Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării Departamentul „Învăţământ la Distanţă“ Specializarea: Română-Franceză/Germană
LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ. FONETICĂ. FONOLOGIE. ORTOGTAFIE. Curs pentru învăţămînt la distanţă ANUL I, Semestrul I
Lector univ. dr. Vasile ILINCAN
1
PARTEA I I. Fonetică şi fonologie 1.1. Fonetica Raportată la domeniul sunetelor vorbite, fonetica este ramura lingvisticii al cărei obiect de studiu îl constituie sunetele privite din punctul de vedere al articulării şi al percepţiei lor. Mişcări vibratorii ale aerului, sunetele sînt produse ale organelor vorbirii şi presupun exercitarea acţiunii vibraţiilor maselor de aer asupra urechii umane. Studiul sunetelor priveşte deci atît producerea, cît şi receptarea acestora. Se vorbeşte astfel despre o fonetică articulatorie (fiziologia vorbirii) şi despre o fonetică acustică; ambele sînt ramuri ale foneticii şi se subordonează lingvisticii, iar nu fiziologiei, psihologiei sau fizicii, întrucît sunetele sînt privite funcţional, perspectivă specifică lingvisticii. Privite funcţional, sunetele sînt realizări concrete, rezultate din cea de a doua articulare a limbii (vezi A. Martinet, Elemente, 2-10 şi urm.)1. Obiectul de studiu al foneticii este sunetul articulat, care a fost definit, în general, din două perspective: cea a emiţătorului (modul de producere a sunetelor vorbirii) şi cea a receptorului (modul de receptare a sunetelor vorbirii), de aici şi numeroasele definiţii date sunetului2. Sunetele articulate sînt realităţi fiziologice, fiind produse de organele fonatoare; sînt realităţi acustice, deoarece iau naştere şi se transmit numai prin vibraţia unui corp elastic (aerul); sînt realităţi psihice, deoarece sînt fapte de conştiinţă, deoarece comanda producerii, precum şi receptarea lor, se face prin colaborarea activă între organele fonatoare şi centrii motori ai vorbirii din scoarţa cerebrală. Sunetele articulate sînt rezultatul modificărilor produse în curentul de aer respirator în timpul actului respiraţiei. Sunetele emise în timpul actului inspiraţiei sînt puţine şi sînt specifice unor limbi negro-africane; pentru limba română se încadrează aici interjecţia tţ. Se poate considera deci că vorbirea umană este o funcţie suprapusă, complementară a sistemului respirator. 1. Aparatul fonoarticulator Traseul urmat de aer de la plămîni pînă la ieşirea din cavitatea bucală sau din cavitatea nazală formează canalul fonator sau traiectul vocal. Acest traiect se poate delimita în mai multe secvenţe: Plămînii constituie sursa de aer fonator, asigurînd prin expiraţie aerul necesar fonaţiei. Plămînii sînt acţionaţi de muşchii inspiratori şi expiratori ai cavităţii toracice. Aceeaşi acţiune o are şi diafragma; prin coborîrea diafragmei, se măreşte volumul de aer pe care-l pot cuprinde plămînii, iar prin urcarea ei, acest volum se reduce. Cînd se măreşte volumul toracelui, presiunea aerului din plămîni scade, ajungînd mai mică decît presiunea aerului exterior, şi atunci acesta, pentru egalizarea presiunii, intră, prin gură, nas şi laringe în plămîni. Aceasta este inspiraţia, prima fază a respiraţiei. Cînd se micşorează capacitatea toracelui, presiunea aerului din plămîni creşte şi aerul iese, pînă cînd presiunea lui de aici devine egală cu presiunea aerului exterior. Aceasta este expiraţia, a doua fază a respiraţiei. Din plămîni aerul se ridică în laringe. Traheea este un tub de legătură dintre plămîni şi laringe, de unde începe de fapt traiectul vocal, prin transformarea curentului de aer expirat în curent de aer fonator. Laringele are rolul de a modifica direcţia curentului de aer expirator şi de a imprima unor clase de sunete (celor sonore) unele caracteristici fundamentale. Este compus din mai multe inele cartilaginoase (cartilajul tiroid, cartilajul cricoid, cartilajul aritenoid şi cartilajele corniculate), reunite prin muşchi. Între cartilajul tiroid şi cartilajul aritenoid se află coardele vocale, formate dintr-o cută a mucoasei, o lamă elastică şi un fascicul de muşchi. Coardele vocale sînt în număr de patru, formînd două perechi: două superioare şi două inferioare. La fonaţiune pot participa numai coardele inferioare, care sînt puse în mişcare de vibraţia aritenoidului (cartilaj mobil), iar acestea 1
În lingvistica structuralistă, articularea caracterizează efectiv toate limbile, manifestîndu-se pe două planuri diferite: prima articulare se bazează pe un şir de unităţi lingvistice – moneme – reprezentate prin cuvinte (lexeme) şi morfeme, înzestrate fiecare cu o formă vocală (fonică) şi cu un înţeles, neanalizabile în alte unităţi succesive mai mici; a doua articulare are la bază un alt şir de unităţi lingvistice – foneme – reprezentate prin şi deduse din forma vocală (fonică) a primelor unităţi, care au rolul de a deosebi cuvintele între ele. 2 J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique, Paris, 1933, p. 141-142; sunetul reprezintă, în opinia autorului, un ,,element la care conduce analiza limbajului articulat, definit pe de o parte prin dispunerea organelor fonatoare şi a mişcărilor care însoţesc sau provoacă curentul de aer expirat, iar pe de altă parte prin impresia auditivă care rezultă”. 2
sînt puse în vibraţie de influxuri cerebrale comandate de sistemul nervos central prin intermediul nervului recurent. Între perechea de coarde vocale superioare se formează, la articularea unor sunete, o deschizătură triunghiulară numită glotă. Prin vibraţiile coardelor vocale inferioare se formează vocea, care se transmite în exterior prin aerul expirat. La capătul superior al laringelui se află epiglota, un capac care blochează accesul în laringe în timpul procesului de glutiţie. În continuare, aerul fonator expirat, ieşit din laringe, ajunge în faringe. Faringele formează o răspîntie, unde aerul expirat este dirijat fie spre cavitatea bucală (pentru producerea sunetelor orale), fie spre cavitatea bucală şi nazală în acelaşi timp (pentru producerea sunetelor nazale şi nazalizate). Rolul de a regla distribuirea aerului fonator revine vălului palatului (care se prelungeşte prin uvulă şi prin luetă). În continuare, vocea emisă de laringe trece prin cavitatea bucală şi prin cavitatea nazală. În cavitatea bucală este zona de maximă energie fonatoare, unde fiecare sunet capătă trăsături specifice, muşchii permiţînd închiderea, deschiderea şi micşorarea rezonatorului bucal. Cavitatea bucală este compusă din maxilarul superior, maxilarul inferior, muşchiul lingual (limba) şi buze. Maxilarul superior cuprinde bolta palatului, împărţită în trei: anterioară (unde se găsesc alveolele în care sînt înfipţi dinţii); mediană sau palatală propriu-zisă, cuprinzînd partea prepalatală, partea mediopalatală şi partea postpalatală; posterioară sau velară. Partea anterioară şi partea mediană formează palatul tare, iar partea posterioară formează palatul moale sau vălul palatului. Muşchiul lingual este organul articulator cel mai activ, participînd la producerea celor mai multe dintre sunete. Mobilitatea muşchiului lingual se reduce la următoarele segmente: vîrful limbii (apex), partea dorsală sau mijlocie, partea posterioară (rădăcina). Limba este formată din 27 de muşchi diferiţi ca volum şi ca formă, care îi permit să execute mişcări foarte variate. Cavitatea nazală este un rezonator şi un amplificator care nu suferă nicio modificare la trecerea fluxului fonic. Deschiderea cavităţii nazale este condiţionată de ocluziunea celei bucale, iar fluxul fonic nazal sau nazalizat în acest rezonator este necondiţionat sonor, deoarece ocluziunea rezonatorului bucal şi deschiderea celui nazal determină vibraţii glotale periodice şi nonperiodice. Fosele nazale sînt culoare pe unde trece aerul fonator în momentul cînd vălul palatului este desprins (îndepărtat) de peretele posterior al faringelui. Buzele (labii) constituie ultimul rezonator de rotunjire sau de labializare a fluxului fonic, dar principalul loc de ocluziune şi de îngustare a rezonatorului bucal. Organele articulatorii se împart în active şi pasive. Sînt active organele care pentru producerea sunetelor execută anumite mişcări. Se cuprind aici: coardele vocale, uvula, limba, maxilarul inferior şi buzele. Celelalte organe sînt pasive. Articularea unui sunet cuprinde totalitatea mişcărilor întreprinse de organele articulatorii în acest scop. Articularea are trei componente, determinate de cele trei categorii de factori coordonaţi : a) modul de articulare, definit prin forma şi specificul mişcărilor la nivelul rezonatorilor; b) locul (punctul) de articulare, definit ca atare prin termenii corespunzători şi prin denumirea organului mobil al articulării ; c) prezenţa sau absenţa vibraţiilor glotale. Modul şi locul de articulare sînt date elementare (constituie baza inerentă a unităţilor fonice ca sunete ale limbii) şi ultime (nedivizibile în unităţi mai mici) în care se prezintă mecanismul producerii sunetelor vorbirii. Caracteristica lor constă în aceea că nu pot apărea izolate una de alta, ci numai în combinaţii simultane, ca elemente constitutive ale articulării fluxului de aer în segmente fonice. Fiecare limbă are sunete specifice, dar chiar şi sunetele care apar în mai multe limbi au unele trăsături specifice fiecăreia dintre limbile respective. Totalitatea trăsăturilor articulatorii specifice unei limbi formează baza de articulaţie a limbii respective. Această bază de articulaţie este ceea ce se numeşte în vorbirea curentă accentul acelei limbi. În procesul de producere a sunetelor, aerul porneşte din plămîni, trece, prin trahee, în laringe, unde poate pune sau nu în vibrare coardele vocale, sub impulsul nervului recurent, apoi, prin faringe, ajunge în cavitatea nazală sau bucală, rezonatorii; în cavitatea bucală poate întîlni un obstacol, pe care trebuie să-l învingă. Devenit sunet, masă de aer în vibrare, aerul expirat ajunge la urechea umană, organ de recepţie cu o structură complexă care, în urma unui proces de analiză, descompune stimulul acustic în principalele sale componente. Scala sunetelor care pot fi receptate de urechea umană se situează între 16 şi 20.000 Hz. Cel mai bun cîmp se situează între 50 şi 5.000 Hz. 3
Procesul de audiţie este un proces complex prin care sunetele receptate sînt supuse unei analize care cuprinde: a. receptarea mesajului acustic şi transformarea acestuia în mesaj nervos, în urma angajării circuitelor neurologice în foarte complexe procese neurologice; b. identificarea mesajului acustic, în urma prelucrărilor neurologice; c. recunoaşterea mesajului acustic ca aparţinînd unui model existent, ceea ce permite decodarea mesajului. Privite din punctul de vedere al producerii lor, sunetele se împart, la modul general, în două clase, în raport de prezenţa sau absenţa unui obstacol pe traiectul vocal. Se înţelege prin traiect vocal tubul acustic neuniform cuprinzînd porţiunea dintre laringe şi cele două ieşiri din cavitatea bucală sau cavităţile nazale. În acest spaţiu energia musculară a unor grupuri organice se transformă în energie acustică, modificabilă prin rezonatorii înglobaţi. Curentul de aer fonator şi modularea acestuia în rezonatorii traiectului vocal creează o undă sonoră caracterizată fizic prin amplitudine, frecvenţă şi spectru. Prin analiza rezultată din procesele de audiţie, componentele sunetelor vorbirii umane devin: forţă (tărie), înălţime, timbru şi calitate. Cele două categorii fundamentale de sunete ce se pot distinge din punct de vedere articulator sînt vocoidele şi nonvocoidele sau contoidele. Primele se caracterizează prin scurgerea curentului de aer fonator prin cavitatea bucală fără să întîlnească un obstacol; acestea sînt vocalele, sunete continue, mediane, orale, fără apariţia unor zgomote. Celelalte se caracterizează prin prezenţa pe traiectul vocal a unui obstacol produs de un articulator (organ activ) şi un punct de articulaţie (organ pasiv sau o porţiune a acestuia), pe care curentul de aer fonator trebuie să-l învingă, creînd zgomot de frecare din cauza îngustimii canalului fonator, sau să-l înlăture, producînd zgomot de explozie sau implozie în urma înlăturării ocluziei; sînt consoanele. În realitate există, de fapt, un continuu între cele două extreme, fără a se putea fixa limite tranşante. La un capăt se află vocalele, care din punct de vedere acustic sînt tonuri, sunete muzicale (a, e, i, ă, î, o, u), iar la celălalt capăt se află consoanele surde, la a căror producere coardele vocale nu participă, iar din punct de vedere acustic sînt numai zgomote, rezultate din trecerea curentului de aer fonator de (printr-) un obstacol: (p, t, ќ, c, f, s, ş, h, ţ, ĉ). Între aceste două extreme se mai pot distinge: a) tonuri însoţite de zgomote, rezultate din apariţia zgomotelor în procesul de producere a tonurilor; coardele vocale vibrează, dar canalul fonator nu asigură spaţiul vocal la limita minimă între muşchiul lingual şi bolta palatină, ceea ce face să apară un uşor zgomot de frecare (în cazul semivocalelor eʢ, i ʢ, o ʢ, uʢʢ ), un zgomot nazal sau lichid (sonantele, m, n, l, r,); b) zgomote însoţite de tonuri, rezultate din adăugarea la zgomotul produs la întîlnirea obstacolului a vibraţiei coardelor vocale; sînt consoanele sonore (b, d, g’, g, v, z, j, ĝ). Pentru simplificare ne vom limita la clasificarea sunetelor vorbirii umane în vocale, unde vom distinge subclasa semivocalelor, şi consoane. 2. Vocalele limbii române Vocalele sînt unde sonore regulate, muzicale, formate prin ieşirea liberă a curentului de aer fonator din laringe şi prin modificarea acestuia în rezonatorul cavităţii bucale care le imprimă fiecărora un timbru specific. Spre deosebire de consoane, care se formează în cavitatea bucală (unele pot avea şi o rezonanţă nazală), vocalele se formează în laringe şi în rezonatorul cavităţii bucale3. Producerea vocalelor presupune maximum de solicitare a laringelui şi minimum de efort articulator, pe cînd producerea consoanelor cere minimum de efort al laringelui. Toate vocalele limbii române sînt orale (acest fapt nu exclude nazalizarea unora dintre ele sub influenţa unor vecinătăţi consonantice nazale: vocala cea mai frecvent nazalizată este î, deoarece apare mai frecvent decît celelalte în vecinătatea consoanelor nazale), sonore şi continue; ele sînt tonuri muzicale, necomportînd un sunet de sprijin. Spre deosebire de consoane, vocalele, formînd nucleul silabei, pot primi accent. Vocalele limbii române se clasifică după următoarele criterii: a) gradul de deschidere (apertură); b) poziţia muşchiului lingual; c) participarea /neparticiparea buzelor. 3
Al. Rosetti, Introducere în fonetică, Bucureşti, 1957, p. 44-46. 4
a) Gradul de deschidere (apertură) are în vedere distanţa dintre maxilarul inferior şi maxilarul superior, care angajează şi distanţa dintre muşchiul lingual şi bolta palatului, unde se creează rezonatorul. După acest criteriu, vocalele se împart în: deschise (a), închise (i, î, u) şi medii (mijlocii) (e, ă, o). Vocalele deschise au în limba română, ca unic reprezentant, vocala a. La articularea ei, limba şi maxilarul inferior se află în poziţia cea mai coborîtă şi buzele sînt depărtate, de aceea se spune că vocala a se pronunţă cu cea mai mare deschidere a gurii. La rostirea vocalelor închise (i, î, u), limba (şi odată cu ea maxilarul inferior) se află în poziţia cea mai ridicată faţă de bolta palatului. La articularea vocalelor medii (e, ă, o), limba se află într-o poziţie mai joasă faţă de palat decît la articularea vocalelor închise, dar într-o poziţie mai ridicată decît la articularea vocalei a. b) Poziţia muşchiului lingual În funcţie de specificul fiecărei vocale, limba se mişcă spre înainte sau spre înapoi, tinzînd să se apropie de bolta palatină cu partea din faţă sau cu cea posterioară. În primul caz, cînd limba este împinsă înainte, apropiindu-se de partea anterioară a palatului, se produc vocalele anterioare sau palatale (e, i), rezonatorul aflîndu-se în partea posterioară a cavităţii bucale. În cel de-al doilea caz, cînd muşchiul lingual este împins către înapoi şi partea posterioară a limbii se ridică spre palat, se produc vocalele posterioare sau velare (o, u), rezonatorul, situîndu-se în partea anterioară a cavităţii bucale, în faţa muşchiului lingual. Există şi a treia situaţie, cînd partea posterioară a muşchiul lingual se apropie de partea posterioară a palatului tare; aşa se produc vocalele centrale sau mediale (a, ă, î ). Între prima vocală şi celelalte două, din seria centrală, unii foneticieni fac o deosebire. Din cauză că la rostirea lui a, limba este aşezată pe maxilarul inferior într-o poziţie apropiată de aceea pe care o are în poziţia de repaus, această vocală ar fi o vocală neutră4. Deoarece la rostirea vocalei a, dosul limbii execută o mişcare foarte scurtă de retragere, fără să se ridice spre palat, încadrarea acestei vocale în categoria vocalelor centrale se justifică. c) Participarea/neparticiparea buzelor Cînd muşchiul lingual este împins spre înapoi, rezonatorul se află în partea anterioară a gurii şi se prelungeşte dincolo de incisivi prin participarea buzelor, motiv pentru care vocalele o, u se numesc şi labiale (lat. labium ,,buză”) sau rotunjite, în opoziţie cu toate celelalte vocale (e, i, a, ă, î), numite nelabiale (nerotunjite), pentru că la articularea lor buzele nu participă. La vocalele anterioare şi la cele posterioare avem două grade de deschidere (i este închis, e este mediu; u este închis, o este mediu), pe cînd la vocalele centrale întîlnim toate cele trei grade de închidere (a este deschis, ă este mediu, î este închis). Schematic, vocalele limbii române se pot reprezenta astfel: Poziţia limbii
Anterioare
Grad de apertură Deschise
Posterioare
a
Medii Închise
Centrale
e i
ă
o
î Nelabiale
u Labiale
3. Consoanele limbii române Caracterizate prin prezenţa unui obstacol într-un anumit punct al canalului fonator, consoanele se clasifică după natura obstacolului (modul de articulare) şi după locul unde se creează obstacolul (locul de articulare). Se adaugă participarea/neparticiparea coardelor vocale, care duce la opoziţia consoane sonore/consoane surde. 4
Al. Rosetti, Op. cit.,, Bucureşti, 1957, p. 47; vezi, de asemenea, Al. Philippide, Originea românilor, vol. II, 1927, p. 10. 5
A. După criteriul modului de articulare, toate consoanele din limba română literară5, în număr de 22 (unii foneticieni adaugă şi semivocalele i ʢ şi uʢʢ ), se împart în trei categorii: a) oclusive (explozive); b) fricative (constrictive sau spirante); c) africate sau semioclusive. a) Obstacolul întîlnit de aer pe traiectul vocal poate fi o ocluzie, sau o constricţie. Ocluzia constă în blocarea totală a canalului fonator, înlăturarea ocluziei producînd un zgomot de explozie sau de implozie. Consoanele care se produc în acest fel se numesc oclusive: p-b, t-d, c-g, k’-g’ (nesonante), m şi n (sonante). La rostirea lui p, b şi m, ocluziunea are loc la nivelul buzelor; la pronunţarea lui n, t şi d, ocluziunea are loc la nivelul alveolelor; la articularea lui c şi g , ocluziunea este la nivelul velar, iar la rostirea lui k’ şi g’, ocluziunea are loc la nivelul palatal. b) Constricţia, ,,reducere a dimensiunilor unui organ cavitar, a unui vas sanguin […] ca urmare a contracţiei muşchilor constrictori” (DEX), constă în strîmtarea canalului fonator prin apropierea unui articulator de un punct de articulaţie. Ca urmare, aerul expirat se freacă de pereţii constricţiei, producînd un zgomot de frecare; consoanele produse se numesc constrictive sau fricative: f-v, s-z, ş-j, h (nesonante); l şi r (sonante). La rostirea lui f şi v, constricţia are loc la nivelul buzei inferioare ridicate la incisivii superiori; articularea lui s şi a lui z se face prin strîmtarea canalului fonator la nivelul alveolelor incisivilor superiori, prin ridicarea vîrfului limbii şi, întrucîtva, a marginilor ei, spre aceştia; pronunţarea lui ş şi j, se face prin ridicarea marginilor şi vîrfului limbii spre palatul moale; pentru rostirea lui h, rădăcina limbii se ridică spre laringe. Dintre consoanele cuprinse în aceste grupe, m, n, l, r, sonante, se deosebesc de celelalte prin faptul că obstacolul creat pe traiectul vocal este evitat. Pentru m şi n se creează o ocluzie la nivelul ambelor buze sau, respectiv, al incisivilor superiori, dar, vălul palatului fiind coborît, aerul se scurge prin fosele nazale, de aceea cele două consoane se numesc nazale. Explozia rezultată din înlăturarea ocluziei reprezintă de fapt sfîrşitul articulării celor două sunete, care sînt sunete continue, deosebindu-se astfel de celelalte oclusive. Pentru l şi r vîrful limbii se lipeşte de incisivii superiori sau de alveolele acestora, dar aerul fonator se scurge (consoanele se numesc lichide) prin părţile laterale ale limbii (l, se numeşte şi laterală) sau prin întreruperea contactului muşchiului lingual cu incisivii sau alveolele (r, se numeşte vibrantă). Efortul făcut pentru pronunţarea lui r este mult mai mare decît pentru l. În cazul lui r este nevoie ca în spatele muşchiului lingual să se creeze o presiune capabilă să întrerupă contactul dintre organele articulatorii. Odată contactul întrerupt, canalul se deschide, presiunea aerului scade şi muşchiul lingual reface contactul cu incisivii sau alveolele, ceea ce face să crească din nou presiunea, care conduce la întreruperea contactului. Procesul se repetă, producînd zgomot de vibrare. În cazul consoanei l, aerul scurgîndu-se pe părţile laterale ale limbii, nu se mai creează presiune, efortul articulatoriu fiind mai mic. Aşa se explică de ce copiii pronunţă l în loc de r. c) Există şi o a treia grupă de consoane, a căror particularitate constă în combinarea celor două feluri de obstacole: articularea acestor consoane începe cu o ocluzie, care însă nu este urmată de o explozie sau o implozie, ci de o constricţie. De aceea consoanele produse astfel se numesc semioclusive sau africate (ţ, ĉ, ĝ). Predominantă este constricţia, nu ocluziunea, ambele mişcări articulatorii au loc în acelaşi punct al canalului fonator. Trecerea de la ocluziune la constricţie este foarte scurtă, astfel încît durata unei africate este egală cu durata unei consoane obişnuite. Pentru articularea lui ţ, de exemplu, se produce întîi o ocluzie, necesară pentru articularea lui t, urmată de o constricţie, cea necesară lui s. De aceea în unele limbi ţ se redă prin ts. Fiecare din cele trei consoane africate are în limba română valoarea unui singur sunet (ĝ = ocluzie asemănătoare lui d + constricţie asemănătoare lui ž (j). B. După locul de pe traiectul vocal, unde se formează obstacolul, consoanele se împart în şapte grupe. Denumirea fiecărei grupe s-a făcut după numele organelor care au rolul esenţial în producerea consoanelor şi după denumirea locului unde se produc: a) bilabialele se articulează prin crearea obstacolului la nivelul ambelor buze: p, b, m; b) labiodentalele sînt rezultatul obstacolului creat de buza inferioară şi incisivii superiori: f, v; 5
Cf. Ioan Teodor Stan, Studii de fonetică şi fonologie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996, p. 5; autorul admite existenţa unui număr de 20 de consoane, menţionînd următoarele: ,,Am eliminat din sistemul fonologic al limbii române literare actuale consoanele K’, G’, considerînd că limba română literară actuală nu are în structura ei fonologică acest tip de consoane moi (palatale), apoi, îmbinările ce implică africatele limbii române au caracter, cum spuneam, bifonematic, despărţindune, prin această interpretare, de Fonologia lui Emanuel Vasiliu”. 6
oclusive
fricative africate
6
ţ
g΄ ќ j ş ĝ ĉ
laringale
velare
palatale
v f
n d t l, r z s
m b p
prepalatale
dentale
mod de articulare
labiodentale
loc de articulare
bilabiale
c) dentalele ( alveolare) se produc prin aproprierea apicului limbii de incisivii superiori şi/sau de alveolele acestora, incisivii inferiori situîndu-se pe o poziţie foarte apropiată (n, d, t, l, r, z, s, ţ); sînt dentale oclusivele t, d şi n, constrictivele (preponderent alveolare) s, z, r, l şi semioclusiva ţ. La rostirea consoanelor s şi z, aerul fonator traversează un canal strîmt, mărginit în partea de jos de limbă, astfel încît se produce un zgomot estompat asemănător cu acela de fluierat. Din acest motiv, consoanele s şi z se numesc siflante; d) prepalatalele sînt rezultatul trecerii curentului de aer fonator prin obstacolul creat de partea anterioară a limbii şi de partea anterioară a cerului gurii (ş, j, ĉ, ĝ); punctul de articulaţie se poate afla într-o zonă mai largă, dintre alveole şi palatul propriu-zis, sunetele rezultate avînd timbrul uşor diferit, în raport de apropierea mai mare de alveole (se numesc alveolo-palatale) sau de palat (se numesc palatoalveolare). e) palatalele sînt sunete produse prin apropierea părţii centrale a limbii de palatul tare, poziţia medie a cerului gurii (g’, k’); f) velarele sau postpalatalele se produc prin trecerea curentului de aer fonator prin obstacolul creat de partea posterioară a limbii, ridicată la palatul moale sau vălul palatului (g, c); g) faringalele sau laringalele sînt produse prin constricţia canalului fonator la nivelul faringelui sau al laringelui (al glotei) (h). În funcţie de participarea/nonparticiparea coardelor vocale, consoanele se împart în: sonore şi surde, grupate în perechi, opoziţia fiind asigurată de participarea/neparticiparea coardelor vocale: p-b, t-d, k’-g’, c-g, f-v, s-z, ş-j, ĉ- ĝ; sînt numai surde, fără pereche sonoră, ţ şi h. Consoanele sonore sînt consoanele însoţite de voce, la producerea cărora participă coardele vocale (care vibrează); consoanele surde sînt consoanele neînsoţite de voce, la articularea cărora coardele vocale nu vibrează. Cea mai mare parte dintre consoane (16) se grupează, potrivit acestui criteriu, în perechi, alcătuite dintr-o consoană surdă şi cealaltă sonoră, ambele rostite cu aceleaşi organe şi în acelaşi punct al canalului fonator. Din acest motiv aceste perechi sînt numite perechi omorganice: p-b (oclusive bilabiale); t-d (oclusive dentale); s-z (fricative dentale); ĉ-ĝ (africate prepalatale); ş-j (fricative prepalatale); k’- g’ (oclusive velare) etc. Consoanele sonante (l, r, m, n) sînt sunete care comportă atît rezonanţa bucală, caracteristică vocalelor, cît şi zgomotul de expiraţie, caracteristic consoanelor. De aceea, sonantele sînt sunete intermediare, între consoane şi vocale. Cu vocalele (cu care sînt mai apropiate, ca trăsături fiziologico-acustice) sonantele au în comun: tonul muzical, obstacolul minim, posibilitatea de a fi prelungite şi de a forma singure, uneori, silabă6; se deosebesc prin localizare mult mai precisă şi prin sonoritate mai mică. La articularea lor se aud puţine zgomote, deşi pentru rostirea unora (m şi n) canalul fonator este închis şi deschis brusc la nivel oral, iar la rostirea altora (l şi r), canalul fonator se strîmtează. Schematic, clasificarea consoanelor se poate prezenta astfel:
g c
h
loc de articulare participarea coardelor vocale sonante sonore surde sonante sonore surde sonore surde
Petru Zugun, Limba română contemporană. Fonetica şi fonologia, Iaşi, 1976, p. 49. 7
Cele două tabele în care şi-au aflat locul sunetele limbii române, fiecare cu trăsăturile lui articulatorii, pun în evidenţă enorma economie pe care o face omul în procesul comunicării, combinînd cîteva trăsături articulatorii care devin şi trăsături distinctive (pertinente) ale sunetelor. Trăsăturile articulatorii ale sunetelor limbii române sînt puse în evidenţă de tabelele următoare: a. Vocale
nelabiale
labiale
posterioare
anterioare
+
+ +
+
a e i ă î o u
centrale
închise
Vocalele
medii
deschise
Trăsăturile
+ + +
+ + + + +
+ +
+ +
+ +
+
+ +
b c ĉ d f g g΄ ĝ h j ќ l m n p r s ş t ţ v z
+ +
sonante sonore surde
prepalatale palatale velare laringale
Consoanele
oclusive fricative
Trăsăturile
africate bilabiale labiodentalee dentale
b. Consoane
+
+ +
+ +
+
+ +
+ +
+
+
+
+ +
+
+ + +
+ +
+ + +
+
+
+
+
+ +
+
+
+ + +
+ + + +
+ + +
+
+ + +
+ +
+ + + +
+
+
+ +
+ + +
+
+ +
+ +
Combinînd trăsăturile puse în evidenţă de cele trei criterii de clasificare, atît de la vocale, cît şi de la consoane, se obţin cele 29 de sunete funcţionale ale limbii române literare. Trăsăturile 8
articulatorii se actualizează simultan în procesul de articulare şi în procesul de receptare a sunetelor. Ele au valoare constitutivă, ca atare au valoare numai luate împreună. Neglijarea uneia dintre ele poate duce la confuzii. În tabelul consoanelor nu apare deosebirea dintre l şi r, ambele fiind fricative, dentale, sonante; mai sus, la descrierea sonantelor, l şi r au fost încadrate la lichide, deosebindu-se de m şi n, nazale, iar apoi lichidele au fost împărţite în laterale (l) şi vibrante (r). Această neglijare poate conduce şi la insuficienta precizare a sunetului (ţ şi ĉ au în comun că sînt fricative şi surde, distingîndu-se doar prin locul de articulare). Trăsăturile articulatorii se pun uşor în evidenţă cînd sunetele sînt articulate izolat, atunci cînd articularea cuprinde trei momente distincte: a) tensiunea sau punerea organelor articulatorii în poziţia de articulare; b) ţinuta sau articularea propriu-zisă; c) revenirea organelor articulatorii în poziţia de repaus. Aceste trei momente pun în evidenţă o altă grupare a sunetelor: continue şi momentane. Sînt continue vocalele şi consoanele fricative şi sonante. Durata lor este în funcţie de volumul de aer de care dispune vorbitorul şi de intenţiile acestuia. Consoanele oclusive şi cele africate sînt momentane; durata lor este durata exploziei pentru oclusive şi a exploziei însoţite de zgomotul de frecare pentru fricative. Ceea ce se aude după primul moment al articulării unei oclusive este aşanumita vocală implicită, a cărei producere se realizează după modelul vocalelor (comp. b cu bîîî...). În cazul africatelor, după primul moment, care combină ocluzia cu constricţia, explozia cu frecarea, rămîne numai zgomotul de frecare (comp. ţ cu ţsss...). 2.2. Fonologia Fonologia7 (fonetica funcţională) are în vedere studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcţionale, stabilind inventarul de foneme al unei limbi şi caracterul diferitelor variante ale acestora. Obiectul fonologiei îl constituie, aşadar, sunetele ca realitate lingvistică, iar nu fizică sau fiziologică. Sunetele reprezintă materia sonoră, constitutivă a expresiei, căreia i se asociază conţinutul ce urmează a fi comunicat, expresia şi conţinutul reprezentînd componentele semnului lingvistic. Orice semn lingvistic presupune un semnificant şi un semnificat (signifiant şi signifié, în terminologia saussuriană); sunetele constituie semnificantul, expresia. Sunetele sînt mişcări vibratorii ale aerului, produse de organele articulatorii şi presupun exercitarea acţiunii acestor mişcări vibratorii asupra urechii umane. Fonetica experimentală a pus în evidenţă faptul că vibraţiile acustice produse de două persoane au, dincolo de numeroase note comune, fundamentale, şi suficient de multe note distincte. Chiar o ureche exersată poate constata că doi vorbitori nu pronunţă la fel acelaşi sunet, la apariţia notelor distinctive participînd numeroşi factori. Ţinînd cont de faptele menţionate, vom accepta că, în principiu, sunetul e din cuvîntul pentru va avea atîtea pronunţări cîţi vorbitori vor folosi acest cuvînt, admiţînd totuşi că există şi posibilitatea ca doi vorbitori să-l pronunţe la fel. Dacă admitem şi că acelaşi vorbitor va pronunţa diferit pe e din pentru în momente diferite, acceptînd şi de această dată posibilitatea de a apărea două pronunţări identice, vom ajunge la concluzia că există atîtea pronunţări ale lui e cîte folosiri ale cuvîntului pentru există. Şi totuşi în procesul comunicării e din pentru este receptat la fel de toţi vorbitorii limbii române. Sunetul e nu apare numai în cuvîntul pentru, ci în numeroase alte cuvinte, existînd din nou posibilitatea ca sunetul e să fie pronunţat diferit. În cuvîntul pere, de exemplu, primul e este cu certitudine pronunţat diferit faţă de al doilea e, aşa cum n din lună se pronunţă diferit de n din luncă. Constatăm astfel că un sunet se realizează într-un număr aproape infinit de nuanţe, variante concrete, particulare. Faptul nu este însă de natură să împiedice procesul de comunicare, pentru că, indiferent de nuanţa pe care o capătă e în procesul de comunicare, mai închisă sau mai deschisă, mai lungă sau mai scurtă etc., toate îndeplinesc acelaşi rol, funcţional fiind echivalente. Vom considera că sunetele echivalente sînt variante ale aceleiaşi unităţi funcţionale. În acord cu Em. Vasiliu (Fonologia, 24), vom considera că ,,două sunete sînt echivalente atunci cînd nu servesc niciodată la diferenţierea a două cuvinte, adică atunci cînd nu servesc niciodată la transmiterea a două semnificaţii distincte. Două sunete nu sînt echivalente atunci cînd servesc cel puţin o dată la transmiterea a două semnificaţii distincte”. Înlocuirea unui e mai deschis (ę), cu unul 7
Bazele fonologiei au fost puse, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, de către reprezentanţii Cercului de la Praga. 9
mai închis (ẹ) în cuvîntul pentru nu se asociază cu semnificaţii diferite, diferenţierea lor fizică (acustică) neprezentînd importanţă pentru comunicare, deci funcţional cei doi e sînt echivalenţi şi identici. Altfel stau lucrurile în cazul înlocuirii lui e din peri cu o: diferenţierea lor fizică (acustică) prezintă importanţă în comunicare căci peri şi pori transmit semnificaţii diferite; e şi o sunt nonechivalenţi şi nonidentici. Orice comunicare lingvistică presupune asocierea dintre un semnificant şi un semnificat, care împreună formează semnul lingvistic. Între semnificant şi semnificat se stabileşte un raport de interdependenţă: oricărui semnificant trebuie să-i corespundă un semnificat şi pentru orice semnificat trebuie să se găsească un semnificant. Ansamblul semnificanţilor formează planul expresiei, iar ansamblul semnificaţilor – planul conţinutului. În general, organizării din planul conţinutului îi corespunde o organizare în planul expresiei. Aşa, de pildă, ansamblului de semnificaţii {,,casă” + feminin + singular + nominativ}îi corespunde în planul expresiei tranşa sonoră /casă/. Între unităţile de conţinut {singular şi plural}există o corelaţie (raport ce se stabileşte între doi termeni care pot contracta alternativ, aceeaşi relaţie). Acestei corelaţii din planul conţinutului îi corespunde în planul expresiei corelaţia /-ă/ /-e/. ,,Cînd unei corelaţii din planul expresiei îi corespunde o corelaţie în planul conţinutului, spunem că cele două unităţi corelative din planul expresiei sînt în raport de comutare” (Em. Vasiliu, Fonologia, 27). Spunem despre e, ę, ẹ, din pronunţarea cuvîntului pentru, că sînt în corelaţie, întrucît pot ocupa, alternativ, aceeaşi poziţie şi pot contracta, alternativ, aceeaşi relaţie. Dar corelaţiei din planul expresiei nu-i corespunde o corelaţie în planul conţinutului, căci înlocuirii lui e cu ę sau ẹ nu-i corespunde o modificare în planul conţinutului; rezultă că între e, ę şi ẹ nu există un raport de comutare. În schimb corelaţiei dintre e şi o (peri/pori) în planul expresiei îi corespunde o corelaţie în planul conţinutului, deci e şi o se află în raport de comutare. Două sunete care se află în raport de comutare disting două funcţii-semn, sînt structural diferite şi funcţional nonidentice; două sunete care nu se află în raport de comutare nu disting două funcţii semn şi sînt structural echivalente şi funcţional identice. Raportul de comutare defineşte fonemele; lipsa raportului de comutare indică sunete, variante ale aceluiaşi fonem. Prin comparaţie cu sunetele, variante ale fonemelor, fonemele pot fi considerate invariante sau sunete-tip. 1. Fonemul Fonemul este noţiunea unei clase de sunete (compară noţiunea masă cu clasa de obiecte concrete pe baza cărora s-a format noţiunea!); variantele fonemului, cu existenţă concretă, care nu contractează raportul de comutare, sînt alofone. Fonemele sînt unităţi din planul expresiei care aparţin limbii; în vorbire, ipostaza concretă a limbii, fonemele iau înfăţişări diferite, apărînd ca variante a căror realizare concretă e în raport de o multitudine de factori. În procesul codării se porneşte de la foneme, dar mesajul conţine sunete; decodarea reclamă ca de la sunete să se ajungă, din nou, la foneme. Studiul limbii la nivel sonor înseamnă, înainte de toate, identificarea fonemelor ca unităţi segmentale, stabilirea sistemului fonologic al limbii şi a unităţilor ei suprasegmentale. Acesta este obiectul de studiu al fonologiei: inventarierea claselor de sunete echivalente, definirea acestor clase şi a claselor de clase nu după criterii fonetice, ci după criteriul relaţiilor specifice pe care aceste clase le contractează în sistemul dat, precum şi descrierea modului în care elementele invariante se comportă unele în raport cu altele în procesul vorbirii. Înţelegem prin sistem mulţimea, totalitatea unităţilor rezultate din operaţia de reducere a variantelor la invariante. Stabilirea sistemului fonologic al limbii române înseamnă deci inventarierea fonemelor limbii române. Pentru rezolvarea acestei sarcini se porneşte de la segmentarea tranşei sonore în unităţi componente, după care se stabileşte statutul acestora, astfel: dacă într-o tranşă sonoră ab cel puţin unul dintre elemente (fie a, fie b) intră în raport de comutare cu un alt element, c, care poate fi şi Ø (obţinîndu-se fie ac, fie cb), segmentarea e posibilă şi stabileşte existenţa a trei unităţi funcţionale diferite. În tranşele sonore cal, bal, gal, hal, mal, pal, şal, val, ţal e uşor de constatat existenţa fonemelor c, b, g, h, m, p, ş, ţ, v, prin segmentarea primei tranşe sonore în segmentele c şi al şi punerea lui c în corelaţie cu b, g, h etc., cu care intră în raport de comutare. Aceeaşi tranşă sonoră cal poate fi tăiată în secvenţele ca-l, l contractînd relaţie de comutare cu m, p, r, ş, t, z, rezultînd tranşele sonore cam, cap, car, caş, cat, caz, al căror conţinut diferă faţă 10
de cal. S-au identificat astfel fonemele consonantice c, b, h, g, m, p, ş, ţ, v, r, t, z, aceeaşi modalitate folosindu-se şi pentru celelalte consoane. În cazul vocalelor se procedează similar: din tranşa sonoră par putem desprinde de o parte p-r şi de alta a, care intră în relaţie de comutare cu e, i, o, u, ă, prin tranşele sonore per, pir, por, pur, păr, al căror conţinut e diferit. S-au identificat astfel şase din cele şapte foneme vocalice ale limbii române. Existenţa fonemului vocalic î o probăm cu raportul de comutare între văr şi vîr; corelaţiei ă/î din planul expresiei îi corespunde corelaţia ,,văr”/,,vîr” în planul conţinutului. Operaţia de stabilire a unităţilor fonologice segmentale pe care le distinge limba română pare uşor de făcut, totuşi sistemul fonologic al limbii române a cunoscut mai multe înfăţişări. Prima interpretare a fonologiei limbii române o datorăm lui Sextil Puşcariu (Consideraţiuni asupra sistemului fonetic şi fonologic al limbii române, în DR, VII (1932-1933), 1-54), dar prima prezentare a sistemului fonologic românesc îi are ca autori pe Al. Rosetti şi Al. Graur (Esquisse d'une phonologie du roumain, 1938). În concepţia celor doi autori, sistemul fonologic românesc cuprinde 7 vocale, 2 semivocale şi 35 de consoane, dintre care 20 neutre şi 15 palatalizate, acestea din urmă putînd apărea numai în poziţie finală. În 1956, Emil Petrovici (Sistemul fonematic al limbii române, în SCL, VII, 1956, 7-20) stabileşte un alt sistem fonologic, în care se cuprind 5 vocale şi 72 de consoane. La diferenţa mare faţă de sistemul lui Rosetti-Graur se ajunge datorită concepţiei lingvistului clujean. Sistemul vocalic al lui E. Petrovici cuprinde numai pe a, o, u, ă, î; e şi i sînt considerate variante ale lui ă şi, respectiv, î, pe motiv că în cuvintele româneşti vechi e şi i apar la început de cuvînt şi de silabă numai cu preiotare (precedate de i semivocalic). Sub conducerea lui Al. Rosetti, un colectiv format din Andrei Avram, Tatiana SlamaCazacu, Emanuel Vasiliu, I. I. Dukeljskij, Istvan Fodor şi Lajos Tamás a publicat, în 1959, Recherches sur les diphtongues roumaines, care îşi propunea să infirme afirmaţiile lui Emil Petrovici, privind rolul corelaţiei de timbru. Tot în 1959, colectivul, mai restrîns de această dată, format numai din Em. Vasiliu şi A. Avram şi sub conducerea lui Al. Rosetti, a prezentat la Colocviul Internaţional de Civilizaţii, Literaturi şi Limbi Romanice, de la Bucureşti, Les problèmes du système phonologique du roumain, în care se înfăţişa o nouă schiţă a sistemului fonologic al limbii române, cuprizînd 7 vocale, 4 semivocale şi 20 de consoane. Astăzi se acceptă că sistemul fonologic al limbii române cuprinde 7 vocale, 4 semivocale, variante ale vocalelor, ca şi -i (-i şoptit din popi), şi 22 de consoane. Dacă se are în vedere funcţia de diferenţiere a fonemelor în planul expresiei, căreia îi corespunde o diferenţiere în planul conţinutului, înseamnă că fiecare fonem se deosebeşte de fiecare dintre celelalte prin minimum o trăsătură distinctivă. Înţelegem prin trăsătură distinctivă, sau pertinentă, sau relevantă, componenta ireductibilă a unei unităţi lingvistice (în cazul nostru – fonemul) cu funcţie de diferenţiere. Trăsăturile distinctive sînt unităţi lingvistice subordonate fonemului, care se caracterizează prin simultaneitate; ele se manifestă în procesul de articulare şi se identifică prin analiza sunetelor şi a fonemelor. Dintre trăsăturile articulatorii se reţin ca trăsături distinctive numai cele cu valoare de diferenţiere, pe baza cărora se creează opoziţii. La vocale, gradul de deschidere (apertură) generează opoziţiile deschis/închis (a/i, î, u), deschis/mediu (a/e, ă, o), şi mediu/închis (e/i, ă/î, o/u). Vocalele medii sînt numite de unii lingvişti semideschise, de alţii semiînchise, părînd uneori că semideschisele nu sînt aceleaşi cu semiînchisele. Pentru limba română, ele oricum corespund. Poziţia muşchiului lingual provoacă opoziţiile anterior/central (neutral) (e, i/a, ă, î), centrale/posterioare (a, ă, î/o, u) şi anterioare/posterioare (e, i/o, u). Termenii opoziţiei ar putea fi anterioare/nonanterioare (e, i/a, ă, î, o, u) şi posterioare/ nonposterioare (o, u/e, i, a, ă, î). Această structurare a opoziţiei delimitează vocalele e, i (+ anterior) de vocalele o, u (+ posterior) şi de vocalele a, ă, î (-anterior, -posterior) marcate prin + centrale. Acelaşi mod de lucru se poate aplica vocalelor după gradul de apertură: a = + deschis, i, î, u = + închise şi e, ă, o = – deschise, – închise. Opoziţia labial/nelabial organizează vocalele în două grupe: o, u = + labiale şi e, i, a, ă, î = – labiale (nelabiale, nerotunjite). Cele patru semivocale (eʢ, oʢ, i ʢ, uʢ) sînt echivalente ale vocalelor e, o, i, u, cu care se află în distribuţie complementară. Spre deosebire de vocale, care sînt silabice, semivocalele sînt asilabice 11
(din acest punct de vedere, ele se aseamănă cu consoanele). Trei caracteristici fiziologice şi acustice deosebesc semivocalele de vocale: a) semivocalele sînt mai puţin sonore; b) semivocalele sînt mai scurte; c) semivocalele sînt mai închise decît vocalele din diftongi; de asemenea, se deosebesc de vocale prin faptul că nu primesc niciodată accent şi nu sînt silabice. În rest, semivocalele se aseamănă cu vocalele, deoarece pronunţarea lor constă şi din tonuri muzicale8. Specifică semivocalelor este apartenenţa la aceeaşi silabă cu o altă vocală, învecinată, poziţie exclusă vocalelor (cf. pian/piatră, real/reazem etc.). Această particularitate fonologică a semivocalelor se asociază cu una fonetică: semivocalele sînt, după cum am menţionat, mai scurte decît vocalele. În vorbirea precipitată, vocalele neaccentuate tind să se pronunţe mai scurt, ceea ce duce fie la eliziunea lor, dacă sînt interconsonantice, fie la transformarea lor în semivocale (sinereză): cereale, de exemplu, se pronunţă curent în vorbirea neîngrijită cereʢʢale. În ce-l priveşte pe -iɕ (i şoptit din finalul cuvîntului lupi: nominativ, plural, nearticulat), acesta, pe baza procedurilor de reducere a variantelor la invariante, poate fi considerat o variantă distribuţională a vocalei i, fiindu-i specifică poziţia finală postconsonantică şi nesilabică, exclusă pentru i vocalic, ca şi pentru i semivocalic: compară lup/lupi (singular/plural); pronunţarea cu -i silabic conduce la forma articulată de plural din pronunţarea literară. Tabloul trăsăturilor distinctive ale vocalelor limbii române, în care prin (+) se marchează trăsătura pozitivă şi prin (– ) cea negativă, se prezintă astfel: Vocalele Trăsături distinctive deschis/nondeschis închis/nonînchis anterior/nonanterior central/noncentral labial/nonlabial
a
e
i
ă
î
o
u
+ – – + –
– – + – –
– + + – –
– – – + –
– + – + –
– – – – +
– + – – +
2. Diftongi şi triftongi Vocalele şi semivocalele sînt unităţi monofonematice. Din combinaţia a două vocale rezultă hiatul (hi-at, re-al, a-er), iar din combinaţia dintre o vocală şi o semivocală rezultă diftongul. Condiţia existenţei diftongului este apartenenţa vocalei şi a semivocalei la aceeaşi silabă. În funcţie de succesiunea elementelor componente, diftongii sînt ascendenţi (ordinea e semivocală, numită de unii cercetători vocală secundară + vocală: piatră, iureş, oare) sau descendenţi (ordinea e vocală, numită şi vocală principală sau vocală nucleu + semivocală: aur, uitare, pîine). Toate cele patru semivocale pot apărea în diftongi ascendenţi; posibilităţile de combinare dintre semivocale şi vocale sînt determinate de gradul de deschidere: o semivocală se poate asocia cu o vocală ce are cel puţin acelaşi grad de deschidere. De aici rezultă că în cele mai multe combinaţii apar semivocalele i ʢşi u ʢ : ia: iată, fiartă, tăia; ie: ieftin, miel, baie; io: iobag, miorlăi; iu: iureş, piure, Ionoiu; ua: acuarelă, ploua
uă: nouă, rouă; uî: plouînd; ea: ea, deal, vedea; eo: deoparte; oa: oameni, coală
Diftongii descendenţi (13) cunosc mai multe combinaţii, dar numai cu semivocalele i ʢ şi u ʢ : au: august, vînau; ai: aibă, spaimă; eu: eu, spondeu; ei: ei, mei, ardei; ăi: hăinuţă, măi; ău: zurgălău; oi: oină, doică; ou: ou, erou; 8
Petru Zugun, Op. cit., p. 56-57. 12
ii: copii; îi: îi, pîine, mîngîi; ui: uimit, buimac
iu: argintiu; îu: molîu; uu: continuu
(Lucrările normative dau pentru continuu, fie el verb sau adjectiv, pronunţarea corectă cu hiat, u-u, care nu apare însă obişnuit în vorbirea cultivată. Pronunţarea curentă este curent continuu, cu finalul -nuuʢʢ, iar nu -nu-u). Poziţia cea mai frecventă a diftongilor descendenţi este cea finală, care face posibile şi asocieri de tipul ii, uu, absente la diftongii ascendenţi. Diftongilor cu semivocala u ʢ le este străină poziţia din interiorul cuvîntului, iar în poziţie iniţială apare verbul au; în cuvintele eu, ou, ca şi au diftongul poate fi considerat atît pentru poziţia iniţială, cît şi pentru cea finală. O problemă aparte o constituie faptul că toate combinaţiile pentru diftongi funcţionează în limba română şi ca hiaturi, ceea ce constituie o dificultate pentru deprinderea pronunţării corecte numai după limba scrisă. Diftongi: Hiat: ia: pian, apropia ia: piatră, tăia ie: fiere, taie ie: hienă, mie io: iod, creion io: ion, spion iu: iute, piure iu: recţiune, Vasiliu ua: acuarelă, noua ua: ecuator, lua uă: luă uă: două, rouă uî: plouînd uî: luînd ea: bea, curea ea: beatitudine, nivea eo: deoparte eo: leonin oa: oare, moale oa: coaliţie ai: aidoma, tain ai: aisberg, traistă ei: clei ei: întreit ăi: măicuţă ăi: trăim, pocăi oi: troică, altoi oi: oiţă, îndoi ii: dropii ii: fiinţă, prii Dacă interpretarea semivocalelor ca variante ale vocalelor duce la reducerea numărului de invariante şi, de aici, impunerea aceleiaşi litere atît pentru vocale, cît şi pentru semivocale reprezintă o simplificare a scrierii, problemele apar în procesul de citire, chiar dacă, de cele mai multe ori, este vorba numai despre pronunţarea corectă, nu şi de deosebiri în planul conţinutului. Totuşi nu lipsesc situaţiile cînd expresia scrisă a unui cuvînt se poate asocia cu sensuri diferite în raport cu pronunţarea cu diftong şi pronunţarea cu hiat (comp. háină, substantiv, cu haínă, adjectiv, voi, pronume, monosilabic, cu voí, verb); este încă un caz de omografie, schimbarea diftongului cu hiatul asociindu-se cu modificarea accentuării. Există în limba română şi combinaţii în care o vocală se asociază cu două semivocale în limitele aceleiaşi silabe. Sînt triftongii. În funcţie de poziţia vocalei, triftongii sînt ascendenţi, cînd vocala este precedată de ambele semivocale, sau centraţi, cînd vocala se află între semivocale. Triftongii ascendenţi sînt: ioa: aripioară, bolnăvioară; eoa: leoarcă, pleoapă. Triftongii centraţi sînt: eai: vedeai, spuneai; eau: vedeau, dormeau, şleau; iai: tăiai, tîrguiai;
iau: iau, îndoiau; iei: iei, piei; oai: rusoaică, ursoaică.
Numărul triftongilor este mai redus în comparaţie cu al diftongilor şi prezenţa lor se remarcă îndeosebi în anumite forme verbale, în anumite sufixe (-ioară, diminutival, şi -oaică, 13
moţional).Dacă am avea în vedere şi cazurile de fonetică sintactică, numărul ar creşte şi pentru diftongi şi pentru triftongi, dar nu cu mult. Sistemul consonantic poate fi structurat din perspectiva corelaţiilor cu corespondenţă în planul conţinutului, fiind necesare cîteva precizări: • sonantele l, r, m, n, fricativa h şi africata ţ nu contractează opoziţia sonor/surd (nonsonor): sonantele sînt numai sonore, iar ţ şi h, numai surde, chiar şi cînd se pronunţă cu un grad sporit de sonoritate (compară hexagon cu hohot), de aceea opoziţia sonor/nonsonor e marcată în tabel pentru fonemele în discuţie cu 0; • trăsăturile articulatorii oclusiv/constrictiv/semioclusiv pot fi înlocuite cu trăsăturile distinctive continuu/noncontinuu (continue fiind numai fricativele, dintre lichide încadrîndu-se aici numai l) şi întrerupt/nonîntrerupt (preluîndu-se opoziţiile care au la bază modul de articulare); • particularităţile generate de locul de articulare pot fi structurate pe opoziţiile fonologice astfel: labiale/nonlabiale (participarea/nonparticiparea buzelor); • consoanele la a căror producere participă limba se pot ordona după opoziţiile: anterioare/nonanterioare, palatale/nonpalatale, velare/nonvelare; • opoziţia oral/nonoral (nazal) este operantă numai pentru m şi n, singurele nazale. Se obţine astfel schema: Consoanele Trăsăturile distinctive Sonor/nonsonor
b p v f d t z s ţ j ş ĝ ĉ g´ ќ g c h l
Continuu/noncontinuu
- - + + - - + + - + + - - - - - - + + - - -
Întrerupt/neîntrerupt
+ + - - + + - - - - - - - + + + + - - + + +
Labial/nonlabial
+ + + + - - - - - - - - - - - - - - - - + -
r m n
+ - + - + - + - 0 + - + - + - + - 0 0 0 0 0
Anterioare/nonanterioare - - - - + + + + + - - - - - - - - - + + - + Palatale/nonpalatale
- - - - - - - - - + + + + + + - - - - - - -
Velare/nonvelare
- - - - - - - - - - - - - - - + + - - - - -
S-a atras atenţia şi la definirea fonemelor că trăsăturile distinctive sînt trăsături constitutive, dar dintre trăsăturile constitutive, fonologia le reţine numai pe cele care intră în relaţie de comutare. Aşa se explică de ce în tabelul sistemului consonantic figurează mai puţine trăsături. 3. Alternanţe fonetice9 O particularitate a limbii române o reprezintă alternanţele fonetice, modificări regulate ale unor sunete în procesul flexiunii sau al derivării, atît în radicalul, cît şi în flectivul cuvîntului. Aceste modificări sînt produsul evoluţiei istorice, sub influenţa sunetelor învecinate sau a accentului. După natura sunetelor angajate în proces, alternanţele sînt: • vocalice, între vocale: a ~ ă (carte/cărţi), a ~ e (masă/mese), ă ~ e (văr/veri), e ~ i (venim/vine), i ~ î (tineri/ tînăr), o ~ u (port/purtăm); între o vocală şi un diftong: e ~ ea (merge/ meargă), o ~ oa (port/poartă), î ~ îi (mînă/mîini); între diftongi: ia ~ ie (piatră/pietre); între o vocală şi Ø (usuc/uscăm); • consonantice, între consoane: c ~ ĉ (urc/urci), d ~ z (surd/surzi), t ~ ţ (frate/fraţi), z ~ j (mînz/mînji), g ~ ĝ (fragă/fragi), s ~ ş (urs/urşi); între grupuri de consoane: st ~ şt (artist/artişti), sc ~ şt (cunosc/cunoşti), şc ~ şt (puşcă/puşti), str ~ ştr (astru/aştri); între o consoană şi Ø (cal/cai, rămîn/ rămîi); • mixte, angajînd atît vocale cît şi consoane: stradă/ străzi, cunosc/cunoaşte, vale/văi. 9
Deoarece alternanţele indică una sau mai multe categorii gramaticale, ele au fost numite alternanţe fonologice, iar sunetele implicate în alternaţe, morfoneme. 14
După numărul membrilor prezenţi într-o paradigmă, alternanţele sînt: • bipartite, angajînd doi membri, ca în majoritatea exemplelor citate; • tripartite, angajînd trei membri: a~ ă~e (masă/măsuţă/mescioară), a ~ e ~ ă (vadă/vede/ văd), o ~ u ~ oa (joc/jucăm/joacă), a ~ ă ~ î (rămas/rămăsei/ rămîn) etc. Rezultat al evoluţiei istorice, alternanţele tind astăzi să nu se mai producă, separîndu-se astfel neologismele de cuvintele vechi (comp. românesc/românească cu romanesc/romanescă, viteaz/ viteji cu englez/englezi, port/poartă cu comport/comportă, stradă/străzi, dar limonadă/limonade, bucată/bucăţi, dar armată/armate etc.). 4. Silaba În procesul segmentării tranşelor vocale, se disting, la nivelul monoplan al expresiei, nu numai fonemele, ci şi grupări de foneme, silabele, secvenţe fonice numite şi sintagme minimale în planul expresiei, care: a) cuprind obligatoriu o vocală, şi numai una10; b) sînt susceptibile de a primi un accent, şi numai unul. Silaba cuprinde un nucleu sau centru, reprezentat de o vocală, elementul susceptibil de a primi accentul, şi elemente marginale, consoanele, care se pot situa atît înaintea vocalei, cît şi după aceasta. Silabele terminate în vocală se numesc deschise (ba-te), iar cele terminate în consoane se numesc închise (ac-tor). Silaba a fost definită ca fiind segmentul fonetic (tranşa sonoră) realizată printr-o singură pulsaţie de aer fonator, dar cercetările au dovedit că, exceptînd cuvintele monosilabe emise izolat (da, nu), silaba nu coincide, de obicei, cu actul expirator; în timpul unei singure expiraţii pot fi emise mai multe silabe. În stabilirea limitei dintre silabe (tăietura silabică), se face apel la criterii de natură articulatorie şi de natură distribuţională, întrucît pe traseul suflului fonator mişcările organice se leagă între ele neîntrerupt, fără vreo pauză, pînă în momentul încetării emisiunii. Din punct de vedere articulatoriu, prezintă importanţă: graniţa dintre implozie şi explozie, momentul de întrerupere a emisiei fonice între două vibraţii glotale, momentul dintre tensiunea descrescătoare şi cea crescătoare în producerea lanţului fonic etc. Chiar pentru delimitarea silabelor în limba română apar situaţii cînd nu toţi cercetătorii sînt de acord; în timp ce DOOM apreciază că deliciu, delicios au cîte trei silabe, Al. Graur, Dicţionar, le încadrează la cuvinte cu patru silabe (de-li-ci-u, de-li-ci-os), punîndu-le în legătură cu etimonul, lat. delicium, care avea patru silabe. Centrul silabei îl formează vocala, însă doar arareori silaba este constituită numai din vocală; de regulă vocala se asociază cu una sau două semivocale (a, ia, iau), cu una sau mai multe consoane, putîndu-se ajunge pînă la şase elemente constitutive. VC – am, el; CCVC – plic, drag; CV – şi, an; CCCV – stra-nă, stri-gă; VCC arc,unt; CVCCC – punct, carst; CVC – car, măr; CCVCC – drept, scum; CCV – cre-mă, pla-să; CCCVC-strig,sclav; VCCC – astm, istm; CCVCCC - sconcs, sfinx; CVCC – parc, merg; CCCVCC – strîmb. Numărul maxim de sunete dintr-o silabă este şase, dintre care cinci sînt consoane; numărul maxim al consoanelor aşezate de o parte a vocalei este trei. Dintre cele trei consoane, cel puţin una este fricativă sau lichidă. Structura acestor silabe nu se păstrează în orice poziţie a cuvîntului. Structurile cele mai complexe se află în cuvintele monosilabice, la iniţiala sau la finala cuvintelor polisilabice. În interiorul cuvintelor polisilabice grupurile consonantice se reduc. Determinarea locului tăieturii silabice prezintă importanţă practică pentru despărţirea în silabe a cuvintelor polisilabice în scriere, ceea ce ţine de domeniul ortografiei. ,,Despărţirea în scris a cuvintelor la capăt de rînd se face – potrivit Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române – după reguli care diferă, parţial, de regulile despărţirii în silabe, precum şi de la limbă la limbă. Limita dintre 10
În limba vorbită pot fi silabice şi sonantele m, n, r şi l: mpărat (ortografiat: împărat), ndată (ortografiat: îndată), brr!; 15
secvenţe se marchează prin cratimă, care se scrie numai după secvenţa de la sfîrşitul primului rînd”11. Cum ortografia este un ansamblu de norme convenţionale privitoare la folosirea limbii în scris, împărţirea în silabe a cuvintelor polisilabice în scrierea curentă priveşte segmentarea cuvintelor la capăt de rînd, pentru care s-au stabilit reguli ortografice bazate pe pronunţare (numită, impropriu, silabaţie fonetică, dar despărţirea cuvintelor la capăt de rînd este o problemă practică, în timp ce silabaţia este o problemă lingvistică) şi reguli bazate pe structura morfologică a cuvîntului (numită şi silabaţie morfologică, termen impropriu, întrucît ea nu are în vedere silabaţia (care priveşte fonetica, nu morfologia), ci elementele componente din structura anumitor cuvinte). Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rînd în limba română, valabilă pentru ambele modalităţi, este interdicţia de a lăsa la sfîrşit sau la început de rînd o secvenţă care nu este silabă. Excepţie fac grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-un, întrînsa), la care se recomandă însă, pe cît posibil, evitarea despărţirii12. Ambele categorii de reguli se construiesc pe principiul: o silabă cuprinde obligatoriu o vocală şi numai una. De aici decurge prima regulă, fundamentală: două vocale nu pot face parte din aceeaşi silabă; ele formează un hiat (i-de-e, po-e-zie). Pronunţarea lor într-o singură silabă presupunea o sinereză: una din vocale a devenit semivocală, formînd cu vocala alăturată un diftong. Aşa s-a impus în română pronunţarea tea-tru. Dar nu e posibilă nici silaba fără vocală; cuvintele atone l, s sau mi, ţi, şi, cu i şoptit, nesilabic, formează silabă numai însoţindu-se cu alte cuvinte: săl văd, aşa-s ei, mi(ţi, şi)-au spus etc. 5. Despărţirea cuvintelor în silabe A. Reguli de despărţire în silabe bazate pe pronunţare13 a) O consoană aflată între două vocale formează silabă cu vocala a doua (V-CV): a-ră, ma-să, ta-re; grupurile de litere ch, gh urmate de e (i) notează un singur sunet, deci nu se despart (le-ghe, ve-ghe, u-re-che). Regula este valabilă şi cînd litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală – element al unui diftong descendent ( au-gust, boj-deu-că, mai-că, pîi-ne) sau al unui triftong cu structura SVS (lu-poai-că). Se comportă ca o singură consoană combinaţiile de două sau trei litere-consoane din cuvinte şi nume proprii cu grafii străine care notează, conform normelor ortografice din limbile respective, un singur sunet: ck [k] (ro-cker), dj [ğ] (a-zer-bai-djan), tch [č] (ke-tchup). b) Două consoane situate între două vocale se despart, prima formînd silabă cu prima vocală, a doua cu următoarea (VC-CV): ar-tă, bas-me, as-ta. Nu se încadrează acestei reguli: • grupurile de consoane, în care prima este una din oclusivele p, b, t, d, c, g sau din fricativele f, v, h, iar a doua este o lichidă (l, r), nu se despart, ci formează silabă cu vocala a doua (V-CCV): a-plic, o-braz, ti-tra, co-dru, a-cru, a-glo-me-ra, a-fri-can, co-vrig, o-hra-nă (,,poliţie secretă în Rusia ţaristă”); • grupurile de litere sh, th, ts, tz, prezente în neologismele neadaptate limbii române, unde notează un sunet, formează silabă cu vocala a doua: ca-thar-sis[th pron. t ], fla-shul[pron. fleş ], ki-bbu-tzuri[tz pron. ţ ], jiu-ji-tsu[ts pron. ţ ]. Nu se despart literele-consoane duble din cuvinte şi nume proprii cu grafii străine, care notează sunete distincte de cele notate prin consoana simplă corespunzătoare din limba română: ll [l’ ] (caudi-llo ), zz [ţ ]: (pi-zzicato)14. a) Grupul de trei consoane aflat între două vocale se desparte astfel: • prima consoană formează silabă cu prima vocală, celelalte două cu următoarea vocală (VC-CCV): am-plu, as-pru, cin-ste, de-lin-cvent, fil-tru, lin-gvist, nos-tru, vîr-stă; regula se 11
Academia Română, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM 2). Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. LXXIX. 12 Ibidem. 13 Potrivit DOOM 2, normele actuale prevăd despărţirea după pronunţare, fiind acceptată şi despărţirea după structura morfologică a cuvintelor, ,,însă cu unele restricţii faţă de DOOM 1”. Autorii DOOM 2 menţionează că: ,,Despărţirea după structură are caracter cult şi, în cazul cuvintelor împrumutate gata formate din alte limbi, presupune cunoaşterea formei şi sensului elementelor componente. Este mai ales cazul cuvintelor aparţinînd unor terminologii de specialitate (formate, în mare parte, din elemente vechi greceşti şi latineşti), a căror despărţire după structură este accesibilă adesea numai pentru specialişti ai domeniului respectiv”(p. LXXX-LXXXI). 14 Ibidem, p. LXXXV. 16
aplică şi cînd litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală – element al unui diftong descendent: mais-tru. • primele două consoane formează silaba cu prima vocală şi a treia cu următoarea vocală (VCC-CV) în cazul grupurilor consonantice lpt, mpt, mpţ, nct, ncţ, ncs, ncş, ndv, rct, rtf, stm: sculp-tor, somp-tu-os, pre-zump-ţi-e, onc-tu-os, punc-ţi-e, sconc-sul, sfinc-şii, sand-vici, arctic, jert-fă, ast-ma-tic; • ca şi la b) grupurile de litere folosite în neologisme neadaptate pentru notarea unui sunet nu se despart: ke-tchup. 3) Dacă între două vocale se află mai mult de trei consoane, tăietura silabică se face: • între prima şi a doua consoană, în cele mai multe cazuri (VC-CCCV): con-stric-tiv, de-monstra-tiv; • între consoana a doua şi cea de a treia, în neologisme care conţin grupuri consonantice nespecifice limbii române (VCC-CCV): abs-tract, tung-sten, horn-blen-dă, gang-ster. d) Semivocalele nu pot constitui centrul silabei; comportamentul lor este asemănător cu al consoanelor; deci vor constitui silabă cu vocala învecinată cu care formează diftong sau adăugînduse încă o semivocală, formînd un triftong. Apariţia unei semivocale între un segment consonantic şi o vocală nu schimbă normele de despărţire a consoanelor. Aşa avem: a-lean, ol-tean, co-drean etc. I final şoptit este cu valoarea nesilabică, indiferent dacă în cuvînt există o singură silabă (moşi, pomi) sau mai multe (or-to-docşi, zdra-veni). Într-o situaţie similară se află i care însoţeşte literele c şi g pentru notarea consoanelor ĉ, ĝ (voci, rugi), sau grupurile ch, gh, pentru notarea consoanelor ќ şi g´ (unchi, unghi). În aceste combinaţii i are valoare silabică numai sub accent (compară ochi – substantiv [oќ], cu ochi – verb [oќi] sau fugi – imperativ [fuĝ], cu fugi – perfectul simplu [fuĝi]). În neologisme neadaptate, i final are caracter vocalic, este centru al silabei atît sub accent (ta-xi, ka-ki), cît şi fără accent (be-bi, dan-di) sau în nume proprii străine (Fi-ji, Ha-i-ti, Nai-ro-bi). B. Reguli de despărţire în silabe bazate pe structura morfologică a cuvîntului Regulile de despărţire în silabe bazate pe structura morfologică a cuvîntului neglijează regulile care pot rezulta din structura fonetică menţionată mai sus şi actualizează elementele componente ale cuvintelor compuse, indiferent de modalitatea de compunere şi de structura elementelor componente, sau ale cuvintelor derivate cu prefixe şi (unele) sufixe. Condiţia este ca structura cuvintelor să fie analizabilă sau semianalizabilă în limba română: a) cuvinte compuse analizabile: de-spre, volt-me-tru, port-u-neal-tă, opt-spre-ze-ce; b) cuvinte compuse semianalizabile: feld-ma-re-şal, noct-am-bul, bin-o-clu; c) derivate cu prefixe care conţin vocală: in-e-gal, an-or-ga-nic, sub-or-do-na; dacă prefixul nu conţine vocală, nu formează silabă şi nu se poate delimita în silabă separată: spul-be-ra, ra-li-a; în cazul contopirii sunetului din finalul prefixului cu sunetul iniţial al cuvîntului bază, prioritate are cuvîntul bază: tran-scri-e; d) derivate cu sufixe, în cazul cînd cuvîntul bază se termină în grup consonantic: sa-vantlîc, stîlp-nic, vîrst-nic. În situaţia cuvintelor legate prin linioară de unire se recomandă evitarea despărţirii acestora în silabe, căci se pot produce confuzii. Dacă despărţirea în silabe nu se poate evita, se va avea în vedere structura morfologică a elementelor componente, deci se va despărţi într-un, printr-o, linioara de unire avînd şi rolul de linioară de despărţire în silabe. În cazul unor cuvinte ca daţi-mi, vezi-l despărţirea devine imposibilă, căci pronumele conjuncte nu conţin vocale şi nu pot forma silabe simple, iar daţi şi vezi fără pronumele conjuncte sînt monosilabice. Evitarea despărţirii în silabe la capăt de rînd se recomandă şi în alte situaţii: • cînd silaba finală sau cea iniţială este formată dintr-o singură literă, despărţirea în silabe e neeconomică: în locul vocalei finale se adaugă oricum linioara de unire (su-i, vi-e, ro-i); neeconomică este şi despărţirea primei litere (vocală), semnului pentru vocală, literei, trebuie să i se adauge un alt semn grafic, linioara de unire (a-er, a-du-na); • numele de persoană prescurtate, de regulă nume de botez, se încadrează pe acelaşi rînd cu numele întreg, de regulă nume de familie (I. Popescu sau Popescu I.); 17
• numele proprii compuse cu prescurtări: (Moldomilch Cornu Luncii, Elchimtex Suceava); • abrevierile de tipul art. 4, al. 2, despărţirile la cap de rînd pot produce confuzii. Se tolerează, după cea de-a II-a ediţie a DOOM 2 (p. LXXIX), plasarea pe rînduri diferite a abrevierilor pentru nume generice şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman | S. A., SC Severnav | SA., dar şi F. C. | Argeş, RA| ,,Monitorul Oficial”, SC| Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal Club Argeş). Există şi situaţii cînd despărţirea în silabe la capăt de rînd nu este acceptată. Nu se despart la sfîrşit de rînd, ci se trec integral pe rîndul următor: • compusele din abrevieri literale, chiar dacă au în componenţă vocale (ONU, UNESCO, NATO, UE); se pot produce confuzii; • abrevierile curente de tipul P.S., d-ta, d-v, î.Ch., d.e., a.c. etc; • numeralele ordinale scrise cu cifre romane sau arabe (a III-a, a 4-a). Este de observat că, dacă în cele mai multe cazuri, despărţirea în silabe ortografice urmează silaba fonetică, pronunţarea, există numeroase situaţii cînd operaţia pretinde o cultură minimă, generală şi lingvistică; numai aşa se pot delimita corect in-e-gal, faţă de i-le-gal, sub-in-titu-la, faţă de su-biect etc. Iar recomandările şi interdicţiile formează clase aparte, care trebuie să fie cunoscute din lucrările normative. 6. Unităţi fonetice suprasegmentale A. Accentul Analiza procesului de comunicare pune în lumină faptul că unităţile segmentale nu sînt singurele unităţi detaşabile; acestea se asociază cu unităţile fonetice suprasegmentale, definite prin posibilitatea de a contracta raporturi de dependenţă heterosintagmatică (între silabe). Unităţile suprasegmentale sînt de două tipuri: intensive (accentul) şi extensive (intonaţia). Accentul este unitatea suprasegmentală intensivă care constă în pronunţarea mai intensă sau/şi pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un enunţ sau a unui cuvînt dintr-un grup sintactic (sintagmă, propoziţie, frază), prin creşterea intensităţii vocii sau/şi prin varierea tonului. Accentul care pune în evidenţă un cuvînt dintr-un grup sintactic se numeşte accent logic. În enunţul Ion a venit aseară, accentul poate pune în evidenţă oricare din cele trei cuvinte: Ion a venit aseară, nu altcineva; Ion a venit aseară, spre deosebire de altcineva, care a absentat; Ion a venit aseară, pe cînd altcineva a venit azi. Accentul logic poate avea şi rol afectiv (emfatic sau emoţional), ca în Te credeam mai frumos, unde accentul pe frumos pune în evidenţă deziluzia, pe cînd accentul pe mai acceptarea, ca atare mai frumos cu accentul pe mai indică intensitatea, nu comparaţia. Accentul fonetic este accentul cuvîntului şi constă în pronunţarea mai intensă sau/şi pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvînt. Fiecare cuvînt are propriul său accent; pierderea accentului duce la pierderea autonomiei cuvîntului, care ajunge a face corp comun cu un altul, în alcătuirea unui cuvînt fonetic; compară de aici > de-aici. Limbii române îi este specific accentul de intensitate sau dinamic şi se explică prin pronunţarea mai energică a silabei aflate sub accent. Alte limbi (latina clasică, greaca veche) aveau accent muzical sau tonic, caracterizat prin înălţarea tonului, sporirea numărului de vibraţii pe secundă în articularea sunetelor accentuate. De regulă, cele două accente se asociază, unul avînd rolul principal, celălalt – rol secundar: În limba română, silabele accentuate se pronunţă mai intens, dar şi cu o uşoară ridicare a tonului. Cuvintele polisilabice, cu mai mult de două silabe, pot avea, pe lîngă accentul principal, forte (´) şi un accent secundar (`): prìncipál, sècundár, òbstrucţioníst, dóctorìţă. Un cuvînt are un singur accent principal, excepţie făcînd cuvintele compuse care, deşi sudate, continuă să fie simţite ca atare (rádioteleviziúne, pórtavóce), primul accent tinzînd însă să devină secundar (pórtmonéu devine în pronunţarea neîngrijită pòrmonéu). Numărul accentelor secundare nu este limitat. Regula este că accentul secundar nu poate cădea pe silaba vecină cu cea care are accentul principal. După poziţia ocupată în cuvinte, accentul poate fi fix (ocupă aceeaşi poziţie în toate cuvintele din limbă) sau liber, al cărui loc este variabil. În limba română accentul este liber, putînd cădea, în principiu, pe orice silabă. Aceasta face ca locul lui să nu poată fi determinat cu necesitate în structura fonetică a cuvîntului şi să nu se poată formula reguli riguroase privind accentuarea cuvintelor. Accentul situat pe ultima silabă se numeşte oxiton (îmbrác, manuál, înverzít); accentul care cade pe penultima silabă se 18
numeşte paroxiton (cárte, străvezíe, muncéşte); accentul de pe o silabă situată în faţa celei penultime se numeşte proparoxiton, fie că aceasta este a treia (famílie, pásăre, márgine), a patra (véveriţă, dóctoriţă, şlíboviţă, aproape toate terminate în -iţă), sau a cincea (şáptesprezece, nóuăsprezece). Cercetarea frecvenţei diferitelor tipuri de accent a scos în evidenţă că cea mai mare frecvenţă o are accentul oxiton, în primul rînd în cuvinte terminate în consoană (televizór, frăţiór), dar şi în semivocală (adăugáu, mucegái) şi vocală (adormí, baclavá); urmează cuvintele cu accent paroxiton, terminate în primul rînd în vocală (cárte, bibliotécă), dar şi în consoană (scáun, súnet). Numărînd, după CADE (I. Aurel Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Bucureşti, Editura Cartea românească, 1931) 4780 de radicale polisilabice, Em. Vasiliu (Fonologia, 63) ajunge la concluzia că ordinea frecvenţei accentului este: oxiton, paroxiton, proparoxiton. Tip de accent Număr de silabe 2 silabe 3 silabe 4 silabe 5 silabe 6 silabe Total
Oxiton
Paroxiton
Proparoxiton
Total
2304 1102 96 7 2 3511
819 367 59 11 – 1256
– 12 – 1 – 13
3123 1481 155 19 2 4780
Derivatele formate cu anumite sufixe, mai ales polisilabice, selectează o anume accentuare. Sufixele monosilabice sînt, de cele mai multe ori, accentuate: -al, -an, -ar, -aş, -el, -esc, -giu, -ism, -ist, -oi, os, -şag, -şug, -tor, dar există şi sufixe monosilabice neaccentuate: -bil15, -nic. Substantivele provenite din infinitive lungi ale verbelor în –ea trebuie accentuate pe sufix: prevedére. În funcţie de uzul literar actual, normele academice16 recomandă o singură accentuare în cuvinte precum: adícă, áripă, avárie, caractér, călúgăriţă, dóctoriţă, dumínică, fenomén, ianuárie, lozíncă, mirós, regízor, sevér, şervét, únic. La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar în ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM 1: acatíst/acátist, anost/ánost, ántic/ antíc, gíngaş/ gingáş, hatmán/ hátman, íntim/ intím, jílav/jiláv, penúrie/penuríe, profésor/profesór, tráfic/trafíc17. Unele accentuări respinse de normă sînt inculte (butelíe), în timp ce altele sînt tolerabile, nereprezentînd propriu-zis greşeli, ci variante livreşti, mai apropiate de unul dintre etimoane, uneori cu încercarea de specializare semantică18 sau de domeniu (cáracter, fenómen), ori accentuări mai vechi (călugăríţă, doctoríţă) şi/sau regionale (bólnav, dúşman). Alteori însă accentuarea nu este la fel de fermă, putînd fi accentuat sufixul (orbéte, scaiéte, porumbíşte, cînepíşte) ori baza (foámete, línişte), sau cuvîntul circulă cu ambele accentuări (satíră şi sátiră). În relaţia rostire literară – rostire populară, deosebirile de accentuare sînt mai frecvente. Apar accentuări cu caracter regional: duşmán – dúşman, bolnáv –bólnav, felíe – félie, dumínică – duminícă şi dúminică, sîntem – sîntém etc.; în exemplele citate limba literară acceptă prima accentuare. În timpul flexiunii cuvintelor, accentul se poate comporta în două feluri: rămîne stabil, păstrîndu-se pe aceeaşi silabă, sau îşi schimbă locul în timpul flexiunii şi este mobil. În limba română accentul poate fi deci liber stabil sau liber mobil. Este stabil accentul în flexiunea nominală, căci nu-şi schimbă locul (om – omului – oamenilor). Fac excepţie de aici unele substantive cu flexiune moştenită din latină, dar devenită neregulată (soră – surori, noră – nurori) şi unele neologisme în care -ó, nespecific limbii române, 15
În Îndreptar, p. 23, se afirmă, greşit, contrariul. Vezi DOOM 2, p. L. 17 Ibidem, p. L-LI. 18 Există şi unele situaţii cînd, deşi limba literară acceptă o singură accentuare, se pare că între forme s-a produs o diferenţiere, specializîndu-se o accentuare într-un domeniu şi cealaltă în altul: trafíc de influenţă, trafíc cu medicamente, dar tráfic aerian, tráficul auto etc. 19 16
a devenit -o, neaccentuat (zéro, rádio), dar în formele articulate sau de plural accentul a revenit pe poziţia iniţială (zeróul, radióuri). În flexiunea verbală accentul îşi schimbă locul, putînd trece de pe radical pe flectiv, de la o formă temporală la alta (cîntă – prezent/ cîntắ – perfectul simplu) sau de la o persoană la alta, pentru acelaşi timp (ntăcî – persoana a III-a/ cîntáţi – persoana a V-a). Deosebirea dintre prezentul cîntă şi perfectul cîntắ se marchează numai prin accent. Spunem că în asemenea cazuri accentul are funcţie distinctivă, care se actualizează cînd accentul are rol fonologic: modificarea din planul conţinutului este determinată numai de schimbarea locului accentului, în planul expresiei. Cuvintele în care apare o astfel de deosebire se numesc omografe: se scriu la fel, dar se pronunţă diferit, cu accentul schimbat. Omografele pot fi gramaticale, deosebindu-se din punctul de vedere al conţinutului gramatical (adúnă – prezent/ adunắ – perfect) sau lexicale, deosebirea de conţinut fiind de natură lexicală (copíi – cópii, compánie – companíe, umbréle – úmbrele etc.). În limba română, de regulă, nu se notează vocala accentuată. Folosirea accentului grafic ascuţit [΄] este permisă pentru a marca distincţia dintre elemente omografe, dar neomofone, care diferă (şi) prin poziţia accentului; nemarcarea accentului ar putea duce la confuzii, în cazul unor cuvinte: cópii-copíi, comédiecomedíe, ácele –acéle etc. Se păstrează accentul grafic din limba de origine în unele neologisme (bourrée19, pietá20) sau în numele proprii străine: Bâle, Molière, Valèry. B. Intonaţia Intonaţia este unitatea suprasegmentală extensivă care constă în varierea înălţimii tonului pe parcursul unui enunţ. Accentul marchează o silabă dintr-un cuvînt, intonaţia marchează secvenţe de enunţuri, această secvenţă cuprinzînd un cuvînt sau un grup de cuvinte. Se realizează astfel contururile intonaţionale. Aceste contururi intonaţionale se bazează pe intonaţie (schimbarea înălţimii tonului, asociată cu schimbarea intensităţii vocii), dar angajează şi alte componente, care se corelează: tempoul, timbrul, melodia, durata, gradarea pauzelor etc. Contururile intonaţionale devin astfel realităţi complexe, specifice variantei orale a limbii, numai puţine dintre acestea avînd posibilitatea de a fi redate în scris. În cele mai multe situaţii intonaţia actualizează semnificaţii cu rol conotativ, determinate de starea afectivă a vorbitorului, pentru care varianta scrisă nu prea dispune de posibilităţi de marcare. Enunţul Ion pleacă acasă, poate fi rostit cu intonaţie exclamativă într-o multitudine de variante, punînd în acţiune şi tempoul, durata, pauzele, melodia, timbrul. Se poate comunica surprinderea, sau mirarea, dezacordul, încîntarea, reproşul etc. Dar toate acestea se marchează în scris numai prin semnul exclamării. Legat de intonaţie este accentul logic, punerea în evidenţă a unui cuvînt dintr-un grup de cuvinte. Enunţul Ion pleacă acasă actualizează valori diferite în raport de poziţia accentului pe Ion, pleacă sau acasă. Intonaţia se asociază şi cu semnificaţii denotative, din planul gramatical; intonaţia poate avea deci rol fonologic. Clasificarea propoziţiilor, după scopul comunicării, se face în raport de conturul intonaţional. Celor trei tipuri de propoziţii, enunţiative, interogative şi exclamative le corespund trei contururi intonaţionale diferite. Intonaţia din propoziţiile enunţiative este uniformă, egală, neutră (→): se comunică o constatare, fără implicarea afectivă a vorbitorului: Ion pleacă acasă. Fiecare cuvînt se pronunţă la modul neutru, cel puţin în principiu, căci în practică finalul enunţului se bucură de o atenţie redusă, deci se pronunţă mai slab. Semnul de punctuaţie este punctul (.). În propoziţiile interogative totale, care nu dispun de alţi indici, cum ar fi pronumele sau adverbele interogative, conturul intonaţional este ascendent (ր ր). De cele mai multe ori cuvîntul care priveşte direct întrebarea e în poziţia finală (Ion pleacă acasă?), dar poate ocupa şi o altă poziţie, evidenţiată de accent, cuvîntul final nerămînînd însă neaccentuat (Ion pleacă acasă ?). În scris această intonaţie este reprezentată prin semnul întrebării (?).
19 20
Vechi dans popular francez.. Statuie, tablou reprezentînd pe Madona cu Isus mort, coborît de pe cruce. 20
Propoziţiilor exclamative le este specifică intonaţia descendentă (ց ց), foarte bine marcată în enunţurile imperative, care încep pe un ton mai ridicat şi au tonul final grav (Ion pleacă acasă!). Semnul de punctuaţie prin care se redă în scris această intonaţie este semnul exclamării (!). 7. Ortografia Cea mai simplă şi mai cuprinzătoare definiţie a ortografiei este: ansamblu de norme care reglementează scrierea unei limbi. Ortografia, termen tehnic (< fr. orthographe, lat. orthographia) în care se cuprind orto (< gr. orthos “drept”) şi grafie (< gr. graphein “scriere”), priveşte deci scrierea corectă dintr-o limbă. Normele ortografice, în strînsă legătură cu normele ortoepice, norme ale pronunţării corecte, sînt componente definitorii ale limbii literare. Ca şi limba literară, considerată, în mod convenţional, varianta optimă a limbii la un moment dat, ortografia este, şi ea, convenţională Caracterul convenţional al normelor ortografice e pus în evidenţă de modificările pe care aceste norme le cunosc în timp. Spre deosebire de modificările din pronunţare, care se produc permanent, în paşi mici sau foarte mici, fapt ce le face mai greu identificabile de nespecialişti, modificările din ortografie se fac la perioade mai mari, cu acceptarea specialiştilor, spre a pune de acord scrierea cu pronunţarea, de aceea sînt uşor de observat, căci produc tulburări în scrierea indivizilor prin devierile de la normele tradiţionale. Se consideră chiar că ortografia este nu numai un factor de continuitate în limbă, ci şi unul conservator (în 1965 s-a revenit la folosirea lui â în român şi derivatele sau compusele acestuia pe baza nemărturisită a motivaţiei aduse de Titu Maiorescu în 1904: “cu acest mod de scriere s-a identificat românimea de la naşterea ei modernă încoace, el este introdus în oficialitatea Regatului nostru independent pe toate monedele, pe toate inscripţiile, pe toate pecetiile. Prin urmare nu se poate schimba”). Se afirmă că pentru limba română scrierea corectă este în acord cu pronunţarea corectă. Această afirmaţie trebuie să aibă însă în vedere două lucruri. a) Conceptul corectitudinea pronunţării are mai multe accepţii. Prima priveşte pronunţarea corectă a fiecărui sunet în raport cu particularităţile articulatorii şi acustice specifice limbii române şi se numeşte ortofonie. Deficienţele de pronunţare precum pelticia, graseierea, bîlbîiala etc. duc la realizări ale sunetelor neconforme cu normele limbii române şi trebuie să fie corectate. Implicarea ortografiei este numai în măsura în care litera cu care se reprezintă grafic un fonem este înlocuită cu alta. b) A doua accepţie a conceptului pronunţare corectă priveşte arta de a rosti sunetele în acord cu cerinţele fixate de conţinutul comunicării şi de condiţiile în care are loc comunicarea, intrînd în competenţele dicţiunii. Intersecţia cu ortografia apare în momentul eliminării unor sunete din rostire, corespunzîndu-le eliminări de litere din cuvinte, scrierea legată a unor cuvinte, segmentări ale unor cuvinte etc., putîndu-se ajunge la texte noninteligibile. c) Cea de a treia accepţie a corectitudinii priveşte ortoepia, prin care înţelegem ansamblul normelor de pronunţare corectă în acord cu limba literară. Prin corect vom înţelege “normat, în acord cu limba literară”, în opoziţie cu care incorect înseamnă “neliterar, în dezacord cu norma literară”. Legată direct de fonologie, ştiinţa despre sunetele funcţionale, ortoepia priveşte modalităţile de pronunţare a acestor sunete-tip, cu variantele acestora în diferite contexte fonetice. Şi tot prin legătura sa cu fonologia, ortoepia priveşte accentul cuvîntului, care are un rol deosebit în pronunţare. Cînd se afirmă că ortografia românească respectă ortoepia se are în vedere acest aspect. Normele ortografice sînt dictate nu numai de ortoepie, ci şi de morfologie, sintaxă, istoria limbii, stilistică etc., ortoepia însăşi avînd norme dictate de morfosintaxă, lexicologie etc. Ortografia românească este în strînsă legătură cu ortoepia, dar limba în general e un fenomen prea complex, a cărui funcţionare oscilează perpetuu între tendinţa de unificare şi tendinţa de diversificare. Afirmaţia că ortografia românească este fonetică nu are în vedere valoarea absolută a principiului fonetic (fonologic), ci doar că e “în esenţă, în primul rînd” fonetică, principiul fonetic situîndu-se “pe primul plan”. Evoluţia ortografiei româneşti cu litere latine s-a supus dezideratului de se apropia de rostire. Dincolo de acest deziderat, pe care îl respectă în mare măsură, normele ortografiei româneşti actuale sînt ordonate şi de alte principii, cele mai importante, afară de cel fonetic (fonologic), care rămîne fundamental, fiind principiile: morfologic, silabic, sintactic, tradiţional-istoric (etimologic), simbolic. 21
A Principiul fonetic (fonologic) Scrierea românească este o scriere alfabetică, adică se bazează pe un inventar de semne, numite litere, prin care se redau grafic sunetele din comunicarea orală. Alfabetul românesc cuprinde 31 de litere: a, ă, â, b, c, d, e, f, g, h, i, î, j, k, l, m, n, o, p, q, r, s, ş, t, ţ, u, v, w, x, y, z. Ortografia românească este o ortografie fonetică, în sensul că principiul său fundamental este cel fonetic. Aceasta înseamnă că normele de scriere românească urmăresc în primul rînd să asigure ca un sunet să fie redat printr-o singură literă şi o literă să redea un singur sunet, cerinţă fără de care o ortografie nu se poate considera fonetică. Cu alte cuvinte, în ortografia fonetică trebuie să existe o relaţie de 1/1 între inventarul de litere şi inventarul de sunete. Afirmaţia că în scrierea fonetică o literă corespunde unui singur sunet şi unui sunet îi corespunde o singură literă impune unele precizări. Este de multă vreme demonstrat că fiecare vorbitor al unei limbi are note specifice în pronunţare şi că chiar acelaşi vorbitor va pronunţa altfel cuvintele în momente diferite. Ca atare raportarea scrierii la pronunţare nu poate avea în vedere pronunţarea unui individ sau a altuia, ci o pronunţare abstractă, pe care o numim literară; este pronunţarea în acord cu anumite norme, a căror respectare indică gradul de corectitudine. Această pronunţare, standard, se concretizează în vorbirea îngrijită, cultivată după norme de care tinde mereu să se apropie. Sunetele cărora le corespund literele nu sînt sunetele concrete, materiale, ci sînt imagini virtuale ale mulţimii de ipostaze concrete ale unui sunet. Acestor imagini li se spune sunete-tip sau foneme, pe care le putem identifica în realizările lor concrete şi le putem defini ca unităţi lingvistice segmentale minimale din planul expresiei, avînd valoare constitutivă şi de diferenţiere. Litera este o altă realitate decît sunetul. Notînd un sunet, litera e reprezentare a sunetului, realizînd o imagine grafică a constituentului fizic al cuvîntului, sunetul. Comunicarea scrisă este deci o comunicare mediată, în care litera reprezintă sunetul. De aceea litera este considerată un simbol, avînd o dublă valoare, de semn al sunetului şi de semn al originii sunetului. Pentru că reprezintă sunetul, litera poate fi definită similar sunetului-tip: cea mai mică secvenţă grafică avînd funcţie constitutivă şi de diferenţiere a cuvîntului. Această definiţie depăşeşte funcţia de simplă reprezentare a sunetelor şi are în vedere că în citirea rapidă literele tind să se sustragă rolului de simplu înlocuitor; imaginea grafică a cuvîntului (cuvintelor) se asociază direct conţinutului desemnat, fără să mai facă trimitere la imaginea acustică. Am prezentat mai sus alfabetul limbii române, care cuprinde 31 de litere numite grafeme simple. Acestora li se adaugă grafemele complexe, numite şi grupuri de litere întrucît cuprind minimum două litere: ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, ridicînd la 39 numărul grafemeleor folosite în ortografia românească. În grafemele complexe elementele componente au altă valoare prin comparaţie cu grafemele simple: h primeşte valoarea unui semn diacritic care schimbă valoarea literei precedente; e şi i îşi păstrează valoarea vocalică a grafemelor simple, căreia îi asociază şi valoarea de semn diacritic, schimbînd valoarea literei precedente (cer, gem, cine, ginere, chem, ghem, chin, ghimpe, transcrise ĉer, ĝem, ĉine, ĝinere, ќem, gem, ќin, gimpe), dar, cînd sînt urmate de alte vocale, rămîn, de cele mai multe ori, numai cu valoarea unui semn diacritic, pe care, în transcrierea fonetică o au alte semne (ceară, geană, ciot, giulgiu se transcriu fonetic ĉară, ĝană, ĉot, ĝulĝu şi cheamă, gheară, chiul, ghiol se transcriu ќamă, gară, ќul, gol). Valoarea literelor se păstrează numai în situaţia cînd grafemul complex nu formează silabă cu vocala următoare: în cuvîntul georgian i îşi păstrează şi valoarea vocalică, dar e şi-o pierde, păstrînd doar valoarea de semn diacritic, fapt probat prin transcrierea fonetică: ĝor-ĝi-an. Secvenţa – cios, din cuvintele conştiincios şi contencios, are o structură diferită din perspectiva foneticii (şi nu numai!), formînd o singură silabă în conştiincios şi două silabe în contencios, angajînd valori diferite ale lui i: semn diacritic în primul caz, valoarea grafemului simplu asociată cu cea de semn diacritic în al doilea caz. Polivalenţa literelor este un fenomen mult mai larg decît s-ar putea crede. Se afirmă chiar că “deşi valorile literelor consemnate în alfabet sînt în marea lor majoritate unice, nu există nici o literă simplă a cărei folosire virtuală (previzibilă pentru viitorul limbii române literare, în care împrumuturile foarte recente din limbi străine se adoptă, conform normativelor academice, în forma în care sînt scrise cu litere latine în limbile din care s-au împrumutat) să poată fi raportată exclusiv la această valoare unică”. 22
Dintre literele care redau vocale, singura monovalentă este â, care apare numai în secvenţa /mân/, din cuvîntul român şi derivatele sau compusele acestuia. În ce-l priveşte pe î, acesta poate fi polivalent în interiorul cuvîntului (comp. cînd, plouînd, unde valoarea este /î/, cu luînd, continuînd, unde valoarea este /ǔî/. Posibilitatea ca î iniţial să devină polivalent prin fonetică sintactică ori derivare (compunere) este redusă: ori se pronunţă distinct (autoînşelare, preînfăşurare) ori, în ritmul mai alert sau în rostirea necontrolată atent, /î/ se sincopează (auto-nşelare, pre-nfăşurare). Literele e şi i redau vocalele anterioare /e/, /i/, iar o şi u pe cele posterioare, ca în pronunţarea literară pentru epocă, imn, odă, univers. Dar aceleaşi litere notează şi diftongii /ĭe/, /ĭi/, /ǔo/, /ǔu/ cînd se află în poziţie iniţială sau la început de silabă: un (= ǔun), om (= ǔom), este (= ĭeste), inimos (= ĭinimos), daună (= daŭună), deosebi (= deŭosebi), coexista (= coǐegzista), cais (= caǐis). Limba literară recomandă numai pronunţarea lui /e/ din această poziţie însoţit de /ǐ/ şi numai pentru cuvinte din vechiul fond. În practica limbii operează curent uniformizarea: ori se extinde pentru toate situaţiile folosirea semivocalei de sprijin, în vorbirea necultivată, ori se evită constant folosirea acestor semivocale, în vorbirea hipercorectă. S-a ajuns astfel la evitarea lui /ǐ/ din diftongul /ǐe/ şi la pronunţări de tipul trebue, caet, voe etc. chiar şi în “cea mai cultivată pronunţare românească, pronunţarea scenică” (Lidia Sfîrlea, Pronunţarea literară românească. Stilul scenic, Bucureşti, 1970, p. 59), poate şi pentru că această pronunţare pare mai elegantă sau, poate, ca o reacţie impotriva rostirii “vulgare” a neologismelor, de felul ǐepopeǐe, ǐdeǐe,meteŭor, cariŭoca etc. Numai cunoaşterea normelor ortoepice urmează valoarea reală a literei. Litera y este specifică neologismelor neadaptate limbii române, unde se pronunţă conform normelor din limba de origine. O probează faptul că o parte dintre numele proprii transliterate din alfabetul grecesc se scriu cu y, cînd se respectă structura grecească a numelui, sau cu i, cînd numele este adaptat limbii române: Illyria/ Iliria, Styx/ Stix, Scylla/ Scila, Carybda/ Caribda, Lysimachos/ Lisimah, Tychydides/ Tucidide, Aischylos/ Eschil etc. Cel mai frecvent y apare în cuvinte de origine engleză, nume comune (lady, hobby, cow-boy, yankeu, play-back) sau nume proprii (Yale, New-York, Yates, Byron, Carlyle), dar e prezent şi în cuvinte de alte origini (Paraguay, Uruguay, Kenya, Cluny (localitate în Franţa), Cyrano de Bergerac, Adalbert Gyrowetz (compozitor austriac), August Conrady (sinolog german), Karlovy-Vary, Frigyes Karinthy (scriitor maghiar), Yamaguchi (oraş în Japonia), Yantai (oraş în China), Hernando Yáñez (pictor spaniol) etc., în care y îl notează pe i vocalic sau semivocalic. Alteori are numai valoare grafică (cf. Jacques Chailley, pron. şa-ĭe, muzicolog francez) sau schimbă valoarea literei anterioare (Farkas Bolyai, pron. bo-ĭoĭ, matematician maghiar; Istvan Nagy, pron. ,nag scriitor maghiar. În cuvintele poloneze y notează un sunet între î şi i (Gdynia, Bialystok, Nysa etc.). În unele limbi de largă circulaţie y îl notează pe i semivocalic, aşa cum în altele i semivocalic este redat prin j în redarea numelor proprii din limbile care folosesc alte sisteme grafice (cf. fr. Yougoslavie, germ. Jugoslavia). Denumirile adaptate limbii române se scriu precum se pronunţă, după normele ortografiei româneşti, aici Iugoslavia. În numele de persoană româneşti care conţin y, valoarea este /i/: (Jacques) Byck, (Theodor) Pallady, (Anghel) Saligny etc. Privitor la literele care notează consoane se afirmă în general că doar c, g, h sînt polivalente pentru că reprezintă în scris, pe de o parte, consoanele /c/, /g/, /h/, ca grafeme simple, şi, pe de alta, consoanele /ĉ/, /ĝ/, /ќ/, /g/, intrînd în componenţa grafemelor complexe ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi. În realitate lucrurile nu stau deloc aşa. DOOM situează printre polivalente şi literele k, w, q, x, iar G. Beldescu apreciază că “determinarea polivalenţelor din scrierea actuală este o operaţie cu un coeficient de aproximaţie inevitabil. Polivalenţele funcţionale nu se pot stabili în afara realităţilor de pronunţie, iar pronunţarea literară a limbii române este un obiect de mari divergenţe”. Afirmaţia are în vedere în primul rînd valorile literelor k, q, x, w, prezente în neologisme, iar neologismele neadaptate limbii române se scriu şi se pronunţă ca în limba de origine, fapt ce-i determină pe unii lingvişti (Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa, Op. cit.,p. 258) să considere că pentru folosirea lor “nu pot fi formulate reguli pur ortografice” . Cum însă cuvintelor din limba de origine, vom avea în vedere situaţiile întîlnite la cuvinte mai frecvente în vorbirea românească. Litera k redă în scris fonemele /c/ şi /ќ/, valoarea fiind fixată de vocala care urmează (kaki). De obicei, această literă apare în neologisme, fie că sînt de origine franceză (kaki, khmer, kibbutz, kilo, cu 23
compusele lui, kimberlit, koála(,, mamifer căţărător din ordinul marsupialelor”), kurd etc.), germană (kaizer, kaliu, kiselgur, kitsch, karling, kelvin etc.), engleză (ketchup, killer, know-how (pron: nău-hau; ,,ansamblu de formule, definiţii tehnice,, desene, modele etc, la fabricarea unui produs”), marketing, snack-bar, week-end, whisky, yankeu etc.), japoneză (kabuki “teatru tradiţional japonez”, kamikaze, karate, koka “hotărîre a arbitrului în sport”, kogai “o anume poluare” etc.), sau de alte origini (kuna “monedă croată”, katharevusa “greaca literară”, kazah, etc.). Majoritatea acestor cuvinte au circulaţie internaţională. Numele proprii străine se scriu conform ortografiei folosite de limba respectivă, dacă foloseşte grafia latină (Kennedy, Kentuky, Koch, Kreutzer, Karlovy Vary, Kafka etc.), sau formei impuse pe plan internaţional (Kazantzakis, Karakum, Kawasaki, Katmandu etc.). Intră aici şi abrevierile sau simbolurile cu circulaţie internaţională: K (kaliu), 0K (grade Kelvin), Kr (kripton), Bk (berkeliu), km (kilometru) şi toate compusele cu kilo, o.k. (ǔo keǐ). În unele cazuri abrevierea l-a păstrat pe k, iar cuvîntul a fost adaptat limbii române: k.o. (knock-out, adaptat în română cnocaut, fără respectarea pronunţării engleze: nokaut), k.d. (knock-down (,,situaţie în care boxerul trîntit la podea se ridică înainte ca arbitrul să numere pînă la 10”), adaptat în română cnoc-dáun, fără respectarea pronunţării engleze: nokdaun). Derivatele româneşti de la cuvintele bază cuprinzînd litera k îl păstrează: kantian, newyorkez, irakian, parkinsonism etc. Foarte multe neologisme, care în limba de origine se scriau cu k sau prin transliterarizare s-ar fi ajuns la k, au fost adaptate limbii române, astfel încît se scriu cu c: caiac, cangur, carstic, chefir, chimonou, fachir, pechinez, schi(< fr. kayak, kangourou, karstique, kefir/kephir, kimono, fakir, pekinois). În aceeaşi situaţie se găsesc şi cuvintele formate cu chin-, chineto-, cherato-, -chinezie, ski, kin-, kerato-, -kinesi-), camgarn (,,lînă cu păr lung”; ,,stofă de calitate superioară”), cart, crah (,,fenomen economic care se caracterizează prin lipsa acută a creditelor pe piaţă, devalorizarea monedei naţionale etc.” ) (< germ. Kammgarn, Kart, Krach), carting, folclor, parching (< engl. karting, folklore, parking), chera (< ngr. Kera), calmuc (< rus. kalmîk) etc. Cu atît mai firesc era să fie scrise cu c împrumuturile mai vechi care în limba de origine erau scrise cu ck, nichel (< germ. Nickel), cocteil, doc, docher (< fr., engl. cocktail, dock, docker), biftec (< fr. bifteck). Folosirea literei k nu se explică prin raportare le etimon în cazul unor cuvinte cum ar fi calif, caracul, catharsis, chec, întrucît etimonul este cu c (fr. calife, caracule, catharsis); formele cu k reprezintă încă un caz de hipercorectitudine. Litera x notează, în vorbirea literară, grupurile consonantice /cs/ şi /gz/. În poziţie iniţială, în poziţie finală şi în poziţie interioară cînd este urmat de consoană, x are valoarea /cs/ (xilofon, ax, extaz). În poziţie intervocalică, valoarea este a grupului sonor /gz/ (exact, exemplu, exersa – pron. egzact, egzemplu, egzersa), dar şi a grupului surd /cs/ (axă, exagera, exeget – pron. acsă, ecsagera, ecseget), fără a se putea fixa reguli riguroase pentru pronunţarea /gz/ sau pronunţarea /cs/. Acest fapt duce la pronunţări neconcordante cu norma, mai ales că în acelaşi context fonic norma recomandă cînd o pronunţare, cînd alta: exagera /ecsagera/ - exact /egzact/, exod /ecsod/ - exotic /egzotic/, exuberant /ecsuberant/ - exulta /egzulta/, exeget /ecseget/ - exemplu /egzemplu/, exigent /ecsigent/ - exista /egzista/ etc. Avînd în vedere numele literei, există pe de o parte tendinţa de generalizare a pronunţării cu /cs/, deci /ecsact/, /ecsemplu/, /ecsista/ etc. Pe de altă parte, pronunţarea cu /gz/ pare mai “aleasă”, făcînd posibile pronunţări ca /egzagera/, /agziomă/, /lugzuriant/, /egzeget/. Firească este în acest caz consultarea lucrărilor normative, pentru fixarea pronunţării corecte. În împrumuturile neadaptate, mai ales în numele proprii, se respectă pronunţarea din limba de origine: Luxemburg /lűcsãbur/ sau /lucsemburc/, dar Bruxelles /brűsel/ (comp. flamand. Brussel /brűsəl/), Mexic /mecsic/, adaptat limbii române, de unde mexican, derivat românesc, dar Ciudad de Mexico /sĭuda de mehico/, capitala Mexicului. O situaţie aparte a literei x este că se află în concurenţă cu grupurile de litere cs, gz, cz, cks. Cum în marea majoritate a cazurilor selectarea unei forme sau a alteia are în vedere etimonul, iar cei mai mulţi dintre vorbitori nu cunosc, şi nici nu-şi pot pune problema să cunoască, etimonul, cheia corectitudinii este memorarea listelor de cuvinte cu grupurile de litere, mult mai puţine decît cele cu x. Grupul cks apare numai în cuvîntul sticks-uri (< engl. sticks), în care pluralul este marcat o dată prin -s din engleză şi a doua oară prin –uri din română; cz este prezent doar în cuvîntul eczemă (< 24
fr. eczema), pronunţat cel mai adesea cu /gz/; gz apare în apelativele bogză “bufniţă”, bogzar “specie de peşte”, ambele de origine necunoscută, zigzag (< fr. zigzag), precum şi în toponime sau antroponime formate de la baza bogză (Bogzeşti, Bogzeanu etc.). Mai numeroase sînt cuvintele în care apare grupul de litere cs, fie că sînt din vechiul fond (catadicsi, îmbîcsi, micsandră), fie că sînt împrumuturi mai noi din latină : facsímil/facsimíl (,,reproducere exactă a unui desen, text etc. cu ajutorul fotografiei, fototipiei etc.” ) < fac simile), franceză: fucsie (,,arbust ornamental”) < fuchsia, fucsină(,,materie colorantă de culoare roşie, folosită în industria textilă şi a pielăriei”) < fuchsine, hicsoşi < Hyksos, tocsin(,,clopot de alarmă” ) < tocsin, sconcs < sconcse,
Nici celelalte litere nu sînt lipsite de polivalenţă. Am văzut mai sus situaţia lui n, cu cele trei pronunţări diferite, la care se adaugă pronunţarea ca /m/, din cauza coarticulării cu /m/ următor în cuvinte ca înmîna, înmulţi etc., pronunţate îmmîna, îmmulţi. De altfel, Aron Pumnul chiar propunea ca scrierea să urmeze pronunţarea aceasta, dar limba literară a acceptat trecerea lui n la m numai cînd era urmat de b (p). Fenomenul coarticulării face ca, destul de frecvent, consoanele surde să se sonorizeze, iar cele sonore să se afonizeze. Cum trecerea unei consoane în alta nu este acceptată de limba literară decît în cazuri particulare, fenomenul contribuie la sporirea cazurilor de polivalenţă. Astfel b are corespondent în pronunţare nu numai consoana /b/ (blid, stabil, crab), ci şi consoana /p/ (obţine, obcină, absent se pronunţă curent opţine, opcină, apsent); c notează nu numai consoana /c/ (corp, acasă, ac), ci şi consoana /g/ (consecvent, frecvent, secvenţă se pronunţă curent consegvent, fregvent, segvenţă) . În pronunţările neîngrijite şi mai ales cînd ritmul vorbirii e alert, cazurile de nerespectare a valorii unice a literelor sînt şi mai frecvente (cf. pronunţarea obzeci pentru optzeczi, destul de răspîndită). În legătură cu polivalenţa literelor este fenomenul opus, poligrafia, cauzată în primul rînd de polivalenţă, dar privită din perspectiva opusă. Definibilă drept proprietatea unor grafeme diferite de a nota acelaşi sunet, poligrafia ar putea fi numită şi omofonie. Consoana iniţială din cuvintele calciu şi kaliu e aceeaşi, /c/ , după cum în cuvintele box şi cocs avem aceeaşi finală consonantică /cs/. Fenomenul nu este determinat însă numai de prezenţa celor 5 litere, k, q, x, w, y, ci angajează şi cuvinte vechi româneşti, în care cele 5 litere nu apar: ea, pronume, şi ia, verb, au aceeaşi pronunţare, cum la fel se pronunţă prima consoană din cheag şi chiar etc. Destul de răspîndit, fenomenul este agravat pe de o parte de prezenţa literelor k, q, w, x, y, ale căror valori se redau şi prin alte litere, dar se consideră absolut necesare în ortografierea neologismelor neadaptate limbii române; pe de altă parte este agravat de poligrafia lui /î/, prin folosirea lui î şi â, justificabilă exclusiv extralingvistic. Atît polivalenţa grafemelor, cît şi poligrafia fonemelor contribuie la subminarea caracterului fonetic al ortografiei româneşti şi totuşi ortografia românească rămîne esenţialmente fonetică, respectînd, atît cît este posibil, pronunţarea şi cultivînd o anume pronunţare. Cuvîntul quietism, înregistrat de DNII şi absent din DLRM este prezent în DEX cu ortografierea chietism(,,concepţie etico-religioasă care recomandă contemplaţia mistică, negînd importanţa practicii rituale”), preluată şi de DOOM 1, care admite şi ortografierea, deci şi pronunţarea cvietism ( În DOOM 2, se propune o singură formă: chietism) Pe de altă parte nu e pentru nimeni un secret că ortografia respectă numai în linii generale pronunţarea, limitîndu-se la o anume pronunţare, pe care o pretinde din partea celui ce scrie. De aceea chiar şi cei al căror interes pentru pronunţarea literară este pe un plan secundar evită redarea în scris a unor rostiri evident neliterare, cum ar fi chişior (kiŝor), jeamât (zamât) etc., pe care le înlocuiesc cu cele deprinse la şcoală şi neglijate în comunicarea orală. Literele duble au constituit pentru ortografia românească totdeauna o problemă distinctă care a fost soluţionată diferit de-a lungul timpului. Pornind de la principiul conform căruia ceea ce nu se diferenţiază în rostire poate rămîne nediferenţiat şi în scriere, literele duble, care foloseau la diferenţierea omonimelor de tipul: casă (“construcţie”) / cassă (,,casă de bani”), masă (“obiect”) / massă (“mulţime”), rasă (participiul verbului a rade) / rassă (“varietate de oameni sau animale”), au fost înlocuite prin litere simple. Literele duble se folosesc în scrierea actuală de fiecare dată cînd în rostire apar două foneme, iar limba română cunoaşte două situaţii de acest fel: a/ aceeaşi literă notează foneme diferite: în acces, accepta, accident, occipital etc., primul c notînd fonemul /c/, cel de al doilea fonemul /ĉ/; b/ litera notează acelaşi fonem, cu pronunţare dublă, fiind vorba despre vocale în hiat, diftongi sau consoane duble: contraatac, contraamiral, idee, fiinţă, vii, alcool, atuul, continuu, subbibliotecar, sud-dunărean, kilogrammetru, înnoda, interregional, transsaharian, posttraumatic etc. Se scriu şi se pronunţă cu o singură vocală: prerie, proroc. Vocale duble se întîlnesc şi în unele nume proprii străine sau româneşti scrise după model străin; în unele dintre ele nu se pronunţă decît o vocală: Aachen (oraş din Germania), Aaron, Nausicaa, Varlaam, uneori diferită de a, după regulile limbii în cauză: Aasen (Aasen Ivar Andreas (1813-1896), filolog şi poet norvegian.)[pron.: osen]. În unele împrumuturi sau nume proprii, vocalele duble pot avea alte valori decît în scrierea 26
cuvintelor româneşti, în funcţie de regulile ortografice ale limbii respective: spleen (,,plictiseală, dezgust faţă de orice”) [pron.: splin]. E de observat că la puţine cuvinte litera dublă se află în rădăcina cuvîntului (alcool), explicabilă prin etimon. În cele mai multe cazuri, iar la consoane de fiecare dată, dublarea se datoreşte îmbinării morfematice a cuvîntului, fie că este vorba despre cuvinte noi, formate prin derivare sau compunere (contraatac, fiinţă, < fi + -inţă, subbibliotecar etc.), fie că este vorba despre adăugarea unor morfeme gramaticale (vii: -i este desinenţă de pers. a II-a sing. la verb sau desinenţă de masculin plural la substantiv sau adjectiv; continuu: -u este desinenţă de pers. I sing. la verb sau desinenţă de masculin singular la adjectiv; atuul: al doilea u, considerat vocală de legătură între articol şi substantiv, este, în vorbirea curentă, chiar articol, în pronunţarea atuu, cu u-u). Pentru folosirea literei duble cuvîntul derivat sau compus trebuie să aibă elementele identificabile în limba română; îneca se va scrie cu un singur n, deşi este urmaşul lat. neco, -are şi o parte dintre vorbitori pronunţă înneca, dar neca nu circulă în limba română actuală. Într-o situaţie similară se află înota. Consoanele duble notează, de regulă, două-sunete consoane (ambele pronunţîndu-se ) în a) cuvinte compuse: ohmmetru, Sînnicolaul Mare; b) derivate cu prefixe de la cuvinte care încep cu aceeaşi consoană cu aceea care se termină prefixul: înnoda, înnopta, interregional, transsiberian, posttotalitar (dar îneca, înota). Nu se vor scrie cu ss, ci cu s cuvintele transcrie, transcriere, transcripţie, care sînt neologisme (< lat. transcribere, transcriptio, -onis, fr. transcrire, transcription); chiar dacă par a fi formate în limba română, au urmat modelul latinesc şi francez. Tot împrumuturi sînt transilvan (< lat. transylvanus), de la care s-au format şi alte cuvinte, şi transept (< fr. transept). Prezenţa prefixului trans- în aceste cuvinte este indiscutabilă, dar elemente ca scripţie, silvan, sept (acesta cu sensul din derivatul nostru) nu sînt prezente în limba română. Excepţie face subraţ, care s-a fixat în această formă prin tradiţie. În ortografierea numelor de persoană româneşti trebuie respectată forma pe care purtătorii numelor au utilizat-o: Bolliac, Philippide, Rosseti, Negruzzi, Pann, Russo etc. În pronunţare apare un singur fonem, nu două, conform cu tradiţia (Negruzzi (pron.: negruţi), ca şi în cazul numelor cu vocală dublă (Aaron, Varlaam). Neologismele neadaptate, ca şi numele proprii străine, se scriu şi se pronunţă ca în limba de origine, deci allegretto, pizzicato, hobby, jazz [pron.: gez/ğaz], jazzband [pron.: gezbend/ğazbend] mass-media (mass-média (presă scrisă şi audiovizuală) (di-a) s. f. (o ~ independentă), art. mass-média (~ actuală), g.-d. art.mass- mediei (prin intermediul ~ ); vezi DOOM 2, p. 468.) motto, rummy [pron.: rami/römi] etc. Unele neologisme s-au adaptat limbii române, altele sînt în curs de adaptare (watt are pluralul waţi, ceea ce îndreptăţeşte scrierea wat). Consultarea ultimelor ediţii ale lucrărilor normative (DOOM 2, 2005) devine în acest caz mai mult decît necesară. Pentru notarea celor şapte vocale, ortografia românească foloseşte opt litere a, e, i, ă, î, â, o, u. Pentru şase dintre vocale se foloseşte cîte o literă. Pentru vocala /î/ se întrebuinţează două litere, î şi â. Criteriile după care se folosesc cele două litere pentru acelaşi sunet nu se subordonează principiului fonetic şi nici celui etimologic, ci privesc numai poziţia în cuvînt . După ce în 1953 s-a hotărît “suprimare lui â”, pentru aplicarea consecventă a principiului fonetic, în 1965 secţia de ştiinţe filologice a Academiei Române a propus şi Prezidiul Academiei a aprobat reintroducerea literei â, care “se va folosi în scrierea numelui propriu România şi a tuturor cuvintelor din aceeaşi familie (român, românesc etc.)” (vezi Indreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, EA, Bucureşti, 1965, p. 3. ). În 1993 adunarea generală a Academiei Române a hotărît extinderea folosirii lui â, după normele propuse de Sextil Puşcariu în 1929: “Literele â şi î corespund aceluiaşi sunet, întrebuinţîndu-se după următoarele reguli: a/ î se scrie totdeauna la începutul şi la sfîrşitul nemijlocit al cuvîntului: îl, îmbărbătez, împărat, înger, îşi, îţi; amărî, coborî, hotărî, tîrî (sic!), urî... b/ tot î scriem în corpul cuvintelor, cînd, prin compunere, î de la începutul cuvintelor ajunge medial: neîmpăcat, neîndurat, neînsemnat, preaînalţat, preîntîmpinat... Vom scrie întrînsul,dar dânsul.
27
Notă: Spre deosebire de ortografia din 1904, adoptată şi de Dicţionarul Academiei, nu vom scrie î, ci â în derivatele verbelor în -rî, deci: amărât, chiorâş, coborâre, hotărâtor, mohorât, pârâş, posomorând, tăbărâse, târâtor, urâţenie... c/ în toate celelalte cazuri se scrie în corpul cuvintelor â: bând, când, făcând, gât, mormânt, râu, român, sfânt, vânt…” (Sextil Puşcariu, Proiect de reformă a ortografiei române, în idem, Cercetări şi studii, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 310-311). Hotărîrea Academiei este contradictorie, căci la Art. 1 se precizează: “Se va reveni în grafia limbii române la utilizarea lui â în interiorul cuvintelor şi a formei sunt (suntem, sunteţi), în conformitate cu hotărîrile adoptate de Academia Română înainte de 1948, consecinţă a unui îndelungat proces istoric”. (Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Bucureşti, 1995, p. 7.). Dar Regulile Puşcariu n-au fost niciodată adoptate de Academia Română. Regula 14 din Îndreptar şi vocabular ortografic. După noua ortografie oficială, pentru uzul învăţămîntului de toate gradele, publicat chiar de Sextil Puşcariu împreună cu Teodor Naum, în 1932, avea următorul conţinut: “Se mentţine vechea regulă ortografică privitoare la scrierea lui â şi î: î se scrie la începutul cuvintelor şi la verbele în -rî cu derivatele lor; â în toate celelalte cazuri. Deci: încă, îndemna, înger (tot aşa în compuse ca neînsemnat, preaînalt, subîmpărţit); chiorîş, hotărîtor, omorî, urît; cât, lână, mormânt, râu, Român, vânt ”. Prevederile Academiei Române, impuse într-un moment de conjunctură, pe cale nedemocratică, de pe poziţii “elitiste”, dar, procedural, în aceeaşi manieră ca şi în 1953, nu ţineau seama de faptul că ortografia din 1953 reuşise „să creeze o tradiţie care a asigurat în măsură substanţială unitatea limbii literare moderne scrise şi se caracterizează prin aceea că este simplă şi practică”.(Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 1. Morfologia, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 842). Avantajele ortografiei din 1953 în privinţa redării în scris a fonemului /î/, cu corijarea din 1965, nu pot fi trecute cu vederea: a. apropierea în cea mai mare măsură de principiul un fonem = literă (abaterea privea un singur cuvînt, român, cu derivatele şi compusele lui); b. impunerea ca o tradiţie, pe parcursul a patru decenii a unei norme simple şi consecvente (contestarea lui â înainte de 1953 izvora tocmai din inconsecvenţa normelor din 1932 = 1904), cum tocmai tradiţia impusese în 1965 revenirea la român, România etc., invocate de Titu Maiorescu, tot prin tradiţie, încă în 1908, şi acceptate de Ovid Densusianu în 1932; c. asigurarea unităţii morfematice a cuvîntului în scris: litera î fiind mai aproape de litera i apartenenţa la acelaşi morfem a alomorfelor cu alternanţă este mai evidentă (mormînt/morminte, cuvînt/cuvinte, dorind/avînd), alternanţa a/â neexistînd în limba română; d. folosirea pentru două foneme, /a/ şi /ă/, a literei a şi a lui a cu semnul scurtării din latină, ă, prezenta şi avantajul unităţii limbii în scris, în cazul unor pronunţări deviante (fabrici şi făbrici, bărbat şi barbat), mai ales că nu totdeauna semnul scurtării se pune, ca atare, nu totdeauna se ia în seamă), dar folosirea aceleiaşi litere a şi cu accent circumflex, â, sporea posibilitatea confuziilor (cine rade la urmă rade mai bine; ras cu talc; adeseori România se confundă cu Romania etc.), de aceea e preferabilă folosirea literei i cu accent circumflex, î, cele două litere apărînd şi în alternanţa /î/~/i/. Sînt avantaje care, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să se aibă în vedere şi care vor impune revenirea la folosirea literei î după normele din 1965. În afara celor 8 litere folosite pentru notarea vocalelor, alfabetul actual al limbii române cuprinde şi litera y, întrebuinţată pentru scrierea unor cuvinte străine, neadaptate limbii române, respectîndu-se scrierea şi pronunţarea din limba de origine, sau a unor nume de persoană româneşti. Tot pentru scrierea cuvintelor străine neadaptate scrierii şi pronunţării româneşti se admite folosirea unor litere inexistente în alfabetul limbii române: ö, ü (încă din 1904), ä, œ (din 1932), é (din 1982). Seria acestor litere se încheie cu etc., fapt ce pune în evidenţă caracterul permisiv pentru folosirea şi a altor litere din limbile cu scriere latină cînd nevoia o impune. Literele e, i, o, u redau atît valoarea vocalică a sunetelor, cît şi valoarea semivocalică. Faptul este explicabil prin considerarea semivocalelor ca variante ale vocalelor, chiar dacă astfel pot apărea pronunţări greşite ale diftongilor, triftongilor sau hiaturilor. O situaţie aparte are litera i, care, pe lîngă vocala /i/ şi semivocala /ĭ/, notează şi pe /i/ final şoptit, postconsonantic, nesilabic, considerat şi el variantă a lui /i/ vocalic. Acest -i ridică adeseori probleme în citirea textelor, tocmai din cauza posibilităţii de a se confunda valoarea vocalică, silabică, 28
cu cea nesilabică (comp. dormi, monosilabic, prezent, pers. a II-a, cu dormi, bisilabic, perfect simplu, pers. a III-a. Este motivul pentru care voci autorizate au susţinut de-a lungul timpului păstrarea lui ĭ pentru notarea lui /ĭ/ final şoptit. (Vezi Sextil Puşcariu, Ortografia revizuită a Academiei Române (scrisoare către d. Ioan Bogdan), în Idem, Cercetări şi studii, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 78.). Al. Graur, apărător al lui ĭ în 1953, continua să creadă şi după 20 de ani că pentru notarea lui /ĭ/ final şoptit “ne trebuie un semn aparte, şi anume putem adopta unul care nu este chiar nou în scrierea noastră, anume pe i scurt (ĭ) ”. (Al. Graur, Mic tratat de ortografie, Bucureşti, 1974, p. 135. ). Soluţia îi părea, şi pare, simplă şi foarte necesară, fiind menită să marcheze în scris opoziţii care sînt marcate şi în comunicarea orală. B. Principiul morfologic Pronunţarea literară reprezintă principiul fundamental pentru stabilirea normelor ortografiei limbii române actuale; de aceea spunem în mod obişnuit că la baza acestei ortografii stă concepţia fonografică (= ortografie bazată pe principiul fonetic). În realitate, lucrurile sînt mult mai complicate, deoarece în foarte multe cazuri scrierea este reglementată şi de alte norme decît norma fonetică sau fonetico-fonologică, iar ortografia românească nu este numai fonetică sau fonologică, ci îmbină concepţia fonografică cu cea funcţională (=ortografie bazată pe principiul gramatical şi pe cel tradiţional-istoric), astfel încît în unele lucrări de specialitate se vorbeşte despre un principiu unic, cel corectiv-funcţional1. Chiar dacă nu ne propunem să realizăm o ierarhizare a principiilor ortografiei române actuale, trebuie să recunoaştem că a scrie corect româneşte înseamnă a cunoaşte foarte bine normele de ordin gramatical şi a le aplica în mod consecvent mai ales atunci cînd norma fonetică nu este în măsură, singură, să asigure clarificarea unor situaţii ce se ivesc în ortografie. Aceasta înseamnă că morfologia impune ortografiei române actuale unele norme menite să limiteze numărul deciziilor individuale şi, evident, arbitrare, în situaţiile în care pronunţarea nu-l ajută pe vorbitor. Cunoaşterea normelor gramaticale şi legarea scrierii de criterii de ordin gramatical îi ajută pe vorbitori să scrie corect în mod conştient, logic şi nu memorînd mecanic scrierea oficial acceptată pentru fiecare cuvînt în parte. De asemenea, dincolo de conştientizarea normelor aplicate în ortografie şi de eliminarea inconsecvenţelor care existau în sistemele ortografice precedente, aplicarea principiului morfologic urmăreşte asigurarea unităţii elementelor constitutive ale cuvintelor, fie în cursul flexiunii, fie în procesul derivării. Pentru a înţelege şi pentru a aplica principalele norme ortografice este necesar să realizăm structura morfologică a unui cuvînt, adică să recunoaştem constituenţii imediaţi ai unităţii lexicale în discuţie (rădăcină, radical, afixe lexicale şi/sau gramaticale, desinenţe). Aplicarea acestui principiu conduce uneori la încălcarea principiului fonetico-fonologic, dar, odată aplicat, se asigură consecvenţă în respectarea unor norme şi se evită scrisul după ureche, atunci cînd simpla pronunţare a unui cuvînt nu dictează celui care scrie şi norma ortografică ce trebuie respectată. Fără cunoaşterea normei gramaticale este greu de înţeles şi mai ales de explicat de ce unele cuvinte se scriu cu un singur i, altele cu ii, în ciuda faptului că pronunţarea lor nu diferă: arbitri/arbitrii; membri/membrii etc. sau de ce unele cuvinte, deşi se rostesc la fel, se scriu diferit: aceeaşi/aceiaşi; ea/ia etc. Este adevărat, aşadar, că nimeni nu poate scrie corect dacă nu are cunoştinţe de gramatică, de vreme ce “regulile morfologice pot şi trebuie să servească drept călăuză la redarea în scris a cuvintelor şi formelor gramaticale, cînd, din cauza pronunţării neconforme cu limba literară sau din alte cauze, sîntem în primejdie de a greşi. Acest principiu are o mare valoare practică şi de aceea el trebuie aplicat, uneori chiar împotriva realităţii fonetice, dacă uşurează deprinderea regulilor ortografice”2. Că morfologia are un rol foarte important în simplificarea normelor ortografice rezultă şi din modul în care a fost rezolvată problema alegerii între ea şi ia. Este dificil de optat pentru una sau alta dintre combinaţii mai ales atunci cînd în rostire nu se face o distincţie clară între ele. De fapt, singurul caz în care confuzia este exclusă este acela în care cele două combinaţii de litere notează vocale în 1 2
Vezi Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa, Ortografia limbii române .Dicţionar şi reguli, Editura Saeculum, Bucureşti, 1996, p. 254. Iorgu Iordan, Limba română contemporană. Manual pentru instituţiile de învăţămînt superior, Bucureşti, 1954, p. 228. 29
hiat: /e-a/, /i-a/: lice-an, ali-a. În cazul în care ea sau ia urmează după grupurile grafice complexe gh, ch (cu valoarea palatalelor /k´/ /g´/ dacă sînt urmate de e sau i ca litere ajutătoare sau semne diacritice), vor nota vocala /a/ şi se va scrie ea, dacă în paradigma gramaticală a cuvîntului respectiv ori în familia lexicală a acestuia există forme alternante cu /e/: cheamă~chem, încheagă~încheg, gheată~ghete, gheaţă~gheţuri, gheară~gheruţă, veghea~veghe etc. Dacă nu există forme alternante cu /e/ (sau dacă există forme alternante cu /ie/ – în cazul altor consoane decît palatalele), atunci se va scrie ia: chiar, chiabur, ghiaur, maghiar etc. Regula este valabilă pentru toate situaţiile în care cel care scrie este în imposibilitatea de a alege corect între ea şi ia, ţinînd seama numai de pronunţare: biată (dar beată~bete), piatră, piaţă, mea (meu), dar mia (miel) etc. În vechea ortografie, etimologică, scrierea acestor cuvinte era mai complicată, deoarece se făcea apel la originea cuvintelor. Regula spunea că se scrie ea după /ĉ/ /ĝ/ şi ia după /k´/, /g´/, dar, în funcţie de originea cuvintelor, se accepta după acestea din urmă şi scrierea cu ea. Cum se scria ceapă, geam, chiar, ghiaţă (grupurile cl, gl > chi, ghi în cuvintele moştenite din latină), dar în cuvintele nelatine, unde nu se petrecuse acest fenomen, se nota ea: gheată (< it. ghetta), tinichea (< tc. teneke), era imposibil ca toţi vorbitorii să facă distincţie între elementele latine şi cele nelatine pentru a stabili dacă vor scrie cu ea ori cu ia. Iată de ce regula actuală simplifică mult lucrurile, eliminînd aproapre deciziile individuale din ortografia acestor cuvinte. În cuvintele în care există consoanele prepalatale, /ĉ/, /ĝ/ (notate prin segmentele grafice complexe g, c + e, i, litere ajutătoare sau semne diacritice), ea şi ia vor nota vocala /a/. În ce priveşte notarea prin ea sau prin ia a aceleiaşi realităţi fonetice, aici nu mai acţionează regula de mai sus, ci, în cvasimajoritatea cuvintelor, se va scrie ea, indiferent dacă există sau nu forme alternante cu /e/. Se scrie ia în principiu numai atunci cînd grupul reprezintă grafic hiatul /i-a/: academici-an, ci-anură, ci-anotic, elegi-ac şi în unele neologisme (respectînd în acest caz principiul etimologic), cu toate că fonemul notat este aici /a/: giardia, giardiază, buciardă (,, ciocan prevăzut pe feţele de izbire cu dinţi în formă piramidală”), buciardaj etc. În nume proprii româneşti se scrie conform tradiţiei: Caragiale, Caragiani. În ortografierea substantivelor şi a adjectivelor se ivesc situaţii care nu se pot rezolva decît recurgînd la principiul morfologic. Scrierea cu -i, -ii, -iii nu are decît rar o bază fonetico-fonologică. De cele mai multe ori în urma pronunţării se percepe numai un singur -i ori se înregistrează numai ii, deşi în reprezentarea grafică trebuie să se reflecte realitatea morfologică şi nu cea foneticofonologică. Situaţii de acest fel apar în exprimarea pluralului articulat la unele substantive şi adjective de genul masculin: substantivul copil, adjectivul roşu, substantive şi adjective terminate în -iu, diftong ascendent sau descendent. Astfel, în cuvinte precum: copiii, roşiii, cazangiii, fiii, vizitiii, mijlociii, viii, realitatea fonetico-fonologică ar justifica scrierea cu -ii, deoarece se percep numai două foneme /i/ plenisone. În plan morfologic, realitatea este însă alta, structura cuvîntului obligîndu-ne să ţinem seama de toţi constituenţii imediaţi ai acestuia. Prin urmare, imaginea grafică a cuvîntului trebuie să reflecte această structură: ultimul -i este articol hotărît enclitic, specific substantivelor masculine la nominativ-acuzativ plural, element care marchează, în planul formei, opoziţia determinat/nedeterminat (cunoscut/necunoscut) din planul conţinutului (copiii-copii; cazangiii-cazangii; fiii-fii; vizitiii-vizitii; mijlociii-mijlocii; viii-vii); penultimul -i este desinenţă de număr, marcă, în planul formei, a opoziţiei mai mulţi/unul singur din planul conţinutului (copiicopil; cazangii-cazangiu; fii-fiu; vizitii-vizitiu; mijlocii-mijlociu; vii-viu); antepenultimul -i face parte din rădăcina cuvîntului. Scrierea corectă a acestor cuvinte pune probleme, deoarece, cum am afirmat mai sus, ea nu urmează unei distincţii realizate la nivel fonetico-fonologic. Lucrurile sînt mai complicate în cazul elevilor din clasele mici, care nu posedă cunoştinţele necesare conştientizării structurii cuvîntului. În cazul acestora, pînă la învăţarea articolului, se încearcă, printr-o pronunţare într-un tempo foarte rar, marcarea la nivel fonetic a celor trei sunete. Se impune aici o precizare în legătură cu faptul că soluţiile pentru scrierea corectă a cuvintelor discutate mai sus au fost căutate în mod obişnuit numai la nivelul fonologiei şi al morfologiei, pierzîndu-se din vedere un aspect esenţial: cuvîntul trebuie privit în relaţiile lui contextuale şi nu izolat de context . Soluţiile propuse de Ştefania Popescu au rezultat “din considerarea atît a articolului -i, cît şi a substantivului articulat sau nearticulat în contextul minimal, necesar şi suficient, specific fiecăruia: articolul a fost urmărit în unitatea structurală de bază în care 30
se află, adică în contextul silabei finale, iar substantivul în contextul sintagmatic, deoarece determinarea definită a substantivului se poate realiza în limba română atît prin articol enclitic, cît şi prin mijloace lexicale”3. Aceasta înseamnă că nu trebuie să minimalizăm şi nicidecum să neglijăm condiţiile concordanţei formelor morfologice cu contextul sintactic. Rolul contextului în rezolvarea unor probleme de ortografie este foarte evident în cazul unor cuvinte care, la singular, au la final grupurile consonantice nedisociabile -br-, -cr-, -dr-, -gr-, pr-, -tr-, -pl- etc. + -u. Cuvinte precum: membri/membrii, cuscri/cuscrii, codri/codrii, integri/integrii, aspri/asprii, aştri/aştrii, multipli/multiplii, simpli/simplii etc., se pronunţă la fel, dar se scriu cu un singur -i atunci cînd cuvîntul este nearticulat şi cu ii atunci cînd este articulat enclitic. În afara contextului distincţia nu se poate face. În contexte însă rezolvarea acestei probleme devine relativ simplă: aceşti membri/membrii aceştia; aceşti cuscri/cuscrii aceştia; aceşti codri/codrii aceştia; oamenii integri/integrii oameni; oamenii aspri/asprii oameni; aceşti aştri/aştrii aceştia, oamenii simpli/simplii oameni, aceşti multipli ai litrului/multiplii litrului. Exprimarea genitiv-dativului la unele substantive feminine şi adjective de genul feminin pune probleme atît în vorbire, cît şi în scris. Necunoaşterea normei morfologice care reglementează formarea genitiv-dativului la aceste substantive duce la apariţia dubletelor de tipul: fata memei/fata mamii; ochii fetei/ochii fetii; marei treceri/marii treceri etc. În rostire nu se face în general vreo deosebire între aceste cuvinte, toate pronunţîndu-se cu i, deşi norma limbii literare ar trebui respectată. Ortografierea formelor în discuţie este reglementată de o normă de natură morfologică: “se porneşte de la forma de G-D nearticulat, la care se adaugă articolul hotărît -i: casă – unei case – deci casei; mamă – unei mame – deci mamei […]”4, iar “pentru substantivele şi adjectivele feminine terminate în vocalele ie în hiat, articolul hotărît i se alătură la forma de nominativ nearticulat: o cîmpie, cîmpiei şi nu cîmpiii, o staţie, staţiei şi nu staţiii, o familie, familiei; formele de G-D nearticulat ale acestor substantive şi adjective se vor scrie totdeauna cu doi i: unei cîmpii, unei staţii, unei familii, rodul holdei aurii”. În acelaşi mod formează genitiv-dativul articulat şi substantivele rîie şi tămîie (cf. ÎO), cu toate că la acestea din urmă -ie reprezintă un diftong şi nu un hiat. Identificarea formelor nearticulate de G-D la substantivele sau adjectivele de genul feminin se face pornind de la formele de N plural nearticulat, care sînt identice cu cele de G-D singular nearticulat: o casă – unei case – două case, o grădină – unei grădini – două grădini, o staţie – unei staţii – două staţii, o familie – unei familii – două familii etc. Substantivele feminine ceară, mazăre etc., singularia tantum, au la genitiv-dativ forma cerii (pl. (sorturi) ceruri), mazării etc. (cf. DOOM 2). Unele substantive comune masculine: bădica, mămica, naiba, neica, papa, popa, taica, tata, vlădica, precum şi unele nume proprii masculine: Oprea, Toma pun probleme la exprimarea valorilor cazuale de G-D, iar aceasta cu atît mai mult cu cît ele se comportă diferit. Unele nu cunosc decît forma cu -ii: neichii, popii, altele nu cunosc decît forma cu -ei: papei, altele au cîte două sau chiar trei forme acceptate de norma literară: bădichii/bădicăi, naibii/naibei (DOOM 1), dar în DOOM 2, g.-d. naibii, mămicăi/mămicii/mămichii, taichii/lui taica, vlădicăi/vlădicii/vlădichii, lui Oprea/Oprei, lui Toma/Tomei, dar nu şi Oprii, Tomii (forme neliterare), lui tata/tatei (În DOOM 2: g.-d. art. tatei/lui tata (+atribut) tatălui; pl. taţi), dar nu tatii şi nici papii (forme neacceptate de norma literară). Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-dativul singular diferit: maică ,,călugăriţă”, g-d. art. maicii; maică ,,mamă”, g-d. art. maicei/maicii/maichii; soră ,,grad de rudenie”, g-d. art. surorii, soră ,,infirmieră”, g-d. art. sorei; la substantivul piele, genitiv-dativul diferă în funcţie de sens: pielii, dar (la animale) pieii. Formaţiile cu structura substantiv denumind persoane (grade de rudenie sau relaţii sociale) + adjectiv posesiv: bunicu-meu, bunică-mea, nevastă-mea, soră-mea au genitiv-dativul la masculin cu articolul proclitic lui: lui bunicu-meu, iar la feminin bunică-mii, nevesti-mii, soră-mii. -i final se pronunţă şi se scrie după j, ş, ţ, z, numai dacă reprezintă, în cazul substantivelor şi al adjectivelor, desinenţă de plural: cocoş/cocoşi, moş/moşi, mînz/mînji, moţ/moţi, sturz/sturzi, ud/uzi, viteaz/viteji etc., indiferent dacă opoziţia singular/plural se realizează prin absenţa/prezenţa lui -i.
3 4
Ştefania Popescu, Contexte pentru ortografia substantivelor masculine la nominativ-acuzativ, în LL, 1972, nr. 2, p. 216. Ion Diaconescu, Gramatica şi scrierea corectă, p. 13. 31
Principiul morfologic oferă explicaţii şi pentru pronunţarea şi scrierea cu -ă final a unor substantive precum: avalanşă, cămaşă, guşă, mătuşă, uşă, birjă, plajă, tijă, vrajă, barjă, grijă etc., iar nu cu -e, aşa cum se întîmplă în varianta muntenească. Normele actuale, ortoepice şi ortografice, acordă prioritate lui –ă, deoarece acesta reprezintă şi desinenţa de singular feminin la substantivele terminate în -ş, -j. Acceptarea formelor cu -e ar fi condus la neutralizarea opoziţiei singular/plural, în foarte multe cazuri – avalanşe, plaje, birje, barje, tije etc. – formele cu -e fiind şi cele de plural. Pe de altă parte, formele cu -ă sînt susţinute, tot în plan morfologic, de sufixul moţional cel mai frecvent pentru formarea femininului de la masculin, -ă: tovarăş-ă, chiriaş-ă, codaş-ă, fruntaş-ă etc., precum şi de desinenţa de feminin singular din flexiunea adjectivelor: buclucaş-ă, băştinaş-ă, uriaş-ă etc. Situaţia este valabilă şi în cazul masculinelor paşă, bulibaşă. Substantivele şi adjectivele masculine terminate în consoana ş la nominativ-acuzativ au însă vocativul singular în -e sau -ule, spre deosebire de masculinele paşă, bulibaşă şi de feminine, care fac vocativul singular în -ă sau în -o (popular), în măsura în care pot avea vocativ. La substantivele (adjectivele) masculine şi neutre, care la finalul formei articulate de nominativ-acuzativ singular au: consoană + u + l (articol hotărît) – copilul, pomul; vocală (i) + u + l (articol hotărît) – alibiul, griul; semivocala i + u + l (articol hotărît) – teiul, craiul, gunoiul; semivocala u + l (articol hotărît) – leul, auriul; vocala u + l (articol hotărît) – codrul, cadrul, ministrul, articolul nu se mai pronunţă ori nu se pronunţă distinct atunci cînd vorbirea se desfăşoară într-un tempo rapid. Urmarea este omiterea articolului şi în scris, ca influenţă dinspre aspectul oral spre cel scris al limbii. Există însă şi o influenţă inversă, situaţie în care rostirea articolului se face şi în alte împrejurări decît cele care reclamă o exprimare solemnă sau înainte de pauză, atunci cînd vorbirea se desfăşoară într-un tempo lent. Astfel vom întîlni în scris greşeli de tipul: Fumatu strict interzis! Sportu – izvor de sănătate! etc. sau hiperliterarizări datorate în ultimă instanţă tot necunoaşterii: vă spun cu titlul informativ, intenţionez a convinge de contrariul, ori exprimări preţioase în varianta orală. Poziţia “slabă” pe care se situează în acest moment articolul are după Al. Graur cauze de ordin morfologic şi nu fonetic: “u a fost simţit ca articol (după modelul lui i de la plural, unde l dispăruse mai de mult), deci -l a devenit inutil. Cea mai bună dovadă este faptul că acolo unde -l nu e articol, el n-a fost suprimat (de exemplu în calcul, staul)”. Indiferent cînd a fost eliminat -l (articol hotărît) din vorbire şi din ce motive, continuăm să-l scriem pentru a asigura continuitate în ortografie şi pentru a marca, în planul grafiei, opoziţia articulat/nearticulat la substantive şi adjective sau opoziţia de clasă lexico-gramaticală la numerale, pronume, prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale. Principiul morfologic se aplică şi în ortografierea unor pronume şi adjective pronominale, precum şi a unor numerale, atunci cînd pronunţarea acestora nu este concludentă pentru imaginea lor grafică. Este cazul pronumelor/adjectivelor pronominale demonstrative de depărtare aceea, aceia şi de identitate aceeaşi, aceiaşi, care se pronunţă la fel, deşi ÎOOP şi DOOM 1, 2 recomandă rostirea cu ea, respectiv ia. Aceste forme trebuie puse în relaţie cu acea (feminin, singular), acei (masculin, plural) şi mai ales trebuie analizate în funcţie de distribuţia lor contextuală: fata aceea, băieţii aceia; aceeaşi fată, aceiaşi băieţi. Este evident şi în acest caz, aşa cum am subliniat şi la substantivele ortografiate cu i, ii, iii, rolul hotărîtor al contextului în rezolvarea unor probleme de ortografie. Se scriu cu ii formele de nominativ-acuzativ plural ale pronumelor personale înşii, dînşii, ale pronumelor şi adjectivelor pronominale nehotărîte unii, vreunii, alţii (la acesta din urmă, -i se constituie şi în element distinctiv al opoziţiei pronume nehotărît/adjectiv pronominal nehotărît: alţii au venit/alţi oameni au venit), precum şi ale pronumelui şi adjectivului pronominal negativ nici unii. Numeralul cardinal mie are forma de plural nearticulat mii (ultimul -i fiind desinenţa de plural, în opoziţie cu -e de la singular) , iar în cazul numeralelor ordinale întrebuinţate substantival sau adjectival (în acest caz în funcţie de distribuţia contextuală; acolo unde este posibilă schimbarea topicii, numeralul întrebuinţat adjectival are -i) masculinul plural are la nominativ-acuzativ -ii: întîii (Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întîi, postpus substantivului, şi forma întîia: clasa întîi/întîia (DOOM 2, p. XCII), primii, secunzii, terţii sau întîii oameni, primii oameni, secunzii concurenţi, terţii membri, faţă de: oamenii dar dintîi, concurenţii secunzi. La feminin singular, forma de genitiv-dativ a numeralului ordinal întîia, cu întrebuinţare adjectivală, este cu -ii: farmecul întîii zile petrecute la mare (cu precizarea că astfel de structuri e 32
puţin probabil să le reperăm în vorbire, fiind preferate structurile cu numeralul neologic: farmecul primei zile petrecute la mare). Asigurarea unităţii elementelor constitutive ale verbului în timpul flexiunii şi a regularizării flexiunii verbale impune respectarea normelor morfologice în ortografierea acestor forme flexionare. În formele flexionare ale unor verbe cu tema în -e-: agrea, crea (şi derivatele cu prefixe ale acestora) apare o situaţie pe care norma fonetico-fonologică o respinge: după e nu se pronunţă de regulă /ă/, /î/ şi nici /e/ nesusţinut de /i/ iniţial semivocalic (mai puţin în neologisme de tipul alee, idee etc.). În forme precum creăm, agreăm, creînd, agreînd, creez, agreez norma fonetică este încălcată, iar ortoepia şi ortografia ţin seama de norma stabilită în conformitate cu principiul morfologic. În acest caz, intervine analogia în flexiune cu alte verbe din aceeaşi clasă (lucra, desena etc.). La radicalul acestor verbe se va adăuga flectivul, acelaşi pentru toată seria de verbe de conjugarea I, cu sufix flexionar -ez/-eaz. Aşadar, lucr- + -ăm, cre- + -ăm, agre- + -ăm; lucr- + înd, cre- + -înd, agre- + -înd; lucr- + -ez, cre- + -ez, agre- + -ez etc. Analogia acţionează şi în cazul unor verbe de conjugarea I al căror radical se termină întruna din consoanele /ş/ sau /j/: trişa, aranja, angaja etc. Prin urmare, formele acceptate vor fi: trişăm, aranjăm, angajăm; trişînd, angajînd, aranjînd; trişez, aranjez, angajez etc. La imperfect persoana a III-a singular formele acestora sînt omonime cu infinitivul prezent (trişa, aranja, angaja etc.). Tot sufixul gramatical -a- se regăseşte în formele omonime de indicativ prezent şi imperfect, la persoana a II-a plural, de imperativ, persoana a II-a plural, precum şi în forma de participiu plural, masculin (trişaţi, aranjaţi, angajaţi etc.), în schimb, în formele de indicativ prezent, la persoana a III-a singular şi plural, sufixul flexionar este -eaz- (trişează/trişez, aranjează/aranjez, angajează/angajez), deoarece alternează cu sufixul -ez şi este în afara radicalului. Dacă radicalul se termină în vocala /i/, atunci sufixul devine -az-: fotografi-ază, lini-ază, dar se rosteşte -iaz-, ca şi în alte cuvinte de tipul aviatic, vie, vienez, în care, în rostire, hiatul se evită prin introducerea semivocalei /i/; fenomenul nu are legătură cu gramatica, ci doar uşurează rostirea. La verbele al căror sufix de infinitiv este -ia (ambreia, întemeia, trunchia etc.), sufixul de persoana a III-a singular şi plural este -iaz: ambreiază, întemeiază, trunchiază (pronunţat trunchi-ază; în acest caz, dacă pronunţarea recomandată nu ar fi trunchi-a, ar trebui să scriem trunchează etc., aşa cum scriem îngenunchează, care pare format pe terenul limbii române, dar provine de fapt din lat. ingenuculare). Verbele de tipul a aşeza, a înşela, a deşerta, a şedea etc., care au în radical consoanele /ş/, /j/, vor avea după aceste consoane vocala /a/ şi nu diftongul /ea/, potrivit regulii: “după ş, j în rădăcina cuvîntului se pronunţă şi se scrie numai a (nu ea)”. Prin urmare, formele de indicativ prezent, persoana a III-a singular şi plural, vor fi: aşază, înşală, deşartă, şade. La conjunctiv prezent, aceeaşi persoană, formele vor fi: să aşeze, să înşele, să deşarte, să şadă. La verbele de conjugarea a IV-a, cu radicalul în aceleaşi consoane (îngriji, obloji, veşteji, covîrşi etc.) şi în orice alte consoane cu excepţia lui /r/, sufixul flexionar de prezent este -eascdeoarece alternează cu -esc: îngrijească/îngrijesc, oblojească/oblojesc, veştejească/veştejesc, covîrşească/covîrşesc; păzească/păzesc, uimească/uimesc, iuţească/iuţesc etc. Verbele de aceeaşi conjugare care au radicalul terminat în consoana /r/ (urî, hotărî, posomorî etc.) vor primi în formele flexionare de prezent sufixul -asc, alternînd cu -ăsc: urască/urăsc, hotărască/hotărăsc, posomorască/posomorăsc etc.). Verbele de conjugarea a IV-a cu sufixul gramatical de infinitiv -î au la imperfect sufixul gramatical -a, în vreme ce toate celelalte au la imperfect sufixul gramatical -ea: coboram, hotăram, posomoram, uram etc., dar: iuţeam, îngrijeam, oblojeam, păzeam, uimeam etc. Deciziile individuale vor putea fi şi în aceste situaţii limitate şi chiar eliminate dacă se va ţine seama de caracterul sistematic al limbii şi se va face apel la cunoştinţele de morfologie. În ortografierea formelor verbale de persoana a III-a, indicativ prezent şi conjunctiv prezent trebuie să se ţină seama tot de reguli morfologice. Regula spune că acolo unde la prezent indicativ desinenţa este -e, la prezent conjunctiv va fi -ă şi invers. Probleme apar mai ales la verbele al căror radical se termină în [ş] sau [j] şi care nu au sufix flexionar -ez/-eaz. În acest caz, după [ş], [j], desinenţa va fi -ă la indicativ: îngraşă, îngroaşă, înfaşă, degajă etc., dar -e la conjunctiv: să îngraşe, să îngroaşe, să înfeşe, să degaje etc. 33
Formele de perfect simplu, persoana I singular, la verbele de conjugarea a IV-a cu sufixul de infinitiv -i se vor scrie cu -ii sau -iii, după cum radicalul lor se termină deja în -i sau nu: citi > citii, obloji > oblojii, sfii > sfiii, pustii > pustiii, etc. În acest caz, ca şi în cazul substantivelor ortografiate cu i, ii, iii, vom avea în vedere structura morfologică a verbului: ultimul -i este desinenţă de persoana I singular, penultimul -i este sufix gramatical de perfect, iar antepenultimul – sfiii, pustiii – face parte din radicalul verbului. Verbul a continua (Vezi noile recomandări din DOOM 2. ) are la indicativ prezent şi conjunctiv prezent, persoana I singular, forma continuu, justificată de morfologie: desinenţa de persoana I singular la prezentul indicativ şi conjunctiv al verbelor româneşti este -u (aflu) sau -ø (învăţ) şi nu -i, cum se aude în rostirea celor mai mulţi în forma eu continui. Apariţia acestei situaţii se explică prin influenţa pronunţării: de regulă este destul de incomodă rostirea a două sunete identice, tendinţa fiind de reducere a două vocale identice, prin contragere, la una singură, ca în: coperativă, alcol, sau de înlocuire a unui sunet cu altul din aceeaşi serie: /e/ (semivocală) din seria anterioară este înlocuit cu /i/ (semivocală) din aceeaşi serie în cuvinte ca: agreează, creează, ideea etc.; alteori, într-o rostire neconformă cu norma limbii literare, hiatul devine diftong descendent: ambiguu, discontinuu, perpetuu. Probleme, atît în pronunţarea corectă cît şi în scrierea corectă, pun formele de imperativ negativ. Norma care reglementează ortoepia şi ortografia acestora este că imperativul negativ este identic cu infinitivul, avînd în plus adverbul negativ nu şi o marcă de natură suprasegmentală, intonaţia: nu fi! nu zice! nu face! nu scrie! nu duce! Tendinţa este, în aceste cazuri, de a folosi următoarele forme greşite de imperativ prohibitiv: nu fii! nu zi! nu fă! nu scri! nu du! Gerunziul verbelor terminate în -chea/-ghea se va pronunţa şi se va scrie cu i (deochind, îngenunchind, priveghind, supraveghind, urechind, veghind etc.), în vreme ce la verbele terminate în -chia/-ghia gerunziul se va pronunţa şi se va scrie cu ii (calchi-ind, înjunghi-ind, machi-ind, trunchi-ind etc.). Cu ii se va scrie forma de gerunziu la toate verbele de conjugările I şi a IV-a, care au radicalul terminat în /i/ vocalic: alini-ind, apropi-ind, căpi-ind, pusti-ind, scri-ind, şti-ind etc. C. Principiul sintactic Vorbirea umană se prezintă ca un lanţ continuu de sunete, cel mai adesea fără pauze între cuvinte. Aceasta face ca aceeaşi tranşă sonoră să poată fi segmentată în mod diferit în cuvinte. Dacă în exprimarea orală segmentarea se poate face cu ajutorul unor alte mijloace, printre care accentul, în scriere segmentarea în cuvinte este obligatorie, între cuvinte existînd un spaţiu alb. Principiul sintactic recomandă ca segmentarea lanţului sonor în scris să se facă ţinîndu-se cont de sensul cuvintelor şi de relaţiile sintactice dintre cuvinte; de aceea se numeşte şi sintactico-lexical. Cu alte cuvinte, acest principiu pretinde ortografierea cuvintelor potrivit cu sensul lor lexical şi cu valoarea lor gramaticală. Principiul sintactic reglementează scrierea omofonelor, într-un singur cuvînt ori în două cuvinte separate prin spaţiu alb (blanc). Se cuprind aici în primul rînd adverbele compuse, mai ales adverbele pronominale: oarecum, oarecînd, oricum, oricînd, oriunde, nicicînd, nicicum, niciunde, oricît, nicicît, nicidecum, nicidecît, vreodată, niciodată, cumva, undeva, cîndva, cîtva, încotrova, dar şi alte adverbe: desigur, odată, demult, defel, totuna, altfel, bineînţeles, deoparte, devreme, numai, dar sînt şi pronume compuse în relaţie de omofonie: oarecine, oarecare, oarece, oricine, oricare, orice, sau adjective: deplin, cuminte, cumsecade, binecunoscut, substantive: însemn, omisiune, unsoare. În cele mai multe situaţii contextul serveşte pentru stabilirea ortografiei: nicicînd nu uit asta/nici cînd am fost acolo nu l-am văzut; o rezolvăm cumva/o rezolvăm cum va da Dumnezeu; numai el o rezolvă/nu mai vine; orice faci, e bine/faci asta ori ce?; omul cumsecade rămîne cumsecade/pe drumul cu polei trebuie să ştii cum se cade; toată viaţa a purtat însemnul nobleţei/în semn de apreciere, te invit acolo. Există însă şi cazuri cînd contextul nu e suficient, iar atunci sensul stabileşte ortografierea: am mers o dată la teatru “o singură dată”/am mers odată la teatru “cîndva”; niciodată n-am fost acolo “nicicînd”/nici o dată n-am fost acolo “nici măcar o dată”. În toate cazurile, opţiunea pentru o ortografiere sau alta actualizează alte sensuri, putînd să-l pună pe cel ce scrie în situaţii delicate. Faptul obligă chiar la alegerea şi ordonarea cuvintelor. Enunţul port un soare-n suflet poate să nu 34
deranjeze în scris, unde pauzele sînt marcate prin blanc, dar în rostire se confundă cu port unsoare-n suflet, ceea ce nu numai că e altceva, dar e şi neplăcut. Alteori se ajunge la false segmentări: oleacă “puţin” circulă şi în varianta leacă, mai ales ca substantiv, cu diminutivul lecuţă. A doua categorie de omofone o formează perechile ce grupează cuvintele legate prin linioară de unire faţă cu cuvinte autonome. Exemplele sînt numeroase şi actualizează mai ales asocieri cu forme atone ale pronumelor personale sau reflexive şi forme atone ale verbului a fi sau alte auxiliare. ai mei/a-i aduce aminte al tău/a-l vedea mai bine/ m-ai adus mi-a spus/a luat o mia mii şi sute/mi-i dă ţii la el/ţi-i bine la şcoală/l-a văzut la mama sa/s-a dus sau vii sau pleci/s-au văzut copiii sar/ei s-ar pleca Pe acelaşi model apar şi alte opoziţii: iau/i-au, iar/i-ar, ia/i-a, la/l-a, las/l-aş, nea/ne-a, neam/ne-am, va/v-a, voi/v-oi, moi/m-oi, vor/v-or, mor/m-or, vii/vi-i, var/v-ar etc. Opoziţia angajează şi pronumele relativ ce în grupare cu un auxiliar sau un pronume personal (cel/ce-l, cei/ce-i, cea/ce-a, ceai/ce-ai), adverbul nu asociat cu un auxiliar (na/n-a, naş/naş, nor/n-or, nai/n-ai, noi/n-oi), conjuncţia că asociată cu un verb auxiliar sau un pronume (ca/c-a, caş/c-aş, cam/c-am, cai/c-ai, car/c-ar, care/c-are). Persoana a II-a plural a indicativului prezent are caracteristic morfemul -ţi, putînd intra în coliziune omofonică cu persoana a II-a singular însoţită de pronumele relfexiv: scrieţi tema corect/scrie-ţi singur tema, spuneţi altora ce aveţi pe inimă/spune-ţi în gînd că vei reuşi. Enunţul toată lumea are nare, numai popa n-are nare “nară” are şi altă organizare: toată lumea are, n-are, numai popa n-are, n-are. În folosirea linioarei de unire apar două feluri de greşeli: a) nu se pune linioara cînd trebuie, scriindu-se fără linioară (maş, mar, lam) sau cu linioara pusă unde nu trebuie (*ma-i, cu-n, n-ea); b) se foloseşte în scrierea unor cuvinte ale căror morfeme nu sînt autonome (*î-mi, *î-l, *cînta-ră, *mergeţi), creîndu-se confuzii între omofone (*m-ai vreau, *ce-i buni sînt). D. Principiul silabic Principiul fonetic/fonologic pretinde ca fiecărui sunet/fonem să-i corespundă o literă şi fiecărei litere – un sunet/fonem. Sistemul grafic latinesc era mai sărac decît sistemul fonologic al limbii române, ceea ce a impus aflarea de soluţii care să permită folosirea sistemului grafic latin. Pentru /ş/, /ţ/ s-a ales ca soluţie adăugarea unui semn diacritic, sedila, sub s şi t. Pentru fonemele /ĉ/, /ĝ/, /ќ/, /g´ / s-a valorificat experienţa italiană, crearea grafemelor complexe ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi. Principiul silabic sau poziţional-combinatoriu contravine deci principiului fonetic, întrucît literele c, g, e, i, h au alte valori în raport de litera care urmează sau, în cazul lui h, o şi precedă. C şi g notează fonemul /c/, respectiv /g/, dacă sînt urmate de una din literele a, ă, î, o, u, literele care notează consoane, afară de h, sau spaţiu blanc (sînt la finala cuvîntului); urmate de e sau i, cele două litere notează fonemele /ĉ/ şi, respectiv, /ĝ/; urmate de h şi i sau e, notează fonemele /ќ/şi respectiv /g´/. Nu luăm în consideraţie contextele în care c şi g sînt urmate de h, după care apare o altă literă, întrucît caracterizează cuvinte neadaptate limbii române (chamais, fr., pron. şamua; charleston, engl., pron. ĉarls-ton; Chalipka, poet slovac, pron. halupca; ghanez, pron. ganez). În grafemele complexe ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, e şi i, ca şi h, au totdeauna valoarea unor semne diacritice, a căror prezenţă are rostul de a schimba valoarea literei din faţă, care diferă de valoarea lui c şi g urmate de alte litere. Spre deosebire însă de h, care are totdeauna numai această valoare, e şi i se află în două situaţii diferite: a) de semn diacritic, totdeauna; b) de a nota vocalele e şi i, în anume situaţii, păstrînd şi valoarea de semn diacritic. Cuvîntul cinci are 4 foneme /ĉinĉ/: în prima poziţie i are ambele valori, de semn diacritic, căci schimbă valoarea lui c faţă de căci, şi de notare a vocalei i, care are valoare silabică; în a doua poziţie i are numai valoarea de semn diacritic, schimbînd valoarea lui c faţă de circă. Grafemele în discuţie sînt cunoscute şi sub numele de grupuri de litere. Trebuie să precizăm însă că aceste grupuri de litere notează grupuri de sunete numai cînd e şi i notează vocalele e, i (cere, cine, ger, ginere, chem, chin, ghem, ghimpe), iar cînd e, i au numai valoare de 35
semn diacritic notează foneme simple (ceară = /ĉară/, urci = /urĉ/, geană = /ĝană/, giulgiu = /ĝulĝu/, cheamă = /ќamă/, unchi = /unќ/, gheară = /g´ară/, unghi = /ung´/. Apar de aici două serii de probleme: o serie priveşte ortografia, dacă se scrie corect cu e sau cu i; a doua priveşte ortoepia, dacă e şi i notează vocale, formînd grup de sunete distinct, fară a grupa în silaba respectivă o altă vocală. Se discută despre ortografierea cu e sau cu i, pentru că în pronunţare nu se face totdeauna deosebire netă, fapt pus în evidenţă şi de normele ortografice mai vechi (în 1932 se recomanda chiamă, ghiaţă) şi de normele ortografice actuale (pronumele ea se pronunţă /ia/). Exceptînd situaţiile cînd e şi i notează şi vocale, cînd litera corespunde fonemului în discuţie sînt cazurile cu e şi i numai semne diacritice: i apare de regulă în poziţie finală (urci, mergi, trunchi, zbenghi), iar în poziţie interioară urmat de vocală (pentru cazurile cînd e urmat de consoană, vezi mai jos!), pe cînd e apare numai în poziţie interioară, urmat de vocală. Contextul comun e în poziţie interioară, urmat de vocală, grafemul complex aparţinînd aceleiaşi silabe cu vocala ce urmează, creîndu-se falşi diftongi sau falşi triftongi, în care, de fapt, nu există semivocalele /e/ şi /i/, ci numai literele e şi i din componenţa grafemelor complexe cu valoare monofonematică (ceară, geană, cheamă, gheată, ciot, giuvaier, chioşc, ghiont). Că sînt falşi triftongi sau diftongi o probează cuvinte ca aricioaică, crucioaică, pomanagioaică, cafegioaică, în care se înregistrează, de fiecare dată triftongul /oai/, i fiind doar semn diacritic pentru marcarea valorii /ĉ/ a literei c. De regulă, se scrie grafemul complex în a cărui alcătuire este e cînd urmează vocala a. De obicei se asociază şi cu regula ea ~ e (ceară ~ cerui, geană ~ gene, cheamă ~ chem, gheaţă ~ îngheţa), chiar şi cînd nu alternează (atuncea, geamantan), dar nu apare che sau ghe decît cînd ea alternează cu e, căci corect e chiar, chiabur, ghiaur etc. Cînd grafemul e urmat de vocalele o sau u selectează pe i (ciot, ciur, chior, chiul, gioarsă, giumbuşluc, ghiont, ghiulea). Trecerea lui georgian la grafemul cu e se poate explica prin apropiere de George, fixat de tradiţie. Cît priveşte cel de-al doilea aspect, al pronunţării grupului de litere, lucrurile sînt destul de complicate, aflîndu-se în legătură şi cu opoziţia diftong/hiat în limba actuală. Grafemele complexe avînd în componenţă litera e formează totdeauna grupuri de foneme în poziţie finală (aplice, merge, măzăriche, leghe) şi în poziţie iniţială sau interioară cînd urmează consoană (acetat, congelat, chenar, ghem). Cînd urmează o vocală, e îşi păstrează statutul vocalic (liceal, licean, lanceolat, geomorf, cheiţă, cheotoare, gheişă), dar poate să fie numai semn diacritic (ocean) sau semn diacritic şi semivocală (ceucă). Mai complicată este situaţia grafemelor complexe conţinînd litera i. În poziţie finală, de regulă i este numai semn diacritic (araci, brici, bagi, trunchi, zbenghi). În poziţie iniţială sau interioară poate avea numai valoare de semn diacritic (ciaconă, giardia, calciu, elogiu, lipicios, desăgiar, chiar, ghioagă), dar poate nota şi vocala i (social, vicios, aciua, belgian, religios, contagiune, machiaj, eşicher, ghionoaie, burghiu). Faptul face ca în vorbire să apară confuzii între cele două pronunţări. Astfel apar pronunţări greşite, de tipul elogiu (pron. -giu-u), dar cel mai adesea cu eliminarea vocalei (ma-chiaj, li-ceal, eşi-cher, bel-gian). Cînd aceste grafeme sînt urmate de consoane, i se rosteşte, ca vocală (vecin, lungime, închipui), chiar şi acolo unde pronunţarea corectă este cu ĉ, fără i (Pecica, miciman, pron. peci-, mici-) sau ci a devenit ş (paşnic < pacinic, veşnic < vecinic, obişnui < obicinui). Au rămas cu i vocalic doar compuse ca nicicînd, nicicum, nicidecum, nicidecît, niciunde. În poziţie finală i are şi valoare vocalică, situaţie în care primeşte şi accentul cuvîntului: adînci – adj./adînci – verb, calici – substantiv/calici – verb, cotonogi – adj./cotonogi – verb, fugi – imperativ/fugi – perfectul simplu. În derivatele cu -achi (băiţachi, Leonachi), i are şi valoare vocalică, ca şi în unele nume proprii străine sau hipocoristice (Luci). E. Principiul tradiţional-istoric Fiind în continuă schimbare, limba cunoaşte modificări de la o epocă la alta, iar ortografia românească, fonetică/fonologică în esenţa ei, tinde să fie în pas cu pronunţarea literară. Pe de altă parte, ortografia este conservatoare, asigurînd continuitatea cu formele considerate corecte anterior, intrînd în contradicţie cu caracterul fonetic. Tocmai de aceea principiul se mai numeşte şi etimologic. Pe de o parte, întîlnim cuvinte care se scriu “aşa”, cum s-au scris şi în limba veche. Este cazul pronumelor eu, el, ea, ei, ele, care se scriu aşa cum s-au scris totdeauna în limba română, iar nu ieu, iel, 36
ia, iei, iele, cum se pronunţă. Situaţia este aceeaşi pentru formele verbului a fi care încep cu e: eşti, este, era etc., care se pronunţă cu diftongul iniţial ie, ca şi toate cuvintele româneşti din vechiul fond (ied, ieşire, ierta, iele), dar se scriu fără i-, căci aşa s-au scris totdeauna. Diftongul oa la început de cuvînt se pronunţă ua; de regulă acest diftong este urmaşul lat. o accentuat, ca atare scrierea oa se justifică, chiar dacă pronunţarea este ua, pentru că: rom. oa < lat. o (rom. oaie < lat. ovis, rom. oară < lat. hora, rom. oală < lat. holla, rom. oameni < lat. homines, rom. oaspe < lat. hospes); diftongul oa alternează cu o, astfel că scrierea oa păstrează unitatea cuvîntului; în textele vechi s-a scris oa, nu ua. Alternanţa obligă să scriem ea cînd alternează cu e (bea, deal, cearta/bem, deluşor, certa), ca şi pentru oa alternînd cu o (oameni/om, oară/ori) etc. Tradiţia reglementează şi scrierea vocalelor în hiat: a doua vocală se scrie singură, chiar dacă în pronunţare apare o semivocală ce continuă prima vocală, deci corecte sînt formele: vie, scrie, ştie luă, continuă via, scria, ştia luînd, continuînd lua, continua respectuos, onctuos Chiar dacă, datorită coarticulării, în pronunţare apar, mai mult sau mai puţin evident, diftongii ie (stiie), ia (stiia) etc.; a doua vocală nu apare însoţită de semivocala de apertură, datorată particularităţilor de articulare ale vocalei respective, deci corecte sînt aur, fiinţă, idee, iar nu auur, fiiinţă, ideie, cum adeseori se pronunţă. Formele sînt, sîntem, sînteţi s-au impus în reforma ortografică din 1953 pentru că erau cele mai răspîndite în vorbirea populară, dar şi pentru că formele sunt, suntem, sunteţi nu au existat în limba română veche, fiind folosite abia pe la 1800 şi apoi impuse de Şcoala Ardeleană şi latinişti, ca forme continuatoare ale lat. sunt (De fapt lat. sunt > rom. s, iar sînt este continuator al lat. sint, de la conjunctiv). Din 1992, Academia Română l-a impus din nou pe sunt, reclamînd tocmai tradiţia care se formase în ortografie pînă la 1953, punîndu-ne în faţa unei tradiţii care înlătură o altă tradiţie. Articolul hotărît l nu se pronunţă în limba literară actuală decît în rostirile preţioase. Păstrarea lui o recomandă principiul morfologic, din considerente impuse de structura morfologică a cuvîntului, dar şi tradiţia: aşa s-a scris totdeauna, indiferent dacă se pronunţa sau nu. E de reţinut că dacă -l nu e articol, se pronunţă (vezi cal, mal, şal, val, în care -l se aude totdeauna; şa e altceva decît şal). Tot tradiţia impune să se scrie subţire, absent, obcină, chiar dacă se pronunţă supţire, absent, opcină sau consecvent, frecvent, delincvent, chiar dacă se pronunţa consegvent, fregvent, deligvent etc. Neologismele care nu şi-au fixat o tradiţie în limba română se scriu ca în limba de origine: feed-back, disc-jockey, outsider, diesel, pizzicato, Wolfram etc. Cele care s-au adaptat limbii române se scriu aşa cum au fost fixate de tradiţie, chiar dacă uneori forma în care s-au fixat pare curioasă, fiind inexplicabilă prin etimon (bazin, viteză, autobuz etc.). De la o perioadă la alta, neologismele se pot adapta limbii române, caz în care se vor supune normelor ortografice ale cuvintelor româneşti. F. Principiul simbolic Există în limbă cuvinte care în anumite contexte dezvoltă o semnificaţie aparte. Spunem că în astfel de situaţii realitatea denumită capătă valoare de simbol. Spre a se deosebi de semnificaţiile curente, marcate prin scrierea cuvîntului cu literă mică (dacă alte norme nu pretind folosirea majusculei, cum ar fi cazul începutului de enunţ, sau trecerea în clasa numelor proprii), în astfel de enunţuri cuvîntul se scrie cu majusculă. Principiul simbolic a fost formulat de Theodor Hristea în volumul Sinteze de limba română, Ediţia a III-a, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 196: ,,[…] principiul simbolic […] ne recomandă să scriem acelaşi cuvînt (sub raport sonor) fie cu literă mică, fie cu majusculă (după împrejurări) […]. Regula este că, atunci cînd cuvîntul se întrebuinţează în accepţia lui obişnuită, el se scrie cu iniţială mică, iar cînd are un sens cu totul special sau, altfel spus, cînd simbolizează ceva, se scrie cu majusculă”. Principiul simbolic pretinde, ca atare, să se scrie cu majusculă acele cuvinte care în context dezvoltă sensuri conotative deosebite. În Biblie, orice cuvînt care face trimitere la divinitate se scrie cu majusculă, chiar dacă altfel, acel cuvînt este comun: “Fiii lui Dumnezeu, [...] daţi Domnului slavă şi cinste” (Psalm 29, 1); “Căci tu eşti Stînca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei 37
povăţui” (Psalm 31, 3); “Orişicui va vorbi împotriva Fiului omului i se va ierta; dar oricui va huli împotriva Duhului Sfînt nu i se va ierta” (Luca, 12.10); “Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut” (Evrei, 5.5). Valenţele cuvintelor scrise cu majusculă au fost intens explorate de scriitori, îndeosebi de unii simbolişti: “De mic Fatalitatea în cartea ei m-a scris” (Al. Macedonski, Accente intime); “Prin ochiul Omenirii la inime transcris” (ibidem); “cereasca Poezie/Îmi surîdea voioasă şezînd pe-un negru mal” (Idem, Noaptea de Septembrie); “Eram senin şi vesel şi Orient şi-Apus” (Ibidem), dar nu numai simboliştii: “M-atîrn de tine, Poezie,/ca un copil de poala lumii” (Al. Philippide, M-atîrn de tine, Poezie). Dar regula scrierii cu majusculă a cuvintelor cu conotaţii deosebite nu operează numai în stilul beletristic, chiar dacă acesta exploatează mai mult virtuţile grafice. În mod obişnuit, numele punctelor cardinale se scriu cu minusculă, dar cînd semnifică un spaţiu, nu un punct cardinal, se scriu cu majusculă, ca şi în exemplul din Macedonski. La fel: “Am înfruntat noi năvăliri destule din miazănoapte, răsărit şi-apus”, dar la Eminescu : “Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?” (M. Eminescu, Scrisoarea III); “E limpede că Westul nu crede în posibilităţile de relansare a României” (Adevărul, 9 aug. 1999, p.1) (Scrierea cu W urmăreşte să expliciteze că nu e vorba despre Vest, cuvînt românesc ce indică un punct cardinal, ci despre Europa). Într-o situaţie similară se află numeroase alte cuvinte. În prefaţa de la volumul Poesii al lui Mihai Eminescu, din 1884, Titu Maiorescu nota: “Publicarea se face în lipsa poetului din Ţară”. Acelaşi cuvînt apare ortografiat la fel şi în alte părţi: “tot mai mulţi tineri au mers la studii în universităţi din Ţară” (Arcaşul, Cernăuţi, iunie 2000, p.11); “Cultura comunicării şi a gîndirii multor basarabeni este destul de scăzută în comparaţie cu românii din Ţară” (V. Botnariuc, CISL, VI1, p.219). Ori de cîte ori un cuvînt comun dobîndeşte statut de nume propriu, el trebuie să fie scris cu majusculă. Cuvîntul deltă e substantiv comun, dar în Avem în program şi Delta cuvîntul trebuie scris cu majusculă, avînd un singur denotat, Delta Dunării. La fel, lună e comun în Aseară era lună, dar propriu în Luna e un corp ceresc, ca şi pămînt, comun în Pămîntul ne rabdă pe toţi, dar propriu în Mă adresez vouă, locuitori ai planetei Pămînt etc. Cu majusculă se scriu numele unor evenimente istorice care au marcat evoluţia colectivităţilor umane: Antichitatea, Evul Mediu,Comuna(din Paris), Renaşterea, Reforma, ca mişcări sociale, culturale, politice, economice cau au schimbat cursul evenimentelor istorice, inclusiv războaiele de anvergură (Vezi DOOM 2, p. LIX.) : Primul Război Mondial, Războiul de Independenţă, Războiul celor două Roze, Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani, Unirea sau Marea Unire (de la 1918). Tot cu majusculă se vor scrie cuvintele din datele istorice cele mai importante: 24 Ianuarie, 1 Decembrie etc., dar numai cînd fac trimitere la datele istorice, iar nu şi cînd trimit la ziua ordinară de 24 ianuarie sau altă zi. Formulele de adresare din actele oficiale sau documente particulare se află sub imperiul principiului simbolic. Pronumele de reverenţă sau locuţiunile pronominale de reverenţă de tipul: Alteţa Sa, Alteţa Voastră, Excelenţa Sa, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră, Maiestatea Ta/ Majestatea Ta, Maiestatea Voastră/ Majestatea Voastră, Sanctitatea Sa, Măria Ta, Luminăţia Voastră, Sfinţia Ta, Cuvioşia Ta (la care se adaugă şi derivatele cu prea-: Preasfinţitul, Preacurata, Preacuvioşia Sa, Preasfinţia (Ta, Sa, Voastră) se vor scrie totdeauna cu majusculă, însemn al statutului social al funcţiei. De altfel şi substantivele se scriu tot cu majusculă: Bun venit, Alteţă! Mam întîlnit cu Preasfinţitul. În formulele de adresare din diferite petiţii, numele funcţiei către care se adresează petiţia va fi scris cu majusculă: Domnule Ministru (Preşedinte, Primar, Director etc.). Este prezentă aici atitudinea de reverenţă ce trebuie să domine relaţiile publice, iar nu în mod obligatoriu faţă de persoana ce ocupă acea funcţie, obligîndu-l pe cel în cauză la o atitudine decentă, corectă. Şi în scrierile epistolare operează principiul simbolic, de aceea în formula de adresare se foloseşte majuscula în cazul unei relaţiile mai strînse sau al unei atitudini deosebite, al unor conotaţii aparte: Domnule Profesor, Domnule Diriginte etc. Folosirea minusculei pune în evidenţă relaţiile comune dintre cel ce scrie şi persoana căreia se adresează. Înţelegem de aici că principiul simbolic îndreptăţeşte folosirea majusculei ori de cîte ori se doreşte ridicarea la rang de simbol a unui cuvînt. Aşa se întîmplă în formulele urărilor: La Mulţi Ani, Sănătate, Bucurii! 38
TESTE DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR Test nr. 1 1. Fonetica studiază sunetele din punctul de vedere: a. al articulării; b. al articulării şi al percepţiei; c. al tensiunii sau punerii organelor articulatorii în poziţie de articulare. 2. În cuvîntul creioane există: a. diftong; b. triftong; c. hiat. 3. Glasul uman are o frecvenţă cuprinsă între: a. 40-1600 Hz; b. 80-300 Hz; c. 200-540 Hz. 4. Precizaţi seria în care există doar diftongi descendenţi: a. nou, argintiu, hăinuţă; b. curea, fiică, doică; c. consiliu, piatră, pîine. 5. Se scriu şi se pronunţă corect toate cuvintele din seria: a. uşa, înşeală, şade, deşală, coaja, marfar; b. uşa, înşală, şade, deşală, coaja, marfar; c. uşa, înşeală, şede, deşeală, coajea, mărfar; d. uşea, înşală, şade, deşală, coaja, mărfar. 6. Se produc suprimări ale unor sunete în cuvînt prin: a. afereză, apocopă, haplologie; b. afereză, sincopă, sinereză; c. afereză, apocopă, sincopă. 7. Consoanele se clasifică în funcţie de: a. modul de articulare, gradul de apertură, poziţia muşchiului lingual; b. participarea/neparticiparea buzelor, locul de articulare, gradul de apertură; c. locul de articulare, participarea/neparticiparea coardelor vocale, modul de articulare. 8. Conţin triftongi toate cuvintele din seria: a. chioară, înmoaie, rodeau, ziua; b. aripioară, alegeai, bulgăroaică, doreai; c. aveau, cîrciumioară, îndoiai, lupoaică. 9.. Ocluzia constă în: a. blocarea totală a aparatului fonator; b. strîmtarea aparatului fonator; c. blocarea totală a aparatului fonator, urmată de un zgomot de explozie sau implozie; d. blocarea şi strîmtarea totală a canalului fonator. 10. În cuvîntul poliomielită există: a. un hiat; b. două hiaturi; c. un diftong şi un hiat; d. doi diftongi. 39
Test nr. 2 1. Articularea consoanelor africate constă: a. în blocarea totală a canalului fonator; b. într-o constricţie, urmată de o ocluzie; c. într-o ocluzie, urmată de o constricţie; d. în împingerea muşchiului lingual către înapoi. 2. În cuvîntul radiojurnal există: a. un singur accent; b. un accent principal şi unul secundar; c. două accente principale. 3. Vocalele anterioare au următoarele trăsături distinctive: a. labiale, deschise, centrale; b. nelabiale, medii, închise; c. deschise, medii, nelabiale. 4. Litera x se pronunţă [gz] în toate cuvintele din seria: a. exemplu, expedia, examen, exil; b. auxiliar, exilat, exod, exact; c. exacerba, expedia, auxiliar, axilă. 5. Adăugarea unui sunet în cuvînt, fără a-i schimba sensul, se produce prin: a. proteză, epenteză, metateză; b. apocopă, proteză, sinereză; c. proteză, anaptixă, epenteză; d. proteză, sinereză, epenteză. 6. Vocalele posterioare au următoarele trăsături distinctive: a. labiale, centrale, medii; b. nelabiale, deschise, centrale; c. medii, închise, labiale. 7. Principiul sintactic este numit: a. sintactico - lexical; b. poziţional - combinatoriu; c. etimologic. 8. Consoanele palatale se produc prin: a. constricţia canalului fonator la nivelul faringelui (laringelui); b. trecerea curentului de aer fonator prin obstacolul creat de partea posterioară a limbii, ridicată la vălul palatului; c. apropierea părţii centrale a limbii de palatul tare. 9. Haplologia reprezintă: a. o asimilare totală; b. un caz de disimilare silabică; c. o reducere a sunetelor de la sfîrşitul cuvîntului. 10. Consoanele sonante nu au: a. pereche sonoră; b. pereche surdă; c. unele sînt sonore, altele sînt surde. 40
Test nr. 3 1. Precizaţi care este seria consoanelor dentale: a. m, p, b, l, r, z, s, ţ; b. ş, j, ĉ, ĝ, g’, k’, v, f; c. n, d, t, l, r, z, s, ţ; d. l, r, ş, j, ĉ, ĝ, s, ţ. 2. Vocalele anterioare au următoarele trăsături distinctive: a. labiale, deschise, centrale; b. nelabiale, medii, închise; c. deschise, medii, nelabiale. 3. Precizaţi seria care cuprinde triftongi centraţi: a. lupoaică, i-au, tăiai; b. bielă, încovoiau, puteai; c. fuioare, sau, două; 4. Consoanele velare se produc: a. prin apropierea apicului limbii de incisivii superiori; b. prin trecerea curentului de aer fonator prin obstacolul creat de partea posterioară a limbii, ridicată la palatul moale sau vălul palatului; c. prin obstacolul creat de partea anterioară a limbii şi de partea anterioară a cerului gurii. 5. Vocalele ă şi î: a. au fost moştenite din latina populară, prin cuvintele latineşti în care apar; b. reprezintă inovaţii ale limbii române; c. au fost preluate, prin împrumuturi, din limba rusă (după 1950). 6. Precizaţi seria consoanelor bilabiale: a. m, b, p; b. ş, j, ĉ, ĝ; c. v, f, h; d. n, d, t, l. 7. Raportul de comutare defineşte: a. alternanţele fonetice; b. vocalele unei limbi naturale; c. fonemele. 8. Analogia presupune: a. modificarea structurii fonetice, sub impresia punerii în legătură cu alt cuvînt; b. introducerea unei vocale în interiorul cuvîntului; c. modificarea structurii fonetice a cuvîntului, prin schimbarea ordinii sunetelor. 9. Precizaţi seria cuvintelor accentuate corect (potrivit recomandărilor din DOOM 2): a. áripă, avárie, caractér, fenomén, sevér; b. arípă, avárie, carácter, fenomén, séver; c. áripă, avárie, carácter, fénomen, sevér. 10. Haplologia reprezintă: a. o asimilare totală; b. un caz de disimilare silabică; c. o reducere a sunetelor de la sfîrşitul cuvîntului. 41
Test nr. 4 1. Anaptixa constă în: a. introducerea unui sunet la iniţiala cuvîntului; b. reducerea sunetelor de la sfîrşitul cuvîntului; c. introducerea unei vocale între două consoane. 2. În cuvîntul radiojurnal există: a. un singur accent; b. un accent principal şi unul secundar; c. două accente principale. 3. Sistemul fonologic al limbii române actuale cuprinde: a. 7 vocale, 2 semivocale şi 35 de consoane; b. 7 vocale, 4 semivocale şi 20 de consoane; c. 7 vocale, 4 semivocale, -i şoptit şi 22 de consoane; d. 8 vocale, 4 semivocale, -i şoptit şi 22 de consoane. 4. Care dintre următoarele serii prezintă alternanţe în flexiune (precizaţi-le): a. tînăr, bătrîn, măr, lup; b. băiat, floare, veste, negru; c. monah, cădea, faţă, pom. 5. Vocalele posterioare au următoarele trăsături distinctive: a. labiale, centrale, medii; b. nelabiale, deschise, centrale; c. medii, închise, labiale. 6. Precizaţi seria în care există doar vocale în hiat: a. mergeau, piatră, pian; b. fiinţă, ideal, suie; c. apropia, spion, coaliţie, d. iute, pian, taie. 7. Precizaţi seria consoanelor bilabiale: a. m, b, p; b. ş, j, ĉ, ĝ; c. v, f, h; d. n, d, t, l. 8. Precizaţi seria în care există doar diftongi descendenţi: a. nou, argintiu, hăinuţă; b. curea, fiică, doică; c. consiliu, piatră, pîine. 9. Care din seria de trăsături distinctive este comună atît vocalelor, cît şi consoanelor: a. labial/nonlabial, anterior/nonanterior; b. deschis/nondeschis, închis/nonînchis; c. sonor/nonsonor, central/noncentral. 10. Menţionaţi seria cuvintelor scrise corect: a. coaje, grije, plaje; b. loje, uşe, mătuşe; c. coajă, grijă, plajă; d. mănuşe, păpuşe, plajă. 42
Test nr. 5 1. Afereza constă în: a. căderea unui sunet final sau a unei silabe de la sfîrşitul cuvîntului; b. suprimarea vocalei iniţiale sau a unui grup de sunete de la începutul cuvîntului; c. introducerea unei vocale între două consoane. 2. Vocalele anterioare au următoarele trăsături distinctive: a. labiale, deschise, centrale; b. nelabiale, medii, închise; c. deschise, medii, nelabiale. 3. Menţionaţi seria cuvintelor scrise corect: a. ambulanţă, amplasa, complăcea, imbatabil, Istanbul; b. ambulanţă, amplasa, complace, imbatabil, Istambul; c. anbulanţă, amplasa, complăcea, inbatabil, Istanbul 4. Regulile bazate pe structura morfologică a cuvîntului se aplică: a. cînd între două vocale se află mai mult de trei consoane; b. în cazul cuvintelor compuse (semi)analizabile şi/sau a cuvintelor derivate cu sufixe şi prefixe; c. în grupurile de litere sh, th, ts, tz, prezente în neologisme neadaptate limbii române. 5. În seria: colidor, gerunchi, Gligore, saltar, tutulor: a. toate cuvintele reprezintă fenomene de disimilare parţială; b. în primele două vorbim de o asimilare consonantică, iar în celelalte de o disimilare regresivă; c. în toate cuvintele se manifestă fenomenul de propagare a nazalităţii. 6. La articularea consoanelor f şi v: a. se creeză o ocluzie la nivelul ambelor buze; b. are loc o constricţie la nivelul buzei inferioare ridicate la incisivii superiori; c. rădăcina limbii se ridică spre laringe. 7. Vocalele ă şi î: a. au fost moştenite din latina populară, prin cuvintele latineşti în care apar; b. reprezintă inovaţii ale limbii române; c. au fost preluate, prin împrumuturi, din limba rusă (după 1950). 8. Modificările fonetice condiţionate sînt cercetate de: a. fonetica acustică; b. fonetica articulatorie; c. fonetica combinatorie. 9. Hiatul poate fi evitat prin: a. epenteză, epiteză, sinalepsă; b. sinereză,afereză, epenteză; c. diereză, sinalepsă, epenteză. 10. Organele articulatorii active cuprind: a. coardele vocale, dinţii, limba, laringele, buzele; b. uvula, coardele vocale, limba, maxilarul inferior, buzele; c. bolta palatului, coardele vocale, buzele, uvula, dinţii.
43
PARTEA a II-a II. Introducere în lexicologie 1. Definiţia lexicologiei Interesul pentru definirea, înregistrarea şi descrierea cuvintelor s-a manifestat încă din Antichitate; se pare că primele liste de cuvinte au fost realizate în China şi India. Statul acestei discipline lingvistice, numită mult mai tîrziu lexicologie, avea în vedere înregistrarea şi explicarea cuvintelor, confundîndu-se în mare măsură cu ceea ce numim astăzi lexicografie (în franceză, termenul lexicologie este atestat în 1765, într-o accepţie relativ modernă, care depăşea punctul de vedere bazat în exclusivitate pe tehnica întocmirii de cataloage lexicale). Lexicologia (fr. lexicologie > gr. lexis =,,cuvînt, vorbă, termen”; gr. logos = ,,ştiinţă”) reprezintă disciplina care cercetează lexicul, fie lexicul la un moment dat, studiat în scopul observării modului de manifestare al acestuia, al stabilirii seriilor de unităţi lexicale, clasificate după diverse criterii (lexicologia sincronică sau descriptivă), fie lexicul privit din perspectiva constituirii şi evoluţiei lui, în toate perioadele de dezvoltare a limbii române, de la româna comună (secolele VI-XIII)21 şi pînă astăzi (lexicologia diacronică sau istorică). Lexicologia cercetează, aşadar, în diacronie şi/sincronie structura formală, lexicală şi semantică a cuvintelor, evoluţia acestora, cauzele lingvistice şi extralingvistice ale acestei evoluţii, interdependenţa dintre sistemul lexical şi celelalte unităţi ale limbii. Cele două perspective de abordare a sistemul lexical sînt complementare, în sensul că descrierea lexicului actual se bazează pe rezultatele oferite de studiile cu caracter istoric, în timp ce studiul diacronic are, ca termen de comparaţie, stadiul actual al lexicului. Din definiţia lexicologiei rezultă următoarele aspecte generale, corelate cu noţiunile implicate: a. prin lexic se înţeleg cuvintele (lexemele) şi îmbinările stabile de cuvinte, la care se adaugă unităţile lexicale neindependente, constitutive ale cuvintelor : rădăcini, radicali, baze de derivare, etimoane, sufixe, prefixe, prefixoide şi sufixoide; acestora li se adaugă xenismele (împrumuturi din alte limbi, neadaptate, deocamdată, la sistemul limbii române). b. termenul lexic este preferabil celui de vocabular, deoarece primul este supraordonat, iar al doilea este subordonat; lexicul este constituit dintr-o serie foarte bogată şi variată, de vocabulare: al numelor de rudenie, al meseriilor, al ştiinţelor, al numeralelor, al culorilor, al simbolurilor etc. Trebuie să menţionăm faptul că, de cele mai multe ori, cei doi termeni sînt consideraţi sinonimi, fără a se face distincţia necesară (a se vedea, în primul rînd, manualele din învăţămîntul gimnazial, dar şi alte studii şi lucrări de gramatică) dintre lexic şi vocabular. De asemenea, unii cercetători stabilesc o opoziţie între lexicul unei limbi şi vocabularul unui text, atunci cînd fac ceea ce numim statistică lexicală. Lexicul stă în relaţie de formă şi de sens cu termeni precum lexicologie, lexem (cuvîntul privit numai în latura sa semantică lexicală, nu şi în aceea gramaticală sau stilistică)22, lexicografie, lexicolog, lexicon ş.a., pe cînd celuilalt termen nu-i corespund formaţii lexicale similare (nu se spune, de exemplu, vocabularologie, vocabularografie) 23. Lexicologia are în vedere nivelul lexical, primul nivel în care limba se organizează biplan, prin constituirea planului semantic, alături de cel formal, acesta din urmă fiind dezvoltat pe baza nivelului fonologic şi în legătură directă cu nivelul morfologic. La rîndul său, nivelul lexical asigură baza structurării nivelului gramatical (morfo-sintactic).
21
Sintagma limbă română comună (protoromână, română primitivă, străromână etc.) are în literatura de specialitate românească două accepţii : 1. aspectul vechi al limbii vorbite de poporul român, anterior diversificării acesteia în dialecte (secolele VI-XIII); 2. aspectul actual al limbii vorbite de naţiunea română, bazat pe o cît mai mare uniformitate cerută de necesitatea de a comunica, însuşit de întrega colectivitate, indiferent de apartenenţa dialectală. 22 lexem (semantem) s.n., parte dintr-un cuvînt sau cuvînt care serveşte ca suport minimal al semnificaţiei, care constituie purtătorul de sens lexical, unitate minimă de expresie cu sens lexical. Se identifică, de obicei, cu rădăcina, cu radicalul cuvîntului sau cu orice cuvînt autonom : roş- în roşeaţă, roşietic, înroşi etc. (Apud, Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de termeni lingvistici, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p.198). 23 Petru Zugun, Lexicologia limbii române. Prelegeri, Editura Tehnopress, Iaşi, 2002, p. 9. Vezi, de asemenea, R.L. Wagner, Le vocabulaire français, I, Paris, 1967, p.17-18 ; autorul lucrării analizează cei doi termeni din perspectiva dihotomiei saussuriene langue / parole, propunînd folosirea termenului de lexic pentru a desemna unităţile semnificante din planul limbii (langue), iar pe cel de vocabular pentru a denumi o parte a lexicului actualizat în vorbire (parole). 44
2. Numărul unităţilor lexicale ale limbii române Nu vom şti cu exactitate numărul unităţilor lexicale, acesta fiind discutabil întotdeauna, din motive obiective, care ţin de evoluţia neîncetată a limbii, de creativitatea lexicală, de progresul constant al cunoaşterii umane etc. Spre deosebire de alte compartimente ale limbii, lexicul unei limbi este mult mai extins. Dacă, de exemplu, sistemul fonologic românesc cuprinde un inventar limitat de foneme: 7 vocale, dintre care 4 funcţionează şi ca semivocale (fără a fi foneme independente) şi un număr de 22 de consoane, dintre care două (k’ şi g’) au statut insuficient de bine precizat, lexicul, în schimb, cuprinde sute de mii de cuvinte ; teoretic, numărul cuvintelor este infinit, după cum infinite sînt şi aspectele realităţii care trebuie desemnate24. Practic, lexicul nu este infinit, dar este imposibil de stabilit cîte cuvinte cuprinde o limbă la un moment dat ; de aceea sistemul lexical al oricărei limbi este un sistem deschis, spre deosebire de cel fonologic care reprezintă un sistem închis. Numărul cuvintelor comune aparţinînd lexicului general a fost estimat la aproximativ 140000 de cuvinte. Micul dicţionar academic (MDA, I-IV) înregistrează 175000 de cuvinte, dintre care 125000 sînt cuvinte propriu-zise, iar restul de 50000 sînt variante lexicale. Faţă de Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX ( ediţia I, 1975; ediţia a II-a, 1998 ), care înregistrează 56568 de cuvinte şi de variante, Micul dicţionar academic este, deocamdată, o lucrare ,,unică în cultura română”25. Dacă la acest număr se adaugă numele proprii (toponime, antroponime etc.), numele tuturor termenilor tehnici şi ştiinţifici, denumirile de specii şi animale (fără cele din latina savantă), precum şi numele de personaje, autori, afixele şi xenismele (împrumuturi din alte limbi, neadaptate la specificul limbii române), cifra poate depăşi un milion de unităţi lexicale. Un vorbitor obişnuit poate folosi, în media zilnică, aproximativ o mie de cuvinte (inclusiv termeni profesionali). Marele aflux de neologisme înregistrat după 1990 şi denumirile din ştiinţă şi tehnică ridică numărul lexicului general la peste 180000 de cuvinte. A considera însă că lexicul românesc se reduce la ceea ce înregistrează dicţionarele la un moment dat înseamnă a fi foarte departe de realitatea lingvistică. Privită din această perspectivă, limba română este o limbă medie, dacă avem în vedere această cifră şi numărul de vorbitori (engleza numără aproximativ 600000 de cuvinte, iar limbile africane sau polineziene în jur de 2000 de cuvinte). 3. Noţiunea lingvistică de cuvînt Cuvîntul este unitate definitorie a lexicului şi unitate structurală de bază a limbii în ansamblu. Categoriile structurale de unităţi lexicale fundamentale prin care vorbitorii limbii române încorporează vocal sensuri relaţionale sînt aceleaşi în orice limbă: A. Cuvinte: simple, derivate sau compuse (student, bibliotecă, citeşte, conspectează, apă, preşcolar, neştiutor, treisprezece, binevoitor etc.). B. Îmbinări stabile de cuvinte: a) expresii: a da foc (,,a aprinde”), a sări peste cal (,,a exagera”), cine ştie ce (,,ceva”), pe din două (,,jumătate”) etc.; b) locuţiuni: a-şi da seama (,,a observa” ), a o lua razna (,,a devia”); c) grupări (sinapse) formate din determinat + determinant (care nu este epitet), avînd sensul unui singur cuvînt: socru mare, cumătru mare, albul ochiului, bună ziua, semnele citării, parte de vorbire, curent electric, curent literar, idee fixă (prejudecată), mărul discordiei (cauză), tendonul lui Ahile26 etc. În cazul lor, înţelesul ansamblului nu se depărtează mult de sensul fiecărui cuvînt din îmbinare, iar determinantul nu este epitet, ci face parte din denumirea specifică, inexistentă fără determinant; prin aceasta sinapsele diferă de sintagme, concept sintactic prin care se înţeleg îmbinările libere de cuvinte, formate din determinat + determinant, cel mai adesea 24
Cf. *** Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 265. În Prefaţă la primul volum al Micului dicţionar academic (Literele A-C), academicianul Marius Sala subliniază faptul că cele patru volume ,,comprimă”, de fapt, cele 32 de volume ale Dicţionarului Academiei, apărute sau aflate în curs de pregătire; vezi Academia Română, Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan”, Micul dicţionar academic. Redactori responsabili : Acad. Marius Sala şi Ion Dănăilă, volumul I, Literele A-C, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. VII. Celelalte trei volume: MDA (Volumul II, Literele D-H, 2002; Volumul III, Literele I-Pr, 2003; Volumul IV, Literele Pr-Z, 2003). 26 Tendon care prinde muşchiul triceps de calcaneu. Potrivit legendei, Ahile a fost cufundat în apele Styxului de către mama sa, zeiţa Thetis, pentru a-l face nemuritor, dar i-a rămas vulnerabil doar călcîiul, neudat, de care-l ţinuse. 45 25
echivalate cu denumirile de grup verbal (verb/predicat+complemente) şi de grup nominal (substantiv/ pronume/ numeral + atribut). d) îmbinări uzuale: Facultatea de Litere, Camera Deputaţilor, Monitorul Oficial, titlurile de opere literare, ştiinţifice etc. Limba se prezintă ca un sistem de niveluri integrante, nivelul lexical aflîndu-se la graniţa dintre cele două articulări ale limbii, deoarece sistemul fonologic este angajat în unităţile sintagmatice lexicale ale primei articulări şi realizează un sistem cu un inventar, teoretic, nelimitat. Unitatea fundamentală a acestui nivel este cuvîntul. Definirea noţiunii de cuvînt a devenit de multă vreme o problemă controversată pentru specialişti din diverse domenii: lingvistică, filozofie, psihologie, logică etc., datorită faptului că această unitate a limbii prezintă interes pentru multe discipline şi ramuri ale ştiinţelor contemporane. Definirea cuvîntului prezintă dificultăţi care ţin de natura complexă a acestei realităţi lingvistice. Dacă sunetele vorbirii pot fi descrise în termeni relativ riguroşi, nu acelaşi lucru se poate face în cazul cuvintelor. Orice cuvînt poate fi descris cu ajutorul altor cuvinte, ceea ce dă naştere unor definiţii circulare. Trăsătura esenţială a oricărui cuvînt este autonomia, capacitatea de a fi scos dintr-un context – sau dintr-o îmbinare stabilă de cuvinte în care apare în mod constant – şi de a fi utilizat în alt context, fără a-şi pierde valoarea sau semnificaţia iniţială. O altă caracteristică a cuvîntului este relaţia de solidaritate dintre forma şi conţinutul său. Forma cuvîntului este manifestarea sonoră a acestuia, un sunet sau o înşiruire de sunete, putînd avea şi o reprezentare grafică, iar conţinutul este ceea ce în mod obişnuit se numeşte înţeles sau sens. Un sunet sau un grup de sunete care nu are nici măcar un sens nu poate fi interpretat ca un cuvînt, iar sensul sau sensurile care formează conţinutul, indiferent de natura lor, nu există decît în măsura în care sînt asociate cu anumite forme. Se vorbeşte în acest caz, de dubla articulare a oricărei limbi naturale. Relaţia de solidaritate dintre formă şi conţinut este specifică unităţilor lexicale, elemente ale primei articulări, nu şi fonemelor, elemente ale celei de a doua articulări. Aceste trăsături, autonomia şi relaţia de solidaritate dintre formă şi conţinut, par suficiente pentru a delimita elementele care aparţin nivelului lexical al unei limbi şi a da o definiţie coerentă noţiunii de cuvînt sau de unitate lexicală. În orice limbă, autonomia unităţilor lexicale este circumscrisă unei anumite tradiţii, iar natura formei şi a conţinutului este diferită de la o limbă la alta. Aşa-numitul cuvînt izolat este, de fapt, o convenţie care se impune în fiecare limbă potrivit unei tradiţii specifice, după anumite reguli sau norme variabile, uneori deosebit de inconsecvente, aberante chiar, şi pe care orice demers raţionalist pare incapabil să le descrie coerent şi satisfăcător în totalitatea lor. În locul termenului tradiţional de cuvînt, se mai utilizează în lingvistica modernă termenii lexem (format după modelul fonem, morfem) şi lexie. Lexemele sînt morfeme a căror semnificaţie este lexicală şi nu gramaticală (vezi nota 2), iar prin lexii se înţeleg diferitele tipuri de cuvinte, simple şi compuse sau chiar expresii frazeologice, ceea ce complică inutil terminologia. Mult mai potrivită este denumirea de unitate lexicală, deoarece se referă, de cele mai multe ori, la un ansamblu de elemente dotate cu semnificaţie, fie ele şi diferite ca valoare. Fără a nega existenţa cuvîntului şi posibilitatea de a-l folosi ca termen operaţional, A. Martinet propunea înlocuirea termenului cuvînt cu acela de sintagmă autonomă, formată din moneme inseparabile sau dintr-un singur monem lexem (ieri, repede), monemul reprezentînd unitatea biplană minimală, care are o latură semnificată (sensul sau valoarea) şi o latură semnificantă (învelişul sonor). Chiar dacă o definiţie satisfăcătoare este greu de dat, deoarece avem a face cu o realitate complexă, prin cuvînt se înţelege un grup de sunete, uneori un singur sunet, care prin tradiţie este considerat (recunoscut şi utilizat) ca unitate autonomă a limbii, asociat în mod constant şi solidar cu un sens sau cu un complex de sensuri şi căruia i se subordonează un număr de variante şi de forme ca urmare a folosirii sale în conformitate cu normele gramaticale caracteristice limbii respective27. Această definiţie a cuvîntului care se referă, în principal, la relaţia de solidaritate dintre formă şi conţinut, la autonomia şi la utilizarea gramaticală a oricărei unităţi lexicale, departe de a fi acceptată fără rezerve, a fost avută în vedere atît de învăţaţii antici, cît şi de cei moderni. R. H. Robins, în cartea sa Scurtă istorie a lingvisticii, Editura Polirom, Iaşi-Bucureşti, 2003, p. 48-49, 27
Liviu Groza, Elemente de lexicologie, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2004, p.24. 46
constată asemănări izbitoare între definiţia dată cuvîntului de Antoine Meillet, "asocierea unui anumit sens cu un anumit grup de sunete care să poată îndeplini o funcţie gramaticală”, şi cea dată de Aristotel, “componentă a propoziţiei […] care are un înţeles propriu, dar nu mai poate fi împărţit unităţi de înţeles mai mici”. 4. Îmbinări stabile de cuvinte: expresii şi locuţiuni Expresiile sînt îmbinări stabile de cuvinte avînd, împreună, un singur sens (sensuri) şi comportîndu-se ca o singură parte de vorbire, aceea în care se încadrează echivalentul lor semantic. Ele sînt rezultatul frecventei utilizări de combinaţii stereotipe de cuvinte. În cadrul fiecărei părţi de vorbire (cu excepţia articolului), alături de cuvinte există şi îmbinări stabile de cuvinte, sinonime, cel mai adesea, cu lexeme (cuvinte considerate numai lexical) şi avînd funcţia de parte de propoziţie (sau de component al unei părţi de propoziţie multiple). Îmbinările stabile se opun îmbinărilor libere ale aceloraşi cuvinte, în care asocierile se bazează pe un inventar nelimitat, cel puţin teoretic, alcătuit din lexeme aparţinînd aceloraşi părţi de vorbire din care fac parte termenii îmbinării stabile. Să se compare: Bagă de seamă că iau masa (Observă că mănînc); Bagă aţa în ac şi ia masa de aici (Introduce firul în urechile acului şi deplasează / mută masa de acolo). În primul enunţ se poate observa atît sinonimia între îmbinarea stabilă şi termenii simpli corespunzători, cît şi funcţia unică de predicat verbal a îmbinărilor stabile şi a cuvintelor simple sinonime; în cel de-al doilea enunţ funcţiile sintactice sînt diferite (predicat, complemente ş.a.), îmbinările fiind libere. În măsura în care îmbinările stabile numite expresii sînt expresive şi analizabile în părţi de propoziţie, fără ca prin această analiză să se ajungă la nonsensuri (l-a luat la vale pe Ion, ,, l-a ironizat”), îmbinările stabile analizabile în predicat şi complement pot fi numite expresii. Dacă ele nu sînt expresive (sau sînt foarte puţin expresive), mai simple şi mai stabile decît expresiile şi, prin analiza lor sintactică, se ajunge la nonsensuri, pentru că includ termeni specifici sau pentru că aceasta ar duce la perceperea altui sens decît cel transmis, îmbinările stabile pot fi numite locuţiuni: a-şi lua inima în dinţi (a cuteza, a îndrăzni); a o lua razna (a divaga, a aiura); a da gură (a săruta pe cineva); a-şi da seama (a observa) ş.a. În cazul locuţiunilor, raporturile sintactice sînt suspendate, fiindcă nu mai vorbim aici, separat, de predicat şi complement etc. Pentru identificarea îmbinărilor stabile de cuvinte pot fi utilizate anumite criterii (care nu au aplicabilitate absolută): - pierderea capacităţii combinatorii a termenilor componenţi: subst. locul din locuţiunea: A venit în locul lui Ion nu se poate combina cu un adjectiv cum se combină subst. locul în îmbinarea liberă : A venit în locul acela în anul 2000; - cuvinte rare, neobişnuite, chiar unice, precum razna în locuţiunea verbală a o lua razna (a devia); - sens unic, diferit, cel mai adesea de sensurile cuvintelor alcătuitoare, însă explicabil în lingvistică, precum în îmbinările stabile de cuvinte colac peste pupăză (necaz mare, peste alt necaz); sens unic pot avea şi unele îmbinări libere precum a citi din nou (a reciti). Aplicarea cumulată a acestor criterii sporeşte posibilitatea recunoaşterii îmbinărilor stabile şi diminuează riscul confundării lor cu îmbinările libere omonime. Între expresii apar, deşi foarte rar, relaţii de : a. sinonimie: pentru verbul ,,a muri”: a închide ochii, a da ortul popii, a i se sfîrşi zilele etc. b. omonimie: a pune mîna (a conlucra); a pune mîna (a fura); c. polisemie: a închide ochii (a muri); a închide ochii (a tolera); d. antonimie: (om) de pus pe (la) rană (foarte bun); (om) de nimic (foarte rău). Unele expresii dezambiguizează sensul sinonimului lor: a împrumuta în limba română înseamnă atît a da cu împrumut, cît şi a lua cu împrumut. Cunoaşterea şi utilizarea corectă a expresiilor este un criteriu important de apreciere a competenţei şi a performanţei lingvistice. Alte denumiri pentru îmbinările stabile de tipul expresiilor şi locuţiunilor sînt frazeologismele şi perifrazele. Alte categorii de îmbinări stabile sînt sinapsele şi îmbinările uzuale, lipsite de valoare expresivă şi care au un singur sens, aparţinînd fiecare unei singure părţi de vorbire (substantiv) şi care se comportă ca o parte unică de propoziţie. Nu sînt expresii, locuţiuni, sinapse sau îmbinări uzuale proverbele, zicătorile, ghicitorile etc., ale căror părţi componente nu se 47
comportă precum cele ale îmbinărilor stabile precizate, fiindcă termenii lor aparţin la părţi de vorbire şi la părţi de propoziţie diferite şi nu au, ca echivalente semantice, cuvinte unice. În măsura în care sînt specifice unei anumite limbi, prin termenii constituenţi, îmbinările stabile pot fi numite idiotisme (fr. idiotisme; cf. lat. idiotismus, gr. idiotismos, acest termen avînd în componenţă adj. gr. idios ,,propriu”). În mod obişnuit, ele se traduc în altă limbă prin perifraze sau prin echivalentul lor. De exemplu, în limba română a ploua cu găleata, în limba franceză pleuvoir à seaux (,,cu găleţile”); în limba engleză it rains dogs and cats (,,cu cîini şi pisici”). Numărul expresiilor româneşti poate fi aproximat la cîteva zeci de mii, număr comparabil cu cel al cuvintelor compuse. Clasificarea expresiilor are în vedere un criteriu morfologic: - substantiv: băgare de seamă (atenţie), aducere aminte (amintire), părere de rău (regret), nod în papură (pretext), punct de vedere (opinie, părere); cele mai multe provin din locuţiuni verbale; - adjectiv: bătut în cap (prost), de treabă (corect), ca vai de el (foarte sărac, neinteligent), în toată firea (matur); - pronume: cine ştie cine (cineva), cine ştie ce (ceva), cîte şi mai cîte ( multe); - verb (cele mai numeroase): a ţine minte (a memoriza), a se face foc şi pară (a se mînia ), a-şi da ochii peste cap (a căuta să impresioneze); - adverbe: în faţă (înainte), din ce în ce (treptat), din cînd în cînd (uneori); - prepoziţii: în faţa (înaintea), în spatele (înapoia), în ciuda (contrar); - conjuncţii: prin urmare, din cauză că, în loc să etc. Aproape indiferent de partea de vorbire în care se încadreză expresiile, acestea au caracteristici specifice generale, stabilite în raport cu îmbinările libere: - ordinea obişnuită fixă a termenilor care le alcătuiesc: se spune a-i părea rău, nu rău a-i părea, ici şi colo, nu colo şi ici, cine ştie ce, nu ce ştie cine; din motive prozodice ordinea poate apărea inversată uneori: ,,e ca aminte să-mi aduc”, din poezia lui Eminescu Şi dacă, în loc de : e să-mi aduc aminte; - imposibilitatea de intercalare a unor unităţi nespecifice expresiei între termenii ei: îmi pare rău de aceasta, dar nu îmi pare de aceasta rău; se poate spune însă din punctul de vedere al meu sau din punctul meu de vedere; - imposibilitatea înlocuirii prin sinonime a unuia sau altuia din termenii expresiei: am habar (de ceva), nu posed habar sau posed ştire; în îmbinări libere se poate spune posed această carte etc.; în cazul unor expresii, sinonimia (specifică lor) este întîlnită: îmi ies din fire/ din răbdări/ din papuci/ din balamale etc.; - unele expresii păstrează arhaisme semantice, ca rost (gură de om), în a lua la rost (a certa) şi pe de rost (din memorie); arhaisme lexicale : bir ; arhaisme morfologice: boli şi roate (astăzi: boli şi roţi): a băga în boale pe cineva, a pune pe roate. 5. Lexeme şi alolexeme Cuvîntul este o entitate ideală, abstractă la nivelul limbii, în ipostaza concretă a acesteia, vorbirea, fiind reprezentată prin numeroasele sale variante formale (flexionare) şi semantice (sensurile actualizate în diverse contexte). Formele-tip înregistrate în dicţionare (nominativul singular, infinitivul etc.) sînt stabilite prin convenţie, iar sensurile date sînt cele impuse ca distincte prin uzul cunoscut de lexicografi. Cuvîntul este, aşadar, un ansamblu de forme şi sensuri, care împreună formează o unitate autonomă, identică mereu cu sine în trăsăturile definitorii. Invarianta formală şi semantică în toate ipostazele concrete ale cuvîntului este numită în lingvistica structurală lexem, iar variantele sale sînt numite alolexeme. Aşadar, cuvîntul este constituit nu numai din aşa-zisa formă tip (pe care o găsim inserată în dicţionare), ci din toate formele lui gramaticale sau flexionare (alolexeme). Aceasta înseamnă că orice cuvînt flexibil reprezintă o unitate într-o diversitate de forme sau aspecte gramaticale. O atenţie specială merită variantele unui cuvînt, care nu trebuie puse pe acelaşi plan cu unităţile lexicale propriu-zise. Acestea reprezintă realizări concrete ale aceluiaşi cuvînt, dar de alt tip decît cele morfologice (d.e.: casei, casele, caselor etc.). Astfel, în raport cu forma literară coregrafie (fr. chorégraphie), pronunţarea coreografie (explicabilă prin ital. coreografia) reprezintă o variantă lexicală, nu un alt cuvînt, întrucît cele două complexe fonetice aproape identice exprimă aceeaşi realitate, adică au un conţinut semantic identic (vezi: cafeină (fr. caféine) - cofeină (germ.Koffein), personaj (fr. personnage) – personagiu (ital. personnaggio). 48
Orice cuvînt este susceptibil de a avea variante ale formei-tip, dar şi variante ale formelor flexionare, acolo unde este cazul. Există în limba română, pe de o parte, forme-tip paralele, două, trei sau chiar mai multe, prin care un cuvînt, flexibil sau neflexibil, este reperabil în limbă, iar, pe de altă parte, forme flexionare paralele ale unei singure forme-tip (arendă, s.f., cu formele flexionare arendă, arenzii, arenzi, arenzilor, dar şi cu variante ale acestora, arende, arendei, arendele, arendelor; astmă s.f., cu forme flexionare astma, astmei, astme); astm s.n., cu forme flexionare astmul, astmului, astme). Deoarece orice cuvînt primeşte în mod necesar şi tradiţional o denumire, este utilă stabilirea unei deosebiri între variantele formelor-tip care pot fi numite variante lexicale, deoarece se manifestă la nivelul unităţilor lexicale tip, şi variantele formelor flexionare care se manifestă doar în flexiune şi care pot fi numite variante flexionare sau paradigmatice. Acestea din urmă se subordonează unei forme-tip sau, după caz, variantelor sale. În cazul variantelor lexicale propriu-zise, în funcţie de natura variaţiei formei-tip, se pot deosebi următoarele aspecte 28: 1. Variante ale formei-tip, determinate de natura fonemelor care o alcătuiesc (variante fonetice): acum / acuma, cafeină / cofeină, carafă / garafă, ciocolată /şocolată / ciocoladă / ciucalată, deseară / diseară, harpă / harfă etc. 2. Variante ale formei-tip, determinate de poziţia accentului (variante accentuale): àcvila / acvìla, bìtum / bitùm, cálcar / calcár, ìntim / intìm etc. 3. Variante ale formei-tip, determinate de variaţiile diferitelor categorii gramaticale specifice unităţilor lexicale respective (variante morfologice). Pentru substantive, este relevant genul, astm / astmă, bonet / bonetă, bonbon / bomboană, cartof / cartofă, călăuz / călăuză, foarfecă / foarfece etc., iar în cazul verbelor contează conjugarea, apare / apărea, curăţa / curăţi, gîdila / gîdili, sughiţa / sughiţi etc. 4. Variante ale formei-tip, de felul abnegaţie / abnegaţiune, consideraţie / consideraţiune, veneraţie / veneraţiune etc., care pot fi considerate pseudo-morfologice, întrucît –ie şi –iune nu realizează opoziţia de gen şi nu pot fi interpretate ca afixe morfologice. În cazul variantelor flexionare sau paradigmatice, avem a face cu paradigme paralele subordonate formei-tip sau formei nemarcate. La substantivul virus, diferenţa de gen, masculin, respectiv neutru – se manifestă în flexiune, şi nu la nivelul formei-tip: virus, viruşi, viruşii, viruşilor / virus, virusuri, virusurile, virusurilor / virus, viruse, virusele, viruselor etc. Alte substantive au paradigme paralele, mai precis forme de plural echivalente29, fără a avea însă şi diferenţe de gen: chibrit, chibrite, chibritele, chibritelor / chibrit, chibrituri, chibriturile, chibriturilor; hotel, hotele, hotelele, hotelelor / hotel, hoteluri, hotelurile, hotelurilor etc Stabilirea tipurilor de variante mai poate avea în vedere şi alte aspecte: provenienţa, vechimea în limbă, acceptarea sau neacceptarea de limbă literară30.* Se pot distinge atît variante lexicale, cît şi variante flexionare interne, determinate de anumite fenomene care se manifestă în limbă (analogia, contaminaţia, etimologia populară, hipercorectitudinea, influenţa pluralului asupra singularului etc.), variante externe, datorate etimologiei multiple, variante vechi sau învechite, ieşite din uz, variante neologice, variante literare, variante neliterare (regionale, populare, inculte etc.). Această clasificare ţine seama, în principal, de cauzele care determină producerea variantelor lexicale şi flexionare în limbă. Deseară / diseară şi cafeină / cofeină pot fi încadrate în acelaşi tip de variante, şi anume în categoria variantelor lexicale, dar cauzele care au determinat apariţia lor în română sînt diferite. În primul caz, se poate vorbi de schimbări fonetice accidentale (varianta diseară a apărut ca urmare a disimilării vocalei e din varianta deseară), iar în al doilea caz se poate invoca etimologia multiplă (varianta cafeină provine din franceză, iar varianta cofeină, din germană). Variantele flexionare ale verbului lucra, prima fiind literară, iar a doua populară, lucrez, lucrezi, lucrează etc. şi lucru, lucri, lucră etc. corespund celor două tipuri de verbe de conjugarea I care la prezentul indicativ au forme slabe, la care apare sufixul –ez şi, respectiv, forme tari, la care nu apare acest sufix. Varianta ciocoladă este o contaminaţie între ciocolată şi şocoladă. Alte 28
Vezi Liviu Groza, Op. cit., p. 34. Vezi Valeria Guţu-Romalo, Corectitudine şi greşeală: limba română de azi. Versiune nouă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 71-77 30 O tipologie a variantelor, nu numai a celor lexicale, a fost propusă de Cristian Moroianu, Tipuri de variante, în Limbă şi literatură, vol. III-IV, 1998, p.25-34. 49 29
variante sînt rezultatul etimologiei populare (fierăstrău, frecţie, somnieră, faţă de ferăstrău, fricţie, somieră). Acestea nu trebuie confundate cu variantele populare de felul burcan, fimeie, trin, care sînt de fapt pronunţări neliterare ale cuvintelor borcan, femeie, tren şi care nu sunt rezultatul fenomenului amintit. Este posibil ca atît variantele de tip lexical, cît şi cele de tip flexionar sau paradigmatic să fie abandonate de uz şi să devină arhaice (priimi, bonbon, rolă, portret – portreturi etc.), să fie acceptate în variaţie liberă, inclusiv de limba literară, aşa-numitele variante literare libere (cîrdăşie / cărdăşie, despera / dispera, eteroclit / heteroclit, galantom / galanton, virus / viruşi, virus / virusuri etc.31), sau să se specializeze semantic. În legătură cu acest ultim aspect, se poate face observaţia că specializarea semantică a tipurilor de variante lexicale propriu-zise şi a variantelor flexionare se realizează diferit. În urma specializării semantice, variantele fonetice şi morfologice ale formelor nemarcate dau naştere la paronime: ax / axă, bor / bord, datora / datori, deviz / deviză, fascicul / fasciculă, garderob / garderobă, rever / revers, transparent / transperant etc., iar variantele accentuale, la omografe: compànie / companie, dirèctor / directòr, dòmino / dominò etc. Specializarea semantică a variantelor flexionare sau paradigmatice dă naştere la omonime parţiale: acorda – acordez, acordezi …/ acorda – acord, acorzi …, curent – curenţi / curent – curente, derivat – derivaţi / derivat – derivate, termen – termeni / termen – termene, sconcs – sconcşi / sconcs – sconcsuri, şerpar – şerpare / şerpar – şerpari etc. Această observaţie este încă un argument în sprijinul ideii că variantele de tip lexical nu pot fi puse pe acelaşi plan cu cele de tip flexionar sau paradigmatic. În afara etimologiei multiple, o altă cauză a fenomenului numit specializarea semantică a variantelor este tendinţa de dezambiguizare a polisemiei. Faptul că acelaşi cuvînt denumeşte realităţi percepute ca distincte este considerat de vorbitori ca o anomalie a limbii. Verbul potoli se referă atît la starea unei persoane, cît şi la starea unui fenomen: copilul se potoleşte, focul se potoleşte. Pentru a face distincţia necesară între cele două aspecte amintite, în limba populară se recurge la specializarea semantică a formelor verbale slabe şi tari: copilul se potoleşte, focul se potoale*. Uneori, se recurge chiar la o specializare semantică a variantelor populare şi literare steclă denumeşte materialul, iar sticlă denumeşte recipientul. Şi în limba literară se poate constata acest fenomen. Împrumutat din franceză, verbul acorda (fr. accorder) se referă, de asemenea, la acţiuni diferite: “a da, a atribui” (accorder un crédit, un delai, une faveur), dar şi “a aduce tonurile unui instrument muzical la aceeaşi înălţime” (accorder un piano, un violon). Limba română a oferit posibilitatea specializării formelor verbale tari, acord, acorzi, acordă etc., pentru primul sens, şi a formelor verbale slabe, acordez, acordezi, acordează etc., pentru al doilea sens. Tendinţa specialzării semantice se manifestă foarte puternic şi la variantele substantivelor terminate în –ie şi –iune, de felul: formaţie / formaţiune, pensie / pensiune, porţie / porţiune, raţie / raţiune, staţie / staţiune etc., fiind o particularitate a lexicului românesc modern. Desigur, nu toate substantivele terminate în –ie şi –iune s-au specializat semantic. Unele variante sînt astăzi învechite, emoţiune, direcţiune, inspecţiune, inspiraţiune, poliţiune, iar altele circulă în variaţie liberă, abnegaţie / abnegaţiune, atenţie / atenţiune, consideraţie / consideraţiune etc. Originea acestor variante trebuie căutată în modul oferit de flexiunea substantivelor latineşti corespunzătoare, formatio, formationis; pensio, pensionis; portio, portionis; ratio, rationis; statio, stationis etc. Au contribuit, desigur, şi numeroase împrumuturi neologice din limbile romanice, în special din franceză şi italiană, care au susţinut formele în –iune, fricţiune, poţiune, rebeliune, uniune etc., precum şi din unele limbi neromanice, de exemplu din rusă, care au susţiunt formele în –ie, administraţie, comisie, formaţie, misie etc. 6. Sens şi semnificaţie Cele două laturi constitutive ale cuvîntului sînt forma şi conţinutul, ele funcţionînd într-o solidaritate indestructibilă, deşi reuniunea lor are un caracter arbitrar (dovadă că fiecare poate evolua sau se poate organiza în sistem independent de celălalt). Relaţia formă-conţinut / expresieconţinut este dialectică: un cuvînt este simultan o expresie materială (segmentală şi 31
Gabriela Pană Dindelegan, În sprijinul variantelor literare libere, în Studii şi cercetări lingvistice, nr. 5, 1983, p. 446-450; Simona Tomulescu, Despre variantele literare libere la nivel gramatic, în Limba şi literatura română, nr. 3, 1997, p. 11-13. 50
suprasegmentală) şi un conţinut ideal, adică, altfel spus, cuvîntul este simultan semnificant şi semnificat, constituit ca atare în procesul cunoaşterii. Forma (expresie sau complex sonor) reprezintă latura materială a cuvîntului, componenta lui fonetică-fonologică şi morfologică, adică fonemele, grupate în silabe şi puse sub accent, şi morfemele, diferenţiate în rădăcină, afixe şi desinenţe, toate acestea contractînd între ele raporturi structurale. Cuvintele reprezintă secvenţe de foneme organizate în silabe; dar o silabă poate fi identificată ca atare numai dacă este un semnificant, dacă semnifică ceva, ori este constituent al unui semnificant plurisilabic, deoarece numai aşa funcţionează ca semn lingvistic, opus altui semn lingvistic. Prin urmare, o definiţie strict fonologică a cuvîntului ca secvenţă ori sintagmă autonomă de foneme nu este satisfăcătoare, dacă nu se relevă şi caracterul biplan, deoarece o secvenţă fonologică este planul expresiei unui cuvînt numai şi numai dacă este semnificantă, dacă poate fi identificată simultan şi ca semnificat32. Numai în felul acesta, cuvîntul este un element pozitiv, ca unitate simultană a semnificantului cu semnificatul lui; considerate separat, aceste două feţe ale cuvîntului sînt diferenţe de sunete combinate cu diferenţe de sens. De exemplu, secvenţa monosilabică port este semnificantul cuvîntului port, semnificînd ,,port”; din aceleaşi unităţi fonologice, putem organiza o altă secvenţă trop, care este tot un semnificant, dar al cuvîntului trop, deoarece semnifică ,,trop”. Ambele semnificante sînt, deci, semne lingvistice, pozitive, constituind termeni ai opoziţiei lexicale port / trop. Dar secvenţa monosilabică ortp sau potr, obţinută din aceleaşi diferenţe fonetico-fonologice, nu mai reprezintă un plan al expresiei, deoarece, nesemnificînd ceva, nu este un semnificant, nu devine element lexical pozitiv şi nu se încadrează într-un sistem de opoziţii. Conţinutul (înţeles sau semnificaţie) reprezintă latura ideală, psihică a cuvîntului, imagine prelucrată mintal a obiectului denumit (denotatul), pe care-l evocă, inclusiv în lipsa acestuia. Semnificarea este un proces logic de abstractizare şi de generalizare, decantat de-a lungul experienţei istorice de comunicarea lingvistică, în urma căruia obiectele realităţii sînt grupate pe clase cu trăsături suficient de asemănătoare pentru a fi considerate echivalente şi asociate aceluiaşi complex sonor. Semnificaţia este imaginea gîndită şi exprimată verbal a acestei clase, putînd fi apropiată de noţiune, dar neindentificabilă cu aceasta. Principala deosebire constă în caracterul riguros elaborat al noţiunii (ea este opera specialiştilor, pe cînd semnificaţia este produsul vorbitorilor comuni), care-i dă valoare stabilă, universală, faţă de semnificaţie, care e valabilă pentru fiecare limbă sau pentru fiecare etapă a limbii în parte. De exemplu, noţiunea de carte e unică, dar semnificaţia cuvîntului francez livre nu se suprapune peste conţinutul cuvîntului românesc carte ( a se vedea contextele: ştie carte, citeşte o carte, carte de vizită, carte albă, carte de credit), care, la rîndul lui, a suferit schimbări în timp (carte = scrisoare). Sensul (pe care mulţi îl confundă cu semnificaţia) este actualizarea, în diferite categorii de contexte verbale şi situaţionale, a semnificaţiei. Particularizarea semnificaţiei duce la sensuri mai mult sau mai puţin diferite, dintre care unele se impun ca entităţi distincte subordonate conţinutului general al cuvîntului. În felul acesta, semnificaţia echivalează, la cea mai mare parte a cuvintelor, numite polisemantice, cu un complex de sensuri. În cadrul acestui complex, sensurile componente cunosc o stratificare diacronică şi o ierarhizare funcţională sincronică. În primul caz, pe lîngă sensul originar (principal, de bază), prezent în cuvînt din cele mai vechi perioade ale istoriei sale cunoscute, există şi sensuri secundare (derivate), dezvoltate din sensul originar (principal). În cel de-al doilea caz, sensul denotativ (propriu, cognitiv, denominativ) este însoţit de sensuri conotative (figurate), derivate, în urma unor figuri de stil, din primul, şi care păstrează mai mult sau mai puţin caracterul expresiv iniţial. Pe parcursul evoluţiei limbii, aceste sensuri pot dispărea sau pot deveni sensuri secundare. De exemplu, cuvîntul carte cu sensul de ,,scriere tipărită în volum” reprezintă sensul denotativ, celelalte sînt sensuri secundare. Sensurile secundare sînt variante ale sensului fundamental (originar, principal) şi se subordonează acestuia; în cele mai multe cazuri, sensurile secundare sînt conotative. Este posibil totuşi ca un sens secundar să constituie, pentru unii vorbitori, sensul fundamental, adică sensul fundamental propriu-zis să nu le fie cunoscut, situaţie întîlnită în graiuri sau în ramificaţiile sociale ale limbii. Prin latura sa sonoră, cuvîntul este semn al înţelesului ce-l poartă. Între formă şi conţinut există o strînsă legătură, deoarece ele se evocă reciproc, forma evocă conţinutul (conceptul). În 32
I.Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 221. 51
exprimarea semnului lingvistic (formă), fonemele se organizează în aşa fel între ele, încît să se evite suprapunerea. Semnul are, aşadar, rolul de a diferenţia noţiunile exprimate prin cuvînt; cuvintele diferă şi prin faptul că sînt alcătuite din foneme diferite, implicate, avînd şi sensuri diferite. Posibilitatea de combinare a fonemelor este extrem de numeroasă. Teoretic, există un număr nelimitat de cuvinte. Diferenţierea cuvintelor se poate face chiar şi printr-un singur fonem (car, dar, sar). Ele se mai pot diferenţia şi prin morfeme (vb. a face se deosebeşte de derivatele lui: a preface, a reface, a desface, prin morfemele: pre -, des -, re -). Funcţia de diferenţiere a semnului lingvistic se manifestă nu numai în plan morfonematic (adică prin foneme şi morfeme ), ci şi în plan sintagmatic (adică în fluxul vorbirii, în propoziţii şi fraze). Semnul lingvistic este un semnal acustic, purtător al unei semnificaţii. 7. Trăsăturile distinctive ale cuvîntului Transformarea referentului în sens se realizează printr-o prelucrare logică sui generis, în care trăsăturile obiectelor descoperite prin observaţie, analiză şi comparaţie se supun probei comutării, disociindu-se cele relevante (esenţiale) de cele nerelevante (întîmplătoare). De exemplu, pentru grupul de obiecte denumite de cuvîntul casă, trăsăturile ,,clădire”, ,,cu caracter stabil”, ,,destinată locuinţei” sînt trăsături relevante, pe cînd altele, ca ,,tip de acoperiş”, ,,materialul din care este construită” etc. sînt nerelevante. Dacă înlocuim trăsătura ,,stabilă” cu ,,provizorie” se declanşează schimbarea semnificantului cu baracă, cort, cabană etc.(la fel cu celelalte trăsături considerate relevante); dacă introducem ideea de ,,acoperiş de tablă”(,,de şindrilă”, ,,de ţiglă” etc.) nu se înregistrează o schimbare în cuplul denominativ. Trăsăturile distincte la acest nivel se numesc seme, iar reuniune lor (echivalentă cu sensul) se numeşte semem. Un cuvînt poate avea unul sau mai multe sememe, după cum este monosemantic sau polisemantic. 8. Fondul principal lexical şi masa vocabularului Deşi toate cuvintele îndeplinesc funcţia de comunicare, valoarea acestora nu este aceeaşi în ansamblul lexicului. Prin organizarea lexicului, se poate înţelege stabilirea, în funcţie de factori diverşi, a unei ierarhii a cuvintelor. Poziţia cuvintelor în lexic este determinată în principal de felul în care vorbitorii se raportează la acest nivel al limbii, în funcţie de necesităţile comunicării. Din această perspectivă, în primul rînd, trebuie avută în vedere importanţa cuvîntului în comunicare. Pentru a se putea înţelege între ei, vorbitorii limbii române, şi ai oricărei limbi în general, trebuie să cunoască şi să utilizeze în comun anumite cuvinte care, tocmai din această cauză, au însemnătate deosebită în organizarea şi configurarea lexicului. Cuvintele a căror importanţă este fundamentală în procesul comunicării, fiind cunoscute şi folosite frecvent de toate categoriile populaţiei, se grupează în fondul principal lexical. După criteriul valorii (vechime, importanţa şi frecvenţa lor) lexicul limbii române contemporane cuprinde : - fondul principal lexical (partea stabilă a vocabularului); - masa vocabularului (partea mobilă). Fondul principal lexical (lexic de bază, vocabular esenţial etc.) reprezintă nucleul funcţional stabil al limbii, care cuprinde cuvintele cunoscute şi folosite frecvent de către toţi vorbitorii unei limbi, în cele mai importante situaţii din viaţă. A fost tratat de mai mulţi lingvişti (Al. Graur, ,,Fondul principal al limbii române”, 1957). Operaţia de delimitare a FPL este dificilă, dar există cîteva criterii prin care această delimitare este posibilă. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cuvintele pentru a aparţine FPL: a) să exprime noţiuni fundamentale indispensabile vieţii şi activităţii umane (cuvinte care denumesc: obiecte şi acţiuni foarte importante, grade de rudenie, nume de fiinţe, plante, animale, nume de alimente de strictă necesitate, calităţi, defecte, diviziunile timpului, instrumente gramaticale); b) să fie întrebuinţate de toţi vorbitorii limbii noastre, cu acelaşi sens; c) să fie vechi, ceea ce le asigură stabilitate şi, în consecinţă, au şanse să fie păstrate în viitor; d) să aibă familii de cuvinte. Nu toate condiţiile sînt obligatorii pentru a încadra cuvintele în FPL. Unele cuvinte vechi au fost înlocuite cu sinonime mai noi: condei - stilou, buche – literă, bir – impozit, chezaş – garant. În delimitarea fondului prindcipal lexical, în afară de criteriul cunoaşterii şi folosirii frecvente de către 52
toţi vorbitorii, mai pot fi avute în vedere şi următoarele aspecte: puterea de derivare şi de compunere a cuvintelor, capacitatea cuvintelor de a intra în componenţa expresiilor şi locuţiunilor sau a unităţilor frazeologice, stabilitatea cuvintelor în limbă, caracterul polisemantic al acestora. Aceste criterii sînt însă relative, deoarece din fondul principal lexical fac parte şi cuvinte de la care nu se pot obţine derivate sau compuse, care nu intră în componenţa expresiilor şi locuţiunilor, care au un singur sens sau care nu exprimă noţiuni, cum ar fi, de exemplu, prepoziţiile şi conjuncţiile, verbele auxiliare etc. Fondul principal lexical constituie, datorită trăsăturilor specifice, împreună cu sistemul gramatical şi cel fonologic, nucleul limbii, factorul ei de stabilitate şi de dezvoltare. Al. Graur a stabilit că în FPL există 1419 cuvinte, dintre care 964 sînt elementele cele mai sigure (60% sînt de origine latină, 40% de diverse origini: slavă, maghiară, turcă, franceză, cuvinte internaţionale etc.). FPL cuprinde cuvintele cele mai uzuale dintr-o limbă dată, acestea au cele mai multe derivate şi compuse şi intră în numeroase expresii şi locuţiuni. Faptul că fondul principal lexical este partea cea mai stabilă a lexicului, reunind cuvintele cu o mare importanţă în procesul comunicării, are anumite urmări în răspândirea şi consolidarea unor fapte de limbă. Existenţa sunetului [h], dispărut încă din latina târzie, în limba română poate fi considerată o inovaţie a sistemului fonologic românesc, dar menţiunea sa se explică şi prin pătrunderea în fondul principal lexical a unor cuvinte împrumutate din alte limbi care conţin acest sunet, cum sunt haină sau hrană. Substantivul stea, moştenit din latină, cu pluralul stele, a oferit un model flexionar şi împrumuturilor ulterioare din alte limbi, cafea – cafele, perdea – perdele, şosea – şosele, tocmai datorită poziţiei sale stabile în fondul principal lexical. Este evident că cele aproximativ 1400 de cuvinte care alcătuiesc fondul principal lexical nu sînt suficiente unui vorbitor pentru a comunica în mod curent în limba română. Orice vorbitor, potrivit vîrstei, educaţiei, preocupărilor sale profesionale, utilizează cu necesitate şi cuvinte din aşanumita masă a vocabularului. Numărul minim de cuvinte necesar unui vorbitor comunicării în limba română este, după unii cercetători, de aproximativ 3000. Aceste cuvinte alcătuiesc lexicul sau vocabularul minimal, elementar sau fundamental 33 al limbii române. Masa vocabularului (lexicul secundar) reprezintă partea cea mai mobilă, dar şi cea mai numeroasă. Cuprinde cuvinte care nu fac parte din FPL şi nici din lexicul circulant şi conţine termeni din diverse domenii. Fondului principal lexical i se opune cea mai mare parte a lexicului, numită în mod curent masa vocabularului, în care sunt cuprinse cuvintele care nu îndeplinesc cerinţa de a fi cunoscute şi utilizate de absolut toţi vorbitorii. Ca urmare a acestui fapt, frecvenţa acestora în comunicare este mai mică decît a cuvintelor din fondul principal lexical. Avînd în vedere distribuţia cuvintelor, în funcţie de evoluţia în timp a limbii române, de zonele geografice în care aceasta se vorbeşte, precum şi de variantele sale socio-profesionale, se pot deosebi în lexicul limbii române, cu precădere în masa lexicului sau a vocabularului, următoarele categorii de unităţi lexicale: cuvintele de utilizare limitată (arhaismele, regionalismele, neologismele, termenii profesional-ştiinţifici, elementele de argou şi jargon), dar şi părţile lexicului aflate, din diferite motive, în zone de uz marginale (lexicul popular, familiar, pasiv, imprecaţii, injurii etc.). În lexicologie, prin arhaisme se înţeleg cuvintele, variantele şi sensurile care au încetat să mai fie folosite în vorbirea curentă. Din acest punct de vedere, există, pe de o parte, arhaisme lexicale, cuvinte care nu mai sînt utilizate în limba actuală, şi, pe de altă parte, variante arhaice, variante fonetice, morfologice şi flexionare ieşite din uz, precum şi arhaisme semantice. Din categoria arhaismelor lexicale, fac parte cuvinte care denumesc diferite aspecte din realitate care au dispărut sau care sînt astăzi altfel numite. De exemplu: 1. Obiecte de îmbrăcăminte şi ţesături din trecut: alagea “stofă de mătase vărgată”, biniş “haină lungă îmblănită”, cacom “haină de hermină purtată de domnitori şi de boierii de rang înalt”, caftan “manta albă împodobită purtată, de asemenea, de domnitori şi de boieri, cauc “căciulă înaltă şi rotundă”, ceacşiri “pantaloni turceşti”, feregea “manta subţire de vară”, fermenea “scurteică îmblănită, gugiuman “căciulă de samur”, işlic “căciulă turcească”, pambriu “stofă de lînă”. 2. Îndeletniciri militare sau civile, denumiri ale unor slujbe şi instituţii din trecut: agie “poliţie”, arnăut “mercenar albanez”, beşliu “căpitan în oastea turcească”, cadiu “judecător turc”, 33
Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem, Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 127129. Definirea acestui concept are în vedere, aşa cum constată autorii, “necesităţi de ordin pedagogic” şi se referă la stabilirea unui număr minim de cuvinte necesare învăţării limbii române de către străini. 53
calemgiu “copist, funcţionar”, ciohadar “slujitor care avea grijă de încălţămintea domnitorului”, pazarghidean “slujitor domnesc însărcinat cu tîrguielile”, polcovnic “colonel”, scutelnic “ostaş fără leafă, scutit de biruri”, tălpaş “soldat infanterist” etc. 3. Ranguri boiereşti şi funcţii diplomatice din trecut: armaş “boier administrator al închisorilor”, caimacam “boier locţiitor al domnitorului”, capuchehaie “ambasador”, capugiu “trimis al sultanului”, cămăraş “boier care se îngrijea de cămara domnitorului”, clucer “boier care se îngrijea de bucătăria domnitorului”, comis “boier care administra grajdurile domnitorului”, hatman “boier comandant al oştii”, pitar “boier care se îngrijea de brutăria domnească”, serdar “boier comandant al artileriei” etc. 4. Acte cu caracter juridic, acţiuni şi obiecte diverse: anafora “raport”, aplat “autorizaţie de vînzare”, capioldaş “amic, prieten”, caramfilă “carafă, sticlă”, clironomie “moştenire”, havadiş “noutate, veste”, ipochimen “persoană, individ”, irat “venit, avere”, a parastisi “a reprezenta o piesă de teatru, un spectacol”, pitac “ordin semnat de domnitor”, pliroforisi “a informa”, sultanmezat “vînzare la licitaţie a bunurilor unui datornic”, tacrir “interogatoriu” etc. Variantele arhaice sînt variante fonetice, morfologice şi flexionare ieşite din uz ale unor cuvinte care se utilizează încă în vorbirea curentă. Trebuie făcută precizarea că şi unele arhaisme lexicale au avut variante, care, evident, au fost abandonate împreună cu uniteatea lexicală iniţială (capuchehaie / capichehaie / capichihaie; fermenea / fermenă etc.). În cazul variantelor arhaice, aven a face cu o unitate lexicală care şi-a schimbat forma sub aspect fonetic, morfologic sau flexionar odată cu evoluţia generală a limbii române. Numai în raport cu forma acceptată de limba actuală forma abandonată de uz este arhaică sau învechită. În unele perioade ale istoriei limbii române, diferitele variante ale unui cuvînt au putut fi în variaţie liberă, aşa cum şi astăzi de altfel putem constata coexistenţa mai multe variante ale unuia şi aceluiaşi cuvînt (de exemplu: acum / acuma, cafeină / cofeină, deseară / diseară etc.). Astfel, unele cuvinte destul de frecvent utilizate în limba de astăzi au variante fonetice arhaice sau învechite, aşa-numitele arhaisme fonetice, de felul: calamare (călimară), derege (drege), dobă (tobă), hitlean (viclean), îmbla (umbla), împle (umple), jac (jaf), lăcui (locui), oborî (doborî), pasere (pasăre), samă (seamă), sumeţi (semeţi) etc. Prin arhaisme semantice, se înţeleg cuvinele care astăzi nu se mai utilizează cu sensurile sau cu absolut toate sensurile pe care le aveau în trecut. Adeverinţă a avut cîndva sensul de “încredinţare, făgăduială, asigurare”, carte pe cel de “scrisoare”, iar limbă a însemnat în trecut şi “popor”, chiar “iscoadă”, nu numai “organ situat în cavitatea bucală care ajută la înghiţit şi la articularea sunetelor” etc. Unele arhaisme lexicale, precum şi unele variante arhaice s-au menţinut în limba de astăzi numai în expresii frazeologice, de felul a veni de hac, a (nu) avea habar, a nu şti o iotă, a-şi da seama, a pune beţe în roate etc. Arhaisme lexicale mai pot fi întîlnite în graiurile care păstrează încă aspecte ale unor stadii mai vechi ale evoluţiei limbii române: ai “usturoi”, arină “nisip”, custa “a trăi”, im(ă) “murdărie”, vipt “aliment” etc. Masa vocabularului are cea mai mare mobilitate. Aici se reflectă, mai întîi, schimbările ce se produc în societate. Subansamblurile vocabularului se află în permanentă dependenţă şi interacţiune. Multe derivate din MV au ca rădăcină cuvinte primare din FPL. Unele sinonime şi antonime îşi găsesc perechile în MV şi invers: bine, rău (FPL); malign (MV). Gramatica este cea care asigură legătura dintre cuvintele din diverse sfere ale lexicului, în sensul că dă unitate formelor cuvintelor, realizînd aceeaşi flexiune şi cuvintelor din FPL şi celor din MV. Fondul comun de cuvinte. Nici un vorbitor nu poate cunoaşte şi întrebuinţa toate cuvintele care aparţin lexicului unei limbi, ci numai pe acele de care are nevoie în procesul comunicării. Fondul comun este subansamblul lexical cunoscut şi întrebuinţat de toţi vorbitorii în trei ipostaze ale exprimării curente (literară, familiară, populară). În exprimarea literară, vorbitorii îşi aleg cu grijă cuvintele formulînd propoziţii şi fraze, respectînd normele limbii literare. În exprimarea familiară (intimă) se folosesc cuvinte uzuale, bine cunoscute, diminutive, argotisme, ca şi în vorbirea populară. Fondul expresiv conţine cuvinte a căror forţă sugestivă rezultă din context, sau îşi are izvorul în componenţa lor fonetică şi în aceea a cuvintelor folosite cu sens figurat, cuvintele care au sufixe diminutive sau augmentative, care pot exprima sentimente diverse: aghiuţă, a ajuna, calabalîc, fanfaron, haidamac, hîrb, a se hlizi, a obloji, petrecanie, sfadă, şagă, şontorog, a tămădui, ţînc, trîndav, zaiafet, a se zgîi. 54
Expresivitatea rezultă din folosirea cu sens figurat: gîscă, oaie; folosirea unor cuvinte derivate (cu sufixe şi prefixe): grăsan, fătoi, băboi. Pentru a avea valoare expresivă, cuvintele trebuie să aibă măcar unul din atribute, nou sau rar . Cuvintele savante sînt împrumutate din alte limbi, pe cale livrescă, sau odată cu obiectul sau noţiunea denumită. Unele cuvinte au depăşit graniţa din acest domeniu şi au trecut în fondul comun. Concluzie: Între compartimentele lexicului nu există limite tranşante şi cuvintele circulă permanent, după necesităţile de exprimare ale vorbitorilor, uneori schimbîndu-şi valoarea semantică. 9. Structura etimologică a lexicului românesc În lingvistica tradiţională unităţile lexicale sînt clasificate după două criterii generale : a. după timpul, locul şi mediul utilizării lor; b. după raportul între formele şi sensurile lor. După timpul (axa verticală) utilizării lor, unităţile lexicale sînt repartizate în două categorii: 1. pancronice – cele care există în limba română de la începuturile ei şi pînă astăzi, acestea fiind moştenite din latina dunăreană sau din traco-dacă, primele împrumuturi din greaca medie sau bizantină (care au început din secolul al VI-lea d.H.). 2. mediocronice – împrumuturile din slava meridională, din medio-greaca de după secolul al VII-lea, şi, apoi, din neogreacă (care a început în secolul al XV-lea), din maghiară, din limbi orientale (cumană, tătară, turcă ş.a.), din limbi slave (pe cale cultă) din slavona bisericească, din latina literară, din limbi romanice, germanice ş.a., precum şi formaţiile româneşti realizate pe baza lor. Unităţile lexicale nespecifice celei de a doua categorii, dar existente în prima categorie, se numesc arhaisme, acest termen aplicîndu-se însă şi pentru limba română modernă (care începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea) şi unităţilor lexicale utilizate obişnuit în limba veche (secolele al XI-lea – al XVIII-lea, dar numai în opere istoriografice şi beletristice de evocare a vremilor revolute, scrise în perioada modernă (cele păstrate în graiurile populare sînt istorisme), după cum împrumuturile de după secolul al XVIIIlea sînt numite, tot din această a doua perspectivă, neologisme. După locul (axa orizontală sau factorul geografic) utilizării lor, unităţile lexicale se clasifică în trei vocabulare: a. al limbii literare; b. al limbii populare; c. al graiurilor. După mediul (factorul socio-cultural) căruia îi sînt specifice, o parte a unităţilor lexicale ale limbii române este clasificată în trei vocabulare: a. al profesiilor; b. de argou; c. de jargon. După criteriul lingvistic, al raportului între formele şi sensurile unităţilor lexicale, distingem cinci vocabulare: a. al cuvintelor polisemantice; b. al sinonimelor; c. al omonimelor; d. al antonimelor; e. al paronimelor. În limba română, cuvintele provin şi din alte limbi, nu numai din latină. Pentru a afla originea unui cuvînt, sînt necesare cunoştinţe de limbă latină, dar şi din alte limbi, la care trebuie să adăugăm cunoştinţe temeinice de istoria limbii, de fonetică istorică şi de lingvistică. Sub aspectul originii, cuvintele sînt: - moştenite; - împrumutate; - create pe teren românesc; - cu etimologie necunoscută (nesigură). În limba română avem cuvinte de origine latină moştenite: ac, albină, a avea, bine, creştin, a cunoaşte, a da, dulce, a face, fată, făină, grîu, iarbă, iepure, a ieşi, a juca, a judeca, a lega, loc, lup, mamă, masă, minte, nas, negură, nepot, ou, ochi, pădure, păr, părinte, rece, râde, sare, şapte, şoarece, tată, tânăr, trage, umbră, urzică, vacă, vecin, verde, zi, zănatec, a zice etc. Cuvintele moştenite din latină reprezintă esenţa lexicului romănesc. Statistic, elememtele moştenite din latină reprezintă 20-35% din ansamblul nediferenţiat al lexicului (în funcţie de corpusul supus analizei), procent care, însă, urcă în circulaţie (frecvenţa în diverse categorii de texte) la 74%, reprezentând fondul lexical cu cel mai ridicat indice de frecvenţă din întreg lexicul. 55
Sînt moştenite, de asemenea, şi cuvinte autohtone (elemente de substrat). Identificarea cuvintelor din limba daco-getică este anevoioasă. Circa 150-160 de cuvinte sînt moştenite din graiul populaţiei autohtone. Acestea sînt elemente de substrat. Există două categorii: 1. cuvinte româneşti care au corespondent în limba albaneză: baltă, a se bucura, cătun, căciulă, a curma, a dărîma, a fărîma, gard, gata, mal, mazăre, moş, mugure, pîrîu, rînză, spumă, şopîrlă, ţap, vatră, viezure, a zgîria; 2. cuvinte existente numai în limba română: amurg, barză, brînduşă, brînză, copil, a descălţa genune, gheară, a se întîmpla, leagăn, melc, mic, muşat, pînză, ţarină, a se uita, urdă, zestre, a zburda; hidronime: Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Jiu, Motru, Mureş, Olt, Prut, Siret, Someş, Tisa, Timiş ; toponime: Abrud, Hîrşova, Iaşi, Oituz. Urmărind istoria poporului nostru şi a dezvoltării limbii române, se pot constata contacte multiple (directe, influenţe culturale) între acesta şi popoare de neamuri şi limbi dintre cele mai diverse. Cuvintele împrumutate din alte limbi pot fi grupate pe origini, după o cronologie aproximativă: a. cuvinte vechi slave (datează din sec. VIII – XII, epoca de bilingvism româno-slav, şi reprezintă nume de animale, unelte agricole, familie, stare socială etc.): plug, ogor, dobitoc, diavol, iad, zmeu, ibovnic, nevastă, daltă, cuşmă, slugă, grozav, blajin, a lipi, a clădi, graniţă ş.a. În sec. XIII – XIV au intrat în limba română nume de dregătorii: logofăt, postelnic, vistiernic, comis; cuvinte din terminologia bisericească: colivă, duhovnic, icoană, liturghie, pomană, monah, praznic, stareţ ş.a.; nume proprii: Ioan, Ivan, Radu, Dragomir, Preda, Bogdan, Stan, Vlad, Vlaicu; toponime: Craiova, Rîmnic, Rodna, Predeal, Snagov, Vlaşca. Prefixele: ne-, stră- şi răs- şi sufixele: -ac, -an, -nic, -iţă, -ială provin tot din limba slavă. Împrumuturile din slavă sînt în număr de aproximativ 4000 de cuvinte. b. cuvinte greceşti (prin latina dunăreană: frică, stup, în jur, plai etc.) şi neogreceşti : a agonisi, a hirotonisi, cort, prisos, folos, cangrenă, cocon, anapoda, dascăl, aghiazmă, amvon, politicos, ticălos, portocală, sindrofie, flamură, molimă, ifos ş.a. c. cuvinte maghiare (sec. X – XI) : sabău, făgădău, sămădău, nădrag, dijmă, a bănui, vamă, aprod, gînd, a chibzui, chip, belşug ş.a. d. cuvinte turceşti: caimacan, capuchihaie, haraci, ciorbă, iaurt, iahnie, alai, ciubuc, conac, murdar, muşama, harbuz, tutun, cafea, zaraf, chiul ş.a. Influenţe din alte limbi: sîrbo-croată (a zădărî, ordie), bulgară, polonă (jaf, hatman), ucraineană (obroc, bortă, zarvă), rusă (cneaz, mojic, polcovnic), italiană (bărbiiar, lazaret, parolă). Împrumuturile neologice. Modernizarea lexicului limbii române a început în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea, procesul intensificîndu-se de la un moment de evoluţie la altul şi continuînd şi în zilele noastre. Termenul de neologism are în lexicologia românească cel puţin trei acepţii, diferite ca grad de cuprindere: - cuvinte noi, formaţiile lexicale împrumutate sau create pe teren românesc, apărute în perioada modernă a culturii române, neologic fiind parţial sinonim cu modern. - orice cuvînt şi formaţie lexicală nemoştenite (în felul acesta înclusiv împrumuturile slavone au fost iniţial neologisme); - cuvinte şi formaţii lexicale intrate de curînd în limbă şi, de regulă, încă neintegrate fonetic şi gramatical, numite cuvinte recente34. Cea mai răspîndită este prima accepţie. Ea se impune, mai ales, întrucît neologismele ultimelor două secole au scos din uz sau au transformat în arhaisme cuvinte mai vechi: persoană sau individ s-au opus lui ipochimen ; curier sau mesager au luat locul lui olac etc. O caracteristică a multora dintre neologisme este provenienţa simultană din mai multe surse, ceea ce face ca etimologia multiplă să apară frecvent. Împrumuturile neadaptate, cele care nu s-au diferenţiat prin nici o trăsătură semantică de sinonimele lor, se numesc barbarisme (confinii < fr. confins (graniţe); fidanţată< it. fidanzata (logodnică). Xenismele sînt cuvintele păstrate în mod intenţionat cu forma şi sensul din limbile din care au fost împrumutate: pro domo, ex abrupto, allegro, muchacho, Bildungsroman ş.a., împrumutate din latină, respectiv italiană, spaniolă şi germană. 34
Termenul a fost introdus de Florica Dimitrescu, autoarea are în vedere trei accepţii: a) formaţii noi de elemente preexistente în limbă; b) împrumuturile din alte limbi; c) sensurile adăugate recent la cuvintele mai vechi ale limbii; vezi Florica Dimitrescu, Prefaţă la Dicţionarul de cuvinte recente (DCR-2). Ediţia a II-a, Editura Logos, Bucureşti, 1997, p. 9. 56
Cele mai multe neologisme sînt cuvinte (lexeme), însă există între ele şi un număr apreciabil de expresii internaţionale, traduse în română, precum: călcîiul lui Ahile (parte vulnerabilă a unei persoane), sabia lui Damocles (ameninţare fatală), punct de vedere (opinie) ş.a., care, fiind comune cu cele corespunzătoare din alte limbi şi specifice fazei moderne a românei, sînt tot împrumuturi recente. Sînt împrumutate nu numai cuvinte izolate de familiile lor lexicale, ci şi, aproape în întregime, familii etimologice şi, prin termeni ai acestora, afixe neologice, cum sînt şi cele ale cuvîntului favoare (< fr. faveur, lat. favor, it. favore, rus. favori): favorabil, favoritism, a favoriza, favorizant, favorizare. De altfel, neologismele din familii etimologice, analizabile (în afix şi baze) şi semianalizabile (în care se recunoaşte numai afixul) sînt, cel mai adesea, împrumuturi gata formate, nu creaţii lexicale româneşti (cu excepţia constantă a substantivelor cu aspect de infinitiv lung, derivate româneşti). Cînd etimonul cuvînt, format în limba din care se împrumută, nu este analizabil în română, trebuie să vorbim despre pierderea formei lui interne (sau a motivării lui parţiale): săpunieră este formaţie lexicală românească (derivat de la săpun cu sufixul neologic –ieră), însă savonieră ( < fr. savoniére ,,săpunieră”, derivat francez de la savon, ,,săpun”) este, în română, cuvînt ,,simplu”, neformat, fiindcă a fost împrumutat. În cei peste o sută de ani, lexicul limbii române s-a îmbogăţit considerabil cu neologisme de origine latino- romanică şi de alte origini. 10. Organizarea lexicului Cuvintele se grupează în diverse subansambluri după caracteristicile lor formale (fonologice sau morfologice) sau după semnificaţii. Cele două modalităţi de grupare a cuvintelor nu au în comun decît faptul că se ocupă de unităţi ale aceleiaşi limbi, deoarece forma cuvîntului nu condiţionează semnificaţia. Excepţie fac onomatopeele şi cuvintele imitative. Cuvintele nu înseamnă un lucru sau altul pentru că au o formă sau alta, ci au o formă sau alta care înseamnă ceva. Prin urmare, unele au aceeaşi formă şi semnificaţii diferite (omonime), altele au forme diferite şi aproximativ acelaşi sens (sinonime) etc. A. OMONIME Omonimele (gr. homos ,, la fel “, onoma ,,nume” ) sînt cuvintele care au forme sonore identice, dar sensuri diferite, fără vreo legătură între ele. Raportul în care se găsesc două sau mai multe omonime se numeşte raport de omonimie. Cuvintele omonime îndeplinesc, concomitent, două condiţii: - au forme identice şi sensuri nu numai diferite, ci şi nerelaţionate genetic, adică termeni care nu au în comun nici o trăsătură semantică (sem). - au etimoane diferite. Prin cele două condiţii, omonimele se deosebesc de cuvintele polisemantice, ale căror sensuri sînt relaţionate istoric şi care constituie, fiecare, cîte un singur cuvînt şi au, în principiu, un singur etimon (fac excepţie cele cu etimologie multiplă). Astfel, sensurile ,,lichid, care acoperă 71% din suprafaţa Terrei”; ,,suprafaţă alcătuind un rîu, lac”; ,,inundaţie”; ,,joc popular” (sinonimul este găleata) aparţin unuia şi aceluiaşi cuvânt, apă < lat. aqua, polisemantic; sensurile secundare se explică prin sensul principal şi tuturor sensurilor secundare le este comun sensul ,,lichid”, iar etimonul este unic. Omonimia este opusă sinonimiei, în sensul că acelaşi corp fonetic trimite la referenţi diferiţi. Uneori omonimia poate conduce la confuzii şi de aceea a fost considerată o piedică în procesul de comunicare. Cauzele apariţiei omonimelor se explică prin evoluţia sistemului lingvistic: a) provin din etimoane diferite (cuvinte de bază diferite), ca urmare a unor procese fonetice convergente sau a unor modificări în structura morfologică a cuvintelor care duc la coincidenţe fonice ale unor lexeme diferite: 1. a semăna (< lat. seminare) = a însămînţa, a arunca sămînţă; 2. a semăna (< lat. similare ) = a se asemăna, a avea trăsături comune cu altcineva sau cu ceva; b) provin de la un cuvînt latin sau autohton şi de la un cuvînt împrumutat tîrziu dintr-o altă limbă: lac (< lat. lacus) =întindere de apă; lac (< germ. Lack) = preparat chimic pentru vopsit; 57
c) în urma împrumutului de omonime din altă limbă : marcă = unitate monetară (< germ. Mark); marcă= timbru poştal (< germ. Marke); marcă (teritoriu) < germ. Mark; război (confruntare armată) < sl. razboi (ucidere, jaf); război (de ţesut) < bg. sb. razboi; post (perioadă de interdicţie) < sl. postu; post (funcţie)< fr. poste; liră (instrument muzical) < fr. lyre, lat. lira; liră (unitate monetară) < it. lira; sol (solie) sl. < solu; sol (teren)
35
Ion Toma, Limba română contemporană. Fonetică-fonologie, lexicologie, Editura Fundaţiei România de mîine, Bucureşti, 2000, p. 116. 58
5. Omonime obţinute prin transpoziţie lexico-gramaticală (conversiune). Sînt omonime numai acelea care dezvoltă un sens oarecum independent: din pătlăgele roşii sau vinete s-a ajuns la roşii, vinete (subst.); la fel cuvîntul pustiu (adj. şi subst.), mititel (adj. şi subst.), trandafir (cîrnat, floare) etc. Nu orice conversiune duce la omonimie: bătrîn (adj., subst.), surd (adj., subst.), străin (adj., subst.) etc. nu sînt omonime. 6. Omonime provenite prin pierderea unei verigi din lanţul evoluţiei semantice; boltă (tavan în formă de arc) a fost folosit şi cu sensul prăvălie, pentru că era în piaţă sub construcţii boltite; cînd prăvăliile au apărut şi în alt fel de construcţii, cuvîntul s-a păstrat pentru denumirea prăvăliei, fără să se mai simtă vreo legătură cu sensul iniţial. Omonimia este un fenomen sincronic al limbii şi trebuie studiată fără implicaţii de ordin istoric, aşa cum se prezintă în limba română contemporană; cele cîteva referinţe la diacronie au urmărit numai explicarea unor fenomene care altfel ar rămîne confuze. Unii lingvişti sînt de părere că omonimia este o ,,boală” pentru că duce la confuzii, fiind o piedică în procesul de comunicare. În astfel de cazuri se vorbeşte de omonimie intolerabilă. Caracteristicile acestei categorii de omonime sînt următoarele: toate formele paradigmatice sînt identice şi funcţionează în aceeaşi variantă a limbii, adică apar în contexte de acelaşi tip: albinărie (meseria de apicultor), albinărie (prisacă), fierărie (meseria de fierar), fierărie (locul unde se exercită această meserie, magazinul unde se vînd produse fabricate din fier sau grămadă de fier). 1. Omonime tolerabile şi omonime intolerabile Omonimele totale care funcţionează în acelaşi dialect şi în acelaşi stil sînt considerate omonime intolerabile (de exemplu: bucătărie ,,încăpere destinată pregătirii mîncării “ ; bucătărie ,,ocupaţia celor care pregătesc mîncarea”. Celelalte omonime totale, care constituie majoritatea, şi omonimele parţiale sînt numite omonime tolerabile, deoarece pot fi deosebite unele de altele cu uşurinţă. Un factor important din acest punct de vedere îl constituie diferenţierea pe sfere de utilizare36: a.profesională: bor ,,metaloid aflat în sărurile acidului boric” ; bor ,,marginea pălăriei”. b.dialectală: rudă ,,rudenie” ; rudă ,,prăjină”. c.cultural-istorică: dietă ,,regim alimentar”; dietă ,,adunare legislativă(în trecut)”. Omonimele tolerabile, chiar dacă au forme paradigmatice identice, apar în contexte diferite: spătar (rezemătoare a scaunului; cuvîntul apare în limbajul uzual), spătar (boier care purta sabia domnitorului; cuvîntul poate apărea în stilul ştiinţific sau beletristic). Prin urmare, sînt intolerabile omonimele care prezintă identitate formală şi apar în aceeaşi variantă a limbii. Dacă nu sînt îndeplinite ambele condiţii, omonimia este tolerabilă. Considerăm omonimia ca un fenomen firesc, în virtutea principiului arbitrarului semnului lingvistic, deoarece contextul lingvistic înlătură ambiguitatea. De obicei, omonimele se referă la lucruri care n-au legătură, fac parte din contexte extralingvistice diferite, ceea ce înlătură posibilităţile de confuzie. Omonimele trebuie deosebite de omografe, pe de o parte, şi de omofone, pe de altă parte. Astfel, substantivul zori şi verbul (a) zori nu sînt omonime, ci sînt numai omografe, fiindcă se scriu, este adevărat, la fel, dar se pronunţă diferit [zori], substantivul este monosilabic şi cu semivocală finală asurzită, dar [zori], verbul este bisilabic şi cu vocală finală; numai şi nu mai, odată şi o dată ş.a., sînt numai omofone, fiindcă, chiar în ritmul normal al vorbirii, cu atît mai mult în cel rapid, se pronunţă la fel, sînt deci, numai omofone, nu şi omonime, fiindcă aparţin la părţi de vorbire multiple, deci diferite, şi se scriu specific. Sînt tot omofone, dar şi omonime, fără a fi omografe, om şi ohm (în pronunţie comună), ele şi substantivul iéle, ,,zîne”, acesta din urmă este provenit, prin conversiune intermorfologică, din pronumele omofon. Limba română nu are prea multe omonime şi fenomenul este acceptat pentru că nu perturbează funcţionalitatea sistemului. Omonimia este suportabilă în limba română pentru că cele mai multe omonime sînt parţiale şi nu totale, diferenţiindu-se atît prin paradigma declinării, cît şi prin cea a conjugării. Factorul hotărîtor de identificare a sensului este contextul, care înlătură confuziile. În majoritatea lor, omonimele româneşti aparţin unor stiluri diferite: „sol” – trimis
36
Ion Toma, Op. cit., p. 116. 59
special / pămînt; „dată” – timp calendaristic /soartă (reg.); §1.05. Modalităţi de evitare a omonimiei. În comunicare, omonimia poate fi evitată prin cîteva procedee: a) specificarea contextuală a valorii semantice, prin adăugarea unor determinanţi: capră de tăiat lemne, capră de gimnastică; b) utilizarea unor morfeme auxiliare: vară (anotimp); vară (grad de rudenie). În acest caz, pentru al doilea sens, se foloseşte diminutivul verişoară.Desinenţele diferite de plural pot asigura evitarea omonimiei: blană - blăni; blană - blănuri; bandă – bande – benzi; cot-coturi, cot-coate, cot-coţi. c) înlocuirea în timp a unuia dintre omonime (păcurar, ,,cioban”, a fost înlocuit în zonele petroliere, unde există omonimul păcurar ,,vînzător de păcură“, de sinonimul cioban). Substantivul vară (,,verişoară“) a intrat în fondul pasiv, fiind înlocuit de cuvîntul verişoară; cel dintîi, vară, se păstrează în sintagme precum: vară-mea, vară-ta etc., unde omonimia se rezolvă prin determinativ. Omonimia constituie un element reglator în lexic, care nu poate fi ignorat atunci cînd studiem evoluţia sistemului lexical şi gramatical al limbii. Specialiştii apreciază că limba română nu are predispoziţie pentru omonimie (dicţionarele de omonime înregistrează circa 1400 de cuvinte). Are funcţie stilistică incontestabilă, deoarece omonimele servesc ca mijloc de creare a ambiguităţii. B. SINONIME Sinonimele (gr. sunônumos ,,cu acelaşi nume”) sînt cuvinte cu forme diferite, dar cu sensuri apropiate sau identice. Sinonimia este o opoziţie totală în planul expresiei (şi, uneori, o diferenţiere parţială de sens) : a vieţui - a trăi, dojană-mustrare, victorie - biruinţă etc. Sinonimia este strîns legată de modul şi de mijloacele de exprimare a sensului. De aceea definiţia obişnuită pe care o întîlnim în manuale şi care afirmă că: ,,sinonimele sînt cuvinte diferite ca formă, dar identice prin conţinut” este nesatisfăcătoare, pentru că neglijează esenţialul în sinonimie, faptul că sinonimele exprimă diverse nuanţe ale aceluiaşi sens. Sînt, aşadar, sinonime cuvintele şi expresiile care se pot substitui în acelaşi mesaj, fără a-i modifica esenţial sensul. Pentru a putea vorbi de sinonimie, este suficientă şi posibilitatea unică de substituire, însă, cel mai adesea, există mult mai multe posibilităţi de acest fel; a fugi / a da o fugă / a o şterge / a o lua la sănătoasa / a-i sfîrîi călcîiele sînt sinonime, pentru că se poate spune, oricum, cu nuanţe de sens puţin importante, atît el a fugit acasă, cît şi a dat o fugă. Existenţa sinonimelor este un fenomen pozitiv, deoarece îi dă posibilitatea vorbitorului de a se exprima variat şi cu mai mare precizie. Sinonimia este un indiciu al bogăţiei limbii, dar prezenţa ei nu constituie o necesitate în toate sferele limbii. Sinonimia creează o serie de inconveniente în sistemele terminologice, unde nu ar trebui să existe sinonime, căci sinonimia în terminologia ştiinţifică duce la crearea unor dublete inutile. În realitate însă, în toate domeniile ştiinţei, avem multe serii de termeni paraleli (bisextil-bisect, planiglob-planisferă, consoană palatalizată - consoană muiată, natriu - sodiu, azot-nitrogen etc.). După cum remarca I. Coteanu, ,,în limbajul ştiinţific, sinonimia perfectă, totală sau absolută nu constituie decît o întîmplare cu caracter excepţional, explicabilă fie prin provenienţa termenilor sinonimi din limbi diferite, din şcoli ştiinţifice diferite, fie prin modificarea unei nomenclaturi etc.”(I. Coteanu, A. Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană. Vocabularul, p. 78). Seria sinonimică poate fi mai bogată, sau mai restrînsă, în funcţie de natura lexicală a cuvintelor. Unele cuvinte abstracte au o serie sinonimică limitată, sau nu au sinonime. În limba română, cuvinte foarte frecvent utilizate în vorbire nu au sinonime: apă, lingură, televizor, creion etc. Se observă că obiectele concrete au mai puţine sinonime decît noţiunile abstracte. Toate cuvintele polisemantice au un conţinut pe care îl putem compara cu o reţea de sinonime. Multe sensuri pot fi echivalente cu un cuvînt deosebit. Sinonimia este, uneori, generată de o anumită atitudine afectivă a vorbitorului faţă de unele obiecte, fenomene, aspecte ale existenţei. Unele noţiuni negative au o serie sinonimică mai bogată decît cuvintele care exprimă noţiuni pozitive. Din punct de vedere semantic, există două categorii de sinonime: 1. sinonimele absolute ( totale, perfecte) sînt identice ca sens: cupru – aramă, exil – surghiun, apus – vest, ucigaş – criminal, teslar – dulgher, fricativ-constrictiv-spirant, georgiangruzin, neamţ-german-teuton, azot-nitrogen, natriu-sodiu etc. 60
2. sinonimele relative (parţiale) sînt apropiate ca sens. Sinonimele parţiale constituie o categorie vastă şi se întîlnesc, mai ales, în cuvinte vechi şi polisemantice, unele sensuri ale acestora coincid cu sensurile altor cuvinte sau chiar cu termeni autonomi: bun- preţios-valoros, a trimite - a expedia, priceput- destoinic, zapis - document, tărie - fermitate etc. Unii lingvişti vorbesc de sinonime numai în cazul sinonimelor absolute. Sinonimele absolute, avînd acelaşi înţeles, pot fi substituite în anumite contexte. Ele trebuie să aibă şi aceeaşi valoare stilistică şi aceeaşi distribuţie: cupru – aramă; secol –veac; soţie – nevastă. Cuvintele formate prin derivare cu sufixul -ţie şi -ţiune s-au aflat în concurenţă, unul eliminîndu-l pe celălalt. S-au păstrat acele cuvinte cu sufixul -ţiune care, cu timpul, s-au diferenţiat semantic: staţie- staţiune; formaţie - formaţiune. Mai persistă concurenţa: funcţie – funcţiune. Sinonimele relative se deosebesc prin nuanţe semantice, prin valorile lor stilistice, prin aria de întrebuinţare sau prin posibilităţile de combinare. Trebuie să admitem existenţa acestui tip de sinonime, pentru că nu putem ignora înrudirea semantică ce există între cuvinte ce aparţin sinonimelor relative. În funcţie de natura deosebirilor dintre două sinonime, se pot distinge următoarele categorii de sinonime relative: 1. sinonimele ideografice sînt cuvintele apropiate ca sens; ele se deosebesc prin trăsături semantice care au în vedere gradul de manifestare a unei calităţi (bun- excelent, mare – imens colosal, fricos - laş, inteligent - sagace), intensitatea unei acţiuni (a alerga - a fugi, a striga - a ţipa, frig – ger, furtună – uragan etc.) sau sfera de cuprindere a noţiunii (rută – drum, inteligenţă –perspicacitate, sarcină - obligaţie etc.). 2. sinonimele stilistice exprimă aceeaşi noţiune sau denumesc aceeaşi clasă de obiecte, dar se deosebesc prin trăsături de ordin stilistic: docil (neutru) – obedient (livresc); cristal (neutru) – cleştar (poetic); comesean (neutru) - conviv (livr.) ; albie (neutru) – troacă (pop.); pămînt (neutru) – glie (poetic) etc. Pentru că limba nu tolerează echivalenţe perfecte de sens, este firesc să existe, în mod obişnuit, diferenţe, mai mici sau mai mari, între notele circumstanţiale şi între nuanţele semantice ale termenilor care formează o serie sinonimică. În seria de sinonime stilistice, alcătuită din soţie, nevastă, femeie muiere, consoartă, jumătate ş.a., numai soţie este permis în stilul administrativ, nevastă fiind popular, femeie avînd sens generic, muiere fiind popular (conotaţie ironică şi, în general, negativă la nivelul limbii), consoartă fiind familiar, iar jumătate are sens argotic. Sinonimia există numai dacă se face abstracţie de nuanţele de sens, de specificul stilistic, locul, timpul şi mediul comunicărilor care o relevă. A fugi are sens generic (este cap de serie sinonimică), a o şterge (a fugi / a pleca repede şi pe ascuns), a da o fugă este familiar, a o lua la sănătoasa se spune despre cineva care evită prin fugă o situaţie incomodă. Sinonimia stilistică apare între termeni cu acelaşi sens, dar utilizaţi în stiluri şi în substiluri diferite: cu sensul general prost apar găgăuţă, gogoman, zevzec ş.a. (familiar); agramat şi ignar (livresc); stricat (figurat) etc. Pentru limbajul argotic s-a pus în evidenţă noţiunea de derivare sinonimică, prin care se înţelege transferul sensului figurat de la un termen la alţi termeni relaţionaţi semantic cu el şi care se referă, obişnuit, la aceeaşi noţiune: pentru cap s-a spus mai întîi bostan, apoi dovleac, tărtăcuţă, oală, cutiuţă, tabacheră, bilă etc.; pentru bani: albi, albişori, biştari, lovele, material, verzişori etc. O serie de cuvinte regionale au pătruns, ocazional, şi în limba literară, pentru a da culoare artistică. Ele au sinonime şi în limba literară. 3. sinonimele semantico-stilistice se deosebesc între ele prin diversele nuanţe de sens şi prin valorile lor stilistice: bătaie – ciomăgeală – mardeală - păruială etc; călătorie – deplasare – promenadă – croazieră – turneu - voiaj. 4. sinonime care se deosebesc prin distribuţia lor lexicală, identice ca sens, dar, datorită combinaţiilor diferite, aceste elemente se distanţează: timp – vreme (timp de gîndire; vreme rea; pierdere de vreme; vremuri de restrişte). Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească două sau mai multe cuvinte pentru a fi sinonime: a. să fie identice sub aspectul referentului (obiectului) pe care îl denumesc, cu alte cuvinte, să trimită la aceeaşi realitate; b. sinonimele să poată fi substituite în context, fără ca sensul global al mesajului să se modifice; c. să facă parte din aceeaşi variantă a limbii, înţelegînd prin aceasta atît variantele teritoriale, cît şi variantele stilistico-funcţionale. 61
În funcţie de îndeplinirea sau neîndeplinirea acestor condiţii, sinonimia poate fi: - Sinonimie în sens restrîns. Aceasta presupune, în mod obligatoriu, identitate de sens, de comportament contextual şi de variantă funcţională a două sau mai multe cuvinte. Cazurile în care se poate vorbi de sinonimie în sens restrîns sînt rare. De regulă, în această situaţie se află unele cuvinte monosemantice, aparţinînd stilului tehnico-ştiinţific, unde se urmăreşte identificarea exactă a referentului: azot-nitrogen, natriu-sodiu, email-smalţ etc. - Sinonimie în sens larg. Aceasta înseamnă că două sau mai multe unităţi se pot afla în relaţie de sinonimie, dacă desemnează în mod global acelaşi obiect, în situaţii în care distribuţia dialectală şi cea stilistico-funcţională sau diferenţele de utilizare contextuală sînt neglijate (conştient sau nu)37. Contextul este elementul decisiv pentru determinarea sinonimiei şi numai prin înlocuirea unui cuvînt din context cu sinonimul lui se evidenţiază posibilitatea de substituire a unor cuvinte cu altele, într-un număr limitat de contexte. Sinonimia face loc unei concurenţe în lexicul uzual. Ca şi omonimele, sinonimele sînt exploatate de scriitori (Sadoveanu): praf – colb – pulbere (contexte diferite şi cu sensuri diferite) : praf = medicament; praf = pămînt sfărîmat; pulbere =praf de puşcă. Cuvîntul „a vorbi” apare, obligatoriu, în anumite contexte; „a spune” are şi el contexte specifice; „a zice” are posibilitate limitată de distribuţie (nu zic ba, zice lumea); „a povesti” are sens de acţiune mai largă: „a înfăţişa”, „a descrie”, „a prezenta”. În afară de valenţele stilistice ale sinonimelor, ele se folosesc pentru a evita repetarea supărătoare a aceluiaşi cuvînt. În sfera sinonimiei intră toate categoriile de cuvinte care sînt identice în privinţa obiectului desemnat şi a noţiunii exprimate, indiferent dacă între ele există sau nu deosebiri şi indiferent de natura deosebirilor. 1. Pleonasmul Pleonasmul (fr. pléonasme, lat. pleonasmus, gr. pleonasmos, gr. pleon = mai mult) reprezintă folosirea alăturată a mai multor cuvinte sau construcţii cu acelaşi înţeles, din dorinţa de subliniere convingătoare a ideii sau a imaginii exprimate de acestea. În limba vorbită şi în cea familiară constituie o greşeală de exprimare care denotă ignoranţa, neglijenţa, graba în formularea enunţurilor: moş bătrîn, babă bătrînă, geniu mare, avansaţi înainte, mai superior, cel mai perfect, mai principal, foarte vast etc. Datorită generalizării în comunicare, unele pleonasme s-au gramaticalizat, nemaiconstituind greşeli de limbă: ani de zile, ieşi afară, coboară jos etc. Altele au funcţie stilistică, distingîndu-se faţă de celelalte prin spontaneitate şi inedit: l-am văzut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele, nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie etc. În plan sincronic, pleonasmul este privit în trei ipostaze: 1. pleonasme greşite (vicioase); 2. pleonasme gramaticalizate; 3. pleonasme stilistice (poetice). 1. Pleonasmul greşeală apare datorită ignoranţei sau neglijenţei în exprimare şi ţine de competenţa lingvistică a vorbitorilor. Acest tip de pleonasm este numit şi perisologie ( gr. peri = peste măsură; gr. logos =discurs, cuvînt): a schiţa sumar, scurtă alocuţiune, a prefera mai bine, a extermina în masă, variaţiuni diferite, exemplu pilduitor etc. 2. Pleonasmul gramaticalizat. Din punctul de vedere al lucrărilor normative, nu toate pleonasmele reprezintă greşeli la fel de grave. Treptat, unele dintre şi-au diminuat valoarea pleonastică, mergînd pînă la pierderea ei. Factorii care au contribuit la estomparea erorii pot fi grupaţi astfel: a. Frecvenţa şi extinderea unor structuri pînă la acceptarea lor drept normă: - anticiparea sau reluarea complementelor direct sau indirect prin forme neaccentuate ale pronumelor personale. Astfel dublat, acest complement este numit uneori discontinuu sau pleonastic: Pe el l-am aşteptat; Lui i-am dat cartea. - repetarea complementului direct o pe lîngă un verb la viitor: ,,Slujba cu care m-ai însărcinat o voi îndeplini-o”.
37
Angela Bidu-Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 113. 62
- reluarea subiectului, îndeosebi, cînd este despărţit de predicat printr-o altă parte de propoziţie, prin repetare sau prin cuvinte diferite: ,,Cîinele care ţine mai mult la om, el latră mai mult la oameni”. (Zanne) b. Un anumit mod de organizare a expresiei. În această categorie intră următoarele construcţii: - verb însoţit de un substantiv: a aduce o contribuţie (un aport). În acest caz, fraza nici nu poate fi organizată fără a enunţa, cu mijloace diferite, ideea respectivă, fiindcă termenii contribuţie, aport numai în combinaţii cu a aduce pot exprima un enunţ complet. Ca atare, sintagma este întîlnită, deşi substantivele contribuţie şi aport au sensuri comune cu verbul a aduce. Totuşi, cei care consideră aici un pleonasm pot recurge, pentru a-l evita, la verbul a contribui (Am contribuit la rezolvarea problemei) sau la o formulă în care substantivul aport să fie în relaţie cu un alt verb (Aportul la rezolvarea problemei a fost considerabil). - substantiv determinat de adverbul cum: modul (felul) cum: M-a încîntat felul cum mi-a vorbit, în care adverbul cum introduce o atributivă ce determină substantive din aceeaşi sferă semantică (mod, fel, chip de a fi sau de a acţiona al cuiva). Construcţia, altădată pleonastică, este în prezent acceptată. Ele ar putea fi totuşi înlocuite prin pronumele relativ care, precedat de prepoziţia în: M-a încîntat felul în care mi-a vorbit. 4. Pleonasmul poetic reprezintă categoria de pleonasme întîlnită în operele literare. Unele pot căpăta, datorită talentului scriitorului, valori expresive deosebite: Cobori în jos, luceafăr blînd, în care adverbul în jos este necesar, fiindcă în nemărginirea universului el precizează direcţia mişcării şi accentuează imensitatea distanţei. Expresia în acest context nu este pleonastică, ea este chiar obligatorie, verbul simplu ar sărăci şi ar deturna sensul. 2. Tautologia Tautologia (gr. tautos, ,,acelaşi”, logos, ,,cuvînt”), asemenea pleonasmului, poate fi încadrată în categoria greşelilor de exprimare, dar şi între figurile de stil ale ,,repetiţiei”. Nu este întîmplător faptul că unele dintre definiţiile date tautologiei, în dicţionarele noastre, sînt aproape identice cu ale pleonasmului38. Ambele fenomene, în forma lor primară, se datorează, în primul rînd, neglijenţei în exprimare sau dorinţei unei preţiozităţi facile, deşi procedeele de care uzează sînt diferite: pleonasmul este format din construcţii nominale sau verbale în care determinantul este dublat de cuvinte, expresii, propoziţii cu acelaşi conţinut, în timp ce tautologia este o construcţie sintactică, în care determinatul este reluat prin acelaşi cuvînt, expresie sau propoziţie, cu funcţii sintactice diferite. Tautologiile nu trebuie confundate cu repetiţiile, deoarece între termenii repetiţiei nu se stabileşte nici o relaţie, exceptînd-o pe cea de succesiune. Din punct de vedere gramatical, distingem două tipuri de tautologii: la nivel de propoziţie şi la nivel de frază39. La nivelul propoziţiei distingem următoarele structuri tautologice: a. cel mai frecvent tip de tautologie este acela de identitate între subiect şi numele predicativ : legea e lege, crima e crimă, omul e om, casa e casă etc. (subiectul fiind articulat, numele predicativ nearticulat); în unele structuri, unul din cei doi termeni, de regulă, numele predicativ, poate fi precedat de un element de întărire: Copilu-i tot copil. b. identitate între un complement de relaţie şi un verb: De frumoasă, e frumoasă, dar nu ştie pînza coasă (Folclor). c. structură nominală atributivă, care se constituie într-un mod expresiv de redare a superlativului: frumoasa frumoaselor, voinicul voinicilor, zmeul zmeilor etc. La nivelul frazei, datorită relaţiilor sintactice care se pot stabili între propoziţii, se disting structuri variate: a. coordonarea a două propoziţii (tautologice) principale: Slujba-i slujbă şi drujba-i drujbă; Munca e muncă şi distracţia e distracţie. b. coordonarea a două propoziţii principale, dintre care numai una este tautologică: Munca e muncă şi distracţia nu ne interesează. 38
Cf. DEX (1975), p..940: ,,Greşeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiaşi idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm”. 39 Cf. Nicolae Felecan, Probleme de vocabular şi de exprimare corectă, Editura Vox, Bucureşti, 1999, p. 126. 63
c. raport de subordonare: Cine-i om, e om (subiectivă); Ştie el ce ştie (completivă directă); S-a certat cu cine s-a certat (completivă indirectă); Cînd citesc, citesc (circumstanţială de timp) etc. C. ANTONIME Antonimele (gr. anti, ,,contra”, gr. onoma, ,,nume”) sînt perechi de cuvinte aparţinînd aceleiaşi părţi de vorbire care au sensuri opuse. Baza semantică a opoziţiei antonimice se găseşte în lucruri care se aseamănă şi se opun prin calităţile sau însuşirile lor reale. Pentru a recunoaşte cuvintelor statutul de antonime, ele trebuie să exprime calităţi reale, pe care vorbitorul trebuie să le aprecieze ca atare. Nu toate cuvintele au antonime, ci numai acelea care au o axă semantică polarizată. Deşi limba dispune de un număr apreciabil de antonime, repartizarea lor pe diverse zone şi sfere ale lexicului este inegală. O predispoziţie deosebită spre contractarea raporturilor antonimice se observă, în special, la cuvintele care exprimă calităţi şi însuşiri, diverse aprecieri, relaţii calitative şi cantitative, precum şi la alte categorii estetice, morale şi filozofice. Cuplurile de antonime se grupează cîte două (cel puţin) în serii de antonime, formate dintrun termen constant şi din termeni variabili, aceste serii antonimice bazîndu-se pe specificul polisemantic al termenilor, relaţionat cu sinonimii şi cu structuri lexicale formative. De exemplu, în perechile de antonime: înalt-mic (despre persoane); înalt-jos (despre sunete); înalt-scăzut (despre valoare, nivel ş.a.) la constituirea perechilor antonimice nu este implicată totalitatea sensurilor unui cuvînt, ci contează numai o trăsătură semantică a fiecărui cuvînt din cuplu, aceea opusă trăsăturii semantice contrare şi corespondente: înalt (care se întinde mult în sus) – mic (jos, mărunt, scund); înalt (ascuţit, subţire ) – jos (adînc, grav, gros); înalt (superior)-scăzut (inferior). În raporturi antonimice intră cuvintele care exprimă calităţi şi însuşiri, aparţinînd aceluiaşi domeniu din realitate: clasa adjectivelor (cele mai multe), clasa substantivelor, clasa verbelor (a aduna – a risipi) în care găsim şi antonime prefixate (a îmbolnăvi / a însănătoşi), clasa adverbelor (aproape / departe, încolo / încoace), clasa pronumelor (cineva / nimeni, totul / nimic, toţi / niciunul), cuvinte relaţionale (şi / nici, pe / sub, în / din, deasupra /dedesubtul, spre / dinspre). După structura lor morfologică, dar şi pe baza opoziţiei semantice, antonimele se clasifică: a) antonime cu radicali diferiţi, numite de unii autori40 heterolexe: iarnă- vară, întunericlumină, urît / frumos, leneş / harnic, puternic / slab, adevăr / minciună, a stinge / a aprinde; b) antonime cu acelaşi radical (homolexe), la care opoziţia dintre sensuri este marcată cu ajutorul unor prefixe antonimice sau privative, existente la unul din termenii cuplului( cinstit-necinstit, egal-inegal, tipic-atipic) sau la ambii termeni (antebelic- postbelic, a confirma-a infirma, a desfiinţa - a înfiinţa, a exclude - a include, discordanţă- concordanţă, postfaţă- prefaţă, a exhuma- a înhuma etc. După unii specialişti, antonimele autentice sînt numai acelea care au radicali diferiţi. Cele cu acelaşi radical n-ar fi autentice, pentru că sensul de opoziţie ar fi exprimat de prefixul negativ (ne -, în -, des -, i-). În realitate, antonimele ce aparţin celor două tipuri nu se deosebesc din punct de vedere semantic, ci doar din punct de vedere formal. La antonimele prefixate, opoziţia semantică are un caracter marcat. La cele cu radical diferit, opoziţia este nemarcată. Dovadă că, şi unele şi altele, sînt antonime, este şi faptul că acelaşi cuvînt poate avea ca antonime, fie un cuvînt cu altă rădăcină, fie un derivat cu prefix negativ: adevărat /fals, neadevărat; plăcut / dezagreabil, neplăcut; linişte / zbucium, zgomot, nelinişte. În cadrul antonimelor cu acelaşi radical se disting două clase: 1) antonime la care opoziţia semantică este marcată cu ajutorul unor prefixe antonimice: ante-, post-; con-, in-; des-, în-; ex-, in-; dis-, con-; post-, pre-; pro-, anti-; sub-, supra-; 2) antonime la care opoziţia între sensuri este marcată de un prefix negativ sau privativ, prezent în structura morfologică a unuia dintre membrii cuplului antonimic: ne- (necunoscut / cunoscut, nefericit / fericit); in- (inegal / egal, incert / cert); i- (ilegal / legal, imatur / matur, iraţional / raţional); dez- (des-) (dezlipi / lipi, dezlega / lega, desface / face). Unele cuvinte care au prefixe negative au sensurile deviate de la cuvintele opuse, nefiind antonime: tot – netot, om - neom, curat – necurat, bun - nebun. De asemenea, nu sînt antonime: băiat – fată, bărbat – femeie, cocoş –găină, frate –soră etc. Astfel de cuvinte se află în corelaţie semantică, adică se leagă şi se opun printr-o anumită trăsătură. 40
Ion Toma, Op. cit., p. 124. 64
Din punct de vedere semantic, antonimele sînt: a) antonime spaţiale: aici / acolo, sus / jos, a coborî / a urca, înainte / înapoi; b) antonime temporale: acum / atunci, ieri / azi, a începe / a termina, zi / noapte, etern/ vremelnic; c) antonime cantitative: a diminua / a spori, înalt / scund, a diminua / a spori, minim / maxim, mult / puţin; d) antonime calitative: bun / rău, drept / nedrept, negativ / pozitiv, frumos / urît; e) antonime care se referă la trăsături de caracter şi de comportament: bun / rău, vesel / trist, comunicativ / ursuz, blînd / aspru, altruism / egoism, hărnicie / lenevie. Antonimia se realizează la nivelul sensului, nu la cel al cuvîntului, ceea ce face ca un cuvînt polisemantic să poată intra în mai multe paradigme antonimice (drept- nedrept; strîmb; stîng). Antonimia se poate manifesta şi între un cuvînt şi o unitate frazeologică: a ascunde- a da pe faţă, a opri - a da drumul, a dormi - a fi treaz. Trebuie să amintim şi de antonimia frazeologică, aceasta bazîndu-se pe cîte un cuplu de antonime, restul îmbinării stabile fiind constant: slab de înger - tare de înger (slab / tare), a încurca iţele - a descurca iţele (a încurca / a descurca), a da cu împrumut - a lua cu împrumut (a da / a lua). Repartizarea antonimelor în diverse sfere ale vocabularului este neuniformă. Cea mai răspîndită este în rîndul cuvintelor care exprimă calităţi, însuşiri. Cel mai puţin se întîlneşte la cuvintele concrete şi la numele proprii. Adjectivele şi adverbele au predispoziţie pentru antonimie, în timp ce substantivele şi verbele mai puţin. D. PARONIME Paronimele (fr. paronyme, cf. gr. paro - ,,lîngă”, ,,aproape de”; gr. - onoma, ,,nume”) sînt cvasiomonime, adică reprezintă cuvintele asemănătoare sau aproape identice din punct de vedere formal (se deosebesc numai prin accent, printr-un fonem sau printr-o inversare a două foneme), deosebite fiind în ceea ce priveşte conţinutul lor semantic. Asemenea antonimelor, paronimele se constituie în perechi, norma literară impunînd alegerea, în funcţie de contextul de comunicare, a unuia dintre cei doi termeni. În această situaţie sînt, spre exemplu: adagiu ,,maximă, sentinţă, aforism” şi adagio (termen muzical, ,,lent, rar”), albastru şi alabastru (o varietate de ghips), atlas (geografic) şi atlaz (numele unei ţesături), conjunctură şi conjectură (,,presupunere, supoziţie”), eminent şi iminent (,,inevitabil”), a enerva şi a inerva ( în medicină: ,,a forma o reţea într-un organ”), flagrant şi fragrant (,,parfumat, frumos mirositor“) sau a releva (,,a scoate în relief, a evidenţia, a remarca”) şi a revela (,,a dezvălui, a (se) destăinui”). Fiind vorba de cuvinte cvasiomonime sau aproape omonime, este clar că paronimele nu pot să difere între ele decît printr-un fonem (ca în cazul lui evalua-evolua, calitate-caritate etc.) sau prin două foneme, cînd ne aflăm în faţa unor cuvinte care au un corp fonetic mai lung. Dintre paronimele care aparţin celei de-a doua categorii amintim pe inveterat şi pe învederat, care sînt de multe ori confundate, deşi atît sensul, cît şi originea lor diferă fundamental. Primul dintre cele două paronime este un neologism de origine latino-romantică, în a cărui rădăcină recunoaştem adjectivul latinesc vetus-eris ,,vechi, bătrîn, de altădată”. Inveterat trebuie folosit, aşadar, cu sensul de ,,învechit” sau ,,înrădăcinat”(de obicei în rele sau în vicii). Cu acest sens cuvîntul se întîlneşte, de pildă, la I. L. Caragiale, care spune undeva: ,,Am fost şi voi fi totdeauna contra nepotismlui, o bubă inveterată a societăţii noastre”. Spre deosebire de inveterat, paronimul lui, învederat, care este un cuvînt vechi, nu reprezintă altceva decît participiul trecut (devenit adjectiv) al verbului învedera, format de la substantivul vedere cu ajutorul prefixului în -. El poate fi folosit ca adjectiv, iar (mult mai rar) şi ca adverb, cum dovedeşte următorul citat din opera lui Al. Odobescu: ,,Acea cuvîntare cadenţată … a fost învederat [adică în mod clar] cea dintîi producţiune a geniului omenesc″41. Paronimele pot avea aceeaşi origine, mai apropiată sau mai îndepărtată (atunci ele sînt, totodată, dublete sau triplete etimologice), ori pot avea origini complet diferite, atît din punctul de vedere al etimologiei lor imediate, cît şi al celei mai îndepărtate. Din prima categorie (care este mai 41
Vezi Theodor Hristea ( coordonator şi autor principal), Sinteze de limba română, Ediţia a doua, revăzută şi mult îmbogăţită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p.20. 65
greu de înţeles) pot fi menţionate: lacună şi lagună, fisă şi fişă, stradă şi estradă, scală, scară şi escală sau asculta şi ausculta, care provin amîndouă din lat. auscultare. Cel dintîi este cuvînt vechi şi popular (deci moştenit din latină), iar al doilea este un neologism aparţinînd terminologiei medicale, pe care l-am primit din aceeaşi limbă, însă prin intermediul francezei, unde se foloseşte (ca şi la noi) cu sensul de ,,a asculta cu urechea sau cu stetoscopul zgomotele inimii şi ale plămînilor, în vederea stabilirii unui diagnostic”. În unele cazuri, paronimele sînt formate din exact aceleaşi sunete (foneme), însă acestea diferă foarte puţin prin modul lor de combinare. Din această categorie fac parte a releva şi a revela, apoi antonimie şi antinomie ,,contradicţie”, cazual şi cauzal, covertă (,,punte superioară a unei nave” şi corvetă (,,navă de război de mic tonaj, uşor armată şi cu mare mobilitate în acţiune”) sau preceptor şi perceptor. O caracteristică importantă a paronimelor este că, în mod obişnuit, ele aparţin aceleiaşi categorii lexico-gramaticale, ceea ce înseamnă că sînt fie adjective (de exemplu, eminent şi iminent), fie substantive (campanie-companie), fie verbe (apropia-apropria) ş.a. Dintre cele care diferă din punctul de vedere al categoriei lexico-gramaticale cităm, mai întîi, pe adagiu (subst.) şi adagio (adverb), apoi următoarele perechi de paronime, caracterizate prin faptul că au aceeaşi rădăcină, însă sufixe diferite: anuar (subst.) - anual (adj. şi adverb), miner (subst.) - minier (adj.), contor şi contoar sau lineal (subst.) şi linear (adj.), formă admisă de ÎOOP (p. 160) alături de liniar. Cele mai multe dintre paronimele din limba română actuală sînt împrumutate şi au aspectul unor derivate sufixate (familial-familiar, glacial-glaciar, numeral-numerar etc.) sau prefixate (absorbi-adsorbi, emigra-imigra, erupţie-irupţie, prescrie-proscrie, preveni-proveni, prenumepronume, investi-învesti etc.). Există însă şi paronime cu rădăcini specifice: fiestă ,,festival de cîntece şi dansuri“ (fiesta braziliană); siestă ,,odihna de la prînz”. Paronimia trebuie delimitată de alte fenomene, cu care este confundată uneori: derivatele sinonimice (fetiţă - fetică), omonimele imperfecte (arlechine - arlechini), etimologia populară (se referă la forme populare incorecte: arcoladă- acoladă; filigram-filigran; somnieră-somieră) etc. Cuplurile lexicale cu aspect paronimic (dublete sau triplete), aşa cum au fost numite de Silviu Constantinescu42, prin ,,adiacenţa lor formală cu paronimele”, pot genera confuzii la nivel semantic. În categoria cuplurilor lexicale cu aspect paronimic, pe care le-am putea numi false paronime, distingem: a. un substantiv şi forma lui augmentativă: ciur (unealtă de cernut materiale pulverulente sau granulare; ramă în formă de cerc pe care se întinde un material pentru brodat) /ciuroi (izvor care curge pe un jgheab). b. un substantiv şi forma lui diminutivală: aţă (fir subţire folosit la cusut, la fabricarea ţesăturilor) / aţică (pînză de bumbac, rară şi subţire); cobilă-cobiliţă; c. substantive cu două (trei) forme de plural şi cu înţeles deosebit: arlechine (arlechin n. sg.: panoul şi draperia care limitează deschiderea scenei; fiecare din reflectoarele laterale din faţa scenei) / arlechini (arlechin m. sg.: personaj comic din vechile comedii populare italiene; dregător domnesc, însărcinat cu paza temniţelor şi cu aplicarea pedepselor; arlechin); armaşe/armaşi (sg. armaş) etc. d. substantive cu forma articulate şi nearticulate: act/acta; rupia/rupie etc. 1. Atracţii paronimice Atracţiile paronimice reprezintă efectul cel mai important al paronimiei. Acestea se produc, îndeosebi, cînd cei doi termeni paronimi sînt cunoscuţi de vorbitori, în grade foarte diferite (din cauza frecvenţei diferite sau a extensiunii sferei de utilizare). Atracţia paronimică reprezintă ,,atragerea” şi înlocuirea în comunicare a termenului mai puţin cunoscut de către termenul mai cunoscut din perechea paronimică. Este vorba de o confuzie semantică, rezultată din insuficienta diferenţiere formală dintre cei doi termeni: adagio-adagiu, familial-familiar, a tasa-a taxa, duză-doză, conjunctură-conjenctură, speţe-speze, emigrantimigrant, a excita-a incita, petrolifer-petrolier etc. Atracţia paronimică trebuie deosebită de alte greşeli de lexic, cum ar fi:
42
Silviu Constantinecu, Dificultăţi semantice. Paronime şi grupuri lexicale cu aspect paronimic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p. 20. 66
- etimologia populară care înseamnă modificarea unui cuvînt sub influenţa altui cuvînt cu care se consideră, în mod greşit, că este înrudit etimologic: frecţie provine din fr. friction, dar a fost modificat sub influenţa verbului a freca (arcoladă-acoladă, comperativă-cooperativă, lăcrămaţiereclamaţie etc.). - contaminaţia (modificarea unui cuvînt prin încrucişarea cu altul asemănător semantic: cocor + stîrc = cocostîrc. Numărul paronimelor din limba română contemporană depinde de criteriile adoptate pentru definirea paronimiei. În lucrările apărute pînă în prezent, numărul acestora variază între 3000-5000 de unităţi43. Multe dintre ele aparţin sferelor de uz limitat (arhaisme, regionalisme, termeni tehnicoştiinţifici). Cîteva sute dintre ele fac parte din lexicul de uz general, efectul lor în comunicare fiind suficient de larg. E. POLISEMIA Polisemia (gr. polys ,,numeros”, semantikos ,,care are o semnificaţie”) este o categorie semasiologică care desemnează capacitatea unor cuvinte de a exprima cel puţin două sensuri în componenta semantică a uneia şi aceleiaşi unităţi lingvistice: cuvînt, expresie, afix, formă flexionară, parte de propoziţie etc. Cuvintele cu mai multe sensuri se numesc cuvinte polisemantice (polisemanteme). De exemplu, substantivul stea are următoarele sensuri: 1. corp ceresc (cu excepţia lunii) care străluceşte noaptea pe bolta cerească); 2. (Fig.) artistă celebră, vedetă; 3. obiect, desen etc., care are formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată o stea; 4. rotocol mic de grăsime; 5. component al denumirilor unor plante şi animale (steaua-pămîntului, stea-de-mare); - expresia a lua taurul de coarne (a îndrăzni) este monosemantică, însă expresia a pune mîna (a ajuta, a se apuca de treabă, a munci) este polisemantică; - sufixul – i(e) este monosemantic, formînd numai abstracte nominale (bucurie < bucura + - ie , prietenie < prieten + – ie), însă sufixul – ar este polisemantic, formînd atît nume de agent (acar, ciubotar, lăutar), cît şi nume colective (frunzar, bălegar); - forma flexionară va fi sosit este atît pentru prezumtiv trecut (nimeni nu ştie dacă el va fi sosit sau nu va fi venit pînă la această oră), cît şi de viitor anterior (el va fi sosit, cînd tu vei ajunge acasă), din care provine, reprezentînd o dezvoltare semantică a acesteia. Este evident însă că polisemia este reprezentată cel mai frecvent (aproximativ 80% dintre cuvinte sînt polisemantice) şi mai variat la cuvinte (polisemia lexicală). Ele se opun cuvintelor monosemantice care au un singur sens (termeni ştiinţifici şi profesionali: consoană, cardiograf, femur etc.). Polisemia evidenţiază distribuirea într-un cuvînt (complex sonor) a mai multor sensuri aflate în anumite relaţii; polisemia priveşte, aşadar, un microsistem semantic minim, redus la complexul de sensuri al unui singur cuvînt. Polisemia este o consecinţă a disproporţiei dintre numărul relativ redus al cuvintelor, faţă de dezvoltarea cunoaşterii umane. Un cuvînt polisemantic se caracterizează prin potenţa de proliferare semantică, adică virtual are posibilitatea ca în anumite contexte să se definească şi prin alte mărci semantice decît cele care îi definesc semnificaţia constantă. Între categoriile de cuvinte, sînt polisemantice, în gradul cel mai înalt, cele care fac parte din fondul principal lexical, media numărului de sensuri fiind, în cazul lor, de aproape patru. Al. Graur considera că cele 1419 cuvinte din fondul principal lexical au împreună aproximativ 5000 de sensuri, polisemia fiind una din condiţiile de selecţie ale cuvintelor din acest fond. Numărul sensurilor la cuvintele polisemantice variază de la minimum două, la cincizeci (verbele a ţine, a face). Cauzele polisemiei nu sînt numai de natură lingvistică, ci prezintă o sumă de determinări datorate întretăierii dintre acţiunile unor factori de natură lingvistică, logică, ontologică şi social-culturală. 1. Polisemia este rezultatul dezvoltării inegale a limbii în raport cu evoluţia societăţii. ,,Existenţa mai multor sensuri la unul şi acelaşi cuvînt – menţiona Iorgu Iordan – se explică prin contradicţia dintre gîndire şi limbă” (Iorgu Iordan, Limba română contemporană, p. 39). Limba rămîne adesea în urma gîndirii, deoarece nu tot ce se întîmplă în lumea înconjurătoare şi, drept urmare, în gîndire, capătă o expresie lingvistică.
43
Ion Toma, Op. cit., p. 122. 67
2.Polisemia este rezultatul disproporţiei dintre numărul limitat de mijloace materiale (sunete, foneme, morfeme, cuvinte, propoziţii, fraze) şi caracterul infinit al experienţei umane. Limba este nevoită să repartizeze mulţimea infinită de noţiuni în cadrul sferelor noţiunilor de bază, folosind ca legături funcţionale intermediare diferite idei concrete şi semiconcrete. 3.Polisemia are cauze ontologice, bazate pe raportul dintre obiect şi realitate. Obiectele şi fenomenele din realitate au o existenţă continuă, prelungindu-se unul în altul şi aflîndu-se într-o întrepătrundere reciprocă. Unităţile limbii, adică foneme, morfeme, cuvinte, propoziţii, fraze au o independenţă relativă, putînd fi izolate unele de celelalte. Cuvintele nu pot reflecta continuitatea obiectelor şi fenomenelor şi, prin cuvinte, omul trasează limite şi linii de demarcaţie, acolo unde nu există în realitate. Această contradicţie a procesului de cunoaştere face ca două lucruri diferite să fie numite prin acelaşi cuvînt. 4.Polisemia este reflectarea tendinţei spre expresivitate a limbajului. Transferul denumirii de la un obiect la altul se realizează pe baza unor tropi şi se explică prin dorinţa vorbitorilor de a nuanţa noţiunea. Prin analiza cauzelor polisemiei se pot explica prezenţa şi legitimitatea schimbărilor de sens. Cauzele schimbărilor de sens au fost studiate încă din secolul al XIX-lea. Reprezentanţii semanticii clasice s-au preocupat de identificarea şi analiza cauzelor care produc schimbările de sens ale unor cuvinte. Concluziile au fost următoarele: - cuvintele îşi schimbă sensul datorită schimbării realităţii pe care o denumesc: peniţă (diminutivul de la cuvîntul pană nu denumeşte o pană mai mică, ci un instrument de scris); în felul acesta, apar uneori, două sensuri distincte: un sens actual şi unul învechit; - sensul unor cuvinte se schimbă odată cu evoluţia gîndirii, odată cu modificarea conţinutului noţiunilor exprimate (cuvîntul stea are două sensuri : a) orice corp ceresc, cu excepţia lunii, care străluceşte noaptea pe cer; b) corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; - cuvîntul îşi poate modifica sensul prin trecerea de la un grup social la altul sau dintr-o sferă de întrebuinţare în alta (cuvîntul revoluţie provine din terminologia astronomiei unde înseamnă: mişcare periodică continuă a unui corp ceresc avînd ca traiectorie o curbă; cuvîntul a fost preluat în limbajul social-politic pentru a indica o schimbare majoră a societăţii, iar prin determinologizare s-a ajuns la sensul curent care mai păstrează încă o nuanţă figurată ,,schimbare radicală într-un anumit domeniu”). - cuvintele îşi pot modifica sensul sub influenţa unor cuvinte străine; fenomenul acesta se numeşte calc semantic (de exemplu, aproape în toate limbile europene cuvintele stîng (stînga), drept (dreapta) au căpătat sensul figurat de ,,revoluţionar”/,,reacţionar”, sub influenţa limbii franceze). 1. Denotaţia şi conotaţia Denotaţia şi conotaţia.Valoarea unui semn, inclusiv valoarea semnului lingvistic, se stabileşte în funcţie de trei factori: - factorul semantic (are în vedere raportul dintre semn şi denotat); - factorul sintactic (raportul dintre semne în cadrul codului); - factorul pragmatic (are în vedere raportul semn-subiect vorbitor). În funcţie de aceşti factori, sensul lexical are trei valori: valoare denotativă, valoare structurală, valoare pragmatică. Semantica clasică se ocupă cu studierea sensurilor denotative, de acele sensuri care rezultă din raportul dintre complexul sonor şi obiectul, fenomenul sau conceptul desemnate prin cuvînt. Semantica structurală are în vedere sensul cuvîntului ca un rezultat al întîlnirilor dintre semanteme pe axa paradigmatică şi sintagmatică a limbii. Prin raportarea lui la alte lexeme cuvîntul îşi precizează sensul său denotativ, căpătînd o anumită valoare structurală. Valorii denotative şi celei structurale a semnului lingvistic li se ataşează o informaţia în plus, legată de modul de receptare şi de interpretare a cuvintelor. Această informaţie are calitatea de valoare pragmatică a semnului şi este cunoscută în lingvistică sub denumirea de valoare conotativă sau conotaţie (L. Hjelmslev, Bloomfield). Deosebirea dintre valoarea denotativă şi cea conotativă este identificată cu opoziţia dintre intelectual şi afectiv (vezi I. Coteanu, Conotaţia, în PLG , vol.VI, 1974, p. 65). De cele mai multe ori opoziţia dintre sensul denotativ al cuvîntului şi cel conotativ se reflectă în opoziţia dintre sensurile proprii şi cele figurate. Informaţia conotativă nu se reduce numai 68
la domeniul afectivităţii şi al exprimării figurative, ci ea include şi unele valori intelectual – axiologice, care reflectă conştiinţa filozofică, etică şi estetică. Conotaţiile nu sînt doar sensuri distincte ale cuvintelor, ci componente ale sensului lexical şi cuprind o gamă largă de valori, care oscilează între categoriile estetice (frumos – urît) sau între categoriile etice ( bine – rău). Aceste valori se clasifică după gradul lor de generalizare, după apropierea de sensul denotativ, după natura informaţiei etc. Dacă analizăm materialul lexical din dicţionare, observăm că sistemul conotativ este complex şi eterogen. Există mai multe tipuri de conotaţie: 1. Conotaţiile stilistice reunesc mai multe trăsături stilistice, organizate în funcţie de cîteva coordonate: a) apartenenţa cuvintelor la cele trei stiluri principale ale limbii (neutru, livresc, colocvial): în stilul neutru conotaţia este zero; stilul livresc posedă, de obicei, conotaţii pozitive, cuvintele fiind ,,aureolate” de un nimb poetic, datorită folosirii lor în diversele variante ale limbajului poetic (genune, glie, făptură, chip, demon, flamură); stilul colocvial poartă, de regulă, conotaţii negative (chiul, mişmaş, moacă, chix, hodorog, şpil etc.) b) răspîndirea teritorială, apartenenţa cuvintelor la anumite zone geografice sau folosirea lor pe întregul teritoriu al ţării, separă lexicul comun de lexicul regional, dialectal. Cuvintele din lexicul regional au conotaţii locale şi sînt exploatate de scriitori în operele lor (vezi opera lui Ion Creangă); a) factorul temporal separă lexicul în două compartimente: lexicul neologic şi lexicul arhaic. Cuvintele noi aduc, prin conotaţiile lor, un caracter inedit, iar cele vechi au conotaţii istorice (haraci, bir, başbuzuc, bejenie, ciocoi etc.) ; b) raportarea la normele limbii literare acordă cuvintelor conotaţiile de corect sau incorect; c) frecvenţa cu care este folosit cuvîntul în vorbire separă lexicul în două compartimente: lexicul uzual şi lexicul rar (ocazional). Cuvintele folosite foarte frecvent au conotaţie specială, ele sînt la modă, formează clişeele verbale. Conotaţii pozitive au cuvintele rare. d) nuanţele afectiv-apreciative formează o gamă bogată de valori conotative care redau diverse atitudini ale vorbitorului faţă de obiectul denumit: mîncău, tîrîtură crăpelniţă etc. 2) Conotaţiile etno-geografice aparţin cuvintelor care dau informaţii ce se referă la o anumită zonă sau arie cultural-geografică. Şi din acest punct de vedere, lexicul are conotaţii caracteristice pentru două categorii de cuvinte: a) lexicul care denumeşte realităţi specifice culturii noastre, neaoşisme, fără echivalente în alte limbi; deoarece sînt asociate în conştiinţa poporului cu sentimentul naţional, au conotaţii pozitive şi o mare putere de evocare: dor, doină, horă, a odrăsli, ospeţie, slobod etc. b) lexicul care înregistrează realităţile specifice altor zone geografice, exotisme: baobab (arbore de dimensiuni uriaşe), tarantelă (dans popular italian executat în ritm vioi). 3) Conotaţiile estetice sînt valori ataşate cuvîntului care plasează obiectul denumit printre categoriile estetice cunoscute (frumos – urît, sublim – grotesc, tragic – comic). Cu toate că valorile estetice sînt atribuite obiectelor şi fenomenelor, uneori ele sînt relevate prin prisma mentalităţii şi culturii specifice unui popor (pot avea şi un caracter naţional). Conotaţiile estetice sînt mai pregnante la o serie de nume proprii, specifice folclorului nostru (Făt-Frumos, Ileana-Cosînzeana), dar şi la nume împrumutate din mitologia greacă sau latină (Venus, Adonis, Apollo), care sînt folosite ca simboluri ale frumuseţii. Aprecierea estetică face parte şi din structura informaţională a cuvintelor care se folosesc în diverse expresii populare : frumoasă ca o floare etc. 4) Conotaţiile etichetei verbale pot fi numite acele nuanţe care diferenţiază formulele de salut, de adresare, de rugăminte şi prin care se exprimă diferite grade de respect, de admiraţie, de afecţiune, de impoliteţe sau de necuviinţă: seara bună, oameni buni, fiţi amabilă, mînca- te-ar ciuma, dragă etc. Valorile conotative şi cele denotative se îmbină în structura semantică a cuvintelor alcătuind sistemul polisemiei. 2. Tropii. Modalităţi de schimbare a sensurilor Tropii. Modalităţi de schimbare a sensurilor. Procedeele stilistice de dezvoltare semantică în limba comună sînt aceleaşi cu ale limbii poetice, încît s-a afirmat, demult, că ,,la piaţă” pot fi identificate mai multe metafore decît în toată literatura cultă. Este vorba însă de metafore şi, în general, de ,,imagini pierdute” (vezi, în acest dicţionarul cu acest titlu, alcătuit de G. I. Tohăneanu, 69
şi publicat în 1995, o investigaţie extrem de bogată, a catahrezei, adică a ştergerii treptate, din conştiinţa colectivă a provenienţei şi a valorii metaforice iniţiale a sensurilor colective). Sensul conotativ îşi are originea în denotaţie. Tot un sens conotativ se creează şi atunci cînd un cuvînt are posibilitatea de a exprima numele unui alt obiect, prin analogie. Procedeul prin care se realizează transferul unei denumiri vechi asupra unui obiect sau unei noţiuni noi este foarte vechi. Procedee de acest gen se numesc tropi. Există trei tropi principali: metonimia, sinecdoca şi metafora. 1. Metonimia (gr. metonymia ,,re-numire: înlocuire a unui nume cu altul”). Un cuvînt se schimbă cu altul cu condiţia ca cele două cuvinte să denumească obiecte (lucruri) între care există sau se poate imagina o corespondenţă calitativă (metonimia reflectă legăturile interne, mai abstracte, dintre obiecte şi fenomene); Clasificarea metonimiilor: a. metonimia « persoană pentru lucru »: - numele autorului pentru opera lui: Am cumpărat un Eminescu (Balzac, Grigorescu, Picasso); - numele inventatorului (descoperitorului, fabricantului) pentru obiectul sau produsul descoperit (inventat, fabricat): diesel (Rudolf Diesel), ford (Ford), marghiloman (Marghiloman); - numele zeilor pentru sfera lor de acţiune sau atributele lor mitologice: afrodiziac (Afrodita), erotic (Eros), mercurial (Mercur); b. metonimia «recipient pentru conţinut»: - conţinutul se redă prin numele vasului sau al altui obiect care poate conţine ceva: Am băut o halbă de bere; Am mîncat o ladă de mere. c. metonimia «locul pentru produs»: legătura dintre produs şi locul unde se produce; o regăsim, în general, la denumirea unor specii de vinuri şi ţesături (caşmir, olandă, damasc, cotnari, odobeşti, şampanie etc.); d. metonimia «simbol pentru ceea ce simbolizează»: coroană, tron (monarhie, putere), steag alb (pace), lanţuri (robie), Harpagon (avariţie), Tartuffe (ipocrizie). Sinecdoca (gr. sunekdokhê = ceea ce se înţelege la un loc). Sinecdoca este o varietate a metonimiei care constă în folosirea denumirii părţii pentru întreg sau a întregului pentru parte. Schimbarea de nume între două obiecte are loc numai dacă unul dintre ele se cuprinde, într-un fel oarecare, în celălalt. Există mai multe tipuri de sinecdocă: - pars pro toto (parte pentru întreg): Este om cu carte; pîine (existenţă materială), în expresia ,,a-şi cîştiga pîinea”; - totum pro parte (întreg pentru parte): Este îmbrăcat în mătase; Poartă o haină de nutrie. - singularul este folosit cu sens de plural: A intrat turcul în ţară; - abstract pentru concret şi concret pentru abstract: Are cunoştinţe şi relaţii. Are pile. 3. Metafora (gr. metaphora = transfer) are loc prin transferul denumirii unui obiect pe baza asemănării dintre obiectele respective (este o comparaţie căreia îi lipseşte al doilea termen). Quintilian considera metafora ca fiind o ,,comparaţie prescurtată”. Spre deosebire de metonimie şi sinecdocă, unde raportul trebuie să fie de corespondenţă calitativă şi, respectiv de cuprindere, pentru metaforă este necesară doar analogia. Tipuri de metafore: - animat pentru inanimat (capul străzii, gîtul sticlei, braţul rîului, urechile acului, piciorul patului, ochi magic, gură de rai); - inanimat pentru animat: fluierul piciorului, mărul lui Adam, căpăţînă, bostan etc. - animat pentru animat (nume de animale, însuşiri caracteristice animalelor, dar atribuite oamenilor): buhai de baltă, vaca-domnului, măgar, cîine, scroafă, viţel; - inanimat pentru inanimat: lăcrămioare, clopoţei. Derivarea semantică îmbogăţeşte limba cu sensuri noi, în vreme ce derivarea lexicală îmbogăţeşte limbi cu cuvinte noi. Toate sensurile derivate trebuie să aibă ca punct de plecare sensul de bază al cuvîntului. 11. Mijloace interne de îmbogăţire a lexicului Procedeele interne de îmbogăţire a lexicului limbii române vizează formarea de cuvinte noi prin utilizarea propriilor resurse, preexistente în interiorul limbii, pe baza etimologiei interne. Formarea cuvintelor în limba română s-a constituit ca un domeniu lexical autonom, al cărui obiect îl 70
reprezintă studierea mecanismului prin care limba română creează, pornind de la cuvintele primare de care dispune şi folosind diverse procedee şi formanţi, cuvinte noi. Acestea sînt deci cuvintele formate pe terenul limbii române, prin mijloace interne de îmbogăţire a lexicului : derivarea, compunerea, schimbarea valorii gramaticale (clasei morfologice). Ponderea lor este mai mare decît ne-am putea aştepta, lucru firesc, însă, dacă avem în vedere că fiecare cuvînt moştenit sau împrumutat în perioada veche (anterior secolului al XIX-lea) are în medie 2-4 descendenţi creaţi pe teren românesc. Într-adevăr, circa un sfert din lexicul general al limbii române literare este constituit din cuvinte formate în româneşte. Este adevărat, însă, că frecvenţa lor este mai redusă decît a elementelor moştenite (de exemplu, dacă ponderea acestora creşte în circulaţie de peste două ori, procentul formaţiilor româneşti scade în circulaţie de aproape trei ori, coborând la 8%). Împreună cu elementele moştenite din latină şi cu împrumuturile latino-romanice, reprezintă 75% din lexicul românesc literar, ponderea în circulaţie fiind mai mare. Varianta cultă actuală a lexicului limbii române are, aşadar, un puternic specific romanic, mai pronunţat decît cel al lexicului global (unde elementele alogene neromanice depăşesc o cincime). Formarea cuvintelor, în principal prin derivare şi compunere, are un caracter sistematic, comparabil cu cel al gramaticii. Avînd în vedere că derivarea cu sufixe, care este procedeul cel mai productiv, se aseamănă foarte mult cu flexiunea gramaticală (adăugarea de morfeme în partea finală a cuvintelor), unii specialişti consideră acest capitol ca parte a morfologiei. Cum rezultatele acţiunii procedeelor formative se concretizează în noi unităţi lexicale (nu forme flexionare ale aceluiaşi cuvînt, ca în cazul morfemelor), credem că formarea cuvintelor este, în primul rînd, o problemă de lexicologie. Fără a mai relua discutarea familiei lexicale, ca modalitate de structurare în jurul cuvîntului-bază a cuvintelor formate prin diferite procedee de la acesta, trecem la descrierea mecanismului de creare a cuvintelor noi în limba română. Procedeele de formare circumscrise acestui mecanism sînt: derivarea, compunerea, conversiunea (unii specialişti o consideră o subcategorie a derivării). Se adaugă, ca un procedeu mixt (intern, prin o parte sau prin toţi componenţii, şi extern, prin modelul structural), calcul lingvistic, pe care-l vom trata separat. A. DERIVAREA Derivarea este principalul procedeu de formare a cuvintelor în limba română. Constă în adăugarea la rădăcină (partea fixă, stabilă, autonomă din cuvintele unei familii lexicale) a unor particule neautonome, numite afixe, care, schimbînd sensul cuvîntului-bază, determină constituirea unor unităţi lexicale diferite de bază. De exemplu, din cuvîntul lucru se extrage rădăcina lucr- , de la care pot fi derivate alte cuvinte prin adăugarea afixelor pre-, -ne, -a, -(a)re, -(a)t, -(ă)tură (prelucra, nelucrat, lucrare, lucrat, prelucrat, lucrătură, neprelucrat). Particulele aşezate înaintea rădăcinii se numesc prefixe (în cazul nostru, pre-, ne-), iar cele aşezate după rădăcină se numesc sufixe. Există şi o categorie pe care nu toţi lexicologii o recunosc pentru limba română, interfixele (considerînd-o o varietate a sufixelor sau o dezvoltare a temelor). Partea fixă din formele flexionare ale unui cuvînt (deci rădăcina împreună cu afixele sale) constituie tema cuvîntului respectiv (unii specialişti o numesc radical, deosebind, aşadar, acest termen de rădăcină). De exemplu, tema cuvîntului prelucra este prelucr - (ea se regăseşte în toate formele flexionare: prelucrez, prelucrăm, prelucrînd etc.). Menţionăm că în cadrul rădăcinii pot apărea, pe parcursul formării cuvintelor, schimbări datorate alternanţelor fonetice (exemple: şcoală-şcoliţă). Acestea nu au însă sursă, nici efecte lexicale. Cuvîntul bază nu coincide întotdeauna cu cuvîntul primar. Baza termenului prelucrare este un derivat, prelucra (nu mai discutăm că unele cuvinte primare în româneşte pot fi derivate sau compuse în limbile de origine: deplasabil în franceză, patvagon, în germană. Deosebirea dintre derivarea cu prefixe (prefixaţia) şi derivarea cu sufixe (sufixaţia) nu se reduce la poziţia în raport cu radicalul. Prefixele, de exemplu, nu determină eliminarea desinenţelor, adăugîndu-se, de fapt, cuvîntului, nu radicalului. De asemenea, nu schimbă partea de vorbire a bazei. Aceste deosebiri şi altele fac pe unii specialişti să apropie prefixaţia mai mult de compunere decît de derivare sau s-o considere o categorie de sine stătătoare. În funcţie de formanţii folosiţi, derivarea este: - progresivă (cu sufixe şi prefixe) (obţinută prin adăugarea unui sufix sau prefix) 71
- regresivă (obţinută prin îndepărtarea sufixelor din cuvîntul-bază); - cu prefixe; - parasintetică (prin care se formează un cuvînt nou, ataşînd simultan sau succesiv un sufix sau un prefix în acelaşi cuvînt-bază : îmbărbăta < în + bărbat + a). 1. Derivarea cu sufixe Derivarea progresivă constă în adăugarea, pe lîngă rădăcină, a unui sufix sau prefix. Dificultatea de recunoaştere a radicalului şi a afixului se datorează mai multor cauze : - baza nu mai este în uz (cofet + -ar); făptură (fapt – făpt + – ură); - baza nu se poate identifica în limba română: mămular ( negustor de mărunţişuri, mămul + -ar); - baza există, dar derivatul prezintă o caracteristică formală, care exclude posibilitatea formării lui în româneşte: virtuos (virtu + -os, nu vine de la virtute); - baza este un compus: a întruni (într-un); a întruchipa (într-un chip), mărinimie (mare + inimă + suf.- ie). Sufixul lexical se deosebeşte de cel gramatical tocmai prin această proprietate, de a forma noi cuvinte. Clasificarea sufixelor lexicale se realizează ţinîndu-se seama de două criterii: a. criteriul morfologic (după rezultatul morfologic al ataşării sufixului la rădăcină); b. criteriul semantic (după înţelesul derivatului). Avînd în vedere criteriul morfologic, distingem patru categorii de sufixe: 1. sufixe substantivale: - ar < lat. -arius, sl. – ar : bucătar, fierar, cizmar, zidar
sufixele moţionale cu ajutorul cărora se formează numele femelei de la numele masculului şi invers: cintezoi
Vezi Petru Zugun, Op. cit., p.111. 73
frecvente sufixe diminutivale din limba română actuală, alegînd exemplele din cît mai diverse subtipuri (enumerate mai sus): • -aş: ciobănaş, copilaş, butoiaş, golaş, golănaş; conotaţie mîngîietoare frecventă (fluturaş, struguraş); conotaţie depreciativă la unele nume de profesiuni (actoraş, profesoraş), neutralizare în nume de oameni, specii de plante şi animale (Grigoraş, morunaş, trandafiraş); • -el (-icel): borcănel, degeţel, nepoţel, lăpticel, cuminţel, bunicel, încetinel; conotaţie mîngîietoare (spălăţel, curăţel); conotaţie depreciativă (tîmpiţel); • -ic(ă): tătic, pupic, bucăţică, nevestică, prăjiturică, sforicică ; conotaţie mîngîietoare în curăţică, conotaţie depreciativă în avocăţică, tîmpiţică, neutralizare în Costică, Vasilică; • - ulică: moşulică, mămulică, drăgulică ; • -ice: pădurice; • -ior (-cior, şor): călcîior, glăscior, locuşor, mărişor, binişor, multişor, aripioară, mustăcioară, buzişoară; neutralizare în căprioară, roşioară, Mărioara, sălcioară; • - uşor: omuşor, micuşor. • - iţă (-uliţă): aluniţă, fetiţă, bădiţă, rămăşiţă, frunzuliţă, vorbuliţă; neutralizare în: Gheorghiţă, Ioniţă; • - uc(ă): năsuc, grăsuc, tătuc, mămucă; • -uş(ă): ineluş, picioruş, albuş, niţeluş, căţeluşă, urechiuşă; neutralizare în căluş, cerceluş (nume de plantă); • -uţ(ă): bănuţ, călduţ, pătuţ, prostuţ, slăbuţ, broscuţă, măicuţă, ţărăncuţă, mătăluţă, aleguţ; neutralizare în Ionuţ, părăluţă, urzicuţă; • -uleţ: cerculeţ, chefuleţ, noduleţ, omuleţ. Sufixele pentru denumirea agentului au ca nuanţă semantică „cel care îndeplineşte o anumită acţiune, are o preocupare sau un interes, este legat constant de obiceiul sau acţiunea exprimată de bază”. Formează substantive şi adjective din substantive, adjective şi verbe. • -ar (- er): blănar, cojocar, mătăsar, pădurar, tunar, podar, căluşar, străjer; valoare depreciativă (opincar, mămăligar, sforar, surtucar, cîrnăţar); neutralizat în: Tăbăcari, Şelari; • - aş (- eş): căruţaş, băieş, chiriaş, cimpoieş, ostaş, plăieş, călăraş, cercetaş, buclucaş; • - easă: bidinăreasă „chivuţă”, cenuşăreasă, găinăreasă, lenjereasă; • - eţ (- ăreţ): glumeţ, băgăreţ, petrecăreţ, călăreţ, băltăreţ, vorbăreţ; • - giu (- agiu): camionagiu, cusurugiu, scandalagiu, zarzavagiu, geamgiu, harabagiu, toptangiu; nuanţă peiorativă în: pastramagiu; neutralizare în: Catargiu; • - ist: căminist, ceferist, tractorist, paşoptist, unionist, angrosist, stelist, zeflemist; • - tor: apărător, cercetător, luptător, scriitor, trecător, vânzător; • - ier: bufetier, scutier, restanţier. • - tor,- toare: apărător, slujitor, croitor, scriitor, turnător, suflător. Sufixele pentru denumirea însuşirii formează adjective şi, rar, substantive din substantive şi verbe. În cea mai mare parte a cazurilor, ele schimbă categoria lexico-gramaticală a bazei, punînd în prim plan însuşirea caracteristică din obiecte sau acţiuni (asociată cu posesiunea, intensitatea, aproximarea, apartenenţa): • - al: mormîntal, săptămînal, vamal (foarte multe cuvinte care par derivate cu acest sufix provin din alte limbi, îndeosebi din franceză: anual, banal, cardinal, mondial etc.); • - ar: fugar, inelar (foarte multe altele sînt împrumuturi sau adaptări: familiar, insular, solar, valutar); • - aş: mărginaş, păgubaş, pizmaş, trufaş, zăcaş; • - at: guşat, mărgelat, moţat, pistruiat, pluşat; • - bil: apărabil, atacabil, demascabil, locuibil (foarte multe împrumuturi: comestibil, plauzibil, degradabil, audibil); • - esc: armenesc, bărbătesc, ingineresc, pămîntesc, prietenesc, turcesc; neutralizare în: Popescu, Dăscălescu; • - iu: arămiu, cireşiu, brumăriu, plumburiu; • - os (- cios): bănos, bucuros, mătăsos, arătos, negricios; 74
• - tor: ascultător, chinuitor, dator, triumfător, uluitor. Sufixele pentru denumirea instrumentelor sînt, semantic, corelate cu cele care desemnează agentul, în sensul că se referă la unealta, locul, încăperea (deci la un obiect neînsufleţit), desfăşoară o acţiune (în sens larg). Bazele la care se ataşează sînt substantive şi verbe, iar cuvintele rezultate sînt substantive. A se observa că unele sufixe sînt omonime cu cele de agent: • - ar: brăzdar, cenuşar, grînar, pieptar, porumbar, umbrar; • - niţă: botniţă, piperniţă, zaharniţă; • - tor (-toare): dormitor, încălţător, ştergător, tocător, afumătoare, clocitoare, scăldătoare, strecurătoare, vînturătoare, zăcătoare; • - uş: astupuş „dop”, răzuş „instrument cu care se răzuieşte ceva”, învîrtecuş, ţăpuş. Sufixele pentru denumiri abstracte sînt foarte diverse. Caracteristica lor principală este că unifică denominativ clase de obiecte, însuşiri, acţiuni, substantivizîndu-le. Sînt foarte active în lexicul literar. Cel mai frecvent arată rezultatul acţiunii sau însuşirii (starea sau obiectul rezultat). • - are: adunare, aşezare, cuvîntare, gustare, informare, înfăţişare, prezentare, urare, vînzare; • - ere: abatere, cerere, culegere, părere, putere, scriere, vedere; • - ire: amăgire, clădire, gîndire, înmulţire, pregătire, unire, vorbire; • - ătate (- etate, - itate): bunătate, greutate, noutate, străinătate (foarte multe împrumuturi romanice sînt modelate după acest sufix: abilitate, banalitate, generalitate, legalitate, necesitate); • - eală: amorţeală, croială, făgăduială, greşeală, iuţeală, îndrăzneală, oboseală, răceală, sfială, (în)vălmăşeală; • - ie: boierie, cărăuşie, cumetrie, domnie, feciorie, măgărie, omenie, preoţie, sclavie (din substantive); duioşie, mîndrie, prostie, sărăcie, tărie, veşnicie (din adjective); cununie, călătorie (din verbe); • - ărie: copilărie, jucărie, meschinărie, comicărie; • - anţă (- inţă): cutezanţă, speranţă, corigenţă, adeverinţă, căinţă, dorinţă, obişnuinţă, suferinţă, voinţă (aceste sufixe modelează foarte multe împrumuturi romanice: alianţă, concordanţă, creanţă, afluenţă, rezistenţă); • - ime: adâncime, cruzime, grosime, lungime, vechime, treime; • - ism: muntenism, gîndirism, paşoptism, lichelism, ţărănism (foarte multe împrumuturi care au acelaşi model: bigotism, catolicism, oportunism, simbolism); • - ură (- tură): arsură, cotitură, întorsură, secătură, zgîrietură, căzătură, întorsătură, ştersătură. Sufixele colective servesc pentru denumirea unei colectivităţi (de lucruri sau fiinţe): • - ărie: bostănărie, rufărie, viespărie; • - ăraie: apăraie, colbăraie, fumăraie; • - et: brădet, cuconet, făget, tineret; neutralizare în Făget, Peret; • - ime: boierime, dăscălime, funcţionărime, tinerime, ţărănime; • - iş: aluniş, mărăciniş, păltiniş, zmeuriş; neutralizare în Păltiniş; • - işte: arinişte, cînepişte, porumbişte, privelişte, rarişte. Sufixele care indică provenienţa (originea locală): • - ar: morenar (
Alte categorii de sufixe. Discutabile sînt categoriile de sufixe privind denumirea populară a plantelor şi a animalelor, ca şi a celor care servesc pentru formarea numelor proprii de persoane. Acestea nu sînt categorii semantice, ci sînt categorii onomasiologice (gruparea lor are la bază sensul rădăcinii, deci referentul, nu sensul sufixului). În general, cele trei categorii folosesc sufixe din diverse clase semantice. E drept că un anumit specific are fiecare din categorii. Denumirile de plante folosesc, îndeosebi, sufixe diminutive (toporaş, ghiocel, muşeţel, zorea, lumânărică, lăcrimioară, garofiţă, lămîiţă, cerceluş, părăluţă). Denumirile de animale cuprind, mai ales, sufixe care denumesc agentul (lopătar, lipitoare, bătăuş, pescăruş, şoricar). Numele proprii de familie folosesc sufixele pentru denumirea însuşirii (în primul rînd – escu, avînd sensul „care aparţine de sau descinde din…”: Ionescu, Popescu, Alexandrescu etc.) şi pe cele care arată provenienţa locală (de cele mai multe ori: - eanu: Deleanu, Văleanu, Cîmpeanu, Olteanu etc.). Interesant este că, o dată specializate în funcţii onomastice, aceste sufixe pot alterna, pierzîndu-se sensul originar (Cornescu – Corneanu, Codrescu – Codreanu, Craiovescu – Craioveanu, Grecescu – Greceanu, Iacobescu – Iacobeanu, Teodorescu – Teodoreanu). Referitor la sufixe menţionăm că numărul acestora este apreciat la circa 650, marea lor varietate etimologică, fiind o consecinţă firească a contactelor limbii române cu diverse limbi, astfel că din punctul de vedere al originii distingem sufixe moştenite şi sufixe împrumutate (slave, maghiare, turceşti, neogreceşti şi latino-romanice). Sufixele moştenite din latină, în special cele care determină încadrarea morfologică după sistemul derivativ latinesc: -a (cînta, scurta), -e (veni, lăţi), -are (mîncare), -ere (putere, plîngere), -ire (simţire) şi cele romanice, potrivit tiparului morfologic de adaptare creat în ultimile două secole (rom. forma < fr. former, it. formare, lat. formare), sînt deosebit de productive în limba literară. În schimb, sufixele provenite din slavă, maghiară, turcă, neogreacă se regăsesc mai ales în registrul popular sau în graiuri: - ălău (magh.): fătălău, prostălău; -anie (sl.): grijanie, păţanie; -elniţă (sl.): crăpelniţă, vîrtelniţă; -elnic (sl.): părelnic, îndoielnic etc. 2. Falsele sufixe (sufixoidele) Falsele sufixe (sufixoidele) sînt formanţi care au în comun cu sufixele poziţia enclitică şi lipsa de autonomie funcţională (nu pot apărea autonom în enunţ), dar care se deosebesc de acestea prin sensul denotativ, referenţial, fiind entităţi autosemantice. Faptul se datoreşte provenienţei lor din cuvinte „pline” (substantive, adjective, verbe etc.) greceşti ( mai rar, latineşti), în comparaţie cu sufixele care provin îndeosebi din prepoziţii (avînd, ca şi ele, sens relaţional). Acestea sînt, printre altele, argumentele care-i fac pe unii specialişti să le considere elemente de compunere (sînt numite, alături de falsele prefixe, elemente de compunere savantă). Exemplu: crom (gr. khroma „culoare, coloranţi, pigmentaţie) se regăseşte în cuvintele monocrom, policrom, în care aduce sensul menţionat, dar nu poate apărea în limba română ca termen de sine stătător. Sufixoidele, deşi sînt la bază cuvinte greceşti (sau latineşti), sînt împrumutate din limbi moderne de cultură, unde funcţionează, tot ca false sufixe, în termeni internaţionali. În limba română sînt localizate în terminologiile de specialitate, dar multe dintre cuvintele formate cu ajutorul lor au pătruns în lexicul cultural general. Marea majoritate a acestor cuvinte sînt termeni internaţionali, cele formate în limba română fiind rare. Numărul sufixoidelor din cuvintele folosite în limba română este foarte mare, apropiindu-se, cel puţin, de acela al sufixelor. Multe dintre sufixoide sînt strict specializate într-un anumit domeniu. Unele, însă, sînt utilizate în mai multe ramuri de ştiinţă, formînd, de aceea, un număr mai mare de cuvinte noi. Înţelegerea sensului lor condiţionează înţelegerea şi sistematizarea terminologiilor tehnico-ştiinţifice, chiar dacă nu sînt active în limba română. Dăm mai jos o listă a cîtorva dintre cele mai răspîndite sufixoide, precizînd originea acestora: • - algie (gr.) „durere, suferinţă”: nevralgie, adenalgie (aden, glantă); • - agogie (gr.): „conducere, îndrumare, orientare, educare”: pedagogie; • - antrop (gr.): „fiinţă umană, om”: mizantrop, pitecantrop, filantrop; • - arh (gr.): „conducător, şef, căpetenie, îndrumător”: ierarh, monarh; • - arhie (gr.): „putere, stăpînire, conducere”: monarhie, plutarhie, anarhie; • - atlon (gr.): „probă fizică, exerciţiu”: biatlon, pentatlon, decatlon; • - bar (gr.): „greutate, presiune”: isobar; • - cenoză (gr.): „asociaţie, comunitate, convieţuire”: zoocenoză, biocenoză, agrocenoză; • - cid (gr.): „care omoară, care distruge, care opreşte”: bactericid, insecticid, genocid, paricid; 76
• - cromie (gr.): „culoare, coloraţie, pigmentaţie”: monocromie, policromie, autocromie; • - caust (gr.): „ardere, incineraţie”: holocaust; • - cefal (gr.): „cutie craniană, craniu”: bicefal, macrocefal, autocefal; • - centric (gr.): „situat în centru, central”: egocentric, concentric, excentric, acrocentric; • - craţie (gr.): „putere, conducere”: autocraţie, democraţie, birocraţie, plutocraţie; • - cronie (gr.): „timp, durată, temporalitate, evoluţie”: anacronie, diacronie, sincronie, protocronie; • - dox (gr.): „idee, părere, opinie”: ortodox, paradox; • - drom (gr.): „drum, cursă, sens, direcţie”: aerodrom, velodrom, autodrom, hipodrom, astrodrom; • - estezie (gr.): „senzaţie, sensibilitate, perceptibilitate”: anestezie, radioestezie, sintestezie; • - fag (gr.): „care mănîncă, care consumă”: antropofag, cronofag, energofag; • - fer (gr.): „care poartă, care conduce, care conţine, care produce”: aurifer, calorifer, petrolifer, metalifer, somnifer; • - fil1 (gr.): „iubitor de, care preferă, care prezintă afinitate pentru …”: francofil, calofil, bibliofil, antropofil, românofil; • - fob (gr.): „care urăşte, care nu poate suferi, care se fereşte de …”: anglofob, hidrofob, agorafob, claustrofob, fotofob; • - fil2 (-filă) (gr.): „frunză, foaie”: clorofilă; • - for (gr.): „care poartă, care susţine, care conţine, purtător, suport, bază”: hidrofor, cartofor, semafor; • - fug (lat.): „care respinge, care alungă, care fuge, care se îndepărtează”: ignifug, vermifug; • - gen (gr., lat.): „care produce, care generează, care naşte, care agreează”: oxigen, biogen, eugen(ie), acidogen, alogen, amfigen, hidrogen, autogen; • - gon (gr.): „unghi, colţ, muchie”: poligon, pentagon, hexagon, heptagon; • - grafie (gr.): „scriere, înregistrare, diagramă”: ortografie, caligrafie, biografie, monografie, geografie; • - gramă (gr.): „scriere, inscripţie, înregistrare, grafie, schemă”: ortogramă, cardiogramă, cablogramă, fotogramă, aerogramă; • - iatrie (gr.): „tratament, medicaţie”: pediatrie, geriatrie; • id (-idă) (gr.): „în formă de, cu aspect de”: paraboloid, humanoid, android, antropoid; • - log (gr.): „savant, specialist”: biolog, antropolog, astrolog, teolog, entomolog, lexicolog, fonolog; • - logie (gr.): „ştiinţă, studiu, cercetare”: mineralogie, cardiologie, epistemologie, urologie, arheologie; • - manie (gr.): „obsesie patologică”: piromanie, dipsomanie, aritmomanie; • - manţie (gr.): „prezicere, divinitate”: chiromanţie; • - metrie1 (gr.): „măsurare, evaluare”: goniometrie, astronometrie, geometrie, sociometrie, trigonometrie; • - mnezie (gr.): „memorie, amintire”: amnezie; • - morf (gr.): „cu aspect de, în formă de”: amorf, polimorf, alomorf, amfimorf; • - nom1 (gr.): „care conduce, care dirijează, care administrează”: autonom, agronom, astronom; • - nom2 (gr.): „parte, diviziune, termen”: polinom; • - nomie (gr.): „regulă, principiu, conducere, distribuţie”: agronomie, autonomie, astronomie, anomie; • - odonţie (gr.): „dinţi, dantură”: ortodonţie, pedodonţie; • - onim (gr.): „termen, nume, denumire”: antroponim, antonim, omonim, paronim, sinonim, toponim, pseudonim, acronim; • - oramă (gr.): „spectacol, privelişte”: dioramă, panoramă; • - par (gr.): „care naşte, care produce”: ovipar, vivipar; • - pat (gr.): „care suferă, suferind”: cardiopat, psihopat, nevropat; • - pod (gr.): „suport, picior, peduncul”: gasteropod, miriapod, calapod, pseudopod; 77
• - pter (gr.): „aripă, aripioară”: coleopter, elicopter; • - semie (gr.): „sens, semnificaţie”: monosemie, polisemie, ortosemie; • - scop (gr.): „indicator, observator, vizual”: microscop, horoscop, diascop; • - scopie (gr.): „examinare, explorare, investigare, imagine”: radioscopie, pneumonie, artroscopie; • -terapie (gr.): „tratament, medicaţie, vindecare”: hidroterapie, psihoterapie, chimioterapie, fizioterapie, autoterapie; • - tip (gr.): „model, exemplar”: linotip, fenotip, prototip, arhetip, agrotip; • - tomie (gr.): „tăiere, secţionare, incizie”: dihotomie, trihotomie, pleurotomie, apendictomie; • - urg (gr.): „creator, lucrător”: chirurg, demiurg; • - valent (gr.): „care valorează, valenţă”: monovalent, bivalent, polivalent, ambivalent; • - vor (gr.): „care înghite, care roade, care mănîncă”: carnivor, omnivor; • - zofie (gr.): „ştiinţă, cunoaştere”: filozofie, teozofie, antropozofie. 3. Derivarea cu prefixe Între prefixare şi sufixare există deosebiri nu numai în privinţa poziţiei afixelor faţă de cuvîntul de bază. Astfel, în timp ce sufixele pot determina schimbarea clasei lexico-gramaticale, prefixele au, mai ales, valoare lexicală. Limba latină şi celelalte limbi indo-europene aveau puţine prefixe. Derivarea cu prefixe are o amploare mai mică decît cea cu sufixe. Prefixele au un inventar mai redus şi o diversitate, de asemenea, diminuată. Morfologic, nu sînt prea complicate, formaţiile prefixate păstrînd întotdeauna categoria lexico-gramaticală a cuvîntului-bază. Semantic, intră şi ele în relaţii de polisemie (extraşcolar – extrafin), sinonimie (nedisciplinat – indisciplinat, arhipopulat - suprapopulat), antonimie (îndoi – dezdoi, antebelic – postbelic), paronimie (ante - şi anti -; hiper- şi hipo -, inter- şi intra-, super- şi supra-). Singura clasificare relevantă este, de asemenea, cea semantică. Am moştenit din limba latină prefixele : in -, în -, des -, pre-, a -. Din limba slavă avem prefixele: ne-, pre-, răs-. În majoritatea lor, prefixele sînt împrumuturi neologice din latină, din alte limbi romanice şi din limba greacă. des-(dez-) : motivează opoziţia sau antonimia faţă de sensul cuvîntului de bază. Înaintea consoanelor b, d, g, l, m, n, r, v şi a vocalelor, se realizează varianta dez-: dezbate, dezmembra, deznoda, dezvinovăţi, dezechipa; înainte de p, f, t, ţ, z se realizează varianta des-: despleti, desfiinţa, destăinui, desţeleni, deszăpezi. Prefixul des- înaintea consoanelor s, ş, j, z devine de-: desăra, deşela, dejuga, dezice. Variantele dis-, di-, de-, sînt, în cele mai multe cazuri, neologice, fie în cuvinte împrumutate, fie în calcuri parţiale: displăcea, disloca, discredita, defavoare etc. Prefixul a- (ad-) a fost moştenit în limba română ca prefix sau ca prepoziţie. Prefixul aeste ataşat la teme vechi ( latine, slave, maghiare, greceşti, turceşti). Are mai multe valori, marcînd locul, direcţia (acasă, avînta), timpul (amîna), modul (alene, arar). Există un prefix a - împrumutat din greacă (prin filieră franceză) cu valoare privativă şi chiar cu sens negativ faţă de o bază pozitivă: amoral, anormal, apolitic, asimetric (sau fără corespondent pozitiv: afon, aton). Prefixul în-(îm-); in-(im-, i-) este de origine latină sau romanică (lat. in -, fr. en -); prefixul în - moştenit ca prefix şi prepoziţie s-a răspîndit mai ales prin verbe, în cuvinte moştenite sau formate pe teren românesc: împărţi, încinge, încheia, îndura, întoarce. Dubletul neologic in -, care devine im - sau, prin asimilarea lui m, devine i -, provine din împrumuturi latineşti ori din celelalte limbi romanice: ilumina, imigra, indica, inaugura, implica, infiltra, inversa. Prefixul are următoarele valori: derivă verbe eventive (care arată că în starea subiectului se petrece o schimbare): a înflori, a încolţi, a se înroşi; derivă verbe de la un radical care arată modul sau instrumentul acţiunii: a încheia, a îmbrobodi; prefixul in- are şi valoare negativă: incoerent, incomplet, independent, inexact. Alte prefixe de origine latină : stră - (lat. extra) are mai multe valori: parcurgerea unei distanţe, înlăturarea unor obstacole: a străbate, a strecura, a străpunge; vechimea, originea îndepărtată: străbun, străvechi, strănepot strămoş. pre(a) - are origine multiplă, din latină (per -, prae -) şi vechea slavă (pria -, pri -, pro -, priad -): presupune, preda, prelinge, presăra. 78
Prefixe de origine slavă: răs - (răz -, ră -) este considerat de origine multiplă (latin, romanic, slav, din vechea slavă raz-), dar a dezvoltat sensuri noi; formează derivate de la verbe, substantive, adjective şi adverbe care arată răspîndirea (răsfira, răsturna), repetarea (răsuna), negarea (răstălmăci). ne - este un prefix de negare, productiv în limba română, fiind concurat de prefixele neologice in -, im -; uneori apar forme duble: incorect-necorect, inegal- neegal. Prefixele care marchează intensitatea maximă se ataşează adjectivelor şi substantivelor: arhi - : arhidiacon, arhipăstor, arhicunoscut, arhiduce, arhiplin; extra - : extrafin, extraplat, extraordinar; hiper - : hipersecreţie, hipersensibil, hipertensiune, hiperaciditate; super - : superputere, superproducţie, superfin, superarbitru; supra - : supraprofit, supratonaj, supranumerar, supraaglomerat, suprasolicitat, supraelastic, supraom; ultra - : ultrademagog, ultraprogresist, ultrascurt, ultramarin. Prefixele privative acordă derivatelor pe care le formează sensul de „caracteristică de care este lipsit ceva sau cineva”. Sînt întîlnite mai ales la verbe, şi prin, participii, la adjective. des- (dez-, de-) face pereche antonimică cu în -, derivatele luînd frecvent naştere prin substituire de sufixe: descătuşa, desfrunzi, deznoda, dezamăgi, dejuga, desăra, deşuruba. Prefixul privativ de- (neologic) este folosit în modelarea unor împrumuturi latino-romanice: dezarma, dezbate, descuraja, destinde, decolora, deversa. răs- (răz -): răzgîndi, răspopi ş.a. Prefixele negative sînt prefixele care neagă o calitate, un obiect sau o acţiune. Se deosebesc de cele privative prin faptul că nu presupun existenţa anterioară a elementului negat (a se compara nelipit cu dezlipit). Formează îndeosebi adjective, substantive şi adverbe: ne -: este foarte productiv, din această cauză dezvoltă sensuri de o mare diversitate (nedrept, necurat, de exemplu, se raportează la sensuri conotative ale bazelor): necredincios, nemuritor, neasemuit, neînduplecat, neadevăr, neregulă, neîncredere, nesupunere, negreşit, neîncetat. Se suprapune uneori peste formaţii privative (nedesfăcut, nedescoperit), putînd accepta intercalarea între el şi bază a adverbului – mai – (nemaiauzit, nemaipomenit, nemaivăzut). Unele verbe purtătoare ale prefixului ne- (a nelinişti, a nemulţumi, a nesocoti) sînt derivate regresive de la pseudoparticipii (neliniştit, nemulţumit, nesocotit); in- / im - : este un sinonim neologic al lui ne-: indiscutabil, a indispune, impropriu, inadaptabil, impenetrabil; i - : irepetabil, ireal, iraţional, irealizabil; a - / an - : apoetic, anistoric, asexuat, amoral, apolitic; non - (livresc) : nonfigurativ, noncontradicţie. Prefixele iterative indică repetarea acţiunii denumite de cuvîntul care stă la baza derivării: răs - / răz- a căpătat unele valori conotative extinderea : răsfira, răzleţ, răsfrînge ; intensitatea prin repetare: răscoace, răsputeri, răsplăti), pînă la efectul contrar (răzgîndi, răspopi, răstălmăci) sau la refacerea stării iniţiale (răzbuna, răscumpăra); re - este foarte activ atît în limbajele de specialitate, cît şi în lexicul general: realege, recăsătorit, reîncepe, reînfiinţat, repus. Se poate combina cu prefixe privative: redescoperi, redescătuşa, redescreţi, redezgropa. Prefixele delocutive formează cuvinte noi pornind de la baze lexicale, componente ale unor locuţiuni. De exemplu, a înfăptui provine din locuţiunea a pune în fapt, prefixul fiind, la nivelul bazei, prepoziţie. Părţile de vorbire care beneficiază de rezultatele unor asemenea derivări sînt verbele, adjectivele, substantivele şi adverbele. Diferenţierea lexico-gramaticală este opera sufixelor, care se asociază, de regulă, cu prefixele delocutive. În limba română actuală funcţionează două prefixe de tip delocutiv: în- şi de-: în - poate induce diverse sensuri, în funcţie de tipul de locuţiune din care s-a desprins: „a pune, a introduce, a intra, a fi pus în…” (a înfăţişa, a împerechea, a încredinţa, a înmănunchea, a învenina); „a se face, a deveni, în chip de…” (a închega, a îngheţa, a înţepeni, a îmbuna, a îngroşa, a înroşi); 79
„a fi, a lua, a cuprinde, a prinde, a da în…” (a îmbrăţişa, a se îndrăgosti, a însufleţi, a se înzăpezi). de - : a se dedulci, a deochea, a deosebi, a se depărta, a desăvîrşi. Alte categorii de prefixe sînt întîlnite, îndeosebi, în neologisme savante, majoritatea acestora fiind împrumutate din lexicul internaţional. Modul de formare este transparent şi în româneşte: ante - (de origine latină) „înainte, dinainte”: antebraţ, antebelic, a antedata, antepenultim, antediluvian; anti - (de origine greacă) „contra, împotrivă”: antinaţional, anticonstituţional, antiderapant, antidrog, antiepidemic; bi - „doi, dublu, de două ori”: bivalent, bisăptămînal, bilunar, bicefal; circum - „în jur, împrejur”: circumscripţie, circumstanţă, circumvoluţie; con- (com-, co-): coarticula, coautor, coexista, consătean, confrate, compatriot; contra - „împotrivă, în faţă, în corelaţie cu”: contragreutate, contraindicat, a contraveni, contraamiral; ex- „scos în afară”: excentric, a exceda, a exmatricula, exoftalmic, a exclude; extra - „exterior, în afară”: extracelular, extraşcolar, extralingvistic; hipo - „sub măsură, foarte mic, foarte puţin”: hipoaciditate, hipoacuzie, hipotensiune; inter - „între, dintre, în corelaţie cu”: interactiv, interuniversitar, interjudeţean, intervocalic, interurban; intra - „înăuntru”: intraglandular, intramuscular, intravenos; intro - „înăuntru, în interior”: introducere, introspecţie, introvertit; post - „după”: postbelic, postdiluvian, a postpune; pre - „înainte de”: a premerge, a presimţi, preşcolar, preuniversitar, prenatal; sub - „dedesubt, în raport de subordonare cu”: a subaprecia, a subestima, a subînchiria, subînţeles, suburban. 4. False prefixe (prefixoide) Pseudoprefixele (prefixoidele) sînt acele afixe, care în limbile din care provin, au statut de cuvinte autonome. Au pătruns o dată cu acele cuvinte care le aveau în componenţă şi, fiind analizabile, au ajuns să poată fi folosite ca formative derivative cu baze româneşti. Se deosebesc de prefixele propriu-zise prin valoarea lor lexicală, prin care, multe dintre ele, ajungînd în limba comună, sînt simţite ca nişte cuvinte simple: auto, moto, foto, radio. Falsele prefixe se aseamănă cu prefixele prin poziţia proclitică şi prin lipsa de autonomie funcţională, dar se deosebesc de ele prin sensul denotativ (pe care-l păstrează din limba de origine, de obicei greaca veche, unde erau cuvinte de sine stătătoare). Sînt întîlnite, cel mai adesea, ca şi sufixoidele, în termeni cu circulaţie internaţională şi, mult mai rar, în cuvinte formate în româneşte (de multe ori, termenii sînt constituiţi, printr-o compunere sui generis, numai dintr-un prefixoid şi un sufixoid, fiind deci lexemoide – un fel de cuvinte „apatride”): acva - (lat.) „apă, acvatic”: acvacultură, acvanaut, acvastat; adeno - (gr.) „glandă, ganglion”: adenografie, adenogramă, adenomegalie, adenopatie, adenotomie; aero - (gr.) „aer, oxigen, atmosferă, gaz”: aerobiotic, aerodinamic, aerodrom, aerofagie, aerofobie, aerogară, aerogramă, aerosol; agro - (gr.) „ogor, cîmpie, agrar, agricol”: agrometeorologie, agronom, agronomie, agropedologie, agrozootehnie; alo - (gr.) „altul, diferit, deosebit, alternare”: alocromatic, alocronic, alofazie, alogen, alofon, alomorf, aloterm; antropo - (gr.) „fiinţă umană, om, uman, omenesc”: antropocentric, antropofag, antropofob, antropofil, antropogen, antropologic, antroposferă, antropozofie; api - (gr.) „albină, de albină, albinărit”: apicultură, apifug, apiterapie; auto1 - (gr.) „însuşi, singur, de la sine, spontan”: autobiografie, autocefal, autoadministra, autoconservare, autonomie, autocraţie; auto2 - (romanic) „care se referă la automobil”: autobuz, autocar, autocamion, autodrom, autogară, autostradă; 80
balneo - (lat.) „băi, balnear”: balneologie, balneoterapie; biblio (gr.) „carte, de cărţi”: bibliofil, bibliografie, bibliologie, bibliotecă, biblioteconomie; bio - (gr.) „viaţă, fiinţă vie”: biocenoză, biociclu, biografie, biologie, biogramă, biometrie, bioplasmă, bioterapie, biopsie, biosferă; calo - (gr.) „frumos, simetric”: calofilie, caligrafie, calofonie; kineto - (gr.) „mişcare, mobilitate”: kinetoscop, kinetoterapie; cosmo - (gr.) „lume, univers”: cosmodrom, cosmogonie, cosmografie; crono - (gr.) „timp, durată, temporalitate”: cronografie, cronologie, cronometrie, cronoscop demo - (gr.) „popor, populaţie, colectivitate”: democraţie, demografie, demoscopie; eco - (gr.) „casă, locuinţă, mediu înconjurător, proprietate”: ecogeneză, ecografie, ecologie, ecosferă, economie, ecotip, ecotop; fito - (gr.) „plantă, vegetaţie, floră”: fitocenoză, fitofag, fitonomie; foto - (gr.) „lumină”: fotofil, fotofobie, fotogen, fotografie, fotogramă; geo - (gr.) „pămînt, sol, teluric”: geografie, geologie, geodezie, geometrie, geosferă, geospeologie; helio - (gr.) „soare, lumină, solar”: heliocentric, heliograf, helioscop; hemo - (gr.) „sînge”: hemocultură, hemofilie, hemogramă, hemostatic, hemoptizie, hemoragie; hidro - (gr.) „apă, lichid, acvatic”: hidrodinamic, hidroliză, hidrofobie, hidrofug, hidrograf, hidronim, hidrosferă, hidrotehnică; hipo - (gr.) „cal, cabaline”: hipodrom, hipotracţiune, hipologie, hipometrie; homo - /omo - (gr.) „asemănător, identic, acelaşi”: homocromie, omofon, omograf, omonim, omogen, omolog, homograf, omoterm; izo - (gr.) „egal, de acelaşi fel, echivalent”: izobar, izomorf, izoglosă, izomer, izometrie, izotermă; macro - (gr.) „mare, enorm”: macrocefal, macrobiotică, macrocosmos, macroscop; micro - (gr.) „mic”: microbiologie, microcefal, microcosm, microclimă, microfite, microscop; mono - (gr.) „unic, singur, o dată”: monocrom, monocultură, monolit, monogam, monoftong, monosemantic, monoton, monovalent; multi - (gr.) „mulţi, multe”: multicelular, multiform, multiflor, multilateral, multinaţional; orto - (gr.) „drept, corect, adevărat”: ortodox, ortoepie, ortografie, ortoped; poli - (gr.) „mult, numeros”: poliartroză, policrom, poliedru, polifonic, polisemantic, poligam, polimorf, polisportiv, politehnic; pseudo - (gr.) „fals, aparent”: pseudeocefal, pseudoştiinţă, pseudonim; psiho - (gr.) „suflet”: psihochinezie, psihochirurgie, psihogen, psihogramă, psihologie, psihometrie, psihiatrie, psihomotor, psihopatie; stereo - (gr.) „solid, în relief, tridimensional”: stereocite, stereofil, stereofonie, stereogramă, stereognozie, stereografie, stereoscop; tauto - (gr.) „la fel, identic”: tautofonie, tautogramă, tautologie, tautometrie; tele1 - (gr.) „departe, de la distanţă”: teledinamie, telecomandă, telepatie, telegraf, telescop, televizor, teledetecţie, televorbitor; tele2 - (gr.) (izolat din televiziune): telejurnal, telecinema, telerama, telespectacol, teletext, telespectator; termo - (gr.) „căldură, temperatură”: termodinamie, termofil, termofile, telespectacol, teletext, telespectator; xeno - (gr.) „străin, parazit”: xenobioză, xenofil, xenofob, xenomanie; zoo - (gr.) „animal, animalier”: zoochimie, zoocultură, zoofag, zoofite, zoologie, zoomorf, zootehnie, zooterapie. 5. Derivarea regresivă Derivarea regresivă (inversă) este (sub)procedeul care constă în formarea de cuvinte noi prin îndepărtarea din cuvîntul de bază (care este deci un derivat) a afixelor (sau numai a unui afix) pe care acesta le conţine. Are o arie de sistematizare mai redusă ca amploare, dar mai intensă decît a derivării progresive. Un exemplu de derivat regresiv îl reprezintă a regiza (format prin eliminarea sufixului – or din regizor), printr-un proces invers decît s-a constituit dirijor de la a dirija. Se 81
observă că operaţia mintală care a permis această mutaţie este analogia. De asemenea, se poate constata că, în derivarea regresivă, se formează, de la cuvîntul originar, un singur derivat, pe cînd, în derivarea progresivă, de la aceeaşi bază de derivare, cu afixe diferite, se formează, direct sau indirect, mai multe derivate. Forţa acestui procedeu se dezvăluie prin faptul că se aplică, e drept rar, şi unor segmente interpretate greşit ca sufixe, creînd situaţii de pseudoderivare regresivă (a mitropoli din împrumutul slav mitropolit, analizat ca participiu de tipul desăvârşit). Derivarea regresivă poate fi constatată numai prin investigarea istorică a perechilor analogice (important fiind dacă termenul simplu sau cel purtător de sufix a intrat primul în limbă). Din perspectiva vorbitorului comun actual, ea se prezintă identic cu derivarea progresivă. Pentru specialişti, distincţia este însă importantă, avînd implicaţii de ordin metodologic şi practic (paradigmă gramaticală, compatibilitate semantică etc.). Substituţia de afixe poate fi considerată o formă a derivării regresive (deşi unii autori tratează cele două fenomene separat). De exemplu, despleti nu este format prin adăugarea prefixului des- la baza plete, ci prin înlocuirea prefixului în- cu prefixul des-, prin analogie cu închidere – deschidere; corigenţă este format prin substituirea sufixului – ent din corigent, prin analogie cu absent – absenţă. Derivarea regresivă este clasificată în funcţie de baza de pornire (invers decît s-a procedat la derivarea progresivă), care poate fi substantiv, adjectiv sau verb. Derivarea postsubstantivală este destul de diversă, cuprinzînd şi situaţii de pseudoderivare regresivă: - eliminarea sufixului - ă (cu valoare moţională), moş
demîncare, neascultător, preacuvios, răsturniş, strămoşesc etc. În privinţa ataşării simultane a celor două afixe, chestiunea este discutabilă, în ceea ce priveşte ordinea producerii îmbinărilor: satsătean-consătean. Există şi derivate parasintetice formate prin derivare regresivă şi prin derivare progresivă cu sufixe: cîntuleţ, (cînt + - uleţ), crezămînt (crez + - ămînt), ruginiu (rugină + - iu). Extinzînd foarte mult conceptul, pot fi considerate derivate parasintetice formaţiile mixte obţinute prin derivare şi compunere (autostopist, mărinimie, navomodelism, răsalaltăieri), inclusiv prin compunere din abrevieri şi prin derivare (ceferist, fesenist, peneţist). B. COMPUNEREA Procedeul compunerii constă în crearea unui cuvînt cu un sens nou, din combinarea a două ori mai multe unităţi lexicale independente în lexic. Mijloc de formare a cuvintelor, la fel de important ca şi derivarea, compunerea are ca motivaţie tendinţa vorbitorilor de a exprima valoarea denotativă a cuvintelor cu o cît mai mare precizie. Cuvintele care intră într-un compus îşi pierd individualitatea semantică şi gramaticală, aşa că numai formal putem vorbi de mai multe cuvinte; în planul conţinutului este vorba, în fond, de un singur semnificat, deoarece vorbitorii nu mai analizează fiecare component în parte, ci produsul lor ca unitate semnificativă şi semnificată. Procedeul constă în crearea unui cuvînt nou din mai multe cuvinte, care pot fi: - cuvinte independente în limbă: floarea-soarelui, untdelemn (prefixoidele se află la graniţa dintre derivare şi compunere) - abrevieri (din iniţiale ale cuvintelor, din iniţiale şi fragmente de cuvinte, din silabe ale unor cuvinte, din silabe şi cuvinte): PNŢCD, PSD, RomPres, CEC, CFR, aprozar, pronosport, romarta, TAROM. Unele elemente de compunere s-au sudat la compusele vechi: binecuvîntare, devreme, dintre, primăvara, cumsecade, untdelemn etc. Altele se separă prin cratimă: bună-cuviinţă, astăseară, galben-verzui. Alte compuse nu sînt legate: Marea Neagră, pe la, ca să, etc. Majoritatea compuselor româneşti sînt alcătuite din cuvinte întregi, fapt explicabil, dacă avem în vedere că fiecare element îşi păstrează sensul cu care participă la crearea înţelesului general al compusului. Pentru a distinge compusele de locuţiuni, apelăm la un criteriu de ordin semantic, care este operabil în aproape toate cazurile. În funcţie de acest criteriu, vom considera compus acel cuvînt nou format în care elementele constitutive îşi păstrează sensurile lor de bază, în vreme ce sensul locuţiunilor nu reprezintă suma sensurilor cuvintelor alcătuitoare: vagon – cisternă (compus), tîrîie – brîu (locuţiune substantivală). La criteriul semantic se adaugă şi unul de ordin stilistic.Verbele nu intră în componenţa compuselor substantivale. Confuziile dintre locuţiuni şi compuse se datorează unor trăsături comune. Ambele sînt unităţi morfologice care reprezintă toate clasele de cuvinte. Compusele, ca şi locuţiunile, nu se disociază în elemente componente, cînd sînt supuse analizei. Ambele s-au format prin aceleaşi raporturi sintactice (de coordonare sau de subordonare). Au un comportament sintactic identic, îndeplinind în întregime o funcţie sintactică. Din punct de vedere morfologic, compusele reprezintă toate clasele de cuvinte (cu excepţia articolului). Numărul compuselor substantivale creşte mereu, pentru că este necesar ca noile realităţi din diverse domenii să fie denumite cu o cît mai mare exactitate. La alcătuirea compuselor participă toate părţile de vorbire. Compusul dintr-o clasă morfologică are în structura sa un cuvînt simplu, care aparţine acelei clase. Ca şi cuvintele simple, compusele cunosc categorii gramaticale specifice unei clase oarecare şi se supun flexiunii: botgros, botgroşi; primăvară, primăveri; viţă-de-vie, viţei-de-vie; bună-credinţă, bunei-credinţe. Compunerea prin abreviere este un procedeu internaţional de formare a cuvintelor. Apare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în toate limbile moderne. Deoarece numărul compuselor prin abreviere a crescut, sînt necesare dicţionare pentru inventarierea şi explicarea lor. Procedeul este caracteristic numai substantivelor şi, mai ales, celor proprii. Se realizează: - din iniţialele cuvintelor care intră în compunere (acronimie): CEC, PNŢCD, ONU, FSN, OZN etc. - din fragmente ale cuvintelor: Romarta, Rompres, Asirom; - din iniţiale şi fragmente de cuvinte : TAROM. 83
Compusele din abrevieri din limba română se caracterizează printr-o mare instabilitate, unele dispărînd, o dată cu instituţiile pe care le denumesc. Cu toată lipsa de stabilitate a compuselor prin abrevieri, inventarul lor sporeşte mereu, fie prin formaţii româneşti, fie prin împrumuturi. C. CONVERSIUNEA Conversiunea reprezintă un alt procedeu de formare a cuvintelor, dar nu un procedeu propriu-zis lexical, ci unul gramatical. Constă în trecerea unui cuvînt dintr-o clasă morfologică întro altă clasă morfologică, în anumite condiţii gramaticale. Prin conversiune nu se creează un cuvînt nou, ci acelui cuvînt i se acordă o valoare morfologică nouă. Unul şi acelaşi cuvînt, cu aceeaşi formă şi în condiţii contextuale diferite, capătă alte valori morfologice. Procedeul are consecinţe lexicale, pentru că, folosindu-ne de acelaşi cuvînt în contexte diferite, pentru a exprima alte noţiuni, nu mai este nevoie să recurgem la cuvinte noi, în vederea exprimării acestor noţiuni. O limbă nu devine mai prestigioasă sau mai importantă prin creşterea numărului de cuvinte, ci prin sporirea posibilităţilor de exprimare, cu ajutorul a cît mai puţine cuvinte. O astfel de tendinţă de simplificare este proprie limbilor moderne. Acestea se eliberează de un balast lexical, de multe ori de prisos. În lumina acestei concepţii, vom admite că procedeul conversiunii se încadrează în principiul economiei limbii. Unele cuvinte trec de la o clasă la alta, lărgindu-şi sensul: muncitor (adjectiv, substantiv). Mijloacele gramaticale care permit schimbarea valorii cuvintelor sînt de natură morfologică (determinarea sau articularea) ori sintactică (distribuţia în context). Prin determinare, orice parte de vorbire poate deveni substantiv. Se pot substantiviza adjectivele, dacă îndeplinesc anumite condiţii: - se pot articula cu articol hotărît, nehotărît sau adjectival; - apar singure, fără un substantiv regent. Nu toate adjectivele din limba română se pot substantiviza. De exemplu, cele de tipul: analizabil, convenabil, românesc. În schimb, se substantivizează adjectivele calificative, formate prin derivare: muncitor, certăreţ, glumeţ, harnic. Se pot substantiviza : - pronumele personale: eul; - pronumele negative: nimicul, un nimic, un nimeni; - pronumele nehotărâte: un oarecare; - numeralele ordinale : o doime, o cincime etc.; - numerale cardinale : un zece. - adverbele: bine: binele, un bine; aproape: aproapele. Verbele pot deveni substantive, la infinitivul lung sau la supin. Din conţinutul lor, aceste moduri au valoare substantivală: spălatul, mersul, culesul; uitare, mîncare, trecere. Unele verbe la infinitivul lung nu pot fi întrebuinţate ca substantive (spunere, fugire). Odată intrate în clasa substantivelor, verbele dobîndesc categorii gramaticale de substantive. Substantivele provenite din infinitivul lung se încadrează la genul feminin, cele care provin din supin aparţin genului neutru. Devin adjective adverbele care pot determina un substantiv: „aşa om”, „băiat bine”. Ele îşi păstrează caracterul de inflexibilitate. Dar există adverbe care devin flexibile ca adjective: timp probabil; vreme probabilă; constituent imediat; constituenţi imediaţi; ape repezi. În clasa adjectivelor pot intra şi substantive, cu condiţia ca substantivele să fie încadrate în contexte din care să rezulte valoarea lor adjectivală. Conversia substantivelor în adjective are o motivaţie stilistică: „cîini mai bărbaţi” La clasa adjectivelor trec unele pronume, cu condiţia ca pronumele să aibă un regent nominal, cu care să se acorde în gen, număr şi caz. Cele mai multe pronume pot îndeplini această condiţie, se pot adjectiviza: pronumele posesive, pronumele nehotărâte, pronumele de întărire, pronumele negative, pronumele demonstrative. Nu pot deveni adjective pronumele personale, pronumele reflexive, pronumele relative (ceva), pronumele de politeţe, pronumele nehotărîte (cineva), pronumele negative (nimeni, nimic). Şi verbele se pot adjectiviza. Modurile participiu şi gerunziu se pot adjectiviza, tocmai datorită conţinutului lor. Participiul se comportă ca şi adjectivul (are flexiune, grade de comparaţie). 84
Trecerea participiilor la clasa adjectivelor a dus la o creştere continuă a numărului acestora, cu atît mai mult cu cît unele din aceste participii au putut da naştere derivatelor cu prefix negativ: spus – nespus. Gerunziile acordate pot deveni adjective: fumegînde, murinde, mugindă etc. Numeralele ordinale, cardinale, colective, multiplicative cu valoarea adjectivală, pot deveni adjective. La clasa adverbelor pot trece substantive, dacă determină verbe şi au tot forma de N –Ac. singular: a alerga glonţ, a curăţa lună, a fi sănătos tun, a dormi buştean. Adverbializarea substantivelor este un mijloc de formare a superlativului stilistic: singur cuc, frumoasă foc, beat criţă. La clasa prepoziţiei pot trece adverbe sau locuţiuni adverbiale care, prin articulare, devin simple instrumente gramaticale: înainte (adverb) – înaintea (prepoziţie); în faţă (loc. adverbială) – în faţa (loc. prepoziţională). Articolul are un rol important în trecerea cuvintelor de la o clasă lexico-gramaticală la alta, în sensul că el conferă cuvintelor dependente statut de cuvinte independente şi face posibilă trecerea de la grupul noţional la cel relaţional. O formă particulară de conversiune o constituie transformarea unui nume propriu în nume comun (deonimie, termen din onomastică): olandă (ţesătură de in) < Olanda, astrahan (blană cu părul mătăsos şi buclat; haină lucrată din astfel de blană) < Astrahan, marghiloman (cafea turcească fiartă cu rom sau coniac) < Marghiloman, şampanie < Champagne etc. În interiorul clasei substantivului admitem şi trecerea unor substantive comune în categoria substantivelor proprii (onimizare): Creangă < creangă, Ursu < urs, Lupu < lup, Olaru < olar, Păltiniş < păltiniş etc. D. Calcuri lingvistice Calcurile lingvistice reprezintă procedee specifice de îmbogăţire a lexicului, aflat la interferenţa împrumutului cu creaţia internă (termenul a fost împrumutat din domeniul artelor grafice, unde se întrebuinţează cu sensul de ,,reproducere a unei schiţe sau desen”, operaţie care se realizează cu ajutorul unei hîrtii speciale care se numeşte hîrtie de calc). Lărgindu-şi sfera semantică, termenul calc desemnează ,,copie, imitaţie sau reproducere”. Calcurile lingvistice constau în copierea sau imitarea structurii cuvintelor străine luate ca model formativ, în adăugarea unui sens sub influenţa corespondentului străin polisemantic, în transpunerea dintr-o limbă în alta a structurii frazeologismelor şi în introducerea de construcţii sintactice dintr-o limbă model. Corespunzătoare acestor categorii de calcuri sînt trei tipuri fundamentale de calc lingvistic: calc lexical, calc frazeologic şi calc gramatical. Primele două tipuri interesează lexicologia, calcurile de tip gramatical prezintă interes pentru sintaxă. În fiecare caz, pot fi identificate subtipuri şi există, de asemenea, combinaţii ale celor trei tipuri fundamentale: calc lexico-frazeologic, calc lexico-sintactic, calc frazeologico-sintactic. Cu ajutorul calcurilor lingvistice se formează cuvinte noi din materialul limbii române (rădăcini, afixe), dar după modele de structură lexicală străine. Exemple: a întrevedea (format din între- şi –vedea, după modelul fr. entrevoir); supraom (format supra- şi –om, după modelul germ. Ubermensch), masă rotundă (expresie calchiată după fr. table ronde); după modelul fr. sentiment sa format substantivul simţămînt, analizabil în rădăcina simţ- (care este a verbului a simţi, corespunzător fr. sentir) + suf.-(ă)mînt, căruia în franceză îi corespunde -ment. În cazul de faţă, acelaşi cuvînt franţuzesc a fost o dată împrumutat şi a dat în româneşte sentiment, iar a doua oară a fost ,,tradus “ sau calchiat şi a dat naştere unui derivat (cu o structură internă similară) care e simţămînt. Poate fi copiată şi structura gramaticală: rom. a se teme a devenit reflexiv prin influenţa sl. bojati se (este, deci un calc morfologic), iar recţiunea verbului a locui cu complement direct („a locui o casă”) este o imitaţie a fr. habiter (calc sintactic). Există, de asemenea, calcuri frazeologice care sînt combinaţii lexicale cu caracter constant, reprezentînd echivalente reale ori numai potenţiale ale unor cuvinte. Ele constau în imitarea sau copierea structurii unor grupuri stabile de cuvinte, cum sînt locuţiunile, expresiile sau alte îmbinări lexicale, mai mult ori mai puţin sudate (a face anticameră reproduce structura expresiei fr. faire antichambre, dar şi forma internă a cuvîntului antichambre); piatră de încercare (fr. pierre de touche), obţinut prin echivalarea piatră/pierre şi calcul semantic ,,probă”, la cel de-al doilea substantiv, un calc lexico-frazeologic parţial, fiindcă din model s-au păstrat numai structura şi un sens, cuvintele fiind traduse. 85
Calcurile frazeologice pot fi totale: a trece sub tăcere (fr. passer sous silence), a bate în retragere (fr. battre en retraite), a lua cuvîntul (fr. prendre la parole), a trece în revistă (fr. passer en revue). Acest tip de calc constă în traducerea literală a unei unităţi frazeologice străine, ceea ce duce la apariţia în limba română, a unei combinaţii lexicale stabile, care are o structură identică ori foarte asemănătoare cu a modelului calchiat. În cazul calcurilor frazeologice parţiale se imită structura modelului străin, însă cel puţin un element component al unităţii frazeologice rămîne netradus, pentru că există deja în limbă, sub aceeaşi formă, sau pentru că este împrumutat cu ocazia calchierii: calea lactee (fr. la voie lactée), a face escală (fr. faire escale), concurs de împrejurări (fr. concours de circonstances). Calcuri lexico-gramaticale (gerunziile cu valoare adjectivală sau chiar substantivală, de tipul : suferind-suferindă, după fr. souffrant-souffrante). Calcurile cuvintelor simple sînt calcuri semantice, adică imită complexul semantic al modelului străin. De pildă, rom. lume, care avea din latină numai sensul „lumină” (pe care, de altfel, l-a şi pierdut în timp), a dobîndit sensul de „univers”, sub influenţa sl. sveat (care înseamnă atît „lumină”, cît şi „univers”). Cuvintele care copiază numai parţial modelul străin sînt numite semicalcuri sau, mai propriu, calcuri parţiale (a surprinde traduce numai partea a doua a fr. surprendre). Calcurile se deosebesc de împrumut prin faptul că materialul folosit e românesc, iar de traducere, prin respectarea întocmai a structurii modelului (nu numai a sensului, cum se întîmplă în cazul traducerii). Futurologie din franceză a fost, de exemplu, împrumutat, ca futurologie, calchiat ca viitorologie şi tradus ca ştiinţa viitorului. Calcurile lexicale pot fi, aşadar, de structură şi semantice. 1. Calcurile de structură se referă, evident, la cuvintele cu structură analizabilă, derivate sau compuse. Calcurile după derivate sînt cele mai numeroase. Pot fi derivate cu prefixe (dezbate < fr. debattre; preşcolar < fr. prescolaire; subdezvoltat < fr. sous-developpé, engl. underdeveloped), cu sufix (întîietate < fr. primauté, stingător < fr. extincteur) sau parasintetice : deznodămînt < fr. denouement, a înlănţui < fr. enchaîner. Calcurile după compuse sînt mai rare decît cele după derivate. Acestea pot fi: calcuri totale: anotimp < germ. Jahreszeit, cal putere < engl. horse-power, nou-născut< fr. nouveau-né, OZN < engl. UFO, sau calcuri parţiale (a maltrata < fr. maltraiter, semifinală < fr. demifinale). 2. Calcurile semantice ( împrumut parţial) reprezintă adoptarea de către cuvîntul românesc a unui sens nou, preluat de la modelul său străin (împreună cu care are deja cel puţin un sens comun, care constituie „pivotul” transferului). Fenomenul se produce, evident, între cuvinte polisemantice. Un exemplu îl constituie sensul „tablou pictat” al cuvîntului pînză, sub influenţa fr. toile (împreună cu care avea în comun sensul de „ţesătură făcută din fire de in, de bumbac, cînepă etc.”). Alte exemple: foaie (sensul de „ziar”, după germ. Blatt şi fr. feuille), nebun („piesă la jocul de şah”, după fr. fou), rădăcină (accepţiile lingvistice şi matematice), după fr. racine; sensul de ,,protagonistă, vedetă” al cuvîntului stea, venit în limba română sub influenţa fr. étoile, engl. star ş.a., care au în comun cu stea sensul de ,,astru” şi care aveau, înaintea românei, sensul adăugat la noi. Există numeroase calcuri semantice internaţionale foarte vechi, care trebuie studiate din perspectivă etnologică integratoare, precum numele populare ale astrelor zodiacale ş.a.45 Calcurile sînt foarte frecvente în terminologiile tehnico-ştiinţifice (fireşte, pe lîngă împrumuturi), unele dintre acestea avînd caracter internaţional: mărul lui Adam (fr. pomme d' Adam, germ. Adamsapfel etc.), unde ultrascurte (fr. ondes ultra-courtes, engl. ultra-shortwaves etc.), Renaştere (fr. Renaissance, it. Rinascimento etc.), război rece (fr. guerre froid, engl. coldwar, rus. holodnaia voina etc.). Amploarea îmbogăţirii şi modernizării lexicale a limbii române, datorată calcurilor lingvistice, este mai mare decît se crede. Acest procedeu este foarte activ, îndeosebi în etapa modernă a limbii, cînd a operat la serii întregi de cuvinte (prin copiere totală sau parţială). Exemple: majoritatea verbelor din familia lui a ţine (calchiate după latina savantă, franceză sau italiană): obţine, aparţine, conţine, deţine, întreţine, menţine, reţine, susţine; modelul întredeschide, întreprinde, întretăia, întreţine, întrevedea, întrezări. Nu sînt puţine situaţiile, cînd de la aceeaşi 45
Petru Zugun, Op. cit., p.175. 86
bază străină, avem un împrumut şi un calc care, intrate în concurenţă, s-au specializat semantic sau unul dintre ele a dispărut: a blagoslovi şi a binecuvînta (sl. blagosloviti), blagoveştenie şi bunavestire (sl. blagoveştenie), independenţă şi neatîrnare (fr. independance), propăşire şi progres (lat. progressus), cadrilater şi patrulater (fr. quadrilatere), a coabita şi a conlocui (fr. cohabiter), a consacra şi a consfinţi (fr. consacrer), imediat şi nemijlocit (fr. immediat), omniscient şi atotştiutor (fr. omniscient), sentiment şi simţămînt (fr. sentiment), signal şi semnal (fr. signal). Din cauza caracterului „elaborat” (formal şi/sau semantic) al calcului lexical şi al concurenţei cu împrumuturile şi traducerile, efortul de cultivare a limbii este mult mai necesar în acest domeniu, decît în alte grupări lexicale.
87
TESTE DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR Test nr. 1 1. Lîngă poartă stă sora mea, care poartă astăzi o ie frumoasă. Cuvintele subliniate sînt: a) polisemantice; b) omonime morfologice (omoforme ); c) omografe; d) antonime. 2. Sînt derivate cu prefixul re- următoarele serii de cuvinte: a) reorganiza, rectifica, reveni, reteza; b) restabili, regiza, retrage, rezema; c) reorganiza, retrage, reveni, restabili. 3. Verbul a revela poate avea, în funcţie de context, următoarele sensuri: a) a face cunoscut; b) a destăinui; c) a face vizibilă o imagine fotografică; d) a ridica vela unei ambarcaţiuni; e) a developa un film fotografic; f) a scoate în relief, a remarca. 4. Expresiile idiomatice denumesc: a) locuţiuni; b) expresii; c) locuţiuni şi expresii; d) neologisme. 5. În limba română există cuvinte dacice în număr de aproximativ: a) 150-160; b) toate cuvintele cu etimologie necunoscută; c) 2500-3000; d) 10.000-15.000. 6. Aparţin fondului principal lexical seriile de cuvinte: a) a lua, serbare, a intra, coroană, scenă, el; b) a lua, el, a intra, fiu, copil, om; c) a lua, el, a exacerba, glas, mînă, a vrea; d) a lua, scenă, repede, a fi, mînă, copil. 7. Cuvintele: involuţie, ireproşabil, iresponsabil, s-au format prin: a) derivare parasintetică; b) compunere prin alăturare; c) conversiune, d) împrumuturi. 8. Fondul de împrumuturi vechi din alte limbi provine din: a) engleză; b) germană; c) franceză şi engleză; d) slavă, maghiară, turcă, greacă.
88
9. Sinonimele cuvîntului ameninţare sînt : a) admonestare, amendare; b) apostrofare, pedepsire; c) primejdie, pericol; d) reproş, ameliorare. 10. Seria de cuvinte: apostol, icoană, boier, veveriţă au etimon: a) grec; b) slav; c) turc; d) maghiar. 11. Identificaţi formele literare ale substantivelor: a) reşou, salariu, chiftea; b) reşeu, piftea, salariu; c) reşou, chiftea, salar. 12. Precizaţi seria în care apare cîte un sinonim pentru următoarele unităţi frazeologice: a se lua la trîntă, a-şi lua nasul la purtare, a lua peste picior, a lua la rost: a) a se lupta, a pleca, a ironiza, a ordona; b) a se lupta, a se obrăznici, a ironiza, a mustra, c) a se lupta, a pleca, a minimaliza, a mustra; d) a se lupta, a dispărea, a ironiza, a rostui. 13. Seriile de cuvinte: 1. aluzie / iluzie; 2. a emigra / a imigra; 3. diurn / nocturn; 4. a preveni / a proveni; 5. răspîntie / răscruce, sînt: a) toate paronime; b) 1, 2, 4 paronime; 3 antonime; 5 sinonime; c) 1, 2, 5 paronime; 3 antonime; 4 sinonime; d) 1, 2 paronime ; 3, 5 sinonime ; 4 antonime. 14. Sintagma latinească sine qua non înseamnă: a) permanent în mişcare; b) fără de care nu se poate; c) în ultimă instanţă. 15. Recunoaşteţi grupul cu elemente de jargon: a) gentilă, pardon; b) mişto, pintenog; c) ciau-ciau, bonsoar; d) profa, dirigu. 16. Dintre prefixele următoare, sînt opuse ca sens: a) ante - anti; b) hiper – hipo; c) inter – intra; d) supra – infra. 17. Cuvintele: subofiţer, subliniere, subtitlu s-au format prin: a) derivare cu prefixul sub- ; b) contopirea prepoziţiei sub + substantiv; c) împrumut din alte limbi.
89
18. Dintre cuvintele următoare, s-au format prin prefixare negativă: a) nevolnic; b) nestatornic; c) nemernic; d) neglijent. 19. Sintagma latinească sine die înseamnă: a) în mod original, în felul său; b) fără o dată anume; c) fără de care nu se poate. 20. Sintagma latinească ad libitum înseamnă: a) după voie, după poftă; b) în sens limitat; c) prin chiar acest fapt.
90
Test nr. 2 1. Identificaţi formele literare ale substantivelor: a) antecameră, juristconsult, delicvent; b) anticameră, jurisconsult, delincvent; c) ante-cameră, jurisconsult, deligvent; d) anticameră, jurist-consult, delincvent. 2. Seria de cuvinte: cîntar, pilaf, murdar au etimon: a) ucrainean; b) polonez; c) turc; d) romanic. 3. Indicaţi grupul de cuvinte cu forme corecte: a) coaje, grije, plaje; b) loje, uşe, mătuşe; c) coajă, grijă, plajă; d) mănuşe, păpuşe, plajă. 4. Seria de neologisme: agregat, dezinformaţie, meteorologic, combinat, este împrumutată indirect din: a) germană; b) slava veche; c) maghiară; d) rusă. 5. Identificaţi formele literare ale substantivelor: a) marşalier, vehicol, reziduu; b) marşarier, vehicul, reziduu; c) marşarier, vehicol, rezidu. 6. Cuvîntul bizar este sinonim pentru: a) misterios; b) străin; c) straniu; d) ciudat. 7. Ca mijloc de îmbogăţire a lexicului, compunerea se poate realiza prin: a) alăturare; b) contopire; c) abreviere; d) prin toate trei. 8. Sinonimele se pot diferenţia între ele după criteriul semantic, astfel: a) sinonime cu sens apropiat; b) sinonime cu sens identic; c) sinonime incompatibile. 9. Precizaţi care dintre următoarele serii sînt sinonime cu sens identic: a) cameră, odaie; b) a corecta, a repara, a drege; c) a asuda, a năduşi; d) zvon, veste, noutate. 91
10. Identificaţi formele literare: a) îndemnizaţie, paleativ, antevorbitor, transsaharian; b) indemnizaţie, paliativ, antivorbitor, trans-saharian; c) indemnizaţie, paliativ, antevorbitor, transsaharian; d) indemnizaţie, paliativ, ante-vorbitor, transaharian. 11. Precizaţi care dintre seriile cuprinde numai cuvinte polisemantice: a) vis, ochi, vatră, aselenizare, a face, neon, joc, masă; b) baie, a lua, sare, neon, a cere, filament, a discuta, a ţine; c) carte, a aduna, crud, limbă, a veni, operă, pod, a fi; d) faţă, frumos, a dori, axiomă, a aduna, radio, mangan. 12. Precizaţi care dintre seriile cuprinde numai cuvinte compuse: a) douăzeci, galben-verzui, altcineva, despre, ca să, bunăvoinţă, Sfarmă-Piatră; b) untdelemn, dezlega, tehnico-ştiinţific, douăzeci şi cinci, fiindcă, Vălenii de Munte; c) papă-lapte, nemaiauzit, de la, ca să, răscumpăra, nou-născut, treizeci; d) floarea-soarelui, dinspre, descalifica, devreme, oricare, preşcolar. 13. Seria în care toate cuvintele sînt sinonime este: a) a aminti, a arăta, a cita, a indica, a menţiona, a pomeni, a semnala; b) a anula, a abroga, a invalida, a suprima, a ucide, a infirma, a rezilia; c) energic, impetuos, puternic, tare, curajos, vajnic, viguros; d) nociv, bolnav, dăunător, negativ, păgubitor, periculos, rău. 14. În propoziţia: Cîţiva copii treceau pe aleile desfrunzite ale parcului, privind atent spre micuţul de pe bicicletă, şi-au schimbat valoarea gramaticală: a) un cuvînt; b) două cuvinte; c) trei cuvinte; d) patru cuvinte. 15. Fraza: Aversele de ploaie îi nemulţumeau. Drumul se bifurca în două şi nu ştiau care ar fi cea mai optimă cale pentru a ajunge la destinaţie, întrucît le lipsea o hartă a mapamondului, conţine mai multe construcţii pleonastice: a) cinci construcţii; b) trei construcţii; c) două construcţii; d) şase construcţii. 16. Sintagma latinească de facto înseamnă: a) înaintea oricărei experienţe, în mod aprioric; b) de drept; c) prin chiar acest fapt; d) de fapt, în perspectiva faptelor. 17. Cuvîntul specios înseamnă: a) referitor la specie; b) amăgitor, înşelător; c) special.
92
18. Literar se scrie: a) Prefer mai bine lucrurile foarte excelente. b) Prefer mai degrabă lucrurile foarte excelente. c) Prefer lucrurile excelente. d) Prefer mai curînd lucrurile excelente. 19. Cuvintele capital, bilateral, enigmă, impresionism, presing fac parte din: a) terminologia unui anumit domeniu; b) fondul principal lexical; c) masa vocabularului. 20. Fonetismele uşe, o vinit, angajem, straşină, copchil sînt: a) arhaice; b) populare; c) regionale.
93
DICŢIONAR DE TERMENI LINGVISTICI A ABÁTERE (GREŞEALĂ DE LIMBĂ) s.f. (< abáte, cf. fr. abattre, it. abbatere): îndepărtare de la o anumită regulă lingvistică, încălcare – orală sau scrisă – a normelor limbii literare. A. sau greşeala de limbă vizează pronunţarea sunetelor, a silabelor şi a cuvintelor, accentuarea şi despărţirea în silabe a cuvintelor; folosirea cuvintelor cu sensul lor propriu, scrierea cu majuscule, scrirea cuvintelor compuse, folosirea neologismelor, a expresiilor şi a locuţiunilor, folosirea formulelor corelative, dezacordurile, abrevierile, exprimările pleonastice, folosirea adjectivelor fără grade de comparaţie şi a adjectivelor invariabile, folosirea semnelor de ortografie şi de punctuaţie etc. ABREVIÉRE s.f. (< abreviá < lat. şi it. abbreviare): acţiunea de prescurtare, în vorbire sau în scris, a unui cuvânt sau a unui titlu prin litera iniţială sau printr-un grup de litere, în vederea uşurării vorbirii sau a lecturii; rezultatul acestei acţiuni. ACCÉNT s.n. (< lat. accentus, cf. fr. accent): 1. evindenţiere a unei silabe într-o propoziţie sau într-o frază prin mărirea intensităţii vocii sau prin varierea tonului (de aici: a. în cuvânt, a. în propoziţie, a. în frază). A. contribuie la individualizarea cuvântului sau a unităţii pe care o caracterizează în raport cu celelalte unităţi de acelaşi fel. El uşurează precizarea mesajului, indiferent de caracterul pe care îl are (fix sau mobil). ACCIDENT FONETIC s.n.+ adj. (< fr. accident phonétique, cf. lat. accidens, it. accidente): schimbare fonetică combinatorie (poziţională) fără caracter de lege, neregulată, întâmplătoare. Sunt considerate a.f. toate modificările fonetice condiţionate: asimilarea, disimilarea (disimilaţia), haplologia, metateza, epenteza, anaptixa, proteza şi sincopa (v. pe fiecare în parte precum şi modificare fonetică). ACROFONÍE s.f. (< fr. acrophonie): pronunţare accentuată a iniţialei unui cuvânt. ACRONÍM s.n. (< fr .acronyme): cuvânt format din prima sau din primele litere ale cuvintelor care compun o sintagmă, o expresie, un titlu etc., ca în O.Z.N. (Obiecte zburătoare neidentificate). AFERÉZĂ s.f. (< aphérèse, cf. gr. aphairesis „îndepărtare“, „cădere“): fenomen fonetic din evoluţia unei limbi, constând în suprimarea vocalei iniţiale sau a unui grup de sunete de la începutul cuvântului. Astfel, lat. occassionare a dat în limba română forma căşunare (prin a. lui o-, prin reducerea grupului consonantic -cc- la -c-, prin transformarea lui -a- neaccentuat în -ă-, prin reducerea grupului consonantic -ss- la -s- şi transformarea acestuia, sub influenţa lui i, în -ş- şi prin transformarea diftongului -io- în -iu- şi apoi în -u- , cu reducerea lui -i- semivocalic); lat.agnellus a dat în limba română forma miel (prin a. lui a-, prin transformarea grupului consonantic -gn- în grupul consonantic -mn- şi prin trecerea lui -n-, în această poziţie, la -i- semivocalic; prin reducerea consoanei duble -ll- la -l-, prin căderea consoanei finale -s- şi prin amuţirea vocalei finale neaccentuate –u); în limba română, de la forma astâmpăra (cf. lat. *ex-temperare) s-a ajuns prin a. lui a- iniţial la stâmpăra, iar de la forma Niculae prin, a. lui Ni-, la forma Culae (ambele în limba populară). AFÍX s.n. (< fr. affixe, cf. lat. affixus „ataşat“): nume generic dat prefixelor, sufixelor şi infixelor; orice instrument gramatical cu rol de prefix, sufix sau infix, cum sunt re- din rechema,-uşi -se din căzuse, -n- din lat. jungere „a uni“ (< rădăcina indo-europeană jug-). AFONIZÁRE (ASURZÍRE) s.f. (< afonizá, cf. fr. aphoniser): fenomen fonetic care constă în pierderea vibraţiilor glotale la sunetele sonore. Astfel: pronunţările „supteran“ şi „supţire“ ale cuvintelor subteran şi subţire se explică prin a. consoanei b, prin transformarea ei din consoană sonoră în consoană surdă. AFRICÁT, -Ă adj. (cf. fr. afriqué, lat. affricatus): în sintagma consoană africată (v.). AFRICATIZÁRE s.f. (< africatizá < africat + suf.-iza): pronunţare a unei consoane la început cu o ocluziune şi apoi cu o constricţie, asemănător unei consoane africate (semioclusive). ALFABÉT s.n. (c.f. fr. alphabet, it. alfabeto < lat. alphabetum, fr. alpha + beta – a,b): totalitatea literelor dispuse într-o anumită ordine, care redau sunetele de bază ale unei limbi. Numărul literelor variază de la un a. la altul: a. latin avea 26 de litere şi cel grecesc 24; a. românesc are 28 de litere. ALOFÓN s.n. (< engl. allophone): variantă a aceluiaşi sunet sau fonem. 94
ALOMÓRF s.n (< fr. allomorphe, engl. allomorph, cf. gr. allos – actual, morphe – formă): una sau mai multe forme ale aceluiaşi morfem al unei limbi, rezultată din modificările acestuia în flexiune, ca de pildă formele verbelor a fi, a lua, a mânca, a usca obţinute prin modificarea radicalelor acestora în conjugare. ALONÍM s.n. (< fr.allonyme): una din variantele numelui unei localităţi, ca de exemplu Istanbul pentru Constantinopol. ALTERNANŢĂ FONETICĂ s.f. + adj. (< fr. altenance phonétique): modificare a unuia sau a mai multor foneme din tema unui cuvânt sau din cuvintele aceleiaşi familii lexicale, cu ajutorul căreia se marchează diferenţa dintre formele gramaticale sau dintre derivate şi cuvântul de bază. AMERICANÍSM s.n. (< fr. américanisme): 1. cuvânt sau expresie proprie englezei americane. A. lexicale pot fi împărţite în patru mari categorii: a) împrumuturi din limbile indienilor americani şi ale populaţiilor venite din alte ţări: hickory („nuc cu lemn foarte tare“), hominy („mămăligă“), pone („pâine de mălai“), tomahawk („secure“), wigwam („colibă“) etc. – din limbile indienilor americani; bureau („scrin“, „instituţie guvernamentală“), cache („ascunzătoare“), cent („monedă“), depot („gară“), professor („cadru didactic“) etc. – din limba franceză; boss („patron“, „şef“), bowery („fermă“), span („atelaj“), spook („fantomă“) etc. – din limba olandeză; bonanza („prosperitate“, „noroc“), canyon („trecătoare“, „chei“), corral („ţarc pentru cai sau pentru vite“), fiesta („serbare“, „sărbătoare“), mustang („cal sălbatic american“), ranch („fermă de animale“) etc. – din limba spaniolă; beer soup („supă de bere“), hamburger („chiftea“), leberwurst („cârnat“), schnitzel („şniţel“), schweizer („caşcaval“) etc. – din limba germană; banjo („instrument muzical asemănător mandolinei“), cooter („broască ţestoasă“), goober („arahidă“), hoodoo („vrăjitorie“, „vrăjitor“), jazz etc. – din limbile sclavilor negri; b) cuvinte sau sensuri care reprezintă elemente arhaice sau dialectale în engleza britanică: costermoriger („vânzător ambulant“), cricket („scăunel de lemn“), dell („vâlcea“), fruiterer („fructar“), galoshes („galoşi“), platter („platou“, „farfurie“), tradesman („meşteşugar“), waiscoat („vestă“) etc.; c) cuvinte care şi-au schimbat înţelesul sau au dobândit un înţeles suplimentar în engleza americană: barn („grajd“, „depou de tramvaie“), blackbird („mierlă“), can („cutie de conserve“), clerk („vânzător de magazin“), creek („golf“, „intrând“), home („casă locuită de o singură familie“), muslin („stambă“), radical („revoluţionar“), saloon („cârcimă“), sidewalk („trotuar“), subway („metrou“), target („semafor“), wad („teanc de bancnote“) etc; d) cuvinte formate pe teritoriul Statelor Unite, prin compunere, derivare, conversiune, derivare regresivă: baswood („tei“), catbird („sturz mieunător“), prairie schooner („căruţă cu coviltir“) etc.; antisecession superfilms, semi-annual, publishment („publicare“), printery („imprimerie“), cafeteria („bufet expres cu autoservire“), trapezist („acrobat“), barberatorium („frizerie“), suburbanite („locuitor al unei suburbii“) etc.; down „jos“ (adverb > prepoziţie, adjectiv, verb, substantiv), round „rotund“ (adjectiv > substantiv, adverb, prepoziţie, verb), anguish „durere“ (substantiv > verb), to combine „a asocia“ (verb > substantiv), centennial „centenar“ (adjectiv > substantiv) real „real“ (adjectiv > adverb) etc.; to locate „a se aşeza“ , „a se instala“ (< location aşezare“, instalare“), to burgle „a sparge“ (
sleeping („de dormit“), de la engl.sleeping car („vagon de dormit“) şi lune de miel (prin calc, după engl. honeymoon „lună de miere“) reprezintă a. pentru limba franceză (româna a luat sintagma lună de miere după fr. lune de miel), iar corner (< engl. corner), henţ (< engl. hands), ofsaid (< engl. offside), din terminologia sportivă, şi clovn (< engl. clown), hot-dog „pâiniţă cu un crenvurşt sau un cârnat la mijloc“ (< engl.amer., fr., it. hot-dog, cf. engl. hot „fierbinte“, dog „câine“), lobby „sală de aşteptare într-o bancă“ (< engl. lobby), remember „ţine minte“ (< engl.remember), sandviş (< engl.sandwich), sex-appeal „farmec, atracţie“ (< engl. amer. sex-appeal), şop „magazin, prăvălie“ (< engl.shop), şou „spectacol de de varietăţi“ (< engl. show), song „melodie populară” (< engl.song), tetă „guvernantă“ (< engl. tete) etc. pentru limba română. ANTROPONIMÍE (ANTROPONOMÁSTICĂ) s.f. (< fr. anthroponymie, cf. gr. anthropos „om” + onoma „nume”): 1. ramură de persoane. 2. totalitatea numelor de persoane dintro localitate, dintr-o regiune sau dintr-o limbă. APOCÓPĂ s.f. (< fr. apocope, cf. lat. apocopa, fr. apokope < apo „afară” + koptein „a tăia“): cădere a unui sunet final al unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârşitul acestuia, fără ca înţelesul său să sufere. Astfel: vocala ă din fără în „făr’ să-mi spui“, din până în „pân’la tine“, din niciodată în „grăbit ca niciodat’“etc.; silaba finală -de din unde în „Un’ te duci?“. Ca şi sincopa, a. a determinat, în ortografia limbii române, folosirea apostrofului (v.). APOSTRÓF s.n. (fr. apostrophe, lat., fr. apostrophos): semn ortografic în formă de virgulă (’), care marchează apocopa sau sincopa unui sunet sau a unei silabe, fără ca prin aceasta să se formeze silabă între sunetele ajunse alăturate. De exemplu: „Las’pe mine“ (absenţa lui ă); „Cin’ţi-a dat-o?“ (absenţa lui e); „Ce faci, dom’le?“ (absenţa silabei -nu-); „Un’s-a dus?“ (absenţa silabei -de) „Am obosit cu trebur’le astea“ (sincopa vocalei i) etc. ARBITRARUL SEMNULUI LINGVISTIC s.n. (< fr. l’arbitraire du signe linguistique): (în concepţia saussuriană) lipsa de legătură dintre conţinutul exprimat de semnul lingvistic (v.) şi forma sa (forma semnului este întâmplătoare în raport cu conţinutul acestuia, nu depinde de el). ARHILEXÉM s.n. (< fr. archilexème): neutralizarea opoziţiilor unor trăsături semantice, comune mai multor cuvinte, ca de exemplu la cuvintele scaun, fotoliu şi taburet („mobilă pentru şezut“). ARHISEMÉM s.n. (fr. archisemème): semnificatul unei familii semantice, ca de exemplu cuvântul scaun, care reuneşte conceptele de „mobilă pentru şezut“, „pe patru picioare“, „cu spătar“, „fără rezemătoare pentru mâini“, „pentru o persoană“. ATRÁCŢIE s.f. (cf. fr. attraction, it. attraczione, lat. attractio): tendinţă de apropiere a două elemente lingvistice. paranonímică: a. între două cuvinte care se aseamănă fonetic (aşa cum se aseamănă între ele paronimele), cu modificarea formei unuia dintre ele. Astfel, v. rom. (a) lăcuí („a locui“) a fost „atras“ de cuvântul loc şi modificat la locuí; mai vechiul mănuşă a fost atras de cuvântul mână şi modificat în mânuşă, iar digitaţie a fost modificat sub influenţa lui deget în degetaţie etc. (v. etimologie populară). ◊ gramaticálă: modificarea unei forme gramaticale în raport cu categoriile caracteristice (caz, număr, persoană, mod, timp), sub influenţa unui cuvânt din apropiere. Un exemplu de a. gramaticală îl constituie prin excelenţă acordul (dintre atribut ş substantivul determinat, dintre predicat şi subiect, dintre elementul predicativ suplimentar adjectiv sau participiu şi subiectul sau obiectul direct al propoziţiei). Există chiar un tip de acord: acordul prin a. în cadrul acordului predicatului cu subiectul (v. acórd). B BILINGVÍSM s.n. (< fr. bilinguisme): situaţie în care se află un vorbitor sau un grup social care foloseşte în mod curent două limbi; capacitatea unui individ sau a unei colectivităţi de a folosi, cu aceeaşi abilitate, în raport cu situaţia istorico-geografică şi lingvistică în care se găseşte, două limbi diferite ca mijloace de comunicare. BREVILOCVÉNŢĂ s.f. (cf. fr. bréviloquence, germ. Breviloquenz, lat. brevis eloquentia): vorbire scurtă, concisă, concentrată.
96
C CACOFONÍE s.f. (< fr. cacophonie, cf. gr. kakos „rău“ + phone „sunet“): asociaţie de sunete, neplăcute auzului, care trebuie evitate; disonanţă. Astfel: „Stancu cu Nicu au copilărit împreună“; „Zicea că cortul nu e bine întins“; „Stanca cu copilul au rămas acolo“ etc. CACOGRAFÍE s.f. (< fr. cacographie, cf. gr. kakos „rău“ + graphein „a scrie“): ortografiere greşită, ca în formulările ma trimis (în loc de:m-a trimis); întro zi (în loc de într-o zi); sa dus (în loc de: s-a dus) etc. Termen rar folosit în lingvistica românească. CALC s.n. (< fr. calque, cf. it. calco): 1. copiere, imitare, traducere, preluare, împrumut indirect. 2. Procedeu lingvistic prin care: se atribuie sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă; se împrumută şi se imită procedeele de formare a cuvintelor, structurilor şi formei interne a termenilor dintr-o limbă străină, pentru îmbogăţirea altei limbi cu noi unităţi lexicale; se copiază sau se împrumută dintr-o altă limbă procedee morfologice sau sintactice; se copiază sau se traduc literal unităţi frazeologice dintr-o limbă străină. CÂMP SEMANTIC s.n. + adj. (< fr. champ sémantique): categorie care cuprinde toate cuvintele ce acoperă domenii semantice (noţionale) înrudite, apropiate. De exemplu: cuvintele scaun, fotoliu, taburet etc. acoperă câmpul semantic al „obiectelor de şezut“. COARTICULÁŢIE s.f. (cf. fr. coarticulation): producere concomitentă a mişcărilor articulatorii în emiterea unor sunete. COD s.n. (cf. fr. code, lat. codex): sistem convenţional de semne (simboluri) şi reguli, folosit în reprezentarea şi transmiterea informaţiilor sau a mesajelor de la emiţător la destinatar. COGNÓMEN s.n. (< lat. cognomen): 1. Al treilea nume al unei persoane, care arată familia, potrivit vechiului drept roman, ca în exemplele Marcus Tullius Cicero, Lucius Annaeus Seneca, Publius Ovidius, Nasso, Caius Iulius, Caesar etc.2. poreclă, supranume (v.). COMPETENŢĂ LINGVISTICĂ s.f. + adj. (cf. fr. compétence linguistique): (în gramatica generativă) capacitatea unui vorbitor de a formula un număr infinit de enunţuri variate concrete; cunoaştere lingvistică implicită, înmagazinată în memorie. Ea reprezintă un sistem abstract care nu poate fi studiat direct, la el ajungându-se doar prin datele furnizate de performanţa lingvistică (v.). C. I. fundamentează şi condiţionează performanţa lingvistică. COMPÚNERE s.f. (< compúne < lat. compunere, cf. fr. composer): procedeu de formare a cuvintelor care constă în combinarea a două sau mai multe cuvinte-bază, cu sau fără intervenţia formativelor (formanţilor), unui cuvânt nou. COMUNITATE LINGVISTICĂ s.f. + adj. (după fr. communauté linguistique, cf. lat. communitas, -atis, it. comunità): grup uman, de mărime diferită, ai cărei membri au în comun o singură varietate lingvistică şi normele întrebuinţării sale corespunzătoare. Se caracterizează prin: contact verbal (intercomunicare) şi integrare simbolică (în localităţi, regiune, naţiune). C. I. moderne diferă la nivel local, regional şi naţional; ele sunt mai puţin omogene decât cele tradiţionale. COMUTÁRE s.f. (< comutá < lat. commutare): procedeu folosit mai ales în lingvistica structuralistă, care constă în înlocuirea unui element lingvistic din acelaşi plan, pentru a se determina valoarea lui în limbă. Prin acest procedeu se stabilesc, de exemplu, fonemele unei limbi în raport cu sunetele, morfemele acesteia în raport cu termenii care nu au o asemenea funcţie, echivalenţele sintactice într-un text analizat etc. CONOTÁŢIE s.f. (< fr. connotation): restrângere sau extindere a sensului unui cuvânt, în funcţie de context, de condiţiile locale şi sociale ale mesajului; deviere a sensului denotativ (v.) al cuvântului sau al expresiei. Termen folosit şi în poetică sau stilistică, cu trimitere la „ansamblul valorilor afective ale unui semn lingvistic şi efectul nondenotativ pe care-l produce asupra interlocutorului sau asupra cititorului“; la „tot ceea ce un termen poate evoca, sugera, implica întrun mod mai clar sau mai vag“. CONSOÁNĂ s.f. (< lat. consona, fr. consonne): sunet format în special din zgomote produse fie prin închiderea totală şi deschiderea bruscă a canalului vorbitor într-un punct oarecare al parcursului său, fie prin strâmtarea lui. CONSONANTÍSM s.n (< fr. consonantisme): 1. Sistem al consoanelor unei limbi; totalitatea consoanelor unei limbi. 2. Parte a foneticii istorice a unei limbi, care se ocupă cu studiul consoanelor. 97
CONTAMINÁŢIE (CONTAMINÁRE) s.f. (cf. lat. contaminatio, fr. contamination): modificare a unui cuvânt sau a unei construcţii gramaticale prin încrucişarea lor cu alte cuvinte sau construcţii asemănătoare ca sens; „acţiune analogică exercitată de un cuvânt, de o construcţie sau de un element fonic asupra altui cuvânt, altei construcţii sau altui element fonic“,; influenţă reciprocă între două elemente lingvistice asemănătoare (cu modificarea formei).◊ lexicálă: influenţă reciprocă între două cuvinte sau consrucţii; încrucişare a sensurilor a două cuvinte sau construcţii. Astfel: din c. formaţiilor verbale a se avânta şi a-şi lua vânt a luat naştere locuţiunea verbală improprie a-şi lua avânt; din c. cuvintelor cocor şi stârc a rezultat substantivul cocostârc etc. CONTUR INTONAŢIONAL s.n. + adj. (cf. fr. contour d’intonation): ansamblul caracteristicilor melodice care constituie unitatea propoziţiei (fiecare propoziţie este caracterizată de una sau mai multe variaţii de înălţime, la care se adaugă conturul final enunţiativ, interogativ sau imperativ). CORECTITÚDINE s.f. (cf. lat. correctitudo): 1. calitate a vorbirii de a fi corectă, fără greşeli (abateri) fonetice, lexicale şi gramaticale. 2. calitate generală a stilului individual care constă în respectarea regulilor gramaticale, ortografice şi de punctuaţie în redactarea oricărei compoziţii literare. CULTÍSM s.n. (< fr. cultisme): 1. (în sens restrâns) greşeală de limbă a cărei origine o constituie dorinţa vorbitorilor de a se exprima mai îngrijit, mai literar, mai „ales“, mai puţin banal. Căutând termeni literari vorbitorul neglijează de multe ori deosebirile de sens şi ajunge la lărgiri sau restrângeri de sensuri, la deplasări semantice şi stilistice. CUVÂNT (VÓRBĂ, VOCÁBULĂ) s.n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire“, conventum „înţelegere“): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor şi un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuinţare gramaticală; unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. D DENAZALIZÁRE s.f. (
98
DIFTÓNG s.m. (cf. fr. diphtongue, lat. diphtongus, gr. diphtongos < di „din două“ + phthongos „vocală“): emisiune vocalică constituită din două sunete diferite (semivocală + vocală sau vocală + semivocală) pronunţate în aceeaşi silabă. DIFTONGÁRE s.f. (< diftongá, cf. fr. diphtonguer): transformare a unor vocale accentuate în diftongi. DISIMILÁŢIE (DISIMILÁRE) s.f. (cf. fr. dissimilation): modificare fonetică condiţionată care constă în schimbarea statutului unui sunet (consoană) dintr-un cuvânt sub influenţa altui sunet identic sau asemănător, din acelaşi cuvânt. DUBLÉT s.n. (< fr. doublet): fiecare dintre cuvintele cu acelaşi etimon, dar cu aspect fonetic şi uneori cu sens diferit, care au intrat într-o limbă dată în momente sau pe căi diferite. Astfel, verbele a săruta, moştenit din latină, şi a saluta, neologism, sunt d. aceluiaşi etimon latin, salutare. I se mai spune şi d. etimologic. E ELÍPSĂ s.f. (< fr. ellipse, cf. fr. elleipsis „ lipsă a unui cuvânt“): omitere din vorbire sau din scriere a unor cuvinte sau chiar a unor propoziţii care se subînţeleg sau care nu sunt absolut necesare pentru înţelesul comunicării. ELIZIÚNE (ELIDÁRE) s.f. (cf. fr. élision, lat. elisio < elidere „a elimina“): suprimare a vocalei finale a unui cuvânt atunci când cuvântul următor începe tot cu o vocală. Astfel, în loc de mă am străduit se spune m-am străduit, cu elidarea vocalei ă din mă; în loc de se au înţeles se spune s-au înţeles, cu elidarea vocalei e din se etc. În exemplele de mai sus e. este obligatorie. Sunt şi cazuri în care ea rămâne la latitudinea vorbitorului, ca în exemplul „A zis că a terminat lucrarea“ (sau „A zis c-a terminat lucrarea“, cu e. lui ă din cuvântul că). EMIŢĂTÓR s.m. (< emíte + -ător, după fr. émetteur): cel care emite mesajul (cuvinte, propoziţii şi fraze); cel care vorbeşte, vorbitorul sau locutorul. EPENTÉZĂ s.f. fr. épenthèse, gr. epenthesis „adaos înăuntru“, „intercalare“ < epi „pe“ + en „în“ + thesis „aşezare“): modificare fonetică condiţionată care constă în apariţia unui sunet nou (epentétic sau eufónic), de obicei consoană, între două consoane greu de pronunţat, în interiorul unui cuvânt. Astfel, de la etimonul v. sl. mlatiti s-a ajuns, prin e. lui b, la rom. regional îmblăti „treiera“; de la etimonul tc. damlá, prin e. lui b, la rom. damblá; de la etimonul fr. casserole, prin e. lui t, la rom. castron; de asemenea, regional, adjectivul slab este pronunţat cu e. lui c – sclab. Formele originare câne, mâne şi pâne, obţinute direct din etimoanele latine şi în circulaţie regională şi azi, au primit ulterior un i epentetic care a permis apariţia diftongului îi şi a formelor literare ale acestor termeni: câine, mâine şi pâine. Prin această modificare fonetică corpul cuvântului se măreşte. ESPERÁNTO s.n. (< fr.espéranto < Esperanto, pseudonimul creatorului ei): limbă artificială creată în 1887 de medicul polonez dr. I. Zamenhof, cu scopul de a servi ca limbă internaţională. Vocabularul ei este constituit, în cea mai mare parte, din cuvinte formate pe baza rădăcinilor din limbile romanice şi germanice, iar structura gramaticală este foarte simplă (nu are diftongi, accentul e numai pe silaba ante-penultimă, genul e indicat prin sufix, iar timpul şi modul prin schimbarea vocalei din silaba finală etc.) şi nelegată de aceea a limbilor naturale. ETIMOLOGÍE s.f. (cf. fr. étymologie, lat., fr. etymologia < etymos „adevărat“, „real“ + logos „cuvânt“, „ştiinţă“): 1. origine a unui cuvânt (v. şi orígine). 2. ramură complexă a lingvisticii care se ocupă cu originea şi cu evoluţia formală şi semantică a cuvintelor. ETNONÍM s.n. (< fr. ethnonyme): nume de etnie sau de popor, ca german, francez, român, austriac etc. EUFEMÍSM s.n.. (< fr. euphémisme, cf. gr.. eu-bine, phemi – vorbesc): cuvânt sau expresie cu care se înlocuieşte în vorbire sau în scris un alt cuvânt sau expresie care desemnează ceva neplăcut, urăt, jignitor sau obscen. Astfel: are o vârstă respectabilă, e certat cu morala, nu se simte prea bine etc. EUFONÍE s.f. (cf. fr. euphonie, lat,. gr. euphonia < eu „bine“ + phone „voce“): împerechere armonioasă de sunete care impresionează plăcut auzul.
99
F FONÉM s.n. (< fr. phonème, cf. gr. phonema < phone „sunet“): cea mai mică unitate sonoră distinctivă a limbii, care nu poate fi divizată în unităţi succesive mai mici decât ea şi care are rolul de a diferenţia între ele cuvintele şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt. FONÉTICĂ s.f. (< fr. phonétique): ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor limbajului articulat. FONÍE s.f. (< fr. phonie): sonoritatea a sunetelor limbii, rezultată din vibrarea coardelor vocale în timpul pronunţării. FONOLOGÍE (FONETICĂ FUNCŢIONALĂ) s.f. (< fr. phonologie < gr. phone – voce + logos – cuvânt, ştiinţă): ramură a foneticii care se ocupă cu studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcţionale, stabilind sistemele de foneme ale unui idiom (limbă, dialect, grai) şi caracterul diferitelor variante ale acestora. FORMÁNT (FORMATÍV) s.m. (< fr. formant): element constitutiv esenţial care intră ca parte într-un întreg, care reprezintă o parte dintr-un sunet, dintr-un fonem, dintr-un cuvânt simplu, dintr-un cuvânt compus, dintr-o locuţiune, dintr-o expresie, dintr-o construcţie perifrastică etc. (v. elemént); morfem care ajută la formarea cuvintelor noi, în calitate de sufix, de sufixoid, de prefix sau de prefixoid lexical. FRANŢUZÍSM s.n. (< franţúz < rus. franţuz + suf. -ism): cuvânt împrumutat din limba franceză, iniţial fără a fi nevoie de el (datorită existenţei unui corespondent sinonimic în limbă), ulterior devenit fie de prisos (ca termen de jargon), fie necesar (ca termen sinonimic de nuanţare). Astfel: ancolá „a încleia“ (< fr. encoller), ancolaj „încleiere“ (< fr. encollage), badinaj „glumă“ (< fr. badinage), bistrou „local“ (< fr. bistrot), bonjur „bună ziua“ (< fr. bonjour), bonom „blând, blajin“ (< fr. bonhomme), bosă „umflătură“ (< fr. bosse), cambriolaj „spargere, furt prin efracţie“ (< fr.cambriolage), camizol „îmbrăcăminte femeiască scurtă, cu mâneci“ (< fr. camisole), colaj „amestec de elemente în pictură şi teatru“ (< fr. collage), cozerie „conversaţie, discuţie uşoară“ (< fr. causerie), cozeur „mare întreţinător de discuţii“ (< fr. causeur), crocant „care se sfărâmă uşor şi face zgomot“ (< fr. croquant), cupură „tăietură“ (< fr. coupure), demoazelă „domnişoară“ (< fr. demoiselle), deux-pièces „îmbrăcăminte feminină compusă din două piese: fustă şi jachetă“ (< fr. deux-pièces), edulcorant „atenuant, îndulcitor“ (< fr. édulcorant), fonsé „închis“ (< fr. foncé), juisá „a se bucura“ (cf. fr jouir) mersi „mulţumesc“ (< fr. merci), muton „piele sau haină din piele de oaie cu lâna vopsită maroniu“ (< fr. mouton), pempant „izbitor“, „atrăgător“, „seducător“ (< fr. pimpant), surmonta „a învinge, a depăşi“ (< fr. surmonter), şanjabil „care poate fi schimbat“ (cf. fr. changeable), tête-a-tête „convorbire, conversaţie intimă“ (< fr. tête-a-tête „cap lângă cap“), verbiaj „vorbărie, flecăreală“ (< fr. verbiage) etc. G GALICÍSM s.n. (< fr. gallicisme, cf. lat. Gallicus): expresie sau construcţie proprie limbii franceze, contrară regulilor generale ale gramaticii, greu ori imposibil de tradus în altă limbă. Provine foarte adesea dintr-o elipsă, dintr-un pleonasm, dintr-o inversiune sau din cuvinte care au o semnificaţie deviată, ocolită, lăturalnică. Astfel: C’est ici que je demeure (pentru; Le lieu où je demeure est ici.); C’est à vous que je parle (pentru: Celui auquel je parle est vous.); Si j’etais que de vous… (pentru: Si j’étais à votre place…) etc. GALIMÁTIAS s.n. (< fr. galimatias): vorbire sau scriere confuză, greoaie. GLOSÁRE s.f. (< glosá < fr. gloser, după glosă): explicare a unui cuvânt sau a unei îmbinări de cuvinte dintr-un text. GLOSOLALÍE s.f. (< fr. glossolalie, cf. gr. glossa – limbă, lalein – avorbi): 1. limbaj personal neinteligibil (al unor bolnavi), alcătuit din silabe şi cuvinte fără sens. 2. fenomen paranormal, prin care un individ se poate exprima într-una sau în mai multe limbi străine, fără ca să le fi cunoscut anterior. GLOTONÍM s.n. (< fr. glottonyme, cf. gr. glotta – limbă, onoma - nume): nume dat unei limbi, ca de exemplu română, franceză, engleză, italiană, spaniolă, germană etc. GONGORÍSM s.n. (< fr. gongorisme, cf. Luis de Góngora, poet spaniol): manieră stilistică formalistă apărută în Spania, care se caracterizează prin abuz de imagini şi întorsături de fraze pompoase; cultism (v.). 100
GRAFÉM s.n. (< fr. graphème): semn vizual al unui sunet sau al unui fonem. În scrierea alfabetică corespunde literei. GRASEIÉRE s.f. (< graseiá < fr. grasseyer): pronunţare velară sau uvulară a sunetului r, ca francezii din nord (adică articulat în partea posterioară a cavităţii bucale, cu vibrarea omuşorului). G. este caracteristică şi aromânilor din Albania (fărşeroţilor). H HETERONÍM s.n. (< fr. hétéronyme): semn identic cu altul ca ortografiere, dar diferit ca pronunţare şi sens, ca de exemplu engl. bow, pronunţat „bou“ („arc pentru tras cu săgeata“), în raport cu bow, pronunţat „bau“ („proră“, s.f., sau „a se închina“, vb.). HIÁT s.n. (< fr. hiatus, lat. hiatus „deschizătură“ < hiare „a căsca“): întâlnire a două vocale, care fac parte din silabe diferite, fie în acelaşi cuvânt, fie în două cuvinte alăturate, ca de exemplu ă şi i în găină, a şi u în maurii, o şi o în cooperator, e şi e în orhidee, a şi i în haín, u şi a în nuanţă, u şi u în cu unul etc. În limba română există tendinţa de a elimina h. prin eliziune (ca în exemplele: nu am > n-am, nu întreabă > nu-ntreabă, cu un > c-un, cu o > c-o etc.) sau prin contracţie (ca în exemplele: de atunci > de-atunci, pe afară > pe-afară etc.) HIDRONÍM s.n. (< fr. hydronyme, cf. gr. hydor „apă“ + onoma „nume“): cuvânt care denumeşte o apă, ca de exemplu Jiu, Olt, Mureş, Argeş, Siret, Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră etc. HIEROGLÍFĂ s.f. (< fr. hiéroglyphe, cf. gr. hieros „sacru“ + glyphein „a grava“): semn sau caracter de scriere sacră a vechilor egipteni, care reprezenta noţiunile prin figuri de fiinţe şi de obiecte; ideogramă (v.). Secretul scrierii cu h. a fost descifrat în 1821 de învăţatul francez I.-F. Champollion. HIFÉN (HÍFEN) s.n (< fr., lat. hyphen): reunire a două cuvinte în unul singur pentru a exprima o singură noţiune, ca de exemplu cuminte, neurochirurgie, oceanografie etc. HIPERCORECTITÚDINE (HIPERLITERARIZÁRE, HIPERURBANÍSM) s.f. (< hiper „peste“ < fr. hyper. cf. gr. hyper „deasupra“, „excesiv de“ + corectitudine, cf.lat. correctitudo – după engl. hyper-correction, fr. hipercorrection, germ. Hyperkorrektheit): greşeală de limbă sau de scriere izvorâtă din necunoaşterea adevăratei forme a etimonului unui cuvânt de către vorbitori şi din teama acestora de a nu greşi. H. este un tip special de abatere lingvistică datorată în ultimă instanţă efortului conştient al vorbitorilor de a e conforma normelor limbii literare. HIPERURBANÍSM s.n. (< fr. hyperurbanisme, cf.gr. hyper „în exces“ + lat. urbs „oraş): 1. fenomen care constă în crearea unor variante fonetice, forme gramaticale, accentuări sau grafii necorecte datorită intenţiei vorbitorului de a evita o exprimare sau o grafie presupusă neliterară (v. hipercorectitúdine). 2. formă rezultată din acest fenomen (formă hipercorectă): piftea în loc de chiftea (cum e corect), devorţa, teribel, triveal, coraj, foncţionar, foncţie, poblic, docoment, famelie, ficsonomie, arfivă, ezirciţ, dicoraţie, dipotat, procoror etc. HIPOCORÍSTIC s.n (< adj. hipocoristic, -ă < fr. hypocoristique, gr. hypokoristikos < hypokorisma „vorbire mângâietoare“): cuvânt care, datorită sufixului diminutival din structură, exprimă un sentiment de afecţiune, de mângâiere, de alintare, de dezmierdare, ca de exemplu fluieraş, fluturaş, motănaş, struguraş, Ionuţ, Mitică, Irinel, Tudorel, Cateluţa, Măriuca etc. HIPONÍM s.n. (cf. fr. hyponyme): cuvânt al cărui sens este inclus în sensul altuia, ca de exemplu legumă în raport cu cartof, morcov, ridiche, varză etc. I IDEOGRÁMĂ s.f (< fr. idéogramme, cf. gr. ideogramma „reprezentare a ideilor“ < idea „idee“ + gramma „semn“, „scriere“): semn folosit în scrierea unor limbi, care reprezintă un cuvânt, o idee, un obiect; imagine care înfăţişează sintetic, prin forme pictografice, o anume gândire. V. şi pictográmă. IDIOLÉCT s.n (< fr. idiolecte): totalitatea particularităţilor de grai ale unui vorbitor, întrun moment determinat. În raport cu limba standard, i. este un caz particular, un uzaj specific; în raport cu atlasele lingvistice, care prezintă un sumum de i., el este un etalon al varietăţii dialectale respective. Şi i. (unui vorbitor) poate constitui obiectul unui studiu monografic. Noţiunea de i. 101
implică existenţa unei varietăţi nu numai de la o ţară la alta, de la o regiune la alta, de la o clasă socială la alta, ci şi de la o persoană la alta. IDIÓM s.n. (cf. fr. idiome, lat., gr. idioma): termen general cae denumeşte o unitate lingvistică (limbă, dialect, subdialect sau grai). Se spune, de exemplu, idiomul românesc, idiomul aromân (macedonian), idiomul muntenesc şi idiomul oltean. IDIOSTÍL s.n. (cf. fr. idiostyle): totalitatea modalităţilor de exprimare folosite de vorbitorul unei limbi date, formând un ansamblu structurat. IMPLÓZIE s.f. (< fr. implosion): prima fază a articulării unei consoane oclusive, care constă în închiderea totală a organului fonator şi în realizarea unei tensiuni crescânde prin oprirea aerului. INDO-EUROPEÁNĂ s.f. (< adj. indo-european, -ă, cf. fr. indo-européenne): limbă vorbită acum câteva mii de ani, neatestată în texte, dar reconstituită, în esenţă, cu ajutorul metodei comparativ-istorice Este considerată bază a limbilor indiană veche (sanscrită şi vedică), greacă veche, iraniană, hitită, toharică, latină, oscă, umbriană, faliscă, venetă, mesapică, slavă comună, germanică comună, celtă (celtică), baltică, armeană, albaneză, macedoneană antică, frigiană, tracă şi iliră, care au apărut ca rezultat al diferenţelor dialectale existente incă din acea vreme şi adâncite ulterior prin despărţirea lor din trunchiul comun (cele mai apropiate dintre aceste limbi de i.-e. sunt socotite limbile slave, deoarece au un caracter mai arhaic, mai conservator decât celelalte). I se mai spune şi indo-europeana comună. Lingvistul german August Schelicher (1821-1868) este primul cercetător care a reuşit să determine trăsăturile acestei limbi-bază. INFÍX s.n. (< fr. infixe, lat. infixus „inserat“): consoană cu valoare morfologică, inserată în rădăcina (radicalul) unui cuvânt. Astfel, consoana n, inserată în rădăcina indo-europeană jug(păstrată în lat. jugum „jug“ şi în rom. jug) a dat naştere temei jung-, care apare în lat. jungere „a uni“; consoana n, inserată în lat. punctum, s-a păstrat şi în rom. punct; consoana m inserată în lat. rumpo s-a păstrat numai în v. rom. rump (folosit de M. Eminescu : să rumpă), dar a dispărut mai târziu: rup – să rupă. INTONÁŢIE s.f. (cf. it. intonazione, fr. intonation): 1. modulaţie a vocii în timpul vorbirii; variaţie de înălţime în modul de emitere a unei tranşe sonore. ◊ ascendéntă: emitere a tranşei sonore pe un ton mai înalt. ◊ descendéntă: emitere a tranşei sonore pe un ton mai scăzut. ◊ enunţiatívă: i. normală, obişnuită, continuă, care caracterizează o propoziţie enunţiativă. ◊ interogativă: i. ascendentă, întrebătoare, care ajută la realizarea unei întrebări, care caracterizează o propoziţie interogativă. ◊ exclamatívă: i. descendentă, a mirării, ce sugerează o stare sufletească, ce ajută la realizarea unei exclamări, ce caracterizează o propoziţie exclamativă. ◊ predicatívă: i. specifă predicatului, care sugerează acţiunea verbului predicat. ◊ suplimentáră: i. care se adaugă celei obişnuite, enunţiative, pentru a evidenţia anumite categorii (vocativul, imperativul, anumite adverbe şi interjecţii predicative). 2. fel specific de a pronunţa un sunet vocalic. INVARIÁNTĂ s.f. (< fr., engl., rus. invariant, cf. germ, Invariant): formă care luată în raport cu o altă formă din paradigma aceluiaşi cuvânt, dovedeşte atât diferenţă de expresie, cât ş diferenţă de conţinut, ca de exemplu şcoală – şcoli, flutur – fluturi, tablou – tablouri etc. IOD s.n. (< fr. yod): sunetul semivocalic ĭ, care apare la începutul unui cuvânt ce începe cu vocala e; sunetul i care apare înaintea lui e iniţial, ca semn al înmuierii (palatalizării) acestuia. Astfel, cuvintele economie şi epocă sunt pronunţate cu i înaintea lui e vocalic, adică iodizat (înmuiat, palatalizat): „ieconomie“, „iepocă“ (în opoziţie cu scrierea acestora: economie, epocă). J JARGÓN s.f. (< fr. jargon): limbaj specific categoriilor sociale înstărite şi unor profesiuni (de medic, de avocat etc.). Are o sferă de circulaţie îngustă, nu dispune de un fond principal de cuvinte şi de o structură gramaticală proprie, ci de un număr redus de cuvinte şi expresii pretenţioase de origine străină (foarte apropiate de etimoanele din limbile de la care au fost împrumutate şi neasimilate de limba uzuală). Elementele de j. sunt folosite şi de alte categorii sociale din dorinţa acestora de a se diferenţia de masa mare a vorbitorilor. Ele sunt însă nerecomandabile, din moment ce în limbă există destule sinonime – moştenite sau împrumutatefolosite de toţi vorbitorii. În limba română au existat mai ales elemente de j. grecizant şi franţuzit. Azi mai persistă încă în vorbirea unora elemente j. franţuzit. Iată câteva exemple din cele care s-au folosit sau se mai folosesc: ánimă „suflet“ (cf. lat anima), columbă „porumbiţă“ (cf. fr. colombe), 102
demoazelă „domnişoară“ (cf. fr. demoiselle), bonjur „bună ziua“ (cf. fr. bonjour), bonsoar „bună seara“ (cf. fr. bonsoir), mersi „mulţumesc“ (cf. fr. merci), monsiu, monsió, musiu „domnule“ (cf. fr. monsieur), orvuar „la revedere“ (cf. fr. au revoir), rezon „dreptate“ (cf. fr. raison) suarea „serată“ (după fr. soirée), şarmant „fermecător“ (cf. fr. charmant), tujur „totdeauna“ (cf. fr. toujours), úi „da“ (cf. fr. oui) etc. Trebuie spus că, dacă unii termeni cu această valoare nu se mai folosesc azi (ánimă, demolează, musiu, rezon, suarea), câţiva ironizaţi de Caragiale încă din secolul trecut, altii, în schimb, continuă să circule tot ca elemente de j. (orvuar, tujur) sau fără această caracteristică lexicală (mersi, şarmant). Cât despre elementele de j. italo-român, create de Heliade în epoca sa, nici unul n-a fost acceptat de limbă: amată („iubită“), angel („înger“), batellă („corabie“), bellă („frumoasă“), beleţe („frumuseţe“), solemnel „solemn“. Chiar pópol („popor“), care a avut o viaţă mai lungă, a fost înlocuit de forma popor. L LABIALIZÁRE s.f. (< labializá < fr. labialiser cf. fr. labialisation): pronunţare a unui sunet însoţit de o mişcare de rotunjire a buzelor. Astfel, în vorbirea regională cuvântul lac este pronunţat cu I. uşoară a consoanei finale. LÁNGUE s.f. (< fr. langue „limbă“): în concepţia lui Ferdinand de Saussure desemnează sistemul gramatical complex şi omogen folosit de un grup sau de o comunitate. Este opus termenului parole „vorbire“ (v.). LEXÉM (SEMANTÉM ) s.f.(< fr. lexème): parte dintr-un cuvânt sau cuvânt care serveşte ca suport minimal al semnificaţiei, care constituie purtătorul de sens lexical; unitate minimă de expresie cu sens lexical. Se identifică de obicei cu rădăcina, cu radicalul cuvântului sau cu orice cuvânt autonom. Astfel: roş- în roşeală, roşeaţă, roşietic, înroşi; lemn- în lemnărie, lemnar, lemnos, înlemni; căd- (căz-) în cădea, recădea şi căzătură; vânt- din vântişor şi vântuleţ; copil- din copilaş, copilărie, copilăresc, copilăros şi copilandru; om, casă, nor, bun, acei, cinci etc. În terminologia lingvistului francez André Martinet I. este un monem (v.) cu înţeles, al cărui loc este în dicţionar, ca de exemplu casă, frumos, acesta, zece, trece, aici etc. LOCUTÓR s.m. (< fr. locuteur, it. locutore): cel care vorbeşte cu cineva (vorbitorul); cel care pune întrebări interlocutorului, participând la o discuţie; cel care emite o comunicare destinată cuiva de faţă (emiţătorul). L. este reprezentantul persoanei I gramaticale (v. şi interlocutór). M MESÁJ s.n. (< fr. message): informaţie; comunicare concretă – orală sau scrisă; secvenţă de semnale, care corespund unor reguli de combinare determinate de un cod. ◊ codát (codificát): m. realizat cu ajutorul unui cod, al unui sistem de semne (simboluri), comun emiţătorului şi receptorului (v. cod, emiţătór şi receptór). ◊ decodát (decodificát): m. descifrat, clarificat, lămurit, înţeles. METALIMBÁJ s.n. (cf. it. metalinguaggio, fr. métalangage): orice sistem lingvistic cu ajutorul căruia este posibil să se analizeze simbolurile şi structurile unei limbi naturale; limbaj specific lingviştilor ( de rangul al doilea) folosit curent de aceştia ca instrument specializat pentru a descrie limbile naturale (limbajele de rangul întâi) metalimbă. METATÉZĂ s.f. (< fr. métathèse, cf. gr. metathesis „deplasare“): modificare fonetică condiţionată care constă în schimbarea locului sunetelor (în special al consoanelor l şi r) sau al silabelor dintru-un cuvânt. M. se constată mai ales în fazele de trecere de la latină la română, în momentul împrumutării unui cuvânt dintr-o limbă străină, în momentul pătrunderii unui cuvânt cult din limba literară în dialecte sau în graiuri şi la copiii care învaţă să vorbească. Astfel: lat. fimbria > lat. popular *frimbia > rom. frânghie; lat. integrum > rom întreg; lat. paludem > lat. popular padulem > rom pădure; lat. percipere > rom. pricepe; v.sl. protivĭnikŭ > rom. veche protivnic > româna modernă şi actuală potrivnic; bg. krastaviţa > româna veche crastavete > româna modernă şi actuală castravete; bg. pritoča, scr. pritocǐtǐ > rom. pritocí > rom. reg. pitrocí; rom pitula > rom. reg tupila; capră > crapă, portocală > potrocală, potcoavă > poctoavă, sculptură > scluptură etc. (acestea patru din urmă sunt, desigur, nerecomandabile). MONÉM s.n. (< fr. monème): unitate semnificativă elementară; unitate minimală de expresie dotată cu sens (în terminologia lingvistului francez André Martinet). M. este un semn sau o 103
unitate lingvistică minimală înzestrată cu un conţinut semantic şi cu expresie fonică, ce nu mai poate fi analizată într-o succesiune de semne şi este dezvăluită de prima articulare (v.). El are două componente: înţeles sau valoare (semnificat) şi aspect fonic sau expresie fonică (semnificant), alcătuit(ă) din unităţi ale celei de-a doua articulări (din foneme). MONOFTONGÁRE s.f. (< monoftongá < fr. monophtonguer): reducere a unui diftong la un singur sunet. Astfel, diftongul ea din v. rom. feată s-a redus cu timpul la monoftongul a din modernul şi actualul fată (el s-a păstrat însă în dialectul aromân); diftongii ea şi oa din singularele ceartă şi poartă se monoftonghează la sunetele e şi o în pluralele certuri porţi. MONOSEMANTÍSM s.n. (cf. fr. monosémantisme): 1. caracteristică a unui cuvânt de a dispune de un singur sens lexical; monosemie. 2. principiu logic după care fiecărei unităţi de conţinut trebuie să-i corespundă o singură unitate de expresie. MORFÉM s.n (< fr. morphéme, cf. gr. morphe „formă“): 1. (în concepţia tradiţională) element lingvistic cu ajutorul căruia se formează un nou cuvânt, o nouă formă flexionară sau o nouă unitate morfologică (prefixele, sufixele lexicale şi gramaticale verbele auxiliare morfologice, prepoziţiile a şi de, conjuncţia să), care ajută la exprimarea unei anumite categorii gramaticale sau unităţi sintactice (desinenţele, sufixele gramaticale, alternanţele fonetice, prepoziţia pe adverbele şi locuţiuile adverbiale din structura comparaţiei, verbele auxiliare sintactice sau copulative), care ajută la realizarea flexiunii cuvintelor (articolele) sau care poate avea, în anumite condiţii, rol gramatical de diferenţiere (accentul). 2. (în concepţia modernă) unitate de expresie minimă, de ordin morfologic, rezultată din descompunerea fluxului sonor al cuvintelor, prin analiză, şi alcătuită dintrunul sau mai multe foneme perfect delimitate şi asociate cu o semnificaţie de ordin gramatical carei dă caracter de semn lingvistic. Ca unitate minimală de expresie, m. se opune cuvântului (care e, în general, analizabil în m.), iar ca unitate minimală cu sens (gramatical) se opune atât fonemului, cât şi grupului de foneme (silabei), ambele lipsite de sens şi componente ale m. M. constituie obiectul de studiu al morfologiei. N NAZALIZÁRE s.f. (< nazalizá, cf. fr. nasaliser): pronunţare nazală a unui sunet; transformare a unui sunet în sunet nazal; proces fonetic prin care o vocală situată înaintea unei consoane nazale capătă, prin anticiparea mişcării de coborâre a vălului palatului gurii, un timbru nazal. N. este foarte răspândită în limba franceză şi în limba portugheză. Ea este marcată printr-o tildă (~) aşezată deasupra vocalei pronunţate astfel: fr. cotton este pronunţat „coto“ cu ultimul o nazalizat; enfant - „ãfã“, bon - „bõ“, en-„ã“ etc. În limba portugheză, pe lângă marcarea n., tilda este şi semn diacritic al ortografiei acestei limbi. NEAOŞÍSM s.n. (< neaoş + suf. –ism): cuvânt, expresie cu aspect autohton, arhaic sau popular căutat, folosit de către unii scriitori în operele lor, ca de exemplu a cerca, a înşfăca, a odrăsli, ospeţie, slobod, a slobozi etc. NEUTRALIZÁRE s.f. (< neutralizá < fr. neutraliser): suprimare, în anumite condiţii, a unei opoziţii existente între două unităţi lingvistice. Astfel, în limba română, opoziţia dintre consoanele s (surdă) şi z (sonoră) se neutralizează (se anulează) înaintea consoanei b: sbir (cf. fr. sbire) devine zbir. Sufixele augmentative -oi, -oaie şi -oaică sunt neutralizate atunci când sunt utilizate la formarea unor masculine sau feminine (unele inexistente): cintezoi, vulpoi; cuţitoaie, Marcioaia, Vlădoaia; cerboaică, lupoaică etc.; sufixele diminutivale, atunci când sunt folosite la formarea unor substantive ce denumesc specii de plante sau de animale, cu totul diferite de ale cuvintelor-bază, sau la formarea unor nume de lucruri, de ocupaţii feminine, de mâncăruri, comune sau proprii: -aş în toporaş, trandafiraş (soi de trandafir), morunaş (specie de peşte), Andreiaş, Grigoraş etc.; -el în clopoţel (specie de plantă), moşnegel, Costel, Ionel etc.; -ică în lumânărică, Ionică etc.; -iţă în garofiţă, lămâiţă, romaniţă, cănăriţă, porumbiţă, casieriţă, doctoriţă, furculiţă, linguriţă etc.; oară în sălcioară, roşioară (specie de peşte), căprioară etc.; -(i)şor, -(i)şoară în nemţişor, răţişoară, perişoare etc.; -uliţă în punguliţă; -uş(ă) în căldăruşă, cerceluş, ţigănuş, căluş, pieptănuş etc.; -uţ(ă) în panglicuţă, părăluţă, săniuţă, Pătruţ, Măriuţa etc.
104
O OCLUZIÚNE (OCLÚZIE) s.f. (cf. fr. occlusion, lat. occludere „a închide“): închidere a canalului vorbitor într-un anumit punct al lui, în timpul pronunţării unei consoane. OCURÉNŢĂ s.f (< fr. occurrence, it. occorenza < lat. occurens – care întâmpină): apariţia unei anumite forme flexionare a unui cuvânt dintr-un fragment în nenumărate alte contexte. OMONIMÍE s.f. (cf. fr. homonymie): faptul sau însuşirea de a fi omonim; situaţia în care se află două sau mai multe cuvinte omonime (v. omoním). O. este manifestarea unui proces contrariu sinonimiei (v.), în sensul că acelaşi corp fonetic trimite la două obiecte diferite, nu la acelaşi obiect. ORGAN FONATOR s.n. (cf. fr. organe phonateur): organ care produce sunetele vorbirii; aparat fonator. ORONÍM s.n. (cf. fr. oronyme): nume toponimic dat unei forme de relief, ca de exemplu deal, vale, câmpie, munte, depresiune, Bărăganul etc. P PALATALIZÁRE s.f. (< palatalizá, cf. fr. palataliser): transformare a unui sunet nepalatal într-unul palatal, prin mutarea locului de articulaţie în regiunea palatului dur al gurii, sub influenţa unui i sau e următor. Astfel, în limba română este cunoscută p. labialelor b, p, m, f şi v în cuvinte cu pronunţare regională ca g’ine (bine), k’icior (picior), n’ere (miere), h’erbe (fierbe) şi y’ine (vine) şi p. dentalelor d şi t în cuvinte tot cu pronunţare regională ca bag’e (bade), frače (frate) etc. Tot p. este şi trecerea inversă, de la rostirea regională „braţă“, „săc“, „şăd“, „zăr“ la rostirea literară „braţe“, „sec“, „şed“, „zer“, prin p. parţială a consoanelor ţ, s, ş, z (în locul lui ă nepalatal, apare e prepalatal). PARALEXÉM s.n. (< fr. paralexème): formaţie lexicală compusă din două elemente care nu sunt recunoscute ca un singur compus ca de exemplu dânsul (< de + însu +-l), deci (< de + aci), sau (< să + au) etc. PARÓLE s.f. (< fr. parole „vorbire“): în concepţia lui Ferdinand de Saussure desemnează forma actuală de utilizare a limbii de către un individ sau vorbitor. Este opus termenului de langue („limbă“) – v. PERFORMANŢĂ LINGVISTICĂ s.f. + adj. (< fr. performance linguistique): (în gramatica generativă) capacitatea unui ascultător de a înţelege un număr infinit de enunţuri foarte variate, formulate de vorbitor; aprecierea permanentă a competenţei lingvistice (v.) a vorbitorului, de către ascultător, prin raportarea la propria sa competenţă. PERMUTÁRE s.f. (< permutá < fr. permuter, lat., it. permutare): reaşezare a unei unităţi lexicale (a unui cuvânt) dintr-un loc în alt loc, în cadrul unui enunţ, fără ca acesta din urmă să-şi schimbe înţelesul. Astfel, enunţul-propoziţie „Ion a spus ceva“ se reduce prin p. la cinci formule posibile cu nuanţe de înţeles proprii, dar cu acelaşi înţeles global, ele reprezentând nişte variante „A spus Ion ceva“, „Ceva a spus Ion“, „Ceva Ion a spus“, „A spus ceva Ion“ şi „Ion ceva a spus“. Pentru a face proba p., pentru a verifica nuanţele de înţeles proprii variantelor unui enunţpropoziţie, recurgem la substituirea unui termen din acest enunţ prin alt termen: „Ion a spus o poezie“ (v. substitúţie). PICTOGRÁMĂ s.f. (< fr. pictogramme): desen sugestiv prin care este reprezentat un obiect, un fenomen sau o întâmplare. Este caracteristică scrierii pictografice, care constituie prima fază în dezvoltarea scrierii la toate popoarele primitive (v. ideográmă şi scriére). PREFÍX s.n. (< fr. préfixe, cf. lat. praefixus < prae „înainte“ + fixum „aşezat“): afix (v.) lexical sau particulă cu sens abstract care se ataşează înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat, un cuvânt nou. PREFIXOÍD (PSEUDOPREFÍX) s.n. (< fr. préfixoïde): fals prefix, deosebit de prefix prin aceea că în limba de origine din care provine (obişnuit din greaca veche dar şi din latină) constituie un cuvânt autonom. PROTÉZĂ s.f. (< fr. prothèse, cf. gr. prothesis < pro „înainte“ + thesis „aşezare“): modificare fonetică condiţionată care constă în adăugarea unui sunet la începutul unui cuvânt care începe cu o consoană, fără ca acesta din urmă să-şi schimbe înţelesul. Astfel, verbul românesc 105
amestecá provine din verbul mestecá prin p. lui a; alămâie < lămâie, amiroase < miroase etc. P. lui a este frecventă în dialectul aromân (chiar în denumirea dialectului) < a + român; acumpru „a cumpăra“, alăvdare „lăudare“, arău „rău“, aroşu „roşu“, arâd „a râde“, arăcoare „răcoare“ etc. R RADICÁL (RĂDĂCÍNĂ) s.n. (fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix „rădăcină“): 1. element primitiv invariabil sau variabil (total sau parţial), ireductibil din punct de vedere morfologic, comunn mai multor cuvinte care constituie o familie sau mai multor forme ale aceluiaşi cuvânt, în care rezidă sensul lexical al cuvântului. El nu priveşte flexiunea şi nu include prefie sau sufixe. Astfel: copil- în copilaş, copilandru, copilărie copiliţă, copilăresc, copilăros, copilăreşte; albîn alburiu albişor, albeaţă, albuş, albí, albicios, albiliţă, albitură, albeală; cred- (crez-) în credem, credeam, crezui, crezusem, crezând, crezut; f- în fi, eşt- în eşti, est- în este, sunt- în suntem, er- în eram, fu- în fusei şi fusesem, fi- în fiind, fo- în fost; lu- în lua, ia- în iau, ie-în iei; usc- în usca, usuc- în usuci etc. 2. element de bază al formei vebale, purtător al sensului lexical al cuvântului derivat, alcătuit din rădăcină, prix şi sufix lexical: încredinţ- (< în + cred + inţ) din încredinţăm, împământen(< în + pământ + -ean) din împământenim etc. R. este o secvenţă fonică obligatorie pentru orice formă flexionară, o unitate morfemică rezultată din prima analiză în constituenţi imediaţi a unui cuvânt. El se poate confunda cu un morfem independent, atunci când e reprezentat printr-o unitate morfemică indivizibilă (aşa cum este morfemul), ca în cazul lui ar- din arăm (-ă- sufixul prezentului indicativului, -m desinenţa de persoana I plural); se poate însă deosebi de un morfem independent, atunci când e reprezentat printr-o unitate morfemică divizibilă (aşa cum nu este morfemul), ca în cazul lui îmbulz- (prefixul îm- + substantivul bulz) din îmbulzeam (-ea- sufixul imperfectului şi -m desinenţa persoanei I). REDUNDÁNŢĂ (REDONDÁNŢĂ) s.f. (< fr. rédondance, engl. redundancy, cf. lat redundantia „revărsare“, „abundenţă“ < redundare „a curge pe deasupra“): 1. surplus de informaţie care asigură exactitatea transmiterii ei; prisos de semne lingvistice faţă de cele strict necesare transmiterii unui mesaj. Astfel, desinenţa e şi sunetele e şi i din rădăcina constituie lelmente de r. în marcarea pluraluluui substantivului sămânţă: seminţe. REFERÉNT s.n. (cf. fr. référent, engl. referent): (în semantică) obiectul sau conceptul denotat de un cuvânt, expresie sau judecată; lucrul, noţiunea la care se face referire. RETÓRICĂ s.f. (cf. lat rhetorica, it retorica, fr. rhétorique, gr. rhetorike): 1. disciplină care studiază procedeele vorbirii frumoase, ale elocvenţei. 2. arta de a vorbi frumos; oratorie, elocvenţă. 3. declamaţie emfatică, lipsită de un fond serios de idei; discurs pompos. RETORÍSM s.n. (< retor, cf. lat. rhetor, it. retore, fr. rhéteur, ngr. ritor + suf. -ism): elocvenţă seacă, vorbărie goală şi emfatică, lipsită de idei. ROMANÍSTICĂ s.f. (< it. romanistica, germ. Romanistik): disciplină care studiază diacronic sau sincronic un idiom romanic sau, comparativ, limbile şi literaturile, cultura, istoria şi felul de viaţă al popoarelor romanice. S SEM s.n (< fr. sème, cf. gr. sema – semn): (în terminologia analizei semice) unitate minimală de semnificaţie, totdeauna realizată în interiorul unei configuraţii semantice, a unui ansamblu denumit semem (v.). S. este o trăsătură semantică distinctivă (pertinentă) a unui obiect denumit. SEMÁNTICĂ (SEMASIOLOGÍE): s.f. (< adj. semantic, -ă < fr. sémantique, cf. gr. semantikos < sema „semn“): ramură a lexicologiei (v.) care cercetează sensurile cuvintelor, cauzele schimbării acestora şi evoluţia lor în timp. S. este un factor de organizare a vocablularului. Ea nu aparţine exclusiv lingvisticii, ci şi filozofiei, psihologiei, logicii, sociologiei şi antropologiei. Creatorul s. este considerat lingvistul francez Michel Bréal (1832-1915). În lingvistica romănescă sa impus prin cercetări semantice Lazăr Şăineanu (v. în acest sens lucrarea sa „Încercare asupra semasiologiei limbii române. Studii istorice despre tranziţiunea sensurilor“, Bucureşti, 1877). SEMÉM s.n. (cf. fr. sémème): (în terminologia analizei semice) unitate de sens care are drept corespondent formal lexemul (v.) şi care este alcătuit dintr-un facicul de trăsături semantice denumite seme (v.); ansamblu de seme. 106
SEMIVOCÁLĂ s.f. (< semi „jumătate“, cf. lat. semi + vocală cf. it. vocale, lat. vocalis, germ. Vokal, după fr. semi-voyelle): vocală care nu se poate rosti decât împreună cu o altă vocală, cu care formează un diftong; sunet intermediar între vocală şi consoană, cu însuşiri comune amândurora. SEMN s.n. (cf. lat. signum): indice, marcă distinctivă; element lingvistic perceptibil prin simţuri, care reprezintă, indică sau exprimă ceva diferit de sine însuşi. Conceptul de s. a fost introdus în lingvistică de către Fedinand de Saussure în 1916. Prin el acesta înţelegea o entitate psihică cu două faţete care uneşte un concept (s e m n i f i c a t u l) şi o imagine acustică (s e m n i f i c a n t u l); un raport de interdependenţă între semnificaţie şi un element semnificativ (o tranşă sau o secvenţă sonoră). SEMNIFICÁNT s.m. (după fr. signifiant): aspectul fonic al semnului lingvistic, prin care acesta se manifestă; tranşă sau secvenţă sonoră proprie semnului lingvistic, care intră într-un raport de interdependenţă cu semnificaţia (cu semnificatul) acestuia. În teoria gramaticii generative îi corespunde structura de suprafaţă. SEMNIFICÁT s.m (după fr. signifié): înţeles sau semnificaţie a semnului lingvistic, care intră într-un raport de interdependenţă cu semnificantul sau expresia (cu secvanţa sau tranşa sonoră) a cuvântului. În teoria gramaticii generative îi corespunde structura de adâncime. SENS s.n. (cf. fr. sens, lat sensus): 1. semnificaţie, accepţie, conţinut semantic, înţeles al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcţii gramaticale, al unei părţi de vorbire, al unei propoziţii, al unei comunicări, al unui text etc. SILABÁŢIE s.f. (< fr. syllabation): descompunere a cuvintelor în silabe, ca de exemplu au-to-ri-ta-te, me-se-ri-e, dul-ce etc. SINCÓPĂ s.f. (cf. fr. syncope, lat. syncopa, gr. syncope, „suspensie“ < syn „cu“ + koptein „a tăia“): modificare fonetică condiţionată care constă în dispariţia unei vocale neaccentuate dintre două consoane sau a unei silabe neaccentuate din interiorul unui cuvânt. SINCRONÍE s.f. (< fr. synchronie, cf. gr. syn „împreună“, „simultan“ + chronos „timp“): stare de moment a unei limbi, aspect static, neevolutiv al faptelor de limbă; considerarea unui ansamblu de fenomene lingvistice într-o anumită perioadă a istoriei lui. STIL s.n. (< fr. style, it. stile, cf. lat. stylus „condei“, „compoziţie“, gr. stylos „stilet“, „băţul cu care se scria pe tăbliţele de ceară“): 1. totalitatea particularităţilor lexicale, morfologice, sintactice, topice şi fonetice precum şi a procedeelor caracteristice modului de exprimare – orală şi scrisă – a unui individ, a unei categorii sau a unei colectivităţi de vorbitori. STILÍSTICĂ s.f. (< adj. stilistic, -ă, cf. fr. stylistique): disciplină care studiază stilurile (individuale şi funcţionale ale) unei limbi, caracteristicile şi normele acestora. STRAT s.n. (cf. lat. stratum): limbă care invadează un anumit teritoriu lingvistic, prevalând în urma unui proces de bilingvism şi acceptând şi elemente din limba învinsă (mai ales din vocabular), ca elemente de substrat. Pentru limba română, stratul este reprezentat prin latină, iar substratul prin limba dacă, prin elementele traco-dacice. STRUCTURALÍSM s.n. (cf. fr. structuralisme): curent în lingvistica contemporană care studiază limba independent de sensurile cuvintelor şi de istoria societăţii, văzând în ea o structură, un sistem unitar de relaţii – fonetice şi gramaticale – ce se condiţionează reciproc. SUFÍX s.n. (cf. fr. suffixe, lat. suffixus): sunet sau grup de sunete care se adaugă la rădăcina sau la tema unui cuvânt pentru a forma cuvinte sau forme gramaticale noi. SUFIXOÍD (PSEUDOSUFÍX) s.n. (< fr. sufixoïde): fals sufix care ţine de limbaj cult, specializat şi cu care se formează unele cuvinte. S. provin din latină şi greacă, de exemplu -fil („iubitor“) în fracofil, -fob („dispreţuitor“) în anglofob, -for („purtător“) în hidrofor, -fug („mişcător“) în centrifug, -gramă („schemă“) în organigramă, -icid („ucigător“) în vermicid, -log („specialist“) în dermatolog etc. Ş ŞABLÓN (CLIŞEU LEXICAL) s.n (cf. germ Schablone, rus. şablon): cuvânt sau construcţie lexicală (formulă, expresie stereotipă) care revine insistent în vorbirea sau în scrisul unui om sau al mai multor oameni şi de care nu este nevoie, el (ea) putând fi înlocuit(ă) printr-un alt cuvânt sau printr-o altă construcţie lexicală sinonimică. Ş. Este un element lexical banalizat, tocit, 107
uzat prin repetare excesivă în aceleaşi împrejurări. El apare mai ales în limbajul criticii literare (stilul publicistic) şi în stilul administrativ. Astfel: notabil în „meditaţii notabile“, „creaţie notabilă“, „cupluri notabile“, „momente notabile“ etc. (în loc de remarcabil); definitoriu în „formulă definitorie“, „semnificaţie definitorie“, „fapt definitoriu“, „gesturi definitorii“, „linii definitorii“, „culoare definitorie“ etc. (în loc de esenţial, caracteristic sau determinant); memorabil în „imagini memorabile“, „piese memorabile“, „perle memorabile“etc. Ş. uniformizează vorbirea şi scrisul, răpindu-le strălucirea originalităţii. T TAUTOLOGÍE s.f. (< fr. tautologie, lat. tautologia, cf. gr. tauto „acelaşi“ + logos „cuvânt“, „vorbire“): repetare a unui cuvânt cu intonaţie şi funcţie sintactică diferită sau asemănătoare, în aceeaşi propoziţie sau într-o altă propoziţie. În mod obişnuit, se porneşte de la funcţiile sintactice de subiect sau de predicat (se poate porni şi de la funcţiile de nume predicativ, de complement direct sau de complement circumstanţial de relaţie) şi se ajunge la funcţiile sintactice de subiect, de nume predicativ şi de predicat (verbal sau nominal) – rar la aceea de complement direct: „Legea e lege“, „Dacă-i bal, bal să fie“; „Când merge, merge“; „Cine-i om, apăi să fie om“; „Eu îs bun cât îs bun…“ (Ion Creangă); „Pitache când spune o vorbă, e vorbă“ (I. Al. BrătescuVoineşti); „Am întâlnit oameni şi oameni“; „De glumeţ, glumeţ era moş Nechifor“ (Ion Creangă); „De băut, bei mereu sau numai aşa, la sărbători?“ (Radu Tudoran). Prin t. se subliniază în mod obişnuit calitatea (însuşirea) unui subiect sau acţiunea unui predicat. Ea are înfăţişarea unei propoziţii sau a unei fraze, în care intră în relaţie doi termeni, primul termen fiind subliniat de cel de-al doilea; „Copilu-i tot copil“; „De ieftin, e ieftin“; „Când plouă, plouă“. Cei doi termeni ai t. se pot găsi în relaţie de coordonare sau în relaţie de subordonare (în propoziţie şi în frază): „Există oameni şi oameni“; „O fi ştiind cineva, dar eu nu ştiu“; „De frumoasă e frumoasă, dar nu ştie să lucreze“; „Frate, frate dar brânza e pe bani“; „Nu joci, nu joci, dar vezi-ţi de treabă“; „Vorbeşte şi el ca să vorbească“; „Plec fiindcă plec“ etc. Uneori, coordonarea se realizează între două grupuri tautologice: „Dealu-i deal şi valea-i vale, / Mândra-i mândră până moare“ (Folclor); „Slujba-i slujbă şi drujba-i drujbă“ etc T. sunt printre cele mai frecvente imperfecţiuni de vocabular, un fel de pleonasme acceptate (v. pleonásm). Apariţia lor este favorizată de tendinţa de a întări o idee prin cuvinte cu valoare augmentativă, existente în limbă. TEORIA CÂMPURILOR s.f. +s.n (cf. fr. théorie des champs): teorie lingvistică după care sensurile cuvintelor se pot grupa pe „câmpuri semantice, pe grupe semantice dinstincte. Creatorul acestei teorii a fost lingvistul german Jost Trier. TÍMBRU s.n. (< fr. timbre, cf. it. timbro): calitate a unui sunet articulat prin care acesta se deosebeşte de un alt sunet articulat, rostit în condiţii de durată, de intensitate şi de înălţime (termen folosit mai mult cu referire la vocale). De aici sintagmele t. p a l a t a l, atribuit vocalelor anterioare e şi i, articulate în regiunea palatului gurii, şi t. v e l a r, atribuuit vocalelor posterioare şi o şi u articulate în partea de dinapoi a cavităţii bucale. TRANSLITERÁŢIE s.f. (cf. fr. translitération, lat. transliteratio): transcriere dintr-un alfabet în altul a unui text scris, redându-se literele prin echivalentele lor din alfabetul în care se transcrie, fără a se ţine seama de eventualele deosebiri de ordin fonetic dintre semnele celor două alfabete.
108
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionar explicativ al limbii române (DEX), Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996 (Ediţia I, 1975). Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan –Al Rosetti”, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2005. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Ediţia a V-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997. Angelescu, Gabriel, Dicţionar de pleonasme, Bucureşti, 1995. Angelescu, Gabriel, Dicţionar de dificultăţi ale limbii române, Editura Coresi SRL, Bucureşti, 1991. Avram, Andrei, Trăsăturile distinctive ale limbii române, în SCL, XXVII, 1976, nr. 6, p. 577-599. Beldescu, G., Ortografie, ortoepie, punctuaţie, Societatea de Ştiinţe Filologice, Bucureşti, 1982. Beldescu, G., Ortografia actuală a limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984. Bucă, Marin, Evseev, Ivan, Probleme de semasiologie, Editura Facla, Timişoara, 1976. Bulgăr, Gh., Sinonimia lexicală în limba română, în vol. Studii de stilistică şi limbă literară, Bucureşti, 1971, p. 272-281. Bulgăr, Gh., Limba română. Fonetică. Lexic. Morfologie. Sintaxă. Stilistică, Editura Vox, Bucureşti, 1995. Bulgăr, Gh., Felecan, N., Dicţionar de omonime, Bucureşti, 1996. Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicţionar de termeni lingvistici, Editura Teora, Bucureşti, 1998. Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române, vol. I-II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1973, 1975. Coteanu, Ion (coordonator), Limba română contemporană. Vocabularul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985 (Ediţia I, 1975). Coteanu, Ion (coordonator), Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985 (1986). Coşeriu, Eugen, Lingvistica integrală, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996. Drincu, Sergiu, Semnele ortografice şi de punctuaţie în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. Dumistrăcel, Stelian, Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica neologismului, Bucureşti, 1978. Felecan, Nicolae, Dicţionar de paronime, Editura Vox, Bucureşti, 1995. Felecan, Nicolae, Probleme de vocabular şi de exprimare corectă, Editura Vox, Bucureşti, 1999. Graur, Al., (coordonator), Introducere în lingvistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965. Graur, Al., Tendinţele actuale ale limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. Graur, Al., Mic tratat de ortografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974. Graur, Al., Dicţionar al greşelilor de limbă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1982. Hristea, Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. Hristea, Theodor (coordonator şi autor principal), Sinteze de limba română. Ediţia a treia, revăzută şi din nou îmbunătăţită, Editura Albatros, Bucureşti, 1984. Ilinca, Şt. M., Gramatica instrumentală. Orto. Silabă. Silabaţie. Despărţirea în silabe. Triftong, Hiat, Editura Festina, Bucureşti, 1995. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Principiile ortografice ale limbii române, Sinaia, 1973. Iordan, Iorgu, Limba literară. Studii şi articole, Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 1977. Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978. Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999. 109
Marcu, Florin, Maneca, Constant, Dicţionar de neologisme (DN), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978. Marcus, Solomon, Poetica matematică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1970. Martinet, A., Elemente de lingvistică generală, Bucureşti, 1970. Miclău, Paul, Semiotică lingvistică, Editura Facla, Timişoara, 1977. Moldoveanu, C. Gheorghe, Ortografia limbii române. Privire istorică, Editura Universităţii ,,Ştefan cel Mare”, 2000. Munteanu, Ştefan, Ţâra, Vasile D., Istoria limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. Puşcariu, Sextil, Limba română, vol, II. Rostirea. Ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe. Studiu introductiv de Andrei Avram, Bucureşti, 1994. Rosetti, Al., Introducere în fonetică (ediţia a IV-a), Bucureşti, 1967. Rosetti, Al., Lăzăroiu, Aurelian, Introducere în fonetică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. Sanssure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, Ediţie critică de Tullio De Mauro, Editura Polirom, Iaşi, 1998. Seche, Luiza, Seche, Mircea, Dicţionarul de sinonime al limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1982. Stan, I. T., Probleme fundamentale ale fonologiei româneşti, [ k’, g’], foneme? Implicaţii morfologice, în LR, XXVIII, 1979, nr. 5, p. 531-534. *** Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română (SMFC), vol. I, (1959), vol. II (1960), vol. III (1962), vol. IV (1967), vol. V (1969), vol. VI (1972), Editura Academiei Române, Bucureşti. Şerban, Vasile, Evssev, Ivan, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem, Editura Facla, Timişoara, 1978. Şuteu, Flora, Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti, Bucureşti, 1976. Şuteu, Flora, Dificultăţile ortografiei limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. Şuteu, Flora, Şoşa, Elisabeta, Dicţionar ortografic al limbii române, Editura Atos şi Editura Vestala, Bucureşti, 1994. Şuteu, Valeriu, Despre natura acustică a lui i final în limba română, în „Fonetică şi dialectologie”, VII (1971), p. 123-129. Toma, Ion, Limba română contemporană, Editura Niculescu, Bucureşti, 1996. *** Tratat de lingvistică generală (redactori responsabili: academician Al. Graur, Sorin Stati, Lucia Wald), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971. Vasiliu, Emanuel, Fonologia limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965. Vasiliu, Emanuel, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucuresti, 1968 Vasiliu, Emanuel, Problema fonemului în lingvistica actuală, în volumul, Elemente de lingvistică generală, Bucureşti, 1967, p. 81-89. Vasiliu, Emanuel, Aspecte ale raportului ortografic-ortoepic în româna actuală (Reguli ortografice care nu există), în LL, 1978, nr. 2, p. 202-206. Vinţeler, Onufrie, Probleme de sinonimie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1983. Vlad, Carmen, Conceptul de arhaism, în LR, XXII, 1973, nr.3, p.183-190. Zugun, Petru, Cuvîntul. Studiu gramatical, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. Zugun, Petru, Lexicologia limbii române. Prelegeri, Editura Tehnopress, Iaşi, 2000.
110
