BÓCSA ÉVA
PSIHOPEDAGOGIA ADOLESCENŢILOR, TINERILOR ŞI ADULŢILOR PARTEA I
Cuprins Stadiile dezvoltării psihice Adolescenţa Tinereţea Etapa adultă Tulburări psihice în adolescenţă şi tinereţe
CAP. 1. STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE 1. Teoria dezvoltării psihosociale a lui E. H. Erikson 2. Etapele dezvoltării inteligenţei după J. Piaget 3. Stadiile dezvoltării morale în teoria lui L. Kohlberg 1. Teoria dezvoltării psihosociale a lui E. H. Erikson Erik Erikson este unul dintre psihologii neofreudieni care a dezvoltat teoriile lui Freud. Erikson, analizând biografia a sutelor de pacienţi trataţi de el, a ajuns la concluzia că premisa dezvoltării unei personalităţi sănătoase este rezolvarea conflictelor dintre individ şi societate. El a identificat 8 stadii ale dezvoltării psihosociale. În fiecare stadiu individul se confruntă cu un alt tip de conflict. De modul în care sunt rezolvate conflictele depinde progresul individului. 1. Primul stadiu, în primul an de viaţă, are la bază conflictul încredere / neîncredere determinat de calitatea îngrijirii materne. Îngrijirea caldă, echilibrată, calmă determină încredere, îngrijirea dezordonată, capricioasă duce la neîncredere, suspiciune, teamă. Aceste însuşiri (încrederea sau neîncrederea) se integrează în inconştient şi devin trăsături de bază în relaţiile interpersonale. 2. Al doilea stadiu durează până la 3 ani. În această perioadă copilul învaţă să meargă, să acţioneze singur şi să îşi controleze sfincterele. Conflictul caracteristic perioadei este cel dintre autonomie / îndoială, sentimentul de ruşine datorat incapacităţii de a dobândi autonomia. Dacă copilul este încurajat să efectueze singur diferite acţiuni mărunte, se dezvoltă autonomia. Dacă este criticat frecvent [pentru că se loveşte, se murdăreşte, strică unele obiecte, se scapă pe el (adică, după părerea unor părinţi este „foarte bine educat”)], atunci se va îndoi de capacitatea sa de a face singur ceva şi devine excesiv de ruşinos. Aceste însuşiri (autonomia, încrederea în sine / îndoiala, ruşinea) devin însuşiri fundamentale ale personalităţii. 3. În al treilea stadiu, care durează până la 5 ani, conflictul de bază este cel dintre iniţiativă şi vinovăţie. Copilul are tendinţa de a fi activ, de a se mişca tot timpul, de a se juca, de a comunica cu cei din jur. Dacă iniţiativa nu este îngrădită, devine o caracteristică psihică. Dacă copilul este mereu certat, pus la punct, el se va simţi vinovat. Sentimentul vinovăţiei, autosubevaluarea vor deveni însuşiri de personalitate. 4. Stadiul al patrulea durează până la aproximativ 12 ani şi este caracterizat prin conflictul sârguinţă / inferioritate. În această perioadă copilul începe şcoala. Copilului i se impun numeroase cerinţe cărora el reuşeşte să le facă faţă prin dezvoltarea sârguinţei. Dacă nu reuşeşte să facă faţă cerinţelor, atunci va avea sentimente de inferioritate, se va simţi incapabil să facă faţă solicitărilor1. 5. Stadiul al cincilea are loc între 12-18 ani. Caracteristica acestui stadiu este conflictul dintre conştientizarea identităţii eului – respectiv confuzia rolurilor. În această perioadă tânărul se integrează în diferite grupuri sociale care solicită interpretarea unei mari varietăţi de roluri. În relaţiile cu părinţii şi profesorii, el trebuie să accepte regulile impuse de aceştia. Trebuie să colaboreze sau să intre în competiţie cu colegii de şcoală sau din cluburile, 1
Întrebare. Această teorie ne oferă şi sugestii de natură educativă. Ca părinţi trebuie să ne întrebăm: ce fel de copii dorim să avem? activi sau pasivi? cu sau fără iniţiativă? cu sau fără sentimente de culpabilitate, anxietate? Cum trebuie să procedăm dacă dorim să avem copii activi, independenţi, nu prea anxioşi?
cercurile pe care le frecventează. Uneori el trebuie să organizeze activitatea sau să îşi impună punctul de vedere. Adolescentul trebuie să înveţe să interpreteze numeroase roluri contradictorii. Construirea identităţii înseamnă că însuşirile solicitate de aceste roluri contradictorii sunt integrate, sintetizate şi se formează o imagine unitară a Eului („Eu sunt eu, şi atunci când sunt singur, şi când mă supun părinţilor, şi când organizez activitatea colegilor”). Paralel cu întărirea identităţii eului se intensifică încrederea în sine, iniţiativa, autonomia, creşte capacitatea de a lua decizii şi scade frecvenţa comportamentelor opoziţioniste, demonstrativ-nonconformiste. Eşecul formării identităţii duce la confuzia de roluri care este însoţită de nesiguranţă, neîncredere în sine, sentimente de inferioritate, instabilitate în relaţii, tendinţa de a renunţa uşor, după ce au fost fixate unele scopuri. 6. Cel de al şaselea stadiu are loc între aproximativ 18-35 ani şi este perioada tinereţii şi începutul vârstei adulte. Conflictul caracteristic acestei perioade este cel dintre intimitate şi izolare. În acest stadiu se stabilesc relaţii intime bazate pe iubire sau prietenie. Eşecul realizării unor astfel de relaţii duce la izolare socială. 7. Al şaptelea stadiu, între 35-65 ani, este perioada adultă propriu-zisă. Conflictul fundamental este cel dintre generativitate şi stagnare. Termenul “generativity” este un termen creat de Erikson din noţiunile generozitate, generare, şi exprimă dorinţa de a ajuta membrii familiei şi pe alţii, exprimă preocuparea pentru generaţiile viitoare, progresul ţării sau chiar al umanităţii (la unii politicieni, oameni de ştiinţă, artişti). Cei caracterizaţi prin generativitate sunt mai activi, mai creativi. Eşecul generativităţii duce la egocentrism, pasivitate, rutină, stagnare în dezvoltarea personalităţii. 8. Ultimul stadiu are loc de regulă după 65 ani, în perioada bătrâneţii. Conflictul de bază este cel dintre sentimentul realizării, respectiv al disperării. Unii, atunci când privesc înapoi, sunt satisfăcuţi de realizările lor. Alţii sunt nemulţumiţi, chiar disperaţi, deoarece nu văd decât eşecurile şi posibilităţile pierdute (Hayes, Orrell, 1997, p. 352; Şchiopu, Verza, 1995, p. 38; Gal, 2001, p. 18). Marele merit al teoriei lui Erikson este acela că pune în evidenţă dezvoltarea Eului dea lungul întregii vieţi.
2. Etapele dezvoltării inteligenţei după J. Piaget Cea mai complexă şi mai larg acceptată teorie a inteligenţei este teoria elaborată de Jean Piaget. Bineînţeles şi teoria sa, ca şi celelalte teorii, a fost criticată, completată, dar nimeni nu a negat-o. În acest curs vom prezenta dezvoltarea inteligenţei pe baza teoriei lui Piaget. Pentru Piaget inteligenţa este o formă a adaptării la mediu (alături de adaptarea biologică). Adaptarea presupune o relaţie între subiect şi mediu şi se caracterizează prin echilibrul între asimilare şi acomodare. Înainte de a explica aceşti termeni, este necesar să explicăm ce înţelege Piaget prin conceptele de schemă şi operaţie. Schema este o reacţie sau o acţiune care poate fi transferată sau generalizată în numeroase situaţii asemănătoare. De exemplu, la început copilul prinde, oarecum întâmplător, degetul mamei. Mai târziu el prinde biberonul, iar apoi câteva jucării. În continuare el prinde şi multe alte obiecte, adică el extinde (generalizează) această reacţie şi o aplică în multe situaţii asemănătoare. Spunem că s-a format schema prehensiunii (prinderii). Schema adunării se formează asemănător: la început copilul pune la un loc diferite obiecte (cuburi, beţişoare, mere) şi le numără. În această etapă schema adunării se realizează pe plan concret, sub forma unei acţiuni. Cu timpul schema se interiorizează
şi copilul nu mai trebuie să pună la un loc obiecte reale, ci poate să-şi imagineze acţiunea şi să efectueze adunarea „în minte”. În acest fel el poate aduna nu numai obiecte reale, ci şi obiecte inexistente. Altfel spus, el reuşeşte să realizeze operaţii mintale. Operaţia mintală este o acţiune interiorizată prin care se realizează o modificare posibilă a realului. Operaţia este o acţiune interiorizată, ceea ce înseamnă că ea se formează după ce acţiunile respective au fost efectuate în mod real. De exemplu, clasificarea unor noţiuni este posibilă pentru că anterior copilul a clasificat, a grupat de multe ori jucăriile. Operaţiile mintale nu sunt independente, ci ele formează „sisteme operatorii de ansamblu” (Piaget, 1965, p. 87). O altă caracteristică fundamentală a operaţiilor este aceea că sunt reversibile, adică pe plan mintal putem reveni la punctul iniţial şi putem face o altă operaţie (copilul, după ce a adunat două numere, poate să le scadă, dacă a elaborat o ipoteză poate renunţa la ea şi poate formula alta). Operaţiile sunt de două feluri: concrete şi formale. Operaţiile concrete se aplică obiectelor şi imaginilor mintale (de exemplu, copilul clasifică obiectele după culoarea lor sau le seriază, le ordonează după mărime). Acestea sunt operaţii deoarece acţiunea nu se desfăşoară numai cu obiectele, ci şi pe plan mintal. Operaţiile formale se aplică unor propoziţii (de exemplu raţionamentele deductive şi inductive, clasificarea noţiunilor, ordonarea conceptelor în piramida noţiunilor, elaborarea unor ipoteze). Între schemele şi operaţiile de care dispune individul se stabilesc numeroase relaţii. De exemplu, copilul vede un obiect, întinde mâna, prinde obiectul şi îl scutură. În acest caz sunt coordonate schemele de a privi, a prinde şi a scutura. Extragerea radicalului implică coordonarea operaţiilor de adunare, înmulţire, scădere. Prin coordonare mai multe scheme sau operaţii fuzionează într-o schemă sau operaţie complexă. După cum am arătat, pentru Piaget inteligenţa presupune un echilibru între asimilare şi acomodare. Prin asimilare el înţelege cuprinderea unor obiecte sau cunoştinţe noi într-o schemă sau operaţie. De exemplu, la început copilul scutură întâmplător o jucărie care produce zgomot. Pe urmă el asimilează în schema de a scutura şi alte obiecte şi scutură biberonul, farfuria … pentru a produce zgomot. După ce a învăţat schema adunării numerelor naturale copilul poate asimila în această schemă şi numerele negative, fracţiile, simbolurile algebrice. Dar adunarea fracţiilor nu se realizează exact ca şi adunarea numerelor naturale. De aceea schema trebuie să fie modificată, adică să se producă acomodarea. Prin acomodare Piaget înţelege modificarea unei scheme sau operaţii în funcţie de noile condiţii (J. Piaget, 1965, p. 61; Popescu-Neveanu, 1978, p. 64, 498, 636). În concluzie: inteligenţa reprezintă o formă a adaptării la mediu. Adaptarea se caracterizează prin echilibrul între asimilare şi acomodare, adică prin echilibrul între acţiunile organismului asupra mediului (asimilare) şi acţiunile mediului asupra individului (acomodare). Jean Piaget a studiat dezvoltarea inteligenţei de la naştere până la vârsta adultă. Încă din primul an de viaţă există o anumită formă de inteligenţă, dar aceasta este o gândire simplă, rigidă, orientată asupra prezentului. O conduită poate fi considerată inteligentă dacă traiectoriile dintre subiect şi obiectele acţiunii sale sunt complexe şi dacă acţiunea se caracterizează prin reversibilitate (J. Piaget, 1965, p. 63). Piaget, prin cercetările sale a pus în evidenţă următoarele etape de dezvoltare a inteligenţei:
1) Etapa inteligenţei senzorio-motorii (0 – 18 / 24 luni); 2) Etapa preoperaţională cu două stadii: a) stadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (18 / 24 luni – 4 ani); b) stadiul gândirii intuitive (4 – 7 / 8 ani); 3) Etapa operaţională: a) stadiul operaţiilor concrete (7 / 8 – 12 ani); b b) stadiul operaţiilor formale sau gândirea ipoteticoc deductivă (după 12 ani).
3. Stadiile dezvoltării morale în teoria lui L. Kohlberg Dezvoltarea morală1 este un aspect esenţial al socializării. Fiecare societate are regulile sale morale care orientează comportamentul membrilor săi în diferite situaţii. Prin procesul de dezvoltare morală copilul interiorizează normele morale ale societăţii în care trăieşte, învaţă ce este corect şi ce este greşit. Dezvoltarea morală a copilului a fost studiată de Piaget şi de Kohlberg. Ei au ajuns la concluzia că dezvoltarea morală este strâns legată de dezvoltarea cognitivă a copilului (după Hayes, Orrell, 1997, p.367 – 369; Seamon, Kenrick, 1992, p. 426; Cole, 2006, p. 563, 657). Kohlberg, pentru a studia dezvoltarea morală, a prezentat subiecţilor de diferite vârste povestiri care implicau câte o dilemă2 morală, şi le-a cerut să arate cum ar fi soluţionat ei problema. Analizând mii de răspunsuri, Kohlberg a identificat 3 stadii ale dezvoltării morale, fiecare având câte două substadii. Aceste stadii sunt: 1. Stadiul moralităţii preconvenţionale. În acest stadiu copilul încă nu conştientizează importanţa respectării unor norme de conduită specifice societăţii. El apreciază corectitudinea unui comportament în funcţie de reacţiile celor din jur, adică în funcţie de consecinţe. a) Primul substadiu (al moralei heteronome) ţine până la vârsta de aproximativ 6 ani. Până la această vârstă o acţiune este apreciată ca fiind bună sau rea în funcţie de consecinţe, adică în funcţie de recompensele sau pedepsele primite (dacă după ce am făcut ceva sunt lăudat, înseamnă că am procedat bine, dacă sunt pedepsit, înseamnă că am fost rău). b) Al doilea substadiu (al moralei instrumentale) ţine de la 6, până la aproximativ 11 ani. Copilul apreciază caracterul moral al unei acţiuni tot în funcţie de consecinţe, dar pentru el devine esenţială recunoştinţa celor din jur, faptul că şi ei, la rândul lor, îl vor ajuta în situaţii dificile. A fi corect (moral) devine echivalent cu a primi tot atâta cât ai dat celorlalţi („Te ajut, dacă mă ajuţi şi tu”, „Nu te spun că ai fost rău, dacă nici tu nu mă spui”). La acest nivel se consideră că o regulă trebuie să fie respectată mai ales dacă ea permite satisfacerea propriilor interese. 2. În stadiul moralităţii convenţionale devine importantă respectarea regulilor sociale. a) La începutul adolescenţei un comportament este apreciat ca fiind moral dacă este în concordanţă cu aşteptările persoanelor semnificative pentru copil (părinţi, fraţi, prieteni, profesori etc.). Devine importantă empatia, atitudinea prosocială, dorinţa de a-i ajuta pe cei din jur, chiar cu preţul unor sacrificii. Aprobarea sau dezaprobarea unui comportament se realizează în funcţie de intenţiile subiectului.
1
Morală = Ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică (DEX). 2 Dilemă = Raţionament care pune două alternative dintre care trebuie aleasă una, deşi ambele duc la aceeaşi concluzie (DEX).
b) Spre sfârşitul adolescenţei nu mai au o importanţă aşa de mare regulile acceptate de persoanele semnificative. Adolescentul înţelege că deasupra indivizilor se află societatea cu legile, tradiţiile sale. Un comportament este considerat moral dacă prin el se respectă autoritatea, sunt îndeplinite datoriile faţă de familie, prieteni, ţară, dacă permite menţinerea ordinii sociale. 3. Stadiul moralităţii postconvenţionale. a) Cei care se află în acest stadiu nu neagă rolul legilor şi normelor sociale, dar nici nu le absolutizează; ei îşi dau seama că acestea sunt doar nişte instrumente necesare pentru buna funcţionare a unei societăţi. Ei înţeleg că uneori unele norme sau legi pot fi în contradicţie cu bunele intenţii ale unei persoane. b) Ultimul substadiu al dezvoltării morale ţine seama de cele mai importante principii etice, ca de exemplu de drepturile omului sau dreptul la viaţă. Cei care se află la acest nivel se conduc după astfel de principii morale. Regulile pot fi, sau nu pot fi încălcate în funcţie de concordanţa sau discordanţa lor cu aceste principii. Fiecare om trece prin aceste stadii în aceeaşi ordine, dar unii trec mai încet într-un stadiu superior, alţii mai repede. Unii nu ajung niciodată în stadiul moralităţii postconvenţionale. Observaţie. Kohlberg a studiat judecata morală, şi nu comportamentul moral. Unele cercetări arată că există o concordanţă destul de mare între acestea. De ex. cei care se află în al treilea stadiu al dezvoltării morale au o tendinţă mai redusă de a-i înşela pe ceilalţi (de a înşela examinatorul la un test sau de a copia la examen) sau manifestă mai puţină obedienţă în experimentele asemănătoare cu cele ale lui Milgram (Hayes, Orrell, 1997, 303; Eysenck, Eysenck, 1998, p. 37).
CAP. 2. ADOLESCENŢA (10/11 – 21/25 ani) 1. Adolescenţa – repere cronologice 2. Adolescenţa - o perioadă de criză? 3. Pubertatea 4. Dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea morală 5. Dezvoltarea personalităţii 6. Dezvoltare socială 1. Adolescenţa – repere cronologice Adolescenţa este perioada de trecere de la copilărie la stadiul de adult integrat social. Între cercetători nu există un consens privind subetapele adolescenţei şi nu pot fi fixate nişte limite cronologice precise pentru începutul şi sfârşitul acestei etape. Unii psihologi (după Cole, 2006, p. 686) vorbesc despre trei subetape: - adolescenţa timpurie (11 – 14 ani) în care au loc numeroase modificări fizice; această perioadă este numită şi pubertate; - adolescenţa mijlocie (14 – 18 ani); - adolescenţa târzie (18 – 21 / 25 ani). Debutul adolescenţei este marcat de modificările fizice importante ale pubertăţii. Sfârşitul etapei este mult mai greu de precizat, acesta depinzând în mare măsură de şcolarizare şi de mediul socio-cultural în care trăieşte adolescentul. Unii adolescenţi, după ce termină cele 8 clase obligatorii, nu mai continuă şcoala. Ei îşi caută un loc de muncă sau rămân acasă (mai ales fetele). Mulţi dintre aceştia se căsătoresc mai repede decât cei care continuă şcoala. Pentru ei adolescenţa se termină cu 4 – 5 ani mai repede decât pentru cei care urmează o şcoală de arte şi meserii sau liceul, şi eventual facultatea. Cei care frecventează liceul şi facultatea rămân mai mult timp dependenţi economic faţă de familia de origine, ceea ce contribuie la prelungirea adolescenţei, până în jurul vârstei de 25 ani. Durata adolescenţei este influenţată şi de caracteristicile mediului socio-cultural. Cu cât mediul este mai complex şi presiunile exercitate asupra adolescenţilor din partea societăţii sunt mai mari, cu atât adolescenţa are o durată mai lungă.
2. Adolescenţa - o perioadă de criză? Unii psihologi vorbesc despre adolescenţă ca despre o perioadă de criză, cu numeroase probleme pe plan afectiv şi comportamental, cu tensionarea relaţiilor dintre adolescent şi familie. Aceeaşi părere o au şi mulţi părinţi, profesori, persoane mai în vârstă care condamnă „tineretul de azi” şi consideră că tinerii sunt neserioşi, incapabili de a-şi asuma responsabilităţi. Aceşti adulţi susţin că ei, în tinereţe, au fost altfel. Doi filosofi exprimă aceste păreri astfel: Tineretul de astăzi “are obiceiuri rele, dispreţuieşte autorităţile, nu-i respectă pe cei bătrâni şi pălăvrăgeşte în loc să lucreze. Tinerii …îşi contrazic părinţii, vorbesc cu emfază, înfulecă la masă, îşi tiranizează rudele” (Socrate, după Gorgos, 1985, p. 367). “Adolescenţii de azi nu mai pot fi stăpâniţi. Mănâncă precum porcii, nu au pic de
respect faţă de adulţi, îşi întrerup şi contrazic părinţii şi îşi terorizează profesorii” (Aristotel, după Mihu, D., 1998). Aceste rânduri ne arată că în ultimii 2 – 3000 de ani nu s-au schimbat nici comportamentul adolescenţilor şi nici părerile celor mai în vârstă despre tineri. Unii definesc adolescenţa (exagerând) ca o perioadă a “anormalităţilor normale”, perioadă în care este anormal ca totul să se petreacă normal (Hutter, după Gorgos, 1985, p. 367). În legătură cu această problemă putem să ne punem mai multe întrebări. Întotdeauna şi în toate societăţile adolescenţa a fost considerată o perioadă de criză? Care sunt opiniile psihologilor privind această problemă? Cum explică psihologii problemele adolescenţilor? Există cercetări ale căror rezultate nu confirmă opinia că adolescenţa este o perioadă de criză? Antropologii care au studiat grupuri cu un mod de viaţă primitiv din Africa de vest sau nordul Canadei au constatat că trecerea din copilărie în perioada adultă se desfăşoară altfel decât în societăţile occidentale. În aceste societăţi primitive tinerii sunt obligaţi să ia mai puţine decizii privind viitorul lor, ceea ce le uşurează trecerea spre perioada adultă, dar ei sunt supuşi unor ritualuri care de multe ori presupun multe suferinţe fizice (Schlegel, Barry, Mead, după Cole, 2006, p. 683). Deşi încă din antichitate unii filosofi vorbesc despre adolescenţă ca despre o perioadă dificilă, până în secolul al XIX-lea această etapă de vârstă nu a atras atenţia în mod deosebit. Până spre sfârşitul secolului XIX tinerii se confruntau în mică măsură cu necesitatea de a lua decizii privind alegerea profesiunii sau căsătoria. Băieţii continuau profesiunea tatălui, iar fetele se căsătoreau cu cel pe care îl alegeau în general părinţii. Trecerea din copilărie în etapa adultă se realiza mai simplu şi fără acele probleme de adaptare la noul statut pe care azi mulţi le privesc ca pe o „criză”. Psihologii care au studiat particularităţile adolescenţei au opinii diferite privind „criza” din perioada adolescenţei. Primul psiholog care s-a ocupat de adolescenţă a fost G. Stanley Hall, la începutul secolului XX. Acest autor consideră că adolescenţa este o perioadă de „furtuni şi stres” (Sturm und drang), o perioadă caracterizată prin instabilitate şi tensiune (După Rathus, 2006, p. 134). Pentru S. Freud pubertatea este începutul perioadei genitale, în care libidoul „se trezeşte” după perioada de latenţă şi se orientează spre persoanele de sex opus din afara familiei (după Cole, 2006, p. 607). Adolescenţa este o perioadă caracterizată de numeroase „furtuni emoţionale” care se explică prin apariţia unor dezechilibre între cele trei componente fundamentale ale personalităţii: id, ego şi superego. Odată cu maturizarea sexuală instinctele primitive din id devin mult mai active decât în etapa anterioară şi contribuie la instalarea unui comportament instabil, impulsiv, capricios. În anii adolescenţei trebuie să se creeze un nou echilibru, care să permită satisfacerea socializată a trebuinţelor sexuale. În concordanţă cu aceste opinii, unele cercetări au arătat că în adolescenţă tulburările de comportament şi depresiile sunt mai frecvente decât în perioadele anterioare (Rutter, după Login, 2005, p. 13). Psihologii care vorbesc despre adolescenţă ca despre o perioadă de criză au identificat mai multe explicaţii pentru problemele adolescenţilor. Ei arată că adolescentul trebuie să suporte atât presiuni interne (de natură fizică şi emoţională), cât şi presiuni externe, care vin din partea familiei, profesorilor, prietenilor. Adolescenţa este o perioadă în care se produc numeroase modificări hormonale şi corporale. Adolescentul trebuie să se obişnuiască cu „noul” său corp. Schimbările fizice rapide determină nelinişte, îngrijorare, sau chiar teamă.
Adolescentul nu mai este copil, dar încă nu este nici adult. La el coexistă trăsături infantile, cu trăsături care anticipează viitorul adult. Comportamentul său este oscilant: uneori copilăros, alteori sfidător, opoziţionist, alteori matur. Aceste particularităţi sunt explicabile, în parte, prin atitudinea oscilantă a adulţilor faţă de adolescenţi. Uneori adulţii se comportă cu ei ca şi cum ar fi persoane mature şi le cer să acţioneze independent şi cu responsabilitate. În alte situaţii, poate chiar aceiaşi adulţi, le pretind să se subordoneze ca şi copiii. Astfel adolescentul este obligat să se întrebe: „Cine sunt de fapt, copil sau adult? Cum să demonstrez că sunt deja mare?” Alte dificultăţi specifice adolescenţei rezultă din discordanţa dintre aspiraţiile, idealurile adolescenţilor, dorinţa lor de a fi o personalitate deosebită şi posibilităţile destul de limitate de a realiza la această vârstă aceste aspiraţii. Aceste discordanţe creează sentimente de nemulţumire şi frustrare. Spre deosebire de secolele trecute, adolescenţii din zilele noastre sunt obligaţi să ia multe decizii importante privind viitorul lor, atât din punct de vedere profesional, cât şi familial. Ei vor să găsească cele mai bune soluţii, dar căutarea acestora presupune asumarea unor responsabilităţi, nesiguranţă şi anxietate. Numeroase cercetări realizate în ultimele decenii pe eşantioane mari au demonstrat că, deşi o minoritate prezintă tulburări, majoritatea adolescenţilor se adaptează corespunzător şi nu prezintă mai multe probleme emoţionale şi comportamentale decât indivizii din alte etape de viaţă. Într-un studiu longitudinal pe un grup de băieţi urmăriţi din adolescenţa timpurie până în perioada adultă, Offer şi Offer (după Login, 2005, p. 13) au constatat că un procent de 22% au prezentat o creştere furtunoasă, cu „crize” în adolescenţă. 23% au avut o creştere continuă, calmă, manifestând respect reciproc, încredere şi afecţiune între ei şi părinţi, iar 35% au avut mici crize tranzitorii, dar în general au fost bine adaptaţi. Coleman (după Birch, 2000, p. 261) explică discordanţa dintre aceste constatări şi concepţiile care privesc adolescenţa ca pe o perioadă de criză prin faptul că aceste opinii au fost susţinute mai ales de psihanalişti şi medici psihiatri. Părerile lor au fost influenţate de experienţa lor cu persoanele pe care le-au întâlnit în activitatea lor profesională. O altă explicaţie este aceea că anumite comportamente întâlnite la unii adolescenţi, cum ar fi vandalismul sau consumul de droguri, sunt percepute de societate ca fiind foarte ameninţătoare. Aceşti adolescenţi atrag atenţia în mai mare măsură decât majoritatea care are un comportament corespunzător.
3. Pubertatea Pubertatea are o durată medie de 4 ani. Aceasta este o perioadă caracterizată prin numeroase modificări biologice. Cele mai importante dintre acestea sunt creşterea în înălţime şi maturizarea sexuală. La fete puseul de creştere debutează în jurul vârstei de 10 / 11 ani, şi încetează pe la 14 / 15 ani, iar la băieţi începe la 12 / 13 ani şi se termină la 16 / 17 ani. În această perioadă fetele cresc 15 – 17 cm, iar băieţii 20 – 23 cm. Deşi creşterea continuă şi în următorii ani, la sfârşitul acestui puseu ei ating aproximativ 98% din înălţimea pe care o vor avea în perioada adultă (Sinclar şi Dangerfield, după Cole, 2006). Creşterea nu are loc proporţional în toate segmentele corpului. La început se lungesc membrele inferioare şi superioare, apoi trunchiul şi umerii. La băieţi creşterea masei musculare este mai intensă decât la fete, ceea ce duce la creşterea forţei fizice. Fetele au o cantitate mai mare de ţesut adipos.
În timpul pubertăţii, sub influenţa modificărilor hormonale, se dezvoltă organele sexuale şi caracterele sexuale secundare (la fete se dezvoltă sânii, la băieţi se îngroaşă vocea, apare pilozitatea facială etc.). În ultimele decenii s-a remarcat o scădere a vârstei la care începe şi se finalizează maturizarea sexuală. În prezent vârsta medie a primului ciclu menstrual este de 12 / 13 ani; la mijlocul secolului XIX era de 14 / 15. Maturitatea sexuală este atinsă la fete, în medie, la 15 ani, iar la băieţi la 17 ani (Tanner, după Cole, 2006, p. 611).Maturizarea sexuală este influenţată de factorii genetici, alimentaţie sau stres. Alimentaţia săracă în calorii, eforturile fizice exagerate duc la întârzierea maturizării sexuale. La fetele care trăiesc în familii în care conflictele sunt frecvente, maturizarea sexuală se realizează mai repede (Graber, după Cole, 2006, p. 610). În ţările dezvoltate maturizarea sexuală se produce mai repede decât în ţările slab dezvoltate. Această scădere a vârstei la care se atinge maturitatea sexuală, corelată cu prelungirea perioadei de şcolarizare şi a dependenţei economice faţă de familia de origine, poate genera numeroase tensiuni psihice. Datorită modificărilor corporale din perioada pubertăţii copiii obosesc uşor atât fizic, cât şi psihic. Uneori au dureri de cap. În situaţii emoţionale transpiră, roşesc sau pălesc. Modificările corporale influenţează şi dispoziţia afectivă. Unii copii devin labili afectiv, oscilează între momente de vioiciune, exuberanţă infantilă, respectiv oboseală, apatie, neatenţie sau nelinişte, nesiguranţă, iritabilitate. Mulţi copii sunt foarte preocupaţi de modificările corporale: obezitate, acnee, stângăcia în mişcări, modificările vocii, tendinţa de a roşi. Această preocupare se exteriorizează prin faptul că adolescenţii se privesc frecvent în oglindă, acordă o mare importanţă aspectului extern. Din cauza modificărilor fizice din această perioadă ei pot deveni tensionaţi şi pot avea sentimente de inferioritate. Există mari variaţii individuale privind debutul pubertăţii şi ritmul în care se realizează maturizarea sexuală şi creşterea în înălţime. Au fost realizate numeroase cercetări pentru a afla cum reacţionează psihic adolescenţii la care dezvoltarea este mai accelerată sau încetinită. Jones şi Bayley (după Cole, 2006, p. 613) au studiat opiniile adulţilor şi a adolescenţilor privind băieţii care se maturizează mai repede / mai încet. După părerea celor chestionaţi băieţii care se maturizează mai repede fizic se dezvoltă mai repede şi din punct de vedere psihic şi social. În grup, au o poziţie socială mai bună, şi de multe ori joacă rolul de lider. Băieţii la care pubertatea începe mai târziu, sunt percepuţi ca fiind mai imaturi psihic şi social. Unii dintre ei manifestă tendinţa de a evita situaţiile sociale. Graber (după Cole, 2006, p. 614) arată că băieţii care intră mai repede în perioada pubertară au o imagine de sine (inclusiv o imagine corporală) mai favorabilă, o explicaţie fiind aceea că ei au o forţă fizică mai mare, rezultatele lor la sport sunt mai bune, şi performanţele sportive sunt apreciate de cei din jur. Spre deosebire de băieţi, unele fete care se maturizează repede acceptă mai greu noua imagine corporală. Ele se simt jenate şi încearcă să mascheze modificările corporale prin modul în care se îmbracă. Şi mai târziu, unele din aceste fete rămân nemulţumite de aspectul lor fizic. O explicaţie este aceea că la sfârşitul pubertăţii, ele în general sunt mai scunde şi au o greutate mai mare decât fetele care se maturizează mai lent (Brooks-Gunn, după Cole, 2006, p. 614). Maturizarea târzie la început determină nemulţumiri, dar peste câţiva ani aceste fete devin mult mai mulţumite de aspectul lor fizic şi sunt mai populare decât cele la care pubertatea a debutat prea repede. Sunt şi fete care sunt mulţumite de maturizarea rapidă deoarece consideră că astfel devin mai populare în rândul băieţilor. O cercetare longitudinală (Stattin etc., după Cole, 2006, p. 615) a pus în evidenţă „pericolele” maturizării rapide. Unele din aceste fete au
rezultate şcolare mai slabe şi manifestă tendinţa de a abandona şcoala, sunt labile emoţional, au o capacitate redusă de autocontrol, consumă alcool, droguri şi stabilesc mai repede relaţii sexuale, decât fetele cu o maturizare mai lentă.
4. Dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea morală Inteligenţa. Până la vârsta de 11-12 ani gândirea copilului se află, în concepţia lui J. Piaget, în stadiul operaţiilor concrete. Raţionamentele sale sunt legate de aspectele concrete ale realităţii. El reuşeşte să facă raţionamente mai complexe numai în prezenţa obiectelor, sau dacă îşi poate imagina relaţiile sub forma unor obiecte sau acţiuni concrete. După vârsta de 12 ani raţionamentele copilului se pot îndepărta de concret, adică de obiecte şi imagini mintale, şi devin tot mai abstracte. În această perioadă gândirea trece în stadiul operaţiilor formale. După cum arată Piaget (1965, p. 191) copilul “nu reflectează decât în legătură cu acţiunea în curs şi nu elaborează teorii…”. “Adolescentul, în opoziţie cu copilul, este un individ care reflectează în afara prezentului şi elaborează teorii despre toate lucrurile, complăcându-se, în special, în consideraţii inactuale”. “Această gândire reflexivă, caracteristică adolescentului, apare la 11-12 ani, în momentul când subiectul devine capabil să raţioneze în mod ipotetico-deductiv, respectiv cu ajutorul unor simple aserţiuni, fără relaţia necesară cu realitatea…”. Gândirea adolescentului nu mai este legată de concret, adică de obiecte şi imagini vizuale. El devine capabil să opereze pe plan mintal cu propoziţii, adică cu enunţuri verbale. El reuşeşte: - să clasifice noţiuni; - să înţeleagă relaţii abstracte; - să efectueze raţionamente abstracte utilizând noţiuni şi propoziţii logice; - să judece nu numai referitor la ceea ce este real, ci şi referitor la ceea ce este posibil; - să combine datele unei probleme în toate modalităţile posibile; - să elaboreze ipoteze şi să le verifice sistematic; - să utilizeze raţionamente ipotetico-deductive. După vârsta de 12 ani, elevul începe să înţeleagă relaţii abstracte de felul: 2x+3x=5x sau a > b, b > c ⇒ a > c. Elevul din clasa a-VI-a, a-VII-a începe să înţeleagă noţiuni ca “energie”, “forţă”, “acceleraţie”, înţelege că H2O poate să simbolizeze apa etc. Astfel elevul devine capabil să înveţe algebra, trigonometria, fizica etc. Profesorii de la gimnaziu şi liceu trebuie să ţină seama de particularităţile gândirii adolescenţilor. Până la 11-12 ani gândirea majorităţii copiilor are un caracter concret şi după aceea progresiv dobândeşte un caracter abstract, formal. Dar nu toţi adolescenţii trec în stadiul operaţiilor formale şi numai aproximativ 30 – 40 % dintre cei care trec în acest stadiu utilizează în mod sistematic acest mod de gândire. Gândirea abstractă este utilizată mai frecvent în domeniul în care o persoană este „expertă”, şi este mai rar folosită în domeniile cu care nu este atât de familiarizată (Martorano, după Seamon şi Kenrick, 1992, p. 423). Dezvoltarea gândirii influenţează şi dezvoltarea celorlalte procese psihice. Memoria devine logică şi selectivă. Adolescentul devine capabil să găsească părţile esenţiale ale lecţiei şi să înveţe utilizând scheme logice. Memorarea mecanică nu trebuie folosită decât acolo unde este foarte necesar: memorarea unor nume de persoane, date istorice, denumiri geografice, cuvinte în limbi străine. Memorarea poeziilor lungi sau obligarea elevului să înveţe pe de rost texte, definiţii nu ajută dezvoltarea memoriei sau a gândirii, ci duce numai la supraîncărcarea şi obosirea elevilor (definiţiile trebuie să fie înţelese şi explicate de elevi şi nu memorate cuvânt cu cuvânt).
Atenţia. În această etapă creşte capacitatea de concentrare a atenţiei. Pentru a învăţa eficient este importantă formarea deprinderii de a fi atent. Atenţia se concentrează mai uşor dacă activitatea este susţinută de motivaţie, de interes pentru ceea ce se învaţă. Limbajul. Vocabularul se îmbogăţeşte continuu. Datorită dezvoltării gândirii, elevul din gimnaziu începe să înţeleagă şi să folosească figuri de stil: epitete, comparaţii, metafore, formulări cu subînţeles. La mulţi adolescenţi limbajul este presărat de cuvinte parazite, expresii stereotipe (ăă.., deci, îţi dai seama?), superlative sau vulgarisme prin care ei doresc să-şi arate maturitatea şi să atragă atenţia. Imaginaţia se manifestă sub toate aspectele sale. Reveria este frecventă, temele predominante fiind relaţiile cu sexul opus şi planificarea viitorului (alegerea profesiunii, întemeierea familiei – mai ales spre sfârşitul adolescenţei). La unii adolescenţi imaginaţia creatoare este foarte dezvoltată. Ei realizează invenţii sau opere artistice mai mult sau mai puţin valoroase. Ca urmare a dezvoltării capacităţii de prelucrare a informaţiilor, apar noi interese legate de cunoaştere. Adolescentul doreşte să înţeleagă cât mai profund oamenii, viaţa, lumea. El îşi pune întrebări filosofice de tipul: ce este viaţa, ce este moartea, ce este sufletul, care este sensul vieţii în general şi al său în particular. Căutând răspunsuri la aceste întrebări, el începe să îşi formeze concepţia despre viaţă. Dezvoltarea morală. Cercetările lui Piaget şi a lui Kohlberg au demonstrat că dezvoltarea morală se realizează în strânsă legătură cu dezvoltarea inteligenţei. Odată cu trecerea în stadiul operaţiilor formale, se modifică şi raţionamentul moral. În concepţia lui Kohlberg (după Cole, 2006, p. 657; Seamon şi Kenrick, 1992, p. 424), după vârsta de 12 ani, copiii trec în stadiul moralităţii convenţionale. În această etapă un comportament este apreciat ca fiind moral dacă respectă normele, convenţiile sociale şi evită dezaprobarea celorlalţi. Aproximativ 50% dintre adolescenţi şi adulţi rămân toată viaţa în acest stadiu. Aceştia pun un mare accent pe importanţa normelor, legilor, obişnuinţelor pe care le respectă pentru că “aşa trebuie”, “aşa au procedat şi alţii”, “aşa cer tradiţiile”. Ceilalţi, în timpul adolescenţei, trec în stadiul moralităţii postconvenţionale. În acest stadiu legile şi normele sociale nu mai au o valoare absolută, ci sunt văzute ca nişte instrumente necesare pentru buna funcţionare a unei societăţi. Ei înţeleg că unele norme sau legi pot fi în contradicţie cu bunele intenţii ale unei persoane şi încălcarea lor nu este neapărat condamnabilă.
5. Dezvoltarea personalităţii a. Particularităţi afective b. Formarea identităţii a. Particularităţi afective Copilul de vârstă pubertară se caracterizează prin hipersensibilitate, instabilitate emotivă, opoziţionism. El se simte jignit, lezat cu uşurinţă, chiar fără motive întemeiate. Deşi are capacitatea de a-şi controla manifestările emoţionale, uneori are izbucniri necontrolate mai ales în mediile familiare (acasă sau în grupul de prieteni). Crizele de afect şi opoziţionismul sunt specifice atât copilului mic, cât şi adolescentului. Negativismul şi opoziţia exprimă dorinţa adolescentului de a se delimita şi individualiza ca identitate, de a-şi demonstra capacitatea de a acţiona independent. Adolescentul se opune lumii pentru a se diferenţia de ea, pentru a se identifica şi personaliza (Mircea T., 2008, p. 275). Opoziţionismul este suportat greu de cei mai mulţi părinţi, deşi este o însuşire frecvent întâlnită în adolescenţă, şi are un rol important în formarea personalităţii.
Unii adolescenţi au stări de anxietate legate de teama de eşec, de a fi umilit sau de a fi respins. Stările de depresie, sentimentele de inferioritate, de singurătate sunt, de asemenea, frecvent întâlnite în această perioadă. Spre sfârşitul acestei etape de vârstă, adolescentul îşi îmbogăţeşte experienţa afectivă, devine mai independent, are mai multă încredere în sine, şi în acelaşi timp devine mai stabil emoţional. În adolescenţă sentimentele devin mai profunde şi mai stabile decât în copilărie. Sentimentele de prietenie şi dragoste au o importanţă deosebit de mare, dar şi alte sentimente şi pasiuni pot deveni intense şi stabile: pasiunea pentru sport, pentru un domeniu artistic sau ştiinţific. Uneori devin intense sentimente sau pasiuni negative: gelozia, dorinţa de răzbunare, pasiunea pentru jocuri de noroc, pentru jocuri pe calculator etc. b. Formarea identităţii Cei mai mulţi adolescenţi au tendinţa de a se autoanaliza. Ei doresc să îşi cunoască aptitudinile, motivaţiile, interesele, sentimentele, încearcă să îşi elaboreze un sistem de valori. La începutul etapei capacitatea de autocunoaştere este limitată. Adolescentul încearcă să se evalueze în raport cu ceilalţi, dar faţă de alţii (mai ales faţă de părinţi) este foarte critic, în timp ce faţă de propriile slăbiciuni este foarte îngăduitor. Spre sfârşitul adolescenţei autocunoaşterea este mai obiectivă. Încercând să se autocunoască, adolescentul doreşte să afle cine este el, care sunt calităţile şi defectele sale, care sunt valorile prin care se poate exprima în mod autentic (valori ce se referă la aspectul fizic, îmbrăcăminte, la preferinţe în domeniul muzicii, activităţi distractive, rezultate şcolare, opţiuni privind cariera etc.). El doreşte să ştie cum se poate autoafirma, cum îşi poate dovedi lui însuşi şi celor din jur unicitatea, personalitatea. Acesta este un proces îndelungat şi încărcat de tensiuni, uneori chiar de conflicte interne, şi cu cei din jur. În cursul acestui proces adolescentul îşi construieşte identitatea prin care se diferenţiază de cei din jur. Formarea sentimentului identităţii în adolescenţă stă la baza personalităţii stabile din perioada adultă. Sentimentul identităţii poate fi definit ca un sistem unitar alcătuit din valorile, atitudinile şi însuşirile noastre de personalitate care ne definesc, adică exprimă cine suntem noi (Seamon şi Kenrick, 1992, p. 428). Sentimentul identităţii include concepţia despre sine şi stima de sine. Concepţia despre sine cuprinde părerile despre calităţile şi defectele pe care le avem - sau credem că le avem (de ex. o adolescentă se poate considera fiică ascultătoare, studentă bună, prietenă fidelă, talentată la desen etc.). Stima de sine reprezintă modul în care ne autoapreciem. Dacă credem că avem mai multe calităţi decât defecte, atunci avem încredere în noi şi, implicit, mai multe şanse de reuşită. Dacă punem accentul pe defecte, atunci avem sentimente de inferioritate, şi vom aborda problemele cu mai multă anxietate, ceea ce reduce şansele de succes. Formarea sentimentului identităţii este un proces îndelungat şi destul de dificil. După cum arată Erikson, conflictul central al adolescenţei este cel dintre formarea identităţii şi confuzia de rol. Mulţi adolescenţi trec printr-o perioadă de “criză de identitate” în cursul căreia îşi pun foarte multe întrebări de tipul: cine sunt eu, cum ar trebui să mă comport în diferite situaţii. O cauză importantă a acestei crize este legată de faptul că adolescentul se integrează în grupuri sociale în care trebuie să interpreteze variate roluri (să se supună în relaţiile cu părinţii sau profesorii, să colaboreze cu prietenii, să organizeze activitatea sau să se impună, să domine în unele împrejurări). El poate să devină nesigur privind modul în care trebuie să se comporte, poate să adopte comportamente nepotrivite situaţiei. În aceste situaţii vorbim despre confuzia de rol.
În timpul acestei “crize” adolescenţii experimentează diferite comportamente, joacă diferite roluri, schimbând relativ frecvent preocupările, preferinţele, prietenii. Aceste încercări au efecte pozitive, pentru că îl ajută pe adolescent să îşi îmbogăţească experienţa de viaţă şi să ia decizii potrivite. Deciziile luate prea repede privind alegerea profesiunii sau a căsătoriei împiedică realizarea acestor încercări care poate ar fi dus la o alegere mai bună. Dacă în urma acestor experimentări adolescentul reuşeşte să sintetizeze însuşirile chiar contradictorii solicitate de diferite roluri, dacă reuşeşte să îşi perceapă aptitudinile, calităţile, defectele, atitudinile, valorile ca pe un tot unitar şi să se diferenţieze de cei din jur, atunci el a reuşit să îşi formeze identitatea. Întărirea identităţii eului este însoţită de intensificarea încrederii în sine, a autonomiei, şi de scăderea frecvenţei comportamentelor opoziţioniste, demonstrativ - nonconformiste. Unele persoane nu reuşesc nici la vârsta adultă să îşi formeze sentimentul identităţii. Ele rămân în stadiul confuziei de rol. Aceşti adulţi nu au scopuri precise, îşi schimbă frecvent serviciul, partenerul. Alţii îşi formează o identitate negativă. Aceştia se consideră rataţi, au sentimente de izolare şi alienare, devin delicvenţi, consumă droguri, iar în cazuri extreme pot ajunge la suicid (Erikson, după Seamon şi Kenrick, 1992, p. 428).
6. Dezvoltare socială a. Egocentrismul şi efectele sale asupra relaţiilor interpersonale b. Relaţiile cu familia c. Relaţiile cu cei de aceeaşi vârstă a. Egocentrismul şi efectele sale asupra relaţiilor interpersonale Relaţiile interpersonale din perioada adolescenţei sunt îngreunate de egocentrismul caracteristic acestei perioade. Copilul mic este egocentric, adică el nu poate să înţeleagă punctele de vedere diferite de ale sale. Adolescentul este capabil de a înţelege alte puncte de vedere, dar are greutăţi în a diferenţia ceea ce se referă la alţii, de ceea ce se referă doar la el însuşi. Datorită dezvoltării cognitive şi a trecerii în stadiul gândirii formale, adolescenţii înţeleg mai bine decât în perioada copilăriei numeroase probleme abstracte (ex. probleme privind drepturile omului, poluarea, protejarea naturii etc.). Ei sunt mândri de capacitatea lor de a înţelege, dar au tendinţa de a se centra pe un singur aspect al problemei, şi de a nu lua în considerare multe alte aspecte practice, pe care le iau în considerare adulţii. Adolescenţii văd lucrurile în alb şi negru, în timp ce adulţii, datorită experienţei de viaţă, văd mai degrabă nuanţele de cenuşiu. Acesta este unul din motivele conflictelor dintre generaţii. Tinerii sunt idealişti şi au impresia că adulţii sunt depăşiţi, incapabili de a înţelege problemele esenţiale. În realitate, de cele mai multe ori, persoanele mature iau în considerare şi aspectele neglijate de tineri (Rathus, 2006, p. 131). Din egocentrismul specific adolescenţei rezultă şi alte două fenomene caracteristice ale acestei etape: impresia de a fi mereu în centrul atenţiei şi credinţa de a fi unic şi invulnerabil. Mulţi adolescenţi au impresia că sunt mereu în centrul atenţiei şi cei din jur sunt în mod special interesaţi de aspectul lor fizic, modul în care sunt îmbrăcaţi, cuvintele, comportamentul lor (Lapsley, după Cole, 2006, p. 131). Această impresie explică îngrijorarea lor privind orice problemă minoră legată de aspectul exterior, cât şi tendinţa lor de a purta îmbrăcăminte, bijuterii deosebite, de a-şi aranja părul, de a se tatua într-un mod „personalizat” şi care atrage atenţia. Tot din acest motiv unii adolescenţi sunt foarte timizi, evită situaţiile sociale sau evită să vorbească în grup.
O altă caracteristică a adolescenţei este credinţa de a fi unic şi invulnerabil (Lapsley, după Cole, 2006, p. 131). Fiecare adolescent conştientizează faptul că el este în mod obiectiv unic, dar această constatare este exagerată, ajungându-se la o supraevaluare a gândurilor şi sentimentelor proprii. Adolescenţii au tendinţa de a crede că ei sunt persoane deosebite, cu nişte calităţi excepţionale, pe care cei din jur nu sunt capabili să le descopere şi să le aprecieze. Din această cauză foarte mulţi adolescenţi au impresia că ei nu pot fi înţeleşi de adulţi, în special de propriii lor părinţi. În acelaşi timp mulţi adolescenţi se simt invulnerabili, adică au impresia că nu li se poate întâmpla nimic rău. Această impresie poate conduce la adoptarea unor comportamente de risc: conducerea maşinii cu viteză foarte mare sau sub influenţa alcoolului, consum de droguri („eu nu devin dependent, pot să mă las oricând, depinde numai de voinţă” – ceea ce nu este adevărat), întreţinerea unor relaţii sexuale neprotejate etc. b. Relaţiile cu familia În adolescenţă relaţiile cu familia se modifică faţă de etapa anterioară. Până acum copiii aveau o imagine idealizată despre părinţi, îi considerau perfecţi şi atotputernici. Acum autoritatea şi prestigiul părinţilor diminuează. În relaţiile cu părinţii copiii devin tot mai critici. Ei compară părinţii cu alţi adulţi, observă slăbiciunile şi greşelile lor pe care le exagerează, deoarece nu cunosc în aceeaşi măsură slăbiciunile altor adulţi pe care îi apreciază mai mult (Braconnier, 2001). La începutul acestei perioade la mulţi copii apare o atitudine ambivalentă faţă de părinţi. Pe de o parte se manifestă tot mai intens dorinţa de independenţă, de îndepărtare de familie, atât efectiv (adică petrece mai puţin timp cu familia şi mai mult timp cu cei de vârsta sa), cât şi pe planul ideilor (respinge concepţiile, valorile părinţilor). Dorinţa de independenţă uneori se manifestă prin comportamente opoziţioniste sau impulsive. Pe de altă parte, copilul simte şi acum nevoia de afecţiune, protecţie, securitate. În problemele dificile doreşte să fie ajutat de părinţi. Dacă dorinţa de independenţă este exagerată, sau dacă părinţii nu acceptă tendinţa firească de îndepărtare de familie, pot avea loc neînţelegeri grave. Cea mai potrivită atitudine din partea părinţilor este cea de a înţelege şi accepta dorinţa copilului de a se îndepărta de familie, dar în acelaşi timp familia trebuie să rămână un punct de sprijin permanent, un loc unde copilul găseşte ajutor şi protecţie, orice problemă ar avea. La vârsta adolescenţei în multe familii există tensiuni, conflicte. Acestea sunt mai frecvente în prima parte a adolescenţei. Intensitatea şi durata conflictelor depind atât de adolescent, cât şi de atitudinea părinţilor. Atitudinea prea rigidă, cu interdicţii exagerate, menţine starea tensională şi îngreunează însuşirea unor comportamente independente. Dar nici atitudinea prea indulgentă, nepăsătoare nu este bună deoarece adolescentul are nevoie de sprijinul, îndrumarea, afecţiunea părinţilor. d. Relaţiile cu cei de aceeaşi vârstă În perioada pubertăţii copilul petrece tot mai mult timp împreună cu cei de aceeaşi vârstă. Sentimentul apartenenţei la grup este puternic. Copilul doreşte să se afirme faţă de prietenii săi şi suportă foarte greu insuccesele. Relaţiile de prietenie devin foarte importante. Aceste relaţii se bazează pe interese comune şi sunt mult mai stabile decât prieteniile din etapa anterioară. Grupurile de prieteni au o stabilitate destul de mare în timp, cât şi în ceea ce priveşte membrii grupului. Grupurile de obicei sunt omogene din punctul de vedere al sexului, relaţiile dintre băieţi şi fete sunt slabe. Totuşi, interesul faţă de cei de sex opus creşte.
Acest interes de multe ori este disimulat sub masca agresivităţii sau a dispreţului afişat ostentativ. În perioada liceului relaţiile adolescentului cu cei de aceeaşi vârstă au o intensitate maximă. Cea mai mare parte a timpului liber este petrecut în grup. Este perioada în care se formează grupuri mari, alcătuite din fete şi băieţi. În grup adolescentul se simte independent, eliberat de subordonarea faţă de adulţi. Aici el se poate afirma, îşi poate manifesta originalitatea. Adolescentul doreşte să fie deosebit, nonconformist, şi grupul îi oferă un model de nonconformism în vestimentaţie, limbaj, comportament, prin care se poate opune adulţilor. El se conformează acestui model şi este foarte mulţumit de nonconformismul său. Adolescenţii care dintr-un motiv oarecare nu se pot integra în grup (sunt împiedecaţi de părinţi, sunt prea introvertiţi, sunt respinşi de cei de aceeaşi vârstă din cauza unor deficienţe fizice sau din cauza mediului social din care provin) au sentimente de inferioritate, stări depresive, dezvoltarea lor afectivă sau socială poate fi perturbată. După un timp influenţa grupului de prieteni scade. Grupurile mari se „fărâmiţează” şi se formează grupuri mici alcătuite din câteva perechi. Cei mai mulţi tineri, după terminarea şcolii, încep să lucreze, se căsătoresc, şi cu acestea începe etapa adultă cu toate responsabilităţile sale.
CAP. 3. TINEREŢEA (21/25 – 35 ani) 1. Probleme generale privind etapa tinereţii 2. Probleme legate de întemeierea propriei familii 3. Activitatea profesională 1. Probleme generale privind etapa tinereţii Adolescenţa se termină şi etapa tinereţii începe între 20-25 ani. Freud şi Erikson consideră că tinereţea începe atunci când o persoană devine capabilă să îşi asume responsabilităţile care rezultă din viaţa familială şi activitatea profesională (după Seamon şi Kenrick, 1992, p. 433). Etapa tinereţii a atras mai puţin atenţia psihologilor decât copilăria, adolescenţa şi bătrâneţea din mai multe motive: - modificările fizice, cognitive, afective nu sunt aşa de rapide ca în perioadele menţionate anterior; - forţa fizică, funcţiile psihice senzoriale şi cognitive, capacitatea de învăţare sunt la nivelul lor maxim de dezvoltare şi de regulă nu ridică probleme; - până la începutul secolului XX, datorită tendinţei de a respecta tradiţiile, integrarea profesională şi familială a tinerilor se producea relativ simplu (în multe familii băieţii învăţau meseria tatălui şi continuau activitatea acestuia, fetele se căsătoreau şi îşi îndeplineau îndatoririle de soţie şi mamă). În prezent integrarea socială a tinerilor creează mai multe probleme deoarece importanţa tradiţiilor a scăzut (fără să dispară), tinerii sunt mai independenţi şi trebuie să îşi asume responsabilitatea unor decizii importante privind alegerea profesiunii şi a partenerului / partenerei. Cele două probleme fundamentale ale acestei etape sunt deci întemeierea propriei familii şi integrarea profesională.
2. Probleme legate de întemeierea propriei familii Aşa cum arată Erikson, problema centrală a acestei perioade este reprezentată de conflictul dintre căutarea intimităţii / teama de izolare. Dorinţa de intimitate stă la baza relaţiilor de prietenie şi dragoste. Cei care nu reuşesc să stabilească astfel de relaţii au sentimente de inferioritate şi izolare. Eşecul uneori se datorează faptului că tânărului îi este frică să nu fie respins şi de aceea nu are curajul să se apropie de alţii. Căutarea intimităţii conduce de cele mai multe ori la căsătorie. Cele mai multe căsătorii sunt legate în perioada tinereţii. Toţi cei care se căsătoresc îşi doresc o căsătorie fericită. Psihologii au încercat să identifice factorii de care depinde succesul sau eşecul unei căsnicii. Cercetările au demonstrat importanţa abilităţii celor doi parteneri de a comunica şi de a rezolva neînţelegerile, conflictele care apar cu o mare frecvenţă în primul an, până când se produce adaptarea reciprocă. Un alt factor important este asemănarea dintre atitudinile, interesele, preferinţele partenerilor. Multe căsnicii se desfac în primii trei ani. Se desfac mai uşor căsătoriile care au fost încheiate prea devreme (în adolescenţă). Diferenţele mari de vârstă, inteligenţă, personalitate dintre soţi pot contribui la apariţia unor conflicte şi apoi chiar la divorţ. De asemenea se ajunge mai uşor la divorţ în cazul familiilor fără copii, cât şi în cazul în care cel puţin unul
dintre soţi provine dintr-o familie în care părinţii au divorţat. Acest fapt este explicat prin interiorizarea unor modele comportamentale nefavorabile pentru menţinerea căsătoriei. În perioada tinereţii în multe familii se nasc unul, doi sau chiar trei copii. Din cauza aceasta se produc modificări în relaţiile dintre soţi şi în modul lor de viaţă. Atenţia lor se orientează mai mult spre familie şi mai puţin spre prieteni şi distracţii. Tânăra mamă îşi îndreaptă grija şi afectivitatea spre copil, ceea ce poate să determine la soţ impresia că este neglijat. Uneori soţul simte chiar o uşoară gelozie faţă de copil. În unele familii tinere au loc conflicte datorită intervenţiilor prea frecvente a bunicilor. Aceştia, deşi în general sunt bine intenţionaţi, de multe ori dau sfaturi inutile sau critică părinţii care se simt ofensaţi. Alte probleme apar după ce mama începe serviciul. Ea, în cele mai multe cazuri, este suprasolicitată (mai ales dacă soţul nu o ajută în treburile casnice), ceea ce poate să ducă la surmenaj, iritabilitate, stări depresive, conflicte familiale.
3. Activitatea profesională Mulţi tineri părăsesc şcoala cu numeroase idealuri, aspiraţii, dorinţă de autorealizare. Ei speră că societatea are nevoie de cunoştinţele şi de munca lor. Dar în majoritatea cazurilor începerea activităţii profesionale este însoţită de greutăţi. Unii autori vorbesc despre fenomenul numit “şocul realităţii” în contact cu lumea profesiunilor (Hall, Schmeider, Nygren, după Şchiopu, Verza, 1995, p. 279). Primul şoc, mai ales în perioadele de criză economică, se produce atunci când tânărul nu găseşte un loc de muncă, sau este obligat să accepte un serviciu care nu corespunde calificării pe care o are. Aceasta creează impresia că pregătirea profesională a fost inutilă sau – mai rău – persoana se simte respinsă, inutilă, incapabilă să se integreze profesional. După ce reuşesc să se angajeze, mulţi tineri devin curând decepţionaţi, dezamăgiţi deoarece se izbesc de o serie de greutăţi. Dintre acestea menţionăm câteva: - tinerilor la început li se cere să îndeplinească activităţi auxiliare, care nu sunt în concordanţă cu pregătirea lor profesională; - colegii, superiorii au anumite aşteptări, cerinţe cărora tinerii nu le pot face faţă deoarece pregătirea lor este insuficientă, mai ales din punct de vedere practic; - colegii mai în vârstă şi cu mai multă experienţă refuză să îi ajute pe tineri; - unii colegi, şefi sau chiar subordonaţi mai în vârstă pot avea o atitudine de superioritate faţă de tineri; - tinerii pot fi afectaţi negativ de lipsa de entuziasm a colegilor mai în vârstă, de receptivitatea lor redusă faţă de nou, de tendinţa lor spre rutină. Cu trecerea anilor tinerii acumulează experienţa necesară, eventual îşi completează studiile, se integrează în colectiv şi preiau obiceiurile colegilor. Între timp se angajează persoane mai tinere, astfel cei angajaţi anterior avansează pe scara ierarhică şi ocupă posturi care implică mai multă responsabilitate. Încet are loc trecerea spre etapa adultă.
CAP. 4. ETAPA ADULTĂ (35 – 65 ani) 1. Opiniile lui Freud, Piaget, Jung şi Erikson despre etapa adultă 2. Caracteristici psihofiziologice 3. Activitatea profesională şi viaţa familială 1. Opiniile lui Freud, Piaget, Jung şi Erikson despre etapa adultă Etapa adultă este perioada cuprinsă între 35 – 65 ani. Unii psihologi consideră că în această perioadă nu se produc modificări semnificative, exceptând situaţiile deosebite (accidente, boală). După adolescenţă dezvoltarea psihică încetează, viaţa psihică a adultului se desfăşoară în mare măsură în funcţie de experienţele din copilărie, apoi începe declinul fizic şi psihic. Astfel J. Piaget consideră că inteligenţa se dezvoltă până la adolescenţă, când cei mai mulţi oameni ajung în etapa gândirii formale. Cei care nu ajung la acest nivel rămân în etapa gândirii concrete toată viaţa (retardaţii mental). S. Freud acordă o importanţă deosebită evenimentelor din copilărie, în special evenimentelor psihotraumatizante. După părerea sa, aceste evenimente produc fixaţii sau regresie care afectează viaţa persoanei şi în perioada adultă, chiar dacă nu produc nevroză. Alţi psihologi, de exemplu Jung şi Erikson, consideră că dezvoltarea psihică continuă şi în perioada adultă. În această etapă se însuşesc noi cunoştinţe, se formează noi deprinderi, se îmbogăţeşte experienţa de viaţă. În perioada adultă, ca şi în celelalte stadii, alternează perioadele stabile, relativ monotone, cu perioadele de tranziţie. În perioadele de tranziţie, sub influenţa unor evenimente externe, sau chiar în absenţa acestora, omul analizează perioadele precedente, se întreabă cine este el, în ce direcţie se îndreaptă, care este scopul vieţii sale. C. G. Jung susţine că dezvoltarea psihică durează toată viaţa, fiind influenţată atât de procesele psihice interne, subiective, cât şi de forţele externe cum ar fi munca sau religia. Jung numeşte acest proces de dezvoltare care durează toată viaţa individuaţie. Prin individuaţie fiecare persoană încearcă să se autorealizeze (după Lejbin, 1982, p. 129). Jung a acordat o atenţie deosebită perioadei de după 40 de ani şi a observat că după stabilizarea familială şi profesională multe persoane trec printr-o perioadă de criză (midlife crizis = criza perioadei de mijloc). Este o criză de identitate asemănătoare cu cea din adolescenţă, care poate să ducă la modificări importante (unele persoane dependente devin mai independente, cele cu ambiţii profesionale deosebite pot deveni mai interesate de viaţa de familie). După cum arată Şchiopu şi Verza (1995, p. 308), la această vârstă “cerinţa de schimbare este atât de mare încât s-a răspândit ideea că între 40 şi 50 de ani omul îşi schimbă fie slujba, fie locuinţa, fie partenerul de viaţă”. Jung consideră că autoanaliza din această etapă şi modificările psihice care urmează au efecte pozitive. Cei care sunt exagerat de ataşaţi de trecut şi eventual încearcă să menţină aparenţa tinereţii prin comportament pierd şansa de a se dezvolta psihologic (după Seamon şi Kenrick, 1992, p. 415). Erikson consideră că în etapa adultă conflictul principal este cel dintre generativitate şi stagnare. Cei caracterizaţi prin generativitate stabilesc mai multe relaţii interpersonale, devin mai înţelegători faţă de dorinţele celorlalţi, încearcă să îi ajute şi să contribuie la perfecţionarea societăţii (devin generoşi şi încearcă să genereze modificări pozitive şi la alţii). Datorită poziţiei sociale şi a experienţei acumulate ei pot ajuta tinerii să îşi înceapă viaţa profesională şi familială, pot acţiona pentru obţinerea unor modificări pozitive în societate. Opusul generativităţii este stagnarea în dezvoltarea personalităţii. Stagnarea poate fi rezultanta frustrărilor datorate faptului că persoana nu a reuşit să-şi atingă scopurile pe care şi
le-a propus. Aceste persoane devin egocentrice, nu se interesează decât de problemele lor şi ale familiilor lor.
2. Caracteristici psihofiziologice Până la 45 – 50 de ani de regulă nu există probleme deosebite de sănătate. La femei menopauza produce unele simptome fizice şi psihice (diminuarea forţei fizice, anxietate, labilitate afectivă), dar această perioadă este urmată de obicei de o îmbunătăţire relativă a stării de sănătate. În perioada adultă inteligenţa şi creativitatea rămân la un nivel relativ constant. Atenţia, memoria, forţa fizică scad lent după 50 de ani. Psihologii consideră că scăderea performanţelor intelectuale şi a forţei fizice se datorează în mai mare măsură abuzului de nicotină, cafea, alcool, somnifere şi stresului decât vârstei (Şchiopu, 1983, p. 242).
3. Activitatea profesională şi viaţa familială Activitatea profesională. Cei care se află la începutul etapei adulte, între 35 – 40 ani, au funcţii de nivel mediu în ierarhia profesională. Mulţi simt la această vârstă nevoia de perfecţionare şi de aceea se înscriu la diferite cursuri sau la o a doua facultate. Perioada de după 40 de ani este de obicei perioada celei mai mari productivităţi, dar şi a celei mai mari responsabilităţi profesionale. Experienţa profesională şi randamentul sunt ridicate. Mulţi au în subordine persoane mai tinere pe care le conduc şi le învaţă. Persoanele care suferă eşecuri pe plan profesional (de ex. ajung în şomaj) devin anxioase, tensionate, caută vinovaţii pentru această situaţie. Numeroşi psihologi au studiat consecinţele psihologice ale şomajului. Au fost identificate patru stadii prin care trec şomerii: - după şocul iniţial apar relaxarea şi uşurarea; în această etapă şomerul are încredere în abilitatea sa de a găsi un nou loc de muncă; - se depun eforturi pentru obţinerea unui loc de muncă; dacă nu reuşeşte, persoana intră în a treia fază; - individul începe să se îndoiască de faptul că va găsi un loc de muncă; eforturile depuse în acest sens devin neregulate; relaţiile cu familia şi prietenii devin încordate; - dacă nu s-a reuşit găsirea unui loc de muncă, se ajunge la apatie şi indiferenţă. Şomerul se simte neajutorat şi îşi imaginează cu greu că va mai munci vreodată (Entine, după Birch, 2000, p. 292). Viaţa familială. Cei mai mulţi adulţi îndeplinesc trei roluri familiale în acelaşi timp: rolul de părinte, soţ şi copil. Ei trebuie să îşi împartă timpul între copii, soţ (soţie) şi părinţii care sunt în vârstă şi de multe ori au nevoie de îngrijire (datorită poziţiei pe care adulţii o ocupă între copiii şi părinţii lor, unii folosesc expresia “generaţia sandwich”). Din aceste motive mulţi adulţi sunt tensionaţi şi au senzaţia lipsei de timp. Cea mai importantă schimbare în viaţa de familie se produce atunci când copiii părăsesc familia. Deşi la început plecarea copiilor produce o stare afectivă neplăcută, mai târziu în multe familii se observă o îmbunătăţire a relaţiilor dintre soţi. În acelaşi timp scade responsabilitatea părinţilor faţă de copii, se măreşte timpul lor liber în care se pot ocupa de pasiunile lor. Chiar şi după plecarea copiilor, în multe familii relaţiile dintre părinţi şi copii rămân strânse. Spre sfârşitul etapei adulte în general apar şi nepoţii. Mulţi bunici au un rol important în îngrijirea acestora.
CAP. 5. TULBURĂRI PSIHICE ÎN ADOLESCENŢĂ ŞI TINEREŢE Unii adolescenţi şi tineri prezintă tulburări psihice mai mult sau mai puţin grave. Aceste tulburări pot influenţa negativ echilibrul afectiv, performanţele şcolare şi relaţiile interpersonale. În cele mai grave cazuri ele pot pune în pericol chiar şi viaţa tânărului. Cadrele didactice trebuie să fie informate privind simptomele acestor tulburări pentru ca să le recunoască şi să ia măsurile necesare pentru a preveni agravarea situaţiei. Dirigintele, dar şi celelalte cadre didactice care sesizează problema, vor discuta în primul rând cu elevul / studentul respectiv. În cazurile mai grave se recomandă să se ia legătura şi cu familia, cu un medic sau psiholog. În continuare vom prezenta pe scurt cele mai frecvent întâlnite probleme psihice la vârsta adolescenţei şi la tineri.
1. Tulburări emoţionale 2. Anorexia nervoasă şi bulimia nervoasă 3. Tulburări de conduită 4. Tentativa de suicid şi suicidul 1. Tulburări emoţionale Unii elevi / studenţi, din cauza unor probleme familiale, şcolare, sau din cauza structurii lor psihice, au probleme emoţionale mai mult sau mai puţin grave. Unii dintre aceştia au o stimă de sine redusă şi sunt nesiguri, depresivi, anxioşi, timizi, emotivi sau labili afectiv. Alţii sunt iritabili, impulsivi sau dimpotrivă, nepăsători, indiferenţi. Elevii / studenţii cu astfel de probleme de multe ori au rezultate şcolare mai slabe. Dintre problemele afective întâlnite la vârsta adolescenţei şi în tinereţe vom vorbi despre depresie, anxietate şi fobii. Depresia are ca simptom principal tristeţea. Ea apare în mod obişnuit în situaţii de viaţă dificile, caracterizate printr-o „pierdere”: boala gravă sau moartea unui membru al familiei, probleme materiale grave ale familiei, eşecuri importante etc. Dar sunt şi cazuri în care tinerii sunt deosebit de trişti aparent fără motive serioase. Depresia poate fi însoţită de simptome cum ar fi gândirea pesimistă, plânsul facil, inapetenţa, insomnia. Uneori depresia este “mascată”, adică persoana nu se plânge de tristeţe (aceasta poate fi totuşi surprinsă de către familie, medic, psiholog, profesori), ci se plânge de simptome somatice ca durerile abdominale, sau cefaleea (durerile de cap). Cei mai mulţi depresivi îşi pierd interesul faţă de activităţile care anterior le făceau plăcere, devin apatici, au probleme de concentrare a atenţiei. Ei devin lenţi, lipsiţi de energie, obosesc uşor. Din aceste motive rezultatele lor şcolare se înrăutăţesc. Anxietatea este o stare afectivă neplăcută de frică, nelinişte, îngrijorare fără motive serioase. Teama este difuză, nu are un obiect bine precizat, tânărul nu poate preciza de ce anume îi este frică. Totuşi, el se simte încordat, ameninţat, are presimţiri rele. Aceşti elevi / studenţi în general sunt timizi în relaţiile cu persoanele mai puţin cunoscute, se descurcă greu în situaţii mai puţin obişnuite. Ei evită situaţiile în care ar trebui să fie în centrul atenţiei. De multe ori anxietatea este însoţită de simptome organice, corporale ca: cefalee, dureri
abdominale, greaţă, vărsături, diaree, transpiraţie, tremor, tahicardie (puls accelerat), tulburări de respiraţie, insomnie (mai ales de adormire), coşmaruri etc. Anxietatea de intensitate redusă este în limite normale şi are un rol pozitiv deoarece ne poate mobiliza pentru unele acţiuni (elevul învaţă pentru că îi este frică să nu ia o notă mică) sau poate să inhibe unele manifestări nepermise. Cercetările au dovedit că elevii cu o anxietate moderată au rezultate şcolare mai bune decât cei lipsiţi de anxietate şi cei foarte anxioşi. Anxietatea intensă are efecte negative asupra învăţării. Elevul foarte anxios este nesigur, neliniştit, încordat, se gândeşte la evenimente neplăcute posibile. El se concentrează greu şi din această cauză nu înţelege lecţia şi nu reuşeşte să o memoreze. Anxietatea intensă poate fi atât cauza cât şi efectul eşecului şcolar (elevul are rezultate şcolare slabe, este pedepsit, devine anxios, rezultatele sale şcolare scad – ajunge într-un cerc vicios din care este greu de ieşit). Pentru a ajuta o persoană depresivă sau anxioasă, este bine să o încurajăm să vorbească despre problemele sale (dar nu în public, şi să nu abuzăm de încrederea pe care o are în noi). Dacă problemele sunt grave sau persistente, este important să apelăm la specialişti (psiholog, medic psihiatru etc.). Fobia este o frică persistentă de un obiect, gând sau situaţie care în mod obişnuit nu justifică teama. Subiectul îşi dă seama de faptul că frica sa este ridicolă, lipsită de sens, luptă împotriva ei, dar nu o poate învinge (Holdevici, 1998, p. 8). Dintre fobiile mai frecvente menţionăm: agorafobia (teama de spaţii largi, de locuri deschise), claustrofobia (teama de spaţii închise), misofobia (teama de murdărie), zoofobia (teama de animale). Pentru adaptarea şcolară, o importanţă deosebită o are fobia de şcoală. Uneori fobia şcolară este confundată cu fuga de la şcoală. Elevul, atunci când se apropie momentul plecării la şcoală, devine neliniştit, anxios, se plânge de dureri de cap, dureri abdominale, stare de rău. Aceste simptome apar în zilele de şcoală, dar nu şi în zilele libere, totuşi nu putem vorbi de o simulare. Simptomele se explică printr-o frică extrem de puternică de şcoală în general, de anumiţi profesori sau colegi. Fobia şcolară este mai frecventă în clasa I, dar poate să apară şi în clasele mai mari sau chiar la liceu, în urma unor conflicte cu colegii sau profesorii. Cadrele didactice trebuie să diferenţieze fobia şcolară de fuga de la şcoală şi să-l sprijine pe elevul anxios pentru ca să se diminueze frica şi să se îmbunătăţească adaptarea şcolară (M. Lăzărescu, 1986, p. 121; M. Gelder, D. Gath, R. Mayou, 1994, p. 617).
2. Anorexia nervoasă şi bulimia nervoasă Anorexia nervoasă este o tulburare caracterizată prin refuzul de a menţine greutatea corporală la cel puţin greutatea normală minimă pentru etatea şi înălţimea persoanei. Pacienta este foarte preocupată de problema greutăţii şi manifestă o frică intensă de a nu lua în greutate sau de a deveni grasă, chiar dacă este subponderală. Ea are o imagine deformată asupra corpului său, se vede a fi prea grasă, chiar dacă este mult sub greutate. Această imagine corporală deformată explică de ce mulţi pacienţi nu doresc să fie ajutaţi să ia în greutate. Pentru a slăbi, pacientele mănâncă puţin şi evită mai ales glucidele (dulciurile). Unele încearcă să piardă în greutate prin inducerea vomei, gimnastică excesivă, utilizarea laxativelor. Anorexia nervoasă este însoţită de simptome psihice şi somatice. Dintre simptomele psihice fac parte depresia, labilitatea afectivă, iritabilitatea, izolarea socială, lipsa interesului sexual. Aproape jumătate din paciente prezintă episoade de supraalimentare necontrolată (bulimie).
Consecinţele somatice ale înfometării sunt sensibilitatea la frig, constipaţia, tensiunea arterială scăzută, bradicardia. Cei care îşi provoacă vărsături pot avea eroziuni ale smalţului dentar. La femei un simptom somatic important este amenoreea. În aproximativ 15% din cazuri evoluţia este nefavorabilă şi se ajunge la deces fie datorită tulburării, fie prin suicid (sinucidere) Boala debutează în general în adolescenţă. Majoritatea pacienţilor sunt femei tinere (90 – 95%). Se apreciază că aproximativ 1 – 2 % dintre eleve şi studente au această problemă. Anorexia nervoasă este întâlnită mai frecvent în ţările occidentale, la persoane din clasa socială mijlocie sau înaltă (DSM – IV, 2003; ICD – 10, 1998, ; Gelder, Gath, Mayou, 1994). Bulimia nervoasă se caracterizează prin repetate “crize” de supraalimentare în cursul cărora se consumă mari cantităţi de mâncare în perioade scurte de timp (gustatul continuu de mici cantităţi de mâncare de-a lungul zilei nu este un simptom al bulimiei). Frecvent sunt consumate dulciuri. În general alimentele sunt consumate în singurătate. Episoadele de bulimie apar mai frecvent atunci când persoana se confruntă cu probleme stresante. La început mâncatul determină o eliberare de tensiunea internă, dar uşurarea este urmată de sentimente de vinovăţie şi dezgust. Persoana este preocupată de ideea de îngrăşare şi pentru a preveni luarea în greutate ia măsuri extreme, de exemplu îşi provoacă intenţionat voma (la început prin introducerea degetelor în faringe, ulterior reuşeşte să o provoace şi fără această măsură), utilizează laxative, face exerciţii fizice excesive. Între episoade se încearcă respectarea unei diete cu aport redus de calorii. Bulimia poate fi însoţită de simptome psihice, în special de depresie, şi de simptome somatice datorate vomelor repetate (slăbiciune, aritmii cardiace, leziuni renale etc.). Spre deosebire de pacienţii cu anorexie nervoasă, cei cu bulimie de obicei au o greutate normală. Şi în acest caz majoritatea pacienţilor sunt femei, dar ele au menstre normale. Boala apare în ţările dezvoltate (DSM – IV, 2003; ICD- 10, 1998; Gelder, Gath, Mayou, 1994).
3. Tulburări de conduită Tulburările de conduită1 se manifestă prin comportamente care încalcă drepturile fundamentale ale altora sau normele şi regulile sociale. Aceste comportamente se încadrează în patru grupe principale: - conduită agresivă (ameninţări, iniţierea unor bătăi, comportament crud cu oameni sau animale etc.); - distrugerea proprietăţii (de exemplu prin incendiere); - fraude sau furturi; - violări seriose ale regulilor (fugă de la şcoală, de acasă etc.). Pentru a fi diagnosticate ca tulburări de conduită, aceste comportamente trebuie să aibă o mare gravitate (să nu se reducă la obrăzniciile obişnuite ale copiilor sau la “răzvrătirea” adolescenţilor) şi să fie persistente (să se menţină timp de cel puţin 6 luni). Frecvenţa tulburărilor de conduită este de aproximativ 3 % (Rutter, după Gelder, Gath, Mayou, 1994, p. 618). Tulburările de conduită sunt mai frecvente la băieţi. Tulburările de conduită pot debuta chiar înainte de vârsta de 10 ani. În perioada preşcolară în general tulburarea se manifestă ca un comportament agresiv acasă. În primii ani de şcoală debutul este de obicei tot în familie, cu furt, minciună, nesupunere, agresivitate verbală şi fizică. Mai târziu tulburarea se manifestă şi în afara familiei, mai ales la şcoală, cu fugă de la şcoală, furturi, distrugeri, agresivitate, abuz de alcool etc. 1
Conduita = activitatea umană cu cele două laturi ale sale: psihică şi comportamentală
Tulburările de conduită nu au o cauză unică. De cele mai multe ori sunt o reacţie la atitudinile educative greşite ale părinţilor: carenţele afective, respingerea afectivă, atitudinea exagerat de rigidă, perfecţionistă, severitatea excesivă cu pedepse fizice grave. Şcoala poate contribui la apariţia sau agravarea tulburărilor de conduită dacă nu ţine seama de unele particularităţi individuale cum ar fi intelectul de limită, retardarea mentală, bâlbâiala etc. S-a constatat că tulburările de conduită sunt frecvent asociate cu eşecurile şcolare, în special cu întârzierile în însuşirea citirii. Mediul în care locuieşte familia are de asemenea importanţă. Tulburările de conduită sunt mai frecvente la copiii care locuiesc în zone defavorizate (Gelder, Gath, Mayou, 1994; Neamţu, Gherguţ, 2000; DSM – 1V, 2003). Profesorii, în special dirigintele care are în clasă copii cu tulburări de comportament, este bine să ceară sprijinul psihologului sau consilierului din şcoală pentru a ajuta aceşti copii. Nu există o “reţetă” unică, a cărei aplicare să conducă cu siguranţă la rezolvarea problemei. După descoperirea cauzelor care au determinat tulburările de conduită se va elabora un plan de recuperare. Se va apela la colaborarea familiei, care poate avea un rol decisiv în rezolvarea problemelor. Uneori este eficientă terapia comportamentală (care poate fi aplicată şi de cadrele didactice) şi care constă în recompensarea comportamentelor potrivite (valorizarea în faţa colegilor, acordarea unor note bune) şi neîntărirea (ignorarea) comportamentelor greşite (Neamţu, Gherguţ, 2000, p. 136, 225; ICD – 10, p. 318).
4. Tentativa de suicid şi suicidul În general se consideră că suicidul sau tentativa de suicid este o problemă a adulţilor. Într-adevăr, din fericire, numărul cazurilor de sinucidere sau tentativă de sinucidere în perioada adolescenţei şi tinereţii nu este mare, dar totuşi această problemă există şi la această vârstă. Prevenţia suicidului la copii şi adolescenţi este foarte importantă, dar este îngreunată de existenţa unor “mituri” privind suicidul. Băban (2001, p. 101) pune în evidenţă câteva dintre aceste convingeri şi atitudini eronate despre suicid: - Cei care vorbesc despre sinucidere nu recurg la ea. - Cei care au tentative de sinucidere nu vor decât să atragă atenţia. - Copiii nu ştiu cum să se sinucidă şi nici nu au puterea necesară să o facă. - Cei care se sinucid sunt bolnavi psihici. - În cazul copiilor sau adolescenţilor care recurg la suicid, părinţii sunt singurii responsabili. Cei care au astfel de convingeri nu vor lua în serios un elev care are o dispoziţie afectivă depresivă şi face afirmaţii de genul “ar fi mai bine dacă nu aş mai trăi”. Dacă se întâmplă ceva grav, cadrul didactic care a avut o asemenea atitudine se poate considera responsabil deoarece nu a luat măsurile necesare pentru a preveni aceste consecinţe. Suicidul şi tentativa de suicid sunt rare la copiii de până la 12 ani (totuşi există astfel de cazuri, chiar şi la copii preşcolari). Copiii îşi formează o idee mai clară despre moarte în jurul vârstei de 12 ani, din această cauză se crede că la copiii mici care fac o tentativă de sinucidere nu există o intenţie suicidară serioasă. Probabil motivaţia lor este cea de a comunica celor din jur o suferinţă emoţională, de a evada din starea de stres sau eventual de a manipula persoanele din jur. Aceste tentative sunt totuşi foarte periculoase din cel puţin două motive: - uneori tentativa reuşeşte, şi finalul este tragic; - copilul „învaţă” că prin comportamentele de acest fel se pot rezolva unele probleme, şi dacă întâlneşte alte probleme poate să recurgă la aceeaşi „soluţie”.
Numărul sinuciderilor şi a tentativelor creşte după vârsta de 12 ani. În ultimele decenii frecvenţa evenimentelor de acest fel a crescut pe plan mondial, inclusiv la noi. De exemplu, în SUA suicidul reprezintă a treia cauză de mortalitate la grupul de vârstă 15 – 24 ani şi a zecea cauză de mortalitate la grupul de vârstă 0 – 14 ani. Alte date arată că în SUA sunt 18 sinucideri reuşite pe zi la adolescenţi şi 57 tentative de suicid pe oră. Rata sinuciderilor sub 10 ani este în creştere (după Băban, 2001, p. 98). Numărul tentativelor şi a sinuciderilor nu poate fi cunoscut cu precizie pentru că unele sinucideri pot fi considerate accidente sau crime, cât şi deoarece de multe ori familia ascunde adevărul (dacă un copil face o tentativă de sinucidere, părinţii spun că a fost internat la spital pentru o boală oarecare). Multe tentative de sinucidere sunt realizate prin luarea unei mari cantităţi de medicamente. Mai ales fetele apelează la această metodă. În general sunt folosite medicamente din „farmacia” familiei. Mulţi părinţi dau dovadă de iresponsabilitate deoarece lasă medicamente periculoase la îndemâna copiilor, fără să se gândească la consecinţele posibile. Unele medicamente luate de copil îi pun într-adevăr viaţa şi sănătatea în pericol, altele nu sunt periculoase, dar pot avea efecte de lungă durată, afectând ficatul, rinichii etc. Sunt copii (mai ales băieţi) care folosesc metode dure: autolezarea prin tăiere (de obicei la nivelul antebraţului sau încheieturii mâinii), spânzurare, aruncare de la etaj, aruncare în faţa unui vehicul etc. (Gelder, Gath, Mayou, 1994, p. 376). Atunci când un elev / student face un act de acest fel, oamenii îşi pun întrebarea: de ce a făcut acest lucru, cine este vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat. În general nu există o singură cauză. Psihologii, medicii, pedagogii au pus în evidenţă numeroşi factori care cresc riscul suicidar: - factori familiali: relaţii conflictuale în familie, abuzuri în familie (abuz emoţional, fizic, neglijare, abuz sexual), divorţul părinţilor, moartea unei persoane apropiate etc. - rezultatele şcolare slabe pot deveni un factor cu risc suicidar, dacă elevul este supus unor presiuni mari şi nerealiste din partea cadrelor didactice şi mai ales a părinţilor. Unii părinţi acordă o importanţă exagerat de mare notelor, pedepsesc dur copiii pentru notele slabe. Copilul devine tot mai anxios, tot mai tensionat. Din această cauză capacitatea sa de a învăţa scade tot mai mult. Dacă părinţii menţin aceeaşi atitudine rigidă şi perfecţionistă o „cale de ieşire“ pentru copil poate fi tentativa de suicid. - factori sociali: atitudinea negativă a colegilor de clasă, a altor copii din şcoală sau din cartier care îl umilesc fizic şi verbal. Copilul se simte ameninţat tot timpul şi această stare continuă de tensiune, anxietate creşte potenţialul suicidar. izolarea socială datorată abilităţilor slabe de a stabili relaţii interpersonale. Unii adolescenţi, deşi doresc, nu reuşesc să stabilească relaţii de prietenie. Datorită singurătăţii devin depresivi, se simt inutili, respinşi de cei din jur. Dacă un astfel de elev are rezultate şcolare slabe şi probleme familiale, putem considera că se află într-o situaţie periculoasă. modelul unei persoane cunoscute de adolescent care s-a sinucis sau a unui caz prezentat pe larg de către mass-media. Tânărul află că situaţiile problematice pot fi „rezolvate” şi în acest fel şi primeşte chiar şi „sugestii” privind mijloacele la care poate apela. - factori individuali:
tulburările emoţionale sau de conduită pot mări riscul suicidar. Adolescentul cu astfel de tulburări are tendinţa de a fi labil afectiv, depresiv, anxios chiar şi în absenţa unor factori externi nefavorabili. Unii dintre aceşti tineri sunt impulsivi, au o toleranţă redusă la frustrare şi din aceste motive pot reacţiona necorespunzător (de ex. prin tentativă de sinucidere) chiar şi în situaţii conflictuale minore. probleme grave de sănătate, boli cronice însoţite de suferinţă fizică, boli incurabile.
-
-
Recunoaşterea adolescenţilor cu risc suicidar este foarte dificilă. Totuşi există unele indicii care pot fi observate (după Băban, 2001, p. 99): starea afectivă depresivă, tristă; izolarea de prieteni şi familie. Adolescentul devine mult mai liniştit, retras, nesociabil, necomunicativ decât anterior; preocupări exagerate privind moartea. Orice interes deosebit privind moartea, exprimat prin conversaţii, desene, lectură etc. trebuie să atragă atenţia adulţilor. ameninţarea cu sinuciderea. Frecvent cel care se pregăteşte de o tentativă de suicid dă un avertisment, face afirmaţii de genul „nu mai vreau să fiu pe lumea asta” sau „pentru voi ar fi mai bine dacă nu aş mai trăi”. Unii adulţi nu iau în serios afirmaţiile de acest fel. Alţii (mai ales părinţii) îl ceartă pe copil sau poate îl şi pedepsesc. În aceste cazuri copilul se simte şi mai neînţeles şi riscul de suicid devine şi mai mare. tentativa anterioară de suicid. Dacă copilul a avut o tentativă, riscul repetării este mare.
Aceste semne, şi mai ales ameninţarea cu suicidul, trebuie luate în serios. Părinţii, cadrele didactice trebuie să discute cu copilul despre motivele pentru care a devenit depresiv, izolat, interesat de problema morţii. Ei vor încerca să clarifice cu copilul eventualele neînţelegeri, să-l ajute să depăşească dificultăţile cu care se confruntă. Dacă părinţii şi cadrele didactice consideră că situaţia este prea gravă, ei se vor adresa unui psiholog, consilier, medic psihiatru etc., pentru a cere un ajutor de specialitate pentru copil.
