Aurel Popescu
Adrian Nichita
Cosmin Constantin
MONOGRAFIA COMUNEI VĂRĂȘTI JUDEŢUL GIURGIU
Fapte şi evenimente
Editura Amanda Edit Bucureşti 2009
1
La elaborarea lucrării, au colaborat:
Oprea Robertino - preot Vărăşti Maria Constantin - bibliotecar în cadrul Bibliotecii Comunale „Vasile Militaru” Maria Pena - educatoare –Şcoala cu clasele I-VIII Vărăști Victorița Zane - educatoare – Şcoala cu clasele I-VIII Vărăști Ţane Ionel – consilier la Primăria Vărăşti
Tipar executat la: S.C. Rapid Trans S.A. “Tipografie digitala” Tel/Fax: 021 312 30 20; 0722 521 542 e-mail:
[email protected]
2
CUPRINS Capitolul I.
Cuvânt înainte
p.5
Cadrul natural şi componentele sale .
p.11
1 Aşezarea geografică şi organizarea administrativă
p.11
a). Organizarea administrativ – teritorială în zona noastră şi în comuna Vărăşti in secolele XIX şi XX. b). Conducerea comunei începând cu secolul XVIII şi până astăzi.
p.13
c). Structura şi evoluţia demografică a comunei
p.17
2 Cadrul natural
p.27
a). Geologie
p.27
b). Caracteristici morfometrice şi subdiviziunile reliefului
p.28
3 Clima
p.31
a). Radiaţia solară directă
p.31
b). Factorii dinamici
p.31
c). Radiaţia totală
Capitolul II.
Capitolul III.
p.12
p.32
d). Regimul termic
p.32
e). Nebulozitatea
p.33
f). Circulaţia generală a atmosferei
p.34
g). Precipitaţiile – regimul şi repartiţia precipitaţiilor
p.36
4 Apele
p.39
5 Vegetaţia, animalele, solurile
p.43
a). Vegetaţia
p.43
b). Animalele
p.45
c). Solurile
p.45
Urme vechi ale locuirii pe aceste meleaguri
p.47
a). Satul Vărăşti
p.47
b). Satul Dobreni
p.55
Începuturile învăţării de carte în perimetrul în care este amplasată comuna Vărăşti până la începutul secolului al XIX - lea a). Satul Vărăşti
p.65
b). Satul Dobreni
p.69
Capitolul IV.
Învăţământul pe meleaguri Ilfovene de la 1838 şi până la1948
Capitolul V.
Activitatea metodico – didactică a Şcolii din Vărăşti
p.81
în perioada 1848-1948
p.93
Capitolul VI.
Şcoala din Vărăşti în perioada1948 – 1989 şi după
p.97
Capitolul VII.
Comuna Vărăşti în regimul comunist
p.121
3
Capitolul VIII.
Viaţa spirituală în comuna Vărăşti - Biserica
p.129
Capitolul IX.
Folclorul şi formele sale de manifestare
p.151
Capitolul X.
Limba onomastică şi particularităţi lingvistice
p.187
Capitolul XI.
Gospodăria şi gospodari din Vărăşti
p.191
Capitolul XII.
Viaţa economică pe meleagurile comunei Vărăşti
Capitolul XIII.
a). Satul Vărăşti
p.199
b). Satul Dobreni
p.203
Personalităţi locale şi contribuţia lor pe plan naţional a). Personalităţi locale b). Monumente locale
ANEXA
p.207 p.221
Bibliografie Vărăşti
p.223
Bibliografie Dobreni
p.224
Dezvoltarea comunitară a localităţii Vărăşti – prezentare multimedia DVD
4
CUVÂNT ÎNAINTE Armonioasa îmbinare a ţinuturilor Câmpiei Române cu întreg pământ românesc din care fac parte organic, a adus pe vechii înaintaşi ai timpurilor să-şi stabilească aici numeroase aşezări de durată. Cercetările şi descoperirile arheologice, întâmplătoare şi răzleţe mai înainte, bine organizate şi sistematice în ultima vreme au stabilit şi dovedit existenţa unor condiţii favorabile de aşezare şi de continuă vieţuire a oamenilor pe meleagurile noastre. Deosebit de semnificative au fost constatările legate de continuitatea neântreruptă a aşezărilor şi popularea lor, chiar în condiţiile când în timpul mileniilor trecute populaţia locală a rezistat împotriva năvălirilor unor formaţiuni tribale venite din zone apropiate sau mai indepărtate, creindu-şi o intensă viaţă economică şi spirituală. În acest context, aşezările omeneşti din Câmpia Română, printre care şi cele din zona luncii Argeş – Sabar, şi-au stabilit propria istorie şi au asigurat generaţiilor de ţărani din vremuri imemoriale statornicire, vieţuire cumpătată şi dorinţa pentru prosperitate şi un trai mai bun. De altfel, pe aceste meleaguri vărăştene, oamenii locurilor, ţăranii şi-au muncit ogorul, şi-au crescut copiii, au înfruntat vitregiile naturii, au luptat în războaie pentru păstrarea gliei strămoşeşti. În pofida acelor vremuri, oamenii locurilor au rămas încrâncenaţi şi hotărâţi să-şi dovedească prin fapte dragostea şi iubirea pentru locurile în care s-au născut şi au trăit cei dinaintea lor şi trăim noi astăzi. Pentru toţi acestia am avut şi simţit puternice sentimente de respect şi compasiune, sentimente izvorâte dintr-o profundă întelegere a calităţilor lor native, comportamentale, manifestate de vărăşteni care-i înfăţişază astăzi ca buni şi pricepuţi gospodari şi păstrători ai tradiţiilor strămoşeşti şi cadrului natural în care au trăit şi trăiesc cei de astăzi, condiţii lăsate de Dumnezeu pentru vieţuirea oamenilor şi pentru prosperitate.Noi, cei ce ne-am născut şi trăit pe aceste meleaguri, într-o zonă mirifică destinată vărăştenilor pentru locuire, evoluţie şi prosperitate, zonă aflată la întretăierea şi impletirea câmpurilor şi luncilor Sabarului şi Argeşului, zonă în care s-au născut şi trăit de milenii străbunii noştri, suntem conştienţi de valoarea acestor locuri care au impus stabilirea realţiilor frăţeşti între semenii noştrii, relaţii de bună colaborare specifice numai oamenilor crescuţi şi trăiţi în credinţa noastră creştină şi cu frica lui Dumnezeu. Aici, pe aceste meleaguri s-a impus şi crescut conştiinţa ţăranului nostru, conştiinţă reflectată în iubirea faţă de oameni, faţă de pământurile natale şi valorile noastre naţionale. Aici, le-am descoperit noi gândurile, le-am aflat tainele şi preocupările pentru locuire şi existenţă, dorinţa de a-şi păstra nealterată glia strămoşească, obiceiurile, convingerile şi speranţele pentru a-şi asigura un viitor mai bun mai sigur. Noi, cei născuţi şi trăiţi în lumea satului cunoaştem viaţa săteanului de odinioară, viaţa nu prea prosperă, plină de neajunsuri şi greutăţi, viaţa cum ne-o înfăţişază documentele vremii existente în arhivele locale sau în cele de la nivel naţional şi nu numai, cum ne înfăţişază prin viu grai oamenii locului, sătenii noştrii sau de cei doritori de oriunde, cunoscatori şi stăpânitori ai unor fapte şi evenimente petrecute pe aceste meleaguri, doritori să le facă cunoscute. Cele aflate prin căile amintite sunt adevăruri dătătoare de speranţe, pentru cunoaşterea locurilor noastre natale menite să înfăţişeze ţinuta moral – etică a societăţii noastre si ţinuta ştiinţifică pe care se sprijină. Multe dintre cele aflate ne-au obligat să ne oprim în cadrul acţiunii noastre asupra unor momente specifice vieţii şi trăirii ţăranului de odinioară de la noi. Altele ne-au introdus în cunoaşterea mai aprofundată a orizontului local în care a apărut şi evoluat societatea noastră pe multiple planuri, cum au apărut, evoluat şi consolidat relaţiile de bună vieţuire între oameni, între vărăşteni şi vecinii lor din zonele mai apropiate. O atenţie sporită s-a acordat cunoaşterii vieţii spirituale în comuna noastră, şi rolului bisericii în formarea şi consolidarea comportamentelor moral – etice între oamenii din localitatea noastră. Multe din cele aflate despre comuna noastră au constituit puncte de sprijin şi pentru cunoaşterea manifestărilor zilnice ale populaţiei locale sau în manifestările temporare în care se înscriu traditiile obiceiurile statornicite de veacuri în glia vărăşteană. În 5
procesul cunoaşterii acţiunilor manifestate in comuna noastră, în lucrarea noastră sunt prezentate şi susţinute şi unele momente legate de organizarea şi desfăşurarea activităţilor administrativ-gospodăreşti, evoluţia şi creşterea lor în diferite etape ale vieţii – orientate spre prosperitate şi bună stare. Pornind de la mulţimea informaţiilor şi momentelor menţionate am considerat util să ilustrăm unele momente care sunt specifice trăirilor ţăranilor noştrii, aspiraţiilor lor. Mai întâi aspiraţiile săteanului, ţăranului nostru erau puţine şi nesemnificative, iar mentalitatea lui era legată în primul rând de asigurarea conditiilor de viaţă şi locuire pentru el şi familia sa. Apoi dorinţa tăranului, ca şi a celui din Vărăşti şi de oriunde era sa-şi construiasca o casă arătoasă, să aiba multe vite care să-i umple gospodaria. El, ţăranul muncea din zori si până la asfinţitul soarelui, de cele mai multe ori muncea mult şi câştiga puţin, bucuriile îi erau şi ele puţine şi scurte, iar necazurile erau cât mai frecvente şi greu de suportat. În istoricul vieţii sale, ţăranului i se împotrivea şi natura care ueori nu-i era favorabilă, întrucât unele calamităţi îi produceau mari pagube, mai ales în activitatile agricole. Singura şi sigura speranţă şi nădejde a ţăranului să înfrunte aceste neajunsuri era credinţa lui în Dumnezeu. Mulţi spuneau şi considerau că ţăranul este “VICLEAN”, dar el este mai înainte de toate, mai de grabă “NAIV”, întrucât deseori este tras pe sfoară de unele persoane fără frica lui Dumnezeu, fără scrupule şi fără milă. Înţelepciunea ţăranului este însă proverbială. Calităţile lui de om cumpătat şi cinstit sunt cunoscute de veacuri, din istoria noastră. Ele îşi au izvorul în experienţa moşilor şi strămoşilor săi. Asemenea exemple de ţărani se mai întâlnesc şi astăzi pe meleagurile noastre. Aşa a fost şi a rămas ţăranul nostru, omul cu mâinile bătătorite, omul care a fost şi a stat la baza apariţiei, evoluţiei şi civilizaţiei umane din toate timpurile. Cunoaşterea unor asemenea momente din viaţa ţăranului şi a satului de odinioară ne-au condus şi mobilizat, ne-au îndrumat spre aflarea adevărurilor despre istoria meleagurilor noastre, despre viaţa şi preocupările oamenilor de aici din toate timpurile şi până astăzi despre calităţile şi însuşirile dobândite de săteni, izvorâte dintr-un puternic sentiment de iubire faţă de locurile natale. De altfel frumuseţea locurilor natale, condiţiile de viaţă oferite de natură au fost factorii mobilizatori ce au stimulat sentimentul patriotic local, care au impulsionat acţiunile de aflare si cunoaştere a adevărurilor, istoria locurilor, acţiuni care au avut puternice rezonanţe în rândul sătenilor şi au creat un profund fond moral – etic, şi social – politic în comuna noastră. Dorinţa de cunoaştere si aflare a adevărurilor despre meleagurile noastre a fost actul stimulator şi mobilizator al forţelor şi al factorilor locali de punere în valoare a celor aflate şi lăsate de Dumnezeu vărăştenilor pentru locuire şi vieţuire, act cuprinzător, concretizat într-un document numit”MONOGRAFIA COMUNEI VĂRĂŞTI”. Destinul ne-a chemat pe unii dintre noi să îndeplinim acest act de mare rezonanţă istorică şi patriotică şi cu profunde implicaţii moral-etice şi sentimentale în rândul locuitorilor comunei Vărăşti. Destinul a hotărât ca unii dintre noi să fim numiţi să scoatem la suprafaţă adevărurile despre noi vărăştenii şi să le facem cunoscute celor de astăzi şi celor ce ne vor urma. Conceperea şi realizarea acestui document istoric este cu adevărat istoric întrucât are la bază documente istorice existente în arhivele locale sau cele naţionale, documente ce confirmă existenţa faptelor şi evenimentelor ce s-au petrecut şi se mai petrec şi astăzi pe meleagurile noastre, documente ce ne îndreptăţesc să le facem cunoscute şi prezentate în documentul numit “Monografia comunei Vărăşti”. În acest context ne alăturăm ideilor emise de unii localnici care afirmă că unele momente din viaţa vărăştenilor sunt momente adevărate întrucât ele ne-au fost lăsate de cei ce se aflau odinioară pe meleagurile noastre, iar astăzi se află pe alte meleaguri. Mulţi dintre acestia au fost şi s-au dovedit personalităţi ai comunei noastre care au lasat urme ce trebuie cunoscute şi au devenit modele pentru noi cei de astăzi prin faptele şi realizările lor, modele ce au statornicit comportamente de invidiat pe care se sprijină societatea de astăzi. Nu putem uita şi omite din rândul personalităţilor comunei noastre pe intelectualii comunei pe preotul Grigore Popescu şi pe fiul său Preotul Grigore Gr. Popescu ctitorul noului lăcaş al bisericii noastre, pe învăţătorul 6
Nicolae Cănescu şi pe distinsul poet Vasile Militaru din Dobreni. Nu putem omite personalităţile din rândul ţărănimii vărăştene care s-au dăruit acţiunilor de creare a unor momente de stabilitate şi prosperitate a sătenilor, personalităţi prezentate în capitolul “Populaţia comunei”. Faptul că lucrarea ilustrează fapte şi evenimente concrete din istoria şi trecutul comunei Vărăşti, nu ne-a oprit sa facem apel si la unele momente aparent banale din viaţa comunei, întrucât considerăm util ca urmaşii noştrii trebuie să afle, să cunoască şi să găsească cât mai multe dovezi despre înaintaşii lor şi despre cei cărora le vor deveni strămoşii lor. Printre momentele amintite şi ilustrate în lucrare sunt şi unele momente din viaţa cotidiană în comuna Vărăşti, chiar în anii societăţii comuniste nu de mult apuse. Aceste momente au fost ilustrate şi consemnate nu de dragul senzaţionalului, ci pentru că ele fac parte din istoria trăită de comunitatea noastră şi că oricum ele se păstrează în memoria colectivităţii din Vărăşti. Omiterea acestor momente nu ar face altceva decât odată cu trecerea timpului, acestea să se denatureze şi să devină legende. De altfel, care dintre membrii societăţii de atunci şi prezenţi astăzi nu-şi aduce aminte comportamentul unor membrii ai PartidulComunist Roman din Vărăşti, de primul secretar PCR al comunei noastre şi a multor comunişti din comună care au slujit cu abnegaţie comunismul. Cine a uitat comportamentul unor grupuri de agitatori care mărşăluiau pe uliţele comunei lansând sloganuri comuniste despre viata luminoasă şi fericită a ţăranului român. Pentru noi, procesul de structurare, sistematizare şi ilustrare a ideilor despre trecutul şi prezentul comunei noastre într-o lucrare cu specific istoric, a fost un proces înrdăzneţ si de mari frământări lăuntrice, de ţinuta moral – etica şi responsabilităti profesionale, menit să aducă la lumină cunoaşterea şi păstrarea adevărurilor despre noi şi pământurile noastre, despre peisajul şi geografia locurilor în care trăim. Afirmăm cu toată responsabilitatea profesională şi morală că toate cele aflate de comuna noastră şi ilustrate în lucrare nu sunt acoperitoare a tuturor adevărurilor istorice despre comuna Vărăşti şi că s-a lăsat loc pentru unele informaţii care să completeze lista adevărurilor care încă nu au putut fi aflate şi finalizate despre comuna noastră. Realizarea acestui document monografic nu reprezintă un document de completare a altui document despre comuna Vărăşti, el este primul întrucât alt document despre satul Vărăşti nu s-a mai aflat şi conceput pentru pentru prezentarea meleagurilor vărăştene. Satul Dobreni dispune de o serie de studii monografice cu caracter preponderent istoric realizate de către domnul Adrian Nichita profesor la şcoala din această localitate. Prin combinarea studiilor despre satele Văraşti, Dobreni şi Obedeni s-a alcătuit acest document istoric “MONOGRAFIA COMUNEI VĂRĂŞTI”. Nu sunt un scriitor, ci un om de şcoală care şi-a petrecut decenii de-a rând în scoală pregătind şi educând generatii de copii, dascăl care s-a dăruit şi dedicat scolii îndeplinind unele functii de răspundere, în calitate de director de şcoală, inspector şi de conducător a activitătilor cadrelor didactice. Sunt însă unul dintre pământenii care şi-a dorit să cunoască meleagurile natale, în care s-a născut şi si-a trăit tineretea, pe aceste meleaguri vărăstene pe care nu le-a uitat nici astăzi, meleaguri în care şi – a deschis ochii spre aflarea necunoscutului şi şi-a orientat speranţele spre cunoaşterea adevărului despre aceste locuri. Încercarea de a afla cât mai multe despre locurile natale, despre stramoşii noştrii si despre înaintaşii familiei mele, găsiţi pe aceste meleaguri de veacuri, a constituit momente de largi şi puternice frământări interioare şi sufleteşti implementate pe un profund suport patriotic. De altfel, încercarea de a realiza o monografie a locurilor natale nu a pornit spontan ci în urma gasirii unor elemente de siguranţă pe care să se sprijine suportul ştiintific şi istoric adecvat, rigurozitate, responsabilitate şi corectitudine al celor expuse. În acest context, începutul a fost asigurat, întrucât profesorul Aurel Popescu, profesor de geografie – biologie şi-a exprimat dorinţa să se angajeze în această actţiune complexă care solicita eforturi susţinute si responsabilităţi profesionale ştiinţifice. Căutările au fost şi mai impresionante şi au determinat stabilirea unor relaţii intre cei ce au fost şi au contribuit la conducerea celor de 7
astăzi, fii ai comunei, apelând la amintirile despre şcoala din Vărăşti şi dascălii lor, învăţătorii care ne-au desfătat copilăria si adolescenţa, din a căror întelepciune s-au împărtăşit generaţii de elevi ai şcolii noastre şi s-a creat fondul de pregătire ce a înlesnit mersul înainte şi succesul unora dintre noi spre noi trepte ale cunoaşterii. Sunt încă rămaşi în memoria noastră, a mea şi a colegilor mei din Vărăşti, învăţători care au devenit modele pentru generaţii de elevi a şcolii noastre, dascăli pe care cu mândrie îi amintim: Radu Maria, Vlădulescu Nicolae, Ion Călin, Mihăilă Petre, Mihăilă Ana, Calamaz Emil, Calamaz Petra şi mulţi alţii. Cunoştinţele dobândite în şcoala primară ne-au propulsat pe unii dintre noi spre atingerea doleanţelor spre o pregătire superioară şi ajungerea în instituţii superioare de pregătire, devenind îngineri, medici, profesori, militari, etc. Unii dintre acestia au fost alături de profesorul Aurel Popescu, consăteanul lor spre descoperirea şi cunoaşterea pe mai multe planuri a arealului comunei Vărăşti. Cu satisfacţie salutăm angajarea unor cadre didactice din Vărăşti, fii ai satului, a educatoarelor şi învăţătoarelor Pena Maria, Pârvu Cristina şi Zane Victoriţa în realizarea unor studii geografice în peisajul geografic al comunei Vărăşti, studii realizate sub îndrumarea profesorului Aurel Popescu în calitate de indrumător de lucrare pentru obţinerea gradului didactic I, sau în calitate de preşedinte al comisiei pentru acest grad. Mă simt obligat să înscriu pe treapta amintirilor care au contribuit la evoluţia mea profesională, pe distinşii dascăli, preoţi, profesori de la Seminarul Central din Bucureşti pe care i-am urmat şi pe profesorii universitari de la facultatea de Geografie Geologie pe care am bsolvit-o şi mi-au îndrumat paşii spre cunoaşterea ştiinţifică a locurilor şi descoperirea adevărurilor despre natură si om. Considerăm lucrarea “Monografia Comunei Vărăşti” o lucrare originală întrucât selectarea înformatiilor, interpretarea evenimentelor si faptelor politice si sociale aparţin autorilor lucrării. Precizăm însă că nu avem pretenţia ca toţi cititorii să ne împărtăşească punctele de vedere susţinute in lucrare. Îi asigurăm însa pe toti că suntem oameni ai locurilor- fii ai comunei, oameni de bună credinţă şi doritori de cunoaştere a adevărurilor istorice. Întrucât unii dintre autori au fost martori ai unor evenimente mai de mult trecute şi trăite, mărturiile, observaţiile prezentate sunt personale si reale şi mai veridice decât cele venite din afară. În lucrare, unul din capitole ilustrează elemente ale vorbire locale având în vedere imigraţiile care au avut loc în zonă si comuna noastră care au influenţat vorbirea corectă a tuturor locuitorilor. Pentru o informare a vorbirii si onomasticii corecte, în lucrare apar elemente de susţinere a vorbirii corecte. În lucrare capitolul cel mai dezvoltat este ,,Folclorul în comuna Varasti,, ,întrucât manifestarile folclorice au fost foarte dense şi variate în conţinut şi formă. Printre obiceiurile şi tradiţiile bine păstrate în comuna noastră au fost şi sunt : căsatoria, botezul, decesul, lirica de alean şi alte manifestări folclorice ce se realizează în timpul anului. Am fost doritori să aflăm şi să prezentăm alcătuirea arborilor genealogici ai unor vechi familii. Rar am întâlnit consăteni care au reuşit să-şi cunoască înaintaşii, chiar până la limita străbunicilor. Despre aflarea oamenilor din trecut din arhivele locale sau cele de mai sus , nici vorbă. Stabilirea listelor cu eroii căzuţi în timpul celor doua razboaie mondiale le-am făcut după cele scrise în naosul bisericii din Vărăşti – liste care ni se par incomplete.(vezi listele) Un moment plin de satisfactie şi dătător de speranţe pentru realizarea acestei monografii l-am avut la intâlnirea cu primarul comunei Vărăşti, domnul Preda Vasile, care la aflarea veştii că fii ai satului au ca preocupare realizarea unui document istoric despre comuna care o conduce a răspuns fără retinere şi cu toată satisfacţia precizând ca acest act este un moment care înlătură lipsa mai multor informaţii despre istoria şi natura peisajului comunei Vărăşti, este un moment al împlinirii, document mult aşteptat şi primit cu multa satisfacţie de localnici.
8
CÂTEVA ASPECTE LĂMURITOARE PRIVIND CERCETAREA ISTORIEI SATULUI DOBRENI Numeroasele urme ale existenţei omeneşti prezente în acest sat au constituit motive serioase pentru cercetarea istorică si aici trebuie menţionat că această tema a constituit subiectul cercetărilor profesorului Adrian Nichita în trei lucrări de specialitate şi a numeroase referate ştiintifice susţinute în cadrul cercurilor pedagogice de la nivel judeţean, precum şi în două articole publicate în revista judeţeană Catedra. Studierea istoriei acestui sat nu a plecat de la zero, la baza studiilor profesorului Nichita au stat unele cercetări mai vechi ale unor profesori cum ar fi Iancu Popescu şi Muşeţeanu Gheorghe precum şi arhiva şcolii Dobreni care este bine întreţinută. Profesorul Muşeteanu Gheorghe a cules diferite obiecte cu valoare istorică realizând un impresionant muzeu şcolar. Multe din aceste exponate s-au pierdut datorită deselor mutări ale locaţiei muzeului dar şi datorită indiferenţei autorităţilor de atunci pentru păstrarea vestigiilor istorice. Cea mai mare parte a inventarului muzeului „Muşeţeanu„ se află depozitată la şcoală, o parte din piese fiind expuse într-un micromuzeu în cabinetul de istorie. Pe baza unora dintre exponatele selectate de domnul profesor Nichita se sprijină studiile monografice, alături de informaţii din arhive, literare, sau prin viu grai, aşa cum se va vedea mai jos. Discuţiile cu săteni în vârstă a reprezentat o prioritate în întregirea iformaţiilor despre trecutul apropiat al satului.Cercetările arheologice efectuate în localităţile învecinate Vărăşti, Obedeni, Vidra, Grădiştea etc. au reliefat o veritabilă vatră de civilizaţie. Analiza resturilor ceramice din muzeul şcolii Dobreni comparativ cu cele descoperite atât în localităţile vecine cât şi în vasta arie carpato- balcanică pune în evidenţă o locuire permanentă pe această vatră. Pe baza acestor izvoare şi cu ajutorul istoriografiei studiate se poate face o reconstituire cât mai fidelă a istoriei localităţii Dobreni din cele mai vechi timpuri şi până azi. Biserica satului şi ruinele conacului de la Prinţesa fac să crească importanţa istorică a aşezării, iar informaţiile descoperite în arhive au confirmat-o. Legendele rămase în amintirea bătrânilor, transmise din generaţie în generaţie fără o fixare exactă în timp, au constituit direcţii de cercetare de la care am pornit în realizarea acestor studii. Toponimele şi hidronimele localităţii Dobreni reprezintă o particularitate specifică oricărei localităţi româneşti, fiind în strânsă legătură cu activităţile omeneşti, cu factorii care alcătuiesc mediul înconjurător şi evenimente istorice. Însăşi numele satului –Dobreni – înseamnă în slava veche „Cel frumos” după cum spunea Paul de Alep, sătenii traducând numele satului în „bine, bun”, ei considerându-se oameni buni. Colectarea datelor despre populaţia locului a reprezentat o mare provocare deoarece a constituit o muncă titnică de studii în arhive, biblioteci, interviuri cu diverse persoane pentru reconstituirea unor fapte şi evenimente din viaţa satului. Importanţa istorică a satului Dobreni este dată şi de faptul că localitatea a fost reşedinţă domnească, aici luându-se decizii care au influenţat viaţa politică şi socială a Ţării Româneşti, cum ar fi urzirea complotului contra lui Matei Basarab, ce a degenerat în prima răscoală a seimenilor din anul1654. Alte direcţii de studiu au urmărit influenţele reciproce dintre mediul natural şi cel socio - economic, importanţa pe care lunca Argeş – Sabar a avut-o şi o are pentru dezvoltarea economică a satului. În continuare vom prezenta câteva date despre profesorul Adrian Nichita. S-a născut la 10 februarie 1968 în familia profesorilor Cornel şi Ioana Nichita, fiind primul din cei trei copii ai acestora. A urmat studiile primare şi gimnaziale la şcoala din localitatea natală Mihai Bravu, judeţul Giurgiu. Între anii 1982 – 1986 a studiat şi absolvit cursurile liceului Ion Maiorescu din oraşul Giurgiu. Din 1996 este licenţiat în istorie la Universitatea Bucureşti, iar din anul 2007 absolvent al facultăţii de geografie al aceleiaşi Universităţi. Tot în anul 2007 a absolvit masterul în Management Educaţional la facultatea David Ogilvy din cadrul SNSPA, Bucureşti. 9
A urmat meseria părinţilor săi începându-şi activitatea didactică în anul 1992 ca profesor suplinitor la şcoala din comuna Adunaţii Copăceni. Din anul 1993 şi până în prezent este profesor la Şcoala Dobreni fiind titular pe catedra de istorie - geografie. În această şcoală şi-a perfecţionat activitatea profesională prin studiu, colaborare şi cooperare cu colegii săi, reuşind astfel să promoveze toate examenele pentru obţinerea gradelor didactice. S-a implicat activ în diferite proiecte guvernamentale din programul PHARE, implementate atât la nivelul şcolii Dobreni cât şi la nivel Judeţean. În cadrul acestor proiecte domnul profesor Adrian Nichita a deţinut funcţia de formator de cadre didactice, participând la perfecţionarea a sute de cadre didactice din judeţul Giurgiu. Datorită experienţei acumulate a devenit profesor metodist pe lângă Inspectoratul Judeţean Giurgiu şi membru în diferite comisii judeţene de concursuri şi examene. Este căsătorit cu inginer Elena Nichita şi au împreună un copil, Gabriel Ionuţ. În încheiere autorii consideră că a sosit momentul să aducă mulţumiri tuturor celor care i-au primit cu satisfacţie şi i-au sprijinit în culegerea de date şi informatii despre apariţia, evoluţia şi trecutul comunei noastre. Persoane din Vărăşti, Dobreni şi Obedeni : Preda Vasile – Primarul comunei, Stanef Anca secretarul primăriei, Savov Gheorghe - viceprimar, Lavric Artemon, Zane Victoriţa, Pena Maria, Rujan Vasilica, Căţe Ioana, Dobre Gheorghe, Alexandru Didi Vasilescu, Ştefan Vasile, Popa Nicolae, Preot Dima Tănase, Profesor Răceanu Ana, Profesor Rujan Tiberiu Decebal, Porojan Constanţa –pensionară, fosta secretară a şcolii Vărăşti, învăţător Mihalache Micu Vasile, profesor Costache Mariana, Anghel Militaru, sătenilor Ene Tudor, Stancu Dumitru, Ene Ion, Toma Ioan şi Rupa Alexandru.
Aurel Popescu
Adrian Nichita
Cosmin Constantin
10
Moto: ”patria şi iubirea de patrie sunt simple abstracţii sarbede dacă nu te-ai dus singur să le întâlneşti cu pământul şi poporul din care faci parte”
George Vâlsan Capitolul. I CADRUL NATURAL ŞI COMPONENTELE SALE 1) 2) 3) 4) 5)
AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ŞI ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ CADRUL NATURAL CLIMA APELE VEGETAŢIA, ANIMALELE, SOLURILE
1) AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ŞI ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ a) Aşezarea geografică Într - un ţinut mănos cu pământ roditor şi oameni harnici, în sudul ţării, în Câmpia Română, se află judeţul Giurgiu, unul dintre importantele judeţe ale ţării, unitate administrativ – teritorială relativ recentă apărută pe harta patriei noastre la 23 ianuarie 1981 ca urmare a noii organizări administrative a ţării. În acest judeţ se află comuna Vărăşti una dintre marile comune ale judeţului, comună alcătuită în prezent din două sate : Vărăşti şi Dobreni, sate care sunt aproape unite întucât limita dintre Vărăşti şi Dobreni nu mai poate fi precizată; casele noi construite înlătură separarea celor două sate. Geografic, comuna Vărăşti ocupă o poziţie sud – est faţă de oraşul Bucureşti, capitala ţării şi la circa 30 km faţă de acesta. Faţă de reşedinţa judeţului, oraşul Giurgiu, este situat la o distanţă de 40 km, Giurgiu fiind situat în sudul Câmpiei Române, la Dunăre. Limitele administrative ale comunei Vărăşti se desfăşoară pe o suprafaţă de circa 80 km² şi ocupă suprafeţe naturale din Câmpia Cânlăului în zona de nord a comunei şi o mare parte din Lunca Sabarului situată în partea lui sudică, râu care astăzi este numit , mai ales de localnici – CANAL, denumire primita în urma mutării albiei Sabarului spre sud prin vaste lucrări de ameliorare a terenului în această zonă începând din a doua parte a secoluli al XIX – lea . Aria geografică a comunei este străbătută de coordonatele geografice: 44º23’ latitudine nordică şi 26º25´ longitudine estică.
11
b) Organizarea administrativă Actuala formă şi structură administrativă - comuna Vărăşti - o are începând cu circa 50 de ani în urmă, din anul 1952, de la reforma administrativ – teritorială. De la acea vreme satele Vărăşti şi Dobreni formau comune separate adică comuna Vărăşti în care era înglobat satul Obedeni si comuna Dobreni – Câmpurelu (satul Dobreni împreună cu satul Câmpurelu). Din 1952 satul Dobreni a fost unit cu satul Vărăşti formând COMUNA VĂRĂŞTI. (13) Vezi harta comunei Vărăşti – Coperta 2 ORGANIZAREA ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ ÎN COMUNA VĂRĂŞTI ÎNCEPÂND CU SECOLUL AL XVIII – LEA ŞI PÂNĂ ASTĂZI a) Organizarea administrativ – teritorială în zona noastră şi în comuna Vărăşti în secolele XIX şi XX În evul mediu Ţara Românească era organizată în judeţe. Începând cu anul 1878, comuna Vărăşti făcea parte din judeţul Ilfov, situaţie care s-a menţinut până în anul 1950 când judeţele şi plăşile care alcătuiau organizarea administrativă a României au fost desfiinţate, în locul lor apărând o nouă formă administrativ – teritorială a ţării, raioanele şi regiunile, organizare care purta amprenta sovietică. Această organizare administrativ – teritorială în raioane şi regiuni nu a durat prea mult, aproape 17 ani, între 1950 şi 1967, când conducerea ţării a hotărât revenirea la vechea organizare administrativ – teritorială – în judeţe. În anul 1981, luna ianuarie apar noi modificări teritoriale în România. Astfel judeţul Ilfov a fost desfiinţat, în locul lui a apărut un nou judeţ – judeţul Giurgiu şi o nouă unitate teritorială necunoscută până atunci – Sectorul agricol Ilfov. Întrucât cei mai mulţi locuitori ai judeţului Giurgiu au făcut parte din judeţul Ilfov decenii de-a rândul, iar istoria lor s-a desfăşurat pe teritoriul acestui judeţ, cei mai mulţi locuitori ai actualului judeţ Giurgiu, printre care şi locuitorii comunei Vărăşti se consideră ilfoveni. Istoria judeţelor, fie a fostului judeţ Ilfov şi a actualului judeţ Giurgiu se înscrie în perioada de început a secolului XVIII, începând cu anul 1778, atunci când în arhivele statului apare numele judeţului Ilfov. Alcătuirea judeţului în perioada amintită era din unităţi teritoriale mai mici numite plăşi.În anul 1831 în documentele isprăvniciei judeţului Ilfov se arată ca judeţul Ilfov era alcătuit din mai multe plăşi printre care şi plasa Sabar din care făcea parte şi comuna Vărăşti.În anul 1864 în Câmpia Română şi la noi în zonă au apărut noi modificări în organizarea teritorială şi mai ales în regruparea aşezărilor omeneşti şi a judeţelor şi în denumirea unor comune şi plăşi. Astfel în 1864 plasa Sabar primeşte numele de plasa Vidra, denumire pe care a păstrat-o până în anul 1950, când a avut loc o nouă împărţire administrativ teritorială în ţară şi la noi. (vezi noua împărţire teritorială din 1950). Modificările la noi în Vărăşti au vizat înfiinţarea unei noi comune – OBEDENI- formată din satul – cătunul Obedeni, comună care a devenit independentă teritorial cu primărie, primar şi celelalte organe administrative necesare. Comuna Obedeni a rămas independentă până în anul 1950, când a apărut o nouă organizare administrativ – teritorială impusă de noua conducere comunistă. Comuna Obedeni a fost transformată din nou în sat aparţinând comunei Vărăşti. Tot acum comuna Dobreni care era comună independentă (Dobreni – Câmpurelu) din secolele XVIII – XIX a fost desfiinţată şi transformată în sat, sat aparţinând comunei Vărăşti. Începând cu anul 1950 comuna Vărăşti este compusă din satele Vărăşti şi Dobreni, satul Obedeni fiind înglobat teritorial în satul Vărăşti. Din anul 1981 comuna Vărăşti cu cele două sate componente face parte din judeţul Giurgiu. 12
b). CONDUCEREA COMUNEI, ÎNCEPÂND CU SECOLUL XVIII ŞI PÂNĂ ASTĂZI În evul mediu la conducerea comunelor se aflau în frunte un sfat al oamenilor mai bătrâni, buni gospodari şi pricepuţi în ale agriculturii, aleşi de obştile sătesti. Unii dintre ei erau aleşi ca putrători de cuvânt ai obştii pentru a le susţine interesele sau erau folosiţi ca martori în procesele de hotărnicire şi în alte treburi şi pricini. Megieşii respectivi, cum erau numiti foştii clăcaşi se bucurau de stima şi încredere atât în sânul obştii cât şi în afara ei. Într-un hrisov dat de Mihnea Turcitul – domnul ţării, la 9 septembrie 1579 cu ocazia unui litigiu în localitatea Hereşti localitate din apropierea comunei Vărăşti , se arată :”Am dat Domnia mea ordin Jupânesei Voica să aducă doi megieşi să mărturisească înaintea Domniei mele că a dat monahiei Salomia această ocică – sarcină lui Dan şi lui Fiera din Hereşti”. După aservirea satelor de clăcaşi noii stăpâni numesc oameni de încredere în fruntea comunităţilor. Aceştia purtau diferite denumiri: vătafi, pârcălabi, logofeţi. Uneori ţăranii îsi alegeau un reprezentant al lor pe care îl recomandau stăpânului. Satele de slujitori aveau conducători proprii. Aceştia erau numiţi căpitani, iar cei alesi şi locuiau în sat erau numiţi izbaşi sau pârcălabi. În timpul domniilor fanariote judeţele erau conduse de ispravnici. Acest titlu s-a păstrat până în secolul al XIX – lea când au fost înlocuiţi cu cârmuitori - otcârmuitori . Plasele erau conduse de zapcii apoi de suborcârmuitori. Satele aveau în frunte un pârcălab. Pârcălabii erau convocaţi de către organele superioare ori de câte ori era nevoie pentru clarificarea unor situaţii ivite în zonă. În timpul revoluţiei de la 1848 – guvernul Provizoriu a numit în fruntea judeţelor – administratori, iar plasele erau conduse de subadministratori. La comune a apărut o nouă funcţie , cea de logofăt, adică secretar. După înfrângerea revoluţiei, cea mai mare parte dintre logofeţi au fost destituiţi, unii chiar arestaţi. Începând cu anul 1857, Ministerul Treburilor din Lăuntru s-a numit Ministerul Interior, iar din anul 1860 în fruntea judeţelor au fost numiţi primii prefecţi. Plasele erau conduse de subprefecţi. Prin Legea de organizare a comunelor, dată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 2 aprilie 1864 se inlocuieşte termenul de pârcălab cu cel de PRIMAR. Cei mai mulţi dintre conducătorii satelor dinaintea reformei lui Cuza din 1864 sunt necunoscuţi. Documentele vremii nu conţin numele acestora – cei mai mulţi fiind necunoscuţi. Sporadic , în unele documente apare câte un nume de pârcălab sau izbaşe fără să se specifice localitatea unde a funcţionat. Odată cu modernizarea administraţiei locale, în documente au început să apară numele primarilor din comune şi a unor slujbaşi din comune.Lista cu primarii din comunele judeţului Ilfov din perioada 1864 nu este clară. Mai mult, faptul că politica vremii impunea schimbări destul de dese ale primarilor sau menţinerea lor pe mai multe perioade sau ani, a îngreunat realizarea unei statistici corecte. În perioada de început a secolului XX şi chiar mai înainte, primarii comunelor judeţului Ilfov şi chiar cei din Vărăşti erau proveniţi din rândul localnicilor, născuţi şi crescuţi pe aceste meleaguri. Ei erau selectati din rândul familiilor fruntaşe din sat, de obicei dintre satenii mai înstariţi şi buni gospodari. O condiţie impusă de obştea sătească era aceea ca primarul să stie carte. La începutul secolului XX puţini dintre primarii comunelor îndeplineau această condiţie. Realitatea vremurilor a confirmat aceasta cerinţă. Primarii comunelor din judeţul Ilfov şi cei din Văraşti, în prima perioada a secolului XX erau proveniţi dintr-un număr restrâns de familii din comună. Asa a fost şi cazul primarilor din comuna Vărăşti când primarii au provenit din familii de buni gospodari – familiile lui Tudorache Drăghici, Gheorghe Velicu, Nicolae Popescu, Marin Petre Ene, etc. În perioada 1910 – 1950, perioadă când localitatea Obedeni a fost comună independentă, la conducerea comunei a fost şi un număr de primari. Iată numele câtorva dintre acestia : 1936 Gheorghe Tudor, Ilie Stan. O statistică cât de cât aproape de realitate privind primarii comunei Vărăşti 13
în perioadele de început ale secolului XX şi a primarilor după anul 1890 indica următoarea situaţie: I – PRIMARII COMUNEI VĂRĂŞTI ÎN PERIOADA 1910 – 1940 – majoritatea din Vărăşti 1. Gheorghe Velicu – 1910 – 1911 2. Tudorache Drăghici – 1911 – 1916 3. Gheorghe Velicu - 1917 - 1919 4. Tudor Conu - 1920 - 1922 5. Tudorache Drăghici - 1923 – 1924 6. Dunitru Dociu - 1926 – 1927 7. Ghenea Ion - 1929 – 1933 8. Marin Petre Ene - 1933 – 1934 9. Popescu Gr. Nicolae - 1934 – 1938 10. Marin P. Cristea - 1938 – 1939 11. Stancu P. Gheorghe - 1940 – 1944
localnic -//-//-//-//-//-//-//-//-//-//-
II – PRIMARII COMUNEI VĂRĂŞTI ÎN PERIOADA 1944 – 1989 Păun D. Nicolae - 1944 – 1947 localnic Neicu Radu - 1948 – 1949 -//Savov A. Petre - 1949 – 1950 -//Niţu Nicolae - 1951 – 1964 fost activist raional de partid adus si instalat primar în Comuna Vărăşti de comunişti. 5. Drăghici Nicolae - 1966 – 1967 - localnic 6. Marcu Gheorghe - 1967 - 1968 -//7. Moisescu Nicolae - 1968 – 1974 -//8. Olaru Constantin - 1975 – 1976 -//9. Spătaru Ion - 1976 – 1978 -//10. Dociu Ioana - 1979 – 1989 -//I – PRIMARII ŞI MEMBRII CONSILIILOR LOCALE ALE COMUNEI VĂRĂŞTI DUPĂ REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 1. Anghel Gheorghe localnic instalat în 1990 2. Bunea Nicolae - 1990 – 1992 localnic 3. Covacu Nicolae - 1992 – 1993 -//4. Pârvu Constantin - 1993 – 1996 (locuitor în prezent în comuna Vărăşti - inginer agronom nOriginar din Comana Giurgiu, căsătorit cu invăţătoarea Pârvu Cristina – localnică) 5. Preda Vasile (foto) ales primar începând cu anul 1996 şi până în prezent. 1. 2. 3. 4.
S-a născut la data de 20 august 1960 din părinţii Constantin şi Tudora în satul Dobreni, comuna Vărăşti. A urmat cursurile primare la şcoala din Dobreni la clasa învăţătorului Mihalache Micu Vasile. Ciclul gimnazial l-a urmat tot în această şcoală unde i-a avut dascăli pe Muşeţeanu Gheorghe, Răceanu Ana, Popescu Aura şi Lavric Artemon, oameni care au constituit un model pentru elevul Preda Vasile. Şi-a continuat studiile 10 clase la Şcoala din Vărăşti apoi liceul în Bucureşti. Şi-a continuat studiile urmând şi absolvind cursurile Universităţii Ecologice din Bucureşti. Are doi copii Preda 14
Monica, căsătorită Dobre şi Preda Ionuţ. Prin buna creştere dată copiilor săi a dovedit că este un bun exemplu de părinte pentru consătenii săi. De asemenea Domnul Preda Vasile este un model de reuşită în viaţă fapt demonstrat atât de realizările în plan personal cât şi în plan profesional. Şi-a început cariera politică din anul 1992 când a fost ales viceprimar în mandatul Domnului inginer Pârvu Constantin. Din 1996 a fost ales primar al comunei Vărăşti trei legislaturi successive.În calitate de primar, domnul Preda Vasile s-a preocupat în permanenţă de modernizarea infrastructurii comunei, este vorba de iluminatul public, asfaltarea şoselei principale şi a uliţelor satului - acesta din urmă este un proiect ce se va desfăşura în anul 2010, proiect ce a debutat cu asfaltarea vechiului drum commercial numit astăzi Corlătescu, drum ce scurtează distanţa până la Bucureşti cu aproximativ 5 km. O altă direcţie a preocupărilor domnului primar a fost aceea a modernizării şcolilor din comună, activitate ce a constat în montarea de tâmplărie de PVC cu geamuri de tip termopan, dublarea pereţilor cu plăci de rigips, şi montarea de central termice fapt ce a dus la îmbunătăţirea vizibilă a confortului elevilor. A fost achiziţionat echipament performant pentru sălile de sport, saltele, aparatură de fitness, mingii, etc. De asemenea s-a preocupat de asigurarea celor necesare bunei funcţionări a acestor instituţii. Primăria Vărăşti a fost instituţie perteneră întro serie de proiecte guvernamentale aplicate la nivel judeţean şi apoi local – proiectele PHARE 2002 şi 2004 cu impact asupra comunităţilor dezavantajate cu focalizare pe rromi – pentru reducerea procentului de abandon şcolar. Alte proiecte de dezvoltare şi modernizare locală derulat de Primăria Vărăşti sunt: instalarea reţelei de apă potabilă pentru toată comuna, proiect ce este în plină desfăşurare, alimentarea cu gaze natural a comunei, proiect la care sau incheiat licitaţiile. Pentru tinerii din comună pasionaţi de sport are în derulate proiectul unui teren de fotbal conform cu ordonanţa 7 a guvernului României. Un moment plin de satisfactie şi dătător de speranţe pentru realizarea acestei monografii a fost la întâlnirea cu primarul comunei Vărăşti, domnul Preda Vasile, care la aflarea veştii că fii ai satului au ca preocupare realizarea unui document istoric de mare importanţă pentru comuna pe care o conduce, a răspuns fără reţinere şi cu toată satisfacţia precizând ca acest act este un moment care înlătură lipsa mai multor informaţii despre istoria şi natura peisajului comunei Vărăşti.Domnul Primar a afirmat tot odată ca este un moment al împlinirii, deoarece documentul mult aşteptat va fi primit cu multă satisfacţie de localnici.
O personalitate emblematică a Primăriei din Vărăşti a fost o lungă perioadă de timp Anca Stanef – Doamna Ancuţa cum era cunoscută de săteni (foto). S-a născut la data de 29 august 1946 în comuna Vărăşti din părinţii Marin şi Gherghina Stancu Rotaru. Familia Stancu Rotaru a fost o familie reprezentativă în comuna Vărăşti şi pricepuţi gospodari care şi-au manifestataptitudinile de buninegustori şi agricultori. Marin Stancu , numit de localnici Marinică Pieţaru întrucât se îndeletnicea şi cu sprijinirea tinerilor vărăşteni să-şi vândă produsele în pieţele bucureştene, mai ales în piaţa Obor, având închiriat de la stat un spaţiu în care ţăranii îşi expuneau produsele destinate vânzării. Priceput şi dinamic, iscusit comerciant, a ajutat mulţi tineri din satsă se formeze în domeniul comerţuluicu produse agricole, să lucreze pe spaţiile închiriate în piaţa Obor, devenind ei 15
însăşi buni comercianţi. Stancu Anca devenită prin căsătorie Stanef Anca fiind căsătorită cu Stanef Alexandru şi are două fiice cea mare este avocat iar cea mică, absolventă a Scolii Normale, în prezent învăţătoare la şcoala 97 din Bucureşti. A urmat cursurile şcolii primare şi gimnaziale în comuna Vărăşti, iar cursurile liceale le-a făcut la liceul teoretic din Olteniţa pe care l-a absolvit în anul 1965. O lungă perioadă de timp din 1963 până în 1983 a lucrat la primăria Vărăşti la secţia Starea Civilă. Din 1983 şi până la deces , survenit la data de 4 octombrie 2009, a lucrat în funcţia de Secretar al Primăriei Vărăşti, funcţie de care s-a achitat cu toată răspunderea şi dăruirea, îndeplinind sarcini de mare răspundere financiară.
16
c). STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ A COMUNEI
STRUCTURA POPULAŢIEI
LA VĂRĂŞTI
Populatia in comuna Vărăşti este covârşitor o populaţie de nationalitate română. Cei câţiva rromi – ţigani – asezaţi astăzi pe meleagurile noastre înca din secoleleXV – XVI şi stabiliţi pe terasa din stânga râului Sabar, nu schimbă cu nimic caracterul preponderent românesc al populaţiei comunei Vărăşti, nici chiar cele douăzeci de familii de tigani – rromi din Vărăsti şi tot atâtea din Obedeni şi nici familiile de ţigani – rromi, numiţi spoitori din Dobreni. O caracteristică principală a populaţiei comunei Vărăşti este însă complexitatea genealogică. Spre deosebire de aşezările omeneşti din zonele de munte ale ţării unde condiţiile arhaice se mai păstrează încă, acestea au fost ferite de-a lungul timpului de pătrunderea unor elemente alogene, populaţia şi-a păstrat şi si-a conservat structura, obiceiurile şi limba iar amestecul populaţiai nu a avut un caracter pronunţat. La noi în câmpie fenomenul a fost puternic influenţat de pătrunderea unor grupuri de populaţii începând cu năvălirile istorice cunoscute, grupuri care şi-au pus amprenta prin apariţia în zona noastră a unui pronunţat caracter eterogen al populaţiei. Din interferenţele inerente ale acestui fenomen au rezultat actualii locuitori ai zonei în care trăim şi ai comunei noastre. Cu siguranţă strămoşii locuitorilor din zona noastră de câmpie şi de la noi din comună au origini din cele mai neaşteptate. În acest context, substratul neolitic al strămoşilor noştrii cu siguranţă nu poate fi precizatşi cunoscut. Stim însă cu siguranţă ca strămoşii noştrii arătau în majoritate ca daco – geţii, oameni robuşti, de statură potrivită, în majoritate blonzi şi cu ochi albaştri. Aceste trăsaturi s-au transmis din generaţie în generaţie până astăzi, trăsaturi care se întâlnesc şi la populaţia comunei noastre. Este un adevăr care nu trebuie omis, dar trebuie cunoscut că pe meleagurile noastre au pătruns înca din antichitate triburi de origine indo- europeană şi triburi de alte origini: sciţii, bastarnii, sarmaţii, unii din ei au rămas definitiv aici şi au adăugat elemente noi la fondul local al populaţiei. Datele existente despre triburile care au poposit pe meleagurile noastre şi originea lor nu sunt edificatoare, dar nici nu putem exclude prezenţa lor. Dupa cum se cunoaşte romanii care populau cu colonişti meleagurile noastre, coloniştii erau adusi din toate ţinuturile cuceritede ei din provinciile romanizate, provincii din care nu a făcut excepţie nici Moesia; urmare a acestui fenomen structura veche a populaţiei a fost înoită cu elemente noi. Mai târziu, în perioada marilor migraţii si-au facut aparitia în zona noastră triburile germanice, slave si asiatice. Slavii au convietuit cu populaţia locală decenii şi secole de-a rândul punându-şi amprenta asupra fondului genetic al stramosilor noştrii dar şi asupra limbii vorbite , limba română. Trăsaturi specifice populaţiei slave le întâlnim la foarte mulţi locuitori din unele sate din Câmpia Română. Ele nu sunt altceva decât urme de peste timp ale slavilor rămasi aici si asimilaţi de români. Celelalte popoare migratoare, cumanii si tătarii au adus pe meleagurile noastre elemente asiatice mongoloide, elemente pe care le putem observa la unele persoane chiar la noi în comună. Tătarii deşi au invadat Câmpia Română, n-au rămar aici decât atâta timp cât au prădat şi jefuit ţinutul, după care s-au retras în sudul Basarabiei de astăzi, în zona podişului Bugeac sau în Crimeea, acolo unde şi-au înfiinţat un hanat. Este însa foarte probabil să fi rămas prin satele noastre familii de tătari, dovadă că unele persoane din Câmpia Română poartă numele de TĂTARI, iar altele au trăsături fizice mongoloide. O dovadă mai sigură este faptul că partea sudică şi sud- estică a ţării noastre a fost invadată de tătari, că denumirile unor aşezări omenesti din Dobrogea: Bugeac, Cagealac etc sunt de origine tătară. În linii mari , cele relatate sunt numai câteva elemente alogene care au influenţat structura genetica a populaţiei de la noi , întrucât pe teritoriul României au pătruns alte multe seminţii, printre care menţionăm invazia hunilor şi avarilor. În evul mediu în zona noastră nu s-au produs 17
modificări semnificative în structura etnică a populaţiei. Ea s-a păstrat de-a lungul timpului, rămânând predominant româneasca, aşa cum este astăzi. Sosirea pe meleagurile noastre a unor populatii migratoare n-a încetat niciodată. Unii dintre migratori în Câmpia Română au fost chiar românii, în special ardeleni, veniţi în timpul transhumanţei şi în timpul reformei agrare a lui Al I Cuza- care a împroprietărit populaţia locală si cea migratoare de origine română. De-a lungul timpului în satele noastre din Câmpia Română, chiar şi la noi în Vărăşti au venit familii de alte etnii. Aşa au apărut familiile de bulgari, sârbi, turci, şi greci care s-au statornicit în numeroase sate mai ales în satele din lungul Dunării. Aşa au apărut chiar şi la noi în Vărăşti numele unor familii de Bulgaru, Rusu, Sârbu, Turcu, etc. Comunele şi satele din apropierea comunei noastre sunt recunoscute prin popularea cu populaţie de etnie bulgară şi sârbă: Valea Dragului, Hereşti Hotarele, şi chiar o parte din estul comunei Vidra, In fostul cătun Bragadiru. Acest fenomen s-a petrecut în perioada de sfârsit a secolului al XVIII şi de început a secolului XIX. Despre existenţa ţiganilor – rromi şi sosirea lor vezi pe larg în capitolul „ Rromii din Dobreni şi împrejurimi” Mai cunoscute în Vărăşti au fost familiile din această etnie: Familiile Nicolae Oancea – vestit fierar, Miu Ion –vestit cismar, Stan Cioacă, Florea şi Vancea etc. Familiile acestora la început s-au aşezat pe terasa inferioară din stânga albiei vechiului râu Sabar şi trăiau la început în bordeie, mai apoi în case construite din chirpici, iar astăzi unii dintre ţigani au case cu arhitectura modernă utilate modern, cu bun gust alăturându-se cetaţenilor români din comună. Iată câteva case de ţigani – rromi din Vărăşti Numărul familiilor de tigani din Vărăşti stabiliţi pe strada care se numea „ Ţigănie” acum „ Strada Bisericii” nu depăşeste cifra 20. În satul Obedeni, ţiganii – rromi au acelasi trecut ca cei din Vărăşti. Localizarea lor în principal a fost pe terasa râului Sabar, ulterior s-au extins şi ocupă un spaţiu care încadrează şoseaua judeţeană între biserica din localitate şi fostul cămin cultural. EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ A COMUNEI VĂRĂŞTI Evoluţia demografică a populaţiei de la noi din ţară şi de la noi din comună nu poate fi urmărită decât începând cu începutul secolului XIX, odată cu apariţia unor documente statistice. Prin comparaţie cu unele sate şi comune vecine, unde datele existente, chiar şi cu aproximaţie aduc veşti despre existenţa de veacuri a acestor aşezări şi existenţa populaţiei pe aceste meleaguri, despre comuna noastră datele sunt iluzorii, cu toate că in unele aşezări din apropierea comunei noastre numărul locuitorilor era destul de redus, nu depăşea 300 – 400 locuitori. Despre populatia satelor din Câmpia Română din zona noastră, cele mai vechi date le găsim în catagrafia Mitropoliei Ungro – Valahiei din Bucureşti, date înregistrate în 1810 si publicate parţial în anul 1914 de preotul Nicolae Popescu. Un fapt negativ în evolutia acestui eveniment a fost primul război mondial care a stopat cercetările în acest domeniu. După informaţiile apărute în documentul amintit se confirmă însă pentru comuna Vărăşti şi satele sale componente numărul locuitorilor comunei, sunt date mult apropiate de cele de astăzi. Conform catagrafiei apărute in 1910 întocmită de preotul Nicolae Popescu in anul 1910 în satul Vărăşti existau 41 de case locuite de 169 de familii de rumâni dintre care 79 erau bărbaţi şi 90 femei. În anul 1938 statisticile indică pentru comuna Vărăşti 576 de familii şi un total de 2670 de suflete dintre care 1288 bărbaţi şi 1382 femei. Acelaşi document din 1910 indica pentru satul Obedeni în 1810 – 28 de case cu 66 suflete de parte bărbătească şi 54 de parte femeiască, în total 128 rumâni. Pentru satul Dobreni aceeaşi statistică indica în anul 1810 – 37 de case în care locuiau 68 de bărbaţi şi 64 femei. Despre numărul locuitorilor din satele comunei Vărăşti în decursul timpului, dar mai ales din perioada secolului al XIX – lea aflăm şi dintr-un document existent şi intocmit de Isprăvnicia Judeţului Ilfov, înaintat Departamentului Trebilor din Lăuntru prin care se comunica numărul familiilor din satele judeţului Ilfov şi cantitate de fân ce trebuia adunată de fiecare comună pentru hrana cailor trupelor existente în garnizoană. Conform documentelor amintite satele 18
Berceni, Vidra, Vărăşti Valea Dragului aveau obligatia să strângă următoarele cantităţi de fân şi bani:
satul Berceni Vidra Vărăşti Valea Dragului
Puduri de fân 1224 1816 1412 594
Nr. familiilor 84 89 76 58
lei 237 716 582 422
În anul 1940 în comuna Vărăşti erau 824 familii şi 3540 suflete, dintre care 1720 bărbaţi şi 1820 femei. o Statistica populaţiei în comuna Vărăşti pentru anul1950 indica următoarea situatie. Vezi datele. o Pentru anul 1990 o În prezent Starea de sănătate a populaţiei din Vărăşti existentăîn anul 1936 la 1 martie – înscrisă în documentele Ministerului Sănătăţii era următoarea: Numărul populaţiei 3219
3219 3219 3219 3219 3219 3219
Numărul bolnavilor
boala
Medicamente
M–5 F–1 C–1 B – 17 F – 21 B – 39 F – 21 M–9 F – 40 M–7 F–0 M–5 F–1 M–4 F–0
MALARIE
CHININĂ
TUBERCULOZĂ SIFILIS PELAGRA ALCOOLISM ORBI CRETINI
Înregistrările au fost făcute de agentul sanitar Ion D. Tiţa
19
Situaţia sănătăţii populatiei în Vărăşti şi obedeni în 1939 Comuna Vărăşti data
sex
5III1939 9 III 12III 12III 13III 13III 15III 27III 28III
1
legitimare
etatea
religia
LEG. -//-//-//-//-//-//-//nelegitimat
32 39 47 19 33 30 43 33 18
ORTO.
profesia
Al câtâlea copil 7 6 12 1 4 4 7 4 1
Satul Obedeni Ziua
Etatea
SEX B F 1 -
Cop legitim religia până la 5 ani
3III - 39
legitim
-
1
7III - 39
1an,2luni,17 zile 23 zile
1
-
20III- 39
1 -
1 1
20III- 39 22III 39 23III 39
16 ani si 2 luni 67 de ani 81 ani 43 ani
Profesia pacient
diagnostic
ortodoxa copil
Pneumonie
Copil
Imobilitate congenitală Asistolie cardiaca Pneumonie Senilitate pericardita
Meseria ş plugar
În comuna Vărăşti, începând cu anul 1925 s-a construit dispensarul comunal – existent şi astăzi, dispensar care a deservit şi comunele Colibaşi, Berceni, Gostinari şi satele componente. Printre medicii mai cunoscuţi au fost: - dr. Ana Vrabie - dr. M. Târziu În prezent medici la dispensarul din Vărăşti sunt: - dr. Mariana Mihalcea - dr. Doina Enache
Dupa 1990 scaderea populatiei se datoreaza in mare parte atractivitatii capitalei prcum si scaderii dramatice a natalitatii. Totusi ar trebui sa se simta o usoara tendinta de crestere a numarului populatiei datorita unor actiuni generate de noul context economic si social: reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului pentru unele persoane indreptatite
20
precum si deplasarea interesului pentru conditii de locuit superioare pentru unii locuitori ai capitalei. Iată situaţia actuală a populaţiei comunei :
Comuna
Categorii de populție
Nr sate Pop.
Varasti
2
5829
Gospodarii
2172
Pensionari Copii
1300
(0-14 ani)
650
Salariati
280
Persoane ocupate in agricultură
3059
Populatie inactiva
Naveti sti
540
165
POPULAŢIA / EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ LA DOBRENI Deşi sub raport demografic studiul populaţiei necesita observări îndelungate asupra natalităţii, mortalităţii, etc., care la rândul lor trebuie urmărite în strânsă legătură cu starea social economică a populaţiei, totuşi documentele pe baza cărora putem sa urmărim, în mod sigur, numărul şi evoluţia populaţiei, nu sunt decât de la începutul secolului al XIX – lea. Până atunci, pentru timpurile mai vechi şi chiar pentru cele mai apropiate de zilele noastre, încercarea de a urmări cronologic evoluţia populaţiei rămâne la simple presupuneri şi ipoteze. Cea mai veche menţionare statistica a satului a fost făcută în „Catagrafia Eparhiei Ungro – Vlahiei” din 1810 Această catagrafie prezintă numărul satelor, al caselor, al familiilor şi numărul sufletelor din fiecare asezare. (Giurescu C.C. 1975) Valoarea acestui document istoric are o importanţă şi mai mare, prin aceea că, pe lângă cele arătate mai sus, ne dă informaţii asupra strămutărilor de sate şi populaţie , precum şi de compoziţia etnografică a acestora. Născută din necesitatea de a-şi organiza temeinic treburile financiare ale statului, cu două decenii mai târziu, Catagrafia din 1831 numără toate satele şi cătunele din vremea aceea, cu populaţia dată pe familii. Un aspect important este situarea pe aceleaşi vetre a aşezărilor actuale. La 1835 apare harta statistică rusă un document de o valoare excepţională privind situaţia demografică a Ţărilor Româneşti. În urma recensămintelor din anii 1912, 1941, 1948, 1966, 1977, 1992 şi 2002, se constată o creştere continuă a numărului de locuitori. Densitatea populatiei în întreaga regiune a luncii Argeş – Sabar se ridica în 1977, la peste 280 loc / km², fiind însă cu mult depăşită de comunele Dărăşti, Vărăşti(Dobreni) şi Colibaşi.
Mişcarea naturală a populaţiei De-a lungul istoriei au fost perioade când, alături de sporul natural, imigrările au avut un rol apreciabil în creşterea populaţiei, aducând uneori schimbări mari în repartiţia şi creşterea populaţiei. Contribuţia natalităţii la sporurile de populaţie a constituit aproape întotdeauna elementul de bază. În regiunea luncii Argeş – Sabar s-a înregistrat în aproape toate perioadele o natalitate ridicată, cu unele diferenţe de la o perioadă la alta, în funcţie de condiţiile social istorice. Astfel în perioada 1890 – 1912, valorile medii ale natalităţii au oscilat între 20 - 25‰, între 1912 – 1930 natalitatea a fost mult mai scăzută ,în principal 21
(inclus iv elevi)
datorită războiului, între 10 - 15‰, iar între 1930 – 1941 valorile natalităţii au crescut vertiginos peste 22‰. Între 1941 – 1948 natalitatea a scăzut dramatic sub 8‰, ca urmare a celui de al doilea război mondial. Între 1956 şi 1966 natalitatea se situează în jurul valorii de 12‰ pentru ca în perioada 1967 – 1974 să atingă valori mai ridicate de 15 – 20‰ ca urmare a măsurilor luate de stat pentru redresarea natalităţii. Astăzi natalitatea a revenit la valorile dinainte de 1966 fiind cuprinsă între 10 – 12‰ (Rujan T.D. 2004). Mortalitatea a avut oscilaţii mult mai reduse decât ale natalităţii, având o descreştere lentă între 1890 şi 1948, de la 15‰ la 13‰ şi mai accentuată între 1948 şi 1986 ajungând până în jurul valorii de 9‰. După 1990 mortalitatea a crescut, în special cea infantilă şi cea a grupelor de vârstă de peste 60 ani, la valoarea de 10 – 12‰, comuna Vărăşti situându-se sub 10‰. Sporul natural reprezintă indicatorul de bază în evaluarea creşterii sau descreşterii populaţiei dintr-un teritoriu, sau evaluarea resurselor umane pe care se poate baza creşterea economică. Astfel în prima jumătate a sec XX creşterea numarică a populaţiei a fost remarcabilă de aproximativ 10‰, pentru ca apoi sa scadă vertiginos spre 5‰ fiind stopat prin decretul ptivind interzicerea întreruperii de sarcină. În prezent datorită problemelor perioadei economice prin care trecem sporul natural este 0 (echilibrat) spre negativ. Iată în continuare o analiză comparativă a două perioade distincte: după reforma agrară din 1921 şi respectiv după colectivizare (1962) la nivelul satului Dobreni raportată la un număr asemănător de locuitori.(A. Nichita 1996) Natalitatea şi mortalitatea comparate pe două perioade (1921 – 1925) şi (1962 – 1966) Născuţi
Anul Băieţi
Decedaţi Fete
Bărbaţi
Femei
1921 46
35
25
17
1922 36
44
25
22
1923 54
52
15
25
1924 54
38
16
17
1925 47
33
17
22
Născuţi
Anul Băieţi
Decedaţi Fete
Bărbaţi
Femei
1962 13
9
15
18
1963 8
12
5
6
1964 14
8
20
20
1965 11
15
15
4
1966 18
16
47
7
22
Se poate observa evoluţia natalităţii şi a mortalităţii în funcţie de condiţiile istorice: reforma agrară din 1921 care a generat prosperitate şi siguranţă propice dezvoltării familiei, respectiv colectivizare, nesiguranţa datorată schimbărilor dramatice prin care trecea satul Dobreni. Mobilitatea populaţiei. La începutul secolului al XVIII – lea au avut loc masive depopulări în Câmpia Română datorită condiţiilor economice precare (V.Mihăilescu.). în perioada următoare au avut loc reveniri ale populaţiei pe teritoriile pustiite şi părăsite când au apărut aşezări noi: Adunaţi, Slobozia, Domneşti. A urmat o perioadă de infiltraţii lente de populaţii dinspre spaţiul carpatic sau cel sud – dunărean, mai accentuată la începutul secolului al XIX – lea. Odată cu înlăturarea monopolului turcesc asupra comerţului pe Dunăre, după semnarea păcii de la Adrianopol, nevoia de braţe de muncă a intensificat procesul imigraţionist. În perioada 1850 – 1910 spre lunca Argeş – Sabar se intensifică concentrarea populaţiei, în special datorită Bucureştiului care a devenit principalul centru polarizator din regiune. Dezvoltarea Bucureştiului a avut ca efect creşterea cererii de produse agro-alimentare fapt ce a determinat marii proprietari să sporească terenurile cultivate în dauna islazurilor, păşunilor şi pădurilor (I.Iordan 1973). Această preocupare nu s-ar fi putut pune în practică fără atragerea de forţă de muncă masivă, sporul migrator oscilând între 2 – 5‰. Astfel se explică existenţa cătunului „Odăi” la marginea satului Dobreni, cătun unde se aşezau muncitorii agricoli sezonieri pe toată perioada muncilor agricole anuale. Astăzi denumirea „Odăi” a rămas un toponim ce reprezinta o zonă agricolă în partea de N – E a satului. După 1950 migraţia forţei de muncă a fost orientată către Bucureşti datorită industrializării şi cooperativizării. Un prim efect a fost depopularea satului, 80% din locuitorii apţi de muncă făceau naveta în oraş la lucru. După 1990 asistăm la un fenomen invers în sensul că restructurările masive au îndreptat oamenii către agricultură ceea ce a avut ca efect creşterea numerică a populaţiei. În ultimii ani a apărut fenomenul migraţiei forţei de muncă în străinătate în Spania, Italia, Germania, Franţa etc. Dintre locuitorii satului Dobreni cei mai mulţi imigranţi în străinătate provin din etnia spoitorilor. Aproape fiecare familie de spoitori are pe cineva în străinătate. Un alt fenomen îl reprezintă migraţia de la oraş la sat pentru stabilirea domiciliului, mulţi locuitori din capitală au cumpărat şi cumpără proprietăţi în sat ceea ce duce la creşterea numerică a populaţiei. Structura populaţiei satului Dobreni Structura populaţiei prezintă în acest spaţiu o serie de particularităţi legate în principal de vecinătatea municipiului Bucureşti şi impactul acesteia asupra vieţii socio – economice locale. Structura pe sexe a avut şi în trecut ca şi azi o dominantă feminină cu valori cuprinse între 57 – 60%. Structura pe grupe de vârstă scoate în evidenţă gradul de maturizare şi chiar de îmbătrânire a populaţiei satului. După recensământul din 2002, populaţia de peste 65 ani are o pondere de 8,5%, cea matură cuprinsă între 20 şi 64 de ani reprezintă 56,2%, iar cea tânără, între 0 şi 19 ani, de 35,3%, ceea ce scoate în evidenţă un stadiu de maturizare dezvoltat şi o pondere însemnată a populaţiei tinere. Structura pe etnii, din datele primite de la Consiliul Local Vărăşti reiese că predomină poplaţia română cu 97% la nivelul comunei Vărăşti, iar la nivelul satului Dobreni populaţia română reprezintă 53,5% din total, restul fiind reprezentat de populaţia de etnie rromă (spoitori şi ţigani). Structura profesională este un indicator de bază în caracterizarea funcţională şi valorificarea potenţialului uman din teritoriu în cadrul programelor de dezvoltare durabilă. Atracţia puternică a forţei de muncă de către oraşul Bucureşti a determinat o considerabilă sporire a celor antrenaţi în activităţi industriale sau servicii, dar şi o constantă pondere a celor ocupaţi în agricultură. Dacă în 1948 predomina masiv (99%) populaţia ocupată în activităţile agricole, în ultimele decenii a avut loc schimbarea structurii 23
şi orientărilor profesionale. Populaţia activă reprezintă 56%, din care 47% este ocupată în agricultură, iar restul în construcţii, îndustrie şi servicii (în principal comerţ şi transport). ASPECTE PRIVIND ROMII DIN DOBRENI Istoria satului nu ar fi completă dacă nu am vorbi şi despre comunitatea rromilor, ce reprezintă jumătate din populaţia satului. Rromii de aici se împart în două categorii : ţigani şi spoitori ; primii care au venit în Dobreni au fost ţiganii, prin sec. XIII-XIV iar spoitorii au fost aduşi în sec. XVIII ca robi domneşti. Rromii sunt popor asiatic 1 de nomazi ce locuiau pe o vastă regiune din nordul Indiei şi Afganistan până în apropiere de China. După trăsături se pot observa la unii trăsături mongoloide, la alţii trăsături indiene şi la comunităţile sosite în ţara noastră în sec. al XIX-lea, trăsături europene (ten alb, păr blond). Limba vorbită este limba romanes sau romani şi are multe dialecte având unele deosebiri lexicale de la o comunitate la alta. Din cele studiate până acum s-au reliefat două dialecte importante după numărul de vorbitori : dialectul romani vorbit de rromii lui Cioabă ce este folosit ca limbă maternă predată oficial în învăţământul românesc şi dialectul romanes care este dialectul rromilor spoitori vorbit de toate comunităţile de rromi spoitori de pe teritoriul ţării. Din studiul documentelor a reieşit că migraţia rromilor spre Europa a avut ca principale direcţii Egiptul de unde denumirea în occident de „Gipsi” derivat din “egipsian” şi Imperiul Bizantin 2 în sec. VI-VII. Grecii din Imperiul bizantin, datorită felului romilor de a fi, caracterul şi comportamentul lor de a avea propriile legile altele decât legile impuse, le-au dat denumirea de „aţigas” 3 sau „aţigos” care înseamnă „de nestăpânit”, termen din care a derivate cuvântul “ţigan”. Începând cu sec XII-XIII, când otomanii cucereau bucată cu bucată Imperiul Bizantin, rromii au început migraţia masivă către Dunăre 4 , către ţările Europei. Un alt factor care a contribuit la migrarea masivă dinspre regiunile de baştină, a fost extinderea rapidă a Imperiului Tătaro-Mongol. Începând cu sec XI-XII, nomazii rromi întâlniţi în cale de către tătaro-mongoli au fost luaţi ca robi şi vânduţi, soartă pe care au avuto toate popoarele aflate în calea lor printre care şi românii 5 . Bătrânii satului spun că rromii ar fi fost aduşi la Dobreni de către Radu Şerban 6 , ca dansatori şi cântăreţi de ritmuri orientale pentru a da savoare petrecerilor de la palat (era o modă a boierilor români de a avea muzică şi dansuri în funcţie de stăpâni). Unii bătrâni romi spoitori spun că străbunii lor au ajuns în Dobreni pentru creşterea bivolilor. Cea mai veche atestare documentară a ţiganilor pe 7 teritoriul satului datează din mai 1641 , când Matei Basarab dăruieşte Mânăstirii Căscioarele pe rumânii Corman şi fratele său Dragomir din Dobreni; aceştia au încercat să dea în schimbul lor un „sălaş de ţigani” „capete pentru capete şi au făcut şi zapis dar ţigani n-au dat ci au dat 22 de galbeni”. Condiţiile în care trăiau arătau o stare jalnică, sărăcie şi mizerie, situaţie care s-a păstrat până în prima jumătate a sec. XX. Astăzi numai în cartierul Prinţesa pe „Vale” se mai poate constata o situaţie asemănătoare. Din lucrarea învăţătorului Iancu 8 Popescu reiese că datorită mizeriei de aici, din cartierele locuite de rromi, izbucneau cele mai crunte epidemii de holeră şi tifos, aşa cum s-a întâmplat în 1860 când, în urma epidemiei de holeră, au fost secerate numeroase vieţi, printre care şi învăţătorul Dumitru Nae Tufan. Un 9 eveniment important pentru viaţa rromilor a fost Legea lui Bibescu din 1843 privind eliberarea robilor mănăstireşti , prin această lege românii sunt primul popor din lume care au 10 luat atitudine contra sclaviei.În timpul răscoalei din 1888, un spoitor din Dobreni - nu i s-a pomenit numele în actele oficiale - a fost mesager între răsculaţii de aici şi cei din Câmpurelu Un moment deosebit de important pentru întreaga comunitate a fost creştinarea spoitorilor în 11 1893. La serviciul divin a participat Mitropolitul Ghenadie Petrescu, când 125 de familii de spoitori ce numărau peste 300 de suflete au fost botezaţi în apa Cociocului. Pentru aceasta a fost amenajat un podeţ, peste pârâu, împodobit cu flori şi două porticuri sub formă de 24
arcadă,decorate cu stuf şi flori. Spoitorii erau conduşi , pe podeţ, până în mijlocul apei,aşa cum a fost botezat Isus de către Ioan în apa Iordanului, după care erau preluaţi la celălalt capăt de o familie de români care le devenea astfel naşi. Finii erau îmbrăcaţi cu robe albe primite de la naşi, participând alături de tot satul la ospăţul prilejuit de acest eveniment. După botez, pe lângă vechile nume islamice ca: Memet, Muti, Asan, Sali, Ali, Bairam, Ramadan, au fost adoptate nume creştine ca: Ion, Gheorghe, Vasile, Maria etc. Legat de acest eveniment, Emil Păunescu, directorul Muzeului Judeţean Teohari Antonescu din Giurgiu, spunea că fost înregistrate în documente şi situaţii amuzante, în sensul că, sesizând avantajele, câteva familii de spoitori din Dobreni se deplasau din localitate în localitate cerând să fie botezaţi. În primul război mondial au participat la operaţiuni militare şi câţiva rromi spoitori şi ţigani: Pascale Asan, Dumitru Asan, Gheorghe Micică, spoitori căzuţi la datorie şi Nicolae Coman, ţigan mort în 1917. 12 În al doilea război mondial au fost înrolaţi 6 rromi ţigani şi spoitori din care doi au căzut pe front. În timpul regimului Antonescu, datorită presiunilor lui Hitler în privinţa evreilor şi tiganilor, s-a luat decizia deportării rromilor în Transnistria, legea trebuia aplicată numai celor care creau probleme autorităţilor, 13 adică furau, erau fără ocupaţie etc. Cu toate acestea s-au săvârşit numeroase abuzuri asupra unor persoane nevinovate 14 . Aşa s-a întâmplat şi cu 10 familii de ţigani şi de spoitori din Dobreni; deşi legea specifica destul de clar că familiile rromilor plecaţi pe front trebuiau protejate 15 , totuşi ei au fost deportaţi abuziv. Venit în permisie sergentul Rupa Lionida , după ce a aflat drama familiei sale – întreaga familie fusese deportată pentru că nu au vrut să vânda o vacă pe mai nimic unui jandarm din sat - a înaintat plângere Înaltului Comandament al Armate Române, obţinând după numeroase şicanări ordinul de eliberare imediată a familiei sale. Ajuns în satul Vladiovsca, unde au fost deportaţi, a constatat tragedia; cu excepţia fratelui său mai mic, Rupa Alexandru, întreaga familie: părinţii, soţia cu cei trei copii şi cumnata sa - soţia fratelui său, care de asemenea era pe front – muriseră de foame şi frig în cumplita iarnă 1943-1944. Reuşea astfel să îşi elibereze fratele mai mic şi câteva rude. Restul rromilor deportaţi, au fost eliberaţi de Armata sovietică şi trimişi acasă, dar mulţi au fost prinşi în schimbul de focuri dintre cele două tabere, accentuând şi mai mult tragedia: „Care fugea, fugea, care cădea, cădea; aşa a fost”! îşi amintea d-l Rupa Alexandru cel ce mi-a furnizat informaţiile de mai sus. Supravieţuitorii încă îşi mai caută şi astăzi dreptatea, unii dintre ei primind despăgubiri băneşti.În decursul secolului al XX-lea majoritatea au fost împroprietăriţi iar cei ce nu au primit pământ sunt cei care plecau din sat în sat cu spoitul scria Iancu Popescu la 1936. Regimul comunist le-a oferit locuri de muncă, mulţi lucrau ca şoferi, paznici, maiştri etc. După 1990 rromii s-au reorientat rapid spre lumea afacerilor de tot felul: de la comerţul cu haine până la cel cu aur. În ultimii ani Spania reprezintă visul oricărui spoitor pentru că ei consideră că acolo se pot realiza; condiţiile din România începutului de mileniu III sunt grele, fiind şanse mici de realizare. Din discuţiile purtate cu aceştia se desprinde concluzia că ei merg acolo să muncească iar în timpul liber să cerşească, acceptând astfel sacrificiul şi umilinţa pentru a supravieţui şi pentru a pune un ban deoparte si apoi sa se întoarcă în sat pentru a-şi face o situaţie – casă, maşină. Între anii 2002-2004 s-a desfăşurat în judeţul Giurgiu un program al Uniunii Europene cu titlul „Socializarea şi educarea elevilor din comunităţile dezavantajate cu focalizare pe rromi”, program în care a fost cuprinsă şi şcoala Dobreni. Programul a avut ca obiective principale combaterea abandonului şcolar şi atragerea elevilor rromi către şcoală. O altă componentă a fost sensibilizarea comunităţii faţă de problemele copiilor dezavantajaţi. Programul a înregistrat succes în rândul comunităţii rromilor, mulţi elevi în special băieţi au reuşit să frecventeze cursurile fără a abandona chiar dacă unii dintre ei s-au căsătorit conform tradiţiei. Acest element al tradiţiei rromilor – 25
căsătoriile premature – nu poate fi combătut uşor din mentalitatea acestor comunităţi, fiind necesară o implicare permanentă şi din partea autorităţilor şi a organizaţiilor acestora. Se constată totuşi o îmbunătăţire a frecvenţei în rândul fetelor rrome, prin reducerea abandonului cu 75%.Se observă o transformare tot mai evidentă în sensul integrării membrilor din etnia rromilor, costumaţia tinerilor fiind aceeaşi cu cea a românilor; îmbrăcăminte tradiţională mai poate fi găsită doar la spoitorii mai în vârstă. BIBLIOGRAFIE 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15.
C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Op. cit.p. 192 Adrian Majuru, Periferie şi pitoresc, „Magazin istoric”, Mai-iunie 1996, p. 82 C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Op.cit.p. 193 IBIDEM, p. 194 IBIDEM,Loc. cit. p. 194 Mihalache Micu VasileOp.cit.p. 52 Arh.Naţionale Istorice Centrale. Fond Mânăstirea Căscioarele I/2, Zapis de dăruire de rumâni, 1 Mai 1641, Târgovişte. Iancu Popescu Op.cit.p. 30 G.D. Iscru, Op.cit. p. 135-136 Iancu Popescu, Op.cit.p. 33 Mihalache Micu Vasile, Op.cit.p. 60 IBIDEM, p. 61 Bohdan Rymaszewski, Auschwitz-Birkenau- nu uita !, „Magazin istoric”, aprilie 1996, p. 74 Cristian Troncotă, Antonescu îi deportează pe ţigani în Transnistria, „Magazin istoric”, martie 1997,p.29 IBIDEM, p.30 - 31
26
2. CADRUL NATURAL
Cunoaşterea conţinutului şi evoluţiei unui teritoriu, al unei unităţi sau zone geografice, fiind el chiar zona în care se află situată comuna Vărăşti, este legata şi determinată de câţiva factori genetici naturali, precum aşezarea geografică, structura geologică şi petrografică, relieful şi condiţiile de mediu în care a apărut şi a evoluat zona geografică, toţi aceşti factori având la bază şi alţi factori externi clima , apele, flora şi fauna zonei, precum şi solurile. În acest cadru a apărut şi a evoluat natura locurilor şi s-au creat condiţiile şi potenţialul economic propice dezvoltării societăţii omeneşti pe aceste meleaguri. Cunoaşterea cadrului natural , apariţia, evoluţia şi dezvoltarea lor în zona în care ne aflăm reprezintă nu numai o cerinţă ordin ştiinţific, dar mai ales şi o cerinţă moral - etică de realizare şi fundamentare a legăturilor dintre natură şi societatea omenească de-a lungul timpurilor, care au asigurat condiţiile de vieţuire a înaintaşilor noştrii în Câmpia Română, de conştientizare a valorilor naturale pe care le are şi le-a oferit străbunilor noştrii. a) GEOLOGIC, cadrul natural destinat de forţele divine în vederea apariţiei şi evoluţiei omului în zona noastră, a spaţiului destinat comunei Vărăşti, chiar si a judeţului Giurgiu, sunt momente strâns legate de apariţia şi evoluţia geologică a Câmpiei Române. Genetic, Câmpia Română este rezultatul unor imense procese naturale care au generat intense frământări şi mişcări ale scoarţei terestre, procese ce au avut la bază un fundament cretacic care aparţine PLATFORMEI MOEZICE. Peste fundamentul cretacic au avut loc mari procese de acumulare în zona noastră cu un pronunţat caracter subsident. Conform sondajelor efectuate în Câmpia Română şi din zona noastră, fundamentul cretacic prezintă o scufundare accentuată de la sud spre nord, din Bulgaria si până în zona munţilor Carpaţi în geosinclinalul carpatic. Acest fundament prezintă adâncimi care ajung la 850m în zona Bucureşti, deci şi în zona noastră, coboară la circa 2000m la nord de Bucureşti, aproximativ în zona comunei Baloteşti, adâncimi care ating 3000 – 4000m la contactul cu geosinclinalul carpatic. Înclinarea fundamentului cretacic se realizeaza sub patura de aluviuni ale Dunării.(8) Depunerile peste fundamentul cretacic au stat la baza unor intense cercetări geologice. Cercetările atestă creşterea grosimii depunerilor de la sud spre nord, dar şi variabilitatea depunerilor ca structură petrografică şi existenţa depunerilor în zona comunei Vărăşti. Depunerile în zona Câmpiei Române şi în zona comunei noastre aparţin în principal triasicului – reprezentat prin calcare şi argile, dar şi cuaternarului reprezentate tot prin calcae şi argile urmate de straturi groase de gresie. Mişcările pe verticală ale Platformei Moezice au influenţat întregul proces de acumulare şi sedimentare a Câmpiei Române. Mişcările din cuaternar s-au manifestat şi în miocen, în aşa fel încât în Câmpia Română şi în zona noastră se întâlnesc la adâncimi nu prea mari strate de calcare, marne şi nisipuri. Pliocenul, care urmeaza miocenului, este şi el bine reprezentat în zona noastră mai ales prin marne şi nisipuri. Mişcările pe verticală ale scoarţei în cuaternar au schimbat în unele zone ordinea sedimentelor, astfel depunerile mai noi au fost acoperite de depuneri mai vechi din pliocen reprezentate de argile, nisipuri şi depuneri loesoide.(8) Dintre depunerile aparţinând pliocenului, reprezentative sunt stratele de „FRĂTEŞTI”, aşezate ca un fluviu pe direcţia NV – SE până la Dunăre, bine reprezentate în zona comunei Frăteşti, de unde îşi trag şi numele, dar care în mare parte ajung şi până în zona comunei Vărăşti. Formaţiunile loesoide, în lunca Argeş – Sabar au mare extindere, aşa cum au apărut şi în zona comunei noastre - ele aparţin pliocenului.
27
b) CARACTERISTICILE MORFOMETRICE ŞI SUBDIVIZIUNILE RELIEFULUI
Aşa cum s-a mai arătat, geneza şi evoluţia morfologică a Câmpiei Române, unitate în care se află si spaţiul ocupat de comuna Vărăşti, sunt strâns legate de structura geologică şi condiţiile naturale care s-au manifestat în timpul erelor geologice. În acest context, ilustrul geograf Vintilă Mihăilescu susţine că acţiunea de modelare naturală a Câmpiei Române si implicit a zonei comunei Vărăşti s-a realizat în mai multe faze diferite ca ritm şi intensitate, cele mai multe aparţinând cuaternarului. Ca urmare Câmpia Română, apariţia şi evoluţia sa este legată de colmatarea lacului ce acoperea câmpia si de acoperirea lacului cu depozite deluvial – proluviale care au influenţat formarea unor suprafeţe întinse de uscat , care ulterior au dus la formarea unor suprafeţe mari de uscat numite câmpuri. În principal acestea au fost numite câmpurile Vlăsiei în care este cuprinsa şi zona noastră şi Câmpia Mostiştei. Actiunile puternice ale agenţilor externi în toată Câmpia Română si prin zona noastră au fost corelate cu structura geologică a teritoriului, acţiuni care au modelat diferit relieful, fapt ce a condus la apariţia formelor actuale de relief si de micro – relief, existente până astăzi. Principalii factori modelatori au fost eroziunea locală, aluvionarea si colmatarea văilor şi teraselor, terasarea depozitelor loesoide. Sub acţiunea acestor agenţi în Câmpia Română, în zona noastră s-au diferenţiat două zone naturale, diferite ca structură geologică şi forme de relief . La nord de albia veche a râului Sabar se întinde Câmpia Vlăsiei cu partea sa sud – estică Câmpia Câlnăului si la sud se află albia şi lunca Sabarului. (Fig.1)
28
a) CÂMPIA CÂLNĂULUI – este o câmpie puternic fragmentată care întregistrează valori medii cuprinse între 1,56 , 2,5 km / km²; înclinarea generală a reliefului este de 1 km / km². Văile ce brăzdează suprafaţa câmpiei sunt puţin adânci şi au un caracter de furcitură în care apar uşor arii de înmlăştinire. Spre lunca Sabarului, Câmpia Câlnăului coboară uşor spre trei nivele de terasă; terasa superioară , cea mai înaltă domină nordul câmpiei până la 14 – 15 m altitudine şi ajunge spre sud la 8 m altitudine. Terasa medie are o extindere mai redusă, prezintă fragmentări dar se dezvoltă mai ales în zona comunei Vidra şi se menţine la 8 m altitudine faţă de lunca Sabarului. Terasa inferioară apare mai ales sub forma unor benzi îguste în zona comunei Vărăşti şi Valea Dragului cu altitudini cuprinse între 1 – 2 m până la 5 – 6m. Depozitele care acoperă Câmpia Cânlăului sunt în cea mai mare parte depozite loesoide, cu grosimi situate între 5 – 15 m; sub aceste depozite apar straturi mai vechi de nisipuri şi pietrişuridispuse pe un strat de argilă. Pe depozitele leosoide mai groase, în Câmpia Câlnăului apar destul de des CROVURI şi VĂI cu profil longitudinal formate dintr-o alternativă de bucle şi strânsori, creste de o tasare incontinuă. (Fig.2)
b) LUNCA SABARULUI – face parte din marea luncă Arges - Sabar. Zona în care este situată lunca Sabarului, în partea de est a râului Argeş şi de o parte şi alta a râului Sabar este o zonă de subsidenţă cu particularităţi morfologice specifice. Este o lunca orientată pe direcţia NV – SE, spre confluenţa cu râul Argeş la este de comuna ValeaDragului acolo unde se inregistreaza o altitudine de sub 5 cm; lăţimea luncii variază între 3 – 5 km. 29
Depozitele aluvionare care acoperă lunca sunt recente şi prezintă un grad ridicat de permeabilitate. Depozitele aluvionare cuprind ape freatice de mică adâncime, ape alimentate de râurile mici din zona dar mai ales de râul Sabar. (13)
30
3 CLIMA În acţiunea de cunoaştere complexă a unei zone geografice, a unui teritoriu, este necesară şi cunoaşterea climei, a particularităţilor ei, mai ales astăzi când posibilitătile de observare a climei s-au dezvoltat, au evoluat si perfecţionat devenind mijloace de cercetare în stabilirea datelor climatice pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp. În acest context, clima poate fi definita ca o modalitate de manifestare a atmosferei, a componentelor sale: temperatura aerului, mişcarea aerului şi precipitaţiilepe o perioada mai lungă de timpşi într-un loc dat. Elementele componente ale climei sunt rezultatul manifestărilor factorilor fundamentali ai atmosferei, adică a factorilor genetici reprezentaţi prin factori cosmici, dinamici şi fizico – geografici. Ansamblul factorilor genetici ai climei în ţara noastră, în Câmpia Română, si deci în zona în care este amplasată comuna noastra – VĂRĂŞTI, impun instalarea unui climat temperat continental chiar de tranziţie, uneori cu influenţe de ariditate. Factorii cosmici în principal în zona noastră de câmpiesunt reprezentaţi de factorii radiativi- concretizaţi prin radiaţia solară directă, radiaţia difuză şi radiaţia reflectată şi absorbită. a) RADIAŢIA SOLARĂ DIRECTĂ constituie sursa principala de căldură în atmosferă. Din datele existente la staţiile meteorologice situate în zona comunei VĂRĂŞTI cele de la VIDRA, COMANA, HEREŞTI, şi BUCUREŞTI – FILARET, rezultă ca valorile radiaţiilor directe sunt diferite în timpul unei zile. Astfel la amiază radiaţiile sunt maxime, atunci când soarele se află la cea mai mare înălţime . la zenit, pe bolta cerească. Suma medie a radiaţiilor solare directe în zona comunei VĂRĂŞTI este cuprinsă de circa 1,14 cal/cm²/m, iar în luna iulie se înregistrează 0,70 cal/cm²/m si în luna decembrie ajunge la 15% din potenţialul total înregistrat. În cadrul anotimpurilor radiaţia solara are valori diferite şi variate. Vara valorile radiaţiilor sunt mai ridicate si înregistrează 100 – 120 mii/ cal/cm², iarna valorile radiatiilor sunt mult mai reduse, sub media anuală. Pe timp anticiclonic, caracterizat prin cer senin, radiaţiile solare sunt mult mai mari. În schimb, pe timp ciclonic, cu nebulozitate mai ridicată, radiaţiile solare sunt mult reduse. În aceste condiţii în Câmpia Română, ca şi la noi în Vărăşti dinamica generală a atmosferei, este dominată de frecvenţa maselor de origine polar – montan si continental - din sectorul estic al Europei care deţin 63% din totalul manifestărilor atmosferei, urmata de o dinamica a atmosferei influenţată de masele de aer de origine Tropical – continental care ajunge la 15,8% din dinamica atmosferei.Din această influenţă asupra dinamicii generale a atmosferei rezultă valul mai activ al maselor de aer de origine continental – oceanică şi influenţa mai redusă a maselor de tip mediteranean şi submediteranean. Întreaga zonă a Câmpiei Române şi a zonei în care se află comuna Vărăşti, climatul instalat se încadreaza în climatul DANUBIAN, aşa cum prezenta marele geograf Emmanoil de Martanne, sau climatul GETIC numit de părintele geografiei româneşti – Simion Mehedinţi. În zona noastră, radiaţia solară a atmosferei se manifestă şi sub forma radiaţiei difuze, radiaţie ce provine din radiaţia reflectată de anumite componente ale atmosferei. Intensitatea ei depinde de doi factori principali: capacitatea atmosferei de a difuza sau diminua difuzia atmosferei şi în bună parte de culoarea solului. Urmare a acestor factori se constată că vara şi mai ales iarna un rol aparte în acest proces, la noi în câmpie şi cu climat temperat – iarna stratul de zăpadă reflectă mai intens lumina solară.
b) FACTORII DINAMICI – au o influenţă covârşitoare asupra climei României şi implicit a zonei geografice în care este situată comuna Vărăşti, imprimând zonei un mare grad de varietate, consecinţă directă a circulaţiei generalea atmosferei, distribuţiei inegale a presiunii atmosferice pe suprafaţa Terrei, situaţie generată şi de mişcarea de rotaţie a pamântuluişi mai apoi de distribuţia inegală a energiei solare pe planeta noastră, de repartiţia 31
inegală a uscatului, a apelor şi a reliefului pe Terra. La toti aceşti factori se adaugă poziţia geografică a României în Europa, la interferenţa maselor de aer de origine tropicală, cu cele polare, fapt ce situează România sub influenţa directă a marilor sisteme bazice ce acţionează în toată Europa şi în arealul comunei noastre. Ca urmare anticiclonul Azorelor, caracterizat printr-o presiune mare a aerului, ajunge până în zona ţării noastreîn tot timpul anului, mai ales în zona de vest a ţării şi mai rar în estul şi sudul ţării. Anticiclonul Siberian, ca centru de mare presiune a aerului, influenţează teritoriul României, acoperind şi zona noastrtă mai ales iarna şi puţin la sfârşitul toamnei şi începutul primăverii. Climatul care s-a stabilit în zona noastră este un climat de tip temperat continental chiar de tranziţie, ueori cu influenţe de ariditate asa cum s-a mai arătat. Dinamica atmosferei este reprezentată prin vânturile care acţionează în zonă. Media frecvenţei vânturilor în zona comunei Vărăşti este bine precizată şi indică o valoare a frecvenţei de 24,5 % prin direcţia nord – est si de numai 18% prin direcţia sud – vest. c) RADIAŢIA TOTALĂ ca formă de manifestare a radiaţiei este rezultatul radiaţiilor difuze şi solare, manifestate pe o suprafaţă orizontală. Pentru Câmpia Română şi zona comunei noastre, conform datelor existente la staţiile meteorologice amintite valoarea medie a radiaţiei totale poate ajunge chiar la 128 – 130 calorii / cm². Radiaţia reflectată şi absorbită este influenţată în cea mai mare parte de ALBEDOU – (raportul dintre radiatia reflectată şi cea totată) – adică este în funcţie de caracteristicile şi culoarea solului. Sumele mai mari anuale înregistrate de radiaţia reflectată în zona noastră sunt în raport şi cu altitudinea locului, adică în zonele ceva mai înalte radiaţia reflectată este mai redusăiar în zonele mai joase radiaţia este mai ridicată, fenomen înregistrat şi în cadrul radiaţiei absorbite. Cantitatea de radiaţie absorbită influenţează direct toate procesele biologice de pe Terra, ea fiind aceea care duce la încalzirea stratului superior al solului în care cresc şi se dezvoltă plantele.
d) REGIMUL TERMIC Pe suprafaţa României şi în Câmpia Română regimul termic este condiţionat de bilanţul radiativ, transformat în căldură pe suprafaţa activă a pământului. Acest fenomen este într-o continuă modificare şi repartiţie neuniformăsensibil diferenţiata şi condiţionată de structura si litologia solului. Din analiza hărţii climatice a ţării, izoterma anuală instalată pe o perioadă de mai mulţi aniîn Câmpia Română şi chiar în zona în care este situată comuna Vărăşti, rezultă o temperatură medie anuală mult mai ridicată decât în celelalte zone de relief ale ţării. Temperatura porneşte de la 10,9ºC şi ajunge până la 11,1ºC, temperatură înregistrată la staţiile meteorologice din zonă, la staţiile Bucureşti Filaret, Hotarele, Comana şi Vidra.(13) În prezent se constată însă că înregistrările de la staţiile amintite arată că temperaturile au o tendinţă uşoară de creştere, pornind de la – 0,3ºC iarna la circa 11ºC vara. Dovadă că la aceste staţii au fost înregistrate în 1962, temperaturi de până la 12ºC. Tot la aceste staţii se constată o creştere a temperaturii medii anuale, creştere de – o,3ºC în timpul iernii, la 11ºC primăvara. Variaţia temperaturilor aerului se înregistrează de la o lună la alta, variaţii care sunt puse pe seama intarferenţei factorilor genetici cu particularităţile suprafeţelor active din zonă. În acest context în luna ianuarie repartiţia temperaturilor în luna ianuarie în România evidenţiază rolul arcului carpatic, poziţia lui în Europa şi în România, advecţia maselor de aer rece contenenţa asupra asupra variaţiei cantităţii de căldură şi stabilirea diferenţelor de căldură în teritoriu. În luna ianuarie, în zona noastră, media temperaturilor în ultimii 20 de ani s-a situat între 2,4ºC şi 2,5ºC, iar minima absolută înregistrată a fost de – 32,5ºC. Temperaturile maxime absolute înregistrate în luna ianuarie au fost de 16,6ºC, iar în luna august de 41,1ºC la staţia Bucureşti – Filaret. Specific climatului continental de la noi sunt 32
amplitudinile anuale ale maselor de aer lunare ce depăşesc 25ºC, cât şi amplitudinile de valori absolute, ce variază între 73ºC – 75ºC. * (Pentru partea nord – estică a judeţului Giurgiu, zonă unde este amplasată şi comuna Vărăşti, media termică plurianuala este de 10ºC (anii 1856 – 1975) şi 10,9ºC (anii 1896 – 1955), ajungând în unii anila 11,5ºC (1978) aşa cum rezultă din înregistrările de la staţia meteorologică Bucureşti – Filaret şi de 11,1ºC la staţia Hereşti (vezi fig. 8 – pag. 19 Ilinca).Temperatura solului reprezintă un factor important în stabilirea climei în zonă. Ca urmare bilanţul caloric al solului şi al stratelor inferioareale atmosferei, devin elemente mult implicate în aprecierea condiţiilor de dezvoltare şi creştere a culturilor agricoleîn toată ţara dar şi la noi.Condiţiile de sol din zona noastră, plecând de la solul de luncă, terasă şi de microrelief, sunt condiţiile cerute de vegetaţie ale căror temperaturi trebuie să se inscrie între 11 – 12ºC, temperaturi ce favorizează practicarea unei agriculturi la nivelul cerinţelor actuale.În cadrul anotimpurilor s-au înregistrat temperaturi ale solului, iarna între – 3ºC la – 2ºC, iar vara temperaturi de 26ºC la 28ºC; în anul 1962 s-a înregistrat o minimă absolută de – 27ºC, iar maxima absolută în 2005 a fost de 67ºC. Acţiunea factorilor pedogenetici în aria comunei Vărăşti explică diversitatea solurilor, stabilindu-se clase diferite. Apar astfel în zona noastră molisolurile, reprezentate prin cernoziomuri: cernoziomuricambice şi solurile argiluviale, întâlnite în nordul şi estul comunei. Şi nordul comunei, zona cunoscută sub denumirea de „deal”, situată într-o parte a Câmpiei Câlnăului, câmpie unde apa subterană se află la peste 10 m adâncime. Sunt şi argiluvisolurile de tip brun roşcat, soluri brunesituate mai ales în zona de vest a comunei.Întro proporţie destul de sporită se află şi solurile hidromorfe, amplasate în lunca Sabarului . Lunca Argeş – Sabar ,
Temperatura medie lunară a aerului
(Ilinca,
197 25
DEC / APR MAI / AUG SEP / NOV
20 15 10 5 0 -5 I
II
III
IV
V
VI
VII VIII
IX
X
XI
XII
e) NEBULOZITATEA reprezintă un fenomen care are consecinţe deosebiteasupra climei. Nebulozitatea are un rol foarte activ în existenţa perdelei noroase care duce la diminuarea radiaţiei solare şi asupra pierderilor de căldură ale solului. Nebulozitatea – regimul noriloreste influenţată de circulatia atmosferei prin evoluţia fronturilor de aer si de direcţia de deplasare a norilor. Valorile nebulozităţii cresc în raport cu anotimpurile, din luna august spre luna decembrie şi scad din luna ianuarie spre luna iulie. În zona noastră diferenţele dintre valorile maxime înregistrate sunt între lunile martie şi noiembrie, iar diferenţele minime sunt 33
în intervalul iunie – august. Din analiza datelor meteorologice oferite de staţiile BucureştiFilatret, Vidra, Comana şi Hereşti, reiese că anotimpul călduros – vara – prezintă cel mai redus grad de nebulozitate, fenomen întâlnit pe tot cuprinsul ţării. Luna august este luna cu cel mai redus grad de nebulozitate dintr-un an. Mediile lunare de nebulozităţii totale indica mari diferenţe ale nebulozităţii. (Fig. 10) Un indicativ concret al frecvenţei nebulozităţii îl constituie numărul zilelor senine care este destul de ridicat în zona noastră, zile care ajung la 110. până la 130 din totalul zilelor unui an. Durata de strălucire a soarelui trebuie corelată cu distribuţia şi regimul nebulozităţii. Cele mai mari valori de peste 2250 ore anual sunt valori specifice pentru zona noastră faţă de 2280 ore anual mai la sud de noi , în lunca Dunării. X11 f) CIRCULAŢIA GENERALĂ A ATMOSFEREI Între factorii genetici ai climei, un rol esenţial îl are circulaţia generală a atmosferei, consecinţă directă a repartiţiei neuniforme a presiunii atmosferice. Aceşti factori au generat în ţara noastră patru anotimpuri: primăvara, vara, toamna şi iarna. Primăvara, la noi în câmpie prin modul de manifestare, este considerat un anotimp de tranziţie între iarnă şi vară întrucât apar diferenţieri între modul de manifestare a elementelor componente. Primăvara, în zona noastră se constata o creştere a temperaturilor aerului faţă de iarnă şi o apropiere faţă de temperaturile de vara. Caracterul de tranziţie a acestui anotimp este alăturat manifestărilor atmosferei pe tot parcursul primăverii. Primavara la noi în câmpie apare la sfârşitul lunii martie, iar în unii ani se instalează mult mai târziu, către sfârşitul lunii aprilie, aşa cum s-a întâmplat în anul 2006. Pe meleagurile noastre, primăvara ofera unele contraste termice relevante de la o zi la alta, cu variaţii de temperatură cuprinse între 4ºC la 6ºC în luna martie şi cu temperaturi de 15ºC la 20ºC în luna mai. Mişcarea aerului în acest anotimp este influenţată de masele de aer din nord – est, care uneori transportă însemnate cantităţi de praf. Vara este anotimpul cel mai călduros, când se înregistreaza temperaturi medii lunare de 22 – 23ºC. Valorile temperaturilor zilnice au urcat în anul 2003 la 35ºC iar în anul 2004 la 40ºC. Numărul zilelor tropicale, în zona noastră sunt între 37 la 42 pe an. Vara, precipitaţiile atmosferice sunt reduse. Datele oferite de staţiile meteorologice din zona Filaret, Vidra,Comana şi Hereştiindica pentru perioada 1962 – 2002, precipitaţii anuale între 122mm – la 125mm, iar pentru anul 1985, 310mm, pentru anul 2004, precipitaţiile au fost între 410mm – la 450mm. Toamna este un anotimp uscat, fiind o prelungire a secetei de vară, înregistrând în cele trei luni – septembrie, octombrie şi noiembrie – cantitaţi de precipitaţii între 120 – 130mm/an. În acest anotimp temperaturile medii lunare au o valoare de 17 – 18ºC în luna septembrie şi mai scăzute în noiembrie de 4 – 6ºC. Iarna este un anotimp rece, influenţat de prezenţa maselor de aer rece din nord şi est şi de masele de tip continental, sau arctic, mase care determina scăderi apreciabile de temperatură, cu valori ce oscilează între – 3ºC şi + 4ºC în luna decembrie si temperaturi de – 8ºC în luna ianuarie. În luna februarie temperaturile oscilează între -5ºC şi + 4ºC. Au fost ani în care, în lunile de iarnă, temperaturile au coborât până la - 20ºC, chiar până la – 30ºC în anul 1964 – februarie.Precipitaţiile sunt preponderent alcătuite din zăpezi, adeseori generând viscole, cantităţile variază între 75 – 340mm / an. (vezi mai jos anomalii climatice)
34
Regimul vânturilor Regimul vânturilor în zona noastră are o importanţă destul de mare în viaţa şi activităţile social – economice. Frecventa vânturilor în zona noastră se desfăşoara în nprincipal pe direcţiile vest şi est care este o frecvenţă dominantă, urmată de direcţia SV – NE. De altfel, direcţia N – E atinge ponderea cea mai mare, respectiv 54,3% în luna martie, frecvenţă care coboară până la 3 – 4% în luna iunie, după care urca la 38 – 40%în luna noiembrie. (vezi Il. Fig. 13). Cea de a doua direcţie dominantă a vânturilor din zona noastră este direcţia S – V, care are un maxim în luna iunie de 44,4% şi valori sporite în luna ianuarie şi februarie care se situeaza între 29 – 30% şi în martie 28%. Media anuala a frecvenţei pe direcţie atinge 24,5% pentru direcţia N – E şi 18% pentru direcţia S – V. Frecvenţa pentru direcţia sud este de numai 8%, pentru direcţia nord şi vest de 3,1%, iar pentru direcţia E, S – E de numai 0,1%. Viteza medie anuală a vânturilor este de peste 4 m/s pe direcţiile N-E, S-V, V si E, în timp ce valorile cele mai mici coboara sub 2 m / s. În cursul anului, cele mai mari viteze medii lunarese produc în intervalul ianuarie – mai (N-E), noiembrie – ianuarie (V) şi (E), în august – septembrie (N-V). Viteze mai mari ale vântuluide 8 – 10 m/s sunt frecvente în intervalul august – septembrie pe direcţia N-V. Frecvenţa medie anuală a calmului atmosferic variază în timp în zona Câmpiei Române, unde este situată comuna Vărăşti, înregistreaza valiri mai mici pe direcţia N-E, de circa 20 – 30% şi mai mari pe direcţia SV de peste 40%. În cursul anului, valorile maxime ale calmului atmosferic depăşesc 50% în luna octombrie, variază la 40 – 50% în luna septembrie si decembrie si coboară la 15 – 20 în luna ianuarie, februarie şi iunie.(fig. 13) VÂNTURILE În Câmpia Română, ca si în zona comunei noastre vânturile principale care acţionează sunt: CRIVĂŢUL, vânt puternic, rece şi uscat care acţionează pe direcţia NE – SV în toată Câmpia Română, anotimpul când actionează este în principal iarna începând cu sfârşitul lunii noiembrie şi până la începutul lunii martie, timp în care apar geruri şi îngheţuri, însotite de viscole care provoacă îngheţul soluluişi spulberă zăpezile. AUSTRUL , vânt ce actionează în Câmpia Română mai ales în Câmpia Olteniei pe direcţia V – SV. Este un vânt cu manifestări diferite ce provoacă geruri iarna şi secete vara, care aduc mari pagube agriculturii. Pentru efectele lui negative – secetele – a fost numit de localnici „Traistă goală”.
35
BĂLTĂREŢUL, vine din direcţia sud, dinspre Dunăre în Câmpia Română, dinspre fostele bălţi ce însoţeau Dunărea. Lipsa, reducerea bălţilor nu cu mult timp în urmă, influenţele lui sunt mult reduse. Odinioară era aşteptat în Câmpia Română ca salvator al al agriculturii întrucât aducea pe neaşteptate – primavra ploi si chiar uneori vara. g) PRECIPITAŢIILE – REGIMUL ŞI REPARTIŢIA PRECIPITAŢIILOR Importanţa precipitaţiilor este covârşitoare asupra multor componenţi geografici, dar şi pentru om. Precipitaţiile sunt generate de interacţiunea dintre diferitele tipuri de nori, în anumite condiţii de temperatură şi altitudine.Cantitatea de precipitaţii este reprezentată prin indicele de precipitatii lunare, pe anotimpuri sau anuale, sub formă de cantităţi minime, medii şi maxime. Valoarea precipitaţiilor este inegală la noi şi ori unde. Ea se poate raporta la suprafaţa activă a ţării, a unor zone, localizate în timpul anului, sau pe perioade mai scurte de timp. Conform inregistrărilor la staţiile meteorologice, cele mai reduse cantităţi de precipitaţii corespund formelor joase de relief, iar cele mai ridicate corespund reliefului înalt cu poziţie centrală. În raport cu aceşti factori frecvenţa precipitaţiilor la noi în Câmpia Română se inregistrează un procent de precipitaţii în general mai redus în semestrul cald de 35 – 45% din totalul anual. Maximul de precipitaţii la noi se înregistrează la sfârşitul primăverii, lunile mai – iunie şi la începutul verii. Această distribuţie a precipitaţiilor în timp, pe anotimpurieste strâns legată de factorii generali fizico – geografici care acţionează în zonă, de caracteristicile reliefului, de modul cum acţionează centrii bazici în teritoriu, factori ce impun diferenţieri în repartiţia regimului precipitaţiilor chiar în aceeaşi unitate fizico – geografică. În acest context, se poate aprecia că valoarea precipitaţiilor anuale căzute în zona comunei noastre este între 400 – 500 mm / an ajungând în unii ani chiar la 509 mm / an, înregistrare facută la staţia meteorologică Vidra în anul 1990. Cantităţile lunare de precipitaţii căzute în zona comunei indică un maxim pluviometric în lunile iunie, iulie, august şi un minim pluviometric în lunile martie – mai şi noiembrie – decembrie. Cele mai mari valori lunare ale precipitaţiilor, depăşesc 100 mm în luna iunie şi provin din averse puternice de natură frontală sau convectivă. Cele mai mici precipitaţii lunare, sub 10 mm, sunt frecvente în lunile noiembrie şi martie. (tabelul de mai jos) PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE LUNARE ŞI ANUALE (mm) Staţia meteorologică Perioada observare
de
anual
Lunile I
II
III
IV
V
VI
VII
VIII
IX
X
XI
XII
40,4
30,3
37,0
43,9
69,2
88,7
58,3
50,5
41,4
40,7
47’3
41,7
592,10
VIDRA
45,7
65,2
17,0
26,0
9,0
115,7
41,4
48,7
34,2
57,0
2,4
46,4
508,70
COMANA
40,5
87,0
14,9
19,7
6,5
87,7
27,2
45,7
33,6
62,9
3,3
45,8
474,30
HOTARELE
46,9
42,6
12,9
23,4
10,6
83,9
40,3
31,5
28,1
36,5
0
39,8
396,50
BUCUREŞTI FILARET 1896 – 1975
În unii ani în perimetrul comunei noastre s-au înregistrat cantităţi maxime de precipitaţii în 24 ore. Astfel în anul 1925, la staţia meteorologică Vidra s-au înregistrat 349 mm precipitaţii. Au fost şi precipităţii catastrofale în Câmpia Română şi în zona noastră, aşa cum au fost cele 36
din anii 1941 şi 1970. în 1970 – luna mai – în zilele de 12 până la 25 au căzut cantităţi de două ori mai mari decât media din Câmpia Română, de circa 80 – 200 litri de apă pe m². În anii amintiţi în lunca Argeş – Sabar apele râurilor au crescut, s-au revărsat şi au format o masă compactă de apă, lunca dintre aceste râuri a fost inundată complet ca şi comunele Vărăşti şi Colibaşi. Alţi ani cu precipitaţii abundente au fost: 1886, 1901, 1969, 1974. În unele zile de vară, în zona noastră au căzut mari cantităţi de apă într-un timp foarte scurt, fenomenul este numit de săteni „rupere de nori”. De cele mai multe ori ruperile de nori sunt însoţite de căderi masive de grindină şi de violente descărcări electrice, filgere, tunete, care uneori aduc mari pagube localităţilor, aprinderi de locuinţe şi plante furajere uscate şi depozitate şi chiar provoacă decesul unor persoane. Pe lângă precipitaţiile abundente şi ruperile de nori, în zona noastră, apar în unii ani cu precipitaţii foarte reduse care produc secete cumplite. Ani foarte secetoşi în zona noastră, conform înregistrărilor la staţiile meteorologice au fost: 1815, 1831, 1873, 1894, 1903, 1907, 1946, 2000. Cea mai secetoasă perioada a aparţinut intervalului dintre anii 1893 şi 1990. Cel mai secetos an al secolului XX a fost anul 1946, care s-a manifestat mai ales în Moldova şi Câmpia Română. Locuitorii comunei Vărăşti au avut de suferit datorită secetei instalate la noi şi în Câmpia Română. Cele mai scăzute precipitaţii lunare s-au înregistrat în februarie 1914, ianuarie 1930, martie 1929, mai 1947 şi octombrie 1951. Precipitaţiile la noi cad mai ales sub formă de zăpadă şi grindină. Împreună ploile, zăpezile şi grindina reprezintă nu numai componente ale climei ci şi un important factor climatogen. Importanţa lor practică este destul de mare în complexul de factori sociali economici. Ploile, zăpada au importanţă în stabilirea condiţiilor care vegetează şi se dezvoltă culturile agricole şi se înfăţişează întregul covor vegetal. Rezerva de apă provenită din precipitaţii este un factor important şi în existenţa şi menţinerea în teritoriu a râurilor şi chiar a apelor stătătoare. Zăpada, caracteristicile stratului de zăpada care se depune, grosimea stratului de zăpadă poate fi apreciat pe decade şi în grosimi diferite. Iarna, la noi stratul de zăpadă ajunge la 60 – 65 cm în cei mai mulţi ani. Stratul de zăpadă care acopera solul rezista circa 50 – 52,6 zile de iarnă. Conform datelor existente la staţiunile amintite, stratul de zăpadă în lunile de iarnă indică 20 zile pentru ianuarie, 15 zile pentru februarie şi 6 – 7 zile pentru martie. Se mai pot adăuga pentru unii ani 0,2 zile pentru aprilie, 0,1 zile pentru octombrie, 1,7 zile pentru noiembrie şi 8,7 zile pentru decembrie. Data primei ninsori, oferite de staţia meteorologică Bucureşti – Filaret pemtru perioada 1935 – 1980 este 30 noiembrie, iar data ultimei ninsori este 20 martie, ceea ce înseamnă o perioadă de circa 120 zile cu posibilităţi de ninsoare. Data medie a apariţiei primului strat de zăpadă s-a înregistrat la 4 decembrie iar ultimul strat de zăpadă s-a înregistrat la 11 martie. O curiozitate a reprezentat-o perioada anilor 1946 – 1954, când stratul de zăpadă în câmp deschis a atins 3 - 4 m grosime, iar In zonele mai adăpostite, zăpada troienită, la noi a ajuns până la streşinile caselor, drumurile fiind total troienite iar circulaţia oprită. În anul 1954, în toată Câmpia Română şi Dobrogea stratul de zăpadă a fost de 4 – 5 m în câmp deschis şi 1,15 – 1,30 m în localităţi. Căderile de zăpadă au fost însoţite de viscole puternice, cele mai mari din secolul XX. În multe sate , ca şi la noi, unele case au fost acoperite de zăpadă, unii oameni au fost nevoiţi să sape în troiene pentru a ieşi dinb acestea. Arterele de circulaţie, şoselele au fost blocate pentru câteva zile, legătura între sate facându – se numai pe jos. Alţi ani cu viscole puternice au fost cei din iernile anilor 1929, 1942. Ierni foarte grele în secolul XX au fost în anii 1928 – 1929, 1941 – 1942, 1953 – 1954. În anul 1929 Dunărea a îngheţat complet, transformându-se într-un pod compact de gheaţă. De asemenea, litoralul Mării Negre în iarna anului 1953 – 1954 a îngheţat pe o distanţă de circa 1,5 km în interior Seceta – uscăciunea – este un fenomen frecvent în zona comunei Vărăşti. După datele existente, fenomenul de secetă la noi şi în zona noastră apare la intervale de circa 10 zile consecutive în timpul semestrului cald. Anii secetosi apar grupaţi câta doi, foarte rar după mai mulţi ani de ploi abundente, adică din 30 în 30 ani. Literatura geografică cu specific 37
meteorologic citează câteva perioade ieşite din comun, privind secetele. Astfel cea mai lungă secetă de la noi a fost în perioada anilor 1891 şi 1915, iar perioada anului 1913 a avut un interval de secetă între lunile 1 septembrie – 31 decembrie, interval de 122 zile în care nu a căzut nicio formă de precipitaţie. Mai recent , către noi, mai cunoscută a fost seceta din 1946, la care ne-am mai referit, care s-a manifestat prin lipsa totală a precipitaţiilor în perioada 26 ianuarie – 27 august. Anomaliile climatice întâlnite în ultimii ani nu sunt o noutate documentele istorice menţionează în zona noastră astfel de evenumente : „ în anul 1657 în luna octombrie au fost 10 zile de ger şi zăpadă iar în noiembrie şi decembrie soare, căldură, flori, verdeaţă „ ca o adevărată primăvară , după ce totul fusese nimicit de gerul cel mare păstorii au ieşit cu turmele la păscut ” , după cum scria Paul de Alep în cartea sa Călătoriile Patriarhului Macarie în Ţările Române.(E.Cioran trad. 1901) În data de 7 mai l876 a nins în grosime de 10 cm., iar în ianuarie l917 s-a produs ploaie cu tunete apoi, lapoviţă şi ninsoare – fenomen ce s-a repetat în decembrie 2005; sâmbătă 8 martie l922 cursurile şcolii au fost întrerupte datorită viscolului puternic. În anul 1942 recolta a fost deosebit de slabă datorită secetei îndelungate, aşa cum reiese dintr-un proces verbal datat 26 octombrie.
38
4 APELE – REŢEAUA HIDROGRAFICĂ Aspectul general şi caracterele specifice apelor situate în perimetrul comunei Vărăşti, le încadrează în trei mari categorii: ape curgătoare – râurile cu un curs permanent sau temporar, ape care formează reţeaua hidrografică; ape stătătoare de suprafaţă, rezultate din stagnările de apăsituate în văile râurilor care uneori formează lacuri; apele din straturile acvifere, cantonate în orizonturile de nisipuri şi pietrişuri situate la diferite adâncimin numite ape freatice, ape care rareori depăşesc adâncimi de 0,5 m, încadrate în categoriile apelor freatice azonale în conţinutiul cărora domină carbonaţii, iar mineralizareaşi densitatea apelor creşte de la 0,8 – 0,9 g/l la 15 – 25 g/l. Aceste ape pot apare lanoi şi sub forma unor izvoare, des întâlnite în lunca râului Sabar. După obârşia lor însă apele curgătoare sunt de două feluri: Ape curgătoare autohtone care îşi au izvoarele în perimetrul unei zone bine delimitate, sau în perimetrul unei comune, de exemplu Vărăşti. Ape curgătoare alohtone care îşi au izvoarele în afara perimetruluiunei zone bine delimitate sau al unei comune. Din acest punct de vedere, toate apele curgătoare care trec şi străbat teritoriul comunei Vărăşti îşi au izvoarele în afara perimetrului comunei, sunt deciape alohtone. Râul principal care străbate meleagurile comunei noastreşi adună apele din teritoriul comunei noastre este râul Sabar, afluent al râului Argeş şi al doilea râu ca marime al acestuia, după râul Neajlov. Esta deci pentru noi un râu alohton. Sabarul, îşi are obârşia în Piemontul Cândeşti – Argeş, izvoarele sale sunt situate la altitudinea de 661 m . Râul în aval se indreaptă spre comuna Malu Spart, localitate situată la altitudinea de 450 m. De la izvoare şi până la Malu Spart, râul poartă denumirea de Potop. De la Malu Spart şi până la localitatea Crivina, Potopul primeşte, se uneşte cu Răstoaca, aceasta ceva mai în aval primesta – se uneşta cu râul Ciorogârla, care se îndreaptă spre zona actualului oraş Măgurele. La sud de Măgurele, aceste ape formează o singură albie, care în aval a fost numită şi Sabar, denumire păstrată şi purtată şi astăzi. Râurile Potop şi Răstoaca care în aval se unesc cu Ciorogârla, râuri care în preajma sfârşitului secolului al XVIII – lea, mai precis începând cu anul 1796 au suferit unele modificări, întrucât domnitorul de pe atunci – Constantin Moruzi, la propunerea unor specialişti din domeniul apelor a considerat unirea acestor râuri având în vedere necesarul de apă pentru unele fabrici de haste şi postav care funcţionau în zonă . Prin unirea acestor acestor râuri Ciorogârla, în apropierea actualei localităţi Mâgurele a primit numele de Sabar. Mai târziu, în anul 1805 au apărut noi modificări în reţeaua hidrografică a zonei. Modificările au fost facute în spaţiul dintre râul Dâmbovita şi Ciorogârla, timp în care s-a săpat un nou canalîntre aceste râuri. Construcţia canalului dintre dintre râul Dâmboviţa şi Ciorogârla a fost motivată prin faptul că Dâmboviţa la viiturile mari de primăvară şi toamnă producea inundaţii în zonă. Prin canalul construit se făcea şi se face deversarea apelor din Dâmboviţa spre Ciorogârla, şi astăzi canalul a fost modernizat şi suplimenteaza necesarul de apa pentru municipiul Bucureşti prin canalul Crivina- Dudu. Denumirea de Sabar a râului este cunoscută în peisaj, în aval de Măgurele şi s-a statornicit mai ales între localităţile Măgurele şi Vidra şi mai apoi între Vidra şi Valea Dragului.(11) De la Vidra şi până la este de comuna Valea Dragului – unde se află confluenţa cu râul Argeş, râul Sabar a fost cunoscut sub această denumire abia în secolul XIX. Începând cu secolul XIX cu secolul XIX, între aceste două limite: Vidra – Valea Dragului, albia Sabarului a suferit modificări structurale care au impus schimbarea numelui în Canal. Modificările mai evidente au fost si sunt în zona situată între comuna Vidra şi Ciocoveni, modificări începute cu adevărat în a doua parte a secolului XIX în anul 1866, prin începerea săpării unui şanţ paralel cu albia vache a Sabarului. A fost un act îndrăzneţ dar de strictă necesitate pentru localnici pentru revigorarea vietii economice din zonă si chiar pentru îmbunătăţirea peisajului şi a valorificarii orizontului local. Acest act de mare curaj şi îndrăzneţ a avut implicatii deosebite în viaţa societătii locale, 39
mai ales că pentru executarea lucrării erau necesare fonduri financiare imense care trebuiau obţinute din vistieria statului, în parte şi mai mult din contribuţia sătenilor. Apoi la executarea lucrărilor, forţa de munca umană trebuia să fie cea locală. În acest sens ţăranii din zonă au fost antrenaţi, chiar obligaţi să participe la săparea şanţului canalului la alte lucrări de amenajare a terenului în zonă. Executarea lucrărilor de săpare a şanţului canalului a fost motivata de conducatorii vremii şi de unii specialişti prin prezentarea unor elemente convingătoare. Mai întâi suprafata care trebuia străbătută de canal era o suprafaţă înmlăştinită şi cu suprafeţe mari ocupate de ape care stagnau tot timpul anului. Aceste suprafeţe se extindeau în timpul viiturilor de primăvară şi toamnă când Sabarul aducea din amonte mari cantităţi de apă. Suprafetele ocupate de mlaştinile, de apele care stagnau în zona erau estimate la circa 1000 ha. Aceste suprafeţe nu puteau fi valorificate agricol nici de boierii vremii, nici de ţăranii locului. Singura resursă naturală valorificata de pe aceste suprafeţe era vegetaţia acvatică: papura şi trestia, vegetaţie folosita de oamenii locului la acoperirea caselor sărăcăcioase, case construite în cea mai mare parte din pământ şi acoperite cu stuf (papură şi trestie). Fără intervenţia omului aceată zona nu putea fi valorificată economic, agricol. Realizarea canalului a fost impusă şi de faptul că stagnările de apă erau favorizate şi de pânza de apă freatica situată aproape de suprafaţă, fără posibilitatea de scurgere, întrucât lunca Sabarului are o orizontalitate aproape perfectă. Înainte de construcţia canalului, lunca Argeş – Sabar era limitată la est de o vale relativ largă, în care Sabarul facea numeroase meandre. Malul stâng al văii era săpat In fruntea terasei inferioare a Sabarului. Pe terasele din stânga ale Sabarului sunt construite, aşezate actualele sate: Vidra, Dobreni, Vărăşti, Obedeni, Ciocoveni şi Valea Dragului, sate care foloseau apa din vechea albie a Sabarului pentru irigarea culturilor legumicole cu ajutorul unor roti puse în mişcare cu ajutorul animalelor: cai, măgari; roţile aveau cupe pentru aducerea apei în vaduri. Partea dreaptă a Sabarului era o luncă bine dezvoltată, netedă şi acoperită în mare parte de mlaştini şi ochiuri de apă. Terenurile din luncă neocupate de ape, erau reprezentate de păsuni şi fâneţe care ocupau suprafeţe reduseîn apropierea satelor, aşa cum indică hărţile din 1857 şi 1893. Datele istorice şi informaţiile primite despre construcţia canalului sunt foarte reduse, chiar şi cele care sunt, sunt neconvingătoare, chiar dacă au fost obţinute pe cale orală, ceea ce se poate spune despre construirea canalului, despre iniţiatorii şi executanţii lui, sunt numai informaţii sub formă de mici povestiri relatate de unele persoane, care au aflat despre constructia canalului, sau se pare că au participat la construcţia lui. Informaţii despre construcţia canalului – paralel cu Sabarul – mai apropiate de realitate, au fost culese şi redate în scris de geograful Ion Iordan, original din zonă, din comuna Colibaşi, care prezintă elemente apropiate despre istoricul evenimentelor legate de constructia canalului, pe care curge astăzi apa vechiului Sabar. Informaţiile geografului Ion Iordan au fost concretizate în lucrarea: ”Schimbarea cursului Sabarului între Vidra şi Ciocoveni prin intervenţia omului”, lucrare prezentată şi editată în cadrul Institutului Român de Geologie şi Geografie în anul 1972(11). Autorul lucrării arată că după pacea de la Adrianopol, care prevedea libertatea comerţului cu cereale, producţia agricolă – în special cerealieră – a început să fie solicitată mult la export, ceea ce a făcut ca marii moşieri să extindă suprafeţele cultivate. Acest fapt a făcut ca şi în zona noastră să se pună problema extinderii suprafeţelor agricole. O influenţă apreciabilă a exercitat-o şi cerinţa crescândă de produse agro – alimentare a oraşului Bucureşti, situat la 20 – 30 km. Soluţia cea mai avantajoasă era drenarea mlaştinilor din zonă şi transformarea acestora în terenuri arabile. Săparea şanţului de drenare, a canalului a început în jurul anului 1850 şi s-a terminat în jurul anului 1860. capătul sau nordic era situat la mai puţin de 1 Km de cursul Sabarului – la sud de Vidra şi se continua până în valea Sabarului, în dreptul satului Ciocoveni. Lăţimea lui varia între 2 şi 3 m, iar adâncimea între 1 şi 2 m. Cu el comunica alte şanţuri secundare mai mici. Apa mlaştinilor s-a scurs pe acest şanţ şi terenul s-a eliberat de apa ce stagna tot timpul pe suprafaţa sa. La sud de Vidra, unde era situat capătul şanţului, suprafaţa terenului 40
fiind aproape orizontală, şi albia Sabarului puţin adâncă, apa râului foarte bogată la desele viituri de primăvară şi chiar de vară patrundea şi se scurgea pe şanţ. Mica porţiune de teren ce separa capătul şanţului de râu, formată din depozite aluvionare, a fost uşor străpunsă de apele şabarului, şanţul devenind astfel o a doua albie de scurgere a râului. Caracterul aluvionar al depozitelor, foarte uşor erodabile şi transportabile, ca şi cantitatea mare a apelor în timpul viiturilor, au favorizat procesul de săpare a unei noi albii pe traseul şanţului, ca şi lărgire şanţului şi adâncire lui prin eroziunea verticală şi orizontală. În numai 5 – 6 ani legătura cu sanţul a devenit permanentă, astfel că Sabarul se despărţea aici în două braţe: unul pe vechiul curs şi altul pe canalul de desecare. Adâncire şi lărgirea canaluluio, ca şi colmatarea vechiului curs, au făcut ca în scurt timp apa râului să se mute complet pe noul curs, cu o lungime de 14 km, căpătând local denumirea de „Canal”, vechea albie continuând să fie numită Sabar. Traseul canalului este marcat pe întinderea luncii Argeş – Sabar numai de şirul de arbori, puţin înalţi: sălcii, plopi şi arini, ce cresc pe malurile canalului.dacă nu ar fi această fâşie de vegetaţie arborescentă nu s-ar putea bănui, nici de la o distanţă de câteva sute de metri, că pe acolo curge un râu. Albia părăsita a vechiului curs a fost repede acoperită de vegetaţie ierboasă şi folosită ca păşune sau fâneţe, mai ales între Vidra şi Ciocoveni. Numai ici, colo se mai păstrează mici suprafeţe cu exces de umiditate, menţinut de apa ploilor ce se strânge si stagnează până vara târziu. Între Dobreni şi Ciocoveni, datorită firicelului de apă ce se scurge în valea vechiului Sabar din pârul Cocioc, în zona satului Dobreni sunt înşirate în lungul văii, ochiuri de apă înconjurate de vegetaţie acvatică. Morile şi roţile de apă situate odinioară în albia vechiului Sabar, mai ales în zona dintre Vârăşti şi Ciocoveni, ce erau puse în mişcare de apele Sabarului, în prezent nu mai funcţioneaza din lipsa apei. Mai cunoscute erau gropile cu apă din albia Sabarului, în care apăreau rotile cu cupe ce aduceau apă în vadurile grădinarilor bulgari stabiliţi la noi în comună şi în zona noastră la începutul secolului al XIX – lea. Aceste gropi cu roţi cu cupe pentru apă erau : groapa lui BAI VELEA , groapa lui BAI BULGARU, groapa lui BAI CALCIU, etc. Apa era scoasă din gropile de apă cu ajutorul unor roti cu cupe, puse în mişcare de cai sau măgari care mergeau în jurul gropilor. Din analiza hărţilor topografice întocmite până acum, rezultă ca într-adevăr „canalul”, adică noua portiune a cursului Sabarului, a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, confirmând întru totul cele relatate de bătrânii satelor. Astfel, harta austriacă din 1791 redă această regiune ca o suprafaţă acoperită de mlaştini şi păşuni, cursul Sabarului mergând pe la marginea estică a luncii Argeş – Sabar pe lângă satele Vidra, Dobreni, Vărăşti şi Obedeni. Acelaş lucru se poate vedea şi în harta Szatmáry de la 1856, unde, de asemenea, „Canalul” nu apare nici măcar ca un braţ părăsit sau ca un prival. În schimb pe harta ridicata în 1893, alături de Sabarul propiu – zis, care este redat ca un curs de apă – un râu – figurează şi canalul. Aşa dar, între 1856 – harta Szatmáry şi harta de la 1893, apare pe harta „canalul” (fig. 4.1). Acesta însa este redat ca o vale seacă între Vidra şi Câmpurelu, şi ca o vale cu apă între Câmpurelu şi Ciocoveni. Pe hărţile topografice recente „canalul” este reprezentat ca o continuare a Sabarului, un curs permanent de apă , iar vechea albie se evidenţiază numai lângă Dobreni şi Vărăşti, ca vale seacă (fig.4.2). Solurile, încă puternic influenţate de apa freatica(soluri aluviale gleizate), care acoperă întreaga luncă şi despre care s-a spus ca era în trecut mlăştinoasă, ca şi aspectul de 41
„canal" pa care îl are cursul în această portiune, fără sinuozităţi, cu maluri paralele, abrupte şi puţin înalte cu o albie îngustă de 5 – 10 m ce se menţine astfel pe toată porţiunea dintre Vidra şi Ciocoveni, confirmă că acest curs este nou, un canal, pe care după ce l-a construit omul, acţiunea apei l-a transformat în vale de râu. O mare parte a localnicilor nici măcar nu ştiu că în locul ogoarelor pe care le lucrează azi, erau, cu un veac în urmă, mlaştini şi păşuni întinse şi că, prin contribuţia părinţilor şi bunicilor lor, acestea au dispărut. În prezent, locul mlaştinilor de odinioară şi al păşunilor şi fâneţelor din jurul lor l-au luat culturile cerealiere, furajere şi mai ales legumicole, care au un rol însemnat în aprovizionarea orasului Bucureşti cu produse agro – alimentare. Bazinul hidrografic al râului Sabar se întindepe o suprafaţă de circa 1358,3 km². Lungimea râului de la izvor din Piemontul Cândeşti şi până la confluenţa cu râul Argeş, pe teritoriul judeţului Giurgiu, la est de comuna Valea Dragului, este de 197,7 km. Altitudinea reliefului la confluenţă este de 33 m. Deşi face parte din râurile mici ale Câmpiei Române, SABARUL se impune ca un râu curios ce apare ca o umbră a râului Argeş în lunca comună ce o străbate pe o distanţă de 110 km, începând de la Găieşti – Argeş şi până la confluenţa cu râul Argeş. Instalarea Sabarului în lunca Argeşului, spre malul stâng al acestuia, a fost cauzată de deplasarea Argeşului spre dreapta şi de aluvionarea puternică spre această direcţie, fapt ce a lăsat spre malul stâng o fâşie de teren mai joasă pe care s-a instalat Sabarul.(4) Regimul hidrografic al râului Sabar este un regim diferit şi influenţat de factorii climatici anuali. Astfel debitul mediu multi anual depăşeste uşor 1 mc/s şi 2,3 mc/s în amonte. În intervalele ploioase nu depăşeşte 9,3 mc/s, iar în anii secetoşi are aspectul unui pârâu, debitul coborând la 0,3 mc/s. Variaţia lunară a apelor râului evidenţiază un maxim în luna martie – 2,2mc/s si u7n minim în luna septembrie – 0,19mc/s. Debitul multi anual al Sabarului înregistrat la mai multe staţii hidrologice: Gura Foii, Bolintin Vale în anii 1954 – 1964 şi 1958 – 1964 indica un volum de ape de 1,06 mc/s şi 2,21 mc/s. În anii mai ploioşi s-au înregistrat un volum de 2,82 mc/s în anul 1955, iar în anul secetos 1950 numai 0,29 mc/s. Temperatura apei creşte din amonte spre aval, astfel că valorile medii lunare, pozitive evoluează între 0,8ºC în ianuarie la 18,9ºC in iulie – în nord si 0,4ºC în februarie la 21,8ºC în iulie în sud. Fenomenul de îngheţ dureaza în jur de 38 – 40 de zile Vidra. Ape curgătoare autohtone permanente sau temporare pe teritoriul comunei Vărăşti nu se întâlnesc. Ape statătoare în perimetrul hidrografic al comunei Vărăşti cu caracter permanent nu sunt. Cele câteva ape de suprafată statătoare nepermanente care s-au format pe albia Cociocului la Dobreni, în prezent într-un grad ridicat de colmatare, este acoperit de vegetaţie hidrofila, mai ales papura si trestie. Pe albia veche a Sabarului apar stagnări de apa care în timpul verii seacă; si acestea sunt aproape colmatate. Apele freatice ca sursă naturala au în prezent o importanţă economică în zona comunei Vărăşti şi în cele trei sate componente: Vărăşti, Dobreni şi Obedeni, atât din punct de vedere al alimentării cu apă a populaţiei cât şi în irigarea culturilor. Mai însemnate sunt apele freatice acumulate mai ales în lunca Argeş – Sabar şi cantonate în strate de pietrişuri şi nisipuri, situate la adâncimi de 1 – 5 m. Apele acvifere în zona de nord-nord-est a comunei sunt cantonate la adâncimi până la 1520 m şi constituie o sursa principala pentru alimentarea cu apă a populaţiei si pentru irigaţii
42
5 VEGETAŢIA ANIMALELE ŞI SOLURILE
a) Vegetaţia In cadrul peisajului natural al comunei noastre, vegetatia ocupa un loc important,constituind unul din factorii naturali cu o mare importanţă economica şi peisagistică. Fitogeografic teritoriul judeţului Giurgiu şi al comunei Vărăşti are aceeaşi structură aparţinând regiunii mediteraneene. Fondul de bază al florei în acest teritoriu este alcatuit din elemente pontice mediteraneene şi submediteraneene. Cele mai mult specii de plante pontice sunt reprezentate de familiile Compozitae, Liliaceae, Gramineae si Fabaceae. Răspândite sunt şi genurile Acer, Artemisia, Centaurea, Adonis. Cu o răspândire mai redusă apar Stipa, Iris, Asparagus, Allium. Ecologic, în zona noastră se întâlnesc şi multe specii xerofile – termofile. Ca specii lemnoase sunt: Acer tataricum (arţarul tătăresc), prunus spinosa (porumbarul). O răspândire apreciabilă o au gramineele reprezentate prin colilii pontice (stipa ucrainica, stipa joannis, stipa dasyphylla) Elemente mediteraneene şi submediteraneene sunt reprezentate mai ales prin compozitae, Fabaceae, Labiatae, Cruciferae. Caracteristicile învelişului vegetal la noi în zonă sunt determinate de variaţiile căldurii şi umidităţii pe anotimpuri. În funcţie de condiţiile geografice, vegetaţia de pe cuprinsul comunei Vărăşti, poate fi numită vegetaţie de pe interfluvii, vegetaţie de luncă şi vegetaţie hidrofilă. Vegetaţia de pe interfluvii, formează pâlcuri reduse de Cer (qercus cerris), de gârniţă (qercus frainetto), sau stejarul brumăriu (qercus pedunculiflora) şi stejarul pedunculat (qercus roşur). Subarboretul este întâlnit în pâlurile de padure aflate la nordul şi estul comunei, reprezentat prin gherghinar (crataegus monoghina), prin lemn câinesc (digustum volgare) şi măceş (rosa vanina) şi porumbar (prunus spinosa). Vegeţaia ierboasă este întâlnită mai ales pe terenurile nelucrate. Este reprezentată de păiuiş (festuca valesiaea), negara (stipa capillata), Pir (cynodor dactilum). Vegetatia de luncă este întâlnită în zonele cu umiditate sporită aşa cum este cazul în lunca Sabarului. Vegetaţia de lunca este reprezentată de vegetaţia lemnoasă plop, salcie, arin şi de o bogată vegetaţie ierboasă. Vegetaţia lemnoasa întâlnită în lunca Sabarului forma odinioară frumoase zăvoaie ce partial mai rezistă şi astăzi, compuse din salcie şi răchită (salix alba, salix fragilix, salix cinerea) şi din plopi din specia (plopus alba, plopus nigra) si din arini. Rar în lunca Sabarului se întâlnesc asociatii de ulm (ulmus levis ) şi chiar specii de stejar. Vegetaţia ierboasă în lunca Sabarului are ca reprezentanţi speciile ierboase: stânjenelul, coada vulpii, limbariţa (alisma plantago), etc. Vegetatia hidrofilă se dezvoltă în lunca Sabarului acolo unde umiditatea este mai sporită. Mai des întâlnit este rogozul (carex acutiformis), papura (typha augustifollia), şi mai ales trestia (phrogmetes communis). Toate aceste specii în ultimii ani ocupă suprafeţe mai mari întrucât multe terenuri din luncă au rămas în paragină – nelucrate. Suprafeţele mari de vegetatie hidrofilă erau mari până la saparea canalului la începutul secolului trecut.
43
Vegetaţie în lunca şi albia vechiului Sabarului
44
b) ANIMALELE
Fauna în Câmpia Română şi implicit în zona în care este amplasată comuna Vărăşti în această unitate geografica este strâns legată de climă, vegetaţie şi relief. Cum poziţia geografică a comunei este situată la interferenţa elementelor de stepă cu cele de silvostepă, fauna din zona comunei Vărăştiprezintă trăsături specifice aparţinând provinciei Moesice , cu interferenţe mediteraneene si submediteraneene. Nu putem delimita însă zona comunei Vărăşti din punct de vedere al faunei faţă de perimetrul judeţului Giurgiu, stabilind o faună proprie zonei în care este amplasata comuna Vărăşti. Încadrând zona geografica a comunei Vărăşti în judeţul Giurgiu, putem afirma însa că fauna cuprinde specii meridionale cu elemente termofile: testuda, lermanni, dryobates, syriacus balcanicus, ortyna moesica, sau elemente de faună central europeană ca: spalax graecus antiqus, sau elemente faunistice de stejărete, pajişta de lunca şi din zăvoaie. Ca animale comune formatiunilor faunistice în zona noastră se întâlnesc: broasca saritoare (roua dalmatena), turturica (streptopelia turtur), mierla neagră (turolus merula), ciocănitoarea pestriţă (denaltrocepos medius), piţigoiul mare (parus major), şoarecele subpamântean (pitymis subterranus), chiţcanul de câmp (crocidura lencodon). Dintre păsări amintim: privighetoarea (luscinia magashynchos), ciocănitoarea eretele. Dintre reptile mai preponderent întâlnite sunt guşterul dobrogean (lucenta vividis meridionalis), şopârla de pădure (lucenta praticala pontica). Mamiferele sunt reprezentate în principal prin: dihorul (muscela eversmanni), hârciogul (ciatus criatus), popândăul (citellus citellus), iepurele (lepus europacus), vulpea (volpes volpes ) şoarecele de câmp (microtus aralis).(3)
c) SOLURILE În aria geografica a judetului Giurgiu în care este cuprinsă şi aria comunei noastre, acţiunea factorilor pedogenetici cuprinde o diversitate a solurilor în care sunt incluse printre care: clasa molisolurilor, clasa argiluvisolurilor, solurile hidromorfe şi solurile halomorfe. Clasa molisolurilor este reprezentată prin cernoziomuri, cernoziomuri cambice şi argiluviale. Molisolurile cuprind o mare parte din suprafaţa judeţului Giurgiu fiind dominante în Câmpia Burnazului şi chiar în Câmpia Câlnăului, care parţial se intinde şi la nord, nord – estul comunei Vărăşti, unde apa freatica se află la peste 10 m adâncime. Molisolurile sunt soluri slab -0 moderat – evoluate, în condiţii de drenaj natural moderat. Sărurile sunt uşor solubile sunt îndepărtate din profil, iar carbonatii sunt spălaţi numai în partea superioară a solului şi acumulaţi într-un orizont. Clasa argiluvisolurilor include soluri brun roşcate, soluri brune (argiluviale), soluri brun roşcate luvice (podzolice), şi soluri brune luvice (podzolice). Aceste tipuri de soluri acoperă câteva suprafete dintre interfluviul Argeş – Sabar, deci lunca sabarului din Vărăşti. Solurile predominante din această zonă sunt cele brun roscate luvice (podzolice). Sunt soluri vechi formate în condiţii de drenaj bun sau moderat, în timp ce apa freatică este situată la peste 5 m adâncime. Orizontul superior este sarac în argilă, are un colorit deschis, puţin permeabil. Pe acest sol apa atagnează periodic aşa cum se întâlnesc anumite suprafeţe în lunca Argeş – Sabar.
45
Clasa solurilor hidromorfe sunt mai extinse în lunca canalului Sabar de la noi mai ales In zonele ocupate odinioară de mlaştini, în timpul când umiditatea era de lungă durată. În aceste condiţii proprietătile fizice şi biologice sunt puţin favorabile culturilor agricole, din cauza excesului de umiditate, situaţie evidentă în lunca Sabarului de la noi. Clasa solurilor halomorfe fac parte solurile uneori întâlnite în lunca Sabarului, proprietăţile solurilor sunt influenţate uşor de condiţiile unui drenaj slab. În concluzie, resursele de sol amintite existente în arealul geografic al comunei Vărăşti sunt întâlnite pe cuprinsul câmpurilor, terenurilor pretabile culturilor agricole.(5)
46
Capitolul II URME VECHI ALE LOCUIRII UMANE PE ACESTE MELEAGURI a) Satul Vărăşti Comuna Vărăşti împreună cu satele componente: Vărăşti, Obedeni, Dobreni, aparţine în prezent cadrului administrativ-teritorial al Judeţului Giurgiu, iar nu cu mult timp în urmă, conform documentelor de arhivă, aparţinea judeţului Ilfov. De altfel, majoritatea cetăţenilor – locuitorilor comunei noastre, prin tradiţie se consideră pe bună dreptate ilfoveni. Conform trecutului istoric aşezarea şi poziţia geografică a comunei Vărăşti este identificată în Câmpia Romană, mai precis în acea parte numită Câmpia Vlăsiei, a părţii de sud-est a acesteia, formată dintr-o parte a Câmpiei Câlnăului şi o parte din Lunca Sabar-Argeş. Acest domeniu a oferit oamenilor un spaţiu deosebit de statornicie pe aceste meleaguri şi posibilităţi de permanentă evoluţie şi dezvoltare. Documentele de arhivă prezintă Câmpia Română ca o oază favorabilă dezvoltării umane şi una dintre vechile arii de locuire a oamenilor în care s-a plămădit poporul român şi şi-a manifestat capacităţile native în organizarea vieţii sociale şi de gospodărire a aşezărilor pe care le-au locuit şi locuiesc. Aceste vechi izvoare istorice şi literare antice prezintă pământul ţării noastre şi oamenii care l-au locuit ca locuitori aparţinând veacului al VIII-lea î.Hr. Dacă aceste izvoare aveau un caracter întâmplător ori legendar, numărul şi valoarea lor creşte în secolele următoare pe măsură ce teritoriul carpatopontic intră în zona de interese economice şi politice ale statelor din bazinul mediteranean. În poemele Homerice teritoriul în care este situată comuna Vărăşti astăzi este numit TRACIA. Numele de „Tracia” este numit ca o ţară locuită de traci, din a căror ramură făceau parte şi geto-dacii. Geografic, aceştia ocupau un spaţiu cuprins între Carpaţii Nordici – Munţii Rodopi şi ţărmul vestic al Mării Negre. Denumirea etnică: traco-getică este menţionată în toate ştirile literare greceşti şi ulterior cele latineşti, denumiri care au urmat poemelor homerice până la începutul erei noastre. În acele timpuri oamenii acestor pământuri au fost numiţi traco-geţi. Faptul că tracii de la Dunăre şi Carpaţi întreţineau raporturi cu lumea greacă, menţiunea de traco-geţi o găsim şi în secolul al VIII-lea î.Hr. la Hesiod în poemul „Theogoria” în care se arată că „ISTRUL” este apa care curge frumos, adică Dunărea de astăzi. Ştirile despre locuitorii care trăiau în regiunea Carpato – Dunăreană se înmulţesc începând din a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr. odată cu crearea coloniilor greceşti pe coasta apuseană a Pontului Euxin, cu care aceştia aveau legături tot mai strânse. Mărturii mai târzii despre raporturile între geto-daci cu sciţii, ilirii şi grecii din coloniile vest pontice sunt şi primele emisiuni monetare din sec. IV î.Hr. care au ca fond de inspiraţie lumea tracă mediteraneană şi grecească. Moneda vremurilor a avut o intensă circulaţie monetară în lumea dacă şi a determinat o creştere a bunurilor pentru schimb. Toate acestea coroborate cu ştirile provenite din izvoarele scrise sunt dovezi ale permanenţei noastre pe aceste pământuri. Apelând la vestigiile arheologice, la săpăturile arheologice efectuate în zona noastră, acestea au scos la iveală multe aşezări omeneşti, unelte de muncă sau obiecte folosite de oamenii locurilor cu mii de ani în urmă. S-au descoperit chiar şi seminţe de fructe sau de plante care se cultivau în zonă. Popularea zonei în care se află comuna noastră este susţinută de multe documente de arhivă care arată vechimea populării din secole îndepărtate. Afirmaţiile aparţin savantului şi istoricului C.C. Guirescu – în lucrarea „Principatele Române în secolul XIX”, lucrare elaborată în anul 1957 în care se arată: „aria bucureşteană a fost formată încă din paleolitic. De peste o sută de milenii viaţa a continuat neîntrerupt şi pe meleagurile capitalei. (7) De altfel, paleoliticul sau epoca pietrei lustruite, este epoca ce atestă existenţa omului pe aceste meleaguri. Neoliticul este bine păstrat în zona noastră, iar descoperirile efectuate în comuna Vidra, comuna vecină comunei Vărăşti, au adus la suprafaţă vase pictate cu vopsea 47
roşie şi albă. Descoperirile de la Vidra din anul 1932 impresionează mai ales prin descoperirea unui capac de vas în formă de idol.Lucrările pentru construirea unei noi albii a Sabarului – „Canalul Sabar” care au început în anul 1850 şi s-au încheiat în 1886 – au mai scos la iveală multe alte unelte şi obiecte necesare în scop gospodăresc, dar au impresionat prin descoperirea unui vas antropomorf numit „ZEIŢA DE LA VIDRA” şi un pandantiv de aur în formă de cerc, cu valoare deosebită pentru cunoaşterea răspândirii şi caracterizarea neoliticului, nu numai la nivel local şi naţional şi chiar la nivel mondial. Descoperirea a fost numită „Minunea secolului”. Vestigii deosebite pentru cunoaşterea trecutului în zona noastră s-au efectuat la Oinacu, Gostinari, Vlad Ţepeş, aşezări din apropierea comunei noastre. Descoperirile au scos la iveală obiecte din ceramică cu ornamente în formă de cârlige, obiecte din lut ars, seceri, topoare, cuţite etc. Prezenţa acestor vestigii şi descoperirile arheologice pe teritoriul ţării noastre, uneltele întâlnite pe întreg teritoriul ţării, chiar şi în Câmpia Română, sau la sud-est de Bucureşti mai precis în lunca Argeş-Sabar, zonă în care este amplasată şi comuna noastră, sunt documente grăitoare care atestă prezenţa omului pe aceste meleaguri chiar înainte de Iisus Hristos. Pentru comuna noastră Vărăşti, atestarea locului în care a apărut şi s-a dezvoltat comunitatea umană, convingătoare a fost poziţia geografică în care este amplasată comuna, într-o zonă favorabilă locuirii oamenilor, în Câmpia Câlnăului şi în lunca Sabarului, unităţi de relief care au asigurat omului condiţii de viaţă, de hrană şi alimentare cu apă, precum şi un peisaj deosebit. Este demn de menţionat că în toate documentele istorice, în toate epocile vremii oamenii şi-au întemeiat aşezări, mai ales în zona propice locuirii şi asigurării condiţiilor de vieţuire, acolo unde oamenii îşi asigurau adăpostul şi hrana întru-cât exista o reţea de râuri din care foloseau apa de băut sau în alte scopuri utilitare. Istoricii şi specialiştii în domeniu au purces chiar la stabilirea unor perioade istorice legate de aşezarea şi locuirea oamenilor pe aceste meleaguri. Totuşi putem menţiona că periodizarea societăţii primitive în zona noastră impregna un grad mare de aproximaţie, deşi sursele existente fac să se admită că paleoliticul în zona noastră a durat până în urma cu 12.000 de ani. A fost o epoca întinsă în timp, cu mult mai întinsă decât celelalte epoci care i-au urmat, luate împreună. În acest context, conform surselor istorice, apariţia omului pe aceste meleaguri, mai precis în Câmpia Câlnăului şi lunca Argeş-Sabar s-a produs înaintea marilor glaciaţiuni. Documentele istorice susţin că în zona noastră locuită în timpuri străvechi oamenii care la început nu aveau locuinţe stabile, fapt ce determina o deplasare permanentă în căutarea adăposturilor şi a hranei. Documentele mai arată că oamenii primitivi din zonă, la început se adăposteau în scorburile copacilor, mai apoi în colibe improvizate pe care le părăseau odată cu epuizarea resurselor de hrană din zonă. Viaţa cvasinomadă impunea un mod diferit de hrană, în principal din surse naturale, nu din producerea surselor. Cetele de oameni primitivi ce au trăit în zona noastră la început erau simpli colectori de produse vegetale, vânători sau pescari. Mai târziu, în neoliticul mijlociu, oamenii din zonă au trecut la cultivarea pământului şi creşterea animalelor, chiar şi la practicarea meşteşugurilor. Plantele cultivate în neolitic erau: grâul, ovăzul, secara, macul, mazărea şi câteva legume. Pământul era lucrat cu unelte simple: săpăliga, toporul din piatră, cuţite din silex, alături de unele unelte din lemn, din os şi crom. Animalele, apropiate omului erau cele domestice – reprezentate prin câini şi unele bovine, oi şi păsări şi chiar porci. Caii au apărut mult mai târziu, către sfârşitul neoliticului, animale care s-au impus ca animale de tracţiune şi în domeniul altor folosinţe. Hrana locuitorilor la sfârşitul neoliticului era compusă din turte obţinute din cereale, din brânza obţinută din laptele de la bovine-vaci, crescute în jurul colibelor şi mai apoi din fructe şi legume, primitiv cultivate. Sursele de hrană erau folosite în stare crudă întru-cât vasele pentru prepararea hranei au apărut mult mai târziu, către sfârşitul paleoliticului. Pâinea dospită a apărut spre sfârşitul paleoliticului odată cu o unealta mai perfecţionată „Râşniţa”, unealtă cu o mare influenţă în evoluţia societăţii şi în prepararea hranei, unealtă care a dus ulterior la apariţia morilor. Tot în aceasta perioadă au apărut şi dezvoltat meşteşugurile casnice. A 48
apărut torsul lânii, al fibrelor din in şi cânepă. Au apărut apoi meşteşugurile de prelucrare a lemnului şi confecţionare a uneltelor din lemn. Datele despre practicarea olăritului în această zonă a Câmpiei Române nu sunt convingătoare şi nici nu pot susţine practicarea acestui meşteşug în Câmpia Română pe scară largă. Comportamentul oamenilor şi a modului lor de locuire spre sfârşitul neoliticului a intrat într-o uşoară evoluţie, întru-cât aceştia încep să-şi părăsească colibele şi să-şi construiască locuinţe stabile. Acestea au fost bordeiele. Construcţia bordeielor şi a modului lor de amplasare a fost un salt în gândirea oamenilor. Aceştia căutau locuri mai înalte din zonă; ferite de inundaţii la viituri şi torente sau zone ferite de infiltrări de ape. Bordeiele erau adăposturi călduroase, dar şi întunecoase întrucât lumina venea numai printr-o deschizătura mica, alăturată uşii de la intrare. Mai târziu, epoca bronzului este dominată în Câmpia Română de cultura „TEI”. Dovezile despre această epocă, despre existenţa unor unelte sau a unor vestigii în zona noastră în împrejurimi sau comuna noastră nu avem, deşi uneltele din bronz au apărut în alte zone şi s-au răspândit pe întreg teritoriul ţării. Arama şi cositorul, metalele de bază din care este compus bronzul au fost destul de rare pe teritoriul ţării noastre fapt ce a determinat ca obiectele din bronz să fie mai scumpe şi mai puţin prezente în gospodăriile oamenilor. Totuşi în raza comunei noastre au apărut obiecte din bronz reprezentate prin săgeţi, seceri, cuţite şi topoare. În unele sate din apropierea comunei noastre, la Braniştea, Prundu, Izvoarele sau Popeşti-Mihăileşti au fost descoperite obiecte din ceramică şi lut ars. Epoca bronzului a adus mari progrese în agricultura locală. Acum a apărut plugul de lemn, s-a intensificat cultura viţei de vie şi s-a dezvoltat schimbul de produse agricole. Uneltele apărute erau superioare celor din alte epoci. În plan social, locul ginţilor neolitice au fost luate de familia patriarhală care a avut o lungă rezistenţă, durând până în evul mediu. Deosebirile sociale apar acum şi se vor accentua şi în epoca fierului. Epoca fierului este bine reprezentată în zona noastră şi vizează chiar un areal mult mai întins începând cu partea nordică şi nord-estică a judeţului Giurgiu, zonă în care este amplasată comuna noastră, continuând cu zona unde sunt amplasate satele Gostinari, Comana, Hotarele. Obiecte din epoca fierului au fost descoperite şi în Obedeni, sat component al comunei Vărăşti. Legat de continuitatea vieţii şi a lucrării pământurilor în zona comunei Vărăşti s-a constatat o suprapunere a epocilor vremurilor. Totuşi vestigiile arheologice descoperite sunt cele care corespund perioadei daco-romane, întâlnite în unele sate din judeţul Giurgiu, reprezentative fiind descoperirile de la Popeşti-Mihăileşti de la cetatea Argedava. Populaţia, care în acele timpuri era geto-dacă făcea parte din marea familie a tracilor nord-dunăreni, singurul neam tracic din care s-a format statul centralizat Dacia. Poporul dac s-a format încă din perioada de trecere la neoliticul târziu în epoca bronzului. În zona noastră de câmpie, pe meleagurile sudice ale actualului judeţ Giurgiu trăia odinioară tribul dacic al PIENGETILOR, trib menţionat şi în harta geografului Ptolemeu. Acest trib folosea ca sursă fierul, metal maleabil ce putea fi folosit la confecţionarea uneltelor agricole, în special a plugului. Ca urmare fierul a fost folosit şi la confecţionarea sapei, cazmalei, toporului, secerii, coasei, ciocanului, cleştelui, fierăstrăului şi a multor alte unelte necesare în gospodărie. În aceste condiţii, agricultura a devenit o ramură prosperă, iar cultura grâului şi a altor cereale au asigurat hrana de bază a populaţiei – a strămoşilor noştri întrucât producţiile erau destul de mari. Cam aşa se petreceau lucrurile ne povesteşte în scrierile sale astronomul şi geograful grec PTOLEMEU, născut în anul 90 e.n., despre cele petrecute în timpul lui Alexandru cel Mare în expediţia din 335 î.Hr. organizată în nordul Dunării, pe meleagurile actualei Câmpii Române, când armata macedoneană a întâlnit aici culturi înalte de grâu. Arrian, care a preluat ştirea de la Ptolemeu, spune: „Alexandru a poruncit pedestrimii să înainteze în ţinuturile cultivate, calcând peste culturile de grâu, mergând cu suliţele aplecate”. Planta care era des cultivată în acele timpuri în zona noastră era cânepa. Călătorind în zona Câmpiei Române, Herodot, părintele istoriei şi geografiei, despre cânepă spune: „în zona 49
aceasta cânepa creşte şi se aseamănă cu inul, este însă mai groasă şi mai mare ca el. Creşte şi singură şi semănată şi din ea fac tracii haine, foarte asemănătoare cu cele făcute din in.”. În acele timpuri se mai cultivau şi legume, cele mai multe se cultivă şi astăzi, în afară de cele aduse din America. Animalele domestice se creşteau încă din neolitic. În aceste condiţii cultivarea pământului şi creşterea animalelor erau ocupaţii complementare, practicate fără întrerupere, pe teritoriul actual al Câmpiei Române şi în lunca Sabar-Argeş. Strabon, cel mai mare geograf, istoric şi etnograf al antichităţii, care a călătorit şi pe aceste meleaguri şi care a cunoscut şi organizarea obştii în antichitate a spus: „Principala formă de stăpânire a pământului era cea obştească. Pământul era împărţit periodic familiilor, iar pădurile, păşunile şi apele erau folosite în comun.” Meşteşugurile practicate în epoca fierului erau mai ales cele necesare în activităţi casnice. Femeile practicau meşteşuguri care produceau obiectele necesare uzului casnic pentru întreaga familie. Bărbaţii practicau meşteşuguri îndreptate spre construirea de locuinţe. Relaţiile de într-ajutorare la sate construiau o trăsătură caracteristică şi stabilă a societăţii rurale, relaţii care s-au păstrat în parte până astăzi. Activitatea comercială în epoca fierului pe meleagurile noastre era destul de activă. Schimbul de produse dintre autohtoni şi coloniile greceşti de la Dunăre şi Marea Neagră aşa cum ne prezintă izvoarele narative antice cât şi cele arheologice, era un schimb destul de activ. În cadrul schimburilor cu produsele agricole, care erau la baza schimburilor se mai practica şi schimbul cu mărfuri destinate în activităţile gospodăreşti şi schimburile cu vase. Schimburile se realizau într-un cadru favorabil oferit de fluviul Dunărea care era situat în zona de sud a Câmpiei Române, poziţie aflată şi astăzi. Despre zonele locuite de strămoşii noştri, marele geograf şi istoric al antichităţii – Strabon – afirma: „în timpul lui Alexandru Macedon, împărat care a ajuns la nord de Dunăre cu armatele sale în Dacia – teritoriu locuit de daci, este alcătuit parcă după dorinţă, în virtutea unei minţi inteligente”. Strabon precizează şi unele trăsături fizice, specifice pe care le aveau geto-dacii din zona de la nord de Istru. Aceştia se impuneau printr-o identitate comună, impusă de unitatea etnică şi de limbă. Informaţii despre teritoriul de la nord de Dunăre şi oamenii locurilor, informaţii din perioada 484-425 î.Hr. au fost oferite de Herodot, părintele istoriei şi geografiei vremurilor, informaţii culese cu ocazia călătoriilor în zona noastră. În scrierile sale aduce informaţii preţioase despre traci şi sciţi şi unele triburi din care făceau parte geţii. El sublinia printre altele: ”neamul tracilor se deosebeşte de ceilalţi locuitori de la nord de Dunăre prin vitejie şi obiceiurile lor”. Privitor la aşezarea populaţiilor, Herodot ne-a lăsat informaţii şi ştiri deosebite privind fixarea în spaţiu în zona Dunării, a îndepărtaţilor strămoşi ai noştri – ai poporului nostru. În acest context, Herodot menţionează: „De la Istru în sus, spre lăuntrul continentului, Sciţia este mărginită mai ales de agatarci, după aceea de Iveuri. Cât priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci”. Herodot ne-a transmis şi numele unor mari râuri de veche tradiţie şi rezonanţă daco-getică care curgeau în stânga Dunării şi anume: Porata-Prutul; TiarantosSiretul; Araro-Buzaul; Ivaparis-Ialomiţa; Odessos-Argeş; Aluta-Oltul; Auras-Neidentificat. Limba dacilor făcea parte din grupul răsăritean al limbilor indo-europene. Era un dialect al limbii tracilor şi se înrudea cu ilira, vorbită astăzi de albanezi. De altfel, puţinele cuvinte care s-au păstrat de la daci se regăsesc în parte şi în limba albaneză. Exemple: brad, copil, mal, mazăre etc. Trebuie subliniat faptul că cele aproape 160 de cuvinte de origine dacă sunt folosite în toate regiunile ţării noastre, inclusiv în judeţul Giurgiu în care este situată comuna Vărăşti. Despre religia dacilor, conform documentelor, religia era politeistă. Zamolxis şi Gebeleizis erau principalii zei, zei veneraţi pe întreg cuprinsul Daciei. În mici zone se mai păstrau şi rămăşite ale vechiului cult al soarelui din epoca bronzului. O dovadă în acest sens este altarul dacic descoperit la Crasani în anul 1983, în zona de NE a Judeţului Giurgiu, altar care avea forma unui cerc cu raze solare. În acea perioadă practicarea ritului funerar al incinerării era un alt element al cultului soarelui. Morţii erau arşi iar cenuşa era depusă în urne de ceramică. 50
Regele DROMICHAITES din acele vremuri stăpânea un teritoriu foarte mare în Câmpia Româna, în mod cert teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre şi nu este exclus să fi stăpânit cetăţile Capidava, Carsium, Genucla de pe malul Dunării. Relatând conflictul dintre Dromichaites şi Lisimah, Diodor din Sicilia arată că „el capătă înapoi de la acesta toate întăriturile ocupate de oamenii lui Lisimah”. În perioada cuprinsă între domnia lui Dromichaites şi formarea statului dac centralizat de către Burebista, în ţinuturile noastre s-au purtat lupte ale coloniilor greceşti de la Marea Neagra şi unele cetăţi existente în zona Câmpiei Române. La sfârşitul secolului I î.Hr. românii îşi fac apariţia în apropierea Dunării. În anul 111 î.Hr. generalii români Caecilius Metelus şi Livius Drusus care obţin victorii împotriva tracilor şi transformă Macedonia în bază de expansiune la Dunărea de Jos. La începutul secolului I î.Hr. pericolul roman devine iminent şi pentru Dacia. În aceste împrejurări se formează cel mai întins stat dacic, sub conducerea lui Burebista. Privind istoria zonei noastre se poate afirma că regele dac Burebista a stăpânit şi teritorii din sudul Dunării până la muntele Haemus – munţii Balcani de astăzi. În oastea regelui Burebista, una dintre oştile cele mai numeroase ale vremii, s-au înrolat şi cete de luptători din zona noastră. În acea vreme era cunoscută vitejia dacilor, curajul în faţa morţii, întru-cât dacii credeau că cei căzuţi în luptă vor deveni nemuritori în împărăţia lui Zamolxis. După moartea lui Burebista în anul 144 î.Hr. statul dac s-a destrămat, apărând mai multe regate. Unul dintre regate se afla în zona Munteniei de astăzi şi era condus de regele DICOMES, rege care a intervenit în conflictul dintre Octavian şi Antonius, ţinând partea celui din urmă. Octavian Augustus ajunge conducător al Romei şi va organiza două importante expediţii împotriva dacilor care făceau dese incursiuni în sudul Dunării, în provincia Moesia. Prima dintre ele a avut loc în anii 1210 î.Hr. sub conducerea lui Tiberius Claudius Nero, viitorul împărat roman. A doua şi cea mai importantă pentru noi a fost condusă de generalul SEXTUS AELIUS CATUS, luptele desfăşurându-se în apropierea zonei noastre, pe valea Ialomiţei. În anii 11-12 î.Hr. generalul CATUS distruge multe cetăţi din zonă şi a strămutat 50.000 de daci pe malul drept al Dunării. Capturarea unui asemenea număr de oameni din Câmpia Română este o probă concludentă a intensei locuiri a acestei zone în acele timpuri. Între anii 57-67 î.Hr. apare o şi mai mare strămutare a populaţiei din stânga Dunării s-a făcut în Moesia. Strămutarea a fost făcută de guvernatorul provinciei, TIBERIUS PLAUTIUS SILVANUS AELIANUS, care a adunat din Câmpia Română peste 100.000 de oameni, majoritatea daci, pe care i-a stabilit în sudul Dunării. În primul secol al erei creştine, Câmpia Română a intrat în sfera de influenţă a provinciei romane Moesia. O monedă din timpul lui CALIGULA (37-41) descoperită în mâlurile Argeşului, confirmă prezenţa romanilor încă din primele decenii ale secolului I după Hristos în zona noastră. În anul 69 d.Hr. Viteazul rege DECEBAL a încercat să refacă statul lui Burebista. Datele existente nu sunt convingătoare în acest sens. Putem presupune însă că neamurile geto-dace în frunte cu conducătorii lor s-au subordonat regelui Decebal, aşa cum au făcut-o şi strămoşii lor în faţa lui Burebista. Cucerirea Daciei de către romani în anul 106 a produs schimbări profunde în spaţiul carpato-dunărean-pontic. Romanizarea Daciei şi a teritoriilor dacilor liberi va da naştere unui nou popor, poporul român. Partea estică a Munteniei nu va fi cuprinsă în provincia romană Dacia, ci va fi anexată Moesiei Inferioară, zonă din care face parte şi aria geografică a comunei noastre. Fenomenul de romanizare s-a produs în zona noastră mai devreme decât în Dacia romană. De asemenea şi în Moesia inferioară creştinismul devenise unul din centrele de rezistenţă a noii religii. Aici şi-a desfăşurat activitatea misionară Sfântul Apostol Andrei. Stăpânirea romană în Dacia, indiferent cum era organizată administrativ, nu a fost deloc lină. Strămoşii noştri – dacii – au fost destul de receptivi faţă de superioritatea civilizaţiei şi culturii romane. Dar la graniţele aproximative dinspre nord şi nord-est ale Daciei erau numeroase populaţii germanice, slave şi asiatice care ameninţau tot mai mult noua provincie romană, bogată şi prosperă. În faţa acestei situaţii şi primejdii, romanii au luat măsuri de apărare, întărind castrele şi ridicând 51
valuri de pământ, unele de o lungime impresionantă. Mai mulţi împăraţi romani au fost nevoiţi să ducă lupte grele cu marcorianii, sarmaţii, iazigii şi roxolarii, cu bastarii şi alte populaţii germanice sau iraniene, dar şi cu carpii şi costobocii. Atât Moldova cât şi Câmpia Română au devenit adevărate coridoare de scurgere a acestor populaţii spre Dunăre. Pe aici sau vânturat aproape toate triburile aflate în fazele democraţiei militare. Aceste triburi erau la un nivel inferior civilizaţiei din teritoriile stăpânite de romani.m Presiunea crescândă a neamurilor germanice la graniţele Daciei romane l-a determinat pe împăratul Aurelian în 270275 să retragă legiunile şi administraţia în sudul Dunării. Abandonarea Daciei s-a făcut între anii 271-275. Romanii au renunţat la Câmpia din estul Munteniei, fiind mai greu de aparat. Totuşi, localnicii nu şi-au părăsit satele. Etnogeneza românească s-a produs şi pe teritoriul în care ne aflăm noi astăzi. Dovada elocventă o reprezintă termenii folosiţi în vorbirea curentă la noi de mai bine de 18 veacuri, termeni care sunt în majoritate de origine latină. Pentru a demonstra latinitatea limbii române termenii de bază legaţi de viaţă şi ocupaţiile romanilor sunt o dovada certă. Iată termeni folosiţi la noi astăzi care îşi au origine latină: viaţă – vita, naştere – nascere, om – homo, bărbat – barbatus, muiere – mulier, femeie – famila, moarte – morte, părinte – parentem, mamă – mater, fiu – filius, sora – soror, ginere – generem, frate – frater, nepot – nepos, cumnat – coanatus, socru – soccer, a manca – manducare, a dormi – dormire, a cânta – cantare, zi – dies, noapte – nocte, lumina – lumer, soare – sol, cer – caelium, pământ – pavimentam, apă – aqua, câmp – campus, munte – montis, mare – mare, râu – rivus. Asemănări sunt şi în prezentarea părţilor corpului omenesc. Exemplu: cap – caput, frunte – fruntis, faţă – facies, ochi – oculus, ureche – auricula, nas – nasus, gură – gula, piept – pectus, mână – manus, inimă – anima, sânge – sanguis, păr – pilus. Ocupaţiile din agricultură indică multe asemănări între cuvintele din limba română şi cele latineşti. Exemple: a ara – arare, a semăna – seminare, a secera – sicilare, a culege – cullegere, grâu – granum, secară – secale, orz – hordeum, mei – milium, moară – mola, faină – farina, cuptor – coctorium, pâine – panem, plăcintă – placenta. Din pomicultură mai evidente sunt cuvintele: pom – pomum, măr – malum, păr – pirus, prun – prunus, cireş – cerasus, nuc – nux, fruct – fructus. Viticultura are şi ea cuvinte reprezentative: vie – vinea, vin – vinum, coardă – corda, must – mustum. Şi legumicultura îşi are cuvinte reprezentative: ceapă – caepa, ai (vechiul nume al usturoiului) – alium, varză – vivida, nap – napus, pepene – pepo, legumă – legumen,. Din zootehnie reţinem: bou – bos, vacă – vacea, taur – taurus, viţel – vitellus, iapă – egua, armăsar – admissarus, porc – porcus, scroafă – scrofa, turmă – turma, oaie – ovem, miei – egnellus, capră – capra, ied – laedus, albină – albina, găină – gallina, iarbă – herba, fân – fenum, lapte – pactem, unt – unctum. Numărul cuvintelor latineşti păstrate aproape nealterate în limba română este impresionant. Chiar şi cele care au suferit modificări sunt uşor de recunoscut. Documentele de arhivă ne ilustrează ca în secolul al VI-lea e.n. prin părţile noastre au pătruns slavii. Ei au trăit timp îndelungat alături de localnici şi au avut unele influenţe asupra limbii strămoşilor noştri. Către sfârşitul secolului VI ei au plecat în sudul Dunării, fiind asimilaţi de romani. La venirea slavilor pe meleagurile noastre populaţia era românească, iar influenţele slavilor nu s-au produs asupra limbii latine ci asupra unei forme a limbii române – protoromâna. De la slavi ne-au rămas unele cuvinte care reprezintă ape – Dâmboviţa, Ialomiţa, sau nume de onomastică: Bogdan, Drăgan, Drăghici, Dan, Dobre, Dragomir, Nedelea, Radu, Stan, Stanca, Stoian, Velica, Vlad, cuvinte des întâlnite astăzi în comunitatea noastră Vărăşti. Şi alte cuvinte ne-au rămas de la slavi şi s-au statornicit la noi şi care astăzi sunt folosite. Exemple: bogdaproste, boier, bolnav, ceată, cocean, dijmă, drag, glugă, gât, grozav, harnic, jilav, jupân, nevastă, obor, plug, popă, poveste, prost, răboj, răzor, rod, slujbă, viteaz, voinic, zdrahon. Românii care au intrat în contact cu slavii erau cunoscuţi sub numele de vlahi. Slavii i-au numit tot aşa – vlahi. Toponimele Vlaşca, Vlăsia derivă din cuvântul Vlah, ele s-au păstrat până astăzi. Termenul de rumân, vechiul nume al poporului nostru îşi 52
pierde sensul etnic şi capătă un interes social. Rumânii erau ţăranii aserviţi. Slavii care deţineau pământurile i-au aservit pe băştinaşii rumâni, obligându-i să muncească pentru ei şi să le plătească dijmă. Sensul social de ţăran neliber al cuvântului rumân s-a suprapus termenului etnic. Slavii deşi îşi arogau calitatea de stăpâni n-au putut să-şi impună limba în nici o zonă a ţării. S-au impus totuşi în administraţie şi biserică. Dovadă, că cele mai vechi acte de cancelarie din Ţările Române au fost scrise în limba slavona şi cu slove chirilice, iar slujba în biserică se făcea în slavonă. De aceea termeni ca: grijanie, maslu, a milui, popă, sfeşnic, sfeştanie, slavă, slujbă, spovedanie, stareţ, strană, utrenie, vecernie, vlădica, provin din această limbă. Slavii trecuţi la sud de Dunăre au reuşit să-i asimileze pe tracii romanizaţi şi să dea naştere actualelor popoare slave din sud. La nord de Dunăre au mai rămas puţine comunităţi slave care au continuat să trăiască alături de autohtoni până ce au fost asimilaţi. Printre preocupări, slavii se ocupau şi cu agricultura, dovadă sunt cuvintele intrate în limba română: brazdă, claie, coasă, cocean, greblă, plug, snop etc.. Trebuie însă subliniat că majoritatea cuvintelor folosite azi în agricultură sunt de origine latină. În secolul VI, prin părţile noastre au trecut şi alte populaţii, printre care în anul 559 au apărut cutrigurii, înrudiţi cu hunii, bulgarii conduşi de Zabergan, care au trecut Dunărea spre sud în Scythia Minor pe care au prădat-o. Aceştia au fost urmaţi de avari, conduşi de Kaganul Baian, erau de acelaşi neam cu bulgarii. În secolul VII, în Câmpia Română au pătruns din nou bulgarii sub conducerea lui Asparuh. Ei au trecut Dunărea în sud, i-au supus aici pe slavii aşezaţi mai înainte. Însă faptul că erau numeric puţini au fost asimilaţi de slavi. Slavii sudici, în mod deosebit bulgarii, au avut o puternică influenţă asupra românilor de peste Dunăre. Influenţa sa concretizat prin adoptarea de către români a limbii slave, care era de fapt bulgara medievală. Primele documente care s-au păstrat sunt scrise în această limbă(10). Odată cu înmulţirea aşezărilor omeneşti durabile, cu dezvoltarea lor s-a simţit nevoia ca aşezările omeneşti să primească diferite denumiri – nume. Originea numelor aşezărilor omeneşti sunt reflectate în toponime. Toponimele sunt reflecţii ale realităţii înconjurătoare. În cazul comunei – satului nostru, toponimul este legat de mişcările populaţiei, de migrarea oamenilor dintr-o zonă în alta, dintr-o aşezare în alta. Acest proces de populare a unei zone este bine susţinut pe teritoriul judeţului Giurgiu şi în zona noastră de vestigiile arheologice existente din secolele VII si XIII d.Hr. care atestă existenţa pe aceste meleaguri a aşezărilor oamenilor aşa cum sunt cele de la Călugăreni, Dobreni, Frăteşti. Din nefericire asemenea vestigii pe teritoriul satului Vărăşti nu avem, mândrindu-ne cu ceea ce avem în satul Dobreni, sat component al comunei Vărăşti. Toponimele sunt foarte evidente în judeţul Giurgiu şi în aşezările apropiate comunei noastre. Unele toponime indică factorul migrator ca bază a formarii unor aşezări omeneşti. Astfel comuna-satul Adunaţi ilustrează evident că aşezarea sa format din grupuri de oameni care au imigrat, au venit, de pe alte meleaguri şi aşezaţi lângă aşezarea de lângă copaci – Copăceni. De asemenea străinii veniţi de pe alte meleaguri s-au aşezat în zona comunei Vidra şi Dobreni, formând aşezarea Streini – aşezare înglobată comunei Vidra. Un toponim reprezentativ pentru zona noastră care a contribuit la denumirea unor aşezări este bine ilustrat de satele: Mironeşti, Drăgăuscul, Popeşti, sate care şi-au luat numele de la unele personalităţi din zonă, oameni înstăriţi, fie boieri. Privind migrarea populaţiei, pe lângă populaţia care s-a stabilit locului şi a format nucleul aşezărilor, s-a constat că în preajma secolului XVII-XVIII, în multe din aşezările nou create prin migraţie, au apărut imigranţi nu numai în zona Câmpiei Române ci şi peste graniţa ţării, mai ales din sudul Dunării, din Bulgaria, Serbia. Asemenea aşezării omeneşti formate şi dezvoltate şi cu aportul imigranţilor străini sunt aşezările: Vărăşti, Valea Dragului, Hereşti, Jilava. Unele documente de arhivă prezintă date din zona Câmpiei Române unde este amplasată şi comuna noastră Vărăşti ca un rol important în creşterea populaţiei l-au avut şi popoarele germanice. Cunoaşterea problemei legate de populaţie este nu numai o problemă de natură documentară de cunoaştere a evoluţiei funcţionale şi de transformare a mediului natural actual de 53
cunoaştere a potenţialului uman existent, a particularităţilor şi caracteristicilor sale actuale, cerinţă care impune stabilirea stadiului la care s-a ajuns pentru cunoaşterea posibilităţilor de perspectivă şi evoluţie a societăţii noastre. După cum arată vestigiile descoperite şi amintite, existente pe teritoriul judeţului Giurgiu şi din aproprierea comunei noastre, în lungul mileniilor diferitelor epoci, aparţinând mai multor perioade arheologice, unele aşezări omeneşti au avut perioade neîntrerupte în evoluţie cu începuturi pierdute în timpuri ce nu se mai pot preciza. Unele dintre ele au fost astăzi luate în evidenţă, altele rămânând încă necunoscute până astăzi, iar motivele rămân şi ele necunoscute pentru totdeauna. Este posibil ca unele aşezări actuale să se fi format pe vetrele unor aşezări mai vechi. Cert este că vestigiile menţionate şi altele au o existenţă îndelungată în timp. Alte vestigii atestate documentar aparţin secolului al XIV-lea d.Hr. – unele au existat mult mai înainte, multe dintre ele au fost descoperite şi puse în valoare, mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Cercetătorii în domeniu au stabilit rolul pe care l-au avut aşezările omeneşti în viaţa teritoriului şi locul pe care l-au ocupat în zona în care au fost amplasate. De altfel, numele primit de cele mai multe aşezări este legat de locul amplasării în zonă. Diversitatea mare a denumirilor aşezărilor reflectă varietatea surselor generatoare de nume, cât şi imaginaţia locuitorilor. Cunoaşterea numelor de origine a aşezărilor omeneşti au un rol important în cunoaşterea particularităţilor fiecărei aşezări. Denumirile sunt legate în cea mai mare parte de condiţiile naturale a zonei unde au fost amplasate aşezările sau de condiţiile economice. În multe cazuri denumirile aşezărilor sunt legate evenimente istorice sau social-etnice sau de imigrări. În unele situaţii denumirile aşezărilor pot oferi informaţii despre timpul când a apărut aşezarea, evoluţia aşezării din punct de vedere geografic, social şi economic. Cunoaşterea numelor aşezărilor omeneşti – toponimia – aşa cum menţiona marele cărturar şi lingvist Iorgu Iordan, reprezintă „istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă unde se păstrează amintirea evenimentelor, întâmplări şi fapte mai mult sau mai puţin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpului şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul poporului.” Pentru locuitorii satului nostru – Vărăşti – cunoştinţele de ordin toponimic sunt semne, îndemnuri care vin în sprijinul cunoaşterii cât mai temeinice a trecutului neamului nostru, a strămoşilor noştri care au trăit pe aceste meleaguri. Aşa cum s-a mai menţionat, toponimicele reflectă particularităţile cadrului natural al unei aşezări omeneşti, cele istorice şi social-economice. Reprezentativ pentru zona noastră din sudul aşezării, izvoare care apar la baza Platformei Burnazului – Câmpurelu, sat vechi din sud-estul satului nostru, este situat pe o zonă deschisă de câmp în lunca Sabarului. Satul-comuna Vărăşti îşi are originea într-un toponim pur românesc ce vine de la un grup de oameni veniţi şi aşezaţi pe aceste meleaguri, în principal neamuri, veri şi nepoţi – reprezentative au fost familiile Gagelea, al căror nume existăşi astăzi, nume care au impus numele comunei Vărăşti - de la veri - Vărăşti. Existenţa unor vestigii şi documente care să ateste locul şi timpul în care a apărut şi dezvoltat comuna Vărăşti pe aceste meleaguri nu am întâlnit în timpul cercetărilor efectuate în arhivele naţionale sau locale. Un punct de sprijin legat de apariţia şi existenţa comunei Vărăşti l-am aflat în cartografia preotului Nicolae Popescu, document existent în arhivele Episcopiei Bucureştilor în care apar date despre satul Vărăşti în perioada sfârşitului secolului XVIII, timp în care satul Vărăşti în anul 1791 avea 41 de case cu 79 de bărbaţi şi 90 de femei în total 169 locuitori. Tot în acest document se aminteşte că primele familii care au locuit pe terasa de nord a râului Sabar erau familii din neamul Gagelea, familii înrudite, fii, nepoţi şi veri – de la care s-a pomenit numele de Vărăşti. (5)
54
b) Satul Dobreni ISTORICUL SATULUI DOBRENI ŞI AL LOCUITORILOR SĂI DIN CELE MAI VECHI TIMPURI ŞI PÂNĂ AZI
Numeroasele fragmente ceramice descoperite, cu totul întâmplător, pe teritoriul vetrei satului, ne îndreptăţesc să credem că aici există o permanentă locuire umană ale cărei începuturi datează din neoliticul timpuriu. Compoziţia, culoarea, forma şi modul de prelucrare a ceramicii găsite la Dobreni se încadrează într-o vastă arie culturală cuprinsă între Carpaţi şi Balcani cu o evoluţie uniformă în timp 1 . Prin analiza atentă a inventarului micromuzeului şcolii, se poate face o clasificare a vestigiilor pe criterii de vechime comparativ cu rezultatele cercetărilor arheologice din judeţul Giurgiu şi împrejurimi 2 . Există două tipuri de ceramică : ceramică grosieră a cărei pastă este plină de impurităţi (nisip şi ceramică pisată), folosită la confecţionarea vaselor de dimensiuni mari, şi ceramică fină folosită pentru confecţionarea vaselor mici : ceşti, pahare, căni, străchini, etc. După modul de prelucrare se întâlnesc vase confecţionate cu mâna dintr-o pastă grosieră şi vase atent lucrate prin tehnici avansate (roata) prezentând decoraţiuni exterioare ca: brâuri aplicate, butoni, crestături pe buză, alveole, incizii în şiruri romburi şi triunghiuri, incizii pieptănate şi ornamente pictate, smălţuite. După coloratură se poate observa evoluţia în timp a tehnicilor de ardere : culoarea gri demonstrează ardere la temperaturi mici corespunzătoare neoliticului şi bronzului timpuriu, culoarea galben-cenuşiu la exterior şi miez gri este specifică atât epocii bronzului cât şi culturii Dridu (sec. V-VIII d.Hr.), iar culoarea portocaliu spre cărămiziu demonstrează o ardere la temperaturi ridicate specifică cuptoarelor performante, tehnică ce este folosită şi astăzi în olărit. Alături de ceramică au mai fost descoperite o lamă de silex întrebuinţată ca răzuitoare, de secţiune trapezoidală, culoare galben verzuie cu reflexe maronii, specifică silexului balcanic 3 , şi un toporaş neolitic de secţiune romboidală prelucrat prin şlefuire, şi este prevăzut cu un orificiu pentru coadă 4 . Ceramica neolitică găsită aici se încadrează în tipul „Vidra” specifică întregului bazin Argeş – Sabar cultură de trecere din neolitic în epoca bronzului, având ca simbol „Zeiţa de la 5 Vidra” .(vezi mai jos) Analiza hărţii judeţului Giurgiu cu Cercetările arheologice privind epoca bronzului, pune în evidenţă o întreagă viaţă socială economică şi spirituală de-alungul întregii perioade cuprinsă între anii 1800-600 î.Hr pe tot parcursul râului Sabar al Argeşului şi al văii Dunării. 6 Alte fragmente ceramice se încadrează în tipul „Tei” , din inventar enumerăm două fusaiole, o strecurătoare şi o ceaşcă de culoare neagră cu modele incizate ; astfel de descoperiri s-au mai făcut şi în apropiere de Dobreni, la Vărăşti şi Obedeni în urma cercetărilor desfăşurate în 7 1988. Din perioada dacică două piese sunt reprezentative: o strachină şi o ceşcuţă, ambele realizate dintr-o pastă fină de culoare gri deschis. Ceramica grosieră din pastă nisipoasă cu decor incizat cu pieptenele s-au cu un instrument ascuţit reprezentat prin linii orizontale 8 paralele, se încadrează în vasta cultură Dridu, numită şi cultura Balcano-Danubiană , resturi ceramice de acest fel au mai fost descoperite şi în localităţile Greaca, Prundu şi Căscioarele. Vestigiile descoperite la Dobreni au fost scoase la iveală cu prilejul diverselor lucrări de amenajare în gospodării, pe vatra satului demonstrând o locuire permanentă sau locuire succesivă pe aceiaşi vatră.Dacă s-ar efectua cercetări arheologice ar fi scoase la lumină mult mai multe dovezi. Vechimea numelui localităţii Dobreni ar putea data din sec. VI d.Hr. odată 9 cu pătrunderea şi aşezarea în Câmpia Română a primului val al slavilor sudici . Denumirea este de origine slavă ca a multor aşezări din judeţ: Dadilov (Mihai Bravu), Uzunu, Gurbanu 55
(Vlad Ţepeş), Giorgiovo (Giurgiu) şi chiar însăşi denumirea regiunii este de origine slavă; Vlăsia sau Vlaşca ce înseamnă ţara vlahilor. În traducere Dobreni ar însemna „cel frumos” 10 , interesant este că la 6 km spre N-E există satul Frumuşani ; dobrenarii spun că denumirea satului înseamnă bun, bine. Prin localitate circulă o străveche legendă despre întemeierea satului, ce pomeneşte despre un anume Dobre sau Dobrin, jude al satului sau cneaz despre care se spune că era un om bun la suflet, motiv pentru care i s-a dus vestea în împrejurimi. Se spune că proteja fugarii iar localnicii îşi spuneau „oamenii lui Dobrin” sau „dobrinari” şi de aici s-a ajuns la numele Dobreni. Cea mai veche atestare documentară datează din 18 aprilie 1531 11 din vremea domnitorului Vlad Înecatul (1530-1532); potrivit acestui document, marele vornic Drăghici primea în stăpânire mai multe moşii printre care şi Dobreni. Pe dealul de la Prinţesa se află ruinele unui conac a cărei dată de construire este incertă, vehiculându-se ideea că ar fi fost construit în vremea lui Radu Şerban, căpitan al lui Mihai Viteazu şi domnitor al Ţării Româneşti între 1602-1611. Descoperirea unui document, datat 30 august 1577 12 , şi emis la Dobreni, prin care domnitorul Ţării Româneşti Alexandru al II-lea (15741578) dăruia unui anume Vuia moşia Bahan, ne îndreptăţeşte să concluzionăm că „palatul” a fost construit anterior acestei date, cel mai probabil de către Drăghici. Prezenţa unui domnitor în acest sat, prilejuită de vreun eveniment din viaţa proprietarului, demonstrează că localitatea era deja o importantă reşedinţă boierească. Clădirea a fost construită pe un deal aflat la confluenţa Cociocului cu Sabarul şi domina regiunea fiind compusă din 5 camere înconjurată cu „ziduri de lemn” (garduri n.n.) reşedinţa dispunând şi de anexe: grajduri, pătule etc. Moşia va fi în proprietatea lui Radu Şerban din Coieni (Mironeşti) şi va fi dăruită „ţiitoarei” sale Elena sau Ilinca cu care a avut un fiu, viitorul domnitor Constantin Şerban. Idila cu Elena s-a petrecut la Dobreni în perioada în care se desfăşurau lucrările de reconstrucţie a Mănăstirii Comana. Mai târziu satul Dobreni îl aflăm în proprietatea lui Constantin Şerban. Acesta a construit în apropierea conacului, pe malul drept al Cociocului, o biserică ce poartă hramul „ Adormirii Maicii Domnului ”, inaugurată la data de 15 august 1645. Paul de Alep ne-a lăsat o descriere a conacului făcută în timpul călătoriilor sale prin Ţările Române 13 : „În dimineaţa primei Sâmbete greceşti 1 septembrie 7166 (1657) plecarăm din Bucureşti şi ajunserăm într-un sat, satul se numeşte Dobreni şi însemnează ,, cel frumos,,. Curtea sau palatul este mare şi înconjurat cu ziduri de lemn înăuntru cărora sunt clădiri mari şi spaţioase cu turnuri zugrăvite cu portrete ale sfinţilor şi cu descrieri de lupte. Locuinţele dau spre o grădină mare împărţită în straturi şi jgheaburi de olane. Pe din afară e un mare lac cu un pod deasupra lui, în mijloc e un pavilion frumos, iar lângă el o biserică mare cu hramul Adormirii Maicii Domnului ”. În continuare Paul de Alep descrie moara din Dobreni : „ în ziua următoare plecarăm pe un drum, printr-o pădure deasă ce se întindea de-alungul marginii lacului ( Sabar n.n. ) până în apropierea râului Argeş. Aici e o moară frumoasă şi mare nemaivăzută şi aparţine beiului. La exterior are 6 roate şi 6 pietre de moară dinăuntru. Fiecare roată este închisă într-o cutie cu teasc. Făina ce cade este prinsă în saci care atârnă pe fundul cutiei fără să scape nici cea mai fină făină deşi pietrele sunt aşezate jos pe pardoseala morii. Lucru tare de mirat e alcătuirea ingenioasă dinăuntru : făina şi tărâţele cad separat de la sine (...) noi am fi vrut să amăgim pe beiul ca să dăruiască această moară scaunului de Antiochia, venitul său fiind de 1000 de scundzi, bani curaţi; noi puteam trimite în fiecare an pe cineva să primească banii fără vreo altă grijă. Ni se părea cu mult preferabilă unui număr oarecare de proprietăţi care necesită atâta muncă ca să fie profitabilă. Dar din nenorocire a ars împreună cu satul şi palatul ..... ”. Sunt descrise apoi biserica de la Grădiştea, Mânăstirea Comana (călătorul este impresionat de locul în care este aşezată „ această mănăstire este situată ca o insulă între 14 lacuri, bălţi şi mocirle de nepătruns ”) . Este descris Coienul (Mironeşi n.n.) locul unde s-a 56
născut Radu Şerban şi apoi palatul de la Hereşti ce a trezit o puternică impresie şi admiraţie : „ aşa ceva nu vezi decât în ţara Frâncilor ”. Peisajul satului descris de Paul de Alep prezintă un lac mare şi o pădure care începea din apropierea palatului până la Argeş, pădure din care a mai rămas astăzi un petic în dreptul localităţii Câmpurelu. Pe digul morii lui Constantin Şerban este constriut drumul ce leagă satul Dobreni de localitatea Câmpurelu. În muzeul şcolii se găseşte una din „pietrele morii” distruse în anul 1658. Conacul s-a păstrat până în timpul regimului comunist când a fost dărâmat 15 de către sărăcimea satului pentru a-şi construi case, iar grădina cu suprafaţă de 5 ha a fost împărţită sătenilor, devenind actualul cartier Prinţesa. Despre podul de lemn, un învăţător al satului 16 Iancu Popescu, scria în 1938 că mai puteau fi observaţi pilonii de lemn. Multă vreme s-a crezut că pavilionul, despre care pomenea Paul de Alep, se afla în mijlocul lacului ; se spune că aici îşi petreceau serile de vară doamnele şi domniţele de la conac şi că petrecerile domneşti erau anunţate printr-o salvă de tun 17 . Descoperirea unor ziduri vechi în apropiere de biserică, pe proprietatea familiei Colibăşeanu cu prilejul unor lucrări de amenajare a anexelor casei, a determinat multă vreme ipoteza că reprezentau ruinele unui al doilea palat construit de către Constantin Şerban. Totuşi, la o analiză atentă la faţa locului , pe baza descrierii lăsate de Paul de Alep în „Călătoriile Patriarhului Macarie”, rezultă că zidurile acestea sunt soclul, baza pavilionului unde aveau loc hramurile bisericeşti precum şi alte petreceri boiereşti. Pe această bază era înălţată o structură din lemn: podeaua, stâlpii de susţinere şi acoperişul ascuţit cu şindrilă. Pavilionul întregea peisajul pitoresc al complexului arhitectonic specific perioadei, inspirat după modelul occidental al stilului baroc, stil „la modă” în acea vreme: „castelul” - conacul, parcul cu flori, biserica şi pavilionul. De altfel domnitorul Constantin Şerban este iniţiatorul perioadei de modernizare a Ţării Româneşti modernizare continuată de Constantin Brâncoveanu mai târziu. Podul şi pavilionul au fost distruse în urma focului poruncit de Constantin Şerban în februarie-martie 1658 când a fost nevoit să părăsească tronul Ţării Româneşti. Cu această ocazie a fost ars Bucureştiul şi Târgoviştea precum şi alte localităţi pentru a nu cădea în mâinile lui Mihnea al III-lea noul domnitor. Festivităţile înscăunării acestuia au fost organizate în corturi 18 deoarece nu mai exista nici o clădire întreagă. De una din „fugile” lui Constantin Şerban se leagă o legendă care circulă printre săteni, despre aurul voievodului, precum că ar fi fost pus în butoaie de lemn şi ascuns undeva în apa Cociocului ; se crede că ar mai fi acolo. Voievodul s-a întors în Tara Românească pentru a domni din aprilie până în mai 1660 şi mai mult ca sigur că şi-a recuperat averea, 19 pentru că nu se mai întoarce niciodată, acesta murind în Polonia pe 30 aprilie 1685 . Cu aurul recuperat din apa Cociocului, a construit încă două biserici una în Transilvania şi cealaltă în Polonia şi a plătit o armată de mercenari cu ajutorul căreia a preluat tronul Moldovei câteva saptamani înlăturându-l pe domnitorul Gheorghe Ştefan.(vezi capitolul personalităţi locale) Un episod dramatic al istoriei Ţării Româneşti de care este legat numele 20 satului şi al lui Constantin Şerban, este prima răscoală a Seimenilor din anul 1654 . Potrivit stolnicului Constantin Cantacuzino, lui Constantin Şerban i se impusese domiciliu forţat la Dobreni de către domnitorul Matei Basarab (1632-1654). Constantin Şerban încercase cu altă ocazie răsturnarea lui Matei Basarab, încercare dejucată de domnitor şi soldată cu tăierea nasului, de unde şi porecla Constantin Cârnu. Seimenii, mercenari bulgari şi sârbi, primiseră pământuri între Dobreni şi Herăşti ; urmaşii lor se găsesc şi astăzi în localităţile Vărăşti Valea Dragului şi Herăşti. Constantin Şerban fusese serdar (comandant al armatei Seimenilor) şi în 21 perioada exilării la Dobreni a plănuit împreună cu aceştia răsturnarea voievodului , pe 22 fondul tot mai deselor nemulţumiri faţă de domnitor. Potrivit documentelor , le-ar promis plăţi duble dacă l-ar fi înlăturat pe Matei Basarab ; în felul acesta s-a declanşat puternica răscoală din 1654 în urma căreia Constantin Şerban devenea domnitor al Ţării Româneşti. 57
Stolnicul Constantin Cantacuzino a descris alegerea lui Constantin Şerban 23 : „şi cu voia tuturor aleseră din mijlocul lor ca să le fie domn Constantin voievod Şărban Basarabvoievod că-l ştia că iaşte de neam mare, domnesc şi iaşte om bun, şi înţelept şi bun. Şi toţi să bucurară şi să veseliră.” În cartea sa, Trecute vieţi de doamne şi domniţe Constantin Gane spunea : „însă boierii nu-l iubeau pe Diicul ( Diicul Buicescu nepot al lui Matei Basarab n.n. ) pentru uşurinţa minţii lui. Ei şi cam toată ţara, de altfel, ar fi poftit domn după Matei pe serdarul Constantin, copil din flori al lui Vodă Radu Şerban, a cărui amintire rămăsese bună printre bătrâni.” (.....) „ Constantin Serdarul, care se afla la moşia lui Dobreni, aleargă întrun suflet până la Târgovişte (.....), unde înainte ca mortul voievod să fie îngropat, pe când îi zăcea trupul între făclii în camera domnească, seimenii şi dărăbanii, armaţi îl aleseră domn” 24 . Noul domnitor a încercat o manevră prin care îi ademenea pe mercenarii români contra celor bulgari, dar aceştia l-au sechestrat la Târgovişte 25 obligându-l să-şi respecte promisiunea. Constantin Şerban reuşeşte să fugă în Transilvania la Gheorghe Racoczi al IIlea pentru a cere ajutor. Aceasta este o altă „ fugă ” de care se leagă legenda comorii ascunsă în Cocioc. Începând cu sec. al XVIII- lea satul Dobreni va fi în proprietatea familiei Ghica 26 , devenind pentru perioade scurte reşedinţe de vară. Ultimul membru al acestei familii care a folosit conacul în sezon a fost prinţesa 27 Eliza Ghica, nepoata fostului domnitor al Ţării Româneşti, Grigore Ghica. Acesta dăruieşte moşia fiicei sale Marioara* născută de Eufrosina, a doua soţie a domnitorului. După moartea lui Grigore Ghica, Maria, prima sa soţie, cu care a avut şase băieţi, deschide un lung proces pentru avere obţinând la început câştig de cauză, iar în vremea lui Gheorghe Bibescu ,fetele Eufrosinei să reintre definitiv în posesia averilor lăsate de tatăl lor. Moşia Dobreni pare să fi intrat în proprietatea lui Dimitrie , fiul cel mic al lui Grigore Ghica cu prima soţie, la începutul procesului, iar în lucrarea lui Iancu Popescu se vehiculează ideea conform căreia ar fi câştigat-o la un joc de cărţi de la Constantin Filipescu, soţul Marioarei. Dimitrie Ghica, cunoscut şi sub numele de beizadea Mitică 28 , a construit în partea de nord a satului, pe uliţa Corlătescu, un nou palat compus din 8 camere, o baie şi două mansarde, având în jur un teren de 5000 m 2 . Cu ocazia preluării satului, Dimitrie Ghica, a strămutat locuitorii satului Odăi , sat ce fusese la început sat sezonier pentru muncile agricole dar care mai târziu s-a permanentizat. Locuitorii acestui cătun au fost improprietariţi pe „Linia Mică”, uliţă ce la vremea aceea se numea „Linia Odăi”. Amplasamentul ei, după cum ne spunea Iancu Popescu era pe un teren mlăştinos, chiar şi azi mai sunt ochiuri de mlaştină în zona aceasta deoarece nu are scurgere... Un alt aspect semnalat de Iancu Popescu era legat de bolile provocate de prezenţa mlaştinilor în jurul satului, boli ca „frigurile de baltă”, „scarlatina”, şi uneori chiar epidemii de „tifos” şi „holeră”. Prin reforma din 1864 au fost împroprietărite 111 familii cu suprafaţă totală de 336 ha, conform legii lui Cuza: 11 familii de ţărani fruntaşi au primit câte 6 ha, 70 de ţărani mijlocaşi au primit câte 3 ha iar 30 de pălmaşi 29 câte 2 ha. După Războiul de Independenţă în anul 1879, 35 de familii au primit câte 5 ha în Bărăgan. Moşia Dobreni a fost împărţită în două : lotul A cu o suprafaţă de 1350 ha care 30 aparţinea Elenei Ghica iar din 1902 a fost cumpărat de Filip Corlătescu. După exproprierea din 1914, suprafaţa rămasă era de 850 ha, iar proprietarul, neavând urmaşi, a vândut-o Casei Rurale. Palatul, împreună cu 50 ha, a fost cumpărat de fraţii Bercovitz şi vândut în 1924 lui 31 Gheorghe Mihail Codrescu. Acesta a făcut o ofertă şcolii spre vânzarea clădirii contra 32 sumei de 100 000 lei , vânzare ce nu s-a înfăptuit niciodată. In anii crizei economice mondiale 1929-1933, pentru a obţine prima de asigurare, Gheorghe Mihail Codrescu a aranjat 33 incendierea palatului. În acest fel, el a distrus până în temelii palatul de pe Corlătescu rămânând întreagă doar cancelaria administratorului, clădire ce poate fi văzută şi astăzi. Lotul B, cu o suprafaţă de 1250 ha a aparţinut Mariei Ghica căsătorită baron Hertz şi donat în 1904 58
Societăţii Patria. În 1911 proprietatea a fost cumpărată de Mihai Kalinderu şi lăsată moştenire fiicei sale Gabriela Danielopol. După exproprierea din 1923 au mai rămas 290 ha cumpărate de „Obştea Sabarul” alături de cele 400 ha din lotul A, pământ împărţit la 136 de familii în 1924 34 . Astfel în preajma celui de-al doilea război mondial nu mai existau moşieri. Ţăranii din Dobreni au participat alături de locuitorii din jurul Bucureştiului la diferite evenimente desfăşurate în Ţara Românească cum ar fi: revoluţia de la 1821 35 , revoluţia de la 1848 36 , unirea din 24 ianuarie 1859. Sub influenţa ideilor revoluţiei paşoptiste, preotul Radu Geantă înfiinţa prima şcoală 37 în biserica satului în anul 1850. În timpul Războiului pentru Independenţa României, din Dobreni au fost înrolaţi şase plugari dintre care doi 38 Lixandru Radu şi Ciobanu Marin, au murit în luptele de la Griviţa. Un eveniment naţional care a avut un puternic impact la Dobreni a fost răscoala ţărănească din martie-aprilie 1888 39 . Frământările şi agitaţiile ţărănimii, al căror punct culminant l-au reprezentat răscoalele, au pus în lumină contradicţiile din sânul societăţii româneşti în pragul secolului al XX-lea. În martie 1888, pe fondul luptei contra guvernului, s-a răspândit în Muntenia zvonul că ţăranii vor primi porumb şi pământ. În ţară fusese secetă mare şi în multe judeţe izbucnise foametea. Pe o tensiune socială în creştere în mediul rural, după un deceniu de jalbe ţărăneşti, ale luptătorilor din războiul de independenţă, împotriva nedreptăţii învoielilor agricole foametea era ultima picătură 40 . La 22 martie-3 aprilie 1888, răscoala izbucnea în judeţul Ialomiţa răspândindu-se cu repeziciune în judeţele Prahova, Vlaşca, Ilfov, Gorj, etc. 41 Ţăranii au ars conace, au distrus registrele de proprietate, au împărţit rezervele de cereale. Pe acest fond şi satul Dobreni a intrat în vâltoarea evenimentelor. Localitatea aparţinea prinţului Dimitrie Ghica, fiul fostului domnitor al Ţării Româneşti Grigore Dimitrie Ghica ( 1822-1828 ). Printre cauzele răscoalei izbucnită în acest sat menţionăm incorecta aplicare a legii agrare din 1864 (terenurile ţăranilor nu au fost parcelate), contracte de învoieli agricole 42 înrobitoare. Iată un exemplu de contract încheiat în 1882 între Eliza Ghica, fiica lui Dimitrie Ghica şi plugarii din Dobreni : Sătenii sunt obligaţi să plătească proprietarului 20 lei în două rate. Vor ara 3 pogoane, semăna şi grăpa 1 pogon şi jumătate de pământ. Semănăturile se vor secera, face clăi ori snopi şi se vor transporta. În cazul în care nu vor face aceste munci vor plăti câte 30 de lei pentru fiecare fel de muncă neâmplinită. Se va plăti câte 2,50 lei pentru fiecare vită mare şi 0,70 lei de fiecare vită mică pentru păşunat şi încă două zile de lucru pe moşie cu carul şi cu vitele trăgătoare. Vor face fiecare câte două zile cu braţele când vor fi chemaţi. Vor da fiecare câte 3 găini şi 10 ouă fără plată sau vor plăti câte 2 lei pentru găină şi 0,30 lei de ou. Proprietarul are dreptul pentru sumele ce subscrişii contractanţi îi datorează, a-i lua subscrisului produsele ce le are, socotindu-se chila de porumb pe 30 lei noi. Locuitorii subscrişi nu au voie a lua locuri pe altă moşie atâta vreme cât pe moşia proprietăresei sunt locuri disponibile. Contrariu, vor plăti câte 50 lei pe vită mare şi 15 lei pentru vita măruntă şi preţurile îndoite pentru celelalte foloase de care se vor bucura pe moşia mea. Când un subscris şi-a ridicat producţiile fără a corespunde, proprietăreasa este în drept a lua şi a popri pe seama sa vitele subscrisului ca despăgubire fără curs de 43 judecată. Ţăranii din Dobreni au căutat să scape de aceste poveri prin fuga pe alte moşii. În aceste condiţii, moşierii au închis drumurile pentru învoitori, măsură aplicată de proprietarul Iancu 59
Procopiu din Berceni, iar administratorul său Iorgu Ionescu ologea vitele ţăranilor 44 . Ţăranii erau obligaţi la plata islazului chiar dacă nu aveau vite la păşunat. La cauzele amintite mai sus se adaugă şi abuzurile administratorului moşiei Dobreni, Vasilache Georgescu. Despre acesta se spune că era un om crud şi violent iar cu ajutorul a patru măciucaşi umilea şi bătea ţăranii din nimic 45 ; astfel Dobrenarii hotărau să-şi facă dreptate. În ziua de 3 aprilie ţăranii au fost chemaţi la primărie unde administratorul moşiei urma să le aducă la cunoştinţă dispoziţii cu privire la munci şi obligaţii 46 . În timp ce mulţimea aştepta, s-a întors de la Bucureşti un dobrenar pe nume Ghiţă Militaru, înştiinţându-i că bercenarii s-au răsculat 47 . Tot atunci plugarul Gheorghe Florea a luat legătură cu ţăranii din Colibaşi printr-un spoitor 48 hotărând ridicarea la luptă. În noaptea de 3 spre 4 aprile peste 100 de ţărani au mers la casa administratorului Georgescu spre a-i cere socoteală. Negăsindu-l, s-a trecut la devastarea casei acestuia, a conacelor şi anexelor, aşa cum reiese din telegrama nr. 12 din 6 a IV-a către principele Ghica trimisă de servitorul său Perieţeanu : „ astă noapte, o ceată de indivizi a dat foc caselor lui Vasilache şi devastând noul palat al măriei voastre. Rog interveniţi a se trimite forţele armate căci tâlhăriile sunt îngrozitoare. ” 49 Colonelul Vlădoianu, ginerele prinţului Ghica, intră în sat în fruntea unui escadron de cavalerie, dar, neputând face faţă, se retrage spre Vidra cerând întăriri 50 . Cu această ocazie cârciumarul Nae Popescu, fost luptător în războiul de independenţă , la cavalerie, ordonă soldaţilor aflaţi în goana cailor: -
Săbiile în teacă, descălecarea!
În învălmăşeala creată – soldaţii au crezat că este comanda data de Vlădoianu - mulţi soldaţi au căzut rănindu-se spre deliciul şi amuzamentul sătenilor 51 . Prin telegrama numărul 28 din data de 04 aprilie către Parchet, cârciumarul Popescu este declarat instigator periculos, cap al răscoalei. În continuare se cer întăriri de la Giurgiu deoarece revolta lua proporţii. Ziarele vremii „România Liberă”, „Lupta”, descriau violenţa răscoalei din Dobreni prin titluri ca : LA DOBRENI A FOST DARMAT CASTELUL PREŞEDINTELUI SENATULUI („România Liberă”din 06 aprilie) , ATROCITĂŢI SĂVÎRŞITE LA DOBRENI („ Lupta ”– 09 aprilie) 52 . Pentru înăbuşirea răscoalei de la Dobreni au fost aduse zece companii de infanterie de la Giurgiu şi un escadron de cavalerie. Abia în data de 16 aprilie trupele au putut intra în sat iar comunicatele superiorilor aveau caracter de front conform Monitorului Oficial 53 din 17 04 1888 . Mişcarea a avut un caracter organizat : ţăranii s-au sfătuit înainte, au trimis 54 delegaţi la autorităţi, au comunicat cu satele din jur prin emisari . Din declaraţiile date în faţa organelor de anchetă a rezultat spiritul de solidaritate prin expresia„ răscoala am făcut-o 55 toţi . Au fost arestaţi 16 ţărani din care 9 au fost condamnaţi : Nae Popescu, Gheorghe Florea, Ghiţă Militaru, Gheorghe Ene, Ion Dobre, Ivan Marin, Stan Popa, Stoian Voicu şi Ilie 56 Manea . Sfârşitul răscoalei a fost anunţat prin telegrama din 21 aprilie trimisă de Vlădoianu 57 către socrul său, scrisă în mod laconic„ oamenii au început munca câmpului” . Răscoala de la Dobreni a înregistrat cele mai violente forme prin amploarea ei şi chiar dacă a fost înăbuşită a determinat autorităţile să ia în seamă problema ţărănească a pământului. Astfel 111 locuitori au fost împroprietăriţi cu loturi având suprafeţe între 2 şi 5,3 Ha conform Legii din l864, iar 53 de locuitori cu câte 5 Ha deoarece au participat la 58 Războiul de Independenţă . De asemenea s-au redus obligaţiile contractuale de către noul administrator al moşiei. Toate aceste măsuri au avut urmări benefice în viaţa locuitorilor dovadă că în timpul marii răscoale ţărăneşti din anul 1907 aici a fost linişte deşi s-a încercat ridicarea lor prin răspândirea manifestelor Către săteni şi Un cuvânt asupra învoielilor agricole . Plugarul Toma Nicolae Năstase a încercat răspândirea broşurilor la Dobreni şi Câmpurelu dar a fost arestat şi anchetat, mărturisind că le primise de la Vasile 60
Kogălniceanu.Dintr-o telegramă, trimisă de către Iancu Popescu, învăţătorul satului, la Giurgiu*,reieşea că la Dobreni era linişte. În războiul din 1913 au participat 45 de săteni iar în marele război pentru întregirea patriei 1916-1918 au luptat pe diferite fronturi 160 de dobrenari din care au murit 39 59 (vezi capitolul monumente istorice). În amintirea lor a fost ridicat în centrul satului, între 19301934, un monument pentru eternizarea vitejiei în apărarea ţării şi neamului românesc. În vâltoarea primului război mondial,după ce trupele germano-bulgare au pătruns în România pe la Zimnicea, spre sfârşitul anului 1916 s-a desfăşurat celebra bătălie de la Neajlov-Argeş. Evenimentele sunt cunoscute şi nu fac obiectul lucrării noastre ; în timpul bătăliei, au avut loc ciocniri cu inamicul în apropierea şi pe teritoriul satului, iar o parte din artileria română a fost dispusă între Dobreni şi Câmpurelu pentru a bombarda zona de confluenţă a Neajlovului cu Argeşul pe unde au pătruns invadatorii. În perioada ocupaţiei, trupele bulgare s-au dedat la jaf şi distrugeri 60 , ocazie cu care au fost distruse bibliotecile şcolii şi alte documente 61 . Ocupaţia bulgară a fost înlocuită cu cea germană care a organizat un jaf sistematic (se spune că nu mai erau nici măcar câini în Dobreni). Conacul de la „ Prinţesa ” a fost transformat în loc de detenţie pentru prizonieri, învelişul de tablă a fost rechiziţionat şi s-a pus unul de carton. Sfârşitul războiului a adus linişte în viaţa satului. Situaţia materială a dobrenarilor s-a îmbunătăţit semnificativ, exista prosperitate economică, satul păşind pe calea modernizării. Pentru faptele de eroism au fost decoraţi cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă” ostaşii Ion D. Ene, Mihai N. Ştefan, Gheorghe Marinescu, şi Stan Gh. Ungureanu, iar toti participan, iar toti participanţii la campania din anul 1913 au fost medaliaţi cu distincţia „Trecerea Dunării”.
Medalia “Bărbăţie şi Credinţă”1916
Medalia „Trecerea Dunării” 1913
62
Sporul demografic din această perioadă scoate în evidenţă abundenţa şi prosperitatea locuitorilor satului. Schimbările politice din viaţa ţării s-au reflectat şi la nivelul satului în preajma celui de-al doilea război mondial. În timpul dictaturii carliste se instituise străjeria la şcoală, munca patriotică ce s-a desfăşurat pe parcursul războiului :elevii şcolii împreună cu reprezentanţii autorităţilor erau obligaţi să ajute la muncile câmpului familiile celor 63 înrolaţi .
61
Mişcarea legionară a făcut presiuni asupra şcolii pentru a i se pune la dispoziţie o sală de clasă unde să se desfăşoare manifestaţii specifice cu legionarii comunei 64 . În perioada celui de-al doilea război mondial au fost încorporaţi 45 de săteni, iar 11 dintre aceştia au căzut la datorie pe diferite teatre de operaţiuni militare, atât în est contra URSS cât şi în vest contra Germaniei . Instaurarea regimului comunist a avut un efect negativ asupra satului : ţăranii au fost expropriaţi, iar şcoala a devenit un instrument de propagandă. Din documentele şcolare din anul 1948 65 , poate fi urmărită schimbarea, trecerea la comunismul de tip Stalinist ; dispar orele de religie, se face propagandă agresivă; de exemplu sâmbătă 66 28 februarie 1948, s-a vorbit copiilor despre Armata Roşie ; în fiecare sâmbătă se organizau manifestaţii în cadrul ARLUS unde se intonau cântece şi poezii cum ar fi : Sirena lui Vasile Roaită , Cântec pentru RPR, Odă Armatei Roşii, Odă Uniunii Sovietice, Cântecul lui Stalin, apoi se desfăşurau convorbiri intime cu elevii despre RPR şi Partidul Comunist! Marţi 1 iunie 1948 şcoala a fost suspendată în vederea clarificării situaţiei învăţătorilor 66 , iar pe timpul vacanţei de vară învăţătorii au fost obligaţi să colaboreze cu echipele de propagandă de la Bucureşti pentru lămurirea maselor în privinţa colectivizării, naţionalizării, chiaburimii etc. 67 În timpul evenimentelor din 1989 au avut loc manifestări zgomotoase, ca peste tot şi s-a pătruns cu forţa în şcoală distrugându-se multe materiale ce aveau legătură cu regimul comunist (tablouri, albume, cărţi, reviste, steaguri, etc.). Pe baza Legii 18/1991 a Fondului Funciar,terenurile agricole păşunile şi pădurile, au fost restituite foştilor proprietari, satul păşind pe calea democraţiei.
62
BIBLIOGRAFIE 1. C.C.Giurescu, D.C.Giurescu – Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până azi, Buc. 1975 , p.19 2. Cristian Shuster, Traian Popa – Cercetări privind epoca bronzului în judeţul Giurgiu , investigaţiile din anii 1986-1994, „Buletinul muzeului judeţean Teohari Antonescu ”,Giurgiu 1995, p42 3. Eugen Comşa – Aşezarea neolitică de la Izvoarele jud.Giurgiu, „Buletinul Muzeului Judeţean Teohari Antonescu, ” nr. 5-6, 1999-2000, Buc. 2000, p. 108. 4. IBIDEM, p .109. 5. Cătălin Bem – Consideraţii privind o serie de tipuri de piese din aramă gumelniţene, „Buletinul Muzeului Judeţean Teohari Antonescu” nr. 5-6, 1999-2000, p.156-157. 6. Cristian Shuster, Traian Popa-, Op. cit., p.49 7. IBIDEM, p. 43. 8. Valeriu Sârbu şi colab. – Aşezări din zona Căscioarele- Greaca – Prundu mil. I îHr.- I dHr., Brăila, 1996 p.111- 112. 9. C.C.Giurescu, D.C.Giurescu –Op. cit. p.19 10. Paul de Alep , Călătoriile Patriarhului Macarie , Buc. 1901 p.207 11.Arh. Naţionale Istorice Centrale. Fond Mânăstirea Cotroceni, II / 1, Zapis depunere în stăpânire cu moşii, 18 aprilie 1531, Târgovişte 12. Arh.Naţionale Istorice Centrale . Fond Episcopia Râmnic, XI / 4 , Zapis de dăruire , 30 august 1577, Dobreni 13. Paul de Alep, Op. cit. p. 208 14. IBIDEM, p. 210 15. Mihalache Micu Vasile, Studiu monografic,Dobreni 1972, p. 55 16. Iancu Popescu, Studiu monografic,Dobreni 1938, p. 24 17. IBIDEM, p. 25 18. M.M.Popescu, A. Beldeanu, - Mihnea al III-lea, Buc. 1982, p. 27 19. C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Buc. 1971, p. 225 20. IBIDEM, p. 226 21. IBIDEM, p. 222 22. IBIDEM, p. 302 23. Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, Buc. 1984, Op. cit. p. 157 24. C. Gane, Op. cit. p. 223 25. Stolnicul Constantin Cantacuzino, Op. cit. p. 155 26, 27. Iancu Popescu, Op. cit., p. 40 * A.N.I.C. Fond Tribunalul Judeţului Ilfov, Pachet nr.XIII, p.103 28. Sergiu Iosipescu, Victor Ionescu,- Ghiculeştii, „Magazin istoric” nr. 8/1978, p. 45 29. Iancu Popescu, Op. cit. p. 52 30, 31. IBIDEM, p. 53, 54 32. Arh. Şcolii Dobreni- Registrul de procese verbale, 1926-1928, p. 69 33. Iancu Popescu, Op. cit. p. 70 34. IBIDEM, p. 53 35. G.D.Iscru, Revoluţia de la 1821, Buc. 1982, p. 225 36. IDEM. Revoluţia de la 1848, Buc. 1988, p. 157 37. Iancu Popescu, Op. cit. p.71 38. IBIDEM, p. 72 39. IBIDEM, p. 74 40. G.D.Iscru, Istoria modernă a României, Vol. II, Buc. 1994, p. 29 41. IBIDEM, p. 30 42. Constantin Corbu, Răscoala ţăranilor de la 1888, Buc. 1978, p. 8-9 43. Mihalache Micu Vasile, Op. cit. p. 63 44. IBIDEM, p. 65 45. Iancu Popescu, Op. cit.p.75 46,47. IBIDEM, p. 74-75 48. IBIDEM, p. 76 49. Constantin Corbu, Op. cit. p. 219 50. Iancu Popescu, Op. cit.p. 80 51. IBIDEM, p. 79 52. Constantin Corbu, Op. cit.p. 220 53. IBIDEM, Op. cit. p. 227 54. IDEM. Rolul ţărănimii în Istoria României la sfârşitul. sec. al XIX-lea, Buc. 1982, p.29 55. Arh. Naţionale Istorice Centrale. Fond Tribunalul Judeţului Ilfov, Secţia IV, Dosar 71/1888
63
56. IBIDEM, 57. Constantin Corbu, Op. cit.p. 229 58. Iancu Popescu, Op. cit.p.65 59. IBIDEM, p. 79 60. IBIDEM, p. 79 61. Arh. Şcolii Dobreni, Registru procese verbale, 1919-1920, 62. Iancu Popescu, Op. cit. p.52 63. Arh. Şcolii Dobreni, Registru procese verbale, 1940-1944 p. 73 64. IBIDEM, p. 35 65. Arh. Şcolii Dobreni, Registru de prezenţă, 1947-1949 p.80 66,67. IBIDEM, p. 88-89 *Nicolae Ajităriţei, Documente privind răscoala ţăranilor din anul 1907 în judeţul Giurgiu, Giurgiu 1982, p.56-66
64
Capitolul. III ÎNCEPUTURILE ÎNVĂŢĂRII DE CARTE ÎN PERIMETRUL ÎN CARE ESTE AMPLASATĂ COMUNA VĂRĂŞTI PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XIX a) Satul Vărăşti Începuturile învăţării de carte pe meleagurile comunei Vărăşti din judeţul Giurgiu se înscriu în regulile vremii şi sunt strâns legate de existenţa vestigiilor trecutului, de descoperirea şi punerea în valoare a unor obiecte, inscripţii şi manuscrise care atestă existenţa omului în acest spaţiu dunărean-pontic din vremuri străbune a vieţii culturale şi spirituale, a organizării obştei în aceste locuri. Descoperirile făcute în această zonă în multe aşezări omeneşti, unele apropiate sau foarte apropiate comunei noastre, chiar în comuna noastră în satul Dobreni, vin să întărească existenţa obştei în această zonă şi manifestările ei multiple. Relevante în sensul celor menţionate sunt descoperirile făcute cu ocazia săpăturilor pentru realizarea noului CANAL în albia SABARULUI între localităţile VIDRA şi CIOCOVENI, săpături care au fost efectuate mai ales pe teritoriul comunei Vărăşti şi a satelor componente: Vărăşti, Dobreni şi Obedeni. Cu această ocazie s-au descoperit vase pictate cu vopsea albă şi roşie şi un capac de vas în formă de idol, toate aparţinând dinaintea erei noastre. Impresionante au fost însă descoperirile făcute cu ocazia amintită-construcţia „CANALULUI” în albia Sabarului, a unui vas antropomorf, numit de specialişti „zeiţa de la Vidra” şi un pandantiv în formă de cerc. Aceste descoperiri au fost numite „minuni ale secolului”. Zeiţa de la Vidra Descoperiri s-au efectuat şi la Dobreni, unde s-au descoperit mai multe obiecte de uz casnic şi gospodăresc, aparţinând epocilor preistorice. Comunitatea umană pe meleagurile noastre s-a consolidat şi dezvoltat mai ales în era noastră, odată cu răspândirea creştinismului de orientare latină, creştinism care a contribuit fundamental la adâncirea latinităţii şi îmbogăţirea limbii vorbite. În acest context se poate aprecia că învăţătura de carte, cultura în zona noastră, a Câmpiei Române, au stat la baza atragerii obştei în creştinism, mai ales prin învăţământul oral. Această formă de învăţământ se realiza mai ales prin predicile făcute de preoţi, predici apreciate şi primite cu multă însufleţire de oamenii locurilor. Această formă de învăţătură care se propaga şi de la om la om a contribuit în mod substanţial la creşterea în masă a populaţiei romanice de la nord de Dunăre. Documentele de arhivă atestă că procesul de creştinare la nord de Dunăre a avut loc mai ales în secolele IV şi V după Hristos - în era noastră. Forma veche de învăţare orală desfăşurată de-a lungul timpului a durat şi în era noastră, până la apariţia şcolilor ca instituţii specializate pentru învăţătura de carte. Forma de învăţare orală a durat în toată perioada evului mediu la români. Era forma de învăţare pe care obştea sătească o adaptase întrucât pe această cale orală erau transmise către populaţie creaţiile şi producţiile populare sau cele cu conţinut ştiinţific. Astfel, tinerii aveau posibilitatea de
65
a dobândi cunoştinţe şi deprinderi practice utile necesare vieţii cotidiene. Totodată tinerii primeau cunoştinţe legate de respectarea normelor de conduită morală şi etică. Multe dintre normele stabilite în cadrul procesului de învăţare erau orientate spre formarea deprinderilor practice de lucru în toate domeniile. Tinerii din obştea sătească erau formaţi şi instruiţi, chiar înainte de a se pune problema scrisului sa-şi formeze deprinderi de reprezentări grafice. Unii dintre tinerii din nordul obştei aveau formate deprinderi despre folosirea semnelor juridice populare – vestigii ale unui “alfabet” străvechi. Ca formă principală de înţelegere şi schimb între oameni era “răbojul”. Astfel, prin intermediul semnelor crestate pe răboj, se efectuau, de pildă, “calcule multiple şi ingenioase”- de la socoteli aritmetice simple, la extrageri de rădăcini pătrate. Aceste calcule au atins uneori virtuozitatea matematicianului înarmat cu rigla de calcul. Forma de învăţământ specifică evului mediu, aşa cum s-a arătat, era invăţământul oral. Această formă şi-a dovedit valoarea prin predica ţinută de preoţi în biserică.această formă de învăţământ a fost considerată ca “cel dintâi sistem de învăţământ cu durată” la români. El continua formele vechi de învăţare si făcea parte din sistemul general de învăţare practicat pe atunci în obştea sătească. Forma cea mai avansată a învăţământului de atunci era învăţământul care punea un accent deosebit pe cunoaşterea şi însuşirea normelor de etică şi morală din cărţile religioase care circulau în acele timpuri. Cărţile religioase sau profane care circulau şi sprijineau învăţământul oral erau aşa-zisele “CĂRŢI DE ÎNŢELEPCIUNE”. Conform aprecierilor făcute de specialiştii în domeniu ai vremii, “CĂRŢILE DE ÎNŢELEPCIUNE” erau considerate carte de cult. Ele au avut un dublu scop. Mai întâi erau folosite în scopuri religioase şi apoi cu scopuri pedagogice, întrucât aveau valoare educativă. Din aceste cărţi işi luau preoţii pildele de mare valoare şi autoritate creştina pentru ţinerea predicilor în cadrul slujbelor religioase în bisericile ortodoxe creştine. “Cărţile de înţelepciune” erau cumpărate de unii săteni mai înstăriţi pentru a le citi şi păstra în casele proprii. Alte cărţi erau donate uneori bisericilor. “Cărţile de înţelepciune” erau tipărite sau copiate în tiparele mănăstirilor şi erau folosite de tineri pentru a deprinde învăţăminte legate de morală, de etică, exprimate în pilde sau din învăţămintele prezentate de cei mai responsabili oameni legaţi de biserică. Şcoala la români a apărut şi a evoluat în funcţie de necesităţile şi nevoile vieţii, de posibilităţile societăţii, până a ajuns la forma de învăţământ specializat. Locul unde s-a petrecut acest proces a fost tinda unei biserici modeste din sat sau în bisericile din mănăstiri. Cei care au impulsionat ştiinţa de carte au fost în general ştiutori de carte, gramaticii care adunau copiii cu tocmeală ca să înveţe şi să descopere buchile cărţii. Asemenea gramatici proveneau din propriile sate sau din alte sate. Gramaticii au existat pe meleagurile noastre şi chiar în zona unde este situată comuna noastră. Cu trecerea timpului, neamul
66
grămaticilor a crescut continuu. Astfel, în secolul al XVI-lea ştiinţa de carte a prosperat, a luat o mai mare răspândire influenţând apariţia cunoscătorilor de scrieri în limba română, unii dintre ei contribuind chiar la redactarea unor acte în limba română. Semnificativă este apariţia diacului Dumitrescu în satul Hereşti, sat situat la circa 10 km. de satul nostru, diac care slujea pe moşia boierului NĂSTUREL.(foto Conacul Udriste Nasturel Comuna Heresti/Giurgiu) Alături de diacul Dumitrescu, pe moşia NĂSTUREL s-a desprins diacul-dascălul ŞERBAN CAZAN, cunoscut ca un bun cărturar şi sfătuitor de suflete. Acesta a pregătit şi instruit copiii postelnicului RADU NĂSTUREL, orientându-i spre ştiinţa de carte. Mai preocupat a fost însă de pregătirea lui UDRIŞTE NĂSTUREL, care a devenit vrednic cărturar, recunoscut în timpurile vremii pentru cultura şi preocupările sale cărturăreşti. Astfel, în anul 1643, acesta a participat la elaborarea “ANTOLIGHIONULUI SLAV” – tipărit la Câmpulung. În secolul XVII învăţătura de carte la sate s-a răspândit şi mai mult, dovadă creşterea numărului scriitorilor de acte în limba română. În acest timp, în satul Hereşti învăţătura de carte devine o obişnuinţă. Viitoarea doamnă Elena, soţia domnitorului Matei Basarab, fiica postelnicului Radu Năsturel, dobândeşte ştiinţa de carte şi învaţă a vorbi mai multe limbi: greaca, slavona, latina şi româna. Învăţătura de carte în secolul XVII a cunoscut o intensă dezvoltare şi răspândire în satele ilfovene. Se presupune deci că acest proces a avut loc şi la noi în Vărăşti. Ca urmare, în mai multe sate ilfovene s-au înfiinţat şcoli pe lângă mănăstiri şi biserici, iar pe unele moşii au apărut chiar şcoli particulare. Fenomenul s-a realizat probabil şi în comuna noastră. Documentele de arhivă nu adeveresc acest fapt. Totuşi, existenţa bisericii în Vărăşti, a preoţilor în acele timpuri ne îndreptăţesc să afirmăm că învăţătura de carte la noi în comună a fost un proces susţinut şi adoptat de obştea sătească. Alăturăm acestui crez, existenţa învăţăturii de carte în satul Dobreni, sat component comunei noastre, care în acele timpuri avea biserică construită şi moşie al cărui proprietar era Constantin Şerban Basarab (vezi capitolele „Personalităţi locale” şi „Monumente locale”). Nevoia de învăţătură de carte la sate se cerea tot mai simţită în perioada de început a sec. XVIII. Acest proces era influenţat de dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie ale ţării. Aceasta stare a determinat dezvoltarea, creşterea târgurilor, prin intermediul cărora se dezvoltă circulaţia mărfurilor dintr-o zonă în alta. Acest fapt se face simţit şi la sate unde se înmulţesc tranzacţiile de tot felul. Acum încep înstrăinările de drepturi din proprietatea obştească şi particulară. Se fac tot mai multe hotărnicii din proprietate, se fac măsurători de terenuri şi multe cartografii. În acele timpuri, despre starea şcolilor şi a copiilor de şcoală se interesează şi domnitorul Alexandru Ipsilante care, printr-un hrisov, cere mitropolitului de atunci – Filaret să-i trimită situaţia şcolilor din Muntenia – de la oraşe şi sate, numărul dascălilor şi al copiilor de vârstă şcolară. Mitropolitul Filaret din acele timpuri trimite protopopilor o circulară către preoţii din zonă, ca ei să organizeze şcoală în fiecare oraş, iar acolo unde este posibil, să strângă copiii din satele apropiate şi să-i înveţe carte, aceasta fiind “cea mai de folos trebuinţă” a timpurilor. Urmare a acestor preocupări, prin grija mitropoliei, în mediul rural au apărut multe şcoli, mai ales pe lângă mănăstiri şi biserici, sau pe unele moşii, iar altele din iniţiative particulare sau prin contribuţia satelor. Înfiinţarea de şcoli este legată şi de interesul bisericii pentru învăţătura de carte, interes determinat de posibilitatea de a-şi răspândi învăţăturile religioase sau pentru recrutarea unor cunoscători ai scrisului şi cititului dintre ucenicii şcolilor. Aceşti tineri necesari şi competenţi au devenit la conducerea mănăstirilor şi bisericilor, cât şi în conducerea aparatului administrativ al acestora. Au apărut astfel şi meşteri pricepuţi în tipărirea cărţilor, în copierea manuscriselor bisericeşti sau a altor lucrări din atelierele mănăstirilor. La aceste şcoli ucenicii se
67
pregăteau să înveţe pe lângă limba română şi limbile greacă, slavă şi latină, pregătire realizată sub îndrumarea unor dascăli iscusiţi. Tinerii care se dedicau serviciului clerical erau orientaţi spre studiul atent al textelor religioase sau spre învăţarea cântărilor bisericeşti cerute de cultul creştin ortodox. Un loc important în activitatea tinerilor din şcolile mănăstireşti îl avea activitatea practică, mediu unde aceştia îşi însuşeau deprinderi practice de aşezare în pagină a manuscriselor, de executare a unor monograme, a stemei ţării, de modul cum se leagă o carte, cum se fac miniaturile, cum se realizează un zapis, cum se face hotărnicia unei moşii, cum se atestă şi se răstălmăceşte un hrisov. Pe lângă şcolile din mănăstiri şi biserici s-au înfiinţat şi şcoli pe moşii sau şcoli particulare, multe susţinute prin contribuţia satelor. Acest tip de şcoli au funcţionat în perimetrul apropiat comunei noastre. La Buda şi Dărăşti Ilfov şi chiar în satul Dobreni, sat component al comunei Vărăşti. Important de reţinut este faptul că în anul 1833, la Giurgiu s-a înfiinţat şcoala publică, cu local nou construit, care funcţiona datorită fondurilor obţinute prin contribuţia orăşenilor. Legat de şcoală, de rolul ei în răspândirea ştiinţei de carte, merită menţionată mănăstirea Căldăruşani – lăcaş de cult existent pe atunci în perimetrul judeţului Ilfov, locul unde la şcoala de zugravi s-a aflat şi marele pictor român Nicolae Grigorescu, care şi-a făcut ucenicia la şcoala de zugravi de la Căldăruşani. Numărul şcolilor aflate pe teritoriul judeţului Ilfov, dintre care făcea parte şi comuna noastră, Vărăşti, existente înainte de anul 1838, a fost destul de mare. În orice sat mai bine populat pe acele timpuri, funcţiona o şcoală sătească. (1)
68
b) Satul Dobreni „INVĂŢĂMÂNTUL LA DOBRENI DE LA 1849 PÂNĂ ÎN PREZENT” Sub influenţa ideilor 1 Revoluţiei de la 1848 , Radu Geantă, preotul satului lua iniţiativa înfiinţării unei şcoli în anul 1849 în biserica din localitate 2 .Cursurile se desfăşurau în amvonul bisericii iar în loc de manuale, tinerii învăţăcei studiau Biblia şi Ceaslovul. Cei care îşi încheiau stagiul de studiu primeau denumirea de logofeţi, care prin cunoştinţele dobândite suplineau şi chiar îi înlocuiau pe preoţi începând cu 1860. Vestimentaţia logofeţilor se compunea dintr-o robă lungă, încinsă la mijloc cu o cingătoare de care era atârnată o călimară cu pană de scris. Cititul şi scrisul se făceau după cărţile religioase, alfabetul având caractere chirilice 3 . Primul învăţător al satului, care s-a ridicat din rândul logofeţilor, a fost Dumitru Nae Tufan din Colibaşi. Din 1850 până în 1860 învăţământul a fost asigurat de preoţii Radu Geantă, Mihai Ştefan Foalcă şi Nae Popescu. Pe pereţii amvonului bisericii s-au păstrat nume scrise cu slove chirilice în amintirea primilor ani ai învăţământului la Dobreni. Dumitru Nae Tufan făcea „naveta” între Dobreni şi Colibaşi, dar nu a funcţionat decât un an pentru că a murit în urma puternicii epidemii de holeră din 1860 4 . În anul următor, sătenii hotărau să le educe copiii candidatul Manea Manolescu din localitate. Deşi nu avea prea multă carte acesta reuşea prin perseverenţă şi multă muncă să devină cel mai apreciat învăţător din regiune. A reuşit să construiască primul local al şcolii, o clădire de paiantă cu o singură cameră, iar ca mobilier era o masă bătută pe pari, acoperită cu nisip fin iar de jur împrejur bănci de asemenea prinse pe pari bătuţi în pământ. Această masă era pentru începători, copiii învăţând să scrie desenând cu degetele pe nisip. Era iubit şi apreciat de copii, 5 care îl strigau „ neica Dascălu.” Condiţiile fiind improprii impuneau desfăşurarea cursurilor într-o sală mai mare, astfel că începând cu anul 1880 cursurile şcolii se vor desfăşura în localul 6 primăriei . Aici mai funcţiona alături de Primărie, biroul notarului satului.. Prin Legea din 1864 învăţământul primar devenise gratuit iar scrisul se făcea cu caractere latine.Manea Manolescu a pus bazele învăţământului de tip modern în această localitate, ajungând ca, până în 1880, elevii şcolii să poată studia la un nivel superior adică prima treaptă de liceu (clasele V-VII). Condiţiile erau foarte grele pentru faptul că se învăţa simultan în două schimburi cu peste 100 de elevi, toată această muncă fiind realizată de un singur învăţător. Iată ce constata un inspector şcolar în 7 data de 15 noiembrie 1894 „camera de studiu, în clădirea primăriei; mobilier primitiv; aspectul curăţenie: dacă şcoala ar avea un servitor mai bun ar putea fi ţinută mai curată ; prezenţa 86 elevi (cls. I = 42, cls a II-a =25, cls. a III-a =11, cls. a IV-a =6, cls. a V-a =2); apă de băut: într-o putină cu cana; combustibil suficient; copiii au faţa în general sănătoasă; disciplină bună; atenţiunea: copiii arată interes pentru învăţătură; metodul: stăruinţă şi insuflaţie oratorice; lucrul
69
manual: se face numai când se coc paiele de grâu, începutul de împletire a pălăriilor; abonament şcolar: „Lumina pentru toţi” ; arhiva şcolii: se ţine într-un dulap.” Se făceau vizite medicale periodice din care desprindem concluziile: „25 septembrie 1895: se va lua măsuri în a se face o ventilaţie, se va spăla sala cel puţin o dată pe săptămână iar putina de apă pentru băut se va spăla mai des.” 8 „8 decembrie 1897: e puţin spaţiu pentru 75 de copii; nu este ventilaţie; am recomandat domnului învăţător ca să ventileze şcoala prin deschiderea îndelungată a ferestrelor, după ieşirea copiilor; curăţenia lasă de dorit; latrina e murdară; apa de băut este curată; copiii în afară de friguri, nu suferă de nici o maladie contagioasă.” Pentru întreaga activitate depusă s-a organizat, în data de 28 mai 1900, o mare festivitate prin care învăţătorul Manea Manolescu a fost decorat cu „Răsplata Muncii ”. La festivitate a participat toată suflarea satului: primarul, preotul, un revizor şcolar, învăţătorii şi elevii din satele vecine. Participanţii aveau steguleţe tricolore iar localul primăriei era împodobit cu flori şi steaguri. În continuare cităm din procesul verbal, desfăşurarea festivităţii: „La orele 9 a.m. s-a asistat la serviciul divin în biserica Adormirii Maicii Domnului (...) După ce elevii au cântat mai multe imnuri şi au recitat poezii, subsemnatul revizor şcolar am ţinut o cuvântare care s-a sfârşit prin punerea pe piept al medaliei iar elevii au intonat imnul „Trăiască Regele”. Domnul învăţător a ţinut o cuvântare foarte frumoasă sfârşind în uralele sătenilor.” 9 Distincţia „Răsplata muncii” Manea Manolescu s-a pensionat în 1905, după 44 de ani de muncă în slujba şcolii. Unul din elevii săi, Iancu Popescu i-a continuat munca începând cu anul 1905, făcând din şcoala din Dobreni cea mai importantă şcoală din regiune. În localul primăriei s-a învăţat până în preajma primului război mondial când s-a construit un alt local cu două săli de clasă. Din vechea clădire se păstrează în muzeul şcolii unul din stâlpii de la intrare. Din anul şcolar 19181919 s-a înfiinţat al doilea post 10 de învăţător pe care a suplinit Maria Ionescu. Despre situaţia financiară a şcolii, în anul 1922, veniturile ce intrau în buget proveneau din: fondul comunei Dobreni 14%, reprezentând 1760 lei; o treime din venitul cârciumilor care însemna 3602 lei pe an; arendarea pământului şcolii în suprafaţă de 8 ha cu venit anual de 1600 lei; 1400 lei de la Banca Populară; venituri 11 întâmplătoare 950 lei şi amenzi şcolare 400 lei. La 8 august 1934 a început construcţia celui de12 al treilea local, construcţie ce a fost predată în stare funcţională în data de 10 septembrie 1935 . Clădirea are trei săli de clasă spaţioase, dispune de intrări separate pentru elevi, zidurile robuste şi ferestre luminoase. Localul va fi renovat în totalitate abia în anul 2005: cu ferestre tip termopan, uşi de P.V.C., parchet laminat, pereţi dublaţi cu rigips şi iluminat modern cu spoturi. Datorită numărului mare de elevi, sala din localul primăriei (actualul bufet) a mai fost folosită de-alungul timpului, ultima dată în 1986 ca sală de curs. În timpul ocupaţiei din primul război mondial sediul şcolii a fost devastat de către bulgari fiind distrusă biblioteca şi diverse 70
documente şcolare: cataloage, registre, arhivă. 13 Şcoala a devenit cea mai importantă instituţie locală, important centru cultural al comunităţii. Prin intermediul şcolii şi-a desfăşurat activitate şi căminul cultural sătesc contribuind la culturalizarea cetăţenilor prin versuri, cântece, dansuri, conferinţe pe diverse teme şi educaţie sanitară în care se sublinia importanţa curăţeniei 14 . Situaţia şcolii se modifică odată cu schimbările petrecute în viaţa politică românească după 1938: începe propaganda naţionalistă, folosirea terminologiei româneşti în predare interzicânu-se cuvintele străine 15 ; mişcarea legionară îşi facea simţită prezenţa în sat facând presiuni prin intermediul şcolii „ pentru conduita dascălului legionar” 16 spre aprobarea diferitelor acţiuni. În paralel se desfăşurau în şcoală activităţi străjereşti cum ar fi: Şcoala şefilor de cuib, Formaţiile cuiburilor, care se desfăşurau dimineaţa între 8-12,30 şi după amiaza între 14,30 şi 17. Prin,, nota,, numărul 5497 din 18 august 1941 se face apel la membrii corpului didactic ca împreună cu preotul şi ceilalţi membri ai comunităţii să doneze bani pentru războiul de reântregire a ţării 17 . Tot în 1941 au fost încadraţi profesori refugiaţi din teritoriile româneşti ocupate în 1940: Florica Păun din judeţul Romanaţi, Stoianoglu Ana din Tighina şi Stan Dumitru din Hotin. 18 „Schimbarea” interesului naţional poate fi văzut şi din circularele trimise la şcoli: prin circulara 2410 din 1942 se cerea cadrelor didactice să lupte împotriva bolşevismului ,,duşman al credinţei noastre,, pentru ca în 1946 să se vorbească despre,, prietenia româno-rusă cu titlul: „ Ce rău ne-a făcut marea noastră vecină?” 19 Schimbarea de la monarhie la comunism se poate observa şi în documentele şcolii şi în activităţile desfăşurate în anul şcolar 1947-1948 20 : -Sâmbătă 28 februarie s-a vorbit copiilor despre Armata Roşie şi despre R.P.R., a fost recitată poezia „ Pentru Republica Populară ” de Eusebiu Camilar; -Sâmbătă 6 martie: Internaţionala, Răscoala lui Horea,Sirena lui Vasile Roaită; -Sâmbătă 27 martie: Republica în sărbătoare, Convorbire intimă cu elevii despre R.P.R.; -Sâmbătă 29 mai: Imnul Republicii, Marşul U.T.M., Marşul partizanilor; -Marţi 1 iunie: şcoala a fost suspendată în vederea clarificării situaţiei învăţătorilor; -19 decembrie 1948: serbarea Pomului de Crăciun, având ca program Imnul R.P.R.,Imnul U.R.S.S., I.V. Stalin - conferinţă, Stalin - poezie, Slavă Patriei Sovietice – cor, Odă Armatei Roşii – poezie, Cântecul lui Stalin – poezie, Pluguşorul cu motor, Ciocanul, Secera, Condei – poezii, Pluguşorul , Sus tovarăşi nu dormiţi !-cor. Jos în condică s-a consemnat: „ La această serbare a lipsit complet iniţiativa profesorilor de la ciclul II ”. Şcoala a devenit un instrument de propagandă comunistă, cadrele didactice fiind obligate să lămurească sătenii în privinţa colectivizării, chiaburimii şi alte probleme de ordin economic şi 21 social . Dintre activităţile de vacanţă consemnate în condică cităm: -Vineri 21 iunie 1948 - lucrat la cataloage şi registre matricole,muncă de lămurire a maselor despre naţionalizare; -Sâmbătă 3 iulie l948 – lucrat la cataloage şi registre matricole şi lămurirea maselor despre greşeala Partidului Comunist Iugoslav; -Duminică 4 iulie 1948- colaborare cu echipele muncitoreşti pentru lămurirea maselor în toate domeniile; -Marţi 6 iulie 1948- recensământ şi lămurirea maselor privind colectivizarea agriculturiiactivitate ce se va desfăşura pe toată perioada vacanţei. -Miercuri 21 iulie 1948- citirea articolelor de fond din Scânteia şi meditaţii;
71
-Miercuri 4 august 1948- colaborări cu echipele de muncitori, muncă de lămurire cu privire la treierat, la pietruirea şoselelor şi meditaţii; -Vineri 1 octombrie 1948- s-a vorbit copiilor despre noul an şcolar şi despre Reforma învăţământului; s-a introdus Limba rusă la clasa a V-a ,a VI-a şi a VII-a. În continuare condica este completată din ce în ce mai rar. Propaganda comunistă pro-sovietică devine mult mai intensă în 1949 ca un element de bază al sovietizării României. Iată câteva exemple de activităţi specifice: -13 ianuarie l949- comemorarea a 25 de ani de la moartea lui Lenin- critica şi autocritica; -20 ianuarie 1949- în procesul verbal s-a consemnat: a 25-a Aniversare a morţii lui Lenin. S-a citit din jurământul tovarăşului Stalin la mormântul lui Lenin; -20 februarie 1949- Serbarea culturală A.R.L.U.S. (Asociaţia Română de strângere a Legăturilor cu Uniunea Sovietică) Din program: Partizanii, Căzăceasca, Vasile Roaită- poezie recitată de Lazăr Maria, Eroilor C.F.R., Sirenapoezie recitată de Pop Cornelia, Dansuri populare româneşti; piesa de teatru Motrosov. Se subliniază participare masivă. Într-un proces verbal din 7 octombrie 1949 se propunea ca astfel de sărbători să se desfăşoare săptămânal. În data de 4 decembrie 1949 se consemna: „ Măsuri în vederea aniversării a 70 de ani a tovarăşului I.V.Stalin în ziua de 21 decembrie 1949 , aşa cum este prevăzută de Îndrumătorul cultural.” Începând cu 6 ianuarie 1950 se va studia Pedagogia de I.A.Kairov pentru a se înţelege mai bine „caracterul educaţiei în şcoala sovietică ”. În acelaşi proces verbal se mai punea problema 22 alfabetizării, achiziţionarea de cărţi şi rechizite, disciplină şcolară,sarcini, burse şi diverse . Până în 1953 şcoala din Dobreni a fost o importantă şcoală de centru; aici studia ciclul II sau treapta I de liceu pe care o frecventau în afară de elevii şcolii şi copiii din satele din împrejurimi. În acest sens, funcţiona în cadrul şcolii un internat care asigura elevilor cazare şi hrană. Iată care era personalul internatului în 1952: Ionescu Florica- pedagog, Stan Gherghina- bucătar, care va fi înlocuită din luna octombrie cu Dorobanţu Maria, Nicolae P. Nicolae- magazioner, Coman Rada23 spălătoreasă şi Coman Nicolae- îngrijitor. Din ştatele de plată ale anului 1952, personalul didactic şi nedidactic avea următoarele venituri: director- 690 lei; profesor I- 805 lei; profesor II – 471 lei; învăţător I- 500 lei; pedagog -234 lei; bucătar – 218 lei; magazioner- 210 lei şi 24 îngrijitor 166 lei. Începând cu anul 1953 şcoala coordonatoare va deveni forţat Scoala Vărăşti, deşi nu dispunea de infrastructura necesară: clădiri şi mobilier specific.Comuna Vărăşti, dispunea la vremea aceea de două şcoli una în satul Vărăşti şi cealaltă în Obedeni, care nu puteau face faţă numărului foarte mare de copii ,după cum reieşea din discuţiile purtate cu fostul director din acea vreme, Lavric Artemon. La Dobreni numărul elevilor înscrişi a rămas în continuare peste 200 iar frecvenţa, în general oscilantă, încadrarea fiind stabilită la 4 catedre la ciclul primar şi 5 profesori la ciclul gimnazial. Numărul tot mai mare de elevi a impus construirea între 1968-1969 a încă unui localşcoala nouă- ce are în componenţă 5 săli de clasă, două anexe şi două cancelarii. Cu toate că şcoala dispunea de 8 săli de clasă – şcoala veche plus şcoala nouă – totuşi a devenit neâncăpătoare datorită exploziei democratice ce s-a petrecut între anii 1967şi 1969. Pentru a acoperi nevoia de spaţiu va fi reactivată vechea sală de la bufet (fosta primărie).
72
Anul 1989 abundă de informări politice şi discuţii despre Congresul al XIV-lea al P.C.R. activităţi care se desfăşoară la orele de dirigenţie şi chiar şi la orele de sport, muzică, desen, etc 25 . În timpul Revoluţiei din Decembrie 1989, un grup de tineri manifestanţi au pătruns în şcoală de unde au luat tablouri, steaguri, cărţi şi alte obiecte ce aminteau de comunism, pe care le-au incendiat în mijlocul satului într-o atmosferă plină de entuziasm şi veselie. În condica de prezenţă se consemna cu data de 25 Decembrie: „reconsiderarea materialelor didactice” consemnare care marca trecerea la regimul democratic. În data de 3 Ianuarie 1990 s-a constituit Comitetul F.S.N. (Frontul Salvării Naţionale) pe şcoală, iar în condică sunt notate activităţi ca : Studierea legilor F.S.N. ; Analiza decretelor F.S.N. . Schimbarea poate fi observată şi în tematica orelor de dirigenţie, muzică şi desen : -18-22 Ianuarie 1990, la clasele a VII-a şi a VIII-a sunt consemnate temele : „Libertate” şi „Imagini de la revoluţie”. -26 Ianuarie 1990, la dirigenţie la clasa a VIII-a sa discutat tema „Drepturile omului ”. -27 Ianuarie 1990, la muzică la clasa a VIII-a se învaţă „ Deşteaptă-te române ”. Alte teme consemnate la orele de dirigenţie sunt : „ Să vorbim despre adevăr şi dreptate ”, „ Cum înţelegem libertatea noastră” 26 . În anul 1997 a avut loc o importantă manifestare la care au participat foşti şi actuali elevi ai şcolii, săteni şi reprezentanţi ai autorităţilor, manifestare prin care se hotăra botezarea şcolii cu numele Vasile Militaru.(foto) Programul manifestării a debutat cu o slujbă religioasă urmată de discursuri ţinute de : profesor Nichita Adrian, profesor Răceanu Ana, profesor Nicolae Valentina, Nicolae Dumitru, Micu Leonard şi Marin Nicolae, foşti elevi ai şcolii. În continuare elevii şcolii au recitat poezii şi au interpretat cântece din opera marelui poet şi fabulist Vasile Militaru. Ceremonialul a continuat cu dezvelirea plăcii cu noul nume al şcolii lucru făcut de către Anghel Militaru în vârstă de 84 de ani, nepot al poetului, festivitatea încheindu-se cu o masă festivă. Din păcate, cu toate demersurile conducerii şcolii, Inspectoratul şcolar Giurgiu nu a aprobat noua denumire a şcolii, aceasta numindu-se în continuare Şc. cu cls. I-VIII Dobreni. Viaţa şcolii a intrat treptat pe un făgaş normal, trecând ca întreaga societate românească prin toate etapele tranziţiei. Modernizarea şcolii nu s-a putut face într-un ritm mai rapid datorită faptului că majoritatea fondurilor se opreau la şcoala coordonatore. Degradarea ambelor localuri devenea tot mai evidentă, marea problemă fiind uşile şi ferestrele care aveau un grad ridicat de uzură : geamurile erau puse din bucăţi, aveau colţuri sparte, uşile nu se închideau, mobilierul era necorespunzător, etc. Începând cu anul 2004 s-au făcut investiţii serioase atât din fonduri PHARE cât şi din bugetul consiliului local pentru modernizarea localurilor de şcoală. Valoarea investiţiei s-a ridicat la peste 60.000 de Euro din care 20.000 de Euro s-au alocat prin programul Uniunii Europene „ Educarea şi socializarea elevilor din comunităţile dezavantajate cu focalizare pe rromi ” (70% din populaţia şcolară este reprezentată de rromi).
73
Prin programul PHARE, localul grădiniţei a fost modernizat, dotat cu grup sanitar cu apă curentă şi cu mobilier şi material didactic de tip „ step by step ”. În sălile de clasă a fost înlocuit mobilierul şcolar cu unul modern iar şcoala a fost dotată cu material didactic nou ca : hărţi, planşe, puzzle, truse, casetofon, video, televizor, etc. Investiţia consiliului local a constat în înlocuirea ferestrelor vechi cu ferestre tip „ termopan ” şi a uşilor exterioare cu unele din PVC. Hidroforul care asigură apă curentă atât în şcoală cât şi la grădiniţă, a fost realizat prin forţe proprii din donaţii ale Comitetului cetăţenesc de părinţi pe şcoală. Pentru a aduce un omagiu, merită menţionaţi toţi acei oameni ce-au slujit şcoala Dobreni de-a lungul timpului până în prezent : -preoţi : Radu Geantă, Mihai Ştefan Foalcă, Nae Popescu. -logofeţi : Dumitru Nae Tufan şi Manea Manolescu învăţător definitiv din 1880 până în 1905 când s-a pensionat. -cadre didactice : Iancu Popescu, Maria Ionescu, Vasile Grigore, Florica Păun, Stoianoglu Ana, Popovici Ecaterina, Vlădeanu Constanţa, Stan Dumitru, Nichita Alexandrina, Ion Banu, Ion Târcă, Marin Nicolae, Radu Ion, Radu Ioana, Vasile Elisabeta, Grigore Voicu, Cocoş Nicolae, Panaitescu Dorin, Leoveanu Cornelia, Voicu Elena, Păun Vasile, Sebea Mironica, Stoian Steluţa, Vlădulescu Nicolae ,Mateescu Beta, Arzicovici Mihail, Mârza Cecilia, Andrei Sofia, Ionescu Marian, Caval Margareta, Vasile Emilia, Ruse Ion, Muşeţeanu Gheorghe, Muşeţeanu Victoria, Iliescu Olga, Roibu Eugen, Cioclei Maria, Răceanu Ana, Popescu Aura, Lăcătuş Luminiţa, Hagirescu Ion, Pateli Gabriela, Mihalache Micu Vasile, Dumitrescu Maria, Chevarchian Nicolae, Bolocan Letiţia, Popa Petre, Vlădulescu Gheorghe, Anghel Gheorghiţa, Ioniţă Ionela, Ilinca Marian, Neacşu Mariana, Rujan Tiberiu, Căţe Ioana, Costache Mariana, Nicolae Elena, Dobre Gheorghe, Dobre Paraschiva, Radu Mihaela, Muşat Mihaela, Barbu Elena, Stoian Ioana, Vasile Valentina, Vlad Geta, Gheorghe Nicoleta, Lavric Anca, Ciocârlea Claudia, Hohoi Cătălin, Hohoi Florentina, Dumitru Mariana, Topârceanu Cornelia, Penescu Filoftea, Preda Monica, Preda Simona, Moisescu Elena, Neagu Narcisa, Dima Roxana, Dima ( căs. Dobre) Emanuela, Lavric Maria, Lavric Artemon, Măhălean Emilia, Dumitrache Petre, Marinescu Mihail, Vasile Daniela, Dumitrescu Florina şi Nichita Adrian. Mulţi dintre elevii şcolii au absolvit instituţii de învăţământ superior, ajungând medici, profesori, ingineri etc. aşa cum ar fi: Nicolae Dumitru, inginer, fost director la I.M.G.B. Vulcan, Călin Dumitra, profesor de chimie în Bucureşti, Bărăitaru Ştefana, profesor de limba şi literatura română în Bucureşti, Prodan Mariana, economist, absolventă A.S.E., Costache Constantin, cercetător ştiinţific - doctor inginer, Dumitru Mariana, educatoare la Grădiniţa Dobreni, Dima Maria Emanuela profesor de limba română la scoala Doreni, Micu Leonardo - ofiţer, absolvent al Academiei militare şi alţii. Ţoţi aceştia fac cinste şcolii satului iar pentru a sublinia importanţa şi valoarea şcolii Dobreni stau mărturie câteva exempe de oameni care au slujit cu dragoste si daruire această instituţie şi foşti elevi care acum au ajuns personalităţi ale locului. RADU ION Născut la data de 28 ianuarie 1926 la Dobreni din părinţii Tache şi Constantina Radu fiind al şaselea din cei şapte copii aui acestei familii. A urmat cursurile Şcolii primare şi prima treaptă de liceu – ciclul gimnazial – la Dobreni unde l-a avut ca învăţător pe Socolescu M. Şi ca profesor pe I. Popescu. Şi-a continuat studiile liceale la „Liceul Comercial – Nicolae Bălcescu” iar în timpul războiului „Şcoala
74
normală pentru învăţători”. Urmând exemplul dascălului său Iancu Popescu ,s-a întors în localitate unde a lucrat ca învăţător din 1948 până în anul 1989 când s-a pensionat. S-a dedicat muncii sale şi şcolii pe care a slujit-o iniţiind în ale învăţării zeci de generaţii de elevi RADU IOANA Născută la data de 20 septembrie 1930 în comuna Vidra, unica fiică Elenei şi a lui Constantin. A urmat şcoala primară la Vidra iar cursurile liceale la Liceul pedagogic din Bucureşti. Dornică de perfecţionare a studiat la Facultatea de biologie la Bucureşti pe care a absolvit-o în anul1956. A fost repartizată în primul an – 1956 – la Obedeni iar din 1957 şi până în 1990 când s-a pensionat a fost profesor la Dobreni pe catedra de biologie. Şi-a făcut datoria faţă de elevi şi faţă de întreaga comunitate bucurându-se de respect si apreciere în satul adoptiv – este căsatorită cu Radu Ion. RĂCEANU ANA Personalitate marcantă a şcolii Dobreni între 1969 – 2007 , a iniţiat, motivat şi impulsionat multe generatii de elevi, a contribuit la formarea profesională prin exemplul personal a multor cadre didactice printre care mă număr şi eu – profesor Adrian Nichita. Iată cum îşi descrie activitatea pe scurt doamna profesoară Răceanu: „ Notă autobiografică Născută în Gorjul lui Arghezi, al lui Brâncuşi, la câţiva km de satul de unde a plecat Tudor Vladimirescu, într-un sat străjuit de dealuri, aşezat în lunca Gilordului, satul VIERŞANI, locul natal care a influenţat creşterea şi formarea celei care a văzut lumina soarelui într-o zi de 3 iunie 1942. Primele 4 clase au fost absolvite în şcoala din sat. Cartierul Rahova din Bucureşti, unde părinţii aveau o căsuţă, a fost locul unde a trăit din 1953 când a început clasa a V – a. A absolvit liceul Ion Creangă şi apoi Facultatea de matematică, şi în loc să ajungă la şcoala Băneasa din judeţul Giurgiu, printr-un complex de împrejurări a început anul şcolar 1968 – 1969 la şcoala Dobreni, comuna Vărăşti; directorul şcolii era învăţătorul Vlădulescu Nicolae. Alţi învăţători: Păun Vasile, Caval Margareta, Mihalache Vasile, Radu Ion, Radu Ioana – peste câţiva ani profesor de biologie a şcolii. Toţi erau localnici – chiar fii ai satului d - na Caval , d-l Radu. Profesorii aveau chemare pentru meseria de dascăl şi trebuie menţionaţi: Muşeţeanu Gheorghe şi Victoria, Iliescu Olga, Ruse Ion, Cioclei Mara. În anul şcolar 1969 – 1970 s-a dat în folosinţă localul nou. Activitatea didactică a durat din septembrie 1968 până în 31 august 75
1999, data pensionării, dar pensia n-a pus capăt activităţii didactice, din septembrie 1999 până în iunie 2007 a continuat să-i facă pe elevi să inţeleagă şi chiar să îndrăgească matematica. 38 de ani, 38 de serii la şcoala din Dobreni... asta înseamnă o viaţă! De-a lungul acestei vieţi am fost profesoară, dirigintă, directoare, dar se poate spune fără să exagereze că mai presus de toate a fost om. Stau mărturie gândurile foştilor colegi, foştilor elevi, toţi sau aproape toţi realizaţi din punct de vedere profesional; oameni cu familii frumoase îconjuraţi de copii care le fac cinste. Locuitorii o considerau de-a lor. A participat la nunţi, aniversări, inmormântări, considerăm că a fost un om pentru oameni. De-a lungul anilor s-au organizat manifestări culturale, artistice şi sportive cu ecou pentru comunitate. (foto) Se pot aminti întâlnirea cu poeţi şi scriitori în aprilie 1979, printre participanţi poetul Virgil Carianopol care a scris pe cartea „Peisaj românesc” pe care i-a dat-o: „Doamnei profesoare Răceanu Ana, din toată inima, cu toată dragostea această carte cu suflet oltenesc,în semn de omagiu, respect si preţuire.” Altă dată, alţi oameni: poetul Ion Crânguleanu, epigramistul G. Zarafu, poetul Florin Costiniu. Ion Crânguleanu a scris pe cartea „Focuri şi izvoare” în 15 februarie 1980: „Anei Răceanu: radical din inima mea este egal cu un poem de preţuire.” Pe ultima pagină a aceleiaşi cărţi: „ Am găsit de cuviinţă Să vă las autograful Cartea e de Crângureanu Semnătura de Zarafu „ O altă activitate, alţi participanţi, profesorul Mihai Gelelatu, inspector şcolar, a notat pe cartea” Scriitori în muzee şi case memoriale”: „Tovarăşei profesoare Ana Răceanu – întruchipare a spiritului gorjenesc între muntenii din Vărăşti – un semn de simpatie şi solidaritate oltenească. 23 ianuarie 1980”. Şi activitatea organizată şi desfăşurată sub îndrumarea si conducerea doamnei Răceanu alături de profesorii şi învăţătorii şcolii în 28 septembrie 1997 nu poate fi trecută sub tăcere. Nepotul poetului Vasile Militaru, Anghel Militaru a dezvelit placa închinată poetului donată de familia Doctor Tudor Gheorghe stabilită în America. În iunie când a avut loc retragerea din activitate câteva versuri au fost adresate satului, scolii, foştilor elevi:
76
BUN RĂMAS Din viaţa mea de pânacum Am dăruit acestui sat De-atunci de la- nceput de drum Putere, muncă, jocul curat.
Că-i mult sau că-i puţin ce las Au drept să judece aceia Ce – au fost ca şi copiii mei Azi tuturor un „BUN RĂMAS” 30 de serii am crescut Şi pentru viaţă i – am format
i-am instruit, i-am educat Şi sunt în jurul meu drept scut. Pe mâini bune sper să las Şi sat şi şcoală şi pe voi Vă zic din suflet BUN RĂMAS Privesc cu dragoste-napoi”
Dintre elevii şcolii care au reuşit în viaţă prin muncă , dăruire şi dorinţa de a ajunge pe cele mai inalte culmi ale succesului intelectual şi profesional fiind un puternic exemplu pentru elevii şcolii noastre dar şi pentru ceilalţi membrii ai comunităţii menţionăm: DOBRE - DIMA - MARIA EMANUELA (foto) Născută la 20 martie 1978 în localitatea Budeşti, judeţul Călăraşi, fiica preotului Dima Tănase, domiciliul actual în Bucuresti, sector 4, este căsătorită din 2003 şi are un baiat în vârstă de 5 ani. A absolvit cursurile Şcolii Dobreni în anul 1992 fiind o elevă model, premiantă a clasei sale, fapt ce a determinat-o să urmeze cursurile liceului Iulia Haşdeu între 1992 şi 1996. Din dorinţa de a se realiza profesional a urmat şi absolvit facultatea de Teologie, secţia Litere - Limba română în anul 2000. Din 2000 lucreză la şcoala Dobreni unde s-a titularizat prin concurs în 2003 şi tot atunci a obţinut şi gradul didactic Definitiv. Despre motivele care au stat la baza alegerii acestei şcoli doamna Dobre Emanuela, Ema, cum este cunoscută de toată lumea spunea: “am ales şcoala Dobreni pentru că locuiam în această localitate la vremea respectivă si acolo era postul liber, dar mai ales pentru că si eu am învăţat acolo si i-am cunoscut mai bine pe copiii şi pe părinţii acestora”. Unul din modelele sale a fost învăţătoarea Ştefania Dobre care dădea dovadă de blândeţe, caldură, răbdare, era foarte apropiată de copii, ii iubea . Acest model se reflectă în activitatea la catedră a doamnei profesoare Dobre Maria Emanuela fiind la rândul ei iubită şi apreciată de către elevi, respectată de întreaga comunitate şi de colegii săi. Şcoala Dobreni este locul unde consideră că s-a format ca om şi ca profesor, locul unde a cunoscut oameni deosebiţi . În calitate de profesor al acestei şcoli, nu poate decât să se bucure pentru elevii care au ajuns la licee şi apoi la facultăţi de prestigiu din ţară.
Micu Leonardo (foto) s-a născut la data de 18 noiembrie 1979 în localitatea Dobreni comuna Varaşti, judeţul Giurgiu fiul lui Valentin si Dorina, a urmat cursurile primare la şcoala din Dobreni unde a avut bucuria de a face primii paşi pe drumul cunoaşterii alături de educatori, învaţători şi profesori precum D Greta, Stoica Camelia, Răceanu Ana, Costache Mariana, Stefanescu Olimpia,
77
Rujan Tiberiu, persoane faţă de care manifestă cosnideraţie şi recunoştinţă pentru efortul depus în formarea sa ca viitor intelectual. Aplecarea spre studiu a avut-o din cea mai frageda vârsta, unde dorinţa de a acumula informaţii era foarte mare, disciplinele preferate erau: Matematica, Istoria, Limba Romana-Gramatica . Susţinerea parinţilor, efortul profesorilor şi dorinţa personală l-au determinat ca la sfârşitul celor 8 ani de şcoală primară să nu se rezume la atât, ci să urmeze cursurile liceale în Bucureşti, perioada care se va dovedi a fi cruciala în evoluţia sa ulterioară. Din sugestiile care i s-au facut (Liceul Militar, Liceul Energetic sau Liceul Gheorghe Lazăr) a ales să urmeze cursurile Liceului Energetic în perioada 1994-1998, iar acestă decizie se datorează în mare parte mamei sale după cum îşi aminteşte domnul Micu. În perioada liceului am descoperit noi pasiuni, fără a le uita pe cele din şcoala generală bineânţeles şi anume: Informatica şi Literatura. Atunci a fost perioada în care a luat cea mai importantă decizie din adolescenţă şi anume aceea de a deveni ofiţer, de a urma cursurile Academiei Militare din Sibiu. Decizia a survenit în clasa a X a cu sublinierea faptului că factorul cel mai determinant în aceasta alegere a fost pasiunea pentru istorie. Între 1999-2003 a urmat cursurile Academiei Forţelor Terestre “ Nicolae Balcescu” din Sibiu în arma Artilerie şi Rachete, studii continuate cu o specializare în arma în perioada 2003-2004 la Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană Ioan Vodă din Sibiu. Etapa sibiana nu s-a încheiat aici, iar dragostea pentru perioada petrecută în Ardeal a facut ca la sfârşitul cursurilor, mai exact 30 iulie 2004, aleg să profeseze într-o unitate militară din această provioncie, de aceea a ales Braşovul. Între 2004-2006 s-a aflat cu studiile tot în Sibiu, de data aceasta la Universitatea Lucian Blaga, unde în cadrul Facultăţii de Drept Simion Barnuţiu a urmat cursurile de masterat în specializarea Promovarea Securităţii prin Relaţii Internationale. În Sibiu a avut ocazia şi posibilitatea să întâlnească oameni de înaltă ţinută morală şi intelectuală şi care i-au deschis mintea spre orizonturi pe care nu şi le imagina că exista, oameni care au fost în apropierea marelui Noica, care au dus si au dezvoltat mai departe învăţătura mareului filosof, profesor Lucian Culda căruia îi poartă recunoştinţa pentru ceea ce ia dăruit în toata perioada petrecută alături de dânsul. Etapa Brasoveană începea în septembrie 2004, ea se lega de activitatea desfăşurată în Batalionul de Artilerie al Brigăzii 2 Vânători de Munte Sarmisegetuza şi se caracterizează atât printr-o dezvoltare personală, cât şi printr-o activitate intensă desfăşurată în cadrul unităţii în care activez. Pentru perfecţionarea sa a urmat cursuri specifice, iată cateva dintre ele: o Oct 2004- Feb 2005- Cursul de iniţiere în arma Vânători de Munte la Centrul de pregătire montană Predeal; o Martie 2007-Aprilie 2007- Curs Terminologie NATO la Universitatea Naţionala de Apărare Carol I Bucureşti; o Martie 2008-Iulie 2008 – Curs Avansat Limba Engleza la Centrul de Limbi străine din Sibiu; o Ianuarie 2009-Februarie 2009- Allied Officer Winter Warfare Course Norvegia; În prezent are gradul de locotenent şi îndeplineşte funcţia de Ofiţer de Legatură în acelaşi Batalion în care şi-a început carierea ca tânăr sublocotenent, comandant de pluton aruncătoare 120 mm.
78
BIBLIOGRAFIE 1. G.D. Iscru, Revoluţia română de la 1848-1849, Buc. 1988, p.103-104 2. Iancu Popescu, Studiu monografic, 1938, Dobreni, p. 30 3. IBIDEM, p. 31 4. IBIDEM, p. 32 5. IDEM, Loc. cit. p. 32 Arh. Şcolii Dobreni 6. Registru inspecţii 1894-1900, p. 10 7. IBIDEM, p. 25 8. IBIDEM, p. 40 9. IBIDEM, p. 42 10.Registru de prezenţă 1918-1920 11 Registru venituri-cheltuieli, 1922 12.Registru venituri-cheltuieli, 1934-1935 13.Registru procese verbale, 1919-1920 14.Registru acte şcolare 1934-1935, p. 64 15.IDEM, Diverse circulare 1940-1941, p. 246 16 IBIDEM, p. 312 17 IBIDEM, p. 45 18 IBIDEM, p. 160 19.Acte gestiune, Registru intrări-ieşiri,1945-1946-1947 20.IDEM, Registru prezenţă 1947-1949 21 IBIDEM 22.Registru procese verbale 1949-1950 23.IDEM, State de plată 1952 24 IBIDEM 25.Condica de prezenţă 1989-1990 26 IBIDEM
79
80
Capitolul. IV ÎNVĂŢĂMÂNTUL PE MELEAGURI ILFOVENE DE LA 1838 ŞI PÂNĂ LA 1948 Argument Pentru învăţământul românesc, principala problemă, de dezvoltare este strâns legată de evoluţia societăţii contemporane, de dezvoltare urbană şi economică. În aceste împrejurări în care simţim cum ne calcă pe urme, gata parcă să ne strivească, tăvălugul necruţător al schimbărilor, soluţia supravieţuirii nu este alta decât învăţarea permanentă, extensia cunoaşterii şi acţiunii la noi dimensiuni, cultivarea şi dezvoltarea personalităţii fiecărui individ. Mult timp în istoria omenirii a persistat ideea că educaţia omului se reduce la acumulările din perioada copilăriei şi adolescenţei. Chiar şi astăzi există oameni care, odată ajunşi la o anumită vârstă, consideră că nu mai au ce sau nu mai au de ce să mai înveţe. La nivel de societate însă, încă din secolul trecut a început conştientizarea faptului că avalanşa descoperirilor ştiinţifice şi complicarea proceselor industriale necesită extinderea educaţiei mult peste limitele vârstei copilăriei. Ca urmare, după cel de-al II-lea Război Mondial au avut loc o serie de Conferinţe Internaţionale ale Educaţiei Adulţilor, fiecare dintre ele reprezentând o treaptă în plus în conturarea conceptului de „educaţie permanentă”, numită şi „educaţie prelungită” sau „educaţie la vârsta adultă”. De exemplu, confruntările de la Conferinţa Internaţională de la Montreal, din 1960, au fost finalizate prin conceperea educaţiei permanente ca expresie a tensiunii interne între diferitele laturi ale existenţei umane pe parcursul întregii vieţii, iar mai târziu, la Conferinţa de la Paris de la 1985 s-a conturat desprinderea noţiunii de educaţie a adulţilor de cea de educaţie permanentă, cea dintâi fiind văzută ca o modalitate de rezolvare a celei de-a doua. În cazul Ţării noastre, educaţia permanentă este o componentă a sistemului naţional de învăţământ, pentru asigurarea căreia ministerul de resort colaborează cu alte ministere interesate, cu mass-media, instituţii, fundaţii, O.N.G.-uri etc. pentru facilitarea accesului la ştiinţă şi cultură al tuturor cetăţenilor. Proiectul Legii învăţământului preuniversitar cuprinde un capitol dedicat educaţiei permanente, subliniindu-se faptul că ea asigură, printre altele, completarea educaţiei de bază şi formarea profesională continuă. Odată ajunşi în acest punct pe învăţământ şi orice reformă profundă a unei societăţi presupune reforme ale educaţiei, iar educaţia la rândul ei nu se poate schimba semnificativ fără acţiunea profesorilor. Cu alte cuvinte, cadrele didactice trebuie să fie primele preocupate şi interesate de propria instruire. După cum se ştie, învăţământul românesc traversează în ultimii ani un proces complex şi continuu de reformă. Componenta pentru pregătirea profesorilor din cadrul Proiectului de reformă a învăţământului preuniversitar a iniţiat un program modern şi inovator de formare a personalului didactic în cele două dimensiuni ale sale, iniţială şi continuă, deoarece nu se mai poate deveni specialist competitiv o dată pentru totdeauna iar formarea continuă a devenit o condiţie de relevanţă şi de competitivitate şi în cazul cadrelor didactice. Conform Legii învăţământului, formarea continuă a personalului didactic constituie un drept al acestuia şi se realizează, în principal, prin perfecţionare şi conversie profesională. Sistemul de formare iniţială şi continuă a personalului didactic din învăţământul peruniversitar beneficiază de o strategie de dezvoltare elaborată de Direcţia Generală pentru Educaţie Continuă, Formarea şi Perfecţionarea Personalului Didactic din Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Printre obiectivele acestei strategii se numără profesionalizarea carieri didactice în România, dezvoltarea unei pieţe educaţionale a programelor de formare continuă precum şi dezvoltarea unor structuri instituţională moderne în scopul optimizării activităţilor de formare
81
continuă a personalului didactic. Formarea continuă în contextul acestei strategii implică mai multe aspecte. În primul rând este prevăzută proiectarea şi implementarea standardelor naţionale pentru profesia didactică, standarde evolutive complexe pentru o carieră didactică dinamică şi flexibilă. Apoi se impune implementarea sistemului creditelor profesionale transferabile în formarea continuă a cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar precum şi restructurarea programelor de perfecţionare în sensul introducerii unor activităţi specifice. Un punct aparte în cadrul acestei strategii îl constituie intervenţia promptă a Ministerului Educaţiei şi Cercetării, singurul îndreptăţit să ofere calea spre evoluţie şi modernizare prin crearea unor instituţii specializate, furnizoare de provocare de formare continuă şi de informare, documentare pentru învăţământul preuniversitar. Pentru ca o activitate desfăşurată cu cadrele didactice să aibă finalitatea aşteptată este necesar să mai aibă în vedere un aspect nu lipsit de importanţă şi anume vârsta, faptul că subiecţii formării sunt persoane adulte. Cercetările contemporane de psihologie infirmă ideea tradiţională de instruire şi educare. Dimpotrivă, investigaţiile atestă chiar prezenţa unei legităţi în dezvoltare, ce poate fi formulată prin: învăţarea continuă ce duce la dezvoltarea continuă până la vârste înaintate. Deci rolul esenţial în educaţia adulţilor îl au capacităţile de învăţare realizate anterior, tipul şi motivele învăţării şi nu vârsta ca atare. Educarea şi instruirea la adulţi se realizează în condiţiile scăderii, odată cu înaintarea în vârstă, a factorilor biopsihici implicaţi în procesul de învăţare, dar şi a creşterii prinderii celor socio-culturali, a capacităţilor de învăţare realizate anterior: metode şi tehnici de activitate intelectuală, interese puternice de cunoaştere şi acţiune, nivelul cultural, solicitările muncii şi vieţii cotidiene. De aici, rolul deosebit al actului de cultură, care devine forţă în dezvoltarea aptitudinilor de învăţare şi creaţie a grupurilor umane. Învăţământul de la 1938 şi până la 1948
Învăţământul organizat În comuna noastră Vărăşti, poate şi trebuie apreciat numai în contextul apariţiei, evoluţiei şi dezvoltării învăţământului în România şi în unităţile administrativ-teritoriale în care a fost şi este situată comuna Vărăşti, adică în judeţele Ilfov şi Giurgiu în perioada după 1938 şi până astăzi, cu precădere începând cu a doua jumătate a secolului XIX. Generaţiilor de astăzi din ţara noastră le vine greu să creadă că numai cu două secole în urmă în satele noastre, întreaga populaţie era analfabetă, iar şcoli nu existau nici măcar în localităţile mari ale ţări. Singurii oameni ştiutori de carte erau preoţi şi cântăreţi bisericeşti – dascăli de la biserică, cei câţiva boieri de pe moşii – dar nu toţi, ci cei care locuiau la ţară şi unii meşteşugari şi negustori veniţi de la oraş la ţară. În acele vremuri slujba în biserică se făcea în limba slavonă, situaţie care a durat până la sfârşitul secolului XIX, limbă pe care nici toţi preoţii nu o cunoşteau bine, iar enoriaşii nici atât, iar cele spuse în biserică nu erau înţelese. S-a creat astfel sintagma că popa în biserică „boscorobeşte”. Primele şcoli româneşti, înfiinţarea lor la sate sunt legate de iluminism care a pătruns în Transilvania şi a dominat secolul al XIX-lea. Fenomenul a fost impulsionat de Gheorghe Şincai care a înfiinţat primele şcoli săteşti în Transilvania. La noi în Muntenia, iluminismul a apărut mult mai târziu cu influenţe palide. Înfiinţarea de scoli, în secolul XIX la noi în Muntenia este legată mai ales de introducerea „Regulamentului organic”. Preocupări pentru înfiinţarea de şcoli, pentru modernizarea învăţământului în Muntenia şi Moldova şi zona în care se află situată comuna Vărăşti au apărut în epoca modernă a societăţii noastre la începutul secolului XIX, când în 1813 la Iaşi Gheorghe Asachi iniţiază cursuri de limbă română, iar la Bucureşti, tot în această perioadă, asemenea cursuri sunt organizate de Gheorghe Lazăr. Aşa cum s-a mai menţionat în capitolul „BISERICA” la începutul secolului
82
XIX-lea, şcoala din Vărăşti funcţiona în două încăperi particulare din sat. Satul nu avea biserică proprie construită şi primul învăţător a fost preotul Iordăchescu care slujea şi la biserica amenajată în sat. În 1815, documente ale arhivei prezintă la şcoala din Vărăşti pe preotului Popescu Gheorghe, născut în Vărăşti, numit de săteni „Popa Ghiţă”, decedat în anul 1889 ca învăţător în sat. Faptul că în acea perioadă judeţul Ilfov avea pe teritoriul său capitala ţării, oraşul Bucureşti, mai mult chiar, oraşul Bucureşti era subordonat administrativ judeţului Ilfov, situaţie care s-a menţinut până în anul 1950. Şcoala sătească ilfoveană s-a bucurat de un sprijin susţinut şi permanent din partea forurilor superioare din conducerea învăţământului, atât financiar cât şi organizatoric, dar mai ales pentru aşezarea învăţământului Ilfovean după noi principii didactice necesare desfăşurării unui învăţământ activ şi dinamic. Ca orice activitate de început, în viziunea Ministerului Învăţământului Public a stat elaborarea programelor şcolare specifice organizării şi desfăşurării învăţământului primar şi selectarea persoanelor ce vor avea de îndeplinit sarcini didactice în şcoli, activitate care avea la bază legi şi regulamente bine concepute şi stabilite de Ministerul Învăţământului Public. Este un adevăr, o realitate certă că învăţătorii selectaţi, proveniţi din satele noastre au răspuns sarcinilor vremii slujind cu cinste şcoala românească şi învăţământul românesc, intereselor lor nobile. Mărturie vie este nu numai comportamentul noilor învăţători în şcoli pentru realizarea unui învăţământ capabil să slujească interesele şcolii, dar şi implicarea unor personalităţi din conducerea ţării, chiar a domnitorului Dimitrie Chica care la sfârşitul anului şcolar 1838 a participat la desfăşurarea activităţilor organizate la „Sf. SAVA” pentru a cunoaşte modul cum se aplică în şcoală „Modulul Lancasterian” de către cei peste o sută de viitori învăţători veniţi în sălile de la Sf. Sava. Interesul pentru destinele şcolii este bine ilustrat de Departamentul de din lăuntru care trimite o circulară către toate şcolile din judeţe prin care se cerea: “să se puie în lucrare textul regulamentului, înfiinţându-se în toate satele şcoli pentru copiii sătenilor. Cursurile se vor desfăşura numai iarna, de la 1 noiembrie până la 31 martie, pentru ca în celelalte luni copii să se îndeletnicească cu lucrările pământului, aducând ajutor părinţilor”. Într-o adresă a învăţătorilor din judeţul Ilfov se arată că aceştia se plâng că sunt chemaţi la şcoala normală „întocmai când şi noi avem neapărată trebuinţă atât la cositul fânului pentru hrana animalelor cât şi la secerişul bucatelor pe care locuitorii le au” (217). Din documentele de arhivă se mai desprinde ideea că învăţătorii întâmpinau mari greutăţi în activitatea lor. Astfel la 16 mai 1939 învăţătorii şcolilor din judeţ se plângeau că veniturile lor sunt foarte mici iar cele mai multe sate având de la 20 la 60 de familii. Apoi din această leafă trebuie să întâmpine mai târziu claca care în nici un chip nu ni se iartă sau casele. Nu avem cu ce să ne hrănim copiii sau să le cumpărăm cărţile de învăţătură, să le plătim din mâncarea noastră. Nici gazdele nu le plătim”. În anul 1895 la şcoala din Vărăşti a funcţionat ca învăţător Nicolae Cănescu, localnic din sat. Mai înainte la 14 februarie 1838 din conducerea Eforiei Şcolilor Naţionale făceau parte: Alexandru Filipescu, Barbu Ştirbei, Ştefan Bălăceanu şi Petrache Poenaru. Aceştia transmit în judeţ un ordin prin care cântăreţii de la bisericile săteşti să fie datori a ţine în şcoli predici, având plata câte două chile de bucate din magazia de rezervă şi câte doi lei la fiecare casă pe an. Proprietarii moşiilor erau obligaţi „ca să folosească locul în care se va ţine şcoala satului sau să chibzuiască mijloacele pentru stabilirea unei încăperi pentru aceasta. În comuna Vărăşti în perioada anului 1855 şcoala nu dispunea de un local propriu. Şcoala funcţiona într-o construcţie particulara, într-o singură încăpere cu patru clase simultane şi cu un singur învăţător. În anul 1860 (7) regăsim ca învăţător la şcoala din Vărăşti pe Stănesscu Petre. Din 1860 şi până în anul 1900 s-au succedat mulţi învăţători la şcoala din Vărăşti. Conform documentelor de arhivă aceştia au fost: Popescu Ion în anul 1862, Bădulescu Ion în anul 1868, Dobrescu Constantin în anul 1871, Nicolescu Constantin în anul 1875, Popescu Grigore – preot, în anul 1876, Rovideanu Elena în anul 1877, Ionescu Panait în anul 1878,
83
Livezeanu Iliescu – Elena în anul 1884, Martinescu Filofteea în anul 1891, Cănescu Nicolae în anul 1897, Velescu Mircea în anul 1898 şi Dobrescu Gheorghe în anul 1899. Dintre toţi aceştia numai preotul Grigore Popescu şi Nicolae Cănescu au fost localnici. Ceilalţi învăţători care au funcţionat la şcoala din Vărăşti în perioada amintită, deşi au fost învăţători calificaţi fiind absolvenţi ai unei şcoli normale de învăţători din Bucureşti. Au funcţionat ca învăţători şi unii absolvenţi cu pregătire medie. În anul 1898 în comuna Vărăşti s-a pus temelia construcţiei unei local nou de şcoală (foto), local care rezistă şi astăzi, compus din trei săli de clasă şi cancelarie pentru învăţători. În acest local a funcţionat şcoala din Vărăşti până în anul 1952 când a fost dat în folosinţă noul local compus din şase săli de clasă şi încăperi aferente, biblioteca şcolii, secretariatul şi cancelaria pentru profesori şi director. În anul 1881 în şcoala din Vărăşti a fost numit învăţător Demetrescu Constantin conform adresei revizoratului şcolar de la plasa SABAR cu nr. 53/126 ianuarie 1881; tot din documente rezultă că în anul 1881 şcoala din Vărăşti funcţiona cu 29 elevi, 7 fete şi 22 băieţi. Şcoala Ilfovului a cunoscut o deosebită evoluţie şi s-a afirmat pe planul muncii culturale la sate în epoca haretiană, prin contribuţia ministrului, şcolilor Spiru Haret, socotit de învăţători, părintele şcolii şi al poporului, cel mai bun prieten şi binevoitor al învăţătorilor. Dovada că şcoala din Vărăşti în perioada haretiană – 1985-1990 – a fost încadrată cu învăţători, în majoritatea lor absolvenţi ai Şcolii normale din Bucureşti. Tot atunci apar şi primele forme de perfecţionare a învăţătorilor în domeniul pregătirii didactice. O instituţie unică care să cumuleze, ideile, conceptele moderne despre lecţie şi a modalităţilor concrete care stimulează învăţarea în clasă, până la Haret nu a existat şi nici după aceea. Această instituţie a apărut abia după 1948, instituţie numită Casa Corpului Didactic menită să înglobeze multiplele sarcini didactice ale şcolii şi cadrelor didactice (2). Organizarea complexă a învăţământului se baza, începând cu 1830, pe „Regulamentul şcolar” în 1833 respectiv 1835, care ierarhiza perioadele de învăţare în patru cicluri, primul fiind cel elementar iar ultimul „cursurile speciale”. La 25 noiembrie 1864 apare „Legea instrucţiunii publice” care proclamă două principii moderne privind instrucţiunea populară; obligativitatea şi gratuitatea şcolară, realizând în acelaşi timp şi desprinderea de biserică. Astfel, România a fost printre primele state din lume care au introdus obligativitatea şi gratuitatea şcolară, alături de Italia, Norvegia, Elveţia, Statele Unite, Austria, Danemarca, Prusia şi Anglia. „Legea instrucţiunii publice” (1864) făcea referire la întreaga reţea şcolară şi considera educaţia drept o importantă problemă de stat. Legea menţiona modul de organizare a învăţământului pe verticală în învăţământ: primar, secundar, liceal şi superior. În comuna noastră Vărăşti, începând cu 1855, învăţământul avea patru clase unde învăţarea se desfăşura simultan, cu un singur învăţător. Învăţământul era numit învăţământ primar, învăţământ care a durat până în 1948, la reforma propusă de regimul comunist. Învăţământul obligatoriu de şapte clase a fost propus pentru toate şcolile săteşti încă de la 1
84
decembrie 1918, atunci când la conducerea Ministerul Instrucţiunilor Publice era savantul geograf Simion Mehedinţi. La noi în Vărăşti învăţământul obligatoriu de şapte clase s-a realizat de abia în anul 1952 când şcoala Vărăşti a devenit şcoală de centru. Primul local de şcoală din Vărăşti a fost construit în 1898 şi era compus din trei săli de clasă şi cancelarie pentru învăţători. Acest local există şi astăzi, însă în sălile de clasă se desfăşoară alte activităţi: într-o clasă activităţi sportive şi în alte două activităţile societăţii. În anul 1952, în comuna Vărăşti s-a construit un nou local de şcoală compus din 6 săli de clasă şi spaţii destinate activităţilor culturale. O bibliotecă, şcoli şi spaţii destinate activităţilor administrative. Localul este construit vis-a-vis (peste drum) de vechiul local, are parter şi un etaj. Prin construcţia noului local de şcoală s-au creat condiţii pentru lărgirea învăţământului, astfel în acelaşi an 1952 învăţământul gimnazial a 7 clase s-a mutat de la Dobreni la Vărăşti, comuna de centru pentru satele componente care asigură participarea tuturor elevilor la cursuri. Ceva mai târziu în anul 1952 s-a trecut la învăţământul gimnazial de 8 ani, organizat al şcolii din Vărăşti. În anul 1982 s-a înfiinţat la şcoala din Vărăşti învăţământul de 10 ani. Învăţământului preşcolar i s-a acordat de asemenea o atenţie sporită mai ales după realizarea marelui act al „UNIRII” din 1918, când în satul Vărăşti s-a înfiinţat prima grădiniţă pentru copii. Mai mult, în anul 1924 conducătorii satului Vărăşti hotărăsc construcţia unui local pentru grădiniţă, compus dintr-o sală pentru activităţi didactice şi o încăpere destinată locuirii educatoarei grădiniţei. Locul a fost construit pe terenul şcolii vechi, în zona de vest. Astăzi localul este folosit ca spaţiu comercial deşi şcoala are nevoie urgentă de acest spaţiu. În acest local s-au desfăşurat cursuri şcolare până în anul 1959 când a fost construit noul local de şcoală. Vechiul local de grădiniţă azi local comercial şi troiţa din comună
85
Documentele privind construcţia localului de grădiniţă din Vărăşti. În Obedeni – în perioada 1902-1905 s-a construit un local de şcoală compus din două săli pentru elevi şi o locuinţă pentru învăţători. În Obedeni, şcoala de 4 ani a funcţionat până în anul 1902 când a fost înfiinţat învăţământul de 7 ani, care a funcţionat până în anul 1953 când învăţământul gimnazial s-a desfăşurat pentru toate şcolile din comuna Vărăşti – în satul Vărăşti – Din cercetarea documentelor de arhivă naţională, la şcoala din Vărăşti a funcţionat un număr mare de învăţători. Iată lista şi perioada când învăţătorii au funcţionat la şcoala din Vărăşti. Perioada 1860-1899
Perioada1901-1930
Stănescu Petre - 1860 Popescu Ion – 1862 Bădulescu Ion – 1868 Dobrescu Constanti1871 Nicolescu Constantin – 1875 Popescu Grigore preot – 1876 Rovideanu Elena – 1877 Ionescu Panait – 1878 Livezeanu Iliescu Elena – 1884 Martinescu Filoftea – 1891 Cănescu Nicolae – 1897 Velescu Mircea – 1898 Dobrescu Gheorghe1899
Dumitrecu Mihail–1901 Popescu Petre – 1903 Cănescu Nicolae – 1904 Vnateli Paulina – 1906 Popescu Constanţa1907 Rădulescu Angelescu Maria – 1908 DragomirescuSt.Constan tin – 1912 Ştefănescu Florica–1913 Cănescu Constanţa-1920 Andreescu Atanasiu Maria – 1922 Dumistrescu Vasile1924 Ferenţ Cezar – 1924 Grecu Ioana – 1926 Rizea Nicolae – 1926
86
Petrini Elena – 1927 Popescu Elena – 1927 Mergea Ion – 1928 Popescu Victoria – 1930 Popescu Valeria – 1930 Vasile Constantin – 1930 Perioada 1930-1948 Călin Ion – 1930 Popescu C. Nicoleta – 1930 Călin Radiţa 0 1932 Godenau Eugenia –1932 Petrescu Elena – 1932 Bratevici Ecaterina-1935 Tomescu Maria – 1936 Tomescu Elena – 1939 Mihăilă Petre – 1939
Mihăilă Ana – 1939 Calamaz Emil – 1939 Condeescu Dimitru – 1939 Condeescu Victoria – 1939
Radu Mihail – 1939 Radu Maria – 1939 Vidu Constantin – 1939 Anghel Alexe – 1939 Ramniceanu Maria – 1939
Ştefănescu Emil – 1947 Nicolau Ioan – 1947 Vlădescu Nicolae –1947 Calamaz Petra –1947 Cuciuşnea Maria – 1947 Macarie Maria – 1947
Pentru finanţarea învăţământului public erau trasate cu exactitate obligaţiile statului şi informaţii despre planul de învăţământ, programa şcolară şi documentele şcolare. Legea instrucţiunii publice, supranumită şi „Legea Cuza”, a stat la baza dezvoltării învăţământului românesc timp de peste trei decenii, până la apariţia legilor din 1893-1899. Prin lege erau prevăzute următoarele: - şcoala primară cu aceeaşi programă şcolară la oraş şi la sat; - şcoala secundară drept şcoală de cultură generală; - liceul ca o instituţie de nuanţă clasică; - universităţile care pregăteau specialişti în diverse domenii de activitate precum şi oameni de ştiinţă; - şcolile profesionale tehnice; - şcoala normală superioară care pregătea cadre didactice din învăţământul secundar. Nu erau prevăzute prin lege Şcolile Normale de învăţători, care aveau să se deschidă în următorii ani în Bucureşti, Ploieşti, Focşani şi Craiova. Luând drept exemplu legea din 1864, miniştrii acelor vremuri adăugau: - legile şcolare din 1893 (Tache Ionescu); - legile şcolare din 1896 (Petru Poni); - legile şcolare din 1898-1899 (Spiru Haret). Aceste legi, urmate de regulamente şi programe de învăţământ bazate pe principiile moderne de educaţie şi învăţământ din acea vreme, de apariţia instituţiei bibliotecii, favorizează conturarea conceptului de „formare continuă” a corpului didactic. Munca asiduă a programelor elaborate a stat la baza constituirii unei noi categorii socio-profesionale: corpul didactic. Statul roman a venit în sprijinul corpului didactic prin înfiinţarea „Casei Şcoalelor” în anul 1896, ca instituţie de învăţământ şi cultură pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice din timpul ministrului Petru Poni. Aceasta avea misiunea de a construi localuri de şcoli, dotarea lor cu mobilier şcolar şi material didactic necesar, administrarea şi controlul tuturor fondurilor pentru învăţământ care proveneau din lege sau donaţii. Comitetele şcolare au fost infinitate prin decret – lege – în 1919 şi au fost supuse conducerii şi controlului Ministerului Instrucţiunii prin intermediul administraţiei Casei Şcoalelor. Comitetul şcolar avea următoarele sarcini: - lupta permanent ca sumele prevăzute pentru scoli în bugetul Capitalei să nu primească altă destinaţie şi ca fondurile înscrise în buget să corespundă nevoilor reale ale şcolilor; - realizarea unei legături durabile între membrii corpului didactic, membrii comitetului şi părinţii elevilor şi de asemenea în susţinerea mişcării artistice ce se desfăşura în şcoli. Prin Decizia Ministerului Învăţământului Public nr. 19875 din 1948 comitetele şcolare au fost desfiinţate. Din documentele arhivate reiese grija ministerului şi a corpului didactic de a impregna procesului de învăţământ un „caracter activ”, de a creşte nivelul de cultură generală prin perfecţionarea dascălilor pentru activităţi tehnice, artizanale şi administrativ-economice.
87
Corpul didactic începe să-şi fixeze priorităţile profesionale prin întâlniri în cadrul cercurilor culturale, conferinţelor didactice şi reuniunilor învăţătoreşti. Sunt discutate problemele analfabetismului, se ia în calcul starea socială şi culturală a ţărănimii, şcolarizarea elevilor precum şi a corpului didactic şi sunt prezentate noutăţile metodice şi didactice. Ca urmare a legii Cuza din 1864, dascălii se organizează în societăţi care vizau promovarea rolului şcolii şi ridicarea nivelului calitativ al educaţiei. Astfel de societăţi sunt menţionate mai jos : - Societatea pentru învăţătura Poporului Român (1866) care s-a menţinut până în zilele noastre ; - Societatea Institutorilor şi Institutoarelor din Bucureşti (1887); - Societatea Corpului Didactic primar rural din Regatul României (1890); - Societatea Corpului Didactic de toate gradele (1896). Presa timpului sprijinea problemele puse în discuţie de corpul didactic la reuniunile sale, luând atitudine prin publicaţiile „Adevărul” lui Alexandru Beldiceanu (1872) şi „Contemporanul" (1881) împotriva inerţiei guvernelor burgheze, problema şcolilor de masă, a lipsei spaţiilor şcolare şi a învăţătorilor, probleme care conduc la apariţia analfabetismului. Revista „Contemporanul" a desfăşurat o puternică campanie între anii 1881 -1891 împotriva concepţiilor retrograde : - manuale redactate neştiinţific ; - metode antipedagogice ; - profesori slab pregătiţi; - proiecte de legi de după 1869 care urmăreau să slăbească caracterul democratic al legiiCuza ; - combaterea concepţiilor depăşite privind instrucţia femeilor; - trezirea interesului pentru instrucţia fetelor. În „Regulamentul pentru serviciul de inspecţiune al şcolilor” din 13 iulie 1885 (Monitorul Oficial nr.81 din 13/25 iulie 1885 pag. 1703-1704) se menţionează că inspectarea şcolilor era încredinţată unui serviciu special ce funcţiona sub îndrumarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi erau fixate două circumscripţii şcolare pentru inspecţiile generale ale şcolilor. Din prima făcea parte şi judeţul Ilfov alături de judeţele : Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Dolj, Romanaţi, Argeş, Muscel, Olt, Teleorman, Vlaşca, Dâmboviţa, Prahova, Buzău, Ialomiţa, Constanţa şi Brăila. Din anul 1892, conform legii pentru organizarea administraţiei centrale a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii, numărul circumscripţiilor şcolare a crescut la trei, aşa cum s-a mai menţionat. Cea cu reşedinţa la Bucureşti cuprindea şi judeţul Ilfov alături de judeţele: Dâmboviţa, Prahova, Buzău, Râmnicu-Sărat, Putna, Corvului, Brăila, Ialomiţa, Vlaşca, Tulcea şi Constanţa. Indiferent de legile care au urmat şi de împărţirea regională, Ilfovul a rămas împreună cu Bucureştiul până în anul 1971 când şi-a înfiinţat propria casă, numită „Casa Corpului Didactic” al cărei director a fost numit consăteanul nostru, profesorul Popescu Aurel. Dintre toate asociaţiile prin care era organizat corpul didactic, cea mai durabilă a fost „Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România” (1898). Principalele etape ale dezvoltării şi perfecţionării corpului didactic au stat la baza înfiinţării Casei Corpului Didactic Ilfov în 1971. Perioada 1900-1918 a fost o perioadă de avânt economic pentru economia învăţământului. Astfel, alocaţiile bugetare acordate diferitelor ramuri ale instrucţiei publice raportate la bugetul Ministerului Şcoalelor erau diferite pe perioade de timp.
88
Învăţământ primar Învăţământ secundar Învăţământ superior Învăţământ profesional
1900/1901 50,1% 28% 10,1% 2,7%
1916/1917 55,7% 23% 11,2% 9,2%
Din lipsa învăţătorilor calificaţi şi a localurilor de scoală, instrucţia primară a rămas „deficitară”, neputând cuprinde toţi copiii de vârsta şcolară, aproape un sfert dintre ei rămânând fără instrucţie şcolară. În anul 1900, Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România s-a reorganizat sub numele de „Asociaţia Învăţătorilor şi Învăţătoarelor din România”, revenind la vechea denumire în 1919. Asociaţia lua decizii majore în congrese unde se dezbăteau probleme privind: - unificarea Şcolilor normale; - dezvoltarea şcolilor complementare şi de adulţi; - dezvoltarea cantinelor şcolare, a internatelor şi a orfelinatelor; - înfiinţarea atelierelor; - informaţii despre îndeletnicirile practice. Având filiale în toată ţara, la data de 02.01.1902 o delegaţie a asociaţiei i-a propus ministrului Spiru Haret să fie preşedintele de onoare al asociaţiei. În următoarele congrese didactice, sprijinită de putere, asociaţia a hotărât înfiinţarea unui orfelinat şi a casei de economii, credit şi ajutor a corpului didactic. Astfel, din iniţiativa asociaţiei, în 1903 iau naştere case de economie, credit şi ajutor în Bucureşti şi alte localităţi precum şi orfelinate, internate, edituri şi sanatorii. Activitatea financiară a asociaţiei este expusă pe larg de Gr. Tăuşan în lucrările „Economiile profesorilor şi progresul cultural” şi „Din activitatea Casei Corpului Didactic", precum şi de Revista Generală a Învăţământului – an 11 nr.8 din martie 1916 la paginile 338342. Conform „Revistei generale a învăţământului" din anul 1918. se acorda o atenţie deosebită „Casei de Economie, Credit şi Ajutor" înfiinţată de Spiru Haret. Această instituţie a stat la baza creării forţei economice şi culturale pe baza propriilor mijloace ale membrilor săi. Corpul didactic se poate mândri că „societatea lor se poate număra printre cele mai bine organizate, mai sănătos progresate şi mai spornice în rezultate bune."Prin această activitate democratică desfăşurată, Casa corpului didactic a rămas plină de „solicitudine" faţă de „membrii ei, cei mai vrednici de a fi ajutaţi, atât prin natura apostolatului lor cultural cât şi prin starea lor materială rea." Din cifrele reproduse în „Revista Generală a Învăţământului", reprezentând cheltuieli cu înfiinţarea orfelinatelor, ajutoarelor pentru învăţătură, fiilor de învăţători, plata suplinitorului în caz de boală. „pentru măritiş şi pentru diverse întâmplări nenorocite”, Casa corpului didactic a constituit un adevărat adăpost „faţă de multele nevoi cari în chip fatal însoţesc pe cei cu salarii mici” În Buletinul Oficial al Ministerului Cititelor şi Instrucţiunii Publice an. 7 nr. 208 din martie 1903 este publicată „Legea pentru înfiinţarea Casei de economie, credit şi ajutor a corpului didactic" semnată de ministrul Spiru Haret. în capitolul 1 art.2 pct. d se specifică următoarele: „Casa acordă împrumuturi şi ajutoare membrilor săi: de asemenea înfiinţează şi întreţine instituţii de educaţie pentru copiii şi orfanii membrilor săi, precum şi alte stabilimente filantropice". Conducerea Casei este încredinţată unui consiliu de administraţie numit de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (cap.2 art.5), iar directorul şi casierul vor fi numiţi tot de minister (art. 12).
89
În Buletinul Oficial al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice an. 7 nr. 209 din aprilie 1903 este publicat „Regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii asupra Casei de economie, credit şi ajutor a corpului didactic”, precum şi Decretul nr. 696 din 22 februarie 1903. Tot în Buletinul Oficial al Ministerului Cultelor şi Instrucţiuni Publice apar şi alte regulamente şi legi. Au apărut astfel cel puţin opt legi cu conţinut economic care veneau în sprijinul învăţătorilor. „Legea pentru înfiinţarea casei de economie, credit şi ajutor a corpului didactic” „s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa de la 19 Decembrie anul 1902 şi s-a adoptat cu majoritatea de şese-deci şi nouă voturi, contra a doua". Decretul din 27 mai 1903, conţine un regulament pentru „perceperea în folosul Casei de economie, credit şi ajutor a corpului didactic, a taxei de 5% asupra cărţilor didactice, prevăzută la art. 25, alin. F, din legea Casei”. Astfel, casa de economie, credit şi ajutor era un adevărat sprijin financiar pentru desfăşurarea activităţii de informare şi perfecţionare a profesorilor. Corpul didactic îşi dezvolta şi intensifica activitatea astfel că la sfârşitul anului 1918, învăţământul mediu cuprindea 55 de gimnazii şi licee, 5 seminarii teologice, 8 scoli normale de învăţători şi învăţătoare, 141 scoli tehnice şi profesionale. Şcolile particulare iau o mare amploare, fiind frecventate de copiii păturii burgheze. În cele trei ministeriale, Spiru Haret a verificat condiţiile de funcţionare ale şcolilor particulare reclamând „caracterul mercantil” al unora şi „atmosfera duşmănoasă poporului roman” al altora. Prin legea învăţământului de la 3 august 1948 învăţământul particular este eliminat împreună cu cel profesional. Personalităţile care şi-au adus contribuţia la dezvoltarea acestei epoci precum: Spiru Haret, profesor de matematică cu doctoratul susţinut la Paris în anul 1878, Petru Poni, profesor de chimie şi fizică, iniţiatorul primei scoli româneşti de chimie, B. D. Haşdeu, Al. Xenopol, N. Iorga, istorici, geograful Simion Mehedinţi, medicii Victor Babeş şi Ioan Cantacuzino, matematicienii Gh. Ţiţeica şi D. Pompeiu, au continuat drumul afirmării corpului didactic şi au aprins dorinţa celorlalţi de a studia, cerceta şi se perfecţiona prin întâlniri, conferinţe şi cercuri. Necesitatea perfecţionării corpului didactic a făcut ca fiecare judeţ să-şi înfiinţeze „Case ale învăţătorilor”. Liceul Matei Basarab, cu actul de înfiinţare publicat în Monitorul Oficial nr. 147 din 7 decembrie 1859, a fost locul în care numeroşi institutori şi învăţători din Ilfov au participat la numeroase conferinţe din domeniul ştiinţelor. Aici se întâlneau profesori din toată ţara, care erau convocaţi pentru deprinderea modului de folosire a aparatelor şi însuşirea temeinică a cunoştinţelor de specialitate. în acest loc s-a introdus în procesul educaţiei predarea unor cunoştinţe despre teoria atomică şi numeroşi dascăli au fost răsplătiţi pentru activitatea lor. Perioada 1918-1948 Anul 1918 marchează definitivarea procesului de formare a statului naţional român unitar. Dezvoltarea economică a României, problemele industriei, agriculturii şi ale comerţului au determinat luarea în calcul a reorganizării învăţământului de toate gradele. Guvernanţii acestei perioade au adoptat politici şcolare care să corespundă pe de-o parte dezvoltării economice şi culturale iar pe de altă parte să aibă garanţia că generaţiile formate nu vor pune în pericol interesele lor. Numărul mare de legi, deasa schimbare în structura organizatorică a învăţământului au constituit de multe ori un pas înapoi faţă de dezvoltarea anterioară. Cu toate acestea, învăţământul românesc şi Casele învăţătorilor cunosc un progres vizibil în această perioadă. Deşi se confruntă cu probleme materiale grele, „corpul didactic" îşi desfăşoară activitatea în spiritul înaintaşilor săi. Discuţiile purtate de „corpul didactic” cu guvernanţii acelor vremuri se refereau la: - prelungirea duratei învăţământului obligatoriu; - conţinutul programelor claselor „supraunitare" care urmau să se adauge celor primare; - probleme care priveau orientarea generală a şcolii secundare.
90
Ministerul Instrucţiunii publice condus de Simion Mehedinţi adoptă o nouă lege a învăţământului în 1918, urmată de o alta impusă de actul de la 1 decembrie 1918, prin care se prelungea durata de şcolarizare la 7 ani. Asociaţia generală a învăţătorilor funcţionează din anul 1919 sub vechea denumire, cel mai important segment al său fiind Casa de economie, credit şi ajutor. Legea dr. C. Anghelescu din 1924, care privea învăţământul primar al statului şi primar-normal, pune accent pe orientarea practică a claselor V –VII, pe activitatea în ateliere şcolare, pe terenurile agricole conform specificului regiunii în care se afla şcoala. În anul 1925 o nouă lege reglementează problema învăţământului particular, prin care statul era interesat să reducă cheltuielile bugetare pentru învăţământ şi nevoile corpului didactic. Criza economică din 1929-1933 a făcut ca guvernanţii să reducă mult cheltuielile pentru învăţământ, 6000 de învăţători pierzându-şi locul de muncă în condiţiile în care, pentru eliminarea analfabetismului, ar mai fi fost nevoie de încă 40.000 de învăţători. Cu toate acestea, Casa învăţătorilor şi-a continuat activitatea asumându-şi „competenţe profesionale, librării, case de editură, tipografii, editând" publicaţii cu caracter metodicoştiinţific care urmăreau să scoată în evidenţă importanţa perfecţionării permanente a corpului didactic. După regresul din timpul războiului, după ce un grup de profesori adresează o scrisoare lui Ion Antonescu, prin care cereau încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice (1944), puterea instalată la Bucureşti considera asociaţiile profesionale, instituţiile şi aşezămintele corpului didactic „ un adevărat pericol". Pentru a avea controlul deplin al domeniului educaţiei, puterea desfiinţează „Asociaţia Generală a învăţătorilor" în 1946 şi o înlocuieşte cu „Sindicatul muncitorilor din învăţământ", care reprezenta o structură politizată, cu rol de a strânge cotizaţia lunară şi a ridica nivelul ideologic. Casa Corpului_Didactic se desfiinţează ca instituţie, patrimoniul său se risipeşte, clădirile îşi schimbă destinaţia iar publicaţiile dascălilor dispar. Băncile populare şi cele ale cadrelor didactice sunt desfiinţate, supravieţuind numai în anumite judeţe sub numele de C.A.R. patronate de sindicate. Bibliotecile şi librăriile dispar, fiind înlocuite de literatura pedagogică sovietică. Cultura românească este dizolvată, în paralel cu dispariţia operelor unor mari pedagogi români. Locul Casei corpului didactic este luat de clubul învăţătorilor şi cercuri metodologice care desfăşurau o activitate „palidă”, în comparaţie cu aceasta. Casa corpului didactic, instituţie care să se ocupe de pregătirea metodologică a cadrelor didactice şi de pregătirea ştiinţifică a acestora, s-a înfiinţat în anul 1969 pe baza decretului Ministerului învăţământului numărul 176 din acel an. În judeţul Ilfov, Casa corpului didactic a luat fiinţă la 1 mai 1971. Ca director al acestei instituţii a fost numit consăteanul nostru profesorul Popescu Aurel (foto) care a funcţionat până în anul 1981 când instituţia a fost mutată la Giurgiu. Casa corpului didactic a funcţionat ca instituţie în Bucureşti în strada Spătarului numărul15 de la 1 mai 1971 şi până în noiembrie 1976 când s-a mutat în strada Eremia Grigorescu şi a funcţionat până la desfiinţare. Casa corpului didactic avea ca sarcină să se ocupe de înstruirea şi pregătirea metodologică a tuturor cadrelor didactice din judeţul Ilfov şi mai apoi a celor din judeţul Giurgiu.
91
92
Capitolul. V Activitatea metodico-didactică a şcolii din Vărăşti în perioada 1848-1948 Cunoaşterea conţinutului învăţământului de-a lungul timpului reprezintă o necesitate, o cerinţă, fără de care şcoala în general şi şcoala ilfoveană nu ar fi reprezentat o latură implicată în evoluţia şi dezvoltarea societăţii noastre. Este însă important de reliefat că timpul în care s-a manifestat învăţământul nu a fost mereu acelaşi, fiecare epocă istorică în care s-a încadrat învăţământul nu a fost întotdeauna aceeaşi, obiectivele propuse au vizat scopuri în funcţie de interesele societăţii de atunci, dar şi de nivelul de dezvoltare al acesteia. Astfel, în perioada de început a învăţământului din satele noastre, se punea accentul pe citit, scris şi socotit. Copiii secolului XIX învăţau slovele cirilice şi apoi alfabetul de tranziţie. Ambele forme de muncă şcolară erau complicate şi mai greoaie decât scrierea cu litere latine pe care o folosim astăzi. În şcoala timpului, secolului XIX, un obiect de bază era religia, iar ceaslovul nu lipsea din nici-o şcoală. Mai târziu, fiecare confesiune şi-a alcătuit catehisme proprii pentru uzul elevilor. Totuşi, în ultimele decenii ale secolului XIX, şcoala românească face progrese însemnate. Deşi analfabetismul era pregnant în rândul copiilor se observă că cei mai mulţi copii, fete şi băieţi, urmau cursurile şcolii primare, iar învăţătorii erau obligaţi să respecte programele şcolare, preocupare ce încerca să pună capăt amatorismului din perioada de început a şcolii. Un fapt pozitiv a fost că din perioada amintită a început aplicarea metodelor pedagogice în şcoală, ceea ce a făcut să se treacă treptat de la învăţarea mecanică la cea modernă, bazată în principal pe observaţie, intuiţie, descoperire, logică şi creaţie. În perioada secolului XX învăţământul în ţara noastră căpăta un caracter tot mai pragmatic. Ca urmare, în învăţământul de la sate se introduc cunoştinţe din domeniul agricol. Pentru a face faţă noilor programe şcolare cu pronunţat conţinut agricol, mai ales în domeniul viticulturii, câţiva învăţători de la sate au fost trimişi la centrele de pregătire în acest domeniu, la şcolile de la Măgurele-Ilfov, Odobeşti şi Valea Călugărească etc. În aceeaşi perioadă a secolului XX învăţătorii de la sate erau implicaţi în activităţile culturale ţi artistice, atât în localul şcolilor cât şi în spaţiile din comună. Prin aceste forme de activitate culturală se organizau frumoase serbări şcolare, serbări aşteptate cu nerăbdare de întreaga comunitate sătească întru-cât participanţii la acţiuni erau copiii sătenilor, rude şi nepoţi şi chiar copiii prietenilor şi vecinilor. Dornici să-şi vadă odraslele în activităţi culturale, sătenii se înghesuiau în mulţime să-i vadă pe interpreţi, să-i recunoască şi să descopere calităţile de interpreţi, mai ales când odraslele lor prezentau poezii, erau angajaţi în scenete de teatru sau erau componenţi de bază ai corurilor de copii şi ai dansurilor populare. Sărbătorile şcolare reprezentau pentru copiii şcolilor şi pentru săteni momente de aşteptare intensă, mai ales în timpul sărbătorilor de iarnă, închinate Naşterii Domnului Iisus Hristos – de Crăciun şi a altor sărbători creştine (vezi capitolul Folclorul). Un asemenea moment şi eveniment au fost pentru şcoala din Vărăşti sărbătorile organizate în perioada de Crăciun în anul 1927 de către copiii şcolii sub îndrumarea învăţătorilor lor, eveniment înscris în documentele şcolii de inspectorul şcolar de la revizoratul şcolar şi plasă Vidra, participant la eveniment. Iată ce sublinia în scris inspectorul şcolar: „Serbarea a fost un moment feeric de sensibilizare interioară a stării spirituale atât a copiilor participanţi cât şi a sătenilor, de descoperire a calităţilor copiilor de buni interpreţi, angajaţi în programul serbării şi de înţelegere a semnificaţiilor creştine, ale cântecelor, prezentărilor şi dansurilor.” Organizatorii, învăţătorii copiilor şcolii s-au dovedit buni îndrumători, oameni cu bune deprinderi şi calităţi de gazde şi de educatori. Cadrul general în care s-a desfăşurat serbarea, oferit de doamnele învăţătoare Popescu Stela şi 93
Petrinii Eliza a demonstrat că şcoala dispune de cadre cu reale posibilităţi de organizatori şi calităţi reale de dascăli. Pentru mulţimea de copii prezenţi, invitaţi şi părinţi ai copiilor, serbarea a reprezentat un moment de desfătare şi linişte sufletească. Atmosfera şi momentele de însufleţire în cadrul activităţilor din timpul serbării, create cu multă dibăcie de învăţătoarele elevilor au constituit şi îmbogăţit starea generală de mulţumire a copiilor, bucuroşi şi fericiţi lângă părinţii lor. Activitatea în şcoală, chiar de la începutul secolului al XX-lea a fost un moment de răscruce în organizarea şi conceperea procesului de învăţământ, a multiplelor sate, sarcini pe linie metodologică şi didactică. Urmare acestor preocupări s-au stabilit un noian de acţiuni specifice creşterii calităţii procesului de învăţământ şi de fundamentare a sarcinilor învăţătorului în şcoală şi în clasă şi în ansamblul misiunii sale de dascăl. De la început s-au reliefat – Cercurile culturale, conferinţele naţionale şi judeţene, şezătorile culturale cu sătenii, înfiinţarea în şcoli şi în căminele culturale a bibliotecilor, chiar a cursurilor cu adulţii. Programul „Cercurilor culturale” cuprindea o multitudine de sarcini orientate spre şcoală şi procesul de învăţământ. Iată câteva sarcini pe care le-a avut de îndeplinit – Cercul cultural – în şcoala din Vărăşti în anul 1906: - lecţie deschisă, lecţie ce s-a ţinut la clasa a treia de către învăţătoarea Rădulescu Maria; - din programul cursului făcea parte un program artistic susţinut de copiii clasei a III-a şi de ce nu „Masa prietenească a învăţătorilor” însoţită de muzică şi dans. O activitate mult apreciată atât de cadrele didactice cât şi de cetăţeni a fost „Conferinţele Naţionale ale Învăţătorilor”. Acestea se ţineau în fiecare judeţ şi plasă şi erau numite şi „Conferinţe generale”. Conferinţele naţionale erau susţinute de activităţile cercurilor culturale. Scopul principal al Conferinţelor naţionale era „modalităţile de pregătire temeinică a învăţătorilor pentru susţinerea lecţiilor prin dobândirea unor forme superioare de lucru cu elevii”. Durata Conferinţei era de trei zile şi se ţinea în luna septembrie şi vacanţă de Paşte. Tematica conferinţei era fixată prin decizie ministerială. Fiecare învăţător participant la conferinţă avea obligaţia să se pregătească în vederea participării la lucrările conferinţei. El mai era obligat să facă intervenţii pentru care primea un calificativ, de care se ţinea seama la examenele ulterioare pe care le avea de susţinut. În anul 1908, Conferinţa Naţională-generală a învăţătorilor s-a ţinut în Bucureşti. De la şcoala din Vărăşti a participat învăţătorul PETRE POPESCU. Tematica Conferinţei Generale a învăţătorilor ce s-a ţinut în Bucureşti a fost: Metodica predării „Ştiinţelor Naturale şi a Agriculturii la clasa a IV-a şi metodica lucrului manual şi a caligrafiei în şcoala primară”. În Judeţul Ilfov, Conferinţa Generală a învăţătorilor s-a ţinut în anul 1914 şi a avut loc în comuna Buftea. Cercurile culturale cu sătenii au fost acţiuni dinamice apreciate peste tot în Judeţul Ilfov. În perioada 1903-1916 în Judeţul Ilfov au funcţionat 26-28 cercuri culturale, având fiecare numele unei personalităţi din ţară, din domeniul istoric şi literar. Ele erau conduse de un preşedinte, de regulă din domeniul scolii şi un secretar care avea evidenţa activităţilor în cerc. Un moment important în activitatea învăţătorilor a fost şezătorile culturale cu sătenii organizate de învăţători. La aceste şezători participau mai ales sătencele gospodine care veneau la activităţi pentru a efectua unele cusături sau la ţesutul lânii şi chiar la confecţionarea unor haine pentru fetiţe şi băieţei. Aici, învăţătoarele au avut o contribuţie sporită în îndrumarea şi orientarea gospodinelor pentru a realiza lucrări mai bune şi estetice necesare în gospodărie. În Judeţul Ilfov în perioada 1902-1911 funcţionau şezători culturale în 115 şcoli, conduse de 115 învăţătoare şi circa 2506 participante. Pe lângă îndrumările date referitoare la confecţionarea unor obiecte necesare în gospodărie, la aceste şezători se ofereau şi îndrumări pentru realizarea împletiturilor dar şi informări despre pregătirea hranei, igiena casei şi a omului, despre creşterea copiilor şi combaterea unor boli molipsitoare. Asemenea şezători au fost organizate şi la şcoala din Vărăşti. Printre învăţătoarele vremii a fost învăţătoarea TOMESCU NICULINA din Vărăşti. Şezătorile erau însă organizate mai ales în 94
serile şi zilele de iarnă când lucrările de câmp erau terminate.(2) Un loc însemnat în activitatea culturală a învăţătorilor la sate l-au ocupat bibliotecile populare. Bibliotecile populare au luat fiinţă odată cu înfiinţarea Casei Şcoalelor ca urmare a legii în vigoare pe atunci. Pentru procurarea cărţilor necesare bibliotecilor, Casa Şcoalelor a întocmit contracte cu scriitorii vremii – I. L. Caragiale, Gh. Coşbuc, Al. Vlahuţă, cărora le avansau bani pentru realizarea unor lucrări absolut necesare la şcoala vremii. În anul 1903 lui I. L. Caragiale i s-a achitat toată suma necesară pentru lucrarea „Istoria Populară”. Tot în acea perioadă se tipăreşte şi „Călăuza predării lucrului manual în şcoală” în 3000 de exemplare şi difuzată învăţătorilor cu ocazia Conferinţei Naţionale, organizată la Bucureşti. Pentru bibliotecile săteşti „Casa Şcoalelor” mai tipăreşte „Patria şi neamul” şi un număr mare de icoane reprezentative pentru cultul nostru ortodox. Au mai apărut în acea perioadă „Fapte şi povestiri româneşti” de Gh. Coşbuc sau „Războiul pentru neatenuare” şi „Povestea unei coroane de hotel” etc. Unele dintre cărţi se mai află şi astăzi în biblioteca şcolii sau în biblioteca căminului cultural din Vărăşti. În anul 1903 Gh. Coşbuc este numit seful biroului administrativ al Casei Şcoalelor şi primeşte însărcinarea să refere, să dea avizul asupra cărţilor ce pot fi tipărite pentru bibliotecile populare. Al. Vlahuţă devine referendar. Pe baza referatului primit, ministrul Haret aproba numărul exemplarelor ce vor fi tipărite. Pentru înfiinţarea bibliotecilor populare ca responsabil a fost numit D. Demetrescu, care a stabilit şi lista de cărţi pe care o vor primi bibliotecile populare. Iată lista acestor cărţi: - V. Alecsandri – Poezii; două volume - Scrieri – I. Alexandrescu - Istoria lui Mihai Vodă – N. Balcescu - Poezii – Bolintineanu - Ciocoii vechi şi noi – N. Filimon - Economia vitelor – I. Fortuna - Convorbiri – A. Ghica - Nuvele – I. Gane - Ioan Vodă cel Cumplit – B. P. Haşdeu - Răzvan şi Vidra – B. P. Haşdeu - Legende – V. A. Urechiu - Istoria românilor – Xenopol În anul 1903 se înfiinţează în ţară 320 biblioteci populare, cărora li se trimite câte un pachet cu 53 cărţi pentru fiecare. În Ilfov s-au înfiinţat atunci 12 biblioteci populare. Comuna Vărăşti - Obedeni a fost beneficiara unei biblioteci populare. Doi ani mai târziu se înfiinţează alte 12 biblioteci populare în Judeţul Ilfov. Printre comunele vecine beneficiare de biblioteci populare au fost :Valea Dragului, Hereşti, Hotarele. Casa Şcoalelor a continuat să doneze cărţi bibliotecilor populare până la desfiinţare – în anul 1948. Pentru cultura poporului, pentru săteni, deosebit de importantă a fost şi acţiunea de organizare a „Cursurilor cu adulţi”, acţiune organizată tot prin Casa Şcoalelor, dar sub îndrumarea revizoratelor şcolare. În anul 1904, în multe comune din Judeţul Ilfov, ca de altfel şi în comuna Vărăşti, s-au ţinut cursuri cu adulţii. Acestea erau organizate de două ori pe săptămână cu minimum cinci adulţi cărora li se preda conţinutul lecţiilor din clasele primare. Cursurile erau predate de învăţători sau institutori sau personal calificat. Aceştia erau remuneraţi cu câte 10 lei pe lună. După 1910 în ţară şi în Judeţul Ilfov apar noi forme de muncă culturală, mai ales la sate. Astfel, în fiecare judeţ apar casele de cultură. În diferite judeţe ele erau numite „Case de sfat şi cultură” sau „Case de citit”. Toate urmăreau acelaşi scop „Răspândirea culturii, educarea cetăţeanului prin muncă”. În aceasta perioadă în judeţul Ilfov apar şi societăţile de răspândire a culturii la sate, societăţi care au stat la baza întemeierii „Căminelor Culturale”, forme culturale în care au fost antrenaţi învăţătorii satelor şi toţi fruntaşii satelor. În comuna Vărăşti, în 1902, la iniţiativa învăţătorului Cănescu Nicolae din Vărăşti, s-a înfiinţat Căminul Cultural. 95
Activitatea de cercetare în Judeţul Ilfov s-a bucurat de împrejurări deosebite prin existenţa şi apariţia pedagogului Prof. Univ. Dr. Stanciu Stoian – de la Vîrteju-Nefliu, care a întreprins o intensă activitate de cercetare în domeniul învăţământului, mai ales a celui primar, devenind un bun sfătuitor al învăţătorilor, în îmbunătăţirea conţinutului şi metodelor folosite la lecţiile din învăţământul primar, exprimându-şi ideile prin sintagma „Localismul educativ în pedagogie”. Sub directa sa îndrumare s-a propus noua programă şcolară la clasele I-IV şi la clasele V-VII – începând cu anul 1930. Preocupările pentru modernizarea învăţământului au fost inserate în revista „Şcoala şi viaţa Ilfovului”. Şi în domeniul publicaţiilor s-au înregistrat preocupări şi chiar realizări. Astfel au apărut lucrările: „Şcoala de la Ilfov” (partea I), apoi „Şcoala şi viaţa Ilfovului” – între anii 1930-1944 şi multe alte publicaţii. În perioada dintre cele două războaie mondiale, dar mai ales după al doilea război mondial, procesul de alfabetizare la nivel naţional şi local s-a conştientizat. Ştiinţa de carte pentru tinerii noştii neştiutori de carte a devenit o necesitate care nu mai trebuia amânată, o problemă naţională, o problemă de viaţă pentru funcţionarea societăţii româneşti. Deşi în perioada 1930-1948 s-a pornit o campanie de alfabetizare a tinerilor de la sate rezultatele nu au avut un curs favorabil, au fost aproape nule. Cu excepţia tinerilor care erau incorporaţi în armată şi erau obligaţi să participe la cursurile de alfabetizare, tinerii de la sate nu prea au răspuns acestei chemări. În unele sate însă procesul de alfabetizare a urmat un curs aproape normal. Aşa s-a întâmplat şi în comuna noastră unde din 34 de cursanţi înscrişi în anul 1936 au absolvit cursurile 12 cursanţi. Învăţătorii din Vărăşti care au participat la cursurile de alfabetizare în perioada 1930-1948 au fost: Popescu Valeria, Vasile Constantin, Popescu Nicoleta, Călin Petre, Godeanu Eugenia, Petrescu Elena, Radu Maria. După anul 1948 până la aşa zisa încheiere a procesului de alfabetizare în ţara noastră învăţătorii, cadrele didactice nu au fost absolvite de acest proces. Este adevărat că aceste cursuri au fost urmărite cu multă atenţie, proces impus de P.C.R., rezultatele nu şi-au atins scopul principal propus, alfabetizarea tuturor neştiutorilor de carte. Cei mai mulţi tineri au obţinut diplome de absolvire a 4 clase, unii dintre ei fiind promovaţi în funcţie, în organismele locale, în satele lor. Aşa s-a întâmplat şi în Vărăşti. La noi în Vărăşti după 1948 până în 1960 următoarele cadre didactice au fost participante la cursurile de alfabetizare: Vlădulescu Niculae, Calamaz Emil, Calamaz Petra, Macarie Maria, Radu Maria etc. O statistică cât de cât sumară a situaţiei analfabeţilor la nivelul judeţului Ilfov din perioada 1930 până în 1960 indica următoarele: - 1930 – 58% din numărul locuitorilor, dintre care bărbaţii reprezentau 19,2% şi femeile 31,5%, erau analfabeţi. - În anul 1948 procentul analfabeţilor era de 40% din totalul locuitorilor, dintre care 17% bărbaţi şi 29% femei. - În anul 1960, în judeţul Ilfov erau 15,1% analfabeţi din totalul populaţiei. Numărul bărbaţilor era de numai 7,3% iar al femeilor de 21,9%. În comuna Vărăşti, în perioada amintită, situaţia alfabetizării era următoarea: - 1930 – din cele 880 familii şi 4800 suflete analfabeţi erau: 22,3% bărbaţi şi 36,2% femei. - 1948 se înregistrează un număr de 824 de familii în Vărăşti dintre care 3590, reprezentând 18,1% bărbaţi şi 33% femei erau analfabeţi. - În anul 1960 comuna Vărăşti avea 815 familii, dintre care 3150 suflete – din care bărbaţi 16,1% din populaţie şi 29% femei (vezi datele despre invăţământul la Dobreni – cap. începuturile învăţarii de carte).
96
Capitolul. VI ŞCOALA DIN VĂRĂŞTI ÎN PERIOADA 1948-1989 ŞI DUPĂ Pentru învăţământul românesc şi cel local, perioada anilor 1948-1989, reprezintă o perioadă aparte în viaţa şcolii, perioadă destul de însemnată cu multe frământări în viaţa statului român şi a şcolii, frământări determinate de instaurarea la conducerea ţării a unei noi ordini sociale şi politice, impuse de dictatura comunistă. Pentru şcoală, noua politică comunistă instaurată a determinat o transformare structurală în sistemul de învăţământ, în metodologia didactică, orientarea acesteia spre o nouă formă a cunoaşterii, reorientarea activităţii didactice spre un nou domeniu, recunoscut ce avea la bază aşa zisul învăţământ ştiinţific axat pe doctrina marxist-leninistă. În acest context, de la început, învăţământul a fost supus unui intens proces de schimbare, de reorganizare a şcolii după noi principii care să servească nemijlocit noului sistem de conducere al ţării şi programului elaborat de Partidul Comunist Român. Acest program era direcţionat spre realizarea unor obiective ce nu admiteau nici o amânare, obiective ce vizau reforma în învăţământ, printre care menţionăm: - Democratizarea invatamantului, lichidarea analfabetismului, educarea comunista a tineretului, ridicarea nivelului de cultura al intregului popor; - Realizarea obligatorie a invatamantului liceal, realizarea si reorientarea invatamantului spre invatamantul realist-stiintific. Asa deci, societatea socialistă instaurată în ţară îşi propusese printre altele sa faca din cultura nationala a romanilor un bun al intregului popor. Pentru realizarea acestui obiectiv sau instituit noi sisteme, numite sisteme institutionalizate, care vizau cladirea unei noi culturi – cultura de masa. Pentru aceasta actiune s-au creat noi asezaminte culturale, noi reţele pentru educatia adultilor si tineretului, toate orientate spre democratizarea structurilor scolare. Investitiile create pentru realizarea asezamintelor culturale nu au acoperit nevoile societatii si nici nu au reusit sa mobilizeze masele populare la nivelul cerut si asteptat intru-cat nu au avut la baza concepte realiste si obiective legate de posibilitatile populatiei noastre, de natura si nivelul de cultura la care ajunsese populatia tarii. Tot ceea ce s-a intreprins in acest domeniu au fost investitiile care au avut la baza concepte impuse, imprumutate din URSS, concepte dorite a fi aplicate si pe teritoriul tarii noastre. Ori poporul roman in domeniul cultural a dovedit originalitate, multa responsabilitate si multa daruire in acest sens. Toate aceste framantari nu au demobilizat poporul roman si nici invatamantul romanesc care si-a pastrat originalitatea si si-a urmat cursul istoric participand activ la pregatirea si instruirea tineretului scolar, la formarea lui pentru viata, intru-cat invatamantul a avut in frunte oameni cu un profund comportament moral-etic orientat sa inteleaga mersul societatii, cunoasterea si intelegerea faptelor si fenomenelor la adevarata lor valoare. In comuna Varasti in grupul de dascali daruit scolii care s-au manifestat cu insufletire in toata perioada cat au slujit scolii din Varasti au fost dascalii: Petre Mihăilă, Radu Maria, Vladulescu Nicolae, Calamaz Emil si Calamaz Petra, dascali ramasi in memoria elevilor din scoala Varasti si a parintilor lor. In amintirea dascalului meu din scoala primara, din dragoste si pretuire pentru acesta am intocmit curriculumul ce ne ofera tinuta demna a dascalului venit din popor, adaptat scolii romanesti. VLADULESCU NICOLAE – învăţător (foto) S-a născut în comuna MICŞUNESTI-GRĂDIŞTEA, astazi judetul Ialomita in anul 1911, noiembrie 3, din parinti Vladulescu Florian si Vladulescu Cleopatra – agricultori. Intre anii 1932-1934 a fost incorporat si si-a satisfacut serviciul militar. In anul 1934 97
septembrie 1 il regasim invatator la scoala primara Radulesti – Ilfov, astazi judetul Ialomita, scoala unde a functionat pana la 1 septembrie 1935, cand a fost transferat la scoala primara din Varasti, cu alternante pana la pensionare. Din anul 1935 pana in anul 1937 a functionat la scoala din Varasti ca invatator. La 1 septembrie 1937 este transferat in Basarabia, la scoala primara Pelinei, judetul Cahul, unde a functionat pana in anul 1939. La 1 septembrie 1939 a fost transferat la scoala I.C. Frimu, Ilfov, ca invatator, unde a functionat pana la 1 sept. 1941. Din anul 1941 si pana in anul 1945 a funcionat pe rand la scolile din Dobreni si Varasti iar din 1946 si pana in anul 1952 a functionat ca invatator la scoala din Varasti – Ilfov. In anul 1952 si pana in anul 1956 a functionat ca director la scoala din Dobreni-Ilfov. Din 1956 si pâna la pensionare il găsim ca invatator la scoala din Varasti. Desi documentele de arhiva il prezinta ca un pelerin prin multe scoli, mai ales ilfovene, invatatorul Vladulescu Nicolae, in timpul cat a functionat la scoala din Varasti s-a dovedit un dascal cu personalitate, inzestrat cu reale posibilitati intelectuale si profesionale care l-au impus in fata societatii locale ca un dascal care a instruit si educat generatii de elevi, deveniti astazi oameni cu rezultate bune in societate. Un moment demn de retinut la noi in tara si mai ales in asezarile rurale in perioada de dupa 1948, perioada de inceput a comunismului a fost actiunea de alfabetizare instituita la nivel general, actiune ce trebuia dinamizata si legiferata unitara, la care trebuia sa raspunda toti tinerii nestiutori de carte. Aceasta actiune trebuia retinuta ca o problema nationala si de viata mai ales pentru tineretul roman. Daca aceasta actiune – alfabetizarea – a fost inceputa mult mai inainte, la inceputul secolului XX, ulterior s-a dovedit o actiune neâmplinita si neincheiata pana in perioada anului 1948, cand noua oranduire socialista a reânviat-o. În acest context, in toate asezarile omenesti din tara, catune, sate si comune si orase, tinerii au fost chemati sa participe la aceasta actiune numita stiinta de carte prin alfabetizare. Cursurile erau organizate in scoli, seara, de trei ori pe saptamana si se desfasurau dupa un program stabilit de Ministerul Invatamantului. Prin aceste cursuri unii dintre tinerii care si-au insusit cunostintele elementare cerute de citire si scriere romaneasca au primit diplome de absolvire a patru clase primare. Este însă adevarat ca multi dintre cei născuti sa participe, să frecventeze cursurile de alfabetizare erau numai pasageri si totusi au primit diplome de alfabetizare desi nu le meritau si au ramas analfabeti. Obiectivul măret propus, lichidarea nestiintei de carte a fost numai in parte realizat desi in anul 1960 s-a proclamat an al lichidarii alfabetizarii in Romania. Dorinta PCR de a avea cat mai multi tineri stiutori de carte a impus infiintarea si altor cursuri de scolarizare, cursuri de prelungire pentru invatarea de carte prin cursurile „fara frecventa”, mai intai pentru absolvirea a sapte clase, apoi opt si zece clase si in final chiar a cursurilor liceale. În anul 1982 Nicolae Ceauşescu a lansat chiar hotărârea prin care toti tinerii sub 40 de ani erau obligati sa urmeze cursurile fără frecventa pentru a absolvi opt sau zece clase. Multi dintre cei inscrisi au devenit absolventi ai cursurilor amintite si au fost indreptatiti sa ocupe functii in stat – pe baza documentului de absolvire a acestor cursuri. Au fost absolvenţi si la clasele liceale, absolventi care au obtinut dreptul sa aspire la invatamantul universitar. Asemenea absolventi au fost si la noi in Varasti. Scoala in comunism a ramas institutia de baza care oferea invatatura de carte. De la gradinita, la scoala primara si generala, apoi liceala, tineretul romaniei era obligat sa participe la cursurile scolare. Asa cum s-a mentionat, multi tineri in perioada comunismului au urmat cursurile scolare, au invatat si au evoluat devenind chiar tineri instruiti si educati, cu comportamente sanatoase de toata lauda in societate. Putini au fost aceia care au ramas in afara scolii. Scoala, in comunism, in anul 1948 si dupa, poate fi comparata cu perioada dinainte de anul 1948 chiar cu perioada de inceput a secolului XX, perioada in care invatamantul s-a afirmat pe plan national. Iata ce scrie in anul 1934 revizorul scolar Dumitru Nicolescu de la revizoratul scolar Vidra despre invatamantul in scoala din Varasti din acea perioada: „Am vizitat şcoala cu clasele I-IV din Varasti, scoala care mi-a lasat o buna impresie atat din punctul de vedere al 98
cladirii, bine ingrijită şi cu un aspect plăcut, dar si prin calitatea activităţilor didactice la care am asistat, activitati la care elevii au dovedit cunostinte temeinice si priceperea de a le expune. Disciplina, ordinea si comportamentul copiilor au fost la inaltime. Invatatoarea Petrescu Elena, invatatoare la clasa a IV-a, si-a dovedit maiestria didactica printr-o sustinuta si completa abordare a problemelor legate de lectie, printr-un comportament de adevarat dascal” În anul 1951, după 17 ani, şcoala din Vărăşti a fost inspectată de inspectorul şcolar de la plasa Vidra, Alexe Ion, originar din comuna Colibaşi. Inspectorul a asistat la lecţiile conduse la clasa a IV-a de învăţătoarea Lavric Maria, tânăra învăţătoare repartizata la scoala din Varasti in acelasi an. LAVRIC MARIA – învăţătoare (foto) Învăţătoarea Lavric Maria s-a născut în anul 1929 luna aprilie ziua 27, în comuna Cacaleţi , astazi comuna Izvoarele din judetul Giurgiu, din parintii Serban Gheorghe si Serban Ilinca, din aceeasi comuna de profesie agricultori. In anul 1952 invatatoarea Lavric Maria s-a casatorit cu invatatorul Lavric Arteman. Numele invatatoarei inainte de casatorie era Serban Maria. Invatatoarea Lavric Maria a urmat cursurile scolii primare in comuna natala, iar pe cele gimnaziale si liceale in orasul Giurgiu. În perioada anilor 1948-1951 a urmat cursurile pedagogice de fete din Giurgiu pe care a absolvit-o conform Certificatului de absolvire 012048 din ianuarie 1952 a ptimit titlul de invatatoare. La 1 septembrie 1951 Lavric Maria a fost numită învăţătoare la scoala primara din Varasti si a functionat in aceasta calitate pana la pensionare, in anul 1989. Are o fata, Lavric Emilia – inginer in Bucuresti. În lunga perioada de timp in care a functionat ca invatatoare numai in comuna Varasti s-a remarcat prin preocuparea atenta de transpunere in practica a noutatilor stiintifice specifice invatamantului, in noile programe si manuale scolare si asigurarea unei concordante intre continutul acestora si dinamica dezvoltarii structurilor psihice ale copilor pe care i-a instruit si educat. În intreaga sa activitate a urmat ca obiectivele pedagogice propuse in procesul de instruire si educatie al copiilor de varsta scolara sa influenteze dezvoltarea personalitatilor elevilor, formarea capacitatilor lor intelectuale menite sa le formeze o autentica cultura generala, formarea spiritului cautarii, selectarii spiritului de intelegere. In mod special activitatea indelungata in taramul scolii al invatamantului a fost orientata si spre formarea si dezvoltarea convingerilor morale la elevi, a constitutiei si conditiei estetice, a capacitatii de a simti si aprecia si crea frumosul, de a gasi mijloace variate de exprimare. În insusirea limbii materne la clasele pe care invatatoarea Lavric Maria le-a instruit a gasit formele specifice ale cititului si scrisului si cele de exprimare independenta, in forme variate. Aceste modalitati de lucru au constituit actiuni care i-au adus invatatoarei stima si multa apreciere din partea colegilor si a parintilor elevilor. Dezvoltarea progresiva a capacitatilor morale, estetice si fizice au constituit momente prin care învăţătoarea Lavric a conditionat si stimulat cresterea nivelului de cunoastere al elevilor săi. Iata cateva imagini prin care activitatile instructive cu elevii din ciclul primar pe care invatatoarea Lavric l-a instruit si educat conform formelor de lucru ale invatatoarei pentru dezvoltarea valorii, pentru efectuarea unor exercitii recreative, pentru dezvoltarea si formarea spiritului pentru frumos prin poezii si cântece. Despre lecţiile ţinute la clasa a IV-a si despre lecţia de istorie numai cuvinte de laudţ consemneazţ inspectorul scolar in procesul verbal al inspectiei: „La lectia de istorie elevii au fost activi si siguri pe raspunsurile date. Ei au facut aprecieri despre grevele muncitoresti si cauzele acestora si despre tovarasii care au suferit pentru cauza poporului muncitor”. 99
Inspectorul a facut precizari nu numai asupra lectiilor pe care le-a asistat dar si despre comportamentul invatatorilor din scoala Varasti, legate de cunoasterea activitatilor PCR in tara si in comuna si insusirea politicii PCR, din documentele de partid, prin participarea la cursurile politico-ideologice, la dezbaterile la aceste cursuri. Cadrele didactice la acea vreme erau obligate sa cunoasca publicatiile elaborate de partid, ziarele si revistele vremii, daca acestea erau abonate la aceste publicatii, daca frecventeaza biblioteca scolii si cea comunala. După cum reiese din continutul procesului verbal intocmit de inspectorul Ion Alexe intreaga activitate la lectia de istorie a avut ca principal scop cunoasterea si aprofundarea politicii PCR de catre copiii clasei a IV-a. Cunoasterea politicii PCR în şcoala de catre elevi era un fapt implinit si institutionalizat, era un proces generalizat si impus la care trebuia sa participe toate cadrele didactice. Cunoasterea politicii PCR trebuia cunoscută si înfaptuită de toti cei ce erau legaîi de şcoală, chiar si de cei ce aveau în subordine şcolile. Iată ce constata la 26 februarie 1959 inspectorul general de la Judetul Ilfov, Ion Birghila, in cadrul vizitei la scoala din Varasti: „Toate cadrele didactice de la aceasta scoala participa la cursurile invatamantului politico-ideologic, studiaza documentele de partid, conspecteaza materialele bibliografice recomandate de propagandisti. Cele mai multe cadre didactice au biblioteci personale, iar cartile existente, cele mai multe au continut politico-ideologic, pedagogic si literar. Urmatoarele cadre didactice au solicitat de la biblioteca scolii carti pentru pregatirea politicoideologica: Lavric Maria, Dragut Florica, Calamaz Petra, Radu Maria. Toate cadrele didactice sunt abonate la „Gazeta invatamantului” si la „Steagul Rosu”. Directorul şcolii, Artemon Lavric este un cadru bine pregatit profesional cu personalitate in conducerea treburilor scolii, abil si intelept si priceput in instaurarea unui climat de munca favorabil evolutiei si dezvoltarii invatamantului in scoala din Varasti”. Activitatile scolare in perioada 1948-1989 au fost multiple si necesare procesului de invatamant, activitati care au fost infaptuite si necesare procesului de invatamant, activitati care au fost infaptuite si in scoala din Varasti, indreptate spre perfectionarea procesului de predare-invatare in clasa si imbunatatirea metodologiilor didactice folosite la lectii si in general in domeniul educativ. În prezenta lucrare ne-am oprit numai asupra catorva actiuni care au impus angajarea cadrelor didactice in munca de instruire si educare a elevilor. - Cursurile I.C.D – cursuri la care participau cadrele didactice inscrise si participante pentru obtinerea gradelor didactice – introduse ca forme de perfectionare a invatatorilor si profesorilor incepand cu anul 1959 prin H.C.M 1059; - Consfatuirile cadrelor didactice, forme de perfectionare a cadrelor didactice in activitatile didactice, a perfectionarii propriei pregatiri. Consfatuiri infiintate in anul 1950 si anulate in 1989; - Cercurile pedagogice – infiintate in 1950 si desfiintate in 1959 si reinfiintate in 1967-1968, cersuri care functionau si functioneaza si astazi pe centre de activitati, care au spre analiza si dezbatere teme legate de perfectionarea activitatilor pe specialitati si discipline scolare; - Consiliile Pedagogice – activitati cu continut organizatoric si metodologic organizate in scoli, considerate organisme ce pot influenta organizarea, continutul si tipul activitatilor metodologice didactice in scoala. Sunt forme active si dinamice astazi in orice scoala; - Comisiile metodice – activitati in fiecare scoala, organizate pe specialitati menite sa asigure cunoasterea continutului si tipurilor de activitati, imbunatatirea continutului activitatilor si adoptarea unor masuri de stimulare a reusitelor in specialitate. Sunt considerate schimburi de experienta; - Bibliotecile scolare – forme ce au existat si inainte de 1948 in scoala cu ajutorul Casei scoalelor. Sunt forme din scoala care au asigurat fondul de carte pentru 100
colectivul didactic si elevi din multe si variate domenii, cu precadere din domeniul pedagogic si al culturii romane. In istoria scolii, tineretul scolar nu a fost uitat nici in trecut, nici in zilele noastre. El a fost antrenat in actiuni politico-ideologice prin organizatiile de copii si tineret. Asemenea organizatii au fost mai evidente in deceniile IV si pana in 1989 ale secolului XX. In anul 1940 in scolile primare a fost infiintata „STRAJERIA”, organizatie a copiilor, organizatie care a functionat sub egida regimului carlist si organizatia „TINERETUL LEGIONAR” pentru clasele liceale. Aceste organizatii au fost ulterior desfiintate intrucat nu slujeau intereselor scolii, nici ale educatiei, ci erau organizatii pur politice. Ceva mai tarziu, odata cu instaurarea comunismului in tara in sanul scolii si-au facut loc alte organizatii in randul copiilor si tineretului – toate avand ca obiectiv scopuri politice. A aparut astfel „Organizatia Pionierilor” pentru copiii din invatamantul primar si gimnazial si „Organizatia pentru tineret” – U.T.C. – pentru elevii mai mari de 14 ani. Printre presedintii Organizatiei de Pionieri din scoala Varasti mentionam: - Olaru Doina - Porojan Larisa Clementina - Stanef Roxana
101
Activităţi pioniereşti Evolutia scolii din Varasti este strans legata de evolutia efectivului de elevi si de angajarea colectivului de cadre didactice in realizarea sarcinilor profesionale si culturaleducationale ivite in fata scolii. În anul 1948-1949 Şcoala din Varasti a avut urmatorul efectiv de elevi: Cls. Nr. cls. Nr. elevi Total elevi Invatatori 1 22 Radu Maria I A 51 B 1 29 Calamaz Emil 1 40 Vladulescu N. II A 79 B 1 39 Calamaz Petra 1 69 III A B 1 53 167 C 1 45 1 31 IV A 66 B 1 35 Total elevi 363 . În anul scolar 1949-1950 efectivul de elevi arata astfel: Cls. Nr. cls. Nr. elevi Total elevi Invatatori 1 19 I A B 1 20 63 C 1 24 1 22 II A B 1 20 65 C 1 23 1 26 III A 75 B 1 49 1 32 IV A 63 B 1 31 102
Începand cu anul 1951-1952, invatamantul primar in comuna Varasti cunoaste o oarecare crestere. Iata cum arata graficul in invatamantul primar in anul scolar 1951-1952: Cls. A B C II A B III A IV A B Total 325
Nr. cls. 1 1 1 1 1 1 1 1
Cls. I A B C II A B C III A B IV A B C D V A B VI VII
Nr. cls. 1 1 1 1 1 (simultan) 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
I
Nr. elevi 42 44 42 32 31
Total elevi 128 63 50
44 40
84
Nr. elevi 35 35 36 44
Total elevi 106
86
42 41 44 30 20 28 27 35 39 36 23
85
105
74 36 23
Invatatori R. Calamaz Fl. Dragnut M. Serban M. Fomelescu M. Vladulescu I. Radu M. Georgescu Gh. Trandafir Invatatori V. Popescu V. Iliescu El. Logofatu E. Ignat A. Paraschiv E. Nicolae E. Mocanu M. Lavric M. Georgescu R. Dragnut P. Osiac -
Iata si cadre didactice care au functionat la clasele V-VII in anul scolar 1954-1955 1 – Museteanu Gheorghe – lb. romana; 2 – Chiper Ioan – lb. rusa; 3 – Museteanu Victoria – istorie; 4 – Cocos Nicolae – matematica; 5 – Dumitrescu Petre – fizica.
Datele statistice pentru anul scolar 1965-1966 indica urmatoarea situatie – pentru clasele I-IV si V-VIII: vezi tabelul de mai jos 103
Cls.
Nr. elevi Total elevi Invatatori 30 Popa Nineta Doina I 2 62 32 Rujan Vasilica 22 Maria Popovici II 2 55 33 Nicolae Elena 34 ? III 2 57 23 Ionescu Mariana 25 Florica Dragnuta 2 61 36 Mitu Tarnaveanu Clasele V-VIII 1965-1966 Cls. Nr. cls. Nr. elevi Total elevi Diriginte 34 ? V 2 69 35 ? 23 Busurca Natalia VI 2 50 27 Ciocnei Katy 33 Ganciu Eugen VII 2 62 29 Alis Boboaca 28 Tarnaveanu Ioana VIII 2 51 23 Mahaleau Emilia Total elevi clasele I-IV 235 Total elevi clasele V-VIII 232 Statistica anului scolar 1974-1975 indica pentru scoala din Varasti aparitia invatamantului de X ani . Iata graficul din anul 1974-1975 pe trepte de învatământ A. Clasele I-IV – invatamantul primar Cls. I A B C II A B III A B IV A B
Nr. cls.
Nr. cls. 1 1 1 1 1 1 1 1 1
Nr. elevi 27 27 21 30 26 14 17 21 28
Total elevi 75 56 31 39
Invatatori M. Lavric P. Popa N. Paun F. Costache V. Rujan F. Gragnuta E. Nicolae -
B. Clasele V-VIII – invatamantul gimnazial Cls. V VI VII A B VIII A B
Nr. cls. 1 1 1 1 1 1
Nr. elevi 32 37 25 18 25 25
Total elevi 32 37 43 50
104
Invatatori -
C. Clasele IX-X Cls. IX A B X A B
Nr. cls. 1 1 1 1
Nr. elevi 35 40 23 20
Total elevi
In perioada anilor 1948-1989 scoala din Varasti a fost condusa de cativa profesori, oameni cu personalitate si reale calitati manageriale, care au indeplinit functia de director, printre care amintim: Lavric Artemon – 1953-1969, profesor de biologie cu gradul didactic I; Ciurea Vasilica – 1969-1972, profesor de lb. rusa cu gradul didactic I; Danciu Eugen – 19721973, profesor de istorie cu gradul didactic I; Lavric Artemon – profesor de biologie a revenit in functia de director in anul 1973 si a indeplinit functia de director pana in anul 1989, pana la pensionare. LAVRIC ARTEMON (foto) S-a născut la 13 aprilie 1929 în satul Putineşti, jud. Soroca, Rep. Moldova. Şcoala primara a facut-o în satul natal Putinesti, între anii 1936-1942, apoi a urmat cursurile şcolii normale din Chisinau pana in anul 1944 cand din cauza celui de al II-lea razboi mondial s-a refugiat in Romania, odata cu scoala normala din Chisinau. Din toamna anului 1944 a fost inscris si a urmat cursurile scolii normale din Bucuresti pe care a absolvit-o in anul 1950. Dupa absolvirea scolii normale, ca invatator a fost repartizat la scoala primara din com. Varteju, sat Pruni, Jud. Ilfov, unde a functionat pana in anul 1952 cand prin casatoria cu invatatoarea Lavric Maria – invatatoare la scoala din Varasti a fost transferat la aceasta scoala la care a functionat in calitate de invatator, profesor si director de scoala pana in anul 1989, pana la pensionare. Cadru didactic daruit scolii, cu reale posibilitati intelectuale si un comportament si o tinuta morala demna, sa impus in fata societatii locale atat prin activitatile instructiv-educative din scoala la care a participat si le-a condus, cat si prin dorinta de a-isi desavarsi pregatirea profesionala. Pe rand, a urmat cursurile facultatii de Stiinte Naturale din cadrul Institutului Pedagogic din Bucuresti si apoi ale Facultatii de biologie din cadrul Universitatii din Bucuresti pe care le-a absolvit. In acest cadru stiintific s-a angajat si a reusit sa obtina toate gradele didactice, definitivat, gradul II si I. Interesat de evolutia invatamantului in comuna Varasti, de asigurarea si dezvoltarea bazei materiale in care s-a desfasurat invatamantul in toate scolile comunei s-a implicat cu toata daruirea in lucrarile de constructie a noului local de scoala cu patru Sali de clasa in comuna Varasti, data in folosinta in anul 1962 si a noului local de scoala pentru invatamantul de 8 si 10 ani, cu sali de clasa si dependinte ce au slujit invatamantului din Varasti la nivelul cerut de societatea locala. Localul a fost dat in folosinta in anul 1975. Activitatile scolii au fost complexe si au cuprins toata sfera invatamantului, de la activitatile in clasa la cele cu continut cultural-artistic – serbari, in care s-au reliefat cantecele si dansurile, scenetele de teatru sau activitatile sportive la care elevii au primit diplome si premii la nivel judetean si chiar national. Profesorul si invatatorul Lavric Artemon a fost un adevarat dascal, apropriat si stimat atat de elevi si colegi cat si de intreaga populatie locala, un dascal cu personalitate atasat scolii si cresterea tineretului local in spiritul adevarurilor crestine, a formarii lui pentru viata. Profesorul a fost casatorit cu invatatoarea Lavric Maria si a avut o fata, Lavric Emilia 105
de profesie inginer. Profesorul Lavric Artemon a decedat in anul 2008. Dupa revolutia din 1989 au indeplinit functia de director la scoala din Varasti urmatorii profesori: - Nicolae Valentina – prof. de limba rusa – româna, 1989-2002; - Nicolae Petre – prof. de Ed. Fizica, 2002-2009 - Dima Roxana - prof. Limba română, 2009 - prezent NICOLAE VALENTINA (foto) Profesorul Nicolae Valentina s-a nascut pe meleaguri carpatice, la poalele muntilor Ciucas, in com. Barcani Jud. Covasna in anul 1949 aug. 6 din parintii Tudor si Maria Gheorghe si a ajuns pe meleaguri de campie prin casatorie cu prof. de ed. Fizica din localitate – din satul Obedeni, sa profeseze in scoala din Obedeni si Varasti. Cadru didactic dinamic, inzastrat cu reale calitati manageriale si profesionale, a slujit cu daruire scolile din Varasti implicandu-se cu o tinuta morala etica ce i-a adus simpatie si multa apreciere din partea parintilor copiilor, a elevilor si a dascalilor din scoala. Asa cum mentiona dna. profesoara in scolile din Varasti a trait o viata intensa plina de satisfactii profesionale, concretizate in reusitele pe care le-a avut in calitate de diriginte si profesor si intr-o intensa iubire fata de parintii copiilor, de copiii pe care i-a instruit si educat timp de decenii in scolile din Varasti. De altfel, pentru profesoara Nicolae Valentina, scoala din Varasti a fost locul desavarsirii de dascal, locul pe care si l-a ales – scoala. În amintirea fostului director Lavric Artemon, omul care i-a fost mentor in activitatea manageriala , profesoara Nicolae Valentina a realizat acest omagiu : OMAGIU Sa-i deie DOMNUL SFANT. S-a stins un mare OM, Un dascal minunat, Pe drumul catre DOMNUL Prea repede-a plecat
Si-acolo sus in ceruri Sa poata sa-ntalneasca Pe-acei ce dragi i-au fost Iar ei sa-l recunoasca
El a venit in sat In pragul tineretii Si l-a slujit cu drag Pe tot parcursul vietii
Si-atunci cand printre ingeri Pe Luci-l va vedea Sa-i duca vesti de-acasa De la familia sa
Atator generatii Le-a fost indrumator Le-a netezit cararea Privind spre viitor
Sa-i spuna cat amar Cat dor nemarginit Lasat-a-n urma sa Celor ce l-au iubit
Le-a daruit mereu Din inima lui mare, Iubire si povata, Gand bun, la fiecare.
Sa-l roage ca macar Sa le apara-n vis Sa le aline dorul Si focul de nestins
Mai toti ce l-am iubit In inima-i pastram Respect nemarginit Nicicand n-o sa-l uitam.
Iar celor dragi, lui …… Si doamne, alinare Le ocroteasca DOMNUL Cu dragostea LUI mare.
O lacrima si-o floare Pe proaspatul mormant, Odihna si iertare
106
Profesoara Niculae Valentina in toata perioada cat a functionat in scoala din Varasti a slujit cu multa insufletire, pricepere, daruire si competenta profesionala scoala, atat ca profesor cat si ca director. Pregatirea sa multilaterala, priceperile si deprinderile dobandite din copilarie si din scoala i-au fost alaturi in organizarea si conducerea activitatilor literarculturale, in animarea si insufletirea acestora. In acest scop, prin implicarea profesoarei Nicolae Valentina echipele de dansuri ale scolii si cele corale au beneficiat de o instruire aleasa si sigura din partea profesoarei, obtinand rezultate bune in cadrul concursurilor scolare judetene, unde au primit numeroase premii si medalii. Demn de retinut locul I obtinut de echipa de recitatori in cadrul concursului „Cantarea Romaniei”. In atentia profesoarei Nicolae Valentina a fost in permanenta si activitatea scolii pentru cunoasterea frumusetilor si bogatiilor tarii, a peisajului romanesc neintrecut si invidiat de alte tari, cunoasterea acestuia prin intermediul vizitelor si excursiilor in toate zonele tarii.
NICULAE PETRE In atentia scolii din Varasti au fost in permanenta si activitatile sportive, dar mai ales activitatile profesorului de educatie fizica, Nicolae Petre, el insasi sportiv de performanta. Cadru didactic înzestrat cu reale calităţi native şi profesionale a fost în permanenţă în mijlocul colectivului de profesori şi elevi şi s-a integrat în rândul acestora dovedind pricepere si competenta in stabilirea relatiilor de cooperare si realizare a sarcinilor scolii. Nascut si crescut pe meleagurile noastre in catunul Obedeni, comuna Varasti, din parintii Nicolae Mihalache si Elena, oameni intelepti, cu comportamente si responsabilitati morale, linistiti si asezati, cu legaturi de intrajutorare intre sateni, au facut eforturi material ca sa-si vada fiul in randul oamenilor de vaza din comuna, oferindu-I o educatie dreapta in spiritual morale crestine. La randul sau, copilul, profesorul Nicolae Petre, nu le-a inselat asteptarile dovedindu-se astazi unul dintre cadrele didactice ale scolii din Varasti, pe care scoala s-a bazat in momentele grele ale evolutiei sale, un bun manager si indrumator al tinerei generatii din comuna. Preocupat permanent pentru pregatirea si desavarsirea sa profesionala, a urmat mai intai Institutul de Educatie Fizica din Bucuresti pe care l-a absolvit si a parcurs toate treptele cerute de perfectionarea didactica, de la definitivat pana la gradul didactic I. Sub indrumarea sa, elevii scolii din Varasti participanti la concursurile sportive au obtinut numeroase diplome si medalii, unele dintre ele fiind expuse in scoala.
107
Statistica efectivului de elevi in anul scolar 1989-1990 indica urmatoarele: Cls. Nr. claselor Nr. elevi Total I 1 31 31 II 1 26 26 1A 20 III 42 1B 22 IV 1 31 31 Total 130 1A 32 V 65 1B 33 1A 25 VI 49 1B 24 1A 35 VII 71 1B 36 1A 27 VIII 53 1B 26 1A 37 IX 77 1B 40 1A 32 X 65 1B 33 Total 380 In anul scolar 1989-1990 la scoala din Varasti au functionat urmatoarele cadre didactice: - Rujan Vasilica – grad didactic I (cls. I); - Nicolae Elena – definitivat (cls. a II-a); - Titu Maria - (cls. a III-a A); - Miu Frolica – definitivat (cls. a III-a B); - Dinescu Gheorghita – definitivat (cls. a IV-a); Profesori: - Nicolae Valentina – director – profesor lb. rusa – grad didactic I - Stefanescu Vasilica – lb. rusa + lb. romana - Simion Adriana – matematica – definitivat - Mahalean Emilia – lb. romana – gr. Didactic I - Spulbereanu Valentina – matematica 108
-
Luca Livia – matematica Zaharia Alexandru – Enculescu Carmen – Marinescu Camelia – biologie, chimie – gr. Didactic I Tase Maria – geografie Ganciu Ganciu Eugeniu – istorie – gr. Didactic I Dolere Paraschiva – Nicolae Petre – ed. Fizica Militaru Aurelia – muzica Dobre Greorghe – biologie
Educatoare: 1. Zane Victorita – gradinita Varasti – Obedeni – grad didactic I; 2. Pena Maria – gradinita Varasti – Obedeni – grad didactic I; 3. Bratu Liliana – gradinita Varasti – Obedeni – grad didactic I; In anul scolar 1990-1991 efectivul de elevi era: Elevi si clase I-IV Clasa Nr. clase Nr. elevi 25 I 2 21 24 II 2 26 26 III 2 32 26 IV 2 29 Total 8 Total elevi clase Elevi si clase V-VIII Clasa
Nr. clase
V
2
VI
2
VII
2
VIII
2
Total clase
8
Total elevi 46 50 58 55 209
Nr. elevi 26 31 30 20 27 31 30 23
Total elevi
Total elevi
218
Efectivul de elevi la clasele IX si X era urmatorul: clasa Nr. cls. 1 IX 1 1 X 1 109
57 50 58 53
elevi 32 39 21 22
La o distanta de numai zece ani de la revolutie la scoala din Varasti se constata o reducere simtitoare a efectivului de elevi atat la clasele primare cat si la cele gimnaziale. Iata statistica anului scolar 2000-2001: Clase si elevi I-IV Clase Nr. cls. Nr. elevi Total elevi I 1 30 30 II 1 19 19 III 1 20 20 IV 1 20 20 Total clase 4 Total 89 Clase si elevi V-VIII Clase
Nr. cls.
V
2
VI
2
VII
2
VIII
2
Total clase
8
Total clase I-VIII – 12
Nr. elevi 25 27 22 22 25 21 21 23 Total
Total elevi 52 44 46 44 186
Total elevi 275
Planul de scolarizare pentru anul scolar 2008-2009 indica urmatoarea statistica pentru scolile din Varasti si Obedeni: Unitatea scolara Sc. Varasti Sc. Obedeni TOTAL Unitatea scolara
Sc. Varasti Sc. Obedeni TOTAL
Cls. I
Cls. II
Cls. III
Cls. IV
Nr.cls. 1
Nr.elevi 22
Nr.cls. 1
Nr.elevi 22
Nr.cls. 1
Nr.elevi 27
Nr.cls. 1
Nr.elevi 24
0.5
13
1
14
0.5
10
1
14
1.5
35
2
36
1.5
37
2
38
Cls. V
Cls. VI
Cls. VII
Cls. VIII
Nr.cls.
Nr.elevi
Nr.cls.
Nr.elevi
Nr.cls.
Nr.elevi
Nr.cls.
Nr.elevi
2
36
2
34
2
35
2
33
2
36
2
34
2
35
2
33
Inv. prescolar Nr.gr. Nr. copii 2 50 1
25
3
75
Iata si cadrele didactice care functioneaza la scoala din Varasti in anul scolar 20082009 , multe dintre ele cu ani indelungati in scoala din Varasti, cu reale realizari profesionale.
110
Unitatea scolara GRADINITA VARASTI GRADINITA VARASTI GRADINITA OBEDENI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI
Nume initiala prenume PENA P. MARIA BRATU N. LILIANA ZANE N. VICTORITA RUJAN A. VASILICA OPREA A. ROBERTINA CATE M. IOANA BANICA A. STELIANA LUMINITA NICULAE T. ELENA PARVU N. CRISTINA OPREA FM. OANA MADALINA DOBRE V. MARIANA CONU M. PAULINA CONU M. PAULINA PIRVU F. ELENA NICULAE G. VALENTINA CONSTANTIN I. COSMIN RUJAN C. ANDRA VASILICA RUJAN I. DECEBAL TIBERIU DOBRE D. GHEORGHE DOBRE R. PARASCHIVA MAZILU C. GHEORGHE MAZILU C. EUGENIA NEAGU V. NARCISA BONEA M. ADELA ELENA NICULAE M. PETRE COSTACHE G. MARIANA DIMA C. ROXANA CRISTINA DANCU I. DUMITRU NECULA N. DANIEL DUMITRESCU I. FLORINA
SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA OBEDENI SCOALA OBEDENI SCOALA OBEDENI SCOALA OBEDENI SCOALA OBEDENI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI SCOALA VARASTI
PÂRVU CRISTIANA Din dialogul cu invatatoarea Pârvu Cristiana am obtinut unele informatii edificatoare asupra activitatii sale. Invatatoarea Pârvu Cristiana nascuta la 1 ianuarie 1960, în comuna Varasti, din parinti Nicolae si Steliana Moisescu, oameni cu personalitate si cu comportamente sociale si umane, apreciate de societatea locala, tatal mai ales s-a manifestat ca un reprezentant de seama al obstii satesti participand la viata politica si sociala, fapt ce l-a propulsat in anul 1967 in funcţia de primar pana in anul 1974, cand a decedat de tanar. Apropiat şcolii si dornic de o evoluţie prosperă a învatamantului local, in timpul mandatului de primar a contribuit cu toata insufletirea la construirea noului local de scoala in satul Dobreni si la inceperea noului local de scoala din Varasti. A fost interesat si de evolutia copiilor sai insistand ca fiica 111
sa Cristina Moisescu – casatorita Parvu sa urmeze cursurile scolii normale Elena Drama din Bucuresti, pe care le-a absolvit in anul 1978. Cursurile invatamantului prescolar, primar si gimnazial le-a urmat in comuna natala Varasti in perioada anilor 1964-1974. Dupa absolvirea Scolii normale de invatamant in anul 1978 a fost repartizata ca invatatoare titulara la scoala primara din Obedeni, unde a functionat doi ani, iar din anul scolar 1980 a fost transferata la scoala generala din Varasti unde functioneaza si astazi. Invatatoare cu o aleasa pregatire profesionala si cu reale calitati de dascal s-a integrat permanent in cerintele societatii si ale invatamantului dovedind puterea si discernamantul in alegerea si aprofundarea sistemelor cerute de invatamantul primar. In acest context invatatoarea Parvu Cristina a urmat toate treptele perfectionarii solicitate unui cadru didactic integrat in evolutia scolii romanesti, obtinand pe rand toate gradele didactice – definitivat, gradul II si I cu rezultate demne de toata lauda.Lucrarea pentru gradul didactic I a fost realizata sub indrumarea si coordonarea domnului profesor Aurel Popescu. Cadru didactic sensibil la cerintele vremii s-a implicat cu toata daruirea in procesul evolutiei pregatirii profesionale raspunzand cerintelor reformei din invatamant. In acest sens a urmat numeroase cursuri de pregatire si perfectionare a activitatii didactice, cursuri de consiliere si orientare elaborate de minister, de formare continua si de strategiile de invatare activa implicate in dezvoltarea gandirii critice in invatamantul primar. A urmat si cursul numit „Managementul clasei”. Este casatorita cu inginerul agronom Parvu Constantin, in prezent functionar la APIA – Centrul Comana. Are doi copii reusiti – Georgiana, absolventa a Colegiului National de Invatatori – Elena Doamna din Bucuresti si a facultatii de litere din Bucuresti. Gabriel-Stefanita, student la Academia de Politie „Al. I. Cuza” din Bucuresti. La şcoala generală din Vărăşti este secretară Radu Marin Mihaela născută la 23 martie 1976 în satul Obedeni comuna Vărăşti. Secretara Radu Mihaela a urmat şcoala în satul Obedeni şi clasele gimnaziale la şcoala din Vărăşti. După absolvirea şcolii gimnaziale a urmat şi absolvit Liceul Industrial nr. 3 din Bucureşti, după care a urmat şi facultatea de Management financiar contabil din Bucureşti. Este casatorită cu Radu Ionel şi au doi copii. Din anul 1999 este secretarul şcolilor din Vărăşti şi Dobreni. BIBLIOTECA DIN COMUNA VĂRĂŞTI În anul 1903, conform documentelor de arhivă ale vremii, în comuna Vărăşti s-a înfiinţat biblioteca comunală. Actul s-a petrecut împreună cu cele 320 de biblioteci comunale din ţară. În acest context, biblioteca din comuna Vărăşti a fost printre primele 12 biblioteci care s-au înfiinţat în judeţul Ilfov. La înfiinţarea bibliotecilor comunale din ţară şi din judeţul Ilfov a contribuit CASA ŞCOALELOR. Urmare legilor de atunci bibliotecile comunale au fost numite şi biblioteci populare. Încă de la înfiinţare bibliotecile populare săteşti au fost dotate înzestrate de către CASA ŞCOALELOR cu un fond de carte care conţinea 50 de volume. Înzestrarea cu un fond de carte a bibliotecii comunale din Vărăşti în anul 1903 s-a făcut anual prin CASA ŞCOALELOR, ca şi a celorlalte biblioteci înfiinţate în ţară. Fenomenul înzestrării cu un fond de carte a bibliotecilor săteşti şi comunale a continuat până în anul 1948, moment când Casa Şcoalelor a fost desfiinţată. Lista cărţilor primite de biblioteca comunală din Vărăşti la înfiinţare şi a altor cărţi în perioada 1903 – 1948 este bine ilustrată în capitolul ACTIVITATEA DIDACTICA în actualul volum… An de an biblioteca din Vărăşti şi – a îmbogăţit fondul de carte din domeniul literar, ştiinţific şi al artei, ajungând astăzi la 10217 volume. 112
În perioada 1948 – 1989, multe din volumele existente în biblioteca comunală din Vărăşti au apărut volume cu conţinut şi caracter politico – ideologic şi un mare număr de traduceri din literatura sovietică. Astăzi biblioteca comunală din Vărăşti este înzestrată cu un număr de 10108 volume din domeniile amintite şi un număr de 109 reviste din multe alte domenii. Conform aprecierilor făcute de specialiştii din domeniu, activitatea în bibliotecă este o activitate de mare responsabilitate care presupune un efort intelectual sporit şi o muncă fizică intensă, considerată de unii neaveniţi o muncă uşoară. Sarcina principală a bibliotecii este aceea de atrage cititori, conform planului de activitate, schimbarea şi îmbunătăţirea fondului de carte pentru ca cititorii să aibă la dispoziţie o informare curentă şi la zi. Mai mult misiunea complexă a bibliotecarului trebuie axată şi orientată spre amenajarea unor standuri şi expoziţii care să ofere cititorului fondul de carte cu care este dotată biblioteca. Astăzi în comuna Vărăşti este o bibliotecă comunală şi în funcţia de bibliotecară este profesoara Constantin Maria (foto) localnică, născută în Vărăşti în anul 1968 la 10 decembrie. Este fiica lui Constantin şi Margareta Olaru – ţărani din Vărăşti. Constantin Maria a urmat cursurile şcolii primare şi gimnaziale la şcoala din Vărăşti, iar din anii 1983 – 1987 a urmat cursurile Liceului de chimie din Giurgiu. Pasionată de teatru, după terminarea liceului a activat o perioadă la Teatrul studenţesc PODUL şi la Radio Tei, din complexul studenţesc TEI. În vara anului 1990 a revenit în comuna Vărăşti unde a fost angajată ca bibliotecară, în funcţia nou înfiinţată. O bună de timp funcţia de bibliotecar a fost minimalizată , societatea actuală a considerat însă că bibliotecile comunale publice merită luate în consideraţie – organizând cursuri speciale de pregătire profesională numite BAZELE BIBLIOTECONOMIEI, cursuri echivalente cu şcoala postliceală de biblioteconomie. Cursurile s-au desfăşurat pe o perioadă de trei ani şi s-au finalizat cu un examen de absolvire susţinut la centrul de pregătire profesională Buşteni, examen pe care l-a promovat. Ulterior a absolvit facultatea de LIMBA SI LITERATURA ROMÂNĂ – specializarea română – franceză, optând şi pentru cursurile de biblioteconomie. În calitate de bibliotecar a participat la activităţile şi concursurile organizate de biblioteca judeţeană I.A. Basarabescu din Giurgiu. Iată câteva din acţiunile la care a participat biblioteca VASILE MILITARU din Vărăşti la care este bibliotecar doamna Constantin Maria. În anul 1996 – bibliotecadin Vărăşti a obţinut locul I la concursul CEA MAI BUNA BIBLIOTECA PUBLICĂ, premiul I în acelaşi an la concursul de interpretare la concursul de cunoştinţe literare VASILE MILITARU. În anul 2000 – locul I la concursul MIHAI EMINESCU, ACEST ETERN NECUNOSCUT, 2003 – locul I la concursul CEA MAI BUNĂ BIBLIOTECĂ PUBLICA DIN JUDEŢUL GIURGIU. Biblioteca din Vărăşti organizează manifestări artistice în cinstea evenimentelor importante din comuna, simpozioane , expoziţii de carte, concursuri artistice. Biblioteca di Vărăşti este prima bibliotecă comunală din judeţul Giurgiu care a fost dotată cu un calculator de către primăria comunală. O atenţie deosebită în cadrul bibliotecii s-a acordat îmbunătăţirii spaţiului în care funcţionează biblioteca din Vărăşti. Astfel s-a început cu igienizarea spaţiului, crearea condiţiilor de amenajare a unor spaţii specifice de amenajare a fondului de carte după normele de clasificare zecimale şi universale a întocmirii catalogului alfabetic şi sistematic. Din documentele locale şi relatările unor localnici s-a reţinut numele unor 113
persoane care au îndeplinit funcţia de bibliotecar la biblioteca din Vărăşti : Spătaru Maria, Dociu Ioana, Ionescu Verona, Zane Victoriţa, Constantin Maria Căminul Cultural Vărăşti Activităţile Căminului Cultural s-au desfăşurat după cum urmează: în anul 1995 în cadrul Caminului Cultural s-a înfiinţat o trupă de dans modern alctuită din tinerii talentaţi ai Comunei Vărăşti condusă de Prof Slavnicu Florina de la Şcoala de Arte din Giurgiu. Un alt eveniment deosebit s-a remarcat în anul 1996 cu ajutorul ansamblului de dansuri populare condus de Dnl Prof Mihai Mihai din cadrul Şcolii de Arte –Giurgiu care a obţinut numeroase diplome, amintim şi de pariciparile numeroase ale grupului vocal la diferite evenimente şi concursuri ,condus de Prof Niţescu din Giurgiu. De asemeni conducerea Caminului Cultural din această perioadă s-a implicat în punerea în valoare a numeroaselor evenimente din viaţa satului cum ar fi: Sf Toader, Drăgaica cât şi numeroase colinde şi a instrumentat participarea la numeroase concursuri şi festivaluri la nivel de jude. Anul 1996 mai reprezintă un mare eveniment pentru Comuna Vărăşti data la care localitatea Vărăşti sa înfrăţit cu localitatea Nicolovo din Bulgaria. Au fost organizate manifestări culturale specifice localitatilor noastre – atăt de la Vărăşti cât şi de la Nicolovo. Locuitorii acestor localităţii şi-au împărtăşit din experienţa lor în ceea ce priveşte cultivarea legumelor – ocupaţie comună a locuitorilor din Vărăşti si Nicolovo. Mai amintim că în localitatea noastră trăiesc numeroşi bulgari dar şi la Nicolovo traiesc romani. În decursul timpului Caminul Cultural a mai desfăşurat activităţii culturale ,activităţi şcolare, a gazduit diferite evenimente din viaţa satului ,concursuri, serbari căt şi numeroase formaţii din lumea circului. În prezent Caminul Cultural a mai desfăşurat evenimente cum ar fi şedinţele publice ale Consiliului Local ,a gazduit anumite nunţi şi evenimente pentru petrecerea timpului liber al tinerilor din comună iar în ultima perioadă Căminul Cultural este administrat de Primărie şi se află întrun lung proces de reabilitare.
ŞCOALA OBEDENI Datele despre apariţia şi evoluţia şcolii în satul Obedeni, ivite în documentele localităţii nu sunt convingătoare şi nici cele culese pe cale orală nu sunt suficiente pentru a face unele precizari despre trecutul şcolii din Obedeni. Demn de precizat pentru şcoala din Obedeni este faptul ca în 1896 în satul Obedeni s-a construit un local nou pentru şcoală si gradinită, local unde au foncţionat totodată cele două instituţii de învaăţământ în cele două Săli de clasa. Localul a mai avut şi un spaţiu de locuit pentru învatatorul şi directorul şcolii. Până în perioada anilor 1920 învăţământul primar la şcoala din Obedeni a funcţionat ca învăţământ simultan cu patru clase şi un singur învatator şi mai apoi cu învăţământ simultan cu câte două clase I-III si II-IV, după care numarul crescut al populaţiei şi al copiilor a facut să se treacă la învăţământul pe clase de la clasa I la clasa IV. Acest proces s-a realizat odată cu darea în folosinţă în satul Obedeni a unui nou local de scoală – cu Săli de clasă în anul 1964. De la darea în folosinţă a noului local de şcoală, localul şcolii vechi nu a mai fost folosit, el este astăzi un morman de caramizi şi moloz. Din anul 1964 odată cu darea în 114
folosinţă a noului local de scoala învăţământul preşcolar, primar şi gimnazial s-a mutat în acest local. În această formă învăţământul la şcoala din Obedeni a funcţionat până în anul 1975, cănd datorită numarului redus de copii la clasele V-VIII a determinat mutarea acestei trepte şcolare la şcoala de centru, în comuna Vărăşti. Astfel, de atunci – anul 1975 – în localul şcolii din Obedeni funcţionează simultan, grădiniţa si învăţământul primar. În prezent, în anul şcolar 2008-2009 şcoala din Obedeni funcţionează cu urmatorul efectiv de elevi: 12 elevi la clasa I si 11 elevi la clasa a III-a, învăţământul desfăşurandu-se simultan si 14 elevi la clasa a II-a si 16 elevi la clasa a IV-a, învăţământul la aceste clase este tot simultan. La toate cele patru clase cu învăţământ primar funcţionează în anul 2008-2009 un efectiv de 53 de elevi. De la înfiinţarea învăţământului gimnazial în Obedeni (1975) şi până la mutarea acestuia la şcoala din Vărăşti directorii şcolii din Obedeni au fost: - Georgescu Marin – profesor de educatie fizica - Niculae Petre – profesor de educatie fizica - Chelaru Gheorghe – profesor de matematica. În perioada 1964-1975 ca invatatori la clasele I-IV au functionat: - Georgescu Lucia - Tane Petra - Popa Petre - Popa Pena iar ca profesori: - Dumitrescu Violeta – profesor de limba romana - Soimeanu Steluta – biologie - Atanasiu Maria – istorie - Niculae Valentina – limba rusa Mai recent, la scoala din Obedeni au mai functionat ca invatatori: - Ruse Ioana - Paun Cristina - Conu Paulina În prezent la scoala din Obedeni funcţioneaza: - Conu Paulina - Musat Mariana - Oprea Madalina Învăţământul preşcolar în Vărăşti Interesul pentru menţinerea învăţământului preşcolar în comuna Vărăşti a fost susţinut şi impulsionat de slujitorii comunei şi de localnici care în anul 1924 au hotărât construirea unui local propriu de grădiniţă în comuna Vărăşti, numai pentru învăţămantul preşcolar. Localul a fost construit într-un spaţiu existent în curtea şcolii din Vărăşti, spaţiu bine ales în centrul comunei, spaţiu care răspundea pe atunci cerintelor populaţiei locale. Localul nou de gradiniţă era dotat cu o încapere destinată activităţilor didactice si un alt spaţiu locuibil, pentru educatoarea care conducea activităţile didactice, spatiu bine construit, cu o structura durabilă şi estetică la acea vreme. În acest spaţiu numeroase generaţii de copii preşcolari şi-au început activităţile de cunoastere ale copilariei, si-au manifestat unele calităţi native şi şi-au format deprinderi si comportamente civilizate, necesare în viitoarele etape ale vietii de şcolar. Iata documentele care atesta construirea localului de gradinita. Incepand insa cu anul 1964, învăţământul preşcolar în comuna Vărăşti a fost mutat într-un nou local. Este adevarat, mai spaţios, însă pentru unii localnici departe de a le satisface doleanţele de a avea la dispozitie spaţii scolare mai apropiate de casă. În acest nou spaţiu gradiniţa de copii functioneaza şi astazi. Vechiul local de gradiniţă, spre surprinderea multora din comuna, localnici sau cadre 115
didactice a fost destinat unor spaţii comerciale, nejustificat pentru noi. În întreaga perioada, începand cu noua constructie a localului pentru grădiniţa, în anul 1924, în aceasta treaptă a învăţământului preşcolar au funcţionat numeroase cadre didactice – educatoare, unele cu pregătire adecvată acestei forme didactice sau suplinitoare. Nu suntem în posesia unor date care sa confirme numarul exact al educatoarelor, calificate sau nu în perioada 1924-1980. Din cunostintele şi constatarile personale am reţinut ca educatoare calificate la gradiniţa din Varasti numai doua educatoare: ERHAT ELENA, pentru perioada 1934-1938 şi CUCIUSNA MARIA, pentru perioada 1942-1948. Date statistice ceva mai complete despre cadrele didactice care au funcţionat la gradiniTa din Vărăşti şi efectivul de elevi ni se oferă începand cu anul şcolar 1980-1981. Iata graficul anului scolar 1980-1981: Grupe de copii Grupa mica Grupa mijlocie Grupa mare
A B A B A B
Nr. de copii 22 22 23 25 24 20
Educatoare Puscoiu Angela Bidan Aurelia Bratu Liliana Gane Maria Lampa Iuliana Pena Maria
Nr. de copii 24 24 28 29 25
Educatoare Popescu Melania Pena Maria Bratu Liliana Gane Maria
Statistica anului scolar 1982-1983 Grupe de copii Grupa mica Grupa mijlocie Grupa mare
A B A A B
Statistica anului scolar 1983-1984 indica o scădere a efectivului de copii in gradinita Vărăşti Grupe de copii Grupa mica Grupa mijlocie Grupa mare
Nr. copii 25 25 33
Educatoare Gane Maria Popescu Melania Pena Maria
O crestere uşor accentuată a efectivului de copii în grădiniţa Vărăşti s-a înregistrat în anul scolar 1985-1986 Grupe de copii Grupa mica Grupa mijlocie Grupa mare
A B A B
Nr. copii 25 22 25 26 27
116
Educatoare Popescu Iuliana Bratu Liliana Pena Maria Ivanus Fanica Gane Maria
Până în anul scolar 1989-1990 efectivul de copii în gradiniţa Vărăşti a înregistrat o scădere continuă ajungand la 91 copii. Grupe de copii Grupa mica Grupa mijlocie Grupa mare
Nr. copii 30 35 26
Educatoare Gane Maria Bratu Liliana Pena Liliana
În prezent în anul şcolar 2008-2009 scaderea efectivului de elevi este mult mai mare. Grupe de copii Grupa mijlocie Grupa pregatitoare
Nr. copii 25 27
Educatoare Pena Maria Bratu Liliana
În timpul activităţilor în cadrul grădiniţei de copii din Vărăşti un mare numar de educatoare au trecut printr-o forma superioară de perfecţionare. Iata cateva exemple: - Puscoiu Angela – definitivat – 1979 - Pena Maria – definitivat – 1981, gradul II – 1988, gradul I – 1994 - Bratu Liliana – gradul II – 1993, gradul I – 1999 etc. La grădiniţa din Vărăsti sub conducerea educatoarei Pena Maria, directoarea cu cea mai lungă perioadă în aceasta funcţie, activităţile cultural-educative au fost la înălţimea cerinţelor, oferind satisfacţie părinţilor copiilor şi aprecieri din partea organelor de control venite de la Inspectoratul Giurgiu si de la alte foruri superioare din învăţământ, aşa cum ne oferă şi relatările efectuate şi existente în registrul de inspecţii al grădiniţei. De altfel, confirmările legate de comportamentul didactic al educatoarei Pena Maria de implicaţiile ei în perfecţionarea activităţilor didactice în grădiniţa de copii sunt ilustrate în Curriculumul efectuat cu ocazia dialogului cu educatoarea Pena Maria. PENA MARIA (foto) S-a născut în anul 1959 luna mai ziua 23 in comuna Varasti din parintii: Petre si Elena Pena, tarani agricultori cu o veche traditie in cultura legumelor timpurii. A indragit activitatile din gradinita de copii pe care le-a frecventat de la varsta de trei ani, activitati care i-au calauzit pasii in viitor spre educarea, formarea si instruirea copiilor in gradinita de copii. Interesata, dornica si competenta in desavarsirea si perfectionarea profesiei pe care si-a aleso a reusit sa parcurga toate treptele perfectionarii didactice, cu foarte bune 117
rezultate obtinand pe rand gradul didactic definitiv in invatamant, gradul didactic doi si intai. Gradul didactic intai a fost o incununare a eforturilor si realizarilor sale in activitatea in gradinita de copii, concretizandu-se in lucrarea cu tema „Observarea – principala activitate de cunoastere a mediului inconjurator local”, lucrare ce s-a remarcat printr-o cunoastere reala a elementelor componente din mediu si punerea lor in valoare in cadrul lectiilor, lucrare apreciata de colegi si de cei indreptatiti sa stabileasca calitatea si continutul lucrarii, lucrare apreciata cu calificativul maxim. Indrumator stiintific al lucrarii a fost profesorul Aurel Popescu. Dornica de cresterea perfectionarii sale in activitatea didactica, de asimilarea si aprofundarea noutatilor in didactica activitatilor in invatamantul prescolar, educatoarea Pena Maria a urmat si absolvit numeroase cursuri de perfectionare din domenii specifice invatamantului prescolar. În acest context, în perioada 1981-1995 a indeplinit functia de director al gradinitei de copii din Varasti, functia de membru in Consiliul de administratie al scolii din Varasti, membru in Consiliul Consultativ al educatoarelor de pe langa Inspectoratul Scolar Giurgiu si membru in echipa proiect a televiziunii Scolare locale „Media School”. Educatoarea Pena Maria s-a situat in fruntea activitatilor educative din comuna. Indelungata sa activitate instructionala in gradinita de copii a fost la inaltimea asteptarilor parintilor copiilor si a tuturor celor ce au avut menirea de a realiza aprecieri asupra comportamentului didactic si tinuta moral-etica a educatoarei Pena Maria. Invatamantul prescolar in Obedeni In Obedeni, in anul 1896 ca si in comuna Varasti, s-au construit localuri noi de scoala. La Obedeni localul era destinat invatamantului primar si prescolar si avea doua sali de clasa si o locuinta pentru invatatori. Acest local a fost construit pe un loc viran situat pe drumul judetean Bucuresti – Oltenita, mai precis in zona numita „Tiganie”. In acest local gradinita a functionat pana in anul 1964 cand s-a mutat in noul local construit pentru gradinita si scoala, situat in apropierea bisericii din sat. Deoarece, intr-o perioada de timp in ani 1965-1977 s-a inregistrat un numar sporit de copii pentru gradinita, s-au infiintat doua grupe de copii. Una a ramas sa functioneze in vechiul local si alta in noul local de gradinita. In perioada cat a functionat gradinita in localul vechi in unele perioade s-a reusit pe cale verbalasa se retina numele unor educatoare care au functionat la aceasta gradinita: Stancu Montica, Florescu Marcela, Popescu Mariana. ZANE VICTORIŢA (foto) Începând cu anul 1977 la gradiniţa din Obedeni a fost numită educatoare titulară Zane Victoriţa, tănară absolventă a Institutului Pedagogic de Educatoare din Giurgiu, educatoare care în aceasta gradiniţă şi în prezent. Evidenţa statistică a anilor şcolari 1977-2009 indică o stabilitate a efectivului de elevi pentru anii 1977-1982 si o scadere a acestuia până în 118
2009. Ca urmare în unii ani, mai ales în perioada 1980-1982 a fost necesar ca la gradiniţa din Obedeni să funcţioneze două grupe de copii. Tânăra educatoare Zane Victorita s-a nascut în anul 1955 luna septembrie ziua 12 în comuna Vărăşti, din parintii Anghel si Ionica, ţărani localnici. A urmat cursurile gradiniţei de copii în comuna Varasti iar cursurile şcolii primare şi gimnaziale ale şcolii din Vărăşti pe care le-a absolvit în anul 1971. Între anii 19711975 a urmat cursurile Liceului Teoretic din Buftea, după care a urmat cursurile Institutului Pedagogic de Educatoare din Giurgiu, obţinând în anul 1977 diploma de educatoare. După absolvirea institutului de educatoare a fost repartizată la 1 septembrie 1977 ca educatoare la gradiniţa de copii din Obedeni unde funcţionează si astăzi. Are un copil în vârstă de 23 ani, student la Universitatea Spiru Haret, specialitatea Marketing şi Relaţii Economice Internaţionale, in anul II În lunga sa activitate de peste 31 de ani la grădiniţa din Obedeni a desfăşurat o activitate vrednică cu multe împliniri si realizari didactice, fapt pentru care parinţii copiilor şi-au exprimat numai cuvinte de laudă pentru modul în care educatoarea Zane Victoriţa s-a ocupat şi se ocupă de copii în vederea formării şi educării lor în spiritul bunei cuviinţe, formării la aceştia a unor copmportamente civilizate in spiritul moralei creştine. Dornică şi hotărâtă să ajungă pe trepte cât mai sigure ale pregătirii profesionale, a înţeles demersul societăţii si cerinţele profesiei şi a urcat treapta cu treapta în desăvârşirea didactică obţinând toate gradele didactice. Conştientă că idealul educaţional în gradiniţa de copii trebuie îndeplinit în concordanţă cu cerinţele noii legi a învăţământului care vizează dezvoltarea liberă, integrala a învăţămăntului care vizează dezvoltarea individualităţii umane s-a străduit şi a reuăit să formeze si dezvolte la copii comportamente de conduită civilizată şi reale trasaturi moral-etice. Insusirea şi aplicarea în practică a noilor metode activ – participative care asigura dinamizarea şi însuşirea conţinutului lecţiilor în gradiniţa de copii au fost semnale care au condus spre desăvârşirea didactică şi formarea unor comportamente specifice unui cadru didactic dăruit şi ataşat şcolii.
119
120
Cap. VII Comuna Vărăşti în regimul comunist În perioada anilor 1944-1945, România şi românii au fost obligaţi să accepte o nouă rânduire socială impusă nouă de puternicul vecin de pe atunci, de la răsărit, marele stat comunist – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste – U.R.S.S. Sosiţi cu tancurile în România, sovietici au adus cu ei figuri sinistre refugiate în U.R.S.S. ca Ana Pauker, Vasile Luca, Teoharii Georgescu, Iosif Chisinevschi şi alţii ataşaţi doctrinei comuniste şi lui Stalin. Acestora li s-au alăturat unele figuri din ţară încă din 1944, printre care deţinuţi eliberaţi din închisori şi chiar unii intelectuali de seamă din ţară ca Lucreţiu Pătrăşcaru, asasinat ulterior de cei pe care-i slujise – comuniştii. Totul s-a petrecut sub bagheta faimosului mareşal sovietic rus VÂŞINSCHI care a pus mâna pe conducerea României, instalând puterea comunistă şi un guvern supus orbeşte puterii de la Moscova.Aşa s-a făcut ca începând cu luna martie 1945 să fie instalat la conducerea României ca Prim Ministru – Dr. Petru Groza, care s-a dovedit a fi marioneta politică a ruşilor mânuită de comunişti. Comunismul a fost la început pentru mulţi români, mai ales pentru oamenii săraci de la noi din ţară, ca de altfel şi pentru cei din comuna noastră, o speranţă pentru bunăstare şi emancipare. Egalitatea şi dreptatea socială afişată de noii guvernanţi, înlăturarea exploatării omului de către om, construirea unei noi societăţi fără bogaţi şi săraci a atras o parte din membrii societăţii de la noi, cei mai mulţi dintre aceştia fiind naivi. Societatea nouă, iluzorie şi fericită pe care au propus-o şi au promis-o adepţii teoriei, marxist-leniniste a găsit repede audienţă şi în lumea din satele şi oraşele din ţara noastră, şi de ce nu şi din comuna noastră. Cei numiţi să se ocupe de destinele ţării şi de agricultura de la sate, adepţi ai comunismului, erau puternic convinşi de reuşitele agriculturii în U.R.S.S, având drept argument „marile realizări” ale economiei sovietice şi mai ales în domeniul cooperativizării agriculturii, informaţii primite pe linie de propagandă, informaţii devenite o realitate sigură, realitate ce se impunea adoptată şi de agricultura din România. Cu toată propaganda intens făcută în rândul ţărănimii din ţara noastră, propagandă care a ajuns şi pe meleagurile comunei Vărăşti, propagandă ce susţinea trecerea la cooperativizarea agriculturii şi la noi, ţăranii români au fost la început – reţinuţi – sceptici să realizeze acest concept. Convingerile în bună parte aveau drept argument informaţiile primite de la tinerii din Vărăşti, participanţi la cei de al doilea Război Mondial pe teritoriul U.R.S.S., tineri care au revenit în ţară după terminarea războiului. Aceştia au prezentat situaţia reală a agriculturii cooperativiste din U.R.S.S., ca una ineficientă şi cu slabe rezultate economice, agricultura care nu asigura un trai bun şi prosper pentru ţăranii colhoznici-sovietici. Cu toate informaţiile primite şi precizările făcute de tinerii români despre cooperativizarea agriculturii sovietice, mulţi dintre vărăşteni s-au supus şi au acceptat chemările făcute de propagandiştii ce mişunau prin sat, mai ales în zilele de sâmbătă şi duminică. Vărăştenii ce s-au înscris în gospodăria colectivă încă de la începuturile ei au devenit fondatorii primei unităţi agricole întemeiată prin unirea pământurilor ţăranilor. Cei mai mulţi dintre aceştia înscrişi în COLECTIVĂ, au fost ţăranii săraci şi cei împroprietăriţi la reforma agrară din 5 martie 1945 cu suprafeţe mici de pământ. Toţi aceştia au sperat şi au aşteptat un trai mai bun şi fericit şi speranţa unui viitor mai luminos. Erau aşteptări deşarte care de-a lungul timpurilor s-au năruit, întru-cât rezultatele obţinute în COLECTIVĂ au fost sub aşteptări, transformate în simple iluzii care au durat până în decembrie 1989, când toate cooperativele agricole de producţie din ţară au fost desfiinţate şi comunismul înlăturat din România, făcându-i loc altei orânduiri sociale, cea de astăzi. Se poate preciza că pe când actul 121
colectivizării al cooperativizării agriculturii era prezentat de comunişti, ca un act benevol şi nesilit de nimeni, realizat prin liberul consimţământ al ţăranilor, practic, colectivizarea agriculturii s-a făcut în cele mai multe cazuri prin constrângerea ţăranului român care era obligat să accepte acest act samavolnic şi nedrept chiar şi la noi în Vărăşti. Adepţii colectivizării agriculturii în Vărăşti, atraşi de mirajul unei vieţi mai bune prin intrarea în COLECTIVĂ aveau de îndeplinit şi alte speranţe, acelea de a avea acces la unele funcţii de răspundere – de conducere colectivă, de a devenii preşedinte, brigadier, socotitor, magazioner etc., fenomen care pentru unii membrii ai C.A.P. a devenit realitate. Începuturile activităţilor în cooperativele agricole de producţie au fost de bun augur aşa cum a fost ş la noi în Vărăşti ca şi în toate cooperativele agricole din ţară, vreme când s-au obţinut rezultate meritorii în lucrarea pământurilor şi în obţinerea producţiilor agricole. Erau vremuri când cooperativele agricole de producţie nu aveau datorii faţă de stat, iar zestrea depusă de ţărănime alcătuită din pământurile unite, obiecte şi maşini agricole, animale şi alte bunuri nu se epuizase încă. Pe măsura trecerii timpului, pretenţiile statului faţă de C.A.P. au crescut, fenomen ce s-a petrecut şi la cooperativa agricolă din Vărăşti, iar idealurile ţărănimii au fost spulberate; creşterea nivelului de trai al acestora a rămas numai o iluzie, un vis spulberat. Încercarea de a realiza o ameliorare a situaţiei din C.A.P., prin hotărârea statului de a da în folosinţa fiecărei familii de ţărani care lucrează în gospodăria agricolă o suprafaţa de 15 ari teren arabil nu a dus la îmbunătăţirea de fapt a situaţiei, a creşterii nivelului de trai a ţăranilor cooperatori. În acest context, situaţia economiei în C.A.P. şi la noi în Vărăşti a determinat instalarea unei stări apăsătoare în rândul membrilor cooperativei agricole, dar mai ales de neîncredere, nelinişte şi lipsa de siguranţă pentru asigurarea condiţiilor de viaţă în C.A.P. a ţăranilor. Mulţi dintre aceştia au considerat că singura salvare este calea prin sustragere a unor bunuri, mai ales a celor alimentare – a produselor agricole necesare pentru hrana zilnică. Astfel, furturile, sustragerile din C.A.P., cu traista, sacoşa sau căruţa s-au înmulţit, devenind o obişnuinţă. Prosperitatea în gospodăria agricolă diminuându-se treptat iar producţiile fiind tot mai reduse. O situaţie aparte care a creat neajunsuri în C.A.P. a fost hotărârea statului roman de a impune ca produsele agricole obţinute, în majoritate să ia calea silozurilor, fenomen ce a produs neliniştea şi neîncrederea ţăranilor cooperatori faţă de politica agrară a P.C.R. S-a simţit o frustrare evidentă a fiecărui membru al C.A.P., a drepturilor provenite din munca asiduă, grea în C.A.P., desfăşurată zi de zi. Chiar dacă s-a încercat o mobilizare majoră a forţelor umane care să sprijine lucrările în gospodăria agricolă, toate acestea au devenit ineficiente şi fără un suport de acoperire a stărilor de fapt. Introducerea elevilor şi a profesorilor în lucrările agricole ale C.A.P., mai ales în strângerea recoltelor, nu a adus eficienţă în agricultură. Elevii, tineri şi fără deprinderi formate în muncile agricole, acţionau după forţele şi priceperile proprii, mulţi dintre ei având gândul spre activitatea lor de bază, munca cu cartea. Aceştia erau obligaţi primăvara şi mai ales toamna să participe la muncile agricole. La aceeaşi suferinţă erau obligate şi cadrele didactice care erau silite să ia parte la muncile agricole. Nici obligarea femeilor sătence, tinere sau vârstnice, să participe la muncile agricole nu a acoperit necesarul forţei de muncă în agricultură în C.A.P. Tinerele femei sau cele vârstnice nu puteau face faţă cerinţelor agriculturii cooperativiste. În agricultura cooperativistă numărul bărbaţilor era tot mai redus, aceştia erau plecaţi la oraş, devenind muncitori în fabrici şi uzine pentru a realiza venituri care să asigure întreţinerea familiilor. În anul 1948, chiar înainte de colectivizarea agriculturii la noi în ţară, s-a procedat la introducerea planului general de producţie şi a planurilor locale de producţie. Ţărănimea română, dar mai ales cea mai înstărită, numită chiaburime, a intrat într-un grad mare de asuprire atât financiar, economic cât şi fizic. Pentru aceştia s-au fixat cote obligatorii de predare a produselor agricole în raport cu suprafeţele agricole deţinute în proprietate personală, cote ce depăşeau puterile agricultorilor de a le realiza şi de a semăna suprafeţele trecute în planul obligatoriu. Cei ce nu reuşeau să-şi achite cotele obligatorii stabilite în planul de producţie sau să cultive suprafeţele 122
stabilite în planul local erau aspru sancţionaţi şi chiar arestaţi, numiti sabotori ai planurilor de productie. Aşa s-au petrecut lucrurile în toamna anului 1948 la noi în Vărăşti când a fost arestat un grup de ţărani din comună, aşa zişi chiaburi, pentru neachitarea cotelor obligatorii către stat sau pentru nerealizarea planului de însămânţări. Ţăranii, buni gospodari, fruntaşi şi buni agricultori: Ştefan Petcu, Dumitru Toma, Tănase Ilie şi alţii, împreună cu preoteasa Alexandrina Popescu, au fost arestaţi şi trimişi de primăria din Vărăşti, de primarul Radu Geamaru, la plasa Vidra pentru a fi judecaţi întrucât nu au îndeplinit planul de producţie. Cei menţionaţi, în afara localnicei Popescu Alexandrina, au fost eliberaţi de la miliţia Vidra pe baza angajamentelor luate pentru a-şi realiza cotele impuse şi a planului de însămânţări, numai Popescu Alexandrina a fost reţinută şi trimisă la închisoarea Văcăreşti, fără să se ţină seama că era femeie văduvă, cu patru copii minori şi fără posibilităţi de achitare a cotelor şi de realizare a planului de însămânţări. După doua luni de detenţie, Popescu Alexandrina a fost judecată de Tribunalul Bucureşti care a hotărât eliberarea din detenţie. Gospodăria agricolă colectivă din Vărăşti a luat fiinţă în anul 1950 şi s-a menţinut sub această denumire până în anul 1962 când conducerea de partid şi de stat a considerat că procesul cooperativizării agriculturii la noi în ţară poate fi considerat încheiat întru-cât rezultatele depăşeau aşteptările, mai ales în obţinerea producţiei agricole şi a organizării activităţilor. Aceste argumente au stat la baza motivării şi schimbării denumirii „gospodăriilor agricole” intru-cât denumirea de gospodării colective nu mai corespunde realităţii, numele propus şi hotărât a fost „Cooperativa agricolă de producţie” nume primit de toate unitatile agricole satesti. În virtutea evenimentelor legate de încheierea cooperativizării agriculturii şi schimbarea numelui în cooperativa agricolă de producţie s-a considerat că evenimentul trebuie sărbătorit. S-a hotărât ca sărbătoarea evenimentului să aibă loc în ziua de 11 martie 1962, în prezenţa a 11.000 de ţărani cooperatişti în amintirea celor 11.000 de ţărani, presupuşi decedaţi în timpul evenimentelor răscoalei de la 1907. La acest eveniment, din partea C.A.P. Vărăşti a participat preşedintele cooperativei. Evenimentul sărbătorii a avut loc în spaţiul „Expoziţiei Naţionale” de la Casa Scânteii, în prezenţa Secretarului General al P.C.R., Gheorghe Gheorghiu Dej şi a membrilor Comitetului Central al Partidului. Demn de reţinut este faptul că Gheorghe Gheorghiu Dej în frunte cu membrii Comitetului Central al P.C.R. au considerat că realizările obţinute în gospodăriile agricole sunt evidente şi prospere şi au la bază eforturile şi munca asiduă a ţărănimii cooperatiste şi înzestrarea cooperativelor cu maşini agricole şi utilaje care oferă o evoluţie sporită producţiilor agricole, un trai mai decent şi sigur ţărănimii cooperativiste. În acest context s-a considerat că C.A.P. – urile în viitor pot deveni întreprinderi model în viaţa economică a ţării, cu activităţi raţionale şi bine gândite, dacă se va apela mai insistent la introducerea pe scară largă a maşinilor agricole de orice fel, înlocuindu-se astfel forţa animalieră, mai ales a cailor care solicitau pentru întreţinere cheltuieli sporite. Calul-caii, prieteni de-o viaţă ai omului şi la bine şi la rău, încă din vremurile preistorice, au început să fie înlăturaţi treptat din agricultură şi la un moment dat înlăturaţi aproape total. Drumul lor era orientat spre abatoarele bucureştene şi din ţară, trimişi pentru sacrificare într-o atmosferă de suspin şi jale pentru ţăranul român. O asemenea situaţie a fost şi la cooperativa de producţie din Vărăşti. Un moment important în agricultura României a fost în anul 1967 când conducătorul de pe atunci – Nicolae Ceauşescu – impresionat de rezultatele obţinute în cooperativele agricole de producţie impune generalizarea numelor acestora în toată ţara – „COOPERATIVE AGRICOLE DE PRODUCŢIE”. Colectivizarea agriculturii – cooperativizarea, la noi în comună, ca şi în întreaga ţară, la început a fost un proces care nu a fost primit cu bucurie şi nici asimilat de cei mai mulţi români.
123
DUMITRU ST. SPĂTARU De la noi din Vărăşti cel ce s-a ridicat şi împotrivit de la bun început procesului de colectivizare a agriculturii a fost ţăranul Dumitru St. Spătaru, localnic, ţăran cu minte sclipitoare, deasupra multor consăteni din comună, persoană cu mult discernământ care a înţeles de la bun început neajunsurile şi nereuşitele colectivizării agriculturii în România şi chiar la noi în comună. Mai mult, s-a simţit lezat de faptul că luarea pământurilor ţăranilor, proprietate dobândită cu eforturi şi suferinţe de la străbuni, pământuri ce au fost păstrate cu multă afecţiune întru-cât pământul a asigurat ţăranului român existenţa lui şi a familiei sale. Faptul că pământurile ţăranilor erau luate şi trecute cu forţa pentru administrare de unele persoane în cea mai mare parte nepricepuţi în ale agriculturii l-a indignat şi l-a ambiţionat pe Dumitru Spătaru să acţioneze direct împotriva celor ce au luat asemenea hotărâri nedrepte. Convins fiind că hotărârea sa va mobiliza şi alţi săteni, că adevărul va ieşi la suprafaţă, a luat decizia ca cele simţite de el să fie concretizate prin manifestări directe, verbale şi în scris, aduse la cunoştinţa organelor de partid şi de stat. Cu toate insistenţele, cei de la putere au manifestat o totală tăcere şi nici un răspuns. Îndârjit şi nemulţumit de o asemenea tăcere, Dumitru Spătaru, în 1956, a hotărât să se adreseze în scris şi organelor superioare de partid şi de stat – chiar secretarului general al P.C.R. de atunci – Gheorghe Gheorghiu Dej, înscriind în petiţia sa nemulţumirile lui şi ale altor consăteni, nemulţumiri legate de colectivizare. Răspunsul aşteptat nu s-a realizat. S-a instalat iar o totală tăcere. Faţă de un asemenea comportament Dumitru Spătaru nu a renunţat la acţiunile sale. Astfel a considerat că momentul potrivit a sosit, odată cu alegerile pentru deputaţi, din toamna lui 1956. Sosit la vot, la circumscripţia electorală de la şcoala din Vărăşti, odată cu votul introdus în urnă, a introdus o nouă petiţie în care erau înscrise doleanţele sale de ţăran legat de pământ şi glie, hotărât împotriva colectivizării. După numărătoarea voturilor comisia a constatat că o petiţie a fost depusă în urnă, împotriva colectivizării, petiţie nesemnată. Alarmate, organele locale de partid şi de stat, împreună cu forţele supuse comunismului, au pornit o acţiune comună de depistare a celui ce a îndrăznit sa creeze o asemenea acţiune. Timp de trei ani, 1956-1959, cu toată mobilizarea şi eforturile făcute de organele locale, destinate să se ocupe de asemenea cazuri – petentul nu a fost descoperit. Apelând şi la cercetătorii în domeniul grafologiei, aceştia studiind amănunţit înscrisurile pe care le aveau la dispoziţie de la votarea din 1956, au stabilit că petentul scrisorii, cel care a depus-o în urna de vot în 1956, a fost Dumitru S. Spătaru. Acesta a recunoscut că este autorul scrisorii. Odată descoperit, Dumitru Spătaru a fost arestat, depus la închisoarea Văcăreşti, judecat la Tribunalul Bucureşti şi în urma procesului a fost condamnat la şase ani de detenţie şi confiscarea averii pe baza art. 205, alineatul 1 din Codul Penal. După o detenţie de 3 ani şi şase luni a fost eliberat din închisoare fără să i se motiveze cauzele detenţiei.Motivele detenţiei au fost: - uneltirea împotriva orânduirii socialiste şi faţă de politica P.C.R.; - uneltirea împotriva colectivizării agriculturii în România. Dumitru S. Spătaru s-a născut la 2 noiembrie 1931 în comuna Vărăşti şi a decedat la data de 14 decembrie 2009. Este fiul lui Stoian Spătaru – zis Hentalu – localnic născut în anul 1883 şi decedat în anul 1963. Mama, Tinca Spătaru, născută în anul 1886 şi decedată în 1966 – casnică. Dumitru Spătaru făcea parte dintr-o familie numeroasă, cu opt copii. A fost o familie care s-a impus în societate prin comportament şi dăruire faţă de sarcinile familiale, prin hărnicie în lucrarea pământului şi asigurarea celor necesare întregii familii pentru care a 124
primit toată stima din partea sătenilor. Stoian Spătaru, om cu personalitate în comună, taran liniştit, calculat şi cumpătat, s-a dovedit a fi şi un bun creştin, fapt pentru care a fost cooptat în comitetul parohial comunal şi ales epitrop al bisericii din Vărăşti, funcţie pe care a îndeplinit-o foarte mulţi ani. Dumitru Spătaru a fost unul dintre cei opt copii ai familiei care s-a integrat de timpuriu în societate, dovedind reale disponibilităţi intelectuale care i-au oferit posibilitatea de a accede la literatura română şi la înţelegerea culturii generale. În acest context, încă din copilărie şi în timpul adolescenţei s-a integrat în activităţile şcolare şi culturale organizate de şcoală sau la căminul cultural. A fost coleg de şcoală primară si de banca cu prof. Aurel Popescu şi un apropiat al acestuia în activităţile culturale. Soarta şi situaţia familială a făcut ca pe plan local să nu se afirme, motiv pentru care a fost nevoit pentru o perioada de timp să-şi desfăşoare activitatea în unele întreprinderi din Bucureşti: I.C.S.I.M., I.M.U.C. şi fabrica de mezeluri. Are două fete căsătorite în Bucureşti. Un moment de răscruce pentru destinul poporului roman şi de mare sensibilitate în viaţa cetăţenilor ţării şi a sătenilor din Vărăşti a fost perioadă de început a comunismului în România, culminând cu alegerile generale şi locale, din noiembrie 1946, alegeri ce s-au organizat şi desfăşurat într-o atmosferă încordată şi tensionată, întru-cât cei mai mulţi cetăţeni ai ţării simpatizau cu partidele istorice – ţărăneşti şi liberale şi au votat cu ei, dar spre surprinderea lor, câştigătorii alegerilor au fost comuniştii. Falsificarea grosolană a alegerilor din 1946 a produs multă amărăciune şi îngrijorare în rândul cetăţenilor ţării, chiar şi a vărăştenilor întrucât toate idealurile şi dorinţele lor de viitor au fost spulberate. După alegerile din 1946 a început o puternică activitate de propagandă comunistă atât la oraş cât şi la ţară, iar grupurile de propagandişti mişunau în satele noastre, mai ales sâmbăta şi duminica, lăsând sloganuri despre idealurile comunismului, desfiinţarea exploatării omului de către om, dispariţia săracilor şi bogaţilor, instaurarea democraţiei socialiste. Grupurile de propagandişti, agitatori numiţi să acţioneze în satele din zona noastră proveneau mai ales din întreprinderile din zona de sud-est a Bucureştiului, de la uzinele Vulcan şi Monetăria Statului. Grupurile erau prezente mai ales în zilele de sărbătoare. O mare parte dintre cei sortiţi să conducă politica României, convertiţi la comunism, au fost recrutaţi din rândurile muncitorilor, puşi în funcţii de răspundere în institutele şi întreprinderile din ţară, la oraşe şi sate. Pentru comuna Vărăşti, un eveniment memorabil rămas în mintea oamenilor a fost momentul când la conducerea comunei Vărăşti a fost numit primar, ca primul primar al orânduirii comuniste, Radu Geamuru, priceput, se pare, la punerea geamurilor la case, dar mai ales ca un om leneş, beţiv notoriu – fiu iubitor al lui Bahus şi sărac. Era un migrator sosit cu câteva decenii în urmă în Vărăşti, de pe meleagurile Olteniei. Mulţi dintre cei ce s-au înscris şi au apărut în istoria tristă a vremurilor comuniste şi au condus sau au participat activ la conducerea comunei au fost însă şi localnici. Unii dintre ei s-au menţinut în funcţii, au fost păstraţi în funcţii administrative sau de partid, alţii au dispărut din integrama locală. A rămas în mintea vărăştenilor, în imaginea celor mai vârstnici dintre cetăţenii comunei noastre, primul membru al partidului comunist şi primul secretar al organizaţiei de bază a P.C.R. Văraşti, numitul Dumitru Cristea, get-beget din Vărăşti, persoană fără ştiinţă de carte, cu două clase primare, element convins că partidul comunist este partidul dreptăţii şi egalităţii între oameni, al societăţii care asigură înţelegerea regulilor impuse de o societate civilizată. Umbla în plină vară cu căciula pe cap, fapt pentru care a fost poreclit de săteni „Căciulete”. A fost în fruntea partidului P.C.R. din comună câţiva ani buni, după care cei pe care i-a slujit şi protejat l-au dat uitării. Familia lui Dumitru Cristea a aderat, s-a alăturat trup şi suflet politicii comuniste. Fraţii săi, Lefter şi Iordan, mai ales Lefter, considerat liderul familiei în ale politicii comuniste, era un politician activ în sens negativ. Guraliv şi orientat spre distrugerea clasei mai prospere din comună. Organiza acţiuni de intimidare a oamenilor cu jigniri ale tuturor celor ce manifestau opoziţie faţă de P.C.R. Era prezent în toate altercaţiile ce se iveau între săteni, unele organizate de el. Spre sfârşitul erei comuniste, chiar comuniştii din comună l-au 125
ignorat, aproape l-au uitat. Fratele său, Iordan Cristea, mai sărac întru toate, dar mai ales cu duhul, a făcut parte din primul grup de comunişti din Vărăşti. Era neştiutor de carte, aproape analfabet, însă făcea parte din biroul organizaţiei de bază P.C.R. din comună. Păstrarea hegemoniei comuniste la noi în comună era susţinută de Gheorghe Cristea, fiul lui Iordan Cristea şi nepotul lui Dumitru Cristea, care ani de-a rândul a îndeplinit funcţia de secretar al organizaţiei de tineret a partidului – U.T.C. – care cu chiu cu vai absolvise patru clase primare. Grupului de comunişti Cristea i s-a mai alăturat ulterior alte familii din comună, familii care s-au integrat politicii comuniste condusă de Dumitru Cristea, printre care s-a remarcat familia Bonea, reprezentată de fraţii Stere şi Nicolae, familie cunoscută în comună mai ales prin porecla „Măgartu”. Familia Bonea era o familie numeroasă de oameni săraci, mulţi dintre ei neştiutori de carte sau cu două-trei clase primare, dar recunoscuţi prin implicarea în numeroase scandaluri şi bătăi cu tinerii din comună. Noua orânduire socială le-a oferit condiţii în crearea unor asemenea situaţii şi posibilitatea lăsării de sloganuri comuniste prin care se solicita amplificarea luptei de clasă, unificarea pământurilor ţăranilor în gospodarii colective şi dispariţia săracilor şi bogaţilor. Aceste sloganuri trebuiau auzite de oameni, de cetăţenii comunei fără să se ţină seama de opiniile şi doleanţele sătenilor din Vărăşti şi condiţiile şi cerinţele vieţii cotidiene de la noi. Aceste forme de manifestare nu i-a oprit pe unii dintre membrii familiei Bonea - Măgartu să acţioneze în afara regulilor stabilite de societate, a regulilor de bună cuviinţă şi respectarea omului de către om, să acţioneze după bunul plac, ignorând toate aceste reguli, considerânduse deasupra tuturor, acţionând ca nişte oameni lipsiţi total de educaţie, jignind, bruscând şi lovind fără discernământ pe toţi aceia ce se opuneau sloganurilor comuniste. În acest context situaţia în societatea rurală din Vărăşti devenea neliniştitoare şi apăsătoare, de nesuportat. Astfel, comportamentul permanent între oamenii din sat, al comuniştilor Nicolae Bonea şi prietenul său Guiţ, nedespărţiţi la băutură, adepţi convinşi ai lui Bahus, într-un moment de aşa zisă propagandă comunistă în slujba colectivizării agriculturii, au trecut la acte deplorabile, străine omului de bun simţ, adresând cuvinte jignitoare, insultătoare tânărului ţăran Vitan, care locuia în comună pe uliţa Buturugeştilor şi care se opunea actului colectivizării. Forţând situaţia de fapt, Nicolae Bonea şi Guiţ au pătruns în curtea şi casa lui Vitan pentru a-şi dovedi puterea şi forţa fizică pentru a aplica sloganurile comuniste. Având în faţă un tânăr dotat de la natură şi bine clădit cu o forţă fizică de invidiat, ţăranul Vitan nu a mai tolerat comportamentul celor doi nepoftiţi care pe lângă jignirile aduse i-au adresat şi unele expresii care nu pot fi prezentate aici şi a răspuns prin forţă. Din altercaţiile ivite, Nicolae Bonea şi Guiţ au primit lovituri care pentru Guiţ au fost fatale, el decedând pe loc, iar Nicolae Bonea a fost multe ore în stare de inconştienţă. Printre familiile din Vărăşti cunoscute ca făcând parte dintre familiile de comunişti aparţinând P.C.R. au fost familiile Berbecaru, Dumitru Bonea, Nicolae Soare, Constantin Bijulac etc. Familia Berbecaru era reprezentată mai ales de Mihalache (Mialache) Berbecaru şi Stere-Oprea Berbecaru – fraţi. Mihalache Berbecaru – mic de statură şi agitat permanent se dorea să apară în faţa sătenilor ca o persoană puternică, bine ancorată în politica vremii şi în P.C.R., politică pe care o considera că slujeşte societăţii din care el făcea parte. Contrar doleanţelor sale, apariţia lui în mijlocul mulţimii din care făcea parte crea de cele mai multe ori stări hilare care provocau neînţelegeri între ei şi localnici. Deseori profita de starea în ierarhia politică, se adresa sătenilor cu cuvinte jignitoare, cu insulte, comportamente care au stat la baza caracterizării sale ca o persoană nestatornică, dezechilibrată, croit spre rău, spre neînţelegere între semeni şi lipsit de omenie. Fratele său Stere-Oprea Berbecaru, deşi comunist convins care a îndeplinit aproape toate funcţiile pe scară locală, de la primar la preşedinte de C.A.P. şi secretar de partid, era un comunist mult deosebit de comuniştii din Vărăşti.
126
Om cu personalitate, aşezat şi apropiat sătenilor, fapt ce l-a propulsat în funcţiile amintite. Nicolae Soare împreună cu prietenul său Bijulac au poposit în politica comunistă a comunei mai ales la începuturile acesteia. Despre Nicolae Soare, om sărac, se manifesta ca o fire mai blândă, deşi comunist convins, nu se ambala în susţinerea comunismului, se pare căşi iubea consătenii, pe mulţi îi ajuta şi îi îndruma pe calea cea bună. Nicolae Bijulac – prieten de viaţă cu Nicolae Soare, se manifesta printr-un comportament care nu depăşea limitele bunului simţ. Un eveniment care a tulburat liniştea României a fost abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947 – înlăturarea regelui Mihai I de la cârma ţării, act nedrept şi primit cu tristeţe şi amărăciune de toată suflarea românească, de întreg poporul român. Mulţi cetăţeni din Vărăşti au primit cu rezervă înlăturarea regelui. Puţini au fost aceia care s-au bucurat de evenimentul aranjat în seara de 30 decembrie 1947, întrucât ţăranul român a cunoscut roadele monarhiei de-a lungul timpului şi creşterea prestigiului României în lume. Ţăranii români au fost prin excelenţă credincioşi regelui şi politicii sale şi de aceea erau îngrijoraţi de noile schimbări la nivel naţional şi de viitorul ţării. La scurt timp după proclamarea Republicii au apărut noi schimbări în viaţa şi politica ţării. Aşa se face că la 28 martie 1948 au avut loc aşa zisele alegeri democrate, eveniment ce a bulversat şi tulburat societatea românească. Alegerile au avut ca scop selectarea candidaţilor pentru organele locale şi la nivel naţional. Selectarea s-a efectuat după criteriul bine cunoscut al devotamentului faţă de noua orânduire şi aşa zisa cauză dreaptă propusă de partidul comunist. Concurenţa altor partide la alegeri nu a existat întru-cât partidele vechi care au fost în ţara noastră au fost desfiinţate. Mai mult, la fiecare circumscripţie electorală era stabilit un singur candidat, care de regulă era şi câştigătorul în unanimitate al locului propus, indiferent de voturile exprimate de alegători. Comisiile electorale trebuiau să vegheze ca să nu apară opoziţie faţă de candidatul preferat, de regulă unul dintre „cei mai iubiţi fii ai poporului” din circumscripţie. Acest sistem aşa zis democratic s-a perpetuat ani de-a rândul în toate legislaţiile pentru alegeri, până în anul 1975 când pentru prima oară de la venirea comuniştilor la conducerea ţării, la alegeri, pentru o circumscripţie electorală s-au propus mai mulţi candidaţi. Această îmbunătăţire nu se aplica în toate circumscripţiile electorale ci numai în cele în care nu candidau primarii locali, întrucât aceştia îndeplineau şi funcţia de secretar de partid local, funcţii care trebuiau păstrate şi cei propuşi aleşi cu orice preţ. Comisia electorală numită avea o răspundere mare pentru reuşita alegerilor. Pentru toţi membrii era o adevărată pacoste, mai ales pentru intelectualii membri în comisie, consideraţi intelectualii care trebuiau să dovedească ataşamentul faţă de partid. La alegeri în localităţi veneau activişti de la raion, regiune sau judeţ să vegheze alegerile deşi ei ştiau că alegerile sunt o pură formalitate. Pentru a-şi afişa prezenţa, în cele mai multe cazuri, propagandiştii deveneau zeloşi şi susţinători ai politicii comuniste, în cele mai multe cazuri veneau cu zgomote şi larme, în aşa fel încât sărbătoarea alegerilor să fie cunoscută de toţi. Întocmirea rapoartelor, a proceselor verbale în urma alegerilor, chiar a propunerilor venite de la cetăţeni, trebuiau făcute cu mare responsabilitate de membrii comisiei, aceştia fiind de regulă intelectualii şi cadrele didactice, pe umerii cărora apăsa actul alegerilor, reuşita lor. Mulţi dintre cei aleşi în alegeri au primit funcţii de răspundere în comune şi sate, chiar şi la oraşe. La noi în Vărăşti au fost favorizaţi să ajungă în funcţii de răspundere, la primărie şi cooperativa agricolă de producţie toţi cei amintiţi de la început ca adepţi şi susţinători ai comunismului. Rare au fost excepţiile. Iată lista unora dintre primarii din perioada comunistă: 1. 2. 3. 4.
Dociu Enciu – zis al Dragnei; Drăghici Nicolae Oprea-Stere Berbecaru Spătaru Ionel – Cucoşcă 127
5. Bubonea Dumitru 6. Moisescu Nicolae Iată lista unor preşedinţi ai cooperativei din Vărăşti şi din satul Obedeni: Vărăşti 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Oprea Stelian Bonea Dumitru Babanescu Petra Bernardt Cornel Necula Alexandru Barbu Marin Cama Elena Obedeni 1.Niculae Dobre (15 ani) Pentru toţi aceştia şi pentru alţii, partidul comunist a intervenit pentru a le asigura personalitate şi competenţă în vederea păstrării funcţiilor politice şi administrative organizând pe lângă şcolile locale, cu diferite nivele de instruire, cursuri la fără frecvenţă la nivelul şcolilor generale sau liceale. Astfel, după absolvirea cursurilor acestor şcoli, cei implicaţi se considerau de drept oameni care au absolvit o şcoală, capabili să conducă funcţiile încredinţate, mai ales că se considerau printre primii intelectuali ai comunei. Schimbări profunde la noi în ţară şi în comuna Vărăşti în domeniul societăţii au mai avut loc şi în obţinerea proprietăţilor private ale unor oameni, cetăţeni ai comunei, prin actul nedemn şi nedrept numit „Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie” care a avut loc la 11 iunie 1948. În baza acestui act moara din Vărăşti, proprietatea cetăţeanului Anastasescu a fost naţionalizată, trecută în proprietatea statului şi dată spre administrare unui grup de foşti muncitori de la moară, mulţi necalificaţi şi nepricepuţi. În aceste condiţii, obiectivul industrial s-a degradat treptat şi performantele în producţie au devenit foarte reduse, chiar neconvingătoare pentru sătenii din Vărăşti şi din satele vecine. Dintr-un obiectiv economic recunoscut în zonă, care aducea venituri importante comunei, moara din Vărăşti a fost părăsită, cetăţenii din Vărăşti luând calea pribegiei pentru măcinatul produselor cerealiere către alte mori vecine, mai ales către moara din Negoieşti, la o distanţă de circa 30 de kilometri depărtare. Moara, după 1989, a fost redată proprietarului, care a înstrăinat-o, vândut-o, noul proprietar dezinteresat de acest obiectiv a lăsat-o într-o totală paragină, cum este astăzi. Alte obiective din Vărăşti care au intrat sub legea naţionalizării la noi în Vărăşti nu au mai fost. În perioada comunistă, la noi în comună, s-au construit câteva edificii de interes cetăţenesc. Astfel au apărut şcoli noi în Vărăşti, în satele Obedeni şi Dobreni şi cămine culturale. În Vărăşti a mai fost construit şi un spaţiu cu două nivele şi mai multe apartamente destinate locuirii unor funcţionari locali care nu aveau locuinţe proprii în comună. Astăzi acest spaţiu a fost înstrăinat de primăria locală, care era proprietarul spaţiului, unor localnici. Toate construcţiile destinate sectorului zootehnic şi construite până în 1989 au fost înstrăinate - vândute, unele demolate din motive numai de cei ce le administrau cunoscute. Pe lângă edificiile de ordin obştesc menţionate au mai apărut noi construcţii proprii în comună, în locul celor vechi care au fost demolate. Cele noi, construite din cărămida sau prefabricate, acoperite cu tablă sau ţiglă şi înzestrate cu instalaţii de uz casnic şi cu apa curentă.
128
Capitolul. VIII Viaţa Spirituală în comuna Vărăşti - biserica În comuna Vărăşti, populaţia este într-o proporţie covârşitoare de religie ortodoxă, religie ce s-a impus în conştiinţa oamenilor încă din a doua jumătate a secolului I d. H. când sămânţa evanghelică a fost aruncată de către Sfântul Apostol Andrei. Această credinţă s-a răspândit mai întâi în păturile sărace ale populaţiei existente în Dobrogea şi Câmpia Română, pentru ca apoi să se extindă pe întreg teritoriul ţării noastre. Dovezile arheologice atestă la sfârşitul secolului al IV-lea o puternică viaţă bisericească în lăcaşuri de rugăciune şi episcopii la care participau numeroşi credincioşi de cult ortodox. Este demn de amintit că după retragerea, în anul 271 d.H. a administraţiei şi armatei romane din nordul Dunării, s-a creat o situaţie avantajoasă pentru creştini ortodocşi, aceştia înmulţindu-se au început să se organizeze bisericeşte pentru o mai bună coordonare a activităţilor de cult. Marele număr al martirilor daco-romani de la Dunărea de Jos din timpul împăratului Diocleţian (284-385) au plătit cu viaţa mărturisirea credinţei în Hristos, probează răspândirea creştinismului pe aceste meleaguri. Totodată întăreşte convingerea că în această zonă, creştinismul era mult mai vechi, de vreme ce în timpul perioadei romane existau episcopi şi preoţi de rit creştin. De remarcat este faptul ca creştinismul a luat un avânt deosebit la strămoşii noştri in timpul "Păcii Constantine", care a urmat Edictului de toleranta religioasa de la Milan. din anul 413 d.H.. Ca urmare, la Dunărea de Jos se intalnesc numeroase centre episcopale, unele dintre ele cu mult mai vechi. O situaţie avantajoasă s-a creat în secolul VI d.H., când împăratul Justinian a redus stăpânirea în nordul Dunării, creştinătatea nord-dunăreană având posibilitatea să-şi dezvolte credinţa într-un spaţiu mai larg, constituind în acelaşi timp numeroase "bazilici" şi multe alte vestigii creştine care au fost descoperite în timpurile noastre pe teritoriul României în zona Câmpiei Române. Terminologia creştină din limba română, mai cu seamă aceea care exprimă noţiunile fundamentale de credinţă, constituie, la rândul său un indiciu că strămoşilor noştri li s-a vestit "Cuvântul Evangheliei,, şi în limba latină, limbă pe care populaţia de aici, populaţie romanizată, o înţelegea foarte bine. Se poate afirma că, atunci când poporul român a apărut în istorie ca popor de sine stătător şi de gintă latină, el era deja creştin, fiind unul dintre puţinele neamuri care s-a născut creştin, fiind singurul popor latin de credinţă ortodoxă şi cel mai vechi neam creştin din această parte a Europei. Mai mult, ca propovăduitor al "Cuvântului Evangheliei", poporul român a pregătit alte popoare pentru creştinătate, pe slavi şi bulgari. Silit însă de împrejurările istorice, invazii şi războaie, a trebuit ulterior să primească limba slavă în cultul bisericii sale, limbă pe care a suportat-o secole de-a rândul până în secolul al XVII-lea. Conform documentelor de arhivă, după formarea statelor feudale romaneşti de la est şi sud de Carpaţi, numărul credincioşilor de cult ortodox a crescut mult, alături de lăcaşurile de cult. Organizarea s-a dovedit în creştere, având o structură propice evoluţiei ortodoxiei. Astfel, în anul 1359 în Ţara Românească se înfiinţează o mitropolie la Curtea de Argeş, alta în 1401 la Suceava, în Moldova, mitropolii confirmate de Patriarhia de la Constantinopol. Mai târziu, în anul 1885, Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea propune pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, consacrându-se deplină egalitate în drepturi cu celelalte biserici ortodoxe surori. Un moment deosebit, de răscruce, a bisericii noastre a fost în anul 1925, atunci când Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie. In acelaşi an, Miron Cristea a fost numit Patriarh al B.O.R. şi înscăunat la 1 noiembrie 1925. patriarhul Miron Cristea a 129
decedat în anul 1939. în locul lui a fost înscăunat ca patriarh, Mitropolitul Moldovei, Nicodim Munteanu. Acesta a stat în scaunul patriarhal până în anul 1948, când a decedat. În anul 1948, ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost numit Justinian Marina, patriarhul a stat pe scaunul patriarhal cea mai lungă perioadă patriarhală, începând cu anul 1948 şi până în 1977, 29 de ani, când a încetat din viaţă. A fost înmormântat în cripta bisericii de la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. Urmaş la scaunul patriarhal începând cu anul 1977 şi până în anul 1986 a fost Iustin Moisescu, un patriarh erudite cărturar şi un mare om de cultură. Cunoştea opt limbi străine, fiind considerat o mare personalitate a culturii ortodoxe şi al culturii române. Pregătirea sa teologică, cultura sa deosebită l-au propulsat la nivel superior în cadrul institutelor de cult din multe ţări europene. Urmare a acestor calităţi a fost invitat să ţină cursuri universitare la Roma, Paris şi Berlin, dar şi la Universitatea catolică din Cracovia, unde a predat mai mulţi ani. În anul 1986, patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane a fost numit Teoctist Arăpaşu, patriarh care a păstorit biserica noastră până în anul 2007 când a decedat la Spitalul Colentina în urma unor cauze încă neelucidate. În prezent, patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane este Preafericitul Daniel Ciubotea, ales prin vot secret de Sinodul bisericii noastre. Biserica din Vărăşti se încadrează în rândul bisericilor de cult ortodox din ţară şi de pe alte meleaguri care păstrează cu sfinţenie cultul ortodox şi caută să-l întărească şi să-l dezvolte, apropiindu-şi enoriaşii, orientându-i pe calea cea dreaptă a mântuirii. Despre biserica din Vărăşti şi enoriaşii ei se poate vorbi încă înainte de începutul secolului al XIX-lea, chiar de la sfârşitul secolului XVIII, aşa cum rezultă din anuarul bisericii, de la Episcopia Ilfovului, publicat în anul 1910 de preotul Nicolae Popescu. În acest document se precizează că primul preot care a slujit biserica din Vărăşti a fost Ion Sin Radu de 59 ani, preot de citire bună, fără nici o patimă si neglobit, preot care a slujit biserica din Vărăşti de la data de 17 decembrie 1791,preotul era de neam rumân, fecior de mirean. A fost hirotonisit de Preasfinţia sa Părintele Vlădica Tevadia chir Meletie, cu blagoslovirea răposatului mitropolit Cozma, în leat 1791. Şotia preotului Ion Sin Radu era Voica de 45 de ani. Au avut mai mulţi copii. Constantin de 20 de ani care ştia carte rumânească şi Voicu de 15 ani care nu ştia carte. Au mai avut şi două fiice, Ioana de 17 ani şi Smaranda de 4 ani. În anul 1801, preot la biserica din Vărăşti a fost Radu Sin Popa Ivan, de 29 de ani, cu citire bună, fără nici o patimă şi neglobit, de neam rumân, fecior de preot. A fost hirotonisit de părintele Damalon Chir Neofit, cu blagoslovenia părintelui Ignaţie, în leat 1810, 12 aprilie. Soţia preotului Radu se numea Neacşa, de 25 ani. Au avut o fiică, Ana, de 4 ani. A fost hirotonisit la biserica din Vărăşti. În anul 1806, 13 octombrie, în biserica din Vărăşti a fost hirotonisit ca preot, diaconul Radu Sin Vasile de 30 ani, cu citire slabă, fără nici o patimă, de neam rumân. Era fecior de mirean. Hirotonisirea a fost făcută de părintele Vatea Chir Sofronie cu blagoslovirea prolin Dositei. A fost căsătorit cu Dumitra de 25 ani şi au avut doi copii, Vasile de 6 ani şi Bălaşa de 3 ani. Mai înainte, în anul 1790, numitul Mihai Grămăticul, feciorul domnului Radu a fost hirotonisit diacon în ziua de 15 martie de către Timoteu al Sardelelor, la mănăstirea Sărindar, iar în ziua de 17 iunie 1790 a fost hirotonisit preot la mănăstirea Colţea de către Daniel al Zihnei. Până în anul 1838, datele de arhivă ale vremii nu confirmă că în Vărăşti exista o biserică proprie, un lăcaş de cult ortodox. Slujbele religioase şi celelalte activităţi de cult se desfăşurau în unele încăperi din sat, destinate procesiunilor – deţinute de unii săteni. Date convingătoare despre biserica din Vărăşti ne oferă Arhivele Statului din Bucureşti care atestă existenţa în Vărăşti a unui lăcaş de cult propriu la începutul secolului al XIX-lea. Acest lăcaş era construit într-o parte a satului, pe terasa vechiului Sabar, unde astăzi locuiesc urmaşii primelor familii de clăcaşi ce au întemeiat aşezarea numită Vărăşti – familiile Găgeştilor, familii ce îşi păstrează şi astăzi vechiul nume – numele Gagelea. 130
Alături de familiile Găgeştilor aflate la întemeierea localităţii au fost şi familiile de mai la vale, familiile Cârpac. Urmele bisericii de atunci din Vărăşti, construită în preajma anului 1838 au fost păstrate până în zilele noastre, până în anul 1920, aşa cum afirma nu cu mult în urmă preotul Ioan N. Popescu din Vărăşti, astăzi decedat. Preotul afirma verbal în faţa actualului preot, Oprea Robertino şi în scris în anuarul bisericii din Vărăşti. Ca mic copil fiind în perioada amintită şi participant activ la jocurile copilăreşti organizate în zona fostei biserici întâlneam mormane de moloz şi resturi provenite din fosta biserică care ne stânjeneau în realizarea jocurilor. Tot pe atunci, în zona fostei biserici, se instalase o puternică vegetaţie alcătuită din diferite specii arboricole – sălcii, salcâmi şi arini sau ierburi mărunte. Din Anuarul bisericii, existent în Arhivele Arhiepiscopiei Bucureştiului şi editat în anul 1910 de preotul Nicolae Popescu, reiese că în anul 1847 s-au pus bazele unui nou lăcaş de cult creştin ortodox in Vărăşti. Vrednicia, hărnicia mirenilor locali, dorinţa lor de a avea un nou lăcaş de cult mai durabil şi mai cuprinzător a determinat ca lăcaşul de cult să fie realizat şi definitivat în anul 1849 într-o perioadă foarte scurtă. Biserica a fost sfinţită de Mitropolitul Neofit, vreme când pe atunci era domnitor al Munteniei Bibescu Vodă. Biserica a fost construită din cărămidă şi zidită cu var hidraulic, fără însă a avea fundaţie consolidată cu piatră. La ridicarea lăcaşului de cult au contribuit pe lângă mirenii – sătenii din Vărăşti, obştea satului – care s-a dovedit alături de cerinţele bisericii, mai ales la muncile primare şi de cărăuşie aducerii în comună a cărămizilor, cimentului, taslei şi a altor materiale necesare în construcţie. Alături de biserica din Vărăşti au fost şi alţi ctitori pe cât de cunoscuţi, pe atât de importanţi din punct de vedere economic. Astfel trebuie menţionate Eforia Spitalelor Civile, prin reprezentantul său, Pitarul Gheorghe, care a oferit spaţiul necesar construcţiei, întru-cât spaţiul revenea moşiei locale care era în proprietatea Eforiei Spitalelor Civile. Eforia Spitalelor Civile care era proprietara moşiei din Vărăşti a mai cedat comunei Vărăşti un teren în suprafaţă de 9ha, teren ce a fost plantat cu nuci şi duzi. Suprafaţa a fost numită de localnici „EFORIE”, ce în timp a creat o imagine şi un peisaj de vis care încânta pe orice privitor de la noi şi de oriunde. Imaginea de vis, cu un peisaj îmbietor, devenit mândria vărăştenilor a fost distrus şi defrişat în perioada comunistă, cu răutate, duşmănie şi nepricepere, comportamente cerute de bunul simţ. Nu s-a ţinut seama nici de calitatea şi păstrarea nealterată a ceea ce ne-a oferit natura şi bunul Dumnezeu. Aşa s-a făcut că pe locul „Eforiei” ocupat de natura vie să apară un câmp deschis – arabil – care plângea de propria-i soartă să apară câteva construcţii printre care sediul viitorului C.A.P. şi un spaţiu destinat unei grădiniţe de copii. Sediul C.A.P. a fost construit în anul 1960 şi a funcţionat până în anul 1989, când politica comunistă a apus şi cooperativa agricolă a fost desfiinţată. Spaţiul pentru grădiniţa de copii care a fost folosit o perioadă de timp şi ca local de şcoală de 4 ani este un obiectiv cultural necesar şi bine venit pentru copiii sătenilor. Plasarea lui însă într-o zonă mărginaşă a comunei nu constituie un obiectiv care vine în slujba şi interesul localnicilor întrucât majoritatea acestora, în proporţie de peste 80% formează o populaţie care cu greu acceptă săşi trimită copiii la o grădiniţă aşa de depărtată de locuinţele lor. Una din variantele mai apropiate de cerinţele localnicilor privind grădiniţa de copii ar fi fost folosirea vechiului local de grădiniţă construit în 1924 de cetăţenii comunei cu un scop primar – grădiniţă de copii. Astăzi localul este bine îngrijit, dar folosit în alte scopuri – magazin comercial. În fostul sediu al C.A.P. Vărăşti, din 1989, funcţionează Primăria comunei Vărăşti, local care se prezintă ca o înfăţişare plăcută şi bine gospodărită. Amplasarea primăriei în această zonă este un obiectiv care satisface cerinţele cetăţenilor din comuna Vărăşti întrucât spaţiul primăriei este la limita dintre satele Vărăşti şi Dobreni.
131
(Primăria comunei Vărăşti) În anul 1909 Eforia Spitalelor Civile a împroprietărit biserica din Vărăşti (vezi doc) cu o suprafaţă de 8,5 ha, teren arabil, suprafaţă situată în zona de NE a comunei, în locul numit „Drumul Mare”, în apropierea puţului I. Până în anul 1960, an când s-a înfiinţat Cooperativa Agricolă de Producţie Vărăşti şi pământurile ţăranilor şi alte terenuri au trecut la Colectivă, terenurile destinate bisericii erau folosite de biserică prin închiriere. Terenurile bisericii nu erau terenuri proprietate ale preoţilor. Preoţii le administrau, le gospodăreau şi asigurau licitaţiile de închiriere. Dacă preoţii doreau să folosească terenurile bisericii participau la licitaţii împreună cu gospodarii din comună care doreau să lucreze aceste pământuri. Veniturile anuale obţinute de biserică de pe cele 8,5 ha teren arabil erau prezentate de preoţi în şedinţele de analiză ale Comitetului Parohial. Despre biserica din Vărăşti construită în 1847 şi demolată în anul 1964, oamenii, mirenii de astăzi cunoscători ai evenimentelor în cadrul bisericii afirmă că datorită materialelor folosite la construcţia lăcaşului de cult – slaba lor calitate şi mai ales nefolosirea la construcţie a unei fundaţii din piatră, lăcaşul în îndelungatul timp de peste 100 ani de existenţă, supus intemperiilor naturii s-a degradat treptat, în aşa fel că nu a mai făcut faţă cerinţelor şi scopurilor cerute şi impuse de ceremonialele bisericeşti. Ca urmare, în anul 1936, s-a pornit la construirea unui nou lăcaş de cult, construit în curtea vechii biserici. Biserica nouă fiind terminată complet în anul 1964, tencuită, zugrăvită şi înzestrată cu cele necesare slujbelor şi ceremonialelor bisericeşti. Numai aşa s-au obţinut aprobările pentru demolarea vechiului lăcaş de cult care nu mai făcea faţă cerinţelor bisericii şi nici nu mai putea servi ca un important monument istoric. Solicitarea bisericii din Vărăşti către Arhiepiscopia Bucureştilor pentru a primi ajutor şi sprijin în stabilirea exactă a situaţiei în care se afla vechia biserică a determinat un răspuns prompt prin trimiterea de specialişti în domeniu, arhitecţi, ingineri care pe baza constatărilor directe asupra situaţiei bisericii vechi au propus şi hotărât demolarea lăcaşului de cult. Din unele materiale provenite de la demolarea bisericii vechi în curtea bisericii, în zona de nord-est a fost construit un mic Paradis în care se aflau câteva obiecte de cult ortodox cu valoare evanghelică şi altele care împodobeau paradisul.În faţa bisericii vechi a fost construită în anul 1902 o clopotniţă. Materialele de construcţie erau de slabă calitate, fără rezistenţă, fapt ce a determinat pe specialişti să ia hotărârea demolării acesteia în aceeaşi perioadă cu demolarea bisericii. În locul acesteia a fost construită o nouă clopotniţă. Temelia noului lăcaş de cult ortodox a bisericii din Vărăşti s-a pus în primăvara anului 1936, biserică ce oferă astăzi condiţii excelente de realizare a tuturor ceremonialelor de cult pe care le solicită biserica noastră şi enoriaşii ei le aşteaptă cu toată dăruirea şi însufleţirea creştină.
132
Pr.Grigore Gr.Popescu Iniţiatorul, ctitorul noului lăcaş de cult a fost tânărul preot paroh de numai 32 de ani, preotul GRIGORE Gr. POPESCU – cunoscut în sat sub apelativul „Popa Gogu”, fiul Preotului GRIGORE POPESCU, sprijinit îndeaproape de fratele său, NICOLAE Gr. POPESCU, cântăreţ la biserica din Vărăşti şi primarul comunei pe atunci şi de o mulţime de enoriaşi locali, consilieri şi epitropi ai bisericii. Toţi aceştia s-au dovedit oameni de bună credinţă, buni creştini care au înţeles menirea construcţiei noului lăcaş de cult în înţelegerea mai profundă de către enoriaşi a cerinţelor cultului ortodox, a canoanelor sale care conduc spre adevărata mântuire a sufletului. Un sprijin deosebit a primit la început biserica noastră pentru începerea lucrărilor de construcţie din partea Episcopiei Bucureştilor, care prin Ordonanţa nr. 8040/1936 a aprobat devizul construcţiei şi planul şi organizarea licitaţiei pentru construcţie. Trebuie menţionat şi salutat în acest caz sprijinul Prefecturii Ilfov pentru construcţia noii biserici prin donarea a 100.000 lei. Licitaţia pentru construcţia bisericii a fost obţinută de cooperativa „Regele Carol al IIlea, cu nr. 658/16 sept. 1936.
Aprobarea licitatiei pentru constructia bisericii noi - 1936 133
Dintre membrii Consiliului Parohial care au fost permanent alături în construcţia bisericii s-au remarcat: Ştefan Petcu, Dima Tănase, Gheorghe Gheţu, Marin Cernea şi alţii.
Tabel cu membrii Consiliului Parohial al Bisericii Vărăşti 1934 Lor li s-au alăturat mulţi oameni de bună credinţă, foşti localnici şi cu multă dorinţă pentru a ajuta biserica. Astfel, Marin D. Cernea, fost negustor în Bucureşti, fost fiu al satului, a fost un mobilizator în cooptarea unor foşti vărăşteni, deveniţi bucureşteni şi persoane cu putere economică să contribuie cu fonduri pentru ridicarea noului lăcaş de cult din Vărăşti. Marin Cernea s-a preocupat de aducerea unor ajutoare la biserica din Vărăşti, mai ales a materialelor de construcţie. Familia Petre Pescaru, un iubitor al bisericii, mare proprietar în domeniul piscicol în Bucureşti, a donat tabla pentru construcţia bisericii din Vărăşti. Tot el a fost donatorul tâmplei bisericii construită din stejar, precum şi stranele bisericii, două jeturi tot din stejar, precum şi un EPITAF cu un rând de veşminte cusute cu fir de aur, pentru preotul paroh de atunci, Constantin Gr. Popescu. Important donator pentru biserica noastră a fost şi Nicolae Tănăsescu, negustor în Bucureşti dar născut în Vărăşti, care a donat pentru biserica din Vărăşti tot materialul lemnos necesar la construcţia ei. Credincioşilor, enoriaşilor satului le-a revenit sarcina de a căra cărămida de la Bucureşti, cimentul şi varul de la Vidra şi toate celelalte materiale necesare la construcţia bisericii. Tanarul preot Grigore Gr. Popescu a reuşit ca într-un timp foarte scurt 1936-1938 să ridice construcţia bisericii până la turle.
134
Biserica noua din Vărăști în construcție – 1938
Biserica noua din Vărăști în construcție - 1938
135
Biserica din Vărăşti în anul 2009 Dacă în prima parte a capitolului „Biserica din Vărăşti” informaţiile primite au confirmat existenţa bisericii ortodoxe la noi în comună din timpuri îndepărtate şi a preoţilor care au slujit biserica din Vărăşti, documente existente în arhiva bisericii din Vărăşti şi cele de la Arhivele Episcopiei Bucureştilor şi Arhivele Statului din Bucureşti ne îndreptăţesc să afirmăm că încă de la începutul secolului XIX în Vărăşti, biserica şi-a confirmat activităţile 136
de cult ortodox, le-a întărit printr-o susţinută continuitate şi ierarhizare a preoţilor care au păstorit biserica noastră din Vărăşti. Astfel, în integrama bisericii din Vărăşti ca prim preot al bisericii din Vărăşti apare încă din anul 1815 preotul MIU, originar din Vărăşti, născut, crescut şi trăit pe meleagurile noastre. Preotul MIU a fost căsătorit cu preoteasa Ioana şi au avut o fiică, Stana, căsătorită la rândul ei cu fiul Jupânului Iordache, administrator pe moşia domnitorului Mihai Racoviţă. Moşia avea suprafeţe întinse care se întindeau peste hotarele comunelor vecine, Vidra, Dobreni, Colibaşi, Gostinari şi Valea Dragului, chiar mai departe până în Hereşti şi Hotarele. Gheorghe, fiul Jupânului Iordache căsătorit cu Stana, a ajuns preot în comuna Vărăşti, cunoscut sub numele de preotul Gheorghe Iordăchescu. Familia preotului Gheorghe Iordăchescu a avut mai mulţi copii dintre care doi băieţi, Ghiţă, născut în 1815 şi Dumitru, născut în 1819. Ghiţă devine preot iar Dumitru cântăreţ, ambii slujind în biserica din Vărăşti. Dumitru, cântăreţul de biserică, s-a îmbolnăvit la vârstă fragedă şi a decedat la vârsta de 22 ani. Ghiţă, preotul născut în 1815 a fost hirotonisit în biserica din Vărăşti pe care a păstorit-o ani îndelungaţi, până în anul 1889 când a decedat. El era cunoscut de săteni cu apelativul „Popa Ghiţă”.
GRIGORE GH.POPESCU Preotul Ghiţă Iordăchescu – „Popa Ghiţă” – a avut un fiu, Grigore Gh. Popescu, născut în anul 1857 şi decedat în anul 1930 ianuarie 14. a fost căsătorit cu preoteasa Ştefana din familia Dumitru Manu, născută în anul 1850 şi decedată în anul 1930. Preotul Grigore Popescu a urmat cursurile Seminarului Central din Bucureşti, care pe atunci era de patru clase. A fost preoţit în Vărăşti în anul 1877, în parohia Vărăşti. Atât preotul Grigore Popescu cât şi preoteasa Ştefana au fost înmormântaţi în cavoul familial din curtea bisericii din Vărăşti. Preotul Grigore Popescu a avut în Vărăşti o carieră desăvârşită. Excepţional orator în biserică şi dispunând de calităţi vocale remarcabile în timpul ceremonialelor bisericeşti încânta asistenţa creând o stare de adâncă evlavie în rândul creştinilor participanţi şi dorinţa de a fi prezenţi permanent la slujbele religioase. Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare şi o capacitate intelectuală deosebită de a mobiliza credincioşii să participe la slujbele bisericeşti şi de a avea un comportament civilizat corespunzător bunului creştin, preotul Grigore Popescu devenise un bun şi priceput îndrumător al sătenilor, un bun duhovnic şi sfătuitor, care oferea sătenilor sfaturi legate de buna comunicare în familie şi societate pentru creşterea copiilor într-un cadru moral-etic care conduce spre mântuirea şi desăvârşirea acestuia. Bun cunoscător a legislaţiilor ţării, cu multiple calităţi legate de respectarea adevărului între oameni, a fost propulsat în rândul clericilor ca reprezentant la nivel judeţean, cooptat în consiliile parohiale la nivel de zonă, fiind chiar numit în comisiile de împroprietărire a ţăranilor. Preotul Grigore Popescu a avut 10 copii dintre care 7 baieti si 3 fete. Trei dintre baieti au urmat cursurile seminariale si teologice la nivel universitar devenind preoti.Cel mai mare dintre acestia, Ion Gr Popescu a fost preot la biserica din Targanul Ilfof pe care a slujit-o permanent pana la deces. Constantin Gr Popescu preot in satul Dobreni si
137
apoi in satul Varasti. Grigore Gr Popescu preot in Varasti in perioada 1926-1938, cand a decedat. In perioada 1900-1930 preotul Grigore Popescu l-a avut ca asociat la biserica din Varasti pe preotul Mihail Popescu, zis Popa Mihalache, care a decedat in anul 1938. Incepand cu 1926 preotul Grigore Gr. Popescu fiul preotului Grigore Popescu, a fost hirotonisit si numit preot paroh la biserica din Varasti. S-a nascut in anul 1902 si a decedat in anul 1938. A absolvit Seminarul Nifon Mitropiolitul in anul 1924. A fost casătorit cu preoteasa Alexandrina Popescu, născuta în anul 1905, 8 aprilie, si decedata la 30 martie 1995. Ambii soti au fost inmormantati in cavoul familiei din curtea bisericii din Varasti. Au 4 copii: Virgil Popescu – economist, decedat; Constantin Popescu – inginer, pensionar; Aurel Popescu – profesor, pensionar si Gabriela Popescu Alexandru – profesoara de matematica, pensionară.
Familia Preotului Grigore Gr.Popescu S. – D. :preot Grigore Gr. Popescu, fii: Virgil Ioan Gr. Popescu, Aurel Gr. Popescu, Constantin Titel Gr. Popescu, fiica Gabriela Gr. Popescu, preoteasa Alexandrina Popescu
CONSTANTIN Gr. POPESCU După decesul preotului Grigore Gr. Popescu, în anul 1938, a venit preot la biserica din Vărăşti, preotul Constantin Gr. Popescu, fratele decedatului, care a funcţionat ca preot paroh între anii 1938-1980, cu unele întreruperi, în perioada 1960-1964. Perioadele de intrerupere au fost determinate si influentate de politica negativa a partidului comunist roman fata de bviserica, fata de clericii sai, instaurand o stare de asuprire si prigoana fata de acestia, unii dintre ei fiind trimisi in inchisori, asa cum a fost cazul 138
preotului Constantin Gr. Popescu. Arestat fara motive, fara vina, a fost condamnat la ani grei de inchisoare din care a executat numai 4, 1960-1964, cand a fost eliberat conform decretului vremii. Pe lângă anii de detenţie, preotul Constantin a suferit mari nedreptati sociale. I-a fost confiscata averea, casa, proprietate personala in Varasti si a avut interdictie de a parasi tara. La aceasta stare au contribuit si unele persoane din sat, dedicate trup si suflet polirticii partidului comunist, persoane fara cultura si discernamant, dar dispuse sa execute ordinele primite de la conducatori, persoane care au fost numite sa faca declaratii mincinoase intr-un proces fantoma, impotriva preotului Constantin Popescu, intinand tionuta morala si cetateneasca a acestuia. Preotul Constantin Popescu, născut în 1899 în comuna Vărăşti. Este fiul preotului Grigore Popescu şi alpreotesei Ştefania. A fost casatorit cu preoteasa Maria Anastasiu şi au avut 4 copii: Oprisan, Florea, Petre, toti teologi si Maria – preoteasa in Sintesti-Vidra. Până la venirea in satul Varasti a fost preot in satul Dobreni, 1921-1938. În anul 1944, la biserica din Varasti este numit preotul Ioan N. Popescu, venit dintro parohie din Basarabia, dar fiu al satului, fiul cantaretului Nicolae Gr. Popescu. El a fost primit sa slujeasca la biserica din Varasti de preotul paroh Constantin Gr. Popescu, fratele cantaretului Nicolae Gr. Popescu. IOAN N. POPESCU Preotul Ioan N. Popescu s-a nascut in 10 octombrie 1914 si a decedat in anul 2004. A fost casatorit cu preoteasa Arabela Calinescu si a avut doi copii, Gabriela si Liviu Popescu, in prezent pensionari in Bucuresti. El a fost absolvent al seminarului Nifon Mitropolitul din Bucuresti si al Institutului Teologic din Bucuresti. Odata cu decesul preotului Ioan N. Popescu in anul 2004 din biserica din Varasti dinastia preotilor proveniti din familia Popescu datand inca de la inceputul secolului al XIX-lea si permanenta in biserica din Varasti a incetat – preotii care au slujit pana astazi, pana la venirea ca coordonator al parohiei din Varasti a preotului Oprea Robertino, au fost preoti pasageri cu unele mici intreruperi. Preotul Oprea Robertino este unul din urmaşii familiei cântăreţului Nicolae Popescu. Incepand cu 1 aprilie 1960, la parohia din Varasti este transferat preotul Marin Florescu, venit de la parohia Bughia-Prahova. Preotul a sflujit biserica din Varasti 8 ani – intre 1 aprilie 1960 si 1 martie 1968, pana s-a transferat in Bucuresti unde avea familia si casa personala. Pana in anul 1948 preotilor din bisericile noastre li se cerea de la Episcopiile locale sa prezinte anual situatia familiala si cea materiala. Iata un exemplar trimis de biserica din Varasti la 2 ianuarie 1941 catre Episcopia Bucurestilor.( vezi documentele în anexe) Tot in perioada dinainte de 1948 bisericile noastre si biserica din Varasti trebuia sa inainteze anual situatia bugetara si situatia consiliilor parohiale. Iata ce a rezultat in urma cercetarii arhivelor Ilfov si ale Bisericii din Varasti. Adresa nr. 8/2 martie 1936 catre Protopopia Budesti si adresa nr. 6/15 martie 1934 confirma cele mentionate. Pentru o lunga perioada de timp la arhivele statului si la biserica din Varasti s-au gasit documente de existenta consiulului parohial si numarul alegatorilor care au participat la sedintele de alegeri. (vezi documentele in ANEXE) DUMITRU M. DIMA S-a născut la data de 07. Octombrie 1939 în Varasti din părinţii: Marin si Ecaterina Dima. În erarhia bisericească a îndeplinit mai multe funcţii printre care: 139
-
1972 – precorecor la Editura Institutului Biblic – Administrația Patriarhală Bucuresti 1974 – Redactor la Revista ,, Biserica Ortodoxă Română- BOR,, , Editura Institutului Biblic- Administrația Patriarhală Bucuresti. 1976 – Lector la Institutul Teologic Bucuresti 1990 – din nou redactor la Revista ,, Biserica Ortodoxă Română – BOR,, Editura Institutului Biblic – Administrația Patriarhală București 1992 – primeste funcția de Inspector Bisericesc gr. III.
La 1 aprilie 1968 este numit la parohia Varasti al doilea preot, Dumitru M. Dima, fiu al satului Varasti, absolvent al seminarului teologic din Bucuresti si al Institutului Teologic din Bucuresti. S-a casatorit in anul 1967 cu preoteasa Lucia, fiica preotului Florea C. Popescu, fiu al satului Varasti, inca la acea data preot paroh in satul Sintesti-Vidra. A fost director al Seminarului Teologic din Bucuresti intre anii 1979 - 1990 si a slujit la biserica Sf. Elefterie din Bucuresti intre anii 1972 – 2006 pana in luna aprilie 2006, cand a decedat.
În prezent, în fruntea bisericii din Vărăşti, ca preot paroh, este tânărul preot Oprea Robertino (foto), născut la 4 martie 1969 în comuna Vărăşti, din părinţii Lucian şi Rozica oameni ai locului, agricultori harnici şi buni creştini. Este căsătorit cu preoteasa Alina Gabriela de profesie farmacist. Oprea Robertino a urmat cursurile şcolii primare în satul Obedeni iar cursurile şcolii gimnaziale la şcoala generală Vărăşti. Conştient că în societatea de astăzi nivelul pregătirii culturale trebuie asociat cu nivelul cerut de societatea noastră în plină creştere, s-a înscris şi a urmat cursurile liceului Matei Basarab din Bucuresti dupa care a urmat şi absolvit cursurile seminarului de teologie ortodoxă Nifon Mitropolitul din Bucureşti din sfânta mănăstire Radu Vodă din Bucureşti, devenind teolog. Între anii 1993 – 1997 a urmat cursurile facultăţii de teologie ortodoxă din Bucureşti. După absolvire i s-a acordat dreptul de a sluji ca preot în biserica noastră creştină şi ortodoxă. Înzestrat cu reale calităţi vocale şi intelectuale şi cu o bună pregătire teologică, precum şi cu un profund har duhovnic, s-a angajat faţă de biserica noastră să o slujească cu toată însufleţirea şi dăruirea unui bun creştin asigurând prin practica preoţească cunoaşterea corectă de către enoriaşi a atribuţiilor funcţionale ale bisericii stabilind îndemnuri ce au inlesnit realizarea activităţilor de educare a sătenilor în spiritul valorilor religioase ale bisericii noastre. A insistat în stabilirea între oameni a unor comportamente de respect faţă de tradiţiile strămoşeşti dobândite de–o viaţă de săteni şi de orientare a acestora spre o viată evlavioasă şi trăiri religioase specifice bisericii noastre. Aceste îndemnuri cu profunde semnificaţii moral-etice creştine ale bisericii noastre au sensibilizat erarhii Arhiepiscopiei Bucureştilor care au propus hirotonisirea ca preot a teologului Oprea Robertino, fapt împlinit în anul 1998, act mult aşteptat şi dorit de consătenii săi, enoriaşii din Vărăşti. Hirotonisirea s-a înfăptuit cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Arhiepiscop Teodosie Snagoveanul. Localnic, preot aşteptat şi dorit de vărăşteni, de consătenii săi, preotul Oprea Robertino şi-a precizat locul în erarhia preoţească din zonă dovedind abilitate şi pricepere în 140
organizarea şi conducerea treburilor bisericeşti din Vărăşti, insistând pentru păstrarea tradiţiilor şi obiceiurile creştineşti locale, pentru păstrarea obiectelor de cult creştin ortodox şi de păstrare a aspectului religios al bisericii noastre în aşa fel că în anul 2004 a asigurat restaurarea exteriorului bisericii din Vărăşti. Ca slujitor al bisericii noastre s-a angajat şi în activităţi în care este implicată biserica în programul de asistenţă religioasă, activităţi solicitate de biserica din Vărăşti şi de bisericile vecine. Plin de vigoare şi elan tineresc, preotul Oprea Robertino a dovedit râvnă pentru slujirea Sfântului Altar, experienţă, pricepere şi tact pastoral, ascultare şi dragoste faţă de credincioşi, fapt ce l-a făcut vrednic să ajungă în treapta de ECONOM STAVOFOR în ierarhia bisericii noastre, fapr primit cu multă afecţiune şi respect de enoriaşii din Vărăşti, distincţie acordată de Prea Sfinţitul Episcop ECONOM STAVROFOR, Doctor Ambrozie de la episcopia Giurgiului. Alaturi de preotul Oprea Robertino, la biserica din Varasti slujeşte astăzi şi preotul Gheorghe C. Ion. Preotul Gheorghe C. Ion este preot asociat în biserica din Vărăşti din anul 1996. S-a născut în anul 1957 în luna august ziua 9 din parintii Constantin si Maria – mireni în satul Creţeşti comuna Vidra. A urmat cursurile şcolii primare si gimnaziale în satul sau natal Creţeşti după care în perioada 1975-1979 a urmat cursurile seminarului Teologic din Bucureşti. Dorinta de a slujii biserica ortodoxa l-a determinat să urmeze facultatea de Teologie din Bucuresti in perioada 1980-1984. In 14 noiembrie 1984este hirotonisit diacon la parohia din Letca Nouă, judeţul Giurgiu, iar in ziua de 16 noiembrie 1984 este hirotonisit preot tot la biserica din Letca Noua. La ambele procesiuni a participat prea sfintia sa arhiepiscop Roman Ialomiţeanu de la Episcopia judeţului Ilfov. Preotul Gheorghe C. Ion, in copilarie si in tinerete a fost indrumat spre calea bisericii de tatal sau Constantin, care a fost timp de o viata cantaret la biserica din Catunul Sbarcea – comuna Vidra. Timp de sapte ani – 1984-1991, preotul Gheorghe C. Ion a slujit la biserica din Lectea Noua. Începand insa din 1991 si pana in 1996 a functionat la biserica din Vidra, comuna natala, contrubuind la constructia noii biserici si punerea temeliei acesteia. În comuna Varasti, in calitate de preot, si-a dovedit competenta de un adevart slujitor al bisericii apropiat de sateni, fiind iubit si apreciat de acestia ca un bun duhovnic si indrumator al enoriasilor. Preotilor care au slujit si slujesc in biserica din Varasti li s-au alaturat de-a lungul timpului cativa cantareti care si-au insusit canoanele bisericii noastre crestine, cantarile bisericesti, s-au dovedit atasati cerintelor slujbelor religioase, buni crestini si slujitori ai cultului ortodox. Printre acestia au fost: 1. Cântăreţul Nicolae Gr. Popescu, zis Lae Dascalu, născut în anul 1887 si decedat in anul 1962 fiul preotului Grigore Popescu inzestrat cu reale calitati vocale si pedagogice. Era apreciat de enroiasi pentru daruirea si implicarea in timpul slujbelor oferindu-le calitate si o atmosfera placuta si buna intelegere a continuturilor, apropriere de idealurile crestinismului si iubirii dintre oameni. Era adeptul si initiatorul chemarii catre strana bisericii pe toti copii si tinerii care intrau in acest lacas si dovedeau sentimente de iubire si atasament fata de biserica. Dupa absolvirea a cinci clase primare, conform cerintellor invatamantului din acea vreme, au urmat cursurile scolii de cantaret bisericesti de pe langa manastirea Caldarusani, pe care a absolvit-o cu calificative exceptionale. Era dascalul emblema pentru biserica din Varasti si pentru cele din zona.
141
2. Ruse Obreatcu, cantaret la biserica din Varasti intre anii 1926 pana la deces, era patruns de cerintele si calitatile propavaduite de religia noastra orodoxa in asa fel ca de mic copil de taran s-a alaturat bisericii si cerintellor ei situandu-se la strana cantaretilor, strana pe care nu a parasit-o pana la deces. Preocupat de imbunatatirea activitatii sale in randul bisericii, a participat la concursurile organizate de Episcopia Bucurestiol in vederea atestarii calitatii de cantaret bisericesc. 3. Dascalul, cantaretul Gheorghe Zamfir – zis Gîgă ,a slujit biserica din Vărăşti o viaţă întreagă, încercând să-şi stabilească un loc stabil la strana bisericii. A răspuns chemărilor bisericii din Vărăşti participând cu însufleţire la actiunile de cult asigurând o buna desfăşurare a actiunilor. Ataşat cultului nostru ortodox a înţeles menirea lui în rândul obştei pentru ridicarea nivelului cultural şi insistând cu hotărâre ca unul dintre fii săi să devină preot, fapt realizat în persoana preotului Vasile Zamfir, preot în oraşul Voluntari. A insistat şi l-a apropiat spre biserică şi pe fiul său Petre Gh. Zamfir, astăzi cântăreţ bisericesc, în biserica din Vărăşti, înzestrat cu frumoase calităţi vocale şi cu frumoase abilităţi în participarea la slujbele bisericii 4. Un cantaret atasat si angajat in ceremonialele cerute de biserica noastra crestina a fost cantaretul Marin Draghici – zis Marinache. Inzestrat cu reale calitati vocale de dascla de la natura cu harul de a fii un bun interpret al cantarilor bisericesti si iubitor de sustinere a ceremonialelor bisericesti pentru a le asigura in calitate, chiar responsabilitate, cantaretul, dascalul Marin Draghici, nascut in 1929 a disparut dintre noi cu profunde regrete pentru despartire în anul 2005. Aproprierea si dorinta lui sa fie alaturi de biserica i-a fost implinita inca din copilarie, cand coleg de scoala primara fiind cu Constantin-Titel Popescu, devenit seminarist se afla in aproprierea acestuia in vacantele scolare, sa inteleaga calitatea si corectitudinea cantarilor bisericesti, a diferentelor lor pe glasuri si armonia acestora. Marin dascalul si le-a insusit. A participat la concursurile pentru obtinrea calitatii de cantaret. Activitatea preotilor din Varasti, pe langa activitatea bisericeasca de cult, a fost mult implicata si in activitatea social culturala si administrativa, preotii devenind buni indrumatori ai satenilor in realizarea activitatilor gospodaresti si in formarea lor ca oameni cu personalitate si comportamente de buni crestini. Din unele documente rezulta ca biserica din Varasti era preocupata de starea religioasa a obstei, de cunoasterea nivelului cultural al acesteia, de comportamentul moral-etic al cetatenilor. In acest context biserica ne-a oferit cateva documente in care sunt prezentate unele cazuri in care familiile aveau comportamente neconforme cu cerintele moralei crestine. Documentele prezinta cazuri de divort, concubinaj desi aceste cazuri erau reduse ca numar. Clericii bisericii noastre au fost implicati in diminuarea acestui fenomen neplacut. In anul 1936-1937 au fost 3 cazuri de divort si 10 de concubinaj. Atentia bisericii, a preotilor de astazi este cunoasterea reala a atitudinii pe care enoriasii o au fata de religia strabuna, crestin-ortodoxa. Parintele paroh al bisericii din Varasti, Oprea Robertino, relata cu convingere si depliuna mandrie iintr-un interviu ca din totalul populatiei locale, cca. 98-99% sunt crestin ortodocsi, care isi respecta credinta in care s-au nascutr si traiesc in cultul ortodox. La noi in Varastiu sectele religioase nu si-au gasit adepti, fenomenul este aproape necunoscut. Respectand calea adevarului, putem afirma insa ca religiozitatea in satul Varasti este sustinuta astazi in majoritate de persoanele de sex feminin si populatia mai varstnica, populatie care frecventeaza des si ritmic biserica si este convinsa de necesitatea respectarii ritualurilor crestine. Populatia tanara, chiar si cea de varsta mijlocie reprezinta un proces mai redus in randul celor apropiati bisericii si cultului nostru ortodox. Acest lucru are o explicatie. Multi dintre cei amintiti s-au nascut si au trait in perioada nu de mult apusa – perioada comunista – perioada in care tinerii erau intoxicati cu neadevaruri si orientati spre socialismul stiintific, opriti sa cunoasca docmele religiei crestine, sa participe la ceremoniile religioase. Cu toate aceste impotriviri mulţi tineri au inteles calea adevărului , a credinţei, si fac eforturi sa cunoască caile Domnului si menirea bisericii 142
creştine in descoperirea adevărurilor. Biserica din Varasti, activitatea preoţilor a avut si are rădăcini adânci in propovaduirea adevărurilor creştine, a avut si are un rol covârşitor in formarea si dezvoltarea trasaturilor moral-crestine la enoriaşii sai in orientarea lor spre desăvârşire spirituala si credinţa in Dumnezeu. Este recunoscut faptul ca biserica si scoală reprezintă instituţiile de baza ce contribuie la luminarea si culturalizarea cetăţenilor patriei noastre, la educarea lor in spiritul moralei creştine si formarea pentru păstrarea tradiţiilor strămoşeşti. Păstrarea si insusirea perceptelor moralei creştine, practicile religioase au fost si sunt argumente care au contribuit la ocrotirea sanatatii morale a poporului nostru. In acest scop poporul nostru s-a desprins ca un popor ce are sufletul imbracat in mantia unei profunde religiozităţi creştin ortodoxe. Asemenea calităţi le putem atribui cu toata responsabilitatea locuitorilor enoriaşi ai bisericii din comuna noastră. De altfel, cultura si viata spirituala a poporului nostru, a noastră, a celor din Varasti se regăseşte in biserica si are rădăcini adânci, asa cum s-a mai arătat, intrucat pe langa preoţii care au slujit si care mai slujesc in biserica noastră, mulţi tineri au inteles rolul bisericii in orientarea lor spre intelegerea si insusirea corecta a dogmelor ortodoxiei si au purces pe drumul dorit urmând cursurile seminariilor teologice , sau ale şcolilor de cântăreţi bisericeşti. Unii dintre aceştia au devenit preoţi, slujind chiar in biserica in care s-au format sau in biserici apropiate. Mulţi dintre seminarişti insa nu au reuşit sa imbrace haina preoţeasca, desi au fost absolvenţi ai seminariilor si instituţiilor de rang teologic, fiind alungaţi din zona #catre forţele politici^ale vremii, Turia comunista, si chiar si de unele forte locale. Unii dintre aceştia au insistat si si-au desăvârşit pregătirea profesionala prin absolvirea cursurilor de invatamant universitar, devenind profesori, ingineri, medici, economişti, participând la evoluţia statului nostru, la dezvoltarea culturii noastre. Printre preoţii care au slujit in perioada comunista si dupa aceea, plecaţi din Varasti, fii ai satului au fost: -Preot Florea Popescu - absolvent al Institutului Teologic din Bucureşti, fiul preotului Constantin Gr. Popescu, fost preot in satul Sintesti, comuna Vidra -Preot Marin Dima -Preot Vasile Zamfir -Preotul Căţe Gheorghe – absolvent al Institutului Teologic din Bucuresti, in prezent preot in localitatea Jilava, Judetul Ilfov. Dintre absolventii de seminar care au fost vitregiti de soarta si nu au ajuns sa fie preoti, nascuti si crescuti in comuna Varasti amintim: -Petre C. Popescu – profesor de istorie cu gradul I didactic, nascut in 1925 si decedat in 1981, fiul preotului Constantin Gr. Popescu. A profesat in liceele din orasul Bacau. - Constantin Gr.Gr. Popescu (foto) Inginer de îmbunătăţiri funciare, s-a născut la 5 noiembrie 1929 în comuna Vărăşti. Este fiul preotului Grigore Gr. Popescu şi ap preotesei Alexandrina Popescu. A urmat cursurile şcolii primare în comuna Vărăşti după care a urmat cursurile Seminarului central din Bucuresti pe care l-a absolvit în anul 1947. După absolvirea seminarului a dat examen de diplomă la liceul Sfântul Sava diplomă care i-a egalizat drepturile să urmeze o facultate cu profil ştiinţific. În perioada 1949 - 1953 a urmat cursurile facultăţii de Îmbunătăţiri funciare din Galaţi. Pentru rezultatele foarte bune obţinute la terminatea facultăţii a fost propus şi acceptat ca asistent universitar la facultatea de profil din Bucureşti. Fiind o persoană studioasă a realizat succese în domeniul ştiinţei fapt ce 143
a făcut ca în anul 1965 să obţină titlul de Doctor în ştiinţe. Înzestrat cu reale capacităţi intelectuale şi dovedind o pregătire ştiinţifică temeinică a fost cooptat şi angajat în diferite funcţii de conducere în domeniul specialităţii. Mai întâi a fost numit director al institutului de cercetare pentru irigaţii şi drenaje de la Băneasa Giurgiu şi mai apoi Director general în ministerul apelor. Pregătirea sa profesională şi dorinţa de a se implica în cercetarea ştiinţifică de specialitate a impus selectarea în desăvârşirea studiilor de specialitate prin trimiterea la studii în străinătate, în SUA, Franţa, Germania, Italia, Israel, Olanda şi cooptat în colectivul de profesori care au fost trimişi în India şi Iran. A fost căsătorit cu Emilia Paula Popescu – decedată în anul 2005, Inginer agronom care şi-a desfăşurat activitatea de cercetător mulţi ani la Institutul ştiinţific al Apelor de pe lângă Academia Română. Are un copil Carmen Popescu Ianu inginer în Imbunătăţiri funciare. Inginerul Constantin Gr. Gr. Popescu fiu al satului este una din personalităţile satului prin care vărăştenii se mândresc şi îl apreciază prin rezultatele obţinute în activitatea profesională şi ştiinţifică, considerat unul dintre primii intelectuali ai satului.
- Aurel Gr.Gr. Popescu (foto) S-a născut în comuna Vărăşti la 30 noiembrie 1931 ca fiu al preotului Grigore Gr. Popescu şi al preotesei Alexandrina Popescu. A urmat cursurile şcolii primare în localitatea natală şi cele liceale la Seminarul Central Teologic din Bucureşti, seminar desfiinţat în anul 1948, conform legilor comuniste de atunci. S-a înscris apoi prin concurs la Şcoala normală din Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1951. După absolvire a funcţionat ca învăţător timp de doi ani la şcoala din Vărăşti. În perioada 1953 - 1957 a urmat cursurile facultăţii de Geografie – geologie din Bucureşti – specialitatea Geografie – biologie de pe lângă universitatea Bucureşti. După absolvire a fost repartizat ca profesor în oraşul Călăraş, la specialitatea geografie, unde a ocupat funcţia de profesor şi director la Liceul numărul 1 din Călăraş. Din anul 1960 s-a transferat ca profesor în oraşul Buftea unde a ocupat şi funcţia de director al Şcolii Generale numărul 1 Buftea. La 1 mai 1971 a fost promovat în funcţia de director al Casei corpului didactic Ilfov, cu sediul în Bucureşti, instituţie pe care a condus-o până la 1 ianuarie 1981 când judeţul Ilfov a fost desfiinţat şi Casa corpului didactic a fost transferată în oraşul Giurgiu,în judeţ nou înfiinţat. În perioada amintită a funcţionat în paralel pe lângă funcţia de director al Casei corpului didactic Ilfov şi în funcţia de inspector şcolar la specialitatea geografie. În anul 1976 s-a prezentat la concursul pentru ocuparea postului de profesor de geografie la Şcoala normală Elena Doamna din Bucureşti, concurs pe care l-a câştigat devenind profesor titular al acestei catedre. Din anul 1981 şi până în anul 1991 a funcţionat ca profesor de geografie numai la catedra de geografie de la şcoala normală. După revoluţia din anul 1989, în anul 1991 s-a înscris la concursul pentu ocupare funcţiei de inspector şcolar coordonator pentru sectorul 4 din Bucureşti, concurs pe care l-a câştigat. Din 1991 şi până în 1997 an când s-a pensionat , a îndeplinit şi funcţia de inspector şcolar de geografie la 144
inspectoratul şcolar al municipiului Bucureşti. Din anul 1997 şi până în anul 2005 a fost solicitat de seminarul Teologic Radu Vodă din Bucureşti să funcţioneze la catedra de geografie. Experienţa sa pedagogică ş metodologică l-a determinat să se angajeze în acţiuni legate de perfecţionarea învăţământului teologic, reuşind să elaboreze lucrarea ,,proiectarea pedagogică a învăţării religiei în şcoală,, lucrare apreciată de specialişti în domeniu pentru conţinutul şi calitatea lucrării. Mai mult, în întreaga perioadă în care a funcţionat ca profesor la seminarul teologic a fost mentorul, realizatorul şi coordonatorul revistei seminarului şi redactorul şef al revistei ,,cuvânt din suflet,,. În îndelungata sa activitate profesională a acordat o atenţie deosebită însuşirii şi stăpânirii actului metodologic în învăţare. Priceperea şi abilitatea sa în conducerea şi desfăşurarea actului didactic în şcoală l-a propulsat în acţiuni de îndrumare şi conducere, ca metodist la toate formele de perfecţionare ale învăţătorilor şi pentru obţinerea gradelor didactice. Ca profesor de geografie a fost profund angajat în popularizarea metodologiilor didactice specifice disciplinei şi a celor cu conţinut pedagogic. Această angajare s-a reliefat prin prezentarea a peste 50 de articole de specialitate în revista societăţii de geografie şi în revistele de pedagogie. Urmare a acestor preocupări, a fost cooptat în biroul Societăţii de geografie a României, peste 30 de ani, iar după pensionare a fost cooptat membru onorific. În calitatea sa de profesor de geografie s-a angajat în elaborarea unor lucrări de specialitate destinate şcolii. Au apărut astfel, manualul de geografie pentru clasele 3 – 4 pentru judeţul Giurgiu, avându-l ca autor în anul 1982. Între anii 1975 – 1989 a apărut setul de diapozitive despre geografia lumii, set distribuit şcolilor din România. În anul 1980 şi-a făcut apariţia harta la scara 2000 industria uşoară şi alimentară pe glob, autor profesor Aurel Popescu. O lungă perioadă de timp, ca membru al biroului Societăţii de ştiinţe geografice şi ca profesor la şcoala normală din Bucureşti, în perioada 1970 – 1997 a fost animatorul şi organizatorul taberelor de geografie ale profesorilor din ţară. Activitatea complexă desfăşurată în slujba şcolii româneşti, la nivelul cerut de competenţa dascălului dăruit şcolii şi de cerinţele pedagogice aflate în afara şcolii profesorul Popescu Aurel, fiu al satului, s-a impus ca profesor de geografie la nivel local şi naţional, fapt pentru care şcoala românească se mândreşte acordându-i numeroase diplome şi medalii, ultima fiind ,, diploma de excelenţă în activitatea didactică,, atribuita de Ministerul Educaţiei Şi Cercetării în anul 2008
Virgil Ioan Gr. Popescu (foto) S-a născut la 4 iulie 1927 în comuna Vărăşti ca fiu al preotului Grigore Gr. Popescu şi al preotesei Alexandrian Popescu. A urmat cursurile şcolii primare în comuna Vărăşti şi pe cele liceale la Seminarul Central din Bucureşti. Mai târziu în perioada anilor 1970 – 1975 a urmat şi cursurile liceului economic din Fundulea – Călăraşi. A îndeplinit diferite funcţii în societate ca economist la primăria şi CAP Vărăşti şi în Bucureşti. A fost căsătorit cu Rada Popescu educatoare în Vărăşti şi a decedat în anul 2000.
145
Gabriela Gr.Popescu - Alexandru (foto) S-a născut la 19 noiembrie 1933 în comuna Vărăşti, fiica preotului Grigore Gr. Popescu. A urmat cursurile primare ale şcolii din Vărăşti şi ale şcolii liceale la şcolala normală Elena Doamna din Bucureşti, obţinând diploma de învăţătoare ca premiantă de onoare a şcolii. Conform instrucţiunilor ministerului învăţământului de atunci absolvenţii cu diploma de merit a liceului au primit aprobarea să fie înscrişi la orice facultate din ţară. Gabriela Popescu – Alexandru a optat pentru facultatea de matematică din Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1956. După absolvire a fost numită ca profesoară la şcoala pedagogică din Buftea. În anul 1960 s-a transferat la Şcoala nr. 150 din Bucureşti unde a funcţionat până la pensionare îndeplinind funcţia de profesor şi de director de şcoală. A promovat toate examenele gradele definitiv, gradul II şi I Este căsătorităcu inginerul Cristache Alexandru şi au un copil - Doina Alexandru, absolventă a facultăţii de fizică – chimie din Bucureşti.
Mihail N. Popescu Absolvent al Seminarului Nifon Mitropolitul a fost si Mihail N. Popescu, nascut in anul 1926, decedat in anul 2007, fiul cântăreţului Nicolae Gr. Popescu. A slujit ca invatator in cateva scoli din judetul Ilfov si mai apoi ca secretar al liceului I. L. Caragiale din Bucuresti. In ultimele doua decenii a slujit in paralel cu functia de secretar ca dascal la Biserica Mavroghin din Bucuresti. Pentru calitatile sale de cantaret a fost apreciat de preotii bisericii si de enoriasii, care au regretat despartirea lui intr-o perioada care se dovedea inca un om al bisericii noastre. In trecut ca si astazi, biserica din Varasti pentru care a slujit si slujesc, au fost preocupati permanent de cunoasterea reala a manifestarilor si comportamentului enoriasilor bisericii. Rezulta deci din documentele bisericii din Varasti din anii 1936-1937 ca biserica a fost preocupata de imbunatatirera relatiilor dintre familii. În biserica satului se află scrişi toţi eroii satului care s-au jertfit in cele două războaie mondiale, pentru care înca nu s-a construit un monument: 1916 – 1918: Vasile Tănase Dima, Gheorghe P Gane, Stoian Vicu Tane, Anghel Tane, Gane Marin, Dumitru Ghenea, Nicolae V Sebe, Radu R Obreatcu, Ivan Gelea, Ilie Stoian Tudor, Ruse N Panciu, Cristea Gh Dicu, Petre gh Dumitriu, Grigore N Cucu, Stoian Soare, Ilie Ivan Dociu, Nicolae Gane Deciu, Hristea R Buturugă, Ivan R Scurtu, Petre R Scurtu, Nicolae Marin Nidelciu, Dociu T Marin, Nicolae n craiu, C-tin R Niculescu, Cristea Tone Mircea, Ivan V Penciu, Aranghel Tănase, Petre Pantelimon, Stoian Nicolae, Tone N Diciu, Ghe. Ţone N Viciu, Nicolae Tudor Tone, Marin Nidelciu, Dociu Dima, Petre Simion, Marin Stanciu Spătar, Dunitru D Iordache, Stoian St Spătar, Ivan I ObreatcuIvan F Gelea. 1941 – 1945: Radu Mihail – învăţător, Ioan Ştefan, Velicu P Dumitru, Ioan Serafim, Tănase A Alexandru, Ioan Ivan Ghenea, Ciobănescu Gheorghe, Aranghel N Petre, Gardea Velicu, Raiciu I Nicolae, Dociu N Nicolae, Cantonescu Dumitru, Velicu D Grigore, Spătar I Gheorghe, Toma D Florea, Gardea I Marin,Nicolae Nicolae,Stoian Gh Petre, Stan Marin, Stoian Gh Constantin, Sandu R Gheorghe, Stroe Iordan, Nicolae Victor, Marin N Petre, Pană P Iancu, Ion St Niculae Tuca. 146
Biserica Obedeni
Biserica din Obedeni isi are obarsia incepand cu secolul al XIX-lea, mai precis intre anii 1870-1874, cand primul preot care a fost numit ca sa slujeasca in acest lacas a fost preotul Marin sin Constantin de 30 de ani, cu citire buna, fara nici o patima si de neam ruman, fecior de mirean, hirotonisit de parintele Vladica Vratea chir Sofronie, cu blagoslovirea proen Mitropolit Dositeu in leat 1806, martie 15, pe biserica aceasta. Preotul Marin sin Constantin s-a casatorit cu Voica si a avut doi copii, Ioan fiu de 5 ani si Radu de doi ani. Biserica a fost zidita in catunul Obedeni la anul 1870-1871 din lemn si a primit harul Sfantului ierarh Nicolae. Biserica este neindastulatoare cu oranduirile clericale. Paraclis- al bisericii a fost Miinea sin Constantin de 22 ani. Stia carte romaneasca. Era fara nici o patima, holtei. Preotul Marin sin Constantin a functionat la biserica Obedeni pana in anul 1887 cand a decedat. În anul 1892 la biserica din Obedeni a fost adus preotul Iliescu Dobre, adus de la biserica din Frunzanesti-Ilfov, biserica care avea 576 de familii si 2853 de suflete. Preotul Ilie Dobre a slujit la biserica din Obedeni pana in anul 1916, cand a decedat. Pana in anul 1932 la biserica din Obedeni au slujit altrernativ preotii de la biserica din Varasti, preotul Mihail Popescu zis Popa Mihalache si preotul Grigore Gr. Popescu. În anul 1926 se incepe constructia noului lacas de biserica din Obedeni si totodată construcţia casei parohiale din Obedeni. Odată terminata constructia bisericii a fost numit in anul 1936 ca preot al bisericii, preotul Ioan Alecu, de fel din comuna Manastirea-Ilfov care a slujit pana in anul 1976.
Interiorul Bisericii Obedeni 1928
147
Interiorul Bisericii Obedeni 2009 Dupa preotul Ioan Alecu au venit ca preoti la biserica din Obedeni urmatorii: 1. Traian 2. Roman Cristian 3. Marcu Relu 4. Anton Mircea Vali
148
Biserica satului Dobreni
Este cel mai important monument istoric al localităţii şi al comunei Vărăşti, aflându-se în patrimoniul naţional. Ctitorie a lui Constantin Şerban Cârnul biserica a fost inaugurată în data de 15 august 1645 şi poartă hramul „Adormirii Maicii Domnului ”. Aşezată pe malul drept al Cociocului monumentul este o construcţie impunătoare de formă dreptunghiulară, cu lungimea de 19 m, lăţimea de 9 m şi înălţimea de 17 m. Este construită în stil tradiţional, cu latura de la răsărit dispusă în semicerc, iar pe peretele de la nord se află un semiturn prins în zid ce a servit iniţial drept clopotniţă la care se avea acces printr-o uşă aflată în pronaos şi o scară de lemn în spirală. Decoraţiunile exterioare constau în modele, arcade executate în tencuială, dispuse pe două rânduri şi delimitate de un brâu. Ferestrele şi uşa de la intrare sunt încastrate în rame de piatră cu modele geometrice sculptate şi cu grilaje de fier forjat, iar uşa este din lemn masiv. Turla bisericii se compune din două trepte, prima treaptă este de formă pătrată, se continuă cu o a doua treaptă de formă octogonală, al cărei acoperiş are formă de cupolă. Aceasta din urmă a fost construită iniţial din cărămidă, dar pentru că s-a dărâmat în urma unui cutremur, a fost refăcută din lemn şi este acoperită cu tablă. Deasupra intrării în biserică se află pisania scrisă în piatră cu caractere slave şi pe care este scris : „ Cu bunăvoinţa Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşitul sfânt Duh, ridicatu-sau această sfântă şi dumnezeiască biserică pre hramul prea cinstitei şi sfintei Uspenii bogorodite în zilele prea luminatului Io Matei Voievod Basarab şi au făcut din temelie jupân Constantin Vel serdar iară Io Şerban Voievod şi jupâniţa Bălaşa. Scris la anul 7151 august 15 Ispravnic Vladulu Logofăt.” Pardoseala bisericii este realizată din piatră, iar în pronaos se află o parte din pictura originală distingându-se pe peretele nordic tabloul votiv ce îl reprezintă pe Constantin Şerban şi alături de soţia şi fiica sa - doamna şi domniţa Balaşa susţinând pe mâini o imagine a bisericii. (foto) Tot în pronaos pe pardoseala de lângă peretele răsăritean se află mormântul Ilincăi mama lui Constantin Şerban, mormânt deasupra căruia este aşezată o placă funerară cu următorul înscris: „Din mila lui Dumnezeu cu ajutorul Precistii creştinul şi luminatul Domn, Io Constantin Şerban Voievod pus-am această cinstită piatră pe cinstită groapă pe oasele maicii mele Elena ce s-a pristăvit în zilele lui Io Matei Voievod august 7 văleat 7150 şi am pus această piatră în zilele lui Io Constantin Voievod văleat 7164”. În naos şi altar nu se mai păstrează pictura originală, biserica fiind repictată în 1990 prin grija preotului Dima Tănase şi, de asemenea, a fost consolidată în urma cutremurului din 1977(vezi mai jos). Naosul este separat de pronaos prin două coloane masive din cărămidă 149
care susţin turla principală. Declarată monument istoric în 1990, la iniţiativa academicianului Răzvan Teodorescu, s-a hotărât trimiterea unei echipe de restauratori. Începând cu anul 1998 s-a trecut la procesul de restaurare care s-a desfăşutat lent datorită faptului că era nevoie de foarte multă migală şi atenţie pentru descoperirea nuanţelor originale ale picturilor. A fost construită o clopotniţă nouă ce ţine loc şi de poartă deoarece structura de rezistenţă a vechii clopotniţe nu mai putea susţine clopotul bisericii, de asemenea a fost refăcută în totalitate şi pictura acestei clopotniţe. DIMA TĂNASE PREOTUL PAROHIEI DOBRENI S-a născut la 2 octombrie 1947 în localitatea Valea Dragului din părinţii Petre şi Sevastiţa Radu, a fost singurul copil al acestei familii. A urmat cursurile Şcolii generale din localitatea natală Valea Dragului unde a absolvit cele şapte clase iar între 1961 - 1966 Seminarul Teologic în Bucuresti. În perioada 1966 – 1970 a studiat primii doi ani la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu si următorii doi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. La data de 26 septembrie 1971 a fost hirotonisit preot pe seama parohiei Aprozi comuna Budeşti judeţul Călăraşi unde a funcţionat până la 1 mai 1982 cand s-a transferat la parohia Dobreni unde funcţionează şi astăzi. Este căsătorit cu Dima Eufrosina fostă Pene din Valea Dragului şi au împreună doi copii Adrian Dima preot în localitatea Câmpurelu şi Maria Emanuela căsătorită Dobre profesor de limba română la Şcoala cu clasele I - VIII Dobreni. În parohia Dobreni a dus şi duce o bogată activitate sub raport administrativ - bisericesc, social - cultural si liturgic contribuind la înflorirea vieţii spirituale în această parohie. A acordat o atenţie deosebită sfântului lăcaş afectat de cutremurul din 1977, refăcând exteriorul, consolidând structura bisericii cu 3 centuri exterioare şi 14 stâlpi de susţinere precum si cu 3 tiranţi. Pictura originală a fost restaurată scoţând în evidenţă una dintre cele mai frumoase picturi bisericeşti din sudul ţării asemănătoare marilor mănăstiri din nordul Moldovei. Acoperişul bisericii a fost refăcut în totalitate atât tabla cât şi structura de lemn numai partea care era foarte deteriorată datorită amprentei timpului. A fost adăugat un pritvor care a ţinut cont de arhitectura bisericii cu scopul protejării pisaniei de la intrarea în biserică, pisanie cu o deosebită valoare istorică. În perioada slujirii preotului Dima Tănase mobilierul din sfânta biserică a fost înlocuit cu unul nou, deosebit, din lemn de stejar sculptat potrivit valorii şi specificului acestui monument al patrimoniului românesc.
150
Capitolul IX FOLCLORUL SI FORMELE SALE DE MANIFESTARE PE MELEAGURILE NOASTRE
Printre evenimentele de seamă ce s-au manifestat de-a lungul timpurilor în comuna VĂRĂŞTI şi pretutindeni în România şi încă se mai manifestă azi se înscrie şi folclorul, eveniment odinioară dinamic şi bogat în conţinut, ce antrena o bună parte a locuitorilor din aşezările rurale, tineri şi bătrâni, eveniment ce s-a dovedit a fi specific şi comunei noastre. Frumuseţea, bogăţia şi valoarea manifestărilor folclorice de la noi din Vărăşti, modul de exprimare al conţinuturilor şi calitatea spirituală a acestora au fost pentru noi, vărăştenii, factorii ce ne-au sensibilizat şi orientat calea spre descoperirea adevărurilor din domeniu, neau creat convingeri reale despre ceea ce reprezintă folclorul în societatea noastră, menirea lui în evoluţia şi dezvoltarea societăţii, a creşterii nivelului de cultură şi civilizaţie a semenilor noştri, mai ales în mediul rural. Belşugul de înţelepciune acumulat în miraculoasa memorie a poporului nostru numit tradiţie, varietatea formelor şi tipurilor culturii folclorice de la noi, concretizate în obiceiuri, date, legende şi credinţe şi mai ales în neîntrecuta creaţie populară prin viu grai, lăsată din generaţie în generaţie, au constituit suportul moral, dătător de speranţe spre descoperirea şi aprofundarea valenţelor folclorului local, spre cunoaşterea şi varietatea folclorului „Vărăştean”. Ca fiu al satului, al comunei Vărăşti, ca şi mulţi dintre consătenii mei, am descoperit şi iubit multe dintre adevărurile folclorice din Vărăşti încă din copilărie, adevăruri care ne-au sensibilizat şi ne-au determinat să fim participanţi activi la cele mai multe manifestări folclorice de la noi, mai ales în perioadele vacanţelor şcolare, care corespundeau marilor sărbători creştine, Crăciunul şi Anul Nou sau Paştele. Încărcătura morală a evenimentelor, semnificaţia lor creştină, ne mobilizau puternic, ne fortificau convingerile despre tradiţiile creştine în aşa fel încât nici un alt motiv nu ne putea opri să participăm la manifestările tradiţionale intrate în conştiinţa şi istoria neamului nostru. Dragostea, dorinţa, hotărârea de a fi participant activ al manifestărilor folclorice închinate marilor sărbători creştine şi a altor manifestări locale nu au fost acţiuni izolate, ele au fost acţiuni multiple, izvorâte din instinctul poporului nostru, instinct ce ne indemna, pe noi tinerii, să fim împreună şi alături de cei dragi nouă, de familiile noastre, să simţim bucuria şi plăcerea împlinirii spirituale în acele momente. Împlinirea spirituală în cadrul manifestărilor folclorice în satul nostru era însoţită de încărcătură emoţională pe care fiecare dintre tineri o simţea când se afla pe uliţele satului, alergând şi strigând cu toată însufleţirea şi dăruirea „Bună dimineaţa la Moş Ajun”, sau plăcerea şi bucuria de a primi, simbolic, în dar de la săteni, un covrig, un măr, o nucă, sau colindând cu „Steaua”, sau cântând cu toată dăruirea imnurile închinate naşterii Domnului Iisus, sau să fii printre primii care aduc vestea sosirii „Anului Nou”, sau să rosteşti cu toată convingerea „Sorcova” prin cuvinte sincere de copil. Puterea şi dorinţa de a comunica prin viu grai cu semenii noştri este un factor al coeziunii sociale izvorât din dorinţa de a intra în contact cu realitatea vieţii. Este dorinţa de a şti, de a cunoaşte, de a afla, de a învăţa, de a participa la integrarea grupului în societate şi a triumfului valorilor asupra nonvalorilor, pentru a stabili contactul cu predecesorii vechi şi noi, din ceaţa vremurilor, momente care au vibrat într-o statornicie şi sreidăntate puternică în comunitatea noastră, momente ce au condus spre păstrarea tezaurului folcloric din comuna noastră, lăsat spre păstrare de înaintaşii noştri. Această şcoală folclorică veche şi naturală, cât poporul nostru a fost piramida pe care s-au fortificat forţele sociale ce s-au opus momentelor 151
dificile ale vremurilor. Bogăţia enciclopediei preştiinţifice a folclorului, bine precizată în rândul satelor de la noi, ilustrează convingător că pe lângă manifestările folclorice şi principiile pedagogice ale timpului, deja stabilite, care făceau referiri la educaţie, s-au semnalat şi elemente legate de cronologie, astronomie, meteorologie, botanică şi zoologie şi chiar de medicină. Aceste elemente încercau să dea răspuns şi evenimentelor legate de viaţa de toate zilele. Bogăţia faptelor şi evenimentelor specifice vechilor timpuri, valoarea lor ştiinţifică, culturală şi spirituală, importanţa lor asupra vremurilor noastre, au constituit un imbold, pentru noi toţi din Vărăşti, pentru a le cunoaşte şi aprofunda. Ele şi-au descătuşat forţele şi au creat un puternic şi sincer sentiment patriotic naţional şi local, orientând calea şi gândurile celor interesaţi să realizeze o ilustrare sumară a multora dintre evenimentele vremii şi a faptelor ce s-au petrecut pe meleagurile noastre, dorinţa de a le face loc în cadrul preocupărilor celor interesaţi să le facă cunoscute, fie ei dascăli, să le aşterne într-un document numit „FAPTE ŞI EVENIMENTE ÎN COMUNA VĂRĂŞTI”, destinate posterităţii. Personal, acestea sunt numai câteva motive care m-au convins şi îndemnat să las posterităţii un document în care să ilustrez câteva fapte, evenimente şi creaţii dintre cele lăsate de înaintaşii noştri şi actualii concetăţeni, pentru a fi cunoscute de cei ce vor veni după noi. Îndrăzneala de a încerca o ilustrare a faptelor şi evenimentelor din trecut şi de astăzi este un act de mare responsabilitate morală, etică şi de demnitate umană, act izvorât din descoperirea sărăciei de înscrisuri, aproape inexistente în comuna noastră, legate de înaintaşii noştri şi de aducerea spre o linie de plutire a celor ce au fost, s-au petrecut şi se petrec în prezent în comuna Vărăşti. Hotărârea de a nu lăsa arta şi frumuseţea, bogăţia şi valoarea folclorului local vărăştean a fost un moment de cumpănă în stabilirea şi ilustrarea corectă a realităţilor în ceea ce a fost şi în ce mai este folclorul nostru local. Această pornire spre cunoaşterea adevărurilor despre folclorul local s-a constituit şi ca o formă de manifestare împotriva unora care vin să susţină că astăzi în mediul rural – în satele şi comunele ţării, mai ales în zona noastră de câmpie – viaţa culturală, folclorul, sunt manifestări mult rămase în urmă faţă de trecut. Au apărut chiar voci care susţin că în etapa actuală a ţării, folclorul şi toate formele lui de manifestare au intrat într-o „eră” a modernizării, eră ce face loc altor tipuri de manifestări la sate, mai ales în viaţa cotidiană a tinerilor. Vechile manifestări, mai ales cele folclorice, fiind de domeniul trecutului. Analizând cu responsabilitate dinamica societăţii de astăzi, chiar în domeniile social, cultural şi spiritual, în România, chiar în mediul rural, în comune şi sate, domeniile amintite sunt încă active, dinamice. Ele vin să combată cu tărie ideile mai sus menţionate, să infirme părerile unora despre rămânerea în urmă a culturii şi folclorului la sate şi comune. De altfel, libertatea de gândire în societatea noastră de astăzi este îndreptată convingător spre evoluţia şi creşterea calitativă a societăţii, iar fenomenul ce dinamizează societatea este direcţionat convingător spre folclor, oriunde, la sate sau oraşe. Împărtăşesc convingerea şi afirm cu toată responsabilitatea că poporul nostru, în istoria şi evoluţia sa, n-a creat valori culturale, spirituale şi folclorice minime care să dispară, ci a creat valori care s-au statornicit în viaţa cotidiană a satelor şi comunelor noastre, în conştiinţa oamenilor, valori care au dăinuit peste veacuri, până astăzi şi se manifestă dinamic şi activ şi acum în comuna Vărăşti. Realitatea vieţii de la noi şi în toate aşezările umane din ţara noastră confirmă faptul că România dispune încă de un fond folcloric valoros ce impulsionează viaţa în comunitatea umană, mai ales în mediul rural. Este însă un alt adevăr ce trebuie recunoscut şi luat în consideraţie în ceea ce priveşte folclorul în România. Folclorul în ţara noastră nu a fost cunoscut şi valorificat în aceeaşi măsură în toate zonele ţării. Sunt zone care au fost permanent în atenţia cercetătorilor în domeniu, zone unde s-au întocmit chiar culegeri în care sunt cuprinse manifestări folclorice de mare valoare educativă şi spirituală. Sunt însă şi zone ale ţării care au fost scăpate din vedere, aproape uitate, deşi ele dispuneau de valori folclorice incontestabile ce puteau fi luate în consideraţie aşa cum este cazul folclorului comunei Vărăşti. Este un adevăr dureros care confirmă faptul că în documentele de arhivă ale comunei 152
noastre nu s-au descoperit înscrisuri în care să apară momente sau fapte referitoare la folclorul nostru local sau să prezinte conduita şi ţinuta morală a înaintaşilor noştri, manifestările lor de-a lungul timpurilor, contribuţia lor la creşterea, dezvoltarea şi evoluţia culturii locale. Multe dintre faptele şi evenimentele petrecute la noi, care apar şi în această lucrare, fie din domeniul folclorului sau a altor domenii ale vieţii sociale, se bazează mai ales pe informaţiile culese pe cale orală de la cei vârstnici, cu mult timp în urmă, de la cei de astăzi, sau chiar de la unii tineri care le-au pus în practică, fiind mândrii de trecutul înaintaşilor lor. Sentimentul punerii în valoare a celor petrecute în Vărăşti de-a lungul timpurilor, pentru mine a izvorât din conştiinţa unui cetăţean născut şi crescut pe aceste meleaguri, care în copilărie şi tinereţe a înţeles şi a apreciat calităţile native ale concetăţenilor mei, trăirile lor în momentul manifestărilor folclorice, frumuseţea şi bogăţia lor şi mai ales ocazia avută de a cunoaşte aceste manifestări, uneori în calitate de participant activ al acestora. Am înţeles de timpuriu că implicarea în cunoaşterea folclorului românesc şi a celui local, a manifestărilor de orice fel, este o obligaţie ce trebuie concretizată prin preocupări susţinute de a aduce la suprafaţă tot ceea ce a fost valoros în viaţa oamenilor, a românilor. Astfel de preocupări au fost în atenţia unor mari personalităţi ale poporului nostru, ale ştiinţei şi culturii noastre. Printre cei ce şi-au manifestat preocupările în cunoaşterea folclorului la noi şi ne-au lăsat ca valoare de simbol cunoaşterea vieţii culturale şi spirituale, act de măreţie şi dăruire sufletească, act ce nu trebuie uitat şi dezvretat, a fost poetul şi marele cărturar Vasile Alecsandri, ilustru cunoscător al folclorului românesc de la sate şi oraşe. Poetul, cărturarul, preocupat permanent de cunoaşterea şi punerea în valoare a folclorului românesc, ca membru al Academiei Române, cerea încă din 1892: „să se îndemne cetăţenii ţării la alegerea, culegerea şi selectarea tuturor materialelor folclorice, oriunde s-ar afla ele, oricât de fragmentate ar apare la prima vedere, oricât s-ar repeta temele vizate şi datele existente”. Alături de poet, cărturarul Grigore Tocilescu s-a dovedit un bun cunoscător al folclorului românesc şi profund preocupat de acest domeniu. El a dorit şi a reuşit să lase pentru posteritate, încă din anul 1900, un document de mare valoare pentru cultura română, realizat în urma unor sistematice cercetări, lucrarea „Materiale folclorice”. Deşi folclorul românesc a intrat târziu în sfera cercetărilor organizate, abia în secolul XIX, iar în zona noastră la începutul secolului XX. Un moment semnificativ, mai ales pentru judeţele Ilfov şi Giurgiu, folclorul a intrat abia în deceniile VI-VII şi VIII ale acestui secol, când a apărut un autentic cercetător în domeniul folclorului - HORIA BARBU OPRIŞAN – cercetător bine integrat în atmosfera judeţelor amintite, dornic să ajungă în rădăcina originală a folclorului de la noi, nu pe baza informaţiilor primite din bibliotecă, ci pe baza cunoaşterii concrete, la faţa locului , a fenomenelor din satele din zona noastră. În acest context, favorizat de contactul direct cu realitatea, HORIA BARBU OPRIŞAN a reuşit să-şi formuleze idei şi concepte despre vechimea, calitatea, forma şi modul de desfăşurare a activităţilor folclorice din această zonă a Câmpiei Române şi de la noi din Vărăşti. Deţinător al unor fapte concrete de la noi despre folclor, HORIA BARBU OPRIŞAN şi-a formulat câteva idei care stau la baza existenţei şi evoluţiei folclorului. Astfel el preciza: "Folclorul şi legăturile lui între aşezările apropiate, vecine, nu poate fi cunoscut numai din biblioteci, ci prin cunoaşterea reală, concretă, directă a manifestărilor folclorice, prin deplasările în teren”. Ideile emise de cercetător despre folclor au permis stabilirea unor particularităţi ale folclorului, proprii fiecărei localităţi din Ilfov. El preciza că în fiecare localitate pot apare mici modificări, dar nu profunde. Modificările pot apare în raport cu modificările din mediul social, mai ales impuse de apariţia radioului şi televiziunii, care influenţează apariţia unor noi forme în folclor. Acestea sunt modificări minore. Colindând pe meleagurile Ilfovene, ajuns şi pe meleagurile comunei Vărăşti, HORIA BARBU OPRIŞAN şi-a concretizat ideile despre folclor, în valoroasa lucrare "FOLCLORUL ILFOVEAN".(10) Valoarea lucrării se remarcă mai ales prin prezentarea cerinţelor metodologice pe care 153
trebuie să le prezinte şi respecte orice document în care sunt ilustrate şi expuse fenomene şi fapte din domeniul folclorului, dintr-o localitate, zonă sau de oriunde, mai ales că informaţiile trebuie legate de trecutul şi prezentul locului. El considera că printre cerinţele pe care un document destinat folclorului trebuie să le respecte sunt următoarele: - ilustrarea corectă a structurii, conţinutului şi formei fiecărui fenomen folcloric; - încadrarea fenomenului folcloric din punct de vedere istoric, geografic şi documentar; - reflectarea calităţilor artistice ale oricărui fenomen folcloric; - respectarea adevărurilor despre locul, ţinuta şi dinamica folclorului. Cerinţele amintite constituie elementele de bază pentru conturarea corectă a particularităţilor şi valorilor fiecărui fenomen folcloric în desfăşurarea sa. Analiza profundă a documentelor de arhivă care fac referiri la folclorul ilfovean de odinioară sau la cel de astăzi giurgiuvean - cu trimiteri la faptele şi evenimentele ce au avut loc în zona Câmpiei Române şi poziţia geografică a comunei Vărăşti în acest spaţiu, indică pe aceste meleaguri o dinamică mai redusă, dinamică motivată, mai ales raportată la natura locurilor care au influenţat apariţia şi evoluţia aşezărilor în timp, sau influenţa pe care a avut-o procesul de emigrare şi imigrare în zonă. În acest context, pentru formarea şi consolidarea folclorului şi statornicirea manifestărilor folclorice a trebuit să treacă mult timp ca folclorul să-şi formeze şi stabilească particularităţi proprii. Mai mult, în zona noastră, în perioada secolului XX au apărut schimbări administrative şi teritoriale, trecerea de la un judeţ la altul, care au lăsat unele urme în viaţa oamenilor, urme care nu au adus mari modificări, mai ales în domeniul folclorului. La noi în Vărăşti folclorul este fapt împlinit, urmat şi continuat de localnici doritori de evoluţie în aţa fel ca viaţa lor spiritual-culturală să-şi urmeze calea stabilită de înaintaşi. Pentru vărăşteni, belşugul de înţelepciune acumulat în miraculoasa memorie numită tradiţie, ne îndreptăţesc să credem în existenţa variatelor forme folclorice de la noi, concretizate în obiceiuri, datini, legende, credinţe, tradiţii, în neîntrecuta creaţie populară, exprimată în lirica populară, transmisă în viu grai, din generaţie în generaţie, fapt ce a făcut ca folclorul din Vărăşti să fie apreciat şi recunoscut pe plaiurile de astăzi. În această lucrare, orientată să înfăţişeze folclorul din zona Câmpiei Române şi mai ales folclorul din comuna Vărăşti, neam oprit asupra a două compartimente. Primul, compartimentul folcloric al adulţilor şi al doilea, compartimentul folcloric în rândul copiilor. Comportamentul adulţilor de la noi este reprezentat printr-o suită de manifestări folclorice, în care lirica populară este dominată de acţiuni cu un conţinut bogat şi variat, care susţin calitatea vieţii culturale şi spirituale de pe aceste meleaguri. Printre acestea menţionăm: 1. Lirica populară şi multiplele ei forme de manifestare. 2. Spectacolele populare cu iz de colind. 3. Spectacolele populare de petrecere. 4. Manifestările populare cu aspect de spectacol restrâns. 5. Manifestări populare cu caracter local. Comportamentul copiilor a fost şi este şi astăzi un minunat mijloc educativ. Reprezentative sunt manifestările copiilor de la noi legate de: 1. Învăţarea primelor cuvinte şi noţiuni prin joc. 2. Cimiliturile. 3. Cântecele de leagăn. 4. Proverbele. Aceste înscrisuri, estimări ne îndreptăţesc să afirmăm că lirica populară existentă în folclorul Ilfovului şi pe meleagurile giurgiuvene de astăzi este conturată într-o suită de manifestări bine statornicite ce oferă un cadru deosebit, susţinut de calităţi cultural-artistice, reprezentative din punct de vedere documentar, istoric şi geografic. De altfel, lirica populară 154
în Judeţul nostru şi în comuna Vărăşti este capitolul cel mai extins din lucrare, în domeniul folclorului. Motivele şi temele abordate sunt multe şi nebănuit de valoroase.Abundenţa manifestărilor, a creaţiilor populare cu specific local au fost elementele care ne-au determinat să ne oprim numai asupra câtorva. În cadrul liricii populare manifestările considerate prioritare au fost cele legate de familie, de starea sufletească a omului. Lirica populară la noi în Vărăşti şi în satele componente este forma principală de manifestare a folclorului, forma lirică vie şi dinamică, complexă. Lirica populară de la noi, ca şi în toate zonele ţării, a fost descoperită şi intrată în preocupările cercetătorilor destul de târziu, abia în secolul al XIX-lea, preocupări mai extinse au fost în secolul al XX-lea. Dintre formele majore de manifestare ale liricii populare la noi în Vărăşti care fundamentează şi întăresc poziţia folclorului românesc se impun cele legate de motivul măritişului, urmate de lirica de alean, de singurătate sau formele care au ales calea spectacolelor şi păstrarea obiceiurilor şi datinilor străbune. Căsătoria. Conform obiceiurilor de mult statornicite, căsătoria presupunea şi presupune îndeplinirea unor reguli şi obligaţii astfel încât tinerii care doreau şi doresc să se căsătorească, viitorii soţi aveau obligaţia să obţină acordul ambilor părinţi. Dacă acordul era obţinut şi era favorabil, nimeni nu se mai putea opune acestui acord. Pasul următor spre căsătorie este Peţitul. Regulile peţitului impuneau ca părinţii băiatului să meargă în vizită la părinţii fetei unde erau primiţi de viitorii cuscri cu toată cinstea, omenia şi onorurile unor musafiri, viitori apropiaţi ai familiei. Cercetând arhivele specifice acestui obicei – peţitul viitoarei mirese – este un obicei nu vechi, ci străvechi, împământenit pe meleagurile noastre de veacuri. Peţitul are origine latină, provenit din cuvântul „PETITUS”, cuvânt ce înseamnă la noi „CERUT”, adică părinţii băiatului veneau la părinţii fetei să ceară mâna acesteia pentru căsătorie. Cu acest prilej se puneau în discuţie câteva probleme legate de realizarea căsătoriei. Principala problemă era stabilirea zestrei fetei, apoi data cununiei, a nunţii, fixarea naşilor, a chemătorilor – călţunarilor – şi mai apoi fixarea persoanelor ce urma să fie invitate la masa de nuntă. Stabilirea zestrei fetei reprezenta de asemenea un moment deosebit, de răscruce în atingerea scopurilor căsătoriei pentru cei ce urma să se căsătorească. De obicei zestrea îmbrăca mai multe forme. Una dintre aceste forme era stabilirea suprafeţelor de pământ arabil ce trebuiau să revină fetei ca zestre. Apoi urma zestrea dedicată stabilirii numărului de vite – cai, boi, ovine etc. şi a altor bunuri pe care familia fetei le deţinea. Zestrea era uneori stabilită şi prin anumite sume de bani, galbeni, cocoşei din aur. Stabilirea zestrei fetei nu urma întotdeauna calea cea bună întrucât uneori apăreau momente neplăcute şi nedorite, chiar delicate, momente apărute datorită comportamentelor nepotrivite ale tinerei care solicita căsătoria, ale viitoarei soţii, comportamente legate de unele greşeli pe care tânăra fata le-a avut, întreţinând relaţii intime cu unul sau alţi tineri din sat. În acest caz situaţia devenea dificilă, dramatică şi implica despărţirea tinerilor, ruperea relaţiilor pentru căsătorie. Au fost situaţii când se încerca îmbunătăţirea relaţiilor atunci când familia tinerei propunea şi solicita menţinerea căsătoriei, având drept argument creşterea, mărirea dotei, a zestrei fetei. În multe cazuri căsătoria îşi urma calea cea bună. În alte cazuri se petreceau drame familiale, mai ales atunci când tinerii băieţi, viitori miri, se simţeau jigniţi. Ei deveneau uneori violenţi în comportament şi în exprimare, adresându-se atât fetei, cu cuvinte triviale, cât şi familiei acesteia. Au fost cazuri când tinerii deveneau violenţi, încercând să bruscheze sau să lovească tinerele. În acest caz căsătoria era total compromisă. În rare cazuri regulile căsătoriei reveneau la normal, căsătoria urma calea tradiţională, cu respectarea regulilor şi obligaţiilor ambelor familii. Principala obligaţie devenea acum stabilirea naşilor de cununie. De regulă naşii de cununie nu erau aleşi la întâmplare. Ei erau fixaţi prin tradiţie, întrucât fiecare familie de la sat îşi avea fixat naşul, stabilit din generaţie în generaţie. Această obligaţie se mai 155
menţine în parte şi astăzi. Dacă naşii, din diferite motive, nu mai acceptau năşia, sau nu puteau să-şi respecte obligaţiile de naş, tânărul, viitorul mire, era obligat să-şi caute alţi naşi. Alegerea viitorilor naşi nu intra în obligaţiile părinţilor. Odată stabiliţi naşii, mirele şi familia lui aveau obligaţia să urmeze un alt pas în realizarea formelor pentru căsătorie, adică să organizeze protocolul, adică stabilirea ploconului pentru naşi, plocon care consta în păsări tăiate, carne, brânză, pâine special pregătită, băutură, ţuică şi vin şi după posibilităţi şi anotimp, fructe. Alte obligaţii pentru nuntă reveneau celor care erau implicaţi în momentele nunţii. Astfel, socru mare cumpăra rochia de mireasă, cămăşile de noapte pentru naşi şi rochia pentru soacra mică. Socrul mic cumpăra costumul mirelui şi rochia pentru soacra mare. Naşii mai cumpărau lumânările pentru cununie, buchetul cu flori pentru mireasă şi suportau taxele la biserică. Odată îndeplinite aceste sarcini urmau unele momente care asigurau buna desfăşurare a nunţii: vizita părinţilor fetei la părinţii băiatului, unde se definitivau ultimele amănunte legate de nuntă. În ritualul nunţii intra şi antrenarea unor femei din sat, mai înstărite, care făceau logodna tinerilor cu mult timp înaintea nunţii. Tinerii mai săraci se logodeau în aceeaşi zi în care se şi cununau deoarece evenimentul respectiv presupunea cheltuieli în plus. În acest caz logodna se celebra odată cu cununia, preotul schimbând verighetele din mâna dreaptă în cea stângă. Chemătorii la nuntă, călţunarii sau colăcerii, frumos îmbrăcaţi, curat, de regulă în costum ţărănesc şi înfăşuraţi în ştergare de borangic. Ei aveau la îndemână o ploscă cu vin din care erau invitaţi să bea cei invitaţi la nuntă şi alţi săteni mai tineri şi mai vârstnici întâlniţi în cale. Călţunarii – colăcerii lăsau o impresie deosebită sătenilor întrucât ei deveneau cei care mobilizau sătenii să participe la nuntă. Ei veneau călare pe cai frumoşi, împodobiţi cu funde roşii, iar de hamuri erau legaţi clopoţei. Nu se putea şi nu se poate ca nunta să fie fără brad. Ceremonia bradului era însufleţită şi se făcea sâmbăta. Bradul era cumpărat şi împodobit cu panglici roşii. Bradul simboliza tinereţea şi virtutea şi era împodobit cu un măr. Mărul se punea în vârful bradului însoţit şi de un colac. În jurul bradului fetele jucau „bradul”, organizând hore specifice evenimentului. Ele se considerau surori ale miresei, fiind cam de aceeaşi vârstă cu mireasa. La hora bradului participau şi băieţi sau fraţii de mireasă. Băieţii primeau în dar fulare, iar fetele, baticuri. După ce se făcea bradul, urma alt eveniment, bărbieritul – rasul mirelui – obicei care dura destul de mult. În acest timp mireasa nu avea voie să vadă mirele. La eveniment participau însă numai părinţii şi rudele apropiate mirelui. Se cântau cântece lăutăreşti lacrimogene. Participanţii la evenimentul bărbieritului erau cinstiţi din belşug cu băutură – ţuică sau vin. Atmosfera era încărcată cu stări emoţionante oferite la plecarea mirelui din casă spre casa miresei, sau atunci când mirele era orfan de tată, sau de ambii părinţi. Conform tradiţiilor noastre romaneşti şi locale, nunta se făcea şi se face şi astăzi la băiat acasă sau în locuri special amenajate, în saloanele din sat – în cârciumi. La noi în Vărăşti erau cunoscute saloanele: Georgescu, Dima, Stoienică şi Negru, zis Băşică şi la domnul Gheorghe. Gătirea miresei se făcea la casa ei, la care participau doua fete – prietene. Rochia, voalul şi coroniţa erau cumpărate de familia miresei. La gătirea miresei şi împodobirea cu cele menţionate, cei din jur cântau „Ia-ţi mireasă ziua bună”.
156
IA-ŢI MIREASĂ ZIUA BUNĂ Ia-ţi mireasă ziua bună De la tată, de la mumă, De la fraţi, de la surori, De la grădina cu flori De la fir de busuioc, De la fete de la joc De la fir de siminic, De la drag de îi pocni Plângi mireasă nu tăcea Că astăzi e ziua ta, Să urăşti pe tatăl tău Să iubeşti pe socrul tău, Să urăşti pe mama ta Să iubeşti pe soacră-ta, Să urăşti surorile Să iubeşti cumnatele. Taci mireasă nu mai plânge Că la maică-ta te-oi duce, Când o face plopu mere Şi răchita micşunele, Când o face plopu nuci Atunci la părinţi te duci, Când o cânta cucu-n vatră Atunci te mai vezi tu fată. Copiliţă cu părinţi La ce naiba te măriţi? Căci mila de la părinţi La nevoie a-i s-o uiţi, Dar mila de la bărbat Ca umbra de pom uscat, Dar mila de la bărbat Ca umbra de pom uscat.
Înainte de venirea mirelui să ia mireasa, un tânăr aducea o găleată cu apă – obţinută de la trei fântâni, apă care era vărsată în cantitate mică – de trei ori. Apoi, găleata era purtată de mireasă şi doi copii. Apa din găleată simboliza belşugul în zona locală. Până să ajungă la mireasă, mirele însoţit de călţunari şi o fată, se ducea la naşi care apoi împreună se îndreptau către mireasă. Mireasa îi aştepta cu găleata cu apă de la jocul bradului şi stropea cu un buchet de flori pe vizitatori. După aceea, întreg alaiul de nuntaşi se urca în căruţe frumos împodobite cu covoare şi carpete, iar caii cu hamuri bune, curate şi pe care se agăţau clopoţei, funde colorate. Sub hamuri se aşezau cele mai frumoase carpete. Era absolut obligatoriu ca numărul căruţelor să fie cu soţ. Starea materială a mirelui determina numărul căruţelor. Ele puteau fi de la 6 la 12 căruţe. Când nuntaşii erau suiţi în căruţe, soacra mare îi da naşului trei colaci, nasul îşi făcea cruce în ei, îi rupea şi îi arunca către trei puncte cardinale – răsărit, miazăzi şi 157
apus. Alaiul bine organizat pornea cu cântece prin uliţele satului. Dacă mireasa era din satul vecin alaiul străbătea şi acest sat. Toţi cei din alai, îmbrăcaţi frumos, asigurau un spectacol măreţ. Aşezaţi pe leagănul căruţelor sau în picioare, cântau, chiuiau, exprimându-si bucuria întemeierii unei noi familii. Nuntaşii erau însoţiţi de muzicanţi – lăutari, buni cunoscători ai cântecelor de petrecere pe care le interpretau de „mama focului”, iar farmecul era completat de clopoţeii cailor, de tropotul lor. La intrarea în biserică mirele şi mireasa, nunul şi nuna şi alaiul de nuntaşi erau întâmpinaţi de doi tineri cu o găleată plină cu apă în care se aşezau bani – de metal – cu sintagma „să vă meargă bine”. Apoi se golea găleata, banii erau luaţi de tinerii care au adus apa. Fenomenul se mai întâmplă şi astăzi. Intraţi în biserică – ceremonia era cea stabilită de canoanele bisericii ortodoxe – timp în care tinerii erau oficial căsătoriţi.
De la biserică nuntaşii veneau la casa mirelui. Aici se făcea trecerea pragului sau al prispei. În faţa casei se aşezau două scaune, pe care se aşezau socrul mare şi naşul. Mireasa venea cu o cană cu apă şi le turna celor doi să se spele pe mâini. În unele cazuri un călţunar venea cu o cană cu cenuşă pe care le-o turna pe mâini, mireasa turnând apă din nou, obicei care stârnea mult haz. Trecerea pragului se făcea numai duminica întrucât nunţile de odinioară se făceau numai duminica. Mirele lua mireasa în braţe şi o trecea pragul casei lui. În casă soacra mare îi aştepta cu un ştergar pe care îl înfăşura în jurul gatului tinerilor, ceea ce simboliza unirea cuplului sau ocrotirea lui – după care ura tinerilor „Casă de piatră şi copii mulţi”. Tinerii ieşeau din casă pe o altă uşă. Ieşiţi afară, mirii participau la jocul „Nuneasca” alături de nuntaşi. Pe vremuri nunta se făcea numai duminica. Sâmbătă seara naşul punea o masă la care avea un număr destul de mare de invitaţi. Era masa nunului. Aceştia se simţeau obligaţi ca a doua zi, duminică, să participe la nuntă, la masa mare. Ospăţul de nuntă, de odinioară, care astăzi este numit “masa şi felicitările”, ţinea toată noaptea. Toate cele necesare ospăţului, bucatele, muzica şi dansul au dăinuit pentru mult timp la noi. Întrucât momentele ospăţului de astăzi sunt cunoscute, evocarea celor din trecut, care în mare parte au dispărut sunt bine venite. În trecut, începerea mesei nu cuprindea aperitive, fripturi sau prăjituri, nici măcar sarmale. Masa începea cu ciorbă de tăiţei, preparată în gospodărie, ciorbă din carne de oaie, 158
varză cu carne de oaie, după care venea plăcinta, urmată de fructe proaspete (vara) sau poame şi prune uscate (iarna) şi, mai rar, cozonac. La unele nunţi la care familiile celor căsătoriţi aveau afinitate sau chiar făceau parte din rândul comunitarilor de slavi – bulgari – aşa cum a fost şi mai este cazul în satul Vărăşti, masa începea cu plăcintă de brânză de oaie sau vacă. Băuturile servite la masă au fost şi au rămas cele tradiţionale: ţuica şi vinul. Ţuica provenită din „boască” de struguri iar vinul, mai ales, provenit din viţa cu struguri fibrizi, aşa cum sunt culturile de vii pe la noi. Mâncarea era servită în vase de lut, străchini, iar mesenii foloseau linguri de lemn. Ca în aproape toate localităţile din zona noastră, la masa mare naşul primea o găină friptă, împodobită cu preparate culinare specifice zonei. Găina era adusă de o localnică mai isteaţă, bună de gură – călţunăreasa – ceremonia era numită „dansul găinii”, moment în care aveau loc tot felul de glume şi cântece de petrecere, unele chiar deochiate. Muzica era susţinută de doi-trei lăutari care cântau la vioară, cobză, ţambal sau contrabas. Mai cunoscută a fost echipa de lăutari, buni interpreţi ai cântecelor de petrecere taraful lui Gogonea – de fel din Colibaşi – care a rămas cunoscut până în zilele noastre. Au mai fost grupe de lăutari, suflători – echipa lui Georgică şi alţii. Cu mult timp în urmă, la nunti, s-a folosit ca instrument muzical, cimpoiul, iar la unele nunţi, în care influenţa slavă era dominantă, se folosea şi cobza cu trei strune „Gaidulca”. Renumit a fost „Nai Tane”, care impresiona publicul cu cântecele sale. Cântecele folosite la nuntă formau un larg repertoriu care cuprindea: cântece de lume, melodii lăutăreşti şi o mulţime de cântece pentru hore, sârbe, brâul, ţigăneasca, geamparalele, fedeleşul, căzăceasca, periniţa, jocuri nelipsite la nunţi. Unii nuntaşi le cereau lăutarilor să cânte diverse cântece deochiate pentru care lăutarii erau răsplătiţi cu bani. Dacă banii erau de hârtie erau introduşi în instrumentele muzicale: vioară, ţambal, contrabas. În unele cazuri banii erau lipiţi pe fruntea lăutarilor. Un obicei păstrat şi astăzi, manifestat înainte de strigarea darului, se întâmpla să se fure mireasa, obicei în care erau implicaţi câţiva tineri. Complotul în furatul miresei se făcea cu ştirea acesteia pentru a distra nuntaşii. Momentul hazliu, obliga mirele să-şi caute consoarta. În unele cazuri îi erau prezentate persoane deghizate care se prezentau drept mireasa căutată. Persoanele machiate erau babe sau bărbaţi. Pentru a găsi adevărata mireasă, mirele era obligat să negocieze cu complotanţii care au furat-o şi în cele mai multe cazuri trebuia să ofere de băut acestora. Acest obicei se mai păstrează şi astăzi. Un moment aparte al nunţii consta – este prezent şi astăzi – în strigarea „darului”. În mediul sătesc, la noi, darul consta odinioară în bucate, produse agricole, grâne, porumb sau animale şi bani. Strigarea o făcea un muzicant care anunţa cu voce tare darul oferit de nuntaşi. O situaţie aparte era creată de socri, care organizau un truc, truc care se petrece şi astăzi. Ei ofereau naşului – cel care strângea darul de la lăutar – produse sau bani mult mai mulţi, ca să influenţeze darul nuntaşilor. În unele cazuri trucul atingea scopul propus. Când se ofereau ca dar bani, lăutarul îşi avea partea lui primită de la nuntaşi. Uneori banii primiţi de lăutari erau lipiţi de fruntea acestora. Nunta ţinea trei zile. Luni, a treia zi, ospăţul era în floare. Se începea cu ciorba de potroace şi se continua cu bunurile rămase de la masa mare de duminica. După servirea mesei urmau unele momente hazlii. Socrii mari şi mici erau urcaţi pe măgari sau pe cotigă (grapă), roabă şi plimbaţi prin sat. Majoritatea nunţilor de la noi se desfăşurau într-un climat plin de veselie şi voie bună. Foarte rar aveau loc evenimente nedorite, certuri sau bătăi. Au fost şi cazuri când mireasa era măritată cu forţa de părinţii ei. Mireasa, înţeleasă cu fostul iubit, organiza fuga de la mire, de la nuntă. Nunta intra într-o stare şi atmosfera neplăcută. Un obicei primitiv pe cale de dispariţie era rachiul. Un grup de femei participante la nuntă solicitau proaspetei neveste să le arate cămaşa de noapte pentru aşi dovedi castitatea. Dacă fata a fost virgină femeile din grup luau o sticlă cu ţuică, colorată în roşu, legată la gât cu o fundă de aceeaşi culoare, plecau la soacra mică unde sărbătoreau evenimentul în cinstea fetei. Alaiul era destul de vulgar şi zgomotos întrucât femeile, 159
stimulate de alcool, chiuiau şi agitau asistenţa, iar nuntaşii cu sticla de rachiu colorat sărbătoreau castitatea fetei. Dacă însa mireasa a avut relaţii intime cu mirele sau cu alţi tineri înainte de cununie rachiul nu se mai juca. Unele mame recurgeau la înscenări abile care salvau situaţia miresei. Mai dramatică era soarta unor fete care au fost seduse mai înainte de vre-un tânăr neserios din sat sau din alte sate. De teamă şi de ruşine ascundeau situaţia reală sperând ca viitorul soţ să fie înţelegător. Unele dintre mirese scăpau cu bine din greaua încercare, altele intrau într-o grea încurcătură întrucât erau trimise înapoi la părinţii ei intr-un mod extrem de dur şi ruşinos. Nunta implica şi alte obiceiuri, unele legate de respectarea cerinţelor cultului ortodox. Astfel, familia care făcea nunta nu avea voie să mai facă în acel an parastase şi pomeni. Mai mult, dacă în familie erau doi fraţi care doreau să se căsătorească, să facă nuntă, unul dintre fraţi trebuia să amâne nunta pentru anul următor. Despre nuntă şi nuntaşi, miri şi mirese trebuie amintite câteva amănunte necesare respectării adevărurilor statornicite din cele mai vechi timpuri, legate de interpretarea corectă a conţinutului unor cuvinte. De exemplu, cuvântul „ginere” este considerat şotul miresei, raportat la părinţii şotiei. La noi mirele este însă numit „ginerică”, termen greşit înţeles.
Alături de mireasa sa, ginerele nu poate fi apreciat decât „mire”. Mai nou, începând cu secolul XX, pentru un tânăr necăsătorit s-a stabilit un apelativ „CAVALER”, apelativ de origine urbană, care nu are nimic comun cu aspiraţia la căsătorie. Motivele căsătoriei – căsniciei sunt reflectate adesea prin relaţiile dintre bărbat şi femeie care în cele mai multe cazuri îşi păstrează paritatea. În unele cazuri ele se degradează, relaţiile căpătând o tonalitate agresivă, atât din partea bărbatului cât şi din partea femeii, motive care în multe cazuri determinau sau determină dezmembrarea familiei. În această situaţie femeia de odinioară încerca să-şi păstreze pentru sine situaţia neplăcută. În susţinerea celor menţionate am cules cântarea „Foaie verde matostat”, în care este bine menţionat fenomenul dezmembrării căsătoriei. Iată un fragment din cântec, cântat cu diferite ocazii şi pe la noi: 160
FOAIE VERDE MATOSTAT Foaie verde matostat Măi al dracului măritat Că de când te-am aşteptat, Da’ acu’ m-am săturat De soacră şi de bărbat. Mi-a venit băiat din sat Şi măicuţa nu m-a dat. Mi-a venit unul din lume Necunoscut, fără nume. Ăla mamei i-a plăcut C-a fost dulce la cuvânt. După doua luni de zile Vine mama pe la mine Să mă-ntrebe de o duc bine. De ciudă şi de ruşine Îi spun c-o duc bine, Unde-i carnea după tine? Carnea şi oscioarele Le-au mâncat cumnatele, Ficaţii şi inima Mi-au mâncat soacră-mea. În acelaşi timp şi bărbatul îşi plânge soarta că a apelat la o căsătorie cu o femeie bicisnică, care umblă hoinară şi fără căpătâi. La unele petreceri bărbaţii îşi descarcă nervii şi procedează la unele strigări de genul : „Că ţi-a plăcut anturajul, Anturajul te-a pus bine De nu mai eşti azi cu mine” Această strigare are o răspândire şi valoare redusă pe meleagurile noastre, dar documentar este reală. Un loc important în lirica populară în zona noastră îl are lirica în stil de romanţă. Romanţa în primele decenii ale secolului XX s-a dovedit a fi îndrăgită atât la sat cât şi la oraş. În acele timpuri romanţa nu lipsea din repertoriul lăutarilor. Ei au fost cei ce au înlesnit aducerea ei pe meleagurile noastre. La noi în Vărăşti romanţa şi-a precizat locul în lirica populară datorită poziţiei geografice pe care comuna a avut-o faţă de capitala ţării, oraşul Bucureşti, situat la mică distanţă faţă de comuna Vărăşti, cca. 30 km. În perioada de început amintită, romanţa se cânta frecvent la petrecerile de la sate şi oraşe. Pe lângă lăutarii cunoscuţi romanţa era cântată şi de unii tineri din sate. La noi tinerii care aduceau romanţa în sat erau cei plecaţi să înveţe unele meserii, sau cei plecaţi la studii la licee şi facultăţi.
161
162
Botezul Un eveniment aparte înscris în lirica populară la noi în comună şi în întreaga ţară a fost şi este sosirea, apariţia noilor veniţi în familie, a copiilor. Este şi a fost un eveniment mult aşteptat de familia tinerilor şi a celorlalţi membrii ai familiei. Evenimentul ivit aparţine noului născut, presupunea şi presupune multe obligaţii morale din partea tinerei familii şi a celor din jur, obligaţii care durau până la finalizarea actului suprem – botezul celui nou născut. Mai întâi, tânăra viitoare mamă, până la naşterea copilului, trebuia să fie în vederile şi supravegherea unei femei mai în vârstă – cunoscătoare a evenimentelor naşterii – de obicei persoana era numită „moaşe”, care asista şi pregătea viitoarea mamă pentru procreare. La noi în Vărăşti erau cunoscute moaşele. Moaşele erau persoane experimentate, care aveau experienţă acumulată într-un şir de ani asistaţi la naşterea noilor născuţi. Până nu cu mult timp în urmă prezenţa moaşelor la naşterea copiilor era o necesitate, act obligatoriu întrucât naşterile se petreceau la domiciliul femeilor lăuze, iar asistenţa medicală de specialitate nu exista. În prezent aducerea pe lume a noilor născuţi se face în instituţii specializate, case de naşteri, spitale etc. Moaşa de odinioară asista tânăra mamă la naştere, se îngrijea de starea noului născut şi a tinerei mame. În această situaţie familia trebuia să respecte câteva reguli cerute de moaşe. Astfel, în camera de naştere, timp de trei zile nu avea voie să intre decât moaşa, nu alte persoane, chiar din familie. În vederea ceremonialului final – BOTEZUL pruncului – mai trebuiau să se respecte câteva reguli impuse de biserica noastră ortodoxă, adică a canoanelor bisericeşti, precizate în cărţile sfinte şi cerute de preot. Mai întâi prezentarea numelui copilului, stabilit de naşi. Apoi atestarea lui în in cadrul ceremonialului botezului în biserică prin harul conferit de preot in cadrul tainei botezului. Odată săvârşită taina botezului, după slujbă, participanţii la ceremonial erau invitaţi să participe la masa festivă şi la petrecerile intrate cu această ocazie, organizate de părinţii copilului. Mai înainte, moaşa, câteva femei pricepute şi naşa copilului mergeau acasă la copil şi procedau la scăldatul copilului. Totodată, acasă la copil se aduceau şi darurile primite de acesta. După botez, la o distanţă în timp stabilită de părinţii copilului era obligatoriu un alt eveniment care avea semnificaţii şi proceduri diferite pentru băiat şi fată. Pentru băieţi ceremonialul este numit „Tăiatul moţului”. Obligatoriu în calitate de creştini, copilul în ziua tăierii moţului trebuie dus la biserică, miruit şi împărtăşit în prezenţa naşilor. Acasă, înainte de masa festivă, naşul tăia din podoaba capilară a copilului trei şuviţe de păr din trei locuri – le prindea cu fundă şi le da părinţilor pentru păstrare. Apoi copilul era aşezat cu fundul pe o găleată cu apă, iar naşul punea o sumă de bani, urmat şi de alţi meseni. Pentru fete obiceiul ce urmează după botez era şi este numit „Ruperea turtei” deasupra capului fetei. Evenimentul se 163
petrecea începând cu vârsta de un an până la doi – trei ani. În ambele cazuri obiceiul era şi este acela ca pe o tavă să se aducă copilului numai obiecte diferite, cărţi, condeie, creioane, bani, ceasuri. Obiectele erau îndreptate spre privirea copilului, iar acesta se îndrepta să ia unul sau mai multe obiecte care i-au atras atenţia. Tradiţia spune că şi viaţa copilului se va îndrepta spre aceste obiecte. Decesul Lirica populară are şi alte forme de manifestare chiar în cadrul unor evenimente neplăcute, nefericite, legate de decesul unor membrii din familie sau din rândul celor apropiaţi şi cunoscuţi. (Foto :Morminte ale preoţilor care au slujit în biserica din Vărăşti) Lirica populară în acest caz îmbracă forme specifice de tristeţe, de regrete şi suferinţe care apar în cadrul ceremonialului final – înmormântarea – moment care desparte pentru totdeauna pe cel dispărut dintre cei dragi şi apropiaţi. O primă acţiune, după decesul unuia dintre cei dragi este spălatul celui decedat, spălat care se face de către unele persoane de acelaşi gen. Urmează îmbrăcatul şi aşezarea pe o masă a decedatului şi mai apoi aducerea sicriului, aşezarea în sicriu. Timp de două nopţi, după regulile canonice ale bisericii ortodoxe şi obiceiurilor străbune, decedatul este privegheat de rude, prieteni, vecini şi alte persoane cunoscute sau consăteni. Priveghiul se face în linişte şi cu totală condescendenţă într-un cadru de respect şi apreciere pentru decedat. Uneori unele persoane nu sunt pătrunse de acest eveniment şi procedează necorespunzător în timpul priveghiului, făcând unele farse care nu îşi au loc în acest cadru, care merită pioşenie. În prezent aceste farse sunt tot mai rare la noi în sat. Odinioară obiceiul era ca înainte ca mortul să fie dus la biserică, pe corp să i se aşeze o monedă găurită, legată cu aţă roşie. În sicriu se mai puneau şi unele obiecte pe care le folosea defunctul pentru îngrijirea corporală sau erau folosite în timpul spălării şi aranjării pentru înmormântare. Înainte ca sicriul să fie introdus în biserică o persoană din familie arunca bani pe jos, bani pe care îi adunau copiii sau alte persoane aflate la ceremonie. Obiceiul se mai păstrează şi astăzi. Dacă mortul era tânăr, necăsătorit, la înmormântare se aducea un brad împodobit ca de nuntă iar tinerii însoţitori aveau batiste albe. Ei veneau cu cai frumos gătiţi. Fetele de măritat, decedate, la înmormântare erau îmbrăcate mirese. În ambele cazuri, uneori, cortegiul era însoţit de muzicanţi care cântau melodii funebre. Aceste înmormântări îmbrăcau forme de un tragism accentuat, extraordinar. Unele dintre obiceiurile acestea se mai păstrează şi astăzi. Timp de şase zile se ţine săptămâna mortului. Zilnic trebuie să se pună masa pentru 5-6 persoane diferite, masa pentru pomenirea celui decedat. Se fac parastase de trei, şase şi nouă săptămâni, de trei, şase, nouă luni şi un an. La noi este obiceiul să se facă pomeni de ziua numelui răposatului şi de cate ori familia crede de cuviinţă. Obiceiurile legate de înmormântare, din trecut, erau simple şi sărăcăcioase, în raport cu starea socială şi economică a familiilor celor decedaţi. În ultimele decenii a luat amploare un adevărat cult al moaştelor. În afară de nenumăratele pomeni şi parastase se construiesc cavouri şi monumente funerare, fenomen care a început să fie evident şi în comuna noastră. În tradiţia creştină, păstrată cu mult respect, pomenirea morţilor se face în mai multe zile. Cele mai importante sunt cele din sâmbăta lăsatului de sec de carne, apoi sâmbăta dinaintea Rusaliilor. 164
Lirica de alean Lirica populară de alean, de dor, este bine reprezentată în comuna noastră şi pretutindeni, întrucât are ca principal motiv „Mama”, motiv bine conturat în scrierile sale de poetul Vasile Militaru, poet născut şi crescut pe meleagurile noastre, în satul Dobreni, sat component al comunei Vărăşti. Poetul Vasile Militaru s-a remarcat ca un demn intelectual, creator al genului liric în literatura noastră, ilustrând cu multă abilitate elementele specifice traiului oamenilor de rând, ale sătenilor săi de odinioară, condiţiile lor de viaţă, aşa cum bine sunt exprimate în poezia „M-am născut într-un bordei”, poezie ilustrată în lucrare (vezi capitolul Personalităţi locale). M-AM NĂSCUT ÎNTR-UN BORDEI M-am născut într-un bordei Învelit cu paie. Dormitor aveam sub tei, Leagăn o copaie. Mama mă lua cu ea Când pleca la munci, Ba la câmp când secera, Ba la grâu pe luncă. Câte un pom stingher prin grâu Mă umbrea sub ramuri Iar sudoarea curgea râu Pe obrazul mamei. Dar iată într-o toamnă, Când pică coaja de nucă Mi-a venit aşa un dor, Un dor nebun de ducă. Mi-am lăsat turma la râu Ca să se adape Iar cavalul de la brâu Mi l-am dat pe ape. Unde sunteţi blâne oi, Drăguţe mioare, Că mi-e tare dor de voi De n-am loc sub soare. Momente în care lirica de alean a fost şi este bine reprezentată pe meleagurile noastre sunt ilustrate şi în creaţia „Când eram la zece anişori”, creaţie anonimă, care în perioada de început a secolului XX a fost prezentă şi în comuna noastră şi rostită cu multă însufleţire de sătenii noştii. Iată textul creaţiei anonime „Când eram la zece anişori” CÂND ERAM LA ZECE ANIŞORI Când eram la zece anişori Mă plimbam prin munţi cu flori, Dar acu' că m-am făcut mare Cinematografe şi bale, Of, aşa că eu mi-am petrecut. Să mai fiu de zece ani, 165
Să miros din crinii vieţii, Să mai am anii tinereţii, Of, aşa că eu mi-am petrecut. Fă-mă, Doamne încă odată Fă-mă copilaş, copil Cum eram şi altă dată Frumos ca floarea de crin, Of, aşa că eu mi-am petrecut. Dar acum că m-am făcut mare Trupul meu odihnă n-are, Prin locale şi saloane, Cinematograf şi bale, Of, aşa că eu mi-am petrecut. Când eram copilaş, Doamne Stam la munte, la răcoare La stână lingă mioare Sub arşiţa cea de soare Of, aşa că eu mi-am petrecut. Mai întoarce, Doamne, roata, Să mai fiu de zece ani Să miros din crinii vieţii Să-mi iau anii tinereţii Of, aşa că eu mi-am petrecut. Frumoasă-i copilăria Când ai numai zece ani, Colindam toată câmpia, Prin viţe şi bolovani, După fluturi, păsărele, Cum mai mă jucam cu ele, Of, aşa că eu mi-am petrecut. Dar acu’ m-am făcut mare Trupul meu, odihnă n-are. Şi lirica de singurătate şi înstrăinare a fost prezentă în comuna noastră. Sunt multe creaţii anonime care mi-au atras atenţia, surprins de originalitatea, conţinutul si estetica lor. Dintre aceste creaţii anonime, în care lirica de singurătate şi înstrăinare este evidentă, mam oprit numai la doua, „Streina mamii, streină” şi „Salcâmule de la drum”, creaţii culese de la localnicul Spătaru Dumitru. STREINA, MAMEI STREINĂ St reina, maichii, st reină Ca garoafa din gr ădină Când o bat e vânt ul tare Ş i se usucă de soare. Nici una mu-i mai streină Ca fetiţa fără mumă Fără mumă, fără tată, Parcă-i născută din piatră. Streina, maichii, streină, Ca izvorul din fântână, 166
Din fântâna părăsită Şi de nimenea neîngrijită Rău e Doamne în astă lume Să n-ai mamă lângă tine. Rău e Doamne pe pământ Aşa cum eu, Doamne, sunt Fără tată, fără mumă, Fără frăţiorii mei.
SALCÂMULE DE LA DRUM Foaie verde măr şi prun Nici un pom nu-i mai st rein Ca salcâmul de la drum. Cine trece, craca-i frânge Şi dor mereu îl plânge. Salcâmule de la drum Te-aş tăia dar nu mă-ndur. Te-aş tăia de la jumătate Dar tu mi-ai fost ca un frate Mi-ai ţinut umbră la spate. Te-aş tăia de la mijloc Dar mult te-am iubit cu foc Că şi îi străin ca tine Şi nu mă-ndur, vai de mine. Te-aş tăia de vârf în jos Da' eşti mândru şi frumos Şi-mi eşti tare de folos. Salcâmule de la drum, Mult eşti trist şi mult strein Te plânge lumea de dor Că n-ai nici un ajutor, N-ai nici mamă, n-ai nici tată, Parc-ai răsărit din piatră. N-ai nici fraţi, n-ai nici surori, Parc-ai răsărit din flori. Dacă lirica la noi are multiple forme de manifestare, aşa cum s-a arătat, lirica de pahar la noi nu a fost şi nici nu este prea bogată în conţinut şi nici nu aduce lucruri noi în folclorul local. De aceea creaţiile liricii de pahar nu se ridică la nivelul altor creaţii din domeniul liricii, fapt ce m-a determinat să nu încerc o analiză mai profundă a acestui fenomen.
167
Lirica de cătănie Un eveniment crucial în viaţa tinerilor din satele noastre era plecarea la armată, eveniment însoţit de obiceiuri vechi şi ceremoniale destul de încărcate în manifestări frumoase, emoţionale, pline însă uneori de dramatism. La noi în comună şi satele componente tinerii născuţi în acelaşi an formau contingentul celor ce urmau să meargă la armată, contingent numit „LEAT”. Ca orice moment de despărţire de familie, în ajunul plecării la armată aveau loc unele evenimente. Mai întâi se anunţa adunarea leatului într-un loc dinainte stabilit, de obicei primăria comunei, loc unde se stabileau momentele festive destinate plecării la armată, despărţire de familie, momente destinate petrecerilor în locale – cârciumi sau în familiile unor tineri. Petrecerile erau însoţite de chefuri puternice cu băuturi care întreceau măsura. Înainte de plecarea la armată, familia – părinţii tânărului recrut – îi pregătea valiza, mai mult cufărul, cu cele necesare pentru început, tânărului militar.(Dumitru Spătar foto dreapta) Plecarea tinerilor din comuna noastră se făcea în grup. Generaţia noastră – leatul 1951 – s-a deplasat cu alai însoţiţi de alţi tineri spre centrul militar de la Vidra, unde era reşedinţa plăşii Vidra. După o sumară instruire la Vidra, grupul, leatul din Vărăşti, promoţia 1951 a fost pornit spre garnizoana Bucureşti – întâlnirea stabilita era „Unitatea Militară MALMEZON”. Leatul 1951 din Vărăşti era format din tinerii: Popescu Aurel, Obreatcu Vencu, Spătaru Dumitru, Tănase Dumitru, Craiu Niculae, Cristea Marin, Ionel zis Bobârnac, Neicu Grigore, Ruse Bonea şi Trifu Vasile. Grupul a stat compact până la Malmezon, stabilind momente de întâlnire ulterioară şi regrete de despărţire întrucât tinerii au fost anunţaţi că vor fi repartizaţi diferit, în multe garnizoane din tară. Despre armata trecutului sau spus multe, bune şi rele. Cântecul alăturat înfăţişează situaţia şi starea umilitoare a militarului de odinioară, cântec ce conţine momente care sunt definitorii pentru viaţa de militar Craiu Niculae şi Neicu Grigore în timpul cătăniei, iată un fragment din cântecul de cătănie: Cine a făcut cătănia Să-l mănânce sărăcia Calul lui să nu se-nhame La duşmani să taie lemne.
Vaca lui să nu se mulgă Urma mea să mi-o ajungă Sa umble cerşind din poartă-n poartă Pan’ i-o trece os prin os
168
Lirica populară şi manifestările în cadrul sărbătorilor creştine cu specific de colind Manifestările creştine legate de cultul nostru ortodox au loc în cele patru anotimpuri, dar cu precădere în lunile de iarnă şi primăvară. Iarna este anotimpul cel mai important indicat în calendarul ortodox care oferă momente în care credincioşii bisericii noastre respectă cu toată dăruirea şi evlavia conţinutul şi ţinuta moral-etică pe care trebuie să o aibă orice fiu al bisericii noastre. Momente semnificative în biserica noastră şi în cadrul enoriaşilor săi sunt şi momente în care au loc şi sărbătorile de primăvară şi chiar ale tuturor sărbătorilor creştine de la noi atunci când au la origine colindul, fenomen aducător de linişte şi trăire sufletească, adus în mijlocul mulţimii de colindători. Primitorii acestor manifestări de odinioară au fost creştinii satelor noastre, mai puţin cei de astăzi, ţăranii romani care doreau să audă şi să simtă în vatra lor colindele şi cântecele care erau îndreptate spre urări de sănătate pentru cei ai casei, ai familiei, pentru fii şi fiicele locului unde trăiesc, pentru omul de rând şi pentru întreaga societate în care munceşte şi-şi trăieşte sentimentele de slujitor al poruncii lui Dumnezeu. Iarna este anotimpul în care se amplifică o mare parte dintre trăirile creştine, începând cu 6 decembrie când se sărbătoreşte ziua Sfântului Nicolae, continuate cu sărbătorile închinate naşterii Domnului Iisus Cristos, cu Anul Nou şi cu botezul Domnului. Momente semnificative sunt şi cele din anotimpul primăverii când lirica populară oferă acţiuni închinate Învierii lui Iisus Hristos, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii – sărbătoarea Paştelui, dar şi multe altele, destinate sărbătoririi sfinţilor mucenici. De Sfântul Nicolae, în ajunul sărbătorii, tradiţia a făcut şi s-a menţinut până astăzi, ca părinţii să aducă copiilor lor satisfacţii materiale dar şi morale, făcând apel la conduita şi morala sărbătoritului. În acest context, au fost şi încă mai sunt obişnuiţi să pună încălţămintea după uşa casei de la intrare, motivând că în seara de ajun a sărbătorii şi chiar în cursul nopţii „Moş Nicolae” – Sfântul, mare iubitor şi prieten al copiilor – se face nevăzut, umblă pe la casele oamenilor încărcat cu saci plini cu încălţăminte, îmbrăcăminte pentru copii, dar şi multe daruri – jucării şi dulciuri pe care le lasă numai la copiii care au fost cuminţi şi ascultători. Obiceiul aducerii darurilor pentru copiii cuminţi, chiar şi pentru unii tineri se continuă şi în perioada sărbătorilor de Crăciun, când Moşul aduce daruri pentru toţi copiii, darurile de Crăciun. Moşul este reprezentat în acest caz, în multe familii, ca o persoană nevăzută dar care trimite daruri copiilor prin alte persoane. În multe cazuri, unele persoane reale optează pentru un „travesti” îmbrăcat în mantie roşie, simbolizând ca slujitor al lui Dumnezeu, încărcat cu multe daruri pentru copiii caselor unde a poposit. În ajunul Crăciunului mulţi copii se organizează în cete de colindători conform obiceiurilor tradiţionale pentru a colinda casele oamenilor şi a face urări de voie bună, linişte şi prosperitate şi a face repetiţii pentru cântările pe care le vor cânta. Colindele de Crăciun încep în toată ţara şi la noi în Vărăşti, odată cu dimineaţa zilei de 22 decembrie când se fac aranjamentele de rigoare. În ziua de 23 decembrie încep adevăratele colinde. În 23 decembrie începe colindatul de dimineaţă, de la o parte a satului În aşa fel ca ajungerea în celălalt capăt al satului să se producă la 24 decembrie – de Ignat – când se face tăierea porcului şi care se poate continua şi în ziua de Crăciun – 25 decembrie – dacă colindatul nu s-a terminat. Colindele sunt cântece simple, în conţinutul cărora apar în evidenţă exprimări din partea colindătorului legate de urări de sănătate, linişte şi voie bună între oameni. Iată un text de colind de Crăciun obţinut de la Zamfir Petre, fost colindător cu mulţi ani în urmă în Vărăşti. Buna dimineaţa La Moş Ajun! Ne daţi ori nu ne daţi, Ne daţi ori nu ne daţi. Am venit şi noi odată
La un an cu sănătate, Domnul sus să ne ajute La covrigi şi la nuci multe. Bună dimineaţa la Moş Ajun! 169
Colindatul de Crăciun se încheia şi se mai încheie în 25 decembrie, prima zi de Crăciun, când grupuri de copii vin pe la casele oamenilor cu „Steaua”, cântec care este închinat Naşterii Domnului, urmat de cântecul „Trei crai de la răsărit”, cântec prin care CRAII aduceau vestea naşterii Lui Iisus Hristos. a) – Cântecul – STEAUA SUS RASARE Steaua sus răsare Ca o taină mare, Steaua străluceşte Magilor vesteşte
Si daca porniră, Îndată-L găsiră, La Dansul intrară Şi se închinară
Ca astăzi Curata Prea nevinovata Fecioara Maria Naşte pe Mesia
Cu daruri gătite, Lui Hristos menite, Luând fiecare Bucurie mare
Magii, cum zăriră Steaua, şi porniră, Mergând după rază Pe Hristos să-L vază
Care bucurie Şi aici să fie, De la bătrâneţe, Pân’ la tinereţe.
b) – Cântecul – TREI CRAI DE LA RĂSĂRIT Trei crai de la răsărit Spre stea au călătorit Si-au mers după cum citim Până la Ierusalim.
Foarte rău s-a necăjit Oaste mare a pornit, Şi în Vitleem a intrat Mulţi coconi mici a tăiat.
Acolo, cum au ajuns Steaua-n nori li s-a ascuns Şi le-au fost a se plimba Şi prin oraş a întreba:
Până la paisprezece mii, Toţi prunci, mărunţei copii De doi ani şi mai în jos Ca să taie pe Hristos.
„Unde s-a născut zicând Un crai mare de curând?” Iară Irod împărat, Auzind s-a tulburat
Muri în blestem de norod Nefiind el bucuros De naşterea lui Hristos. Sculaţi, sculaţi, boieri mari
Pe crai în grabă a chemat Şi în taină, i-a întrebat Ispitindu-i, vreun setos Să afle despre Hristos
Sculaţi, sculaţi, boieri mari Sculaţi voi, români plugari Că vă vin colindători Noaptea pe la cântători
Şi cu grai adăugat Foarte lor li s-arătat, Zicând : - „Mergeţi de aflaţi Şi vrând, mă înştiinţaţi,
Şi v-aduc pe Dumnezeu Să vă mântuie de rău Dumnezeu Cel nou-născut Cu flori de crin învăscut 170
Să merg să mă-nchin şi eu, Ca unuia Dumnezeu.” Craii dacă au plecat, Steaua iar s-a arătat.
Dumnezeu adevărat Soare-n raze luminat Sculaţi, sculaţi, boieri mari Sculaţi voi, români plugari
Şi-au mers, până-a străbătut Unde era pruncul născut. Şi cu toţi s-au bucurat, Pe Hristos dac-au aflat.
Că pe cer s-a arătat Un luceafăr de-mpărat Stea comată, strălucită Pentru fericiri menită
Cu daruri s-au închinat Ca la un mare-mpărat. Şi-napoi dacă au purces, Pe altă cale au mers.
El vă zice să trăiţi Întru mulţi ani fericiţi Şi ca pomii să-nfloriţi Şi ca ei sa-mbătrâniţi.
Precum le-a fost lor şi zis, Îngerul, noaptea în vis. Iară Irod împărat Văzând că s-a înşelat Colindele cântate de copii la sărbătoarea de Crăciun au în cea mai mare parte un conţinut laic, excepţie făcând Steaua, cântec care este închinat Naşterii Domnului Iisus Hristos. Melodiile unor cântece de colind sunt vechi, de decenii. Ele apar însă aproape neschimbate. Versurile au suferit însă modificări, în unele cazuri au apărut denaturări care afectează scopul propus, adică cunoaşterea reală a evenimentelor stabilite, legate de naşterea Domnului. Se impune corectarea acestor manifestări mai ales prin intervenţia factorilor responsabili de la sate care au răspunderi în domeniul culturii, a slujirii credinţei noastre creştin ortodoxe şi a tuturor ce iubesc trecutul neamului nostru. În cinstea venirii Anului Nou sunt de asemenea manifestări folclorice importante. Începând cu ajunul sărbătorii, 30-31 decembrie, copii, tinerii de la noi din sat, odinioară mult mai mulţi, organizau venirea noului an, prin manifestări ca „Pluguşorul” şi mai apoi cu „Sorcova”. Mai izolat „Vasilca”. Manifestările zise, de datină – vechi – care au loc în preziua anului nou şi în unele cazuri chiar în ziua Anului Nou sunt reprezentate şi clădite pe un motiv afectiv – urătura. Urătura la noi în sat are o vechime mare şi este legată , conform documentelor de arhivă de pomenirea Domnului la început de an. Cu timpul, dintr-o manifestare simplă a devenit un act solemn, un ceremonial. Urătura s-a născut la Curtea domnească, apoi a fost luată de boieri, iar de la aceştia, mai jos la popor. Urătura, cu timpul a fost însoţita de buhai şi în cele din urmă a venit plugul. Se crede că toate aceste forme populare de manifestare organizate în cinstea Anului Nou s-au petrecut şi în comuna noastră şi încă se mai petrec, dar într-o formă mai redusă. Plugul a însemnat un pas mare în cadrul manifestărilor la sate întrucât a obligat pe participanţi să treacă la o formă de manifestare spre spectaculos. Mai mult, cei care veneau cu urarea simţeau nevoia să-i dea o tentă de spectacol. S-a ajuns astfel la plug, formă de manifestare care a parcurs toate etapele plăsmuite în timp pentru sărbătoarea venirii Anului Nou. La început, la noi ca şi pe teritoriul fostului judeţ Ilfov şi al actualului judeţ Giurgiu, a fost numit „Plugul cel mare”. Mai târziu pe meleagurile noastre s-a ajuns la denumirea comună „Plugul” – cu manifestări uşor mai reduse. Sărbătoarea Plugului în vechime, ca şi astăzi, se înfăţişează prin prezenţa unui plug adevărat la care se înjugau doi boi – o pereche sau două perechi de boi, în unele situaţii chiar doi cai furioşi, frumoşi şi năzdravani. Coamele boilor erau vopsite cu roşu sau argintiu, rar cu aur. În frunte boii erau punctaţi, vopsiţi cu un 171
roşu violent. Pe jug, la mijloc se punea un brad, bătut în cuie. Bradul era împodobit cu panglici colorate diferit. Printre coarnele boilor se aşeza un ştergar din borangic, mare, minunat lucrat, înflorit cu ţesături. Era cel mai frumos ştergar din sat. Pe coarnele boilor erau agăţate panglicuţe de mătase, ciucuri şi alte ornamente. Obiceiul era şi este ca plugul să fie pus pe lemne pentru ca atunci când se deplasa de la o casă la alta să nu producă stricăciuni. Tânjala era îmbrăcata în hârtie colorată. Plugul era mânat de doi flăcăi, uneori patru, şase şi chiar opt. Flăcăii erau cei care mânuiau bicele şi tălăngile. Aceştia creau alaiul care impresiona şi emoţiona asistenţa. Costumaţia urătorilor era aşa zisa costumaţie naţională. Pe cap tinerii aveau căciuli frumoase, negre sau brumării pe care erau cusute panglici colorate, iar unii îşi puneau pene de curcan. Cămăşile erau lungi – naţionale – cu flori. Flăcăii erau încinşi cu brâie late. Peste cămăşi unii tineri îşi petreceau pe piept panglici tricolore, care se sfârşeau cu cocarde mari. Flăcăul care semăna, arunca boabe de grâu, porumb, avea un şorţ cu buzunarele în faţă, în care ţinea aceste seminţe. Formaţia colindătorilor oprea plugul în faţa unei gospodării, făcea un ocol curţii, se făcea că ară o brazda-două, apoi se apropia de casă şi spunea urătura, contrapunctat de cei ce pocneau din bice şi sunau din tălăngi. În vremurile noastre, la noi în Vărăşti şi chiar în zona noastră de câmpie, colindul „plugul” şi-a schimbat mult forma întrucât posibilităţile de organizare a „Plugului” cu plugul adevărat sunt mult reduse. Astăzi, dacă se vine cu „Plugul” – numit „Pluguşor” se vine numai cu urăturile necesare, rostite de tineri şi copii, însoţiţi de un clopot sau clopoţel, cu trosnituri din bice şi tălăngi. Urătura de pluguşor a fost moştenită din moşi-strămoşi. Din cântecele vechi de urături de pluguşor care au fost rostite din generaţie în generaţie şi au rămas şi astăzi, chiar în satul nostru, sunt cele alăturate, culese de la localnici, dar mai ales de la consăteanul meu – Dumitru Stoian, un împătimit organizator al festivităţilor şi colindelor în cadrul sărbătorilor de iarnă, sau de la consătenii mei – Culea Tudor şi Marin Tănase. Textele colindelor – urăturilor – de pluguşor au fost moştenite pe cale orală. Cărţile vechi în care apăreau colinde pentru pluguşor în diferitele etape ale vremurilor trecute au fost mult schimbate, în unele cazuri cuvintele au fost denaturate. Totuşi dintre colindele – uraturile – de pluguşor cântate mai aproape de vremurile noastre, la noi în Vărăşti, am reţinut următoarea urătură: Stea de viaţă, stea de spor, Stea de bine viitor. Fă-o, Doamne, să lucească Steaua noastră românească Şi să stea tot între noi, Să nu mai avem nevoi. Anul Nou ne-aduce nouă Timp mai bun şi viaţă nouă. Anul Nou o să ne fie, Început de veselie. Mari pe mici n-or prigoni, Mici pe mari nu vor râvni. În frăţie şi dreptate Au să fie legi lucrate. Noi cu ei mâna vom da Şi-ntr-o horă vom juca Şi pământul ce-om avea Grâu de aur ne va da. Hăi! Hăi! La anu’ şi la mulţi ani!
PLUGUŞORUL Aho, aho, ho-ho, Mâine anul se-nnoieşte Pluguşorul se porneşte, Şi începe a brăzda, Pe la case a ura. Iarna-i grea, omătul mare, Semne bune anul are, Semne bune de belşug, Pentru brazda de sub plug. Doamne binecuvântează, Casa care o urează. Pluguşor cu patru boi, Pluguşor mânat de noi. Sus pe cer că străluceşte, O stea mare ce vesteşte Că se curmă de acum Al nevoilor greu drum, Asta-i steaua românească A unirei Şi-a-nfrăţirei, 172
În ziua de anul nou o formă de manifestare tradiţională a fost şi încă mai este „Sorcova”. Cu Sorcova, în general umblă copiii, mai mari sau mai mici, câte unul şi mai rar în grupuri mici. Cu sorcova se pleacă în dimineaţa zilei de Anul Nou. Conţinutul cântării uneori este orientat spre urări de sănătate, voie bună şi un trai mai bun şi fericit pentru cei uraţi în noul an. La noi în comună, ca şi în toată Câmpia Româna, textul urării pentru sorcovă este acelaşi. Sorcova, urarea, este scurtă şi este transmisă mai ales pe cale orală, de la un copil la altul, din generaţie în alta. Iată textul urării „Sorcova”, urat aproape in toate casele la noi în Vărăşti. SORCOVA Sorcova, Vesela Să trăiţi Să-mbătrâniţi, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir. Tare ca fierul, Iute ca oţelul. Tare ca piatra, Iute ca săgeata. La anu’ şi la mulţi ani!
173
Copiii care veneau cu Sorcova aveau confecţionat manual un obiect compus din flori naturale sau artificiale, cu împletituri sau ramuri de brad care impuneau şi răspundeau scopului propus, obiectul „sorcova”. La noi în Vărăşti şi în câteva sate vecine în ajunul Anului Nou se venea şi cu un alt colind, numit „Vasilca”. În prezent acest colind este aproape uitat. Documentele de arhivă arată că acest colind este laic. La început, iniţiatorii acestei manifestări au fost ţiganii bucătari de la curţile boiereşti. Aceştia luau căpăţâna de porc, pe care o tăiau de Ignat, o puneau pe o tavă şi veneau cu uratul la stăpânul lor, cântau un cântec trist pe tema tăierii porcului şi sfârşitul anului. Pe parcurs, ţiganii, spirite inventive, au adăugat textului original, cuvinte închipuite care au întregit textul cântecului imprimându-i o tenta religioasă, oferindu-i manifestării înfăţişarea de colind. Desfăşurarea manifestării era simplă, formă care se menţine şi astăzi în unele sate din Câmpia Română. Cu timpul au apărut întregiri ale conţinutului manifestării, care a evoluat spre spectacol. În Câmpia Română, Vasilca are mai multe forme de manifestare. Forma adoptată la noi în comuna Varasti arată că formaţia care mergea cu Vasilca de Anul Nou, care era formată din 3-4 oameni maturi care umblau în ajunul Anului Nou, de când se lăsa întunericul şi până dimineaţa. Se colinda la aproape toate casele din sat. Colindătorii erau îmbrăcaţi cu haine obişnuite. Unul din colindători purta pe o tavă mare un cap de porc, frumos împodobit cu cetină de brad şi cu panglici din diferite culori. Colindătorii intrau în curte, se aşezau în faţa ferestrei camerei locuită de oameni. Dacă fereastra nu era luminată de lumina din casă, colindătorii aprindeau lumânările pe care le aveau pregătite, unele puse pe căpăţâna porcului, vestind proprietarul casei ca în ajunul Anului Nou se petrece un eveniment, Vasilca, care aduce vestea sosirii prosperităţii, bucuriilor şi voia bună în casele oamenilor în noul an. Cântecele aveau textele diferite, toate însă axate pe urări de bun sosit al Anului Nou. Textul, reprezentativ care se cânta la noi în Varasti este următorul. VASILCA Ce mi-e-n cer şi pe pământ, Sivo, Vasilco, mă! C-aşa zice din Scriptură Sivo, Vasilco, mă! Mi-este-o dalbă mănăstire, Sivo, Vasilco, mă! Ca o falnică zidire. Sivo, Vasilco, mă! Iar in dalba mănăstire, Îmi sunt jeţuri de argint. Sivo, Vasilco, mă! Între ele cine-mi şade? Sivo, Vasilco, mă! Tot sfinţii mai măricei Sivo, Vasilco, mă! Cu busuiocu-n desagă, Sivo, Vasilco, mă! Cu cruciuliţa-n dreapta. Sivo, Vasilco, mă! Într-un jet mai aurit, Sivo, Vasilco, mă! Şade bătrânul Crăciun Sivo, Vasilco, mă! 174
În Vărăşt,i o lungă perioadă de timp, mai ales în prima parte a secolului XX, cei mai cunoscuţi colindători au fost bărbaţii rromi (ţiganii) din familiile Cenac, Vanea, Oancea, Stan etc. De la aceste familii am recuperat fragmentul din textul prezentat de colindatori, intervenind cu mici adaptari corespunzatoare. Colindatorii erau rasplatiti pentru eforturile depuse cu bani si bucate, fiind bine primiti la casele oamenilor. Alte obiceiuri înscrise în lirica populară sunt: „Urălia” şi „Lazărul”.Urălia sau Ulilia este un obicei vechi care are loc pe meleagurile noastre. Manifestarea, desfăşurarea obiceiului URALIA are loc în duminica lăsatului de sec pentru Paşte, mai ales seara, manifestare organizată şi susţinută de tinerii băieţi din sat. Seara, de lăsatul secului pentru Paşti, băieţii, tinerii ies pe uliţele satului, se înşiră în grupuri pe uliţă şi se opresc în faţa caselor şi încep strigarea „Urălia” – mai precis la noi în Vărăşti „Ulilia”, care are următoarea structura: Urălia,Ulilia, bătălia C-a murit leliţa Dobra C-a mâncat mălaiul tot, Şi faina jumătate Şi oala plină cu lapte Urălia, Ulilia! Textul a fost cules de la foşti tineri din sat. El este cunoscut şi de actualul autor al lucrării. Urălia este aprinsă la un semnal în toate uliţele satului. Obiectul era pus în fruntea unei beldii – băţ mare, care lumina puternic şi mobiliza tinerii săteni. Obiectul, Ulilia era compus din cârpe îmbibate cu motorină, gaz sau benzină, cărora li se alăturau şi alte obiecte arzătoare, cauciucuri şi încălţăminte veche, care produceau lumină. La noi în comună, tot în duminica lăsatului de sec, se realiza şi un alt obicei – „La bătutul alviţei”. Acest obicei era realizat mai ales în grupurile de tineri mai înstăriţi din sat în familiile acestora. Familia organizatoare a bătutului alviţei aşeza în vârful unui băţ mai înalt o bucată mare de alviţă. La o comandă participanţii la joc erau montaţi să apuce cu dinţii bucata de alviţă. Cel ce reuşea primul să apuce alviţa era câştigătorul jocului. Uneori participanţii erau văduviţi ca urmare accidentării la dinţi şi la buze. Lazărul era un obicei realizat în plină primăvară, obicei sărbătorit cu mare fast şi deplină înţelepciune în una din marile sărbători ale creştinilor – „Duminica Floriilor”, una dintre cele mai luminoase zile din Postul Mare, cea din urmă duminică din PARESIMI. Ea se mai numeşte STAURILE FLORII ori STAULELE FLORII. La noi, în unele zone, sărbătoarea mai este numită şi DUMINICA VLĂSTARILOR sau DUMINICA STÂLPARILOR. În această zi, în toată ţara noastră, creştinii ortodocşi merg la biserică ducând cu ei ramuri înflorite, în special de salcie. Acestea sunt sfinţite de preoţi şi apoi răspândite credincioşilor. Salcia este de mare preţ în această zi deoarece fiecare credincios se întoarce de la biserică cu ramuri de salcie pe care le păstrează cu sfinţenie lângă icoană, ca păzitoare de toate relele din timpul anului. În acest context prezentăm o frumoasă legendă, culeasă din lucrarea „Florile pământului”, în legătură cu binecuvântarea dată de către Maica Domnului salciei: „Pe când Iisus era răstignit pe cruce, Maica Domnului a auzit vestea şi a încălţat opinci de fier, a luat în mână un toiag de oţel şi a plecat plângând ca să-l găsească pe Iisus. În drumul ei s-a întâlnit cu o broască ce a întrebat-o de ce plânge, iar Maica Domnului i-a spus că a avut un băiat şi i l-au răstignit jidanii. Broasca i-a spus că şi ea a avut nouă pui „mititei şi frumuşei, cu ochi băşicăţei”, şi i-a omorât un car pe toţi şi tot nu boceşte aşa. Maica Domnului auzind acestea a binecuvântat broasca şi i-a spus că murind, să nu se mai împută . Apoi mergând mai departe a dat peste o apă la marginea căreia era o salcie şi i-a zis să se facă punte peste apă. salcia a ascultat, s-a prefăcut punte, iar Maica Domnului trecând 175
peste ea a binecuvântat-o ca să nu se poată face cărbuni din ea şi să se duca în toţi anii, în ziua de Florii, la biserică. Potrivit tradiţiei ramurile verzi de salcie simbolizează biruinţa asupra morţii. În antichitate învingătorii în războaie erau întâmpinaţi şi însoţiţi cu ramuri verzi de salcie. Ca în toată ţara noastră, cu crengile de salcie aduse de la biserică vărăştenii ating copiii mici ca să crească şi să înflorească la fel ca salcia. Ramurile de salcie se pun şi pe mormintele celor decedaţi din familie şi nu numai. Stupii de albine se încing cu salcie şi sunt păstraţi tot anul întrucât se consideră că ei vor rodi tot timpul anului. Unii crescători de albine iau câţiva mâţişori de salcie şi îi pun pe stup crezând că aceştia se sfinţesc. Salcia sfinţită este considerată de credincioşi şi ca remediu de sănătate. Ei consideră că pe cel bătut de salcie cu mâţişori, adusă de la biserică, nu-l mai dor urechile tot timpul anului. Salcia înflorită cu mâţişori mai era folosită ca leac împotriva unor boli, cum ar fi gâlcile, frigurile, durerea de grumaz. Exista şi credinţa că dacă fetele dau cu salcie pe păr în ziua de Florii, le creşte părul mare şi frumos. În ziua de Florii se încheie Postul Mare a Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi ale Domnului. Ziua de Florii sau a intrării triumfale a Domnului în Ierusalim este o zi istorică, ce desparte anii petrecerii pământeşti ai Domnului de ultima Sa săptămână de viaţă. În ajunul Floriilor toţi romanii creştini, şi cei din comuna noastră, sărbătoresc „Lazărul” sau „Lăzărelul”, eveniment legat de Sâmbăta lui Lazăr. În fantezia populara Lazăr a fost un ciobănaş care a plecat cu oile la păscut, care s-a urcat într-un copac ca să culeagă frunze, căzând din acesta şi murind. Mireasa lui, Lazaria, îl plânge îndurerată în mijlocul unui cerc de fete, împodobită cu salcie. Bocitoarele, fetele, colindă pe la casele oamenilor spre a vesti moartea dar şi învierea lui Lazăr. Fetele cântă, iar spre final aduc vestea că Lazăr a înviat, s-a prefăcut în flori. Fetele sunt recompensate cu daruri, mai cert, cu ouă. Spectacolul „Lazărul” odinioară era reprezentat şi apreciat chiar adulat de sătenii din Vărăşti. Astăzi fenomenul este aproape uitat. La noi în Vărăşti spectacolul „Lazăr” era interpretat de un grup de fete îmbrăcate în costume naţionale – ţărăneşti – frumos colorate care interpretau cu dăruire şi însufleţire cântecul „Lazăr”. Întrucât la noi în Vărăşti se formau grupuri de fete, unele de etnie română şi altele de etnie, aşa zisă bulgară, Lazărul era cântat după dorinţa colindătorilor. Iată cântecul Lazăr, cântat în specific romanesc, cules de învăţătoarea Ţane Petruţa. LAZĂRUL Pleacă Lazăr la pădure, Lazăre Cu toporu’ la spinare, Lazăre Cu toporu’ la spinare Ca să-mi taie frunzişoare Ca să-mi taie frunzişoare Frunzişoare n-a tăiat Frunzişoare n-a tăiatî Să sui Lazăr sus în copac Să sui Lazăr sus în copac Copacul s-a clătinatî Copacul s-a clătinatî Căzu Lazăr de se-omorî Căzu Lazăr de se-omorî Sângili l-au prididitî Sângili l-au prididitî
Şi pe gura şi pe nasî Şi pe gură şi pe nasî Şi pe buze subţirele Şi pe buze subţirele L-a scăldat în lapte dulce L-a scăldat în lapte dulce L-a-nfăşura’n foi de nuci L-a-nfăşura’n foi de nuci Mi l-a pus în legănaşi Mi l-a pus în legănaşi Legănaşi de paltinasi Legănaşi de păltinaşi Lui Hristos l-a arătatî Lui Hristos l-a arătatî Şi Hristos l-a înviatî
Iată un alt cântec despre Lazăr, cântat în limba bulgară, cules şi tradus de educatoarea Zone Victoriţa. 176
DOILA (bulgară) Doila, străşnălisă dva buienţi Doila, doila, doila Străşnălisă i pitălisă Doila, doila, doila U popu nihodite Doila, doila, doila Hodimi i gosti imă Doila, doila, doila Gosti imă s beală cane Doila, doila, doila Nă canete sinu sidlo Doila, doila, doila Nă sidlotu malcă mumă Doila, doila, doila Nă glăvătă beal ciumberiu Doila, doila, doila Nă ciumberiu triperuşcă Doila, doila, doila Cac triperi triperuşcă Doila, doila, doila Tăi triperi mom stărţe Doila, doila, doila
DOILA (română) Doila, s-au întâlnit doi băieţi Doila, doila, doila S-au întâlnit şi s-au întrebat Doila, doila, doila La popa voi aţi fost Doila, doila, doila Am fost dar avea musafiri Doila, doila, doila Oaspeţi avea cu cai albi Doila, doila, doila Pe cai albastre aşternuturi sau şa Doila, doila, doila Pe şa (aşternut) o tânăra fată Doila, doila, doila Pe cap alb ciuberiu (învelitoare) Doila, doila, doila La ciuberiu tremurici Doila, doila, doila Cum tremură tremuriciul Doila, doila, doila Aşa tremură (tresaltă) inima mea Doila, doila, doila
Se cântă colindul Lazăr şi atunci se întâlnesc două cete de băieţi. Iată şi alte cântece pe care se cântau odinioară la noi în comună cu ocazia sărbătorii Lazărului. Aceste cântece au fost culese de învăţătoarele şi educatoarele ce au funcţionat şi funcţionează la şcoala noastră din comună. Unele cântece sunt scrise în limba bulgară şi traduse în limba romană. La fiecare cântec sau traducere s-a trecut autorul, cel care l-a cules.Cântec despre Lazăr, cântat în Vărăşti, în limba bulgară şi tradus de localnica Tănase – Petcu Ioana în limba română. Ză liubilă marii malcă moma S-a îndrăgostit fata mică
1.
Ză liubilă mării malcă moma Malcă momă mării goliam ergen Tia golubi toi ia neşte Pana craia mării toi i rece
S-a îndrăgostit fata mică Fata mică, fă, de un flăcău mare Ea-l iubea, el n-o voia Până la urma el i-a spus
2.
Malcă si mării mome ză mene A pâc aş mării goliam ză tebe Stoi pociaca dă porasneş Pâc togas mării tebe să zema
Micuţă eşti tu (fă) fato pentru mine Şi eu prea mare pentru tine Aşteaptă, stai să mai creşti Şi atunci (fă) pe tine te voi lua
3.
Vicna moma mării ta ză placă Placălă e mării dva ni tri dni Pa na treti se zăsmială I na momăc mării progovaria
A început (fă) fata să plângă A plâns (fă) doua, trei zile Dar în a treia s-a răzgândit Şi flăcăului i-a vorbit
177
4.
Şte pociacăm mămco şto da storia No edno be mâmco şte te molia Sin da imăş da porasne Pâc togas mării nego şă zema
Voi aştepta flăcăule, ce să fac Dar ceva mai flăcăule te voi ruga Un fecior să ai, să crească Şi atunci pe el îl voi lua
Iată cântecul „Ceauşu” – in limba bulgară, cântec cules de la Pena Maria, localnică din Vărăşti. CEAUŞU Snoşti mi duşel ceauşu Ceauşu i mildăgienu Ci mi să cundi cundisă Iai boia bolario Racli pu racli du şelu Dă dodăt dvamătă brate Neştu ştă dă in pucaje Rariţă dă si puemăt Cernutu iureş dă izurăt Bealutu jitu dă sut Bealutu em cervenutu Bejinigu ………………(nume de băiat) Bejinigu ………………(nume de fată) Bejinigu ………………(alt nume de băiat) Bejinigu ………………(alt nume de fată) Se cântă acolo unde sunt doi fraţi – băieţi Cântecul „Mario”, în limba bulgară şi în română. Mărio, Mărio (bulgară)
Mario, Mario (română)
Mărio, Mărio Inicicăi nă maică Nă maică nă băştă Că tu ranm busilec Busile grădină Grădină-i pudule Cughi dule tăini Tăini dă zăvezi Zdrei de duzdrei Sinică je pani Maicăi je e zămi (nume de băiat) je e zălăji
Mario, Mario Unică la mamă La mamă şi la tată Ca busuiocul timpuriu Busuiocul din grădină În grădină sub gutui Când gutuiul va înflori Va înflori şi va lega Se va coace şi răscoace Singurică va cădea Mama sa o va lua (nume de băiat) o va păcăli
Cântec cules de educatoarea Zane Victoriţa.
178
Cântecul „Fă Tudorico” MĂRI TUDORCO
FĂ TUDORICO
Mări Tudorco ghiozdano, ghiozdano Toite uci cernite, cernite Dai uci mene inotu, inotu Ias ni davăm nicino, nicino Mene turţi goneva, goneva Prăstănete mi vadea, mi vadea Tati i mamă ghiubira, ghiubira Iu răşetu ghiugujda, ghiugujda Nă nivată ghiseea, ghiseea Bealu jitu nicneşi, nicneşi Pujinigu (nume de băiat) Priujigu (nume de fată)
Fă Tudorico ……………. Ochii tăi negri, negri Dă-mi şi mie unul, unul Eu nu-ţi dau nici unul, nici unul Pe mine turcii m-au alergat Inelele mi le-au scos Tata şi mama le adunau Şi în ciur le punea La câmp le semăna, le semăna Grâu alb răsărea, răsărea Seceră-l (nume de băiat) ……….. (nume de fată
Obiceiuri locale Caloianul a fost un obicei foarte vechi, rămas pe meleagurile noastre de pe timpurile romanilor, obicei bine păstrat într-o perioadă de timp apropiată nouă, mai ales în Câmpia Română, chiar în comuna Vărăşti. Acest obicei, în bună parte cu aspect de spectacol, avea odinioară formă de ritual, cu semnificaţii şi valori ce ţineau de practici religioase. Această formă de manifestare s-a degradat ulterior, devenind o formă folclorică aproape uitată. Spectacolul numit „Caloianul” avea şi are îndeplinirea unor ritualuri mistice de apariţia unor fenomene din natură, nefavorabile vieţii prin apariţia lipsei de precipitaţii, lipsa ploilor şi apariţia secetei. Spectacolul era şi încă mai este realizat, nu întâmplător, de copii – copile, fetiţe care exprimă în societate şi în cultele creştine puritatea. Spectacolul bine gândit prin implicarea tinerelor copile simboliza nevinovăţia, curăţenia sufletului şi trupului şi ca urmare chemarea pe care acestea o făceau către cer, către atotputernicul şi Dumnezeul nostru, de a se îndura să aducă ploaie pe pământ. Copilele care organizau sau mergeau cu „Caloianul” aveau vârsta între 10 şi 12 ani şi formau un grup alcătuit de 4-6 persoane. Fetele mergeau la râul din sat sau la gârlă, ca la noi în Vărăşti, chiar la râul Sabar, unde făceau o păpaşe din lut, o aşezau apoi pe o scândură scurtă, o împodobeau cu flori şi frunze de salcie. Ziua propusă pentru efectuarea „Caloianului”, a păpuşii, era bine stabilită. Grupul stabilit care realiza aruncarea în apă a păpuşii realiza cântări de jale cu accent prelung legate de despărţirea de Caloian şi de starea în care oamenii au ajuns. După procesiune, grupul de fete pleca spre casa uneia, unde se realiza praznicul – pomana Caloianului. Textul, feluirile – cântărilor despre Caloian erau în general scurte, numai orale, nu scrise, aşa cum au fost transmise din generaţie în generaţie. În timpul copilăriei mele am participat la mai multe ceremonii ale Caloianului, la gârla din marginea satului sau la râul Sabar – astăzi Canalul. Spectacolele erau bine organizate şi sensibilizau şi creau stări emoţionale deosebite mai ales la copii. Astăzi, parcă împotriva naturii, spectacolele despre Caloian sunt aproape total uitate. Orice dialog cu un tânăr sau tânăra din localitate în care este pomenit Caloianul, produce uimire sau chiar ilaritate. Totuşi bătrânii satului, mai ales fostele copile care astăzi sunt femei cu ani lungi de viaţă, îşi aduc cu plăcere aminte ce însemna Caloianul pentru ele şi pentru oamenii din Vărăşti. De la Ioana Petcu-Tănase, fosta mea colega în şcoala primară, am cules cuvintele care pun în valoare momentul Caloianului în Vărăşti. Iată cântecul:
179
Zilele şi nopţile Să umple şanţurile Să crească legumele Şi toate ierburile Caloiene, iene. Du-te-cer Ca să plouă tot mereu Zilele şi nopţile Să dea drumul roadelor Ca să fie îmbelşugată Ţara toată.
CALOIANUL Caloiene, iene Caloiene, iene Du-te-n cer şi cere Să deschidă porţile Să sloboadă ploile Să curgă gârlele Zilele şi nopţile Ca să creasca grânele. Caloiene, iene Cum ne merg lacrimile Să curgă şi ploile
Alt cântec despre Caloian l-am cules de la Sofia Ene, femeie trecută de 80 de ani. Iată textul:
Ene, Ene Caloiene Du-te la tatăl tău Şi cere-i cheile Să deschizi portiţele. Ene, Ene Caloiene Că de când n-a mai plouat Porumbii ni s-au uscat, Copilaşii n-au mâncat, Grânele s-au vestejit Şi ierbita n-a ieşit.
180
PAPARUDELE Un alt obicei păstrat încă în zonă şi comuna noastră este numit „PAPARUDELE”, obicei din ce în ce mai rar întâlnit. Obiceiul apărea odinioară, nu în fiecare an sau anotimp, ci numai în anotimpurile când se instala seceta în zonă, lipsă de precipitaţii care punea în pericol creşterea plantelor, fenomen cu mari implicaţii în alimentarea populaţiei. În întâmpinarea acestui fenomen – seceta – cetăţenii din zona noastră şi cei ai comunei noastre, apelau la idei preconcepute cu convingerea că dacă vor aduce rugi lui Dumnezeu vor fi ascultaţi, se va milostivi şi le va aduce ploaie. În acest scop, la sate, se organizau grupuri de copile, fetiţe nu mai mari de 10-12 ani, împodobite, încinse la mijloc cu ghirlande de frunze de salcie şi bozii şi mai rar de urzici, care purtau pe cap o coroniţă de rămurele. Fetele erau despuiate de tot. În acest cadru, grupul de copile mergea din casă în casă, în sat, începeau să cânte cântece ale căror cuvinte solicitau de la Dumnezeu sosirea ploii, cântecele erau însoţite de jocuri. În timpul cântecelor femeile localnice luau găleţi pline cu apă şi le aruncau pe trupul fetiţelor, apoi le ofereau bani şi produse alimentare şi mulţumiri pentru urările făcute. Textele pentru cântecele „PAPARUDELE” sunt foarte variate în zona noastră, variază de la sat la sat şi sunt însoţite de strigături care întregesc cerinţele momentului, venirea ploilor. În comuna noastră cântecul „Paparudele” avea următorul conţinut. El a fost cules de la Dora Culea, care a participat la asemenea manifestare. PAPARUDELE Paparudă, rudă Ia ieşi de ne udă Noi ne-om îneca Joi dimineaţa Pe rouă, pe ceată Pe la d-voastră Că e ziua noastră, Să adunam cheile Să scormonim ploile Ploile or ploua Grânele or creste, Crească grânele Cât prăjinile Să sară mielele Cât bordeiele Caloiene, iene Dezleagă ploile, Să curgă ca gârlele Să crească holda mare Pe tarlale şi ogoare. O altă variantă a cântecului Paparuda am primit-o de la săteanca Florica Zamfir din Vărăşti. Cântecul are următorul text: Paparudă, rudă Vino de ne udă Cu găleata rasă 181
Ploile revarsă Ploile să vină Cu găleata lată Peste toată ceata Cu ulciorul, ciorul Peste tot poporul Când oi da cu ciurul Plouă cu duiumul. În timp ce copii cântau, femeile satului îi stropeau cu apă din găleţile pline pe care le aveau. După ceremonial, boziile, ramurile de salcie şi de urzici care au împodobit copilele se azvârleau în apa curgătoare, la noi în Sabar. Spectacolele şi lirica populară În afara manifestărilor care susţin folclorul şi lirica populară, la noi în comună, sunt şi alte multe forme de manifestare pentru care „spectacolele”, manifestări care au antrenat de-a lungul timpului mulţi cetăţeni ai comunei Vărăşti. La început, conform celor exprimate de sătenii ce au participat la spectacolele liricii sau îşi mai amintesc câte ceva din folclorul nostru local, acestea nu s-au diminuat, ci îşi păstrează încă conţinutul şi dinamica avută în trecut. Un asemenea spectacol a fost „CAPRA”, spectacol ce nu-şi are originea de pe la noi ci de pe meleaguri mai îndepărtate – ţinutul Moldovei. La noi spectacolul CAPRA a fost introdus la începutul secolului XX. Originea adevărată a spectacolului CAPRA, conform documentelor de arhivă, se găseşte în Grecia şi se trage din cuvântul „Tragos”, documente care se duc mult mai înainte, în vremurile preistorice, unde CAPRA făcea parte din manifestările locale. La noi în zonă, Capra a fost pomenită ca spectacol de prin secolul XVIII, venit din lumea orientală, din Ţarigrad, spectacol adus de boieri la curtea Voievodală să înveselească slujitorii. De la curte, Capra, a ajuns la popor. În mediul rural şi-a făcut apariţia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Aşa cum s-a menţionat la începutul secolului XX – prin 1920 – Capra îşi face prezenţa în satele din Câmpia Română şi apare şi în satul nostru în perioada Crăciunului şi a Anului Nou. Ca spectacol, Capra, la început era reprezentată de doi tineri, unul care reprezenta capra şi celalalt era cel care cânta Capra şi spunea textul şi mai cânta şi din fluier. În acea perioadă Capra, la noi în Vărăşti, era un spectacol obişnuit dar apreciat. Cu timpul şi chiar în zilele noastre aceste spectacole aproape că au dispărut. Prezentăm conţinutul textului „Capra” sub formă de strigătură, text cules de la localnicul Ion zis „Bobârnac”, participant la acest eveniment: Ţa, ţa, ţa Căpriţă, ţa! Tu la munte nu mai sta. Ţa, ţa, ţa Căpriţă, ţa! Vin la mine Ca ţi-oi da Iarbă verde Şi mohor Ţa, ţa, căpriţă, ţa Că diseară eu ţi-oi da 182
Or lucernă, or trifoi Şi ce-or mai vrea Boierii mei. Ţa, ţa, căpriţă, ţa, Ţa, ţa, căpriţă, ţa. Te-am adus din Africa Te-am adus cu avionu, Ca să faci revelionu Ţa, ţa, căpriţă, ţa. Asta-i capra lui Marin Care-i place să bea vin. Capra mea nu are dinţi Dar mănâncă biscuiţi. Asta-i capră din Vărăşti La mulţi ani bucuroşi. Până la „Epoca de aur” printre spectacolele care se manifestau în comuna noastră era spectacolul „Ursul”, spectacol astăzi uitat şi abandonat. Cu ursul veneau, umblau, unii oameni săraci, mai ales ţiganii. Un spectacol interesant şi apreciat de săteni, adoptat, nu original, a fost „ROATA” spectacolul a fost integrat în arhive mai ales prin reprezentaţiile realizate în satul Dobreni. Ca idee şi formă de exprimare, Roata îşi are originea de pe meleaguri moldovene şi adus în zona noastră de soldaţii participanţi la primul război mondial. Reprezentant al statornicirii spectacolului „Roata” în comuna noastră mai întâi în Dobreni, a fost săteanul Constantin N. Matei, născut în anul 1900. El a cunoscut „Roata” nu mergând pe meleaguri moldovene, ci în zona noastră, în oraşul Olteniţa, care pe atunci era reşedinţa de plasă a comunei Vărăşti şi a satului Dobreni. În anul 1928, luna decembrie, cetăţeanul Constantin N. Matei, aflându-se cu treburi în Olteniţa, a văzut spectacolul „Roata”, care l-a impresionat prin calitatea şi conţinutul acesteia. Odată ajuns în sat – la Dobreni – Constantin N. Matei s-a hotărât să organizeze spectacolul Roata. A mobilizat un grup de tineri, de vârste apropiate, dornici să facă parte din spectacol. Respectând cerinţele spectacolului, prin tineri dornici de afirmare şi capabili să devină veritabili interpreţi, Roata s-a dovedit un spectacol reuşit şi apreciat de săteni şi de locuitorii satelor vecine. Dat fiind succesul spectacolului, conducătorul acestuia, Constantin N. Matei, a fost invitat să susţină spectacolele în satele Vidra, Creţeşti, Colibaşi şi Vărăşti. Printre colindele ce au stat la baza spectacolului Roata a fost şi cântecul „Sus boieri”. Fragmentul alăturat este ilustrativ pentru eveniment.
Sus boieri nu mai dormiţi Vremea e să vă treziţi, Casa să o măturaţi, Masa să o încărcaţi, Că s-a născut Domnu prea Bun În lăcaşul lui Crăciun. Numele Lui e Hristos Mesia chip luminos.
183
Claca Printre obiceiurile ce aveau loc la noi în comună, nu cu mult timp în urmă, astăzi mai rar întâlnit, era şi CLACA. Acest obicei avea ca principal scop întrajutorarea între săteni pentru efectuarea unor lucrări din construcţii – construcţia caselor – şi lucrări în agricultură. În acest scop, prin Clacă s-au construit la noi în comună, începând cu secolele XVIII, XIX şi XX, multe case. Cele mai multe case au fost construite, la început, din chirpici şi faianţă, respectându-se regula reciprocităţii. În timpul lucrărilor, dar mai ales după terminarea lor, gazdele serveau sătenii veniţi la lucru cu mâncare şi băutură. Mâncarea cea obişnuită la Clacă era compusă din gogoşi şi boabe de porumb fiert şi chiar mâncare gătită. Băuturile servite erau ţuica şi vinul, după posibilităţile materiale ale gazdei. Claca era însoţită adesea de glume, snoave şi cântece de veselie. La noi în Vărăşti odinioară era încetăţenit un alt obicei – Şezătoarea – obicei care se petrecea mai ales în serile lungi de toamnă şi iarnă şi era însoţită de glume, cântece, ghicitori ce creau o stare totală de veselie. Şezătoarea avea loc în unele din casele oamenilor, pe una din uliţe sau pe mai multe uliţe în acelaşi timp, la care participau fetele tinere din sat în grupuri bine sudate, uneori şi femei mai tinere care se dovedeau bune gospodine, având ca preocupare de seamă scărmănatul lânii, torsul acesteia, tricotajul etc. La Şezătoare veneau şi tinerii băieţi, printre aceşti se aflau chiar şi bărbaţi, tineri însuraţi. Târziu, la miezul nopţii, Şezătoarea se termina într-o atmosferă plină de cunoaştere a evenimentelor mai deosebite petrecute în sat, unde se spuneau glume şi se cântau cântece preferate momentului. Foarte gustate erau farsele făcute de unele fete sau unii băieţi participanţi la şezătoare. De obicei unele fete sau băieţi se mascau şi se îmbrăcau în haine caraghioase în alte camere ale casei. Apariţia lor într-o ţinută deosebită în mulţimea din casa şezătorii producea ilaritate, hohote de râs. Altădată, în trecutul nu prea îndepărtat, în satele din zona noastră şi în satele componente ale comunei Vărăşti, principala distracţie în timpul liber şi mai ales a sărbătorilor de duminică era „HORA”, locul unde se adunau tinerii satului, băieţi şi fete de o anumită vârstă. Fetele ce participau la Horă – care se prindeau la joc – trebuiau să aibă cel puţin 12 ani, iar băieţii ceva mai mulţi. La Horă veneau şi unii tineri căsătoriţi. Pe măsură ce înaintau în vârstă aceştia renunţau din varii motive. La horă se juca sârba, hora mare, geamparale şi multe alte jocuri cunoscute pe la noi – cu specific local. Horele de duminică se ţineau în locuri bine cunoscute. În timp, acestea au fost, mai întâi în centrul satului, la cârciuma lui Ştefan şi Călcaiu, apoi pe locul unde astăzi este construit dispensarul comunal. Mai târziu Hora s-a mutat în „romani”, pe locul proprietarului Ghizdan – preot în comuna Ghizdan-Giurgiu. În cursul săptămânii, mai ales vara şi toamna întâlnirile tinerilor, băieţi şi fete se organizau şi în cursul săptămânii, mai ales seara şi în zilele de miercuri. Aceste întâlniri erau numite maidane. Deşi expresia „maidan” avea o notaţie arhaică, întâlnirile tinerilor erau axate pe acţiuni unde se schimbau păreri despre desfăşurarea evenimentelor în sat şi se stabileau unele relaţii de prietenie, care de multe ori se încheiau cu căsătorii. Prin actul naţionalizării terenul destinat horei a trecut în proprietatea statului, teren pe care s-a construit actualul „Cămin Cultural”. Daca odinioară, în dictatura comunistă, chiar şi în căminul cultural se organizau hore, spectacole cultural, astăzi în locul frumoaselor hore, şi manifestări cultural artistice de la căminul cultural din Vărăşti, a apărut discoteca, mediu în care distracţia tinerilor se desfăşoară într-o atmosferă aşa zisă modernă unde sunetele boxelor creează un vacarm de nesuportat, însoţit de fumul de ţigară, de nelinişte pentru unii participanţi. Hora reprezenta pentru tinerii de altădată momente sincere de relaxare sufletească, de apropriere de cei dragi, de descărcare spirituală, care uneori se transformau în legături de viaţă. 184
Petrecerea timpului liber În sat la noi, ca şi în toatele satele de câmpie, în duminicile şi sărbătorile creştine sau naţionale, viaţa se desfăşoară după un program rămas aproape neschimbat din timpuri memoriale. Duminica, mai întâi femeile şi mai puţin bărbaţii merg la biserică, după care mănâncă, se odihnesc şi apoi femeile se adună în grupuri, în unele locuri, de obicei pe marginea şanţului, unde stau la taifas până seara, iar bărbaţii se adună la cârciumi, unde discută multă politică şi probleme legate de activităţile gospodăreşti. Unii bărbaţi se distrează jucând cărţi, table, popice sau alte jocuri. Centrele principale de popice erau la cârciumile numite: Stoienică, Georgescu şi Dl. Gheorghe. În lumea satului, unde aproape toţi oamenii se cunosc între ei, există o preocupare pronunţată a cetăţenilor pentru cunoaşterea reputaţiei proprii. Nici unul dintre săteni nu era încântat şi dornic să intre în „gura satului” sau să se facă de „râsul lumii”. De aceea, comportamentul sătenilor era acela de a nu oferi prilejul unor bârfe sau comentarii răutăcioase despre ei. De regulă bărbaţii sunt mai puţin atenţi la bârfele din sat. În schimb femeile care au spirit critic mult mai dezvoltat obligau pe cei din jur să fie cât mai exigenţi cu propria imagine. Conform documentelor de arhivă şi prin viu grai, în trecut, ca şi astăzi, în rândul populaţiei de la noi, au apărut superstiţii şi prejudecăţi, unele intrate în folclorul românesc. Aşa de pildă, în trecut oamenii credeau în existenţa unor fiinţe malefice, care umblau noaptea prin sat, precum strigoii, stafiile, vârcolacii. Unele dintre acestea se păstrează şi astăzi, deşi mulţi săteni nu mai cred în ele. Una din superstiţii cunoscută la noi în Vărăşti era aceea ca în timpul când un sicriu cu un decedat era în casa locatarilor nu trebuia lăsată să treacă pisica neagră pe sub sicriu. O altă superstiţie era şi mai este aceea că dacă îţi trece calea pisica neagră, toata ziua nu îţi merge bine, superstiţie rămasă şi astăzi. Alte superstiţii: femeile nu trebuie să treacă prin faţa bărbaţilor. Femeile nu aveau voie să taie păsările sau să spele şi să cârpească în anumite zile din an. Dacă erau semne în care atunci când o familie se ducea în vizită, bărbatul mergea înainte, iar femeia în urma acestuia cu ploconul. O altă superstiţie era aceea că nu-ţi merge bine dacă porneşti dimineaţa cu piciorul stâng sau dacă îţi iese cineva în cale cu un vas gol. Mai rezistă încă la noi – cobitul – superstiţie legată de prevestirea unor nenorociri atunci când cântă cucuveaua aproape de casă. Farmecele, vrăjile şi deochiul au fost practicate şi în comuna noastră, astăzi sunt aproape uitate. Câmpia Română şi zona noastră din câmpie este o vatră distinctă de folclor, chiar folclor literal. De aceea întâlnim o mulţime de zicători, proverbe şi ghicitori şi snoave. Cele mai multe sunt comune şi altor zone teno-folclorice, de aceea este greu de stabilit originea lor şi timpul în care au apărut. Bogăţia în conţinut a proverbelor şi zicătorilor este remarcată nu numai din numărul mare de creaţii de acest gen în popor, ci şi prin bogăţia de sensuri pe care o au unul şi acelaşi proverb. La noi în Vărăşti şi pretutindeni circulă zicala legată de soarta sufletească a omului prin strigarea: „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus” sau „Cum îţi aşterni, aşa vei dormi”, „Norocul e cum şi-l face omul”. Bucuria de a avea copii este îmbinată cu unele griji familiale. Exemplu: „Ai copii, Ai grijuri mii, Iar cel ce nu are Cu dorul lor moare” Înainte de venirea vremii pentru scoală mulţi părinţi ai copiilor de la noi din comună erau preocupaţi de cunoaşterea stării materiale a şcolii şi de dascălii care trebuiau să-i instruiască. Ca urmare, printre săteni, circulau proverbele: „Cine nu învaţă la tinereţe, va plânge la bătrâneţe”, „A învăţa nicicând e târziu”, „Omul nu e niciodată bătrân când e vorba de 185
învăţătură”. Pedagogia populară la noi în comună a fost şi încă mai este activă întrucât proverbele combat comportamentele părinţilor, slăbiciunile lor faţă de copiii răsfăţaţi: „Din copii răsfăţaţi, dezmierdaţi Nu se aleg niciodată bărbaţi” sau „Copilul râzgâiat Rămâne neînvăţat”
„Decât cu un prost la câştig Mai bine cu un înţelept la pagubă” sau „Dreptatea nu piere niciodată” „Răbdarea are marginile ei” „Adevăru-l ştie satul”
Printre proverbele des utilizate la noi, mai de mult, dar şi astăzi, care satirizează „prostia” am selectat câteva: „A nimerit cu aistea-n gard” – „Râde ca proasta-n târg” – „Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia”. Semnificative sunt şi proverbele care fac referiri la aroganţă: „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu-i prost destul” – „E cu nasul pe sus” – „Se umflă în pene” – „Se dă mare” – „Merge de parcă a înghiţit un băţ”. Lenea are semnificaţia: „Îi cam place umbra”, indolenţa este ilustrată prin: „Trăieşte ca banul în punga săracului”. Despre bârfă, semnificativa este satira: „Râde ciob de oală spartă”. Beţia este bine satirizată: „Bea până iese parul prin căciulă” – „Se îmbată ca o fleoartă” – „E beat rangă” – „E beat mangă” – „E cuc şi altă pasăre”. Satira este îndreptată şi spre infidelitatea conjugală: „A făcut un pricea” – „E rea de măsea”; Zgârcenie: „Îşi mănâncă de sub unghie” – „E neam prost” – „E neam de traistă”. Despre afacerile necurate se spune: „De haram a fost de haram s-a dus”. Femeile prolifice de la noi sunt ironizate cu zicala: „Unu-n braţe, altu-n maţe”, iar femeile uşuratice sunt tratate cu expresiile: „Umblă târaş” – „E cu steag”. Oamenii săraci sunt compătimiţi astfel: „La omul sărac nici boii nu-i trag” – „Când vrea Domnul cu săracul, dintr-o bubă-i sparge capul”. Încăpăţânarea este numită: „Boala lui Calache”. Alte proverbe pe care le-am reţinut din comună sunt: „pe cine nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti” - „bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat” - „hoţul cu un păcat, păgubitul cu o sută” - „dar din dar se face rai” - „ce e-n mână nu-i minciună” – „unde dai şi unde crapă” – „aşchia nu sare departe de trunchi” – „cum e turcul şi pistolul” – „şi-a văzut sacii-n căruţă” – „un chiot la deal şi unul la vale” – „surdul n-aude dar le potriveşte”. Exemple de felul celor menţionate pot fi date încă foarte multe. Oamenii de pe plaiurile noastre au dovedit din totdeauna că preţuiesc aceste producţii, manifestări de inteligenţă ţărăneşti de la noi. Multe dintre acestea sunt realizate prin povestiri şi anecdote, asupra cărora ne-am oprit foarte puţin. Creaţiile în domeniul liricii populare ale folclorului nostru ocupă o arie destul de complexă mai ales în domeniilor creaţiilor orale – prin basme, balade, proverbe şi zicători, prin poezia populară şi creaţia muzicală. Cele subliniate anterior în domeniile menţionate, ne îndreptăţesc să afirmăm că folclorul, lirica generaţiei juvenile, a copiilor care reprezintă un minunat mijloc educativ. Cercetătorii folclorului din zona noastră de câmpie au scos în evidenţă rolul educativ al cântecelor şi jocurilor în rândul copiilor. Este o realitate care nu poate fi contestată, că în primii ani de viaţă copii din grija părinţilor învaţă primele cuvinte prin joc, care uneori par momente hazlii, dar pline de învăţăminte. Exemplificam prin cântecul – joc – ales de la educatoarele Zane Victoriţa şi Pena Maria, educatoare la grădiniţele din comuna noastră; fiice ale comunei.
186
Capitolul. X LIMBA, ONOMASTICA ŞI PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE Referitor la numele cetăţenilor din comuna noastră o caracteristică a acestui fenomen, fenomen întâlnit aproape în toate satele din ţara noastră este acela că aproape toate cuvintele au provenit din pronume. Iată câteva exemple în ordine alfabetică: Anghel, Barbu, Constantin, Dumitru, Gheorghe, Grigore, Ilie, Ion, Marin, Nicolae, Stan, Ştefan. Deseori, numele şi prenumele la noi în sat sunt identice: Ion Ion, Marin Marin, Niculae Niculae, Ştefan Ştefan, etc. Această situaţie produce adeseori încurcături în acte. Aşa de exemplu dacă un cetăţean se numea Ion Niculae, nu întotdeauna se ştia care din cele două denumiri este numele şi care este prenumele. Situaţii hilare se petreceau mai ales atunci când la unii cetăţeni erau înscrise în unele acte prenumele înaintea numelui iar la alţii invers. Este o realitate certă că în comuna noastră numeroase nume provin din diminutivele unor prenume: Banu-Banică, Dinu-Dumitrache, EneEnescu, Iancu-Ioniţă, iar altele din prenume completate cu sufixul „escu” (cu interesul de al lui), sufix adoptat la noi în Muntenia în perioada secolului XIX. Exemplu: Aldea-Aldescu, AnghelAnghelescu, Dinu-Dinescu, Ion-Ionescu, Popa-Popescu, Teodor-Teodorescu, Vasile-Vasilescu. La noi, ca pretutindeni în ţară, există nume provenite din însuşirile unor strămoşi îndepărtaţi: Albu, Bălan, Lungu, Negru, Roşu. Alte nume sunt legate de ocupaţiile unor strămoşi: Grădinaru, Lemnaru, Puţaru. La noi în sat sunt şi nume provenite din porecle, mai rar, dar este adevărat: Buturugă, Măciucă. Multe nume arată originea etnică a purtătorilor. Mulţi poartă numele:, Bulgaru, Sârbu. Alţii poartă numele localităţii din care provin: Colibăşeanu, Obedenaru, Dobrenaru, Vidreanu. Prenumele sunt de o mare varietate. Multe dintre ele au diminutive. De obicei la noi în sat, ca şi în multe sate din zonă, numele copiilor sunt acordate de părinţi, nu după bunul lor plac, ci după numele naşilor. Ca o consecinţă a acestui fenomen întâlnim nume care provin de la naşul copilului: Nelu, copilul fiind Neluţu; sau Fane de la Fanică, Ionela de la Ionel, Gică de la Gica. Respectul faţă de naşi arată uneori că apar şi neconcordanţe. O preocupare de seamă a unor săteni este aceea de a-şi afla originea prenumelor. La noi majoritatea prenumelor provin din limba latină, din limba slavă, chiar şi din limba greacă. Prenumele latineşti ce au fost şi sunt încă folosite în comuna noastră: Anton – Antonela, Aurel – Aurică, Constantin – Costache, Costea – Costel, Constantina – Constanţa – Tanţa, Stelian – Stela, Victoria – Victoriţa. Prenume slave, des întâlnite la noi în Vărăşti: Bogdan-Dan, DobreDobrică-Dobriţa, Dragomir – Mirea – Dragoş – Drăgan - Drăghici, Nedelcu-Nedelea, NeacşuNeacşa-Neagu-Neaga, Radu-Răducanu-Răduţa-Duţa-Rada, Stan-Stana, Stoian-Stoica, VoicuVoica. Multe prenume la noi în sat sunt de origine greacă: de la Alexandru-Alexe-SanduAlexandra-Sanda-Săndica-Alexandrina, de la Anghel-Anghelina, de la Tănase-Tase, de la Cristian-Cristina, de la Dumitru-Dumitrache-Mitică-Mitu-Dumitra-Mituţa-Tuţa, de la EneEnache, Eugen-Eugenia, de la Gheorghe-Gherghina-Gheorghiţa, de la Mandica-Manda, de la Paraschiva-Chiva, de la Petre-Petrache, de la Sava-Sevasta, Sofia-Fiţa, de la Spiridon-Spirea, de la Teodor-Tudor, Toader-Tudora-Tudoriţa-Dora, de la Ştefan-Fane-Fănel-Fănica, de la VasileVasilica-Sica, Sile etc. Rar întâlnim la noi în sat prenume de alte origini. Ele, dacă au apărut, sunt recente: Vera, Roxana. Apar însă prenume din botanică: Floarea, Florin, Florica, Rodica, Viorel, Viorica, Pană, Luminiţa etc. 187
Particularităţi lingvistice în Comuna Vărăşti
Deşi se pare că în comuna Vărăşti limba vorbită este mult influenţată de migraţiile ce au avut loc pe aceste meleaguri, mai ales în secolele XVII şi XIX, prin migrarea cetăţenilor de etnie slavă şi bulgară, aceştia au influenţat numai în parte limba română, creând numai anumite particularităţi locale. Limba vorbită la noi în Vărăşti este mult apropiată de limba literală, atât din punct de vedere fonetic cât şi ortoepic. Condiţiile istorice au făcut ca să apară unele particularităţi în limba locală vorbită, particularităţi legate de palatizarea şi sonorizarea unor consoane surde ce impun dezacorduri între subiect şi predicat. Palatizarea consoanelor b, f, m, p si v, urmate de vocalele e si i, este nu destul de răspândită la noi. Iată câteva exemple: bici-ghici, bine-ghine, fiertură-liertură, picioare-picere-chicere, piept-chiept, viespar-ghespar, viţel-ghiţel, ciorapi-ciorachi. Un alt fenomen este sonorizarea consoanelor surde c, ch, p, s şi t în cuvinte ca bancă-bangă, palton-balton, lampă-lambă, capăt-capăd, slab-zlab, slugă-zlugă, slobozia-zlobozia, basma-bazma, basm-bazm. În lexicul local există foarte multe cuvinte denaturate. În special neologismele au fost stâlcite. Exemple: aranjat-aranjat, bordesou-bordesau, buletin-bilentin, catedră-catredă, căruţă-cărâţă, celofan-ciolofan, certificat-cercificat, contabil-contabel, damigeană-dimigeană, depinde-depandă, genunchi-genuchi, logodnă-logondă, oarecare-orşcare, profesor-prefesor, serbare-serbarie, simplu-semplu, văzut-văzat, verighetă-vereghetă, zahărzacăr, cearşaf-cearceaf, de-dă, pe-pă, sub-supt, policlinică-policlindină, algocalminavocalmin.Destul de supărătoare este pronunţarea unor expresii bisericeşti. Exemple: aghiasmăaiasmă, arhangheli-harangheli, molitvă-moliftă, sfeşnic-feşnic, miluieşte-ne – miruieşte-ne. Nici onomastica nu este scutită de exprimări greşite, astfel Nicolae se mai pronunţă Neculai, ca în Moldova, Eugen – Iogen; Ruxandra – Lixandra, Dumitru este palatizat Mitu, Grigore – Gligore. Câteva cuvinte şi expresii se pronunţă la noi comprimat: margine – marne, degete – deşte, mă duc – mă-c. La noi în sat se folosesc expresii populare: „şade ruşine” în loc de „e ruşinos”; „ce-ai cătat la gârlă?” în loc de „de ce te-ai dus la gârlă?” Vocabularul majorităţii sătenilor noştii este decent. Excepţie fac unii tineri care au o slabă educaţie în familie şi folosesc cu prea multă uşurinţă expresii triviale, chiar obscene. Astfel, unii tineri se adresează persoanelor mai în vârstă cu interjecţia ”bre”, iar pentru femei, şi mai ales tinere, se foloseşte expresia „fă”. Pentru fraţii mai mari se foloseşte formula de respect „nenea” sau „nenicu”, iar pentru surorile mai mari „dădică”, „dadă”, „ţaţă”. Interesant este că şi verişorilor mai vârstnici şi unchilor se adresează cu „nenea”. Termenul de „unchi” este mai rar folosit. Mătuşii i se mai spune „tuşă” sau „tuşică”. În ultimul timp, pentru mătuşă s-a răspândit neologismul franţuzesc „tanti”, înlocuind strămoşescul „ţaţă”. Bunicii sunt numiţi „tataie” sau „bâtu”, respectiv mamaia sau „bâta”. În semn de respect, tinerii se adresează vârstnicilor cu pronumele de politeţe „mata” – „matale”. În ultimul timp, tinerii se adresează bărbaţilor mai în vârstă cu expresiile: „unchiule”, „tataie”, iar femeilor mai bătrâne cu expresia „mamaie”. În cele mai multe cazuri, când se vorbeşte despre o persoană care nu este de faţă se foloseşte expresia „alde”. De multe ori articolul „alde” este inutil întrucât însoţeşte un nume clar care nu mai necesită precizări suplimentare. Exemplu: „La moară mai erau alde Mielu al lui Calea, Tănase a lui Bogatu”. Până cu câteva decenii în urmă copiii spuneau părinţilor tată, mamă sau tăticu, mămica. Astăzi aceste cuvinte de bază ale limbii romane au fost înlocuite de expresii de origine americana: „mami”, „tati”. La prima vedere nu pare nimic grav, 188
numai că cele două substantive nu se potrivesc tiparului gramaticii româneşti. Acestea nu se pot declina. Bărbaţilor cu studii, funcţionarilor, meseriaşilor, oamenii li se adresează cu domnule, iar şotiilor acestora cu doamnă sau cucoană, după caz. Şotiile preoţilor, indiferent de studii, sunt numite „coana preoteasă”. Învăţătorii satului sunt numiţi simplu „domnul” sau „doamna”. Formula irevenţioasă „tovarăşe” introdusă cu forţa în societate în era apusă, a comuniştilor, a fost rapid abandonată. Perfectul simplu, specific zonei Olteniei, la noi şi chiar în satele comunei noastre nu este folosit sau folosit foarte rar. Fenomenul cel mai neplăcut al limbii române în această parte a ţării şi la noi în sat este dezacordul dintre subiect şi predicat. În mod curent oamenii spun „ei are”, „ei merge”, „ei face” etc. Acest fenomen s-a redus simţitor în ultimul timp datorită influentei scolii, întrucât cei mai mulţi tineri urmează cursurile şcolii şi învaţă să se exprime corect. Dezacordul dintre subiect şi predicat mai este întâlnit, mai ales la generaţiile mai vârstnice. Pe măsură ce trec anii progresul societăţii produce noi termeni. De regulă aceşti termeni sunt împrumutaţi din limbi străine – neologisme. În secolul al XVIII-lea termenii din limbile străine intraţi în vorbirea noastră erau din limba greacă şi slavă veche. În secolele XIX şi XX aceştia proveneau din limba franceză şi germană iar în prezent din limba engleză. Se aud tot mai des cuvinte ca: bodyguard, card, fan, manager, O.K., second-hand, sponsor, top, week-end, cuvinte care se alătură mai vechilor cuvinte din sport: fotbal, aut, şut, corner, ofsaid, baschet. Unele dintre cuvintele amintite se adaptează mai uşor gramaticii limbii romane, altele mai greu, vrem nu vrem ele se impun şi întregesc, îmbogăţesc limba noastră. O analiză mai atentă a limbii vorbite la noi ne-a oferit posibilitatea să constatam că se petrec unele influenţe negative în privinţa sonorizării, în lipsa unor sunete în cadrul cuvintelor, înlocuirea unor sunete cu altele sau schimbarea unor articole în altele, sau înlocuirea singularului cu pluralul şi invers. Iată o prezentare succintă a celor semnalate: 1. sonorizări: eu râd - eu râz, eu să râz eu văd - eu văz aud - auz basma - bazma basm – bazm 2. absenţa lui „t” final la perfectul compus al verbelor: „eu am manca’ ieri o banană”; „aseară am auzi’ o melodie ... „. “ce ai făcu’? 3. „a” pronunţat „e” după „b” sau „j”: păpuşă – papuşe uşă – uşe cămaşă – cămaşe coajă – coaje 4. „e” pronunţat „ă” în expresiile: pe – pă (pă masă) de – dă (dă ce?, dă aseară, faţa dă masă ...) se – să (ei să duc, el să culcă) 189
5. alte pronunţii greşite: tocmai – taman, expres – ispre, eu nu pot – eu nu poci, în bază că – în bazu că, sub – supt, algocalmin – avocalmin, preoteasă – prioteasă 6. schimbarea articolului „le” în „li” la substantivele masculine (singular) şi feminine (plural): M câinele – câinili F casele – casili iepurele – iepurili maşinile – maşinili peretele – peretili mâinile – mâinili dar şi neutre (plural) : paltoanele – paltoanili dulapurile – dulapurili picioarele – picioarili Satul este împărţit în sârbi şi români, de aceea unii săteni vorbesc amestecat: pentru „dă-mi şi mie o cană cu apă” se foloseşte „dă-mi şi mie ină canci udă”, pentru „ceva vechi şi cu atât mai valoros” se zice „ceva predişnu-neştu”. Analizând cele prezentate, limba la noi în comună, cu excepţiile menţionate, rezistă datorită acurateţei în exprimare din partea majorităţii sătenilor noştii, prin expresivitatea şi plasticitatea vocabularului, calităţi care o apropie de limba literară. La alcătuirea acestui capitol a contribuit învăţătoarea Ţane Petruţa, localnică care însă a profesat mulţi ani la o şcoală din Bucureşti.
190
Capitolul. XI Gospodăria şi gospodarii din Vărăşti Gospodăria şi activitatea gospodarilor din Vărăşti poate şi trebuie apreciată în raport cu modul în care se înfăţişează comuna şi în raport cu modul în care sunt implicaţi sătenii în asigurarea şi păstrarea bunurilor naturale şi cele create de om, de-a lungul timpului şi până astăzi. Făcând apel la modul în care se înfăţişează comuna Vărăşti astăzi putem distinge existenţa a două tipuri de gospodării. Gospodăria tradiţională, restrânsă şi aproape de dispariţie şi gospodăria modernă, de astăzi. Despre ce a fost mai înainte, bordeiul strămoşesc (vezi capitolul istoricul comunei) locuinţa de odinioară, loc de locuire pentru strămoşii noştri, se poate vorbi numai de trecut întrucât bordeiele au dispărut din peisajul comunei noastre încă de dinaintea primului război mondial. Primul tip de locuinţă de la noi din Vărăşti şi chiar de pe meleagurile Câmpiei Române este şi a fost – CASĂ CU PRISPĂ. Clădită din chirpici sau paiantă, sub formă dreptunghiulară, casa de regulă era alcătuită din două camere – odăi – despărţite de o tindă – hol – prin care se făcea intrarea în cele două odăi. La capătul dinspre curtea casei se mai află o cameră care îndeplinea rolul de cămară, unde se păstrau alimentele de bază, faină, mălaiul, carnea, fructele, morcovii şi toate zarzavaturile necesare iarna pentru hrană. Murăturile, varză şi băuturile ţuica şi vinul, precum şi unele unelte gospodăreşti erau păstrate într-o încăpere numită celarul. Pentru a păstra casa cât mai curată mulţi ţărani de la noi îşi mai construiau la capătul clădirii o încăpere care de obicei era numită „polatră”. Construcţia era realizată într-o apă în formă aplecată. Casa ţărănească din Vărăşti era acoperită cu tablă, după posibilităţi, galvanizată sau tablă neagră şi uneori cu ţiglă. Cu mult timp în urmă ca acoperişuri pentru case se foloseau paiele, cocenii de porumb iar la noi în Vărăşti se folosea stuful, compus din papură şi trestie. La începutul secolului XX unele case ţărăneşti, mai ales la ţăranii mai săraci, casele se acopereau cu carton asfaltat, bătut peste suprafeţe din scânduri care formau astereala. În prezent pe acoperişurile unor case vechi se întâlnesc plăci de azbociment. Pereţii caselor de odinioară care mai rezistă şi astăzi – din chirpici şi paiantă erau lipiţi cu pământ galben şi apoi văruiţi în alb, rar în culori albastru sau galben. Ferestrele şi uşile vopsite de regulă negre sau maro. Cele mai multe case de la noi din Vărăşti în interior aveau construite sobe mari – oarbe – care încălzeau cele două camere. Acestea funcţionau cu paie, coceni şi alte plante uscate. În aceste sobe se puneau oalele de pământ, uneori şi pirostrii, care foloseau la prepararea bucatelor – ciorbele de fasole şi cartofi şi chiar pentru coacerea pâinilor şi 191
plăcintelor. Ferestrele locuinţelor de odinioară, chiar ale celor care mai rezistă şi astăzi erau mici, pentru a păstra căldura în casă. Aşa cum se observă în imaginea alăturată prispa casei în cele mai multe cazuri era împrejmuită cu un gărduleţ. Prispa era şi este susţinută de stâlpi simpli sau sculptaţi, care asigurau rezistenţa casei şi a prispei. În multe case ţărăneşti de la noi odinioară se rezervau locuri de expunere a florilor. Acestea constituiau un loc demn de admirat atunci când gospodăriile dovedeau gust şi pricepere în îngrijirea florilor. La multe case cu prispă şi gărduleţ se crea un loc pentru flori numit parmalâc – în alte zone – pălimar. În Câmpia Română, în unele zone, casele ţărăneşti erau dotate cu ceardac – loc mai înalt al casei, care oferea o privelişte plăcută zonei şi posibilităţi de observare a orizontului. Odinioară la noi în Vărăşti ceardacul folosea la observarea invadatorilor – a turcilor şi tătarilor. Informaţiile erau transmise de la o casă la alta. Interiorul locuinţei în casele vechi era foarte sărăcăcios. Paturile, de regulă erau făcute din pari bătuţi în pământ pe care se instala o suprafaţă de scânduri, pe care se aşeza o saltea umplută cu paie şi acoperită cu un aşternut. Plapuma de dormit a apărut la noi în Vărăşti în secolul XIX. Învelitoarea de dormit mai cunoscuta era „HATELUL”, destul de des folosită şi astăzi. Hatelul a fost adus în România de populaţia de origine slavă – de bulgari şi sârbi imigranţi şi stabiliţi în zona noastră. Acest obiect este alcătuit dintr-o suprafaţă din pânză de bumbac sau lână în care se introduce lâna pentru a asigura căldură în timpul somnului. Întrucât în casele de odinioară paturile pentru dormit erau de mari dimensiuni ca să acopere nevoile de dormit pentru toată familia şi hatelele aveau mari dimensiuni. În odăile caselor, pe timpuri existau lăzile de zestre, în care sătenii ţineau îmbrăcămintea de sărbătoare – haine confecţionate din aba şi cămăşi din pânză de bumbac şi din in, toate confecţionate manual, în casă. Cămăşile cusute de gospodine, erau împodobite cu flori care ofereau o armonie perfectă a culorilor. Multe dintre lăzi, numite lăzi de zestre, erau adevărate opere de artă, cu sculpturi şi forme grafice. Iată o ladă de zestre. Din nefericire la noi în Vărăşti lăzile de zestre aproape au dispărut. Ele apar sporadic în unele locuinţe mai vechi. Cele ramase de pe timpuri au o altă folosinţă, la depozitarea unor alimente sau obiecte gospodăreşti. Locuinţele vechi de odinioară, în camerele care nu erau folosite permanent de localnici – aveau alte întrebuinţări fiind folosite la afişarea pe pereţii camerei a scoarţelor şi peretarelor sau a ştergarelor frumos împodobite cu flori de diferite culori sau a icoanelor deasupra cărora se aflau ştergarele. În această cameră se mai afla o masă şi două sau trei scaune şi o sobă pentru încălzirea ei. Încăperea era numită „casa mare” sau „casa nouă”. Astăzi obiectele amintite sunt înlocuite cu unele obiecte de prost gust precum carpetele în care domină ornamentele exotice care nu au nimic în comun cu trecutul nostru şi cu gustul rafinat şi realist al românilor. În ultimul timp acţiunea de amenajare a caselor ţărăneşti a întrecut orice măsură, chiar măsura bunului simţ întrucât în unele case ţărăneşti găseşti expuse pe pereţi tablouri înfăţişând figuri de nimfe, de ţigănci despletite sau răpirea din serai şi obiecte care nu au nici o semnificaţie în existenţa trecutului nostru şi nici nu pot înlocui frumuseţea peisajului românesc de odinioară şi din prezent.Locuinţa modernă de astăzi din Vărăşti este total deosebită de locuinţa din trecut – tradiţională. Această locuinţă nu poate fi încadrată într-un tipar întrucât forma, spaţiul şi înfăţişarea lor sunt elemente care le diferenţiază clar şi le apropie prin condiţiile
192
de utilizare.În acest context putem încadra locuinţele moderne de astăzi din Vărăşti în două categorii:
a) Locuinţa de tranziţie, dintre trecut şi modern, locuinţe în care dispare prispa, iar planul locuinţei este destul de complicat şi spaţios prin apariţia mai multor camere şi o serie de anexe: cămări stropite cu ciment, vestibule şi coridoare, cele mai multe sunt construite din cărămidă şi cu fundaţii din beton care oferă o rezistenţă deosebită la mişcările seismice. Unele dintre locuinţe au verande şi marchize cu geamuri înflorite în diferite culori – parca sunt vitralii. Aceste locuinţe dispun de bucătărie, dormitoare spaţioase de sufragerie şi camere pentru oaspeţi. Mulţi dintre săteni, buni gospodari, şi-au construit şi băi care funcţionează cu apă caldă şi rece, puse în mişcare cu ajutorul boilerelor. După o statistică sumară în comuna Vărăşti asemenea locuinţe reprezintă cam 30% din totalul locuinţelor din Vărăşti. O particularitate a acestor locuinţe este modalitatea de folosire a încăperilor. Deşi scopul principal al construcţiilor încăperilor a fost acela de a fi folosite efectiv pentru locuit, la noi în Vărăşti ca şi în satele vecine, locatarii acestor imobile folosesc numai câteva încăperi din imobil, multe dintre acestea rămânând nefolosite sau folosite pentru depozitarea unor alimente mai ales legume, în contradicţie cu scopul propus, locuinţe dotate cu mobilier modern şi confortabil .Vărăştenii şi familiile lor s-au dovedit şi se dovedesc buni gospodari. Locuinţele ţăranilor din Vărăşti sunt foarte bine întreţinute, curate şi cu gust utilate În unele încăperi se desfăşoară rar unele evenimente deosebite, din familie: nunţi, botezuri, priveghi. Asociat construcţiilor moderne în sat la noi în Vărăşti sunt construite anexe din gospodărie: grajduri pentru vite, saivane pentru oi, magazii pentru lemne şi cereale, porumbar şi şură – la noi numite păierie şi pivniţă pentru depozitarea băuturilor – vin şi ţuică şi chiar ale murăturilor.Anexele de astăzi numite şi acareturi sunt total diferite de cele din trecut. b) Locuinţa modernă existentă astăzi în Vărăşti a apărut în ultimul deceniu al secolului XX, a crescut numeric şi se situează la nivelul cerinţelor societăţii rurale moderne, chiar orăşeneşti atât ca aspect şi înfăţişare, cât şi din punct de vedere al spaţiilor care asigură necesităţile de locuire modernă a săteanului din Vărăşti. 193
În Vărăşti, numărul acestor locuinţe depăşesc 15% din locuinţele comunei. Iată câteva din construcţiile de locuinţe care au apărut în ultimul deceniu în comuna noastră. Inventarul gospodăresc din totdeauna şi cel din prezent în comuna Vărăşti era reprezentat prin animale, maşini agricole şi unelte diferite de muncă. În trecutul îndepărtat începând cu secolul VII şi până în secolul XX inventarul agricol era reprezentat prin cai şi boi, animale folosite în lucrările agricole din gospodărie şi din unelte ca: plugul, rariţa, cositoarea etc. Pentru transportul în gospodărie erau folosite în principal carele şi căruţele. În prezent au apărut mari modificări în inventarul gospodăresc al ţăranilor din Vărăşti, inventar folosit în lucrarea pământului, în propria gospodărie – tractoarele, semănătoarele apar tot mai mult pe ogoarele vărăştenilor. Aproape în fiecare casă din Vărăşti se află un automobil, dintre cele mai moderne. Războiul de ţesut, principalul obiect care era la indemna gospodinelor, mai ales în perioada de iarnă, este acum un obiect aparţinând trecutului, aproape uitat. Alimentaţia şi modul de viaţă al populaţiei din Vărăşti Odinioară, hrana ţăranului din Vărăşti era săracă şi puţin variată. El, ţăranul din câmpie, consuma multă pâine şi mămăligă, lapte dulce sau bătut şi brânză, fasole, cartofi, varză, murături. Se mai foloseau fructele uscate – poamele. Carnea, de orice fel, de vită, de pasare, se manca numai duminica şi de sărbători. În posturile mari, de Crăciun şi Paşte, hrana vărăştenilor era şi mai săracă, axată pe pâine şi mămăligă şi legume. Borşul era folosit la prepararea fierturilor. Bucatele specifice comunei noastre, din timpuri străvechi care au rămas până astăzi sunt: ciorba ţărănească de pasăre, acrită cu borş, saramura de peşte, pilaful de orez cu carne de pasăre, supa – ciorba de fasole uscată, care se consumă cu murături, mâncare de cartofi şi scovergile şi gogoşile. Mai de mult, pe timpul când în gospodăriile ţăranilor se creşteau vaci şi oi se consuma laptele bătut la putinei şi untul. Pentru acritul mâncărurilor se întrebuinţa şi se mai întrebuinţează încă borşul, făcut din tărâţe de grâu, nelipsit aproape la toate gospodăriile, zeama de varză, corcoduşele verzi sau murate, oţetul şi mai rar sarea de lămâie. La prepararea hranei, la noi se mai folosesc şi se foloseau condimente, unele provenite de pe alte meleaguri, Asia, Africa – piperul, foile de dafin. Cele provenite din ograda proprie: leuşteanul, pătrunjelul, hreanul, conopida, cimbrul. Foarte mult este folosit la noi usturoiul alături de ceapă, consumată aproape zilnic. În ultimele decenii, bucătăria ţărănească la noi şi pretutindeni în ţară a suferit mari modificări, s-a perfecţionat având în vedere multitudinea de alimente pe care gospodinele le au la dispoziţie, modul de preparare al acestora şi locul de păstrare – frigiderul. Mai convingător este faptul că în hrana zilnică a oamenilor şi chiar a sătenilor a intervenit industria alimentară care oferea preparate culinare de calitate şi de lungă durată. La orice familie de gospodari, fie de la oraş fie de la sat, se consumă astăzi mezeluri, conserve, paste făinoase, supe concentrate şi multe dulciuri preparate întâlnite în cofetării. Cafeaua este prezentă în fiecare casă din mediul rural şi este folosită zilnic. Totuşi, în tradiţiile romanului de la ţară a rămas tăierea porcului în ajun de Crăciun – de Ignat. În această perioadă gospodinele din Vărăşti se întrecîn prepararea bucatelor. Mai întâi carnea rămasă după prepararea cârnaţilor, tobei, şuncilor, caltaboşilor. Se prepară în două feluri. Pentru unii gospodari mai la îndemână este conservarea cărnii în borcane cu untură, 194
pentru alţii afumarea şi condimentarea ei. Apreciate sunt şuncile şi şoriciul – preparate cu sare şi expuse la locuri speciale pentru afumat. Brânza, un aliment atât de cunoscut şi util din timpuri îndepărtate obţinut de la oi şi vaci este şi astăzi un aliment obţinut astăzi la noi în Vărăşti pe cale comercială, din magazinele locale şi din magazinele din Bucureşti. Astăzi la noi în Vărăşti nu se mai poate vorbi de acest aliment produs pe scară largă, de brânză. Cei care produc brânza în Vărăşti sunt persoane emblematice, de trecut în cartea recordurilor întrucât condiţiile de creştere a animalelor – vacile şi oile – de la care se obţineau brânza sunt într-o totală suferinţă. Izlazul de odinioară unde păşteau vaci şi turme de oi este aproape impracticabil şi pustiu iar terenurile pe care se practicau odinioară păşunatul au dispărut. Valorificând informaţiile din trecut despre alimentaţia populaţiei din Vărăşti şi asociindu-le cu cele de astăzi, se pot face câteva precizări. În trecut bucătăria rurală – ţărănească de la noi făcea faţă cerinţelor de alimentaţie a populaţiei chiar în condiţiile în care populaţia nu dispunea de un mediu prielnic şi estetic în care mâncau oamenii altă dată. Totuşi, oamenii timpurilor respectau un anumit orar al meselor pe zi, orar respectat unde se aflau cei ai casei la munca câmpului şi acasă. Dejunul, prânzul şi cina se respectau cu sfinţenie, momente din zi de la care sătenii nu se abăteau. Mai mult, acasă în familie, stabilirea momentului mesei era o regulă de la care membrii familiei nu puteau să se abată. Aproape în toate gospodăriile din Vărăşti masa se punea pe nişte măsuţe rotunde de mici înălţimi, în jurul căreia se aşezau membrii familiei. Masa era aşezată în mijlocul casei. În mijlocul mesei, de regulă, se aşeza pe un fund de lemn mămăliga, iar lângă mămăligă se aşeza o strachină mare de lut cu mâncare – ciorbă, tocană, carne etc. La aceste vase aveau acces toţi membrii familiei. La masă în jurul mesei se respecta o ordine, mai întâi bărbatul, apoi ceilalţi membrii ai familiei. Stăpânul casei spunea rugăciunea – TATAL NOSTRU – după care fiecare mesean se aşeza la masă pe mici scăunele – taburete – sau direct pe preş. În fiecare casă şi familie erau reguli bine precizate şi respectate de toţi membrii familiei în aşa fel încât nici unul din ei să nu rămână flămând. Atunci când pentru masă se tăia o pasăre, regula mesei era că pentru fiecare membru se stabilea o anumită bucată, bucată care nu putea fi schimbată. Dacă familia era numeroasă copiii mici alcătuiau o altă masă unde participa mama, masă separată de cei mari. După terminarea mesei, femeile curăţau masa şi o agăţau – o atârnau într-un cui bătut în peretele casei. Îmbrăcămintea vărăştenilor la bărbaţi până acum 50 de ani era alta faţă de cea de astăzi. Ţăranii din comuna noastră erau echipaţi într-un costum tradiţional care constă într-o cămaşă ţărănească lungă şi deseori cu flori cusute în casă, brâu, ilicul brodat şi iţari – pantaloni strâmţi din bumbac sau cânepă. Locul acestora a fost luat de îmbrăcămintea de astăzi – cumpărată de la oraş şi nu are nimic în comun cu îmbrăcămintea de odinioară. Ţăranii din Vărăşti umblau toată vara desculţi, iar pe cap purtau o pălărie neagră cumpărată de la oraş. Iarna bărbaţii purtau o bundă – cojoc din piele de oaie şi pantaloni groşi din aba. Iarna pe cap bărbaţii purtau căciuli negre sau gri din blană de miel, iar în picioare purtau opinci din piele de porc sau de la alte animale. Până la apariţia ciorapilor la noi, toţi ţăranii îşi înfăşurau picioarele în obiele. Femeile la noi purtau ii, pe care aveau cusute pe mâneci flori negre, roşii şi de alte culori sau cămăşi înflorate. Ilicul era nelipsit, uneori împodobit cu mărgele şi fluturi, după gust. Femeile mai purtau basma neagră sau colorată, în raport cu vârsta. Marama de borangic şi opincile erau obiecte indispensabile. Fusta creaţă cu pliuri era din lână şi cu clinuri. Era un obiect util şi necesar, colorat în raport cu vârsta. Este necesar de subliniat că toată îmbrăcămintea pentru bărbaţi şi femei era confecţionată în familie, în casă. Pe măsură ce societatea la noi a evoluat, unele piese din costumul ţărănesc de la noi au dispărut. Unele obiceiuri tradiţionale au făcut ca unele piese din costumul popular şi ţărănesc să se păstreze. Astfel, pantalonii bufanţi de la genunchi în sus şi strâmţi jos, adaptaţi la portul cizmelor sau bocancilor, împreună cu ciorapii groşi încetăţeniţi la începutul secolului XX 195
au făcut vogă la noi în Vărăşti. Aceştia s-au păstrat parţial până astăzi. Femeile în vârstă de la noi se îmbrăcau în culori închise, de obicei în negru. O piesa nelipsită în secolul XX la noi în Vărăşti a fost broboadă de lâna, de culoare neagră sau maro, după gust şi vârstă. Pe vremuri copiii din satul nostru purtau straie asemănătoare părinţilor. Astăzi moda la copii nu poate fi asemuită cu cea din trecut întrucât s-au petrecut schimbări uluitoare. Ei se îmbrăca astăzi sau sunt îmbrăcaţi în funcţie de capriciile modei şi de fondurile familiei. Răspândirea modei de la oraşe la satele noastre şi la noi în Vărăşti este un fenomen care nu mai poate fi oprit mai ales că satul nostru este foarte apropiat de Capitala Bucureşti, iar tineretul este în contact permanent cu moda capitalei. Îmbrăcămintea stridentă – modernă – ne-a îndepărtat de tradiţie. Întrucât în toate vremurile femeile de la ţară au simţit nevoia să fie în acord cu moda, în casele lor nu se mai găsesc astăzi macate şi cuverturi, feţe de perne, ştergare etc.. Toate au fost înlocuite cu obiecte noi, moderne.
Aspecte istorice privind evoluţia satului Dobreni. Condiţiile naturale oferite de lunca Argeş – Sabar , au fost dintre cele mai favorabile: terenuri cu soluri fertile pentru culturi agricole, păşuni şi fâneţe, ape bogate în peşte, păduri relativ întinse, forme de relief mai înalte în luncă sau la marginea ei, ferite de inundaţii. Prima atestare documentară a satului Dobreni, aşa cum arătam mai sus, datează din 18 aprilie 1531. Documentele cartografice sunt surse de informare deosebit de precise asupra existenţei toponimelor şi repartiţia aşezărilor omeneşti în teritoriu, dar nu menţionează anul sau perioada când acestea au apărut. Totuşi chiar dacă la data editării hărţilor aşezările consemnate existau poate cu mult înainte, ele nu îşi pierd importanţa, mai ales că sunt comparate cu documentele istorice sau chiar între ele. Cea mai veche hartă, care a prezentat date importante pentru studiu aşezărilor din lunca Argeş – Sabar, este harta Ţării Româneşti realizată de Stolnicul Constantin Cantacuzino reprodusă de către Del Chiaro la 1700. Pe această hartă sunt consemnate 3 localităţi ca „aşezări boiereşti de frunte”: Dobreni, Popeşti (pe Argeş) şi Copăceni, precum şi alte 10 localităţi lipsite de acest atribut: Colibaşi, Vărăşti, Cornetu, Flocoasa, Gruiu, Hereşti, Măgurele, Sinteşti, Izvoarele şi Ogrezeni. De asemenea satul Dobreni apare şi pe o hartă austriacă reprezentând „Principatul Valahiei” (DAS FÜRSTERTHUM WALACHEY) apăruta la Viena în anul 1757, alături de câteva din localităţile menţionate mai sus. Următoarea operă cartografică este „Harta rusă” editată la 1835, care prezintă, pe lângă localităţile deja menţionate şi numărul de familii pentru fiecare aşezare, astfel documentul este nu numai o sursă de informaţii geografice ci şi statistice. Aspecte sociale. În perioada 1950 – 1975, construcţia de noi locuinţe a înregistrat o amploare deosebită (peste 50% din clădirile existente au fost ridicate în acest interval de timp), iar in ultima parte , între 1975 – 1990 procesul de construcţie a încetinit datorită lucrărilor pentru amenajarea hidrotehnică a luncii Argaş – Sabar. O nouă etapă în construcţia de locuinţe este cea actuală, începută după 1990, cu efecte notabile în arhitectura şi dezvoltarea aşezării. Astfel au apărut locuinţe cu utilităţi moderne, care au abandonat total orice urmă de arhitectură rurală tradiţională. Acestea au fost ridicate fie de întreprinzători locali care au reuşit să se adapteze rapid reformelor economice, fie de către cei de la oraş, care şi-au cumpărat gospodării aici în vederea ridicării de case de weeck196
end sau vacanţă, apropiate de Bucureşti. În aceste condiţii, s-a schimbat nu numai aspectul clădirilor, ci şi structura, utilităţile şi amenajarea interioară a gospodăriilor. A pătruns în lumea satului utilizarea la scară largă a aparatelor de uz casnic îndelungat: aragaz, maşini de spălat, frigidere, aspiratoare, televizoare etc. Pe de alta parte satul încă se confruntă cu grave probleme de ordin administrativ – social legat de infrastructura: ăpă potabilă, canalizare, depozitarea gunoiului menajer şi uliţele satului şi în special cele din „cartierele defavorizate”: Spoitori ( uliţele a doua şi a treia), Tigănie şi pe Vale în Prinţesa unde dacă plouă devin adevărate capcane. Uliţa a treia nu dispune de curent electric iar localnicii fac tot felul de improvizaţii! Si toate acestea într-o localitate aflată la mai puţin de 17 km de Bucureşti, într-o ţară a Uniunii Europene, în secolul XXI! Aşezarea Satul este de tip adunat cu o suprafaţă de 2864, vatra satului, de tip poligonal neregulat, tentacular, cu prelungiri în lungul căilor de comunicaţie, totalizează 260 ha. În ultimii ani s-a construit intens în partea de răsărit, în cartierul „ Spoitori”, unind practic satul Dobreni cu satul Vărăşti. Majoritatea caselor sunt din cărămidă, cu un singur nivel, iar în ultimii 15 ani s-au construit case cu două nivele. Este de notorietate schimbarea peisajului rural tradiţional prin apariţia aşa numitelor „ castele ” sau „ palate ţigăneşti ”, care mai pot fi văzute şi la Sineşti, Bulbucata şi Stâlpu. Populaţia satului numără 2346 locuitori, din care 1120 fiind de etnie rromă. Rromii din Dobreni sunt de două feluri ∶ ţigani, care locuiesc în „ Ţigănie ” lângă cimitir şi pe „Vale” în „Prinţesa” şi spoitori care sunt cei mai numeroşi şi care locuiesc în cartierul „Spoitori”. Toponimele şi hidronimele localităţii Dobreni reprezintă o particularitate specifică oricărei localităţi româneşti, fiind în strânsă legătură cu activităţile omeneşti, cu factorii care alcătuiesc mediul înconjurător şi evenimente istorice.( Dragu Gh. 1992) Însăşi numele satului –Dobreni – înseamnă în slava veche „ Cel frumos ”, după cum spunea Paul de Alep, sătenii traducând numele satului în „ bine, bun”, ei considerându-se oameni buni. Cele mai importante toponime şi hidronime locale sunt ∶ - Corlătescu ∶ stradă în Dobreni şi cartierul înşirat de-alungul acesteia, numele provenind de la moşierul Filip Corlătescu ce îşi avea reşedinţa la palatul nou, aşezat pe acest drum. - Deal ∶ denumire dată de săteni tuturor loturilor agricole din jurul localităţii. - Lagăre ∶ regiune aflată în partea de răsărit a satului unde, în timpul războiului Crimeii 1853-1856, s-a aşezat o tabără militară rusească. - Mecet ∶ fost cimitir al spoitorilor aflat în partea de răsărit. Până în 1893 spoitorii erau de religie islamică şi aveau cimitir separat. - Odăi∶ regiune din partea de N-E a satului, spre Frumuşani unde în urmă cu peste 100 de ani exista un cătun cu acelaşi nume. - Cenuşari∶ stradă în Dobreni care se mai numeşte şi Linia mică unde au fost împroprietăriţi locuitorii cătunului Odăi de Dimitrie Ghica dar şi prin reforma agrară din 1864. - Prinţesa ∶ cartier locuit în majoritate de rromi, construit în jurul conacului prinţesei Eliza Ghica. - Răstoaca ∶ vechea albie a râului Sabar aflată de-alungul laturii sudice a satului. - Castel ∶ denumire dată de săteni conacului din Prinţesa. - Spoitori ∶ cartier din jumătatea estică a satului, locuit de etnicii rromi spoitori. 197
-
Stupină ∶ regiune mlăştinoasă dispusă de-a lungul Cociocului în partea de N-E a localităţii unde în trecut erau aşezaţi stupii moşierului. Ţigănie ∶ cartier locuit de rromii „ ţigani ”, aflat lângă cimitirul satului. Vale ∶ prelungire spre Nord a cartierului Prinţesa, locuit în majoritate de rromi
198
Capitolul XII VIAŢA ECONOMICĂ PE MELEAGURILE COMUNEI VĂRĂŞTI a) Satul Vărăşti Peisajul geografic al Campiei Romane pe meleagurile comunei Varasti reprezinta un element de baza in economia agrara a zonei, economie cu vechi traditii ce a beneficiat de conditii naturale, dintre cele mai bune, de un pamant roditor si manos, de relief, clima si ape situate la mica adancime. Principala ocupatie a locuitorilor din zona si implicit a celor din Varasti din vechile timpuri si pana astazi a fost agricultura, agricultura ce a evoluat incepand cu secolul al XVIII-lea si pana astazi, timp in care s-a evidentiat prin cateva trasaturi specifice timpului si modului de utilizare a terenurilor, trasaturi inscrise in cateva perioade de timp. O prima perioada a fost perioada dinainte de 1860, urmata de perioada pana la primul razboi mondial, continuata cu perioada dintre cele doua razboaie mondiale si perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial si pana astazi. Specialistii in domeniul agriculturii precizeaza ca in prima perioada a agriculturii cea de dinainte de 1860, avea un peisaj dominat de paduri, intalnite mai ales in zonele mai inalte din zona noastra, in campiile Burnazului si Canaului. Alaturi de paduri peisajul era completat de suprafete intinse de pasuni si fanete, stabilizate in luncile Argesului si Sabarului. Terenurile arabile cultivate cu grau si mei ocupau suprafete mult mai reduse. Economia agrara locala de pe atunci era orientata aproape in exclusivitate pe cresterea animalelor, a ovinelor si pe albinarit. Culturile de grau si de meiut, desi erau cultivate inca din timpuri stravechi, nu erau dominante in secolul al XIX-lea. S-au petrecut mari schimbari in agricultura, schimbari impuse de cresterea suprafetelor arabile in defavoarea pasunilor si a fanetelor naturale, fiind inlocuite pe mari suprafete de culturile de grau si porumb si chiar prin reducerea suprafetelor de padure. Spre mijlocul secolului al XIX-lea pe langa culturile de grau si porumb isi fac aparitia si culturile de legume si de plante industriale, proces legat de recuperarea unor suprafete mlastinoase din cadrul luncii Sabarului. In aceasta parte a secolului al XIX-lea incep ample lucrari de desecari pentru valorificarea terenurilor neproductive, solicitate de legumicultura. Documentele existente arata ca in jurul anului 1860 terenurile mlastinoase din lunca Sabarului, intre comunele Vidra si Ciocoveni, au fost transformate in terenuri agricole. Canalul nou construit in acea zona a devenit noua albie a Sabarului, a inlesnit desecarea multor terenuri din lunca Sabarului. Printre beneficiarii acestui proces au fost si locuitorii comunei Varasti. In urma lucrarilor din lunca Sabarului prin care s-au recuperat intinse terenuri, terenurile arabile din comuna noastra au ajuns la peste 60% din suprafata totala a terenurilor si de numai 14% au revenit padurilor si 4% pasunilor. Cresterea suprafetelor cultivate cu legume in perioada amintita este legata de venirea – imigrarea unor persoane de origine slava – bulgari si sarbi, pe meleagurile noastre si chiar la noi in Varasti si in asezarile apropiate – Valea Dragului, Bragadiru – sat inglobat astazi in comuna Vidra, populatie cu deprinderi in cultura legumelor, buni gradinari. Perioada dintre cele doua razboaie mondiale este considerata de specialisti ca o perioada de inflorire a legumiculturii, ramura mult influentata de centrele pentru legume de populatia orasului Bucuresti, dar si de cresterea populatiei angrenata in cultura legumelor. Cum populatia Bucurestiului a crescut considerabil dupa primul razboi mondial a crescut si economia agricola destinata legumelor. Concomitent a crescut si populatia din mediul rural, populatie solicitata in lucrarile din domeniul culturii legumelor. 199
La noi in Varasti printre primii gradinari veniti din Bulgaria ce s-au remarcat ca buni legumicultori au fost familiile Valea, Calciu, Tudor, zis Bulgaru, Jegnita, Stoian, populatie care a inceput cultura legumelor pe valea Sabarului, la inceput pe suprafete restranse si mai apoi pe suprafete mai intinse, pe care cultivau numeroase specii si soiuri de plante leguminoase: rosii, castraveti, conopida, telina, ardei gras, varza, morcovi, patrunjel, pastarnac. Acest grup de gradinari erau cunoscuti prin amenajarile facute in zonele in care se cultivau legume, zone care solicitau existenta apei, necesara pentru ingrijirea legumelor. Interesante erau gropile sapate in albia Sabarului vechi pentru acumularea apei in gropi inzestrate cu roti imense cu cupe prin care apa era scoasa la suprafata cu ajutorul cailor si magarilor care se roteau in jurul gropilor si inlesneau aducerea apei pe randuri pana la tarlalele si fitaralele cu legume. Gropile cu apa din gradinile lui Bai Valea sau Tudor Bulgaru constituiau un mijloc de atractie pentru copii din sat care veneau in grupuri in timpul verii la scaldat – in zilele caniculare pentru a face baie. De multe ori se iveau situatii neplacute intre agricultori si copii intru-cat ingreunau activitatile de irigare a culturilor. Lunca, in general, si lunca Sabarului au fost si inca sunt zone care favorizeaza cultura legumelor intru-cat apa din panza freatica este foarte aproape de suprafata si cu debite destul de bogate. Perioada dintre cele doua razboaie mondiale este perioada care a oferit o crestere impresionanta a culturii legumelor mai ales pentru asezarile – satele si comunele – din aproprierea oraselor si a municipiului Bucuresti. Acum s-au pus bazele pentru cultura legumelor timpurii, factor mult influentat de aparitia rasadurilor in care se semanau si inca se mai seamana legumele. In acest context comuna Varasti se situeaza printre comunele din apropierea orasului Bucuresti cu un potential sporit in cultura legumelor, dispunand de o populatie care si-a insusit si dezvoltat aceasta deprindere, dar si de un cadru natural favorabil – prin lunca Sabarului. Cresterea suprafetelor cultivate cu legume a avut unele implicatii in detrimentul altor culturi sau plante, pasuni, paduri, fanete, care si-au redus simtitor suprafetele. Mai mult, spre sfarsitul secolului XIX, conform estimarilor specialistilor din agricultura, productiile agricole la culturile traditionale erau destul de scazute, desi potentialul solurilor, calitatea lor erau favorabile. Acest factor a intrat in atentia factorilor de raspundere de atunci, a driguitorilor vremii, care au hotarat aplicarea unor masuri in vederea schimbarii modalitatilor de lucru in agricultura si a speciilor de plante cultivate. Populatia tarii era indrumata sa acorde mai mult interes in lucrarea pamanturilor si ingrijirea culturilor. Sub indrumarea subcarmuitorilor vremii au aparut unele CITARI – indrumari – in documente ale vremii. Iata ce spunea in anul 1838 subcarmuitorul plasii SABAR catre locuitorii plasii: „Indemnati cu dinadinsul pe toti locuitorii plugari ca sa-si semene cu indestulare toate felurimile de producatori ai primaverii, facandu-i sa inteleaga si sa cunoasca ca aceasta priveste spre fericirea si folclorul obstei, iar dupa iesirea tuturor semanaturilor sa-i indatorati sa trimita la subotcarmuire cat mai multe pogoane care le-au semanat fiecare locuitor cu numirea productiilor”. In perioada amintita, in zona noastra ca si in alte zone ale tarii, taranii aveau tendinta sa declare suprafete mai mici decat semanau in realitate de teama ca statul sa nu le ia bucatele. Cartografia anului 1838 realizata de preotul Nicolae Popescu, dar editata in anul 1910, indica unele date asupra situatiei culturilor agricole in cele trei sate de pe atunci.
200
Cultura in ha Satul
grau
porumb
orz
mei
Varasti
152
215
94
74
Dobreni
136
269
110
45
Obedeni
58
122
99
115
Din tabelul de mai sus se observa ca in perioada amintita cultura porumbului la noi in Varasti, cultura dominanta era urmata de cultura graului. Porumbul era ca si astazi o planta folosita in agricultura pentru calitatile nutritive. In acele timpuri porumbul era planta din care se facea si inca se face mamaliga, principalul produs agricol la indemnarea romanului si care constituia pentru multi locuitori hrana cea de toate zilele. Pentru cresterea animalelor catagrafia amintita indica urmatoarea situatie:
animale Satul
cai
boi
vaci
oi
porci
stupi
Varasti
72
86
160
521
16
43
Dobreni
26
34
56
225
18
10
Obedeni
22
32
24
185
13
6
Din tabelul de mai sus rezulta ca in perioada sus mentionata principalul animal de munca in acele timpuri era „boul”. Caii erau folositi mai ales in transporturi. Daca in prima perioada a secolului al XIX-lea plantele cultivate destinate hranei animalelor ocupau suprafete intinse, catre sfarsitul secolului suprafetele acestora au scazut mult. Meiul, cultivat din timpuri stravechi atat pentru hrana animalelor dar si a oamenilor a scazut nespus de mult in suprafata fiind inlocuit cu porumbul – adus din America de Nord in secolul al XVI-lea – planta cu reale posibilitati nutritive folosit in hrana animalelor si a oamenilor. Evolutia agriculturii pe meleagurile noastre este strans legata de noile orientari care au impus schimbari legate de structura categoriilor de plante cultivate cat si de sistemele si modalitatile de cultivare a acestora prin aplicarea unor tehnici mai moderne care asigura o productie mai sporita apropiata de conditiile naturale ce le oferea zonelor noastre de cultivare a plantelor. Aceste noi orientari au aparut spre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX.
201
Este perioada de inceput de introducere a masinilor agricole in cultura plantelor, a irigatiilor si a cresterii fertilitatii solurilor prin chimizare. Odata cu cele mentionate apare si modalitatea de crestere a productiei agricole legumicole prin dirijarea acesteia spre Bucuresti – productie mult solicitata. cooperativelor agricole – cooperativizarea agriculturii – in Romania a sporit la inceput increderea taranilor ca in agricultura tarii se pot obtine productii mai mari. Astfel, in perioada 1960-1970 productiile agricole au crescut fata de perioada anterioara, iar cele din 1970-1980 au depasit unele asteptari. S-au obtinut astfel in acea perioada 4.600 kg grau la ha, 7.300 kg pana la 8.000 kg porumb la ha, 2.100 kg la floarea soarelui, apropiindu-se agricultura tarii spre caracterul intensiv al acesteia. Aceste cresteri au fost rodul si al unor factori speciali de care a beneficiat zona noastra de campie si chiar agricultura comunei Varasti. Acesti factori au fost: -
cadrul natural de lunca, cu soluri productive, calitative, influentate si de apele freatice de mica adancime; apropierea comunei Varasti fata de Bucuresti la o distanta de numai 30 km fata de acesta, oras ce a influentat si a solicitat cu mult timp in urma productiei agricole, dar mai ales produselor legumicole;
202
b) Satul Dobreni Numeroasele obiecte de uz casnic, aflate în colecţia muzeului şcolii, permit reconstituirea activităţilor economice desfăşurate, de locuitorii acestei aşezări, din cele mai vechi timpuri şi până azi. Poziţia localităţii, aflată la confluenţa Cociocului cu Sabarul, demonstrează că pescuitul era una din activităţile de bază pentru obţinerea hranei. Uriaşii codri ai Vlăsiei, care dominau întreaga zonă, erau o sursă inepuizabilă de vânat, lemn pentru construcţie şi pentru foc, precum şi locul de unde se culegeau diverse fructe. Resturile ceramice arată că hrana era preparată şi păstrată în vase din lut, vase produse în ateliere locale sau procurate prin schimburile comerciale. Fusaiolele ceramice, pentru războaiele de ţesut, ne îndreptăţesc să credem că ţesutul se practica încă din vremurile străvechi, lâna fiind principala materie primă folosită pentru această activitate, fapt ce demonstrează că păstoritul era una din ocupaţiile de bază. Morăritul se desfăşura la moara de apă din Dobreni care avea o capacitate foarte mare , dispunând de şase roţi, fapt ce arată că se măcinau cantităţi mari de grâu şi mei, care se cultivau în întreaga regiune, producerea făinei aducând venituri de 1000 de scunzi anual lui Constantin Şerban,după cum spunea Paul de Alep. Această moară a fost prilej de judecată intre Constantin Şerban şi Bunea vistiernic din Grădiştea pe motiv că apa din iazul morii inunda pământul lui Bunea. Cercetările au fost făcute de către Radu logofăt iar ca martori au fost aduşi „oameni bătrâni şi buni din Dobreni, Sminov (sat dispărut) şi Grădişte” adeverindu-se că moara este pe hotar şi că „îneacă moşia Bunei vistier”. Ţăranii satului, au avut statutul de clăcaşi, „claca” denumită în actele vremii şi „lucru” apare ca o caracteristică a „rumâniei„ şi „veciniei„. Incapabili de a face faţă dărilor în bani,cu producţia redusă a micilor lor gospodării, mulţi ţărani liberi cădeau în „rumânie”. Aceştia puteau fi vânduţi sau dăruiţi asa cum s-a întâmplat cu „rumânii„ Corman şi fratele său Dragomir, din Dobreni, care au fost dăruiţi Mănăstirii Căscioarele de către Matei Basarab*. Situaţia se va schimba după 1864 , când, s-a făcut împroprietărirea, conform legii lui Cuza, după numărul de vite de muncă. Până la 1864, pământul, luat în parte de la moşier, era muncit în dijmă sau zeciuiala , adică ţăranul lua nouă părţi iar proprietarul a zecea parte, situaţia se va schimba după această data , când a fost impus sistemul „două din cinci”. Climatul social va deveni tensionat, după 1864, datorită contractelor înrobitoare ale învoielilor agricole, prin care ţăranii puteau fi scoşi prin forţă armată la muncă, situaţie ce va genera puternica răscoală din anul 1888. În anul 1904 se înfiinţau, la Dobreni, asociaţiile săteşti, Sabarul şi Dobreni, care aveau ca scop cumpărarea de moşii. Până în anul 1914 s-a reuşit achiziţionarea a 570 ha, din care 100 ha izlaz, contra sumei de 14000000 lei, 9000000 lei provenind de la Casa Rurală, iar restul de la săteni. În urma acestei tranzacţii au fost împroprietărite 114 familii cu câte 5 ha , iar prin reforma din 1921, sătenii,au mai primit câte 3 ha. Până in anul 1938 au mai fost cumpărate alte 404 ha, suprafaţă din care au fost împroprietărite 76 familii cu câte 5 ha şi 22 familii cu câte un hectar. Pământul a reprezentat principala sursă de existenţă pentru săteni, iar, odată cu schimbarea regimului şi înfiinţarea C A P Sabarul (1956), cei mai mulţi ţărani s-au angajat la marile uzine din Bucureşti. CAP Sabarul dispunea de 1328 ha , 5 ha viţă de vie (suprafaţă ce a fost dezafectată în 1970), 44 ha islaz , precum şi o secţie de mecanizare (SMA).Cooperativizarea agriculturii a permis obţinerea de producţii mari de grâu şi porumb, prin mecanizare, irigare şi chimizare. Aşa cum se arăta la începutul acestei lucrări , satul Dobreni este aşezat în regiune de câmpie în lunca Argeş – Sabar , despre care spuneam că este cel mai important bazin legumicol al ţării, iar datorită condiţiilor prielnice ocupaţia de bază a locuitorilor, acestei aşezări este legumicultura, ca principală sursă de venituri. 203
Culturile de legume au aici un puternic caracter intensiv, atât ca urmare a cerinţelor pieţei din Bucureşti, cât şi condiţiilor pedoclimatice şi hidrice din această luncă. În primul caz, contează foarte mult apropierea, respectiv distanţa scurtă faţă de Bucureşti a transportului unor produse considerate ca uşor perisabile. În cel de al doilea caz, umiditatea solurilor aluviale, la care se adaugă posibilitatea de a pompa în grădini apa freatică, relieful neted ce se pretează la irigaţii şi climatul de relativ adăpost din luncă, permit o largă diversificare a culturilur de legume, căci piaţa impune producţii timpurii şi cât mai multe sortimente de sezon. Iancu Popescu scria, în 1938, că..”legumicultura era practicată la Dobreni de două familii de bulgari”.., iar astăzi (2009) fiecare gospodărie dispune de o suprafaţă de teren agricol unde se găseşte cel puţin un solar, iar în funcţie de mărimea lui, se pot cultiva între 2000 şi 50000 de fire, în care se pot obţine recolte de peste 10000 kg roşii la o cultură; cultura roşiilor se practică pe mai bine de 35% din suprafaţa de teren agricol. Majoritatea operaţiunilor se efectuează manual cum ar fi : semănatul , presăditul, cultivatul plantelor, stimulatul şi culesul, iar tractoarele şi motocultoarele se folosesc pentru pregătitul terenului în vederea lucrărilor mai sus menţionate. Irigaţia culturilor este favorizată de prezenţa pânzei freatice la 2-10 m adâncime sătenii dispunând de motopompe , ţevi şi furtunuri speciale iar în ultima perioadă începe să se extindă sistemul de „irigaţie prin picurare”. Pentru a profita din plin de terenurile disponibile sătenii realizează culturi succesive astfel se cultivă arpagic , mărar , pătrunjel, ridichii de lună, zambile, apoi roşii, după care urmează castraveţi şi roşii de toamnă, folosind solarele tot timpul anului. Răsadurile se produc în sere sau răsadniţe special amenajate în gospodărie , iar solarele sunt construite din lemn sau ţeavă de fier,fiind învelite cu folie de polietilenă pentru a se asigura temperatura necesară dezvoltării forţate a plantelor. Cultura ardeiului are o răspândire destul de mare concentrându-se pe aproape 40% din suprafaţa cultivată cu leguminoase. Cultura verzei, are condiţii naturale favorabile, reprezentând un aliment deosebit pentru populaţia satului dar şi din Bucureşti, deţine un loc important în structura legumiculturii locale. Cultura verzei timpurii a cunoscut o dezvoltare însemnată abia în ultimele 3 decenii, iar celălalt sortiment, cel de varză de toamnă, este mai răspândit printre producătorii din Dobreni. Culturile de roşii ardei şi varză se practică şi la câmp imediat ce temperatura aerului o permite iar recoltele obţinute sunt valorificate atât pe pieţele capitalei cât şi în ţară. Solurile regiunii sunt compuse din cernoziomuri şi sunt prielnice culturii cerealelor: grâu, porumb şi orz , precum şi floarea soarelui şi sfecla de zahăr. Astăzi la Dobreni dar şi în regiunile învecinate se practică o agricultură modernă prin folosirea tractoarelor, semănătorilor, a cositoarelor şi combinelor şi îngrăşămintelor chimice în special ureea şi azotatul de amoniu. Cultura viţei de vie şi a pomilor fructiferi se practică doar pentru asigurarea nevoilor casnice , în fiecare gospodărie găsindu-se câteva rânduri de vie cu soiuri hibride: terasă, producătoare, blanc şi gamaie, care nu necesită o îngrijire specială dând 204
producţii satisfăcătoare, şi câţiva pomi fructiferi ca cireşul,vişinul, mărul, părul, gutuiul, prunul, nucul şi corcoduşul. Pentru prepararea vinului în gospodărie sătenii preferă să cumpere struguri de soiuri nobile din ţară, din regiunile unde se cultivă acestea : Dobrogea, Vrancea , Drăgăşani, Cotnari, etc. Iată în continuare structura şi ponderea culturilor (%) în satul Dobreni potrivit registrului agricol al Primăriei Vărăşti Vol. I – VII 2002 – 2005. TABEL NR.2 STRUCTURA ŞI PONDEREA CULTURILOR (%) LA DOBRENI Nr.crt
Cultura
Ponderea (%)
1
Terenuri cultivate – total: 2864 ha
2
Cereale:
3
- grâu - orz - ovăz - porumb Leguminoase pentru boabe:
3,0
4
- mazăre - fasole Plante pentru industrializare:
4,1
5
- floarea soarelui - sfeclă Cartofi
13,1
6
Legume (solar şi câmp):
45,2
7
- roşii timpurii, - roşii de vară şi de toamnă, - varză, - ardei, - castraveţi, - vinete, - ceapă, - usturoi, - salată, - ridichii, - rădăcinoase - mărar, pătrunjel, leuştean Pepeni
1,5
8
Plante de nutreţ
4,7
9
Flori (zambile)
0,07
100 Total: 28,1
205
Creşterea animalelor este o veche ocupaţie, la Dobreni nu există gospodărie unde să nu se găsească cel puţin o vacă, porci şi păsări ca: găini, curci, raţe, gâşte şi mai rar prepeliţe. Cele mai frecvente rase de bovine întâlnite la Dobreni sunt rasa friză, rasa brună şi bălţata românească, iar cabalinele sunt rare deoarece majoritatea gospodarilor deţin automobile, tractoare şi camioane. Pentru creşterea animalelor există islazul comunal folosit pentru păşunat precum şi culturile de orz, porumb, lucernă şi trifoi pentru nutreţul necesar în timpul iernii. Sericicultura s-a practicat până în 1989 în şcoala satului activitate abandonată imediat după revoluţie iar apicultura reprezintă o veche ocupaţie . În trecut stupii erau aşezaţi în regiunea numită Stupină şi erau in proprietatea boierului, iar astăzi această activitate este practicată doar de câteva familii pentru consumul casnic. Potrivit Registrului agricol al Primăriei Vărăşti, 660 de familii din Dobreni au astăzi ca ocupaţie de bază legumicultura. Spoitorii au adoptat şi ei această activitate pe scară largă iar vechea lor ocupaţie – spoitul – mai este practicată numai de două familii. In localitate funcţionează câteva mici ateliere de prestări servicii către populaţie cum ar fi: tâmplărie, fierărie, tinichigerie , spălătorie auto şi reparaţii auto, ultimele trei se bucură de aprecierea şi a locuitorilor altor sate învecinate .O activitate care a luat amploare în ultimii ani este colectarea deşeurilor feroase şi neferoase, aceasta aducând venituri substanţiale câtorva familii de rromi spoitori care deţin şi principalele centre de colectare, sortare şi valorificare a acestora. Comerţul cu amănuntul se desfăşoară în 12 chioşcuri particulare, de unde locuitorii satului îşi pot procura o gamă variată de produse, începând de la articole de îmbrăcăminte şi alimente, până la materiale de construcţie, substanţe chimice şi seminţe pentru culturile agricole. Cel mai important obiectiv economic al satului este târgul de vite aflat în partea de vest pe şoseaua ce face legătura cu localitatea Vidra, târg ce se ţine săptămânal, cunoscut de toate satele din împrejurimi şi de mulţi locuitori ai capitalei. Un alt obiectiv economic al satului îl reprezintă pescăria concesionată de către Consiliul local , fraţilor Nicu şi Adrian Măhălean. Balta, cum îi spun sătenii, este amenajată în partea de nord-est a satului, iar înainte de 1989 a aparţinut Clubului sportiv Dinamo aici practicându-se pescuitul sportiv. Începând cu 1990 noii administratori au populat-o cu crap românesc şi fitofag, peştele produs este valorificat atât pe plan local cât şi pe pieţele capitalei. Pescuitul este de altfel o veche ocupaţie a locuitorilor satului, „lacu”l despre care vorbea Paul de Alep în cartea sa „ Călătoriile Patriarhului Macarie”, este unul din heleşteele lui Constantin Şerban celălalt fiind construit , din porunca acestuia, la Ţigăneşti judeţul Ilfov. Vechile meşteşuguri casnice cum ar fi torsul şi ţesutul sunt pe cale de dispariţie, acestea fiind practicate tot mai rar, oamenii preferând produsele industriale.Viaţa economică şi socială a satului este într-o continuă prefacere şi dezvoltare fiind în concordanţă cu transformările ce se petrec în întreaga societate românească la acest început de secol XXI. Potenţialul turistic al localităţii este dat de biserica satului, monument aflat în patrimoniul naţional, noua mănastire construită în partea de nord a Dobreniului, ruinele vechiului conac şi pescăria fraţilor Măhălean. Împrejurimile satului oferă şi alte atracţii turistice (I. Iordan 1991) şi anume plajele de pe malul Argeşului , pădurile din apropiere, monumentele istorico – religioase cum ar fi: palatul muzeu de la Hereşti, Mănăstirea Comana, ruinele mănăstirilor de la Gostinari şi Mironeşti, complexul de la Călugăreni (satul Cruce). În mare parte acest potenţial este valorificat, dar lipsa unor drumuri modernizate de acces, împiedică vizitarea unor puncte de interes turistic.
206
Capitolul XIII PERSONALITĂŢI LOCALE ŞI CONTRIBUŢIA LOR PE PLAN NAŢIONAL a) Personalităţi locale
Satul Dobreni a dat de-a lungul timpului numeroase personalităţi, care au contribuit la creşterea prestigiului localităţii, aşa cum ar fi: Manea Manolescu şi Iancu Popescu care, în calitatea lor de învăţători şi directori ai şcolii, au pus bazele învăţământului în acest sat. Mulţi dintre elevii şcolii au absolvit instituţii de învăţământ superior, ajungând medici, profesori, ingineri etc.aşa cum ar fi: Nicolae Dumitru, inginer, fost director la I.M.G.B. Vulcan, Călin Dumitra, profesor de chimie în Bucureşti, Bărăitaru Ştefana, profesor de limba şi literatura română în Bucureşti, Prodan Mariana, economist absolventă A.S.E., Costache Constantin, cercetător ştiinţific , doctor inginer, la I.C.L.F. Vidra, Dumitru Mariana, educatoare la Grădiniţa Dobreni, Dobre Maria Emanuela, profesor de limba română la şcoala Dobreni Micu Leonardo, ofiţer, absolvent al Academiei militare şi alţii. Importanţa localităţii Dobreni este dată şi de faptul că numele satului apare de-alungul timpului alături de nume importante ale vieţii culturale şi politice româneşti , cum este cel al domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Şerban Cârnul 1654-1658 şi cel al poetului şi fabulistului Vasile Militaru 1886-1959. 1. Constantin Şerban 1
Descendent al Basarabilor Craioveşti prin tatăl său Radu Şerban domn al Ţării Româneşti între 1602-1611,Constantin Şerban îşi înscrie numele alături de domnitori care au dus mai departe facla rezistenţei româneşti şi a aspiraţiilor pentru dezvoltarea culturii naţionale. S-a născut la Dobreni la o dată incertă 1599-1603 din legătura lui Radu Şerban cu Ilinca, văduva 2 unui popă din Bucureşti . Radu Şerban îşi avea reşedinţa la Coeni (Mironeşti) unde avea cu soţia sa Elena o fetiţă pe nume Ancuţa. Pentru a evita un scandal , îşi mărita ibovnica cu Neagoe logofătul 3 din Târgovişte şi îi dă ca zestre moşiile Dobreni şi Tîntava, iar pe Constantin nu îl va recunoaşte niciodată ca fiu. Pornind de la acest aspect apare o problemă în legătură cu porecla „Cârnul” există posibilitatea ca însemnarea la nas pentru a nu domni , să se fi făcut din porunca lui Radu Şerban şi nu din cea a lui Matei Basarab. Constantin Şerban a urcat relativ uşor treptele ierarhiei 4 boieresti deoarece era înzestrat cu multă ambiţie şi multe ifose ,deşi însemnat la nas pentru a nu 5 putea domni , tocmai aceasta era dorinţa lui constantă: să domnească . 207
În vremea lui Matei Basarab , voievodul Ţării Româneşti 1632 -1654,a fost înaintat la funcţia de Serdar (comandant al armatei n.n.) acoperindu-se de glorie în luptele din Ardeal contra lui Homonai, drept pentru care a fost o vreme în graţiile domnitorului. Numirea ca succesor la tronul Ţării Româneşti al lui Diicul Buicescu spătarul, nepot al lui Matei Basarab , l-a supărat tare pe Constantin serdarul, acesta având purtări necuviincioase 6 : nu-şi scotea căciula în faţa succesorului la tron, faptă ce i-a atras dizgraţia domnitorului care i-a luat comanda armatei şi l-a alungat de la curte. În aşteptarea unor vremuri mai bune pentru satisfacerea ambiţiilor personale , Constantin Şerban s-a retras pe moşia lui la Dobreni unde a conceput planul de răzbunare. În urma bătăliei de la Finta 7 , ultima dintr-un lung şir de războaie dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu, în care acesta din urmă a fost înfrânt definitiv , s-a ivit o situaţie prielnică punerii în aplicare a planului de înlăturare a domnitorului. Constantin Şerban se baza pe faptul că boierii nu îl agreau pe Diicul Buicescu„pentru uşurinţa minţii lui” 8 şi pe nemulţumirile seimenilor şi dorobanţilor faţă de Matei Basarab pentru faptul că nu li se plătise solda pe două luni , promisă de domn înainte de bătălie. 9 Ultimul an al domniei lui Matei Basarab a fost tulburat de răscoala seimenilor 10 care avea la bază mai multe cauze printre care amintim dorinţa domnitorului de a-i supune la anumite dări precum şi intenţia acestuia de a desfiinţa acest corp de oaste. 11 Seimenii, mercenari sârbi, bulgari şi albanezi reprezentau un corp de oaste înfiinţat de Matei Basarab în scopul apărării ţării. Aceştia se bucurau de multe privilegii, erau scutiţi de biruri şi primiseră pământuri în jurul Bucureştiului. Urmaşii lor pot fi întâlniţi în localităţile Vărăşti, Valea Dragului şi Hereşti,localităţi apropiate de Dobreni. Intenţia domnitorului de a dizolva acest corp de oaste a făcut-o publică deoarece sesizase pericolul ce se ivea prin scăparea de sub control a seimenilor, aceştia s-ar fi putut amesteca în viaţa politică numind sau înlăturând domnitori. Acest ultim aspect a stat la baza planului de răzbunare a lui Constantin Şerban, el fiind acela care a stârnit spiritul răscoalei 12 în rândurile oastei ţării cu scopul înlăturării lui Matei Basarab şi a preluării domniei. Exista deja o relaţie între el şi seimeni deoarece le fusese comandant iar făurirea planului a fost înlesnită şi datorită învecinării proprietăţilor acestora cu moşia Dobreni. Imobilizarea la pat a lui Matei Basarab cauzată de rănile căpătate la Finta a constituit un factor hotărâtor în declanşarea complotului. Răscoala a început la Târgovişte, au fost ucişi boierii Ghinea Ţucală, Radu Vărzariul şi 13 Socol Cornăţeanul iar domnitorul a fost aspru persecutat şi insultat: „ iar ei toţi se îndrăciră de se nebuniră şi începură a nu îl băga în seamă nicicât, ce-şi bătea joc de dânsul (...). În multe chipuri îl pedepsea zicându-i să-şi lase scaunul şi să se facă călugăr (...) Şi aşa cu necaz mare a petrecut Matei Vodă din zi în zi, şi când a fost april 9 deni 7162 (1654), duminică dimineaţa a 14 răposat Vodă în casele domneşti din Târgovişte ”. În acel moment , aflat pe moşia sa la Dobreni, Constantin Şerban a alergat la Târgovişte unde boierii l-au proclamat domnitor,cu acest prilej prima sa poruncă a fost ca Diicul Buicescu să fie însemnat la nas pentru a nu mai putea 15 domni . O altă grijă a noului domnitor a fost scutirea generală de bir pe trei luni:„ca să putem face bine şi ţăranilor că sunt săraci şi împresuraţi de bir şi năpăşti . Şi a plătit pe slujitori cu haraci deplin şi au iertat dorobanţilor şi călăraşilor dijma şi oieritul. Judecăţi drepte făcea şi milă din destul (...) şi se bucura toţi şi moşneni şi străini , mulţumind lui Dumnezeu că le-au hărăzit 16 domn bun şi înţelept şi milostiv.” Veşmântul lui Constantin Şerban la încoronare se compunea din „dulamă de brocart scump, o cabotină de aceeaşi stofă blănită şi un surugiu de aur presărat cu pietre scumpe de mare valoare 208
şi de o frumuseţe uimitoare”,după cum îşi nota Paul de Alep. Pentru recunoaşterea noii domnii sau făcut cheltuieli exorbitante constând în cadouri scumpe cum ar fi o trăsură îmbrăcată cu postav ales, de culoare roşie pentru un agă 17 , blănuri, mătăsuri ,etc. Mai mult de jumătate din tezaurul lui Matei Basarab 18 a fost cheltuit de Constantin Şerban pentru Sultan , Marele Vizir , Paşei de Silistra şi Hanului Crimeii, totalul ridicându-se la 350000 de galbeni trimişi la Istambul. La aceştia se adaugă celelalte cheltuieli promise seimenilor şi pentru încoronare, tezaurul strâns de Matei Basarab în 21 de ani de domnie a fost cheltuit în mai puţin de un an de noul domnitor. În aceeaşi cheltuială a intrat şi ridicarea Bisericii Mitropoliei din Bucureşti, iar soţia sa doamna Bălaşa a construit Mănăstirea Jitianul din Craiova 19 şi restaurat biserica Curţii domnesti din Târgovişte şi a construit primul aşezămănt de tip spital de pe teritoriul Ţării Româneşti . În anul 1656, domnitorul Constantin Şerban şi doamna sa Bălaşa ctitoresc în miezul oraşului Piteşti , pe fundaţiile unui mai vechi lăcaş de cult, Biserica Domnească Sfântul Gheorghe. Biserica domneasca mare face parte din acelasi ansamblu si a fost ctitorita de Petru Cercel, infrumusetata si pictata din porunca lui Constantin Brancoveanu. Pe peretele vestic se desfasoara, sub haina stralucitoare a culorilor zugravite, o adevarata procesiune (cea mai mare si completa, de altfel) a voievozilor munteni. Adanc infipta in interiorul zidului, o ghiulea de tun sta marturie a necrutatoarelor razboaie carora a trebuit sa le faca fata Targovistea. In pronaos se afla pietrele de mormant ale sotiei lui Matei Basarab, Elina, a fiului sau Mateias si a Doamnei Balasa, sotia voievodului Constantin Serban. Este amenajata o microexpozitie de odoare bisericesti din lemn, metal sau textile din sec. XVIII-XIX Tabloul votiv de la Târgovişte înfăţişându-l pe Constantin Şerban Doamna şi Domniţa Bălaşa Casa Bălaşa In partea de sud-est a curtii domnesti din Targoviste, deasupra gradinilor, a fost construita in anul 1656, la initiativa doamnei Balaşa, soţia lui Constantin Serban Carnul, o cladire care a fost dedicata initial adapostirii celor saraci si bolnavi – de altfel este primul aşezământ de ecest fel din Ţara Românească! - dupa cum arata pisania de pe fatada de sud, servind apoi, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, drept scoala. Era alcatuita din patru incaperi, dispuse in sir pe un singur nivel, acoperite cu bolti in cruce si despartite prin doua sali ce inlesneau accesul atat in curtea interioara a bisericii, cat si catre anexele de pe fatada de nord. Racla de argint aurit. Donatie a voievodului Constantin Serban si a doamnei Balasa, racla a fost executata in anul 1656 de mesterul argintar Martinus Weiss cel Batran din Brasov. Masurand 1;45 m lungime, are in exterior reprezentati 21 sfinti cuviosi, fiecare asezati intre doua colonete. Pe laturile capacului, de o parte si de alta, sunt doi sfinti 209
apostoli, tot intre colonete, iar la capataie, buchete de flori si fructe. Pe latura de la cap, se afla scena Rastignirea Mantuitorului, iar pe cea de la picioare, Stema Tarii Romanesti. Fata de sus a capacului are chipurile Sfintilor imparati Constantin si Elena pe care ii binecuvanteaza Iisus Hristos, asezat pe norii cerului intre ingeri. La mijlocul capacului, se afla icoana Sfantului Grigorie Decapolitul, avand la picioarele sale ingenuncheati pe voievodul Constantin si doamna Balasa, invesmantati in costume domnesti, cu coroane imparatesti pe cap. Impresionat de aceasta capodopera a artei religioase romanesti, arhidiaconul Paul de Atep nota in anul 1657, ca Sfantul Grigorie "este asezat intr-o racla de argint, poleita si sculptata in relief pe partea convexa a capacului cu chipurile intocmai ale sfintilor. De jur imprejurul raclei sunt chipurile altor sfinti si ingeri. Aceasta racla este o danie a raposatei Balasa, doamna lui Constantin voievod, care a trimis si a pus sa fie facuta in Tara Ungureasca, unde se gaseau mesteri iscusiti. Se ( spune ca a dat giuvaergiului numai ca leafa o mie cinci sute de reali. Daca te uiti la ea, iti ia ochii". Numele donatorilor si anul confectionarii sunt mentionati de inscriptia gravata in metalul raclei, care adevereste ca: "Acest sicriu, facutu-l-am noi, robii lui Dumnezeu, Io Constantin voievod si doamna mea Balasa, punandu-se intr-insul cinstitele moaste ale Preacuviosului Parintelui nostru Grigorie Decapolitul, la Manastirea Bistrita. Spre vesnica pomenire. Anul Domnului 1656". A doua răscoala a seimenilor Sesizând la rândul său pericolul reprezentat de seimeni , Constantin Şerban a pus la cale un plan prin care încerca atragerea de partea sa a căpitanilor români contra mercenarilor sârbi şi bulgari promiţându-le în schimb dublarea lefurilor:„că au chemat Constandin Vodă pre toţi căpitanii de dorobanţi şi iuzbaşii 20 şi ceauşii vătaşi 21 şi cetaşii 22 de s-au sfătuit cu dânşii zicândule: - „Feţii mei (...) să scoatem din mijlocul nostru pre seimenii sârbi că nu iaste tării de nici un folos. Răposatul Matei Vodă i-a strâns pentru vrăjmaşul Vasilie Vodă .Iar eu acum (...) n-am 23 nici un vrăjmaş (...) şi mai bine voi da acele lefi seimeneşti voao şi feciorilor voştrii ”. Constantin Şerban nu a înţeles că între mercenarii români şi străini se închegaseră relaţii mai presus de interesul material, fapt sesizat de către Matei Basarab:„ mai vârtos zic de acest neam dorobănţesc , fiind ei tot din acest pământ românesc (...) că s-au însoţit cu sârbii seimeni de 24 şi-au măritat fetele şi surorile dupre ei. Şi nu poate nimenea să-i contenească”. Domnitorul anticipase primejdia asupra întregii ţări:„vor să vie mari răutăţi asupra acestei ţări şi vor să pătimească şi cei buni pentru cei răi (...) ci gândesc , de voi avea zile să aduc în primăvară 30000 de tătari şi pre craiul unguresc să-i lovească fără veste şi să-i puie supt sabie,să piară ca nişte 25 tâlhari” . Nu a mai apucat să-şi ducă planul la bun sfârşit datorită morţii, în schimb Constantin Şerban s-a trezit în plină răscoală , răzvrătire a seimenilor contra sa în dimineaţa zilei de 17 februarie 1655. Răscoala a cuprins toată Ţara Românească, ţărănimea s-a ridicat alături de 26 seimeni pentru a lupta contra nedreptăţii sociale ,masacrând mulţi boieri şi jefuind 27 biserici,conace etc. La intervenţia sultanului Mehmet, trupele lui Gheorghe Racokzi, principele Transilvaniei , şi 28 ale domnitorului Moldovei Gheorghe Ştefan au pătruns in Ţara Românească pentru înăbuşirea răscoalei. Constantin Şerban reuşeşte să fugă spre Dunăre, întâlnindu-se cu trupele otomane de 210
intervenţie conduse de Siauş Paşa 29 în localitatea Strâmba (Hulubeşti judeţul Giurgiu). În bătălia de la Şoplea pe Teleajen răsculaţii au fost înfrânţi: „când fu la iunie 17 deni leatul 7163 sâmbătă, se loviră toţi la Şoplea în Teleajen, şi cât clipeala fură biruiţi de unguri (...) foarte mulţi dorobanţi şi seimeni au căzut jos . Zăcea trupurile lor grămadă, unul peste altul câte 50, câte 100, la alte locuri şi mai mulţi” 30 După lupta de la Şoplea s-a întărit alianţa celor trei ţări româneşti 31 în vederea unei campanii antiotomane. Frământările au mai continuat şi la începutul anului următor, când mişcarea a fost înfrântă definitiv cu ajutorul trupelor ardelene lăsate în sprijinul domnitorului de către principele Transilvaniei. 32 Despre Ţara Românească în vremea lui Constantin Şerban ne-a rămas o descriere, făcută în anul 1657 de către un diplomat suedez, baronul Claus Ralamb aflat în trecere către Istambul. 33 Acesta a traversat Transilvania şi Ţara Românească între 6-30 aprilie 1657 şi a fost puternic impresionat că sătenii vorbeau latineşte, atât bărbaţii cât şi femeile, doar că accentul lor era puţin stricat! În întâmpinarea drumeţilor Constantin Şerban a trimis 200 de călăreţi „ îmbrăcaţi cu piei de tigru şi leopard şi strunind caii de o mare frumuseţe. ” 34 Baronul Ralamb a fost primit la Târgovişte de către domnitor despre care diplomatul suedez spunea că vorbea destul de bine latina. Ospăţul dat de voievod în cinstea oaspeţilor a durat de la 10,30 dimineaţa până la 18,30 după amiaza. S-au rostit toasturi iar Constantin Şerban a ridicat paharul în primul rând în cinstea sultanului, scuzându-se faţă de oaspete că nu îndrăzneşte să încalce acest obicei. 35 Ştiind că suedezii mergeau la Istambul, strategia aplicată de domnitor avea scopul de a-i crea o imagine favorabilă în faţa sultanului. Delegaţia si-a continuat drumul până la Călăraşi, însoţită de 3 grupe de oşteni, ce proveneau de la Piteşti, Brăila şi Vadul lui Vodă. Impresionat de frumuseţea ţării, diplomatul suedez îşi nota: „ această ţară e plină de negrăite bogăţii, ia are numeroase mine de aur, dar domnitorul nu îndrăzneşte să le pună prea 36 mult în valoare de teamă să nu stârnească poftele turcilor şi să-i atragă aici.„ Un alt călător , Paul de Alep care a vizitat toate bisericile şi mănăstirile din ţările româneşti între 1653 -1659 , a fost impresionat de frumuseţile pământului românesc , el fiind şi martor al tuturor evenimentelor petrecute, în acea perioadă , în ţările române. În scrierile acestuia se menţionează valoarea taxelor anuale percepute de Constantin Şerban : trei dinari cei săraci şi şase dinari cei bogaţi cu condiţia de a participa la război atunci 37 când va fi chemarea . Despre armata strânsă de către domnitor în ianuarie 1658 , spunea că a avut la început 10000 de dorobanţi la care s-ar fi adăugat ţărani până la aproape 100000, cifră nerealistă în condiţiile demografice de atunci , totalul armatei ridicându-se ,după Hurmuzaki, la 38 aproape 30000 de luptători . Constituirea „triumviratului” Gheorghe Racokzi , Constantin 39 Şerban şi Gheorghe Ştefan a fost percepută ca o ameninţare de către Înalta Poartă , mai mult , înţelegerea cu ţarul Moscovei şi cu Patriarhul Constantinopolului au determinat autorităţile otomane să hotărască mazilirea celor trei principi.Pentru tronul Ţării Româneşti pretendentul cu 40 cele mai mari şanse „ cunoscut şi iubit ” în cercurile politice de la Istambul,era Mihnea. Pentru înlăturarea lui Constantin Şerban , au trecut Dunărea 40000 de turci la care s-au adăugat aproape 30000 de tătari. Deşi a avut aproape 32000 de oşteni rezistenţa organizată de către voievodul muntean a fost timidă reuşind doar să incendieze Bucureştiul, Târgoviştea şi câteva sate printre care şi Dobreniul. Paul de Alep , martor al evenimentului consemna: „ apoi domnul s-a tras înapoi fără a fi încercat măcar o singură bătălie (...) Îndată ce tătarii au început hărţuiala , trupele lui Constantin şi-au pierdut cumpătul şi au fugit.Tătarii s-au înapoiat la Târgovişte , tăind cu 211
sabia pe toţi pedestraşii pe care i-au găsit în drum 41 ”. Părăsit de toţi „căci oamenii lui Constantin Şerban erau legaţi de domnie nu prin credinţă ci prin soldă 42 ”,a traversat hotarul în Transilvania la 10 martie 1658 iar în locul lui a fost înscăunat Mihnea al III-lea. Mazilirea lui Constantin Şerban şi ridicarea în scaun a lui Mihnea au fost semnalate curând în majoritate curţilor europene: Veneţia, Amsterdam, Viena etc. 43 Ambiţia de a domni din nou s-a manifestat prin diverse demersuri întreprinse de Constantin Şerban către Gheorghe Racokzi al II-lea , cu acest prilej se încheia un tratat în data de 12 octombrie 1659 între Gheorghe Racokzi , Constantin Şerban şi Mihnea al III- lea. 44 Prin tratatul de la Bran, Constantin renunţa la tronul Ţării Româneşti în favoarea lui Mihnea, obligându-se să-i dea tot sprijinul necesar în schimbul ajutorului dat de Racokzi pentru ocuparea tronului Moldovei. Gheorghe Ştefan mazilit şi el în 1658, renunţa la pretenţiile asupra tronului Moldovei în favoarea lui Constantin Şerban cu condiţia ca acesta să-i plătească o datorie de 6000 de taleri către Racokzi. Cu ajutorul trupelor ardelene reuşeşte să ia tronul Moldovei pentru o săptămână, înlăturând-ul pe domnitorul Gheorghe Ghica în noiembrie 1659. Între timp este mazilit şi Mihnea al III-lea din Ţara Românească iar Constantin Şerban reuşeşte să mai domnească aici din 26 aprilie până în 21 mai 1660. Fiind fugar în Transilvania, a organizat multe ospeţe alături de alţi maziliţi, Gheorghe Ştefan şi Mihnea al III-lea. Acesta din urmă a murit în data de 5 aprilie 1660 la una din petreceri; unii spun că moartea ar fi survenit datorită abuzului de mâncare şi băutură, 45 alţii spun că de apoplexie; s-a vehiculat şi ideea otrăvirii de către Constantin Şerban pentru a înlătura un posibil rival. Interesant este faptul că 20 de zile mai târziu acesta se înscăuna ca domn al Ţării Româneşti – 26 aprilie 1660 – pentru ultima oară. Pribeagul domn s-a căsătorit mai târziu cu Domnica sau Nedelca – doamna Bălaşa decedase în 1657 - , ibovnica lui Mihnea al III-lea 46 şi cu ea a plecat în Polonia iar apoi si-a stabilit reşedinţa definitiv la Râşnov pe Nistru în Ucraina unde a murit foarte bătrân în 1685. Astfel se încheie povestea lui Constantin Şerban Cârnul, dar amintirea lui a rămas în memoria sătenilor din Dobreni şi în special salva de tun care anunţa petrecerile şi mesele de la palat. Numele său a fost dat timp de peste 50 de ani Căminului cultural al comunei Dobreni, cămin care a fost desfiinţat în anul 1951. În biserica satului se păstrează o frescă aflată în amvon pe peretele de la nord, reprezentându-l pe Constantin Şerban şi doamna Bălaşa iar în partea dinspre sud în dreapta, jos pe pardoseală,se află placa ce acoperă mormântul Ilincăi, mama voievodului.
BIBLIOGRFIE 1. Ştefan Ştefănescu- Basarabii, „Magazin Istoric”, nr. 7-8, 1968, p. 8 2. C.Gane- Trecute vieţi de doamne şi domniţe –- Vol. 1, p.222 3, 4, 5, IBIDEM – p. 223 6. IBIDEM p. 223 7. A. Oţetea şi colab. – Istoria României- Buc. 1964 – Vol.3, p. 176 8. C. Gane - Op. cit. p. 222 9. Matei D. Vlad- Matei Basarab şi epoca sa – „Magazin istoric” nr. 8, 1977, p.39 10. IBIDEM – p. 39- 40 11. A. Oţetea şi colab. Op. cit.p.178-179 12. C. Gane Op.cit.p. 225
212
13, 14, Stolnicul Constantin Cantacuzino – Istoria Ţării Româneşti –p. 153- 154 15. C. Gane- Op.cit.p. 226 16. Stolnicul Constantin Cantacuzino- Op. cit. p.156 17. Pavel Mircea Florea- Cu trăsura prin veacuri- „Magazin Istoric”, iunie 2000- p.84 18. A. Oţetea şi colab. Op.cit.18-19 19. Stolnicul Constantin Cantacuzino- Op.cit. p.157 20. iuzbaş = căpitan peste 100 de fustaşi. fustaşi = lăncieri. 21. ceauşi-vătaşi = căpitani peste 500 de oşteni. 22. cetaş = căpitan de ceată. ceată = 100 de oşteni. 23. Stolnicul Constantin Cantacuzino- Op. cit. p.157. 24, 25. IBIDEM- p.155. 26. Andrei Oţetea şi colab. Op.cit.p.182. 27. Stolnicul Constantin Cantacuzino- Op.cit.p.158. 28,29. IBIDEM p.160. 30. IBIDEM. p.160-161. 31,32. A. Oţetea şi colab., Istoria României, p.184-185 33., Alf Lombard „1657- Un diplomat suedez în Principatele Române ”,„ Magazin Istoric” nr. 10, 1982 p.6. 34. IBIDEM- p.7 35,36. IBIDEM.p.7. 37. Paul de Alep-Op.cit., p.220. 38. Hurmuzaki- Fragmente VII, p.240. 39. M. M. Popescu, A. Beldeanu- Mihnea al III-lea, Buc. 1982, p.27. 40.IBIDEM. p.31 41. Paul de Alep, Op. cit. p.220. 42. M. M. Popescu, A. Beldeanu- Op. cit. p.38. 43. Serban Rădulescu Zoner- Diplomaţia europeană şi lupta pentru neatârnare a lui Mihnea al III-lea, „Magazin Istoric” nr. 7-8, 1968, p.83-84. 44. Ioan Prahoveanu- Tratatul de la Bran, „Magazin Istoric” nr. 8, 1978, p.53. 45. M. M. Popescu, A. Beldeanu- Op.cit.p.197. 46. C. Gane-Op.cit., p
213
214
2 Vasile Militaru
S-a născut la 21 septembrie l886 în comuna DobreniCâmpurelu, fiind al treilea din cei şapte copii ai familiei Ghiţă şi Tinca Militaru. Tatăl său a fost unul din capii răscoalei din anul 1888 1 , desfăşurată la Dobreni, faptă pentru care a fost închis 2 ani la Penitenciarul Văcăreşti. A frecventat cursurile şcolii primare din Dobreni sub îndrumarea învăţătorului Manea Manolescu. 2 A lucrat ca băiat de prăvălie, fiind un copil sclipitor, la cârciuma lui Ghiţă Stolovici din satul Vărăşti. 3 Fiind un tânăr deosebit de ambiţios a plecat la Bucureşti în dorinţa de a-şi încerca norocul pentru a deveni cineva. În 1905 lucra la Capşa, cea mai importantă cafenea din Bucureşti, frecventată de personalităţile vieţii politice şi culturale ale vremii. Fiind un împătimit al scrisului compunea mici catrene şi versuri pe care le aşeza pe mesele clienţilor alături de comandă. 4 Talentul literar al lui Vasile Militaru a fost descoperit de prozatorul şi poetul Duiliu Zamfirescu, în anul 1907, ulterior publicând versuri în revista „ Literatura şi arta română ” a lui M.I. Petraşcu 5 . Încurajat şi de alţi doi importanţi scriitori români, Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, graţie cărora obţine un post la Ministerul Lucrărilor Publice, devine treptat unul dintre cei mai fecunzi colaboratori ai unor reviste literare, făcându-se cunoscut mai ales prin fabulele publicate în „Universul”, „Drum Nou”, „Porunca Vremii” etc. 6 Creaţiile sale făceau să vibreze sufletele românilor de toate vârstele deoarece insuflau profunde sentimente de dragoste faţă de sat, de patrie, sentimente de profund ataşament faţă de istoria şi credinţa străbună. O serie de poezii se adresau părinţilor, în special mamei, pentru care avea un cult deosebit. Numeroase creaţii ale poetului au fost incluse în manualele pentru şcoala primară fiind recitate de copiii talentaţi la serbări sau la alte festivităţi. În perioada interbelică Vasile Militaru va fi unul dintre organizatorii manifestărilor 7 cultural-religioase care aveau ca scop ridicarea nivelului cultural al locuitorilor de la sate. Poetul Vasile Militaru se apropie de Miscarea Legionara dupa anul 1933 si dedica legionarilor mai multe poezii printre care Purtatorii tortei sau Bucura-te tara. Poeziile legionare se vor publica in volumul Temelie de veac nou, aparut in aprilie 1938 la editura Cartea Romanesca. Aceasta creatie avea sa fie unul din capetele principale in procesele politice ce vor urma. Vasile Militaru alege sa semneze o parte din scrierile sale sub pseudonimul Radu Barda. In timpul razboiului publica un volum de versuri patriotice sub acest pseudonim. Tot cu acest pseudonim semnase si in Porunca Vremii, ziar subintitulat „tribuna zilnica de lupta nationala si crestina”. Datorită convingerilor sale politice (Dupa instaurarea comunismului poetul reuseste sa scape ani de-a randul de valurile succesive de arestari. Insa la un moment dat i se cere sa-si folosesasca talentul literar in folosul comunismului si a conducerii. Refuzul sau este catefgoric: "In poeziile mele niciodata nu va rima poporul cu tractorul". Ca urmare a acestui refuz, datorita trecutului sau legionar si a operei sale religioase, este arestat la 8 ianuarie 1959) i s-a impus domiciliu forţat în 19471948, iar din 1948 până în 1959 a suportat infernul temniţelor comuniste alături de alte personalităţi ale culturii româneşti ca: Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae etc. Prin sentinţa nr. 390 din 2o iunie 1959 a Tribunalului Militar din Craiova i s-a prelungit condamnarea cu încă 40 de ani de temniţă grea şi închisoare corecţională, pedeapsă pe care nu a mai apucat să o execute deoarece s-a stins din viaţă în ziua de 8 iulie 1959 la vârsta de 73 de ani, în închisoare. 215
Moartea poetului In temnita de la Ocnele Mari a fost dus imediat dupa pronuntarea sentintei. A fost tinut la izolare pentru a nu periclita “sansele de reabilitare” ale detinutilor - care cunosteau versurile sale si il iubeau pe marele poet. Despre conditiile in care era tinut poetul marturiseste fostul detinut politic Dumitru Radu Udar: “Am putut observa ca poetul statea singur in celula, mai degraba izolat, neacordandu-i-se nici un ajutor medical. Nu se vedea nicaieri vreo urma de medicament. Pe mica masuta de fier - tabla - se gasea o cana cu ceai neindulcit, pe care il beam si noi ceilalti, o bucatica de turtoi si un castron de tabla in care abia se distingeau cateva boabe de arpacas, de multe ori nefiert si plin de gargarite.” Trei saptamani mai tarziu, dupa criminala sentinta, pe data de 8 iulie 1959, Vasile Militaru s-a stins. Pentru marea sa credinta si pentru suferintele indurate, Dumnezeu a facut astfel incat poetul sa poata pleca din aceasta lume in prezenta unui preot si a unui detinut politic care peste ani sa poata marturisi despre martiriul sau. Marturia lui Dumitru Radu Udar - Documentele rezistentei. Vol. 1 „(...) am fost scos afara cu inca un detinut, preot, caruia nu-i mai retin numele... Ne-au dus pe un coridor intunecat, oprindu-ne la ordin in dreptul unei usi pe care a deschis-o si ne-a poruncit sa intram inauntru, aici fiind de fapt o camera-celula a infirmeriei inchisorii. Multe temnite dispuneau de asemenea celule. Singur in camera-celula, o jilava faptura de om, era cazut din pat cu fata in jos. Gardianul tiran ni s-a adresat cu ura care il caracteriza si pentru care era apreciat (de conducere). Banditul asta trage sa moara, ridicati-l in pat mai repede! L-am intors cu fata in sus pe muribund si l-am asezat in pat. Acest om era Vasile Militaru. Cu ochii dati peste cap si cu fata brazdata de chinurile mortii. Nimic nu mai era viu in el, doar ochii, parca naluci nepamantene, vegheau asteptand de undeva o mana de ajutor care nu mai venea. Am trecut la picioare facand semn preotului sa treaca la cap. Din privire si din miscarea buzelor (gardianul statea in usa) m-am inteles cu preotul sa-i spuna rugaciunea din urma, pentru dezlegare. Cand preotul a inceput prin miscarea buzelor sa-i faca rugaciunea de dezlegare, pleoapele muribundului s-au deschis, apoi iarasi s-au inchis si, parca multumit, s-a inseninat la fata si si-a dat duhul.”
"Dacă am pierdut averi şi ranguri, dar nu am pierdut credinţa în Dumnezeu, nu am pierdut nimic!". 216
Aşa i-a fost dat, să nu aibă o lumanare aprinsa la căpătâi în acele ultime clipe ale vietii, el care se risipise in atatea generatii. Ne-am dat seama cat de profunda a fost credinta in Dumnezeu a poetului, care si-a acceptat moartea ca pe o impartasanie. ... Ne-a aruncat din uşă o camaşă şi o pereche de indispensabili - ce-i drept curate - şi ne-a poruncit: -"Dezbracati-l pe bandit de ce are pe el si imbracati-l cu rufele astea." Am executat operatia sub supravegherea lui. Cand a vazut ca este gata, ni s-a adresat autoritar si dusmanos: - Iesiti afara! Bine că a murit. Un bandit mai putin in tara. Ne-a condus in celula, avand grija pe parcurs sa ne atraga atentia: - Să nu cumva sa ciripiti in celula unde ati fost si ce-ati facut, ca stiti ce va asteapta!” Trupul batranului Militaru a fost pus intr-o lada apoi carat cu carutul spre groapa comuna de catre doi detinuti de drept comun." Am intrat în celulă şi s-au tras zăvoarele după noi. Ocnele Mari, vulpavul lagăr de exterminare, aştepta să înghită noi victime în pântecul său nesătul. Pentru noi, murise un mare om, pentru ei, un mare bandit. "Tot una e: ori culci pe sătui, ori scoli pe săraci" – Tudor Arghezi. După ce am intrat în celulă, am fost înconjuraţi de fraţii de suferinţă doritori să afle pentru ce am fost chemaţi. Pentru moment, nu le-am spus nimic, arătând către vizetă, unde caraliii ne puteau spiona în voie, încălţaţi în acei pâslari-pisică care le permiteau să asculte pe la uşi fără să fie simţiţi. După câteva minute însă, i-am informat că a murit Vasile Militaru şi, instantaneu, am păstrat cu toţii un moment de reculegere. Le-am povestit apoi ceea ce am fost puşi să facem în timpul cât am lipsit din celulă. Colegii erau consternaţi. După semnele ştiute de noi, am urmărit trecerea "căruţului". Un căruţ, pe care îl au mai toate puşcăriile în dotare. În el sunt căraţi seara deţinuţii morţi, către cimitir. Vestea ne-o dădea el, prin scârţâitul roţilor cu lada pe el, inconfundabil. Pânda s-a dovedit folositoare, deoarece l-am văzut trecând către groapă, cu nelipsita ladă pe el, tras de doi deţinuţi de drept comun. Jaluzelele erau îndepărtate la maximum, dar nu mai conta dacă eram prinşi asupra infracţiunii, sau nu. După circa 30 de minute, căruciorul cu lada goală pe el, tras de aceiaşi deţinuţi de drept comun, se întorcea de la cimitir. Pentru ei, fusese o zi obişnuită. Uneori, după atâta suferinţă sufletul se împietreşte, devine insensibil la tot ce se petrece împrejur. În celulă s-a evocat îndelung, în acea zi, şi-n zilele următoare, viaţa şi opera scriitorului dispărut, omorât mişeleşte de slugile preaplecate ale Moscovei. În ceea ce priveşte dimensiunile marelui dispărut, numai istoria îi poate aprecia opera ca atare. Să mă ierte anumiţi pseudoscriitori care i-au pus la îndoială valoarea literară şi politică, dar când ajungi să fii închis şi să mori pentru ţara ta, e mai mult decât un act de dăruire. În 1959, la data când se stingea din viaţă poetul şi eu mă găseam în cercetări la Ministerul de Interne. Fusesem arestat pentru a doua oară pe data de 8 august 1958, sub acuzaţia de "crimă de uneltire împotriva ordinei sociale". În fond, eram arestaţi pentru că la închisoarea sanatoriu Tg. Ocna ne ajutam unii pe alţii să supravieţuim. În afară de doctoriţa Margareta Danielescu şi mai târziu Grigoraş Maria, nu mai exista nici un cadru medical. Totul cădea în sarcina noastră să supravieţuim. Nu existau cadre medii sanitare, iar medicamentele specifice tuberculozei lipseau cu desăvâr-şire. Era limpede că nu am fost duşi acolo să supravieţuim. O mână de oameni însă, cu forme mai uşoare de tuberculoză şi au reuşit să echilibreze balanţa între viaţă şi moarte. Ei s-au sacrificat pentru fraţii lor şi unii au şi murit datorită disiminării bacilare, ca în cazul inginerului Goe Niţescu. Şi totuşi, pe fondul tuturor privaţiunilor la care am fost supuşi, omul, "cel mai preţios capital", a descoperit şanse noi de supravieţuire: se învăţa. Nu conta ce. Unii învăţau franceza, alţii engleza, germana, alţii matematica, dar cei mai mulţi învăţau poezii, chit că unii din ei plecau cu ele în eternitate. Printre cei fericiţi, mă găseam şi eu. Învăţasem peste 200 de poezii pe dinafară, de mari poeţi universali, dar şi de autohtoni, printre care şi Vasile Militaru. Într-o zi, cam prin luna iulie 217
sau august 1959, un învăţător sosit de la Aiud şi adus în celula mea la Ministerul de Interne m-a rugat să-i spun o poezie de Vasile Militaru. Am stat puţin pe gânduri. Ştiam că la Securitate şi pereţii au urechi. De abia apucasem să spun două strofe din fabula Pupăza şi cioara că s-a deschis vizeta şi intransigentul cerber m-a scos la raportul ofiţerului de serviciu, care m-a trimis trei zile la carceră. Pe parcursul anilor, după eliberare, mă obseda un lucru: cum a fost posibil ca un poet şi un martir ca Vasile Militaru să fie marginalizat? El, care a încântat atâtea generaţii şi generaţii cu poeziile lui, atât în şcolile primare cât şi în licee... Nu există decât o explicaţie: Întunericul care mai dăinuie încă în anumite capete pătrate dominate de ura de clasă! Deşi trecuseră câţiva ani de la revoluţie soţia marelui poet a continuat sa fie marginalizată, ca şi când nimic nu s-ar fi schimbat în România... Astfel de idei se desprind şi dintr-un interviu intitulat Acasă la poetul Vasile Militaru realizat de G. N. Viforeanu – cu Telly Barbu Militaru, văduva marelui poet la câţiva ani de la revoluţia din decembrie 1989 (pentru a da prilej cititorului să tragă propriile concluzii asupra faptelor, am considerat că este bine s-ă îl redau în întregime, neschimbat); iată în continuare interviul: „Deşi de la evenimetele din 22-25 decembrie 1989 au trecut mai mult de trei ani (astăzi 20 de ani n.n.), mai sunt scriitori contestaţi de către regimul comunist de tip stalinist care continuă să fie ţinuţi la stâlpul infamiei, marginalizaţi, în loc să fie reconsideraţi şi puşi în adevărata lor valoare în ceea ce priveşte evoluţia scrisului românesc contemporan. Unul din aceşti scriitori este Vasile Militaru. Cu acest prilej, poetul mi-a dăruit basmul versificat Merele de aur, cu autograf. De atunci au trecut foarte mulţi ani, până când am aflat că Doamna Telly Barbu Militaru urmează să facă un parastas în amintirea poetului cu ocazia scurgerii unui sfert de veac de la trecerea în nefiinţă a celui care a încântat o generaţie întreagă cu versurile sale (versuri care au fost învăţate până şi prin temniţe, cu toate rigorile legii: izolări, carcere, mutări disciplinare etc.). Am fost prezent la acel parastas unde am avut surpriza să cunosc un compatriot originar din satul Mengir, judeţul Cahul, pe numele său Grigore Scor, venit la rudele sale în Bucureşti, tocmai din Florida. Când a citit anunţul din ziarul "România Liberă", a căutat să fie prezent la parastasul de 25 de ani de la moartea lui Vasile Militaru. A citit o poezie de care încă nu auzisem. Avea un titlu ciudat: Aur, aur. N-am găsit-o inclusă în nici unul din volumele lui publicate în timpul vieţii, cu toată insistenţele mele deloc de neglijat. "Nici nu se putea găsi, m-a asigurat Scor la telefon. S-a publicat într-un cotidian oarecare, pe care nici eu nu-l mai reţin." Datorită informaţiei dată de americanul Scor, am reuşit să găsesc la Biblioteca Academiei Române poezia care a făcut o puternică impresie asupra celor prezenţi la parastas. De atunci, am urmărit cu mai mult interes orice informaţie în legătură cu viaţa şi opera poetului. De aceea, primind revista "Cuvântul Românesc" din Canada şi văzând că un român de ispravă îi tipăreşte opera, i-am telefonat Doamnei Telly Barbu Militaru, ştiind că vestea o va interesa. Aşa a şi fost. Am fixat o întâlnire la locuinţa văduvei poetului, pentru seara zilei de 25 ianuarie 1993. – V-am găsit greu, chiar foarte greu, Doamnă Telly. – Cred şi eu. N-aţi mai trecut pe la mine de vreo şapte ani. – Eu cred că au trecut chiar opt. Dacă la Putna aerul este încărcat de istorie, aici, în locuinţa Doamnei Telly Barbu Militaru, aerul este încoronat de poezie. Mă uit în jur. Din bruma ce a putut-o salva din mâinile călăilor, mai sunt câteva tablouri, înfăţişându-l pe poet la vârsta maturităţii fizice şi creatoare, cu bascul aşezat puţin într-o parte. Doamna Telly se mişcă cu multă volubilitate la cei 85 de ani. Îmi arată volumele de versuri ale poetului apărute în Editura Nistru a lui Nicolae Lupan de la Paris şi alte plachete care i-au parvenit pe căi diferite din Apusul Europei. Îmi arată apoi o serie de fotografii din care una îmi atrage atenţia în mod deosebit. Aceasta îl reprezintă pe 218
maestrul la masa de lucru. În preajma poetului "îngerul său păzitor", adică Doamna Telly Barbu Militaru. Punctul culminant al serii este scoaterea la suprafaţă, din lada studioului, a unui volum masiv intitulat Divina zidire, cu ilustraţii (după cum am mai spus) de Gustave Doré. Este vorba despre Biblia versificată, despre care îmi vorbise poetul la prima cunoştinţă încă din primăvara anului 1948. – Cum aţi reuşit s-o tipăriţi? – Nu eu. Un zănatic, un împătimit după opera lui Vasile Militaru. A făcut-o pe cheltuiala lui. – E caz unic. – Aşa e! – Puneţi-o la loc. Aşa ceva se face la o mie de ani. Trecând de la un subiect la altul, dar nepărăsind tema principală – evocarea poetului – nici eu nu mi-am dat seama cum au trecut trei ore şi ceva de la sosirea în casa plăcutei gazde. Sunt momente în viaţă când timpul îşi pierde dimensiunile. – Şi totuşi – am zis eu, Doamnă Telly, cine este acela care se bucură azi de munca poetului, vreau să spun, cine locueşte în vila construită din banii şi cu sudoarea lui Vasile Militaru. M-a privit lung, şi contrariată, mi-a spus: – Cum, nu ştiţi? – Nu, am răspuns eu încurcat. – Cine altul decât Emanuel Valeriu, de la Televiziunea Română? – Fantastic! Se lăfăieşte în vila maestrului un om care n-a mişcat un deget pentru ceea ce stăpâneşte. – Aşa este. Dar acesta nu este singurul necaz. – Mai sunt şi altele? – Cum să nu! Aţi auzit de preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa? – Desigur. – Ştiind cu ce greutăţi mă lupt, părintele Calciu mi-a trimis trei sute de dolari printr-un cetăţean din Bucureşti, care nu de mult a făcut un voiaj în Statele Unite ale Americii. – Un gest nobil, am zis eu. – Numai că gestul nobil nu şi-a ajuns scopul. – Cum aşa? – Individul mi-a dat întâlnire în oraş, ca să-mi înmâneze dolarii, deşi eu am insistat să vină acasă la mine. M-am prezentat la locul cuvenit, comunicându-i la telefon cum arăt şi cum voi fi îmbrăcată. După trei ore de aşteptare am plecat din staţia de tramvai unde trebuia să ne întâlnim. I-am dat un telefon să ştiu ce s-a întâmplat. Ştiţi ce mi-a răspuns? – Doamnă, v-am aşteptat în staţie aşa cum ne-am înţeles, a zis. A apărut o persoană echipată conform informaţiei dată de dumneavoastră. Am întrebat-o dacă este doamna Militaru şi, la răspunsul ei afirmativ, i-am dat cei trei sute de dolari pe care vi i-a trimis părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Am rămas uluit când am auzit. Dintr-o dată parcă s-a făcut întuneric în toată încăperea. Am reuşit, totuşi, să întreb aproape şoptit: "Există asemenea oameni pe pământ?" - Da. Şi încă foarte mulţi. Nu le scapă nici o ocazie când e vorba să-şi însuşească un bun ce nu le aparţine. – I-aţi scris Părintelui Calciu? – Nu. N-avea nici un rost. Faptul era consumat! Plecând de la doamna Telly Barbu Militaru, m-am întrebat, în timp ce căutam drumul cel mai scurt până la staţia de tramvai: "Există oare justiţie imanentă?“ Mi-am răspuns fără 219
zăbavă: "Nu. Aşa ceva nu există. Suntem la discreţia celor ce şi-au făcut din lege un scut!"....” Vasile Militaru nu a avut urmaşi, singurul său fiu din prima căsătorie, s-a sinucis la vârsta de 17 ani. 8 A avut însă nepoţi de la fraţi printre care şi Anghel Militaru din Dobreni de la care am primit informaţiile referitoare la viaţa şi activitatea poetului. A doua soţie, actriţa Telly Barbu, s-a preocupat de reabilitarea numelui marelui poet, reuşind după 25 de ani de la dispariţia poetului să-i aducă şi să-i reânhumeze rămăşiţele pământeşti la Cimitirul Bellu, în Bucureşti. 9 Vasile Militaru a îmbogăţit patrimoniul literaturii româneşti cu peste 30 de volume de poezii şi fabule dintre care amintim: Strop de rouă, Fabule, Vorbe cu tâlc, Doina, Psaltirea în versuri, Cântarea Neamului, Treziţi-vă români, Cântecele vinului, Divina Zidire, Spre Împărăţia lui Isus etc.
Pentru a aduce un omagiu marelui poet colectivul şcolii din Dobreni a organizat în data de 28 septembrie 1997 o manifestare prilejuită de împlinirea a 101 ani de la naşterea sa. Cu această ocazie a fost dezvelită o placă comemorativă din bronz care este amplasată în incinta şcolii. Scopul manifestării a fost şi acela de a atribui şcolii numele Vasile Militaru, dar aşa cum am arătat mai înainte, demersurile oficiale întreprinse în acest sens nu s-au finalizat la nivelul Inspectoratului şcolar Giurgiu din motive necunoscute. BIBLIOGRAFIE 1.Constantin Corbu – Răscoala ţăranilor de la 1888,Buc.1978,p.110 2.Arhiva Şcolii Dobreni – Registru matricol nr. 5,1896 – 1897 ,p70 3.Iancu Popescu – Studiu monografic – 1938 , p. 9 4,8,9 Informaţii primite de la Anghel Militaru, nepot al poetului 5.V. Militaru - Divina Zidire , Buc.1993 p.5 - 6 6. Marin Nicolae – Discurs cu prilejul manifestării din 28 sept 1997 7. Asociaţia Şcolară şi Culturală Română – Omagiu lui Ion Gheaţă- Buc. 1936, p. 36
220
b)
MONUMENTE ISTORICE LA DOBRENI
Unul din monumentele istorice din satul Dobreni a fost ridicat în amintirea eroilor căzuţi în timpul Războiului pentru Independenţă şi în Primul război mondial, în anul 1932. Monumentul reprezintă un ostaş ce ţine în mâini un drapel simbolizând victoria, statuia din bronz fiind aşezată pe un postament compus din două părţi. Partea de jos are formă de piramidă fiind compusă din trei trepte. Deasupra părţii de jos se află postamentul statuii care este ornamentat cu patru coloane ce susţin patru arcade încrustate cu decoraţiuni florale. Între aceste coloane sunt aşezate patru plăci din bronz. Pe placa din faţă este scris: „În amintirea eroilor căzuţi în luptele pentru neatârnarea şi întregirea neamului 1877-1878, 1916-19181919”. Placa a doua, din dreapta, conţine numele a 38 de eroi dintre care 2 au căzut în 1877, iar restul între l916-1919. Vezi mai jos.Pe placa a treia, în spate, sunt trecuţi membrii donatori, care au contribuit cu sume de bani la ridicarea monumentului. Pe placa a patra, din stânga, stă scris: „ Măriei Sale regelui Carol II, moştenitor al Tronului fiind Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai ”. Mai sunt menţionaţi prefectul judeţului Ion Gheaţă, Ministrul Instrucţiunii Publice, C. Anghelescu, precum şi membrii Obştei Sabarul în frunte cu Iancu Popescu, directorul şcolii. La baza plăcii din faţă era aşezată o cunună formată din două arme frânte legate cu un buchet de flori,realizată din bronz, ce simboliza dorinţa de pace. Monumentul a fost restaurat în anul 2009 şi este amplasat în centrul satului, lângă biserică, aici desfăşurându-se în fiecare an festivităţile dedicate Zilei Eroilor. La baza coloanelor se afla o legătură de arme frânte din bronz, ce simbolizau triumful păcii asupra războiului, care din păcate au fost furate pentru a fi comercializate la fier vechi. Numele eroilor satului sunt trecute pe placa a doua (dreapta privitorului): Ciobanu P Marin şi Lixandru Radu căzuţi aîn 1877 restul în 1916 – 1918: Constantin M Ilie - plutonier, Ion Micu Radu, Petre I. Manolescu, Gheorghe D. Panait – sergenţi, Năstase N. Radu, Aristide Gheorghe, Micu Gh. Guriţă – caporali şi soldaţii Demostene Marin, Toma Gh. Popa, Tudor M Dima, Pană Dr. Oprea, Radu Şerban, Mihalache A Nicu, Marin N Marin, Nicolae Il Constantin, Marin Micu Păun, Mihail V Anghelescu, Andrei N Dumitru, Ivan Gh. T Militaru, Tudor Z Nicolae, Zaharia Gh Militaru, Pascale I C Asan, Ion Milea Constantin, Dumitru C Vişineanu, Ştefan Gh. Croitoru, Nicolae N Coman, Micu Voicu Căldăraru, Gheorghe Oprea, Constantin I Preda, Constantin R Preda, Dumitru N Lăutaru, Marin Creteşteanu, Dumitru D Asan, Gheorghe T Micică, Ion Gh Constantin, Gheorghe D Văleanu. Pentru eroii căzuţi în al doilea razboi mondial nu s-a ridicat încă un monunment funerar dar se fac slujbe anuale de înăltare – ziua eroilor în care sunt pomeniţi următorii: Anghelescu Simion, Căldăraru Dumitru, Chiriac Gheorghe, Colibăşeanu Petre, Florea Vasile, Itaraua Petre, Nicolae Dumitru, Păun Gheorghe,popescu Ion, Vişineanu Ştefan şi Voicu Ion.
221
„ Castelul de la Prinţesa” Pe malul stâng al Cociocului, pe dealul de lângă pod , în cartierul Prinţesa mai pot fi văzute ruinele conacului ce i-a aparţinut lui Constantin Şerban , conac vizitat în anul 1657 de către Paul de Alep. Clădirea era impunătoare, ca de altfel toate 1 conacele ,construit din ziduri de cărămidă cu grosimea de un metru, avea cinci camere dintre care două saloane , lungimea era de 30m , lăţimea de 17 m , înălţimea era de aproximativ15m iar adâncimea pivniţei de 5 m. Conac boieresc de asemănător cu cel de la Dobreni 2
Era înconjurat cu gard din lemn , dispunea de, anexe grajduri şi hambare, o grădină cu flori cu suprafaţa de 5 ha amenajată în straturi irigate prin jgheaburi de olane. Grădina era un parc asemenea celor de la curţile nobiliare occidentale ale vremii şi era dotată cu un castel de apă – castel demolat de săteni în urmă cu 50 de ani - această instalaţie deservea şi conacul. Complexul era completat de un lac peste care era amenajat un pod din lemn şi un pavilion aşezat în plan central lângă biserica. Intrarea în curte se făcea prin partea de sud pe o alee ce s-a păstrat, lângă proprietatea familiei Raşcov, iar intrarea în clădire era pe latura de răsărit , având, patru trepte, încadrate de două coloane din piatră. În micromuzeul şcolii se păstrează un postament şi un capitel ale uneia dintre coloane. De-a lungul timpului clădirea a avut mai multe întrebuinţări , de la reşedinţă domnească , la reşedinţă de vară , cazarmă 3 în perioada crizei politice din anul 1866, închisoare pentru prizonierii de război în 1917 şi depozit; s-a încercat chiar achiziţionarea construcţiei pentru a fi transformată în clădire a şcolii dar era foarte degradată. După ce a fost lăsat în paragină aproape o jumătate de secol conacul s-a deteriorat foarte mult fiind demolat între anii 1946 şi 1948 de către săteni pentru a procura cărămidă, din clădire rămânând doar ruinele uriaşelor pivniţe, foto.. Din cărămida rezultată au fost construite câteva case şi diverse anexe iar demolarea a fost stopată datorită unui accident se pare mortal după înformaţiile primite de la săteni. Multă vreme după aceea pivniţele au devenit groapa de gunoi a satului fiind astupate definitiv devenind teren de joacă pentru copiii din cartier. Ruinele castelului de la Prinţesa - pivnitele În anul 1990 o echipă de arheologi de la muzeu judeţean „Teohari Antonescu” din Giurgiu a efectuat săpături curăţind ruinele până la baza acestora la 5m în adâncime. Din nefericire locul s-a păstrat curat numai câţiva ani deoarece sătenii şi-au reluat obiceiul de a arunca gunoi în aceste vestigii chiar dacă Primăria comunei a interzis acest fapt BIBLIOGRAFIE 1. Gabriela Nicolau – Vechi conace boiereşti, „Magazin Istoric” nr.11/ 2001 , p. 56 2. Paul de Alep – Călătoriile Patriarhului Macarie, , p.208-209 3. Sergiu Iosipescu, Victor Ionescu- Ghiculeştii , „Magazin Istoric” nr.8/ 1978, p. 45
222
BIBLIOGRAFIE VĂRĂŞTI 1. Arhivele statului – Buc- Începuturile Învăţării de carte în perimetrul Câmpiei Române . Bucureşti . 1908 2. Arhivele judeţului Ilfov – Buc. 2009 3. Anuarul Naţional al României – 1893 – 1906 4. P. Coteţ – Câteva observaţii asupra formării lacurilor şi reţelei de văi în Câmpia Română – Analele universităţii C.I. Parhon. 1956 5. N. Florea şi colaboratorii Geografia solurilor României Ed, Ştiinţifică – Buc. 1968 6. P. Gâştescu I. Iordan - Judeţul Ilfov Ed. Academiei Buc. 1970 7. CC Giurescu – Principatele Române la începutul sec. XIX, Ed.Ştiinţifică, Buc. 1957 8. I Grigore C. Eufrosin – Geologie şi zăcăminte, Buc. 1972 9. N. Iorga – Istoria României vol I – IV, Ed. Academiei, Buc. 1964 10. Ion Iordan – Toponinia Românească, Ed. Academiei, Buc. 1963 11. I. Iordan – Economia agrară a raionului Vidra – probleme de geografie – Schimbarea cursului Sabarului între Vidra şi Ciocoveni, Buc. 1963 12. I. Iordan – Zona periurbană a Bucureştilor – Ad. Academiei, Buc. 1973 13. N. Ilinca – Judeţul Giurgiu, Buc. 1996 14. N. Ilinca – Mobilitatea teritorială a populaţiei judeţului Giurgiu, 1988 15. H. B. Oprişan – Fondul literar Ilfovean, Buc. 1971 16. N. Oncescu – Geologia RSR, Ed. Ştiinţifică, 1968 17. I. Man – Monografia comunei Ion Roată – Ialomiţa. Ed. Helis, Slobozia 2005 18. V. Mihăilescu – Geografia Fizică a României Ed. Ştiinţifică, Buc. 1969 19. V. Mihăilescu V. Todiţă – Geologia României, Ed. Ştiinţifică, Bu. 1972 20. V. Mihăilescu – Vlaşin şi Mostiştea – Buc. 1924 21. V. mihăilescu – Aşezările omeneşti în Câmpia Română sec XIX, Academia Română 1924 22. Gh. Pârnuţă – Istoria învăţământului, Buc. 1977 23. V. Pârvan – Getica – o preistorie a Daciei, Ed. Dacia, Buc. 1926 24. M. Popescu Spineni – România în izvoare geografice şi cartografice, Ed. Ştiinţifică Buc. 1978 25. V. Tufescu – România, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1974
223
BIBLIOGRAFIE DOBRENI : I Informaţii de arhivă : 1. Arhiva Şcolii Dobreni, 2. Arhiva Primăriei Vărăşti, Registru agricol Vol. I-VII, 2001-2005 3. Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Fond Mânăstirea Cotroceni, sec. XVI (în continuare A.N.I.C.) 4. A.N.I.C. Documente istorice sec.XVII , Vol V. Pachet nr. CCCXCIX 49- 50 5. A.N.I.C. Fond Episcopia Râmnic, sec XVII 6. A.N.I.C. Fond Mânăstirea Căscioarele, sec. XVII 7. A.N.I.C. Fond Tribunalul Judeţului Ilfov, Secţia IV, Dosar 71/1888 8. A.N.I.C. Fond Tribunalul Judeţului Ilfov, Colecţia de documente, sec.XIX , Pachet nr. XIII 1- 103 II. Lucrări generale şi speciale : 1. Alf Lombard, 1657- Un diplomat suedez în Principatele române, „Magazin istoric” nr. 1o/1982 2. Bem Cătălin, Consideraţii privind o serie de tipuri de piese din aramă gumelniţene, „Buletinul Muzeului judeţean Teohari Antonescu”, nr. 5-6, 1999-2000 3. Cantacuzino Constantin Stolnic, Istoria Ţării Româneşti, Buc. 1984 4. Comşa Eugen, Aşezarea neolitică de la Izvoarele judeţul Giurgiu, „Buletinul Muzeului judeţean Teohari Antonescu”, nr. 5-6, 1999-2000 5. Corbu Constantin, Răscoala ţăranilor de la 1888, Buc. 1978 6. IDEM, Rolul ţărănimii în Istoria României la sfârşitul sec. al XIX-lea, Buc. 1982 7. Dragu Gheorghe, Geografie istorică, Buc. 1992 8. Gane C. Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Buc. 1971 9. Gâştescu P., Iordan I., Judeţul Ilfov, Buc. 1970 10. Giurescu C.C., Giurescu D.C., Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până azi, Buc. 1975 11. Giurescu C.C. Meşterii apelor, Magazin istoric nr.1 I 1970 12. Ilinca Nicolae, Căpăţână Dan, Giurgiu- Mic îndreptar turistic, Buc. 1986 13. Iosipescu Sergiu, Ionescu Victor, Ghiculeştii, „Magazin istoric” nr. 8/1978 14. Iscru G.D., Revoluţia de la 1821, Buc 1982 15. IDEM., Revoluţia de la 1848-1849, Buc. 1988 16. IDEM., Istoria modernă a României, Vol. II, Buc. 1994 17. Majuru Adrian, Periferie şi pitoresc, „Magazin istoric”, mai-iunie 1996 18. Matei D. Vlad, Matei Basarab şi epoca sa, „Magazin istoric” nr. 8/1977 19. Manu Nicolae , Discurs cu prilejul manifestării din28 sept.Dobreni 1997,(manuscris) 20. Mihalache Micu Vasile, Studiu monografic, Dobreni 1972 (lucrare în manuscris) 21. Mihăilescu Vintilă, Geografia fizică a Romaniei, Buc. 1966 22. Militaru Vasile, Divina Zidire, Buc. 1993 23. Nicolau Gabriela, Vechi conace boiereşti, „Magazin istoric”, nr. 11/2001 24. Nichita Adrian, Monografia comunei Dobreni, Buc. 1996 25. Nichita Adrian, Studiul monografic al satului Dobreni, Buc 2006 26. Nichita Adrian, Studiul Geografic al satului Dobreni judeţul Giurgiu, Buc 2007 27. Oţetea A. şi colab. Istoria României vol. III, Buc. 1964 28. Paul de Alep, Călătoriile Patriarhului Macarie, Buc. 1901 29. Pavel Mircea Florea, Cu trăsura prin veacuri, „Magazin istoric”, iunie 2000 30. Popescu Iancu , Studiu monografic, Dobreni 1938 ( lucrare în manuscris) 224
31. Popescu M.M., Beldeanu A., Mihnea al III-lea, Buc. 1982 32. Prahoveanu Ioan, Tratul de la Bran, „Magazin istoric” nr. 8/1978 33. Rădulescu Zoner Şerban, Diplomaţia europeană şi lupta pentru neatârnare a lui Mihnea al III-lea „Magazin istoric” nr. 7-8 / 1968 34. Rujan Tiberiu Decebal , Studiul geografic al Luncii Argeş- Sabar, Buc. 2004 35. Rymaszewski Bohdan, Auschwitz- Birkenau- nu uita ! , „Magazin istoric”, aprilie 1996 36. Sârbu Valeriu şi colab., Aşezări din zona Căscioarele-Greaca-Prundu, mil. I îHr.-I dHr., Brăila 1996 37. Shuster Cristian, Popa Traian, Cercetări privind epoca bronzului în judeţul Giurgiu, investigaţiile din anii 1986-1994,„Buletinul Muzeului judeţean Teohari Antonescu”, Giurgiu 1995 38. Ştefănescu Ştefan, Basarabii, „Magazin istoric”, nr.7-8/1968 39. Turcu Mioara, Geto- dacii în Câmpia Munteană, Buc. 1979 40. Vâlsan G., Câmpia Română – contribuţii de geografie fizică, Buc. 1915
225