Stiintele Auxiliare Ale Istoriei

Conf. univ. dr. Ioan Albu

Ştiinţele auxiliare ale istoriei

SUPORT DE CURS

1

CUPRINS 1 INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢELE AUXILIARE ALE ISTORIEI. ................................................................. 8 1.1 Meşteşugul istoricului.....................................................9 1.2 Metoda istorică.............................................................10 1.3 Ştiinţe auxiliare, ştiinţe speciale. Raportul ştiinţelor auxiliare cu ştiinţa istorică.......................................................11 1.4 Curente actuale.............................................................12

2 GEOGRAFIA ISTORICĂ.......................................13 2.1 Domeniul......................................................................13 2.2 Ramuri..........................................................................14 2.3 Împărţirea politică.........................................................14 2.4 Împărţirea religioasă-confesională.................................16 2.5 Topografia....................................................................17 2.6 Nume istorice, toponimie...............................................17 2.7 Cartografia şi hărţile istorice.........................................17

3 CRONOLOGIA...................................................21 3.1 Bazele astronomice.......................................................21 3.2 Calendarul roman..........................................................24 3.3 Stilurile cronologice......................................................26 3.4 Erele.............................................................................27 3.5 Indiction.......................................................................28 3.6 Anii de domnie sau păstorire.........................................29 3.7 Crugul lunii / ciclul lunar / numărul de aur......................29

2

4 GENEALOGIA....................................................30 4.1 Izvoare şi istoric............................................................30 4.1.1 Izvoarele genealogiei ............................................................31 4.1.2 Preocupări de genealogie ......................................................31 4.2 Metodele de cercetare...................................................32 4.2.1 Ascendenţa............................................................................33 4.2.2 Descendenţa..........................................................................36 4.2.3 Alte principii genealogice.......................................................37 4.2.4 Prescurtări genealogice..........................................................37 4.2.5 Nume genealogice.................................................................38

5 EPIGRAFIA ŞI PALEOGRAFIA..............................38 5.1 Scrierea şi copierea.......................................................40 5.2 Istoricul scrisului...........................................................40 5.2.1 Faza ideografică.....................................................................40 5.2.2 Faza logografică.....................................................................40 5.2.3 Faza silabică...........................................................................45 5.2.4 Faza alfabetică.......................................................................46 5.2.5 Scrierea feniciană şi evoluţia scrierilor alfabetice...................46 5.3 Ramurile epigrafiei şi paleografiei..................................51 5.4 Codicologia...................................................................51 5.4.1 Suportul scrierii şi materiale de scris......................................51 5.4.2 Trăsăturile externe ale scrierilor.............................................56 5.5 Scrierea 5.5.1 Aetas 5.5.2 Aetas 5.5.3 Aetas

latină - tipuri de scriere şi evoluţie...................56 antiqua - scrierea latină în antichitate..........................56 mediae latinitatis - scrierea latină în evul mediu..........57 infimae latinitatis - scrierile moderne...........................57

6 ŞTIINŢA IZVOARELOR. BIBLIOLOGIA ..................57 6.1 Ştiinţa izvoarelor...........................................................57

7 DIPLOMATICA...................................................58 7.1 Istoria diplomaticii........................................................61 7.1.1 Perioada diplomaticii generale...............................................66 7.2 Conceptele de document şi act......................................77 7.2.1 Documentul probatoriu şi documentul dispozitiv...................79

3

7.3 Documentele papale – tipologie:....................................81 7.3.1 Privilegiul................................................................................81 7.3.2 Litterae (scrisorile).................................................................82 7.3.3 Bulele.....................................................................................92 7.4 Validarea......................................................................93 7.5 Diplomă şi mandat........................................................95 7.6 Formularul diplomatic...................................................95 7.6.1 Protocolul...............................................................................97 7.6.2 Textul (contextul)...................................................................98 7.6.3 Eschatocolul sau protocolul final..........................................101 7.7 Cancelaria şi forma de cancelarie.................................101 7.8 Formele de transmitere a documentelor şi actelor........103 7.9 Falsurile......................................................................105 7.10 Actele.......................................................................106 7.10.1 Geneza unui dosar de acte.................................................106

8 HERALDICA....................................................107 8.1 Preocupări de heraldică...............................................108 8.2 Simbolistica heraldică..................................................109 8.3 Elemente de heraldică.................................................109 8.4 Terminologia heraldică - glosar....................................112 8.5 Fig. 1 Partiţiunile scutului:...........................................114 8.5.1 Fig. 2 – scartelarea scutului..................................................116

9 NUMISMATICA................................................117 9.1 Istoricul disciplinei......................................................117 9.2 Apariţia şi evoluţia monedei.........................................117 9.3 Numismatica descriptivă..............................................119 9.4 Monetăriile. Dreptul monetar şi circulaţia monedei.......120 9.5 Corpusurile monetare..................................................121

4

Tematica cursului 1. Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei. a. Ştiinţe auxiliare, ştiinţe speciale. b. Raportul ştiinţelor auxiliare cu ştiinţa istorică. 2. Geografia istorică. a. Concepte şi sarcini ale disciplinei b. Domeniile geografiei istoriece c. cartografia 3. Cronologia. a. Bazele astronomice ale cronologiei. b. Calendarul roman. Reforme calendaristice. c. Stiluri, ere si perioade cronologice. d. Crugul soarelui, crugul lunar, numărul de aur e. Datarea documentelor. 4. Genealogia. a. Surse şi izvoare genealogice. Istoricul cercetărilor. b. Principiile genealogiei (ascendenţa, descendenţa, conscendenţa). c. Reprezentarea grafică în genealogie (arbore şi tabel genealogic). Prescurtări genealogice d. Onomastica. 5. Epigrafia şi paleografia a. Istoricul scrisului. b. Ramurile epigrafiei şi paleografiei (antică – greacă latină, medievală – latină, slavonă şi modernă timpurie – română, germană, maghiară, iudaică) c. Tipuri de scriere epigrafică, evoluţia scrierilor epigrafice d. Tipuri de scriere paleografică şi evoluţia lor. 6. Bibliologia a. Sarcini şi ramuri ale disciplinei 5

b. Istoria tiparului c. Biblioteconomia i. Clasificarea zecimală universală a publicaţiilor ii. Bibliografia 7. Codicologia a. Elaborarea codicelor. Scrierea de carte b. Inventare şi cataloage de codice c. Tipuri de manuscrise 8. Diplomatica. Diplomatica medievală a. Conceptele de document şi act b. Documentul probatoriu şi documentul dispozitiv c. Validarea d. Diplomă şi mandat e. Formularul diplomatic f. Cancelaria şi forma de cancelarie. Practicile de cancelarie g. Falsurile documentare h. Actele. Geneza unui dosar de acte 9. Heraldica a. Preocupări de heraldică b. Elementele heraldicii: scut, mobile şi piese ale scutului, smalţurile heraldice, ornamentele scutului 10. Sigilografia a. Obiectul disciplinei b. Categorii de sigilii şi reprezentări sigilografice c. Modalităţi de sigilare. Falsurile sigilare 11. Metrologia a. Obiect, problematică şi ramuri b. Sisteme de măsurare din trecut (pentru lungime, suprafaţă, capacitate, volum şi greutate 12. Arhivistica a. Istoria arhivelor. Sisteme arhivistice, tipuri de arhivă. b. Instituţii creatoare de arhivă c. Principalele operaţiuni arhivistice. d. Valorificarea arhivaliilor.

Bibliografie minimală: 6

Berciu-Drăghicescu, Adina. Ştiinţele auxiliare ale istoriei, Ed. Univ. Bucuresti, 1994. v. Brand, A. Werkzeug des Historikers. Eine Einführung in die Historischen Hilfswissenschaften. 12. Auflage (Kohlhammer), Stuttgart- Berlin- Köln, 1989. Cernovodeanu, Dan. Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, Ed. St. si Enciclopedică, 1977. Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei, Bucureşti, Ed. St. si Enciclopedică, 1982. Edroiu, N. Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei, ClujNapoca, Tipografia Univ. „Babes-Bolyai“, 1992. Ionascu, I. Cronologia documentelor din Moldova si Tara Românească. In „Documente privind istoria României. Introducere, vol. I., Bucureşti, 1951, p. 389-450. Inscriptiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I (1395-1800) de Al. Elian, C. Bălan, N. Ciucă, O. Diaconescu, Bucureşti, 1965. Introducere, p. 11-14. Iorga, N. Generalităţi cu privire la studiile istorice. ed. a 3-a, Bucureşti, 1944. Iorga, N. Inscripţii din bisericile României, I-II, Bucureşti, 1905-1908. L`histoire et ses méthodes. (Encyclopédie de la Pléiade / XI.) Coord. Raymond Queneau. Direction Ch. Samaran. Ed. Gallimard, Bruges, 1961. Pall, Fr. Cronologia documentelor din Transilvania (sec. X-XV). In „Documente privind istoria României. Introducere, vol. I., Bucureşti, 1951, p. 452-481. Sacerdoteanu, A. Sarcinile ştiinţelor auxiliare ale istoriei. In „Revista Arhivelor“, XI, 1, 1966, p. 17-46. Stănilă, G. Sisteme calendaristice, Bucureşti, 1980.

7

1

Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei. Istoria în sensul ei cel mai larg este totalitatea evenimentelor trecute, deşi o definiţie mai realistă ar limita istoria la trecutul cunoscut, la ceea ce se cunoaşte despre trecut. Istoria presupune studiu, dar şi efort literar, de aceea, dintre toate domeniile care includ aceste două laturi, istoria pare a fi cel mai greu de definit cu precizie, deoarece strădania de a dezvălui faptele trecute şi de a formula o relatare sau narare inteligibilă a acestora implică în mod necesar utilizarea şi influenţa multor discipline auxiliare şi forme literare. Preocuparea tuturor istoricilor serioşi a fost şi este colectarea şi înregistrarea faptelor despre trecutul omenirii şi adesea de a descoperi, de a dezvălui noi fapte. Istoricii ştiu că informaţia de care dispun este incompletă, chiar parţial incorectă sau coruptă, şi că ea are nevoie de o atenţie deosebită. Toţi istoricii au încercat şi încearcă să descopere în fapte, în evenimente anumite clişee sau modele de semnificaţie adresate problemelor eterne, perene ale vieţii umane. Sarcina ştiinţei istorice este mijlocirea unei imagini a istoriei cât mai cuprinzătoare şi pe cât posibil de nădejde, „adevărate”, ca „formă spirituală în care o cultură dă socoteală despre trecutul său” (J. Huizinga). Definiţia lui Huizinga sintetizează esenţa obiectului – „genul proxim” şi diferenţa specifică a cunoaşterii istorice. Istoria este îndreptată în contextul său spre realitatea trecută, deşi în acest sens încercarea de a delimita domeniul istoricului (a ceea ce ţine de istorie) de nonistoric în interiorul acestei realităţi nu rezolvă problema realităţii factuale istorice. Din acest motiv, ocazional este asertat că istoria îşi constituie ea însăşi propriul obiect (Hans Georg Gadamer). Deoarece în istorie toate evenimentele anterioare sunt cauzele tuturor evenimentelor ulterioare (Michael Oakeshott), istoricul este nevoit să selecteze atât în privinţa relatării, reprezentării, cât şi a explicării trecutului, ceea ce depinde în esenţă de felul în care îşi 8

pune întrebări cu referire la trecut, dar şi de felul în care proiectează sarcinile şi substanţa istoriei. Istorismul a formulat teza unicităţii acţiunii umane (metoda idiografică sau individualizantă) şi a determinării istorice a tuturor valorilor care nu pot fi evaluate după norme supratemporale inadecvate. Deoarece istorismul a perceput şi statul ca individ, el şi-a aflat domeniul favorit în istoria politică, a cărei purtători şi făptuitori sunt marile personalităţi. La polul opus se află adepţii metodei nomotetice (generalizatoare), influenţaţi de dreptul natural, care pornesc de la premisa unor valori valabile pentru întreaga umanitate şi accentuează asupra identităţii cu sine a naturii umane în toate timpurile. Dacă există elemente constante în natura umană, atunci istoricul trebuie să se îndeletnicească atât cu formele de manifestare tipice, cât şi cu cele unice (ştiinţa istorică comparativă). Centrul de greutate al abordării se mută din acest motiv adesea dinspre stat şi politică spre cultură, societate, economie. Se delimitează trei sensuri principale ale termenului istorie: istoria ca eveniment, istoria ca activitate de cercetare a istoricului, şi istoria ca rezultat al acestei activităţi, adică suma afirmaţiilor despre evenimente (Jery Topolski, Metodologia istoriei, p. 145). 1.1 Meşteşugul istoricului Se vorbeşte frecvent despre meşteşugul istoricului (historian’s craft / Handwerk und Werkzeug des Historikers) în legătură directă cu activitatea de cercetare. Aceasta impune istoricului trei premise: 1. pornirea lăuntrică de a-şi pune întrebări despre trecut – deci nu o receptare pasivă a istoriei, ci una activă cu privire la apariţia şi evoluţia imaginii istorice, 2. înzestrarea, dotarea cognitivă şi înţelegerea conceptuală, documentată a surselor (izvoarelor) cunoaşterii care duc la aflarea răspunsurilor la întrebările pe care istoricul şi le pune; 9

3. capacitatea critică a istoricului de a valorifica just, sine ira et studio sursele aflate, adică de a înlătura vălul fragmentarului, de a distinge adevărul, realitatea de ceea ce înseamnă contradicţie, tendinţe preconcepute sau chiar minciuni. Exceptând circumstanţele şi condiţiile speciale în care istoricii înregistrează evenimentele la care ei înşişi au fost părtaşi sau martori, faptele istorice pot fi cunoscute doar prin surse intermediare. Acestea includ mărturii ale contemporanilor, înregistrări narative – istorii, memorii, scrisori, documente anterioare, literatura vremii, actele şi documentele legale şi financiare ale curţilor, legislaturilor, instituţiilor ecleziastice sau de afaceri -, şi informaţia nescrisă provenită din urmele materiale, fizice ale civilizaţiilor trecute (arhitectură, arte, obiecte meşteşugăreşti, cimitire şi teren cultivat). Toate acestea şi multe alte surse de informaţie oferă evidenţa, documentaţia sau dovezile din care istoricul descifrează faptele istorice. Relaţia dintre mărturia istorică (izvoare) şi fapt este totuşi rareori simplă şi directă. Mărturia poate fi coruptă, distorsionată sau greşită, fragmentară sau lacunară, ori aproape neinteligibilă după perioade lungi de mutaţii culturale şi lingvistice. Istoricii trebuie de aceea să privească izvoarele cu ochi critic. 1.2 Metoda istorică este definită ca un ansamblu de procedee tehnice, în continuă perfecţionare, necesare istoricului. Acest ansamblu de procedee tehnice constituie obiectul ştiinţelor auxiliare ale istoriei. Istoria poate progresa doar prin aprofundarea acestor discipline care depistează şi analizează în chip exhaustiv sursele istorice. Ştiinţele auxiliare se ocupă cu studierea în sine a mărturiilor istorice de tot felul care sunt depozitate în arhive, biblioteci, muzee, colecţii particulare. Încă din 1822, J. Lelewel aprecia că scopul ştiinţelor auxiliare ale istoriei constă în cunoaşterea, respectiv înţelegerea izvoarelor. 10

1.3 Ştiinţe auxiliare, ştiinţe speciale. Raportul ştiinţelor auxiliare cu ştiinţa istorică. Termenul de ştiinţe auxiliare ale istoriei a fost introdus de către istoricul şi paleograful vienez Theodor Sickel în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O dată cu dezvoltarea ştiinţei, acest concept a dobândit tot mai mult un caracter relativ. Azi mai persistă încă divergenţe de opinii asupra sferei ştiinţelor auxiliare şi implicit a terminologiei. Mai ales pentru studentul în istorie, în prima perioadă a pregătirii sale, termenul de ştiinţe auxiliare ale istoriei trezeşte uşor impresia, devenită apoi în unele cazuri idee preconcepută, că acestea sunt ceva aflat în afara sferei propriu-zise a disciplinei istorice, ceva bun pentru specialişti, dar de care studentul nun trebuie să se preocupe îndeaproape. Orice ştiinţă la ale cărei metode şi rezultate ale cercetării apelează istoricul poate deveni o ştiinţă auxiliară, cu atât mai mult în momentul actual în care se manifestă tendinţa unei „atitudini integratoare în ştiinţă”, întreaga ştiinţă devenind un angrenaj de discipline în care fiecare, raportată la o alta, este într-un anume fel auxiliară. S-a mai insistat şi asupra unei distincţii artificiale între ştiinţe ajutătoare (furnizează cunoştinţe ce nu provin de la izvoare sau care atrag atenţia asupra unor posibilităţi noi ale metodei de cercetare şi se leagă de etapele următoare ale activităţii istoricului – procură concluzii şi date elaborate) şi ştiinţe auxiliare (tradiţionale ale istoriei, legate de cunoaşterea izvoarelor şi care furnizează metoda de cercetare a acestora). Istoricul Damian P. Bogdan este adeptul opiniei că aceste discipline trebuie numit ştiinţe speciale ale istoriei, şi nu auxiliare, deoarece „în ştiinţa istorică, ca şi în alte ştiinţe, desprinderea, formarea şi dezvoltarea de noi ramuri ştiinţifice constituie urmarea evoluţiei însăşi a ştiinţei care generează noi discipline ca o consecinţă a nevoilor stringente ale investigaţiei ştiinţifice. O parte dintre ştiinţele auxiliare, ca urmare a acestei dezvoltări, 11

au devenit ştiinţe independente, în primul rând paleografia, apoi arhivistica, numismatica, diplomatica, cronologia, sigilografia, istoriografia, textologia.” A. Sacerdoţianu a împărţit ştiinţele auxiliare ale istoriei în ştiinţe majore (geografie, geologie, lingvistică, paleontologie, etnologie, sociologie, drept, psihologie, statistică istorică, demografie – de unde istoria împrumută rezultate sigure şi concluziile, se află deci în raport de interdisciplinaritate cu istoria) şi ştiinţe minore – epigrafia, paleografia, bibliologia, codicologia, cronologia, heraldica, sigilografia, metrologia, numismatica, diplomatica, arhivistica – de care istoricul are nevoie pentru adunarea, înregistrarea şi apoi interpretarea izvoarelor în cadrul cercetării istorice şi apoi în cel al scrierii istorice. Un loc aparte îl ocupă arheologia, fostă disciplină tradiţională auxiliară şi devenită ştiinţă de sine stătătoare a istoriei, ea având un câmp de cercetare bine precizat şi cu metode de investigaţie proprii. 1.4 Curente actuale Efectele celor două războaie mondiale care au dus la divizare şi au prejudiciat idealul unei colaborări internaţionale în legătură cu un punct de vedere internaţional acceptabil şi specializarea tot mai strictă, accentuată, varietatea din cadrul disciplinei istorice înseşi au lăsat istoria în aceeaşi stare de finalitate complexă şi divizată care marchează întreaga viaţă intelectuală contemporană. Optimismul de odinioară care promitea o recuperare iminentă a adevărului cu privire la trecut a fost înlocuit de credinţa că istoria ca structură inteligibilă nu poate să constituie sau să însemne o acumulare de fapte şi că nici un istoric, oricât de lipsit ar fi de prejudicii sau tendenţiozitate, nu poate fi pe deplin neutru, impersonal sau obiectiv. Mai mult, cadrul, terenul istoriei s-a extins masiv în timp prin faptul că arheologia şi antropologia au oferit informaţii despre epocile anterioare, şi în spaţiu, prin domenii de cercetare noi la care nu s-a apelat în trecut (istoria economică, psihoistoria), istoria ideilor, a structurilor comunitare) şi care au potenţat şi rafinat 12

metodele şi rezultatele istorice. Pentru mulţi savanţi şi cercetători, istoria naţională pare să fi devenit demodată sau o abordare mult prea limitată şi îngrădită, deşi istoria scrisă pe baze şi premise strict internaţionale este dificil de realizat. Istoricii s-au îndreptat tot mai insistent spre ştiinţele sociale – sociologie, psihologie, antropologie şi economie – pentru a afla noi metode şi forme ale relatării şi înţelegerii istoriei. Folosirea sofisticată a datelor cantitative a devenit un procedeu acceptat pentru studiile de economie sau demografice. Deopotrivă, mulţi istorici au revenit cu interes sporit la fundamentele teoretice ale cunoaşterii istorice şi reevaluează, reconsideră relaţia între literatura imaginativă şi istorie, optând pentru soluţia că istoria ar putea fi în cele din urmă arta literară care şlefuieşte, rafinează materialul informaţional savant. Mai mult, scopul istoriei ca o strădanie în a înţelege viaţa umană nu este niciodată îndeplinit prin simpla colectare de evenimente sau fapte istorice. Aflarea faptelor este doar fundamentul selectării şi explicării care constituie interpretarea istorică.

2

Geografia istorică

2.1 Domeniul Istoria se desfăşoară în spaţiu, adică în alăturare geografică, în lume, şi în timp, deci în succesiune cronologică a evenimentelor şi situaţiilor. Ştiinţele auxiliare, care ne dau cunoştinţele de specialitate necesare pentru mijlocirea ambelor premise ale proceselor sunt de aceea printre cele dintâi care se cuvin avute în vedere. Geografia istorică este probabil cea mai independentă dintre disciplinele auxiliare, în sens restrâns, deoarece se foloseşte mai degrabă de metode geografice decât de surse şi metode istorice. Nu la fel de la sine înţeles ca paleografia, diplomatica sau alte ştiinţe auxiliare din cercul în care istoricul se mişcă liber în cercetarea sa. Istoricul are nevoie de geografie istorică mai ales în cercetarea şi reprezentarea grafic-geografică 13

a unor spaţii terestre în perioade istorice diferite, în două sensuri: 1. influenţa elementelor geografice naturale asupra evoluţiei istorice; 2. schimbările survenite ca urmare a acţiunii umane asupra evoluţiei spaţiului geografic. 2.2 Ramuri Deoarece aceste două abordări pot să pornească fie din puncte de vedere ale istoriei politico-statale, fie ale istoriei culturii sau demografice, putem împărţi domeniul geografiei istorice în alte trei ramuri: 1. geografia istorico-fizică (istoria spaţiului istoric), care tratează evoluţia schimbărilor asupra mediului produse sub influenţa omului; 2. antropogeografia, ştiinţa despre colonizarea spaţiului; 3. geografia istorico-politică, care vizează împărţirea teritoriilor din punct de vedere politic de-a lungul diferitelor perioade şi epoci istorice (state, religii, spaţii economice). Pentru istoric, tratarea acestor domenii de cercetare care ţin de geografia istorică nu este un scop în sine, ci un mijloc în înţelegerea istoriei. 2.3 Împărţirea politică Alcătuirea statală a lumii este în continuă schimbare, granițele statelor sunt adesea trasate arbitrar şi de regulă nu corespund răspândirii etniilor sau naţiunilor. Încercările de alcătuire statală pe baza unor date culturale sau naturale sunt sortite de cele mai multe ori eşecului. Linia frontierelor poate fi explicată din perspectivă istorică. În evul mediu timpuriu s-a creat un sistem de regate care a rămas mai mult sau mai puţin stabil până în secolul XVIII. Mai multe regate au fost reunite printr-o uniune personală de către diferiţi suverani. Împărţirile 14

regatelor, după epoca carolingiană, nu au mai fost atât de frecvente: • în Europa apuseană statele succesoare ale Imperiului carolingian: Franţa, Germania, Burgundia (Arelat), Italia nordică (Lombardia). Ultimele trei au fost unite începând cu Otto I respectiv Konrad II în uniune personală în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, încoronarea împăratului având loc de obicei la Roma. Graniţa între Franţa şi Germania se afla iniţial mult mai la apus decât astăzi (la vest de Rhône) şi începând cu secolul XIII s-a mutat spre răsărit, astfel că Arelat a ajuns în zona franceză. Imperiului medieval german îi erau supuşi numeroşi etnici francezi („Reichsromanen”); • în Europa centrală şi răsăriteană populaţia era în principal slavă. Graniţa răsăriteană a Imperiului german a fost mutată de la Elba până dincolo de Oder. Acest proces a fost curmat la cumpăna mileniului II, când s-au format regatele slave Polonia şi Cehia, ultima fiind juridic integrată în Imperiu. • În Europa de sud-est precumpănea Imperiul bizantin, urmaşul de drept al Imperiului roman antic, un imperiu ecumenic şi transnaţional, influenţând creştinarea unor ample spaţii din Balcani până în Rusia, chiar dacă ungurii şi croaţii au trecut în cele din urmă la catolicism. • În Italia nu s-a ajuns la o alcătuire statală unitară. La sud de Italia imperială (Lombardia) se afla statul papal, considerat o ciudățenie juridică, la care din secolul XI s-a adăugat regatul normand al Siciliei, împărţit din 1282 în Neapole şi Sicilia. Peninsula iberică era până în secolul XII un stat preponderent islamic, recreştinat dinspre nord ca urmare a Reconquistei. Au apărut astfel cinci regate: Portugalia, León, Castilia, Navarra, Aragón, care, cu excepţia Portugaliei, au fost unite la 1479 prin căsătoria ”regilor catolici”, Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia, fără ca ele să se dezvolte 15

unitar. Creştinii au eliberat zone mari ale Spaniei sudice, inclusiv oraşele Cordoba (1236), Valencia (1238), Sevilla (1248) şi insulele Baleare (12281235). Puterea maură a fost limitată la unele porturi din jurul Cadizului şi la regatul Granada, care a rezistat până în 1492, fiind unul dintre cele mai strălucitoare regate musulmane. • În insulele britanice erau regatele Irlandei, Angliei şi Scoţiei. Anglia a fost unită prin cucerirea normandă regatului şi a încercat să-şi impună stăpânirea şi asupra Scoţiei şi Irlandei. Organizarea în principate se afla pe rang secund după regatele medievale, apoi în ducate, cnezate în răsărit, aflate sub suzeranitatea regală. Adesea au fost împărţite sau unite cu alte formaţiuni cumulative. La graniţa cu teritoriile slave sau mai ameninţate de invazii au fost organizate mărcile cu o formă juridică aparte. Unele oraşe au dobândit privilegii speciale din partea regalităţii sau împăratului, ori a episcopilor. 2.4 Împărţirea religioasă-confesională Biserica creştină se structurează în patru niveluri juridico-geografice: •

Cele cinci patriarhii: Ierusalim, Antiohia (Siria), Alexandria (Egipt), Roma şi Constantinopol.

•

La rândul lor, patriarhiile sunt împărţite în provincii bisericești, arhiepiscopii sau mitropolii, în fruntea cărora stă un arhiepiscop sau mitropolit.

•

Mitropoliile sunt împărțite în dioceze în frunte cu un episcop. Mitropolitul / arhiepiscopul este deopotrivă episcopul diocezei, denumită arhidioceză. Unele dioceze sunt exempte, neţinând juridic de nici o provincie bisericească (Banberg), aflându-se direct sub oblăduirea patriarhului.

•

Diocezele sunt apoi subîmpărţite în parohii. 16

2.5 Topografia Aşezarea corectă a faptelor şi proceselor istorice într-un cadru spaţial este indispensabilă muncii istorice. În acest sens una din sarcinile principale ale geografiei istorice este topografia (înălţimi, ape, căi de comunicaţie) ca baze ale oricărei istorii. Determinarea aspectelor topografice trebuie înţeleasă în sens larg – modificări de climă, cu privire la floră şi faună, împăduriri, apropierea sau depărtarea de mare, ape, etc. 2.6 Nume istorice, toponimie Adesea diferite de cele actuale, numele geografice apar în documente sau hărţi frecvent în forma latină (Mediolanum = Milano, Panormum = Palermo, Burdegalum = Bordeaux, Lugdunum = Lyon, Cibinium = Sibiu, Strigonium = Esztergom, Flumen Ianuarii = Rio de Janeiro).1

2.7 Cartografia şi hărţile istorice Cartografia istorică nu cercetează doar hărţile , ci şi textele care întregesc, explicitează hărţile sau sunt însoţite de hărţi. Un auxiliar important este şi reprezentarea cartografică a aspectelor geografice din diferite epoci istorice. Harta devine astfel izvor, adică imagine contemporană pentru oamenii unei epoci trecute cu privire la realităţi geografice, cât şi reprezentare propriu-zisă în sens istoric – harta istorică. Deja în antichitate aflăm reprezentări grafice ale realităţilor geografice. Prima hartă cunoscută care dorea să 1

Orbis Latinus. Lexikon lateinischer geographischer Namen des Mittelalters und der Neuzeit, hg. v. Helmut Plechl, 3 vol. Braunschweig, 41972.

17

reprezinte lumea este harta babiloniană (600 a. C.). Ea înfăţişează Babilonul şi zonele învecinate.

6. Triunghiurile misterioase.

de

la

1. Golful Persic înconjoară lumea 2. Dreptunghiul superior reprezintă Babilonul 3. Cercurile înfăţişează oraşele 4. Dreptunghiul inferior înseamnă ţinuturile mlăştinoase din sud 5. Tigrul şi Eufratul periferie reprezintă zonele

Tabula Peutingeriana, numită după posesorul ei de odinioară, unamnistul Konrad Peutinger, a fost realizată la cumpăna secolelor XII-XIII, fiind o copie a hărţii drumurilor din Imperiul roman în secolul IV. Această hartă are 6,75 m lungime şi o lăţime de 34 cm.

18

Anaximandru (610-547 a. C.) este înfăţişează lumea ca pe un disc, cu cele trei continente, pe această bază fiind apoi desenate hărţile medievale T-O.

Eratostene (276-294 a.C.) vedea lumea la proporţii mult mei aproape de realitate

Hărţile medievale şi moderne se împart în trei categorii: Hărţi ale lumii: în evul mediu realizate îndeobşte ca hărţi T-O, spaţiile celor trei continente cunoscute (Asia, Europa, Africa) fiind reprezentate într-un cerc, tăiate de Marea Mediterană (mare magnum siue 19

mediterraneum) şi înconjurate de ocean (mare oceanum). Asemenea hărţi ale lumii reprezintă raporturile geografice mai puţin realist, ele insistând pe frumuseţea ordinii creaţiei divine. Din acest motiv, apar ilustrate şi scene religioase – arca, paradisul terestru.

Cea mai mare (3,58 x 3,56 m) dintre hărţile lumii cunoscută evului mediu târziu a fost harta descoperită în apropiere de mânăstirea benedictină de la Ebsdorf, provenită de la mijlocul sec. XIII, şi din păcate distrusă în cursul celui de-al doilea război mondial.

Cea mai mare hartă a evului mediu târziu (1,65 x 1.35 m) încă păstrată este harta de la Hereford, desenată de cartograful Richard de Holdingham între anii 1276 şi 1283. Hărţile locale, cu o componentă de 20

explicitare a unor realităţi juridico-geografice apar mai frecvent din evul mediu dezvoltat, cum este această hartă din Anglia. Portulanele, care indicau drumul de la un port la altul, hărţile cu drumuri de pelerinaj (cum e cel de la Roma la Santiago de Compostella) aveau şi ele o însemnătate aparte.

Mateo Prunes, Mediterana (1563) Formatul hărţilor trece de la cele desenate în manuscrise până la cele de câţiva metri cu ilustraţii în culori. Cele mai multe hărţi sunt prevăzute cu explicații verbale sau constituie ele ilustraţia unui text amplu.

3

Cronologia

3.1 Bazele astronomice Întreaga istorie se desfăşoară în spaţiu şi descrierea sa exactă presupune un sistem de referinţă pentru ordonarea faptelor şi evenimentelor, deci o ordonare cronologică. Împărţirea timpului în secţiuni pe cât posibil egale şi finite şi de aici posibilitatea de a măsura timpul este o premisă necesară existenţei şi înţelegerii conceptului istorie. Cronologia are aşadar ca obiect datarea evenimentelor istorice în vederea stabilirii succesiunii acestora, datarea corectă a izvoarelor istorice. Calendarul pe care îl folosim în 21

acest scop este însă un rezultat al evoluţiei istorice şi trebuie înţeles ca atare. Această înţelegere este şi sarcina cronologiei istorice. Baza tuturor preocupărilor de cronologie o constituie fenomenele astronomice care se repetă logic. Cronologia astronomică stabileşte pe bază de calcul exact momentele fundamentale relevante pentru comportarea diferitelor sisteme de socotire a timpului. Ele sunt: • ziua solară mediană, adică intervalul de timp în care pământul face o rotaţie completă în jurul propriei sale axe (24 ore), •

luna sinodică, intervalul de timp între două luni noi (puncte ale apropierii maxime a lunii de soare), cu o durată de 29 zile, 12 ore, 44 minute,

•

anul tropic solar, intervalul de timp în care pământul face o rotaţie în jurul soarelui (365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde). Acesta este mai scurt decât anul sideral care reprezintă durata de timp în care astrele, plecând de la un punct fix de pe bolta cerească revin la el (365 zile, 6 ore, 9 minute, 9 secunde)

Alte elemente astronomice ale cronologiei se aplică mai ales sistemelor folosite în antichitate. Demne de luat în seamă sunt şi fenomenele astronomice de excepţie - comete, eclipse de soare sau de lună care au fost folosite în cazul anumitor datări. Săptămâna, o unitate de timp de şapte zile preluată din calendarul evreiesc, a fost iniţial necunoscută grecilor. Zilele săptămânii erau indicate prin cifre sau au primit diferite denumiri. Romanii cunoşteau un ciclu de opt zile, denumite nundinae, ele fiind notate cu litere de la A la H. Apoi au preluat însă săptămâna iudaică. Ciclul de zile din interiorul săptămânii, numerotate de la A la G, se bazează pe observarea lunaţiunii – lună nouă, primul pătrar, lună plină şi ultimul pătrar. În antichitate şi evul mediu timpul zilei era măsurat de ore temporale, care împărţeau ziua lumină şi noaptea în câte 12 ore, independente una de alta, ceea ce făcea ca lungimea lor să fie diferită în funcţie de anotimp. Vara erau mai lungi cele 12 ore ale zilei, iarna cele ale nopţii, doar la echinoţiu fiind 22

egale. Aceste ore echinocţiale au fost introduse din secolul XIV, şi sub influenţa dezvoltării ceasurilor. În mânăstirile evul mediu ziua îşi urma cursul în funcţie de ore (horae). Bătaia clopotului care anunţa vremea rugăciunii va folosi şi laicilor: matutina (noaptea), laudes (în zori), prima (prima oră a zilei), tercia (a treia oră a zilei), sexta (a şasea oră a zilei, la prânz), nona (a noua oră), vesper (la apusul soarelui), completa (la lăsarea întunericului). În evul mediu târziu orele de rugăciune erau ţinute de obicei cu anticipaţie, astfel nona ajungea să fie celebrată la prânz - de aici în engl. (high) noon. Cel mai important element dintre cele menţionate, anul astronomic , este inoperabil, utopic în viaţa curentă, motiv pentru care în istorie a fost folosit un an convenţional fără fracţiuni, cu număr întreg de zile, anul civil sau calendaristic. Axa de rotaţie a pământului stă la 23,5˚ înclinată faţă de nivelul cursei de rotaţie în jurul soarelui, ceea ce duce la crearea de anotimpuri care prin cursul eliptic sunt inegale: • Primăvara 93 zile • Vara 93 ½ zile • Toamna 89 ¾ zile • Iarna 89 zile Ca început al anotimpurilor intră în calcul solstiţiul de vară şi de iarnă, respectiv echinocţiul de primăvară şi de toamnă. Oamenii au folosit de-a lungul timpului diferite sisteme calendaristice care pot fi grupate în trei tipuri fundamentale: Calendarul solar, unul din cele mai vechi, bazat exclusiv pe mişcarea aparentă a soarelui. Cel mai vechi calendar solar cunoscut este cel egiptean, care porneşte de la anul 4241 î.e.n. Anul egiptean cuprindea 12 luni de câte 30 zile la care se adăugau la sfârşitul anului cinci zile (epagomene), astfel că anul avea 365 zile. Calendarul solar a fost folosit şi de către perşi (sec. V-IV î.e.n. – 651 e.n. când au trecut la calendarul lunar arab, iar din 1079 la cel musulman) şi de către romani. Fracţiunea de aproape şase ore fiind nesocotită, la patru ani se producea o diferenţă de o zi între anul tropic şi cel civil. Sistemul a fost corectat mai târziu prin reforma lui Iulius Caesar. Calendarul lunaro-solar este bazat pe mişcarea de revoluţie a lunii şi pe mişcarea aparentă a soarelui. Principiul său este ca prima zi a fiecărei luni lunare să coincidă cu 23

apariţia pe cer a lunii noi, dar ca, în acelaşi timp, fenomenele anului solar să cadă în aceleaşi luni. Anul are 12 luni care variază între 28 şi 31 de zile. Acest calendar a fost folosit de multe popoare ale antichităţii: babilonieni, chinezi, evrei, greci, hinduşi şi romani. Calendarul lunar se bazează pe fazele lunii, el fiind străin de mişcarea aparentă a soarelui. Calendarul, creat în Babilon la jumătatea mileniului III î.e.n., folosit de arabi şi popoarele musulmane, are 12 luni sinodice cu un număr alternativ de 29 şi 30 de zile. Luna, compusă din patru săptămâni, are ca principiu ca începutul său să coincidă cu apariţia pe cer a lunii noi. După înfăptuirea reformei religioase de către Mohamed, calendarul arab iniţial a fost modificat, el devenind calendarul musulman şi astăzi în uz la popoarele de această religie. În Grecia, la începutul mileniului I î.e.n. era folosit un calendar lunaro-solar, fiecare provincie îşi avea însă propriul calendar. Elementele comune erau că anul începea cu luna solstiţiului de vară şi avea 12 luni. 3.2 Calendarul roman Cel mai important calendar pentru istoriografia europeană rămâne însă cel roman. Pe la mijlocul secolului VIII î.e.n. romanii au folosit un an (annus = ciclu, inel) format din 10 luni a câte 30 de zile. Anul începea cu luna Martie (Martius), de la zeul Marte care, după legendă, era tatăl lui Romulus, întemeietorul Romei. Urmau Aprilis, Maius, Iunius, Quintilis, Sextilis, September, October, November şi December. În secolul al VII-lea î.e.n. s-au adăugat lunile Ianuarie (Ianuarius, de la Ianus) şi Februarie (februatio, -onis, purificare, curăţire). În anul 44 î.e.n. luna a cincea a primit numele lui Iulius Caesar, şi mai târziu, 8 î.e.n., luna a şasea numele lui Augustus. Romanii au adoptat un nou calendar în timpul lui Iulius Caesar (46 î.e.n.) din necesitatea de a pune de acord anul civil cu cel astronomic, primul fiind mai mare cu ¼ zi. Calendarul iulian a fost alcătuit de o comisie de astronomi din Alexandria în fruntea căreia se afla Sosigenes. Anul iulian urma să aibă 365 zile într-un ciclu de trei ani, al patrulea, cel bisect, 366 zile. Ziua suplimentară (dies bis sextilis, dies 24

intercalaris) era plasată între 23 şi 24 februarie, fiind a şasea zi înainte de calendele lui Martie. Adăugarea zilei / zilelor intercalare către sfârşitul lunii februarie se explică prin aceea că ea era considerată ultima lună a anului, aşadar după ziua de 23 februarie, când era sărbătoarea Terminalia – în onoarea zeului Terminus, zeul hotarelor, al limitelor. În 45 î.e.n., anul reformei iuliene (anul confuziunii – confusio, amestecare, contopire), au fost adăugate două luni de 33 şi 34 zile, pentru a elimina decalajul intervenit în timp. Fiecare lună avea trei zile principale: 1. Kalendae(-arum), prima zi a lunii respective (Kalendae Ianuariae, Februariae, etc.). Cuvântul provine de la verbul calare (a proclama), deoarece în acea zi pontiful proclama înaintea poporului în ce zi cădeau Nonae şi Idus ale lunii respective şi sărbătorile. 2. Idus(-uum), la jumătatea lunii respective, când era lună plină. Cuvântul Idus are rădăcina înrudită cu cea a verbului dividere, ziua împărţind luna în două. Idele cădeau în ziua a 13-a, cu excepţia lunilor MILMO (Martie, Mai, Iulie şi Octombrie), în care ele cădeau în ziua a 15-a. 3. Nonae (Nonele), cădeau în intervalul dintre Calendele şi Idele lunii respective, cu nouă zile înainte de Ide, socotindu-se în calcul atât ziua Idelor cât şi cea a Nonelor. Astfel ele cădeau în ziua a 5-a, iar în lunile MILMO în ziua a 7-a. Zilele cuprinse între aceste trei date principale erau denumite după numărul cu care se găseau înaintea zilei principale următoare. Din cauza faptului că anul iulian era mai scurt decât cel tropic – cu 11 minute şi 14 secunde, la un interval de 128 de ani rămânea în urmă cu o zi. În anul 1582, papa Grigore al XIII-lea (1572-1585) prin bula Inter gravissimas, a reformat calendarul, instituind o comisie de teologi şi astronomi. Prin adoptarea proiectului lui Luigi Lillio, profesor la Universitatea din Perugia a fost desfiinţat decalajul de zece zile dintre anul astronomic şi cel iulian, care se produsese de la anul 352, şi s-a evitat producerea în viitor a diferenţei de o zi în 128 de ani iulieni faţă de Soare. Numărătoarea zilelor a fost decalată cu zece zile înainte, cu respectarea succesiunii zilelor 25

săptămânii. Ziua de joi, 4 octombrie, a fost urmată de ziua de vineri, 15 octombrie 1582. Totuşi anul gregorian a rămas mai lung decât anul tropic solar cu aproximativ 24 de secunde, ceea ce duce la diferenţa de o zi la circa 3500 de ani. Calendarul gregorian a fost introdus treptat în ţările catolice (Italia, Spania, Portugalia, Austria din 1582, în Franţa, Germania catolică din 1583. Ţările protestante au opus rezistenţă iniţial, adoptându-l abia în secolul al XVIII-lea (Germania, Danemarca, Norvegia la 1700; Anglia la 1752, Suedia în 1753). În ţările ortodoxe el s-a impus abia în secolul XX. După ce a fost preluat în Rusia la 1918, în 1924, data de 1 octombrie, stil vechi, a devenit 14 octombrie, stil nou şi în România şi Grecia. Deoarece nu toate ţările au adoptat concomitent calendarul gregorian, diferenţa din 1582 are un număr variabil de zile: • 10 zile (5/15 octombrie 1582-18/28 februarie 1700) •

11 zile (9 feb / 1 martie 1700-17/28 feb 1800)

•

12 zile (18 feb/1 martie 1800-16/28 feb 1900)

•

13 zile (17 feb/1 martie 1900-15/28 feb 2100)

3.3 Stilurile cronologice Începutul anului este independent de consideraţiile matematico-astronomice, diferitele forme sunt întemeiate pe motive de cult sau politico-administrative. • Stilul de 1 ianuarie, care era folosit deja în epoca romană (iuliană), s-a impus definitiv abia în secolul al XVI-lea, deşi el nu a fost străin nici evului mediu (stilul circumciziunii, sărbătoarea circumciziunii lui Hristos). Evul mediu a mai cunoscut cinci stiluri: •

Stilul „Bunei Vestiri” (annunciacionis Mariae, anul marianic), la 25 martie, înainte de 1 ianuarie (stilul pisan) sau după începutul anului nostru (stilul florentin), folosit, în afara unor zone italiene, şi de ordinul cistercian, în Germania în diocezele arhiepiscopiei Trier şi episcopia Metz, iar în Anglia fiind cunoscut drept mos Anglicanus (secolele XIIIXVIII); în cancelaria Franţei a fost folosit între secolele X şi XVI. 26

•

1 septembrie înainte de începerea anului nostru (stilul bizantin sau ecleziastic), în funcţie de era de la Facerea Lumii (văleat), folosit în Imperiul Bizantin, Ţările Române, Rusia, în general în ţările ortodoxe între secolul al XIII-lea şi 1700.

•

25 decembrie, înainte de începerea anului nostru, stilul de Crăciun, începând cu naşterea lui Hristos, forma cea mai răspândită în evul mediu apusean. Numit şi stilus curiae Romanae, a fost aplicat de către cancelaria papală în secolele XVI-XVII.

•

1 martie (stilul vechi roman, stilul începerii anului înainte de reforma iuliană) a fost folosit în regatul merovingian, în Veneţia (stilul veneţian) şi la Florenţa până în 1797.

•

Stilul pascal (galic – mos Gallicus, francez), folosit până în secolul al XVI-lea a fost utilizat intermitent şi în arhidioceza Köln. Posibilitatea de a aşeza începutul anului în 35 de date diferite între 22 martie şi 25 aprilie este determinată de sărbătoarea mobilă a Paştelui. În istoriografia modernă datele sunt transformate, pentru a evita neînţelegerile, în sistemul actual (1 ianuarie). În documente vechi, dimpotrivă, anul 1120, de exemplu, poate apărea cu următoarele începuturi: 25.03.1119 (pisan), 1.09.1119 (bizantin), 25. 12.1119 (de Crăciun), 1.11.1120, 1.03.1120 (vechi roman, veneţian), 25.03.1120 (florentin), 18. 04. 1120 (pascal, deoarece Paştile au căzut în această dată în 1120). 3.4 Erele Momentul fix de la care începe numărătoarea succesivă a anilor solari sau lunari constituie, pe durata lor, erele cronologice. Pentru numărătoarea anilor în evul mediu există doar puţine feluri de socotire: • după olimpiade (ciclu de patru ani începând cu 1 iulie 776 a.Chr.), • după fundarea Romei (A.U.C.- ab Urbe condita, 21 aprilie 753 a.Chr.) sau numărătoarea varronică, 27

• •

•

•

• • •

respectiv 752 a.Chr. sau numărătoarea catonică / capitolină. era consulilor (de la încetarea consulatului roman 535 p.Chr., ca anul I, post cons. Paullini). Era creştină, a „întrupării”, presupune calcularea anilor de la naşterea lui Hristos (anni ab incarnatione / a nativitate Christi). Era s-a impus ca una din formele cele mai uzuale după introducerea ei de către abatele roman Dionysius Exiguus în secolul al VI-lea. Era hegirei (era islamică), folosită în mediul musulman, de la fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina, socoteşte anii din 16.07.622 p.Chr., conform anului lunar de 354, respectiv 355 de zile. Era bizantină, de la Facerea Lumii (1 septembrie 5508 a.Chr.) a fost folosită în întreg mediul ortodox, în Rusia până în vremea lui Petru cel Mare. Pentru calcul (văleatul) se scade din anul indicat în documente cifra 5508 pentru perioada 1 ianuarie-31 august, şi cifra 5509 pentru perioada 1 septembrie31 decembrie. Era iudaică începe numărătoarea anilor din 3761 a.Chr. Era hispanică, începând cu 1 ianuarie 38 a. Chr. Calendarul Revoluţiei franceze, de la 22 septembrie 1792.

3.5 Indiction Socotirea anilor după indiction, un ciclu de 15 ani, a fost prescrisă prin lege de Iustinian în 537, dar a fost valabilă mai devreme din considerente fiscal-cenzitare. Indictionul începe fictiv în anul 3 a. Chr., în realitate abia în secolul III p. Chr. Se dă doar numărul de ordine al anului din indiction, nu şi numărul ciclurile trrecute, ca în cazul olimpiadelor. Indictionul a fost larg răspândit în evul mediu, chiar dacă a fost folosit adiacent erei creştine. În acest caz se indică doar anul din indictionii pari; deoarece anul I al erei creştine ar fi trebuit să fie acelaşi cu anul IV al indictionului de atunci, se obţine anul indictionului prin adăugarea cifrei 3 la anul respectiv şi împărţirea acestuia prin 15. Restul reprezintă 28

anul indictionului, ceea ce a dus la erori de calcul chiar în evul mediu. De asemenea, indictionul s-a calculat după diferite uzanţe care se diferenţiază în privinţa datei de început: • indictio Graeca, folosit în Bizanţ, în cancelaria papală până în 1087, în Italia de sud începând cu 1 septembrie; • indictio Bedana, de la Beda Venerabilul, introdus pe la anul 700, începând cu 24 septembrie, multă vreme folosit în cancelaria imperială germană; • indictio Romana, folosit - când cu 25 decembrie, când cu 1 ianuarie - în curia romană după 1087, iar în Germania în evul mediu târziu; • indictio Senensis, la Sienna. 3.6 Anii de domnie sau păstorire Numărarea anilor după anii de domnie ai unui suveran împărat, rege, domn sau de păstorire ai papei, mai rar ai unui episcop ridică probleme de genul datei înscăunării, încoronării sau ungerii, de început al regenţei sau domniei de sine stătătoare. 3.7 Crugul lunii / ciclul lunar / numărul de aur Deoarece nici lunile lunare, nici săptămânile (7 zile) nu pot fi integrate anului fără un rest în calcul, s-au realizat conexiuni calendaristice pentru necesităţi practice. Luna, integrată anului solar a fost desprinsă de relaţia originară cu fazele lunii, iar prin reforma iuliană a fost adusă la o formă utilă. Lungimile lunilor actuale este dată de necesitatea de a crea sferturi de an (90-92 de zile). Ciclul lunii este dat de faptul că la 19 ani faza lunară cade în aceeaşi zi a lunii din anul iulian. Acestui calcul îi slujea în socotelile calendaristice „numărul de aur” care arată care din cele 19 posibilităţi ale ciclului lunar este luată în considerare pentru anul respectiv. Asemănător fazelor lunare se mută şi cele 7 zile ale săptămânii într-un ciclu al anului calendaristic. Diferenţa dintre lungimea anului şi înmulţirea lungimii săptămânii (52x7=364) condiţionează ca în cursul anilor obişnuiţi poziţia zilelor săptămânii să se mute cu câte o zi, iar în anii bisecţi cu două zile. A fost nevoie astfel de o serie de 4x7=28 de ani (ciclul solar / crugul soarelui), până când zilele săptămânii, 29

inclusiv duminicile să revină la aceeaşi zi calendaristică. Sunt de aceea uzitate literele dominicale (litterae dominicales), un element cronologic secundar, constând din primele litere ale alfabetului (A-G) care indică primele şapte zile din luna ianuarie a unui an, repetându-se pentru săptămânilor din anul respectiv. Litera dominicală se află în concordanţă cu ciclul solar de 28 de ani şi mâna anului (ziua din săptămână cu care a început un an şi ziua din săptămână a unei date lunare). Ciclul pascal este un element cronologic care serveşte fixării datei sărbătorilor mobile de peste an care reprezintă o perioadă de 532 de ani, produsul înmulţirii numărului 28 (crugul soarelui) cu cifra 19 (crugul lunii), după expirarea căruia toate elementele cronologice, afară de indiction, revin la punctele de plecare pe care le aveau în primul an al ciclului. Primul an al unui ciclu pascal este şi primul an al ciclului solar şi al celui lunar. A început de la anul 345 şi a durat până în 877, când începe al doilea ciclu. Sărbătoarea ebraică Passah cade în prima lună plină de primăvară, sau la începutul primăverii. Conform tradiţiei biblice, s-a stabilit astfel şi sărbătoarea de paşti creştină, totuşi cu modificarea adusă de conciliul de la Niceea ca Paştele să cadă în prima duminică după prima lună plină din primăvară. De aici există 35 de posibilităţi de fixare a datei Paştelui. Au fost alcătuite 35 de tabele (cheia Paştelui) care cuprind o serie de litere sau cifre ce arată modalitatea de calcul.

4

Genealogia

4.1 Izvoare şi istoric Termenul vine de la genos (rasă) şi logos, aşadar genealogia studiază relaţiile biologice şi înrudirile între oameni pe baza originii lor, naşterea şi evoluţia neamurilor. Cercetarea genealogică are în vedere individul şi relaţiile dintre indivizi. Astfel, genealogia este deopotrivă ştiinţă auxiliară a istoriei şi o ştiinţă de graniţă istorico-sociologică cu obiect şi metode proprii. Ştiinţa genealogică poate fi abordată din două perspective: • ca cercetare a regulilor devenirii neamurilor (teoria genealogică), 30

•

ca reprezentare a relaţiilor de origine şi rudenie cu privire la grupuri de rude ale unor indivizi sau serii de indivizi.

4.1.1 Izvoarele genealogiei sunt actele de stare civilă (registre de stare civilă cu privire la naşteri, căsătorii, decese), matricole şi registre parohiale (cu referire la botez, cununii, decese / înmormântări), însemnări manuscrise marginale de pe vechi tipărituri, corespondenţa din arhive personale, pisaniile, inscripţiile de pe monumente funerare sau alţi purtători epigrafici, diplomele de înnobilare, de înălţare în grad, foile de zestre, testamentele (diatele – veche denumire a testamentului), actele juridice, actele notariale, ş.a. 4.1.2 Preocupări de genealogie au apărut încă din antichitate, mai cunoscute fiind listele de suverani (faraoni, împăraţi, regi). În Imperiul roman, din dorinţa unor împăraţi de a demonstra o origine cât mai prodigioasă, după Octavian Augustus, toţi împăraţii se numeau Caesar şi Augustus, la fel ca şi în Bizanţ. În evul mediu genealogia a servit probării originii nobiliare sau cavalereşti, a egalităţii în rang conform naşterii, iar în mediul urban, patriciatul tindea să apeleze la o origine nobiliară, uneori fictivă. Biserica a jucat un rol important în evoluţia genealogiei, fiind vizate evitarea şi, implicit, interzicerea căsătoriilor între rude sau categorii sociale incompatibile. O primă lucrare care oferă date despre istoria unor familii este Incunabulul anonim, apărut la Strassburg în 1485. În 1591 apărea lucrarea genealogistului german Eyzinger, Thesaurus Principum, iar în 1598 tratatul în patru volume al arhidiaconului bisericii Sf. Ioan din Lüneburg, care conţine tabele genealogice de suverani, nobili şi savanţi. În secolele XVII-XVIII preocupările de genealogie se intensifică, mai cunoscută fiind activitatea lui Reiner Reineccius şi André Duchesne (1584-1640) - Histoire genealogique. Bazele ştiinţifice ale genealogiei au fost puse de Johann Hübner (1688-1731) şi Johann Christoph Gatterer (1727-1788), ultimul publicând un manual de genealogie în 1788. O nouă orientare în genealogie o dă Ottokar Lorenz (Lehrbuch der gesamten wissenschaftlichen Genealogie, 1886-1898). El 31

integrează progresele cercetării biologice - elemente din darwinism şi genetica umană. Stephan Kekulé von Stradonitz (1863-1933) publică în periodicul Herold, în care se anunţau naşterile, căsătoriile şi decesele în familiile nobiliare – însoţite de notiţe genealogice. Lui i se datorează introducerea principiului unităţii genealogice, computaţiunea şi principiile care stau la baza reprezentării grafice în genealogie. Notabilă este şi activitatea lui Otto Forst Battaglia şi a prinţului Wilhelm-Karl von Isenburg. În spaţiul românesc sunt importante contribuţiile lui Dimitrie Cantemir (1673-1723) – Însemnări despre boierimea moldavă, ale banului Mihai Cantacuzino (1723-1793) – Ghenealogia Cantacuzinilor, 1787, publicată în 1884 de Cezar Bolliac şi în 1902 de Iorga. Temeiurile ştiinţifice în genealogia românească sunt puse de Ştefan Dimitrie Grecianu (18251908), autorul Genealogiilor documentate ale familiilor boiereşti, în trei volume (1913-1916), şi Ion Puşcariu – Date istorice despre familiile nobile române (două volume editate la Sibiu în 1892 şi 1895), autor şi al lucrării Fragmente istorice despre boierii din Ţara Făgăraşului dimpreună cu documente istorice (I-IV, 1904-1907) . În 1912, la Iaşi, apărea periodicul „Arhiva Genealogică”, din iniţiativa lui Sever Zotta (11 numere), iar în 1944 încercarea de republicare a revistei nu a rezistat. Din 1970 fiinţează Comisia de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”.

Manualul lui Gatterer 4.2 Metodele de cercetare 32

Genealogia apelează la două principii fundamentale în cercetare: • principiul ascendenţei cu privire la cercetarea predecesorilor sau înaintaşilor şi recurge în acest caz la regulile biologice în vigoare şi la metoda analitică, •

principiul descendenţei, cu privire la urmaşi, folosind metoda sintetică.

Ambele se bazează pe înrudirea biologico-socială şi, de regulă, a relaţiei statuate juridic între bărbat şi femeie, care la rândul lor provin din alte comunităţi de rudenie. Astfel, fiecare individ este înrudit cu alţii, atât agnatic (înrudire de sânge pe linie masculină), cât şi cognatic (pe linie feminină). 4.2.1 Ascendenţa Acest principiu presupune cercetarea cu privire la părinţii naturali, bunicii, străbunicii şi la alţi strămoşi ai unei persoane. Unitatea genealogică de bază o constituie cei doi părinţi şi copilul lor. Numărul persoanelor din fiecare generaţie este dublu faţă de generaţia anterioară. În reprezentarea grafică, sub forma tabelului sau arborelui genealogic ascendent, cifra de bază este potenţată cu cifra generaţiei anterioare. Probandul (individul pentru care se probează sau dovedeşte o anumită ascendenţă) este asimilat primei generaţii. Reprezentarea ascendenţei este simetrică, fiind compusă pe baze strict matematice şi evoluează în progresie aritmetică prin puterile succesive ale lui doi, astfel că cifra de bază este potenţată cu cifra generaţiei anterioare (metoda Stradonitz): A II-a generaţie (părinţi) =21= 2 persoane A III-a generaţie (bunici) = 22= 4 persoane A IV-a generaţie (străbunici) = 23 = 8 persoane A V-a generaţie

„

= 24 = 16 persoane

A VI-a generaţie

„

= 25 = 36 persoane

A VII-a generaţie

„

= 26 = 64 persoane

Durata medie a unei generaţii este 65 de ani, iar intervalul la care apare o nouă generaţie este de 30 de ani. În evul 33

mediu, pentru a demonstra ascendenţa nobiliară sau cavalerească era nevoie de proba unei ascendenţe nobiliare de 4, 8 sau 16 strămoşi. Progresia matematică a tablei ascendenţei duce teoretic la cifre uriaşe în numărul strămoşilor. Astfel în generaţia a XXI-a (în jurul anului 1300) la 1.048.576 de strămoşi, în generaţia a XXXVI-a (vremea lui Carol cel Mare) la peste 34 miliarde de strămoşi, adică cu mult mai mult decât ar fi putut avea întreg globul pământesc în acea vreme. Soluţia la această contradicţie este dată de „pierderea strămoşilor”, denumită şi „egalitate a strămoşilor”. În linia strămoşilor fiecărui om se ajunge mai devreme sau mai târziu la căsătorii între rude. La cei înrudiţi, apar, în funcţie de gradul de rudenie, la o depărtare mai mare sau mai mică faţă de proband, aceleaşi persoane ca strămoşi. Cel mai frecvent este vorba de căsătoria între copiii fraţilor (veri), ceea ce înseamnă că ambii soţi au o pereche comună a bunicilor. În tabla ascendenţei copilului acestora apare o pereche a străbunicilor de două ori, o dată pe linia agnatică, o dată pe cea cognatică a tablei. Astfel copilul are în locul celor opt străbunici teoretici doar şase persoane ca străbunici, o manifestare care se continuă n rândul generaţiilor următoare. Cu cât se merge mai adânc în rândul generaţiilor anterioare, probabilitatea pierderii strămoşilor creşte. Aşadar, egalitatea strămoşilor apare în fiecare tablă a ascendenţei, iar unde nu poate fi probată, înseamnă doar că lipsesc sursele. Desigur, nivelul pierderii strămoşilor este diferit în funcţie de premise social-istorice (nobilimea înaltă, populaţia montană, a insulelor, etc.).

34

Împăraţii germani

35

Arborele genealogic al Carolingienilor 4.2.2 Descendenţa Principiul descendenţei are în vedere urmaşii unui proband. Spre deosebire de reprezentarea grafică a ascendenţei, tabla descendenţei nu este guvernată de nici o lege matematică. Arborele descendenţei poate fi selectiv reprezentat - spiţa de neam (pe linie masculină) sau spiţa genealogică (listă cu şirul persoanelor ce descind dintr-un 36

strămoş comun, o succesiune după tată sau după mamă, directă sau lăturalnică). 4.2.3 Alte principii genealogice • •

• • •

Consangvinitatea are în vedere înrudirea prin sânge, pe linie paternă sau maternă, iar afinitatea vizează doar înrudirile bazate pe căsătorii şi alianţă. Când apar tulburări în arborele genealogic din cauza căsătoriei între consangvini sau afini (pierderea strămoşilor) se ajunge la ceea ce numim implex. O pierdere a strămoşilor mai mare de 15% este denumită replex. Principiul agnaţiunii vizează înrudirile prin sânge pe linie masculină dintr-un strămoş comun, iar principiul cognaţiunii înrudirea pe linie masculină sau feminină, cel mai adesea, în sens restrâns, pe linie feminină. Filiaţiunea priveşte ascendenţa unei persoane şi originea strămoşilor. Distingem filiaţiunea fizică (de sânge) din părinţii naturali ai copilului, adopţiunea sau filiaţiunea juridică şi filiaţiunea spirituală (cognatio spiritualis) sau dreptul bisericesc al naşilor realizat prin botez sau confirmare.

4.2.4 Prescurtări genealogice ♂ Abreviatură medicinală, sex masculin ♀ Abreviatură medicinală, sex feminin * născut(ă) ○ logodit(ă) ∞ căsătorit(ă) † decedat (†) sinucis (*†) decedat la naştere înmormântat

37

4.2.5 Nume genealogice Genealogia face apel şi originea numelor. Romanii cunoşteau un sistem evoluat (prenomen, gentiliciu, cognomen, agnomen). În evul mediu, până prin secolul al XIIIlea se folosea doar prenumele.

5

Epigrafia şi paleografia

Paleografia (de la gr. palaios/παλαιός şi graphein/γράφειν) înseamnă învăţătura despre vechile scrieri. Numele disciplinei s-a impus în 1708 fiind folosit în titlul cărţii maurinianului Bernard de Montfaucon, Palaeographia graeca ce tratează scrierea manuscrisă greacă. Este vorba în primul rând despre determinarea lor spaţială şi temporală, dar şi în general despre abilitatea de a citi, de a descifra vechile scrieri. Paleografia are prin aceasta sarcina de a contribui la înţelegerea scrierii şi a istoricului ei (B. Bischoff). Epigrafia este considerată cel mai frecvent a fi o ramură a paleografiei, studiind inscripţiile, aşadar scrierile pe suporturi şi materiale dure – piatră, lemn, metal, ş.a. Apoi, paleografia cercetează în ce mod sunt dependente scrierile vechi una de alta. Abordări mai noi s-au concentrat şi asupra fiziologiei şi psihologiei scrisului, precum şi asupra contextului social. Pe departe cea mai importantă categorie de izvoare ale istoriei medievale şi moderne este aceea a surselor scrise. Cea mai mare parte a acestora au rămas şi rămân netipărite din motive fireşti, care ţin de volumul enorm, de priceperea de a le valorifica şi de interesul diferit de care se bucură ele sau nu. De aceea nici un cercetător serios al izvoarelor nu poate evita confruntarea cu scrieri originale din secolele trecute. Scrisul a parcurs însă, la fel ca limba şi celelalte elemente ale culturii europene, însemnate schimbări istoricoevolutive. Scrierile mai vechi, începând cu cele antice şi până la cele din secolul XVIII, uneori chiar din secolul XIX, nu pot fi nici înţelese, citite, şi nici datate fără o pregătire specială şi fără înţelegerea evoluţiei lor. 38

Prin faptul că scrierea este purtătoare a tradiţiei, aşadar a transmiterii de idei, gânduri, fapte, studiul paleografiei serveşte ca ştiinţă auxiliară în sens restrâns, anume ca mijloc pentru realizarea scopului, acela de a citi izvoarele şi de a le ordona corect din punct de vedere temporal şi uneori chiar spaţial. Totuşi scrierea nu este doar purtător al informaţiei transmise, ci poate fi ea însăşi un izvor şi să fie folosită ca atare. Formele şi elementele scrierii în evoluţia lor permit dezvăluiri privitoare la procese istorice, cultural-spirituale ale epocilor trecute. Începuturile paleografiei moderne, la fel ca cele ale diplomaticii se află în disputa ştiinţifică influenţată de Contrareformă. În disputele legate de autenticitatea vieţilor sfinţilor medievali, între iezuiţii deosebit de critici din jurul lui Jean Bolland („bollandiştii”) şi congregaţia benedictinilor reformatori de la Saint-Maur („maurinieni”) s-au remarcat mai ales doi savanţi prin lucrările lor deschizătoare de drumuri în domeniul ştiinţelor auxiliare ale istoriei: bollandistul Daniel Papebroch (Papenbroeck, 1628-1714) şi maurinianul Jean Mabillon (1632-1707). Papebroch, care a activat la Anvers, şi-a exprimat, în opera sa, îndoiala cu privire la veridicitatea multor documente şi vieţi ale sfinţilor, el impunând discrimen veri et falsi, deosebirea izvoarelor veridice, autentice, de cele false. Pentru aceasta Papebroch a folosit deja metode paleografice, totuşi fără a putea şi localiza scrierile. Critica lui Papenbroek a atins mai înainte de toate mânăstirile benedictine, a căror reformare era stipulată de congregaţia maurinienilor fondată în 1618. Aceasta a întemeiat şi un fel de academie la Saint-Germain-des Prés, lângă Paris. Aici, Jean Mabillon a combătut tezele lui Papenbroek. Cu opera sa în şase volume „De re diplomatica”, el a pus bazele nu doar ale diplomaticii, ci a căutat deopotrivă o străbatere teoretică a învăţăturii despre scrierile vechi. În anul 1708, maurinianul Bernard de Montfaucon (1655-1714) a publicat un manual privitor la vechile scrieri greceşti, cu titlul Palaeographia graeca, şi astfel a dat tinerei discipline numele ei de astăzi. A pus în prim plan scrierile de carte, anexând şi planşe cu gravuri cu exemple de scriere, rămânând autoritatea de bază în domeniu pentru aproape două veacuri. A început de asemenea lucrul la cataloage ale 39

bibliotecilor de manuscrise, o întreprindere care a găsit urmaşi în întreaga Europă. În secolul al XIX-lea, paleografia şi diplomatica s-au despărţit definitiv ca discipline. Prin complexitatea cercetării istoriei scrisului nu pot fi schiţate decât anumite linii ale evoluţiei ulterioare. Paleografia în Franţa a dobândit, curând după întemeierea École des Chartes din Paris (1821) un locaş de cercetare şi educaţie, menit în principal instruirii arhivarilor şi bibliotecarilor. Alte impulsuri în direcţia paleografiei au pornit şi de la catedra müncheneză pentru filologie medievală, de la începutul secolului XX: Ludwig Traube a evidenţiat importanţa cercetării manuscriselor pentru paleografie. Elevul şi urmaşul său, Paul Lehmann a dus mai departe această tradiţie. Bernhard Bischoff (19061991) a publicat numeroase lucrări mai ales despre istoria scrisului epocii precarolingiene şi carolingiene. 5.1 Scrierea şi copierea

5.2 Istoricul scrisului Evoluţia scrisului a parcurs mai multe etape: 5.2.1 Faza ideografică Etapa ideografică a însemnat reprezentarea de imagini şi simboluri al căror mesaj era simplu şi clar, neexistând o legătură între imagine şi rostirea sunetelor. În scrierea pictografică grafemele sunt imagini iconice, iar în cea ideografică grafemele reprezintă ideograme, adică concepte şi idei. 5.2.2 Faza logografică În etapa logografică fiecare semn (glifă) reprezintă un cuvânt, sau un morfem, termenii obiectuali fiind simplu de redat. Pentru redarea termenilor sau cuvintele abstracte însă s-a apelat la omonime, cuvinte cu aceleaşi sunete (în sumeriană ti, însemnând „săgeată”, a fost folosit prin omonimie pentru redarea cuvântului „viaţă”). Logogramele conţin şi morfeme care reprezintă deopotrivă elemente 40

fonetice. În scrierea chineză elementul fonetic este inclus în logogramă. În egipteană sau scrierea mayaşă multe glife sunt pur fonetice, altele având funcţie de logogramă sau fonetică depinzând de context. Din acest motiv ele sunt scrieri complexe: 5.2.2.1 Scrierile logografice consonantice Sunt sisteme de scriere dezvoltate în Egiptul antic: 5.2.2.1.1 hieroglifele 5.2.2.1.2 scrierea hieratică 5.2.2.1.3 Scrierea demotică

5.2.2.2 Scrieri logografice silabice 5.2.2.2.1 Cuneiformele sumeriene

Semnele realizate pe tăbliţe de lut un un stil în formă de ic / pană de lemn (lat. cuneus) au origine pictografică: c. 3100 Orz

c. 2800

c. 2400

c. 600

Cap

Pasăre

41

Bou

Copac

Palmier

Mână

Logogramele asociate au permis reprezentarea unor noţiuni complexe: munus, „femeie” în acadiană, asociată cu logograma kur, „munte”, sinonim cu ţară străină, străinătate, pentru că Mesopotamia este lipsită de munţi, semnifică „sclavă”, o femeie venită străinătate.

din

munus.kur munţi, din

42

5.2.2.2.2 Caracterele chinezeşti hanzi şi cele japoneze kanji

Cunoscută ca scriere tradiţională chineză, Han, Hanzi, ea se bazează pe logograme care ajung la aproape 50.000 de semne. Caracterele sunt morfosilabice, fiecare corespunzând unei silabe rostite verbal cu un sens primar. Alăturarea mai multor caractere sau semne duce la formarea cuvintelor complexe, polisilabice. De fapt, scrierea chineză este foarte complexă. Ea include şase categorii: 1. Pictograme, deşi asemănarea cu un obiect real nu mai este atât de evidentă ca urmare a evoluţiei caracterului scris.

43

2. Ideogramele, numite şi ideograme simple, fie că modifică iconic pictogramele, fie sunt ilustraţii direct iconice. Astfel prin modificarea semnului 刀 dāo, pictogramă pentru „cuţit”, fiind marcată lama acestuia, se obţine ideograma 刃 rèn pentru „lamă”. Inversarea poziţiei semnului 上 shàng „sus” duce la ideograma 下 xià „jos”. 3. Compusele ideogramatice sau asociative combină pictograme şi ideograme pentru a crea un alt semn, caracter. Astfel, dublarea pictogramei 木 mu „copac” înseamnă 林 lin „pădure”, iar combinaţia 日 rì „soare” şi 月 yuè „lună” duce la formarea compusului 明 míng „strălucitor”. 44

4. Compusele fono-semantice constituie categoria cea mai numeroasă, fiind numite şi pictofonetice. O pictogramă ce sugerează înţelesul general este însoţită de un caracter care este pronunţat aproximativ la fel ca şi cuvântul specificat. Astfel, 河 (hé) râu, 湖 (hú) lac, 流 (liú) curent de apă, 沖 (chōng) şuvoi, jet de apă, 滑 (huá) alunecos. Radicalul din stânga este pictograma pentru picături de apă şi indică o conexiune semantică cu apa, semnul din dreapta are valoare fonetică, fiind un indicator în acest sens. 5. Cognatele transformate au evoluat prin mutaţie ortografică sau semantică. De exemplu 考 (kǎo) a verifica şi 老 (lǎo) bătrân au avut iniţial acelaşi semn (caracter), însemnând „persoană în vârstă”, dar au evoluat în două cuvinte diferite. 6. Rebus, numite şi caractere de împrumut, desemnează folosirea unui caracter pentru a reprezenta un cuvânt neînrudit, dar care se pronunţă asemănător: 自 (zì), care şi-a pierdut semnificaţia originară de nas însemnând însuşi, sau 萬 (wan), iniţial scorpion, folosit acum doar cu sensul de zece mii. 5.2.3 Faza silabică Pentru redarea numelor proprii sau a unor cuvinte mai complicate ce nu puteau fi redate prin imagini simple s-a recurs la fonetizarea logogramelor, proces petrecut în majoritatea scrierilor logografice - cuneiformă, chineză, egipteană. Cuvintele complexe erau scrise fiind folosite semne separate care indicau câte o silabă provenită din cuvântul monosilabic. Scrierea hieroglifică egipteană a păstrat un mare număr de logograme vreme de trei milenii.

45

Silabele incluzând consoane, dar şi vocale se porduceau confuzii, mai ales pentru că nu se putea face distincţia între vocalele lungi şi cele scurte. S-a apelat pentru aceasta la scrierea plenică, la consoanele moi (w, y) pentru redarea vocalelor lungi (w pentru o sau u lung, y pentru i lung). Folosirea acestui sistem plenic a dus la confundarea acestui sistem cu cel al alfabetelor consonantice, în realitate fiind vorba despre o scriere silabică. În acest fel, pe această bază li s-a atribuit fenicienilor inventarea primului alfabet. 5.2.4 Faza alfabetică 5.2.5 Scrierea feniciană şi evoluţia scrierilor alfabetice Scrierea feniciană este prima scriere cu adevărat alfabetică, un semn având valoarea unui fonem, a unui sunet, nu a unei silabe sau cuvânt ca în scrierea cuneiformă sau hieroglifică. Este o scriere fonetică care înregistrează sunetele fiecărui cuvânt. A apărut în prima jumătate a mileniului II a.C. în atmosfera multiculturală din Siria, ea stând la baza scrierii greceşti, ebraice şi arabe. De aceea putem vorbi în acest caz de un alfabet ancestral, arhaic. Feniciana, o limbă semitică, a dat abordarea scrierii şi altor popoare, dezvoltându-se scrierea aramaică, ebraică, mai apoi arabă. Alfabetul fenician include doar consoane în număr de 22, după principiul acrofoniei, astfel că prima literă /primul sunet al cuvântului ilustrat constituie litera (b=beth=casă). 46

Fenicienii au folosit o parte a hieroglifelor egiptene, le-au modificat dându-le nume semitice, au adăugat altele, pentru a crea ceea ce numim astăzi alfabet.

Tabelul de mai sus reprezintă hieroglife, citite de la dreapta la stânga, cum scriau şi fenicienii, adaptate apoi literelor. Contribuţia esenţială a grecilor a constat în adaptarea sistemului de scriere fenician în secolul VIII a.C. la necesităţile lor, adăugând vocale, pentru unele folosind denumirea feniciană (alpha). Rezultatul a fost un alfabet cu 24 de litere. Pe baza alfabetelor grec şi latin, Ulfila creează un alfabet menit să redea sunetele unei limbi încă orale, limba goţilor. Scopul a fost traducerea bibliei din greacă, părţi ample din evanghelii şi epistole păstrându-se încă în diferite versiuni. Fenic.

Aram.

Ale ph bou

Beth casă Gi mel cămilă

Aleph

Beth

Gimel

Dal eth uşă

Ebr.

Arab

‫ﺍ א‬

Grec

Lati n

Chirilic

Αα A

‫ ﺏ ב‬Ββ B ‫ﺝ‬

Γγ G

‫ﺩ ד‬

Δδ D

‫ג‬

Daleth 47

He fereastră

Εε E

‫ו‬

‫و‬

Υυ Y

‫ז‬

‫ﺯ‬

Zζ Z

Heh

Wa w cârlig

‫ﻫ ה‬

Vav

Zay in armă

Heth gard

Zayin

‫خ ח‬,‫ ﺡ‬Ηη Heth

‫ﻁ ט‬

Tet h roată

Θθ

Teth

‫ﻱ יי‬,‫ ﻳ‬Ιι

Yod h braţ

Ii

Yodh

Ka ph palmă La medh goad

‫כ‬

‫ﻛ‬

Kk C

‫ל‬

‫ل‬

Λλ L

Kaph

Lamed

48

Me m apă

‫م מ‬

Μ M μ

‫נ‬

Νν N

Mem

Nun peşte Sa mekh stâlp

Nun

Samekh

Ayin ochi

Ayin

Pe gură

Pe

Sade papirus

Qo ph urechile acului

Res cap

‫ن‬

, Tsadi

Qoph

Resh

‫ س ס‬Ξξ X Oo O Ω ω ‫ ف פף‬Ππ P

‫ع ע‬

‫ﺹ צץ‬ ‫ﻕ ק‬

Q

‫ﺭ ר‬

Ρρ R

‫ س ש‬Σσ S 49

Sin dinte

Shin

Taw semn

Tav

‫ ﺵ‬ς ‫ ﺕ ת‬Ττ T

50

Alfabetul chirilic în versiunea din secolul X:

5.3 Ramurile epigrafiei şi paleografiei 5.4 Codicologia 5.4.1 Suportul scrierii şi materiale de scris 5.4.1.1 Papirusul Grecii au preluat de la egipteni, iar apoi romanii de la cei din urmă papirusul (πάπυροσ, charta papyri), materialul de scriere cel mai important pentru aproape un mileniu, din secolul VI a.C. până în primele secole ale erei creştine. Se realiza din tulpina plantei Cyperus papyrus în fâşii presate pe două straturi aliniate în unghi drept, bătute apoi şi lustruite. Dimensiunile erau îndeobşte de 25 x 19 cm, prin aşezarea foilor una lângă alta obţinându-se rulouri lungi de până la 20 m. Prima piesă a ruloului era numită protocol, ultima eschatocol, termeni preluaţi apoi în diplomatică. Partea cu 51

benzile orizontale (recto) era folosită pentru scris şi era rulată în interior. Uneori, în funcţie de necesităţi erau refolosite, fiind spălate şi rescrise (opistografe). În secolul IV p.C. s-a petrecut tranziţia la pergament, vitală pentru păstrarea literaturii scrise, din cauză că climatul european dăuna papirusului. În secolul VI codicele lui Iustinian era răspândit din Bizanţ atât pe papirus cât şi pergament. După cucerirea Egiptului în secolul VII, arabii au continuat fabricarea papirusului. În cancelaria regilor merovingieni papirusul a constituit suportul pe care erau redactate documentele solemne până în secolul VII, în unele cancelarii – în Bizanţ, la Ravenna şi cancelaria papală (23 bule papale păstrate) papirusul a fost folosit cu obstinaţie până la începutul secolului XI. Numele a supravieţuit în cuvintele papier / paper. 5.4.1.2 Pergamentul şi palimpsestele Pielea de animal îmbibată în soluţie de var, neargăsită şi tratată apoi putea fi folosită ca material de scriere pe ambele feţe, fiind mult mai rezistentă decât papirusul. Tehnica cea mai evoluată de prelucrare o avea Pergamul în secolul II a.C., de unde i-a rămas şi numele de membrana sau charta pergamena. La interdicţia Ptolemeilor de a exporta papirusul, în vremea regelui Eumenes II (195-158 a.C.) este realizat vellum, un pergament fin obţinut din pielea animalelor nounăscute sau chiar nenăscute. Tipul mediteranean, sudic, este preparat doar pe partea interioară, cea din exterior nefiind destinată scrierii. Tipul de pergament nordic (pergamena teutonica), prelucrat pe ambele feţe, a fost cel mai răspândit în Europa, inclusiv în Transilvania, unde din secolul al XIV era produs deja, fiind exportat şi în Moldova şi Ţara Românească unde era cunoscut sub denumirea slavă de cojnic (de la coaj = piele). Fiind un material scump, pergamentul era folosit pentru documente solemne şi cărţi manuscrise. Adesea manuscrisele erau spălate şi răzuite pentru a refolosi materialul subiacent, numindu-se în acest caz palimpseste (gr. palin psao = netezesc din nou). Cele mai valoroase palimpseste cu scrieri originale din secolele IV-VII provin din mânăstirile Bobbio, Luxeuil, Corbie şi St. Gallen, ele fiind texte antice – Cicero, Plaut, dar şi un Codex Carolinus al lui 52

Ulfila (313-383), apostolul goţilor, care reia părţi ale vestitului Codex Argenteus scris în secolul VI pe vellum de purpură cu litere în aur şi argint.

Pagină din Codex Argenteus, păstrat la biblioteca din Uppsala 53

5.4.1.3 Hârtia Alături de pergament, din secolul XIII un nou material de scris - charta papiri, charta bambacis / bambycina, charta cuttunea, damascena - ajunge în Europa prin intermediul arabilor care o produceau deja în secolul VIII în Samarkand. Denumirea de hârtie vine din grecescul Χάρτης, ajuns la noi prin filieră slavă – Хартиїа – în secolul XV. Denumirea arată că era preparată din bumbac sau in, iar după alte păreri numele e derivat de la centrul Bambyce din Siria. În Europa hârtia a fost produsă mai întâi la lângă Valecia, unde exista o moară de hârtie deja în secolul XII, apoi în Spania creştină, la mijlocul secolului XIV în Franţa, la Troyes, şi spre sfârşitul aceluiaşi secol la Nürnberg în Germania. În secolele XIII-XIV suveranii interzic de obicei folosirea hârtiei pentru documente solemne, calitatea ei fiind inferioară pergamentului. Prima moară din Transilvania a fost construită de Hans Fuchs şi Johannes Benkner la Braşov în 1545, apoi au fost ridicate altele de către Caspar Heltai la Cluj (1563), şi la Sibiu (1573). Morile de hârtie au folosit filigranul pentru a marca provenienţa materialului, un instrument util şi în datarea unor scrieri. Bunăoară hârtia fabricată la Sibiu avea în filigran stema oraşului, iar din secolul XVIII monograma arendaşilor, anul şi locul (CIBINII / HERMANSTADT) provenienţei. În Ţara Românească o moară este ridicată undeva între Câmpulung şi Târgovişte la 1632-1643. 5.4.1.4 Tablele cerate 5.4.1.5 Cerneluri şi culori Cerneala, denumire de origine slavă la noi, era numită de greci μέλαν, iar de romani atramentum librarium). Era preparată din cenuşă şi gumă (clei), nuci galice (gogoşi de ristic – excrescenţă bogată în tanin de pe frunzele de stejar), sulfat de cupru, lichidul sepiei sau pentru cerneluri roşii miniu de plumb – de unde numele de miniatură. Cerneala roşie era folosită pentru iniţiale şi chenare, de unde a rămas numele de rubrică (lat. ruber = roşu) Cerneala de aur sau argint, cunoscută din antichitate, a fost preluată apoi de creștini mai ales pentru versalii şi iniţiale în psaltiri şi evangheliare. Mai ales manuscrisele carolingiene, ottoniene şi bizantine au apelat la cerneluri preţioase. 54

5.4.1.6 Instrumente de scris Pana (penna) şi condeiul din trestie (calamus) tăiate meşteşugit erau principalele instrumente de scris când erau folosite cerneluri, iar pentru tablele cerate un stilus. Inventarea ochelarilor, în jurul anului 1285, a uşurat şi ea munca istovitoare a scribilor, care îşi doreau săvârşirea manuscrisului, la fel cum bolnavul îşi doreşte sănătatea (sicut aegrotus desiderat sanitatem, ita desiderat scriptor finem libri). 5.4.1.7 Tehnica scrierii Sursele literare nu spun aproape nimic despre tehnica scrierii. În antichitate, scribii par să-şi fi aşezat de obicei materialul pe genunchi, iar în evul mediu pe un pupitru înclinat. Numeroase imagini ale scribilor, mai ales portrete ale evangheliştilor arată poziţia mâinii pentru scrierea caligrafică. Pana este ţinută cu trei degete întins sau uşor curbate (tres digiti scribunt), celelalte două fiind aşezate în palmă, în timp ce mâna se odihneşte doar pe degetul mic, fără ca braţul să se sprijine. Această metodă de a sprijini mâna care scrie, diferită de practica modernă, a rămas neschimbată până în vremea caligrafilor din secolul al XVIlea. Poziţia braţului, schimbările care au intervenit în manevrarea penei, şi în afară de materialul instrumentului însuşi – stil sau pană – şi a felului în care pana era tăiată, toate acestea s-au modificat în timp şi în funcţie de regiunile în care existau scriptorii, după cum arată analiza fiziologică a scrierii. De aceea este greu să ne facem o imagine clară asupra interacţiunii diferiţilor factori care au influenţat ductul scrierii. Putem afla multe din “probationes pennae” despre procedura metodică a învăţării scrierii elementare în evul mediu timpuriu, când practicile clasice, antice au supravieţuit. După ce elevul învăţa întregul alfabet, începând cu linii simple, el era antrenat prin copierea de versuri mnemonice. Dispunem de informaţii despre metodele didactice folosite doar din evul mediu târziu, universităţile având un rol deosebit în învăţarea scrierii. Cărturarii, grămăticii şi retorii acestei perioade – maestrul Hugo Spechtshart din Reutlingen şi mulţi alţii rămaşi anonimi – au lăsat descrieri amănunţite, în versuri şi proză, ale scrierii uzuale, comune. În parte, ei procedau la divizarea literelor în 55

elemente grafice (Zerstreuungen) care erau exersate pe rând. Erau răspândite atât cunoaşterea cursivei cât şi a texturii. Caligrafii foloseau foi cu reclame pentru a-şi atrage elevii, ele extinzându-se la instruirea în alfabete de iniţiale şi în abreviaturi. Mai ales scrierea cărţilor ştiinţifice impunea o familiarizare cu abreviaturile folosite pentru terminologia tehnică. După un antrenament dificil în ale scrierii, rezultatul obişnuit era o scriere impersonală şi tipică, un scrib, de exemplu din epoca carolingiană, trebuia să mânuiască trei sau patru alfabete, ceea ce presupunea nu doar cunoaşterea şi stăpânirea formelor literelor, ci şi compunerea organică a acestora. În perioade diferite, nu numai în epoca Renaşterii, scribii reuşeau să imite iscusit scrieri mai vechi. Stadiile preliminare prin care trecea opera literară în procesul creării ei erau notele şi trăsăturile scrise pe table cerate până la exemplarul original al autorului sau secretarului. 5.4.2 Trăsăturile externe ale scrierilor 5.4.2.1 Codicele (codex) 5.4.2.2 Formatul 5.4.2.3 Pagina 5.4.2.4 Legăturile 5.4.2.5 Ruloul (rotuli) şi cărţile manuscrise 5.4.2.6 Tabulele 5.4.2.7 Acte şi scrisori

5.5 Scrierea latină - tipuri de scriere şi evoluţie

5.5.1 Aetas antiqua - scrierea latină în antichitate 5.5.1.1 Capitalis 56

5.5.1.2 Cursiva romană veche 5.5.1.3 Cursiva romană nouă 5.5.1.4 Unciala

5.5.1.5 Semiunciala 5.5.2 Aetas mediae latinitatis - scrierea latină în evul mediu 5.5.2.1 Scrierile regionale, curiale, naţionale 5.5.2.1.1

Scrierea irlandeză

5.5.2.1.2

Scrierea anglo-saxonă

5.5.2.1.3

Scrierea vizigotă

5.5.2.1.4

Scrierea merovingiană

5.5.2.1.5

Scrierile italiane. Beneventana

5.5.2.2 Scrierea carolingiană 5.5.2.3 Scrierile gotice 5.5.2.3.1

Textualis – textura gotică

5.5.2.3.2

Cursiva gotică şi bastarda

5.5.2.3.3

Scrierea umanistă

5.5.3 Aetas infimae latinitatis - scrierile moderne

6

Ştiinţa izvoarelor. Bibliologia

6.1 Ştiinţa izvoarelor Consideraţiile de mai sus s-au referit acelor ştiinţe auxiliare care au drept obiect premisele factualităţii, respectiv devenirii istorice. Acum ne îndreptăm atenţia asupra ştiinţelor auxiliare care se ocupă de transmiterea faptelor istorice, adică de surse / izvoare. 57

Drept izvoare denumim, făcând apel la definiţia lui P. Kirn, „toate textele, obiectele sau faptele din care poate fi cunoscut trecutul” Vis-a-vis de această propoziţie simplă, clară şi care include totuşi toate categoriile de izvoare apare în secolul al XIX-lea definiţia lui E. Bernheim ca produs tipic al gândirii istorice în funcţie de formă şi conţinut: „ rezultate ale activităţilor umane care sunt preponderent fie destinate de la bun început fie sunt adecvate - în virtutea existenţei, apariţiei lor sau altor raporturi - înţelegerii şi probării faptelor istorice”.

7

Diplomatica

Diplomatica este ştiinţa auxiliară a istoriei care cu metode speciale cercetează documentele şi actele cu privire la veridicitate (original) sau falsitate, studiază crearea, evoluţia şi dezvoltarea documentelor şi actelor în general, ocupându-se şi de editarea acestora (ediţii critice de documente, regeste). Aşadar diplomatica are ca obiect de studiu conţinutul, respectiv trăsăturile sau caracteristicile interne ale documentelor şi ale actelor juridice, oficiale, publice şi private, spre deosebire de paleografie care analizează trăsăturile externe ale scrisului. Denumirea disciplinei derivă din grecescul diplon (a îndoi), fiind vorba la origine de două tăbliţe cerate, legate între ele care conţineau un text oficial, cele mai cunoscute fiind diplomele imperiale romane. Prin diplomatică înţelegem ştiinţa care studiază diplomele, în accepţiunea cea mai largă a termenului, documente publice şi private, pentru a cerceta înţelesul acestora. Sarcina diplomaticii este de a determina valoarea documentelor ca mărturii istorice. Limitarea la documentele medievale nu ţine de obiectul în sine al diplomaticii, chiar dacă critica diplomatică se aplică predilect acestora. De aceea ea are în primul rând ca obiect a determina dacă un document este autentic sau fals. Drept falsuri în sensul strict al termenului considerăm acele înscrisuri care după intenţia genitorului se pretind a fi altceva decât ceea ce sunt în realitate. Plăsmuirile de noi documente care vor să dovedească realităţi inexistente sunt văzute de către Sickel tot ca falsuri, ceea ce este valabil din punct de vedere istoric, 58

dar nu şi diplomatic. Aceste cazuri constituie falsificări ale adevărului, dar nu întotdeauna un fals documentar în sens diplomatic. Documentele se doresc a fi mărturii ale emitenţilor lor asupra unor fapte, iar în măsura în care îndeplinesc acest criteriu diplomatistul le statuează drept autentice. Dacă aceste fapte sunt adevărate sau nu intră în sarcina cercetării istoricului. Neadevărul sau falsitatea faptelor mărturisite poate fi un argument de care se foloseşte şi critica diplomatică, dar prin ea însăşi nu rezolvă chestiunea falsităţii. Documentul emis de Carol IV, după încoronarea lui Venceslav, săvârşită la 6 iulie 1376, antedatat la 6 martie, prin care se solicită acordul papei pentru alegerea şi încoronarea lui Venceslav, vrea să lase să se creadă că acordul a fost solicitat înaintea alegerii, ceea ce nu s-a petrecut în realitate. Documentul falsifică adevărul, dar pentru specialistul în diplomatică este un document autentic. Din aceasta derivă că toate acele înscrisuri care după intenţia genitorului doreau să creeze impresia că sunt originale, fără a întruni această calitate cu adevărat, sunt strict diplomatic falsuri. În acest sens modalitatea sigilării este un aspect definitoriu. După opinia dominantă în evul mediu, un document prevăzut cu sigiliul veritabil sau imitat al emitentului era considerat drept original (Urschrift). Altfel este vorba din punct de vedere formal de un fals. Totuşi, prin demonstrarea neautenticităţii formale a unui document nu se poate dovedi şi falsitatea conţinutului acestuia. Adesea un pretins original care a fost dovedit ca fals formal este pe drept suspectat de a fi intenţionat şi o plăsmuire materială, de conţinut, de aceea conţinutul este cercetat cu acribie, dar aceste înscrisuri nu pot fi respinse aprioric. S-a întâmplat frecvent în evul mediu ca unor copii ale unor originale pierdute sau deteriorate să le fie dată aparenţa acestora, din punct de vedere al scrierii, sigilografic ş.a. Era intenţionată astfel doar o plăsmuire relativă la puterea probatorie şi juridică a documentului, de aceea această categorie poate fi veritabilă şi de încredere după conţinut. Doar în cazuri rare critica destinată cercetării veridicităţii conţinutului unui document poate duce la concluzia că el este în întregime plăsmuit şi în consecinţă nedemn de încredere. 59

În evul mediu plăsmuitorii au avut la dispoziţie modele originale, astfel că şi documentele false pot include elemente veritabile. Uneori ele se limitează la interpolaţii sau omisiuni minore, corecturi asupra stilului, ortografiei sau ale unor scăpări ale copistului, dar în alte cazuri se extind asupra întregului conţinut juridic. Diplomatica trebuie să stabilească dacă în vederea falsului documentar s-a folosit un model original, veritabil sau nu, şi care sunt elementele de fals care pot fi deduse din prototip. Şi documentele falsificate în întregime sau parţial pot fi folosite uneori ca mărturii istorice, de aici sarcina criticii diplomatice de a stabili cu claritate genitorul, data şi circumstanţele emiterii unui fals dovedit. În măsura în care ştiinţa diplomaticii aduce o critică conform aspectelor menţionate, ea rezolvă doar o parte a sarcinii sale, aceea de a stabili valoarea istorică a documentelor. A doua parte a sarcinii sale rezidă în interpretarea documentelor. La naşterea unui document concură doi factori: raporturile concrete ale cazului în speţă care duc la emiterea documentului şi în al doilea rând uzanţa diplomatică a cancelariei emitente, a scribului, a locului şi timpului emiterii. De aceea pentru interpretarea fiecărui document se impun două aspecte. Delimitarea clară a situaţiei concrete a cazului în speţă, explicarea conţinutului textului (Wortlaut), şi, în al doilea rând, confruntarea, întregirea şi corectarea acestuia cu alte mărturii şi confirmarea lui pe această bază intră în sarcina istoricului, nu în cea a specialistului în diplomatică. Metoda diplomatică impune cercetarea şi cunoaşterea uzanţelor de cancelarie, ceea ce permite determinarea influenţei avute de acestea în fiecare caz şi abia în acest fel documentul poate fi cu adevărat valorificat. Metoda diplomaticii este de aceea în esenţă similară celei general istorice, dar în vreme ce aceasta din urmă se aplică unei categorii determinate a izvoarelor istorice, cea diplomatică este strict specializată. De mare folos pentru diplomatică este paleografia care studiază cu precădere caracteristicile extrinsece ale 60

documentelor; pe baza ei diplomatica poate judeca caracterul autentic, genuin al documentelor. Diplomatica studiază conţinutul actului, formarea lui, structura sa în relaţie cu epoca, teritoriul şi calitatea actului; culegerea acestor date este de mare însemnătate pentru documentele solemne, dar se aplică şi actelor minore din toate vremurile, specialistul putând stabili pe baza lor autenticitatea documentelor indiferent de forma în care ele s-au păstrat şi ne-au parvenit. Locul şi timpul în care un document a fost emis îl fac unic. 7.1 Istoria diplomaticii Istoria cercetării ştiinţifice a documentelor, mai ales medievale, este strâns legată de istoria falsurilor documentare. Multitudinea falsurilor medievale este explicată de stilul de viaţă şi de mentalitatea medievală.2 Chiar şi proeminenţi oameni ai Bisericii, clerici a căror evlavie nu a fost contestată, nu s-au dat înapoi în a se folosi de minciună şi hoţie pentru a dobândi relicve făcătoare de minuni ori proprietăţi şi foloase pentru diocezele şi mânăstirile lor. În acest scop au fost adesea plăsmuite documente. Falsurile cele mai vechi se referă preponderent la acte ale regilor şi principilor în favoarea forurilor ecleziastice. Explicaţia constă în necesitatea asigurării unor antecedente, de a legitima anumite concesii, din varii motive, care în urma evoluţiei istorice erau minate şi ameninţate; uneori, apoi, substituiau ceea ce tradiţia venea să afirme mai mult sau mai puţin legitim. Simţului moral actual îi repugnă o asemenea procedură, dar în evul mediu, într-o epocă în care actele scrise erau încă puţine, nu se judeca în acest fel. Prezentarea documentului, a suportului scris, era unica modalitate de a face ca drepturile să aibă valabilitate. Preocupări de diplomatică au existat din antichitate, ele fiind mai elaborate în decursul evului mediu. În cancelariile medievale se apela la o minuţioasă analiză grafică şi diplomatică a actelor cu valoare probatorie în vederea stabilirii autenticităţii şi veridicităţii acestora. Depistarea falsului documentar se sprijină pe critica externă şi cea internă. Critica externă cuprinde toate 2

G. Ellinger, Das Verhältniss der öffentlichen Meinung zu Wahrheit und Lüge im 10., 11. und 12. Jahrhundert, Berlin, 1884.

61

demersurile care pot fi întreprinse asupra piesei originale: suportul scrierii, materialul scrierii, tipul de scriere, materialul sigilar şi forma sigilară, etc. Caracteristicile interne cuprind analiza asupra limbii, stilului, anacronismelor, a formularului de cancelarie, etc. Documentul falsificat poate fi sigilat cu peceţi autentice (fals parţial) sau cu peceţi falsificate (fals total). În 590 episcopul de Reims a prezentat lui Childeric o pretinsă donaţie emanată de la el. Şeful cancelariei a declarat fals semnul de validare. O adunare a episcopilor şi comiţilor din 843 dispune distrugerea pe motiv că sunt false a anumitor documente ale episcopului din Le Mans cu privire la mânăstirea Anisola (St. Calais). Leon IX pune să fie distruse, pe când se afla la Subiaco, anumite documente, pe motiv că nu au fost întocmite în mănăstire, ci de către subiacensi împotriva mânăstirii înseşi. În general, în evul mediu nu era vorba de documente foarte vechi, pentru ele cunoştinţele cele mai comune şi memoria încă puteau servi. Există însă judecăţi cu privire la falsificări de acte anterioare cu câteva secole: un proces al lui Henric V din 1125, incongruent istoric, pentru că se găseşte într-un fals mai vechi cu un veac. În 1167, Alexandru III declară falsă o bulă a lui Leon pentru că bula atârnată era diferită de cele utilizate de papă la Bergamo. Papa Alexandru observa în 1187, falsitatea unui document care pretinde a fi fost emis de către Henric II în 1013, pe baza titulaturii, pentru că Henric II a fost numit împărat abia în 1015.3 Chiar şi sigiliul atârnat cu curele din piele era contrar uzanţelor imperiale. Un alt caz se petrece la Milano: un canonic prezintă capitlului de acolo o bulă; canonicii, punând la îndoială autenticitatea acesteia, o submit cancelariei papei Inocenţiu III care în 1198 răspunde că stilul redactării şi scriitura sunt suspecte. În cele din urmă bula se dovedeşte a fi autentică, dar semnul de validare, bula propriu-zisă, este contrafăcut. Nu se pierde ocazia de a formula o intenţie teoretică în a judeca autenticitatea documentelor pontificale, specificându-se că trebuie luate în considerare formularul, scriitura, materialul de scris, modul 3

„quia in eo legitur esse factum anno domini MXIII et dicitur imperator, aliud vero eiusdem Henrici ab eadem parte productum factum fuit anno MXV et primo anno imperii eius et XII regi, unde apparet primum esse falsum“ – Lupi, Cod. Dipl. Bergam 2, 468. – Bresslau, HdU, p. 16.

62

sigilării şi tipul, forma sigiliului. Acelaşi papă, în 1201, recunoştea drept autentice falsurile grosolane, scrise pe pergament, ale bulei lui Constantius I (708-715). La Veneţia, în 1161, dogele Vitalis Michele instituie o comisie de 18 notari subtiliter et caute in concilio eam examinare et perscruatre ceperunt cumque sollicite undique eam examinassent o anumită carta securitatis din 1067, dovedindu-se că documentul este autentic. Alberto Gaudino, jude în Bologna, pune în 1289 ca un document să fie examinat de o comisie de experţi – între care se aflau notari, negustori de cărţi şi articole de scris. Ei au examinat vechimea pergamentului şi scrierea, confruntându-le cu cele ale unui document cert autentic. O comisie de clerici instituită de către Venceslav, regele Boemiei, în iarna 1283-4, dovedeşte falsitatea unui document al marchizului Otto de Brandenburg, după ce a cercetat tipul sigiliului, stilul, formulele, datarea şi conţinutul, toate elementele fiind confruntate cu cele ale altor documente emise de Otto. În 1331, într-un proces contra lui Robert d’Artois, documentele sunt examinate cu multă acribie. În 1347, Clemens VI pune ca un document să fie confruntat de către cancelaria sa cu un altul emis de Clemens III în 1190, primul fiind dovedit ca un fals. Uneori, fără cunoaşterea organizării sistematice şi a evoluţiei dreptului, sau produs erori. Umanismul şi Renaşterea care au reînviat antichitatea greco-romană, au meritul de a fi lărgit orizonturile culturii. În acest context, importantă pentru diplomatică a fost dovedirea falsităţii într-o scriere (1361) a lui Petrarca la solicitarea lui Carol IV cu privire la pretinsele privilegii ale lui Iulius Caesar şi Nero pentru Casa de Austria.4 La fel procedează spre 1440 în faimoasa De falso credita et ementita donatione Constantini. Publicată în 1517, a fost prima revoltă „istorică” împotriva papalităţii. Conform acestei presupuse donaţii a lui Constantin cel Mare, episcopul Romei, Silvestru, dobândeşte primatul asupra întregii biserici creştine, inclusiv asupra celor patru patriarhate răsăritene, palatul imperial al Lateranului, insignele imperiale, jurisdicţia laică a Romei, Italiei şi Apusului, împăratul însuşi mutându-şi reşedinţa la Bizanţ. Textul, demn de luat în seamă, apare pentru prima dată în decretaliile pseudoisidorice de la 4

Bresslau, HdU, p. 15. – Vittani, p. 8.

63

mijlocul secolului al IX-lea. Disputele religioase din secolul XVI au început să apeleze şi la arsenalul diplomaticii. Mattia Flacius (Illirycus) şi centuriatorii din Magdeburg au făcut un adevărat tur de forţă pentru a demonstra falsitatea decretaliilor isidorice. Cercetarea istoriei devine tot mai pregnant ştiinţifică, ea nu se mai limitează la a se baza în întregime pe cronici, ci tot mai mult pe documente. Lipseşte însă un studiu comparativ al documentelor şi culegerilor sistematice. Documentele rămân cu precădere titluri de drept. Lipsea încă ideea de a publica metodic documentele în scop istoric. Erau în primul rând culegeri în afara publicaţiilor istorice sau deducţii juridice în special pentru cauze / pricini. În textele juridice se dau reguli de depistare a falsităţii documentelor, dar în ansamblu nu se mai face distincţie între documentele vechi şi cele contemporane. Pentru comunicarea arhivistului sunt studiate subscrisurile, în cazul bulelor papale, cele ale cardinalilor, elemente izolate, dar de mare însemnătate. Adevărata critică a documentelor se iniţiază în secolul XVII, atunci când diplomatica a fost întemeiată ca disciplină ştiinţifică sistematică, în special în Germania şi în Franţa, evoluţia din cele două ţări fiind aproape independentă. În Germania, impulsul a fost iniţial exclusiv practic, în scopul de a da valoare drepturilor publice : părţile nu se mulţumeau să compară în procese, ci doreau să ducă chestiunile în faţa judecăţii opiniei publice. Pornind de la valoarea documentului, s-a ajuns la adevărate bella diplomatica, termen introdus în 1720 de către J. P von Ludewig5, desemnând luptele diplomatice, bazate pe documente, care se regăsesc şi în vremea lui J. Mabillon. Cea mai veche dintre aceste dispute a avut loc între arhiepiscopia Trier şi mânăstirea St. Maximus cu privire la raporturile nemijlocite ale celei din urmă cu imperiul. Aceleaşi documente care fuseseră aduse în instanţa de judecată imperială în secolul XII, sunt acum cercetate în două scrieri din 1633 şi 1638 de către Nicolaus Zyllesius, apărătorul 5

De usu et praestantia diplomatum et diplomaticae artis. Porro de bellis diplomaticis cum in Gallia excitatis, tum in Italia atque in supremis Germanici imperii tribunalibus, Leipzig, 1720.

64

mânăstirii, arătând prin critica sa caracterul fals al documentelor adversarilor săi ; anumite obiecţii, precum erorile de limbaj – o diplomă de-a lui Dagobert în favoarea arhiepiscopiei este respinsă „quia manifeste falsam in constructione latinitatem continet“.6 Alte dispute similare au privit privilegii emise la Magdeburg, de către episcopia din Bremen, abaţia din Corvey pe insula Ruegen, de abaţia din Fulda, ş.a., dar cel mai important în evoluţia diplomaticii a fost fără îndoială bellum diplomaticum Lindaviense dintre oraşul imperial şi conventul mânăstirii din Lindau pentru bunuri, drepturi şi supremaţie în stat (Landeshoheit). În această dispută, un rol important l-a jucat un document fals din secolul XI sau XII, păstrat azi la Arhiva imperială din Viena, atribuit unui împărat Ludovic - de către unii lui Ludovic al II-lea, de alţii lui Ludovic cel Pios sau Ludovic Germanicul. Hermann Conring, polihistor şi profesor la Helmstädt, scria la solicitarea oraşului de a cerceta documentul, în 1672, Censura diplomatis quod Ludovico imperatori fert acceptum coenobium Lindaviense. În această scriere întâlnim pentru prima dată o critică diplomatică sistematică şi metodică, din care se deduc regulile după care un document trebuie judecat prin confruntarea cu un altul din aceeaşi epocă şi al aceluiaşi emitent, fiind studiate în special scrierea, limba şi formularul. În disputa cu privire la documentele din Trier, Conring dovedise ca argument pentru dovedirea falsităţii unui document merovingian latina neadecvată epocii. Şi în bellum Lindaviense, Conring aşează principiul că erorile de limbă în sine nu demonstrează nimic contra veridicităţii unui document original, dacă însă ortografia şi limba acestuia diferă de uzanţele vremii şi ale cancelariei respective, acestea sunt semne ale falsităţii. Principiul bun în sine, care a dat direcţiile de metodă pe care se bazează progresele diplomaticii moderne, nu era însă practic, pentru că el dispunea de insuficient material documentar din epocă. Altfel au evoluat lucrurile în Franţa, unde dincolo de interesul legal a fost determinant un colosal interes istoric, de aceea Franţa a devenit adevărata patrie a diplomaticii ca ştiinţă. 6

Bresslau, HdU, p. 20.

65

7.1.1 Perioada diplomaticii generale Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, scriitorii şi jurisconsulţii care se ocupau de veridicitatea documentelor obişnuiau să se bazeze aproape în exclusivitate pe experienţa personală. În Italia au avut loc o serie de discuţii asupra valorii anumitor documente. În Arhiva de Stat din Veneţia se află un studiu de diplomatică al lui Fortunato Olmo (1622), dar nu se poate vorbi încă despre punerea bazelor unei adevărate doctrine. Au apărut publicaţii cu stampe bogate în documente istorice, genealogice, colecţii sistematice de documente mai ales cu privire la instituţii. În mod special, cele ecleziastice făceau apel la memoriile vechi pentru a reface istoria instituţiilor lor. Î această fervoare, erudiţii prezintă diplomatica drept o ştiinţă constituită, vreme în care Charles du Fresne du Cange publica un instrument indispensabil studiilor istorice, Glossarium mediae et infimae latinitatis, în 3 volume in folio (1687). Deşi a apărut în mai multe ediţii ulterioare, până aproape de zilele noastre, şi-a păstrat numele. Du Cange a colectat un număr prodigios de termeni din izvoare în mare parte inedite. Mabillon, marele său prieten şi discipol spune: amplissimus liber, omnibus apertus, de omnibus agens, in quo quantum profecerim malo alios quam te iudicare. În aceeaşi ani în care Du Cange trudea la magnifica sa lucrare, se năştea şi opera nu mai puţin prodigioasă a lui Jean Mabillon, de la care se trage începutul adevăratei diplomatici generale. Din varii cauze, ordinul benedictin se afla în declin spre sfârşitul secolului al XVI-lea. Clement VIII iniţiase din acest motiv o reformă menită să rezolve criza. În Franţa, această operă aparţine monahului Dom Bénard. Benedictinii francezi s-au reunit din 1618 într-o congregaţie sub numele Sf. Maurus, discipolul predilect al Sf. Benedict, considerat fondatorul ordinului în Franţa. În 1621 Grigore XV va confirma congregaţia maurinienilor. Deja Bénard aşezase la temelie ideea că vechii benedictini şi maurinieni trebuiau să se impună prin doctrină şi cultură, nu doar prin teologie. Ideea a luat avânt în 1630, când superiorul ordinului, Grégoire Tarisse 66

a iniţiat planul de publicare a analelor ordinului, a pus să se scrie biografiile vechilor benedictini şi a dat publicării opere patristice. Sub impulsul său, în mai multe mânăstiri, călugării au lucrat la istorii speciale care au fost apoi utilizate pentru Gallia Christiana şi pentru anale. În mânăstirea St. Germaindes-Prés a instituit un fel de academie în care s-a îngrijit să-i adune pe cei mai buni intelectuali ai ordinului, procurându-le din abundenţă mijloacele necesare. Astfel au fost posibile operele colosale care au stârnit admiraţie: editarea scrierilor patristice, istoria ordinului şi a sfinţilor săi, a conventurilor, a provinciilor, colecţia istoricilor Galliei, istoria literară a Franţei şi multe alte opere de doctrină fundamentală şi de valoare durabilă. Aceşti benedictini, nu cei vechi, conchide Wattenbach (Schriftwesen2), au dat expresia parohială a diligenţei benedictine. Din 1635, sau 1637 după Rosenmund, în acea oficină a ştiinţei era bibliotecar, în vârstă de 36 de ani, Luc d’Achéry, însoţit adesea de personaje provenite din mediul parizian, care a menţinut relaţii continue cu intelectualii vremii sale. De pretutindeni îi parveneau materiale despre istoria ordinului, materiale pe care le-a turnat într-o operă organică. În 1648 a alcătuit un plan general, iar din 1655 şi-a început al său Spicilegium care urma să includă 13 volume. Atunci când această operă i-a întrecut puterile, în 1664, l-a chemat în ajutor pe Jean Mabillon. Fiu al unui ţăran din Champagne, Mabillon (16321707), avea 32 de ani, era firav la trup, dar dăduse deja dovada geniului său în mai multe conventuri, mai ales la celebrul convent de la Corbie (Amiens) şi de un an se afla la St. Denis. În 1668 publica lucrarea sa Acta Sanctorum Ordinis S. Benedicti. Deja în primul volum critica sa s-a demonstrat a fi plină de acribie, nu lipseau criticile din partea altor maurinieni, dar Mabillon a fost campionul ordinului. Colosala operă, Acta Sanctorum, fusese iniţiată la Anvers, în 1643, de către Jean Bolland. Din 1659, Daniel Papenbroeck dă acestei opere un caracter riguros. În prefaţa volumului II al Acta Sanctorum a publicat, încurajat de papa Alexandru VII, Propylaeum antiquarium circa veri et falsi discrimen in vetustis membranis (1675). Papenbroeck a operat cu aceeaşi metodă ca şi Conring, a cărui lucrare însă nu o cunoştea. În studiul său, care include şi unele documente false, declară că 67

nu există documente anterioare lui Dagobert şi puţine de la Merovingieni şi Carolingieni. Indubitabil cunoştea studiile altora, ca Launoy şi Naudé, în care erau atacate numeroase documente deţinute de mânăstirile benedictine ca fiind falsuri, îndeosebi documentul de la St. Denis, publicat în 1625. Există şi părerea că critica lui Papenbroeck este doar un complot formal al iezuiţilor îndreptat împotriva benedictinilor.7 Mabillon îşi pregătea replica faţă de afirmaţiile şi argumentele lui Papenbroeck. A studiat documentele mânăstirilor pentru a vedea cât mai multe originale. Corelgionarii săi şi-au adus şi ei contribuţia, între care şi Antonio Magliaberti, astfel că sub anumite aspecte tratatul său apare drept o sinteză colectivă. Riposta sa, publicată în 1681 nu a fost o mărturie de sfidare, nici un angrenaj de ofensă, ci una senină şi fără urmă de polemică. Este chiar piatra de temelie a unei noi ştiinţe, pe care o şi denumeşte ca atare. De re diplomatica libri VI (Paris, 1681), un volum in folio de 635 de pagini, îl consacră pe Mabillon drept părinte al diplomaticii. După două secole de încercări, spune Giry, sunt încă juste vorbele maurinienilor Fr. Trustain şi R. Fr. Tarsin din prefaţa la Nouveau Traité de diplomatique (1750-1765): „sistemul său este cel veritabil, iar cine vrea să deschidă căi divergente celor trasate de el nu poate să nu se rătăcească; cine vrea să edifice pe alte baze, construieşte pe nisip”. Critica s-a modificat comparativ cu concluziile la care a ajuns Mabillon, a fost dezvoltată, completată şi cizelată, dar nu şi metoda, nu principiile diplomaticii pe care le aşează drept călăuzitoare şi fundamentale. Opera sa are o importanţă capitală şi pentru paleografia latină care pentru mai mult de un secol a rămas încă legată de diplomatică. Opera sa are un caracter general, se extinde la toate vremurile şi ţările, dar cu aplecare asupra Franţei şi a primelor secole ale evului mediu, neurcând practic dincoace de secolul XIII. Opera sa făureşte un nou sistem.8 Este analizată compunerea 7 8

cf. Ludewig, op. cit., p. Cartea I: Tipuri de documente, concepte generale, instrumente şi materiale de scriere, tipuri de scriere. Cartea a II-a : Stilul documentelor. Formule. Personalul cancelariei. Sigilii. Martorii. Semnăturile. Datarea. Cartea a III-a este destinată combaterii tezelor lui Papenbroeck, Conring, Naudé, dar tratează şi notiţele diplomatice şi copiarele. Cartea a IV-a: domeniile regilor franci. Cartea a V-a:

68

documentelor, făcându-se distincţie între caracteristicile extrinsece şi cele intrinsece, se acordă atenţie deosebită transformărilor survenite în timp, este notată importanţa cunoaşterii cancelariilor, se afirmă just că nu una sau câteva caracteristici permit judecarea autenticităţii unui document, ci doar toate elementele luate în întregimea lor, că mărturiile scriitorilor şi cronicarilor nu sunt de preferat în mod absolut documentelor, că critica asupra documentelor păstrate doar în copie trebuie exercitată în mod diferit în comparaţie cu cea aplicată originalelor. Documentele merovingiene au fost studiate atât de precis, încât doar prin aplicarea metodei lui Mabillon nu s-a mai putut aduce nimic nou de la el încoace, tocmai pentru că a avut la dispoziţie aproape toate documentele vremii. În afara colosalelor arhive de la St. Denis, în care s-au păstrat aproape în exclusivitate originalele autentice ale regilor merovingieni şi şi un bogat tezaur de vechi privilegii papale, diplome carolingiene şi documente private din evul mediu timpuriu, lui Mabillon i-au stat la dispoziţie arhivele mânăstirilor şi episcopiilor din întreaga Franţă, pe care în parte le-a cercetat personal sau cu ajutorul fraţilor de ordin şi colaboratorilor săi Ruinard, Germain şi Estinnot. A folosit chiar informaţii utile despre documente din Italia şi Germania pe care le-a şi publicat pentru întâia oară. Cine studiază facsimilele şi anexele documentelor din cartea a V-a şi a VI-a a operei sale poate să-şi facă o imagine despre superioritatea sa faţă de predecesorii săi, tocmai prin bogăţia materialului consultat. A putut astfel să-şi extindă observaţiile asupra unei multitudini de forme de manifestare, ceea ce a lipsit înaintaşilor săi. După mai bine de trei secole, putem constata enorma influenţă a operei lui Jean Mabillon în toate domeniile ştiinţifice legate de istorie şi drept. Papenbroeck nu ezită să-i scrie lui Mabillon că nu a avut o satisfacţie mai mare decât cea de a fi consultat o lucrare atât de completă în domeniu, iar principiile lui Mabillon au fost imediat adoptate de către majoritatea specialiștilor. Nu au lipsit vocile discordante. Iezuiţii din Paris, care şi în domeniul literaturii patristice au ridicat suspiciuni faţă de benedictini, au încercat o polemică publicată în 1703 într-o Prbe de scriere. Cartea a VI-a: anexe ale documentelor.

69

disputatio a lui Bartolomaeus Germon.9 El spunea că este de neconceput să se fi păstrat documente din epoca merovingiană şi că în nici un fel nu era posibil de a se stabili pentru documente atât de vechi norme de judecare a veridicităţii sau falsităţii; regreta apoi criteriile paleografice şi nu s-a dat înapoi de la a suspecta faptul că anumite documente vor fi fost fabricate după 1625. Răspunsul lui Mabillon nu a fost diferit de cel dintâi; a fost încă un tratat senin, într-un supliment publicat în 1704, detaliind regulile deja date de el cu noi dovezi şi raţiuni, a justificat documentele de la St. Denis şi a reconstituit cu ajutorul diplomelor genealogia regilor Franţei. Relevante au fost observaţiile englezului George Hickes, care în lucrarea sa în patru volume, Linguarum veterum septentrionalium Thesaurus grammatico-criticus et archaeologicus (Oxford, 1705), studiază documentele anglosaxone. Discutând teoria mabilloniană, ale cărei reguli le acceptă în întregime, îl acuză pe Mabillon că prin opera sa ţinteşte cu viclenie la a-i învăţa pe călugări să-şi apere documentele lor false cu asemenea artificii. În 1739, Rudiman publica un tratat despre suveranii din Scoţia. Curând, specialiştii şi-au adus contribuţii sporite la ştiinţa diplomaticii. Se disting mai cu seamă maurinienii Ruinart, care l-a şi combătut pe Germon în a doua ediţie la Libri de re diplomatica (1709), şi Ch. Fr. Toustain. Disertaţia italianului Giusto Fontanini contra lui Germon, publicată la Roma în 1705, a iscat dure polemici cu iezuiţii, el fiind susţinut şi de Domenico Lazzarinùi. Ca un fel de ripostă la polemica iscată, a apărut între 1750-1765 opera lui Ch. Fr. Toustain şi R. Fr. Tassin, în şase tomuri, Nouveau Traité de Diplomatique10. Lucrarea, impresionantă prin multitudinea informaţiilor şi a materialului prelucrat, nu atinge însă geniul lui Mabillon; lipseşte un indice 9

De veteribus regum Francorum diplomatibus et arte secernendi antiqua diplomata vera et falsa disceptatio, Paris, 1703.

10

Nouveau Traité de Diplomatique, où l’on examine les fondements de cet art: on établit des règles sur le discernement des titres, et l’on expose historiquement les charactères des bulles pontificales et des diplômes donnés en chaque siècle …, Paris, 1750-1765. Trad. Germ: Neues Lehrgebäude der Diplomatik, realizată de Joh. Chr. Adelung şi Ant. Rudolf, Erfurt, 1759-1769, 9 vol.

70

general, critica nu este întotdeauna sigură, lipseşte aproape orice organizare, în ciuda schemei exagerate pline de diviziuni şi subdiviziuni: în unele e vorba despre diplomatică, în altele despre paleografie, ca în partea care tratează documentele pontificale, capitol şi astăzi încă indispensabil. Din Nouveau Traité se inspiră în tratarea diplomaticii lucrarea lui Natalis de Waily, Elements de paleographie (1839), sursa principală fiind opera părinţilor maurinieni. În Spania, după şapte ani de la apariţia lucrării De re diplomatica, José Perez nu aplica explicit aceste principii. În Italia, Scipione Maffei publică în 1727 proiectul unui mare tratat de diplomatică, operă din care au apărut doar primele două cărţi ce se ocupă de documente anterioare secolului VIII şi care oferă date astăzi încă preţioase; demn de luat în seamă est că Maffei a semnalat folosirea ideilor paleografice ale lui Mabillon. În volumul trei al lucrării Antiquitates Italicae (1740) au fost publicate două disertaţii ale lui Muratori, De diplomatibus antiquis dubiis et falsis şi De sigillis medii aevi. Cea mai importantă operă diplomatică italiană de la începutul secolului XIX este Istituioni diplomatiche (1802), în 2 volume, a cistercianului de la mânăstirea Sf. Ambrosie din Milano Angelo Fumagelli, lucrare bazată pe cea a maurinienilor. Fumagelli a studiat în profunzime documentele italiene, dând operei sale o valoare deosebită şi în Antichita Longobardiche Milanesi şi în Codice Santambrosiano. Spaţiul în care diplomatica a avut o dezvoltare majoră este Germania. Deja în prima jumătate a secolului XVIII diplomatica era introdusă în universitate ca disciplină complementară a istoriei dreptului, de unde a derivat un număr mare de manuale şi studii de diplomatică – Hirt, Echard, Joachim, Oberlin, Gruber, Aldenbrueck, Schwab, ş.a. În 1737 Daniel Eberhard Baring va publica prima ediţie a lucrării sale Clavis diplomatica, cu o bogată bibliografie. O altă lucrare bibliografică a fost alcătuită de Huch în 1792, dar opera cu cea mai mare influenţă a fost Elementa artis diplomaticae universalis (1765) a istoricului din Göttingen Joseph Christoph Gatterer. Pe o solidă temelie, el distinge caracterele grafice şi semiotice proprii de originale şi 71

caracterele comune între originale şi copii. O a treia parte a lucrării este dedicată formularului documentelor. El vrea să introducă în diplomatică şi paleografie sistemul lui Linner; cum spune el însuşi, de unde o infinitate de diviziuni şi subdiviziuni. Gatterer a fost considerat de către contemporani drept cel mai mare diplomatist al secolului său şi a rămas un model pentru urmaşi. Lucrarea Despre un sistem complet al diplomaticii generale, în special al celei vechi, în două volume (1801-2), a lui Karl Traugott Gottlob Schönemann, profesor a Viena, are scăderea de a avea o aversiune nefondată faţă de distincţia între trăsăturile interne şi cele externe ale documentelor, dar are în schimb calitatea simplicităţii. Progresele diplomaticii s-au făcut simţite însă mai ales prin cărţile de diplomatică specială care au început să fie publicate. Johann Georg Bessel, abate benedictin la Göttweig lângă Viena, continuator al operei începute de predecesorul său Francisc Josef von Halm, apoi episcop sufragan la Bamberg, a desăvârşit Chronicon Gottwicense. Volumul , având la bază principiile lui Mabillon, avea ca obiect diplomatica imperială de la Conrad I la Friedrerich II, cu multe facsimil, şi ilustra trăsăturile interne şi externe ale documentelor. Defectul lucrării este însă acela de a nu trata exclusiv formularul documentelor şi de a nu fi putut stabili criterii sigure pentru a decide dacă un document este original sau nu; din documentele imperiale emise în Italia nu se pot depista clar originalele, multe elemente speciale fiind incomprehensibile. Cartea este de mare importanţă şi pentru paleografie şi istoria în genere a instituţiilor medievale. Oarecum contrapusă operei lui Bessel este cea a lui Johann Heumann, profesor la Altdorf, care nedispunând de originale, ci doar de câteva facsimile, a tratat caracterele extrinsece pentru a le putea aplica celor interne, arătând cum studiul compunerii documentelor şi al conţinutului juridic sunt un puternic adjuvant pentru critica documentului. Heumann are trei lucrări fundamentale, Comentarii asupra diplomaticii imperiale, în special carolingiene (1745), Comentarii asupra diplomaticii reginelor şi împărăteselor Germaniei (1749) şi Comentarii asupra diplomelor lui Friederich II (1756). 72

Revigorarea în plan ideatic care a culminat o dată cu Revoluţia franceză făcuse să se piardă orice valoare juridică a majorităţii documentelor medievale, astfel că diplomatica s-a eliberat în bună parte de orice interes sau intenţie în afara ştiinţei. Lui Napoleon i se atribuie proiectul întemeierii unei corporaţii de benedictini civili, dar bunele intenţii nu au fost îndeajuns, căci în vremea lui s-a putut observa o decădere a studiilor de diplomatică. Când în 1803 diplomatica este introdusă în universităţi, s-a produs un echivoc şi o confuzie între diplomatică şi diplomaţie. În primele decenii ale secolului XIX istoricii au considerat diplomatica adesea doar o vană dispută asupra aspectelor formale ale documentelor. Este simptomatic ca indiciu al epocii că Johann Friedrich Böhmer, care şi-a dedicat întreaga viaţă diplomelor imperiale germane, în primele sale regeste publicate în 1831, vorbea cu amărăciune despre încercările infecunde ale diplomatiştilor de a oferi interpretări reale ale documentelor. Totuşi, revigorarea studiilor istorice impunea necesitatea revigorării diplomaticii înseşi În 1821 s-a instituit École des Chartes; reorganizată în 1829 şi pusă pe baze noi în 1846, avea scopul de a instrui buni arhivişti şi bibliotecari. Multă vreme a fost singurul loc din Franţa unde erau studiate ştiinţele auxiliare ale istoriei. Un alt centru important a devenit Comité des traveaux historiques (1832) însărcinat oficial u publicarea documentelor inedite ale istoriei Franţei. A fost creat pentru a fi o călăuză pentru corespondenţii săi, prin însărcinatul ministrului Guizot, Natalis de Wailly, carre a publicat în 1838 Élements de paléographie, având drept model operele maurinienilor. Quantin a publicat apoi un Dictionnaire raisonné de diplomatique chretienne, compilând din operele precedente şi punând accent pe forma vocabularului. După această lucrare, în Franţa nu a mai apărut nimic valoros în domeniu până la Manuel de diplomatique al lui Arthur Giry (Paris, 1894, XVI-944 p., reeditat: Genève, 1975), profesor la École des Chartes. Giry, care s-a ocupat şi de chestiuni considerate astăzi obiect al ştiinţelor înrudite, dar distincte de diplomatică, tratează pe larg diplomatica generală, diplomatica papilor, a regilor Franţei şi alte aspecte ale diplomaticii speciale. Acest manual, inspirat în multe privinţe 73

– bunăoară pentru cancelaria papală – din manualul lui Bresslau, este rodul unei bogate analize asupra documentelor franceze şi prezintă largi observaţii personale, autorul fiind la curent cu studiile majore şi are meritul de a avea o extraordinară limpezime a expunerii. Veacul al XIX-lea a fost unul al manualelor scolastice, dar şi în diplomatica specială Franţa semnalează progrese. În 1849, lui Beniamin Garérard îi succede la catedra de diplomatică de la École des Chartes Jules Quicherat care se distinge prin analize minuţioase ale tuturor elementelor care servesc judecării documentelor, în special franceze, dar şi pentru diplomatica pontificală şi cronologie. În acelaşi veac, diplomatica a avansat decisiv în Germania şi Austria. În 1819, la iniţiativa baronului von Stein s-a fondat la Frankfurt pe Main Societatea pentru istoria veche germană (Gesellschaft für ältere deutsche Geschichtskunde). În 1834, Leopold Ranke demara la Berlin prelucrarea istoriei Imperiului german, pentru început cea a perioadei saxone, în mod sistematic, prin cercetarea tuturor izvoarelor disponibile. Societatea pentru istoria veche germană, aflată sub direcţia lui G.H. Pertz şi-a propus din 1824 publicarea documentelor imperiale germane emise până în secolul al XIV-lea. După doi ani a apărut primul volum din Monumenta Germaniae Historica, Diplomatum imperii. Timp de decenii, corespondenţii Societăţii au cercetat arhivele germane, italiene şi franceze, fiind alcătuite cele mai cuprinzătoare colecţii, nepublicate însă decât în 1872, când a apărut primul volum din Diplomata care cuprindea documentele merovingiene sub coordonarea lui K. Pertz Jun. Între timp, materialul documentar disponibil a fost revizuit şi judecat după alte criterii istorice. Johann Fr. Böhmer (1795-1863), colegul lui G.H. Pertz la conducerea Societăţii, a preluat iniţial editarea documentelor imperiale, neajungând însă la un consens cu Pertz asupra planului şi aspectului ediţiei, a dorit să alcătuiască o ediţie proprie a diplomelor. Regesta Imperii, mare operă la care se lucrează şi astăzi, este realizată după proiectul lui Böhmer. El şi-a început regestele cu prelucrarea documentelor dintre 911 şi 1313, la 74

care s-au adăugat documentele regilor burgunzi, ulterior continuându-se prelucrarea documentelor până la anul 1347. Termenul regestum a fost folosit în acest sens pentru întâia oară de către Georgisch în Regesta chronologico-diplomatica in quibus recensentur omnis generis monumenta et documenta publica (Frankfurt şi Leipzig, 1740-44, 4 vol.), cu trimitere la uzul medieval al termenului regestum, registrum. Opera a dat posibilitatea de a colecta şi analiza complexul documentelor fiecărui suveran. Böhmer însuşi a tratat în mai mică măsură diplomatica, analizând mai ales conţinutul juridic şi istoric. Sub influenţa lui Böhmer, un prim pas în tratarea cu adevărat diplomatică a documentelor îl face Karl Friedrich Stumpf-Brentano (1829-1882) care se remarcă prin opera sa rămasă neterminată Reichskanzlei vornehmlich der 10. bis 12. Jahrhunderts. Lucrarea sa nu era esenţialmente diplomatică, tindea însă la o tratare exhaustivă a unor segmente ale diplomaticii imperiale, în măsura în care a confruntat toate documentele unei date de cancelarie, ceea ce permitea stabilirea autenticităţii fiecărui document în parte. Nici Stumpf, nici Böhmer nu au reuşit să rezolve în întregime chestiunea: când întâlneau discordanţe în documentele cert autentice le atribuiau altor criterii sau erorilor de scriitură, de copiere sau altor elemente de fals documentar. Bresslau a observat că în realitate ei se învârteau într-un cerc vicios; se deduceau regulile de judecare a autenticităţii documentelor din coincidenţa unui număr sigur de documente cunoscute ca autentice, acestea însă nu erau supuse aceloraşi reguli, cele care făceau excepţie de la el fiind eliminate ca falsuri. Cel care a rezolvat această problemă dificilă a fost un alt colaborator al operei Regestelor, Julius Ficker11. El considera fiecare document în parte ca izvor istoric de sine stătător şi a urmărit procesul genezei documentelor conform stadiilor şi factorilor unici. Astfel a destrămat legenda ordinii perfecte a diplomaticii medievale, demonstrând că o mulţime de excepţii ale diferitelor documente pot fi explicate mai lesne prin istoria genezei lor, decât prin asumarea unei erori de transmitere sau a unui fals. Având această viziune, el a inclus toate caracteristicile interne şi externe ale documentelor în sfera 11

Beiträge zur Urkundenlehre, Innsbruck, 1877-78, 2 vol.

75

consideraţiilor sale şi a oferit impulsuri durabile pentru dezvoltarea diplomaticii. Desigur, teza sa putea duce la pericolul ca, prin explicarea diferenţelor între documente prin aceste metode, o serie de falsuri să fie trecute în rândul documentelor autentice. În acelaşi an în care Stumpf îşi încheia opera, un alt mare diplomatist, Theodor Sickel (1826-1908), avea să publice Beiträge zur Diplomatik, lucrare apărută la Viena în opt volume până în 1882. El este cel de-al doilea specialist care a scos din impas cercetarea diplomatică aflată într-un cerc vicios. Trebuia găsit un criteriu sigur pentru a decide dacă un document este original, respectiv autentic. Sickel a realizat acest fapt mai întâi pentru documentele carolingiene, apoi pentru cele ale perioadei saxone, plecând de la următorul considerent12, pe care în timp l-a formulat din ce în ce mai clar: dacă mai multe documente ale aceluiaşi emitent sunt adresate unor destinatari diferiţi, a căror legătură unul cu altul nu poate fi demonstrată - de exemplu unei episcopii italiene şi pentru o mănăstire germană sau unui laic din imperiu -, sunt scrise de aceeaşi mână, această identitate a scriiturii poate fi explicată doar prin geneza lor în cancelaria emitentului, deoarece asumarea ideii că ar putea proveni de la acelaşi falsificator este pe deplin exclusă. Prin această teză, compararea scriiturii, a caracteristicilor şi ductului scrierii fiecărui scrib, a devenit cel dintâi postulat al diplomaticii moderne, aducând această disciplină în rândul celor exacte. Aplicarea aceleaşi teze asupra stilului şi compararea dictatului a dus la uzul unui alt auxiliar important al criticii diplomatice. În 1873, Sickel a preluat conducerea secţiunii diplomelor Monumenta Germaniae Historica, publicând diplomele lui Konrad I, Heinrich I şi Otto I. Celor aproximativ 550 documente li s-a aplicat o minuţioasă analiză a scriiturii şi persoanelor care le-au întocmit. Compararea scrierii a fost extinsă apoi asupra documentelor de la Pepin la Maximilian.13 Sickel însuşi a prelucrat documentele carolingienilor şi saxonilor până la anul 1002, cele ale lui Heinrich II au fost 12 13

Beiträge zur Diplomatik, 6 (Wiener Sitzungsberichte 85), p. 361 sqq. Kaiserurkunden in Abbildungen, hg. von K. von Sybel u. Th. Sickel, Berlin 18801891.

76

prelucrate de către V. Bayer, cele salice de către H. Bresslau, ale lui Lothar III de către W. Schum, ale lui Friedrich II şi ale fiilor săi de către F. Philippi, ale perioadei 1247-1313 de către S. Herzberg-Fränkel, iar documentele perioadei luxemburgheze de către Th. Lindner. Aplicabilitatea principiului comparării scriiturii asupra documentelor imperiale până în secolul al XIV-lea – deoarece pentru această perioadă însemnările de registratură şi concepere sunt disponibile – s-a dovedit pe deplin viabilă. Bresslau a aplicat cu succes principiul şi documentelor papale şi celor private vechi.14 La noi cele mai importante manuscrise, conţinând documente despre Transilvania, aparţin lui Joseph Kemeny (1795-1855), Diplomatarium Transilvanicum – 45 volume, lui Franz Joseph Transch (1796-1871), Diplomatarium Transilvanicum, 18 volume şi lui Martin Reschner (17911872), Diplomatarium continens monumenta antiqua literatoria res Saxonum Transilvaniae tam ecclesiastica quam civiles ilustrantia, 11 volume. 7.2 Conceptele de document şi act Existenţa şi densitatea documentelor şi actelor sunt dependente de tradiţia scrisă a unei epoci, a dreptului scris. Documentele, care reprezintă o evidenţă definitivă, cu valoare juridică care se doreşte incontestabilă, apar mai devreme decât actele. Acestea din urmă presupun nu doar hotărârea, dispoziţia, ci şi pregătirea şi ducerea la bun sfârşit a măsurilor pe cale scrisă, în mod firesc şi obişnuit. Din acest motiv, antichitatea târzie cunoaşte ambele forme de documentare, în vreme ce evul mediu timpuriu şi dezvoltat vehiculează doar documente în sens restrâns. Abia în evul mediu târziu apar din nou actele ca piese cu valoare juridică, împreună cu un număr din ce în ce mai mare de documente în sens diplomatic restrâns. Arhivaliile tradiţionale sunt abordate de către specialişti, în funcţie de conţinutul şi caracteristicile lor, sub mai multe aspecte.

14

Forschungen zur deutschen Geschichte 26, p. 51 sqq.

77

Documentele şi scrisorile, categoria mai veche, actele în sens modern şi înscrisurile sau registrele oficiale. Termenul de document are o accepţiune foarte largă, însemnând în mod obişnuit orice urmă scrisă sau toate urmele culturii materiale. La fel de largă este accepţiunea termenului act, cu restrângere la mărturiile scrise. În diplomatică, ţinând cont de modul de creare, conţinut şi formă se face o distincţie. Documentele sunt acele mărturii scrise redactate într-o formă clară care au un înţeles de sine stătător şi deci valoare juridică prin ele însele (diplomă, hrisov). Prin document în sens diplomatic se înţelege „o mărturie scrisă a unui fapt de natură juridic compilat cu respectarea formelor determinante care sunt destinate să le confere credibilitate şi să le dea forţă doveditoare”. Este definiţia lui Paoli care repetă constant aserţiunile majorităţii diplomatiştilor (trattatisti) germani, expresia „să le dea forţă doveditoare” este împrumutată de la Ficker. Pe de altă parte, observă Breslau, există documente autentice cărora le lipseşte puterea doveditoare, de aceea definiţia nu are mare eficienţă practică. După cum se vede, în diplomatică termenul document are un înţeles mult mai restrâns faţă de cel folosit în studiile istorice sau juridice. Germanii folosesc pentru document în sens diplomatic termenul Urkunde care la origine semnifica mărturie, iar Urkundenlehre este termenul care desemnează ştiinţa diplomaticii. Noi, urmând pe Mabillon, îi spunem diplomatică, de la termenul diplomă care în epoca umaniştilor în special în Franţa a fost folosit fără a fi definit explicit pentru a judeca documentele în genere din evul mediu sau documente solemne emise de diferite autorităţi (la origine diplome, carte emise de către senat, apoi de către împărat. Termenul testis, urchundo în germana veche, desemnează martorul în viaţă15, testimonium (urchundi) atât mărturia orală sau scrisă, cât şi cea transmisă simbolic. Multe asemenea mărturii sunt denumite în evul mediu scrisori.16 Actele, considerate adesea, superficial, drept o inovaţie a secolului al XV-lea, se constituie într-un cumul de înscrisuri, 15

Isidorus, De fide cath. contra Iud. , 9,1.

16

Sickel, Acta, 1, 2 Nr. 3.

78

referitoare la unităţi de compunere mai mult sau mai puţin fixe în funcţie de criterii tehnice, care nu pot determina o chestiune decât analizate împreună (petiţia, referatul de verificare sau raportul de cercetare, rezoluţia, etc.) Ele doar împreună dau naştere unui dosar sau „document“. Din punct de vedere practic documentul caracterizează înscrisurile medievale, iar actul pe cele din epoca modernă. Totuşi actele nu lipsesc din mărturiile evului mediu, după cum documentele nu îşi pierd însemnătatea în epoca modernă. Documentul este aşadar o piesă scrisă elaborat şi autentificat sub respectarea anumitor forme care privesc tranzacţii sau procese de natură juridică, fiind mărturia faptului juridic care se constituie în însuşi obiectul actului diplomatic (juridic). Factorul juridic este cel care defineşte documentele şi actele. Tranzacţiile, înfăptuirile de natură juridică pot fi realizate în două forme, oral şi în scris. Cele orale sunt prezente concret ca fapte juridice simbolice (scuturarea mâinii, jurământul, încoronarea, investitura, instalarea într-o funcţie, etc.). Actul juridic dus la bun sfârşit şi fixat în scris printr-un document autentificat constituie cea de-a doua formă fundamentală. Forma orală, juridic simbolică, realizată de obicei în prezenţa martorilor, este cea mai veche, asigurarea unui drept sau privilegiu prin puterea cuvântului scris este mult mai târzie în toate culturile. 7.2.1 Documentul probatoriu şi documentul dispozitiv Diplomatica s-a dezvoltat în antichitate şi în evul mediu în mai multe etape. Dacă forma juridică simbolică orală, probată cu martori, este cea iniţială, este evident că pasul următor înspre asigurarea prin scris a actului a fost o notiţă (notitia, breve memorandum) cu privire la actul juridic înfăptuit. O asemenea notitia nu are în sine în timpurile vechi, biblice (Jeremia 32, 10sqq.) o valoare probatorie, ci doar indirect, prin aceea că aminteşte numele martorilor, astfel ca ei să poată fi şi pe viitor convocaţi înspre a proba actul respectiv (document de martori). Abia forma mai tânără a chirographului roman reprezintă documentul probatoriu, în sens juridic declarativ, o piesă scrisă care aduce o mărturie 79

cu valoare juridică suplimentară. Dovada rezidă în antichitatea romană în manuscris, astfel că ea devenea independentă de posibilitatea de a apela din nou martorii actului, fiind potenţial eternă. Documentul, în acest sens, nu mai dovedeşte în sine un drept, ci creează dreptul. În epoca imperială târzie se ajunge pe această bază la documentul dispozitiv (carta), sau la documentul constitutiv în vocabularul juridic actual. Puterea juridică a documentului constă în manuscris şi semnăturile martorilor şi ale scribului. Ultimul devine din ce în ce mai important, mai ales pentru că spre sfârşitul antichităţii oamenii cu ştiinţă de carte se împuţinează, numărul scribilor limitându-se. Imperiul Roman de Apus conferă acestor scribi, funcţionari oficiali (tabellio, scrinarius, notarius), privilegiul de a întocmi documente, ei autentificându-le prin propriile semnături. În afara Italiei diplomatica va lua un alt curs la începutul evului mediu. În spaţiul franc şi german apar atât carta, cât şi notitia, dar cu excepţia forurilor înalte (regalitate) sensul şi conceptul mărturiei documentare se pierde treptat. Cartei sau notitiei îi este subsumată o valenţă simbolică, nu scrierea, ci traditio cartae, faptul transmiterii simbolice a pergamentului este actul doveditor. Motivul principal al dezvoltării diplomaticii poate fi văzut în aceea că o dată cu decăderea scrierii ca mijloc probatoriu s-a simţit nevoia unui alt instrument de autentificare, în afara semnăturii. După model antic, acest instrument a devenit, mai ales din secolul al VIII-lea în mediul regal, sigiliul. Din documentul regal prevăzut cu sigiliu, care şi-a păstrat puterea juridică dispozitivă, izvorăşte cam din secolul al XIlea un nou tip de document, mai general; la început, pornind de la straturile laice şi ecleziastice cele mai înalte, modelul documentului regal sigilat este preluat, impunându-se treptat, o dată cu înflorirea culturii evului mediu dezvoltat, în cercuri din ce în ce mai largi. Dezvoltarea în această direcţie este înfăptuită la sfârşitul secolului al XIII-lea: toate straturile care dispuneau de anumite forme de jurisdicţie, inclusiv burghezia orăşenească au preluat documentul prevăzut cu sigiliu. Abia în secolul al XIV-lea este din nou atins nivelul documentului dispozitiv. Astfel, documentul autentificat cu sigiliu este recunoscut drept constitutiv, cu putere juridică deplină. Documentul sigilar, formulat subiectiv, poate fi 80

recunoscut nu doar prin expresii ca „per presens scriptum“, ci adesea prin folosirea intenţionată a prezentului în locul perfectului: donamus, tradimus, obligamus, în loc de donavimus, tradidimus, obligavimus. Ambele forme de document sunt folosite de atunci în jurisdicţie paralel. Pentru istoricul care foloseşte documentele ca izvoare este important să se asigure că are de-a face cu un document probatoriu sau unul dispozitiv, deoarece valoarea lor ca izvoare este diferită. În cazul unui document probatoriu, deci al unei asigurări documentare (juridice) ulterioare a unei stări de drept existente, poate fi asumat faptul că actul juridic atestat a devenit implicit realitate istorică. În cazul documentelor dispozitive, grăitoare prin ele însele, această valoare nu mai poate fi asumată, adesea înfăptuirea practică a unei dispoziţii fiind nereuşită, deci inexistentă (e.g. ordinele vestimentare medievale şi din epoca modernă timpurie, repetate cu aceleaşi formulări la intervale scurte de timp). 7.3 Documentele papale – tipologie: 7.3.1 Privilegiul Iniţial pe papirus, mai târziu pe folii de pergament de mari dimensiuni, privilegiul este documentul papal cel mai solemn. Conferă drepturi speciale, asigurând persoanelor, obiectelor sau raporturilor juridice o poziţie sau un statut special. Este un document care confirmă drepturi şi pretenţii de posesiune / proprietate de durată, cel mai frecvent perpetue, veşnice. Trăsăturile sale fundamentale sunt: •

primul rând este scris cu litere alungite

•

este prevăzut cu rota şi bene valete, 81

•

subscripţiile papei şi ale cardinalilor, începând cu Pascal II,

•

prevăzut cu sigiliu papal, atârnat de şnur de mătase în două culori, roşu şi galben (sericum).

Privilegiu al papei Alexandru III, 23 ianuarie 1168, ASV (Archiva Secretă a Vaticanului), Fondo Veneto I, 6559.

7.3.2 Litterae (scrisorile) Sunt documentele papale cele mai frecvente şi uzuale. Scrise pe papirus, apoi pergament nu poartă caracteristicile solemne ale privilegiilor şi sunt concepute mult mai simplu. Aceste documente au un efect juridic tranzitoriu. 7.3.2.1 Litterae cum serico De regulă acestea conferă o favoare, graţie (litterae gratiae sau gratiosae), după cum le spune numele sigiliul este atârnat cu sericum, şnur în două culori.

82

Litterae cum serico – Alexandru IV, 5 mai 1256, ASV, Fondo Domenicani 331. 7.3.2.2 Litterae cum filo canapis Sunt documente prin care se dă un ordin sau se ia o decizie juridică ori de altă natură (litterae iustitiae sau de iustitia). Ele sunt îndoite, pliate şi prevăzute cu şnur de cânepă.

83

Litterae cum filo canapis - Alexandru IV, 21 iulie 1255, ASV, Fondo Domenicani 320. 7.3.2.3 Litterae clausae În cazuri speciale, scrisorile sunt trimise închis. Aspectul şi dotarea acestor scrisori se aseamănă cu al literelor cu fir de cânepă, dar fără îndoitură. Închiderea se efectua prin mijlocul firului sigiliului: documentul este pliat de mai multe ori în sens vertical şi orizontal, iar firul de cânepă este trecut prin toate straturile. Pe exteriorul scrisorii este repetată adresa la dativ. În secolul XV litterae clausae poartă frecvent şi subscripţia, semnătura secretarului pe verso. Aceste scrisori mai sunt numite şi brevia sub plumbo. De regulă documentul 84

este închis în scopul păstrării confidenţialităţii şi ţine cont de poziţia destinatarului. Sunt cunoscute mai multe subtipuri: 1. Anunţarea alegerii papei, 2. Forma iuramenti – formulă de jurământ al episcopilor şi abaţilor nou-numiţi. 3. Forma professionis fidei – formula profesiunii de credinţă pe care toţi episcopii şi abaţii nou-numiţi trebuie să o depună începând cu conciliul de la Trento. 4. Forma dandi pallum – formula rostită la acordarea palliumului. 5. Litterae cu bilet inclus, închis.

Litterae clausae Alexandru III, 7 iulie (1181), ASV, Instr. Misc. 20. 7.3.2.4 Litterae secretae Scrisoarea secretă est un document scris pe hârtie care corespunde brevelor şi au fost emise în timpul marii schisme din epoca papalităţii de la Avignon de la papa Clement VII la Benedict VIII. Ele au fost scrise pe bucăţi de hârtie de formă rectangulară, folosite orizontal, cele care au drept suport pergamentul sunt excepţii, şi trimise ca scrisori închise. Nu se ştie sigur în ce măsură acest tip de document a fost utilizat deja din vremea papei Grigore XI, nepăstrând-se nici un original. Litterae secretae încep cu numele papei fără titlu, la fel ca în registre sau concepte, urmat de o inscripţie la 85

vocativ (dilecte fili) fără indicarea adresei sau a destinatarului. Textul urmează apoi fără salutaţie. Datarea indică locul, sigiliul secret, luna şi ziua (datum Avinion, sub signeto nostro secreto, die X septembris). Anul pontifical nu este inserat, în schimb adverbul festinanter (urgent) apare adesea. Sub text, în partea dreaptă, apare cel mai frecvent semnătura secretarului. Sunt prevăzute cu un sigiliu secret papal imprimat din ceară roşie (anulus Piscatoris / sigiliu inelar al pescarului), la exteriorul documentului. Limba de redactare a fost latina, mai rar franceza.

Litterae secretae de la antipapa Clement VII, 18 iunie (1383), ASV, Instr. Misc. 5282, f. 22.

7.3.2.5 Brevele Sunt o categorie majoră alături de privilegii, litterae şi bule, începând cu 1390, de când s-a păstrat primul document original. Ele sunt scrise pe pergament subţire tratat pe ambele părţi (pergamena virginea) şi sunt prevăzute cu sigiliul personal al papei din ceară 86

roşie, el închizând documentul. Matriţa sigiliului papal este anulus piscatoris (inelul pescarului). Sigiliu personal al papei Urban VIII, (pe o brevă din 24 septembrie 1639),ASV, Instr. Misc.

Brevă de la Grigore XII, 18 mai 1414 (sigiliu pierdut), ASV, Fondo Veneto I, 979. 7.3.2.6 Chirograful papal Acest tip de document nu trebuie confundat cu charta partita, fiind scris pe hârtie în latină sau chiar latină vulgară, fără să aibă caracter solemn. Semnătura papală este manu propria, ea constând din nume şi numărul ordinal.

Chirograph de la Clemens VIII, 14 ianuarie 1600, ASV, A.A., Arm. I-XVIII, 532

7.3.2.7 Motuproprio 87

Asemănător cu breve, scris însă pe hârtie, motuproprio nu este prevăzut cu sigiliu. Denumirea sa vine de la subscripţia (semnătura) papei care sună: placet motu proprio însoţită de iniţiala numelui de botez al papei în latină. Scrisoarea pune în aplicare un ordin al papei care acţionează din motive personale (motu proprio) şi în deplină cunoştinţă de cauză (ex certa scientia).

Motu Proprio al papei Paul IV, septembrie 1557, ASV, Arm. XLII, 10, f. 127r. 7.3.2.8 Cedula consistorială Cedulele consistoriale au fost uzitate în procedurile de atribuire de beneficii consistoriale sediilor episcopale şi marilor mânăstiri de călugări. În Transilvania cedulele din secolul XIV au înţelesul unui act sau însemnări întărite cu sigiliu. Cardinalul însărcinat cu cercetarea cazului, numit în această calitate relator, informează cancelaria printr-o cedula asupra deciziei. Pe baza ei, vicecancelarul emite o contracedula, adresată cancelariei, pe baza căreia demarează procedura atribuirii. 7.3.2.9 Suplica Cererile adresate papei pentru milostiviri, numiri sau confirmări în demnităţi şi funcţii ecleziastice cărora le erau anexate beneficii sau venituri (prebendae). De la începutul secolului XIII solicitantul trebuia să înainteze personal cererea la Roma, persoanele de rang înalt folosind un reprezentant, 88

un scrib specializat în formularul suplicii în stilul curiei romane (petitionarius). Suplicile seriei Transilvania sunt fie individuale (supplicationes particulares), ele fiind cererea unei persoane sau a unui aşezământ, fie colective (supplicationes rotulares, rotuli), grupând mai multe persoane sau instituţii. Cea din urmă categorie - în acest caz regii, cardinalii ori episcopii solicitau anumite beneficii pentru cei ocrotiţi de ei – se deosebeşte prin ordonarea fiecărei cereri într-un alineat aparte care începe cu item (de asemenea). Prelucrarea suplicilor era de competenţa vicecancelarului sau notarilor papali, care în cazuri juridice simple sau de rutină puteau ei înşişi decide. Din secolul al XIV-lea rezoluţiile la suplici erau acordate în scris (segnare), ceea ce presupunea că papa semna personal la sfârşitul textului suplicii, cu cuvintele fiat, ut petitur şi iniţiala numelui de botez (bunăoară papa Eugen IV semnează Fiat G). În locul semnăturii paaple poate fi întâlnită semnătura unui referendarius domesticus, formula sunând concessum, ut petitur, in presenta domini nostri pape, N.N. Formula datării implică ziua curentă a rezoluţiei (magna data), nu a cererii propriu-zise, fiind inserată în document de un funcţionar (datator / datarius). Mai rar apare o aşa-numită parva data, scrisă pe marginea suplicii încă neprelucrate.

89

Suplică adresată papei Nicolae V de către Confreria Sf. Petru şi Paul din Roma (1447-1449), ASV, Arciconfr. Gonfalone 2, f. 27r.

90

Suplică „concessum in presentia domini nostri pape”, cu rezoluţia lui Giovanni Battista Bonciani, episcop de Caserta şi referendarius domesticus, papa Leon X, 13 martie 1521, ASV, Arch. Boncompagni-Ludovisi prot. 633, f. 248r. 7.3.2.10

Conceptul 91

Baza conceptului o constituie suplica cu o rezoluţie de concesie, ele la rândul lor servind, după colaţionare la redactarea conceptelor de bule. La redactarea conceptelor erau folosite formularii pentru adaptarea formulelor la cele ale stilului curial. Conceptele erau redactate de abbreviatores, slujbaşi ai notarilor papali. 7.3.3 Bulele Apar ca o nouă categorie de acte solemne intermediară privilegiilor şi scrisorilor (litterae) deja din timpul lui Inocenţiu IV (1243-1254), având asemenea privilegiilor primul rând cu litere alungite şi formula ad perpetuam / futuram rei memoriam. Numele se aplica documentelor întărite cu pecete metalică (plumb cel mai frecvent), emise pentru chestiuni de drept canonic sau politic de mare importanţă, semnate autograf de papă. În cazuri de excepţie papalitatea prevedea documentele de însemnătate deosebită cu o bulă de aur cu trăsăturile ei caracteristice. Pentru realizarea lor se foloseau două foi de aur sudate sau o plăcuţă masivă turnată. Bulele papale au gravate pe avers (recto) figurile Sf. Petru şi Pavel, de o parte şi de cealaltă a unei cruci latine,iar pe revers (verso) numele papei. Cea mai veche bulă de aur păstrată e din vremea papei Clement VII (5 martie 1524).

92

Recto şi verso al sigiliului papei Clemens VII (1524), ASV, A.A., Arm. I-XVIII, 253. 7.4 Validarea Puterea juridică a documentului este dată de validarea acestuia. În antichitatea târzie ea era realizată prin semnătura scribului, formă preluată mai apoi şi statul merovingian. Sigiliul emitentului este însă în evul mediu forma preponderentă de validare, însoţit din evul mediu dezvoltat şi de semnătura emitentului sau a împuternicitului acestuia. Evul mediu a cunoscut însă şi alte forme de validare: •

Chirograph, Carta partita (germ. Zerter). Această formă dezvoltată probabil în Anglia, care nu trebuie confundată cu chirograph-ul roman, a avut o largă răspândire în viaţa orăşenească din nord-vestul Europei – Flandra şi nordul Germaniei – în evul mediu dezvoltat. A fost o formă de emitere a actelor originale de către locurile de adeverire din Transilvania în secolele XIII-XIV. Textul era scris cu aceleaşi cuvinte de două sau trei ori pe aceeaşi 93

foaie, textele fiind apoi tăiate şi despărţite într-un anumit mod unul de celălalt, fie cu o linie pe care anterior era scris un cod sau „deviză“ cu litere depărtate una de alta (chirograph, cyrographum, de unde şi numele acestui tip de validare), fie cu o linie în zig-zag sau vălurită. Din acest motiv, în Transilvania a fost folosită expresia littere alphabeto intercise sau littere alphabeto per medium bipartite – scrisoare bipartită pe mijlocul literelor alfabetului. Linia de secţiune era deci mijlocul de validare. Fiecare din părţile contractante interesate dobândea un exemplar, iar alăturarea părţilor documentului făcea dovada autenticităţii şi validităţii acestuia. Un exemplar, par (Transilvania), rămânea în arhiva locului de adeverire, astfel se putea elibera un nou act autentic în cazul pierderii originalului de către beneficiar. •

Păstrarea într-un loc public (loc de adeverire) este o altă formă care face dovada autenticităţii actului care are o vechime mare, faza desăvârşită şi-a atins-o însă abia în oraşele evului mediu dezvoltat. Funcţiona şi o dublă asigurare a actului în registrele urbane în care scribul sau notarul oraşului înscria documentele de diferite tipuri.

•

Instrumentul notarial. Instituţia notarului public s-a menţinut în spaţiul Italiei din epoca antichităţii târzii în forme schimbătoare. Investirea notarilor, care de acum erau în marea lor majoritate clerici, avea loc prin intermediul autorităţii imperiale sau papale (imperiali / apostolica auctoritate notarius publicus). Redactarea documentelor era realizată în forme strict reglementate prin intermediul notarului care îl autentifica printr-un text de semnătură realizat după anumite norme precis stabilite şi printr-un semn notarial desenat liber personal, o imagine cu valoare de simbol. De calitatea validării depinde şi puterea juridică publică a documentului. Deja în evul mediu există diferenţieri în această privinţă. Credibilitatea publică, în primul rând incontestabilitatea juridică până în momentul dovedirii 94

falsului, era privilegiul documentelor celor mai înalte foruri ale ordinii medievale, cele ale papilor, împăraţilor şi regilor şi în paralel ale instanţelor persoanelor publice, ale instrumentului notarial. Răspândirea în evul mediu dezvoltat a diplomaticii (sigilare) a presupus nu doar împrumutarea formelor exterioare ale documentelor emise de instanţele de prim rang, ci şi a calităţii juridice pe care o revendicau, astfel că din secolul al XIII-lea calitatea juridică publică se impune şi în cazul altor emitenţi. 7.5 Diplomă şi mandat O altă diviziune a materialului diplomatic, apărută deja în evul mediu, în două mari grupe se referă nu într-atât la validare şi credibilitate, ci la calitatea şi durabilitatea conţinutului juridic al documentului. Această împărţire poate fi observată mai ales în diplomatica papală. Ea deosebeşte tranzacţiile şi dispoziţiile juridice care revendică o valoare durabilă sau chiar eternă de importanţă principială şi superioară calitativ în forma diplomei, în sens restrâns (precept sau după tipul principal medieval al acestor documente privilegiu) de documentul obişnuit, care se referă la o chestiune imediată, unică sau cotidiană, mandat. Diploma este aşadar întotdeauna o exprimare solemnă a voinţei deţinătorului puterii, aici intrând mai ales feluritele privilegii sau hrisoave (de imunitate, protecţie, elective, impozitare, de târg sau cu referire la proprietăţi), daniile, acordările de posesiuni, tratatele internaţionale, etc. Este o categorie de înscris emis de o autoritate publică care poartă mijloace de validare ce dau deplină putere conţinutului său. Termenul este de origine romană, iniţial cu referire la documentul acordat ostaşilor eliberaţi din armată, act ce le permitea libera circulaţie şi le confirma privilegiile dobândite în timpul serviciului militar. Mandatul face parte în mod vădit din categoria documentelor sau scrisorilor deschise (litterae patentes, apertae) care fac cunoscută porunca sau dispoziţia regală ori voievodală. 7.6 Formularul diplomatic 95

În scopul asigurării validităţii juridice documentul medieval era legat de un formular diplomatic strict, un cumul de formule pe baza cărora era redactat actul. Orice document indiferent de epocă şi emitent, poate fi împărţit în două părţi componente de bază.17 Una dintre ele este condiţionată în esenţa sa de conţinutul juridic al documentului, prin natura chestiunii juridice pe care o probează.18 Acest conţinut juridic poate fi acelaşi, independent de emitent, de data de timp şi de loc, dar dacă el este deosebit, chiar dacă documentele de diferite tipuri provin de la acelaşi emitent şi din aceeaşi dată, ele trebuie diferenţiate. Această parte a documentelor o numim text sau context.19 În cazul majorităţii documentelor, textul constituie partea centrală, căreia îi preced şi care este urmată de anumite formule. Aceste formule de început şi de încheiere sunt sintetizate sub numele de protocol. Partea iniţială poartă denumirea de protocol în sens restrâns sau protocol iniţial, cea finală denumirea de eschatocol sau protocol final. Conţinutul juridic al documentului influenţează de la caz la caz şi protocolul, în măsura în care uzanţele impuneau prezenţa sau absenţa anumitor formule în documente de diferite tipuri. Abia protocolul în deplinătatea sa, aşadar alegerea formulelor care îi corespund, este condiţionat de caracterul juridic şi conţinutul documentului. Alcătuirea formulelor depinde de acesta din urmă. Ea este dată în principal reglementările cancelariei emitentului, unde este cazul, apoi de uzanţa care diferă în funcţie de epocă şi locul emiterii, şi nu în ultimul rând de obiceiul scribului documentului. Din acest motiv, adesea protocolul a două 17

Această împărţire importantă, care poate fi detectată deja la documentele romane vehi, a fost introdusă în ştiinţa diplomatică de către Th. Sickel (Acta 1, 106sqq., 208sqq.; v. Ficker, BzU 1, 16; 2,3 sqq, 111 sqq. Diferenţierea cea mai clară din evul mediu o găsim în formularul din Baumgartenberg (QF 9, 790). Autorul acestuia distinge un tenor specialis, qui ex proprietate ipsius materie dinoscitur emanare, şi o generalis cuiusdam tenoris formula. Tenor specialis corespunde contextului, iar formula protocolului.

18

Trebuie distins cu privire la raporturile speciale ale cazului în speţă. Bunăroară donaţiile pot avea acelaşi conţinut juridic şi cu excepţia denumirii acelaşi text, indiferent de obiectul donaţiei şi de calitatea beneficiarului.

19

Exemple pentru uzul termenului textus în formularele france la Sickel, Acta 1, 107, nr. 2.

96

documente ale aceluiaşi emitent, sau două documente ale unor emitenţi diferiţi, dar scrise de acelaşi scrib, atunci când au fost emise în aceeaşi epocă, sunt aproape identice verbal, chiar dacă ele diferă prin conţinutul juridic. Ori, invers, două documente regale, papale sau princiare emise de cancelarii diferite sau două documente private emise de notari diferiţi, chiar dacă sunt identice sau asemănătoare prin conţinutul juridic, vădesc diferenţe notabile în alcătuirea protocolului. Textul şi protocolul documentelor se compun în consecinţă dintr-un ansamblu de formule bine diferenţiate în majoritatea cazurilor. Formularul diplomatic clasic complet are aşadar trei părţi principale: protocolul iniţial, textul sau contextul şi protocolul final sau eschatocol.

7.6.1 Protocolul Protocolul iniţial include o invocaţie (invocatio) verbală sau grafică care presupune invocarea divinităţii, dorinţa emitentului de a pune actul sub protecţia divinităţii şi de a recunoaşte emanarea demnităţii din voinţa divină, exprimată prin formule devoţionale cum sunt dei gratia, milostiiu bojieiu, din mila lui Dumnezeu, etc; atunci când este invocată Sf. Treime (in nomine sancte et individue trinitatis) se numeşte „invocaţie trinitară“. Invocaţia grafică (simbolica) este prezentă sub forma semnului crucii (cruce-ajută) sau a monogramei lui Hristos. Elementul următor, intitulaţia (intitulatio), precizează titlurile şi calitatea emitentului însoţită de formula devoţiunii (servus servorum dei, dei gratia rex francorum). În diplomatica românească intitulaţia include atributul teocratic Io al voievodului, filiaţiunea exprimată prin indicarea numelui tatălui sau bunicului ori a numelui de familie, calitatea de „gospodin“ care exprimă calitatea juridică de conducător al ţării şi comunităţii. Intitulaţia mai este numită formulă «de legitimare » de către diplomatiştii germani (cf. « évêque par la grâce du Saint-Siège »). Inscripţia (inscriptio) sau adresa cuprinde numele, titlul şi calitatea beneficiarului sau destinatarului, fiind însoţită de o salutaţie (salutatio): „fidelibus nostris burgensibus in …“ 97

sau „omnibus Christi fidelibus hanc litteram inspecturis … salutem“. Ea poate fi, după cum se observă, universală sau generală, dacă însumează toate persoanele cărora li se face cunoscut actul, colectivă, când se referă la o categorie sau comunitate de destinatari, ori personală, cu referire la un singur beneficiar. Absenţa adresei denotă raporturi tensionate. În alte cazuri ea poate fi suplinită de o formulă de perpetuitate ("ad perpetuam rei memoriam"). Arenga, o motivare sau justificare generală, cel mai adesea retorică, apelând la considerente morale, juridice, religioase pentru emiterea documentului, apare în special la documentele solemne. Arenga motivează şi legitimează actul (regiae maiestati decet in subsidios et fideles suos manus sue liberalitatis extendere…, sau mutantur tempora, recedit memoria hominum, sed vivit litera et per eam vivunt diucius actiones…). În documentele slavo-române arenga are două părţi, cea dintâi este plasată după invocaţia simbolică, iar a doua după inscripţie. 7.6.2 Textul (contextul) Textul sau contextul reprezintă conţinutul propriu-zis al documentului. El este introdus de o publicaţie (publicatio) sau notificaţie (promulgatio), o formulă de exprimare a voinţei emitentului şi de aducere la cunoştinţă a obiectului actului (noverint omnes Christi fideles…, notum esse volumus, quod…). Este nevoie de atenţie la distincţia adesea subtilă între adresă şi complementul indirect al notificaţiei. Ea este fundamentală într-un mare număr de cazuri pentru a decide dacă avem de-a face cu un act solemn (absenţa adresei) sau o scrisoare (adresă însoţită de salutaţie). Partea cea mai consistentă a documentului este naraţia (narratio) sau expoziţia (expositio), aşadar înfăţişarea in extenso a împrejurărilor emiterii actului, a antecedentelor şi raţiunilor acestuia, argumentele părţilor (quod fideles noster NN ad nostram accedens presentiam deprecatus est celsitudinem nostram, ut … ordinaremus …). Dispoziţia (dispositio) exprimă voinţa şi hotărârea emitentului de a elibera documentul, porunca acestuia, în 98

consecinţă însuşi obiectul actului, fiind cea mai importantă parte a formularului diplomatic. Dispoziţia este miezul juridic al documentului, explică decizia, acţiunea juridică. În numeroase documente narratio şi dispositio au fost contrase într-o singură formulă. Anumite tipuri de documente nu conţin de loc dispoziţia. În interiorul naraţiei sau dispoziţiei pot fi distinse anumite părţi drept formule deosebite (ex.: formula de intervenţie sau de pertinenţă). Clauze finale (1). Sanctio expune tot ceea ce serveşte la "zăvorârea", la închiderea acţiunii juridice, la garantarea, reîntărirea, punerea în aplicare a dispoziţiei. Adesea urmează sancţiunea (sanctio) însoţită de formule punitive în vederea respectării şi ducerii la îndeplinire a dispoziţiei (quod qui presumpserit in sue temeritatis vindictam indignationem nostram et penam quinquaginta librarum auri puri se noverit incursurum). Clauzele sancţiunii sunt şi ele felurite, imperative sau injonctive cu privire la respectarea dispoziţiei, prohibitive, interzicând încălcarea ei, sau derogative, referindu-se la aplicarea dispoziţiei chiar şi în cazul în care ea ar fi contrară unor acte ulterioare. Clauză intenţională (exprimă faptul că actul: «pentru că aşa poftim »...). Clauză injonctivă (ordin, poruncă dată forurilor inferioare, slujbaşilor de a duce la aplicare prevederile actului: « Si donnons en mandement... »). Clauză prohibitivă (inversul precedentei: interdicţia de împiedica sau întârzia aplicarea actului). Clauză derogativă (autorul derogă de la norme, reguli care ar putea fi în contradicţie cu aplicarea actului: «Nonobstant ordonnances...... a ce contraires ») Clauză rezervativă (inversul precedentei, autorul afirmând că actul nu va impieta drepturile deja dobândite: «sauf en autres choses notre droit, et l'autrui [le droit d'autrui] en toutes »). 99

Clauză penală (pronunţă în avans o condamnare seculară), clauză cominatorie/comminatio (pronunţă în avans o condamnare spirituală) – formule punitive, clauză de binecuvântare (rară : promite binecuvântarea celor care vor respecta actul) Clauză de promisiune (autorul acţiunii se angajează să respecte actul, prin jurământ sau altă modalitate). Clauze de obligaţie, de garanţie, de submitere faţă de jurisdicţie (amintesc mijloacele prin care se garantează respectarea promisiunii: obligându-se pe sine, garantând cu trupul, bunurile sale, moştenitorii săi; numind garanţi, zălogind bunuri; supunându-se în avans unui anumit tribunal). Clauze de renunţare la diverse excepţii prevăzute prin lege - drept roman sau canonic - sau prin cutumă, care ar permite anularea actului sau trenarea unui proces intentat pentru nerespectarea actului, etc.). Clauze de consimţământ (menţionează consimţământul seniorului, părinţilor: laudatio parentum, par un seigneur...). Clauze care solicită rugăminţi, apelul la succesori. Clauze referitoare la menţionarea formalităţilor (2): servesc „închiderii” actului scris, declarând că formalităţile cerute au fost îndeplinite: Tradiţia (descrierea "ceremoniilor" de investitură, de renunţare... ). Jussio: menţionarea porunci pentru scrierea actului (mai ales în cazul actelor regale, domneşti, princiare). Rogatio: simetric, menţionarea poruncii primite de a scrie actul (mai ales în actele private). Anunţarea insinuării (în registrele Curiei municipale/primăriei, etc.): atunci când a existat o imixtiune sau calomnie. Stipulatio: clauză (« cum stipulatione subnexa » etc.) care trimite la dreptul roman antic şi (la origine) indică faptul că părţile şi-au exprimat formal consimţământul. 100

Textul se încheie cu o coroboraţie (corroboratio) care indică mijloacele de validare sau de întărire a documentului: porunca de aplicare a sigiliului, enumerarea martorilor (et ut hec rata semper et illibita permaneat, presens privilegium sigilli nostri impressione iussimus communiri). Poate fi perpetuă sau probatoare dacă include o menţiune de tipul „in cujus rei testimonium” 7.6.3 Eschatocolul sau protocolul final Ultima parte majoră a formularului diplomatic include subscripţiile (subscriptiones), semnăturile manu propria sau prin intermediari ale emitentului şi martorilor şi ale personalului cancelariei, data de timp şi de loc şi în cele din urmă o aprecaţie (apprecatio), o formulă de binecuvântare. Aprecaţia este un substitut al invocaţiei iniţiale, o formulă augurativă, adesea exprimată prin „amin”. Salut final este un echivalent, fără conotaţie religioasă, derivat din anticul „Bene vale”. Pe baza acestor formule ale documentului (diplomei), ştiinţa diplomaticii s-a dezvoltat şi a progresat, aflând astfel criterii precise cu privire la veridicitate, autenticitate şi origine. A fost studiat circuitul emiterii actelor în cancelarii, uzanţele diplomatice ale diferitelor epoci, modalităţile de datare, ş.a. 7.7 Cancelaria şi forma de cancelarie Pentru a putea judeca originea temporală şi de loc a unui document şi autenticitatea acestuia este nevoie de o examinare atentă a trăsăturilor sale interne şi externe. Trăsăturile externe (materialul de scris, scrierea, mijloacele de validare) pot fi cercetate doar în cazul originalelor ori al fotocopiilor, până la un anumit grad. Trăsăturile interne – text (limbă şi stil), formularea fiecărei părţi componente (formularul diplomatic), menţionarea martorilor – pot fi analizate şi în cazul transmiterilor neoriginale (copie, document editat, etc.). Cercetarea trăsăturilor interne ale documentelor este cu atât mai importantă cu cât numărul documentelor originale de care dispunem este mai mare, de aici şi mai laborioasă şi sensibilă la erori. Din aceste 101

considerente cercetarea diplomatică a acordat dezvoltării acestor criterii o atenţie deosebită. Trăsăturile interne şi externe sunt foarte variabile, sunt dependente de uzanţele vremii, ale zonei şi de cele personale, dependente de obişnuinţe, ţeluri, gradul de cultură, starea emitentului şi a colaboratorilor săi. Este de aceea sarcina observaţiei diplomatice speciale de a stabili aceste premise ale cercetării fiecărui document în parte. Cea mai importantă dintre ele este de a proba dacă există anumite uzanţe ale cancelariei emitentului în epoca de referinţă. Termenul cancelarie este un concept de convenienţă cu care operează diplomatica. Este vizat acel loc sau grup de persoane care conferă documentelor unui emitent forma lor internă şi externă. Există pericolul de a confunda acest concept cu o organizare birocratică precisă în sensul instituţiilor administrative moderne, ceea ce pentru evul mediu timpuriu şi dezvoltat ar fi o abordare anacronică. Cancelaria unui suveran sau senior medieval nu este cel mai adesea decât un cleric, sau o capelă princiară, care îndeplineşte atribuţia redactării actelor ca „notar”, asistat uneori de scribi, pe lângă funcţia clericală de bază. Doar la un nivel mai înalt, ca la curia papală, apoi şi la curţile regale din evul mediu târziu şi în cele din urmă în oraşe se dezvoltă un aparat stabil care are în frunte un cancelar căruia îi sunt subordonaţi mai mulţi notari şi scribi. Iniţial cancelarul şi notarii nu sunt doar autorii documentului scris, ci deopotrivă consilieri politici şi diplomatici ai autorităţii emitente. Identificarea acestor personalităţi şi perceperea contribuţiei lor la chestiunile politice şi administrative fac obiectul cercetărilor diplomatice moderne. Uzanţele fiecărei cancelarii, chiar dacă au fost puternic influenţate de personalităţile respective, s-au păstrat adesea de-a lungul unor perioade întinse, ca formele cancelariei papale a cărei continuitate poate fi urmărită până astăzi pentru mai mult de un mileniu. Faptul este explicabil prin aceea că marile cancelarii au dispus deja din evul mediu timpuriu de cărţi de modele, de formulare pe care le-au folosit în redactarea documentelor şi actelor. „Liber diurnus“, alcătuit probabil la începutul secolului al IX-lea în cancelaria 102

papală, „Formula Marculfi“, apărută la sfârşitul secolului al VII-lea şi folosită încă în epoca carolingiană, vestita colecţie de scrisori „Codex Udalrici“ (Bamberg, 1125, folosită încă în cancelaria lui Frederic Barbaroasa) sunt doar câteva exemple de manuale şi cărţi de modele cu privire la alcătuirea documentelor. 7.8 Formele de transmitere a documentelor şi actelor Actele, publice sau private, probatorii sau dispozitive, deschise sau închise s-au transmis şi păstrat în diferite forme. Fie în original (originale, autographum), care are valoare autentică şi provine de la emitent într-o formă voită şi autentificată de către acesta, fie în transmitere neoriginală. Originalul la rândul său poate exista în mai multe forme, fie că mai mulţi beneficiari au dobândit câte unul (ex.: cazul privilegiilor regale acordate unui grup de beneficiari independenţi unul de celălalt), fie că emitentul din motive de siguranţă a dispus redactarea unui document în două exemplare (ex: privilegii imperiale în câte un exemplar sigilat cu bulă şi unul cu ceară), fie că părţile interesate ale unui contract primesc câte un exemplar. În cazul transmiterii neoriginale pot fi deosebite două mari grupe: documente cu valoare juridică şi documente fără valoare juridică. Prima grupă se referă între altele la numeroasele cazuri în care un emitent sau urmaşul său de drept confirmă sau înnoieşte un document emis anterior de către el, deci de către acelaşi for – fie că originalul este deteriorat, pierdut sau îndoielnic în esenţa sa juridică, fie că un urmaş îşi asumă aceleaşi drepturi şi obligaţii ca înaintaşul său prin înnoirea vechiului document (confirmatio sau renovatio). Cel mai frecvent, noul emitent inserează vechiul text, cuvânt cu cuvânt, în noul document (transsumptum / transumpt). Asemănătoare ca formă, dar diferită ca scop juridic, este forma copială autentificată prin vidimus, caz în care este vorba despre nevoia beneficiarului (proprietarului) de a dobândi duplicate autentificate ale unui document unic – din considerente de securitate sau de a nu periclita originalul (insert, suret). În diplomatică sunt delimitate mai multe categorii de documente originale: •

autograf (orice document sau text scris de mâna proprie a autorului), 103

•

prototip, sinonim cu autograf, fără a cuprinde neapărat şi noţiunea de a fi scris de mâna autorului; scris sau dictat de autor ori care provine de la o autoritate,

•

arhetip, manuscris original de la care pornesc una sau mai multe copii.

•

Neoriginalele fără valoare juridică servesc doar uzului intern al emitentului, beneficiarului sau proprietarului documentului, ori cercetării ştiinţifice. Multe documente medievale sunt cunoscute doar din asemenea copii. Deja în evul mediu au fost alcătuite copiare sau chartularii care serveau acestor scopuri.

•

Conceptul (imbreviatura, minuta sau nota), o schiţă a documentului, aşa cum este ea redactată în faza pregătitoare, are o valoare deosebită în cercetarea istorică mai cu seamă în cazul în care documentele originale s-au pierdut, conţinutul acestora putând fi astfel cunoscut. Asemănător conceptelor sau ciornelor, realizate în cancelaria emitentului, registrele, în cazul ieşirii documentelor, conţin texte prescurtate.

•

Caietele sau actele legate împreună reprezintă o sursă la fel de importantă pentru cercetarea diplomatică. Ele pot fi grupate:

•

Registre de scrisori (existente în arhivele princiare, bisericeşti sau orăşeneşti, la Sibiu: Repetitorium epistolicum aliorumque scriptorum). În diplomatică se înţeleg prin registre acele volume în care sunt transcrise documentele emanate de un emitent şi păstrate pentru memoria acestuia; prin cartularii, acele volume în care sunt transcrise documentele primite, receptate, şi păstrate pentru memoria destinatarului. Cartulariile sunt desemnate de mulţi diplomatişti drept copiare, dar numele este echivoc

•

Conscripţii

•

Cadastre, mai ales pentru impozite şi contribuţii 104

•

Protocoale ordonate provenienţei

•

Protocoale de şedinţe

•

Acta judicialia, acta juridica

•

Copiare

•

Statute

•

Urbarii (transmissionales) cu privire la înregistrarea titlurilor de proprietate funciară şi a drepturilor de proprietate

•

Registre de partaj, privitoare la bunurile lăsate moştenire

•

Acte normative, codice de legi

•

Registre ale vecinătăţilor şi breslelor

•

Registre de socoteli posesiuni şi alodii)

•

Registre de bilanţ, privitoare la construcţii, cheltuieli pentru materiale şi materii prime, de depozitare, la mori, spitalizare, etc.

în

arhive

după

(consulare,

principiul

privitoare

la

7.9 Falsurile Motivul principal al apariţiei ştiinţei diplomaticii în secolul al XVII-lea a fost necesitatea de a depista multitudinea de documente medievale falsificate, fiind dezvoltate metode precise în acest scop. Şi pentru istoric „discrimen veri ac falsi“ stă la baza oricărei cercetări critice a documentelor, abia apoi putând ele fi valorificate ca izvoare de nădejde. Falsificarea documentelor s-a practicat masiv în evul mediu, mai ales între secolele X-XIII, într-o măsură mult mai mare decât îşi poate închipui un cercetător neavizat. Astfel din presupusele documente merovingiene păstrate aproximativ două treimi sunt falsuri. Istoricul trebuie să-şi pună întrebări cu privire motivele acestui fenomen:

la

105

1. Raportul omului antic şi medieval cu adevărul şi minciuna, cu dreptul de provenienţă este altul decât cel cu care suntem obişnuiţi astăzi. Conceptul de adevăr nu este unul absolut, ci relativ şi subiectiv, fiind dependent şi de ierarhia bisericească şi socială. Tocmai mulţimea documentelor bisericeşti falsificate este explicată de posibilitatea de a sprijini o convingere subiectivă cu privire la adevăr pe o pia fraus, deci pe un fals, în scop bisericesc-religios. Calitatea unei acţiuni de a fi contrară legii nu este aşadar motivată în ea însăşi, ci în scopurile ei. 2. Puterea joacă în jurisdicţia evului mediu un rol mult mai mare, recunoscut teoretic, decât în statul modern de drept, ceea ce a făcut pe reprezentanţii bisericii să recurgă la falsuri pentru a-şi justifica privilegiile. 3. Adesea falsurile provin din intenţia beneficiarului unui drept de a actualiza şi proba cu acte anterioare o stare de fapt care nu putea fi acoperită juridic din cauza imobilităţii formelor administrative şi a jurisdicţiei medievale. În intenţia sa este vorba despre o corijare documentară la care se simte îndreptăţit. Depistarea falsului documentar se sprijină pe critica externă şi cea internă. Critica externă cuprinde toate demersurile care pot fi întreprinse asupra piesei originale: suportul scrierii, materialul scrierii, tipul de scriere, materialul sigilar şi forma sigilară, etc. Caracteristicile interne cuprind analiza asupra limbii, stilului, anacronismelor, a formularului de cancelarie, etc. Documentul falsificat poate fi sigilat cu peceţi autentice (fals parţial) sau cu peceţi falsificate (fals total). 7.10 Actele O condiţie esenţială a înţelegerii istoriei este cunoaşterea regulilor formale cu privire la acte. Acest fapt presupune cunoaşterea structurii interne a instituţiilor care au operat cu actele respective. 7.10.1

Geneza unui dosar de acte

O întrebare la care istoricul trebuie să-şi răspundă, pentru a înţelege această problemă este cum se ajunge de la 106

o singură piesă scrisă (document) la acte. O piesă scrisă, o „intrare“, ajunge la un for de autoritate, la o instituţie. În epoca modernă timpurie aceste intrări purtau numele de praesentatum, după menţiunea de registratură, folosită şi în Transilvania între secolele XVIII-XIX, care includea data prezentării, a primirii actului. Printr-o menţiune pe act, acesta este dat spre lucru serviciului autorizat, o chestiune de rutină, indicându-se ordinea şi sarcinile de lucru. Menţiunile cu privire la ceea ce trebuie întreprins într-o anumită chestiune apar ca note marginale, însoţite în mod normal de dată şi de parafa sau semnătura prescurtată a funcţionarului.

8

Heraldica

Heraldica este disciplina blazoanelor, ca o simbolistică caracteristică prin forme, culori şi utilitate a vieţii sociale europene medievale. Prin blazon se înţelege în acest context însemnul durabil, alcătuit după reguli precise, medievale, al unei persoane, familii sau corporaţii. Chiar dacă a luat naştere din premise specifice medievale, ştiinţa blazoanelor s-a păstrat vie, în diferite forme, până în epoca contemporană. Importanţa ei ca izvor pentru istorici stă mai ales în ţinuta ei juridică şi social-istorică. În forma lor clasică medievală blazoanele au apărut în epoca cruciadelor, în prima jumătate a secolului al XII-lea, aşadar în legătură cu constituirea unor armate mari ale noului tip de luptă, formate din cavaleri în armuri. Originea blazoanelor este încă discutată, vechea derivare a lor din obiceiurile orientale fiind astăzi pe bună dreptate, în general, respinsă. Necesitatea de a-i face pe conducătorului armatei şi luptători uşor de recunoscut prin însemne de Denumirea ştiinţei heraldicii derivă din cuvântul heraldus, germ. Herold, maestrul de blazoane, cel care verifica în evul mediu blazoanele. Cuvântul blazon, derivat din germ. blasen, a suna din corn, face referire la momentul prezentării cavalerilor şi simbolurilor heraldice ale acestora,

107

în timp devenind chiar însemnul sau stema unui personaj sau al unei instituţii de stat, urbane, ecleziastice sau culturale. Heralzii anunţau participanţii la întrecerile şi turnirurile epocii, prilej cu care se făcea descrierea însemnelor sau semnelor distinctive de pe scuturile, armurile luptătorilor, înspre a fi recunoscuţi. 8.1 Preocupări de heraldică Cele mai vechi reprezentări heraldice cunoscute le aflăm în secolul X la curtea regilor germani, acestea extinzându-se apoi şi în Franţa, unde s-au dezvoltat. Cruciadele au contribuit şi ele la răspândirea şi fixarea stemelor şi blazoanelor. Specialiştii în heraldică au încercat o periodizare a evoluţiei disciplinei: •

Faza scutului, sec. X-XIII, în care stema era reprezentată doar prin scut şi imaginea de pe el.

•

apogeul heraldicii, sec. XIII-XV, când scutului i se adaugă coiful cu onamentele lui.

•

Decăderea heraldicii, sec. XVI, când apar preocupări de teorie a heraldicii, fiind puse bazele disciplinei, devenită de timpuriu o ştiinţă auxiliară a istoriei. În epoca modernă a decăzut blazonul de familie, dar s-au răspândit stemele, mai ales ale statelor şi instituţiilor. Stemele şi blazoanele sunt simboluri reprezentate iconografic, adoptate ca embleme specifice ale instituţiilor, statelor, comunităţilor, persoanelor şi familiilor. Asemenea reprezentări simbolice sunt cunoscute din antichitate, însă abia cu începutul evului mediu ele devin embleme permanente ale cavalerilor, comunităţilor urbane, ale breslelor, instituţiilor şi statelor. Ele sunt transmise ereditar sau create o dată cu înnobilarea persoanei sau cu instituţia respectivă. În acest fel heraldica se ocupă de istoricul stemelor şi blazoanelor, de chestiuni de terminologie, de compunere a stemelor, de reprezentările iconografice şi simbolistica acestora. 108

Bazele disciplinei heraldicii au fost puse de Clément Prinsault prin lucrarea sa din anul 1416. În secolele XVI-XVIII apar tratate de heraldică în Franţa, Germania şi Anglia: Jérome de Bara, Les blasons des armoires (Lyon, 1579), Pére Cl.-Fr. Menestrier, Le véritable art du blason (Lyon, 1671), Les recherches du blason (Paris, 1673). În secolele XVII-XIX se realizează importante colecţii de desene ale blazoanelor, preocupare potenţată şi de dezvoltarea studiilor de genealogie.20 8.2 Simbolistica heraldică studiază şi interpretează reprezentările de pe blazoane şi steme, caracteristice familiilor sau instituţiilor purtătoare. Înţelesul simbolurilor heraldice stă în mituri şi practici vechi, adesea considerate sacre (leii înaripaţi ai oraşului Ninive, acvila, vulturul bicefal bizantin). Soarele simbolizează lumină, fertilitate, căldură, libertate, luna veşnicia, strălucirea, leul puterea, salamandra curăţenia sufletească, puritatea, porumbelul simplitatea, fidelitatea (conjugală), vulpea viclenia, licorna puritatea şi curajul, sirena seducţia, vulturul bicefal puterea imperială (Bizanţ). Culorile şi smalţurile heraldice au şi ele valori simbolice: azurul simbolizează speranţa, sinceritatea, credinţa; argintul puritatea, nevinovăţia; aurul puterea, suveranitatea, dreptatea, gloria; negrul ştiinţa, modestia, durerea, roşul curajul, sacrificiul, dragostea, verdele tinereţea, libertatea, frumuseţea. 8.3 Elemente de heraldică Ansamblurile heraldice, blazoanele şi compun din mai multe elemente reprezentate.

stemele,

se

Elementul central este scutul (gr. skutos, piele; lat. scutum), imaginea armei de apărare, dispus în partea centrală a stemei. El a cunoscut diferite forme de la o epocă şi regiune geografică la alta: triunghiulară, dreptunghiulară, ovală, pătrată, rococo, etc.

20

Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977; Marcel Sturza-Săuceşti, Heraldica – tratat tehnic, Bucureşti, 1974.

109

Scutul poate fi simplu sau compus. Atunci când este compus, scutul este împărţit în mai multe cartiere sau partiţiuni (fig. 1). Scartelarea scutului presupune împărţirea câmpului în patru cartiere. Prin fascii şi bande se pot obţine şi alte partiţiuni sau piese onorabile ale scutului (fig. 2). De reţinut este că accepţiunea termenilor heraldici dextra (dreapta) sau sinistra (stânga) corespund poziţionării tenantului sau ţinătorului scutului, invers accepţiunii privitorului. Scutul este în mod frecvent mobilat cu imagini, mobile ale scutului. Ele pot reprezenta figuri zoomorfe, antropomorfe – considerate mobile naturale, himere sau figuri artificiale (cruci, turnuri, etc.). Toate acestea se constituie în aşanumitele figuri ordinare. Piesele onorabile ale scutului sunt suprafeţe diferite ca smalţ de restul câmpului, fiind realizate prin trasarea unor linii drepte, oblice sau curbe în interiorul acestuia. Şeful reprezintă segmentul dispus orizontal în partea superioară a scutului, talpa sau câmpia este aşezată în partea inferioară a acestuia. Palul este segmentul realizat prin trasarea a două linii verticale în centrul scutului, iar brâul prin trasarea a două linii orizontale în centru scutului. Brâul reprezintă piesa obţinută prin trasarea a două linii orizontale în centru scutului. Banda este obţinută prin două linii oblice care pornesc din colţul superior dextru spre colţul inferior sinistru. Bara reprezintă piesa realizată prin trasarea a două diagonale duse din colţul superior sinistru înspre cel inferior dextru. Crucea ca piesă onorabilă reprezintă suprapunerea palului cu brâul. Săritoarea sau crucea în curmeziş înseamnă o suprapunere a benzii cu bara, după cum chevron-ul este piesa care se realizează prin unirea benzii cu bara pe o porţiune de ¾ din suprafaţa lor. Furca este obţinută prin combinarea părţii superioare a crucii în curmeziş cu palul, iar furca răsturnată prin combinarea părţii inferioare a crucii în curmeziş cu palul. Smalţurile heraldice definesc metalele, culorile şi blănurile folosite în alcătuirea blazoanelor. Ele au fost şi sunt utilizate după reguli precise. Metalele sunt două, aurul şi argintul. Culorile, şase la număr, sunt azurul, purpura, roşul, negrul, verdele şi portocaliul. Blănurile sunt două, hermina şi sângeapul. Hermina este reprezentată convenţional printr-o 110

suprafaţă albă semănată cu codiţe negre. Simbolizând măreţia şi suveranitatea, hermina a fost utilizată mai ales în reprezentarea stemelor de stat, în special la căptuşirea pavilioanelor şi mantourilor. Contrahermina este reprezentată prin codiţe albe semănate pe un câmp alb. Sângeapul este înfăţişat convenţional prin clopote alternative de argint şi azur, iar contrasângeapul prin câte două clopote de azur alipite la bază, alternând cu alte două din argint. Ornamentele exterioare ale scutului sunt coiful, coroana sau colanul, creştetul, pavilioanele şi mantalele, deviza şi tenanţii. Coiful, reprezentând acoperământul de cap al cavalerilor - confecţionat din aur, argint sau oţel – timbrează scutul. El este înfăţişat din profil sau din faţă. Coiful poate fi prevăzut cu vizieră deschisă sau închisă, ori cu grilă. Gradul de deschidere a vizierei exprima la începuturi rangul social al purtătorului; suveranul îşi timbra scutul cu un coif cu vizieră deschisă, viziera deschisă pe jumătate desemna un principe sau duce. Scutul poate fi încoronat. Coroana ca element heraldic corespunde rangului purtătorului scutului (imperială, regală, princiară, ducală, de marchiz, conte, etc.). Creştetul (cimier), elementul din partea superioară a blazonului este realizat prin plasarea deasupra coifului cu coroană a unui element (mobile) a scutului sau din afara stemei. Pavilioanele reprezintă ornamente exterioare ale scutului sub formă de mantou, fiind prevăzute în partea superioară cu baldachine. Ele pot fi alcătuite din purpură, căptuşite cu hermină şi brodate cu franjuri şi ciucuri din fir de aur. Lambrechinii ca ornamente exterioare ale scutului reprezintă fâşii de stofă sau vrejuri vegetale care cad din vârful scutului spre laturile sale. Forma lambrechinilor a fost influenţată de evoluţia stilurilor artistice (gotic, renascentist, baroc, rococo). Deviza blazonului, plasată frecvent într-o eşarfă, este o inscripţie care conţine o maximă, o formulă de credinţă sau 111

un angajament. Deviza stă în legătură cu numele purtătorului şi al familiei sale, cu figurile heraldice reprezentate în stemă, ori cu evenimente marcante. Tenanţii, susţinătorii sau suporţii scutului, sunt fie antropomorfi (cavaleri, îngeri, heruvimi), zoomorfi (lei, vulturi, centauri) sau himere (grifoni). 8.4 Terminologia heraldică - glosar Acolat – poziţie a două scuturi înclinate unul spre celălalt; încolăcirea unei plante pe un obiect. Acostat – alăturarea a două scuturi sau mobile Acvilă – pasăre heraldică bicefală sau cruciată Afrontare – personaje sau animale poziţionate faţă în faţă. Ajurare – construcţie cu ferestre deschise din reprezentări heraldice Azur (albastru heraldic Alerion – vultur dezarmat Alezat – piesă heraldică care nu atinge marginile scutului Ampenare – redarea penajului săgeţii în altă culare decât arma Aprins – reprezentarea flăcărilor unei torţe Arme – totalitatea elementelor ce formează o stemă Armorial – culegere de armoarii, arme, prin redarea reprezentărilor heraldice Bandă – piesă a scutului prin trasarea a două diagonale între colţurile lui Bour – animal heraldic, I se reprezintă de regulă doar capul Brizură – modificarea blazonului pentru reprezentarea unei noi ramuri a familiei Brâu – piesă a scutului care desparte câmpul orizintal Canton – piesă heraldică de formă pătrată Cartier – compartiment al scutului după împărţirea lui Cimier – creştet, element situat în partea superioară a scutului 112

Câmp – suprafaţa scutului Coif – ornament exterior al scutului, iniţial coiful cavaleresc Copac – arbore heraldic reprezentând colonizare Coroană – ornament al în creştet (princiară, regală, imperială) Credinţă – două braţe care îşi strând mâinile Cunună de lauri (sau stejar), simbolizează victoria Dalmatica – îmbrăcămintea îngerilor Despicat – împărţirea printr-o linie verticală a câmpului scutului Deviză – inscripţie concentrată a blazonului Dextra – poziţionartea unei piese a scutului în partea dreaptă Ecuson – ansamblul însemnelor unei persoane Emblemă – totalitate elementelor dintr-o stemă Eşarfă – banda devizei Fasciat – scut al cărui câmp este împărţit prin tăiere, fasciile fiind de regulă în număr cu soţ. Front – centrul părţii superioare a scutului Gironat – scut împărţit în opt cartiere prin scartelare Grifon – animal fantastic (acvilă cu leu) Herb – stemă Inorog – unicorn, licornă Lambrechin – ornament exterior, fâşii de stofă, vrejuri vegetale Mobilă – piesă din compunerea blazoanelor şi stemelor Nova plantatio – compoziţie heraldică care reprezeintă două personaje afrontate şi un arbore între ele, simbol al colonizării de teritorii Pajură – partea superioară a suportului (hampei) steahului, unde este plasată pasărea heraldică Palmat – imaginea unui braţ cu palma desfăcută Panoplie – arme şi steaguri dispuse simetric pe scut 113

Pavilion – ornament exterior al scutului, de forma unui mantou care porneşte dintr-un baldachin Piese onorabile ale scutului – suprafeţe ale scutului delimitate prin linii drepte, oblice sau curbe Rampant – animal în poziţie ridicată, aşezat pe labele posterioare Scartelat – suprafaţă împărţită în patru cartiere, printr-o linie orizontală şi una verticală, ori în curmeziş Smalţuri – metale, culori şi blănuri care compun blazoanele şi stemele Tenanţi – suporţii, sprijinitorii scutului 8.5 Fig. 1 Partiţiunile scutului: D – cantonul din dreapta şefului B – cantonul central al şefului E – cantonul din stânga şefului G – cantonul central al flancului drept A – cantonul din inima scutului H – cantonul central al flancului stâng I – cantonul din dreapta talpei C – cantonul central al talpei sau cantonul vârfului J – cantonul din stânga talpei F – punctul de onoare Şeful – partea superioară (DBFE) Talpa – partea inferioară (ICJ) Flancul drept – cantoanele DGI Flancul stâng – cantoanele EHJ Scut tripartit: a) scut tripartit în brâuri; b) scut tripartit în bandă; c) scut tripartit în bară.

a

b

c

114

115

8.5.1 Fig. 2 – scartelarea scutului

1

2

3

4

5

6

7

8

1. tăiat; 2. despicat; 3. despărţit (tăiat în bandă); 4. spintecat (tăiat în bară); 5. scartelat în cruce; 6. scartelat în curmeziş; 7. gironat; 8. furcă.

116

9

Numismatica

9.1 Istoricul disciplinei Numismatica, devenită de multă vreme ştiinţă auxiliară a istoriei, îşi trage numele de la grecescul nomisma (nomisma, lat. numisma, monedă), şi se ocupă cu studiul apariţiei şi evoluţiei monedelor, al tehnicii de confecţionare sau batere a lor, sistemelor şi circulaţiei monetare. Moneda ca instrument economic reprezintă piesa de metal care foloseşte schimbului şi tezaurizării de valori. Moneda a parcurs o evoluţie îndelungată, din antichitate până astăzi. La sfârşitul evului mediu ea începe să fie studiată din perspectivă ştiinţifică. În secolele XVII-XVIII pe lângă marile biblioteci iau fiinţă cabinete numismatice, apărând şi primele societăţi de numismatică. Joseph Hilarius Eckhel (1737-1798), care organizează colecţiile numismatice de la Viena, este considerat a fi părintele numismaticii. El a scris prima mare operă de teorie a monedelor, Doctrina numorum veterum, în opt volume, apărută la Viena între 1792 şi 1798. La mijlocul secolului al XIX-lea, lucrarea lui Theodor Mommsen, Geschichte des römischen Münzwesens (Berlin, 1860) pune bazele numismaticii romane, după cum monedele bizantine sunt analizate în lucrarea lui J. Sabatier, Description générale des monnaies byzantines frappées sous les empereurs d’Orient depuis Arcadius jusqu’á la prise de Constantinople par Mohamed II (Paris, 1862). Monedelor medievale le este dedicat volumul lui A. Engel şi R. Serrure, Traité de numismatique du Moyen-Age (Paris, 1891-1895). Societăţile numismatice apar în secolul al XIX-lea ca urmare a intensificării preocupărilor de studiere a monedelor (Royal Numismatic Society of London, 1836, urmată de societăţi în Belgia, Germania, SUA, Franţa şi Austria). Concomitent se realizează cataloagele colecţiilor de monede şi apar periodice de numismatică. 9.2 Apariţia şi evoluţia monedei 117

În evoluţia monedei distingem trei perioade majore, antică, medievală şi modernă. Grecii şi romanii dezvoltat cele mai importante sisteme monetare care stau la baza celor medievale. Schimbul de valori era realizat iniţial, înainte de apariţia monedei, prin evaluarea acestora în animale (pecus – turmă, la romani, de unde derivă pecunia – moneda), în sare (salarium), apoi în metal preţios, aur şi argint. Greutatea monedei în metal preţios a dat iniţial şi numele acesteia. Cele mai cunoscute sunt halcous, şi dublul ei dihalcon, obolos – din aramă, care valora trei halcous, cu subdiviziuni, hemibolicon (1/2 de obol), diobolon (2 oboli), tetrabolon (4 oboli), apoi drahma din argint care valora şase oboli (didrahma, tetradrahma), talantul (6000 drahme) şi staterul din aur. Romanii au folosit libra, uncia şi asi, cu subdiviziuni, din aramă, denarii (denarius = 10 asi) din argint şi aur, şi aureus. Marcarea valorii piesei metalice a dat naştere monedei propriu-zise. Evul mediu a cunoscut o mare diversificare a sistemelor monetare. Cele mai răspândite monede au fost dinarul, succesor al denarului roman (aureus), bătut în apusul Europei, în Italia, Serbia, dar şi de către arabi. În zonele germane a fost bătut în secolele X-XII pfennigul (penn, pfand, amanet). În Bizanţ era folosit solidul de aur. În a doua jumătate a secolului XIII în Anglia este emis sterlingul, în Austria creiţarul (Kreutzer, după crucea dublă de pe aversul monedei), iar la Florenţa apare florinul, care avea pe avers floarea de crin, stema oraşului. Florinul din aur se răspândeşte şi în spaţiul german, unde va fi numit gulden. În Veneţia este bătut la sfârşitul secolului XIII ducatul sau ţechinul de aur (zecca era numele monetăriei veneţiene). În Ungaria au fost bătuţi denari arpadieni şi angevini, iar mai apoi şi ducaţi. Monedele de argint mai importante erau groşii, bătuţi iniţial la Tours (grossi touronienses), apoi la Praga, şi şilingul (schilling). La sfârşitul evului mediu apar talerul de argint (Austria), cu emisiuni şi în Olanda, guldenii, ducaţii şi ludovicii de aur. Sistemul monetar din statele medievale româneşti s-a aflat în legătură cu cele din centru, apusul şi sudul Europei. Cele dintâi monede au fost bătute de Vladislav I şi Petru Muşat – ducaţi şi groşi, de argint şi bronz. 118

La sfârşitul evului mediu în afara monedelor de aur (gulzi, ducaţi, ludovici – în Franţa secolului al XVII-lea) apare talerul de argint în Austria şi apoi în Olanda, folosit în paralel cu creiţarii şi groşii de argint, hellerul de bronz în centrul şi în parte în răsăritul Europei. 9.3 Numismatica descriptivă Numismatica descriptivă urmăreşte analizarea: • metalului, • dimensiunilor şi formelor, • greutăţii, • a imaginii reprezentate • şi a inscripţiei monedei. Rolul acestui domeniu este semnificativ în contextul identificării monedelor, al încadrării acestora în emisiunile monetare, al identificării datei şi emitenţilor. Corpusurile numismatice include ca elemente aceste informaţii, deşi faza descriptivă este doar un prim stadiu al investigaţiilor. Forma monedei este de obicei rotundă, grosimea ei fiind proporţională cu circumferinţa. Cele două aspecte, grosimea şi circumferinţa variază în funcţie de valoare. Monedele schifate sau brachteate de formă concavă, bătute mai ales în Bizanţ, încorporează astfel o cantitate de metal corespunzătoare valorii intrinsece. Monedele au de regulă reprezentări pe ambele feţe, avers şi revers, aşa-numitele monede bifaciale, deşi au fost emise şi monede monofaciale. Imaginile reprezentate pe monede au evoluat în decursul timpului. În Orientul antic şi la vechii greci aflăm reprezentate divinităţile şi locurile de cult ale civilizaţiilor vremii. Locurile de cult reprezentate deschid seria tipului topografic. Imaginile ulterioare sunt de tip heraldic (stema ţării oraşului, blazonul emitentului) sau portrete (busturi) ale suveranilor sau fondatorilor legendari ai oraşelor sau statelor emitente. La Roma sunt reprezentaţi regii şi împăraţii romani, uzanţă continuată şi în Bizanţ. Portretul monetar înregistrează un vast repertoriu iconografic. 119

Inscripţiile monetare, redate circular sau în legendă, include denumirea oraşului, ţării ori numele şi titlul emitentului. Dacă iniţial monedele conţineau o valoare reală de metal preţios (aur, argint) care dădea valoarea de schimb, cu timpul s-a trecut la valoarea acesteia pe una din feţe, ajungându-se la o îndepărtare de valoarea nominală şi la adoptarea sistemului valorii convenţionale, mai apoi al bancnotelor. Metrologia numismatică oferă date despre sistemul ponderal al monedelor, sistemul lor divizionar, etalonul şi acoperirea monedelor în aur. Deja în civilizaţiile Orientului antic s-au pus bazele sistemului bimetalic, regele Cresus al Lydiei stabilind raportul între cele două metale preţiose, au şi argint, de 1 la 13 1/3. Grecii au bătut monede după diverse sisteme metrologice. Unitatea metrologică fundamenală era drahma, având diferite greutăţi în funcţie de raportarea sa la aur. În vremea lui Filip Macedoneanul s-a impus staterul de aur, iar în timpul lui Alexandru Macedon tetradrahma. Romanii au avut ca unităţi metrologice livra (327 gr.) şi uncia (35 gr.), aceasta din urmă fiind şi astăzi folosită în raportările greutate – aur a monedelor şi bancnotelor naţionale. Sistemele metrologice monetare medievale, inspirate din cel roman sau bizantin, sunt tot atât de diverse ca şi entităţile statale sau comunitare. 9.4 Monetăriile. Dreptul monetar şi circulaţia monedei Baterea monedelor este condiţionată de existenţa materialului din care se produc acestea, a atelierului monetar şi a dreptului de a emite monedă. Exploatările de metal preţios constituiau un drept regal sau imperial, ele fiind o sursă importantă de venituri ale puterii centrale. Monetăriile au fost instituite pe lângă autoritatea centrală, fiind condiţionate de existenţa unui jus monetae, a unui drept monetar. În legătură cu monopolul autorităţii centrale asupra emisiunilor monetare stă şi principiul teritorialităţii monedelor, aşadar delimitarea spaţiului în care acestea circulă. Valoarea intrinsecă a monedelor, în antichitate şi evul mediu, permitea circulaţia nelimitată teritorial a acestora, deci anularea principiului teritorialităţii. Circulaţia largă a monedelor era întărită de valoarea întreagă a monedelor, de 120

numărul pieselor bătute la o emisiune monetară şi de puterea economică şi politică a emitentului. 9.5 Corpusurile monetare Încă din 1690 François Le Blanc publica un tratat despre monedele din Franţa, iar numismaţii germani alcătuiesc repertorii şi cataloage ale monedelor emise în zonele germane. Utile sunt pentru istoricii spaţiului nostru mai ales Corpus Nummorum Italicorum (19 volume, Roma, 19101940), Corpus Nummorum Hungariae al lui Réthy László (2 vol., Budapesta, 1899, 1907), Corpus Nummorum Poloniae, I, al lui Marian Gumovski (Cracovia, 1939), lucrarea lui V. Miller, A. Loehr şi E. Holzmair, Österreichische Münzprägungen 1519-1938 (Viena, ed. II, 1948). Pentru monedele emise în Transilvania este încă utilă lucrarea lui A. Resch, Siebenbürgische Münzen und Medaillen von 1538 bis zur Gegenwart, Sibiu, 1901. Studiile privitoare la numismatica Ţării Româneşti (Bucureşti, 1910) ale lui N. Docan şi Istoria monedei în România (în “Cronica numismatică şi arheologică”, I-IV, 1920-1924) a lui C. Moisil sau Istoria monetei româneşti (Bucureşti, 1938) a lui C. Secăşanu sunt în aceeaşi măsură lucrări de referinţă pentru numismatica românească.

121