Mihai Mateiciuc - Jurnal în metru athonit

Mihai Mateiciuc

M I HAI MAT E I C I U C

JURNAL ÎN METRU ATHONIT - la jumătatea drumului între cer şi pământ -

Editura Little Lamb Suceava, 2010

1

Jurnal în metru athonit

Culegerea textului: Mihai Mateiciuc Tehnoredactare: Petru-Viorel Prelipcean Coperta: “Coliba”, “Marele Rugător” Sava, închinată Învierii Domnului (reproducere) - fotograf Mihai Boiciuc

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MATEICIUC, MIHAI Jurnal în Metru Athonit / Mihai Mateiciuc. - Suceava : Little Lamb, 2010 Index ISBN 978-606-8111-65-0 821.135.1-31

2

Mihai Mateiciuc

CUVÂNT INTRODUCTIV O carte este un exerciţiu intelectual facil sau dificil, atât pentru scriitor în a o compune, dar şi pentru cititor în a o înţelege. Ei bine, cartea lui Mihai Mateiciuc Jurnal în metru athonit, având ca subtitlu La jumătatea drumului dintre cer şi pământ, este la limita dintre filosofie şi poezie, este cartea unui erudit scrisă pentru iniţiaţi. Deci o carte grea, cu pretenţii, dar încântător de frumoasă pentru cei avizaţi. Este un interesant exerciţiu intelectual şi rafinat. Ca să o înţeleagă cititorul de rând, trebuie să o decriptăm, să o traducem într-un limbaj banal, devenind astfel accesibilă omului de pe stradă, nu numai studioşilor din biblioteci. Trebuie să vorbim mai întâi despre suportul material şi informaţional-general al cărţii, ce este doar canavaua, pretextul fizic al unei excursii, pe scheletul căreia se construieşte cu sudoare şi delicateţe o operă orginală, o creaţie artistică filosofico-poetică tratând probleme de viaţă, de morală, de mântuire, într-un stil poematic, simbolic, metaforic foarte agreabil, având menirea de a ne zidii sufleteşte, de a ne lumina şi bucura. Un om, chiar autorul, merge la munte, la Muntele Sfânt din Grecia – Muntele Athos, cu intenţia să scrie despre sufletul unui om rugător, să întocmească deci un jurnal de călătorie ce se dovedeşte a fi până la urmă un jurnal spiritual. Novicele pătrunde cu smerenie pe un teren aparte – muntele – şi întâlneşte un om deosebit – rugătorul, Marele Rugător, notând cu amănunţime frământările sale sufleteşti, gândurile sale înalte şi curate. Urcarea pe Munte este drumul nostru prin viaţă spre mântuire şi eternitate, modul de trăire sufletească a rugătorului este codul moral al unui om desăvârşit năzuind de la

3

Jurnal în metru athonit pământ la cer. Pe munte omul trebuie să-şi meşterească o Colibă de pace (să aibă o viaţă liniştită), ghidat de precepte morale pozitive. Ne-am aştepta să fie o carte de morală, didacticistă, nu e; de educaţie scolastică, nu e; de misticism creştin, nu e; o apologetică dogmatică, nu e. Autorul ne propune un exerciţiu intelectual cu deplasări mentale de ordin moral în cadrul unor coordonate spirituale. De fapt autorul oferă cititorului o călătorie imaginară în propria noastră fiinţă, o introspecţie în natura fiinţei umane, vorbindu-ne cu blândeţe şi bunăvoinţă despre dragoste şi iubire, despre firea pământească şi firea cerească a omului, despre lupta cu tine însuţi, despre ispită şi păcat, despre virtute şi umilinţă, despre adevăr şi nefericire, despre smerenie şi înălţare, despre rai şi iad, despre singurătate şi dăruire, despre răbdare şi rugăciune, despre lepădarea de sine, cu gândul nobil de a ne zidi sufleteşte. Astfel omul pământean are comuniune cu cerul, prin cugetare, prin fapte, prin rugăciune. Autorul, călătorul, cititorul nu străbat o lume materială, ci cunoaşterea interioară a lumii spirituale. Ca să fie mai convingător Mihai Mateiciuc îl citează adesea pe sfântul Velimirovici şi ne oferă cugetări ale acestuia. Autorul ne prezintă itinerarul fizic al personajului principal pe un tărâm material închipuit căci autorul se dovedeşte a fi un ghid prin labirintul conştiinţei umane. Nu mai ştii care este noul venit la munte şi care este vechiul băştinaş, nu mai ştii care este novicele şi care este marele înţelept. Suntem furaţi de logica discursului filosofic şi poetic, moral şi logic, iar epicul dispare, deoarece lumea materială nu are decât valoare efemeră în raport cu lumea spirituală ce are valoare eternă. Ghidul este autorul novice în devenirea sa de mare rugător şi înţelept. Este omul ce urcă un munte închipuit (calea vieţii) spre perfecţiune. Ascensiunea este anevoioasă. Dar avem două ipostaze ale aceluiaşi, ce se contopesc; călătorul şi rugătorul fiind unul – omul – la un capăt şi celălalt al drumului, căutând

4

Mihai Mateiciuc perfecţiunea. Turiştii (cititorii) sunt nişte novici în devenirea de a ajunge iniţiaţi. Ghidul – Înţeleptul – este un învăţător pretenţios, un anahoret înţelegător şi iertător, ce ne pune să învingem obstacole, să ne depăşim pe noi înşine, dar el se adresează unui cititor cu un anume grad ridicat de conştiinţă şi înţelepciune, transmiţându-i un mesaj de fină esenţă într-un limbaj captivant. De aceea autorul face comparaţii rare, ne oferă similitudini neaşteptate, caută şi oferă simboluri tainice, adesea intraductibile, se exprimă metaforic: călătoria sa la Muntele Athos este zborul interzis al unei păsări, este zborul Timpului, este un pumn de nisip care-i lunecă printre degete, dovedindu-se până la urmă a fi un turist în imaginaţie. Deci avem metaforă – poezie – filosofie, un joc serios al inteligenţei şi fanteziei, urmărind într-un exerciţiu intelectual un înalt ţel educaţional exprimat într-un stil uimitor, care ne încântă şi ne face să trăim emoţii artistice şi estetice de înaltă ţinută sufletească. Este cartea unui om învăţat scrisă pentru cititori împătimiţi. Pentru foarte mulţi trebuie recitită pentru a fi înţeleasă. Numai cine a avut plăcerea să se joace cu logica filosofică va găsi uşurinţă şi bucurie citind-o. Pentru ceilalţii muritori această carte va rămâne o taină, o comoară dintr-o peşteră ferecată cu şapte lacăte. Jurnalul lui Mihai Mateiciuc ne duce cu gândul la cartea Ecleziastului, oferind un alt mod de a cunoaşte lumea şi sufletul omenesc. Mateiciuc ne îndeamnă să ne construim fiecare o colibă de pace în Sfântul Munte, Ecleziastul ne spune că zbaterea noastră prin lume e o goană şi vânare de vânt. Decii zadarnică ne este alergarea, ne spune Ecleziastul, mai bună-i chibzuinţa şi găsirea liniştii – ne spune Mateiciuc, ducându-ne la învăţăturile indiene, de neimplicare. De ce a ales autorul ca simbol şi model al evoluţiei spirituale viaţa monahală? Deoarece asceza este drumul cel mai scurt spre mântuire, cel mai rapid, dar şi cel mai greu şi mai abrupt, unde

5

Jurnal în metru athonit jertfa de sine este totală. Lepădarea de lumea pământeană asigură împreunarea cu lumea cerească. Renunţarea la plăceri şi la ispite efemere este compensată de fericirea veşnică dobândită prin asceză. Returnarea vieţii terestre pentru redobândirea vieţii cereşti. Cartea nu este o pledorie pentru monahism. Este un îndreptar artistic şi poematic pentru omul laic. Este ca o rugăciune spusă în versuri. Are muzicalitate. Păşim între visare şi trezire, între joacă şi poruncă. Suntem pe un tărâm unde rar păşim. De ce personajul este Marele Rugător, de fapt omul? Pentru că rugăciunea este o scară pe care omul urcă spre divinitate. Un picior al scării sunt gândurile şi cuvintele noastre ridicate spre înalt, celălalt picior al scării sunt învăţăturile divine trimise omului pe pământ, iar fuşteii scării sunt faptele noastre – paşi şi scări spre înălţare, dăruirea noastră către semeni. La sfîrşitul cărţii aflăm că autorul nu a călătorit în realitate la munte. Muntele este un simbol, un pretext, o metaforă – reprezentând drumul omului prin viaţă. A trăi e ca şi cum ai urca un munte.. Dar ca să urci la cer trebuie să urci un munte curat, sfânt. (Există trei mari centre monahale ale lumii creştine: Athosul în Europa, Ierusalimul în Asia, Sinaiul în Africa. În toate aceste locuri sfinte pentru creştinătate românii au investit valori materiale şi credinţă. Athosul este replica ortodoxă faţă de Vaticanul catolic). Autorul – novicele – marele rugător nici nu există. Nu există nici un turist, nici o colibă. Există doar omul cu gândurile sale. Coliba este viaţa sa neîntinată. Există o cugetare exprimată într-o înşiruire de metafore. Nu există o lume fizică, materială. Există o lume spirituală bogată, luminoasă, înălţătoare, o lume a ideilor frumoase şi a preceptelor ideale, nobile. Există omul cu sufletul său dumnezeiesc sădit în el, căruia i se cere să se întoarcă la cer ghidat de aceste învăţături divine. De ce autorul a purces la această dedublare şi suprapuneri de planuri? (În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX

6

Mihai Mateiciuc au apărut multe cărţi de călătorie care prezentau ţări îndepărtate, ţinuturi exotice, deplasări aventuroase, venind cu noutăţi atractive şi interesante, redând realităţi necunoscute până atunci, altele erau simple fantezii. Am citit o astfel de carte captivantă despre itinerarul unei trupe de circ prin mai multe ţări, în care autorul dădea amănunte ce te cucereau, ca la sfârşitul ei editorul să ne spună că autorul a făcut turism din fotoliu, că nu a părăsit ţara sa niciodată şi că ne-a purtat pe aripile fanteziei sale). Ei bine, Mihai Mateiciuc ne vorbeşte despre Muntele Athos şi despre sine în călătoria sa. Dar muntele este o închipuire, călătoria este cu gândul şi cu fantezia întrun munte închipuit. Călătoria este o imaginaţie, nu este o realitate. Material, autorul nu a pus piciorul pe tărâmul acelui munte. Această călătorie este un pretext, cartea este simbolică, rezultând un poem filosofic în proză sau o proză poetică stilată măiestrit de un cioplitor de gânduri. Autorul ne transmite cugetări, remedii sufleteşti care ne sunt de mare folos pe drumul vieţiii noastre, asemeni unor făclii în noapte ce străjuiesc un drum în necunoscut, să nu rătăcim pe cărări ce-ar duce spre prăpăstii şi ne luminează calea spre izbăvire. Citind Jurnalul lui Mateiciuc te duci cu gândul la Cioran şi maximele sale speculative şi paradoxurile sale filosofico-poetice. Amândoi operează cu maxime şi cugetări. Lucrările amândurora sunt de excepţie, asemănându-se cu versetele din Biblie. De fapt ambele opere sunt o Biblie profană, de aceea Mateiciuc, pentru a ne uşura lectura, lasă spaţii aerate între cugetări, pentru respiro, textul devenind astfel versete mai uşor de receptat. Să dăm câteva exemple de cugetare: Om de credinţă uriaşă e cel care îşi meştereşte o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt…Oboseala sufletească nu înseamnă nimic altceva decât dominaţia unei prea intense şi extinse lucrări a celor cinci simţuri

7

Jurnal în metru athonit asupra unui suflet nelucrător. Un singur exerciţiu de pocăinţă, niciodată, nu e suficient. Măreţia Athosului nu se iveşte de la început, dar creşte pe măsură ce îi examinăm spiritual alcătuirea… Athosul este un Sfânt Soclu pentru Cuminţenia Pământului…. Muntele acesta naşte fii duhovniceşti… Şi tot el, ca o mamă grijulie, îi creşte ca pe nişte adevăraţi Pui-de-Cer…. Aici nu-s lifturi. Deci va trebui să urci o mie şi una de trepte sau chiar mai mult de atâtea, într-o singură zi…. Entuziasmul nu e totul… Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie, trudeşte mult în jurul sufletului său… Ion Prelipcean

8

Mihai Mateiciuc

,,Bine este nouă să fim aici; să facem trei colibe” MATEI XVII, 4

9


O Athos cristalin! Privesc înălţimea ta Şi te admir văzându-te La dreapta Ziditorului. Vârful tău primeşte lumina cerului Mai înaintea celorlalte, Picioarele tale străpung Întunericul iadului. Cunună de diamante Încinge fruntea ta, Brâul tău sunt pădurile, Iar norii coama ta. Potopul n-a udat A ta întinsă frunte. În mare ţi se scaldă Vârful picioarelor tale. Panaiotis Sutu [traducere de Arhim. Scriban].

10

Mihai Mateiciuc

Note de referinţă I ,,Muntele Athos este o ţară deosebită, aflată la jumătatea drumului între cer şi pământ. De peste o mie trei sute de ani este un ţinut aparte faţă de celelalte ţări pământene, modul său de viaţă deosebindu-se de cel lumesc. Este locuit de bărbaţi nemulţumiţi de tot ceea poate oferi lumea. Ei caută ceva mai mult decât lumea materială, ceva dincolo de frumuseţea pământească. Ca să găsească acest ceva, au venit la Muntele Athos unde sfârşeşte pământul şi începe cerul”. Arhimandritul HERUVIM

11


II ,,Athos (Sfântul Munte, Sfetazagora), republică monastică în masivul muntos cu acelaşi nume din nord-estul Greciei, cu capitala Karies, unde se află numeroase mânăstiri ortodoxe (Marea Lavră, Vatopedi, Cutlumuş, Zografos. Dionisiu, Xeropotam, Dokiariu etc.), întemeiate cu începere din sec. al IX-lea, în care se află valoroase fresce, mozaicuri, sculpturi, manuscrise rare etc. Numeroşi voievozi români, printre care Vlaicu-vodă, Şefan cel Mare, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Alexandru Lăpuşneanu, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu şi alţii, au înzestrat mânăstirile atonite cu odoare, substanţiale danii în bani, pământuri şi bunuri, le-au reparat sau le-au refăcut în întregime, ceea ce a determinat pe principalul monograf al Sf. Munte, Porfir Uspensky, să afirme că nici un popor nu a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii”. (Dicţionar religios, Ion M. Stoian, p. 33)

12

Mihai Mateiciuc

PROLOG

Probabil că odată, pe locul acesta, era un munte de schelete omeneşti cu care era căptuşit pământul, şi măruntaiele muntelui nu se vedeau sau se vedea foarte puţin, pe alocuri, din ele. Acum, însă, muntele de schelete nu mai este. L-a erodat vremea sau s-a măcinat el singur; sau oasele s-au albit şi s-au contopit cu lumina zilei; sau desele războaie şi năvăliri de popoare sau de piraţi au fost pricină de răscoliri pentru munte; sau, ca să întrebuinţăm felul de vorbire al diplomaţilor, războiul a limpezit ,,situaţia de la faţa locului”. Şi, din ce a fost cândva un loc căpuşit – o Himalaie de schelete! – a rămas, iaca, Muntele. Iar în mijlocul Muntelui o Colibă de bucurie străluceşte acum. Sclipeşte toată întrecâd largul, înaltul, adâncul, iradiind spre cea de-a patra dimensiune a Universului care e Iubirea. Coliba e-n sărbătoare. Risipeşte o bucurie fară seamăn, dar să vedeţi minunea: inima celui ce o locuieşte nu-i numai în Colibă ci şi în Cer. Faptul acesta nu trezeşte mirare deoarece

13


locatarul ei e deprins mai mult să cutreiere cu mintea în visări şi în contemplări decât să cugete la cele prezente. Şi nu-i, deci, mirare de cutreier irosit în zadar, de vreme ce, din pricina unui asemenea om precum şi a altora ca el, Muntele a ajuns a fi azi o colonie de isihaşti şi de smeriţi ,,privitori spre buric”, cum li se mai spune acestora. În capătul celălalt al muntelui apare un alt om cam de aceeaşi vârstă sau poate mai bătrân decât omul de la Colibă. E străin şi asta se cunoaşte după îmbrăcămintea diferită de cea a băştinaşului şi după felul cum calcă muntele, stângaci şi înaintând solitar pe o potecă necunoscută. Duhul albastru-al cerului se apropie de proaspătul sosit. Albastra lui lumină începe să îngâne paşii. În ceruri se mai deschide o potecă de bucurie, în vreme ce pe neclintita temelie de stâncă a muntelui, pe ici, colo, crengile pinilor unduiesc fin o nemaiauzită tăcere a nemaiauzitului. ,,Până când?” – se întreabă neauzit de nimeni Nemaiauzitul. ,,O, până când vom tremura toţi pentru el!” – îi răspund în cor acele pinilor. În fine… În clipa aceasta omului i se pare că Muntele îi fuge de sub picioare. Cu tenacitate, aidoma florii de colţ rezistând dintr-o crăpătură de stâncă intemperiilor, mâna lui puternică n-are decât o singură grijă. În loc de vreun alt punct de sprijin întâlnit la întâmplare, strânge la piept ,,Istoria primitivă 14

Mihai Mateiciuc

a Athosului creştin”, o carte cu coperţile înflorate de Legendă. ,,Ce-o să urmeze acestei descinderi a mele aici?”, se întreabă în sine omul, în timp ce duhuri ale stelelor îi amintesc de existenţa orei Zero şi îl călăuzesc în ce fel să se apropie tot mai mult de Colibă. Un convoi de lumânări – un straniu conclav – înaintează în marş gnomic ca să-l întâmpine. Omul priveşte speriat spre cer, în vreme ce Muntele teamă de moarte nu are: Moartea e o venetică în natura acestui Munte. Şovăitor din fire omul se gândeşte la morţile exemplare din istoria lumii, la cele de dincolo de la poalele Muntelui: Socrate, Hamlet, Don Quijote şi mai presus decât aceştia Hristos. Gândeşte în stil tonic: ,,De ce să cred că Himalaia de schelete omeneşti cu care a fost căptuşit muntele acesta nu se va mai întoarce la suprafaţă niciodată? Scheletele acelea s-au unit în ceruri cu aceleaşi raze care le-au desprins de pământ.” * * * Acum paşii răsună nevăzuţi, unul după altul inserând neobositorul urcuş. Poteci desculţe aleargă în urma omului. Poartă cu ele ştafeta Bunei Speranţe precum astrul nopţii, Luna, înspre apogeu. În sfârşit, acum i se dezvăluie Adevărul de la faţa locului: Muntele este proprietate eternă, loc sfânt – şi un astfel de jogging, o asemenea alergare a potecilor pe urmele sale

15


trebuie să aibă loc, în amintirea întâlnirii străbunului său Moise cu Dumnezeu. * * * În foşnetul primei frunze-n cădere, Omul s-a trezit cu mult înainte de zori. Peste noapte a stat ghemuit în beznă, alături de Colibă, într-un sac de dormit. A visat un vis despre propria sa existenţă, cum că, nu îşi dorea să mai fie ce nu este, dar ceea ce era îşi dorea mereu să fie. Într-o paranteză a lunii, fie spus, omul visează mereu acelaşi lucru şi visul său spintecă lumea nopţii în două. De aceea, în clipa când s-a trezit, o jumătate din lume a rămas înfofolită în sacul acela de dormit. Cealaltă jumătate, trădând Infinitul despre care nu ştia mare lucru, a părăsit sacul de dormit. Totuşi, cele două lumi se regăseau în el şi în natura Muntelui; îi vorbeau în simboluri şi totul apărea lizibil şi liniştitor.

16

Mihai Mateiciuc

O, bucurie vie, un dar de mireasmă pentru anotimpul lecturilor din Cugetările tale* şi din cele ale Sfinţilor Părinţi; din respect pentru acestea aprind o lumânare sfântă şi curată.

* [s.n.] - Sf. Nicolae Velimirovici [al Serbiei]. 17


18

Mihai Mateiciuc

JURNAL

19


20

Mihai Mateiciuc

Omul se sălăşluise spre nevoinţă în Sfântul Munte de mai

multă vreme. Părinţii şi fraţii de credinţă deja îl numeau: Marele Rugător. Stând în genunchi în chilia sa la sfârşitul după amiezii, puţin după vecernie, cu frică de pierzanie şi cu căinţă adâncă în suflet îndrăzni să strecoare în cuprinsul rugăciunilor sale aceste câteva sincere cuvinte: ,,Doamne, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sunt?” Atunci, dintr-odată, se simţi luminat de o mare lumină dumnezeiască, că a fost luat din chilie şi răpit cu mintea în cer, unde a auzit cuvinte negrăite, răspuns fără greşeală la întrebarea sa: ,,Omule, află-mă pe Mine în tine!” Când vedenia încetă, acesta fu un început de semnal că Dumnezeu termină de alungat neştiinţa din inima sa. În principiu, a căuta adevărul despre sine înseamnă pentru orice om a căuta cu temei de încredinţare total Subiectul Dragostei. Iar Subiectul se află ca de obicei, lipit de Predicat; dragostea lui Dumnezeu faţă de om fiind cea care a premers dragostei omului faţă de Dumnezeu. Până în ceasul de revelaţie al acestei mărturisiri de dependenţă faţă de Dummnezeu, a mai încercat de multe ori să se prefacă pe sine, cu gândul, în nimic. Dar, se vede că, numai singură îndrăzneala întrebării a fost în stare să îl ridice cu duhul său, până la Duhul cel Nesfârşit. Numai dintr-o asemenea înălţime şi depărtare i s-a oferit totodată şi prilejul de a privi asupra sa ca asupra unui obiect oarecare.

21

Jurnal în metru athonit A privit, tot aşa de nepărtinitor cum avea să privească, după aceea, cu ochi trupeşti toate celelalte lucruri din jurul său. Singură numai virtutea smereniei îi pricinui, în toată măsura ei, trăirea unui asemenea sentiment de uitare şi de părăsire de sine, căci, ştiut e că, orice virtute are darul de a pricinui omului un început de uitare de sine. Şi o virtute de frunte, cum e Dragostea, preia acest început şi îl desăvârşeşte într-o deplină părăsire de sine. Şi, tot aşa peregrinând dincolo de sine, mai mare decât toţi devenea Marele Rugător de câte ori se prefăcea cu gândul, în nimic. Atunci, se simţea ridicat cu duhul său până la Duhul Nesfârşit şi, din acea îndepărtată înălţime, reuşea să privească asupra sa ca asupra unuia care a murit. Izbutea, aşa credea el, să-şi vadă însuşi moartea în trecut. În trecut, fie zis; adică Moartea fără prezent şi viitor. Iar pentru împlinirea acestei izbânzi a firii sale de zi cu zi Marele Rugător este azi nesfârşit de bun şi nemărginit de recunoscător faţă de natura Sfântului Munte. Şi pentru acest sentiment de recunoştinţă nutrit de el, ca om, la rândul său, Sfântul Munte îl socoteşte ca pe singurul său prieten de suflet neiubitor de sine pe acest pământ.

22

Mihai Mateiciuc

A

numite locuri ne răpesc sufletul, printr-un miracol de recreare, de înălţare şi avânt asemănător cu acela pe care l-au trăit, alături de Iisus, trei ucenici ai săi: Petru, Iacob şi Ioan, pe muntele Taborului. Numai într-un loc asemănător cu Taborul, cum este azi pentru lume Sfântul Munte, omul se poate simţi mai presus de fericirea obişnuită. Timpul unor astfel de trăiri poate deveni un prilej de bucurie fără egal pentru orice om biruitor, al lumii şi biruitor al lui însuşi, printr-o cufundare pe de-a întregul a gândurilor, a simţămintelor, a tot ce poate să însemne el ca OM într-o atmosferă de fericire foarte asemănătoare cu cea în care s-au îmbăiat odinioară cei trei apostoli, după ce mai întâi au biruit slăbiciunile Timpului şi baierele vremii. Cei trei aleşi văzând ei în strălucire pe Domnul pe Muntele Taborului au respirat adânc din duhul lui Iisus, al lui Moise şi al lui Ilie. Numai astfel au putut să rostească împliniţi cu bună dreptate: ,,Doamne, bine este să fim aici; să facem trei colibe.” Om de credinţă uriaşă, cel care se străduieşte să-şi meşterească o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt, pătrunde cu lucrul său în adâncul tainei de pe Tabor. Cu luare-aminte gândeşte Marele Rugător şi se bucură: ,,Strălucirea feţei lui Iisus a fost roada rugăciunii adânci pe care Acesta a făcut-o alături de ucenici. Minunată răsplată i-a dat Tatăl ceresc, prin încoronarea lucrului Lui de până atunci: un moment de răgaz într-un loc singuratic, numai între apostoli.”

23


O

m de credinţă uriaşă e cel care îşi meştereşte o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt. Într-Adevăr, nu e privelişte mai mişcătoare între cer şi pământ, ca prietenia reciprocă dintre un om sfânt şi un munte sfânt. Firea Marelui Rugător se aseamănă, în primul rând: cu însăşi marea ce înconjoară şi cuprinde Sfântul Munte. În al doilea rând: se aseamănă cu o stâncă vie corp comun făcând cu Sfântul Munte, o stâncă neclintită din loc de valuri, martoră şi mărturisitoare că toate vremelniciile zidirilor pier şi ceea ce rămâne veşnic e numai Stăpânitorul Temeliei vremurilor. De acolo, de la înălţimea Athonului, Marele Rugător priveşte lumea de deasupra şi din interiorul ei douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Şi numai celor ce au răbdare să îl asculte le mărturiseşte că sufletul său nu cunoaşte ce-i aceea oboseala. Acestora, adesea, le aminteşte: ,,Numai oamenii care nu învaţă ori uită să stea într-o legătură de suflet cu Dumnezeu prin cugetare şi rugăciune, se plâng despre oboseala sufletească.” Pelerini şi vizitatori desluşesc în interiorul său un model de studiu pe viu. Întrezăresc în persoana lui un loc de refugiu, spre care pot năzui să îşi afle un adăpost pentru silinţele lor, ori de câte ori se surprind suprasolicitaţi sau bruiaţi de zgomotul supărător al lumii acesteia şi, în compensaţie, îşi doresc din tot sufletul liniştea unei singurătăţi sau prietenia câtorva tovarăşi. Marele Rugător devine atunci o gazdă prietenoasă. Îi ascultă în linişte şi vine cu o explicaţie în plus: ,,Oboseala sufletească nu înseamnă nimic altceva decât dominaţia unei prea intense şi extinse lucrări a celor cinci simţuri asupra unui suflet nelucrător.” 24

Mihai Mateiciuc

De unde îţi vine energia?” – este întrebat adesea Marele

,, Rugător.

De fiecare dată răspunsul său este invariabil acelaşi: ,,De la un Prieten ascuns.” Ispitiţi de un asemenea răspuns eliptic pelerini şi vizitatori întreabă cine-i acesta? Marele Rugător le răspunde: ,,Cineva pe care îl încumetă mult smerita şi cugetata mea rugă.” Cuvintele rugăciunii – într-Adevăr – au putere de a crea prin Dumnezeu, iar în vreme ce Dumnezeu creează, natura omului rugător clădeşte. Dumnezeu, însuşi, dar îndeosebi omul ascultător de Dumnezeu atât poate să stăpânească dintr-o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie, meşterită de acesta pentru sufletul său, cât poate cuprinde din El prin credinţă. Poate că, de aceea, nefiind în tot ceasul un ascultător perfect Marele Rugător suferă din când în când consecinţe şi pedepse meritate de el precum şi de alţii. Le îndură, însă, în supunere şi tăcere făcând ca voia stăpânirii Cerului să fie una de iubire, de nădejde şi de dependenţă către Dumnezeu, la fel cum sună şi acel insert de cuvinte din rugăciunea domnească: ,,aşa şi pe pământ”.

25


Cel care îşi meştereşte o Colibă de pace, de curată şi sfântă

bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt, e la rândul său unul zidit ca şi noi. După trup, e fire pământească, iar după duh, e o făptură cerească. El crede că nimic nu-i mai poate domoli emoţia deciziei care a urmat neascultării protopărinţilor săi şi, pentru acest arhaic stigmat, e hotărât să-şi petreacă vremelnicia zilelor într-o Colibă. Nu are dubii, nici preferinţe selecte. Urmează cu silnicie aceeaşi infailibilă şi sărăcăcioasă reţetă de habitat. A învaţat un lucru de căpătâi, acela în care trebuie să se comporte fără pic de confuzie într-o stare de sine bine conservată, aceea de individ ,,sărac lipit pământului”. Se chinuieşte, pătimeşte şi îşi face un punct de onoare din a rămâne aşa cum e. ,,Bine-bine, omul lui Dumnezeu, dar în acest fel tu eşti un adevărat domn în înţelesul creştinesc al cuvântului!”, îi spun cu dragoste fraţii de credinţă. În stilul său precaut şi smerit el le răspunde că domn lumesc este cel căruia domnia, şi cinstea, şi orice fel de stăpânire venite din afară îi pun, neîncetat, sufletul în primejdie. Adevărat domn, zice el, este cel ce are suflet domnesc şi caracter domnesc, cel care îşi păstrează în minte obârşia sa domnească, cerească, de la Dumnezeu.

26

Mihai Mateiciuc Cel care îşi meştereşte o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său, spunând acestea realizează de fapt înţelegerea relaţiei dintre fiinţa sa săracă cu duhul şi bogăţia de lucruri a materiei. Şi, numai în acest fel, Marele Rugător se îmbogăţeşte. Numai astfel, se îmbogăţeşte sufleteşte şi îşi obligă sinele să intre, să facă parte din rândurile ,,aristrocraţiei cereşti”, aşa cum duhovniceşte se spune.

27


Marele Rugător lasă mereu valurile vieţii să spumege în

jurul său.

A observat că şi Sfântul Munte se comportă la fel, faţă de marea care îl înconjoară şi care de multe ori este furtunoasă. Valurile vieţii spumegă, însă, Marele Rugător stăruie să rămână cu sufletul liniştit ca şi adâncul mării. Se aseamănă bine cu un viteaz comandant de armată. Priveşte cu sânge rece cum se mişcă trupele armatei sale în timpul luptei, când înainte, când înapoi. Ştie că Focul Inimii şi mintea dacă sunt tactic domolite de o bună ştiinţă despre suflet, îl pot lumina şi calma. Mintea înseamnă pentru el un excelent Mare Stat Major, un priceput conducător oastei sale de gânduri. Când şi când, aghiotanţi îngroziţi vin la el, făcându-i cunoscut pericolul pierderii luptei. Atunci – chiar atunci el nu se tulbură. Gândeşte cu calm că în timpul când l-a născut mama sa, el nu ştia nimic despre verbul a învinge, nici despre verbul a fi înfrânt. Drept urmare, se întreabă pe sine aşa: ,,De ce ca om în toată firea să nu fiu în stare să-mi păstrez aceeaşi ţinută pe care am o dobândit-o atunci când eram doar un copil?” Aflat într-o oarecare derută, dar implacabil în faţa pericolului înşelării de sine, preferă să facă faţă dificultăţilor şi să numească ,,adâncul” cu te miri ce numiri îi cad la îndemână: suflet, raţiune, voinţă, patimă, omul cel dinlăuntru, conştiinţă, ş.a.m.d. Acceptă aceste denumiri deoarece este încredinţat că dacă ezită să le boteze cu astfel de nume, Adâncul poate să rămână nespus şi nehotărât. 28

Mihai Mateiciuc Da – desigur; dar îmlinirea acestui tip de luptător, pentru unul ca el, înseamnă numai un abecedar, adică, un început de înduhovnicire. În fond, lumea unui abecedar cum este şi Abecedarul de Credinţă se străduieşte, încă de la bun început, de mic copil, să te ajute cum să rămâi cu sufletul liniştit ca şi adâncul mării, chiar dacă unii marinari, cum ar fi cei ce îi transportă cu vaporaşul pe pelerini şi îi debarcă la poalelele Sfântului Munte, par a susţine contrarul.

29


Uneori, dând odihnă trupului ca într-o zi de sărbătoare, în

chip de nedorit dobândeşte scurte răgazuri prielnice de a vicleni în inimă şi a unelti unele mici rele.

Altfel spus, păcatul îl urmăreşte mai cu dibăcie pe un mare rugător decât i-ar trebui pentru un altul; să zicem că ar fi vorba despre unul care îşi clădeşte la o distanţă de câteva sute de kilometri depărtare de Sfântul Munte un imobil materialnic, o casă pământească. Atunci, într-un ceas care acum poate că şi este, cel care se hotarăşte să îşi meşterească sufleteşte o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie într-un munte sfânt, nu se pierde cu firea. Nici vreun motiv de a-şi continua truda pe ascuns, nu are. Face tot ce îi stă în puterea cunoştinţei şi, împreună cu Dreapta Socoteală, îl pofteşte pe păcat la un dialog în trei. Îl întreabă pe acesta: ,,Nu cumva ai vrea să mă aliez cu tine? Vrei să mă biruieşti şi să mă autodistrug sau doreşti să duc pe un altul, ori pe alţii, pe făgaşul interesului tău?” Păcatul se preface că e absent. Parcă nici nu îl ascultă. La un moment dat, tresare şi spune că e bine să te păzeşti de Rău, ba chiar e bine să nu fii nici pricina răului altuia. Cu aceste precizări de rigoare, îi întinde rugătorului, cum s-ar spune, o ,,cupă de aur” cu cel mai dulce elixir din lume. I-o întinde în fata ochilor şi, cu un aer entuziast îi zice: ,,Eşti mare!... Ţie îţi este dat să bem împreună în cinstea judecăţii tale, pentru că o meriţi cu adevărat.” Acesta ascultă, dar, între timp, subconştientul din el îl informează că are de fapt în faţa sa o cupă de plăcere pământească. Pe fundul acestei cupe îmbietoare se găseşte un cristal otrăvitor şi, 30

Mihai Mateiciuc din nefericire, pericolul de moarte este transparent. În plus, pericolul e atât de minuscul, încât, poate fi mereu-mereu prea aproape de buze şi aşa poate să treacă pe neobservate în sânge. După ce ascultă refuzul păcatul se îndepartează. Îi apare clar că nu şi-a găsit omul potrivit, că invitaţia la dialog n-a însemnat decât un prilej de joc genial, dintre eu şi non-eu, dintre lumină şi întuneric sau – mai exact – dintre viaţă şi nefiinţă. Adică un joc decisiv de ,,care-pe-care”…

31


Să-ţi meştereşti într-un munte sfânt o Colibă de pace, de

sfântă şi curată bucurie pentru sufletul tău.

Toată arta şi frumuseţea unei asemenea îndeletniciri trebuie să-ţi vină de sus, de la taina tainelor. Fără de această taină a tainelor, firea celui care se implică într-o asemenea lucrare n-ar putea, în nici un fel, nici barem să întrezărească acea frumuseţe care străluceşte într-însa. Iar toată firea cea zidită în spectru spiritual se aseamănă cu un nor străpuns de o lumină pătrunzătoare ca flacăra cerească. Cel care o colibă de pace, de sfântă şi curată bucurie îşi meştereşte pentru sufletul său, se scaldă în toată vremea lucrului său în voia luminii divine. Puterea vederii sufleteşti îl proiectează, ca om, dincolo de ecranul orizontului vizibil. De pe acest tărâm rabatabil, întrezăreşte frumuseţea launtrică a tuturor lucrurilor. Simte că, de pildă, subţirimea sau grosimea unui nor care e străpuns de o lumină pătrunzătoare ca flacăra cerească, se leagă strâns de însăşi puterea vederii sale sufleteşti. În consecinţă, acesta nu exagerează cu interpretările. Sondează fapte de-ale sale. Execută măsurători de conştiinţă pe temelia cunoaşterii de sine. Compară apoi distanţele lăuntric parcurse şi, în faţa ochilor i se aşterne Seninul pe care nu îl poate reda unui suflet tulburat decît Atmosfera Înălţimii: un loc ideal, cu vreme favorabilă bucuriei fără de egal, pentru un om biruitor al lumii de jos şi biruitor al lui însuşi. Un proverb atonit spune: ,,Înălţarea sufletului este departe văzătoare”. 32

Mihai Mateiciuc

Rămânând

un timp treaz, nu mult după săvârşirea Miezonopticii şi abia întors la Colibă, i se face dor să aprindă Opaiţul Muzei. Gândeşte cu recunoştinţă. Mai întâi cu recunoştinţă – la toţi grecii aceia care totdeauna au socotit Sfântul Munte ca o cetate a credinţei lor ortodoxe şi a naţionalităţii lor. Apoi, aşa ca pentru sine citire, dând glas împrumută vocea sa unor poeme ce cântă toate măririle şi cinstirile Sfântului Munte, precum e şi acesta al lui Panaiotis Sutu: ,,O Athos cristalin! Înălţimea ta o privesc şi te admir văzându-te La dreapta Ziditorului. Vârful tău primeşte lumina cerului Mai înaintea celorlalte. Picioarele tale străpung întunericul iadului. Cunună de diamante încinge fruntea ta. Brâul tău sunt pădurile, iar norii coama ta. Potopul n-a udat a ta întinsă frunte. În mare ţi se scaldă vârful picioarelor tale.” ,,Şi studiile despre Athos ar trebui acum să fie iar la modă, omenite de tratatarea acestui subiect la înălţime – gândeşte în sine Marele Rugător – deoarece Athonul e Piscul, Colţul Sfânt al Greciei, a cărui istorie şi măreţie trebuie de toţi să fie cunoscută. Apoi, la fel, pentru că Athonul e o teacă care cuprinde în ea taine şi comori.” Într-Adevăr, Athonul e un Far care luminează Cărarea

33

Jurnal în metru athonit Împărăţiei, o cale de urcuş luminos care cârmuieşte, spre îndeplinirea trezirii, sufletele adormite. Gândeşte la toate acestea Marele Rugător încă un timp oarecare. Mai citeşte ceva din Porfir Uspensky, principalul monograf al Sfântului Munte, care afirmă într-un loc că nici un popor nu a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii… Se simte mândru că e român dar nu îşi pierde cumpătul, amintindu-şi în cele din urmă că o asemenea coincidenţă poate avea loc; afli lucruri noi, trebuie să ai grijă să nu le discuţi cu unii şi cu alţii. Un echilibru smerit poate fi atins şi menţinut. În sfârşit, se retrage să se roage într-un ungher al Colibei.

34

Mihai Mateiciuc

Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi sfântă

bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt, nu spune niciodată: ,,Un singur exerciţiu pentru desăvârşire e deajuns.” Fiecare exerciţiu înseamnă pentru el o întoarcere, un mic asalt într-un război latent între putinţă şi neputinţă. Cercetează cu luare aminte fiecare linie a mişcărilor sufleteşti pe care le execută. Îşi îmbăiază fluidul respiratiei în aerosoli cu esenţe de mir. Cugetă la ritm, priveste cu duh de blândeţe şi echilibru interior la efortul inimii. Se roagă să rămână în el încă o rezervă de energie; atâta, încât, să atingă pragul febrei de efort după biruirea ispitei; să dea în el în clocot smeritul sentiment al nimicniciei şi aşa, să se urce la cer lacrima caznei care descoperă în vapori de Duh nevăzut totul – şi care dă omului totul. Nu uită că, tâlharul de pe cruce făcând în sine doar un singur exerciţiu de pocăinţă, într-o singură clipă a izbutit să contemple Totul. Şi tot, în aceeaşi unică clipă Domnului s-a rugat. ,,Iar unul, aşa ca mine – cugetă el – în mod vădit eu, cel plecat pe drumul toamnei vieţii mele omeneşti, oricând, la o răspântie de două clipe, să nu îmi pot întoarce ochii mei spre Crucea Domnului şi, aşa, cu toată dragostea să nu pot îmbrăţişa picioarele Fiului răstignit cu mâinile?” Şi – tot aşa – cu aceeaşi dragoste, în cursul aceluiaşi popas în drumul spre Domnul, gândeşte că poate să se simtă el însuşi cu sufletul răstignit pe aceeaşi cruce. Şi, ori de câte ori cugetă la acestea, Marele Rugător se gândeşte cu surprindere şi la foc. 35

Jurnal în metru athonit Are în vedere Focul Inimii. Începe să facă în sine un calcul al probabilităţilor, zicânduşi: ,,Un lemn arde cu greu singur… Două lemne dacă-s puse unul lângă altul, ard mai uşor – iar trei lemne, puse laolaltă, ard şi mai uşor.“ Aflat la răspântia dintre două clipe Marele Rugător e liber să creadă ce vrea. Ştie însă că un singur exerciţiu de pocăinţă, niciodată, nu e suficient.

36

Mihai Mateiciuc

Marele Rugător ştie ce înseamnă frica – frica adevărată

– frica de sine.

Într-o zi cu o eclipsă totală de soare, are senzaţia că în absenţa astrului, atât el cât şi Sfântul Munte au rămas, ca printr-o minune cerească, în cea mai nemijlocită apropiere de Dumnezeu. Iar atunci când un om se află într-o nemijlocită apropiere a lui Dumnezeu şi încearcă, astfel, să obţină o puternică viziune a lui Dumnezeu, pentru unul precum e acesta, lumea se pierde ca şi când nu ar avea fiinţă. ,,Cum s-ar putea oare înfăţişa mai clar această vedere a Supremului Faur al Luminii, prin toate cele ce se cuprind în universul întreg?”, se întreabă împovărat de uimire Marele Rugător. ,,Nu cumva printr-o asemănare cu privitul astrului zilei printr-o sticlă, aşa cum fac eu acum pe această vreme de eclipsă când văd numai soarele, în timp ce sticla pe care dinainte am afumat-o rămâne nevăzută pentru ochiul meu?” Şi, în timpul unei asemenea viziuni despre Supremul Faur al Luminii, umbrit de spaimă, Marele Rugător tresare. Îndepărtează mai întâi de la faţa ochiului său trupesc sticla afumată şi îi pune Supremului Făurar aceeaşi întrebare, precum odinioară a pus-o psalmistul David: ,,Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de Faţa Ta” [Ps. 139, 7].

37


Ce peisaj duhovnicesc! Omul şi Athonul stau, unul în preajma celuilalt, sub una şi aceeaşi Cale-Lactee. La picioarele lor lumea zace adormită. Cu trei ceasuri mai devreme decât în alte locuri de pe pământ, aici, în Sfântul Munte soarele răsare în întregime, deodată, în frageda-i feciorie de zi-lumină. Razele soarelui mângâie sufletul marelui rugător, abia ,,trezit” din obişnuita lui stare de priveghere de peste noapte. Luna, aşa cum o ştim, aducând acum la chip cu o paranteză deschisă undeva la marginea cerului, seamănă cu visările şi cu frânturile de cutreier şi contemplări care l-au însoţit pe întreg parcursul trecerii nopţii. Acum e ceasul la care Marele Rugător mergând încet, îşi observă fermitatea paşilor pe cînd se postează în faţa unui perete de stâncă, aşa ca în faţa unei oglinzi. Ştie că soarele, aşezându-se pe pietre, le îmbracă într-o splendoare cu totul aparte şi greu de descris. În clipa când se retrage din faţa peretelui de stâncă din tot acest miracol n-a mai rămas decât o amintire mirată. De aceea îşi întrebă ochii: ,,Care a fost momentul Adevărului?” ,,La fel – gândeşte el în continuare – se întâmplă şi cu chipul trăsăturilor omeneşti. Se aseamănă între ele de parcă ar fi aceleaşi, dar soarele uneori nu mai ajunge până la ele ca să le putem bine distinge. Cum se face una ca asta? Soarele este imparţial faţă de toata lumea. Îşi împrăştie strălucirea sa la fel de bogată asupra pietrei curate ca şi asupra pietrei prăfuite sau acoperită de muşchi.”

38

Mihai Mateiciuc Năpădiţi încă de strălucirea peretelui de stâncă, ochii îi clipesc de zor. Rămân închişi şi tăcuţi apoi pentru o scurtă vreme. Atunci ochii lăuntrici, cei ascunşi ai inimii, se văd obligaţi să intervină în felul lor. ,,Şi ce-aţi vrea?”, întreabă ei. ,,Speram şi aceasta e singura noastră speranţă ca soarele să fie obligat să strălucească, iar pietrele curate să fie obligate să poată să răsfrângă strălucirea primită. Dacă te-ai asemăna cu marele Whitman, mulţumită soarelui, din pieptul tău tare ca o stâncă ai da la iveală poeme, vaste ca întinderile preeriei. Dacă ai fi Wan Gogh, tot graţie astrului zilei, din arzătorul tău penel pe care l-ai mânui, în raze de culori fierbinţi ai înfăţişa ţărani pe câmp şi ciocârlii în slăvi de văzduh argintat.” Marele Rugător se îndepărtează câţiva paşi, intenţionează să îşi vadă de drum dar nu-i chip – arta strălucirii soarelui îl manevrează deplasându-l dinspre imens spre intens. Brusc, s-a întors în faţa stâncii: ,,Am uitat să-ţi fac o destăinuire – una de suflet. Să ştii că voi continua să merg acolo unde mi-am pus în gând. În drum trebuie sa mă întâlnesc cu un semen căruia va trebui să-i fac un bine. Dacă se va petrece întocmai aşa, de îndată mă întorc la tine. Tu vei primi binele pe care l-am făcut eu şi îl vei îngropa sub tine. Din tine va încolţi o limbă de piatră… Ei bine, limba aceea de piatră mă va vesti unei lumi întregi.” ,,Da – meditează acum mulţumit şi nu prea, în timp ce se depărtează de peretele stâncii. Soarele e frumos şi e nemuritor. Oricare piatră e tăcută şi oricare gură de om e inaptă să aibă o bună pază a gurii. Oamenii, ca şi oglinzile lui Cocteau, ar proceda mai bine dacă ar reflecta mai mult.”

39


Timpul nu ia în seamă firea omului, nici seamă nu ia la faţa

omului. Dar, în graba întâlnirii cu Timpul, oamenii îşi uită în timp bunătatea credinţei. După cum Carmeliţii nu au şovăit de a atribui lui Adam întemeierea ordinului lor călugăresc şi a socoti în plus că, îngustele peşteri de pe muntele Carmel sunt adăposturi străvechi ale principelui lor întemeietor patriarhal, după izgonirea lui din raiul pământesc, tot aşa, pentru orice călugăr athonit, Prea Sfânta Fecioară Maria, Mama Pruncului Divin, şi-a întipărit urmele binecuvântate ale picioarelor ei pe cuprinsul Sfântului Munte. Într-o zi Maica s-a dus să viziteze pe Lazăr în insula Cipru. Corabia ce avea să o ducă la locul hotărât a plecat din portul Iaffa, dar vânturi rebele au împins-o pe coastele Athosului, loc unde în vremurile acelea se ridica un templu – zice-se că – închinat lui Apollo sau lui Saturn. Sfânta Fecioară a coborât în portul Clemente, exact în locul unde în veacul al X-lea avea să se ridice o mânăstire, zisă a lui Clement, iar potrivit unor viitori istorici greci ai muntelui Athos, Clemente trebuia să fie identificat cu un episcop care a adus la Hristos pe locuitorii Athosului. De abia a pus Sfânta Fecioară piciorul în pămâtul viitoarei peninsule numită calcidică. Idolii îndată au înălţat spre văzduh strigăte de bucurie, vestind venirea Maicii Domnului pe meleagurile lor şi, astfel, îndemnându-i pe ceilalţi să i se închine cu plecăciuni. Lumea era şi în vremea aceea, plină de perfecţiuni efemere, 40

Mihai Mateiciuc închinătoare la zeităţile vremurilor, însă, păgânii au fost atât de mişcaţi de această minune, încât, îndată s-au convertit la creştinism, iar Preasfânta mai înainte de a-şi urma călătoria ei prin lume, şi-a întins binecuvântarea numelui ei sfânt peste întreg Sfântul Munte. Cel care îşi fericeşte timpul vieţii meşterind, în chiar ceasul de faţă în Grădina Maicii Domnului o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său, ştie cum nimeni altul în ce fel se poate descoperi sau redescoperi un mod de recunoştinţă mai satisfăcător decât cel învechit – o relaţie dintre o Mamă Sfântă şi fraţii Fiului ei.

41


Măreţia Athosului nu se iveşte de la început, dar creşte pe

măsură ce îi examinăm spiritual alcătuirea.

Şi, chiar şi în acest caz părem oarecum descumpăniţi, fiindcă străbătând-o, simţim cum suntem absorbiţi cu conştiinţa într-un uriaş con de absorbţie spre Înalt, pentru că, această Măreţie a Athosului e în întregime învăluită în Mister. În cele din urmă, Muntele pe vârfurile căruia călugării sunt aspri postitori şi privitori spre propriul buric şi vedeau şi mai văd în mai toate zilele minuni şi lucruri uimitoare, e un loc nimerit în care poţi să te întâlneşti cu Spiritul Făurar al Lumii. Da, în mod cert, aici, poţi fi nu ca într-o ghicitură, cum duhovniceşte se spune, ci, faţă în faţă cu Spiritul Lumii. Nu poţi însă să dai ochii cu Spiritul Criticii, cum lumeşte se spune, chiar şi în fericitul caz că ai fi autorul unei pământeşti opere de artă. Însăşi Măreţia Sfântului Munte e cea mai mare Operă în felul ei din toate câte s-au ivit până în prezent. Acum, la ceasul acesta, când principiile vieţii monahale au fost cercetate şi dezvăluite, nu mai este pricină de a crede decât – în mod necondiţionat – în forţa de creaţie a Marelui Artist. Totuşi, privind aici, pe latura în care este vorba de realitatea unică a lucrurilor invizibile multe din ele stârnesc constant admiraţia şi acesta-i chiar motivul pentru care istoria primitivă a Athonului creştin este toată înflorită cu legende. Faptul nu trezeşte mirare, fiindcă, preocupat de împlinirea lucrului său, cel ce se străduieşte să îşi ridice în acest mirific cadru 42

Mihai Mateiciuc o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său, se aseamănă cu fraţii săi deprinşi mai mult să contemple în cutreier de smerite visări decât să cugete, conştienţi, la măreţia acestei Opere în Sine. Problema unei opere: prea uluitoare, pentru un simplu exerciţiu de admiraţie, la faţa locului.

43


Rudele Marelui Rugător: O pleiadă de fraţi purtând pecetea

tainei de a fi martori trăitori şi rugători ai smereniei. Situaţia socială: Săraci cu duhul.

Viitorul: Da, desigur, evident – Athosul e un Sfânt Soclu pentru Cuminţenia Pământului. Deviza pelerinilor vizitatori: “Căpitane, roagă-te lui Dumnezeu, dar trage la ţărm – la ţarmul Sfântului Munte ca să debarcăm!” Unul dintre secretele unui om înzestrat cu un talent autentic este să vină în acest loc şi să vadă pentru prima oară; adică, bunăoară, să privească un ac de pin din pinii care împresoară relieful Muntelui, ca şi cum acesta n-ar mai fi văzut ace de pin niciodată. Numai în acest caz un ac de pin poate să-i apară cuiva, în toată noutatea şi spledoarea lui. Facultatea de a ne mira, atât de repede tocită de lumea situată dincolo de poalele Athonului, retezată de obişnuinţă şi de educaţie în general, constituie temeiul simţământului că, la faţa locului, aici, adevărata ordine se întemeiază doar pe rugăciune. Pelerinul pătrunde în mirifica atmosferă a Muntelui aducând cu sine un bagaj de dezordine mai bine sau mai prost ambalată în lumea din care vine. Sigur că ar vrea să aibă parte de un început de trăire autentică – dar care? Desigur că va trebui să aştepte să vină ea la el. El nu poate alege, e un neputincios. Nu poate merge s-o caute acolo unde se ascunde. De pildă, aspectul unui strop de apă sfinţită picurat 44

Mihai Mateiciuc dintr-un buchet de busuioc îl va face să viseze la lacrima mamei, la copilărie, la lume, şi apoi la câte şi mai câte. Aşa se va întâmpla şi cu o sumedenie de alte impresii la care va fi părtaş şi care sunt puncte de plecare, cu recomandarea bunului simţ de a le comenta la caz de nevoie folosind cuvinte blânde, dacă se doreşte să ai parte de nişte argumente tari. Pe toate îşi doreşte din tot sufletul pelerinul să le vadă aici, la faţa acestui loc sfânt, cu alţi ochi; de s-ar putea, cu acei ochi pe care i-a avut dintru început Adam cel cu sufletul în argilă. Atât de puţine lucruri pe locul lor în lumea asta; ca şi noi oamenii… Vizitatorul se simte din ce în ce mai izbit de aspectul acesta la tot pasul. Dar se consolează repede la gândul că Umanitatea trebuie servită şi de oameni ca el. Să nu iubeşti locul în care te-a hărăzit Dumnezeu – e păcat. Întoarcerea pelerinului de la Sfântul Munte acasă e o problema de adaptare, celebrată de fiecare individ în parte, în cupa inimii sale timp îndelung. Lumea marilor metropole e plină de grupuri statuare şi statui, dar niciunul nu constituie şi nici că s-ar putea compara, întrun fel anume, cu sfinţenia acestui sfânt Soclu pe care tronează în faţa creştinătăţii Cuminţenia Pământului. În artă, spune Julien Green, adevărul se află – tronează – în surpriză.

45


E

,, cam ciudat Muntele acesta”, obişnuieşte să puncteze frecvent Marele Rugător, atunci când se găseşte în faţa unui grup de pelerini. Şi, drept argument adus acestei păreri exprimate, continuă pe un ton glumeţ să le mai spună: ,,Aici, vorba unui poet… Nu sunt femei care să înnebunească bărbaţii”. O persoană din grupul de vizitatori aducându-şi aminte de respectivul poem, mustăceşte un gând de reproş ascuns. Ştie că deţine pentru scurt timp libertatea de a-l păstra sau de a-l da la iveala, pentru că, după desfăşurarea clipelor ce vor urma împrejurării oferite, cum şi după gradaţia dibăciei sale, reproşul va deveni mai mult sau mai puţin savuros şi preţios. Când simte că nu reuşeşte să pună gurii pază sigură, are trebuinţă de revărsare, de descărcare a sufletului sau de uşurare a inimii cum se zice şi comentează cele spuse de Marele Rugător: ,,Aici nici bărbaţi care să lase femeile grele nu-s…” ,,Da, aşa e. O ţară de oameni maturi şi bătrâni o să vă pară Athosul – le zice în continuare ghidul de fericită ocazie – o ţară muntoasă în întregul ei unde nu se aud râsete cristaline de copii care se joacă, nici plânsetul nevinovat al pruncului din leagăn. Un tărâm lipsit de familii, lipsit de copii, într-adevăr… Dar, să ştiţi, că nu-i chiar aşa. Orice bună mamă ştie că depărtarea ei de copil sporeşte dragostea şi a mamei şi a copilului. Muntele acesta, dragii mei, el însuşi naste… Naşte fii – fii duhovnicesti. Şi tot el, ca o mamă grijulie îi creşte ca pe nişte adevăraţi Pui-de-Cer.” La auzul acestui comentariu ce pare că n-a fost făcut spre a

46

Mihai Mateiciuc fi folosit cu gura, spre deliciul urechilor, ci spre desfătarea inimilor, grupul rămâne fermecat, tăcut şi gânditor. Iar când taci, stai şi te gândeşti. Gândind, observaţiile ţi le grupezi. Cel care ştie să tacă, cunoaşte bine inima omenească şi îşi dă toate silinţele să nu cadă pradă înflăcăratei dorinţi care-l poate duce mai departe decât i-e vorba şi vocea. Aşadar, în acest răgaz de timp, Marele Rugător are prilejul să citească doar pentru el, ca un clarvăzător, câteva dintre mesajele ce apar scrise pe frunţile unora dintre cei ce se află în faţa sa. Unele pasaje se referă la o seamă de femei îmbrăţişate de primul venit, aşa cum se lasă floarea câmpului sărutată de orice trecător; alte pasaje descriu o privelişte plină de femei care îşi risipesc îmbrăţişările la tot bărbatul, aşa cum înotătorii în apă, lejeri şi nepăsători ating cu trupul lor dezgolit orice val. Marele Rugător profită de asemenea împrejurări. Pentru fiecare gând citit are două piste în favoarea sa. Pe una din ele foloseşte curieratul bărbaţilor-pelerini pentru a le reaminti soţiilor lor şi femeilor de pretutindeni, care e temeiul interdiţiei sinodice şi canonice, acela de a nu putea să pătrundă cu tălpile picioarelor pe teritorul Sfântului Munte. Pe cea de a doua pistă expediază rugămintea de a fi iertat Athosul pentru această lipsă de ospitalitate. ,,Întoarceţi-vă acum capul spre stânga mea”, îi roagă acesta. Şi continuă să le zică: ,,Nu-i aşa că vedeţi cerul prin frunziş? Această frumuseţe vă îndulceşte inima, nu ştiu de ce, în timp ce frumuseţea unui chip de femeie are ceva răscolitor în ea; nu-i deloc liniştitoare.” Acest procedeu se dovedeşte a fi plin de o analogie capabilă să pună tactic la punct orice nedumerire. Ca să nu spui lucrurilor pe

47

Jurnal în metru athonit nume nu-i totdeauna atât de lesne: o iscusinţă, şi încă una mare, se cere. ,,Itaca lui Homer”, metaforic gândind Marele Rugător, aceasta înseamnă că există o casă şi o soţie şi unul sau mai mulţi copii – şi că există o raţiune pentru toate acestea. Astfel, urmărindu-i expunerea, se surprinde mirânduse pelerinul, visând la pragul casei în care soţia credincioasă ca Penelopa, îl aşteaptă, cu o cuvenită înţelegere şi respect faţă de interdicţia Sfăntului Munte. Acum Marele Rugător se simte la adăpost. La începutul explicaţiei sale a suferit, vroia să spună ce poartă în adâncul inimii: Sfântul Munte şi femeile se regăsesc situate pe două planuri opuse.

48

Mihai Mateiciuc

D

,, eist, teist sau panteist?” – citeşte Marele Rugător scris într-o carte. Deist, teist sau panteist – întrebare subţire a cărei singură speranţă… O întrebare care doar speră să fie un loc de întâlnire cu Dumnezeu. Într-o piaţă de economie a cuvintelor un loc de întâlnire cu Dumnezeu poate fi dinainte fixat doar printr-un singur cuvânt: ,,Oriunde”. ,,Ce ruşinos început de viaţă am avut, se destăinuie Marele Rugător unui frate, fiindcă o vreme mi-am trăit viaţa aşa cum vroia societatea civilă. Hristos însă exista şi era inegalabil. Dacă n-ar fi fost să Îl întâlnesc într-o bună zi, aş fi trăit în continuarea vieţii mele o nebunie stupidă.” Când începi să faci un prim efort pentru a distinge diferenţa între un arhetip şi un stereotip, cuvântul ,,oriunde” te ajută să înţelegi că viitorul poate să semene foarte mult cu prezentul, iar lucrurile încă nu-s complete. Ca punct de întâlnire sau ca locaţie sunt tot atât de uimitoare ca încercarea de a te ascunde din faţa lui Dumnezeu. Oriunde – pe orice drum am apuca L-am întâlni. La orice poartă am bate, El ar fi Acela care ne-ar deschide. A avea prilejul – şi a trebui să te întâlneşti cu Dumnezeu. Sau – a avea prilejul acesta şi a crede că până la sfârşitul

49

Jurnal în metru athonit zilelor tale vei păstra barem o nesăbuită speranţă că Dumnezeu va perfecţiona raiul şi iadul, pentru că la lucrul acesta se pricepe aşa cum se pricepe la toate. Sau – pe mistici, a-i citi aşa cum îi citim pe călătorii întorşi din ţări îndepărtate în care ştim bine că nu vom ajunge nicicând. A avea prilejul. Şi asta – oriunde: înafară de tine sau înlăuntrul tău. Oriunde – într-o Colibă de bucurie a sufletului tău, într-un munte oarecare sau pe un deal numit al Fericirii, sau într-un loc atât de lesne de ghicit pe cât de greu este de înţeles manuscrisul de la Voynich. Pentru Marele Rugător nu există loc imposibil, aşa cum nu există nici dragoste imposibilă. Marile suflete ale creştinătăţii s-au complăcut, totuşi, în singurătate. Tot în singurătate a decis să-şi petreacă tot restul vieţii şi el, încă din ziua când a rămas sub ocrotirea Sfântului Munte. ,,Vreau să fiu aici, alături de sufletele ce au iubit prietenia cu Dumnezeu – şi-a propus din clipa aceea. Doresc să am parte aici de o prietenie netulburată cu Cineva care a fost şi este mai mare decât mine.” De atunci şi până în ziua de azi, cuvântul ,,oriunde” a rămas pentru el un produs spiritual dematerializat: o Colibă de Bucurie. Întâmplarea acesta presupune că uşa sufletului a rămas deschisă cu vederea la cer. Prin ea are cale liberă să pătrundă în colibă şi duşmanul. În mod aproape sigur, va socoti că nu poate fi jignit de această îndrăzneală a sa. Marele Rugător este atent la linişte; undeva, ceva se

50

Mihai Mateiciuc petrece. El ştie că nici în pustie nu eşti singur. ,,Deist, teist sau panteist” – tustrele, aceste cuvinte continuă să plutească în jurul colibei, şi cuvintele acestea sunt ca şi văzduhul, ca şi aerul care pretutindeni pluteşte. Câtă vreme o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie are uşa sufletului deschisă spre cer, duhul nevăzut pătrunde în ea. Duhul e aerul de bucurie care o primeneşte.

51


Cu un zâmbet subtil ce parcă ar vrea să ne spună totul,

Marele Rugător îşi reaminteşte de primele zile ce au urmat venirii sale în Munte.

Idoli şi odalisce vin şi pleacă. El, însă, nu şi nu; în momentele acelea era decis să cucerească toate profunzimile spaţiului şi toate misterele timpului. Încă de la bun început i-a declarat hotărât stareţului: ,,Vreau sa fiu asemenea sfinţilor!” ,,I-auzi, frate!”, a comentat plăcut surprins acesta. ,,Gândeşti mult? – l-a mai întrebat. Dacă răspunsul tău e da, atunci imagineazăţi mai puţin şi încearcă să simţi mai mult. Aici în Munte lucrurile se pot schimba dintr-o clipă în alta. Abia dacă pentru unul aşa ca mine, ar mai exista vreo şansă să rămână la fel. Aici, lifturi nu-s… Deci, va trebui să urci o mie şi una de trepte sau chiar mai mult decât atâtea, într-o singură zi. Peste noapte, va trebui să repeţi ca să se înmulţească osteneala ta de peste zi. Dificultatea constă în a face banalul ascultării de această nevoinţă, credibil. Iată ce sfaturi ne predă un scriitor filosofic, cu inspirţie adânc religioasă de sfânt. Zice acesta: ,,Nu este uşor să fii asemenea sfinţilor dintr-odată. Mai întâi fii asemenea oamenilor buni din satul din care ai venit. Aceasta să-ţi fie cea dintâi treaptă. Fii apoi asemenea oamenilor sfinţi din neamul din care te tragi. Aceasta să-ţi fie treapta a doua. Fii apoi asemenea celor mai mari sfinţi ai Bisericii. ,,Înţeleg – consimte preopinentul. Aceasta trebuie să fie treapta a treia.” ,,Şi, în cele din urmă, tot aşa păşind pe trepte de urcuş duhovnicesc, poţi fi şi asemenea lui Hristos. Dar, dragul meu, 52

Mihai Mateiciuc aceasta e culmea. Pe toate treptele acestea nu se poate ajunge cu un singur salt făcut tocmai de jos.” Din momentul acesta, novicele a înţeles esenţialul: entuziasmul nu-i totul. Toate străduinţele, cele dinafară şi cele dinlăuntru, un entuziast e dator să le închine sufletului. Dacă nu-i un mister, atunci e un secret de aflat de oricare dintre noi: sufletul omului care doreşte să se înalţe, trebuinţă de lift nu are. Cu acelaşi zâmbet subtil ce parcă vroia să-i spună încă de la început totul tânărului novice, Marele Rugător gândeste la de câte ori entuziasmului său nu i-a trecut prin gând să se refugieze într-o frază din urcuşul sfântului Pavel, în care este vorba despre nevoia de a parcuge prin urcuş realitatea unică a lucrurilor invizibile.

53



bucurie, trudeşte mult în jurul sufletului său.

Ştie că sufletul este mai de preţ decât trupul. De aceea toate străduinţele sale le închină sufletului. Împlinind această trudă aleasă, odată cu ea îşi fertilizează şi terenul gândirii. Iar în ceea ce priveşte Coliba şi grădina sufletului, pe amândouă, se străduieşte să la apere – cum se zice – de ,,potopul morţii”. Desigur că, toată osteneala poate să rămână fără folos dacă nu cere şi voia luminii divine – harul dătător de viaţă al Supremului Făurar de Lumină. În Adevăr, harul este pentru o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie, ceea ce este şi înseamnă soarele pentru o pânză expusă la albit pe prundişul unui râu. Săpunul şi mâinile harnicei gospodine au ostenit asupra pânzei destul. De-acum Soarele va fi acela care va desăvârşi albirea pânzei. De aceea, ori de câte ori meditează la curăţirea inimii şi la starea de igienă a sufletului, Adevărul despre existenţa Colibei îl copleşeşte; trupul şi sufletul îi par a fi unul şi acelaşi. Revărsat peste tărâmul fiinţei sale, Adevărul dinlăuntrul său iese la suprafaţă ca şi apa. Astfel, Adevărul i se descoperă dragostei. La rândul ei, Dragostea îl fericeşe cu cântece de proslăvire şi Coliba de bucurie răsună, asemenea lăcaşurilor sfinţilor din ceruri. Şi, pentru toate aceste descoperiri, asemenea marelui prooroc, Marele Rugător se roagă la Dumnezeu-Tatăl sfinţitor: ,,Miluieştemă, Dumnezeule, după marea milă a Ta, […] spală-mă şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi [Ps. 50].

54

Mihai Mateiciuc

Marele Rugător fiind om duhovnicesc reuşeşte de minune

să echilibreze între ele Raţiunea, Inima şi Sufletul.

Înainte de a începe construirea colibei şi-a adus aminte de o însemnare a Sfântului Velimirovici, cum că, sfânta Varvara a făcut trei ferestruici într-o mică fortăreaţă în care fusese sechestrată de tatăl ei păgân. Prin aceasta ea a voit să îşi arate credinţa în Sfânta Treime. Deci, în clipa aceea, ca să-i modeleze în bine cele ce îşi puse el în gând să facă, un înger de lumină s-a apropiat de cugetul său şi ia zis: ,,Şi tu, la fel să faci trei ferestre. Trei îţi poruncesc să faci, căci, aşa se cuvine ridicării unei Colibe de bucurie pentru un suflet. Căci, ia aminte, cel ce priveşte cerul numai printr-o fereastră vede numai o treime a cerului. Cel ce priveşte cerul prin toate cele trei ferestre vede cerul întreg. Să te foloseşti de disciplină şi de supunere ca să poti să îţi hrăneşti entuziasmul inimii şi aşa să faci întocmai cum ţi-am spus.” Extrem de folositor pentru propăşirea sufletului s-a dovedit a fi între timp acest plan de lucru pe care novicele l-a urmat întocmai. Azi, fraţilor săi mai tineri le împărtăşeşte din experienţa sa: ,,Nu trebuie să devii prea ingenios. Un echilibru cu cerul, poate fi atins şi menţinut: trei ferestre deschise spre cer ajung omului duhovnicesc. Prin cea dintâi trebuie să privească Raţiunea cu Credinţa. Prin a doua trebuie să privească Inima cu Nădejdea, iar prin a treia Sufletul cu Dragostea. Pentru a vedea dumnezeiasca Treime în unitate, dragii mei, e nevoie ca omul să se înţeleagă pe sine însuşi ca treime în

55

Jurnal în metru athonit unitate.” E de la sine înţeles că omul nu reprezintă decît o fracţie a lumii cunoscute la un moment dat, dar primeşte puterea exponenţială de a face distincţie şi a nu confunda stăruinţa şi strădania cu misterul de a trăi adevărul că numai treimea din sine poate să vadă Treimea.

56

Mihai Mateiciuc

Treaz, înainte de săvârşirea miezonopticei, aprinde opaiţul

şi rămâne uimit: câte o umbră aparte pentru fiecare obiect.

Priveşte apoi prin ferestruica din spatele colibei spre grădină. În drama ce se desfăşoară pe scena din ,,teatrul unei nopţi de vară” cu lună plină, observă că, fiecare obiect îşi joacă rolul încredinţat de regizorul soartei. Sperietoarea arată ca un om ce aşteaptă să se întâmple ceva inevitabil, şi de câte ori inevitabilul nu are loc e dezamăgită – e-atât de sărmană! Priveşte la lumea din afară de ea. Cu braţele bine întinse în lături, caută ca un radar să depisteze păsări negre în refugiu aflate pe ramurile unor suflete. Haina de pe umeri îi cade ca parte din uniforma unui vis ce se destramă şi se şterge ca o pată în zorii zilei. ,,Sunt, totuşi, nişte imagini din viaţa de noapte a unei realităţi care peste două-trei ceasuri se vor evapora ca aurora dimineţii”, comentează pentru sine Marele Rugător. Cel care locuieşte într-o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie, e încredinţat sufleteşte că, fie noapte sau zi, el este alesul care a ridicat-o pe o temelie trasată de un arhitect înţelept ce se află în persoana duhovnicului său. Duhovnicul e un maestru spiritual care şi-a desăvârşit studierea sufletului după o programă ce aparţine darului trimis de Dumnezeu. Potrivit acesteia, acum Coliba de bucurie reprezintă pentru sufletul Marelui Rugător o adevărată construcţie a Realităţii. Înainte de apariţia zorilor când luna, ca un gong de aur, bate ceasul utreniei, Marele Rugător aprinde Evanghelia mântuitoare în el. Efectul este spontan. În jur totul se transformă, se face Lumină. Constată că Pecetea Realităţii de afară este identică şi intactă cu cea existentă în coliba sa de pace.

57


C

,, e vis am avut azi noapte!”, începe Marele Rugător să povestească. Şi, încrezător că preopinentul său confrate îl va asculta până la capăt, purcede la depănarea visului: ,,Mă întorceam cu vaporul spre Dafni. Din capriciile valurilor şi voalul de spumă de apă de mare lăsat de elicea motorului un om s-a desprins şi s-a căţărat pe punte. Era un călugar budist, care se apropie de mine şi prima lui întrebare aceasta a fost: ,,Cum arată Athosul văzut din depărtare?”. Eu, dându-mă un mare cunoscător în materie, îi răspund că seamănă în linii mari cu Universul şi că există două moduri de a-l vedea. Unul – ar fi acela de a-l privi ca pe un organism mort. Celălalt – ar fi de a-l privi ca pe un oganism viu.” ,,Mi-ai dat un răspuns transfocator, ca să zic aşa…”, răspunde călugărul acela. Şi tot el continuă: ,,Pot să-l interpretez şi ca pe o distincţie parafrazată, foarte asemănătoare cu diferenţa dintre filosofia mecanicistă şi cea organicistă. Te asigur, însă, că nu fac paradă de cunoaştere avansată şi că, în afara oricărui alt ideal pe care oamenii îl scot la iveală într-o vreme oarecare drept ţintă, după opinia mea astăzi nu există vreun conflict între creştinism şi budism. Un conflict adevărat există între filosofia vieţii şi cea a morţii. Nu-ţi spun un secret. Ceea ce îmi place să fac eu este s-o folosesc pe prima pentru că e vitală, pentru a o combate pe cea de-a doua. Aşa da; ai dreptate, există două moduri de a vedea universul.” Urmează în visul Marelui Rugător o scurtă fâstâceală, ca momentul acela de ruptură a unei pelicule de celuloid care derulează

58

Mihai Mateiciuc pe un ecran filmul. Se vede că, pe scena reprezentată de puntea vasului, fiecare dintre cei doi protagonişţi îşi juca rolul încredinţat fără a beneficia de serviciile unui sufleor de succes scontat. ,,Ce vorbeam eu?”, întreabă clugărul, încercând să restabilească interesul discuţiei. ,,Nu contează – zice Marele Rugător. Nu eram eu… Aşa poate fi oricine şi oriunde. Întâlnirile onirice se prezintă în faţa ochilor ca nişte morminte vii, ca nişte obsesii între noapte şi zi, între ieri şi azi.” ,,Aici cred că m-am trezit”, dă să-şi încheie povestea visului Marele Rugător, în timp ce fratele preia el iniţiativa: ,,În principiu visul e pleonasmul zădărniciei; oricât ne-amăgim. Avem însă norocul că deţinem ştiinţa de a ne lepăda decepţiile, ca pe nişte veşminte negre… Uită-te bine la pinul acesta din faţa noastră. Sub povara zăpezii cum îl vezi? Stă drept şi neclintit, nu-i aşa? De vrei, însă, să afli adevărul curat despre el, spune-mi cum faci? Aştepţi cuminte până ce se topeşte omătul. Mă-nţelegi ce vreau să spun…” ,,Te-nţeleg, frate. Cât eşti treaz poţi doar imagina. Visând, ca tot omul, cum nu ai la îndemână vreun alt mijloc de deplasare a realităţii, călătoreşti în somn.”

59


Un mare rugător dispune de acea înţelepciune care trebuie

totdeauna să preceadă unor întrebări ispititoare.

Deci, într-o zi un tânăr novice cu o hartă geografică în mână vine la Colibă şi îl întreabă: ,,Vreţi să priviţi aici? Uitaţi-vă, cum Peninsula calcidică în care se află portul Salonicului înfăţişează pe această hartă aspectul unei mâini infirme cu trei degete.” ,,Aşa e; văd. Şi ce vrea să însemne asta?”, întreabă Marele Rugător. ,,Avem deci în faţa noastră priveliştea unei mâini monstruoase cu trei degete.” ,,Avem – şi care-i problema?!” În faţa unei asemenea reticenţe se încrâncenează inevitabilul şi râvna tânărului de a mai fi un mic provocator. Cu o şi mai îndârjită insistenţă, îi indică un anume locuşor pe hartă şi zice: ,,Acum privind noi de la Salonic, degetul care se află la stânga e mica peninsulă a Sfântului Munte. Celelalte două degete sunt peninsulele Longos şi Casandra...”. ,,Pare a fi întocmai cum spui, numai că, vezi, exactitatea unei hărţi înseamnă înainte de toate întâia capodoperă a unei metamorfoze, ca să zic aşa. Câte explicaţii putem să dăm noi lunecând cu degetul pe o hartă cum e aceasta, tot atâtea realităţi posibile se deschid în faţa noastră.” ,,Aşa o fi – răspunde resemnat tânărul. Numai că eu mam cam pierdut cu firea. Întrebarea mea putea să fie de la început aceasta: ce v-a atras mai mult când aţi gândit să alegeti locul acesta – muntele sau harta?”. ,,Doamne, nu îngădui în zarea omului acesta nici o himeră 60

Mihai Mateiciuc – începe a zice Marele Rugător. Un lucru trebuie să-ţi rămână clar: aşa cum se arată a fi Muntele acesta faţă de o hartă cum e aceasta, tot aşa este şi înţelegerea creştină a lumii faţă de, să zicem, ,,filosofia” unei săli de bibliotecă din cadrul unei Academii de Şiinte în care tu, însuţi, ca un studios student ai putea să te găseşti. Şi uite, îţi mai spun ceva: câteodată harta pe care o studiem, într-adevăr, colorată, pare a fi mai frumoasă şi mai atrăgătoare decât muntele sau decât apa. Însă, dragul meu, nici chiar pe cea mai minunat colorată hartă, spune un Sfânt Părinte, Apă de Izbăvire, Apă de Sfinţire cum e apa Iordanului, tot nu curge. Tot aşa, nici într-un relief de munte înalt, fie el chiar unul ,,prins în singurătate” pe o hartă cum e aceasta, nu poate vieţui într-o peşteră un pustnic decât dacă i-ar fi dat de la Cel de Sus.” Pentru răspuns tânărul îi mulţumeşte. Marele Rugător, după cum îi e obiceiul, surâde mulţumit. Face astfel o dovadă pe viu că, întâiul triumf al omului, după bezna ascunsă din peşteri a fost surâsul. E bucuros în sine că a reuşit să pună stavilă unei provocări regizate de cel rău. Totodata, îşi aduce aminte şi de ceea ce Sam Goldwin spunea odată: ,,Nu da nici o atenţie criticilor – nici măcar nu-i ignora”.

61


Marele

Rugător citeşte într-un vechi Ghid turistic că suprafaţa Athosului e de aproximativ 385 de mile pătrate. Află din acelaşi document că în vechime peninsula se numea Akti, în greceşte însemnând ţărm lin. Pe urmă şi-a luat numele de Athos, de la muntele fără nume, care se înălţa la 2000 de metri peste nivelul mării. Dacă la acest nivel de două mii de metri – gândeşte acum el – reper care înseamnă fizic înălţimea reală a Athonului, mai adaug înalţimea mea de un metru şi şaptezeci şi patru de centimetri asta înseamnă că, în raport cu nivelul mării, am obţinut dimensiunea reală a ,,omului de la faţa locului” pe care îl reprezint ca individ. Dar, între timp ce gândeşte astfel, îngerul păzitor îi şopteşte la ureche: ,,Iubeşti infinita varietate care configurează capătul lumii, dar te joci cu dreapta socoteală şi greşeşti. Nimeni nu te poate obliga să te declari automulţumit cu această dimensiune, iar dacă o faci uiţi că gândurile sunt conştiente de sine la orice depărtare s-ar întinde. Iubirea de mărire nu-i sclava pasiunii, iar dacă ai sentimente, ele se pot extinde şi împlini în toate fiinţele şi lumile spre care s-ar îndrepta. Iar acum, în ceasul acesta care este stăpân pe o lume strâmtă, dacă voinţa ta s-ar stărui într-o rugă nu neapărat înaltă ci adâncă, ai avea posibilitatea de a ajunge până la cerurile îngereşti. Prezenţa ta acolo va fi o temă imperială. Vei fi reprezentat de o sferă de lumină mai cuprinzătoare decât universul, astfel că, tot ce fiinţează în cuprinsul acestei sfere e în stare să simtă voinţa ta.” Marele Rugător care n-a văzut în viaţa lui strălucitoarele lumini 62

Mihai Mateiciuc nordice ca să aibă un termen de comparaţie cu acestea, îi mulţumeşte îngerului. O explicaţie smerită îi cuprinde cugetul. Gândeşte la faptul că şi muntele are umbră, dar şi animalul care paşte la poalele muntelui ştie că, atât firul ierbii cât şi umbra muntelui i se târăsc la picioare.

63


Meşter bun la toate, sufletul celui care meştereşte o colibă

de pace, de curată şi sfântă bucurie, întoarce inima lucrurilor din lemn şi piatră către Muntele Sfânt. Crede cu tărie că Iubirea ar trebui să fie făcută dintr-un material mai rezistent. Aici, în deplină însingurare, ca odinioară Moise, îşi judecă valoarea timpului pe măsura spaţiului lăuntric parcurs. Profită de acest mirific loc sfinţit în care, desculţ ca şi profetul, are prilejul de a sta ,,de vorbă cu Dumnezeu”. Îi povesteşte, ca tot omul, despre marile probleme ale vieţii. Recunoaşte că temelia greutăţilor acesteia este ancorată la pământ, în vreme ce profilul construcţiei sale trebuinţă are să se înalţe, până undeva în cetatea veşniciei şi a nemărginirii. Mai recunoaşte cu mărime de suflet că, deşi, se află departe de a rezolva cerinţele, simte în sine o mulţumire plină de respect şi teamă că se bucură de prietenia cerului şi de ascultarea Cuiva care este mai mare decât el. Constată cu stupoare că multe probleme sunt dezlegate, dar tainele rezolvării lor sunt dispreţuite de oameni, întocmai cum sunt trataţi duşmanii cei învinşi. Adesea, suspinând, cel care îşi meştereşte sufleteşte o colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie aude cum, jos, dincolo de poalele Sfântului Munte ruinele lumii pier intrând în pământ.

64

Mihai Mateiciuc

Despre

următoarele:

Marele Rugător un hagiograf îşi notează

,,Visul Marelui Rugător a fost un Munte Sfânt pe care la făurit din greu, cu sânge amestecat cu sudoare şi cu argumente solide. De modestia zbuciumului său ziditor îmi sprijin dragostea de a începe să scriu, prin ea răzbat somnul lumii şi veghez.” Iar ca să nu îl contrazică fară să ştie exact de ce o face, smeritul şi iscusitul rugător îi face într-o zi această mărturisire. Îi zice: ,,De mic n-am avut vise măreţe deoarece m-am născut departe de înălţimile acestui Munte Sfânt neavând, deci, de unde să ştiu că cineva poate să se înalţe şi să crească chiar şi acolo unde nu există piscuri cum e Athonul. Dar, a fost destul să capăt mai apoi înfipte în umeri rădăcini de aripi şi aşa, să cresc.” ,,Pesemne că are dreptate – gândeşte monograful. Această mărturisire adevereşte izbânda unuia care a reuşit să ridice de la pământ, deodată cu el, o Colibă pe care a aşezat-o mai apoi pe cel mai înalt pisc al sufletului său. Numai spiritul i-a dăruit această voluptate a înălţării, în surpriza unei alte, pâna în clipa aceea necunoscută – ,,imago mundi” – căci, luase încă de la început hotărârea să nu îşi mai ducă zilele într-un biet cort pământesc ca mâine în ruină.” După alte zile de tăcută şi discretă observaţie monograful îşi vizitează din nou subiectul. Îl găseşte ghemuit într-un colţ al colibei. Nu îşi face simţită prezenţa, iar de pe urma acestei discreţii n-are decât de câştigat auzindu-l cum se roagă: ,,Fă-mă, Doamne să

65

Jurnal în metru athonit înţeleg că oricât de mare şi împodobită mi-ar fi Coliba de bucurie în care acum locuiesc, ea n-are preţ decât pe măsură ce poate să-ţi servească şi ca locuinţă Tie, Domnul meu. Învaţă-mă, aici, departe de torentele lumii să-mi trăiesc viaţa numai după voia Ta şi trăind cu tine astfel în această Colibă să mă hrănesc din roada mulţumirii depline, putând spune şi eu cu Petru: Doamne, bine este nouă să fim aici.”

66

Mihai Mateiciuc

Om cugetător, cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de

curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt, a probat cu sine însuşi că el nu-i ceea ce se spune despre el sau ceea ce ar putea să declare el însuşi despre sine, ci este – ca om – ceea ce rămâne tăcut în el. Deoarece, în primul rând, tocmai, pe acest ,,tăcut” nu îl poate exprima în niciun fel. Încumetarea poate fi interpretată a fi un fel de monedă modernă. Circulă prin tot locul aşa cum se mişcă banii. Cu ajutorul încumetării, un paparazzi îşi poate achita toate formalităţile birocratice necesare pentru a vizita ca orice pelerin Sfântul Munte. Câteva zile de alergătură – scadenţă – şi omul se va reîntoarce în lumea din care s-a pornit. Aici, triumfător, va negocia la bursa zilei poza unui pustnic pe care l-a surprins pe furiş obiectivul aparatului său de fotografiat. ,,Cât ceri?”, îl va întreba patronul unui ziar de mare tiraj. Proprietarul fotodocumentului se va simţi mândru acaparat şi drept urmare va licita hotărât să obţină cel mai bun preţ. Sub un titlu extravagant de primă pagină apare ,,subiectul”, captura, surprinsă de muţenia complice a obiectivului cu pricina. E vorba deci despre o singură ipostază a pustnicului. Autorul subtextului însoţitor va căuta, mai presus de toate, să se cureţe de presupusa rea voinţă faţă de cititori. Cu alte cuvinte, e conştient că îngrămădind cu ajutorul unor mici litere de plumb adevărata rea voinţă faţă de subiect, supradozează otrava care mai devreme ori mai târziu îi poate şubrezi cariera şi pe el, ca om. 67

Jurnal în metru athonit În tot acest timp adevăratul portret spiritual al pustnicului rămâne neştiut de nimeni, ascuns într-o necunoscută peşteră de nevoinţă din cuprinsul Sfântului Munte. Un mare rugător ştie cum să-şi adune în el bunăvoinţa, înţelegerea faţă de semenii săi şi în final să-i ierte. Nu va emite nici pretenţii şi nici supărat nu va fi de toate cele întâmplate fără îngăduinţa sa. Se va consola, desigur, cu gândul că toate marile spirite ale lumii sunt şi ele ,,tăcute”, iar prin toate cele ce sunt în universul întreg Dumnezeu este singurul mai tăcut decât toate. ,,Doar faptele mărunte ale omului – zice el – se întrec pe sine şi sunt vorbitoare”.

68

Mihai Mateiciuc

Dualitatea cuvântului ,,relativitate” nu îl surprinde. Ştie bine că sensul acestui cuvânt se asociază destul de frecvent cu sintagma ,,fericire personală” sau se referă indirect la capacitatea vieţii de a fi aşa sau ,,aşa-şi-aşa”. Are urechi de auzit; de aceea viaţa înseamnă pentru el un cântec de lebădă. Nimic mai mult şi, totuşi, se bucură de această lunecare a cântecului de lebădă indiferent dacă trezeşte în el o stare de bine sau una de nu prea bine. Se bucură şi se fericeşte pe sine, oricum ar fi; uneori, se bucură străin de bucurie. Câteodată o face cu ochii închişi conştient că basmele lumii sunt stafii de cuvinte ce înconjoară duhul unui lac uriaş şi, de aceea, lacul străluceşte în întregime, iar luna plutind pe el e o seceră care precede înaintarea cântecului de lebădă. De pe muchia acestei seceri începe verdele codrului cuprins de un dor – de fapt dorul său de viaţă. Apoi – conştient că ochiul închis poate deschide o filosofie nouă a vieţii, Marele Rugător, cu nimic nu doreşte să schimbe Viaţa, ci, doar locul de cuprindere a acesteia în propria sa viaţă atenuând ambiţii de viaţă deşartă. Fără acest principiu ar rămâne cel mai nefericit om. O, şi cum i se pare unui mare rugător că se zbate trântită la pământ ca o pradă, viaţa, într-un om cel mai adesea nefericit.

69


Importantă nu e legenda cât intuirea ei. Lunecând prin gura nestrunitului timp, istoria primitivă a Athosului creştin este toată amestecată cu legende. Faptul nu trezeşte mirare deoarece cei ce trăiesc în nişte colibe de pace, de curate şi sfinte bucurii pe tot cuprinsul său sunt deprinşi mai mult a cutreiera Muntele cu mintea în contemplare, decăt să cugete la naturalitatea lui. După o legendă mitologică, Ato, fiul lui Saturn, în lupta giganţilor cu zeii, a aruncat asupra lor cu o pietricică. Pietricica aceea aducea ca mărime şi formă cu muntele cel colosal exact aşa cum se prezintă el azi şi, căruia, i-a dat numele. În vechime, muntele şi-a avut faima lui proprie, prin aceea că, în anul 493 înainte de Hristos, prin zdrobirea flotei lui Mardonius – şi apoi prin încercarea lui Xerxe de a-şi deschide un canal prin care să aibă o cale de scăpare pentru oştirea sa. Amănuntele acestei întreprinderi au fost transmise lumii de Herodot. Lucrurile se schimbă dar pentru istorie rămân la fel. Aceste legende închid în ele ca nişte amfore imagini de veacuri; comori de suflete închid. Câte adevăruri poate că nu ascund! La fel ca vechii eroi anonimi, din moşi strămoşi, călugări postitori cu liniştea lor, în linţoliul muţeniei lor, vedeau şi văd în toate zilele minuni şi lucruri uimitoare, dar tac ca să simtă mai mult. Păstrează tăcerea în ei sau deţin arta de a tăcea, vorbind; pentru că bătrânii nu ştiu înflori şi nici minţi. Marii rugători din Sfântul Munte nu au fantezie. 70

Mihai Mateiciuc

La începutul venirii sale în Sfântul Munte tânărul novice

a mărturisit despre sine duhovnicului său următoarele: ,,Mama, asemeni unei naturi vii m-a făcut, într-o zi de început de primăvară. Ştiţi? Mama mea era pictoriţă…” Maestrul spiritual a zâmbit, nu s-a putut abţine şi a comentat acest început de spovadă cu vădită tentă intelectuală, în câteva cuvinte pline de tâlcuire: ,,Dacă primăvara învie, e de presupus că mai întâi a fost natură moartă – nu-i aşa?”. Maestrul a zis acestea şi apoi a tăcut. După câţiva ani de experienţă spirituală novicele de odinioară a constatat cu uimire că remarca şugubeaţă a duhovnicului se adevereşte. Natura muntelui, ea însăşi, se manifestă simţitoare ca o mamă faţă de însuşirile lui morale. Se comportă în schimb, rece ca o mamă vitregă faţă de însuşirile lui mentale dar, oricum, nu idiferentă faţă de o seamă de alte preţioase însuşiri cum ar fi: compătimirea, bunătatea şi modestia. Adică, se comportă aşa precum nu se manifestă o mamă faţă de poftele, micile răutăţi ori slăbiciunile fiului ei. Acest comportament al Muntelui însemnă pentru el cea mai vie dovadă că Natura, în raporturile ei faţă de om vădeşte înainte de orice altceva o prioritate morală. Într-un plan arbitrar, defalcat pe categorii de creaturi naturale ori pe categorii de obiecte sau de elemente, Natura Muntelui se aseamănă cu omul. Şi, încă un detaliu, a mai reţinut: în acest plan de jos al omului astfel fragmentat, din acest ,,tot”, totuşi, nimic nu este om în ,,afară de om” – de omul ca atare, adică.

71

Jurnal în metru athonit Azi, Marele Rugător trăieşte cu convingerea că Natura Sfântului Munte s-a împletit pe vecie cu sufletul său, într-o splendoare a Uriaşului Tot, iar el trăieşte ca un om extins. În repetate rânduri, când vine timpul să-şi amintească despre cei rămaşi în lumea cea de dincolo de frontierele Athonului, când poate că aceşti oameni pe care-i iubeşte nu-şi dau seama că instinctele îi duc într-o parte şi înclinaţiile în alta, când poate că pe unii dintre aceştia îi cuprind aprige nostalgii după Trafalgar Square dacă visează la Londra, sau după Fifth Avenue dacă se visează a fi la New York, îl trece un gând milostiv cum că fiecare dintre toţi aceştia e şi el o natură, dar o ,,natură” ceva mai restrânsă. ,,Şi ce-ai vrea să faci?” – l-a întrebat într-o zi unul dintre ucenicii săi. ,,Nădăjduiesc şi aceasta e singura nădejde ca eu să mă simt ca şi obligat să mă rog pentru toti aceştia, iar ei să se extindă, ca oameni, în splendorile Marelui Tot odată cu rugăciunile mele.”

72

Mihai Mateiciuc

A

,, vem atâta nor de Sfinţi”, găseşte scris într-o carte şi se minunează de aceasta Marele Rugător. Dreptate şi mărire greu de pătruns, proeminentă ţintă de atins pentru suflete războinice; sunt precum acei nori obişnuiţi ce plutesc mai presus de Munte, doar că sfinţii plutesc în norii aceia albi. Norii vin, plutesc în zbor peste Munte – şi sfinţii odată cu ei. Cel ce rămâne în neclintire e doar Muntele Sfânt. Tatăl Ceresc plimbă acest nor în chipul cel mai nevoit posibil şi peste cei ajunşi din urmă şi peste cei ce se zoresc să fie cei dintâi. Şi tot El a aşezat luna să lumineze aceste batalioane de trupuri şi suflete ce se deplasează pe sol într-o desfăşurare de marş gnomic, care, în alte condiţii de drum, ar fi fost incendiate de nemijlocita lumină a soarelui. Marele Rugător ştie că în orice anotimp al civilizaţiei umane au existat, şi în vremurile noastre încă există oameni afierosiţi lui Dumnezeu, care trăiesc stări de angajament sufletesc faţă de lucrările cereşti şi, acolo ,,sus”, călcând pe nori precum Enoh iau contact de duh nemijlocit cu acest nor de Sfinţi – ba chiar şi cu Iisus şi cu Maica Sa. Nor de Sfinţi, tivit cu albăstrie de cer, ridică ziua din mare încet ca să oglindească în miraj de lumină duhovnicească măreţia Sfântului Munte. Numai în asemenea condiţii marii rugători de aici vorbesc prin seve nevăzute cu Adâncul şi Înaltul.

73


Marele Rugător învaţă – abia într-un ceas târziu – ce este

răbdarea.

Îşi pleacă fruntea, o lipeşte de pământ şi zice: ,,Nu îngădui ca tu, pământule, să fii mai răbdător decît mine, fie că eu, omul, te ar ca tu să-mi dai grâu, fie că te bat cu tălpile picioarelor să obţin o cărare.”

însuşi.

Pământul îl ascultă părinteşte şi tace pământeşte. I se pare că simte c-ar mai avea ceva de învăţat din el

În cele din urmă, îşi drege din adânc vocea şi îi răspunde: ,,Tu, mare rugător – poţi fi la fel de răbdător ca mine şi chiar mai mult, deoarece eşti menit pentru o cinste mai înaltă decât ţărâna din care eşti făcut.” Cu şovăitoare luare-aminte Marele Rugător îşi înalţă acum ochii spre cer. Fixează cu privirea un cadran înstelat şi zice: ,,Nu îngădui ca tu, cerule înstelat ce priveşti spre pământ cu miliarde de ochi numai ca să mă încânţi ca om, în chip atât de răbdător să străluceşti cu o lucire mai puternică şi mai deosebită decât strălucirea sufletului meu.” Cuprinzând în el de sus atât bucuria cât şi respectul Creaţiei, cerul înstelat îi răspunde: ,,Dragul meu, tu, într-adevăr eşti un fiu gelos. Eu sunt numai un lucru. În tine este Acela care e Îndelung Răbdător – Acela care m-a făcut şi pe mine şi care mă poate şi preface în nimic.”

74

Mihai Mateiciuc În ciclu tonic, după săvârşirea acestui episod, un elan interior îl întoarce zilnic pe Marele Rugător – ca pe un ceas – dinspre Amurg spre Zenit. Cât pentru bunul mers al ceasornicului, pe făgaşul zilei de mâine, Marele Rugător a înţeles că e dator, încă de azi să se înarmeze cu răbdare. Răbdarea e un pivot important al voinţei, o pernă tare pe jos, o stare de trezvie imperială, o calitate interioară ce nu-i stăpână pe o lume strâmtă dar care-i poate mobiliza la timp potrivit forţele pozitive din el. Cu tonicul speranţei orientat întru autodepăşire, marii rugători din cuprinsul Sfântului Munte îşi adaptează continuu dimensiunile lăuntrului, reformulându-le într-un contur magic de cuvinte: ,,A fi om înseamnă să ai răbdare mare!”.

75


Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi

sfântă bucurie pentru sufletul său, ştie că arhitectul cel mai iscusit e duhovnicul cu care se poate sfătui în toată lucrarea sa.

Destinaţia construcţiei reprezintă o încercare sufletească de a descoperi condiţii interioare în care cineva poate trăi împăcat cu sine şi cu Dumnezeu. Ea trebuie să se găsească plasată convenabil, undeva pe un drum ales, paralel cu scopul vieţii. Iar scopul e unul singur ca şi Viaţa: propăşirea şi mântuirea sufletului. Dacă o împrejurare i-ar scoate în cale un alt ideal, va reflecta destul înainte de-a acţiona sau nu alături de cauza ei. Într-un atare moment de răscruce creierul îi întrerupe orice legătură cu lumea himerelor nu printr-o rotire desprinsă de emoţii ci printr-o evadare din emoţie. Astfel, rămas singur, sufletul va corespunde în mod sigur adevăratei realităţi. Dar, dintr-odată, va deveni şi conştient de faptul că această realitate poate fi păstrată ori pierdută. Ca să îl ajute să-şi certifice dreptul de proprietar asupra acestui flexibil fel neobişnuit de realitate la purtător, întotdeauna, intervine în favoarea sa ,,dreapta socoteală”. E ca o autoritate, într-o instanţă de judecată, un avocat care îl apără folosind cele mai potrivite cuvinte în ordinea cea mai bună. ,,Omule, la ce ţi-ar folosi să câştigi toată moşia umbrelor şi să pierzi în schimb împărăţia realităţii? – îl întreabă un reprezentant al juriului de judecată. Ai rămâne ca o moară de vânt bătând din aripi nebune împotriva luminii, stupidă şi oarbă, măcinând în cercuri fără scop.” ,,Într-adevăr – îi răspunde cel întrebat şi luminat. Nu m-ar ajuta mai mult decât, să zicem aşa, eu mi-aş încălzi inima sub o lupă

76

Mihai Mateiciuc potrivită ca mărime, într-o noapte cu lună nouă.” În opinia secretă a juriului de judecată răspunsul acesta exprimă în mod succint strânsa îmbinare dintre economie şi cardiologie. Evident – funcţia unuia care beneficiază de serviciile dreptei socoteli este de a tulbura inimile şi a zgudui sinapsele satisfăcute ale creierelor.

77


A mai învăţat Marele Rugător de la duhovnicul său că-

n această lume a visului şi a visărilor tot ce clădeşte şi reclădeşe timpul, nu înseamnă locuinţă veşnică, ci numai amintirea unei dimineţi jalnice ori bucuroase despre o posibilă locaţie fără scop în viaţă sau fără vreun scop în moarte. Afecţiunea şi tandreţea faţă de un loc anume fac parte din anturajul amintirilor sale, în egală măsură cu dragostea mamei care l-a crescut şi care se va întâlni cu sufletul său, într-un loc desemnat de proiecţia holografică a Colibei de bucurie la care încă mai are de lucru. Totul se va petrece în egală măsură cu copiii săi care îi aduc aminte despre prea frumoşii îngeri din ceruri. În aceeaşi măsură şi cu trecuta la Domnul soţie, ca despre o dulce aducere-aminte de unire a sufletelor lor cu Dumnezeu în faţa altarului de la biserică. Coliba sa de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său este, într-Adevăr, o locaţie misterioasă. Locaş de taină în care sufletul poate locui liber de legea lumii materiale şi, în care, se poate simţi ceea ce este: moştenitor de drept, răscumpărat de Jertfa Unuia. Iar ceea ce este mai făgăduit şi mai ascuns între tăcerea cerului şi a pământului, aceea sufletul simte mai tare. Din această pricină Coliba se găseşte fericit plasată, în cea mai pitorească zonă din fermecătorul oraş al Marelui Împărat.

78

Mihai Mateiciuc

Marele Rugător încearcă să îşi compare credinţa cu o

uriaşă harpă suspendată între Athon şi Cer.

Îi mărturiseşte unui frate îndrăzneala aceasta, zicându-i: ,,Nu există vreo inimă de om care să atingă această magnifică harpă şi să nu obţină un sunet. Inimi şi minţi diferite, întocmai cum sunetele de harpă sunt diferite numai ca ton, odată ce sunt reproduse pe acest instrument, în mod misterios ele sunt toate egale.” Îşi aminteşte chiar şi de un alt motiv metaforic, asemănător, întâlnit în poemul lui Coleridge Harpa eoliană: ,,Şi ce ar fi dacă toată natura însufleţită Ar fi nişte harpe organice diferit alcătuite, Ce vibrează în gând, când peste ele trece O boare intelectuală, imensă şi plină de fantezie Fiind în acelaşi timp Sufletul fiecăruia şi Dumnezeul tuturor.” În acest poem harpa slujeşte ca simbol potrivit al armoniei care cuprinde întregul univers. Natura spirituală a Muntelui, ea însăşi, în întregul ei, seamănă cu o harpă la care creaturile ce se nevoiesc vieţuind sub semnul Athonului sunt de fapt strune. ,,De oricare strună mă ating, ascult ecoul sufletului meu”, se destăinuie adesea Marele Rugător. Şi, în timpul acestei viziuni, pe atât de rară, pe cât de neaşteptată, conştient că e o mână strunită de sunet şi de lumină sufletul Marelui Rugător simte o bucurie muzicală de nespus, o desfătare duhovnicească produsă de sferele cereşti.

79


valul?”

O inscripţie greacă recent descoperită spune: ,,Bei apa sau

Şi mai există într-un alt loc şi un motto al hetairei grece, care spune: ,,Eu posed, dar nimeni nu mă posedă”. După o bună chibzuială, prima expresie înseamnă: atenţie la neatenţie. Este nevrednic a cugeta că bem valul. Bem cantitativ cât îi este necesar trupului însetat, deşi undeva, în lume, cineva în momentul acesta a înghiţit un val de apă şi a murit înecat. N-ai fost nici tu, nici eu. Asta e încă bine. Cea de a doua expresie face trimitere la moralitatea verbului a avea şi la libertatea individului de a opta. Această inscripţie oricât ar fi de pătată de egoism, omul duhovnicesc o poate citi limpede, dar chiar şi cel neduhovnicesc în anumite clipe, o poate bănui. ,,Lipsit de atenţie şi împrăştiat am fost şi eu, la începutul venirii mele din lume în Munte”, se mărturiseşte Marele Rugător unui frate. ,,Muntele, însă, s-a fixat în interiorul meu ca un centru în care fiinţa mea se poate concentra în el, aşa cum se adună razele împrăştiate într-o lentilă. Apoi, rugăciunile mele care se succed; câte rugăciuni fac, tot de atâtea comunicări cu centrul şi de cufundări în el am parte.” Un mare rugător este totdeauna conectat. Când omite sau uită că lucrul cel mai fascinant despre comunicare este faptul că, oricum, comunicarea pare fascinantă în sinea ei, preferă să practice

80

Mihai Mateiciuc arta tăcerii, vorbind doar ceea ce trebuie: nu vorbeşte fără a privi mai întâi în acest centru al fiinţei sale. De aceea, întotdeauna este atent şi neîmprăştiat în gândurile pe care doreşte să le comunice semenilor. În fiecare clipă un om rugător este un om întreg. E reculegerea în persoană, focalizat întruchipată în sine. Cu alte cuvinte, se simte omniprezent în sine, aşa cum zice un irmos bisericesc: ,,Hristos a adunat fiinţa noastră fărâmiţată şi împrăştiată.

81



bucurie pentru sufletul său, într-un moment de răgaz îşi aminteăte de un pasaj de cuvinte alese din sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Să ne asemuim celor ce zidesc case. Când au de ridicat pereţi de cărămidă, ţinând cont de şubrezenia acestor materiale, ei întăresc clădirea cu bârne lungi de lemn. Şi nu le aşează departe unele de altele, ci la distanţă mică, pentru ca prin desimea lor să facă legătura între cărămizi. Faceţi şi voi la fel. Întăriţi îndeletnicirile voastre lumeşti cu dese rugăciuni, care vor avea acelaşi rost ca acele bârne de lemn – şi daţi, astfel, vieţii voastre, de peste tot, o puternică armătură. Atunci, fie că vor bate mulţime de furtuni, fie că vor veni ispite, descurajări, gânduri proaste şi orice altceva, casa ale cărei mădulare sunt ţinute laolaltă prin atâtea rugăciuni, nu se va prăbuşi.”

82

Mihai Mateiciuc

Marele Rugător ia seamă la un adevăr duhovnicesc verificat

chiar de el însuşi.

Adevărul acesta sună aşa: Dacă peste zi zideşti iar noaptea dărâmi, niciodată nu vei termina de ridicat o Colibă de bucurie pentru sufletul tău. De aceea, foloseşte cu insistenţă şi cuvenită iscusinţă în lucrul său materiale de înaltă probitate morală. Materialele de bază au o priză rapidă: fac să se lege în timp scurt bunele intenţii. Iar când spusele se transformă în fapte, bucuria din suflet devine o revelaţiebeton: o mărturie credibilă a ştiinţei creştine asupra Binelui şi Răului. Ştiind ce anume merită efortul, cu înaltă mulţumire, de la această ştiinţă asupra binelui şi răului a aflat, de pildă, că, chimia morală a lumii în care traieşte este mai interesantă decât chimia fizică. Vorbeşte chiar despre chimie, într-o zi, cu duhovnicul său. Îi mărturiseşte acestuia observaţia că Muntele se comportă faţă de el ca un profesor de ştiinţe morale. Îi cere cu insistenţă să facă lucrări de laborator sufletesc, astfel încât, ştiinţa dobândită să fie pusă şi în practică. ,,Observ că e freamăt în inima ta ca într-o eprubetă”, îi aduce la cunoştintă duhovnicul după ce îl ascultă. Şi tot el continuă: ,,Omul nu poate înţelege chimia până ce nu o experimentează. Dar, înainte de a fierbe în el, lucru folositor e să-şi dea din timp seama că ceea ce face de-a lungul unei zile e chimie morală. Legea de bază a acestei

83

Jurnal în metru athonit chimii spune: Nu te vei amesteca în combinţia din eprubeta celuilalt – respectă-i reacţia!... Fără îndoială, lumea este, într-un fel, o uriaşă combinaţie pervertită, dar puritatea de la început, atunci când a fost creată, n-a dispărut cu totul.” Marele Rugător ascultă cu luare aminte aceste observaţii. Şi mai ştie el ce ştie. A auzit adesea, ba de ici, ba de colo, din experienţele altora, că nici un om nu este tobă de chimie morală! Niciodată nu a fost atât de convins de blândeţea poveţelor primite. Cu mai mare încredere va continua lucrul la Colibă. Consideră că locaşul acesta e un model de confort şi simplitate sufletească, e proaspătă, curată şi aeresită. E cea mai tihnită încăpere din câte cunoaşte, dar mai are încă nevoie de noi îmbunătăţiri. Uneori se gândeşte că ar fi trebuit să facă mai multe şi în jurul ei. Ar trebui să cultive poezia pe păşunile raiului – din când în când matematica duhovnicească. Totuşi, privind la lucrurile din jurul său aşa cum arată ele în prezent, multe din ele îi stârnesc păcatul autoadmiraţiei, al mulţumirii de sine. Presupune că acesta-i motivul pentru care duhovnicul, după cum îi e obiceiul, preferă să îl lase în continuare să fiarbă într-însul ca într-o eprubetă.

84

Mihai Mateiciuc

Ziua aceea de naştere – departe. În vreme ce drumeţeşte prin timp Copilăria umblă cu el. Când se adună cu alţii, Marele Rugător aduce mereu în discuţie întâmplarea ,,Iisus în Templu la vârsta de doisprezece ani”, pe care Maica sa a trăit-o, aflându-l în biserică după multă căutare. ,,De ce M-aţi căutat?”, se mira la acea vârstă Copilul Divin. ,,Oare nu şiaţi că trebuie să fiu în casa tatălui Meu?” Acum când, poate că, nici nu gândeşte anume cât de repede a trecut timpul. Acum când, poate că, nu toate întâmplările petrecute sunt complete. Acum când, poate că, în felul său, Marele Rugător e încă ,,copilul” pentru care părinţii săi după trup au tânjit o vreme, sperând că îl vor găsi undeva prin lume şi nu l-au aflat. Atunci şi acum când, miracolele trăite sunt făcute pentru cei ce cred în ele, el a ales să se găsească în coliba sa de pace, curată şi sfântă bucurie. Există o casă părintească, şi o mamă, şi un tată şi unul sau mai mulţi copii. Există o ardoare, lângă o altă ardoare, o comuniune de inimi şi o casă a Tatălui; există deci o colibă de bucurie pentru fiecare inimă şi o raţiune pentru toate acestea. Datorită raţiunii Marele Rugător acum cugetă, se mişcă printre pini în jurul Colibei şi coliba se mişcă şi ea de una singură printre pini. Dar cu toate aceste presimţiri că nu-i singur în natura Muntelui, nu află multe lucruri în plus, decât acelea pe care Duhul dătător de viaţă le-a împăturit, vorbind despre sine în cele patru Evanghelii, pentru fiecare om. 85

Jurnal în metru athonit Aşadar, un mare rugător îşi va privi întotdeauna cu ochii duhului copilăria. Îşi va judeca timpul pe măsura spaţiului lăuntric parcurs, cu tărie în dragoste faţă de Dumnezeu, Tatăl care descoperă tot şi care dă totul copiilor săi, asemeni cum a făcut şi Pruncului Divin când acesta se afla în casa Tatălui Său. În vreme ce drumeţeşte prin timp un om obişnuit nu descoperă multe taine cu mintea sa, ci cu dorinţă fierbinte şi cu străduinţă poate să bată din când în când la uşa tainelor, dar uşa tainelor firii omeneşti i-o va deschide doar Acela, care ţine în mâinile sale cheile tuturor tainelor cerului şi pământului [Luca XI, 5 – 8]. Pentru toate acestea (şi încă alte) motive, emoţii reamintite în linişte, mai pure şi mai filosofice decât orice expunere dogmatică, pentru totdeauna scăldate de soare pe prundişurile copilăriei pălesc în faţa Iubirii. Asta pentru că Iubirea-şi cunoaşte totdeauna propriul copil.

86

Mihai Mateiciuc

Cel care îşi meştereşte cu sârguinţă o colibă de pace, de

curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său, fiind un fericit exemplu de om flexibil, pune în balanţa dreptei socoteli gâlceava dintre două verbe: verbul a construi şi verbul a demola. Îşi aminteşte iar de prima zi când a sosit în Sfântul Munte. ,,Calm” – şi-a zis el atunci, ca să nu se piardă cu firea începătorului. ,,Calm şi răbdare – a repetat tot el. Iubirea nu-i sclava pasiunii. Toate substantivele şi verbele nu-s decât o încercare de a inventa sau a desluşi condiţii în care cineva poate trăi cu sine. O colibă de bucurie trebuie că arată la început, aşa cum arată o casă nouă. Nu-i destul să-i treci pragul, să descoperi nişte condiţii în care poti trăi cu tine însuţi şi să repeţi în gând ceea ce ar putea să spună în locul tău un estetician de suprafaţă: ,,Pune piciorul în prag, calcă-l bine, intră în Colibă, bucură-te că te afli în interiorul acesteia şi nu mai păcătui”, ci trebuie să fii ajutat de unul mai priceput într-ale bucuriei, care te va lămuri de la început printr-o vorbire sănătoasă, zicând aşa: ,,Îti sunt iertate păcatele, calcă încrezător pragul, intră în coliba de bucurie a sufletului tău şi nu mai păcătui”. Credinţa este temelia dragostei, un cuptor în care se arde realitatea păcatelor. Morala datoriei de a ne meşteri o colibă de bucurie pentru suflet, nu-i altceva decât morala servului. A servului dar şi a robului. Mai presus decât aceste două este morala dragostei. Atunci, în ziua venirii sale în Munte, ochii săi s-au privit pe ei înşişi ca pe două unelte de lumină, gata de a se apuca de lucru. Un înger de lumină s-a înfăţişat în faţa lor şi le-a zis: ,,Nu am puterea să 87

Jurnal în metru athonit vă spun mai mult.Vegheaţi să se păstreze prin voi lumina credinţei, astfel încât, sămânţa dragostei pe care credinţa o poartă în sine, să crească şi bucurie de suflet în Colibă s-aducă.” În Grădina Evlaviei din faţa Colibei, aici avea să fie punctul de întâlnire al uneltelor de lumină cu sufletul. Cred că cel care are ochi lăuntrici priveşte acum atent. Cel care are urechi de auzit aude cele spuse de înger în continuare: ,,Îndatorirea uneltelor de lumină e aceea de a-i trezi pe cei adormiţi, de a zgudui structurile satisfăcute ale lumii. De ajutat la lucru, vă voi spijini chiar eu. Iată, în mare, planul meu de lucru: vom săpa în contemplări, vom fărâmiţa şi vom răsădi gânduri roditoare după ce mai întîi vom trasa cu simţăminte alese, dreptunghiuri de răzoare. Grădina nu va fi niciodată singură. Singurătate, am spus? Nu există singurătate, doar o schimbare de decor. În care timp, vor răsări flori minunate pe care numai rădăcina credinţei poate să le ridice tulpinile spre ceruri şi numai soarele lui Iisus Hristos poate să le dăruiască miresme şi culori. Iar toată această minune de petale-culori va culmina cu alei de ,,Roşii trandafiri ai Crucii şi ai Răstingnirii”. Şi se vor continua acestea cu o dreaptă Alee a Învierii şi-a Mântuirii. Şi toate, laolaltă, vor avea darul sfânt de a covârşi în preţ cea mai sistematizată şi mai completă prezentare dogmatică a vreunei alte Grădini-Suspendate.” Cel care e doritor să meşterească pentru sufletul său o colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie, ştie că ochii sunt punctul de întâlnire al sufletelor şi că, merită preţul bucuriei la vederea împlinirii unui plan de lucru precum acesta. Şi toţi cei ce cred ştiu asta.

88

Mihai Mateiciuc

Gânduri îl ispitesc pe Marele Rugător, ca pe tot omul. Aşteaptă să se întâmple ceva inevitabil în urma lor, şi de câte ori inevitabilul nu are loc, se simte în sine victorios că lumea exterioară a devenit din nou reală. Ispita şi pustietatea ei – sunt tot una. Omul este o fiinţă care se autoînstrăinează, iar moartea individului e o erată care se autocorectează. Cartea vieţii e în acelaşi timp simplă, bună de citit şi contradictorie până ce te face să-ţi simţi nemurirea din tine ca pe-o stare de dragoste, raportată adânc la fiinţa ta iubită de Altcineva. ,,Am mai trăit o zi de iubire”. Aşa îşi repetă bucuros în gând când se întoarce la Colibă, înainte de instalarea amurgului. ,,Mă simt fericit şi bogat, căci de m-aş îndestula numai cu ceea ce pot să fure hoţii, ori moliile să mănânce, cu ce aş rămâne după ce hoţii mi-ar fura averea şi moliile mi-ar mânca-o?” Cu lumea şi cu sine însuşi. În sfârşit, Marele Rugător îşi propune să adoarmă. Înainte de culcare va face obişnuita sa plimbare de seară cu gândurile prin cer. Îl vor însoţi o seamă de reflecţii calmante de trup şi de suflet. Stă de vorbă cu cea care îi configurează în bine întreaga sa făptură. Adică, se întreţine cu Dragostea. Îi mărturiseşte că, trupeşte, totul e O.K.! Inima îi bate cu o medie de şaizeci de pulsaţii pe minut, în întregul scheletului are tot 206 oase, iar hematiile care se trag din măduva acestor oase trăiesc constant acelaşi număr de zile la aproximativ o depărtare de 230000 mile de lună – via Pământ. 89

Jurnal în metru athonit La rândul ei Dragostea i se destăinuie că nu se simte obosită, deşi toată ziua a acţionat în locul său extinzându-şi activitatea până dincolo de hotarele timpului. Adică, vrea să zică ea, l-a ajutat mai presus de împărţirea zilei în bine şi în rău. ,,În prezent nu doresc să-ţi sugerez nimic de teamă că nai fi de acord cu aranjamentele dorite – zice ea. Obosită poate fi datoria ta de om dacă îşi mărgineşte activitatea asupra zilei şi asupra întâmplărilor de peste zi, lăsând faţă de cei din jurul ei impresia că este singura lucrătoare cinstită.” Şi, aşa cum se zice că dragostea nu este datoare cu nimc dar dă omului în schimb totul, Marele Rugător primeşte o cuvenită porţie de somn. Dar, înainte de a veni Moş Ene, mare controlor de gene, vine îngerul păzitor şi îi şopteşte la ureche un dulce citat din ,,Profetul” lui Kahlil Gibran: ,,Să adormi înălţând în inima ta o rugă de mulţumire pentru Cel iubit, iar pe buzele tale un cântec de laudă, e semn că iubirii tale, când i se face somn îi e de-ajuns Iubirea.” Stă acum Dragostea la capătâiul Marelui Rugător, privindu-l cu duioşie pe acesta deja adormit şi zice în sinea ei: ,,Odihnă deajuns pentru om, prea multă, sau prea curând definitivă, oamenii îi spun pe nume Moarte.”

90

Mihai Mateiciuc

Cel care îşi clădeşte o colibă de pace, de curată şi sfântă

bucurie pentru sufletul său, are o bună pregătire teoretică şi practică. Ca şi toţi ceilalţi semeni de-ai săi, el nu s-a născut cu ,,ştiinţa” de a fi nemuritor. A greşit de la început, apoi şi în repetate alte ocazii, necitind la timpul potrivit Ghidul de folosire a Fiinţei Practice. De mândrit nu s-a mândrit că din înţelepciune şi îndelungă răbdare ar putea face din Timp un râu pe malul căruia, filosofând, să-i contemple trecerea. Nu are obiceiul de a se făli cu înţelepciunea; nici cu a sa şi nici cu a altuia, căci nu-i a sa. Pentru el, practic, Înţelepciunea e numai una singură, fixată în cadrul exact al primei clipe. Momentul acela care a ţintuit stelele în spaţiu. ,,Viaţa – începe să-i explice într-o zi duhovnicul – ne învaţă cele trecătoare. Moartea, atunci când vine, ne întăreşte învăţătura despre viaţă, iar bunul nostru Tată Ceresc ne absolvă de ambele aceste învăţături.” Când se află în faţă cu lumea şi cu sine însuşi, gândeşte uneori pragmatic ca un negustor: ,,Ştiu teoretic că sunt nemuritor – şi nu-i bine. Îmi calculez până la miligramaj câştigul, pâinea vieţii, care mă hrăneşte. De mâncat am ce să mănânc cât încă pentru câteva mii de zile, de aici înainte. Am ce să mănânc, recunosc, dar nu sunt singurul care gândeşte negustoreşte. Şi groparul din cimitir la fel de calculat ca mine gândeşte asupra comunităţii pe care o deserveşte: ,,Din a cărui gură, oare, va cădea mâine, poimâine o bucată de pâine?” Mascate sub o serie de bune intenţii în scop personal, există 91

Jurnal în metru athonit sentimente pe care nimeni altul nu îndrăzneşte să şi le mărturisească nici sieşi. El, totuşi, se încumetă s-o facă. Îşi declară totul sieşi. Ştie că pentru toate cele nedeclarate la timpul lor are de plătit taxe de trecere la vămile timpului său, lăuntric parcurs. Alteori, se autotemperează cu ambivalenţă ca să se menajeze în felul său şi concluzionează astfel: ,,Ştiu multe datorită cunoştinţei, dar simt datorită inconştientului – şi nici aşa nu-i bine.”

92

Mihai Mateiciuc

Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi

sfântă bucurie pentru sufletul său, obişnuieşte să-şi ascundă această îndeletnicire faţă de toţi cei care îl iubesc. Motivul? ... Nu cumva să se dezguste de ,,gusturile” sale.

În acelaşi timp şi, în aceeaşi măsură, se ascunde de cei dispuşi şi interesaţi să-l laude pentru te miri ce. Motivul? …Ca să nu le înşele, cumva, aşteptările. Se dovedeşte, astfel, circumspect, a fi mereu atent la pornirile inimii sale. Are în vedere că şi inima, ca organ suprafiresc, este atentă la mişcările sale sufleteşti. Acceptă şi ideea că are unele ciudăţenii sau capricii. Ştie însă că nu le poate îndepărta singur dacă nu-i cinstit cu sine şi cu cei din jur. ,,Ascunderea slăbiciunilor – asta e! ...înseamnă a păgubi”, reflectează el. ,,Orice clipă de camumflaj pe care mi se pare că o ţin sub control e veşnic nesigură. Astăzi nu-i decât o amintire a lui ,,eu” cel de ieri. Mâine? ...Ce-am zis? Am zis mâine? Mâine e un nimb de visare a clipei de faţă. Însă clipa prezentă are ochi de lumină, prevăzători.” ,,Te prefaci sau uiţi că există, totuşi, un «Ochi» care vede totul, care ştie totul şi care descoperă totul?”, îl întreabă îngerul său păzitor. ,,Priveşte atent la aripile mele – continuă acesta. Le vezi? Sunt în întregime acoperite cu ochi transparenţi. În realitate, chiar şi tu eşti acoperit cu ochi pe dinlăuntru şi pe dinafară. Străfundul inimii tale nu-i decât un ochi de clopot ascuns, un Bing-Bang lăuntric, uriaş de dragoste şi pătrunzător de mădularele tale.”

93

Jurnal în metru athonit Cel care meştereşte sufleteşte, de mult timp a aflat că menţinerea unei legături strânse cu îngerul păzitor este la fel de importantă cu acţiunea obsedantului verb a lucra sau, mai corect spus, cu rezistenţa în timp a verbului a bine-lucra. Din când în când legatura cu Îngerul se poate rupe, dar nu e din vina îngerului. Legătura se poate relua înduioşător de frumos. La fel de frumos cum îngerul cel bun. ,,Aşadar – gândeşte cel care meştereşte sufleteşte – are dreptate Îngerul. Mai bine îmi şade dacă îmi descopăr slăbiciunile din vreme acum când mă găsesc la începutul lucrării mele, decât mai târziu, când singure, slăbiciunile mele se vor descoperi printre crăpăturile ce se vor ivi în pereţi odată cu trecerea timpului.”

94

Mihai Mateiciuc


bucurie pentru sufletul său, ştie ce anume merită efortul.

Modul său de trai e cu totul preocupat îndeosebi de bunătatea faptei şi fericit – până în toamna vieţii – de bunele recolte ale viei lui Iisus Hristos. Pentru acest temei alegerea îndeletinicirii sale e tot atât de nobilă în supunere şi de convingătoare, măcar că mijloacele folosite sunt tot atât de simple ca şi cele ale sfinţilor înţelepţi de altădată. Toţi ar vrea să obţină de la el ,,patentul” – formula de viaţă. ,,Barem să ne-o dai sub formă de împrumut”, i se cere. El le răspunde că patentul nu-i aparţine, iar cât priveşte despre conţinutul acestuia nu le poate spune altceva în plus, decât au spus la timpul lor sfinţii înaintaşi. În asemenea împrejurări sunt şi momente când cedează provocărilor. Atunci surâde cucernic manifestându-şi pe faţă înţelegerea şi mai ales iubirea. Acceptă situaţia înşiruind o lungă listă de nume dintre cei care, veacuri de-a rândul, au iubit şi au sporit podoaba Casei Domnului. Neclintita şi impunătoarea mărturisire a acestor adevăraţi corifei ai ştiinţei creştine îl face să pălească de smerenie. Aproape epuizat, mai are tăria de a recunoaşte motivul: ,,Aceia măcar au făcut ceva; au sporit podoaba Casei Domnului. Eu, nevrednicul de mine, caut într-un fel să cuceresc elogiul intim al sufletului şi închinăciunea cucernică a inimii. Aceia au avut măcar ce spori. Eu, nevrednicul de mine, încerc să acopăr o lipsă a fiinţei mele, un loc

95

Jurnal în metru athonit viran din existenţa mea, teren pe care vreau să-mi clădesc o Colibă de bucurie.” Pentru aceste înalte temeiuri viaţa îl monitorizează. Zilnic îl numără printre fapte. Iar în tot acest timp Adevărul este cel care mereu îl îmbărbătează bătându-l pe umăr, zicându-i prieteneşte: ,,Nu te teme. Eu, Adevărul, care nu-s nici idee, nici cuvânt, nici vreo relaţie a obiectelor, nici lege chiar, ci, doar mă descopăr dragostei tale, team ajutat de câte ori mi-ai cerut şi nu mi-ai cerut să o fac. Te voi sprijini în continuare să-ţi pregăteşti, aşa cum tu însuţi ai hotărât, un locuşor de cinste ce-i mai presus de faptele tale.”

96

Mihai Mateiciuc

În particular, Marele Rugător se vede contrariat a cugeta

că sufletul său, care-i girantul puterii sale corporale, ar putea să obosească la fel de repede ca şi corpul său. Ba mai mult. Acesta nu concepe ca sufletul să fie umilit şi să se odihnească, în felul său, ca şi corpul.

Gândeşte mult, îşi imaginează mai putin şi simte mai mult. Admite ideea că, static, somnul poate fi reprezentat ca o ,,icoană a morţii”, sau dacă e să ne deplasăm zilnic între plictiseală şi anxietate, între panică şi somn, poate fi comparat cu un eventual preludiu al ,,marelui silentium” – dincolo de care… Dincolo de care – vrea să zică el – zilele nu ni se mai par că fug cu o iuţeală de douăzeci şi patru de ori mai mare decât ar trebui. O dată, în plus, întrezăreşte în simţământul nemuririi un fel de poliţă de asigurare care îi garantează c-ar putea să ocupe o poziţie invers proporţională cu vârsta. Simţindu-se, astfel, ,,tânăr” şi tot mai ,,nemuritor”, Marele Rugător sfidează, în acelaşi timp, şi somnul şi moartea. ,,Dintotdeauna – gândeste el – lucrurile se schimbă, dar tactica a fost cam una şi aceeaşi. Războaiele nevăzute le-au făcut în linia întâi tinerii monahi. Dimpotrivă, bătrânii monahi şi duhovnici, simţindu-şi sfârşitul luptei tot mai aproape, s-au agăţat cu o oarecare nelinişte de ultimile metereze, trăgând, care cum a putut, asupra duşmanului nevăzut. Despre obiceiul creat de nevoia de somn. El este şi nu este, numaidecât, o urmare a firii. 97

Jurnal în metru athonit Mai marii săi fraţi din Sfântul Munte au obiceiul de a dormi puţin ziua. Noaptea şi-o prefac în cugetare cu priveghere şi rugă. Au reputaţia unor oameni care nu se tem de nimic atunci când vor ceva şi fie că o fi sau nu aşa, pe moment, cel puţin, obiceiul acesta i-a scutit şi îi scuteşte de multe necazuri. În interiorul sufletescului lor atelier s-a încetăţenit deja o rutină comună, un factor constructor care îşi dă mereu seama că există şi lucrează pentru mântuirea fiecăruia. Marele Rugător e conştient că, atâta vreme cât încă poţi să ţii ochii larg deschişi, rugăciunea adevărată rămâne o luptă deschisă cu Moartea – şi o negare a ei. În acelaş sens, fiecare clipă de rugă adevărată este o luptă pentru viaţă – şi o recunoaştere a Vieţii.

98

Mihai Mateiciuc

Dacă îi trece prin minte să-şi facă o mică atenţie; aşa, una

ca pentru sine – o clipă, două de relaxare.

Cu spirit de prudentă întâmpinare e de acord: momentul îi dăruieşte voluptatea resemnării în surpriza unei – până atunci necunoscută – ,,imagio mundi”. Dar brusc apoi se trezeşte la starea de dinainte. E conştient că această nouă realitate, prin felul în care el o simte, poate fi păstrată sau pierdută. Serile sunt limpezi în Sfântul Munte. Pretutindeni prin pereţi se aude săvârşindu-se liturghia greierilor. Să-ţi faci cadou o clipă, două de relaxare înseamnă în aceste condiţii să laşi liniştea să te fure. Şi aşa, dintr-odată te simţi transfigurat într-o proeminentă ţintă de atac. Vrăjmaşul intră deci în acţiune. Începe să te facă să simţi că vibrezi ca un fluture epuizat. Baţi din aripi nebune împotriva unei lumini înţelepte – baţi, nu glumă! În arderea serii toţi pinii şi jnepii pitici freamătă. ,,Ce înseamnă toată această tevatură?”, se întreabă Marele Rugător. ,,Nu-i decât efectul metaforic provocat de surpriza cadoului pe care singur ţi l-ai oferit”, îi explică îngerul. ,,Cu adevărat un fluture pe rampa vieţii. Asta am simţit c-am fost. Un fel de actor fluturatec care nu s-a priceput să-şi ţină nici de rece nici de cald în rolul său. Momentele de relaxare trăiesc alături de noi; le ignorăm, ne ignoră, uneori stau de vorbă cu noi şi ne

99

Jurnal în metru athonit transfigurează”, subscrie explicaţiei date de înger Marele Rugător. Primăvara cosmică e în toi. Cerul aşează în vârful Athonului noi ghirlande de lumini. Întunericul nu clipeşte. Astfel, se surprinde mirându-se, visând la aşezarea şi asimetrismul stelelor. ,,Acum că-s iar visător, mă simt netrebnic şi în faţa acestor realităţi. Nu îmi mai revin. Vai de omul care şi mica pecete şi-o preface în vis! Când îmi va suna ceasul, când va sosi clipa reală a deşteptării, oare ce va mai fi de deşteptat în mine?”

100

Mihai Mateiciuc

Marele Rugător ştie cum nimeni altul că lucrătorii cei mai

de nădejde cu care îşi împărtăşeşte nevoinţa, sunt semeni de-ai săi care la rândul lor sunt oameni cu totul aproape de Dumnezeu.

,,Oameni care umblă împreună cu Dumnezeu ca şi Enoh”, aşa îi numeşte. Declară că îi respectă pe toţi aceştia pentru că au calitatea de a trece ca nişte nevăzători printre restrişti şi de aceea văd în suflet mai multe decât văd docţii psihologi. Personal muncesc cu dragoste şi pentru dragoste. Trupeşte nu se împleticesc în ani, ruşine nu le este să moară. Cu lacrima caznei plătesc tribut ardorii de a nu îsi pierde timpul mântuirii, exprimându-l în viu pe Dumnezeu – nu prin cuvânt, nici prin diferite semne ori forme. Vorbesc despre dragoste, comunică prin inimi şi inimi cu ea. Iubesc, pur şi simplu, prietenia cu Dumnezeu. Desluşesc în dragoste o legatură de suflet cu Cineva care este mai mare şi mai presus decât ei. În labirintul birocraţiei mondiale nu afli cine-s unii, precum aceştia. Marii rugători nu au acte de identitate. Fără râvna de a fi nişte demiurgi, ei poartă, totuşi, smerenia unei duble cetăţenii – cea a Cerului şi cea a Pământului.

101


Situat spiritual în răspântia dintre eternitate şi efemer,

Athosul este muntele ce, noapte de noapte, mai la tot pasul se înveleşte în sihăstrii de lună. De pildă, pe ,,balustrada” unei peşteri iese la un moment dat al nopţii un sihastru să privească pe furiş cerul. Neputincios, ca barem imaginea feerică a muntelui de sub picioarele sale s-o poată strânge sub pleoape şi apoi să o care cu el în peştera sa, îl întreabă pe Munte: ,,Ce depărtări te învăluie şi, spune-mi, când vei fi aproape?” Muntele îi răspunde: ,,Te uiţi la mine apoi la stele şi la nori. Mie mi se pare că eşti atât de departe când mă priveşti şi că te simt atât de aproape când contempli stelele şi norii; de parcă eşti omul care este cu totul aproape de Dumnezeu – omul despre care îţi face nespusă plăcere să admiţi şi să crezi că umblă împreună cu Dumnezeu pe cer, ca şi Enoh.” ,,Departe-aproape…” – gândeşte legat despre aceste două noţiuni şi suspină. ,,Departe…” – repetă acum separat de cuvântul aproape. Departe, îşi zice în sine, fiindcă depărtarea omului de Dumnezeu măreşte în mod sigur dragostea lui Dumnezeu faţă de om. ,,Aproape” – repetă cuvântul separat de cuvântul departe. Aproape, a repetat în sine, fiindcă înainte el s-a îndepărtat. A simţit acest lucru şi ruşinea l-a ars cu un fier roşu. Îngrozit, s-a zbătut căutând cuvinte de alinare. Pe când le rostea, paşi repezi îl întorceau din nou la Dumnezeu. Erau paşi mai repezi decât paşii cu care a fugit de el. Şi unde mai pui că se întorcea cu o dragoste 102

Mihai Mateiciuc întărită. Când viaţa omului nu este plină de Dumnezeu, nici plină de fiinţă nu-i. Seamănă cu o goliciune. Un ,,vacuum” la purtător e în acest caz omul. Grijuliu şi milostiv Sfântul Munte îi mobilizează pe toţi marii săi rugători să iasă noaptea din peşteri. E o minune să vezi întrun munte sfânt un sihastru învelit într-o sihăstrie de lună. Atunci e semn că pe cer se naşte o nouă reverberaţie astrală pentru salvarea omului – Constelaţia Privegherii.

103



bucurie pentru sufletul său este un mare entuziast.

Nimănui nu cere permisiune sau autorizaţie de construcţie. E în sine încredinţat că a moştenit de la Cer o ţarină. Deci, cu o corespunzătoare mărime de suflet se roagă să o poată bine lucra cu uneltele smereniei, ca pe o bucată de pământ ruptă din Grădina Raiului. Ştie că fiecare om e, indubitabil, un unicat. Un moştenitor de drept ceresc al unei Împărăţii Înalte. Şi mai ştie că fiecare dintre noi locuind sub zări interioare diferite, suntem o singurătate – şi totuşi o lume! Fidel faţă de deciziile lui Dumnezeu el răspunde fără a privi înapoi, pentru ceea ce trebuie să facă de azi înainte. Raţiunea îi stăpâneşte simţurile. De aceea judecă lucrurile bine. Aşează cu grijă şi luare aminte ,,dreapta socoteală” în balanţa inimii. Oftează la fiecare dezechilibrare a celor două talgere. Îşi zice, spre consolare: ,,Inima – of inima! Uriaşă lacrimă roşie – de pocăinţă. Când inima mea îndrăgeşte cerul, atunci sufletul meu vrea şi el ceea ce inima îşi doreste. Prin urmare, aşa opţiunea omului din mine se întregeşte. Cu întreită putere mă simt gata să pornesc la împliniri de fapte măreţe.” Se uită într-o zi într-o parte. În cealaltă zi se uită în cealaltă parte. Se verifică aşa pe sine Marele Rugător şi se întreabă dacă acest avânt pornit din interior nu-i chiar Entuziasmul care în mod 104

Mihai Mateiciuc obişnuit îi vine de la Dumnezeu. Recunoaşte în Entuziasm chipul unui mare iubitor de oameni. ,,Căutând în fantezii un alt fel de ajutor – gândeşte prin urmare el – însemnă că mă aliez cu Ura şi devin un veritabil fanatic.” Şi, aşa cum de cinstit şi de echilibrat gândeşte, tot aşa îi trece prin minte ideea că toate marile organizaţii sociale, toate grupările mişcărilor umaniste, îndeosebi cele aducătoare de mântuire precum şi artele, în general, toate au fost create şi au supravieţuit timpului cu sprijinul Entuziasmului. Când un începător smerit în lucrarea sa devine conştient de nevoile sufletului său sfârşeşte – de regulă – bine. Debutează de fiecare dată – ca un entuziast. Însăşi acumularea tezaurului de iubire pentru făptuirea lucrării de suflet la care se angajează se constituie într-o veritabilă bonificaţie de suflet. Orice amestec de dezgust sau de ură ar însemna pentru starea sufletului său o calamitate cu efecte autodistrugătoare. Cel care îşi meştereşte o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt, deţine, cum s-ar spune, monopolul acţiunilor sale, aceasta realizându-se tocmai prin intervenţia supervizoare a Entuziasmului. ,,Materia primă” îi este furnizată întotdeauna la timp de la puterea Ziditorului care zideşte şi crează cu entuziasm iubitor totul în acest Univers.

105


Cel care îşi făureşte o colibă de pace, de curată şi sfântă

bucurie pentru sufletul său are şi dorinţe pământeşti; slăbiciuni, aş zice. Una din ele se refera la verbul a avea.

Şi când dorinţa, poate că i se împlineşte, precum altora – vai! Obţinând procentual 100% ,,totul” dintre toate cele câte-s amăgitoare pentru om, a devenit chiar el omul cel mai nefericit. Albul s-a transformat în negru. ,,Nu eşti ce pari a fi în sincopantele tale stări de nefericire”, îl atenţionează duhovnicul. ,,Fericirea este un dar al lui Dumnezeu. Starea de nefericire este în schimb o trecătoare îngăduinţă dumnezeiască. O stare de fericire neîntreruptă, vreau să zic o stare de fericire cronică, nu ar deveni oare lipsită de culoare şi în acelaşi timp plictisitoare de moarte? În stările de nefericire mulţi sunt cei ce nu au chef să-şi aducă aminte de Dumnezeu. Chiar şi în momentele de aprigă nefericire mulţi nu se încumetă să-şi amintească de El. Abia într-un ceas târziu întunecat de clipa morţii se văd, totuşi, obligaţi să-şi aducă aminte de Dumnezeu. Te întreb: Nu se transformă oare acest stil de ultimă reflectare a eu-lui oscilator într-o panoramă alegorică totuşi vie, frustă, din care numai morala ar mai lipsi pentru a putea fi numită direct fabulă?” ,,Tu, în schimb, ai dorinţe şi slăbiciuni – continuă să-i amintească duhovnicul. Un dram, două de fericire… Un dram, două de nefericire… Şi moarte – moarte, ca un excipient, până la saţietatea trupului întreg. Tustrele aceste ingrediente dovedesc omului că reţetarul său de viaţă, ca atare prescris, a fost respectat întocmai.”

106

Mihai Mateiciuc

U

n mare rugător are ca tot omul amintiri; amintiri din copilărie care i-au condus paşii spre fericire. Când priveşte înapoi spre ele, prima se desprinde, din negura timpului, casa părintească. Cel dintâi chip care i se infiripă desluşit în minte e mama, cu părul ei frumos şi silueta-i tinerească. Chipul mamei, aplecat asupra pruncului de atunci, nădejde împletită cu teamă: ,,Ce va deveni odorul meu drag în această viaţă – un înger sau un demon?” În paralel cu această neliniştitoare întrebare, în curtea casei părinteşti, într-un staul, o mamă necuvântătoare îşi linge viţelul abia fătat. Nu există nici o temere în legătură cu felul cum va reuşi acesta, foarte curând după naştere, să stea singur pe picioarele sale. Într-un alt timp al amintirilor generoase, de astă dată ca întrun eşantion desprins parcă din copilăria umanităţii, Ieronim zice: ,,O picătură de apă, care se află pe ceva lucios, fuge încotro o vei duce cu degetul. Tot aşa este şi cu copilul pe care îl poţi îndrepta într-o parte sau alta şi a-l duce unde voieşti”. Gândul mamei, în ziua aceea providenţială, răzbi victorios chinurile iubirii. Mama era singura chemată să-l ducă pe copilul ei spre fericire. N-avea decât să-i arate Calea Împărăţiei. Cu scumpul ei odor în braţe, căzu în genunchi în faţa unei icoane cu chipul Domnului. Această cădere a însemnat o primă invitaţie la Fericire. Deci, o căpătă fără pic de iluzie. Chipul cel Blând chiar îi chema invitându-i cu cuvinte pline de inspiraţie venind de la Tatăl: ,,lăsaţi copiii să vină la mine” căci ,,Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Un mare rugător ştie că amintirea şi fericirea pot fi surori gemene; una dintre ele premerge celeilalte.

107


Î

n primul rând: tot ce-i suflare primită la zămislire, plină e de lumină. În al doilea rând: o colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru suflet e o vedenie fără de asemănare – o construcţie cu pereţi din duh nevăzut. Cu inima îi vezi frumuseţea şi ochii de plăcere, îi închizi. În al treilea rând: în curte e o cărare senină, drept pe mijloc. Aceasta e ,,Cărarea Împărăţiei”, mijloc unic de apropiere faţă de Sinele Cerului. În al patrulea rând: paşi de ieri şi paşi de azi se reunesc într-o Ingenioasă Simbioză. În al cincilea rând: există diverse feluri de a păşi pe Cărare, mereu-mereu, aşa, îndepărtându-ne de moarte. Fiecare om viu are un mers care este numai al său. În al şaselea rând: o epopee se cuvine generosului Suflet. El ne păstrează numele când, sub brazde de mormânt, trupul nu ştie nici măcar cum îl mai cheamă. În al şaptelea rând: dacă pierzi poteca, pierzi şi drumul ce duce spre Coliba de pace, de curată şi sfântă bucurie. Acestea sunt şapte adevăruri ca nişte şapte vii trăiri aflate în bătaia Duhului nevăzut. Acum, undeva, în lume, cineva tocmai şi-a terminat de clădit o coliba de pace, de curată şi sfântă bucurie. N-ai fost tu acela – nici eu. Păcat…

108

Mihai Mateiciuc

Marele Rugător nu rămâne înfricoşat în faţa unor frecvente

întreruperi de la lucrul său, cum ar fi, de exemplu, decizia de a răspunde prin ,,da” sau ,,nu” unei invitaţii solemne, aceea de a fi testat cu Detectorul de Adevăr. ,,Îţi va fi greu”, îi spune un frate. ,,De Dumnezeu nu te va îndepărta adevărul mărturisit, ci tăgăduirea – şi numai tăgăduirea”, îl povăţuieşte un alt frate. ,,Înainte – şi fii curajos în a-L mărturisi”, îl încurajează un altul. Şi tot acesta îl avertizează: ,,A crede că adevărul te poate îndepărta de Adevăr este tot una cu a zice că Dumnezeu te poate îndepărta de Dumnezeu.” În sfârşit, doar câţiva paşi mai are de făcut până la camera în care va fi conectat la aparatul de testare. Gândeşte rapid şi sumar: ,,De pe această cale, de la această răspântie nu poate exista întoarcere. Dacă voi încerca să fug de Dumnezeu, nemărturisind Adevărul, Dumnezeu nu va alerga după mine, aşa cum bine zice un sfânt trăitor Părinte, însă mă va aştepta.” Gânduri mincinoase, cuvinte mincinoase, organe de simţ pervertite, într-un final fapte mincinoase – pot să însemne tot atâtea trasee de parcurs pentru sinapsele creierului. ,,Nu! Nici în ruptul capului! – îşi zice în sine. Nu trebuie să aduc tălpilor de la picioarele mele suferinţe inutile Nu voi abandona onoarea gândului curat. Nu îl voi călca în picioare, ci voi păşi înainte şi voi flutura pe buze doar adevărul şi numai adevărul.”

109

Jurnal în metru athonit Atunci, cu bună seamă, recunoaşterea Dumnezeului celui viu de către un om supus detectorului de adevăr are întâietate de trecere la răspântia dintre cele două drumuri ,,da” şi ,,nu”. Suflarea dumnezeiască pe care Adevărul despre Dumnezeu l-a insuflat asupra chipului său de lut nu îl părăseşte. Acum, nu fără un cutremur interior, născut din teama că atotprezentul Dumnezeu nu îl va aştepta numai în locul în care la părăsit, ci îl va aştepta pe toate drumurile şi la răscrucile lumii, conectat la aparat Marele Rugător suferă. I se pare că zace fără grai şi orbit la pământ ca şi Saul pe drumul Damascului. Ca şi în cazul lui Saul, Dumnezeu îi vine în ajutor Marelui Rugător. Îl ridică şi îi arată adevărata cale de ieşire din impas: Calea de Mărturisire a Adevărului. Această întâmplare îi va provoca ulterior noi gânduri. Va regenera în interiorul său. Devine mai matur şi crede în adâncul său că nimeni nu îşi merită numele de Mare Rugător, dacă – unu: nobile intenţii nu-s vădite. Dacă – doi: bunele intenţii nu se materializează, într-o lume a faptelor plină de încercări, aşa cum e şi lumea Adevărului Mărturisit.

110

Mihai Mateiciuc

Părinte, spuneţi-ne ceva”, este rugat într-o zi Marele

,, Rugator.

,,Ce să vă spun?” ,,Ce vă spune inima…” ,,Îmi spune ceea ce i-a spus şi lui Paisie, vrednicul şi mai marele nostru frate rugător. I-a spus să ia un cuţit cu care s-o taie, s-o împartă lumii şi apoi să moară.” Şi, terminând de parafrazat această smerită spusă a lui Paisie, demnă de a fi inclusă într-un Limonariu sau într-un Pateric, Marele Rugător reflectează: ,,De ce spun eu că îmi tai inima şi o împart lumii? Inima mea e mică cât pumnul mâinii mele stângi iar lumea, ca lumea – e atât de mare! Ce să mă laud eu, oare, cu această iluzie purpurie cum e sângele?” Atunci, tot inima marelui rugător, săritoare cum e inima, îi dă ghes în faţa grupului de curioşi, cu un pasaj din cugetările sfântului Velimirovici, zis şi Nicolae al Serbiei, cu referire expresă la adevărata dimensiune a omului. Zice acesta: ,,Omul nu este acela pe care nu-l poate cuprinde mormântul, ci acela pe care nu-l poate cuprinde nici universul. Întradevăr, gândurile noastre sunt conştiene de sine, la orice depărtare s-ar întinde, iar sentimentele noastre se extind şi se împlinesc în toate fiinţele şi lumile, spre care sunt îndreptate. Şi dacă voinţa noastră, poate ajunge până la cerurile îngereşti, creează în jurul nostru un cerc mai larg decât universul; aşa că tot ce fiinţează în acest cerc simte voinţa noastră. Dacă avem

111

Jurnal în metru athonit un suflet conştient, atunci sufletul inconştient al tuturor fiinţelor simte gândurile noastre, sentimentele noastre şi voinţa noastră, întro măsură mai mare sau mai mică, lucru care depinde atât de aceste fiinţe cât şi de noi înşine. De aceea omul nu este acela pe care-l poate cuprinde mormântul, ci acela pe care nu-l poate închide nici universul întreg.” Cu lumea, cu sine însuşi şi cu inima, un mare rugător este mai mare decât întreg universul.

112

Mihai Mateiciuc

M

arele Rugător aude adesea comentarii precum: ,,Moartea este fără asemănare, mai grozavă, când rupe spic cu spic, pe câmpul larg al vieţii, decât atunci când taie cu coasa.” Când aude vorbindu-se astfel despre moarte, râde. Moartea nu îi poate pricinui nici un rău de moarte, fiindcă, susţine el, în Univers există şi ,,viaţa de după moarte”. ,,A muri – spune tot el – este un verb, fără trecut şi viitor, folosit în gramatica vieţii şi toţi trebuie să înveţe să se descurce cu el. Apoi, pentru oameni orice pământ înseamnă mormânt, a zis în aceeaşi ordine de idei Pericle.” Ce a făcut lumea? L-a descoperit, într-adevăr, mai întâi pe veşnicul Socrate. Apoi arta de a trăi a lui Epicur, descoperire de suflet ce a întristat până la deznădejde, demolând, astfel, şubreda statornicie omenească până la a o aduce să se revolte, printre mormane de ruine şi oase albe, împotriva celui care a rânduit-o şi care e Stăpân şi al morţii şi al vieţii. Neavând un locaş stătător, aici pe pământ, marii rugători ai timpului lor cu încredinţarea din ei înşişi caută spre o lume a relaxarii şi a odihnei lor în Domnul. Şi ei au aflat-o şi o află acolo: ,,unde nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit este”. ,,Grăunte” ce trebuie să putrezească ca mai multă viaţă să capete în numele dreptăţii divine, ca în faţa unei voinţe ce nu-i a sa, Marele Rugător se leapădă de orice decepţie venită dinspre viată şi nu se întristează de moarte. Adică – ,,nu se întristează ca şi cei ce n-au nădejde”. 113


Marele Rugător cunoaşte şi – singur – îşi recunoaşte

conţinutul vieţii.

Continuă în acelaşi stil personal să facă acelaşi lucru dar fiecare acţiune pare a-şi fi pierdut conţinutul. ,,Nu cumva există un vacuum al tuturor lucrurilor? – se întreabă acesta. Mi se pare că exist, ca om, doar câtă vreme sunt conştient că toate lucrurile din jurul meu sunt o uriaşă goliciune, dacă nu sunt pline de prezenţa lui Dumnezeu. Mă uit în cupa inimii mele şi ce constat? Când nu-i plină ochi – de Dumnezeu – nu este plină de fiinţă.” Îşi aminteşte apoi despre ce i-a spus odată un bătrân ceasornicar: ,,Ceasurile pline de Dumnezeu sunt mai lungi decât ceasurile fără de nici un Dumnezeu.” De fapt, din cuprinsul unor astfel de cugetări ,,Infinitul cel Mic” al unui mare rugător caută cu disperare jaloane de orientare în drumul său spre ,,Infinitul cel Mare”. De fiecare dată, înainte de a face acest drum îşi întocmeşte un plan de călătorie. În capul unei fiţuici scrie cuvântul Rugăciune. ,,Rugăciunea o să-mi arate doriţa de a fi, în timpul urcuşului meu, mereu plin de Dumnezeu. Un Doamne-ajută! – rostit din toată inima şi din tot sufletul – îmi va fi de ajuns.” Sub cuvântul rugăciune scrie cuvântul Zidire. ,,Căci – este încredinţat el – orice zidire de suflet întăreşte în întregime şi Biserica lui Dumnezeu.” Apoi, sub aceste două cuvinte de început, scrie cuvântul

114

Mihai Mateiciuc Cugetare. Cugetarea înseamnă pentru unul ca el un fel de schelă, sau o treaptă începătoare pentru înălţarea sa către Dumnezeu. Îşi încordează memoria într-o suspendată experienţă proprie, de zi cu zi. În acest loc îşi aduce aminte că în timp ce lucrează pe o schelă ,,mai de sus”, niciodată nu coboară cu plăcere pe una ,,mai de jos” ca să continue lucrul. ,,La fel păstrarea ordinei treptelor pe parcursul unui urcuş duhovnicesc, nu se poate înlătura în mod arbitrar”, socoteşte el. Şi drept îndreptar de comportare, ia exemplul vulturului: ,,un vultur este silit să-şi ia avântul în trepte, ţopăind ceva vreme peste câmp înainte de a-şi căpăta definitiv ţinuta zborului.” Şi, aşa precum un soldat numără zilele serviciului militar şi cu bucurie se gândeşte la ziua lăsării sale la vatră, tot aşa, sufletul unui om rugător neîncetat cugetă la sfârşitul călătoriei acestei vieţi. Viaţa – pentru Marele Rugător – e o ,,zi-scadenţă”, mereu urmată de întoarcerea ,,acasă”.

115


Normal ar fi ca omul matur să părăsească atracţia dulceagă a

naturii unui munte şi să-şi grăbească paşii către zone mai înălţătoare, cum ar fi, de exemplu, spre Împărăţia Reală a lui Dumnezeu. Marele Rugător aşa şi face. Investeşte valoarea clipei de faţă în scopul construirii colibei sale de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său. ,,Scopul nu scuză întotdeauna mijloacele – susţine el. Căci, vedeţi cum e visul… E mai neîmplinit cel cu ochii deschişi decât visul din somn. Când sunt biruit de puterea somnului mă culc, dar Împărăţia Reală, pe care ziua o visez, noaptea, în vis iarăşi o visez. La trezire mă simt păcalit, îmi pare rău şi îmi zic: Dacă aş fi ştiut că-i numai un vis, nu mai m-aş fi deşteptat.” Acum; chiar acum, se uită buimac în ochii somnului. Ochii somnului, orbi, nu îl văd. ,,Nimic mai greu şi mai dulce decât să poţi desluşi, în stare de trezvie, sinele lucrurilor”, gândeşte cu regret Marele Rugător. Urmează o zi de noi căutări – o zi-scadenţă cum îi place lui so numească – şi, în pauza dintre două exerciţii de creştere spirituală îşi aminteşte de cele spuse cândva de Eddin Mahmud Habistari, un poet persan: ,,Băiatul ce-i micuţ şi neputincios / se ţine de fusta mamei. / Însă când creşte şi se face mare, / El merge în pas cu tatăl său. / Şi, iată, că tu, / prins eşti aşa de tare de mama ta: / de corpurile şi elementele naturale / încât crescut mare / nu te alături de tatăl cel preaînalt.” ,,Ce moaşă nedibace a fost aceea care mi-a legat buricul de 116

Mihai Mateiciuc atâtea corpuri şi elemente naturale – gândeşte cu oarecare părere de rău Marele Rugător. Nu fiindcă i-ar fi spus mamei: Am să mă întorc îndată! Mama a aşteptat-o aşa, zile şi nopţi nesfârşite de lungi. Buricul s-a cicatrizat repede. Prea repede… Trebuia… Ar fi trebuit să revină din obişnuinţă sau să-i încerce mamei inima?”

117


Fără îndoială, surâsul pe buzele unui mare rugător este un

fenomen rar.

Se simte prea acaparat. Dificil, pentru unul ca el, e verbul a râde. De cele mai multe ori coincide cu a râde de… Cu verbul a păcăli sau a înşela, la fel. Expresii precum acestea; sunt privite de el cu o susţinută neîncredere. Dar şi el poate avea ca orice individ, în particular, aceeaşi libertate de expresie în faţa multor verbe. Asta nu-l împiedică să accepte un compromis tacit, chiar dacă nu înţelege de ce tocmai el este cel mai indicat să-l facă la un moment dat. Zboară harnice ca albinele, printre restrişti de cuvinte, multe verbe. Îşi au, fireste, scopul lor. Pe el totuşi îl pot deranja; întrucât folosesc multor aşa-zise caracterizări. Verbele – acestea; roiuri-roiuri de silabe… Multe din ele lau trădat deja. Când pune la index sau la îndoială pe cineva, verbele acestea sunt ca groaza. Nu cumva, să contribuie şi mădularul său anatomic numit limbă, la strâmba sau incorecta lor folosire. Măgulitoare îi par cuvintele. Îi place să facă din ele caracterizări; nu aşa, încât să bârfească ,,paiul” din ochiul altuia, ci să tuşeze oricare faţă a portretului aproapelui cu conştiinţa împăcată. Spre a delătura orice vanitate expresă a Verbului, un mare rugător construieşte propoziţii paralizate şi tăcute. Uită însă că şi într-o asemenea stare vorbele acestea reprezintă ,,ultimă faptă” a inimii care şi ea va fi chemată la judecata de Apoi a limbii. 118

Mihai Mateiciuc

M

,, ai este puţină vreme şi vom pleca împreună de-aici”, găseşte Marele Rugător scris într-un bileţel plasat sub rogojina cei sprijină pentru câteva ceasuri din noapte trupul ostenit de multa priveghere. ,,Nu e de nici un folos să ni se prelungească şederea. Anotimpul încolţirii verdelui se apropie. Gerul nevoinţelor slăbeşte în intensitate încet, încet… Vei pleca curând şi vei continua să locuieşti într-un locuşor fericit, foarte asemănător cu Coliba ta de bucurie. Toamna sufletului e un anotimp special, făcut pentru culesul roadelor ce-s mai presus de truda semănătorului. Ai vorbit cu adâncul şi înaltul destul. Acumulările tale de iubire, precum şi toate presimţirile tale despre biruinţa finală a luptei Binelui s-au dovedit a fi în suflet făgăduinţe ale Tatălui. Toate ţi-au fost arătate. Ba mai mult decât arătate, în persoana Fiului Biruitor. Precum zice Apostolul: câte sunt făgăduinţe ale lui Dumnezeu, în El sunt Da şi în El sunt Amin.” Cel care locuieşte într-o colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie are îndreptăţită cunoaştere despre puterea şi adevărul unor asemenea cuvinte. Înştiinţările cuprinse în bileţel au fost formulate la obiect: toamna de-afară şi cea a sufletului – pe un fundal subtil, cu foşnete de prime frunze în cădere – foarte curând îşi vor schimba hainele. Şi cum nostalgie de nostalgie n-are cum să se reazime, una de alta, peste o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie, aşa deodată, un fericit conclav i se arată în faţă: Duhul Rugăciunii şi

119

Jurnal în metru athonit Duhul Îngerului de Pace sunt la doi paşi de el. Şi în toiul acestei revederi Marele Rugător găseşte de cuviinţă să dea un răspuns cuvenit la cele scrise în acel biet. Zice cu evlavie în suflet: ,,Să fie slăvit Milostivul şi Milosârdul şi Bunul nostru Tată, care nu m-a lepădat pe mine, ci m-a miluit ca pe fiul risipitor. Iar ţie, îngere al meu păzitor, care îmi eşti de faţă, îţi mulţumesc că m-ai învăţat şi continui să mă înveţi Ştiinţa şi Arta despre Moralitate.” Mişcat de aceste cuvinte la rândul său Îngerul radiază de lumină înţelegătoare şi îi spune: ,,Alături de tine, pentru că greşeşti, pentru că mă întrebi ce-i de făcut, pentru că nu încetezi să cauţi sensul Luminii şi, până la urmă îl găseşti. Pentru toate acestea – şi mie unul se cuvine să-ţi mulţumesc.” Când este nevoit să declanşeze un dialog constructiv, cel care bine primeşte sfat de prim-ajutor de la un îngerul său simte în adâncul inimii că se află împreună cu acesta într-o stare de sfântă şi reciprocă reculegere.

120

Mihai Mateiciuc


bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt, ştie că dincolo de materie e sufletul ei. Dincolo de lucruri e înţelegerea – şi necunoscutul.

Ochiul ,,încape” lumea Muntelui – şi alege să urce pe Cărarea Împărăţiei spre Înalt. Sufletul comentează frumuseţea peisajului duhovnicesc. Raţiunea cântăreşte pe o spirală abisală potecile. Cunoaşterea unui pisc abia cucerit debutează întotdeauna cu o surpriză, aşa cum odinioară, pentru Columb în loc de Indii se ivi America. Cel care meştereşte sufleteşte nu pune preţ pe materie. El se întreabă, se verifică mereu pe sine: ,,Cum aş putea să am o idee atât de înaltă despre materie când ea, Materia, în absenţa Sufletului nu îşi poate închipui ceva deosebit nici despre ea, nici despre mine?”

121


în ele.

Marele Rugător are parte de vise – dar crede şi nu crede

Nu crede, deoarece le aseamănă cu nişte romane de aventuri misterioase pe care sufletul său se oferă să i le citească, peste noapte, fără ajutorul celor cinci simţuri. Crede, deoarece le aseamănă cu nălucele partidelor politice: ,,Vise de stânga – vise de centru – vise de dreapta.” Vigilenţa îi dă unele explicaţii strict necesare. Cu referire precisă la sine, îi zice: ,,Prin visele de dreapta sufletul se visează la rândul său, liber de legea lumii materiale şi descoperă astfel taina ştiinţei, a cunoştintei şi a libertăţii. Visele de stânga sunt creatoare de situaţii dintre cele mai populare şi mai minunate dar reprezintă nişte travestiuri ale păcatelor, patimilor, puterilor, neputinţelor şi a lipsurilor aceluia care îşi trădeaza prin ele, de fapt, caracterul şi care mai pretinde că deţine dreptul de proprietate asupra acestor vise.” Între timp Intuiţia, pretinzând că s-ar situa pe o poziţie de centru, trece pe neobservate de partea Opoziţiei. Susţine că toate categoriile de vise ar putea fi un ,,mijloc neurologic” prin care, creierul acţionând ca un Organ Central îşi descoperă adevărata cunoaştere de sine. Marele Rugător zâmbeşte la auzul unora ca acestea. Nici un fel de interpretare ştiinţifică nu îl sperie, nici nu îl atrage. În concepţia sa cel care noapte de noapte îşi vizionează visele, numai

122

Mihai Mateiciuc acela singur îşi cunoaşte năzuinţele, dorinţele şi gândurile sale cele mai ascunse. Iar ceea ce este mai ascuns, aceea simte Visul să scoată la lumina zilei, la iveală, mai tare. Dealtminteri, s-a întrebat deseori dacă luarea în considerare a unui vis nu-i o meteahnă potrivnică instinctului de conservare, care vrea să uităm, căci a uita e un verb ce ne uşurează de-o povară, în timp ce amintirea despre vise ne trage îndărăt, ne împiedică să înaintăm pe lumina zilei.

123


O

,, , dragul meu, dacă ai putea să vezi Marea Rugăciunilor ce înconjoară din toate părţile Sfântul Munte – frumuseţea ei lăuntrică”, îi zice Marele Rugător unui pelerin. ,,O, numai dacă aş putea să o văd vreodată!” – îi dă răspuns pelerinul, în mod plăcut surprins de această invitaţie. ,,Marea Rugăciunilor… – rosteşte pe un ton pătimaş Marele Rugător. De fapt nu e o mare. E mai degrabă un ocean. Un ocean de strălucire în care plutesc toate rugăciunile oamenilor acestui pământ. Rugăciunile de noapte, cele de dimineaţă şi celelalte de peste zi, la fel se scaldă în acest ocean. Şi nu există nici un fel de deosebire între ele. Cresc în mănunchiuri dese ca iarba de mare. Rugăciuni ce înfloresc chiar în clipa de faţă pe buzele oamenilor, ca şi acele ce au fost rostite ieri sau alaltăieri sunt la fel de frumoase şi proaspăt înmiresmate duhovniceşte.” ,,Mă surprinde conţinutul spiritual al oceanului acesta. Există în el miliarde şi miliarde de rugăciuni”, zice pelerinul. ,,Există în oceanul acesta, tot aşa cum în muntele acesta există milioane şi milioane de ace de pin şi fire de iarbă. Dar aşa cum nu poti găsi două ace la fel şi nici două fire de iarbă la fel, nu poti găsi nici două stări de rugăciune identice. O stare de rugăciune nu se repetă niciodată întocmai.” ,,O, numai dacă aş putea vedea toate acestea!” – i se plânge din nou pelerinul. ,,Într-Adevăr – îi zice în încheiere Marele Rugător – dacă vei izbuti să vezi oceanul acesta, în lacrimile caznelor tale de zi cu zi se vor oglindi toate cuvintele de bucurie ce le-ai putea rosti şi dragostea dumnezeiască în toate celelalte.”

124

Mihai Mateiciuc


bucurie ştie că poruncile Cerului se aseamănă cu legile şi că, ambele se pot învăţa repede. ,,Nu te plânge niciodată, dar nici nu da explicaţii”, îl povăţuieşte Marele Rugător pe un mai tânăr frate de credinţă. O lege scrisă pe fruntea Athonului sună aşa: Fă binele şi îl îngroapă sub piatra muntelui. Binele va creşte din tine o limbă din piatră smerită şi limba aceasta de piatră te va vesti unei lumi întregi”. Încercarea de a ne însuşi practicarea unui asemenea comportament faţă de săvârşirea unui bine seamănă, probabil, cu senzaţia încercată de mamuţi atunci când a început să se topească calota glaciară. Numai despre omul duhovnicesc se poate spune că îşi doreşte să cântărească ,,în greutate” mai puţin decât omul obişnuit după facerea unei fapte bune, ca astfel, să nu existe pericolul de a se rupe ,,gheaţa” de sub el! În ajutor îi vine întotdeauna la timp vocea unui înger săritor. Acesta îi şopteşte la ureche: ,,Fii om!”. Omul îi răspunde scurt: ,,Încerc să fiu.” Îngerul dezvoltă ideea: ,,Fii ceea ce eşti prea puţin diferit de ceea ce eşti!”. Omul rămâne nedumerit, neştiind exact în ce stare se mai află. Se întreabă dacă este făcut pentru acest statut de a fi ,,om”, pentru acest bun fiinţial la care jinduieşte şi care îi scapă mereu, dacă nu cumva aparţine unei rase pe cale de dispariţie. Cine şi-ar dori, totuşi, un statut atât de îndoielnic? Inamicul numărul unu pentru omul habotnic este slava deşartă. Gândirea despre sine zboară, iar faptele bune merg printre oameni, pe jos.

125

Jurnal în metru athonit Iată toată drama omului. Limba omului e întotdeauna în întârziere faţă de spirit. Mai există deci o cale de mijloc. ,,Renunţă la relele deprinderi – îi sopteşte din nou îngerul. Fă-o chiar acum! Pentru cauza credinţei din tine, fă-o! Aşa. Acum eşti pregătit să afli soluţia cea mai înaltă pentru un om – Taina Antigravitaţiei: ,,Fii Dumnezeu! – aşa cum zice Sfânta Carte.” Şi aşa precum copiii nu înţeleg de multe ori sfaturile şi mustrările părinţilor, mulţi oameni ca noi sunt tentaţi să se laude cu faptele. De preferat e însă subtilul zâmbet care nu spune nimic sau spune totul. Dincolo de această conduită fericită cuvintele se pierd, iar tăcerea omului devine grăitoare. Cel care îşi făureşte pentru sufletul său o colibă de bucurie ştie că, atunci când mesageri din partea cerului se apropie de el şi îi vorbesc, el, sau omul din el nu are rândul la cuvânt fiindcă despre om totul a fost spus: ,,a fi om înseamnă puţin spus”.

126

Mihai Mateiciuc

Odată, din întâmplare, Marele Rugător a privit prin uşa lăsată

întredeschisă în odăiţa chiliei unde tânărul ucenic, îngenunchiat, zăcea ghemuit cu fruntea plecată între umerii coborâţi. Un trup aparent inform şi chircit, adunat cum e aluatul când nu izbuteşte din cauza temperaturii prea joase să dea peste marginile covăii. Un trup ca netrupul, deci – şi culmea de decent îmbrăcat în culoarea morţii trupeşti, aproape în întregime negru – şi întreg, parcă, radiind răceala lespezilor de gresie pe care se face autopsierea cadavrelor la morgă. În vreme ce, lumeşte îmbrăcată, strident machiată, luând asupra sa chipul Ispitei prima sa iubire părăsită şi neconsolată stătea acolo, undeva mai în spate, şi-şi plimba cu mâna părul lung lăsat pe umeri, roşcat ca focul, tânără şi învăpăiată, cu forme trupeşe tari şi din plin exprimate, fremătând de viaţă. Marele Rugător şi-a făcut semnul crucii şi a luat de la faţa locului, ca să zicem aşa, doar imaginea sumară a celor văzute. Iar dacă ar fi fost să fie un pictor însemnat al Renaşterii cu siguranţă că ar fi lăsat în urma sa, una dintre cele mai controversate pânze ale sale. Cât despre soarta tânărului ucenic care ţintea să ajungă şi el un mare rugător, ironici, demonii posterităţii cu favoriţii faimei navură şansa să se ocupe de el. Pe acest novice un duh de rugăciune adevărată izbuti să-l răpească în duh. În locul său a rămas o nimicire de sine – şi nimic mai mult. Numai, uşoară, amprenta unor genunchi. 127


Într-o zi, din cauza sensului şi al ansamblului întregului vieţii

care i se pare că i-a fost dată s-o poarte ca melcul, în spinare, cel care clădeşte sufleteşte se simte dintr-odată greoi cu trupul, asemenea unui om mort. ,,N-am timp să mor, protestează în surdină acesta. Mă ocrotesc săbiile luminii de umbra ce se apropie.” Apoi, pe bâjbâite, pe nişte căi interioare, porneşte în căutarea cauzei acestei stări de sfâşiere de final şi ascultă într-o înlănţuire de gânduri o seamă de explicaţii. ,,E din cauza sensului şi al ansamblului Întregului”, îi explică un gând. ,,E şi această plauzibilă explicaţie tot o părere. Întotdeauna Întregul este mai limpede vederii decât partea”, intervine un alt gând. ,,Cea mai uşoară şi expeditivă soluţie e să nu te implici sau să laşi totul în sarcina îngerului tău păzitor”, îl povăţuieşte al treilea gând. Cel care clădeşte sufleteşte cu ajutorul gândurilor celor bune clădeşte. De aceea surâde împăcat. Paradoxal, cel mai adesea tocmai din cauza Sensului şi al ansamblului Întregului vieţii – copleşit de aceşti doi vectori – într-adevăr, la început a învăţat din pilda melcului. A încercat să-şi care de unul singur ,,casa” în spinare, ignorând

128

Mihai Mateiciuc convieţuirea cu ,,partea îngerului”. În cutreier şi contemplări prin curtea plină cu fapte de peste zi, sporadic, şi-l amintea în gând cum arăta, dar cel mai adesea îi recunoştea la timp absenţa. Vedenie fără asemănare, într-o bună zi, din marginea albastrului cort al speraţei se ivi din nou Îngerul care îi spuse doar atât: ,,Numai ochii zării ştiu cât te-am căutat, să te pot găsi, să te pot simţi mereu lângă mine într-o stare de suflet, pentru mine şi tine, uşoară ca fulgul.” Spusa îngerului îl însenină. Foarte curând îşi lepadă decepţiile – veşminte negre! – şi stăruinţa îi fu răsplătită în fapte, deoarece numai omul care meştereşte sufleteşte înclină să creadă că mai mare putere de judecată are Îngerul lui Dumnezeu, decât el, un biet om ca tot omul.

129


Cel care hotărât clădeşte sufletului său o colibă de pace, de

curată şi sfântă bucurie într-un munte sfânt cunoaşte cel mai bine că sufletul – privit în splendoarea veşniciei Marelui Tot – este mai de preţ decât trupul. Acumulările firii au fost obţinute cu preţul multor momente dificile, cu nopţi nedormite, cu zile de aşteptare când vise, în vremuri de furtună, păreau a fi asemenea unor păsări negre, în refugiu, cocoţate pe un ram al sufletului său. Chiar timpul i s-a părut a fi o pasăre – Pasărea Majora. O Măiastră în zbor, care prinse obiceiul de a pluti în jurul capului şi aşa a-l împodobi cu ,,pene colorate” încă din vremea copilăriei sale. Din vremuri străvechi, într-Adevăr, timpul străbate spaţiul ca o Pasăre Măiastră. Dar sufletul omului nu-i aer, ci e o neclintită şi impunătoare mărturisire a unui Zbor ce i se dă la naştere. În ciuda tuturor slăbiciunilor, trebuie să credem că există în noi un zbor nobil care într-o zi va triumfa, altfel n-ar mai merita osteneala să ne trăim clipa. Într-adevăr, Pasărea Eternului e clipa veşnic tânără. Din această pricină ea e cea care ne oglindeşte zborul în răcoarea şi limpezimea celor patru râuri din Paradis. ,,Am zburat prin ani mulţi cu aripa frântă”, recunoaşte Marele Rugător. ,,Poate că de aceea, cât de curând preagrăbitul Cronos îmi va răni cu o săgeată şi cealaltă aripă. Cum şi cât voi mai izbuti?”, se îngrijorează acesta. ,,Nu trecerea anilor te doare – intervine ca de obicei Îngerul – ci depozitarea amurgurilor. Depozităm prea multe cranii în osuarele din mânăstiri.”

130

Mihai Mateiciuc Cel care clădeşte în afara Timpului, deci, pe şantierul de lucru din cuprinsul sufletul său, cunoaşte fenomenul atemporalului din sine; cel ce se pare că-i conştient de ,,fără-de-timpul-vieţii” şi se conformează ca atare. Nu-şi doreşte să fie ce nu e, dar ceea ce e vrea reverberant să fie deodată cu fericita proclamaţie: ,,Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”.

131


Î

nfrăţit cu Athosul, Marele Rugător manifestă o înţelegere sănătoasă şi o judecată cinstită faţă de acesta. La rândul său, Muntele vorbeşte despre fratele său, mare rugător, cu acea cinstită şi dreaptă judecată: ,,Nu-i el omul cel mai văzut şi cel despre care tot poporul aude vorbindu-se toată ziua, dar e om folositor, deoarece, ascuns ca şi Conştiinţa, se roagă zi şi noapte lui Dumnezeu pentru popor şi Dumnezeu îl ascultă.” Sfântul Munte are dreptate: Dumnezeu este prezent în munte ca şi în întregul univers. Apoi Maica lui Dumnezeu tot în Munte îşi are Grădina ei. Apoi toţi oamenii sunt neamul lui Dumnezeu. Marele Rugător numeşte această declaraţie frăţească venită din partea Sfântului Munte ,,carenţă de egoism”. În Sfântul Munte e mare lipsă de egoism. Pe întreg cuprinsul său nu există niciun fel de ştiinţă despre egoism. Apa râurilor lucrează din răsputeri pentru marea ce înconjoară Sfântul Munte. Turlele schiturilor, cele ale lavrelor şi cele ale mânăstirilor se prezintă la o primă înfăţişare în faţa vizitatorilor şi pelerinilor ca nişte ospitaliere păduri de piatră. Căpitanul vaporaşului care te aduce şi te lasă frumuşel la poalele Athosului are o deviză altruistă. Se potriveşte de minune cu munca sa şi deviza sună aşa: ,,Roagă-te lui Dumnezeu, căpitane, dar trage la ţărm”. ,,Nu există ştiinţă despre egoism, credeţi-mă! – mărturiseşte Marele Rugător. Credinţa şi moralul lucrează pur şi simplu din răsputeri asupra naturii întregi din cuprinsul muntelui. Folosim de regulă cuvinte blânde dar argumente de cuget tari pentru sufletele noastre. Uneori, este greu să ajungi doar până la capătul zilei şi în condiţiile acestea.” 132

Mihai Mateiciuc

Marele Rugător îşi judecă trecerea unui an pe măsura

spaţiului lăuntric parcurs de el zi de zi.

Când raze praznicale coboară din înaltul cerului la sfârşit de fiecare an, o punte sfântă leagă Athosul de Betleemul Iudeii. Razele punţii se opresc deasupra unui staul ce adăposteşte în sărăcia lui pe drumeţii cei împlinitori ai poruncii Cezarului de la Roma, pe Iosif şi Maria. Aceştia se fac smeriţi înaintea lui Dumnezu Tatăl pentru că nu şi-au găsit undeva, aiurea, un loc de adăpost mai vrednic de ei. Aici, deasupra acestui săracăcios locaş cerul cel închis – cu intrarea principală străjuită de îngeri păzitori, purtători de săbii învăpăiate – se deschide. Şi aceeaşi îngeri vestesc lumii că Betleemul nu-i un loc îmbrăcat într-o aură de măreţie trecătoare – ci, aura e însăşi Evanghelia Energetică a lumii, receptată şi trăită în toată simplitatea, dar şi în toată măreţia ei. O meditaţie asupra acestui miracol echivalează, anual – pentru un mare rugător din Munte – cu un dulce moment ce îl face să coboare la măsura copiilor. ,,Ştii? – începe acesta să-i spună unui frate de credinţă. Copiii pătrund cu mintea lor până la fapte, intrând, cum să-ţi spun, direct în Adevăr. Oamenii mari calcă cu şovăială şi cu nedibăcie, mai întâi printre legi. Calcă cum calcă şi se poticnesc. Şi cum faptele şi legile au cunoscutul obicei de a ascunde sau mărgini Adevărul, numai ,,copilul din mine” simte că se află în cercul Adevărului. Numai aşa, ,,copil” fiind, îl poate vesti şi acelora care stau numai în cercul faptelor şi al legilor, deci, în afara Adevărului

133

Jurnal în metru athonit care pecetluieşte sărbătoarea Crăciunului.” Şi, în vreme ce copilul din el vesteşte Adevărul, la una din ferestruicile colibei vine diavolul şi strigă: ,,Hei, Crăciunul soseşte! Dar numai odată pe an. Bucuria naşterii Luminii e tot atât de mare ca şi «bucuria» mea – dar pe Intuneric!” Un înger, la cealaltă ferestruică, se arată şi zice: ,,Vine Crăciunul!.. A venit Crăciunul! Bucură-te, suflete de copil, ca în fiecare sfârşit de an.” Marele Rugător nu rămâne surprins. Ştie că diavolul e băşcălios şi ca-n ceilalţi ani vine la Colibă ca să-i ,,colinde”. Deşi sufletului său i s-a transmis una şi aceeaşi Mare Vestire demonul şi îngerul s-au plasat pe două planuri opuse. Şi-apoi, e lucru ştiut că nimeni nu îşi poate întoarce faţa către un înger, până ce, mai întâi, nu întoarce demonului spatele. Nimeni nu poate iubi un înger de lumină, până ce mai întâi nu îl urăşte pe diavol. Aflat, deci, într-un ceas întunecat de ispită, Marele Rugător se retrage într-un colţ unde îngenunchiază şi se roagă: ,,Cerescule Tată, fie ca această sfântă şi luminată seară a naşterii Fiului Tău să fie un nou prilej de pace rodnică şi unire sufletească întru lucrurile Tale. Şi fie ca sufletul meu de copil să se facă vrednicie de a fi Iesle de Odihnă pentru El, iar Coliba mea de pace, de curată şi sfântă bucurie Peşteră de proslăvire a Ta şi de bunăvoire între oameni.” E greu de stabilit dacă diavolul nu s-a ruşinat când din această întâmplare din ajun de Crăciun a dedus că săvârşirea diversiunii este o slăbiciune – nu o putere. Şi în continuare, că un făcător de rău cum este el, este un slăbănog, un handicapat – nu un viteaz.

134

Mihai Mateiciuc ,,Dacă vrei să treci drept filosof nu vorbi”, zice un proverb. Nu vorbi, adică, taci! – vrea să zică proverbul despre diavolul care pretinde că le ştie pe toate. Cu alte cuvinte, lasă-te păgubaş, rămâi ceea ce eşti, ca să poată grăi tăriile cerului ce vor să-şi spună Cuvântul, ca odinioară, în plină noapte sfântă la plinirea vremii, deasupra unui orăşel biblic, Betleemul Iudeii.

135


Un mare rugător este un bun cunoscător şi practicant de

igienă a sufletului.

,,Ştiinţa despre moralitate nu se deosebeşte cu nimic de igienă, ca ramură a medicinii – susţine el. Un om nu poate înţelege ştiinţa despre moralitate în consens cu rostul păstrării unei bune igiene sufleteşti, până ce nu o experimentează asupra sa.” ,,Izgonit din rai sufletul lui Adam s-a îmbolnăvit”, a zis Siluan Athonitul. Iar înaintea sa, marele Hippocrate a spus: ,,Medicina este un sacerdoţiu umanitar.” greu!”.

Apoi Hristos, niciodată nu le-a spus leproşilor: ,,Mirosiţi

El doar a păstrat comunicarea cu realitatea din ei, adică, cu sufletele acestora. Sufletul Domnului vorbea ca un psiholog sufletelor şi numai aşa Sufletul Fiului vindeca sufletele robilor Tatălui Său. ,,Gândul că îmi voi putea albi sufletul de unul singur e departe de conceptul meu despre viaţa duhovnicească”, mărturiseşte Marele Rugător unui grup restrâns de pelerini. ,,Vedeţi dumneavoastră? Spălătoreasa se osteneşte cu mâinile ei, dar de fapt numai apa curată e elementul care curăţă. Ei, să ştiti că tot aşa şi eu m-am aflat şi mă aflu în raport cu ostenelile mele. Harul dătător de viaţă al lui Dumnezeu este pentru curăţirea sufletului ceea ce este apa în procesul de spălare. Osteneala şi nevointa e drept că îmi apartin, deodată cu postul, cu rugăciunea, cu cugetarea, cu pocăinţa şi toate acestea împreună cu faptele cele bune. Însă, dragii mei, harul este apa de sfinţire ce îmi spală, curăţă şi îmi albeşte sufletul.” 136

Mihai Mateiciuc Mulţumit că străduinţele sale cele dinafară şi cele dinlăuntru le închină sufletului Marele Rugător îşi dezvoltă frumuseţea preocupărilor şi, asemenea marelui prooroc se roagă lui Dumnezeu să-l miluiască după marea milă a Sa, …,,spală-mă şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi [Ps. 50].

137


Într-o noapte se pomeneşte că se ridică de pe laviţă vărsând

râuri de lacrimi.

A auzit în somn, venind ca din eter, un strigăt de suferinţă. Vocea îi părea cunoscută. Ca timbru semăna cu cea a unui prieten din copilarie, plecat mai din vreme să dea socoteală în cer. ,,O lumânare de uşurare! – rostesc în mare grabă buzele sale. Trebuie repede să-i aprind o lumânare. Razele ei îl vor încălzi.” Numai că, în semn de milostenie sufletească aprinzând o lumânare de pomenire, lumânarea aceea poate să aprindă «virtuţi» mocninde în cel ce a aprins-o. Că vezi, aprinzând o lumânare de sufletul cuiva săvârşeşte un mare bine! Aşa cum o rugăciune se poate întina cu vorbe murdare, tot aşa, în chip misterios, iubirea de mărire – din ce mână o fi scăpat?! – pătrunse în Colibă ca vântul şi stinse lumânarea ce ardea în amintirea prietenului său. ,,Se vede bine; în suflet diavolul suflă în lumânări”, gândeşte surprins de întâmplare Marele Rugător. Ca să-l readucă la realitatea eu-lui său oscilator, ca să-l lămurească, îngerul păzitor îi şopteşte: ,,Se poate că tu, din toată inima vei hotărî să reaprinzi lumânarea dar te asigur că ea se va stinge iar. Fă bine de alungă din colibă Părerea de sine şi Iubirea de mărire. Fă-le să plece, aşa cum pleacă luna şi noaptea.” Atunci, în semn de mai mare luare aminte la pericolul înşelării de sine, Marele Rugător simte cum inima se lasă peste el uşurată şi cum, cugetul eliberat de părerea de sine, îl copleşeşte. Exact în aceeaşi clipă se opri şi vântul care stinsese lumânarea. 138

Mihai Mateiciuc

De câte ori i se cere să vorbească despre consolidarea

caracterului grecesc al Sfântului Munte Marele Rugător aduce în atenţie, tangenţial, o întrebare retorică din Rainer Maria Rilke:

,,Cine vorbeşte de victorie? A îndura e totul.” A îndura, deci, tot ceea ce se poate desfăşura pe scena din ,,teatrul lumii”, a juca fiecare rolul încredinţat de Marele Regizor şi-a crede în izbânda deplină a Binelui. Pentru că viaţa de declin şi chin a lumii acesteia a început cu păcatul şi fiindcă înaintea oricărei intenţii de a face un bine, înaintează ca un conducător de oaste Răul, viaţa lumii este proscrisă să sfârşească – în această ordine a expunerii despre bine si rău – cu Binele. Destul de rău că repetatele năvăliri şi războaie au fost pricină de rele răscoliri şi pentru Sfântul Munte, pentru republica monahicească din Muntele Athos. Ca să facem uz de felul de vorbire al diplomaţiei, putem spune că războiaiele au fost cele care au limpezit în timp situaţia. Numai aşa, în cele din urmă, caracterul grecesc al Sfântului Munte s-a afirmat, s-a întărit. ,,Nefericirile, cărora Dumnezeu le-a îngăduit să vină asupra Athosului, au fost mai bune decât fericirile pe care am fi putut să ni le zidim noi singuri”, obişnuieşte să spună Marele Rugător. ,,Dumnezeu îngăduie nefericirilor să vină asupra credincioşilor săi totdeauna la timp. Într-adevăr, năvala ortodoxismului rusesc, primejdia Catalanilor ce s-a napustit peste munte, căderea Constantinopolului,

139

Jurnal în metru athonit subjugarea monahismului atonic de către turci prin plăţi de tributuri asupritoare, şi alte asemenea evenimente pot fi asemuite cu vocea unui prieten de suflete comune, care strigă cât îl ţine suprafirescul: «Foc!» – pentru ca să se salveze vieţile prietenilor săi.” ,,Destul de rău că pacea Athosul de azi s-a afirmat şi s-a întărit printr-o succesiune de năvăliri şi războaie ce au apărat mişcarea neatârnării greceşti – mai spune Marele Rugător. Grecii totdeauna au socotit Sfântul Munte ca o cetate a credinţei lor ortodoxe şi a naţionalităţii lor.” Republica din Muntele Athos dăinuieşte de mai mult de unsprezece secole. N-a fost o Republică de Pace desăvârşită, evident, dar a izbutit să biruie veacurile şi răsturnările Statelor prin izbânda finală a Binelui. Războiul, dintr-o parte a Muntelui deştepta facerea de pace în cealaltă tabără. De o parte subjug monahismal atonic – de cealaltă parte jertfelnicie plătitoare de tribut. Şi iarăşi, apreciind în acelaşi mod: într-o parte Mohamed cel Mare întărind prin firmanele sale concesii prin care Athosul a rămas autonom – pentru că ,,Într-însul se lăudă numele Domnului ziua şi noaptea, şi săracii şi străinii găsesc adăpost” – pătrundere dumnezeiască în cealaltă parte. La urma urmelor, se poate spune că creştinismul atonitic a făcut totul ce i-a stat în putinţă ca să-l ajute pe Dumnezeu. Asta a făcut şi, logic, n-ar fi putut face altceva. Când a fost mai rău a stat în bătaia veacurilor ca un hipnotizat care încearcă mereu să intre iar în starea de veghe şi să-şi redobândească deplin conştiinţa, dinainte ştiind că: ,,Din rău Dumnezeu nu face binele, ci răul deşteaptă binele adormit”.

140

Mihai Mateiciuc

egal.

Paza gurii e o închisoare pentru cuvinte – însă una fără

Scopul ei e să-l înlocuiască pe un comandant cu altul, nu doar claustrarea tăcerii. De aceea Marele Rugător obişnuieşte să-şi întrebe limba: ,,Ce-ţi place mai mult: să te subordonezi de bună voie voinţei mele de comandant ori să te supui pur şi simplu regulamentului intrinsec de păstrare a tăcerii?” asta.”

Gura zâmbeşte. Răspunde: ,,Nu mă preocupă în mod special

Stăpânul gurii nu se dă bătut. Ştie că tăcerea a fost privită totdeauna ca o putere, iar stăpânirea de sine e privită ca o virtute aleasă. Puţine însă sunt împrejurările când această virtute nu se manifestă mai pregnant decât în tăcere. Reia deci ispita, sensul primei întrebări: ,,Atunci poţi sămi spui ce te preocupă?”. Gura trecând prin stâmtoarea buzelor îi răspunde: ,,Dacă ţii cu orice preţ să afli, poftim. Pe unul ca tine, care te crezi ca eşti şeful care trebuie să străluceşti şi să atragi asupra-ţi atenţia asistenţei, ar trebui să te învăt să nu te grăbeşti să te prezinţi în felul cum eşti obişnuit s-o faci. În primul rând, dacă ar fi să vorbeşti despre Dumnezeu să nu foloseşti cuvinte, propoziţii sau fraze, până ce nu simţi venind din interior convingerea că ai o întărită credinţă în El. Interiorul tău poate să aibă fără îndoială dreptate, pentru că există împrejurări când tăcerea implică o putere sufletească atât

141

Jurnal în metru athonit de puţin obişnuită încât poate fi privită curat virtute, ca una dintre virtuţile credinţei. În al doilea rând despre păcatele deţinuţilor să nu te repezi să le raportezi superiorilor, la fel, până ce nu le recunoşti deplin pe-ale tale.” Pus la punct de propria-i limbă, organ cu dublă inervaţie – intrinsecă şi extrinsecă şi de aceea greu de stăpânit - un mare rugător evită întotdeauna să-i caute limbii ,,nod în papură”! Gândeşte aşa, ca într-o paranteză, doar pentru sine: ,,Limba e uitucă ori a omis să spună că, altădată, m-a învăţat să nu vorbesc despre încă un lucru. Despre ziua de mâine să nu vorbesc, până ce luminătorii zilei nu se află pe cer în semnul zilei de azi.” Să luăm aminte: ,,Paza gurii” e o închisoare pentru cuvinte, însă una fără egal. Între a tăcea şi a şti să taci, pe acest domeniu al gândirii nu trebuie înţeleasă în sens rău arta mutismului voluntar, presupunând doar că îndemnul la tăcere ar fi o poruncă la mutism. Într-o închisoare pentru cuvinte – una fără egal – arta tăcerii trebuie să fie practicată, în egală măsură, atât de deţinuţi cât şi de comandant.

142

Mihai Mateiciuc

Marele Rugător îşi aminteşte des de protopărinţii noştri

Adam şi Eva.

Nu e de acord cu ,,stilul de joc”, practicat de acest cuplu. Concret. Adică – la timpul edenic trecut: Adam ,,pasează” Evei păcatul neascultării. Eva îl preia cu ştiinţă de joc şi cu dibăcie îl pasează la rândul ei şarpelui. Întrebarea comentatoare ar putea fi aceasta: ,,Al cui este de fapt păcatul?”. Paradoxal, pentru istoria omenirii, se poate spune că doar Iisus a preferat să ,,joace” de Unul Singur luând asupra sa de bună voie păcatele întregii lumi. Tot El, într-un final, a mărturisit că jugul Său este uşor. Uşurinţa cu care a obţinut Victoria asupra destinului umanitaţii nu a stat atât în păcat, cât în bunăvoinţa preluării păcatului asupra sa. Azi, orice antrenor de suflete ştie că dificultăţile unui joc disputat împotriva păcatului, nu stau în păcat, ci în lipsa de angajament a voinţei penitenţilor săi în ceea ce priveşte luarea sarcinilor de joc asupra lor. Un mare rugător judecă cinstitit Jocul de-a păcatul. El zice aşa: ,,Privit, cu rapiditatea minţii omeneşti păcatul este şi nu este al celui care îl ia şi îl păstrează asupra sa, ca pe o minge la picior. Pentru o clipită de fază din desfăşurarea acestui joc decisiv este, dar pentru durata unei veşnicii nu este.” ,,Jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară”: a zis Iisus. Marii rugători păzesc cu străşnicie respectarea acestei tactici. De aceea atât spiritul cât şi corpul unora precum aceştia se mişcă pe terenul vieţii cu o deosebită uşurinţă.

143


Marele

prietenii.

Rugător preferă prietenia Naturii oricărei

Fiecare piatră, fiecare potecă din Sfântul Munte îl recunoaşte. Muntele, izvoarele şi râurile din cuprinsul Muntelui fac osmoză cu umorile trupului său şi îşi întocmesc dispoziţia lor după dispoziţia sufletului său. Îi amintesc de vremea aceea în care – câtă vreme protopărinţii săi Adam şi Eva au fost ascultători lui Dumnezeu – natura din Grădina Raiului le-a fost supusă. Când însă s-au depărtat de Dumnezeu, prin neascultare faţă de lege, atunci şi natura din Grădina Raiului s-a îndreptat împotriva lor. De atunci şi până azi Natura a rămas ,,oglinda omului”. În consecinţă firească necurăţia unui suflet pângărit poate să umple întreaga natură cu răutate, aşa cum bine spune un sfânt părinte filosof. În acelaşi timp un suflet întinat dar reînnoit, renăscut, adică, devenit din nou curat, poate să metamorfozeze întreaga Natură întrun izvor de bunătate şi curăţie. Cu fiecare aspiraţie, cu fiecare respiraţie, un mare rugător imprimă în acestă oglindă care-i natura ce îl înconjoară imaginea omul din sine. Cum este omul din sine aşa îl oglindeşte şi natura, prin sine. Într-o dimineaţă senină când s-a apropiat de izvor Apa la întâmpinat şi i-a spus: ,,Să ştii că mi-am aflat impurităţile şi

144

Mihai Mateiciuc murdăriile abia când am descoperit curăţia inimii tale!”. Această mărturisire a apei l-a copleşit. L-a făcut să se înapoieze ruşinat la Colibă, ducând cu el ulciorul gol. Reflectând într-o meditaţie severă la necurăţia sufletului său, s-a întreabat minute în şir cum este posibil aşa ceva? Cu smerenie a găsit şi un posibil răspuns la întrebarea sa. A zis: ,,Câte frumuseţi n-a adunat până acum Dumnezeu lângă el şi tot îi lipseşte strălucirea omului.” Pentru civilizaţiile moderne conduse pragmatic numai de cele cinci simţuri, întregul naturii reprezintă doar un talcioc mondial, o adunătură de forme. Oprindu-se în faţa fiecărui lucru expus vederii omul născoceşte drăcovenii de tot felul, punând astfel în practică brutala sintagmă ,,exploatarea naturii”, atrăgând asupra sa nenumărate rele. Or, a rupe legătura de prietenie cu Natura este egal cu a înceta, în acelaşi timp, legătura cu Dumnezeu. Cu tonicul binefăcătoarei speranţe omul rugător topeşte cu focul inimii toate aceste forme într-un element vital şi se miră asupra acestui singur factor, izbutind astfel să desluşească un sens duhovnicesc chiar şi în vechiul dicton ,,Pantha rei”. Adică, tradus într-o reformulare pur naturistă: ,,Nu totul curge!”. Posibil că în sensul acestei negări a stat puterea de reflecţie a apei când Marele Rugător s-a dus cu ulciorul la izvor. Apa era limpede; poate şi uşor vălurită, printre pietre. Chipul său se reflecta în ea. Şi în fracţiunea de timp necesară înmagazinării imaginii chipului în apa de izvor, surprins de ceea ce vede sufletul s-a întrebat cu frică şi groază: ,,Dar Izvorul împrospătării şi al întineririi mele unde-i?”. ,,Chipul trupului tău e în mine. Izvorul împrospătării sufletului tău se oglindeşte pe cer.” Acesta a fost fără greşeală răspunsul apei. 145


Un

mare rugător ştie că sufletele comunică între ele, aducându-şi astfel la cunoştintă întreg conţinutul lor. Prin oricâte închizători şi peceţi de tehnici materiale, nimic din cele ascunse nu poate să nu vină la arătare. În cele 100 de cânturi ale Divinei Comedii, Dante coboară cu sufletul în infern şi ni-l descrie. Vede aşezarea şi înfăţişarea acelor locuri, modul cum sunt amendaţi cei ajunşi acolo, se suie pe muntele Purgatoriului, dă scultare plânsetelor şi vaietelor celor ce trag nădejde să mai ajungă sfinţi, în conformitate cu teologia tradiţională a Bisericii Catolice. Apoi se urcă în Paradis unde constată slava celor preafericiţi, pe făuritorii după dreptate a vieţii întru Iisus Hristos. Mesajul e unul inepuizabil, din punct de vedere poetic, cultural, istoric şi psihologic. De aceea, poate că, el se lasă permanent citit şi tradus în limbile pământului. Şi printre altele, însăşi Divina comedie dantescă suferă interpretări de mai bine de jumătate de mileniu. Când reciteşte această ilustră capodoperă Marele Rugător se minunează, asemenea unui Sfânt Părinte (Nicolae Velimirovici) care a zis despre Iad: ,,Iată, cât bine a făcut omenirii Iadul! Pe câţi nelegiuiţi i-a prefăcut în pocăiţi! Pe câţi păcătoşi, în sfinţi! Câte gânduri rele, le-a oprit de la înfăptuire!” Şi în continuare, vorbind despre Rai, acelaşi a spus: ,,Iată cât bine a făcut omenirii Raiul! Câte opere nobile a inspirat! Câte tristeţi a prefăcut în bucurie! Câte lacrimi a şters! Câte suspine nobile a smuls! Câte sentimente divine a iluminat şi, câte năzuinţi dumnezeieşti a aprins!”.

146

Mihai Mateiciuc

EPILOG

Înainte ca munţii sufletului – Sinai, Carmel şi Tabor – să fie stocaţi în memoria spirituală a umanităţii, sufletul omului – el însuşi a fost o necesitate primordială. Căutând un al patrulea nume de munte sfânt, pe o bandă rulantă a orizontului nostru lăuntric se ivesc şi câteva cuvinte de mulţumire tuturor acelor date bune de ştiut la limpezirea începuturilor monastice din Muntele Athos. La ele au contribuit şi o seamă de legende aghiografice. Pe trei personaje se sprijină istoria aşezămintelor monastice atonitice: Petru Athonitul, Eftimie din Tesalonic şi Atanasie de la Aton. Cel dintâi jurase să-şi închine viaţa monahismului. Împrejurările vieţii l-au făcut să îmbrăţişeze viaţa militară. A luptat în Siria şi arabii l-au capturat. Această neşansă el a socotit s-o pună pe seama neîmplinirii jurământului. După ce şi-a rostit făgăduinţa sa în faţa Papei, printre alte nenumărate peripeţii, a ajuns la Muntele Athos, unde a trăit 50 de ani într-o peşteră. La moartea lui, rămăşiţele sale trupeşti au fost strămutate în mânăstirea Clement. Amintirea lui e prăznuită în Biserica ortodoxa la 12 iulie. Eftimie de la Tesalonic, a cărui viaţă a fost consemnată în scris în veacul al IX-lea de Vasile, arhiepiscopul acestui oraş, a îmbrăţişat viaţa monahală la anul 841. A trăit o vreme într-o lavră din muntele Olimp, iar apoi s-a dus la Athos. 147

Jurnal în metru athonit Trei ani a petrecut în desăvârşită singurătate ca pustnic şi apoi a ajuns stareţul unei mânăstiri. În vremea aceea, Muntele era bântuit de piraţi. Împreună cu doi tovarăşi de nevoinţă, Ioan Kolovos a întemeiat o mânăstire la Erissos, iar în anul 875, în puterea unui hrisov împărătesc de aur, a dobândit un fel de drept de ocrotire peste monahii din Athos. La moartea acestuia, călugării mânăstirii s-au străduit să pună stăpânire pe Sfântul munte, dar eforturile lor au fost zădarnice. Adevărata întocmire monahicească a muntelui Athos a început la jumătatea veacului al X-lea, prin întemeierea mânăstirii, numită, prin antonomasie, Lavra. Întemeitorul ei, Atanasie de la Aton, a cărui sărbătoare se prăznuieşte la 5 iulie, se născuse la Trebizonda. Crescut la Constantinopole de rudeniile sale, aici l-a înâlnit pe Mihail Maleinos, stareţ al mănăstirii Kiminas din Asia Mică, şi intră în mânăstirea acestuia. Maleinos era unchiul împăratului Nichifor (963 – 969). Atanasie a fost ales ca duhovnic al acestuia din urmă. Maleinos, înaintat în vârstă, dorea ca ucenicul său să-i urmeze în vrednicia de stareţ. Cu toate acestea Atanasie, care dorea să ducă o viaţă necopleşită de griji lumeşti, a fugit la Muntele Athos. Aici, neştiut de nimeni a trăit o vreme la mânăstirea Zigului. La anul 960, s-a descoperit cine era de fapt el. Nichifor la chemat la dânsul. În vremea aceea, acesta era comandantul oştirii care lupta în insula Creta. El l-a înduplecat pe Atanasie să întemeieze o mânăstire, făgăduindu-i că va îmbrăţisa şi el viaţa monahală. Dar fiind încununat ca împărat, şia uitat de făgăduinţa dată. Poate, ca un fel de ispăşire, el a înzestrat noul aşezământ cu toate cele de trebuinţă. La moartea sa, Atanasie a primit ocrotire şi ajutor bănesc de la împăratul Ioan Timiskes (969 – 976). În anul 970, el a întocmit tipicul său la rânduiala monahicească a mânăstirii sale. Moartea lui s-a petrecut la anul 1000 sau poate la

148

Mihai Mateiciuc câţiva ani după, sub ruinele bisericii, ale cărei bolte s-au prăbuşit în vremea clădirii lor. Lavra a înflorit atât de mult, încât în anul 970 ea număra 700 de călugări. Rânduielile lui Atanasie erau în derularea lor o oglindire a vestitei mânăstiri a studiţilor din Constantinopol. După cum era de aşteptat, înnoirile aduse de Atanasie au înmulţit mânăstirile de categoria celor socotite a fi mari. În veacul al X-lea, s-au ridicat cele trei mânăstiri mai mari din Muntele Athos: Lavra, Iviriul, Vatopedi si mânăstirea lui Filotei. În oarecare chip, întemeierea Iviriului răpea Sfântului Munte caracterul său grecesc. Într-adevăr, întemeietorii săi sunt consideraţi a fi trei georgeni: Ioan Varsasvate, fiul său Eftimie şi Tornic, un vestit general, care din porunca lui Vasilis al II-lea (976 – 1025), a tebuit să lase pentru o scurtă vreme pustia sa şi să reia meşteşugul armelor. În veacul al XI-lea, numita mânăstire s-a prefăcut într-un lăcaş de scriitori georgieni, care au tradus Biblia şi multe alte scrieri ale părinţilor şi aghiografilor bizantini. Veacul al XI-lea a reprezentat vârsta de aur a vieţii chinoviceşti atonice. S-au clădit în acest răstimp opt mari mânăstiri. În veacul al XII-lea a început năvălirea slavilor în Sfântul Munte. Ruşii sunt astfel, socotiţi ca întemeitori ai mânăstirii Xilugru în 1143 şi a celei a Tesalonicului la 1812. Mai târziu, au intrat în mâinile lor şi mânăstirea Sfântului Pantelimon, care fusese sub ocrotirea regilor Serbiei. Ştefan Nemania şi fiul său Sava, ocrotitorul Bisericii naţionale sârbeşti, au întemeiat mânăstirea Hilandrului şi au clădit-o din nou pe cea a Vatopedului. Chiar şi Bulgarii au izbutit să se aşeze şi ei în Munte şi, mulţumită celor trei reprezentanţi ai nobilimii din Ohidra, au

149

Jurnal în metru athonit întemeiat o mică mânăstire, aceea a Zografului, care, la 1280, a fost pe aceeaşi treaptă ca şi marele lavre. După seriile de năvăliri şi supuneri ce-au urmat asupra Sfântului Munte, după unele date desprinse din cea de-a doua ediţie a cărţii lui Gheorghe A. Sotirios despre Sfântul Munte, din cele 300 mânăstiri şi sihăstrii care umpleau Muntele în preajma veacului al XIX-lea, n-au mai rămas în picioare, vrednice de a fi socotite ca atare decât 25, iar din acestea, un număr mai mic au rezistat în faţa timpului. În veacul al XVII-lea, mânăstirile îşi pierduseră faima lor de fericite adăposturi ale sfinţeniei lucrătoare. Nu mai stăruia asupra lor vegherea episcopilor coordonatori, deoarece mânăstirile atonitice îşi dobândiseră în felurite moduri dreptul de stavropighie sau a atârnării faţă de Patriarh, într-un mod nemijlocit. O trezire şi o stare de trezvie generală s-au petrecut în veacul al XVIII-lea. Atmosfera ce pregătea mişcarea neatârnării greceşti, se respira chiar şi pe ozonatele înălţimi ale Sfântului Munte. Elenismul din veacul al XVIII-lea, datorită silinţelor stareţului Meletie şi ajutorului bănesc venit din partea lui Chiril V, duc la înfiinţatrea unei şcoli pentru monahi şi mireni la Vatopedu. Aceasta a ajuns la mare vază sub ocârmuirea lui Evghenie Vulgaris, una din minţile enciclopedice ale elenismului din acea vreme. În 1873, patriarhul Gavriil a încercat să aplice reforme radicale, să împiedice risipirea monahilor afară de mănăstirea lor de obârşie, să pună din nou în puterea ei viaţa chinovială. S-a revitalizat din nou cârmuirea centrală din Kareia. În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, elenismul atonitic a trebuit să facă faţă năvalei ruseşti. Astfel, investit cu o misiune

150

Mihai Mateiciuc oficială, Arhimandritul Porfirie Uspenskii a stat în Palestina şi pe muntele Athos mai mult de 20 de ani, căutând în vechi documente dovezile despre drepturile istorice ale poporului rus de a avea în Sfântul Munte reprezentanţii monahismului său. În 1912, înfluenţa rusească se afirmase atât de mult în Sfântul Munte, încât ruşii aveau deja o lavră, 4 schituri, 34 de chilii şi 187 de sihăstrii. Profitând de prezenţa câtorva mii de călugări ruşi, Rusia propune în acelaşi an, adică la 1912, ca administraţia supremă să fie luată din mâna grecilor şi să se întocmească astfel o republică sub jurisdicţia puterilor ortodoxe. Ruşii se bazau în special pe sprijinul sârbilor, bulgarilor şi românilor (s.n.), dintre care cei din urmă aveau un schit închinat Sfântului Ioan Botezătorul. *

*

*

Republica din Muntele Athos dăinuieşte de mai mult de o mie şi ceva de ani. N-a fost niciodată, după cele însemnate de hagiografi, o republică de pace desăvârşită, dar a izbutit să biruie veacurile, păstrăndu-şi o fizionomie spirituală caracteristică. Autonom, azi Sfântul Munte se găseşte în teritoriul său grecesc şi nu mai are de ce să se teamă de orice forma de încolţire a naţionalismelor din sânul său. Această selecţie de date sumare despre Republica monahicească din Muntele Athos provin din revista italiană L’Europa Orientale din Roma (ianuarie 1922) din condeiul părintelui Aurelio Palmieri, călugăr învăţat, care s-a ocupat la vremea lui de o seamă de ,,studii orientale” şi a condus numita revistă. Noi doar am spicuit acest mănunchi informaţional dintr-un articol tradus din limba italiana de Arhim. Scriban (vezi, pentru exactitatea datelor, ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 526, din ianuarie 1925).

151


RECURS LA EPILOG

La venirea mea în Sfântul Munte primisem în timpul unui vis un set de tăbliţe de cer. Pe ele trebuia să-mi însemn impresiile din călătoria pe care urma să o efecuez. Mi s-a spus de către Îngerul meu că voi fi întărit la timp să scriu din meserie ca toţi ceilalţi oameni de litere, pe câtă vreme eu n-am ştiut niciodată să scriu decât din pasiune. Trebuia, trecând de atâtea prejudecăţi intelectuale şi pasiuni factice, să am pricepere să analizez la rândul meu, corect, sufletul unui om rugător pe care urma să-l întâlnesc ca să scot de la acesta adevăratul sentiment viu al naturii unui munte, socotit de toată lumea Muntele Sfânt. Mai era necesar să ştiu când anume eram dator să mă opresc în pragul erudiţiei cu o delicateţă de tact care nu se dobândeşte decât în educaţia Sfinţilor Părinţi, odată cu citirea scrierilor acestora pentru a simţi – dacă îmi e îngăduit să spun astfel – fineţea duhovnicească care învăluie în mister măreţia unei opere spirituale de talia Athosului. Cu toate aceste daruri venite de sus, plana totuşi asupra mea un risc suplimentar. Şi iată cum. În primul rând: cu imaginaţia mea de om aveam şansa de-a înfrumuseţa imaginea muntelui. La rândul său muntele cu imaginea sa naturală putea să îmbogăţească imaginaţia omului din mine.

152

Mihai Mateiciuc Mi-ar fi fost uşor dacă dădeam curs direct facilului, fiindcă totul ar fi depins numai de multitudinea impresiilor prinse de simţuri, aşezarea într-o ordine a acestora, ca şi de combinarea lor. Dar nu a fost deloc să fie aşa. Cu lumina din cupa inimii mele desluşisem un cu totul alt mod. Acum călatoria mea în Sfântul Munte se apropia de sfârşit. Însemnările mele erau, în măsura în care erau izbutite, impresiile unui contemplator care a observat cum se întâmplă nişte lucruri mai mari decât el. Pentru un suflet pasionat de sensuri mistice totul este Simbol. De pildă, îndrăgostitul de munte sau de altceva. De altceva? – spun – şi nu mă sfiesc s-o spun pe şleau. Deci, un schelet de pasăre infipt pe o porţiune anume din nisipul întins pe mal îmi apăru în faţa ochilor, în timp ce mă îndreptam spre puntea vaporaşului. Era – ţin să precizez acest aspect – acelaşi vaporaş care mă lăsase la poalele muntelui, cu ceva timp în urmă. Imaginea scheletului semăna cu un text scris şi, probabil, aşa cred eu, se referea la un zbor de pasăre interzis. Acum, conţinutul principal al Simbolului ca şi cel al momentului erau, pentru mine, rezolvarea şi întocmirea raportului dintre zborul fostei păsări înscris acum pe nisip ca o hieroglifă şi – practic de evaluat, acum la despărţirea mea de Munte – zborul Timpului. Vreau să zic perioada mea de şedere în munte. Restul? Restul putea să însemne, doar, întâmplări şi trăsături de mai

153

Jurnal în metru athonit mică importanţă ale demersului meu gnomic. * * * Am luat, deci, un pumn de nisip din jurul scheletului acelei păsări, cu gândul că va trebui să-l ţin strâns să nu cumva să se cearnă printre degete, până în momentul când trebuia să-l aşez cu mare luare de seamă, uşurel, pe biroul editorului meu. Îmi imaginam că, prin acest parcimonios gest de aducere-aminte, voi face dovada concretă că mi-am păstrat şi onorat cu grijă libertatea de a scrie un jurnal ,,de la faţa locului”. Un pumn de nisip, chiar şi un pumn de nisip e – printre degete – supus simbolicului risc de-a nu fi publicabil! Gândul zădărniciei demersului meu înfăptuit, mă persecuta, aşa cum tunetul cutremură nisipul deşertului – cine dintr-un deşert îţi poate răspunde? * * * Aveam multe dubii, dar erau destul de tardive şi mă întrebam dacă e cu putinţă să scrii un jurnal despre un munte Sfânt, căptuşit cu schelete omeneşti cernute de trecerea veacurilor peste el. Mă anemiau bănuielile cum toamnele, frunzele… Până destul de târziu, în veacul al IX-lea, nimeni n-a scris aşa ceva pentru simplul motiv că muntele, poate era sau poate nu era socotit sfânt. După câte ştiu, probabil din ciudăţenie sau din inerţie, despre un munte căptuşit de timp cu schelete omeneşti nimeni n-a scris jurnale de călătorie. Nici chiar Biblia nu pomeneste de aşa ceva. Legendele, de altfel, ca multe altele pe lumea asta se inspiră din obiceiuri: ceea ce a fost încântător în trecut rămâne încântător şi în prezent. De aceea, intenţia mea, pe care am gândit s-o parcurg

154

Mihai Mateiciuc şi s-o măsor în metri athoniţi, poate fi interpretată ca o noutate, dar la drept vorbind, eu căzând acum iremediabil în capcana repetiţiei întreb, se poate scrie un jurnal de călătorie, călcând cu indiferenţă pe un munte căptuşit cu oase albe? De bună seamă, ca turist, ar fi chiar foarte simplu. Doar o suită de însemnări, scrijelite pe acele tăbliţe de cer din care, cultural, să reiasă că pe pământ funcţia scrisului poate fi aceea de a tulbura nu liniştea unor poteci pavate cu oase, ci – duhovniceşte – pe cei adormiţi, rămaşi dincolo de lumea muntelui; în principiu, de a zgâlţâi nişte planuri turistice satisfăcute în final doar de frumuseţile peisajului şi a aminti despre existenţa celui de al patrulea munte al sufletului. Abia la sfârşitul călătoriei m-am convins că muntele acesta-i plasat la intersecţia dintre efemer şi eternitate – alături de ceilalţi trei, deja cunoscuţi: Sinai, Carmel şi Tabor. Iată cât de simplu demersul de a întocmi un jurnal de călătorie scris în metru athonit se poate împlini într-o carte. * * *

155


CUPRINS

Cuvânt introductiv .......................................................................... 3 Note de referinţă ........................................................................... 11 Prolog ............................................................................................ 13 Jurnal ............................................................................................. 19 Epilog .......................................................................................... 147 Recurs la epilog........................................................................... 152

156

Mihai Mateiciuc - Jurnal în metru athonit

Recommend Documents