ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ DE PE LÎNGĂ PREŞEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA Disciplina “Instituţii şi procese politice”
REFERAT Tema: “Regimurile politice contemporane. Caracteristică generală”
A efectuat: Popa Victor, studii superioare de masterat de profesionalizare, specializarea „Administrare publică”, grupa 122MP, frecvenţă redusă A verificat: Teodor Popescu, doctor, conferenţiar universitar
Chişinău - 2011
CUPRINS
INTRODUCERE ...................................................................................................... 3
CAPITOLUL I. „NOŢIUNE DE REGIM POLITIC” ...........................................3 CAPITOLUL II. „TIPOLOGIA REGIMURILOR POLITICE” ........................ 5 2.1.Regimuri politice democratice............................................................................ 6 2.2.Regimuri politice nedemocratice sau dictatoriale............................................... 7 2.2.1.Regimuri politice totalitare......................................................................... 8 2.2.2. Regimuri politice autoritare...................................................................... 10
CONCLUZII ........................................................................................................... 12 BIBLIOGRAFIE ...................................................
.....................................................12
INTRODUCERE Problema regimurilor politice este vitală pentru organizarea şi fundamentarea vieţii sociale. De natura regimurilor politice depinde în mare măsură soluţionarea în interesul cetăţenilor a problemelor legate de viaţa şi activitatea acestora. În această lucrare ne propunem să efectuăm un studiu mai aprofundat a noţiunii de „regim politic” şi, în deosebi a tipologiei regimurilor politice contemporane, diferenţiate în baza unor caracteristici determinative specifice. Referatul include două capitole. În primul capitol sînt prezentate diverse abordări ale noţiunii de „regim politic”, fiind stabilite unele constatări generale vizavi de conţinutul şi esenţa regimului politic. Capitolul 2, divizat în subcapitole pentru fiecare din cele trei tipuri fundamentale de regimuri politice contemporane (democratice, totalitare, autoritare), prezintă trăsăturile dominante ale fiecărui tip de regim şi, după caz, metodele specifice de impunere, tipurile, deosebirile între ele etc. În concluzii este stabilită poziţia Republicii Moldova în tipologia regimurilor politice, constată în baza rapoartelor organizaţiilor internaţional şi a societăţii civile. Scopul referatului este de a completa cunoştinţele în domeniul regimurilor politice contemporane, constituind un supliment pentru studierea mai aprofundată a subiectului în cauză.
Capitolul I. NOŢIUNE DE REGIM POLITIC Problema definirii şi clasificării regimurilor politice este deosebit de dificilă, deoarece în rîndul politologilor nu există un punct de vedere unitar. Unii politologi consideră că regimul politic trebuie definit numai prin referire la modul de organizare a statului, iar alţii dimpotrivă, consideră că regimul politic trebuie privit şi definit în baza organizării întregului sistem politic. O primă încercare de a defini şi tipologiza regimul politic a fost făcută din perspectiva ştiinţei dreptului constituţional. O asemenea definire, dar mai ales tipologizare a regimurilor politice, se bazează pe distingerea funcţiei legislative de cea executivă şi prin explicarea coabitaţiei acestora. Din acest punct de vedere, se disting: regimul contopirii puterilor (monarhia absolută), regimul diviziunii puterii (republica prezidenţială) şi regimul coabitării puterilor (republica parlamentară). O asemenea definire şi clasificare a regimurilor politice nu este edificatoare (convingătoare) şi, aşa cum observă politologul francez M. Duverger, ea „este auxiliară şi vizează tipurile de structuri guvernamentale”. Definirea regimului politic înglobează concepţii şi tendinţe diferite: liberală, autoritară, democratică, tehnocratică, elitistă etc., avînd drept repere legitimitatea puterii şi modul în care ea se exercită. Totuşi, majoritatea oamenilor de ştiinţă abordează definiţia respectivă de pe poziţiile teoriei instituţiilor, dar concep şi folosesc această teorie în moduri diferite. O asemenea abordare a regimului politic a generat între politologi doua orientări distincte:
a) Prima orientare are la bază poziţiile instituţionalismului pur. Ea are în
centrul său opiniile vestiţilor sociologi M. Duverger şi G. Burdeau, care definesc regimul politic în exclusivitate pe baza teoriei instituţionale. În cadrul instituţiilor publice, ei iau ca element principal partidele politice. Astfel, M. Duverger defineşte regimul politic ca fiind: „totalitatea instituţiilor politice, care funcţionează în ţara respectivă, într-o anumită perioadă”. Deşi pune în centrul instituţiilor politice partidul, sociologul concepe regimul politic ca o interdependenţă directă a tuturor instituţiilor politice. De asemenea, el indică la strînsa corelaţie dintre regimul politic şi instituţiile sociale, economice etc. Complexă se dovedeşte a fi construcţia definirii regimului politic la G. Burdeau. Pentru el, regimul politic se defineşte prin: „totalitatea normelor, adoptate sau pur şi simplu practicate în ţara respectivă, cu ajutorul cărora se înfăptuieşte conducerea oamenilor”. La o primă analiză, s-ar părea că Burdeau părăseşte linia instituţionalistă în definirea regimului politic, întrucît principalul izvor al normelor care reglementează înfăptuirea puterii este interacţiunea dintre instituţiile politice şi cele sociale. Prin urmare definiţia sa este, aşa cum recunoaşte singur sociologul, „o definiţie instituţionalistă extinsă”. Concepţiei instituţionaliste aparţine şi definiţia lui M. Lesage. În opinia sa: „definirea şi studierea regimului politic reprezintă studierea relaţiilor existente între toate categoriile de instituţii în procesul adoptării deciziilor politice”. b) A doua orientare întruneşte opiniile politologilor pentru care poziţiile instituţionalismului pur se dovedesc a fi inaccesibile. Pentru ei regimul politic nu se reduce la simpla combinare de instituţii. Deşi păstrează în definirea regimului politic elementele instituţionale, această orientare aduce în sprijin şi alte componente, dînd astfel o imagine mult mai complexă şi mai realistă despre natura şi rolul regimului politic în societate. Această orientare îl are ca lider pe R. Aron. În explicarea criteriilor definitorii ale regimului politic, R. Aron consideră că sînt importante nu numai „legătura dintre instituţii şi modalităţile de funcţionare a lor, ci şi a formele interdependenţelor lor cu infrastructura, rolul şi locul pe care îl ocupă administraţia în cadrul regimului, contextul istoric în care acţionează regimul”. Originea noţiunii „regim” (care provine de la latinescul regimen, adică administrare, guvernare) indică faptul că termenul a apărut din necesitatea de a desemna realităţi ce ţin de sfera raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi. Din cele expuse mai sus, am putea defini că regimul politic este ansamblul metodelor şi mijloacelor instituţionalizate cu ajutorul cărora guvernează cei care deţin puterea politică, adică prin intermediul cărora se utilizează puterea de stat.
Pentru circumscrierea regimului politic este necesară identificarea acelor elemente ale sistemului politic care concură la realizarea actului guvernării. Ele nu se reduc la instituţiile politice propriu-zise şi la raporturile dintre ele, ci includ, în mod necesar, componentele culturii politice care servesc la legitimarea puterii şi la justificarea actelor de guvernămînt, sistemului de valori politice şi morale, normele juridice etc. Regimul politic focalizează doar notele esenţiale ale realizării puterii politice în societate, avînd deci o sferă mai restrînsă de cuprindere decît sistemul politic.
Regimurile politice sînt concepute ca reprezentînd modalităţi de exercitare a puterii într-un anumit cadru constituţional. Fundamentarea conceptuală şi definirea regimului politic în politologia contemporană cunosc o diversitate de modalităţi care, în esenţă, îşi propun să răspundă la următoarele întrebări: 1) Cum sînt alese organele guvernamentale? 2) Care este structura fiecărui organ guvernamental? 3) Cum sînt repartizate funcţiile organelor guvernamentale? 4) Există vreo limită a puterii lor faţă de cei guvernaţi? Pornind de la aceste considerente, în legătură cu definirea conţinutului şi esenţa regimului politic, putem constata următoarele: Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare şi funcţionare a sistemului politic şi, în consecinţă, prin regim politic se înţelege modul concret de organizare, instituţionalizare şi funcţionare a sistemului politic şi de exercitare a puterii politice de către o forţă social-politică în cadrul unei comunităţi sociale sau a unui sistem social global; Deşi în cadru regimului politic instituţiile şi organele puterii de stat au un rol important în constituirea şi funcţionarea sa, regimul politic nu se poate rezuma la acestea, ci cuprinde, organizaţional şi funcţional, întregul sistem politic; Natura regimului politic, forma sa de exprimare în planul practicii sociale este rezultatul raportului de forţe dintre clase, grupuri sociale, partide, formaţiuni social-politice, adică dintre cetăţeni, organizaţii, dintre societatea civilă şi societatea politică; Regimul politic nu poate şi nu trebuie identificat cu forma de guvernare. Forma de guvernare desemnează modul concret de formare şi organizare a organelor puterii de stat, caracteristicile şi principiile lor, raporturile dintre ele şi celelalte organe ale statului, precum şi raporturile dintre ele şi celelalte forma instituţionalizate ale sistemului politic. Regimul politic înseamnă materializarea expresă a unor operaţiuni axiologice, a unei ierarhii specifice a valorilor, în general, şi a valorilor politice, în special. Chiar dacă unele elemente ale regimului politic se suprapun într-o oarecare măsură şi sub anumite aspecte cu cele ale formei de guvernare sau ale structurii de stat, prin aceasta ele nu-şi dizolvă identitatea, calitatea distinctă de a fi laturi definitorii ale regimului politic. Cu excepţia monarhiilor absolute unde se nasc regimuri dictatoriale, forma de guvernare nu poate decide natura regimului politic; în cea mai mare măsură, natura regimului politic este determinată de raportul dintre regimul respectiv şi cetăţeni.
Capitolul II. TIPOLOGIA REGIMURILOR POLITICE Încă din timpurile antichităţii greceşti, gîndirea politică şi-a manifestat preocupările pentru stabilirea caracteristicilor regimurilor politice, elaborînd tipologiile lor mai mult sau mai puţin complexe. În perioada contemporană putem evidenţia trei tipuri fundamentale de regimuri politice: regimuri totalitare, regimuri autoritare şi regimuri democratice.
2.1. Regimuri politice democratice Analiza regimurilor democratice contemporane constată faptul că doar un mic număr de ţări pot fi considerate azi ca fiind conduse de reguli democratice. Dacă în sclavagism şi feudalism, regimurile democratice au reprezentat rarităţi, o dată cu epoca contemporană, cel puţin în ţările dezvoltate, acestea devin o formă principală de exercitare a conducerii politice a societăţii, îmbrăcînd forme specifice în raport de condiţiile concrete ale fiecărei ţări: regimuri politice democratice în cadrul unor monarhii constituţionale (Anglia, Belgia, Olanda, Spania, Norvegia, Japonia etc.); regimuri democratice în cadrul unor republici parlamentare (Italia, Germania, Portugalia, Finlanda etc.); regimuri democratice prezidenţiale (SUA, Franţa etc.). În esenţă, regimul politic democratic poate fi regăsit în sistemul drepturilor şi libertăţilor omului, în accesul liber şi egal al cetăţenilor la viaţa politică, în determinarea prin voinţa lor a dinamicii şi calităţii regimului politic. Un regim politic poate fi democratic doar în măsura în care democraţia, libertatea şi egalitatea, ca valori ale democraţiei, pluralismului politic şi parlamentarismul fundamentează existenţa societăţii civile. Esenţa democratică a regimului politic presupune ca statul să aibă libertate de acţiune în sensul că puterile sale de natură politică, economică, culturală, educaţională etc. să nu fie acaparate sau subordonate nici unuia din grupurile care le dispută, căci orice identificare cu acestea în detrimentul majorităţii cetăţenilor poate conduce la un regim politic nedemocratic. Fundamentul menţinerii unui regim democratic constituţional poate fi regăsit în competiţia permanentă a structurilor pluraliste ale societăţii civile şi politice. Acestui cadru democratic îi este specific faptul că grupurile şi cetăţenii posedă libertate şi autonomie vis-a-vis de puterea de stat, ceea ce face posibilă manifestarea opoziţiei ca factor de control al puterii de edificare a valorilor democratice. Dintre principiile şi normele pe care se bazează pluralismul politic, subliniem, în deosebi, egalitatea juridică între partide, dialogul şi consensul politic care ar însemna că fiecare partid politic trebuie să întrunească aceleaşi condiţii legale pentru a se înregistra şi funcţiona şi că partidele au acelaşi statut electoral. Dialogul dintre partide presupune, în principal, respectul reciproc, circumscrierea luptei politice la dispute de idei şi nu la confruntarea violentă. Legitimitatea funcţionării regimului politic democratic se regăseşte în cadrul alegerilor democratice prin votul oferit de cetăţeni, activitate prin intermediul căreia se exercită un control atît asupra regimului puterii, cît şi asupra opoziţiei. În acest context, sistemul politic şi regimul politic se caracterizează prin imposibilitatea monopolizării puterii, prin limitarea ca durată a mandatului şi responsabilitatea celor aleşi. Puterea este dispersată, limitată, concurenţială şi controlată democratic, determinînd permanent reducere a puterii politice în procesul evoluţiei democratice. În esenţă un regim democratic trebuie să aibă la bază în mod permanent, principiile democraţiei, ale statului de drept. Din cele expuse putem evidenţia trăsăturile dominante ale regimului politic democrat şi anume:
Existenţa unei multitudini de instituţii care permit diversitatea de interese şi păreri; Existenţa sistemului multipartidist; Separarea puterilor; Proclamarea principiului dreptăţii sociale şi egalităţii în faţa legii; Accesul liber şi egal al cetăţenilor la viaţa politică; Manifestarea opoziţiei ca factor de control al puterii etc. În cadrul regimului democratic, pluralismul se va manifesta sub următoarele aspecte : Pluralism ideologic. În orice sistem politic, pluralismul ideologic înseamnă manifestarea liberă şi reală a diversităţii de opinii, dreptul la opinie, lipsa unei doctrine oficiale, acceptarea dreptului la critică, recunoaşterea unei diferenţieri de forme şi metode de înfăptuire a dezvoltării sociale; Existenţa a două sau mai multe partide care funcţionează legal şi acţionează pentru cucerirea puterii (adică participă la alegerile generale şi locale); Existenţa unor organe diferite, fiecare exercitînd o anumită putere legislativă, executivă sau judecătorească. Un regim pe deplin democratic şi ataşat realmente ideii statului de drept se va efectua într-o largă paletă de garanţii constituţionale, în mecanisme sigure şi eficiente de garantare a drepturilor omului. Printre acestea se vor număra un sistem de constituţii chemate să asigure preeminenţa participării cetăţenilor la conducere, dreptul acestora de a-şi spune cuvîntul în problemele fundamentale ale statului, de a-şi alege şi de a-şi demite reprezentaţii, precum şi de a contribui în mod activ la toate formele şi treptele prin care se exercită puterea. •
• • • •
•
2.2. Regimuri politice nedemocratice sau dictatoriale Termenul de „dictatură ” provine din latinescul „dictatura”, derivat din „dictare - a afirma, a porunci”, însemnând dominaţia nelimitată a unui grup social sau a unei persoane. Dictatorul (lat. „dictator”) este persoana care exercită conducerea fără nici un control al statului, având puteri discreţionare. De-a lungul istoriei, au existat mai multe regimuri dictatoriale, îndeosebi în epocile sclavagistă şi feudală, sub forma monarhiilor absolutiste. O dată cu epoca modernă, regimurile absolutiste au primit puternice lovituri, prin apariţia regimurilor democratice. Cu toate acestea, istoria contemporană a înregistrat şi regimuri politice dictatoriale. Mare amploare au avut dictaturile de tip fascist (Moussolini, Hitler, Horthy etc.) şi comunist (Stalin, Mao Tzedun etc.). În afară de acestea se cunosc şi alte regimuri dictatoriale: militare, personale etc. Astfel, se disting următoarele regimurile nedemocratice: regimuri totalitare şi regimuri autoritare. 2.2.1. Regimuri politice totalitare Totalitarismul (lat. totalis) reprezintă regimul care controlează şi reglementează în totalitate sferele politică, socială, economică şi culturală a societăţii. Termenul a fost utilizat pentru prima oară de Benitto Mussolini între anii 1923-1925, pentru a denumi o stare a societăţii considerată ideală pentru realizarea scopurilor fascismului.
Regimul totalitar concentrează în mîinile statului toate aspectele puterii din societate. Statul totalitar nu tolerează nici o activitate nesancţionată. El îşi impune monopolul în toate domeniile. În viziunea unor politologi, totalitarismul are următoarele caracteristici: Monopolul politic, caracterizat prin existenţa unui singur partid revoluţionar de masă, care impune monopolul la conducerea societăţii; Monopolul spiritual, caracterizat prin existenţa unei singure ideologii revoluţionare, cu caracter mesianic, împărtăşită de majoritatea populaţiei. În fascism aceasta capătă forma unei ideologii naţionaliste, care s-a manifestat în exterminarea popoarelor şi indivizilor aparţinînd altor comunităţi, rase sau concepţii, iar în totalitarismul de tip comunist – forma mesianismul marxist-leninist, exprimată prin misiunea „istorică” a clasei muncitoare şi a tezei „luptei de clasă”, care a distrus drepturile şi libertăţile naţiunilor, ale indivizilor; Prezenţa unui lider carismatic care devine atît un „apărător” de lumea externă, cît şi un idol, fetiş şi simbol, care unifică în sine mişcarea totalitară. Acest fapt îi oferă, în viziunea maselor, o aură mistică; Lichidarea partidelor şi grupurilor de interes rivale; Dispariţia societăţii civile; Supunerea membrilor societăţii unui proces de transformare (crearea omului de tip nou); Fuziunea puterilor; Monopolul social caracterizat prin centralizarea şi uniformizarea tuturor aspectelor vieţii sociale; Monopolul poliţienesc, care face posibilă violenţa şi represaliile în masă, organizate de organele de coerciţie; Realizarea unui consens total în rîndurile cetăţenilor, consens echivalent unei supuneri necondiţionate faţă de putere; Teatralizarea la scară largă naţională a vieţii politice (parade, venerarea conducătorilor, reconstruirea trecutului glorios); Monopolul economic, caracterizat prin planificarea proceselor economice de un singur centru şi prezenţa proprietăţii de stat. De fapt, ultimul fenomen este caracteristic sistemelor socialiste. În sistemele fasciste, sistemul economic se caracterizează prin existenţa corporatismului, a proprietăţii private, prin conservarea unui nivel important al libertăţii economice. Regimul totalitar presupune o intervenţie absolută, care nu poate fi îndreptăţită, a statului în viaţa personală a oamenilor, în chestiunile societăţii civile în general. Acest regim are tendinţa de a lichida sau diminua substanţial pluralismul politic şi pune în practică această tendinţă ridicînd-o la rangul de politică de stat. În regimurile totalitare, statul lichidează societatea civilă împrumutînd monopolul conducerii exercitate de lider despotic, care concentrează prerogativele puterii şi ale autorităţii publice. Concentrînd puterea în mîinile sale, statul se depărtează din ce în ce mai mult de membrii societăţii şi se transformă într-un monolit care nu recunoaşte decît legitimitatea sa conferită nu de popor, ci proclamată de un lider sau de o elită guvernantă în numele poporului . Metodele totalitarismului sînt: •
•
•
• • •
• •
•
•
•
•
Controlul total al maselor prin intermediul poliţiei politice; Violenţă, represii în masă; Mobilizarea maselor la proiecte gigant (de ex.: construirea socialismului, cucerirea cosmosului etc.), ceea ce implică propaganda şi utilizarea masivă a miturilor. Miturile socialismului erau: mitul viitorului luminos (Secolul de Aur), mitul Eroului salvator, mitul Progresului, mitul Complotului şi al Duşmanului intern şi extern. Tipurile totalitarismului sînt: 1) Totalitarism de dreapta – naţional-socialismul german; 2) Totalitarism de stînga – stalinismul în URSS, maoismul în China. Regimurile totalitare comuniste (totalitarismul de stînga) au apărut în timpul primului război mondial în fostul imperiu ţarist şi după al doilea război mondial – în unele ţări din centrul şi estul Europei, în Asia şi America Latină şi au dispărut, în bună parte, ca urmare a revoluţiilor anticomuniste din anii 1989-1990. Regimurile totalitare fasciste (totalitarismul de dreapta) au apărut după primul război mondial şi au fost înlăturate la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Pendularea sistemului politic între extremismul de dreapta şi cel de stînga este specific societăţilor tributare structurilor autoritare şi de dominaţie (exceptînd în parte statele supuse forţei, din afara dictatului şi dictaturii), în care procesele dezvoltării în general şi ale echilibrului social intern s-au desfăşurat în absenţa sau palida manifestare a valorilor şi normelor democratice (lipsa libertăţii naţionale, sociale, a pluralismului, parlamentarismului, votului universal etc.). Trebuie subliniat, aşadar, că existenţa unui regim totalitar nu este condiţionată de o bază economică. În epoca contemporană, regimurile politice totalitare instaurate în Europa după primul război mondial Rusia Sovietică, Ungaria, Italia, Germania, şi apoi după al doilea război mondial (în ţările cu democraţie populară), cele din America Centrală şi America de Sud, din Asia, Africa, s-au întemeiat pe structuri economice diferite – aflate ele însele în stadii diferite de dezvoltare – au socializat sau nu principalele mijloace de producţie. De asemenea, esenţa regimului totalitar nu este condiţionată nici de o anumită structură socială. Dacă regimurile totalitare interbelice se bazau pe vîrfurile reacţionate ale burgheziei în Germania şi Italia sau şi pe exponenţii marilor proprietăţi latifundiare în Ungaria, regimurile comuniste se „bazau” pe clasa muncitoare şi în multe ţări şi pe ţărănimea cooperatistă.
2.2.2. Regimuri politice autoritare Autoritarismul reprezintă regimul în care funcţionarea puterii nu este în conformitate cu principiile şi normele statului de drept, iar mecanismul formării organelor de stat se bazează pe excluderea cetăţenilor de la alegerea nemijlocită a reprezentanţilor puterii. Aici avem un grup de persoane sau un individ, care fie au moştenit puterea, fie au acaparat-o prin procedee neconstituţionale sau au venit la putere în urma falsificării masive a alegerilor. Cu alte cuvinte, guvernul se alege pe sine însuşi. Regimurilor autoritare le este specific limitarea libertăţii, dar nu şi anularea ei ca în cazul regimurilor totalitare.
Trasăturile regimurilor autoritare:
De obicei, şeful statului este ale pe viaţă. Foarte des există cultul personalităţii care constă în preamărirea rolului liderului statului, recunoaşterea infailibilităţii (perfecţiunii) sale (în sensul că nu poate fi vinovat) şi a previziunii sale istorice. În cazul autoritarismului, are loc diminuarea importanţei maselor, deciziile au un caracter voluntarist. Şeful statului, de altfel, nici nu trebuie să depună efort pentru venerarea sa; Putere nelimitată a şefului statului, absenţa controlului puterii din partea cetăţenilor. Aplicarea programelor politice nu se realizează pe baze democratice; Acceptarea, în anumite limite, existenţa societăţii civile; Suprimarea de către stat a disidenţei politice, etnice şi religioase; Mass-media controlată; Alegeri controlate sau falsificate. Dacă alegerile democratice sînt rezultatul alegerilor libere ale întregului popor, cele autoritare – prin ereditate (în cazul monarhiilor), cucerire (pre revoluţii, lovituri de stat), cooptare (în situaţia cînd guvernul prezent în funcţie desemnează un alt guvern), tragere la sorţi (de exemplu cînd dintr-un grup de aristocraţi se alege şeful), numire (cînd monarhul dictator numeşte guvernul). Deci, succesiunea la putere este rezultatul unor manevre oculte (ascunse) sau al unor ciocniri violente; Serviciile şi indicatorii sociali sînt în continuă decădere (foarte des statele autoritare sînt ţări sărace); Economia este organizată centralizat; În exercitarea puterii se poate recurge la violenţă. Deşi unele regimuri autoritare o folosesc minimal, totuşi, aplicarea programelor politice se face mai mult prin mijloace forţate, decît prin utilizarea convingerii şi persuasiunii, specifice regimurilor democratice; Puterea autoritară nu tolerează concurenţa în sfera politicii, dar nu se amestecă în acele sfere care nu sînt legate nemijlocit de politică, cum ar fi: economie, cultură, învăţămînt, familie. Există pluralism politic, dar partidele, de obicei, sînt marionete ale guvernului, foarte des fiind chiar creaturi ale acestuia. Încălcarea permanentă a drepturilor omului, în special a: dreptului de proprietate, care des poate fi confiscată de putere; dreptului la salariu, puterea poate să nu achite cu lunile salariile; dreptul la libera deplasare, populaţia nu poate părăsi ţara; dreptul la miting, grevă de protest; dreptul la credinţă, libertatea cuvîntului etc. Tipurile de regimuri autoritare sînt: 1) Monarhia tradiţională (Arabia Saudită, Nepal, Iordania, Maroc). În Arabia Saudită, spre exemplu, sînt interzise partidele politice, întreaga putere este •
•
•
•
• •
•
• •
•
•
− − − −
−
concentrată în mîinile monarhului, lipseşte concurenţa politică, influenţă majoră o au rudele monarhului; 2) Dictatură personală – reprezintă puterea unui individ care a monopolizat prerogativele puterii. De obicei, aici avem un lider carismatic, care prin deciziile şi propunerile sale acoperă întreaga panoramă politică, în situaţia în care arenele extrapolitice îşi menţin un spaţiu autonom; 3) Regimurile teocratice – puterea politică este concentrată în mîinile persoanelor duhovniceşti, care conduc societatea în baza unor norme religioase ce substituie normele laice. Putem vorbi despre regimul lui A. Khomeiny din Iran ca despre unul teocratic; cu anumite rezerve, despre regimul Taliban din Afganistan, care era un mixaj între regimul militar şi teocraţie. Fundamentaliştii islamici luptă pentru instaurarea teocraţiilor islamice; 4) Regimurile militare – reprezintă statul în care un grup de militari a acaparat puterea prin lovitură de stat sau rebeliuni, instaurînd dictatura militară. Deosebirile dintre totalitarism şi autoritarism:
Caracteristica 1. Ideologia 2. Utilizarea violenţei 3. Economia 4. Societatea civilă 5. Pluralism politic 6. Supunerea cetăţenilor faţă de putere 7. Acordarea importanţei maselor
Regimuri totalitare
Regimuri autoritare
Ideologie unică totală. Nu există o ideologie unică, Monopol spiritual. obligatorie pentru toţi. Utilizarea violenţei şi Utilizarea punctată a violenţei, contra represaliilor în masă unor persoane concrete. Prezenţa proprietăţii de stat şi Permite existenţa proprietăţii private economiei planificate şi economiei de piaţă. (totalitarismul de tip sovietic) Monopol social. Centralizarea Acceptarea, în anumite limite, ale şi uniformizarea tuturor unor aspecte ale societăţii civile: aspectelor vieţii sociale. biserică, partide, mass-media Nu acceptă. Lichidarea totală a Acceptă în anumite limite partidelor şi grupurilor de interes rivale Existenţa unui consens total, Nu are nevoie de unanimitate şi echivalent unei supuneri susţinere generală, este destulă o necondiţionate. supunere necondiţionată. Mare. Ideologia promovată în Diminuarea importanţei maselor. masă asigură suportul Populaţia este înstrăinată de la necondiţionat din partea politică. populaţiei.
CONCLUZII Datorită relativităţii trăsăturilor ce conturează diferite tipuri de regimurilor politice, a dinamicii proceselor şi fenomenelor sociale, în practică deseori se întîlnesc regimuri politice care întrunesc unele din trăsăturile distinctive, ale regimurilor democratice, precum şi ale celor autoritare sau totalitare. Este vorba de trăsături distintive, dar nu esenţiale. Un regim democratic “pur”, perfect, încadrat în scheme preelaborate, nu există. Regimurile „mixte” sînt produsul unei combinaţii de elemente aparţinînd
unor regimuri politice diferite. De regulă, în cadrul regimurilor mixte se încearcă o îmbinare a libertăţilor democratice cu metodele de guvernare autoritară, încercîndu-se, cum spune profesorul Charles Cadoux, să se evite primejdia unei democraţii prea „deschise”, simultan cu evitarea exceselor unui autoritarism „închis”. Regimul politic actual din Republica Moldova reprezintă un regim de tip mixt, în care elementele democratice se interferează cu elementele autoritare. Unii politologi consideră că în Moldova s-a instaurat o democraţie parţial dirijată. Aceeaşi opinie se resimte atît din concluziile rapoartelor organizaţiilor internaţionale, ca de exemplu „Freedom House”, cît şi din cele ale societăţii civile, reprezentate de organizaţii non guvernamentale (de exemplu Fundaţia Soros – Moldova, Institutul pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale „Viitorul”). Este puţin să avem setul necesar de instituţii democratice, mult mai important este conţinutul şi funcţionarea democratică a acestor instituţii.
BIBLIOGRAFIE: 1. Ion Mitran, Pamfil Nichiţelea, Politologie. – Ediţia a II-a, editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2006; 2. Teodor Popescu, Politologie: (Material didactic) – Ediţie revizuită şi completată – Î.S.F.E.-P „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2007; 3. Aurel Piţurcă, Bazele ştiinţei politice. – suport de curs pentru învăţămînt la distanţă, www.svedu.ro/curs/bsp_apiturca.pdf ; 4. Emil Racila, Calin Vaslan, Politologie. – Bucureşti, 2009; 5. Alexandru Zavtur, Grigore Pîrţac, Tudor Tomozei, Politologia. – editura II, Chişinău, 2000; 6. D. Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme concepţii, teorii. – USM, Chişinău, 2000; 7. Raportul „Freedom House” Moldova pe anul 2010 – http://www.freedomhouse.org/images/File/nit/2010/NIT-2010-Moldova proof-I.pdf.
