

CU CEL EXISTENT ÎN ALTE ŢĂRI DIN UE .......................................... ............................................................ ..................47 CONCLUZII ............................................. .................................................................... ............................................. ............................................. .......................... ... 55 BIBLIOGRAFIE BIBLIOGRAFIE .......................................... ................................................................ ............................................ ............................................. .......................57

2

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă se intitulează „Structura sistemului de impozite şi taxe aplicat în România

şi modernizarea sa” şi în cadrul acesteia vom  realiza o delimitare a principalelor elemente ce trebuie punctate în legătură cu aceasta. Lucrarea este structurată î n trei capitole, structură realizată în vederea unei mai bune

înţelegeri a fiscalităţii în România şi implicit a unor concepte de bază aferente sistemului fiscal. Primul capitol intitulat „Crearea sistemului de impozite şi taxe” vizează aprecierea noţiunii

de sistem fiscal, precum şi fundamentarea principiilor şi obiectivelor care stau la baza acestuia şi fără de care nu ar putea să se desfăşoare în condiţii optime. Tot aici, este prezentată o scurtă evoluţie a impozitelor directe, indirecte,  precum şi a celor locale, din momentul instituirii acestora şi până în prezent . Structura propriu-zisă a impozitelor şi taxelor din România, precum şi analiza gradului de fiscalitate este tratată în cadrul celui de-al doilea capitol intitulat „Analiza sistemului de

impozite şi taxe în România”. În cadrul acestui capitol, încercăm realizarea unei clasificări a impozitelor şi taxelor în conformitate cu literatura de specialitate, dar şi o analiză a dinamic ii fiscalităţii în ţara noastră, analiză efectuată pe baza unor calcule pornind de la datele furnizat e de către site-urile oficiale pentru fundamentarea domeniului de interes. Concret, în analiza fiscalităţii vom face referire referire la dinamica şi şi structura prelevărilor fiscale, precum precum şi la gradul de fiscalitate şi implicaţiile acestuia pe plan naţional. Privită în raport cu sta tele membre ale Uniunii Europene, România are în vizor necesitatea

modernizării sistemului fiscal  prin armonizarea legislaţiei fiscale româneş ti cu cea din UE. ecţii fundamentale Prin intermediul unor instrumente fiscale bine definite se are în vedere dir ecţii în materie de armonizare a fiscalităţii.  Astfel, în cadrul celui de-al treilea capitol intitulat „Coordonate ale modernizării sistemului de impozite şi taxe”, menţionăm criterii de  perfecţionare a sistemului fiscal românesc, soluţii de armonizare a acestuia şi efectuarea unei analize a fiscalităţii în România comparativ cu cea existentă în celelalte state ale   Uniunii Europene.

3

CAPITOLUL 1. CREAREA SISTEMULUI DE IMPOZITE ŞI TAXE 1.1. OBIECTIVE ŞI PRINCIPII AŞEZATE LA BAZA SISTEMULUI D E IMPOZITARE

Sistemul de impozite şi taxe, cunoscut în literatura de specialitate şi sub denumirea de sistem fiscal, cuprinde ansamb lul reglementărilor ce vizează impozitele, taxele, contribuţiile, modalităţile de colectare, aşezare şi încasare a lor c u scopul alimentării în mod organizat a  bugetului de stat, stat, a bugetelor locale locale şi a fondurilor speciale extrabugetare 1.

Aşezarea şi perceperea impozitelor se poate realiza prin existenţa unui mecanism fiscal , respectiv a unor instrumente, metode, tehnici fiscal e care să conducă la apl icarea principiilor

impozitării, dar şi a unui aparat fiscal , respectiv existenţa, organizarea şi activitatea organelor specializate ale statului.

Sistemul fiscal a apărut încă din antichi tate, trecând prin diferite etape de evoluţie, fiecare stat din lume adoptându- şi un sistem fiscal   mai mult sau mai puţin desăvârşit, după cum

acesta a cunoscut o mare sau o mai mică putere economică şi militară. Astfel, nu există stat fără impozite, taxe, contribuţii, respectiv fără aceste instrumente prin intermediul cărora statul redistribuie veniturile şi avuţia. În acest sens , trebuie menţionate sistemele fiscale din

antichitate ale Chinei, Mesopotamiei, Indiei, Egiptului şi Romei, apărute în strânsă legătură cu nevoile războaielor purtate de aceste state pentru expansiuni teritoriale, menţinerea ordinii interne şi apărarea frontierelor. De exemplu, în Roma antică, a fost creat bugetul militar destinat pensiilor veteranilor, dar şi pentru acoperirea celorlalte cheltuieli militare. Sistemele fiscale nu au apărut întâmplător, ci evoluţia acestora este legată de procesul de satisfacere a nevoilor umane , dar şi de existenţa unei organizări sociale a umanităţii. Sigur că

unele nevoi sociale pot fi satisfăcute şi prin şi prin mecanismele pieţei, însă, de cele mai multe ori nu este suficient, fiind necesară intervenţia autorităţilor publice. De-a lungul timpului, au existat mai multe abordări2  ale sistemului fiscal. O primă

abordare vizează caracterul exclusiv, potrivit căruia sistemul fiscal se aplică pe un ter itoriu geografic determinat, fiind singurul colector al resurselor fiscale, pentru un buget sau sistem de bugete, central sau local . O a doua abordare, pune în evidenţă caracterul autonom, potrivit

căruia sistemul de impozite şi taxe trebuie să conţină toate regulile de aşezare şi percepere a impozitelor.

1

 Bistriceanu, Gh., Sistemul fiscal al României , Editura Universitară, Bucureşti , 2008, p. 11 Oneţ, C., Procedură fiscală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 11

2

4

Alte abordări3 vizează caracterul financiar al sistemului fiscal, privit ca un „sistem de  percepere a impozitelor” sau caracterul juridic, potrivit căruia sistemul fiscal este un „sistem de legi referitoare la fisc, la perceperea impozitului”.

Iniţial, sistemele fiscale urmăreau procurarea resurselor băneşti pe care autorităţile publice le considerau necesare fina nţării nevoilor sociale, însă odată c u fixarea cheltuielilor publice, obiectivul financiar al acestuia l- a reprezentat maximizarea randamentului fiecărui tip de impozit4. În literatura de specialitate 5, principalele obiective  ale sistemului fiscal sunt: 

Prin intermediul principiilor impunerii, sistemul de impozite şi taxe urmăreşte să realizeze ocesul de redistribuire a produsului naţional între domenii de activitate, categorii de  pr ocesul  persoane.  persoane.



Prin mobilizarea şi distribuirea resurselor necesare instituţiilor publice, sistemul fiscal trebuie să asigure funcţionarea în bune condiţii a acestora.



Aşa cum am menţionat anterior, sistemul fiscal are ca obiectiv financiar maximizarea randamentului randamentului fiecărui tip de impozit. Astfel, se urmăreşte procurarea cu  un randament cât mai ridicat a resurselor resurselor fiscale la dispoziţia dispoziţia autorităţilor publice.



Prin stabilirea în mod organizat şi sigur a destinaţiilor, a modalităţilor de alocare şi

utilizare eficientă a resurselor fiscale se îndeplineşte un obiectiv de reală importanţă a sistemului fiscal din România. 

Alături de celelalte politici financiare, politica fiscală şi implicit sistemul fiscal urmăreşte stabilizarea economiei (influenţată negativ de factori perturbatori), dezvoltarea durabilă a societăţii, modernizarea şi reglarea producţiei. Potrivit altor autori6, sistemul fiscal al României are ca obiective pe de o parte, finanţarea

instituţiilor bugetare prin alocarea resurselor de la buget, iar pe de altă parte, reglarea vieţi i economice şi sociale prin redistribuirea bogăţiei şi protecţia p ersoanelor defavorizate social. În evoluţia lor, sistemele fiscale au urmărit obiective concrete. În primul rând, sistemele fiscale au urmărit ca prin numărul şi mărimea impozitelor să satisfacă cerinţele de fonduri  băneşti ale statului. În al doilea rând, au căutat să simplifice simplifi ce şi să înlesnească modalitatea de vedere ca impozitele să fie suportate de de contribuabili şi colectare a impozitelor, apoi se are în vedere totodată, să crească numărul contribuabililor prin eliminarea inechităţilor.

3

 Corduneanu , C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelo r , Editura Codecs, Bucureşti, 1998, p. 22  Duca, A.,  Miraculosul triunghi al impozitelor , Editura ASE, Bucureşti, 2007, p. 18 5  Filip, Gh., Onofrei, M.,  Politici financiare , Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p. 180 6  Corduneanu , C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelo r , Editura Codecs, Bucureşti, 1998, p. 22 4

5

La începutul evoluţiei lor, sistemele fiscale funcţionau după principii mai puţin elaborate7,  precum : 

Principiul avantajului/Teoria echivalenţei, potrivit căruia sistemul fiscal funcţionează

după o regulă clară : contribuţia fiecărui individ la impozite trebuie să se bazeze pe avantajul  primit din consumarea bunurilor publice. Acesta urmăreşte de fapt, beneficiile activităţilor

sectorului public prin relaţia dintre cetăţean şi stat, neluând în considerare necesitatea redistribuirii veniturilor de către stat. 

Principiul capacităţii de plată a contribuabilului   vizează un sistem de impozitare

corect, echitabil,  principiu prin intermediul căruia au fost elaborate alte trei teorii şi anume: teoria sacrificiului egal / pierdere egală sau constantă de utilitate de fiecare cont ribuabil, teoria

 sacrificiului proporţional /pierdere de utilitate care asigură că indicele utilităţii după

impozitare între contribuabili este echivalent cu indicele existent înainte de impozitare şi teoria sacrificiului minim/ presupune

o structură a impozitării care să minimizeze pierderea

utilităţii agregate când aceasta este totali zată pentru toţi contribuabilii. Ulterior, principiile după care funcţionează sistemele fi scale au devenit mai numeroase şi au fost enunţate de mari economişti precum Adam Smith, Maurice Allais, astfel că  în prezent,

există numeroase  principii ale impozitării ce pot fi aplicate, abordate în diverse maniere în literatura de specialitate. În literatura de specialitate 8, principiile fundamentale care stau la baza introducerii sistemului de impozite şi taxe în Români a sunt reprezentate de principiile de echitate fiscală,

 principii de politică financiară(fiscală), precum şi de  principiile de politică economică şi socială. Alte abordări9 vizează clasificarea prin cipiilor impunerii în principii generale, principii economice de fapt, şi  principii juridice. Printre  principiile generale se pot enumera echitatea

fiscală, certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitelor, randamentul impozitelor, unicitatea impunerii, stabilitatea impozitelor, elasticitatea impozitelor, proporţionalitatea impunerii, progresivitatea impunerii, realitatea impunerii, simplitatea impunerii, neutralitatea impunerii.  Principiile juridice ale impozitării sunt reglementate de Constituţia României, de

Legea Finanţelor Publice, precum şi de alte acte normative . Din categoria acestora din ur mă fac parte legalitatea impozitului, egali tatea şi nediscriminarea, libertatea în materie fiscală, necesitatea impozitului, anualitatea (periodicitatea) impozitului, universalitatea impozitului,

7

 Bistriceanu, Gh., Sistemul fiscal al României , Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 13  Filip, Gh., Finanţe, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi,  2008, p. 116 9  Idem 7, p. 50 8

6

impozitarea în raport cu capacitatea contributivă a contribuabilului, teritorialitatea impozitării,

neretroactivitatea legii fiscale, caracterul contradictoriu al procedurilor jurisdicţionale.  Principiul echităţ ii fiscale/  justeţii impunerii constă în faptul că plătitorii   trebuie să

contribuie cu impozite şi taxe în funcţie de câştigul obţinut. Acest principiu elimină erorile cu  privire la repartizarea nejustă a sarcinilor fiscale pe clase şi categorii sociale , sarcina fiscală a

fiecărui contribuabil în parte, realizându-se în funcţie de puterea contributivă a  acestora. Aplicarea impozitelor şi taxelor trebuie să fie generală în sensul afectării tuturor categoriilor sociale şi agenţilor economici care realizează venituri din aceeaşi sursă  sau care au aceeaşi avere, dar şi impunere parţială, potrivit căreia doar unele categorii sociale  beneficiază de reduceri sau scutiri de impozite. Astfel, se urmăreşte anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii şi clerul în ceea ce privesc impozitele directe prin participarea tuturor supuşilor statului la acoperirea cheltuielil or publice pe măsura veniturilor obţinute10. De remarcat este că, de cele mai multe ori, o echitate fiscală totală nu poate fi pe deplin atinsă întrucât aceasta ar trebui să vizeze toate impozitele suportate de o persoană şi la rândul lor acestea din urmă să fie raportate la veniturile realizate 11.  Principiul certitudinii impunerii are în vedere ca termenele, modalităţile şi sumele de plată

să fie certe, precise pentru fiecare plătitor, cu alte cuvinte mărimea impozitelor datorate statului de către fiecare persoană fizică sau juridică să fie sigură, ceea ce determină prin respectarea lui, o mai mică evaziune fiscală legală .  Principiul comodităţii perceperii impozitelor vizează faptul că impozitele şi  taxele trebuie

să fie încasate la termenele stabilite şi după un mecanism cât mai facil şi convenabil  pentru  plătitori, fără ca aceştia din urmă să fie influenţaţi negativ de tehnicile de aşezare, calcul ori  percepere din partea organului fiscal. Se are în vedere un randament cât mai ridicat al impozitului, utilizându-se în acest scop  principiul randamentului impozitelor ,

ce urmăreşte ca încasarea lor să se realizeze cu

cheltuieli cât mai mici şi totodată să fie convenabil  plătitorilor. Potrivit acestuia, impozitul

 poate fi plătit de toate persoanele fizice şi juridice care dobândesc venituri din aceeaşi sumă sau deţin aceeaşi avere, cu condiţia să fie exclusă posibilitatea practicării fraudei fiscale.  Principiul unicităţii impunerii se referă la faptul că un venit impozabil trebuie să fie impus

o singură dată şi c u un singur impozit într-o anumită perioadă de timp.  Principiul stabilităţii impozitelor  vizează

faptul că randamentul impozitului trebuie să rămână constant în toate

10

Văcărel, I., Bistriceanu, Gh, Moşteanu, T,  Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006 ,  p. 369. 11 Ţâţu, L., Şerbănescu, C., Ştefan , D.,  Fiscalitate. De la lege la practică, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008,  p. 1

7

fazele unui ciclu economic, în sensul că nu trebuie să crească simultan cu creşterea producţiei

şi a veniturilor în fazele de înviorare şi avânt şi nici să nu scadă în fazele de criză şi de depresiune a ciclului economic.  Principiul elasticităţii impozitelor , potrivit căruia impozitele trebuie să se adapt eze în timp

cerinţelor bugetare, respectiv să fie majorate atunci când economia se dezvoltă şi cheltuielile  bugetare cresc şi să poată fi reduse când aceste cheltuieli scad. Totodată este necesar să se

asigure păstrarea raportului între venitul impozabil şi suma impozitului  prin aplicarea cotelor  proporţionale, tocmai de aceea trebuie să se respecte  principiul proporţionalităţii impunerii care contribuie la realizarea echităţii fiscale.  Principiul progresivităţii impunerii  potrivit căruia cotele de impozit şi impozitul cresc pe

măsura creşterii venitului impozabil şi a averii, conducând la realizarea echităţii fiscale.  Principiul realităţii impunerii constă în faptul că baza impozabilă, cuantumul averii şi

impozitul se determină pe baza   unor calcule bine fundamentate, care să conducă la o impunere reală, exactă. Impozitele trebuie să aibă la bază reguli simple de încasat, pentru a fi

mai uşor de administrat, mai bine înţelese d e contribuabili şi mai uşor acceptate, însă acest fapt nu ar fi posibil decât prin aplicarea  principiului simplităţii impunerii.  Neutralitatea impunerii

înlătură distorsiunile din sistemul fiscal, asigurând un mediu fiscal orientat spre

evitarea conflictelor dintre autor itatea fiscală şi contribuabili 12. Acest principiu urmăreşte un

sistem de reglementări care trebuie nici să stimuleze, nici să afecteze activitatea contribuabililor, practic să asigure acelaşi regim fiscal pentru contribuabilii aflaţi în situaţii asemănătoare. Principiul legalităţii impozitării se referă la faptul că impozitele trebuie să fie reglementate prin legi specifice, cel al e galităţii şi nediscriminării vizează din punct de

vedere juridic, egalitatea în faţa legii fiscale; l ibertatea în materie fiscală  presupune libertatea individuală, libertatea de a desfăşura o activitate licită; principiul necesităţii impozitului se referă la necesitatea existenţei unei contribuţii comune pentru a întreţine forţa publică şi  pentru a efectua alte cheltuieli; anualitatea(periodicitatea) impozitului se referă la faptul că

 perceperea impozitelor şi taxelor trebuie să corespundă perioadelor desfăşurării activităţii economice şi să fie aprobată   prin legea de adoptare a bugetului statului; principiul universalităţii impozitului  presupune ca toţi contribuabilii să îşi achite obligaţia fiscală; impozitarea în raport cu capa citatea contributivă a contribuabilului presupune ca cuantumul

impozitului să fie stabilit în funcţie de mărimea venitului şi a averii contribuabilului;  principiul teritorialităţii impozitării, 12

potrivit căruia veniturile şi bunurile persoanelor   fizice

Florescu , D., Coman, P., Bălaşa, G., Fiscalitatea în România, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 6

8

sau agenţilor economici se impozitează pe teritoriul statului care are suveranitate fiscală,

statul suveran fiscal stabilind şi modul de impozitare;  principiul neretroactivităţii fiscale , conform căruia nu se admite aplicarea unei noi legi fiscale pe o perioadă retroactivă şi caracterul contradictoriu al procedurilor fiscale

ce se aplică şi dreptului fiscal şi garantează

respectarea dreptului contribuabililor. Toate aceste principii enumerate anterior au menirea să direcţioneze contribuţia bănească indispensabilă a tuturor persoanelor fizice şi juridice la acoperirea cerinţelor publice ale societăţii13.

De remarcat este că doar îndeplinind obiectivele menţionate şi funcţionând pe baza unor  principii bine definite, un sistem fiscal poate fi considerat raţional. 1.2. INTRODUCEREA ŞI ADOPTAREA IMPOZITELOR DIRECTE

Impozitele ce se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite şi care se stabilesc în funcţie de veniturile sau averea contribuabililor care pot fi  persoane fizice şi p ersoane juridice, pe baza cotelor de impozitare  prevăzute de lege, se numesc impozite directe.

O dată cu evoluţia sistemelor fiscale, a avut loc şi o diversificare a impozitelor directe, acestea din urmă reprezentând unele dintre cele mai vechi forme de impunere. Primul impozit direct şi cel mai vechi este birul , apărut în secolul al XV– lea ca o dare

 personală pe cap de locuitor şi percepută în raport cu posibilitatea de plată a contribuabilului, iar în secolul al XVIII  – lea, un alt impozit direct, personal, îşi face apariţia şi anume civerturile.

Un rol deosebit l-a avut reforma lui Constantin Mavrocordat ce corespunde unei încercări

de aşezare şi percepere a impozitelor. Aceasta s-a concretizat în transformarea capitaţiunii care era de fapt un impozit direct, dintr- un impozit de repartiţie într -unul de cotitate. Alte

menţiuni14 regăsite în reforma lui Constantin Mavrocordat făceau referire la instituirea unui control asupra bugetului mănăstirilor, mărirea venitului ţării prin organizarea de licitaţii,  plata funcţionarilor statului din bugetul statului, diminuarea numărului funcţionarilor mici şi obligarea acestora la plata impozitelor. Impozitele directe au fost reglementate pentru prima dată de către Regulamentele Organice în perioada anilor 1830, când au fost desfiinţate toate dările în bani şi în natură existente  până în perioada respectivă. Astfel, din categoria impozitelor directe făceau parte capitaţia/dare  personală  plătită pe cap de locuitor la care erau supuşi ţăranii, mazilii şi 13

 Voinea, Gh.,  Finanţele publice în economia de piaţă, Editura Daniubius, Brăila, 1995, p. 5  Bistriceanu, Gh., Sistemul fiscal al României , Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 18

14

9

muncitorii din oraşe, târguri; dajdia mazililor şi impozitul asupra comercianţilor şi

 profesioniştilor/ patenta15. Între anii 1859-1866, perioadă în care la conducerea ţării se afla domnitorul Alexandru Ioan Cuza, erau reprezentative ca impozite directe capitaţia ţărănească, impozitul funciar ,  patenta.

Aceste impozite nu au putut să procure volumul de venituri necesare echilibrării

 bugetului, de aceea exerciţiile bugetare din perioada domnitorului Alexandru Ioan Cuza au fost într-o mare măsură defi citare. Mai târziu, în anul 1900, P.P. Carp a încercat o reformă a impozitelor directe introducând un impozit complementar cu rolul de a înlocui impozitul pe

căile de comunicaţie, reformă prin care se modifica toate impozitele existente până în  perioada respectivă (impozitul funciar, patenta, impozitul asupra salariilor funcţionarilor şi asupra pensiilor). Zece ani mai târziu, în 1910 se urmăreşte introduc erea unui impozit unic pe venit, progresiv, prin înlocuirea impozitelor directe, idee concretizată prin reforma lui E. Costinescu. Astfel, venitul impus era c el care rămânea contribuabilului, după deducerea

cheltuielilor făcute de acesta pentru a -l dobândi. Impozitele directe au cunoscut amploare în perioada anilor 1866-1916, în acest sens manifestându-se impozitul funciar agricol şi pe clădiri; patenta; impozitul complementar reprezentând 1% din venitul general al contribuabilului; impozitul asupra venitului din valori mobiliare; impozitul pe salarii. Ulterior, în anul 1923 s- a propus o lege a contribuţiilor directe de către Vintilă Brătianu

 prin care se înfiinţau următoarele tipuri de impozite directe, în număr de şase, respectiv impozitele agricole, pe clădiri, mobiliare, din salarii, din industrie şi comerţ şi din profesii libere. Asftel, în perioada cuprinsă între anii 1922-1928, ponderea veniturilor directe în totalul veniturilor bugetare s-a majorat de la 8,3 % la 23 % 16. În anul 1934, Legea contribuţiilor directe a desfiinţat impozitul global progresiv, în locul acestuia introducându-se un impozit suplimentar aplicat la toate impozitele elementare, stabilit într-o manieră automată, fără a fi necesară o declaraţie specială din partea plătitorilor.

Impozitele directe au cunoscut o serie de modificări în perioada celui de -al doilea război mondial şi mai exact în anul 1941, când s -a introdus sistemul de impunere a veniturilor din industrie şi comerţ pe baza cifrei de afaceri anuale. În perioada dictaturii comuniste s-au practicat impozite progresive pe salarii şi pe alte

venituri ale cetăţenilor. Astfel, până la 1 iulie 1977, salariile se impuneau cu cote progresive

15

 Bistriceanu, Gh., Sistemul fiscal al României , Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p.  19  Idem 15, p. 25

16

10

care ajungeau până la 16% în funcţie de mărimea salariilor 17, după 1977 instituindu -se impozitul pe fondul total de salarii al unităţilor socialiste de stat. După anul 1990, primele reglementări fiscale se referă la impozi tul pe salarii, impozitul pe  profit, acestea fiind modificate de-a lungul anilor de foarte multe ori. Impozitul pe salarii, a fost reglementat prin Legea nr. 32/1991 18, prin care s-a introdus impunerea lunară a salariilor individuale, prin aplicarea unor co te progresive pe tranşe de v enituri. Impozitul pe profit a

crescut în importanţă întrucât agenţii economici erau supuşi unui regim fiscal diferenţiat. Aşadar, unităţile de stat datorau impozit pe beneficiu, stabilit în cote progresive, pe tranşe de rentabilitate; întreprinderile mici şi asociaţiile cu scop lucrativ particulare suportau un impozit  pe beneficiu în cote progresive; societăţile comerciale cu participare străină plăteau un

impozit pe beneficiu în cotă fixă, iar unităţile cooperatiste de consum plăteau un impozit pe  beneficiu în cote progresive.

Trecerea la economia de piaţă   a reprezentat adoptarea unui sistem de impozitare a salariilor mult mai flexibil, care să ţină seama de nivelul salariilor individuale, spre deosebire de sistemul de impunere practicat anterior, care nu ţinea cont de mărimea salariului individual realizat lunar.

În ceea ce priveşte impozitul pe profit, acesta cunoaşte o tendinţă de creştere continuă a  ponderii sale în PIB până în anul 1996, însă în perioada imediat următoare, se remarcă o

evoluţie descrescătoare accentuată a acestuia. Această evoluţie se explică prin faptul că s-a încercat stimularea unui sector privat viabil, în paralel cu atragerea de investiţii străin e, mai ales în perioada 1992-1994, prin intermediul a nu meroase facilităţi fiscale acordate la plata

impozitului pe profit. Această încercare nu a avut un efect pozitiv, ci a condus la o încurajare a manifestării evaziunii fiscale, astfel că ponderea impozitului pe profit în PIB a scăzut drastic. Abia în perioada 2004-2006 s-a constatat creşterea ponderii în PIB a acestui tip de

impozit direct, în condiţiile în care la 1 ianuarie 2005, cota impozitului pe profit se stabileşte la 16%.

Sigur că impozitele directe nu sunt reprezentate doar de cele menţionate anteri or, existând o structură complexă în acest sens, structură ce este tratată în capitolul ce urmează. Cert este că, încă de la apariţia lor, impozitele directe au cunoscut o serie de modificări   ce au vizat evoluţii fie ascendente, fie descendente.

17

 Bistriceanu, Gh., Sistemul fiscal al României , Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 26 Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii publicată în Monitorul Oficial al României nr. 70/1991

18

11

1.3. INTRODUCEREA ŞI ADOPTAREA IMPOZITELOR INDIRECTE

Impozitele ce se percep cu ocazia vânzării unor bunuri şi prestări de servicii, importului, exportului, vizând cheltuirea unor venituri, se numesc impozite indirecte19. În România, primul impozit indirect şi anume taxele vamale, concretizate prin mijlocul de a strânge bani pentru voievozi, consemnat în documente, datează din secolul al XIII –   lea

încă din timpul cnezilor(clasa nobilililor care îşi transmiteau puterea de conducere din generaţie în generaţie asu pra ţinuturilor ce le stăpâneau). În secolul al XIV-lea, pe lângă taxele vamale îşi face apariţia şi dijma care era cunoscută

în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân şi era un impozit perceput în natură. Regulamentele Organice, în perioada anilor 1830, au reglementat nu doar impozite

directe, adiţionale sau locale, ci şi impozite indirecte , cunoscute sub denumirea de vămi. Şi în  perioada anilor 1866-1916, impozitele indirecte au cunoscut o amploare, existând în acest sens taxe de timbru, impozitul pe b ăuturi spirtoase, impozitul pe vii, taxele vamale, iar după anul 1935, s-au majorat impozitele indirecte aplicate asupra consumului şi circulaţiei

mărfurilor, impozitul pe cifra de afaceri. Astfel, în perioada anilor 1934-1940 impozitele indirecte deţine au o pondere mai mare

faţă de impozitele directe în totalul veniturilor bugetare20. După anul 1991, au avut loc primele reglementări f iscale prin care s-au introdus accizele, taxa pe valoare adăugată, taxele vamale, iar după 1993 a avut loc o îmbunătăţire a reglementării jur idice a unor impozite indirecte , precum înlocuirea impozitului pe circulaţia mărfurilor cu taxa pe valoare adăugată, aceasta din urmă fiind etichetat drept o „maşină de făcut bani”21. Deşi iniţial, impozitele directe au avut o importanţă  mai mare în crearea sistemului fiscal românesc, imediat după ce impozitele indirecte s -au extins, mai ales în perioada de după anii 1998, s-a constatat că încasările de la bugetul statului provenite din acestea din urmă sunt mai stabile pe termen lung. La fel ca şi impozitele directe, impozitele indirecte prezintă o structură la fel de complexă,

însă privind evoluţia principalelor impozite indirecte şi anume TVA, accize şi taxe vama le  putem face câteva menţiuni. În primul rând, taxa pe valoare adăugată  a înregistrat modificări de-a lungul timpului, astfel că încasările aferente acestui impozit au crescut considerabil de la an la an. Întrucât regimul taxelor vamale a fost modificat în funcţie de obligaţiile 19

Văcărel, I., Bistriceanu, Gh, Moşte anu, T,  Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006,  p. 387 20  Bistriceanu, Gh., Sistemul fiscal al României , Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 25 21  Alexandru, F., Fiscalitate şi preţuri în economia de piaţă  , Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 105.

12

internaţionale asumate de România în domeniul schim burilor economice externe, taxele vamale nu au avut o pondere prea

mare în PIB. Ponderea accizelor în PIB nu a fost relevantă

în perioada imediat după 1989, caracterizându -se printr-o evoluţie descendentă. După ce au apărut noi reglementări a acestui tip de impozit şi implicit, a alinierii legislaţiei ţării noastre la normele comunitare, ponderea acestuia a crescut considerabil, accizele devenind un instrument preferat pentru realizarea obiectivelor referitoare la procurarea resurselor bugetului de stat.

Impozitele indirecte reprezintă una din categoriile principale de venituri ale statului şi sunt folosite pentru a f ace faţă cheltuielilor publice. La fel ca şi impozitele directe, încă din

momentul apariţiei lor au suportat modificări  cu privire la modalit ăţile de colectare, aşezare sau încasare. 1.4. INTRODUCEREA ŞI ADOPTAREA IMPOZITELOR Ş I TAXELOR LOCALE

Impozitele şi taxele locale   constituie venituri ale bugetelor unităţilor administrativteritoriale, venituri necesare organelor locale ale administraţiei de stat, în vederea desfăşurării în bune condiţii a activităţilor sale, fiind sursa principală de finanţare a nevoilor publice locale22. Impozitele şi taxele locale  prezintă caracteristici23  bine conturate respectiv :

contribuabilii impozitelor şi taxelor locale aparţin perimetrului unei localităţi; impozitele şi taxele locale reprezintă instrumente de manifestare a autonomiei locale ; bunurile impozabile aferente sunt situate în unităţile administrativ -teritoriale, cheltuielile publice sunt finanţate din  bugetele locale.

Impozitele locale sunt bine cunoscute încă din perioada Reglementărilor Organice (cote asupra vinului, tutunului ), dar şi în perioada imediat următoare, între cele două războaie mondiale, unde se manifestă impozite le locale reglementate în f avoarea judeţelor şi comunelor, respectiv impozitul pe personalul casnic, accizele comunale, impozitul asupra valorii locative a terenurilor din oraşe,   impozitul pe serviciile întreprinderilor particulare locale, impozitul asupra mijloacelor de transport , impozitul pe firmă, impozitul pe pariuri la curse.

După anii 1860, implicaţii însemnate asupra finanţelor locale le -au avut normele Legii asupra maximului taxelor şi contribuţiilor comunale din anul 1871, cunoscută şi sub denumirea de Legea L. Catargi 24,  prin care se stabileau obiectele asupra cărora se aşezau

impozitele şi taxele locale. 22

 Bistriceanu, Gh., Sistemul fiscal al României , Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 143 Ștefura, G., „Poces bugetar public”, Editura Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2009, p. 131 24  Voinea, Gh.,  Finanţe locale, Editura Junimea, Iaşi, 2008, p. 17 23

13

Unele impozite şi taxe locale, respectiv impozitul asupra clădirilor şi locurilor virane, impozitul asupra spectacolelor au fost eliminate datorită reformei contribuţiilor directe din anul 192125, exercitându-se astfel un impact negativ şi asupra finanţelor locale.

Perioada anilor cuprinsă între 1968 -1978 se caracterizează prin faptul că veniturile proprii ale bugetelor locale cuprindeau venituri de la unităţi socialiste (impozitul pe spectacole, impozitul pe clădiri, pe terenuri) ,  precum şi venituri din impozite şi taxe de la  populaţie(impozitul pe retribuţie, impozite pe clădiri şi terenuri) 26.

După anul 1990, impozitele şi taxele locale au fost reglementate prin Legea nr. 27/199427, însă, ulterior au avut loc o serie de modificări, deoarece nu se puteau aplica în

condiţii optime principiile impozitării şi se remarcau aspecte negative în activitatea consiliilo r locale şi în cea a contribuabililor. Potrivit legii anterior menţionate, subiecţii impunerii28 erau reprezentaţi de persoane fizice, persoane  juridice, asociaţii familiale, asociaţii agricole, unităţi economice ale unor persoane juridice, ale unor organizaţii politice şi obşteşti, instituţii  publice, fundaţii, unităţi de cult, filiale, sucursale şi reprezentanţe autorizate să funcţioneze pe teritoriul României, aparţinând persoanelor juridice sau fizice străine. Legea nr. 27/1994 este abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr.   36/2002, ceea ce aduce noutăţi în reglementarea impozitelor şi taxelor locale. Printre noutăţi se includ diverse facilităţi fiscale acordate la plata acestora 29, precum reducerea sau scutirea de impozite pe clădiri sau pe teren de către consiliile locale, pentru locuinţa de domicili u sau pentru terenul aferent; persoanele fizice cu handicap de gradul I şi II, nevăzătoare, care beneficiază de

indemnizaţii de şomaj şi/sau ajutoare sociale, beneficiază   de asemenea, de reducerea sau scutirea de impozite pe clădiri sau pe teren; scutirea/reducerea se acordă doar pentru locuinţa situată la adresa de domiciliu al contribuabilului. Impozitele şi taxele locale   au fost introduse în Codul Fiscal la 1 ianuarie 2004, iar  prevederile referitoare la acestea au suferit modificări odată cu modificarea Codului Fiscal,  prevederi ce se regăsesc în prezent în cadrul Titlului IX al acestuia. Dintre prevederile menţionate în Codul Fiscal de la 1 ianuarie 2004 putem menţiona cu titlu de exemplu reducerea cu 50 % a impozitului pe teren în cazul persoanelor cu handicap

deosebit de grav sau accentuat; în cazul clădirilor închiriate, impozitul trebuia datorat de către  proprietar, şi nu de chiriaş; stabilirea unei taxe unice  pentru eliberarea autorizaţiilor de 25

 Voinea, Gh.,  Finanţe locale , Editura Junimea, Iaşi, 2008, p. 18  Idem 25, p. 23 27 Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale publicată în Monitorul Oficial al României nr. 127/1994 28  Tatoiu, A. M.,  Armonizarea sistemelor fiscale în contextul integrării în UE , Editura Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj-Napoca, 2008, p. 404 26

14

funcţionare pentru activităţi lucrative şi viza anuală; organi zaţiile umanitare ce aveau ca obiect de activitate întreţinerea şi funcţionarea căminelor de bătrâni, a caselor pentru ocrotirea copiilor orfani, beneficiau de scutirea de impozit pe clădiri şi impozit pe teren. Impozitele şi taxele locale sunt numeroase, structura acestora regăsindu -se în capitolul ce urmează. Evoluţia celor mai relevante dintre acestea, şi anume impozitul pe clădiri, impozitul  pe teren şi taxa asupra mijloacelor de transport este tratată în paragrafele de mai jos.  Impozitul pe clădiri, potrivit Legii nr. 27/200430 este datorat de către contribuabili pentru

clădirile aflate în proprietatea lor, indiferent de utilizarea acestora, de amplasare sau destinaţie. Această lege a prevăzut două cote de impozitare diferite 31: pentru clădirile  proprietatea persoanelor fizice, cota de impozitare stabilită de consiliile locale era cuprinsă între 1,0-1,5 %, iar pentru clădirile altor contribuabili, cota de impozitare era cuprinsă tot între 1,0-1,5 % aplicată asupra valorii la care clădirile figurau în evidenţa contabilă a acestora.

Legea aduce o serie de noutăţi, as tfel că în cazul persoanelor fizice, cotele de impozitare se majorează la 14% pentru prima clădire, cu excepţia celei de la ad resa de domiciliu; la 50%  pentru cea de-a doua locuinţă, cu 75% pentru a treia şi cu 100% pentru a patra şi următoarele,

cu excepţia celei de la adresa de domiciliu, iar în cazul persoanelor juridice, cotele de impozit diferă în funcţie de situaţia reevaluării clădirilor ( efectuată între anii 1998 –  2003). Referitor la impozitul pe terenuri, care a fost reglementat iniţial de Ordonanţa Guvernului nr. 61/1997, era un impozit perceput  pentru toate terenurile deţinute în municipii, oraşe şi

comune, nu doar pentru cele ocupate de clădiri şi construcţii. Potrivit Ordonanţei nr.  36/2002, impozitul se percepe pentru terenurile aflate fie în interiorul, fie în exteriorul unei localităţi. Taxa asupra mijloacelor de transport  este anuală, calculată în sumă fixă şi este stabilită în

funcţie de capacitatea cilindrică, pe categorii de a utovehicule. Toate aceste impozite au fost introduse în Codul Fiscal şi faţă de prevederile menţionate aduc o serie de modificări în legătură cu scutirile de la plata impozitelor şi taxelor locale, calculul impozitelor datorat de persoanele fizice, calculul impozitelor datorat de persoanele

 juridice, plata impozitelor şi taxelor locale. Impozitele şi taxele locale reprezintă venituri  proprii ale bugelor locale, autorităţile locale urmărind în acest sens o mai bună administare a resurselor de care dispun, cu scopul de a oferi bunuri şi servicii publice astfel încât să

satisfacă necesităţile colectivităţii. 30

Legea nr. 27/2004 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare publicată în Monitorul Oficial al României nr. 216/2004 31  Tatoiu, A. M.,  Armonizarea sistemelor fiscale în contextul integrării în UE , Editura Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj-Napoca, 2008, p. 404

15

CAPITOLUL 2. ANALIZA SISTEMULUI DE IMPOZITE ŞI TAXE DIN ROMÂNI A Sistemul fiscal al României a apărut ca rezultat al gândirii, deciziei şi acţiunii facto rului uman şi s-a dezvoltat concomitent cu societatea umană în scopul îndeplinirii unor obiective  bine stabilite şi funcţionării după principii bine fundamentate. De-a lungul timpului, s-au delimitat mai multe etape32 definitorii de conturare a sistemului

fiscal românesc şi anume etapa veche, liberală şi modernă.  Etapa veche

se termină la începutul secolului al XVI – lea şi se concretizează prin faptul

că impozitul direct numit şi capitaţiune devine un impozit de cotitate, nu de repartiţie cum era cunoscut anterior. Tot în această etapă este recunoscută prima încercare de aşezare şi  percepere a impozitelor concretizată prin reforma domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat pe perioada celei de-a treia domnii a sa. În mod concret, reforma lui Mavrocordat cuprindea următoarele menţiuni 33: 

 plata funcţionarilor statului să se facă din bugetul statului;



reducerea numărului micilor funcţionari şi obligaţia acestora de a plăti impozit;



responsabilitatea ţăranilor doar pentru partea lor de contribuţie;



mărirea unor dări, precum oieritul, vinăritul, dijmăritul;



mărirea venitului ţării prin organizarea de licitaţii;



instituirea unui control asupra bugetului mănăstirilor care a reprezentat primul control financiar din ţara noastră.

În etapa liberală, desfăşurată între secolul al XVI  –lea şi secolul al XIX  – lea (anul 1870),

 baza veniturilor era reprezentată de impozitele directe (birul/capitaţia şi patenta), la care se adaugă şi impozitele indirecte precum accizele, monopolurile fiscale, taxele de timbru, taxele de înregistrare, taxa de succesiune.  Etapa modernă (după anul 1870) se caracterizează prin înfiinţarea şi desfiinţarea de

impozite întrucât se manifestă criza financiară şi politică ce corespunde perioadei cuprinsă între anii 1890 şi 1899. În această etapă impozitele des aplicate în România sunt impozitul pe clădiri, impozitul funciar agricol, accizele pe producţie şi patenta34. Un moment important din această etapă este reforma impozitelor directe din 1923, când sistemul fiscal Titulescu este înlocuit cu si stemul fiscal Brătianu, acesta din urmă caracterizându-se prin desfiinţarea impozitului pe veniturile din exploatările agricole,

32

 Corduneanu , C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor , Editura Codecs, Bucureşti, 1998, p. 52  Bistriceanu, Gh., Sistemul fiscal al României , Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 18 34   Idem 32 33

16

diminuarea impozitelor pe veniturile din activităţile industriale şi comerciale, diminuarea cotelor la veniturile mici şi mijlocii în cazul impozitului pe venitul global. Se remarcă numeroase reforme fiscale  mai ales în anul 1929, iar în anul 1934 se iniţiază de către Victor Slăvescu o lege prin care se elimină impozitul pe venitul global. În această  perioadă, respectiv 1929-1935, impozitele indirecte înregistrează o majorare a ponderii lor întrucât acestea cresc de la 51,7% la 57%, spre deosebire de cele directe care înregistrează o diminuare de la 29,2% la 17,8% în totalul veniturilor bugetare. Perioada celui de-al doilea război mondial este caracterizată prin faptul că impozitele

directe au cunoscut o serie de restructurări, dintre care cea mai semnificativă a fost introducerea sistemului de impunere a veniturilor din industrie şi comerţ pe baza cifrei de

afaceri anuale şi prin faptul că  politica fiscală a evoluat semnificativ deoarece s-a trecut la  perceperea rapidă şi simplificată a impozitelor printr -o procedură de impunere completă. Sistemul de impozite şi taxe se caracterizează în perioada comunistă prin numeroase reglementări cu privire la sistemul fiscal, printre care putem menţiona cu tit lu de exemplu Decretul nr. 153/1954 privind impozitul pe veniturile populaţiei35; Decretul nr. 179/1962

 privind impozitul pe veniturile cooperativelor şi ale organizaţiilor cooperatiste, meşteşugăreşti şi de consum36; Decretul nr. 25/1981 privind impozitele şi taxele locale 37; Legea nr. 1/1977  privind impozitul pe fondul total de retribuire a unităţilor socialiste38. În prezent, în România nu există încă un sistem fiscal perfecţionat care să poată fi aplicat unitar de către toţi agenţii economici şi să poată acoperi deficitul bugetar din fiecare an, deşi în ţările UE se militează intens pentru unificarea sistemelor fiscale naţionale. Cu toate eforturile depuse, nu s-a realizat decât o armonizare fiscală în acest sens. De remarcat este că

există anumite diferenţe între sistemele fiscale naţionale, diferenţe ce influenţează deciziile de alocare a capitalului, iar pentru ca populaţia să beneficieze de avantajele pieţei unice, trebuie eliminată ineficienţa coexistenţei regimurilor fiscale adopatate în diferitele ţări membre, întrucât datorită diferenţelor sunt afectate circulaţia pe piaţă a produselor şi serviciilor, dar şi forţa de muncă. Sistemul fiscal românesc este integrat în dinamica economiei fiscale a UE încă din anul 2007, ceea ce a permis accesul la un spaţiu economic fără frontiere interne, unde libera circulaţie a capitalului, persoanelor, mărfurilor este asigurată, a permis asigurarea cooperării administrative, armonizarea informaţiilor statistice şi schimbul reciproc de 35

Decretul nr. 153/1954 privind impozitul pe veniturile populaţiei publicat în B. Of. nr. 22 din 11 mai 1954.  Legea nr. 26/1968 pentru aprobarea Decretului nr. 297/1968 pentru modificarea Decretului nr. 179/1962  privind impozitul pe veniturile cooperativelor şi ale organizaţiilor cooperatiste, meşteşugăreşti şi de consum  publicată în B. Of. nr. 82 din 25 iunie 1968. 37 Decretul nr 25/1981 privind impozitele şi taxele locale publicat în B. Of. nr. 118 din 31 decembrie 1981. 38 Legea nr. 1 din 30 iunie 1977 privind impozitul pe fondul total de retribuire al unităţilor socialiste de stat,  publicată în B. Of. nr. 60 din 8 iulie 1977. 36

17

informaţii. România caută să-şi consolideze politica fiscală în sensul evitării unei politici fiscale pro-ciclice, pentru a înlătura inflaţia, pentru a stopa adâncirea deficitului de cont

curent, dar, totodată, trebuie să aibe în vizor corelarea majorărilor salariale cu creşterea  productivităţii. Momentan, ţara noastră are unul din cele mai împovorate sisteme de impozitare din lume, contribuabilii trebuind să plătească un număr prea mare de impozite şi taxe anual, tocmai de aceea autorit ăţile au în vedere reducerea poverii fiscalităţii. 2.1. STRUCTURA SISTEMULUI DE IMPOZITE ŞI TAXE

La fel ca orice altă ţară din lume, România are o gamă largă de impozite şi taxe de diferite tipuri, iar structura sistemului de impozitare se referă tocmai la această diversitate. De cele

mai multe ori, structura sistemului fiscal evidenţiază rolul impozitelor pe venit, dar şi a celor  pe avere. România, întrucât nu se alinează la standardele statelor din UE, fiind o ţară mai

 puţin dezvoltată, structura impozitelor este strâns legată de impozitele indirecte, dar mai ales de taxele vamale şi de accize, acestea din urmă fiind mai uşor de colectat. Pentru a realiza o structură bine definită a sistemului fiscal este primordial să cunoaştem elementele componente ale acestuia, legăturile dintre elemente, precum şi destinaţiile

acestora. De menţionat este că orice omisiune a oricărui element constitutiv dă posibilitatea unei erori de interpretare, afectând procesul de finanţare a nevoilor publice.   Elementele componente precizate anterior sunt reprezentate de totalitatea instrumentelor fiscale şi anume impozitele şi taxele. Evoluţia impozitelor şi taxelor din România de la instituirea acestora şi până în prezent a fost detaliată în capitolul precedent, însă o imagine asupra structurii acestora va fi surprinsă în  paragrafele ce urmează. În practica fiscală, impozitele şi taxele sunt numeroase, unele au fost practicate în anumite  perioade istorice, altele mai sunt valabile şi astăzi, diferenţiindu-se nu doar ca denumire, conţinut şi formă, dar şi ca urmare a unor repercursiuni economice, sociale, financiare şi  politice. În literatura de specialitate39 există mai multe criterii după care se realizează clasificarea

impozitelor şi taxelor. În funcţie de trăsăturile de formă şi fond, impozitele se clasifică în impozite directe şi impozite indirecte.

Impozitele directe(impozitele ce trebuie plătite de persoane fizice şi juridice în raport cu venitul sau averea de care dispun şi care sunt încasate direct de la subiect ul impozitului la 39

Văcărel, I., Bistriceanu, Gh., Moşteanu, T.,  Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006,  p. 369

18

anumite termene stabilite din timp) se clasifică la rândul lor în impozite reale/pe obiecte şi impozite personale. Impozitele reale sunt impozitele percepute pe diferite elemente ale averii contribuabililor,

fără luarea în consideraţie a situaţiei materiale, financiare, a plătitorului. Spre deosebire de impozitele reale, cele personale iau în consideraţie situaţia personală a contribuabililor şi nu

se percep pe diferite obiecte, ci se aşează asupra veniturilor şi averii. Impozitele indirecte,  potrivit altor autori40, mai poartă denumirea şi de impozite pe cheltuieli şi se încasează prin

adăugarea la preţul mărfurilor concomitent cu vânzarea lor şi a prestărilor de servicii(transport, spectacole, activităţi hoteliere),  a unor cote de impozitare.

În funcţie de obiectivul vizat, impozitele se structurează în impozite financiare (precum impozite pe venit, taxe de consumaţie) şi impozite de ordine(vizează atingerea unui scop care nu are caracter fiscal).

În funcţie de frecvenţa   cu care se realiz ează, impozitele pot fi  permanente/ordinare( încasate periodic, de obicei anual) şi incidentale/extraordinare(au particular faptul că sunt

încasate o singură dată, precum impozitul pe averea sau pe profiturile excepţionale de război). În funcţie de obiectul impunerii, impozitele pot fi structurate în impozite pe venit(profit), impozite pe consum(che ltuieli) şi impozite pe avere(patrimoniu net).

În funcţie de instituţia  pe care le administrează, în statele de tip federal se practică impozite federale; impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale unei federaţii;

impozite locale, pe când în statele de tip unitar distingem impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite locale. În alte opinii41, impozitele directe se fragmentează în impozite directe percepute de la

agenţii economici(se includ impozitul pe profit, impozitul pe dividende la societăţile comerciale, impozitul pe reprezentanţe, impozitul pe veniturile microîntreprinderilor-potrivit

căruia cota la nivelul anului 2010 rămâne la acelaşi nivel cu cea din 2009 şi anume 3%), dar şi impozite directe percepute de la populaţie(impozitul pe venit, impozitul pe salarii, i mpozitul  pe veniturile din pensii, impozitul pe veniturile din drepturile de proprietate intelectuală, impozitul pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor, impozitul pe veniturile din investiţii,

impozitul pe veniturile din activităţi agricole, impozitul pe veniturile din premii şi jocuri de noroc, impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, impozitul pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi, impozitul pe venitul anual global), impozitele indirecte sunt reprezentate de taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale , impozitele locale sunt venituri ale bugetelor lo cale şi includ impozitul pe clădiri, impozitul  pe 40

 Bistriceanu, Gh., Sistemul fiscal al României , Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 180  Idem 40, p. 75

41

19

teren şi impozitul pe spectacole, iar taxele locale sunt reprezentate de taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor, taxa hotelieră, taxa de timbru, taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate, taxe speciale alte taxe locale. Taxele, distinct de impozite, pot fi clasificate42 în funcţie de natura lor, în :

Taxe judecătoreşti ce sunt încasate de instanţe jurisdicţionale(judecătorii, t ribunale,



curţi) pentru introducerea acţiunilor de judecată, având ca subiecţi persoanele fizice şi juridice ce solicită aceste acţiuni. Taxe de notariat încasate pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea diferitelor



acte de către notariate sau instituţii specializate în acest sens. Taxe consulare  percepute pentru serviciile pe care persoanele fizice şi juridice le



solicită consulatelor în vederea acordării de vize pentru deplasarea în străinătate, acordarea sau retragerea cetăţeniei. Taxe de admini straţie încasate de către organele de administraţie publică pentru



eliberarea unor avize, permise, licenţe, autorizaţii. În funcţie de obiectul operaţiunii care urmează a fi taxată, taxele pot fi : Taxe de timbru încasate de către instituţiile publice pri n aplicarea unor timbre fiscale



 pentru desfăşurarea unor operaţii precum autentificarea de acte, eliberarea de documente. Taxe de înregistrare percepute asupra fiecărei operaţii de vânzare, respectiv de



cumpărare la bursă, dar şi cu ocazia fuzionării, constituirii sau dizolvării societăţilor de capital.

Potrivit Codului Fiscal al României structura impozitelor şi taxelor în România este următoarea : impozit pe profit, impozit pe venit, impozitul pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi şi impozitul pe reprezentanţele firmelor străine, TVA, accize şi alte taxe speciale, impozite şi taxe locale. Evoluţiile înregistrate în materie de fiscalitate a condus la amplificarea rolului fiscalităţii în România, respectiv de procurare a veniturilor publice, precu m şi de conturare a politicii

economice şi sociale a puterii publice.

42

 Popescu, N. D.,  Finanţe Publice, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 263

20

2.2. ANALIZA DINAMICII ŞI STRUCTURII PRELEVĂRILOR FISCALE

Sistemul de impozite şi taxe s -a manifestat după anul 1990 din punct de vedere al reglementărilor fiscale, concomitent cu trecerea la economia de piaţă, prin reforma fiscală ce a aşezat impozitele pe baza principiilor menţionate în primul capitol, reformă ce s -a caracterizat prin adoptarea unor noi legi privind impozitele şi taxele, mai ales că acestea din urmă au cunoscut o mare amploare şi era necesar ca fiecare impozit să fie reglementat.  Normele privind constituirea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, dar şi competenţele instituţiilor publice implicate în procesul bugetar au fost reglementat e într-un act normativ financiar intitulat Legea finanţelor publice nr. 500/200243, valabilă şi în prezent. Sistemul de impozite şi taxe actual al României a fost reglementat prin adoptarea de către Parlamentul României a Codului Fiscal, adoptat prin Legea nr. 571 de la data de 22 decembrie 200344, ce cuprinde cadrul legal pentru următoarele tipuri de impozite şi taxe : impozitul pe  profit,  pe venit, pe veniturile microîntreprinderilor, pe veniturile obţinute din România de

către nerezidenţi, pe reprezentanţe, taxa pe valoarea adăugată, accizele şi impozitele şi taxele locale. Chiar dacă Codul Fiscal al României a fost completat şi modificat până în prezent, şi -a  păstrat î n mare parte structura. Tot în anul 2003, a fost aprobat de către Parlament , Codul de Procedură Fiscală, adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 45, prin care se menţionau

 prevederi ce vizau drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale cu trimitere la administarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi  bugetelor locale. Prin intermediul acestor reglementări, nu s -a reuşit crearea unui sistem fiscal modern întrucât este dificil ca sistemul de impozitare să se adapteze pe deplin cerinţelor bugetare, iar vechea problemă privind acoperirea deficitului bugetar în fiecare an persistă. Mai mult decât atât, de cele mai multe ori nu se respectă regulile ce vizează stabilirea obligaţiilor fiscale ce revin contribuabililor, conducând la consecinţe nefavorabile asupra îndeplinirii obligaţiilor, de data aceasta, de că tre stat. În literatura de specialitate 46, sistemul de stabilire şi încasare a impozitelor cuprinde trei etape semnificative : a.

Aşezarea şi perceperea impozitelor presupune determinarea materiei impozabile şi

stabilirea valorii acesteia prin intermediul unor tehnici directe sau indirecte.  b.

Calculul impozitului necesită stabilirea 47  persoanei care efectuează calculul, cota de

impozitare, facilităţile acordate şi tehnica de calcul. 43

 Legea finanţelor publice nr. 500/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597/2002. Legea nr. 571/2002 privind Codul Fiscal publicată în Monitorul Oficial nr. 927/2003 45 Ordonanţa Guvernului nr. 97/2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941/2003 46  Filip, Gh., Finanţe Publice, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Ia 37900.2şi, 2007, p. 76-78 47  Corduneanu , C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelo r , Editura Codecs, Bucureşti, 144824.2998, p. 104 44

21

c.

Perceperea şi încasarea prelevărilor fiscale presupune virarea sumelor datorate st atului

de către plătitori la dispoziţia organelor fiscale ale statului. Evoluţia prelevărilor fiscale, după anul 1990, este prezentată în tabelul 2.1., astfel: Tabel nr. 2.1. Evoluţia veniturilor fiscale înregistrate în perioada 1991-2009 -mil lei-

An fiscal 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008* 2009**

Total venituri fiscale 47.94 129.18 365.4 831.88 1245.45 1752.3 4005.1 6067.79 8501.90 11439.4 13727.7 16775.3 23602.3 30252.7 34531.2 37900.2 44824.2 60175.5 80896.0

Sursa : http://www.insse.ro/cms/files/pdf/ro/cap21.pdf *Legea bugetului de stat pe anul 2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 902 din data de 31 dec 2007;**Legea bugetului de stat pe anul 2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 121/2009

O analiză mai clară a evoluţiei veniturilor fiscale înregistrate în România se regăseşte în graficul nr. 2.1. Graficul nr. 2.1. Analiza modificărilor înregistrate în cadrul venit urilor fiscale în perioada 19912009 Analiza modificărilor înregistrate în cadrul ve niturilor fiscale în perioada 1991-2009(exprimate în milioane lei) 90000 80000 70000 60000 50000 40000

Total venituri

30000 20000 10000 0           1           2           9           9           9           9           1           1

          3           9           9           1

          4           5           9           9           9           9           1           1

          6           9           9           1

          7           8           9           9           9           9           1           1

          9           9           9           1

          0           1           0           0           0           0           2           2

          2           3           0           0           0           0           2           2

22

          4           0           0           2

          5           6           0           0           0           0           2           2

          7           0           0           2

          8           9           0           0           0           0           2           2

Din tabel, observăm că veniturile fiscale au cunoscut o evoluţie ascendentă în perioada de după 1990, odată cu schimbarea sistemului politic. Veniturile fiscale reprezintă cea mai importantă parte a bugetului de stat, iar evoluţia ascendentă a acestora de -a lungul anilor de la 47,94 milioane de lei în anul 1991 la 80896 milioane de lei în anul 2009 se explică prin măsuri ce au vizat construirea unui sistem fiscal specific economiei de piaţă, care să corespundă cerinţelor aşezării econ omiei pe bazele pieţei. Această evoluţie ascendentă este posibilă datorită restructurării sistemului fiscal românesc, restructurare exercitată prin intermediu l actelor normative, ce viza reorganizarea impozitelor directe şi a impozitelor indirecte. În ceea ce priveşte evoluţia principalelor impozite directe din perioada 1990 până în 1999,  putem menţiona o tendinţă de creştere a acestora de -a lungul fiecărui an fiscal, evoluţie reprezentată în tabelul următor : Tabelul nr.2.2. Evoluţia principalelor impozitelor directe în perioada 1991-1999

-mld ROL-

An fiscal 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Impozite directemld lei ROLdin care: 278.9 789.9 1880.5 4550.4 6340.6 8532.6 20516.7 22714.2 26560.8

Impozit pe profit 104.9 315.7 750.3 1904.1 2791.3 3517.3 10638.9 10845.6 16646.0

Impozit pe salarii 172.2 457.7 1324.9 3220.6 4583.2 6656.3 13945.6 15092.9 10126.1

Alte impozite directe 1.9 16.0 37.0 93.8 169.1 331.7 576.7 1668.5 2476.3

Sursa : http://www.insse.ro/cms/files/pdf/ro/cap21.pdf

Din tabel, constatăm o evoluţie ascendentă a încasărilor din impozitele directe întrucât

sistemul fiscal românesc, după perioada comunistă, a vizat reorganizarea acestor impozite. În primul rând, în anul 1991, a fost instituit impozitul pe profit   care era datorat de regii

autonome, societăţi comerciale, organizaţii cooperatiste, instituţii financiare şi de credit şi alţi agenţi economici organizaţi ca persoane juridice. Potrivit legii nr . 12/199148, impozitul pe  profit era calculat cu cote progresive, diferenţiate în funcţie de mărimea profitului unităţii  plătitoare de impozit şi se acordau facilităţi fiscale prin care unităţile economice, cu excepţia regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital integral de stat, erau scutite de impozitul pe profit pe perioade de timp de la şase luni şi până la cinci ani de la data înfiinţării.

De asemenea, beneficiau de scutiri de impozit organizaţiile de nevăzători şi invalizi, 48

Legea nr 12/1991 privind impozitul pe profit, publicată în Monitorul Oficial nr. 25/1991.

23

asociaţiile persoanelor handicapate şi unităţile economice ale acestora, precum şi asociaţ iile de binefaceri. Anul 1992 s- a caracterizat prin reducerea numărului tranşelor de profit şi a cotelor de impozitare, cu efecte negative întrucât se majora efortul fiscal al celor care

obţineau profituri mici şi mijlocii şi se diminua efortul fiscal al celor care obţineau profituri mari. Ulterior, cardul juridic al impozitului pe profit este modificat prin intrarea în vigoare a

Ordonanţei de Guvern nr. 70/1994 49 , prin care s-au produs schimbări importante cu privire la unificarea unor cote de impunere a profitului, prin stabilirea unei cote de 38%, reducerea

impozitului pe profit cu 50% pentru modernizarea tehnologiilor de fabricaţie, precum şi gruparea contribuabililor în contribuabili mici şi mari, cu un regim de impunere diferit pentru fiecare. Prin Legea pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.1994 privind i mpozitul pe profit nr. 73/1996 s-a renunţat la gruparea contribuabililor din punct de vedere fiscal în mici şi mari,

a fost extinsă sfera persoanelor exceptate de la plata impozitului pe profit, s-a extins sfera reducerilor cu scopul obţinerii unor finalităţi de natură economică şi socială. Facilităţile acordate contribuabililor au avut şi efecte negative în sensul manifestării evaziunii fiscale, ceea ce a determinat ca randamentul acestui tip de impozit să fie scăzut, impunându -se o

creştere a eficienţei controlului fiscal 50. În ceea ce priveşte impozitul pe salarii, acesta a cunoscut o evoluţie ascendentă, asemenea cu restul impozitelor directe. Potrivit legii din 1991 51 este instituit impozitul pe salarii, la care

erau supuse veniturile sub formă de salarii şi alte drepturi salariale realizate de persoane fizice române sau străine pe teritoriul României. Potrivit aceasta, impozitul era calculat lunar pe fiecare loc de muncă, asupra venitului total realizat de un contribuabil, inclusiv în natură, aplicându-se cote progresive pe tranşe, cote ce variau între 6%( pentru un venit de până la 500

de lei) şi 45%(pentru un venit ce depăşea 25000 de lei). În anii următori, s -au produs modificări în legătură cu cotele de impozit, astfel că în anul 1994, cotele variau între 5% la 60%, în 1996, cotele erau cuprinse între 5% şi 40%, iar în 1998, între 21% şi 45%. De asemenea, o traictorie ascendentă au avut şi celelalte impozite directe  precum impozitul pe dividende de la societăţile comerciale, impozitele realizate de persoanele juridice

nerezidente, impozitul pe onorariul avocaţilor şi notarilor publici. Evoluţia acestora în  perioada 2000-2005, este prezentată în tabelul următor :

49

Ordonanţa de Guvern nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, publicată în Monitorul O ficial nr. 246/1994 Mihăescu, Sorin, „Control financiar - bancar”, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2008, p. 108. 51 Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii , publicată în Monitorul Oficial nr. 70/91 50

24

Tabelul nr. 2.3. Evoluţia principalelor impozite directe în perioada 2000-2005 -mil RON-

An fiscal 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Impozite directe -milioane lei ron3147.2 4114.6 4185.2 5019.3 7585.4 8962.5

Impozite pe profit 1992.7 2199.1 2997.9 4368.1 6441.6 6459.3

Impozitul pe salarii 162.9 40.0 30.0 25.0 16.7 74.8

Alte impozite directe 256.1 516.6 362.1 413.6 538.4 746.0

Sursa : http://www.insse.ro/cms/files/pdf/ro/cap21.pdf

În perioada 2000-2005, impozitele directe au cunoscut din nou o evoluţie ascendentă, iar

în ceea ce priveşte impozitul pe profit, de -a lungul întregii perioade a suportat o serie de modificări şi completări, în special în ceea ce priveşte facilităţile fiscale acordat e, care au fost suspendate sau anulate prin legile bugetare anuale. Potrivit Ordonanţei de Guvern 24/2001 52, s-a introdus impozitarea cu 1,5% a veniturilor obţinute de microîntreprinderi şi s -a acordat o

serie de facilităţi la plata impozitului p e venit. În anul 2004, s-a încercat armonizarea normelor interne în concordanţă cu cele europene având în vedere obiective de integrare a României în Uniunea Europeană  într-un singur document şi anume Codul fiscal. În ceea ce priveşte sistemul de impozite încasate de la persoanele fizice, constatăm o evoluţie ascendentă a acestora în contextul în care în anul 2005 a fost introdusă cota unică de 16%, cu unele excepţii ce se referă la veniturile din investiţii, veniturile din jocuri de noroc şi din transferul proprietăţilor imobiliare. În cazul impunerii pe veniturile persoanelor juridice s- au aplicat o serie de măsuri privind

extinderea bazei de impozitare, măsuri ce vizau eliminarea unor facilităţi fiscale considerate în neconcordanţă cu principiile UE, simplificarea administrării impozitului pe profit, prin introducerea impozitului anual cu plăţi trimestriale anticipate în cursul anului pentru societăţile comerciale bancare şi restrângerea categoriilor de rezerve deductibile la calculul  profitului impozabil pentru societăţile bancare sau alte instituţii de credit autorizate.

Evoluţia impozitelor indirecte în perioada 1990 -2009, se regăseşte în tabelul  nr. 2.4.: Tabel nr.2.4. Evoluţia principalelor impozite indirecte în perioada 1991-2009

-mld. ROL-

An fiscal 1991 1992 1993 1994 1995

Impozite indirecte 220.5 502.5 1773.9 3768.4 6113.9

TVA 726.2 2267.7 3778.3

52

Accize -

Ordonanţa de Guvern nr. 24/2001 privind impunerea microîntrprinderilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 472/2001

25

1996 8990.3 5359.4 1997 19534.2 11681.3 1998 37963.6 22493.2 1999 58458.2 32471.2 2000 82922.0 50439.9 2001 96131.0 51793.0 2002 125901 72644 2003 185830 95469 2004 226673 112732 2005 255687 130213 2006 277437 27763.0 2007 364158 31243.2 2008* 403971 41000 2009** 435145 44164 Sursa : http://www.insse.ro/cms/files/pdf/ro/cap21.pdf

1485.3 4288.7 8431.3 16167.9 20636.0 27293.0 32433 60408 79651 90794 99431 112078 132012 162234

*Legea bugetului de stat pe anul 2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 902 din data de 31 decembrie 2007 ** Legea bugetului de stat pe anul 2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 121/2009

Graficul nr. 2.2. prezintă evoluţia principalelor impozite indirecte în perioada analizată, impozite reprezentate de TVA şi accize. Graficul nr. 2.2. Evoluţia principalelor impozite indirecte în perioada 1991-2009 Evoluţia principalelor impozite indirecte în perioada 1991-2009 500000 450000 400000 350000 300000 Impozite indirecte

250000

Tva

200000

Accize 150000 100000 50000 0         1         9         9         1

        2         9         9         1

        3         9         9         1

        4         9         9         1

        5         9         9         1

        6         9         9         1

        7         9         9         1

        8         9         9         1

        9         9         9         1

        0         0         0         2

        1         0         0         2

        2         0         0         2

        3         0         0         2

        4         0         0         2

        5         0         0         2

        6         0         0         2

        7         0         0         2

        8         0         0         2

        9         0         0         2

Remarcăm evoluţia ascendentă a impozitelor indirecte determinate în principal de introducerea TVA prin Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992 53, care s-a aplicat abia de la 1 iulie 1993. Avantajele TVA în comparaţie cu impozitul pe circulaţia mărfuril or, sunt determinate

de faptul că TVA poate acţiona ca factor de atragere a capitalului străin util reînnoirii tehnologiei producţiei, a relansării economiei şi datorită faptului că devine exigibilă   din 53

 Or donanţa de Guvern privind tva nr. 3/1992, publicată în Monitorul Oficial nr. 200/2002, aprobată prin Lega nr. 130/1992, publicată în Monitorul Oficial nr. 338/1992

26

momentul emiterii facturii şi din momentul încasării acesteia, TVA oferă mediul prielnic de

desfăşurare a activităţilor în condiţii optime şi eficiente, dar are rol şi în accelerarea circuitului economic al resurselor. Datorită beneficiilor aduse de TVA, se explică traictoria ascendentă  pe care a prezentat-o de-a lungul perioadei considerate. Un pas semnificativ realizat în cadrul sistemului fiscal românesc, a fost introducerea accizelor. Iniţial, în ceea ce priveşte reglementarea regimului accizelor, aceasta s -a caracterizat prin impozitarea cu cote ridicat e a producţiei şi comercializării unor produse cu

efecte dăunătoare sănătăţii. În 1993, au fost reglementate accizele la unele produse din import şi din ţară şi impozitul la ţiţeiul din producţia internă şi gaze naturale. Cotele practicate erau foarte mari, ajungând la 300%. În anul 1999, au fost stabilite noi acte normative, prin care a avut loc o unificare a

impozitelor şi taxelor nu doar indirecte, ci şi a acelor di recte. Cota TVA a fost redusă de la 22% la 19%, producătorii şi comercianţii fiind avantajaţi în sensul că aceştia nu au redus  preţurile odată cu diminuarea cotelor, ci le-au majorat. În perioada ce urmează după anul 2000, remarcăm o evoluţie ascendentă a impozitelor

indirecte, care poate fi explicată printr -o serie de modificări, respectiv i ntroducerea cotei de 19%54 şi modificarea modului de calcul al accizelor, urmărindu -se armonizarea acestora din

urmă cu prevederile existente în UE. Încercându- se armonizarea cu prevederile existente în Uniunea Europeană, s -a realizat o

mai bună structurare a reglementărilor privind sfera de aplicare, plătitorii şi momentul datorării impozitelor şi taxelor indirecte, reduceri şi facilităţi la plata acestora. 2.3. ANALIZA GRADULUI DE FISCALITATE ŞI A IMPLICAŢIILOR SALE

Elaborarea politicii fiscale presupu ne un act complex ce are la bază respectarea

 principiilor impozitării şi mai cu seamă cel al echităţii, urmărindu-se în principal diminuarea fluctuaţiilor, a instabilităţii economice, protejarea veniturilor consumatorilor şi stimularea dezvoltării. Fiscalitatea nu constituie doar totalitatea

reglementărilor cu privire la stabilirea şi

 perceperea de impozite şi taxe, ci şi o caracteristică a politicii  de stat în ceea ce privesc taxele

şi impozitele şi o expresie a poverii fiscale ale diferitelor categorii de contribuabili. În literatura de specialitate55, conceptul de fiscalitate poate fi abordat în două maniere, fie

sub formă juridică, fie sub formă economică, ambele cu semnificaţie majoră şi aflate în 54

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului privind completarea şi modificarea unor noi reglementări  cu privire la tax ape valoarea adăugată nr. 215/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 649/1999. 55 Filip, Gh., Finanţe Publice, Editura Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2008, p. 88

27

strânsă legătură. Din punct de vedere juridic, fiscalitatea face referire la totalitatea legislaţiei ce vizează stabilirea şi funcţionarea prelevărilor sub forma impozitelor, taxelor, contribuţiilor obligatorii la fondurile financiare administrate de către autorităţile publice, acest aspect vizând raporturile  juridice care se manifestă între stat şi contribuabil. Din perspectivă

economică, fiscalitatea semnifică totalitatea proceselor economice de redistribuire a PIB de la  persoanele fizice şi persoanele juridice la dispoziţia autorităţii publice în vederea ac operirii cerinţelor de consum cu caracter public. Sub acest din urmă aspect, se delimitează pe de o  parte, mobilizarea resurselor sub forma impozitelor şi taxelor, iar pe de altă parte, alocarea acestora în vederea finanţării consumului public de bunuri şi  servicii. Autoritatea publică preia o parte din veniturile realizate de către persoanele fizice şi  juridice prin intermediul prelevărilor fiscale, iar această parte constituie conţinutul

conceptului de grad de fiscalitate/presiune fiscală. În analiza presiunii fiscale pot fi luate în considerare două abordări distincte 56, respectiv presiunea fiscală în termeni de flux şi  presiunea fiscală în termeni de indici. În ceea ce priveşte presiunea fiscală în termeni de flux, aceasta reprezintă cuantumul monetar a sarcinii fiscale ce trebuie suportată la nivel individual, sectorial sau global.

La nivel individual, aceasta poate fi măsurată cu ajutorul unor indicatori, precum „fluxul  prelevărilor directe de la agentul economic” care permite cunoaşterea cuantumului prelevării care afectează produsul averii şi implicit subs tanţa acesteia, dar şi „fluxul prelevărilor directe de la gospodărie” care are rol în evidenţierea cuantumului obligaţiei fiscale, prelevate asupra veniturilor totale personale ale unei gospodării. La nivel sectorial, presiunea fiscală în termeni de flux poate fi analizată cu ajutorul unor

indicatori, precum „fluxul prelevărilor directe din sector” care se determină în mod diferit pe sectoare(sectorul instituţii de credit, sectorul gospodării, sectorul administraţie publică, sectorul întreprinderi şi asigurări), „fluxul global al prelevărilor directe din sector” prin care se analizează cuantumul obligaţiei fiscale prelevată de la toţi subiecţii din cadrul sectorului, „fluxul prelevărilor directe din sectorul gospodării” ce reflectă cuantumul obligaţiei fiscale  prelevată în mod direct asupra veniturilor realizate de către populaţie şi care influenţează direct asupra venitului disponibil al populaţiei, destinat consumului şi economisirii. La nivel global,  presiunea fiscală în termeni de flux reflectă prelevarea fiscală globală

suportată de către toţi subiecţii din economie. Presiunea fiscală în termeni de indici evidenţiază raporturile în expresie monetară dintre fluxurile fiscale şi fluxurile economice generatoare de venit. Indicii reflectă  partea din produsul 56

 Corduneanu, C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor , Editura Codecs, Bucureş ti, 1998, p. 33

28

naţional preluată de stat, extrasă de sub acţiunea legilor pieţei din economia reală, suportată de contribuabili.

Fiscalitatea are impact asupra activităţii economice, consumului şi investiţiilor, sti mulând creşterea economică. Astfel, între gradul fiscalităţii şi activitatea economică se manifestă o relaţie de interdependenţă în sensul că un nivel ridicat al fiscalităţii determină o diminuare a activităţii de investiţii şi producţie, o reducere a cererii de produse şi servicii, precum şi stoparea creşterii economice în comparaţie cu un nivel mai redus al fiscalităţii care conduce la creşterea economică prin impulsionarea activităţii de producţie, de investiţii şi o creştere a cererii de produse şi serv icii. Gradul de fiscalitate, cunoscut în literatura de specialitate şi sub denumirea de  presiune  fiscală, rată a fiscalităţii  sau nivel relativ al fiscalităţii reprezintă raportul dintre totalitatea

impozitelor şi a contribuţiilor încasate de autoritatea fiscală(Vf) şi produsul intern brut(PIB) 57. Astfel, gradul în care contribuabilii dintr- o anumită ţară suportă în funcţie de rezultatele

obţinute din activitatea sau averea lor, impozitele, taxele şi contribuţiile ca prelevări obligatorii instituite de către organismele financiare ale statului, defineşte presiunea fiscală. Practic,  partea din produsul intern brut preluată la dispoziţia statului prin intermediul impozitelor şi taxelor reflectă nivelul fiscalităţii sau gradul de fiscalitate . Pentru ca sistemu l fiscal românesc să fie stabil, accesibil contribuabililor, gradul de

fiscalitate trebuie să fie menţinut în timp, în sensul corelării veniturilor bugetare cu aşteptările contribuabililor. În România, nivelul PIB depinde într- o mare măsură de veniturile fiscale reale, manifestându-se o relaţie directă între acestea. Statul, are rol în luarea de măsuri în vederea

creşterii nivelului PIB, ceea ce conduce în viitor prin intermediul procesului de redistribuire la o dezvoltare economică cu efecte pozitive asupr a capitalului autohton. Gradul de fiscalitate poate fi văzut şi interpretat din trei perspective, respectiv din  perspectiva  plătitorului de impozite, din perspectiva  statului  în calitate de colector de

impozite, precum şi din perspectiva teoriei economice şi teoriei finanţelor publice. Din perspectiva plătitorului de impozite, gradul de supunere a contribuabilului la

suportarea sarcinii fiscale presupune pentru acesta o obligaţie, de aici şi denumirea de  presiune fiscală. Mărimea presiunii fiscale arată c e procent din venitul care constituie materia impozabilă va fi sustras pentru necesităţile generale ale societăţii. O majorare a gradului de fiscalitate presupune totodată o creştere a prelevării relative la bugetul statului, respectiv o

57

Florescu , D., Coman, P., Bălaşa, G., Fiscalitatea în România, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 74

29

reducere relativă a venitului disponibil, în timp ce o reducere a gradului de fiscalitate conduce la păstrarea unei părţi mai mari din venitul câştigat de către individ la dispoziţia acestuia. Din perspectiva statului încasator de impozite, mărimea presiunii fiscale semnifică ce  parte din venitul naţional creat de către agenţii economici urmează să se constituie ca venituri  bugetare pe calea impozitării. Pentru stat, creşterea nivelului fiscalităţii antrenează o relaxare a mecanismului de finanţare a cheltuielilor bugetare şi implicit a deficitului bugetar, în timp ce o scădere a lui împiedică acoperirea deficitului bugetar. Statul intervine şi în perioadele de inflaţie, când este necesară reducerea masei monetare aflate în circulaţie, statul procedând la o creştere a presiunii fiscale, în timp ce în perioada de recesiune, când trebuie stimulată cererea, statul reduce presiunea fiscală, lăsând mai multe venituri la dispoziţia consumatorilor. Din perspectiva teoriei economice şi a teoriei finanţelor publice, mărimea presiun ii fiscale indică raportul în care venitul naţional se împarte între consumul de bunuri private şi consumul de bunuri publice. Mai mult decât atât, există doi factori implicaţi în definirea conceptului de presiune fiscală şi anume mărimea impozitului, legată de mărimea şi structura ratelor individuale de impozitare, pe de o parte şi mărimea materiei impozabile, pe de altă  parte care contribuie la variaţia coeficientului de presiune fiscală. Astfel, în condiţiile  în care se constată o creştere a coeficientului de presiune fiscală în timp ce materia impozabilă s -a menţinut la nivelul anterior, înseamnă că s -a produs o modificare de structură a ratelor individuale de impozitare (de exemplu, pe tranşe de venituri sau pe categorii de venituri), care descurajează activitatea economică. Dacă, dimpotrivă, se constată o scădere sau menţinere a coeficientului de presiune fiscală în timp ce volumul materiei impozabile a crescut, atunci înseamnă că structura ratelor de impozitare este stimulativă pentru agenţii economici . Matematic, gradul de fiscalitate se exprimă prin relaţia (1) astfel : G f   

V f    PIB

*100  

(1)

Prin intermediul gradului de fiscalitate se poate determina procentul din PIB realizat pe

 parcursul unui an care se concentrează la dispoziţia statului  prin intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor. Există o strânsă relaţie între prelevările fiscale şi gradul de fiscalitate deoarece efectele  produse de impozite şi taxe se materializează în presiunea fiscală care decurge din existenţa  prelevărilor. În acest sens, putem menţiona legea economistului american Arthur Laffer  potr ivit căreia o creştere a presiunii fiscale nu implică în mod obligatoriu şi o creştere a

30

încasărilor fiscale, pe când o scădere a presiunii fiscale conduce la condiţii optime p entru sporirea încasărilor fiscale58. Presiunea fiscală poate fi măsurată printr -o serie de indicatori, care pot fi calculaţi fie la nivel naţional, fie la nivelul contribuabililor. La nivel macroeconomic , relaţia (2) prezintă gradul de fiscalitate/rata fiscalităţii se

exprimă ca raport între suma tuturor impozitelor, taxelor, cotizaţiilor sociale şi a altor  prelevări cu conţinut fiscal percepute la nivel central sau local(  P t  ) şi un indicator macroeconomic agregat precum produsul intern brut , produsul naţional brut, venitul naţional. r  f   

 P  f  t   PIB

* 100

(2)

La nivel de contribuabil, rata fiscalităţii se determină distinct la nivel de persoană fizică

sau la nivel de persoană juridică. Rata fiscalităţii suportată  la nivel de persoană fizică exprimată prin relaţia (3) se determină ca raport între suma contribuţiilor fiscale suportate(  C f   ) şi suma contribuţiilor brute realizate de persoana respectivă( V b ) şi se

dermină după relaţia : r  f   

 C  f     V b

(3)

În cazul unei persoane juridice, presiunea fiscală se determină ca raport între suma  prelevărilor fiscale suportate şi venitul total realizat, respectiv cifra de afaceri astfel că :

 P  f   r  f   

CA(V t  )

 

(4)

Întrucât în determinarea nivelului relativ al fiscalităţii trebuie să se ţină seama nu numai de veniturile fiscale înregistrate, ci şi de nivelului PIB, evoluţia PIB/loc este redată în tabelul de mai jos : Tabel nr. 2.5. Evoluţia produsului intern br ut în România în perioada 1991-2009 -mld. euro-

Anul

Volumul PIB

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996

35.7 25.1 15.1 22.6 25.3 27.4 28.2

58

Variaţia PIB(%) faţă de anul precedent -5.6 -12.9 -8.7 1.5 3.9 7.1 3.9

 Popescu, N. D.,  Finanţe Publice, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 260

31

1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 din care : Trimestrul 1 Trimestrul 2 Trimestrul 3 Trimestrul 4 2009 din care : Trimestrul 1 Trimestrul 2 Trimestrul 3 Trimestrul 4

31.3 38.4 33.5 40.3 44.9 48.5 25.6 60.8 79.3 97.2 112.1 137 23.3 29.8 37.6 39.9 22.7 28.5 30.5 -

-6 -4.8 -1.1 2.9 5.5 5 5.2 8.5 4.1 7.9 6.2 7.1 8.2 9.3 9.1 2.9 -6.2 -8.8 -7.1 -

Sursa : http://www.insse.ro/cms/files/pdf/ro/cap21.pdf

Din tabel reiese că până în anul 2000, nivelul PIB a cunoscut o perioadă de oscilaţie, de incostanţă, menţinându-se la un nivel de aproximativ de 30 mld euro, cu variaţii de creştere sau descreştere nesemnificative de la un an la altul. După anul 2 000, nivelul PIB a început să crească de la un an la altul, mai ales în anul 2004 când nivelul PIB avea un volum de 60,8 mld euro, faţă de anul precedent când se înregistra 25.6 mld euro. Asemenea oscilaţii ale PIB reflectă criza economică profundă care se manifestă în România, influenţând negativ fluxurile de resurse financiare fiscale la dispoziţia autorităţii  publice.

Între veniturile fiscale şi PIB se stabileşte o relaţie de independenţă în sensul că prin implicarea statului în vederea creşterii PIB, acest fapt  va conduce inevitabil prin procesul de redistribuire la o creştere economică cu efecte pozitive şi asupra capitalului autohton.  Astfel, în ţara noastră nivelul PIB depinde în mod direct de mărimea veniturilor fiscale, o creştere a acestuia determinând şi o creştere a veniturilor fiscale până la limita acceptată de către cei care plătesc, respectiv atingerea optimului fiscal, potrivit curbei lui Laffer, exemplificată de economistul Arthur Laffer.

În ceea ce priveşte ponderea veniturilor fiscal e în PIB, tabelul nr. 2.6.  prezintă o evoluţie a acestora în perioada 1995- 2007 şi anume :

32

Tabel nr. 2.6. Ponderea (%) veniturilor fiscale în PIB În perioada 1995-2007 Anul 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 Diferenţa 1995 faţă de 2007 Diferenţa 2000 faţă de 2007  Total venituri fiscale ( milioane euro)

Venituri fiscale în PIB (%) 19.6 20.2 19.3 17.8 17.4 18.2 18.1 18.2 18.8 19.5 +0.2 24172

Sursa:http://ec.europa.eu/taxation_customs/resources/documents/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_struct ures/2009/2009_full_text_en.pdf

Din tabel reiese că în perioada anil or 1995-2007 ponderea veniturilor fiscale nu s-a menţinut constantă, manifestându -se creşteri sau descreşteri a le acestora de la o perioadă la alta, nivelul la care s-a menţinut fiind aproximativ de 20%. Acest nivel este caracteristic nu doar României, ci şi ţărilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est, care au implementat

 politici fiscale relaxate pentru a stimula refacerea economică a sectoarelor productive. Oscilaţiile înregistrate de veniturile fiscale sunt rezultatul deselor modificări legislati ve, realizate în vederea îmbunătăţirii randamentului fiscal grav afectat de evaziunea fiscală .

În cele ce urmează vom realiza o analiză a presiunii fiscale după anul 1990. Astfel, după anul 1990, evoluţia gradului de fiscalitate în România se prezintă potr ivit tabelului nr. 2.7.: Tabelul nr.2.7. Evoluţia ratei fiscalităţii în România în perioada 1990-2008 An fiscal 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Grad de fiscalitate(%) 35.5 33.2 33.5 31.3 28.2 28.8 26.9 26.5 28.2 30.1 29.3 28.0 27.6 28.0 27.9

33

2005 2006 2007 2008

27.4 27.7 27.6 27.7

Sursa : http://www.bnro.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=3043

Pentru a evidenţia şi mai clar  nivelul fiscalităţii în ţara noastră, graficul nr. 1 oferă o imagine asupra evoluţiei presiunii fiscale în perioada considerată, respectiv 1990 -2008. Graficul nr.2.3. Evoluţia gradului de fiscalitate în România în perioada 1990-2008 Evoluţia ratei fiscalităţii în România  în perioada 1990-2008

40 35.5 33.2 33.5 35 31.3 30

28.2 28.8 26.9

 30.1 29.3  28.2 28   27.6   28 27.9 27.4 27.7 27.6 27.7 26.5

25 20 15 10 5 0 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 20032004 2005 2006 2007 2008

Sursa : http://www.bnro.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=3043

Din tabel reiese că gradul de fiscalitate din România este cuprins între două limite respectiv cea inferioară de 26.5 % înregistrată în an ul 1997 şi cea superioară înregistrată în anul 1990, când gradul de fiscalitate a înregistrat cel mai ridicat nivel, de 33,5%. După

 perioada comunistă se observă că gradul de fiscalitate oscilează de la un an la altul, oscilaţii determinate de gradul de in constanţă a politicii fiscale pe perioada tranziţiei către economia

de piaţă. Au existat numeroşi factori care au influenţat în mod negativ fiscalitatea, respectiv schimbarea guvernelor, ceea ce a condus la noi reglementări în domeniul fiscal, cu impact nu tocmai favorabil asupra contribuabililor de impozite şi taxe. Mai mult decât atât, observăm mai ales în perioada 1991- 2001, că datorită reformei fiscale şi crizei economice, fiscalitatea a

cunoscut o scădere continuă, scădere determinată în primul rând d e diminuarea veniturilor  bugetului de stat.

Tendinţa de scădere a gradului de fiscalitate se datorează în primul rând indisciplinei financiare care a îngreunat colectarea veniturilor la dispoziţia statului, dar şi datorită  practicării facilităţilor fiscale, care au condus la afectarea principiilor impozitării.

34

Totodată, din analiza tabelului reiese că în perioada anilor 1990 -2008, presiunea fiscală se află la un nivel situat de 30%, acest procent fiind susţinut de impozitele directe, contribuţii şi impozite locale care deţin o pondere de aproximativ 55% şi impozitele indirecte care deţin o  pondere de aproximativ 45%. Astfel, România, care prezintă o fiscalitate medie

de

aproximativ 30%, comparativ cu ţările membre UE se situează în categoria ţărilor cu o constrângere fiscală medie. Putem considera că presiunea fiscală nu este una exagerată, deşi,

de cele mai multe ori, la nivelul anumitor categorii de contribuabili aceasta se remarcă ca fiind apăsătoare şi în unele situaţii chiar insuportabilă datorită unui nivel PIB/loc redus. În prezent, în ţara noastră, rata fiscalităţii nu se prezintă ca fiind una exagerat de mare comparativ cu alte ţări membre ale Uniunii Europene, sistemul de impozitare remarcându -se ca fiind foarte complicat în sensul că numărul de impozite, taxe şi contribuţii este exagerat de mare.

 Nivelul fiscalităţii prezintă o importanţă economică majoră în contextul în care veniturile nominale ale populaţiei sunt ajustate prin intermediul impozitării şi totodată arată gra dul în care autoritatea publică colectează veniturile pe seama prelevărilor obligatorii. Astfel, prin intermediul gradului de fiscalitate se poate determina intensitatea cu care sunt colectate veniturile fie de la persoanele fizice, fie de la cele juridice. Presiunea fiscală, după ce depăşeşte un anumit prag, exercită o influenţă majoră a

economiei în sensul creşterii sau menţinerii acesteia din urmă la un anumit nivel, prin  prelevarea la buget a unei părţi din PIB. Astfel, în condiţiile în care contribuabilul se află în afara zonei acceptabile a curbei lui Laffer, acest fapt conduce la efecte majore, negative, în

societate. Aceste efecte dăunătoare pot fi de natură economică, socială, psihologică sau altă formă59. De remarcat este că se manifestă o relaţie de intercondiţionalitat e între efectele

menţionate, cu implicaţii în formarea şi modificarea comportamentului agenţilor economici. Efectele de natură economică se manifestă nu doar la nivelul societăţii, ci şi la nivelul contribuabilului şi se caracterizează printr -un grad de fiscalitate ridicat, cu impact negativ asupra investiţiilor şi economisirii, deci a manifestării crizei economico -sociale pe perioade lungi de timp. Aceste efecte conduc la o încetinire a activităţii economice, o reducere a bazei de impozitare şi implicit o reducere a veniturilor publice. Consecinţele de natură socială   constau în amplificarea conflictelor sociale deoarece menţinerea fiscalităţii la nivel ridicat nu generează motivaţie pentru muncă, încurajându -se

59

 Popescu, N. D ., Finanţe Publice , Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 285

35

aşa numita muncă „la negru” fragmentară sau paralelă ceea ce conduce la manifestarea infracţiunilor de tipul înşelăciunii, furtului. Efectele sociale se manifestă prin scăderea venitului nominal şi nu prin creşterea  preţurilor. Totuşi, acest efect este contradictoriu, întrucât cei cu venituri mici sunt compensaţi  prin politica de protecţie socială asigurată prin intermediul bugetului de stat. La nivel psihologic, efectele sunt legate de comportamentul contribuabilului ce trebuie să

 plătească impozitele şi taxele autorităţii pu blice, diminuându-şi veniturile obţinute. În acest sens, contribuabilul poate alege diverse modalităţi de a încerca să se sustragă de la plata obligaţiilor ce îi revin, fie prin mişcări de  protest sau revolte prin care solicită Parlamentului să introducă niveluri suportabile privi nd  prelevările fiscale, fie prin sustragerea de la plata acestora, încurajându-se evaziunea fiscală.

Presiunea fiscală exercită un impact direct şi asupra muncii. Asupra muncii se reflectă variaţia impozitului pe salariu, care este un impozit direct, plătitorul impozitului fiind şi ce cel care suportă sarcina fiscală. Efectul imediat al majorării impozitului pe salarii îl constituie diminuarea venitului disponibil. În măsura în care impozitarea salariului este o impozitare  proporţională omogenă, adică nu este defalcată pe tranşe de venit, o majorare a impozitului pe salarii va reduce venitul nominal al salariaţilor proporţional cu venitul lor brut. În acest caz, asupra for ţei de muncă se exercită un im pact negativ, în sensul descurajării muncii întrucât cu cât este mai mare venitul brut obţinut, cu atât este mai mare şi impozitul plătit de

contribuabili către stat. Gradul de fiscalitate exercită un impact semnificativ şi asupra puterii de cumpărare  prin intermediul variaţiei venitului disponibil al agenţilo r economici. Întrucât, venitul disponibil este venitul care se manifestă pe piaţă sub forma cererii, variaţia gradului de fiscalitate influenţează puterea de cumpărare a agenţilor economici. Puterea de cumpărare creşte în condiţiile în care gradul de fiscalitate se află în scădere şi când creşte venitul disponibil al  persoanelor fizice şi juridice. Există şi alte consecinţe pe care nivelul ridicat al presiunii fiscale îl poate exercita. De regulă, acestea se manifestă în condiţiile în care presiunea fiscală depăşeşte anumite limite, iar randamentul prelevărilor fiscale poate deveni mai mic. Acest din urmă fapt, conduce la manifestarea unor fenomene de rezistenţă la impozite din partea plătitorilor. În acest sens, se manifestă o varietate de forme privind rezistenţa la impozite 60, dintre care putem menţiona cu titlu de exemplu:

60

 Popescu, N. D ., Finanţe Publice , Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 286

36

abstinenţa fiscală care are influenţă în reducerea sau eliminarea activităţii în asemenea



manieră încât nivelul venitului să atingă un prag de impozitare sau o tranşă de impozitare mai mică; mişcările de protest realizate de către contribuabililii care nu mai fac faţă sarcinii



fiscale, forţând Parlamentul să reducă nivelul prelevărilor obligatorii la limite suportabile; evaziunea şi frauda fiscală se manifestă datorită încălcării principiilor impozitării prin



sustragerea de la plata impozitelor. În condiţiile unei presiuni fiscale mari, contribuabilii nu mai respectă reglementările fiscale şi implicit obligaţiile de plată a impozitelor către stat, manifestându-se fenomenul de evaziune fis cală.

Datorită practicării unei rate de fiscalitate ridicate, pot apărea o serie de riscuri61 cu impact asupra contribuabilului, dintre care menţionăm : 

Riscul de descurajare a eforturilor de producţie sau prestarea de servicii, cu impact

negativ asupra contribuabilului, în sensul evitării îndeplinirii obligaţiilor de plată de către

acesta din urmă. 

Există riscul manifestării unor mişcări sociale brutale din partea contribuabililor care

nu sunt de acord cu nivelul prea ridicat al fiscalităţii, mişcări ce conduc la consecinţe imprevizibile. 

Se accentuează formele de fraudă şi evaziune fiscală cu impact asupra echilibrului

 bugetar. 

Presiunea fiscală ridicată poate avea efect negativ asupra securităţii ţării prin

dezechilibrele micro şi macroeconomice, instabilitate socială, manifestarea corupţiei, afectarea modului de funcţionare a economiei. Până în 2000, potrivit Programului de bază de macrostabilizare şi de dezvoltare a României, guvernul urmărea o reducere a fiscalităţii, cu implicaţii în extinderea investiţiilor, dezvoltarea sectorului privat, ocuparea forţei de muncă, extinderea resurselor pentru dezvoltare şi protecţie socială. Câteva din măsurile propuse de Guvern pentru diminuarea fiscalităţii sunt: introducerea impozitului pe venitul global; reducerea impozitului pe profit; reducerea unor accize, suplimentarea reducerilor impozitului pe profitul reinvestit, stabilirea

tarifului vamal potrivit cu acordurile internaţionale ale României; perfecţionarea

şi

descentralizarea sistemului de colectare a taxelor şi impozitelor; măsuri de reducere şi  prevenire a evaziunii fiscale; asigurarea unei baze de impozitare.

După anul 2001, presiunea fiscală începe să înregistreze o uşoară creştere, nu foarte vizibilă, creştere determinată de necesitatea crescută de alimen tare a fondurilor publice cu 61

Florescu , D., Coman, P., Bălaşa, G., Fiscalitatea în România, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 80

37

resurse pentru a se plia pe cerinţele impuse de Uniunea Europeană. Anii 2005, 2006 şi 2007 s au caracterizat prin reduceri a nivelului fiscalităţii ca urmare a introducerii cotei unice şi datorită încercărilor guvernului Tărice anu de a-şi îndeplini obiectivul de diminuare a fiscalităţii. Cota unică de 16% introdusă, a condus la o serie de avantaje legate de atragerea investiţiilor străine, eliminarea sau diminuarea fraudei şi evaziunii fiscale, creşterea veniturilor la bugetul de stat şi bugetul local, astfel se remarcă o strânsă legătură între gradul

de fiscalitate şi creşterea economică. Beneficiile aduse de instituirea cotei unice de 16 % se referă la e liminarea dublei

impuneri a economiei şi a investiţiilor;  majorarea veniturilor fiscale încasate de la bugetul de stat; r educerea evaziunii fiscale prin micşorarea costului de oportunitate al evitării plăţilor reprezentate de impozitele de la bugetul de stat; reducerea cheltuielilor de administrare

fiscală; dezvoltarea unui mediu fiscal mai atractiv pentru investitori. Remarcăm că o cotă unică de impozitare poate conduce la reducerea evaziunii fiscale, dar şi simplificarea procedurilor de calculare, colectare şi urmărire a impozitului atât la nivelul administraţiilor publice, cât şi la nivelul plătitorilor de impozite şi totodată conduce la eliminarea procedurilor elaborate şi costisitoare de declarare anuală a veniturilor persoanelor fizice62.

Se are în vedere aplicarea unor măsuri 63 în vederea evitării practicării unui nivel ridi cat al gradului fiscalităţii, îmbunatăţirii procedurilor fiscale şi diminuării evaziunii fiscale , fie prin îmbunătăţirea parteneriatului dintre stat şi contribuabili   pentru evitarea situaţiilor litigioase nejustificate, fie prin simplificarea de către administraţia fiscală a procedurilor în materie de colectare a veniturilor fiscale.

Este de preferat să se evite riscurile practicării unui grad de fiscalitate ridicat, urmărindu se ca presiunea fiscală să fie menţinută la un nivel constant, mediu, suportabil  pentru toţi contribuabilii întrucât fiscalitatea afectează partea de venit disponibil, folosit pentru consum şi investiţii private.

62

Fîrţescu, B., Sistemul financiar al României , editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2010, p. 219  Legea nr. 324/2009 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 46/2009 privind îmbunatăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale publicată în Monitorul Oficial nr. 713/2009 63

38

CAPITOLUL 3. COORDONATE ALE MODERNIZĂRII SISTEMULUI DE

IMPOZITE ȘI TAXE La nivelul Uniunii Europene, se acordă o deosebită importanţă procesului de concepere, adoptare şi implementare a politicilor comunitare, un rol semnificativ avându -l politica fiscală şi implicit sistemul fiscal. Modernizarea sistemului fiscal presupune armonizarea legislativă în domeniul fiscal, impozitarea având o reală importanţă în influenţarea unor procese economice şi sociale,

 precum dezvoltarea anumitor domenii sau ramuri ale economiei naţionale, majorarea consumului populaţiei, încurajarea economisirii, deplina organizare şi funcţi onare a societăţilor comerciale64. 3.1. NECESITATEA MODERNIZĂRII SISTEMULUI DE IMPOZITE ȘI TAXE DIN ROMÂNIA

În vederea aprecierii modernităţii unui sistem fiscal atât în România, cât şi la nivelul UE, se are în vedere luarea în considerare a unor criterii care face tr imitere atât la construcţia şi

funcţionarea internă a sistemului fiscal, cât şi la relaţiile cu sistemele fiscale internaţionale. Dintre criteriile65 ce vizează perfecţionarea sistemului fiscal putem menţiona:

1. acceptabilitatea ridicată a sistemului fiscal de către plătitor, prin care se urmăreşte înţelegerea şi aplicarea corectă a legislaţiei fiscale, receptivitatea din partea administraţiei fiscale faţă de dificultăţile cu care se confruntă contribuabilul, considerarea plătitorului nu doar ca o persoană care trebuie să plătească impozitele şi taxele, ci o persoană cu drepturi şi obligaţii stabilite de către legislaţia fiscală; 2. comparabilitatea sistemului fiscal românesc cu cerinţele impuse de Uniunea Europeană; 3. menţinerea stabilităţii sistemului fi scal românesc ce conduce la încrederea contribuabilului în sistemul fiscal şi favorizează interesul investitorilor străini pentru sporirea investiţiilor directe. 4. eficacitatea sistemului fiscal, potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să se realizeze cu cheltuieili cât mai reduse. În acest context, raţionalizarea cheltuielilor administraţiei fiscale

are ca rezultat micşorarea necesităţii de resurse financiare pentru administrarea impozitelor şi taxelor.

5. flexibilitatea, potrivit căreia sistemul fiscal trebuie să reacţioneze la schimbările care au loc în economie. 64 65

Mînea, M. Ș., “Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III” , Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, p. 310 Florescu , D., Coman, P., Bălaşa, G., Fiscalitatea în România, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 31

39

6. credibilitatea sistemului fiscal, potrivit căreia obligaţiile fiscale sunt stabilite pentru toţi  plătitorii, eliminându-se discriminarea, respectiv evaziunea fiscală.  Necesitatea modernizării sistemului fiscal românesc  face referire atât la totalitatea

impozitelor şi taxelor, precum şi la legislaţia fiscală specifică, urmărindu -se în acest sens crearea şi desăvârşirea structurilor economice în conformitate cu mecanismul economiei de  piaţă. Această cerinţă de modernizare a fiscalităţii româneşti nu ar putea fi posibilă decât prin respectarea principiilor impozitării prezentate în primul capitol. Prin modernizarea sistemului fiscal românesc se încearcă o coordonare a legislaţiei fiscale naţionale cu cea prevăzută în Uniunea Europeană. Trecerea la o etapă superioară de dezvoltare economico -socială,  precum şi la

îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale cetăţenilor a fost posibilă prin aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007. Mai ales după perioada de aderare la UE, trebuie avute în vizor şi o serie de aspecte negative în materie de presiune fiscală cu care ţara

noastră se confruntă. Dintre acestea putem me nţiona pe de parte, dezvoltarea insuficientă a economiei care nu  poate face faţă concurenţei europene, iar pe de altă parte, diferenţa majoră

în ceea ce priveşte veniturile individuale di n România în raport cu cele ale Comunităţii Economice Europene.

 Necesitatea modernizării sistemului de impozite şi taxe rezultă din problemele grave cu care se confruntă România şi tocmai de aceea se urmăreşte eliminarea sau reducerea acestora  prin încercări de armonizare a fiscalităţii naţionale cu cea din UE. Potrivit literaturii de specialitate66, câteva din deficienţele înregistrate de sistemul fiscal românesc , după anul 1990, se referă la rata relativ ridicată a inflaţiei, ponderi mari ale

arieratelor inclusiv către buget, numeroşi agenţi economici care se confruntă cu pierderi, corupţia care încă persistă în sistemul fiscal românesc, dar şi fragilitatea instituţională. În legătură cu perfecţionarea sistemului fiscal românesc trebuie menţionate câteva aspecte ce trebuie îndeplinite precum 67 : 

stabilirea corectă a venitului impozabil (a profitului brut, a profitului net, a profitului

impozabil); 

eliminarea evaziunii fiscale sau încercări de reducere a acesteia;



extinderea bazei de impozitare a veniturilor personale şi implicit creşterea

randamentului fiscal; 

reducerea facilităţilor fiscale;

66

Dăianu, D., “ Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste?”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 192-218  Filip, Gh.(coord),Martin, Adina, Maxim Elena, “ Politici financiar-monetare şi implicaţiile lor asupra dezvoltării societăţii ”, Editura Performantica, Iaşi, 2006, p. 142, p.154 -156. 67

40

evitarea creşterii cotelor de impozit, promo vându-se în acest sens principiul echităţii



fiscale;

asigurarea relansării economice în sensul că sistemul fiscal românesc trebuie să fie în



concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă. Această cerinţă nu ar putea fi pusă în aplicare decât prin măsuri de îmbunătăţire a procedurilor de impozitare a profitului şi veniturilor, a impozitelor şi taxelor locale şi prin modificări ale cotelor aferente taxei pe valoare adăugată. Un pas semnificativ în încercarea de modernizare a sistemului fiscal românesc îl reprezintă necesitatea reformării administraţiei fiscale68, urmărindu-se pe de o parte măsuri de

îmbunătăţire a eficienţei colectării veniturilor în concordanţă cu reducerea cheltuielilor necesare acestui proces, iar pe altă parte, creşterea încrederii plătitoril or în capacitatea autorităţii fiscale de a adm inistra aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale. Sistemul fiscal românesc se caracterizează prin câteva elemente bine definite de modernitate, respectiv :

elaborarea Codului Fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aplicabilitate din anul



2004, în scopul realizării procesului de armonizare a legislaţiei fiscale româneşti cu cea  prevăzută în UE; introducerea cotei unice de 16% în vederea colectării încasărilor din impozite şi taxe



într-o manieră eficientă, respectând principiul echităţii ;

odată cu aderarea României la Uniunea Europeană în anul 2007 s-au evidenţiat



eforturi susţinute de armonizare a legislaţiei fiscale româneşti cu Directivele Europene. Alinierea la standardele europene a reprezentat pentr u ţara noastră eliminarea unor fenomene

negative precum crearea de bariere fiscale în calea comerţului liber, dubla impozitare atât în ţara de origine, cât şi în cea de destinaţie.  Necesitatea modernizării sistemului fiscal românesc derivă în primă fază di n  perfecţionarea aparatului fiscal printr -o pregătire profesională a întregului personal, introducerea în materie de fiscalitate a tehnologiilor informaţionale, precum şi necesitatea creării unui sistem informatic modern. Spre deosebire de restul statelor membre ale UE care sunt caracterizate printr-o economie de piaţă echilibrată, România prezintă condiţii economice

şi sociale diferite în raport cu acestea, armonizarea fiind în acest sens o soluţie benefică.

68

Florescu , D., Coman, P., Bălaşa, G.,  Fiscalitatea în România, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 27

41

3.2. DIRECȚII DE ARMONIZARE A SISTEMULUI DE IMPOZITE ȘI TAXE

Armonizarea fiscală reflectă eforturile ţărilor membre ale Uniunii Europene în direcţia armonizării politicilor fiscale ale ţărilor membre, schimbului de informaţii în materie fiscală şi cooperării administraţiilor fiscale, dar şi în direcţia coordonării unor acorduri politice. Înfăptuirea politicii de armonizare fiscală la nivelul ţărilor membre ale Uniunii Europene nu s-ar putea concretiza decât prin aplicarea unor norme juridice în vederea asigurării

controlului fiscalităţii naţionale a ţărilor membre şi a celor ce urmează să adere la UE, respectiv a ceea ce semnifică drept fiscal comunitar. Prin armonizarea fiscală se urmăreşte realizarea unei politici fiscale comune ce vizează  pentru viitorul apropiat soluţionarea  problemelor fiscale persistente între statele Uniunii Europene, pe de o parte şi soluţionarea problemelor specific comunitare, pe de altă parte. În ceea ce priveşte   problemele fiscale persistente, acestea au efecte negative asupra fiscalităţii întrucât afectează dezvoltarea ramurilor productive şi opreşte realizarea schimburilor economice. Pericolul dublei im pozitări, al evaziunii fiscale, utilizarea

discriminatorie a impozitelor sunt grave probleme cu care se confruntă sistemul fiscal nu numai în România, ci şi în statele Uniun ii Europene. Problemele specific comunitare se manifestă datorită transformării Uniunii Europene dintr-o uniune vamală într -o uniune economică şi monetar ă. Comunitatea Europeană are ca

scop iniţierea unor politici în diverse domenii de activitate, pentru a  contribui la o dezvoltare echilibrată69. În vederea unei mai bune înţelegeri a nevoii de armonizare fiscală, avem în vedere impactul exercitat de fiscalitate asupra modului de economisire, asupra modului de consum,

asupra investiţiilor, precum şi asupra pieţelor de bunuri, servicii, capital şi muncă. Pe lângă problemele menţionate, mai apar o serie de neregularităţi între ţările membre ale UE şi care implică necesitatea armonizării. Printre acestea se regăsesc diferenţe de regim fiscal, introducerea monedei unice care a amplificat într-o mai mare măsură necesitatea

armonizării şi alte neregularităţi care afectează piaţa unică şi alocarea resurselor într -o manieră eficientă. Pe lângă acestea , fenomenul globalizării economice şi dezvoltării tehnologice sunt considerate probleme de reală importanţă cu care sistemele fiscale naţionale

se confruntă70. Comunitatea Europeană a exercitat un rol deosebit prin efortul depus în vederea realizării armonizării fiscale. De remarcat este că toate încasările di n taxele vamale, o cotă din tax a pe 69

Mînea, M. Ș., “Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III” , Editura R osetti, Bucureşti, 2006, p. 315  Tatoiu, A. M.,  Armonizarea sistemelor fiscale în contextul integrării în UE , Editura Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj-Napoca, 2008, p. 114 70

42

valoarea adăugată, precum şi alte resurse fiscale sunt percepute în UE ca venituri ale  bugetului comunitar 71. În acest sens, Comunitatea Europeană reprezintă o organizaţie

supranaţională care are posibilitatea de a percepe impozite pe teritoriul aflat sub jurisdicţia lor, acest fapt fiind posibil întrucât Comunitatea Europeană s -a remarcat în cadrul procesului de integrare economică prin faptul că a desfiinţat barierele vamale dintre ţările membre ale UE. Mai mult decât atât, politica fiscală a UE privită drept componentă a politicii generale a

Comunităţii Europene, trebuie să asigure îndeplinirea anumitor prevederi din Tratatul Comunităţii Europene, precum realizarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice, a utilizării forţei de muncă şi a asigurării protecţiei sociale, îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător, îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale cetăţenilor, promovarea creşterii economice şi a solidărităţii între ţările membre ale UE. În tratatul Comunităţii Europene sunt menţionate prevederi cu privire la armonizarea

fiscală cu referire la : 

interzicerea diferenţelor de tratament fiscal între unele produse naţionale şi   produse

similare care provin din alte state membre ale Uniunii Europene; 

cifra de afaceri, accize şi alte impozite indirecte, în condiţiile în care armonizarea

acestora ar avea implicaţii în realizarea şi funcţionarea pieţei interne; 

apropierea legislaţiilor fiscale naţionale ar conduce şi la armonizarea fiscală în

domeniu nu doar a impozitelor indirecte, ci şi a celor directe.

Încercările de armonizare a sistemului fiscal au apărut încă din anul 1962, când Comitetul fiscal şi financiar creat de către Comisia Europeană a elaborat raportul Neumark prin care s-a urmărit o legislaţie fiscală comună statelor membre. Acest fapt nu s -a putut îndeplini datorită diferenţelor semnificative a condiţiilor  de fiscalitate între ţări, încercându -se doar o armonizare în acest sens.

Încercări de armonizare a fiscalităţii au fost prevăzute ş i în raportul Werner, cu prevederi atât în cazul impozitelor directe, cât şi a celor indirecte. În ceea ce privesc impozitele directe se urmărea armonizarea acelora care aveau influenţă asupra circulaţiei capitalurilor, respectiv impozitele asupra valorilor mobiliare şi impozitul pe profit. În cazul impozitelor indirecte,

armonizarea viza apropierea legislaţiilor naţionale şi înlăturarea controalelor la frontiere. Odată cu realizarea pieţei interne, s -au înregistrat primele rezultate semnificative în materie de armonizare fiscală. Statele membre ale Uniunii Europene au urmărit trei mari

71

 Tatoiu, A. M.,  Armonizarea sistemelor fiscale în contextul integrării în UE , Editura Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj-Napoca, 2008, p. 60

43

obiective şi anume perfecţionarea taxei pe valoare adăugată şi a celorlalte impozite indirecte, fiscalitatea economiilor şi impozitarea directă a societăţilor 72. În ceea ce priveşte armonizarea TVA, principalul obiectiv urmărit este de introducere a unui sistem privind TVA  bazat pe taxarea la origine, însă cum acesta nu poate fi pus în

aplicare, UE urmăreşte în acest sens o armonizare în ceea ce priveşte cotele de impunere, clarificarea regulilor în ceea ce priveşte comerţul electronic, suprimarea exigenţei desemnării

unui reprezentant fiscal pentru plătitorii din ţările UE care îşi desfăşoară activitatea într -un alt stat membru. Armonizarea altor impozite indirecte precum acci zele se referă la faptul că   acestea din

urmă trebuie să fie percepute în statul membru în care produsele sunt consumate. Concret, armonizarea legislaţiei româneşti cu cea din UE în materie de accize necesită luarea unor măsuri pentru a asigura identificarea fiecărui produs supus accizelor după numărul de cod al acestuia, utilizarea aceloraşi denumiri ale produselor, identificarea cu uşurinţă a plătitorilor de accize, îmbunătăţirea tehnicilor de colectare a accizelor, precum şi creşterea eficienţei accizelor nearmonizate73.

Cu titlu de exemplu, în România se practică accize armonizate şi accize nearmonizate 74. Accizele armonizate sunt cele care au deja stabilite niveluri minime prin legislaţia comunitară ce trebuie respectate de către toate ţările membre. În momentul aderării la UE, nivelurile accizelor armonizate în România erau sub nivelurile minime prevăzute în legislaţia comunitară, în acest sens stabilindu -se ca până în anul 2010 majorarea accizelor armonizate să se realizeze gradual, conform graficului în tocmit cu acordul ţărilor comunitare. Câteva din

 produsele pentru care se aplică accizele armonizate sunt reprezentate de bere, vinuri, produse intermediare care o concentraţie alcoolică ce se încadrează în limitele 1,2% şi 22%, alcool etilic, tutun prelucrat, produse enegetice precum benzina cu şi fără plumb, motorina, petrol

lampant, gazul petrolier lichefiat, gazul natural, păcura, cărbune şi cocs, energie electrică furnizată către consumatorii finali. Accizele nearmonizate sunt accizele a l căror nivel este stabilit de statul român şi care pot fi practicate pentru anumite produse, altele decât cele supuse accizelor armonizate. În acest sens, se are în vedere reducerea sau chiar eliminarea nivelului acestora potrivit cu sprijinul

acordat de către autorităţ ile comunitare. Produsele la care sunt aplicate accize nearmonizate sunt reprezentate de cafea verde, cafea prăjită şi cafea solubilă; confecţii din blănuri naturale; 72

Mînea, M. Ș., “Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III” , Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, p. 321 Filip, Gh.(coord), “ Politici financiar-monetare şi implicaţiile lor asupra dezvoltării societăţii ”, Editura Performantica, Iaşi, 2006, p. 157 74 Văcărel, I., Bistriceanu, Gh., Moşteanu, T.,  Finanţe publice, editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006 ,  p. 370 73

44

articole din cristal; bijuterii din aur şi/sau platină cu excepţia verighetelor, produse de  parfumerie, arme şi arme de vânătoare cu excepţia celor de uz military, iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau fără motor pentru agrement. În legătură cu armonizarea impozitelor directe, la nivelul Comunităţii Europene, s -a avut în vedere un proiect de armonizare a impozitului pe profit, care a fost publicat în 1975, dar a

fost retras în 1988, datorită reticenţei statelor membre şi a unor instituţii comunitare. De remarcat este că fiscalitatea directă trebuie să respecte cele patru libertăţi fundam entale şi anume libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a capitalurilor şi a serviciilor în vederea eliminării piedicilor fiscale dăunătoare date de propunerile legislative de constrângere. Încercările de aromonizare a impozitelor directe s -au concretizat în : 

aplicarea unui regim fiscal comun aplicabil societăţilor mamă şi filialelor situate în

state membre diferite; 

realizarea unui regim fiscal comun aplicabil fuziunilor , divizărilor şi aporturilor la

constituirea unei societăţi; 

realizarea unei proceduri arbitrale pentru eliminarea problemelor legate de fenomenul

dublei impuneri a societăţilor; 

adoptarea Codului de conduită cu privire la impozitarea afacerilor, ce a fost adoptat la

3 iunie 2003, datorită eforturilor instituţiilor europene de a milita împotriva concurenţei fiscale dăunătoare care se manifestă între statele membre; 

realizarea unui regim fiscal comun aplicabil plăţii dobânzilor şi redevenţelor efectuate

între societăţile asociate din state membre Uniunii Europene. În legătură cu Codul de conduită aplicat în domeniul fiscalităţii putem face câteva  precizări. Acesta reprezintă un instrument juridic, ce conţine prevederi în legătură cu eliminarea distorsiunilor economice şi eroziunii bazelor de impozitare 75, statele membre având în vedere evitarea practicării unei concurenţe fiscale păgubitoare, dar respectarea

 principiilor unei concurenţe loiale. Un pas important în încercarea unei armonizări fiscale îl constituie crearea monedei unice euro. În legătură cu fiscalitatea în zona euro, este o bligatoriu să existe o politică fiscală

coordonată între statele membre prin dezvoltarea pieţei unice . Este de menţionat faptul că, există totuşi anumite diferenţe între sistemele fiscale naţionale, diferenţe ce influenţează deciziile de alocare a capitalu lui. Pentru ca populaţia şi agenţii economici să beneficieze de avantajele unei pieţe unice, trebuie eliminată ineficienţa coexistenţei regimurilor fiscale

adoptate în diferitele ţări membre, întrucât datorită diferenţelor sunt afectate circulaţia pe piaţă 75

 Brezeanu, P., Finanţe europene, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 242

45

a produselor şi serviciilor, dar şi forţa de muncă . Mai mult decât atât, pentru toate statele membre care au aderat la Uniunea Europeană, chiar şi mai târziu precum România, adoptarea monedei euro este obligatorie în conformitate cu tratatele lor de aderare, în care fiecare dintre ele au adoptat deja între gul corp de legislaţie

europeană, respectiv când criteriile de convergenţă sunt pe deplin reali zate. De remarcat este faptul că Comisia Europeană  recomandă României să-şi consolideze politica fiscală î n sensul evitării unei politici fiscale pro-ciclice, pentru a înlătura inflaţia, pentru a stopa adâncirea deficitului de cont curent, dar totodată, trebuie să aibe în vedere corelarea majoră rilor salariale

cu creşterea productivităţii. România, din pă cate, are unul din cele mai împovorate sisteme de impozitare din lume, companiile trebuind sa pl ăteasca un num ăr foarte mare de taxe pe an. În acest sens, autorit ăţile au în vedere reducerea poverii fiscalităţii cu 25 % până în anul 2012. Este necesar ca stat ele membre ale Uniunii Europene să îşi aleagă structura fiscală cea mai

adaptată, în caz contrar înregistrându -se efecte negative în utilizarea forţei de muncă, protecţ ia mediului şi diminuarea posibilităţilor statelor membre de a opta pentru un sistem fis cal optim. Fiecare stat membru al Uniunii Europene şi implicit România urmăreşte anumite direcţii  bine fundamentate în materie de armonizare fiscală , precum posibilitatea fiecărui stat membru

de a institui şi înca sa impozite pe teritoriul aflat sub suveranitatea ta; libertatea de care dispune fiecare stat membru de a- şi stabili propriul sistem fiscal, de a defini impozitele care

alcătuiesc acest sistem, de a preciza subiecţii impunerii, de a stabili baza de  impozitare, cotele de impunere etc; libertatea fie cărui stat membru de a stabili termenele de plată, de a acorda

facilităţi fiscale, de a aplica sancţiuni fiscale, de a institui căi de atac şi procedură de rezolvare a litigiilor fiscale care pot apărea; sistemele fiscale naţionale ale statelor membre trebuie să fie cât mai neutre, pentru a evita producerea de efecte negative în funcţionarea pieţei interne. UE utilizează o serie de instrumente fiscale76  ce permite o coordonare a acesteia cu schimbările sociale, respectiv existenţa unui forum internaţional al ţărilor membre în vederea schimbului de informaţii în materie de impozite şi menţinerea unei prezenţe active în organizaţiile internaţionale precum OCDE; furnizarea de informaţii cetăţenilor şi oamenilor de afaceri în legătură cu drepturile lor în alte ţă ri membre; încercarea realizării unei competitivităţi a industriei europene pe plan internaţional;   evitarea unor probleme majore  precum frauda şi evaziunea fiscală; coordonarea sistemelor fiscale naţionale cu obiectivele

vizate de către Uniunea Europeană. O direcţie foarte importantă în materie de fiscalitate o reprezintă adaptarea sistemului

fiscal românesc la contextul crizei economice şi financiare manifestată la nivel global. Este 76

 Tatoiu, A. M.,  Armonizarea sistemelor fiscale în contextul integrării în UE , Editura Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj-Napoca, 2008, p. 117

46

 primordial să se adopte o serie de măsuri bazate pe principiile impozităr ii în încercarea asigurării stabilităţii poziţiei fiscale a ţării. În ceea ce priveşte creşterea guvernanţei fiscale, se are în vedere adoptarea unor măsuri legislative şi instituţionale, respectiv instituirea unei noi legi a responsabilităţii fiscale, elaborarea unei strategii fiscale pe termen lung, precum şi instituirea unor reguli fiscale stricte sau înfiinţarea unui consiliu fiscal independent. Pe lângă priorităţile de armonizare a politicii fiscale menţionate, Uniunea Europeană îşi  poate stabili şi alte direcţii pe viitor, însă pentru prezent un obiectiv fundamental îl constituie evitarea vreunui impact negativ pe care îl poate avea sistemul fiscal şi asigurarea unei suveranităţi fiscale în acest sens. Se urmăreşte ca sistemul fiscal românesc să îşi c oncentreze efortul în direcţia adaptării lui la prezentele schimbări economice, politice şi sociale ce se  petrec în Uniunea Europeană. 3.3. ARMONIZAREA SISTEMULUI DE IMPOZITE ȘI TAXE DIN ROMÂ NIA CU CEL

EXISTENT ÎN ALTE ŢĂRI DIN UE

Conform literaturii de specialitate77,  politica fiscală la nivelul Uniunii Europene  este definită drept totalitatea politicilor fiscale naţionale, coordonate între ele în cadrul unui spaţiu

 bine stabilit, în vederea realizării unei coordonări a impozitelor şi taxelor statelor me mbre, cu impact asupra unei bune funcţionări a pieţei comune. Această coordonare a impozitelor şi taxelor din diferite ţări membre ale UE nu ar putea fi posibilă decât printr -o armonizare a sistemelor fiscale. Armonizarea fiscală presupune efortul apropierii normelor fiscale de reglementările comunitare generale 78. Acest deziderat cunoaşte o serie de efecte negative care împiedică

concretizarea acestuia fie datorită diferenţelor de natură juridică, în unele ţări impozitele fi ind  prea mari, în altele nesesizabile, fie datorită faptului că nu există o idee conturată la nivelul

Comunităţii în adoptarea în mod organizat a normelor comunitare destinate unificării treptate a legislaţiei fiscale naţionale. Armonizarea fiscală necesită soluţionarea diferitelor  probleme actuale cu care se confruntă UE, respectiv supradezvoltarea sectorului public prin supraimpozitarea  veniturilor cetăţenilor. De cele mai multe ori, pentru a -şi apăra propriile interese, cetăţenii se sustrag de la plata impozitelor la nivelul consumului lor de bunuri şi servicii, încurajând evaziunea

fiscală şi mai departe pierderi de încasări fiscale şi deficite bugetare pentru statele membre ale

77

 Tatoiu, A. M.,  Armonizarea sistemelor fiscale în contextul integrării în UE , Editura Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj-Napoca, 2008, p. 62 78 Mînea, M. Ș., “Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III” , Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, p. 313

47

UE79. Pentru evitarea acestor practici, armonizarea fiscală trebuie să se realizeze la un nivel mediu de impozitare, asigurând stabilitate tuturor factorilor de producţie.

Totuşi, armonizarea fiscală ar putea reprezinta principalul obiectiv avut în vizor de către guvernele din ţările Uniunii Europene care se confruntă cu o competiţie instituţională 80. Astfel, guver nele ţărilor Uniunii Europene trebuie să îşi asume obligaţia de a oferi utilităţi  publice considerabile, cu un nivel de impozitare cât mai scăzut şi cu factori de producţie mobili, angajându-se să respecte prevederile menţionate în Tratatul de la Maastrich t. Integrarea sistemului fiscal românesc în dinamica economiei fiscale a zonei euro, a permis

accesul la un spaţiu economic fără frontiere interne, unde libera circulaţie a capitalului,  persoanelor, mărfurilor este asigurată, a permis asigurarea cooperăr ii administrative, armonizarea informaţiilor statistice şi schimbul reciproc de informaţii O dată cu evoluţia fiscalităţii în Uniunea Europeană şi implicit în România, s-a constatat că se manifestă tendinţa deplasării capitalului şi a productivităţii ridicate a muncii către ţările ce prezintă o fiscalitate mai redusă. În acest caz, România care prezintă un nivel al presiunii fiscale ridicat este în mod cert afectată de acest fapt. În asemenea condiţii, se face apel la încercări de armonizare a politicilor f iscale prin concentrarea eforturilor Uniunii Europene şi a Comisiei Europene.

Armonizarea structurală a sistemului fiscal românesc cu cel european şi implicit al zonei euro trebuie să respecte două  principii respectiv  principiul neutralităţii şi principiul moderării  presiunii fiscale. Primul are în vedere eliminarea facilităţilor fiscale care influenţează negativ

relaţiile de concurenţă pe piaţă şi stimulează evaziunea fiscală. Cel de -al doilea principiu urmăreşte diminuarea presiunii exercitate de fiscali tate asupra deciziilor psihologice individuale în domeniul muncii, consumului, economisirii şi investiţii lor. În Uniunea Europeană impozitele reprezintă cea mai mare parte a veniturilor fiscale, reprezentând aproape jumătate din veniturile fiscale totale î nregistrate. În ceea ce privesc tendinţele legate de regimul de impozitare, Uniunea Europeană nu se confruntă cu o situaţie tocmai favorabilă deoarece efectele crizei economice şi financiare globale afectează UE, mai ales din a doua jumătate a anului 200 8. Presiunea fiscală variază în mod semnificativ în statele membre ale Un iunii Europene, variind în 2007 de la aproximativ 30% în România şi Slovacia (ambele 29,4%) şi Lituania

(29,9%) până la 48,7% în Danemarca şi 48,3% în Suedia. 79

 Tatoiu, A. M.,  Armonizarea sistemelor fiscale în contextul integrării în UE , Editura Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj-Napoca, 2008, p. 59 80  Tatoiu, A. M.,  Armonizarea sistemelor fiscale în contextul integrării în UE , Editura Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj-Napoca, 2008, p. 57

48

Potrivit studiului efectuat pe baza informaţiilor regăsite în publicaţia “Taxions trends in

the European Union” 81 ediţia 2009, emisă de Eurostat, începând cu anul 2000, modificări semnificative ale nivelului de impozitare raportat la PIB au avut loc în mai multe state membre. Cea mai mare scădere a fost înregistrată în Slovacia, în condiţiile în care povara

fiscală totală a scăzut de la 34,1% în 2000 la 29,4% în 2007 şi în Finlanda de la 47,2% la 43,0%. Cele mai mari creşteri au fost observate în Cipru (de la 30,0% la 41,6%) şi M alta (de la 28,2% la 34,7%).

La sfârşitul anilor 1990, prevederile menţionate în Tratatul de la Maastricht şi în Pactul de Stabilitate şi Creştere au încurajat statele membre ale UE să adopte o serie de pachete de consolidare fiscală. În unele state membr e, procesul de consolidare s-a bazat în principiu pe limitarea cheltuielilor publice primare, în altele accentul a fost pus pe creşterea impozite lor (în unele cazuri temporar). La sfârşitul acestui deceniu, un număr de ţări a profitat de impozitarea veniturilor în ideea susţinută de reducere a  poverii fiscale prin reducerea îndeosebi a taxării impozitului pe venitul personal şi a contribuţiilor sociale. Perioada cuprinsă între anii 2000 -2005 s-a caracterizat prin reducerea ratelor de

impozitare, după această perioadă înregistrându -se din nou o creştere a presiunii fiscale. Astfel, eforturile de a reduce taxele au scăzut treptat , reducerile fiscale destul de agresive în anul 2001, au pierdut din importanţă ulterior, iar cea mai mare parte au f ost oprite total în anul 2005.

Din punct de vedere geografic, majoritatea ţărilor din Europa de Est tind către rate mici de impozitare, comparativ cu statele membre nordice( Danemarca, Suedia, Finlanda) şi Cipru

care prezintă rate mai mari ale impozitării, dar şi alte pa tru state membre din centrul UE, respectiv Belgia, Franţa, Italia şi Austria, care aveau toate o rată de impozitare de peste 40% în 2007. Pe ansamblu, diferenţele între nivelurile de impozitare din întreaga Uniune sunt destul de evidente de la 29,4% în România la 48,7% în Danemarca.

Tările membre ale zonei euro prezintă o rată de impozitare mai mare decât ţările membre ale Uniunii Europene, zona euro fiind formată în cea mai mare măsură din statele mai vechi ale UE. În tabelul nr. 3.1. este prezentată an aliza impozitelor directe la nivelul fiecărei ţări

membre a Uniunii Europene, respectiv ce procent deţin impozitele directe î n totalul impozitelor şi taxelor  percepute, informaţii prezentate pe perioada 1995-2007.

81

http://ec.europa.eu/taxation_customs/resources/documents/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures /2009/2009_full_text_en.pdf

49

Tabelul nr. 3.1. Ponderea impozitelor directe în totalul impozitelor şi taxelor la nivelul Uniunii Europene în perioada 1995-2007 Ţară Belgia Bulgaria Cehia Danemarca Germania Estonia Irlanda Grecia Spania Franţa Italia Cipru Letonia Lituania Luxemburg Ungaria Malta Olanda Austria Polonia Portugalia România Slovenia Slovacia Finlanda Suedia Marea Britanie

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

37.9 26.5 63.5 27.5 30.0 41.2 23.8 31.4 19.7 37.5 32.9 21.5 30.4 41.6 21.3 31.3 31.2 28.3 31.6 26.5 17.7 26.8 38.2 41.2 43.7

37.7 24.1 63.0 27.9 27.0 42.5 22.5 31.5 20.5 36.7 32.2 22.6 29.4 42.3 23.3 29.0 32.3 29.7 30.5 27.7 19.5 24.6 40.7 41.1 43.4

38.2 25.4 62.3 27.2 27 43.4 23.9 32.0 21.9 37.7 33.6 23.5 28.5 42.0 23.5 30.2 31.2 30.6 30.4 27.9 20.2 24.8 40.2 41.6 43.6

39.0 25.0 61.0 28.0 30.5 43.6 27.0 31.3 26.8 34.5 35.3 23.7 28.3 40.9 23.4 31.3 30.9 31.0 30.7 26.9 28.9 19.8 24.5 41.3 41.0 45.6

38.1 25.2 24.9 60.6 28.6 30.0 43.6 27.2 30.8 27.7 35.4 38.2 24.0 28.8 39.0 24.5 32.1 30.0 31.0 30.7 26.9 28.9 19.8 24.5 41.3 41.0 45.6

38.8 21.4 24.6 61.8 29.8 25.0 42.8 28.8 31.1 28.3 34.8 36.7 24.7 28.1 38.4 24.9 32.7 30.0 30.6 22.1 28.9 23.1 19.8 21.9 45.3 42.6 45.4

39.3 24.5 26.0 60.8 27.6 23.9 42.9 26.6 31.0 28.9 35.7 36.2 26.5 27.3 38.4 26.4 33.5 30.6 33.4 20.7 27.9 22.2 20.2 22.6 43.0 39.3 46.1

38.8 21.6 26.2 61.2 27.2 24.3 40.9 26.2 31.9 27.3 34.5 35.8 27.5 26.4 39.2 26.7 36.1 31.3 31.7 21.2 27.0 20.5 20.7 21.2 42.9 36.8 44.9

39.3 30.7 27.0 61.5 26.7 26.2 41.2 24.9 30.9 26.5 35.6 29.2 26.5 28.3 38.8 25.3 38.2 29.3 31.5 20.5 25.0 21.6 20.9 21.6 41.0 37.9 43.7

38.8 18.1 25.7 62.0 26.3 26.0 41.1 26.1 30.7 26.9 34.3 26.0 27.7 30.8 35.2 24.1 34.6 28.6 31.3 20.3 25.1 23.3 21.6 19.3 41 39.3 43.8

39.1 16.9 24.7 62.8 26.7 22.8 40.1 27.3 32.0 27.0 33.2 28.2 27.2 31.6 36.7 24.3 35.5 31.2 30.5 21.3 24.2 19.1 22.5 19.1 40.6 40.1 43.4

38.6 17.9 25.1 61.7 27.9 23.0 41.0 25.7 33.4 27.7 34.3 29.6 27.9 32.6 36.7 25.3 36.3 30.4 31.0 22.0 24.6 21.3 23.9 20.6 40.3 40.5 46.6

38.5 20.9 25.3 61.2 28.7 23.7 41.0 25.2 36.1 27.6 35.2 33.6 30.2 31.0 37.0 25.7 39.3 31.6 32.2 24.9 26.5 23.0 24.9 20.8 41.4 39.4 46.3

Sursa :http://ec.europa.eu/taxation_customs/resources/documents/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_struc tures/2009/2009_full_text_en.pdf

În ceea ce priveşte impozitele directe, în România, Bulgaria şi Slovacia s -a înregistrat cel mai redus nivel al venituril or fiscale provenite din impozitele directe şi anume 23%, 20,9%, respectiv 20,8% la nivelul anului 2007.

În mod tradiţional, impozitele sunt clasificate în impozite directe şi impozite indirecte. La nivelul ţărilor membre ale UE, recurgerea la impozitele directe este evidentă în ţările în care obiectivele de redistribuire sunt mai pronunţate.  Noile state membre precum Slovacia, Slovenia, România au o structură fiscală diferită în

comparaţie cu vechile state membre. Statele mai vechi ale UE colectează părţi  aproximativ egale din veniturile aferente impozitelor directe, impozitelor indirecte şi contribuţiilor obligatorii, spre deosebire de noile state membre care înregistrează o proporţie mai redusă a

50

impozitelor directe din totalul impozitelor. În acest sens  putem menţiona cu titlu de exemplu

Slovacia (20,8%), Bulgaria (20,9%) şi România (23,0%). Observăm diferenţe notabile în ceea ce priveşte ponderea impozitelor directe în totalul impozitelor aferente Uniunii Europene, astfel că în ţări precum Marea Britanie şi Irlanda înregistrează ponderi ridicate în raport cu impozitele indirecte. În Danemarca, se constată o  pondere mult mai ridicată în comparaţie cu media la nivelul UE, la polul opus aflându-se Germania, a cărei încasări din impozitele directe sunt cele mai scăzute la nivelul ţărilor mai vechi ale UE.

În ceea ce priveşte impozitul pe venitul persoanelor fizice, ţara noastră prezintă dintre toate ţările membre ale UE una dintre cele mai reduse cote de impozitare, respectiv cota de 16%, situându-se între Serbia(cu venituri impozitate progresiv, având o rată minimă de 10% şi

una maximă de 14%) şi statele dezvoltate ale Uniunii(în care predomină de asemenea sistemul  progresiv). Țările care au aderat mai recent la UE , practică cote de impozitare mai ridicate faţă de România, astfel Ungaria practică cote cuprinse între 18% şi 36%, Polonia 19% -40%, Cehia 12-32%, iar Bulgaria 10% şi 24%. Comparativ, ţările cu cele mai mari niveluri a cotei de impozitare sunt Danemarca (38%-59%), Suedia (30%-55%), Finlanda (29%-53,5%), Olanda (34,2%-52%) şi Norvegia (28%-51,3%).

Una din cele mai scăzute cote de impozitare în ceea ce priveşte impozitul pe profitul companiilor o are România. Astfel pentru persoanele fizice, rata de impozitare a dividendelor este de 16%, c elelalte ţări membre precum Bulgaria impune o cotă de impozitare pe profitul

companiilor de 10%, Ungaria 16%, iar Estonia 22%, în condiţiile în care Bulgaria şi Estonia nu impozitează veniturile obţinute din dividende. În ceea ce priveşte rata de impozitare combinată (impozit pe profit + impozit pe dividende), ţările dezvoltate ale Uniunii Europene  prezintă un regim de impozitare mult mai restrictiv decât al României. Astfel, dacă impozitul final combinat este de 19% în Slovacia, în Irlanda acesta este de 26%, mai mic decât în

Polonia (34,4%), Franţa (55,9%), Germania (52,4%), Cehia (35,4%) şi aproximat iv egal cu cel din Grecia (29%). În ceea ce privesc impozitele indirecte , ponderea acestora în totalul impozitelor şi taxelor la nivelul Uniunii Europene este prezentată în tabelul nr. 3.2.

51

Tabel nr.3.2. Nivelul impozitelor indirecte în totalul impozitelor şi taxelor  la nivelul Uniunii Europene în perioada 1995-2007(%) 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 Țara Belgia 29.4 30.1 30.3 29.8 30.6 29.4 29.4 29.4 29.8 30.2 30.4 31.0 30.6 Bulgaria 44.7 47.1 47.1 48.5 49.1 53.0 54.9 58.4 55.1 Cehia 33.9 34.9 33.0 32.9 33.9 32.3 32.3 31.1 31.0 31.5 31.8 30.6 30.5 Danemarca 34.9 35.3 35.9 37.2 36.5 35.9 35.9 36.6 36.2 35.9 35.3 36.5 37.1 Germania 30.2 29.3 29.3 29.4 30.2 30.6 30.6 30.5 30.7 31.1 31.3 31.6 32.7 Estonia 36.2 39.1 40.0 36.7 36.0 40.9 40.9 40.3 39.4 40.1 43.7 44.0 43.0 Irlanda 43.9 43.7 43.4 43.4 43.0 41.9 41.9 43.6 43.5 43.6 44.6 44.0 43.1 Grecia 44.1 44.8 43.6 41.4 42.4 41.5 41.5 39.5 38.6 38.2 37.5 39.2 38.4 Spania 32.6 32.4 33.1 34.9 35.8 34.4 34.4 34.2 34.9 35.3 35.2 34.8 32.4 37.6 37.7 37.5 37.4 36.5 35.1 35.1 35.7 35.6 36.0 35.9 35.3 35.4 Franţa Italia 31.0 29.2 29.0 36.8 36.1 35.4 35.4 35.9 34.6 35.3 35.8 36.0 34.6 Cipru 42.7 41.8 39.4 39.9 38.1 41.9 41.9 42.7 49.6 51.0 48.1 49.0 47.9 Letonia 42.4 42.2 43.3 44.4 42.7 41.3 41.3 39.7 42.4 41.8 43.9 43.3 41.2 Lituania 43.5 42.4 44.1 43.4 43.1 42.6 42.6 43.8 41.7 39.8 40.0 38.9 40.3 Luxemburg 31.9 31.5 32.5 33.3 34.6 34.1 34.1 33.1 33.0 36.1 35.9 35.6 35.2 Ungaria 42.8 42.1 39.9 40.5 41.6 40.1 40.1 39.5 41.5 43.3 42.2 41 40.2 Malta 46.1 46.1 45.1 44.8 45.3 43.6 43.6 43.2 41.1 45.5 45.6 45.4 43.7 Olanda 29.3 29.9 30.7 31.1 31.5 33.7 33.7 33.5 33.9 34.3 34.4 33.6 33.6 Austria 35.8 35.5 35.4 35.1 35.6 33.8 33.8 35.0 34.9 34.9 35.1 34.5 34.2 Polonia 38.3 38.8 38.0 36.9 39.0 38.8 38.8 40.3 40.9 41.5 42.3 42.8 41.7 Portugalia 43.3 42.7 41.8 43.0 42.7 41.2 41.2 42.0 43.3 42.3 43.5 43.7 41.7 România - 39.2 39.3 39.5 39.5 41.3 44.2 43.0 46.3 44.6 43.4 Slovenia 39.5 41.2 41.4 42.3 43.5 41.4 41.4 41.8 41.9 41.4 40.7 39.7 39.2 Slovacia 35.9 35.0 35.0 34.9 35.0 34.2 34.2 34.8 36.7 39.4 40.7 39.5 39.4 Finlanda 31.0 30.4 32.1 31.4 31.6 30.0 30.0 30.6 32.3 32.2 32.0 31.8 30.9 Suedia 33.2 32.6 32.7 33.7 35.7 33.2 33.2 35.1 35.0 34.3 34.1 34.8 35.3 Marea 38.8 39.3 38.9 37.7 38.2 37.0 37.0 38.2 38.2 37.5 35.9 35.1 35.4 Britanie cSursa :http://ec.europa.eu/taxation_customs/resources/documents/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_stru ctures/2009/2009_full_text_en.pdf

Ponderea scăzută a impozitelor directe îndeosebi în no ile state membre ale Uniunii Europene este echilibrată de o pondere mai ridicată atât a impozitelor indirecte, cât şi a contribuţiilor în totalul veniturilor fiscale. Un nivel ridicat al impozitelor indirecte se remarcă în ţări precum Bulgaria, Cipru, Cehia, chiar şi Slovacia, Germania şi Franţa înregistrând un nivel ridicat al impozitelor indirecte. Tabelul nr. 3.2. ajută la o diferenţiere a ţărilor membre în ceea ce priveşte tipul de

impozitare utilizat, precum şi ponderea impozitelor indirecte în totalul  veniturilor fiscale. Cu titlu de exemplu putem menţiona Bulgaria, a cărei pondere a impozitării indirecte este cea mai mare la nivelul UE, deţinând un procent de 55,1% la nivelul anului 2007, respectiv 16,7  puncte procentuale peste medie, la polul opus situându- se Cehia, ponderea impozitării indirecte având un procent de 35,5%, cel mai mic din UE.

În ceea ce priveşte cotele de impozitare practicate la nivelul UE, în ţara noastră cota TVA se poziţionează la un nivel relativ mediu (19%) faţă de celelalte ţăr i membre. Cota de 19%

este utilizată şi în alte ţări membre precum Slovacia, Germania, Cehia. Cea mai mare cotă de impozitare a TVA-ului(25%) se practică în ţări precum Suedia, Norvegia şi Danemarca, cele

mai mici(15%) regăsindu-se în Cipru şi Luxemburg ş i 17% în Marea Britanie. Potrivit aceluiaşi studiu “Taxation trends in the Union European” emis  de Eurostat, Suedia

ocupă un loc fruntaş în clasamentul nu doar european, ci şi global, în ceea ce priveşte  ponderea impozitelor şi contribuţiilor la asigurări sociale în PIB de la 22,6% în 1950, la 53,5% în 1977. Ulterior, nu a avut loc o schimbare semnificativă în structura impozitelor şi taxelor, aflându-se în continuare pe primul loc în topul fiscalităţii Uniunii Europene. Cu titlu de exemplu în anul 2005, p onderea impozitelor în PIB, inclusiv contribuţiile la asigură rile sociale a fost de 51,3 %, comparativ cu media UE-27, de 37,4%. De altfel, Suedia şi

Danemarca sunt singurele două state ce au depăşit procentul de 50 % din PIB în anul 2005. Această situaţie poate fi explicată prin faptul că sistemul de impozitare suedez se bazează pe colectarea unor venituri fiscale directe, cu precădere cele personale. În Suedia sistemul de impozitare este diferit comparativ cu alte sisteme existente în diferite ţări ale Uni unii Europene deoarece impozitele directe prezintă o pondere de 39,3% din totalitatea veniturilor obţinute din impozite, iar impozitele indirecte şi contribuţiile sociale au o pondere de 27% din totalul veniturilor fiscale.

Realizând o analiză comparativă din punct de vedere al structurii de impozitare a ţării noastre faţă de ţările membre ale UE, în România încasările fiscale sunt dependente de impozitele indirecte, respectiv TVA, accize, taxe vamale, pe când în Uniunea Europeană, încasările sunt dependente, nu doar de impozitele indirecte, ci şi de impozitele directe şi contribuţiile sociale. În acest context, nivelul fiscalităţii în România se poziţionează la un nivel relativ apropiat de Irlanda sau Slovacia (unde se aplică o cotă unică de 19% atât pentr u venituri, cât şi pentru TVA) şi mult mai redus în comparaţie cu ţările mai vechi ale UE  precum Suedia, Franţa sau Danemarca, precum şi faţă de unele dintre ţările care au aderat mai recent la Uniunea Europeană precum Cehia sau Ungaria. O analiză a  presiunii fiscale la nivelul UE presupune luarea în consideraţie a unor observaţii cu privire la diferenţele inflaţiei între ţările europene, pentru a putea realiza o mai  bună legătură între reducerea impozitelor şi dezvoltarea economică. Politica fiscală are u n rol important în ciclurile economice şi în acest context, ţările cu o rată de creştere modestă a PIB se angajează pe o anumită perioadă de timp viitoare să reducă presiunea fiscală. Tendinţa la nivelul UE este reducerea nivelului impozitării, în vederea atragerii de investiţii straine, a creării unui mediu de afaceri competitiv, generând noi locuri de muncă şi prosperitate.

53

În ţările UE presiunea fiscală a prezentat o evoluţie oscilatorie, astfel în 2004 presiunea fiscală la nivelul UE era de 35,5%, comparativ cu anul 2005, când presiunea fiscală atingea nivelul de 36,2%, înregistrând o evoluţie ascendentă în acest caz. Între 2005 şi 2006,  presiunea fiscală a crescut în 14 din 26 de ţări membre ale UE şi a scăzut în 11 dintre acestea. Cu titlu de exemplu , o putem menţiona pe Franţa, a cărei nivel de fiscalitate a crescut de la

43,5% în 2004 la 44,5%în 2006, în timp ce Elveţia a înregistrat în anul 2006 cea mai mare rată de impozitare, respectiv peste 50,1%. Din cele menţionate, putem constata ca foarte  puţini membri ai UE îndeplinesc două cerinţe esenţiale şi anume reducerea presiunii fiscale şi deţinerea de fonduri corespunzătoare. În esenţă, în cadrul Pactului de Stabilitate care prevede o reducere a deficitelor bugetare structurale, doar Olanda, Belgia şi Finlanda sunt în măsură să garanteze îndeplinirea acestui

deziderat. În România, problema presiunii fiscale a căpătat substanţă după perioada comunistă, când s -au manifestat şi primele încercări de trecere la economia de piaţă. În asemenea condiţii, modernizarea sistemului de impozite şi taxe din România reprezintă o direcţie ce trebuie avută în vizor de către aparatul fiscal al ţării. După anul 2007, an ce coincide cu aderarea României la UE, trebuie avute în v edere o serie de aspecte negative în mate rie de presiune fiscală cu care ţara noastră se confruntă.

Dintre acestea putem meţiona pe de parte, dezvoltarea insuficientă a economiei care nu poate face faţă concurenţei europene, iar pe de altă parte, diferenţa majoră în ceea ce priveşte veniturile individuale din România în raport cu cele ale Comunităţii Economice Europene .

54

CONCLUZII

În urma celor tratate în lucrarea „Structura sistemului de impozite şi taxe aplicat în România şi modernizarea sa”,  se desprinde ideea de bază că sistem ul fiscal în România este unul foarte complex,  poate fi abordat în mai multe maniere şi cuprinde obiective şi principii  bine fundamentate. Structura sistemului de impozitare este una amplă, abordată după criterii diferenţiate în literatura de specialitate. O analiză a principalelor impozite şi taxe în România după anul

1990, conduce la desprinderea concluziei că prelevările obligatorii au înregistrat o serie de modificări datorate atât deselor schimbări a guvernării ţării de -a lungul perioadei, cât şi modif icării legislaţiei fiscale, impunându -se noi prevederi în materie de fiscalitate, cu efecte nu tocmai favorabile în rândul contribuabililor.

În ceea ce priveşte evoluţia ratei fiscalităţii în ţara noastră remarcăm faptul că aceasta s -a menţinut la un nivel  de aproximativ de 30%, procent ce reiese în urma calculelor efectuate  potrivit datelor furnizate de Banca Naţională a României.

Privită la nivelul UE, ţara noastră se situează în categoria ţărilor cu o constrângere fiscală medie. Astfel, presiunea fiscal ă nu poate fi catalogată ca fiind una exagerată, deşi  la nivelul

anumitor categorii de contribuabili aceasta se remarcă ca fiind apăsătoare şi în unele situaţii chiar insuportabilă datorită unui nivel PIB/loc redus. Este de preferat să se evite riscurile  practicării unui grad de fiscalitate ridicat, urmărindu-se ca presiunea fiscală să fie menţinută la un nivel constant, mediu, suportabil pentru toţi contribuabilii întrucât fiscalitatea afectează  partea de venit disponibil, folosit pentru consum şi investiţii private În urma unei analize mai profunde a gradului de fiscalitate, rezultă faptul că presiunea fiscală poate fi abordată în două maniere, abordare efectuată prin prisma beneficiilor adusă de fiecare dintr e părţi : stat - contribuabil. Pe de o parte, pentru stat, în calitate de încasator a

 prelevărilor obligatorii, o fiscalitate ridicată poate fi considerată un plus, întrucât are mai multe posibilităţi de a-şi acoperi cheltuieilile, dar afectează plătitorul întrucât povara fiscală devine exagerat ă, de nesuportat pentru acesta. Pe de altă parte, privită din perspectiva

 plătitorului, acesta are în vedere ca nivelul fiscalităţii să fie cât mai redus pentru a  putea să-şi îndeplinească obligaţiile fiscale, respectiv pentru a se încadra în zona admisibilităţii, potrivit curbei lui Laffer exemplificată de economistul Arthur Laffer şi de a nu a intra în cealaltă

extremă, respectiv zona prohibitivă, în care nu îşi mai poate onora obligaţiile de plată.

55

În urma analizelor efectuate în lucrare d istingem că rata fiscalităţii, după ce depăşeşte un

anumit prag, exercită o influenţă majoră a economiei în sensul creşterii sau menţinerii ei la un anumit nivel, prin prelevarea la buget a unei părţi din PIB. Astfel, în condiţiile în care contribuabilul se află în afara zonei   acceptabile a curbei lui Laffer, acest fapt conduce la consecinţe nefaste în societate, consecinţe ce pot fi de natură economică, socială, psihologică sau de alte forme.

Efectele negative ce se manifestă în măsura în care contribuabilul se află în zona  pr ohibitivă a curbei lui Laffer pot conduce la o încetinire a activităţii economice, o scădere a

 bazei de impozitare, o reducere a veniturilor fiscale, nu se mai generează motivaţie pentru muncă, încurajându -se aşa numita „muncă la negru”, mişcări de protest , revolte, ajungându-se  până la sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, respectiv evaziunea fiscală. În perioada 1991-2008, datorită reformei fiscale şi crizei economice, nivelul relativ al

fiscalităţii a cunoscut o scădere continuă, tendinţa de scădere a gradului de fiscalitate datorând-se în primul rând indisciplinei financiare care a îngreunat colectarea veniturilor la

dispoziţia statului, dar şi datorită practicării facilităţilor fiscale, care au condus la afectarea  principiilor impozitării. Se are în vedere perfecţionarea sistemului fiscal românesc prin necesitatea reformării

administraţiei fiscale, coordonarea legislaţiei fiscale naţionale cu cea prevăzută în UE, corecta stabilire a venitului impozabil ş i a altor aspecte de urmat în asigurarea modernizării fiscalităţii în România.

Armonizarea fiscală este un aspect de reală importanţă în măsura în care fiscalitatea exercită un impact deosebit asupra consumului, investiţiilor, pieţelor de bunuri şi servicii. În acest sens se urmăreşte direcţii în materie de armonizare fiscală, instrumente fiscale şi  principii bine conturate. Astfel, armonizarea fiscală ar putea reprezenta principalul obiectiv avut în vizor de către guvernele din ţările UE, acestea asumându -şi obligaţia de a oferi utilităţi  publice considerabile,cu un nivel de impozitare redus şi factori de producţie mobili.

Uniunea Europeană şi implicit ţara noastră nu se confruntă cu o situaţie tocmai favorabilă deoarece se resimt efectele crizei economice şi financiare globale, tendinţa la nivelul UE fiind

reducerea nivelului impozitării, în vederea atragerii de investiţii straine, a creării unui mediu de afaceri competitiv, generând noi locuri de muncă şi prosperitate .

56

BIBLIOGRAFIE

Cărţi şi volume 1. Alexandru, Felicia,  Fiscalitate şi preţuri în economia de piaţă, Editura Economică,

Bucureşti, 2002; 2. Bistriceanu, Gheorghe, Sistemul fiscal al României , Editura Universitară, Bucureşti, 2008 ; 3. Brezeanu, Petre, Finanţe europene, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007 ; 4. Corduneanu, Carmen, Sist emul fiscal în ştiinţa finanţelor , Editura Codecs, Bucureşti, 1998; 5. Dăianu, Daniel, “ Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste?”, Editura Polirom, Iaşi, 2000; 6. Duca, Aurelia,  Miraculosul triunghi al impozitelor , Editura ASE, Bucureşti, 2007 ; 7. Filip, Gheorghe, Finanţe, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2008; 8. Filip, Gheorghe, Finanţe Publice, Editura Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2008 ; 9. Filip, Gheorghe(coord), Martin, Adina, Maxim, Elena, “ Politici financiar-monetare şi implicaţiile lor asupra dezvoltării societăţii ”, Editura Performantica, Iaşi, 2006 ;

10. Fîrţescu, Bogdan, Sistemul financiar al României , Editura Universităţii Alexandru Ioan

Cuza, Iaşi, 2010; 11. Florescu, Dumitru, Coman, Paul , Bălaşa, G.,  Fiscalitatea în România, Editura All Beck,

Bucureşti, 2005; 12. Leon, N. George, Elemente de ştiinţă financiară, Editura Cartea Românească, Cluj, 1926 ;

13. Mihăescu, Sorin, „Control financiar - bancar”, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2008; 14. Mînea, Mircea Ștefan, “Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III” , Editura

Rosetti, Bucureşti, 2006; 15. Oneţ, Cristina, Procedură fiscală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006 ; 16. Popescu, Nicolae,  , Finanţe Publice, Editura Economică, Bucureşti, 2002 ; 17. Ștefura, Gabriel, „Poces bugetar public”, Editura Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2009 ; 18. Tatoiu, Ana- Maria,  Armonizarea sistemelor fiscale în contextul integrării în UE , Editura

Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj -Napoca, 2008; 19. Ţâţu, Lucian, Şerbănescu, Cosmin, Ştefan , D.,  Fiscalitate. De la lege la practică , Editura

C. H. Beck, Bucureşti, 2008 ; 20. Văcărel, Iulian, Bistriceanu, Gheorghe, Moşteanu, Tatiana ,  Finanţe publice, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006 ; 21. Voinea, Gheorghe,  Finanţele publice în economia de piaţă, Editura Daniubius, Brăila, 1995;

57

22. Voinea, Gheorghe,  Finanţe locale, Editura Junimea, Iaşi, 2008 .

Legislaţie 1. Decretul nr. 153/1954 privind impozitul pe veniturile populaţiei publicat în B. Of. nr. 22 din 11 mai 1954; 2. Legea nr. 26/1968 pentru aprobarea Decretului nr. 297/1968 pentru modificarea Decretului

nr. 179/1962 privind impozitul pe veniturile cooperativelor şi ale organizaţiilor cooperatiste, meşteşugăreşti şi de consum publicată în B. Of. nr. 82 din 25 iunie 1968; 3. Legea nr. 1 din 30 iunie 1977 privind impozitul pe fondul total de retribuire al unităţilor

socialiste de stat, publicată în B. Of. nr. 60 din 8 iulie 1977 ; 4. Decretul nr. 25/1981 privind impozitele şi taxele locale publicat în B. Of. nr. 118 din 31 decembrie 1981; 5. Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit, publicată în Monitorul Oficial nr. 25/1991 ; 6. Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii publicată în Monitorul Oficial al României nr. 70/1991; 7. Ordonanţa de Guvern privind TVA nr. 3/1992, publicată în Mo nitorul Oficial nr. 200/2002,

aprobată prin Lega nr. 130/1992, publicată în Monitorul Oficial nr. 338/1992 ; 8. Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale publicată în Monitorul Oficial al României nr. 127/1994; 9. Ordonanţa de Guvern nr. 70/1994  privind impozitul pe profit, publicată în Monitorul O ficial nr. 246/1994; 10. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului privind completarea şi modificarea unor noi

reglementări cu privire  la taxa  pe valoarea adăugată nr. 215/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 649/1999; 11. Ordonanţa de Guvern nr. 24/2001 privind impunerea microîntr e prinderilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 472/2001; 12. Legea finanţelor publice nr. 500/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597/2002; 13. Legea nr. 571/2002 privind Codul Fiscal publicată în Monitorul Oficial nr. 927/2003 ; 14. Ordonanţa Guvernului nr. 97/2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941/2003; 15. Legea nr. 27/2004 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formel or de discriminare

 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 216/2004; 16. Legea bugetului de stat pe anul 2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 902 din data de 31 decembrie 2007;

58