Scena sinuciderii Anei Savista Oloaga ,cea care duce vorba in sat de obicei,o atentioneaza pe Ana cu privire la faptul ca Ion o iubeste pe Florica,iar George vrea sa-i omoare pe toti. Vorbele oloagei o nelinistesc pe femeie, acestea avand un impact puternic asupra ei. Acasa,ea da de Zenobia,care ii cere explicatii,o trage la raspundere si o jigneste,facand-o nerusinata,netrebnica,iresponabila.In fundal apar si Ion,care o trateaza cu indiferenta,ca deobicei,si copilul acesteia,Petre.In final, nemaigasindu-si rostul pe aceasta lume si înţelegând că nu va fi niciodată tratată omeneşte de Ion,Ana hotaraste sa-si puna capat zilelor,gasind un streang in intunericul din grajd. Scena sinuciderii Anei implica o schimbare de perspectiva. Naratorul este omniscient si obiectiv iar naratiune se realizeaza la persoana a IIIa. In aceasta secventa, naratorul isi va insusi trairile Anei. Textul plasmuieste traiectoriile existentei personajelor comform unui destin prestabilit. Textul contine semne prevestitoare ale sfarsitului personajului feminin. Ana este fascinata de moartea lui Avrum si a lui Dumitru, si astfel invata cum trebuie sa se sinucida. Femeia este o victima a fatalitatii : nu poate iesi din destinul sau. Naratorul obiectiv contureaza trasaturile femeii intr-un moment decisiv al vietii ei. Desi ofera cititorilor un moment de incordare maxima, naratorul adopta un stil neutru si impersonal care asigura « privirea agera, superior detasata » data de obiectivitate. Fapta Anei este credibila, verosimila intrucat scopul nararii este de crea o iluzie a vietii (veridicitate). Pentru Ana, Ion reprezinta totul, asa cum ii si marturiseste: „Tu eşti Dumnezeul meu Ioane". Cand va realiza ca iubirea lui Ion pentru ea a fost doar din interes, Ana va se va simti captiva intr-un spatiu fara centru. Singura solutie de se desprinde de cruntul adevar va fi indreptarea catre moarte. Va ajunge sa-l urasca pe Ion, pe care-l vede chiar in imaginea propriului copil, Petrisor. Inainte de a se sinucide, Ana va patrunde in grajd, fiind uimita de intunericul de acolo. Simbolic, trece de la imaginea luminii de afara, sugestie a fericirii pierdute, la intunericul ce reprezinta ultima etapa a existentei sale. In momentul sinuciderii, Ana este caracterizata in relatie directa cu pamantul, pe care nu-l mai poate atinge: „Deodată ii trece prin minte ca acu are sa moara, se ingrozi si vru sa se intinda, sa atinga pamantul, sa fuga de moarte. Dar degeaba mişca picioarele căci nu gasea niciun sprijin". La Rebreanu, tema pamantului instituie tragicul fericirii iluzorii. Asemenea lui Ion, si Ana aspira acum la pamant, sugestie de aceasta data a mortii. Tema morţii se imbina acum cu aceea a erosului. Ana simte „o placere grozava, ametitoare, ca si cand un ibovnic mult asteptat ar fi imbratisat-o cu o salbaticie ucigatoare". Termeni si sintagme precum „placere", „ibovnic", „ar fi imbratisat-o", „salbaticie ucigatoare" exprima intr-o alta forma tema erosului. Inainte de a muri, Ana revede momentul care i-a schimbat destinul: "ca o fulgerare ii mai trecu prin creieri noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea".Scena sinuciderii Anei,
celebră prin detaliile ei naturaliste, prin stilul frust de a înfăţişa moartea femeii, apare ca sugestie a decăderii umane, a zădărniciei zbaterilor omeneşti.Prin sinucidere se condamnă singură în eternitate. Devine mirajul propriu într-o oglindă strâmbă unde nu se reflectă decât imaginea diformă a Savistei, cea care o împinge în cele din urmă la moarte. La aceasta scena iau parte foarte putine personaje,care au rolul de a o determina pe Ana sa-si puna capat propriei vieti, recurgand astfel la un gest necugetat. In primul rand, Ion este un sot nepasator, “Mi se pare ca am vazut-o intrand in grajd, mormai Ion fara sa se opreasca din cioplit”. Sinuciderea Anei nu-i trezeste barbatului regrete sau constiinta vinovatiei, pentru ca in Ana nu vede decat garantia proprietatii asupra pamanturilor. Zenobia, soacra fetei nu ezita sa isi jigneasca nora chiar daca observa ca aceasta din urma se afla intr-o stare nu tocmai buna “prin sat se soptea ca s-a smintit la minte” “mergea ca o naluca, fara sa se uite in dreapta ori in stanga”, ba chiar ii doreste moartea “Fire-ai a dracului cu cine mi te-a facut nora! Vedea-te-as moarta sa te vad” , insa este ingrozita de imaginea norei moarte si il anunta imediat pe Ion .In momentul in care o vede Ion se gandeste ca acum trebuie sa aiba mare grija de baiat ca altfel averea ii va fi luata si iar va ajunge sarac. Vazand imaginea cumplita a sotiei sale “il munci intrebarea cum a putut el trai aproape un an in acelasi pat cu ea si sfarsi zicandu-si ca bine a facut ca s-a omorat”. Ana este caracterizata atat direct cat si indirect. Direct, prin caracterizarea facuta de alte personaje, Zenobia o numeste “puturoasa si netrebnica”, “nerusinato”, si indirect prin actiunile sale. Desi nelinistita din cauza spuselor Savistei, primul lucru pe care il face Ana atunci cand ajunge in casa este sa-si legene si sa-si hraneasca copilul, ceea ce demonstreaza ca pana si in momente dificile simtamantul matern este puternic. Se poate observa dragostea profunda si devotamentul pe care i le-a dedicat lui Ion, sentimente la care nu poate renunta nici atunci cand afla ca sotul ei o inseala, astfel considera ca moartea este singura ei scapare si singura modalitate de a lasa necazurile in urma. Gestul disperat al personajului este consecinta pustiului sau sufletesc, dupa prabusirea suportului moral care i-a fost iubirea. Drumul ei este dureros, ea fiind predestinata suferintei si pierzaniei, sinuciderea cu strangul chiar facandu-i placere “luandu-l si intinzandu-l in maini, zambi cuprinsa de o bucurie mare”, simtind “o placere grozava, ametitoare, ca si cand un ibovnic mult asteptat ar fi imbratisat-o cu o salbaticie ucigatoare”. Condamnata la durere nesfarsita, singura
vina a Anei este pasiunea pe care a oferit-o cu pretul tineretii ei. Perspectiva narativă obiectivă, care îi permite naratorului omniscient să pătrundă adânc în conştiinţa personajelor, prin intermediul stilului indirect liber, amplifică dramatismul scenei, cititorul fiind informat atât despre gesturile şi reacţiile personajului din exterior – „lărgi bine laţul”; „trecu capătul ştreangului pe după cea dintâi dinspre uşă”; „îşi scoase năframa” – cât şi despre trăirile interioare: „dar i se părea că tot nu l-a potrivit bine şi-i era necaz că s-a pripit”. Limbajul îşi face simţită prezenţa prin folosirea regionalismelor. Prezenţa limbajului ardelenesc este simţită cu foarte mare exactitate. Verbele la perfect simplu au rolul de a reda rapiditatea cu care s-au petrecut acţiunile şi, astfel, sunt prezente şi în această scenă semnificativă: „auzi”, „vru”, se uită”, „simţi”. Limbajul personajelor
este întrebuinţat în funcţie de statutul lor social. Ca şi oamenii de la ţară, aceştia nu au limbajul elevat foarte dezvoltat, abordând un stil simplu, câteodată chiar vulgar: „ ...Vai, mânca-te-ar relele, puturoasă şi netrebnică! (...) Fire-ai a dracului cu cine mi te-a făcut noră! Vedea-te-aş moartă să te văd, neruşinată şi...” . Astfel se observă şi stilul cenuşiu şi se creează impresia folosirii unui limbaj dur, colţuros, care însă au o mare forţă de sugestie. Pentru Ana, Ion reprezintă totul, aşa cum îi si marturiseşte: "Tu eşti Dumnezeul meu, Ioane". Când va realiza că iubirea lui Ion pentru ea a fost doar o iluzie, Ana va se va simţi captivă într-un spaţiu fără centru. Singura posibilitate de aşi depăşi limita, va fi îndreptarea către moarte. Va ajunge să-l urască pe Ion, pe carel vede chiar în imaginea propriului copil, Petrişor. Cazul Anei este tragic, dar nu cu mult diferit de al celorlalte femei din societatea ţărănească. Sclavă a soţului şi a tatălui, aruncată de la unul la celălalt ca un obiect nefolositor, Ana are o singură şansă, să moară, aşa cum de multe ori o îndemnase Ion. George Călinescu afirma că: “În societatea ţărănească din romanul lui Rebreanu, femeia reprezintă două braţe de muncă, o zestre şi o producătoare de copii. O dată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate”. Zenobia, mama lui Ion, repetă, dar nu cu accente atât de grave, destinul Anei.
