Structura limbii spaniole (I)
Pagina web a cursului
http://groups.yahoo.com/group/fon http://groups.yahoo.c om/group/foneticaflls/?yguid=4681125 eticaflls/?yguid=468112535 35
Pagina web a cursului
http://groups.yahoo.com/group/fon http://groups.yahoo.c om/group/foneticaflls/?yguid=4681125 eticaflls/?yguid=468112535 35
Limba si limbaj Limba: fenomen social
↔
model general si constant pentru toti membrii unei colectivitati lingvistice 1.
Limbaj:: fenomen individual Limbaj
materializarea acestui model in fiecare membru al unei colectivitati lingvistice
limba / “langue” / “language” = sistemul (ceea ce putem
face cu limba noastra); 2.
limbaj “langage” / “speech” = folosirea sistemului (ceea ce
facem de fapt cand vorbim).
Lingvistica: stiinta (< Lat. scientia) care are ca Lingvistica: obiect de studiu structura limbilor naturale si cunostiintele vorbitorilor lor despre acestea. Limba naturala este o forma de limbaj uman care are scopul de a usura comunicarea si care poseda sintaxa. 1. In mod normal, limbile naturale se bazeaza pe simboluri sonore (sunete). 2. Exista insa si limbi naturale care se bazeaza pe simboluri gestuale .
Ce inseamna stiinta? Ansamblu de cunostinte structurate sistematic obtinute prin intermediul observarii modelelor regulate,, prin intermediul rationamentelor regulate (logice sau cauzale) si a experimentarii in medii specifice. Datorita acestor etape se formuleaza intrebari, se construiesc ipoteze, se deduc principii si se elaboreaza legi generale si scheme organizate metodic.
cunostinte structurate sistematic sistemul fonologic sistemul morfologic, etc
observarea modelelor regulate modele de declinare modele de conjugare, etc rationamente (procese logice prin intermediul carora, avand ca punct de plecare una sau mai multe judecati, deriva validitatea, posibilitatea sau falsitatea altei judecati distincte)
experiment (studierea unui fenomen, reprodus in conditiile
deosebite specifice studiului efectuat, eliminand sau introducand acele variabile care pot exercita o anumita influenta asupra fenomenului studiat (variabila = tot ceea ce poate provoca o schimbare in rezultatele experimentului)
Termenul “lingvistica” a aparut in 1883, dar bazele stiintifice le pune Ferdinand de Saussure in Cours de linguistique générale
publicat in 1916 de catre discipolii sai.
Lingvistica moderna isi are radacinile in abordarea lui Saussure distinctie clara intre limba, limbaj si vorbire, ca si intre sincronie si diacronie. In conceptia sa, limbajul este un sistem de semne, conceptie care sta la baza aparitiei structuralismului lingvistic contemporan.
Aceasta diferentiere teoretica necesita, prin urmare, o definire / definitie a semnului lingvistic care sa excluda sunetele efective specifice vorbirii. Semnul lingvistic este o entitate cu doua fatete: SEMNIFICANTUL (suportul material sau substanta, ceea ce captam prin simturi. Poate fi vizual, auditiv, olfactiv sau gustativ) SEMNIFICATUL (imaginea mentala care se transforma in forma scrisa sau verbala mesajul sugerat de catre forma materiala)
Semnul lingvistic: semnificat si semnificant
teléfono
Trasaturi caracteristice ale semnului lingvistic: 1. semnul
lingvistic este arbitrar in sensul ca legatura dintre semnificant si semnificat un se bazeaza pe o relatie de cauzalitate. Eemple: sinonimele (diferiti semnificanti si un singur semnificat), echivalentele unui concept in diferite limbi (Sp.: tiza, Engl.: chalk ), inclusiv in cazul onomatopeelor (Sp.: quiquiriquí , Romana: cucurigu) si exclamatiile (Sp.: ¡ay!, Romana: au!). 2. semnificantul
este intotdeauna linear (sunetele care compun semnificantii depind de o secventa temporala). Semnul lingvistic este linear pentru ca se dezvolta in mod succesiv, nu simultan in timp sunetele un se pot pronunta in acelasi timp, ci unul dupa altul, in unitati succesive care se produc in timp in mod linear. Exemplu: a-u-a-j-u-n-s-l-a-t-i-m-p!
3. imutabilitatea semnului lingvistic. Analizand relatia dintre semnul lingvistic si vorbitorii oricarei limbi, Saussure observa un paradox: limba are libertatea de a stabili o relatie intre orice sunet sau secventa de sunete si orice idee, dar odata stabilita aceasta relatie, nici vorbitorul nici comunitatea lingvistica din care face parte un are libertatea de a o desface. De asemenea este imposibila inlocuirea unui sunet cu altul.
Spaniola ar fi putut alege orice alta secventa de sunete pentru semnificatul corespunzator notiunii cu semnificantul silla / „siʎa/, dar odata
consolidata aceasta legatura intre semnificat si semnificant, combinatia este durabila in timp. Limba si folosirea ei nu sunt negociabile. Imutabilitatea se refera numai la sincronie. 4. mutabilitatea semnului lingvistic. Totusi, in timp, limba si semnele ei se
schimba. Apar treptat (si lent) modificari in legaturile dintre semnificati si semnificanti. Daca abordam limba din perspectiva diacronica, unitatile unei limbi se pot schimba. Cuvintele latinesti NOCTE y PECTUS s-au modificat de-a lungul timpului, astfel incat astazi semnificatului lor le corespund semnificantii romanesti “noapte” si “ piept ” si cei spanioli “noche” si “ pecho”. Mutabilitatea se refera numai la diacronie.
Ipoteza centrala a lui Saussure (limba este un sistem de semne interdependente) constituie baza cercetarilor realzate de catre membrii Cercului lingvistic de la Praga (1926). Dupa conceptia lor asupra limbajului, i se acorda notiunii de functie o importanta deosebita: limba este conceputa ca un sistem functional, al carui scop este exprimarea si comunicarea. Ei au creat, astfel, cea mai coerenta disciplina lngvistica de orientare structurala: fonologia. Fonetica si fonologia nu sunt termeni sinonimi. Fonetica are ca obiect de studiu descrierea fizica si fiziologica a sunetelor. Cate feluri de [e] (ca sunet) exista in spaniola? Sunetul [e] pe care-l pronuntam in pera nu este identic cu sunetul [e] din perra; (acesta din urma este mult mai deschis decat primul). Un fonetician poate masura cu exactitate gradul de deschidere a sunetului [e] in pronuntarea diferitilor vorbitori si astfel, poate ajunge la concluzia ca ambele categorii de [e] sunt foarte diferite. Si totusi, in ciuda exactitatii masuratorilor, in constiinta noastra lingvistica va continua sa persiste ideea de neclintit ca in spaniola exista un singur e. Aceasta se datoreaza unui motiv foarte simplu: nici un cuvant spaniol nu-si schimba semnficatul (sensul) daca se pronunta cu e deschis sau cu e inchis.
Fonetica traditionala acumula en descrierile ei o multime de date nerelevante pentru lingvist. Dar conform teoriei lui Saussure, pe lingvist il intereseaza numai cee ce apartine sistemului limbii. In limba spaniola, exista un singur e care se realizeaza in vorbire cu o deschidere mai mica sau mai mare a gurii. Acest / e/ , despre care avem o unica imagine mentala, este un fonem, atat in cuvantul pera, cat si in perra. Fonologia este ramura lingvisticii care se ocupa de studiul fonemelor, in timp ce fonetica este interesata, in schimb, de sunete. Fonologii din Cercul de la Praga au ajuns la concluzia surprinzatoare ca fonemele unei limbi formeaza un sistem, adica sunt la fel de perfect structurate ca formele gramaticale si cuvintele, in general. Este evident ca o asemenea descoperire a insemnat o confirmare foarte importanta a teoriilor lui Saussure, care, in felul acesta, isi deschideau portile spre un nou si amplu domeniu stiintific.
Ramurile lingvisticii Fonologia: studiul functiilor diferentiatoare ale sunetului limbajului. Fonema 2. Fonética: studiul naturii sunetelor si al 1.
realizarii lor in concordanta cu celelalte sunete din apropiere. Alofon 3. Ortografia: studiaza scrierea corecta a cuvintelor. Grafem 4. Morfologia: studiaza cuvintele si accidentele (neregularitatile) pe care le pot avea in flexiune. Entitatea fundamentala: Morfem / Alomorf
5.
Sintaxa: studiaza modalitatile de ordonare adecvata a
cuvintelor, in functie de relatiile care se stabilesc intre ele, pentru a forma propozitii si fraze. 6. Semantica: studiaza semnificatul (sensul) cuvintelor si evolutia lui istorica. Semantem 7. Lexicologia: studiaza originea, forma si sensul cuvintelor. Lexem 8. Lexicografia: studiaza modalitatea conform careia semnele formeaza cuvinte si are drept scop alcatuirea de dictionare.
FONOLOGIA IN CADRUL GRAMATICII Comprehensiune auditiva (ascultare) ↓↑
nivel semantic ↓↑
nivel gramatical ↓↑
nivel lexical ↓↑
nivel fonologic ↓↑
nivel fonetic ↓↑
nivel acustic ↓↑ Exprimare orala (vorbire)
ELEMENTE UNIVERSALE ALE LIMBAJULUI
Observand limbile, gasim multe trasaturi care implica existenta unor elemente comune fundamentale. Printre trasaturile comune tuturor oamenilor figureaza, mai inainte de toate, bazele fiziologice. Organele vorbirii sunt trasaturile esentiale asemanatoare la toate rasele umane. Se pare ca micile deosebiri care se pot observa in arcul valului palatin, in marimea si forma cavitatii nazale, etc sunt lipsite de importanta. Nimeni nu a izbuitit sa semnaleze nici macar o trasatura lingvistica atribuita acestor deosebiri anatomice.
S-a demonstrat de asemenea ca, de exemplu, copiii de origine europeana care-si petrec copilaria printre eschimosii din Groenlanda sau in mijlocul populatiei bantu din Africa de Sud, sjung sa vorbeasca limba inuit sau zulu la fel ca nativii si invers. Cum invatam limba sau limbile materne? Studiile asupra limbajului infantil semnostreaza ca inca de la o varsta foarte frageda copilul este inzestrat cu un mecanism care-i permite sa invete perfect limba materna fara nevoia de a o studia, asa cum suntem obligati sa invatam o noua limba straina noi, adultii. Inca de la nastere (sau poate inainte de a se naste?) acest „mecanism‟
filtreaza toate zgomotele, ceeace-i permite copilului sa
deosebeasca ceea ce este experienta lingvistica (“limba”) de ceea
ce nu este experienta lingvistica (zgomotele propriu-zise). In felul acesta apare si se acumuleaza informatia lingvistica, adica gramatica copilului.
SUNETUL
1.
2.
Exista mai multe definitii:
Orice intrerupere a stari de repaus a aerului, ceea ce provoaca vibratii in timpan, care la randul lor sunt interpretate ca sunet de catre sistemul nervos central. Interpretarea corticala a vibratiilor percepute prin intermediul auzului (Brosnahan & Malmberg). Sunetul este prin excelenta materia limbajului pentru ca este singura materie care se transmite del sistemul emisor la sistemul receptor si, prin urmare, este materia insasi a comunicarii intre cele doua sisteme. Cum se produce? O miscare brusca provoaca o reactie in particulele din aer, acesta gasindu-se in repaus. Particulele un se deplaseaza pe distante mari, ci se produce o reactie in lant care poate atinge distante foarte lungi.
FONETICA ARTICULATORIE: APARATUL FONATOR
Sunetele se produc in timpaul fazei de expirare (cand se expulzeaza aerul) a respiratiei. Fonaţiunea este momentul in care se creeaza sunetul; acesta se formeaza in laringe. Articularea are loc in cavitatile supraglotale (faringe, cavitatea bucala si cavitatea nazala). Partea respiratorie: corzile vocale din laringe Inchiderea corzilor vocale provoaca o presiune. Crescand presiunea, in mometul in care curentul de aer ajunge intr-un anumit punct, corzile vocale trebuie sa se deschida (sa se indeparteze una de cealalata). Un sunet sonor se produce datorita vibrarilor corzilor vocale.
APARATUL FONATOR
Corzile total deschise produc consoane surde (corzile un vibreaza). Astfel, fonemul /p/ si fonemul /b/ se deosebesc pentru ca al doilea este sonor, spre deosebire de primul. Acelasi lucru se intampla in spaniola si cu perechile /t/ -/d/ si /k/ - /g/ . Pentru limba romana deosebirea este valabila si in cazul perechii /f/ - /v/ . Alte foneme sonore sunt /l/ sau /m/ , printre altele. Surde sunt /f/ , /s/ , de exemplu. Corzile intredeschise produc sunete aspirate, ca de exemplu in limba romana fonemul reprezentat prin grafemul (halbă), sau in spaniola, aspirarea lui /s/ final in dialectul andaluz (las casas, fonéticamente [lahkása]).
Cavitatea nazala este un rezonator care un se misca. Daca valul palatului coboara, aerul urca spre nas; /m/ , /n/ si / ɲ/
sunt foneme nazale dar obstructia aerului se produce in gura.
Cavitatea bucala este aceea care perimte mai multe
alterari de forma si dimensiune, facand posibile in felul acesta diverse puncte de articulare. Órgane mobile:
-valul palatului -mandibula inferioara -buzele: organele cele mai mobile ale aparatului fonator.
Pot adopta o pozitie normala, avansata, plana sau rotunjita. -limba: foarte mobila. Isi poate schimba forma, volumul si pozitia, pentru ca un este altceva decat un ansamblu de muschi.
FONEMELE LIMBII SPANIOLE
Coarticulareaa. Asa cum un pronuntam o
propozitie cuvant cu cuvant si un cuvant silaba cu silaba, un articulam nici cuvantul sau silaba, sunet dupa sunet. In momentul in care vorbim coarticulam. Cand pronuntam un sunet, “ne gandim”in mod
inconstient la cele care urmeaza, pregating-une in felul acesta organele cavitatii bucale sau nazale pentru articularea sunetului urmator. Una si aceeasi persoana nu pronunta niciodata in mod identic sunetele din limba sa: exista tot atatea vocale [a] cate pronunta un individ; aceasta infinitate de sunete [a] se datoreaza exista nu numai din punct de vedere articulator, ci si acustic (diferente in ceea ce priveste frecventa si intensitatea unde, de exemplu). Cum se explica, atunci, ca ne putem intelege intotdeauna cu un alt vorbitor al limbii noastre, din moment ce de fiecare data fiecare sunet este diferit? Noi un ascultam lantul fonic in mod linear, sunet cu sunet.
SUNET si FONEM
Daca in cuvantul casa se inlocuieste primul - a- cu - o- (cosa), se produce o schimbare de semnificat. Aceasta este o diferenta fonetica distinctiva. Prin urmare, se spune ca sunetul - a- este un fonem al limbii spaniole. Diferitele lui realizari fonetice nu ne impiedica sa le asociam fonemului /a/ . Fonemul: cea mai mica unitate fonologica in care se poate diviza un ansamblu fonic. In exemplul casa, sunetele /k/ , /a/ si /s/ sunt foneme: /kasa/ . Sa se considere urmatoarele exemple: un [b]eso - mi [β]eso. Vorbitorii de limba spaniola percep aceste doua realizari fonetice ale cuvantului beso, ca si cum ar fi aceleasi, “aud acelasi cuvant”si nu-si dau seama ca se pronunta in mod diferit. Diferenta intre cele doua sunete [b] si [β] nu permite deosebirea de pronuntare a acestui cuvant si de aceea vorbitorilor de spaniola le este foarte greu sa recunoasca cele doua realizari fonetice ca fiind diferite. In aceasta situatie se spune ca diferitele realizari fonetice corespund fonemului /b/ si ca aceste realizari sunt alofone ale fonemului /b/ .
Alofone sau variante combinatorii : difertele realizari fonetice
ale unui fonem, in functie de contextul en care este situat. Un fonem, in functie de modificarile pe care le sufera datorita celorlalte sunete care-l inconjoara, isi poate modifica locul de articulare, chiar si modul de articulare, fara ca in felul acesta sa se modifice sensul cuvantului. Opozitia de semnificat care exista intre /casa/ si /cosa/ dovedeste ca atat /a/ cat si /o/ sunt foneme ale limbii spaniole si ca cele doua cuvinte formeaza o pereche minimala. O pereche minimala formeaza si cuvintele /paso/ /caso/ ; datorita comutarii lui /p/ cu /k/ se schimba sensul. Constituie si ['beso] ['βeso] o pereche minimala? Sunt cele doua sunete foneme ale limbii spaniole? In mod sigur NU, deoarece deosebirea dintre ele nu duce la o schimbare de semnificat. In acest caz este vorba de doua alofone [b] si [β] ale fonemului /b/ .
Distributie complementara. Alofonele unui anumir
fonem apar in anumite pozitii concrete si un in altele. In exemplul anterior [b] un beso si [β] mi beso sunt alofone care se gasesc in distributie complementara, pentru ca in pozitia unde apare [β] (intre vocale) nu poate aparea [b]. Distributie libera: nu implica aparitia unui singur alofon intr-o anumita pozitie, ci permite ocurenta, in acelasi context, a tuturor alofonelor unui fonem. Opozitia : relatai care exista intre doua foneme comutabile.
Neutralizare: pierderea, in anmite pozitii, a
functiei distinctive a doua foneme /r/ árabe, / ṝ/ cartera / ↓ Arhifonem: fonemul care rezulta din neutralizarea a doua foneme; se caracterizeaza prin faptul ca poseda trasatura comuna ambelor foneme din care rezulta. /'kaRne/
Fonemele limbii spaniole: vocalele
care se deosebesc intre ele prin timbrul lor (unda sonora) caracteristic. Aerul vibrant care iese prin glota gaseste in faringe, fosele nazale si cavitatea bucala o cutie de rezonanta de dimensiuni si forma variabile pentru fiecare vocala in parte. In timp ce consoanele trebuie sa faca fata unui obstacol (la iesirea aerului din cavitatea bucala, de exemplu), vocalele se caracterizeaza prin absenta oricarui obstacol. Totusi, este dificil sa se stabileasca o diviziune riguroasa intre consoane si vocale datorita naturii vocalice a consoanelor lichidelor in diferite limbi indoeuropene, de exemplu in limba sârb ă /srdze/ . In plus, in fonetica istorica sunt destul de frecvente cazurile de vocalizare a consoanelor in evolutia de la latina la spaniola (Lat. v. multu > Esp. muy) sau de consonantizare a vocalelor (Lat. v. maiu > Esp. mayo). Vocalele: foneme sonore si deschise
Din punct de vedere fonetic, vocalele, spre deosebire de consoane, sunt sunete care prezinta un grad mai mare de deschidere a oraganelor articulatorii. Din punct de vedere fonologic, vocalele, spre deosebire de consoane, poseda capacitatea de a forma nucleu silabic:
me-sa , al- can-ce , e-ru-di-ción
(margine silabica = consoana) + nucleu silabic = vocal ( + margine silabica = consoana)
Timbrul constituie caracteristica cea mai relevanta si
distinctiva a fiecarei vocale: daca limba prezinta o pozitie anterioara si apropiata de palatul tare, cavitatea bucala anterioara (care functioneaza ca o cutie de rezonanta) este destul de mica si, prin urmare, sunetul care se produce prezinta un timbru ascutit [i]. daca limba prezinta o pozitie posterioara si apropiata de valul palatului, cavitatea bucala anterioara (care functioneaza ca o cutie de rezonanta) este destul de mare si, prin urmare, sunetul care se produce prezinta un timbru grav [u]. daca limba prezinta o pozitie medie (mijlocie) si joasa, se creeaza doua cavitati de rezonanta (una anterioara si alta posterioara) practic egale si, in consecinta, sunetul vocalic produs prezinta un timbru intermediu sau neutru [a].
Evolutia sistemului vocalic Sistemul vocalic latinesc ↓
Trasatura caracteristica: cantitatea aici acesta h ī c hĭc vēnit a venit vĕnit (el) vine r ău mālum măr mălum ōs ŏs gur ă os Vocale tonice Latina clasică: 10 Spaniola medievală si modernă: 5
Vocalele atonice in limba latina Vocale atonice in silabe initiale Vocale atonice in silabe finale
Lat. clasica: 10 Sp. med. si mod.: 5 Lat. clasica: 10 Sp. med. si mod.: 3
Vocale atonice in interiorul cuvantului ( Appendix Probi) angulus anglus non non calida calda non speculum speclum non stabulum stablum vet ulus veclus non non vir idis virdis
Latina vulgar a
Spaniola
catenatu limitare septimana temporanu manica retina sanguine
candado lindar semana temprano manga rienda sangre
> > > > > > >
Evolutia sistemului consonantic Sistemul consonantic latin (relativ sarac)
Labiale Oclusiv /p/ /b/ Fricative /f/ Nazale /m/ Laterale Vibrante
Dentoalveolare Velare /t/ /d/ /k/ /g/ /s/ /h/ /n/ /l/ /r/
Palatalizare: schimbarea pronuntarii unei
consoane initial oclusive (inchidere completa a organelor articulatorii) apropiind dorsul limbii de palat, sub influenta unei vocale anterioare (sa palatale) care-i urmeaza. Leniţia (proces de mutatie fonetica; consta in debilitarea unei consoane) a afectat aproape toate consoanele in pozitie intervocalica si toate geminatele.
Exemple de palatalizare /n/ + [j] > [ ɲ] arānea Hispania
> >
araña España
a jo /l/ + [j] > [λ] > [ž] > [x] aliu > muliere > mugier >mu jer me jor meliōre > -/kt/- > /c/: nocte > noche estrecho estrictu > eri zo /k/ + [j] > [θ] ērī ciu > [e'riθo] > calcea> ['kalθa] > cal za
Eemple de leniţie /-pp-/ /-p-/
> >
/p/ /b/
Lat.vulgara Sp. medievala co pa cuppa > cūpa cuba >
/-b-/ /-t-/ /-d-/
>
/ β /
cibu
>
cevo
>
/d/ (=[δ]
cat ēna
>
cad ena
>
sedēre
>
seer > Sp. moderna ser
Sistemul vocalic spaniol cunoaste cinci foneme: /i/, /e/, /a/, /o/, /u/
Fonemele /e/ si /o/ prezinta alofone deschise in urmatoarele situatii: in contact cu [r]: cerro ['θεro], reto ['rεto], corre ['kɔre], robo ['rɔβo]; cand preced sunetul [x]: ceja ['θεxa], ojo ['ɔxo]; cand fac parte dintr-un diftong descrescator: seis ['sεi ̭s], sois ['sɔi ̭s]; Alofonul deschis al lui /o/ se produce, de asemenea, in orice silaba terminata in consoana: corte ['kɔrte], bolso ['bɔlso], in timp ce alofonul deschis al lui /e/ apare cand silaba se termina in orice consoana cu exceptia lui [d], [m], [n], [s], [θ]: belga ['bεlγa], vez [beθ].
1.
2.
3.
Fonemul /a/ prezinta trei alofone: un alofon palatalizat, cand preceda o consoana palatala [c], [n], [λ ], [j]: calle ['kaʎe], caña ['ka ɲa], macho ['maco]; un alofon velarizat care se produce cand preceda vocalele /o/ , /u/ sau consoanele [l], [x]: ahogo [α'oγo], causa ['kαu ̭sa], alma ['αlma], caja ['kαxa]; un alofon mediu care apare in toate contextele nementionate anterior: casa ['kasa], contad [koņ'taδ].
Clasificarea vocalelor 1. dupa modul de articulare exista vocale inalte, medii si joase:
daca limba se apropie de palat, se produc vocalele cunoscute sub numele de vocale inchise, vocale cu un grad redus de deschidere sau vocale inalte : /i/ , /u/ ; daca limba se indeparteaza mai mult de palat, se produc asa numitele vocale medii sau cu deschidere mica: /e/ , /o/ ; daca limba se indeparteaza la maximum de palat, se produce vocala deschisa sau joasa , adica o vocala cu un grad maxim de deschidere: /a/ .
2. dupa locul de articulare exista vocale anterioare, posterioare si centrale:
cand partea predorsala a limbii ocupa o pozitie articulatorie in zona palatului, se produc vocalele anterioare sau palatale : /e/ , /i/ ; daca partea postdorsala a limbii se apropie de zona posterioara a cavitatii bucale, adica de valul palatului, se produc vocalele posterioare sau velare: /o/ , /u/ ; daca partea dorsala a limbii se gaseste in regiunea de mijloc a palatului, vocala care se produce este o vocala centrala: /a/ .
3. in functie de actiunea valului palatului existe vocale orale si vocale nazale:
daca in timpul emisiunii aerului fonator valul palatului este lipit de peretele faringelui, canalul care face legatura cu cavitatea nazala este inchis si prin urmare, aerul este expirat doar prin cavitatea bucala, formandu-se astfel vocalele orale: /i/ , /e/ , /a/ , /o/ , /u/ ; daca, in schimb, valul palatului este intr-o pozitie medie, fara sa inchida accesul aerului expirat la cavitatea nazala sau la cavitatea bucala, se produc vocalele nazale, sau mai exact oronazalizate: [ĩ], [ẽ], [ã], [õ], [ũ], pentru ca in spaniola aceste vocale au mai putina rezonanta decat vocalele oronazale din franceza sau portugheza. In spaniola, vocalele oronazalizate sunt alofone ale vocalelor orale si apar in doua pozitii: aproape ori de cate ori o vocala este situata intre doua consoane nazale: nunca ['nũŋka], nombre ['nõmbre]; uneori, daca vocala se afla in pozitie initiala absoluta si intr-o silaba care se termina intr-o consoana nazala: onda ['õņda], insoportable [ĩnsopor'taβle], antaño [ãņ´taɲo].
4. dupa forma rotunjta sau un a gurii in momentul in care este expirat aerul exista vocale labializate sau nelabializate:
In spaniola, prin natura lor, vocalele posterioare sunt labializate, in schimb, in mod normal, cele anterioare sunt nelabializate. De aceea, cele doua serii de vocale, cele anterioare si cele posterioare, sunt normale din punct de vedere fonetic. Cu alte cuvinte, trasatura labiala nu este pertinenta, pentru ca [o], [u] se pronunta cu labializare si [e], [i] fara. In alte limbi (franceza, germana, neerlandeza, maghiara, de ex.) exista vocale anterioare labializate sau posterioare nelabializate: Franceza Neerlandeza: geur jeune euforie soeur une prune
heuvel put hut vuur
5. dupa intensitatea energiei artculatorii exista vocale tonice si atonice:
Vocalele care primesc un maximum de enegie articulatorie intr-un cuvant, cele tonice, au o mai mare fermitate si o mai mare perceptibilitate decat cele atonice, care primesc un minimum de intensitate articulatorie, dar suficient ca sa fie recunoscute ca atare: tomo ['tomo], tomáis [to'mai ̭s]. In spaniola aproape ca nu se poate vorbi de vocale relaxate, ca de exemplu in portugheza, catalana, rusa sau neerlandeza.
6. dupa cantitate exista vocale lungi si vocale scurte:
Exista vocale lungi si scurte, semilungi si semiscurte, dar cantitatea vocalica un are in spaniola relevanta fonologica, ca, de ex., in engleza, neerlandeza, etc: Neerlandeza: hen (pe ei / ele) ['hen] heen (acolo) ['hēn] man (barbat) ['man] maan (luna) ['mān] ['wił] wil (vointa) wiel (roata) ['wīł] In spaniola, de fapt, toate vocalele trebuie considerate scurte.
Definirea vocalelor din punct de vedere fonologic: modul de articulare, locul de
articulare (pentru ca doar aceste doua trasaturi sunt pertinente din punct de vedere foologic).
Definirea vocalelor din punct de vedere fonetic: mod de articulare, loc de articulare,
actiunea valului palatului, actiunea buzelor (labializarea), gradul de intensitate, caracterizare acustica.
Diftongi si triftongi
Diftongi: prezenta a doua vocale in aceeasi silaba. V1 + V2 = diftong, unde una ditre cele doua vocale e nucleu silabic (Vns) iar cealalta este margine silabica pre sau postnucleara (Vpn): acacia [a'kaθ ja]: [j] = margine silabica prenucleara; [a] = nucleu
silabic;
i
i
cantáis [kaņ'ta ̭s]: [a] = nucleu silabic; [ ̭] = margine silabica
postnucleara. Triftongi: prezenta a trei vocale in aceeasi silaba. V1 + V2 + V3, unde V2 = Vns iar V1 si V3 = Vpn; Vpn = semiconsoana sau semivocala, dupa cum sunt situate inainte sau dupa Vns.
i]
buey ['bwe
i
negociáis [neγo'θ ja ̭s]
Vpn + Vns = diftong crescator
Vpn = semiconsoana: [j] sau [w]
[ja]: acacia [a'kaθ ja] [je]: tiene ['tjene] [jo]: labio ['laβ jo] [ju]: ciudad [θ ju'δaδ] [wa]: cuanto ['kwaņto] [we]: cuerda ['kwεrδa] [wi]: ruido ['rwiδo] [wo]: arduo ['arδwo]
Vns + Vpn = diftong descrescator
Vpn = semivocala: [i ̭] sau [u ̭]
[ai ̭]: aire ['ai ̭re] [ei ̭]: rey [rei ̭] [oi ̭]: voy [boi ̭] [au ̭]: causa ['kau ̭sa] [eu ̭]: deuda ['deu ̭δa] [ou ̭]: COU [kou ̭]
Semivocalele si semiconsoanele sunt, in spaniola, simple alofone ale fonemelor vocalice corespunzatoare: /i/ : [i], [j], [i ̭] /u/ : [u], [w], [u ̭] prin urmare, distinctia semiconsoana, semivocala este pur fonetica si indica pozitia pre sau postnucleara a vocale care constituie marginea silabica. In spaniola diftongii si triftongii sunt elemente bifonematice si, respectiv, trifonematice, de ex.: negocias / negociáis. [ne'γoθjas] / [neγo'θ jai ̭s]. In consecinta, trebuie acordata atentie la transcrierea lor fonologica, dar si fonetica.
Pronuntarea conjunctiei y difera in functie de complexul fonic in care apare: intre doua consoane, se realizeaza ca o vocala: Juan y Carlos [xwan i 'karlos] sau [xwani 'karlos]; intre consoana si vocala sau intre doua vocale, se realizeaza ca semiconsoana: Carlos y Elena ['karlos je'lena], María y Elena [ma'ria je'lena]; intre vocala si consoana, se realizeaza ca semivocala: Elena y Carlos [e'lenai ̭ 'karlos] Pronuntarea conjunctiei u (alomorf al disjunctivei o) se realizeaza intotdeuna ca semiconsoana: siete u ocho
['sjete 'woco].
