Capitolul 1. ASPECTE TEORETICE PRIVIND LICHIDITATEA BANCARĂ 1.1.
Esența lichidității bancare
Noţiunea de „lichiditatea băncii comerciale” înseamnă capacitatea băncii de aşi onora obligaţiunile financiare faţă de toţi contraagenţii, ceea ce este determinat de disponibilitatea suficientă a capitalului propriu al băncii, plasamentele avantajoase şi de mărimea activelor şi pasivelor bilanţiere luând în consideraţie termenele de scadenţă corespunzătoare. O definiţie extrem de simplă a lichidităţii, ce sintetizează rolul acesteia, ar putea constitui-o: deţinerea banilor în momentul în care banca are nevoie de aceştia.
Cu alte cuvinte, lichiditatea băncii comerciale se bazează pe menţinerea continuă a coraportului necesar între cele trei componente ce o formează – capitalul propriu al băncii, mijloacele atrase şi mijloacele plasate prin gestiunea operativă a elementelor structurale.
Luând în consideraţie cele expuse, în teoria şi practica mondială bancară lichiditatea de regulă este privită ca „rezervă” sau „flux”. Astfel, lichiditatea ca „rezervă” include în sine determinarea nivelului posibilităţii băncii comer ciale de a îndeplini la un moment dat de timp obligaţiunile sale faţă de clienţii săi prin modificarea structurii activelor în avantajul celor mai lichide componente a acestora
din contul dispunerii în această sferă a rezervelor neutilizate. Lichiditatea c a „flux” se analizează din punct de vedere al dinamicii, ceea ce
presupune evaluarea capacităţii băncii comerciale pe parcursul unei perioade de timp determinate de a modifica nivelul nesatisfăcător de lichiditate atins sau de a preveni înrăutăţirea nivelului atins, nivelul optim de lichiditate necesar (de a l păstra) prin gestiunea eficientă a componentelor activelor şi pasivelor corespunzătoare, atragerea suplimentară a mijloacelor împrumutate, majorarea stabilităţii financiare a băncii prin majorarea veniturilor.
În aşa mod, fiecare bancă comercială trebuie de sine stătător să -şi asigure menţinerea lichidităţii sale la nivelul propus atât în baza analizei stării lichidităţii aferente anumitei perioadă de timp cât şi prognozarea rezultatelor activităţii şi 5
realizarea ulterioară a politicii economice ştiinţific argumentate în sfera formării capitalului statutar, fondurilor cu destinaţie specială şi a rezervelor, atragerea mijloacelor împrumutate de la organizaţii terţe, efectuarea activă a operaţiunilor de creditare.
În aşa mod, fiecare bancă comercială trebuie de sine stătător să -şi asigure menţinerea lichidităţii sale la nivelul propus atât în baza analizei stării lichidităţii aferente anumitei perioadă de timp cât şi prognozarea rezultatelor activităţii şi realizarea ulterioară a politicii economice ştiinţific argumentate în sfera formării capitalului statutar, fondurilor cu destinaţie specială şi a rezervelor, atragerea mijloacelor împrumutate de la organizaţii terţe, efectuarea activă a operaţiunilor de creditare.
Pe lângă aceasta, activitatea băncilor comerciale, ce apar ca intermediari între persoanele, care dispun de mijloace băneşti sub formă de economii, şi persoanele, care necesită mijloace băneşti, constă în atragerea raţională a acestor mijloace şi acordarea lor sub formă de credite sau investirea lor la o rată a dobânzii mai ridicată pentru garantarea rentabilităţii totale, inclusiv primirea profitului. În vederea realizării activităţii operaţionale, legată de atragerea şi plasarea mijloacelor băneşti în condiţiile necunoaşterii pieţei şi a cererii viitoare şi încasarea mijloacelor lichide pentru o anumită perioadă, banca are nevoie de mijloace în formă lichidă, adică astfel de active, care ar putea fi uşor şi rapid transformate în bani lichizi cu un risc de pierdere redus sau în general fără acest risc. Astfel, lichiditatea băncii comerciale – reprezintă posibilitatea folosirii activelor sale în calitate de mijloace băneşti lichide sau operativitatea de a le transforma în acestea.
Banca comercială este considerată lichidă, dacă suma totală a mijloacelor băneşti şi a altor active lichide, precum şi posibilităţile operative de a mobiliza mijloacele din alte surse sunt suficiente pentru stingerea la scadenţă a obligaţiunilor pe termen lung şi obligaţiunilor financiare. Pe lângă aceasta, rezerva de lichiditate este necesară pentru satisfacerea
diverselor cerinţe financiare imprevizibile: 6
încheierea tranzacţiilor de creditare sau investire profitabile; pentru compensarea fluctuaţiilor sezoniere şi neprevăzute aferente cererii la credit, completarea mijloacelor în cazul retragerii neaşteptate a depozitelor.
Deci, lichiditate bancară depinde de gradul de risc al activelor: adică cu cît banca dispune de mai multe active, cu atât este mai mică lichiditate bancară. Putem afirma, că în bancă se va considera lichidă, dacă ea are posibilitatea să plătească rapid şi la timp din resursele proprii clienţilor săi. Unul dintre factorii principali care arată gradul înalt al lichidităţii băncii este calitatea bazei ei depozitare. Criteriul calităţii depozitelor (la terme n, la vedere) este stabilitate lor. Cu cât mai mult depozitele sunt mai stabile, cu atât mai mare este lichiditatea
băncii, fiindcă resursele atrase nu părăsesc banca. La numărul factorilor ce determină suficienţa lichidităţii bancare, se atribuie şi reputaţia băncii. O reputaţie puternică a băncii îi permite anumite facilităţi în faţa altor bănci în vederea atragerii resurselor şi în acest fel mai repede se acoperă insuficienţa de resurse lichide. O bancă cu o reputaţie bună îi este foarte uşor să se îndestuleze cu depozite stabile. Prin urmare una dintre cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci
este de a estima şi de acoperi in mod corect nevoile de lichiditate bancară. Pe termen lung rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ dacă banca deţine in portofolii prea multe active financiare lichide faţă de nevoile sale. Dar, pe de altă parte, prea puţine lichidităţi pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru băncile mici, şi pot genera chiar falimentul bancar. Lichiditatea adecvată a fiecărei bănci din sistem este extrem de importantă şi pentru
minimizarea riscului sistemic datorită riscului de contagiune prin sistemul de plăţi interbancar. 1.2.
Strategii de gestiune a poziției lichidității bancare
Elementul principal al gestiunii lichidităţii este poziţia monetară. Poziţia 7
monetară a unei bănci reprezintă valoarea la un moment dat a tuturor activelor sale lichide1. Această abordare este justificată de caracterul imediat al obligaţiilor care
exprimă nevoile de lichiditate bancară. Se cunosc următoarele strategii de gestiune a lichidităţii băncii: 1. Asigurarea lichidităţii prin influenţa activelor ; 2. Structurarea resurselor atrase pentru rezolvarea problemelor lichidităţii; 3. Gestiunea mixtă. Prima metodă
este cea mai recunoscută datorită simplităţii sale. Esenţa ei constă
în acumularea activelor lichida sub forma de mijloace băneşti şi titluri mobiliare lichide. În cazul apariţiei necesităţii, activele acumulate suni utilizate (vîndute) pînă această necesitate este acoperită. Această strategic mai este numită şi strategia transformării activelor. Pentru a utiliza această metodă activele lichide ale băncii trebuie să posede următoarele caracteristici:
să aibă piaţa proprie, necesară pentru transformarea lor rapidă în mijloace
băneşti
să aibă preţuri destul de stabile, adică piaţa trebuie să asimileze activele
propuse fără a micşora preţul ei
trebuie să fie uşor transmisibile, adică banca trebuie să fie sigură ca î -şi va
recupera cel puţin banii investiţi în ele Cele mai utilizabile active lichide sunt bonurile de tezaur, împrumuturi de la
banca centrală, depozite la alte bănci, obligaţiunile ale autorităţilor publice locale, etc. Strategia dată esie utilizată în cele mai dese cazuri de băncile mici, care o consideră mai puţin riscantă, dar şi mai puţin profitabilă Şi totuşi această strategie nu este deloc ieftină. Vînzaraea activelor presupune pierderea veniturilor viitoare, pe care banca lear fi primit, dacă nu le -ar fi vîndut. Transformarea activelor lichide în mijloace băneşti este costisitoare datorită comisioanelor pe care le vor plăti banca brokerilor. Totodată vînzarea activelor lichide înrăutăţeşte situaţia financiară a băncii, deoarece activele lichide vî ndute suni de obicei cele mai sigure şi mai puţin riscante. Totodată 1
BASNO, Cezar.,DARDAC, Nicolae. Management bancar . București: Editura Economică, 2002. 8
necesitatea de vinde aceste active poate apărea în acel timp cînd pe piaţă se înrăutăţeşte situaţia, ceea ce generează riscuri de pierdere a unei părţi din investiţii în urma vînzării la un preţ mai jos decît au fost cumpărate. A doua metodă presupune împrumuturi de active lichide în cantităţi necesare
pentru acoperirea integrală a cererii de lichiditate. Această strategie mai este denumită şi strategia lichidităţii procurate. In cazul în care apare o cerere exagerată de lichiditate, atunci hanra va propune un preţ din ce în ce mai ridicat pînă nu va
procura mijloace lichide necesare. De aceea această sltategie este considerată destul de riscantă, banca nefiind în stare să prognozeze nivelul dobînziloi pe care ea va fi nevoită să le plătească pentiu procurarea lichidităţilor. De obicei necesităţile stringente de lichidităţi apar la bancă ce are probleme financiare. Clienţii ei aflînd că banca încearcă să procure mijloace, pentru a se asiguia vor extrage numerarul de pe conturiile sale, ceea ce va duce la sporire a cererii de lichidităţi.
Posibilităţi de procurare a lichidităţii sunt:
împrumuturi de la banca centrală
vînzarea titlurilor mobiliare lichide cu condiţia răscumpărării loi (lombardarea, REPO) altor bănci sau la banca centrală
emisiunea certificatelor de depozii şi plasarea lor la alte bănci, autorităţi
publice şi marele corporalii - termenul de scadenţă a acestor certificate poate varia de la cîtcva zile pinâ la cîteva luni la o dobindă convenită între banca emitent şi creditor.
atragerea depozitelor, inclusiv pe piaţa eurovalutelor de la marile
corporalii şi bănci străine cu o dobtndă convenită în funcţie de cererea şi oferta pe piaţa monetară internaţională şi un termen de scadenţă de la cîleva zile la cîteva luni.
refinanţarea de la banca centrală, care este cea mai rapidă metodă, dar cere de la bancă respectarea unor condiţii destul de stricte. Majoritatea acestor împrumuturi se acordă pe un termen foarte scurt (l-7) zile.
9
Această strategie este utilizată de băncile mari. In ansamblu ea este mai puţin costisitoare, dar mult mai riscantă, de aceea la această strategie poale parcurge o bancă cu o autoritate bună pe piaţă. 1.3.
Riscul de lichiditate-efect al gestiunii incorecte
Lichiditatea adecvata a fiecarei banci din sistem este extrem de importanta si pentru minimizarea riscului sistemic datorita riscului de contagiune prin sistemul de plati interbancar. Riscul de l ichi ditate constă
în probabilittaea ca banca să nu-şi poată onora
plăţile faţă de clienţi, ca urmare a devierii proporţiei dintre structura pasivelor şi structura activelor atât în scadenţă, cât şi în valori. De obicei, creditele pe termen lung sunt mai frecvente pentru bancă decât depozitele pe termen lung, de aceea, riscul de lichiditate pentru o bancă poate lua două forme: 1. Banca să nu poată onora angajamentele pe termen scurt; 2. Să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele sunt cu scadenţă mare.
Prima situaţie este denumită risc de lichiditate imediată şi este determinată de retragerile masive şi neaşteptate ale creditorilor ei. Încercând să facă faţă riscului de lichiditate imediată, băncile încep să cumpere resurse mai scumpe de pe piaţă, afectând şi mai mult situaţia. Pentru a se proteja de acest risc, autorităţile monetare impun restricţii sub forma indicatorilor de lichiditate obligatorii de respectat. A doua situaţie este numită risc de transformare. Pentru a nu se confrunta cu acest risc, băncile trebuie să aibă în vedere următoarele:
Resursele şi plasamentele trebuie analizate în funcţie de lichiditatea lor reală şi nu juridică. Astfel, depozitele la vedere sunt, deseori, mai stabile decât cele la termen, depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clienţilor, conturile debitoare ale clienţilor pe termen scurt sunt, deseori, mai imobilizate decât creditele cu scadenţa mai îndepărtată;
10
Inovaţiunile financiare din ultimii ani modifică riscul de lichiditate în modul următor:
îl măreşte prin dezvoltarea noilor tipuri de credite,
îl micşorează prin dezvoltarea pieţelor secundare de titluri negociabile.
Problemele lipsei de lichiditate nu se pun în sensul că n-ar fi posibilă obţinerea de lichidităţi, ci în sensul preţului lor, al costului de obţinere a acestor lichidităţi şi al încrederii clienţilor în bancă.
Băncile trebuie să studieze permanent gradul de lichiditate, să-şi asigure permanent starea lor de lichiditate. Lichiditatea bancară se poate defini ca fiind capacitatea unei bănci de a efectua, în orice moment, plăţi din conturile pe care titularii le au deschise la bancă, la solicitarea acestora, în acest sens, băncile trebuie să dispună de rezerve suficiente, rezerve care, în esenţă, nu sunt altceva decât active ce pot fi utilizate ca mijloc de plată sau care pot fi transformate operativ în astfel de mijloace.
În scopul menţinerii credibilităţii faţă
de clienţi şi faţă de comunitatea
financiară, băncile trebuie să probeze, în permanenţă, un grad corespunzător de lichiditate. Pentru a răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor şi a ieşirilor trebuie realizată astfel, încât să existe în permanenţă suficiente lichidităţi la nivelul instituţiei bancare. Riscul de lichiditate sau al lipsei de lichiditate se manifestă în urma necorelării scadenţelor dintre posturile de activ şi cele de pasiv, în practică, apare fenomenul prelungir ii scadenţelor la active şi a reducerii celor la pasive, în cazul în care creditele
şi dobânzile nu sunt rambursate conform scadenţarului, banca se confruntă cu nevoi de lichiditate pe termen scurt, care trebue finanţate. Efectele sunt similare şi atunci când clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la bancă. Riscul de lichiditate include:
incapacitatea băncii de a finanţa portofoliul de active pe maturităţi şi la ratele de dobândă corespunzătoare;
11
incapacitatea băncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un preţ rezonabil.
riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de încasări şi cele de plăţi;
riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau capital, ca urmare a eşuării în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.
Astfel, lipsa de lichidităţi este, aparent, un element de conjuctură ce decurge dintr- o serie de corelaţii structurale ale resurselor şi plasamentelor băncii. Lichiditatea
bancară este mai degrabă o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au grade diferite de lichiditate.
Una dintre cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci este de a estia şi de a acoperi, în mod corect, nevoile de lichiditate bancară. Pe termen lung, rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ, dacă banca deţine în portofolii prea multe active financiare lichide faţă de nevoile sale, dar pe de altă parte, prea puţine lichidităţi pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru băncile mici, şi pot genera chiar falimentul băncii.
12
Capitolul 2. EVALUAREA POZIȚIEI LICHIDITĂȚII BANCARE PRIN INTERMEDIUL INDICATORILOR 2.1.
Indicatori oficiali ai gestiunii lichidității bancare
În scopul promovării unui sector financiar puternic şi competitiv, neadmiterii riscului excesiv în sistemul financiar, protejării intereselor deponenţilor şi menţinerii de către instituţiile financiare a unui nivel adecvat de lichiditate, prin Regulamentul Băncii Naţionale a Moldovei stabileşte următoarele reguli, care au scopul de a stabili o legătură adecvată dintre suma fondurilor investite ale băncii (activele) şi suma resurselor financiare (pasivele). Prin urmare pentru menținerea lichidității bancare, băncile comerciale din Republica Moldova trebuie să respecte următoarele două principii:2 1. Pri ncipiul I (li chiditatea pe termen l ung)
Indicatorul lichidităţii pe termen lung a unei bănci care reprezintă raportul dintre:
suma activelor băncii în formă de: (1) credite acordate băncilor cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai mult;
(2) credite şi plăţi cu avans acordate clienţilor cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai mult; (3) leasing financiar cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai mult;
(4) cote de participare în capitalul agenţilor economici (inclusiv a băncilor); (5) valori mobiliare investiţionale cu termenul rămas pînă la scadenţă 2 ani şi mai mult; (6) mijloace fixe; minus reducerile pentru pierderi la active; amortizarea mijloa celor fixe şi rezervele pentru reevaluare a activelor menţionate mai sus, şi suma următoarelor resurse financiare:
2
Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii: nr. 265 din 17.12.2009. În : Monitorul Oficial al Republicii Moldova , 2010, nr. 27-28, cap. 3. 13
(1) capitalul normativ total, determinat în conformitate cu Regulamentul cu privire la suficienţa capitalului ponderat la risc;
(2) pasivele obţinute de la bănci şi pasivele obţinute de la clienţi (excluzînd depozitele de economii ale persoanelor fizice) cu termenul rămas pînă la rambursare
2 ani şi mai mult; (3) 50% ale pasi velor obţinute de la bănci şi ale pasivelor obţinute de la clienţi (excluzînd depozitele de economii ale persoanelor fizice) cu termenul rămas pînă la
rambursare de la 1 pînă la 2 ani; (4) 10% ale pasivelor la vedere obţinute de la clienţi (excluz înd depozitele de economii ale persoanelor fizice); (5) depozitele de economii ale persoanelor fizice cu terme nul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai mult; (6) 60% ale depozitelor de economii ale persoanelor fizice cu termenul
rămas pînă la rambursare de la 1 pînă la 2 ani; (7) 30% ale depozitelor de economii ale persoanelorfizice la vedere şi cu
termenul rămas pînă la rambursare de pînă la 1 an; (8) obligaţiuni în circulaţie şi alte valori mobiliare emise de bancă cu termenul rămas pînă la scadenţă 2 ani şi mai mult; (9) 50% ale obligaţiunilor în circulaţie şi altor valori mobiliare emise de bancă cu termenul rămas pînă la scadenţă de pînă la 2 ani; (10) 60% ale rezervelor pentr u pensiile lucrătorilor băncii nu trebuie să fie mai mare decît 1. 2. Principiul II (lichiditatea curentă)
Indicatorul lichidităţii curente a unei bănci care reprezintă raportul dintre: 1) suma activelor unei bănci, în formă de: a. numerar şi metale preţioase, b. depozite la Banca Naţională a Moldovei, c. valori mobiliare lichide,
14
d. mijloace interbancare nete curente (plasările înalte bănci s e includ în calculul activelor lichide numai în cazul în care aceste mijloace nu sunt grevate
cu sarcini şi sunt libere de interdicţii) 2) şi suma activelor totale ale bilanţului (excluzînd reducer ile pentru pierderi la active) nu trebuie să fie mai mic de 20%. 2.2.
Indicatorii individuali de gestiune a poziției lichidității bancare
Indicatorii de lichiditate cei mi utilizaţi sunt: poziţia lichidităţii, pasi vele nete şi indicele de lichiditate, transformarea medie a scadenţelor şi rata lichidităţii. Poziţia lichidităţii . Acest indicator a apărut din practica gestiunii de trezorerie
şi este folosit ca indicator de fundamentare a acesteia şi a acoperirii nevoilor de lichiditate pe termen scurt. Poziţia lichidităţii se calculează pe zile (pentru săptămana următoare), pe săptămâni (pentru luna următoare) şi pe luni (pentru anul curent). Poziţia lichidităţii = Active lichide – Pasive imediate
(2.2.1)
unde: activele lichide = moneda băncii centrale + plasamente scadente de
încasat;
pasive imediate = depozite volatile + imprumuturi scadente de rambursat.
Optimizarea poziţiei lichidităţii bancare presupune echilibrarea celor două elemente principale: ac tivele lichide şi pasivele imediate şi deci obţinerea unei poziţii
nule. Acest fapt este impus de gestiunea riscului şi de maximizarea rentabilităţii bancare. Valoarea acestui indicator poate fi:
Negativă – atunci activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligaţiilor imediate. In această situaţie trebuie să se recurgă la surse de lichiditate pentru acoperirea acestui deficit. Deficitul poate fi acoperit fie prin imprumuturi la banca centrală (pentru nevoi sezoniere), prin apelarea la imprumuturile interbancare (rezervele imprumutate), prin lichidarea inainte de
termen a unor active din portofoliu (eventual cuplată cu o operaţie de restructurare a acesteia), fie prin titularizarea unor credite.
Pozitivă – atunci resursele lichide de care dispune banca depăşesc necesarul 15
său pentru perioada corespunzătoare. Situaţia este de apreciat, dar nu trebuie neglijat aspectul mărimii acestui excedent de lichiditate. Mărimea excedentului admisibil se poate folosi ca o normă internă de gestiune. Aceasta deoarece
elementele în baza cărora s-au făcut calculele sunt mărimi anticipate şi nu certe şi deci este bine ca banca să aibă o rezervă, minimă de lichiditate. Pe de altă parte, activele lichide sunt cel mai prost plasament bancar în termeni de
rentabilitate şi nivelul lor trebuie minimizat. Aşadar, deşi se doreşte o poziţie a lichidităţii nulă, de cele mai multe ori se acceptă şi un excedent minim justificat de un comportament raţional. Mărimea absolută a acestui excedent se poate stabili fie în funcţie de cheltuielile de gestiune a portofoliului, fie în funcţie de marja medie de eroare înregistrată anterior la aprecierea în avans a poziţie lichidităţii. Dacă aprecierea se face în funcţie de cheltuieli, atunci mărimea limitei este egală cu valoarea minimă a portofoliului de titluri ale datoriei publice pentru care veniturile realizate în urma plasamentului le
egalează pe cele de gestiune a acestuia. Pentru mărimi ale excedentului de lichiditate peste această limită se justifică plasarea sumelor disponibile pe termen scurt, de preferat cu scadenţe în perioadele cu poziţia lichidităţii negativă. Pasi vel e nete . Această
grupă de indicatori are trei componente distincte ce pot
fi calculate în baza a celoraşi date:
pasivele nete simple
se calculează pentru fiecare perioadă ca diferenţă
intre pasivele şi activele cu aceeaşi scadenţă. Acestea arată pentru fiecare perioadă măsura în care activele scadente acoperă obligaţiile scadente. Pentru pasivele net e pozitive, banca trebuie să găsească surse
suplimentare de acoperire a obligaţiilor scadente. O observaţie de reţinut este aceea că suma absolută a pasivelor nete este egală cu zero (pentru că total active = total pasive). Pasive nete simple = Pasive scadente – Active scadente
(2.2.2)
pasivele nete cumulate se calculează ca diferenţă intre pasivele şi activele
cumulate corespunzătoare fiecărei perioade. Pasivele nete cumulate sunt 16
folosite pentru a semnala perioade de maximă lichiditate. Pasive nete cumulate = Pasive cumulate – Active cumulate
indicele lichidităţii
(2.2.3)
se calculează pe baza aceloraşi date, prin raportarea
pasivelor şi activelor din fiecare perioadă. Pasivele/activele din fiecare perioadă sunt ponderate fie cu numărul mediu de zile corespunzător fiecărei perioade, fie cu numărul curent al grupei de scadenţe respective. Valoarea indicelui depinde doar de mărimea pasivelor/activelor corespunzătoare fiecărei perioade, iar sistemul de ponderare folosit nu poate schimba valoarea supra sau subunitară a raportului. O ponderare proporţională cu număul mediu de zile corespunzător fiecărei scadenţe va da un rezultat mai precis. IL=
pasive ponderate active ponderate
(2.2.4)
Faţă de 1 valoarea indicatorului exprimă transformarea de scadenţe practicată global de bancă:
Dacă indicele de lichiditate este egal cu 1, vom spune că activele şi pasivele
băncii sunt perfect corelate pe fiecare scadenţă. În acest caz nu se poate vorbi despre un risc de lichididate. Remarcăm totuşi că această situaţie este doar una teoretică, deoarece este imposibil ca, la nivelul unei bănci, fiecare resursă atrasă să fie alocată exact pe aceeaşi maturitate şi sumă. Pentru 1 sau valori foarte apropiate de 1 banca nu face practic transformare de scadenţe;
Dacă indicele de lichiditate este subunitar, se remarcă o predominanţă a
utilizărilor asupra resurselor şi, în acest caz, banca trebuie să se preocupe de găsirea de soluţii pentru a-şi finanţa excedentul de lichiditate. Pentru valori subunitare transformarea se face din pasive pe termen scurt în active pe termen lung. Este o
situaţie tipică ce avantajează banca atunci când curba dobânzilor este crescătoare;
Situaţia în care indicele de lichiditate este supraunitar corespunde unui surplus
de resurse ale băncii, deci unui deficit de lichiditate. Pentru valori supraunitare transformarea practicată este prin pasive pe termen lung în active pe termen scurt. În 17
acest caz nu există risc de lichiditate pentru că activele îşi ating scadenţa înaintea surselor care le- au finanţat. Din punctul de vedere al rentabilităţii plasamentelor o
astfel de structură nu este avantajoasă decat pentru scurtele perioade de timp când rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decat cea pe termen lung. Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se calculează ca
raport între resursele pe termen lung ale băncii şi utilizările pe termen lung (mai mare de 5 ani) şi urmăreşte să împiedice o finanţare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe termen scurt. Acest raport trebuie să fie de cel puţin 60% pentru băncile din Uniunea Europeană. Rezerva minimă obligatorie este suma pe care fiecare bancă este obligată să o
păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se dimensionează prin aplicarea cotei sau ratei rezervei minime obligatorii sta bilită de către banca centrală,
la volumul depozitelor atrase de fiecare bancă. Această obligativitate are un aspect prudenţial legat de asigurarea unei lichidităţi minime băncilor pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depozitelor. RMOnec = r x D
(2.2.5)
ER = RMOef − RMOnec (> 0)
(2.2.6)
DR = RMOef − RMOnec (< 0)
(2.2.7)
unde: RMOnec – rezerva minimă obligatorie necesară pe care banca trebuie să o constituie la
banca centrală; RMOef – suma efectivă aflată în contul unei bănci deschis la banca
centrală;
ER – excesul de rezervă; DR – deficitul de rezervă; r – rata sau cota rezervei minime obligatorii; D – volumul depozitelor
atrase de bancă.
Un indice al lichidităţii similar dezvoltat de către
Ji m Pier ce de
la Federal
Reserve ia in considerare pierderile rezultate din vanzarea rapidă a activelor, faţă de valoarea justă a activelor in condiţii normale ale pieţei . Acest raport este ponderat cu 18
greutatea specifică a activelor in portofoliul băncii3. Lichiditatea şi administrarea resurselor şi plasamentelor sunt evaluate în funcţie de:
trendul şi stabilitatea depozitelor;
gradul şi trendul utilizărilor pe termen scurt, sursele v olatile de fonduri, finanţarea activelor pe termen lung;
accesul la pieţele monetare şi alte surse de finanţare;
adecvarea surselor de lichiditate şi abilitatea de a face faţă nevoilor de lichiditate;
eficienţa politicilor şi practicilor de lichiditate, strategiile de administrare a fondurilor;
sistemele informatice de administrare şi planurile de finanţare;
capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza şi controla lichiditatea şi nivelul de diversificare al surselor de finanţare.
În evaluarea adecvării poziţiei de lichiditate a unei instituţii financiare, o atenţie
deosebită ar trebui acordată nivelului curent şi viitor al surselor de lichidităţi, comparativ cu nevoile de fonduri, precum şi adecvării practicilor de administrare a fondur ilor in funcţie de mărimea, complexitatea şi profilul de risc al instituţiei.
Practicile ar trebui să reflecte capacitatea instituţiei de a administra schimbările neplanificate cu privire la sursele de constituire a fondurilor, ca şi reacţi a la modificările condiţiilor pieţei, care pot afecta posibilitatea unei lichidări rapide a activelor, cu pierderi minime. In plus, practicile de constituire a fondurilor ar trebui
să confere certitudinea că lichiditatea nu a fost menţinută cu costuri inalte sau printr-o încredere excesivă în sursele de constituire a fondurilor care se dovedesc a nu fi
utilizabile in timp, datorită stresului financiar sau schimbărilor adverse in condiţiile pieţei. Definirea ratingurilor rezultate din analiza indicatorilor pentru lichiditate: 3
SAUNDERS, Anthony. Financial Institutions Management. A Modern Perspective, Times Mirror Higher Education Group, 1997 19
Rating 1
indică niveluri de lichiditate puternice şi prcatici de administrare a
fondurilor bine dezvoltate. Instituţia are acces sigur la suficiente surse pentru constituirea de fonduri in termeni favorabili, pentru nevoile de lichidităţi prezente şi anticipate.
Rating 2
indică niveluri de lichiditate şi practici de administrare a fondurilor
satisfăcătoare. O serie de deficienţe minore pot fi constatate in practicile de administrare a fondurilor.
Rating 3
indică niveluri de lichiditate sau practici de administrare a fondurilor
care necesită imbunătăţiri. Instituţiile clasificate in acest rating nu au acces rapid la fonduri in termeni rezonabili sau pot inregistra deficienţe semnificative in perioadele de administrare a fondurilor.
Rating 4
indică niveluri de lichiditate deficitare sau practici inadecvate de
administrare a fondurilor. Instituţiile clasificate in acest rating nu sunt capabile să obţinăun volum suficient de fonduri in termeni rezonabili pentru asigurarea nevoiii de lichiditate.
Rating 5
indică niveluri de lichiditate sau practici de administrare a fondurilor
atat de deficitare, incat viabilitatea instituţiei este grav ameninţată. Instituţiile clasificate in această categorie cer asistenţăfinanciară externă imediată, pentru a asigura ramb ursarea obligaţiilor la scadenţă sau alte nevoi de lichiditate.
În analiza lichidităţii sunt utilizaţi următorii indicatori: 1. Lichiditatea curentă Lichiditatea curentă =
(2.2.8)
Limite:
Rating 1: mai mare de 130%;
Rating 2: 100 – 130%;
Rating 3: 80 – 99,9%;
Rating 4: 70 – 79,9%; 20
Rating 5: mai mic de 70%.
Rata lichidităţii
2.
Rata lichidităţii =
(2.2.9)
Limite:
Rating 1: mai mare de 50%;
Rating 2: 35 – 49,9%;
Rating 3: 25 – 34,9%;
Rating 4: 15 – 24,9%;
Rating 5: mai mic de 14,9%.
3. Credite acordate clientelei/Depozite atrase de la clienţi
(2.2.10)
Credite acordate clientelei/Depozite atrase de la clienţi = (Credite acordate clientelei + Creanţe restante şi indoielnice din operaţiuni cu clientela + Provizioane pentru creanţe restante şi indoielnice din operaţiuni cu clientela)/(Conturi de depozite
+ Certificate de depozit + Carnete şi librete de economii). Limite:
Rating 1: mai mic de 85%;
Rating 2: 85 – 104,9%;
Rating 3: 105 – 114,9%;
Rating 4: 115 – 125%;
Rating 5: mai mare. 2.3. Indicatori de evaluare a riscului de lichiditate
Gestiunea riscului de lichiditate impune o abordare distinctă a gestiunii pe termen scurt, gestiunii trezoreriei şi gestiuni pe termen lung. gestiunea riscului pe termen scurt permite măsurarea cu precizie a riscului de lichiditate a băncii aşa cum s-a arătat anterior.
Gestiunea pe termen lung permite băncii să-şi fixeze plafoane pe diferite categorii de active şi pasive, în funcţie de caracterul acestora: lichide şi nelichide,
21
stabile şi volatile, în funcţie de politica de creditare pe care aceasta vrea să o promoveze în viitor. O serie de analize economico – financiare au la bază principiul conform
căruia clasificarea activelor şi pasivelor se realizează în funcţie de perioada în care acestea vor produce anumite efecte cuantificabile în prezent.
Analiza de tip Gap este bazată pe analiza de tip cashflow, prin luarea în considerare a scadenţelor reziduale, atât a elementelor a activ / pasiv, cât şi a elementelor extrabilanţiere. Gap-ul reprezintă diferenţa dintre activul şi pasivul scadent în acelaşi
interval de maturitate reziduală, astfel: Gap = At - P t
(2.3.1)
unde: At – active cu scadența t; Pt – pasive cu scadeța t. În cazul unui Gap pozitiv (activul scadent > pasivul scadent în acelaşi interval de maturitate) într- o anumită bandă de maturitate se poate concluziona că
plasamentul instituţiei scadente în acest interval vor fi superioare resurselor atrase şi scadente n acelaşi interval, existând fonduri suficiente pentru achitarea plăţilor solicitate de clienţi (se presupune că solicită retragerea sumelor şi dobânzilor aferente doar de către acei clienţi ale căror resurse sunt scadente în intervalul de maturitate analizat). Altfel spus, în cazul unui Gap pozitiv în primele intervale de maturitatea
reziduală, în conformitate cu metodologia utilizată în pieţele financiar -bancare internaţionale, se poate trage concluzia că instituţia deţin e plasamente pe intervale reduse de timp ce devansează fondurile atrase şi scadente în intervalul analizat, avându-se în vedere faptul că în calculul Gap -urilor nu sunt ponderate elementele
de pasiv şi nici nu sunt introduse toate titlurile de stat (prin a plicarea unui discount) în prima bandă de scadenţă.
22
Gap-ul negativ poate evidenţia
o problemă potenţială. Resursele scadente în
acest interval nu pot fi acoperite cu plasamente scadente în acelaşi interval de timp redus, instituţia putând fi obligată să recurgă la desfiinţarea înainte de scadenţă a altor active lichide după ce în prealabil a utilizat toate fondurile existente (lichide) în conturile curente la diferite instituţii financiar - bancare, în scopul creării lichidităţii necesare. În această situaţie , s-a presupus că toate resursele scadente sunt solicitate a fi retrase de către clienţi, aceştia neprelungind nici un depozit la scadenţă. În cazul unui Gap negativ în primele intervale de maturitate, caz relativ frecvent
pentru instituţiile financiar -bancare, rezultă că plasamentele efectuate pe termen mia lung au la bază resurse atrase pe un termen inferior, ceea ce poate constitui o potenţială problemă privind lichiditatea viitoare a instituţiei. Gap-ul cumulat
pe mai multe intervale de maturitate repre zintă suma
algebrică a Gap-urilor pe intervalele respective, fiind calculat astfel: Semnificaţia acestui indicator o reprezintă posibilitatea instituţiei de a „culisa” excedentul resurselor şi plasamentelor scadente pînă la o anumită dată viitoare, în comp araţie cu momentul zero al analizei, pentru a face faţă plăţilor
solicitate de clienţi. Indice Gap
sintetizează mărimea în valoare relativă a diferenţei cumulate
între plasamentele şi resursele scadente în intervalul de maturitate respectiv, raportată la total activ, astfel: Indice Gapi
Gap cumulat i Total Activ
100
(2.3.2)
Nivelurile importante ale acestui indice (de peste +,- 10%, în funcţie de
caracteristicile bilanţiere ale fiecărei instituţii), în special cele negative, trebuie corectate, în scurt timp, în vederea diminuării riscului de lichiditate. În general, fiecare instituţie financiar - bancară poate lua în considerare propria strategie de asigurare a lichidităţii, strategie care în general impune şi anumite limitări ale Gap urilor pe fiecare interval de maturitate reziduală şi implicit a indicilor Gap. 23
În general, fiecare instituţie financiar - bancară poate lua în considerare propria strategie de asigurare a lichidităţii, strategie care în general impune şi anumite limitări ale Gap-urilor pe fiecare
interval de maturitate reziduală şi
implicit a indicilor Gap.
În funcţie de obiectivele proprii fiecărei bănci şi de înclinaţia către risc a acţionarilor acesteia, în sensul încercării de obţinere a unui profit maxim care inevitabil va conduce la o majorare a riscului de lichiditate, se pot stabili trei tipuri
generale de strategii în ce priveşte limitele de variaţie a indicilor Gap, în funcţie de obiectivele propuse a fi atinse, astfel: - risc minim de lichiditate ce determină profitul obţinut.
Un risc minim va determina stabilirea unor limite strînse de variaţie a indicilor Gap şi o politică relativ rigidă de încadrare în limitele stabilite. Apariţia unor oportunităţi de afaceri ce necesită modificarea structurii orizontului investiţional din punct de vedere al maturităţii (care implicit conduce la modificarea valorilor indicilor Gap în condiţiile în care în marea majoritate a cazurilor nu se contrabalansează simultan cu nouă resursă atrasă cu o scadenţă similară) va fi refuzată, ceea ce va conduce la pierderea unui profit potenţial. – risc mediu de lichiditate ce determină profitul obţinut Riscul mediu de lichiditate nu trebuie înţeles ca un risc apropiat de cel major, ci un risc a sumat controlat în vederea obţinerii unui profit cel puţin mediu,
în comparaţie ci indicatorii globali realizaţi în sistemul bancar. Deosebirea faţă de strategia anterioară o constituie flexibilitatea de care dă dovadă banca în plierea rapidă a plasamentelor în funcţie de oportunităţile de afaceri ivite. - profit maxim ce determină risc de lichiditate maxim.
Dacă la precedentele strategii riscul de lichiditate determină profitul, există şi instituţii care dorinţa de obţinere a unui profit considerabil şi imediat menţin riscul de lichiditate la cele mai înalte cote. Aceste strategii pot fi aplicate numai în
medii economice puţin dezvoltate şi asupra cărora nu se exercită un control riguros. Obţinerea de profit maxim conduce în principal la efectuarea de 24
plasamente pe termene îndelungate fără a se ţine cont, în nici un fel, de maturitatea
resurselor disponibile. Atragerea de resurse pe termene reduse până la o săptămână spre exemplu, şi plasarea în credite la termen de peste 5 ani nu poate conduce decât la bazele unui faliment răsunător. În aceste cazuri se îmbină, din nefericire, atât
riscul de lichiditate, cât şi cel de creditare, conducând la rezultate dintre cele mai grave pentru instituţia respectivă şi evidenţiind un management defectuos al lichidităţii. Determinarea capitalului şi metoda de evaluare a suficienţei capitalului au avut mereu un rol principal printre caracteristicile de bază privind situaţia financiară a băncii. Prin esenţa sa, capitalul este concomitent şi locomotiva care merge înainte şi un mecanism de asigurare a securităţii băncii. Capitalul reprezintă atât mijloacele disponibile cât şi un potenţial de atragere a acestora. Banca va atrage mai mulţi clienţi în cazul când acesta va dispune de un capital mai mare ceea ce influenţează benefic condiţiile şi volumele împrumuturilor. Sub aspectul siguranţei, capitalul este o garanţie nu doar pentru „zilele negre” dar şi pentru toate zilele. Capitalul limitează riscurile asumate de către organizaţia de creditare.
25
REZUMAT
În urma elaborării proiectului au fost identificate probleme și propuse soluții prezentate în tabelul ce urmează: Nr.
Problema
1.
Banca să nu poată onora angajamentele pe termen scurt, cu alte cuvinte risc de lichiditate imediată
Recomandări/soluții
Efecte
obținerea de resurse ieftine pentru acoperirea incapacității de plată 2)impunerea restrincțiilor evitarea pe viitor a situațiilor de lipsa de sub forma indicatorilor de lichiditate obligatorii lichidități pentru activitatea curentă de respectat 1)procurarea de resurse cu costuri cît mai mici
obținerea în timp scurt și la costuri convenabile de resurse necesare avînd la dizpoziția sa 2. Banca să aibă resurse cu 1) resursele și scadența mică, în timp ce plasamentele trebuie plasamente stabile și analizate în funcție de plasamentele sunt cu eliminîndu-le pe cele scadența mare lichiditatea lor reală și nu volatile se va evita juridică situațiile de ilichiditate la bancă 3)apelarea la credite de pe piața interbancară
2)gestiunea mai eficientă o gestiune corectă a a plasamentelor plasamentelor poate consideral micșora riscul de lichiditate 3. Depășirea cererii de 1) apelarea la credite bancare centralizate și lichiditate a ofertei de lichiditate, deci dificit de descentralizate lichiditate la bancă 2) vinderea valorilor mobiliare din portofoliu
acoperirea deficitului de lichiditate în timp scurt și cu costuri reduse transformarea valoarilor mobiliare în lichiditășile de care are nevoie banca și acoperirea deficitului
26
Continuarea tabelului 3.
Depășirea cererii de
3) operațiunea de
obținerea de mijloace
lichiditate a ofertei de
vindere a unor credite
lichide și echilibrarea
lichiditate, deci dificit de
altor bănci
cererii și ofertei de
lichiditate la bancă
lichiditate
Sursa: elaborate de autor
27
BIBLIOGRAFIE I.
Acte normative
1. Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei: nr. 548-XIII din 21.07.95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1995, nr. 56-57, p.5-7. 2. Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii: nr. 265 din 17.12.2009. În : Monitorul Oficial al Republicii Moldova , 2010, nr. 27-28, cap. 3. II.
Lucrări științifice
1. GRIGORIŢĂ, Cornelia. Activitatea bancară . Ed. a II-a, rev. şi compl. Ch.: Cartier, 2004. 432 p. 2. BASNO, Cezar, DARDAC, Nicolae. Management bancar . București: Editura
Economică, 2002. 321 p. 3. SAUNDERS, Anthony. Financial Institutions Management. A Modern Perspective, Times Mirror Higher Education Group, 1997. 4. HARTULARI, Carmen, PAUN, Mihai, PAUN, Mihaela. Analiza, diagnoza și modelarea sistemelor financiar bancare.
București: Editura Economică, 2005,
402 p. 5. ROMAN, Monica. Statistica financiar-bancară. București: Editura Didactică
și Pedagogică, 2003, 225 p. 6. ROXIN, Luminița. Gestiunea riscurilor bancare. București: Editura Didactică
și Pedagogică, 1997, 336 p.
28
