8. Sistemul endocrin - glandele endocrine Rolul hormonilor este cel mai vizibil la pubertate, când în organism încep să apară modificări diferite la fete față de băieți. Dar sistemul endocrin este mult mai complex, iar activitatea sa se desfășoară pe perioada întregii vieți, nu doar la pubertate. Ce este o glandă endocrină?
În organismul uman există 2 tipuri de glande: ● Glande Glandele le exocrin exocrinee (exo=la (exo=la exteri exterion, on, krino krino=se =secre creție) prezintă ducte în care își varsă produsul de secreție, care mai apoi este transportat în cavități, lumene sau la suprafața organismului. ● Gland Glandele ele endocrin endocrinee (endo=inte (endo=interior) rior) sunt epitelii epitelii secret secretorii, orii, a căror funcție este sintetizarea, stocarea și secreția unor substanțe numite hormoni. Care sunt glandele endocrine?
Glande endocrine clasice sunt considerate hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, glanda suprarenală, pancreasul endocrin, ovarul, testiculul și temporar timusul și placenta. Dar pe lângă aceste glande, mai există țesuturi și organe care au și rol endocrin: rinichiul secretă eritropoietina, hipotalamusul secretă hormonul antidiuretic și oxitocina, pilorul secretă gastrina etc.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 -glandele endocrine Ce sunt hormonii?
Hormonii sunt subtanțe active, care pot fi peptide, steroizi sau derivați aminici. Ei sunt eliberți de glanda endocrină în lichidul interstițial și de aici în sânge, de unde sunt transportați către țesutul țintă. Teoretic, ei acționează la distanță de locul de sinteză. Practic însă, există celule specializate care secretă substanțe cu acțiune pe celulele vecine (secreție paracrină) sau chiar pe
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 -glandele endocrine Ce sunt hormonii?
Hormonii sunt subtanțe active, care pot fi peptide, steroizi sau derivați aminici. Ei sunt eliberți de glanda endocrină în lichidul interstițial și de aici în sânge, de unde sunt transportați către țesutul țintă. Teoretic, ei acționează la distanță de locul de sinteză. Practic însă, există celule specializate care secretă substanțe cu acțiune pe celulele vecine (secreție paracrină) sau chiar pe
celulele care le-au produs (secreție autocrină). De exemplu: oxidul nitric care este produs de celulele endoteliale ale vaselor și care determină vaso-dilatație la locul de acțiune. Glandele endocrine
Hormonul
Epifiză
Melatonină
Hipofiză
GH, ACTH, TSH, LH, FSH, PRL
Tiroidă
T3, T4, calcitonină
Paratiroide
parathormon
Glanda suprarenală
Corticosuprarenala: cortizol, aldosteron, și hormoni androgeni
Medulosuprarenala: adrenalină, noradrenalină Pancreasul endocrin
Insulină
Ovarul
Estrogen, Progesteron
Testicolul
Testosteron
Cum ac ionează un hormon?
Hormonul acționează asupra unor țesuturi țintă, adică doar asupra acelor țesuturi care au receptori pentru acel hormon. Cel mai bun exemplu este
mecanismul cheie-broască: o cheie se potrivește doar cu o anumită broască, deci nu poate deschide decât anumite uși. Acești receptori se găsesc fie la suprafața celulei, fie în interiorul ei (la nivel citoplasmatic sau chiar la nivelul nucleului). Prin legarea hormonului de acești receptori, se produc o serie de reacții celulare care au ca rezultat final sinteza
unor proteine, modificarea permeabilități membranei celulare, transportul unor subtanțe intra și extracelular, care vor genera anumite efecte specifice la nivelul organismului. Cuprins ● Hipofiza ○ Adenohipofiza și lobul intermediar ○ Neurohipofiza ○ Controlul hipotalamusului asupra hipofizei ○ Tabelul hormonilor hipofizari ○ Patologie hipofizară ● Tiroida ● Paratiroidele ● Glandele suprarenale ○ Corticosuprarenală ○ Medulosuprarenală ○ Patologia glandelor suprarenale ● Pancreasul endocrin ○ Patologia pancreasului: Diabetul zaharat
Hipofiza Hipofiza (glanda pituitară) este o glandă endocrină situată la baza creierului, pe șaua turcească a osului sfenoid. Are un diametru de 1-1,5 cm și o greutate de 0,5-0,8 g.
Structură i func ie Anatomic, dar și funcțional, hipofiza este împărțită într-o porțiune anterioară (adenohipofiza sau lobul anterior) și o porțiune posterioară (neurohipofiza sau
lobul posterior). Pe lângă ace ști 2 lobi, mai există și un lob intermediar (2% din masa glandei), care anatomic face parte din adenohipofiză. Hipofiza controlează activitatea celorlalte glande endocrine, de aceea poate fi considerată ”centrul de comandă” al sistemului endocrin, sau ‘creierul endocrin’ al organismului. La rândul ei, hipofiza se află sub controlul hipotalamusului.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 -vedere superioară asupra bazei craniului
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 - Hipofiză
Defini ii:
Glandă endocrină = țesut epitelial secretor care produce substanțe active denumite hormoni, care acționează la distanță de locul producerii asupra altor țesuturi sau celule țintă pentru a produce un anumit efect. Glandele endocrine
sunt: hipofiza, epifiza, tiroida, suprarenala, pancreasul endocrin, ovarul, testiculul si temporar timusul și placenta. Sfenoid = os care participă la formarea bazei craniului.
Adenohipofiza i lobul intermediar Adenohipofiza (lobul anterior)
Este porțiunea anterioară a hipofizei și este formată din țesut epitelial. Prezintă 5 tipuri de celule, care secretă 7 hormoni. Acești hormoni sunt de două tipuri: ● tropi (glandulotropi) - hormoni care acționează asupra altei glande endocrine, dictând secreția acesteia. ● non-tropi (non-glandulotropi) - care își exercită efectul direct și nu asupra unei alte glande endocrine intermediare. Cele 5 tipuri de celule și hormonii secretați de ele sunt: 1. celulele somatotrope secretă hormonul somatotrop (STH sau GH=growth hormone). GH intervine în creșterea și dezvoltarea organismului și în metabolism. 2. celulele lactotrope secretă prolactina (PRL) cu rol în stimularea secreției lactate a glandei mamare. 3. celulele corticotrope eliberează hormonul adrenocrorticotrop (ACTH) sau corticotropina care stimulează secreția de hormoni glucocorticoizi și hormoni androgeni ai glandei corticosuprarenale. De asemenea mai secretă și hormonul melanocito-stimulant (MSH) cu rol în pigmentarea pielii. 4. celulele tireotrope secretă hormonul tireostimulator (TSH) care stimulează secreția de hormoni tiroidieni (T₃ și T₄) ai glandei tiroide. 5. celulele gonadotrope produc 2 hormoni: a. hormonul foliculostimulator (FSH ) stimulează la femei maturarea foliculului de Graaf și secreția de estrogen a ovarului, iar la bărbat stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi ai testiculului și spermatogeneza. b. hormonul luteinizant (LH) determină la femei ovulația și formarea corpului galben (care va secreta estrogen și progesteron), iar la bărbați stimulează secreția de testosteron a celulelor Leydig testiculare.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 - Adenohipofiza Lobul intermediar
Deși acest lob involuează în cursul dezvoltării intrauterine a fătului, celulele sale migrează spre lobul anterior al glandei pituitare. Aceste celule secretă hormonul MSH, la fel ca celulele corticotrope.
Neurohipofiza
Neurohipofiza (lobul posterior)
Este porțiunea posterioară, mai mică, a glandei pituitare. Este formată din axonii și terminațiile axonale ale celulelor neurosecretorii din hipotalamus. Practic, neurohipofiza nu secretă hormoni, ci doar stochează și eliberează hormonii produși de celulele hipotalamusului. Este vorba despre 2 hormoni:oxitocina (ocitocina) ș i vasopresina sau hormonul antidiuretic (ADH). 1. Oxitocina (OT) este produsă de celulele neurosecretorii ale nucleului paraventricular din hipotalamus. La femei intervine în timpul travaliului determinând contracția musculaturii uterine. După travaliu intervine în expulzia laptelui din glanda mamară prin stimularea contracției celulelor mioepiteliale de al nivelul glandei mamare. Acest proces este stimulat de actul subtului. 2. Vasopresina sau hormonul antidiuretic (ADH) acționează asupra 3 structuri: a. rinichi - acționează asupra tubilor contorți distali și tubilor colectori determinând absorbția facultativă a apei. De aici rezultă că scade volumul, dar creș te concentraț ia urinii. b. glandele suddoripare - inhibă secreția acestora, deci scade perspiraț ia. c. țesutul muscular neted al arteriolelor - după cum îi spune și numele, vasopresina determină și contracția musculaturii netede din peretele arteriolelor, ceea ce duce la creș terea tensiunii arteriale.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 - Neurohipofiza
Controlul hipotalamusului asupra hipofizei Hipotalamusul, parte a encefalului, are legături anatomice și funcționale cu hipofiza. Practic, el este cel care controlează activitatea acestei glande prin secreția de hormoni eliberatori (rcare stimulează eliberarea hormonilor hipofizari) sau inhibitori (care inhibă eliberarea hormonilor hipofizari).
Hormonii eliberatori sunt: ● CRH (Corticotropin-releasing hormone): corticoliberina, care stimulează secreția hipofizară de ACTH. ● GHRH (Growth-hormone-releasing hormone): hormon eliberator de STH. ● GnRH (Gonadotropin-releasing hormone): gonadoliberine, hormoni care stimulează eliberarea de hormoni gonadotropi (FSH si LH). ● TRH (Thyrotropin-releasing hormone): hormon eliberator de TSH Hormonii inhitori sunt: ● GHIH sau Somatostatina (Growth-hormone-inhibiting hormone): inhibă secreția de hormon de creștere. ● Dopamina: inhibă eliberarea de prolactină și de aceea mai este denumită și PIH (Prolactin-inhibiting hormone)
Anatomic, hipotalamusul este legat de hipofiză prin tija pituitară. Funcțional, hipotalamusul are legături cu fiecare lob în parte al hipofizei astfel: ● cu adenohipofiza, este legat prin intermediul sistemului port hipotalamo-hipofizar. Prin intermediul acestui sistem port, hormonii eliberatori (CRH, GHRH, GnRH, TRH) și hormonii inhibitori (GHIH și Dopamina) sunt transportați la lobul anterior hipofizar și modulează secreția lui. ● cu neurohipofiza, este legat prin tractul hipotalamo-hipofizar, care reprezintă de fapt axonii neuronilor din nucleul supraoptic și paraventricular din hipotalamus. Acești neuroni secretă oxitocina și
ADH pe care îi transportă prin intermediul acestui tract în lobul posterior, unde îi stochează. Impulsurile nervoase către neurohipofiză determină eliberarea acestor hormoni la nevoie.
Reglarea secreției adenohipofizară se face și prin mecanismul de feedback negativ astfel: când secreția perifierică a unei glande crește, concentrația sanguină a hormonilor acestei glande determină scăderea secreției hipofizare a hormonului stimulator și scăderea secreției hipotalamice a hormonului eliberator, astfel încât în final să scadă concentrația sanguină a hormonilor. De exemplu: creș terea secreț iei de T ș i T a tiroidei determină scăderea ₃
₄
secreț iei de TSH a hipofizei ș i scăderea secreț iei de TRH a hipotalamusului. În absenț a TSH-ului ș i TRH-ului nu mai există stimuli pentru secreț ia de hormoni tiroidieni, rezultând în final scăderea secre ț iei de T ș i T ș i ₃
₄
corectarea dezechilibrului. Acest mecanism este valabil ș i în sens invers. Singura excepție de la acest mecanism este producerea ovulației care are loc prinfeedback pozitiv: creșterea concentrației de estrogen produsă de ovar determină creșterea concentrației de LH hipofizar, care determină ovulația.
Defini ii:
Hipotalamus = regiune centrală a diencefalului situată la baza creierului, sub talamus și deasupra hipofizei. Are conexiuni cu sistemul nervos central, sistemul nervos vegetativ și sistemul endocrin prin care controlează homeostazia temperaturii, fluidelor, metabolismului energetic, ciclurilor reproducatoare și a anumitor emoții. Sistem port = sistem vascular format din 2 rețele capilare unite printr-o venă portă. Axoni = prelungire terminală a celulei nervoase.
Tabelul hormonilor hipofizari
Mai jos v-am pregătit un tabel cu toți hormonii hipofizari, locul lor de sinteză și secreție, efectele acestora și afecțiunile pe care le determină prin dezechilibre
cantitative. Este foarte bun pentru a vă recapitula noțiunile esențiale ale acestui capitol și pentru a reține esențialul despre hipofiză și hormonii săi.
Patologie hipofizară
Deși de dimensiunea unui bob de mazăre, hipofiza este considerată creierul endocrin al organismului, având un rol important în reglarea secreției majorității celorlalte glande endocrine. Astfel că, afectarea hipofizei va duce la dereglarea activității celorlalte glande endocrine, generând patologii diverse și grave uneori. Afecțiunile hipofizei ei se manifestă în urma hipersecreției sau hiposecreției hormonale: 1. Anomaliile lobului anterior: 2. Hipersecreț ia de hormoni hipofizari anteriori, aproape întotdeauna selectivă (un singur hormon). Cel mai frecvent, hormonii secretați în exces sunt: ○ STH (GH) care dă gigantismul la copil și acromegalia la adult, ○ prolactina ce produce sindromul amenoree-galactoree ○ ACTH ce duce la sindromul Cushing. Hiposecreț ia poate fi generalizată, cuprinzând toți hormonii hipofizari, sau selectivă. 1. Anomaliile lobului posterior: Lobul posterior stochează și eliberează 2 hormoni: oxitocina și vasopresina sau hormonul antidiuretic. Patologia vizează în special hormonul antidiuretic, fie prin hiposecreție fie prin hipersecreție.
Cele mai frecvente afec iuni pituitare sunt: Nanismul hipofizar
Definiție: Este o afecțiune care apare în urma hiposecreț iei de STH (GH). Poate apărea în hiposecreția hipofizară generalizată (ce include toți hormonii) sau doar în caz de hiposecreție izolată de STH.
Cauze: ● ● ● ● ● ●
mutații genetice, anumite boli congenitale, tumori ale hipofizei, apoplexie hipofizară, radioterapie la nivelul extremității cefalice pentru diverse cancere, idiopatică (de cauză necunoscută).
Simptome și semne: Persoanele cu nanism hipofizar sunt mici de statură, dar normal proporționate. Primul semn este întârzierea creșterii în înălțime, încă din copilărie. Deși mici de înălțime, persoanele sunt normal proporționate și cu intelectul neafectat. Fața este mică, cu riduri fine, fără pilozitate, cu un aspect de păpu șă. Masa musculară este mai slab dezvoltată, de aceea în cazul copiilor, statul în picioare și mersul sunt întârziate. Hipoglicemia poate apărea de asemenea, datorită faptului că hormonul somatotrop, în mod normal, crește glicemia la nevoie. În caz de hiposecreție generalizată a hipofizei, pubertatea nu apare, iar în caz de hiposecreție izolată ea apare cu întârziere. Tratament: STH obținut prin inginerie genetică injectat subcutanat o dată pe zi până se ajunge la o înălțime normală. Ca exia hipofizară (boala Simmonds)
Definiție: Este o afecțiune care apare în urma hiposecreț iei generalizate a hipofizei (hipopituitarism). Cauze:
● ● ● ● ● ● ● ●
congenital la copii; la adulți poate apare în urma unui AVC, infecții (meningită), tumori hipofizare, după o intervenție chirurgicală, post-iradiere idiopatic. Un tip special de hipopituitarism apare la femei, când în urma unui travaliu prelungit cu pierderi mari de sânge apare ischemia și apoi necroza glandei hipofize (sindromul Sheehan)
Simptome și semne: Persoana suferă de slăbire extremă în greutate, îmbătrânire precoce, pierderea caracterelor sexuale, bradicardie, hipotensiune arterială. Fiindcă această boală apare în urma unei secreții scăzute a hormonilor hipofizei, semnele și simptomele sunt specifice scăderii acțiunii fiecărui hormon în parte, după cum urmează: 1. Primii care scad sunt hormonii gonadotropi (FSH și LH). Astfel la copii nu mai apare pubertatea, iar la adulți manifestările diferă în funcție de sex. La femei apare oligo sau amenoreea, infertilitatea. La bărbați apare piederea masei musculare, disfuncție erectilă și scăderea spermatogenezei cu infertilitate. Atât la femei cât și la bărbați se produce scăderea libidoului, dispariția caracterelor sexuale secundare (atrofierea organelor genitale externe, pierderea părului axilar și pubian) și osteoporoză. 2. Următorul hormon afectat este STH (GH). La copii duce la apariția nanismului hipofizar (discutat mai sus), iar la adult determină scăderea energiei și a masei musculare, scăderea memoriei, dar adesea manifestările sunt minime. 3. Deficitul de TSH determină apariția hipotiroidismului care determină la copil nanismul tiroidian (cretinismul), iar la adult se evidențiază prin
4.
5.
6. 7.
infiltrare facială, intolerență la frig, scăderea frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale, gândire lentă (bradipsihie), pierderea părului. Deficitul de ACTH duce la insuficiența corticosuprarenalei, adică la hiposecreția de hormoni glucocorticoizi și hormoni sexuali. Hormonii mineralocorticoizi (aldosteronul) nu sunt afectați. Apar oboseala, hipotensiunea arterială, hiponatremia, hipoglicemie, anemie, întârzierea apariției pubertății la adolescenți. Deficitul de prolactină determină imposibilitatea alăptării. Notă: uneori poate apărea hipersecreția în loc de hiposecreția de prolactină, dată de prezența unei tumori numite prolactinom care secretă prolactină în exces și care poate supresa activitatea normală a hipofizei. Deficitul de ADH determină apariția diabetului insipid caracterizat prin poliurie, polidipsie, hipotensiune arterială. Deficitul de oxitocină, rar evident clinic, fiindcă rolul acestui hormon este evidențiat în special în travaliu și în timpul alăptării.
Tratament: în primul rând evidențierea și tratarea cauzei care a dus la acest sindrom (extirparea chirurgicală a unei tumori, terapie medicamentoasă) și substituția hormonală a hormonilor care lipsesc. Se utilizează terapia cu hormonii periferici: testosteron la bărbați, estrogen și progesteron la femei, hidrocortizon pentru glucocorticoizi, levotiroxina pentru hormonii tiroidieni, STH injectat subcutanat și tratament cu desmopresină pt deficitul de ADH. Gigantismul
Definiție: Gigantismul apare ca urmare a hipersecreț iei de STH (GH) în copilărie, înaintea închiderii cartilajelor de creștere epifizare. Cauza: cea mai frecventă este o tumoră hipofizară care secretă STH în exces. Simptome și semne: persoanele cu gigantism au o statură mai mare decât cea normală vârstei, putând atinge peste 2 metri înălțime. Alte simptome care apar sunt date de compresiunea pe care o poate produce tumora asupra
organelor din jur: cefalee, tulburări de vedere chiar și hiposecreția altor hormoni hipofizari. Tratament: se preferă cel chirurgical, de ablație a tumorii. Se mai poate indica și radioterapia, însă instalarea efectului durează mai mult și este însoțită de
efecte secundare. Terapia medicamentoasă se alege atunci când chirurgia și radioterapia fie nu sunt indicate, fie nu au avut efect curativ. Acromegalia
Definiție: Acromegalia este echivalentă gigantismului, dată tot de hipersecreț ia de STH, dar manifestată la adult, după ce s-au închis cartilajele de creștere. Cauză: aceiași ca a gigantismului, de aceea tratamentul va fi la fel. Simptome și semne: la adult nu mai apare creșterea exagerată în înălțime ci va aparea creșterea extremităților: mâinile și picioarele, nasul, buzele și mandibula (prognatism) cu creșterea spațiilor interdentare. Acest lucru va determina modificarea fizionomiei care capătă un aspect grosolan. Pozele pacientului sunt importante pentru urmărirea evoluției bolii. Pe lângă acestea apare și creșterea în dimensiuni a organelor interne: limbă, inimă, ficat, rinichi, pancreas, chiar și tiroidă. Pot apărea hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, transpirație excesivă, iar la femei amenoreea. De asemenea crește apariția polipilor colonici, cu creșterea riscului de apariție a neoplasmului de colon. Alte simptome mai pot fi date și de tumora în sine prin compresiunile sale asupra organelor din jur (la fel ca la gigantism).
Diabetul insipid
Definiție: Diabetul insipid apare în urma hiposecreției sau absenț ei secreț iei hormonului antidiuretic ADH. Cauze: mutații genetice, tumori, traumatisme craniene, post-chirurgical, infecții (encefalită, meningită) care afectează tija hipofizară sau neuronii hipotalamici din nucleii supraoptici și paraventriculari. Simptome și semne: tabloul clinic este dominat de poliurie, cu o diureză de la 3 până la 20 de litri pe zi și polidipsie. Poliuria este însoțită și de nicturie. Urina este foarte diluată (densitate <1,005 și osmolaritate<200 mOsm/l), iar dacă pierderile de lichide nu sunt înlocuite apare foarte repede deshidratarea și colapsul circulator din cauza hipovolemiei.
Tratament: se face prin substituție hormonală cu desmopresină, care se dă de obicei sub formă de spray intranazal sau lispresină.
Defini ii:
galactoree - lactație prezentă în afara sarcinii.
congenital - care apare în timpul sarcinii sau este prezent din momentul nașterii.
apoplexie - suprimare subită a funcției unui organ, cauzată de o hemoragie sau de obstruarea unui vas capilar.
AVC - accident vascular cerebral. Întreruperea bruscă a fluxului sanguin către creier prin hemoragia sau obstruarea unei artere.
ischemie -scăderea fluxului sanguin arterial a unui organ.
necroză - moarte celulară sau tisulară.
bradicardie - scăderea frecvenței cardiace sub 60 bătăi pe minut.
oligomenoree - diminuare a fluxului și duratei menstruației.
amenoree - lipsa menstruației fie prin absența apariției la vârsta pubertății fie prin dispariția ei ulterioară.
poliurie - creșterea cantității de urină emise pe 24 de ore (diureza) peste 2 litri.
polidipsie - ingerarea unei cantități crescute de apă. nicturie - eliminare de urină în timpul nopții, un volum mai mult de jumătate din timpul zilei.
colaps circulator - scăderea marcată a tensiunii arteriale sistolice sub 80 mmHg. Este o urgență medicală.
Tiroida Tiroida este o glandă endocrină în formă de fluture, alcătuită din doi lobi: cel stâng și cel drept, uniți între ei printr-o punte numită istm. Ea este poziționată în regiunea cervicală anterioară (în partea anterioară a gâtului), înaintea traheei, în loja tiroideană.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 - Localizarea ș i anatomia tiroidei Parenchimul glandei (țesutul secretor) este alcătuit din celule tiroidiene organizate în foliculi. Acești foliculi reprezintă unitatea morfofuncțională a tiroidei, deoarece ei sunt capabili să sintetizeze și să elibereze hormonii: tiroxină (T4) și triiodotironină (T3). Celulele tiroidiene din folicul sunt dispuse
în cerc pe o membrană bazală. În interiorul cercului se află un material omogen și vâscos care poartă numele de coloid. Coloidul conține tireoglobulină, din care, prin iodare (prin adăugarea ionilor de iod I-) se obțin T3 și T4. Între foliculi se mai găsesc și celulele parafoliculare sau celulele C, care au rolul de a secreta calcitonina.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 -Tiroida - vedere microscopică Rolul glandei tiroide
T3 și T4 au numeroase efecte la nivelul organismului și în consecință îndeplinesc multe roluri. Dintre acestea, printre cele mai importante se numără:
● rolul în creștere la copii, în maturarea sistemului nervos și în devoltarea psihică și intelectuală. ● la adult sporesc atenția, concentrarea și reactivitatea la stimuli. ● stimulează metabolismului bazal și producerea energiei. ● au rol în adaptarea la frig. ● mențin tonusul muscular. Calcitonina are importanță deosebită în mineralizarea oaselor prin echilibrarea metabolismului fosfo-calcic (metabolismul fosforului și al calciului). Are efect hipocalcemiant, adică de scădere a nivelului Ca2+ din sânge prin fixarea acestuia în oase. Efectele hormonilor tiroidieni (T3 i T4)
Efectele hormonilor tiroidieni asupra diferitelor sisteme, aparate și metabolisme sunt următoarele : 1. sistemul nervos: ● stimulează mielinizarea, adică formarea tecilor de mielină din jurul axonilor. ● stimuleză dezvoltarea normală a sinapselor. ● stimulează diferențierea neuronală, adică transformarea celulelor precursoare în celule care au trăsăturile și functiile unui neuron (procesul de diferențiere este procesul prin care celulele cresc până la forma lor matură, pe deplin funcțională). 1. aparatul cardio-vascular ● cresc frecvența cardiacă (FC). ● cresc forța de contracție a miocardului. ● produc vasodilatație (creșterea diametrului vaselor).
1. aparatul respirator ● cresc frecvența respiratorie. ● cresc amplitudinea mișcărilor respiratorii. 1. sistemul muscular ● cresc tonusul muscular. ● cresc forța de contracție a mușchilor. ● cresc viteza de răspundere la stimuli reflecși (stimuli care declanșează reflexe). 1. sistemul osos ● determină maturarea cartilajelor de creștere. 1. aparatul digestiv ● stimulează apetitul (pofta de mâncare). ● cresc peristaltismul intestinal (cresc mișcările cu rol de propulsie al conținutului intestinal). ● cresc capacitatea de absorbție a mucoasei intestinale. 1. tegumente (piele) ● păstrează troficitatea normală a pielii, adică mențin structura normală a pielii prin asigurarea unei nutriții și hidratări corespunzătoare. aparatul reproducător 1. aparatul reproducător ● mențin capacitatea de funcționare a aparatului reproducător. 1. metabolism ● bazal: cresc rata metabolismului bazal. ○ cresc calorigeneza, adică producerea de căldură. ● metabolism glucidic ○
cresc glicemia (nivelul glucozei în sânge), prin creșterea absorției intestinale și eliberarea din depozitele hepatice (glicogenoliză). ○ cresc consumul periferic de glucoză (cu rol în producerea energiei). ● metabolism lipidic ○
stimulează degradarea colesterolului, trigliceridelor și a fosfolipidelor. ● metabolismul proteic ○
cresc sinteza proteinelor. ● metabolismul iodului ○
○
metabolismul iodului este controlat aproape în totalitate de tiroidă, deoarece iodul este indispensabil producerii hormonilor tiroidieni.
Reglarea secre iei hormonilor tiroidieni (T3 i T4)
Reglarea secreției acestor hormoni este realizată prin axul hipotalamo-hipofizo-tiroidian astfel: ● hipotalamusul produce un hormon numit tireoliberină - TRH ● acesta stimulează hipofiza să producă hormonul tireotrop - TSH ● TSH-ul stimulează secreția de T3 și T4 Prin urmare secreția de T3 și T4 este stimulată atât de TSH în mod direct, cât și de TRH în mod indirect prin acțiunea TSH-ului.
Pentru a evita apariția unui exces de hormoni tiroidieni, nivelurile crescute de T3 și T4 inhibă secreția de TRH și TSH, printr-un proces numit feedback negativ.
Defini ii:
Foliculul = este o formațiune alcătuită din celule dispuse în cerc sau în formă de săculeț. Există mai multe tipuri de foliculi , fiecare având rolul său specific (ex: folicul tiroidian , folicul ovarian , folicul pilos (al părului) , folicul limfatic;
Membrana bazală = este o structură a unui țesut epitelial, sitută la baza acestuia , pe care stau așezate clulele epiteliale ( membrana bazală este pentru epiteliu ca fundația pentru o casă. Metabolismul bazal = se referă la activitățile metabolice prezente în organism cu rol de menținere a funcțiilor vitale (ex: respirația, circulația sângelui). Tonusul muscular = este o stare de contracție parțială și pasivă a musculaturii ( diferită de contracțiile voluntare ale muschilor executate în tipul diferitelor mișcări), cu rol în menținerea posturii și a echilibrului. Teaca de mielină = este un înveliș izolator al axonului neuronal , produs de celulele gliale , cu rol de creștere a vitezei de transmitere a impulsului nervos. Cartilajele de creștere = sunt structuri cu rol în creșterea în lungine a oaselor. Țesutul osos nu se formează prin transformarea țesutului cartilaginos. Când
procesul de creștere a luat sfârșit, cartilajele de creștere nu mai produc țesuturi noi și devin complet osificate. Acest proces poartă numele de închidere a cartilajelor de creștere. Troficitatea = reprezintă starea de păstrare a structurii și funcției normale a unui țesut, prin asigurarea unei nutriții corespunzătoare a țesutului respectiv. Glicogenul = este o moleculă rezultată prin unirea mai multor molecule de glucoză. Reprezintă, de fapt, o forma de depozitare a glucozei. Glicogenoliza este procesul prin care glicogenul este transformat înapoi în glucoză.
Paratiroidele Glandele paratiroide sunt structuri endocrine, în număr de patru, localizate pe fața posterioară a tiroidei: două la polul superior și două la polul inferior al
lobilor tiroidieni. Sunt structuri mici, cu dimensiuni de aproximativ 6 mm/3 mm, cu o greutate variabilă, cuprinsă între 30 și 50 de grame. Histomorfologic, conțin două tipuri de celule: celule principale, care secretăparathormonul (PTH) și celule parafoliculare, care secretăcalcitonina. Glandele paratiroide sunt responsabile de reglarea metabolismului fosfocalcic prin acțiunea celor 2 hormoni secretați: parathormonul și calcitonina.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 - Paratiroidele
Calciul i fosforul Organismul uman conține aproximativ 1000 de grame de calciu, din care 1% se găsește în lichidul extracelular și țesuturile moi, iar 99% este situat în os. Prin urmare, oasele au rolul unor depozite imense care preiau calciul când acesta se află în exces în lichidul extracelular și eliberează calciul atunci când concentrația acestuia este redusă în lichidul extracelular. Aproximativ 85% din cantitatea totală de fosfor din organism se găsește depusă în oase, iar restul de 14% se găsește în celule și doar 1% în lichidul extracelular.
Calciul are rol în:
● mineralizarea oaselor și cartilajelor ● cascada coagulării ● activitatea neuromusculară ● contractilitatea miocardică și a musculaturii netede ● secreția hormonală ● eliberarea neurotransmițătorilor
Func ia paratirodelor Parathormonul, principalul hormon secretat de paratiroide, ac ționează asupra receptorilor săi situați la nivel osos, renal și intestinal. Stimularea acestor receptori va stimula sinteza vitaminei D precum și creșterea nivelelor plasmatice de calciu. Efectele PTH – determină creșterea concentrației plasmatice de calciu prin: ● la nivel renal, PTH determină creșterea reabsorbției tubulare a Ca2+ (prin mecanism direct); ● la nivel intestinal, PTH deteremină creșterea absorbției Ca2+ printr-un mecanism indirect (de creștere a concentrațiilor de vitamină D la nivel renal, care ulterior favorizează absorbția intestinala a calciului). ● la nivel osos, PTH stimulează resorbția osoasă (osteoclastele vor avea o activitate mai intensă, metabolizând țesut osos cu eliberare de calciu de la acest nivel). Rezultatul poate fi unul nefast pe termen lung, ducând la rarefierea structurii osoase și scăderea densității osoase (osteoporoză), crescând mult riscul de fracturi, chiar fără a fi cauzate de traumatisme semnificative.
Calcitonina este secretată atât la nivel paratiroidian, cât și la nivel tiroidian (în cantități mai importante aici). Efectul său este antagonic cu cel al PTH, rezultatul fiind scăderea calcemiei.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 -schema efectelor PTH-ului Reglarea secre iei paratiroidiene
Pentru că hormonii sunt substanțe active în doze foarte mici, reglarea lor trebuie să fie exactă și destul de rapidă pentru asigurarea homeostaziei organismului. Cel mai important mecanism de reglare în endocrinologie este cel de feed-back negativ, mecanism utilizat și pentru reglarea secreției de PTH și calcitonină:
● Ca urmare a scăderii concentrației calciului plasmatic (care reprezintă senzorul/stimulul de feed-back) se va produce o creștere a secreției de PTH care va crește concentrația plasmatică a calciului prin: creșterea reabsorbției tubulare de la nivel renal, ○ creșterea absorbției sale intestinale, ○ respectiv eliberarea sa de la nivel osos în circulație (resorbție osoasă). ● Pe de altă parte, creșterea concentrației calciului plasmatic peste valorile ○
normale, va determina creșterea secreției de calcitonină și scăderea concentrației de PTH. Aceste 2 efecte duc, în mod sinergic, la scăderea concentrației plasmatice a calciului la valori normale.
Vitamina D Vitamina D este implicată, alături de parathormon și calcitonină în metabolismul fosfo-calcic. Ea poate fi: ● de origine vegetală și se numește vitamina D2 (ergocalciferol).
● de origine animală, denumită vitamina D3 (colecalciferol) care se formează în piele sub acțiunea razelor ultraviolete. Ș tiaț i că? Vitamina D nu este considerată o vitamină în adevăratul sens al
cuvântului, pentru că aportul nutritiv de vitamină D nu este obligatoriu, având în vedere că persoanele care se expun la soare o pot prelua în acest mod. Odată absorbită din intestin, vitamina D ajunge în circulația sanguină și mai departe la nivel hepatic. Aici, are loc prima etapă a procesului de activare, vitamina D fiind hidroxilată în poziția 25, formându-se 25-OH vitamina D.Următoarea etapă are loc la nivel renal sub acțiunea 1 alfa-hidroxilazei, rezultând 1,25(OH)2 – vitamina D (1,25 dihidroxi-vitamina D). Deci vitamina D trebuie să treacă prin 2 procese de hidroxilare pentru a ajunge în forma sa activă. Vitamina D are mai multe roluri: ● stimulează absorbția intestinală a calciului și fosforului. ● reduce excreția renală a calciului și fosforului. ● la nivel osos, în cantități extrem de mari, determină resorbție osoasă, iar în cantități mai mici stimulează mineralizarea osoasă.
Glandele suprarenale Cele două glande suprarenale sunt localizate la polul superior al rinichilor, retroperitoneal. Fiecare glandă suprarenală are greutatea de aproximativ 4 grame. Glandele suprarenale au o bogată vascularizație, hormonii ajungând în circulație prin intermediul venelor suprarenale dreaptă și stângă. Fiecare glandă este alcătuită din 2 structuri distincte din punct de vedere embriologic, structural și funcțional:
● zona corticală ( 80% din masa glandei) ● zona medulară (20%)
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 - Suprarenala - zone ș i hormoni Cuprins ● Corticosuprarenală ● Medulosuprarenală ● Patologia glandelor suprarenale
Corticosuprarenală Zona corticală (corticosuprarenala, CSR) reprezintă zona periferică a glandei și secretă 3 categorii de hormoni corticosteroizi. Aceștia sunt sintetizați
pornind de la colesterol și au formule chimice asemănătoare. Dar cu toate acestea, ei au funcții diferite în organism. Corticala suprarenalelor este formată din 3 zone distincte care secretă cele 3 categorii de hormoni corticosteroizi. Hormonii steroizi secretați de corticosuprarenală circulă în plasmă legați de proteine și doar o cantitate foarte mică circulă sub formă
liberă. Metabolizarea lor se produce în ficat, unde suferă un proces de conjugare cu acid glucuronic (în mare parte). O parte din metaboliții rezultați sunt excretați prin bilă și ulterior în materiile fecale, iar restul pătrund în circulație urmând să fie filtrați de rinichi și eliminați prin urină.
1. Zona glomerulară Este situată imediat sub capsulă și reprezintă aproximativ 15% din corticosuprarenală. Celule din care este formată sunt dispuse asemănător glomerulilor renali (de unde își are orginea deumirea). Aceaste celule secretă hormoni mineralocorticoizi, dintre care cel mai reprezentativ estealdosteronul , având rol în reglarea metabolismului mineral. De asemenea el determină reabsorbția de Na+, apă și eliminarea de K+ la nivelul tubilor distali și la nivelul tubilor colectori ai nefonilor. A șadar, aldosteronul intervine în reglarea echilibrului electrolitic și acido-bazic. Pricipalele efecte:
● efecte renale și circulatorii: aldosteronul stimulează absorbția de sodiu și amplifică eliminarea de potasiu la nivel renal. Apa întotdeauna urmărește variațiile de concentrație ale sodiului. Deci odată cu reabsorbția de sodiu, are loc și absorbția unei cantități aproape echivalente de apă. Creșterea concentrației de sodiu din lichidul extracelular va stimula și setea, crescând aportul de apă. Prin urmare, volumul extracelular crește aproape în același ritm ca și cantitatea de sodiu, fără a exista o modificare importantă a concentrației de sodiu. ● efecte musculare și cardiace: hipersecreția de aldosteron determină reducerea concentrației plasmatice a potasiului, apărând hipopotasemia.Aceasta va determina o stare de slăbiciune musculară severă datorită afectării excitabilității membranelor fibrelor musculare și nervoase, care împiedică transmiterea potențialelor de acțiune. hiposecreția de alodsteron, va determina hiperpotasemie. Aceasta va
afecta activitatea cardiacă ducând la apariția aritmiilor și la reducerea contractilității cardiace. ● efecte glandulare și digestive: aldosteronul exercită efecte similare asupraglandelor sudoripare și salivare ca și cele produse asupra tubilor renali. Acțiunea sa asupra glandelor sudoripare este importantă pentru conservarea de sare în condiții de temperatură crescută. Iar acțiunea sa la nivelul glandelor salivare determină conservarea de sare în situații de pierdere excesivă de salivă. Reglarea secreției de de aldosteron se realizează prin sistemul renină-angiotensină-aldosteron (SRAA):
2. Zona fasciculată Stratul mijlociu și cel mai bine reprezentat, ocupând aproximativ 75% din corticosuprarenală. Este formată din celule dispuse sub formă de fascicule care secretă hormonii glucocorticoizi, reprezentați de cortizol . De asemenea
mai secretă și hormoni androgeni și estrogeni, dar în cantități mici. Cortizolul are rol în adaptarea la stres și are efect hiperglicemiant. Pricipalele efecte:
● efecte asupra metabolismului glucidic: cortizolul stimulează gluconeogeneza (sinteza de glucide pornind de la proteine, lipide). Un alt efect este reducerea utilizării glucozei de către celule, cu acumularea acesteia în sânge. Prin urmare, va avea loc o creștere a glicemiei, care va induce creșterea secreției de insulină. ● efecte asupra metabolismului proteic: cortizolul determină reducerea depozitelor de proteine din majoritatea celulelor (cu excepția celor hepatice) fie prin reducerea sintezei proteinelor, fie prin stimularea catabolismului proteic. Ca o consecință, va apărea slăbiciunea musculară. ● efecte asupra metabolismului lipidic: cortizolul determină mobilizarea acizilor grași din țesutul adipos, ceea ce va duce la creșterea concetrației plasmatice de acizi grași liberi și creșterea utilizării lor pentru producerea de energie. ● alte efecte: cortizolul joacă un rol important și în rezistența la stres.Orice tip de stres (fizic sau psihic) va determina o creștere a nivelului de cortizol. O explicație a acestui mecanism ar fi faptul că glucocorticoizii determină mobilizarea proteinelor și lipidelor pentru producerea de energie sau pentru sinteza alor componente. Un alt efect al cortizolului este cel antiinflamator, cortizolul determinând o reducere a numărului de eozinofile și limfocite. Acest efect poate fi folosit în scop terapeutic. Reglarea secreției de cortizol:
a. prin feedback negativ la nivelul axului hipofizo-hipotalamo-corticosuprarenalian: astfel o concentrație scăzută de cortizol va stimula secreția de CRH (corticotrophin realeasing hormone) de către hipotalamus și secreția de ACTH (hormonul adrenocorticotrop) de către hipofiză. Iar creșterea cortizolului inhibă
secreția de CRH și ACTH. De asemenea secreția de ACTH are ritm circadian, maxim dimineața și minim seara. b. ca răspuns la stres: durerere, traumatisme, infecții, intervenții chirurgicale etc.→ stimulare hipotalamică → crește secreția de CRH → crește secreția de ACTH → crește secreția de cortizol.
3. Zona reticulată Stratul profund al corticosuprarenalei, este în contact cu medulosuprarenala. Celulele sunt dispuse sub formă de rețea și secretă hormonii sexuali, reprezentaț i de hormonii androgeni . Aceștia sunt asemănători homonilor androgeni secretați de gonade și practic suplimentează acțiunea lor. Pricipalele efecte:
● androgenii au efect anabolizant proteic. ● influențează creșterea, favorizând creșterea somatică. ● apariția și dezvoltarea caracterelor sexuale secundare care diferențează cele două sexe: dezvoltarea musculaturii, depuneri lipidice specifice, timbru vocal, pilozitatea axilo-pubiană.
Medulosuprarenală Zona medulară (medulosuprarenala, MSR) reprezintă miezul glandei suprarenale și nu este, de fapt, delimitată precis de corticosuprarenală. MSR este formată din celule cromafine și feocromocite dispuse în cuiburi și cordoane între care există o rețea capilară bogată. MSR secretă catecolamine, denumire care derivă de la nucleul de catecol pe care îl con țin. Acestea sunt: adrenalina (A), noradrenalina (NA) și dopamina. Acești hormoni au acțiune
identică acțiunii sistemului nervos vegetativ (SNV) simpatic. De asemenea, ei reprezintă mediatorii chimici ai SNV simpatic. Sinteza catecolaminelor pornește de la fenilalanină la nivel hepatic sau de la tirozina de proveniență alimentară. Timpul lor de înjumătățire este foarte redus (între 10 și 100 de secunde). Catecolaminele din circulație fie sunt recaptate la nivelul terminațiilor nervoase simpatice, fie vor fi metabolizate și apoi eliminate prin urină. Aceste catecolamine au rol important în adaptarea la stres și acționează asupra mai multor țesuturi și organe. Stimuleazărăspunsurile de tip luptă-fugă, care permit adaptarea și supraviețuirea organismului uman în situații extreme. Principalele efecte:
● la nivel cardio-vascular: hipertensiune, tahicardie, vasodilatație. ● bronhodilatație. ● relaxarea musculaturii netede de la nivelul tubului digestiv, contracția sfincterelor, inhibarea secrețiilor digestive. ● excitabilitate nervoasă crescută. ● glicogenoliză și hiperglicemie. ● lipoliză.
Patologia glandelor suprarenale Disfuncțiile glandelor suprarenale: 1. Sindromul Cushing Sindromul Cushing este determinat de expunerea prelungită la un nivel crescut de glucocorticoizi endogeni sau exogeni, adică la cortizol.
Sindromul Cushing este mai fecvent la femei, raportul femei - bărbați fiind de 5:1. Debutul bolii este insidios și se însoțește de: ● ● ● ●
creștere ponderală, hiperpilozitate, oscilații ale valorilor tensionale, tulburări de ciclu menstrual la femei și tulburări de dinamică sexuală la bărbați.
Cortizolul este un hormon secretat de cele 2 glande suprarenale care sunt situate deasupra rinichilor. Activitatea acestor glande este controlată de către hipofiză (glandă situată la nivelul creierului) prin secreția de ACTH. Iar secreția de ACTH (hormon adrenocorticotrop) este stimulată de către hipotalamus prin secreția de CRH (corticotrop releasing hormone). Cauzele sindromului Cushing, datorat hipersecreției endogene de cortizol, pot fi impărțite în 2 categorii: a. Afecțiuni dependente de ACTH – aceste afecțiuni se datorează hipersecreției de ACTH, care determină hipersecreție de cortizol. Ex: tumoră hipofizară hipersecretantă de ACTH (= Boală Cushing) b. Afecțiuni independente de ACTH – în acest caz, glanda suprarenală secretă cortizol în exces. Iar consecința acestui fapt va fi hiposecreția de ACTH la nivel hipofizar datorită feedback-ului negativ. Ex: tumoră corticosuprarenaliană hipersecretantă de cortizol Excesul de natură exogenă constituie și cea mai frecventă cauză a sindromului Cushing. Este reprezentată de administrarea de medicamente asemănătoare cortizolului(prednison, prednisolon). Corticoterapia se utilizează în diverse boli cronice: poliartrită reumatoidă, lupus ertematos sistemic și la pacienții cu transplant de organ.
Cea mai frecventă formă de sindrom Cushing prin hipersecreț ie de cortizol este tumora hipofizară hipersecretantă de ACTH (boala Cushing). Această tumoră este de fapt un adenom hipofizar (tumoră benignă) care secretă ACTH în exces. Iar aceasta va determina stimularea corticosuprarenalelor să secrete cortizol în exces. În mod normal, hipersecreția de cortizol ar trebui să inhibe secreția de ACTH la nivel hipofizar prin feed-back negativ, astfel încât nivelul de cortizol să ajungă la o concentrație normală. Dar în boala Cushing mecanismul de feed-back al cortizolului asupra secreției de ACTH nu va mai funcționa și ca urmare, secreția de ACTH se va menține în continuare ridicată. În sindromul Cushing sunt afectate mai multe organe ș i sisteme: ● țesutul adipos: obezitate centripetă (la nivelul trunchiului), facies de lună plină, aspect de „ceafă de bizon” ● tegumente: vergeturi, echimoze, atrofia epidermei cu aspect tansparent al pielii, hirsutism ● aparat cardio-vascular: hipertensiune arterială ● sistem osos: osteoporoză ● sistem muscular: astenie ● tulburări psihice: iritabilitate, anxietate, insomnie ● gonade: tulburări de ciclu menstrual la femei, tulburări de dinamică sexuală la bărbați 1. Boala Addison Boala Addison este cauzată de insuficienț a corticosuprarenaliană cronică ce determină scăderea sintezei de hormoni corticosuprarenalieni (glucocorticoizi și mineralocorticoizi).
Insuficiența corticosuprarenaliană poate fi: ● primară - cel mai frecvent, când e afectată corticosuprarenala (ex: infecții, hemoragie la nivel CSR, boli autoimune)
● secundară - de cauză hipofizară (ex: corticoterapia, după intervenții chirurgicale asupra hipofizei). Notă: 1. Deficitul de mineralocorticoizi apare doar în insuficiența CSR primară, deoarece în insuficența CSR secundară e afectată doar secreția de ACTH, aceasta determinând hiposecreție de glucocorticoizi. 2. Cea mai frecventă cauză de Boală Addison este insuficența CSR primară, iar manifestările clinice apar atunci când cel puțin 90% din ambele corticosuprarenale sunt disfuncționale sau distruse. Tulburările prezente în boala Addison sunt următoarele: a. deficitul de mineralocorticoizi (aldosteron) - determină scăderea reabsorbției tubulare renale Na+ și retenție de K+. Iar scăderea reabsorbției de Na+ va permite pierderea de Na+ și apă în urină. Ca urmare, va scădea volumul extracelular și va apărea hiponatremie și hiperpotasemie. Odată cu reducerea volumului extracelular, va sădea și volumul plasmatic, cauzând reducerea debitului cardiac și hipotensiune. b. deficitul de glucocorticoizi (cortizol) - determină: ○ imposibilitatea menținerii glicemiei în limite normale între mese (hipoglicemie) ○ inhibarea mobilizării proteinelor și lipidelor din țesuturi, care determină afectarea metabolismului energetic, dar și afectarea alor funcții metabolice Principalele semne ș i simptome sunt: ● astenia fizică și psihică ● hipotensiunea arterială ● melanodermia, este semn patognomonic: se hiperpigmentează zonele normal pigmentate (areole mamare, labii mari, scrot) și se pigmentează liniile palmare, linia albă abdominală, coatele, genunchii, mucoasele. Mecanismul prin care apare melanodermia este următorul: nivelul scăzut de cortizol va inhiba mecanismul normal de feedback negativ asupra hipotalamusului și hipofizei anterioare. Ca urmare, va aprărea
● ● ● 1.
hipersecreție de ACTH dar și MSH (h. melanocito-stimulant) care vor stimula formarea de melanină în melanocite. tulburări digestive cu inapetență și scădere ponderală foame de sare activitate intelectuală diminuată, latența reacțiilor, depresie. Boala Conn
Boala Conn (hiperaldosteronismul primar) este o afec țiune care se caracterizează prin secreț ie excesivă de aldosteron. Hiperaldosteronismul primar se datorează unor afecțiuni localizate la nivelul zonei glomerulare a CSR (ex: tumoră a zonei glomerulare hipersecretantă de aldosteron). Datorită creșterii secreției de aldosteron, apar o serie de modificări: a. creșterea reabsorbției tubulare renale de Na+ și de apă – determinăcreș terea uș oară a volumului lichidului extracelular ș i a volumului plasmatic. b. scăderea reabsorbției de K+ - care determină hipopotasemie. c. creșterea excreției de Mg2+ - determină hipomagneziemie Principalele semne ș i simptome sunt: ● ● ● ● 1.
retenție de apă și sare hipertensiune arterială astenie musculară crampe musculare Sindromul androgenital
Sindromul androgenital este cauzat de producerea în exces a hormonilor androgeni (la nivelul zonei reticulate a corticosuprarenalei). Sindromul androgenital poate fi:
● congenital: prin defect enzimatic ● dobândit: tumoră de zonă reticulată Excesul de hormoni androgeni vor determina efecte masculinizante asupra organismului. A șadar, semnele ș i simptomele caracteristice sindromului androgenital sunt următoarele: ● la femei: înfățișare masculină cu pilozitate la nivelul bărbiei, îngroșarea vocii, pilozitate corporală și pubiană cu distribuție de tip masculin, hipertrofia clitorisului, musculatură de tip masculin. ● la băieți: dacă se află în perioada prepubertară vor suferi aceleași modificări ca și femeile, plus o dezvolatare accelerată a organelor sexuale. ● la bărbatul adult: caracteristicile sexuale normale determinate de testosteronul secretat de testicule vor estompa efectele virilizante ale hormonilor androgeni secretați în exces.
Defini ii:
endogen = care se datorează unor cauze interne; produs în interiorul organisumului exogen = care se datorează unor cauze externe; produs în exteriorul organismului prednison = medicament steroidian de sinteză, derivat al cortizonului corticoterapie = terapie cu hormonii din cortexul suprarenalian, naturali sau sintetici
poliartrită reumatoidă = reumatism poliarticular cronic, inflamator, din grupul afectiunilor autoimune și care determină deformări și anchiloze la nivelul articulațiilor lupus eritematos sistemic = boală autoimună care se manifestă prin inflamatie, durere si leziuni ale țesuturilor din intregul organism adenom = tumoră benignă a țesutului glandular centripet = care tinde să se apropie de centru hirsutism = dezvoltare exagerată a pilozității vergeturi = dungi de culoare violacee (apoi sidefie), similare cicatricilor, localizate pe abdomen, sâni sau coapse. Se formează pe pielea supusă unei distensii exagerate . echimoză = pată de culoare roșie-vineție, evoluând până la galben, apărută prin infiltrarea difuză a sângelui în țesutul subcutanat osteoporoză = leziune osoasă caracterizată prin subțierea și rarefierea oaselor, cu formarea unor cavități de diverse dimensiuni. astenie = stare de slăbiciune generală glicemie = concentrația de glucoză din sânge melanodermie = depunere în exces de pigment melanic inapetență = lipsa poftei de mâncare
Pancreasul endocrin
Pancreasul este un organ parenchimatos, situat in cavitatea abdominală înapoia stomacului. Funcționează ca o glandă mixtă, iar cele două funcții pe care le îndeplinește sunt cruciale pentru organism: 1. cea digestivă: prin enzimele pe care le sintetizează și care definitivează procesele de digestie a amidonului, proteinelor și trigliceridelor la nivelul intestinului subțire. Citiți mai multe despre funcția digestivă aici. 2. cea endocrină: prin sinteza de glucagon, insulină, somatostatină și polipeptidul pancreatic. Structură
Din punct de vedere anatomic, pancreasul este alcătuit din trei părți: cap, corp și coadă:
● capul pancreasului, situat în partea dreaptă, este încadrat de potcoava duodenală, ● corpul este acoperit în mare parte de către stomac, ● iar coada se învecinează înspre partea stângă cu splina. Vena cavă inferioară și artera aortă sunt situate înapoia pancreasului.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 -structură pancreas Uitându-ne mai îndeaproape la structura sa, vom observa că între 90-99% din compoziția pancreasului este reprezentată de glande cu secreție exocrină, care îndeplinesc funcția sa digestivă. Însă, răspândite printre glandele exocrine se găsesc aglomerări de celule, dispuse în forma unor „insule” (1 până la 10% din structura pancreatică). Acestea se numesc insulele Langerhans și ele reprezintă componenta endocrină a pancreasului. Celulele care intră în componența insulelor Langerhans sunt de mai multe tipuri, ele secretând o serie de hormoni: ● celule alfa, care reprezintă aproximativ 20% din totalitatea celulelor endocrine, iar produsul lor de secreție este hormonul glucagon. ● celule beta, care reprezintă aproximativ 75% din totalitatea celulelor endocrine, iar produsul lor de secreție este hormonul insulina. ● celulele delta și PP, care însumează 5% din total, cu un rol mai pu țin accentuat, dar care secretă hormonii somatostatină, respectiv polipeptidul pancreatic. Func ii
Componenta endocrină a pancreasului are un rol extrem de important în funcționarea organismului prin faptul că meține echilibrul glicemiei și o poate regla în funcție de nevoile organismului.
Glucoza este un element esențial în metabolismul uman, fiind o sursă majoră de energie. Glucoza neutilizată pentru producerea de energie poate fi stocată în ficat sau mușchi sub formă de glicogen, sau poate fi transformată în trigliceride și apoi depozitată în țesutul adipos. Hormonii pancreasului reglează atât consumul, cât și stocarea glucozei. Celulele endocrine pancreatice sunt dotate cu o serie de receptori care sunt capabili să “simtă” nivelul glucozei în sânge, acționând apoi în sensul secreției hormonilor potriviți pentru a menține echilibrul. 1. Astfel, insulina, care este un hormon peptidic, are ca principal efect scăderea glicemiei. Acest efect se obține prin facilitarea intrării glucozei din sânge în țesuturi. Cu alte cuvinte, atunci când celulele endocrine pancreatice sesizează o creștere a glicemiei (care apare de exemplu după alimentație), ele vor stimula celulele beta să secrete insulină, care va face ca glucoza în exces din sânge să pătrundă în țesuturi și să își îndeplinească funcțiile, făcând glucoza disponibilă în perioadele interprandiale. Această pătrundere a glucozei în țesuturi se realizează pe seama unor transportori(GLUT-Glucose transporters). 2. Ținând seama de efectele produse de insulină, putem spune că aceasta este un hormon anabolic, cu principalele efecte, pe lângă facilitarea intrării glucozei în celule: creșterea producției de glicogen din excesul de glucoză, pentru ca apoi să fie stocată(glicogenogeneza), inhibarea glicogenolizei(procesul opus glicogenogenezei), inhibarea gluconeogenezei și astfel creșterea în consecință a glicemiei. 3. Glucagonul, care este de asemenea un hormon peptidic, are acțiunea opusă insulinei, și anume aceea de a crește glicemia atunci când nivelul său este scăzut(de exemplu în perioade de inaniție). Astfel, efectele la
nivelul metabolismului glucidic vor fi de a inhibarea glicolizei, creșterea gluconeogenezei și a glicogenolizei, stimulând astfel glucoza să între în sânge. 4. După cum se observă, insulina și glucagonul sunt doi hormoni cu efecte antagonice, care depind unul de celălalt. Secreția ambilor hormoni este reglată printr-un sistem de feedback negativ legat de nivelul glicemiei, adică o glicemie crescută inhibă secreția de glucagon, iar o glicemie sub nivelul normal scade secreția de insulină. 5. Somatostatina este un hormon secretat de celulele delta pancreatice, care are rolul de a inhiba atât insulina cât și glucagonul. În acest fel se mai adaugă un mecanism de control al echilibrului glucozei. 6. Funcțiile polipeptidului pancreatic sunt încă necunoscute, dar s-a observat că variațiile în cantitate ale acestuia urmăresc variațiile cantitative ale insulinei.
Defini ii:
Parenchimatos = descrierea structurii unui organ cu consistență densă Potcoava duodenală = porțiunea concavă a duodenului Glicemie = nivelul glucozei în sânge Hormon peptidic = hormon alcătuit din peptide, care sunt o alăturare a unor lanțuri de aminoacizi Interprandial = perioada dintre două mese
Hormon anabolic = hormon care stimulează formarea de proteine sau alți compuși metabolici Glicogenoliză = degradarea glicogenului în glucoză Gluconeogeneză = producția de glucoză din compuși neglucidici Glicoliză = degradarea glucozei, cu efect de scădere a glicemiei Inaniție = senzație de foame Poliurie = eliminarea unei cantități crescute de urină Polidipsie = consumul unor cantități crescute de lichide Polifagie = consumul unor cantități crescute de alimente
Patologia pancreasului: Diabetul zaharat Termenul de diabet zaharat desemnează obligatoriu o creștere a glicemiei peste limitele normale. Existe mai multe afecțiuni care au ca numitor creșterea glicemiei și duc implicit la instalarea diabetului zaharat. Glicemia reprezintă concentrația glucozei sanguine, cu valori normale între 70-100 mg/dl sânge. Hiperglicemia este starea patologică definită prin creșterea glicemiei de dimineața peste 126 mg/dl sânge și după mese la peste 200 mg/dl sânge. Este important să ne amintim că pancreasul este o glandă mixtă. El are și rol de glandă exocrină prin secreția sucului pancreatic implicat în digestie și rol de glandă endocrină prin secreția de hormoni în principal responsabili de reglarea glicemiei (ex: insulină, glucagon). Insulina este un hormon vital
pentru organismul uman, fiind secretată de celulele beta ale pancreasului, aflate în insulele Langerhans. Este singurul hormon hipoglicemiant major cunoscut. Ea determină trecerea glucozei din sânge în țesuturi spre a fi folosită ca sursă de energie, sau pentru a fi stocată și folosită mai târziu în funcție de nevoile organismului. tia i că?
Nicolae Paulescu (1869-1931), profesor la catedra de fiziologie a Facultății de Medicină din București, descoperă experimental, în 1916, efectul extractului apos de pancreas. L-a numit pancreină și a observat că, injectat la câinele pancreatectomizat (pancreatectomie= înlăturarea chirurgicală a pancreasului), înlătură hiperglicemia secundară absenței pancreasului. Frederick Banting, Charles Herbert Best, James Bertram Collip reușesc și ei să obțină purificarea unui extract pancreatic, care este administrat în ianuarie 1922 unui copil de 14 ani, Leonard Thompson aflat în comă diabetică, acesta devenind primul pacient tratat cu insulină. În 1925 Banting și Macleod primesc premiul Nobel pentru această descoperire și mai ales pentru dovedirea utilității ei în tratarea pacienților cu diabet
zaharat. Cu toate acestea, se poate argumenta că Nicolae Paulescu a fost, de fapt, descoperitorul insulinei. Cauze:
Cauzele diabetului zaharat nu sunt încă pe deplin cunoscute. Există două mecanisme principale prin care de declanșează boala:
● Secreț ia scăzută sau chiar absentă de insulină, datorată distrugerii celulelor beta. În acest caz, insulina este insuficientă pentru a-și asigura efectul hipoglicemiant. ● Insulinorezistenț a, adică scăderea răspunsului țesuturilor la stimulul reprezentat de insulină. Celulele expuse mult timp la cantități crescute de insulină își pierd sensiblitatea pentru acest hormon și nu mai răspund corespunzător la stimulul pe care acesta îl reprezintă. Este nevoie constant de cantități din ce în ce mai mari de insulină pentru ca aceasta să poată constitui un stimul suficient. Expunerea excesivă apare la persoanele care consumă mai multe alimente decât necesarul personal zilnic. Apare inițial o creștere a glicemiei care poate fi controlată de creșterea secreției de insulină, dar odată aparută rezistența, glicemia rămâne la valori crescute și se instalează boala. Clasificare:
Cele două tipuri principale de diabet zaharat sunt: 1. Diabet zaharat tip 1 (DZ 1) – insulino-dependent (aprox. 5-10% din cazuri) ● caracterizat de distrugerea celulelor producatoare de insulină (celule beta) din pancreas, de obicei conducând la lipsa totală de insulină. ● este caracteristic copiilor și tinerilor, dar poate afecta si oamenii maturi. ● aceste persoane au de obicei greutate normală sau scazută. ● se tratează cu insulină injectabilă. ● în lipsa aportului exogen de insulina (prin injectii) , complicațiile acute sunt frecvente , apare cetoacidoză si deces. 1. Diabet zaharat tip 2 (DZ 2) – insulino- independent(aprox.90-95% din cazuri) ● caracterizat de obicei prin insulinorezistență, nivelul insulinei în sânge putând fi chiar crescut. ● este caracteristic adulților. ● aceste persoane sunt de obicei supraponderale sau obeze.
● se tratează de obicei cu antidiabetice orale (ex. Metformin). ● acest tip de diabet poate fi independent de insulină când se poate trata doar cu antidiabetice orale sau poate fi insulino-necesitant, în cazul în care tratamentul oral nu dă rezultat. Semne i simptome
● Tabloul clinic al DZ include numeroase semne și simptome: ● Poliuria – eliminarea unor cantități crescute de urină/24h ● Polidipsia – senzația permanentă de sete asociată cu un consum crescut de lichide ● Polifagia – consum exagerat de alimente ● Scăderea în greutate ● Oboseala fizică și intelectuală ● Crampe musculare (cârcei) – mai ales în zona gambelor ● Infecții genitale și urinare Preven ie:
În DZ tip I distrugerea celulelor beta este atribuită în principal reacțiilor autoimune și de aceea nu există măsuri preventive eficiente pentru aparația bolii . În această situație accentul cade pe prevenția complicațiilor care pot sa apară în urma expunerii organismului la valori crescute ale glicemiei. Astfel educarea bolnavilor are un rol foarte important. Acestia învată să: ● respecte o dietă corespunzătoare ● să-și verifice constant valorile glicemiei ● să-și administreze corect tratamentul cu insulină Spre deosebire de DZ tip I, în DZ tip II preven ția joacă un rol foarte important. Printre măsuri se numară adoptarea unui stil de viață sănătos prin: ● respectarea unei diete sănătoase , bogată în legume și fructe , cu evitarea fost-food-urilor
● adaptarea unei diete echilibrate caloric , adică care să nu depașească necesarul energetic al organismului ● exercițiu fizic moderat 30 de minute pe zi, zilnic, sau excercițiu fizic intens 1 ora de 3-4 ori pe săptamână ● evitarea stresului Măsurile de prevenție ale complicațiilor se aplică și DZ de tip II. Tratamentul cu insulină
DZ1 și DZ2 de tip insulinonecesitant necesită, pe lângă o dietă corespunzătoare, administrarea de insulină. Acesta se administrează de obicei subcutanat deoarece ea nu poate rezista enzimelor digestive și se încearcă imitarea ritmului de secreție al pancreasului, adică o cantitate de insulină bazală - care trebuie menținută pe întreaga perioadă a zilei și insulină prandială - luată odata cu mesele, moment în care glicemia crește în urma digestiei. Pentru a menține un tratament eficient trebuie să aibă în vedere: ● Monitorizarea glicemică permanentă ( cel puțin 3 determinări glicemice zilnic) ● Monitorizarea periodică a hemoglobinei glicozilate -HbA1c ( o dată la trei luni) ● Adaptarea dozelor de insulină la: ○ cantitatea de glucide (carbohidrați) ingerată ○ Tipul / durata/ intensitatea efortului fizic efectuat Hemoglobina glicozilată (HbA1c) este rezultatul reacției de glicozilare (adică de legare de glucoză) a hemoglobinei eritrocitare, cu valori normale mai mici de 6,5% și este un indicator bun al valorilor glicemiei globale (nu doar într-un anumit moment al zilei, cum este cazul glicemiei) în ultimele 3 luni (sunt 3 luni, deoarece aceasta este durata de viața a eritrocitelor).
