Istoria Loviturilor de Stat Din Romania Alex Mihai Stoenescu Vol 1-4_1

Fiului meu, VLAD ALEXANDRU

ALEX MIHAISTOENESCU

ISTORIA LOVITURILOR DE STAT IM ROMÂNIA 1821-1999

voi. l Revoluţie şi francmasonerie

R

RAO International Publishing Company Grupul Editorial RAO C.P. 2-124 Bucureşti, ROMÂNIA ALEX MIHAI STOENESCU Istoria loviturilor de stat in România 1821-1999 voi. l Revoluţie şi francmasonerie

© RAO International Publishing Corapany, 2002 Tiparul executat de R.A. „Monitorul Oficial" Bucureşti, România 2002 ISBN 973-576-460-1

Cuprins Cuvînt înainte 17 Introducere 113 Capitolul I PREMISE REVOLUŢIONARE PENTRU NAŞTEREA NAŢIUNII ROMÂNE MODERNE 1821-1848 /35 Capitolul II PRIMA LOVITURĂ DE STAT 2114 MAI 1864 /103 Capitolul III O CONTRAREVOLUŢIE DATĂ ÎNAINTEA REVOLUŢIEI 3/15 AUGUST 1865 / 231

Capitolul IV O CĂDERE ÎNDELUNG AŞTEPTATĂ 11/23 FEBRUARIE 1866 / 267 Capitolul V REPUBLICA DE LA PLOIEŞTI 8/20 AUGUST 1870 /318 Capitolul VI ROLUL FRANCMASONERIEI ÎN CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN / 358

Cuvînt înainte O analiză concentrată asupra şocurilor politice şi sociale care au zdruncinat statul modern român de-a lungul celor peste 150 de ani de existenţă poate ti o modalitate inedită de a privi istoria României dintr-un alt punct de vedere decît cel convenţional. Ar însemna, totodată, să încerci a lumina din nou evenimente istorice cunoscute, dar ridicîndule din întunericul discursului de manual şi înfăţişîndu-le dintr-o altă perspectivă cauzală. Marele risc pe care îl comportă analiza limitată la şocurile suferite de un regim politic este să te laşi atras de spectaculozitatea unui astfel de eveniment istoric şi să produci o speculaţie facilă asupra importanţei sale, mizînd pe tentaţia gregară pentru detaliul pitoresc. Premisa demersului de faţă mi se pare însă fundamentală: Dacă acceptăm că revoluţiile, răscoalele şi loviturile de stat nu sunt evenimente întâmplătoare şi au avut întotdeauna o cauză majoră, profundă şi impersonală în organizarea şi funcţionarea statului român modern, atunci care a fost această cauză în stare să le producă la intervale atft de scurte, România cunoscând din 1821 şi pînă astăzi 3 revoluţii, 2 răscoale şi nu mai puţin de ÎS lovituri de stat şi tentative de lovitură de stat? Ce societate şi ce fel de naţiune au avut nevoie sau au putut admite o succesiune atitt de periculoasă de evenimente violente majore în existenţa sa? Noi am trecut prin mai multe faze ale abordării istoriografice, urmărind de fiecare dată să slujim o anumită necesitate politică a

ALEX MIHAI STOENESCU

momentului. Mereu a fost nevoie de istoricul care să justifice istoria în funcţie de fenomenul politic pe care îl străbătea ţara. Din acest punct de vedere, între a doua jumătate a secolului alXIX-lea şi sffrsitul secolului al XX-lea, istoricii noştri sunt cei mai străluciţi emuli ai oamenilor politici. Altfel spus, la români, istoricii au pus mereu umărul la construcţia statului, tocmai pentru faptul că statul s-a legitimatpînă acum în primul rînd după criteriul istoric. Este unul dintre motivele pentru care profesorul sau cercetătorul în istorie a avut şi are un loc distinct şi înalt în percepţia populară. Astăzi, România este pusă în faţa unei noi provocări: i se cere să renunţe la legitimarea istorică — temele originii, continuităţii, unităţii naţionale şi teritoriale nu mai au importanţă imediată şi trebuie trimise monobloc istoriografiei — şi este obligată să-şi legitimeze statul prin performanţă politică — democraţie + economie de piaţă, în acest loc istoricii români se despart în două curente: 1. Tradiţionalismul. Este tentativa de a păstra intacte anumite teme naţionale, cu interpretările lor clasice, care să menţină intere sul şi credinţa în rolul fundamental jucat de istorie în definirea sta tului român actual şi în cel pe care trebuie să-1 joace pentru viitor. Conform acestui curent, naţiunea română trebuie să urmeze o politică internă şi externă tradiţională, care a dus uneori statul la succes, a conservat fiinţa naţională şi a dat consistenţă unei culturi de excepţie. Din păcate, istoria României nu poate fi înscrisă pe o curbă grafică ascendentă din care să se continuie astăzi o tendinţă, ea avînd enorm de multe fluctuaţii politice, căderi economice ca tastrofale, desincronizări în plan european şi rebuturi culturale multiple. Tradiţionalismul actual se revendică de fapt numai de la vîrfurile acestei evoluţii şi încă suferă de boala mitologiei, într-o încercare disperată de a menţine active valorile naţionale prin apelul la sentimente, la stereotipii, la documente şi mărturii parti zane, la antinomii politice interne şi externe. La extrema acestui curent se află rezidual elementele de comunism naţionalist, fun damental populist şi inconsistent ştiinţific. 2. Pragmatismul. Este marcat de încercarea onestă a unor

istorici de profunzime de a aduce rigoarea ştiinţifică şi

ISTORIA LOVITURILOR DE STAT IN ROMÂNIA

9

interpretarea obiectivă şi complexă asupra evenimentelor istorice, atît cît pot fi ele cunoscute din documente şi mărturii credible. Din cauza alegerii acestei metodologii stricte şi a tendinţei de a limita comentariul, pentru a nu avea surpriza contestării ulterioare, curentul pragmatic se înfăţişează arid, distant şi eliptic, dar are meritul de a se îndepărta categoric de politica momentului. La extrema lui se situează paradoxal un simptom neştiinţific al contestării, care minimalizează forţat importanţa unor evenimente şi personalităţi istorice şi care încearcă să polemizeze violent cu comunismul naţionalist, fiind în esenţă la fel de aberant ca şi acesta. în a doua parte a secolului al XlX-lea, Istoria României era comentată mai mult cu aspectele sale legendare decît prin date cronologice, parfumate cu un iz pedagogic irezistibil, corespunzător nivelului de percepţie al unei populaţii rurale integrate secular filonului mitologic tradiţionalist. Atunci, „ultima noapte" a lui Minai Viteazul, plasată ba înainte de Călugăreni, ba la Cetatea lui Negru vodă de pe Valea Dîmboviţei, după Călugăreni, a fost fără îndoială mai importantă decît considerentele econo-micofinanciare care 1-au proiectat pe Minai Viteazul în conflictul cu Poarta, în preajma Marii Uniri din 1918, politica metodică a lui Ionel I. C. Brătianu a generat un curent istoriografie unionist, marele om politic liberal moştenind de la tatăl său o colecţie substanţială de documente, o metodologie politică şi reţele informative transilvănene cu care a operat pentru realizarea statului naţional unitar. Multe decenii istoria noastră s-a scris prin personalităţi - Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horea, Nicolae Bălcescu -, apoi a venit perioada comunistă în care „masele" erau declarate făuritoare de istorie. Totul gravita în jurul deplasării lor sociale sau politice dinspre capitalism spre socialism. A urmat o revenire a centrării pe personalitate, prin cultul lui Nicolae Ceauşescu şi al figurilor istorice cu care se identifica acesta în chip fabulatoriu. După revoluţia din decembrie 1989 a apărut curentul contestatar, care face din Mihai Viteazul un condotier, din Tudor Vladimirescu un agent ţarist sau din

10


Nicolae Bălcescu un mason exaltat. Ca orice fenomen născut după turbulenţă, şi acesta suferă de excesul abordării unilaterale, de categoric şi de determinant, cu toate că în personalitatea complexă a celor trei nume istorice invocate au existat şi propensiuni expuse mai sus. A venit, de fapt, un nou flux politic excitant: europenismul, cu toată lipsa lui de definiţie. Semnalele de alarmă emise în comentariul său la opera lui Oswald Spengler de filozoful şi logicianul Anton Dumitriu asupra evoluţiei crizelor culturale sunt ignorate. Din păcate încă nu a fost explicată suficient distincţia doctrinară între termenii de naţiune română şi popor român - populaţia, oamenii politici şi moderatorii de talk-show-uri trăind în continuare drama unei imperturbabile confuzii. Acum avem şansa unor istorici eliberaţi de prejudecăţi şi ei există, publică şi dau românilor acel instrument al cunoaşterii care aduce din trecut o experienţă pentru viitor, îi vom regăsi la loc de cinste în bibliografia acestei lucrări, fiind în intenţia mea să multiplic informaţia lor către un public cu acces limitat la informaţie, dar în continuare însetat de înţelegerea istoriei sale. Istoriografia română trece ea însăşi printr-o criză, adîncită de acuzaţiile generalizatoare şi politizate de pactizare cu comunismul naţionalist înainte de 1990. Natura globalizantă a acestui atac vine din faptul că opera unor istorici români autentici, care stă şi astăzi în picioare din punct de vedere ştiinţific, este amestecată cu subprodusele unor activişti de propagandă comunistă. Unul din subiectele în dispută cu aceştia este determinarea corectă a originii şi sensului unor evenimente istorice violente. Aşadar, de ce nu o Istorie a României prin lovituri de stat? Prim ui pericol pe care îl iden tific ar fi să acord loviturilor de stat, de exemplu, un caracter determinant sau decisiv pentru procese istorice notorii, prevalîndu-mă de incompleta lor cunoaştere. Mereu se va găsi acel detaliu spectaculos care să impresioneze neuronul de iubire pentru istoria naţională aflat în creierul fiecărui român şi mereu se va găsi cineva care să-1 convingă de intervenţia unei mîini străine deasupra frunţii sale îngrijorate.

^PM^


11

Românul pare pregătit pentru salturile Istoriei, deşi, nu-i aşa, his-toria non facit saltum. Al doilea pericol ar fi să dau un caracter criticist, preconceput sau partizan poziţiei mele analitice asupra loviturilor de stat din România, arătînd cît de rău au făcut, cît de rău e să le dai şi ce glorie trebuie acordată celor care le-au înfrînt. Este mult mai comod să le analizezi prin consecinţe. Au existat fără îndoială lovituri de stat „bune" şi „rele", tentative eroice şi eşecuri rizibile, aşa cum au existat gînditori, planificatori şi executanţi ai acestora pe care istoria îi cataloghează simplu sau îi acoperă cu praful uitării. Revoluţiile sunt rare, pentru că o răsturnare integrală de sistem a avut întotdeauna o „ocazie" internaţională, s-a înscris în mişcarea politică pe care lumea o face din cînd în cînd pentru a se reaşeza în culcuşul său pămîntean. Răscoalele, privite unilateral, ca revolte populare cu substrat social, nu sunt întodeauna simple mişcări ţărăneşti pentru pămînt. Un lucru este însă cert: loviturile de stat, revoluţiile şi răscoalele sunt parte a istoriei noastre naţionale şi au avut întotdeauna o cauză. Fie că au existat o voinţă, un motiv, un acces de conştiinţă dintre cele ridiculizate de Nietzsche în Amurgul zeilor, fie că la originea lor s-a anat acel „mecanism intern care asigură regularitatea şi legătura strînsă între evenimente", expus în Cauzalitatea lui Perminov în dezvoltare cronologică. Aplecarea atentă asupra evenimentului şi vigilenţa permanentă la tentaţiile amănuntului trebuie să dea nu numai o descriere cît mai fidelă a momentului de cotitură, dar mai ales să prezinte coerent şi veridic atît cauzele, cît şi consecinţele sale. Pentru că, dacă acceptăm criteriile empirice ale violenţei publice definitorii pentru lovitura de stat, revoluţie sau răscoală şi identificăm trăsăturile comune ale fiecărui astfel de eveniment, putem ajunge la imaginea unei periodicităţi încă neasumate. Marele pariu al premisei de la care am plecat este o altă întrebare fundamentală: Dacă putem identifica o periodicitate a evenimentelor violente de tip revoluţie sau lovitură de stat, pornind din 1821 şi pînă la mineriadele din 1999, este oare posibilă repetarea lor într-o

12


perioadă scurtă de timp, semn că românii nu au rezolvat cauza care le produce mereu? Aşadar, a existat oare în societatea românească modernă un motiv profund care a generat cu mare frecvenţă loviturile de stat, revoltele de stradă, insurecţiile? Continuă oare să existe acest motiv, astfel încît România să le cunoască din nou? Acestea sunt întrebările tulburătoare la care voi încerca să răspund în tratatul de faţă. Pentru acest demers aleg drept vehicul al analizei comportamentul naţiunii şi acea parte a im^gologiei care analizează imaginea naţiunii despre sine însăşi.

Autorul

Introducere La o primă privire aruncată spre percepţia populară la români, Principele lui Machiavelli este cel mai cunoscut apel la autoritate. Machiavellismul se citează cu mare frecvenţă, mai ales prin sintagma scopul scuză mijloacele, dar cu precizarea că românul înţelege bine folosirea mijloacelor, dar cam uită scopul. Odată impresionaţi de această teză preluată strident de iezuiţi, restul operei lui Machiavelli poate fi ignorat. Vom observa însă că statul modern român se va preocupa permanent de constituirea unei armate puternice şi că toate loviturile de stat au avut componente militare sau au fost date cu sprijinul armatei. Principiul vine tot din Machiavelli: „Orice republică sau orice monarhie care va acorda întreaga grijă şi va face toate eforturile pentru a dispune de o armată atît de organizată, să fie sigură că prin astfel de exerciţii va dispune permanent de soldaţi excelenţi, superiori celor ai vecinilor, destinaţi să impună şi nu să accepte legea^. La fel este ignorat şi faptul, destul de evident pentru specialişti, că Principele florentinului este o adaptare borgiană a lucrării De Regno a lui Toma din Aquino2, precum şi a acelor questiones damnate din Secunda Secundae a Summei Theologiae. Teza lui Toma din Aquino: pentru a face un bine, ai voie să faci orice rău fundamentează astăzi doctrina NATO asupra bombardamentului Niccolo Machiavelii, Arta războiului, Editura ANTET, Bucureşti, 1999, p. 63. 2 Leopold Genicot, Le De Regno: speculation ou realisme?, Katholieke Univer-siteit Leuven, Instituut voor Middeleeuwse Studies, 1976, partea I, p. 3.

14


strategic3. Poate nu întîmplător, un român — adică cetăţeanul unui stat cu o istorie de un secol şi jumătate de convulsii politice acute — a reuşit să pună la îndoială maxima machiavellică. Titu Maiorescu, personalitate strălucită a curentului cultural şi politic de Dreapta, a formulat un aforism surprinzător asupra acestui subiect: „Mijlocul e superior scopului şi îi reglează valoarea. Prin urmare, fraza iezuiţilor trebuie întoarsă, spunîndu-se: mijlocul justifică scopul"4. Acest praeceptum al lui Maiorescu se potriveşte perfect fenomenologiei insurecţionale din România. Vom observa că multe lovituri de stat au fost necesare şi că unele tentative de răsturnare a Puterii au urmărit scopuri generoase ori salvatoare, în vreme ce altele au fost şi sunt detestabile. Nu o dată. felul în care s-a acţionat, precum şi mijloacele folosite, au marcat rezultatul cu fierul roşu pentru istorie: „Aici e vorba de altceva: de ideea că valoarea scopului e în strictă corelaţie cu calitatea mijloacelor întrebuinţate, că folosind mijloace criticabile, nu poţi efectiv atinge un scop înalt şi frumos, că deci nu se poate recomanda întrebuinţarea oricărui gen de mijloace pentru înfăptuirea unui scop, fie acesta superior în sine, după cum socoteau şi practicau iezuiţii, cu maxima lor celebră: scopul scuză mijloacele"5. Intre Sun-Tzu şi Clausewitz lumea a cunoscut cele mai violente lovituri de stat date pentru un anumit bine subiectiv, iar românii sunt parte a acestei lumi, însoţiţi de întreaga lor subiectivitate. Cercetîndu-i pe autorii loviturilor de stat vom constata mereu că au văzut în actele lor de violenţă politică şi altceva decît preluarea Puterii. Ei căutau să înlăture un rău sau să aducă un bine (binele lor) de care erau perfect convinşi. Cine poate contesta patriotismul mareşalului Ion Antonescu? Acţiona cumva Mussolini în afara voinţei poporului italian? Poate cineva să afirme că Adolf Hitler nu şi-a iubit ţara? E adevărat însă că nu 3 Dr. Hans Kochler, Ethical Aspects of Sanctions in International Law, în „Review of International Affairs", Belgrad, 1995, voi. XLVI, p. 3. 4 I. Petrovici, în jurul unui aforism al lui Titu Maiorescu, în „Analele Acade miei Române. Memoriile Secţiunii Literare", seria III, Tomul XVI, Mem. 3, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1947, p. 3/45. -.;... 5

Ibidem.

' ,

ISTORIA LOVITURILOR DE STAT IN ROMÂNIA 15

întotdeauna organizatorii unei lovituri de stat au luat în mînă Principele, aşa cum au citit pe îndelete şi cu creionul în mînă Hitler, Mussolini şi Stalin Tehnica loviturii de stat a lui Curzio Malaparte6. Cartea a fost interzisă în România, a circulat puţin şi este de aceea vag citată. Ea se prezintă în continuare drept o lectură incitantă, conţine definiţii nimerite, dar a devenit un studiu explicativ prea limitat. Curzio Malaparte nu a avut timp să-şi dezvolte tezele şi a rămas la imaginea de puzzle de noţiuni pe care cercetările asupra loviturii de stat 1-au aşezat într-o ramă destul de fixă. Partea tehnică a loviturii de stat nu mai este considerată determinantă, insurecţia, asaltul şi mărimea grupului de insurgenţi antrenat în mişcarea violentă decisivă nu rămîn singulare, unice producătoare ale acestui tip de ruptură politică. Ocuparea „uzinei electrice" nu a funcţionat în timpul revoluţiei din decembrie 1989, fapt care ar fi anulat întregul eşafodaj mediatic pe care s-a sprijinit acţiunea diferiţilor actori ai evenimentului. Statul ştie deja că nu trebuie să se apere doar cu forţa poliţienească. Grupările teroriste acţionează de cîteva decenii folosind toată gama de tehnici destabilizatoare fără a fi zdruncinat democraţiile solide. O dezvoltare metodologică a temei se întîlneşte acum la Roger Muchielli7, care atinge domeniul delicat al subversiunii de unde se nasc loviturile de stat. Alţi cercetători abordează ştiinţific ameninţările neconvenţionale la ordinea de stat. Mass-media au devenit parte a problematicii. Caracteristic pentru loviturile de stat sau pentru tentativele acestora petrecute în România mi se pare a fi starea de fundătură, situaţia fără ieşire spre care au migrat diferite politici naţionale. Structura de guvernare a dat mereu aspectul unui lucru neterminat, neînchegat, vulnerabil şi apatic. Sistemul parlamentar a funcţionat la fel de greoi şi de cele mai multe ori ineficient, atît în 1869, de exemplu, cît şi în 1999. Avem obligaţia să ne punem întrebarea de ce ? Societatea românească a dat semnale încă după Unirea din 1859 că a fost „ocupată" de modernism înainte să se " Curzio Malaparte, Tehnica loviturii de stat, Editura Nemira, 1996. Roger Mucchielli, La Subversion, Editura Bordas, Paris, 1971.

16


modernizeze şi că a fugărit în permanenţă o stare de normalitate pe care n-a reuşit s-o atingă, fiind ajunsă din urmă, depăşită şi lăsată la coada plutonului de o istorie prea grăbită. Dintr-un sistem politic minat de asemenea defecte era aproape imposibil să lipsească lovitura de stat. Sursele sale s-au găsit fie în situaţii limită, fie la interese de grup, fie în orgolii personale, dar toate au gravitat firesc în jurul Puterii. De aceea, o descriere a Puterii în momentul aplicării loviturii de stat mi se pare obligatorie. De asemenea, o inspecţie a psihologiei liderilor, în cele din urmă, impactul pe care 1-au avut loviturile de stat sau tentativele acestora asupra cronologiei fundamentale a istoriei naţionale reprezintă subiectul acestui demers.

Dicfionar Terminologia pe care intenţionez să o folosesc în acest studiu are nevoie de un minim dicţionar. Semnificaţia universal acceptată a unor termeni folosiţi de români în actualitate se pierde de cele mai multe ori în mediocritatea aproximaţiei. Ca în oricare din perioadele postrevoluţionare pe care le-au trăit, românii se lasă propulsaţi într-o foame de neologisme pe care le mestecă la repezeală, rostindu-le apoi cu cea mai mare naturaleţe, dincolo/alături de semantica lor corectă. Confuzia în folosirea noţiunilor permite unor indivizi să enunţe cele mai atractive truisme, de-a dreptul convingătoare, dar lipsite complet de sens pozitiv, întreţinînd pînă la urmă o stare de mediocritate asemănătoare unei „supe culturale" în care plutesc în voie rataţii. Altfel spus, neologismele primesc funcţii. Victimă a implantului semiotic, românul crede că uzînd de aceste semne, îşi deschide un traseu al emancipării. Şi dacă oamenii politici, înalţii funcţionari sau legiuitorii pot fi creaţi de cuvinte, atunci cuvintele acelea, şi nu altele, ar trebui să ordone lucrurilor. Rezultatul este de regulă o himeră, o îndepărtare de realitatea lumii în care trăim şi care operează deja cu legătura directă şi clară între substanţa neologismelor şi forma lor. Problema este în politic. Politicianul este agentul său. în politică şi numai acolo, caracterul lingvistic


al neologismului ia un alt sens, devenind un instrument al Puterii, o normă, o parolă. Astfel, vom continua să accelerăm pulsul nostru la rostirea cuvîntului naţionalism, văzînd în el expresia cea mai profundă a iubirii de neam, în timp ce acelaşi tip de tahicardie reflectă în Occident atitudinea faţă de un extremism. Românii au învăţat foarte repede să folosească verbul a implementa, pe care îl asociază reformei. Doar un număr extrem de restrîns dintre ei sunt conştienţi că originea cuvîntului este latinul impleo — a umple — şi că semnificaţia imediată a acestui termen importat prin limba engleză este aceea de „umplere" a golului legislativ lăsat de regimul comunist cu instituţii democratice ale Europei unite. Dar poate că cel mai evident caz al alienării noţionale este cuvîntul tranziţie, care obligatoriu cere un punct de la care începe transformarea şi un punct la care se termină. Or, se observă că afirmăm cu cea mai mare seninătate situarea noastră într-o tranziţie, fără însă a şti către ce ne tranzităm. La fel cum în secolul al XlX-lea a fost introdus în vocabularul curent cuvîntul revoluţie pentru a desemna aplicarea rapidă şi forţată a modelului francez în România, la fel şi astăzi se implementează criteriile euro-atlantice. Fenomenul este sinonim în cazul termenilor care însoţesc aceste evenimente dinamice numite convenţional lovitură de stat, cu toate că în labirintul sensurilor născute de limba română există o evidentă contradicţie între cuvîntul stat şi cuvîntul dinamic. Văzută astfel, o lovitură politică introduce în istoria locului un fenomen accelerat menit să schimbe nemişcarea unei structuri politice. Pentru a fi înţeleasă, repetată sau împiedicată să se mai repete ea are nevoie de o definiţie. LOVITURA DE STAT

este, în accepţiunea Dicţionarului explicativ al lim bii române ( DEX), un „act de violare a constituţiei stabilite prin care un grup de persoane preia cu forţa puterea în stat". Probabil că autorii acestei definiţii -s au fost prizonierii unui exclusivism lingvistic, deoarece lovitura de stat din mai 1864 sau puciul de

18


la 23 august 1944 n-aveau cum să fie o violare a Constituţiei, pentru că aceasta nu exista sau nu funcţiona. Apoi, am avut parte de lovituri de stat în care nu s-a tras nici un foc de armă - lipsind elementul de „preluare cu forţa armelor" -, cum a fost aşa-numita „Restauraţie" din 7-13 iunie 1930. Practic, în această definiţie se amestecă insurecţia, revolta, răscoala şi revoluţia, care şi ele pot conduce la violarea Constituţiei şi la preluarea puterii prin violenţă, în limba română există suficiente situaţii în care mai multe cuvinte înseamnă acelaşi lucru, sunt tratate şi acceptate ca sinonime, dar de fiecare dată, fiecare cuvînt are şi o nuanţă. Intre scînteie şi licăr— ambele sinonime ale cuvîntului sclipire — va interveni întotdeauna o diferenţă de intensitate. De aceea, definiţia DEX-lui — în care oricum cuvîntul constituţie trebuia scris cu majusculă, pentru că aşa înseamnă altceva -este incompletă prin lipsa ei de nuanţă. Lucrul acesta nu se întîmplă în marile dicţionare occidentale. Larousse nu lasă loc de interpretări: Coup d'Etat — preluare ilegală a puterii de către o persoană sau un grup care exercită funcţii în interiorul aparatului de stat. Definiţia este identică şi în Webster's-u\ american. Ea insistă pretutindeni — cu excepţia statelor încă prizoniere ale mentalităţilor comuniste - pe particularitatea acţiunii din interiorul structurii de stat, particularitate pe care sistemul comunist o refuza, fiind de fapt cea mai periculoasă pentru aşezarea sa politică. Sistemul comunist, pretinzînd că anulează poziţiile antagonice din interiorul unui stat, nu putea admite existenţa unui conflict care să opună clase şi structuri. Dar, pentru percepţia corectă a semnificaţiei „de interior" pe care o are lovitura de stat în terminologia internaţională, trebuie subliniat că o acţiune dusă dinafară structurii de stat poartă — după caz - alte denumiri, deja anunţate: insurecţie, revoltă,

ISTORIA LOVITURILOR DE STAT ÎN ROMÂNIA 19

răscoală, revoluţie. Fiecare are definiţia sa şi nuanţele care o disting pe una de cealaltă. Ele aparţin toate societăţii civile. Una din nuanţele terminologiei enunţate este generată de aspectele geometrice ale loviturii de stat, în principal de dimensiunile mişcării, discuţia purtîndu-se în jurul relaţiei dintre nucleul acţiunii şi numărul aderenţilor. Faptul că unele definiţii identifică autorii ca „grup de persoane" îi convinge pe mulţi că lovitura de stat este creaţia unui grup restrîns, a unui centru, a unei conspiraţii care acţionează în intimitatea instituţiilor centrale. Adevărul este că în conceptul de lovitură de stat se regăsesc mai multe fenomene distincte sau secvenţiale - cum ar fi conspiraţia iniţială, asasinatul dirijat sau demonstrativ, lovitura de palat - care însă nu pot fi autentificate decît prin instalarea dictaturii sau prin legitimarea unei mulţimi. Lovitura de stat, ca fenomen complex, are nevoie obligatoriu de participarea conştientă sau inconştientă a unei mulţimi. :iUL este o formă a loviturii de stat dată de armată, cu sau fără întrebuinţarea armelor, dar cu folosirea deplină a autorităţii instituţiei militare şi mizînd pe percepţia populară a forţei pe care o reprezintă. Puciul cunoaşte două tipuri de dezvoltare ulterioară: l) după aplicarea loviturii, forţele militare conduc statul şi introduc regimul militar, şi 2) după consumarea lovi-u; turii militare, forţa de puci cedează Puterea unui n regim civil aservit. De regulă, puciul este o impunere n a autorităţii unice, precise şi uşor de identificat, la ' • • • . care se adaugă şi particularitatea că nu-şi alege adversarii. Conform principiului militar, tot ce se opune este identificat simplu, printr-un singur cuvînt: inamicul, motiv pentru care o represiune pe timp de puci cunoaşte cea mai mare diversitate de victime.

20


Totodată, atitudinea Armatei, ca reprezentantă a , • « forţei, este fundamentală într-o mişcare de răsturnare a ordinii existente, fie că intervine în represalii sau de partea mişcării, fie că asistă fără să se implice. Fiind o acţiune de forţă, lovitura de stat intră în domeniul de specialitate al Armatei şi, în consecinţă, atitudinea ei este necesară, chiar dacă nu esenţială. LOVITURA DE PALAT

i

este o altă formă a loviturii de stat, dar care se desfăşoară în spaţiul restrîns al instituţiei supreme > (palat regal sau sediu al puterii centrale), are un grad f mare de confidenţialitate şi implică un număr foarte it-i ."' mic de persoane avizate. Ea se produce cu atît mai • i. eficient cu cît Puterea este mai evident concentrată în acel loc şi a pierdut legătura sa cu societatea. De multe ori lovitura de palat îndepărtează un singur < , om, liderul, fără ca acest eveniment să producă o ».. i schimbare în structuri. Puciul şi lovitura de palat sunt variante acoperite deplin cu definiţia loviturii de stat, pentru că au la origine o acţiune din interiorul structurii (Armată, camarilă, guvern). Asta, dacă acţiunea reuşeşte. Dacă ea este un eşec, atunci avem de-a face cu o tentativă de lovitură de stat. Aşadar, „tentativă de lovitură de stat nereuşită" este o formulă pleonastică inutilă. Lovitură de stat este numai acţiunea care a reuşit. De aceea, particularitatea determinantă pentru tehnica loviturii de palat este caracterul său conspirativ, însoţit de nevoia unei minuţioase organizări, tocmai pentru a limita acţiunea într-un timp redus şi un spaţiu restrîns. în condiţiDe în care lovitura de palat primeşte ulterior adeziunea populară, ca o recunoaştere a unei necesităţi aşteptate sau ca expresie a unei speranţe, ea primeşte dimensiunea unei lovituri


21

de stat autentice, şi se consemnează ca atare în istorie. O lovitură de palat la care societatea nu reacţionează este un semn al evidenţei că între aceasta şi Putere s-a produs de mult o ruptură. INSURECŢI A

este o „formă de luptă deschisă, organizată şi armată dusă împotriva unui regim, a unei autorităţi sau pentru îndepărtarea unor armate ocupante", în terminologia americană, insurecţia este îndreptată exclusiv împotriva „unei autorităţi aflate la guvernare", iar în cea franceză este „o formă de ridicare împotriva unei autorităţi stabilite cu scopul de a o răsturna". Adică, o grevă care iese din limitele sale legale şi mişcă grupurile de indivizi spre o luare cu asalt a clădirii guvernului, folosind mijloace neconvenţionale - fără arme de foc -, sau care blochează sau distruge căile de comunicaţii cu scopul de a răsturna guvernul, nu mai poate fi numită grevă şi ia un caracter anarhic şi, după caz, insurecţional. Mai ales dacă în faza sa acută insurgenţii de înarmează. Nu este însă obligatoriu. Ultimele decenii ale secolului al XX-lea au introdus un mecanism ceva mai subtil al insurecţiei, care mizează pe provocarea simpatiei opiniei publice faţă de un corp insurecţional neînarmat care luptă „cu pieptul gol" în faţa forţei poliţieneşti înarmate. Este cazul Intifadei palestiniene. Nu o dată, insurecţiile activează fără să vrea vechi conspiraţii, grupuri contestatare din interiorul structurilor, lideri refulaţi sau autentici, anomalii politice altfel fără orizont. După cum se observă, şi aici dicţionarul românesc continuă să fie prizonierul interpretărilor sovietice, motiv pentru care — din ignoranţă - mineriadelor anului 1999 li s-a refuzat termenul de insurecţie. Ea are un caracter limitat şi poate desemna o succesiune

22


>'.; •>";' vi

de atitudini premergătoare unei lovituri de stat, suc•:.<••-•' j : ' cesele sale imediate încurajîndu-i pe insurgenţi să-şi >•'•• i'•'••••••• - • • amplifice acţiunile, simultan cu individualizarea scopului. De regulă, insurecţia desemnează o acţiune violentă care nu-şi atinge scopul sau care modifică prea puţin regimul puterii, nereuşind să ajungă în sta•'' • diul de lovitură de stat. Numai în momentul în care o "' ' insurecţie reuşeşte să dărîme Puterea, ea se trans: ' ' formă în lovitură de stat sau chiar în revoluţie. REVOLTĂ

este o răzvrătire spontană, neorganizată, care nu este îndreptată obligatoriu împotriva unui regim sau guvern, avînd — după modelul francez — trăsătura unei forme de opoziţie, de refuz de a se supune autorităţii cuiva. Aşa a fost, de exemplu, revolta cetăţenilor Brăilei din 1921 împotriva ordinului Primăriei de a da cu var împotriva holerei. Sau revoltele de pe nave etc. Revoltă a fost şi tulburarea violentă a ordinii publice la Los Angeles în 1992, ocazie cu care s-au folosit arme de foc, fără a fi însă o insurecţie, deoarece nu a fost îndreptată împotriva autorităţii guvernamentale. Prin extensie, un protest colectiv violent care ia dimensiuni profesionale, etnice sau sociale, încalcă legile ţării şi atacă simbolurile Puterii, a primit deseori denumirea de revoltă populară, în realitate, în momentul cînd ea atinge această dimensiune şi se defineşte prin violenţă antiguvernamentală ea intră deja în domeniul insurecţional. La noi apropierea între cele două noţiuni nu s-a putut face deoarece propaganda comunistă a legat termenul de insurecţie de lovitura de stat din 23 august 1944, asociind presupusa insurecţie cu elementul fabulatoriu al folosirii armelor, astfel încît în mentalitatea populară

ISTORIA LOVITURILOR DE STAT ÎN ROMÂNIA

23

insurecţie înseamnă „o ridicare cu arma în mînă", ceea ce astăzi nu mai este obligatoriu. RĂSCOAL A

este „o răzvrătire spontană şi neorganizată a ţărănimii oprimate" (DEX). Cuvîntul ar proveni din slavona veche - rasekola, însemnînd schismă sau despărţire. Cuvîntul este folosit corect numai cîndse referă la o revoltă a ţăranilor, dar este explicat superficial de dicţionarul român, răscoala de la Bobîlna şi a lui Horea, Cloşca şi Crişan avînd caracter organizat, sprijinite pe un program şi conduse după criterii militare. Confuzia noţională între răscoală şi revoluţie poate proveni din tipul de formaţie culturală a istoricului8 sau din interese propagandistice9, în România secolului al XlX-lea, confuzia între revoluţie şi răscoală era curentă pentru că aplicarea principiilor revoluţionare - aşa cum vom vedea în acest volum - nu se putea face în realitate decît asupra singurului corp social disponibil unei schimbări de societate: ţărănimea.

REVOLUŢIA

este, conform DEX, „o schimbare bruscă şi de obicei violentă a structurilor sociale, economice şi politice ale unui regim dat". O revoluţie victorioasă este în mod fundamental o schimbare totală de sistem politic, urmată de modificarea structurii economice şi a poziţiei straturilor sociale. Datorită complexităţii fenomenelor, precum şi profunzimii schimbărilor produse în societate, revoluţia se desfăşoară pe o Raymund Netzhammer, Bischof in Rumănien voi.I, Verlag Slidost-deutsches Kulturwerk, Miinchen, 1995, p.117 („Revolution" pentru „Bauernaufstand")9 Mihai Roller, Răscoala ţăranilor din 1907, Editura de Stat, 1948 (Introducere, VII).

,

24


perioadă mai lungă de timp. „Revoluţie bruscă" este un barbarism semantic şi inadecvat. Dar sensul acestei dezvoltări temporale este în continuare controversat. Pe de o parte, revoluţie se numeşte schimbarea violentă a regimului politic, deşi acest fragment al unei mişcări politice violente poate fi încadrat în termenul de insurecţie, urmată de celelalte modificări structurale. Aici termenul de revoluţie se limitează doar la răsturnarea politică, aceasta fiind apoi determinantă pentru celelalte transformări. Pe de altă parte, revoluţia este privită ca un proces mai amplu, cuprinzînd întreaga fenomenologie, în acest ultim caz, acţiunea declanşatoare poate fi o insurecţie, o revoltă mai amplă sau o răscoală generalizată, precum şi o lovitură de stat, ca parte de debut a unei revoluţii care în final va schimba nu numai sistemul politic, dar şi pe cel eco-nomico-social. Ea poate fi încadrată de două date calendaristice precise, în condiţiile identificării unui moment al declanşării şi a unui moment al consemnării victoriei (constatarea poziţiei stabile a noii puteri), dar obligatoriu urmată de procesul tranziţiei. Cum toate aceste fenomene sunt de durată, este evident că definiţia dicţionarului român este din nou superficială, fie şi numai pentru faptul că structura socială a unei naţiuni nu poate fi schimbată brusc. Această abordare poartă şi beneficiul „cazuisticii" istorice, revoluţiile din 1848 fiind, de exemplu, declanşate prin insurecţii în mari oraşe europene, urmate de transformări fundamentale prelungite pe decenii. Faptul că bolşevismul a folosit lozinca „revoluţiei permanente" nu trebuie să ne inducă în eroare. Aici, conform tezei lui Lenin: „Este imposibil să reuşească o revoluţie fără terorism" 10, 10

„Memoria", nr.l/1990, p. 18.


„revoluţia" echivalează cu starea de teroare introdusă de aceasta şi prelungită pentru a asigura dominaţia unei oligarhii revoluţionare. CONTRAREVOLUŢIA

este, conform DEX, o „acţiune organizată de forţele înlăturate de la putere cu scopul restaurării vechii puteri". Din nou Larousse introduce nuanţa definitorie, adaptată la semnificaţia conceptului de bază, acela al revoluţiei: „Mişcare politică şi socială urmărind să combată o revoluţie, să-i ruineze efectele". Aici, explicaţia poartă concentrat toată arta subtilităţii gîndirii franceze, pentru că se pliază pe caracterul extins în timp al revoluţiei şi se referă la opoziţia faţă de transformările politice şi sociale declanşate de la momentul preluării Puterii şi desfăşurate în interiorul fenomenului revoluţionar. Totodată, definiţia acoperă şi situaţia în care o revoluţie declanşată cunoaşte şi reacţia la ea, imediat după identificare şi pînă la stabilizarea noii puteri. Pe aspectele sale extinse, atît timp cît revoluţia a fost identificară ca un proces de durată, şi termenul de contrarevoluţie a fost atribuit tuturor acţiunilor de întîrziere a reformelor, a tranziţiei, de împiedicare a dezvoltării principiilor noului regim într-un sistem politic nou şi coerent. Dominaţi de profilul propriei istorii, americanii privesc contrarevoluţia ca o „ridicare împotriva unei revoluţii şi ţintind să restabilească regimul prerevoluţionar". Contrarevoluţia îşi atinge scopul atunci cînd reuşeşte, inclusiv prin lovitură de stat, să producă o restauraţie, adică o w» reîntoarcere la regimul politic desfiinţat prin revoluţie, restauraţia fiind aşadar o consecinţă a succe-< sulul unei contrarevoluţii. Cu toate că s-a folosit ' destul de des cuvîntul, o restauraţie autentică nu i s-a produs niciodată în România. Rămîne în discuţie

26


acţiunea i • unei

o singură problemă: cum se numeşte declanşată înaintea izbucnirii unei insurecţii, a lovituri de stat sau a unei revoluţii, cu scopul de a o împiedica sau dezorganiza, inclusiv prin anihilarea liderilor cunoscuţi? M

MIŞCAREA REVOLUŢIONARĂ

, lasă

i•

desemnează de regulă fie o insurecţie mai amplă, fie o revoluţie care nu-şi consumă toate etapele, urme, produce unele modificări, dar nu schimbă fundamental sistemul politic. Ea pare a fi folosită ca locuţiune pornind de la intenţia de revoluţie a iniţiatorilor şi oprindu-se apoi doar la criteriul amplitudinii efectelor.

O altă precizare importantă vine din nevoia de a actualiza conceptul de societate civilă. Aceasta este privită astăzi ca o formă de organizare a unor grupuri sociale pentru a controla sau a se opune activităţilor ' • • abuzive ale statului. Este greşită identificarea ex clusivă a societăţii civile cu asociaţiile nonguvernamentale, cu alianţe civice sau grupuri de reflecţie. O grupare mafiotă sau o bandă de traficanţi este în egală măsură parte a societăţii civile. Şi ele luptă împotriva legilor şi structurilor statului, pe care le consideră abuzive. O întreagă literatură beletristică sau cinematografică deplînge infractorul pus în faţa sistemului. De asemenea, sindicatele şi asociaţiile patronale sunt parte a societăţii civile. Substanţa societăţii civile este în continuare controversată, deoarece un sistem democratic sănătos întemeiat pe . , alegeri libere şi pe separaţia puterilor în stat, ca ex presii ale voinţei naţionale, se sprijină pe relaţia directă între cetăţean şi administraţie. Un astfel de stat nu are nevoie de intermediari organizaţi. Existenţa •' lor presupune apriori un anumit tip de agresiune


27

a administraţiei asupra cetăţeanului, aspect variabil al imperfecţiunilor sistemului democratic şi, în orice caz, o insuficienţă a democraţiei reprezentative. Punctul nevralgic este menţinerea legăturii directe între alegător şi cel ales după ce votul democratic a fost exercitat. A organiza societatea civilă (a crea structuri) este o acţiune încă imprecisă şi discutabilă. Ar fi suficient să ne gîndim la ideea marxistă care a produs lozinca supremului control al statului de către societate. Societatea civilă rămîne, cu toate acestea, ţinta supremă a democraţiei. Nuanţele definiţiilor de mai sus şi raportul lor cu societatea civilă sunt întotdeauna şi absolut necesare. este o „formă istorică de comunitate umană, superioară tribului şi anterioară naţiunii, ai cărei membri locuiesc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi tradiţie culturală". este o „comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi sorţii comune". După cum se observă, există o deosebire discretă, dar adîncă, între noţiunea de popor şi cea de naţiune. Din punct de vedere etnic privind originea comună, limba, tradiţiile culturale — poporul este constituit exclusiv pe criterii definitorii compacte, care presupun o anumită omogenitate originară, fie ea aproximativă sau integral legendară. Elementele de certitudine care constituie poporul sunt conştiinţa

28


identităţii de grup, limba în care se înţeleg indivizii, corpul mitologic din care se revendică. O dată cu asocierea precisă a poporului la un teritoriu ales sau dat, o dată cu constituirea statului în interiorul unor graniţe şi cu dezvoltarea tuturor segmentelor determinate de acestea — armată, diplomaţie, controlul căilor de comunicaţie, sanctuare —, în măsura în care pe acest spaţiu se constată şi se dezvoltă activităţile sociale, economice, politice ale indivizilor, comunităţilor minoritare sau ale grupurilor aparţinînd altui popor, atunci avem de-a face cu o naţiune. Astăzi, popor pur nu există, la fel cum nu există naţiune pură. A spus-o clar Constantin C. Giurescu şi a publicat-o în plină perioadă comunistă: „Rasă pură nu există decît în teorie, iar cercetările ştiinţifice arată că adaosul de sînge străin nu numai că nu e un cusur, ci dimpotrivă un avantaj"''. Aşadar, poporul este o formă anterioară naţiunii şi numai în anumite cazuri se poate identifica în detaliu, prin studii etnografice, supravieţuirea poporului originar în interiorul naţiunii. Poporul român, de exemplu, poate fi uşor identificat în interiorul naţiunii române şi prin existenţa unei puternice minorităţi maghiare şi prin lupta întinsă pe mai multe secole împotriva ocupaţiei otomane şi inclusiv prin episoadele conflictelor sale cu minoritatea evreiască, întinderea conflictului cu aceste componente atipice poporului român - ungurii, un popor asiatic, apoi o naţiune catolică; otomanii, un popor asiatic, creatori ai unui imperiu islamic; evreii, un popor rezistent la asimilare şi, în plus, văzut de Biserică drept adversar milenar al creştinismului - a adus spre conştiinţă naţională, inclusiv spre formele populiste ale acestuia, nucleul Constantin C. Giurescu, Amintiri, voi. l, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p. 13.


istoric al poporului român. Este acea parte a identităţii naţionale conştientizate prin diferenţă. Poporul român a existat încă de la stabilizarea sa prin limbă şi credinţă, indiferent dacă ceea ce numim conştiinţă naţională a funcţionat în trecut, s-a pierdut şi a revenit în Epoca Luminilor. Anterioritatea conceptului de popor face din el o formă istorică a naţiunii. Folosirea cuvîntului astăzi fără conţinutul său real este un rezultat al ignoranţei sau o dorinţă expresă de a sublinia o diferenţă. Pentru asta este însă obligatoriu să o argumentezi, evitînd astfel să transformi noţiunea de popor într-un cuvînt cheie al unei manipulări publice. NAŢIUNEA MODERNĂ,

valabilă şi astăzi, este cea care se revendică din calitatea de cetăţean a fiecărui individ component. Cetăţenia a venit în epoca revoluţionară a secolului al XlX-lea cu o îndepărtare vizibilă de natura etnică a constituirii unei naţiuni, dar a produs şi o reacţie în interiorul poporului, generînd naţionalismul. Faptul că în mişcarea ideologică şi politică europeană şi americană au existat numeroşi evrei care au pledat pentru înlocuirea opresiunii etnice prin egalitatea asigurată de cetăţenie a condus la interpretarea principiului naţionalităţilor ca o creaţie iudaică, eventual francmasonică. Fenomenul imagologic, dublat de realităţi economice greu de înţeles şi controlat pe moment, a împins naţionalismul şi spre extremele sale cunoscute. Confuzia care persistă în zona terminologiei naţionale amestecă, de fapt, termenii istorici de naţiune - naţio -, adică popor, cu accepţiunea modernă de naţiune, care înseamnă etnic popor + minorităţi etnice. Esenţa acestui mixaj este egalitatea ; în şanse acordată prin consens fiecărui individ, în

30


virtutea egalităţii în drepturi şi în obligaţii oferile de cetăţenie. Este nucleul ideologic al democraţiei. Ca principiu strict spiritual, naţiunea este o for mă de conştientizare a unei solidarităţi, ca temei , , ontologic pentru a nu ne face să fim doar o sumă de indivizi vorbind aceeaşi limbă şi trăind în acelaşi loc geografic. NAŢIONALISMUL

este în momentul de faţă termenul cel mai disputat. Problema acestui cuvînt nu mai provine deja din istorie, ci din politica internaţională. El a avut o evoluţie sinusoidală, fiind folosit în secolul al XlX-lea ca vehicul pentru marile transformări generate de „principiul naţionalităţilor", acceptat şi instituţiona-lizat prin Liga Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor Unite, primind apoi, pe măsură ce Marile Puteri evoluau spre globalism, o conotaţie negativă. El este interpretat astăzi în Occident, în mod cu totul arbitrar, ca o atitudine extremistă. Naţionalismul este ' • „firescul sentiment de iubire din cadrul fiecărei ' '.' comunităţi etnice", în contextul obiectiv al apartenen(ei unui individ, „prin naştere, la un neam,

•, la o . • naţie"!2 . Naţionalismul autentic este fundamental raţional. Caracterul abuziv al folosirii noţiunii de naţionalism, ca expresie a unui extremism, vine din faptul că naţionalismul, ca oricare alt fenomen doc-, , , trinar central, are la rîndul său extremele sale: xenofobia şi populismul. Xenofobia este acea deviaţie de la naţionalismul raţional în care dragostea de propriul popor este însoţită de ura contra străinilor, introdusă într-un conflict al diferenţei etnice de substanţă primitivă, antiistorică şi contraproductivă. Invocarea trecutului, prin particularităţile conffictuale 12

Răzvan Codrescu, Spiritul Dreptei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997. p. 105.


31

ale relaţiilor între acel popor şi acei străini, este împotriva tendinţei biologice şi spirituale de comuniune între oameni şi subliniază întotdeauna prezenţa atavismului combinat cu absenţa inteligenţei. Antisemitismul este, ca noţiune, o subcategorie a xenofobiei, la fel ca antigrecismul, antimaghiarismul, antiromânismul etc., şi folosirea termenului antisemitism într-o înşiruire egală cu xenofobia este o eroare de sintaxă. Antisemitismul poate primi o semnificaţie distinctă alături de xenofobie numai atunci cînd se doreşte sublinierea genocidului împotriva evreilor din al doilea război mondial şi reprezintă o recunoaştere indirectă şi implicită a violenţei criminale numite holocaust evreiesc (Shoah), spre a-1 diferenţia ca o formă sălbatică a xenofobiei. Aşadar, prezenţa în Constituţia unei ţări sau în legile care guvernează sistemul său juridic a interdicţiei „activităţilor xenofobe şi antisemite" poate fi o dovadă de ignoranţă, prin caracterul său pleonastic, sau un act voit de recunoaştere a holocaustului evreiesc ca fenomen criminal distinct. La polul opus al extremismului naţionalist xenofob se află populismul care „la nivelul de jos este o formă de suficienţă gregară. Oricît de rău ai fi, eu te văd bun şi ţin cu tine, fiindcă eşti de-al meu, «din popor»! La nivelul de sus, această atitudine devine demagogie politicianistă, strategie abjectă de obţinere a adeziunii «maselor populare» prin indecentă linguşire"13. De regulă, populismul intervine atunci cînd nu se oferă soluţii politice, economice sau sociale care să ducă la solidarizarea naturală a naţiunii în jurul conştientei asupra unui trai mai bun, fenomen capabil să susţină identitatea naţională, independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială, să 3

Ibidem, p. 107.

l

32


argumenteze diplomaţia şi să constituie o armată descurajantă pentru inamic, ci se foloseşte de reflexul primitiv de solidaritate în jurul unui sentiment gol de conţinut. Din această ultimă cauză, populismul face din popor nucleul unei naţiuni extrem de vulnerabile şi irecuperabil slabe, o expune marilor pericole de a nu putea construi nimic concret în interior şi de a nu fi în stare să facă faţă unei agresiuni din exterior. De aceea, folosirea populismului ca politică de partid sau de stat este considerată o formă de extremism. Confuzia între naţionalism şi extremele sale nu trebuie să mai opereze în comunicarea curentă, pentru a permite folosirea corectă, adică raţională, a termenului de naţionalism fără de care nu se poate scrie o istorie a naţiunilor: „Naţionalismul, în accepţiunile ideologice, este produsul unor interese de moment în care perspectiva dezvoltării lipseşte, este un mod de a concepe educaţia şi omul făurit de ea, ca excludere şi ca hegemonie. Naţionalismul astfel înţeles este un pericol pentru păstrarea identităţii naţionale, deoarece ascunde şi periclitează sîmburele raţional al acesteia"14. Din toate aceste motive, trebuie înţeles că studiul de faţă operează cu conceptul de popor român în sensul de comunitate istorică omogenă, ilustrată în 1866 de recensămîntul populaţiei (94, 6%), oricît de imprecis şi grăbit a fost făcut acesta. Poporul român există şi astăzi sub forma procentului de 89,4% cetăţeni care s-au declarat români la recensămîntul din 7-14 ianuarie 1992. Poporul român este acest nucleu etnic majoritar şi întemeietor din interiorul naţiunii române, naţiune ce conţine şi maghiari, ţigani, lipoveni, evrei etc., declaraţi ca atare în acelaşi 14

Dumitru Popovici, Educaţia naţională în Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, Editura Licorna, Bucureşti, 1998, p. 2()4.


recensămînt. Este, cred, singura definiţie simplă pentru cei care astăzi constituie naţiunea română. Pentru a fi mai explicit, atunci cînd cineva spune poporul român, acela trebuie să se refere exclusiv la români, ca nucleu etnic, iar atunci cînd se referă la totalitatea cetăţenilor României ar fi normal să folosească termenul de naţiune română. în secolul al XlX-lea, în care s-au petrecut evenimentele analizate în acest volum, termenii de popor şi naţiune erau amestecaţi din ignoranţă sau din dorinţa de a apropia oamenii simpli de ideologia cu care erau conduşi. Diferenţa a început să fie afişată public în mediul politic şi intelectual o dată cu declanşarea „chestiunii evreieşti", după apariţia Constituţiei din 1866. Ideea conducătorilor politici era că poporul român este întemeietorul statului român şi constituie o majoritate care are dreptul să decidă asupra celorlalte segmente ale naţiunii: „Partidul naţionalist cheamă la cultură pe cei de jos, zguduind pînă în fundul conştiinţei pe cei de sus, îndemnînd elementele neromâneşti prin sînge să-şi dea seama că aici nu e un pămînt oarecare, ci este moşia unui neam, şi aici nu este colaboraţia cu cine ştie cine, ci colaboraţia cu stăpînii îndrituiţi ai acestui pămînt"15. Avînd în vedere însă că majoritatea era reprezentată de partide adverse, conform principiilor sistemului democratic, majoritatea politică nu a funcţionat niciodată ca expresie a unităţii etnice. Introducerea prematură a sistemului democratic în România, cînd încă nu se stabilizaseră formele moderne ale conştiinţei identităţii naţionale şi nici limba română literară, a permis apariţia încă din debut a decalajului de percepţie între naţiune şi conducătorii ei. Mai Nicolae lorga, Doctrina naţionalistă în Doctrinele partidelor politice, Institutul Social Român, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1923, p. 45.

34


este de observat că naţionalismul devine autentic numai atunci cînd este practicat de întreaga naţiune, nu numai de poporul majoritar, moment în care, fiind definit ca un produs al patriei, şi nu al etniei, se suprapune perfect cu varianta sa patriotismul. Lucrarea de faţă va încerca să urmărească rigoarea semnificaţiei termenilor din acest dicţionar. Totodată, aşa cum am arătat, studiul de faţă va opera cu identificarea precisă a loviturii de stat ca o acţiune pornită din interiorul structurilor statului şi va analiza celelalte forme de intervenţie violentă enunţate mai sus ca producţii ale societăţii civile.

Capitolul I

PREMISE REVOLUŢIONARE PENTRU NAŞTEREA NAŢIUNII ROMÂNE MODERNE 1821-1848 Moto: Dacă o generaliune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei. •

MIHAI EMINESCU

La 2/14 mai 1864, domnitorul Alexandru loan Cuza dădea o lovitură de stat prin care dizolva Camera Deputaţilor şi prelua puterile statului, urmînd a domni prin prerogative extinse asupra unui regim autoritar personal. Perioada de conducere a statului cu un guvern impus de domnitor s-a înscris în categoria cezarismului, o formă de guvernare care concentra puterea în mîna şefului statului, fără a atinge dimensiunile unei dictaturi. De regulă, formula cezarismului este acceptată de istorici pentru a desemna o domnie luminată dispusă să introducă reforme benefice pentru stat, fie împotriva unui sistem parlamentar greoi şi ineficient, fie în copilăria unui stat cu structuri politice, sociale şi economice imature. Apariţia acestei situaţii paradoxale în România ridică un set compact de întrebări. Cum se face că la numai cinci ani de la constituirea statului modern român a fost nevoie de o lovitură de stat? Cum explicăm generaţiei anului 2000 faptul că în şapte ani de domnie Alexandru loan Cuza a schimbat 25 de guverne? De ce omul cel mai iubit de naţiune, pus pe tronul Principatelor Unite cu un entuziasm aproape unanim şi lansat imediat în mitologia populară, a fost detronat printr-o altă lovitură de stat la numai şapte ani de la instalare? Şi asta, cu o uşurinţă stupefiantă. Iată primele trei

36


întrebări la care nu s-a răspuns, deşi bibliografia acestei epoci este substanţială, iar subiectul în sine a trecut fără prea mari probleme peste schimbarea de regim din decembrie 194716. La acest pachet de întrebări concentrate pe momentul de debut instituţional al statului modern român, se adaugă şi o altă întrebare, variantă sintetică a celor trei dinainte: cum explicăm contradicţia între elogierea reformelor lui Cuza şi faptul că la numai cinci ani de la introducerea sistemului democratic (parlamentar) în România, chiar acesta eşuează, cade, se prăbuşeşte ca neviabil, reformele democratice fiind introduse fără el? încă de la început, din primii ani ai existenţei statului român modern, s-a vorbit şi s-a acţionat în numele naţiunii. Naţiunea, inclusiv cu componenta sa transilvană, a produs dovezi complete asupra ataşamentului său faţă de domnitorul Unirii. Şi totuşi, în momentul detronării, Alexandru loan Cuza a fost surprinzător de singur. La fel ca în faptul asasinării lui Minai Viteazul din tabăra trupelor sale, a arestării lui Tudor din mijlocul căpitanilor săi, nu numai astăzi, dar şi în epocă s-a ridicat o întrebare simplă: ce făcea naţiunea în noaptea de 11/26 februarie 1866, cînd Alexandru loan Cuza era detronat?

în ciuda tuturor dificultăţilor de construcţie, Istoria României a mers înainte pe acelaşi drum ales de Europa Occidentală în Epoca Luminilor, dar mai lent. Fără îndoială că se putea şi altfel şi nu este nevoie de o abordare uchronică pentru a ne imagina non pas de chose nouvelle, mais d'une maniere nouvelle cum ar fi arătat România dacă tentativele austriece sau ruseşti de ocupare statornică a Principatelor ar fi reuşit, sau dacă mişcarea liberal-radicaJă timpurie ar fi dominat viaţa politică din primele decenii de existenţă a Principatelor Unite, cu scopul de a transforma rapid noul stat într-o naţiune burgheză dinamică. 16

Vezi Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pp. 5 -24.


37

Austria ar fi adus un nivel ridicat de civilizaţie, ar fi impus nişte reguli stricte de comportament social şi, mai ales, ar fi pregătit cultural poporul pentru trecerea la stadiul de naţiune modernă. Emanciparea s-ar fi petrecut tîrziu, în primele decenii ale secolului al XX-lea, şi ea ar fi conţinut tema Unirii în formă completă, şi nu în etape, cum s-a întîmplat (1859,1913,1918). Nivelul de civilizaţie identificabil astăzi în Transilvania şi Bucovina ar fi fost unitar şi universal extins pe teritoriul României Mari. România ar fi dus o politică externă apropiată mai mult de ţările germanice, inclusiv în perioada nazistă - la care oricum am ajuns, dar prin paradox —, şi ar fi reluat acest traseu filogerman sau franco-ger-man în 1990. Rusia ar fi transformat România într-o gubernie ţaristă, eventual într-o regiune tampon opusă Occidentului, pe care ar fi nego-ciat-o abil la fiecare război european, fragmentarea ei fiind fundamental necesară demersurilor diplomatice, susţinute de forţa militară. Rusia a privit întotdeauna România în fragmente, fiind interesată direct de stăpînirea Moldovei şi Ţării Româneşti, cu transformarea Carpaţilor în flanc drept uşor de apărat, şi indirect de Transilvania, ca spaţiu de protecţie, parte a „cordonului sanitar" lungit de la Marea Baltică la Marea Mediterană. Paralel cu negocierea fiecărui principat român, Rusia ar fi pledat în interiorul acestora pentru Unire, ca teză a menţinerii protecţiei sale internaţionale asupra românilor, în cazul Rusiei s-ar fi produs şi o slavizare accentuată a administraţiei, urmată de o rusificare a lexicului. România şi Bulgaria ar fi urmat o cale comună, poate chiar federală, pe care numai piedica naturală şi prea tradiţională a Dunării ar fi putut-o destructura. Rusia nu a încetat să caute această formulă în Balcani, de la Rigas Velestinlis la Federaţia Comunistă Balcanică. Un regim liberal „revoluţionar" ar fi încercat introducerea forţată a modelului politic francez, combinat cu cel economic italian de reformare a structurilor statale, nelipsit de agitaţii sociale şi mereu ameninţat de intervenţia străină. Cauza fundamentală a „regimului revoluţionar" ar fi fost republica, sistem politic extrem de fragil într-un spaţiu unde puterea se concentra la vîrf şi

38


acţiona nu o dată discreţionar, în timp, pe măsură ce republica ar fi putut prinde rădăcini instituţionale, România ar fi avut destinul unui stat maghrebian francofon, dar beneficiind astăzi de toate avantajele acestui statut. în faţa acestor trei opţiuni, ca şi altă dată în istorie, românii au găsit o a patra cale: de capul lor. O mînă de bărbaţi energici şi patrioţi, folosind influenţa lojilor francmasonice, speculînd animozităţile dintre Marile Puteri şi riscînd enorm, a reuşit să obţină unirea, suveranitatea şi independenţa statului român. Teza conform căreia masele au determinat evoluţia societăţii româneşti spre sistemul democratic este un fals propagandistic. Cealaltă teză, a dirijării proceselor politice româneşti din exterior este o exagerare. De aceea, istoria revoluţiilor sau loviturilor de stat trebuie să conţină obligatoriu şi biografii. Una este cea a lui Alexandru loan Cuza, exponent al tentativei de implant administrativ francez în România, combinată cu parlamentarism britanic, industrializare germană şi modernizare românească a mentalităţilor fanariote. Faptul că din acest amalgam de influenţe a ieşit un stat cu mari probleme administrative nu trebuie să ne mire. Prima problemă a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea a fost dacă aceste instituţii ocupau un loc gol sau erau implanturi străine pe un loc deja ocupat. Ca răspuns, Mihai Eminescu avea o poziţie fără echivoc: „Nevoind sau neputînd cunoaşte, că orice stat are nevoe de clase puternice, am ridicat din temelie toate puterile vechi ale ţării fără a socoti că o casă veche de piatră, dar cam strimtă, e totuşi mai bună decît un palat de hîrtie franţuzească" ^7. Aşa cum se prezintă astăzi în faţa unui ochi contemporan exersat cu navigaţia pe Internet, România a tras tot timpul Istoria sa din urmă ca pe un sac greu de care nu a vrut să se despartă şi care i-a încurcat mersul la fiecare pas înainte. Dar despre ce popor vorbim? Imaginea despre naţiunea română la sfîrşitul secolului al XVIII-lea este aceea a unui contrast 17

M. Eminescu, Opera politică, voi. l, Editura Publistar, Bucureşti, 1999, p. 123 (Articolul Introducerea unei civilizaţii pripite. Prin verbul a ridica, Eminescu înţelegea „smulgerea din pămînt").


strident între suprastructura politico-economică străină, transformată într-o oligarhie relativ stabilă, boierii pămînteni şi populaţia rurală dominată de principii arhaice de drept, ambele constituind totuşi un popor unitar. De aceea, enunţul lui Tudor Vladimirescu: Patria este norodul, şi nu tagma jefuitorilor" a reprezentat în fond o primă reacţie la noul curent politic european naţionalist. Interpretat ca un mesaj social, privit în substanţa lui cea mai adîncă şi izolat de contextul real în care a fost folosit, el ar putea fi interpretat ca o aberaţie antinaţională. A rupe pe boieri de ţărani înseamnă a anula principiul de drept istoric al poporului român, acceptînd diversiunea că acesta există ca întemeietor de naţiune doar din secolul al XlX-lea. La debutul epocii, naţia era confundată cu poporul, iar acesta identificat doar în „starea a IlI-a" - ţăranul18, în consecinţă, atunci cînd ţăranul „a venit la putere" prin mişcarea lui Tudor Vladimirescu şi prin Proclamaţia paşoptiştilor de la Islaz, trebuie să se fi format şi naţiunea română. Este cel mai periculos concept, deoarece aduce capacitatea poporului român de a forma o naţiune abia în secolul al XlX-lea, cînd i s-au adăugat populaţii însemnate de greci, bulgari, ruşi şi evrei care au primit cetăţenia statului modern. Este fals şi pentru că, la 1865, erau 4 373 534 de români şi 51 427 de străini în România (Moldova şi Ţara Românească), la care religia ortodoxă era practicată de 94,9% din populaţie19, în condiţiile unei asemenea omogenităţi etnice pare firească identificarea contemporană a naţiunii cu poporul. De fapt, trecerea de la formula „lăcuitor" al teritoriului Principatelor Române la statutul modern de cetăţean şi, implicit, la conceptul de „cetăţenie", identifică trecerea românului de la naţiunea veche la naţiunea modernă. Falsul vine acolo unde vechea naţiune română (confundată cu poporul) nu este recunoscută ca entitate descălecătoare de stat şi apărătoare a acestuia în lungi războaie antiotomane, împotriva polonilor, 1K

Mihai Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului român (1856-1859), Editura Universităţii „Al. I.Cuza", Iaşi, 1995, pp. 286287. „Analele Statistice ale României. Anul 1865", pp. 39-41 (vezi şi „Almanahul Român", 1866, Tipografia Ministerului de Război).

40


ungurilor etc., timp de opt secole. Ea este recunoscută ca naţiune doar atunci cînd românii şi indivizii aparţinînd minorităţilor aflate pe teritoriul Principatelor au primit, sub presiuni insistente ale Marilor Puteri, statutul de cetăţean, în acest loc acţionează propaganda unui anumit extremism istoriografie evreiesc, încă rămas sub influenţă comunistă, şi binecunoscutele aberaţii ale iredentismului maghiar. Acestor două curente cu largi dezvoltări mediatice internaţionale li s-a adăugat tentativa sovietică de a implanta în istoriografia română tezele luptei de clasă, îngroşînd Ia maxim linia care îi despărţea pe ţărani de boierii pămînteni. în ciuda unor păreri larg acceptate, lunga dominaţie otomană nu a funcţionat atît de adînc în straturile administrative, cît a operat asupra mentalităţilor. Acceptând unitatea naţională dintre popor şi suprastructura sa nobiliară, va trebui să îndepărtăm ideea unei rupturi categorice între boier şi ţăran, iar tema conform căreia românii erau conduşi de străini va avea nevoie de liste cu nume şi funcţii. Intr-un memorabil discurs parlamentar, ţinut în şedinţa Adunării Deputaţilor din 24 iunie 1859, liderul conservator Barbu Catargiu dădea expresie acestei tematici naţionale astfel: „Sunt familii — pe care nu voiesc a le numi aici, ca să nu dau să se crează că voiesc îngîmfarea sau caut a linguşi pe cineva -, sunt familii, zic, aici în Cameră ce fură reprezentate la 1821 de nişte bărbaţi, ale căror nume merită a fi înscrise de condeiul dreptăţii pe piatra nemuririi. Ei veniră cu capul în mînă, nu ca să capete posturi şi domnie, ci ca săşi scoată patria din abisul în care căzuse [...] Toţi aceştia sunt boierii pe care-i numiţi vrăjmaşi ai poporului, care, chiar sub năprasnica oblăduire a fanarioţilor, tot izbutiră a zidi spitale, a înfiinţa şcoli, a institui fonduri pentru trimiterea tinerilor în state civilizate, ca să se formeze în ştiinţa lor"20, în mod cert, mişcarea paşoptistă nu a fost iniţiată de o generaţie Barbu Catargiu, „Cine zicea boier - zicea ostaş, zicea viteaz", în Cazul Barbu Catargiu, o crimă politică perfectă, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, p. 105 (De remarcat influenţa acestui discurs celebru în epocă asupra ultimului vers din Odă ostaşilor români de Vasile Alecsandri: „Astăzi lumea ne cunoaşte: Român, zice. Viteaz, zice".).


41

spontanee, ci de o grupare socială produsă de societatea românească feudală, în care tocmai decalajul între realitate şi model a reprezentat motivaţia revoltei politice, într-un discurs fulminant ţinut în Senat la 5 decembrie 1897, Petre P. Carp ataca direct pe reprezentanţii generaţiei paşoptiste, care uitaseră originea lor socială: „Din rîndurile noastre a eşit generaţiunea de la 1848, şi dacă dumneavoastră voiţi să monopolizaţi - ca să nu întrebuinţez un cuvînt mai aspru — întreaga acţiune a acelei ge-neraţiuni în favoarea unui singur partid, nu numai că sunteţi nedrepţi, dar dumneavoastră falsificaţi şi Istoria şi mintea dumneavoastră"21. Eşecurile politice ale acestei generaţii, repetate pînă la guvernarea liberală dintre 1876 şi 1888, au avut ca principală cauză impactul structurilor şi legislaţiei moderne asupra tipului de civilizaţie rurală arhaică în care pătrunsese timp de cinci veacuri un sistem de valori permisiv, cel otoman, accentuat în ultimul secol de binomul administrativ grecoturc. Este de subliniat că incriminarea boierilor, în general, şi a conservatorilor, în particular, operată insistent de propaganda comunistă a produs şi o inoculare în mentalitatea colectivă a tezei caracterului antinaţional, aservit străinătăţii, pe care 1-ar fi avut clasa aristocratică românească. România nu a dus lipsă de trădători, dar în mod cert Partidul Conservator a condus o politică naţională de mare demnitate şi numai refuzul compromisului în interiorul ţării şi la ofertele externe dubioase a făcut ca guvernările sale să fie extrem de fragmentate şi, implicit, neconcludente. Partidul Naţional Liberal rămîne nucleul politic determinant pentru funcţionarea statului modern român. Admirînd idealismul, patriotismul şi capacitatea de conducere ale lui Ion C. Brătianu, nu trebuie să mai facem greşeala de a-i anula sau demo-niza pe adversarii săi. Petre P. Carp, de exemplu, 1-a blocat de multe ori pe Brătianu în Parlament printr-un mesaj sobru, dar nu mai puţin naţional: „Dacă avem numai astăzi o patrie, nu uita mă rog, d-le Brătianu, că o avem numai şi numai pentru că boierii C. Gane, P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, voi. 2, Editura Universul, Bucureşti, 1936, p. 192.

42


cei vechi au ştiut prin patriotismul lor să ne-o păstreze, şi aceasta ar trebui, dacă nu voieşti s-o admiţi în interesul general, s-o admiţi în interesul individual. Nu ar trebui să arunci imputări asupra acelora care au ştiut să conducă această ţară pînă astăzi, aşa încît să ne-o lase nouă în stare de a fi o naţiune, o naţiune în care dumneata eşti atotputernic"22. Marii boieri care priveau circumspect agitaţia tinerilor revoluţionari aveau un regim de viaţă emblematic pentru finalurile de epocă: „Ospeţele nu erau rare şi petrecerile, modeste, după datina răsăriteană care nu îngăduia participarea femeilor, naive foarte adeseori pînă la copilărie — căci, în fond, toţi aceşti oameni nu formează decît o singură mare familie —, ni sunt înfăţişate de acel evreu din Florenţa, creştinat, pe care Cantacuzinii îl cule-seseră la Veneţia pentru a face din el secretarul pentru unele legături cu Apusul al Brâncoveanului. Se făcea haz la sărbători de «jocuri de societate», ca acela care punea pe un nenorocit ţigan să iea cu dinţii un ban dintr-o grămadă de făină, să prindă cu dînşii un ou ori să apuce un taler în care se înfipsese o luminare. Se rîdea ieften în această lume fericită care nu-şi dădea samă de ce grozăvie o ameninţa pentru ca apoi să se ajungă la grelele socoteli mărunte, într-un mediu de îngustare şi temere, ale Domniei prin străini"23 . Moravurile nu erau departe de societatea galantă apuseană a epocilor pe care Giordano Bruno, Niccolo Machiavelli sau Voltaire le-au criticat necruţător, între hrisoavele moşiilor Manasia şi Uluiţii din Ialomiţa se află şi următorul înscris: „Adeverez cu zapisul meu la mîna Dumnealui Tudoraşco Balş biv vel agă precum să se ştie că avînd eu o ţigancă măritată după un ţigan al dumisale, numele ţigăncii Petrea cu trei copii, care mi se cuvine mie a lua pe jumătate, un ţigan şi jumătate din aceşti trei copii, care ţigani mi se trag şi mie de stăpînire de/a răposatu Dascălu Şerban. Deci eu i-am vîndut numitului boer atît 22

P. P. Carp, Discursuri, voi. l, Editura Socec, Bucureşti, 1907, p. 14 (Re plica la intervenţia lui Ion C. Brătianu în şedinţa Camerei din 26 aprilie 1868). 23 Nicolae lorga. Istoria românilor. Monarhii, Bucureşti, p. 511.


pe Petrea, cît şi partea mea de copii ce se cuvinea, un ţigan şi jumătate, drept talere 100: adică o sută, care bani i-am luat toţi deplin în mîna mea şi stăpînească D-lui cu bine, pace, atît D-lui cît şi cucoana Domniei Sale, şi pentru întărirea stăpînirii am iscălit mai jos ca să se crează!" 24 Evident, „un ţigan şi jumătate" era o expresie strict matematică. Avem datoria să observăm mentalitatea naţiunii în momentul de şoc al secolului al XlX-lea, pentru că principiile de viaţă erau privite identic şi de sus în jos şi de jos în sus. Teza exploatării sociale nu putea să apară înaintea ideologiei sociale, ceea ce presupune atingerea unui anumit nivel al conştiinţei de comunitate. Aşa-numitul „miracol românesc" este de fapt sinteza forţei cu care s-a deplasat poporul român prin numeroase întor-tocheli ale istoriei europene şi a soluţiilor pe care le-a găsit pentru eternul decalaj instituţional şi economic, în straturile de jos, credinţa veche, cu toate îmbrăcăminţile sale tradiţionale, a reprezentat metoda cea mai eficientă împotriva deznaţionalizării. Combinaţia populară între mitologia păgînă (rezistentă pînă astăzi în unele ritualuri) şi religia creştină a creat un corp solid de tradiţii cu aspect de dogmă naţională de care s-a lovit nu numai religia adversă, dar şi implantul modernist25. La exterior, românul a trăit după normele acestei doctrine, dar în sufletul său a avut mereu un reflex mult mai puternic, axial şi ireprimabil: instinctul. în introducerea la tratatul despre viaţa şi opera lui Petre P. Carp, Constantin Gane afirma: „Deşi s-a spus că ideile conducătoare ale poporului român au fost întîi creştinismul (şi, în deosebi, ortodoxismul), iar pe urmă naţionalismul, noi credem că în de-a lungul vieţei sale trecute poporul român n-a avut idei conducătoare care să-i fi îndrumat paşii pe calea spinoasă a Istoriei, nu pînă în veacul al XlX-lea, în tot cazul. Arma de luptă a acestui popor pe cîmpul Actul a fost identificat de Constantin Titel-Petrescu într-o colecţie particulară şi publicat în Socialismul în România, 1835 - 6 septembrie 1940, Biblioteca Socialistă, Bucureşti, p. 38. 3

Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, p. 59.

44


trecutului a fost instinctul de conservare. Şi însuşi cuvîntul de instinct exclude pe acel de idee"26. Influenţa majoră şi relativ periculoasă asupra modalităţii de supravieţuire spirituală găsite de români nu a venit din partea componentei otomane pure a ocupaţiei - poziţia opusă şi ireconciliabilă între cele două religii a omogenizat poporul român -, ci din partea unui element mult mai subtil: implantul grec. Construit pe acelaşi sistem de valori creştine, desantul fanariot a pătruns mult mai rapid şi adînc în universul mental colectiv al românilor. Episodul mişcării revoluţionare din 1821 a dezvăluit atît solidaritatea interetnică şi confesională, cît şi adîncimea infiltraţiei greceşti. Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a avut impact într-un singur loc esenţial: imaginarul popular, unde „grecul" a devenit rapid „caţaon". Din fondul reactiv popular s-au extras apoi formele culte ale xenofobiei: „grecotei cu nas subţire". Momentul Tudor Vladimirescu este fundamental pentru înţelegerea unităţii naţionale construite pe legătura, chiar şi feudală, dintre boieri şi ţărani. Se constată existenţa unei partide naţionale a boierilor, fără a avea încă o consistenţă organizatorică mai mare decît o lojă masonică sau decît o societate secretă de tip carbonar, dar care partidă a acţionat suficient de unitar încît să determine modificări ale atitudinii suzerane. Revenind la marea boierime pe care o surprinde revoluţia din 1848 într-un univers inerţial, vom recunoaşte uşor apucăturile stratului social conducător, care este în continuare refuzat de istoriografie drept model, dar care nu a încetat pînă de curînd să-şi perpetueze modelele: „Primul pahar îl ridică mitropolitul pentru slava lui Dumnezeu, cînd chiar cîntă protopsaltul şi cîntăreţii bisericeşti. Al doilea pahar îl ridică Domnul pentru slava împăratului otoman, cînd cîntă mehterhaneaoa şi muzica din sala mesii; atunci se face şi «şanlîc» — adică se sloboade tunul şi puştile («foc mărunt»). Al treilea pahar îl ridică mitropolitul pentru domn şi familia lui. La acest pahar ceremonia atinge culmea ei. Se face C. Gane, P. P. Carp şi locul său în Istoria politică a ţării, voi.l. Editura Universul, Bucureşti, 1937, p.15.


45

«şanlîc» de tunuri şi puşti; cîntăreţii intonează polihronion («la mulţi ani»). Boerii vin, toţi pe rînd, de sărută mîna Domnului, bînd cu domnul cîte un «coboc de vin», dres de cupar. La urmă vin cîntăreţii bisericeşti, cari primesc bacşiş un galben de aur. închină apoi Domnul pentru mitropolit, pentru arhierei, pentru boieri, după care boierii făceau «mulţămită Domnului» şi mai închinau şi boerii între ei «unii către alţii». Ospitalitatea Domnului era largă, încît boierii mai luau din mezeluri şi cofeturi în năfrămi şi pentru acasă, de duceau copiilor"27. Este suficient să comparăm acest ritual cu protocolul unei vizite de partid şi de stat dintr-o ţară „frăţească" pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sau cu ceremoniile organizate pentru ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu sau a Elenei Ceauşescu. Peste această imagine statică, aşadar, au venit ca un uragan ideile Revoluţiei Franceze, Revoluţiei de la 1848 şi Convenţiei de la Paris din 1858. Cavalerii acestei furtuni politice au fost boierii tineri bonjurişti, „fripturişti" şi pe jumătate francmasoni, între care îi vom regăsi pe actorii principali ai domniei lui Alexandru loan Cuza.

Caracterul acţiunii lui Tudor Vladimirescu Privită ca o luptă între clase, ca un conflict deschis între boieri şi ţărani, istoria românilor îşi pierde conţinutul său naţional, trans-formîndu-se într-o istorie a teritoriului pe care au trăit, unde cronologia se încarcă şi cu domnitori fanarioţi, cu ocupaţii militare străine, cu o seamă de consuli care „băteau din picior în faţa Domnului", cu venetici şi negustori în trecere, cu scenarii politice copiate din afara graniţei. Ideea că român era doar acel ţăran înrobit care suporta exploatarea unor boieri răi a populat multe decenii istoriografia estică. Asupra românilor s-a proiectat în timp şi o imagine de populaţie trăitoare pe un teritoriu variabil, Dan Simionescu, Literatura românească de ceremonial, Fundaţia Regele Carol f, Bucureşti, 1939, p. 175.

46


niciodată definit precis, într-un spaţiu de tranzit supus pasajului migrator, astfel încît frontierele statului să fie linii cît mai artificial trasate. Mult timp au persistat cele două imagini imprimate greşit de mişcarea revoluţionară modernistă, pentru a se legitima, anume că poporul este ţăranul, iar boieru] este fanariotul, străinul şi mai apoi ciocoiul, boierul nou, profitorul. Importanţa mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu stă în mesajele sale politice şi, mai ales, în caracterul lor naţional. Eroul oltean a atras atenţia asupra tuturor simbolurilor naţionale: origini, tradiţii, limbă, teritoriu, în Proclamaţia de la Tismana (aşa-numită de la Padeş), Tudor cheamă „tot norodul românesc" la arme „cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine!"28 Tudor se considera parte a poporului român, pe care, în aceeaşi proclamaţie ţine să îl definească în detaliu: „Şi iar să ştiţi că nimenea dintre voi nu este slobod, în vremea aceştii adunări — obştii folositoare -, ca să se atingă măcar de un grăunţ, de binele sau de casa vreunui negustor, orăşan sau ţăran, sau de al vreunui lăcuitor; decît numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jertfească, însă ale cărora nu vor urma nouă — precum sunt făgăduiţi —, numai ale acelora să se ia, pentru folosul de obşte"29. Este de observat că, în logica terminologiei, Tudor face de fapt o descriere a naţiunii române, nu a poporului român (cetăţenii de etnie română), naţiune identificată corect (fără precizarea etnică) în lăcuitori, orăşeni, ţărani, negustorişi boieri patrioţi, care „vor urma nouă, precum sunt făgăduiţi", adică înţeleşi cu el. Aşadar, avem configuraţia unei naţiuni şi descrierea unui duşman: cei răi, boierii tirani. Cu toate că s-a comentat divers asupra incoerenţei din prima proclamaţie a lui Tudor, mai ales pe tema dificultăţii de a-i identifica pe inamici, textul eroului oltean oferă soluţia la o analiză mai atentă între pasaje aflate la o oarecare distanţă, în paragraful 2 al Proclamaţiei, Tudor Vladimirescu scria: „Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atît cele 2

^ D. Bodin, Tudor Vladimirescu, în Figuri revoluţionare române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1937, p. 59.

29

Ibidem.

,

>•.-'.


47

bisericeşti, cît şi cele politiceşti, pînă cînd să-i suferim a ne suge sîngele din noi?"30 Caracterul global al imputării este însă substanţial redus în paragraful 6, unde chemarea devine selectivă: „Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi"31. Identificarea inamicului — evident, pentru uzul răsculaţilor — devine precisă în paragraful final, unde Tudor foloseşte pentru prima oară locuţiunea „tiranii boieri" şi unde îi îndeamnă pe răsculaţi să-i jefuiască. Textul de la Tismana are virtuţi politice, este gradat în intensitate şi navighează printre pericole cu destulă abilitate. Astfel cum se prezintă nud programul politic al lui Tudor Vladimirescu, duşmanii mişcării sale nu puteau fi decît boierii mari „de funcţii", „boierii cu barbă", fie greci sau români grecizaţi/islamizaţi, căpeteniile care „ne înghit de vii", oligarhia superioară ruptă de naţiunea pe care o conducea. Tudor face, mult înaintea lui Ion C. Brătianu, o împărţire a clasei superioare în două: aristocraţia străină sau înstrăinată şi nobilimea română. Fenomenul devine administrativ, începînd cu 1822, în Moldova „cărvunarilor" reformişti. Privit în simplitatea sa documentară, programul lui Tudor este perfect rotund. El a fost însă denaturat în timp din considerente politice, figura marelui erou oltean fiind folosită fie pentru a se accentua caracterul social al mişcării sale, fie pentru a se sublinia importanţa sa internaţională. A. D. Xenopol a fost primul analist important care a negat caracterul naţional al acţiunii, deoarece nu ar fi fost îndreptată împotriva grecilor sau a Imperiului otoman: „Pe noi ne interesează însă nu isprăvile revoluţiei lui Tudor, cît caracterul ei care, o repetăm, era acel al unei revoluţii sociale a unui popor desnădăjduit contra asupritorilor, fără alegere de rasă, şi nu o pornire naţională contra grecilor"32. Xenopol se sprijinea Cornelia Bodea, 1X4X la români, voi.l, Editura Enciclopedică, 31 Bucureşti, 1998, p. 63. Ibidem. A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice tn România, voi. t, Editura Albert Baer, Bucureşti, 1910, p. 59.

48


pe constatarea consistenţei destul de vagi a primelor documente emise de Tudor. De fapt, confuzia din primul corp de documente emise de Tudor vine din contradicţia evidentă între ele, Tudor avînd un anumit fel de mesaj pentru ţărani şi un altul pentru înalta Poartă, de exemplu. Versiunea caracterului social al acţiunii lui Tudor a fost acceptată şi de Eugen Lovinescu, cu un comentariu care viza cronologia ideilor care 1-au mişcat pe erou: mai întîi o răscoală populară, deturnată apoi de boieri într-un protest cu temă naţională33, în continuarea acestei teze s-a dezvoltat mai întîi un curent al „romantismului istoric", după care Tudor era un fiu de ţăran, cel mult boiernaş local, care s-a sculat din rîndurile poporului şi 1-a ridicat pe acesta la luptă împotriva marilor boieri. Teza, a cărei origine se află în mitologia populară, a fost preluată şi amplificată de propaganda sovietică în timpul regimului comunist, axată însă pe legăturile lui Tudor cu Rusia, în urma participării ca porucic (locotenent) la războiul din 1806-1812, şi cuplată la mişcarea Eteria, sprijinită de ţar. în anul 1952, un oarecare Solomon Ştirbu, acolit al lui Mihail Roller, lansa teza conform căreia mişcarea lui Tudor Vladimirescu era parte componentă a mişcării decembriştilor din Rusia, iar asasinarea lui fusese ordonată de burghezia austriacă şi britanică, motiv pentru care evenimentele din 1821 trebuiau înscrise la originea „Războiului rece" declanşat de imperialism împotriva popoarelor din Est34, în continuare, pentru a întări caracterul social, de clasă, al mişcării revoluţionare iniţiate de Tudor Vladimirescu, a fost implantat enunţul său: Patria este norodul, şi nu tagma jefuitorilor, în declaraţia de la Padeş şi transformat într-o lozincă. Tudor Vladimirescu a devenit simbol al prieteniei româno-ruse, lozinca fiind aleasă pentru că un cuvînt rusesc — norod — ţinea loc de popor. Totodată, s-a accentuat localizarea la Padeş, care era un 33

E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, voi. l, Editura Ancora, Bucureşti, 1924, p. 48. 34

Pavel Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui GheorghiuDej. Memoriile unui fost şef de Secţie a CC al PMR, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999, p. 67.


tăpşan pe care s-a produs adunarea răsculaţilor, şi a fost eliminată din mecanismul propagandistic orice referire la lăcaşul bisericesc. Un film artistic a dat la o parte rezultatele cercetării ştiinţifice şi, trecînd în ficţiune, a răspîndit pe scară largă falsul propagandistic35. „Deviza" de-acum cunoscută este, de fapt, un fragment dintr-o scrisoare a lui Tudor adresată boierului român Nicolae Văcărescu: „Dar cum nu o socotiţi dumneavoastră că patrie să chiamă popolul, iar nu tagma jăfuitorilor! Şi cer ca să-mi arăţi dumneata ce împotrivire arăt eu împotriva popo-/u/u/?"36. La Xenopol, apare cuvîntul norod în loc de popor37, din cauza surselor diferite alese, documentul fiind publicat pentru prima oară în „Trompeta Carpaţilor" din 8/20 august 1868, adică într-o perioadă în care se folosea în limba română influenţa franceză a lui peup/e. Problema devine şi mai delicată în momentul în care analizăm caracterul social al mişcării. Aceasta are un singur autor, un singur conducător şi o singură voce: Tudor Vladimirescu. A fost el un ţăran ceva mai înstărit, un boier scăpătat, un boiernaş strivit de administraţia Olteniei? în 1812, la o vîrstă aproximativă de 30-32 de ani, Tudor Vladimirescu poseda o avere importantă, îşi permitea să cumpere şi apoi să vîndă peste Dunăre cîteva sute de mii de oca de porumb la un transport (echivalentul a 10 vagoane), să cumpere la o singură comandă l 000 de vite („boi, vaci, oi, berbeci, capre"), să semneze plăţi de 3 000 de lei (echivalentul a cîteva zeci de mii de dolari astăzi). Averea sa imobilă era şi ea substanţială: „Case, apoi moşii - în mare parte cultivate cu vie — avea în Cerneţi, în cîmpul Severinului, la Dălboaca şi Cloşani, Călnic, Halînga — din Mehedinţi; şi la Purcari — în judeţul Gorj. Mai întîi piesa Tudor din Vladimiri (1957), apoi filmul Tudor, premiera la 18 noiembrie 1963, şi piesa Zodia Taurului (1971), toate de acelaşi autor (De remarcat că istorici de ţinută, ca Gheorghe Platon, nu au ezitat să reintroducă localizarea la Tismana şi să comenteze pozitiv legătura lui Tudor cu Biserica). 36 Cornelia Bodea, op. cit., p. 64. 37 A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice din România, p. 51.

l

50


Mori, la: Severin, Topolniţa, Pleşuva, Păducel, Baia de Aramă — în Mehedinţi; Tismana — Gorj. Circiumă la Balta — Mehedinţi"38. Să nu uităm că acest presupus ţăran a fost urcat de boierii naţionalişti pe Tronul Tării Româneşti şi apare menţionat în culegerile folclorice ca Domnul Tudor! El vorbea patru limbi străine: germana, greaca, rusa şi franceza. Ni s-a păstrat traducerea legislaţiei austriece, în termeni juridici, din germană în greacă făcută de Tudor Vladimirescu. Chiar în celebra scrisoare către Nicolae Văcărescu, el subliniază poziţia sa faţă de boieri: „Măcar că eu nici asupra ceştii tagme nu sunt voitor de rău, ci încă mai vîrtos le voesc întregimea şi întărirea privileghiurilor"39. Aşadar, care puteau fi motivaţiile sociale ale acestui boier destul de înstărit şi cultivat, cu toate că pe moşiile sale existau şi robi şi ţărani clacaşi şi servitori? Documentele juridice ale zonei în care a activat ca zapciu dovedesc că şi Tudor Vladimirescu făcuse abuzuri de putere din cele pe care avea să le incrimineze la Tismana. Este vorba de incidente violente în urma cărora nişte oameni şi-au pierdui viaţa, într-o declaraţie olografă a lui Tudor din 21 iunie 1808, el recunoaşte: „Adeverinţa mea la mana Marii, soţia răposatului Costandin Băşica, precum să se ştiie că, din neajungerea mea de minte, bătîndu-1 fără măsură, din care bătaie peste un ceas au şi murit" 40. Alte episoade extrem de neplăcute sunt înregistrate înainte de 1821, între care şi o consemnare, probabil prima, a folosirii în tortură a procedeului „ruleta rusească"41. Cum se explică faptul că o revoltă socială înarmată primeşte imediat aderenţi din partea marilor boieri Grigore Băleanu, A. Filipescu-Vulpe, Scarlat Grădişteanu, Nicolae Văcărescu, Scarlat Câmpi-neanu, Mihăiţă şi Grigore Filipescu, Ştefan Bălăceanu, apoi episcopul Ilarion şi, mai tîrziu, mitropolitul Dionisie Lupu, toţi 38

D. Bodin, op. cit., p. 56. 39 Cornelia Bodea, op. cit., p. 64. 40 Emi! VTrtosu, Mărturii noi din viaţa lui Tudor Vladimirescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1941, p. 19. 4' Ibidem, p. 24 (Plîngerea familiei Răescu din Gornoviţa— Mehedinţi la 31 decembrie 1810).


51

Icoana Sf. Ecaterina dintr-o biserică româneasca, împărăteasa Rusiei ţine în mină un trandafir în locul crucii.

români, la care s-au adăugat trei greci adversari ai Eteriei: Manoil Vilara, Dionisie Fotino şi Nicolai Caţacatu? în total au fost 56 de boieri de partea lui Tudor. Credincios programului său, Vladimirescu execută în 12 martie la Slatina pe căpitanii Iova şi lenciu pentru că jefuiseră nişte boieri la Beneşti. Chiar dacă mesajul său iniţial a părut de substrat social - inspirat de nevoia acoperirii înţelegerilor cu Eteria - , a fost el oare deturnat spre caracterul naţional cu care a sfîrşit în mod cert mişcarea lui Tudor? Au fost emise mai multe ipoteze.

52


Tudor Vladimirescu — mason. Din surse pe care nu leam identificat, Xenopol afirmă că „lordache Olimpiotul, aromân de origină în serviciul Eteriei greceşti, ordonă lui Tudor Vladimirescu să ridice ţărănimea de peste Olt în sprijinul cauzei sfinte"42. El sugerează astfel un nivel de subordonare nefiresc şi care nu şi-ar avea rostul decît printr-o ascendenţă francmasonică a lui lordache Olimpiotul faţă de Tudor. Se redeschide, totodată, şi dosarul apartenenţei eroului român la activitatea francmasonică, într-un interviu acordat de Constantin M. Moroiu, Mare maestru al Masoneriei Române în anul 1907, acesta „afirma, despre Tudor Vladimirescu, că «se pare» a fi fost francmason"43, într-o epocă în care masoneria devenise o modă pentru tinerii boieri români, confuzia între francmasonerie şi diferite organizaţii de tip masonic era la îndemînă. Mason autentic era numai acela care făcea parte dintr-o lojă şi se supunea ritualului masonic. Nu avem informaţii despre un astfel de comportament la Tudor Vladimirescu, în schimb deţinem suficiente dovezi împotriva afirmaţiei că ar fi fost francmason. Cel mai puternic argument este acela că Tudor era un dreptcredincios ortodox, înălţător de biserici şi permanent slujitor al credinţei, întreaga sa corespondenţă este străbătută de sentimentul creştin curat, la care se adaugă tradiţia sa de familie: în pomelnicul de la biserica din Cloşani, din 15 rude înscrise în penticostarul dăruit lăcaşului 6 erau preoţi: Dionisie Arhiereul, Varlaam Monahul, Eufrosin Eromonah, un alt Dionisie Arhiereul, losif Ieromonah şi Mitrofan Ieromonah. Andrei Oţetea respinge posibilitatea ca Tudor să fi fost francmason sau membru al vreunei societăţi secrete iniţiate de timpuriu în vederea răscoalei generalizate în Balcani: „ Banul Ghica era în legătură de prietenie cu grecul Kirlian, devenit Baron de Lan-genfeld, care fusese unul dintre susţinătorii lui Rhigas. El a putut să introducă pe Tudor în cercurile greceşti şi să cunoască acţiunea politică a lui Rhigas. Dar de o iniţiere a lui Tudor prin lordache 42 A. D. Xenopol, op. cit., p. 47. 43 Horia Nestorescu-Bălceşti, Ordinul Masonic Român, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p. 51.


53

Olimpiotul în societatea secretă «al cărei şef, arhe, se credea că e însuşi ţarul Alexandru», cum susţinea N. lorga, nu poate fi vorba"44. Istoriografia română are această problemă francmasonică, provenită fie din neînţelegerea conţinutului ei, fie din aversiunea cu care a fost tratată mai tîrziu de curentul naţionalist creştin sub denumirea de iudeo-masonerie. Francmasoneria a dezvoltat în secolul al XlX-Iea o mişcare masonică asupra căreia a persistat confuzia, deoarece numeroşi francmasoni au constituit organizaţii politice secrete sau societăţi literare după principii masonice. De fapt, prin principii masonice se înţelegea numai partea conspirativă a organizării şi desfăşurării activităţii acestor centre, dintre care unele au reuşit să devină în timp Centre de Putere. Eteria, de exemplu, a fost exclusiv o organizaţie politică, iar Junimea - exclusiv o asociaţie literară. Faptul că ele au fost iniţiate sau organizate de masoni (care aparţineau unei loji francmasonice, cu totul altceva şi cu alt destin decît organizaţia politică/literară în sine), precum şi faptul că ei au introdus anumite ritualuri sau procedee conspirative preluate din regulile lojii în activitatea acestor organizaţii, nu le face echivalentul francmasoneriei45. De altfel, tocmai natura ermetică, strict conspirativă a Eterieia constituit şi sursa eşecului său, deoarece nu a reuşit să se facă suficient de bine cunoscută maselor. Faima Eterieia venit după înfrîngerea sa. Loja în care putea activa Ia acea dată Tudor Vladimirescu era Ovidiu nr. 25 din Chişinău, iniţiată de poetul Alexandr Puşkin şi pusă sub obedienţa Marii Loji Astreea din Sankt Petersburg. Şedinţa de deschidere a lojii Ovidiu s-a produs în casa boierului Mihalache Gh. Caţiki din Chişinău la 7 iulie 1821 şi este recunoscută prin patentă de Marea Lojă abia la 7 octombrie 182146. La acea dată însă Tudor era mort de 4 luni! Pe teritoriul Basarabiei şi în Rusia funcţionau un fel de Acad. Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 156. Vezi explicaţiile asupra fenomenului francmasoneriei fn ultimul capitol al acestui volum. H. Nestorescu-Bălceşti, op. cit., p. 53.

54


loji mai mici, de fapt organizaţii secrete cu scopuri politice, care nu au făcut profil şi nici n-au rămas în memoria istorică prin acţiuni deosebite. O altă posibilitate era apartenenţa la o lojă militară, cum a fost Marte, iniţiată în 1772 şi formată din ofiţeri ruşi cantonaţi în Moldova, dar nu avem date despre activitatea ei în secolul al XlX-lea. Ştim însă că Marele Stat Major al armatei ruse ancheta mereu activităţile acestor loji masonice şi că le desfiinţa cu brutalitate, obligîndu-le să intre în adormire. Conducerea armatei ruse intuia pericolul pe care îl reprezentau nucleele secrete din rîndurile corpului ofiţeresc, care puteau constitui punctul de plecare pentru lovituri militare, neexecutare de ordin, fraternizări cu alte centre masonice din rîndurile inamicului. Ţinînd cont de relaţia lui Tudor cu armata ţarului, apartenenţa sa la o astfel de lojă este improbabilă, în 1816 se consemnează existenţa unei organizaţii secrete conduse de profesorul german Karl Martin Setter şi de Mihail Gross, care încercaseră declanşarea unei revolte antifanariote la Bucureşti şi Craiova sub deviza: Libertate, sculaţi-vă contra tiraniei!^ Nu avem informaţii asupra obedienţei sale şi se presupune că a fost o tentativă minoră din interiorul mişcării mai ample de eliberare a naţiunilor balcanice. Referirile care mai apar în texte la relaţiile lui Tudor cu francmasoneria sunt de fapt relaţii cu masoni, membri ai unor astfel de organizaţii, implicaţi în eliberarea Balcanilor, în privinţa apartenenţei lui Tudor la Eterie, trebuie spus că aceasta era formată exclusiv din greci şi că acolo unde găsim indivizi de altă origine etnică este vorba de simpatizanţi, sprijinitori, membri ai unor grupuri asociate mişcării de eliberare a patrioţilor eleni, agenţi plătiţi ai mişcării, întoarcerea atitudinii lui Tudor contra liderilor Eterici — chiar sub acuzaţia de încălcare a unui „jurămînt" — îl distanţează pe eroul român de obligaţiile stricte ale unei loji masonice active. Acest subiect trebuie privit în mod stratificat: o lojă masonică autentică putea iradia o organizaţie politică secretă, cum a fost Eteria care, Ia rîndul ei, constituia nuclee conspirative la care asocia şi negreci, pentru ca la limita de jos a ierarhiei să se 47

Ibidem, p. 52.


afle grupuri paramilitare balcanice. Francmasoneria a fost prezentă în forme timpurii mai ales în Moldova, prin unii boieri patrioţi, aflaţi sub influenţa Poloniei, Rusiei sau Austriei. Abia după ce grupurile de boieri revoluţionari au orientat politica lor internaţională spre Franţa, s-a produs o legătură solidă şi constantă cu Marele Orient, sub influenţa căreia s-a constituit partida naţională. Aceasta însă după moartea lui Tudor Vladimirescu. în sfîrşit, problema subordonării a fost rezolvată încă din 1821 şi clarificată astăzi de istoricul Mircea T. Radu: „Din amitirile lui I. Solomon rezultă între altele faptul că, la Slatina, Tudor s-a întîlnit din nou cu lordache - care venea de la Craiova şi mergea spre Bucureşti — şi că au ţinut sfat (în jurul datei de 6 martie). Relaţiile care s-au stabilit aici între aceşti doi comandanţi n-au putut fi decît de subordonare — tactică, determinată de împrejurări — a lui lordache faţă de conducătorul Adunării norodului"48. Interese personale, într-o scrisoare din martie 1821 se arată că Tudor fusese prădat de l 000 de taleri de un anume Barbu Robescu, şef al unor tîlhari, cu care se judeca în 1818, fără ca să fie despăgubit49, într-un raport al consulului austriac Fleischhakl din 23 februarie/7 martie 1821 se arată că Tudor a intrat în negocieri la Craiova cu comandantul trupelor trimise împotriva sa şi că „ ar fi cerut 70 000 de lei ce pretindea că i se datorau de stăpînire"50. Informaţia este comentată şi de Andrei Oţetea: „După un zvon care a circulat în 1821, în timpul răscoalei, Tudor a aşteptat sosirea ţarului la Viena şi pentru a se plînge că guvernul Ţării Româneşti nu i-a acordat despăgubirea de 70 000 de piaştri pentru paguba pe care i-au făcut-o tîlharii, pe care i-a dat pe mîna autorităţilor, dar pe care acestea i-au stors şi apoi i-au pus în libertate, fără să-i acorde lui vreo despăgubire"51. Acest subiect ° Mircea T. Radu, 1821. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p. 230. loan C. Filitti, Frămîntări politice şi sociale în Principatele Române de la 1821 la 1828, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1932, p. 20. 50 Ibidem, p. 43. 51

Acad. Andrei Oţetea, op. cit., p. 158.

56


ridică două probleme. Prima se referă la caracterul disimulat al primelor acţiuni publice duse de Tudor în mişcarea revoluţionară, cînd mai toate declaraţiile sale ascund scopurile reale şi au menirea să adoarmă bănuielile inamicului. A doua problemă ţine de statutul său juridic, pe care îl vom analiza, şi care îl prezintă pe eroul din Vladimiri ca cetăţean rus, apărat de autoritatea supremă, identificată în persoana ţarului Alexandru al Rusiei. Pe de altă parte, Tudor Vladimirescu era un negustor oltean important. Nu trebuie exclusă, numai de dragul mitului, dorinţa de a-şi recupera ceea ce era al lui. Dar este total absurd să pui pe seama acestei datorii neonorate de stat întreaga ridicare cu arme a pandurilor şi ţăranilor olteni. Să nu scăpăm din vedere sumele mari pe care le-a angajat Tudor Vladimirescu din averea sa pentru succesul mişcării. Agent rus. în noiembrie 1815, consulul Rusiei la Bucureşti cerea domnitorului despăgubirea suditului rus Tudor Vladimirescu în urma destituirii lui din funcţia de vătaf al plaiului Cioşani52. Conform dicţionarului, sudit era un „locuitor din ţările româneşti aflat sub protecţia unei puteri străine, avînd prin aceasta dreptul la o jurisdicţie specială, la anumite privilegii fiscale etc., de care nu se bucurau pămîntenii". Termenul vine din italiană şi înseamnă supus al statului respectiv sau în termeni moderni rezident. Tudor dobîndise această calitate ca ofiţer în armata rusă. Mai ştim că în 1809 Tudor a prins 14 sîrbi care trecuseră Dunărea pentru a ţine sub observaţie mişcările armatei ruseşti: „A scos paloşul de la brîu şi a tăiat 7 dintre ei: erau spioni. Ştefan Columbeanu, om al lui Bibescu, fiind faţă, rămîne încremenit văzînd că nu mai încetează măcelul, i-a apucat puternic braţele, pe la spate, şi 1-a oprit. Faţa i s-a crispat atunci lui Tudor şi buza i-a plesnit, lâsînd să curgă sîngele rău al mîniei, împiedicată în manifestările ei de respectul ce nutria faţă de Bibescu"53. Mai toată corespondenţa purtată de consulii străini din Tara Românească, în acte oficiale ale domnitorilor români 52 53

loan C. Filitti, op. cit., p. 20. D. Bodin, op. cit. p. 53.


57

si în documentele oficialilor ruşi, Tudor Vladimirescu este tratat ca cetăţean rus. Pentru a călători în Austria, Rusia era aceea care cerea Austriei eliberarea unui paşaport pentru Tudor Vladimirescu. Cu această ocazie, contele Nesselrode — ministrul afacerilor externe ale Rusiei - îl declară pe Tudor expatriat, adică trecut de la calitatea de supus român la cea de cetăţean rus54. Este probat cu documente că în 1812 Tudor îşi pregătise înstrăinarea averii pentru a se stabili în Rusia55, în corespondenţa sa din timpul mişcării revoluţionare, Tudor scria despre pericolul la care se expune în cazul unui eşec şi care consta în exilarea în Siberia, pedeapsă aplicată cetăţenilor ruşi. Un contemporan, Ştefan Scarlat Dăscălescu, a cărui opinie este reprodusă şi de Nicolae lorga, îl prezenta astfel: „creatură rusească, trimis să insurecţioneze cele cinci judeţe de peste Olt"56. Implicat în reconstituirea evenimentelor vremii, Dăscălescu s-a inspirat probabil din corespondenţa lui Saint Luce, agentul Franţei la Bucureşti, cu Talleyrand, unde Constantin Ipsilanti este prezentat astfel: „// est la creature de la Russie"57. Reconstituirea evenimentelor, aşa cum a fost făcută de istoricii români după un număr restrîns de documente rămase de la Tudor, nu poate ocoli legăturile acestuia cu Rusia şi modul în care a încercat aceasta să1 folosească. Ansamblul cercetărilor desfăşurate de istoricii români şi străini pe această temă conduce la următorul scenariu: în interiorul strategiei pe termen lung şi al planurilor generale de extindere a sferei sale de influenţă în Peninsula Balcanică, Imperiul ţarist a sprijinit apariţia şi activitatea EterieL Iniţiată de trei patrioţi greci, la care s-au mai asociat patru, organizaţia s-a extins, căutînd constituirea unei baze de acţiune şi de strîngere de fonduri în Ţările române, la Viena, apoi la Pisa. în cele din urmă au fost luaţi sub protecţia ţarului Alexandru şi incluşi în proiectul Acad. Andrei Oţetea, op. cit., p. 146. • ; ' « . ? ,;^ •: 5 ; ^ Emil Vîrtosu, op. cit., p. 36. : . - • . . ' . ; • . , : :, ' 56 loan C. Filitti, op. cit., p. 23. 7 Nicoiae Stoicescu, Dionisie Edesiarhul. Hronograf 1764-1815, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987, p. 155 (nota 224).

58


politico-militar de înlocuire a stăpînirii otomane din Balcani cu o stăpînire rusească. Eliberarea statelor creştine era un pretext oficial care exploata nemulţumirile şi aspiraţiile de libertate locale, agitate de rezultatul Revoluţiei franceze, în întrevederea dintre ţar şi Alexandru Ipsilanti, liderul Eterici, împăratul rus îi promitea: „O să mă gîndesc. Cu o ghiulea asvîrlită în Dunăre, bag în foc Europa toată"58 (evenimentul s-a produs 60 de ani mai tîrziu, în 1877). Pentru a asigura reuşita acţiunii de răsculare a naţiunilor balcanice, într-o zonă bine cunoscută ca extrem de fluentă în circulaţia informaţiilor şi predispusă la zvon, au fost iniţiate organizaţii secrete conduse după principii francmasonice, avînd un om de legătură cu autoritatea rusă — fie direct la Sankt Petersburg, fie prin consulii ruşi din statele respective, în caz de eşec şi pentru a nu implica oficial imperiul ţarist în complicaţii diplomatice pe scena europeană, vina era trecută acestor organizaţii secrete sau unor lideri locali stîrniţi de acestea, în decembrie 1820 se organizează la Laybach (Liubliana de astăzi) un congres al Sfintei Alianţe pentru a analiza revolta carbonarilor napolitani. Toate evenimentele din România legate de mişcarea lui Tudor Vladimirescu se vor desfăşura pe timpul ţinerii acestui congres (26 ianuarie — 12 mai 1821) şi vor fi influenţate de deciziile luate acolo. Ca în multe alte ocazii, pentru a se prezenta la congres cu o poziţie puternică, Rusia a declanşat o diversiune în Balcani prin combinarea producerii simultane a intervenţiei militare eteriste în Moldova cu ridicarea armată a pandurilor lui Tudor Vladimirescu în Oltenia. Planul iniţial, conceput în Rusia, conţinea şi posibilitatea trecerii trupelor reunite ale insurgenţilor în Bulgaria şi Serbia, iar, pe fondul unei previzibile riposte otomane, o intervenţie militară rusească în Principatele Române. Pentru aceasta, Corpul 2 de armată rus de sub comanda mareşalului Wittgenstein şi cu generalul Kisseleff ca şef de stat-major primeşte ordin să coboare pe linia Prutului, fiind gata să atace trupele otomane de represalii. Centrul organizatoric este mutat la Bucureşti, în consulatul rus condus atunci de Aleksandr Pini. în 58

loan C. Filitti, op. cit., p.12.

ISTORIA LOVITURILOR DE STAT ÎN ROMÂNIA capitala

59

Ţării Româneşti se produc în acest timp cîteva evenimente în succesiune rapidă: în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1821 se răspîndesc în oraş pamflete împotriva domnitorului Alexandru Suţu, rămas credincios Imperiului otoman, pentru ca pe data de 13 ianuarie acesta să fie asasinat în palatul său prin otrăvire. Conform relatării fiului său, principele Nicolae Suţu, domnitorul era grav bolnav încă din decembrie 1820. Ultimul său medic a fost A- S. J. Messitz, agent rus, care a grăbit moartea pacientului său pentru a nu sta în calea planurilor de rebeliune. Familia a ţinut ascuns acest fapt din dorinţa de a obţine de la Poartă succesiunea unuia din fiii acestuia. Cadavrul este conservat o săptămînă în palat, pînă la anunţul oficial din 19 ianuarie, în condiţiile avansării procesului de putrefacţie. Cercul marilor boieri, precum şi consulatele cunoşteau însă realitatea, cel rus fiind chiar implicat în suprimarea domnitorului. Cronologia ne ajută aici să identificăm precis traseul lui Tudor şi ne permite să afirmăm că mişcarea revoluţionară s-a declanşat de fapt la Bucureşti. Tudor Vladi-mirescu se afla la Bucureşti încă din noiembrie 1820 sub pretextul unor procese. El este informat asupra unor părţi ale conspiraţiei, ascunzîndu-ise faptul că Eteria era înţeleasă cu ţarul pentru cedarea Ţărilor române eliberate de sub stăpînirea Rusiei. Istoricul Florin Constantiniu identifică primul pas al acţiunii la două zile după moartea domnitorului: „La 15 ianuarie 1821, cei trei mai mari boieri ai Ţării Româneşti, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, care peste cîteva zile aveau să devină, alături de alţi mari boieri, membri ai Căimăcămiei constituite în urma morţii domnului Alexandru Suţu, au dat o împuternicire lui Tudor pentru a declanşa acţiunea militară: «Fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea, ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului, (pe) dumneata sluger Teodore te-am ales să rădici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit»"59, în continuare, încă din noaptea de 17 spre 18 ianuarie Tudor Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 189.

60

ALEX MIHA1 STOENESCU

Vladimirescu este convocat la consulat de Aleksandr Pini şi asociat eteriştilor lordache Olimpiotul, lancu Farmache şi Dimitrie Macedonschi. între ei intervine o înţelegere care a fost interpretată ca un jurămînt secret făcut Eterici de către Tudor: „prin puterea armelor noastre să ne eliberăm de sub jugul apăsător al barbarilor şi să ridicăm semnul biruitor al crucii izbăvitoare" şi „să se prefacă a provoca dezordini, a stîrni complicaţii interne şi externe şi a se folosi de toată viclenia, care poate duce la atingerea scopului nostru comun"60. Acesta nu este un jurămînt francmasonic, ci jurămîntul pe care Eteria îl lua celor pe care îi angaja în conspiraţie cu diferite misiuni. Toţi trei, însoţiţi de un grup restrâns de eterişti arnăuţi, greci şi sîrbi se îndreaptă spre Oltenia pentru a răscula populaţia. Se opresc mai întîi în Argeş, unde Tudor îi arestează pe ispravnici şi pe sameş, dînd un motiv de revoltă pentru populaţie. Dar în jurul acestei pedepse demonstrative nu se strîng decît aproximativ 100 de nemulţumiţi, marea majoritate vagabonzi (crai, în terminologia vremii) cu care trece apoi prin Vîlcea în Olt. Această experienţă i-a întărit convingerea lui Tudor că o simplă agitaţie nu este suficientă şi că va trebui să atace problema abuzurilor administraţiei fanariote cît mai direct, între 20 şi 25 ianuarie, Tudor emite primul său document în calitate de conducător, şi anume un arz61 adresat Porţii, prin care îşi justifică acţiunea, dîndu-i un caracter social. Atît Proclamaţia de la Tismana (în forma sa iniţială), cît şi arzul către Poartă erau documente întocmite încă de la Bucureşti. Tudor le-a luat cu el în Oltenia, unde a modificat Proclamaţia pe înţelesul oamenilor simpli. Marii boieri i-au pus la dispoziţie şi o cancelarie itinerantă pentru a putea emite şi alte documente. Urmează în acelaşi interval de timp lansarea publică a Proclamaţiei de la Tismana (Padeş). S-a păstrat mărturia unui martor ocular, Ion Solomon, fost camarad 60 fi

Ibidem, p. 190.

l Petiţie, raport, cerere adresată Porţii; vine din turcescul arz-magzan (Enciclopedia României - Cugetarea), iar forma sa la plural arzuri nu are nici o legătură cu verbul a arde, cum greşit a fost folosit uneori în literatură. De asemenea, numele familiei domnitorului este Suţu, cu s nu cu ş.


61

de arme al lui Tudor, care aduce amănuntele decisive pentru înţelegerea acţiunii eroului oltean. Tudor i-ar fi încredinţat secretul mişcării sale: „răscoala nu este asupra boierilor şi negustorilor, ci numai pentru lege"62. Expresia „pentru lege" este traducerea în română a slavonului za vera, de unde a rămas în dicţionar cuvîntul zaverărăscoală, revoltă, folosit corect doar cînd e vorba de mişcarea naţionalistă de eliberare a grecilor din 1821. Andrei Oţetea a descoperit în 1930 un raport al ambasadorului celor Două-Sicilii la Constantinopol din 27 februarie/10 martie 1821 în care se afirma: „Tudor Vladimirescu a declarat că n-are alt scop decît a curma abuzurile întroduse în administraţie şi a înfrîna extorsiunile Domnilor, contra cărora se plînge toată provincia, cerînd instalarea unui Domn naţionaf'63. O mărturie proaspătă despre mişcarea din 1821 a fost identificată de Nicolae lorga în însemnările lui Emanuil Chinezu: „Tudor era boier, şi din boierii dela ţară, unde se refugiase toată boierimea ţării, parte desgustaţi şi obosiţi de atîtea lupte nesfîrşite, parte izgoniţi de fanarioţi din regiunile cele înalte ale statului lor, unde fuseseră nevoiţi a lăsa pe lacheii străinului. Contemporanii lui Tudor, cu care s-a consultat pentru această întreprindere şi cu care a început-o, erau iarăşi tot boieri de la ţară, căpitani de panduri şi privilegiaţi, cum se zicea pe atunci. Am auzit din gura unui Burileanu bătrînul, care fusese la Paris pe timpul Revoluţiei franceze şi făcuse, mi se pare, şi războiul ca voluntar, din gura lui Gărdăreanu bătrînul şi chiar din gura bătrînului Opran, care mi-au povestit despre scularea lui Tudor: că, cu un an mai înainte, ei şi mai mulţi boieri din Cerneţi se strîngeau mereu la o cramă, la via lui Tudor din deal, şi complotau. Cele ce se petreceau în capul şi în inima lui Tudor preocupau pe mai mulţi, ca şi pe dînsul. Ar fi dar o eroare din cele mai neiertate a se crede, precum am auzit pe unii, că ideea revoluţiei de atunci, fiindcă o porecliră

E. Vîrtosu în „Viaţa românească", sept.-oct. 1930, p. 251 (apud loan 62 C. Filitti, op. cit., p. 22). 63

A. Oţetea, Contribution a la question d'Orient, Bucureşti, 1930, p. 326

(apud loan C. Filitti, op. cit., p. 36).

62


muscalii zavera, adecă «pentru religie», a dat-o lui Tudor Vladimirescu şi celorlalţi boieri români ridicarea grecilor, ori intrigile Rusiei de a face o răscoală contra turcilor"64. Avem, aşadar, două planuri ale acţiunii lui Tudor Vladimirescu: revolta socială la suprafaţă şi mişcarea naţionalistă în profunzime. Istoricul Gheorghe Platon a identificat corect raportul între cele două planuri: „Caracterul social al revoluţiei poate fi desprins direct, atît din conţinutul Proclamaţiei de la Tismana, cît mai ales din ecoul răscolitor al acesteia. Caracterul naţional însă, care se degajă atît de limpede din cauzele care au determinat revoluţia, este ascuns; el poate fi intuit, se desprinde indirect, din desfăşurarea evenimentelor"65. Existenţa acestor două planuri, obturată de lipsa de claritate a primelor mesaje şi de combinaţia internaţională în care se implicase Tudor, a derutat numeroşi analişti. Unii nu au putut ieşi din condiţia etnică sau politică în care se aflau. Alţii au rămas voci izolate pentru că atingeau punctele sensibile ale destinului lui Tudor Vladimirescu, dînd credit acelor surse care îl prezentau ca pe un tîlhar. Este destul de transparent astăzi că Tudor s-a asociat acestui plan pornind de la ideea că trupele Eteriei vor trece în sudul Dunării şi că, în spatele acestora sau pe fondul unor confruntări militare în Bulgaria, Principatele Române vor putea cere revenirea la domnitorii pămînteni. în relaţia cu Ipsilanti, Tudor aduce două argumente hotărîtoare pentru înţelegerea motivaţiilor sale: „era vorba ca ei numai să treacă prin Principate şi acum ţara a devenit teatru de ocupaţie şi de pradă, în sfîrşit, fără a rupe deci desăvîrşit raporturile, Tudor cere ca Ipsilanti să-şi arate intenţiile, să precizeze cît are de gînd să mai rămîie în ţară şi mai ales să lămurească asupra scrisorii imperiale de care tot vorbeşte"66 . Din docu64

Nicolae lorga, Cugetători români de acum o sută de ani. L Trei conserva tori în epoca de unire şi consolidare, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1939, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice", Seria III, Tomul XXI, Mem.21,p. 21 (719). 65 Gh. Platon, Istoria modernă a României, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 66 loan C. Filitti, op.cit., p. 69. •;


63

mentele pe baza cărora se pot reconstitui evenimentele, rezultă şi un anumit motiv al implicării lui Tudor în acţiunea Eterici: a fost încredinţat de consulul Pini că în spatele lui Ipsilanti se află jmperiul rus. Lucrurile au stat aşa la început, dar în timpul congresului de la Laybach, ţarul Alexandru s-a lăsat convins de Metter-nich să renunţe la susţinerea acţiunii eteriste, din cauza pericolului declanşării unei revolte generale în Balcani, la care se adăuga riscul ridicării românilor din Transilvania în conjuncţie cu Tudor Vladimirescu. De fapt, încă din februarie, unul din capii conspiraţiei îl anunţase pe consulul Aleksandr Pini că ţarul şi-a retras sprijinul şi chiar că acceptă reprimarea mişcării de către otomani. Acelaşi istoric bine informat şi destul de lucid, loan C. Filitti, are aici un comentariu firesc: „Politica Rusiei faţă de popoarele balcanice a fost atunci ceea ce fusese uneori şi mai înainte şi mai avea să fie şi de atunci încoace, o politică de duplicitate. Asmuţiri pe ascuns, încurajarea speranţelor, iar apoi, dacă rezultatele se produceau cumva intempestiv faţă de interesele Rusiei, negarea oricărui amestec, dezaprobarea oficială, părăsirea în voia soartei a celor ce s-au încrezut". Aşadar, Tudor — ştiind sau nu de schimbarea de poziţie a ţarului - îi cerea lui Ipsilanti să-i prezinte împuternicirea împăratului. Acesta, fie n-o avea, fie n-o mai putea folosi, a devenit ceva mai agresiv. Tudor a urmat atunci singura politică înţeleaptă: înţelegerea cu boierii naţionalişti, de care îl lega scopul final, şi încercarea de a proteja sensibilităţile Porţii. Poziţia antifanariotă a boierilor şi a lui Tudor devine evidentă şi violentă. Ei acuză devastările făcute de eterişti şi încercarea acestora de a rămîne pe teritoriul Principatelor, cu un statut de ocupaţie. Pe fondul trădării ruseşti şi a intervenţiei iminente a trupelor otomane, Ipsilanti îl asasinează pe Tudor Vladimirescu sub acuzaţia trădării unei cauze la care eroul român fusese doar un actor secundar, în ce măsură Tudor ar fi acţionat ca un autentic agent rus după o eventuală ocupaţie cu trupe din partea imperiului de la est, nu vom şti niciodată. De aceea, argumentele pentru importanţa calităţii de agent rus rămîn neconcludente. Nimic din ceea ce a făcut el nu a fost împotriva patriei sale. Probabil nu vom şti nici în ce măsură caracterul naţional al mişcării lui Tudor

64


era înţeles de acesta ca o eliberare a Ţării Româneşti de sub ocupaţia otomană şi o înlocuire a acesteia cu stăpînirea rusă, dar creştină. Prin faptul că s-a adresat în egală măsură cu petiţii înaltei Porţi, Rusiei şi Austriei pentru rezolvarea problemei naţiunii române, Tudor apare mai degrabă ca un precursor al principiului Marilor Puteri Protectoare de mai tîrziu, în echilibrul cărora s-a format statul modern român. Partida naţională a boierilor a supravieţuit. El, nu. Moartea lui - tragică pentru noi, insignifiantă pentru străini - a iniţiat totuşi decizia Porţii de a reveni la domnitorii pămînteni. în finalul acestui exerciţiu analitic, să încercăm o determinare prin logică a caracterului mişcării revoluţionare conduse de Tudor Vladimirescu. 1. Caracter social. Am văzut din Proclamaţia de la Tismana (Padeş) că Tudor cheamă la revoltă toate categoriile sociale, nu doar pe ţărani împotriva marilor boieri. Există şi un argument în plus care demonstrează intenţia politică a Iui Tudor, încă de la început: la 10 zile după declanşarea revoltei, în 28 ianuarie, el îi scrie clucerului Costache Rallet, ispravnicul de Mehedinţi: „Dacă voeşti folosul de obşte, vino împreună cu toţi boierii pămîntului ca să ne întîlnim"67. Aşadar, mult înainte să ajungă la Bucureşti şi să fie „deturnat" de boieri, Tudor îşi prezenta scopul, dar numai în documente cu caracter privat. Prin boierii pămîntului el înţelegea nobilimea, distinct de aristocraţia de vîrf. Va trebui să acceptăm că Tudor a vrut înlăturarea oligarhiei fanariote, ceea ce este motivaţie politică, nu socială, naţională, şi nu internaţională. 2. Caracter naţional. Să presupunem că Tudor Vladimirescu acţiona ca agent rus. Misiunea lui ar fi fost să producă tulburări armate care să justifice o intervenţie a trupelor ţariste. Cu ce argu mente putea convinge boierul mehedinţean pe ţăranul oprimat să iasă cu furca sau coasa la drumul mare? Dacă Tudor Vladi mirescu s-ar fi prezentat în faţa mulţimii, cerîndu-i să se ridice pentru a sprijini Eteria, pe Ipsilanti şi pe patrioţii săi greci, ar fi creat o confuzie totală. Este greu de presupus că acel ţăran făcea

67

Ibidem, p. 37.


o distincţie între grecul fanariot şi grecul eterist, patriot şi revoluţionar, cu atît mai mult cu cît Eteria era o organizaţie conspirativă. Este chiar foarte greu de imaginat cum ar fi explicat Tudor ţăranilor ridicarea la luptă împotriva unor greci, dar în alianţă cu alţi greci. Ce ecou ar fi avut o ridicare Ia luptă a ţăranilor români pentru o cauză străină? Această dilemă primeşte un răspuns de la acelaşi Ştefan Scarlat Dăscălescu: „Dacă (Tudor) ar fi spus oltenilor ţelul acestei revoluţii, adecă că este asupra turcilor în favorul grecilor, n-ar fi reuşit; dar el, bun politic, a ştiut unde să-i atingă; a propagat, că, ne mai putîndu-i vedea aşa de prăpădiţi şi ticăloşi, a venit în ajutorul lor şi, intitulînduse «Ocîrmuitorul Adunării Izbăvirii», i-a îndemnat pe toţi la arme împotriva boierilor şi împotriva grecilor, funcţionari şi arendaşi, cari acolo mai mult decît oriunde făceau jafuri neauzite şi dezbrăcaseră pe popor pînă la piele"68. Textul dezvoltă o teză apărută după moartea eroului prin care Tudor a folosit în scop politic nemulţumirile ţăranilor, fără a pierde vreo clipă din vedere misiunea sa încredinţată de boieri. Ar fi mai realist să vedem în tonul ambiguu al actelor sale publice ascunderea motivaţiei sale reale - convenite în linii generale cu boierii pămînteni de la Bucureşti, dar înainte de declanşarea acţiunii —, decît o lipsă de proiect precis. Să nu uităm că Tudor îi sufocă pe otomani cu scrisori justificative şi liniştitoare, menite să disimuleze aşezarea sa precisă cu faţa la inamic şi în fruntea unei mulţimi înarmate. Faptul cel mai important al mişcării lui Tudor Vladimirescu este ideea şi constituirea Adunării norodului, apărută în proclamaţia din 23 ianuarie. Ea nu era echivalentul nucleului militar al pandurilor, deoarece avea un efectiv mult mai amplu, de aproximativ 16 000 de oameni. „Adunarea norodului, prin care Tudor Vladimirescu înţelegea pe toţi aderenţii la revoluţie, toţi susţinătorii acesteia, pusese stăpînire, la data menţionată, asupra Olteniei şi se pregătea să preia controlul în restul ţării"69. Ce se poate Acad. Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 209. Autor colectiv, Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România Pînă la 1918, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1983, p. 15.

66


constata: că Adunarea norodului este văzută de la început ca o structură reprezentativă, că a ocupat un teritoriu (Oltenia) pe care şi-a impus autoritatea, şi apoi întreaga ţară, asupra căruia şi-a extins autoritatea, şi că avea un program politic prezentat public. Aşadar, suntem în prezenţa unei atitudini reprezentative a naţiunii, chiar dacă ea a cunoscut destule accente violente de răscoală, şi a realităţii că, „treptat, pe măsura extinderii revoluţiei, Adunarea norodului era învestită cu dreptul de a acţiona şi în numele unei părţi a boierimii"70. Ca amănunt etnic, Adunarea norodului nu era compusă exclusiv din români. Aici, în conceptul de Adunare a norodului se găseşte calitatea revoluţionar-statală a faptelor lui Tudor, care îl detaşează de o simplă răscoală, revoltă sau insurecţie, în mod fundamental, Tudor Vladimirescu şi-a îndreptat acţiunea împotriva unui sistem, nu doar împotriva unei stăpîniri, pentru că, presupunînd că ar fi reuşit, Domnul Tudor ar fi instalat puterea reprezentativă la conducerea treburilor ţării. 3. Caracter militar. De regulă, implicaţiile militare ale unui fapt istoric sunt izolate de analiza politică şi trecute în sarcina istoricilor militari, în tratate „separate" de istorie militară, ca şi cum ar fi vorba de o abordare specializată şi oarecum secundară. Ignorarea considerentelor militare, cel puţin pentru perioada premergătoare instalării sistemului democratic în România, în care Armata primeşte conducerea şi controlul civil, poate produce un întreg eşafodaj fals al analizei istoriozofice. O teorie recentă arată că interesul Imperiului otoman pentru Ţările române a fost pur marginal, deoarece traseul direct al ofensivei generalizate islamice spre inima Europei era prin Serbia şi, în consecinţă, argumentul „unui scut pentru civilizaţie" reprezentat de români este complet fabulatoriu. Contraargumentul porneşte tocmai din neînţelegerea considerentelor strategice puse la baza oricărei cuceriri de o asemenea anvergură şi, în particular, din necunoaşterea rolului militar al oricărui act politic expansionist. Din punct de vedere elementar strategic, Imperiul otoman nu putea avansa 70

Ibidem.


pe „direcţia dreaptă" prin Serbia spre Europa fără să-şi asigure flancul beligerant şi transportul liber pe Dunăre. A ataca Europa, avînd o forţă militară românească, eventual aliată cu alte forţe regionale, amplasată pe latura nordică a efortului său de război echivala cu dezastrul, fapt pe care strategii străluciţi ai Imperiului otoman nu puteau să-1 ignore, în sfîrşit, a afirma că „drumul drept" spre Ungaria, Polonia sau spre porturile Mării Negre, alte cuceriri otomane în Europa, trecea prin Serbia ţine de anomalii geografice care nu mai trebuie combătute. Realitatea strategică a oricărei cuceriri militare - e adevărat, speculată excesiv de istoriografia comunistă — arată că nici Imperiul ţarist nu putea ignora existenţa Principatelor Române la flancul său drept, în aceste condiţii, apelul Rusiei la Tudor Vladimirescu nu este o întîmplare politică şi nici o licenţă romantică, eventual francmasonică. Pentru un militar cu experienţă, pe alocuri dur, dar inteligent şi educat, cum a fost Tudor Vladimirescu, era mult mai plauzibil să gîndească o strategie proprie: sprijinirea Eterici pentru a trece în sudul Dunării şi, pe fondul luptelor acesteia cu unităţile militare ale Imperiului otoman, să producă schimbarea de regim în Ţara Românească. Nici măcar nu era o strategie complicată, deoarece ea copia procedeele militare folosite mereu de armata ţaristă şi a fost pînă la urmă exact strategia aplicată de România în momentul declanşării războiului ruso-turc din 1877. Din acest punct de vedere, cel puţin în intenţii, Tudor este un precursor al Războiului de Independenţă, în care, pe fondul trecerii trupelor ruseşti în Bulgaria şi declanşării luptelor, România şi-a declarat independenţa de stat. Dacă acceptăm că scopul final al acţiunii lui Tudor în combinaţie cu boierii era schimbarea de regim, atunci, în mod cert, a fost vorba de o mişcare revoluţionară. Este de observat din substratul acestei analize că unele acţiuni ale lui Tudor Vladimirescu se regăsesc mai tîrziu în politica României moderne. Ele nu reprezintă exagerări sau forţări ale unor coincidenţe făcute de istorici şi nici copieri epigonice făcute de liberali după un model iniţiat de eroul oltean. Asupra modului în care se putea produce ieşirea Principatelor Române de sub suzeranitate otomană, unirea şi formarea unui stat naţional

68


modern tampon în spaţiul carpato-dunărean între 1821 şi 1871, există prea multe similitudini pentru a nu avea la bază un scenariu iniţial, conceput într-un Centru de Putere european şi înmînat diferiţilor lideri români. Să luăm un exemplu: la 27 februarie 1821, Ipsilanti îi cere lui Tudor să părăsească tabăra de la Tînţăreni şi să ocupe Craiova, urmînd a rămîne acolo şi a se întări local în vederea acoperirii flancului drept al preconizatei acţiuni militare antiotomane. Tudor îşi dă seama că Ipsilanti doreşte să-1 blocheze în Oltenia şi să ocupe el Bucureştii, motiv pentru care porneşte în forţă spre Capitală71. Situaţia se va repeta identic în timpul revoluţiei din 1848 cu gruparea Magheru - Heliade-Rădulescu. Avînd în vedere interesele divergente între Marile Puteri implicate în politica Principatelor Române pe tot parcursul jumătăţii de veac dintre 1821 şi 1871, acel Centru de Putere care a asigurai punerea unitară în aplicare a scenariului pentru români nu poate fi decît francmasoneria. Reconstituirea evenimentului din 1821 ne permite să arătăm evoluţia fenomenului politic căruia i se dau şi astăzi diferite denumiri. Acţiunea s-a declanşat ca o răscoală: „Moşiile mănăstirilor Cozia, Nucet — Vîlcea, Arnota, Motru au fost prădate. Locuitorii din Constantineşti au ars casele şi acareturile lui Hagi Enuş, au spart pătulele şi pivniţele şi au stricat stupii. Locuitorii moşiei Radovanu au rupt gardul viei biv-vel-comisului Ion Ghica şi au prefăcut via în izlaz, de au ras-o vitele pînă la pămînt. Pretutindeni sătenii năvălesc în păduri şi le taie"72. Grupul compact al răsculaţilor adunaţi în jurul lui Tudor ia un caracter insurecţional, avînd nucleu paramilitar constituit din panduri şi arnăuţi, din momentul în care porneşte marşul spre Bucureşti şi trece Oltul. De aici, caracterul politic/naţional devine preponderent şi întreaga acţiune se transformă în mişcare naţională. Certificarea ei vine şi din faptul că a luat şi public acest caracter după ce liderii români au constatat renunţarea Rusiei la sprijinul politic şi militar. Românii nu au abandonat acţiunea în momentul în care ruşii 71 7

Mircea T. Radu, op. cit., p. 229. ^ Acad. Andrei Oţetea, op. cit., p, 213.


69

s-au retras, ceea ce demonstrează că urmăreau scopuri proprii. în plus, ea s-a întors împotriva JSfer/e/care, din acelaşi motiv al abandonului rusesc, a încercat să transforme cu totul ilegitim Ţările române în bază pentru o eventuală continuare a acţiunii de eliberare a Greciei. Pentru toate aceste motive, Tudor Vladi-mirescu moare ca trădător al Eteriei şi erou al românilor. Mitul său ia naştere în 1842, o dată cu preluarea istoriei tragice petrecute în 1821 în argumentaţia eroică a tinerilor democraţi, membri ai partidei naţionale. Mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu a asociat toate straturile sociale, de la ţăran la mare boier. Ţinta loviturii a fost oligarhia fanariotă. Iată de ce este încă o dată absurd să rupi pe ţărani de boierii români în faptul istoric al apariţiei statului modern. Istoriografia română are nevoie de o analiză ştiinţifică, prelungită în timp, dacă nu chiar permanentă, asupra tratamentului acordat Ţărilor româneşti de către înalta Poartă. Ultimele decenii de studii au demonstrat că imaginea de ocupant violent şi crud, de stăpîn belicos şi indiferent la suferinţele românilor atribuită Imperiului otoman nu se mai poate susţine fără nuanţe. Dacă ar fi să privim în oglindă tema mutilată de propagandă a salvării Occidentului de islamizare prin rezistenţa multiseculară a românilor, vom constata că o altă rezistenţă, cea multiseculară a Imperiului otoman, a împiedicat rusificarea totală a întregii Peninsule Balcanice. De aceea, un alt subiect al disputelor asupra lui Tudor Vladimirescu — în ce măsură se poate certifica o legătură directă între mişcarea de la 1821 şi revenirea la domnii pămînteni — are nevoie de mai multă popularitate. Există încă în percepţia populară „ani morţi" 1822,1823,1824,1825 etc. - în care s-au petrecut fapte istorice importante, dar care rămîn izolate în teze de doctorat, în broşuri sau cărţi de specialitate cu circulaţie extrem de redusă. La 1821 se înregistrează momentul în care Poarta constată că soluţia fanariotă şi-a epuizat eficacitatea Şi că influenţa rusă a devenit suficient de puternică încît să provoace o slăbire fără întoarcere a flancului drept european al imperiului, în acelaşi timp, performanţele scăzute ale economiei

l

70


româneşti şi reacţia violentă, inclusiv anarhică, a ţărănimii, evidenţiată de mişcarea lui Tudor, impunea o schimbare radicală economică sau politică. Cum ultimele decenii ale administraţiei fanariote cunoscuseră schimbări prea multe şi dese de măsuri economice care derutaseră pînă la blocaj sistemul funciar din Principate, soluţia politică părea mult mai uşor şi mai repede de adoptat. Din acest calcul nu poate fi scoasă mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu. Totodată, avem obligaţia să ne îndepărtăm cu luciditate de imaginea unui Imperiu otoman putred, cu picioare de lut, panicat şi incapabil, condus de paşale corupte şi să vedem întotdeauna o raţiune politică proprie, o diplomaţie activă şi un corp de oameni politici şi de generali capabili care au acţionat în contextul unei alte psihologii statale şi la alte dimensiuni teritoriale decît noi. La fel cum D. Russo se întreba cum putea Gibbon să declare Imperiul bizantin într-o continuă decadenţă, cînd acesta a mai durat 1000 de ani73, tot astfel trebuie să ne întrebăm cum a supravieţuit Imperiul otoman încă un secol după Tudor Vladimirescu, pînă la reforma lui Mustafa Kemal Atatiirk din deceniul trei al secolului al XX-lea? Pentru că a determinat modificarea structurii de putere la vîrf, prin revenirea la domnii pămînteni, acţiunea lui Tudor, el însuşi boier, a fost considerată o revoluţie, dar prin particularitatea că nu a reuşit să schimbe regimul politic şi suzeranitatea otomană, rămîne doar o mişcare revoluţionară cu pronunţate accente naţionale. Este de remarcat că în faptul mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu, motorul acţiunii naţionale a fost reprezentat de boieri, nu de ţărani. Aceştia din urmă au fost atraşi de mesajele sociale şi de o justificată aversiune faţă de administraţia fanariotă (grecească). Jafurile la care s-au dedat unii dintre ei şi măsurile drastice luate de comandantul Tudor împotriva celor care prădau dovedesc o stare de conştiinţă asupra înălţimii şi scopului final al misiunii numai din partea boierimii. Nu trebuie 73 D. Russo, Studii istorice greco-române, voi. l, Editura pentru Literatură şi Artă a Fundaţiei Carol II, Bucureşti, 1939, p. 5.


să ascundem realitatea: numeroşi răsculaţi din tabăra Vladimires-cului se ţineau de jafuri, profitînd de deplasarea către Bucureşti. Boierimea va prelua rolul de conducătoare a naţiunii pentru transformarea statului. Acest mesaj şi-a găsit loc în opera dramatică a unui martor ocular, lordache Golescu, dar într-o formă lipsită de echivoc: „ Dacă cu ai noştri nu ne putem uni, cum o să ne unim cu Ipsilant? Cum o să ne necinstim, unindu-ne cu fanarioţii împotriva patrioţilor noştri, împotriva ţării noastre!"74 Pentru cele aproape trei decenii dominate de figura eroică a lui Tudor - înainte ca totul să explodeze în Europa anului 1848 -, imaginea de opoziţie clasică între boieri şi ţărani nu mai este suficientă. Avem dovezi solide pentru a adăuga un conflict major între boierimea pămînteană şi oligarhia fanariotă. Imaginea regimului fanariot a evoluat pe trasee sinusoidale în istoriografia română, de la incriminarea excesivă la elogiul iluminist. Dar epoca fanariotă nu s-a sustras tipologiei oricărui fenomen politic: un debut, o ascensiune cu părţi însorite şi o decădere previzibilă, urîtă, pe alocuri sîngeroasă. Distanţa între naţiune şi conducerea fanariotă, în faza ei de criză finală, era observată în epocă de un actor politic extern. Sîrbii se ridicaseră la luptă sub conducerea lui Caragheorghe (Petrovic) în 1804. Pentru o mediere cu Poarta au fost desemnaţi reprezentanţi ai domnitorului Moldovei, principele Alexandru Moruzi. Aceştia însă au fost respinşi de sîrbi sub următoarea motivaţie: „De altfel, grecii din Fanar, deopotrivă cu cei din scaunele Principatelor Române, nu ar avea nimic în comun cu mulţimea - avec de gens - pe care ei o tratează ca pe nişte animale - comme des animaux - şi nici nu ar putea înţelege aspiraţiunile sîrbilor care luptă pentru limbă şi libertate"75. lordache Golescu, Scrieri alese (Prescurta însemnare dă turburarea Ţării Rumâneşti, ce s-a fntîmplat Ia leat 1821, mart, după moartea lui Aleco vodă Sufu), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990, p. 53. Ion I. Nistor, Relaţiile principilor Caragheorghe şi Milos Obrenovic cu Tara Românească, în „Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice". Seria III, Tomul XXVII, Mem. 12, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1945, p. 3(327).

72


în anul imediat următor morţii tragice a Iui Tudor Vladimi-rescu, în Moldova se declanşa un proces politic de însemnătate istorică, iniţiat de boierii carbonari, proces care va aduce lumină şi coerenţă în emanciparea românească din secolul al XlX-Iea. El s-a înscris în evoluţia francmasoneriei speculative de după 1723 şi a incidenţei sale cu mişcarea naţionalistă italiană, sursă de inspiraţie pentru doi suverani: Napoleon Bonaparte şi Napoleon al III-lea. Şaptesprezece ani după moartea tragică a lui Tudor Vla-dimirescu, un alt boier bogat şi cu pregătire militară, Ion Câm-pineanu, aducea şi el claritate acolo unde Tudor fusese încă destul de confuz, în 1838, Câmpineanu, venerabil al unei loji francmasonice din Bucureşti, îi scria agentului polonez Adam Czarto-riyski: „Idealul românilor este să fie un singur popor, unit şi independent, să constituie un regat ereditar, pentru toţi românii, cu îndepărtarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii turceşti şi cu libertatea claselor sociale. Acest ideal este scopul nostru suprem"76. Este esenţa programului revoluţiei de la 1848 expus cu un deceniu înainte de declanşarea ei în Ţările române. Simultaneitatea mişcărilor revoluţionare româneşti din 1821 şi 1848 cu cele europene a fost interpretată ca un proces obiectiv determinat de o neconcordanţă între forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Falsitatea acestei teze este uşor demonstrabilă, fie şi numai prin faptul că Ţările române, de exemplu, se aflau în cu totul al stadiu al raporturilor dintre „forţele" şi „relaţiile" invocate de marxism sau prin realitatea că multe state prospere n-au cunoscut revoluţii. Academicianul Dan Berindei are o altă explicaţie, plauzibilă: „Temeiurile oricăror procese istorice în existenţa unei naţiuni se găsesc cu prioritate înăuntrul spaţiilor ei de existenţă, dar popoarele trăiesc într-o firească intercorelare, sunt susceptibile să recepteze influenţe din exterior, cu atît mai mult atunci cînd se găsesc sub impactul unor evenimente istorice de 76

Alex. Lapedatu, Ion Câmpineanu, în Figuri revoluţionare române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1937, p. 89.


73

însemnătate universală. Oricum, umanitatea are un sens de evoluţie comun, chiar dacă împrejurările istorice determină ca nivelul de dezvoltare al popoarelor, mai ales în unele etape istorice, să nu fie egal, ba, uneori, cu totul diferit"77.

Revoluţia din 1848 în Moldova, revoluţia din 1848 a durat două zile, între 27 şi 29 martie, în Ţara Românească, ea a durat trei luni, iar în Transilvania - un an şi jumătate (aprilie 1848 septembrie 1849). Privite în acest fel - împărţite pe mari provincii - „revoluţiile" românilor, poate cu excepţia celei militante conduse de Avram lancu din Transilvania, suportă pericolul improvizaţiei. Dar românii au făcut în 1848 o singură revoluţie, nu numai prin faptul că cele trei provincii erau româneşti, dar şi prin realitatea că un grup consistent de „agenţi" revoluţionari au „migrat" împreună cu programul lor prin cele trei mari capitale ale naţiunii: Iaşi, Blaj şi Bucureşti. Moldova. Ceea ce s-a întîmplat în capitala Moldovei la sfîrşitul lui martie 1848 a suferit o critică aspră în timp, nelipsită de ironie. Mai mulţi patrioţi români - „boierii cei mari aproape toţi, mitropolitul cu clerul său, negustorii de toate treptele şi de toate naţiile, boierii cei mici, profesori, avocaţi şi doctori de deosebite ştiinţi"78 — sau adunat în saloanele hotelului Pe-tersburg din Iaşi şi au emis o Petiţie-proclamaţie îndreptată împotriva domnitorului Mihail Sturdza. Se pot identifica astăzi peste 340 de semnatari, cu toate că alte surse vorbesc de două mii sau mai multe mii79. Oricum, cifra este impresionantă. Dan Berindei, Românii şi Europa w perioadele premodernă şi modernă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 98. A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, vol.l, 79 Editura Albert Baer, Bucureşti, 1910, p. 241. Cornelia Bodea, op. cit., vol.l, 1998, pp. 362-363.

74


Documentul, ca act revoluţionar, se descalifica însă din debut prin cererea de „sfîntă păzire a Regulamentului în tot cuprinsul său şi fără nici o răstălmăcire". Restrîngerea revoluţiei la un demers anti-Sturdza a fost explicată de istoricul G. D. Iscru, pe baza unei declaraţii tîrzii a lui Vasile Alecsandri, ca o urmare a manevrelor proruseşti făcute de Constantin Moruzi la Iaşi în înţelegere cu trimisul ţarului80. Cu toate că nu a participat la întrunirea de la hotelul Petersburg, Mihail Kogălniceanu a adus primul, după cîtva timp, o explicaţie ceva mai plauzibilă pentru această abdicare de la ideile revoluţiei: „în manifestarea aceea se cerea, pentru că baionetele ruseşti străluceau la Sculeni şi Ungheni, şi noi cînd mergeam la plimbare sau ca să ne întîlnim între noi la Copou, vedeam ziua baionetele ruşilor strălucind la soare şi noaptea focurile bivuacurilor, şi atunci am căutat să păstrăm mişcărei noastre forma legală, care credeam că ne va scăpa de venirea străinilor, şi am zis: păzirea sfîntă a Regulamentului"81 . Nicolae lorga a încercat, într-o singură şi lungă frază, să atragă atenţia asupra importanţei protestului de la Iaşi din 27 martie: „La moldoveni, oricît ridicul ar fi în chemarea ca sprijin a evreilor şi a cîte unui sudit, ca acel Vincler, care a ţinut discurs la otelul de Petersburg, după ce-şi arătase sentimentele, foarte călduroase pentru ţară şi foarte cuminţi pentru clasa ţărănească, oricît un alt ridicul ar fi legat de discursurile făcute de oricine în cuprinsul salonului acestui otel, oricît de puţină eroică ar fi revoluţia dela Copou, în care se cînta din piano de tinerii boieri care aveau pricepere şi pentru muzică, în acelaşi timp cînd stăteau încărcate puştile pentru a trage împotriva poliţiei şi a armatei celor două beizadele ale lui Mihail Sturdza, oricîtă neseriozitate ar fi în anumite cereri de ideologie care nu se pot realiza de pe o zi pe alta, oricît de mare ar fi, în sfîrşit, dorinţa unor spirite nobile de a vedea că înaintează dintr-o singură săritură o societate încă 80

G. D. Iscru, Revoluţia română din 1848-1849, Editura Albatros, Bucureşti, 1988, p. 25. 81 „Monitorul Oficial" din 11 februarie 1883, p. 1130.


jnapoiată, nu se poate tăgădui că acolo, la Iaşi, au fost anumite însuşiri de serioasă cugetare politică şi de înaltă solidaritate socială, care trebuie semnalate"82. Din cele 35 de puncte ale petiţiei, domnitorul s-a prefăcut că acceptă 33, respingînd cererea de înfiinţare a Gărzii Naţionale şi cea de dizolvare a Adunării Moldovei. După o evaluare rapidă a situaţiei interne şi internaţionale mai ales, mişcările trupelor ruseşti de la graniţă domnitorul Mihail Sturdza hotăreşte declanşarea unei contrarevoluţii viguroase. Casele lui Alexandru Mavrocordat, unde se adunaseră protestatarii în aşteptarea răspunsului la petiţia lor, au fost înconjurate de trupe în seara zilei de 29 martie şi revoluţionarii au fost arestaţi. A urmat o represiune brutală: „Soldaţii dar, ameţiţi de vinul şi de spirtul, ce la pornirea lor din casarmă în mare porţie gustase, încurajaţi de rugămintea şi de plînsetele Domnului şi ale Doamnei ce-i trimisese, în sfîrşit, tămîndu-se şi de ameninţările barbarilor lor şefi, se asvîrle pe bieţii tineri, îi stîlcesc cu stratul puştii, le scot pălăriile din cap şi-i tîrîie pe uliţi de păr. La mulţi din ei au spart capetele, au frînt coastele; pohoae de sînge curg pe frunte nenorociţilor tineri"83. Represiunea avea ca sursă informaţiile conform cărora tinerii revoluţionari dispuneau de arme ascunse la moşii din apropierea laşului, informaţii care ulterior s-au dovedit veridice. Unii dintre liderii mişcării au fost duşi spre Galaţi, de unde au putut evada, alţii s-au ascuns pe la moşii sau au reuşit să părăsească ţara. S-a păstrat ofisul domnesc prin care domnitorul îşi prezintă versiunea asupra evenimentului şi anunţă că revoluţionarii sunt daţi în urmărire: „Cu mila Iui Dumnezeu Mihail Grigoriu Sturza V(oe)v(o)d Domn Ţârei Moldovei Dumis(ale) dregătorului den ţinutu Fălciiului. ' X9

Nicolae lorga, Despre revoluţia dela 1848 în Moldova în „Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice", Seria III, Tomul XX, Mem. 2, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1938, p. 1(11).

Mihail Kogălniceanu, întâmplările din Moldova în luna lui martie 1848 (apud Cornelia Bodea, op. cit., p. 367).

76


Cîţiva netrebnici din boieri cu cugetări tulburate şi cu ţintiri de a învălui liniştea obştiască măscuiesc protivnicile lor priviri cu viclene închipuiri de ademeniri, s-au făcut în curgire de câteva zile pricină de neodihnă iubiţilor noştri lăcuitori din capitală, obrăznicindu-să iară şi răstălmăcind răbdarea ce noi am arătat în privirea lor, cu nădejdi de a-i întoarce către datornica rănduială. Văzând însă Domnia Noastră că, orăşăni neputînd mai mult suferi, ar fi agiuns pomeniţii tulburători a fi jertfa obşteştii nemulţumiri, am luat măsuri potrivite pentru împrăştierea lor şi, prinzăndu-se pe cei mai vinovaţi dintre dînşii, s-au regulat în privirea lor cele de cuviinţă, încît liniştea şi mulţumirea orăşănilor să află în deplinătate, /"...y84 Dacă luăm în calcul scopul declarat al manifestaţiilor de la Iaşi — răsturnarea domnitorului Mihail Sturdza -, atunci evenimentele revoluţionare din Moldova trebuie extinse şi dincolo de intervalul 27 - 29 martie 1848. Imperiul otoman şi cel ţarist şi-au trimis demnitarii pentru a cerceta cazul şi populaţia laşiului a profitat de ocazie pentru a protesta din nou, atît prin adunări, cît şi prin memorii adresate emisarilor străini. Pe fondul represiunii domneşti, intră în scenă Mihail Kogălniceanu, care produce cele mai mari necazuri lui Mihail Sturdza. Dotat cu inteligenţă politică, versat în mecanismele relaţiilor Moldovei cu Puterile vecine. Kogălniceanu pune la dispoziţia emisarului rus documentele abuzului făcut de beizadeaua Grigore Sturdza împotriva Mănăstirii Neamţ, aflată sub protecţia Imperiului ţarist, plasîndu-1 astfel pe domnitor într-o situaţie de conflict cu Petersburgul. Este adevărat că boierul român era vechil şi avocat al domnitorului Mihail Sturdza pentru Mănăstirea Neamţ. Predarea documentelor părţii ruse a reprezentat un act descalificant pentru încrederea acordată de client apărătorului său legal, motiv pentru care Sturdzeştii 1-au urmărit pe Kogălniceanu - crescut şi educat în casa acestora — cu o ură niciodată potolită: s-a pus un preţ de 700 de galbeni pe capul său şi a fost pregătită o celulă la 84

Nicolae lorga, op. c/t., p. 8 (18).

ISTORIA LOVITURILOR DE STAT ÎN ROMÂNIA 77 mânăstirea-temniţă

Soveja. Kogălniceanu a stat ascuns la Rălţăteşti, apoi a fugit la Cernăuţi. Celebrul document programatic Dorinţile partidei naţionale în Moldova, emis de el în august, s-a inspirat din Principiile în 6 puncte formulate de refugiaţii moldoveni la Braşov şi din Proclamaţia de la Islaz, publicată în ,Organul naţional" din Blaj la 30 iunie85. Deja avem un exemplu de circulaţie a programului revoluţionar românesc în toate cele trei mari provincii. Nivelul de reprezentare, care poate fi numit naţional pentru Moldova, este cel consemnat în ziua de 12 iunie, cînd o mulţime importantă a populaţiei laşilor a format un cortegiu impresionant către palatul lui Conachi, unde fusese cazat Talaat efendi, trimisul Porţii. Actul de solidaritate al ieşenilor cu revoluţionarii nu mai poate fi tratat ca scenă de salon. A fost încă foarte puţin, izolat şi suficient de moderat pentru ca evenimentele din Moldova să rămînă doar o „revoluţie de principii". Principele Nicolae Suţu, un contemporan lucid al evenimentelor, avea să scrie: „Să faci o revoluţie fără ajutorul poporului era un lucru imposibil; dar la noi poporul era liniştit şi inofensiv. Nu s-ar fi impresionat, afară doar de o momeală sigură, pe care boierii nu erau prea interesaţi so dea. Burghezia noastră nu-i formată decît din evrei şi negustori străini, duşmani naturali ai oricărei mişcări care le-ar afecta interesele"86. Muntenia. Revoluţia din Muntenia s-a declanşat în ziua de 9 iunie 1848, cînd ceremonia religioasă condusă de preotul Radu Şapcă din Romanaţi s-a transformat întro manifestaţie politică. Semnalul a fost dat chiar de foarte popularul preot, care introducea în predică elemente de program politic: „Izbăveşte Doamne şi mîntuie pe tot omul care suferă. Ridică şi însufleţeşte pe acest popor care moare, ca să facă să trăiască pe asupritorii lui. Scapă-1 de abuzul clăcei, de ticăloasa iobăgie, de podvoada drumurilor şi a şoselelor, de acele munci ale faraonilor"87. Conform jj5 Radu Dragnea, Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1926, p. 176. Memoriile principelui Nicolae Suţu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 180. o-j

r

A. D. Xenopol, op. cit., p. 251.

78


declaraţiei liderilor din scrisoarea trimisă domnitorului Gheor-ghe Bibescu în aceeaşi zi, „întreprinderea a fost improvizată şi spontanee"88, afirmaţie ce nu poate fi credibilă. Partida naţională îşi continuase activitatea şi mai viguros după 1821, iar liderii săi cei mai activi se maturizaseră politic în revoluţia declanşată în Paris, precum şi în urma contactelor politice cu fruntaşii revoluţionari italieni. Liderii partidei naţionale au avut o întrevedere decisivă cu reprezentantul Porţii, acelaşi Talaat efendi, şi i-au înmînat un memoriu, încă din data de 5 iunie, în care se făcea un jurămînt de credinţă Puterii suzerane: „Patrioţii români, le-pădîndu-se de o veche greşeală, renunţă la politica părinţilor lor şi nu se mai gîndesc astăzi decît să se alăture sincer Sublimei Porţi. Ei recunosc cît de crunt au fost înşelaţi părinţii lor de către Rusia, care nu s-a gîndit niciodată să facă din această ţară altceva decît o provincie în plus a imperiului său, după cum o dovedeşte incorporarea Basarabiei, parte integrantă a teritoriului moldovenesc, incorporare nedreaptă şi care a înşelat buna-credinţă a Sublimei Porţi prin trădarea dragomanului Dimitrie Moruzi"89. La 8 iunie I. Heliade-Rădulescu îi scria la Caracal lui Gheorghe Magheru: „Aşa îţi vestesc că aseară picai în Islaz şi în numele Domnului începem. Tot într-acea vreme se începe de altă parte la R. Vîlcii şi de alta la Ploieşti, în Bucureşti sunt toate gata. Sunt peste 3 000 cunoscuţi ce aşteaptă semnalul nostru"90. Proclamaţia de la Islaz are două puncte cheie, dincolo de semnificaţia imediată a celor 22 redactate de Ion HeliadeRădulescu. Primul este apelul către naţiune, a cărei definiţie este clară acum mai mult ca oricînd, depăşind-o în substanţă pe cea enunţată de Tudor Vladimirescu şi în amplitudine pe cea care i-a aparţinut lui 88

Cornelia Bodea, op. cit., voi.l, 1998, p. 542 (D. Moruzi a fost agentul secret al Rusiei, împreună cu Manuc bey, în tratativele păcii de la Bucureşti din 1812. Deşi era funcţionar turc, el a trădat interesele românilor şi a obţinut pentru Rusia incorporarea Basarabiei. A fost decapitat de turci în noiembrie 1812). 89 Ibidem, p. 526. 911 Ibidem, p. 532.

l


Ton Câmpineanu: „Cetăţeni în general, preoţi, boieri, ostaşi, neguţători, meseriaşi de orice treaptă, de orice naţie, de orice religie ce vă aflaţi în capitală şi prin oraşe, greci, sîrbi, bulgari, germani, armeni, israeliţi, armaţi-vă spre a ţine buna orînduială si a ajuta la fapta cea mare. Patria este a noastră şi a voastră"91. Este de observat că încă nu avem de-a face cu o asimilare corectă, modernă, a termenului de naţiune, folosindu-se prematur vocabula cetăţeni în aceeaşi frază cu naţie care încă îşi păstrează sensul de etnie. Al doilea aspect este tentativa de a propune Ţării Româneşti o republică: „ Domnul este ales unul dintre cetăţeni şi după domnie rămîne iară cetăţean, fiu al patriei. Domnul nici nu a fost, nici nu este prinţ; domn e tot cetăţeanul, domn e şi capul ţării"92. Cu toate că istoricul loan Lupaş a atras atenţia asupra punctului 5 din Proclamaţia de la Islaz— „Domn responsabil, ales pe 5 ani"- şi a arătat sursele de inspiraţie ale acestei tendinţe improprii Ţărilor române — iacobinii Revoluţiei franceze, poetul Lamartine, Jules Michelet93 -, prea puţini au observat că aceste criterii i se vor potrivi perfect 11 ani mai tîrziu lui Alexandru loan Cuza! Mai mult, în viaţa politică a statului român vor exista prinţi şi chiar foşti domnitori aleşi deputaţi. S-a vorbit mereu despre programul politic al revoluţionarilor români, iar în timp vom constata şi o permanentă critică a conservatorilor faţă de „oamenii de la '48" şi programul lor, devenită muşcătoare pe timpul domniei lui Cuza. Una din ţinte era această tendinţă republicană care dusese la alegerea unui domnitor din rîndul cetăţenilor, pentru care partida liberalilor radicali era făcută în totalitate răspunzătoare. Sub acest semn, „miracolul" alegerii surprinzătoare a colonelului Cuza ca domn primeşte o explicaţie realistă, programatică. Exemplul tentativelor repetate de democratizare a regalităţii în statele italiene, precum şi alegerea lui 91

Ibidem, p. 539. Ibidem, p. 536.

93

'

:

•. •

• ,

loan Lupaş, Istoria unirii românilor. Editura Fundaţiei Culturale Regale Principele Carol", Bucureşti, 1937, pp. 246-247. ' -• :

;.

80


Napoleon ca preşedinte de Republică, au reprezentat un mode] pentru încercarea de a-1 convinge pe domnitorul Gheorghe Bibescu să se pună în fruntea statului revoluţionar român. Acesta avea de ales între pornirile sale liberale şi teama de o intervenţie militară a Rusiei sau a Porţii. Acest domnitor cu studii strălucite de drept la Paris a ales retragerea din funcţie dintr-un motiv personal plin de generozitate: soţia sa suferea de o boală incurabilă care impunea prezenţa şi afecţiunea zilnică a soţului, în timpul tuturor agitaţiilor politice din primăvara acelui an incendiar, între presiunile reprezentantului rus Duhamel, între ştirile cu privire la deplasarea mulţimii de ţărani, tîrgoveţi şi preoţi dinspre Oltenia şi Prahova spre Bucureşti şi cererile imperioase ale partidei naţionale de a semna Proclamaţia de la Islaz sub titulatura de Constituţie, prinţul Gheorghe Bibescu se ducea acasă unde, cu discreţie şi dragoste, administra soţiei sale un tratament medical. Prezentat în istoriografie ca slab, ezitant, duplicitar sau filorus, Bibescu a fost unul dintre puţinii conducători ai românilor care au părăsit puterea fără regret. Mai ales după ce trei tineri revoluţionari au atacat trăsura în care se plimba împreună cu şeful Poliţiei şi au tras asupra lui, un glonte înfigîndu-se în epolet. Contradicţia între comportamentul său ca particular şi acela din calitatea de cel mai înalt demnitar al ţării ar putea să deruteze dacă nu ne situăm în mentalitatea epocii. Revoluţionarii erau priviţi ca nişte rebeli, dispuşi la orice sacrificiu, pregătiţi inclusiv pentru asasinat şi adepţi ai luptei insurgente. Orice conducător de stat din epocă era informat asupra celor două decenii de gherile sîngeroase care zguduiseră Italia şi fusese contemporanul instaurării republicii în Franţa. De asemenea, o anumită imagine despre iniţiatorii acestei mişcări europene, ca biografie, aspect şi comportament social, francmasoni sau nu, producea o repulsie de înţeles. Fundamental în atitudinea „reacţionarilor" este convingerea că orice agitaţie revoluţionară atrage automat intervenţia străină, otomană sau rusească, fără putinţa de a cunoaşte consecinţele unei noi ocupaţii militare, în acest calcul intră şi un aspect ilogic ce nu trebuie ignorat: la domniile fanariote nu se putea reveni, astfel că orice ocupaţie străină ar fi apelat exact la


81

corpul politic şi administrativ „reacţionar"(t>oieri şi funcţionari filoruşi sau filoturci). Dar acesta tocmai se lupta să împiedice o astfel de evoluţie a evenimentelor. Logic ar fi să acceptăm existenţa unei alte variante a interpretării interesului naţional, aceea a conservatorilor, care ar fi protejat ţara de perspectiva cea mai gravă: reinstalarea ocupaţiei militare străine prin permanentizarea prezenţei trupelor de intervenţie. în evenimentele revoluţionare din Muntenia au fost implicate şi masele. Cifrele participanţilor variază între 2 000 la manifestaţiile de stradă din Bucureşti în zilele de 9 şi 11 iunie şi 30 000 înainte de intrarea trupelor otomane în Capitală la 13 septembrie, diminuate rapid la aproximativ 3 000, cînd s-a constatat că armata trimisă de Poartă are ordin să intervină. Comportamentul acestui nucleu identificabil de cetăţeni români revoluţionari a fost remarcabil, de la entuziasmul exuberant al începutului de iunie, la atitudinea disperată a sfîrşitului din septembrie: „înaintînd către masele de ţărani, aceştia din urmă s-au apropiat, au căzut în genunchi şi au aplecat steagurile. Pentru a-şi face drum, trupele (otomane) au fost nevoite să dea pinteni cailor şi să lovească cu latul săbiilor"94. Se poate stabili o cronologie a participării populaţiei la segmentul muntean al revoluţiei: Revoluţia era pregătită din timp, încă de la Paris. Imediat după victoria insurecţiei pariziene, studenţii români s-au adunat în sediul societăţii lor naţionale şi au decis să-şi finanţeze deplasarea spre ţară din fondurile acesteia, încă de la început, tinerii boieri erau divizaţi în privinţa modului cum trebuia declanşată revoluţia în statele româneşti: majoritatea, care rămînea fidelă Porţii, vedea un protest îndreptat împotriva Regulamentului Organic şi a Rusiei, în timp ce un grup restrîns, condus de C. A. Rosetti şi Ion C. Brătianu, dorea să copieze insurecţia franceză şi să instaureze republica. Alexandru Golescu urma să fie Cornelia Bodea, op. cit, voi 2, p. 869 (Telegrama nr. 52 din 28 sept. a stil nou consulului britanic R. G. Colquhoun către ambasadorul Stratford Canning la Constantinopol).

82


preşedinte. Aşa cum pot fi reconstituite intenţiile din mărturiile postrevoluţionare, ideea iniţială era a unei revolte împotriva ocupantului ţarist, cu sprijin în ofiţeri şi bani din partea Franţei şi înaltei Porţi. Parisul şi Constantinopolul erau atunci unite în efortul de blocare a înaintării Rusiei spre sud. Se miza pe o acţiune militară, cu folosirea trupelor de panduri din Oltenia ale lui Gheorghe Magheru, la acea dată prefect al judeţului Romanaţi. La Islaz se aflau maiorul Christian Teii şi căpitanul N. Pleşoianu, în fruntea a două companii de infanterie. Magheru raportează domnitorului Bibescu asupra mişcării unui număr important de ţărani, orăşeni şi negustori spre anumite centre de adunare în Vîlcea şi Oltenia şi primeşte ordinul să mobilizeze toţi dorobanţii din regiune, să împiedice răscoala şi să-i împuşte pe capii acesteia95. La Caracal însă cei 600 de dorobanţi în frunte cu Magheru fraternizează cu gloatele puse în mişcare de lozincile Trăiască Constituţiunea! şi Trăiască libertatea! şi împreună ocupă, aşa cum vom vedea, oraşul Craiova. Magheru era francmason. Istoria adevărată a evenimentelor din Oltenia poate fi găsită în rapoartele şi memoriile ofiţerilor implicaţi. Căpitanul Pleşoianu a fost acela care s-a întîlnit în secret cu Nicolae Bălcescu şi Golescu Arăpilă la venirea acestora de la Paris. Cei doi revoluţionari păreau foarte siguri pe ei, mai ales în privinţa ridicării maselor, dar Pleşoianu lea atras atenţia că ţăranii sunt cît se poate de circumspecţi: „Nu că sunt mulţumiţi de starea lor, nu că sunt mulţumiţi de guvern, ci că, (sic!) ca oameni de atîţia siecoli, tot asupriţi şi înşelaţi şi apoi tot de atîţia siecoli nepregătiţi de o asemenea împrejurare, au spaima necredinţii ciocoilor şi necunoş-tinţa puterii lor, astfel vedeţi că nu trebuie să vă credeţi siguri. Crez că o să fie tot ţăranul, tot asupritul cu noi, după oarecare desluşire şi încredere"96. Intr-adevăr, singurele manevre prorevoluţionare din Oltenia au aparţinut unor companii militare Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, voi. l, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1940, p. 34 (Mersul revoluţiei din Muntenia şi atitudinea Marilor Puteri. N. Bălcescu despre revoluţie). 96 N. Pleşoianu, Memoriu asupra revoluţiunii din 1848 (apud Cornelia Bodea, op. cit., voi. 3, 1998, p. 212).


83

Nicolae Bălcescu (1819 - 1852)

conduse de ofiţeri complotişti, în celebra zi de 9 iunie 1848, la Islaz nu au venit decît subunităţile lui Pleşoianu, Teii şi Magheru 1-a care s-au asociat... 10 ţărani: „Abia să luă dupe noi vreo 10 lăcuitori; şi cauza era neconfienţa, fiindcă jefuiţi de atîtea secole de ciocoi (aşa numesc ei pe toţi ce nu sunt plugari, pe carii îi numesc creştini), orice făgăduială, orice vorbă o lua drept un mijloc de a-i înşela mai bine"97, în aceste condiţii, Pleşoianu apelează la popa Şapcă din Celei, cu care era prieten şi căruia îi cere să încerce el adunarea oamenilor din satul său. Conform informaţiilor date de Pleşoianu şi confirmate de un alt ofiţer implicat m acţiune, A. Christofi, la Islaz nu a avut loc decît ceremonia 97

9.

Ibidem, p. 2 î

.

84


sfinţirii steagurilor în prezenţa trupelor fidele şi a unui grup de 10 voluntari greci. S-a păstrat şi relatarea unui martor ocular, I. S. Bunescu, membru al comitetului revoluţionar: „ La 9 iunie, în mijlocul satului Islaz, în faţa a două companii de soldaţi aduşi de C. Teii şi N. Pleşoianu, cu o pompă simplă dar impunătoare, în mijlocul unei mulţimi respectuoase şi respectabile, se face slujba religioasă, se citeşte de către Heliade proclamaţia către popor, care anunţa punctele Constituţiunei şi care nu erau altele decît cele întocmite de el şi Dinicu Golescu la Goleşti şi pentru care jurase în biserica de la Goleşti a le aduce la îndeplinire"98. Peste timp s-a produs o suprapunere de momente între citirea proclamaţiei în satul Islaz şi sfinţirea steagurilor de pe terenul din apropiere, numit ulterior Cîmpia Libertăţii. Ambele evenimentele sunt la fel de importante şi amănuntul de loc chiar nu are nici o relevanţă pentru faptul istoric. Mai semnificativă este observaţia că în acest eveniment crucial al istoriei României, preoţii şi militarii - prin extensie, Biserica şi Armata — au jucat un rol decisiv, realitate care se va regăsi mai tîrziu în doctrina naţionalistă modernă a Dreptei româneşti. A doua zi, la 10,00 dimineaţa, formaţia militară ajunge la Celei, unde este întîmpinată de părintele Şapcă împreună cu circa 100 de săteni. Tot aici se alătură şi compania a 6a a sergentului major Paicu. Direcţia de marş a fost Caracal — Craiova, nicidecum spre Bucureşti, cum s-a acreditat mult timp. Spre Bucureşti au plecat doar liderii revoluţionari cu Proclamaţia de la Islaz, care se pare că a fost totuşi citită şi în faţa militarilor, în sfîrşit, pe traseul de la Caracal la Craiova, populaţia iese în număr ceva mai mare la chemarea administratorului districtului, care nu era altul decît Magheru. Dimensiunea aproximativă a participanţilor la acest marş revoluţionar ne este dată de acelaşi martor ocular: „în tot, 490 sau 500 oameni armaţi şi vreo 500 lăcuitori, fiindcă din distanţă în distanţă, unora lăcuitori le dam noi drumul să să-ntoarcă înapoi. Alţii C. 1. Bunescu, Legendele în istoria contimporană a României, Editura Gh. N. Vlădescu şi fiul, Cîmpulung-Muscel, 1927, p. 18 (titlul nu trebuie să deruteze, fiind vorba de un text critic la adresa legendelor).


fugea ei noaptea (Am spus, neconfienţa erea cauza). Peste tot, se aflau 1000 oameni"99. O manifestaţie ceva mai amplă s-a petrecut la Craiova, o dată cu intrarea acestor trupe şi după ce s-a aflat nrintr-un curier că la Bucureşti, în 11 iunie, guvernul provizoriu luase puterea. Documentul prin care li se anunţa componenţa noului guvern a produs indignare: Christian Teii era înlocuit la Ministerul de Război cu colonelul Odobescu, iar Magheru era trecut la Finanţe, unde cu onestitate afirma că nu se pricepe. Cei cîţiva membri ai guvernului aflaţi la Craiova, în frunte cu Ştefan Golescu, hotărăsc să plece spre Bucureşti cu trupele. Nu este clar dacă acest nou marş era, de data asta, ostil puterii de la Bucureşti. Dar ideea pare plauzibilă, deoarece în 15 iunie guvernul provizoriu se grăbeşte să le trimită o nouă listă a Executivului în care Teii este din nou ministru de război şi este rugat să vină urgent în sprijinul revoluţiei, în acest punct se acreditează mai degrabă ideea că trădarea colonelului Odobescu ar fi modificat atitudinea guvernului provizoriu faţă de Teii şi Magheru. între timp, Pleşoianu fusese avansat colonel, iar sergentul major Paicu făcut sublocotenent. Gheorghe Magheru a primit funcţia de căpitan-general, asimilată ulterior gradului de general şi rămasă astfel în conştiinţa publică, deşi nu a fost niciodată general al Armatei române. în paralel cu evenimentele din Oltenia, la Bucureşti Poliţia a aflat din timp de pregătirea unei adunări pe Dealul Filaretului în noaptea de 8 spre 9 iunie şi a trecut la arestarea unor capi cunoscuţi. Dar încercarea de a împiedica declanşarea revoluţiei prin arestarea organizatorilor a eşuat, cu toate că adunarea n-a mai avut loc. Unii dintre capii revoluţiei au reuşit să fugă din timp spre Islaz, alţii au fost eliberaţi sub presiunea unor grupuri de meseriaşi, în ziua de 11 iunie, pe Dealul Filaretului - locul unde, în urmă cu 5 ani, se înfiinţa loja fracmasonică Dreptate-Frăţie1^ _ ^ N. Pleşoianu, op. cit., p. 221. Membrii fondatori ai lojii masonice Dreptate-Frăţie au fost: Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Teii şi A. G. Golescu-Negru. Alţi membri erau: Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Aaron Florian, C. A. Rosetti, C. Daniel Rosenthal.

86


are loc o manifestaţie populară la care participanţii sunt informaţi asupra evenimentului de la Islaz şi asupra conţinutului Proclamaţiei. Din scrisoarea lui Florian Aaron către Gheorghe Bariţiu, aflat la Braşov, aflăm că „eri, vineri dimineaţa, la 11, pe cînd capitala se afla într-o neodihnă neastîmpărată, pe cînd se pregăteau isbucniri de nouă mişcări revoluţionare, prinţul (Bibescu) vru să cerce credinţa garnizoanei pe care se întemeia. Se duse mai întîi la casarma cavalerii şi, după ce se adresă către ofiţeri ca, în împrejurările de faţă, cînd ţara este ameninţată de rebeli, să păzească credinţa către gubern, aceştia îi răspunseră că ei sunt gata a-şi vărsa sîngele în contra vrăjmaşilor patriei, dar sînge român, sînge patriotic nu vor vărsa niciodată"101. Aceeaşi sursă relatează modul în care ţăranii veniţi de la Islaz au fost întîmpinaţi de bucureşteni: „întîmpinarea orăşanilor cu ţăranii a fost ceva sublim în felul său. Se îmbrăţişară, se sărutară; ţăranii, fără arme, fără nimic, cu merindea numai în traistă, cu punturile nouăi Constituţii în mîini, intrară în capitală sub stindardele lor, strigînd: «Dreptate!» şi orăşanii, unindu-şi glasurile cu dînşii, repetau: «Dreptate!». Astfel ţăranii cu orăşanii înfrăţiţi, între răsunete de glasuri detunătoare, înaintară pe uliţele capitalei către palatul prinţului"102. Rămîne în continuare neclar de unde proveneau aceşti ţărani, pentru că cei din Oltenia am văzut ce traseu au avut. Bibescu se afla la masă cu C. Filipescu, I. Florescu şi Banov atunci cînd palatul a fost luat cu asalt. Conform unei adecdote tîrzii care caută să minimalizeze evenimentul, anunţat că îl caută un Golescu, Bibescu porunceşte să mai pună un tacîm la masă. Revoluţionarii însă năvălesc în încăpere. Domnitorul a semnat Constituţia şi revoluţionarii au ales un guvern în care un ministru era supus britanic, şeful armatei era ofiţer rus iar şeful poliţiei era supus austriac. Pentru a aduce acest eveniment istoric în dimensiunile sale umane, ar trebui arătat că, dincolo de efortul organizatoric remarcabil pentru Ţările române din acel 101

102

Cornelia Bodea, op. cit., voi l, 1998, p. 544.

Ibidem.

~1


veac, mulţimea era încă destul de greu de controlat. Nicolae Golescu, unul dintre revoluţionarii cruciali pentru constituirea statului modern român, a fost cel care a luat textul Constituţiei semnate de Bibescu şi a arătat-o mulţimii din faţa palatului. Aceasta s-a înghesuit, 1-a asaltat pe Golescu şi aproape imediat 1-a strivit cu entuziasmul său. Constituţia în original, cu semnătura abia smulsă domnitorului, a fost sfîşiată de popor. Cu totul inexplicabil, Nicolae Golescu se refugiază la mănăstirea Cotroceni de unde pleacă pe furiş, seara, îmbrăcat în haine preoţeşti. Atitudinea lui, chiar în momentul victoriei acţiunii revoluţionare, ar rămîne lipsită de sens dacă nu am coborî la dimensiunea umană a acestor eroi autentici: era prea mult; o mînă de tineri boieri, înfierbîntaţi de ideile mazziniene şi martori oculari ai triumfului francez, se luptau la Bucureşti cu trei imperii. La numai 60 de kilometri în sud era o armată bine echipată şi instruită, pregătită să-i zdrobească. Putem presupune şi că în mintea unui Bălcescu, Rosetti, Nicolae Golescu reproducerea la Bucureşti a uriaşei schimbări de regim de la Paris părea o întreprindere de necuprins. Cu atît mai mult cu cît ei, alături de fraţii Brătianu, constituiau un grup restrîns, ceva mai radical, în interiorul corpului revoluţionar muntean şi moldovean, dominat de moderaţi. Această realitate va produce şi erorile bine cunoscute ale revoluţiei muntene: arestarea guvernului de către coloneii Solomon şi Odobescu, fuga panicată spre Transilvania Ia zvonul unei iminente invazii ruseşti, eşecul comisiei rurale, disoluţia trupelor militare loiale în lipsa unei conduceri unitare şi ferme. La ele se adaugă un fapt încă necercetat în profunzime: destinul Gărzii Naţionale. Garda Naţională, într-o încercare de a copia modelul francez, s-a înfiinţat oficial la 21 iunie 1848, avînd pe colonelul C. Cre-tulescu drept şef şi pe Magheru drept inspector-general, cu un statut contradictoriu, plasat între voluntariat şi serviciu obligatoriu, în ciuda imaginii eroice care însoţeşte Garda Naţională în istoria revoluţiei, ea nu a fost dorită din mai multe motive: l • Teama că va produce o reacţie violentă din partea Rusiei şi a Imperiului otoman. 2. Tendinţa de a limita atribuţiile ei la o activitate specifică unei miliţii orăşeneşti. 3. Teama că ar putea fi


folosită pe cîmpul de luptă în timp de război, oamenii săi nefiind pregătiţi sau instruiţi pentru a înfrunta trupe regulate ale unei armate străine. 4. Teama că prin Garda Naţională s-ar putea crea un corp înarmat al partidei liberale radicale cu care să acţioneze în tulburări civile de extracţie politică. Din lipsă de arme de foc, Garda Naţională a fost dotată cu suliţe: „Situaţia era tulbure şi guvernul nesigur, aşa că orice svon despre venirea ruşilor sau turcilor, aducea după sine dizolvarea gardei. Nu se dispunea de arme, cele date de Arsenalul armatei fiind stricate, iar cele date de unităţile armatei prea puţine. De aceea, guvernul a recurs la înarmarea gardiştilor cu lănci, în care scop a ordonat concentrarea tuturor fierarilor"103, în timpul revoluţiei din 1848, Garda Naţională a suferit cele mai multe dezertări şi a reprezentat cel mai clar exemplu al distanţei care separa declaraţiile politice de faptele unei voinţe luptătoare. Ea a devenit în scurt timp subiect de ironii, apoi de îngrijorare pentru caracterul său partizan libera) din deceniile următoare şi a fost imortalizată, în aspectele sale improvizate, de geniul lui I. L. Caragiale. Pe fondul tribulaţiilor Gărzii Naţionale, un alt fenomen a trecut aproape neobservat. Exista un loc unde se găseau şi arme şi oameni - destul de mulţi -hotărîţi să lupte. Pregătirea lor militară nu era completă, în schimb aveau tradiţie, ierarhii militare precise şi conducători încercaţi. Acest loc era Oltenia. Oamenii porniţi cu drapelele tricolore în frunte spre Islaz şi dincolo de Islaz, conduşi de panduri şi de „oamenii de la 1821", aveau avantajul unei „conştiinţe de luptă", a unei experienţe şi al unui ideal. Mulţi dintre ei ţineau în mînă arme de foc. Dintr-un ordin al guvernului revoluţionar, aceste arme au fost retrase de la luptătorii olteni, sub pretextul că vor fi reparate, şi, de frica armatei otomane, au fost distruse1'*4. Cînd oltenii s-au ridicat pentru apărarea revoluţiei de intervenţia 103

Gen. Radu Rosetti, Garda Naţională. Scurt istoric. Rostul ei în războiul din 1877-1878, „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice", Seria III, Tomul XXV, Mem. 10, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1943, p. 6 (488).

104 Njcolae lorga, Cugetători români de acum o sută de ani, p. 27 (725).


militară otomană, mulţi au fost trimişi înapoi. Politica pe care o aplica atunci guvernul revoluţionar era de împiedicare a oricărei provocări. Este şi motivul pentru care singurul episod militar al revoluţiei a fost produs de nişte pompieri, cei din Dealul Spirii, aflaţi sub conducerea colonelului Zăgănescu. Celebra replică a lui Bălcescu: „Ce ziceţi voi de revoluţia asta, care se dovedeşte posibilă, chiar în clipa în care se prăbuşeşte?", aparţine exclusiv literaturii1"5. în acest loc al analizei istoriografice se deschide o temă sensibilă. Slăbiciunile puterii revoluţionare instalate la Bucureşti îşi aveau oare sursa în intervalul prea mare al nivelului de conştiinţă politică dintre tinerii revoluţionari şi populaţie, de unde şi numărul redus de aderenţi? Realitatea demonstrează că punctul sensibil se afla în alt loc. Revoluţionarii greşiseră pur şi simplu revoluţia, în timp ce la Paris avusese loc o revoluţie burgheză, condusă de lideri socialişti care reuşiseră să scoată pe străzi muncitorimea şi burghezia, în România aceste clase nu existau decît în forme incipiente urbane, motiv pentru care ceea ce putea duce la succes acţiunea era doar o răscoală. Pentru asta era nevoie de un mesaj simplu şi popular, de lideri ţărani sau apropiaţi de ţărani (cum au fost Tudor Vladimirescu şi Avram lancu) şi de reforme rurale imediate. Lupta disperată a lui Bălcescu de a produce o îmbunătăţire a soartei ţăranilor prin comisia de împroprietărire avea acest scop, după ce şia dat repede seama că revoluţia pariziană nu putea fi repetată în Ţara Românească. Din acest punct de vedere, partea de revoluţie din Muntenia a fost minoră în comparaţie cu revoluţia din Transilvania, care s-a făcut de către ţărani aflaţi într-un alt stadiu al conştiinţei naţionale şi sociale. Bucureştii nu a dat revoluţiei decît lideri: Nicolae Bălcescu, Nicolae şi Ştefan Golescu, C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu. Raportul între ideal şi tentativa de punere în practică a acestuia a avut prea multe momente de improvizaţie. De ambele Camil Petrescu, Bălcescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 118.

90


părţi. Beizadeaua Constantin Cantacuzino, de exemplu, incriminat de istorici şi literaţi pentru trădarea de a accepta oferta otomană în momentul invaziei, a ajuns în această situaţie printr-o confuzie de nume din partea Porţii: „Reşid Paşa desemnase de caimacam pe Costache Cantacuzino, crezînd că era frate-so Grigorie, pe care îl cunoscuse la Paris"106. Din punctul de vedere al subiectului analizei de faţă, documentul fundamental al acestei secvenţe a revoluţiei române din 1848 este Instrucţiunea emisă de guvernul revoluţionar în iulie pentru uzul comisarilor de propagandă. Text relevant pentru dimensionarea exactă a implicării naţiunii în actul revoluţionar, Instrucţiunea înfăţişează doza de realism a boierimii iniţiatoare de reformă: „Comisarii mai erau însărcinaţi să facă să înţeleagă pe săteni, că astăzi sunt liberi, şi să le explice acest cuvînt «foarte greu de înţeles» pentru ei; a-i face să priceapă «că Dumnezeu a făcut pe toţi oamenii deopotrivă; că cel ce suferă a fi bătut de oricine, se pune în rîndul vitelor; că ministrul, administratorul, subadministratorul nu sunt stăpînii lui; că el va fi proprietar şi nu rob ca pînă acum»"107. Un ecou al slabei pregătiri a populaţiei pentru a înţelege procesul complex dezvoltat în Europa primei jumătăţi a secolului al XlX-lea găsim şi în scrisoarea trimisă din Cernăuţi la 11 octombrie 1848 de Mihail Kogălniceanu fratelui său, care îi pusese la dispoziţie un document propriu reformator: „Hîrtia ce mi-ai dat îi prea bine scrisă ca stil şi-ţi fac complimente, însă ca adevărată cunoştinţă a ţării nu. Vrei ca Moldova să se apere în contra R(usiei), cînd ea n-a fost în stare de a se scula în contra unui ticălos domn ca Sturza? Şi apoi, acum proclamaţiile sunt de prisos"108 . Această distanţă firească între planul intelectual al procesului revoluţionar şi poporul român, ca nucleu determinant al naţiunii, nu trebuie împinsă spre proiecţia în derizoriu a revoluţiei românilor din 1848. Fenomenul a fost 106 107

Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, voi. l, p. 61.

A. D. Xenopol, op.cit., p. 258. 108 peţ re v. Haneş, M. Kogălniceanu. Scrisori din exil, Editura Societatea Prietenii Istoriei Literare, Bucureşti, 1934, p. 19.


91

general european. Insurecţiile succesive, războiul civil şi revoluţiile declanşate în toată Peninsula Italică între 1820 şi 1831 -mai ales cea de la Neapole, simultană cu mişcarea lui Tudor Vladimirescu - au cunoscut aceeaşi lipsă de legătură cu naţiunea în numele căreia se desfăşurau: „Propaganda societăţilor secrete continua să fie activă, dar nu obţinea rezultate concrete decît în armată, la nobilime şi la burghezie. Poporul, precum cel din Neapole, nu înţelegea nimic, dar, cu excepţia din urmă a piemontezilor, avea înţelepciunea să se abţină"109. Concepută în spaţiile intime ale francmasoneriei speculative republicane, revoluţia a făcut numeroase victime inconştiente pînă să trezească lumea la un nou mod de viaţă. Transilvania, în Transilvania, revoluţia românilor a avut o dezvoltare mult mai amplă şi mult mai profundă. Ea a conţinut, în primul rînd, o bază realistă prin calitatea sa de revoltă ţărănească iniţiată şi condusă de o intelectualitate laică şi ecleziastică endogenă, iar în al doilea rînd a beneficiat de tema naţională care a asigurat de la început unitatea claselor. Din acest punct de vedere, conştientizarea naţionalităţii la românii ardeleni era mult mai avansată şi, în consecinţă, asigura o motivare directă, fără medierea unui model occidental, în Ardeal nu era nevoie de propagandă, ci de comunicare. Pe de altă parte, enunţul-simbol al lui Nicolae Bălcescu: revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române este mult mai veridic în Transilvania, unde apelul la inspiraţia revoluţiei ungare este doar un pretext facil. Atît timp cît răscoala lui Horea, mişcările înregistrate cu ocazia acţiunii lui Tudor Vladimirescu şi ale revoluţionarilor ce i-au urmat au fost fundamentate de problema naţionalităţii, nu se poate vorbi de revoluţia românilor din Transilvania ca de o anexă a revoluţiei ungare din 1848. Atît timp cît programul revoluţionar ungar de la Pojon şi Buda conţinea încă de la început cererea unilaterală de unire a Transilvaniei cu Ungaria, nu putem accepta în termenii seriozităţii o influenţă ungară asupra ridicării românilor, cauza Albert Falcionelli, Leş societes secretes italiennes. Leş Carbonari -La Camorra. La Mafia, Editura Payot, Paris, 1936, p. 61.

92


revoltei fiind fundamental opusă. Aşa cum s-a văzut, în şedinţa solemnă din 11 aprilie a parlamentului imperial se aproba cererea revoluţionarilor unguri cu o argumentaţie complet falsă: „Se aprobă unirea desăvîrşită (d/e vollstaendige Vereinigung) a Transilvaniei cu Ungaria, sub un singur guvern, pentru că aceasta este cerută de înfrăţirea şi unirea popoarelor conlocuitoare, precum şi de necesitatea prezentă a reprezentării neamurilor acestor două ţări (Schwesterlaender = ţări surori, în original), pe bază de egalitate, în primul parlament"110. Or, este cunoscut că ridicarea la revoltă a românilor transilvăneni a avut drept geneză lista completă a revendicărilor revoluţionare europene şi în primul rînd principiul naţionalităţii, care presupune autodeterminare şi constituirea statului independent. Teoria influenţei decisive ungare asupra revoluţiei transilvănenilor se menţine şi pentru faptul că în epocă a existat un scenariu comun pentru ambele ţări, lansat în Occident şi care planificase o dezvoltare a fenomenului revoluţionar în cascadă, pe traseul radiant născut la Paris. Dacă acceptăm ideea conform căreia „concomitenta mişcărilor revoluţionare din întreaga Europă dovedeşte prin ea însăşi că planul de acţiune fusese unitar"111, atunci va trebui să admitem că au existat o strategie şi o tactică ale acestui plan. Strategia este clară: emanciparea naţiunilor şi constituirea statelor moderne, la care trebuie să adăugăm împlinirea aspiraţiilor umaniste (utopice). Tactica însă presupunea un focar extrem de puternic, în stare să iradieze pe tot continentul împotriva unor adversari redutabili: imperii bogate şi civilizate, Biserica romano-catolică, insularitatea britanică, despotismul rusesc, antisemitismul economic, sistemul conservator feudal. Toţi aceşti inamici trebuiau învinşi, iar unii dintre ei aveau la dispoziţie toate instrumentele represiunii. Iniţial, centrul trebuia să fie Italia, dar eşecul aderenţei maselor la mişcările revoluţionare burgheze din 11()

Mihail Popescu, Documente inedite privitoare la Istoria Transilvaniei între 184H-1X59 din actele Arhivei de Stat a Ministerului de Interne şi Justiţie dela Viena, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1929, p. V. 111 Alexandru Marcu, op. cit., p. 6. >


ultimele decenii, precum şi faptul că motorul acţiunii era cel al unităţii, nu al emancipării sociale, a obligat soluţia de a adopta un definitoriu caracter militar. Rezolvarea problemei unităţii italiene, aşadar, avea nevoie de conflict armat. Simbolul acestuia a fost Giuseppe Garibaldi. Dar în momentul în care revoluţia a izbucnit acolo unde avea şi tradiţie şi mediu, în Franţa, portdrapelul a devenit Louis-Napoleon Bonaparte. Constanta sa tactică în acţiunea de influenţare a emancipării naţiunii italiene a fost producerea diversiunii pe scară largă, lovind în Imperiul austriac la marginile sale. Doctrina lui OrdînNaşciokin: să nu legi prietenie cu vecinii, ci peste capul vecinului este valabilă şi astăzi. Ea a stat la baza relaţiilor privilegiate între Italia şi Ungaria de mai tîrziu, care au dus, printre altele, şi la Dictatul de la Viena. Aşadar, dacă ideatic, doctrinar şi strategic revoluţia era destinată tuturor naţiunilor, tactic Franţa avea primordial nevoie de revoluţia românilor şi a ungurilor pentru a-şi uşura intervenţia, inclusiv militară, în Italia. Eşecul revoluţiilor din Ungaria şi Principatele Române nu a avut drept cauză principală neconcordanţa fundamentală între programele celor două entităţi, dar ea a contat la disoluţia rapidă a planului. Declanşarea conflictului unga-ro-român nu exclude folosirea mişcărilor revoluţionare din Ungaria şi Principatele Române de către Franţa ca sursă a punerii Austriei în situaţia de a lupta pe două fronturi. Tot aici trebuie arătat că ideea „putrefacţiei" marelui imperiu central european nu rezistă prea bine în faţa unei analize serioase asupra tendinţelor liberale iniţiate de iluminism şi care ar fi produs o emancipare graduală. înseamnă încă a merge prea departe, adică pînă la a ne întreba dacă revoluţiile şi cele două războaie mondiale puteau fi evitate. Oricît de fantezistă ar părea această întrebare, ea este pusă tot mai des de istoricii şi analiştii care se apleacă din nou, cu mai multă atenţie, asupra caracterului comunist şi obstinat republican al iniţiatorilor revoluţiei europene din 1848. Dacă în epocă nu se prea ştia, acum se cunoaşte şi ce înseamnă comunismul şi cum poate supravieţui ideal monarhia în state puternice Şi exclusiv moderne. Napoleon însă — la fel cum va fi şi Cuza mai tîrziu - va reprezenta acel conducător convins, înzestrat cu

94

U


misiunea de a pune în aplicare doctrina unor ideologi, dar cu mijloacele statului. Cazul „provocării" revoluţiei din Transilvania, în versiunea analizată aici, primeşte astfel un argument decisiv; „încă din 1848, Cavour îşi avea formulată concepţia în politica orientală, concepţie care nu se depărta prea mult de aceea a tuturor oamenilor de stat italieni contemporani: emanciparea Piemontului şi neatîrnarea tuturor italienilor, folosind întru aceasta revolta naţionalităţilor din Orient, preconizată de Mazzini. în realismul său, Cavour nu putea concepe teoretic şi ideologic această revoltă, care nu-i putea apărea drept scop, ci drept sigur mijloc pentru realizări imediate în Italia"112. Cu inteligenţă, din intuiţie sau pur şi simplu din scrupulozitate - nu ştim — Parlamentul imperial cere ca validarea unirii Transilvaniei cu Ungaria să treacă mai întîi prin Dieta ardeleană. Această cerere a excitat nerealismul tipic ungar şi a dus la un sistem de alegeri restrictiv în care românilor majoritari le reveneau cele mai puţine mandate, deputaţii aveau obligaţia să cunoască şi să folosească numai limba maghiară, iar cenzul limita şi mai mult accesul reprezentanţilor. Din cu totul alt motiv — dar tot fundamental etnic şi lingvistic - saşii se vor considera şi ei nedreptăţiţi. Rupţi de centrul german, ei se apropiau firesc de majoritatea românească dispusă să accepte păstrarea identităţii săseşti şi a privilegiilor. Planificatorii occidentali ai revoluţiei au făcut din start o greşeală: ei au însărcinat pe liderii unguri să transfere revoluţia din Ungaria în Transilvania, aceştia au adoptat soluţia revoluţionarii integrate, cu Transilvania ca parte a Ungariei, iar românii au aflat despre insurecţiile din marile capitale europene indirect, mult mai tîrziu şi deformat. Este motivul pentru care, deşi revoluţia pariziană avusese loc în februarie, românii se activează numai după decizia imperială din 11 aprilie, în momentul în care intelectualitatea transilvăneană a înţeles adevăratele scopuri ale revoluţionarilor unguri, mesajul unitar al acesteia a , p. 12 ( Alexandru Marcu adaugă la această constatare şi definiţia celebră a ducelui de Gram'ont: „Creează dezordinea, spre a avea dreptul să restabilească ordinea").


fost rostit fără ezitare: Nici o unire cu ungurii, pînănu vor trata cu românii ca naţiune liberal13 Enunţul urma a fi susţinut de mari adunări populare. Prima a fost programată în ziua de 30 apri-lie(stil nou) şi a fost interzisă de autorităţi. Dar liderii Avram lancu, loan Buteanu şi Alex. Papiu-Ilarian îşi asumă riscul chemării ţăranilor în faţa catedralei din Blaj, unde, sub pretextul ţinerii slujbei de Duminica Tomii, sunt enunţate unele revendicări revoluţionare. Istoriografia a păstrat două versiuni ale desfăşurării acestei adunări. 1. Prima vede în Adunarea din 30 aprilie scînteia revoltei: „Reprezentanţii autorităţii publice, care aveau de gînd să citească ordinul de dizolvare a adunării, nu ajung la cuvînt. Spiritul de nesupunere se va transmite astfel şi asupra maselor, care încep să-şi bată joc de neputinţa guvernului"114. Liderii se retrag apoi în biserică şi hotărăsc convocarea unei mari adunări la 3/15 mai. Moţii întorşi în satele lor refuză supunerea la obligaţiile venite din condiţia de iobagi şi încep pregătirile pentru adunarea de la Blaj, pregătiri care includ dezvoltarea unei organizări militare. 2. Prima versiune este infirmată de martorul ocular Timotei Cipariu care descrie atitudinea trupelor imperiale trimise la faţa locului şi poziţia celor 3-4 mii de români faţă de acestea: „Amîndouă corpurile [militare imperiale - n.a.] steteră întra lor puseciune nemişcate pîn la trei ore după-amiazăzi, cînd poporul începu a se despărţi între vivate repeţite să trăiască împăratul Ferdinand! Să trăiască ostaşii împăratului!'^15 Contradicţia evidentă între cele două versiuni vine din faptul că una este eroic-legendară, iar cealaltă documentară. Ansamblul documentelor păstrate şi mişcările diferiţilor lideri transilvăneni, precum şi influenţa constantă din partea revoluţionarilor munteni şi moldoveni, demonstrează că la Adunarea de la Blaj din 30 aprilie mesajul s-a limitat la problema Mihail Popescu, op. cit,, p. X. Silviu Dragomir, Avram lancu, ^„..„,„

Silviu Dragomir, Avram lancu. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 52.

96


liberalizării iobăgiei în cadrul programului revoluţionar ungar şi la măsura în care, îmbrăţişînd reforma agrară propusă de acesta, se poate accepta unirea cu Ungaria. Versiunile se ciocnesc şi în privinţa poziţiei unui actor principal al revoluţiei, Simion Bărnuţiu - om de legătură cu mişcarea revoluţionară europeană şi cu lojile francmasonice implicate - care ar fi lansat aici primele semnale politice. De la faţa locului, Timotei Cipariu relatează însă altceva: „Poporului doritor de a-1 auzi le recomandă pacea, ascultarea de mai mari, aşteptarea în pace pîn-la adunarea naţională şi dieta tarei, cînd toate doririle poporului român se vor împlini din împreuna înţelegere a tuturor mai înţelegătorilor români şi staturilor făre/"116. în Apelul pentru a doua adunare de la Blaj apare tema pericolului reprezentat de manevrele armatei imperiale şi li se cere ţăranilor să vină înarmaţi „însă nu pentru aceea ca să vă răsculaţi împotriva cuiva. Dumnezeu să vă ferească de aşa ceva, ci numai pentru aceea ca să vă puteţi apăra dacă cineva ar îndrăzni să se ridice împotriva voastră"117. Studierea atentă a nuanţelor degajate de acest document dezvăluie un vehicul de comunicare între intelectualitatea revoluţionară şi ţărani, în contextul derutei generate de forţa problemei sociale în raport cu problema politică, al preluării iniţiativei de către revoluţionarii unguri şi al posibilei deturnări a sensului ridicării maselor româneşti de la scopul lor real: problema naţională. Pe de altă parte, Bărnuţiu şi alţi revoluţionari legaţi de unitatea emancipării Principatelor Române, se simţeau ameninţaţi de represaliile autorităţii imperiale, care vedea în ei nişte agenţi daco-români extrem de periculoşi. Ei erau periculoşi tocmai pentru că îi direcţionau pe români de la problema iobăgiei la problema autodeterminării. Lucrul acesta apare cu mai multă evidenţă spre finalul Apelului, în care raporturile nucleului intelectual naţionalist cu ţărănimea dezvăluie o anumită limită a implicării: „Noi de aceea vă dăm de ştire ca să nu fim învinuiţi şi să nu ne 116 117

/Wdem, p. 435. Ibidem, p. 445.


97

blestemaţi că nu v-am arătat calea libertăţii şi scăparea din robia de astăzi de care ţine fericirea voastră în viitor"118, în acest context ţîşneşte în avanscena istoriei Avram lancu, cel care avea să preia iniţiativa de la unguri, dar şi de la intelectualii transilvăneni. Atent observator al Adunării din 30 aprilie şi excelent analist al crizei, lancu se instalează la conducerea componentei dinamice a revoluţiei: „Conjunctura politică distribuise rolurile între trei conducători: lui Bărnuţiu ideologia, lui Şaguna diplomaţia şi lui Avram lancu acţiunea împotriva asupritorilor. Bărnuţiu nu era un agitator. Gîndirea lui era puţin accesibilă mulţimii; ea trebuia tălmăcită şi acest rol şi 1-a asumat tineretul. lancu era omul faptei, dar preţuia mult pe Bărnuţiu ale cărui cuvinte «erau sancta scriptura pentru el»"119. Decizia marelui comandant român a fost poate influenţată şi de atitudinea unitară şi dură cu care au întîmpinat saşii manevrele revoluţionarilor unguri. Saşii se înarmează rapid în această perioadă şi produc cele mai categorice declaraţii antimaghiare. Corespondentul ziarului budapestan „Nemzeti Politikai Hirlap" constata existenţa unei influenţe ruseşti asupra saşilor, pusă în legătură cu lupta pentru sfera de influenţă în regiune: „La ştirea mişcărilor, [saşii — n.a.] au ţinut o adunare populară, la care au fost chemaţi şi locuitorii maghiari şi valahi. Dar cu ocazia primei manifestări au strigat «afară cu maghiarii» (aus mit Magyareni) şi pe maghiarul dornic de a vorbi 1-au tras jos pur şi simplu de pe tribună [...] Cu un cuvînt, domnii mei, aici, «stăm prost» (muszkaul allunk), şi, «stăm prost» cu atît mai mult cu cît din spre Bistriţa 40 000 de muscali pot ajunge aici în timp de două ori douăzeci şi patru ore, şi trebuie să aibă o logică îngrozitor de redusă acela care adună în alambicul minţii 110

Ibidem (textul este tradus în româneşte din maghiară, după ce acesta fusese tradus din originalul românesc. Nu ştim, aşadar, dacă folosirea cuvîntu-lui fericire, un neologism pentru Transilvania anului 1848, făcea parte din vocabularul intelectualilor emancipaţi şi neadaptaţi la nevoia mesajului direct şi frust). Victor Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Editura Tipocart, Braşov, 1995, p. 434.

98


evenimentele, dar nu poate conchide că aroganţa provocatoare a saşilor se bazează numai pe alianţă rusească"120, în întreaga desfăşurare a evenimentelor din Transilvania, activitatea agenţilor ruşi nu trebuie ignorată. La 13 mai 1848 (stil nou), sîmbătă seara, în condiţii de perfectă orientare în teren, Avram lancu apare la Blaj în fruntea a 10 000 de moţi constituiţi în subunităţi paramilitare, cu conducători recunoscuţi şi capabili atît de planificarea precisă a traseelor de deplasare, cît şi de comunicare între cete. „O astfel de oaste, cu un astfel de conducător, a sporit încrederea oamenilor în puterea lor, în izbînda cauzei lor, mai ales că, după pilda muntenilor [moţilor n.a.], alte asemenea oştiri puteau fi organizate, numeroase şi disciplinate."121 A doua zi are loc întrunirea comitetului naţional în catedrală şi Simion Bărnuţiu dă citire unei ample cuvîntări, analiză a raporturilor între unguri şi români, din care fraza esenţială este ştergerea şerbitutei cea de astăzi o înveninează cu uciderea naţionalităţii. Intelectualitatea transilvăneană lansa de fapt o campanie aproape disperată pentru a împiedica atragerea ţăranilor în capcana liberalizării sociale cu preţul deznaţionalizării, îi veneau în ajutor programul general al revoluţiei europene şi acţiunile de sprijin ale revoluţionarilor moldoveni şi munteni, care aveau în gruparea radicală a lui Ion C. Brătianu militanţi consecvenţi şi cu o viziune mult mai extinsă asupra problematicii naţionale. Pe 15 mai 1848 (stil nou) are loc o mare adunare în faţa catedralei în prezenţa a peste 30 000 de români la care urma să fie citit programul naţional, dar din cauza permanentei afluente de participanţi şi a pericolului apariţiei unor dezordini, adunarea se mută pe un cîmp din apropiere cunoscut cu numele de Lunca grecilor. Aici, în prezenţa unei mulţimi estimate între 40 000 şi 60 000 de români sunt rostite cele patru puncte ale Declaraţiei cunoscută mai tîrziu ca Proclamaţia de pe 120 121

81.

Cornelia Bodea, op. cit., p. 437. Ştefan Pascu, Avram lancu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p.


99 a Libertăţii de la Blaj. Punctul 4

era un jurămînt de credinţă faţă de împăratul austriac, de patrie şi de naţiunea română: „Eu, N. N., jur în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sffntului Duh Dumnezeului celui viu cum că voi fi pururea credincios împăratului Austriei şi marelui principe al Ardealului Ferdinand I şi augustei Case austriace, amicilor maiestăţii şi ai patriei voi fi amic şi inimicilor inamic, cum că ca român voi susţinea totdeauna naţiunea noastră română pe calea dreaptă şi legiuită şi o voi apăra cu toate puterile în contra oricărui atac şi asupriri. Nu voi lucra niciodată în contra drepturilor şi a intereselor naţiunii române, ci voi ţinea şi voi apăra legea şi limba noastră română, precum şi libertatea, egalitatea şi frăţietatea; pe aceste principe voi respecta toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare de la dînsele; nu voi încerca să asupresc pre nimenea, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimenea. Voi conlucra după putinţă la desfiinţarea iobăgiei, la emanciparea industriei şi a comerţului, la păzirea dreptăţii, la înaintarea binelui umanităţii, al naţiunii române şi al patriei noastre. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mi dea mîntuirea sufletului meu. Amin!" Jurămîntul este textual un compromis între necesitatea asigurării sprijinului imperial împotriva acţiunii ungare, programul revoluţionar european, mesajele umaniste francmasonice şi afirmarea identităţii naţionale. El nu-1 putea satisface în totalitate pe Avram lancu, pentru că reprezenta în continuare un produs intelectual teoretic şi pentru că încerca să facă neobservată problema cea mai acută: conflictul ungaroromân. Să nu uităm că el este încă de timpuriu adeptul soluţiei militare, cu lancea, ca Horea! în ciuda numărului mare de intelectuali revoluţionari implicaţi în evenimente, Avram lancu s-a dovedit singurul vizionar realist. La 29 mai (stil nou), Dieta întrunită la Cluj decretează unirea Transilvaniei cu Ungaria, ignorînd memoriul înaintat de români. Urmează, după un scenariu deja cunoscut, represiunea brutală a ungurilor împotriva românilor. Instigaţi de corniţele suprem din

100


Alba lulia, grăniceri secui şi membri ai gărzii cetăţeneşti maghiare din Aiud asasinează în satul Mihalţ doisprezece români şi rănesc alţi nouă. Comitetul Naţional Român întrunit de urgenţă marchează de data asta şi mai evident diferenţele de program din interiorul său, aducînd învinuiri „tinerimii", adică lui lancu şi camarazilor săi, pentru că i-a amăgit pe mihălţeni „să nu se supună poruncilor mai înalte". Indignat, Avram lancu jură să răzbune sîngele vărsat şi pleacă în munţi pentru reorganizarea detaşamentelor sale. Pe măsură ce comitetul se afundă şi mai mult în compromis, urmînd de fapt calea scenariului francez şi francmason de lovire a Imperiului austriac prinlr-o integrare şi luptă comună ungaro-română, lancu trece la pregătirea cu şi mai mare îndîrjire a planului de luptă. Luptătorii din munţi, purtînd ca semn de recunoaştere frunza de stejar, sunt antrenaţi acum după toate principiile militare, obişnuindu-se cu alarma şi mobilizarea: „Tribunul Ciurileanu povesteşte, de asemenea, că la 22 iunie «s-a făcut o demonstraţie generală în munte». S-au tras clopotele în dungă, din muntele Găina încoace, prin Vidra, Albac, Scărişoara şi în toate celelalte comune, strigîndu-se: «La arme!». Manevra a fost organizată «ca să se convingă dacă la timpul binevenit se va scula poporul sau nu»"122. A urmat un an de lupte care aduce adevărata glorie revoluţiei românilor din secolul al XlX-lea. Avram lancu este figura centrală, imposibil de contestat, a acestei mişcări de emancipare naţională petrecute în toate provinciile româneşti şi care a lăsat urme autentice pînă astăzi. El a spălat, prin consistenţa şi durata acţiunilor sale, toate păcatele de suficienţă ale confraţilor transilvăneni, munteni şi moldoveni. Avram lancu este unul din puţinele cazuri în care mitologia nu depăşeşte realitatea istorică, legenda sa luînd o turnură exclusiv culturală, dar pozitivă, curăţată de imaginarul strident al populismului. Din acest motiv, în zona Arieşului şi astăzi locuitorii vorbesc despre el cu firescul unei 122 Silviu Dragomir, op. cit., p. 72.


lOl

orezenţe vii care tocmai a trecut prin locul respectiv. Este un fenomen unic în imaginarul popular românesc, în care altfel abundă ruptura de realitate. Avram lancu ar trebui să ocupe un loc cu atît mai important în istoria românilor cu cît nu a putut fi deturnat de la programul său politic nici de fraţii săi munteni, în frunte cu Nicolae Bălcescu, reprezentant de frunte al unui scenariu nepotrivit românilor şi exponent al unei soluţii politice nerealiste. Istoriografia română are obligaţia să schimbe centrul de greutate în teza clasică a relaţiei lancu Bălcescu, eroul transilvănean fiind din toate punctele de vedere superior, deoarece a acumulat prin viziunea politică, prin legătura socială şi prin calităţile militare statura de conducător al românilor. El este primul dintr-o serie trist de scurtă de conducători, în care nu se mai înscriu, cu greşeli şi merite, decît Alexandru loan Cuza, Ionel I. C. Brătianu şi Ion Antonescu. Toate celelalte figuri istorice, pline de merite şi înflăcărate de acelaşi nobil patriotism, acoperă gloria meritată doar a unor fragmente de ideal.

Prezentarea revoluţiei din 1848 din Europa şi, implicit, din România ca un eveniment inevitabil, produs de atingerea unui anumit stadiu al societăţii umane, în care burghezia este împinsă de legităţi economice către o afirmare violentă a nevoilor sale se află la baza unei istoriografii sprijinită pe social, dar pe socialul din alte ţări. Societăţile avansate din Occident ar fi explodat sub presiunea creată de conflictul între clase şi scînteile sale ar fi incendiat şi celelalte state europene, în realitate, nici astăzi nu este sigur că revoluţia din 1848 a fost un fenomen obiectiv, şi nu unul pregătit şi pus în aplicare de o minoritate revoluţionară capabilă să influenţeze, în primul rînd cu ajutorul unor imense fonduri financiare, o populaţie mereu nemulţumită - ca şi astăzi -, dispusă la o schimbare care să aducă o nouă şansă pentru fiecare sau, pur §i simplu, ceva care să facă să-i meargă mai bine. Apariţia muncitorimii nu a presupus peste tot şi automat conflictul revoluţionar

102


cu cei bogaţi. Revoluţia din 1848 a venit tîrziu în raport cu apariţia şi funcţionarea relaţiilor capitaliste. Ea doar a deschis un nou traseu al cărui primă bornă a fost Manifestul Partidului Comunist, plan de luptă pentru acţiunea terorismului de stat, pentru instalarea unei dictaturi a proletariatului în care mediocritatea preia puterea şi şi-o menţine prin exterminarea adversarilor. Spre şansa românilor de rînd, care s-au născut în lumea modernă conservatori şi anticomunişti, în ziua alegerii lui Cuza ca domnitor al Unirii, pe străzile Bucureştilor s-a strigat: Trăiască boierii şi poporul!

Capitolul II

PRIMA LOVITURĂ DE STAT 2/ 14 mai 18 64 Moto: Totul pentru {ară. Nimic pentru noi. BARBU CATARGIU

Istoriografia românească a consemnat data de 24 ianuarie 1859 ca un moment remarcabil al înscrierii statului român în modernitatea secolului al XlX-lea. în acea zi de sîmbătă, domnitorul Alexandru loan I Cuza era ales la Bucureşti în calitate de prim şef de stat român al erei moderne, conducător al unui nucleu teritorial format din Ţara Românească (fără Dobrogea) şi Moldova (fără Basarabia şi Bucovina). Mai lipseau atunci Transilvania şi Banatul, graniţa vremelnică la vest urmărind aproximativ (şi cumva absurd pentru cei de astăzi) valea Cernei, oprindu-se abrupt în Dunăre, la Orşova. Data de 24 ianuarie 1859 a fost înscrisă în istorie ca „Ziua renaşterii naţionale"123, deoarece atunci s-a dat expresie voinţei de unitate a naţiunii române, iar această opţiune populară a luat forma administrativă a unei structuri statale formate din cele două provincii. Prin „voinţă naţională" trebuie să înţelegem un sentiment cvasigeneral de apartenenţă la o ţară, la un popor vorbitor al aceleiaşi limbi, la o tradiţie istorică de continuitate (asimilată prin modalităţi mitologice de locuitori şi prezentată prolix de istorici), sentiment dominant exprimat public de liderii săi spirituali şi politici. Patria era " i

M. Constantinescu, C-tin Daicoviciu, Şt. Pascu, Istoria României -compendiu. Editura Didactică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970, p. 342.

104


în acel moment distanţa de la satul său pînă la ultimul loc în care ciobanul plecat în transhumantă se putea înţelege cu semenii săi în aceeaşi limbă. Patria era tot locul unde ţăranul găsea aceeaşi jurisdicţie sătească veche, acelaşi port, aceleaşi obiceiuri. Patria mai era şi amintirea recentă asupra mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu şi a revoluţiei din cele trei ţări româneşti care produseseră deja un prim strat de populaţie conştientă politic. Din mediul cărturăresc şi preoţesc ajungea în sate şi imaginea vagă a unui trecut eroic, dar şi evenimente internaţionale recente: „Apoi intrînd în cetate, în Pariz, împăratul Alexandru şi cu craiul-prusul şi aşăzăndu-să în orânduitele palaturi, asemene şi ostile, miniştrii stăpânirii cei împreunate cu plenepotenţiarii lui Napoleon Bonaparte prin divan hotărăsc aşa: «Napoleon Bonaparte, cel ce au fost înpărat al franţozilor, să lapădă de coroana franţozască şi de cea italienească şi să trimite în ostrovul anume insula Elba, ca acolo să petreacă pană la sfârşitul vieţii lui înpreună cu tot neamul lui»"124. Pe acelaşi traseu, dar cu originea la refugiaţii polonezi sau francezi ai războaielor napoleoniene, au ajuns şi poveştile ciudate despre o mare răscoală care a îndepărtat jugul boierimii în Franţa. Faptul că în alte ţări se petreceau lucruri care dărîmau ordinea nedreaptă a dat mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu şi mişcării cărvunare din Moldova o anumită consistenţă în susţinerea populară. Negustorii itineranţi au constituit şi ei un vehicul foarte mobil al informaţiilor despre mersul întîmplărilor europene.

Preliminarii agitate pe tema Unirii Asocierea litografiei lui K. Danielis, care înfăţişează intrarea lui Cuza în Bucureşti, cu data de 24 ianuarie a sugerat incorect o suprapunere de evenimente, între alegerea de la Iaşi şi 124

Dionisie Eclesiarhul, Hronograf 1764-1815, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987, p. 114.


"ntrarea în Bucureşti trecuse o lună agitată. Mai înainte, în perioada 5 ianuarie - 24 ianuarie se întîmplaseră cîteva lucruri extrem de importante pentru votul decisiv din capitala Ţării Româneşti. La începutul lunii ianuarie, Alexandru loan Cuza a fost acela care a refuzat soluţia propusă de Anastase Panu, deputat unionist moldovean, prin care unirea celor două Principate urma să fie realizată cu ajutorul armatelor celor două provincii. Panu întocmise un plan în 9 puncte menit să ducă la Unirea Principatelor „pe cale revoluţionară" sub un domn străin125, în ziua de 2 ianuarie, el prezentase amănuntele acestui plan grupării unioniste în casa fostului ministru de justiţie C. Rolla, cu care, ironia soartei, Cuza se bătuse în duel. Esenţa proiectului era formarea unui guvern comun la Focşani şi apărarea acestuia de armatele reunite ale celor două Principate. După alegerea lui Cuza la 5 ianuarie, Panu a modificat planul printr-un amănunt substanţial: noul domn să coboare la Bucureşti împreună cu guvernul şi armata sa pentru a impune Adunării muntene unirea de facto militariter. înainte să fie ales, Cuza era locţiitor al hatmanului Moldovei, dar ţinînd locul acestuia, adică şef al unei armate cu un efectiv de aproximativ l 500 de militari şi cu ofiţeri devotaţi, care avuseseră deja ocazia să acţioneze în sprijinul Unirii la Iaşi, cu prilejul alegerilor pentru Adunarea ad-hoc, şi la Focşani în timpul unor tulburări diversioniste. Conform credinţei vremii, Armata Moldovei era mai bine pregătită şi înzestrată decît cea a Ţării Româneşti şi urma să constituie forţa de sprijin a unei acţiuni politice care „însemna o încălcare vădită a Convenţiei [de la Paris]"126 din 1858. Deşi Panu îşi pusese mare încredere în voinţa lui Cuza şi încercase cu disperare să-1 convingă pe consulul francez Victor Place să obţină aprobarea Parisului pentru această acţiune, poziţia rezervată a hatmanului a dus la eşuarea proiectului. N. Corivan, Alegerea ca domn a lui Al. I. Cuza, în Cuza Vodă in memor ''am, Iaşi, 1970, p. 102. , ,. : , ~ - ,..•-•••,•. 126

Ibidem, p. 103.

••••.•.

;. •

.

: ^:

••.. '.,-;

106


Dimitrie A. Sturdza, adversarul înverşunat de mai tîrziu al Domnului, pune pe seama dorinţei de putere a lui Cuza acest refuz, deoarece planul lui Panu pornea de la ideea domnitorului străin. Această acuzaţie nu stă în picioare din mai multe motive: atitudinea hatmanului la momentul primei variante a proiectului este anterioară propunerii sale ca domn de către partida unionistă; planul lui Anastase Panu vorbea de un principe străin, dar nimeni nu ştia cine o să fie acesta, dacă va accepta tronul sau dacă va fi acceptat de Marile Puteri; un marş al Armatei Moldovei spre Focşani ar fi lăsat graniţa cu Imperiul ţarist descoperită, or ştim că în timpul alegerilor pentru Divanul ad-hoc Cuza îşi plasase trupele pe frontieră pentru a împiedica o intervenţie rusească, acesta fiind principalul pericol extern identificat de el ca militar. Pentru a doua variantă a proiectului, o manevră a trupelor muntene de la Floreşti - Prahova spre Focşani pentru a reveni apoi la Bucureşti în forţă împreună cu trupele moldovene era nu numai nerealistă, dar şi contrară principiilor militare pe care Cuza le învăţase în cariera armelor; proiectul lui Anastase Panu mai conţinea însă un defect, major şi absolut: lipsea inamicuP. Venirea trupelor reunite în Ţara Românească nu avea un inamic, la fel cum Unirea propriuzisă nu-i diviza pe unioniştii de la Iaşi şi Bucureşti. Mesajele de la Bucureşti şi alegerea din 24 ianuarie au reprezentat un răspuns mai clar decît orice planificare subterană şi grandioasă: „Această alegere mai are o latură interesantă, anume că, deşi a constituit un triumf total al politicii franceze, ea a avut ceva atît de neaşteptat, atît de spontan chiar, încît nici cea mai înverşunată rea-credinţă nu-i poate acuza pe agenţii francezi de a fi acţionat pentru reuşita ei"127. Problema unei intervenţii militare la sud de Milcov a fost evocată mai tîrziu de cei doi protagonişti ai lojii francmasonice Steaua Dunării, Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu. în ziua de 2 ianuarie, după prezentarea proiectului 127

Românii la 1859- Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, Documente externe, voi. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 320 (Raportul Victor Place din 24 ianuarie).


lui Panu, Kogălniceanu telegrafia la Bucureşti lui Brătianu, anunţîndu-1 că a scris o carte şi că ar dori să ştie dacă în Muntenia s-ar găsi abonaţi care s-o cumpere. Brătianu îi răspunde că s-ar saşi, dacă în Moldova, în primul rînd, sunt deja destui abonaţi. Sub acoperirea acestui mesaj inofensiv se afla de fapt expunerea proiectului venirii trupelor moldovene în Muntenia şi impunerea aceluiaşi domn ce urma să fie ales la Iaşi. Kogălniceanu întreba dacă sunt destui partizani ai acestei idei, iar Brătianu se interesa dacă în primul rînd la Iaşi există aceştia. Cercetînd tăria unui astfel de demers în Moldova, Kogălniceanu şi Panu s-au lovit de prudenţa hatmanului Cuza, căruia nici prin cap nu-i trecea că peste două zile va fi domn. Episodul este evocat şi de Kogălniceanu şi de Brătianu în timpul dezbaterilor parlamentare asupra contraproiectului de răspuns la adresa Tronului din 11 februarie 1863, moment în care deputatul muntean recunoştea „că, prin acea depeşe, ne întreba dacă Guvernul de acolo poate veni aici să răstoarne Căimăcămia şi să proclame Unirea"128. Motivaţia reală a eşuării acestui proiect este dată pînă la urmă tot de Brătianu: „Sunt încredinţat că nu e Guvernul interimar de atunci, care a fost cauza de nu aţi venit dvoastră în Bucuresci să faceţi Unirea, ci pentru că şi dvoastră şi noi am fost prea prudenţi"129. Este important de reţinut că au existat mai multe scenarii de rezolvare a problemei Unirii, negociate între unioniştii din Moldova şi Muntenia, şi că în faza finală (5 ianuarie la Iaşi şi 24 ianuarie la Bucureşti) cele două grupări unioniste au intrat cu soluţia Costache Negri pe tronul Moldovei şi cu Nicolae Golescu pe tronul Tării Româneşti, urmînd ca după alegeri cei doi să cedeze tronul în favoarea unui principe străin. Cu toate că proiectul deputatului Anastase Panu a fost identificat drept un demers exagerat, cumva radical, el rămîne expresia unei stări de spirit entuziaste care poate să pară deplasată, ridicolă, dar care a mişcat popoare în istorie. Trebuie subliniat 128 1-)Q

uy

D. A. Sturdza, op. cit., p. 298.

Ibidem, p. 299.

108


totuşi că această iniţiativă nu pornea dintr-o atitudine agresivă de cucerire, ci era soluţia pentru combaterea unei situaţii defa-vorizante Unirii: în Muntenia antiunioniştii aveau majoritatea.

Complotul lui Grigore Sturdza Dubla alegere nu a fost lipsită de reacţie. O conspiraţie începută la Constantinopol a fost continuată la Iaşi şi a eşuat la Focşani. Ea are un debut ceva mai timpuriu, încă din 1853, cînd un fost ofiţer polonez din armata otomană, contele Nieczuja Wierzbicki (Murad bei), a încercat să-şi convingă mai mulţi compatrioţi să revină în Rusia pentru a fi amnistiaţi, încercarea sa a eşuat. Mai tîrziu, mercenarul polonez a fost contactat la Eupato-ria de bancherul evreu Şmul Rabinovici care i-a oferit o sumă de bani şi 1-a sprijinit în pregătirea unei conspiraţii în Principatele Române cu scopul de a-1 impune pe Grigore Sturdza domnitor al ambelor provincii. Polonezul Wierzbicki fusese aghiotantul lui Grigore Sturdza în Războiul Crimeii şi ambii activaseră ca ofiţeri în armata otomană. Un alt bancher implicat în finanţarea loviturii era evreul Leiba Kan (Kahane). Partida Sturdzeştilor conspiratori încercase şi alte variante pentru obţinerea domniei Moldovei (ideea cu domnul unic este o diversiune lansată iniţial de gruparea sturdzistă) prin oferirea mai multor milioane pentru cumpărarea voturilor, încă din ianuarie 185813(). Pe toată întinderea anului 1858, Grigore Sturdza a pregătit o intervenţie de forţă cu ajutorul militarilor polonezi angajaţi prin intermediul lui Wierzbicki şi a lui Ostoja Chodylski, fostul aghiotant al lui Sadyk paşa. Iniţial, pregătirile îl vizau pe caimacamul Vogoride ca adversar, în decembrie 1858, la Iaşi se aflau 450 de militari şi agenţi polonezi, iar în toată Moldova aproximativ l 20013t. Cifra nu este exagerată dacă o comparăm 130

Românii la 1859..., p. 303 (Raportul Victor Place din 18 ianuarie 1858). 131 Gheorghe Duzinchevici, Beizade Grigore Sturdza şi polonii (legături polone-române în anii 1858-1859), Editura Cartea Românească, Bucureşti. 1941, p. 14.

ISTORIA LOVITURILOR DE STAT ÎN ROMÂNIA 109 cu

numărul cartuşelor turnate pentru ei la reşedinţa lui Franc Binder, în număr de 6 000, în condiţiile în care repartiţia lor era
Ibidem, p. 30 (Depoziţia la proces a lui lacob 33 Antosz). Gh. Duzinchevici, op. cit., pp. 26-27.

110


în sfîrşit, cererea lui Grigore Sturdza de a fi înscris în calitate de candidat la domnie este respinsă de Căimăcămie la 29 decembrie. Beizadeaua insistă şi cererea lui ocoleşte comitetul elector, ajungînd totuşi direct în Adunare în ziua de 4 ianuarie 1859, o dată cu cea a lui Cuza. După cum ştim, la acea dată decizia era luată. Respins pentru ultima oară, Grigore Sturdza pierde orice posibilitate de a ajunge la domnie pe cale legală şi hotărăşte să dea o lovitură de stat pentru ziua de 13 ianuarie cu ajutorul mercenarilor polonezi. Planul este descoperit prin trădarea lui

Prinţul Grigore Sturdza (l821 - 1901)

ISTORIA LOVITURILOR DE STAT ÎN ROMÂ2SHA 111

Manolache Costache Epureanu (1824 - 1880)

Alecu von Onciul şi a doctorului veterinar lacob Antosz, care se prezintă la Cuza în ziua de 10 ianuarie. Domnitorul îi trimite la Poliţie (Agie) unde cei doi dau declaraţii complete. S-a aflat astfel că în şedinţa Adunării Moldovei din 5 ianuarie, în care Cuza era proclamat domn, se aflau infiltraţi numeroşi complotişti Polonezi care îşi obţinuseră permisul de intrare de la Wierzbicki (Murad bei) şi aveau misiunea să intervină împotriva oricărei îscări menite să conteste alegerea lui Grigore Sturdza ca domn. Dezamăgiţi de rezultatul votului, liderii polonezi ai conspiraţiei

112


s-au adunat la hanul Baba-Rada, hotărînd aici asasinarea ministrului Justiţiei Manolache Costache Epureanu „în seara de luminăţie" din 6 ianuarie134, în declaraţia dată în faţa organelor de anchetă, Leon Nussbaum arăta: „în frica lui Dumnezeu mai adaog aceasta, de ce mi-am adus aminte: că la 6 Ghenar în sfătuirea ce-au avut la adunare în casa evreului Marcu, s-ar fi hotărît ca să împuşte pe Manolache Epureanu în sară de luminăţie"135, în aceeaşi depoziţie se arată că Nussbaum s-a dus la M. C. Epureanu şi i-a dezvăluit ameninţarea ce planează asupra lui, fapt ce demonstrează că primele elemente ale complotului au fost dezvăluite încă din 6 ianuarie. Informaţia cea mai interesantă pe această temă vine de la Marghioala Grochowski, soţia unuia dintre complotişti, pentru că ea atinge mai multe subiecte acute. Astfel, ea confirmă: „Me-au mai spus bărbată-mio că (sic!) care să va găsi ca să împuşti pe boierii Epureanu, Kogălniceanul şi Panul, capătă l 000 galbini şi cea întîi slujbă". De pe listă lipseşte Cuza, „căci pe Cuza 1ar fi ales numai aşa de mărturie" (adică, de formă). Primele informaţii aflate de Marghioala Grochowski despre activităţile secrete ale polonilor şi ale soţului ei i-au venit de la slugile lui Manolache Costache Epureanu. Este ceva ciudat în această intenţie de asasinat, dacă ne gîndim că Manolache Costache Epureanu a devenit ministru de justiţie abia la 17 ianuarie. Este adevărat că, în general, atunci cînd se încearcă o lovitură de forţă sunt vizaţi miniştri de Interne, ai Justiţiei, eventual ai Armatei, cu scopul de a bloca sau încetini reacţia ministerelor de forţă, dar în cazul nostru atacul la adresa lui Manolache Costache Epureanu rămîne de neînţeles, decît dacă nu avea scop de răzbunare, ceea ce ar presupune o înţelegere anterioară de care liderul moldovean nu s-a ţinut. Considerat 134

Ibidem, p. 32 („Seara de luminăţie" era sărbătoarea organizată în cinstea alegerii domnului). 135 Ibidem, p. 109 („1859 Ghenar 11. întrebarea făcută lui Leon Nussbaum. evreu").


liberal moderat, el „împărtăşea puţine idei liberale"136, dar a participat la apariţia PNL şi a evoluat ulterior în zona Partidului Conservator, în 1859 era membru al unei loji francmasonice din Bîrlad ^37. Un alt răspuns ar fi legătura masonică între Epureanu şi alţi deputaţi francmasoni - Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu -, care putea să nu-1 ocolească pe Grigore Sturdza. Ne împiedică să fim siguri faptul că nu cunoaştem informaţii despre activitatea francmasonică a lui Grigore Sturdza mai devreme de 1866. Se ştie însă că masoneria a fost implicată în complotul beizadelei, atît în Moldova, cît şi la Constantinopol. în timpul campaniei de arestări declanşate după descoperirea complotului a fost reţinut şi cetăţeanul englez William Sollioms, agent francmason plătit de Rusia, într-o scrisoare trimisă la 4 decembrie 1858 polonezului Tokarski, membru şi el al complotului, Sollioms îl înştiinţează pe acesta, absolut prematur, că „Grigori Sturdza s-au ales Domn, prin urmare fii sigur că vei ave şi d-ta o bucată de pîine"138. Este posibil ca supusul britanic să fi făcut o confuzie între momentul alegerii lui Sturdza ca deputat şi alegerea ca domn, pe care n-a mai apucat-o. Dar important este că el îşi dezvăluie misiunea primită din partea francmasoneriei cu declaraţia „am venit să fac bine marelui Monarc" şi că era pus în slujba lui Sturdza. Sollioms se afla în legătură directă cu Wierzbicki, pe care îl invocă în scrisoare ca „fiind foarte ocupat" cu misiunea de a atrage aristocraţia moldoveana de partea prinţului candidat: „prin agiutoriul prinţului, el are a face cu noblesa, aceasta poţi înţălege, de aceia am încă bună nădejde". Dacă am putea identifica probe că „noblesa" erau Epureanu, un

Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859-1877), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, P. 67. l ^7

Horia Nestorescu-Bălceşti, op. cit., p. 313. Gh. Duzinchevici, Un agent francmason în Moldova la 1858, publicat în ă ca extras din „Revista Critică", Iaşi, î 939, p. 4.

114


Kogălniceanu, Panu, atunci legătura ar fi mult mai uşor de stabilit. O săptămînă mai tîrziu el certifică eşecul tratativelor cu boierii moldoveni, pentru că îl anunţă pe acelaşi Tokarski: „Dar nu vreu să mor în Moldova, ci să fug din ţara aceasta şi pe gios de ar fi, fiindcă văd că aristocraţii de acolo erau să mă piardă şi văzînd că îi încurcă treaba aciasta, vreu să-mi scap viaţa"139. Putem trage concluzia că intervenţia unei grupări masonice în favoarea lui Grigore Sturdza a eşuat, în faţa unei alte grupări care a reuşit să reunească unionişti şi moderaţi în votul de la 5 ianuarie. Subliniez aici că în această perioadă funcţionau mai multe loji francmasonice şi asociaţii secrete de sorginte masonică şi că între ele existau rivalităţi, determinate şi de obedienţa pe care o acceptau şi de influenţa politică pe care o primeau de la o Mare Putere sau alta. De exemplu, corespondenţa lui Sollioms ne dezvăluie şi calitatea sa de agent rus, fiind plătit de ministrul de externe al ţarului cu 100 de galbeni, din care însă consulul Rusiei în Moldova îi achită chiria şi alte datorii. Acest fapt constituie o probă a implicării ruseşti în întreaga acţiune pentru că plata prin consulat şi libertatea pe care şi-a luat-o consulul rus indică cert un agent de informaţii. Obiceiul plătirii datoriilor prin consulat avea drept scop prevenirea eventualelor denunţuri făcute la Poliţie de proprietari sau păgubiţi din motive banale, dar care ar fi atras atenţia asupra persoanei şi preocupărilor acesteia. Dacă banii ar fi venit direct la agent, acesta i-ar fi cheltuit cu alte scopuri. Fără îndoială că agentura rusească miza pe William Sollioms, lucru evident şi prin suma însemnată de care beneficia şi prin legăturile sale cu nucleul central al conspiraţiei: „Murad-Bei au venit şi el la Eşi cu Şmulic"140, care nu poate fi decît Şmul Rabinovici, finanţatorul acţiunii, în declaraţia pe care a dat-o la 19 ianuarie în faţa organelor de anchetă, supusul britanic precizează printre altele că „aştept de la împărăţia Roşiei resplătirea slujbei ci-arn făcut dizvălind un 139 14()

Ibidem, p. 5.

Ibidem, precizare din P.S. la scrisoarea din 11 decembrie.


115

complot asupra vieţii împăratului"141. Este greu de identificat despre ce complot asupra ţarului era vorba, dar natura relaţiilor sale cu Rusia este deja transparentă. Această conspiraţie în care erau implicaţi mulţi polonezi şi evrei, supravegheată sau condusă de o lojă francmasonică externă, trece destul de repede la un plan mult mai amplu, care ar fi putut avea rădăcini timpurii în proiectele militare ale lui Grigore Sturdza, şi care viza atacarea laşilor şi Bucureştilor. Aici &

informaţiile intră într-o nebuloasă plină de exagerări şi date stupefiante asupra cărora nu avem control. Din depoziţia lui Alecu von Onciul rezultă că acesta „nu ştie decît de atacarea laşilor şi de hotărîrea complotiştilor de a ucide pe Domn şi pe deputaţi"142 . Dar alte depoziţii vorbesc despre adunarea la Focşani a polonezilor din Moldova cu 2 400 de oameni din Muntenia şi 4 000 concentraţi din munţii Ardealului. De aici, forţele urmau să se îndrepte spre Iaşi şi Bucureşti, răsculînd populaţia în drum. La prima vedere pare o formă de megalomanie, o legendă ridicolă, o informaţie fără vreo bază realistă. Nu putem să ignorăm însă faptul că probele aduse la proces dovedesc cel puţin cîteva mişcări altfel de neînţeles ale complotiştilor. Astfel, în loc să acţioneze la Iaşi, unde aveau 450 de oameni înarmaţi, polonezii se adună pe moşiile lui Grigore Sturdza, unde ofiţerii le fac instrucţia de front şi primesc arme, apoi pleacă spre sud pe traseul Roman — Bacău Odobeşti — Floreşti — Focşani, în grupuri de cîte 5-10, pe drumuri diferite, reuşind să se adune la „graniţa" cu Ţara Românească peste 200. Chiar Wierzbicki trece cu 216 oameni în Muntenia spre un loc neprecizat unde ar fi trebuit să aibă loc joncţiunea cu forţe muntene (!). în drum, Ostoja se ocupă cu recrutarea avînd asupra lui sume mari de bani. Confruntat cu declaraţiile complicilor săi, care certificau proiectul întîlnirii la Focşani cu 2400 de oameni aduşi din Muntenia, Wierzbicki recunoaşte că avea misiunea să ajungă la Bucureşti pentru a se întîlni cu un om, dar „refuză să 141

6.

Gh. Duzinchevici, Beizade Grigore Sturdza şi polonii..., p. 30.

Ibidem, p.

116

*


denunţe persoana"143, întrebat la 16 aprilie în camera Tribunalului judecătoresc pe cine cunoaşte în Muntenia, şeful aripii militare a complotului numeşte pe Ion Ghica, prinţul Alexandru Ghica, Constantin Cantacuzino. Cercetătorii cazului Grigore Sturdza au afirmat întotdeauna că au existat legături muntene ale complotului. Una din sursele acestei versiuni este textul publicat în 1858 de Constantin Hurmuzachi, magistrat important al Moldovei la acea dată, şi care dezvăluia o relaţie anterioară, parte a unuia din scenariile pregătite pentru unire în ambele Principate: „Motivul venirei domnului A. Golescu la noi nu mai este un secret. Domnul A. Golescu, unul dintre cei mai onorabili patrioţi ai României, cunoscut prin capacitatea şi învăţătura sa, precum şi prin liberalismul său, moderat şi înţelept, a venit să ne propuie pentru tronul Moldovei pe fostul domn Barbu Ştirbey, ca, prin acest chip, partida naţională de peste Milcov să-şi asigureze putinţa de a ridica pe tronul tarei surori pe prinţul Grigorie Sturdza, care şi acolo se bucură de o stimă binemeritată"144. Pasajul cheie în acest text este să-şi asigure putinţa, care este un reflex al problemei majore cu care se confrunta partida unionistă din Ţara Românească: se afla în minoritate. Probabil că această variantă a domnitorului moldovean pe tronul muntean, şi invers, a fost o soluţie pentru apropierea unirii printr-un schimb planificat pentru o etapă ulterioară. Nu se putea ca liderii unionist! din Moldova să nu fi fost în temă şi să nu fi colaborat la un moment dat cu Sturdza. Hurmuzachi dă de înţeles acest lucru: „Au n-aţi auzit şi voi că apostolii Unirei, clerici şi laici, aceiaşi bărbaţi care în anul trecut au lucrat cu atîta căldură, curaj şi patriotism, pentru această sfîntă şi mare cauză, au venit la mine, la mine, domnilor! să-mi rostească cea mai vie a lor bucurie şi mulţămire pentru că m-am declarat pentru candidatura prinţului Grigorie Sturdza? Şi dumneavoastră aveţi convicţia că beizade Grigorie merită 143

Ibidem, p. 33 (Tacrir. Declaraţia lui Murad-Bei din 12 ianuarie 1859). K. Hurmuzaki, Kandidatura Prinţului Grigorie Sturdza, Tipografia Buciumului Român, (aşi, 1858, p. 5.


preferinţa în toate privinţele. Avem marturi foarte respectabili şi demni de credinţă, care sunt gata de a spune domnului Kogăl-niceanu în faţă că şi dumnealui a mărturisit acest mare adevăr. Ab uno discite omnes (De pe unul judecaţi pe toţi)"145. Cercetările au dezvăluit şi o altă acţiune subversivă, care pare independentă de cea din Moldova. Austria îşi trimisese doi agenţi cu misiunea de a provoca dezordine în Principate la a cărei izbucnire să se producă intervenţia militară străină. La 11 mai 1859, Ignatz Ferdinand Kek declara tribunalului: „Nu ştiu nimica despre complot aice în Moldova, decît cănd eram în Austriea în partea Ungarii, la târgul Miscolţi, acolo au venit doi emisari, care să nume: Eduard Engelhart şi Andraie Tetin. Ca să viu cu ei în Moldova şi în Valahiea. Că ei au să facă revoluţie şi vor fi plătiţi bine de Austriea [...] în convorbirea me cu acei doi emisari, Engelhart me-au zis că scopul revoluţiei este interesul Austrii ca să poată năvăli aice oştirile străine, ca să nu să poată alege domn. Iară Tetin me-au adaos că şi Rosiea tot la interesul de a nu să poate alegi domn. Căci interesul ginăral ar fi ca Austriea să poată căpăta Moldova şi Valahiea, fie măcar cu preţul Galiţii, căci între aceste două puteri nu ar urma vreo revalitate pe care politica o înfăţoşază"146. Este de presupus că nucleul complotist organizat de Sturdza intra în vederile tuturor celor trei Puteri interesate de anularea Convenţiei de la Paris şi de distrugerea sistemului Adunărilor ad-hoc, precum şi de împiedicarea Unirii. De aici poate şi implicarea unor forţe muntene şi ardelene, asupra cărora nu avem nici o informaţie. Declaraţia polonezului Kek poate fi expresia unuia dintre scenariile pregătite pentru Principatele Române, care a fost dat peste cap de atitudinea de ultim moment a deputaţilor Epureanu, Panu, Kogălniceanu. Cert mai este şi faptul că liderul francmason J. A. Vaillant a intervenit vehement în favoarea lui Grigore Sturdza într-un raport trimis lui 145

146

Ibidem, p. 12.

Gh. Duzinchevici, Beizade Grigore Sturdza şi polonii..., p. 153 (întrebarea făcută polonului Ignatz Ferdinand Kek).

118


Walewski, cerînd şi scoaterea de sub acuzaţie a polonezilor cu statut de supus francez, în urma intervenţiei agresive a consulilor Franţei, Austriei şi Rusiei la Iaşi, întreaga corespondenţă personală a liderilor conspiraţiei, în care se aflau dovezile activităţii lor criminale, a fost scoasă din dosare şi predată acestora. Deja se adună destule dovezi care incriminează cel puţin intervenţia directă a Rusiei în complotul lui Grigore Sturdza. Lucrul devine mult mai clar dacă extragem din interogatoriul lui Wierzbicki un pasaj misterios: „Eram în corespondenţă cu o soţietate slavă[...] întrebat asupra acelei societăţi slave în numele căreia recruta poloni, răspunde mărginindu-se la generalităţi. Societatea «să află în toate locurile» şi avea de scop unirea tuturor slavilor"147. Este expresia noilor iniţiative ale curentului politi co-militafist panslavist al Rusiei. Un răspuns rezonabil pentru autorul din umbră al complotului menit să aducă un boier român bolnav de putere pe tronul Moldovei, dacă nu al ambelor Principate, este Comitetul Filantropic S7a v înfiinţat la Moscova în 1858. Acesta era construit pe principii francmasonice (termenul filantropic este un indiciu), avînd un scop cultural şi propagandistic în sprijinul slavilor din Peninsula Balcanică. Dar, aşa cum dezvăluie cu competenţă istoricul Mihai Dimitri Sturdza, „în realitate, Comitetul filantropic îşi conducea activitatea sub direcţia Ministerului Afacerilor Externe, prin intermediul Departamentului asiatic însărcinat cu afacerile Asiei şi Balcanilor"148. Comitetul acesta, care se va afla la originea multor acţiuni subversive pe teritoriul României, nu avea nici o legătură cu realitatea autentică a unei loji francmasonice, ci folosea mecanismele 147

Ibidem, p. 143 (De menţionat că în rechizitoriu se arată că misiunea acestei societăţi este de a uni într-un singur corp tot elementul slavon răspîndit în Balcani!). Mihai Dimitri Sturdza, La Russie et la desunion des Principautes Roumaines. 1864-1866, Ecole Practique des Hautes Etudes Sorbone, „Cahiers du Monde Russe et Sovietique", Volume XII, 3e Cahier, Editura Mouton et Co, Paris, 1971, p. 265.

—l

ISTORIA LOVITURILOR DE STAT ÎN ROMÂNIA 119 sa le

ermetice pentru conducerea unor activităţi de spionaj şi intervenţie militară. Arhiva şi metodologia Comitetului vor fi preluate de serviciile de informaţii externe ale Rusiei sovietice şi folosite într-un proiect nou - dar vechi totuşi ! - de constituire a Federaţiei Comuniste Balcanice. O explicaţie pentru prezenţa numeroşilor străini la conducerea Partidului Comunist din România se găseşte aici. De asemenea, asocierea Asiei şi Balcanilor în aceeaşi structură a afacerior externe ruseşti/sovietice a funcţionat multe decenii din cauza faptului că pentru ambele zone, dincolo de distanţa geografică apreciabilă dintre ele, scopul final era comun şi consta în slavizarea naţiunilor ocupate, fie ele musulmane sau creştine. întorcîndu-ne la evenimentele din Iaşii începutului de an 1859, constatăm că, înaintea alegerii, mai mulţi militari români au fost atraşi prin diferite mijloace în susţinerea candidaturii prinţului Grigore Sturdza. Conştienţi de gradul mare de nepopularitate al prinţului, ei s-au prezentat la Adunare şi au relatat cîte ceva despre aceste tentative de corupţie. Culoarele de lîngă sala de şedinţe au fost ocupate cu trupe din ordinul hatmanului Alexandru loan Cuza. Manevra a blocat curajul militarilor polonezi strecuraţi de Sturdza în Adunare. Revenind şi la mecanismele complotului, avem la dispoziţie Raportul secret nr. 13 al consulului britanic la Iaşi, Henry A. Churchill, trimis consulului britanic la Constantinopol, Henry L. Bulwer, în care găsim amănuntele furnizate de evreul Şmul Rabinovici în timpul anchetei: „Acest evreu, care, între ceilalţi, a fost arestat ca implicat în conspiraţia despre care este vorba, mărturiseşte că fusese prezent la o conversaţie care a avut loc între Murad bei [contele Wierzbicki — n.a.] şi ambasadorul rus de la Constantinopol, unde s-a făcut aluzie la planul prezentului complot. Murad bei, venind în Principate, a primit scrisori din partea ambasadorului, recomandîndu-1 cu insistenţă domnului Popov [consulul general al Rusiei la Iaşi - n.a.] Pentru a-1 sprijini. Acelaşi evreu adaugă că Murad bei a cheltuit 3 000 de ducaţi pentru cumpărarea de arme şi muniţii, că planul era de a declara Unirea la Focşani şi de a-1 proclama pe Grigore Sturdza principe a celor două provincii; că armele şi muniţia stau în momentul de faţă ascunse într-o pădure; şi, în plus, că Sadik paşa cunoştea întreaga afacere. Această informaţie este coroborată într-o oarecare măsură cu ceea ce am auzit din diferite surse, în sensul că sigiliul lui Grigore Sturdza şi unele comunicări cifrate de la acesta din urmă au fost găsite în posesia lui Murad bei. în afară de aceasta, Constantin Moruzi, ofiţer rus care a comandat voluntarii greci de la Sevastopol, şi Pop Costa, un preot rus, au făcut tot ce le-a stat în putere, în ultimele două luni, să incite poporul împotriva celei mai liniştite şi de valoare părţi a societăţii din această provincie"149. Acest document este mai tulburător decît cele mai

sforăitoare declaraţii de adeziune la dorinţa de unire a românilor. El constituie totodată exemplul ideal pentru modul distorsionat în care a fost prezentată istoria României în manuale şi, mai ales, atitudinile Marilor Puteri faţă de poporul român. Rusia este lăudată timp de mai bine de un secol drept mare sprijinitoare a Unirii Principatelor, dar în realitate conspira pentru distrugerea definitivă a acestui ideal, iar Marea Britanie este stigmatizată ca un mare inamic al Unirii, dar îşi întemeiază politica pe un covîrşitor realism. Acelaşi Henry A. Churchill transmitea şefilor săi de la Constantinopol şi Londra o informaţie de calitate asupra taberelor implicate în alegerile din Moldova: „Unioniştii, aşa cum am mai afirmat şi în alte rapoarte, au reuşit să-şi asigure o majoritate puternică în Cameră. Cei mai talentaţi oameni au aparţinut acestui tip [. . .] Negri, Lascăr Rosetti, Lascăr Catargiu şi alte mediocrităţi au fost puternic susţinuţi de diferiţi partizani şi rude"150. Tot diplomatul britanic îl sfătuia pe noul domnitor să acţioneze cu energie împotriva oricărei conspiraţii, iar şefilor săi le trimitea mesajul că armata este sub controlul lui Cuza, acordîndu-i acestuia cea mai mare încredere. Mai tîrziu, tot Anglia, din umbră, va influenţa alegerea domnitorului străin pentru tronul Principatelor. 149

Românii la 1859..., p. 150 396. /b/cfem, p. 331-332.


Mercenarii polonezi, la fel ca şi conspiratorii civili, au fost judecaţi de Curtea Criminală sub acuzaţia de „tentativă de dezordine publică" şi de „pregătire a unei răscoale". Evident, a fost vorba de pregătirea unei insurecţii şi în final, după ce Moldova a avut Parlament şi domnitor ales, de o tentativă de lovitură de stat. Vinovaţii au fost pedepsiţi corporal cu 20 de lovituri şi predaţi reprezentanţilor Franţei şi Austriei, interzicînduli-se accesul în România. Acest incident periculos, care va fi prelungit şi cu o încercare de asasinare a lui Alexandru loan I prin explozia unei maşini infernale în ziua de l februarie 1859 la Bucureşti, nu a fost un fapt minor. Analiza evenimentelor mai puţin cunoscute legate de destrămarea iţelor acestui complot aduce un mare semn de întrebare asupra soluţiei neaşteptate de la Iaşi. Istoriografia română nu a reuşit să acopere cu alte idei sentimentul de improvizaţie pe care continuă să îl degaje alegerea lui Alexandru loan Cuza. Este posibil ca alegerea intempestivă a comandantului Armatei drept domnitor să fi fost consecinţa directă a pericolului reprezentat de conspiraţia lui Grigore Sturdza? O serie de argumente conduc spre un răspuns afirmativ, chiar dacă oficial complotul a fost descoperit abia la 10 ianuarie. Ştim că în noaptea de 3 spre 4 ianuarie s-a produs o altercaţie între membrii partidei unioniste pe fondul ameninţării reprezentate de fostul domnitor Mihail Sturdza şi de fiul acestuia, Grigore. Probabil că s-au exprimat temeri la adresa loialităţii ofiţerilor (mai ales a celor cu grade inferioare) şi a funcţionat frica de o implicare a Rusiei în acest complot. Mai ştim că înainte de a i se acorda votul, Cuza a fost chemat în sală şi obligat să jure solemn că va abdica imediat, dacă se va constata că proiectul Unirii nu are succes, în substratul evenimentului, liderii unionişti făceau parte din loji francmasonice opuse Rusiei care, în accepţiunea francmasoneriei occidentale, reprezenta suprema tiranie europeană şi locul unde orice încercare de liberalizare umană era scăldată în sînge printr-o represiune sălbatică. Reconstituirea nopţii de alegere din perspectiva Doamnei Elena Cuza ne oferă şi alte fragmente ale tabloului

122


acestei situaţii limită, în seara de 3 ianuarie Alexandru loan Cuza evită să se mai ducă la întrunirea din casa lui C. Rolla, deşi se afla pe lista candidaţilor şi avea drept la un vot pentru oricare alt candidat. El refuză invitaţia prietenilor săi Nicolae Pisoschi şi Manolache C. Epureanu de a participa la un presupus vot final şi hotărăşte să meargă la teatru, pe Dealul Copoului. La 12 noaptea, Costache Rosetti năvăleşte în casa lui Cuza: „Atunci, Costache Rosetti povesti surorei sale despre toate cîte se petrecuse în casa lui Costache Rolla, cum se certase pentru numirea unui candidat, cum din pricina neînţelegerilor dintre ei, Mihail Kogălniceanu părăsise supărat adunarea, cum Lascăr Rosetti se opintise să nu-1 lase să plece pînă nu se vor fi hotărît cu totul şi cum Pisoschi aruncase ca o bombă în mijlocul lor numele lui Alexandru Cuza, care fu îndată primit de toţi care erau de faţă"151. Nicolae Pisoschi aleargă la teatru şi îl aduce în adunare pe candidatul ales. Există şi o altă variantă a acestei secvenţe, care pare mai puţin credibilă, dar a rămas în anecdotica vremii: în momentul anunţului, Cuza juca biliard la hotelul Binder din Iaşi împreună cu prietenul său, Băii. Surprins de vestea ce i se aducea, Cuza răspunde iritat: „Hai sictir, farsorule!"152 Scena face parte din mitologia cultă care însoţeşte figura domnitorului Unirii şi care are cîteva coordonate fixe; unul dintre ele este soluţia de ultim moment pentru care Cuza nu era pregătit; al doilea, că a fost propus de rude sau prieteni în interesul acestora — Costache Rosetti, Pisoschi, Docan, Lascăr Rosetti etc. Uluitor pentru această ipoteză este însă faptul că sediul conspiraţiei, unde locuia Wierzbicki, unde aveau loc întruniri conspirative şi unde s-au turnat cartuşele, era chiar hotelul Binder, iar polonezul a declarat în proces că se cunoştea cu Alexandru loan Cuza. : . Lucia Borş, Doamna Elena Cuza, ediţia a Ill-a, Editura Naţională Ciornei, Bucureşti, p. 76. - Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, voi.l, Editura Universul, Bucureşti, 1944, p. 114 (vezi şi p. 142).


Urmează jurămîntul său şi măsurile militare pe care le ia pentru buna desfăşurare a propriei sale alegeri. Jurămîntul lui Cuza este un document fundamental pentru înţelegerea atît a alegerii sale neaşteptate, cît şi a detronării din februarie 1866. La 5 februarie 1859, „Monitorul" moldovenesc publica declaraţia noului domn trimisă Puterilor Garante: „întemeindu-mă pe votul Diva-nurilor ad-hoc, rostit din nou de Adunarea Electivă a Moldovei, în şedinţa sa din 5 (17) ianuarie, constat încă o dată că ţara a cerut unirea cu un principe străin. Ot despre mine [...] voi G întotdeauna gata a mă întoarce la viaţa privată [ . . .] dacă Marile Puteri, luînd în băgare de seamă dorinţele legitime ale unei naţii ce aspiră a se dezvolta şi care vede dinaintea sa deschizîndu-se calea unui nou viitor, ar consfinţii prin hotărîrea lor, o combinaţiune care, pentru această naţie, ar îndeplini toate speranţele ei"153. Informaţia că lui Cuza i s-a cerut un jurămînt al „provizoratului" său a fost confirmată la sfîrşitul lui ianuarie 1859, cînd delegaţia munteană condusă de C. A. Rosetti a sosit la Iaşi pentru a prezenta domnitorului actul alegerii de la Bucureşti. Rosetti îşi telegrafia grăbit impresia spre capitala Ţării Româneşti: „Iaşi 29 Ianuarie, 1859, 2 ore p.m. D-lui Ion Brătianu Primire splendidă; eşind de la Domn, introducere în Adunare cu cea mai românească majestate; cuvinte din ambe părţi la tribună. Ieri, Adunarea a votat în unanimitate adresă şi deputăţie către Adunarea munteană. Domnul, notificînd Puterilor alegerea, a zis că numirea sa este realisarea ideei măreţe de Unire, şi că este gata a depune coroanele de vor voi să dea Prinţul strein. Domnul este întru toate sublim. • El pleacă Luni. Pregătiţi primirea. C. A. Rosetti" 153

Dimitrie A. Sturdza, Domnia regelui Carol I. Fapte - Cuvfntări Documente, Tomul I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1906, p. 79.

124


Votarea oficială a fost protejată de trupele hatmanului Cuza, care au înconjurat complet clădirea Adunării, apărînd-o de un eventual atac al partidei lui Grigore Sturdza. Momentul alegerii lui Cuza în calitate de candidat este noaptea de 3 spre 4 ianuarie, iar momentul votului şi confirmării este 5 ianuarie. Ziua de 4 ianuarie rămîne în continuare albă. Variante ale proiectului lui Panu se succed cu repeziciune, fiind respinse cu aceeaşi grabă. Ziua de 4 ianuarie ar trebui considerată drept intervalul de aşteptare a reacţiei Marilor Puteri. Ne putem imagina cu uşurinţă teama că numirea lui Cuza n-ar îndeplini condiţiile Convenţiei de la Paris, dar şi bucuria constatării că Franţa agrea entuziastă persoana lui Cuza. Oricum, umbra ameninţătoare a candidatului Grigore Sturdza planează peste toată această alegere grăbită, într-o scrisoare trimisă de Vasile Alecsandri fratelui său lancu la 20 ianuarie/1 februarie 1859, ni se pune la dispoziţie o nouă întărire a argumentului că alegerea lui Cuza, pentru calitatea sa de comandant al Armatei, este legată direct de pericolul sturdzist: „A-ţi spune entuziasmul produs de această alegere e imposibil. Bucuria de a fi scăpat de cei doi Sturdza a fost aşa de spontană, aşa de mare, încît timp de trei zile, populaţia laşilor s-a dedat la adevărate nebunii. Mase de oameni purtînd torţe şi transparente alegorice, parcurgeau străzile strigînd: Trăiască principele! Trăiască deputaţii! Jos strigoii! Moarte lui Mihail Sturdza!"154 în tabăra complotiştilor, o privire aruncată surselor politice ale manevrei de aducere a lui Grigore Sturdza pe tronul Moldovei arată o incontestabilă colaborare între agenţii Rusiei şi ai Porţii. Paradoxul asocierii celor doi inamici ireductibili pentru sprijinirea candidatului poreclit Beizadea Viţel poate fi ridicat la nivel se stat, Rusia, Austria şi Imperiul otoman fiind implicate în efortul de împiedicare a Unirii. Din datele pe care le avem, Poarta a fost iniţiatoarea acestei tentative, beizadeaua avînd „asigurat la Constantinopol sprijinul lui Sadyk paşa (tot polonez) şi al Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 49 (nota


125

bancherului sultanului, Alleon. Acesta din urmă i-a finanţat ambiţiile, împreună cu verii Chivarc şi Deoda Ciuntu, negustori armeni din Galaţi"155. Implicarea agenţilor ruşi a fost favorizată de planurile multiple, interne şi externe, pe care juca pretendentul, cu o disperare care nu atinge margini. Cea mai plauzibilă variantă este a unei înţelegeri secrete cu ruşii, folosind din plin implicarea oficială otomană. Oricum ar fi, alegerea neaşteptată a lui Cuza ca domnitor al Moldovei nu poate fi separată de pericolul venirii lui Grigore Sturdza la domnie prin forţă. Calitatea sa de militar şi de şef al armatei este fundamentală în această conjunctură. Graba cu care, încă de a doua zi, toate puterile Căimăcămiei au fosd remise noului domn fără a aştepta învestitura sultanului, poate fi interpretată în două feluri: voinţa românilor de a-şi exprima independenţa faţă de Poartă (temă larg folosită de istoriografie), sau nevoia de a da o autoritate urgentă fostului hatman devenit acum domnitor pentru a asigura stabilitatea ţării. Henry L. Bulwer remarca de la Constantinopol toate încălcările prevederilor Convenţiei de la Paris şi atrăgea atenţia că „au fost schimbaţi prefecţii în aproape fiecare judeţ şi în cele mai multe cazuri au fost numiţi în locul lor demnitari aflaţi sub autoritatea persoanei care tocmai a fost aleasă ca domn"156. Alte documente consemnează paralizia adversarilor Unirii în faţa noii situaţii şi bucuria cu care a primit populaţia această alegere. De fapt, adevărata confirmare, precum şi actul de voinţă naţională erau date tocmai de reacţia populaţiei la urcarea pe tronul Moldovei a unui român cinstit, cunoscut ca un autentic patriot. Mai trebuie adăugată voinţa lui Dumnezeu. Eşecul complotului lui Grigore Sturdza este eşecul Rusiei, Austriei şi Imperiului otoman. El a întărit poziţia Franţei pentru mult timp în România, a confirmat orientarea politicii româneşti Mihai Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului român 136 (1856 -1859), Editura Universităţii „Al. I. Cuza", laşi,1995, p. 203. Românii la 1859..., p. 309 (Raportul Bulwer din 21 ianuarie 1859).

126


către Paris şi a dat cîmp de acţiune grupării politice unioniste, naţionale şi francofile. Se conturează acum şi apariţia nucleului unei francmasonerii naţionale sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, ale cărei acţiuni publice vor reprezenta o evidentă opoziţie la interesele Rusiei în România. Pînă la Războiul de Independenţă — după ce Franţa pierduse războiul cu Prusia în 1870 Parisul a influenţat decisiv evoluţia statului modern român. Sub protecţia sa, grupul de patrioţi români a reuşit să dejoace toate manevrele diversioniste sau complotiste lansate fără încetare de Rusia pe teritoriul României.

Unirea de la Bucureşti Justificarea prezentată personal de Grigore Sturdza lui Alexandru loan Cuza în zilele următoare, că a organizat complotul ca o variantă de unire a Principatelor, argument folosit şi de bancherul Rabinovici sub anchetă, este atît de fabuloasă, încît frizează burlescul. A face planuri pentru Ţara Românească la 1859, uitînd că acolo exista Ion C. Brătianu, ţinea de acea parte comică a unei situaţii dramatice, în care a excelat Caragiale. Bărbatul de la Argeş domina deja viaţa politică munteană, pentru că deţinea iniţiativa şi conducea o vastă reţea de agenţi politici, pe care îi subordona ferm cu ajutorul unei arme teribile, generatoare de coeziune şi temeritate: naţionalismul! După principiul lui Rabindranath Tagore, ceea ce îl conducea pe Brătianu în acţiune era „manifestarea unui întreg popor ca forţă organizată"157. Trecînd peste aspectul pitoresc al scuzelor lui Grigore Sturdza, va trebui să remarcăm acţiunile liberale din Valahia menite să ducă la Unire într-un mod care să nu mai poată fi contestat de Marile Puteri. Brătianu era la acea dată încă sub impresia ideilor revoluţionare asimilate la Paris şi în exil, dar avea 157 Romulus Seişanu, Principiul naţionalităţilor, Editura Universul, Bucureşti, 1935, p. 11.


pe deasupra şi autoritatea şi experienţa unor acţiuni foarte bine organizate pe sol românesc după revenirea sa din 1856 în ţară. Sirnulînd condamnarea la moarte prin atacul decisiv al tuberculozei dobîndite într-o închisoare franceză şi pretextînd că revine în ţară cu scopul de a-şi vinde moşiile pentru a plăti doctorii, Brătianu a trecut imediat la organizarea Partidei Naţionale. Primii „agenţi" ai săi - în absenţa tuturor revoluţionarilor munteni, aflaţi încă în exil - au fost femei. El a ştiut să folosească din plin farmecul, curajul şi devotamentul femeilor din familia Golescu, ale Luxiţei Florescu - iubita lui Nicolae Bălcescu -, ale celebrei Elena Ghica - cunoscută şi cu numele romantic Dora d'Istria, una din primele agente de informaţii româneşti în mediul rusesc —, ale Catrinei Despot căsătorită cu reprezentantul Franţei în comisia de alegeri, Georges Serrurie, pe care 1-a făcut rapid şi unionist şi român -, ale actriţei de 16 ani Frosa Sarandy din trupa lui Millo, care întrerupea spectacolele de teatru pentru a transmite mesajele electorale trimise de Brătianu. Ar trebui să se scrie măcar o carte despre rolul important jucat de românce în Unirea din 1859, din care nu va putea lipsi Cocuţa Vogoride, una din numeroasele iubite ale viitorului domn, care a pus la dispoziţia unioniştilor scrisorile secrete ale soţului său, caimacamului Vogoride, în august 1857, gest ce a schimbat probabil destinul României158. Mai tîrziu, conducerea liberală o va folosi ca sursă de informaţii pe Măria Obrenovici, amanta semioficială a domnitorului. Ion C. Brătianu nu ştia să conducă doar femei; momentul alegerilor din Ţara Românească a fost pregătit minuţios. O altă categorie de agenţi activaţi atunci de Brătianu s-a recrutat din rîndul revoluţionarilor de nivel treipatru din 1848, mici negustori, meseriaşi, tineri funcţionari cu vederi radicale. Istoria acestor grupări va rămîne mult timp obscură, cîteva nume apărînd mai tîrziu prin Divanul adhoc, în Adunarea Principatelor Unite şi în numeroasele acţiuni de stradă organizate de liberali. Ei sunt însă s

Paul Păltănea, Viaţa lui Costache Negri, Editura Junimea, Iaşi, 1985, p. 153.

128


legaţi nemijlocit de conducerea Partidei Naţionale, pe care au slujit-o cu loialitate şi sacrificiu. Ei sunt foştii cauzaşi de la 1848. Mai puţin la Brătianu, dar în mod cert la C. A. Rosetti se poate identifica sentimentul de răzbunare cu care au acţionat în politica românească după 1859, revanşă ce îşi are originea într-o situaţie foarte puţin comentată de istoriografia română: mulţi din aceşti luptători obscuri ai revoluţiei din 1848 au înfundat puşcăriile şi ocnele, după ce liderii au fost expulzaţi în exil. O consemnare anume din jurnalul lui C.A. Rosetti - joi, 6 iunie 1850 — ne poate ajuta să înţelegem originea violenţei cu care a acţionat partida liberalilor radicali în politica românească de după Unire: „ Astăzi la 9,30 am primit o scrisoare de la Wint(erhalder) în care ne spune că din cei 11 prizonieri la Mărgineni, unul în sfîrşit, Macovei, e liber - mort. Că Rotesco şi Voinesco, aude că sunt bolnavi, că mai toţi sunt bolnavi şi nici rudele cele mai daproape nu pot să-i vază. Astfel dar noi, noi care puserăm focu, noi care suntem singurii pricinuitori ai revoluţiei, suntem în Paris, trăind în plăceri, în desfătări chiar — şi ei închişi în temniţe, morţi pentru lume, neputînd afla nici o noutate, niciuna din mişcările omenirei, neputînd vedea nici chiar o rază de lumină, neputînd auzi nici un cuvînt de speranţă, nici un cuvînt de mîngîiere, neputînd avea nici cea mai mică hrană sufletească, suferă şi mor în mormîntu lor, fără să aibă cea mai mică speranţă despre triumfarea cauzei pentru care suferă, fără ca să poată lua cel puţin o sărutare de la părinţii lor şi fără să aibă o suvenire măcar de la noi. Iertaţi-mă, fraţilor, iartă-mă mucenice Macovei, şi primeşte cel puţin această lacrimă de la mine. A! facă cerul ca moartea ta să slujească patriei, facă cerul ca să poţi să ne priveghezi, să ne luminezi şi să ne întăreşti din locul cel sfînt în care te afli. Căci de nu va fi astfel, dacă mucenicii nu pot din ceruri s-ajute patria lor, apoi atunci nu mai este un Dumnezeu, astfel precum credem, astfel precum avem trebuinţă a crede că este unul"159 , în timpul Unirii vom 159

C.A. Rosetti, Jurnalul meu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 304.


identifica exponenţial activităţile acestor „oameni de la '48", asupra cărora Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti aveau un control absolut. Numeroasele apeluri la suferinţa strămoşilor, la lupta oamenilor din popor — interpretate pînă astăzi drept expresii demagogice - aveau la cei doi lideri liberali o rezonanţă foarte apropiată. Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti au fost naţionaliştii categorici care au făcut destule greşeli de apreciere a realităţii, dar au sfîrşit prin a mişca naţiunea română înainte, prin Istorie. Pentru momentul alegerilor de la Bucureşti, gruparea libe-ral-radicală a apelat la o mişcare violentă a unui număr mare de ţărani pe care 1-a ridicat din sate şi 1-a îndreptat spre Bucureşti, în oraş au fost organizate şi pregătite pentru o pactizare cu ţăranii mai multe grupuri de mahalagii (locuitori ai mahalalelor). Motivul pentru care au fost nevoiţi liberalii să apeleze la această acţiune riscantă este acela că partida conservatoare deţinea majoritatea în Adunare (46 de voturi din 72 de mandate), ca urmare a ultimelor alegeri. Iritaţi peste măsură de această realitate inconvenabilă, liderii liberali au lansat mesajul unor alegeri falsificate şi al deteriorării votului sub ameninţare. Dispozitivul de presiune creat de liderii liberali a acţionat prin grupuri de 50-100 de orăşeni care s-au reunit pe Dealul Mitropoliei pentru a forţa alegerea candidatului unionist. Asupra Poliţiei s-au făcut presiuni pentru a nu interveni şi „a nu vărsa sînge de român". La bariera Colentina, ţăranii au „dezarmat aproximativ 25 oameni ai poliţiei şi, legîndu-i, i-au dus în oraş"160. Acţiunea avea menirea să creeze o presiune substanţială asupra Adunării pentru a impune alegerea lui Nicolae Golescu pe tronul Ţării Româneşti, deşi în secret se negocia cu delegaţii moldoveni sosiţi la Bucureşti. Din raportul consulului britanic trimis la Constantinopol aflăm că „progresiştii s-au pomenit, în zorii zilei de ieri, avînd sub comanda lor o masă de ţărani ce le îngroşa rîndurile şi care erau menţinuţi într-o stare de agitaţie de către populaţia mahalalelor, un grup 160

Românii Ia 1859..., voi. l, p .341 (Raportul Colquhoun din 25 ianuarie).

130


turbulent şi zgomotos, ca măcelarii şi tăbăcarii din marile fabrici de seu şi abatoare; această masă se ridica (potrivit raportului întocmit pentru guvern de către spătar) la aproximativ 15 000 oameni, mulţi dintre ei înarmaţi cu topoare şi cuţite şi toţi cu ciomege"161. Era ziua de 23 ianuarie, cînd în jurul orei opt grupul de presiune condus de tribunul N. T. Orăşanu a luat cu asalt clădirea Adunării şi a pătruns în sala de şedinţe, vociferînd şi ameninţînd. Un grup de deputaţi unionişti a intervenit pentru calmarea spiritelor şi evacuarea sălii162, în faţa acestei agresiuni, membrii majorităţii conservatoare s-au retras şi, apoi, reunit la reşedinţa lui I. Oteteleşanu, în timp ce liderii liberali s-au adunat la hotelul Concordia. Acest moment este fundamental pentru interpretarea corectă a evenimentelor de la Bucureşti, contrar curentului istoriografie care găseşte cauza alegerii lui Cuza în presiunea maselor. Să reproducem sintetic cronologia faptelor: a) partida boierilor are majoritatea în Adunare şi candidatul său este Bibescu; b) partida liberală reprezintă o minoritate dezarmantă pentru a putea impune candidatul său, Nicolae Golescu; c) varianta oferită de reprezentanţii Moldovei, aflaţi în tre cere spre Constantinopol, de alegere a lui Cuza şi pe Tronul Munteniei nu este luată în calcul pentru că ţinta finală a scena riului de Unire este instalarea unui principe străin; pentru mun teni, Nicolae Golescu era garanţia că, la momentul desemnării domnitorului străin, se va retrage fără dificultăţi; d) partida liberală provoacă o mişcare de stradă, cu aspecte de revoltă populară, şi ia cu asalt clădirea Adunării, presînd obţinerea unui vot favorabil candidatului său; practic, acest vot era imposibil matematic, decît dacă, de teama unei agresiuni fi zice, deputaţii partidei boierilor 1-ar fi votat pe Nicolae Golescu; 161

Ibidem, p. 342. Dan Berindei, L'Union des Principautes Roumaines, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 173.


131

e) refuzînd să voteze sub presiune şi constatînd ieşirea de sub ordin a Armatei şi inactivitatea Poliţiei, deputaţii conservatori suspendă Adunarea; în această clipă instituţia desemnată să-} aleagă pe domnitor îşi încetează activitatea de facto; f) liderii partidei conservatoare se retrag la Oteteleşanu, iar liderii partidei liberale se adună la sala Concordia, ambele tabere fiind preocupate de situaţia creată, a cărei esenţă este suspendarea Puterii legislative care putea acorda legitimitate oricărei alegeri; la acest moment, alegerea legală a unui domnitor pe Tronul Tării Româneşti este compromisă; g) starea de eşec a alegerii, valabilă pentru ambele părţi, avea o puternică semnificaţie externă, deoarece un vot silnic, depus cu manifestanţii în sala Adunării, sau oricare alt rezultat ce încălca dreptul de exprimare liberă al majorităţii conservatoare ar fi produs anularea unanimă a alegerilor din partea Marilor Puteri şi intervenţia trupelor otomane aflate la Dunăre; Con venţia de la Paris, încălcată în acest fel, ar fi fost anulată şi înlocuită, în cel mai bun caz, cu o altă decizie a Marilor Puteri, previzibil defavorabilă Unirii. Concluzia acestei cronologii simple este că teza conform căreia elementul determinant al alegerii lui Alexandru loan Cuza a fost presiunea maselor de dovedeşte inconsistentă, propagandistică, falsă. Orice impunere a lui Nicolae Golescu sau a lui Cuza prin presiunea maselor ar fi fost nulă de drept şi nerecunoscută internaţional. Ea ar fi avut semnificaţia unei lovituri de stat. Secretul alegerii lui Cuza trebuie căutat în altă parte, între cele două tabere au urmat negocieri care s-au orientat la un moment dat spre compunerea unei noi baze de discuţii: renunţarea fiecărei tabere la candidatul său şi căutarea unei personalităţi convenabile atît pentru majoritatea conservatoare, cît şi pentru minoritatea liberală: „Ideea concilierii făcea de fapt progrese mari. La întrunirea deputaţilor Dreptei să vorbea de a părăsi candidaturile Principilor Bibescu şi Ştirbey, dacă partea opusă ar părăsi candidaţii lor principali, pe Principele Ghica şi pe Nicolae Golescu.

132


La întrunirea deputaţilor Stîngei, ideea alegerii Principelui Cuza a fost pusă înainte pentru prima dată"163. Cu toate că pînă în noaptea de 23 spre 24 ianuarie partida unionistă munteană considera că ideea dublei alegeri este „imposibilă" şi „himerică"164, numele lui Cuza s-a impus ca unică soluţie, mai ales datorită părerii comune a celor două tabere că alegerea domnului moldovean este o soluţie pasageră, menită să scoată Principatele din impas şi să le ferească de o intervenţie străină - politică sau militară. Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti ştiau că o alegere făcută sub ameninţarea linşajului nu va fi recunoscută de Marile Puteri şi, în consecinţă, au oprit grupurile de presiune în diferite cartiere, departe de centrul oraşului unde domnea liniştea. Deşi se afirmă cu ostentaţie că alegerea lui Cuza s-a făcut sub ameninţarea maselor care luau cu asalt clădirea Adunării, prezenţa forţei de manevră a liberalilor la locul deciziei este legată exclusiv de încercarea de a răsturna situaţia legală în care se afla majoritatea conservatoare şi, în al doilea rînd, de impunere a candidatului Nicolae Golescu. Alegerea lui Cuza a fost rezultatul negocierii politice şi al compromisului dintre partide din noaptea de 23 spre 24 ianuarie, astfel că a doua zi domnul moldovean a fost votat de o Adunare care nu-şi schimbase fundamental configuraţia şi care a exercitat doar un act formal. Starea de tensiune şi neîncredere a determinat ca în şedinţa din 24 ianuarie să apară în continuare atitudini spectaculoase. Dimitrie Ghica şi Vasile Boerescu au pledat în Adunare pentru alegerea lui Cuza, invocînd pericolul unei răscoale, în timp ce „spătarul a informat cu privire la poziţia ţărănimii şi a miliţiei, implorîndu-i pe acei miniştri care sunt membri, să consimtă la un plan care ar împiedica o ciocnire"165. Mitropoli163

Din scrierile şi cuvfntările lui Ion C. Brătianu. Lupta pentru redeşteptarea naţională, Imprimeriile „Independenţa", Bucureşti, 1921, p. 219 (Extras din Raportul secret al consulului general al Franţei la Bucureşti L. Beclard către ministrul său de externe la 26 ianuarie/7 februarie 1859). rjan Berindei, op.cit., p. 174. 165 Românii în 1859... , vol.l, p. 342.


133

tul a îngenunchiat în mijlocul sălii şi a cerut binecuvîntarea cerească. Starea de asediu periculoasă pentru legitimarea alegerii este confirmată şi de consulul belgian Jacques Poumay: „Mase de ţărani din judeţele dimprejurul Capitalei sosiseră deja înarmaţi la bariere şi, desigur, în cazul în care Camera legislativă nu rezolva repede problema, numind fără întîrziere un om nou, cunoscut pentru înclinaţiile sale spre unire, ar fi avut loc, cu siguranţă, în seara de 24/5 curent, o mişcare revoluţionară"166. Este evident că o alegere de domnitor prin mişcare revoluţionară era exclus să fie recunoscută de cineva, inclusiv de Franţa. Aşa cum se cunoaşte, Cuza a fost votat în unanimitate pe fondul anunţului că în oraş „miliţia se alăturase poporului cu care a fraternizat". Este vorba, în realitate, de trecerea de partea unioniştilor a maiorului Vlădoianu (viitor general), care primise de la Căimăcămie ordinul să înconjoare clădirea Adunării cu trupe ale garnizoanei Bucureşti şi să riposteze în cazul unui atac. Acest detaliu important care se adaugă celeilalte contribuţii militare la Unirea Principatelor a fost făcut public chiar de Brătianu în discursul său din 3 februarie 1869 ţinut în sala Slătineanu: „Ei, domnilor, ştiu că adversarii noştri vor zice că cunoşteau pe iubitul nostru suveran, că se gîndeau la dînsul pînă nu se născuse încă, precum au zis şi despre Cuza la 24 ianuarie, că tot dumnealor 1-au născocit. Am însă aici pe d. general Vlădoianu şi pe colonelul Mavrocordat, care pot constata că, cu două zile înainte, cînd am văzut că este peste putinţă să aducem pe adversarii noştri la cunoştinţă, eu cu d. general Vlădoianu, cu care nu vorbisem de 15 ani şi care se uita la mine, cum zice românul, ca pe puşcă, fiindcă era în altă tabără, am chemat pe d. Mavrocordat, amic al d-lui Vlădoianu, 1-am trimis la acesta să-i spună că în mîna lui stă soarta României, că-1 facem răspunzător înaintea lui Dumnezeu şi a ţării. Şi peste o oră a venit la mine d. Mavrocordat şi m-a dus la d. general Vlădoianu, care comanda oştirea. Nişte oameni, care în urmă au 166

Ibidem, p. 347.

134


devenit amicii şi instrumentele Iui Cuza, ziceau pe atunci generalului Vlădoianu: «Să faci ca mîine pe uliţele Bucureştilor să curgă şiroaie de sînge, ca să te ilustrezi». Dar în inima domnului Vlădoianu s-a deşteptat simţimîntul de român şi frica de Dumnezeu; cînd m-am dus acolo, saloanele erau luminate şi toţi ofiţerii erau adunaţi să hotărască ce să se facă a doua zi. Pe mine m-a băgat întro odaie, unde era întuneric şi mi-a zis: «Ce vreţi? Sunt gata să vă dau mîna, aveţi candidatul? Este Nicolae Golescu?». «Nu» - i-am răspuns. «Atunci cine este?». «Domnul Moldovei!» - am adaus... Generalul Vlădoianu mi-a dat mîna pe viaţă şi pe moarte. Acei care se laudă astăzi că ei au făcut pe 24 ianuarie, nici nu le veniseră în minte aceasta; ei se certau care să ia domnia, pe cînd generalul Vlădoianu şi cu mine o hotărîsem"167. Această dezvăluire a secretului alegerii lui Alexandru loan Cuza pe ambele tronuri ale Principatelor Române a şocat opinia publică a timpului. Deputatul Nicolae Blaremberg îl somează pe Barbu Vlădoianu să confirme sau să infirme declaraţia lui Brătianu şi generalul se vede nevoit să publice în „Trompeta Carpaţilor" din 13 martie 1869 o scrisoare de răspuns: „Este adevărat că cel dintîi care-mi făcu propunerea Unirei fu d. Cezar Boliac, cînd veni într-o dimineaţă la mine şi-mi zise: «Ştiu că poţi să mă trimeţi d-aci d-a dreptul la închisoare, dar iată propunerea ce am să-ţi fac: să alegem pe Domnul Moldovei». Fusei frapat şi-i răspunsei că avînd cineva asemenea idei mari, nu se poate teme de închisoare. După aceia consultai pe Vodă Ghica ce fusese cu totul de această ideie. Mai în urmă sau a doua zi a avut loc întîlnirea mea cu d. Brătianu, aşa cum a arătat-o în sala Slătineanu [...] Este adevărat că după aceasta, atît Brătianu, cît şi Rosetti au contribuit mult la realizarea Unirei, ca oameni de acţiune şi 167

Din scrierile şi cuvîntările lui Ion C. Brătianu, Lupta pentru redeşteptarea naţională, Imprimeriile „Independenţa", Bucureşti, 1921, p. 221 (Vezi şi Gr. Tăuşan şi prof. Gh. Lazăr, Ion C. Brătianu, Imprimeriile „Independenţa", 1937, p. 39).

l


I. C. Brâtianu în tinereţe

' '' '

'

'

135

•

deputaţi, precum nu mai puţin prinţul Dimitrie Ghica; cînd cel dintîi la Concordia, în noaptea de 24 ianuarie, propuse Unirea în fiinţa celor adunaţi, d. Costache Bozianu, aprobă ideia ca mîntui-toare"l6«. Dezvăluirea generalului a ridicat şi mai mult vălul care acoperea acest eveniment crucial, arătînd rolul important jucat de liderii centrist-moderaţi Dimitrie Ghica, Constantin Bosianu, Vasile Boerescu, în care trebuie să vedem gruparea aflată în 168

Ibidem, p. 222.

136


legătură directă cu delegaţii moldoveni plecaţi spre Constan-tinopol şi opriţi la Bucureşti în aşteptarea deznodămîntului. în urma înţelegerii Brătianu — Vlădoianu, trupele militare sunt retrase în cazărmi — ceea ce a reprezentat o neexecutare de ordin şi o implicare politică a Armatei -, iar deputaţii conservatori majoritari se găsesc expuşi direct linşajului manifestanţilor: „Confruntat cu această realitate, unul dintre caimacami, I. A. Fi-lipescu, declara neputincios consulilor străini că «nu se putea conta pe oştire», iar consulul francez L. Beclard nota că «guvernul nu are la dispoziţia sa mijloacele necesare pentru a garanta securitatea publică»"169. Este evident că o intervenţie în forţă a Armatei ar fi dus la împrăştierea sîngeroasă a mulţimii şi la un vot favorabil Dreptei şi acceptat de Poartă. De aceea, cu toate că Unirea avea o şansă din cinci, gestul lui Vlădoianu a deschis calea către acea unică şansă. Acţiunea condusă de Ion C. Brătianu a fost prezentată timp de multe decenii ca o ridicare a maselor populare în favoarea alegerii lui Cuza, ca o expresie a voinţei colective, conştiente de unire. Consulul britanic Robert G. Colquhoun, martor lucid al evenimentului, trăgea o altă concluzie: „timp de trei zile un Brătianu a ţinut în trdmile sale soarta oraşului", într-un alt raport, din 29 ianuarie, acelaşi diplomat britanic informa că mai mulţi conservatori îi ceruseră protecţia de frica lui Brătianu şi a lui Rosetti. Un martor ocular şi, totodată, liberal implicat direct în evenimente a fost loan G. Valentineanu. Cu toate că mărturiile sale sunt predominant partizane, că reflectă pe alocuri simptomele unei labilităţi psihice evidente - s-a sinucis în 1910, internat la spitalul Colţea, într-o avansată alienare mintală , amintirile rămase de la el conservă anumite detalii interesante pentru cîteva momente istorice. Aflăm astfel că în dimineaţa de 24 ianuarie 1859, grupurile de manifestanţi unionişti se plasaseră în Filaret, 169 Măria Georgescu, Oştirea română şi situaţiile de criză din timpul domniei Iui Alexandru loan Cuza, în „Dosarele Istoriei", an.V, nr.l (41)/20(X), p. 5.


137

sub conducerea lui Nicolae Orăşanu, şi pe Dealul Mitropoliei, sub conducerea lui Valentineanu: „Hotărîrea ce se luase de comitetul liberal unionist era ca, îndată ce conservatorii (sau albii) din Cameră ar persista în alegerea lui Bibescu-Vodă, poporul din dealul şi curtea Mitropoliei, unit cu poporul de la Filaret, să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama de ales, pe alesul Camerei Moldovei. Semnalul era două batiste: una albă şi alta roşie, pe care le avea deputatul Ion C. Brătianu. Batista roşie era semnalul năvălirii poporului în Cameră, iar cea albă: pacea şi unirea, adică: proclamarea lui Alexandru loan Cuza de Domn al Moldovei şi Ţării Româneşti"170. Trebuie subliniat încă o dată, categoric, că orice „năvălire" în Adunarea electivă şi orice alegere pe baza „batistei roşii" compromitea Unirea sub Cuza şi arunca Ţara Românească sub copitele cavaleriei otomane. Rezultatul acestor evenimente poate fi sintetizat într-o concluzie importantă pentru înţelegerea actelor politice de după 24 ianuarie ale celor două tabere: 1. Factorul politic determinant pentru dubla alegere a lui Cuza a fost acceptul dat de partida boierilor, o impunere prin forţă a candidatului partidei liberale ar fi dus la anularea alegerii şi com promiterea Unirii. 2. Deciziile conservatorilor de a accepta un compromis, redeschiderea lucrărilor Adunării şi alegerea lui Cuza nu s-au datorat ameninţării reprezentate de revolta populară, ci ame ninţării unei intervenţii militare otomane care ar fi înăbuşit revolta în sînge. 3. Nu trebuie să uităm nici o clipă că în urma unei astfel de intervenţii militare tot membrii partidei boierilor ar fi fost aduşi la putere; dacă istoriografia română va continua să refuze dimen siunea patriotică a partidei boierilor, prezentînd-o mereu ca antinaţională, prootomană şi doritoare de invazii militare, nu va " I. G. Vaientineanu, Din memoriile mele (o pagină de istorie modernă). Alegerea, detronarea şi înmormîntarea lui Cuza-Vodă 1859, 1866, 1873, Tipografia Modernă Gr. Luis, Bucureşti, 1898, p. 10.

138


putea explica niciodată logica alegerii din 24 ianuarie 1859 ; dacă ar fi fost nişte trădători, le era foarte simplu să ceară intervenţia trupelor de la Dunăre pentru a fi readuşi la Putere. 4. în timp ce marele cîştig era Unirea personală, ca succes acceptat de ambele tabere, domnitorul ales era considerat de aceleaşi tabere ca o soluţie provizorie, ca o soluţie de compromis care nu-i dădea legitimitate deplină. Cuza va trebui să lupte împotriva tuturor acestor cauze. Din punctul de vedere al problematicii urmărite prin volumul de faţă: comportamentul naţiunii române m aceste clipe istorice, putem observa chiar din relatările liberalului radical I. G. Valen-tineanu că, după anunţarea alegerii lui Cuza, „boerii se sărutau cu poporul, poporul cu foştii săi opresori. Lacrămi de bucurie ieşeau din ochii tuturor; albii şi roşii, boeri şi popor, în acest momenl solemnei dispăruse orice ură şi deosebiri de clase"171. Mulţimea striga: „Trăiască poporul şi boerii!".

Avertismentul lui Brătianu Sosirea domnitorului în Capitală a avut loc la 8/20 februarie 1859, ora 13.00, Alexandru loan Cuza fiind întîmpinat la bariera dinspre Băneasa a oraşului cu pîine şi sare şi aclamat de o mulţime entuziastă estimată de Jacques Poumay, consulul belgian în Principate, la 100 000 de persoane, „la troupe, la boyarerie et le peuple"^12 . în mijlocul manifestărilor de bucurie, a numeroaselor baluri şi banchete organizate timp de trei zile la Bucureşti şi Iaşi — oraşe pavoazate cu drapele şi ghirlande de flori —, pe fondul schimbului accelerat de telegrame între capitalele celor două provincii şi capitalele europene, un om politic se 171

Ibidem, p. 11. ^ Gh. Platon, Ecoul internaţional al unirii Principatelor Române, în Cuza Vodă - in memoriam, Institutul de Istorie şi Arheologie, Iaşi, 1973, p. 210 (Anexa XII). 17


aşeza la masa de scris şi îi adresa noului domnitor un mesaj rece, voit didactic şi serios. Acest om era Ion C. Brătianu. încă din debutul său, Memoriul prezentat lui Cuza conţinea o formulă de atenţionare, o punere la punct a raporturilor între cele două personalităţi, Brătianu subliniind apăsat: „este de datoria oricărui român de a contribui la susţinerea acestui Tron, cu tot atîta vigoare cu cît a luptat de a Te înălţa pe dfnsu/"173. Practic, Brătianu îi atrăgea atenţia că el 1-a pus pe tron. Liderul liberal îi acorda tot respectul datorat omului ales să simbolizeze Unirea, dar îl considera doar exponentul unei etape a programului său de construcţie a României independente. Va aborda mult timp un aer de superioritate faţă de fostul său amic politic şi nu va înceta să-1 considere produsul unei conjuncturi favorabile, parte a unui plan mai amplu, extins pe decenii şi peste generaţii: „Numirea domnitorului înaintea reconstituirii noastre politice fiind o necesitate de întîmplare, iar nu un ce raţional, ea avu un efect ce apasă situaţiunea ţării încă pînă astăzi"174. Memoriul se dorea o prezentare cu caracter informativ şi responsabil a stărilor Tării Româneşti, punînd la dispoziţia domnitorului un instrument teoretic de conducere, prin prezentarea celor ce urmează a fi conduşi: „Societatea din Ţara Românească este împărţită în patru clase sau categorii. Boerii cei mari, concentraţi toţi în Bucureşti şi un mic număr în Craiova; boerii cei mici, răspîndiţi pe toată suprafaţa ţării; neguţătorii şi meseriaşii, concentraţi mai toţi prin oraşe; şi ţăranii plugari, ce locuesc prin sate". Textul conţine de fapt o viziune liberal-radicală asupra societăţii româneşti în momentul Unirii, constituindu-se totodată într-o platformă politică de care domnitorul ori va ţine seama, ori pe care o va avea drept sursă a confruntării politice. Prin vocea lui 73

Ion C. Brătianu, Memoriu prezentat domnitorului Alexandru Ion I Cuza la prima sa venire în Bucureşti, prin mijlocirea D-lui Dimitrie A. Sturdza, în fevruarie 1859, publicat în D. A. Sturdza, Cuvfntări în memoria lui I.C. Brătianu, Bucureşti, p. 182. 174 Ion C. Brătianu, Situaţiunea, în „Românul", nr. 57 din 14/26 mai 1859.

140


Brătianu se auzea glasul puternic al Partidei Naţionale, corpul cel mai dinamic al vieţii politice româneşti, aureolat de revoluţia din 1848, de activitatea din exil şi de acţiunile pregătitoare Unirii. Alexandru loan I, fost partizan al grupării liberale, şi în ţară şi în exil, era în temă şi ştia cu cine are de-a face. Clasa boerilor celor mari este prezentată în Memoriu ca un număr restrîns de familii dedicate dobîndirii şi păstrării dregători-ilor: „toată dar ocupaţiunea lor a fost de a intriga dobîndirea sau conservarea unei funcţiuni; comerţul, industria, agricultura, economia domestică chiar, sau orice altă ocupaţiune le-a fost cu totul străină, încît, deşi mai toţi proprietarii mari nu s-au ocupat niciodată cu îngrijirea moşiilor, mulţi nici nu-şi cunosc proprietăţile, ce sunt lăsate cu totul în dispunerea arendaşilor". Temele acestui pasaj sunt de influenţă socialistă occidentală şi se regăsesc în propaganda comunistă de mai tîrziu, extrapolate moşierilor din secolul al XX-lea, expropriaţi prin legile de naţionalizare. O altă temă era aceea a rupturii ireparabile între boieri şi popor: „Ura de care boerii se simt urmăriţi din partea naţiunii, şi pe care ei i-o întorc cu prisos, îi întărîtă şi mai rău şi-i face să fie adesea mai inimici ai naţionalităţii române decît străinii chiar". Caracterul revoluţionar al liberalilor radicali din acea perioadă îi împingea către o identificare malefică a marii boierimi cu „partida conservatoare", adversarul politic principal. Era nevoie de un inamic marcat şi uşor identificabil, care să legitimeze orice măsură de forţă populară. Clasa boerilor celor mici (din care făceau parte Brătienii) este descrisă ca progresistă şi determinantă pentru transformările sociale: „Această clasă este numeroasă, laborioasă şi pe dînsa se reazămă toată lucrarea serioasă din toate ramurele administrative şi judecătoresc! din ţară". Corupţia care atingea mediul funcţiilor deţinute de micii boieri primeşte o justificare: „dacă moralitatea nu este privilegiul acestei clase, causa este că toate funcţiunile ce ocupă boerii cei mici, le sunt vîndute de boerii mari". Urmează apoi concluzia pro domo: „ea astăzi încă este în capul mişcării naţionale, contribuie într-o proporţiune


141

înseninătoare la regenerarea României şi are o mare influenţă în toată ţara şi în toate clasele". Clasa comercianţilor şi meseriaşilor „posedă toate calităţile de energie şi de moralitate, ce caracterizează această clasă în toate societăţile europene; ea posedă încă nu numai instinctul, amorul libertăţii, ce este firesc unei clase de o natură democratică, ci şi patriotismul celui mai înalt, celui mai entusiast". Este o descriere a primului, dar substanţialului fragment al bazei de mase pe care o construia liberalismul în România. Micii comercianţi şi meseriaşi urbani, precum şi angajaţii primelor întreprinderi capitaliste formau încă din 1848 un corp social aflat sub controlul politic al liberalismului-radical şi condus după metodologii francmasonice: „Se organizase muncitorimea, mai ales tabacii şi măcelarii, şi negustorimea din Capitală în grupe de cîte 10 - 20 fraţi, fiecare cunoscînd numai pe şeful imediat al grupei"175. Construite pe structura breslelor, grupurile de presiune acţionau în stradă cu toate mijloacele revoluţionare învăţate la Paris şi la Neapole de Brătianu, Rosetti, Nicolae Golescu. Ei urmau să se dezvolte într-o burghezie românească, purtătoare a ideologiei liberale europene. Clasa ţăranilor, a plugarilor este prezentată destul de inconsistent în Memoriu. Explicaţiile caută mai degrabă vinovăţia marilor boieri şi a sistemului imperfect al arendării. Pasajul despre ţărani are mai mult un conţinut prospectiv, este în bună măsură o proiecţie idealizată, care se sprijină însă pe condiţia sine qua non a guvernării liberale: „Printr-o educaţiune îngrijită, printr-o direcţiune ce li s-ar da de către un Guvern naţional şi liberal, de către un guvern ce ar dobîndi încrederea şi dragostea lor, s-ar putea face din clasa ţăranilor un bulevard nestrăbătut al naţionalităţii şi al libertăţilor române". Slăbiciunile textului pe acest subiect nu sunt întîmplătoare; problema ţărănească a reprezentat fondul profund al problemei naţionale în a doua jumătate a '^ Olimpiu Boitoş, Raporturile românilor cu Ledru-Rollin şi radicalii francezi. Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1940, p. 21.

142


secolului al XlX-lea, criză care s-a prelungit nepermis de mult pînă în perioada comunistă. Poziţia lui Ion C. Brătianu poate fi urmărită atît în aspectele exterioare - parcurgînd articolele şi discursurile sale politice —, cît şi în mecanismele sale subtile, cunoscute de amicii politici, din mărturii şi manuscrise personale. Niciodată nu vom şti care au fost intenţiile finale care 1-au mişcat în opera sa politică. Putem doar să observăm astăzi, la aproximativ 110 ani de la moartea lui, că românii au avut un lider cu o statură internaţională dominantă, nu întotdeauna recunoscută, care a dorit intens şi a luptat cu toate mijloacele permise şi nepermise pentru un stal românesc puternic, condus de el. A reuşit doar în parte, lăsînd o moştenire greu de egalat: o naţiune lansată în secolul al XX-lea cu o zestre de Putere ce nu mai putea fi neglijată în Europa. Dacă privim şi mai în urmă de anul morţii sale, pentru a vedea de unde a pornit totul, vom înţelege rolul covîrşitor pe care 1-a avut acest om predestinat în destinul ţării. Spaţiul în care se opreşte privirea în urmă este mediul în care s-au succedat îngrijorător de multe revolte, răscoale, tentative de lovitură de stat şi lovituri de stat (unele organizate chiar de el), ilustrînd rece, statistic, chinul unui popor strivit de Istorie. Dintr-un stat clientelar aflat în întregime la dispoziţia intereselor Marilor Puteri, el a făcut o ţară de care s-au împiedicat aceleaşi Mari Puteri, fiind aduse pînă la urmă în situaţia să se roage de acest mic moşier argeşean ăentru a înclina balanţa Puterii în zonă de partea uneia dintre ele. Aşa cum se prezintă la suprafaţa care poate fi reconstituită, activitatea sa francmasonică a avut un caracter pur naţional, ceea ce 1-a pus de multe ori în contradicţie cu francmasoneria europeană, în această uriaşă construcţie a avut alături sau în opoziţie cu el alţi cîţiva oameni remarcabili: Eugeniu Carada, C. A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Barbu Catar-giu, Dimitrie A. Sturdza, Petre P. Carp, Titu Maiorescu şi, nu în ultimul rînd, pe Alexandru loan Cuza. Pe umerii acestor titani stă şi astăzi România.


Memoriul lui Ion C. Brătianu către domnitorul Alexandru loan Cuza se încheia cu o adevărată sinteză a priorităţilor tînărului stat românesc, expusă cu o francheţe nelipsită de curaj, avînd în vedere chiar ultimele două cuvinte: „Nu, Măria Ta, nu sunt două drumuri de apucat, ca să ne ducă la ţinta ce Ţi-ai propus: înarmarea ţării, organizarea Ministerului din năuntru şi al justiţiei, moralizarea lor printr-o nouă alegere a personalului, reorganizarea totală a administraţiei finanţelor, introducerea unui nou sistem de contribuţie şi organizarea creditului public, adică înlesnirea circulaţiunii capitalurilor -acestea sunt măsurile ce nu suferă întîrziere, pe cînd, fără dînsele, orice s-ar încerca, orice s-ar face, n-o să izbutească, căci numai ele pot întări Guvernul şi asigura în toate cazurile independenţa naţională"176. Viziunea liderului liberal se înscria corect pe traseul unui stat capitalist abia născut, măsurile preconizate şi ordinea lor dovedind că Brătianu avea imagini clare şi stabile asupra metodologiei de construcţie a unei naţiuni moderne. De aceea, în prima telegramă diplomatică trimisă lui Vasile Alecsandri la Paris de tînărul Dimi-trie A. Sturdza se cereau trei lucruri urgente din partea Franţei: „Ne trebuie arme, în primul rînd puşti şi cîteva tunuri bune, ne trebuie instructori, ofiţeri superiori şi bani, în răstimpul cel mai scurt cu putinţă"177. Franţa a întîrziat puţin, dar a acordat României tot ce i se ceruse. Aşadar, nu reformă agrară, nu lege electorală, nu Constituţie, teme care se găseau încă din 1848 în programul politic. Conştienţi de fragilitatea construcţiei, liderii Principatelor Unite se luptau încă de a doua zi după apariţie să-şi apere cucerirea prin recunoaşterea Marilor Puteri şi prin uitarea articolelor din Convenţia de la Paris încălcate o dată cu alegerea unică a lui Cuza. Sunt reflexele unui stat slab, sprijinit pe instituţii slabe. Totodată, putem 176

Ion C. Brătianu, Memoriu presentat domnitorului Alexandru loan I Cuza, în Dimitrie A. Sturdza, op. cit., p 190. 177

Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 87.

144


considera memoriul lui Brătianu ca debut al unei campanii violente la adresa conservatorilor, acţiune care se va întinde pe mai multe decenii şi va produce în politica românească o falie adîncă, săpată cu ură.

începutul domniei Am arătat deja că, în primii trei ani de domnie, Cuza a schimbat 20 de guverne, dar modul în care au navigat Principatele Unite printre pericolele din jurul şi din interiorul lor, înlocuind premierii cu mare uşurinţă, este o operă care trebuie atribuită în primul rînd domnitorului şi abia în al doilea rînd - pentru a nu supăra memoria lui Petre Ţuţea - geniului poporului român. Nu există altă explicaţie pentru performanţele României în plină hemoragie de guverne, decît că Alexandru loan I a avut calităţi de şef al statului, de politician şi de conducător al oamenilor valoroşi pe care i-a folosit în interes naţional. Problema lui Cuza nu este dacă şi-a îndeplinit misiunea istorică, aşa cum a rămas ea în manuale, ci dacă această misiune era corectă, era cea care se potrivea naţiunii române atunci. Acest ofiţer afemeiat, cartofor şi mare fumător, cum îl prezintă mai toate mărturiile epocii, a fost capabil să ţină statul în mînă şi să acţioneze între partide politice duşmane, separate de metodologii ireconciliabile şi de o ură dusă în cîteva rînduri pînă la sînge. Alexandru loan Cuza a avut cap politic, în ciuda imaginii de colonel nimerit la întîmplare în strana Istoriei sau, cum afirmă Xenopol, înălţat pe tron „printr-o aiureală momentană", în martie 1859 Cuza aproba prelungirea obligaţiilor ţăranilor faţă de stăpînii de moşie şi confirma învoielile existente între boieri şi ţărani, pentru a nu sacrifica producţia agricolă a ţării, deşi el însuşi venise ca unionist şi naţionalist cu mesajul reformei agrare. Numea apoi un guvern conservator, pentru că acesta avea majoritatea în Cameră, deşi el, ca fost revoluţionar paşoptist, avea viziuni liberale radicale, aduse de nevoie spre centru. De aceea, ca bărbat de stat aflat sub povara responsabilităţii, el a lăsat impresia unui


liberal moderat. Dar chiar şi după abdicarea sa, în viziunea Marilor Puteri inamice „Al. I. Cuza a fost etichetat drept un revoluţionar periculos, iar întreaga sa domnie a fost apreciată ca o revoluţie permanentă"178. Cuza a avut puterea să identifice în gruparea conservatoare mari caractere, buni români şi politicieni valoroşi, nu trădători, nu duşmani de moarte, nu moşieri apatrizi. Apoi a urmărit cu tenacitate construcţia legislativă a ţării: „Unirea înfăptuită prin îndoita alegere din ianuarie 1859 era, de drept ca şi de fapt, o simplă unire personală. Rămînea deci în sarcina lui Cuza de a face din ea o unire reală, o contopire a celor două Principate într-una şi aceeaşi organizaţiune de Stat. Mai rămînea în sarcina acestui Domn obţinerea recunoaşterei de către străinătate a stărei de fapt, aplicarea integrală a autonomiei, precum şi împlinirea unor năzuinţi mai îndepărtate: Independenţa şi principele străin. Pe aceasta din urmă a pregătit-o Cuza în tot timpul domniei lui, deşi nimeni n-a vrut să-1 creadă sau n-a putut să-1 creadă. Acestea, pe terenul politicei din afară, înlăuntrul ţării trebile erau multe şi variate. Trebuia aplicată noua Constituţie a tarei, cea menită să înlocuiască Regulamentul Organic, ars pe rug, dar reînviat; trebuia organizată ţara pe baze democratice, prin revizuirea întregei legislaţii anterioare, şi trebuiau rezolvate chestiunile arzătoare la ordinea zilei: secularizarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea ţăranilor, în 7 ani de domnie Cuza Vodă le-a făcut pe toate"179. Apoi a plecat fără să protesteze. A fost mai tot timpul singur, blocat la început de Barbu Catargiu şi ajutat în momentele decisive de Mihail Kogălniceanu sau de propria sa camarilă. Ca mereu, împotriva cursului firesc al destinului naţional, fatalitatea şi-a luat dreptul ei implacabil: Barbu Catargiu a dispărut prea repede; Mihail Kogălniceanu a fost îndepărtat sub bănuiala că 17X

Gh. Platon, V. Russu, Gh. lacob, V. Cristian, 1. Agrigoroaiei, Cum s-a înfăptuit România modernă, Editura Universităţii „Al. I. Cuza", Iaşi, 1993, p. 105. " C. Gane, op. cit., p. 46.

146


plănuia să-i ia locul pe tron; camarila a devenit curînd veroasă. Istoria României în această epocă a fost animată de caractere puternice, făuritoare de stat, care însă s-au opus una alteia cu înverşunare. Prima atitudine între aceşti oameni de stat români a fost invectiva, apoi ura manifestă şi în final crima. Această stare tensionată din lumea politică s-a transmis unei părţi importante din populaţie, împărţind-o şi pe aceasta în două tabere, motivate nu de idei politice, ci de adversităţi personale propagate de sus în jos. O cronologie a evenimentelor violente petrecute în timpul domniei lui Alexandru loan Cuza — prezentată de cele mai multe ori ca o epocă idilică — arată că n-a avut nici o clipă de linişte: februarie 1859, cu două zile înainte de sosirea în Capitală a domnitorului, croitorul evreu Schmidt dezvăluie Poliţiei un complot al numiţilor Matelon şi Grini, care urmărea asasinarea lui Cuza prin explozia unei maşini infernale; mai-iunie 1859, revolta grănicerilor din Vădeni, Focşani, Bechet. Turnu Măgurele, Calafat cu cererea de a fi eliberaţi din serviciu (provocare rusească); septembrie 1860, tentativă de asasinat organizată la Constan-tinopol, dejucată de Poliţia otomană (autorii fac parte din gruparea poloneză judecată la Iaşi în 1859); noiembrie 1860, tulburările civile de la Craiova şi Ploieşti; 22 ianuarie 1862, răscoala lui Mircea Mălăeriu, inspirată de partida liberală, soldată cu devastări de conace şi cu maltratări de funcţionari şi arendaşi; răscoala este înăbuşită de armată (200 de arestări); martie 1862, proteste de stradă la Iaşi împotriva mutării administraţiei la Bucureşti şi alegerea acestui oraş drept capitală; sunt arse portretele lui Kogălniceanu şi Anastase Panu;


147

8iunie 1862, asasinarea celui dintîi prim-ministru al Ro mâniei - Barbu Catargiu; noiembrie-decembrie 1862, grav conflict diplomatic cu Austria, Anglia, Turcia şi în final cu Franţa pentru transportul prin România a armelor pentru Serbia; iulie 1863, ciocnire militară a trupelor regulate ale Armatei române cu un detaşament polon rebel la Costangalia (18 morţi şi 45 de răniţi de partea românilor, 16 morţi şi 31 de răniţi de partea rebelilor; urmăriţi în continuare de Armată, rebelii depun armele la Rînzeşti); 11 decembrie 1863, secularizarea averilor închinate; complot al preoţilor greci pentru eliminarea fizică a lui Cuza; 2 mai 1864, lovitura de stat; 9 mai 1864, complotul Suţu — Lamberti pentru răsturnarea lui Cuza şi anularea Unirii ( implicare otomană la nivel înalt); 3 august 1865, tentativă de lovitură de stat organizată de camarilă. Studiul atent asupra celor şapte ani de domnie arată că legătura între Cuza şi Armată nu a fost atît de strînsă cum o prezintă mitologia Unirii. Ne aflam atunci întro fază incipientă şi plină de lipsuri, într-o situaţie de improvizaţie militară care va evolua mult mai tîrziu spre Armata modernă. De aceea, nu trebuie să punem rezolvarea crizelor vremii pe seama unei solidarităţi perfecte între domnitor şi Armata ţării, cît pe calităţile personale de conducător ale lui Cuza.

Revoltele de la Craiova şi Piteşti Primele măsuri pe care a fost nevoit să le ia Cuza erau legate de găsirea resurselor financiare necesare susţinerii economiei

148


noului stat şi procurării fondurilor pentru lansarea reformelor structurale. Pentru prima oară bugetul ţării avea o dublă direcţionare, alta decît strîngerea averii domneşti şi susţinerea vreunui război. O contribuţie anume, impozitul pe cotitate, rezultat al Legii patentelor a mişcat populaţia de comercianţi şi meseriaşi din Craiova într-o revoltă care a luat aspect insurecţional, începînd cu ziua de 6 noiembrie 1860. Natura emoţională, pe alocuri fabricată, a entuziasmului general la momentul Unirii şi-a dezvăluit lipsa de consistenţă la scurt timp după consumarea actului politic. Aceeaşi mulţime care ieşise în stradă pentru a forţa unirea celor două Principate şi pentru a-1 aclama pe noul domn ieşea acum în stradă la Craiova, devasta clădiri guvernamentale şi lua cu asalt Prefectura, folosind arme de foc. Celebra pictură înfăţişînd Hora Unirii la Craiova era acum călcată în picioare şi înlocuită cu o altă imagine: Decretul domnesc pentru introducerea Legii patentelor, un document fiscal sec, lipsit de romantism. Sursa politică a situaţiei de criză din noiembrie 1860 se află în schimbările rapide de guvern şi în imposibilitatea de a da coerenţă măsurilor reformiste cerute atît de Convenţia de la Paris, cît şi de programul noului domn. Proiectul Legii patentelor este lansat în timpul primului guvern Ion Ghica (11 octombrie 1859 - 28 mai 1860) sub autoritatea ministrului de finanţe Constantin Steriade, guvern care avea însă în componenţa sa practic doar 4 miniştri, restul funcţiilor fiind ocupate ad-interim fie de primul-ministru Ion Ghica, fie de alţi miniştri din cei patru. La sfîrşitul lui mai, Cuza încearcă o formulă curajoasă numind un guvern liberal, avîndu-1 pe Nicolae Golescu prim-ministru şi pe Barbu Vlădoianu la Ministerul Controlului. Ion C. Brătianu apare pentru prima oară ca ministru de finanţe şi, bineînţeles, nu întîrzie să atace tema lărgirii cuantumului de impozitare, prin mărirea fiscalităţii pentru proprietarii avuţi. Guvernul minoritar se prăbuşeşte rapid, după numai 47 de zile, declanşînd o promisiune de răzbunare neîmpăcată din partea partidei liberale. Urmează la 13 iulie 1860 un guvern moderat condus de Manolache Costache


149

gpureanu, care preia lista legilor pregătite de guvernul Ghica şi încearcă o armonizare a lor, constatînd că pachetul legislativ este în disputa ambelor tabere, din Dreapta şi din Stînga. Pînă la urmă rămîn să se înfrunte interesele divergente legate de Legea patentelor şi de Legea impozitului funciar. Dreapta, reprezentată strălucit de Barbu Catargiu, pare a acţiona mult mai calculat şi inteligent decît Stînga lui Brătianu, condiţionînd mărirea contribuţiei proprietarilor de stabilitatea proprietăţii lor, subiect central atacat violent de liberali. Lovind punctul nevralgic al proprietăţii agricole, aducătoare de venituri substanţiale la buget, Catargiu reuşeşte să debalanseze o mare parte a efortului fiscal pe Legea patentelor şi să diminueze cuantumul contribuţiei proprietarilor prin Legea impozitului funciar. Astfel se ajunge la situaţia sintetizată de Ion lonescu de la Brad: „Nu s-a mai văzut în lumea întreagă o sporire de patente mai mare şi mai bruscă decît aceea făcută de nişte miniştri, care se cred a fi moderaţi şi care în aşezarea noilor patente au trecut peste toată modera-ţiunea"180. Practic, fenomenul financiar aflat atunci în dezvoltare era lărgirea şi ridicarea bazei de impozitare, care afecta în mod paradoxal pătura de mijloc în proces de formare şi consolidare. Micii meseriaşi, negustorii, comercianţii, lucrătorii breslelor din care trebuia să se ridice baza socială a burgheziei erau loviţi direct şi împiedicaţi să prospere mai repede, veniturile suplimentare fiind diminuate serios prin noul impozit. Mai trebuie menţionat aici că peste măsurile fiscale nechibzuite aplicate românilor a venit ca un val măturător capitalul evreiesc, puternic şi bine organizat, care a ocupat locul păturii de mijloc cu mai mare uşurinţă ca în alte state central-europene, fiind şi mult mai dinamic şi capabil de blocare a măsurilor fiscale guvernamentale ™' Dan Berindei, Frămfntările orăşeneşti din noiembrie 1860 în Ţara Românească. Tulburările de la Craiova şi Ploeşti, în „Studii şi articole de istorie", Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R., Bucureşti, 1956, p. 277.

150


prin mecanisme de piaţă, dar şi prin corupţie. Este unul din argumentele care diluează teoria „invaziei" evreieşti în economia României, erorile fiind în primul rînd ale românilor. Legea a fost dezbătută în şedinţa Adunării din 5 septembrie 1860 şi votată la 7 septembrie, între septembrie şi noiembrie au trecut două luni tensionate, în care liberalii au pierdut iniţiativa, fiind loviţi de Dreapta exact în zona bazei lor de mase. Ancheta declanşată după consumarea evenimentelor violente de la Craiova şi Ploieşti nu a recunoscut oficial implicarea Dreptei în instigarea violenţelor, dar numeroase mărturii colaterale arată că lovitura a fost premeditată şi extrem de inteligent pusă în aplicare. O campanie de instigare din om în om prin agitatori, însoţită de afişe, caricaturi şi articole în presa conservatoare, a aţîţat spiritele în rîndul micilor meseriaşi cu o singură temă: liberalii v-au trădat; ei dau cu gura în Parlament, vă scot în stradă şi vă manipulează în interesul lor privat; Unirea a fost o păcăleală care se întoarce acum împotriva voastră. Figura centrală a campaniei a fost Ion Ghica, al cărui guvern iniţiase legea şi care păstra în rezervă o grupare apropiată de susţinători pentru domnie. Nu există probe rămase peste timp, dar după configuraţia politică a partidei conservatoare şi observînd accesul său la cele trei puteri ale statului putem contura ideea că instigarea a avut drept scop principal răsturnarea lui Cuza şi înlocuirea sa cu un domn provenit dintr-o familie veche, probabil Ion Ghica. Atacurile la felul cum s-a făcut Unirea erau atacuri indirecte dar precise la adresa simbolului Unirii. Pe străzile Craiovei sau strigat lozinci împotriva „oamenilor de la '48" (revoluţionarii de la 1848), sintagmă folosită des de Barbu Catargiu, care îi desemna pe liberalii radicali drept: „golani, vagabonzi, şalvaragii, cumularzi"181. într-o scrisoare către Apostol Arsachi, Barbu Catargiu nu avea rezerve în descrierea 181

Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859-1877), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. p. 62.


151

făcută principalului său adversar politic: „Brătianu, dragă domnule Arsachi, este o fîntînă de aberaţii inepuizabile, un recepta-col al tuturor extravaganţelor, al tuturor nebuniilor şi, în acelaşi timp, al tuturor îndrăznelilor care au germinat creierul tuturor nebunilor şi tuturor sceleraţilor secolului al XlX-lea, acest secol, vai, atît de bogat în nebuni şi sceleraţi de tot felul"182. Această personalitate proeminentă a Dreptei reproşa caracterul revoluţionar periculos al politicii liberal-radicale, permanenta incitare la revoltă şi importul de comunism prin lojile francmasonice republicane, exagerînd mult aceste pericole, dar subliniind că folosirea maselor pentru a produce presiuni asupra guvernării este atitudinea cea mai dăunătoare statului român. El judeca aspru chiar scoaterea în stradă a maselor pentru întîmpinarea lui Cuza la Bucureşti în ziua de 8 februarie 1859, după dubla alegere, moment de la care avem o mărturie interesantă rămasă de la Dimitrie Bolintineanu: „Domnul apăru în trăsura sa. El era serios şi rece la salutările sincere ale poporului. Amicii săi politici din Moldova îi spuseseră că în Bucureşti era o confrăţie de tabaci, oameni din popor, revoluţionari de meserie şi purure turburători ai liniştei publice, cu alte vorbe o bandă de mameluci în serviciul partidului revoluţionar. Sau antipatie pentru asemenea imitaţii sau politică, domnul fuse rece la primirea lor. Această răceală fuse însemnată de popor. Se făcură murmure, dar trecură fără urmă"183. Episodul este completat de un adversar al domnului, Emanoil Chinezu, care afirmă: „El, în loc să fie flatat şi exaltat de entuziasmul tuturor, mai mult se înspăimînta, se îngrijea şi întreba pe cei ce-1 însoţeau: ce însemnează toate acestea?

1

r

182 victor Slăvescu, Scrisori inedite ale lui Barbu Catarg/u. Ianuarie octombrie 1861, extras din revista „Arhiva românească", tom.VII, Bucureşti, 1941, p. 12 (scrisoarea din 18/30 ianuarie 1861). 183 Dimitrie Bolintineanu, Opere IX. Biografii istorice, Editura Minerva, 1987, p. 333 (Cuza Vodă şi oamenii săi. Memoriu istoric. A patra ediţiune).

152


[...] Nesimţibil la onorurile ce i se făceau, ca şi la demonstraţiile damelor tinere, ce de la toate ferestrele îi aruncau buchete de flori, el se gîndea mai mult la încurcătura în care se găsea băgat prin a sa îndoită alegere de Domn"184. Ce uită ambele mărturii este că la l februarie tocmai se descoperise un complot menit să-1 asasineze pe domnitor în ziua sosirii la Bucureşti. în tabăra conservatorilor, profilul domnesc al lui Alexandru loan Cuza era tratat ca insignifiant. El era un cetăţean aşezat pe un tron şubred şi aşezat nu tocmai legitim. Aşadar, Dreapta a exploatai perfect neputinţa liberalilor de a satisface promisiunile făcute păturii mijlocii şi a marşat decisiv pe lovitura dată de Legea patentelor tocmai acestei pături sociale: „Cu această organizare a impozitelor directe nu se realiza un sistem financiar pe care să se poată baza finanţele noii domnii; ea nu aducea nici resurse suficiente şi nici nu satisfăcea postulatele de echitate fiscală pe care trebuia să le satisfacă noua societate. Sub acest aspect, masele populare care au aderat şi au susţinut entuziast Unirea n-au realizat nici un beneficiu"185. în ziua de 6 noiembrie 1860 o mulţime de meseriaşi, comercianţi şi cetăţeni săraci, agitată de agenţi provocatori, se îndreaptă spre clădirea Prefecturii. Oamenii erau conduşi de cîţiva deputaţi de mahalale, printre care se aflau şi agenţi propagandişti ai revoluţiei din 1848 şi, bineînţeles, ai Unirii. Se scanda: „Mai strigaţi ura, mă, pentru Hbertoni, vedeţi ce ne fac ei, ne-a pus la patente, la biruri şi la alte dări grele!" 186 în aceeaşi zi, deşi 18/

* Em. Chinezu, Adevărul asupra căderii ministerului Brătianu sau Liberalismul şi istoria lui în România, Bucureşti, 1871, pp. 312-313 (apud Nicolae lorga, Cugetători români de acum o sută de ani, în „Academia Română, Memorile Secţiunii Istorice", Seria III, Tomul XXI, Mem. 21, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1939, p. 36). 18

^ G. Zâne, Probleme de economie financiară m timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, în Cuza Vodă - in memor/am, Editura Junimea, Iaşi, 1976, p. 273.

186

Dan Berindei, op. cit., p. 281 (extras din a doua corespondenţă a lui Euge-niu Carada publicată în „Românul", nr. 324/19 noiembrie 1860).


fusese prevenit -, dar tipic pentru indolenţa funcţionarului public român al epocii -, prefectul găseşte de cuviinţă să plece la o vînătoare în comuna Livezile din plasa Dumbrava, însoţit de notabilităţi locale. Seara se întoarce de la vînătoare şi telegrafiază la Bucureşti „spre a raporta o împrejurare gravă ivită azi la Craiova şi a-mi da ordinele dv. de urmare"187. Ministrul de interne, Gheorghe Costaforu, nu ezită să-i ceară să aresteze peste noapte şase conducători ai demonstranţilor. „Ordinul de arestare dat de guvern constituie o greşeală tactică, căci după cum înseamnă şi Carada, ministrul «era dator să ştie că agitarea mersese crescînd şi (că) n-aştepta decît un pretext spre a deveni revoltă». Tot Carada arată că dacă guvernul n-ar fi luat această măsură pripită, s-ar fi putut aduce trupe în oraş în număr mare şi mişcarea s-ar fi putut comprima «fără vărsare de sînge»"188. Peste noapte sunt arestaţi Tănăsache Ghenovici, croitorul loan Sava, pescarul Gută Dinuţă, tutungiul Gheorghe Mihail Cionea, avocatul (?) Teohari Teoharidi, marchitanul Dimitrie Arhimandrescu, iar prefectul ordonă concentrarea trupelor de dorobanţi din judeţ la Craiova. Sublocotenentul Burchi împreună cu 24 de soldaţi primeşte misiunea de a apăra clădirea Prefecturii. A doua zi mulţimea revine şi mai furioasă, cerînd de data asta eliberarea celor arestaţi. Şeful Poliţiei, Tănase Dumitrescu, şi procurorul C. Zaman refuză, act ce produce o năvală a manifestanţilor în zona de detenţie a Poliţiei, îi bruschează pe cei doi, iar pe tînărul ofiţer Burchi „îl maltratează, luîndu-1 de păr şi pumnindu-1"189. Prefectul Grigore Marghiloman soseşte şi el la Prefectură şi încearcă să negocieze, dar este huiduit şi busculat. în aceste condiţii, el ordonă respingerea mulţimii cu baionetele, acţiune care însă nu are efect. Din Raportul comandantului companiei 4 de linie, nr. 149/15 noiembrie 1860 aflăm cum s-a desfăşurat al doilea asalt: „însă poporul din nou năvăli asupra soldaţilor cu pari şi petre strigînd că dau cu 8

Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 98. 188

Dan Berindei, op. cit., p. 284.

188

Dan Berindei, c Ibidem, p. 285.

189

154


patroane oarbe şi pot a-i desarma şi a-şi lua deputaţii, cînd iarăşi fură siliţi a da foc sub care căzu din popor un mort şi cîţiva răniţi, singurul mijloc cu care se putu oarecum scoate din curte poporul şi depărta puţin"190. Aşadar, atacul demonstranţilor devenind şi mai violent, Marghiloman ordonă deschiderea focului. Militarii sublocotenentului Burchi execută mai întîi un foc în plan vertical, drept somaţie. Ridicînd armele şi trăgînd în sus, militarii împuşcă pe funcţionarii lancu Postelnicu şi Gheorghe Brutaru, care stăteau în balconul clădirii de vizavi şi priveau. Conform unei surse militare, doar Postelnicu a fost rănit mai grav, Brutaru fiind doar zgîriat de glonţ, dar căzînd din balcon şi-a spart capul. Următoarea salvă este însă în plin şi în faţa Prefecturii cade primul mort. Trupa nu se mai opreşte şi îşi continuă înaintarea executînd foc din mişcare şi făcînd alte victime, în faţa acestei noi situaţii, grupuri omogene de manifestanţi se îndreaptă spre prăvăliile de armurerie ale lui Preda lăcătuşul, loniţă Tocaşi puşcaşul şi Ştefan Arsenovici lăcătuşul de la care se înarmează. La ora 12.00 Prefectura este din nou atacată, de data asta cu arme de foc. Guvernul de la Bucureşti, alarmat de escaladarea ciocnirilor din Craiova, ordonă concentrarea de trupe din alte judeţe şi încă din ziua de 7 noiembrie acestea încep să afluească spre capitala Olteniei. Spre seară se declanşează însă în Craiova o ploaie violentă urmată de îngheţ care, într-o combinaţie naturală irezistibilă, risipesc insurgenţii. Un amănunt macabru însoţeşte acest episod: mulţimea a scos un pat în stradă şi a expus doi morţi împuşcaţi de armată pe el, lăsîndu-i acolo sub ploaie. Marghiloman răspunde cu un gest şi mai reprobabil, ordonînd culegerea tuturor cadavrelor şi îngroparea lor „ca nişte crini"191 într-o groapă 19()

Documente privind domnia lui Alexandru loan Cuza, vol.l (18591861), Editura Academiei Române, 1989, p. 215 (în legătură cu efectul folosirii cartuşelor oarbe în situaţii de tulburări civile vezi Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareşalul şi Evreii, Editura RAO, 1998, pp. 191 41-42). Relatarea lui I. G. Valentineanu din „Reforma", nr. 5 din 5 februarie 1861, p. 18 (apud Dan Berindei, op. cit., p.290).


155

de bălegar. A doua zi, mulţimea dezgroapă morţii şi îi aduce în centrul oraşului, declanşînd şi o colectă pentru înmormîntarea lor decentă: „A doua zi, marţi la ora 7, poporul începu a se strînge iarăşi, nu la Prefectură, ci la rescrucele principale, unde văzînd lipsa cadavrelor se renfuriară şi porniră în grupe cu arme a des-gropa cadavrele, pe care în urmă le-au adus şi le puse în mijlocul oraşului strigînd resbunare! resbunare! nenorociţilor martiri"192. Prefectul răspunde cu o proclamaţie în care se arată că cei ce vor cuteza „să umble cu morţii pe străzi se vor respinge prin puterea armată"193 . In ziua de 7 noiembrie, apelurile militarilor devin disperate: „D-lui colonel Mânu, comandantul Reg. nr. 5 Poporul Craiovei, agitat de impoziţia grea, s-au revoltat contra prefectului. Acesta ne-au adunat şi văzînd revolta popolu(lui), au comandat foc şi au cauzat omor. Sîntem ameninţaţi de mînia popolu(lui), care umblă pa strade armaţi şi cu ciomege în mînă. Ce trebuie să facem, fiindcă ne omoară. Comandir, Sublocotenent Stamatiu 1860, noiembrie 7, Nr. 1139 Nr. 11 257Buc(ureşti) din Craiova"194 Prezenţa masivă de trupe sosite din provincie (l 054 militari din care 416 infanterişti şi 638 jandarmi) potoleşte spiritele şi permite declanşarea unei anchete oficiale. Cercetările au dus repede la un număr de conspiratori legaţi de partida conservatorilor, din care merită citaţi: Grigore Bibescu Brîncoveanu, N. Opran, Gărdăreanu, dar, mai ales, colonelul Nicolae Bibescu şi procurorul loan Deşliu, cu care ne vom mai întîlni. Ar fi de

192

Documente privind domnia lui Alexandru loan Cuza, voi. l, p. 215.

193

Dan Berindei, op. cit., p. 290.

^4 Documente privind domnia..., voi. l, p. 194.

156


remarcat aici că instituţiile statului au fost surprinse în faza lor de pionierat, încă departe de libertăţile proclamate în 1848 şi 1859 pentru cetăţenii României, cum se poate constata dintr-un ordin al liderului unionist Vasile Boerescu: „Depeşe .: ;..,,r,, ., : [...] Craiova Vă mai recomand a proceda cu activitate. Nu aveţi scrupule nebasate; ori asupra cărui veţi avea ori care bănuieli, arestaţi şi călcaţi casa şi, dacă apoi nu veţi afla nimic, liberaţi-l. Asia se procedă în asemenea cazuri, altfel nu o să ajungeţi la un rezultat serios"195.

Implicarea politică în această dramă sîngeroasă, soldată cu 13 morţi, 22 de răniţi şi 158 de arestaţi, va face ca procesul să eşueze lamentabil, producînd mai întîi o diminuare treptată a numărului celor reţinuţi pentru cercetare, continuînd cu dezin-criminarea agitatorilor, datorită legăturii lor cu partide politice. Pe cît de categoric era ministrul Costaforu în Proclamaţia către locuitorii Craiovei: „evenimentele din zioa de eri nu sunt decît rezultatul a unor uneltiri criminale şi ascunse, provocate de ine-micii naţiunei şi ai adevăratelor libertăţi ale României", pe atît de stupefiantă şi ridicolă este Adresa de răspuns prezentată domnului la 30 ianuarie 1861. în acest text oficial, prezentat iniţial şi votat în şedinţa Adunării din 28 ianuarie, se afirma: „Nenorocitele tulburări ce s-au întîmplat la Ploeşti şi mai cu seamă la Craiova, le plîngem şi le condamnăm. Graţie cerului, lumină s-a făcut despre cele ce s-au întîmplat la Craiova şi suntem mîndri a vedea că spirit de revoltă n-a existat; rămîne acum la înţelepciunea Măriei Sale ca să ordone măsurile ce înalta dreptate dictează, ca acei cari au atins un minut măcar bănuiala lumei că ar fi esistat un asemenea spirit, să-şi ia cuvenita pedeapsă"196. Faptul că această rezoluţie 195

Ibidem, p. 213. 196 Victor Slăvescu, op.cit., p. 3 (nota 1).


scandaloasă a fost adoptată în Cameră sub preşedinţia lui Barbu Catargiu constituie dovada ultimă că acţiunile fuseseră organizate de partida conservatoare, într-o intervenţie parlamentară din 19 ianuarie 1861, Barbu Catargiu închidea episodul cu surprinzătoare uşurinţă: „Vedem că ordinea s-a restabilit, dar deasupra acelei ordini sunt morminte. Dacă a fost răscoală, uneltitorii şi-au luat pedeapsa. Dacă a fost nedibăcia guvernului, adică a subalternilor săi, aceasta vom vedea-o"197. Au urmat - dea dreptul simptomatic - nişte avansări în armată şi în administraţie, şeful poliţiei locale Tănase Dumitrescu fiind făcut membru supleant la Curtea de Apel din Craiova, iar prefectul Grigore Marghiloman, membru la Curtea de Apel din Bucureşti, Secţia I. Nicolae Bibescu şi loan Deşliu ajung, sub guvernări conservatoare, prefect al Poliţiei Capitalei şi, respectiv, procuror principal. Deloc surprinzător, locotenentul Dîrzeanu, comandantul dorobanţilor din Dolj, care şi-a permis să descrie în anchetă comportamentul inadecvat şi iresponsabil al prefectului, este judecat şi destituit. I. L. Caragiale nu a inventat nimic! Sau poate că a fost chiar martor, încă un copil de 8 ani, la izbucnirea revoltei în Ploieşti. în oraşul Ploieşti se înregistrează prezenţa unor agitatori încă de la începutul lunii noiembrie. Cîteva pancarte sugestive pentru direcţia atacului public - pe una dintre ele scria Unirea cu ciomagul, aluzie incorectă la rolul armatei în Unirea din ianuarie 1859 - au fost expuse în centrul oraşului, în localitate este adusă o subunitate de elită a armatei, escadronul 2 din regimentul l roşiori (lăncieri), formaţiune extrem de mobilă şi compusă din militari selectaţi după criterii severe, în momentul intrării în oraş, escadronul condus de căpitanul Bărcănescu era după un marş forţat de 80 de km în condiţii de teren desfundat de ploaie şi cu forţarea rîurilor Teleajen şi Cricov198. Acest detaliu este 97

Barbu Katargiu. Discursuri parlamentare (1859 -1862 iunie 8), Editura Minerva, 1914, p. 231. 198 Dan Berindei, op. cit., p. 292.

158


important, pentru că o trupă antrenată în condiţii de campanie se comportă mult mai disciplinat şi eficient, dacă are la dispoziţie un timp rezonabil de odihnă, în ziua de 12 noiembrie, cavaleriştii şi-au ascuţit săbiile în mod demonstrativ în piaţa oraşului. Pentru ziua de 13 noiembrie este prevăzută în Ploieşti o şedinţă a consiliului municipal destinată aplicării prevederilor Legii patentelor, în sala de şedinţe năvălesc grupuri de cetăţeni nemulţumiţi care protestează împotriva aplicării legii. Şedinţa este suspendată. „Strigînd, se strînge o însemnată mulţime, care porneşte la devastarea caselor mai multor fruntaşi ai oraşului, comercianţi înseninaţi, în general partizani ai liberalilor (Marin Mehedinţeanu, Tudor Stoian. Matache Costescu, Pavel Pre-descu Abagiu, loan Gavrilescu etc...). în total sunt atacate 9 case"199. Manifestanţii suportă o şarjă a cavaleriei, care îi risipeşte, lăsînd în urmă un mort şi mai mulţi răniţi: „Pe la orele 11.30 de dimineaţă, vestind că poporul s-a revoltat şi devastează casele unui Gavrilescu, primii ordin de a-i răspîndi. Ajungînd pe locul turburării, după o mică împotrivire, se răspîndi poporul, dar reformînduse la spatele semiescadronului, armaţi cu pari şi azvîrlind cu pietre, dirigeai un atac asupră-le şi iearăşi se răspîndiră"200. Seara, după ora 18,00 trupele de infanterie primesc ordin să intervină în forţă şi acţiunea protestatară este definitiv potolită, în mesajul tronului citit de Cuza la deschiderea lucrărilor Adunării din 6 decembrie sigiliul oficial este pus peste aceste evenimente: „Mulţumită energiei desvăluită de autorităţile locale, mulţumită curajului junei noastre armate, care pretutindenea şi-a făcut datoria, liniştea sa statornicit în curînd"201. 199

Ibidem, p. 293. Documente privind domnia..., voi. l, p. 222. 201 Ibidem, p. 301 (de notat că în momentul finalizării represiunii, comandantul garnizoanei trimitea la Bucureşti un anunţ expresiv: „Se sună de căinţa poporului").

20(1


159

Implicarea Dreptei în aceste revolte urbane dezvăluie o maturizare suficientă a grupărilor politice din România celei de-a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea. Liberalii radicali reuşiseră deja să construiască structuri teritoriale pentru formarea unui partid de masa, iar Dreapta avea deja puterea să le identifice şi să le lovească. Nu întîmplător s-au produs cele două incidente violente în Craiova şi Ploieşti, deoarece acestea erau cele mai puternice centre urbane liberale de la care se difuza radial structura teritorială a agenţilor şi agitatorilor electorali202, împreună cu Argeşul - unde acţiunea din noiembrie a eşuat -, cele două mari regiuni reprezentau nucleul unei formaţiuni politice liberale care se pregătea să domine viaţa politică românească, mai întîi prin mişcări şi presiuni de stradă, apoi prin lărgirea bazei electorale. Dreapta a aplicat atunci o lovitură grea lui Brătianu, Legea patentelor fiind pusă în aplicare în continuare, dar efectul s-a prelungit asupra întregii societăţi prin slăbirea capacităţii de creştere a capitalului românesc şi încetinirea procesului de constituire a burgheziei naţionale. Alte două localităţi care au cunoscut revolte pe aceeaşi temă au fost Ismail şi Bolgrad, ca urmare a unor provocări ruseşti. Lupta încrîncenată între grupările politice, ura aşezată între lideri şi instalarea timpurie a politicianismului — determinat totuşi de necesitatea apărării Parlamentului de acţiunile discreţionare ale Executivului - nu au permis constituirea unei structuri politice sănătoase, ci doar a unei oligarhii extrem de fragile, pe care Marile Puteri au ştiut să o intimideze mereu şi să o condiţioneze. Deşi sa afirmat cu obstinaţie că Franţa a avut cea mai mare influenţă în România, forţa care a controlat mereu informativ şi politic România a fost Rusia, încă din prima zi a Unirii, Rusia şi-a dezvoltat un sistem clientelar şi de spionaj -plasat la cel mai înalt nivel — cu care a căutat să influenţeze 202

Apostol Stan, op. cit., p. 57.

160


evoluţia statului român pe scena est-europeană. Slăbiciunile structurii politice şi economice au favorizat-o.

Asasinarea primului-ministru Barbu Catargiu Acest eveniment tragic depăşeşte cu mult consecinţele identificate de contemporani, pata lăsată „asupra unui partid întreg şi a două familii din cele mai onorabile: CuzaVodă şi Bibescu"203 sau faptul că a deschis calea cezarismului. Asasinarea primului-ministru Barbu Catargiu a imprimat în primul rînd o pată de sînge pe istoria României moderne şi abia în al doilea rînd, din perspectivă cronologică, a deschis un drum greşit al evoluţiei vieţii politice româneşti. Asasinatul politic din 8 iunie 1862 a înfăţişat slăbiciunile unui stat prea firav pentru a se construi singur şi, totodată, a deviat un traseu care ar fi putut duce la o Românie mult mai civilizată şi prosperă. Trebuie spus însă că şansele unei astfel de finalităţi au fost minime de la început. Barbu Catargiu a fost „capul de serie" al unei rase de oameni politici impecabili, responsabili şi demni, orientaţi cultural şi politic spre o integrare a ţării noastre în circuitul european din poziţia structurilor sociale stabile şi a pragmatismului economic. Barbu Catargiu, Mihai Eminescu, Ion L. Caragiale, Petre P. Carp, Titu Maiorescu au fost românii spiritualităţii germanice aducătoare de ordine, justiţie, capitalism dezvoltat, naţionalism robust. Exact ceea ce caută naţiunea română de un veac şi jumătate. Studiindu-le atitudinile publice s-ar putea constata că, iniţial, au manifestat mai puţin un filogermanism şi mai mult o detaşare şi chiar o respingere a influenţei politice franceze, sursă permanentă de revoluţie. Exponenţii orientării francofile în România erau duşmanii conservatorilor, iar metodele politice ale celor dintîi, inspirate de francmasoneria franceză şi de spiritul I.G.Valentineanu, Adevărul asupra uciderii lui Barbu Catargiu, Tipo-litografia Eduard Wiegard et.Co, Bucureşti, 1896, p. 5.


161

carbonarismului italian, mişcau prea repede societatea românească patriarhală, construind pe teren slab. Vasile Alecsandri sintetiza acest conflict în lucrarea Nicolae Bălcescu în Moldova', „în anii dinţii, adică de la 1839 pînă la 1845, francezii şi nemţii formau două partide rivale, cercînd fiecare a lua pasul în societate şi a se face să predomine ideile terilor în care-şi primiră educaţia"204. Viziunea lui Barbu Catargiu pentru România era aceea a unei societăţi moderne, întemeiate pe civilizaţie, şi care apoi construieşte ea un stat, ca rezultat natural al acestei societăţi. Altfel spus, Dreapta politică românească încerca să asocieze cetăţenii ţării în jurul unor norme stabile, respectînd regulile exersate deja în civilizaţia germanică, scurtînd procesul astfel încît statul modern rezultat din mecanismele sociale active să fie protejat de agresiune la adresa identităţii, integrităţii teritoriale sau politicii sale externe. Soluţia lui Barbu Catargiu se sprijinea pe două decizii politice: Conservarea tradiţiei. România trebuia construită pe bazele instituţiilor sale tradiţionale, evitînd orice salt care ar desfiinţa tradiţia şi ar introduce instituţii străine; evoluţia instituţiilor vechi se produce prin ele însele, adică prin reformarea lor treptată cu ajutorul civilizaţiei moderne; progresul vine din dezvoltarea conştiinţei colective, nu prin impunerea voinţei unei singure raţiuni (domnitor, lider politic, partid). Conservarea tradiţiei permitea tot un tip de reformă, dar culturală, care ar fi avut meritul să constituie un nucleu doctrinar naţional în jurul căruia să se poată adapta instituţii şi idei moderne occidentale. Conservatorismul intenţiona să identifice şi să stabilizeze un mod de viaţă specific românesc, capabil să determine atitudinea naţiunii în epoca modernă. Aceasta era o strategie de acţiune. Realism. Societatea românească trăia de secole într-un echilibru social stabilit prin raportul între boieri şi ţărani; aplicarea 4

Cornelia Bodea, op. cit,, voi. 3, p. 19 (vezi şi „Revista română", 1862, p. 311).

162


principiilor progresului urma a fi făcută de clasa conducătoare prin reforme realiste, menite să aducă mai întîi educaţie şi apoi emancipare; altfel spus, naţiunea primea transformarea de sus în jos (reformă), în locul unui salt violent de jos în sus (revoluţie). La baza acestui concept al Dreptei se afla realitatea probată că exact clasa boierilor din secolul al XlX-lea mişcase poporul spre emancipare, începînd cu 1821, şi că tocmai ea reprezenta garanţia caracterului naţional şi autohton al reformelor. Aceasta era o definiţie a tacticii. Traseul de Dreapta al României a fost frînt o dată prin asasinarea lui Barbu Catargiu, combătut a doua oară cu violenţe de stradă în timpul primelor guvernări Titu Maiorescu şi în al treilea rînd sabotat definitiv în timpul guvernării Petre P. Carp. Calea aleasă de România a fost aceea a forţării - eroice şi extrem de curajoase — a apariţiei statului unitar, în timp ce societatea nu se maturizase, nu atinsese nivelul de civilizaţie necesar unui stat modern. Acest conflict fundamental al creaţiei politice a unei naţiuni este cel mai bine sintetizat de I. L. Caragiale: De unde Statul ar trebui să fie rezultatul natural al societăţii, ne pomenim că societatea trebuie să fie produsul artificial al Statului. Au urmat decenii întregi de eforturi pentru ridicarea culturală, economică şi socială a naţiunii, precum şi tot atîtea decenii de achitare a datoriei faţă de Franţa, faţă de francmasonerie şi faţă de o Germanie mereu respinsă. Ea, Germania, ne-a sancţionat în 1877, în 1917, în 1940 şi în 1991. în Adunarea Deputaţilor din 1862 existau doar trei oameni cu proiect: Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu şi Barbu Catargiu. Şi Ion C. Brătianu avea o viziune clară asupra viitorului României, dar alta decît a lui Barbu Catargiu. Brătianu lupta pentru politica faptului împlinit, dar împlinit de voinţa naţională. Am văzut deja că mişcările de la Craiova şi Ploieşti confirmă fragilitatea actelor de voinţă naţională, acţiunile insurgente repetîndu-se una după alta în primele decenii, cîteva din ele avînd caracter antiunionist şi antimodernist. Brătianu forţa afirmarea identităţii statului român, mizînd pe dinamica maselor în mişcare


163

împotriva unui inamic extern format din trei imperii, speculînd incapacitatea acestora de a acţiona unitar, conflictele dintre ele şi conjunctura favorabilă a decăderii Imperiului otoman, în interior, Brătianu lupta doar la suprafaţă cu o clasă conservatoare şi retrogradă, în realitate luptînd cu o altă soluţie naţională pentru România, mult mai lentă, dar mult mai solidă. Şi Brătianu şi Catargiu ştiau că ţara trebuie condusă de un grup restrîns de oameni politici hotărîţi şi influenţi, capabili de orice reprimare şi în stare să adoarmă vigilenţa duşmanului extern. Fiecare dorea să conducă România pe calea lui. Cu o precizare: Catargiu vedea în stabilitatea internă argumentul forte pentru anularea oricărei intervenţii externe, în timp ce Brătianu vedea în stabilitatea internă (adică în păstrarea structurilor conservatoare) exact ceea ce trebuia distrus cu orice preţ, chiar cu acela al riscului unei intervenţii externe. De aici, miza totală pe Franţa, stat protector ce putea bloca o intervenţie străină şi ocroti astfel actele de curaj ale liberalilor radicali. Proiectată în istorie, miza exclusivă pe Franţa s-a dovedit o gravă eroare. Aşa cum am arătat, legile fundamentale care puteau înscrie România pe un drum sau altul erau cele ale reformei agrare şi electorale, în jurul soluţiilor diferite susţinute de cele două tabere politice a evoluat viaţa politică românească pînă în ziua de 8 iunie 1862. Atunci, o mînă criminală a sfărîmat craniul primului ministru care gîndea altfel. Tot atunci, românii 1-au asasinat pe cel dintîi prim-ministru al lor, inaugurînd istoria modernă a României cu o crimă politică. Cu toate că misterul asasinării lui Barbu Catargiu continuă să rămînă nedezlegat după aproape un secol şi jumătate, consider că o analiză întemeiată pe logică ne poate duce spre o ipoteză cît se poate de plauzibilă. Deşi s-a afirmat că moartea primului-ministru conservator este legată de ura manifestă a liberalilor radicali (o variantă), de acţiunea izolată a unui fanatic (a doua variantă) sau de conflictul în jurul legii agrare (a treia variantă) îmi permit să formulez un alt mobil: lupta pentru Putere. Le vom lua pe rînd. Dar mai întîi să studiem dosarul atentatului.

164

«ţ


In urma intervenţiei directe şi personale a domnitorului Alexandru loan Cuza, Poarta a recunoscut la 11 decembrie 1861 Unirea Principatelor, acceptînd totodată posibilitatea formării unui guvern unic, la Bucureşti. Din punct de vedere juridic, Unirea Principatelor s-a produs la această dată, nu la 24 ianuarie 1859. Deoarece alegerile în cele două provincii se desfăşurau după sistemul impus prin Convenţia de la Paris, conservatorii îşi asigurau mereu o majoritate confortabilă cu care puteau conduce programul legislativ, blocînd totodată intenţiile reformiste liberale. Din aceeaşi realitate electorală, Cuza a fost nevoit să numească prim-ministru al primului guvern unic al României pe liderul necontestat al partidei majoritare în Cameră, cu toate că între domnitor şi Barbu Catargiu existau divergenţe politice vechi şi animozităţi personale devenite de notorietate publică. Urcat în fruntea guvernului la 22 ianuarie 1862, Barbu Catargiu a înţeles să-şi exercite funcţia în deplină libertate de acţiune, acordînd domnitorului doar pe faţă deferenta şi respectul cuvenit conducătorului statului, fără însă a abdica de la programul său politic. Ştiind foarte bine că o nouă lege electorală va mări baza politică a liberalilor şi că prezenţa lui Alexandru loan Cuza pe tronul României este tranzitorie, Catargiu a încercat să forţeze votarea unei legi rurale care să permită conservatorilor să păstreze controlul asupra treburilor statului şi asupra societăţii, în ziua de 8 iunie el tocmai participase în Adunarea Deputaţilor la dezbaterea proiectului de lege, înfruntîndu-1 pe Mihail Kogălniceanu, în condiţiile în care principalii săi adversari politici, Ion C. Bră-tianu şi C. A. Rosetti, se retrăseseră din Cameră în semn de protest pentru condiţiile inegale impuse de sistemul electoral al Convenţiei de la Paris: „Cînd legea veni în discuţia reprezentanţilor naţiunii, Kogălniceanu, singur, în adevăr, trebui să ţină piept majorităţii mai dinainte cîştigată pentru proiect. El vorbi în şedinţele din 25 mai şi l iunie, iar Barbu Catargiu în şedinţele de la 29 mai, 2, 4 şi 8 iunie 1862. Cuvîntul celui dintîi este şi va rămîne, pentru toate timpurile, cel mai strălucit monument al elocinţii noastre politice în favoarea ţărănimii române, iar al celui


din urmă o deplină dovadă de cultura şi talentul celui ce-1 rostise, de tăria convingerilor sale politice şi de marele său curaj civic"205. Legea rurală se îndrepta imperturbabil spre o soluţionare în varianta conservatoare. Dar şedinţa Camerei din 8 iunie este importantă şi pentru un amănunt care nu poate fi disociat de tragedia ce avea să se deruleze sub clopotniţa Mitropoliei, în aceeaşi şedinţă, deputaţii majorităţii de Dreapta au cerut interzicerea manifestaţiei preconizate de liberali în ziua de 11 iunie pe Dealul Filaretului în amintirea revoluţiei din 1848, sub pretextul că, în realitate, se încearcă declanşarera unor mişcări de stradă de tip revoluţionar, dezordini şi exercitarea de presiuni pentru blocarea variantei conservatoare a legii rurale. Acuzaţia se întemeia pe faptul că, numai cu 4 luni înainte, la 24 ianuarie, o astfel de adunare comemorativă se transformase în mişcarea politică a lui Mircea Mălăeriu, încheiată cu răniţi şi multe arestări. Barbu Catargiu a luat cuvîntul şi a ţinut unul din discursurile sale spectaculoase, care avea să fie, din păcate, ultimul: „Voiţi să vedeţi şi d-voastră florile, trandafirii din acele buchete, cu care se găteau să serbeze ziua de 24 ianuarie? N-aveţi decît să mergeţi la Văcăreşti şi veţi vedea că buchetele se compuneau din topoare, cuţite, suliţe, ciomege şi chiar pusei, şi îndată veţi înţelege ce scopuri nevinovate avea şi acea serbare! Dar, domnilor, să credem, să sperăm, cel puţin, că vor înceta de a mai creşte pe pămîntul României asemenea trandafiri, asemenea buchete, al căror profum este otrava cea mai ucigătoare ce revarsă peste societatea noastră. Pacea, domnilor, pacea şi odihna sunt scăparea ţării, şi voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării!"206 Au fost cuvinte profetice. în jurul orei 17.45 a zilei de 8 iunie 1862, primulministru a părăsit clădirea Parlamentului din Dealul Mitropoliei şi a cerut 21)5

Alex. Lapedatu, în jurul asasinării lui Barbu Catargiu, în „Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice", Seria III, Tomul 206 XIV, Mem. 7, p. 4/188 (şedinţa din 26 mai 1933). Barbu Katargiu. op. cit., p. 368.

166


trăsura. Aceasta însă dispăruse. Conform unei surse de la faţa locului, înainte ca echipajul să se pună în mişcare, Catargiu a fost invitat de Constantin Cantacuzino să folosească trăsura lui. în acel moment a apărut prefectul Poliţiei, colonelul Nicolae Bibescu, persoană care îl însoţise la venire şi care acum îi oferea trăsura sa. Catargiu a acceptat, aşezîndu-se în cupeu alături de şeful Poliţiei. Din observaţia unor martori, rezultă că prefectul avea o poziţie foarte apropiată de victimă, stînd chiar cu „braţul drept peste umerii primului ministru", amănunt care arată în mod cert că echipajul s-a pus în mişcare cu cupeul deschis, în momentul în care trăsura trecea pe sub bolta porţii Mitropoliei (clopotniţa de azi) asasinul, care aştepta în umbră, s-ar fi urcat pe scara trăsurii şi ar fi tras două gloanţe din apropiere. Primul glonţ de plumb 1-a izbit pe Barbu Catargiu în cap din direcţie posteriorinferioară, „pe dinapoi în osul craniului, aproape de împreunarea sa cu gîtul, şi glonţul, întîmpinînd acest obstacol, alunecase de-a lungul coloanei vertebrale, pe care o rupsese, aşa că moartea a fost instantanee"207. Al doilea foc „şueră pe la urechea lui Bibescu". Caii s-au speriat şi au pornit la vale fără ca cineva să poată interveni, deşi Bibescu ar fi strigat: „S-a tras de sus!" (adică, din clopotniţă). Nicolae Bibescu a reuşit să oprească trăsura la poalele dealului, unde 1-a întîlnit pe Alexandru Plagino, fost prefect de Bucureşti şi ministru de finanţe. Acesta, urcînd pe treapta trăsurii, observă poziţia rigidă a primului-ministru şi îl întreabă: „Eşti amărît, coane Barbule?" Atingînd corpul, acesta se prăbuşeşte, descoperind în spate o baltă de sînge. Plagino a fost rugat să ducă victima acasă, iar Bibescu a urcat dealul şi a închis porţile Mitropoliei împreună cu cîţiva agenţi. Trupul neînsufleţit al primului-ministru a fost dus la domiciliul său unde a fost examinat sumar de medicul Sarrhos. Imediat ce vestea asasinatului s-a răspîndit în oraş nu a mai existat nici un dubiu că el este opera liberalilor radicali, fiind 207

Ibidem, p. 40 (Scrisoarea lui George Linche din 15 iunie 1862).


167

numiţi mai des C. A. Rosetti şi Ion C. Brătianu. în perioada cît Ion C. Brătianu a activat în Parlament, Barbu Catargiu 1-a combătut strălucit, fiind singurul om politic capabil să desfiinţeze toate intervenţiile marelui liberal şi să provoace căderea tuturor iniţiativelor parlamentare ale acestuia. Era deja de notorietate că în discursurile sale împotriva lui Brătianu, Catargiu devenea muşcător şi necruţător cu ideile politice ale adversarului său, pro-ducînd de multe ori ilaritate şi umilirea acestuia. Catargiu înfrunta de fapt în Brătianu o adevărată forţă, care în Parlament doar se exprima decent în regula democraţiei, dar în stradă putea mişca orice mulţime. Imediat după asasinat au fost operate arestări (peste 200 de persoane) şi au fost chemaţi pentru a fi cercetaţi cei doi lideri liberali. Adunarea Deputaţilor, revoltată de acest act fără precedent, şi-a acordat puteri discreţionare şi a votat în grabă legea rurală a lui Barbu Catargiu. Cercul de suspecţi a fost restrîns repede la trei nume: Dimitrie Dunca, Iulian Grozescu — prietenul acestuia — şi Gheorghe Bogaţi, ungur de origine. Cîţiva martori importanţi au lăsat depoziţii care merită atenţia: armurierul Anton Hofman şi calfele sale, un anume Scarlat Pală, doi copii care 1-ar fi văzut pe asasin fugind în vale după descărcarea celor două focuri şi Damaschin Ieromonarhul care ar fi auzit pe un anume Nicolae lorgu Dan din Ploieşti anunţînd premonitor crima în acea dimineaţă. Asasinarea lui Barbu Catargiu este şi astăzi un mister din mai multe motive: 1. cercetările au fost sistate din ordinul lui Cuza; 2. dosarul întocmit în 1862 a dispărut, existînd în arhive doar dosare de la 1866 şi 1869-1876; 3. chiar şi dosarele ulterioare au fost interzise la cercetare dintr-un ordin al lui Dimitrie Onciul; 4. depoziţiile martorilor şi documentele anchetei conţin informaţii care se contrazic, sunt confuze sau incomplete, în aceste condiţii, la aproximativ 140 de ani de la asasinat, încercarea de a dezlega acest mister are nevoie de aparatul logic în cea mai mare măsură. Ancheta nu 1-a putut audia pe Dimitrie Dunca, principalul suspect, dispărut, persoană legată de gruparea liberal-radicală.

168

«


în schimb, zece ani mai tîrziu, la 28 aprilie 1872, Gheorghe Bogaţi este identificat în Alba lulia şi interogat de autorităţile cezaro-cră-ieşti. Protocolul acestui interogatoriu s-a păstrat. Dar să încercăm o analiză asupra celor trei variante de asasinat, pornind de la ipotezele vremii: 1. Asasinat comandat de liberalii radicali şi executat de Di-mitrie Dunca. Această ipoteză a circulat mult timp, fiind favorizată de cel puţin două situaţii binecunoscute: iminenţa votării Legii rurale şi interzicerea manifestaţiei din 11 iunie. La ele putem adăuga limbajul violent din presa liberală şi caracterul „revoluţionar" al unor acţiuni iniţiate şi conduse de liberali. Cu toate că această variantă a circulat intens, convingîndu-1 şi pe Xenopol, ea este lipsită de logică din următoarele motive: • Angajarea lui Dimitrie Dunca drept asasin ar fi dus ancheta imediat şi prea evident la partida liberală. Inteligenţa cu care au acţionat în politică Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti ne scuteşte să credem că puteau pune un pistol ruginit în mîna unui individ incontrolabil. Pata aruncată asupra partidului 1-ar fi scos din viaţa politică pentru totdeauna, supunîndu-1 probabil imediat la frag mentări şi dizidente. • Cei doi lideri liberali nu aveau nevoie de un asasinat, atît timp cît stăpîneau alte mijloace de a bloca acţiunile lui Barbu Catargiu. Aceste mijloace au fost folosite în permanenţă fără ca cei doi lideri să ţină seamă de interdicţii, de legi şi de acuzele politicienilor conservatori. Ei au mişcat masele oraşelor şi ale satelor de cîte ori au simţit un pericol letal, dînd lovituri de stradă răsunătoare, de la Bucureşti (22 ianuarie 1859) pînă la Ploieşti (8 august 1870). Tot ei s-au aflat la originea loviturii de stat din 11 februarie 1866. • Asasinarea lui Catargiu, din punctul de vedere al liberalilor-radicali, nu rezolva deloc problema politică şi nici pe cea agrară, pentru că dispariţia primului-ministru nu schimba con figuraţia Adunării şi nici sistemul electoral. • Dacă la C. A. Rosetti ar putea exista bănuiala unei înclinări spre metode violente de acest gen, precum şi numeroase

dovezi


de ateism, la Ion C. Brătianu faptul este exclus, acesta fiind un creştin ortodox practicant şi cu frica lui Dumnezeu. Mai mult, Brătianu ştia că într-o zi va fi primministru şi că un astfel de precedent deschide Cutia Pandorei, inclusiv pentru el. • Ideea că la originea asasinatului s-ar afla omul de încredere al lui Ion C. Brătianu, celebrul Eugeniu Carada, nu stă nici ea prea bine în picioare, deoarece deputatul liberal era tocmai acela care mai devreme ceruse în Cameră aprobarea pentru manifestaţia din 11 februarie. Or, după felul cum s-a desfăşurat, atentatul a fost premeditat. Carada nu avea cum să organizeze în cîteva minute aşa ceva, neştiind care este soarta propunerii sale şi, bineînţeles, ne-avînd cum să acţioneze între ultimele cuvinte, profetice, ale lui Catargiu şi bolta clopotniţei de la Mitropolie, în momentul atentatului, el „mergea la braţ cu Beizadea Mitică Ghica, spre ieşire, auziră o pocnitură de armă şi văzură un stol de porumbei zburînd din clopotniţa Mitropoliei"208. Arestat preventiv în noaptea următoare şi supus unei anchete, Carada se apără cu detalii precise şi aduce martori ai mişcărilor sale din ziua atentatului209. Operaţiunile desfăşurate mai tîrziu de Eugeniu Carada dovedesc inteligenţă, abilitate, stăpînirea perfectă a cîmpului de acţiune. Un conspirator adevărat îşi asigură mijloace să anuleze un atentat cînd observă că primulministru urcă în trăsură împreună cu şeful Poliţiei, în afară de ura binecunoscută, un alt detaliu al asasinatului a creat suspiciunea că sunt implicaţi liberalii: fluturarea unei batiste albe fusese semnalul folosit de liberali în momentul revoltei populare din ianuarie 1859. Totuşi, trebuie să admitem că, de la apariţia trenului, fluturarea batistei era un gest universal. 2. Varianta unui asasin fanatic. Este susţinută cel mai tare de un cunoscut om politic liberal, I. G. Valentineanu, care a şi publicat o broşură pe această temă. în textul său, Valentineanu 2()X

Constant Răutu, Eugeniu Carada. Omul şi opera. Editura Ramuri, Craiova, 1940, p. 58. 209 Mihail Gr. Romaşcanu, Eugeniu Carada (1836-1910), Bucureşti, 1937, p. 40.

170


afirmă că îi cunoştea pe cei doi suspecţi: Dimitrie Dunca (amintit eronat cu prenumele losef) şi Iulian Grozescu, refugiaţi transilvăneni. După mărturiile (destul de dubioase) ale lui Valentineanu, asasinul este Dunca, fapt greu de crezut din următoarele motive: • Valentineanu îi prezintă pe cei doi astfel: „Ei aveau o ură neîmpăcată contra magnaţilor unguri şi boierilor de la noi şi, în privinţa lor, nu ezitau a se exprima în mod vindicativ şi sanghinar afişînd şi propagînd chiar asasinatul politic contra duşmanilor neamului românesc, ziceau ei"210. Mai încolo, în aceeaşi broşură, autorul afirmă: „nu puneam nici un temei pe vorbele lor, cre-zîndu-i nişte fanfaroni fanatici şi ordinari, nişte disperaţi sui-generis din cauza persecuţiilor şi suferinţelor ce înduraseră dincolo de Carpaţi"21 1 . Dar mai interesantă este relatarea unei scene petrecute, se pare, în dimineaţa zilei de 8 iunie 1862. Dunca ar fi venit la redacţia ziarului „Reforma" din Pasajul român şi i-ar fi arătat directorului gazetei, Valentineanu, un pistol şi un pachet în care s-ar fi aflat testamentul său politic: „Eată testamentul meu politic pe care ţi-1 încredinţez ca să-1 dai publicităţii, după ce mă vor aresta sau mă vor ucide; căci sunt hotărît a mă preda lui Vodă-Cuza şi a mă sacrifica"212. Problema acestui Dunca, în varianta Valentineanu, este că nu are nimic din asasinul cu sînge rece care a pîndit sub arcul clopotniţei Mitropoliei, care a urcat eventual pe scara trăsurii din mers şi a tras de aproape, fugind apoi în vale, prin panta cu vii a Dealului Mitropoliei, în nici un caz nu este cel care anunţa că se predă lui Cuza şi se va sacrifica. Tipologic, Dunca nu poate fi asasinul. Un astfel de fanatic are nevoie de publicitatea actului său, de simbolistica politică a crimei, de gălăgie în jurul său pentru ca „testamentul politic" sau proclamaţia pe care o anunţa să fie un gest suprem individual în slujba unei cauze înalte. 21(1 211

1. G. Valentineanu, op. cit., p. 8. 2U Ibidem, p. 10. Ibidem, p. 15.


171

• Deşi alţi cercetători afirmă că Dunca nu a fost de găsit nici atunci, nici mai tîrziu, Valentineanu afirmă că acesta era printre arestaţi. El chiar descrie o scenă în care armurierul Hofman şi calfele lui sunt confruntaţi cu presupusul asasin: „Atunci, ordonînd ca să aducă pe losef (sic) Dunca pentru a-1 confrunta cu lăcătuşul şi cu calfa sa, procurorul întrebă pe lăcătuş indicînd pe proprietarul pistolului care nu era decît losef Dunca în persoană: — Dumnealui ţi-a adus acest pistol ca să-1 dregi? Lăcătuşul şi calfa sa se uită unul la altul... - Ist nicht der, zice lăcătuşul, uitîndu-se la calfa sa. - Ist nicht der, repetă calfa sa"213. Aşadar, chiar Valentineanu arată că cei doi armurieri nu au recunoscut în Dunca pe cel care îşi reparase arma crimei în atelierul lor. - Comportamentul lui Valentineanu însuşi este inexpli cabil, avînd în vedere că el nu 1-a denunţat pe Dunca nici înainte de atentat (cînd s-ar fi prezentat la el cu arma şi cu tes tamentul) şi nici în momentul cînd a fost anchetat de procuror. Arătîndu-i-se arma crimei la Procuratură, Valentineanu neagă că ar cunoaşte-o: „— Cunoşti pistolul acesta? mă întreabă procurorul. - De unde să-1 cunosc, domnule procuror? - Cu acest pistol au omorît pe Barbu Catargiu, adaugă procurorul. - Vrei să glumeşti sau să rîzi de mine, domnule procuror? O rugină ca acesta nu poate omorî om"214. în această situaţie avem un complice la crimă care se autodenunţă public în 1896! în sfîrşit, un ultim argument contra tezei asasinului fanatic este acela al evidenţei unui complot (înştiinţarea asasinului asupra plecării trăsurii, absenţa interogatoriului birjarului de la trăsura primuluiministru, existenţa confirmată a unei trăsuri care îl aştepta pe asasin în valea cu vii). Teza asasinului 213

Ibidem, p. 19 (Ist nicht der- Ib. germană: „Nu este acesta"). 2U Ibidem, p. 18.

172


fanatic a fost îmbrăţişată oficial şi a convenit diferitelor tabere implicate în lupta politică, liberalii fiind dispuşi s-o accepte pentru a îndepărta bănuiala ce plana asupra lor şi pentru a masca şansa imensă care 1-i s-a oferit prin dispariţia celui mai puternic adversar. Chiar adversarii lui Barbu Catargiu nu-i puteau nega marile calităţi: „Prin cultura şi talentul ce poseda, prin autoritatea şi prestigiu! de care se bucura în faţa coreligionarilor săi politici, prin energia şi vigoarea cu care înţelegea să ducă la realizare concepţiile şi doctrinele sale conservatoare, reacţionare, el îşi cîştigase un mare ascendent în mijlocul clasei conducătoare şi în Adunările legiuitoare, pe care le domina în totul"215, în mod fundamental, Barbu Catargiu era o personalitate la fel de puternică precum Ion C. Brătianu, un bărbat de stat remarcabil care impunea respect şi inspira teamă. Aerul său de superioritate şi dispreţul afişat fără rezervă i-a adunat mulţi duşmani. Acţiunea unui fanatic nu poate fi exclusă definitiv, ca braţ al unei alte voinţe, dar în cazul crimei de sub clopotniţa Mitropoliei ipoteza se îndepărtează pe măsură ce analizăm şi ultima variantă. 3.Varianta asasinatului politic. Ancheta a fost repartizată procurorului I. Deşliu care a trecut încă din acea zi la efectuarea interogatoriilor. Printre cei reţinuţi pentru a fi interogaţi s-a aflat şi un anume Gheorghe Bogaţi, suspect asupra căruia nu se dau explicaţii privind contextul în care a ajuns să fie arestat. Din amănuntele furnizate de anchetă rezultă că a fost reţinut pentru faptul că îşi ducea viaţa în lumea prostituatelor şi cunoştea pe orice străin care ar fi apărut în Bucureşti. El îl cunoştea bine pe prefectul Nicolae Bibescu. Cu aceste detalii avem mai degrabă portretul unui informator al Poliţiei, nu al unui criminal. Din cercetarea dosarului se poate constata că Poliţia a avut un grad de implicare aproape transparent în această crimă. Cînd procurorul G. Sachellarie, din echipa lui Deşliu, încearcă să producă o confruntare a suspecţilor cu martori oculari - şi, în primul rînd, un preot care-1 văzuse pe asasin fugind de la locul faptei —, Poliţia 215

Alex. Lapedatu, op. cit., p. 22/2(16.


refuză accesul acestuia la cei arestaţi şi împiedică efectuarea procedurii de confruntare. Mai mult, pornind de la primele constatări, procurorul Deşliu cere chemarea oficială la Parchet a prefectului Nicolae Bibescu pentru interogatoriu şi pentru corelarea depoziţiei acestuia cu cea a lui Gheorghe Bogaţi, în acel moment, fără nici o explicaţie şi abuziv, procurorului Deşliu i se retrage cazul, care îi este dat procurorului I. Şoimescu. Imediat ce este numit, Şoimescu opreşte cercetările şi cazul asasinării primu-lui-ministru este închis. Din informaţiile furnizate de principalul martor, prefectul Poliţiei Nicolae Bibescu, aflat lîngă victimă în trăsură, se nasc cîteva mari întrebări: • în primul rînd, acesta a declarat că asasinul s-a urcat din mers pe treapta trăsurii şi a tras două focuri. Pentru această mişcare asasinul trebuie să fi venit din faţă, iar lovitura glonţului să fie frontală şi de sus în jos, un om în picioare pe scara trăsurii fiind mult mai înalt decît o persoană care stă afundată pe cana peaua cupeului. Or, rezultatul autopsiei demonstrează clar că focul a venit din spate şi de jos în sus, de la mai puţin de un metru. Asasinul a aşteptat să treacă trăsura şi a tras peste copertina lăsată a cupeului. Din această poziţie, o persoană aflată lîngă victimă (în cazul nostru, Nicolae Bibescu) este mai puţin expusă, glonţul (sau gloanţele) ducîndu-se pe direcţia de mers a trăsurii. Un foc exe cutat din faţă şi din mers este periculos inclusiv pentru persoana aflată alături, pentru că o zdruncinătură a trăsurii pe pavaj poate modifica extrem de uşor direcţia focului. • Nicolae Bibescu ar fi strigat în momentul atentatului: „S-a tras de sus!", adică din clopotniţă. Ştim că acest lucru este neverosimil, focul fiind executat de jos şi din spate. Mai mult, era de aşteptat ca prefectul Poliţiei să-1 descrie pe asasin, fiindcă oricum era primul care îl văzuse. Observat cum aleargă spre panta cu vie a Mitropoliei, acesta nu putea să fugă înapoi, spre curtea catedralei mitropolitane, ci numai înainte, pe aceeaşi

direcţie de mers a trăsurii, după care să cotească în fugă spre stingă. După o altă variantă, Bibescu ar fi strigat: „S-a tras de la poartă!", dar aceasta nu mai este o reacţie de la locul faptei, ci de la poalele

174


dealului, din locul unde s-a oprit trăsura şi unde Bibescu 1a întîl-nit pe Plagino. Aşadar, putem înregistra ca reacţie imediată şi de la locul faptei doar indicaţia falsă (diversionistă) că s-a tras din clopotniţă. • Un alt amănunt al atentatului a trecut neobservat. S-a afirmat de martori că Bibescu „ţinea braţul drept peste umerii primului ministru" ceea ce este o indicaţie precisă că Bibescu stătea în trăsură în stînga, iar Catargiu în dreapta (pe direcţia de mers), în raportul nr. 1232/ 28 iunie 1862, procurorul G. Sachellarie precizează: „între alte urmăriri necesarii spre descoperirea crimei, am avut şi un preot, care, prin depoziţiunea sa, a zis că de a vedea pe autorul faptei îl cunoaşte, căci mai înainte de comiterea faptei vorbise cu alţii pre de aproape, aflîndu-se şezînd pe o bancă din mîna stînga a Dealului Mitropoliei"216, în acest moment putem afirma că asasinul a aşteptat pe stînga intrării în Mitropolie, că a trecut pe partea dreaptă a bolţii clopotniţei pen tru a-şi împuşca victima, că a tras de la dreapta spre stînga şi că a fugit în diagonală spre stînga, unde era panta cu vii. în cealaltă parte era curtea Parlamentului. Suntem în prezenţa unui asasin care nu a avut informaţii precise despre poziţia victimei în trăsură, dar care şi-a premeditat crima, asigurîndu-şi inclusiv o cale de scăpare. Schimbarea de poziţie a asasinului şi nevoia acestuia de a acţiona pe dreapta şi a fugi prin stînga este confirmată indirect de mărturia lui Scarlat Pală despre declaraţia din 10 iunie făcută de George Bogasierul în prăvălia fratelui său: „Ce lovitură bună: i-a pus pistolul în cap şi, după ce a tras, deodată s-a ameţit şi, învîrtindu-se în loc, a luat drumul, coborîndu-se pe unde este malul surpat şi nişte duzi"217. Mai este de semnalat că asasinul nu-1 putea vedea pe Catargiu urcîndu-se în trăsură, linia de vizibilitate fiind obturată de clădirea Bisericii Mitropolitane.

• Ş tim din depoziţ ia prefect ului Nicola e Bibesc u amănu ntul că Barbu Catarg iu nu şi-a găsit trăsura şi a fost invitat să urce 216

Alex. Lapedat u, op. cit., p. 31/215. 217

Ibide m, p. 33/217.

1


alături de el. Conform unei analize recente „cîţiva deputaţi care ieşeau de la şedinţa Camerei observaseră cum o persoană flutura o batistă în chip neobişnuit, iar altcineva blocase intenţionat drumul cu o trăsură, pentru a sili caii prefectului să treacă prin gangul clopotniţei la pas"218. Catargiu purta un pistol asupra lui, se temea de un atentat al liberalilor radicali, iar Bibescu avea obligaţia să asigure paza primului ministru. N-a făcut nimic, decît să-1 ţină pe după umeri pe Catargiu, fără nici o escortă. Lipsa escortei este justificată de prezenţa prefectului Poliţiei în trăsură. • Poliţia aflată sub conducerea colonelului Nicolae Bibescu a obstrucţionat în permanenţă Parchetul în cercetările sale. Chiar şi în cazul acelui preot, martor pe Dealul Mitropoliei, directorul Prefecturii a refuzat accesul procurorului împreună cu martorul pentru efectuarea unei confruntări. Aşa cum constată Alex. Lape-datu în cercetările sale, „între Poliţie şi Parchet, care investigau afacerea în mod independent, nu numai că nu era nici o legătură, dar, dimpotrivă, raporturile dintre aceste autorităţi, chemate a colabora pentru descoperirea asasinului, se vădesc a fi fost foarte încordate, ostile chiar"2!9. Toate argumentele de pînă acum induc cel puţin sentimentul că prefectul Poliţiei era implicat în crimă. El poate fi organizatorul atentatului, iar după alte surse chiar făptuitorul: „Se crede că a fost omorît cu un foc de revolver de către prefectul Poliţiei, un anume Bibescu, cu care Barbu Catargiu plecase într-o trăsură de la Cameră, iar trucul cu necunoscutul care a tras în acelaşi moment cu arma din Dealul Mitropoliei să fi fost ceva aranjat mai dinainte pentru a masca adevărul [...] Deşi acest Bibescu era omul lui Barbu Catargiu, nu se putea conta pe el deoarece era un mincinos şi un laş care a putut foarte uşor să fie cumpărat"220. Cumpărat de cine? Oricît de convins era Eugeniu Carada de ^ Valeriu Stan, Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu, în „Magazin istoric", nr. 2(35), februarie 1970, p. 51.

219

220

Ibidem, p. 9/193.

Constant Răutu. op. cit., p. 59.

r, ' ,.

176


această variantă, ea nu explică focul tras de la distanţa de un metru şi nici traseul glonţului din partea opusă locului unde se afla Bibescu. Prefectul Poliţiei nu poate fi criminalul, dacă ar fi să luăm în calcul doar informaţia despre semnele făcute cu batista. Ce rost avea acest gest, cînd criminalul era în trăsură cu victima? Nicolae Bibescu are toate şansele să rămînă în istorie ca organizator al acestuia. El avea un informator asupra căruia cad cele mai grele bănuieli. Conform unei surse contemporane, pe patul de moarte Nicolae Bibescu ar fi strigat: „lartă-mă, Barbule!" Zece ani mai tîrziu, procurorul I. Deşliu înaintează o interpelare în Parlamentul României primului-ministru Lascăr Catargiu, arătînd că asasinul lui Barbu Catargiu trăieşte la Alba lulia şi este Gheorghe Bogaţi. Ministerul Justiţiei apelează la Ministerul de Externe şi, la 28 aprilie 1872, Bogaţi este interogat în Transilvania. Depoziţia lui este fundamentală pentru desluşirea misterului care a înconjurat atîta timp moartea violentă a primului-ministru al României: In teroga loriul lui Boga ti „Protocol făcut la Carlsburg, la 28 Aprilie 1872, în urma hotărîrei d-lui comisar reg. al Transilvaniei no. 463 de la 24 Aprilie 1872. Prezenţi: subsemnaţii. • Interogatoriul lui Bogaţi. .'•.'••••••:•. Generalia Mă numesc Bogaţi Gheorghe, maior, născut în 1825, la Carlsburg, de religie romano-catolică, acum în disponibilitate, văduv, tată a unei fete. Specialia Fiindcă se găseşte într-un înscris al interogatoriului, oprit de Poliţie şi depus la Ministerul Ungariei actuale, un pasagiu relativ la omorul fostului preşedinte al Ministerului român, d-1 Catargiu, sunteţi somat, în urma hotărîrei d-lui ministru de Interne de la 19 aprilie 1872, no. 1071, pentru a constata faptul în toate părţile şi mai cu seamă pentru că v-aţi declarat gata pentru aceasta de a


177

face cunoscut conştiincios toate circumstanţele ce ştiţi şi vă aduceţi aminte spre constatarea acestei crime şi pentru a descoperi făptuitorii. în anul 1863 sau 1864, nu-mi aduc aminte exact, s-a interpelat în Camera română d-1 preşedinte al Ministerului B. Catargiu, dacă la consimţămîntul său avea să se facă a doua zi (aceasta s-a petrecut în luna martie, nu ştiu data exactă), o adunare democratică naţională solemnă pe Cîmpul Libertăţii, la care interpelaţie d-1 Catargiu a răspuns: numai trecînd pe cadavrul meu, aceşti perturbatori s-ar putea aduna; pe cît timp voi fi în viaţă, nu voi da autorizaţia. După aceste cuvinte, adunarea s-a separat. Se pare că partidul democratic a angajat şi încurajat pe doi juni numiţi Dunca şi Grozescu, care, amîndoi, s-au găsit prezenţi la perpetraţia acestui omor crud, şi din care Dunca a tras a doua zi, după-amiază, în momentul cînd Catargiu s-a întors acasă cu d-1 prefect al Poliţiei într-o trăsură deschisă, aproape de poarta Mitropoliei, o lovitură la cap cu un pistol ruginit, astfel că d-1 preşedinte a murit îndată. D-1 prefect al Poliţiei a ordonat vizitiului a se duce iute acasă. Să pare că d-1 preşedinte se aştepta la un act violent, fiindcă s-a găsit un revolver în buzunarul său. în acest timp m-am dus din cafeneaua lui Briol (unde am băut un pahar de absint) la numita Ioana Ţiganca pentru a prinzi, după ce m-am dezbrăcat şi am dormit. Pe la patru ore un gardist (numit George), staţionat la intrarea gradinei Cişmigiu (aproape de casa unde mă aflam), care mă cunoştea, m-a deşteptat, strigînd: «La Mitropolie a izbucnit revoluţie. Boeriisunt omorîţi». împins de curiozitate m-am dus pentru a vedea pe omorîtul, care era pus pe o canapea, avînd un pantalon şi un palton alb plin de sînge. în urma acestei întîmplări, s-au arestat în aceeaşi zi mai multe sute de persoane. Seara d-1 prefect a trimis un ofiţer de jandarmi la mine, chemîndu-mă la Poliţie, unde m-a rugat, în mod amical, de a-1 ajuta pentru a descoperi pe făptuitorii acestei crime, adăogînd că aceasta ar fi lesne pentru mine, fiindcă cunosc pe toţi străinii şi că prinţul Cuza ar fi fixat 6000 lei ca premiu pentru

178


descoperirea şi arestarea asasinului. Am făcut toate cercetările trebuincioase şi eu printre străini, însă în zadar. A doua zi după-amiază m-am dus la Prefectura Poliţiei, unde d-l prefect m-a trimis la procurorul d-l Deşliu, care m-a arestat şimi-a înmînatpistolul cu care s-a comis această crimă teribilă. Afară de aceasta mi s-au înfăţişat două calfe de lăcătuşi vorbind nemţeşte, care reparaseră acest pistol cîteva zile mai înainte şi pe care i-am interogat în limba germană, d-l Deşliu nevorbind nemţeşte. Mai în urmă s-a răspîndit sgomot falş, după care d-l prefect Bibcscu sau eu aş fi omorîtpe d-l Catargiu, cu ştiinţa prinţului Cuza. Cu toate acestea, numeroasele rude ale familiei Catargiu şi ginerele său, consulul francez, care au făcut toate cercetările posibile pentru a descoperi făptuitorii, desigur nu m-ar fi menajat nici pe mine nici pe d-l Bibescu, dacă ar fi descoperit vreun indiciu grav. (L.S.)Pentru traducţiune conform (ss)E. Andre"221 Aşa cum a fost dată, depoziţia lui Gheorghe Bogaţi este în totalitate legendată, adică pregătită dinainte de autor şi împănată cu diversiuni care ţin de tehnica unui individ familiarizat cu activităţile de cercetare ale Poliţiei, în aşa-numita epocă romantică a spionajului, tehnicile de cercetare şi de acţiuni secrete se sprijineau mai mult pe inteligenţă şi mai puţin pe aparatură. Pentru secolul al XlXlea nu trebuie să ne mire practica unor tehnici de legendare care ni se par nouă moderne din ignoranţă. De exemplu, analiza depoziţiei lui Bogaţi dezvăluie stăpînirea unor astfel de procedee. El îşi începe mărturia cu tehnica inducerii în eroare prin caracterul vag al datelor calendaristice, „în anul 1863 sau 1864, nu-mi aduc aminte exact" spune Bogaţi, făcîndu-i pe anchetatori să creadă că omul era aşa rupt de realitatea acelor zile 221

Alex. Lapedatu, op. cit., p. 35/219.

ISTORIA LOVITURILOR DE STAT ÎN ROMÂNIA 179 ale

asasinatului şi atît de departe de făptuirea lui încît confundă anii- Nu este credibil, pentru că o confuzie autentică de dată privitoare la an este făcută de omul normal în jurul anului corect: prin 1861-1862 sau 18621863, în mintea persoanei funcţionînd mecanismele subconştiente care dau, în cazul uitării, o anumită improbabilitate, un dubiu, dar numai ca aproximaţie la anul corect. Bogaţi exagerează, aşadar, din culpă. El leagă motivul crimei de interzicerea manifestaţiei liberale din 11 iunie 1862, pentru că în legenda lui vinovaţii sunt oamenii liberalilor Dunca şi Grozescu, ale căror nume nu sunt confundate, uitate sau aproximate, ci date clar şi fără ezitări. Bogaţi nu poate fi omul liberalilor, pentru simplul motiv că nici un liberal nu putea afirma că evenimentul crucial al revoluţiei române din 1848 „s-a petrecut în luna martie, nu ştiu data exactă". Mai mult, Bogaţi face aluzie la cuvîntarea lui Barbu Catargiu din ziua asasinatului în care anunţa că numai peste cadavrul lui se va putea face manifestaţia. El dă şi un alt amănunt din interiorul Adunării: „După aceste cuvinte, adunarea s-a separat". Noi ştim că asasinul a aşteptat pe bancă, afară, şi că a acţionat cînd a observat plecarea primului-ministru sau cînd i s-a făcut semn de un complice. Uciderea lui Barbu Catargiu nu a avut ca mobil interzicerea manifestaţiei — asasinul nu avea timp să asiste la şedinţă, să fugă înaintea trăsurii, să se întoarcă pentru a trage din spate — toate mişcările, în prezenţa prefectului Poliţiei - şi apoi să dispară fără ca gestul său să fie legat public şi zgomotos de actul răzbunării: „Aşa pier tiranii!", „Moarte dictatorului!", „Asta este soarta împilatorilor naţiunii!" sau alte strigături „eroice" ale vremii. Bogaţi se contrazice pe loc, pentru că, reproducînd foarte bine legenda, arată că şedinţa Parlamentului s-a terminat imediat după cuvîntul lui Catargiu şi a urmat atentatul, dar tot el afirmă: „Dunca a tras a doua zi, după-amiază, în momentul cînd Catargiu s-a întors acasă". Este ciudat cum cunoştea Bogaţi mişcările lui Dunca. „A doua zi, după-amiază" este ziua următoare celei în care Dunca şi-a anunţat intenţia în biroul lui Valentineanu. Gheorghe Bogaţi şi-a construit legenda fie din presă, fie - mult mai probabil - din

180


informaţiile Poliţiei. Ca asasin, el a primit o legendă: să ducă totul spre varianta cea mai plauzibilă: un atentat organizat din răzbunare de liberalii radicali. Aici Bogaţi este foarte exact. Dar nu se explică de unde ştia amănuntul că Barbu Catargiu avea un pistol asupra lui. Nu se explică nici amănuntele stupefiante ale confruntării cu cadavrul primului ministru: „împins de curiozitate m-am dus pentru a vedea pe omorîtul, care era pus pe o canapea, avînd un pantalon şi un palton alb plin de sînge". Unde 1-a văzut? Trupul neînsufleţit al lui Barbu Catargiu a fost dus imediat la reşedinţa sa, unde a fost examinat de doctorii Sarrhos, Felix şi lorganda. Apoi au sosit acolo domnitorul Cuza şi preşedintele ad-interim al Camerei, Apostol Arsachi. Medicii au făcut autopsia acasă la Catargiu şi numai ideea că în casa acestui mare om de stat ar fi intrat ca să se uite un individ de pe stradă, care trăia printre gunoaie, prin casele de toleranţă şi la circiuma Briol, ne scuteşte de comentarii. Bogaţi putea cunoaşte cum era îmbrăcat Catargiu în acea zi, de la locul crimei sau, mai probabil, din informaţiile Poliţiei (amănuntul că trupul era întins pe o canapea). Mai departe, Bogaţi afirmă că a fost trimis de Bibescu la procurorul Deşliu, care 1-a arestat, dar confruntarea cu calfele armurierului Hofman este făcută de el în germană, pentru că Deşliu nu cunoştea limba. Prezumtivul asasin şi-a construit un alibi, informîndu-i pe procurori că în timp ce primul-ministru era asasinat, el a prînzit la Ioana Ţiganca (o prostituată), apoi s-a culcat. A fost sculat din somn de un gardist. Toate elementele alibiului său sunt legate de oameni ai Poliţiei, de medii ale acesteia şi de relaţia apropiată cu prefectul Poliţiei, colonelul Nicolae Bibescu. Acesta „1-a rugat amical" să-1 ajute la identificarea unor suspecţi din rîndul străinilor. Erau suspectaţi străinii, deoarece martorii de pe Dealul Mitropoliei 1-au descris pe asasin „îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu boruri negre". Fără îndoială că Poliţia 1-a indicat pe Dimitrie Dunca drept principal suspect, acesta fiind transilvănean, supus cezaro-crăiesc. Dunca era însă un transilvănean integrat vieţii Principatelor, îndeplinind unele slujbe mărunte pentru


181

publicaţiile liberale, înainte de 5 mai 1862 este semnalat în judeţul Ialomiţa ca agitator politic. Mai străin era Bogaţi, ungur de origine. Un alt amănunt ignorat de anchetă: identificarea criminalului putea fi făcută şi după limba în care vorbea. Dunca, fiind român, vorbea româ-neşte probabil cu accent, dar să nu uităm că era folosit ca agitator politic! -, în timp ce Bogaţi vorbea stricat româneşte, dînd astfel certitudine martorilor cu care a stat pe bancă asupra originii sale diferite. Un alt indiciu este dat de doctorul Sarrhos, cel care a examinat cadavrul imediat după atentat. Din reconstituirea făcută în 1873 aflăm că „d-rul Sarrhos a întîlnit pe Radu Rosetti [scriitorul şi istoricul - n.a.] şi, vorbind cu dînsul despre asasinatul în chestiune, i-ar fi zis Rosetti că, dacă ar ar fi prefect de Poliţie, ar descoperi pe autorul crimei, care nu e arestat, nevoind a-i spune numele. Martorul însă a auzit din zvon că este Bogaţi, pe care îl cunoştea din casa prostituatei Ioana Ţiganca, unde d-1 dr. mergea să revizuiască femeile; că nu mult după aceasta s-a dus martorul la acea casă publică şi, întrebînd ce s-a făcut Bogaţi, i s-a răspuns că a plecat din ţară, căci s-a făcut bogat"222, într-adevăr, din cercetările Parchetului reiese că situaţia materială a lui Bogaţi s-a schimbat substanţial după tragicul eveniment din 8 iunie: „Mai înainte de asasinarea fostului ministru în 1862 B. Catargiu, acest Bogaţi îndura cea mai înspăimîntătoare mizerie: de multe ori dormia în zdrenţele sale prin grădinile din vale de la Schitul Măgureanu. îndată după asasinare, prevenitul a părăsit viaţa mizerabilă. Nici bordeiele murdare, locul său de predilecţie, nu le-a mai frecventat. Şi-a cumpărat bijuterii scumpe de la Roche şi Herdan şi s-a bucurat de o mare încredere a guvernului de atunci, care i-a confiat înaltul post de inspector silvicultor în ambele principate, deşi aceasta nu era specialitatea sa"223, îmbogăţirea peste noapte a prezumtivului asasin nu poate fi urmare a primirii celor 6 000 de lei anunţaţi de Cuza drept recompensă pentru 222 223

Ibidem, p. 37/221. Ibidem, p. 40/224 (raportul nr. 978/21 februarie 1876 al lui Gr. Cair).

182


dezvăluirea asasinului, deoarece tot în depoziţia sa Bogaţi afirmă că „am făcut toate cercetările trebuincioase şi eu printre străini, însă în zadar". Este partea cea mai ciudată a afacerii, ştiut fiind că o numire la acest nivel, în funcţia de inspector silvic pe ţară nu putea fi făcută decît de domnitorul Alexandru loan Cuza. Conform Convenţiei de la Paris din 1858, care ţinea loc de Constituţie, la Art. 14, alin. 3, se preciza: „El ( domnitorul) face numirile în toate slujbele administraţiei publice şi întocmeşte regulamentele necesare pentru executarea legilor"224. Aşadar, principalul suspect de asasinarea primului-ministru al României iese din acest eveniment şef al silviculturii pe ţară, trimis în nordul ţării - e adevărat -, dar îmbogăţit peste noapte, în timpul ăsta, domnitorul îl desărcinează pe procurorul I. Deşliu (omul lui Catargiu) în momentul cînd voia să-1 interogheze pe şeful Poliţiei şi să facă o confruntare a marto rilor cu suspectul Gheorghe Bogaţi. Despre loan Deşliu ştim din timpul evenimentelor de la Craiova că se afla sub urmărire, ca sus -pect agitator conservator: „Cercetaţi cu d. Prefect despre loan Deşliu, care e cunoscut de un mare intrigant. Aş fi de părere că ar trebui arestuit fără veste şi casa călcată ca să-i găsiţi hîrtiile şi acea petiţie şi să-1 luaţi la interogatoriu"225. Ajuns prim-ministru, Barbu Catargiu 1-a numit procuror în Bucureşti. Este de presupus că loan Deşliu ar fi dus ancheta pînă la capăt pentru descoperirea asasinului protectorului său. O scenă anume s-a păstrat în memoria documentelor şi ea îl incriminează pe Cuza, deşi lucrurile sunt în realitate interpretabile. După comiterea asasinatului, la domiciliul lui Barbu Catargiu a venit Alexandru loan Cuza „care se afla într-o stare foarte revoltată, fiindu-i faţa roşie, iar nările nasului şi pleoapele ochilor îi băteau; Domnitorul a schimbat cîteva cuvinte cu d. Arsachi, pe care martorul n-a putut să le auză, decît i-a spus în urmă că d-1 Arsachi ar fi zis lui Vodă-Cuza că: de la 224

Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, voi.l, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 285. Documente privind domnia lui Alexandru loan Cuza, voi.l, p. 213 (depeşa ministrului de interne Costaforu din 27 noiembrie 1860).


183

primul-ministru şi pînă la prinţ nu este departe"226. Această replică a preşedintelui Adunării a fost interpretată ca fiind o insinuare a implicării lui Cuza în asasinarea lui Barbu Catargiu, traseul conspiraţiei pornind de la Bogaţi, continuînd cu Nicolae Bibescu şi terminîndu-se cu domnitorul. Sensul dat acestei replici nu este plauzibil, deoarece legătura se face între primul-ministru şi domnitor, nu între şeful Poliţiei şi acesta. Mai mult ca sigur, atenţionarea lui Arsachi se referea la periculozitatea unui astfel de act de crimă politică, pentru că, dacă astăzi este omorît primul-ministru, mîine poate fi domnitorul. Cine a îndrăznit să omoare un prim ministru, nu va ezita să tragă în şeful statului. Nu în această replică se află cheia implicării lui Cuza în atentat, ci în deciziile de obstrucţionare şi apoi de sistare a anchetei, precum şi în numirea oficială cu care a fost onorat derbedeul Gheorghe Bogaţi. Pentru astea nu există explicaţii, decît că domnitorul şi-a acoperit şeful Poliţiei sale. Mai aflăm că Bogaţi a părăsit subit funcţia dată şi sa refugiat în Transilvania în momentul căderii lui Cuza, ceea ce este un indiciu că nu se simţea în siguranţă. Un alt argument incriminant pentru domnitorul Alexandru loan Cuza provine din mărturia lui Scarlat Pală, care a afirmat că trei săptămîni înainte de atentat a surprins o discuţie între Eugen Carada, Cezar Bolliac şi generalul Christian Teii, care semăna a întrunire pregătitoare asasinatului: „Plecînd de la C. A. Rosetti, (Eugeniu Carada) întîlneşte pe Cezar Bolliac pe care-1 invită să ia ceaiul împreună cu generalul Cristian Teii. Discuţia a lunecat uşor şi pe panta politicei interne şi la afirmaţia generalului că domnitorul nu ar putea «înfăptui reformele democratice ce i se pretind» fără suprimarea lui Barbu Catargiu, Eugeniu Carada se ridică hotărît contra asasinatelor politice pentru orice fel de reforme utile. Generalul a dat din cap nedumirit făcînd o apreciere asupra amfitrionului: «Domnul Carada e încă prea tînăr»... şi abătînd discuţia asupra altor probleme la ordinea 226

Alex. Lapedatu, op. cit., p. 37/221.

184


zilei"227. Informaţia este derutantă, pentru că Eugeniu Carada a fost un celebru conspirator şi inspirator al unor eliminări din viaţa politică, implicat în mai toate acţiunile subterane care i-au adus pe liberali la puterea absolută de mai tîrziu. Pe de altă parte, Cezar Bolliac şi Cristian Teii erau membri ai camarilei domnului, intimi ai acestuia, iar generalul Teii a şi fost numit pentru prima dată de la Unire ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul desemnat de Cuza după asasinat. Pînă la acest eveniment tragic, Cuza a refuzat să-1 numească pe Teii în vreo funcţie ministerială deoarece... bîţîia din cap, generalul fiind lovit de un Parkinson prematur. Pornind de la faptul că Bolliac şi Teii erau vechi francmasoni şi că au urmat întotdeauna împreună acelaşi traseu prin societăţile secrete şi prin funcţiile publice, s-a emis ipoteza implicării francmasoneriei în asasinarea lui Barbu Catargiu, dar încă nu s-a putut face o legătură, alta decît ura celor doi împotriva primului-ministru. într-un paragraf pasager din studiul lui Dimitrie Bolintineanu, susţinător al lui Cuza, găsim şi următoarea însemnare: „Cînd se vindeau de creditori moşiile boierilor prin tribunale, [Cuza - n.a.] intervenea adeseaoare în favoarea debitorilor, spre a se amîna vînzarea, crezînd că era totdauna o înşelătorie din partea cămătarilor la aceste vînzări sforţate. Colonelului Bibescu de trei ori îi scăpă moşia din vînzare"228. Aşadar, prefectul Poliţiei îi era îndatorat lui Cuza pînă peste cap. Nu s-a găsit pînă astăzi o explicaţie pentru decizia domnitorului Alexandru loan Cuza de a-1 însărcina pe acelaşi Nicolae Bibescu - în prezenţa căruia a fost asasinat primul-ministru al ţării - cu organizarea Serviciului de Informaţii al României în acelaşi an, 1862, în care Barbu Catargiu murea cu ţeasta strivită de glonţ!229 Dar informaţia cea mai şocantă vine de la C. A. Rosetti, care la 28 martie/ 8 aprilie 1865 îi scria soţiei sale 227 228

Ibidem.

Dimitrie Bolintineanu, op. cit., p. 406. Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor Secrete româneşti. De Ia Cuza la Ceauşescu, Editura „Ion Cristoiu", Bucureşti, 1999, p. 27.


185

că domnitorul îşi pregăteşte abdicarea şi că doreşte să-1 pună pe tronul Ţării Româneşti pe Nicolae Bibescu, numit Bibescu-fiul pentru că Nicolae era fiul lui Ştefan Bibescu, fratele domnitorului Gheorghe Bibescu230. în sfîrşit, ca ultim argument, prezumtivul asasin, Bogaţi, era militar, adică o persoană capabilă şi de sîngele rece cu care s-a înfăptuit crima şi de precizia necesară executării focului din mişcare. Oricum, focul grupat (unu-doi) tras în acea zi asupra primului ministru ţinea de antrenamentul militar şi era recomandat de regulamentele de instrucţie a tragerii. Dar ce motive ar fi avut Alexandru loan Cuza să scape prin atentat de Barbu Catargiu? Se cunoaşte mai puţin că Barbu Catargiu era o personalitate foarte puternică şi stăpînă pe instrumentele puterii. Liderul conservator era „incoruptibil, dur, dar drept, de o cinste exemplară, doctrinar conştient şi iubitor al ţării şi al ţăranului despre care vorbeşte în discursurile sale preamărindu-i însuşirile. Mărunt la trup, slab, bolnăvicios, privire sclipitoare, glas strident, surîs sardonic, impresiona pe toată lumea cînd se urca la tribună. Lipsit de patimi, ducînd o căsnicie perfectă"231. Acest om, al cărui portret îl plasează în mare contrast faţă de Cuza, domina Adunarea Deputaţilor, adică puterea legislativă, şi prin numirea ca şef al Executivului avea în mînă toată puterea statului. Pînă atunci, Cuza manevrase cu politica sa proprie între Guvern şi Parlament. O dată ce Unirea a fost recunoscută de Poartă, în România s-au constituit centre de putere unitare, substanţiale şi a apărut elementul primordial pentru construcţia unui stat modern: noul tip de putere centralizată. Prin venirea unui bărbat de stat ca Barbu Catargiu la conducerea Guvernului şi Parlamentului în acelaşi timp, Cuza pierdea accesul la putere, redevenind ceea ce fusese în 24 ianuarie 1859: 230 M arjn Bucur, C. A. Rosetti către Măria Rosetti. Corespondenţă, 2 Editura Minerva, Bucureşti, 1988, voi.l, p. 219 (vezi şi nota 10). ^ Emanoil Hagi-Moscu, Bucureşti. Amintirile unui oraş, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 195.

186

ALEX MIHAISTOENESCU

Barbu Catargiu (1807 - 1862)

o soluţie pasageră, de compromis, fără linie dinastică şi fără viitor. La 2 februarie 1861, domnitorul 1-a chemat la Palat pe Barbu Catargiu într-o audienţă menită să calmeze relaţiile între ei: „Camera şi-a arogat drepturi pe care nu le are şi, penetrînd în atribuţiile puterii executive şi mai ales ale puterii judiciare, ea a prejudiciat pe de o parte o problemă care se tratează în faţa Curţilor competente, şi pe de altă parte s-a postat în apărător al revoluţiei [...] în sfîrşit, concluzia a fost că prinţul doreşte să-i prezint o modalitate oarecare de apropiere pentru a nu se vedea

ISTORIA LOVII URILOR DE STAT ÎN ROMÂNIA 187

obligat la o ruptură cu Adunarea, pentru a salva, spune el, drepturile sale executive şi judiciare"232. Cuza, ataşat prin Convenţia de la Paris puterii executive, nu-şi putea impune programul politic în faţa unui lider care îl mai înfruntase o dată, dur şi fără menajamente, în prima guvernare Barbu Catargiu din Ţara Românească, în perioada 30 aprilie — 12 mai 1861, cînd primul-ministru „trebui să părăsească puterea din cauza unui grav conflict de atribuţiuni cu Domnul"233. Atunci, Catargiu refuzase să semneze actul prin care fusese demis, în locul acesteia, Catargiu a înaintat el o demisie domnitorului, care se dovedeşte şi astăzi un dur rechizitoriu politic la adresa lui Alexandru loan Cuza. Publicarea acestei demisii în ziarul „Românul" 1-a umplut pe domnitor de furie. Privind situaţia din punctul de vedere al poziţionării la Putere, vom observa că, ataşat puterii executive, domnul-cetăţean Alexandru loan Cuza se afla în dispută cu Barbu Catargiu pe acelaşi loc în stat. în ce îl privea, Barbu Catargiu se considera mult mai puternic decît „colonelul" de la Palat. Spre sfîrşitul lui mai 1861, într-o întrevedere cu ambasadorul Franţei la Constantinopol, A. Baligot de Beyne afirma: „Domnul Catargiu şi colegii săi dispun de o majoritate atît de compactă încît ei pot foarte bine să gîndească altfel decît Alteţa Voastră [Cuza - n.a.], şi să aibă în vedere de-a face să se accepte de către un parlament docil măsuri favorabile principiilor pe care ei le reprezintă"234. De data asta, conflictul este mult mai profund, Catargiu avînd şi mijloacele executive la dispoziţie pentru a pune în aplicare proiectul său legislativ, dînd legile lui în problema agrară, în cea electorală şi în administraţia statului. El prefigura o altă Românie, în care proprietatea avea un statut clar definit, după principiile de drept, era stabilă şi bine apărată, în care alegerile aduceau în Parlament oameni de 232 victor Slăvescu, op. cit., p. 15 -16 (scrisoarea din 4 februarie 233 1861). /Wdem, p. 3/187. 4 Arthur Baligot de Beyne, Corespondenţa cu Alexandru loan Cuza şi Costache Negri, Editura Junimea, Iaşi, 1986, p. 103.

188


substanţă, cultivaţi şi responsabili, bogaţi şi ataşaţi bogăţiei, personalităţi cu discernămînt politic, şi nu oameni care, făcînd politica străzii, se comportau la fel ca în stradă şi în deciziile fundamentale. „Plebea" despre care Barbu Catargiu vorbea uneori cu dispreţ - dînd cuvîntului „mahalagiu" nota sa peiorativă - nu avea capacitatea, la acea oră, să decidă în mod conştient asupra destinului ţării şi implicit al fiecărui cetăţean. Barbu Catargiu nu credea că România se poate clădi pe mase, aducîndu-le la conducere, ci pe elite care să călăuzească masele. Aici este de anulat o altă imagine falsă proiectată peste corpul politic aristocratic al României moderne: ideea că era format din „elitişti", dintr-un fel de club privat de indivizi bogaţi şi educaţi, snobi şi insensibili. Programul politic al partidei conservatoare se fundamenta pe principiul conducerii statului prin elite, ceea ce era perfect sănătos şi eficient, în plus, conducerea statului printr-o elită responsabilă era singura soluţie viabilă în România de atunci şi se înscria în tradiţia emancipării naţionale inaugurată de Tudor Vladimirescu La drumul ales de boierii naţionalişti se împotrivea acel nucleu revoluţionar, care mişca masele pentru a face politică prin acestea, împotriva oricărei legitimări juridice. Ei invocau legitimitatea istorică, începînd cu Mircea cel Bătrîn. Atitudinea conservatorilor, nu retrogradă sau voit batjocoritoare, era o viziune de perspectivă îndepărtată. Ea nu era însă şi realistă pentru acel moment. Naţiunea română nu dispunea de timp şi de condiţii geopolitice pentru a urma traseul lui Barbu Catargiu, fiind în permanent pericol să fie dezmembrată. Naţiunea română trăia atunci fără o perspectivă vizibilă şi nu ştia cît timp are la dispoziţie pentru: 1. Afirmarea ca naţiune 2. Acoperirea decalajului faţă de Occident. 3. Obţinera independenţei. 4. Realizarea statului naţional unitar. Aici Cuza, care a fost întotdeauna un liberal cu credinţe puternice, dar bine mascate în anii domniei, avea picioarele mult mai aproape de pămînt. în ochii lui, Barbu Catargiu devenise periculos pentru stat, pentru unitatea lui abia dobîndită. El urmărea să izoleze decizia la nivelul unui grup restrîns de indivizi, în timp ce baza socială a ţării nu începea


măcar să-şi contureze dimensiunile politice. Este acelaşi principiu expus de Catargiu la finalul revoluţiei muntene din 1848, cînd se pronunţa pentru emancipare, pentru unire, pentru autonomie, dar la aceste scopuri trebuia ajuns prin actul de responsabilitate al boierilor, ca stăpîni ai ţării, nu prin mişcări de mase, comitete revoluţionare, insurecţii. Transpus în 1861, cu unirea făcută şi recunoscută de Poartă, principiul condamna poporul român să rămînă mult timp cu identitatea sa lingvistică şi istorică, fără o legitimitate socială. Ea s-ar fi produs prin educaţie, în timp. România, din păcate, nu avea acest timp la dispoziţie. Pe de altă parte, politica faptului împlinit, promovată de liberalii radicali şi aplicată metodic de Alexandru loan Cuza, aducea formă, nu şi fond, dar a funcţionat, a dat sentimentul că se poate, că momentul nu trebuie pierdut. Imediat ce a ajuns la putere, omul ce urma a fi asasinat la 8 iunie 1862 devenise extrem de periculos pentru proiectul liberal, în plus de puterea executivă şi legislativă, Catargiu mai avea în mînă şi puterea economică. Un alt argument este calitatea lui Barbu Catargiu de „om de partid". Primul-ministru avea în spate o formaţiune politică extrem de coerentă, unită prin interese comune precise, în timp ce liberalii formau fracţiuni — fie cu Ion C. Brătianu şi C. A. Ro-setti, fie cu Mihail Kogălniceanu şi moderaţii moldoveni, fie cu susţinătorii tronului lui Cuza —, conservatorii se prezentau monobloc. Este un paradox tipic românesc faptul că „Partidul Conservator" exista cu mult timp înaintea celui liberal, dar că „Partidul Naţional Liberal" s-a înscris legal cu 5 ani înaintea celui conservator. Motivul este şi el paradoxal: „Partidul Conservator" funcţiona, era uşor identificabil, şi liderii săi au considerat că este inutil săi dea şi o personalitate juridică formală. El avea un organ de presă propriu, care - alt paradox, dar numai la prima vedere -se intitula „Conservatorul progresist". Alegerea acestei denumiri paradoxale îşi avea raţiunea în contracararea propagandei libe-ral-radicale, care folosea cuvîntul conservator în sensul unei îngheţări a societăţii în forme feudale, ceea ce era complet fals.

190


Ca „om de partid", Barbu Catargiu funcţiona într-un sistem extrem de periculos pentru reformele preconizate de Cuza: „Catargiu era unul dintre cei mai renumiţi oratori români; rezonămînt hazardos, pornire pătimaşă, concluzii bizare, cugetări totdauna mici, interesînd partidul, niciodată interesele mari ale patriei. Un minunat talent însă, deşi declamatoriu: mai mult actor decît orator, puţine cugetări mari, toate în raport cu interesele de partidă; imaginaţie fecundă; parola vie, inspiratoare, înflăcărată; atrăgea ascultarea ca o muzică; nervos, capricios, niciodată pe tărîmul tutulor. Dacă Catargiu n-ar fi avut altă cauză decît aceea a tutulor, ar fi fost idolul naţiei. Omul de partid ucidea talentul"235. Portretul, făcut de un adversar politic, este un elogiu involuntar, pentru că descrie statura unui om politic român care refuza demagogia. Rar, extrem de rar pe scena democraţiei româneşti un bărbat de stat care să fi descris atît de precis popu-lismul: „Sunt oameni care linguşesc pe cei în putere, ca să tragă de la dînşii ceva în al lor folos. De asemenea, sunt oameni care linguşesc pe popor sub masca naţionalităţii; dar, în realitate, pentru ceva cu totul personal, tot ca să ajungă undeva, ca să apuce ceva. Aceştia sunt, după a mea părere, mult mai vinovaţi decît cei dintîi. într-adevăr, cel ce linguşeşte pe un singur om, nu face decît un rău provizoriu, căci acel om trece şi, de a fost rău, e nădejde că va veni altul mai bun decît dînsul la putere. Dar cel ce linguşeşte pe popor, îl amăgeşte, îl corupe şi-1 face să stea într-o veşnică barbarie. Cît pentru mine, ce n-am linguşit niciodată nici pe cei de jos, nici pe cei de sus, în loc de a minţi poporului, zicîndu-i că posedă toate calităţile şi virtuţile şi că nu mai are alt decît a se bucura de drepturile naţionale, ca cel mai ales al naţiei, eu îi zic din contra, fără să mă preocup de a-i plăcea ori nu: «iubite frate, iubite prietene! tu, tu poporul român, caută de te ridică prin educaţie, sileşte-te a ajunge prin virtuţi şi cunoştinţe la acele drepturi ce s-au pus înainte-ţi de legi, ca un bold pentru activitatea ta, ca o Dimitrie Bolintineanu, op. cit. p. 358.


19 i

ţintă, ca o răsplată a dezvoltării tale morale şi materiale»"236. Această profesiune de credinţă, urmată mai tîrziu de Mihai Emi-nescu, de I. L.Caragiale sau de Petre P. Carp, a fundamentat doctrina curentului politic de Dreapta din România, nimicit începînd din 1944 prin exterminarea declanşată pe toate planurile împotriva sa sub regimul bolşevic-comunist. De multe ori în istoriografie sau în literatura de extracţie istorică se vorbeşte despre oameni vizionari, despre perenitatea unor texte, despre natura mereu contemporană a unor afirmaţii memorabile. La 1859, Barbu Catargiu se adresa liberalilor radicali, adepţi ai unor idei socialiste, apropiate de comunismul utopic: „Temeţi-vă, domnilor, că va veni o vreme cînd vi se va măsura cu măsura cu care măsuraţi altora astăzi. Aveţi copii sau veţi avea. Părea-vă-va bine, vă întreb, cînd într-o zi vor veni alţii să le zică: «afară din mijlocul nostru, sunteţi nişte paria, căci aveţi un trecut, aveţi părinţi cu un nume, tatăl a fost boier»!!! Ştiţi bine, dlor, că şi d-voastră vă numiţi boieri de către clasele mai de jos"237. Previziunea liderului conservator se va dovedi exactă, zeci de mii de fii de „boier" murind în închisorile comuniste pentru că aveau un trecut şi părinţi cu un nume. Felul cum a ajuns Barbu Catargiu la aceste premoniţii exacte îşi are explicaţia în atitudinea sa din anul 1848. La scurt timp după declanşarea revoluţiei la Bucureşti, Barbu Catargiu pleacă într-o călătorie de studii cu scopul de a înţelege fenomenul politic ce cuprinsese Europa. Se opreşte mai întîi la Braşov, apoi la Viena, Paris, Londra, unde ia contact cu presa socialistă, cu lucrările liderilor comunişti, cu programele economice ale revoluţiei europene. Se întoarce în ţară convins că democraţia este cu totul altceva decît socialismul şi că Revoluţia franceză a fost o catastrofă, nicidecum o victorie a individului: „Ni s-a zis că, în noaptea de 4 august, nobilimea franceză a renunţat la privilegiile ei. Dar la 1848 văzurăm în aceeaşi ţară ridicîndu-se 236 237

Barbu Katargiu, op. cit., p. 170 (discursul din 19 martie 1860). Ibidem, p. 147.

192


naţia contra privilegiilor, după cum a zis principele Ştirbey, şi atunci s-a început mai întîi cu banchete, cu adunări, ca să se des-bată lucruri folositoare ţării; dar acestea se terminară în curînd printr-o revoluţie, care răsturnă acel guvern. Ceea ce însă a uitat să mai adauge principele Ştirbey e că îndată s-a proclamat republica, care a adus cu sine principiile socialiste, principiile comunismului, care au spăimîntat Europa şi care, cum am mai zis şi în şedinţa trecută, au fost stîrpite cu tunul de unul din cei mai înfocaţi republicani. Ştiţi ce s-a întîmplat mai în urmă, cînd omul, care azi e cel mai puternic [Napoleon al III-lea — n.a.], a venit să consulte dorinţele Franţei spăimîntate de haosul republicii; ştiţi ce s-au făcut acei republicani înflăcăraţi, acei anarhişti ce ziceau că personifică naţiunea întreagă; ştiţi cum s-au răspîndit ca pulberea înaintea vîntului, cînd adevărata naţie şi-a exprimat dorinţele"238. Din lungul şir de personalităţi istorice care au ocupat funcţia de prim-ministru sub domnia lui Cuza pînă la asasinai -Ion Ghica, Manolache Costache Epureanu, Mihail Kogălni-ceanu, Nicolae Golescu, Anastase Panu -, Barbu Catargiu a fost singurul nemason.

Concluzia la care ajunge Alexandru Lapedatu în studiul său bine argumentat, că iminenta votare a legii rurale în variantă conservatoare a generat asasinatul, este doar o privire asupra unei roţi a mecanismului prin care Barbu Catargiu prelua de facto conducerea statului. Imediat după moartea adversarului, Cuza a anulat decizia Adunării de a-şi aroga puteri speciale, a refuzat să sancţioneze legea rurală votată în grabă şi cu ură de majoritatea conservatoare şi a numit un guvern de camarilă condus de un favorit al său: Nicolae Kretzulescu, guvern compus din miniştri devotaţi persoanei domnitorului şi dublaţi de cîţiva generali. 238

Ibidem, p. 268 (discursul din 22 iunie 1861).


193

După doi ani, Cuza dădea şi lovitura de stat imposibilă sub Barbu Catargiu. Fie că a comandat asasinatul, fie că a cunoscut opera camarilei sale, Cuza nu poate fi scos din ecuaţia acestei crime, în raportul trimis de consulul Franţei către ministrul de externe de la Paris, Drouyn de Lluys, la 12 martie 1866, se afirmă că „omul de încredere al lui Cuza şi cel mai scîrbos membru al camarilei domneşti, e bănuit a fi autorul — desigur moral - al asasinatului"239Tragedia lui Barbu Catargiu, unul din cei mai străluciţi oameni politici români, a fost analizată şi de Eugen Lovinescu: „Menţinîndu-se, deci, pe terenul inviolabilităţii proprietăţii şi a imoralităţii unui act de răpire silnică a pămîntului, nevoind să intre în discuţia situaţiei juridice şi istorice a acestei proprietăţi, Barbu Catargiu nu putea fi omul rezolvării chestiunii agrare. Marele lui talent de expresie lapidară, cu aparenţe de adevăr etern, şi autoritatea întregii lui activităţi politice, el le-a pus în slujba unei acţiuni anacronice. Glontele ce 1-a răpus i-a dat moartea cea mai uşoară; actul de la 2 mai 1864 şi realizarea revoluţiei agrare 1-au cufundat însă în moartea mult mai tragică a uitării meritate"240. Din păcate, timpul îl infirmă pe Eugen Lovinescu, căci problematica societăţii româneşti rămîne aceeaşi şi astăzi, aşa cum a identificat-o precis Barbu Catargiu. Ne-am început era modernă cu o crimă politică perfectă, în secolul următor vom asasina alţi prim-miniştri: I. G. Duca, Armând Călinescu, generalul Argeşanu, mareşalul Antonescu, Nicolae lorga, luliu Maniu. Patriot desăvîrşit, Barbu Catargiu reprezintă el însuşi, ca personalitate, un caz tipic al contradicţiilor care se întîlnesc la tot pasul în istoriografia românească. Rămas în amintire ca lider al conservatorismului, el se dovedeşte cel mai înaintat vizionar: „Să încetăm dar a huli pe bogaţi şi, mai cu seamă, de a tîngui, cu un •" EmanoiI Hagi-Moscu, op.cit., p. 198.

240 E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, voi. 2, Forţele reacţionare, Editura Ancora, Bucureşti, 1925, p. 82.

194


cuvînt şi fără cuvînt, clasele de jos ale societăţii. Cu acestea nu facem decît a le descuraja şi a le înrăutăţi. Insuflînd lenea, nărăbdarea, invidia, nu dăm oamenilor, fiţi încredinţaţi, mijloace noi şi bune de bogăţie şi de fericire; din contră, le pregătim mizeria şi ticăloşia"241.

Mecanismul loviturii de stat din 2/15 mai 1864 Din punct de vedere al încadrării într-o stare de necesitate şi din considerente strict legislative - înfăţişînd astfel o cauză (lege) ce trebuia învinsă - lovitura de stat din mai 1864 îşi are originea în termenii Convenţiei de la Paris din 1858. Fiind o înţelegere între Marile Puteri, acest „act internaţional (care) nu prezintă nici una din trăsăturile principale ale unei Constituţii"242 a fost rezultatul unei negocieri. Reformele prea avansate cerute de Franţa sau confruntat cu rezervele Angliei, rezultînd un hibrid inaplicabil în multe privinţe. Cînd amintim despre politica faptului împlinit pe care a dus-o gruparea politică liberală (în care trebuie întotdeauna aşezat şi Alexandru loan Cuza), ne raportăm de fapt la acele încălcări ale prevederilor Convenţiei de la Paris pe care şi le-au permis românii, începînd cu alegerea lui Cuza în Moldova (s-a încălcat o prevedere a Art. 13) şi continuînd cu alegerea din 24 ianuarie de la Bucureşti (au fost încălcate articolele 3,8,10,37). Bineînţeles, atunci cînd apăreau elementele de pericol (în speţă, intervenţia străină) politicienii români făceau apel la respectarea riguroasă a Convenţiei sau reuşeau să manevreze abil între punctele divergente ale Marilor Puteri. De fapt, ceea ce numim de regulă conjunctură favorabilă, „prilejul şi nu cauza" mişcării politice reformiste din Principatele Române, este realitatea că, 241

Barbu Katargiu, op. cit, p. 207 (discursul din 6 septembrie 1860).

242 Gh. Piaton, Societatea românească între medieval şi modern, în Cum s-a înfăptuit România modernă, Editura Universităţii „Al. I. Cuza", Iaşi, 1993, p. 87.


avînd mai multe „moaşe", mari imperii cu interese opuse, românii au profitat că acţiunile acestora se anulau reciproc. După ce a trecut cu succes pasul cel mare al Unirii, gruparea politică liberală a continuat să atace furibund bazele Convenţiei, insistînd pentru o soluţie care să modifice sistemul electoral. Convenţia conţinea un fel de cerc vicios, deoarece alineatul 6 al Art. 46 deschidea calea schimbării bazei sociale pentru o nouă configuraţie politică: .,Toate privilegiile, scutirile sau monopolurile de care se mai bucură unele clase se vor desfiinţa şi se va proceda fără întîrziere la revizuirea legii care reglementează raporturile proprietarilor de pămînt cu cultivatorii, în vederea îmbunătăţirii stării ţăranilor". Totodată, Convenţia avea şi o anexă cu „stipulaţii electorale" care limita accesul în Adunarea Deputaţilor, bază a majorităţii conservatoare de care s-au lovit toate intenţiile de reformă ale curentului liberal. Practic, pentru a putea promova o lege rurală prin Parlament era nevoie de o majoritate reformistă, care nu se putea obţine decît printr-o nouă lege electorală. Şi dacă forma vagă a prevederii din Convenţie referitoare la îmbunătăţirea stării ţăranilor permitea o interpretare mai elastică, anexa cu sistemul electoral o împiedica în mod categoric, în acest context s-a produs eliminarea lui Barbu Catargiu, urmată de impunerea de către domnitor a unor guverne liberal-moderate. Instrumentul prin care Alexandru loan Cuza şi-a dus la îndeplinire misiunea cu care s-a angajat în faţa naţiunii a fost Mihail Kogălniceanu. Ceea ce cunoaşte publicul larg despre Mihail Kogălniceanu este atît cît s-a putut observa dînd ocol soclului pe care 1-au ridicat mai multe generaţii de istorici. Zeificat prin metafore şi laude, omul rămîne prizonier al marmurei şi autor al unei opere de neînţeles, căci faptele sale eroice par rezultatul unei excepţii sau al întîmplării. Aşa cum spunea Constantin Kiriţescu, analiza faptelor unui om trebuie să treacă şi pe la uşa personalităţii: „Hazardul împrejurărilor serveşte uneori pe anumiţi oameni mai mult decît posibilităţile lor sufleteşti, după cum pe alţii îi împiedică a-şi da măsura adevărată a valorii lor. Istoria e adeseori ingrată

196


în caracterizările ei. Titlul de «mare» pe care ea îl decerne unor personagii e mai mult în funcţiune de norocul înfăptuirilor decît de valoarea concepţiilor şi străduinţa împlinirilor. De aceea, adevărata istorie critică trebuie să ţină seama la caracterizarea personagiilor, nu numai de faptele materiale cuprinse în palmaresul unui om mare, dar şi de întregul complex sufletesc care 1-a condus la succes ori eşec"243. Legenda spune că viitorul prim-ministru era fiul natural al domnitorului Mihail Sturdza (de unde prenumele de botez Mihail) şi că în timpul domiciliului forţat din 1844 a fost subiectul următoarei anecdote: închis în chilia-celulă de la mănăstirea Rîşca, Mihail Kogălniceanu riscă să se îmbolnăvească grav de plămîni - „Sunt bolnav, sufăr de picioare, de piept..."244. Tatăl său oficial, Ilie Kogălniceanu, cere audienţă la domnitor şi nu ezită să-şi arate îngrijorarea: „Ce ne facem, doamne, că ne moare copilul!". Ca mai toţi eroii autentici ai istoriei noastre şi Kogălniceanu a fost mitizat, pierzînd nepermis de mult din postura sa umană, care în mod firesc i-a determinat acţiunile. Lăudat de prieteni şi de partizani, el a fost portretizat altfel de adversarii săi, iar tuşele negre au fost sistematic cenzurate de istoriografia oficială pînă astăzi. Prinţul Nicolae Suţu, de exemplu, îl vedea astfel: „Kogălniceanu e un om de spirit, înzestrat cu cunoştinţe şi avînd talent oratoric; neobosit în urmărirea ţelului său, îndemînatic la ripostă, cu prezenţă de spirit, şi-a făurit piedestalul mai ales la tribuna Adunării. E chiţibuşar, neruşinat, certăreţ în afaceri, şarlatan politic şi posedă un fond de răutate care-1 îndeamnă să se distingă prin înclinarea de a face rău de dragul de a-1 face"245. Este interesant că şi alţi oameni apropiaţi îl prezită pe 24

3 Domnia Regelui Caro/ /. 5 conferinţe ţinute la Universitatea Liberă în anul 1940, Imprimeriile „Independenţa", Bucureşti, 1941, p. 5. 244

Petre V. Haneş, op. cit., p. 8 (scrisoarea către tatăl său din 22 noiembrie 1844). 245 Memoriile Principelui Nicolae Şuţu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 320.


197

Mihail Kogâlniceanu (1817-1891)

Kogălniceanu cam în aceeaşi notă. Alexandru Golescu „avea oroare de Mihail Kogălniceanu din cauza lipsei lui de caracter şi vieţei destrăbălate ce ducea"246. Aluzia la viaţa destrăbălată este legată direct de relaţiile cu femeile, una din preocupările constante ale multor revoluţionari şi mari figuri istorice româneşti (Al. I. Cuza, C. A. Rosetti, V. Alecsandri247). Sabina Cantacuzino, 246

Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei L C. Brătianu (1821 -1891), Edi tura Universul, Bucureşti, 1933, p. 75. 247 într-o scrisoare trimisă lui Baligot de Beyne la 27 august 1862, Costache Negri spunea în glumă despre Vasile Alecsandri: „Dar poţi să te bizui pe acest şnapan vagabond şi dacă vreo fustă nu-1 va reţine pe undeva pe drum?".

198


fiica lui Ion C. Brătianu, şi-1 amintea astfel: „Cu Mihail Kogăl-niceanu relaţiunile erau foarte variate. Firea lui nedisciplinată şi cu porniri neînfrînate îl arunca fără transiţie cînd în braţele tatei cînd în ale adversarilor lui cei mai îndîrjiţi [...] Pe cît era de urît, de o urîţenie simiescă, cu un corp diform, avea un farmec nediscutat şi o autoritate necontestată, de cîte ori lua o cauză bună în mînă [...] Acelaş farmec îl exercita asupra femeilor, care în mare parte au fost cauza neliniştitei sale vieţi şi deselor nevoi de bani"248. Descoperit în Arhivele Naţionale din Iaşi, carnetul de întîlniri amoroase ale lui Kogălniceanu conţine cifra impresionantă de peste 700 de femei cu care întreţinuse raporturi sexuale, în acelaşi text memorialistic, Sabina Cantacuzino evocă puternicele bănuieli care planau asupra lui Mihail Kogălniceanu ca autor al asasinării prin otrăvire a lui Ion Fălcoianu, directorul penitenciarelor. Prinţul Carol, cunoscut pentru sobrietatea opiniilor sale, îl portretizează într-o singură propoziţie: „temperamentul său îl face să identifice bucuros influenţa sa personală cu binele statului"249. Dînd la o parte pentru o clipă opera numeroşilor hagiografi care 1-au îngheţat pe Kogălniceanu în marmura unei statui, vom găsi mai greu, dar fără echivoc, şi preţuirea marilor oameni de cultură. C. Rădulescu-Motru îl vedea astfel: „S-a vorbit foarte des de uşurinţa cu care bărbaţii politici din epoca renaşterii noastre naţionale au împrumutat din Apus legi şi instituţii, fără a ţine seama de trecutul nostru istoric, amăgiţi numai de expresivitatea pe care aceste legi şi instituţii o dădeau propriilor dorinţe şi interese. Prin aceasta s-a făcut o mare nedreptate lui Kogălniceanu. în scrierile, discursurile şi actele politice ale acestuia lipsesc atît frazele bombastice, pline de 24

** Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 245. Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, voi. 2, p. 71 (traducere forţată a cuvîntului influence prin „înrîurire"; vezi şi forma originală la Victor Slăvescu, Corespondenţa lui Ion Chica cu Dimitrie Sturdza, p. 50/1296, nota 2). 249


optimism naiv, ale unora, cît şi îngrijorările pesimiste ale altora; în toate predomină un simţ critic care ar face şi astăzi cinste unui bărbat de înaltă cultură. Mihail Kogălniceanu a fost cel dintîi român care s-a adăpat la izvorul civilizaţiei apusene, fără să-şi ameţească mintea cu proiecte care să-1 dezrădăcineze din sufletul ţării sale"250. Preocupat cu seriozitate de averea personală aşa cum se poate constata din seria epistolelor sale din exil251 —, Kogălniceanu nu a încetat să o sporească, fără însă ca statutul său de boier înstărit să-i influenţeze ideile revoluţionare. O sinteză a statutului social de la care pornea marele politician şi diplomat a fost făcută într-o lucrare de referinţă apărută în urmă cu două decenii: „M. Kogălniceanu poseda, în 1867, moşii atît în Moldova cît şi în Muntenia. Printre acestea se aflau Văcăreştii, Dadilov şi Budeni, toate în judeţul Ilfov, în general, moşiile erau înzestrate cu «moară cu vapor», unde măcinau locuitorii, fiind angajaţi «maşinişti». Neputînd fi administrate direct de proprietar, fusese însărcinat în acest scop un om pe bază de contract. Moşiile lui Kogălniceanu erau înzestrate cu inventar de muncă modern: pluguri şi grape, maşini de secerat, «maşini de treieriş cu locomobile» etc. Datorită întinderii mari de pămînt stăpînită, Kogălniceanu recurgea pentru valorificarea acestuia la maşini agricole şi muncă salariată, anagajînd mai ales «oameni secerători». Este, deci, în domeniul agriculturii, printre acei moşieri care văd în maşini agricole şi în munca salariată, pricipalii factori de dezvoltare a unei agriculturi moderne. Dar Kogălniceanu se remarcă şi prin eforturi deosebite de stimulare a industriei naţionale, în calitate de proprietar al fabricii de postav de la Tîrgu Neamţ, pentru procurarea lînii dezvoltase chiar un sector de creştere a oilor. Afaceri serioase cu pături şi postav făcea cu statul însuşi. La 16 mai 1875 vindea nepotului său Gr. Kogălniceanu «o fabrică de ^ C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 251 193. Petre V. Haneş, M. Kogălniceanu - Scrisori din exil, Editura Societatea Prietenii Istoriei Literare, Bucureşti, 1934.

200


postav» din comuna Petricani, judeţul Neamţ. Kogălniceanu era antrenat şi în navigaţia fluvială. Poseda şlepuri ce erau utilizate pentru transportul cerealelor pe Prut, spre porturile dunărene, acestea fiind o sursă importantă de venituri. El însuşi, din rezervele sale, făcea comerţ cu cereale şi fîn. în plus, în afară de intensa activitate politică, el profesa şi meseria de avocat, atît în timpul domniei lui Cuza, cît şi mai tîrziu"252. Iată, aşadar, un alt chip al revoluţionarului român. Şi poate nu întîmplător, creatorii autentici ai statului modern român făceau practica ideilor lor revoluţionare prin managementul propriilor averi. Ion C. Brătianu, fără a atinge în acei ani averea colosală a lui Kogălniceanu, s-a lansat ca boier înstărit cu moşii argeşene şi practicînd pe scară extinsă comerţul cu vin. Dar Brătianu nu va ezita să-şi vîndă moşia de zestre a soţiei sale, Pleşoiu, pentru cheltuielile necesare aducerii prinţului Carol de Hohenzollern în ţară, la fel cum făcuse cu moşiile sale Lereşti, Mălureni şi Brătieni după 1848 253, bani cu care a finanţat propaganda în favoarea Principatelor Române şi a cumpărat la Paris, Londra, Roma şi Constantinopol demnitari, funcţionari şi ziarişti străini pe care noi îi tot cităm astăzi drept mari iubitori ai României, ai Unirii şi ai Independenţei. Mihail Kogălniceanu este omul care a dominat epoca reformelor pînă la marea guvernare liberală şi rămîne un erou autentic al istoriei noastre. Părerile critice ale contemporanilor ni se par astăzi un reflex al neînţelegerii realităţii politice pe care o trăiam atunci, în timp ce Kogălniceanu, lucid, potent şi hotărît. lupta izolat în mijlocul unei mulţimi confuze. El căuta şi gloria personală, conştient că o merită. Imaginile contradictorii proiectate asupra figurii lui Mihail Kogălniceanu ascund de fapt acel 252

Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859-1877), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 40. 253 Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, Editura Albatros, Bucureşti, 1993, p. 24.


201

aspect al umanităţii personajului istoric, iar în cazul concret al personalităţii politice aflate în centrul analizei de faţă, ele ne conduc spre un portret „clasic" al bărbatului de stat, înţelegînd prin aceasta un om politic angajat direct şi activ în lupta pentru deţinerea Puterii şi, mai ales, un om care ştie s-o folosească. Sunt calităţile incontestabile ale personalităţii istorice care a dat lovitura din 2 mai 1864, un individ cu virtuţi şi defecte, iubitor de femei şi al manevrelor de culise. Adică un om foarte viu. Cazul Kogălniceanu este important şi pentru mitologia politică actuală, care aşteaptă un erou salvator impecabil, un trimis imaculat al destinului, de tip „Cuza" sau de tip „Antonescu", fără să înţeleagă că el poate fi printre noi, întors dintr-o vacanţă discretă la mare sau liniştit, după ce, printr-o manevră financiară subtilă, a reuşit să mai păcălească fiscul aberant încă o dată.

Cunoaştem acum că, după alegerea lui Cuza în Moldova, acesta i-a oferit conducerea guvernului şi Kogălniceanu a condiţionat acceptarea funcţiei de introducerea proiectului legii rurale. Cuza a refuzat pe motiv că este prematur şi periculos, avînd în vedere mai ales majoritatea conservatoare. Atunci, Kogălniceanu a convenit cu domnitorul ca preluarea şefiei guvernului să se producă după împlinirea Unirii şi după ce statul se va fi consolidat suficient încît să poată susţine o astfel de reformă. Putem constata că între Mihail Kogălniceanu şi Alexandru loan Cuza au existat înţelegeri politice vechi şi un anume acord asupra asumării responsabilităţii. Lovitura de stat dată în mai nu trebuie identificată drept o situaţie de circumstanţă, un act precipitat şi disperat, cică o mişcare politică planificată de mult şi pusă în aplicare în momentul convenabil iniţiatorilor săi. încă din iulie 1860, cu ocazia discutării unei eventuale uniri forţate a Camerelor din cele două Principate, Kogălniceanu ne dezvăluie gîndurile sale asupra rezolvării problemelor legislative ale ţării: „Domnilor, nu

202


e singura dată cînd se pune pe tapet chestiunea întrunirii Came-rilor. Dacă ar fi să ascultăm numai dorinţele noastre, numai impulsia inimei noastre, atuncea nu cred că ar fi unul dintre noi carele să se opună la această mare trebuinţă a naţiei noastre, însă luaţi seama că întrunirea Camerilor este eşită din marginile Convenţiei şi a eşi din Convenţie este a face «un coup d'Etat» şi spre a-1 putea face trebuie să avem mijloace de a-1 putea susţine. Şi noi nu le avem. Oarecine a zis că ocazia trebuie să se prindă de păr, dar la noi în timpul de faţă ocazia n-are păr. Trebuie să ne silim să o facem să-i crească părul pentru ca să avem de ce s-o prindem"254. Ca bărbat de stat autentic, Mihail Kogălniceanu îşi pregătea lovitura cu inteligenţă şi tenacitate, în prima sa guvernare din Moldova (30 aprilie 1860 - 17 ianuarie 1861) el dăduse o circulară către prefecţi (18 noiembrie 1860) prin care interzicea bătaia aplicată ţăranilor, împotriva acestui ordin s-a ridicat un val de proteste ale proprietarilor şi a fost lansată o campanie de denigrare publică a primului ministru, sub acuzaţia de incitare la revoltă a ţăranilor. Ca de obicei în astfel de situaţii, au fost „dezgropate" şi alte subiecte de scandal public. Una din acuzaţii era întemeiată: Kogălniceanu preluase contractele de echipare a Armatei prin fabrica sa de postavuri. La toate incriminările a răspuns cu demnitate: „Lăsaţi atacurile mici şi nepotrivite. Spuneţi ce voiţi. Am avut nenorocirea să devin (prim-) ministru. Principiile mele, opiniile mele politice nu plac la mulţi dintre dumneavoastră. Voiţi să mă daţi jos? Ei bine! Faceţi aceasta însă ca nişte bărbaţi de stat. Atacaţi-mă pe tărîmul actelor mele ministeriale, dar nu căutaţi în viaţa mea privată. Nu alergaţi la mesquinării şi la mărunţişuri"255. Motivaţia lui Kogălniceanu, 254

Lucreţia Rădulescu-Pravătz, Activitatea Iui Mihail Kogălniceanu pînă la 1866, voi. I, Iaşi, 1913, p. 157 (Se citează „Monitorul Oficial al Moldovei", 10 noiembrie 1860; şedinţa din 28 iulie, proces verbal nr. XLII). 255 Ibidem, p. 163 (se citează procesele verbale ale Adunării Elective din Moldova; şedinţa din 17 decembrie 1860, proces verbal nr. VII).


rămasă în picioare şi după renumirea sa ca primministru începînd cu 11 octombrie 1863, avea substrat naţional: „Cîtă vreme ţăranii vor fi sub jug, cît timp ei vor fi consideraţi numai ca nişte maşini bune de produs grîu şi popuşoi, pînă cînd ei nu vor fi lipiţi către ţară prin drituri şi avere, pînă cînd, într-un cuvînt, ei nu vor fi cetăţeni, noi nu vom avea naţie [...] Domnilor, două mii de boieri nu fac o naţie. Acesta este un adevăr pe care nimeni nu-1 poate contesta. Am încercat prin acelaşi interes să leg sumanul şi surtucul, ca şi sub o haină sau alta să bată o singură inimă. Spre a ajunge la aceasta, vă mărturisesc, domnilor, (că) am avut îndrăzneala prin circularele mele de a vorbi ţăranilor de drepturile lor, de demnitatea lor de români. Le-am vorbit de gloria strămoşilor lor, de timpurile lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul, cînd şi ţăranul simţia că are o patrie şi alăturea cu boerul se bătea pentru apărarea ei"256. Sintagma „două mii de boieri nu fac o naţie" este, de fapt, o continuare a mesajului de la Tismana (Padeş) al lui Tudor Vladimirescu. întărirea bazei sociale prin reforma electorală şi rurală urma să constituie în final substanţa naţiunii române moderne. Din acest motiv înalt atît Cuza, cît şi Kogălniceanu nu intenţionau să se dea în lături de la orice acţiune. Momentul loviturii de stat — moment al creşterii suficiente a „părului" de care să poată fi trasă naţiunea - a sosit în primăvara anului 1864. Kogălniceanu declanşase deja mecanismele secularizării averilor mănăstireşti închinate, act politic primit, după unele opinii, cu satisfacţie de Biserica Naţională: „Analizînd legile care reglementau problemele bisericeşti date de Cuza Vodă, constatam că ele erau foarte progresiste pentru acel timp, fiind cerute de înseşi schimbările adînci petrecute în viaţa ţării. Numirea ierarhilor prin decret nu era ceva nou, căci şi în trecut au fost cazuri cînd domnii ţării puneau pe scaunele vlădiceşti pe cine considerau 25

6 fbidem, pp. 171-172 (se citează şedinţa din 15 februarie 1861, proces verbal nr. XXI, p. 301).

204


vrednici. Legea pentru obligativitatea limbii române în toate bisericile ţării, grija pentru seminarii şi pentru starea materială a clerului, înfiinţarea noii Episcopii a Dunării de Jos, arată că domnul Unirii avea cele mai bune sentimente faţă de Biserică, în ce priveşte secularizarea averilor mănăstireşti, aceasta se înscrie printre marile înfăptuiri ale domniei lui Alexandru loan Cuza, cu urmări binefăcătoare şi pentru Biserică, dar mai ales pentru ţară şi cetăţenii ei"257. Aceasta este o concluzie peste timp. La momentul respectiv, procesul de laicizare a statului prin introducerea sistemului democratic a surprins Biserica Naţională şi a lovit-o destul de greu. Ea însă a reuşit să domine statul pînă la urmă, situîndu-se deasupra acestuia, deoarece reprezenta şi reprezintă o legătură mai directă, naturală şi constantă cu nucleul naţional identificat prin expresia poporul român. Forţa Bisericii Naţionale, în ciuda oscilaţiilor politice ale unor înalţi ierarhi, a fost sporită permanent de eşecurile statului. Ideea loviturii de stat a fost expusă de Alexandru loan Cuza lui Dimitrie Bolintineanu, unul din puţinii săi fideli, încă din 1860 cu ocazia unei escale la Episcopia de Buzău: „Acolo, seara, îmi spuse, reprezintînd în culori funebre şi cu un talent rar, dificultăţile situaţiei, şi anunţă în viitor o lovire de stat. Era vorba de a aduce Divanul ad-hoc. Dl. Kogălniceanu fusese avizat prin mine d-a împlini această idee"258. Era însă cu totul prematur. Aşa cum arată Bolintineanu în mai multe rînduri, Cuza se simţea strivit între plăcile de forţă ale mecanismului Puterii: 1. îndeplinirea misiunii de unire a Principatelor. 2. Păstrarea Tronului după ce Unirea Principatelor era recunoscută de Poartă, avînd în vedere limita mandatului său personal. 3. Presiunile partidei 257

Preot profesor dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996. p. 380 (Textul vine să infirme teza că Biserica ar fi avut de suferit din cauza apartenenţei lui Cuza la o lojă masonică). 2 ^ Dimitrie Bolintineanu, op. cit. p. 354.


liberal-radicale. 4. Piedicile puse de blocul conservator. Proiectul loviturii de stat a revenit în actualitate abia după 11 octombrie 1863, cînd domnitorul 1-a readus la guvernare pe Mihail Kogălniceanu. La începutul lunii aprilie 1864, Cuza a avut o întrevedere cu Kogălniceanu, al cărei conţinut a fost dezvăluit în 1879: „ M-a chemat Vodă Cuza şi mi-a făcut întrebarea: Dai legea rurală? Şi am zis: O dau. Mi-a adăugat însă că vrea să facă lovitura de stat cu ocazia legii rurale. I-am răspuns că o voi face, însă cu o condiţie: dacă Camera va refuza să o voteze. După ce se dă vot de blam, sau Vodă Cuza trebuie să se ducă şi să hotărască străinii chestia rurală, sau să se facă lovitura de stat"259, între această ofertă şi data propriu-zisă a loviturii, Cuza a mai făcut o ultimă încercare de a pregăti acţiunea împreună cu liberalii radicali. „Partidul liberal, condus de Ion Brătianu, singurul partid în mîna căruia rămăsese stindardul din 1848, stindardul de viaţă naţională, nu era departe de a face o lovire de stat care, pentru ei, era o revoluţie de sus în interesul libertăţei"260. Domnitorul nu s-a putut înţelege cu ei din cauză că vedea o unitate a curentelor liberale, în direcţia apropierii radicalilor de moderaţii loiali, astfel încît şi stridenţele radicalismului să se diminueze, iar în final să conducă el însuşi acest partid nou. Oricum, radicalii trebuiau să accepte şi numirea lui Kogălniceanu ca prim-ministru, deoarece acesta era principalul promotor al reformei agrare, în această perioadă, Cuza îşi face un program din dorinţa de a deveni liderul necontestat al partidei liberale, fapt ce stîrneşte aversiunea Brătienilor şi îi alertează pe secunzii acestora, în tabăra liberalilor radicali se instalează ura faţă de domnitor. Prima tentativă de punere în discuţie a proiectului legii rurale întocmit de guvernul Kogălniceanu, fără liberalii radicali, are loc 259

Lucreţia Rădulescu-Pravătz, op. cit., p. 229 (Se citează „Monitorul Ofi cial", nr. 7 din septembrie 1879; şedinţa din 6 septembrie 1879). 260 Dimitrie Bolintineanu, op. cit.,, p. 361.

206


la 10 aprilie, în şedinţa din 13 aprilie 1864 Mihail Kogălniceanu pledează însufleţit pentru votarea favorabilă a proiectului său. Majoritatea conservatoare dă un vot de blam guvernului pe motiv că „legea este arbitrară şi socialistă". Moţiunea de blam este primită şi guvernul îşi anunţă demisia. Alexandru loan Cuza refuză însă să primească demisia guvernului, iar criza politică rămîne nerezolvată şi pentru faptul că, în acelaşi moment bine ales de cei doi bărbaţi de stat, Adunarea trebuie să-şi suspende lucrările pentru sărbătorile Paştelui. însă Parlamentul îşi propune să convoace o sesiune extraordinară pentru ziua de 2 mai, destinată dezbaterii şi votării legii electorale. Din clipa asta între domnitor şi Parlamentul ţării cu majoritate conservatoare se declanşează un război abil şi periculos de-a şoarecele şi pisica. Adunarea avusese inspiraţia să acorde Armatei un credit de 10 milioane, ceea ce punea în cumpănă adeziunea acesteia la o eventuală dizolvare a forului legislativ suprem, în aceste condiţii, Cuza dă un prînz generos la care încearcă să îndepărteze bănuielile. Noaptea, după recepţie, convoacă miniştrii la o întîlnire secretă în care le dezvăluie planul loviturii de stat. într-o încăpere alăturată se aflau avocaţii Boerescu şi Costaforu, precum şi prefectul Poliţiei, C. Liebrecht şi generalul Florescu. Planul loviturii de stat avea o componentă violentă, materializată într-o listă neagră de oameni politici conservatori şi liberali care trebuiau arestaţi şi izolaţi la mănăstiri: „Caii de poştă, trăsurile pentru şasezeci de persoane erau preparate, la posturile lor. Nu aştepta decît ordinul"261. Miniştrii oscilau şi majoritatea lor a respins acţiunea. Cuza a contramandat toate ordinele de acţiune de faţă cu aceştia, s-a consultat cu avocaţii şi a anulat actele pregătite pentru sprijinirea oficială a loviturii de stat. Prin această manevră, mizînd pe indiscreţia unuia dintre miniştri, Cuza a adormit vigilenţa deputaţilor şi i-a convins că planul a eşuat. Lovitura de stat a fost presimţită de Ion C. Brătianu. La 14 aprilie îi scria soţiei: „Aici 261

Ibidem, p. 380.


suntem în lupte foarte mari. Dreapta, ieri, a dat un vot de neîncredere ministerului; acum aşteptăm să vedem ce face Cuza. Jţogălniceanu crede că va disolva Camera, iar boierii sunt siguri câ vor fi chemaţi la minister"262. La deschiderea sesiunii extraordinare din 2 mai, după citirea Mesajului Tronului, majoritatea conservatoare lansează o nouă moţiune de neîncredere la adresa guvernului şi anunţă, prin deputatul Vasile Boerescu, că răspunsul la Mesajul Tronului va fi lucrat pe comisii. Decizia echivala inclusiv cu refuzul de a pune în dezbatere legea electorală, o dată cu respingerea legii rurale, în momentul în care preşedintele Camerei, Lascăr Catargiu, încearcă să supună la vot propunerea lui Boerescu, Mihail Kogălniceanu urcă la tribuna Adunării, scoate din buzunar o hîrtie şi dă următoarea declaraţie: „Domnitorul, după o matură chibzuire, a binevoit să nu primească demisia ministerului. Domnitorul a socotit de cuviinţă să facă apel la ţară, însă dumneavoastră singuri în mai multe rînduri aţi recunoscut că această adunare nu reprezintă pe deplin ţara. Dumneavoastră singuri aţi cerut de multe ori reforma legii electorale şi această dorinţă s-a votat în toate sesiunile. Domnitorul dar are dreptul a face apel la ţară, însă la ţara reprezentată după o nouă lege electorală. Şi, precum Camera declară că nu poate discuta cu ministerul acesta, aşa şi noi miniştrii zicem că nu putem să primim a se rosti Adunarea decît asupra legii electorale şi creditelor cerute pînă la 15 august, cînd are să vie o nouă Cameră, căci pe aceasta avem s-o dizolvăm"263. La pronunţarea acestor cuvinte categorice, în sala Parlamentului se declanşează un vacarm de vociferări prin care abia se aude vocea lui Lascăr Catargiu, care anunţă dizolvarea Adunării. Ni s-a păstrat peste timp relatarea unui ofiţer 262

Ion Nistor, Din corespondenţa famliei Ion C. Brătianu (18592 1883), Imprimeriile „Independenţa", Bucureşti, 1933, voi. l, p. 25. ^3 Suplimentul „Monitorului Oficial", nr. 209 din mai 1864; şedinţa din 2 mai 1864; proces verbal nr. LXXXII.

208


din garda palatului, care a fost martor la concentrarea de trupe din apropierea clădirii Parlamentului (o subunitate de infanterie şi un escadron de cavalerie), precum şi la raportul dat de Liebrecht lui Baligot de Beyne după consumarea loviturii din Cameră: „Unii deputaţi voiau să mai vorbească, dar trupa, care era la uşa Adunării, a năvălit imediat în incintă. Deputaţii, cînd au văzut oştirea, au înmărmurit şi au prins astfel de spaimă, încît unii fugeau cu capul gol, alţii fugeau pe ferestre şi într-o clipă nu mai fu nimeni în sala de şedinţe"264. Este una din puţinele consemnări ale implicării Armatei şi în acest moment. Liebrecht şi-a încheiat relatarea cu o batjocură la adresa deputaţilor: „Leş miserables, j'avais raison de paner que certe engeance etait bien lâche pour oserfaire la tnoindre resistence"265. Prezentarea exclusiv pozitivă a loviturii de stat în istoriografia României a căutat să îndepărteze orice aluzie la măsurile de siguranţă pe care şi le-a luat Cuza cu ajutorul Armatei. Nu trebuia spus că acest act s-a făcut sub ameninţarea armelor. O spune însă Ion Luca Caragiale într-un articol din 1896: „Cînd la 2 mai soldaţii au năvălit în Cameră, deputaţii au sărit toţi nebuni pe ferestre. Lascăr Catargiu sta la biuroul său de preşedinte şi scria. Un ofiţer cu cîţiva soldaţi se reped la dînsul şi vor să-1 arunce cu violenţă. El ridică ochii de pe hîrtie şi zice liniştit: «Mă rog, staţi încă olecuţă... Eu sunt preşedinte; nu pot pleca pînă nu-mi termin procesulverbal al şedinţei»"266. De altfel, implicarea trupelor militare atît de des în 264

Prof. Senator Badea Mangâru, România sub Vodă Cuza, regii Caro/ / şi Ferdinand I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1932, p. 40 (Ofiţerul martor al evenimentului a fost identificat în persoana viitorului general Teodor Văcărescu). 265 Ibidem, p. 41. 266 I. L. Caragiale, Publicistică şi corespondenţă, Editura „Grai şi suflet Cultura Naţională", Bucureşti, 1999, p. 373 (Scena trimite prea direct la personajul Trahanache din O scrisoare pierdută pentru a nu fi sursa ei de inspiraţie; vezi şi Şerban Cioculescu, Viaţa lui I. L.Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, capitolul în politică, p. 137).


rnai toate acţiunile politice majore, în stăpînirea mulţimilor şi în impunerea unor legi a alimentat credinţa ofiţerilor că pot interveni în administrarea Puterii, iar pe conspiratori i-a îndemnat să-şi atragă vîrfurile Armatei. Mijloacele folosite de Cuza se vor întoarce pînă la urmă, extrem de uşor, împotriva lui. Conform Convenţiei de la Paris, prin Art.17, alineatul 3, domnitorul putea să dizolve Adunarea, dar avea obligaţia „să convoace o nouă Adunare, care va trebui să se întrunească într-un răstimp de 3 luni", în această perioadă se organizau alegeri. Avînd în vedere sistemul electoral impus de Convenţie, rezultatul acestor alegeri ar fi dat aceeaşi majoritate conservatoare, în consecinţă, esenţa loviturii de stat din 2mai a fost decizia de a nu mai organiza alegeri după legea electorală veche, ci de a organiza un plebiscit pentru proiectul noii legi electorale. Această concluzie a fost, de fapt, confirmată înainte de sfîrşitul veacului de mai mulţi oameni politici, între care Nicolae Filipescu: „Legea rurală, pentru care ne învinovăţiţi, nu s-a făcut de nici unul din partidele noastre. Nu s-a făcut de partide, nu s-a făcut de Parlament; a fost decretată şi a fost decretată în contra noastră a tuturor. Şi sa făcut în contra noastră, nu fiindcă nu voiam să dezlegăm cestiunea rurală, ci din contra, căci cel dintîi care a voit să-i dea o dezlegare, a fost Barbu Catargiu [...] Iată ceea ce se urmărea de Vodă Cuza şi de Kogălniceanu: era înfiinţarea dictaturei şi legea rurală era pretextul loviturei de stat"267. Nu poate fi invocat nici vidul legislativ - care este tema predilectă a teoriei necesităţii acţiunii cuplului Cuza - Kogălniceanu -, deoarece Parlamentul României luase deja o măsură de interes naţional şi cu caracter patriotic. Printr-o lege votată în Parlament se interzicea modificarea sistemului electoral ca urmare a unor noi decizii luate de Marile Puteri: „La 23 mai (1861), Adunarea Electivă de la Bucureşti adopta, cu 29 de voturi contra 19, o moţiune prin care se declara 267

Nicolae Filipescu, Discursuri politice, voi. l (1888-1901), Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1912, pp. 152-153.

210


că orice proiect de reformă a legii electorale elaborat în afara acţiunii legale a corpurilor legiuitoare, spre a fi prezentat Conferinţei Puterilor, va fi considerat ca o violare a drepturilor de autonomie şi a Convenţiei care o garanta"268. Cuza a dat o proclamaţie — concepută şi pregătită din timp de Mihail Kogălniceanu - prin care anunţa organizarea plebiscitului şi justifica lovitura de stat. Sunt luate măsuri de conservare a ordinii publice şi Armata este pusă în stare de alarmă. Simultan, domnitorul dă publicităţii un Statut dezvoltător Convenţiunei din 7 august 1858 care, sub acoperirea unei îmbunătăţiri a prevederilor Convenţiei de la Paris, o înlocuia pe aceasta cu o lege fundamental nouă. Era, în realitate, un act mascat de autoritate personală, o ultimă acţiune a doctrinei „faptului împlinit". La 21 mai 1864 se dădea publicităţii rezultatul plebiscitului: 682 621 pentru, l 307 împotrivă şi 70 220 abţineri269. Nici o analiză serioasă nu poate da consistenţă democratică acestui plebiscit pe care oamenii politici ai vremii 1-au considerat înscenat, iar Cara-giale 1-a făcut celebru prin scene de umor devastator. Prezentat domnitorului pe o pernă de catifea roşie, la fel cum pînă atunci erau aduse firmanele otomane, rezultatul plebiscitului simboliza independenţa României, ca act de voinţă liberă a cetăţenilor săi. Sigur că dacă lucrurile ar fi fost atît de simple, n-ar mai fi fost nevoie de un Război al Independenţei, dar epoca s-a sprijinit fundamental pe simboluri şi aparenţe. Efectul lor principal s-a simţit în interior, în naţiune, şi mult mai puţin la Constantinopol. Plebiscitul din 1864 este important în istoriografie şi pentru faptul că a lansat în politica românească tema „evenimentului epocal" şi a legat Istoria la loc, de unde fusese ruptă după moartea Sfîntului Constantin Brâncoveanu, cu apariţia unui nou erou între 268

Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România pînă la 1918, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1983, p. 122. 269

Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera Iui Cuza vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 248.


211

eroi, în persoana lui Cuza. La Bucureşti s-au organizat serbări spectaculoase, banchete populare şi pavoazări exuberante, toate avînd scopul să protejeze, prin aderenţa cetăţenilor, o Putere care se legitima printr-o lovitură de stat care zdrobea principala instituţie democratică Parlamentul. A apărut şi primul imn închinat de un poet al Curţii, directorul ziarului „Buciumul", francmason în gradul 18.41 al Marii Loji Steaua Dunării, Cezar Bolliac, care împodobise clădirea redacţiei cu simboluri francmasonice naţionale: provinciile Daciei înscrise într-un triunghi înconjurat de o ghirlandă de stejari, în cîmpul căreia se găsea următorul imn „aşezat în mod antic roman": „Celuice-a făcut Unirea. Celui ce-a luat averea română din mîinile străinilor. Celui ce a împroprietărit pe clăcaşi. Celui ce-a chemat pe toţi românii la drepturile civile şi politice. Celui ce-a dat instrucţiunea gratuită şi obligatorie pentru ambele sexe. ••, Celui ce-a omorît moartea. Celui ce-a armat ţara. i Apărătorului românismului. , Protectorului naţionalităţilor. Părin telui pa triei. Domnitorului românilor, Alexandru loan Cuza. Recunoştinţă eternă"270'. în text se regăsesc toate temele reformelor legate pentru totdeauna de numele lui Cuza şi Kogălniceanu, la care naţiunea a răspuns cu o amintire şi un respect mereu vii. în ultimă instanţă, ce lecţie putem primi de la lovitura de stat din 2 mai 1864? Că reformele nu se pot introduce decît prin regim autoritar 270

I. G. Valentineanu, Alegerea, detronarea şi fnmormfntarea lui Cuza-Vo-dă...,p. 35.

212


şi anihilarea Parlamentului? Dacă este aşa şi naţiunea română continuă să privească lovitura de stat ca un act eroic, şi pe actorii săi ca pe nişte eroi, atunci această modalitate de rezolvare a problemei reformelor în România se va repeta. Pentru a bloca pericolul cel mai mare - intervenţia străină -, Cuza îşi organizează minuţios, prin oamenii săi de încredere de la Constantinopol şi cu sprijinul decisiv al bancherilor evrei de acolo, o vizită la Sultan. Aceasta are loc în ziua de 8 iunie, cu toate onorurile unui şef de stat şi se încheie cu recunoaşterea oficială a schimbărilor constituţionale operate de domnitorul român. La acea dată, relaţiile Porţii cu Franţa se sprijineau încă pe proiectul întăririi României, ca stat tampon între Rusia şi Imperiul otoman. Francmasoneria acţiona în sprijinul consolidării statalităţii României, iar Alianţa Israelită Universală intervenea în forţă (politică şi financiară) pentru protejarea domnitorului român. Astfel, reacţia Porţii s-a limitat la atenuarea cîtorva prevederi din Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, iar altele sunt adăugate de Puterea Suzerană cu titlu strict formal. Mintea strălucită a lui Kogălniceanu şi voinţa lui Cuza rezolvă problema acestor intervenţii ale Porţii într-un stil pur românesc: în Ioc să introducă modificările cerute de Poartă în noul text, ei dau publicităţii forma iniţială a Statutului şi tipăresc separat modificările aduse de Poartă. La acestea din urmă nu s-a mai uitat nimeni. Convenţia de la Paris era practic anulată. Lovitura de stat a reuşit.

Efecte imediate

;

^

j

S-a afirmat că modelul loviturii de stat din 2 mai 1864 date în România a fost lovitura de stat din 2 decembrie 1851 prin care Ludovic Napoleon Bonaparte a preluat puterea absolută, pentru ca apoi să devină împăratul Napoleon al III-lea al Franţei. Sub acest enunţ generic, o comparaţie între cele două evenimente nu poate fi reflexul fidel al realităţii, în dimineaţa zilei de 2 decembrie 1851, preşedintele Republicii a declanşat o lovitură militară


care a învins două zile mai tîrziu, în seara zilei de 4 decembrie. Pe bulevardele Parisului au fost desfăşurate trupe care au luat cu asalt baricadele şi au nimicit orice rezistenţă. Generalul Magnan a atacat şi cucerit primăria arondismentului V, precum şi cartierul Saint Martin. Divizia Renaud a ocupat Cartierul Latin, iar divizia Levasseur zona urbană dintre porţile Saint Martin şi Saint Denis şi piaţa Greve. Divizia Carrelet se desfăşoară începînd din piaţa Madeleine. Toate unităţile militare angajate în lupta de stradă au produs victime în rîndul oponenţilor loviturii de stat. Fără îndoială că aşa ceva nu s-a petrecut la Bucureşti, cu toate că domnitorul Alexandru loan Cuza era pregătit să folosească Armata — în primul rînd trupele din lagărul de la Floreşti de Prahova. Unde lovitura de stat a lui Cuza seamănă cu cea a lui Napoleon al III-lea este la pachetul de reforme introdus rapid după victoria militară. Mai întîi, Napoleon a organizat un plebiscit pe care 1-a cîştigat cu un scor zdrobitor (7 439 216 pentru şi 246 727 contra). Apoi a dat Franţei o nouă Constituţie prin care îşi atribuia cele mai mari puteri: „numea pe toţi funcţionarii, inclusiv miniştrii, deţinea o parte din puterea legislativă, încheia tratate, declara război, proclama starea de asediu. El era asistat de trei corpuri: Consiliul de Stat numit de preşedinte, Corpul legislativ (251 de membri) prin vot universal, care vota legile şi bugetul, fără a avea însă dreptul de a le discuta. Pentru a putea fi şi mai uşor ţinuţi în frîu, deputaţii nu primeau indemnizaţii fixe, cuantumul lor depinzînd de bunăvoinţa noului dictator al Franţei, în ce priveşte a treia adunare, numită ulterior Senatul, ai cărei membri erau numiţi de preşedinte, aceasta putea respinge legile neconstituţionale şi modifica Constituţia de comun acord cu puterea executivă"271. 271

D. Rosenzweig, AI doilea imperiu în Franţa, în Manual de istorie universală modernă, Universitatea Bucureşti, 1972, voi. II, partea I, p. 135 (De precizat că Napoleon a devenit împărat abia în noiembrie 1852, prin a doua lovitură de stat, confirmată de un nou plebiscit).

214


La Bucureşti, domnitorul Alexandru loan Cuza a înfiinţat Senatul, care „vota legile, exceptînd bugetul statului, primea petiţiile particularilor, le discuta şi decidea urmarea ce trebuie să li se dea [...] Consiliul de Stat pregătea proiectele de legi, avînd şi misiunea, în cazul cînd între Cameră şi Senat s-ar fi ivit un conflict cu prilejul dezbaterii unui proiect de lege, să studieze din nou acel proiect şi să propună soluţia pe care guvernul o supunea Adunării legiuitoare"272. Preşedintele Consiliului de Stat era chiar domnitorul. Prin efectele loviturii de stat Cuza punea şi Adunarea Electivă sub controlul său: „Cuza Vodă a luat astfel o serie de pre-cauţiuni ca, în viitor, Adunarea Electivă să nu mai poată împiedica realizarea planurilor sale de reforme şi să paralizeze acţiunea guvernului. De aceea, prin Statut, a prevăzut ca preşedintele acestei Adunări să fie numit de domn, regulamentul ei interior să fie întocmit de guvern şi la exercitarea puterii legiuitoare să participe şi Senatul, alcătuit din membri numiţi de şeful statului, aşadar, desemnaţi de el printre bărbaţii politici care se bucurau de încrederea sa şi pe devotamentul cărora putea conta"273. Fără îndoială că, prin adoptarea sistemului de putere, a Codului Napoleon şi a legislaţiei administrative franceze, Alexandru loan Cuza îşi asigura sprijinul sigur al Parisului şi bloca o intervenţie militară împotriva României, ştiut fiind că o astfel de decizie nu se putea lua decît cu acordul tuturor Puterilor protectoare: „în esenţă, modificările pe care Statutul le aducea Convenţiei de la Paris însemnau stabilirea în Principatele Unite a unui nou regim politic bazat pe preponderenţa puterii executive. Fără îndoială că unul din izvoarele de la care s-a inspirat domnitorul în alcătuirea operei sale a fost Constituţia franceză din 1852, în vigoare la acea dată în Franţa" 274 . Al doilea aliat, apărut surprinzător în ecuaţia 272 273

274

Ibidem. Ibide m, p . 3 98.

•

;

' « ' '

. --' •'

.•'<•'•• • •'>:.• • ,'• ' • - • - . . • • • '

Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare în România ptnă la 1918, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1983, p. 139.


reformelor lui Cuza, a fost Poarta care era nevoită să accepte o guvernare de mînă forte a unui domnitor „provizoriu", pentru a împiedica o influenţă rusească mai mare. '

'•

''

' ':

•

:

' .

L

'

Forma fără fond Trebuie arătat de la început că nu există moment mai potrivit pentru a ilustra distanţa între evoluţie şi revoluţie în istoria României moderne, ca în perioada ultimilor ani de domnie ai lui Cuza. Lupta politică dusă de Dreapta conservatoare pentru asigurarea unei evoluţii fluente şi naturale a statului român găsea în momentul revoluţiei liberale/cuziste o confirmare dureroasă. Soluţia aleasă de liberalismul naţionalist, aceea a construcţiei unui stat înaintea construirii unei societăţi, a generat un lung şir de bătălii politice, salturi şi rupturi sociale care au încetinit dezvoltarea unei societăţi mature în România. Dreapta nu a încetat, chiar şi pe timpul Mişcării legionare, să acuze clasa politică implicată în importul de instituţii străine, acţiune care se află la originea prea numeroaselor „revoluţii"din societatea românească, a loviturilor de stat şi a tentativelor, care toate căutau să schimbe o stare de lucruri improprie funcţionării statului, într-adevăr, statul înseamnă instituţii şi guvernarea lui Cuza a înfiinţat aproape toate instituţiile necesare unui stat modern, dar pe un teren impropriu. Instituţiile au fost umplute cu oameni nepregătiţi să le gestioneze şi în foarte scurt timp au căzut pradă celui mai devastator fenomen care întreţine mediocritatea administrativă: birocraţia, într-un elogiu public adus lui Nicolae Bălcescu, marele visător al României moderne, Mihai Eminescu scria: „Dumnezeu a fost îndurător şi 1-a luat la sine înainte de a-şi vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contimporanii care au copilărit împreună cu dînsul şi în cercul lui de idei le-au exploatat pe acestea, ca pe o marfă, cum au introdus formele goale ale Occidentului liberal, îmbrăcînd cu dînsele pe nişte oameni de nimic. El s-ar spăimînta văzînd cum a fost să se realizeze pe pămîntul nostru libertate şi

216

"g


lumină. El ar vedea parlamente de păpuşi neroade, universităţi la care unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c-un cuvînt oameni care, văzînd că n-au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n-o au şi o pricepere pe care natura n-a voit să le-o deie"275. Cu mediocritatea administrativă atît de plastic definită de Eminescu, funcţionalitatea reformelor lui Cuza s-a lăsat îndelung aşteptată. Reforma electorală. Prin noua lege electorală, subiect al loviturii de stat din 2 mai 1864, numărul alegătorilor cu drept de vot se ridica la 754.148. „Saltul a fost uriaş, căci, sub regimul stipulaţiilor electorale ale Convenţiei de la Paris, în toată România, abia 5 002 cetăţeni participau la alegerea deputaţilor"276. Vechiul sistem electoral produsese deja situaţii ridicole, dominate de absurd, cum este cea semnalată de A. D. Xenopol: „Erau judeţe în care numărul de alegători abia ajungea la 5, iar în cel al Izmailului nu era decît unul singur, vestitul Vladimir Stoica, care se convoca pe el însuşi în ziua alegerilor, constituia el singur biroul (electoral) şi subsemna în procesul-verbal al alegerei tot el, şi ca preşedinte şi ca secretar şi ca corp electoral şi, în sfîrşit, se alegea pe el însuşi, «cu majoritatea de vot, adecă unanimitatea»"277. Pe fondul procesului lingvistic în curs, de definire a limbii române literare şi cu un procent foarte mare de analfabeţi, corpul electoral era acum expus manevrării facile. Cîştigul imens era de partea partidei liberal-radicale, ale cărei extensii în mahalalele oraşelor şi tîrgurilor se aflau în evident progres. Apoi, reforma educaţională şi administrativă a adus în sate noi agenţi electorali: învăţătorul, preotul şi notarul — ceea ce I. L. Caragiale numea 275

M. Eminescu, Opera politică, voi. l, Bucureşti, 1999, p. 121. ^ Constantin C. Angelescu, op. cit., p. 397. 277 A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, voi. l, Editura Albert Baer, Bucureşti, 1910, p. 396.

27


217

„dăscălimea, popa şi moflujii". Un mecanism favorizant pentru penetraţia electorală a liberalismului radical a fost introducerea noului sistem administrativ de tip francez care a pus avocatul pe axa noului sistem de proprietate. Avocatul de la oraş va deveni un personaj fundamental pentru funcţionarea societăţii urbane şi rurale. Necunoaşterea legilor de către popor şi instablitatea legislativă dată de schimbările prea dese de guvern au încetinit şi ele construcţia unui stat puternic. Proiectată în timp, reforma electorală a generat şi circul electoral consemnat savuros de literatura română, de memorialistică şi de publicistica străină. De la agenţii electorali care străbăteau satele cu ţoiul în mînă şi promiteau vaci fiecărui ţăran şi pînă la celebrii bătăuşi, recunoscuţi de Marea Enciclopedie Franceză, totul îşi are originea în mărirea artificială a bazei electorale din 1864. Nu numai că a fost prea devreme pentru cetăţeanul român, dar 1-a surprins complet nepregătit să-şi asume conştient rolul de om politic. El a rămas timp de un secol şi jumătate o pradă uşoară a populismului. în mai puţin de 90 de ani (1859 1947), România a avut 108 guverne! Reforma administrativă. Imaginea grăitoare şi suficient de veridică a urmărilor imediate pe care le-a avut introducerea prin lovitură de stat a reformei administrative, după model francez, se găseşte la Alexandru Marghiloman, într-o prelegere publică organizată de Institutul Social Român, el dădea un exemplu elocvent: „După lovitura de stat de la 2 mai 1864, s-a dat României, de-a gata, făcîndu-se tabula rasa de toate instituţiunile ei civile, penale şi administrative, i s-a dat de-a gata Codurile Napoleon şi legislaţiunea administrativă franceză, fără să se ţină seama de diferenţa gradului de cultură între amîndoua statele. Care a fost rezultatul? Douăzeci - douăzeci şi cinci de ani, domnii mei, în România n-au mai fost acte de stare civilă. S-a luat de la preoţi — singurii cărturari de pe vremuri şi care, sub disciplina pe atunci de fier a chiriarcului, ţineau registrele de botez cu foarte multă rînduială -, s-au luat actele de stare civilă pentru a fi date unui primar care nu ştia carte. Rezultatul: încă pe vremurile cînd

218


eram în magistratură, tribunalele, de dimineaţă pînă seara, erau ocupate să fabrice statul civil al oamenilor. Şi vorba de fabricaţiune nu este excesivă, fiindcă la uşa tribunalului, prin toleranţa tuturor, fiinţau fabrici de martori care, aceiaşi, depuneau pentru actul civil şi al unui bătrîn de 70 de ani şi al tînărului de 18 ani. S-au îngreuiat toate formele căsătoriei, s-a făcut un act solemn, cerînd, cum ştiţi, publicaţiuni, termene de opoziţiuni şi celelalte: rezultatul a fost că la ţară, ţăranii nu s-au mai însurat şi 25 de ani populaţiunea rurală a trăit în stare de concubinaj, pe care, cu bună-credinţă, îl credeau legal. Nu era un ţăran care să nu-i zică, celei pe care a aşezat-o la vatra lui, soţia mea"278. O consecinţă a fost şi faptul că numeroşi evrei şi-au obţinut cetăţenia română prin fraudă, fapt care va fi invocat mai tîrziu de guvernele liberale pentru anularea actelor respective şi va alimenta reacţia antiromânească din străinătate. Tot atunci onomastica românească s-a umplut de Popescu, lonescu, Iliescu, Georgescu, Dumitrescu, Constantinescu, derivate direct şi artificial din prenumele oamenilor, după algoritmul Ion al lui Vasile = Ion Vasilescu. Efortul imens pentru întocmirea primei evidenţe a populaţiei a dus la simplificarea procedurilor. Pe Ion Creangă trebuia să-1 cheme Ion Ştefănescu, după tatăl său Ştefan. Conservator de circumstanţă, Creangă şi-a păstrat numele după bunicul său. Barbu Ştefănescu Delavrancea însă n-a scăpat. De altfel, la această situaţie onomastică improvizată se adăuga şi incertitudinea asupra datei naşterii cetăţenilor, situaţie vizibilă în timp prin dificultatea de a stabili cu precizie, de exemplu, data naşterii unor mari personalităţi279. 27^ Al. Marghiloman, Doctrina conservatoare, în Doctrinele partidelor politice, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1923, p. 113. 279 Emilia Şt. Milicescu, Pe urmele lui Delavrancea, Editura SportTurism, Bucureşti, 1986, p. 23 (vezi şi p. 8, declaraţia lui Barbu Delavrancea: „Numele de Ştefănescu n-a fost al meu şi nu 1-au purtat nici părinţii, nici bunii mei...")


219

Reforma agrară. Impactul real al noii legi rurale a fost cercetat timp de mai multe decenii, cu argumente pro şi contra. Cert este că aplicarea ei a fost un eşec. De altfel, şi conceptual reforma din 1864 s-a dovedit greşită, dînd încă o dată dreptate lui Barbu Catargiu, care a plătit cu viaţa lui pentru luciditatea cu care a văzut pericolul. Analiza efectelor sociale şi patrimoniale asupra soartei ţăranului român a oscilat în timp între lauda excesivă şi acuzaţia că 1864 este originea lui 1907. Hagiografi de circumstanţă ai lui Cuza au pedalat pe caracterul socialist, revoluţionar al actului de la jumătatea deceniului şapte al secolului trecut, care ar fi eliberat ţăranii dintr-o servitute înrobitoare. Este o amăgire care a costat, într-adevăr, România două răscoale majore: 1888 şi 1907. Pentru a înţelege cît mai bine eşecul acestei reforme, vom apela la mărturia unei persoane foarte apropiate de domnitor: secretarul său particular Baligot de Beyne. în două din scrisorile sale, expediate la scurt timp după lovitura de stat şi la un an după aceasta, realitatea zdrobeşte orice iluzie. La 17/29 noiembrie 1864, Baligot de Beyne îi scria entuziast lui Costache Negri: „Fie ca amintirea agitaţiilor furtunoase ale trecutului să nu apese asupra hotărîrii dumitale: nimic asemănător nu se mai poate produce astăzi. Camera nu va mai cuprinde desigur nici un element care ar putea provoca agitaţii: în faţa manifestaţiilor populare inspirate de marile măsuri pe care le cunoaştem, reacţionarii şi ultraliberalii au dispărut; alegerile consiliilor generale permit să presupunem şi ce vor fi alegerile pentru Adunare. Masele ţărănimii, micii proprietari, burghezii, comerţul au vrut să cunoască pe candidaţii Prinţului domnitor şi i-au numit. Acelaşi lucru se produce pentru alegerile care vor avea loc duminica viitoare. Ţara a abdicat, într-un cuvînt"280. Asupra „dispariţiei" reacţionarilor şi a ultra-radicalilor vom avea ocazia să revenim. Dar deziluzia lui de Beyne la un an după lovitura de stat şi lansarea reformei agrare 280 Arthur Baligot de Beyne, Corespondenţa cu Alexandru loan Cuza şi Costache Negri, Editura Junimea, Iaşi, 1986, p. 232.

220


este la fel de sinceră. La 12/24 aprilie 1865 îi scria lui Alexandru loan Cuza, aflat la tratament în străinătate, dîndu-i un raport destul de detaliat asupra situaţiei din ţară: „Priaţe! ••>-<\•"-•• Am sosit de la Slatina prin Piteşti. Mă tem foarte mult ca guvernul să nu se închidă într-o linişte foarte primejdioasă, dacă el crede că ajung cîteva rînduri inserate în «Monitorul» de ieri pentru a obţine ca ţăranul să se hotărască să are. Am avut de-a lungul întregului drum (zece poşte) lamentabila privelişte a unor pămînturi cu totul necultivate, în afară de şase sau şapte cîmpuri, care nu fac la un loc, desigur, nici cinci pogoane, în judeţul Olt, s-a lucrat mai mult: reiese din informaţiile pe care le-am obţinut din diferite surse că sînt de la 500 la 800 de pogoane de boranţă. în ceea ce priveşte ultima recoltă, grîul a fost strîns ud; cu porumbul situaţia e şi mai rea; se socotesc 80 la sută boabele stricate. Este o perspectivă tare tristă. Ceea ce e şi mai t rist est e hotărîrea ţăranilor de a nu lucra. M-am oprit din drum de mai multe ori, am discutat cu mulţi oameni. Rezultă din toate informaţiile mele: că împărţeala n-a fost făcută aproape nicăieri, că faptul acesta trebuie atribuit mai multor cauze: mai întîi, rarităţii inginerilor guvernului, singurii pe care-i vor ţăranii (nu e decît un singur inginer în tot judeţul Olt); apoi, pretenţiilor ţăranilor, care, în general, cred că legea le-a acordat o parte prea mică şi că, acolo unde împărţeala s-a putut efectua, cu bună înţelegere şi acolo chiar unde a trecut, un inginer de al guvernului, ei nu vor să-şi primească lotul în bloc, într-un singur loc, ci pretind o sută de pogoane ici, o sută dincolo etc., cu riscul de a şi le împărţi mai tîrziu între ei, ceea ce va constitui o altă dificultate. La toate frumoasele mele argumente, mi-a fost greu să obţin alt răspuns decît acesta: «Vom aştepta. Vom trăi mereu bine pînă la primăvara următoare».


221

Dacă le vorbeam de Alteţa Voastră Serenisimă, de afecţiunea Voastră pentru ei, de grija pe care-o arătaţi intereselor lor, precum şi de sfintele angajamente pe care guvernul le luase faţă de proprietari şi de necesitatea absolută de a onora aceste angajamente, adică de a plăti obligaţiile rurale, toţi şuşoteau, cei mai răutăcioşi erau numai urechi şi surîdeau cu un aer batjocoritor fără a spune pîs, dar care, exprima limpede această idee pe care alţii au aflat-o cuvînt cu cuvînt: «Bah! Credeţi că vom plăti vreodată?» Dacă te adresezi subprefecţilor, aceştia spun că sînt fără autoritate, că nu pot face nimic mai mult decît să comunice primarilor ordinele prefecturii, primari care adesea nici nu le răspund. Dacă te adresezi ţăranilor, aceştia spun că instituţia primarilor este o plagă în plus, că primarii lor sunt înţeleşi cu subprefecţii să-i jefuiască; că plîngerile lor adresate prefecturii se înapoiază la primari cu apostilele subprefecţilor şi că acum ai de dat două bacşişuri, în loc de unul singur f ...J Al Alteţei Voastre Serenisime cel mai umil, cel mai supus şi cel mai devotat servitor,

Baligot de Beyne"281 ;

• »v

4

;.'-.•

;

Aşadar, o rară imagine de şoc autentic produs de realitate asupra actului de guvernare, care are şi calitatea de a confirma documentar acurateţea operei literare a lui Ion Luca Cara-giale, Duiliu Zamfirescu sau Barbu Delavrancea, oameni politici de Dreapta. Istoricii şi analiştii politici au interpretat prevederile legii Cuza Kogălniceanu ca pe un act politic pozitiv şi au formulat de cele mai multe ori o opinie sintetică asupra consecinţelor ei, dar actul în sine a avut o aplicabilitate, şi modul în care a influenţat acesta regimul proprietăţii rămîne fundamental pentru înţelegerea efectelor sale. într-o teză de doctorat în litere, Lucreţia Radulescu-Pravătz, o studentă eminentă 281

Ibidem, p. 193.

222


a lui A. D. Xenopol, a avut curiozitatea să solicite expertiza unor specialişti în drept agricol ai timpului: „Mai toţi acei ce-au scris despre această lege arată principalele ei neajunsuri: prea mica întindere a pămîntului, împărţirea lui la moştenitori, lipsa de imaş, preţul prea mare a despăgubirii, luarea dreptului de-a lua din pădure cele necesare pentru casă etc. şi alte învinuiri pe care le vom adaogă cînd vom vorbi despre studiul fiecăruia în parte"282. Georges Moroianu găsea erorile legii rurale în valoarea prea mare a despăgubirilor pe care trebuia să le plătească ţăranul şi în faptul că „ţăranul, fiind lipsit de orice mijloace de existenţă, se adresă proprietarului sau arendaşului care îi dădu ori popoşoi, ori bani pentru a-şi cumpăra; în schimb, ţăranul îşi angajează munca pentru unul sau mai mulţi ani"283. Grigore Ch. Chebap, alt specialist în legislaţia rurală, ajunge la concluzia că legea Cuza — Kogăl-niceanu a avantajat în realitate proprietarii, fiindcă au fost împroprietăriţi numai ţăranii clăcaşi cu pămînt pe care-1 aveau din perioada Regulamentului organic. Emil A. Frunzescu trage următoarea concluzie: „O mare vină a acestei legi, care a contribuit la exploatarea fără milă a ţăranilor şi la menţinerea lor într-o stare de mizerie, e lipsa de păşune, aşa că ei nu mai putură ţine vite"284. Dr. George Major, autor al unui tratat despre Politica agrară la români, califică reforma rurală din 1864 astfel: „Ca act politic şi de stat, ea a fost inferioară şi, în consecinţă, ea a rămas cu mult în urma celorlalte acte mari săvîrşite în acea epocă măreaţă de aşezări lăuntrice, ca Unirea Principatelor, secularizarea averilor mănăstireşti, desrobirea ţiganilor, introducerea învăţămîntului public gratuit etc."285 Puse alături de criticile aspre ale lui Radu Rosetti şi C. Dobrogeanu-Gherea, afirmaţiile acestor specialişti se constituie într-un corp de opinie solid care diminuează substanţial 282

Lucreţia Rădulescu-Pravătz, Activitatea Iui Mihail Kogălniceanu pînă la 1866, Editura Goldner, Iaşi, 1913, p. 261. 283

284 285

Ibidem, p. 262.



223

valoarea acestei reforme, în opera sa Neoiobăgia, C. Dobro-geanu-Gherea transferă responsabilitatea pentru eşecul problemei agrare „claselor şi grupărilor sociale de atunci", făcîndu-i pe Cuza şi Kogălniceanu doar nişte actori secundari. Dar pentru a nu da o direcţie ideologică analizei sale, cunoscutul socialist face o distincţie între judecata istorică şi analiza economico-socială: „Astfel, ţăranii au primit pămînt puţin, absolut neîndestulător pentru formarea unei gospodării ţărăneşti, au primit pămîntul cel mai prost — nisipuri, luturi, rîpi —, au primit pămînt prea depărtat de locuinţele lor, înconjurat de pămînt boieresc, fără putinţă de a ajunge la el decît cu învoirea boierului, au primit de multe ori pămînt fără adăpători pentru vite, care au rămas iarăşi în mîna proprietarilor mari. S-a făcut, deci, parcă anume ca această proprietate mică ţărănească nu numai să nu se poată desvolta şi înflori, dar nici să nu poată trăi măcar [...] Prin întocmirea de la 1864 s-au dat în germene toate contradicţiile, toate anomaliile, toate antagonismele, cari s-au desvoltat atît de trist pe urmă şi care au ajuns la atîta monstruozitate în vremea noastră. Anul 1864 purta în sînul său anul teribil 1907. Aşadar, întocmirea de la 1864 n-a dat o bază raţională pentru desvoltarea ţării, ci dimpotrivă i-a luat acesteea orice putinţă să se desvolte pe baza dată"286. Pentru susţinerea tezei sale, Gherea citează şi experienţa unui specialist al dreptului rural, I. G. Bibicescu, autor al lucrării în chestiunea agrară: „După ce pământurile date foştilor clăcaşi au fost integral plătite, ar fi fost firesc ca fiecare să fie pus în stăpînirea parcelei sale şi să i se dea la mînă documentul de proprietate. Nu s-a urmat aşa. Şi din această cauză, nesfîrşite neînţelegeri, certe, bătăi, ba chiar omoruri au fost şi sunt, aşa încît unii, în loc de a cîştiga pămîntul plătit, au ajuns la puşcărie şi alţi s-au sleit cheltuind, s-au sărăcit umblînd prin judecăţi pentru pămîntul lor. Şi, la judecăţi, s-au întîmplat cazuri că nu cel cu drept a cîştigat"287. 286

C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia. Studiu economic-sociologic al pro blemei noastre agrare, Editura Viaţa Românească, Bucureşti, pp. 5861. 287 Ibidem, p. 57.

224


Ştefan Zeletin, a cărui viziune socialistă este însoţită de frecvente citate din Marx, găsea că eşecul reformei agrare avea cauze obiective: „Oriunde pătrunde invazia capitalistă şi scoate ţărănimea din starea ei socială străveche, urmarea nemijlocită e mizeria largă a satelor. O dată cu trecerea ţăranului de la vechiul sistem de stăpînire a pămîntului, la proprietatea individuală burgheză, se înfăptuieşte şi o trecere de la viaţa rurală patriarhală la sărăcie şi foamete"288, în consecinţă, „este firesc că oricît pămînt ar fi dat Cuza şi Kogălniceanu ţăranului român, mai curînd sau mai tîrziu crizele rurale ar fi trebuit totuşi să se producă"289. Tragedia însămînţată în ţărănime de această lege pripită este sursa întregii literaturi române înscrise în categoria imaginarului rural, considerată pe nedrept o prelungire prozaică a Mioriţei, dar care se dovedeşte opera unui zguduitor realism. Există o singură scuză pentru eroarea făcută în 1864. Unde greşesc toţi cercetătorii citaţi aici, este că văd în legea aceasta o măsură socio-economică — ratată, în bună măsură -, fără să observe dimensiunea naţională a actului de la 2 mai: „Legea rurală din 1864 n-a fost destinată, n-a luat naştere şi nici nu putea să aibe urmarea de a rezolva favorabil chestiunea ţărănească; ea a fost destinată de Kogălniceanu, a luat naştere şi a avut ca urmare întemeierea Statului român modern, întemeind proprietatea individuală, prin dărîmarea regimului feudal. Numai astfel Statul constituţional a încetat de a fi o ficţiune, un lux european la Gurile Dunării, o formă goală de drept; ci a devenit, ca şi alte state moderne la aceeaşi vîrstă şi în aceleaşi împrejurări, plin de conţinut social şi naţional"290. Dacă ar trebui să încadrăm lovitura de stat a lui Alexandru loan Cuza într-un curent politic sau dacă am plasa-o în prelungirea unei ideologii, atunci, în mod cu totul 288

Ştefan Zeletin, Burghezia română, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p, 213. 2K9

290

Ibidem, p. 215.

Radu Dragnea, Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1926, p. 243.


neaşteptat pentru omul secolului al XXI-lea, dar perfect accesibil în secolul al XlX-lea, ea s-ar situa în extrema stingă a vremii, pincolo de atacul direct şi brutal la adresa proprietăţii, lovitura din 2 mai 1864 a urmat definiţia dată revoluţiei socialiste de către Louis Blanc în 1848: „Progresul în instituţiile unui popor nu se face deloc încetul cu încetul, în lumea ideilor el înaintează încet, cu trudă; dar pe tărîmul faptelor izbucneşte deodată, în decursul unui an, al unei luni, al unei nopţi, schimbînd cu totul legile, înlocuind, nu o consecinţă veche cu o nouă consecinţă, ci un principiu vechi cu un nou principiu, aducînd în viaţa unui popor, nu cutare sau cutare reformă parţială, ci un vast ansamblu de reforme coordonate între ele, cu un cuvînt punînd în locul unui întreg sistem de legislaţie un întreg sistem de legislaţie potrivnică"291. Aşadar, o dată aleasă soluţia constituirii statului înaintea societăţii, acesta trebuia „umplut'Vimplementat cu instituţii. Este clar şi că nu se mai putea da înapoi, fapt înţeles de Alexandru loan Cuza şi de Mihail Kogălniceanu şi care a condus la lovitura de stat din 2 mai 1864.

Complotul Suţu - Lamberti în ziua de 9 mai, prefectul de Vlaşca, Vasile Bucşenescu, interceptează corespondenţa purtată asupra sa de doctorul Dimitrie Lamberti, agent al lui Constantin Gr. Suţu, fost ministru în perioada Regulamentului organic. Arestat la Giurgiu şi supus imediat unei anchete, Lamberti a dezvăluit stadiul avansat al unui complot organizat cu sprijin otoman la cel mai înalt nivel. Dar mai mult decît declaraţiile sale, documentele găsite asupra lui erau ™1 Olimpiu Boitoş, Raporturile românilor cu Ledru-Rollin şi radicalii francezi în epoca Revoluţiei de la 1848, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1940, p. 25.

226


revelatoare: „Hîrtii ajunse în mîna autorităţii ieri constată existenţa unui complot avînd ca scop răsturnarea Principelui domnitor, despărţirea Principatelor Unite, întoarcerea la vechiul sistem şi numirea unui vechi ministru al lui Ştirbey, d. Constantin Suţu, drept caimacam. Suţu a fost arestat, împreună cu un doctor Lam-berti, agentul său, care a sosit ieri de la Constantinopol. Hîrtiile compromit pe Aaîi paşa, pe Safvet effendi şi pe Haggi bey, ale căror peceţi şi iscălituri figurează în josul unui act relatînd scopul complotului"292. Complotul presupunea şi eliminarea fizică a domnitorului. Doctorul Lamberti, „medicul casei Sfintei Mitropolii şi al Spitalului Brâncovenesc" a făcut mărturisiri complete, dezvăluind că înţelegerea cu înalţii demnitari otomani data încă din 1863. Ultimul schimb de scrisori între Suţu şi Lamberti, aflat la Constantinopol, se produsese în 30 aprilie prin intermediul soţiei doctorului. Textul uneia dintre scrisori trimise de Constantin Gr. Suţu la Poartă arată că indivizii implicaţi în complot aveau informaţii despre lovitura ce se pregătea la 2 mai. Ea este totodată şi o schiţă de portret a unui trădător de ţară, cum România a avut mereu: „Pentru aceea zic, dacă prea puternicul împărat are încă milă de aceste provincii şi nu voeşte a le trăda în mîinile a nişte tîlhari de drumul mare, care au drept plan şi bază ruinarea societăţii şi răpirea marei şi micei averi a tuturor claselor, precum au făcut-o cu moşiile mănăstireşti, să se milostivească înainte de 2 a viitoarei luni mai să ne izbăvească de bici prin biruitoarele sale oştiri. Şi să scape provinciile de lepra sans-culoţilor a căror şef este prinţul şi primul-ministru, visul dracului [...] Astăzi s-a răspîndit huetul că directorul drumului de fier Kustendje a încheiat cu guvernul otoman să transporte zece mii oştire la Rusciuc care să 292

Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 249 (telegrama semicifrată a lui Baligot de Beyne către Costache Negri din 10 mai 1864).


treacă Dunărea şi să intre. Dee Domnul! Dee Domnul!!!"293 în complot era implicat şi boierul moldovean Panait Balş, care scria ministrului de externe al Porţii otomane, Aali-paşa: „Dacă se va păstra Unirea astfel cum este, în scurt timp ea va produce separarea şi războiul civil. Este în natura politică a acestor ţări ca să fie separate din punct de vedere administrativ şi de a păstra unirea federativă, pentru a uni mai tîrziu la această federaţie şi provinciile de dincolo de Dunăre"294. Trimiterea la unirea cu provinciile sud-dunărene este un ecou tîrziu al unui proiect lansat de Rhigas Velestinlis la sfîrşitul secolului al XVIII-lea pentru crearea unei Confederaţii balcanice295. Panait Balş, care îşi acoperea activităţile conspirative prin înfiinţarea unui generos Comitet al Clubului Naţional, a fost arestat la Iaşi. Descoperirea acestui complot a fost decisivă pentru succesul, în practică, al loviturii de stat din 2 mai 1864 şi identifică primul caz în care serviciile de informaţii româneşti influenţează direct istoria ţării: „Dejucarea acestui complot şi demascarea în faţa opiniei publice româneşti şi străine a amestecului Porţii otomane în asemenea treburi murdare a constituit un succes important al organelor informative şi de siguranţă ale principatelor Române"296, într-adevăr, publicînd în „Monitorul"din 10 mai ştirea asupra descoperirii complotului, Cuza şi-a asigurat o formidabilă simpatie care s-a exprimat prin rezultatul zdrobitor al plebiscitului. Nu putea exista un serviciu mai mare făcut loviturii din 2 mai decît dezvăluirea unui pericol iminent de invazie otomană, precum şi a existenţei unor trădători, astfel 29

^ Vasile M. Kogălniceanu, Acte relative la 2 mai 1864, Bucureşti, 1894, p. 294 33. Ibidem, p. 56.

'•> Ap. Dascalakis, Rhigas Velestinlis, la revolution franţaise et Ies preludes de l'independence hellenique, Paris, 1937, p. 95.

"" C. Neagu, Dr. D. Marinescu, R. Georgescu, Fapte din umbră, voi. l, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 259.

228


încît sentimentul naţional să fie rapid activat. Cu toate acestea, pericolul intervenţiei militare fusese real. Agenţii Austriei şi ai Rusiei reuşiseră să afle din timp planurile loviturii de stat şi, în consecinţă, provocaseră o deplasare de trupe la graniţele Transilvaniei şi Basarabiei. Serviciul de informaţii al Armatei române, care apucase să stabilească — imediat după formarea sa în 1859 -legături informative cu români transilvăneni (mulţi dintre ei erau preoţi), a semnalat domnitorului mişcările de trupe austriece pe direcţia Braşov. De asemenea, prin reţelele de informatori formate din români basarabeni şi evrei credincioşi statului român, a reuşit să comunice domnitorului şi dispunerea trupelor ruseşti pregătite să ocupe laşul. Un rol important a jucat Elena Ghica (Dora D'Istria), care devenise între timp principesă rusă, prin căsătoria cu marele duce Alexandr Koltsoff-Massalski. Pe canalul diplomatic, Cuza a acţionat imediat la Paris, de unde a primit asigurări de sprijin. Este important de ştiut că diplomaţia românească atinsese performanţa de a obţine, încă de la sfîrşitul lunii aprilie, acceptul împăratului Napoleon al III-lea pentru lovitura de stat, cu condiţia discutării acestui subiect într-o vizită a domnitorului la sultan: „Prinţul domnitor ar putea face de asemenea un schimb de idei cu Sultanul şi guvernul său nu numai asupra problemei mănăstirilor, dar chiar şi asupra necesităţii unei lovituri de stat care, înainte de voiajul său, n-ar aduce cert decît acelaşi pericol pe care-1 vede astăzi cu convingere împăratul"297. Ca urmare a informaţiilor deţinute şi a modului inteligent în care ştia Alexandru loan Cuza să combine cele trei elemente ale sistemului incipient de apărare naţională - servicii secrete, Armată şi diplomaţie -, domnitorul trimite la 29 aprilie un protest energic 297

Alex. Lapedatu, Austria şi lovitura de stat de/a 2/14 mai 1864, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice", Seria III, Tomul XXVIII, Mem. 5, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1946, p. 61 (scrisoarea lui Bordeanu către Baligot din 27 aprilie 1864).


Porţii, cerîndu-i să blocheze mişcările de trupe ruseşti şi austriece de la graniţele României298, în momentul în care România a obţinut sprijinul Franţei şi a reuşit să pună Poarta în situaţia de a împiedica ea însăşi intervenţia austriaco-rusă, expunîndu-se astfel unei opţiuni publice care o bloca inclusiv pe ea, domnitorul român a aplicat fulgerător lovitura sa de stat. Complotul Suţu-Lamberti a venit la tanc pentru a zădărnici orice tentativă de intervenţie, în continuare inteligent şi abil, Cuza nu a menţionat în documentele oficiale ale statului implicarea înalţilor funcţionari otomani în complot, folosind însă în forţă informaţiile secrete extrase din corespondenţa Porţii cu Suţu şi Balş, pentru a obţine recunoaşterea consecinţelor loviturii de stat cu ocazia vizitei pe care a făcut-o într-adevăr sultanului la 8 iunie acelaşi an. El a ordonat declanşarea procedurilor legale pentru trimiterea în judecată a trioului Lamberti — Suţu — Balş, conştient că un proces ar fi dezvăluit implicaţiile externe ale complotului, folosind abil independenţa şi inviolabilitatea Justiţiei, în disperare de cauză, agenţii consulari britanici şi austrieci au intervenit pe lîngă domnitorul aflat la Constantinopol pentru încetarea urmăririi penale, în momentul în care succesul loviturii sale a fost confirmat printr-un protocol semnat de reprezentanţii Marilor Puteri, Alexandru loan Cuza a dat, la 19/31 iulie 1864, un decret de amnistie generală a delictelor politice299. în timp ce domnitorul Unirii prelua personal conducerea acţiunilor politico-militare şi diplomatice, primul-ministru era izolat informaţional la Bucureşti, din ordinul lui Cuza, Mihail Kogălniceanu fiind complet scos din jocul negocierilor pentru recunoaşterea noului statut al României. Era astfel eliminat şi ultimul posibil aliat politic al domnitorului. Cuza rămîne singurul 29

^ Ibidem, p. 63 (scrisoarea lui Cuza către Aali paşa din 29 aprilie 299 1864). Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 253.

230


beneficiar autentic al loviturii de stat. Despotismul relativ al unei clase era înlocuit cu despotismul aproximativ al unui singur om. Marele avantaj al noului regim personal introdus în România venea din faptul că se putea înlocui mult mai uşor un om decît o clasă. Acest fapt s-a produs efectiv în noaptea de 11 februarie 1866.

Capitolului

O CONTRAREVOLUŢIE DATĂ ÎNAINTEA REVOLUŢIEI

3/15 august 1865

Moto: Alunei, Dumitru Andrei precupeţul cc-i zice şt Inimă-Rca m-a apucat şi mi-a rupt monclirul de pe mine şi m-a dat în mfna altor precupeţi pe care ' i '

nu-i cunosc. Şi el strigă: „Sus, băieţi, că sunt ciocoii în pod".

• • ., , 1865

DECLARAŢIA JANDARMfLOR PRIMĂRIEI DIN 4 AUGUST

Evenimentele politice ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea au fost însoţite de evoluţia culturii naţionale de la romantism la primele forme ale naturalismului, identificabil mai uşor prin spiritul critic. Opera dramaturgică a lui Ion Luca Cara-giale este considerată perenă pentru că mentalităţile, situaţiile politice, imperfecţiunile de limbaj înfăţişate de el se regăsesc de-a lungul a mai mult de un secol pînă astăzi, în viaţa cotidiană. După opinia noastră, geniul lui Caragiale nu constă în observarea şi identificarea precisă a „ticurilor" societăţii româneşti, aşa cum se manifestau în timpul său, ci în capacitatea ieşită din comun de a înţelege rădăcinile adînci ale acestor fenomene publice, ceea ce îl plasează pe marele scriitor între cei trei gînditori români irepetabili ai temei naţionale, alături de Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. Lumea dramelor lui Caragiale nu este doar o expunere a unei realităţi politico-sociale, pe care noi astăzi o repetăm ca urmare a unui fond cultural moştenit, ci o secţiune transversală

232


perfectă prin naţiunea română şi o desfacere prin ecorşeu a măruntaielor unui tip de societate creată de români, al cărei miez pare imposibil de modificat. Tot ceea ce ţine de conceptul global al comportamentului unei naţiuni se va regăsi identic în 1866 şi în 1996 şi numai superficialitatea unui analist poate pune cauza pe seama poporului sau a individului, a felului românului de a fi, cînd în realitate este vorba de felul în care s-au organizat românii într-o societate. De aceea, accentele critice mereu citate din D. Drăghicescu pornesc de la o premisă falsă. Noi considerăm că poporul român nu este aşa cum a fost înfăţişat în opera Din psichologia poporului român, ci aşa se comportă ca urmare a modului în care a fost obligat să trăiască într-un tip de societate modernă, care nu a fost un produs al său natural, încă o dată, Mihai Eminescu - ignorat în continuare ca om politic - a văzut adevărul cu ochii deschişi: românii nu s-au asociat într-un stat potrivit cu felul lor de a fi. Li s-au dat instituţii, funcţii pe statul unei administraţii, legi şi reguli străine, lozinci, între 1848 şi 1866, la pragul trecerii spre naţiunea modernă, poporul român a suferit un şoc organizatoric devastator pe care nici un curent cultural poporanist, semănătorist sau naturalist şi nici curentul politic de Dreapta, tradiţionalist şi naţionalist, nu va reuşi să-1 întoarcă la traseul firesc al unei evoluţii armonioase. Sub această tragedie, cîţiva oameni politici au încercat să ducă măcar pînă la capăt un proces care părea oricum un implant într-un teren virgin.

''!' • ' • " '

„Monstruoasa coaliţie"

Evoluţia acestui fenomen de apropiere între liberalii radicali şi conservatori este în continuare definită în tuşe întunecate şi conturată cu linii negative apăsate. Mult timp, „monstruoasa coaliţie" a fost reversul ostil al efigiei lui Alexandru loan Cuza, ca erou. Toţi cei care au descris domnia lui Cuza în lumini glorioase au simţit nevoia să înfiereze un inamic mizerabil care i s-a opus, luînd forma unui balaur cu mai multe capete. Vocea lipsită de


233

W

Alexandru loan Cuza (1820 - 1873)

emoţii a unor istorici, oameni de ştiinţă în istoriografie şi care descriu o altă realitate istorică, a rămas izolată în lucrări cu tiraje mici, titluri anoste şi circulaţie limitată. Este vorba de acele analize obiective asupra felului în care s-a compus „monstruoasa coaliţie" şi, mai ales, asupra motivaţiei acesteia. Asta a presupus arătarea erorilor regimului autoritar cezarist al lui Cuza. Grija pentru soclul statuii marelui domnitor i-a împiedicat şi pe aceştia să meargă prea departe. Dacă dorim într-adevăr să-1 folosim ca model de conducător politic pe Alexandru loan Cuza, trebuie

234


neapărat să încetăm a-1 diviniza ca geniu al poporului român coborît din cer. Imaginea de erou predestinat şi imaculat, victimă a unei coaliţii de monştri, face ca modelul să devină intangibil pentru omul politic de astăzi şi să prelungească efectele propagandei comuniste despre „monstruozitatea" clasei politice româneşti. Dimpotrivă, înţelegerea omului Alexandru loan Cuza, cu existenţa sa cotidiană, supus responsabilităţii, dar şi viciilor sale, îl aduce foarte aproape de cetăţeanul român care decide să facă politică naţională responsabilă, deşi trage după el o serie de compromisuri şi erori biografice. Alexandru loan Cuza a fost în primul rînd bărbat, în al doilea rînd militar şi abia în al treilea rînd demnitar. Numeroasele sale aventuri amoroase îl făcuseră celebru prin saloanele laşilor şi Bucureştilor, încă înainte să devină domn, cea mai importantă şi cu consecinţe politice fiind relaţia cu Cocuţa Vogoride. Nu trebuie să ne producă un prea mare tremur moral faptul că Alexandru loan trăia cu soţia caimacamului care îl făcuse din locotenent, colonel. Pe vremea aceea uniforma de ofiţer şi privilegiile de care se bucura acesta atrăgeau femeile ca un magnet. Iar Cuza avea „ochi albaştri şi părul castaniu buclat". Legătura sa cu Cocuţa Vogoride stă la originea „scandalului scrisorilor" de la Iaşi în urma căruia a fost posibilă victoria unionistă din 5 ianuarie 1859. Cuza însă este prezentat mereu ca o persoană dezinteresată politic, distanţată de luptele interne de partid. Nu era băutor, dar fuma exagerat de mult şi consuma cafea fără măsură. De altfel, cauza gravelor sale maladii de plămîni şi de inimă, care i-au produs şi moartea prematură, se găseşte în excesul de tutun, de cafea neagră şi în nopţile pierdute la cărţi. Cuza era cartof or: .„Cuceritor cînd voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei care ţineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără niciun control în timpul vîrstei critice, Alexandru Cuza îşi petrecea multe nopţi cu prieteni uşuratici, care-i


235

speculau firea nepăsătoare, gata să le împartă tot ce avea, şi să le mai rămînă şi dator. Pătimaş la jocul de cărţi, îşi pierdu mai tîrziu multe proprietăţi moştenite de la părinţi"300. Căsătoria sa cu Elena s-a produs într-o situaţie financiară precară, dar a fost efectul unor sentimente curate. Această situaţie, dublată de nefericita condiţie fizică a Doamnei Elena (nu putea face copii) a determinat şi atitudinea rece cu care Alexandru loan îşi trata soţia: „Fiind din fire nestatornic, şi dragostea ce o purta soţiei se risipi în localurile de petrecere unde-şi înstrăina rînd pe rînd proprietăţile, ruinîndu-şi sănătatea. Cum era veşnic hărţuit de datornici, căsnicia lui se destrăma într-un lung şir de suferinţe pentru soţie"301. Pe acest fond a acţionat fulgerător Măria Obrenovici, amanta. Suntem deja familiarizaţi cu astfel de legături la nivel înalt, mai ales după cazul patologic Elena Lupescu — Carol al II-lea. Detaşaţi de natura imorală şi ilegală a acestor relaţii, putem analiza astăzi, într-o lume fără complexe, substratul cuplului Cuza -Obrenovici. între Cuza şi Măria Obrenovici se stabilise ceea ce poate fi definit printr-un cuvînt — o legătură. Cuvîntul legătură avea însă în epocă o încărcătură mult mai complexă, întemeiată iniţial pe atracţia fizică, ea a evoluat rapid într-o dragoste puternică şi, mai ales, constantă. Măria i-a dăruit doi fii. Cuza i-a înfiat şi i-a adus la palat. Cum se întîmplă în astfel de situaţii, pe fondul regimului autoritar, Măria s-a implicat rapid în camarilă. Este de presupus că a fost atrasă, deoarece la porţile Orientului persoana cea mai apropiată de conducător este şi cea mai influentă. Principalul acolit al lui Cuza, C. Liebrecht, „ştiuse să cîştige şi simpatia şi încrederea frumoasei Măria Obrenovici, prietena lui Cuza. Devenise confidentul ei; o îndatora prin diferite servicii personale; cumpără, de pildă, pentru ea, în 1865, cai în valoare de 202 galbeni; achită de asemenea diferite cheltuieli privind 3

"° Lucia Borş, Doamna Elena Cuza, Editura Naţională-Ciornei, Bucureşti, 1940, p. 30. 301

Ibidem p. 35.

236


atelajele ei. O împrumuta chiar şi cu bani"302. Intimitatea lui Liebrecht cu Măria Obrenovici a generat inclusiv zvonul maliţios că este tatăl copiilor lui Cuza. Această variantă era cu atît mai perfidă cu cît transfera tema sterilităţii de la Doamna Elena la Cuza. Deşi domnitor al ţării, Alexandru loan Cuza refuza despărţirea de amantă, suportînd oprobriul public, dispreţul oamenilor politici şi atitudinea critică a Cancelariilor europene. Sentimentele sale intraseră într-o fază superioară în plan personal, asemănătoare celor descrise de Julius Evola în Metafizica sexului: „Ceea ce din perspectivă obiectivă se poate numi fascinaţie magnetică, în termeni psihologizanţi poate fi redat cu ajutorul unor cuvinte precum cristalizare, monoideism sau reprezentare compulsivă Zwangsvorstellung. E, acesta, un element absolut esenţial în orice relaţie amoroasă: gîndirea unuia este preluată mai mult sau mai puţin obsesiv de către celălalt, sub forma unei schizofrenii parţiale (pentru care, de altfel, expresii curente ca «a fi nebun de iubire», «a iubi nebuneşte», «sunt nebun după tine» etc., sunt, în mod involuntar, întru totul caracteristice). Acest fenomen al concentraţiei mentale - spune cu drept cuvînt Pin — «este ceva aproape automat, complet independent de personalitate şi de voinţă. Oricine se îndrăgosteşte simte, indiferent dacă e abulic sau energic, savant sau ignorant, neocupat sau cu ocupaţii multiple, că la un moment dat gîndirea îi este literalmente înlănţuită de o anumită persoană, fără putinţă de scăpare. Concentraţia este, aşadar, un fenomen într-o anumită măsură ermetic, masiv, omogen, puţin discutabil, puţin raţional, puţin modificabil, extrem de rezistent»"303. Conform acestei definiţii, care se dovedeşte şi astăzi cea mai bună, tentativele de a-1 întoarce pe Alexandru loan la „morală" şi de a-1 scoate de sub influenţa femeii iubite erau 302

Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza-Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 359. 303 Julius Evola, Metafizica sexului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 62.


sortite eşecului. Este de subliniat că ambii parteneri îşi continuau viaţa sexuală în afara cuplului, avînd numeroşi alţi amanţi şi amante, fără ca acest fapt să corodeze legătura, în timpul ei, Măria Obrenovici a născut copii făcuţi cu alţi bărbaţi, iar Cuza a continuat să viziteze noaptea, travestit, singur sau împreună cu Kogălniceanu, diferite adrese confidenţiale. Cu excepţia cîtorva femei remarcabile, care trecuseră prin fenomene turbulente asemănătoare, nimeni nu putea înţelege atitudinea bărbatului aflat pe Tronul României. Imaginea sa publică se deteriora accelerat, şi datorită existenţei unui grad înalt de comparaţie: ţinuta morală, discreţia şi popularitatea Doamnei Elena Cuza. După o opinie destul de bine informată, nici aceasta nu avusese o tinereţe liniştită: „Că vodă a fost un soţ necredincios, nu se mai discută, dar şi Doamna în tinereţele sale n-a fost o Lucreţie. Corectitudinea vieţii sale casnice a suferit eclipse. Una din acele eclipse se numeşte colonelul Mavrichi. Acest oacheş şi frumos colonel fusese mult timp amantul Doamnei. S-a vorbit şi de căpitanul Mitică Pruncu, fost aghiotant al principelui detronat. Pruncu a fost chiar surghiunit peste graniţă. Limbile rele susţineau că sîmburele dizgraţiei ar fi fost legăturile sale amoroase cu Elena Doamna. Nu pot însă chezăşui autenticitatea acestui fapt, pe cînd vechea şi lunga legătură cu colonelul Mavrichi, o chezăşuesc"304. Amănuntele picante ale relaţiei conjugale Cuza—Elena nu sunt de ignorat, deoarece au contat în degradarea imaginii domnitorului, dar mai ales oferă singura explicaţie pentru o serie de atitudini scandaloase ale lui Cuza şi nu pot fi înţelese decît în contextul galant al epocii şi în estimarea pe care ne-o putem permite asupra vieţii intime a domnitorului Unirii. De unde Alexandru loan era la început victima unui destin conjugal nefericit, în ultimii doi ani de domnie el devenise un vinovat. Ideea transmiterii domniei către fiul său mai mare în vederea constituirii unei dinastii a circulat cu 4

" Gen. Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, voi. l, Editura Universul, Bucureşti, 1944, p.l 08.

238


insistenţă, aducîndu-i lui Cuza mari prejudicii de imagine: cei doi bastarzi primeau titluri şi gratificări forţate, iar garda palatului era obligată să le dea onorul. Deşi ridicole, aceste fleacuri au contat şi ele în atitudinea militarilor intraţi în conjuraţie. De ce am insistat pe aceste amănunte de boudoir? Pentru că, în mod paradoxal, ele au constituit nu numai argumentaţia răsturnării lui Cuza din noaptea de 11 februarie 1866, dar şi mediul restrîns şi privat în care se izolase domnia, pradă uşoară pentru un grup de conspiratori hotărîţi. Răul nume de la palat era dublat de izolarea accentuată a domnitorului ca urmare a distrugerii punţilor cu partidele politice. Demnitarii ocoleau balurile organizate la palat, oamenii politici refuzau audienţele şi invitaţiile la manifestări, familiile marilor boieri nu-şi mai puneau rangul în joc pentru o asociere de orice natură cu Alexandru loan Cuza, doamnele de onoare au părăsit serviciul: „Nu mai găsea aproape figuri sincere, decît în sînul familiei, în colţul intim de lîngă Principesă şi fiul său, Saşa, cu care se juca deseori ca un frate de aceeaşi vîrstă. Numai acolo, Alexandru Cuza, bolnav şi plictisit de oameni, cu încrederea pierdută în prieteni şi rude, sfidînd totuşi moartea în faţa celor ce-1 urau, găsea alinare şi mîngîiere: o vorbă bună sau un sfat cuminte fără socoteli"305. Afară, partidele rivale se uniseră, afişînd un pretext plin de nuanţe: Unirea a fost rezultatul deciziei lor, alegerea lui Cuza a fost opţiunea lor, iar Cuza a părăsit misiunea încredinţată de ele. în consecinţă, Cuza trebuie îndepărtat de partidele care, unindu-se în această acţiune, refac atmosfera actului decizional al Unirii.

în fapt, dacă ne îndepărtăm de imaginea legendară a lui Cuza-statuie, vom constata că „monstruoasa coaliţie" nu este altceva decît reconstituirea corpului naţional de politicieni care a 305

Lucia Borş, op. cit., p. 207.


decis Unirea, atît în Moldova, cît şi în Muntenia, cu unanimitate de voturi. Aceiaşi oameni politici sunt eroi la 1859 şi trădători" in corpore la 1866? Nu se poate. Ceva a argumentat schimbarea lor de poziţie şi acesta nu poate fi decît raportul dintre proiect şi realizare. „Monstruoasa coaliţie" a cunoscut două tipuri de aspecte, cu conţinut diametral opus: Cel exterior, asocierea partidelor adversare pentru combaterea unei domnii imorale, provizorii şi autoritare (direcţional anti-Cuza, deci sens negativ); Cel profund: asocierea partidelor adversare pentru salvarea regimului parlamentar şi implicit a democraţiei (direcţional pro-România, deci sens pozitiv). Din cauza faptului că istoriografia a consemnat mai mult aspectele exterioare, publicistice şi imorale, asocierea celor două partide adverse pentru răsturnarea lui Cuza a rămas cunoscută mai ales prin reflexul său negativ. La acesta s-a adăugat modul în care s-a produs detronarea, precum şi cumportamentul ulterior al unora dintre actorii nopţii de 11 februarie. Ca şi în alte situaţii din istoria României - Ion Antonescu sau luliu Maniu -, personalitatea este judecată exclusiv prin felul cum şi-a sfîrşit cariera politică, cu accent pe finalul tragic. Gravele erori politice pe care le-au făcut se estompează. Este şi cazul lui Alexandru loan Cuza. Primul semnal al coalizării forţelor politice liberale şi conservatoare într-un front comun anticuzist s-a produs cu ocazia întocmirii răspunsului la Adresa Tronului din 22 ianuarie 1863. După citirea acestuia de către raportorul Barbu Bellu, care la 14 iunie 1863 va deveni ministru de justiţie, Anastase Panu a prezentat un contraproiect de răspuns la Adresa Tronului. Acest document conţinea un atac direct la adresa guvernului şi indirect Ia adresa domnitorului: „Dar vine acum Guvernul şi se încearcă a spulbera chiar basele guvernămîntului constituţional, a lovi însăşi reprezentaţiunea naţională şi a pune astfel în chestiune toate beneficiile dobîndite după atîţia secoli de lupte şi suferinţe

240


[...] Causa este, Măria Ta, că regimul constituţional nu poate produce nici într-un stat vreun bine dacă guvernul îi este ostil, şi chiar dacă nu-1 înţelege bine şi pe deplin, acest regim nu poate conduce decît la anarhie sau la despotism"306. Adevăratul act de naştere al „monstruoasei coaliţii" a fost semnat de Ion C. Brătianu în discursul său din 11 februarie 1863. Răspunzînd unei întreruperi produse de deputatul Văsescu, Ion C. Brătianu a afirmat: „Noi, Dreapta şi Stînga, care am fost cei mai mari inimici, noi, domnilor, care încă de la '48 am căutat să ne mîncăm unii pe alţii -, ei bine, noi cînd am văzut pericolul la uşa noastră, la porţile României, am uitat toate suferinţele, toate certele noastre, am uitat perse-cuţiunile din trecut, care au făcut pe mulţi din noi a rămîne săraci cu familii grele, nesciind ce să le dea să mănînce, le-am uitat, zic, pe toate, şi cînd am văzut că Dreapta se pune pe tărîmul naţional, n-am întrebat de unde vine, i-am întins mîna şi-am zis că cel puţin în chestiunile cele mai de viaţă să ne dăm o mînă fraternă"307. Contactele între cele două grupări se produseseră mai devreme, dar fără a duce imediat la o apropiere de substanţă. Diferite tatonări iniţiate prin lideri secundari au reprezentat însă o deschidere pentru înţelegerea produsă în Parlament. Se pare că termenul de „monstruoasă" acordat acestei „coaliţii" (care nu a depăşit la nivel politic statutul unei înţelegeri, dar a produs o conspiraţie) a fost formulat pentru prima oară în ziarul „Reforma" al lui I. G. Valentineanu308. Punctul comun care i-a apropiat a fost hotărîrea de a-1 îndepărta pe Alexandru loan Cuza şi de a alege un principe străin pe Tronul României. Cîţiva lideri ai celor două grupări politice - Ion C. Brătianu, Grigore Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Ion Ghica, Anastase Panu, Constantin A. Rosetti şi Gheorghe Ştirbey - au 306

„Monitorul Oficial", nr. 60-63 din 11 februarie 1863, Supliment, (Ion Brătianu, Discurs asupra contra-proiectului de răspuns la Adresa Tronului). 307

Ibidem. „Reforma", an V, nr. l din 1863, p. l, apud Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859 -1877), p. 168. 308


241

semnat în iunie 1865 un document pe care îl putem considera platforma program a înţelegerii: „Noi subsemnaţii, considerînd situaţiunea terii, politică şi geografică, şi interesele ei din lăuntru şi din afară, şi avînd încă în vedere şi voturile date în 1857 de-a-dreptul de către naţiune, prin subscrierea celor patru puncte, precum şi voturile date de către Divanurile ad-hoc din 1858 şi de Adunarea din Iaşi din 5ianuarie 1859, am luat între noi legămînt ca, la caz de vacanţă a Tronului, să susţinem prin toate mijloacele alegerea unui Principe străin dintr-una din familiile domnitoare din Occident. Astfel dar, ne legăm pe onoare să votăm un Principe străin şi să stăruim în acest votpînă îl vom dobîndi". Documentul angaja şi o grupare mai puţin proeminentă a vieţii politice româneşti, cunoscută sub denumirea de „moderaţi", care erau în fapt tot liberali, dar ostili măsurilor „revoluţionare", implicării maselor în acţiuni politice, limbajului violent prin presă. Asocierea moderaţilor este însă importantă pentru că diluează substanţial ideea unei coaliţii monstruoase între duşmani ireductibili şi proiectează în prim plan evidenţa unei coalizări a tuturor forţelor politice româneşti pentru aducerea unui prinţ străin şi împotriva lui Cuza. Pactul tripartit este garanţia că ceea ce a primat în acţiunea de la 11 februarie a fost interesul naţional şi nu oportunismul. Modalitatea cea mai sigură de adunare a reprezentanţilor tuturor forţelor politice în jurul unui program comun a fost înfiinţarea unei loji francmasonice, nucleu al coaliţiei, la care a fost creată şi o societate culturală şi filantropică „de acoperire" numită Progresul. Conţinutul documentului a ajuns la Cuza prin intermediul şefului serviciului particular de informaţii, C. Liebrecht, membru important al camarilei. Activităţile informative ilegale şi manevrarea unor bani murdari, a dosarelor întocmite oamenilor politici, precum şi implicarea în afaceri veroase au făcut din

242


Charles Liebrecht un om temut, dar şi urît în egală măsură: „Liebrecht este sufletul tutulor intrigilor, încurajatorul bacşişurilor, firul tuturor gheşefturilor. El face şi desface ministerele, sboară ca un fluture prin buduarele doamnelor galante, grămădite împrejurul său ca musculiţele împrejurul unei bucăţi de zahăr, acoperindule de favoruri pe ele şi pe bărbaţii lor. Liebrecht este incarnaţia cinismului şi desfrîului acelui regim. S-a găsit la Liebrecht un registru unde trecea toate persoanele mai cu vază din ţară şi fiecare avea o partidă în acel registru unde erau trecute procesele sale, trebuinţele sale, aspiraţiile, slăbiciunile şi metehnele sale. Cînd cerca să seducă pe cineva sau să-1 atace, Liebrecht îl căuta la registru. Acest registru este Carta Magna a corupţiei regimului lui Vodă Cuza şi născocitorul infamei cărţi era Liebrecht"309. Chelner şi marcher de biliard la cazinoul din Galaţi, Liebrecht a fost remarcat de Cuza pe vemea cînd era pîrcălab. Gurile rele spuneau că belgianul îl ajutase pe Cuza să cîştige la cărţi în repetate rînduri şi îl scosese de multe ori din situaţii financiare grele. După alegerea ca domn, el a devenit per-sona gratissima. „Prin reţeaua sa de funcţionari şi informatori, Liebrecht a reuşit să organizeze un autentic serviciu de informaţii şi de contrainformaţii. Prin relaţiile create în cadrul aparatului de stat, el informa pe Cuza asupra comportării şi loialităţii prefecţilor, şefilor de instituţii, miniştrilor şi chiar asupra primu-lui-ministru, M. Kogălniceanu [...] Aparatul informativ de sub conducerea lui C. Liebrecht constituia de fapt o dublură a organelor informative ale statului, fiind utilizat de Cuza pentru elucidarea şi clarificarea unor probleme mai delicate [...] C. Liebrecht îl informa pe Cuza şi chiar formula aprecieri şi sugera soluţii şi măsuri asupra unor probleme referitoare la cadrele de conducere ale armatei şi administraţiei, la comportarea şi la anturajul lor etc. Datorită zelului depus în activitatea informativă, Cuza îl aprecia foarte mult. Aceasta însă 1-a făcut pe domn Al. Candiano-Popescu, op. cit., p. 101.


să nu-1 verifice şi să nu aprecieze cu mai multă luciditate şi dis-cernămînt informaţiile furnizate"310. Slăbiciunile structurii informative conduse de C. Liebrecht au fost uşor identificate de complotişti şi folosite la momentul oportun. Astfel, Liebrecht a acumulat o cantitate imensă de informaţii despre iniţiatorii complotului şi despre mişcările acestora, dar a fost cu uşurinţă dezinformat. La acea dată, în România funcţionau cel puţin cinci servicii de informaţii româneşti — Serviciul de informaţii al Armatei (Secţia II condusă de colonelul Slăniceanu, reorganizată în 1865), Siguranţa statului condusă de loan G. Valentineanu, structura de informaţii a lui C. Liebrecht, structura de informaţii interne şi externe a secretarului particular al Iui Cuza, Baligot de Beyne, structura de informaţii a partidei liberale constituită pe principii francmasonice. Toate aceste structuri se spionau reciproc, se infiltrau reciproc şi se călcau pe picioare pentru interese de conducere, urmărind gestionarea informaţiei selecte cu scopul administrării puterii, între aceste cinci servicii de informaţii, primele patru erau abia la începutul activităţii, imature şi friabile, în timp ce structura partidei liberale dispunea de exerciţiul a două decenii de practică şi, mai ales, de regulile severe ale conspirativităţii francmasonice. Aşa se explică de ce Liebrecht, de exemplu, a aflat destule despre conspiraţie şi conspiratori, dar a fost luat complet prin surprindere de acţiunea din 11 februarie 1866. Lovitura de stat din 1864 şi pericolul asocierii a doi oameni puternici pentru gestionarea puterii - Cuza şi Kogălniceanu - i-au unit pe liderii celor două grupări politice, conservatoare şi liberale (cu deosebire liberal-radicale). Mai întîi a fost îndepărtat Mihail Kogălniceanu. Structura de informaţii a partidei liberal-radicale, condusă de Eugeniu Carada, a reuşit să pătrundă pe reţelele de informaţii ale lui Liebrecht şi să producă o „intoxicare" convingătoare, Cuza aflînd de la omul "' C. Neagu, Dr. D. Marinescu, R. Georgescu, Fapte din umbră, voi. l, Editura Politică, Bucureşti, 1975, pp. 268-269.

244


său de încredere că primul ministru îşi arogă dreptul de autor al reformelor şi că emite pretenţii la domnie. Combinată cu „legenda" filiaţiei lui Kogălniceanu la domnitorul Moldovei Mihail Sturdza, precum şi pe fondul intervenţiilor publice neinspirate ale primului ministru, inundaţia de informaţii alarmante privind deplasarea primului ministru în Oltenia - fieful lui Eugeniu Carada - a avut ca efect destituirea şefului guvernului. Scena este descrisă de principele Nicolae Suţu: „Acestea se întîmplau în ultimele zile dinaintea ceremoniei de la 24 ianuarie (1865); domnitorul era enervat. Prevenit, Kogălniceanu s-a dus la palat şi, ca să-1 îmbuneze pe domn, a început să-i vorbească de balul din ajun şi de toaleta cucoanelor, dar domnitorul 1-a întrerupt cu aceste cuvinte: «N-am vreme de fleacuri; să discutăm treburi serioase. Spuneţi-mi, sunteţi nebun sau tîmpit să-mi ridicaţi în cap corpurile reprezentative ale statului cu vorbe necugetate şi să provocaţi furtună în cea mai potolită Adunare care a existat vreodată? în timp ce eu, dimpotrivă, mă strădui să-i ascund nulitatea şi să salvez aparenţele, dumneavoastră proclamaţi aservirea ei, punînd-o la grea încercare!» în fine, după o dojana aspră, domnitorul şi-a luat rămas-bun spunîndu-i: «înţelegeţi foarte bine ce aveţi de făcut după asta!» (Primul) ministru a vrut să se justifice, dar domnitorul 1-a întrerupt şi i-a cerut demisia. Kogălniceanu era în stare să îndure palme decît să renunţe la putere, de aceea n-a găsit altceva mai bun de făcut decît să folosească interpuşi să-1 îmbuneze pe domnitor, dar acesta, departe de a ceda, i-a spus că dacă nu-i trimite demisia într-un sfert de oră, e destituit"311. Comitetul constituit de complotişti a hotărît să lanseze tatonări şi demersuri în capitalele europene importante pentru informarea şi asocierea cancelariilor Marilor Puteri la o eventuală detronare a lui Cuza. Iniţial, Ion C. Brătianu a primit misiunea să sensibilizeze Franţa, statul cheie pentru orice tentativă de Memoriile principelui Nicolae Suţu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 358.


245

schimbare a situaţiei politice din România. Pentru a putea face deplasarea în străinătate şi a iniţia un curent de opinie defavorabil lui Cuza, Ion C. Brătianu a vîndut moşia de zestre a soţiei sale, Pleşoi, sacrificiu imens pentru un proprietar, dar şi pentru o soţie. Primele contacte în capitala Franţei au dezvăluit o situaţie extrem de periculoasă pentru România: împăratul Napoleon considera Unirea Principatelor şi domnia lui Cuza un eşec, fiind înclinat să cedeze tînărul stat român Austriei. Atît intensitatea cu care au acţionat adversarii politici, cît şi distanţarea marilor sprijinitori occidentali de cauza românilor au luat o turnură extrem de periculoasă în urma unui eveniment care 1-a rupt definitiv pe Alexandru loan Cuza de orice sprijin intern sau extern. Acelaşi act nesăbuit a produs o apropiere decisivă între membrii „monstruoasei coaliţii".

''-

Tentativa de lovitură de stat de la 3 august 1865

„O revoluţiune se presimte, cum se simte cu vreo cîteva minute mai înainte un cutremur mare de pămînt!" Aceste cuvinte au fost publicate de Ion C. Brătianu prin scrisoarea deschisă adresată prefectului Poliţiei, Mihai Marghiloman, la l august 1865 312. La un an şi trei luni de la lovitura de stat din 2 mai 1864, singurele consecinţe vizibile şi cu efect în rîndul populaţiei erau cele negative. Legea pămîntului eşua lamentabil în faţa aplicabilităţii, aşa cum am văzut, taxele şi impozitele sporeau, se înmulţeau şi loveau tocmai pătura de mijloc românească, dispusă la dezvoltare, noul sistem politic nu părea eficient, în schimb devenea tot mai evidentă concentrarea la vîrf a puterii, în mîna unui domnitor distant şi a unei camarile corupte. Pe acest fond, Alexandru loan Cuza acordase încrederea sa unui guvern straniu, 312

„Sentinela Română", nr. 29 din l august 1865, p. 1.

246


numind prim-ministru pe Nicolae Kretzulescu (şi ministru de finanţe) — o personalitate cinstită, dar lipsită de experienţa conducerii - şi ataşîndu-i la ministerele „de forţă" nişte personalităţi apropiate Tronului: generalul loan Em. Florescu (Interne, Agricultură şi Lucrări Publice), Nicolae Rosetti-Bălănescu (Externe şi ad-interim la Control), Dimitrie Cariagdi (ad-interim la Justiţie şi Culte), generalul Savel Mânu (Război). Cu un guvern de patru miniştri, în care generalul Florescu răspundea de agricultură, iar ministrul de externe răspundea şi de controlul intern, cu un prim-ministru medic, posibilitatea de redresare economică a României era greu de conceput, în mandatul acestui guvern (24 iunie 1865 -11 februarie 1866), Nicolae Kretzulescu a preluat în două rînduri şi ministerele de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice, iar aducerea unui ministru nou la Externe în persoana lui Grigore Bengescu a durat între 2 şi 3 octombrie 1865. Adică, o zi! Pe fondul unei nemulţumiri cvasigenerale şi mocnite, Kretzulescu decide să aplice legea asupra monopolului tutunului, pen tru a spori veniturile statului: „în acest minister (guvern) al său, Kretzulescu avu de aplicat o lege foarte grea, acea a monopolului tutunurilor pe care, cum am văzut, el, deşi nu o încuviinţa în principiu, o recunoştea de trebuitoare în acel moment de greutăţi financiare. Monopolul fusese introdus de Steege în 1864, pentru a compensa lipsurile provenite din veniturile domaniale; dar ministrul Strat, care urmase lui Steege, voia să amîne punerea în aplicare a acestui monopol. Kretzulescu, care luase în 1865, pe lîngă Preşedinţia Consiliului şi Ministerul Finanţelor, ne spune că «găsindu-mă în faţa unei legi pe care eram chemat să o aplic, n-am vrut să pactizez cu tutungiii şi cu toptangiii, n-am vrut să fac treburile lor, să mă supun la ameninţările lor, ci, ţinînd mai mult la punga statului decît la a lor, am depus stăruinţele cele mai energice»"313. Măsura a trezit nemulţumirea oraşelor, precum şi a 313

A. D. Xenopol, Nicolae Kretzulescu. Viaţa şi faptele lui (1812 1900), Editura Socec, Bucureşti, 1915, p. 96.

r


negustorilor de tabac, care erau legaţi de plantaţiile indigene şi de importul de produse scumpe din Orient. Erorile soluţiei politice, rezultate din lupta fără menajamente dintre cele două grupări între 1848 şi 1863, au produs încă de la debutul statului naţional modern un haos economic şi financiar, care n-a putut urma nici măcar traseul cunoscut al mercantilismului european, în consecinţă, „singurul mijloc de acumulare capitalistă al fracţiunii revoluţionare burgheze este exploatarea Statului. Statul, în concepţiunea sa, înseamnă centralizare: biurocraţie, armată, fisc şi monopol, şi toate acestea sunt prilejuri de afaceri politicianiste (delapidări, corupţiuni, bacşişuri, furnituri pentru armată, construcţiuni publice etc.)"314. Aşadar, cînd Nicolae Kretzulescu se referea la conflictul său cu negustorii şi vînzătorii de tabac, substratul era neputinţa politicului de a domina economicul printr-un program naţional coerent. Importul de legislaţie franceză îşi arăta defectele: „îndeplinirea sarcinilor publice şi întărirea forţei Statului înlăuntru şi în afară necesitau resurse financiare însemnate. Acestea nu se puteau realiza decît sau prin înmulţirea cantităţii de monedă, în special prin exploatarea minelor de metal preţios, sau prin deschiderea unor noi isvoare de impozite"3*5. Revenind la începutul lui august 1865, putem afirma că evenimentul de care ne ocupăm acum a fost declanşat pe fondul eternului conflict între fiscalitate şi economie subterană. La el s-a adăugat starea de nervozitate a comercianţilor din centrul Capitalei, unde se introduseseră măsuri de igienizare şi protecţie împotriva epidemiei de holeră, într-o notă la binecunoscuta comunicare făcută de Alexandru Lapedatu în faţa Academiei Române la 26 martie 1943, se dau amănunte asupra evoluţiei 314 v. N. Madgearu, Agrarianism, capitalism, imperialism, Editura 315 Economistul, Bucureşti, 1936, p. 94. /5/dem,p. 127.

248


acestui flagel: „Se pun carantine la toate schelele de pe Dunăre, dela Ismail pînă la Severin. Dar epidemia trece în ţară, făcînd mari ravagii. La Galaţi, de la l la 15 august, 378 cazuri, din care 156 mortale. La Brăila, între l şi 11 august, 580 cazuri, din care 207 mortale"316. La 3 august 1865, Primăria profită de măsurile de carantină anunţate prin „Monitorul Oficial", nr. 168 şi îi obligă pe precupeţii din Piaţa Mare să vîndă marfa numai la tarabele amplasate de municipalitate. Bineînţeles, la preţuri exagerate. Unul din argumente este „vînzarea higienică a fructelor". Oamenii protestează zgomotos, apoi se adună şi se revoltă, în momentul în care produsele lor sunt risipite sau distruse în mod ostentativ de agenţii Primăriei. Lor li se asociază imediat „debi-tanţii" de tutun şi protestul ia amploare: „Agenţii Primăriei, căutînd să execute, în chip samavolnic, măsurile Municipalităţii, negustorii recalcitranţi se opuseră. De aici încăierări şi bătăi care se transformară într-o adevărată rebeliune. Barăcile fură sfărîmate, localul Primăriei invadat şi ocupat, iar autorităţile alungate şi maltratate. Totul înăuntru fu jefuit, distrus şi aruncat afară [...] Aşa începu mişcarea, între timp numărul răzvrătiţilor crescu considerabil prin bandele înarmate de tulburători, care se formară în diferitele puncte ale oraşului (în faţa Pasagiului Român, în strada Poliţiei etc.) şi care se îndreptară spre locul rebeliunii. Guvernul, crezînd că se află în faţa unei răscoale cu caracter general, scoase întreaga garnizoană a Capitalei împotriva rebelilor, într-o jumătate de ceas, sub privegherea personală a ministrului de interne, generalul Florescu, armata ocupă şi închise, mânu militari, toate intrările şi ieşirile uliţelor ce duceau la piaţa unde se concentraseră răsculaţii, cuprinzîndu-i astfel din toate părţile. După somaţiile legale, trupele primiră ordin să atace şi împrăştie mulţimea, întîmpinate cu o ploaie de pietre şi focuri de armă, ele 316

Alex. Lapedatu, Preludiile căderii lui Cuza-Vodă, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice", Seria III, Tomul XXV, Mem. 25, Editura Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1943, p. 23/1033.


răspunseră cu salve în aer. Departe însă de a se fi intimidat, răzvrătiţii dădură un şi mai viguros atac, aşa că trebui să se tragă în plin Şi să se ordone şarje de cavalerie. Refugiindu-se şi închizîndu-se în casele din jurul pieţii, dinspre uliţa Beilicului şi în Hanul Manuc, ei continuară lupta, aruncînd cu pietre şi trăgînd focuri de armă pe ferestre. Numai cînd porţile caselor fură sfărîmate cu tunurile şi oastea pătrunse înăuntru, alungînd cu puterea pe rebeli, numai atunci rezistenţa încetă. Lupta ţinuse trei ore"317- Atacul asupra Primăriei fusese deosebit de violent: „Mulţimea care-1 urmase [pe loan Niculescu, tistul gardiştilor nocturni din sectorul Roşu al Bucureştiului — n.a], oprindu-se puţin la somaţiunea d-lui Duţulescu şi văzînd că soseşte în momentul acela doi jandarmi ai Prefecturii călări şi armaţi, s-au ţinut un moment în respect; dar puţin după aceea, ivindu-se o altă bandă de oameni armaţi cu ciomege ce veneau tot despre strada Bazaca, s-au unit cu cei dinainte veniţi, care, armîndu-se şi ei cu ciomege, cu scînduri rupte din baracele comunale şi alţii cu pietre, au pus pe goană pe cei doi jandarmi husari şi apoi năvăliră cu toţii în ospelul comunal (Primăria), unde, sfărîmînd uşile de jos şi rănind pe Preda loan Boţea, Tudose Dinu, Nicolae loniţă şi Licsandru loan, cei trei dintîi dorobanţi ai Primăriei şi cel din urmă sergent de zi în serviciul Primăriei, au spart şi au sfărîmat geamlîcul de la antreul de sus, care era încuiat şi au năvălit cu urlete sus"318. Pe străzile Bucureştilor au fost înregistraţi, conform unei estimări aproximative, un soldat mort, un ofiţer şi 7 soldaţi răniţi, 7 morţi şi 30 de răniţi din rîndul rebelilor. Au fost arestate 150 de persoane. Conform altei surse, au fost 20 de morţi319, iar presa din Rusia a folosit prilejul pentru a lansa un nou atac propagandist 317

Ibidem, pp. 2-3/1012-1013. Ibidem, p. 97/1107 (De remarcat că în declaraţiile funcţionarilor Primăriei şi ale jandarmilor apar nume de actori ai evenimentului care au lăsat urme în memoria lui Caragiale: Dumitru Titircă Inimă-Rea, Elie Kyriac, Niculescu - tis tul de „vardişti", Miţa Blonda etc.). 319 Minai Dimitri Sturdza, op. cit., p. 260. 318

250


General I. Em. Florescu (1819 - 1893)

asupra României: „Au fost la Bucureşti peste 200 de morţi, între care femei şi copii. Armata nu s-a dovedit doar nemiloasă, dar şi barbară [...] Sîngele nevinovaţilor a stropit străzile Bucureştiu-lui"320. Ziaristul I. G. Valentineanu folosea aceleaşi cuvinte grele pentru a descrie duritatea unei represiuni despre care istoriografia noastră nu vorbeşte: „La 1865, august 3, coaliţiunea de răsturnare profită de lipsa domnului din ţară pentru a-şi cerca norocul, şi provocă revolta din piaţa Sf. Anton, făcînd pe generalul Florescu să puie şi să dea cu tunurile în piaţă unde căzură o mulţime de victime. Acest act vandalic şi imprudent compromise cu desăvîrşire guvernul lui CuzaVodă şi încuragia mai mult partidul coaliţiunii


251

de răsturnare"321. Peste noapte, centrul oraşului a rămas blocat în stare de asediu, apoi trupele au fost retrase la cazarme în dimineaţa următoare. Pe timpul desfăşurării evenimentului, guvernul a coordonat reprimarea din sediul Ministerului de Război. Cu nivelul de informaţie lăsat aici, rebeliunea din 3 august 1865 s-ar înscrie în rîndul numeroaselor revolte locale înregistrate pe timpul domniei lui Cuza şi avînd drept cauze instabilitatea politică, slăbiciunea instituţiilor, inconsistenţa reformelor economice: „Neputînd remedia sau atenua aceste multiple şi greu suportabile lipsuri şi neajunsuri, guvernul se mulţumea a le explica şi justifica ca consecinţe ale stării de transiţie, dela regimul cel vechiu, feudal şi oligarhic, al Regulamentelor organice, la regimul cel nou, liberal şi democratic, al Convenţiunii"322. Surpriza vine din faptul că, în timpul desfăşurării intervenţiei militare, au fost arestaţi imediat lideri ai Partidei Naţionale: Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Alex. Golescu-Albu, Costactie Brăiloiu, Eugen Carada, Corneliu Lapati, Grigore Serrurie, sub acuzaţia de instigatori ai rebeliunii, în raportul prefectului poliţiei Capitalei se prezentau argumentele care au stat la baza deciziei de arestare a lui C. A. Rosetti. Trei martori au relatat că, trecînd pe strada Academiei au observat în faţa casei lui C. A. Rosetti (de fapt, redacţia ziarului „Românul") un grup de agitatori care cereau ieşirea celor doi lideri liberali -1. C. Brătianu şi C. A. Rosetti - pentru a prelua conducerea revoltei. Conform descrierii acestor martori, Rosetti ar fi ieşit la fereastră şi ar fi îndemnat pe manifestanţi să ia lemne dintr-un car staţionat în apropiere şi să atace Primăria. Dar raportul precizează că „nici una din acele 3 persoane nu arată dacă C. A. Rosetti a plecat cu acea mulţime 321

I. G. Valentineanu, Din memoriile mele (o pagină de istorie modernă). Alegerea, detronarea şi fnmormîntarea lui Cuza-Vodă - 1859, 1866, 1873, Tipografia Modernă Gr. Luis, Bucureşti, 1898, p. 15. 322 Alex. Lapedatu, Preludiile căderii lui Cuza..., p. 5/1015.

252


sau nu"323. Mai mult decît atît, depoziţiile martorilor sunt completate cu amănuntele instrucţiei, de unde rezultă că cei trei nu îl puteau recunoaşte pe Rosetti, pentru că nu-1 ştiau, că semnalmentele persoanei care ar fi instigat de la fereastră nu se potrivesc cu ale directorului „Românului"şi că scena s-a petrecut între 10 şi 11 dimineaţa. Aflat în arest, C. A. Rosetti a cerut chemarea a 6 martori în apărarea sa, din care doi au dat informaţii detaliate ce se constituie într-un alibi solid. Martorul Radu lonescu a arătat că 1-a însoţit pe arestat, împreună cu Grigore Eliad, începînd cu ora 9.15-9.20 pînă spre Pasajul Român şi că 1-a reîntîlnit după aproximativ 10-15 minute acasă la Radu Rosetti. De aici, C. A. Rosetti s-a dus acasă la C. Gr. Cantacuzino. Acesta a depus mărturie că 1-a primit pe arestat începînd cu orele 10.00 sau 10.10, „de unde nu s-a mişcat pînă la 3 ore după amiazi". în ce îl priveşte pe Ion C. Brătianu, motivele arestării au fost „ştiinţa ce avea Prefectura că el era amestecat în mişcarea de la 3 august, scrisoarea sa din «Santinela», nr. 29 şi strigarea mulţimei de dinaintea casei Rosetti, precum în că aflarea lui la adunarea Butculescu". Sunt aici patru informaţii importante care pot conduce la descifrarea dedesubturilor revoltei din 3 august 1865. Informaţiile Prefecturii, într-adevăr, nu numai din textul raportului, dar şi din alte surse rezultă că autorităţile guvernamentale ştiau din timp de izbucnirea revoltei. Aflat la Ems, domnitorul Cuza transmitea o telegramă primului-ministru N. Kretzulescu în care afirma: „Este de observat că anumite jurnale din străinătate anunţau acest eveniment, ca şi cum s-ar fi petrecut, cu zece zile înainte"324, în telegrama guvernului român către Cuza-Vodă din 15 august 1865, textul chiar începe cu formula: „De cîteva zile Poliţia avea vagi cunoştinţe de cîteva conspiraţii şi de tentative de mişcări. Ne-am rezumat la a le observa 323 324

Ibidem, p. 66/1076. Ibidem, p.64/1074, originalul în franceză.


şi a ne ţine pregătiţi"325, în raportul expediat de Tyllos, consulul francez la Bucureşti, către Ministerul de Externe de la Paris în data de 2 august 1865 (adică în preziua izbucnirii revoltei) se afirma că „de douăsprezece zile se vorbea de o apropiată revoluţie"326, în sfîrşit, chiar Ion C. Brătianu anunţa în scrisoarea din ziarul „Santinela" că „am venit, fiindcă mi s-a spus că în Bucuresci se vorbeşte de o revoluţiune". Scrisoarea lui L C. Brătianu. Scrisoarea liderului liberalradi-cal este una din capodoperele genului epistolar din secolul al XlX-lea, în care stilul literar se combină armonios cu ideile politice. Soluţia stilistică aleasă de Brătianu este o combinaţie inteligentă între aluzia paronomastică şi antifrază, axată pe analogia fonetică între cuvintele revoluţie şi evoluţie, în contextul unei abordări ironice la adresa prefectului Poliţiei. Brătianu explică, sub o formă nuanţată, că „revoluţiunea implică ideea de răsturnare prin luptă" şi că populaţia Bucureştilor nu are pe cine răsturna fiindcă dispune de un guvern românesc, nu de unul străin, că în cazarme se află ostaşi români, nu inamici, iar prefectul însuşi a fost acceptat de locuitori pentru că „ bucureştenii sunt încredinţaţi că nimeni nu le poate asigura stările lor, onoarea lor, libertatea lor individuală, viaţa lor, aşa de bine cum o faci d-ta". Pentru cititorul din epocă, aceste linguşeli erau evident ironice. Autorul expune argumentaţia contrară unei revoluţii pentru ca, la un moment dat, să aducă în prim-plan un contrapunct de forţă: „Aşadar, dacă elementele contra cărora românii ar avea să lupte lipsesc la noi, revoluţiunile nu mai pot avea loc, ci numai nişte simple evoluţiuni: adică a trece de la o stare de lucruri care nu ne mai mulţumeşte, la alta, mai mulţumitoare, şi a trece fără luptă şi printr-o simplă manifestare a voinţei naţionale". Aluzia este 325

Ibidem, p. 33/1043, originalul în franceză. ^ Apud C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, Fapte difi umbră, voi.l, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 264.

254


transparentă, iar tonul didactic nu poate ascunde ameninţarea, fie şi voalată. Legîndu-se de folosirea incorectă a cuvîntului revoluţie, Brătianu confirmă în subtext pregătirea unei mişcări populare. Ameninţările acoperite de stilistică au constituit unul din argumentele arestării, deşi în orice stat democratic articolul de presă nu putea avea consecinţe. Strigătele mulţimii. Este capul de acuzare cel mai slab, sprijinit pe ipoteza că strigătele mulţimii confirmă legătura directă între Brătianu şi revoltă. Dar, din cercetarea autorităţilor, rezultă că Brătianu a fost arestat înainte de venirea mulţimii la casa lui Rosetti, ceea ce aduce un semnal de atenţie asupra mobilului real al arestării. Putem adăuga aici şi faptul că unul dintre insurgenţi purta porecla Brătianu, ceea ce a amplificat confuzia în rîndul martorilor audiaţi la anchetă. întâlnirea de la Butculescu. Aici evenimentele primesc un sens mai interesant, deoarece, cu o noapte înainte, la reşedinţa lui Butculescu avusese loc o întrunire a „monstruoasei coaliţii", în cursul anchetei, participanţii la această adunare au negat că ea ar fi avut vreo cauză politică, cu excepţia comentariului făcut de Brătianu la scrisoarea publicată în „Santinela". Gazda chiar a afirmat că, fiind bolnavă, a stat mai mult pe afară. Dar lista participanţilor este prea „ciudată" ca să nu trezească dubii: se găseau la un loc membri de nivel doi ai liberalilor radicali, ai conservatorilor şi ai moderaţilor, la care se adăuga apariţia „neaşteptată" a lui Ion C. Brătianu. în realitate, la această întrunire s-a discutat înlăturarea lui Cuza şi au fost expuse variantele de înlocuire. Radicalii se pronunţau pentru un domn străin, conservatorii pentru un domn pămîntean din cele patru familii domnitoare recunoscute, iar moderaţii pentru aducerea pe tron a principelui de Leuchtenberg. Ne putem imagina că statul pe afară al gazdei Butculescu era o măsură obişnuită de protecţie în cazul unei întîlniri conspirative.


Dar şi mai interesantă s-a dovedit arestarea lui Eugeniu Carada, figură centrală a organizaţiei politice şi militante secrete din structura Partidei Naţionale. Conform relatării sale, Carada se afla la sediul ziarului „Românul" (era redactor) cînd în faţa clădirii a venit un grup compact de manifestanţi zgomotoşi, cerînd asocierea acestuia la dărîmarea guvernului şi înlăturarea domnitorului. Liderul liberal-radical povesteşte: „Am ieşit şi din capul scării leam spus să se liniştească şi să se ducă înapoi la casele lor. Nu ascultaţi de cei ce vă asmuţesc. Uitaţi-vă la ei. Unii au sub haină uniforma poliţenească"327. Conform aceleiaşi opinii, agenţii deghizaţi 1-au reţinut cu forţa şi 1-au dus în zona Pasajului Român, „unde au încercat să-1 «spînzure de barele din rotondă»"328. Luptîndu-se cu simpatizanţii deveniţi agresori, Carada reuşeşte să scape şi să se refugieze în apartamentul artistei Marioara Constantinescu, poreclită Miţa Blonda: „O zi întreagă m-a ţinut ascuns în camera ei. Numai graţie ei am scăpat cu zile". Arestat în cele din urmă de Parchet, Carada a fost depus împreună cu ceilalţi lideri liberali în Cazarma Pompierilor şi anchetat, în toate mărturiile sale ulterioare, Carada afirmă că la 3 august 1865 s-a produs o lovitură organizată de Charles Liebrecht şi generalul Florescu, avînd drept scop unic eliminarea conducerii Partidei Naţionale, în sprijinul acestei afirmaţii, liberalii au adus întotdeauna argumentul veridic al implicării agenţilor Poliţiei în acţiune, deghizaţi în tulburători ai ordinei publice, într-un lung, dar consistent discurs parlamentar, ţinut la 3 ianuarie 1866, deputatul Constantin Boerescu evoca amănuntele complicităţii poliţieneşti: „în zioa de 3/15 august, un număr neînsemnat de persoane se îndreptează către otelul Municipalităţei [Primăria - n.a.] cu intenţiuni ostile; neîntîmpinînd nici o rezistenţă, se introduc în 327

Constant Răutu, Eugeniu Carada. Omul şi opera (1836 -1910), Editura Ramuri, Craiova, 1940, p. 66. .-•••-. 328 /b/dem, • .••

256


otel şi, printr-una din acele minuni care se întîmplă des la noi, turburătorii ordinei se preocupă exclusiv de a rupe dosarele privitoare la cheltuielile Municipalitate! pe anii trecuţi şi de a le arunca în Dîmboviţa (sensaţiuniprelungite). Vă atrag atenţiunea că perturbatorii au pătruns în otelul Municipal la 10 ore dimineaţa, stînd liniştiţi pînă la 12.30, încercîndu-se a sparge chiar casa de bani, şi în tot acest lung interval de 2 ore şi jumătate puterea publică nu s-a văzut nicăieri"329. Acest discurs parlamentar faimos în epocă viza, de fapt, actele de corupţie ale regimului Cuza - acte asupra căror vom reveni -, insistînd pe distrugerea registrelor de cheltuieli care ascundeau afaceri ilegale ale camarilei domneşti. Totuşi doctorul în drept cu licenţa la Paris nu putea trece uşor cu vederea complicitatea evidentă a Poliţiei: „în capul mulţimei se afla un domn Nicolescu, tistul gardiştilor de noapte, împreună cu un om din popor, supranumit Brătianu, cu Gheorghe Pîrcălabul şi Dumitru Inimă-Rea, care toţi fac parte din agenţii secreţi ai Poliţiei, după cum este îndeobşte cunoscut şi după cum au proclamat-o însăşi foştii membri ai Consiliului Comunal"330. Faptele devin şi mai clare cînd aflăm că primarul Bucureştilor ceruse în repetate rînduri ministrului de interne o gardă pentru Primărie şi că încă din iulie intervenise o înţelegere scrisă între acesta şi ministru, ca urmare a faptului că „sgomotele de răscoală şi mai ales de atac contra Municipalităţei, semănate nu ştim de cine, circulau în Capitală, ca şi în toată ţara, cu mult timp înainte de 3 august"331. Cercetătorii acestui eveniment înclină, în majoritate, să vadă la originea revoltei din august 1865 o lovitură organizată de „monstruoasa coaliţie" pentru răsturnarea lui Cuza. Principala sursă de Constantin Boerescu, Discursuri politice 1866 - 1891, Editura Socec, Bucureşti, 1903, p. 57. 330 Ibidem, p. 60. 331/Wdem,p.61.


257

informaţie pentru concluzia lor este presa străină care vehicula cu săptămîni înainte scenariul unei mişcări revoluţionare. Există, fără îndoială, o serie de probe ale activităţilor coaliţiei: manifeste provocatoare, atacuri violente prin ziarul „Clopotul", publicat în Austria şi adus prin poştă în România, întrunirile conspirative, afirmaţia consulului francez conform căreia „adversarii lui Cuza reuşiseră să-şi procure peste două mii de puşti şi o mare cantitate de muniţie spre a recurge la ele în caz de o eventuală rezistenţă a puterii executive"332. Un alt zvon dădea ca sigură acţiunea armată a Gărzii Naţionale conduse de Grigore Serrurie. Avalanşa de informaţii apărute în presa străină, precum şi puţinătatea documentelor interne aduse la lumină pentru a argumenta acest scenariu nu trebuie să ne inducă în eroare, în privinţa presei străine, este de remarcat că cele mai active sunt ziarele austriece şi franceze. Este aici o ciudăţenie, pentru că se consemnează prima ocazie în care presa austriacă şi cea franceză dezvoltă o campanie de pe o poziţie comună. Ea nu poate fi decît reflexul unei situaţii politice europene în care împăratul Napoleon al IIIlea hotărîse să ofere România Austriei în schimbul Veneţiei. Folosind pretextul legăturilor Măriei Obrenovici cu Rusia, conspiratorii au reuşit să-1 convingă pe Napoleon că Alexandru loan Cuza face o politică rusofilă. Era un argument subţire, care nu iniţia soluţia cedării, ci doar o susţinea: „în toamna anului 1864 reînvia în cercurile diplomatice de la Paris vechiul proiect al cedării Principatelor către Austria, în schimbul concesiilor pe care le-ar fi făcut italienilor, renunţînd la Veneţia şi la Veneto. Ideea aceasta, pe care contele Zamolsky i-o sugerase lui Napoleon al III-lea încă din timpul războiului Crimeei şi pe care o împărtăşise cu atîta însufleţire Cavour la un moment dat, nu se înfăptuise mai mult din cauza împotrivirii unora dintre Puteri şi a eşuării proiectelor Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859-1877), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 173.

258


de căsătorie din Ducate"333. Este în continuare de neînţeles cum a reţinut istoriografia română figurile unor oameni politici străini, care au acţionat din interese străine de cele româneşti, drept mari binefăcători ai românilor — cum este cazul contelui Cavour —, în timp ce diplomaţia germană şi britanică a căutat să transforme România într-un stat-tampon puternic! Oricum, folosirea evenimentelor de la Bucureşti pentru a-1 convinge pe Napoleon al III-lea de necesitatea schimbării lui Cuza se numeşte în terminologia serviciilor secrete lovitură pe resurse, în acest caz fiind vorba de resursa politică externă de sprijin pentru regimul domnitorului Unirii. Pentru toată această perioadă nu trebuie uitată nici o clipă acţiunea Rusiei. Agenţii Moscovei s-au apropiat insistent de grupări secundare ale partidei conservatoare, în care au găsit indivizi nemulţumiţi şi frustraţi, pe care i-au convins de proiectul alegerii unui nou domn în persoana ducelui de Leuchtenberg, nepot al ţarului. Personalitatea cea mai proeminentă atrasă în acest proiect, care viza instalarea acelui prinţ obscur pe post de guvernator rus, a fost generalul loan Emilian Florescu, fost ofiţer de ordonanţă al unor generali ruşi. El este bănuit că a încercat să preia puterea în absenţa domnitorului, pe fondul represiunii exagerate pe care a ordonat-o în oraş. în cercurile bucureştene, s-a declarat adept al instalării ducelui de Leuchtenberg pe tronul României. Din aceste cauze a rămas în memoria analiştilor contemporani ca agent rus. în august 1865, Cuza se afla la cură în localitatea Ems din Renania-Palatinat, într-o situaţie fizică şi psihică înclinată spre retragere. Cu o lună şi jumătate în urmă, la 20 mai 1865, domnitorul îşi pierduse mama, fapt ce produsese asupra lui o impresie puternică, mai ales „prin asemănarea dintre boala lui şi a ei"334. Un apropiat al său, Zizin Cantacuzino, i-a telegrafiat atunci 333

Alexandru Marcu, Conspiratori şi conspiraţii în epoca renaşterii politice a României (1848-1877), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1930, p. 333. 334 Lucia Borş, op.cit., p. 211.


Poamnei Elena să vină urgent şi aceasta 1-a găsit în cea mai proastă condiţie: >„Durerea simţită, împreună cu oboseala dublei călătorii Galaţi—Bucureşti şi apoi Ruginoasa, accesele obişnuite de friguri, precum şi cunoscutul său catar al inimei, înrăutăţit de astmă, îl slăbiră atît de grozav, încît părea celor ce-1 priveau cu mult mai în vîrstă [...] Vălul nepăsării şi al sfidării cu care Alexandru Cuza obişnuia să se acopere în faţa ochilor străini, nu mai putu păcăli pe cei mai apropiaţi de el în acele clipe. Pe lîngă toate aceste rele, viaţa uşuratică pe care o ducea în afară de legătura cu Măria Obrenovici, pierzînd nopţi întregi, fără a ţine seama de sfaturile şi împotrivirea soţiei şi a medicilor, îl îndrepta spre un sfîrşit foarte apropiat"335. Ceea ce se poate reconstitui astăzi în legătură cu evenimentele din 3 august 1865 conduce spre ipoteza că un complot menit să-1 răstoarne pe domnitorul ţării şi să determine revenirea la regimul parlamentar a fost descoperit din vreme şi contracarat printr-o acţiune subversivă, dirijată de camarila domnească. Avînd în vedere că ţinta contraloviturii organizate de Palat a fost conducerea liberală, parte a Parlamentului şi exponent al Opoziţiei — adică partener al Puterii, într-un stat democratic -, putem afirma că s-a încercat o lovitură de stat menită să dezorganizeze partidele politice, în general, şi să lichideze partida liberalilor radicali în particular. Ea a rămas în faza de tentativă, deoarece ancheta nu a putut constata vinovăţia liberalilor pentru evenimentele din piaţă sau pentru complot, în telegrama trimisă domnitorului de ministrul de interne, generalul I. Em. Florescu, la data de 4/16 august 1865, este reprodusă Proclamaţia dată de acesta către locuitorii Bucureştilor, în ea se afirma: „Vin din nou să vă asigur că nu aveţi de ce să vă temeţi, că fiecare îşi reia ocupaţiile sale, cu acel calm pe care nu 1-am putut avea în trecut sub ameninţarea oamenilor dezordinii, care căutau a face să se creadă că guvernul nu se află în măsură să le reprime tentativele. Apucîndu-ne fără întîrziere de lucru, guvern şi cetăţeni, singurul mijloc de consolidare a binelui moral şi material al ţării, noi putem de asemenea evita ameninţările criminale ale celor care încă încearcă, direct sau indirect, să caute să tulbure ordinea publică pentru a compromite întregul viitor al ţării noastre"336. După cum se observă, o declaraţie plină de subtilităţi care, în mod cert, nu erau adresate precupeţilor sau vînzătorilor de tabac. Ea confirmă că esenţa conflictului a fost între camarilă şi coaliţia de opoziţie. Totodată, confirmă că legătura Rusiei cu gruparea conservatoare era încă slabă şi că soluţia Leuchtenberg părea destul de improbabilă. S-a mai spus că generalul Florescu a oscilat între ataşamentul faţă de domn şi proiectul moscovit. Dar cele două proiecte se

unesc într-o altă variantă, pe care Dimitrie A. Sturdza şi Al. Candia-no-Popescu nu au încetat să o susţină: „în corespondenţa secretă descoperită la palat de guvernul provizoriu, în urma isbutirii revoluţiei, s-a găsit că însuşi domnitorul răsturnat lucra la aducerea pe tron a unui principe străin, cu deosebire că dînsul lucra pentru venirea ducelui de Leuchtenberg, care, aparţinînd familiei împărăteşti ruse, ar fi fost o primejdie pentru viitorul nostru"337. Această versiune confirmă apropierea lui Cuza de Rusia, face din generalul Florescu un militar loial şi din răsturnarea domnitorului, încă o dată, un act salvator. Cazul ducelui de Leuchtenberg a fost analizat de Vasile Lovi-nescu în studiul său asupra operei lui Mateiu Caragiale. Din necrologul ducelui publicat de revista „Le Monde mustre"" din 10 noiembrie 1877, aflăm că principele Serghie Maximilianovici Romanovsky, duce de Leuchtenberg, se născuse la 8/20 octombrie 1849 ca al treilea fiu al marii ducese Măria, sora ţarului. Tatăl său, ducele Maximilian de Leuchtenberg, era fiul principelui Eugeniu 336 337

Alex. Lapedatu, Preludiile căderii..., p. 34/1044. Al. Candiano-Popescu, op. cit., p. 81.


261

de Beauharnais, el însuşi fiu adoptiv al lui Napoleon I. Gruparea rusofilă din politica românească reuşise să-1 convingă la un moment dat pe Cuza de aducerea acestui prinţ străin pe tron, cu toate că în 1863 Serghie de Leuchtenberg avea doar 14 ani! în analiza sa, Vasile Lovinescu leagă această soluţie şi apropierea lui Cuza de ruşi de un trecut misterios al domnitorului, comun cu cel al tînărului duce: posibila apartenenţă la Ordinul de Malta, introdus în Rusia în secolul al XVIII-lea şi cuplat cu francmasoneria rusă, împreună aflîndu-se la originea proiectului pravoslavnic de eliberare a Ţării Sfinte338. Din păcate, nu avem informaţii nici măcar pentru a analiza ipoteza, dar este de remarcat că Ordinul de Malta acţiona de mult în Rusia sub pretextul real sau imaginar al preluării misiunii eliberatoare a Sfîntului Mormînt de la templieri, împotriva soluţiei Leuchtenberg s-a ridicat Ion C. Brătianu, iar expresia naţionalismului său curat rămîne celebrul discurs din 11 februarie 1863 - istorie, realitate şi proiecţie de viitor la un loc. Cei care regretă că Brătianu nu a apucat să scrie Istoria Românilor, aşa cum plănuia, vor găsi în cele cîteva ore de discurs întreaga sinteză a dramei româneşti: „Lumea a început să bănuiască că e o influenţă străină, care voeşte ca lucrurile în România să nu aibă stabilitate, ca astfel să nu poată dintr-o zi să-şi dobîndească puterea sa veche. Dar nu e numai o influenţă, domnilor; ziarele străine ne vorbesc de un duce muscal candidat la tronul României. Ei, domnilor, dar cînd naţiunea română a pronunţat vreodată numele unui duce muscălesc, ca să se dea această idee? Jurnalele vorbesc de candidatura lui şi e o vorbă care zice: unde nu e foc, nu ese fum. Aşa, domnilor, s-a vorbit de abdicare, de ducele de Leuchtenberg. Nu ştiu dacă vă aduceţi aminte de programa jurnalului slav din Bruxelles «Le Nord». Acea programă vorbea de împărţirea Orientului şi peste noi trecea, cum a 338 vasile Lovinescu, AI patrulea hagialfc. Exegeză nocturnă a Crailor de Curtea-Veche, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pp. 157-159.

îl 262


trecut totdeauna oştirea rusească, ca peste o naţiune moartă, şi iată ce zice şi astăzi acel ziar: «în ziua cînd împărăţia otomană va fi ştearsă de pe harta Europei, echilibrul nu mai poate fi conservat, decît cu condiţiunea de a constitui în locu-i două state, tari şi omogene, Statul slav la Nord, Statul grecesc la Miază-zi». Şi un ziar francez adaogă: «Lucru straniu, în fiecare din aceste combinări, România nu intervine şi nu contează decît ca victimă!». Se înţelege dar, domnilor, că dacă noi vom primi să ne schimbe cineva cum va voi, să ne dea ducelui de Leuchtenberg, bulgarii pot să proclame şi ei pe acel duce ca domnitor al lor şi atunci revenim la Imperiul bulgar şi astfel are să se puie programa în lucrare. Aceste zise mau îngrijat foarte; voiesc a menaja toate Puterile, mai ales pe cele vecine, cu care suntem în relaţiuni, dar declar că toată temerea mea a fost şi este Puterea cea mai mare, Rusia"339. Apar cu dramatism în discursul lui Brătianu temele scenariului de cuplare a României la Rusia şi deacum vechiul proiect al Federaţiei Balcanice, de inspiraţie rusească, precum şi identificarea imberbului duce de Leuchtenberg ca încarnare a acestui proiect. Reacţia violentă a liberalilor a dat peste cap acest plan şi putem vedea în multe din acţiunile subterane ale lor o luptă pentru distrugerea scenariului, simultan cu o declanşare a ostilităţii faţă de unele loji francmasonice în care domina fracţiunea rusofilă. Brătianu îl va viza mult timp pe generalul Flo-rescu, profitînd de fiecare ocazie pentru a-1 expune oprobriului public. Cuza, înclinat să accepte în cele din urmă aceeaşi soluţie alimentată de camarila sa filorusă, va fi atacat şi mai violent. Tragedia tînărului prinţ Serghie, care urma să fie regele României, Bulgariei şi Greciei, se încheie la 12/24 octombrie 1877, pe frontul războiului ruso-româno-turc din Bulgaria, cînd în timpul unei recunoaşteri în teren este lovit în cap de un „glonţ 339

Dimitrie A. Sturdza, Cuvfntări fn memoria Iui Ion C. Brătianu, voi. I, [f. a.], p. 302 (Se citează Suplimentul la „Monitorul Oficial" nr. 60-63 din 1863).


263

singuratic, fără luptă, fără inamic la orizont"340, în octombrie 1877, Războiul de Independenţă intrase în faza decisivă, fiind depăşite înţelegerile de la Livadia, cererea de ajutor şi intervenţie a românilor venită din partea Rusiei dîndu-i lui Ion C. Brătianu un ascencent substanţial. Cercetînd cu atenţie corespondenţa şi actele de guvernare ale lui Brătianu din acea perioadă vom constata că a fost printre puţinii oameni politici care au crezut ferm în victoria forţelor aliate româno-ruse, pregătindu-se totodată pentru perioada critică de după încheierea păcii. Ce însemna acest lucru? Ca om politic remarcabil, dotat cu un simţ extraodinar al istoriei şi diplomaţiei, Ion C. Brătianu a văzut din timp că victoria Rusiei asupra Imperiului otoman înseamnă o independenţă declarată a României, dar o dependenţă practic totală de prezenţa trupelor ţariste la sud de Dunăre, într-o Bulgarie autonomă şi clientelară, şi de prezenţa trupelor la nord de Dunăre într-o Românie sub ocupaţie. Brătianu a avut atunci viziunea clară a pericolului intrării României în sfera de influenţă rusească. Franţa, protectoarea dintotdeauna, era slăbită după războiul cu Germania şi chiar Germania cocheta cu ideea unei înţelegeri cu Rusia. Tratatul de la San-Stefano, ocupaţia abuzivă a României de către trupele ruseşti şi blocajul asupra Bucureştilor, care au urmat încheierii războiului, au demonstrat precizia gîndirii liderului liberal român. Logica impecabilă a acestei gîndiri se suprapune prea bine pe versiunea care a circulat în mediile confidenţiale conform căreia Serghie de Leuchtenberg, pe care Rusia mizase în 1863, în 1865 şi în 1866 şi care acum avea 28 de ani, a fost asasinat pentru a împiedica alegerea sa ca domnitor sau rege al unui teritoriu ocupat fizic de Rusia de la Prut la Munţii Balcani, în sprijinul acestei ipoteze extrem de plauzibile şi care nu trebuie să ne complexeze în nici un fel, stau cele trei atentate la 340

Vasile Lovinescu, op. cit., p. 160.

264


viaţa lui Ion C. Brătianu organizate sau finanţate de Rusia la 4 iulie 1878, la 2 decembrie 1880 şi la 3 septembrie 1886 341. Avînd în vedere că lovitura pregătită de „monstruoasa coaliţie" intenţiona să folosească mase de oameni şi avea drept scop schimbarea regimului, de la unul cezarist la unul parlamentar, adăugind şi permisivitatea din terminologia vremii, putem spune că liderii celor trei grupări politice pregăteau, de fapt, o revoluţie în adevăratul sens al cuvîntului. Ea ar fi continuat cu măsuri legislative menite să modifice decisiv sistemul politic din România spre o democraţie modernă, ceea ce îi poate justifica titulatura. O privire şi mai distanţată, descoperind întregul interval dintre 1848 şi 1866, va arăta că ceea ce s-a încercat în august 1865 de către forţele politice şi s-a reuşit în 1866 a fost o continuare a transformărilor revoluţionare declanşate în 1848 şi întrerupte prin regimul autoritar introdus de Cuza. Ridicolul din unele gesturi, acţiuni şi declaraţii a fost doar un preludiu pentru repetarea lor în alte situaţii, la fel de dramatice. Caragiale le-a surprins cu o precizie medicală, dar ele nu schimbă fondul modificărilor reformiste operate în stat. Concluziile care se pot enunţa pentru a pune rama potrivită la tablou] evenimentelor din august 1865 conţin atît consecinţe importante, cît şi rezultate secundare. De exemplu, arestarea liderilor liberali a constituit cea mai bună dovadă a loialităţii în faţa partenerilor conservatori din înţelegerea anticuzistă. Ion C. Brătianu a primit o credibilitate neaşteptată asupra seriozităţii intenţiilor sale de implicare în răsturnarea domnitorului. Apoi, luarea cu asalt în mod grosolan a casei sale de la Florica şi detenţia 1-au transformat în victimă a unui abuz de putere: „Incontestabil rămîne însă faptul că represiunea brutală a evenimentelor din 3 august, dar şi umilinţele şi persecuţiile nedrepte aduse grupului de liberali radicali prin detenţiune preventivă şi tentativa 341

Vezi Sabina Cantacuzino, op. cit., pp. 236-241.


265

de implicare într-un proces, constituiră factori suplimentari şi pre-cipitanţi de coeziune a adversarilor politici ai lui Cuza. Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, trecuţi prin închisoarea cazărmii pompierilor, deveneau mai acceptabili pentru moderaţi şi conservatori care vedeau în ei aliaţi indispensabili în lupta pentru înlăturarea regimului domniei personale, aureolaţi acum şi cu nimbul de oameni persecutaţi pe nedrept, victime ale unui regim opresiv"342, în oraş s-a răspîndit zvonul că se urmărea asasinarea liderilor liberali, ipoteză care a supravieţuit pînă în zilele noastre. Această poziţie i-a permis lui Brătianu să impună în cadrul tratativelor din coaliţie soluţia sa, adică domn străin dintr-o casă domnitoare latină europeană. Emisarii trimişi să reglementeze problema succesiunii lui Alexandru loan Cuza, în locul cel mai greu, la Paris, au fost liberali: Ion C. Brătianu şi Eugeniu Carada. în al doilea rînd, conspiratorii au aflat care sunt forţele guvernamentale loiale domnitorului şi s-au convins că, pentru a avea succes, este nevoie de o acţiune serioasă în interiorul Armatei. După 3 august era clar că o mişcare de stradă nu mai este recomandată, deoarece anula premisele democratice ale răsturnării lui Cuza, putea pierde avantajul de imagine publică al conspiratorilor, producea sigur victime omeneşti care nu pot sta la baza unei regenerări a sistemului parlamentar şi ar fi condus la o posibilă reapropiere a militarilor de domnitor. în sfîrşit, după acest eveniment tragic, credibilitatea externă a lui Alexandru loan Cuza se prăbuşise definitiv, înlăturarea părea inevitabilă. După ce au reuşit să-1 compromită pe domnitor, un singur lucru mai trebuia evitat cu orice preţ: uciderea acestuia în faptul detronării. Problema asasinării lui Cuza, precum şi cea a proiectului lui Liebrecht de a-i asasina pe Brătianu şi Rosetti, a circulat mult timp ca zvon, dar nu a primit încă o probă. 342

Apostol Stan, Ion C. Brătianu şi liberalismul român, Editura Globus, Bucureşti, 1993, p. 160.

266


Prin tentativa de lovitură de stat din 3/15 august 1865, în istoria României intra pentru prima oară un act politic extrem de rar şi care sfidează definiţia oricărui dicţionar: o contrarevoluţie dată înaintea unei revoluţii!

Capitolul IV O CĂDERE ÎNDELUNG

AŞTEPTATĂ 11/23 februarie 1866

Moto: în ochii lui n-am văzut nici un rcgrel nici o lacrimă, nici chiar o simplă îndoială, ci o seninătate care m-a împietrii şi m-a silit să mă ruşinez de gestul ordonai. COLONEL NICOLAE HARALAMBIE

„Spre sfîrşitul lunii iulie 1789, în diferite regiuni ale Franţei, de la Est la Vest, de la Nord la Sud, s-a dezlănţuit pe neaşteptate o teroare nechibzuită, o teroare nemaipomenită. Locuitorii de la ţară se refugiau în oraşe şi cei din oraşe alergau să se ascundă în păduri. Oamenii se adunau de pretutindeni, înarmaţi. Sosesc briganzii! se striga. Se apropiau, fuseseră văzuţi jefuind fermele, nimicind recoltele, batjocorind femeile; înfăşcau copiii de picior şi le zdrobeau capul, lovindu-i de ziduri, în unele localităţi se vedea aparînd un vestitor care venea nu se ştie de unde, cu privirea rătăcită, gîfîind, plin de praf, pe un cal alb de spumă. Briganzii erau acolo, pe colină, la pîndă. Sate întregi au fost părăsite. Au fost văzuţi oameni ascunzîndu-se în pădure, pe crengile cele mai înalte ale arborilor, iar alţii îngrămădindu-se în gropi mari pe care le acopereau cu verdeaţă, în unele provincii, oraşele au fost năpădite de un adevărat acces de nebunie. Locuitorii alergau încoace şi încolo în cea mai mare dezordine, stăpîniţi de o groază ciudată. Femeile fugeau prin porţile zidurilor de apărare, trăgîndu-şi copiii după ele şi ducînd în spinare pe cei care nu puteau încă să meargă; şi în timp ce orăşenii îşi părăseau

268


locuinţele, ţăranii se refugiau în oraşe. După luarea Bastiliei a domnit în Franţa întreagă ceea ce contemporanii au numit Marea Teroare [...] Urmaş al tatălui de familie, Regele rămăsese în gîndi-rea populară, în mod instinctiv şi fără ca ea însăşi să-şi dea seama, părintele pe lîngă care se caută sprijin şi adăpost, în caz de nevoie, spre el se îndreptaseră privirile tuturor în decursul secolelor. Şi iată că, pe neaşteptate, această autoritate patronală este răsturnată. Şi în rîndurile poporului francez se iveşte o nelinişte, o groază vagă, nechibzuită. Ah! Zvonurile înspăimîntătoare: briganzii!... şi tatăl nu mai este! Marea Teroare este ultima pagină a istoriei regalităţii în Franţa".343 Această imagine a Marii Terori declanşate de Revoluţia franceză a ilustrat mult timp condiţiile în care a fost atacat brutal unul din atributele regalităţii: inviolabilitatea suveranului. Regele, privit ca părinte al naţiunii, ca uns al Domnului şi împărţitor al dreptăţii era coborît de pe tron şi batjocorit. Din punct de vedere al eternităţii monarhiei, Revoluţia franceză a fost un accident plasat între recunoaşterea sacralităţii suveranului dinainte şi cea de după ea. Instituţia monarhică se bucura de protecţia divină, transpusă în mentalul colectiv şi în mecanismele administrative ale statului european prin drepturile care îi erau recunoscute de toate straturile sociale. Din punct de vedere social, dacă supravieţuieşte, monarhia pierde controlul statului: „După 1787, regatul Franţei este o societate fără stat. Ludovic al XVI-lea continuă să reunească în jurul persoanei sale consensul supuşilor, dar în spatele acestei faţade tradiţionale este o întreagă debandadă: autoritatea regală, respectată cu numele, nu mai include în legitimitatea sa pe acea a agenţilor săi. Regele are miniştri răi, consilieri perfizi, intendenţi nefaşti: încă se ignoră că acest vechi refren monarhic al vremurilor grele a încetat să exalte autoritatea recursului, pentru a propune controlul cetăţenilor. E un fel de a spune că societatea civilă, în care exemplul 343 Funk-Brentano, Franţa de altădată, Editura Contemporană, Bucureşti, 1944, p. 245.


circulă de sus în jos, se eliberează de puterile simbolice ale statului şi, în acelaşi timp, de regulile sale"344. în cazul domnitorului român Alexandru loan Cuza, prezenţa sa pe Tron nu era recunoscută de clasa politică drept o situaţie monarhică autentică. El era un împuternicit temporar cu scopul precis de a reprezenta oficial Unirea Principatelor şi de a exercita funcţia supremă în noul stat pînă la momentul stabilizării acestuia, adică pînă în punctul de unde Unirea părea ireversibilă: „Acţio-nînd într-o perioadă de transformări structurale, într-o epocă cînd se aşterneau bazele unei noi societăţi, Al. I. Cuza n-a putut fi un domnitor constituţional. Faptul este întrutotul explicabil, deoarece, în epoca respectivă, nici nu putea fi vorba, la noi, de aplicarea principiului potrivit căruia «regele domneşte, dar nu guvernează». Dimpotrivă; avînd în vedere evoluţia evenimentelor din întreaga perioadă cuprinsă între 1859 şi 1866, putem spune că Al. I. Cuza nu a domnit, ci a guvernat"345. Privită acum din punctul de vedere al lui Cuza, „monstruoasa coaliţie" reprezenta o asociere unitară, dar care se opunea statutului său de suveran din raţiuni total opuse: radicalii căutau republica, iar conservatorii căutau monarhia autentică. Neavînd recunoaşterea de iure şi de facto a suveranităţii sale, Cuza nu era inviolabil, într-un moment extrem de greu pentru destinul său, Carol I îl va numi pe Cuza „prinţ parvenit"346. El nu a avut şansa unui alt militar, mareşalul Franţei, Jean Baptiste Bernadotte, care i-a succedat regelui Carol al XlII-lea în 1818 şi este fondatorul actualei dinastii a Suediei. Observaţia nu ar fi exactă dacă nu am adăuga faptul că, în mentalitatea colectivă a păturilor de jos, Alexandru loan Cuza avea 44 Francois Furet, Reflecţii asupra Revoluţiei Franceze, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 43. 345 V. Russu, „Monstruoasa coaliţie" şi detronarea lui AL L Cuza, m Cuza Vodă - in memoriam. Editura Junimea, Iaşi, 1973, p. 508. 4 ^ Mihail Polihroniade şi Alexandru Christian Teii, Domnia lui Carol I (1866-1877), vol.l, Editura Vremea, 1937,-p. 241.

270


însă toate atributele voievodului, inclusiv sacralitatea domniei unse de Dumnezeu, şi a rămas aşa în amintirea legendară care îl însoţeşte pînă astăzi, în anul 2000 s-a stabilit printr-un sondaj de opinie că personalitatea cea mai importantă a istoriei României este Alexandru loan Cuza.


271

Tentativa de lovitură de stat de la 3/15 august le dovedise conjuraţilor că domnitorul, prin camarila sa, nar accepta situaţia juridică şi politică în care se află şi se va opune unei îndepărtări amiabile. Zvonul insidios conform căruia Cuza încerca să impună o dinastie proprie a început să fie crezut şi de cei care îl stîrniseră. în realitate, starea sănătăţii domnitorului şi vîrsta fragedă a primului moştenitor dovedesc fără tăgadă că acuzele erau fanteziste. Mai mult, conjuraţii nu ştiau că în ziua de 29 octombrie 1865, Alexandru loan Cuza îi scrisese împăratului Napoleon al III-lea o scrisoare prin care îl anunţa de hotărîrea sa de a părăsi tronul. Ceea ce au ştiut însă foarte bine era solicitudinea domnitorului de a ceda tronul în interesul naţiunii, expusă cu ocazia deschiderii sesiunii Parlamentului, la 5/17 decembrie acelaşi an. La finalul discursului său, Cuza anunţa apăsat: „Eu voiesc să fie bine ştiut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui aşezare am fost fericit să contribui"347. Astăzi suntem încredinţaţi că Alexandru loan Cuza s-a ţinut de cuvînt. Aici funcţionează acea parte a personalităţii complexe pe care am descris-o în capitolele precedente şi care dă particularitatea domnitorului Unirii: militarul care priveşte spre politic în termenii unei anumite detaşări, critic, dar concesiv, mişcat doar de misiune şi insensibil la erorile de parcurs. Prin formula aparte inclusă în acelaşi discurs: „în Alexandru loan I, Domn al României, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza", el dădea cea mai precisă definiţie a esenţei poziţiei sale: ca om, era un simplu ofiţer; urcat pe Tron, era domnitorul ţării. Practic, el reintra în formula jurămîntului depus la Iaşi în noaptea alegerii şi transmitea liderilor politici un semnal că reintra în calitatea de cetăţean, cerută în Proclamaţia de la Islaz.

' Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 351.

272


Contrapunctul evident al frazei sale îmbină cele două ipostaze ale personalităţii, unde, în partea pozitivă, nimeni, niciodată, nu va putea să-i conteste cinstea.

Acţiunea în Armată Ni s-au păstrat amintirile unuia dintre conjuraţi, ofiţer de artilerie, care a participat atît la complot, cît şi la lovitura de stat. Alexandru Candiano-Popescu era căpitan în 1866, sub comanda colonelului Nicolae Haralambie, şi a făcut mai tîrziu o carieră publică furtunoasă, între calitatea de iniţiator al Republicii de la Ploieşti şi cea de aghiotant al regelui Carol I timp de 12 ani. Cu toate că cei doi ofiţeri făceau parte din aceeaşi unitate, un alt militar a fost personajul central al apropierii lor. Maiorul Dimitrie Lecca era unul dintre prietenii lui Cuza, încă de la Iaşi, unde participase la misiunile cele mai grele ordonate pentru asigurarea alegerilor şi numirea domnitorului. în februarie 1866, maiorul Lecca se afla la comanda Batalionului de vînători instalat la Bucureşti, format din 8 companii, cu un efectiv de 32 de ofiţeri şi 854 de soldaţi. Printre misiunile sale era şi asigurarea serviciului de gardă al palatului domnitorului. Colonelul Nicolae Haralambie conducea singurul regiment de artilerie din oraş, compus din 3 divizioane, fiecare cu 2 baterii de tunuri, cu un efectiv de 49 de ofiţeri şi l 188 de servanţi la 36 de piese de artilerie. Atragerea lui Haralambie în conspiraţie era necesară, deoarece evenimentele din august 1865 — în care se folosiseră tunurile pentru luarea cu asalt a unor clădiri dovediseră că regimentul de artilerie putea juca un rol decisiv în orice revoltă. Lecca, în ciuda prieteniei care îl lega de domnitor, este iniţiatorul conspiraţiei în Armată şi nu putem găsi alte motive ale implicării sale decît apartenenţa la gruparea liberală şi teama că domnia lui Cuza se poate sfîrşi într-un dezastru pentru ţară. La aceste argumente se pot adăuga alte două: Lecca provenea dintr-o familie veche al cărui prim mare exponent fusese celebrul general al lui


273

Minai Viteazul, familie de origine corsicană care producea ofiţeri implicaţi în istoria ţării de aproape trei secole. Ei formau o dinastie neîntreruptă de militari conduşi de sentimente patriotice, pentru care domnitorii erau doar în trecere pe Tronul Moldovei sau l Ţării Româneşti, în al doilea rînd, Lecca era bogat, avea avere, j nu trăia din solda de militar. Primul ofiţer de artilerie racolat de Lecca a fost căpitanul J Candiano-Popescu, a cărui motivaţie este expusă mai tîrziu în j memoriile sale: „în exaltarea mea patriotică, vroiam să devin chiar bandit politic, numai să curăţ ţara de lepra corupţiei"348. Candiano-Popescu primeşte misiunea de a-1 sonda pe superiorul [său, dar prima întîlnire se termină brusc, într-un eşec periculos. l Dezamăgit de starea proastă în care se găsea trupa în acea iarnă, colonelul Haralambie acceptă criticile ofiţerului său, dar j reacţionează violent cînd acesta îi spune direct: „Să-1 dăm jos!". l Haralambie şi CandianoPopescu se îndreptau într-o trăsură spre l hotelul Hugues pentru a lua masa de prînz. La auzul acelor [cuvinte, colonelul îl apostrofează pe căpitan: „Eşti nevrednic de la sta alături de mine. Eşti un mizerabil, un mare mizerabil!". Iată lînsă că numai după cîteva ore, Candiano-Popescu îl găseşte pe l colonelul Haralambie la masa de la restaurantul hotelului, [împreună cu maiorul Lecca. Starea colonelului se schimbase şi l Candiano-Popescu primeşte scuze349. Haralambie nu va fi nicio-Idată convins sută la sută de necesitatea detronării lui Cuza, dar va [fi constrîns să accepte implicarea din cauza unei acumulări de [argumente puternice: 1. Vedea starea proastă a trupei sale (lipsa de echipament, [încălţăminte de iarnă, muniţie, tunuri de calibru mare şi cu bătaie [mai lungă, hrana insuficientă şi igiena precară, atît a soldaţilor, cît îşi a cailor de tracţiune) şi asocia această situaţie cu fenomenul de 1348 Qen Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, voi.l, Editura Universul, [Bucureşti, 1944, p. 90. 34y I Ibidem, întreaga scenă la pp. 91-97.

274


corupţie; aceasta se concentra la nivelul camarilei domneşti şi atingea în mod direct furniturile Armatei. 2. I s-a promis un loc în Locotenenta domnească, dovadă a calităţilor sale, dar şi a importanţei pe care o acordau conspira torii regimentului de artilerie pe care îl comanda. Simţise că în subordinea sa sunt ofiţeri partizani ai detronării lui Cuza, că unii dintre ei sunt chiar implicaţi în conspiraţie şi, ca orice comandant responsabil, şi-a dat seama că trebuie să ia o decizie: îi distruge sau li se alătură, păstrîndu-şi calitatea de comandant şi de mo derator al exceselor pe care aceştia le afişau. 3. Se confrunta cu o situaţie familială şi locativă destul de ten sionată, datorită căsătoriei contractate de tatăl său cu fiica lui Gheorghe Magheru, mai tînără cu 30 de ani, şi care produsese efecte asupra moştenirii averii; din relatări contemporane, Dimitrie Haralambie şi tînără sa soţie se aflau în litigiu pentru imo bilul din Uliţa Herăstrăului nr. 40 cu fiii din prima căsătorie, între care şi colonelul Nicolae Haralambie. 4. în sfîrşit, de la Candiano-Popescu aflăm că Nicolae Ha ralambie avea „o absorbantă slăbiciune de d-na Sultana Cr. cu care trăia de ani îndelungaţi şi a cărei înrîurire îl stăpînea cu desăvîrşire. Iată Haralamb. Cîteva săptămîni înainte de 11 fe bruarie, d-na Cr. fiind bolnavă de moarte de o cumplită răceală, această împrejurare n-a contribuit puţin ca Haralamb să fie atras în conspiraţie"350. După o altă sursă, subiectul acestei legături, d-na Cr., era parte a conspiraţiei: „Se mai afla în complot o altă femeie, o veche rivală, care se răzbuna acum pe domnitor, atrăgînd în graţiile ei pe unul din cei mai credincioşi slujitori ai lui Alexandru Cuza, colonelul Haralambie"351. Alt militar implicat în conjuraţie era colonelul Dimitrie Kretzulescu, şef al Diviziunii militare teritoriale de

Muntenia, cu comandamentul la Bucureşti, şi care era fratele primului-ministru 350 351

/6/dem,p.91. Lucia Borş, op. cit,, p. 231.


în funcţie, Nicolae Kretzulescu. Echipa se completa cu ofiţeri tineri din artilerie, geniu şi vînători. Se pune întrebarea: ce anume îi făcea pe aceşti militari să se asocieze unei conspiraţii puse la cale de oameni politici care nu le inspirau nici o încredere, în condiţiile în care pe tron se afla unul de-al lor? Răspunsul s-ar putea găsi în situaţia precară a armatei de atunci, pe care ofiţerii o legau de pericolul destrămării statului, în conformitate cu înţelegerile internaţionale ce admiteau Unirea doar sub domnia lui Cuza. Să aruncăm o privire asupra stării Armatei României la 1866. în ciuda imaginii curente, fixate în memoria populară de comportamentul eroic din timpul Războiului de Independenţă, dorobanţii au format totdeauna unităţi teritoriale, nepermanente, încadrate la acea dată în categoria Miliţiei, nu ale Armatei permanente. Misiunea dorobanţilor era tipică unei formaţiuni poliţieneşti şi se reducea la menţinerea ordinii în interiorul ţării, urmînd ca în caz de război să se alăture trupelor regulate: „Serviciul dorobanţilor era de 10 zile pe lună, restul de 20 zile rămîneau la vatră; pentru acest motiv li se spunea dorobanţi cu schimbul. Recrutarea se făcea prin tragere la sorţi; durata prea mare a serviciului militar, care-i rupea 6 ani de acasă, şi faptul că nu toţi locuitorii prestau serviciul militar făcea ca încorporarea să nu fie privită cu prea mult entuziasm, mai ales că oamenii, folosind moravurile timpului, găsiseră mijlocul de a ajuta sorţii în folosul unora sau altora"352. La efectivele de dorobanţi se adăugau şi 4 inspectorate de grăniceri, tot trupe teritoriale nepermanente. Armata permanentă avea în compunere 7 regimente de infanterie, l batalion de vînători, 2 regimente de cavalerie(lăncieri), l regiment de artilerie, l batalion de geniu, l divizion de jandarmi, un divizion şi un batalion de pompieri, l companie de administraţie, l vapor şi 3 şalupe ale Marinei. Această modestă configuraţie a armatei permanente era impusă de prevederile 52

Mihai Polihroniade şi Alexandru-Christian Teii, Domnia lui Caro/ /, voi.l, (1866-1877), Editura Vremea, 1937, p. 105.

276


Convenţiei de la Paris, care limita capacitatea militară a României din motive lesne de înţeles. Pentru a depăşi limitele Convenţiei, prin legea organizării puterii armate din 1864, Cuza întărise trupele teritoriale de dorobanţi şi grăniceri şi a extins pregătirea militară a populaţiei prin formarea gloatelor— altă formă tradiţională de organizare a luptei populare. Astfel, sistemul militar al României constituit pe baza principiului european al „naţiunii armate", cuprindea pe lîngă armata permanentă şi alte forme de pregătire de luptă — miliţiile (dorobanţi şi grăniceri) şi gloanţele. O descriere a situaţiei din Armată a fost făcută pe baza datelor statistice cuprinse în „Almanahul Român" pe 1866 şi prin studiul rapoartelor Statului Major General: „Echipament scump şi greu de întreţinut, ceea ce făcea ca ţinuta trupei să aibe un aspect dezordonat. Disciplina nu era încă infiltrată în rigoarea ei absolută. Ofiţerii, sprijinindu-se fie pe situaţia lor materială sau socială, fie pe influenţa politică, erau greu de condus. Mulţi dintre ei, mulţumindu-se cu aspectele exterioare ale carierei, toată greutatea rămînea să fie dusă de puţini ofiţeri conştiincioşi, dar mai ales de trupă. Acestea, deşi prost ţinute, deşi neobişnuite cu exigenţele militare, dădeau însă dovadă, prin felul cum îşi îndeplineau serviciul, de calităţile militare ale poporului. Cel care ducea tot greul era soldatul care, cu toată uniforma ce o purta, rămînea tot ţăranul resemnat să suporte şi să facă totul. Din nefericire bătaia era dacă nu singurul, principalul metod de educaţie militară. Politica îşi întinsese zona ei de influenţă şi aici. Adeseori, numirile şi înaintările se făceau după calcule politice şi nu după considerente militare. Ofiţerilor li se rezervase dreptul de vot şi ei îl exercitau, intrînd astfel în pasiunea luptelor politice. Onestitatea, rară şi în alte domenii, se lăsa dorită şi aici. Reaua mînuire a banilor obligase conducerea să plătească direct soldaţilor hrana în bani, pentru a avea astfel siguranţa hrănirii trupelor, fiindcă sistemul preparării hranei la regimente avusese drept rezultat îmbogăţirea şefilor


277

şi slăbirea soldaţilor"353. Să nu uităm implicarea permanentă a Armatei în rezolvarea crizelor interne. Mai trebuie arătat că liderii conspiraţiei reuşiseră să atragă ofiţeri din aproape toate comandamentele din ţară, ceea ce arată că nu a fost vorba de o acţiune izolată în Bucureşti. Iată, aşadar, o serie de date care pot duce la un răspuns vechea nedumerire asupra participării militarilor unii prieteni, alţii rude cu demnitari ai guvernării Cuza - la complotul pus la cale de „monstruoasa coaliţie". Pericolul cel mai mare era însă acela al confruntării militare cu trupele Imperiului otoman sau cu o nouă invazie austriacă sau rusească. Am văzut slăbiciunile Armatei şi cunoaştem dorinţa Marilor Puteri de a desface Unirea, ca experiment nereuşit. La Iaşi, Rusia pregătea din nou o lovitură de stat şi Cuza era bănuit că a trecut la o politică filorusă. Rolul militant al francmasoneriei naţionale române: împiedicarea căderii sub ocupaţie rusă, s-a reactivat imediat. Numai din perspectiva acestui pericol multiplu putem înţelege asocierea oamenilor politici şi a militarilor Ia o conjuraţie menită să-1 detroneze pe domnitorul Unirii. în sfîrşit, un ultim argument, dar de factură subterană: Alexandru loan Cuza se afla în conflict cu francmasoneria română. Trebuie subliniat că nu există nici o probă sau mărturie despre participarea domnitorului la o lojă. După toate probabilităţile, Cuza nu a fost francmason. Cu toate că s-a lansat ipoteza unei prezenţe într-o lojă din Galaţi în anul 1859, existenţa acestei loji, în primul rînd nu poate fi dovedită, în schimb, numele său este legat de represaliile asupra lojii înţelepţii din Heliopolis, al cărei templu aflat în strada Teatrului nr. 6 este incendiat în noaptea de 7 spre 8 octombrie 1864, după unele surse, de mîna Poliţiei şi din ordinul Iui Cuza354. Informaţia pare destul de credibilă dacă o alăturăm celei care dă ca sigură închiderea Marii Loje Steaua 353 î54

/b/dem,p. 110. Horia Nestorescu-Bălceşti, op. cit., p. 69.

278


Dunării printr-un ordin din decembrie 1860 al domnitorului. Venerabilul acestei loji era Marele Maestru Ion C. Brătianu355 . Conform altor surse, Cuza şi-ar fi dorit să conducă francmasoneria naţională, fapt explicabil şi prin dorinţa certă de a conduce Partida Naţională în care, nu numai domnitorul, dar şi multe alte persoane publice vedeau o suprapunere de organizaţii. Date fiind puţinele informaţii pe care le avem despre viaţa internă a lojilor masonice din România, putem doar presupune existenţa unor motive întemeiate la decizia domnitorului. Cuza nu era un anti-mason, dar recunoştea importanţa organizaţiilor politice secrete în conducerea relaţiilor europene, în momentul în care a fost ales domn, el se găsea în faţa unui dublu pericol: persistenţa organizaţiilor secrete în stare să comploteze inclusiv împotriva lui şi realitatea că, în 1860, francmasoneria de pe teritoriul României era dominată de străini. La 28 decembrie/9 ianuarie 1860 s-a declanşat un conflict în interiorul lojii Steaua Dunării, din cauza liderilor francezi ai acesteia care pledau pentru limitarea accesului românilor în gradele superioare. Aici este nevoie încă o dată de înţelegerea fenomenului francmasonic în România: francmasoneria internaţională era folosită de liderii politici români pentru influenţa acesteia în marile capitale europene, dar în ţară ea se constituia din loji sau organizaţii politice/ literare patriotice, naţionale care se abăteau uneori fundamental de la principiile clasice ale francmasoneriei. Conflictul — asupra căruia voi reveni -s-a mutat, aşadar, între Alexandru loan Cuza şi francmasoneria română patriotică, în care domnitorul vedea un nucleu de rezistenţă politică. Nu trebuie ignorat nici faptul că toţi ofiţerii echipei care-1 va aresta erau francmasoni. Deoarece imaginea publică a organizaţiei era extrem de confuză şi se compunea din informaţii vagi asupra forţei sale subversive şi a caracterului său alogen, bunul nume al ofiţerilor care au participat la detronarea lui Cuza a avut mult de suferit în deceniile următoare. Vom găsi în diferite 355

Ibidem, pp. 65-66.


279

opinii asupra momentului 1866 acelaşi concept simplificat pentru a fi înţeles mai uşor: folosirea principiilor francmasonice în acţiuni politice subterane a dus la împărţirea acestora în două nuclee de influenţă: strict naţionale şi străine - filoruse sau francofile -, funcţie de interesele care le animau.

Detronarea Două evenimente au influenţat comportamentul naţiunii în noaptea de 11 februarie 1866. în Moldova recolta fusese com-I promisă încă din primăvară în urma unor inundaţii devastatoare l şi venirea iernii produsese o lipsă acută de cereale. Afacerile cu grîne alterate luaseră amploare şi se înregistra deja începutul unei | epidemii de scorbut. Consecinţele nefaste ale reformei agrare lăsaseră mare parte a populaţiei săteşti fără resurse, în al doilea j rînd, primul-ministru Nicolae Kretzulescu anunţase imposibilitatea de plată pentru lefurile funcţionarilor publici, iar la 26 ia-| nuarie îşi prezentase demisia. După 4 zile, Alexandru loan Cuza l respinge demisia lui Kretzulescu şi face una din greşelile fatale pe care le produc de multe ori conducătorii politici în preajma unor lovituri de stat: îi destituie pe generalii loan Emanoil Florescu şi Savel Mânu, singurii oameni forte din guvern. Ministerul de Interne este dat primului-ministru, iar Ministerul de Război colonelului Alexandru Solomon, rival al maiorului Lecca. La un moment dat, în ianuarie 1866, conjuraţia a asociat brusc o serie de nume - Măria Obrenovici, generalul Florescu, colonelul Solomon şi, în ultimul moment, boierul moldovean Constantin Moruzi -unei alte conspiraţii. Toţi erau rusofili. Apariţia lui Moruzi, supus rus, la Bucureşti şi uşurinţa cu care a primit două lungi audienţe la Cuza iau alertat pe liderii coaliţiei356. Conform unei surse din rîndurile serviciului de informaţii al partidei liberale, Cuza intenţiona să-1 numească pe Moruzi prim-ministru. între ' Emanoil Hagi-Moscu, op. c/t., p. 241.

280


conspiratori, unul, Ion Ghica, a făcut greşeala să semneze cu Moruzi un acord privind dezmembrarea României şi alegerea lui Nicolae Rosetti-Rosnovanu ca domn al Moldovei sub control ţarist. Mesajul unei înclinaţii filoruse din partea lui Cuza a fost transmis rapid în Franţa, unde Ion C. Brătianu şi Eugeniu Carada 1-au folosit pentru a întări demersul lor. Pericolul unei intervenţii ruse, precum şi eşuarea negocierilor pentru schimbul între Veneţia şi Principate, 1-au readus pe Napoleon al IIIlea la sentimente mai bune faţă de români. în timp ce la Bucureşti liderii coaliţiei hotărîseră noaptea loviturii între 8 şi 9 februarie, în Franţa se desfăşura un întreg arsenal de negocieri de salon pentru acceptarea contelui de Flandra pe tronul României. Dar, ca şi în cazul alegerilor din 1859, planurile politicienilor români, care lansau cu încredere nume de prinţi şi pretendenţi, nu aveau la bază un accept confirmat al acestora. Contele de Flandra nu avea nici o intenţie să ocupe tronul României, deşi provenea dintr-o familie cu veche tradiţie masonică, iar Alianţa Israelită Universală sprijinea această alegere. Ruda sa, prinţul Ernest al II-lea de Saxa-CoburgGotha declarase în 1857: „Datoriile unui suveran sunt acelea ale unui mason. Lojele sunt deasupra statului, deasupra bisericii. Suveranii sunt francmasoni prin naştere"357. Poate din acest motiv, Filip nu era agreat de nici o cancelarie europeană. Culmea ridicolului — în insistenţa cu care mizau liderii români pe el de şapte-opt ani — este că acest prinţ de sînge era nepot al regelui Ludovic Filip din Casa de Orleans, rivală a lui Napoleon al III-lea la tronul Franţei! Disperat, Brătianu s-a deplasat la Nisa pentru a negocia cu fostul domn Barbu Ştirbey. Curtea era acum influenţată de mareşalul Randon şi de prinţul Ney care pledau pentru un domn pămîntean din familia Bibeştilor. Asta însenina, din nou, ruperea Unirii. Lovitura de stat nu a putut fi dată în noaptea de 8 spre 9 februarie deoarece Nicolae T. Orăşanu, jurnalist şi poet satiric, 357 Mihai Dim. Sturdza, Junimea, societate secretă, în „Ethos" nr. I, Paris, 1973, p. 107.


281

reuşise să afle unele amănunte şi îl înştiinţase pe domnitor. Cuza nu a reacţionat, fiind convins că, după anunţul făcut prin Mesajul Tronului din noiembrie 1865, va putea abdica în luna mai 1866. La 24 ianuarie 1866, cînd se împlineau şapte ani de la alegerea sa în Tara Românească, balul nu a mai fost organizat la palat, din cauza refuzului protipendadei de a participa şi s-a dat la reşedinţa familiei Suţu. Cu această ocazie, Cuza s-a întîlnit din nou cu Constantin Moruzi şi a asistat la performanţele lirice ale amantei sale în La Favorite, scene d'opera chantee par Mme Mărie Obre-novici. După toate probabilităţile, la acea dată Măria Obrenovici fusese deja atrasă în conspiraţia împotriva lui Cuza. Este, la prima vedere şi din punct de vedere personal, cea mai mare trădare. Ulterior s-au căutat explicaţii asupra acestei incredibile atitudini şi s-au găsit surse în cumpărarea cu bani (Carada), în răzbunare (varianta Elena Doamna), în presiuni din partea familiei sale (Catargiu). Ţinînd cont de natura legăturii sentimentale dintre Alexandru Cuza şi Măria Obrenovici, precum şi de faptul că după detronare 1a însoţit pe fostul domnitor în exil, îndrăznesc să enunţ o altă ipoteză, care mi se pare plauzibilă în contextul începutului de an 1866. Din biografia lui Eugeniu Carada şi din cea a Elenei Cuza se desprinde la un moment dat ideea subtilă a asasinatului, „împotriva acestor planuri de ucidere erau însă soldaţii şi ofiţerii care intrase(ră) în complot."358 Nu avem date asupra acestei soluţii extreme, dar ştim că domnitorul era păzit de agenţi ai Poliţiei în timpul escapadelor sale nocturne de teama unui atentat. Nu este exclus ca motivul cel mai solid care o putea face pe Măria Obrenovici să-şi „trădeze" iubitul să fi fost teama de o îndepărtare a lui Cuza prin asasinat. Oferindu-i-se soluţia emigrării împreună cu bărbatul iubit, ea a acceptat să-i salveze viaţa printr-un gest colaboraţionist. Totuşi, liberalii radicali nu au renunţat şi au reluat cu şi mai multă hotărîre pregătirile pentru lovitură. Conducătorul acţiunii 358


282


a fost C. A. Rosetti. El convoacă liderii coaliţiei şi stabileşte împreună cu aceştia componenţa Locotenentei domneşti care urma să preia conducerea statului după detronarea lui Cuza: generalul Nicolae Golescu (liberal radical), Lascăr Catargiu (conservator) şi colonelul Nicolae Haralambie. Sunt aleşi ofiţerii care trebuiau să-1 aresteze pe domnitor: căpitanul Anton Costi-escu, căpitanul Alexandru Lipoianu, căpitanul Constantin Pillat, locotenentul Anton Berindei, locotenentul Manolescu. Ei erau sprijiniţi în interiorul Palatului de comandantul gărzii din acea seară, locotenentul Mălinescu. Aşa cum am arătat, toţi erau francmasoni. Măria Obrenovici primeşte misiunea să-1 ţină pe domnitor la jocul de cărţi pînă noaptea tîrziu, pentru a fi asigurată prezenţa certă a acestuia în Palat, ştiut fiind că acesta obişnuia să iasă deghizat în oraş. Spre înşelarea vigilenţei Poliţiei conduse de Alexandru Beldiman, Măria Rosetti organizează o recepţie în noaptea de 10 spre 11 februarie la care alţi membri ai conjuraţiei aveau şi ei misiunea „a ţine la joc de cărţi pînă tîrziu pe funcţionarii şi ofiţerii superiori din cauza cărora lovitura ar fi fost periclitată"359. Ion Ghica pune la dispoziţie trăsura sa pentru transportarea lui Cuza şi, împreună cu soţia, invită conspiratori şi fideli ai domnitorului la un concert al violonistului rus Wieniawski. Costache Ciocîrlan, un om de acţiune, avea misiunea să adune aproximativ 4 000 de cetăţeni care să producă în piaţa Palatului o manifestaţie menită să simbolizeze voinţa poporului de a-1 detrona pe Alexandru loan Cuza. La ora 16.00 a zilei de 10 februarie, militarii Haralambie, Kretzulescu şi Lecca - s-au întîlnit în secret acasă la Candiano-Popescu: „Aici s-au hotărît cele din urmă dispoziţii în privinţa mişcării, fixîndu-se ceasul eşirii trupelor din cazarmă la orele 2 noaptea, sub pretext că se va face un marş militar"360. 359 360

Constant Răutu, op. cit., p. 76.

Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi..., p. 100.


283

în seara respectivă domnitorul a cinat singur cu Doamna Elena, în jurul orei 19.00, în Palat reuşeşte să pătrundă Gheorghe I. Dogărescu, tînăr angajat în redacţia gazetei „Trompeta Carpa-ţilor", care îi înmînează domnitorului un mesaj din partea directorului Cezar Bolliac. Acesta îl înştiinţa că „patru mii de oameni înarmaţi de la cazarma Malmaison vor năvăli în palat pentru a-1 sili să abdice de pe tron, cînd la o anumită oră din noapte se vor trage clopotele de la toate bisericile din oraş". Bolliac avea informaţia de la locotenentul August Gorjan din Batalionul de vînători, care asigura paza Palatului. Uşor alarmat, Cuza îl cheamă pe colonelul Haralambie, dar acesta îi dă asigurări că oraşul este liniştit. Totuşi domnitorul îi cere lui Lecca să dubleze garda Palatului şi îl convoacă pe prefectul Poliţiei, Alexandru Beldiman. în raportul pe care îl dă Beldiman domnitorului intră toate informaţiile produse de conspiratori pentru a le înşela vigilenţa: bal la liberali, concert la conservatori, linişte în mahalale, program de somn în garnizoană. Totuşi, pentru orice eventualitate, dar perfect încadrat în mentalităţile balcanice, Beldiman dă ordin să fie tăiate frânghiile de la clopotele bisericilor din oraş. Ocoleşte Biserica Creţulescu, aflată în vecinătatea Palatului, crezînd că aşa de aproape nu vor avea curajul conspiratorii să acţioneze. Chiar în clopotniţa Bisericii Creţulescu se afla un punct de observaţie al oamenilor colonelului Dimitrie Kretzulescu. La plecare, Beldiman este condus afară din Palat de căpitanul Mălinescu pentru ca acesta să se asigure că Alexandru Cuza nu iese îmbrăcat cu hainele acestuia. Sub acoperirea ordinului dat de Cuza, maiorul Lecca aduce Batalionul de vînători în spatele palatului, în timp ce Costache Ciocîrlan şi cîţiva oameni ai săi de acţiune se ascund şi aşteaptă în clădirile dinspre grădina Cişmigiu. Este adusă în grabă Măria Obrenovici care, împreună cu grecul Sachelaridis, cartofor înrăit, îl ţin pe Cuza la jocul de wist pînă tîrziu în noapte. în sfîrşit, înainte de ora 2.00, trupele militare se pun în mişcare, deşi colonelul Haralambie începuse să oscileze în urma

284


întrevederii cu Alexandru Cuza. Candiano-Popescu îl convinge încă o dată să scoată bateriile de tunuri, operaţie care s-a făcut, după o anecdotă care a circulat mai tîrziu, cu roţile afetului îmbrăcate în paie, pentru a nu produce zgomot. Candiano-Popescu, participant direct, neagă existenţa acestui episod: „Este o legendă a imaginaţiei poporului că roatele tunurilor au fost înfăşurate în paie, ca să nu producă zgomot"361. Afirmaţia lui Candiano-Popescu pare mult mai credibilă, deoarece mişcarea trupelor prin oraş s-a făcut sub acoperirea ordinului dat de Cuza colonelului Haralambie pentru asigurarea protecţiei palatului. Trupele colonelului Dimitrie (Mitică) Kretzulescu ocupă poziţii în piaţa Palatului. Echipa de ofiţeri pătrunde în Palat şi trece la arestarea unor membri ai camarilei care locuiau în incintă: Ni-colae Pisoschi, lordache Lambrino şi Baligot de Beyne. Echipa urcă apoi la apartamentul domnitorului. Se cunoaşte acum că. după ce s-au retras de la jocul de cărţi, Cuza şi Măria Obrenovici au împărţit aceeaşi cameră, în apartamentul alăturat se afla Doamna Elena împreună cu copiii soţului ei şi ai amantei, asistaţi de camerista franceză Florentine. Acest triunghi conjugal la nivelul Tronului şi sub acelaşi acoperiş al Palatului domnesc este probabil partea cea mai urîtă a nopţii de 11 februarie. Avem toate motivele să credem că Măria Obrenovici a aşteptat ca domnitorul să adoarmă pentru a descuia uşa apartamentului, astfel încît ofiţerii să poată pătrunde nestingheriţi. Bănuielile asupra valetului Ştefan din serviciul lui Cuza s-au dovedit ulterior neîntemeiate. După o altă variantă, ofiţerii ar fi ridicat uşa din ţîţîni băgînd săbiile pe dedesubt şi săltînd-o. Operaţia pare şi anevoioasă şi zgomotoasă, în dormitorul princiar au pătruns înarmaţi căpitanii Costiescu, Lipoianu şi Pillat. Unul dintre ei i-a pus revolverul la tîmplă şi 1-a trezit din somn. Cuza avea pistoalele sale pe noptieră, dar nu a apucat să le folosească. Dialogul s-a purtat între căpitanii Costiescu şi Pillat şi Alexandru loan Cuza. Lipoianu şi-a scos Al. Candiano-Popescu, op. cit, p. 104.


285

mantaua şi a acoperit-o pe Măria Obrenovici, pentru a se putea îmbrăca. Ea a fost condusă de acelaşi ofiţer pe jos pînă acasă. Reconstituirea discuţiei între ofiţeri şi domnitor este reprodusă de regulă în aceiaşi termeni în mai toate evocările: „— Ce doriţi? — întreabă Alexandru Cuza, deşteptat brusc din somn de cei trei ofiţeri, ce stăteau cu revolverele întinse asupra lui. - Am adus abdicarea Măriei Voastre - răspunse îndrăzneţ căpitanul Costiescu - şi vă rog s-o iscăliţi. - Nu am condei şi cerneală la îndemînă - răspunse Alexandru Cuza, ţinut departe de masa unde-şi avea revolverele sale. — Am adus noi tot ce trebuia — răspunse unul dintre cei trei conspiratori. Stăpînindu-se după întîia clipă de uimire şi încredinţat că Măria Obrenovici se putea îmbrăca în linişte la spatele unei pelerine de ofiţer, începu a cerceta atent pe ofiţerii nerăbdători, ' cărora nu le plăcea o prea mare întîrziere. - Nu am masă - spuse în cele din urmă Cuza liniştit şi fără a se grăbi. - Mă voi face eu aceasta - răspunse repede căpitanul Pillat, aplecîndu-şi umerii pentru ca spatele său să fie la îndemînă domnitorului"362. în jurul orei 4.00, evenimentul era consumat. Documentul abdicării fusese conceput de Ion Ghica şi C. A. Rosetti şi avea următorul conţinut: „Noi, Alexandru loan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11(23) Fevruarie 1866, cîrma guvernului în mîna unei Locotenente Domneşti şi a Ministerului ales de popor. Alexandru loan"

362


286


O analiză simplă arată că invocarea poporului şi a dorinţei naţiunii era şi neacoperită de realitate şi demagogică. Oricum, noul guvern (minister, cum se numea atunci) nu era ales de popor, ci numit de domnitor. Tot ceea ce rămîne în picioare din acest text scurt este angajamentul pe care 1-a luat Cuza în momentul alegerii sale în Moldova în noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1859. Existenţa acestui angajament, care atestă starea de improvizaţie în care se făcuse alegerea şi provizoratul sub care a domnit Alexandru loan Cuza, este astfel confirmată. Xenopol, în opera sa Istoria Românilor, nu uită să amintească scena candidaturii din 3 ianuarie 1859: „După ce se discută timp de 11 ore, Mihail Kogălniceanu, văzînd că nu era cu putinţă a se obţine conglă-suirea tuturor asupra unei persoane, ieşi furios din adunare. După el erau să iese mai mulţi, cînd Pisoski se aruncă la uşe, scoase un pistol şi ameninţă să se sinucidă în cazul cînd toţi ar urma, înainte a părăsi consfătuirea. Reluîndu-se în dezbatere pe cine să aleagă, Pisoski, care şedea la gura sobei, rosti numele lui Alexandru Cuza". Afară, să nu uităm, aşteptau partizanii familiei Sturdzeştilor! Aşadar, ceea ce au invocat membrii conspiraţiei era înţelegerea semnată de Cuza cu liderii politici după nominalizarea sa în Moldova. Cuza încălcase jurămîntul, dînd o lovitură de stat în 1864 şi asumîndu-şi puteri autoritare. Practic, din 1864, moment în care se împlineau cei 5 ani de domnie prevăzuţi de Constituţiunea Proclamaţiei de la Islaz pentru domnitorul-cetăţean, Cuza se legitima cu prevederile articolului 10 din Convenţia de la Paris din 19 august 1858 care, spre disperarea partidelor, enunţau că „Domnitorul va fi ales de către Adunare pe viaţă". De aici, nevoia de îndepărtare prin lovitură de stat sau prin asasinat. La ieşirea din Palat, garda este obligată să facă stînga-mpre-jur pentru a nu-1 recunoaşte pe domnitor şi pentru ca acesta să nu poată face apel la vreunul dintre militarii cunoscuţi. Este urcat în trăsura lui Ion Ghica şi dus de Costache Ciocîrlan la reşedinţa sa conspirativă, în momentul punerii în mişcare a echipajului, Lecca


287

trage un foc în aer destinat să-i anunţe pe politicienii aflaţi la hotelul Hugues şi care urmau să formeze guvernul. Cu acest foc de revolver se declanşează şi circul, de-acum obişnuit, al obiceiurilor dîmboviţene: „în piaţa Teatrului Naţional fusese adus Regimentul l de infanterie «comandat de Saegiu» care, neştiind pentru ce era adus şi ce trebuia să facă, întreabă pe colonelul Anastasie Călinescu, ce trecea întîmplător pe acolo în fuga calului: «Ce, nu ştii? L-au făcut pe Cuza împărat» răspunse colonelul. Saegiu cînd aude trage sabia şi strigă: «Trăiască împăratul!». Soldaţii îi răspund cu urale"363. Comicul acestei situaţii nu se termină aici, deoarece strigătele militarilor, aclamînd alegerea lui Cuza ca împărat, sunt interpretate de unii istorici drept ovaţii ale mulţimii, „voinţa naţiunii", manifestaţie de entuziasm la adresa Locotenentei domneşti. Este consemnată şi reacţia colonelului Haralambie care fusese încredinţat că populaţia susţine acţiunea, dar nici unul din cei patru sau cinci mii de manifestanţi nu apăruse în piaţă. Alexandru Beldiman a aflat că în piaţă, o dată cu apariţia membrilor noului guvern, colonelul Haralambie s-a răstit la C. A. Rosetti: „Unde e poporul care promiseseşi că va veni să ia parte la răsturnarea lui Cuza-Vodă?!" Bineînţeles, Beldiman a primit informaţia mai tîrziu, deoarece în aceeaşi noapte a fost arestat de căpitanul Ipătescu din Regimentul 7 infanterie (sub comanda colonelului D. Kretzulescu). Candiano-Popescu 1-a arestat pe C. Liebrecht, apoi i-a reţinut pe generalii I. E. Florescu şi Savel Mânu. Constituirea noului guvern nu este lipsită de neprevăzut: C. A. Rosetti, desemnat ministru al cultelor, nu mai apare pe listă, iar în locul lui este pus lancu Bălăceanu. Haralambie îl şterge de pe listă pe lancu Bălăceanu şi îl repune pe C. A. Rosetti. Apare însă colonelul Dimitrie Kretzulescu, „beat şi cu sabia scoasă", care cere imperios repunerea lui Bălăceanu pe lista ministerială. Haralambie îl admonestează dur, ameninţînd că-1 dă pe mîna militarilor săi, iar „Mitică Kretzulescu se dezbată şi 363

Constant Răutu, op. cit., p. 77.

288


ruşinat băgă sabia în teacă şi plecă"364. Acest incident ar putea rămîne doar în zona anecdoticului, dacă nu ar avea un substrat destul de important: Ion (lancu) Bălăceanu era, la acea dată superiorul lui C. A. Rosetti în francmasonerie. Cedarea locului în favoarea lui Ion Bălăceanu care, de altfel, va reprezenta în scurt timp francmasoneria română în faţa Adunării Legislative a lojilor din obedienţa Marelui Orient al Franţei, la Paris, devine firească. Intervenţia unui militar nefamiliarizat cu astfel de subtilităţi va da totul peste cap. Insistenţa pe acest exemplu nu este întîmplătoare. El ilustrează un anume fenomen, pe care îl voi analiza mai tîrziu: imaginea despre atotputernicia francmasoneriei este şi astăzi mult exagerată, ea fiind - cel puţin în România fragmentată după anumite interese politice. Guvernul format avea următoarea configuraţie: Ion Ghica, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de externe Dimitrie Ghica, ministru de interne. Ion C. Cantacuzino, ministru de justiţie. Petre Mavrogheni, ministru de finanţe (din 16 februarie). C. A. Rosetti, ministru al cultelor şi instrucţiunii publice. Maior D. Lecca, ministru de război. Dimitrie A. Sturdza, ministru al lucrărilor publice (interimar în Locotenenta domnească pe locul lui Lascăr Catargiu). în ziua de 11 februarie, la ora 13.00, au fost convocate ambele Camere ale Parlamentului sub preşedinţia mitropolitului primat şi, la propunerea primului-ministru, este proclamat Alteţa Sa Regală Filip Eugeniu Ferdinand Măria Clement Balduin Leopold George, comite de Flandra şi duce de Saxonia, sub numele de Filip I drept Domn stăpînitor al Principatelor Unite Române365. Tot în ziua de 11 februarie consulul Francois Tillos, reprezentînd 364

Al. Candiano-Popescu, op. cit., p. 130. Dimitrie A. Sturdza, Domnia rege/ui Caro/ /, fapte - cuvîntări documente, voi. l, Editura Academiei Române, Bucureşti, 19()6, p. 1. 365


289

l Franţa la Bucureşti, cere primului ministru garanţii că Alexandru l Cuza se află în viaţă şi permisiunea de a-1 vedea. A primit l asigurări că fostul domnitor este în viaţă, dar că nu-1 poate vedea. JTotuşi, Tillos a găsit repede oameni în Bucureşti care să-i (furnizeze informaţii asupra locului „secret" în care se afla Cuza şi |să-l conducă acolo, în urma discuţiei cu căpitanul Costiescu, gar-Idianul domnitorului detronat, consulul francez reuşeşte să-1 Iconvingă să accepte întrevederea sa cu arestatul. Cuza îl în-jcredinţează pe Tillos că a semnat actul de abdicare cu bună Ivoinţă. De altfel, fostul domnitor a trimis generalului Nicolae |Golescu un mesaj scris în care îşi preciza poziţia: „Domnule General, Astăzi fiind ocîrmuirea constituită, socot că nu mai urmează \nevoie de a se prelungi (p)oprirea mea. D-ta ştii că principiul proclamat de Corpurile Statului a fost şi este ţelul meu; căci tnumai un Principe străin, după a mea părere, poate închezăşui \viitorul României. Socot de prisos a mai adăogi că, precum ca prinţ Domnitor al iRomâniei, am lucrat pururea pentru de a realiza această dorinţă, \asemenea şi ca Prinţ român nu voiu conteni un minut de a face tot \ce va atîrna dela mine pentru aceasta. Doresc, domnule general, după împrejurările urmate, a mă •jorni din ţară cît mai în grabă. Să trăiască România! A. L Cuza 12/24Februarie 1866, Bucureşti"366 în ziua de 12 februarie, guvernul hotărăşte mutarea lui Cuza ie la casele lui Costache Ciocîrlan la Cotroceni, deoarece foştii liniştri de război, generalul I. E. Florescu şi colonelul A. So-Bomon intenţionau să ia cu asalt locul de detenţie şi să-1 P66 Ibidem.

290


elibereze cu ajutorul corpului ofiţeresc din garnizoana Bucureşti, neimplicat în conspiraţie. Doamna Elena primeşte dreptul de a-1 vedea la Cotroceni şi pe drum este oprită de colonelul Solomon: „înştiinţaţi pe Măria Sa că armata nu se solidarizează întreagă cu conjuraţii şi că un singur cuvînt aşteaptă de la domnitorul lor, spre a-1 reîntrona"367. După cum am văzut, Cuza a refuzat. în ziua de 13 februarie, Alexandru loan Cuza a părăsit Bucureştii, abandonîndu-şi soţia şi copiii. Măria Obrenovici 1-a urmat pe un traseu separat. La Braşov, cei doi amanţi se declară la hotel soţ şi soţie. A fost, fără îndoială, o mare pasiune a acestui bărbat de stat pentru o femeie de lume, dar care lasă o pată ruşinoasă pe chipul domnitorului Unirii. Plecată pe urma lor împreună cu copiii, Elena Cuza îi caută disperată pe traseul Braşov-Viena, găsindu-i pînă la urmă în capitala Austriei. Triunghiul conjugal se reface acolo, Măria Obrenovici — una din acele femei fatale din istoria României - grăbinduse în scurt timp să-1 înşele pe Cuza cu unul dintre favoriţii lui, un anume Con-stantinovici, căruia îi naşte şi un fiu. Oricît ar părea de epice insistenţele pe relaţia sentimentală între Alexandru loan Cuza şi Măria Obrenovici, trebuie să constatăm că ea a influenţat comportamentul politic al domnitorului şi a contribuit substanţial la căderea lui. Dacă vom reuşi vreodată să avem acces la arhivele istorice ale Rusiei şi vom avea confirmarea numeroaselor zvonuri care o plasau pe Măria Obrenovici în agentura ţaristă, atunci înseamnă că se înregistrează primul caz de infiltrare a spionajului rusesc la nivelul de conducere al ţării, în secolul următor, acest fenomen va influenţa decisiv soarta României.

Număr de cod 82.136 Vestea detronării lui Cuza i-a găsit pe cei doi emisari ai României — Ion C. Brătianu şi Eugeniu Carada — în Franţa, implicaţi în diligentele pentru aducerea prinţului străin, între 367



291

timp, poziţia împăratului Napoleon al III-lea se schimbase şi pe lista candidaţilor apăruse Carol de HohenzollernSigmaringen. Felul cum s-a ajuns la el rămîne încă neclar, din cauza politizării alegerii sale: pe de o parte, liberalii şiau revendicat în totalitate aducerea lui Carol în România; pe de altă parte, conservatorii îşi asumau responsabilitatea alegerii prin instituţiile din ţară. Criza opţiunii se declanşase în momentul cînd s-a constatat opoziţia lui Napoleon al III-lea la alegerea lui Filip de Flandra. La 12/24 martie, primul-ministru Ion Ghica trimitea la Paris o telegramă cifrată în care căuta să repare gafa: „Declaraţi că noi nu am ales pe Corniţele de Flandra candidat în contra Franţei; că suntem decişi şi doritori a susţinea pe ori ce candidat se va propune de Franţa şi că garantăm succesul" 368. A doua zi, lancu Bălăceanu, agentul diplomatic român la Paris, transmitea o telegramă cu următorul conţinut: „Ministrul afacerilor externe doreşte să cunoască care va fi candidatul agreat de România; am fost informat indirect, dar pozitiv, că este dorit 82.136. Mă autorizaţi să nominalizez aici acest candidat agreat de împărat şi care ne asigură concursul Franţei?" 369 Derutat, Ion Ghica răspunde cu o nouă telegramă cifrată: „Cifra 82.136 a numelui ce indicaţi nu există în dicţionar [cartea codurilor secrete — n.a.] Cu toate acestea, dacă Corniţele de Flandra refuză, activaţi refuzul său oficial, pentru ca să putem primi pe noul candidat. Negociaţi în secret cu dînsul. Asiguraţi-vă în secret, dacă el vrea să vie să accepte coroana. 368

Dimitrie A. Sturdza, Domnia regelui Carol /..., p. XXIV. M. Polihroniade şi A. Christian-Tell, op. cit., 11 (originalul în franceză).

292


Noi suntem gata să facem un fapt împlinit. Dăne rezultatul şi numele candidatului"310. în sfîrşit, numele candidatului este transmis în clar: Carol de Hohenzollern. Soluţia venise pe un traseu care a implicat, din nou, cîteva femei importante, în Franţa trăia doamna Hortense

Carol I în uniformă de ofiţer român

370

Dimitrie A. Sturdza, op. cit., p. XXIV.


293

Cornu, cunoscută în legendele istoriografice drept soră de lapte a împăratului Napoleon al III-lea şi prietenă, încă din copilărie, cu acesta. Nu era româncă, dar se căsătorise cu pictorul Cornu. Ea colabora mai de mult cu liderul liberal şi intervenea de fiecare dată cînd ţara era în pericol, în februarie-martie 1866 era bună prietenă cu baroneasa de Franque, femeie influentă la Curţile germane şi franceze. Aceasta era prietenă din copilărie cu doamna Mathilda Drouyn de Lhuys care nu era alta decît soţia ministrului de externe al Franţei. Lanţul slăbiciunilor descris atît de savuros de Caragiale avea un precedent real în politică şi într-un moment foarte grav. Asocierea cu celebra schiţă a lui Caragiale nu este chiar forţată, deoarece numele lui Carol a circulat pe traseul iniţiat de aceste femei, Casa de Hohenzollern şi împăratul Napoleon al III-lea înainte ca Brătianu să fie sigur de el. în sfîrşit, în Vinerea Patimilor din 18/30 martie 1866 Ion C. Brătianu ajungea la Dusseldorf, reşedinţa familiei Hohenzollern, iar contele de Flandra transmitea notificarea oficială a refuzului său. Calea spre instalarea domnului străin era deschisă. Pe durata acestor negocieri externe, la care a fost implicat şi Anastase Panu, reintră în scenă un personaj misterios, dar influent. Ziaristul Armând Levy, „eminenţă cenuşie a francmasoneriei europene, partizan pasionat al celor mai intransigente şi utopice teze sioniste şi participant al multora dintre comploturile politice ale veacului trecut"371, fusese angajat direct în campania politică şi publicistică europeană în favoarea emancipării românilor prin revoluţie şi a Unirii, în persoana lui se pot găsi explicaţii pentru trezirea spontană a interesului european în favoarea românilor şi pentru efortul financiar destinat succesului revoluţionarilor români din exil. La el apelează Anastase Panu pentru găsirea unui domnitor străin latin şi tot Levy este cel care îl susţine pe contele de Flandra. Este acum destul de rezonabil să ' Mihai Dim. Sturdza, Junimea-societate secretă, în „Ethos", nr. I, Paris, 1973, p. 91.

1

294


credem că în negocierile duse la Paris cu Armând Levy şi Adolphe Cremieux s-au stabilit bazele emancipării evreilor din România, ca răspuns al sprijinului oferit. Tot de aici se poate trage concluzia că nerespectarea angajamentelor luate de negociatorii români se află la originea campaniei furibunde declanşate împotriva liderilor şi a României după 1866.

Mişcarea separatistă de la Iaşi - 3 aprilie 1866 La 30 martie, Locotenenta domnească emite o proclamaţie prin care anunţă că noul candidat la Tronul României este Carol de Hohenzollern şi recomandă populaţiei să îl aleagă printr-un plebiscit. Acesta se organizează în perioada 2-8 aprilie, prin deschiderea unor liste de semnături în localul prefecturilor sau primăriilor. Deciziile reprezentau o reacţie la hotărîrea reprezentanţilor Marilor Puteri, care, după a cincea şedinţă, a transmis la Bucureşti în ziua de 23 martie următorul comunicat:

„Adunarea, care are să se întrunească la Bucureşti, este chemată a proceda la alegerea gospodarului. Alegerea nu va putea cădea decît pe un pămîntean, în termenii articolului 3 al Convenţiunei din 19 august 1858. Dacă majoritatea deputaţilor moldoveni din Adunare ar cere, ei vor avea facultatea să voteze separat de munteni, în cazul cînd majoritatea moldovenească se va pronunţa în contra Unirii, acest vot ar avea de consecinţă separaţiunea ambelor Principate" 372. Hotărîrea Marilor Puteri de a desface Unirea a căzut ca un trăsnet la Bucureşti, între membrii coaliţiei, deveniţi din nou liberali şi conservatori, s-a declanşat o ceartă zgomotoasă, care transfera populaţiei destulă nesiguranţă. Se adăuga situaţia neaşteptată pentru cetăţenii de rînd că preşedintele Conferinţei - Mihai Polihroniade şi Alexandru-Christian Teii, op. cit., p.

10.


295

IVfarilor Puteri, care hotăra astfel ruperea Unirii, era chiar ministrul de externe al Franţei. Ieşeau la iveală adevăratele interese strategice europene ale împăratului Napoleon al III-lea, care încercase să creeze un stat tampon între Rusia şi Turcia, în beneficiul acesteia din urmă. Instabilitatea internă a României îl făcuse să renunţe la proiect, considerîndu-1, alături de alte planuri revoluţionare — cum era insurecţia emigraţiei ungare —, un eşec ce nu mai putea fi evitat decît printr-un război deschis între Italia şi Austria. Şansa externă a României a fost atunci noua forţă care se ridica în Europa Germania (Prusia), al cărei cancelar, Otto von Bismarck, începuse să ma-nevreze deja în Problema Orientală. El este acela care a decis venirea clandestină a prinţului Carol în România şi instituirea unui fait accompli. La Bucureşti numele lui Carol de Hohenzollern a produs la început destulă nedumerire, mai ales în rîndul oamenilor politici tineri, înţelegerea grabnică asupra noului Domn s-a produs după ce în casa lui Grigore Gh. Cantacuzino, liderii liberali şi conservatori au primit informaţii detaliate asupra originii, pregătirii şi caracterului lui Carol de la fostul său coleg de regiment din Germania, generalul Gheorghe Mânu, asistat de vărul său, generalul Theodor Văcărescu. Pe fondul confuziei europene şi a recrudescenţei conflictelor de interese între Marile Puteri se declanşează la Iaşi o insurecţie antiunionistă, pregătită din timp cu sprijin rusesc. Ea a izbucnit pe un mediu favorabil creat de frustrarea trăită de moldoveni în urma mutării Capitalei la Bucureşti (la acea dată, un oraş inferior urbanistic, cultural şi financiar laşilor) şi de felul brutal în care fuseseră primiţi în Muntenia funcţionarii moldoveni după Unire. Situaţia era expoatată diversionist în străinătate: „«Le Memorial diplomatique» din Viena reproduce o corespondenţă din Bucureşti în care se spune că «Cuza a venit în Muntenia înconjurat de moldoveni care au năvălit în toate funcţiile şi care tratează pe munteni ca biruitori, adăogînd că dacă ar fi să reînceapă chestia Unirei, aceştia nu ar mai vota niciodată cu

296


dînsa». Muntenii, pentru a lovi în domnitor, dădeau în moldoveni, neamul domnitorului"373, îngrijorat de recrudescenţa acţiunilor separatiste de la Iaşi, unde fuseseră afişate pancarte cu texte antimuntene: „Valahi, duceţi-vă de unde aţi venit!" sau „Vrem să ne conducem singuri", guvernul de la Bucureşti a încercat să organizeze în capitala Moldovei un comitet de criză, cunoscut sub numele de Club naţional. Acesta încerca să pregătească propagandistic populaţia pentru plebiscit şi pentru alegerile parlamentare, inclusiv pentru alegerea unui prinţ străin. Numărul aderenţilor însă s-a dovedit extrem de redus, astfel că partida separatistă condusă de familia rusofilă Rosnovanu a reuşit să domine situaţia în oraş cu autoritate, în ziua de 29 martie separatiştii au ocupat sala de şedinţe a Primăriei, au respins proiectul alegerii prinţului străin şi au umplut listele electorale cu o majoritate separatistă. Deşi Colegiul electoral din Iaşi nu depăşea 800 de locuri, lista separatiştilor s-a acoperit rapid cu peste 2 000 de semnături. Seara, familia Rosnovanu, care miza pe alegerea lui Nicolae Rosnovanu ca domnitor, a dat un mare bal la care invitatul de onoare era consulul Rusiei, baronul Offenberg. Nicolae Rosnovanu avea la acea dată 24 de ani, era cunoscut mai mult cu numele Nanuţă şi lua lecţii de învăţare a limbii române. Acest Guliţă al laşilor era un agent ţarist. Apariţia sa episodică pare mai degrabă o soluţie pasageră pentru aducerea lui Serghie de Leuchtenberg pe Tronul României. A doua zi, pe 30 martie, gruparea guvernamentală unionistă organizează o mare adunare în faţa Universităţii la care se scandează „Unire! Unire! Prinţ străin de origine latină! Unire!"374, dar efectul este minor. Pe 31 martie, guvernul României notifică oficial consulatului rus cererea ca prinţul Moruzi, un alt agent ţarist, să-şi redobîndească moşiile întinse din Basarabia. Gestul era ceea ce astăzi s-ar numi o lovitură devastatoare sub centură, dar şi un contraatac inteligent care 373 374

A. D. Xenopol, op. cit., p. 467. Mihai Dimitri Sturdza, op. cit., p. 277.


amintea Rusiei că a ocupat ilegal vechiul teritoriu românesc şi că atitudinea imperiului nu este altceva decît o binecunoscută făţărnicie. Comedia instrumentată de Rusia la Iaşi continuă însă cu proclamarea oficială a lui Nicolae Rosetti-Rosnovanu drept candidat la domnie în seara de 2 aprilie. O delegaţie cu pretenţii de reprezentativitate se deplasează la palatul familiei Rosnovanu şi solicită umil ca tînărul Nicolae să binevoiască a fi domnul Moldovei. Mama acestuia se arată măgulită şi roagă să i se dea posibilitatea de a consulta pe fiul său, care se află în vastele apartamente, meditează, în sftrşit, după o aşteptare tensionată, pe care numai Caragiale ar fi putut să o descrie în întregul său grotesc, doamna Rosnovanu apare şi anunţă solemn în franceză: „Messieurs, Nicolas accepte"375. Scena ar putea rămîne fixată în acest cadru burlesc, dacă a doua zi lucrurile nu ar fi luat o turnură extrem de periculoasă. Agentura rusească face să se difuzeze în oraş ştirea că în ziua de 3 aprilie, care era sărbătoarea de Duminica Tomii, la ceremoniile de la Mitropolie se vor distribui cantităţi mari de pomană. Anunţul adună în curtea Mitropoliei şi în spaţiile înconjurătoare o mulţime credincioasă şi doritoare de milostivenie, între care majoritatea era reprezentată de ţărani din satele învecinate. Acestora li se adresează Nicolae Rosnovanu, în limba franceză cu îndemnul: „Â bas l'Union! Vive la revolution moldave! Le Russes seront la dans quelques heures pour nous aider!" Ţăranii n-au înţeles nimic, dar în acel moment, clopotele Mitropoliei încep să bată şi după ele toate clopotele bisericilor din oraş, anunţînd un incendiu sau altă mare nenorocire. Ieşenii ies în stradă îngrijoraţi şi speriaţi, îngroşînd şi mai mult masa de manevră a separatiştilor rusofili. Mitropolitul Calinic Miclescu ţine o slujbă incendiară cu caracter politic, violent antiunionist, apoi iese în stradă urmat de enoriaşi, purtînd o cruce ridicată în naînă şi îndemnînd cetăţenii să ia cu asalt Palatul administrativ. 375

Ibidem.

298


întărîtată de lozinca Jos Unirea!, mulţimea se repede spre clădire pentru a împiedica desfăşurarea înregistrărilor pentru plebiscit. Numeroşi oameni, între care destul de mulţi îmbătaţi încă de dimineaţă în curţile familiei Rosnovanu, se asociază manifestaţiei, în jurul unui nucleu organizat format din mercenari străini, evrei şi slugi ale boierului Nicolae Rosnovanu376. Conducerea mişcării o aveau cnezii Moruzi — Constantin este cel care fusese la Bucureşti în timpul loviturii de stat -, Teodor Laţescu, Neculai Ceaur Aslan şi arnăutul Inge Robert. Ajunsă în faţa Palatului domnesc, mulţimea se împinge, forţează, este imposibil de oprit, inconştientă de faptul că în frunte se află însuşi mitropolitul şi cu preoţii săi. Aşa se face că acesta este proiectat în cordonul de militari din paza Palatului, strivit, trîntit la pămînt şi călcat în picioare. După o altă variantă, Calinic Miclescu ar fi căzut într-o groapă sau tranşee săpată de militari, dispărînd brusc din raza de vedere a partizanilor săi, ceea ce a alertat mulţimea şi apoi a înfu-riat-o. Clădirea este luată cu asalt iar militarii ripostează gradual, reuşind să mai împrăştie din manifestanţi. Deşi acest episod al istoriei României a fost mulţi ani ascuns sau minimalizat, martorii oculari îl descriu ca pe o insurecţie destul de violentă. Ni s-au păstrat amintirile sergentului major Grigore N. lonaşcu, comandantul escadronului de jandarmi călări al Palatului, prima unitate care a intervenit: „în mers răzvrătiţii scoteau pietrele din pavaj şi loveau în oamenii poliţiei care încercau să-i oprească, în dreptul străzei Baston s-a înălţat o baricadă compusă din grilaje de fer rupte de la grădina Mitropoliei şi sprijinite cu pietre smulse din trotuare, în dosul baricadei se înşirase(ră) puşcaşi cu diferite arme de foc printre care şi cu puşti arnăuţeşti"377. Locotenenta domnească fusese prevenită asupra 37

^ A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, voi. l, Editura Albert Baer, Bucureşti, 1910, p. 486. 377 Grigore N. lonaşcu, După 45 de ani. Mişcarea separatistă din Iaşi, întîia Tipolitografie P. M. Pestemalgioglu, Brăila, 1911, p. 4.


stărilor de spirit din Iaşi de prefectul Ştefan Golescu care cunoştea aversiunea unei părţi a populaţiei ieşene faţă de Bucureşti. Lascăr Catargiu se deplasează la Iaşi şi constată implicarea rusească în pregătirea insurecţiei. Iniţial, garda Palatului administrativ a încercat să ţină piept mulţimii, apoi escadronul lui lonaşcu a debuşat într-o şarjă de cavalerie, dar fără succes. Descrierea făcută de martorul ocular este plină de dramatism: „Bravul esca-dron compus numai din 60 soldaţi, a străbătut în mijlocul acelei mulţimi compuse din cîteva mii de oameni armaţi cu puşti, cu diferite unelte de fier şi cu picioare de scaune, cu care loveau în noi şi în cai. Loviturile cădeau ploae din toate părţile, aşa încît caii şi soldaţii erau plini de sînge, unii chiar au căzut jos împuşcaţi [...] Plebea răzvrătită se înmulţea mereu. Numeroşi oameni de strînsură ieşeau din curtea lui Roznovanu, cheflii şi îndrăzneţi, şi veneau şi îngroşeau rîndurile tulburătorilor, aşa încît noi n-am putut înainta decît pînă la Petrea Bacalu (cam în dreptul şcoalei publice No.l Trei Erarhi). De pe acoperişurile caselor curgeau cu ploaea cărămizile în soldaţi şi în oamenii poliţiei, de pe ferestre se azvîrlea cu apă fierbinte. Noi călăreţii eram în centrul străzii, iar pe trotuare venise o companie din Regimentul 5 de linie. Neavînd ordin să scoatem armele de foc, înduram toate loviturile şi încercam să ajungem spre baricadă, unde lumea înarmată prindea pe soldaţi şi îi sfîşia în faţa noastră. Acum intrase în acţiune un anume Inge Robert, tutungiu îmbogăţit de boerii greci, împreună cu pădurarii Stancăi Roznovanu şi cu grecii îmbrăcaţi în fustanele. Mai tîrziu, ne-a venit în ajutor o companie de jandarmi pedeştri. Cu toate astea, soldaţii cădeau mereu împuşcaţi şi neputîndu-i scoate din picioarele cailor, treceam peste ei strivindu-i"378. Con-statîndu-se starea de insurecţie din Iaşi, conducerea statului reprezentată acolo de Lascăr Catargiu şi de generalul Golescu ordonă folosirea forţei militare, în acel moment, escadronul lui lonaşcu reuşise să înainteze pînă în dreptul baricadei: „Aici ni 378

Ibidem, p. 6.

300


s-a adus ordinul de la Locotenenta domnească, Lascăr Catargiu şi generalul Golescu, ca să (se) facă formalităţile prescrise de lege. Locotenent-colonelul Gherghel a comandat încărcarea armelor, fără gloanţe şi am tras o salvă. Mulţimea văzînd că n-a căzut nimenea, s-a repezit cu mai multă furie spre noi. Dnul procuror general a ordonat să (se) dea trei semnale cu goarna şi a făcut somaţiile reglementare. Am încărcat armele cu gloanţe şi la comandă am tras. Toţi cei care făceau paravan baricadei au căzut. După a doua salvă, infanteriştii s-au repezit la atac cu baionetele la arme şi abia cu mare greutate am izbutit să desfiinţăm baricada". Militarii iau cu asalt şi casele lui Roznovanu, unde slujbaşii acestuia se baricadaseră, şi se dă o luptă cu morţi şi răniţi de ambele tabere. După deschiderea focului, cavaleria reia atacul, cucereşte definitiv baricada, o sfărîmă şi împrăştie mulţimea insurgenţilor: „Şarja avu loc şi rezultatul fu un deplorabil măcel, o nemaipomenită goană peste garduri şi prin uliţe lăturalnice - precum şi desăvîrşita restabilire a ordinei"379. Subunităţi militare trec la urmărirea şi arestarea capilor insurecţiei prin tot oraşul. întregul centru al laşilor este dominat de trupele militare care execută acum misiuni combinate, infanteria trăgînd din genunchi în orice grup de oameni, în timp ce cavaleria îi vîna cu lovituri de sabie din mişcare. Insurgenţii continuau să riposteze: „Străzile erau înţesate de numeroase bande, mai mari sau mai mici, compuse din greci înarmaţi cu iatagane, din pădurarii lui Roznovanu şi din derbedeii oraşului, care se împotriveau apărîndu-se cu cuţite lungi şi arme de foc"380, în faţa noii situaţii de luptă, cavaleria primeşte ordin să atace la sol cu lăncii, iar infanteria să execute foc în plan vertical pentru doborîrea trăgătorilor de pe acoperişuri. Aşa cum descriu scenele toţi martorii oculari, insurecţia antiunionistă s-a terminat într-un măcel cu mulţi morţi şi răniţi de 379 Anastasie lordache, Găieştii. Locul şi rolul lor în istoria României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 379. 380 Grigore N. lonaşcu, op. cit., p. 1.


301

ambele părţi. Sergentul major lonaşcu — rămas la conducerea escadronului de cavalerie după ce comandantul căpitan Pendrav a fost sechestrat de conspiratori, iar locţiitorul acestuia, locotenentul Manolache, a fost îndepărtat într-o misiune la Botoşani împreună cu jumătate din escadron - ne oferă şi tabloul final al Iaşilor din ziua de 3 aprilie 1866: „Bucătăriile militare erau pline de morţi. Străzile erau pline de sînge, de cai împuşcaţi şi de corpuri omeneşti". Rănit şi dezgustat de tot ceea ce văzuse, lonaşcu îşi dă demisia din armată imediat ce iese din spital. Mitropolitul Calinic Miclescu, rănit şi el de şarja cavaleriei, fuge şi, travestit în haine femeieşti, este ascuns de un diacon într-o cîrciumă din strada Sfînta Vineri. Numele diaconului: Ion Creangă! George Călinescu ne dă amănuntele: „Răscoala izbucni la 3 aprilie şi fu înnăbuşită numaidecît de Lascăr Catargiu. La această răscoală se pare a fi luat parte şi Creangă şi Gh. lenăchescu. Oricît s-ar părea de curios, participarea diaconului la răscoala separatistă e foarte probabilă, întîi prin contagiunea de la mitropolit la clerul subordonat, al doilea prin conştiinţa îngustă a acestor clerici fără orizont politic. O proastă opinie despre munteni este vădită în corespondenţa lui Creangă. Diaconul, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc şi iubire de regiune, deci fără îndoială că în schimbarea de regim a văzut o nouă pricină de înstrăinare a ţării. De altfel, ieşenii de atunci aveau încă proaspătă rana mutării Capitalei. Mitropolitul Calinic, urmărit de stăpînire, e scăpat de la moarte de cei doi diaconi, care îl ascund în chip grotesc sub un poloboc din pivniţa crîşmei lui Stihi de la Sf. Vineri, dovadă că revoluţia o făceau mai mult bînd"38! Episodul a cunoscut în timp mai multe variante, care, în formă legendară, ridiculizează mişcarea separatistă din Iaşi şi se revarsă cu amănunte degradante asupra mitropolitului Moldovei. Astfel, el ar fi fost găsit în acea cîrciumă de un profesor 3K1

George Călinescu, Ion Creangă, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 90.

302


universitar trimis de guvern pentru a-1 salva şi a-1 readuce pe tronul său mitropolitan. Scena s-ar fi petrecut fie cu profesorul în genunchi în faţa unui mitropolit îmbrăcat în haine de femeie, fie printr-un dialog purtat prin gaura cepului de la butoi. Capii mişcării au fost arestaţi, între aceştia găsindu-se „doamne în crinolină", Nicolas Rosnovano cu familia, numeroşi agenţi ruşi. Prinţul Moruzi a reuşit să fugă deghizat în birjar. După A. D. Xenopol, au fost 2 morţi din rîndul soldaţilor şi 15 din rîndul insurgenţilor „iar numărul răniţilor nu s-a stabilit niciodată cu siguranţă"382. Cifrele victimelor sunt mult mai mari, dar nevoia de a minimaliza acest incident periculos pentru unitatea României a generat o permanentă reducere a semnificaţiei lui. Mihai Dimitri Sturdza reconstituie cifrele de 6 morţi din rîndul militarilor şi peste o sută din rîndul manifestanţilor. Documentele militare vorbesc de peste 300 de morţi şi precizează că represiunea a fost exprem de energică, fiind condusă din comandamentul instalat în Palatul Domnesc din Iaşi cu duritate de căpitanul Pillat, cel care îl arestase pe Cuza cu două luni în urmă. Este ascuns şi faptul că incidentele au continuat pe tot timpul nopţii de 3 spre 4 aprilie în cartierele laşilor — mai ales sub formă de pogrom în mahalaua Tătăraşi, cu populaţie majoritar evreiască -, că la faţa locului s-a instituit un comandament central serios, condus de Lascăr Catargiu şi din care mai făceau parte al doilea membru al Locotenentei domneşti, Nicolae Golescu, apoi prefectul Ştefan Golescu, prinţul general lancu Ghica, fiul fostului domn Grigore Ghica, adus urgent la Iaşi în ideea preluării domniei de către un unionist în caz de revoltă generalizată, general doctor Carol Davila, inspector general al Serviciului sanitar civil şi militar, colonelul I. Cornescu, la acea dată comandant al garnizoanei şi locotenent-colonelul Gherghel, comandat al trupelor de linie, căpitanul Pillat de la Bucureşti. Aşadar, pericolul generat de această insurecţie armată de la Iaşi, care avea rădăcini 382

A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice..., p. 483.


în mentalitatea cetăţenilor frustraţi de efectele Unirii, a fost suficient de mare dacă a mişcat un întreg eşafodaj politico-militar. Atmosfera separatistă din oraş era întreţinută de o realitate economică imediată: după alegerea Capitalei la Bucureşti, preţul imobilelor a scăzut dramatic, funcţionarii care au refuzat să se mute la Bucureşti au rămas fără slujbe, iar cei care au venit în noua Capitală au fost nevoiţi să suporte ironiile, izolarea şi pe alocuri aversiunea muntenilor, oraşul Iaşi a ieşit pentru o vreme din circuitul comercial, negustoresc şi politic. Cu o populaţie majoritar evreiască, el va fi revigorat în următoarele decenii prin activitatea comercială, financiară şi edilitară a puternicei comunităţi evreieşti, prin grija deo-sebită arătată de Carol I, prin transformarea sa în principalul centru cultural al României şi prin activitatea neobosită a Bisericii ortodoxe. O dată ajuns în ţară şi instalat la conducerea României, Carol se va deplasa în Moldova pentru a-i asigura pe locuitori de bunele sale intenţii şi pentru a-i convinge că România trebuie să rămînă întreagă, îl va graţia şi pe mitropolitul Calinic. Era primul gest de responsabilitate şi ataşament faţă de ţara care îi va aduce gloria.

De ce a căzut domnitorul Unirii? Ca orice erou naţional, Alexandru loan Cuza a avut două destine: cel istoric, sumă a ideilor şi actelor sale, şi destinul mitic, produs al imaginii altora despre el. Complexitatea vieţii şi activităţii reale a unui erou face ca acestea să nu poată fi niciodată cunoscute în întreaga lor desfăşurare, în timp ce mitul poate fi oricînd şi foarte uşor recunoscut, memorat, reprodus, interpretat. Mitul are, de regulă, un traseu liniar: descrie faptele deosebite ale unui erou, motiv pentru care legenda lui Cuza este rezistentă la orice coroziv. Aşa cum am arătat, în anul 2000 românii încă îl consideră pe Alexandru loan Cuza drept cea mai importantă personalitate a istoriei lor. în faţa mitului, realitatea istorică nu mai are nici o importanţă, cu excepţia situaţiei în care Istoria, ca ştiinţă

304


modernă, se transformă ea însăşi în mitologie cu scopul de a genera în naţiune un curent politic populist. Dacă în multe situaţii mitul eroic este legitimat de date istorice confirmate pe diferite căi ştiinţifice, în cazul lui Cuza mitul este în întregime o creaţie cultă inoculată programatic populaţiei rurale. El a apărut cu eroul în viaţă şi chiar înainte ca acesta să-şi confirme actele eroice. Din acest ultim punct de vedere, figura lui Moş Ion Roată este mai importantă decît a domnitorului, pentru că simbolizează Unirea şi înainte şi după alegerea lui Cuza. Autorii mitului Cuza sunt comisarii de propagandă trimişi în sate pentru a anunţa Unirea, apoi împroprietărirea, jurnaliştii democraţi, oamenii politici naţionalişti, dascălii satelor şi, mai tîrziu, ai principalelor licee din marile oraşe. Nu în ultimul rînd, chiar Mihail Kogălni-ceanu, care s-a deplasat în Oltenia, imediat după lovitura de stat din mai 1864. cu scop propagandistic. Rezultatul acestei campanii generoase şi necesare pentru trezirea conştiinţei naţionale dintr-o periculoasă adormire ne apare astăzi ca explicit fabula-toriu, dar ea a avut în epocă un scop politic precis. De aceea, distanţa imensă între realitatea politico-economică a domniei lui Alexandru loan Cuza şi mitologia sa nu trebuie judecată în termenii fanteziei, ci într-o totală înţelegere a efortului generalizat necesar construirii statului român modern. Cele două teme principale ale mitului Cuza sunt Unirea şi împroprietărirea ţăranilor. Ştim acum că Unirea a fost salvată decisiv de forţele politice, prin detronarea lui Cuza, şi că, în ciuda numeroaselor transformări produse instituţional sub conducerea sa personală, România ar fi pierdut cu siguranţă calitatea de stat unitar printr-o decizie a Marilor Puteri, printr-o intervenţie militară otomană sau prin destructurare din interior, pe fondul mişcării antiunioniste din Moldova, dacă nu era adus pe tron Carol de Hohenzollern. Pe fondul construcţiei statale unitare artificiale, a unirii personale sub identitatea unui cetăţean fără filon dinastic şi a conservării suzeranităţii otomane, cele doua


provincii româneşti se puteau despărţi, păstrind intacte instituţiile jjiodeme importate din Franţa şi încă neasimilate într-o administraţie naţională. Faptul că Puterea se concentrase în mîna unui singur om> care încălca sistematic funcţionalitatea instituţiilor pe care tot el le introdusese, constituia un mare dezavantaj pentru soliditatea actului acceptat de Poartă la 11 decembrie 1861. Argumentul decisiv al precarităţii Unirii se află exact în soluţia politică aleasă de conducerea politică a statului — liberali şi domnitor -pentru constituire prin import de instituţii atipice naţiunii române. Este greu de crezut că ţăranii s-ar fi putut răscula împotriva unei invazii străine pentru a apăra Senatul, Statutul dezvoltător sau noul sistem administrativ care-i lăsase formal fără identitate, fără acte legale de căsătorie şi fără atestarea oficială a naşterii lor. Mai ştim că aşa-numita împroprietărire a adus ţăranilor multă suferinţă şi a produs două mari răscoale, în 1888 şi 1907. în aceste condiţii, mitul lui Cuza deţine în totalitate farmecul unei implicări instinctuale a poporului român în istorie, ceea ce îl ridică încă o dată la suprarealismul evocat de Gheorghe Brătianu şi îi dă cea mai splendidă spiritualitate. Plasat în eternitate printr-o fabuloasă existenţă, poporul român continuă să treacă prin sistemele politice cu o inexplicabilă - pentru realişti — inocenţă383, într-o poezie populară culeasă de Elena Sevastos, tema Unirii lui Cuza conţine toate contradicţiile raportului cu realitatea istorică: Frunzuleană, iasomie,/Hai Mărie-n deal la vie,/ Să culegem floricele,/ Să le facem mănunchele,/Să mergem la Iaşi cu ele;/ La Iaşi la curtea domnească,/ Să le zvîrlim pe fereastră,/ Domnul Cuza să trăiască,/ Şapte ţări să stăpînească.. .384 Raportul între tema imperială din final şi ceea ce s-a strigat în Piaţa •10-1

J

Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pp. 576-586. ^ Ovidiu Papadima, Literatura populară română. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 71.

306


Palatului în noaptea de 11 februarie 1866 este poate o culme a imaginarului popular de cel mai amar gust. în ce priveşte terna împroprietăririi, o baladă culeasă de T. Pamfile nu mai are nevoie de comentarii: „Doamne, coboar' pe pămînt,/ Şi vezi Cuza ce-a făcut,/ Că ne-a dat pămînt Ia tofj..."385 Tema împroprietăririi a avut Ia rîndul ei o evoluţie proprie, cauză a unei realimentări în timp a mitului. La cîţiva ani după introducerea reformelor lui Cuza, acestea încep să-şi arate primele efecte, corectate spre benefic de guvernele lui Carol I. Sistematizarea localităţilor şi constituirea comunelor, apariţia primelor acte de identitate, de stare civilă şi de proprietate au adus modernitatea la nivelul ţăranului. Rolul învăţătorului din sat care povesteşte istoria lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul şi a lui Tudor Vladimi-rescu, în rîndul cărora deja îl pune şi pe Cuza se va dovedi crucial pentru tăria mitului. Tema dragostei poporului pentru Cuza îşi are sursa în relaxarea relaţiilor umane boier-ţăran. Legile lui Kogălniceanu, mai ales cea care interzicea bătaia, precum şi asocierea simplă care se putea face între omul în uniformă, ca funcţionar al unui stat cu Putere civilă, legi şi reguli liberale, şi domnitorul-colonel au adus personalitatea lui Cuza mai aproape de cetăţean. Popularitatea lui se autoalimenta, zvonul despre popularitatea lui amplifi-cîndu-se. Despre contradicţia între acest miraj şi reacţia cotidiană a românului avem un singur, dar semnificativ exemplu: în martie 1865 Capitala a fost inundată de ape şi numeroase gospodării au avut de suferit. Mulţi cetăţeni s-au refugiat în afara oraşului, trăind în păduri. Cuza a fost acuzat de presă că nu a mişcat nici un deget în favoarea acestor sinistraţi şi că a fost nevoie de iniţiative particulare pentru subscripţii. Una dintre ele venea de la loja francmasonică înţelepţii din Heliopolis, din care făceau parte liderii „monstruoasei coaliţii". C. A. Rosetti ne dă amănuntul că,


în timpul inspecţiei călare făcute de Cuza în zonele inundate, a fost înjurat în faţă de bucureşteni386. în finalul acestui capitol ne încumetăm să căutăm răspunsul la întrebarea pusă la începutul acestei cărţi: „Ce făcea naţiunea în noaptea de 11 februarie?" Răspunsul a fost dat chiar atunci: „Poporul dormea liniştit în noaptea nefastă a răsturnării"387, între el şi domnitor se instalase lunga noapte a singurătăţii. Ca subiect al eroologiei, Cuza Vodă este un erou eponim din categoria eroilor istorici mitizaţi, fiind pe rînd erou întemeietor, erou salvator şi erou civilizator. Mitul însă nu va explica niciodată de ce a căzut cu atîta uşurinţă în noaptea de 11 februarie 1866, aparent iubit de întregul popor. Arătam că în ultimii ani de domnie, Alexandru loan Cuza se afla sub influenţa totală a camarilei sale. Dimitrie Bolintineanu, un apropiat al domnului, numea aceasta „o camarilă de femei", pentru că, deşi se compunea din bărbaţi, aceştia erau conduşi din umbră de femei, într-un context de complicitate suverană nu o dată legată „istoric" de domnitor: „După 2 mai avurăm o camarilă de femei. Curtea avea favoriţi, miniştrii aveau asemenea, prefecţii aveau asemenea, subprefecţii aveau asemenea; aceşti favoriţi erau uleiul care ungea roatele machinei regimului"388. Ieşiţi de sub orice control, într-un stat cu regim personal, membrii camarilei operau constant cu principalul instrument al oricărui grup de favoriţi: corupţia. Imaginea sfîrşitului domniei lui Cuza ne este adusă din acel loc mai tot timpul criticat, dar care nu a încetat să fie o tribună, uneori frivolă, alteori gravă, a naţiunii române: Parlamentul. Deputatul Constantin Boerescu, uitat de istorie şi nevăzut de mit, a avut în zilele de 3, 4, 8 şi 10 ianuarie 1866 patru intervenţii cutremurătoare pentru realităţile economice cu care se Marin Bucur, C. A. Rosetticătre Măria Rosetti. Corespondenţă, voi. l, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 219 (în original aux inondations, on a dit des injures au Prince en face). 107 .. 01 1. G. Valentineanu, op. cit., p. 17. ' " 3 88 D. Bolintineanu, op. c/t., p. 356. • . . . . • . • , . • > ,; , r, , ;, ,

308


construia statul român modern. Vorbind mai multe ore într-o totală coerenţă şi ordine, aducînd la tribună documente şi argumente de drept, Constantin Boerescu a făcut atunci ultimul rechizitoriu politic al regimului cezarist. Fără a insista pe acuzele directe aduse camarilei, voi încerca să prezint cîteva cazuri de corupţie pe care oratorul le-a expus atunci în detaliu: 1. Cazul Codului civil. Noul Cod civil trebuia să intre în vigoare la l iulie 1865. Pe 2 iulie acelaşi an, adică a doua zi, domnitorul amînă abuziv intrarea sa în vigoare, prin decret. Sub acoperirea acestei amînări, mai mulţi cetăţeni străini dobîndesc proprietăţi în România contra unor sume de bani vărsate camarilei. 2. Cazul Monopolului fabricării măsurilor şi greutăţilor. Pe scurt, monopolul fabricării instrumentelor de măsurat este pus la dispoziţie de stat unor particulari, cetăţenii străini Lemaître şi Bergman, care devin autoritate a monopolului, deoarece acesta este întărit şi de interdicţia de fabricaţie pentru oricine altcineva. Acest fapt incredibil s-a petrecut fără publicitate şi licitaţie. Statul român se angaja chiar să-i despăgubească pe Lemaître şi Bergman în caz că nu-şi vindeau producţia. 3. Cazul „Monitorului Oficial". Publicaţia oficială a statului era subiect de monopol. Totuşi, „Monitorul Oficial" este con cesionat unui cetăţean străin pe 5 ani, apoi pe încă 10 şi încă pe 5 ani, fără să existe o explicaţie a măririi intervalului, în mod surprinzător, prin contract se prevedea că deţinătorul dreptu rilor de publicare avea obligaţia să tipărească doar... l 000 de exemplare, tot ceea ce depăşea această sumă urmînd a fi cumpărat de stat cu 4 galbeni exemplarul. O creştere a tirajului la 10 000 de exemplare - cum s-a şi întîmplat imediat arunca statul în cheltuieli fabuloase. 4. Cazul fabricilor de armament. Guvernul a acordat unui

par ticular - cetăţean francez - pe nume Alexis Godillot dreptul de a face 5 uzine de armament, obligînd Armata să cumpere de la acestea. Contractul s-a semnat fără licitaţie, fiind eliminaţi de la


concurenţă fabricanţii români. Partea de furnituri - de exemplu, îmbrăcăminte — avea tradiţie în ţară, unde fabricile de postav prosperau prin comenzi mari ale statului. Armamentul importat s-a dovedit inutilizabil, România fiind nevoită să cumpere arme din Statele Unite, Prusia şi Rusia pentru Războiul de Independenţă. 5. Cazul amenajării albiei Dîmboviţei. Lucrarea este dată fără publicare şi fără licitaţie printr-un decret. Acţiunea încălca prevederile Legii lucrărilor publice din 17 martie 1865, unde, la articolul 3 se afirma: „Orice concesiune de lucrări publice se va acorda numai în virtutea unei legi speciale", precum şi articolul 35 din Legea contabilităţii. Lucrarea este pornită ilegal, modifi cată şi apoi abandonată fără nici o repercusiune. Operaţiunea s-a finalizat în 1988, după 122 de ani! 6. Cazul împrumutului pentru municipalitate. Este acordat prin decret şi fără votul Parlamentului un împrumut de 35 de mi lioane Municipalităţii Capitalei. Din aceşti bani, 15 sau 16 mi lioane (nu s-a ştiut niciodată precis) au fost acordate aceluiaşi domn Godillot pentru a construi în Bucureşti pieţe acoperite cu cristal! Au fost amînate pentru realizarea acestor pieţe, proiec tele de construire a pavajului, de introducere a iluminatului public şi de instalare a canalizării. 7. Cazul şoselei Rîmnic-Focşani. Construirea şoselei Rîmnic-Focşani este cîştigată prin licitaţie de un constructor român la un preţ cu 12% mai mic decît devizul. Guvernul anulează rezultatul licitaţiei şi acordă contractul firmei Solomon Moise la un preţ cu 15% mai mare decît devizul, producînd statului o pierdere de 27%. Pentru construcţia şoselei spre Piteşti se con cesionează aprovizionarea cu pietriş (!) firmei Solomon Gold, de data asta, cu 400 de lei stînjenul cubic, în loc de 160,

cu toate că pietrişul se putea obţine şi gratis, subsolul fiind încă pro prietatea statului. 8. Cazul şoselei Buzău-Rîmnic. Pentru construirea şoselei, bugetul statului pe 1865 acordase un credit de 232 911 lei. Prin

310

ALEX MIHA1 STOENESCU

decret ilegal se acordă o suplimentare de credit de 338 988 de lei ceea ce face ca suplimentarea să fie mai mare decît creditul! 9. Cazul grădinii Cişmigiu. Această faimoasă grădină a Bucureştilor a avut în secolul al XlX-lea o întindere mult mai mare, cuprinzînd un lac extins. Printr-un decret urgent — precursor al ordonanţelor de urgenţă de astăzi - guvernul a acordat 80 000 de lei pentru acoperirea cu pămînt a unei cincimi din lac şi pentru „a se tăia cei mai frumoşi arbori care împiedicau vederea caselor unui particular". Ca urmare a acestui discurs, Alexandru loan Cuza face un gest descalificant: îl destituie pe preşedintele Parlamentului, Manolache Costache Epureanu, pentru că i-a permis lui Constantin Boerescu să vorbească de la tribună şi să prezinte toate aceste acte de corupţie. Jignit peste măsură de acest abuz, M. C. Epureanu îşi prezintă el demisia şi, mai mult, demisionează şi din funcţia de deputat389. Deputatul Boerescu a revenit însă la tribună şi a continuat rechizitoriul său, arătînd o serie de încălcări ale legilor care, practic, anulau orice pretenţie de stat democratic: „Guvernul şi-a luat asupra-i două puteri care, după Constitu-ţiunea în vigoare, sunt cu desăvîrşire incompatibile: puterea care o are de a guverna şi puterea care nu o are de a face legi. Dar din momentul în care Guvernul a făcut această fatală confuziune, din momentul cînd şi-a însuşit aceste două atribuţiuni, cel puţin pentru mine regimul representativ în România nu mai există. Pre-senţa noastră aici a devenit inutilă, şi dacă sistemul inaugurat de Guvern va triumfa, vom fi reduşi a înregistra numai, ca orice biurou, legile pe care va binevoi să ni le trimită Guvernul (aplauze prelungite)"390, în continuare, pe durata a 4 zile sunt înşirate încălcările de legi şi, mai ales, ale principiilor statului democratic: dreptul guvernului de a emite decrete expirase din decembrie 389

Constantin Boerescu, Discursuri parlamentare, Editura Socec, Bucureşti, 1903, p. 66. 390 [bidem, p. 19. ; ,


311

1864, astfel că timp de un an şi două luni toate actele emise în baza decretelor date după această dată erau nule de drept; legea instrucţiunii publice a fost violată, ministrul numind şi destituind profesori discreţionar, fără consultarea Consiliului permanent; principiul inamovibilităţii magistraţilor este încălcat grosolan, mai tnulţi magistraţi ai Curţii de Casaţie fiind disponibilizaţi, în timp ce o secţiune a acestei Curţi este desfiinţată prin decret; Consiliul me-dical superior al statului, autoritatea supremă în domeniul medical, a fost înfiinţat printr-un regulament; tot printr-un regulament inferior s-au impus cheltuieli obligatorii comunelor şi judeţelor ţării, fapt care viola şi legea comunală şi legea consiliilor judeţene; la un venit bugetar declarat de 125 de milioane pe 1866, guvernul obţine 6 milioane pentru cheltuieli proprii, apoi ia prin decret 28 de milioane şi cere încă 40 de milioane pentru plata unor datorii la contracte angajate în numele statului prin decrete semnate de Alexandru loan Cuza. Pare imaginea unui jaf generalizat. Toate aceste acte de corupţie au sleit finanţele statului şi au introdus cu întreaga sa forţă sistemul birocratic. De altfel, un stat aflat în faza de construcţie instituţională, pe care vrea să o depăşească prin salt, nici nu are altă forţă de supravieţuire decît prin reţeaua birocratică. Atacat în Parlament de favoriţii domnitorului, Constantin Boerescu se apăra fără nici o rezervă: „Ce fel! Cînd eu şi cei care au subscris amendamentului găsesc fapte de natura celor ce v-am citat, fapte categorice, din care rezultă matematic că legile nu sunt respectate, că banii publici sunt rău întrebuinţaţi... vom face şi vom zice aceea ce a zis altă dată un cetăţean din România mică: «ticăloşi, Măria Ta!» (ilaritate)"391. Există o declaraţie a domnitorului Unirii în care îşi recunoaşte greşeala de a fi favorizat corupţia. Istoricul Măria Georgescu o plasează într-un context realist: „Ca domn, şi-a urmat cu consecvenţă programul de reforme burgheze, dar nu s-a dovedit intransigent în faţa corupţiei 391

/Wdem,p.lll.

l

312


politicienilor şi a diverselor maşinaţii de culise: «M-ar fi răsturnat de mult partidele dacă aş fi fost aspru cu toţi care pradă ţara, căci afară de cîteva excepţii onorabile, dar netrebuincioase în lucrările ţării — spunea el — ceilalţi nu caută în drepturile pe care le cer decît mijlocul de a despuia ţara». Avea convingerea realistă că nimeni nu-i putea fi credincios în România acelor timpuri, dacă nu era interesat. Ca urmare, a cultivat şi tolerat în jurul său, mai ales în ultimii ani de domnie, o camarilă formată din profitori de tipul lui Liebrecht, Docan, Pisoschi ş.a."392 în concluzia acestei analize vom constata şi cauzele reale ale căderii lui Alexandru loan Cuza: —caracterul pasager al domniei sale şi pericolul transferării acestei fragilităţi a legitimării asupra tînărului stat unitar; —consecinţele imediate nefaste ale legii rurale şi caracterul ei incomplet şi pripit, fapt ce nu a putut transforma ţărănimea română într-un corp naţional unitar, conştient şi total aderent la noul regim politic, aşa cum ceruse încă din 1848 Nicolae Bălcescu; - introducerea regimului personal (cezarist) printr-o lovitură de stat care, în foarte scurt timp, 1-a izolat pe domnitor şi 1-a expus unei camarile veroase; - intervenţia personală a domnitorului şi jocul duplicitar, dis tructiv, al camarilei împotriva partidelor politice, învrăjbindu-le pentru a se lupta între ele, slăbind solidaritatea acestora şi, implicit, sistemul democratic; — corupţia generalizată şi dirijată de camarila domnească avînd drept scop principal obţinerea de proprietăţi şi sume enorme de bani din vinderea activelor statului, „naţionalizate" imediat după Unire prin instituirea unei autorităţi noi, moderne, de inspiraţie franceză; 392 Măria Georgescu, Alexandru loan Cuza, domnul Unirii şi al Reformelor, în „Revista de Istorie Militară", nr.l(59)/2(X)0, p. 3.


- dezorganizarea şi sărăcirea Armatei, ca urmare a teoriei politice conform căreia România, aflîndu-se sub protecţia Marilor puteri, nu are nevoie de apărare naţională; — viaţa personală destrăbălată care a produs dezgust în rîndul burgheziei române şi la nivelul cancelariilor europene. înlocuirea regimului Cuza nu a rezolvat problema bazelor sănătoase pentru statul modern român, actelor de corupţie menţionate adăugîndu-li-se altele în timp, în ciuda eforturilor disperate ale oamenilor politici responsabili, conştienţi de pericolul ce fusese infiltrat la fundaţia noii societăţi. Soluţia aleasă pentru modernizarea ţării se conturează peste timp ca un salt imens în istorie, imposibil de controlat de oameni — aşadar, nici de Cuza —, cu greu controlat de Marile Puteri şi de francmasonerie, prin care sistemul capitalist a fost introdus în România din exterior, şi nu prin dezvoltare naturală din interior, într-o lucrare fundamentală pentru prospectarea lucidă a evoluţiei societăţii româneşti prin efectele la care s-a ajuns în mai puţin de un secol, Mihail Manoilescu descria astfel saltul pornit o dată cu Unirea Principatelor: „Evoluţia burgheziei noastre nu poate fi înţeleasă decît în cadrul fenomenului general care a provocat în toată ţările înapoiate precipitarea fazelor de desvoltare istorică şi reducerea lor la intervale surprinzător de scurte. Fenomene care în Occident s-au desfăşurat pe scara secolelor, la noi se desfăşoară pe aceea a deceniilor. Românul contemporan — întocmai ca şi voinicul din poveste — «creşte într-o zi cît creştea altul într-un an». Sub raportul economico-social, evoluţia noastră a realizat în mai puţin de un secol trei etape ale capitalismului. La începutul secolului al 19-lea Principatele româneşti erau ţări primitive, aproape fără atingere cu capitalismul. De la 1829 ele au intrat în faza capitalismului comercial, în care domina frenezia schimbului între apus şi răsărit. Mai tîrziu, România a trecut la capitalismul industrial, stăpînit de ideea valorificării pe loc a bogăţiilor ţării, într-un regim protecţionist, după principiile lui List. în sfîrşit, a evoluat spre un

314


capitalism organizat în care marea finanţa pe de o parte şi Statul pe de altă parte, realizau în chip incipient şi anticipativ formele totalitare ale economiei, în agricultură, aceeaşi trecere rapidă prin faze fundamental deosebite, începutul veacului al 19-lea ne-a găsit cu o economie agrară în forme de producţie patriarhale. Integrarea noastră în capitalismul occidental, punînd la mare preţ cerealele şi trezind dorinţa de cîştig, a creat marea întreprindere rurală de stil capitalist, cu organizaţie şi mentalitate capitalistă. Dar şi această formă de producţie n-a durat decît cîteva decenii, pentru a fi transformată în proprietatea parcelată de muncă, o dată cu războiul mondial, care marchează sfîrşitul veacului al 19-lea. Astfel, în mai puţin de un veac, de la 1829 la 1918, România a «ars» toate etapele evoluţiei sociale şi economice într-un curs precipitat, care pare a nu-şi găsi oprire şi răgaz"393. Tabloul cuprinzător şi clar al evoluţiei societăţii româneşti descris de acest gînditor şi om politic de Dreapta, cu greu putea fi văzut atunci, în faptul debutului „căii greşite" alese în perioada guvernării Alexandru loan Cuza. Liderii politici lucizi intuiau pericolul construcţiei artificiale a statului modern, mai ales după ce au constatat că revoltele, dar şi represiunea militară asupra cetăţenilor devin periculos de frecvente, pe fondul incompatibilităţii între nivelul de dezvoltare al societăţii şi administraţia modernă. Totodată, frecvenţa loviturilor de stat sau a tentativelor, apariţia marilor răscoale ţărăneşti în secolul al XX-lea, cînd în Occident acestea se consumaseră cu secole în urmă, permanenta nelinişte socială au atras atenţia oamenilor politici că soluţia libertăţii nu va putea fi aplicată în România decît prin desăvîrşirea sistemului democratic. Ei au căutat în democraţie soluţiile pentru defazarea istorică a României, dar libertăţile democratice de tipul celor franceze nu se potriveau deloc cu nevoia centralizării autorităţii Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Cugetarea-Delafras, Bucureşti, 1942, p. 71.


în spirit constructiv, care să permită folosirea autorităţii împotriva oricărei abateri de la planul general de emancipare. Această teză corectă a tipului de regim adecvat stadiului de dezvoltare al României, după ce a ales calea „revoluţionară", a fost sintetizată sec de Mihai Eminescu: „Daţi-mi statul cel mai absolutist, în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi - îl prefer statului celui mai liber, în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi"394, în acest context, istoria de după 1866 va fi marcată de apariţia celor două planuri politice: conducerea autoritară din umbră şi dezvoltarea amplă a mecanismelor democratice la suprafaţă. Generozitate în sfera libertăţilor publice, gestiune prin toate mijloacele în zona Puterii. Cei doi bărbaţi de stat care au ocupat cu autoritate rolul de conducători ai României şi de creatori ai statului modern român au fost Ion C. Brătianu şi Ionel I. C. Brătianu. Tentativa lui Alexandru loan Cuza de a juca acest rol a fost prematură, prea timpurie pentru ca instrumentele politicii moderne să se fi transformat în artă. Carol al IIlea însă a reuşit pentru o perioadă să aplice aceeaşi soluţie, dar a eşuat atunci cînd procesele politice europene s-au accelerat brusc, iar reacţia naţionalistă occidentală a dat peste cap traseul internaţionalist proiectat prin Liga Naţiunilor. Pentru contracararea fenomenului de corupţie ataşat revoluţiei capitaliste şi pătrunderii capitalismului occidental pe piaţa românească, guvernele conservatoare şi liberale din viitorii ani vor introduce restricţii pînă la un anumit punct. Acest punct a fost cel în care actele de naţionalizare sau de românizare lansate de guvernele României au atins interesele societăţilor şi firmelor străine implicate pe piaţa românească, în combaterea acestui fenomen se află lozinca Prin noi înşine, enunţată, din păcate, prea tîrziu. în clipa în care acel punct sensibil a fost atins, prin măsurile liberale din primii ani ai deceniului trei din secolul al XX-lea, M. Eminescu, Opera politică, Bucureşti, 1999, p, 153 (articolul Frază şi Adevăr din Timpul, 23 decembrie 1877).

316


mîna Marilor Puteri protectoare s-a ridicat de pe România. Marele împrumut, cu care, de regulă, Franţa finanţa influenţa sa în România, s-a transformat în Micul împrumut, apoi a dispărut. Se încheia atunci plata unui contract semnat de „oamenii de la '48" pe timpul căruia s-au realizat Unirea Principatelor, Independenţa şi Statul naţional unitar. Apariţia mişcării naţionaliste creştine de Dreapta în România şi critica sa dură la adresa slăbiciunilor sistemului politic inaugurat o dată cu Unirea, la adresa francmasoneriei (pe care o numea iudeomasonerie) şi, în final, la adresa partidelor politice îşi are originea, aşa cum vom vedea, în termenii acestui contract.

Mai ales pentru ultimii ani ai domniei lui Alexandru loan Cuza, argumentele „monstruoasei coaliţii" se dovedesc extrem de solide. Pericolul în care a pus regimul personal tînărul stat român a adus la conştiinţă clasa politică. Ea- a acceptat să numească actul din 11 februarie o revoluţie, pentru gravitatea crizei din care reuşiseră să scoată România. Tot astfel, motivaţia militarilor implicaţi în detronare - să ne amintim declaraţia lui Candiano-Popescu: „să curăţ ţara de lepra corupţiei" — devine credibilă. Dezamăgirile perioadei ulterioare au ţinut de imposibilitatea de a umple golul lăsat de trecerea de la vechiul regim la noul regim, democratic, printr-un salt de decenii făcut în Occident în cîteva secole. Alexandru loan Cuza este fundamental omul unei misiuni pe care a căutat să o îndepli-nească onest, fără ca el şi forţele politice liberale aflate direct sau mascat în spatele lui să observe că initiuro capit misiunea este greşită. Vocile soluţiei politice conservatoare - Barbu Catargiu, Dimitrie Ghica, Apostol Arsachi, Constantin N. Brăiloiu, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, apoi Petre P. Carp şi Titu Maiorescu - au fost tratate ca retrograde,


antidemocratice sau, în cel mai bun caz, ca simple licenţe literare. Doar echilibrul instaurat prin domnia de 48 de ani a lui Carol I şi perioadele mai lungi ale alternanţei politice la guvernare între liberali şi conservatori au reuşit să diminueze fenomenul României moderne, ca produs al unei colonizări capitaliste, şi să dea statului român o adevărată substanţă naţională.

Capitolul V

r

REPUBLICA DE LA PLOIEŞTI 8/20 august 1870

Moto: România a românilor

EUGENIU CARADA

în scrisoarea pe care i-au trimis-o I. C. Brătianu şi C. A. Ro-setti lui Edgar Quinet la 26 iunie 1848, legătura sufletească între revoluţionarii români şi Franţa lua accente patetice: „Toată speranţa noastră este deci în voi, în a doua noastră patrie. Şi este adevărat. Orice român are două patrii: mai întîi pămîntul în care s-a născut şi apoi Franţa. Alexandru zicea că-şi datoreşte viaţa tatălui său Filip şi învăţătorului său Aristot. Franţa ne-a crescut, ne-a învăţat carte. Scînteia care încălzeşte patria noastră, am luat-o de la căminul Franţei. Iată ce te rugăm să-i spui în numele nostru, scumpe maestre. Vorbeşte-i pentru noi; ea te va asculta. Fii apărătorul cauzei noastre, naşul tinerei noastre Libertăţi. Mai aminteşte-i încă Franţei că suntem fiii ei, că ne-am luptat pentru dînsa pe baricade. Adaugă că ceea ce am făcut, după pilda ei am făcut, că timpul calculelor strîmte ale politicii a trecut, că noi suntem de altminteri paza ei dinspre Rusia şi că sîngele nostru vărsat ar cădea asupra ei"395. Acest text a fost şi este încă evocat pentru a ilustra legătura extrem de strînsă, istorică şi sentimentală ce-i lega pe români de Franţa. Aproape două secole de relaţii 395

D. A. Sturdza, Cuvîntări în memoria Iui Ion C. Brătianu, voi l, [f.a]. Bucureşti, p. 13 (traducere din „Le Courier Franţais", 1848,31, VII).


319

privilegiate o atestă. Dar au existat şi voci care au văzut în patosul acestui text doar o formulă diplomatică, un act de condescendenţă sau pur şi simplu un strigăt disperat396. E adevărat că scrisoarea a fost trimisă în plină desfăşurare a revoluţiei la Bucureşti sub ameninţarea invaziei ruseşti. Spiritul ei este însă cît se poate de autentic, deoarece o cantitate mare de corespondenţă între revoluţionarii români şi între aceştia şi cei francezi, nujneroase articole de presă şi poziţii publice în adunări şi banchete politice confirmă această legătură de mare apropiere. Cel puţin la nivelul partidei liberale, mai accentuat, dar şi în rîndurile conservatorilor s-a dezvoltat în România un cult pentru Franţa. Este adevărat că, la o aplecare asupra conţinutului moderat al unor elogii, vom constata foarte uşor că liderii conservatori vedeau în Franţa pe marele actor al politicii europene, marele centru cultural şi sursa unui sprijin practic la menţinerea autonomiei ţării noastre. Respingeau însă cu vehemenţă Franţa republicană, Franţa comunistă, Franţa revoluţionară. Liderii conservatori chiar făceau o distincţie între marile personalităţi politice şi culturale care reprezentau Franţa prin diplomaţie, forţă militară sau cultură şi agitatorii revoluţionari de extrema stîngă, alogeni şi cosmopoliţi, „gunoaie ale societăţii" care răsturnaseră ordinea Marii Puteri europene. In acest punct, încă o dată şi categoric, conservatorii români se aflau într-un conflict total cu liderii liberali radicali care îi considerau pe Ledru-Rollin, Louis Blanc, Edgar Quinet, Jules Michelet drept mentori personali şi adevăraţi părinţi ai ideilor revoluţionare. Ion Ghica - un revoluţionar cu toate atributele, dar lucid - avea să scrie în 1853: „Prea aprinşi ca să nu se exalteze pînă la entuziasm la cuvintele lui Michelet şi ale lui Quinet, nefiind încă îndeajuns de copţi ca să cîştige altceva decît o admiraţie pasionată faţă de ideile revoluţionare, ei şi-au făcut 6

Olimpiu Boitoş, Raporturile românilor cu Ledru-Rollin şi radicalii francezi w epoca Revoluţiei de la 1848, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1940, P. 23.

320


din elucubraţiile profesorilor lor, ale lui Louis Blanc şi Lamartine lectura favorită; nu izbuteau să intre în legături decît cu agitatorii societăţii; erau adăpaţi cu toţii de doctrinele cele mai primejdioase"397. Este cert că liberalii români au încercat să facă la Bucureşti în 1848 o revoluţie după model francez şi au eşuat pentru că revoluţia din Franţa era burgheză, în timp ce în România, aşa cum am mai arătat, nu se putea obţine cu succes mai mult decît o răscoală — adică, o revoltă ţărănească -, clasele sociale puse în mişcare fiind complet diferite. Continuarea procesului revoluţionar şi-a găsit însă aplicaţia în importul de instituţii „revoluţionare" franceze în timpul domniei lui Alexandru loan Cuza. Liderii liberali radicali nu au negat mult timp aderenţa lor la modelul francez, încercînd pe rînd să aducă în România comitete revoluţionare, reforme in-stantanee şi republica. Unii dintre ei, cum au fost C. A. Rosetti sau Eugeniu Carada, au murit cu numele republicii pe buze. Se poate stabili un arc neîntrerupt peste timp între anul revoluţionar 1848 şi momentul de trezire din vraja revoluţionară survenit peste 50 de ani, cînd, în finalul vieţii sale, Ion C. Brătianu recunoştea eroarea importului nedis-criminatoriu de modă franceză, într-un articol din publicaţia comunistă „La Democraţie Pacifique", apărut la Paris în 26 iulie 1848, se vorbea astfel românilor în numele Franţei: „Ideea franceză este mereu ideea română, dar transformată de către un popor cavaleresc. Roma a fost o mamă vitregă care voia ca popoarele, copiii ei, să se aplece în mod egal sub legile sale. Franţa este o soră mai mare care caută mai de grabă să fie imitată de alte naţiuni decît să le cucerească"398. Acest îndemn poate fi urmărit pas cu pas o jumătate de secol în declaraţiile şi acţiunile liderilor liberali radicali. Problema acestui proiect remarcabil nu este atît copierea modelului revoluţionar francez, cît faptul că Franţa 1-a schimbat între timp în mod categoric, devenind, chiar prin aceeaşi 397 398

/b/cfem,p. 11. Ibidem, Anexa XXII, p. 127 (originalul în franceză).


321

persoană, din Republică — Imperiu, în timp ce liberalii români nu şi-au schimbat idealul. Mai grav este că nu au schimbat nici metodele revoluţionare franceze pe care mentorul lor cel mai înalt, împăratul Napolen al IIIlea, după ce le-a glorificat, le-a combătut cu tunul. Aşa se face că, la peste două decenii de la revoluţia burgheză, în 1870, în momentul în care patria sentimentală a liberalilor a pierdut războiul cu Germania -patria sentimentală a domnitorului Carol I -, Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti şi Eugeniu Carada au organizat în România o lovitură de stat, atît din loialitate faţă de Franţa, cît şi din dorinţa de a continua la Bucureşti vechiul ideal călcat în picioare de trupele prusiene.

Războiul franco-prusian Spre sfîrşitul secolului al XlX-lea, filozoful Ernest Renan, atent observator al principiului naţionalităţilor, descria Europa anilor '40 ca pe o imensă citadelă cu foişoare legate subteran prin canale pline cu praf de puşcă. Cineva - şi Ernest Renan nu a vrut să numească această organizaţie — umblase foarte dibaci cu butoiul de pulbere prin toate aceste dedesubturi ale continentului, lăsînd o dîră neîntreruptă între posturile de veghe ale citadelei. Europa era astfel pregătită ca, un incendiu pus într-un loc, să izbucnească simultan şi în celelalte locuri. Izbucnirea revoluţiei din 1848 în mai multe Capitale era astfel descrisă plastic de un savant detaşat de patima politică. El ilustra, în sinteză, întregul proces revoluţionar declanşat prin anul 1848 şi nu-şi putea reprima durerea pentru înfrîngerea Franţei sale. Napoleon al III-lea forţase unificarea Italiei, ceea ce a echivalat cu punerea focului într-un capăt al Europei. La celălalt capăt se ridica imediat problema unificării germane. Dacă în Italia nucleul în jurul căruia s-a produs fenomenul de unificare a fost Piemontul, în statele germane acesta a fost reprezentat de Prusia. Statul prusian era interesat de slăbirea Imperiului austriac principal adversar

322


al Franţei în chestiunea italiană - pentru a uşura ascensiunea sa ca factor unificator. Prusia avea în anii '60 configuraţia unui stat cu politici ferme de Dreapta, în sensul unei conduceri autoritare prin elite, a unei solide baze economice şi a unei armate de temut Puterea se afla în mîna lui Otto von Bismarck, supranumit „cancelarul de fier" datorită deciziilor sale categorice şi acţiunii fără menajamente în slujba patriei sale. Bismarck a descris doctrina unificării Germaniei atunci cînd a afirmat: „Eroarea diplomaţiei prusace de atunci era de a crede că alţii ar putea să facă pentru noi ceea ce nu îndrăznim să facem noi înşine", în spatele acestei doctrine prin noi înşine se aflau economia şi forţa militară. După ce manevrează abil în problema ducatelor germane Schleswig, Holstein şi Lauenburg, Bismarck reuşeşte să debilizeze Austria prin dispersia forţelor sale, creîndu-i probleme în Italia, la frontiera cu Danemarca, în Transilvania şi în Balcani. In cele din urmă, este provocat şi conflictul militar direct, care se încheie cu victoria Prusiei de la Sadova, în Boemia, la 3 iulie 1866. în urma acestei victorii Prusia anexează Hanovra, Hesse-Kassel, Nassau, Frankfurt, iar împreună cu statele germane din nord formează o nouă confederaţie în jurul statului Hohenzollernilor. „Din acest moment, politica «cancelarului de fier» este bine definită. El are nevoie de un război naţional pentru a pune definitiv Germania sub autoritatea prusacă, ideal fiind ca acest război naţional să fie îndreptat împotriva Franţei, devenită «duşmanul ereditar» şi principalul obstacol în calea desăvîrşirii unificării"399. De fapt, planurile Prusiei se sprijineau pe realitatea că Bismarck o transformase în principalul actor european, înlocuind Franţa din această poziţie, că dinamismul diplomatic şi militar al Prusiei surclasase deja Imperiul austriac, iar Franţa însăşi se epuizase în chestiunea italiană, în acest context, faptul ca Bismarck I-a sfătuit pe Carol de Hohenzollern să accepte tronul României, ba chiar •^9 Serge Berstein şi Pietre Milza, Istoria Europei, voi. 4, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 162.


323

se deplaseze clandestin în ţară, s-a înscris perfect în maniera faptului împlinit folosită de Franţa, la care aceasta nu putea riposta. Credinţa lui Napoleon al IIIlea că, prin legăturile secundare de rudenie, Caro! I va fi un pion francez în România s-a dovedit un act de mare naivitate, fiindcă, sub aspectul temei generale a unificării Germaniei, Bismarck ascundea tema monumentală a vechiului Imperiu romano-german, a Reich-ului milenar inaugurat de Otto cel Mare în 962 la Roma. Sigur pe traseul manevrelor sale europene, Bismarck încearcă să dea lovitura decisivă lui Napoleon al III-lea prin instalarea unui avanpost în spatele Franţei. Astfel, el promovează candidatura unui Hohenzollern pe tronul Spaniei, urmînd să aleagă între Carol de Hohenzollern, aflat deja pe tronul României, şi Leopold de Hohenzollern, vărul regelui Wilhelm I. Coroana este oferită mai întîi lui Carol care însă este bruiat de intervenţiile confidenţiale ale unor forţe politice de la Bucureşti, cu vaste legături europene. Candidatura lui Leopold stîrneşte însă protestul diplomatic al Franţei, la care Wilhelm I răspunde cu indiferenţă. Bismarck foloseşte audienţa ambasadorului francez la regele Prusiei drept sursă diversionistă pentru naşterea unui scandal public şi pune naţiunea franceză în faţa unei situaţii umilitoare. La 4 iulie 1870, sub presiunea străzii şi încrezător în delirul eroic al ministrului său de război, mareşalul Leboeuf, Franţa declară război Germaniei. Războiul francoprusian declanşează la Bucureşti o criză a regimului, opunînd categoric partida liberală domnitorului ţării. să

l

Criza politică a României

Cu ocazia vizitei pe care a efectuat-o în Occident între sep-«mbrie şi noiembrie 1869, domnitorul Carol a avut ocazia să se întîlnească şi cu împăratul Franţei. Prinţul României 1-a informat asupra intenţiei de a se căsători cu o principesă germană, iar Napoleon al IIIlea i-a cerut să nu uite că Franţa a provocat

324


Războiul Crimeii pentru a bloca influenţa Rusiei în Principatele Române. „Acum România n-ar trebui să uite aceasta" — a insistat împăratul. Presa franceză nu a scăpat nici ea prilejul pentru a sublinia datoria pe care o are faţă de sora sa mai mare: „România acum împreunată şi regenerată va fi chemată de a face în răsăritul Europei un serviciu analog, dacă nu mai mare decît acela pe care 1-a făcut Belgia în vestul Europei"400. Domnitorul român a dat asigurări că naţiunea pe care o conduce nu şi-a schimbat sentimentele faţă de protectoarea sa. întors la Bucureşti, Carol se confruntă însă cu o situaţie extrem de agitată: opoziţia liberală forţează răsturnarea guvernului prin banchete publice şi violenţă jurnalistică (în cîteva rînduri domnitorul este ameninţat cu moartea); „problema evreiască" ia amploare prin amplificarea protestelor faţă de continua şi masiva imigrare din Moldova, precum şi prin apariţia incidentelor antisemite zgomotos şi ameninţător mediatizate în Occident; zvonul că Rusia pregăteşte o nouă lovitură în Moldova cu scopul desfacerii Unirii, căutînd să influenţeze partida liberalilor radicali pentru declanşarea unei revoluţii. La 28 ianuarie 1870, Carol îl primeşte în audienţă pe Ion C. Brătianu cu scopul de a potoli spiritele în tabăra liberală. Este de subliniat - pentru a observa raporturile între cei doi bărbaţi de stat la acea dată — că domnitorul se mai întîlnise cu şeful opoziţiei într-o întrevedere violentă pe parcursul a cinci ore şi că relaţiile au fost extrem de reci. Brătianu a cerut atunci declanşarea unor alegeri anticipate care să aducă partida liberală la Putere, menţionînd că nu mai garantează controlul asupra forţelor pe care le reprezintă liberalismul român, în special pătura mic-burgheză orăşenească. Aceasta este radicalizată, francofilă şi în bună măsură republicană. Conform mărturiilor lăsate de Carol I, în acea întîlnire Brătianu a fost suficient de ameninţător, dar domnitorul nu a cedat, făcîndu-1 400 Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, voi. 2, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 45.


responsabil pe liderul liberal de orice abuz care ar veni din partea forţelor pe care, în realitate, le controlează401, în februarie, Dimitrie Ghica, demisionat din funcţia de primministru şi ministru de interne la 27 ianuarie, îi scria domnitorului pentru a-1 avertiza: „Conjuraţia contra actualei stări de lucruri s-ar fi întins şi ar fi ajuns atît de departe încît explozia ar fi apropiată! N-ar exista, mai ales, o poliţie a Capitalei vrednică de acest nume, iar puţinii funcţionari destoinici ar fi partizani personali ai lui Kogălniceanu sau ai opoziţiei roşii; garda naţională ar fi toată în tnîinile urzitorilor de turburări. Administraţia oraşului Bucureşti ar fi paralizată; toţi funcţionarii Prefecturii de Ilfov ar conspira pe faţă şi n-ar aştepta decît ca stindardul răscoalei să fie ridicat de alte judeţe. Moldova ar fi minată de mult timp"402, într-adevăr, în primele luni ale anului 1870 se constata o vie activitate opoziţionistă la Piteşti, dar mai ales la Ploieşti, în capitala Prahovei situaţia lua o turnură periculoasă pentru Carol I: se dezvoltase un nucleu republican, întreţinut permanent de o presă ostilă monarhiei, în general, şi domnitorului german, în particular: „Localitatea cea mai agitată din toată ţara sunt Ploieştii; trebuie să se ia măsuri energice ca să nu se sape acolo o mină, care ar putea să ameninţe întrea-ga ţară"403, în iunie, cu ocazia alegerilor pentru Colegiul al III-lea, la Piteşti forţele de ordine deschid focul, împuşcînd mai mulţi demonstranţi liberali (acesta era bazinul electoral al lui Ion C. Brătianu), iar „la Ploieşti izbucnesc turburări; oraşul ăsta e un focar de agitaţii. Se trimit acolo trupe să restabilească ordinea"404. Carol reacţionează cu calm, dintr-un motiv care certifică şi calităţile sale de om politic versat: el ştie că suportul principal al grupării liberal-radicale, a „roşilor", cum sunt porecliţi pentru a fi identificaţi mai uşor cu socialiştii, 401

/b/dem,p.77. 7b/dem,p.82. 403 Ibidem, p. 88. 404 /Wcfem, p. 104. 402

326


se află în Franţa şi că aceştia ajung extrem de uşor şi eficient pînă la împărat. De aceea el manevrează pe frontul diplomatic pentru a rupe legăturile ombilicale dintre liberali şi Paris. Carol joacă inteligent candidatura sa la tronul Spaniei, luîndu-şi în faţa lui Napoleon al IIIlea anagajamentul de onoare de a încerca să-1 convingă şi pe Leopold să-şi retragă candidatura. El însă nu poate trece peste forţa de convingere a cancelarului Bismarck şi peste argumentul interesului naţional german cu care acesta reuşeşte să împiedice orice refuz. între timp, ceea ce mai multe decenii s-a numit „problema orientală" se concentrează acum asupra unui fenomen surprinzător, atît pentru substanţa sa politică, dar şi pentru evoluţia sa în timp. „Problema orientală" în anul 1870 constă în concluzia la care au ajuns Marile Puteri protectoare că celebra Constituţie liberală din 1866, copiată după cea a Belgiei - scrisă, de altfel, într-o noapte de C. A.. Rosetti şi Eugeniu Carada — este inadecvată României, nu se potriveşte cu nivelul politic şi de civilizaţie al ţării şi se află la originea tulburărilor sociale care străbat ţara. Nicolae lorga a dat un verdict pentru istorie acestei prime Legi fundamentale: „Constituţia de la 1866 este izvorîtă dintr-o simplă operă de traducere a unei Constituţii apusene; ea n-are absolut nici un fel de legătură cu trecutul nostru propriu şi nu reprezintă nici o elaborare particulară nouă"405. Practic, mitul celei mai avansate Constituţii europene votate de români se prăbuşea după numai patru ani de existenţă. Imediat ce această concluzie a început să circule în subteran, presa din marile capitale europene a preluat-o şi nimic nu i-a mai stat în cale pentru a crea un curent de opinie pregătitor unei schimbări bruşte a Constituţiei României. Acest lucru nu se putea obţine decît printr-o lovitură de stat, adică repetînd soluţia lui Alexandru loan Cuza. La exact patru ani după detronare, calea aleasă de domnitorul Unirii se 405 Nicolae lorga. Istoricul Constituţiei romaneşti, în Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor. Editura Humanitas, 1990, p. 25.


327

dovedea viabilă chiar în ochii Marilor Puteri. Imediat, apar aspecte de neînţeles în pregătirea alegerilor, Alexandru loan Cuza fiind sondat în exil să candideze ca deputat, iar judeţul jVlehedinţi îl şi alege în lipsă, inclusiv dar deloc întîmplător - în oraşul Turnu Severin, unde Carol de Hohenzollern păşise pentru prima oară pe pămînt românesc! în spatele mitului neuitării lui Cuza de către poporul român se afla un interes politic precis, parte a unui scenariu sprijinit din Occident. Presa europeană avea un ton categoric: „Starea de lucruri din România nu îngăduie o constituţie liberală; în toate păturile populaţiei lipsesc individualităţile care să aibă priceperea trebuincioasă. Constituţia slujeşte doar ambiţiei şefilor de partide şi încarcă pe principe, fie el slab sau energic, de lanţuri grele"406. într-un raport confidenţial al lui loan D. Strat, agentul diplomatic al României la Paris, este reprodusă discuţia acestuia cu contele Andrassy pe tema sprijinului primit de liberali din partea Franţei şi, mai recent, din partea Rusiei: „Libertatea de agitaţie asigurată prin Constituţia română înlesneşte orice fel de propagandă în ţară şi nenorocita libertate a alegerilor, pe care tocmai miniştrii cinstiţi o respectă cel mai mult, aduce întotdeauna în Parlament numeroase fracţiuni mici ce se unesc îndată spre a răsturna fiecare cabinet, ca numaidecît după aceea să se dividă iarăşi; urmarea acestei stări de lucruri e nepu-tinţa de a se da ţării un minister (guvern) omogen, şi ea aduce veşnice schimbări şi nesiguranţă în afaceri"407. Tema se regăseşte încă de la sfîrşitul lui mai în corespondenţa de familie a domnitorului; Prinţul regal de Prusia îi scria lui Carol: „Ar trebui să credem că stai pe un butoi cu praf de puşcă şi că numai o lovitură de stat în vederea schimbării Constituţiei ar mai putea să te scape!"408 La aceste sugestii, Carol a răspuns că admite modificarea obligatorie a Constituţiei, în te Memoriile regelui Carol I de un martor ocular, voi. 2, p. 407 408 106. /b/ctem,p.l08. Ibidem, p.102.

328


sensul limitării libertăţilor publice şi a legiferării dreptului de intervenţie împotriva tulburărilor civile, ca o condiţie a rămînerii sale pe tronul României, dar că vede rezolvarea pe calea paşnică a crizei constituţionale printr-o revizuire a Legii fundamentale, urmată de un plebiscit409. Echilibrat şi realist, punctul de vedere al domnitorului a triumfat, fără însă ca tema loviturii de stat să nu fi ajuns la urechile liberalilor. Ei au legat posibila acţiune a domnitorului şi eventuala lor reacţie de rezultatul conflictului francogerman.

Criza sentimentală a României Mersul conflictului franco-prusian era urmărit la Bucureşti cu sufletul la gură. Presa română abunda de detalii, dar o privire atentă şi lucidă ar fi constatat destul de repede că presa, mai ales cea liberală, refuza să creadă în eşecurile repetate ale armatei franceze şi încerca în mod hilar, de la Bucureşti, să producă victorii franceze în locuri unde trupele germane învingeau fără apel. Pur şi simplu România refuza să creadă, „în ce priveşte opinia publică românească, ea era determinată şi atunci de motive cu totul deosebite: sentimentul foarte sincer de solidaritate latină, sentimentul foarte onorabil de iubire pentru Franţa şi încă un sentiment cu care ne putem mîhdri: sentimentul cavaleresc de respect pentru cel slab, de admiraţie pentru acela care, deşi slab, izbuteşte totuşi să apere teritoriul său, să ţie onoarea steagului său. Dar era şi influenţa asupra acelora care-şi făcuseră studiile la Paris, element, desigur, cu totul inferior celorlalte. Foarte multe persoane ar fi vrut apoi să guverneze atunci, să răstoarne pe cei care erau la putere: ele se mişcau, se frămîntau într-un chip extraordinar, mergînd pînă la cele mai reprobabile escese şi uitînd, în pasiunea 4^9 £ste tema ironiilor lui I.L.Caragiale, atît în O noapte furtunoasă („pactul fundamentale, sfînta Constituţiune"), cît şi în O scrisoare pierdută (celebrul discurs electoral al lui Farfuridi).


aceasta personală, interese foarte importante ale Statului."410 într-adevăr, ţara, îndoctrinată cu dragostea de Franţa, fără a înţelege că mitul „gintei latine" era o creaţie propagandistică - în timp ce poporul român este într-adevăr de origine latină, francii sunt de origine germanică — îşi îmbrăţişase sora mai mare cu toată dragostea. Aşa ceva în politică, dacă nu este sprijinit pe o relaţie colonialistă directă sau pe un condominiat recunoscut, reprezintă o greşeală elementară. Românii declanşau atunci, în momentul în care echilibrul de forţe se modifica dramatic în Europa, o politică de inimă în locul unei politici de cap. Manifestaţiile de simpatie şi sprijin pentru Franţa au dominat viaţa oraşelor româneşti, iar ziarele conduse de C. A. Rosetti („Românul") sau Bogdan Petriceicu-Hajdeu („Traian") au provocat permanent un sentiment de ostilitate faţă de „neamţul" care se găsea pe tron. în acest timp, trupele germane le nimiceau pe cele franceze una după alta. în timp ce comandamentul armatei germane se instala deja pe pămînt francez, la Bucureşti se proclama victoria apropiată a „nebiruitei oşti francese". Titu Maiorescu sintetiza perfect situaţia: „Fără nici o cunoştinţă a armatei prusiene şi a conducătorilor ei, fără nici o altă informaţie autentică, liberalii de la 1870, luînd dorinţa simpatiilor lor drept realitate şi încrezîndu-se în ştirile false răspîndite de crîmpeiul de guvern terorizat în Paris, escomptau izbînda francezilor tocmai în momentul în care — după împrăştierea armatei lui Mac Mahon la Woerth, 27 iulie (6 august), şi după bătăliile de la Colombey, Vionville şi Gravelotte (2/14-6/18 august) armata lui Bazaine era aruncată şi izolată în Metz şi, prin urmare, trista soartă a Franţei inevitabil hotărîtă"41!. 10

Nicolae lorga, Politica externă a regelui Caro/1. Lecţii ţinute la Universitatea din Bucureşti, Editura Carol Goebl, Bucureşti, 1916, p. 86. ' Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 21.

330


în culise, după încercarea lui Ion C. Brătianu de a-1 aduce pe Cuza din nou pe tron — eşuată din cauza refuzului fostului domn -, partida liberală pregătea răsturnarea lui Carol, în cazul unei victorii prusiene, sau proclamarea republicii, în cazul unei victorii franceze. Legăturile strînse cu Parisul prin intermediul francmasoneriei permiteau în acel moment liderilor liberali să cunoască mersul real al conflictului înaintea organismelor oficiale ale statului, guvernului şi domnitorului Carol I. De aceea, deşi continuau public să afirme încrederea în victoria franceză, în subteran pregăteau o soluţie proprie a României la războiul franco-german. Pentru atingerea acestui obiectiv, care se sprijinea fundamental pe un act moral de loialitate, liberalii au activat reţelele de luptători naţionalişti români din Transilvania, cu misiunea de a crea probleme Austriei astfel încît aceasta să nu poată interveni în România şi au intrat în contact conspirativ cu Rusia pentru o eventuală protecţie împotriva unei acţiuni militare otomane. Demersul s-a dovedit extrem de riscant, deoarece Rusia nu putea avea alt plan decît cel vechi, de ocupare permanentă a statelor dunărene, şi nu intenţiona să-i privească pe liberali decît ca instrumente vremelnice ale strategiei sale balcanice. De altfel, guvernul era deja informat că Rusia, deşi complota cu „roşii" din ţară, ceruse pe cale diplomatică revizuirea Convenţiei de la Paris şi că Franţa se opusese, într-o altă variantă, confirmată de memoriile Sabinei Cantacuzino412, o victorie a Prusiei ar fi produs o cedare a României către Austria. Natura extrem de complicată a politicii momentului 1870 pe plan european, în care războiul se ducea izolat, doar între două ţări, în timp ce toate celelalte forţe importante pîndeau pe cel mai slab şi se pregăteau pentru o intervenţie ulterioară, 1-a readus pe Brătianu la prudenţă. Trecerea primelor săptămîni de război 1-a convins pe liderul român că 412

Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei I. C. Brătianu (1821 - 1891), Editura Universul, Bucureşti, 1933, p. 90.


sa despre un conflict generalizat în Europa, la marginea căruia ţara noastră să-şi obţină independenţa, ca republică democratică, este complet distorsionată, în al doilea rînd, forţa principalului scenarist al liberalizării prin vehicolul democraţiei francmasoneria — se dovedea complet luată prin surprindere de un inamic al său foarte subtil şi ataşat cu totul altor valori: regim autoritar, militarist şi războinic, milenarist autohton, din Europa, expansionist economic şi extrem de creştin. Statele germane unificate aveau la conducerea lor regi şi prinţi a căror principală legitimare era rasa. Pentru prima oară, fără a fi încă dogmatizat, se năştea principiul masă contra rasă. Şi faţă de aceste mişcări profunde ale civilizaţiei europene, naţiunea română rămînea ataşată idealului său de independenţă, fără a depăşi însă poziţia marginală şi absenţa din contextul continental. Abia în primul război mondial ea avea să joace un rol suficient de substanţial. în Parlamentul acelui an 1870 poziţiile politice urmau aproape în monom opinia publică vrăjită de loialitatea faţă de Franţa, încă de la 30 iunie, deputatul Nicolae Blaremberg face o interpelare prin care cere ca România să-şi precizeze poziţia în eventualitatea unui conflict între Prusia şi Franţa, întrebînd retoric dacă „e oare hotărît să urmeze unica politică posibilă, întemeiată pe simpatii de rasă, sau se va lăsa călăuzit de con-sideraţiuni şi de interese personale şi egoiste". Opoziţia, informată asupra demersurilor pentru modificarea Constituţiei printr-un act politic violent, dorea să prevină o folosire a conflictului franco-german ca ocazie pentru instaurarea unui regim dictatorial. Primul-ministru Manolache Costache Epureanu răspunde că România are un rol prea modest în Europa şi va păstra o strictă neutralitate. Blaremberg protestează, sugerînd că România ar putea oricînd intra într-o alianţă de partea Franţei. La 5 iulie, deputatul A. I. Gheorghiu face o altă interpelare către ministrul de externe, întrebînd „ce atitudine va păzi guvernul în aceste evenimente grave; dacă atitudinea sa va fi

332


conformă Constituţiunii noastre sau dacă va fi o atitudine dictatorială, contrară instituţiilor ce avem"413. La această interpelare a răspuns ministrul de externe, Petre P. Carp. Acesta a avut o intervenţie semnificativă pentru verticalitatea şi pregătirea politică superioară pe care conservatorii de regulă o arătau. Mai întîi a îndepărtat temerile că guvernul ar putea lua decizii fără consultarea Parlamentului: „în gravele împrejurări în care ne aflăm, dacă guvernul va fi pus în poziţiunea de a lua o deciziune oarecare, această deciziune nu va fi decît în conformitate cu dorinţele şi în conformitate cu aspiraţiunile dumneavoastră, nu numai cum le înţelegem noi, dar cum le veţi dicta dumneavoastră (aplauze), căci într-un asemenea caz vă vom convoca (aplauze). De aceea era inutil să facă d-1 Gheoghiu alusiune la Cavour. îl rog însă să nu creadă dumnealui că un om, fie el Cavour, poate să săvîrşească fapte mari fără un popor puternic din care-şi trage inspiraţiunile sale. JVu oamenii cei mari fac pe popoarele cele mari, ci popoarele cele mari pe oamenii cei mari. Şi sunt convins că în împrejurări grave poporul român va găsi şi el în sînul său omul acela al cărui braţ puternic îl va conduce spre menirile sale"414. Aceste cuvinte venite de la unul dintre cei mai însemnaţi lideri ai conservatorilor, acuzat pentru atitudinea sa vădit filogermană, au făcut istorie. Pînă la perioada comunistă, declaraţiile sale din momentele cele mai grele ale României erau cuprinse în manualele şcolare, în al doilea rînd, Carp a exprimat clar relaţia între un guvern românesc şi sentimentul filofrancez al naţiunii române, arătînd că nu poate exista o discordanţă între alegători şi cei aleşi, cu toate că partida conservatorilor avea o altă opinie, mult mai pragmatică şi dedicată interesului naţional, printr-o apropiere de Germania: „Domnilor, onoratul domn 413

P. P. Carp, Discursuri 1868-1888, voi. l, Editura Socec, Bucureşti, 1907, p. 31. 414 Ibidem, p. 32.


333

Petre P. Carp (1837 - 1918)

Gheorghiu a mai făcut şi o paralelă: a făcut o paralelă între politica de la '67 şi '68 şi politica guvernului actual, în această privinţă, d-lor, am conştiinţa foarte împăcată, şi eu cred că nimeni dintre d-voastră nu va fi care să declare că se pune alături cu guvernul. Dacă nu mă înşel, politica de la '67 pînă la '68 a fost rezumată în următoarele cuvinte ale d-lui Ion Brătianu: acolo unde este ortodoxia, acolo este România. Daţi-mi voe să rezum Şi eu politica noastră în cuvinte tot atît de precise: acolo unde sunt ginţile latine, acolo va fi şi inima României! (aplauze prelungite

334


şi îndelung repetate)"415. După cum se poate observa din reacţia sălii, răspunsul a adus la entuziasm clasa politică românească şi a liniştit apele. Aceste cuvinte ale lui Petre P. Carp au fost ani de zile evocate ca asociere a conservatorilor la curentul de opinie francofil, ca solidaritate cu Franţa eternă. Analiza atentă a declaraţiei lui Carp, precum şi observarea evoluţiei politicii conservatoare din următoarele decenii, arată că semnificaţia acelei intervenţii era cu totul alta. Aluzia la adeziunea lui Brătianu la statele ortodoxe era muşcătoare, fiindcă ascundea în substrat informaţia despre negocierile secrete duse cu puterea de la Răsărit ale liderului liberal, negocieri pe care Carp, în calitate de ministru de externe, le cunoştea prin intermediul agentului său diplomatic la Paris: „Revoluţionarii, sprijiniţi de Rusia, ar proclama neatîrnarea ţării şi ar da astfel un altor popoare din Orient semnalul ca să facă la fel - aşa s-ar redeschide chestiunea Orientului şi asta spre cel mai mare folos al Rusiei"416, în al doilea paragraf, afirmaţia că inima României va fi acolo unde sunt naţiunile latine nu contrazicea realitatea, dar nici nu angaja guvernul într-un act riscant de aderenţă, politica adevărată fiind rezultatul inteligenţei, nu al iubirii. La 7 iulie, în momentul cînd declaraţia de război a Franţei a devenit publică, Petre P. Carp împiedica o moţiune de neîncredere şi căderea guvernului într-un moment periculos şi făcea o nouă declaraţie liniştitoare: „Unde fîlfîie steagurile Franţei, acolo sunt interesele şi simpatiile noastre". Schimbul de replici din Parlament din zilele de 5 şi 7 iulie sunt în esenţa lor o ilustrare a democraţiei în straturi caie se compunea fidel din două planuri: unul demagogic şi inofensiv în Parlament, altul foarte activ, autoritar sau subversiv înafara acestuia. Pe acest 415

416

Ibidem, p. 33.

•-

-,

Memoriile regelui Caro/ / al României de un martor ocular, voi. 2, p. 109.


335

fond, în care victoriile militare germane au rolul lor secundar, liderii liberali pregătesc lovitura de stat.

Defecţiunea de la Ploieşti Pînă astăzi-aşa numita „Republică de la Ploieşti" a rămas ca un episod ridicol, acoperit de neseriozitate şi ironizat de Caragiale cu arta sa inegalabilă, în realitate, la Ploieşti s-a rupt o verigă slabă dintr-un lanţ destul de bine împletit. Autorul planului de răsturnare a domnitorului Carol a fost Eugeniu Carada, născut în 1836 la Craiova într-o familie de origine franceză. Ataşat cu loialitate de C. A. Rosetti, a fost redactor al ziarului „Românul" şi nu a încetat vreodată să renunţe la ideile sale republicane. Devenit după mulţi ani preşedinte al Băncii Naţionale şi conducător al Ocultei— organizaţie de tip francmasonic cu caracter naţional —, Carada va elimina din discursul său ideile republicane, deoarece, prin puterea pe care o deţinea şi prin testamentul lăsat de Ion C. Brătianu el susţinea din umbră o republică mascată, stat în care regele Ferdinand făcea figuraţie, iar Ionel I. C. Brătianu făcea istorie din postura unui preşedinte de republică. Carada a fost un patriot naţionalist autentic, omul din umbră al Partidului Naţional Liberal, implicat în cele mai importante acţiuni secrete, de la răsturnarea lui Cuza, la întreţinerea, înarmarea şi pregătirea militanţilor români din Transilvania, în timpul războiului austro-prusian din 1866, Carada a încercat să profite de moment pentru a produce o ridicare generală a românilor transilvăneni: „Travestit, trece Carpaţii de mai multe ori şi discută problema cu luptătorii care se găseau în fruntea românilor. Nu are nici o clipă de odihnă. Ziua şi noaptea organizează neîncetat revoluţia. Comanda răsculaţilor i-o încredinţează profesorului craiovean Constantin Olteanu, nepotul lui Petru Maior, în tăinuitele văi ale munţilor, Carada făcuse mari depozite de arme şi muniţii. Totul era gata. Nici un amănunt n-a fost uitat. Se aştepta semnalul

336


răzvrătirii. Dar fulgerătoarea victorie a Prusiei de la Sadova, a frînt aripile avîntului"417. Ştim astăzi doar o parte a activităţii secrete duse de Carada din ordinul lui Brătianu în Transilvania. Un fragment a fost înfăţişat de Liviu Rebreanu: „în împrejurări grele, cînd oamenii conducători ai ţării libere nu puteau sau nu îndrăzneau să facă nimic pentru noi, Carada plătea amenzile tribunalelor ungureşti care ţineau să înnăbuşe ziarele, subvenţiona publicaţiile noastre, ne ajuta să ne susţinem şcolile şi să clădim biserici..." într-adevăr, o dezvăluire publicată în ziarul „Adevărul" dinainte de război arăta că Eugeniu Carada subvenţionase mişcarea naţională din Ardeal cu peste 700 000 lei-aur (echivalentul a 30 de milioane în 1937, adică aproximativ 30 de milioane de mărci!). Felul cum a cheltuit 425 000 de lei din aceşti bani a fost descoperit în hîrtiile sale după moarte: „Liceul din Blaj-80 000 lei; liceul din Brad -70 000 lei; şcolile din Bihor, Sălaj şi Sătmar 40000 lei; editarea cărţilor - 10 000 lei; jurnalul din Pesta prima instalaţie, tipografie etc.- 110 000 lei; birou de informaţii Viena-20 000 lei; birou de informaţii Pesta — 6 000 lei; secretar - 6 000 lei; agenţi politici -10 000 lei; amenzi plătite tribunalelor ungureşti, ziarele din provincie etc. - 70 000 lei, cheltuieli de propagandă - 10 000 şi adunări şi conferinţe - 20 000 lei"418. Cînd Dimitrie A. Sturdza, din imprudenţă, a făcut public secretul finanţării şcolii şi bisericii româneşti din Şcheii Braşovului, declanşînd un conflict diplomatic cu Ungaria, Carada 1-a declarat pe preşedintele Partidului Naţional Liberal şi prim-ministru „trădător de ţară". Asta echivala cu execuţia politică, în urma unor acţiuni psihologice, a infiltrării neîncrederii între membrii familiei sale, a înscenării unor accidente cotidiene minore, Dimitrie A. Sturdza a sfîrşit prin a-şi pierde minţile: „La o şedinţă a Consiliului de Miniştri, D.A. Sturdza a început să plîngă, strigînd înfricoşat: «Să iasă d-1 Carada 417 418

Mihail Gr. Romaşcanu, op.cit,, p. 131. /b/dem, p. 353.


337

Eugeniu Carada (1836 - 1910)

de sub masă!», (presa a consemnat că D. A. Sturdza umbla în patru labe pe sub masă, lătrînd la un Carada imaginar)"419, înainte să moară, în 1910, Eugeniu Carada a lăsat moştenire o reţea de agenţi, activişti şi luptători naţionalişti transilvăneni care vor constitui corpul dur şi hotărît al Partidului Naţional din Ardeal, actor principal al Marii Uniri din 1918. Pe statele lui secrete de plată se aflau avocatul luliu Maniu, care practica la 41Q

loan Scurtu, fon LC. Brătianu, Editura Museion, Bucureşti, 1992, p. 19.

338


Budapesta, medicul Alexandru Vaida-Voevod şi episcopul Caransebeşului, viitorul patriarh Miron Cristea, fonduri sustrase controlului şi destinate bisericilor româneşti din Ardeal, în septembrie 1906, Carada 1-a adus în secret pe Miron Cristea la moşia Florica, unde înaltul ierarh a depus un jurămînt pe mormîntul lui Ion C. Brătianu împreună cu fiul acestuia, Ionel I. C. Brătianu primul angajîndu-se să unească Biserica naţională, iar al doilea Statul naţional, sub pedeapsa blestemului lui Dumnezeu. Cei doi şi-au îndeplinit jurămîntul la l Decembrie 1918 la Alba lulia. Am făcut acest excurs prin biografia lui Eugeniu Carada pentru a se înţelege cine era organizatorul loviturii de stat de care ne ocupăm. în 1870 Carada primeşte, aşadar, ordinul să pregătească o acţiune cu ramificaţii cît mai extinse în ţară. Planul prevedea declanşarea unei campanii de presă menite să desacralizeze şi să compromită persoana domnitorului, mari manifestaţii antidinas-tice în mai multe oraşe, mişcări de trupe cu afluire spre Bucureşti şi un asalt al palatului de către un grup bine instruit, care să forţeze abdicarea, în tot acest plan exista un amănunt pe care chiar mulţi dintre complotişti nu 1-au înţeles: iniţial, acţiunea antidinastică îl viza pe Carol I, ca prinţ german, şi nu instituţia monarhică: „Revoluţia, aşa cum o concepuse el, urma să izbucnească concomitent în cele şapte oraşe prevăzute în planul său, după care le vor urma şi altele. La Bucureşti urma a se institui -după detronare, desigur — o regenţă, iar un congres va hotărî să cheme pe tronul rămas vacant pe Prinţul Napoleon, fiul lui Jerome Bonaparte. Carada avea de acum în mînă Miele mişcării şi fixase ziua şi ora cînd trebuia să izbucnească răscoala"420. Pentru organizarea loviturii, Carada a apelat la vechii săi colaboratori C. Ciocîrlan, Lecca, Pillat şi alţii cu care îl răsturnase pe Cuza. Totodată, au fost reactivate legăturile cu Armata. Declanşarea loviturii era prevăzută la Iaşi, unde Lecca urma să proclame 420

Costant Răutu, op. c/t., p. 147.


339

detronarea lui Carol, să-i convingă pe comandanţii militari şi pe partizanii politici liberali de necesitatea actului şi să se deplaseze cu trupele pe linia Prutului pînă la Brăila. Aici intenţionau să facă fuziune cu trupele de dorobanţi şi grăniceri şi împreună să se deplaseze spre Tecuci. In acest oraş avea loc concentrarea de forţe şi înarmarea a circa 20 000 de ţărani. Armele erau procurate dintr-un arsenal secret, constituit încă de pe vremea lui Cuza, în perspectiva declarării independenţei şi a unei eventuale rezistenţe. Un alt centru puternic era stabilit la Craiova, unde mişcarea trebuia să preia puterea în oraş şi în judeţ la primele ore ale dimineţii de 8 august 1870, să mobilizeze trupele, aflate acolo în număr mare, şi să susţină, la nevoie prin afluirea unităţilor, actul iniţiat la Iaşi şi amplificat la Tecuci. Importanţi lideri liberali olteni erau pregătiţi să preia, pe posturi, conducerea administraţiei Olteniei: Boicea Radianu, Anastase Stolojan, Gheorghe Chiţu, Ion Theodorian, Pera Opran, oameni pe care îi vom regăsi în guverne liberale ulterioare sau în poziţii cheie ale administraţiei. Alte centre importante erau Ploieşti şi Piteşti. Activarea centrelor de revoltă urma a fi făcută prin staţiile de telegraf la care, în marea majoritate, Carada plasase din timp oameni de-ai săi. Pentru asigurarea confidenţialităţii transmisiilor fusese compus un cod secret cifrat. Prin aceleaşi staţii de telegraf, comandanţii garnizoanelor urmau să primească ordine din partea regenţei, ordine care erau deja întocmite sub semnăturile lui Ion C. Bră-tianu şi Nicolae Golescu şi transmise în plic sigilat şefilor conspiraţiei din fiecare oraş. Unul dintre ordine suna astfel: „ Vă fac cunoscut că Prinţul Carol I s-a detronat astă noapte de către popor, în numele Guvernului provizoriu, vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurămînt pentru noul guvern. Tot odată vă veţi pune la ordinele prefec tului ............ , veţi menţine ordinea, iar de urmare ne veţi raporta pe dată".

340


Alte telegrame de acest tip erau adresate altor comandanţi de unităţi din ţară şi unor ziare din străinătate. De exemplu, telegrama pregătită pentru ziarul „Albina" din Budapesta şi trimisă de la Ploieşti suna astfel: „Principele Carol este răsturnat. Guvernul provizoriu înfiinţat sub titlu de regenţă, în Ploieşti mare entuziasm"421, în seara zilei de 7 august, Eugeniu Carada primeşte însă un mesaj cifrat de la Focşani prin care i se cerea amînarea declanşării acţiunii, sub două motive: trupele nu sunt încă pregătite iar dincolo de Prut se mişcă unităţile ruse în perspectiva unei intervenţii, în aceste condiţii era evident că Rusia îşi manifesta din nou intenţiile agresive, şi trupele române de pe .direcţia de invazie nu puteau părăsi dispozitivul de apărare. Carada ia măsuri de anulare a acţiunii în toate oraşele pregătite pentru lovitură, prin mesaje cifrate, şi trimite doi curieri spre Focşani cu misiunea de a cerceta situaţia garnizoanei. Ei primesc ordin să treacă şi prin Ploieşti unde aştepta şeful conspiraţiei de acolo, nimeni altul decît fostul căpitan Candiano-Popescu. Deşi informaţia asupra acestui ultim fapt rămîne confuză, toate probele duc către un refuz al lui Candiano-Popescu de a se supune ordinelor de la Bucureşti. Din start, alegerea lui Candiano-Popescu în postura de şef al acţiunii de la Ploieşti fusese o greşeală a lui Carada, deoarece acesta era un excelent executant, un om de acţiune şi nicidecum un conducător. A face însă din Candiano-Popescu un om ridicol este, în egală măsură, o greşeală. „Eroul Republicii de la Ploieşti", cum a fost batjocorit mai tîrziu, a fost un agent important al mişcării naţionale, trimis în misiuni de cercetare în Transilvania de către Brătianu. în 1867 el se întîlnise la Braşov cu Gheorghe Bariţiu şi Diamandi Manole, apoi a urcat în Munţii Apuseni, întîlnindu-se cu protopopul Balint şi cu Avram lancu. Misiunea sa conţinea şi cercetarea posibilităţilor de a trece clandestin în Transilvania 50 de arme aflate într-un depozit secret din Sinaia. Coborînd din Apuseni el a fost 421

/b/dem,p. 150.


341

arestat sub acuzaţia de „agitator daco-român" şi aruncat în închisoare. Candiano-Popescu a rezistat la 36 de interogatorii în închisoarea din Arad fără să divulge nimic din misiunea sa, declarînd în permanenţă că este „om de litere" şi că vrea să scrie istoria Transilvaniei. A supravieţuit unei tentative de otrăvire şi a scăpat cu greu de un linşaj al unui grup de agitatori unguri. A fost eliberat de Ion C. Brătianu care, în calitate de ministru de interne la acea dată, a remis cancelariei de la Viena o notă de avertisment în termeni duri, sub ameninţarea că va expulza din România pe toţi cetăţenii austrieci. Austria 1a eliberat imediat. La Cozia i se făceau deja pomelnice ca martir al luptei pentru unitatea naţională. Aşadar, Candiano-Popescu nu era un individ oarecare, un aventurier, dar a făcut cîteva greşeli din pripeală şi prea mult zel. Agitaţia antidinastică din Ploieşti avea un aspect continuu, mai ales după ce garda naţională (municipală) fusese desfiinţată acolo din cauza implicării ei în manifestările politice cu ocazia alegerilor recente. Totodată, guvernul trimisese în oraş o comisie de anchetă asupra acestor tulburări. Deoarece comandanţii trupelor din oraş n-au putut fi atraşi în complot, se pare că Eugeniu Carada reuşise să retragă mare parte a efectivelor garnizoanei, pentru a limita posibilităţile de ripostă422. Or, Candiano-Popescu miza tocmai pe reînarmarea gărzii naţionale (municipale) cu armele militarilor din garnizoană. Nu în ultimul rînd, la Ploieşti se dezvoltase un curent de opinie republican, care depăşea limitele fixate de conspiraţie - înlocuirea domnitorului Carol cu prinţul Napoleon - fapt care va condiţiona succesul iniţiativelor lui Candiano-Popescu. în noaptea de 7 spre 8 august, în jurul orelor 3.30, Candiano-Popescu, în uniformă de căpitan, împreună cu deputatul şi 422

Victor Slăvescu, Corespondenţa lui Ion Ghica cu Dimitrie Sturdza (1860 -1880), în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice", Seria III, tomul XXV, Mem. 28, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1943, p. 61/1307.

342


ziaristul Constantin T. Grigorescu, cu Matache Nicolau, fost deputat şi primar al oraşului, cu un anume Ghiţă lonescu şi alţi cîţiva aderenţi, între care şi un preot, pătrunde în clădirea Prefecturii şi, sub ameninţarea armelor, preia cotrolul asupra telegrafului şi a birourilor. De aici Candiano-Popescu se proclamă prefect şi emite ordinele pregătite din timp, în numele „regenţilor" Ion C. Brătianu şi Nicolae Golescu. în jurul orei 5.00, grupul de complotişti, la care se adăugaseră pompieri militari şi membri ai gărzii municipale, se îndreaptă cu drapelul naţional în frunte spre cazarma dorobanţilor, care era apărată de 7 dorobanţi şi de cîţiva recruţi, şi intră în posesia a nouă arme. în această formaţie -evaluată ulterior de agenţii Poliţiei la aproximativ 3 000 de oameni --, insurgenţii se îndreaptă spre cazarma trupelor de linie, aflată atunci sub comanda maiorului Polizu. Ofiţerul, „nevoind a da crezămînt unei depeşe ce i s-a prezentat ca din partea Ministerului de Război subscrisă «Ion Brătianu», la apelul ce-i făcuse de înfrăţirea oştirei cu rebeliunea, i-a răspuns cu baioneta în mînă, apărînd cazarma contra năvălitorilor"423, în faţa acestui eşec, Candiano-Popescu ordonă să se bată clopotele şi organizează o mare manifestaţie în centrul oraşului. Aici informaţiile sunt nesigure, deoarece nu cunoaştem numărul ploieştenilor care au participat la această manifestaţie, producîndu-se în timp o confuzie cu momentul atacului asupra cazarmei garnizoanei. Pare mult mai realistă reconstituirea scenariului conform căruia grupul de insurgenţi pe care 1-a înfruntat maiorul Polizu era cel iniţial şi redus ca număr, iar cifra de 3 000 de oameni dată de Poliţie să fie a participanţilor la mitingul din centru oraşului. Oricum, manifestaţia se radicalizează printr-un mesaj republican deschis. Inclusiv în ipoteza că Alexandru Candiano-Popescu ar fi cunoscut limitele dinastice ale complotului, el nu avea nici o şansă de a mobiliza masele decît urmînd curentul de opinie local. Astfel se explică şi decretarea Republicii la Ploieşti. Un amănunt care i-a 423

Constant Răutu, op. cit, p. 152.


scăpat conducătorului acţiunii a fost acela că telegraful din Ploieşti era legat, din raţiuni militare, cu cel de la Predeal, unde se afla graniţa vremelnică a ţării şi unde se găsea o unitate de grăniceri. Importanţa misiunii acestui corp militar 1-a făcut pe comandantul trecătorii Predeal, căpitanul Georgescu, să fie foarte circumspect în privinţa ordinului primit de la Candiano-Popescu în jurul orei 10.00, de a părăsi dispozitivul de apărare a graniţei şi de a se îndrepta spre Ploieşti. Este evident că refuzul maiorului Polizu de a se conforma ordinelor noului prefect, 1-a făcut pe acesta din urmă să apeleze la cel mai apropiat comandant de unitate. Căpitanul Georgescu nu s-a mişcat de pe graniţă, punîndu-şi unitatea în alarmă pentru a preveni o acţiune militară austriacă pe fondul crizei din ţară. Mai mult, operatorul telegrafului din Predeal, luliu Filipescu, a luat legătura cu Bucureştii în jurul orei 11.00, inte-resîndu-se asupra veridicităţii informaţiei că domnitorul Carol a fost răsturnat, punînd la dispoziţia guvernului conţinutul ordinelor emise de CandianoPopescu şi colaborînd cu administraţia centrală pentru înnăbuşirea insurecţiei. luliu Filipescu a intrat în legătură cu operatorii telegrafului din Ploieşti, lorgulescu şi Constantinescu, pe care insurgenţii îi obligaseră sub ameninţarea armelor să telegrafieze ordinele şi anunţurile loviturii de stat şi împreună au coordonat informaţiile între Ploieşti şi Bucureşti. Importantă a fost difuzarea în capitala Prahovei a ştirii că guvernul a trimis spre Ploieşti o unitate militară sub comanda maiorului Gorjan. Era una şi aceeaşi persoană care dezvăluise prefectului Alexandru Beldiman detaliile conspiraţiei din 11 februarie 1866 424. Factorul decisiv în risipirea manifestaţiei republicane de la Ploieşti a fost însă deplasarea rapidă acolo a lui Eugeniu Carada. Acesta a avut o explicaţie cu Candiano-Popescu, mai ales asupra nerespectării ordinului de amînare a revoltei trimis în seara de 7 august, astfel că în noaptea de 8 august liderul 424

August Gorjan a devenit prefect al Poliţiei Bucureştilor în 1873, director-ge-neral al Poştelor în 1891 şi general în 1896 sub guvernări conservatoare.

344


ploieştean abandonează acţiunea şi se refugiază la Buzău. Cei doi liberali au analizat situaţia, inclusiv din perspectiva unei continuări a acţiunii, avînd în vedere că aveau control inclusiv asupra ofiţerilor din batalionul de infanterie trimis de la Bucureşti: „Majoritatea ofiţerilor de sub comanda lui Gorjan erau amestecaţi în acest complot şi dacă Eugeniu Carada ar fi dat semnalul, credem că şi Gorjan ar fi fost arestat. Dar Carada, care avea sentimentul prevederii şi răspunderii faptelor n-a voit să compromită o dată cu mişcarea şi nişte oameni care nu aveau altă vină decît că se încrezuseră în el"425. La acea oră, guvernul se afla în posesia conţinutului documentelor emise de Candiano-Popescu prin intermediul staţiei de telegraf din Predeal şi trecuse deja la arestări în Bucureşti şi Piteşti. La Craiova sunt descoperite documente compromiţătoare şi apar primii martori. Asupra evenimentelor de la Ploieşti există un document descoperit de istoricul Gheorghe Duzinchevici în arhiva unei biblioteci din Varşovia şi care provine din Biroul de presă otoman la Bucureşti. Este vorba de o notă informativă din 22 august (stil nou) a unui agent care opera în Ţara Românească (probabil sub acoperirea de jurnalist) şi care se dovedeşte bine informat, destul de exersat în organizarea materialului şi bun cunoscător al limbii franceze. Textul nu este un articol de presă sau o corespondenţă pentru un ziar cosmopolitan, ci raportul unui spion. Acesta avea acces la telegraf şi ţinea legătura cu diferite oraşe româneşti, între care certifică Piteşti şi Craiova. Din prima frază rezultă că nu s-a grăbit să informeze imediat asupra evenimentului, deoarece acesta s-a derulat pe intervalul unei singure zile şi telegraful a făcut deja cunoscut în afara României eşuarea loviturii. Două mici particularităţi ale textului - Ion Ghica apare John Ghika, iar pluralul dorobanţi este scris dorobantzis- poate sugera un englez în persoana agentului otoman. Agentul îşi informa baza de la Constantinopol că „insurecţia trebuia să izbucnească la


345

20 (august, stil nou), dar dl. Carada, pretextînd că armele scoase din arsenal n-au putut ajunge, la acea dată, la punctele destinate, a trimis în data de 19, fără să aibă autorizarea comitetului, o telegramă la diferiţi şefi pentru a le anunţa că ziua declanşării insurecţiei a fost amînată"426. Autorul notei lasă în mai multe locuri de înţeles că nu exclude o trădare chiar din partea lui Carada, dar nu are argumente pentru a susţine această ipoteză, în schimb arată că unitatea militară trimisă din Bucureşti a făcut o intervenţie în Ploieşti, reprimind acţiunea şi lăsînd în urmă „122 de cetăţeni morţi sau răniţi"427. Cifra victimelor s-ar putea înscrie în tonul unor exagerări lansate de ziarele liberale, dar este prea precisă pentru a nu fi luată în seamă. Gravitatea momentului este dată şi de măsurile de securitate luate de Guvern, Poliţia şi Armata patrulînd pe străzi în timp ce Palatul domnitorului era păzit cu trei cordoane de militari. Agentul otoman nu scapă ocazia pentru a informa precis, în finalul mesajului său, asupra surselor acestui eveniment: „Două curente au condus mişcarea populară: unul venea din partea patrioţilor români, celălalt provocat de Rusia, care spera să poată interveni în afacerile Principatelor Unite la umbra dezordinii. Dl. Mosoloff, ofiţer de l stat-major rus, a cărui sosire la Bucureşti v-am anunţat-o, după ce l a fost primit de prinţ, a plecat spre Viena, lăsînd (în urmă) cîţiva l ofiţeri şi agenţi civili, care străbat ţara sub diferite pretexte co-jmerciale şi industriale"428. Eugeniu Carada se întoarce la Bucureşti deghizat în cerşetor îşi se duce direct acasă la C. A. Rosetti. Acolo îi găseşte pe Ion C. IBrătianu, pe fraţii Goleşti şi pe C. A. Rosetti (sic!) care plănuiau l'să fugă în străinătate. Conform biografiilor apărute după moartea 'sa, Carada i-ar fi convins să rămînă: „ Este nedemn ca unii să 426

Gh. Duzinchevici, Un document sur l'emeute de Ploeşti (8-20 aout 1870), Editura Datina Românească - Vălenii de Munte (Roumanie), 1937, p. 5. 427 Ibidem, p. 5. 428 Ibidem, p. 6.

346


putrezească în ocnă şi eu, eu care i-am pus la cale, să mă plimb nestingherit de nimeni la Paris"429, în continuare, conjuraţii distrug toate urmele activităţii lor conspirative, iar Carada publică în ziarul „Românul" un articol ofensiv, prin care căuta să-şi construiască un prim alibi. S-a înregistrat o singură slăbiciune în rîndul organizatorilor loviturii de stat: C. A. Rosetti, într-un moment de panică — sau de laşitate, după opinia conservatorilor -, fuge la Giurgiu şi se refugiază pe un vas austriac pentru a nu fj arestat. Cu toate acestea, un număr impresionant de lideri liberali este reţinut, în frunte cu Ion C. Brătianu. Chiar şi felul în care s-au produs aceste arestări, precum şi comportamentul anchetatorilor a demonstrat simpatia de care se bucurau conjuraţii, comisarii şi subcomisarii oferindu-le liderilor liberali în mai multe rînduri ocazia să fugă sau să distrugă documentele compromiţătoare. Francofilia acţiona ca un remarcabil filon al solidarităţii. Curînd, Justiţia a constatat că nu-i poate judeca pe conspiratori la Ploieşti sau Piteşti, pentru că exista riscul izbucnirii unei noi revolte populare, de data asta cu caracter generalizat în oraş. Din acest motiv, o parte din arestaţi, în frunte cu Carada, a fost mutată la Tîrgovişte, transportarea lor făcîndu-se noaptea, însă oraşul îi aştepta cu luminări şi sfeşnice aprinse „aşezate între geamuri", iar prefectul Rizu i-a întîmpinat ca pe nişte oaspeţi ai judeţului, anunţîndu-i că se pune la dispoziţia lor. Lotul lui Ion Brătianu a fost dus la Cîmpulung Muscel. Aici situaţia s-a repetat cu şi mai mare amplitudine. Povesteşte fiica lui Ion C. Brătianu: „Lucrul se simţise însă şi se svonise că pe drum îi vor face scăpaţi şi îi vor împuşca, deci, în dimineaţa pornirii, cînd îi urcase în trăsurile escortate de călăraşi (mama tot cu tata), un şir de birji cu 429 Jbidem, p. 154 ( Autorul face o confuzie în privinţa prezenţei lui C. A. Rosetti la Bucureşti imediat după eşuarea loviturii de stat. Rosetti se afla la Paris în data de 8 august, a revenit în ţară pe 15 august şi s-a refugiat într-adevăr pe un vas austriac pentru a nu fi arestat, aproape pe nedrept. Versiunea ar fi valabilă numai dacă Eugeniu Carada a stat ascuns pînă în 15 august, dar, în acest caz, nu se putea întîlni cu Brătianu care era arestat la acea dată).

l


cetăţeni fruntaşi ai oraşului se luară după ei ca să-i păzească, în Stîlpeni, la jumătate drumul, îi deteră în primirea cîmpulunge-nilor, sosiţi întru întîmpinarea lor cu acelaşi ceremonial. La intrarea în oraş, ieşi vlădica de la mănăstire şi spuse autorităţilor însoţitoare că pune mănăstirea la dispoziţia acuzaţilor şi locuinţa sa privată la a tatei, căci deţinuţii politici nu pot fi băgaţi în bor-deele înconjurate cu un gard de nuele, care constituiau atunci puşcăria oraşului. Aşa se instalară"430. Mai este de arătat că pentru a-i apăra în acest proces s-au oferit să pledeze 35 de avocaţi constituiţi într-un corp redutabil, din care făceau parte Ion Cîmpineanu, A. Papiu-Ilarian, Anastase Stolojan, Nicolae Fleva, şi că presa a declanşat o campanie furibundă împotriva Guvernului, a Domnitorului şi a Justiţiei. Arestaţii sunt declaraţi „patrioţi eminenţi" iar guvernul îi insultă, îi tîlhăreşte, îi „torturează după miezul nopţii" şi „îi ucide în temniţă". Domnitorul îşi dă seama că se află singur împotriva ţării şi se lasă impresionat de scrisoarea pe care o primeşte de la tatăl său în 29 septembrie 1870, în care îl sfătuia: „Convingerea că o izbîndă a Franţei ar fi fost urmată de detronarea ta, ar fi trebuit să te scîrbească de mult de situaţia ta. Nu-i o chezăşie pentru viitor faptul de a fi susţinut de biruinţele germane, căci rădăcinile guvernării tale trebuie să se găsească în România, nu în Germania!"431 între timp, „Germania" învinsese la Sedan. întreaga desfăşurare a procesului şi, mai ales, prelungirea lui au creat o aură eroică liberalilor, cu toate că probele aduse împotriva lor erau, la o cercetare profesionistă, indubitabile. Se adăugau actele iresponsabile de scoatere a trupelor Armatei din dispozitivele de apărare ale teritoriului, exact pe graniţa cu Austria şi pe cea cu Rusia, într-un moment cînd în Europa se dezvolta un conflict între Marile Puteri. Cu toate acestea, aşa cum se va mai întîmpla în România modernă, verdictul a rămas în amintire '' Sabina Cantacuzino, op. c/t., p. 94. l Memoriile regelui Caro//..., voi. 2, p. 129.

348


doar prin anecdota sa. Ministrul de justiţie. Alexandru Lahovary îl cheamă de la Paris pe fratele său, Jean Lahovary, şi îl numeşte procuror general pentru a fi sigur că va obţine condamnarea grea a inculpaţilor. Jean Lahovary, crescut de copil în Franţa, nu vorbea bine româneşte şi nu înţelegea scrisul, în plus, este primit cu ostilitate la Cîmpulung Muscel şi pus în situaţia ridicolă de a nu găsi o gazdă, de a nu fi primit în nici o casă. El cere atunci o întrevedere cu arestatul Ion C. Brătianu şi acesta intervine pentru ca procurorul-general să poată locui în oraş pe timpul procesului, în sfîrşit, în ziua procesului Jean Lahovary susţine o violentă acuzare şi apoi telegrafiază grăbit fratelui său la Bucureşti: J'ai et6 sublime. Condamnation certain. (Am fost sublim. Condamnare sigură). Peste două ore toţi acuzaţii erau achitaţi şi se întorceau acasă în triumf, duşi pe braţe de mulţime. Pînă şi Dumitru Brătianu avea să recunoască într-un articol de presă că „în timp normali, unii dintre acuzaţii de la Ploeşti ar fi fost osîndiţi pentru că au expus ţara lor la o criză"432. Carol l a luat acest verdict şi atitudinea publică drept un afront personal. El vrea să abdice şi chiar pregăteşte un memoriu care ar urma să apară în ziua părăsirii Tronului. Cu toate că s-a speculat pe seama dragostei sale faţă de România, ataşamentului faţă de misiunea primită de la Germania şi pe devotamentul său, motivul principal pentru care a rămas în continuare pe Tron se pare că a fost situaţia complicată a contractului Stroussberg încheiat pentru construcţia de căi ferate în România. Pentru acest proiect se depuseseră două oferte: de la firma anglo-austriacă Oppenheim şi de la firma germană Stroussberg. Prima se oferea să construiască fiecare kilometru cu 240 000 lei, iar cea de-a doua cu 270 000 lei. în mod surprinzător, licitaţia a fost acordată firmei germane, preţul total fiind cu 27,5 milioane lei aur mai mare decît cel cerut de Oppenheim. Pentru supravegherea lucrărilor a fost angajat un comisar în persoana şambelanului 432

„Românul" din 19/31 octombrie 1870, p. 3.


Casei de Hohenzollern, Ambronn, cu toate că prin Constituţie acest post trebuia ocupat de un înalt funcţionar român. Contractul a fost garantat de stat - la un moment dat, chiar domnitorul s-a pus garant —, urmînd ca în caz de faliment plata întregului capital să fie asigurată de România, în septembrie 1870, Carol I era deja informat că afacerile concernului Stroussberg mergeau prost. Acesta dă faliment, acţionarii şi deţinătorii obligaţiunilor se constituie în sindicat şi într-o societate pe acţiuni condusă de băncile germane Disconto Gesellschaft şi S. Bleichroder, iar Carol răniîne în cea mai dificilă situaţie. O părăsire acum a Tronului României ar fi dezonorat şi numele său şi Casa de Hohenzollern. Din acelaşi motiv el nu abdică nici anul viitor, cînd un alt puseu violent anticarlist zguduie România.

Incidentul din 10/22 martie 1871 Din memoriile domnitorului Carol I aflăm că tentativa de lovitură de stat organizată de liberalii radicali 1-a convins pe acesta că nu poate conduce România, cel puţin din două motive: (1) orice act de reformă sau de întărire a autorităţii puterii se lovea de o Constituţie impracticabilă, aberantă în raport cu societatea românească şi (2) atitudinea antigermană a unei părţi importante a populaţiei (venită uneori din confuzia cu Austro-Ungaria), precum şi poziţia politică anticarlistă a partidei liberale, formaţiune cu adîncimi evidente în societatea românească. Pornind de la aceste două considerente se conturau şi alte argumente colaterale, în rîndul cărora se înscria şi refuzul lui Carol I de a da o lovitură de stat, la rîndul său, pentru motive simple: simţea că nu este făcut pentru rolul de dictator; nu era sigur de reacţia Marilor Puteri la o astfel de acţiune; nu avea nici un sprijin politic pentru o lovitură care să diminueze puterea parlamentară şi nici nu-şi constituise o camarilă. La sfîrşitul lui noiembrie 1870, Carol încă era împins de sentimentul puternic al abdicării, motiv pentru care a trimis tuturor Marilor Puteri, cu

350


excepţia Porţii, un memoriu prin care explica faptul că nu poate stăpîni pasiunile politice din ţară şi cerea dezbaterea problemei româneşti la Congresul de Pace convocat în urma încheierii războiului franco-prusian. La mai puţin de două săptămîni după această iniţiativă, „principele primeşte ca o lovitură de trăznet ştirea că Stroussberg nu vrea, nici nu poate plăti cuponul obligaţiunilor căilor ferate ce scade la l ianuarie!"433 în aceste condiţii, aşa cum am arătat, Carol nu mai poate abdica. La memoriul trimis, Bismarck îi va răspunde: „Alteţa voastră nu poate să se aştepte din partea străinătăţii la nici un ajutor"434. Franz Josef răspunde subtil şi vag ameninţător: „Guvernul meu nu numai se va sili, ca şi în trecut, să evite tot ceea ce ar fi de natură a adăuga la dificultăţile sarcinii ce poartă A. V. S., dar va profita cu grăbire de orice ocaziune ce-i va fi oferită, spre a dovedi prin fapte interesul ce poartă unei ţări unite printratîtea legături cu Imperiul meu"435. Regele Italiei, Victor Emanuel, va da un răspuns neangajant: „Am recomandat atenţiunii guvernului meu obiectul scrisorij A.V.S. El nu va avea decît să urmeze tradiţiunea statornică a politicei sale, pentru a nu se inspira decît din simţimintele prieteneşti ce unesc Italia cu România"436. Mult mai aproape şi mai bine informat de realităţile României, ţarul Alexandru al Rusiei îi dă singura soluţie viabilă: „Pretutindeni, numai inerţia oamenilor de bine face succesul revoluţiunilor. Elemente conservatoare există în România. Teama de dezordinea ce ar urma după retragerea Voastră, poate va contribui pentru a-i grupa împrejurul Vostru"437. Poarta împreună cu Anglia considerau că există suficiente dovezi că România, în forma sa unită, nu este guvernabilă şi că trebuie produsă o separare în două 433 434

Memoriile regelui Carol I... voi. 2, p. 138.

Dimitrie A. Sturdza, Domnia regelui Carol /..., p. 601. Ibidem, p. 602. 433 435

1

— luiucrii, p. ou^

436

437



principate stabile şi destul de bogate. Situaţia personală a domnitorului Carol I este dramatică şi datorită faptului că în ultimele luni, pe fondul dorinţei de a abdica, s-a pripit să acţioneze ca om politic, luînd o serie de iniţiative personale care i-au făcut numai deservirii. La 10/22 decembrie 1870, el scrie scrisoarea de adio destinată publicităţii, dar pe care n-o mai expediază. Printr-o indiscreţie, scrisoarea este publicată la 15/27 ianuarie 1871 în ;,Augsburger Allgemeine Zeitung" şi reprodusă de presa română în 21 ianuarie/ 2 februarie. Un pasaj anume din ea a produs efectul atît de mult aşteptat, acuzîndu-i pe liberalii radicali şi apropi-indu-i pe conservatori. Cuvintele domnitorului României rămîn şi astăzi un patetic semnal de alarmă: „ Mă întreb adesea a cui e vina? — A mea oare, care n-am cunoscut firea acestui popor, sau chiar a acestui popor, care nu vrea să se lase să fie condus şi nu ştie să se călăuzească el însuşi? Prin numeroasele mele călătorii în toate ţinuturile ambelor principate şi prin venirea la contact felurit cu toate păturile sociale, cred că am ajuns la neclintita convingere că imputarea nu mă poate atinge îndeosebi nici pe mine, nici întregul popor, ci mai curînd pe aceia care s-au erijat ei înşişi ca diriguitorii acestei ţări în care s-au născut! - într-adevăr, aceşti oameni, care cei mai mulţi s-au dus să-şi caute întreaga lor cultură intelectuală şi politică în străinătate, au uitat apoi prea mult lucrările ţării şi n-au altă ţintă decît de a transplanta în patria lor, prezentate sub formă utopică şi fără experienţă, ideile ce domnesc acolo şi de care sunt înflăcăraţi. Astfel, această nenorocită ţară, care a fost totdeauna sub jugul cel mai aspru, se pomeneşte trecînd fără tranziţie de la un regim despotic la o constituţie atît de liberală încît nici un popor din Europa nare alta la fel!"438 Este fascinant cum această viziune asupra societăţii româneşti a viitorului rege se identifică cu opinia politică — mereu constantă, niciodată alterată - a unor mari gînditori şi oameni de cultură români: Mihai Eminescu, Ion L. Caragiale, Titu Maiorescu, Memoriile regelui Carol /..., voi. 2, p. 140.

l

352


Nicolae lorga. La fel de enigmatică rărnîne şi alianţa politică survenită în 1876 între Carol I şi Ion C. Brătianu, liderul „diriguitorilor erijaţi", din care va rezulta cea mai lungă guvernare liberală, Independenţa României şi Regatul! Aceste secrete profunde ale statului român au nevoie de lumină. Altfel nu vom înţelege niciodată cum a fost posibil ca prinţul de Hohenzollern să domnească încă 43 de ani după ce, în dimineaţa zilei de 11 martie 1871, îşi formulase actul de abdicare şi îl predase în mîinile locotenenţilor domneşti de la care luase puterea în 10 mai 1866. Pentru seara de 10/22 martie, colonia germană din Bucureşti organizează un banchet în onoarea împăratului Wilhelm I, dorind a sărbători ziua de naştere şi victoria în război. Banchetul se desfăşura în sala Slătineanu (localul Capsa), aflată în apropierea Palatului domnesc. Consulatul german făcuse toate demersurile pentru ţinerea acestui banchet şi primise garanţii de la primul-ministru Ion Ghica şi de Ia prefectul Poliţiei că nu vor exista incidente, în jurul orei 20,00 sala este atacată cu pietre de un grup turbulent condus de studenţi, în prealabil, după un scenariu deja clasic, felinarele stradale au fost stinse iar clopotele bisericii din Sărindar au început a fi bătute în dungă, în urma atacului cu pietre mai mulţi participanţi la reuniune sunt uşor răniţi, între care consulul-general Radowitz. în foarte scurt timp numărul atacatorilor se măreşte şi strada se umple cu o mulţime violentă care scanda: „Trăiască republica! La palat!" Aghiotantul domnitorului îl informează pe acesta că mulţimea este asistată de poliţie, care nu intervine, în urma unui ordin de la Palat, generalul Solomon, comandantul Diviziei militare teritoriale de Bucureşti, scoate trupele în stradă şi se pregăteşte să intervină, inclusiv cu folosirea armelor de foc, dar este oprit de primul-ministru. La cererea lui Ion Ghica, generalul Solomon îi răspunde dur: „Demoralizaţi trupa prin şovăirea dumneavoastră", în sunetul clopotelor de la biserici mulţimea sporeşte cu membri ai partidelor, deputaţi, funcţionari, angajaţi ai Poliţiei. Domnitorul, şocat de această


353

situaţie, trimite în trei rînduri după Ion Ghica, dar acesta nu se prezintă, fiind şi el între manifestanţi. Conform surselor istorice, Ion Ghica, un moderat, încerca să potolească spiritele. Carol cheamă atunci la palat pe Dimitrie Ghica şi îl însărcinează să formeze un nou guvern. Acesta însă refuză pe motiv că este implicat în afacerea Stroussberg. După două ore şi jumătate de proteste şi manifestaţii antigermane, după ce toate geamurile sălii Slătineanu au fost sparte, iar salonul s-a umplut de pietre, ministrul de externe Calimachi-Catargiu reuşeşte să-1 scoată pe consulul german din clădire apărîndu-1 cu propriul corp. La ora 1.00 noaptea Ion Ghica vine la palat şi are o explicaţie cu domnitorul, care îi cere demisia. Fără Guvern şi fără Poliţie, în condiţiile în care manifestaţiile au durat toată noaptea pe străzile Bucureştilor, Carol I hotărăşte să convoace Locotenenta domnească, pe Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Haralambie. Acesta din urmă se afla în străinătate. Audienţa are loc la ora 11.00 în ziua de 11 martie. Domnitorul îi anunţă că a hotărît să abdice şi că depune în mîinile lor mandatul încredinţat în mai 1866. Peste noapte el poruncise deja să i se facă bagajele. Lascăr Catargiu. calm şi înţelept, îi face o descriere a mentalităţilor româneşti, minimalizează conflictul în comparaţie cu misiunea pe care o are domnitorul în România şi îi refuză abdicarea. Nicolae Golescu, membru de frunte al partidei naţionale, arestat în urma „Republicii de la Ploieşti", se solidarizează cu Lascăr Catargiu şi insistă pentru rămînerea pe tron. După toate probabilităţile, revolta nu a fost organizată de liberali şi a avut un caracter spontan, pornind totuşi de la nişte grupuri deja formate. Ea a pus autorităţile într-o situaţie limită, datorită imposibilităţii oamenilor Poliţiei de a reprima o manifestaţie care exprima şi sentimentele lor. Carol cere celor doi locotenenţi domneşti să formeze un guvern şi Parlamentului să se întrunească pentru o sesiune specială. La ora 18.00 Adunarea Deputaţilor îşi încheie şedinţa fără nici un rezultat, într-o hărmălaie generală, cu acuze şi violenţe verbale, între timp, o dată cu căderea serii, populaţia se adună din nou pe străzi

354


Nicolae Kretzulescu (1812 - 1900)

şi începe să se apropie de Palat în marşuri ameninţătoare. Se scandează: Vive la France! în jurul orei 20.30, Carol îi convoacă la Palat pe reprezentanţii Marilor Puteri, care sunt dispuşi să accepte o abdicare. Deşi se afla sub presiunea maselor, Carol primeşte pe la miezul nopţii pe Lascăr Catargiu care îi prezintă lista noului guvern. La 23 martie, Carol scria împăratului Wilhelm I: „Speriaţi de acest pericol ameninţător, toate fracţiunile partidului conservator s-au unit şi au format noul minister"439. Era exact soluţia dată cu clarviziune de ţarul Rusiei. Dimitrie A. Sturdza, Domnia regelui Carol..., p. 607.


355

Versiunea este confirmată de Nicolae Kretzulescu, un om politic remarcabil prin moralitatea şi probitatea sa, unul dintre cei foarte puţini capabili de actul demnităţii, care îi cere suveranului la 27 mai să-i permită retragerea din guvern, după ce apele s-au liniştit şi criza a trecut. Kretzulescu îi scrie că „ideea abdicărei înălţimei voastre umpluse de groază inima tuturor oamenilor de bine. Am văzut prăpastia în care ţara mea era să fie aruncată"440. Relaţia între domnitor şi naţiunea sa trebuie să fi fost întradevăr destul de tensionată dacă de Pastele aceluiaşi an, în Vinerea Mare, în timpul ritualului de ocolire a bisericii mitropolitane, Carol I a mers înconjurat de toţi miniştrii şi apărat cu trupurile lor împotriva unui atentat441. Aşa cum este bine cunoscut din percepţia populară, Republica de la Ploieşti a rămas în istorie ca un eveniment ridicol, iar autorul ei, Alexandru Candiano-Popescu, poartă şi astăzi povara unui nume penibil. Ambele sunt proiecţii deformate ale realităţii: în vara anului 1870 era pregătită în detaliu o lovitură de stat menită să-1 înlocuiască pe domnitorul Carol I. Defecţiunea de la Ploieşti a făcut ca această acţiune să eşueze, aruncînd un aer de frivolitate asupra întregii operaţiuni. Este de menţionat că imaginea de ridicol aruncată asupra Republicii de la Ploieşti s-a datorat în primul rînd autorilor ei — liderii libe-ral-radicali — care s-au apărat în procese prin ridiculizarea incidentului din capitala Prahovei. Propaganda liberală, animată de condeie strălucite, la care trebuie să adăugăm felul balcanic de a trece peste întîmplările grave, minimalizîndu-le şi trans-formîndu-le uşor în anecdotă, a reuşit să acopere dimensiunea periculoasă a ultimei tentative de lovitură de stat din agitatul secol al XlX-lea românesc. Pentru România modernă noaptea de 11 martie 1871 rămîne o dată istorică fundamentală, 440

A. D. Xenopol, Nicolae Kretzulescu. Viaţa şi faptele lui 1812 - 1900, 41 Editura Socec, Bucureşti, 1915, p. 106. Memoriile regelui Carol I..., voi. 2, p. 173.

356

•'"''•

AlkESC MIHAI STOENESCU

•

Lascâr Catargiu (1823 - 1899)

'

alături de Unirea Principatelor şi Marea Unire de la Alba lulia. Formarea cabinetului Lascăr Catargiu, boier şi proprietar al moşiei Golaşei, marchează încheierea procesului revoluţionar paşoptist şi aduce naţiunea în starea de responsabilitate democratică. Analiştii politici şi militari lucizi ai vremii ne-au lăsat o reprezentare corectă asupra însemnătăţii acelui moment de cumpănă: „Boierul de la Golaşei va respinge atacul roşilor, va guverna cinci ani, va lăsa dinastia consolidată şi va deschide o nouă eră în istoria modernă românească, era guvernelor de durată, a parlamentarismului disciplinat, a muncii constructive.


357

Marile calităţi de ctitor ale lui Carol I se vor putea desfăşura în voie. La 11 martie 1871 Lascăr Catargiu poate fi salutat ca deschizătorul de drum al istoriei contemporane româneşti"442. Marele bărbat de stat conservator va demisiona la 30 martie 1876, după ce, la 14/26 ianuarie fusese victima unui atentat, în momentul când se dădea jos din trăsură pentru a intra în clădirea Parlamentului, primul ministru al României este izbit bestial cu o bîtă în cap, apoi lovit pînă cade la pămînt în stare de colaps. Avea 53 de ani. De Ia 24 iulie acelaşi an, România intră în guvernarea liberală de 12 ani, în timpul căreia Ion C. Brătianu, beneficiarul unui stat democratic consolidat, obţine Independenţa ţării şi proclamă Regatul, înscriind România în circuitul politic, economic şi financiar al statelor europene importante.

^ Mihail Polichroniade şi Alexandru-Christian Teii, op. cit., p. 267.

Capitolul VI ROLUL FRANCMASONERIEI

în CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN

Moto: „De ce nu se mai construiesc piramide?" întreba cineva pe un prieten. „Pentru că piramidele sunt opere Ue secole, de mii de oameni pietrificaţi în blocurile ce le De ce aş R bloc la bază şi nu vîrf?"

Orice istorie a epocii de constituire a statului modern român care nu tratează, măcar pasager, istoria francmasoneriei române este incompletă şi, implicit, inexactă. Lojile francmasonice naţionale au fost implicate direct, prin membrii săi de valoare, prin proiecte gîndite în detaliu, prin fondurile financiare şi prin influenţa lor internaţională în efortul de emancipare a naţiunii române. Se analizează în acest volum acea epocă eroică şi încă plină de mister în care poporul român a ajuns la maturitate politică, a creat o naţiune modernă şi un stat pe măsură, depăşind o multitudine de crize sau provocîndu-le, s-a implicat în războaie şi în apariţia altor naţiuni moderne, a îmbogăţit cultura europeană. Masoneria a avut un rol distinct şi pe alocuri determinant în evoluţia societăţii europene şi americane în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea, născînd sau însoţind curente politice creatoare sau distructive pe care astăzi istoriografia continuă să le pună în dezbatere. Dacă un tratat de istorie conţine majoritatea faptelor reconstituite în dezvoltarea lor cronologică, precum şi analiza cauzelor, a influenţelor şi a consecinţelor acestora, studiul


activităţilor francmasonice din epocă poate răsturna cele mai solide argumentaţii. Ca organizaţie ocultă, întemeiată pe principii generoase şi dedicată secretului, francmasoneria trebuie mai întîi înţeleasă pentru a fi plasată corect în istorie. Acest volum tratează exclusiv rolul francmasoneriei între 1821 şi 1878, ocupîndu-se de caracterul său istoric, în afara oricărei conexiuni cu masoneria actuală443.

Dicţionar Francmason şi mason sunt termeni folosiţi de regulă ca sinonime, pentru că desemnează aceeaşi identitate. Totuşi, chiar dacă Enciclopedia Catolică acceptă originea cuvîntului latin matio sau machio pentru constructorul de ziduri sau tăietorul în piatră din epoca medievală, etimologia acestuia este destul de incertă. Sensul vocabulei franceze macon este acela de meşter pietrar sau zidar, adică de lucrător specializat, de artist sau conducător de atelier, în latina antică meşterul era machinator, cu rădăcina machia, care se găseşte şi în machio deja invocat, adică acel şef de echipă care folosea şi acţiona mecanismele de construcţie. Sensul se ^ Ca autor al acestui demers dificil şi plin de obstacole - fie rezonabile, fie artificiale - găsesc necesar să-i informez pe cititor că nu am fost, nu sunt şi nici nu intenţionez să devin mason, în calitate de creştin ortodox practicant acord întregul respect masonilor, ca exponenţi ai unei opţiuni libere, şi masoneriei, ca organizaţie înregistrată legal în România. Instrumentul pe care îl folosesc este cercetarea istorică şi analiza cît mai obiectivă asupra informaţiilor la care am putut avea acces. Unele informaţii au un caracter public, deşi izolate, altele, cu toate că sunt publice, au o circulaţie extrem de restrînsă şi aproape confidenţială, iar altele se găsesc în arhive, în documente inedite şi în memoria unor martori. Din respect pentru confidenţialitatea acelor oameni care m-au ajutat să înţeleg, cu modestie, o serie de aspecte ale istoriei acestei organizaţii, care mi-au dat acces la unele documente secrete şi mi-au expus opinia lor, acest capitol nu va conţine trimiteri la note de subsol.

360


păstrează şi în epoca medievală, cînd mason primeşte forma fixă francmason, asupra căreia există mai multe explicaţii. 1. Varianta profesională. Masonul era un meseriaş specializat în tăierea şi zidirea pietrei prelucrate artistic, ornamentale, spre deosebire de pietrarul comun care aşeza în construcţie blocul brut de piatră. Calitatea de mason presupunea cunoştinţe avansate de geometrie, stilistică şi edificare, unele dintre ele de provenienţă antică şi aflate sub embargoul unor secrete profe sionale. Şeful unui atelier masonic era maestrul, calitate la care se ajungea prin învăţarea progresivă a tehnicilor de construcţie şi prin ini-ţiere în secretele atelierului, proces care se desfăşura simultan în cadrul organizat al atelierului şi era însoţit de un rit specific. Faptul că un meşter reuşea să ajungă la acel nivel suprem al iniţierii în tainele construcţiei, dar şi faptul că în timp i se transmisese o influenţă spirituală care îi ridicase calităţile umane, îl făcea foarte respectat, adică venerabil, termen acordat apoi şi oamenilor bătrîni şi înţelepţi. 2. Varianta Speth. Pornind de la denumirea în principalele limbi occidentale, care conţin prefixul „liber" — freemason, freimetzer, Freimauerei, vrijmetselaar—, francmasonii formau ate liere sau echipe itinerante, aflate în afara controlului autorităţilor oraşului în care lucrau. Ei aveau dreptul să călătorească, să con tracteze servicii şi să construiască în mod liber, în oricare loc erau solicitaţi, fără a se supune legislaţiei locale în privinţa taxelor. De aici şi termenul franciză— scutire de taxe. Conform acestei ver siuni, prefixul franc din francezul francmacon înseamnă „liber",

nicidecum „deschis", „franc" în accepţiunea dicţionarului, cu varianta populară „franş" din expresia „i-am spus franş în faţă". 3. Varianta Begemann. Francmasonii erau meseriaşi ai pre lucrării pietrei necesare în construcţia catedralelor gotice, piatră care, eliberată (debitată) în blocuri, primea o prelucrare savantă şi o aşezare în operă ingenioasă, fapt constatat şi astăzi, după


361

opt-nouă secole. Această versiune se apropie de cea a atelierelor profesionale, dar se revendică de la calitatea pietrei (free-stone) şi nu de la cea a meseriaşilor. La noi în ţară au fost puţine acele personalităţi credibile care să dea prin autoritatea lor ştiinţifică un gir teoriei francmasonice. Istoricii au evitat subiectul, datorită accesului limitat la documente şi impreciziei informaţiilor, dar a existat un corp de istorici ai artei pentru care subiectul reprezenta o parte însemnată a cercetării. Răzvan Theodorescu este unul dintre acei analişti lipsiţi de complexe şi de la care lumea profană primeşte acele informaţii pertinente prin care se completează lanţul înţelegerii istoriei: „Aflîndu-şi originile îndepărtate în practica cioplitorilor în piatră ai goticului din secolul al XlV-lea - de unde simbolistica francmasonică cuprinzînd echerul care e pămîntul, compasul indicînd cerul, mistria care uneşte punînd mortarul —, adunaţi în bresle, păstrătoare straşnice ale tainelor meseriei, din care a ieşit în secolul al XVI-lea tovărăşia meşteşugărească ce purta în Franţa numele de «compagnonnage» - prin care vor veni, în ierarhia francmasonică, gradele de «ucenici» şi «companioni» —, această mişcare internaţională a timpurilor moderne îşi trage denumirea din cuvîntul englezesc «free mason», înregistrat pentru întîia oară, pare-se, în 1376; termenul desemna fie, potrivit unei ipoteze, pe cioplitorul de piatră om liber («free»), fie, potrivit alteia, pe sculptorul de pe şantierul unei catedrale care îşi punea dalta şi ciocanul alte semne francmasonice actuale - pe o piatră moale, un calcar denumit în Anglia «freestone». în orice caz, «lojile» evului mediu tîrziu, aflate la poalele construcţiilor sacre şi profane, unde se adăposteau pentru muncă cioplitorii care lucrau piatra pusă în operă («opus») erau cele care au născut aşa-numita «masonerie operativă», ce a existat atît timp cît s-au întreprins marile campanii colective de înălţare de lăcaşuri sfinte occidentale pînă la Reformă".

362


Esoterismul. în cărţile cu limbaj elevat întîlnim destul de des adjectivul ezoteric pentru a desemna ceva ascuns, secret, care nu este cunoscut decît de iniţiaţi. Esoterismul este „miezul lăuntric, mai puţin cunoscut al unei doctrine, al unei tradiţii. El se deosebeşte atît de erudiţie, care nu este decît cunoaştere cu ajutorul minţii, respectiv simplul mod de a şti, cît şi de ocultism, care este mai mult o învăţătură aplicată în care dorinţa de cunoaştere este depăşită de dorinţa de putere". De aceea, se dovedeşte fundamental a înţelege că folosirea adjectivului ocult, ocultă pentru a descrie o organizaţie, o activitate sau un ritual presupune o referire la folosirea cunoştinţelor provenite din iniţiere, a secretelor sau a informaţiilor dobîndite confidenţial pentru a le transforma în instrumente ale puterii. Aşadar, atunci cînd întîlnim o descriere a francmasoneriei ca organizaţie ocultă, înseamnă o trimitere la implicarea acesteia în politică, situaţie care se aplică însă numai anumitor loji. Există francmasonerie care nu se implică în politică. Antonimul lui esoteric este exoteric, care se aplică scrierilor populare, accesibile tuturor, iar legătura între cei doi termeni poate fi explicată frust prin trecerea de la exterior(exo) spre inte-rior(eso), prin dezvăluirea progresivă a unor cunoştinţe secrete care transformă un individ profan într-o persoană iniţiată, în filozofia francmasonică, „această trecere implică o iniţiere, ceea ce echivalează cu o a doua naştere, cu o trezire într-o nouă stare sau, într-o exprimare sugestivă, cu o naştere în cunoaştere". Iniţierea. Cuvîntul este folosit cel mai des cu semnificaţia sa exterioară, de suprafaţă, prin care un deţinător al unui secret îl încredinţează altei persoane pentru a o face să înţeleagă un fenomen. Omul se naşte în condiţiile cunoscute, primeşte primele secrete ale vieţii de la părinţii săi, apoi de la educatori, de la profesori, din anturaj sau din lecturi, în tot acest proces, omul, de la copil la individ matur, primeşte de la persoanele aflate pe lanţul


363

educaţional acele „secrete" care îl ajută să devină o fiinţă socială. Mama îşi ţine copilul de mînuţe pentru a-1 învăţa să facă primii paşi, tatăl îl învaţă să pună capacul în filetul unui borcan cu dulceaţă, educatoarea de la grădiniţă îl învaţă să stea în rînd cu ceilalţi copii, profesorul îl învaţă literele şi cifrele, cărţile îi arată civilizaţia umană şi îl aşază în contemporaneitate, meşterul sau profesorul universitar îl învaţă „tainele" meseriei, muzeul îi dezvăluie detaliile trecutului etc. Pe acest traseu omul se naşte, este educat, se căsătoreşte, procreează, munceşte, se pensionează şi moare, în raport cu acest traseu profan, francmasoneria afirmă că există şi un alt plan la care omul poate ajunge prin iniţiere. „Iniţierea este iluminativă, antrenînd o recreare trăită în lăuntrul fiinţei. Iniţierea constă în transmiterea unei influenţe spirituale printr-un rit practicat de o persoană calificată, într-un cadru organizat în care se continuă o muncă metodică prin care se obţine o realizare efectivă a ceea ce iniţial a fost transmis doar virtual". Altfel spus, individul este ajutat să îşi descopere calităţi nebănuite şi căi de a-şi perfecţiona natura umană pînă la anumite niveluri superioare ale înţelegerii vieţii, de unde poate privi şi acţiona în lume pentru a o face mai bună. Nu întîmplător, o serie de mari personalităţi culturale, ştiinţifice sau politice ale lumii au fost şi mari iniţiaţi. Ei şiau dobîndit iniţerea prin francmasonerie, în timp ce alţii cum au fost numeroase personalităţi germane, britanice sau române naţionaliste - au primit iniţierea printr-o emanaţie a unei zone sacre de tip Ultima Thule, Stonehenge sau Vîrful Omul. Din doctrina menită să ducă spre atingerea nivelului de Om universal îşi extrage francmasoneria conceptul de „şcoală de înaltă morală, urmărind desăvîrşirea personalităţii omului". Aşa cum vom vedea în acest capitol, conceptul generos a fost deformat de ocultism, motiv pentru care trebuie făcută distincţia permanentă între francmasoneria autentică si francmasoneria ca putere ocultă.

364


Companionajul era o formă iniţiatică şi colectivă bazată pe practicarea unei meserii. „Breslele, guildele şi toate celelalte organizaţii profesionale medievale funcţionau în această formulă iniţiatică". Ceea ce vom întîlni în texte cu denumirea de masonerie operativă originară a fost „un caz particular de iniţiere colectivă bazată pe practicarea meşteşugului de zidar şi pietrar. Această formă iniţiatică meşteşugărească specializată a luat amploare cînd francmasoneria a deverJt ordinul terţiar al Templierilor, promovînd în toată Europa medievală arta numită gotică, dar care nu avea nimic comun cu goţii. Pentru înţelegerea corectă a terminologiei folosite de francmasonerie, am apelat la un cercetător al fenomenului şi ale cărui observaţii sunt confirmate de francmasonerie. „Deoarece despre francmasonerie au scris şi scriu şi ignoranţii, se vehiculează incorect o serie de termeni, sporind confuzia. Din păcate, este greu de controlat dacă un autor cunoaşte sau nu înţelesul adevărat al unui termen sau dacă îl foloseşte, chiar şi cu bună-cre-dinţă, din inerţie, în această situaţie ingrată se află termenii: Obedienţă — Ordin — Regim — Rit. Această serie de termeni -conform analistului Gelu VoicanVoiculescu — nu trebuie privită ca o ierarhie, ci ca o dezvoltare orizontală de sensuri. Ei formează un continuum semantic care are în termenii extremi doi poli, ceilalţi doi termeni fiind intermediari. Obedienţă desemnează structura administrativă în care se inserează ritul. Reprezintă o federaţie de loji. [Obedienţa francmasonică nu trebuie confundată cu sinonimele sale de dicţionar supunere, ascultare, docilitate — n.a.]. Ritul este sistemul masonic în privinţa scării sale de grade şi a ritualurilor aferente fiecăruia. Ordin are semnificaţia unei trimiteri la unitatea elementelor componente. Uneori se foloseşte pentru a desemna ansamblul masoneriei, definindu-i unitatea.


Regim era în secolul al XVIII-lea sinonim cu Rit, astăzi fiind mai puţin uzitat. El indica un sistem ierarhic bine organizat şi structurat şi care era în funcţiune. Lojile, atelierele, templele sunt unităţile masonice de bază." Ritul Scoţian Vechi şi Acceptat, în ciuda denumirii sale, „eco-sismulca atare este de fapt o particularitate a francmasoneriei franceze, ritul scoţian dezvoltîndu-se în special în Franţa. Caracteristica sa o reprezintă «gradele înalte» apărute mai întîi numai în Franţa, în număr de 7, iar mai apoi răspîndite şi în Germania". Particularitatea acestui Rit se reduce, la nivel exterior, la operaţiunea de mărire a numărului de grade, de la cele 3 ale francmasoneriei operative originare, la 33 ale unei francmasonerii speculative. Nu s-a găsit încă o explicaţie verosimilă pentru baza istorică şi legitimă a dezvoltării atelierului francmasonic de la 3 la 33 de grade. Problema principală a celui dintîi subiect dezbătut în privinţa francmasoneriei este măsura în care francmasoneria modernă, înregistrată în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, are vreo legătură cu masoneria medievală, cunoscută cu 600 de ani în urma acesteia. Adică, în ce măsură francmasoneria modernă a fost o continuare fluentă a breslelor medievale, ritualul modern avînd o tradiţie neîntreruptă, sau francmasoneria modernă s-a constituit pe alte baze, folosind doar ritualurile vechii masonerii. Precizez că termenul de francmasonerie modernă este convenţional, urmărind etapele istorice cunoscute: antichitate, ev mediu, eră modernă şi eră contemporană. Nu trebuie confundată, aşadar, cu actuala masonerie, care acţionează în contemporaneitate. Ritul Memphis. A fost precedat de Ritul Miţraim, care se revendica din pretinse vechi ritualuri egiptene şi „conţinea grade de inspiraţie evreiască, nemaiîntîlnite în restul masoneriei". Ritul Miţraim avea 90 de grade. Ritul Memphis s-a constituit în 1838,

366


„ca o imitaţie a Ritului Miţraim", dar avînd 95 de grade. Din 1881, cele două Rituri se unesc în Ritul MemphisMiţraim, cu 98 de grade!, sub conducerea unui hierophant mondial. Primul hierophant mondial a fost Garibaldi, care însă a decedat curînd după alegere, în 1882. Escaladarea numărului de grade în francmasonerie a îndepărtat-o şi mai mult de lojile operative ale Evului Mediu. Loji albastre. Este denumirea atelierelor francmasonice din primele 3 grade: ucenic (discipol), calfă (companion) şi meşter (maestru).

Scurt istoric Francmasoneria consideră că etapa sa modernă, cu debut la începutul secolului al XVIII-lea, „este născută din vechile asociaţii operative ale constructorilor Evului Mediu. Acelea erau ele însele moştenitoare ale tradiţiilor care coboară pînă în Antichitate", în prelungirea unei tradiţii neîntrerupte, încă din secolul al XVII-lea un număr de intelectuali, între care Bossuet, Leibniz, Spinoza, Locke, Newton, au început „să se elibereze de dogme", influenţînd apariţia unor „asociaţii de reflecţie mai mult sau mai puţin secrete, care căutau o soluţie împotriva războaielor şi a conflictelor religioase care sfîşiau continentul". Opera acestor asociaţii consta în „căutarea unei înţelepciuni pierdute care, dacă va fi regăsită, ar permite o nouă înţelegere a Divinului, Universului şi a Omului". Acest ansamblu de legitimări istorice şi umaniste punea în discuţie supremaţia dogmelor religioase şi căuta o soluţie de emancipare a comunităţii umane care să traverseze drumul cunoscut şi previzibil al istoriei, ca pe un traseu oarecum greşit şi care trebuie corectat cu o altă direcţie a omenirii. Altfel spus, se considera că lumea avusese un traseu glorios în trecut, plin de realizări omeneşti remarcabile, care a fost deturnat prin apariţia


şi dezvoltarea conflictuală a unor dogme, instituţii şi regimuri politice parazitare. Toate aceste considerente sunt contestate de curentul anti-masonic, extrem de puternic din epoca modernă şi pînă astăzi, în fruntea curentului antimasonic se situează Biserica romano-ca-tolică, instituţie care a văzut încă de la început un pericol în existenţa şi activitatea lojilor masonice. Antimasoneria consideră revendicarea istorică a masoneriei moderne ca fîcţionară, complet falsă şi artificială: „Faptele dovedesc că masoneria modernă nu este, cum afirmă Gould, Hugham şi Mackey, o renaştere a vechiului sistem, ci mai degrabă este un ordin nou fără o vechime mai mare de primul sfert al secolului al XVIII-lea". Această afirmaţie se sprijină pe constatarea că primele asociaţii moderne aveau un caracter social, în sensul unor grupuri de bărbaţi organizaţi într-un club în care se petrecea timpul împreună, luînd masa, bînd sau comentînd, şi că documentele accesibile ale acestei perioade arată că „spiritul caracteristic masonic s-a dezvoltat încet în timp", în final, spiritul masonic imprimat acestor asociaţii sau societăţi „era în contradicţie cu ceea ce îi animase pe vechii masoni". Istoria francmasoneriei are însă de partea ei un avocat extrem de convingător, chiar dacă nu şi-a ţinut vreodată întreaga pledoarie: istoria Cavalerilor Templieri. Fie că sunt într-adevăr descoperitorii Arcei Făgăduinţei, de sub stînca Templului din Ierusalim, şi cărăuşii ei spre Scoţia sau Etiopia, este destul de evident că avuseseră acces la o serie de secrete antice - pe care unii le cred pierdute în incendiul Bibliotecii din Alexandria -, secrete care au fost transmise Ordinului Templier din Europa. Nimeni nu a putut arăta pînă astăzi pe acel arhitect genial care a hotărît să „spargă" arcul rigid şi închis al bazilicii romane şi să inventeze ogiva din care sa înălţat spre cer, inexplicabil istoric, catedrala gotică. Cunoştinţele provenite din opera matematică dublată de cea filozofică a lui Pitagora constituiau secrete pe care le putem

•ir

368


identifica doar în atelierele masonilor constructori. Se dovedeşte, de asemenea, straniu că istoria artei este obligată să vorbească mai întîi de maeştri pietrari şi constructori celebri şi apoi de arhitecţi cunoscuţi. Arhitectura este o ştiinţă care nu s-a inventat în Evul Mediu. Este straniu să cunoaştem numele marilor arhitecţi ai Antichităţii şi să nu cunoaştem numele arhitecţilor medievali, în lume şi mai ales în Europa s-au construit edificii grandioase care rezistă şi astăzi. Nu pot fi opera unor diletanţi. Pînă şi în tratatele de Istoria Artei editate în Rusia comunistă - stat predispus la demitizarea şi despiri-tualizarea operei de artă prin apelul la ştiinţă, la informaţia seacă, la explicaţii materialiste —, arhitectul medieval, în lipsa unui nume atestat, este prezentat ca un lucrător ceva mai instruit: „El participa direct la construcţie, lucra alături de zidari, cioplind piatra cu lovituri răsunătoare de ciocan, pentru a-i da forma dorită, sau se urca pe schelele care ascundeau formele incipiente ale catedralei aflate în plină construcţie" (Alpatov). Nimeni nu ne spune la ce şcoală superioară învăţase acest „muncitor" arta arhitecturală. Ghildele pietrarilor vor duce peste timp informaţiile, chiar dacă n-au mai construit catedrale, pentru că intrarea arhitecturii în faza sa civilă europeană va răspîndi geometria pînă la construcţia unei simple porţi, în acelaşi context se înscrie cazul lui Horea, supranumele constructorului de biserici Vasile Nicola-Ursu din Albac, meşter capabil să ridice singur o biserică de lemn din temelii şi pînă la cruce, fără planuri şi schiţe, doar pe baza unei memorii arhitectonice, constructive şi decorative extrem de precise, exersată în continuarea unei iniţieri profesionale. Acest iobag al statului stăpînea elementele complete ale vederii în spaţiu, care sunt comparabile cu calitatea ieşită din comun pe care o prezenta Michelangelo de a „vedea" viitoarea statuie, în detalii, în interiorul blocului de piatră încă neprelucrat. Mai este de semnalat


că părinţii lui Horea au schimbat prenumele Vasile al fiului lor în Ursu în momentul în care a atins un anumit prag în meserie, în baza unei datini locale particulare pe care nimeni nu o poate explica. Urs este denumirea profesională confidenţială a grinzii longitudinale de susţinere a podului de lemn al unei construcţii. La bisericile de lemn româneşti aceste grinzi constituie echivalentul arcelor portante din bolta catedralei gotice. Revenind la analiza istorică a francmasoneriei, într-o notă din cartea Rene Guenon, autorul Gelu VoicanVoiculescu, un fin cunoscător al domeniului, trasează evoluţia fenomenului: „Asupra acestei faze pur operative a francmasoneriei există puţine documente, în general, breslele ţineau de ordinul bene-dictinilor. O serie de ghilde meşteşugăreşti au depins de templieri care acordau le droit de franchise zidarilor, pietrarilor, dulgherilor. După desfiinţarea brutală a ordinului, templierii s-au refugiat în aceste confrerii meşteşugăreşti în special în Flandra şi Scoţia, în continuare, oficial, breslele fuseseră trecute sub patronajul Ordinului Ospitalierilor — Sf. loan de Ierusalim (deveniţi din 1530, Cavalerii de Malta), ca moştenitor al tuturor bunurilor, drepturilor şi privilegiilor acordate templierilor. Confreriile meşteşugăreşti degenerînd cu timpul, au început să aibă, în special în Anglia, şi preocupări caritabile. Apărînd obiceiul de a admite străini de meşteşugul zidăriei sau pietrăriei — aşa-zişii acceptaţi— aceste organizaţii şi-au pierdut treptat caracterul operativ, în favoarea unuia speculativ. Preocupările filozofice-religioase au devenit mai importante, cu cît numărul acestor intruşi din rîndul clerului şi al nobilimii era mai mare. Au intrat şi numeroşi filosofi hermetişti sau alchimişti. Translaţia aceasta de la opera tiv la speculativa avut loc în Anglia, pentru că numai aici se mai păstrase o francmasonerie tradiţională (adică meşteşugărească), încă vie, aflată însă în mare declin sub aspectul activităţii artizanale".

370

ALEX MIHAI STOENESCU ' >î

Conform celei mai bune analize asupra evoluţiei fenomenului masonic, care este cercetarea fundamentală germană, masoneria modernă a început cu apariţia Marei Loje a Londrei la 24 iunie 1717, iar organizarea sa esenţială a fost completată în 1722 prin adoptarea noii Cărţi a Constituţiilor (Book of Constitutions) şi prin perpetuarea celor trei grade: discipol (ucenic), companion (calfă) şi maestru (meşter). Argumentele curentului antimasonic sunt ajutate şi de faptul că aceste prime loje masonice din Anglia sau numai din Londra s-au constituit din membri ai faimoasei societăţi savante Royal Soci'ety, care „au reaprins flacăra" vechii masonerii operative, adunînd laolaltă personalităţi care nu aveau o legătură directă cu arta construcţiei de catedrale din Evul Mediu şi care proveneau din alte profesii. Oricum, catedrale nu se mai construiau şi breslele vechi medievale se pierduseră în comunităţile burgheze. Asocierea a fost favorizată şi de faptul că, în acea epocă a debutului marilor descoperiri ştiinţifice gestionate de Royal Society, acestea presupuneau păstrarea secretului, activarea instituţiei patentului şi folosirea cunoştinţelor în dezvoltarea tehnologiei moderne, inclusiv militare, în sfîrşit, idealul căutării unei „soluţii împotriva războaielor şi a conflictelor religioase" este ridiculizată de anti-masoni ca pură propagandă, demagogie şi neseriozitate. A doua mare problemă, după cea a revendicării istorice, este legată de unul din principiile fundamentale ale francmasoneriei moderne. Francmasoneria admite că în perioada redeşteptării lojilor englezeşti a fost acceptată primirea de membri de altă profesie decît constructori (arhitecţi), dar care se aflau „în căutarea unei noi spiritualităţi şi a unei dezbateri a ideilor tolerante". Aceştia au devenit masonii acceptaţi, formulă pe care o vom regăsi curent în terminologia lojilor de mai tîrziu. Fenomenul de pătrundere a masonilor acceptaţi în lojile de sorginte edilitară era o constatare în secolul al XVIIIlea şi marchează trecerea


371

francmasoneriei de la esenţa sa operativă (adică de breaslă), la conţinutul său speculativ, adică de gîndire filozofică tolerantă. Astfel, pentru o înţelegere mai bună a termenilor la care se recurge în lucrările de istorie, francmasoneria a fost împărţită în masonerie operativă (cea veche, medievală) şi masonerie speculativă care a fost masoneria modernă, avînd alte scopuri — generoase, umanitare, caritabile, culturale etc. - decît preocupările ornamental-arhitecturale ale breslelor de constructori ai catedralelor. Ceea ce a unit în mod evident cele două tipuri de masonerii a fost caracterul lor ermetic, întemeiat pe iniţiere şi pe păstrarea secretului. Acest aspect este extrem de important pentru demersul volumului de faţă, care tratează rolul francmasoneriei în edificarea statului modern român, construcţie care este descrisă în mii de cărţi de istorie sub aspectele sale cronologice, pe alocuri analitice, dar care continuă să fie o prezentare de suprafaţă a unui fenomen cu multe profunzimi ascunse. Curentul antimasonic, condus mult timp de Biserica romano-ca-tolică şi preluat apoi cu violenţă de mişcările naţionalist-creştine de Dreapta, întăreşte lupta sa împotriva francmasoneriei moderne (speculative) cu un argument considerat decisiv: s-au păstrat Constituţii ale lojilor masonice operative - unele chiar mai noi de secolul al XVIII-lea! — după care se conduceau constructorii goticului, şi care toate începeau cu o formulă indestructibilă şi definitorie: Prima sarcină este să fii drept-credincios al lui Dumnezeu şi Sfintei Biserici şi să nu faci nici un păcat sau erezie. De fapt, principala acuză adusă francmasoneriei moderne este abandonarea caracterului creştin şi ecleziastic şi introducerea credinţei liberale în legea morală, în onoare şi onestitate legate direct de om fără intermedierea unei religii cunoscute sau vreunei dogme religioase promovate de Biserică. Asta echivala cu îndepărtarea de Christos şi abandonarea credinţei în Dumnezeu, punînd în centrul atenţiei şi universului Omul, liber de orice

372


constrîngere, asociat tot liber (liberal) al unei umanităţi (humanitas) de indivizi egali, în această concepţie văd numeroşi antimasoni originile comunismului. Analiza lor începe cu primul articol al Constituţiei lui Anderson din 1723: ,,, „/. Despre Dumnezeu şi Religie Un MASON este obligat prin Apartenenţa sa să se supună Legii morale şi dacă va înţelege bine Arta, nu va fi niciodată un Ateu stupid, nici un Libertin nereligios. Dar, deoarece în vremurile antice masonii au fost constrînşi în fiecare ţară să aparţină religiei acelei ţări, indiferent care era ea, se consideră astăzi, cu toate acestea, ca mult mai expeditiv să se supună numai acelei Religii pe care o acceptă toţi oamenii, lăsînd fiecăruia (dreptul la) opinia sa particulară, şi care constă în a fi oameni Buni şi Loiali sau oameni de Onoare şi de Probitate, indiferent care ar fi denumirile sau credinţele care ar putea să le distingă. Astfel, masoneria devine Centrul de Unire (Uniune) şi Mijlocul de a hrăni o veritabilă Prietenie între persoanele care sunt nevoite a rămîne pentru totdeauna îndepărtate". Textualitatea acestui articol a pulverizat orice încercare de a menţine sentimentul unei înţelegeri creştine ceva mai aparte din partea fenomenului masonic. Analiştii antimasoni arată că fraza despre masonul care nu va fi niciodată un ateu stupid sau un libertin nereligios, nu exclude acceptarea în loji a ateului inteligent şi care nu se pretează la libertinaj. Apoi, devine evident că în lojă pot fi admişi indivizi de diferite confesiuni care acceptă legea morală, onoarea şi onestitatea, astfel încît masoneria să devină un Centru şi un Mijloc al concilierii şi prieteniei, în afara conceptelor identice vehiculate de Noul Testament, în finalul articolului, antimasonii văd o trimitere directă la evrei, persoane care


373

au rămas pentru totdeauna îndepărtate de Templul lor. De altfel, sediul unei loji masonice se numeşte Templu. Chiar dacă nu o fac întotdeauna explicit, anti-masonii sugerează că apariţia francmasoneriei speculative este legată de pătrunderea evreilor în loji şi de folosirea fondurilor imense de care dispuneau pentru dezvoltarea fenomenului masonic ocult şi anticreştin. Oricum, legătura între titlul articolului şi conţinut descrie destul de clar un atac la adresa noţiunii de Dumnezeu în accepţiunea creştină şi, mai ales, la adresa religiei. Constituţia lui Anderson a fost modificată în 1738 o dată cu transformarea Marei Loje a Londrei în Marea Lojă a Angliei. Primului articol i sau adus anumite modificări, între care francmasonii sunt denumiţi acum adevăraţi fii ai lui Noe (Noah), masoneria este un Centru de uniune, dar numai al fiilor lui Noe masoni, iar deosebirea faţă de creştini şi religia creştină devine mult mai evidentă. Un nou document emis de francmasonerie în 1747 introduce de data asta anumite cuvinte cheie, pe care le vom regăsi în terminologia perioadei istorice moderne, în pregătirea, desfăşurarea şi consecinţele revoluţiilor dintre 1789 şi 1917: toleranţă, luptă împotriva sectarismului (a nu se confunda cu lupta împotriva sectelor religioase), cosmopolitism (în sensul pozitiv, al egalităţii între semeni), naţiuni, dar mai ales „principiul esenţial al masoneriei" care este umanism (umanitate, Humani-tas). Toate aceste cuvinte cheie vor fi „speculate" în anii următori de diferite curente francmasonice, astfel încît putem descoperi astăzi că în scurt timp după explozia europeană a fenomenului francmasoneriei moderne, funcţie de diferite interpretări ale principiilor sale, apare o multitudine de loji organizate apoi în structuri mai ample numite Mare Lojă sau Mare Orient, care, unele, vor continua perfecţionarea gîndirii, iar altele vor iniţia sau sprijini activ Revoluţia Franceză, apariţia Statelor Unite ale Americii, Revoluţia din 1848, republica şi comunismul. Pe urmele acestor

374


variante ale ritului, şi cuvintele cheie au deviat de la înţelesul lor iniţial, luînd astăzi alte înţelesuri. A treia mare problemă a dezbaterii este primul principiu al Codului masonic care arată că masonul „adoră pe Marele Arhitect al Universului", formulă care înlocuieşte cuvîntul simplu Dumnezeu. Aici francmasonii speculativi arătau că au constatat existenţa mai multor Dumnezei, ai diferitelor religii, şi că au avut nevoie de găsirea unui termen pentru acel Dumnezeu unic mai presus de religii. Este anulată în acest fel evoluţia cronologică a unor religii dominante, pe traseul monoteismului mediteranean iudaism-creştinismislamism, faptul că ele au evoluat din una în alta, dar mai ales este anulat principiul fundamental, esenţial şi imprescriptibil al creştinismului conform căruia Isus Christos este Mesia anunţat de Vechiul Testament şi care a coborît pe pămînt pentru a lua asupra Lui toate păcatele omenirii. Se presupune că apariţia acestui concept al Marelui Arhitect este mai degrabă legat nu de egalizarea credincioşilor iudei, creştini şi musulmani sub acelaşi Dumnezeu, dar cu ritualuri diferite, ci de întrebările pe care şi le-au pus iniţiatorii englezi asupra marilor religii din Extremul Orient cu care intra în contact zilnic Imperiul britanic, precum şi de chestiunea Dumnezeului Egiptului antic, Mesopotamiei sau Greciei antice. Să nu uităm că tot în această perioadă încep şi marile descoperiri arheologice în care Royal Society a jucat un rol decisiv. Oricum, legătura între Royal Soci-etyşi problema universală a Divinităţii este poziţia faţă de ştiinţă. Accesul la informaţii matematice, de fizică şi biologie, precum şi trecerea de la astrologie la astronomie a produs în rîndul savanţilor de la Royal Society o vădită înclinaţie spre curentul naturalist, numit de alţii materialist. Exemplul marilor realizări arhitectonice ale Antichităţii, ridicate înainte de Christos, i-a surprins şi i-a împins către un dubiu existenţialist, fără să observe sau ignorînd că Semnul Crucii luminează ambii versanţi ai Istoriei.


Chiar dacă problema Dumnezeului unic frămîntă şi astăzi orice om pus în faţa unui conflict religios, trebuie cumva înţeles că soluţia Marelui Arhitect al Universului, aflată mult mai aproape de ştiinţă şi de astronautică, a pus în legitimă alertă Biserica şi a produs o reacţie pe care şi astăzi o observăm nespus de energică. Biserica este întărită în lupta sa de exemplul clar pe care îl înfăţişează apariţia şi activitatea catastrofală a comunismului, genocidul psihologic şi fizic pe care 1-a lăsat în urmă sistemul comunist instituţional, răspîndirea tot mai agresivă a sectelor, satanismul şi practicile păgîne. Dar, trebuie totodată să subliniem că, din momentul în care principiul esenţial al atitudinii faţă de Dumnezeu şi religie a devenit subiect de interpretare şi a făcut loc ideilor atee, republicane şi comuniste, nu mai putem vorbi de o unitate universală a francmasoneriei. Din acest motiv folosirea termenului general de francmasonerie pentru perioadele modernă şi contemporană pînă la prăbuşirea Uniunii Sovietice nu corespunde precis realităţii, noţiunea de francmasonerie speculativă desemnînd, prin uz şi abuz, mai degrabă lojile anticreştine, în tot acest timp, atît în Europa, cît mai ales în Statele Unite au continuat să funcţioneze loji francmasonice credincioase în Dumnezeu şi ataşate creştinismului. Este şi cazul Marei Loji a Germaniei, Lojei Naţionale din Berlin, Marei Loji a Suediei, Marei Loji a Norvegiei, Marei Loji a Danemarcei, precum şi al Marei Loji Royal York, care s-au declarat instituţii creştine şi au refuzat iniţierea şi accesul evreilor. Este de remarcat că, în general, germanii şi germanicii nordici aveau o atitudine potrivnică prezenţei evreilor în lojile francmasonice şi nu putem găsi deocamdată o altă explicaţie decît aceea că erau văzuţi ca vinovaţi ai crucificării lui Christos. Această atitudine nu a împiedicat şi apariţia lojilor francmasonice atee în ţările germanice, dar a adus contactul exploziv foarte aproape între cele două structuri, făcînd mai ales din Germania un loc al celui mai periculos potenţial de conflict.

376


Ştim acum că în prima jumătate a secolului al XX-lea acest lucru a devenit evident şi foarte sîngeros. Mult timp însă lojile creştine nu au ieşit în evidenţă şi nu au atras atenţia analiştilor, pentru că au evitat pe cît posibil implicarea în politică. Cea mai rapidă mişcare de infestare a francmasoneriei cu politică s-a produs în Rusia.

Evoluţia francmasoneriei ruse Primele loji francmasonice din Rusia au fost formate din străini, reprezentanţi ai unor agenţii comerciale şi ai unor misiuni diplomatice. Spre sfîrşitul domniei împărătesei Elisabeta, lojile intră în atenţia Poliţiei secrete ţariste, sunt cercetate şi declarate inofensive, dar infiltrate oricum de agenţi guvernamentali, ceea ce face ca încă de timpuriu să funcţioneze sub supravegherea autorităţilor. Dezvoltarea lojilor naţionale ruse se produce în timpul Ecaterinei cea Mare, dar este subminată de diversitatea prea mare de rituri şi obedienţe, care corespundea şi unor influenţe externe engleze, suedeze sau franceze, în faţa pericolului de a pierde controlul asupra multitudinii de loji francmasonice apărute pe vastul teritoriu al imperiului, de la Sankt Petersburg pînă în Siberia, precum şi sub permanenta bănuială că ele reprezintă rezidenţe ale spionajului străin, organizaţiile devin ţinta represiunii. Fascinaţia occidentalizării trăită de prinţii şi marii duci ai Rusiei nu poate împiedica ascensiunea lojilor către conducerea statului, pe fondul pătrunderii tot mai multor nobili de sînge în francmasonerie. Cîteva fenomene timpurii au marcat evoluţia francmasoneriei ruse către forme care vor influenţa şi istoria României, de cele mai multe ori indirect, dar întotdeauna subversiv. Dacă la început originea britanică a ritului a condus către imitaţii ale cluburilor londoneze, mai ales în ce priveşte ritualul bahic - la care înlocuirea rafinatelor vinuri de Porto sau a celebrului cherry


377

cu vodca a făcut adevărate ravagii -, în deceniul nouă al secolului al XVIII-lea francmasoneria rusă intră sub influenţa puternică a „Masoneriei Germane care se afla sub conducerea lui Frederic cel Mare al Prusiei, vechi adversar al Ecaterinei". Numeroşi lideri sunt arestaţi şi mai multe loji intră în adormire pînă la venirea ţarului Pavel I pe tron în 1796, cînd regimul de interdicţie se relaxează. Urmează o perioadă de renaştere, dar mecanismul de control exercitat permanent de Poliţia secretă transformă francmasoneria într-o structură subordonată ţarului, preluînd astfel tocmai modelul prusian. Un alt fenomen, mult mai important, este acela al infiltrării în Armată, unde devine extrem de extinsă, influenţată religios de componenta ortodoxă a mişcării şi foarte curînd dedicată eliberării Sfîntului Mormînt din Ţara Sfîntă. Astfel, lojile militare se pliază rapid pe marea ofensivă antiotomană, avînd drept ţintă declarată trecerea Locurilor Sfinte sub jurisdicţie creştină, dar manifestînduse timp de două secole ca o continuă campanie de impunere a sferei de influenţă ruseşti din Balcani pînă în Orientul Apropiat. Doi sfinţi patroni se vor impune din apologetica estică: Sfîntul Andrei şi Sfîntul Vladimir. în primul deceniu al secolului al XlX-lea, francmasoneria rusă de inspiraţie engleză se apropie de cea rosicruciană pentru a forma în 1810 Marea Lojă Directoare a Sfîntului Prinţ Vladimir al Ordinului cu pronunţat caracter creştin şi panslavist. Dacă Tudor Vladimirescu „a primit lumina" şi decoraţia militară Sfîntul Vladimir în perioada angajării sale în armata rusă, atunci evenimentul trebuie legat atît de existenţa lojilor militare, cît şi de fenomenul de unificare al francmasoneriei ruse din această perioadă. Faptul că în jurul anului 1815 se produce o nouă ruptură în unitatea francmasoneriei ruse, prin impunerea Marei Loji Astreea din Sankt Petersburg, că trăsăturile particulare ale lojilor militare conduceau adînc în temporal, precum şi imposibilitatea eroului român de a frecventa efectiv o lojă, ne împiedică astăzi să urmărim un

378


Diplomă a Marelui Orient sub lozinca utopică „Libertate-Egalitate- Fraternitate"

eventual traseu de francmason al lui Tudor Vladimirescu. Apariţia şi dezvoltarea Eteriei în Rusia este şi ea legată de încercarea puterii ruse de a folosi francmasoneria ca un instrument al politicii externe, organizaţia revoluţionară a grecilor încadrîndu-se din debut în mecanismele complicate ale procesului de politizare şi iniţiere a societăţilor secrete de tip masonic. De altfel, cu ocazia Congresului de la Laybach destinat problemei carbonarismului italian, Metternich a reuşit să-1 convingă pe ţarul Alexandru al Rusiei de nocivitatea organizaţiilor secrete de acesl tip, făcîndu-i un larg expozeu asupra identităţii doctrinare şi metodologice între carbonari şi eterişti. Ne apropiem din nou de problema societăţilor secrete de tip masonic. Organizarea lor interioară aducea - totuşi vag - cu structura unei loji, aşa cum a arătat J. Heron Lepper în cartea sa Leş Societes Secretes de l'Antiquite a nosjours. De exemplu, conform versiunii lui Thomas Frost, Ete-ria avea 5 grade: 1. Marele Arche, care exercita puterea supremă.


2. Prelaţii, care aveau acces la informaţii secrete şi supravegheau provinciile. 3. Preoţii de Eleusis, care erau ţinuţi la curent cu mersul revoluţiei. 4. Novicii (după altă interpretare-rasa/z'/), care cunoşteau că eliberarea Greciei se va obţine prin revoluţie şi aveau obligaţia să fie mereu pregătiţi. 5. Adelfii (fraţii), care depuneau jurămînt de păstrare a secretului şi de fidelitate fără să fie iniţiaţi în scopul real al societăţii. După cum simplu se observă, primele patru grade erau atribuite numai grecilor, în timp ce ultimul, acela de frate, era atribuit oricui, dar dublat de un jurămînt. Rolul său era de a asigura fidelitatea negrecilor angajaţi pentru cauza Eterici. Un astfel de frate, şi nu mai mult, a fost probabil Tudor Vladimirescu, amplasat în cel mai exterior grad al Eterici şi asasinat, conform statutului, pentru „părăsirea cauzei". Starea de ruptură funcţională între „centrul" organizatoric şi financiar ţarist şi grupul paramilitar eterist pătruns deja în Moldova a dat naştere deviaţiilor comportamentale ale Eteriei în Principatele Române, precum şi trecerii mişcării lui Tudor la scopul naţional declarat. în anii care vor urma, agentura rusă în România va folosi din plin infiltrarea în francmasoneria română, mulţi membri ai lojilor slujind o politică de care nu vor fi întotdeauna conştienţi. ';" ( '

Politizarea unor loji masonice Despărţirea francmasoneriei speculative în diferite tendinţe a fost favorizată de răspîndirea lojilor din Marea Britanic spre continent. Pornind de la originile sale moderne, în contextul fenomenului „acceptării" arătat mai sus, al trecerii asociaţiilor secrete de la stadiul de club britanic la loji francmasonice speculative, a fost iniţiat Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. Urmînd tradiţia speculativă, ritul acesta ar avea ca sursă legenda aducerii de către cavalerii templieri a Arcei Făgăduinţei din Ţara Sfîntă şi

380


ascunderea ei într-un castel din Scoţia. Mai important este că acest rit s-a răspîndit repede în Franţa, unde a creat în anii '60 ai secolului al XVIII-lea loji care căutau să se deosebească între ele prin modificări ale dramaturgiei originare şi care au înaintat pînă la împărţirea în organizaţii creştine şi atee, acestea din urmă încă străbătute de o terminologie vagă dedicată omului şi libertăţii sale de conştiinţă. Restructurarea corpului masonic francez în ceea ce va fi cunoscut ca Marele OrierA al Franţei, sub semnul căreia va funcţiona şi francmasoneria română, s-a produs în 1773 printr-un fenomen de „federalizare, armonizare şi codificare a ansamblului de structuri şi de ritualuri în vigoare. Acesta a reprezentat un avans considerabil, decis democratic de către deputaţii lojilor". Procesul de armonizare, fixat în 1785 şi consacrat în 1801 prin apariţia unui Regulateur du Macon, a dus la apariţia Ritului Francez care a influenţat activitatea Marelui Orient al Franţei. în anul 1789 Marele Orient al Franţei avea deja 30 000 de membri şi cîteva mii de ateliere. Francmasoneria refuză să recunoască rolul decisiv în declanşarea Revoluţiei franceze printr-un „complot masonic", dar nu poate contesta legătura directă între ideile şi scenariile universaliste produse de aceasta şi ideologia revoluţiei, la fel cum antimasonii arată că în 1746 a fost dezvăluit programul masoneriei franceze, că el a fost introdus prin sisteme conspirative în Germania şi recunoscut ca avînd „un surprinzător grad de coincidenţă cu programul Marei Revoluţii din 1789". încă o dată, curentul antimasonic a fost certificat de folosirea pe scară largă a simbolurilor lojilor francmasonice speculative franceze în toate structurile instituite de revoluţie. Cel puţin două dintre ele nu mai lasă loc de comentarii: cîntecul masonic La Marseillaise, compus de ofiţerul de geniu Claude Joseph Rouget de Lisle, frate mason, a devenit imnul naţional al Franţei (1879); Simbolul şi supranumele Republicii franceze a fost sintetizat în celebra Marianne, femeia cu bonetă frigiană, simbol de extracţie


masonică. Perioada Marei Terori şi cea care a urmat pînă în 1830 a cunoscut o trecere a Marelui Orient al Franţei într-o relativă adormire, dar a înfăţişat mai degrabă o direcţionare a activităţii spre exterior, în perfecta tradiţie şi continuitate a ideilor de comuniune universală a oamenilor, astfel că se înregistrează acum o răspîndire rapidă în toată Europa, inclusiv în Principatele Române. Este etapa în care, pe fondul influenţelor ruseşti şi a lojilor estice asupra mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladi-mirescu şi a cărvunarilor moldoveni, pătrunde dinamic obedienţa franceză, iar tinerii boieri români încep să frecventeze şcolile pariziene, în loc să le mai urmeze pe cele ruseşti. Tot acum, se produce o activare pe un plan mult mai accentuat ideologic şi totodată militant a carbonarismului italian combinat cu republicanismul francez. Francmasoneria consideră că reprezentanţii acestui curent radical şi „roşu" s-ar fi organizat cumva „în culisele anumitor ateliere", dar este nevoită să accepte că „francmasoneria franceză a început să se politizeze şi să încarneze aspiraţiile republicane în anii care au precedat A Doua Republică. Ea a participat cu entuziasm la evenimentele anului 1848. Majoritatea membrilor Guvernului Provizoriu sunt masoni sau vor deveni masoni iar mare parte din ideile şi măsurile luate se regăsesc [în programul francmasoneriei — n.a], începînd cu abolirea sclavajului, de către Victor Schoelcher, pînă la instaurarea sufragiului universal. Chiar Lamartine, cu această ocazie, a adus omagiu şi recunoaştere credinţei conform căreia tripticul republican Libertate - Egalitate - Fraternitate este de origine masonică". Ceea ce s-a dovedit adevărat. Implicarea francmasoneriei speculative, mai ales prin aripa sa francmasonică de stînga, în revoluţia de la 1848 a introdus în ecuaţiile scenariului european şi corpul revoluţionar român format în majoritate copleşitoare din francmasoni. Cercetarea acestui aspect este însă plină de neprevăzut şi complicaţii pentru cititorul profan,

382

ALEX MIMAI STOENESCU

deoarece francmasoneria românilor a cunoscut fenomene particulare cu pronunţat iz naţionalist, chiar dacă se sprijinea pe mesaje internaţionaliste generoase, în sfîrşit, diferenţa axială de percepţie publică între Ritul Scoţian Antic şi Acceptat şi Marele Orient este surprinsă de Gelu Voican-Voiculescu: „Masoneria în cursul secolului al XlX-lea s-a implicat într-o serie de manifestări străine de spiritul ordinului. Este vorba de o serie de exteriorizări politice, legate de mişcările revoluţionare din 1848 şi în general de mişcările de emancipare naţională. Dacă Marele Orient s-a lăsat mai mult atras în participarea la viaţa publică, urmînd curentele de opinie, Ritul Scoţian, fidel tradiţiei sale independente, s-a abţinut de la angajarea în mişcările politice". Coborîrea francmasoneriei în mediul profan a expus-o ideologiei, astfel că a fost nevoie de un curent regenerator în „timpi moderni", care a urmat filonul francmasoneriei discrete, păstrătoare a ritualului şi semnificaţiilor originale. Activitatea acestor loji nu este cunoscută.

Carbonarismul Fenomenul carbonarismului a fost considerat în România ca specific Italiei, implicat în mişcarea pentru unitatea Peninsulei şi ilustrat prin cîteva nume celebre şi în ţară la noi, cum au fost Mazzini şi Garibaldi. Conform celor mai serioase enciclopedii masonice, între care cea a lui Ligou, fenomenul carbonarist nu poate fi disociat de francmasonerie, faţă de care a urmat fie un drum paralel, dar plin de similitudini, fie a cunoscut un proces de contopire. Conform unei versiuni larg răspîndite, originile carbonarismului se trag din mişcarea naţionalistă romană declanşată încă din secolul al X-lea, între familiile Frangipani, Orsini, Gaetani şi Savelli care îşi împărţiseră Roma în zone de influenţă şi se luptau pentru controlul papalităţii. Activitatea lor a fost


descrisă la noi de Alexandru Odobescu în a cincea lecţie din Tratatul său de Arheologie. Ulterior, aceste clanuri s-au unit împotriva Imperiului romano-german, dezvoltînd o lungă şi tenace luptă de eliberare, în mod paradoxal, din aceeaşi origine se revendică şi Mafia, care, spre deosebire de carbonarism, ca extracţie a luptei naţionale, îşi caută rădăcinile în conflictul pro-priuzis dintre aceleaşi familii, dar pentru asigurarea controlului economic. Ca un detaliu pitoresc, regele Carol I se trăgea din cea mai puternică familie romană naţionalistă Colonna —, care dominase asupra Cetăţii Eterne între „Procesul cadavrului" papei Formosus din 896 şi masacrul ottonian din 964, lăsînd urme în sîngele unor mari familii europene. în acest loc îmi permit un scurt comentariu asupra legitimării istorice. Există în lume o istoriografie antiromânească, mai mult sau mai puţin profesionistă, care atacă tema continuităţii poporului român cu argumentul că românii şi-au dobîndit conştiinţa naţională în secolele XVII XVIII şi că ceea ce numim astăzi epoca eroică a afirmării identităţii naţionale este doar un produs artificial al intelectualităţii revoluţionare din secolul al XlX-lea. Această teorie, menită să argumenteze un drept al Ungariei asupra provinciei româneşti Transilvania, speculează două situaţii reale: 1. A existat un fenomen istoric de redeşteptare a conştiinţei naţionale condus de intelectualitate pe fondul unei imagini vagi pe care o avea statul românesc în percepţia ţăranului stabil, stat aflat de un secol sub suzeranitate otomană accentuată şi sub conducere fanariotă, înainte însă de această etapă, provinciile româneşti trecuseră printr-un lung proces de centralizare a puterii şi de luptă împotriva ocupaţiei otomane. De aceea, termenul corect este de redeşteptare naţională. La argumentul cultural al redeşteptării naţionale produs de intelectualitate trebuie să

384


adăugăm contribuţia păturii negustoreşti, autohtone, asimilate sau alogene, ai cărei reprezentanţi aveau ocazia să identifice precis statul - căci ce se pune aici în discuţie este principiul teritorial al naţiunii -, fie numai prin simpla obligaţie de a străbate graniţele sale. Apoi, produsele de export şi import ce îşi aveau originea/piaţa direct în mediul sătesc sau prin intermediul târgului/oraşului ajutau cel puţin imagistic la înţelegerea noţiunii de limită statală, circumscrisă autorităţii reprezentate de funcţionari, în al treilea rînd, stăpînirea străină a produs întotdeauna şi pretutindeni o accelerare a sentimentului personal sau comunitar al identităţii naţionale, prin tuşa apăsată a diferenţei. Fenomenul speculat de curentul antiromânesc nu este o invenţie a intelectualităţii române, ci o redeşteptare accelerată şi de aceea însoţită de excese — cum sunt cele de lexic la Ion Heliade Rădulescu, August T. Laurian sau Alexandru Odobescu -, dar care au fost corectate strălucit în timp prin apariţia unei reacţii culturale critice, reprezentate de marii creatori români conservatori: Mihai Emi-nescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Titu Maiorescu. Totodată, o altă zonă a exceselor a fost istoria naţională, prezentată exclusiv eroic cu scopul de a trezi în români sentimentul luptător, constructiv, al unităţii naţionale. 2. Prea mulţi istorici români au făcut cu obstinaţie sau teamă o eroare prin refuzul de a privi Istoria României în ansamblul evenimentelor sale, pozitive, negative, eroice sau catastrofale, cu victorii şi laşităţi, judecate cu egală măsură ştiinţifică. Unii dintre ei au fost iniţiatorii curentului eroico-mitic, alţii au preferat să-1 continuie dintr-o permanentă nevoie didactică. El a atins şi forme paranoice în perioada comunistă. Tot acest fenomen face din istoricii români autori ai unei opere extrem de vulnerabile în faţa diferitelor curente antiromâneşti care, pre-zentînd în detaliu şi fără resentimente acele părţi ale istoriei noastre care lipsesc, folosesc argumentele documentare şi


l

385

pentru a legitima alături de acestea şi aberaţii politice, teritoriale sau etnice. Au existat în istoria României moderne şi represiunea de la Craiova din 1860 şi mişcarea separatistă de la Iaşi din 1866, cu intervenţii sîngeroase ale Armatei române sau ale dorobanţilor împotriva românilor, au existat şi agenţi ruşi, austrieci sau otomani printre români. Unii dintre ei, cum a fost Moruzi, au vîndut Basarabia la ruşi, fapt cu care se legitimează şi astăzi diferite demersuri diplomatice, iar incidente sîngeroase ca cele evocate s-au tot repetat. Important astăzi este că unele din aceste acţiuni îşi prelungesc consecinţele în contemporaneitate, iar altele nu au avut nici un rol determinant. Ele trebuie însă înfăţişate şi explicate. Altfel, aşa cum arăt în acest volum, nu vom înţelege niciodată de ce a căzut Alexandru loan Cuza într-o noapte în care naţiunea română dormea dusă. De ce am găsit necesar să introduc aici această paranteză? Pentru că legitimarea istorică - aşa cum a fost ea folosită de carbonarism - a însoţit toate fenomenele naţionaliste de constituire a statelor moderne, inclusiv în Ungaria, Polonia, dar mai ales Italia, şi că România nu a făcut excepţie de la o regulă. La urma urmei, cercetarea istorică a demonstrat că unele familii romane naţionaliste din care s-a revendicat în secolul al XlX-lea car-bonarismul italian aveau origini germane, lucru pe care, încă o dată, Carol I îl considera un titlu de mare onoare. Revenind la istoricul carbonarismului este de semnalat că enciclopediile masonice plasează apariţia (sau reapariţia) sa în Italia la sfîrşitul secolului al XVIIIlea şi începutul secolului al XlX-lea, ca o influenţă venită din Franţa şi în legătură cu francmasoneria britanică şi iluminismul bavarez. Astfel, car-bonarismul italian ar fi o dezvoltare a francmasoneriei care a găsit în Peninsulă o anumită stare de aşteptare politică şi un mediu favorabil dezvoltării unor societăţi secrete. Se dovedeşte dificil de cîntărit în ce măsură elementele doctrinare, de ritual şi

386


Lojă carbonarâ. Se observă numărul marc de militari.

scopuri filantropice ale francmasoneriei speculative au avut succes în acest mediu, dar în momentul în care se descriu primele activităţi ale carbonarismului se constată că această prelungire italiană a lojilor britanice avea deja anumite particularităţi. Existenţa lor a făcut de la început diferenţa, deoarece în jurul anului 1819 „carbonarismul napolitan acorda un spaţiu larg afirmării religioase, mistice" şi era dominat de „ostilitate împotriva ocupantului austriac". Aşadar, fie că-şi reluase tradiţia veche naţionalistă antigermanică, fie că renăscuse sub semnul eliberării naţionale, carbonarismul a avut încă de la debut un caracter politic pronunţat. Al doilea fenomen constatat în primele decenii ale secolului al XVIII-lea a fost acela al unei infuzii masive de francmasoni


francezi refugiaţi după eşecul mişcării insurgente din 1820, care „se găseau în legătură cu membrii carboneriei în timpul celor cîteva luni ale regimului constituţional şi-şi propuneau ca la întoarcerea în Franţa să producă acolo o adaptare a metodelor şi organizării napolitane". Pasajul este fundamental pentru înţelegerea evoluţiei şi tipului de francmasonerie în care au intrat studenţii români de la Paris, precum şi a originii bipolare francmasonerie — carbonarism a ideilor sub care au acţionat apoi în ţară. Deocamdată, partea cea mai interesantă a activităţii acestei grupări franceze este cea legată de înfiinţarea şi răspîndirea rapidă a lojilor militare în Franţa, prin care s-au făcut mai multe tentative de pactizare a unor întregi unităţi, atacare a cazarmei din Saumur, sabotare a unor intervenţii armate, preluare a controlului regional prin comandanţi militari francmasoni. După reprimarea acestei mişcări s-a produs migrarea unor supravieţuitori şi a metodelor de infiltrare în armată pe teritoriul Italiei, o dată cu fenomenul arătat mai sus. O posibilă explicaţie pentru acest interes are cel puţin patru aspecte: 1. Convingerea că punerea în aplicare a proiectelor politice provenite din lojile francmasoneriei speculative are nevoie de conflict armat şi de cucerirea puterii prin arme. 2. Ofiţerii erau deja familiarizaţi cu spiritul de disciplină, ordine, patriotism şi, mai ales, aveau educaţia păstrării secretului (militar). 3. într-o structură ierarhică rigidă, cum încă era armata, a fost extrem de uşor să se introducă ideea de egalitate caracteristică unei loji francmasonice speculative, unde coaforul stătea alături de prinţ şi cizmarul alături de bancher, astfel încît natura ierarhică profană a gradelor militare se pierdea. Tot astfel, întro lojă se găseau pe picior de egalitate sau în poziţii „răsturnate" sergenţi şi generali, ierarhizaţi după gradele masoneriei. Pentru acestea se puneau în discuţie calităţi personale şi aptitudini masonice, nu traseul rigid al carierei militare. Introducerea

388


în lojile militare a acestor criterii — după versiunea antima-sonică, gradele masonice sunt importate, ca terminologie, din armată — a produs o rapidă infiltrare la nivelul gradelor inferioare, printre veleitari, frustraţi şi refulaţi, astfel că mulţi militari au văzut în apartenenţa la lojă un salt rapid în grad. Acest fapt este prea evident în mai multe cazuri, din Franţa şi pînă în România - vezi înaintările în grad din timpul adunării de la Islaz — şi se pare că-şi are originea în formula napoleoniană: în raniţa fiecărui sergent se află bastonul de mareşal. 4. în sfîrşit, legătura tradiţională cu vechii luptători templieri ducea firesc la militarii de elită, ca indivizi selectaţi şi cărora li se încredinţează un ordin superior de mare confidenţialitate. Transferul de experienţă între carbonarismul italian şi car-bonarismul francez se află la originea infiltrărilor de grupări şi persoane conduse de idei republicane şi antiecleziastice în francmasoneria speculativă franceză, astfel încît se produce la un moment dat un fenomen de preluare a unor loji francmasonice de către carbonari. Pentru a face distincţia, enciclopediile masonice identifică acele loji republicane sub denumirea de carbonarism francez, cu toate că primul corp fundamental de idei se orienta către problema libertăţii sociale, a republicii - de inspiraţie italiană, unde exista exemplul de succes al republicilor marinare -, în timp ce carbonarismul italian a rămas mult timp fidel mişcării de eliberare naţională de sub austrieci. Intrînd în contact cu acest fenomen aflat într-o fază a maturităţii sale, studenţii români de la Paris vor fi atraşi de cele două curente - republican şi naţionalist —, unii chiar vor oscila între ele, datorită realităţii particulare a Principatelor Române, care aveau ambele probleme: eliberarea naţională şi criza de sistem a autorităţii supreme, încă o dată vom recunoaşte în domnul-cetăţean Alexandru loan Cuza soluţia ideală, dar tranzitorie pentru ambele proiecte.


389

Istoria României cunoaşte un episod carbonar autentic prin mişcarea şi Constituţia cărvunarilor moldoveni din 1822. Exegetul de prim rang al acestui fenomen politic, D. V. Barnoschi, arată în lucrarea sa Originele democraţiei române. „Cărvunarii". Constituţia Moldovei dela 1822 că influenţa carbonară a fost primită de boierii progresişti prin intermediul refugiaţilor polonezi şi ruşi francofoni, precum şi prin profesorii francezi aduşi în Moldova. Boierii cărvunari aveau dreptul să se întrunească şi să discute, apoi să întocmească proiecte de legi „în adunări deliberative". Din această activitate a ieşit Constituţia Moldovei din 1822 atribuită inginerului Ionică Tăutu, act care stă la baza sistemului democratic român, ca operă a unor români destinată românilor. Axul principal al acestei prime Constituţii moderne a românilor ; cu 77 de articole era principiul conducerii poporului prin elite, \ ceea ce ne duce imediat la o constatare şocantă: prima iniţiativă constituţională românească, născută cînd Nicolae Bălcescu avea trei ani, iar Ion C. Brătianu doar un an, se construia în jurul ideologiei liberale de Dreapta. Ea se va numi mai tîrziu liberalism moldovean moderat sau liberalism centrist, dar numai după ce cărvunarii lui Ionică Tăutu vor constitui împreună cu domnitorul cărvunar loniţă Sandu Sturdza elita politică a ţării, reurcînd la boierie familii în declin ca Asachi, Alecsandri, Carp, Cuza, Conachi, Catargiu, Hurmuzachi, Kogălniceanu, Lecca, Negruzzi, Pisoschi, Pogor, Neculce. Descendenţii acestora sunt numele celebre care fac cîteva decenii mai tîrziu statul modern român, în continuare spectaculos de precis, cărvunarii moldoveni enunţă un alt principiu al Dreptei liberale: lozinca republicană Libertate şi egalitate este o anomalie socială şi politică şi trebuie respinsă a priori. Comentează Barnoschi: „«Libertate şi egalitate!» va rămîne în istoria lumei una din cele mai stupide formule omeneşti... Libertatea este firească: pentru ea popoarele ca şi indivizii luptă din toate puterile fiinţei lor. Egalitatea însă, este închipuită de

390


:

oameni şi luptă pentru ea numai naivii şi ipocriţii. Dar libertate şi egalitate în acelaşi timp, n-a putut să conceapă decît o minte prinsă de friguri utopiste. Cărvunarii au realizat tot ce era fecund şi cinstit realizabil din sfera magică a noţiunei egalitate: Egalitatea politică este perfectă, dar în limitele unei formule scoase din realitatea lucrurilor (Articolele 20, 48, 51, 72). Egalitatea civilă este aproape tot aşa de largă ca şi a codului Napoleon. Articolele 8,12, 18, 65 proclamă solemn egalitatea tuturor înaintea legilor, se-lecţiunea urmînd să se facă după merit". Identificarea de forţă a acestor idei în Constituţia cărvunarilor din 1822 ne duce spre concluzia că, dacă a existat o influenţă francmasonică sau carbonarâ asupra boierilor moldoveni, atunci aceasta a fost curată, extrasă din sîmburele magnific al vechii masonerii operative, unde legile spiritualităţii universale construiau o societate interioară realistă. Barnoschi sugerează afilierea francmasonică: „Dar poate erau cu adevărat carbonari şi focul de la 1828, mistuind capitala Moldovei, să fi distrus şi vreo subterană în formă triunghiulară, cu catedra «marelui ales» şi ornată cu simbolurile societăţii secrete mondiale căreia să fi fost afiliaţi şi ei". Calea deschisă de boierii cărvunari moldoveni a fost frîntă într-o cumplită aproximaţie şi dezordine politică, sub regimul luptei Marilor Puteri pentru negocierea statutului Principatelor Române. „Lumina" a venit o dată cu anul revoluţionar 1848 mai întîi ca o beznă, apoi ca o intersecţie haotică de fascicole. Carbonarismul a pătruns încă o dată în România, dar deja transformat în republicanism mazzinian. în privinţa metodelor, revoluţionarii români de Ia 1848 au reuşit să repete într-o anumită măsură infiltrarea în armată şi au încercat să aplice cele două tehnici aflate în dispută în francmasoneria pariziană: pronunciamentul militar sau insurecţia civilă. Secvenţa munteană a revoluţiei românilor de la 1848 apare acum sub o explicaţie plauzibilă: Nicolae Bălcescu şi Alexandru Golescu vin în ţară şi pregătesc împreună cu ofiţerii masoni

r


391

Magheru, Pleşoianu, Christofi o mişcare revoluţionară menită să impună un pronunciament militar, un puci care prin paralizarea puterilor executive ale domniei să ducă la instalarea Guvernului provizoriu, intenţie confirmată şi de toate manevrele din Oltenia şi de acţiunea asupra unităţilor de cavalerie şi dorobanţi din Bucureşti. Gruparea Heliade - Magheru, adeptă a acestui proiect, rămîne însă izolată la Islaz, porneşte oarecum neinspirat invers, spre Craiova, în timp ce la Bucureşti gruparea Nicolae Bălcescu -Ion C. Brătianu - Alexandru Golescu (Arăpilă) declanşează insurecţia civilă, întărită de cîteva argumente decisive: formula fusese folosită în revoluţia din februarie de la Paris; Bibescu a cedat extrem de rapid printr-un atentat; componenta „burgheză", urbană, învingătoare la Paris, era valabilă numai în Bucureşti, iar o răscoală ţărănească în Oltenia ar fi trezit la reacţie militară două forţe inexistente în capitala Franţei: armata otomană şi armata rusă. Un motiv în plus pentru primele demersuri ale Guvernului provizoriu pe lîngă înalta Poartă pentru a da asigurări că acţiunea revoluţionară este antirusească. Se simte în acest scenariu gîndirea de excepţie a lui Nicolae Bălcescu. De altfel, Heliade Rădulescu nu le va ierta niciodată lui Bălcescu, Brătianu, Rosetti şi lui Alexandru Golescu alegerea acestui drum şi îi va considera în textele sale ulterioare nişte trădători, deşi în mod evident o soluţie militară ar fi fost o catastrofă. Dintre aceşti revoluţionari români, unii vor milita exclusiv pe varianta francmasonică a eliberării naţionale, alţii pe varianta republicană sau pe ambele. De acum încolo, cele două curente vor sluji principiul liberal şi principiul naţional. De regulă, revoluţionarii moldoveni vor activa pe frontul eliberării şi al Unirii, în timp ce o grupare mică, dar formată din personalităţi pline de vitalitate, hotărîte şi tenace, în frunte cu Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, va rămîne fidelă ideilor republicane. Rosetti pînă la moarte, Brătianu pînă la Războiul de Independenţă. Unificarea principiului liberal cu cel naţional va primi contur în apariţia oficială a Partidului Naţional Liberal. De la carbonarism ne-au rămas şi două cuvinte ciudate: ciocoi şi filfizon. Termenul de ciocoi nu are o etimologie cunoscută, singura explicaţie, de natură strict anecdotică, este legătura cu purtarea ciocului de către boierii tineri, după moda apuseană. Oricum, ciocoii au fost iniţial boierii ridicaţi la rang prin activitatea politică a mişcării cărvunarilor din Moldova, precum şi prin deciziile domnitorului loniţă Sandu Sturdza. Aristocraţia, reprezentată de marii boieri, îi considera parveniţi, adică ajunşi la funcţii şi ranguri în mod artificial, printr-o forţare a

arhondologiei. Deşi explicabilă, atitudinea aristocraţiei — în bună parte străină -eluda o realitate mult mai veche, deoarece ciocoii erau reprezentanţii unor familii româneşti scăpătate, coborîte uneori la răzăşie, dar care proveneau din fostele familii boiereşti ale neamului din epoca medievală. Exemplul cel mai simplu este familia Neculce, despre care nimeni nu poate spune că a apărut peste noapte şi a fost înnobilată ilegitim. Numele Catargiu, cu toate că i se atribuie o origine grecească, este identificat numai la familii de boieri români care au dat, încă de pe vremea lui Mihai Viteazul, mai mulţi bani ai Craiovei şi „mareşali" ai Moldovei. Ulterior, prin uz diversionist, ciocoii au devenit simbolul parvenitismului, care însă nu mai avea nici o legătură cu remarcabila reformă carbonară. Cuvîntul filfizon şi-a găsit o explicaţie la Nicolae lorga, reluată recent de Emanuel Badescu: „Filfizonii au fost carbonari. Denumirea lor deriva din versul «vive le son...» al celebrului cîntec revoluţionar La Carmagnola, pe care aceste odrasle de boieri «luminaţi» îl cîntau cît îi ţinea gura în bolta de la hanul Sf. Gheor-ghe-Nou, spre disperarea mahalagiilor care, orientîndu-se după vers, iau botezat cu obidă filfizoni". Modul lor vest-european de a se îmbrăca şi comportamentul neobişnuit va genera sensul pe care îl dau astăzi dicţionarele.


393

Francmasoni români la Paris De la începutul secolului al XlX-lea şi pînă în ultimul deceniu al primei jumătăţi se înregistrează la Paris două valuri de tineri boieri, militari şi intelectuali, din care cel deal doilea conţine marile figuri revoluţionare ale anului 1848. Radu R. Florescu, un istoric american de origine română, prezintă în cartea sa The Struggle against Russia in the Romanian Principalities 1821-1854 cîteva aspecte ale activităţii studenţilor români în capitala Franţei. Majoritatea frecventa cursurile la College de France, o instituţie care organiza prelegeri, pe durata a doi ani, destinate de regulă studenţilor străini şi care oferea două avantaje majore pentru un străin cu mijloace reduse, în contrast cu studiile aprofundate şi dificile de la Universitate: „nu exista obligaţia învăţării pentru curs şi nu se susţineau examene". La aceste cursuri predau însă mai toţi profesorii socialişti şi comunişti ai epocii, între care A. Lamar-tine, J. Michelet, E. Quinet şi A. Mickiewicz, pe care mulţi studenţi români ajunseseră să-i divinizeze. Cercul prietenilor se completa cu alţi radicali de stînga, între care Ledru-Rollin şi Paul Bataillard. Practic, putem vorbi de o adevărată şcolarizare socialistă şi republicană, la care trebuie adăugată cultivarea spiritului internaţionalist care în acea epocă bîntuia ideile revoluţiei europene. Adunaţi în jurul meselor cafenelei Corneille, românii dezbăteau problematica liberalizării provinciilor româneşti în contextul transformărilor revoluţionare care urmau să aibă loc în Europa. Analiza primelor idei enunţate de studenţii români şi cuprinse în corespondenţa lor spre ţară arată că mai întîi s-au încadrat în programul inter-naţionalist, fiind preocupaţi de pregătirea revoluţiilor din Italia, Polonia, Ungaria, cum, de fapt, era şi planul de răspîndire a mişcărilor insurecţionale dinspre Vest spre Est. în acest program, ei s-au angajat să acopere partea românească, pe care o reprezentau prin nume ca Nicolae Bălcescu, fraţii Brătianu, fraţii şi verii Goleşti, Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica,

394


C. A. Rosetti, cărora li s-a adăugat din 1839 Ion Câmpineanu. Apariţia acestuia în grupul de la Paris a adus adepţilor „turismului socialist", adică al „plimbării" revoluţiei dintr-o ţară în alta, o serioasă confruntare cu un om politic încercat şi realist. Grupul încă diletant a fost trezit la realitate de ideologul şi organizatorul Ion Câmpineanu, care le-a semnalat că problematica românească este practic necunoscută în Vest şi că se iluzionează la gîndul că cele cîteva impresii de călătorie ale unor agenţi francezi vor putea ţine loc de propagandă în favoarea românilor. Se declanşează astfel marea campanie publicistică în toată presa de stînga şi în unele publicaţii serioase din Franţa, Marea Britanie şi Italia. Atunci a fost prezentată Occidentului problema „capitulaţiilor", istoria eroică a luptei antiotomane şi pericolul pe care îl reprezenta influenţa rusească în Principate. Tot atunci au apărut şi primele forme de organizare în asociaţii şi cluburi naţionale formate din români, la care aveau acces francezii ce aderaseră la problematica românească. Ca o paranteză, celebrele „capitulaţi!" - documente emise de sultanii otomani care ar fi atestat autonomia Ţărilor române — invocate de revoluţionarii români şi de prietenii lor francezi în memoriile adresate Marilor Puteri erau o eroare isto-riografică. Documentele se constituiau de fapt în descrieri întocmite de boierii patrioţi români şi extrase din tradiţia populară şi istorică, prezentate autorităţilor ruseşti în 1772 şi acceptate de acestea ca reproduceri ale unor acte oficiale pierdute. Istoricul Mihai Maxim a demonstrat într-un text din 1984 că prin „capitulaţii" trebuie înţelese, în realitate, documentele de politică externă otomane care tratau Ţările române ca partenere şi nu ca vasale, state ocupate sau clientelare pentru care Poarta emitea documente de politică internă (ca în cazul Bulgariei sau Ungariei, de exemplu). Un aspect încă neelucidat este sursa fondurilor însemnate cu care gruparea naţionalistă română din Paris a finanţat efortul


uriaş de propagandă, pregătirile logistice pentru declanşarea revoluţiei în Principate şi numeroasele călătorii politice pe care le făceau în interesul cauzei naţionale sau internaţionale. O versiune încă neconfirmată cu documente acreditează ideea unor prime contacte cu marea finanţa evreiască, pe care o vom regăsi mai tîrziu implicată direct la Bucureşti, precum şi a introducerii cu această ocazie a problematicii evreieşti în programul revoluţionar românesc. Fenomenul şi-a avut ecoul cert în articolul 21 din Proclamaţia de la Islaz, unde se cerea „emanciparea israeliţilor". Mult timp, oamenii politici de Dreapta şi publiciştii conservatori au văzut aici debutul unui pact făcut cu evreii pentru acordarea cetăţeniei, apoi pentru constituirea unui cămin evreiesc în nordestul ţării, pentru care gruparea liberal-radicală, aceeaşi de la Paris, a trebuit să suporte atacurile românilor din ţară şi a evreilor nemulţumiţi din exterior. Dacă se dovedeşte adevărat, finanţarea nu poate fi privită decît ca o contribuţie substanţială a evreilor la constituirea statului modern român. Deja, la începutul anului 1848, Franţa revoluţionară era conştientă de particularităţile naţionalităţii, afinităţilor lingvistice şi ale necesităţii unirii românilor. Simultan cu acest proces de maturizare politică a corpului revoluţionar român, are loc şi pătrunderea membrilor săi în lojile francmasonice. Fenomenul este descris cu probitate - ca sursă de încredere constantă pe acest subiect — de istoricul Dan Berindei, autoritate a istoriografiei române pentru perioada premodernă şi modernă a României. Sublinierea acestei autorităţi este necesară, pentru că asupra apartenenţei românilor la francmasonerie s-a scris puţin, s-a scris demult şi cu prea multe aproximaţii, în lucrarea sa Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, academicianul Dan Berindei surprinde un moment care aduce la realism problematica formării corpului revoluţionar român la Paris şi deschide perspectiva înţelegerii procesului

396


ideologic pe care 1-a urmat acesta, ambele aspecte ajutînd la explicarea atitudinii tinerilor români pe care revoluţia din 1848 îi va transforma în personalităţi. Există un pasaj dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica către Alecsandri pe care mult timp lucrările de istorie 1-au evitat: „Nu ştiu cum, nici în ce fel, dar ne-am pomenit deodată amestecaţi şi braţ la braţ un muntean cu-n moldovean; vorbeam fiecare limbagiul provinciei noastre şi ne înţelegeam parc-am fi vorbit aceeaşi limbă. Ce revelaţiune! Dintr-acel moment nu am mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toţi români". Această scenă petrecută pe Quai Voltaire în drum spre Champs Elysees identifică perfect nivelul de la care s-a pornit în demersul naţional şi subliniază sintetic valoarea imensă a rolului pe care 1-au jucat paşoptiştii în destinul naţiunii române. Faptul că reprezentanţii intelectualităţii române, boierii tineri, ofiţerii şi cărturarii se întîlneau prima dată la Paris şi descopereau acolo că vorbesc aceeaşi limbă arată şi gradul de alienare, criza profundă în care căzuse societatea românească, dar şi dimensiunea efortului de recuperare făcut de aceşti adevăraţi creatori ai statului modern. Pentru că, adevărata revoluţie, aici, în faptul redeşteptării conştiinţei naţionale s-a produs şi mai puţin în tentativele lor politice de pînă la Unire. Cu toate acestea, originea activităţii francmasonice a românilor din Paris se afla în România. Lojile francmasoneriei speculative au apărut pe teritoriul României spre a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Caracteristic pentru toate era prezenţa încă din debut a unei componente politice, mai ample sau mai diminuate, ceea ce îndepărta societatea secretă de acurateţea rituală a unei loji francmasonice. O privire de ansamblu asupra informaţiilor care pot fi studiate din istoria francmasoneriei române, cel puţin pentru primul său secol de existenţă, arată că lojile francmasonice româneşti s-au format încă de la început ca societăţi secrete cu scopuri politice. Această nuanţă conduce spre două concluzii: că francmasoneria a fost un


vehicul de idei subordonate integral aspiraţiilor de emancipare generală a românilor şi că proiecţia în material a acestor idei era progresul general al societăţii româneşti spre modernitate, unitatea şi independenţa naţională; că s-a constituit mai degrabă ca o mişcare carbonaristă, decît ca una autentic francmasonică. Este posibil ca această tendinţă să se fi imprimat încă de la început, adică de la primele loji masonice atestate pe teritoriul României şi înfiinţate de italianul Antonio Măria del Chiaro în 1734 la Galaţi şi Iaşi. Caracterul politic naţional al lojilor româneşti a fost accentuat şi de influenţa refugiaţilor polonezi ai războaielor napoleoniene, precum şi de activitatea simpatriotă şi comuni-tareuropeană a lui Rhigas Velestinlis. Aşadar, din orice parte ar fi provenit sursa constituirii lojilor francmasonice în Principatele Române, ea a conţinut direcţia militantă naţionalistă, ceea ce dovedeşte că mediul în care au fost implantate era perfect absorbant. Numeroasele desfiinţări sau represalii ordonate împotriva lor şi-au avut originea în intervenţia categorică a Marilor Puteri vecine, din motive lesne de înţeles. Prin particularitatea sa genetică, francmasoneria română a funcţionat mult timp ca organizaţie/organizaţii de tip masonic, dînd o importanţă mai mică acurateţei ritualurilor şi consistenţei sale spirituale şi împrumutînd de la surorile mai mari partea cea mai necesară: educaţia secretului. Nu ştim în ce măsură a fost un act deliberat din partea unor lideri spirituali sau ideologici ai lojilor româneşti, dar putem constata că într-un mediu cu înclinaţii evidente spre cultivarea exibatoriului, zvonului şi bîrfei, mecanismele disciplinei secretului puse în mişcare de francmasoneie a făcut din aceasta singura formă viabilă de conducere a unui program de emancipare naţională care a cunoscut, iată, nu întîmplător grupuri subversive, grupări politice, revoluţii, lovituri de stat şi numeroase conspiraţii. Fie şi numai din acest considerent, a judeca superficial prezenţa majorităţii clasei politice româneşti

1

398


în lojile francmasonice, ca o apartenenţă la o structură străină de ţară, ocultă şi pe alocuri antinaţională, este o generalizare abuzivă sau diletantă. Cei mai cunoscuţi români ai epocii, membri ai lojilor francmasonice au fost: Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Gheorghe Asachi, toţi boierii Balş, generalul Constantin Barozzi, I. A. Bassarabescu, loan Bălăceanu, Nico-lae Bălcescu, Simion Bărnuţiu, Emanoil Băleanu, Gheorghe D. Bibescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Dumitru Brătianu, Ion C. Brătianu, George Gr. Cantacuzino, Petre P. Carp, Ion Câmpineanu, Carol Davila, Manolache Costache Epureanu, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Dinicu Golescu, Ştefan Golescu, Dimitrie Guşti, Spiru Haret, Ion Heliade-Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru, Titu Maiorescu, Matei Millo, Eftimie Murgu, Costache Negri, Costache Negruzzi, lacob Negruzzi, Anastase Panu, Petrache Poenaru, Eufrosin Poteca, Emanuel PacheProtopopescu, C. A. Rosetti, Alecu Russo, loan Strat, Dimitrie A. Sturdza, loniţă Sandu Sturd/a. Nicolae Suţu, Barbu D. Ştirbey, Ionică Tăutu, Chris-tian Teii. Sunt bănuiţi ca francmasoni, fără a se putea produce o probă, Horea, Tudor Vladimirescu, Avram lancu, Alexandru loan Cuza, cu precizarea că în cazul lui Horea se încearcă în continuare identificarea unor documente care să ateste existenţa unei „societăţi ţărăneşti" tradiţionale cu rădăcini în civilizaţia dacică a lemnului, asupra căreia s-au abătut şi aberaţiile protocroniste, dar care continuă să rămînă un subiect serios de cercetare. A reduce toată această impresionantă listă la o înşiruire de membri ai unei societăţi oculte este o teribilă greşeală. La fel cum este o eroare să consideri că cei care n-au fost masoni erau mai români decît cei de pe listă. Cîteva nume strălucite ale culturii şi politicii româneşti nu au fost masoni: Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Barbu Catar-giu, Lascăr Catargiu, Barbu Delavrancea. Toţi, oameni cu vederi de Dreapta şi nuanţat antimasonice.


Prima societate secretă serioasă de tip masonic din România a fost celebra Frăţia, întemeiată de Ion Ghica, Nicolae Bălcescu şi Christian Teii, la care se bănuieşte şi afilierea lui Alexandru G. Golescu. Informaţiile care s-au păstrat despre această organizaţie, prin intermediul lui Ion Ghica, arată clar atît tipologia carbonară, cît şi caracterul ei autohton, adaptat unei realităţi româneşti pentru care aplicarea unor principii şi ritualuri francmasonice pure ar fi reprezentat o îngustare dramatică a posibilităţii sale de difuzie. Pentru anul 1843 în Tara Românească era deja o performanţă organizarea fraţilor în formaţiuni de zece membri, „fiecare frate cunoscînd numai pe şeful său imediat, diacon, preot sau arhiereu, acel care-1 catechisise, îl iniţiase, de la care şi prin care primea ordine şi instrucţiuni şi căruia datora ascultare şi supunere cu pericolul vieţii şi al averii, păstrînd secretul cel mai absolut". Analiza acestui text conduce la concluzia vădită că Frăţia era o organizaţie secretă de factură politică militantă, deja îndepărtată de constituţia şi procedeele unei loji francmasonice regulate, deoarece constituirea în grupuri de 10 membri, folosirea terminologiei creştine ortodoxe pentru gradele organizaţiei — corespunzătoare ucenicului, calfei şi maestrului din Lojile albastre -, jurămîntul cu preţul vieţii şi al averii - greu de precizat cum s-ar fi acţionat împotriva averii! — demonstrează un autohtonism inconfundabil. Şi pasajul cu păstrarea secretului absolut, în ultimă instanţă, este caracteristic pentru orice organizaţie subversivă, de Ia asasinarea lui Filip al II-lea şi pînă astăzi. Ceea ce dădea însă consistenţă organizaţiei Frăţia era suportul ideologic rotund, bine conturat şi însoţit de o metodologie revoluţionară inspirată de curentul francmasonic speculativ occidental. De fapt, ar fi mult mai corect să constatăm că Frăţia era primul răspuns ceva mai coerent al românilor la un fenomen politic european care se folosea de lojile francmasonice ca

400


acoperire pentru o activitate politică altfel reprimabilă şi în multe locuri chiar reprimată. In Occident, infiltrarea în lojile francmasonice aducea curentului naţionalist şi republican o indirectă protecţie prin aura de mister şi îngăduinţă cu care era privită o lojă, în general, şi o protecţie directă prin prezenţa efectivă în loji a unor înalte notabilităţi administrative, inclusiv din Poliţie, a deţinătorilor unor grade mari din Armată sau a unor personalităţi publice mai presus de bănuiala neseriozităţii. La noi, sentimentul de protecţie avea o foarte mică importanţă, funcţionînd mai mult cel de prudenţă din partea autorităţilor, situaţie minimală, dar care a permis Frăţiei să funcţioneze un timp, iar faţă de membrii de rang ai acesteia, chiar şi încarceraţi, o anumită deferentă, în cazul lojilor româneşti se poate constata, cel puţin în faza timpurie, o extensie în disimulare a activităţii curente, astfel că în templu, de faţă cu unele notabilităţi, se desfăşura un ritual, iar deciziile de acţiune se luau numai între anumiţi membri ai lojii, în afara templului. Partea insuficient cercetată este cea care a privit soarta luptătorilor de rînd ai Frăţiei, care au rămas în istorie acoperiţi de formula vagă fraţi cauzaşi, adică de adepţi ai cauzei. Doar un mic cartier din Bucureşti, în pericol de aşi pierde şi el vechea identitate, a supravieţuit într-un oraş cu bulevarde şi străzi dominate cîndva de numele francmasonilor români şi francezi. Acei sute de cauzaşi grupaţi cîte zece în formaţiunile Frăţiei, celebrii tăbăcari, măcelari şi mici meseriaşi, au rămas pe loc şi au suferit represiunea cea mai violentă, subiect al rememorării pline de remuşcare din Jurnalul lui C. A. Rosetti. Refugiaţi la Paris, tinerii intelectuali români dedicaţi cauzei naţionale au pătruns în scurt timp în cea mai republicană lojă franceză, înfiinţată - după cum afirmă Gerard Şerbănesco în His-toire de la Franc-Maconerie încă de prin 1820 şi care se numea Athenee des Etrangers (în traducere liberă Templul Străinilor, de


401

la elinul athenaion = Templul zeiţei Athena). Din lojă făceau parte, după reconstituirea dată de Gerard Şerbănesco, liderii patrioţi I. Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Ion Ghica, fraţii Goleşti, fraţii Brătianu, Nicolae Bălcescu şi alţi foarte cunoscuţi cărturari şi oameni politici români de mai tîrziu. Chiar dacă informaţiile furnizate de Şerbănesco sunt pe alocuri nesigure, cercetarea fundamentală făcută de Dan Berindei în arhivele lojei Athenee des Etrangers arată un număr mai mic, dar sigur, de membri români care vor constitui nucleul dur al revoluţiei de la 1848 din Principatele Române. Tot academicianul Dan Berindei semnalează transferul membrilor acestei loji româneşti spre loja franceză La Rose du Parfait Silence (Trandafirul liniştei desăvîrşite) petrecut în toamna anului 1846, ca urmare a presiunii autorităţilor regelui Ludovic Filip. Motivul era ideologia prea radicală şi activitatea politică, ilustrată mai ales prin presă, în urma plîngerii înaintate de Paul Bataillard către Marele Orient al Franţei, în care se cerea intervenţia asupra autorităţilor, loja iese din adormire la 1/13 august 1847. între timp însă se produsese trecerea în loja La Rose du Parfait Silence, unde în numai cîteva luni românii şi prietenii lor francezi din vechea lojă ocupă aproape toate demnităţile înalte, în momentul declanşării revoluţiei din Paris cei mai importanţi lideri politici români erau membri ai lojilor francmasonice franceze.

Mici detalii ale Revoluţiei franceze de Ia 1848 Pe fondul accentuării contrastului între dezvoltarea industrială şi mecanismul sufocant al impozitelor, muncitorimea franceză „descoperă că libertatea sa se limitează doar la necesitatea de a-şi vinde forţa de muncă pe o piaţă liberă", unde acţionează legi şi actori pe care nu-i putea controla. La începutul anului 1848,

402


muncitorimea şi, într-o anumită măsură, ţărănimea franceză se confrunta cu „excesele capitalismului" şi se familiarizase cu mesajele insidioase ale unor intelectuali marginali în societate, dar foarte convingători — care le vorbeau despre „exploatarea omului de către om" şi îi mobilizau cu formula „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!". La nivel politic, republicanii socialişti şi internaţionalişti proveniţi din lojile francmasonice atee au devenit extrem de activi în lupta pentru modificarea sistemului electoral în favoarea votului universal, mijloc de a mări baza de acţiune pentru democratizarea societăţii. Aşa cum arată ultima ediţie L'histoire de la revolution de 1848 , interzicerea reuniunilor politice i-a determinat pe liderii republicani să organizeze o serie impresionantă de banchete, la care însă se desfăşurau adevărate mitinguri de protest. Francois Guizot, adevăratul stăpîn al Franţei monarhiste, interzice un astfel de banchet care urma să aibă loc la finalul unei demonstraţii de stradă cu deplasare în cortegiu în 22 februarie 1848. Demonstraţia se transformă într-o amplă manifestaţie de stradă care continuă şi peste noapte, studenţii şi muncitorii intrînd în conflict cu trupele trimise în zona Place Concorde. Pe la prînz, în ziua de 23 februarie, unităţile Gărzii Naţionale trec de partea manifestanţilor în Place des Victoires. în Paris începe ridicarea baricadelor. Ca într-un debut de scenariu care se va repeta în istoria modernă şi contemporană a oricărei ţări, inclusiv în România, un foc de pistol diversionist tras în Boulevard des Capucins declanşează deschiderea focului pro-ducînd cîteva victime. Cadavrele sunt urcate în nişte căruţe şi plimbate prin mai multe cartiere ale Parisului, fiind arătate cetăţenilor drept mostre ale unui măcel de mii de oameni care ar fi acoperit centrul metropolei cu puhoaie de sînge. Grupurile de cetăţeni revoluţionaţi printr-o inteligentă manipulare îşi îndreaptă acum cu furie acţiunea împotriva regelui, luînd cu asalt Palatul Tuileries sub lozinca Vive la Republique. Louis Philippe abdică


şi mulţimea în delir invadează palatul Bourbonilor care este devastat, începînd cu tronul. Unul dintre cei care au sfîşiat căptuşeala tronului era Nicolae Bălcescu. El a acţionat în oraş împreună cu prietenul său şi unul dintre conducătorii mulţimii, influent asupra Gărzii Naţionale, Adolphe Cremieux. Acesta devine membru al guvernului provizoriu instalat în clădirea Primăriei. Aici are loc o scenă semnificativă pentru rolul jucat de români în organizaţiile secrete franceze care pregătiseră revoluţia: în ziua de 24 februarie, Ion Brătianu prezintă noii municipalităţi steagul tricolor al României viitoare, care era atunci numai al revoluţionarilor, deoarece Moldova şi Ţara Românească aveau drapele diferite: Moldova albastru cu alb, iar Ţara Românească roşu cu alb. Prin asocierea culorilor dominante ale Moldovei şi Munteniei, rezulta un tricolor roşu, alb, albastru, dar care era identic cu ai Franţei, în consecinţă, a fost aleasă culoarea de legătură galben, într-o combinaţie care mai fusese folosită şi înainte neoficial. Astfel, tricolorul românesc a apărut înaintea României şi a fluturat mai întîi pe Primăria Parisului. La începutul primăverii anului 1848, Parisul se goleşte de re voluţionarii români, care pornesc spre ţară, purtînd în minte ima ginea vie a instalării republicii în Franţa, a rolului unei Gărzi Naţionale, a dimensiunii conspiraţiei europene. Confruntarea directă cu realităţile Principatelor Române, în absenţa elemen telor de suport popular - burghezie şi muncitorime — duce la insti tuirea unei republici extrem de fragile la Bucureşti şi la eşecul previzibil al revoluţiei în numai 3 luni. ;.-..'••.

„Revoluţia intelectualilor" Folosirea acestui subtitlu nu este întîmplătoare, pentru că el funcţionează ca un concept activ în mediile culte şi este titlul unui studiu al lui Dan Amedeo Lăzărescu, Mare Suveran Comandor

404


al Marii Loji Naţionale Române şi reputat istoric. Abordarea subiectului are la Dan A. Lăzărescu nu numai aura fascinantă a privirii din interior, dar şi farmecul unui enunţ cu dezvoltări arborescente prin planurile complicate ale politicii europene. Cunoscut pentru discursul său luxuriant, Dan A. Lăzărescu devine extrem de sintetic în scris: „Difuzarea ideologiei revoluţionare prin intermediul societăţilor secrete, cu un program în cea mai mare măsură inspirat de liberalul radical şi paneuropean Giuseppe Mazzini, întemeietorul Societăţii Giovanna Europa (1845), s-a făcut conform unui mecanism admirabil pus la punct, de la Paris pînă la Prut. Biruitoare la Paris în seara de 24 februarie 1848, trei zile mai tîrziu, la 27 februarie, toate lojile masonice din întreaga Germanie, inclusiv Austria şi Ungaria, îşi trimit delegaţii la un Convent extraordinar convocat la Mannheim, unde se hotărăşte dezlănţuirea mişcării revoluţionare în toate statele reprezentate. Şi se mai hotărăşte convocarea unui Conveni suprem la Frankfurt-am-Main pe data de 13 martie, în aceeaşi zi revoluţia izbucneşte la Viena şi Metternich este silit să fugă. Două zile mai devreme, la 11 martie, ea izbucnise la Praga, în timp ce Dieta maghiară, în plină sesiune, se transferă la Budapesta şi dezlănţuie o revoluţie patriotică împotriva Austriei la 15 martie". Mişcarea revoluţionară din Moldova şi revoluţia din Transilvania şi Muntenia au fost înscrise de la început în planul european. Dar, aşa cum am arătat, avem obligaţia să facem o distincţie între planurile paneuropene şi acţiunea propriu-zisă a românilor în ţară, fiindcă altfel nimeni nu va putea explica de ce misiunea încredinţată de liderii carbonari şi masoni din Occident francmasonilor români prezenta un caracter naţional, în timp ce acelaşi nucleu planificator cerea cu insistenţă integrarea românilor din Transilvania în Ungaria! Dan A. Lăzărescu sugerează, de altfel, caracterul preponderent internaţionalist al interesului masonic vest-european arătat românilor: „Nu încape îndoială că afiliaţii


405

români ai lojilor pariziene au fost folosiţi în cadrul ideologiei ! mazziniene. Lamartine personal i-a sfătuit pe Nicolae Bălcescu, pe fraţii Brătieni, pe C. A. Rosetti şi pe alţii, să se înapoieze cît mai repede în patria lor şi să aştepte acolo un semnal din partea lui, pentru a dezlanţui revoluţia naţională împotriva protectoratului regulamentar al ţarului Nicolae I. Lamartine a făgăduit că va proteja revoluţia română pe plan diplomatic şi eventual chiar militar, cu sprijinul Angliei lordului Palmerston. în acest sens, în vreme ce Bălcescu - influenţat probabil de cneazul Adam Czarto-ryski - călătorea iniţial spre Polonia prusiana şi se înapoia apoi în ţară pe Dunăre, avînd tainice întrevederi cu ofiţerii garnizoanelor dunărene afiliaţi societăţii Dreptate şi Frăţie, misterioase cuvinte de ordine — venite, poate, cum presupunea N. lorga, din Bucovina austriacă — puneau la cale o mişcare boierească revoluţionară, încă de la 27 martie/ 8 aprilie 1848, îndreptată mai puţin împotriva protectoratului rusesc, cît împotriva malversaţiunilor strigătoare la cer ale acelui excelent administrator care a fost, ca şi Barbu Vodă Ştirbey, mai tîrziu, Mihalache Vodă Sturdza". Revoluţia de la Bucureşti nu s-a declanşat nici mai devreme, nici mai tîrziu decît la 9 iunie 1848, moment în care Nicolae Bălcescu a primit semnalul de atac trimis de Lamartine prin dr. Louis Mandl.

A doua fază a programului revoluţionar Atitudinea înaltei Porţi faţă de revoluţionarii români de la 1848 riscă să rămînă încremenită în imaginea unei represiuni brutale, datorită simplificării practicate mult timp de istoriografie pentru întărirea temei conflictului de secole româno-otoman. De aceea, este ciudat cum revoluţionarii ajung după revoluţie la Con-stantinopol fără a fi anchetaţi sau închişi, după care se deplasează în Franţa, mulţi dintre ei primind pensii de la Imperiul otoman. Francmasoneria îşi instalase de timpuriu un centru în capitala

406


Imperiului, mai ales în rîndul ambasadorilor, al consilierilor europeni angajaţi în Armată şi în rîndul funcţionarilor de bănci, iar Franţa a reuşit să preia în bună măsură modernizarea sistemului educaţional otoman, în plus, diplomaţia contura deja perspectiva colaborării franco-otomane pentru constituirea Principatelor Române ca stat-tampon împotriva Rusiei. Evoluţia problemei româneşti prin Războiul Crimeii şi prin înţelegerile de la Paris din 1856 şi 1858 a fost dominată de preluarea iniţiativei modernizării europene de către statul francez şi de exponentul acestuia, fostul ofiţer carbonar devenit împărat Napoleon al III-lea. Liberalii români - mai puţin cei moderaţi şi mai mult cei radicali vor fi derutaţi timp de cîteva decenii de evoluţia Republicii franceze în Imperiu, considerată de ei o involuţie, şi se vor concentra pe folosirea scenariilor politicii externe franceze — dedicate tot mai mult hegemoniei politice şi culturale - pentru obţinerea unităţii naţionale. Iniţial, unii luptători liberali au crezut că traseul democratizării ţării poate trece printr-o republică de scurtă durată, dar care să introducă rapid instituţiile moderne, urmată de o monarhie constituţională cu regim liberal, în bună măsură ei au reuşit, prin soluţia intermediară Cuza şi aducerea lui Carol de Hohenzollern pe tron în 1866, dar rezistenţa vechii societăţi şi implicarea permanentă a imperiilor vecine în politica internă au pus obstacole greu de trecut. De aceea, filozofia liberală de luptă s-a concentrat pe constituirea statului modern român naţional România, capabil să genereze mai tîrziu, pe măsura întăririi forţei sale statale şi a relaţiei privilegiate cu Parisul, o republică orientală a Franţei sau o monarhie fraternă. Din această poziţie putea ataca decisiv problema Transilvaniei şi a Basarabiei. Visul cel mai îndepărtat era un mare stat românesc, putere regională francofonă, care împreună cu Polonia unită să constituie osatura Europei Centrale. Toate aceste proiecte proveneau din francmasonerie, indiferent


407

de versiunile rituale pe care le adoptau. Omul care a fost cel mai aproape de înţelegerea acestui grandios proiect şi care a acţionat cu o inteligenţă remarcabilă, mult deasupra colegilor săi de luptă, s-a numit Nicolae Bălcescu. Este singurul de care putem vorbi ca încarnare a calităţilor ideologice cu cele pragmatice pentru urmărirea acestui proiect. „Cazul Bălcescu" în istoriografia noastră nu poate pune în discuţie valoarea marelui revoluţionar, ci în ce măsură proiectul pe care îl slujea era realist. Exemplul lui a fost preluat pentru scurt timp de Mihail Kogălniceanu, apoi de Ion C. Brătianu. Evoluţia evenimentelor europene către confruntarea militară între imperii, poziţia geografică defavorizată a României şi mersul greoi al emancipării populaţiei la stadiul de naţiune modernă au produs o nouă defazare accentuată între proiecte şi posibilităţi. Lansaţi în lupta pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, liberalii români vor constata foarte repede cît de vulnerabilă este construcţia şi cît de urgent trebuie să se ocupe serios de apărarea ei. De aici se dezvoltă trei direcţii fundamentale ale acţiunii liberalismului românesc: 1. Păstrarea şi întărirea legăturii politice cu Franţa, cu consecinţa benefică a occiden-talizării instituţiilor democratice româneşti, dar şi cu producerea unui şoc distructiv în sistemul tradiţionalist al civilizaţiei româneşti. 2. Lupta pentru deţinerea puterii politice în dezavantajul unei puternice grupări conservatoare — dedicate şi ea problemei naţionale, dar expusă influenţelor austriece sau ruseşti —, scopul fiind acela de a garanta implementarea deplină a instituţiilor democratice. 3. Transformarea lojei francmasonice naţionale într-o adevărată partidă politică militantă şi care va duce la apariţia Partidului Naţional Liberal, ca principal actor al primei modernizări a României. în Occident, încă din 1850 se ajunge la o formă organizată a ideilor paneuropene prin înfiinţarea la Londra a Comitetului Central Democratic European, condus de Giuseppe Mazzini şi

408


din care făcea parte şi Dumitru Brătianu. în subordinea sa se găsea Comitetul Europei Răsăritene, avîndu-i pe Ion Ghica, Nico-lae Bălcescu şi Alexandru G. Golescu din partea românilor, împreună cu importanţi colegi polonezi, unguri, ruşi, bohemi şi moravi, slavi de sud — după cum arată Horia Nestorescu-Băl-ceşti —, ambele organisme fiind construite pe temelia unei obedienţe francmasonice politizate. Acest nucleu revoluţionar şi din ce în ce mai socialist lupta pentru impunerea conceptului de Statele Unite ale Europei, formă modernă incipientă a proiectului Unităţii Europene de astăzi, dar cu diferenţe fundamentale în privinţa regimului politic şi economic prin care se putea ajunge la transformarea continentului european într-un Centru de Putere mondial care să iradieze libertăţile enunţate de Marea Revoluţie Franceză în toată lumea. Acest ideal a fost considerat utopic, cu toate că în locul unde francmasoneria a rămas ataşată creştinismului şi a putut construi în linişte, acest Centru de Putere s-a creat şi poartă denumirea de Statele Unite ale Americii. Ar mai fi de consemnat că, după trecerea francmasoneriei speculative din Anglia pe continent, centrul francmasonic de cea mai mare influenţă s-a instalat întrô localitate care poseda catedrale gotice construite între secolul al XH-lea şi al XV-lea, care fusese declarat oraş liberîncă din 1201, de care rămîn legate două nume fundamentale ale civilizaţiei moderne Gutenberg şi Calvin —, şi care va fi obiectul de dispută al celor mai mari războaie europene, şi în 1870 şi în 1918. Numele oraşului: Strasbourg. Aripa atee a francmasoneriei a construit pînă la urmă conglomeratul Uniunea Sovietică, ridicat însă pe modul de producţie asiatic şi solidarizat artificial prin teroare. Deocamdată putem observa că nucleul organizatoric de la Londra s-a transformat într-un Centru Politic din care, pe fondul dificultăţii preluării puterii politice pe continent, s-au desprins diferite curente epigonice, între care comunismul şi forma sa cea mai sălbatică bolşevismul. Bolşevismul este


succesul transformării Centrului politic utopic de la Londra în Centru de Putere la Moscova. Trebuie de semnalat tot aici că drumul prefigurat de mişcarea europeană de stingă, împreună cu excesele sale comuniste, a născut o înlănţuire paralelă de curente politice adversare, de la conservatorismul imperial la mişcările naţionalist creştine ale unor popoare vest şi esteuropene. Confruntarea lor s-a materializat în lunga serie de războaie moderne care au sfîşiat Europa în ultimii 130 de ani. Din această perspectivă şi întorcîndu-ne la cele trei direcţii fundamentale ale acţiunii liberale din România vom constata că ansamblul acestor demersuri se înscrie perfect în cercul ideii de constituire a unui Centru de Putere naţional, care îşi putea pune în aplicare programul prin conducerea statului cu un partid liberal puternic aflat la guvernare şi asociat politicii franceze în Europa. Refacerea lojilor francmasonice româneşti în România după Conferinţa de la Paris din 1858 este şi astăzi învăluită într-un mister care însă nu este al secretului foarte bine păstrat, ci al confuziei. Problema gravitează în jurul existenţei lojii Steaua Dunării, pe care Gerard Şerbănesco o plasează pe rînd la Galaţi, Iaşi şi Bucureşti. Informaţiile lui sunt combătute cu temei atît de Horia NestorescuBălceşti, cît şi de academicianul Dan Berindei. Este posibil ca elementul de eroare să provină din bănuiala că apariţia la Iaşi a ziarului „Steaua Dunării" în ziua de l octombrie 1855, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, era expresia publică a existenţei unei loji cu acelaşi nume. Nicolae lorga, cel care consemnează apariţia ziarului în Istoria presei române, citează primul editorial: „Ţelul politic al «Stelei Dunării» este de a ţine publicul român într-o cunoştinţă lămurită şi continuă, nu numai despre întîmplările cele mai importante ale zilei, dar tot odată şi despre spiritul şi tendinţele marilor luptători". Fără îndoială că ziarul „Steaua Dunării" era un instrument de luptă al partidei unioniste şi faptul că liderii acestei grupări erau francmasoni a condus spre concluzia că în spatele lor ar trebui să se afle o lojă. Se mai ştie că

410


la 24 septembrie/6 octombrie 1856 ia fiinţă la Bucureşti o lojă cu numele Etoile danubienne (Steaua dunăreană) sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, condusă de Auguste Carence şi formată exclusiv din cetăţeni străini, dar şi asupra acestei loji planează unele semne de întrebare, în simbolistica ei apar diferenţe de semne, sigiliul fiind în franceză şi purtînd şapte stele în cinci colţuri sub inscripţia Etoile danubienne. Orient de Bucharest, în timp ce pe steagul lojii din 1857 apar o singură stea pentagramă şi semnul crucii, inscripţionarea fiind în română: Steaoa Dunărei. Loja Steaua dunăreană de la Galaţi, din care ar fi făcut parte şi Alexandru loan Cuza, nu este probată cu nici o dovadă a existenţei sale. Ce se cunoaşte sigur este transformarea în Marea Lojă Steaua Dunării la l iunie 1859, cu amendamentul că se bănuieşte alegerea ca prim Mare Maestru a lui Ion C. Brătianu. Din această evoluţie fragmetată putem înţelege că revoluţionarii români funcţionau într-o grupare unitară, moldoveni şi munteni, ca membri ai unei partide politice care nu a impus pe moment şi constituirea unei loji francmasonice. Este de observat că din momentul în care Cuza a fost ales în ambele Principate, Steaua Dunării apare la Bucureşti ca Mare Lojă, dar românească. Faptul că ulterior, încă din decembrie 1859, în loja străinilor Etoile danubienne izbucnesc conflicte care conduc spre excluderea lui Auguste Carence sub acuzaţia că a primit români în lojă — Matei Millo şi Em. lonescu — ne duce spre concluzia firească a existenţei paralele a două loji cu nume apropiate şi care nu trebuie confundate. Numai aşa se poate explica de ce loja Steaua dunăreană (probabil Etoile danubienne) intră în adormire în decembrie 1860 şi Steaua Dunării îl are ca venerabil în 1861 pe Ion Heliade-Ră-dulescu, apoi, din 1864, pe doctorul luliu (lehuda) Barasch, membru fondator în 1859. Aparatul logic ne poate ajuta să descifrăm cîte ceva din misterele acestei probleme, în preajma anului 1859, luptătorii liberali moderaţi şi radicali erau deja constituiţi ca grupare politică


411

neoficială, avînd drept scop comun Unirea Principatelor. Centrul lor de Putere se afla în Occident, compus din prietenii francezi, din presa socialistă şi liberală, din înalţi funcţionari britanici la Londra şi Constantinopol şi din bancherii evrei finanţatori ai partidei unioniste, în România erau sprijiniţi de mai toţi reprezentanţii oficiali ai Franţei, iar toţi comisarii trimişi pentru a supraveghea alegerile erau francmasoni. Statul francez acţiona direct pe cale diplomatică în favoarea Unirii, iar Poarta se lăsa influenţată din considerente strategice, în aceste condiţii nu a fost necesară probabil constituirea unui Centru de Influenţă la Bucureşti, pentru că el exista la Paris, iar ceea ce s-a construit la Bucureşti trebuia să fie un Centru de Putere care să gestioneze puterea preluată. Oricum, activînd deschis pe plan politic, liberalii înţelegeau prin Centru de Putere guvernul însuşi, cu toate pîrghi-ile sale administrative în care acţionau fraţi masoni, în timp ce existenţa unei Mari Loje naţionale putea funcţiona ca Centru de Influenţă. De aici apare scopul real al implicării liderilor revoluţionari în francmasonerie — preluarea puterii politice — şi cauza adîncă a dificultăţilor pe care le-a cunoscut Alexandru loan Cuza din partea lor în momentul în care le-a blocat accesul la guvernare prin numirea succesivă a unor guverne conservatoare, în clipa în care „deviaţia" lui Cuza a devenit evidentă, la Bucureşti apare o nouă lojă masonică cu numele înţelepţii din Heliopolis, tot sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, dar adoptînd ritul de Mem-phis. Iniţiată de acelaşi insistent Auguste Carence la 14/26 iunie 1863, loja înţelepţii din Heliopolis adoptase încă din debut ritul de Memphis, care avea o structură a gradelor mult mai amplă, dar şi mult mai îndepărtată de loja albastră clasică, în care intră foşti membri ai lojei Steaua Dunării. Două comentarii se pot face, în condiţii de mare probabilitate, asupra acestei mişcări din interiorul francmasoneriei române cu scopul de a încerca o explicaţie logică la un fenomen greu de documentat:

412


1. în ianuarie 1863 se creează la Bucureşti Societatea de cultură israelită sub conducerea doctorului luliu Barasch şi - aşa cum arată H. Nestorescu-Bălceşti - cu sprijinul domnitorului Alexandru loan Cuza şi a secretarului său Baligot de Beyne „aflat în timpul şederii sale la Constantinopol în relaţii cu bancherul evreu Camando, venerabilul lojii din acest oraş şi viitor demnitar al Alianţei Israelite Universale de la Paris". Această legătură nu poate fi disociată de succesele repetate ale lui Cuza la Constan tinopol în faţa sultanului, precum şi de uşurinţa cu care a obţinut în 1864 recunoaşterea loviturii sale de stat. Tot în 1864, doctorul luliu Barasch devine Mare Maestru al lojii Steaua Dunării. De asemenea, relaţia Cuza — Barasch nu poate fi despărţită de o problemă cheie a politicii româneşti, care a fost pentru foarte mult timp „chestiunea evreiască". Dacă toate aceste legături au condus către o preluare de către evrei a lojii Steaua Dunării, ca o prelun gire a activităţii Alianţei Israelite Universale, atunci apariţia lojii înţelepţii din Heliopolis a fost cert o replică anticuzistă, pentru că vechiul camarad de luptă din revoluţia franceză de la 1848, Adolphe Cremieux, preşedintele acestei organizaţii, va intra de timpuriu în conflict cu liberalii români. 2. Componenţa lojii înţelepţii din Heliopolis, care aduna lideri liberali radicali şi moderaţi şi lideri conservatori, precum şi pe cei mai importanţi bancheri evrei implicaţi în finanţarea dez voltării economice a tînărului stat modern român — Hilel Manoah, Sabatay Halfon şi Jacques Cohen — conduce către concluzia că a reprezentat nucleul de influenţă al „monstruoasei coaliţii". Ea

avea la dispoziţie acea societate literară Progresul sub acoperirea căreia se desfăşurau întrunirile politice, care exclud o componentă antisemită şi includ o asociere de circumstanţă pentru răsturnarea lui Cuza. De altfel, acesta a reacţionat destul de prompt, inspirînd incendierea templului lojii de către agenţi ai Poliţiei în noaptea de 7 spre 8 octombrie 1864. Chiar alegerea ritului de Memphis, care permitea o ierarhizare mai amplă şi putea face astfel loc


413

membrilor de orientări politice diferite, pare să fie o soluţie pentru rezolvarea problemei coagulării polului anticuzist din adversari politici atît de opuşi. Tipul de conflict în care s-au angajat lojile francmasonice Steaua Dunării şi înţelepţii din Heliopolis le îndepărtează de orice legătură reală cu francmasoneria autentică şi le dă alura unor organizaţii oculte, în absenţa constituirii lor ca partide politice în adevăratul înţeles modern al expresiei, în perioada 1864-1865 loja înţelepţii din Heliopolis atrage tot mai mulţi ofiţeri din cadrul Armatei, ca aspect secret şi strategic pentru planul de îndepărtare a lui Alexandru loan Cuza şi constituie deja corpul ofiţeresc pregătit să pună planul în acţiune. Aşa cum am arătat, ofiţerii care 1-au arestat pe Cuza erau francmasoni — în sensul de membri ai lojii înţelepţii din Heliopolis —, bănuiţi a fi instigatori ai evenimentelor din august 1865 de la Bucureşti şi puşi permanent sub urmărirea poliţiei secrete. Aşadar, nucleul „monstruoasei coaliţii" a fost loja francmasonică înţelepţii din Heliopolis în care însă trebuie să vedem centrul unei conspiraţii politice protejate de regulile stricte ale secretului pe care atunci numai francmasoneria ştia cît de cît să le păstreze. Conflictele repetate cu domnitorul îi argumentează ostilitatea faţă de această lojă şi pune serios în primplan posibilitatea extrem de redusă ca Alexandru loan Cuza să fi fost membru al francmasoneriei române. Se încheia o etapă a implicării francmasoneriei în procesul de constituire a statului modern român, lăsînd în urmă o moştenire politică şi metodologică ale cărei fragmente se vor regăsi în traseele diferite pe care le va lua francmasoneria română pînă spre sfîrşitul secolului al XlX-lea.

A treia fază a francmasoneriei române îndepărtarea lui Alexandru loan Cuza şi aducerea pe tron a lui Carol de Hohenzollern produce cîteva fenomene importante

414


în sînul francmasoneriei, care ne pot ajuta să înţelegem altfel unele evenimente istorice. Bineînţeles, nu trebuie căzut în păcatul de a vedea în francmasonerie o organizaţie aflată undeva deasupra ţării şi conducînd din umbră istoria României, ci numai faptul că a fost implicată în prea multe evenimente pentru a lipsi din istoria României. Primul aspect este, de fapt, o confirmare a rolului de necesitate imediată pe care 1-a jucat loja înţelepţii din Heliopolis, care intră în adormire în 1867. întîmplarea marchează destrămarea „monstruoasei coaliţii", care nu-şi mai avea rostul sub Carol I, membrii săi întorcîndu-se la viaţa publică a partidelor lor şi alimentînd din nou vechiul conflict politic. Al doilea aspect este o constatare a unui istoric al francmasoneriei, reprodusă de H. Nestorescu-Bălceşti: „masoneria se destramă prin intrigi şi certuri, îi lipsea elementul motor, idealul". Această afirmaţie este şi ea o confirmare a ipotezei că francmasoneria a fost folosită de români pentru a-şi atinge scopurile naţionale şi că unii lideri politici chiar au intrat în conflict cu ea atunci cînd lojile au acţionat pe alte trasee decît cele care slujeau un interes naţional. Se prefigurează astfel o nouă etapă în evoluţia politicii discrete din care românul de rînd nu a cunoscut pînă acum decît efecte, evenimente disparate şi elemente de propagandă antima-sonică. Se pot identifica cel puţin două trasee. Chestiunea evreiască. Cu toate că a privit în mod direct soarta evreilor de pe teritoriile româneşti, situaţia juridică a evreilor români, ca problemă, îşi are originea în afara ţării. Iniţial, ea s-a născut dintr-un fenomen firesc ataşat foarte strîns de întreaga revoluţionare modernă a Europei şi Americii, de ansamblul concepţiilor şi strategiilor revoluţiei burgheze şi socialiste care a dominat trecerea spre modernitate. Atunci cînd s-a lansat principiul revoluţionar Libertate — Egalitate - Fraternitate, acesta nu se limita doar la popoarele europene, ci, în accepţiunea sa naturală şi integrală, îi includea şi pe evrei, ca popor existent, vizibil şi uşor identificabil sub formă de comunităţi mai mici sau


mai mari, mai compacte sau mai izolate în diferite state europene. Problema evreiască europeană a fost din debut aceea că, pe măsură ce principiul naţionalităţilor funcţiona pentru a coagula popoarele în naţiuni generatoare de state independente, rezolvarea situaţiei evreilor implica internaţionalizarea fenomenului. Tot atunci, problema evreiască lua două direcţii aparent opuse, dar care trebuie tratate ca distincte. Una vizează rezolvarea problemei evreieşti prin impunerea principiului naţionalităţilor şi pentru evrei, astfel încît aceştia să-şi poată construi un stat propriu. Ideea a fost susţinută din interiorul comunităţii evreieşti internaţionale prin sionism şi a generat un curent secundar al prezenţei temporare a comunităţilor pe teritoriul unui stat în perspectiva emigrării în Palestina. Curentul sionist a dat multă bătaie de cap statelor naţionale, mai ales celor din Est abia apărute, din cauza faptului că, pe de o parte evreii sionişti rezistau integrării sau asimilării, păstrîndu-şi nealterate principiile iudaice ancestrale în perspectiva readucerii lor curate în Palestina, iar pe de altă parte complicau procesul de încetăţenire şi, implicit, de obţinere a drepturilor egale, se izolau în statutul de cult religios aparte şi nu o dată dădeau impresia unui corp străin aflat pe teritoriul unei ţări creştine, în acelaşi context putem identifica o perioadă scurtă de cîteva decenii în care Biserica, aflată în defensivă peste tot, dar mai ales la Roma, uită conflictul său milenar cu evreii. Au fost cîţiva ani critici în care evreimea europeană putea obţine o integrare rapidă sau o stabilizare rezonabilă a statului său, dar eşuarea proiectului revoluţiei internaţionale şi naşterea viguroasă a naţionalismului în noile state moderne au produs o abandonare grăbită a tovarăşului de drum. Nu a trecut mult şi eşuarea Celei dea Doua Republici în Franţa a dat semnalul pentru o distanţare precaută, în unele locuri, şi violentă, în altele, faţă de problema evreiască (în sensul dat acesteia de evrei). Fenomenul de întoarcere a marii finanţe evreieşti de la cei pe care i-a sprijinit,

416


împotriva acestora, se sprijină pe argumente solide, dacă privim cu ochii de astăzi şi în contextul drepturilor omului, ca principiu de socializare a omenirii dintotdeauna, dar afirmat cu tărie abia în revoluţiile franceze. Cea de a doua direcţie a fenomenului a fost generată de interesele geopolitice ale Marilor Puteri în Orientul Mijlociu şi în toată zona arabă afro-asiatică, unde politica de atragere a marilor comunităţi arabe către un imperiu european sau altul se lovea dureros de interesul evreilor de a-şi încheia exilul care ţinea de l 800 de ani, prin întoarcerea în Palestina. Punctul de accent al problematicii acestei direcţii este acela că în Occident, imperiile - în primul rînd cel britanic - ştiau bine că n-au de gînd sub nici o formă să accepte o recolonizare evreiască în Palestina, pentru a nu pierde aliatul arab, pornit şi el pe calea constituirii statale, în timp ce ţările răsăritene, mai ales Ucraina, Polonia şi România, vor aştepta mult şi bine semnalul pentru părăsirea teritoriului lor de către evrei, în aceste condiţii, Ia presiunile tot mai insistente ale conştiinţei evreieşti mondiale, Marile Puteri occidentale lansează programul încetăţenirii şi al protecţiei drepturilor evreilor din Europa, ca o amînare menită să permită fie supravieţuirea, fie asimilarea comunităţilor pînă în momentul cînd se va găsi o soluţie peniru constituirea statului evreu. Politica „emancipării israelite" s-a înscris perfect în concepţia liberală burgheză, dar numai teoretic, pentru că practic ea s-a lovit de decalajul istoric şi social care despărţea Vestul de Est în Europa. Dacă în Occident acordarea cetăţeniei a fost relativ uşor de pus în aplicare, pe fondul adaptării organice a sistemului democratic la nivelul de dezvoltare culturală, psihologică, economică şi socială al societăţilor, în Răsărit emanciparea evreilor s-a suprapus emancipării naţiunilor indigene şi, mai ales, procesului de constituire a burgheziei pe suportul unei economii capitaliste comerciale şi financiare, în multe locuri, cum a fost şi România,


evreii au ocupat rapid şi solid poziţii dominante în economia de schimb şi financiară, intervenind mult mai puţin în marea producţie industrială. De aici s-a născut un conflict mocnit cu burghezia română reprezentată de elementele sale avansate şi naţionaliste liberale, care se va zbate între nevoia de a atrage cît mai mult capital străin şi dorinţa de a respinge condiţionarea venirii acestuia de rezolvarea chestiunii evreieşti. Un exponent al conflictului care se va întinde pe decenii între naţionalismul românesc, cu nimic diferit de naţionalismul altor popoare, şi comunitatea evreiască internaţională a fost Adolphe Cremieux. Conform Leş Archives Emile Zola, (Isaac Moshe Adolphe Cremieux) (1796 - 1880) provenea dintr-o familie de rabini din localitatea Cremieu. Originea sa este însă legată de oraşul Nîmes unde alte biografii îl prezintă ca provenind dintr-o familie de negustori. Urmează avocatura şi se instalează din 1830 la Paris cu sprijinul comunităţii evreieşti de aici. A fost ales deputat în 1842 şi 1846 şi a îndeplinit mai multe funcţii în aparatul magistraturii, în care a excelat prin profesionalism şi corectitudine, mai ales la Curtea de Casaţie, în 1848 era cunoscut ca un adept al curentului „monarhist de stînga", o mică fracţiune a moderaţilor care se rezuma la susţinerea ideii unei monarhii constituţionale controlate de o legislaţie elastică, întreaga sa activitate de maturitate a fost legată şi de problematica evreilor, fiind ales în 1843 preşedinte al Consistoriului Central Evreiesc. Implicarea sa în politică s-a înscris în curentul emancipării evreilor simultan cu transformările revoluţionare dramatice cunoscute de Europa. Ca magistrat francez, el înţelegea necesitatea modificării regimului politic, dar printr-o acţiune „legală", privind revoluţia violentă ca pe o „nefericire publică", iar ca lider evreu nu putea disocia soarta conaţionalilor săi de procesul liberalizării şi democratizării societăţii franceze, în februarie 1848 el a încercat să oprească un conflict sîngeros între manifestanţi şi Garda Naţională şi, prin

418


statutul său de reputat magistrat şi om al dreptăţii, este principalul autor al fraternizării Gărzii Naţionale Franceze cu revoluţia, fiind aşezat în fruntea mulţimii şi pus să conducă negocierile cu regele Ludovic-Filip. După o altă versiune, Cremieux a participat la luarea cu asalt a palatului Tuileries. Este numit ministru de justiţie în noul guvern revoluţionar şi asistă la primul gest de distanţare a revoluţiei francezilor de egalitatea cu evreii: pentru ca noul ministru de justiţie evreu să nu avizeze numirea episcopilor prin autoritatea Biroului pentru Culte, aflat în subordinea Ministerului de Justiţie, acest Birou este trecut la Ministerul Instrucţiei Publice. Dedicat reformei juridice, cu anexa inconfundabilă a celor 30 de Decrete Cremieux destinate statutului juridic şi drepturilor evreilor, omul politic moderat francez este curînd strivit între exlremele politice şi atacat violent de presa liberă. Cererea sa de introducere a principiilor Drepturilor fundamentale ale omului „a nimerit între surzi". Se retrage din guvern şi îl regăsim ca oponent al lui Napoleon al III-lea în 1851, arestat, închis şi apoi revenit la practica avocaturii. Evoluţia lui Cremieux de la parti-zanat la aversiune faţă de un Napoleon preşedinte de republică devenit împărat este exponenţială pentru fenomenul pe care îl trăia comunitatea evreiască în procesul revoluţionar european, în 1863 devine preşedinte al Alianţei Israelite Universale. A fost tot timpul membru al francmasoneriei. Alianţa Israelită Universală (Alliance Israelite Universelle) a fost creată, conform scurtului istoric publicat de Fundaţia Cinquieme Centenaire, în 1860 „de un grup de şase personalităţi evreieşti dintre cele mai proeminente din Paris, cu concursul lui Adolphe Cremieux, care va prelua mai tîrziu preşedinţia. Alianţa dorea să suplinească absenţa unei structuri sociale centrale în comunitatea evreiască şi primise ca misiune să devină un centru de progres moral, de solidaritate religioasă şi de protecţie pentru toţi cei care au de suferit de pe urma calităţii lor de evrei.


419

Programul său se sprijinea pe tripticul: solidaritate, emancipare, regenerare". Inspiraţia francmasonică a acestui program nu poate fi ocolită, cu condiţia să acceptăm că enunţul Alianţei se constituia mai degrabă ca un program complementar integrat ideilor generoase ale francmasoneriei şi revoluţiei liberale. Prin regenerare se înţelegea aspectul cultural şi tradiţional cu prelungire în „ameliorarea poziţiei sociale a poporului evreu". De aici se subînţelege înlănţuirea naturală a problemei păstrării acurateţei cultului iudaic şi autenticităţii comunităţii evreieşti în simultan cu accesul la toate libertăţile acordate prin statutul de cetăţean, în Franţa acest proces părea viabil; în România, de exemplu, el a fost o catastrofă, cele două componente ale regenerării iudaice fiind tratate de statele estice într-un raport de total conflict de interese. Am ales chiar exemplul României, deoarece în foarte scurt timp, mai precis în 1851, programul emancipării evreieşti atinge Imperiul otoman, din care încă mai făceau parte Principatele Române, prin înfiinţarea Comitetului Regional al Alianţei Israelite Universale la Constantinopol. Aici lucrurile au o evoluţie cît se poate de serioasă, prin implicarea marilor bancheri evrei în finanţarea sistemului de învăţămînt evreiesc, în paralel cu finanţarea reformei învăţămîntului destinat cetăţenilor turci din Imperiu. Trebuie arătat încă de aici că nu putea exista o bază mai solidă pentru influenţa Alianţei Israelite Universale asupra politicii României, ca platforma ce unea Parisul cu capitala Imperiului otoman şi cu organizaţiile evreieşti din America. Practic, întreaga rezistenţă a politicienilor români la presiunile insistente de încetăţenire a evreilor se poate compara cu lupta între David şi Goliath. Intrăm astfel într-un domeniu al diplomaţiei europene care va influenţa direct destinul statului modern român, în februarie 1866, Alianţa Israelită Universală se implică în susţinerea candidaturii lui Filip de Flandra, provenind dintr-o familie de francmasoni şi se arată circumspectă la aşezarea lui Carol I pe

420

ALEX MIHM STOENESCU

tronul României, în iulie 1866, la Bucureşti soseşte Adolphe Cremieux care avea şi calitatea de Mare Comandor al francmasoneriei de rit scoţian şi care se întîlneşte oficial cu Manolache Costache Epureanu, vechi francmason şi preşedinte al Adunării Deputaţilor. Subiectul discuţiilor a fost articolul 7 din noua Constituţie, adoptată în iunie, care îi excludea pe evrei de la încetăţenire. Epureanu a promis revenirea asupra prevederii restrictive, dar posibilităţile practice de rezolvare erau iluzorii. în ultimele decenii se accentuase imigrarea masivă a evreilor din zona Rusiei spre Basarabia şi Moldova, mulţi evrei stabiliţi pe teritoriul României îşi păstrau cetăţenia străină care îi proteja de autorităţile administrative româneşti, unele comunităţi nici nu voiau să se integreze, iar cele care îşi anunţau adeziunea la statul român nu puteau furniza o evidenţă precisă, în timp ce la nivelul satelor apăruseră deja conflicte de interese între elementul comercial alogen şi cel autohton. Acestea din urmă vor lua în timp un caracter antisemit, trecînd de la natura lor economică la cea etnic-religioasă. Pe undeva, emanciparea evreilor din România nu a avut un sprijin sentimental din partea domnitorului, Carol I fiind extrem de rezervat şi faţă de protestele evreieşti şi faţă de francmasonerie, în general, în toamna anului 1866, lancu Suţu, venerabil al lojii Steaua României, îi propune domnitorului să devină francmason şi şef al Francmasoneriei Române: „Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, catolic practicant, nu era şi nu va deveni francmason, cu toate că în anturajul său erau mulţi membri ai lojilor masonice. Carol nu numai că a refuzat propunerea, dar îl informează pe primulministru, Ion C. Brătianu (el însuşi vechi mason); reacţia acestuia faţă de ingerinţele străine a fost promptă. El merge pînă acolo încît închide loja din Brăila, formată în cea mai mare parte din negustori greci şi evrei". Iată dar că istoria a avut două trasee: dacă la suprafaţă, prin dezbateri parlamentare şi prin


421

confruntarea deschisă între Brătianu şi Petre P. Carp, problema evreiască a urmat un traseu public, plin de argumente şi con-traargumente, la nivel discret Brătianu a lovit dur interesele francmasoneriei proevreieşti. Desprinderea francmasoneriei române de legăturile sale vechi poate fi urmărită şi prin destinul lui August Carence, eliminat din loja Steaua Dunării în 1860, iniţiator al lojii înţelepţii din Heliopolis din care va fi exclus în 1874, reprezentant al Marelui Orient al Franţei la inaugurarea lojii Steaua României în 1868 şi eliminat definitiv din masonerie în 1874. în acest an, el îl denunţa Marelui Orient al Franţei pe venerabilul lojii înţelepţii din Heliopolis, nimeni altul decît fostul ofiţer care 1-a arestat pe Cuza, Anton Costiescu, pentru faptul că intenţiona să creeze o Putere Masonică suverană în România: Marele Orient al României, ceea ce echivala cu unificarea şi autonomia francmasoneriei române. Traseul liberal. Nucleul liberalilor radicali a urmat o direcţie cît se poate de inconfortabilă pentru domnitorii României moderne. Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Nicolae şi Ştefan Golescu se considerau adevăraţii creatori ai României şi nedreptăţiţi, sabotaţi sau marginalizaţi de conducerea statului. Radicalismul lor a fost acuzat de republicanism, de complot mazzinian şi de comunism. Caragiale îi numea colectivişti; alţi conservatori îi numeau conspiratori şi cooperatişti. Adevărul este că pînă la debutul guvernării de 12 ani, începută în 1876, liberalii radicali au ocupat acea parte politică numită curent Stînga, datorită discursurilor populiste - cărora li s-a atribuit mereu şi nu tocmai corect atributul demagogice — şi a programului politic reformist. Aşezarea lor în aripa stîngă a vieţii politice româneşti poate fi surprinsă într-un instantaneu revelator încă din anul 1857, după Congresul de la Paris, în acel moment partidele au simţit nevoia să-şi prezinte programul politic în vederea alegerilor din Adunările ad-hoc şi primul care a făcut-o a fost partida boierilor

422


(conservatoare) printr-o broşură editată la 19 martie 1857. Este bine să-1 citim in extenso pentru a distruge încă o dată falsurile propagandei antinaţionale care a făcut din conservatori nişte boieri feudali învechiţi şi obtuzi: 1. Respectul suzeranităţii înaltei Porţi şi a integrităţii auto nomiei românilor, potrivit cuprinderii tractatelor încheiate la 1393, la 1460 şi 1513 între Domnii moldo-români şi înalta Poartă. 2. Unirea Principatelor moldo-române într-un singur stat, a cărui neutralitate se fie chezăşuită într-un mod special. 3. Un principe ereditar din familiile domnitoare ale Europei, al cărui moştenitor să fie crescut în religia ţării. 4. Forma guvernului să fie reprezentativă, cu Capul Statului inviolabil, miniştri răspunzători şi reprezentanţa naţională în raport cu starea morală şi materială a românilor. 5. Supunerea tuturor străinilor la legile ţării. 6. Egalitatea românilor înaintea legilor şi supunerea lor la toate sarcinile statului fără nici o deosebire. 7. Primirea tuturor românilor în toate funcţiunile publice, după moralitatea şi capacitatea lor. 8. Respectul absolut al proprietăţii de orice natură şi libertatea absolută a muncii sătenilor, încetîndpe viitor orice lege îndato ritoare pentru proprietari şi locuitori, şi rămînînd drept bază a daravelilor dintre ei buna învoială. Textul programului conservator este şocant, constituindu-se într-o autentică politică liberală modernă, cu pronunţat caracter civilizator. Dar şi mai surprinzător este faptul că partida „roşilor", cum era numită gruparea condusă de Ion C. Brătianu, îşi publică propriul program în ziarul „Concordia" 11 zile mai tîrziu, pe 30 martie 1857, copiind pur şi simplu programul conservatorilor cu excepţia unui singur articol: anulează garantarea proprietăţii, bază a oricărei politici liberale.


423

.v.. Chiar şi numai pentru acest motiv, românii trebuie familiarizaţi cu realitatea istorică greu de acceptat după decenii de îndoctrinare că, pînă la Războiul de Independenţă, liberalii autentici în România au fost reprezentanţii Dreptei conservatoare progresiste, iniţiate de Barbu Catargiu, şi că ceea ce am numit pînă la dezastrul din 1947Partidul Naţional Liberal, a fost la începuturile sale reprezentantul Stîngii socialiste. în momentul în care Ion C. Brătianu a renunţat la idealurile republicane şi socialiste şi a venit la guvernare pe un program liberal de reforme, aplicat unei naţiuni care începuse asimilarea

Ion C. Brâtianu (1821 - 1891)

424


organică a transformărilor spectaculoase produse de guvernarea Cuza cu mai bine de 12 ani în urmă, acest mare bărbat de stat a avut curajul şi puterea de a-şi recunoaşte greşeala: „în loc să ne croim noi viaţa noastră socială, cu ochii aţintiţi atîta timp asupra societăţilor civilizate, am voit îndată să ne ridicăm la nivelul lor. în loc să ne ducem să studiem pe ce căi acele societăţi au mers ca să ajungă la un grad de prosperitate aşa de mare, noi am voit ca cu apariţiunea noastră pe această nouă cale să facem o impresiune celorlalte societăţi civilizate, şi ne-am apucat să facem ca bădăranul de la ţară cînd crede că are ceva bani şi ne-am îmbrăcat în hainele care nu erau de talia noastră". Mesajul se află la originea celor două principii enunţate tot de Brătianu la inaugurarea guvernării sale întemeietoare: principiul liberal „Noi suntem Dreapta acum" şi principiul naţional „Prin noi înşine". Diminuarea importanţei Partidului Conservator şi apoi dispariţia sa ca entitate politică unitară îşi au originea în preluarea hotărîtă şi responsabilă de către Partidul Naţional Liberal a spaţiului politic de Dreapta, a programului economic liberal autentic şi a soluţiei dinastice, nu din motivul ridicol al rămînerii conservatorilor în feudalitate. Fenomenul este simultan cu distanţările progresive de francmasoneria occidentală. Istoricul Apostol Stan are meritul unei remarcabile sinteze: „Se consemnează astfel că forţa mişcării masonice decurgea şi din legătura strînsă cu organizaţiile similare din Franţa. Pentru radicali erau incomode, deoarece propagau abţinerea de la activitatea politică şi reunirea oamenilor de «bine» doar pe terenul luptei pentru răspîndirea instrucţiei şi luminilor culturii, al influenţei şi ajutorului reciproc [...] Iniţiat cu mult timp înainte în tainele masonice — intrînd chiar în loja de la Bucureşti, fondată înaintea aceleia de la Iaşi, dar blamată de aceasta întrucît cuprindea ofiţeri amestecaţi în detronarea lui Cuza — I. C. Brătianu se orientase spre asociaţii secrete cu caracter revoluţionar de tip carbonarist, care aveau doar o aparenţă masonică [...]


425

Văzînd în aceste loji masonice centre potenţiale ale unei opoziţii conservatoare, radicalii îşi propun nimicirea lor". Acţiunea de distrugere a influenţei francmasonice nu a constat doar în trecerea forţată a lojilor în adormire, ci în programul de dezvoltare teritorială a reţelelor de partizani ai grupării radicale, cu care de altfel a organizat conspiraţii, tentative de lovitură de stat şi lovituri de stat. Asistăm, de fapt, la constituirea unui partid politic pe principiul cel mai sănătos al construcţiei de jos în sus. La 24 mai 1875 liderii „diferitelor fracţiuni liberale, printre care I. C. Brătianu, M. Kogălniceanu, G. Vernescu, A. G. Golescu -revenit şi el în sînul curentului liberal -, precum şi conservatorul disident M. C. Epureanu, făceau legămînt să acţioneze laolaltă pentru triumful principiilor liberale. Ei fac şi pasul decisiv, pecetluind alianţa parlamentară printr-o reuniune care punea bazele partidului liberal". Conservatorii au văzut în reuniunea ţinută pe strada Enei în casele maiorului englez Lakeman (Mazar paşa) adunarea vechilor conspiratori într-o nouă coaliţie secretă, nu-mind-o de aceea Coaliţia de la Mazar paşa. în realitate, acolo se constituia Partidul Naţional Liberal. El se va identifica timp de o jumătate de secol cu activitatea politică a lui Ion C. Brătianu şi Ionel L C. Brătianu. Conform mărturiilor păstrate în interiorul partidului, bătrînul Brătianu a fost dezgustat de implicarea francmasoneriei în Comuna din Paris care 1-a îngrijorat în privinţa a două aspecte: 1. Denaturarea caracterului naţionalist al revoluţiei burgheze spre un profil internaţionalist, cu o perspectivă care anula rapid naţionalitatea. 2. Internaţionalizarea revoluţiei avusese în timpul Comunei din Paris un simptom extrem de periculos care demonstra că formele comunismului adună oameni de diferite naţionalităţi în slujba unei noi „religii", le anulează naţionalitatea sub acoperirea termenului uniform de comunişti şi permite ca revoluţia unei naţiuni să fie făcută violent de cetăţeni ai altor naţiuni (în cazul Comune./—evrei, polonezi, unguri, români).

426


în al doilea rînd, din ziua de 13 septembrie 1877, Marele Orient al Franţei, în obedienţa căreia se afla şi francmasoneria română, la propunerea pastorului Desmons şterge din Constituţia sa recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu şi nu mai acceptă conceptul de nemurire a sufletului, rupînd astfel cu vechea legătură creştină a masoneriei medievale. La 10 septembrie 1878, Marele Orient elimină din ritual referirile la creştinism, ca simbol al Marelui Arhitect al Universului, şi scoate Biblia din templu. Scîrbit de jocurile necinstite ale învingătorilor reuniţi în Congresul de la Berlin, Ion C. Brătianu decide să-şi ducă lupta împotriva internaţionalismului francmasonic, împotriva ocupaţiei ruseşti şi a capitalului străin condiţionat. Acum se produce scena în care liderul Partidului Naţional Liberal îşi cheamă fiii, pe Ionel (14 ani), Dinu (12) şi Vintilă (11) şi le ordonă să nu devină francmasoni.

Originile antisemitismului în România Una din erorile de comunicare în relaţia istorie — opinie publică este izolarea fenomenului antisemit în faza sa paroxistică din intervalul 1938-1941. Deja orice enunţ despre antisemitism produce o asociere mentală cu Mişcarea legionară şi mareşalul Ion Antonescu, fapt ce simplifică existenţa Mişcării legionare la o grupare violentă antievreiască, iar din Antonescu face un conducător român care s-a trezit peste noapte să-i martirizeze pe evrei. Persistenţa acestei erori de interpretare a unui fenomen întins pe aproape un secol nu va duce niciodată la curăţarea istoriei de zgura partizanatului politic şi a propagandei. Mai mult, confuzia care se alimentează în jurul antisemitismului românesc are aspecte nocive asupra înţelegerii unor procese politice desfăşurate în cadrul sistemului democratic, cum ar fi identificarea incorectă a curentului politic de Dreapta (cu componentele sale parlamentare, culturale sau economice) cu Mişcarea legionară sau


cu antisemitismul. O privire mai atentă ar putea observa că în momentul în care identifici Dreapta cu antisemitismul, prin mecanismul simplu al logicii trebuie să identifici Stingă cu evreii. Şi în acest loc, adepţii incriminării Dreptei se pun în situaţia de a fi nevoiţi să explice de ce extremiştii de Dreapta erau numiţi de comunişti reacţionari, ca să înţelegem exact la ce anume reacţionau ei. Jocul periculos al identificării Dreptei cu antisemitismul conduce direct la identificarea comunismului cu evreii, şi aici lucrurile se complică rău pentru evrei. Chiar generalizarea fenomenului de xenofobie antievreiască prin folosirea nediscriminatorie şi globală a cuvîntului antisemitism provoacă o întreagă reacţie nediscriminatorie şi globală care suprapune comunismul cu evreimea. Ori, ambele construcţii imagologice sunt false. Dacă vorbeşti de evrei, în general, atunci identificarea evreilor din America, cofinanţatori ai celui mai avansat capitalism, a evreilor din România care, în momentul victoriei comunismului prin ocuparea ţării de către trupele sovietice, au preferat să emigreze în masă în loc să rămînă în regimul aparent creat de ei, a evreilor din Israel care imediat ce au avut ţara pe mînă au făcut acolo un stat capitalist, nu comunist, aliat cu SUA, nu cu URSS, dacă generalizezi, aşadar, asociaţia evrei-comunism, matematica faptelor nu o poate susţine. La fel, dacă identifici curentul de Dreapta din România cu fascismul care a fost o mişcare socialistă în căutarea statului social în Italia, sau cu nazismul care îşi trage numele de la Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania (Natio-nalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei — NSDAP), rişti să te confrunţi cu ridicolul. Antisemitismul românesc nu s-a născut din conflictul comunism — capitalism, ci din conflictul naţionalism — internaţionalism. El provine din interiorul sistemului democratic. Ajungem astfel din nou la marea întrebare dacă sistemul democratic introdus în România a administrat un popor pregătit pentru noul sistem. Mişcarea de eliberare naţională este un concept

428


independent de sistemul democratic, nu s-a născut la români o dată cu apariţia ideilor liberale, motiv pentru care este uşor de constatat că peste tot unde sistemul democratic a fost introdus înainte ca popoarele respective să-şi rezolve problema naţională au apărut şi cea mai puternică reacţie naţionalistă şi cel mai puternic antisemitism. Faptul că Germania se unificase înainte nu este un contraargument, pentru că din punctul de vedere al germanilor procesul nu se încheiase, ideea continuării unificării germane aflîndu-se la originea conceptului de Lebensraum. La originea antisemitismului românesc se află însuşi procesul de constituire a statului modern român, în clipa în care, urmînd principiul naţionalităţilor, revoluţionarii români au declanşat procesele profunde de implementare a instituţiilor democratice, au fost nevoiţi să conducă acest proces paralel cu constituirea păturii, apoi clasei de mijloc liberale. Ori, acest loc fusese rapid ocupat printr-o migrare masivă de evrei, care în cîţiva ani a atins sute de mii de oameni, producînd un dezechilibru etnic în nordestul ţării şi o dominaţie economică extinsă. Fenomenul nar fi fost atît de acut dacă evreii ar fi acceptat o integrare rapidă, dar proiectele sioniste - absolut legitime, în fond i-a derutat şi pe ei într-o perioadă cînd abia îşi găsiseră un cămin vremelnic şi tolerant. Nu întîmplător mişcarea naţionalistă cu accente antisemite s-a născut la Iaşi, veche capitală a Moldovei care a ajuns în a doua jumătate a secolului al XlX-lea să aibă o populaţie majoritar evreiască. Pierderea statutului de Capitală, cu toate frustrările sale, a făcut din Iaşi un centru al „chestiunii evreieşti", care va sfîrşi în pogromul din 1941. Reacţia românească a urmat un curs care poate fi plasat între primele atitudini antisemite din 1839 de la Darabani şi pînă la ultima lozincă antisemită din 1944: Jos iudeo-ma-sonii! Istoria acestui proces este descrisă - pe baza accesului la Arhivele Marelui Orient al Franţei— de istoricul Mihai Dimitri

r


429

•r Sturdza în studiul său Junimea - societate secreta, apărut in • revista Ethos din Paris în 1973. • Cu toate că M. D. Sturdza pune eronat în simultaneitate l apariţia lojii Steaua României (martie 1866) cu apariţia Junimii (1863), Ordinul Masonic Român recunoaşte că Junimea a devenit o societate „de faţă" a lojii, împreună cu primele sale publicaţii — „Constituţiunea", „Gazeta de Iaşi" şi „Gazeta Naţională". Considerată „un refugiu, ca un organism de apărare, unde intelectualii de origină străină, veniţi în bună parte de la Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi, făceau bloc cu boierimea conservatoare şi cu negustorii evrei din fosta capitală", loja Steaua României a fost identificată ca o societate secretă a evreilor aflată în legătură cu Societatea de Cultură Israelită a doctorului Barasch, 1 cu loja străinilor Farul Ospitalier din Brăila şi cu Alianţa Israelită Universală condusă de Adolphe Cremieux. în realitate, pe baza documentelor care s-au putut consulta, această legătură funcţională şi timpurie nu se poate dovedi. Imaginea de „reţea" francmasonică evreiască s-a produs rnai tîrziu, o dată cu izbucnirea „chestiunii evreieşti" prin intervenţia în politica românească a lui Cremieux şi a Alianţei Israelite Universale. Fenomenul infiltrării evreilor în lojile francmasonice este sintetizat de Mihai Dimitri Sturdza: „Pe de altă parte, a doua jumătate a secolului al XlX-lea cunoscu începuturile mişcării iudaiste. Lupta dusă de comunităţile evreieşti, răspîndite prin Europa, pentru cîştigarea de drepturi civile şi politice se desfăşura, din motive lesne de înţeles, în condiţii foarte diferite de aceea întreprinsă de alte naţiuni. Francmasoneria, organizaţie ocultă, ramificată în lumea întreagă, aşezată sub semnul toleranţei naţionale şi religioase, deveni unul din obiectivele de căpetenie ale eforturilor de penetraţie ale comunităţii israelite. Numărul evreilor din lojile masonice se va înmulţi în mod considerabil, prezenţa lor fiind înfăţişată ca o garanţie de umanism şi toleranţă; mai mult, în virtutea unei teorii

430


recente a acelor evrei amestecaţi în luptele revoluţionare, naţiunea evreiască, cea mai oropsită dintre naţiuni, era asimilată cu proletariatul mondial, cea mai oropsită şi deci cea mai revoluţionară dintre clasele sociale. Adevărata democraţie nu putea deci fi concepută în afara unui program politic menţionînd drepturile comunităţilor israelite din ţara respectivă". Dar cum clasa politică românească nu intenţiona să legitimeze statutul naţional al sutelor de mii de evrei emigraţi ilegal din Rusia şi Polonia, Alianţa Israelită Universală a început să se implice în politica românească pentru a o influenţa. Societăţile culturale evreieşti şi lojile francmasonice pe care le dominau au fost chemate să se afilieze programului Alianţei care este încă o dată de subliniat - acţiona în înţelegere cu guvernul francez şi cu cel otoman. Mai întîi s-a implicat în susţinerea lui Alexandru loan Cuza, în schimbul acceptării continuării emigraţiei evreieşti în Moldova, apoi în alegerea contelui de Flandra, cu care Anastase Panu activase împreună în loja franceză Sincere Amitie. Loviţi de alegerea unui german pe Tronul României, conducătorii Alianţei Israelite Universale încearcă mai întîi, cum am văzut, asocierea lui la francmasonerie şi, după reacţia violentă a lui Brătianu, declanşează un proces de transformare a societăţilor evreieşti din diferite oraşe ale României în filiale ale Alianţei, în interior, şi o campanie furibundă antiromânească în presa occidentală, înţelegerea dedesubturilor acestei confruntări, care se află la originea campaniilor de denigrare a statului român din 1867 şi pînă astăzi, îşi găseşte o cale în analiza luptei parlamentare între Petre P. Carp şi Ion C. Brătianu pe „chestiunea evreiască". Petre Carp explica izbucnirea problemei evreieşti pe plan internaţional printr-o manevră politică internă a lui Ion C. Brătianu. Liderul liberal-radical constatase că, după unirea Principatelor, bazinul său electoral este extrem de fragil în Moldova şi atunci a intrat în colaborare cu fracţiunea „taurilor sălbatici",


431

grupare animată de naţionalişti ardeleni care se află la originea curentului naţionalist antisemit din România. Consulul Franţei îi considera „evreofagi, oameni fără nume, fără capacitate reală, fără avere", dar care era în realitate compusă din profesori şi preoţi naţionalişti asociaţi în jurul lui Simion Bărnuţiu. Concepţia lor a fost dezvăluită public de Petre P. Carp: „Urîm pe evrei, îi urîm din convingere, însă nu voim mijloace arbitrare". Se căuta, aşadar, o soluţie administrativă. Gruparea naţionalist-xenofobă a lui Bărnuţiu se afla într-un conflict deschis cu Junimea, cu partida boierilor conservatori şi cu tot ceea ce conţinea „pericol pentru ginta latină", motiv pentru care îi acuza „de a voi să germanizeze Ţările române şi de a vinde ţara evreilor". Ca o concesie făcută acestei fracţiuni, care urma să constituie nucleul liberal moldovean al partidei radicale din Ţara Românească, Brătianu emite din calitatea de ministru de interne o serie de circulare către prefecţi, printre care cea cu nr. 75 împotriva vagabondajului îi atingea direct pe evreii imigraţi ilegal şi fără stare materială, dar care erau doar partea cea mai nenorocită a fenomenului imigraţionist. Totodată, alte circulare cereau prefecţilor să oprească activitatea negustorilor sau întreprinzătorilor evrei din momentul în care expiră licenţele acordate pentru libertatea activităţii lor comerciale şi de servicii. Este actul evident al politicii de blocare a ocupării păturii de mijloc, burgheze şi liberale, de către evrei şi înlocuirea acestora cu burghezia naţională românească, în acelaşi timp, programul politic pregătea oprirea imigraţiei şi îndepărtarea elementului evreiesc nedorit prin imposibilitatea de a le acorda acestora cetăţenia română. Una din circulare avea următorul conţinut: „La toate prefecturele de judeţe ; Prin art. 50 anexat la litera P. a regulamentului şi pagina 60 a colecţiei întîia judecătoreşti pentru partea României de peste Mil-cov, se legiuieşte oprirea Israeliţilor de a fi arendaşi de moşie, prin

432


diferite circulari repetate şi cu cea sub No. 2.269 din 1866 Februarie 5, sunt luate dispoziţi uni pentru România de dincoa de Mil-cov de a se opri Israeliţilor aşezarea prin comunele rurale, cum şi de a se face întreprinzători de hanuri, circiume şi arendaşi de moşie. M-am informat că aceste dispoziţii nu se păzesc pretutin-denea cu exactitate; vă invit dară să observaţi dispoziţia, faceţi a se păzi cu toată stricteţea. Ministru, I. Brătianu" Petre P. Carp va reprezenta plastic reacţia forţelor externe la măsurile administrative ale guvernului, intuind cu perfectă luciditate consecinţele campaniei antiromâneşti: „Mă tem de acea intervenţiune care va zice: A, d-lor! Dumneavoastră înfruntaţi legile omenirei! Ei bine, vom ţepui ţara dumneavoastră şi vom opri orice contact între dumneavoastră şi restul lumii. Şi atunci vom vedea că răul ce îl facem noi evreilor ni se va înapoia cu camătă". în apărarea sa, Ion C. Brătianu a explicat că circularele emise erau doar o punere în aplicare a unor ordine venite de la Poartă, ca putere suzerană, într-adevăr, Constantinopolul transmisese la Bucureşti o serie de cereri energice pentru reprimarea „bandelor înarmate de vagabonzi, trecînd clandestin Dunărea, venind din Rusia, în ajutorul comitetelor naţionale bulgăreşti". Era vorba despre o mişcare de sprijin a unor grupuri de bulgari naţionalişti, iniţiată de Rusia în continuarea programului său balcanic, prin agenţi acoperiţi, dar care se ocupau şi cu topometria, cartografi-ind România de la nord la sud. Brătianu ştia că în acţiune sunt implicaţi şi finanţatori evrei, dar şi oameni simpli cărora li se dădea astfel un căpătîi. Aşadar, sub autoritatea Porţii şi îndemnul insistent al Franţei, inteligentul Brătianu a dat circularele împotriva vagabonzilor care îi loveau în primul rînd pe evrei, căci „bandele bulgăreşti" se aflau în realitate sub totalul control


433

al omului său, Eugeniu Carada. Ca o paranteză, gruparea naţionalistă bulgară va intra în acţiune în mai 1876 prin revoluţia pornită de la Giurgiu de agentul Serviciului de Informaţii român, eroul bulgar Hristo Botev. Ion C. Brătianu a ţinut atunci, în aprilie 1868, un discurs memorabil care conţine esenţa „chestiunii evreieşti" şi se identifică şi astăzi ca singura explicaţie logică, din contemporaneitate, pentru atitudinea românilor şi a statului român: „Astfel, cînd România s-a emancipat şi a intrat în drepturile şi autonomia ei, acei care se aflau în ţară n-au fost nici decum goniţi — căci ei deveniseră români, se identificaseră cu noi, şi s-au putut bucura de aceleaşi drepturi ca şi indigenii în Ţara Românească. Foarte puţini mai rămăseseră care păstrau încă urme de originea lor străină, în Moldova însă n-a fost tot aşa, fiindcă Moldova a avut de vecini pe poloni şi pe ruşi care se aflau în aceleaşi condiţiuni ca şi noi, adică cu o clasă privilegiată şi cu una legată de glebă, de pămînt. Acolo străinii şi mai ales evreii aveau aceleaşi avantaje în comerţ ca şi grecii în Muntenia. Dar în Polonia, ca şi în Ungaria, ei erau expuşi la o persecuţiune religioasă foarte mare. Prin urmare, israeliţii, găsind în Moldova aceleaşi condiţiuni de speculă şi o protecţiune absolută religioasă, aceasta a făcut ca ei să năpădească cu toţii în Moldova. Iată dar cauza invaziunii lor în partea de peste Milcov. Prejudecăţile timpilor trecuţi însă tot existau; se credea că religiunea mosaică e inimica perpetuă a religiumi creştine şi că creştinii trebuie să fie într-o inimiciţie eternă cu israeliţii [...] Cînd a venit emanciparea poporului român, cînd ţăranul nu a mai fost ţintuit de pămînt, cînd era destul să fie cineva român de orice treaptă socială ca să fie respectat, au vrut şi românii să se ocupe cu comerţul şi industria, să se facă şi ei arendaşi, cîrciumari, însă au găsit locurile acelea pline, ocupate de un element străin".

434


în continuarea acestei logici, pe măsură ce Brătianu devenea marele om politic recunoscut, devenea omul de stat responsabil pe care îl ştim şi se îndepărta de accentele aspre ale confruntării sale cu invazia evreiască din Moldova şi Basarabia, mişcarea naţionalistă xenofobă şi-a continuat drumul său independent, căutînd o cauză a acelei invazii. Aşa apar tezele naţionalismului creştin de mai tîrziu, pe care le-a adoptat şi Mişcarea legionară incipientă, înainte să nască binecunoscutul curent fi-lofascist italian, pe de o parte, şi să fie infiltrată masiv cu comunişti, pe de altă parte: 1. Prezenţa masivă şi ilegală a evreilor în Moldova, precum şi acapararea comerţului sunt consecinţa compromisului făcut cu evreii de clasa politică românească. Ea trebuie pedepsită. 2. Marea migraţie evreiască a fost o acţiune pusă în aplicare de Rusia pentru a-şi crea o bază politică prorusă într-o ţară unde poporul îi ura pe ruşi. De aici, ideea că evreii sunt agenţii ruşilor, în perioada bolşevismului, imaginea aceasta s-a contu rat definitiv. 3. Activitatea societăţilor culturale, afiliate Alianţei Israelite Universale, a lojilor francmasonice conduse de evrei şi a celor româneşti influenţate de aceştia, la care se adăuga acţiunea ostilă României venită public din partea organizaţiilor evreieşti mondiale, condiţionarea politicii româneşti, a recu noaşterii internaţionale şi a dreptului de implant economic străin au condus la conceptul de iudeo-masonerie — inamic deschis al poporului român. Un alt fenomen, pornit însă din interiorul comunităţii evreieşti, s-a adăugat acestui proces de denaturare a sensului revoluţionar al emancipării evreilor, în memoriile sale, Carol I citează concluzia agentului francez Desjardins care la începutul călătoriei de informare în România era favorabil evreilor, iar la sfîrşitul ei şi-a schimbat atitudinea: „Evreii sunt străini pe

J


435

pămîntul României, nu numai prin limbă şi obiceiuri, ci şi prin spirit şi vor să rămînă străini". Ultimele cuvinte sintetizează -poate întâmplător - toată drama. „Vor să rămînă străini" înseamnă refuzul de a se integra, de a fi asimilaţi, înseamnă tentativa de a prelungi un statut incert: străini, dar cu drepturi egale cu cetăţenii români, aşezaţi în interiorul unui stat, dar pregătiţi oricînd să plece. Bineînţeles că dincolo de această indecizie se aude strigătul de deznădejde al unui popor condamnat să umble prin lume în căutarea statului său, dar cuvintele de ordine ale sionismului incipient i-a pus în situaţia de a intra în conflict direct cu naţiunile europene din Est care se grăbeau să se constituie. Asupra realităţii constituirii unui corp francmasonic evreiesc în România — acela invocat de legionari cu termenul de iudeomasonerie — istoricul Mihai Dimitri Sturdza ne pune la dispoziţie scrisoarea trimisă de Armând Levy lui Cremieux la 31 august 1879, în care scria: „Mi se pare că singurul mijloc pe care îl avem pentru a împiedica un mare rău este de a provoca, prin intermediul societăţilor sioniste, formarea unui număr mare de loji, în principal de Rit Scoţian Antic şi Acceptat, în parte aflate sub obedienţa Marelui Orient al Italiei, în parte sub obedienţa Supremului Consiliu al Franţei. Şi asta, în condiţiile în care, din fiecare grupă sionistă, vreo zece membri, fără a înceta să aparţină mişcării sioniste, să constituie o lojă masonică care să facă apel la acei creştini care ar fi disponibili să intre". în condiţiile transformării Partidului Naţional Liberal în principal luptător al cauzei independenţei, însoţit de rezervele şi reacţiile sale dure la adresa intereselor economice evreieşti, Alianţa Israelită Universală a încercat apropierea de membrii Partidului Conservator şi de Junimea. Ideea era aceea a constituirii unui partid opus liberalilor şi favorabil evreilor, dar momentul ales a fost cît se poate de nepotrivit. Cu excepţia lui Mihail Kogălniceanu care a acceptat oferta din oportunism

436


politic, toţi ceilalţi lideri conservatori marcanţi au mers doar o scurtă bucată pe acest drum. Lojile francmasonice înfiinţate din inspiraţia Alianţei Israelite Universale, cu scopul de a constitui nucleul dur al viitorului partid, au sfîrşit prin a fi lovite de Brătianu, izolate în afara puterii politice şi identificate ca „evreieşti". Ele şi-au continuat activitatea sub cele mai fanteziste denumiri — Alexandru cel Bun, Aprodul Purece, Călugăreni, Horea, Marea Neagră, Minai Viteazul, Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare, Unio Dacorum. Prezenţa evreilor în loja Unio Daco-rum (Unirea dacilor) a trezit prin 1925 destule ironii. Destrămarea programului Alianţei prin lojle francmasonice este ilustrată de dispariţia vechii loji Steaua României. Istoricul Minai Dimitri Sturdza descrie cele patru fragmente rămase pe urma acestei disoluţii: 1. Junimea devine o societate literară fundamentală pentru cultura română şi pentru încheierea procesului de emancipare a poporului român. 2. Evreii se grupează în loja francmasonică Paix et Union. 3. Boierii atraşi de politică se constituie în aripa junimistă a Partidului Conservator. 4. Gruparea mondenă din Iaşi constituie /ocÂ'eycfubul. Istoricul evreu Carol lancu afirmă în lucrarea sa Le combat internaţional pour l'emancipation des Juifs de Roumanie că „evreii din România au fost ultimii din Europa cărora să li se recunoască dreptul de cetăţenie, abia la sfîrşitul primului război mondial, în 1919". Este o constatare egală cu realitatea istorică. Cum subiectul prezentului volum nu este „problema evreiască", ne vom rezuma să arătăm că ea a influenţat istoria consolidării statului modern român şi că a produs în timp o identificare a lojilor francmasonice cu nişte nuclee evreieşti antinaţionale. Constituirea Partidului Evreiesc şi a Uniunii Federaţiilor Evreieşti din România, cu reprezentanţi în Parlamentul României,


finanţate de la buget şi cu activitate publică transparentă, nu va îndepărta bănuiala constantă că sub acoperirea cererii legitime de dobîndire a cetăţeniei se ascundea intenţia de a obţine controlul asupra ţării. Abia recent teza conform căreia francmasoneria este de origine evreiască a primit o lovitură demolatoare. Istoricii francmasoneriei considerau că începuturile acesteia se află în timpul regelui Solomon, care ar fi adus din cetatea Tyr pe arhitectul şi constructorul Hiram Abif pentru a construi Templul din Ierusalim. Nu exista o atestare documentară a acestui fapt, ci doar o tradiţie păstrată în mediile francmasonice, pe baza căreia se sprijină şi unele ritualuri iniţiatice. Hiram ar fi fost asasinat de trei calfe, după ce i-ar fi smuls secretele construcţiei. De aici ar fi început istoria francmasoneriei. Iată însă că doi cercetători britanici, Cristopher Knight şi Robert Lomas, demonstrează într-o lucrare publicată în 1996 (The Hiram's Key) că începuturile francmasoneriei se găsesc în Egipt, cu mult înainte de domnia regelui Solomon. Ei au identificat o similitudine evidentă între idealul masonic şi conceptul central al spiritualităţii teologice a Egiptului antic - zeiţa M'aat (Maat), pe care 1-a noi 1-a descris exemplar marele egiptolog Constantin Daniel: „Evoluţia proceselor din natură, dar şi prezenţa bunelor moravuri în viaţa obştească a oamenilor se întemeiază pe Maat. în Maat se concentrează astfel toate forţele şi tendinţele juste pe care e construită ordinea naturală şi socială; Maat se traduce cel mai exact prin adevăr şi dreptate [...] Egipteanul trebuia să se aducă pe sine însuşi (la ofrandă) o dată cu zeiţa Maat, deci să fie în starea ei, să se identifice cu ea. Această identificare nu se realizează doar prin mijloace exterioare, ci printr-o transfigurare totală a omului, a cărui viaţă trebuie să fie dreaptă şi să genereze dreptate". Cercetătorii britanici au găsit, de asemenea, similitudini frapante între ritul egiptean de consacrare a faraonului şi cel de

l

438


iniţiere în gradul 3, acela de maestru, din francmasonerie. Cele două coloane devenite simbol al francmasoneriei erau cele două coloane pe care erau aşezate, în mitologia egipteană, Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus. Cele două simboluri ale zeiţei Maat erau şarpele (îl regăsim în simbolul medicinii moderne şi încolăcit pe două coloane în simbolul dolarului) şi ochiul, a cărui înscriere într-un triunghi nu mai are nevoie de exemplificări. Sinteza acestei similitudini este raportul direct şi organic între material şi spiritual, reprezentat prin construcţia fizică şi intelectuală la care omul poate fi iniţiat, fie că învăţă să edifice o piramidă sau o catedrală (ca aspect exterior), fie că învăţa cum să se edifice pe el, ca aspect interior şi superior al umanităţii sale. Pe fondul conflictului între capitalele Theba şi Xois (Sais) ale celor două regate egiptene, în jurul anului 1570 î.Ch., s-a produs un acces al unor înalţi demnitari egipteni de origine evreiască -este numit marele vizir losif, personajul biblic - la secretele iniţierii şi la geometria de origine cosmică a marilor construcţii. Fenomenele au, aşadar, o origine foarte îndepărtată şi nu trebuie suprapuse perioadei de aur de sub domnia fericită a regelui Solomon (970 - 931 î.Ch.). Va trebui însă să constatăm că din perioada napoleoniană şi pînă la al doilea război mondial, în Europa s-a declanşat o adevărată „febră egipteană" a descoperirii secretului piramidelor, a hieroglifelor, a mormintelor faraonilor, a dezgropării monumentelor egiptene şi aducerii lor în Europa şi Statele Unite. Cîteva mari capitale au în centrul lor urbanistic un obelisc egiptean autentic (Washington, Paris, Roma). Elefanţi împăiaţi sau construiţi din piatră au devenit simbol al revoluţiei (sala în care s-a decis alegerea Iui Cuza se numea „a Elefantului"). Parcă, o dată cu victoria ideilor revoluţionare, cineva îşi căuta rădăcinile. Căutarea s-a făcut în Egipt, nu în Palestina.


439

i, Mişcarea francmasonică din secolul al XVIII-lea, implicată în politic, specula tendinţa de socializare a societăţii, accentuînd principiul vechi al egalităţii. Unii monarhi care nu conduceau doar regate şi imperii, ci şi procese de conştiinţă - cum a fost Friedrich al II-lea în Germania —, căutau o înţelegere şi o apropiere de alt tip cu supuşii săi cei mai umili. Monarhii luminaţi - o formulă prea bine suprapusă pe sinteza actului iniţiatic francmason pentru a nu fi de inspiraţie francmasonică — erau tocmai acei regi şi împăraţi aflaţi în căutarea unui sistem de comunicare cu naţiunile. De aici provine şi constatarea surprinzătoare că într-o lojă francmasonică un cetăţean oarecare putea avea egaJ un prinţ, aspect care în lumea profană s-a numit romantism şi a generat întregul curent cultural, de la poveştile Fraţilor Grimm şi Nunta lui Figaro la filmele hollywoodiene cu oameni simpli care ajung prinţi, regi, oameni foarte bogaţi şi fericiţi. Atunci a fost iniţiată industria happy-end-ului. în momentul în care moştenitorul de sînge al unui titlu nobiliar, împreună cu întreaga sa legitimare divină, acceptă să nu mai fie intermediar privilegiat între Dumnezeu şi oameni, se produce o reformă, iar în clipa în care este înlocuit în această funcţie de orice cetăţean instruit (iniţiat), avem de a face cu o revoluţie. Mai explicit: avem de a face cu partea cea mai adîncă a unei revoluţii, cu începutul ei imperceptibil şi exclusiv ideatic. De aici a pornit o transpunere profană în ceea ce s-au numit revoluţii moderne, cu toate schimbările lor violente pe care le cere orice trecere de la idee la practică, înţelegerea exactă a revoluţiei s-a produs întotdeauna postrevoluţionar, căci în faptul imediat al revoluţiei acţiunile au fost de jos şi pînă sus pornite ca mişcări inconştiente ale unui ideal. Fenomenul francmasoneriei speculative poate fi confundat cu un scenariu doar în măsura în care se poate demonstra — vezi la Franţois Furet înlocuirea statului cu un ideal despre stat - că la originea apariţiei sale moderne se

440


află o soluţie pentru egalizarea indivizilor. Se poate constata că principiul naţionalităţilor lăsase o problemă nerezolvată - cea evreiască — şi că în momentul în care evreii europeni au început organizarea lor solidară şi lupta pentru obţinerea drepturilor de care beneficia lumea civilizată, principiul naţionalităţilor s-a întors împotriva lor. Marea finanţa care susţinuse revoluţia europeană revine acum la destinul etnic, declanşînd o imensă campanie de regenerare internă şi de revendicare externă internaţională. Este ceea ce a răscolit sentimentul proaspăt naţionalist şi a condus la constituirea mişcării naţionalist-creştine de Dreapta în Europa. Faptul că în 1877 Marele Orient a decis să renunţe la semnificaţiile creştine şi la ritualul cu Biblia pe altar, luînd direcţia sa atee, a pus şi Biserica în poziţie de confruntare deschisă. Exagerările şi excesele antisemite declanşate de curentul naţionalist creştin au făcut ca inclusiv credibilitatea unui scenariu francmasonic de revoluţionare socială a Europei să scadă, iar multitudinea de catastrofe întîmplate de atunci în Europa - Revoluţia franceză şi Teroarea, primul război mondial, al doilea război mondial, holocaustul evreiesc şi comunismul - demonstrează că dacă a existat o idee iniţială şi un scenariu francmasonic, acestea s-au terminat de fiecare dată extrem de prost. Studierea rolului jucat de francmasonerie în constituirea statului modern român se adaugă conceptului modern de istorie paralelă. Vom constata că, dincolo de istoria oficială bine cunoscută, a existat un filon secret care, asemeni unui rîu subteran, a curs neştiut şi cu propriile sale meandre, alimentînd la suprafaţă istoria cunoscută, tocmai de aceea plină de salturi, cotituri neaşteptate şi acţiuni contradictorii, aparent inexplicabile. Toate loviturile de stat şi tentativele de lovitură de stat petrecute în secolul al XlX-lea în România au cunoscut un grad mai mic sau mai mare de implicare a francmasoneriei. Nevoia de a acţiona


441

secret împreună cu tentaţia de a schimba conducerea ţării prin lovituri politico-militare au fost simptome ale tranziţiei spre statul democratic modern, la care, odată ajuns, partidele politice făceau politică la lumina zilei, iar regele reprezenta un stat independent şi suveran autentic.

Statueta egipteana a zeului Serapis, purtînd crucea pe cap, simbol al „vieţii care va sa vie".

Statuetă descoperita de Heinrich Schliemann la Troia, purtînd svastica drept simbol al fertilităţii.

Filosoful Emest Renan (1823-1892) „Naţiunea înseamnă sa ai o glorie comună în trecut şi o voinţa comuna în prezent."

Soldatul în revoluţie: „Nu-ţi face probleme, vei fi împuşcat." (gravura de epocă).

M.SADOVKANU

MAKCEI.SHAPIKA

ION DEIASTUPARU

CONSTITUŢIA REGULAMENTUL GENERAL FRANCMASONERIEI UNIVERSALE CU UM ISTORIC AL FRANCMASONERIEI AB ORIGINE MUNOi Şl CU EXPLICAŢIILE NECESARE BKOŞURĂ MASONICĂ

Fiului meu, VLAD ALEXA ALEX MIHAI STOENESCU ISTORIA LOVITURILOR DE STAT IU ROMÂNIA 1821-1999 vol.2 Eşecul democraţiei române Cuprins Introducere Capitolul I DOUĂ GUVERNĂRI DECISIVE:LASCĂR CATARGIU (1871-1876) ŞI MAREA GUVERNARE LIBERALĂ (1876-1888) Capitolul II - RĂSCOALA DIN 1888 Capitolulul III - MAREA RĂSCOALĂ DIN 1907 Capitolul IV - O FARSĂ SINISTRĂ: „RESTAURAŢIA" (7-13 IUNIE 1930) Capitolul V - EVOLUŢIA DREPTEI ROMÂNEŞTI ÎNTRE 1880 ŞI 1930 CINCI DECENII DE NELINIŞTE

Introducere Am văzut în primul volum că perioada de început a constituirii statului modern român poate fi identificată între 1859 şi 1871, avînd drept repere limită Unirea şi guvernarea salvatoare a lui Lascăr Catargiu. Extensiile preliminare ale acestei periodizări formale au atins problematica afirmării instituţionale a naţionalităţii prin componenta naţională a mişcării lui Tudor Vladimirescu, precum şi prin meandrele ezitante, dar progresiste, ale revoluţiei din 1848. Nici unul dintre aceste evenimente nu a creat instituţii; ele au fost impuse prin lovitura de stat din 2 mai 1864 şi prin regimul cezarist al lui Alexandru loan Cuza. Deceniul opt debutează cu primele măsuri sistematice de consolidare a modelului democratic prin opera remarcabilă a guvernării Lascăr Catargiu (1871 - 1876), dar aduce la luciditate şi o serie de tendinţe radicale a căror evoluţie nu era pe deplin oprită. Abia „Marea guvernare liberală" (1876 - 1888) pune bazele statului democratic consolidat. Procesul revoluţionar — aşa cum este el definit prin modificările de structură întinse pe perioade lungi de timp — era deja evident, bine conştientizat de toate forţele politice şi ajunsese cu prelungirile sale reformiste şi educaţionale pînă la nivelul ţărănimii. Ceva fundamental se petrecuse în relaţia ţăranului cu statul său: „statul" venea la el şi îl informa asupra unor procese politice care urmau să-i schimbe soarta; „statul" îl anunţa că face parte dintr-o naţiune în care el, ţăranul, constituie baza. Eşecurile proceselor revoluţionare iniţiate de paşoptişti şi bruscate de Alexandru loan Cuza şi-au găsit cauzele în persistenţa rezistentă a imaginii de stat-agresor pe care o avea noua administraţie în ochii ţăranului. Abia în momentul în care reformele instituţionale — în primul rînd cele educaţionale şi funciare — au ajuns la nivelul comunităţilor rurale şi „statul" a fost identificat drept o putere care încearcă să-i amelioreze condiţiile de viaţă, ţăranul a început să creadă într-o relaţie cu această putere. Fenomenul nu 1-a mai apucat pe Cuza, dar a surprins în plină evoluţie şi maturizare forţele politice. Tipul de relaţie cu puterea oferit ţăranului a fost votul, cu tendinţa sa de sufraj universal. Aici, aşa cum vom vedea, relaţia a fost parazitată de la început de felul în care 1

i-a fost pus la dispoziţie votul, în această perioadă, pe un interval de numai trei ani, românii au fost supuşi la trei plebiscite înscenate de puterea politică şi evocate savuros de Caragiale prin personajul Farfuridi din O scrisoare pierduta. Nimeni nu poate crede astăzi în veridicitatea acelor plebiscite, în al doilea rînd, problema sufragiului universal a copiat tara genetică a statului român, astfel încît bătălia generoasă a unui Nicolae Bâlcescu sau Mihail Kogălniceanu pentru ca ţăranul să înţeleagă dependenţa statului de el, s-a transformat repede într-un nou tip de agresiune, cea politică. Ideea că ţăranul trebuie să conştientizeze puterea pe care o are în mînă, prin simpla votare a unui reprezentant politic, că acesta depinde de votul său şi că guvernarea aleasă are obligaţia să-şi întoarcă serviciile către cel care a votat stă la baza oricărei democraţii sănătoase, în România, încă de la început, votul ţăranului a fost smuls. Ţăranul a fost nevoit să-1 dea, a fost constrîns să-1 ofere unui anumit candidat sau pedepsit pentru că nu 1-a dat cui trebuia, întregul sistem politic românesc sprijinit pe agresiunea asupra libertăţii de a alege a denaturat de la început sistemul democratic din România. El a devenit curînd clientelar. De la pragul dintre secole, destinul statului modern român a depins de capacitatea partidelor de a se adapta proceselor complexe pe care le-a presupus trecerea la sistemul democratic şi la economia capitalistă. Fenomenele parazitare prezentate mai sus au fost generate de blocajul conservatorilor într-o concepţie tradiţională asupra economiei, dar imposibil de pus în practica, anume că România nu poate fi decît o ţară agricolă, construită fundamental pe relaţia armonioasă dintre moşier şi ţăran. Liberalii, mai ales gruparea tînârâ condusă de Ionel I.C.Brătianu, priveau situaţia ţăranilor în perspectiva transformării, cel puţin a jumătate dintre ei, în proletari, pe măsura dezvoltării unei industrii autohtone. Ei au fost mai aproape de proiectul realist şi mai convinşi de necesitatea descongestionării mediului rural românesc de o masă a ţărănimii ameninţată de sărăcie. Ceea ce se instalase în România după lovitura de stat din 1864 era considerat un sistem democratic bugetar, care nu se sprijinea pe muncă, pe eficienţă şi pe producţie capitalistă, ci pe un dirijism birocratic montat la putere, ca un aparat gata făcut, pentru a gestiona centralizat deficienţele de construcţie ale statului, în realitate, suveranitatea obţinută prin lupta întinsă pe mai multe decenii a avut nevoie de împrumuturi masive din străinătate — mai ales din Franţa şi Germania — cu care s-au finanţat administraţia şi partidele, acoperindu-se prin artificii bugetare lipsa de eficienţă a economiei, fragilitatea bogăţiei care se putuse acumula prin exportul de grîne şi materii prime. Independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a României erau realităţi incipiente, risipa enormă de resurse materiale şi energii politice împiedicînd, de exemplu, organizarea teritorială a unei armate susţinute logistic de o economie prosperă, după modelul german, astfel încît orice tentativă de presiune să primească o ripostă imediată pe cele două căi în care românii au excelat: o diplomaţie activă şi flexibilă, dublată de vitejia şi spiritul de sacrificiu al militarilor săi. Nu trebuie uitat nici o clipă că, în configuraţia de atunci a României (fără Transilvania şi Basarabia), o armată bine echipată şi instruita, dispusă într-o amplasare teritorială strategică, avea posibilitatea să descurajeze orice agresiune venita prin una din cele trei direcţii strategice, simultan cu o asigurare diplomatică pe altă direcţie strategică. Era, oricum, un cîştig important faţă de situaţia României din trecut, cînd teritoriul său reprezenta doar un coridor de trecere. 2

Tot ca o consecinţă a erorilor de construcţie, precum şi prin efectul dependenţei financiare de exterior, mă încumet încă de pe acum să afirm că ceea ce numin curent corupţie politică — cu aspectul trivial al „tragerii" banilor şi foloaselor din orice afacere cu statul — a fost un fenomen inevitabil. El este tipic democraţiilor bugetare şi birocratice, iar prevederile constituţionale şi legile aspre împotriva corupţiei au suportat fie blestemul ridicolului, fie pe cel al caducităţii. A lupta contra corupţiei înseamnă a lupta contra unui astfel de stat. Nu îl schimbi din temelii, nu omori corupţia. Mai devreme sau mai tîrziu, cine porneşte lupta împotriva corupţiei, arestînd oameni şi falimentînd instituţii, şfîrşeşte în abuz paradoxal, se blochează într-un loc de unde nu poate merge mai departe, pentru că ar lovi baze fundamentale ale statului, sau se prăbuşeşte în eşec personal. Problemele cu care se confruntă ţara noastră in anii 2000 nu sunt o noutate, nici măcar nu sunt determinate de celebrul complex al trecerii inedite de la comunism la capitalism. Ele sunt copii fidele şi la fel de insurmontabile ale fenomenelor prin care România a trecut în multe crize politice, economice şi sociale anterioare perioadei comuniste. Structural, între statul din 1864 şi cel din 2000 nu este nici o diferenţă. Astăzi, la 130 de ani de la momentul de cumpănă al abdicării domnitorului Carol I şi de la salvarea naţiunii prin guvernul Lascăr Catargiu, avem privilegiul de a putea cerceta cu atenţie actele publice şi secrete ale puterii politice din trecutul nostru şi avem dreptul de a trage concluzii. Aceste concluzii pot avea efecte asupra electoratului şi clasei politice de astăzi, în măsura în care de ambele părţi — cercetător şi cititor — funcţionează clipa de luciditate a desprinderii din fascinaţia pe care continuă să o producă „istoria" despre sistemul democratic implantat artificial în 1864. Numai acel ochi capabil să iasă din peisajul obişnuit al mecanismelor stereotipe oferite de societatea românească va reuşi să înţeleagă faptul că tipul de stat şi modalităţile de implementare a acestuia au fost greşite din start, alese după un model frumos, dar nepotrivit. Ideea dominantă, pentru care m-am încumetat să analizez crizele României, marcate prin lovituri de stat şi revolte populare, este aceea că o cunoaştere profundă şi necosmetizată a istoriei noastre ar trebui să ne împiedice să repetăm erorile acelor timpuri. Trebuie să înceteze mania găsirii vinovatului în afara ţării, printre duşmani ireductibili. Toate crizele majore care au zguduit statul român îşi au originea în interior. Numărul mare al acestor crize si repetarea lor ciclică sunt o expresie a erorilor de construcţie ale statului. Necorectarea la timp a acestor erori va conduce la repetarea crizelor după acelaşi patent. Cititorul va putea observa uşor că între atitudinea Armatei în tulburările de la Craiova din 1860 şi cea de la Timişoara din 1989, că între numeroasele mişcări de stradă provocate sub acoperire socială, dar urmărind scopuri politice, şi mineriade este o similitudine izbitoare, că mişcarea separatistă de la Iaşi din 1866 şi mişcările etnice de la Tîrgu Mureş din 1990 seamănă în comportamentul forţelor angajate, inclusiv în ce priveşte apariţia noilor servicii de informaţii, că descrierea clasei politice româneşti este aceeaşi în 1907, de exemplu, cu cea de astăzi. Şi de fiecare dată, în fiecare deceniu critic, învăţaţii, ziariştii, oamenii simpli au arătat cu degetul către modele de societate şi de stat din Occident. Pe cit este de clar că aceste modele nu vor fi atinse niciodată, pe atît de necesar este ca România sâ-şi găsească, în sfîrşit, propria formă de civilizaţie moderna. Ea trebuie să asigure întregul confort al bunului trai, relaţia naturală şi directă dintre cetăţean şi stat, securitatea internă şi externa, fără a cumpăra toate aceste avantaje cu preţul deteriorării identităţii naţionale şi culturale, a religiei 3

ortodoxe şi a istoriei sale eroice. Pînă cînd nu va fi atins acest model propriu, poporul român va râmîne profund naţionalist, agitat şi uşor de păcălit. Autorul Capitolul I DOUĂ GUVERNĂRI DECISIVE Lascăr Catargiu (1871-1876) şi Marea guvernare liberală (1876-1888) Moto: De cîte ori geniul ajunge să aibă cuvînt la neamul în care s-a născut, timpurile moarte se sffrşesc şi încep timpurile vii. SIMION MEHEDINŢI Ziua de 11 martie 1871 a fost una din acele date pe care naţiunea le uită, dar care au influenţat destinul ei într-o măsură decisivă. Istoriografia noastră are acest obicei de a hiperboliza anumite date — cum este cea de 24 ianuarie 1859 —, la care s-au luat decizii importante, dar fără efect juridic, nu capitale, şi de a lăsa în uitare — cum este ziua de 11 decembrie 1861, dată la care s-a produs în fapt Unirea — acele aspecte politice şi juridice, pe care, bineînţeles, istoriografia străină nu le uită. Din acest motiv, continuăm să protestăm şi să ne manifestăm indignarea pentru conţinutul unor enciclopedii, al unor lucrări apărute în străinătate, al unor hărţi şi studii care judecă rece, instituţional şi metodic evoluţia statului român, sub permanenta suspiciune a unei atitudini negative faţă de ţara noastră. Aşa cum am arătat în primul volum, în dimineaţa zilei de 11 martie 1871, la ora 10.00, domnitorul Carol I a convocat la palat fosta Locotenentă domnească (Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi col. Haralambie) de la care preluase puterea în 1866, şi le-a înmînat membrilor actul de abdicare1. După o oră de insistenţa din partea celor doi oameni politici, Carol acceptă „cu cea mai mare silă"2 să mai reflecteze, cu condiţia ca românii vor fi în stare să prezinte o listă de guvern şi să treacă Bugetul prin Parlament. Adusă în Parlament de Lascăr Catargiu în jurul orei 13.00, chestiunea declanşează o adevărată hărmălaie care nu încetează decît la ora Gestul s-a produs ca urmare a paralizării guvernului în faţa demonstraţiilor şi atitudinii violente a presei cu ocazia victoriei Germaniei în războiul franco-prusac. Colonelul Haralambie era plecat, astfel că actul de abdicare a fost predat celor doi oameni politici, un conservator şi un liberal-radical. 2 Memoriile regelui Carol I ol României, Ed. SCRIPTA, Bucureşti, 1993, voi. 2, p. 166. 18.00, fără nici o decizie. Mulţimea insurgenţă adunată pe străzi şi incitată la violenţă de prezenţa unor subunităţi ale armatei hotărăşte să se deplaseze spre palatul domnitorului pentru a-1 răsturna. Prefectul Poliţiei îl informează pe Carol asupra iminentului asalt al mulţimii şi, în momentul în care i se cere să asigure paza şi siguranţa instituţiei, înaltul funcţionar îşi dă demisia, în aceste condiţii dramatice, alături de Carol I nu se mai afla decît Lascăr Catargiu. Guvernarea salvatoare 4

Cu toate că Lascăr Catargiu a rămas în memoria istoricilor şi a supravieţuitorilor holocaustului comunist cu imaginea unui bătrîn înţelept şi echilibrat, în 1871, cînd a jucat marele său rol istoric, era un bărbat în plină maturitate. Avea 48 de ani şi conducea gruparea conservatoare, fiind el însuşi boier din ramura moldoveana a Caţargiilor şi urmaş politic al lui Barbu Catargiu. Lascăr Catargiu era, alături de Ion C. Brătianu şi Ion Ghica, o autoritate recunoscută şi respectată. Echilibrul său proverbial venea dintr-o anumită luciditate tipică omului politic versat, critic, dar şi responsabil, dublat de un patriotism robust. Caragiale îl vedea astfel: „Sub înfăţişarea aceea blajină, nimini, poate, nu ştie cîţă tenacitate şi-cîtă energie stau ascunse; îndărătul acelor doi ochi blajini, stă dîrză o voinţă neîncovoiaţă; sub chipul acela de răzeş plin de bonomie naivă, e totdeauna deşteaptă la pîndâ cea mai sigură judecată politică, cea mai adîncă dibăcie de om de stat. Toate acestea, pe un fond moral fără cea mai mică imputare"3. Un portret ne-a lăsat şi Nicolae lorga: „Bătrînul greoi şi gîrbov, cu faţă rotundă roşie şi pârul rar pe care-1 tăia circonflexul unor mustăţi paşnice de blînd Bismarck român, avea, după spusa cuiva care 1-a cunoscut bine, marea însuşire decisivă de a asculta liniştit, pe rînd, fără o întrerupere, o tresărire, un gest, şi pe unii şi pe alţii dintre aceia care aveau o pregătire de care el însuşi rămăsese cu totul străin, pentru ca, la urmă, cînd, din atîta discuţie, nu mai rămăsese nimic şi nu se mai putea înţelege nimic, să indice pe «dumnealui care are dreptate», şi alegerea era oricînd fără greş"4, în istoria României moderne, acest om politic apare în prim-plan numai în situaţiile disperate, găsind de fiecare data acele cuvinte convingătoare şi puţine, aducătoare de soluţii- La momentul de cumpănă al detronării lui Cuza, preia conducerea Locotenentei, pentru ca imediat să dea României prima sa Constituţie democratică (1866); în clipa declanşării mişcării separatiste de la Iaşi, Lascăr Catargiu se duce în marele oraş moldovean, al cărui prefect fusese sub Vodă Sturdza, şi nu ezită să aplice forţa; mult mai tîrziu, în 1891, pronunţă în faţa reginei Elisabeta celebra frază de refuz a căsătoriei prinţului moştenitor Ferdinand cu Elena Vâcărescu: „Aiasta se poate, dar atunci Dumnealui rămîne un simplu particuler!", atitudine ce rezolvă o nouă gravă criză dinastică. Guvernul format de Lascăr Catargiu în acea noapte de mare pericol îl avea pe gen. Christian Teii la Ministerul de Război, pe Gheorghe Costaforu ca ministru de externe, pe Nicolae Kretzulescu la Justiţie, iar la Ministerul de Finanţe pe Petre Mavrogheni. Pentru a înţelege ce ar fi însemnat abdicarea lui Carol I în primăvara anului 1871 să facem apel la o analiză pertinenţă: „Punerea în discuţie de către puterile interesate a existenţei Unirei. Primejdia mişcărilor separatiste. Tribulaţiunile nesfîrşiţe prin întreaga Europă în căutarea unui alt principe care să rişte din nou experienţa ce o făcuse domnitorul Carol. Pierderea definitivă a unei posibilităţi de sprijin din partea Germaniei şi certitudinea cîştigării unui nou duşman în dinastia de Hohenzollern, tocmai în momentul în care imperiul german se proclamase la Versailles şi avea să capete o mare influenţă în politica europeană. Lăsarea ţării fără nici un sprijin — Franţa învinsă fiind prea ocupata cu refacerea ei proprie, Anglia fiind prea departe şi Italia încă prea slabă — în viitorul conflict ruso-turc ce se desemna ca inevitabil încă de pe acum. Pierderea oricărei continuităţi şi stabilităţi înăuntrul ţării, unde adolescenţa noastră constituţională şi înflăcărarea temperamentului latin aveau mai mult ca oricînd nevoie de un punct fix în jurul căruia să se strîngă înăuntru şi de un punct de reazem pe care să se sprijine în afară. Iată ce ar fi însemnat abdicarea domnitorului Carol în martie 1871"5. Va trebui să adăugăm la acest tablou 5

exploziv cel puţin două detalii: pe toată perioada războiului franco-prusac, ministerul de externe francez a manevrat pentru detronarea lui Carol şi readucerea lui Cuza sau alegerea pe Tronul României a colonelului Nicolae Bibescu, declarat peste noapte prinţ francez (!), dar rămas în istorie drept complice la asasinarea primului-ministru Barbu Catargiu; în al doilea rînd, aşa cum arăta Nicolae lorga „există în 1870 o înţelegere între Austria şi Turcia pentru ca la cea mai mică mişcare a noastră, mai ales într-un anume sens, cu permisiunea Austriei, Principatele să fie ocupate de turci"6. Toate aceste elemente de pericol, precum şi situaţia grea financiară a ţării, fac din guvernul Lascăr Catargiu o echipă de supravieţuire, în condiţiile în care însuşi domnitorul continua să fie pregătit pentru abdicare. El aştepta doar soluţionarea scandalului afacerii Strousberg pentru a pleca. Pe fondul unor dezbateri parlamentare aprinse, în care declaraţiile de credinţă la adresa Constituţiei, venite din partea guvernului, sunt combătute violent de gruparea liberal-radicală, se produce o modificare a atitudinii domnitorului, în următoarele săptămîni, Carol se convinge că dimensiunea revoltei antidinastice a românilor se reduce la cîteva grupuri turbulenţe din Bucureşti, Ploieşti şi Craiova, agitate de liberalii radicali, şi că populaţia nu se asociază acestei mişcări, fiind mai de grabă loială Tronului şi preocupată de situaţia economică. De fapt, în dedesubturile acestei constatări se afla realitatea că societatea românească nu era pregătită pentru reformele liberale şi reacţiona la ele fie printr-o mare prudenţă, fie prin confuzia de tip Conu Leonida. Ambiţionat de situaţia grea personală în care se afla, dar şi de faptul că eşecul său se producea simultan cu marea victorie germană în Europa, Carol decide să guverneze metodic: „El şi-a dat seama, în primul loc că, fără ordine severă în interior, nici o realizare serioasă economică nu este posibilă. Pentru introducerea acestei ordini severe în interior îi trebuia un guvern cu nună de fier şi cu mare autoritate în ţară. Guvernul Lascăr Catargiu răspundea în totul acestei aşteptări"7. Este momentul în care domnitorul Carol I admite sistemul politic întemeiat pe partide, în care guvernul organizează alegerile şi le cîştigă, asigurîndu-şi o majoritate parlamentară confortabilă. România revenea practic la sistemul gîndit de Marile Puteri în 1858, care, pentru a asigura stabilitatea ţârii, concepuse un mecanism electoral menit să permită conservatorilor să formeze guvernul şi să domine Parlamentul. „Regele a acceptat, de fapt, modificarea Constituţiei prea liberale de la 1866 — copiată după Constituţia belgiană de la 1831 — sub guvernul Lascâr Catargiu (1871 - 1876), inversînd datele democraţiei parlamentare, în timp ce, în ţările occidentale, Anglia, Franţa, Belgia, şeful statului face alegeri şi numeşte primministru pe reprezentantul partidului care a reuşit să obţină majoritatea electorală, la noi procedura era inversată. Şeful statului îl numea pe primul ministru, care convoca administraţia şi organiza alegeri, obţinînd automat un rezultat favorabil partidului din care făcea parte primul ministru numit de rege"8. De acum încolo, pînă în 1937 şi apoi pînă în 1996, stabilitatea politică va fi asigurată prin sistemul desemnării unui partid care să organizeze alegerile şi să facă tot posibilul, inclusiv abuzuri, pentru a le cîştiga. Astfel au fost posibile trei guvernări de durată şi succesive, de 5, de 12 şi de 8 ani, cele mai lungi din istoria României libere moderne, în secolul al XX-lea, acest sistem a fost cunoscut sub denumirea de rotativa partidelor politice, subiect de batjocură din partea istoriografiei comuniste, dar soluţie unică de supravieţuire a sistemului democratic în România. 6

Ar fi de lămurit un detaliu al instalării guvernului conservator Lascăr Catargiu. Pus în minoritate în Parlament şi contestat vehement, guvernul Lascăr Catargiu dizolvă ambele Camere la 16 martie 1871, fapt interpretat în epocă de către liberalii radicali ca o lovitură de stat. Acuzaţia avea doar un caracter propagandistic, deoarece Constituţia din 1866 prevedea la Art. 35: Puterea executivă este încredinţată Regelui, care o exercită în mod regulat prin Constitufiune, iar la Art. 95, alin. 6 prevedea că El (domnitorul) are dreptul de a dizolva ambele Adunări de odată sau numai una din ele9. în Mesajul Tronului din 23 mai 1871, Carol I făcea un bilanţ al primului deceniu de statalitaţe modernă a României şi prefigura programul său politic: „Am trecut cu toţii prin grele încercări, dar lupta ne-a întărit, experienţa ne-a luminat, şi, cunoscînd mai bine oamenii şi lucrurile, vom merge cu paşi mai siguri pe adevărata cale a progresului. Naţiunea întreagă, obosită de luptele sterile în care se frămîntă de mai mulţi ani şi care îi puteau ameninţa chiar existenţa sa politică, s-a ridicat ca un singur om şi, răspunzînd apelului ce i-a făcut guvernul meu, a pronunţat verdictul său. Prezenţa domniilor voastre aici, domnilor senatori şi domnilor deputaţi, probează îndestul că ţara este decisă a nu-şi caută fericirea aiurea, decît în ordine şi stabilitate, căci nu fără impunitate se calcă legea adevărului şi nu fără teribile consecinţe se violează principiile cele mai fundamentale pe care este aşezată societatea. De aceea, să consolidăm prezentul, pentru ca să asigurăm viitorul. Probele constante de încredere în guvernul meu, ce mi se dau din toate părţile, liniştea ce domneşte pretutindeni, afectuoasa primire ce mi s-a făcut în călătoria ce am întreprins cu Doamna în o parte a României, m-au convins pe deplin că ţara este eminamente conservatoare, că lecţiunile trecutului au dat roadele lor şi că orice întreprinderi de dezordine nu pot întîmpina în viitor decît dezaprobare generală, mai înainte chiar de a fi pilduite prin înfrînarea legilor"10. Substratul acestei atitudini publice era decizia de a guverna după principiile conservatoare, care fundamentaseră sistemul parlamentar la nivelul Adunărilor Ad-hoc. Acest fapt presupunea încălcarea unor prevederi fanteziste ale Constituţiei din 1866, oricum inaplicabile, şi instituirea unei regim de Dreapta, bazat pe ordine şi pe restrîngerea unor libertăţi pentru care societatea românească nu era pregătită. Ideea că această atitudine de forţă ar fi fost îndreptată împotriva democraţiei şi ar fi constituit un abuz, un act dictatorial, o îndepărtare de la idealurile naţiunii — teză dragă istoriografiei române oficiale — este infirmată cu cel puţin două argumente: timp de 5 ani, guvernul conservator nu s-a confruntat cu mişcări sociale majore, revolte sau incidente sîngeroase, iar contextul real, atitudinea oamenilor politici şi a locuitorilor ţării faţă de noua orientare a politicii interne a domnitorului poate fi ilustrată de afirmaţiile lui Carol I din scrisoarea către tatăl său datată. 7/19 iunie 1871: „La deschiderea Camerei am fost mai călduros salutat ca niciodată; entuziasmul atinse punctul culminant la acea parte din discursul meu unde anunţ că sunt decis a-mi continua misiunea; au trecut cîteva minute pînă să pot urma. Cînd părăsii sala, mi se făcură din nou ovaţiuni, care continuară la întoarcerea mea la palat pe străzile pline de lume"12. La alegerile generale din mai 1871, liberalii suferiseră o înfringere severă, obţinînd doar 10 locuri în Parlament, Ion C. Brătianu retrăgîndu-se la scurt timp după aceasta la moşia sa, Florica, iar C.A. Rosetti pregătindu-se să emigreze. Putem vedea în retragerea la Florica a lui Ion C. Brătianu scena tigrului însîngerat care îşi linge rănile. Asta nu 7

însemna că era mai puţin periculos. Dimpotrivă. Ca naţionalist tenace, Brătianu va face doar un pas înapoi pentru a porni din nou la luptă. Atacul lui se va dovedi nimicitor. Concomitent cu reculul liberal-radical, domnitorul va acţiona prin ministrul Costa-Foru pentru atragerea grupării junimiste de la Iaşi în politica ţării, conştient că liderii acesteia — Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Theodor Rosetti — reprezintă valori intelectuale şi morale de care ţara avea nevoie atunci. Ei vor intra pe rînd în guvernarea conservatoare, mai întîi Titu Maiorescu (7 aprilie 1874), apoi Theodor Rosetti (7 ianuarie 1875). Guvernarea Lascăr Catargiu nu va întîrzia să treacă Ia măsuri pentru redresarea economică şi financiară a ţării. Ministrul de finanţe Petre Mavrogheni — considerat în literatura de specialitate drept cel mai bun ministru de finanţe al României din toate timpurile —, după ce constată că rezervele statului sunt nule şi că datoria publică este imensă, declanşează un program inteligent de reforme fiscale, a cărui particularitate şochează prin temeritatea sa: împrumutul lansat pe piaţă a fost realizat în întregime în ţară, fără a apela la noi credite externe. Relaxînd presiunea crizei financiare a ţării, Mavrogheni are acum un nou spaţiu de manevră în procesul de atragere a resurselor şi aplică fulgerător monopolul tutunului, al timbrului şi al licenţei băuturilor alcoolice, concomitent cu ridicarea impozitului funciar. In doi ani România era redresată financiar şi oferea condiţii sănătoase pentru relansarea economică. De cealaltă parte, Carol forţează programul de construcţii feroviare, inaugurînd mai multe linii, dezvoltînd reţeaua podurilor metalice şi a drumurilor interurbane, precum şi amenajarea docurilor fluviale. Rapiditatea cu care au fost aplicate aceste măsuri îşi are explicaţia în doi factori esenţiali: moralitatea exemplară a guvernului Lascăr Catargiu, mai ales prin faptul ca a blocat corupţia şi afacerile oneroase pe seama statului, şi metoda angajării unor mari firme străine, precum şi a capitalului occidental, în realizarea proiectelor de infrastructură şi de organizare industrială a ţării. Atît timp cît domnitorul german şi guvernanţii de modă germană au deţinut puterea, corupţia în afacerile cu marile companii a fost extrem de scăzută. Ea a continuat să-şi dezvolte însă propriile legi la nivelul funcţionarului. Pe de altă parte, guvernarea conservatoare autoritară a adus societatea românească în situaţia de a gestiona cîteva din aspectele sociologiei politice şi în primul rînd raportul dintre putere şi autoritate. Guvernarea conservatoare a reuşit să facă un prim pas important pentru trecerea relaţiei stat-societate de la stadiul de putere - în care vectorul principal este constrîngerea -, la stadiul de autoritate politică, adică la „capacitatea de a obţine ascultarea în absenţa con-strîngerii", al cărei principal vector devine respectul faţă de legi şi, mai ales, convingerea că acestea sunt legi bune. Naţiunea română începea să înţeleagă mecanismele guvernării moderne, să-şi producă primele judecăţi de valoare asupra felului cum este condusă şi să reacţioneze ca actor al fenomenului. Din acest punct de vedere, „liniştea" naţiunii sub guvernarea conservatoare 1871 - 1876 era o expresie a nevoii de autoritate, de stabilitate, de legitimitate politică, nevoie pe care o vom mai întîlni, parazitar sau progresist, în comportamentul de mai tîrziu al naţiunii. Poporul român, cu responsabilitatea sa de nucleu întemeietor şi conducător, trece în această perioadă de la contemplare şi curiozitate faţă de noutatea vio-13 Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 82. lentă a mişcării liberai-radicale, la discernămînt politic, cu toate neîmplinirile sale, ilustrat de înţelegerea tot mai largă a raportului dintre acţiunea politică şi efectele ei asupra vieţii sale cotidiene. 8

O singură voce va rămîne să strige în pustiu: Mihai Eminescu. Al patrulea factor care a venit în sprijinul guvernării de Dreapta a fost extern. La sfîrşitul lunii mai 1871, Comuna din Paris sfîrşea într-un devastator incendiu, în măcel şi asasinate bestiale, arătînd lumii pentru prima dată adevărata faţă a comunismului. Oroarea pe care a trezit-o această tristă experienţă a populaţiei Parisului, precum şi expunerea publică a implicării directe a francmasoneriei în lupte, prin batalioane de asalt organizate de loje, a pus pe liberalii radicali români într-o situaţie defensivă. Nu era doar prăbuşirea unui ideal, ci şi dezgustul acestor români pentru felul cum fuseseră speculate sentimentele lor patriotice şi internaţionaliste în scopuri străine României. Mişcarea de forţă de pe străzile Bucureştilor încercase să copieze dinamica Gărzii Naţionale franceze, dar distanţa de la aceasta la ceea ce se dovedea a fi Garda Naţională în România era imensă. La Paris, tentativa lui Thiers de a recupera de la Garda Naţională cele 200 de tunuri cu care aceasta întărise cartierele Montmartre şi Bellevilie s-a sfîrşit cu capturarea generalului Lecomte şi a generalului Clement Thomas. La ora 17,00 a zilei de 18 martie 1871, cei doi generali sunt executaţi dans une orgie de sang. Comuna din Paris proclamată la 28 martie se dovedeşte foarte repede o încercare de instalare a regimului comunist în Franţa, fapt care provoacă reacţia lui Thiers. între 21 şi 28 mai se desfăşoară la Paris „sâptămîna sîngeroasă", în care cinci corpuri de armată însumînd 130 000 de oameni atacă baricadele comuniştilor, producînd peste 20 000 de morţi, 38 000 de arestaţi şi 10 000 de deportaţi, în spatele trupelor, grupuri specializate de lichidatori executau pe orice suspect care purta o armă, vreun obiect de îmbrăcăminte de culoare roşie sau avea părul grizonat, amănunt în care generalul marchiz de Gallifet vedea un revoluţionar de Ia 1848. La finalul măcelului, Adolphe Thiers avea să declare: „Republica va fi conservatoare sau nu va fi deloc." Constatăm astfel încă o dată ecoul evenimentelor franceze în situaţia din România şi putem înţelege mai bine declaraţia lui Carol I referitoare la caracterul conservator al ţării pe care hoţărîse să o conducă. Totodată, Franţa prezenta imaginea unui stat înfrînt şi umilit, dar şi a unei ţâri care reproşa acum implicarea românilor în Comuna din Paris. La 25 mai/6 iunie 1871, „guvernul francez (Jules Favres) a comunicat însărcinatului de afaceri al României la Paris că, din nefericire, s-au găsit printre insurgenţi si români, care şi-au uitat într-atîta îndatoririle lor de recunoştinţă către Franţa amicală şi ospitalieră, încît s-au unit cu comuniştii"14. Carol a fost nevoit să prezinte scuze. „Vremea conspiraţiilor trecuse — conchide italienistul Alexandru Marcu. Epoca eroismului carbonar se dovedea perimată chiar şi în Italia, unde reacţiunea contra exceselor garibaldiene ajunsese întracestea (24 septembrie 1867) pînă la arestarea şi deportarea în insula Caprera a popularului condotier, care năzuia să cucerească Roma cu un ceas mai devreme, în felul acesta ne vom explica totodată reacţiunea împotriva roşilor, a lui C.A. Rosetti mai ales, cît şi grija noilor guverne din Principate de a şterge definitiv orice amintire a conspiraţiilor din anii precedenţi, prin desfiinţarea depozitelor clandestine de arme ce mai rămăseseră la Bacău"15. Protagoniştii acestei revoluţii europene mor pe rînd: Mazzini în 1872, împăratul Napoleon al III-lea în 1873, regele Victor Emanuel în 1878, Garibaldi în 1882, Karl Marx în 1883. Moştenirea lor este şi astăzi foarte controversată. Al cincilea factor care a favorizat stabilizarea economică şi politică a ţării în perioada guvernării Lascăr Catargiu, precum şi dezvoltarea generală a statului a fost, în mod surprinzător, activitatea liderilor liberali din Opoziţie. După episodul trist şi nedrept al 9

îndepărtării sale de la guvern în 1868, Ion C. Brătianu a oscilat un timp între abandonarea vieţii politice şi încercările de a constitui un partid liberal puternic. Traseul carierei lui Ion C. Brătianu din această perioadă ne ajută să observăm că renunţarea publică la o serie de teze revoluţionare şi la unele metode subterane de acţiune politică — aşa cum a fost declaraţia fratelui său, Dumitru, prin care recunoştea că poporul trebuie să apeleze la revoluţie numai în cazuri disperate — a avut efecte imediate în apropierea sau reapropierea de Opoziţia liberală a unor lideri centrişti, altfel foarte rezervaţi. Este interesant de subliniat că, pe fondul celei mai bune guvernări conservatoare şi în condiţiile în care singura formă de capital solid cu care se capitaliza economia românească era cel străin, se ridică din sorginte liberal-radicală o reacţie extrem de populară: ideea economiei naţionale. Atunci, ca şi mai tîrziu, ideea 14 Memoriile regelui Carol I al României,Ed. SCR1PTA, Bucureşti, 1993, voi. 2, p. 181. 5 Alexandru Marcu, Conspiratori şi conspiraţii în epoca renaşterii politice a României (1848 - 1877), Ed. Cartea Româneasca, Bucureşti, 1930, p. 348. ocupării economiei româneşti de către străini a pus în discuţie, mai degrabă involuntar, singura soluţie de dezvoltare pe care o avea tipul de stat dat României prin reformele lui Cuza. Un stat construit cu instituţii importate din Franţa - a cărui axă principală este birocraţia aşezată între instituţii şi cetăţeni pentru a forţa adaptarea cetăţeanului la instituţie şi nu autorizarea de către cetăţean a instituţiei pentru a-1 sluji —, nu avea şi nu are altă soluţie decît ca, odată cu importul de instituţii străine, să importe şi capitalul străin. Dacă România modernă ar fi urmat calea nealterată a proiectului iniţial francez, ar fi devenit în timp o colonie economică a unor rnari puteri europene (Franţa, Germania sau Anglia), orientată politic după evoluţia ponderii acestor puteri pe continent, dezvoltată, dar lipsită de independenţă, suveranitate şi, mai mult ca sigur, de integritate teritorială. Nu este exclus ca o dezvoltare mai accelerată a Transilvaniei să fi provocat o decizie definitivă a Marilor Puteri de rupere din context românesc a provinciei, criteriul de bază fiind cel economic. Algoritmul era acesta: Muntenia — bază de materii prime agricole, Moldova — bază de producţie zootehnică şi de exploatare a lemnului, Transilvania — stat dezvoltat industrial după model occidental. Cele trei state româneşti ar fi avut fiecare o Mare Putere corespodentâ: Franţa pentru Muntenia; Rusia pentru Moldova; Germania pentru Transilvania. De aceea, anii 1872 — 1873, despre care aproape că nu se scrie nimic în manualele de istorie, devin extrem de importanţi pentru analiza, integrată a statului român. Aceştia sunt anii în care liderii liberal-radicali intră ei înşişi în sistemul economic capitalist, mai întîi ca mici întreprinzători, şi, parcă descoperind din interior secretul dezvoltării capitaliste, declanşază o campanie de promovare a capitalului românesc. Este de subliniat că, la interval de numai cîteva luni, între 1872 şi 1873, se înfiinţează la Sibiu cea mai redutabilă instituţie financiară a românilor din Transilvania, celebra Bancă „Albina", iar la Bucureşti apare Creditul Funciar, iniţiativă a lui Ion Ghica, dar realizare de mare importanţă a liberalilor16. Ceea ce reuşise Brădanu a fost o trezire a conştiinţei naţionale din partea multor lideri centrişti şi conservatori, care şi-au pus serios problema apartenenţei instituţiei Creditului Funciar. Guvernul Catargiu nu dorea să se complice, „intenţionînd să acorde consorţiului Hertz Detalii asupra elaborării statutelor vezi la Victor Slâvescu, Corespondenţa lui Ion Ghica cu Dimitrie Sturdza (1860 - 1880), Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii 10

Istorice, Seria III, Tomul XXV, Mem. 28, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1943, P. 81/1327. concesiunea unei banei cu misiunea nu numai de a emite monedă, dar să efectueze şi împrumuturile de stat şi ipotecile private"17. Să fim bine înţeleşi: Consorţiul Hertz era foarte solid şi eficace în epocă! Guvernul Catargiu nu era parazitat de idei preconcepute etatiste sau etnice, ci dorea o lansare sănătoasă a instituţiei creditului funciar în România, fără bîjbîieli şi jumătăţi de măsură. Conservatorii implicaţi în această soluţie au decis aşadar calea cea mai directă şi sigură. Dar, cînd întemeietorii creditului funciar s-au întîlnit la 23 martie 1873 în saloanele hotelului Dacia pentru a defini statutul noii instituţii, Ion C. Brâtianu şi majoritatea pe care reuşise s-o formeze din liberali, centrişti şi conservatori naţionalişti au constituit-o cu capital românesc. Ceea ce nu s-a înţeles atunci, decît de foarte puţini iniţiaţi liberali, a fost că Ion C. Brătianu vedea în Creditul Funciar un instrument indispensabil al apariţiei burgheziei române: „Mai tîrziu însă, cînd Creditul Funciar va fi întrebuinţat împreună cu toate celelalte instituţii financiare de liberali, ca un mijloc de creare a unei noi clase sociale şi de sprijin al partidului, îşi vor da seama ceilalţi de ceea ce le scăpase din mîini"18. Viitoarea guvernare liberală de 12 ani, dar mai ales cucerirea Independenţei prin participarea la războiul ruso-turc, se vor sprijini temeinic pe controlul mecanismelor financiare ale statului de către Ion C. Brătianu. Pe de altă parte, nici o clipa din orice guvernare liberală a acestei epoci nu a fost oprită finanţarea discretă şi sprijinirea economică a românilor din Transilvania. A fost extrem de greu ca, în condiţiile declanşării războiului ruso-turc din 1877, vreo putere financiară sau economică străină să influenţeze deciziile statului român prin împrumuturile pe care le-a oferit. Acesta este secretul cuceririi Independenţei României, act considerat de unii un mare risc, un gest de curaj, un mare noroc, sau un gest nebunesc. Faptul că Ion C. Brătianu nu şi-â scris memoriile şi nu â lăsat un jurnal, precum şi viaţa sa misterioasă, plină de pasiune politică, de acţiune subversivă, de succes erotic şi mai ales de gîndire inteligentă, ne face să-1 judecăm numai după realizările sale publice. Ele sunt covîrşitoare pentru evaluarea efortului de transformare a statului român într-o structură viabilă şi demnă. La sfîrşitul războiului, după un efort financiar imens, statul român sub conducerea lui Brâtianu a reuşit să răscumpere acţiunile nefericitei afaceri Strousberg şi să smulgă literalmente recunoaşterea Independenţei ţării de la singura Mare Putere care conta atunci — Germania. Guvernarea conservatoare dintre 1871 şi 1876 a încercat să redreseze nu numai finanţele statului, dar şi instituţiile fundamentale ale Vechii Românii, tulburate de experimentele Cuza şi re-voluţionar-francmasonice. Biserica, Armata şi Şcoala au beneficiat de o atenţie deosebită. Biserica suferise un şoc cumplit sub regimul reformelor franceze, fiind atacate vechile sale baze canonice. Obligată să intre în conflict cu Patriarhia de la Constantinopol, Biserica Ortodoxă Română a fost declarată schismatică şi apoi izolată de surorile sale. Ruptă de legătura sa milenară cu Bizanţul, Biserica Ortodoxă Română era expusă ofensivei Bisericii Ruse. A fost nevoie de măsuri rapide din partea guvernului şi a domnitorului Carol I pentru reconstituirea corpului sinodal şi stabilizarea procedurilor de numire a înalţilor ierarhi. Pe timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, în tentativa de a laiciza rapid statul, proprietăţile mănăstirilor au fost trecute în administaţia statului. La fel tipografiile şi atelierele de manufactură ecleziastică. Numeroase mănăstiri şi schituri 11

fuseseră transformate în închisori şi ospicii. Toate aşezămintele bisericeşti rămase în picioare erau obligate să plătească o taxă la stat. Fenomenul a fost justificat de realitatea că majoritatea acestor lăcaşuri şi anexe era populată cu preoţi străini. Nu a existat interesul ca aceste valori să fie transferate întocmai preoţilor români, astfel încât Biserica Naţională să revină la regimul său de sine stătător dinainte; ceea ce se urmărea era dependenţa bisericii de administraţia oficială, deoarece aşa funcţionau statele occidentale. Eroarea este clară ca lumina zilei: în Occident era vorba de Biserica Romano-Catolică şi de cea Luterană, legate de stat prin secole de administraţie comună, iar în unele locuri, cum a fost Spania, chiar statul fiind o creaţie a Bisericii. Abuzul împotriva Bisericii Naţionale mersese pînă la numirea unor episcopi împotriva voinţei mitropoitului şi pînă la arestări şi închideri în puşcării a unor înalţi ierarhi români. La 1872, sub Carol I şi guvernul conservator, a fost promulgată „Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhiali, cum şi a constituirii Sflntului Sinod al bisericii autocefale ortodoxe române", în fruntea Sinodului era ales mitropolitul Ungrovlahiei. Tot din 1872 se înfiinţează la Bucureşti „Seminarul Nifon", iar din 1874 ia fiinţă revista Biserica Ortodoxă Română, în 1881 se înfiinţează Facultatea de Teologie. La 25 aprilie 1885, sub primatul mitropolitului Calinic Miclescu, Patriarhia de Constantinopol a eliberat Tomosul de autocefalie, în general, perioada de sfîrşit al secolului al XlX-lea, cuprinsă în prima jumătate a domniei lui Carol I, împarte istoricii şi analiştii ecleziastici în două tabere: 1.Cei care aleg calea istoriografiei oficiale văd în reformele laicizante ale lui Cuza nişte acte la fel de benefice ca şi legile de împroprietărire sau de introducere a noii administraţii moderne, uitînd agresiunea la adresa Bisericii şi acuzînd domnia lui Carol I, ca fiind a unui catolic. 2.Cei care acuză agresiunile lui Cuza şi laudă reformele substanţiale ale lui Carol. Adevărul este că sub domnia lui Carol I s-au pus bazele instituţionale sănătoase ale Bisericii Ortodoxe Române, chiar dacă fenomenul politizării, iniţiat sub Cuza, a continuat mult timp, afectînd „autoritatea morală a vlădicilor de altădată", pe care nu va reuşi să o restabilească, pentru scurt timp, decît strînsa legătură a preoţilor simpli cu Legiunea Arhanghelului Mihail. Armata, în opinia lui Titu Maiorescu, ieşise cel mai rău din experimentul Cuza, mai ales din faptul participării la detronare: „Şi cum să se nască şi de unde să crească acest cuget (dinastic, n.a.), cînd una din cele mai manifeste reprezentări ale Iui, armata, fusese izbită tocmai în simţămintele de fidelitate şi de disciplină prin cele petrecute la 11 februarie 1866"19. Totuşi, Titu Maiorescu a fost prea aproape de eveniment pentru a vedea ansamblul problematicii militare, în care, dincolo de situaţia precară a Armatei, corupţia regimului Cuza adusese instituţia militară în pragul dezintegrării. La această realitate se adăuga, aşa cum am mai arătat, folosirea repetată a Amatei în rezolvarea tulburărilor interne şi implicarea ei constantă în politica, după principiul revoluţionar al pronunciamen-tului. Carol I a fost nevoit să facă faţă foarte repede după suirea sa pe Tron unui alt conflict: fiind vorba de constituirea unei armate moderne, noi, principiile de bază de la care se pornea puteau fi franceze sau prusace. Ca ofiţer german, el vedea construcţia Armatei României pe principiile prusace, întărite de recentul succes militar al Prusiei împotriva Austriei şi, mai ales, împotriva Franţei. La Bucureşti se afla încâ o importantă misiune militară franceză, care se implicase deja în instrucţia trupelor şi în 12

formarea ofiţerilor români. Practic, domnitorul Carol I încerca să-i îndepărteze pe instructorii francezi, considerîndu-i ineficienţi şi de parada. Afinitatea româno-francezâ se opunea, atît la nivelul politic liberal, cît şi în rîndul ofiţerilor români. La început, domnitorul a fost prudent: „Atît necesitatea politică de a nu provoca susceptibilităţile cercurilor conducătoare de la Paris, cît şi prezenţa la Bucureşti, în virtutea unei legi din vremea lui Alexandru loan Cuza, a misiunii militare franceze nu permiteau venirea alteia din Prusia"20. Carol avea însă o misiune primită direct de la Bismarck. Pentru a depăşi impasul, domnitorul a reuşit să aducă în ţară, sub diferite acoperiri domestice, o seamă de instructori militari germani: „Astfel, locotenent-colonelul Falkenhein, care trecea drept profesor de echitaţie, servea în realitate ca inspector al cavaleriei; baronul von Rundstett, locotenent de husari în garda imperială, ataşat militar şi viceconsul al Prusiei în România, îl însoţea pe principele Carol I în inspectarea trupelor; locotenentul von Sanden, ataşat la consulatul general al Prusiei în România, avea misiunea să coordoneze instruirea soldaţilor în folosirea puştilor Dreyse, model 1867. Rolul cel mai important îl juca însă locotenent-colonelul von Krenski, cu acces permanent la inspectarea garnizoanelor, consultant al prinţului în toate chestiunile ce priveau armata"21. De asemenea, în domeniul înzestrării, mai ales la armamentul de infanterie şi la cel de artilerie, produsul tehnic german a dotat Armata României cu rezultate foarte bune. Dar acel domeniu fundamental unde Carol a reuşit să introducă spiritul german a fost sistemul de organizare, care nu a fost implantat, ci adaptat specificului românesc. Fenomenul a fost favorizat de persistenţa unor vagi influenţe ruse în armată, care la origini erau tot germane. Cheia modernizării puterii militare de măi tîrziu s-a aflat aici: „Elementul organizatoric, sistemul diferenţiat de recrutare şi instrucţie a trupelor, de mobilizare în caz de război, au fost considerate unanim — şi după războiul de independenţă din anii 1877 1878 - factorul determinant al succeselor dobîndite de România pe tărîmul politicii sale de apărare. Acestea au contribuit, prin adaptarea, lor la specificul realităţilor interne, de la cele sociale şi politice la cele geografice şi demografice, la o largă cuprindere a forţei valide a ţârii în diversele formaţiuni militare şi semimilitare, la asigurarea unei pregătiri complete a trupelor. Cadrul iniţial trasat în vremea domnitorului Alexandru loan Cuza a fost continuat şi desăvîrşit prin legea de organizare a puterii armate din anul 1868, care introducea pentru întîia oară principiul alcătuirii puterii militare româneşti pe cinci elemente constitutive: armata permanentă şi rezerva ei, trupele teritoriale de dorobanţi şi grăniceri, miliţiile, garda orăşenească şi gloatele. Dintre ele, miliţiile erau menite a «constitui pe viitor baza sistemului nostru de armare». Aceste măsuri aveau să fie consolidate de legislaţia perioadei următoare; este vorba mai cu seamă de legile de completare şi îmbunătăţire a prevederilor iniţiale, elaborate în anii 1872 şi 1874"". La succesele militare ale României va contribui şi o realitate pe care tocmai epoca lui Carol I (conform dictonului Regele şi dorobanţul) o pune definitiv în valoare: calităţile excepţionale de luptător ale românului. Bine înarmat şi condus, soldatul român a demonstrat în toate războaiele secolului XX că este unul dintre cei mai rezistenţi şi curajoşi luptători. Şcoala a fost principala instituţie prin care s-a produs o rapidă emancipare educaţionala şi culturală în ultimele trei decenii ale secolului al XlX-lea. Şcoala a fost şi unul din puţinele domenii în care Stînga şi Dreapta politică românească s-au înţeles, pe fondul unei realităţi statistice evidente, care arată că majoritatea copleşitoare a marilor 13

personalităţi culturale aveau vederi conservatoare. Faptul nu este de mirare, pentru că unul din cele două principii fundamentale ale curentului de Dreapta era tradiţia, şi tocmai la tradiţie făceau apel, în întregul efort de emancipare a poporului român, şi liberalii şi conservatorii. Trebuie însă arătat că, în permanenţă, fenomenul cultural 1-a însoţit pe cel politic, fie prin interdependenţa generată de situaţia constructivă în care se afla statul român, fie de simplul fapt că sub guvernarea Lascăr Catargiu, miniştrii ai Cultelor şi Instrucţiunii Publice au fost Titu Maiorescu 22 Lt-col. Constantin Câzanişteanu, Observatorii străini despre dezvoltarea armatei române In File din istoria militară a poporului român, voi. 3, Ed. Militară, Bucureşti 1975, p. 142. şi Petre P. Carp. Nucleul Junimii rămîne centrul de referinţă al dezvoltării culturale moderne a românilor, prin aplicarea celor două principii conservatoare şi în cultură: tradiţie şi realism (spirit critic). Este perioada în care Vasile Alecsandri deschide problematica poeziei populare şi apoi publică „Opere complete" (1875): „Acest volum nea garantat contra şcoalelor de iluzionişti, care se frâmîntau să aşeze în locul stăpînirii greceşti de pînâ atunci — odinioară slavone — tirania dialecticală latino-italiană. A fost o revolu-ţiune mîntuitoare. A rupt zăgazele claselor. Ne-a învăţat să gîndim. Ne-a desrobit!"23. Este perioada în care se constată că diferitele variante ale doinei reflectă stările psihice prin care trecuse naţiunea română, sub diferitele evenimente petrecute pe teritoriul devenit din 1862 România. Astfel, doina urcă din nivelul său literar la cel socioistoric. Este perioada primului conflict dintre abordarea lucidă şi abordarea sentimentală a culturii naţionale, de la nivelul intelectual superior şi pînă la clasa primară, între 22 octombrie 1874 şi 14 martie 1875, Alexandru Odobescu îşi ţine superbele sale Lecţiuni de archeologie, iar ultima dintre ele — „A cincisprezecea lecţiune" — va rămîne celebră pentru aducerea naţionalismului cu picioarele pe pămînt: „Cultul naţionalitate! noastre, întru care intră negreşit şi oarecare mîndrie că suntem din viţa lui Traian, nu mă va orbi niciodată în punctul de a lăuda şi gîştele din bătătură, sub cuvîntul că sunt urmaşe ale gîştelor din Capitoliu"24. încă o dată va trebui să ne îndepărtăm rapid de imaginea proiectată de regimul comunist asupra conservatorilor, ca aşa-zişi exponenţi ai unor interese străine, şi să observăm că un Petre P. Carp, de exemplu, avea următoarea opinie despre limba română: „N-am nici o îndoială despre rezultatul luptei (dintre români şi asupritorii lor), încercarea de a răpi unui neam limba lui, încercarea de a-i surpa credinţa, este o încercare apriori neputincioasă. Cine zice limbă, nu zice numai posibilitatea de a stabili raporturi între om şi om; cine zice limbă, arată cum se reflectă în inimă şi sufletul nostru tot universul care ne înconjoară. Cine zice limbă, zice modul nostru de a iubi, modul nostru de a urî, modul nostru de a ne bucura de prezent şi de a pregăti viitorul prin forma ce dăm idealelor noastre. Iar cei ce cred că românii vor adopta o altă formă de a iubi, de a urî, de a-şi apăra prezentul şi de a-şi pregăti viitorul, aceia amarnic se înşală"25. Este totodată şi epoca iniţierii fenomenului de istorizare legendară a trecutului poporului român, aspect care a avut un caracter didactic absolut benefic, dar care a devenit repede rezistent în faţa nevoii de abordare ştiinţifică, fapt care ne-a împiedicat să învăţăm din greşeli şi ne-a surprins cu totul nepregătiţi politic la nivel de popor în fafa a două războaie mondiale, în perspectivă istorică, naşterea publică a lui Spiru Haret, a lui A.D. Xenopol, a lui Nicolae lorga şi a lui Vasile Pârvan, precum şi programele diferitelor edituri ale Şcoalelor au reprezentat o necesară contrapondere Ia 14

istoria anecdotică sub care s-ar fi putut prăbuşi trecutul nostru real, fără însă a reuşi să zguduie mitologia care ţine şi astăzi loc de informaţie istorică. Guvernarea conservatoare dintre 1871 şi 1876 a avut şi meritul de a introduce rigoarea şi demnitatea în comportamentul democratic, miniştri dîndu-şi demisia pentru nerealizări, primul ministru Lascăr Catargiu înţelegînd să fie solidar cu fiecare membru al guvernului său. Proiectele de legi introduse în Parlament erau serios studiate şi solid argumentate, beneficiind şi de avize juridice, în sfîrşit, sub regimul Lascăr Catargiu s-a înregistrat prima situaţie in care Parlamentul şi-a putut desfăşura un mandat complet de 4 ani, fără să fie suspendat, umilit de domnitor sau de guvern, dizolvat prin lovitură de stat. Marea guvernare liberală Cauza nefericită a dezbinării oricărui partid autentic de Dreapta este că, fiind condus şi constituit pe principiul elitelor, suferă de pe urma conflictului ireductibil dintre individualitate şi masă. Dreapta tradiţională românească a adunat în jurul său cele mai luminate personalităţi ale naţiunii, lăsînd timp de decenii întregi, pînă la Mihail Sadoveanu, o imensă gaură valorică în locul Stîngii. Fără această axioma, istoria naţiunii moderne române nu poate fi înţeleasă. Coloana vertebrală a spiritualităţii româneşti — Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, Barbu Delavrancea, Nicolae lorga, Vasile Pârvan, Constantin Rădulescu-Motru, Mihai Manoilescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Emil Cioran, Petre Ţuţea - a fost de Dreapta, în timp ce pentru aceeaşi perioadă curentul cultural şi politic de Stînga a fost populat cu mediocrităţi de tipul Dobrogeanu-Gherea (Katz Mihail Nikitici), Ştefan Zeletin (Ştefan Motăş) sau N.D. Cocea, un dement a cărui operă principală se intitulează „Pentr-un petec de negreaţă". Conservatorii se considerau reprezentanţii aristocraţiei române, vizînd nu o dată şi destul de discret constituirea după modelul britanic, în întreg comportamentul politic al grupării conservatoare din România vom întîlni principiile moralităţii moderne şi ale guvernării democratice de tip britanic, aşa cum le elaboraseră la 1781 Jeremy Bentham în opera sa Principles of Morals and Legislation şi Thomas Paine la 1776 în Common Sense. Democraţia britanică pornea de la afirmarea totală a libertăţii individului, sancţionată cu interesul comunităţii, ambele aflate într-un raport mereu în schimbare, pe măsura evoluţiei societăţii spre o creştere a libertăţilor individuale şi o diminuare a restricţiilor comunitare. Prin evoluţie a societăţii, democraţia britanică înţelegea asimilarea organică de către populaţie a unui nivel cît mai ridicat de civilizaţie. Modelul oferit se numeşte şi astăzi conservatorism britanic, întemeiat fundamental pe tradiţie şi realism (pragmatism). După principiul lui Thomas Paine, conform căruia societatea nu trebuie confundată cu regimul — au origini diferite: societatea este născută din dorinţele noastre, în timp ce guvernarea este o expresie a slăbiciunilor noastre —, aristocraţii români vedeau în participarea la guvernare un rău necesar, motiv pentru care ideile luptei pentru un scaun ministerial sau agăţarea de un fotoliu parlamentar le erau străine. Aşezaţi sub lupa analizei timpului, conservatorii români par ireproşabili, dar mai de grabă ineficienţi, mai ales că în acea epocă de construcţie era nevoie de forţă politică. Implicarea în conducerea ţârii era tratată de ei ca o măsură de siguranţă socială necesară, din cauza incapacităţii virtuţii morale de a conduce lumea, oamenii fiind înclinaţi natural spre viciu. Lascăr Catargiu şi Petre P. Carp vedeau în prezenţa lor la 15

guvernare exclusiv o misiune patriotică, cu scopul final de a face naţiunea română guvernabilă şi pe cetăţeanul român — liber. Din cauza acestei concepţii cu substrat filozofic, conservatorii nu puteau înţelege agitaţia revoluţionară a liberalilor radicali, menită să dea românilor cît mai repede un stat democratic şi prosper, şi, în consecinţa, îi combăteau cu violenţa. Insuccesele de debut ale liberalilor s-au datorat în bună parte faptului că societatea românească arhaică se mişca mult mai lent, conservîndu-şi în permanenţă obiceiurile, fapt care a dat autoritate pentru mult timp conservatorilor şi chiar i-a determinat pe aceştia să se constituie în partid. Pe de altă parte, atunci cînd se pune în discuţie tentativa de a organiza o elită, eşecul este asigurat. Conceptul de elită se sprijină fundamental pe valoarea ridicată şi unanim acceptată a unei personalităţi. O personalitate autentică de elită este întotdeauna şi obligatoriu o individualitate puternică, dacă nu un unicat în domeniul său de valoare, situată aşadar la polul opus oricărei asocieri. Elita este un strat subţire de reprezentare în care neamul vede suma tuturor calităţilor sale, ideea de succes şi geniul. Orice formă de a organiza aşa ceva presupune, vorbind barbar, a pune un şef şi a stabili ierarhii, fapt care desfiinţează imediat orice principiu al elitei. Ridicaţi fundamental deasupra celorlalţi oameni, pe principiul personalităţii, oamenii de elită iradiază, se izolează, fac o umbră adîncă, deschid şcoală, conduc generaţii. Uneori — ca în cazul lui Eminescu, la români — o astfel de elită ajunge să simbolizeze neamul, să-1 reprezinte sintetic şi ideatic pentru totdeauna. Este de aceea absurd să-1 compari, de exemplu, pe Lucian Blaga cu Mihai Eminescu sau pe lorga cu Pârvan. Ei sunt ei şi nu pot fi multiplicaţi. Coborînd această realitate la nivelul politicului, vom constata că principiul elitei politice — său al aristocraţiei — se dovedea principalul adversar al partidei conservatoare. Gruparea se identifica prin personalităţi, era extrem de greu de condus şi de mobilizat. Supuşi dezbinării inerente intelectualităţii de bună condiţie, conservatorii ajung între 1875 şi 1876 să nu mai poată conduce, în acea epocă dominată de sensibilitatea accentuată a societăţii, acest fapt a fost foarte repede perceput la nivelul cetăţeanului şi, asemeni oricărei mişcări politice de Dreapta autentice, a fost rapid identificat ca o consecinţă a „ruperii de popor". Conform principiului aceluiaşi Thomas Paine „cu cît un lucru este mai simplu, cu atît este mai greu de dezorganizat", guvernarea conservatoare a devenit prea complicată şi, în consecinţă, uşor de înlăturat, în tradiţia curată a spiritului critic, liderii conservatori au ştiut să admită public nerealizările guvernării lor. La deschiderea lucrărilor Camerei din 30 martie 1881, Petre P. Carp avea să declare: „Toţi conservatorii serioşi trebuiau să consimtă la faptul împlinit; trebuiau să admită revoluţiunea socială, democratizarea societăţei noastre, ca un ce irevocabil, şi lupta nu mai poate avea loc decît în privirea (privinţa, n.a.) mijloacelor ce trebuie să întrebuinţăm ca să micşorăm pe cît se poate relele, rezultate ce sporesc din modul defectuos cum această democratizare a fost făptuită. A fost o nenorocire la noi că democratizarea s-a făcut d e sus în jos, iar nu de jos în sus.[...] Ei bine, nu se poate tăgădui că rezultatele la care am ajuns noi nu sunt rezultate ale muncii generale a societăţii noastre, ci numai rezultatele succesului cîtorva oameni"26. Pornind de la ideea că „un guvern cade de regulă prin propriile sale greşeli, dar nu prin greşelile adversarilor", Titu Maiorescu găsea cauzele prăbuşirii guvernării conservatoare în erorile făcute în cazul construcţiei liniei ferate Roman-Vîrciorova, care aminteau de afacerea Strousberg, precum şi în atitudinea de încăpăţînată neutralitate a guvernului Lascăr Catargiu faţă de inevitabilul război ruso-turc. într-adevăr, la cumpăna dintre anii 1875 şi 1876 conflictul militar dintre Rusia şi Imperiul otoman devenise deja un eveniment aşteptat. România a fost pusă de la început, prin mesaje clare venite de la Berlin şi Viena, în 16

situaţia de a se înţelege cu Rusia în vederea unei contribuţii antiotomane a cărei dimensiune urma să fie stabilită prin negocieri. Ruptă financiar de Franţa şi legată politic de Germania, România trebuia să joace o singură carte. Numai că această unică variantă oferită de Marile Puteri — Germania, Austria şi Rusia — conţinea şi obligaţia de a renunţa la Basarabia. Lascăr Catargiu ezita şi lansa mesaje insistente pentru recunoaşterea statutului de neutralitate a României, pe ideea că o victorie a Rusiei va aduce şi ocazia independenţei, obţinută la masa verde. Chiar Eminescu a sancţionat această eroare: „Independenţă căpătată de guvernul conservator pe cale pacinică prin înţelegere diplomatică cu puterile apusene ar fi însemnat moartea ţârii"27. Poziţia fără ieşire a guvernării conservatoare a fost identificată precis şi de Titu Maiorescu: „Armata condusă de domnitorul Carol ar fi fost tot aşa de biruitoare sub ministerul Catargiu, ca şi sub ministerul Brătianu. Dar dacă şi cu un guvern conservator se putea lua Plevna, numai cu un guvern liberal se putea pierde Basarabia fără o adîncă zdruncinare înăuntrul ţării"28. Iritat de rezistenţa la presiune a primului-ministru Lascăr Catargiu, Bismarck contactează pe liderii liberali şi începe o campanie insidioasă de promovare a numelor lui Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti în jocul politicii externe germane în Balcani. Condiţia prealabilă era rezolvarea în favoarea acţionarilor germani a problemei contractului Strousberg. Secvenţele preluării puterii legislative şi executive de către liberali sunt cel mai bine ilustrate de memoriile regelui Carol I: „30 martie/11 aprilie. Din cauza rezultatului nefavorabil al alegerilor, L. Catargiu înaintează demisia întregului Cabinet. Principele o primeşte cu mare regret. [...] 1/13 aprilie. Principele primeşte pe Ion Brătianu care, împreună cu C.A. Rosetti, reprezintă sufletul coaliţiei. [...] 7/19 aprilie. Presa atacă cu violenţă noul minister (guvernul I. Em. Florescu, n.a.), numindu-1 Cabinetul generalilor, şi susţinînd că principele a voit prin aceasta să intimideze opoziţia, care însă va lupta cu mai multă înverşunare. [...] 26aprilie/8 mai. Generalul Florescu informează Senatul că el şi-a dat demisia şi că principele a primit-o. Senatul ascultă în tăcere această declaraţie. [...] Generalul Florescu contrasemnează, numai cu resignaţiune, decretul prin care se numeşte (Manolache Costache) Epureanu preşedintele Consiliului de Miniştri. [...] 1/13 mai. Lăcustele apar în ţară, superstiţia populară deduce din aceasta un pronostic rău, pentru un război apropiat. [...] 3/15 mai. Se citeşte decretul pentru dizolvarea Camerei, şi Senatul este prorogat. Se decretează imediat noi alegeri. [...] 3/15 iunie, începutul alegerilor pentru Cameră în toată România. C.A. Rosetti le conduce în sensul Partidului Liberal. Partidul Conservator, care d-abia s-a retras de la guvern, are puţină perspectivă de a cîştiga măcar o duzină de mandate. [...] 27 iunie/9 iulie. C.A. Rosetti a fost ales preşedinte al Camerei; o probă pentru culoarea radicală a majorităţii din Cameră. Epureanu simte că pierde influenţa şi că nu va mai putea păstra mult timp postul său de preşedinte de Consiliu. [...] 28 Titu Maiorescu. op. c/Y., p. 57. 23 iulie/4 august. Primul ministru Epureanu prezintă demisia întregului cabinet, demisie ce se impune prin cele ce se petrec în Cameră (...) Brătianu primeşte însărcinarea de a forma noul minister (Guvern)"29. Venirea lui Ion C. Brătianu la putere în calitate de prim-minis-tru s-a produs, probabil, la momentul cel mai potrivit. O prezentă timpurie ar fi declanşat o întreagă furie împotriva României, ca în 1867 - 1868, iar un mandat tîrziu, ar fi fost mult prea tîrziu pentru România. Astăzi este greu de închipuit obţinerea independenţei fără Brătianu şi Kogălniceanu, dacă ne gîndim fie numai şi că, în faţa brutalităţii şi vicleniei ruseşti, chiar Carol I începuse să oscileze. A fost nevoie de intervenţia energică a liderului liberal pentru ca domnitorul să ia decizia finală: „Mai ales cînd trebui să decidă pe Domn şi pe comandanţi să intre în acţiune, lupta fu crîncenă. Generalul Fotino mi-a povestit cum la Poiana, a văzut pe tata pe fereastra casei ţărăneşti în care locuia Vodă şi unde discutau. Erau amîndoi în picioare lîngă masă. La un moment dat, tata, care se plimba prin odaie, s-a oprit în faţa lui Carol şi, în focul discuţiei, a dat cu pumnul în masă. «Nu-1 auzeam, dar era atît de înflăcărat, încît îi ieşeau scîntei din ochi». Cînd a ieşit, a spus generalului Cernat: «In fine 1-am convins, trecem Dunărea»"30. Asupra telegramei marelui duce Nicolae din 19/31 iulie 1877, prin care se cerea urgent intervenţia Armatei României, au existat în timp o serie de controverse, generate de traducerile aproximative prin care se încerca îngroşarea disperării ruse şi calitatea de salvatoare a armatei noastre. Carol era rugat să treacă Dunărea, „după cum doreşti (adică sub comandament românesc — n.n.), între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele"31. Textul original este foarte abil redactat: passage du Danube que Tu desires faire, 17

ceea ce poate fi interpretat ca o satisfacere a cererilor insistente ale domnitorului român pentru intrarea trupelor române în luptă, cum remarca Maiorescu, dar care insistenţă era mai de grabă a lui Brătianu. Fascinaţi de importanţa acestei telegrame, mulţi istorici nu au căutat mai departe în succesiunea schimbului de mesaje dintre Carol şi Nicolae, astfel că telegrama din 19 august nu este foarte cunoscută, deşi este mult mai clară: Urgenta. Dela 9 ore de dimineaţă, azi, 19 august, turcii atacă Sgalewiţa şi Pelişat. E neapărat necesar ca armata Ta română să treacă Dunărea imediat şi să înainteze asupra Plevnei spre a ataca pe turci. Fă cunoscut lui Zotov, direcţiunea şi ora începutului marşului Tău. Trupele Tale care au trecut Dunărea, trebuie să înainteze imediat. Trupele române au trecut Dunărea la 20 august, nu la 20 iulie, problema conducerii fiind rezolvată aşadar o lună mai tîrziu. Astfel se poate conchide că sensul expresiei după cum doreşti nu era încă o acceptare a punerii trupelor aliate sub comanda domnitorului român, ci o formă de acceptare a implicării în lupte în zona de trecere a Dunării pe care o alesese Marele Cartier român. De altfel, Nicolae lorga atrage atenţia că şi punctuaţia primei telegrame este greşită, fraza corectă fiind „Te rog să faci fuziune, demonstraţie şi, dacă e posibil, trecerea Dunării, pe care doreşti să o faci între Jiu şi Corabia"331. Din aceste motive, cele două telegrame trebuie citate întotdeauna împreună. Ştim astăzi că declararea independenţei la 9 mai 1877 şi participarea glorioasă în război nu au adus imediat adevărata independenţă de stat a României, în ziua de 19/31 ianuarie 1878, Imperiul otoman ceruse armistiţiu şi la Adrianopol s-a încheiat prima înţelegere. Documentul, trimis spre Sankt Petersburg, este interceptat la Bucureşti de servicul de informaţii al Armatei României şi conţinutul său îl pune în alertă pe primul ministru Ion C. Brătianu. Punctul 3 al acestui armistiţiu menţiona că „independenţa României şi a Serbiei va fi recunoscută; o despăgubire teritorială îndestulătoare va fi asigurată celei dintîi şi o modificare de frontieră celei de-a doua", condiţii care prevesteau luarea Basarabiei şi, implicit, încălcarea de către Rusia a Convenţiei semnate cu România la 4 aprilie 1877. Guvernul român era pus în faţa unei situaţii extrem de periculoase, în condiţiile în care nu putea nici să denunţe public conţinutul documentelor interceptate. Soluţia găsită este unul din acele exemple de inteligenţă politică din partea unui adevărat bărbat de stat, care nu doar se află la putere, ci ştie şi să o folosească. Ion C. Brătianu şi-a propus rezolvarea a trei probleme: 1.Aducerea chestiunii Basarabiei din planul secret în planul public. 2.Atenţionarea Marilor Puteri asupra pericolului semnării unor acte de pace numai între Rusia şi Imperiul otoman. 3. Obţinerea sprijinului politic intern. Pentru atingerea acestor scopuri, Ion C. Brătianu a înscenat un atac împotriva sa în Parlamentul României, punîndu-i pe Dimiţrie Ghica şi pe Vasile Alexandrescu să-1 interpeleze în Senat, respectiv în Cameră. Pentru a da un gir şi mai mare acestui atac şi sub pretextul ca sensibilităţile Rusiei nu trebuie atinse, primul ministru a cerut şedinţe secrete, pe măsură ce agenţii săi trasmiteau cui trebuie tot ce se discuta acolo. Astfel s-a aflat repede că Ion. C. Brătianu a luat vehement apărarea... Rusiei, care nu se putea coborî atît de jos încît să nu-şi respecte angajamentele scrise, care nu-şi putea dezonora ţarul, care nu putea să atace tocmai ţara care i-a sărit în ajutor în momentul cel mai greu (vezi telegramele), care nu putea să calce nepăsătoare peste trupurile dorobanţilor români căzuţi în luptă, lăudaţi de întreaga Europă, nici vorbă ca Rusia să ne ia Basarabia etc. Practic, Rusia era stigmatizată pentru trădarea aliatului, şi nu numai Rusia afla acest lucru, ci şi întreaga opinie publică internaţională. Bineînţeles, rezoluţiile Parlamentului român au stîrnit furie la Sankt Petersburg. A urmat Tratatul de la Sân Stefano, care a confirmat temerile românilor. Brătianu şi Kogălniceanu au hotărît să dea lupta pînă la capăt. Rezistenţa lor îndîrjită a declanşat represiunea rusească şi, fapte mai puţin descrise în istoriografia românească, trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi, în faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie, cînd trupele ruseşti istovite şi decimate de luptele din sudul Dunării, riscau să fie măcelărite în Muntenia. Afirmaţia ar putea părea exagerată, dar daca vom analiza această eventualitate din perspectivă militară — fiind vorba evident de un conflict militar, nu diplomatic — atunci vom observa că trupele ruse din România depindeau în totalitate de aprovizionările şi rechiziţiile pe de teritoriul nostru — să nu uităm că ne aflam încă în epoca de glorie a cavaleriei! —, că lovitura armatei concentrate în Oltenia venea din flanc şi că trupele ruse se aflau între ape — Dunăre, Prut, Olt —, în timp ce orice afluire dinspre nord spre sud de trupe proaspete fusese oprită. Nu în ultimă instanţă, o ocupaţie a teritoriului românesc, mai ales în Muntenia, ar fi reprezentat atunci o expunere a militarilor ruşi la agresiunea urbană bine organizată a unor grupuri şi mulţimi de cetăţeni care se ocupau de aproape trei decenii cu 18

revoltele, insurecţiile, loviturile de stat. Decenii după aceste evenimente, documente de politică externă ale Rusiei aveau să certifice pericolul în care se afla atunci armata ţaristă: „Doar ştim azi prin declaraţiile lui Nelidov că Todleben se temea şi de noua armată otomană strînsă sub zidurile Constantinopolei de Esad-Paşa şi de tunurile flotei engleze, care-i puteau împiedica retragerea, şi de tăierea acestei retrageri de către România şi Austria, că ministrul de război proclama în consilii prezidate de ţar absoluta neputinţă militară a Rusiei şi imploră pe diplomaţi să sfîrşească, să sfîrşească cu orice preţ"34, încă un argument: pe timpul scurtei ocupaţii ruseşti a Capitalei, se înregistrează frecvente asasinate de ofiţeri ruşi făcute de ţigani, folosirea prostituatelor (inclusiv aduse din Bulgaria) pentru infectarea militarilor străini, întrebuinţarea cărnii de cîine pentru bucătăriile trupelor, furtul cailor de tracţiune, a pieselor metalice de la căruţe, a muniţiei de infanterie. Conform tradiţiei, toate aceste operaţiuni de gherilă urbană au fost organizate de agenţi liberali, oameni de acţiune ai lui Brătianu. Intervenţia Marilor Puteri şi anunţarea întrunirii Congresului de la Berlin au dezamorsat pericolul. Totuşi, comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit în ochii românilor. Constantin Bacalbaşa avea să noteze: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia este sfîrşită. în ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întîmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cît şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea de la 4 aprilie revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna"35. Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist A doua trădare, cea din primul război mondial, şi apoi infiltraţia comunistă In presa şi politica românească de pină la al doilea război mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române pînă dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producînd o incredibilă gonire a trupelor sovietice din tară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile. Pe plan intern, Brătianu obţinea un alt fel de victorie, reuşind să unească toate forţele politice în jurul guvernului, dar şi să întărească poziţia României în faţa străinilor. Argumentul său a fost imbatabil: „Trebuie să nu ne speriem, trebuie să avem curaj totdeauna, să discutăm şi să apăram dreptul nostru înaintea colosului, dar pentru aceasta trebuie să fim uniţi cel puţin pînă vom trece acest mare hop naţional, şi numai cînd guvernul nu vă va mai inspira încredere, este o datorie a dv. să-1 schimbaţi îndată, ca să vină unul cu care să puteţi lucra, în faţa streinilor, ca un singur om. (Aplauze). Pentru că, cînd ne vor vedea streinii că ne hărţuim între noi, atunci ei, care au destul curagiu, or să aibă un curagiu şi mai mare, căci îl vor spori slăbiciunile şi neînţelegerile noastre".36 întăriţi astfel, Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au plecat la Berlin, unde au susţinut cauza României fără menajamente. Partea cea mai spectaculoasă a activităţiilor în cadrul Congresului a fost demascarea lipsei de onoare a Rusiei: „Sau dus şi au înaintat încă de la început un memoriu în care arătau îndatoririle Rusiei şi felul cum au fost călcate în picioare de dînsa. Cruzi faţă de ţarul sentimental şi mîndru, cînd au fost chemaţi, la 1-iu iulie, ei au prezintat, apoi, actele care purtau semnătura lui Gorceacov şi a împăratului Alexandru".37 Rusia era denunţată internaţional ca sperjur, fapt incredibil şi de un curaj nemăsurat, de către doi oameni politici români, dintr-o ţară căreia nu i se recunoscuse încă oficial independenţa. Dar acest gest al lui Brătianu şi Kogălniceanu nu era decît continuarea firească, din perspectivă diplomatică, a fenomenului de afirmare a naţionalităţii române, după un război în care folosise armata, serviciile secrete, susţinerea populară şi efortul economico-fi-nanciar proprii. Trei zile mai tîrziu are loc primul atentat la viaţa Iui Brătianu: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost ini-Jiatoarea acelor atentate contra lui. Cea dinţii încercare a fost aşa-zisul accident de trăsură din 4 iulie 1878. Mama, chemată telegrafic de la Florica, ne scria cu data de 6 iulie din casa d-rului Davila: «Brătianu este mai bine, a fost aşa de rău încît a scăpat ca printr-o minune. Alaltăieri seara pe la orele 10 se întorcea singur într-o birje de la Vodă. Caii au fugit, etc, a rămas ca un mort jos, rece şi fără puls, ca vreo 3/4 de oră. Cînd au venit sergenţii, 1-au luat şi 1-au dus într-o casă din mahala (a coanei Mărita). Ea a avut ideea să trimită la Davila, 1-a sculat din somn, s-ă îmbrăcat îndată şi a venit. Dr. Davila nu ştia de cine e vorba şi mare i-a fost mirarea văzînd pe tata». Vizitiul muscal, neatins în cădere, plecase cu trăsura în oraş, fără să ţie seama de personagiul important luat de la Palatul Cotroceni şi rămas în şanţ fără simţire! Vorbă să fie. Mama urmează: «L-a frecat, i-a aruncat apă, oţet, odicolon, de 1-au deşteptat, 1-au dus la dînsul acasă. Au venit toţi medicii din Bucureştii întregi, fiindcă se credea ca a fost asasinat de ruşi. Cunoştinţa nu a cîştigat decît ieri la 4 ore»".38Va fi primul din cele trei asasinate organizate de Rusia împotriva primului-ministru al României, Ion C. Brătianu, şi din cele doua împotriva primului-ministru Ionel I.C. 19

Brătianu cîteva decenii mai tîrziu. Sfidarea patriotului român era dublată şi de informaţia (veridică), ajunsă repede în cabinetele Marilor Puteri, conform căreia Brătianu se pregătea să declare România regat şi pe Carol I, rege. Acest eveniment s-a petrecut la 10 mai 1881, aparent ca o victorie personală a marelui bărbat de stat român, dar în realitate ca o importantă reuşită a naţiunii române. Sfîrşitul anului 1880 şi primele luni ale anului 1881 s-au consumat într-o mare tensiune politică. Această perioadă poate fi inclusă în lista momentelor importante ale desăvîrşirii naţiunii române moderne, cu toate că manualele de istorie o tratează pasager sau nu îi acordă nici o atenţie, în fapt, la 2 decembrie 1880 s_a produs al doilea atentat la viaţa lui Ion C. Brătianu, inspirat de agentura rusească organizată în jurul grupării Grigore Sturdza şi a ziarului său Democraţia naţională, atentat în urma căruia, pierzînd mult sînge, s-a crezut că primul ministru este scos complet din jocul politic. Deşi vizibil slăbit din cauza multiplelor răni de cuţit primite la faţă şi cap, Brătianu a contracarat viguros tentativa conservatorilor de a răsturna guvernul. Este de subliniat că reacţia populară la acest atentat nu a lăsat din nou nici un dubiu asupra originii sale: „în semn de satisfacţie pentru salvarea vieţii lui, comercianţii capitalei au închis magazinele în ziua de 3 decembrie, abordînd tricolorul"39. Trei luni mai tîrziu, la 1/13 martie 1881, ţarul Alexandru II este asasinat de studenţii Rîsakov şi Grineviţki, membri ai unui grup de terorişti marxişti conduşi de o anume Sofia Perovskaia. In Rusia se declanşază o cumplită teroare împotriva grupărilor socialiste şi anarhiste, amplificată de publicarea în presă a detaliilor asasinatului: ţarul călătorea într-o trăsură blindată, iar bomba aruncată de Rîsakov a ucis şi rănit cîţiva cerchezi din garda personală. Deşi cupeul îşi putea continua drumul, ţarul Alexandru al II-lea a coborît şi a început, în ciuda recomandării agenţilor de siguranţă de a nu se expune, să-şi îngrijească militarii cu care luptase în războiul ruso-turc. Aplecat asupra răniţilor, ţarul este ucis de a doua bombă, a lui Grineviţki. Gestul farului, de a se sacrifica din camaraderie pentru ostaşii săi, a produs o reacţie violenta din partea trupelor şi va marca deceniile următoare ale Rusiei cu mult sînge. Evenimentul este important şi pentru noi, deoarece succesorul ţarului asasinat, Alexandru al III-lea, porneşte acum o vastă campanie de represalii, probabil nu întîmplător, la adresa evreilor: „Milioane de evrei vor emigra din Rusia pe parcursul următoarelor trei decenii"40. Totodată este iniţiată şi o dură legislaţie de rusifi-care forţată. Se produce astfel un nou val de emigrare evreiască pe teritoriul României, de data asta însă conţinînd şi elementele unei pronunţate culori politice de Stingă. Din păcate, atent la combaterea adversarilor politici, care îi cereau măsuri severe împotriva penetraţiei socialiste şi, mai ales, a elementului avansat al acesteia — presa, Ion C. Brătianu a minimalizat public fenomenul: „Relativ la combaterea ideilor socialiste, demonstra că nu era momentul ca societatea să se alarmeze — cum propunea T. Maiorescu —, căci naţiunea română nu era în stadiul de a fi convulsionată de acele idei, deoarece nu dispunea de un proletariat desmoştenit ca în societatea occidentală, în România — susţinea el —, toţi locuitorii posedau cel puţin un" mic lot care se cerea a fi apărat. Şi, în plus, existau suficiente posibilităţi de absorbţie economică, de înzestrare cu condiţii materiale, îndeosebi cu pămînt, a tuturor acelora care-şi pierdeau mijloacele de subzistenţă"41. Atitudinea publică a lui Ion C. Brătianu ascundea un secret. Agitaţiile socialiste la care făcea trimitere Titu Maiorescu se consumaseră la Iaşi, cu ocazia unui banchet organizat de socialiştii (nihiliştii) imigraţi din Rusia pentru a comemora 10 ani de la Comuna din Paris. Constantin Titel Petrescu precizează: „E posibil ca în secretul conştiinţei lor, refugiaţii ruşi şi basarabeni — ca şi socialiştii autohtoni, neofiţi — să fi intenţionat sărbătorirea, concomitent, şi a asasinării ţarului Alexandru al II-lea (13 februarie 1881), ucis cu bombe de revoluţionarii terorişti"42. Primul-ministru a acţionat atunci într-un mod care va deveni curînd caracteristic: public, a minimalizat cazul; în practică, a trecut energic la represiune: „D-rul Russel, Paul Axelrod, Andrei Dumitrescu şi alţi cîţiva refugiaţi ruşi fură arestaţi, tinerii profesori Ion Nădejde, Gheorghe Nădejde şi Teodor Speranţia (cunoscutul scriitor, anec-dotist, de mai tîrziu) fură suspendaţi din învăţâmînt şi trimişi în judecata Consiliului profesoral, iar studenţii Const. Miile, Alex Bădărău şi C. Mihail fură eliminaţi din Universitate. (Ion Nădejde a fost eliminat definitiv din învăţâmînt; Gh. Nădejde şi Teodor Speranţia, fură numai suspendaţi temporar). D-rul Russel şi Andrei Dumitrescu, după o lună de detenţie, sunt expulzaţi din ţară, că periculoşi ordinei de stat"43. Secretul lui Ion C. Brătianu consta în faptul că mentorul, sprijinitorul şi liderul francmasoneriei „roşii", era fratele său de luptă C.A. Rosetti. Acesta favoriza mai de mult mişcarea socialistă, în contextul fa/ei sale teoretice şi naţionaliste. Gazeta Besarabiea, apărută la Iaşi în 1879, conţinea articole în care socialiştii din România se dovedeau ataşaţi problematicii româneşti: „în ziua de astăzi, existenţa poporului nostru este ameninţată de două mari primejdii, printre altele mai mici. Una din aceste primejdii este aceea de a ne vedea într-un viitor apropiat înlocuiţi prin strâini şi mai ales prin evrei [...]. A doua primejdie, mai ameninţătoare, este aceea de a fi subjugaţi de Rusia"44. Cu un astfel de program, sigur că aceşti socialişti nu păreau un pericol. Nu trebuie uitat însă că socialismul acestei 20

perioade şi al acestei zone de Europă era marcat de Mihail Bakunin (1814-1876) şi de Piotr Kropotkin (1842— 1921), a căror filozofie se menţinea încă în faza umanistă: „Pentru a-şi atinge obiectivele sociale radicale, revoluţia trebuie să fie violent distructivă. De obicei, Bakunin şi Kropotkin prefera să vorbească mai curînd despre distrugerea instituţiilor şi obiectelor decît despre distrugerea oamenilor"45. Unde greşea Ion C. Brătianu în atitudinea sa faţă de socialism era credinţa că, fiind el însuşi un vechi revoluţionar, revoluţia burgheză este acelaşi lucru cu revoluţia comunistă. El nu învăţase încă destul din experienţa Comunei din Paris. Aşa se face că în viitoarele decenii activitatea socialistă a fost monitorizată atent, dar menajată, fără a se putea opri din acţiune principala armă a acestui flagel: propaganda. Confuzia între metodele revoluţiilor din 1848, ale luptelor pentru putere din următorii ani revoluţionari, şi programul marxist a făcut ca idealismul celor doi anarhişti ruşi să pară inofensiv, în realitate, opera lor era la fel de nociva: „Bakunin şi Kropotkin propun diverse forme de acţiune revoluţionară, de la activitatea indivizilor şi a grupurilor mici pînă la cea a maselor populare, în prima categorie, Bakunin este atras — împătimit ar fi un cuvînt mai potrivit — mai ales de folosirea societăţilor secrete, deşi multe dintre cele ce au proliferat sub influenţa sa nu pot fi luate în serios. Contribuţia sa mai importantă a reprezentat-o ideea că masele trebuie ridicate la o conştiinţă revoluţionară deplină atît prin acţiuni, cît şi prin cuvinte, idee din care s-a născut conceptul de «propagandă prin faptă», vestitul cult al terorismului simbolic şi inspiraţional care a înflorit în unele secţiuni ale mişcării anarhiste, începînd de la sfîrşitul anilor 1870"46. Trecerea de la teorie la practică în rîndurile ţărănimii române va da mult de furcă autorităţilor în viitorii ani. Totodată, infiltrarea facilă a spionajului rusesc în grupurile socialiste române va deturna programul naţional al acestora spre transformarea lor într-o agentură inamică. Doar cîţiva ani mai tîrziu, activitatea de propagandă a grupurilor socialiste, asimilate generalizator şi, în consecinţă, incorect elementului evreiesc antiromânesc, vor redeschide problema tăriei statului român şi, implacabil, vechea „problemă evreiască". în acest context, transformarea României în regat a reprezentat o decizie salutară. Chiar dacă România nu arăta ca un stat occidental, instituţiile statului său începuseră să funcţioneze, iar românul s-a adaptat treptat la ele. Confruntat cu defecţiunile de construcţie ale statului, cetăţeanul s-a obişnuit să ocolească inteligent legea şi să supravieţuiască. Atît timp cît am avut grîne şi apoi petrol, iar aceste două resurse s-au cerut pe piaţa europeană, România a prosperat şi democraţia sa incompletă nu a bătut la ochi. Treptat, pe măsura creşterii nivelului de trăi, odată cu impunerea în domeniul public a marilor personalităţi intelectuale şi a accesului tot mai direct la civilizaţia occidentală, românii au identificat în socialism şi în evrei un nou inamic periculos. Aşezată ferm pe spiritul tradiţional conservator al poporului român, pe forţa credinţei creştine şi pe sentimentul unităţii naţionale, atitudinea anticomunistă a devenit încă de la începutul secolului al XX-lea o manieră constantă de a privi spre tot ceea ce vine de la Răsărit, întreaga tragedie prin care trecea şi urma să mai treacă poporul român se va regăsi expusă de marele dascăl Vasile Pârvan: „Socialismul biruitor în Răsărit — cel puţin ca experienţă trecătoare politică — începe prin a distruge tot ce nu e primitivitate şi bestialitate de masă amorfă. Pentru că e fără putere fizică, pentru că e puţin numeroasă, pentru că e supărătoare în cererile ei de sacrificiu, nerentabil, pentru inutila urmărire â idealului, inteligenţa creatore contemporană e în totalitatea ei zdrobită: de masivitatea impertinentă a bogătaşului care asudă grăsime şi de brutalitatea greoae a proletariatului care nu se gîndeşte decît la mai multă pîine"47. încă nepregătit pentru modernitate, poporul român se va găsi foarte devreme strivit între două sisteme politice uriaşe, care se vor ciocni distrugător în următoarele decenii. Din punctul de vedere al vieţi politice româneşti, este necesar să subliniem că întreaga perioada a celor trei decenii finale din secolul al XlX-Iea sunt dominate de popularitatea ideilor liberale şi de transpunere în practică a doctrinei liberale. Nereuşind să impună României un sistem politic asemănător conservatorismului britanic — aşa cum va reuşi Ungaria — Partidul Conservator va pierde rapid substanţa sa doctrinară, transformîndu-se gradual în simplă alternativă politică a liberalilor. Oricum, chiar şi prin fracţionările sale repetate, Partidul Naţional Liberal şa dovedit mai viu şi, în consecinţă, mai prezent: „Perioada 1876 — 1899 a reprezentat în viaţa Partidului Naţional Liberal una de întrepătrundere a două mari generaţii. Cea a revoluţiei de la 1848 şi a Unirii de la 1859 a atins deplina maturitate în momentele Independenţei şi al Regatului, pentru ca după 1881 să se manifeste cu autoritatea şi prestigiul senectuţii, ca un veritabil Senat de partid, în schimb, generaţia tinerilor: N. Fleva, M. Pherekyde, E. Carada, V. Lascăr, P.S. Aurelian, LI.C. Brătianu şi-a făcut treptat simţită aspiraţia la o reconsiderare a programului politic, a manierei de a se acţiona în arena publică"48. Acum nu se mai punea problema alegerii unui alt tip de stat pentru naţiunea română, ci a felului cum poate fi condus acel stat deja instalat Dacă pentru alegerea tipului de stat conservatorii erau cei mai indicaţi, pentru funcţionarea statului birocratic şi bugetar impus în 1864, numai liberalii fl puteau conduce eficient 21

Apropiindu-se tot mai firesc de conţinutul de Dreapta al liberalismului autentic, PNL va adopta formula etatismului-liberal, în care partea de etatism viza centralizarea puterii administrative, iar partea de liberalism era destinată economiei. De fapt, pentru un stat birocratic şi bugetar, care nu-şi rezolvase încă problema naţională, nici nu existau alte soluţii. Translaţia către Dreapta a PNL va fi favorizată şi întărită în primele decenii ale secolului al XX-lea de apariţia unui nou inamic la Stînga: bolşevismul. Pe acel fond intern, al unui regim politic destinat dezvoltării capitaliste, a apărut fenomenul brătianismuJui, care a fost o variantă românească a guvernării autoritare în interiorul sistemului democratic. Dominaţia statului de către Ion C. Brătianu a cunoscut trei etape: „în prima etapă (1881-1883), preocupările echipei guvernamentale au vizat, cu prioritate, orientarea externă a statului român şi consolidarea instituţiilor moderne pe plan intern, pe fundalul tensionării dezbaterilor publice asupra revizuirii Constituţiei. O a doua etapă (1884-1885) s-a aflat sub semnul înfruntării tendinţelor de coagulare a unei mari opoziţii, devenind tot mai clară opţiunea lui I.C. Brătianu pentru o guvernare autoritară (amintind întrucîtva de cea a lui M. Kogălniceanu de la 1863-1865), menită impulsionării funcţionalităţii structurilor instituţionale şi socio-economice. A treia etapă, a guvernării autoritare (1885—1888), ce şi-a atras renumele de vizirat, a probat calităţile excepţionale de lider politic ale lui I. C. Brătianu, dar şi erodarea imaginii şi audienţei electorale ale liberalilor guvernamentali"49. Pe cît de necesară şi obiectivă a fost conducerea autoritară a treburilor statului în această perioadă, pe atît de vulnerabilă a devenit spre sfîrşitul anului 1887. Deja, „vizirul" Brătianu era văzut ca un dictator subtil şi inteligent, dar patriot, generos şi calculat, în fapt, erodarea puterii lui Ion C. Brătianu şi-a găsit expresia în izolarea autorităţii sale în interiorul partidului şi la nivelul ministerelor de forţă — Interne şi Armată. Aşa cum vom vedea, conflictul dintre cetăţeni şi trupele acestor instituţii nu va întîrzia să reapară, îngrijorat şi, totodată, scîrbit, Ion C. Brătianu se va retrage de la guvernare în 1888. Meritul ce-i revine „Marii guvernări liberale" dintre 1876 şi 1888 este acela de a fi înzestrat naţiunea română cu cîteva atribute fundamentale — suveranitate, independenţă, Banca Naţională, regalitate, Armată călită în luptă, diplomaţie activă — cu care România a reuşit apoi să obţină Marea Unire şi iluzia unei deplasări demne şi fluente prin Istorie. Căci, în ultimă instanţă, rezultatul celei mai lungi guvernări a statului birocratic şi bugetar român iniţiat de Alexandru loan Cuza a fost reintroducerea românilor în Istorie. Capitolul II RĂSCOALA DIN 1888 Că aceste doauă ţări sînt ca nişte cămări pline cu de toate împărăţiei spre folos. Şi de va lua muscalii aceaste ţări, peste puţină vreame să va pomeni şi împărăţia cu ei la Rumelia. DIONISIE ECLESIARHUL O pagină greu de găsit în istoriografia română contemporană este momentul de sfîrşit al „Marii Guvernări liberale", mai precis a celor doi ani finali, 1887 şi 1888. Exasperaţi de întinderea guvernării liberale, dar şi în continuare alarmaţi de virusul dezbinării care bîntuia partidul lor, conservatorii hotărăsc să se alieze cu reprezentanţii unor grupuscule desprinse din Partidul Naţional Liberal pentru a produce căderea guvernului Ion C. Bră-tianu. S-a dovedit repede că mult mai dinamici şi violenţi erau fracţioniştii, decît aristocraţii sau junimiştii. Oricum, această asociere, care va primi numele de Opoziţia Unită, s-a constituit pe fondul accelerării procesului de distrugere a oricărei credibilităţi a votului democratic, campaniile electorale atingînd cote paroxistice, motiv pentru care obţinerea unei victorii împotriva guvernului pe cale legală părea imposibilă. Opozifia Unită în memoriile sale, Constantin Argetoianu comentează savuros: „Această Opoziţie Unită din 1887, care a servit apoi de model şi celorlalte mişcări îndreptate împotriva guvernelor regelui Carol I, a fost o formaţiune tipic românească: într-însa totul era negativ şi nimic pozitiv — să răstoarne, bine, dar ce să puie în loc?"50. Ion C. Brâtianu a găsit prilejul, la închiderea sesiunii Parlamentului din decembrie 1887, să îl dizolve si sa organizeze alegeri, cu scopul precis de a îndepărta din forul legislativ pe deputaţii desprinşi din PNL şi care îi dădeau cea mai mare bătaie de cap. Campania a cunoscut obişnuitele violenţe şi ilegalităţi, pentru a căror exemplificare voi alege doar un caz. Alexandru Lahovari (1841-1897) Deputatul Nicolae Filipescu, om politic conservator, doctor în drept la Paris, viitor primar al Capitalei (1893— 1895) şi ministru de război (1910-1912), dar un tip coleric, candida în acel an la Brăila, într-un discurs ţinut la 12 martie 1888 sub cupola Parlamentului el avea să demaşte o serie de abuzuri care vor constitui motivaţia publică a 22

unor manifestări de strada din următoarele zile, Filipescu reuşind să intre în posesia unor documente revelatoare. Provocat de Nicolae Blarenberg, el intervine: „Am aici, domnilor, o înşirare de vreo 19 primari meniţi a fi revocaţi, cu cîţe o mică însemnare pe lîngâ fiecare nume: aceştia sunt funcţionari bănuiţi, care în urmă ar fi suspendaţi. Să citez cîteva exemple: Primarul comunei Romanul, cu însemnarea făcută cu mîna ajutorului subprefectului: care a ales delegat pe dl. C. Apostol, ruda dlui Fleva. Primarul comunei Şuteşti, care a dat 10 voturi opoziţiei. Primarul comunei Filipeşti, care a ales pe dnii Blarenberg $i Fleva delegaţi. Mai adaug, domnilor, că toţi aceşti primari au şi fost suspendaţi. Dnul ministru de interne cerea deunăzi dlui Fleva fapte precise. Ei bine, iată fapte precise: La alegerea delegaţilor pentru colegiul III de Brăila, în comuna Viziru, primarul n-a lăsat să se introducă în urnă decît acele bilete ale administraţiei, care erau scrise de mîna notarului şi ajutorului de primar şi care purtau numele candidaţilor administraţiunei. Aceste buletine, scrise chiar de mîna lor, le am aici"51. Producerea de probe ale fraudei electorale continuă cu ordine şi telegrame ale funcţionarilor publici, implicaţi în activităţi ilegale, lata un raport al ajutorului subprefectului plasei Vădeni către prefectul său: „în urma însărcinărei ce mi-aţi dat de a vă descoperi pe toţi acei funcţionari trădători, făcînd scrupuloase cercetări atît direct, cît şi indirect, am constatat că funcţionarii din această plasă, notaţi pe contrapagină, nu numai că au lucrat contra administraţiunei, dar au fost şi uneltele opoziţiunei în alegerea deputatului Filipescu şi astfel merită, dle prefect, pedeapsă, căci dacă d-voastră aţi lăsa nepedepsiţi pe aceşti trădători, nu numai că s-ar încuraja trădările, dar la timp opoziţiunea va avea din adminis-traţiunea noastră comunală o armă puternică a lucra contra guvernului, căci toţi aceşti funcţionari au fost şi sunt, după cum am zis, uneltele opoziţiunei"52. Cu aceeaşi ocazie, doi alegători, P.N. Si-listrăreanu şi Ghiţă N. Silistrăreanu, au înaintat o petiţie procurorului general: „Astăzi am fost ridicaţi şi arestaţi de către prefectul judeţului şi procurorul însoţiţi de 30 gardişti, bătuţi şi percheziţionaţi fără intervenirea dlui judecător de instrucţie, smulgîndu-ni-se iscă-liturile pentru nişte declaraţiuni ce nu le-am făcut"53. Alţi doi alegători, I. Petrescu şi Tănase Boiangiu, au fost siliţi, sub ameninţarea arestării nevestelor şi copiilor, să semneze o declaraţie prin care să recunoască faptul că au primit bani de la opoziţie. Similitudinea acestor fapte reale cu scenele din O scrisoare pierdută şi din Telegrame ale lui Ion Luca Caragiale ne poate duce cu gîndul că marele scriitor român a fost mai degrabă un fidel cronicar, decît un dramaturg. Dincolo de teatru se desfăşura o realitate care devenise deja sîngeroasă. Atît din rîndurile liberalilor, cît şi din rîndurile conservatorilor se înregistrează între anii 1885 şi 1888 cel mai mare număr de crime politice, murind înjunghiaţi, împuşcaţi sau în bătaie, la fiecare alegeri, numeroşi agenţi electorali, funcţionari şi chiar alegători. în ziua de 13 martie 1888, liderii Opoziţiei Unite organizează o întrunire publică la sala Orfeu din Bucureşti, care sfîrşeşte într-o manifestaţie de stradă la care se scanda: „Trăiască regele! Jos Brătianu! Jos tîlharii!". în lipsa unei reacţii a forţelor proguverna-mentale, manifestaţia se împrăştie. A doua zi, manifestaţia se reia şi mai violent. Pretextul a fost un banchet oferit în aceeaşi zi de partizanii săi primului-ministru Ion C. Brătianu. Cu nimic impresionat de amploarea contramanifestaţiei, guvernul ia măsuri de ordine şi, aşa cum s-a întîmplat de nenumărate ori, ordonă armatei să intervină în forţă. Pe 15 martie este răspîndit în Bucureşti un manifest semnat de 53 de deputaţi, al cărui limbaj ni se pare nouă ridicol astăzi, dar în 1888 alimenta ura, violenţa şi arta dramaturgică a lui Caragiale: „Pe cînd poporul era măcelărit pe uliţe, în sala teatrului, la adăpostul unui cordon de baionete, îmbuibaţii regimului, beţi de sînge şi trufie, sărbătoreau gloria şefului lor"54, în şedinţa Camerei din 16 martie 1888, Petre P. Carp avea să relateze: „Atunci, deodată (mulţimea, n.a.) a fost atacată şi din frunte şi de la spate (aplauze din partea minorităţii), atacată, domnilor, fără somaţiune legală (aplauze din partea minorităţii). Au fost răniri făcute cu sabia şi s-a întîmplat faptul pe care îl denunţ aici că un procuror, anume D. Paraschivescu, a zis unui ofiţer: De ce dai în lumea desarmată? Şi ofiţerul i-a răspuns: N-ani să iau ordine dela dumneata, (aplauze din partea minorităţii)"55. Obligată să se înghesuie pe străzi laterale, mulţimea fusese atacată de un escadron de jandarmi şi, ca urmare a şarjei, se împărţise în două grupuri, din care unul a ajuns să spargă geamurile Palatului regal, în sfîrşit, în faţa unui nou atac al cavaleriei, mulţimea se împrăştiase. A doua zi dimineaţă, pe 15 martie, agitatori ai opoziţiei adună mulţimea şi o conduc spre clădirea Parlamentului. „Cînd se apropie de Cameră, armată era în curte înşirată de la clopotniţă încoace, şi la acest moment al cuvîntării mele — şi-a continuat Carp discursul — aş întreba pe d-nul Preşedinte: din al cui ordin a venit armata?"56. Era vorba de încălcarea Art. 56 din Constituţie, în care se preciza: „Nici o putere armată nu se poate pune la uşile sau în jurul uneia sau alteia din Adunări fără învoirea ei", în curtea Parlamentului şi în faţa Bisericii Mitropolitane se iscă o busculadă în urma căreia uşierul clădirii este ucis cu un foc de armă. Conform versiunii lui Bacalbaşa, focul viza asasinarea lui Nicolae Fleva: „Pentru executarea hotărîrii fusese postat într-unul din turnurile Mitropoliei sergentul major de gardişti, anume Silaghi. Dar Silaghi trase mai jos în clipa cînd văzu pe Fleva şi greşi lovitura la o distanţă foarte 23

scurtă. Emoţiunea îi tremurase braţul"57. Nicolae Filipescu şi Nicolae Fleva sunt arestaţi, asupra lor găsindu-se revolvere. Alţi deputaţi, între care Take lonescu şi Alexandru Juvara, ascund pistoalele lor la soţiile sau prietenele care asistau în tribuna rezervată doamnelor. Cu toate că în epocă a rămas convingerea că Filipescu era autorul crimei, cercetarea Procuraturii şi autopsia au demonstrat că focul fusese tras cu o puşcă militară. Rămîn aşadar în picioare două ipoteze: cea a lui Bacalbaşa şi cea a unei puşti descărcate accidental în busculadă, în jurul morţii uşierului, pe nume Nicolae Popovici, dezbaterile din şedinţa ţinută la 16 martie au avut următorul conţinut: „D-nul Preşedinte: Constat, d-le Carp, că suntem cu totul de acord şi avem norocirea de a nu deplînge nici un nenorocit omorît de armă de soldat. (Aplauze din majoritate; contestări şi protestări din minoritate). D-nul P.P. Carp: D-le preşedinte, aţi văzut cu ce iubire de adevăr şi de echitate vorbii şi că nu atingem decît neaplicarea constatată de către noi toţi atît a Constiţuţiunii, cît şi a regulamentelor militare (întreruperi). Voci: Eşti rău informat. D-nul Vizanti: După ce s-a tras cu revolverul...(zgomot, contestări). D-nul N. Nicorescu: Toate acestea au fost cu intenţiune făcute eri de către d-nul general Leca: a fost un cuvînt de ordine. O voce: Aceasta este o infamie (zgomot). D-nul V. Epurescu: D-le Vernescu, eu am mari bănuieli asupra dumitale şi am s-o dovedesc, în public ţi-o spui aceasta. Din casa dumitale a pornit omorîtorul în contra mea (rîsete). D-nul G. Vernescu: Eşti prea mare om ca să încep cu dumneata (ilaritate în rindurile minorităţii). D-nul V. Epurescu: începi cu cei mici, ca să ajungi la cei mari. Cu toate acestea sunt mai mare decît dumneata şi am poate ceva mai mult decît dumneata. (Ilaritate, zgomot în minoritate)"5*. în această atmosferă, scîrbit şi ajuns la 67 de ani cu sănătatea ruinată, Ion C. Brătinau s-a retras. Tabloul acestei epoci este cunoscut mai ales prin publicitatea făcută memoriilor lui Argetoianu: „Lunga guvernare a lui Ion Brătianu şi sectarismul liberalilor, al roşilor, cum se zicea atunci, înteţise urile de partid pînă la paroxism şi antagonismul politic otrăvise toate raporturile dintre oameni, pînă şi relafiunile de familie, în multe case fraţii şi cumnaţii nu-şi mai vorbeau între ei, şi violenţele verbale, de stradă, prin cluburi, prin cafenele, prin saloane, acopereau nu numai un adînc dispreţ reciproc, dar şi regretul de a nu-şi putea înfige unii altora pumnalul în piept, de frica ocnei. Ţara era împărţită în două (ţara — adică cei o sută de mii de inşi care făceau politică!), în guvernamentali şi opozanţi, în liberali şi conservatori sau roşii şi albi, cum li se zicea încă"59. Cu toate acestea — multe dintre fenomenele evocate nu pot fi minimalizate —, cercetarea atentă a momentului de criză 1887 — 1888, demonstrează că retragerea marelui bărbat de stat liberal a fost o eroare. Era probabil greu ca la sfîrşitul unei guvernări epuizante, şi pentru el şi pentru cele două partide politice, Brătianu să mai poată apăra eficient statul pe care îl construise prin luptă revoluţionară din 1848 şi pînă în 1871, pe care îl eliberase în 1877-1878 şi pe care îl condusese autoritar din 1876 pînă în primăvara anului 1888. Cu toate acestea, mîna de fier a lui Ion C. Brătianu ar fi fost în continuare necesară, primul ministru fiind bine informat că în apropierea României se ţes comploturi periculoase. Fiul său mai mare, Ionel I.C. Brătianu, părintele României Mari de mai tîrziu, scria de la Paris în acea epocă: „Ar trebui o mîna de fier, care să înstruneze ţeapăn pe toţi aventurierii şi criminalii, ascunşi sub numele de opoziţie politică"60. La capătul imensului efort de emancipare dintre 1848 şi 1888, România se ridicase în picioare, dar încă se clătina. Rusia nu a scăpat ocazia pentru a ataca din nou. Intervenţia balcanică La aproape un deceniu de la Congresul de la Berlin, România şi Bulgaria erau considerate state din sfera de influenţă a Germaniei, conduse de suverani aflaţi sub înrîurirea puternică a lui Otto von Bismarck. Un incident petrecut la frontiera cu Franţa, unde ofiţerul de contraspionaj francez Schnaebele este arestat de agenţi germani, declanşază frenezia politica a unui nou conflict militar. Exact în această perioadă, Bismarck cere tot mai insistent mărirea efectivelor armatei germane, fapt care alertează Parisul şi Moscova. Perspectiva declanşării unui nou război franco-german face ca Rusia să încerce recuperarea statelor balcanice pierdute ca urmare a deciziilor Congresului de la Berlin şi îşi intensifică acţiunile de prospectare topografică şi de propagandă pe teritoriul României şi Bulgariei. Primul ministru Ion C. Brâtianu era informat de către serviciul de informaţii al Armatei României că în ţară s-a răspîndit un număr impresionant de agenţi ruşi, sub acoperirea unor meseriaşi sau negustori, dar, de cele mai multe ori, vînzători ambulanţi, iconari şi jugănari (castrau animale), care străbat satele şi fac propagandă atît despre Marea Rusie, cît şi despre planul unei unificări federale a Balcanilor. Brătianu era legat cumva de mişcarea revoluţionarilor bulgari, pe care îi ajuta discret de un deceniu, iar Eugen Carada era chiar 24

implicat în pregătirea şi înarmarea lor, motive pentru care guvernele liberale nu au reacţionat prea dur la activităţile secrete ale agenţilor ruşi, iar mai tîrziu nici nu a mai fost posibil să le controleze. Pe fondul agitaţiei europene, Rusia organizează o revoltă a bulgarilor în februarie 1887, combinată cu o insurecţie militară la Silistra şi Rusciuk. Din corespondenţa Piei Brătianu cu fratele său Ionel, aflat la Paris, aflăm cum au fost înregistrate evenimentele de către ilustrul lor tata: „Bulgarii, vecinii noştri, se ţinură liniştiţi. Tulburările se limitaseră, dar din nenorocire se limitaseră numai pînă la fruntarie şi intrigile, calomniile ruşilor, urmau calea lor înăuntru. Acel popor fără probitate sau mai bine necinstit, acel popor avid, intrigant etc., cumpără zilnic pe bulgarii cei mizerabili şi astfel ţara-i la peire. O revoluţiune la Silistra! Iată ceea ce ne preocupă la acest moment"61. Două zile mai tîrziu, soţia lui Ion C. Brătianu le scria fiilor săi, tot la Paris, punîndu-i la curent cu mersul evenimentelor din ţara vecină: „Dnul Moruzi a venit cu o depeşe, care ne-a tulburat. Se zice că au intrat o mulţime de muscali, mai cu seamă ofiţeri prin Moldova, ca să meargă în Bulgaria să ia posesie după izbîndele revoluţiei ce au făcut acolo zilele acestea. Cred că se vor întoarce cum au venit, fiindcă au mîncat trîntealâ. Bulgarii au fost admirabili; au avut o purtare de eroi. Noi credeam că capii făceau tot şi poporul nu exista, dar, din potriva, poporul a fost tot aşa de brav. Ce vor ruşii şi unde vor să ajungă după atîtea umilinţe ce au îndurat? Nu mai ştim. Pricina o caută, vom vedea"62. Se punea problema mobilizării armatei noastre şi ruperii legăturilor logistice şi de comunicaţii ruseşti făcute prin teritoriul nostru spre Bulgaria. Activitatea informativă de depistare a agenţilor ţarişti a fost intensificată. Astfel, s-a descoperit că agenţii ruşi se opreau în comunele învecinate Bucureştilor, unde fusese împămîntenită o înseninată populaţie bulgărească (celebrii zarzavagii, iaurgii, căruţaşi cu lemne de foc), din rîndul cărora erau recrutaţi instigatorii pentru activităţile diversioniste de pe teritoriul Bulgariei. Liniştea aparentă a lui Ion C. Brătianu, care îi făcea pe adversarii săi să minimalizeze pericolul de la frontierele noastre, ascundea de fapt derularea unui program metodic şi în parte secret de înzestrare a Armatei României, convenit cu regele Carol I, acţiune care adusese România în situaţia de a putea mobiliza rapid o armată de 300 000 de oameni bine înarmaţi şi echipaţi. In gîndirea strategică a lui Ion C. Brătianu, Bulgaria trebuia să devină un teritoriu amic pe care Munţii Balcani, Dunărea şi numeroasa populaţie românească de la sudul ei să constituie o barieră protectoare pentru orice agresiune din sud. Din aceleaşi considerente strategice a fost iniţiată şi construcţia sistemului de fortăreţe din jurul Bucureştilor, cea mai cunoscută dintre ele fiind Fortul Jilava. Era debutul programului de transformare a ţării noastre în putere militară regională. Starea de tensiune, amplificată şi de expirarea termenilor Antantei celor trei împăraţi, este doar aparent dezamorsată însă în iunie, cînd Rusia şi Germania semnează un aşa-zis Tratat de contra-asigurare63. Prin această înţelegere, Germania, cu scopul de a bloca o alianţă franco-rusă, recunoştea dreptul Rusiei de a interveni în Bulgaria pentru a o menţine în sfera sa de influenţă. Austria şi România nu doreau acest lucru. Totuşi, problema „bulevardului rusesc" prin România rămînea o temă serioasă a guvernului nostru. Fenomenul era mult mai complex decît perspectiva transformării ţârii într-un traseu de tranzit pentru interesele ruseşti în Balcani. Pot fi identificate trei scenarii interdependente: Mişcarea narodnicistă. în deceniul opt al secolului al XlX-lea, în Rusia s-a dezvoltat o puternică mişcare printre intelectualitatea tînără preocupată de situaţia categoriilor de populaţie defavorizată, muncitorime şi ţărănime, mişcare menită de iniţiatorii săi să schimbe prejudecăţile care păstrau obiceiurile iobăgiei, deşi legal aceasta fusese desfiinţată. Era, de fapt, un program educaţional, pe care guvernul ţarist 1-a aprobat la început, fiind condus de tineri proveniţi din nobilime. Curînd, mişcarea s-a fragmentat ideologic, cea mai cunoscută dintre aripi fiind aceea care se fundamenta pe negaţie şi care a rămas celebră prin denumirea de nihilism, dată de Ivan Sergheevici Turgheniev în romanul „Părinţi şi copii". Nihilismul, în ciuda faimei sale rele, a rămas doar un concept filozofic. Apariţia lui P.A. Kropotkin produce însă o modificare substanţială, prin trecerea de la ideologie la practică: „încetul cu încetul, s-a ajuns la concluzia că nu există decît o singură cale. Trebuiau să meargă în popor şi să trăiască aceeaşi viaţă ca şi el. De aceea, tinerii porneau la sate ca medici, felceri, învăţători, secretari de plasă. Pentru a se afla în contact şi mai direct cu poporul, mulţi s-au dus să lucreze ca salahori, fierari, muncitori la pădure. Fetele dădeau examene de învăţătoare, felceriţe, moaşe, pornind cu sutele la ţară, unde se consacrau cu abnegaţie servirii celei mai sărace pături a poporului"64. Mersul prin sate, campania principală făcîndu-se în primăvara şi vara anului 1874, a permis şi desfăşurarea unei propagande care depăşea substanţial rolul pur educativ, transformîndu-se într-o formă de îndoctrinare socială a ţăranilor şi de îndemn la revoltă faţă de administraţia oficală. Ca urmare a valului de arestări, narodnicismul intră în faza sa cea mai periculoasă, a propagandei din om în om, în permanentă mişcare, agenţii renunţînd să mai lucreze în sate şi deplasîndu-se din loc în loc pentru a putea răspîndi mesajul pe suprafeţe mult mai mari: „Din cînd în cînd, cîte unul dintre noi pleca pentru o săptămînă sau două şi în satele de unde erau originari prietenii noştri şi acolo duceau o propagandă aproape deschisă printre ţărani. Fireşte, toţi cei ce desfăşurau propagandă printre muncitori se deghizau în ţărani. 25

Prăpastia ce desparte în Rusia pe boier de ţăran este atît de adîncă, ei vin atît de rar în contact, încît apariţia la ţară a unui om îmbrăcat ca un domn ar fi stîrnit atenţia generală"65. Poliţia secretă ţaristă nu a întîrziat să intercepteze aceste activităţi şi să constate consecinţele lor nocive, dar şi să observe eficienţa unor astfel de metode. Mulţi dintre aceşti agitatori socialişti au fost arestaţi şi un număr important dintre ei, dacă nu toţi!, a fost obligat să colaboreze cu Poliţia secretă . în lupta care se dădea între lojile francmasonice „roşii" şi masoneria rusă, aflată sub controlul Poliţiei secrete, cea din urmă cîştigase prima rundă. Grupurile radicale au încălcat angajamentele cu poliţia secretă şi au trecut la terorism. Centrul ideologic, din care se va naşte mişcarea teroristă bolşevică, se afla în Elveţia: „Secţiile geneveze ale Internaţionalei se întruneau într-un uriaş templu masonic numit Temple Unique (...). Unul din principalii conducători de la templul masonic era Nikolai Utin, un om cult, abil şi activ. Utin era marxist"66. Procedeul mersului şi muncii prin sate va fi importat şi în România şi Bulgaria, fie din rîndurile socialiştilor emigraţi, fie din rîndurile agenţilor ruşi deghizaţi în socialişti. Federaţia socialistă (panslavistă) balcanică. Cel mai greu de documentat şi de demonstrat este măsura în care programul panslavist al Rusiei ţariste s-a suprapus intenţionat pe scenariu de sorginte marxistă de răspîndire a metodei de răsturnare a democraţiei prin terorismul bolşevic, în afara graniţelor marelui imperiu. Cert este că s-a suprapus. Instrumentele au fost fie socialiştii autentici emigraţi din Rusia, fie agenţi provocatori ai Poliţiei secrete travestiţi în socialişti. Dilema persistă din cauza imaginii evident antagonice pe care o oferă raportul între statul absolutist rus şi mişcarea socialistă. Dar analiza proiectelor mai vechi de federalizare balcanică în sens panslavist, care conţineau şi problema aparte a slavizării românilor şi grecilor, arată că ele nu diferă cu nimic în 1821, sub ţarism, şi în 1931, sub stalinism. Ele îşi au originea în viziunile expansioniste ale lui Petru cel Mare, pe care orice regim din Rusia nu a încetat şi nu va înceta să încerce să le transforme în realitate. România a fost întotdeauna marele obstacol al efortului Rusiei de a-şi extinde controlul pe uscat pînă la Marea Mediterană, prin Bulgaria şi Grecia, ocolind dificultăţile eeopolitice generate de apartenenţa Strîmtorilor la inamici. Pentru ţlusia, traseul România — Bulgaria — Grecia — Marea Mediterană este o misiune istorica, fără limită în timp. La 7 noiembrie 1937, cu ocazia împlinirii a două decenii de regim bolşevic, Stalin a dat următoarea declaraţie: „Ţarii ruşi au făcut multe lucruri rele. Ei au jefuit şi au înrobit poporul. Ei au purtat războaie şi au cucerit teritorii în interesele moşierilor. Dar ei au făcut şi un lucru bun: au înjghebat un mare stat — pînă la Kamciatka. Noi am primit drept nioştenire acest stat. Şi primii noi, bolşevicii, am apărat şi întărit acest stat [,..]"67. Primii socialişti organizaţi din România proveneau din Rusia şi erau contrabandişti, în timpul zilei lucrau pe la diferiţi meseriaşi sau reparau clădiri, în cel mai pur spirit francmasonic speculativ. Aşa au apărut la Iaşi un oarecare doctor N. Russel (Nicolai Constantinovici Sudzilovski), Paul Axelrode, Nicolai Ciubarov, Piotr Alexandrov, un anume Arkadatski, un Kaceanovski, un Jebuinov, un Benedict Lovicki şi mai tîrziu Mihail Nikitici Katz (C. Dobrogeănu-Gherea). Sub ocrotirea unor revoluţionari români nostalgici şi beneficiind de fonduri aduse din Rusia, ei au început prin ă scoate ziare şi a se ocupă cu propaganda. Pentru acţiuni teroriste nu erau pregătiţi şi, oricum, n-ar fi riscat aşa ceva într-o ţară condusă de Ion C. Brătianu. Abia în 1881 au putut lansa revista Contemporanul, copiată după publicaţia rusească cu acelaşi nume condusă de Cemîşevski. Implicaţi în constituirea pe teritoriul României a primelor organizaţii socialiste destinate proletariatului, cercurile marxiste au sprijinit mereu propagandistic şi logistic ideea unirii statelor balcanice. Liderul comunist bulgar Liuben Karavelov chiar milita în ziarul Svoboda (Libertate) pentru un astfel de proiect: „Toate naţiunile balcanice ar trebui să se unească pentru înfrăţirea şi alcătuirea unei Confederaţii libere: bulgari şi sîrbi, români şi greci, daţi-vă mîna unul altuia"68. Rolul preponderent revenea Bulgariei şi Serbiei. Cert este că acest proiect venea în contradicţie cu principiul naţionalităţilor, pe baza căruia se formaseră statele balcanice moderne. El a fost pus în discuţie în mai multe rînduri, problema principală fiind răspunsul la întrebarea: cine controlează noul stat româno-bulgarl Aşa cum vom vedea, chiar conducerea României, în înţelegere cu Germania, negocia o asemenea soluţie. Scopul distructiv al proiectului de trecere a confederaţiei româno-bulgare sub control rusesc a fost confirmat mai tîrziu, cînd România a devenit o putere regională, atît economic, cît şi militar şi religios, iar Rusia a declanşat o lungă şi insistentă campanie internaţională care acuza statul nostru că este imperialist, pentru că în el s-ar afla mai multe „naţiuni". Tot atunci s-au lansat informaţiile false că Ştefan cel Mare sau Mihai Eminescu erau ruşi, că românii din Basarabia sunt „moldoveni", că Serbia Mare conţine şi Banatul românesc, că Dobrogea este teritoriu bulgar etc. Iată ce aberaţii conţinea o broşură de propagandă antiromânească: „Norodul moldovenesc are o moştenire bogată în literatură, în folclorul narodnic. El a avut în trecut scriitori vestiţi ca Creangă, Eminescu, Neculce, Alecsandri şi alţii, eroi narodnici, ca Ştefan cel Mare, care a luptat pentru interesele norodului său"69. Partidul Comunist din România va avea lideri bulgari, ucrainieni sau unguri, iar manifestele politice ale acestei agenturi sovietice vor 26

milita mereu pentru dezmembrarea ţării şi formarea altei entităţi statale în regiune, confederative, în momentul în care URSS a ocupat România, toate aceste teme ale dezmembrării ţării noastre, inclusiv Transilvania, au primit două funcţii noi: subiect de şantaj şi subiect al proiecţiei de imagine conform căreia integritatea teritorială a României este rezultatul garanţiilor sovietice. Spionajul pe teritoriul României. Activitatea Rusiei în România a fost de la început foarte complexă. Ea a urmărit controlul informativ al vieţii politice şi economice româneşti, diversiunea şi sabotajul menite să împiedice dezvoltarea economică a ţârii, infiltrarea în centrele de influenţă — cum au fost lojile francmasonice sau cercul apropiat al regilor noştri —, asigurarea tranzitului informativ şi de comunicaţii cu sudul continentului, influenţarea politicii statului prin agenţi de influenţă, asasinarea adversarilor ireductibili, în faza incipientă din secolul al XlXlea, agentura s-a axat pe identificarea şi pe racolarea agenţilor din rîndul numeroasei populaţii de origine slavă stabilită în ţara noastră, fie ca meseriaşi şi mici negustori la oraş, fie printre ţăranii veniţi din sudul Dunării. Un corp aparte de agenţi s-a format din rîndurile studenţilor, îndemnaţi sau racolaţi pentru a studia în Rusia, unde şefi ai rezidenţei (ofiţeri de contrain-formaţii destinaţi racolării străinilor) le înscenau infracţiuni, pentru ca apoi să le ofere contracte de colaborare, bani şi misiuni, în general, spionajul rusesc a vizat elemente ale minorităţilor, speculînd efectele secundare ale procesului de rezolvare a problemei naţionale de către români, care îi frustrau pe unii minoritari. Centre ale propagandei bolşevice au devenit din primele decenii ale secolului al XX-lea redacţiile ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, finanţate pînă în 1940 (cînd conducerea publicaţiilor a emigrat în URSS), cu fonduri din Rusia70. Este de semnalat că în timpul răscoalei, ziarele marxiste Muncitoriul şi Desrobirea au fost răspîndite prin sate în mod gratuit, deşi cineva trebuie să fi plătit preţul editării şi distribuţiei. După 1918, mare parte din aceste fonduri au provenit chiar din Tezaurul României, refugiat acolo în timpul războiului. Spre finalul Marii guvernări liberale, spionajul rusesc, condus de data asta din Consulatul Rusiei la Bucureşti şi de la adresele rezidenţilor agenturii de spionaj din Iaşi, a intrat în contact cu elemente nemulţumite şi iresponsabile ale Opoziţiei Unite, mai ales dizidenţi liberali, în timpul agitaţiilor din zilele de 13, 14 şi 15 martie, membri ai legaţiei Rusiei la Bucureşti au fost identificaţi în mulţime, participînd activ la manifestaţii, iar unii dintre ei au fost reţinuţi întîmplător sau răniţi. Constantin Bacalbaşa, martor ocular, ne-a lăsat o mărturie: „De altfel, ruşii nici nu se sfiau ca să se demaşte; la toate manifestaţiile de strada din cele din urmă zile, agenţii legaţiei ruse erau peste tot. în ziua de 15 martie, toată legaţia rusă, afară de ministru, erea pe Dealul Mitropoliei. Secretarul de legaţie Lermontoff a stat atît de aproape de luptători, încît a primit în obraz o bură de cartuş"71. Ceea ce oferea Rusia, ea însăşi exasperată de amplitudinea realizărilor guvernării brătieniste, era sprijinul pentru răsturnarea guvernului. Răscoala din 1888 a fost rezultatul acestei colaborări. Planul desfăşurării răscoalei Trebuie precizat de la început că răscoala din 1888 nu a fost o revoltă ţărănească tipică, generată de condiţiile proaste de muncă, de sărăcie sau de legislaţia înrobitoare, ci o revoltă ţărănească provocată de la Bucureşti în baza unui plan minuţios elaborat. Scopul acestei mişcări era răsturnarea guvernării liberale. Prin jocul întîmplârii, Ion C. Brătianu a demisionat înainte să fie declanşată răscoala pregătita pentru răsturnarea lui, iar guvernul conservator care a preluat puterea a fost şi acela nevoit să înăbuşe răscoala stîrnită tot de oamenii săi. Ca urmare, concluziile cercetării făcute de poliţie şi procurori fie au fost oprite, fie au fost denaturate în procesele care au urmat şi care, bineînţeles, au dat sentinţe numai împotriva ţăranilor. Această răscoală ar fi rămas cu totul obscură sau numai un subiect de propagandă pentru comunişti, mai tîrziu, dacă presa şi analiştii liberali nu ar fi demontat schema ei. Un astfel de cercetător a fost Alexandru A. Beldiman, doctor în drept la Berlin (cu medalie de aur), diplomat de carieră şi emisar special al României la Berlin, Sofia, Belgrad şi Viena, unde a îndeplinit misiuni confidenţiale din partea primului-ministru Ion C. Brătianu. în 1889 el publică un studiu foarte bine documentat, sprijinit pe acte emise de administraţie, pe anunţurile Monitorului Oficial şi pe articolele din presa zilei, de regulă ziarele România liberă, Epoca, Independentul, Lupta. Prima constatare a studiului este existenţa planului de acţiune şi identificarea scopului său imediat: răscularea satelor din jurul Bucureştilor, afluirea răsculaţilor şi concentrarea în localităţi din marginea Capitalei, pătrunderea în oraş pe la principalele bariere, în continuare, sunt identificate focarele de răscoală. Aici, caracterul organizat, deloc spontan al mişcării devine transparent cînd se constată că focarele de răscoală au fost aprinse aproape simultan în localităţile bogate din jurul capitalei — Urziceni, Fierbinţi, Afumaţi, Jilava, Domneşti Sîrbi, Periş —, toate închizînd Bucureştii într-un cerc complet.

27

Dincolo de observaţia exactă legată de încercuirea Capitalei, Beldiman vine şi cu două amănunte semnificative: 1. în toate aceste comune mari, nivelul de trai al ţăranilor era mult mai ridicat ca în restul ţării, realitate care nu explica revolta. 2. Toate localităţile răsculate în zonele adiacente acestor comune mari erau locuite integral sau parţial de bulgari. în al treilea rînd, documentele oficiale, mai ales rapoartele unităţilor militare trimise în zonă, dar şi adresele Procuraturii, menţionează identificarea şi capturarea unor instigatori veniţi din oraş, precum şi existenţa unui mesaj unic al instigării, identic în toate localităţile răsculate. Acest mesaj unic avea un conţinut central: Cuza Vodă împreună cu ruşii au hotârît „să dea ţăranilor locurile cu dijma din zece una, ierbăritul numai l leu şi porumbul cam o fi"72, şi unul secundar: De la guvern ar fi venit la fiecare primărie un document care atesta această iniţiativă, dar primarii liberali îl ţin ascuns de mai multe zile. Alexandru loan Cuza era mort de 15 ani! Deşi în prima zi de răscoală astfel suna mesajul, conştienţi că în comunele apropiate de Bucureşti populaţia ar putea fi mai bine informată, instigatorii au transmis rapid prin sate o corectură, care oricum nu schimba datele diversiunii: nu era vorba de Cuza Vodă, ci de fiul lui Cuza! Precizarea era oricum inutilă, pentru că diversiunea miza esenţial şi de la început pe imaginea mitologică a fostului domn al Unirii şi al împroprietăririi, astfel ca, dacă tatăl sau fiul dădeau din nou pămînt, era foarte puţin important. Totuşi, introducerea numelui fiului lui Alexandru loan Cuza în ecuaţia diversiunii, nu era întîmplătoare. Alexandru A. Cuza, unul din fiii fostului domnitor, făcut cu Măria Obrenovici, fusese ales, chiar în alegerile de la începutul anului 1888, deputat la colegiul al III-lea din Mehedinţi, pe locul unde fusese ales în 1870 şi tatăl său aflat în exil. A.A. Cuza a refuzat demn: „Nu-mi este permis să fac parte dintr-o adunare care va fi desigur prezidată din nou de acel nelegiuit care a trădat pe Domnitorul încredinţat pazei lui"73. Era vorba de generalul Lecca. Un al treilea amănunt interesant al diversiunii a fost convingerea ţăranilor că armata nu va trage, fiind înţeleasă cu Opoziţia Unita şi cu ruşii. Datorită identificării precise a mecanismelor diversiunii, Procuratura a împărţit în mod corect pe infractori în trei categorii: urzitori, instigatori şi răsculaţi, corespunzător provenienţei lor — oameni politici din Opoziţia Unită, agenţi electorali ai acestora şi ţărani. Descrierea lor vine din reconstituirea faptelor. Răscoala s-a declanşat mai întîi la Urziceni în ziua de 21 martie/2 aprilie 1888. Un grup restrîns de notabilităţi ale opoziţiei politice din Urziceni, între care L Olteanu, comerciantul C. Eftimie şi farmacistul Rioşanu (urzitorii), a răspîndit în localitate jvonul că Primăria ţine ascunsă adresa guvernului prin care Cuza şi ruşii dau pâmînt în România. Imediat, un grup de instigatori din rîndurile agitatorilor politici porneşte să incite populaţia la revoltă şi să-i îndemne pe ţărani să ia cu asalt Primăria. Subprefectul, primarul şi cîţiva notari sunt bătuţi, legaţi şi închişi. Apariţia unui escadron de cavalerie împrăştie mulţimea şi restabileşte vremelnic ordinea, cu preţul mai multor răniţi. Numai că instigatorii îşi continuă drumul şi se deplasează în satele apropiate, anunţînd aceleaşi teme ale diversiunii şi împărţindu-se pe direcţii radiale: de la Urziceni, la est spre Gîrbovi, la sud spre Manasia, la nord spre Jilavele şi Sălciile, la vest spre Dridu. în seara aceleiaşi zile, răscoala izbucneşte astfel din nou, inclusiv în Urziceni. Din satul Dridu, răscoala se aprinde în comuna Fierbinţi, unde lucrurile iau amploare „încît bande numeroase compuse din sutimi (sute, n.a.) de ţărani comiseseră excesele cele mai grave în contra autorităţilor şi a proprietăţii"74. Modul de propagare organizat este şi aici vizibil: de la Fierbinţi, la nord spre Netezeşti Nuci şi Meri Petchi, la vest spre Micşuneşti, Lipia Bojdani şi Gruiu. Propagarea răscoalei spre sud din focarul Fierbinţi va avea o dezvoltare interesantă, traseul alertării satelor luînd un aspect mai degrabă independent de scopul final — acela al asedierii Bucureştilor — dar deplasîndu-se precis pe linia Mataraua, Tărnădâu, Gurbaneşti, Obileşti, Tăriceni spre un alt focar puternic de răscoală, comuna Ulmu. Din Ulmu, răscoala se răspîndeşte din nou radial, la Valea Rusului, Mihai Viteazul, Ciocăneşti-sîrbi, Rasa şi Manuc, sate locuite în majoritate de bulgari. Mai este de observat că pe linia de joncţiune între Fierbinţi şi Ulmu, răscoală ţintea evident atingerea oraşului Călăraşi şi că toate satele incitate la revoltă erau intersecţii de drumuri judeţene. Un aspect particular al acestei răscoale 1-a constituit atacarea unor mănăstiri, cum au fost Căldâruşani şi Pasărea, fapt nemaintîlnit la revoltele românilor şi inexplicabil, mai ales că în timpul atacului au fost maltrataţi preoţii acestor lăcaşuri. Pe aceste trasee pornite din Fierbinţi, mai multe proprietăţi şi conace sunt devastate, fără a se fura nimic, răsculaţii „zicînd cfi voiau să caute pe proprietarii şi arendaşii roşii, care s-ar fi ascuns acolo"75, în Fierbinţi se consemnează şi un alt act ciudat, care nu prea avea legătură cu eventualele revendicări agricole, şi anume luarea cu asalt a cazarmei în vederea înarmării şi tăierea firelor de telegraf. Intervenţia în forţă a armatei înăbuşă focarele multiple de răscoală, trupele fiind favorizate în reuşita lor de două situaţii surprinzătoare: mare parte din răsculaţi, după ce a devastat, s-a retras în cîrciumi sau în pivniţele conacelor „într-o stare de beţie generală"; imediat ce trupele trăgeau focul în aer de 28

avertisment, ţăranii se culcau la pâmînt, explicînd apoi, pe măsură ce erau arestaţi, că lor li se spusese că armata are ordin să nu tragă. Ca amănunt secundar, cei arestaţi s-au mai apărat şi cu argumentul că au fost forţaţi să se răscoale: „Acelaşi fel de răsculare s-a observat în mai multe locuri: o minoritate puţin însemnată aţîţînd la revoltă pe mulţimea sătenilor, care nu aveau de gînd să se răzvrătească, şi silindu-i chiar prin terorizare a lua parte la mişcare"76. Un alt focar important de răscoală a fost comuna Afumaţi, unde elementul de instigare a venit din aceeaşi zonă a minorităţii slave. Era vorba de bulgari, pe care populaţia românească, printr-o cofuzie destul de complicat de explicat, îi numea sîrbi, de unde numeroasele localităţi cu nume Dudeşti-sîrbi, Giuleşti-sîrbi, Ciocăneşti-sîrbi etc, dublînd sate româneşti cu aceeaşi denumire. De la Afumaţi, răscoala a cunoscut acelaşi tip de dezvoltare în raze: spre nord la Creaţă şi Căciulaţi, spre est la Pitească, spre sud la Moara Domnească, Pasărea şi Brăneşti, atingînd în final comuna Dudeşti, alt focar al mişcării. Aici, ca şi în satul Cioplea, aflat mai aproape de Bucureşti, răsculaţii au reuşit să se înarmeze, au atacat avînd în frunte un steag alb (simbol al conservatorilor!) şi au ucis un soldat. Ca urmare a represiunii militare, au fost arestaţi mai mulţi răsculaţi, între care a fost capturat si un instigator, pe nume Ilie Pavlicheanu, care mai fusese reţinut cu o săptămînă în urmă pe străzile Bucureştilor cu ocazia manifestaţiei violente de la sala Orfeu. Nucleul de la Afumaţi cunoaşte într-adevăr o direcţionare spre Bucureşti, ceva mai violentă, pe fondul antrenării contra unor sume de bani şi a ţiganilor: „Printre aceste localităţi s-a distins Ştefăneşti, unde primarul Iliescu a fost ucis şi unde o ceată de ţigani s-au purtat ca nişte sălbatici, în genere, s-a observat cu ocazia răscoalelor că ţiganii erau cei mai porniţi spre dezordine, devastări şi cruzimi. S-au văzut bande de ţigani mergînd din sat în sat, aţîţînd mai întîi pe congenerii lor la răzvrătire şi apoi câutînd să răscoale pe locuitorii români. Pe alocurea au fost chiar conflicte între ţigani şi sătenii care refuzau a se răscula". Dacă la est am văzut care au fost principalele focare de răscoală, în sud acţiunea a luat şi ea o turnură ciudată, presupunînd în continuare că scopul era încercuirea Capitalei. Mişcarea s-a declanşat în Jilava (locuită în majoritate de bulgari), dar, în loc să se mişte spre oraş, a luat-o spre Dunăre, agitînd pe rînd satele Berceni (locuit în parte de bulgari), Sinteşti, Vidra, Dobrenii-străini (locuit în parte de bulgari), Obedeni (locuit în parte de bulgari) Cîmpurel, Colibaşi, Gostinari (sat de bulgari) şi Prundu. Spre vestul Capitalei, focarul de răscoala a fost satul Domneşti-sîrbi, unde instigatori veniţi din Bucureşti au prezentat localnicilor o „proclamaţie revoluţionară", care, în fond, conţinea aceeaşi diversiune cu banii ruşilor şi reformele lui Cuza. Acţiunea s-a propagat în nord şi nord-vest prin Zurbaua, Popeşti, Bîcu, Brăiloiu, Poiana Lungă. La Popeşti, o personalitate a satului pe nume Gheorghe Chiru a fost asasinată. Şi aici autorităţile au arestat doi instigatori, pe Păun Burtescu şi Constantin Tudor, acesta din urmă fiind colaborator al unui ziar conservator din Capitală. La Găeşti au fost reţinuţi samsarul Antonică, avocatul Marinescu şi alte două persoane „care au fost prinşi împărţind bani ţăranilor din plasa Cobia (judeţul Dîmboviţa) şi îndemnîndu-i la răscoală"78. La nord, răscoala a pornit din Periş, răspîndindu-se atît la nord, cît şi la sud pe calea de comunicaţie cunoscută Bucureşti-Ploieşti. Asupra celor petrecute la Tîncăbeşti, ziarul Epoca relata la 5/17 aprilie 1888: „O ceată de vreo sută de ţărani, conduşi de cîteva căpetenii, toţi din comunele Isvoranii şi Cioflicenii, au venit la Tîncăbeşti şi au mers din casă în casă, silind pe toţi locuitorii să meargă la revoluţie, precum ziceau. După ce au adunat toţi oamenii, bătînd de moarte pe cei ce nu voiau să-i însoţească, au năvălit cu toţii în circiuma lui loniţă Petrescu, fost notar, pe care, scoţîndu-1 cu forţa afară i-au zis: «Unde este hîrtia prin care ţi-au venit banii de la Bucureşti, ca să ni-i împărţi nouă, şi de ce n-ai desfiinţat măsurile cele noi, înlocuindu-le cu ocaua veche?» în zadar nenorocitul spunea că n-a primit nimic; ţăranii continuau a-1 maltrata. De aici toţi pornesc spre casa notarului Ion Netezeanu, pe care, după ce 1-au bătut, 1-au dus la primărie, unde au spart dulapurile şi au luat toate învoielile agricole pe care le-au rupt. Apoi, după ce au mers la primarul M. Constantinescu, pe care 1-au bătut pînâ la sînge şi căruia i-au dârîmat pînâ la pămînt casa, s-au reîntors la circiuma lui loniţâ Petrescu, căruia i-au luat l 360 de lei, spargîndu-i tot ce avea în prăvălie şi pe urmă aruncîndu-1 într-un şanţ. Notarul loan Netezeanu a fost adus, de doi săteni, aproape mort la spitalul Mavrogheni. Casa dlui P. Constantinescu, care ţine de la stat o moşie în arendă, a fost de asemenea devastată şi dârîmatâ. Trupele au intervenit şi au restabilit ordinea. Capii însă, dimpreună cu o mare parte din răzvrătiţi, nefiind arestaţi, au plecat din Tîncăbeşti pentru a merge prin celelalte comune ca să răscoale pe săteni. După cum arată un martor, care a asistat la toate cele petrecute la Tîncăbeşti, intenţiunea ţăranilor era să se strîngă cît mai mulţi pentru a veni la Bucureşti". La un moment dat, în toată această tulburare care a durat mai bine de două săptămîni, a apărut un caz care a urcat pînă la nivelul cel mai înalt al statului. Trei locuitori ai satului Ciocăneşti, pe nume Tudor Culea, Neculae Petcu şi Dumitru Ghiţă, trecuseră Dunărea, refugiidu-se în Bulgaria de frica represiunii militare. Ei au fost arestaţi 29

de poliţia statului vecin şi interogaţi. Primul-mi-nistru al Bulgariei, Ştefan Stambulov, îl cheamă pe consulul român la Sofia — nimeni altul decît Alexandru A. Beldiman — şi îl informează că cei trei cetăţeni români sunt reţinuţi în satul Vetren. Cu această ocazie, premierul bulgar îi pune la dispoziţie şi actele instrucţiei, în declaraţia lui Tudor Culea se aflau şi următoarele pasaje: „Luni, unul dintre sătenii noştri a primit o scrisoare de la fiul lui Cuza, pe care a citit-o la toţi sătenii. După cîte îmi aduc aminte, cuprinsul scrisorii era, că fiul lui Cuza mersese la ţarul Rusiei şi că acest din urmă i-a spus să scrie la toate satele să omoare ciocoii şi să-şi ceară drepturile, precum erau în vremea domniei lui Cuza; că Rusia va veni cu fiul lui Cuza şi că pe dînsul îl va face regele nostru, iar pe actualul Carol îl va goni, pentru că dînsul ţine cu ciocoii şi urăşte pe ţarul Rusiei. Scrisoarea fiului lui Cuza a adus-o în satul nostru un om îmbrăcat în haine rupte câzâceşti, care a spus că este trimes de împăratul Rusiei şi de fiul lui Cuza să aducă scrisoarea şi să spună populaţiunei că ţarul Rusiei a dat bani fiului lui Cuza, care a cumpărat la Călăraşi două magazii pline de grîu spre a-1 împărţi locuitorilor, dar că ciocoii şi boierii 1-au ascuns şi nu 1-au dat"80. Ancheta suplimentară a completat probele cu o descriere a individului în haine câzăceşti, care vorbea ruseşte, şi cu detaliul ca se cunoştea în sat cu un anume Ghiţă Marchitanu, partizan al Opoziţiei Unite. Toate legaţiile străine de la Bucureşti au cerut explicaţii guvernului asupra acestui caz, care dădea indicii destul de clare că reprezintă o nouă tentativa de implicare a Rusiei în politica statelor balcanice, după eşecul recent din Bulgaria. Singurul consul care nu a cerut explicaţii a fost cel al Rusiei, Hitrovo, Radu Rosetti, cunoscut analist al problematicii rurale, avea să scrie cîţiva ani mai tîrziu: „Răscoala în realitate era pusă la cale de elemente extreme cele mai nescrupuloase şi mai însetate de putere, ale opoziţiei unite pentru răsturnarea guvernului lui Brâtianu, şi care nu se dăduse înapoi de-a recurge la ajutor străin. [...] Trebuie observat că judeţul în care răscoalele din 1888 fură mai violente fu Ialomiţa, adică unul din cele mai puţin populate, acela în care aveau fiinţă învoielile cele mai prielnice ţărănimii, care îndeobşte era şi este mai bogată, mai sănătoasă decît aiurea"81. Este evident că, în Bărăgan, acolo unde suprafeţele de teren arabil, precum şi distanţele dintre sate erau foarte mari, ridicarea simultană a unor ţărani înstăriţi şi fără mijloace de comunicare nu se putea produce decît prin instigare calificată: planificare, organizare, logistică, agenţi în mişcare, mesaje unitare, materiale de propagandă, mijloace de a evita autorităţile. Reprimarea răscoalei s-a făcut prin intervenţia Armatei, încă de pe acum, presa socialistă a început să exagereze cifrele: zeci de mii de participanţi, mii de arestaţi, mii de răniţi, mii de morţi. O ştire dintr-un ziar socialist anunţa că ţăranii au fost pedepsiţi cu l 000 (o mie) de lovituri fiecare! Nimic despre naţionalitatea sau originea etnică a arestaţilor, răniţilor şi morţilor. Ziarul Românul a trimis un reporter la faţa locului, pentru a se documenta asupra desfăşurării răscoalei. Acesta era cunoscutul publicist de mai tîrziu Grigore V. Maniu, de la care ne vor rămâne cele mai interesante observaţii despre procesul memorandişdlor. Grigore V. Maniu a recunoscut în articolele sale caracterul politic al debutului răscoalei din Ialomiţa, dar a căutat să arate cu mărturii culese din satele răsculate că fondul acestei revolte este social. El face primul în presă diferenţierea între satele bogate, unde răscoala a fost provocată de instigatori calificaţi, şi satele sărace, unde a fost suficient doar zvonul pentru a ridica ţăranii nemulţumiţi, în privinţa represiunii, el scria la 18 aprilie: „S-o spunem spre cinstea armatei din Ialomiţa, cîtâ este acolo, că ea s-a purtat omeneşte cu bieţii ei fraţi. Nici o plîngere n-am auzit împotriva ei, peste tot afară de Bărcăneşti, unde căpitanul Parâpeanu, neurmînd exemplul camarazilor săi, a încercat în mic să iniiteze pe colegii săi din Ilfov. La Bărcăneşti, sub comanda acestui căpitan, s-au dat în aer focuri, şi însuşi căpitanul cu sabia sa a tăiat mîna unui muncitor şi degetul la altul"82. Cauzele răscoalei Cronologia evenimentelor importante din primăvara anului 1888, ne furnizează următoarea imagine: Ion C. Brătianu îi anunţă regelui demisia sa la 19 martie; anunţarea demisiei nu este crezută; demisia devine publică şi intră în vigoare la 20 martie; la 21 martie izbucneşte răscoala la Urziceni, la 22 martie se formează guvernul conservator Theodor Rosetti, prim-ministru care deţine şi portofoliul Internelor; începînd cu 23 martie guvernul trece la reprimarea răscoalei, dar trupele primesc ordinul de a fi extrem de rezervate în folosirea armelor, motiv pentru care răscoala are timp să se întindă pe durata a două săptămîni. Legătura directă între evenimentele politice şi răscoala ţăranilor nu poate fi rupă de tăcerea care s-a lăsat în istoriografie asupra acestei mişcări. Ne aflăm în situaţia unică în care o forţă politică a unei ţări, în loc să fie atacată de o răscoală, produce ea însăşi o revoltă ţărănească pentru a ajunge la putere. O răsturnare a guvernului liberal ca urmare a acestei răscoale ar fi avut caracterul unei lovituri de stat, ea fiind pregătită ca atare de gruparea radicală din Opoziţia Unită cu sprijin străin, dacă Ion C. Brâtianu nu ar fi demisionat cu o zi înainte. Analiza diferitelor activităţi ale actorilor politici ai acestei răscoale este plină de amănunte semnificative pentru fenomenul prin care trecea statul român atunci, pentru comportamentul naţiunii şi pentru noua sa luptă cu un adversar extern mare şi puternic. 30

Perioada ultimilor ani de guvernare brâtienistă, aşa-numită „a vizi-ratului", a fost violent combătură de adversarii politici, de presa opoziţiei şi de rezidenţii Marilor Puteri ostile: Austria şi Rusia. Ion C. Brătianu a fost poreclit Vizirul pentru că ar fi condus România ca un guvernator otoman discreţionar, încâlcind multe prevederi ale Constituţiei democratice. Cum cercetarea epocii va aduce întotdeauna surprize, trebuie subliniat că absenţa unor însemnări personale, a unui jurnal sau a unei Istorii scrise de Ion C. Brătianu lasă loc din plin detractorilor săi, dar nu va putea şterge din oricare concluzie reuşitele acestui mare bărbat de stat: „Sentimentul civic sporise şi sistemul constituţional nu mai era demult o formă fără un conţinut adecvat. Chiar dacă România de pînă la primul război mondial nu era o societate democratică, în sensul mai strict al termenului, era însă una liberală. Cu toate îngrădirile impuse participării la viaţa politică, instituţiile sale erau liberale, sistemul de guvernare funcţiona după reguli moderne şi circulaţia ideilor politice şi a tuturor valorilor spirituale era liberă"83. Perioada „vizirală" a lui Brătianu era, de fapt, expresia publică a singurei soluţii de conducere a statului birocratic şi bugetar iniţiat de Alexandru loan Cuza. Atît liderul liberal, care a înţeles că România trebuie organizată pe instituţii democratice la suprafaţă şi condusă cu mînă de fier în practică, cît şi regele Carol, care era adeptul stabilităţii politice prin ilegalităţi electorale, au lucrat împreună pentru a aduce societatea românească la înţelegerea sistemului democratic şi la aplicarea lui, pentru a apropia societatea de statul care îi fusese dat. Era aşadar normal ca, sub acoperirea nevoii de apărare a libertăţii împotriva „dictaturii", să prolifereze demagogia şi demagogii, fenomen mai degrabă ridicol decît nociv. Problema demagogilor era că, luptînd pentru apărarea Constituţiei democratice, nu observau că ea este inaplicabilă societăţii române, iar răsturnarea unui guvern nu aducea automat şi respectarea ei. Ajunşi la guvernare, conservatorii şi demagogii se găseau în faţa unor situaţii fără ieşire: 1.Conservatorii, în baza ideologiei, doctrinei şi staturii lor sociale, încercau respectarea strictă a Constituţiei, fapt ce ducea imediat la blocarea funcţionării statului şi, implacabil, la căderea guvernului; nereuşind să se adapteze realităţii raportului între societate şi statul birocratic, vechiul Partid Conservator dispare treptat din jocul politic, ca retrograd. 2.Clamînd respectarea „sfintei Constituţiuni", demagogii au fost identificaţi drept politicieni care, imediat ce ajungeau la guvernare, încălcau Constituţia cu aceleaşi metode, acceptînd compromisul de dragul rămînerii la putere. 3.Cum statul birocratic şi bugetar este fundamental o structură de funcţii, funcţia în ierarhia administraţiei era cea vizata de demagogi, pentru că exploatarea funcţiei îi aducea îmbogăţirea. Plaga s-a extins şi la sate, unde s-a instalat o mică burghezie rurală de funcţii bugetare, sursă de profit şi de permanente nemulţumiri. Ea a constituit şi baza clientelei politice. Nicolae Fleva (1840-1913) Se dezvoltase astfel în România fenomenul politic de cerc vicios, aspect comentat de numeroase lucrări de analiză asupra epocii şi folosit apoi curent ca sintagmă, fără conţinutul sau originar, de către public. Demagogii nu trebuie confundaţi cu liberalii autentici din PNL, care au făcut istorie şi în 1877 şi în 1918. Chiar adversarul cel mai periculos al lui Brâtianu — Ion Luca Caragiale — nu îi ierta pe demagogi: „Cine 1-a albit pe Brătianu în doitrei ani? Cine 1-a zdrobit şi i-a precipitat moartea? Răutatea adversarilor sau ticăloşiile partizanilor? La aceste întrebări a răspuns el singur, şi n-a fost niciodată aşa de violent şi de crud cu adversarii cum a fost cu colectiviştii lui. Tocmai pentru aceea colectiviştii sunt datori memoriei marelui lor răposat o reparaţiune, pe care au promis-o de atîtea ori, dar a cărei realizare o amînă necontenit". Urzitorii răscoalei din 1888 au fost identificaţi ulterior în rîndurile Opoziţiei Unite, formînd un grup heterogen de adepţi ai acţiunii violente. Nici unul dintre ei nu a crezut că Ion C. Brătianu va pleca liniştit de la putere şi că va demisiona în momentul cînd a constatat că nu se mai bucură de sprijinul regelui. Momentul demisiei lui Ion C. Brătianu a fost pe cît de solemn pe atît de brutal. Intrat în audienţă la Carol I, acesta îi întinde primului-ministru doar două degete de la mînă şi nu îl invită să ia loc. Brătianu îl anunţă atunci oficial că a demisionat şi iese, trîntind uşa. Nu mai exista cale de întoarcere. Amănuntele nu au fost cunoscute decît mulţi ani mai tîrziu, cînd s-a aflat că substratul real al acestei demisii era ordinul dat de rege în Armată ca aceasta să nu execute ordinele primuluiministru, care era şi ministru de Război, pentru reprimarea unei eventuale revolte populare. Avînd în vedere acea parte a diversiunii prin care răsculaţii erau asiguraţi că Armata nu va trage, precum şi atitudinea rezervată, chiar lentă şi ezitantă a trupelor, care s-au ocupat mai mult cu arestările, putem trage concluzia că regele Carol I era la curent cu manevrele pregătite de Opoziţia Unită pentru căderea guvernului liberal.

31

De aceea, complotiştii au imaginat o mişcare violentă care să combine agitaţiile urbane cu ceva mai serios, pe măsura adversarului, acţiune care s-a materializat într-o răscoală. Persoanele identificate pînă acum, cu o necesară aproximaţie, erau Nicolae Fleva, Alexandru C. Catargiu, Alexandru Em. Lahovary, C.G. Costaforu, Pache Protopopescu şi Nicolae Filipescu. Se pare că nici Nicolae Blaremberg nu era străin de evenimente. Este foarte probabil ca nucleul acestui grup să fi fost Liga de rezistenţă înfiinţată de Fleva încă din 1887. Dintre membrii ei se desprindea, într-adevăr, ca mult mai pitorească, figura lui Nicolae Fleva, avocat care îşi făcuse renumele prin pledoaria strălucită în apărarea lui Brătianu la procesul intentat ca urmare a „Republicii de la Ploieşti". Fleva evoluează în Partidul Naţional Liberal şi este numit primar al Bucureştilor în 1884. Din 1886 intră într-o disidenţă agitată, care i-a adus şi faima de „orator popular", „salvatorul poporului", „tribunul naţiunii", ca urmare a atacurilor furibunde la adresa fostului său şef de partid. Brătianu îl considera un „muşteriu de funcţii". A fost arestat după incidentul de la Parlament din 15 martie 1888. Constantin Argetoianu îl caracterizează printr-o scenă: „Amintirea mea politică cea mai vie e legată de eliberarea lui Fleva de la Văcăreşti, unde fusese închis cîtăva vreme în urma unei învălmăşeli provocate într-o şedinţă agitată a Camerei şi care se terminase prin cîteva focuri de revolver. [...] Poliţia barase Calea Victoriei cu armată, aşa încît cortegiul, de la bulevard, fusese nevoit sa o ia pe strada Academiei, jn frunte înainta la pas o trăsură, în care Fleva şi Filipescu, în picioare, agitau pălăriile şi întreţineau prin gesturile lor «focul sacru al Revoluţiei», în jurul lor, o droaie de derbedei, istovită de lungul drum, urla cu disperare şi ameninţa cu ciomegele. [...] Toată strada era acum ocupată de armată, cu baionetă la puşcă, hotărîtă să tragă, dar să nu lase pe nimeni să pătrundă în Calea Victoriei şi să se apropie de Palat. Manifestaţia s-a oprit; Fleva, căruia nu i-au plăcut niciodată baionetele, s-a urcat pe pernele trăsurii şi-1 vedeam cum făcea gesturi disperate, înapoi, spre mulţime. Spunea ceva, dar zgomotul era aşa de mare încît nimeni nu putea să priceapă ce, iar învălmăşeala oamenilor, împinşi de la spate de cei care înaintau încontinuu dinspre Ministerul de Interne, creştea din clipă în clipă". Manifestaţia s-a terminat într-o bufoniadă. Deşi a condus întreaga agresiune verbală la adresa lui Ion C. Brătianu, Nicolae Fleva („omorît torturi secret beciurile poliţiei locale") îi trimetea mesaje umile fostului prim-ministru: „Fleva trimite tot felul de emisari la tata ca să-1 ierte. Dar acestea sunt comedii; vrea să sperie pe boieri ca să-i dea Ministerul Dinăuntru, fiindcă nu-1 putea obţine într-altfel. Tata pare decis a-1 respinge cu orice preţ, un astfel de infam nu trebuie să-şi mai găsească loc decît la boieri, nu în partidul liberal"86. Bineînţeles, după moartea lui Ion C. Brătianu, va reveni la liberali şi va fi ministru. Alexandru C. Catargiu era un ofiţer în rezervă care trăia din agitaţia politică, din care a reuşit pînă la urmă să-şi facă o carieră. Alexandru Em. Lahovary era mai cunoscut după ce participase la încoronarea ţarului Alexandru al III-lea şi mai apoi recomandase prefectului Capitalei încadrarea în Poliţie a spionului rus Leonte Constantinescu. C.G. Costaforu era un ziarist cu vederi de stînga, publicat mai ales de Adevărul şi Dimineaţa. Emmanuel PachePro-topopescu era şi el un fost dizident din Partidul Conservator, membru fondator al PNL, apoi disident liberal revenit în Partidul Conservator, în ciuda faimei datorate activităţii sale de primar, a fost un politician obscur. Nicolae Filipescu avea anvergură culturală şi politică, dar caracterul său impulsiv i-a redus mult din valoare. Problema tuturor acestor complotişti este că nici unul dintre ei nu poate fi, logic, autorul planului minuţios şi metodic pus în aplicare în timpul răscoalei din 1888. Datele arată că organizarea răsturnării lui Ion C. Brătianu a presupus o diversiune bine gîndită şi eficientă, o pregătire logistică importantă şi o antrenare de forţe în teren pe care numai o structură cu mare experienţă revoluţionară sau o structură militară le putea pune în funcţiune, în România de atunci, forţă revoluţionară avea doar PNL — şi ipoteza trebuie scoasă din calcul —, iar scenarii pe baza unor planuri militare putea pune în aplicare doar Rusia. Pentru a înţelege exact implicarea Rusiei, va trebui să revenim la situaţia internaţională. Cea mai bună sinteză se găseşte în memoriile lui Titu Maiorescu: „Unirea revoluţionară a Rumeliei cu Bulgaria (6 septembrie 1885), războiul între Serbia şi Bulgaria (2-16 noiembrie 1885), terminat prin pacea de la Bucureşti din 19 februarie 1886, înstrăinarea Bulgariei de Rusia, detronarea principelui Aleksander Battenberg la 9 august 1886, agitările ministrului Rusiei din Bucureşti, Hitrovo, în urma cărora mulţi agenţi ai poliţiei ruseşti, ascunşi sub înfăţişarea de iconari, jugănari eto., trec în Bulgaria şi caută să se încuibeze şi în România; atentatul, ajutat de ei, în contra prefectului Mantov din Rusciuk (19 martie 1887); intenţia regenţei Stambulov — Karavelov — Mutkurov de a ajunge la unirea personală a Bulgariei cu România sub regele Carol; urcarea principelui Ferdinand de Coburg pe tronul Bulgariei (25 iunie 1887) şi aţîţările ruseşti în contra lui; toate aceste evenimente reclamă cea mai încordată atenţie a guvernului român"87. Aşa cum am arătat, Germania lui Bismarck se mişca în acel moment în Vest pentru blocarea oricărei reveniri a Franţei în jocul european.

32

Pentru ca Rusia să aibă un coridor liber spre Bulgaria şi să poată exploata eficient infiltrările ei în politica românească, avea nevoie de o altă soluţie la guvernare decît pe liberali şi pe Ion C. Brătianu. După ultima tentativă de asasinat, petrecută în seara de 4 septembrie 1886, iniţiatorii ruşi ori au ajuns la concluzia că patriotul de la Florica este protejat de o forţă mâi presus de oameni, ori au înţeles că uciderea lui le-ar crea mult mai multe probleme. Glonţul tras din spate de un anume Stoica Alexandrescu 1-a rănit pe Brătianu în braţ. Foarte repede, Brătianu a avut informaţii că instigatorii atentatului au fost Alexandru Catargi şi ministrul Rusiei la Bucureşti, Hitrovo. Intr-o convorbire cu Ion Antonescu din 28 decembrie 1940, Sabina Cantacuzino va confirma această informaţie88. Şi de aceasta dată Bucureştii au ieşit imediat în stradă, afluind spre locuinţa victimei, pentru ca în seara următoare să se organizeze o manifestaţie cu torţe. Primul ministru a fost nevoit să iasă din casă şi să potolească mulţimea, oprind astfel ca legaţia Rusiei la Bucureşti să fie incendiată pentru a patra oară într-un deceniu! Fie şi numai această ultimă informaţie este suficientă pentru a se constitui în argument forte. Alexandru A. Beldiman, în calitatea sa de diplomat de carieră şi de expert în problemele Balcanilor, ne-a lăsat o descriere competentă a metodologiei ruseşti de implicare în politica zonei: „Numele ţarului şi al Sfintei Rusii trebuia fireşte să aibă un răsunet mare printre bulgari, care prin limbă şi prin tradiţie sunt mai apropiaţi de influenţa rusească decît sătenii noştri români. Apoi, să nu se uite că acţiunea panslavistă a stat continuu în contact direct cu această parte slavă a populaţiunei noastre şi că din ea a recrutat şi recrutează mereu pe numeroşii emisari, întrebuinţaţi pentru a agita masele populare din ţările balcanice. Aceste mase, în starea de cultură în care se află, nu se mişcă prin mijloace de propagandă politică propriu-zisă, prin ziare, scrieri, întruniri, alegeri etc. Nu, pentru a înrîuri asupra acestor mase trebuie nişte agitatori luaţi chiar din sînul poporului, care să vorbească graiul lui, să exploateze nevoile lui, să ştie a se adresa şi la închipuirea lui superstiţioasă, în care ţarul şi Sfînta Rusie trebuie să stea neclintit ca o întrupare a Dumnezeirei pe pămînt. Aici stă măestria propagandei pansîaviste care îşi urmăreşte neîncetat scopurile, propagandă tare prin tradiţiuni seculare, tare prin imensele mijloace de acţiune de care dispune. Cine nu îşi dă seama de această vastă şi permanentă uneltire, nesocoteşte un factor de căpetenie în mersul evenimentelor orientale şi nu va pricepe nici poziţia atît de periculoasă, dar în acelaşi timp foarte însemnată, ce România ocupă în mijlocul acestor evenimente, nici politica care ne este prescrisă de interesele noastre vitale, de datoria imperioasă ce avem de a apăra neîncetat, în contra sforţărilor uriaşe ale panslavismului, existenţa şi viitorul statului nostru"89. Această declaraţie — care ar trebui poate să fie inscripţionată pe o placă la intrarea în Ministerul Afacerilor Externe ale României — denunţă încă din 1889 întregul plan de transformare a ţării noastre în satelit politic, lucru înfăptuit abia în 1944, după ce i s-au opus cu un curaj nebun Ion C. Brătianu, Ionel I.C. Brătianu, Gheorghe Tătărescu şi Ion Antonescu. Cazul iconarilor din 1888 este important şi pentru înţelegerea altor fenomene legate de transformarea propagandistică a principiilor naţionaliste în acuză la adresa politicilor naţionale ale lui Ionel I.C. Brătianu, care s-a confruntat cu problema comitagiilor bulgari — bande neregulate de bulgari-macedoneni —, ce îndeplineau la începutul secolului al XX-lea aceleaşi misiuni pentru Rusia. Mişcarea iconarilor a fost identificată de timpuriu ca acţiune de propagandă panslavistă. în raportul special al lui Alexandru A. Beldiman se dădeau informaţii amănunţite. Iconarii erau agenţi de propagandă care mergeau din casă în casă şi ofereau litografii pe carton, tip tablou, format mare: 43 pe 57 cm şi format mic: 31 pe 42 cm., în culori cu „tendinţa de a cultiva, pînă la un punct oarecare, simţul primitiv al frumosului care este în popor, precum şi pornirea firească a omului de a-şi împodobi locuinţa". Erau fabricate la Moscova. Oferite la preţuri modeste (40 şi 20 de bani), mult sub valoarea lor, aceste reproduceri invadaseră casele românilor cu imagini slave şi, mai ales, ţariste: „împăratul, împărăteasa Rusiei şi familia imperială, sub toate înfăţişările: eată subiectul principal al tablourilor. Ţarul şi ţarina în momentul încoronării; ţarul şi ţarina la masă; ţarul şi ţarina în troică, trasă de trei cai albi; ţarul şi ţarina cu principele moştenitor; ţarul şi ţarina cu toţi copiii lor; ţarul şi ţarina cu întreaga familie imperială! Nu mai vorbesc de portretul fiecăruia în parte, în diferite variaţiuni. Apoi toţi impăraţii Rusiei din familia Romanov. Scene din viaţa lui Petru cel Mare şi a altor eroi naţionali. Scene din legende populare slave, din viaţa sfinţilor slavi. Icoane bisericeşti slave în mare număr etc."90 Prezentarea acestor tablouri ţăranilor români eră însoţită de un ritual menit să dea valoare sporită semnificaţiei lor şi să producă sentimentul de respect divinatoriu fată de ţarul Rusiei. Ţăranii români le puneau pe perete, alături de icoane şi se închinau la ele. O altă categorie de agenţi ruşi, identificată de organele româneşti de informaţii, erau socialiştii. De fapt, era vorba de agenţi ai poliţiei secrete ţariste care circulau prin sate sub acoperirea de narodnici, folosind obiceiurile din Rusia ale acestora, adaptate însă la situaţia satelor noastre. Acoperirea era aproape perfectă, pentru că ei se ocupau cu explicarea drepturilor cetăţeneşti, speculînd deficienţele statului-agresor român, îndemnîndu-i pe ţărani la 33

rezistenţă împotriva autorităţilor abuzive sau învăţîndu-i cum să scrie o petiţie, un protest, o scrisoare. Faptul că această activitate se desfăşura gratis, în timp ce ţăranii plăteau tot felul de taxe, a avut efect asupra credibilităţii agitatorilor. Totodată, ei descriau viaţa ţăranilor ruşi în culori trandafirii, minţindu-i pe români că în Rusia obligaţiile agricole sunt mult mai mici, că fiecare sătean are pămînt, că primesc grîu şi porumb de la stat. Pe acest fond a reuşit diversiunea cu aşa-zisul document al lui Cuza. Cu toate că generic, poporanismul se trage din narodnicism (narod în rusă înseamnă popor), curentul lansat de Constantin Stere în 1893 a fost mult mai complex, vizînd raportul între mica burghezie rurală şi industrială şi marea proprietate, pe care o considera inadecvată României, fiind astfel destul de departe de ceea ce urmăreau agenţii ruşi prin satele româneşti. Totuşi, atît activitatea agenţilor, cît şi propaganda poporanistă au constituit o parte a imaginarului popular din care s-a declanşat şi Marea Răscoală din 1907. Asupra implicării Opoziţiei Unite în răscoala din 1888, o distincţie este necesară. Grupul radical care a acţionat în înţelegere cu consulatul Rusiei la Bucureşti nu a avut o aprobare din partea liderilor politici conservatori sau liberali moderaţi (Mihail Kogâlniceanu), motiv pentru care şi aceştia au fost surprinşi de evenimente. Noul primministru Theodor Rosetti, „om cult din familie boierească şi cumnat de fost domn", nu a fost implicat şi, în consecinţă, a căutat să înăbuşe răscoala cît mai repede. La 6/18 aprilie 1888, ministrul de Justiţie Alexandru Marghiloman trimitea Circulara nr. 3462, care conţinea şi următoarele ordine: „Să fiţi cu deosebire fără cruţare pentru pretinşii socialişti, apărători de comandă ai drepturilor ţăranilor, care îi îndeamnă la revendicaţiuni Şi, pe urmă, dosesc îndată ce se turbură lucrurile. Nu uitaţi că una din formele agitaţiunei este şi petiţionarea către guvern. Aceşti agenţi se fac că întocmesc plîngeri, aduna pe ţărani, le şoptesc răscoala, şi apoi se fac nevăzuţi cu petiţii cu tot, astfel că guvernul central nici cunoştinţă nu are de tînguiri care pot fi legitime"91. Pentru a evita un scandal diplomatic, guvernul român, care arestase un număr însemnat de agenţi ruşi, s-a ferit să facă publicitate cazului, preferind să expulzeze discret în Rusia 63 de agitatori. în sfîrşit, răscoala n-ar fi fost posibilă dacă nu se declanşa pe un fond real de nemulţumire. Cel puţin în cazul răscoalei din 1888, spre a o deosebi de cea din 1907, evoluţia proprietăţii private şi a stării sociale a ţăranilor surprinde o majoritate cu stare şi o minoritate sărăcită sau pur şi simplu săracă cu duhul. Singura lucrare mai cunoscută care s-a ocupat de subiectul nostru în perioada comunistă, nu a putut ocoli această realitate: „Fenomenul, specific perioadei de dinainte a răscoalei din 1888, marchează tendinţa înavuţirii crescînde a unor categorii sociale de la sate, în special a ţăranilor cu pămînt mai mult şi a negustorilor, care, neputînd trata cu moşierii cumpărarea de pămînt, căci aceştia îl vindeau la preţuri ridicate, s-au îndreptat spre ţăranii cu situaţie mai precară. Dată fiind constrîngerea economică la care erau supuşi prin lipsa mijloacelor materiale şi băneşti, aceştia îşi vindeau loturile primite prin reforma agrară la preţuri mici sau le ipotecau"92. Observaţia autorului este de fapt un reflex în limbă de lemn al procesului de selecţie „naturală" care se desfăşura în sate după reformele agrare, proces care-i împărţea pe ţărani în săraci, mijlocaşi şi înstăriţi. Pe fondul stabilităţii politice şi al creşterii economice, statul adopta o poziţie care ar putea fi ilustrată printr-un silogism ultraliberal: democraţia înseamnă legi — noi v-am dat legi — acum descurcaţi-vă! Abia în 1907 se vă dovedi că societatea nu era pregătită pentru retragerea statului din economie, în 1888 decalajele de stare dintre ţăranii dintr-un sat nu erau aşa da mari, pericolul de criză fiind îndepărtat de reforma făcută după Războiul de Independenţă, şi totuşi ţăranii săraci au atacat proprietatea consătenilor avuţi. Rolul principal la instigarea conflictului dintre ţărani 1-a avut propaganda socialistă. Ea era aceea care punea problema egalizării, a urii împotriva celui avut, a singurei soluţii care-i dădea celui fără speranţă încă o şansă: revoluţia marxistă. Rezultatul propagandei nocive împotriva proprietăţii s-a văzut mai întîi în răscoala din 1888 şi apoi în Marea Răscoală din 1907: principalele preocupări ale răsculaţilor au fost distrugerea proprietăţii şi jaful. Procesul de sărăcire a unei minorităţi a satelor a fost mereu prezentat ca o consecinţă a conflictelor de clasă, ca şi cum guvernanţii, regele, moşierii porniseră un război dement împotriva propriilor lor ţăranilor nevoiaşi. Niciodată nu se spune că într-un sat există întotdeauna oameni loviţi de o nenorocire, moşteniri fărîmiţate şi neproductive, indivizi incapabili, leneşi şi beţivi. Ei vor cere mereu de la stat sa li se mai dea pâmînt, pentru că practic nu au alt mijloc de a-1 redobîndi. De aceea, abordarea subiectului în perioada dictaturii comuniste are un patent inconfundabil: „Clasa muncitoare şi conducătorii ei revoluţionari au văzut în ţărănime o importantă forţă revoluţionară capabilă, alături şi sub conducerea proletariatului, să dea lovituri puternice, decisive orînduirii burgheze"93. Concluzii

34

Evenimentele agitate ale celor trei ani importanţi din istoria României (1886, 1887 şi 1888) sunt legate de activitatea secretă în slujba tentativei României şi Bulgariei de a se desprinde decisiv din sfera de influenţă a Rusiei, în acest program, cele două state, înfrăţite şi prin prietenia dintre Carol I şi Alexandru de Battenberg, au fost puternic sprijinite de Germania, Austria şi Anglia. Franţa a fost de partea Rusiei, simptom al pierderii influenţei sale tradiţionale în ţara noastră. Avem obligaţia de a înscrie în Istoria României anul 1886 în care a fost pregătită în detaliu unirea României cu Bulgaria sub sceptrul lui Carol I, în forma unei monarhii dualiste de tip austro-ungar. Românii urmau să ocupe principalele ministere de forţă, întreaga presă bulgară, mari personalităţi culturale şi politice din ţara vecină, numeroşi cetăţeni de la sudul Dunării au pledat entuziast pentru această unire, care ar fi rupt ireparabil coloana vertebrală a influenţei ruseşti în Balcani. Existenţa unui astfel de stat tampon, un stat mare, care ar fi controlat tot malul estic al Mării Negre, formaţiunile statale iugoslave şi conservarea Greciei în sfera de influenţă occidentală, ar fi împiedicat probabil declanşarea primului război mondial. Pentru a nu exista dubii asupra acestei perspective, să încercăm o reconstituire a cronologiei unor evenimente legate între ele prin aceeaşi problematică geopolitică din Balcani: 1.Mişcarea de independenţă a prinţului Alexandru de Battenberg şi orientarea sa politică spre Occident, în special spre Anglia, duce la slăbirea controlului rusesc în Bulgaria, între 1885 şi 1887, o serie de înalţi funcţionari şi militari ruşi este îndepărtată sau gonită din poziţiile de control politic şi administrativ pe cere le deţineau, ca extensie abuzivă a protocoalelor Congresului de la Berlin. 2.în iunie 1886, Alexandru de Battenberg îi propune lui Carol I unirea Bulgariei cu România într-o federaţie cu guverne separate, dar cu comandă militară unică în caz de război. 3.La 9 august 1886, din ordinul Rusiei, ofiţerii instructori ruşi reuşesc să pună în mişcare regimentul de infanterie de la Kiustendil şi împreună cu elevii şcolii de cădeţi din Sofia încercuiesc palatul prinţului de Battenberg. La fel ca la Bucureşti, în 11 februarie 1866, trei ofiţeri pătrund în dormitorul prinţului şi îl silesc să abdice sub ameninţarea armelor. Este dus împreună cu o mică suită la Reni, în Basarabia. 4.O săptămînă mai ţîrziu, preşedintele Parlamentului bulgar, Ştefan Stambulov declanşază o contraloviturâ de stat, înlătură guvernul filorus şi îl cheamă pe Alexandru de Battenberg înapoi. 5.Eliberat sub presiunea Angliei, prinţul soseşte în 17 august la Bucureşti, unde, mai mult ostentativ decît oficial, este întîmpinat de primul ministru, de membrii ai guvernului şi i se face o manifestare de mare simpatie. 6.La 4 septembrie 1886 are loc atentatul asupra lui Ion C. Brătianu. Familia primului-ministru şi prietenii politici apropiaţi consideră atentatul — credem noi, pe bună dreptate — ca fiind de inspiraţie rusească; cert este că toate atentatele asupra lui Brătianu s-au întîmplat la scurt timp după ce acesta a produs Rusiei mari prejudicii internaţionale. 7.A doua zi, la 5 septembrie, Brătianu reuşeşte să împiedice de vastarea legaţiei Rusiei din Bucureşti; mulţimea furioasă atacă şi devastează redacţiile ziarelor considerate agenturi ruseşti; la redacţia ziarului Epoca, redactorul Constantin Bacalbaşa este agresat şi acuzat cu următoarele cuvinte: „Eşti un spion rus! Eşti o canalie vîndută străinului! într-o ţară liberă, unde puteţi vorbi şi scrie tot ce vă trece prin cap, unde libertatea deplină domneşte, recurgeţi la asasinate, la cuţit! sunteţi mizerabili vînduţi străinului!". 8.în noiembrie 1886, Rusia rupe relaţiile diplomatice cu Bulgaria; ele nu vor fi reluate decît după 10 ani, în 1896! 9.între octombrie 1886 şi mai 1886, regentul Bulgariei, Ştefan Stambulov poartă tratative metodice cu guvernul român la Ruse, Giurgiu şi Bucureşti, pentru unirea confederativă a Bulgariei cu România sub sceptrul lui Carol I, de data asta cu guvern unic. 10.în martie 1887, omul de legătură între guvernele României şi Bulgariei, Mantov, prefectul de Rusciuk, este ţinta unui atentat a doi bulgari filoruşi, dovediţi de serviciul secret român ca fiind în legătură cu legaţia Rusiei la Bucureşti. 11.Zamfir C. Arbore, cunoscutul luptător basarabean, reuşeşte să penetreze informativ legaţia Rusiei la Bucureşti şi, prin intermediul unor agenţi basarabeni şi ruşi, intră în posesia corespondenţei secrete a ministrului Rusiei în România, Mihail Al. Hitrovo, cu Moscova; într-un serial de articole din ziarul Telegraful, Arbore demască activitatea de spionaj a Rusiei pe teritoriul României, cu nume, adrese, sume încasate95; în baza acestor revelaţii, Marile Puteri cer explicaţii pe cale diplomatică Rusiei, care dezminte, dar influenţa sa în Balcani este în pragul prăbuşirii catastrofale.

35

12.La 10/22 iunie 1887, Rusia notifică României ameninţarea cu ruperea legăturilor diplomatice; Carol I cunoştea deja instrucţiunile primite de la Moscova de Hitrovo pentru procedura de rupere a relaţiilor diplomatice din corespondenţa secretă capturată; este interesant că Rusia înţelegea să-şi păstreze legăturile în România prin intermediul Franţei, singura aliată împotriva scoaterii sale din Balcani. 13.După consultarea Germaniei şi Austriei, care fuseseră avizate că Rusia va interveni militar în România şi Bulgaria, Carol I îi comunică ţarului Rusiei la 15 iunie 1887 că nu va accepta coroana monarhiei dualiste românobulgare fără acordul său; cum acest lucru era imposibil, iar Marile Puteri nu doreau un nou război european în problema orientala, proiectul unirii cade. 14.La 25 iunie/7 iulie 1887, Ferdinand de Coburg-Saxa este ales prinţ al Bulgariei, ca soluţie de rezolvare a crizei, găsită însă tot de puterile germanice. 15.în noiembrie 1887, cu prelungire în ianuarie 1888, izbucneşte pe neaşteptate la Bucureşti un scandal de corupţie la Ministerul de Război, legat de materialele importate şi folosite la sistemul de fortificaţii al României; un oarecare căpitan Dimancea se trezeşte peste noapte în posesia unor documente compromiţătoare pentru o serie de ofiţeri corupţi din Armată; ele sunt date imediat publicităţii, declanşînd scandalul; cîţiva politicieni ai Opoziţiei unite, aflaţi în contact cu legaţia rusă, cer guvernului publicarea documentelor Ministerului de Război; conştient de jocul la care este supus, Ion C. Brătianu refuză să dezvăluie secrete de stat de importanţă strategică. 16.în ziua de 25 aprilie/7 mai 1888 are loc un atentat asupra regelui Carol I. Sergentul din garda comunala Preda Fîntînaru, fost deţinut pentru crimă, „a venit pînă la hotelul Metropol, unde a coborît din trăsură. Era îmbrăcat într-un elegant costum ţărănesc din Olt. Avea o puşcă Lefaucheux calibrul 20. La percheziţie s-au mai găsit un revolver, un stilet şi un box american. După ce a coborît din trăsură, s-a postat în faţa magazinului Nacu Mincovici — ceaprăzăria militară pe vremuri — şi a aşteptat; cînd a văzut pe rege în cabinetul său de lucru, a tras 2 focuri în fereastră"97. Carol a scăpat nevătămat. Conform versiunii lui Constantin Bacalbaşa, Fîntînaru şi-a motivat atentatul că regale „este cauza tuturor suferinţelor ţăranilor". La anchetă, el a declarat: „Neamţu a pus ca să împuşte pe ţărani, iar eu am voit să omor pe neamţu". Analiza evenimentelor atît de importante, despre care manualele noastre de istorie nu spun nimic, ne conduce direct la concluzii întîlnite şi în alte situaţii asemănătoare. Rusia a fost implicată intens în viaţa politică din România, cel puţin începînd cu Tudor Vladimirescu, încercînd pe de o parte să constituie pe teritoriul nostru o bază de acţiune pentru tot sud-estul european, iar pe de altă parte sa atragă statul în sfera ei de influenţă. Legătura sa cu diferiţi colaboratori români s-a construit pe două axe: una folosea nemulţumirile opozanţilor politici pentru a le crea sentimentul că au un sprijin în Rusia; a doua specula naivitatea şi prostia acestora în scopurile de dominaţie ale Rusiei. De aceea, dincolo de numeroasele dovezi ale colaborării între grupul radical român şi agentura rusească — depozite, locuri de întîlnire, sprijin material şi financiar —, menite a-1 răsturna pe Ion C. Brătianu, dezvoltarea spre Dunăre a răscoalei, demonstrează că Rusia îşi urmărea propriul scop de destabilizare a României, conjugată cu destabilizarea Bulgariei. Trădători s-au găsit mereu printre români, dar o dată cu venirea la putere a lui Ionel I. C.Brătianu, care le va face ruşilor cele mai cumplite necazuri, $i o dată cu întărirea instituţiilor statului, posibilitatea de a influenţa politica României s-a redus la cîţiva spioni — e adevărat, bine plasaţi —, la presa de stînga, la minoritarii comunizaţi şi la caraghiosul Partid Comunist din România. Secretul intensificării agresiunilor Rusiei în România se află în decizia regelui şi a guvernului liberal condus de Ion C. Brătianu de a bloca accesul vecinului de la Răsărit în Balcani. Pentru aceasta, în cursul anului 1887 au fost definitivate planurile construirii liniei fortificate Focşani-Nămoloasa şi ale Fortului Jilava, în ianuarie 1888, au fost declanşate primele lucrări ale liniei fortificate din Moldova de sub munte, construcţie strategică cu scop clar că lumina zilei: împiedicarea trecerii trupelor ruseşti spre Bulgaria şi Grecia. Carol I şi Ion C. Brătianu sunt autorii acestei iniţiative, convenite cu Germania, Austria şi Anglia. Ea avea rolul de a anula cîştigul strategic obţinut de Rusia prin prevederile Protocolului nr. 12 din 22 iunie/4 iulie 1878 din Congresul de la Berlin, care la articolul 2 aveau următorul conţinut: „Fortificaţiile ridicate de-a lungul fluviului, de la Porţile de Fier pînă la Gurile Dunării, vor fi dărîmăte şi nu se vor mai putea ridica altele". Dacă prima parte a articolului putea fi interpretată ca o acţiune legitimă de împiedicare a unei eventuale rezistenţe pe Dunăre a Turciei, partea a doua — „şi nu se vor putea ridica altele" — viza dreptul României sau al Bulgariei, devenite între timp independente, de a construi obstacole în calea unei acţiuni militare ruseşti în sud, spre Marea Mediterană. România, ca stat independent şi suveran, a decis să construiască obstacolul pe teritoriul său inalienabil, sub protecţia unor Mari Puteri occidentale.

36

Iată, aşadar, cele mai puternice motive pentru implicarea Rusiei în instigarea şi declanşarea răscoalelor din România. Acţiunea diplomatică nu a reuşit, atentatele nu au reuşit, sistemul de corespondentă secretă al legaţiei de la Bucureşti s-a prăbuşit, Bulgaria a rupt violent tutela. Deşi convinşi că răscoala din 1888 a fost mai degrabă o provocare rusească, oamenii politici români nu au ignorat totuşi fondul problemei, aşa cum s-a acreditat de către propaganda comunistă. Măsurile repetate în cascadă, dar incomplete, au încercat să „cîrpească" fondul problemei ţărăneşti, speculat de această diversiune, şi au amînat nepermis de mult rezolvarea ei definitivă, faptă pe care o vor plăti din greu în 1907. Uşurinţa cu care au fost manipulaţi ţăranii români în faţa unor lozinci absolut stupide, a fost marele semnal de alarmă. Sensibilitatea la promisiuni era consecinţa situaţiei materiale grave în care se aflau şi a incapacităţii statului modern de a rezolva problemele lor imediate. La moartea lui Ion C. Brătianu Conform mărturiilor vremii, în ziua de vineri, 3 mai 1891, România a fost zguduită de un cutremur de pămînt. A urmat o înrăutăţire rapidă a vremii, cu furtună şi un val de frig. Oricît ar părea de romantică această prezentare, dezlănţuirea elementelor a corespuns cu intrarea lui Ion C. Brătianu în agonie. La ora 11.00 extremităţile corpului său au început să se răcească. La ora 15.05, inima celui care a fost părintele României moderne încetează să mai bată. A murit înconjurat de fiii săi, de prieteni şi duşmani vremelnici. Toţi cei prezenţi au relatat aceeaşi particularitate a morţii: Brătianu a murit surîzînd. Duminică, 4 mai 1891, regele Carol I, asistat de prinţii de sînge Ferdinand şi Wilhelm, sărută mîna singurului bărbat de stat mai puternic decît el, plînge lîngă patul lui de suferinţă şi cere o şuviţă de păr. Pe tot cuprinsul ei neîntregit, România se cufundă în doliu. Se încheia astfel secolul renaşterii naţionale a românilor. Dacă râmînem fideli teoriei lui Mihail Manoilescu asupra saltului care a comprimat evoluţia României, atunci putem accepta că secolul românilor a avut doar 70 de ani, de la Tudor la Brătianu, exact cît vîrsta acestui om remarcabil. Ion C. Brătianu a fost toată viaţa sa un naţionalist, dar un naţionalist atît de profund, încît şi-a putut permite să fie pe rînd şi de Stingă şi de Dreapta, închis într-o închisoare franceză pentru complicitate la un atentat la viaţa împăratului Napoleon al III-lea, Brătianu devine exponentul ideilor napoleoniene în România. Rusofob şi aprig duşman al imperiului de la răsărit, el se înţelege cu ruşii pentru obţinerea independenţei ţării lui, prin colaborarea în război. Conştient de slăbiciunile instituţiilor introduse de Cuza printr-o lovitură de stat, Brătianu a dat el însuşi lovituri de stat, a organizat revoluţii şi le-a zdrobit pe cele pregătite de adversari cînd el se afla la putere. Mult timp un republican militant, el a devenit la maturitate cel mai înverşunat apărător al monarhiei. Toate aceste oscilaţii aparente sunt, de fapt, expresia într-un om a evoluţiei ţării noastre de la experimentul revoluţionar paşoptist la naţiunea liberală şi democratică. Ele conţin paradoxal şi o constantă: patriotismul inteligent şi raţional. Cel mai important doctrinar al naţionalismului românesc modern şi autor al celei mai cumplite cărţi despre statul român, Aurel C. Popovici, scria în 1910: „Politica normală, naţională, e singura fecundă pentru un popor. Ea lasă statului ceea ce îi trebuie statului şi dă poporului ceea ce îi trebuie lui, după loc, timp şi împrejurări. Nu după doctrine integrale". Ceea ce pare meandrâ a fost doar compromisul necesar atingerii unui scop înalt. Scăpat prin miracol din cel de-al patrulea atentat — eşuat la moşia sa, Florica —, omul care a făcut prin politică ceea ce a făcut Avram lancu prin puterea armelor, a proiectat poporul român în stadiul de naţiune modernă şi i-a redat scopurile sale antice: libertatea şi nemurirea. A fost unul din puţinii oameni politici fără interese personale. Fiica lui, Sabina Cantacuzino, îl vedea astfel: „Omul acesta însă nu avea alt scop în viaţa lui decît a-şi servi ţara. îşi fixase o ţintă din cea mai fragedă tinereţe, ţintă înaltă şi ideală la a cărei realizare totală nu a ajuns dînsul, dar i-a pregătit tărîmul şi pentru care nu şi-a cruţat viaţa, nici familia, nici averea. Cînd, exilat, lucra la unirea principatelor şi abolirea protectoratului rusesc, îşi vindea moşiile şi rupea logodna cu o femeie aleasă din iubire. Cînd hotărî aducerea dinastiei străine, îşi părăsi soţia în momentul naşterii, cu un copil bolnav pe moarte şi mai vîndu o moşie. Acestea toate nu din indiferenţă sau cu un scop ambiţios, dar cu inima sfîşiată şi chinuită de ideea de ceea ce se putea întîmpla acasă în lipsa lui. în timpul războiului neatîmării, duse singur toată povara luptei şi internă şi externă. Munca depusă zdruncinase sănătatea lui şubredă, avea ameţeli, amorţeli în picioare, doctorii îi prescriseseră o odihnă grabnică, el însă cu tot sufletul încordat spre scopul propus, nu-şi ascultă trupul care protesta şi merse înainte, fără măcar a spune o vorbă soţiei lui ca să nu o îngrijoreze. Singurul semn vizibil al acestei tensiuni fu albirea părului în cîteva luni". Legenda, transmisă prin arta lui Ion Pillat, a păstrat simbolic esenţa acestui fenomen biologic: Brătianu a albit într-o noapte, cea în care a decis intrarea în Războiul de Independenţă. Pe de altă parte, este cert că acest om atotputernic nu a 37

profitat de influenţa sa imensă pentru a se îmbogăţi, în timp ce liberalismul şi capitalismul permiteau apariţia unor averi colosale în jurul lui, urmaşul moşnenilor din Subcarpaţii Getici a rămas un modest proprietar de pămînt. Ion C. Brătianu este un model şi astăzi, greu de egalat pentru că a trăit într-o epocă în care existenţa statului român depindea de negocierile şi înţelegerile Marilor Puteri, iar el a avut curajul să le înfrunte tocmai pe acestea. Va crea mari probleme Imperiului otoman, apoi celui ţarist, pentru a săpa permanent la fundaţia Imperiului austriac, cu scopul de a-şi scoate românii lui de sub dominaţia străină. C.A. Rosetti îl admira: „Doi ani de zile, 1877 şi 1878, întreaga Europă s-a aplecat pînă la ridicol în faţa Rusiei şi Germaniei şi el singur le-a ţinut piept. El a spus Rusiei: «Nu veţi intra în ţara noastră fără luptă, dacă nu veţi face o convenţiune cu noi». Şi aceasta, în vremea ce puterile se înjoseau, lăsînd-o în voia ei. A reuşit să convingă naţiunea şi pe Domn să ia parte la război atunci cînd nu erau nici parale, nici arme, nici intendenţă, nici drumuri, cînd nu găsea peste tot decît josnicie, şi în afară şi înlăuntru, în loc de demnitate şi dragoste de ţară". Momentul declanşării ostilităţilor cu Imperiul otoman a fost descris de fiul său la o adunare electorală ţinută la Craiova la 21 ianuarie 1907: „Ne apropiarâm de lagăr şi comandantul ne rugă să nu se facă zgomot şi deci să luăm clopoţeii de la cai. Ofiţerii alergară la tatăl meu şi-şi arătară toată indignarea adîncă ce simţeau de a fi în faţa duşmanului şi a nu-i putea răspunde. Atunci, tatăl meu zise: «Ca ministru de război, vă poruncesc ca la cea dintîi lovitură de tun a turcilor să răspundeţi cu zece de-ăle noastre». Ordinul pricinui bucuria cea mai mare în inimile nobile ale armatei noastre. Şi n-au întîrziat a-I pune în lucrare. Abia intrasem în lagăr şi turcii, auzind clopoţeii noştri, pe care nu-i lepădasem, fireşte, şi înţelegînd că a sosit în lagărul românesc vreo persoană însemnată, trimiseră o salvă de focuri de tun. Dar, de data asta, în loc de a tăcea, tunul românesc răspunse. La fiece lovitură de tun a turcilor, ale noastre răspundeau cu cîte zece, împrăştiind groaza în duşmani". Astfel a cunoscut botezul focului Ionel I.C. Brătianu, pe atunci în vîrstă de 13 ani. Cel pufin două mişcări extrem de abile ni-1 descoperă ca om politic inteligent şi temerar. Cînd recunoaşterea independenţei României a fost condiţionată de Germania cu răscumpărarea acţiunilor afacerii Strousberg şi cu acordarea cetăţeniei valului de evrei imigrat ilegal, Brătianu a dat o lovitură financiară pe piaţa germană, naţionalizînd căile ferate române, şi a acceptat naturalizarea evreilor prin Justiţie, unul cîte unul. Naţionalismul lui Ion C. Brătianu trebuie analizat în detaliu, înţelegînd naţionalismul acestui om politic determinant, se poate înţelege şi fenomenul naţionalist român, în primul rînd, a fost epoca. Romulus Seişanu constata în celebra sa operă Principiul naţionalităţilor: „Ideea de naţionalitate, ajutată de propagarea principiilor liberale născute din revoluţia franceză, pătrunsese în conştiinţa populaţiunilor europene care voiau să dispună după voinţă lor propria lor soartă". Take lonescu a definit sentimentul naţionalist astfel: „Căci scopul final, scopul din toate sufletele, scopul din toate inimile a fost totdeauna acelaşi: unitatea naţională, nu numai culturală, dar şi politică, întregirea noastră, a tuturor, în graniţele în care ne-a pus Traian". în condiţiile cvasiindividualizării stărilor sociale, pentru a pune în aplicare principiul naţionalităţilor era nevoie în mod absolut de personalităţi. Statele naţionale sunt în primul rînd creaţia personalităţilor, iar pentru români prima personalitate după Mihăi Viteazul, care a avut privilegiul proiectului întreg, precum şi calităţile succesului s-a numit Ion C. Brătianu. Traseul lui, ce poate fi întîlnit la toţi marii eroi europeni şi americani ai acestei epoci, a pornit de la convingeri naţionaliste puternice, a generat pasiunea şi, uneori, fanatismul, pentru a sfîrşi în responsabilitate politică deplină. Personalităţile fără ţară său care îşi renegau ţara au făcut acelaşi lucru, dar pentru internaţionalism. La ambele curente, naţionalism şi internaţionalism, au apărut — pentru ca apoi să triumfe în Europa şi, respectiv, Asia — fenomenele extremiste, tipice oricărui curent central dominator. în al doilea rînd, a fost educaţia. Naţionalismul lui Ion C. Bră-tianu era moştenit. El ştia că provine dintr-o familie curată de români, legată definitiv de pămîntul natal şi, în consecinţă, purtătoare a problematicii poporului român. Mai ştia încă din copilărie că părinţii săi se îngroapă într-un loc sfînt al românilor, care este Biserica Domnească din Curtea de Argeş, unde se găseşte concentrată exponenţial întreaga continuitate românească: cărămizi dintr-un castru roman, fragmente dinr-o construcţie paloecreştina fără fundaţie, fabulosul mormînţ al lui Vladislav I Vlaicu, al boierului Nan Udobă, al unor boieri şi preoţi, pînă la strămoşii Brătieni — Dincă, Elinca, Stanca şi Constantin. De altfel, spaţiul argeşean în centrul căruia s-ă născut Ion C. Brătianu era demult recunoscut drept sacru şi se exprima printr-o mitologie complexă: legendă lui Negru-Vodă (a descălecării) şi legenda Doamnei sale -această adevărată Lorelei a românilor —, legenda Meşterului Manole, a Mănăstirii Dintr-un Lemn, a hesihasmului din mănăstirile săpate în piatră, a Sfintei Părascheva, a haiducilor de codru (cu Radu Anghel, Ion C. Brâtianu s-a cunoscut), apoi prin locurile istorice Jidava (Schitu Goleşti), Curtea de Argeş, Cîmpulung Muscel, Cetăţuiă lui Negru-Vodă (unde se află un alt exemplu de continuitate, de la Cavalerul trac la Brîncoveanu), Nămâeşti ş.a. Zona rămîne şi astăzi un centru istoric, şi străvechi şi modern, care ar putea fi extins cronologic între 38

depozitul fosilier Marlauz de la Suslăneşti (datat: 30 de milioane de ani)98, la confluenţa rîurilor Argeş şi Vîlsan (unde a fost localizată bătălia de la Rovine)99 şi pînă la Mausoleul de la Măteiaşu. Mărturiile provenite din familie atestă că Ion C. Brătianu obişnuia să urce vîrful Chicioră din comuna Măţău, cel mai înalt deal din România (1117 m alt.), de unde în zilele senine se văd Carpaţii la nord şi Dunărea la sud. Toate aceste simboluri erau prezente în conştiinţa localnicilor din vechime şi nu pot fi interpretate ca aspecte ale ,.mitologiei" naţionaliste din perioada modernă. Săpăturile arheologice de la Curtea de Argeş, de la Cîmpulung Muscel sau de la Cetăţuiă le-au confirmat pe deplin. Printr-o serie întreagă de gesturi şi simboluri, Ion C. Brătianu se considera parte a acestei mitologii sau continuator al cronologiei istorice. El a insuflat fiilor săi o educaţie adecvată acestei tradiţii, dar insistînd ne problema transilvăneană, care în Argeş are şi componenta particulară a originii transcarpatice a muscelenilor. Oricît ar putea părea de ostentativ, familia Brătianu purta la Florica îmbrăcăminte de lînă făcută de mînă, iar capul familiei se îmbăia în frunze de nuc într-o cadă de lemn. Ultimul gest politic al lui Ion C. Brătianu a fost făcut cu cîteva minute înainte să moară şi cu puţin timp înainte ca regele Carol I să intre în încăpere. Şi-a îndreptat privirile către prietenii săi politici şi le-a şoptit: „Să fiţi cu ochii pe rege, că prea 1-am făcut măre!". Brătianu nu trebuie idealizat. A vrut Puterea, a luptat pentru ea cu toate mijloacele, dar a ştiut şi să o folosească. Presa din întreaga Europă, precum şi din Statele Unite, a anunţat în chenar negru moartea acestui om. Dar cel mai frumos epitaf a fost imprimat de ziarul partidului său, Voinţa Naţională, în ziua de 10 mai, cînd se împlinea un sfert de secol de cînd Brătianu îl adusese pe Carol în România şi zece ani de cînd îl făcuse rege: „Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, peste 12 000 de suflete din toate straturile românilor, din toate unghiurile ţării — căci n-a fost judeţ care să nu fie reprezentat printr-o delegaţie de cetăţeni —, tot acest roi colosal îţi da impresia neamului românesc, mişcat de aceeaşi idee, mîhnit de acelaşi doliu, adus de aceeaşi admiraţiune, concentrat în aceeaşi durere, pătruns de aceeaşi convingere că a pierdut pe acela care va rămînea pururea ca cea mai genială incarnaţiune a românilor". Cele peste o mie de coroane de flori depuse pe catafalcul lui, inclusiv cele din Transilvania şi Basarabia, valorau mai mult decît simbolul lor funebru şi de mare respect; era expresia unei solidarităţi din partea unei naţiuni care îşi afirmase identitatea şi independenţa sub conducerea lui. în acea zi a înmormîntării, naţiunea a fost strînsă în jurul său, reprezentanţii oficiali ai comunităţilor evreieşti, bulgare, turce, germane, poloneze însoţindu-1 alături de mulţimea de români pe ultimul drum. Ca întotdeauna, în posteritatea unei astfel de personalităţi rămîn anumite proiecte şi acte în desfăşurare care menţin vie acea personalitate. Au existat consecinţe evidente peste timp ale unor acţiuni ale lui Ion C. Brătianu. Una dintre ele este, fără îndoială, cariera politică a fiului său, Ionel I.C. Brătianu. Ea s-a putut desfăşură în anumite condiţii speciale, create de tatăl său. Una dintre ele ă fost construită pe subiectul alegerii moştenitorului Tronului României. în momentul în care a devenit clar că nu vor mai exista alţi copii ai cuplului domnitor, după pierderea tragică a nefericitei prinţese Măria, la vîrsta de 4 ani, şi după ce a fost la fel de clar că regina Elisabeta este traumatizată definitiv de această tragedie, Ion C. Bră-tianu a hotărît să se ocupe personal de asigurarea succesiunii la Tron. Cei doi nepoţi ai regelui Carol, tinerii Ferdinand şi Wilhelm, au primit în Germania, ca profesor de română şi latină, pe Vasile Păun, care a îndeplinit pentru Brâtianu şi misiunea informativă de a studia caracterul celor doi prinţi, obiceiurile, slăbiciunile. Păun îl informa sistematic asupra comportamentului celor doi prinţi. Conform tradiţiei, pe care o confirmă discret şi Sabina Cantacuzino, Wilhelm era dotat cu un caracter puternic, cu aptitudini militare şi cu o doză suficientă de îndrăzneală în faţa femeilor, calităţi care îl calificau fără dificultate pentru Tron. Ferdinand era timid, retras, introvertit, şovăielnic şi destul de maleabil. Faptul că Ion C. Brătinau nu 1-a ales pe Wilhelm — care oricum era fratele mai mare între cei doi! — a trezit numeroase suspiciuni în epocă. Desemnarea forţată a lui Ferdinand a dat naştere zvonului că Ion pregătea de fapt un rege slab pentru fiul sau, Ionel, care trebuia să fie adevăratul stăpîn al ţării. Ştim astăzi că zvonul a fost confirmat de realitate. De altfel, din acel moment regina Elisabeta a rupt orice relaţie oficială cu Ion C. Brătianu, detestîndu-1 pînă la sfîrşitul vieţii. Ion C. Brătianu a reprezentat pragmatismul politic de mare dinamism. El nu a avut statura unui senior atins de genialitatea clarviziunii, dar a ştiut să rezolve problemele de zi cu zi ale ţării, în plan cultural şi aristocratic, el pare mic în comparaţie cu liderii politici conservatori, care teoretic şi practic reprezentau o alta clasă. Nu a excelat în oratorie, dar ştia cel mai bine să-şi pună ideile în practică. întreaga desfăşurare a cursului istoriei nostre moderne demonstrează că introducerea forţată şi prematură a instituţiilor statului burghez au creat un decalaj între acesta şi societate. Decalajul este, din păcate, actual. Astăzi ne 39

este uşor să constatăm erorile de construcţie, dar în faptul acelei ocazii din a doua jumătate a secolului al XlX-lea era probabil imposibil de oprit la frontierele noastre un proces care bîntuia întregul continent. S-a întîmplat ca momentul să aibă omul său: un mic boier muscelean fanatizat de dragostea pentru poporul său. Iar Brâtianu nu a fost singur. L-au urmat pe această cale a idealului naţional şi naţionalist C.A. Rosetti, Nicolae şi Ştefan Golescu, Eugeniu Carada. Faptul că ei au grăbit un proces administrativ agresiv la adresa propriului popor nu mai rămîne ca important decît pentru istoriografie, în pragul secolului al XX-lea, era evident că trebuia gestionat acest stat, cu acele erori de construcţie, fără a mai căuta o altă cale, generatoare de alte suferinţe pentru popor. Din acest efort, în România primelor trei decenii din secolul al XX-lea s-a reuşit relativa echilibrare a raportului dintre societate şi stat astfel încît să dea aparenţa unei entităţi unitare, democratice şi prospere. Un singur aspect fundamental pentru întregirea acestui echilibru nu a fost rezolvat nici pînă astăzi: chestiunea ţărănească. Capitolul III MAREA RĂSCOALĂ DIN 1907 Violenţele în timpuri normale şi în timpuri de pace sunt însuşiri de slăbiciune. IONEL I.C. BRĂTIANU Observaţiile botanistului Robert Brown din anul 1827, făcute asupra unei picături de materie organică, de la care se trage conceptul de mişcare browniană, au fost aproape complet ignorate de contemporani. Iată însă că „pe la anul 1880, adică mai mult de 50 de ani mai tîrziu decît Brown, fizicianul francez Gouy a reluat studiul mişcării browniene. El a arătat că trepidaţiile nu joacă nici un rol, deoarece mişcarea e aceeaşi ziua şi noaptea, în oraşe ca şi la ţară, în locurile cele mai liniştite... Şi atunci, Gouy a dat singura explicaţie posibilă: mişcarea browniană e efectul mişcării moleculelor"100. Aşa ar putea fi descrisă plastic veşnica şi neştiuta mişcare a ţăranilor români timp de un sfert de secol după lovitura de stat din 2 mai 1864, în adîncul problemelor sale zilnice legate de pămînt. Oricît de mult reuşiseră guvernările faste ale acestei perioade să îmbunătăţească soarta ţăranilor români, momentul confruntării directe şi violente între ţărănime şi capitalism nu putea să întîrzie mai mult. Lansînd încă de acum premisa acestui capitol, va trebui să constatăm că, în ciuda largei publicităţi făcute Marii Răscoale din 1907, ca rezultat al „exploatării nemiloase a ţăranilor de către moşierime", izbucnirea ei era inevitabilă. Starea naţiunii la 1900 De la 22 martie 1888 şi pînă la 3 octombrie 1895 s-a desfăşurat „Marea guvernare conservatoare", cu alternanţe la putere între Theodor Rosetti, Lascâr Catargiu şi generalii Mânu şi loan Em. Flo-rescu. Deşi pe ansamblu a fost o administraţie benefică, ea a adus în lumină contradicţiile puternice dintre grupările junimistă şi veche-boierească, pe care regele Carol I, cu scopul de a prelungi guvernarea conservatoare, a încercat să le aplaneze prin moderaţia celor doi foşti generali deveniţi oameni politici de Dreapta. Se manifesta o tendinţă — naturală — de preluare a curentului conservator de către junimişti, pe fondul îmbătrînirii biologice a vechilor boieri progresişti. Grupul junimist suferise o transformare subtilă prin implicarea în politica militantă şi prin tentativa de a domina structurile teritoriale ale Partidului Conservator. El nu mai păstra aproape nimic din ideologia fostei Junimea, care, aşa cum ne arată cel rnai important memorialist al său, George Panu, se dovedise sterilă politic: „Acea doctrină era, cum am mai spus, conservatoare îngustă, înăbuşitoare de aspiraţii, fără orizont, fără circulaţie de aer liber, doctrină bazată pe observaţii de fapt scurte, pe deducţii fără privire largă, pe un fel de pesimism încăpăţînat. Asemenea doctrini politice nu pot reuşi, mai ales în publicul cel mare; opiniei publice nu-i trebuieşte raţionamente subtile, nici preziceri descurajatoare, îi trebuie un ideal oarecare, îi trebuie o parte de optimism, îi trebuie formule, care chiar dacă nu se pot demonstra se pot pricepe, pot încălzi sufletele şi doctrina Junime! n-avea nici una din aceste însuşiri"101. Scrise Ia furie, din poziţia de adversar politic, aceste rînduri aveau doza lor de adevăr pentru descrierea unui trecut al grupării junimiste — anii 1872— 1875. Trei decenii de activitate politică dăduseră grupului junimist o altă dimensiune, cea a implicării în problematica naţiunii, inclusiv în cea ţărănească. Pe timpul guvernării conservatoare s-a elaborat o legislaţie complexă, menită să modernizeze statul şi acoperind domenii esenţiale, cum ar fi cele bancare, industriale, de exploatare a solului — Partidul Conservator este acela care a introdus legislaţia de protecţie socială a minerilor! —, domeniile vamale, comerciale şi ale regimului proprietăţii, arendei, învoielilor agricole. A urmat o alternanţă cu perioade scurte de guvernare între liberali şi conservatori: 1895 - 1899 (liberalii), 1899 - 1901 (conservatorii), şi, pe fondul declanşării unei crize financiare acute, o revenire a liberalilor între 1901 şi 1904. în momentul izbucnirii răscoalei, la putere se afla de trei ani guvernul condus de George Gr. Cantacuzino, poreclit Nabab ui datorită averii sale colosale. Perioada corespunde Şi cu afirmarea personalităţii politice a lui Tache lonescu, orator strălucit şi 40

politician abil, poreclit în ţară Guriţă de aur şi în străinătate Le grand Europeen, ca urmare a activităţii sale internaţionale strălucite. Simţind că în Partidul Naţional Liberal — unde dominau un Ionel I.C. Brătianu, un Spiru Haret şi un Vasile Lascăr —, personalitatea sa puternică va fi nevoită să aştepte la rînd, Take lonescu a ales terenul mai slab din Partidul Conservator, de unde, odată cu atacul zdrobitor declanşat pentru şefia partidului dat de Petre P. Carp în 1907, a hotărît în sfîrşit să-şi facă un partid propriu. Răscoala 1-a surprins în funcţia cheie de ministru de Finanţe şi de lider neoficial al unei majorităţi parlamentare foarte incomode pentru ambele partide istorice. Tot în această perioadă, omul din umbră al liberalilor, Eugeniu Carada, ducea la îndeplinire testamentul politic al lui Ion C. Bră-tianu, organizînd cea mai puternică structură politico-financiară şi de informaţii secrete din istoria României, numită generic Oculta. Forţa ei stătea tocmai în combinarea armonică şi eficientă a acţiunii politice, cu lovitura financiară şi cu activităţile informative, amintind de specia francmasoneriei oculte, de unde i-a venit şi numele, fără a fi însă o lojă propriu-zisă. Această structură era complet atipică dezvoltării vieţii publice româneşti, fiind constituită cu principii mai degrabă germanice, serioase, discrete, lucrative, intolerante. Unul din cei mai înverşunaţi rusofobi — în 1867, cînd mulţi politicieni români visau, el publica La propagande russe en Orient —, Eugen Carada urmărea trei scopuri precise: unirea Transilvaniei, distrugerea influenţei ruseşti în România şi conducerea statului de către Ionel I.C. Bră-tianu102. Acest om extrem de periculos pentru oricine, dotat cu o inteligenţă speculativă ieşită din comun şi cu legături internaţionale influente, deşi ă fost ales deputat aproape în toate campaniile electorale din 1869 şi pînă în 1910, a refuzat mandatele, cedînd locul său în Parlament unor colegi de partid. Ignorat de istoriografia noastră — pentru că nu s-a manifestat public şi a rămas mereu foarte discret —, dar trecut de francezi în Larousse, Carada avea o putere incontestabilă în Partidul Naţional Liberal. Un singur exemplu mi se pare edificator: cînd, la 12 decembrie 1903, ministrul de interne Vasile Lascăr, unul din principalii fruntaşi ai partidului, a uitat să prezinte confidenţial lui Carada proiectul său de Lege comunală, înaintîndu-1 oficial Parlamentului, şeful Ocultei a spus: „Nu-i rămîne decît să plece". A două zi, spre stupefacţia generală, ministrul Vasile Lascăr nu măi funcţiona. Nimeni nu a putut înţelege cum era posibil ca ministrul care abia a înaintat o lege Parlamentului să-şi blocheze activitatea înainte ca cineva din presă sau din opoziţie să o critice. Nici măcar primul ministru D.A. Sturdza, care a refuzat să-i primească demisia, în faţa acestei atitudini, primul ministru şi preşedinte al PNL se trezeşte cu demisia în lanţ a miniştrilor, a vicepreşedinţilor partidului, a preşedintelui Adunării Deputaţilor, apoi a tuturor parlamentarilor liberali, „în aceste condiţii, la 21 decembrie 1903/3 ianuarie 1904, D. A. Sturdza, înţelegînd că nu mai are nici o şansă, a depus mandatul guvernului, iar regele Carol I a încredinţat formarea noului cabinet Partidului Conservator"103. Aşa ceva, ca un gest nepoliticos faţă de Eugeniu Carada din partea unui ministru să determine pierderea guvernării în favoarea Opoziţiei, nu se mai văzuse în România. Dedicat cu un straniu devotament ideii grandioase de transformare a României în Mare Putere prin cucerirea tuturor teritoriilor locuite de români (inclusiv a Voivodinei), prin dominaţia militară, religioasă şi dinastica a întregii Peninsule Balcanice, Carada este acela care a condus din umbră proiectul unirii românobulgare: „O delegaţie trimisă de Stambuloff la Bucureşti s-a întîlnit cu Eugeniu Carada şi i-a propus formarea unei uniuni româno-bulgare, în care României i se rezerva dreptul exclusiv să aibă ministerele de Război şi Externe, iar regele Carol I avea să poarte şi coroana Bulgariei. Stambuloff aştepta un singur cuvînt de la Carada, pentru a proclama pe Carol I suveran al Bulgariei. Regele, care se găsea la Sinaia, înclina să admită propunerea". Tot Carada se află la originea planurilor de transformare a Patriarhiei Române în centru spiritual al regiunii, inclusiv cu preluarea unor atribuţii ale Patriarhiei de la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu mutarea Bizanţului în România (Bizanţ după Bizanţ), precum şi a planului de înrudire a familiei domnitoare din ţara noastră cu suveranii balcanici, fenomen menit să controleze politic întreaga regiune. Aceste planuri se vor regăsi în politica lui Ionel I.C. Brătianu, mai mult sau mai puţin transparente. Eugeniu Carada a complotat, a organizat acţiuni diversioniste, a finanţat activităţi naţionaliste, a corupt şi a eliminat adversari politici, făcînd gol în jurul lui Ionel I.C. Brătianu. Socialistul Constantin Bacalbaşa, duşman declarat, îl vedea astfel pe Eugeniu Carada:, Acest om a rămas pînă la sfîrşitul zilelor sale revoluţionar sectar din vechea şcoală care a dat pe carbonari şi pe francmasoni. O fire originală, n-a iubit fastul şi zgomotul în jurul persoanei sale şi, cu toate acestea, către sfîrşitul guvernării liberale de 12 ani, n-a fost om mai atacat şi mai mult acuzat de toate relele ce se petreceau în ţară. Eugeniu Carada a fost un caz unic în politică"105. Intrigat de refuzurile repetate de a-1 întîlni, regele Carol hotăreşte să-i facă el o vizită la Banca Naţională, pe care liberalul o conducea cu mînă de fier, şi într-o zi a anului 1890 suveranul soseşte neanunţat în clădire. Carada iese pe o uşă laterală secretă şi nu se întoarce decît seara, cînd primeşte un raport detaliat al vizitei regelui. După ce ani la rînd a jucat rolul lui Moş Crăciun pentru generaţiile de copii ai familiei Brătianu, această senzaţională personalitate contractează o răceală în timpul sărbătorilor creştine de la trecerea în 41

anul 1910 şi moare la 74 de ani în ziua de 12 februarie, în clipa în care cortegiul funerar care îl ducea pe ultimul drum a trecut prin Piaţa Palatului, regele a poruncit oprirea ceremoniei, a scos întreaga gardă ă palatului în piaţă şi i-a dat personal onorul. La 1900, în contrast cu imaginea rece şi rezervată cu care a ieşit din scena vieţii, regele Carol I se implica exagerat de mult în politica ţării, mai ales în activitatea partidelor, începutul de secol al XX-lea îl găsea pe suveran într-o poziţie politică evident favorabilă conservatorilor, luptînd alături de liderii acestora pentru o unificare a curentului de Dreapta. Carol face şi desface acum guverne prin intermediul unor lungi convorbiri cu oamenii politici favoriţi — Marghiloman, Maiorescu şi Carp —, în aşteptarea apariţiei unor personalităţi politice liberale puternice. Detesta Oculta, dar mai mult îi era frică de ea. Pînă la Războiul balcanic, regele va avea mai multe tentative de a abdica, dar situaţia complicată din sînul dinastiei, mai ales „riscul" ca ţara să fie condusă de regina Măria, îl va împiedica să-şi ducă planul la îndeplinire. Cu speranţa unei concentrări ă forţelor politice în jurul a două partide puternice — asta presupunînd unificări conservatoare şi, respectiv, liberale — şi în jurul a două personalităţi politice de anvergură — Petre P. Carp şi Ionel I.C. Brătianu —, regele Carol I îi va declara lui Alexandru Marghiloman la l ianuarie 1900: „Asupra politicii de viitor, temerea că s-a dus timpul lungilor ministere şi că el vă fi redus la guverne de un an". Tot în această perioadă se produc evenimente importante în mişcarea socialistă din România. Ele au fost legate, în mod surprinzâtor, de evoluţiile din sînul Partidului Naţional Liberal, unde gruparea tinerilor de sub conducerea lui Ionel I.C. Brătianu începuse să se orienteze spre o variantă a doctrinei liberale, cunoscută şi astăzi sub denumirea de social-liberală. Preluarea acestei soluţii drept program ar putea părea astăzi o eroare strategică. Nu o dată a fost criticată ca o abatere de la filonul doctrinar autentic. Dar ceea ce se scapă din vedere în analiza aşanumitei deviaţii de stingă este faptul că doctrina autentică de Dreapta are două componente, adică nu numai tradiţia, ci şi realismul. Cum înţelegea Ionel I.C. Brătianu social-liberalismul a fost dezvăluit public în ziua cînd a devenit preşedintele PNL: „Programul partidului nostru nu se schimbă cu oamenii, programul partidului se schimbă cu necesităţile societăţii. Pentru că partidul nostru nu este un instrument artificial creat pentru a servi individualităţile, el este un organ izvorît din nevoile mari ale statului şi ale neamului. Şi opera lui, de la aceste nevoi se inspiră". Exemplul încercărilor eşuate ale diferitelor guverne conservatoare, dominate de diferitele sale fracţiuni, de a pune în aplicare doctrina liberală clasică arăta, la fel ca în cazul experienţelor lui Edison, tot atîtea căi pe care nu trebuia mers. în al doilea rînd, deşi a fost amintită de multă ori ca o acţiune bine gîndiţâ şi dirijată, racolarea în PNL a liderilor intelectuali ai mişcării socialiste, între care Constantin Stere era un vîrf, a dezamorsat perspectiva acesteia de a deveni o forţă în România. Faptele dovedesc o legătură între această manevră politică şi distrugerea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, care s-a produs sub guvernare liberală. Ca urmare a unor interpelări parlamentare insistente din partea conservatorilor şi a unei campanii de presă dirijate pentru a produce impresia declanşării unor răscoale violente în ianuarie 1899, ministrul de Interne Mihail Pherekide trece la reprimarea mişcării socialiste din ţară, atacînd fără menajamente cluburile înfiinţate în sate. Mai mulţi lideri sunt arestaţi — mai cunoscut este cazul Ficşinescu-Banghereanu —, judecaţi şi închişi. Declaraţia lui Pherekide nu lasă loc de echivoc: „Se poate pînâ la un punct tolera doctrinele abstracte, dar cînd ele intră în domeniul faptelor, noi avem dreptul să examinăm dacă aceste fapte nu sunt de natură a tulbura instituţiile şi liniştea noastră". Atît în momentul luării acestor măsuri, cît şi mai tîrziu în opera unor autori cu vederi de Stingă, această acţiune a fost prezentată ca o înscenare. Ceea ce a şi fost. Critica acestei represiuni la adresa mişcării socialiste ridică însă un mare semn de întrebare atunci cînd analizăm termenii expulzărilor care au urmat. Au fost expulzaţi din România 880 de membri ai PSDMR, din care un mare număr de lideri. Problema este că această expulzare s-a făcut exclusiv pentru cetâfeni străini. Aşadar, atunci cînd este criticată acţiunea dură a guvernului liberal, va trebui să se explice şi cît de normal era ca nişte cetăţeni străini să ducă activitate marxistă pe teritoriu] României, să organizeze cluburi socialiste la sate şi să înfiinţeze şi un partid politici O altă personalitate care a dominat epoca a fost Spiru Haret. Savant recunoscut, el este autorul tezei de doctorat susţinută în ianuarie 1878 la Sorbona cu tema Surlinvariabilite des grandes axes des orbites planetaires, opera care a revoluţionat matematica şi astronomia109. Cea de-a doua operă fundamentală apărută la Paris a fost Mecanique sociale în care savantul român punea bazele ştiinţei politice: „Necunoaşterea legilor care stăpînesc lumea socială e una din cauzele care face adeseori ca însăşi oamenii iluştri de stat să fie conduşi mai mult de noroc şi de neprevăzut decît de ştiinţa lor proprie. Şi aşa se explică cum politica nu este de cele mai multe ori decît un ţesut de expediente, de fineţe diplomatice, de mici intrigi, de mici infamii — care nu sunt totdeauna aşa de mici — în loc să 42

fie ceea ce ar trebui să fie: o ştinţă foarte grea, dar întemeiată pe temelii sigure şi solide"110. Ca ministru al Instrucţiunii Publice în guvernele lui D.A. Sturdza (31 martie 1897 - 11 aprilie 1999; 14 februarie 1901 -22 decembrie 1904; 12 martie 1907 - 29 decembrie 1910) el deschide calea învăţămîntului modern în ţara noastră. De fapt, şi această constatare este minoră; ceea ce a făcut Spiru Haret a fost o evoluţie rapidă de la învăţămînt la educaţie naţională, lăsînd urme adinei în sistemul educaţional din România pînă astăzi. Ministru în mijlocul unei naţiuni răvăşite de înapoiere şi analfabetism, el a introdus trei principii: 1.Comunicarea. Spiru Haret a declanşat o corespondenţa directă cu agenţii educaţionali ai neamului — profesori, învăţători, preoţi, primari, notari, avocaţi —, „pentru că el, ca nimeni altul, «a avut ideea şi, mai mult decît atît, a avut îndemnul inimii, să răspundă personal oricărui învăţător (şi nu numai învăţătorilor) care i se adresa direct». Şi răspundea cu domnule învăţător şi iscălea cu al dumitale devotat. E lesne de înţeles ce simţea învăţătorul căruia i se adresa astfel, îi dădea impresia clară că e un om util societăţii. Aveau acest sentiment şi cei care nu-i scriau, dar ştiau că-i pot scrie, că e cineva în lumea înaltă de acolo de la Bucureşti care se interesa şi de ei, de munca lor"111. Efectul acestui fenomen al comunicării a construit un schelet solid instituţionalizării învăţâmîntului modern, dîndu-i şi un cap, care vă fi pentru următorii 50 de ani Ministerul Educaţiei Naţionale. 2. Practica. „Pentru ă da învăţătorilor o pregătire mai adecvată, Hâret reorganizează şcolile normale. Introduce în cadrul lor lucrările practice, agricole (învăţătorul sa fie sătean el însuşi şi prin urmare sa păstreze iubirea pămîntului şi deprinderea de a-1 lucra). [...] Examenul de capacitate este reorganizat, înlăţurîndu-se probele pur teoretice, care constatau doar cantitatea brută de cunoştinţe pe care le poseda candidatul, în locul lor s-au introdus probe practice"112. Orientarea pentru pragmatism a fost o cale directă spre instituirea unui alt limbaj decît cel al limbii, cunoscut fiind că în perioada de formare a limbii române literare au existat numeroase încercări, experimente şi teorii care ratau pe rînd dezvoltarea armonică a limbii culte din cea populară românească. Am avut şansa ca o personalitate de excepţie, Mihai Eminescu, să ne dea limba română modernă prin vehicolul poeziei, ceea ce face din ea una din cele mai plastice forme de exprimare cunoscute pe pămînt. Practica a adus intelectualul lîngă ţăran şi, prin schimbul reciproc de experienţă, a iniţiat o legătură acolo unde se prefigura o prăpastie. Solidaritatea învăţătorilor cu ţăranii va crea însă mari probleme statului în primii ani ai secolului. 3.Condiţia educatorului. Spiru Haret a imaginat un sistem de sprijin financiar şi material din partea statului, astfel încît educatorilor să li se asigure condiţii de viaţă decente, locuinţa, gospodărie, accesul la mijloace de transport, pentru a obţine stabilitatea cadrelor, mai ales la ţară. Iniţiativele sale pentru dezvoltarea Casei Şcoalelor şi a Casei de Credit a Şcoalelor au fost primite cu entuziasm de corpul politic, dar au întîrziat nepermis de mult să fie puse în practică. In 1918, aflat în refugiu la Iaşi, Vintilă Brătianu avea să constate cu durere că medicii, profesorii, judecătorii, militarii repartizaţi la ţară se considerau exilaţi, lipsiţi de noroc, lipsiţi de orice perspectivă. Nici reformele sale îndrăzneţe nu au putut înfrînge această mentalitate, care a fost transferată imediat după Marea Unire şi asupra teritoriului Basarabiei, unde funcţionarii se considerau trimişi în „Afganistanul român". Fenomenul generat de Spiru Haret a fost important inclusiv pentru condiţiile în care s-a produs Răscoala din 1907. Trebuie spus că marele savant şi membru al PNL era conştient şi propaga mereu cu onestitate ideea că numai un regim liberal putea pune în aplicare reformele sale educaţionale. Pe cît de adevărat era acest lucru, pe atît de bine se potrivea această credinţă cu activitatea politică a colegilor săi de partid. Cu cît creştea influenţa învăţătorului, a preotului, a medicului în rîndul ţăranilor, cu atît aceştia deveneau mai interesanţi ca agenţi electorali. Practic, credibilitatea oferită de aceşti adevăraţi luminători ai satelor se transfera mesajelor lor electorale. Dacă la haretism adăugăm activitatea insidioasă şi mereu speculativă a socialiştilor printre ţărani vom constata că în zona satelor se constituia, odată cu ridicarea nivelului de instrucţie, şi un mediu extrem de permeabil manipulării. Radu Rosetti, unul dintre analiştii importanţi ai „Chestiunei ţărăneşti", avea să constate: „Şcolile se înmulţise aţîţ la sat, cît şi la oraşe; ele deversau aproape în fiecare an asupra comunelor rurale ca notari, perceptori, ajutori de subprefect! şi secretari de subprefecturâ, un număr mare de oameni cu învăţătura rudimentară şi absolut fără creştere. Recrutarea învăţătorilor era foarte grea; se luau, pentru a învăţa copiii, băieţi care mîntuise sau chiar nu mîntuise încă cursurile unei şcoli rurale, calfe de negustori şi chiar slugi boereşti cu o ştiinţă foarte elementară de carte. Seminarele, la rîndul lor, trimiteau în sate cîte un preot care absolvise cursul lor mai prost, cîteodată pe un fost subofiţer sau un fost notar, care intrase în tagma preoţească pentru că credea câ-i va aduce mai bun folos decît altă meserie. Toata această lume era de obicei rău văzută de proprietar şi de arendaş şi tratată cu un dispreţ nemascat. Ea se răzbună, propagînd printre ţărani idei egalitare şi de împotrivire la abuzurile stăpîneşti"113. Acest simptom tipic statului bugetar, în care cetăţeanul îşi propune ca scop al vieţii publice active ocuparea unei funcţii,

43

cît de mici, dar plătite de stat şi, de aceea, sigure, va conta în răscoală şi va pune întregul corp politic românesc la grea încercare, mesajele sale nefiind crezute aşa cum erau cele ale agitatorilor locali. Chestiunea ţărănească Pînă astăzi, cei iniţiaţi deopotrivă în istoria şi literatura română au văzut în poezia Noi vrem pâmînt!, publicata în numărul 3 al revistei Vatra din 1894, un gest premonitor. George Coşbuc identifica atunci cu precizie principala revendicare a ţărănimii române, cu toate că problema pămîntului şi a proprietăţii şale în această perioadă era mult mai complexă, o reformă agrară, în sensul unei noi împroprietăriri, fiind un subiect depăşit. Altfel spus, a da pămînt ţăranilor la începutul secolului al XX-lea, nu mai era atît de simplu cum făcuse Alexandru loan Cuza în 1864, printr-o lovitură de stat, şi nu rezolva problema. A rămîne însă la terminologia cu care ne-am obişnuit pînă acum în privinţa Marii Răscoale din 1907, este soluţia cea mai comodă. Putem deschide un manual sau o carte de popularizare a istoriei şi vom întîlni acelaşi limbaj: „exploatarea nemiloasă a ţăranilor", „sărăcia fără margini", „botniţe", „hamuri", „înăbuşirea sînge-roasă", „unsprezece mii de morţi", „Armata a tras cu tunurile" şi, bineînţeles, „conştiinţa de clasă a ţărănimii române". Cine se mulţumeşte cu această descriere a tragediei poate să ignore următoarele pagini, fiindcă astfel nu va înţelege niciodată cum a izbucnit această răscoală ca o mişcare antisemită în satul Flămînzi, cum s-a sfîrşit după cîteva zile şi cum a reizbucnit apoi simultan, prin miracol telegrafic, în aproape toată ţara, cum s-a declanşat ea în anul cu cea mai mare producţie agricolă şi cum s-a făcut că în numeroase locuri ţăranii s-au înarmat şi şi-au apărat satele împotriva răsculaţilor, ca să nu mai punem la socoteală apărarea de către ţărani a moşiilor unor mari moşieri, cum a fost cazul domeniilor „celui mai mare exploatator" Petre P. Carp! Cercetarea făcută în epocă de C. G. Creangă — citat drept sursa credibilă de toţi istoricii răscoalei — ne arată că în 1907, la o suprafaţă arabilă de 7 826 196 ha, ţăranii aveau în stăpînire 4015 648 ha (ceea ce înseamnă că ţăranii deţineau 51% din terenul arabil al /arz/!) şi că existau l 563 de proprietăţi latifundiare mai mari de 500 ha şi 2 608 proprietăţi între 100 şi 500 ha. Restul se afla în proprietatea statului sau în Domeniile Coroanei (130 000 ha)114. Cum se explică faptul că majoritatea terenului arabil al ţării se afla la ţărani? Deoarece nici unul din guverne, fie liberal, fie conservator, nu avusese curajul să atace frontal problema proprietăţii funciare, alegînd soluţia revoluţiei agrare — adică luarea pămîntului de la moşier şi predarea lui gratis la ţăran —, s-a găsit un mecanism al paşilor mărunţi, prin care cea mai mare parte a terenurilor statului sa fie vîndutâ ţăranilor. Aşadar, în afară de împroprietăririle făcute sub Cuza şi după Războiul de Independenţă, ţăranul a avut posibilitatea să cumpere pămînt de la stat în condiţii avantajoase. Petre P. Carp a arătat în Parlament că „pînă în 1892 fuseseră vîndute ţăranilor 193 de moşii, că lucrările pentru vînzârea altor 300 de moşii erau în plină desfăşurare şi că, după calculele lui, în următorii doi ani şi jumătate aveau să rămînă nevîndute doar două sute de moşii din cele 975 aparţinînd statului"115. Pentru a facilita accesul ţăranilor la obţinerea pămîntului, Parlamentul a aprobat înfiinţarea Casei Rurale, subiect în jurul căruia au avut loc dezbateri aprinse. Pe fond, Casa Rurală trebuia să cumpere moşiile particularilor puse în vînzare şi să le vîndă la ţărani în rate. Spiru Haret a identificat corect un defect al acestui procedeu: „Statul devenea procurator de moşii pentru ţărani, ceea ce ar fi întărit încă credinţa lor că statul poate, şi e dator, să cumpere moşii ori de unde vor fi şi oricum ar fi, ca să li se dea lor"116, în aceeaşi temă, conservatorii cereau înfiinţarea unei bănci agricole, care să fie o măsură liberală clasică, astfel încît ţăranul să nu se obişnuiască cu ideea că statul îi dă, ci că se poate adresa unei instituţii cu care să intre într-un parteneriat de tip capitalist, avantajos pentru ambele părţi. La începutul secolului al XX-lea funcţionau toate aceste forme de sprijjn financiar. Cum se explică totuşi starea proastă a ţăranilor invocată drept cauză a Marii Răscoale din 1907? Pentru a da totuşi un prim răspuns vom apela exact la Spiru Haret, care scria în 1905: „Ţăranii cer mereu pămînt. Ei socotesc că dacă li se va da pămînt cît de mult, toate relele lor se vor lecui. Aceasta nu este adevărat, sau e adevărat numai în parte. Dovadă este că cei care au fost împroprietăriţi la 1864, la 1879, se plîng ca şi ceilalţi. Pămînturile date la 1864 şi la 1879 s-au fracţionat peste măsură prin moştenire; altele s-au arendat pe nimic la cămătari, pe cîte 10 şi 15 ani; iar cei care au pămîntul întreg, încă se plîng de sărăcie, pentru că nu ştiu să scoată din el tot folosul ce se cuvine"117. Adevărul este că în agricultura României se produseseră modificări substanţiale în ultimele patru decenii, schimbări ce intenţionau să ţină pasul cu dezvoltarea generală — politică, economică, socială şi culturală — a ţării, corespunzătoare evoluţiei statului modern prin cele trei etape ale capitalismului: comercial, industrial şi financiar. De la început, din momentul în care s-a pus în aplicare programul legislativ destinat agriculturii, s-a constatat un conflict de interese şi de poziţii dramatic între instrumentele moderne ale capitalismului şi ţăranul român. Situaţia nu se datora atît unei înapoieri sau unui conservatorism tipic 44

ţăranului român, ci faptului că saltul politic făcut de România în numai cîteva decenii a putut schimba statutul intern şi internaţional al ţării, regimul, legislaţia, stările naţiunii, a putut şlefui limba şi reînvia istoria naţională, dar nu a putut transforma ţăranul într-un capitalist. Conform Şcolii sociologice germane, chiar Agricultura însăşi, ca ramură de bază a economiei, nu va putea fi niciodată pe deplin integrată capitalismului, idee care a fost exploatată de bolşevism, atît pentru succesul său într-o ţară agrară înapoiată, cît şi în uşurinţa cu care s-a adaptat mai repede decît alte sectoare la regimul comunist. Virgil Madgearu a enunţat premisa succesului capitalismului în România: „Liberarea pămîntului de toate sarcinile şi mărginirile folosinţei, crearea dreptului de proprietate privată, de o parte, şi liberarea deplină a muncitorului, prin despărţirea lui de mijloacele de producţie, formează cele două forţe de distrugere a vechiului regim agrar şi pîrghiile de rezistenţă ale noului regim capitalist"118, în Anglia, acest proces începuse cu trei secole în urmă, beneficiase de avantajul concentrării deciziei la nivelul monarhiei şi tocmai în secolul al XlX-lea fusese scos din criză de o nouă fază a expansiunii Imperiului Britanic. România nu a avut niciunul din toate aceste avantaje pentru a fi cumva pregătită să asimileze capitalismul; ea 1-a adoptat din import şi s-a chinuit să-1 pună în funcţiune cît mai repede, astfel încît să nu fie condamnată la înapoiere perpetuă. N-a reuşit. Mihail Manoilescu ne-a explicat de ce: „într-o epocă în care dicta marea proprietate rurală cu interesele ei şi în care marii agricultori deveneau din ce în ce mai întreprinzători capitalişti, conduşi exclusiv de ideea beneficiului, era foarte firesc ca atenţiunea statului şi a elitei naţionale să se îndrepte întîi spre perfecţionarea tehnică a transporturilor, după aceea a industriei şi a comerţului şi numai la urmă a agriculturii". Acum se pune întrebarea: Era posibil şi altfel? A face mai întîi reformă agrară şi după aceea reforma administraţiei, a statului, a fost intenţia lui Nicolae Bălcescu încă din 1848 şi mai apoi a lui Mihail Kogâlniceanu în 1864. Ca vizionari, proiectul lor era clar. Ca punere în practică, el se izbea de o realitate dură care ţinea partea conservatorilor. Dedesubturile ideologice ale asasinării lui Barbu Catargiu în 1862 se pot explica acum mai bine: cel dinţii prim-ministru al României încerca o reformă agrară de durată — după modelul anglo-saxon —, care să se desfăşoare odată cu modernizarea precaută, dar implacabil lentă, a statului, în timp ce radicalii forţau o revoluţie agrară. Din confruntarea celor două ideologii a rezultat o soluţie intermediară, a jumătăţii de măsură, care s-a dovedit a împrumuta durata mare de la conservatori şi impactul prea dur, făcut în salturi, de la liberalii-radicali. La 1900 fusese creat deja cadrul juridic pentru dezvoltarea armonioasă a agriculturii. Considerînd România o ţară capitalistă, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator voiau să-i dea toate legile liberale şi capitaliste, pentru a se alinia statelor dezvoltate, iar socialiştii căutau să profite de acest statut pentru a declanşa lupta de clasă, deoarece aşa decretase Karl Marx că trebuie să se întîmple atunci cînd se instalează capitalismul undeva, toate forţele politice enunţate ignorînd un fapt esenţial: România nu era încă un stat capitalist. Inclusiv astăzi, cînd în lume se dezvoltă fenomenul postindustrial, România nu a atins încă stadiul capitalismului industrial. Recensămîntul din 1899 arăta că 82% din populaţie locuia la ţară şi că ţara avea doar 71 de oraşe120. Aşadar, la români, trecerea de la feudalism la capitalism avea şi o componentă demografică, ceea ce 1-a determinat tot pe Mihail Manoilescu să constate: „Avern aproape de două ori mai mulţi ţărani decît ne trebuie pentru o agricultură raţională, ca aceea care se practică în Germania sau în Danemarca. Circa şase milioane de ţărani prea mult!"121 Pentru a închide cercul analizei mai trebuie arătat că acest surplus de populaţie rurală trebuia să treacă de la starea de muncitor agricol la starea de muncitor urban, adică să se proletarizeze, să mărească populaţia oraşelor şi, implicit, să ducă la lărgirea lor teritorială şi la multiplicarea numărului centrelor urbane. Plecînd de la sat pentru a munci la oraş, ţăranul român trebuia să găsească acolo o industrie. Or, ea nu exista. Oraşul era ocupat de formele capitalismului comercial, de incipienta capitalismului financiar (dominat încă de camătă) şi de predominanţa componentei etnice străine — de regulă, evreieşti — care a fost mereu acuzată că nu este urmărită de interese naţionale, ci doar de profit. în aceste condiţii, surplusul de populaţie rurală a contribuit la nerentabilitatea agriculturii, la ineficienta reformelor funciare şi a fost expus sărăcirii. Măsurile specifice acelui nivel la care apucase să ajungă agricultura românească au dat naştere unor fenomene unice în Europa, unul dintre ele fiind existenţa marilor trusturi arendăseşti. Două-trei familii de arendaşi controlau o suprafaţă atît de întinsă din teritoriul naţional, încît un ţăran care dorea, nu să muncească la oraş, ci să muncească pe bani mai mulţi în alt sat, descoperea că oriunde s-ar duce dă de acelaşi arendaş şi de acelaşi preţ al braţelor sale de muncă. Asta însemna că inclusiv mobilitatea forţei de muncă în interiorul agriculturii era paralizată. Practic, într-un asemenea mediu social — punctat de detalii pe care le vom analiza — o răscoală majoră era inevitabilă.

45

Revenind acum la poezia lui George Coşbuc, vom constata că bancul pe care 1-a spus Duiliu Zamfirescu pe seama ei — dacă asta este deviza ţărănimii, atunci o răscoală a ţesătorilor va avea lozinca Noi vrem bumbacl —, eliberează versurile celebre de încărcătura lor politica şi le fixează perfect în locul lor geometric inatacabil: literatura, încă o dată — pînă la infinit —, „marele economist şi sociolog român", cum 1-a considerat întotdeauna mişcarea naţională creştină de Dreapta pe Mihai Eminescu, a fost mai aproape de realitate în poezia, împărat şi proletar: „Formele se schimbară, dar răul a rămas". O serie de factori suplimentari, pragmatici, dar şi parazitari au înrăutăţit situaţia: 1. Problema trusturilor arendaşeşti. Doi autori care şi-au scris opera de pe poziţii marxiste au dominat bibliografia temei noastre în perioada comunistă: Constantin Dobrogeanu-Gherea şi Ştefan Zeletin. Nici unul dintre ei nu a fost un propagandist idiot; amîndoi erau personalităţi inteligente şi convinse de adevărul operei lui Karl Marx, puse aşadar în slujba unui ideal aberant, în opera sa de câpătîi, Neoiobăgia, C. D. Gherea afirmă că „răscoalele la noi au ceva comun cu crizele economice din societatea capitalistă, explicate de Karl Marx; ele au aproape aceeaşi periodicitate, izbucnesc cam la distanţa de zece ani şi devin tot mai violente, cu tendinţa, însă, de a scurta această distanţă, pentru a deveni cu vremea mai liniştite, mai cronice"122. Considerînd Capitalul Iui Marx drept o operă etalon a întregii filozofii şi economii moderne, marxiştii au încercat încă din primele decenii ale secolului al XX-lea să raporteze orice fenomen socio-politic sau economic la această dogmă fixă, cu scopul de a realimenta constant ideea adevărurilor sale absolute, în 1910, cînd a publicat Gherea această carte, mai tot ce era intelectualitate a rîs sau a tratat cu detaşare conţinutul său polemic. Era greu de crezut o teză a periodicităţii răscoalelor în România după modelul crizelor industriale din Occident, atît pentru comparaţia total neştiinţifică, cît şi pentru simplul fapt că România cunoscuse doar două răscoale majore, în 1888 şi în 1907, adică la un interval de aproape două decenii, în plus, cel puţin politicienii ştiau cine a provocat „răscoala" din 1888, iar la contraargumentul matematic al periodizării se mai adăuga şi o statistică simplă: In România se înregistrau răscoale locale aproape în fiecare an, mai agitate după un an bogat, şi se limitau la cîteva sate sau comune dintr-o zonă unde apăreau conflicte cu efect asupra unei comunităţi de interese. Ele erau de cele mai multe ori înăbuşite prin forţa militară a unor subunităţi modeste numeric de jandarmi sau soldaţi, ca aspect material al statului-agresor. în aceste condiţii, în care fenomenul ,cronicizării", după cum se vede, a precedat episodul violent, şi nu invers, teoria marxistă a lui Dobrogeanu-Gherea sfîrşeşte în ridicol. Ştefan Zeletin porneşte şi el de la nişte citate ale lui Marx pentru a ne asigura că „şi iarăşi la noi, ca peste tot, burghezia şi-a părăsit tovarăşul de îndată ce a izbutit a-1 pune în mişcare împotriva vechii oligarhii funciare. Astfel s-a stabilit politica tradiţională a burgheziei noastre, de altfel ca a oricărei burghezii: de a lovi în boierime, făcînd concesii ţărănimii în dauna marii proprietăţi; de a aţîţa masele săteşti împotriva marilor proprietari, spre a culege la urma roadele acestui conflict"123. Şi această teorie s-a dovedit complet falsă în cazul României. Ea însăşi a reprezentat mult timp o capcană pentru adepţii marxismului, întrucît li s-a ascuns faptul că Marx însuşi revenise asupra unor teorii ale sale şi în problema ţărănimii îşi schimbase poziţia. Şi cum altfel să fie decît caraghioasă această teorie pentru România, cînd revoluţia paşoptistă de la noi nu a mizat pe ţărănime „împotriva vechii oligarhii funciare", ci pe organizaţii de tip francmasonic compuse din orăşeni, cauzaşi devotaţi, cînd la noi răsturnările de domnitori şi guverne s-au făcut cu o mînă de oameni, de regulă ofiţeri, iar reformele agrare s-au aplicat şi de burghezie şi de moşierime, mînă în mînă, pe fondul temelor problemei naţionale: Unirea şi Războiul de Independenţă! Cum să poţi accepta războiul dintre burghezie (liberali) şi moşierime (conservatori), cînd cele două partide ale lor introduseseră împreună în România, odată cu aducerea lui Carol I pe tron, sistemul democratic şi regimul parlamentar? Ce alt scop a avut „monstruoasa coaliţie"? Cum se explică atunci formula marxistă unitară de la noi — burghezo-moşierime, dacă burghezia folosea ţărănimea ca armă de luptă împotriva moşierimii? Dacă burghezia română a dorit vreodată să „culeagă la urmă roadele acestui conflict", atunci această urmă a venit neaşteptat de repede, adică imediat ce liberalii au ajuns stabil la guvernare, lucru care s-a petrecut în 1876. Putem vorbi de burghezie înainte de acest an? Deşi au avut la dispoziţie 12 ani de guvernare, exploatarea rezultatului conflictului nu s-a arătat. Ba, din contra, liberalii şi conservatorii au cooperat pentru a rezolva problema agrară pe plan legislativ, aşa cum am arătat. Nu era exclus ca fenomenul să se producă după teorile lui Marx, dacă România, spre deosebire de majoritatea statelor occidentale, nu avea problema naţională la ordinea zilei. Iar problema naţională la noi a fost o cauză care a blocat — dacă nu cumva chiar a înăbuşit — conflictul burghezie — moşierime. Pentru asta au luptat atît să aducă prinţ străin, să obţină suveranitatea, independenţa şi reîntregirea teritorială. Defectul major al teoriilor marxiste ale cuplului fantezist Gherea-Zeletin este că analiza lor pătrunde în orice cotlon al problemei ţărănimii române — de multe ori cu observaţii pertinente —, dar nu scoate un cuvinţel despre 46

problema arendei şi, mai ales, a arendaşilor. Aici lucrurile sunt delicate. Instrumentul arendei, ca modalitate modernă de exploatare a terenului, a început să fie folosit pe scară largă în agricultura românească, atunci cînd s-a constatat că deţinerea de pămînt nu înseamnă obligatoriu şi că trebuie să-1 cultivi tu. Ce nu se spune de regulă este că şi ţăranii cu suprafeţe relativ mici de pămînt dădeau în arendă, dar arenda angajată de marii proprietari era mult mai vizibilă şi cu consecinţe mult mai largi, într-adevăr, exploatarea moşiilor în epoca trecerii din secolul al XlXlea în secolul al XX-lea devenise mult mai rentabilă prin intermediul arendaşilor. Se mai producea un fenomen: o dată cu unirea ţării, cu pătrunderea solidă a capitalului occidental în ţară şi cu dezvoltarea oraşelor, boierii români (moşierii) au considerat că este normal să se mute la oraş, unde şi-au construit locuinţe permanente, parte a exploziei edilitare cunoscute de sfîrşitul secolului al XlX-lea aici. La moşie se duceau în vacanţele parlamentare, în perioada recoltatului sau în vizită. Pentru o exploatare eficientă a proprietăţilor era nevoie de oameni cu experienţă, de specialişti, de buni organizatori şi economişti. Aceştia erau, de regulă, străini, iar în Moldova, mai ales, erau evrei. Evreii aveau experienţa zonelor agricole avansate din Imperiul austriac sau din Ucraina, erau obişnuiţi cu exploatările agricole mari şi, în plus, aduceau bani din Galiţia — sume mari, de care în România nu dispunea nimeni — sau din bănci. Virgil Madgearu ne dă o listă a primilor investitori şi bancheri: Sechiari Derussi, Michail Daniel, Halfon, Ghermani, fraţii Elias, Hillel Manoh şi lacob Marmorosch. în plus, trusturile evreieşti aduceau forţă de muncă din Bucovina, ca urmare a activităţii Biroului de plasare condus de N. Eidinger, spion aflat în slujba generalului Fischer, şeful jandarmeriei austriece cu sediul la Cernăuţi124. Fideli principiilor liberale tolerante, boierii români nu şi-au pus probleme etnice, mai ales că esenţa angajării acelor arendaşi evrei era eficienţa. Şi trebuie arătat aici că arendaşii evrei au reuşit să ridice substanţial valoarea proprietăţilor, să crească de cîteva ori producţia şi să sporească spectaculos veniturile proprietarilor români. Creşterea economică a României din acei ani se datora şi muncii profesioniste a arendaşilor, în ciuda poziţiei lor fundamental critice, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale sau Petre p. Carp au scris şi pagini de admiraţie pentru munca lor. Problema a apărut în clipa în care, scăpaţi de sub control, deveniţi foarte bogaţi şi influenţi, cîţiva arendaşi evrei au început să dea un caracter organizat şi etnic asocierii lor într-un trust arendăşesc, prin care controlau întregul climat agricol al Moldovei. Marii arendaşi se numeau Fischer, Guttman, Drukmann, Ztaler, Ghaţel şi Costiner. Cîteva efecte secundare ale activităţii lor începuseră să depăşească vizibil limitele legii şi ale raporturilor contractuale cu marii proprietari români. Luarea în arendă se făcea pe suprafeţe tot mai întinse şi în interiorul unor familii. Aşa cum am arătat, natura familială şi de trust a marii arendaşii bloca orice alternativă pentru ţăranul nemulţumit de rezultatul muncii sale. Cercetarea cauzelor răscoalei a găsit probe că marii arendaşi evrei reuşiseră să controleze şi mecanismele băncilor de credit, blocînd sau anulînd posibilitatea unui ţăran sau a unui mic întreprinzător să acţioneze pe piaţa muncii agricole din zonă. Pe de altă parte, pentru a asigura eficienţa maximă a exploatării, arendaşii angajau salariaţi străini (de ţară sau de sat), a căror activitate elimina munca brută a ţăranilor. Dimensiunea exagerată a implicării arendaşului în toate aspectele producţiei agricole a făcut ca acesta să funcţioneze practic ca proprietar, relaţia contractuală cu ţăranii devenind bilaterală şi exclusivă, în condiţiile în care marele moşier român era mulţumit de sporirea permanentă a averii sale. Şi asta, pentru că realitatea nu trebuie ignorată nici o clipă: din punct de vedere economic şi financiar, metoda era un succes pentru proprietar; în anul 1907 România se afla în plină dezvoltare economică şi în eră de supraproducţie agricolă. Este interesant să urmărim intervenţia din opoziţie a lui Ionel I.C. Brătianu cu ocazia „Discuţiunei bugetului 1906 -1907" pentru a afla că în 1907 numai împrumutul statului pentru dezvoltarea judeţelor, adică banii pentru administraţia publică locală, era de 73 de milioane de lei, adică de două ori bugetul total al României în 1866! Anul bugetar 1906 se va încheia cu un excedent de peste 45 de milioane de lei!125. Dacă adăugăm la fenomenul ascendent de îmbogăţire faptul că supraproducţia de cereale a României a devenit marfă pentru export, contribuind la ridicarea generală a bogăţiei ţării, vom constata că procesul nu avea nici un inamic natural. De regulă, atunci cînd se discută despre Marea Răscoală din 1907, se scot în evidenţă averile imense ale moşierilor, dar nimeni nu explică de unde şi cum a apărut această bogăţie. Nu îmbogăţirea moşierilor români cu ajutorul arendaşilor evrei a fost cauza răscoalei. Opinia unui specialist, Ştefan Popescu-Filutza, timp de zece ani director general al Federaţiei Băncilor Populare, are valoare de expertiză: „La noi, revoltele agrare nu s-au produs în 1904, cînd a fost cea mai mare secetă din ultimele două decenii: ţăranii fiind ocupaţi să stea cu capul plecat pe lîngă hambarele proprietarilor. Ea s-a produs însă în 1907, cînd a fost un an extraordinar de îmbelşugat". 2. Problema învoielilor agricole. Creşterea producţiei, creşterea valorii moşiilor şi modernizarea metodelor de valorificare a producţiei (silozuri, depozite, transport feroviar şi fluvial, telegraf, telefon, bursă etc.) nu a fost însoţită de investiţii în agricultură pentru modernizarea exploatării, a infrastructurii satelor, a stării sociale a 47

ţăranilor. Deoarece arendaşii erau identificaţi drept stăpîni şi responsabili, responsabilitatea pentru aceste nerealizări a fost atribuită lor. Statul nu avea puterea să facă mai mult decît a încercat Spiru Haret, iar proprietarul român, în viziunea reducţionistă a ţăranului, inclusiv din punct de vedere etnic, era şi el tot statul, pentru că era pămîntean, deţinea puterea politică, dădea legi, mişca Armata şi Jandarmeria, dirija Justiţia. Din acest dezinteres condamnabil pentru creşterea nivelului de trai al ţăranului, o dată cu creşterea valorii pămînturilor pe care muncea, s-a născut ideea că arendaşul este dezinteresat pentru că este străin, venetic, evreu, în fapt, fiind mulţumit de veniturile sporite pe care le primea, proprietarul român nu-şi punea problema cum sunt obţinute. Iar la faţa locului, arendaşul înţelegea să-şi sporească şi el cîştigul, proporţional sau, oricum, pe măsură ce creştea cîştigul moşierului. Cum saltul valoric era rezultatul exclusiv al muncii brute a ţăranului, regimul acestei munci a devenit din ce în ce mai aspru şi tot mai des discreţionar: „Preţurile plătite de proprietari sau arendaşi ţăranilor pentru felurite munci prestate în folosul lor pe tot cursul campaniei agricole erau foarte mici şi în continuă scădere. Se poate aprecia în lumina unor calcule că gradul de exploatare al ţăranilor învoiţi atingea proporţii de-a dreptul exorbitante, de 250 — 300% şi chiar mai mult. Această spoliere crescîndâ a forţei de muncă a ţăranilor dijmaşi era cu atît mai grea şi apăsătoare cu cît avea loc în condiţiile unei scăzute productivităţi a muncii"127. O privire obiectivă va constata că, în momentul în care punem în discuţie natura etnică şi dezinteresată naţional a arendaşilor evrei, problema responsabilităţii cade invariabil în curtea proprietarilor români, deoarece evreii nu beneficiau de drepturi politice, nu aveau voie să fie proprietari de pămînt, mulţi nu aveau cetăţenie şi, în consecinţă, nu puteau practic să fie autorii investiţiilor în creşterea nivelului de trai al ţăranilor români. Pentru ca un drum de ţară să fie pietruit, arendaşul evreu nu avea acces la decizie. Legile învoielilor agricole îi obligau pe ţărani să muncească mai întîi pe pămîntul moşierului şi numai după aceea pe pămîntul său. Cum preţul muncii sale scădea dramatic, ţăranul era nevoit sau era obligat de arendaş să se învoiască pentru suprafeţe mai mari, fapt care ori îl împiedica să cultive cu atenţie propriul său pămînt, ori îl aducea în situaţia de a-1 vinde, învoielile agricole se făceau iarna şi pe perioade scurte, astfel că ţăranul era silit să semneze un contract orb, în necunoaşterea cantităţii şi duratei muncii sale, precum şi la totala dispoziţie a evoluţiei climei. Pe de altă parte, statul-agre-sor, deşi nu se amesteca în contractele dintre părţi, se asigura pe seama ţăranului introducînd impozite noi, inclusiv pentru cazurile de secetă. 3. Atitudinea antisemită. Fără a mai insista pe acest subiect, trebuie totuşi să disociem marii arendaşi evrei de masa populaţiei imigrate, care ocupa rapid în acea perioadă sectoarele micului negoţ, a cîrciumâritului, a serviciilor meşteşugăreşti. Sigur că ţăranul român se lovea de ei, atît în satul lui, cît şi la oraş, unde se ducea pentru a achiziţiona o serie de produse corespunzătoare creşterii nivelului său de trai, mutaţiilor semnificative din viaţa sa cotidiană apărute o dată cu modernizarea ţârii. Un exemplu simplu, devenit exponenţial, este folosirea chibritului, ca produs nou, modern, absolut necesar în viaţa ţăranului. Se pune însă întrebarea: dacă exploatarea nemiloasă a ţăranilor ar fi fost făcută în aceleaşi condiţii de mari trusturi arendăşeşti româneşti, nu s-ar mai fi răsculat ţăranii? Să ne întoarcem o clipă la poezia Noi vrem pămînt a lui George Coşbuc şi să observăm cine este incriminat în acest text din 1894: „Ciocoi pribeag, adus de vînt", „în lături, venetici!", „Stăpîni luaţi din drum", în nici un caz nu e vorba de boierii români. Antisemitismul s-a născut în satele din Moldova ca explicaţie pentru duritatea procesului de capitalizare a ţării, în condiţiile în care, să nu uităm!, numărul ţăranilor depăşea de două ori necesarul unei agriculturi eficiente. Unul din doi ţărani muncea degeaba. Curentul antisemit a crescut din zona politicului şi a ajuns la ţăran prin intermediul micii burghezii săteşti, purtătoare a mesajului naţionalist cu care se construise statul modern. Apoi, va trebui să acceptăm, o dată pentru totdeauna, în analizele oricărui subiect istoric cu referire la naţionalismul românesc, că imigrarea masivă a evreilor în Moldova a fost o realitate anormală. Conform estimărilor lui Touvenel, în 1834 în Ţara Românească trăiau cinci mii de evrei, iar în Moldova cincizeci de mii. La 15 ianuarie 1882, ziarul Românul publica ultima statistică a profesorului Bruniatti (Larchivio di statistica) asupra populaţiei evreieşti din Europa, unde România figura deja cu 400 000 de imigranţi, majoritatea intrată ilegal în ţară şi în special în Moldova. Chiar şi un om superior, ca Spiru Haret, nu se putea sustrage temelor zilei şi revoltei în faţa unor situaţii intolerabile: „Şi pînă acolo a mers neprevederea şi nepăsarea statului, încît nu a avut cel puţin grija să ia măsuri ca aceşti arendaşi, care ruinau într-un chip aşa de neauzit poporul de a cărui bunăstare statul era dator să se îngrijească, să nu fie cel puţin străini. Din contră, clasa arendaşilor români este pe cale de a dispărea în faţa invaziei de evrei şi greci, pentru care mila de ţăran este lucru necunoscut, şi care, ca culme a batjocorii, după ce adună milioane în cîţiva ani, le cară în străinătate, pentru a cumpăra cu ele baronii sau pentru a înfiinţa institute culturale cu scop de a desnaţionaliza pe românii din alte părţi"128. Era vorba de un caz al unui fost arendaş evreu care îşi cumpărase un act de baron în Imperiul austriac şi finanţa activităţi antiromâneşti în Transilvania, împotriva 48

fetişizării acestei teme, I.L. Caragiale a scris Arendaşul român, cu sublinierea pe român, pentru a arăta că nu erau mai blînzi decît cei străini, gest pe care îl întîlnim şi în alte opere (de exemplu savuroasa schiţă Justiţie: „Am fost zugrav de case român, domn judecător. Dac-am văzut că mă omoară concurenţa străinilor, am deschis tombolă cu obiecte la Moşi."). Unul din stîlpii renaşterii naţionale era preotul. Aici lucrurile au luat o întorsătură nefastă, ca întotdeauna la ciocnirea dintre religii, credinţa creştină fiind un atribut al fiinţei naţionale. Propaganda antisemită a atins cotele periculoase ale atitudinii religioase ostile la sate după 1888, cînd în nordul Moldovei a început să circule zvonul pruncuciderilor rituale făcute de evrei. Oricît ar părea de ciudat, acest curent antisemit subteran, dar cu ecouri în presă, îşi are originea în celebrul caz Jack Spintecătorul din Anglia. La scurt timp după repetarea sălbatică a crimelor din cartierul londonez East End, în Whitechapel Road, pe zidurile din imediata apropiere a locului crimei au apărut simboluri semite şi lozinci antisemite. Apoi, la doar cîteva clipe după descoperirea uneia dintre crime, a fost găsită şi o inscripţie, atribuită criminalului, care cerea ca asasinatele să nu primească o înţelegere etnică: „Evreii nu sunt vinovaţi". Mult timp Jack Spintecătorul a rămas în literatura de specialitate un caz nerezolvat, dar în realitate autorul crimelor abominabile era cunoscut. Era un evreu polonez pe nume Aaron Kosminski, alienat mintal, care umbla prin sălile de morgă şi cumpăra utere de femei. Deşi existase un martor ocular al uneia dintre crime, un anume Israel Schwarts, acesta a refuzat să depună mărturie deoarece criminalul era tot evreu. Crimele au încetat în momentul în care liderii comunităţii evreieşti 1-au denunţat Poliţiei, a fost arestat şi internat într-un ospiciu, unde a murit de bâtrîneţe. Pentru a evita izbucnirea unor agitaţii antisemite, administraţia britanică a ţinut ascunsă soluţionarea cazului, dar zvonul a circulat prin intermediul presei şi, cum mişcarea antisemită era la modă în mai toată Europa, a prins mai bine la populaţie decît varianta oficială, în 1987, ziarul Daily Telegraph a confirmat această versiune cu probe, în regiunea cea mai acută — Ucraina, Ungaria, România, Rusia — cazul a fost asociat unor practici iudaice din Vechiul Testament, care presupuneau uciderea rituală a unui prunc. Apariţia din cînd în cînd în presa din Moldova a unor presupuse cazuri de ucidere rituală a unor copii a întreţinut o stare de aversiune faţă de evrei, care şi aşa avea rădăcini economice adînci. Preoţii creştini nu au scăpat prilejul de a condamna asemenea practici abominabile, ca replică la una dintre afirmaţiile considerate periculoase atunci, anume că şi românii şi evreii au acelaşi Dumnezeu. Antisemitismul era un fenomen european. Era, de fapt, una din marile probleme nerezolvate ale revoluţiilor din 1848. Congresul de la Berlin a răscolit şi mai mult conflictele latente născute în jurul drepturilor minorităţii iudaice şi a produs o individualizare a naţionalismului etnic din naţionalismul politic: „însemnăm aici cîteva din aceste fructe: populii speriaţi de intrigile făcute la Berlin de judanii care se cuibăresc în toate ţările, fără a se contopi cu vreuna din naţiunile printre care locuiesc, începu să se mişte: astfel în Francia, unde cosmopolitismul a luat apa naţionalităţii, se fondează un ziar antisemit, în însăşi rezidenţa acestei ţări; asemenea şi în luminata Germanie se vede o mare mişcare contra stirpei semitice, mişcare ce răsuflă cu furie la Stetin într-un mod violinte, mişcare ce se manifestă la Dresda printr-un congres antisemitic; însuşi populii de la sudul Austriei nu rămaseră indiferenţi la apelul simţimentelor umanitarii făcute populilor de Beaconsfield — Vadington, deoarce comitetul ţăranilor din regiunea menţionată în programul său, făcu a figura între alte cereri şi aceea pentru esclu-derea judanilor de la toate foncţiunile publice. La Pressburg, manifestaţiile simple deveniră davastaţiuni spăimîntătoare; în Temişania, la Vîrşeţ, devastaţiuni ca şi cele din Pressburg. în Rusia cea puternică se observă iară numeroase devastaţiuni şi brutalităţi efectuate în aceşti din urmă ani (1881 şi 1882), de popolul rus într-una din estensiunile de teritoriu, pe la locuinţele judanilor, fără a se ataca persoanele într-un mod violinte decît foarte rar, şi guvernul rusescu ca să stăvilească atari mişcări, neputînd împiedica devastaţiunile prin mijloacele de care dispuneau autorităţile locale, a fost con-strîns a trimite trupe osebite pentru restabilirea ordinii la acele localităţi bănuite"129, în România era loc şi pentru cinci sute de mii de evrei. Mai ales în România Mare, minoritatea evreiască nici nu conta numeric. Problema a fost întotdeauna integrarea, asimilarea şi stabilitatea comunităţii evreieşti. 4. Problema rezerviştilor. Studiul Neoiobăgia al lui Dobrogeanu-Gherea este de fapt o operă polemică. Expulzările socialiştilor şi, în general, represiunea autorităţilor româneşti împotriva marxiştilor 1-au determinat să scrie o carte în care, pe de o parte să combată acuzaţiile aduse tovarăşilor săi, iar pe de altă parte să arate drept cauză a răscoalei starea de mizerie a ţăranului român. Prin conţinutul său, Neoiobăgia este o speculaţie în jurul unui proces pe care numeroase state 1-au gestionat cu succes, reuşind astfel să prevină răscoalele, unul din cazurile spectaculoase fiind Anglia, unde statul i-a expropriat pe ţărani, iar nu pe moşieri, pentru a putea controla procesul de capitalizare a agriculturii. lorga numea acest op o „greoaie carte neistorică şi fără înţelegere sufletească a realităţilor româneşti". Ca orice speculaţie inteligentă, Neoiobăgia porneşte şi de la fenomene reale şi importante. 49

Un astfel de fenomen era în epocă cel al tinerilor ţărani recrutaţi pentru serviciul militar: „Şi iată-1 pe flăcăul din sat luat din mediul său strîmt şi timpilor şi adus în cazarmă. Aici, înaintea ochiului lui sufletesc se desfăşoară o întreagă viaţă nouă. Mai întîi, deosebirea enormă care există în genere între viaţa de sat şi cea de oraş, deosebire accentuată încă la noi prin relaţiile sociale, prin faptul că în oraş s-au realizat, în parte cel puţin, instituţiile occidentale capitalisto-burgheze, pe cînd la ţară au rămas cele iobage, în cazarmă flăcăul nostru începe să înveţe carte; el capătă cizme şi manta, pe cînd acasă umbla desculţ şi gol; în fiecare dimineaţă i se dă ceaiul, în fiecare zi o fiertură de carne, ceea ce n-au la ţară nici fruntaşii satului. [...] Şi după trei ani de asemenea învăţătură, iată-1 întors în sat. Ce va deveni el acolo? Uneori, dacă anumite împrejurări îi sunt favorabile, intră în rîndurile burgheziei săteşti şi în acest caz rolul lui în revoltele ţărăneşti îl vom vedea mai jos. Aceasta este însă o excepţie. De obicei, el se face plugar ca orice ţăran, adică devine iar neoiobag. Dar acum nu mai este naivul şi neştiutorul deprins cu toate mizeriile satului"130. Dincolo de exagerările unor situaţii (fruntaşii satelor nu aveau o fiertură cu carne, sic!), fragmentul surprinde o realitate cu care autorităţile se vor confrunta în timpul răscoalei. Textul însă se referă numai la o anumită categorie de tineri ţărani, foarte săracă şi fără iniţiativă, pe care au mai surprins-o şi alţi autori în aceeaşi ipostază (de exemplu, personajul Manlache Piesa din romanul Velerim şi veler Doamne de Victor Ion Popa) şi care trecuse prin experienţa educaţională a Armatei. Reuniţi în grupuri compacte şi folosind experienţa de instrucţie asimilată în serviciul militar, ştiutori de carte şi cititori ai presei, cunoscători ai manevrelor unităţilor din care făcuseră parte, aceşti soldaţi rezervişti vor constitui corpul cel mai violent şi, totodată, calificat al Marii Răscoale din 1907. 5. Instigarea calificată. Am văzut că reformele lui Spiru Haret au adus la sate o mică burghezie bugetară, reprezentantă în mic şi la faţa locului a statului, în cazul medicului, al notarului, al învăţătorului sau al preotului salarizat se produsese însă o mutaţie generată, credem noi, de curentul poporanist şi de cel sămănătorist. Cel care se încumeta să trăiască la ţară pentru a lumina poporul, încurajat şi ajutat de reformele haretiste, ajungea repede să simpatizeze cu situaţia ţărănimii, situaţie pe care o înfruntau zilnic şi ei în faţa ochilor. De la Domnul Trandafir, la Un om năcăjit a lui I.A. Bassarabescu şi pînă la Titu Herdelea din Ion, opera literară nu a încetat să descrie compătimirea intelectualităţii săteşti cu ţăranul. Era ilustrarea unui fenomen real, dar şi o replică la statul-agresor, burghezia sătească preluînd, de data asta la un nivel superior de înţelegere, problematica rurală. „Atît propaganda permisă a învăţătorilor împotriva abuzurilor, cît şi acea reprobabilă de a predica ţăranilor dreptul să ia pentru ei moşiile proprietarilor, a alcătuit şi alcătuiesc un puternic factor de aţîţare a ţărănimii împotriva ordinei existente"131. Sigur că poporanismul şi sămănătorismul nu au fost curente exclusiv critice şi ar trebui constatat că George Coşbuc nu a scris doar Noi vrem pămînt, ci şi bucolicul Nunta Zamfirei, unde situaţia de la ţară avea alt aspect decît cel sumbru: Iar la ospăţ! Un rîu de vin!/ Mai un hotar tot a fost plin/de mese... Cert este că activitatea creativă, generoasă şi pe alocuri ştiinţifică a micii burghezi săteşti a ridicat curînd problema urgenţei rezolvării problemei ţăranului român nu numai în faţa autorităţilor, ci şi în conştiinţa ţăranilor. Publicaţiile pe tema chestiunii ţărăneşti au început să circule prin sate şi să fie comentate de învăţători, preoţi sau ţărani, între care, bineînţeles, şi rezerviştii. Cîteva broşuri anume au incitat satele. Prima era chiar Chestia ţărănească a lui Spiru Haret, editată în 1905, şi care punea în lumină anomalia instituţională care ducea la tulburarea satelor, încă de la primele pagini, cititorul putea găsi un semnal de alarmă: Lăţirea trusturilor evreeşti ale moşiilor, creşterea cea mare a aren-zilor de anul acesta, se traduc toate prin sărăcirea pînă la extrem a ţăranilor, şi este în sentimentul tuturora, chiar în al celor mai optimişti, că această stare de lucruri, dacă va mai dura, nu se va putea rezolva decît printr-o catastrofă"32. Sunt două probleme majore ale acestei broşuri publicate cu doi ani înainte de răscoală, aspecte de conţinut ce au avut impact asupra ţăranilor care au decis să treacă pragul fricii de represiune şi să se transforme în răsculaţi: prima era că Spiru Haret o prezenta sub forma unui produs de propagandă electorală liberală, referirile la programul agrar al PNL găsindu-se la tot pasul; a doua era că broşura nu insista pe descrierea stării materiale proaste a ţăranului, ci pe soluţiile de redresare a acesteia. Astfel, ţăranilor li se prezenta din partea celei mai înalte, competente şi populare autorităţi educaţionale o înşiruire de subcapitole, scrise cu corp de literă mare şi într-un limbaj uşor inteligibil, care se compuneau în imaginea unei soluţii viabile de rezolvare a problemelor curente, venită din partea Opoziţiei, în broşură erau atinse cele mai sensibile subiecte şi acestora li se prezentau alternative pentru înlesnirea ţăranilor de a deveni proprietari sau arendaşi, pentru revizuirea regimului tocmelilor agricole în folosul ţăranului, pentru intervenţia (nedemocratică) a statului în contractele dintre părţi. De cealaltă parte, cel mai mare moşier al ţării, proprietar al unor suprafeţe uriaşe de teren arabil, nu era altul decît George Grigore Cantacuzino, adică primulministru şi ministrul de Interne în exerciţiu al ţării! 50

Cea de-a doua broşură, cunoscută cu titlul Către săteni, era manifestul electoral al unui program politic pe care îl va prezenta Vasile M. Kogălniceanu la primul Congres de Ştiinţe Sociale din România în data de 24 septembrie 1906. Fiul al marelui bărbat de stat Mihail Kogălniceanu şi protejat al lui Nicolae lorga, Vasile Kogălniceanu a îmbrăţişat în mod inexplicabil doctrina socialistă, pe care ă încercat să o îmbogăţească cu o contribuţie în domeniul agriculturii. Aceste detalii biografice sunt importante, pentru că autorul s-a considerat obligat să reia „în condiţii moderne" iniţiativele din 1848 (!) ale gloriosului său tată. Vom analiza în ordine inversă cele două documente, deoarece discursul tipărit acoperă partea doctrinară, în timp ce manifestul este produsul propagandistic al acesteia. Doctrina ţărănească a lui Vasile M. Kogâlniceanu era o pledoarie pentru repunerea în discuţie a originii proprietăţii în România, chestiune rezolvata de aproape o jumătate de secol şi extrem de periculoasă la începutul noului veac. Pe fond, Vasile Kogâlniceanu afirma că întregul teren arabil al României a fost în vechime al ţăranilor şi că boierii 1-au prăduit prin diferite mijloace, creînd mari moşii pe spinarea sărăcirii perpetue a ţăranilor. Conform acestei teorii, la începuturile existenţei poporului român, întreg pămîntul se afla în devălmăşie şi sub stăpînirea satelor. Dincolo de ridicolul ei imediat, teza era şi extrem de periculoasă pe tărîm naţional. Ea presupunea că Gelu sau Glad nu aveau proprietăţi ale lor, nu au fost nişte seniori locali ai românilor, ci nişte ţărani ceva mai viteji care s-au ridicat, cu ajutorul calului împrumutat de la comunitate, împotriva invadatorului ungur. Teza nu explică de unde au apărut boierii români, adică „acei boieri români nesăţioşi". Mai mult, Negru Vodă, Basarab, Dragoş sau Bogdan Vodă trebuie să fi fost nişte străini care au venit pe pămînturile românilor şi le-au luat cu japca. Mai departe, Vasile Kogâlniceanu îi învăţa pe ţărani că pămînturile „au căzut sub atîrnarea Domnilor. Aceştia, suverani peste tot pămîntul, închinau boerilor diferite drepturi ce posedau ei în sate. De la aceste închinări se trage istoriceşte împlîntarea clasei boiereşti, ca clasă aparte, la sate şi începerea evoluţiunii care a dus pe ţărani la robie"133. Bineînţeles, autorul ezită să arate legătura directă între marile împroprietăriri ale lui Ştefan ce Mare, de exemplu, existenţa răzeşilor şi obiceiul acestora de a-şi bate copiii pe pămîntul abia primit pentru a nu uita acel moment toată viaţa, precum şi trecerea unora dintre ei în rîndul boierilor. Obiceiul se păstra şi în Muntenia. Un astfel de caz era familia Brătianu. Tot Vasile Kogălniceanu credea că oraşele României sunt înfiinţate de străini (teză cu care cochetase şi mentorul său) iar comportamentul oraşului faţă de saţ este consecinţa acestei origini înstrăinate, în sfîrşit, el reuşea să atingă şi un alt punct sensibil în mentalitatea ţăranului, de data asta unul foarte dureros: „Astăzi situaţia ţăranului este foarte tristă. El nu mai are pâmant sau nu-1 are are cît i-e de nevoie. De asemenea, nu are păşuni şi, din pricina lipsei hotărniciilor, drumuri de eşire la moşii, învoielile sunt apăsătoare, iar administraţiunea publica nu-i niciodată de partea /m"134. Manifestul Către şateni era în fapt programul politic al unui grup je iniţiativă constituit pentru formarea unui partid ţărănesc, întrunirea a avut loc în sala Oppler din Bucureşti la 5 septembrie 1906 sub denumirea pretenţioasă de Congres Ţărănesc. Ca act de propagandă, manifestul avea avantajul unei adresări directe, într-un limbaj simplist, cu pasaje subliniate bold, corespunzînd mesajelor electorale: pamînt, învoieli bune, islazuri comunale, votul universal, şcoală135. Dincolo de explicarea acestor puncte de program politic, textul conţinea şi frazele polemice obişnuite: „Dar cum se vor aplica legile cele bune pentru ţărani, atunci cînd puterea toată, administraţia întreagă, este în mîna acelor oameni politici care au interes ca lucrurile să nu se schimbe?"136. Şi, mai departe: „O mulţime de interese potrivnice se opun cu îndîrjire la îmbunătăţirile de care are trebuinţă ţăranul pentru a putea ajunge şi el om în rîndul oamenilor"137. Manifestul mai avea un avantaj: se distribuia gratuit la sate. Dacă în cazul broşurii lui Spiru Haret conţinutul se păstra în domeniul realităţii complexe şi al raţionalului, broşura lui V.M. Kogăniceanu implanta în mintea ţăranilor o idee extrem de periculoasă, aceea că toate pămînturile sunt ale lor şi au fost furate cîndva de boieri, în mod simptomatic, mentalitatea aceasta se conturase mai devreme la ţăranul rus. Pledoaria agronomului cu studii la Grignon era, de fapt, pentru anularea aplicării Dreptului roman, pentru împărţirea moşiilor proprietarilor la ţărani şi, astfel, pentru o revoluţie agrară. De altfel, la 2 februarie 1907, Vasile M. Kogălniceanu susţine la Ateneu o conferinţă despre învoielile agricole în care afirma: „Nedreptatea, silnicia, jaful şi necinstea să dispară de la sate. Să nu mai fie omul rob la om! Să înceteze starea de lucruri care ne face de ruşine şi ne ţine pe loc, fără a putea înainta pe calea largă şi plină de soare a propăşirii!"138. Transformată şi aceasta în broşură, cuvîntarea a fost difuzata şi interpretată în sens politic prin cluburile socialiste. Sub acest aspect, activitatea lui Vasile Kogălniceanu s-a constituit într-o instigare calificată la răscoală. Un alt factor de propagandă a fost presa vremii. Ziarele celor două partide istorice se întreceau în acuze pe tema problemei ţărăneşti şi ne putem imagina efectul lor într-o multiplicare în mii de Poieni ale lui locan. Este epoca poporanismului şi a sămănătorismului publicistic în care se implicaseră lorga, Sadoveanu, Agîrbiceanu, Vlahuţă, Coşbuc, Ilarie Chendi. Nu trebuie să uităm nici activitatea presei socialiste, care excela în plîngerea pe 51

umerii ţăranului şi, mai ales, în îndemnul la schimbarea situaţiei prin mijloace revoluţionare. Apăruse în 1895 ziarul Lumea nouă (sigur nu era vorba de Statele Unite ale Americii!), în care un oarecare Ion Nădejde publica articolele Starea ţăranilor şi Chestia agrară, loc unde mai scriau nevastă-sa, apoi Ştefan Petică, Constantin Miile, Garabet Ibrăileânu (cu pseudonimul semnificativ Cezar Vrajă!), Ştefan Sacîz şi alte mediocrităţi. Acelaşi Ficşenescu, arestat pentru agitaţie socialistă, era autorul articolelor Ce căutăm la sate şi Talpa ţării, în care făcea apologia narodnicismului. Problema acestei activităţi publicistice marxiste nu era valoarea (scăzută) a articolelor apărute sub diferite semnături anonime, ci faptul că subpre-sa aceasta constituia materialul de propagandă al cluburilor socialiste din sate. Acolo, activiştii socialişti dădeau articolelor interpretarea lor socială, propagandistică şi, în final, revoluţionar marxistă. Activiştii socialişti nu se rezumau la materialul propagandistic oferit de presa proprie, ci comentau diversionist inclusiv articolele sau broşurile oamenilor politici responsabili, în timpul anchetei de după răscoală s-a descoperit că, de exemplu, broşura lui Spiru Hâret fusese prezentată de socialişti în sate drept ceea ce nu era, drept o cerere imperioasă venită din partea PNL de anulare a contractelor de învoieli, de împărţire a pămînturilor şi de intervenţie a statului împotriva arendaşilor. Alteori, prin presă se făceau afirmaţii de o gravitate extremă: „Starea noastră nu e numai înapoiată, ceea ce ar fi destul de rău, ea este anormală, ceea ce e mult mai rău: clasele de sus stau în aer fără atingere cu poporul de jos, care, în ţara noastră, el singur este o clasă pozitivă şi a păstrat mai curat sufletul românesc, între clasele de sus şi popor este o prăpastie adîncă, care, la noi, desparte aproape două naţii"139. Teza împărţirii poporului român în două naţii pe considerente de clasă va alimenta întreaga activitate antinaţională de mai tîrziu a Partidului Comunist din România. în legătură cu aparenta neconcordanţă dintre Rusia ţaristă şi jnişcarea socialistă, istoricul român Cristian Troncotă ne lămureşte cu un argument convingător: „La fel ca şi Ohrana internă, Agenţia pentru Străinătate a folosit «supravegherea» cu detectivi deghizaţi, cît şi «penetraţia», prin spioni versaţi, dintre care unii fuseseră recrutaţi chiar din rîndurile revoluţionarilor veritabili... De exemplu, dintre cei cinci membri ai comitetului din St. Petersburg al Partidului bolşevic, nu mai puţin de patru erau agenţi ai Ohranei". Şeful din umbră al activităţilor socialiste antiromâneşti a fost Cristian Racovski. Revoluţionar de profesie şi beneficiar al toleranţei politice de la noi, acest Racovski nu a încetat nici o clipă să organizeze structuri antistatale pe teritoriul României, ca urmare a ordinelor primite de la Lenin şi Troţki. Ei plănuiseră declanşarea unei revoluţii pe spaţii largi europene şi, la nivel regional, vedeau o legătură strînsă între provocarea mişcărilor anarhice în Rusia şi cele din statele vecine, în anul 1906, organizaţia subversivă condusă de Racovski a încercat să introducă în ţară prin Dobrogea un transport de 50 000 de puşti cu vasul Sarya. Surprins cînd încerca să le descarce în port, delegatul bolşevic Kamo a declarat că transportul era destinat revoluţiei din Ucraina, dar că au fost nevoiţi să acosteze pe ţărmul românesc din cauza unei furtuni141. Bineînţeles că transportul a fost capturat şi agenţii însoţitori arestaţi. A fost un eşec important al bolşevicilor, atît prin ratarea posibilităţii de a înarma terorişti sau răsculaţi pe teritoriul României, cît şi prin valoarea mare a capturii, în autobiografia sa, Racovski va afirma că răscoala din 1907 din România s-a produs sub influenţa de netăgăduit (linfluence indeniable) a mişcărilor similare din Rusia. Evident, dacă acceptăm teza promiscuităţii ţărănimii române susţinute de Constantin DobrogeanuGherea, conform căreia ţăranul român habar nu avea de ce se întîmplă în cel mai apropiat oraş de satul său, atunci va trebui să acceptăm şi teza ca cineva i-a informat pe ţărani de ceea ce se întîmplă în Rusia. Acel cineva n-a fost, în nici un caz, guvernul României! 6. Situaţia din Rusia, în ce priveşte influenţa vecinului de la est, nu trebuie uitat că în perioada 1905 - 1907, ţarul Rusiei era foarte ocupat. La 2 ianuarie 1905 trupele ruseşti capitulează la Port-Arthur şi la 9 ianuarie izbucneşte prima mişcare revoluţionară: o demonstraţie în faţa porţilor Palatului de Iarnă din Petersburg este mitraliată din ordinul ţarului. Mişcarea îşi avea originea în mediul studenţesc, pe care începuse să-1 preocupe legăturile secrete cu mişcarea sindicală, în duminica de 9 ianuarie, o manifestaţie condusă de Gheorghi Gapon — preot, lider sindical şi agent al Poliţiei secrete — iese din prevederile autorizaţiei legale şi ajunge în dreptul porţilor Palatului de Iarnă. Cu toate că ţarul nu se afla înăuntru, garda palatului deschide focul, omorînd aproximativ 200 de persoane şi rănind circa 800. Masacrul, rămas în istorie cu denumirea „Duminica însîngerată", a constituit punctul de plecare al intensificării agitaţiilor din Rusia, în urma revoltei marinarilor de pe vasul Potemkin şi a acostării lor în portul românesc Constanţa, ţarul acceptă să înfiinţeze Duma şi să dea ţării o Constituţie. Anul 1905 este cel în care losif Visarionovici Stalin planifică activitatea teroristă a bolşevicilor: „Era vorba, de fapt, de atacuri armate vizînd jefuirea unor bănci, poştalioane, vapoare, acţiuni admise atunci de bolşevici ca modalitate de a umple casa de bani a partidului"14?. La 21 iulie 1906, ţarul dizolvă Duma şi instituie Legea marţială. Din 1905, foştii marinari potemkişti bîntuie prin România, oploşiţi pe lîngâ cluburile socialiste. Dar evenimentul care va 52

influenţa într-un fel situaţia din România va fi numirea lui Piotr Stolîpin ca ministru de Interne şi apoi ca primministru. în calitate de fost guvernator al provinciei Saratov, el se remarcase prin înăbuşirea răscoalelor ţărăneşti din 1905 — 1906. Ajuns la conducerea guvernului, Stolîpin propune Dumei votarea unei legi pentru privatizarea bunurilor funciare ale ţărănimii. Actul urmărea cultivarea intensivă a solului şi creşterea producţiei. Pe de altă parte, legea prevedea că o familie de ţărani care doreşte să părăsească sistemul vechi de proprietate al satului (foarte asemănător devălmăşiei de la noi) putea să ceară oficial acest lucru. Ca urmare a deciziei, familia primea dreptul de proprietate asupra terenului şi ajungea în faţa a două opţiuni: întemeia o fermă sau vindea terenul, migra la oraş, se stabilea acolo cu ajutorul banilor cîştigaţi din vînzare şi, de cele mai multe ori, devenea proletar. Legea aceasta, dată în noiembrie 1906, a avut un ecou scăzut în rîndurile ţărănimii, fapt ce a întîrziat modernizarea relaţiilor funciare şi a îngreunat mai mult procesul de eliberare a zonei rurale de surplusul de populaţie săracă143. Fenomenul, după cum este uşor de constatat, era similar celui din România. Din legea lui Stolîpin, agenţii socialişti nu au cules decît ideea acordării dreptului de proprietate de către stat şi au propagat-o diversionist în Moldova. Din aceeaşi sursă a provenit şi informaţia falsă că în Rusia ţăranii sunt proprietari şi trăiesc mai bine: „Propaganda revoluţionară printre ţărani, în Rusia, este opera unor societăţi organizate care lucrează în chip metodic, cu scrisul şi cu graiul. Numai cine n-a voit să vadă n-a văzut la noi unele manuscrise tipărite în Basarabia, cu caractere chirilice, toate chemînd pe ţărani la luptă pentru a cuceri pămînt. Ele au circulat mai cu seamă în judeţele Iaşi, Fălciu şi Vaslui, dar au ajuns pînă la Bucureşti". 7. Fărîmiţarea proprietăţii, în sfîrşit, procesul cel mai grav şi de neoprit al segmentării accelerate a pămîntului primit prin împroprietărire a creat o pătură de ţărani săraci şi nemulţimiţi. Procesul de pierdere a pămîntului avea cauze obiective şi subiective. Jurisdicţia asupra moştenirii făcea ca, la moartea unui ţăran împroprietărit, terenul agricol să fie împărţit între fraţi sau între fii, să devină în timp din ce în ce mai mic şi mai greu accesibil, în condiţiile în care familia ţăranului român cunoaşte în ultimele decenii ale secolului al XLX-lea un semnificativ spor demografic. Creşterea numărului de membri ai familiei ţărăneşti (celebrele familii cu 11 copii!) este un fenomen tipic creşterii economice, ceea ce vine să confirme încă o dată că răscoala a izbucnit pe fond de ascensiune economică. Din această perioadă provine înmulţirea numelor Stoian sau Oprea, porecle care se dădeau de naşi sau de preoţi ultimilor copii dintr-o serie lungă, ca decizie pentru încetarea naşterilor în acea familie. Stoian (de la slavonul stoi = a opri) şi românescul său Oprea, din care provin toate variantele moderne Stoenescu, Stoica, Stoicescu, Oprescu, Opran, Oprina etc,, erau reflexul unor limitări materiale, condiţia femeii nefiind în acel moment o preocupare socială şi medicală. O altă cauză a fărîmiţârii şi pierderii pâmîntului era beţia. Aşa cum au arâtat sociologii români, unii oameni politici, precum şi regele în memoriile sale, perioada de iarnă era critică pentru ţăran. Nu avea de lucru şi frecventa foarte des circiuma, ajungînd de cele mai multe ori să bea pe datorie sau să-şi piardă proprietatea prin amanetare, împrumut, vînzare în mare dezavantaj. Tot iarna trebuia să se confrunte cu problema tocmelii agricole. De cele mai multe ori în Moldova, cîrciumarul şi arendaşul erau evrei. Incidentul din comuna Flămînzi (8-12 februarie 1907) Comuna Flămînzi, care a devenit simbol al Marii Răscoale din 1907, era o localitate izolată, la aproximativ 3 km. vest de şoseaua care urca de la Hîrlău la Botoşani. Prima observaţie geografică este că localitatea se afla mult mai aproape de Hîrlâu (aprox. 16 km) decît de capitala judeţului Botoşani (aprox. 30 km). Flămînzi se înscria întrun patrulater de sate, din care mai făceau parte satele Rădeni şi Frumuşica, toate amplasate pe braţul stîng al drumului principal către nordul Moldovei şi fiind incorporate plasei Hîrlău. în ciuda numelui său, Flămînzi era un sat bogat în care funcţiona o sucursală a Băncii Agricole şi în care se înregistraseră producţii record de porumb. Dincolo de localitate, pînă spre calea de comunicaţie Paşcani-Suceava, se întindeau suprafeţe mari cultivate cu cereale şi dealuri cu fineţe, alimentate de un bazin hidrografic neobişnuit de bogat pentru această zonă. Numai suprafaţa agricolă a comunei Flămînzi se întindea la peste 30 000 de pogoane, ocupînd locul doi ca mărime în ţară145. Comuna Flămînzi era privilegiată astfel, în comparaţie cu ale zone ale Moldovei, cunoscute ca aride şi cu producţii mult mai reduse. Ea se afla pe moşia prinţului Sturdza. Păstrînd în memorie mecanismele relaţiei proprietar - arendaş — ţăran prezentate mai sus, vom constata că incidentul s-a produs în limitele unei tipologii comune, care producea astfel de conflicte în fiecare an şi mai peste tot. Totuşi, în anul 1907, spre deosebire de ceilalţi ani, s-a produs un fapt anume care a determinat o altă dimensiune a revoltei.

53

încă din toamna anului 1906, moşia Flâmînzi a fost disputată între doi arendaşi: Mochi Fischer şi Berman luster. Pentru a obţine sprijinul sătenilor şi o presiune a acestora asupra proprietarului, cu scopul de a-i acorda lui arenda, Mochi Fischer, fratele său Avraam Fischer, precum şi administratorul moşiei, Gh. Constantinescu, au promis ţăranilor că vor semna contracte (învoieli) cu 25 de lei fal-cea de pămînt şi cu 15 lei f aicea de imaş, ceea ce era un preţ convenabil. Totodată, şi competitorul Berman luster a făcut promisiuni ţăranilor pentru un contract avantajos. Pe durata iernii, conflictul dintre Mochi Fischer şi Berman luster s-a finalizat prin atribuirea arendei celui dintîi, cu obligaţia unei despăgubiri de un milion de lei. Suma era imensă şi ea ne dă o măsură asupra sumelor care se obţineau din exploatarea acestei moşii, precum şi asupra averii arendaşilor. La începutul lunii februarie 1907, ţăranii au devenit impacientaţi deoarece semnarea contractelor promise întîrzia. Neliniştea ţăranilor era legitimă şi pentru faptul că, în conformitate cu legea învoielilor agricole — aşa cum am văzut —, ei trebuiau să lucreze mai întîi pe pămînturile moşierului şi apoi pe pămînturile lor. în consecinţă, ţăranii trebuiau să ştie exact cît au de muncit la boier, pentru a-şi putea planifica lucrarea propriului pămînt pentru hrană, precum şi locurile, perioadele şi suprafeţele în care îşi puteau duce vitele la păscut. Numai că noul arendaş, în înţelegere cu administratorul Constantinescu, nu se grăbea să semneze învoielile, nu în termenii promisiunilor făcute în toamnă. Interesul său era să-şi recupereze milionul de lei dat lui Bermen luster pe seama unor contracte mai dure, adică pe spinarea ţăranilor aflaţi pe imensa suprafaţă arendată. La un moment dat, jocul răbdării dintre cele două părţi a produs o ameninţare din partea administratorului moşiei, Gh. Constantinescu strigînd ţăranilor că nu are de gînd să-şi păstreze promisiunile, că „or să ajungă a se hrăni 7 oameni la o singură capră" şi că îi aşteaptă în ziua de 8 februarie la Primărie pentru a semna noile învoieli. Ţăranii — „liniştiţi şi cuminţi", cum i-a caracterizat mereu Nicolae lorga —, acceptă această situaţie. Ei au înţeles să protejeze interesele financiare ale arendaşului, adică să păstreze raportul dintre cîştigurile proprietarului şi ale arendaşului, dar nu mai mult de 5 lei în plus pentru fiecare falce lucrată. Cu această bază de negociere, aproximativ 200 de ţărani se prezintă în ziua de 8 februarie la Primărie, dar administratorul nu apare. Văzînd că s-a făcut ora 12.00, ţăranii se deplasează la casa secretarului Primăriei, un anume Ciornei, care era cumnatul lui Constantinescu. Aici, administratorul moşiei Flămînzi îi ameninţă din nou pe ţărani şi îl loveşte pe unul dintre ei, pe nume G. Dochescu. în faţa acestei agresiuni, ţăranii Dumitrache al lui Roman Grosu, Grigore şi Trifan Roman, precum şi Gheorghe Zamfirescu îl bat pe administratorul Constantinescu. Speriaţi de reacţia ţăranilor, cei doi vinovaţi telegrafiază la Botoşani, raportînd un caz de răscoală şi solicitînd trupe pentru a le proteja viaţa. Prefectul trimite imediat 20 de jandarmi. Trebuie subliniat că, în realitate, după acest incident ţăranii s-au retras la casele lor şi în seara respectivă au întocmit un protest către prefectul judeţului Botoşani, Jules Văsescu. După o sâptămînă, în lipsa oricărui răspuns, ţăranii, de data asta sub conducerea învăţătorului Maxim, a preotului Săvescu şi a primarului comunei, Manole lonescu, cer printr-o petiţie fermă respectarea angajamentelor luate de arendaşi. Ancheta prefectului, care s-a deplasat la faţa locului, nu numai că a constatat situaţia, dar a şi intervenit — altfel decît ni s-a povestit pînă acum — în favoarea ţăranilor: „Locuitorii au fost calmi, respectuoşi, dar bine decişi a nu mai primi pe moşie pe administratorul Constantinescu, care îi maltratează, şi a nu rămîne fără pămînt de hrană. Le-am promis intervenţiunea mea pe lîngă arendaş şi oamenii s-au întors în linişte pe la vetrele lor. Astăzi, fiind în Botoşani, am pus în vedere d-lui Mochi Fischer că locuitorii cer îndeplinirea promisiunilor făcute de el anul trecut, că în interesul ordinei publice şi în interesul său propriu trebuie să se împace cu locuitorii, fiind el responsabil de turburările actuale, fruct al imprudenţei de anul trecut. El rni-a promis că va face contracte agricole şi că locuitorii vor fi mulţumiţi. Pentru aceasta i-am dat termen pînă la l martie, data expirării termenului legal, pentru facerea de tocmele agricole". în continuare, prefectul se deplasează în comuna Frumuşica, proprietatea lui Stancu Pecheanu, dar arendată tot lui Mochi Fischer, împreună cu Avram Zaharia Şi aici se constată aceleaşi abuzuri ale arendaşilor, problema lor fiind, de fapt, aceeaşi pe toată suprafaţa luată în arendă: recuperarea banilor pierduţi în procesul cu Berman luster. Avram Zaharia se lăuda că „toată administraţia şi justiţia sunt cumpărate de el", dar în momentul confruntării cu prefectul Văsescu, afirmaţia a fost infirmată de realitate: şeful judeţului a dat dreptate ţăranilor şi le-a cerut arendaşilor să înceteze agresiunile. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în faţa ţăranilor din Rădeni, de pe moşia doctorului Ştefanovici, arendată de Henric Uster şi de un anume Caracas. Arendaşii nu s-au ţinut de cuvînt, astfel că prefectul, secretarul general al Ministerului de Interne, sosit special de la Bucureşti, şi comandantul companiei de jandarmi s-au mai deplasat o dată în toate satele din plasa Hîrlău în ziua de 26 februarie, insistînd asupra arendaşilor pentru a semna învoielile, astfel încît ţăranii să se potolească. Peste tot ţăranii au colaborat cu autorităţile şi s-au comportat civilizat. Atenţia deosebită arătată de guvern acestui 54

incident era determinată de suprafeţele foarte mari pe care se manifesta nemulţumirea ţăranilor, corespunzător dimensiunii exagerate ale moşiilor arendate trustului Fischer. Raportul prefectului Văsescu ne dezvăluie întregul tablou: „Aceste sunt cele constatate de noi şi am observat că pretutindene locuitorii, cu toate că erau în număr foarte mare, n-au profitat de aceasta pentru a ameninţa sau impune voinţa lor, ci pentru a se plînge şi a cere dreptate şi dreptul ce li se cuvine. Nu am observat nicăeria influenţa străină şi excitare din partea preuţilor şi învăţătorilor, după cum zic jidanii, ei sunt singurii vinovaţi, căci prin cupiditatea lor şi barbaria cu care tratează ţăranii, i-a exasperat. Plîngerea lor este justă şi e de dorit ca d-nii arendaşi să o îndeplinească, ei sunt vinovaţi şi numai ei pot remedia la asemenea stare de lucruri. La din contra, e de prevăzut că la primăvară arendaşii nevoind a da pămînturi la locuitori, aceşti din urmă le vor lua singuri şi prin acest mijloc vor provoca o stare de lucruri îngrijorătoare pentru viitor. Din nenorocire, administraţia, din cauza insuficienţei legei, nu va putea preveni asemenea dezordine. Textul este fundamental pentru înţelegerea evenimentului petrecut la Flămînzi şi în satele învecinate. Să izolăm cîteva concluzii: — protestul ţăranilor a fost exclusiv împotriva arendaşilor, nu împotriva guvernului sau a moşierilor; — peste tot locuitorii au fost destul de rezervaţi, fără a provoca incidente, decît proteste, petiţii, cereri exprimate oral; — arendaşii au cerut intervenţia jandarmilor, exagerînd evenimentul la dimensiunile unei răscoale; — arendaşii evrei au lansat zvonul că ţăranii sunt instigaţi de preoţi şi de învăţători, speculînd realitatea că aceştia îi ajutau pe ţărani să-şi scrie petiţiile; nu trebuie să excludem existenţa unor mesaje antisemite latente din partea reprezentanţilor celor două categorii de funcţionari; — prefectul, în calitate de reprezentat al guvernului, a luat constant apărarea ţăranilor; — nu s-a înregistrat nici o confruntare între ţărani şi jandarmi; — arendaşii nu au ţinut cont de recomandările prefectului, din două motive: unul se dovedea subiectiv — Văsescu era considerat antisemit; al doilea era obiectiv — aşa cum arată în final şi prefectul, legea nu-i permitea să intervină în conţinutul învoielilor dintre arendaşi şi ţărani, acestea avînd regimul unor contracte între părţi; — în finalul raportului, prefectul Văsescu anunţă cît se poate de clar că în primăvară ţăranii vor intra cu forţa pe pămînturile respective; practic, prefectul judeţului Botoşani anunţa încă din 18 februarie răscoala! Analiza incidentelor petrecute în zonă arată că, cel puţin pentru luna februarie 1907, revolta ţăranilor a avut un caracter deschis antisemit. Deşi acest caracter a fost negat şi în epocă, inclusiv la nivelul cel mai înalt, şi a fost ulterior negat de orice autor socialist, logica nu poate fi obturată: atîta timp cît atitudinea autorităţilor, în frunte cu prefectul, este de partea ţăranilor, atîta timp cît forţele de ordine nu au tras, nu exista nici un motiv care să determine o reacţie violentă a ţăranilor împotriva autorităţilor statului; atacul se produce peste tot, în această faza, asupra arendaşilor, în particular asupra arendaşilor sau negustorilor evrei. La 24 februarie, un anume Avram Boz (numele ar putea fi o prescurtare) semnala că ţăranii din Bădeni, în frunte cu ajutorul de primar, au ocupat moara sa cu aburi. La Deleni, ţăranii le-au cerut „dughengiilor" Iţic Aronovici, Leib Iţic şi Moisa să părăsească satul. Nu au fost maltrataţi sau furaţi, ţăranii punîndu-le la dispoziţie căruţele cu care să plece. Oricît ar părea de surprinzător, dar cu asta lucrurile s-au liniştit în comuna Flămînzi. Cercetarea documentelor din arhivele Ministerului de Interne, de Justiţie şi al Instrucţiunii Publice arată că ceea ce ni s-a prezentat pînă acum despre incidentul din comuna Flămînzi, ca scînteie a Marii Răscoale, nu se poate susţine cu probe. De altfel, oricine deschide o carte despre răscoala din 1907, va constata că primele distrugeri, primele riposte ale forţelor de ordine şi primii morţi apar în cu totul alte locuri decît la Flămînzi. Protestele ţăranilor din plasa Hîrlău au cunoscut acel caracter antisemit, dar limitat, şi au avut ca bază de pornire abuzurile arendaşilor români şi evrei. Practic nu există nici o legătură cauzală între protestele ţăranilor din comuna Flămînzi şi Marea Răscoală ce avea să se declanşeje în martie. Confuzia s-a creat din faptul că alte forţe vor prelua incidentul pentru a răspîndi răscoala. Revolta urbană din Botoşani (4-6 martie 1907) Conflicte de genul celui petrecut la Flămînzi s-ău înregistrat şi în alte comune, cu motivaţia deja cunoscută şi pe acelaşi fond antisemit. Important acum este să subliniem că trustul Fischer nu a cedat insistenţelor Prefecturii şi s-a încăpăţînat să încerce recuperarea banilor pe seama noilor contracte agricole, în plus — foarte important pentru 55

condiţiile care au favorizat răscoala — liderii trustului arendăşesc au părăsit ţara, urmărind evenimentele de la Cernăuţi. Astfel, termenul de l martie prevăzut de lege a fost depăşit. Neliniştea ţăranilor s-a transformat de data asta în furie. Consiliaţi de preoţi sau de învăţători ei au înţeles un amănunt decisiv al situaţiei: de data asta, arendaşii evrei se aflau în conflict cu legea. Legea nu mai era de partea lor, iar prin refuzul de a semna învoielile pînă la l martie — cum obliga legea — regimul contractelor între părţi era încălcat de arendaşi, nu de ţărani. De la acest amănunt juridic, explicat ţăranilor de intelectualii satelor, a pornit ideea cererii de pămînt direct la proprietari, cerere care se referea precis la repartizarea pămîntului pentru muncă, nu la împărţirea moşiei de către ţărani, cum diversionist a prezentat cazul presa marxistă. Dacă adăugăm faptul că autorităţile, guvernul şi Prefectura nu interveneau pentru că doreau să respecte legile ţării, pe principiul modern şi capitalist al cererii şi ofertei, vom înţelege care este sursa reală a revoltei — ideea că trebuie să-şi împartă singuri pămînturile moşiei pentru muncă. Pe acest fond, care reprezenta în sine un vid al autorităţii, s-a produs intervenţia în evenimente a unui grup agitatoric format din ţărani rezervişti, care fuseseră deconcentraţi din Regimentul 16 Suceava şi pentru care, în momentul cînd s-a constatat că fac propagandă antisemită şi în favoarea unei răscoale, s-au emis ordine de reconcentrare. Un astfel de ordin este cel cu nr. 917 din l martie 1907 care cerea rechemarea la unitate începînd cu 3 martie a sergenţilor: Asaftei Dumitru, Bulgariu Vasile, Călugăriţa Dumitru, Mihalache Toader, Roată Gheorghe, Rotariu Niculae, Simion Mihai şi Ţurcanu Ion148. Fie că o făceau din proprie iniţiativă, fie că au fost incitaţi de socialişti sau de agenţi ruşi, cert este că aceşti sergenţi s-au deplasat în comuna Stănceni, aflată, spre est, în imediata apropiere de Botoşani, au îmbătat la circiumă o mare parte din locuitorii bărbaţi şi i-au îndemnat să ceară refacerea învoielilor în condiţii mai avantajoase. Nu trebuie să ne scape atenţiei amănuntul că în acest sat ţăranii semnaseră deja noile tocmeli agricole, ocazie cu care nu se produsese nici un incident. Bineînţeles, ne putem pune şi întrebarea de unde au avut atîţia bani pentru a da de băut unui număr de aproximativ 200 de oameni. Ţăranii „fiind în stare de beţie, au bătut pe contabilul jidan Bercu Safir şi au ameninţat pe fiul arendaşului care se găsea acolo"149, în urma apariţiei unei subunităţi militare în sat, ţăranii se liniştesc şi în jurul orei 19.30 se întorc la casele lor. întreaga mişcare a durat două ore. Trei zile mai tîrziu, în condiţiile în care rezerviştii refuză să se mai prezinte la unităţi, instigarea la răscoală ajunge şi în alte sate din jurul Botoşanilor, precum şi în nord-vest spre Dorohoi, această dezvoltare teritorială avînd o explicaţie plauzibilă în provenienţa sergenţilor din acele localităţi. Precizez că pe harta topografică a judeţului Iaşi, la est de Hîrlău figurează Cota 160 cu denumirea „Movila Sergenţilor", posibil loc de adunare al acestora. Cercetarea ulterioară a arătat că în activitatea de instigare, rezerviştii s-au folosit de argumentul că sunt sprijiniţi de la oraş de studenţi (aşa cum se întîmplase la Sankt Petersburg în ianuarie 1905), fapt care nu a putut fi demonstrat, dar care a fost semnalat drept zvon mai peste tot în satele răsculate. O serie de studenţi aflaţi în trenuri, pe drumurile de acces sau în localităţile botoşenene au fost reţinuţi. Unii erau cunoscuţi ca vechi agitatori narodnicişti, alţii se aflau întîmplător în acele locuri. Totuşi, într-o telegramă trimisă de la Hîrlău Ministerului Justiţiei, se afirma: „Sosit Bâdeni. Găsesc 5 studenţi ieşeni, care, sub masca de a face anchetă economică, sunt imprudenţi agitatori". Pe durata primei săptâmîni din martie, broşurile lui Vasile Kogălniceanu sunt semnalate în cîteva sate, răspîndite de grupuri de 4 — 5 studenţi. Ei se deplasează suspect de mult în districtele Botoşani şi Dorohoi, iar pe urma acestora anumiţi indivizi îi îndeamnă pe ţărani să semneze petiţii în alb adresate Dlui Vasile Cogălniceanu, Bucureşti, Aleea Vasiliu No. 13. în ziua de 4 martie însă, Prefectura informează Bucureştii că „o parte din oamenii satelor vecine, cu lipovenii din oraşul Botoşani, la care s-au alipit şi bâeţii de prin mahalale, s-a revoltat şi a spart geamurile şi uşile de pe la prăvăliile evreilor, devastînd pe une locuri"150. Din raportul procurorului Levaditti, Procuratura Generală afla că în dimineaţa zilei de 4 martie, la ora 10.00, „un mare număr de orăşeni şi săteni au năvălit asupra oraşului cu pietre şi ciomege. Au fost întîmpinaţi de două companii. Locuitorii, cu aruncături de pietre şi aruncare de cartaturi făcute anume, au tăbărît asupra soldaţilor, rănind mai mulţi dintrînşii. Maiorul Boureanu, care eşise cu noi înainte locuitorilor spre a-i linişti, a primit numeroase lovituri. Răsvrătiţii au tras cu focuri de revolvere asupra armatei. Făcînd somaţiunile legale, au {am, n.a.) ordonat să tragă în aer spre a speria pe locuitori, însă, năvălind cu mai mare furie asupra soldaţilor, s-a tras focuri care au omorît patru oameni şi rănit vreo şapte. La bariera Agafton se adună vreo patru sute locuitori, care are să intre în oraş. Evreii din mahala se apără singuri şi ne comunică că ar fi omorît un român"151. Ca urmare a anchetei declanşate, primul-ministru a fost informat încă din 5 martie asupra celor petrecute în Botoşani, cu destule amănunte semnificative: „Revolta din oraş a fost mare. Un număr de vreo cîteva mii de locuitori de la satele vecine, conduşi de mahalagii din oraş şi mai ales de lipoveni, au năvălit în oraş pe toate barierele. Forţele de care se dispunea, 350 oameni - Batalionul 8 Vînători, 14 geandarmi rurali, 20 pompieri, au fost impotente de a împiedica devastările. S-a devastat o mare parte din despărţirile poliţieneşti 56

(sectoare ale oraşului, n.a.) a 3-a şi a 4-a, casele dlor Leon Costiner, David Costiner şi Meltzer (şi ale lui Nuham Solomovici, n.a.). Armata fiind înconjurată din toate părţile, a fost obligată a se retrage cu încetul spre centrul oraşului. Pe la 11 ore, în Piaţa Ferdinand, înarmaţi cu revolvere şi bîte, au năvălit asupra unei companii de soldaţi conduşi de dl. maior Boureanu. Dl. maior Boureanu a fost strivit de loviturile primite, mai mulţi soldaţi au fost răniţi. Dl. procuror făcînd somaţiunile legale, a ordonat începerea focurilor. S-a tras 5 salve în aer cu cartuşe oarbe, însă revoltaţii năvălind din nou înspre soldaţi, s-a tras focuri pline, au căzut 4 morţi şi 8 răniţi. [...] Din altă parte, în strada Fulger un număr de vreo 800 oameni au început devastările, locuitorii din acea stradă, în mare parte evrei, s-au apărat cu revolverele, sunt mulţi oameni răniţi de către evrei. Liniştea nu s-a restabilit decît pe la 7 ore, la sosirea a două batalioane din Regimentul 15 Războieni. Pe noapte a fost linişte". Bilanţul final al evenimentelor din Botoşani a fost de 8 morţi, ca urmare a decesului a încă 4 din cei 8 răniţi, în continuare, prefectul Văsescu explică cel mai bine detaliile acestei insurecţii urbane: „Cu micul număr de soldaţi de care se dispunea s-a luptat timp de două zile şi o noapte în contra revoluţionarilor, aşa încît mi-a fost cu neputinţă să apăr peste tot oraşul devastările şi să împiedec sărăcirea totală a celor mai mare parte din nenorocitele familii evreeşti sărace şi mizerabile deja şi care au atît de putină vină în tot ce se intimplă. S-au făcut mai multe arestări. S-a remarcat că din revoltaţi cea mai mică parte erau ţărani, cea mai mare parte fiind mahalagii din oraş şi mai ales lipoveni. Aceştia din urmă au avut o atitudine foarte ostilă în tot timpul şi instigau pe revoltaţi cu cuvintele: «înainte, că vin ruşii, au să ocupe ţara, au să gonească pe toţi evreii, au să vă scutească de biruri şi au să vă deie pămînt». Principalii instigatori lipoveni sunt arestaţi şi depuşi la Parchet"152. Mai este interesant de semnalat că, la puţin timp după numirea sa ca ministru de Interne, Ionel I.C. Brătianu a primit o telegramă de la proprietarii Arthur Rosetti şi G. Morţun din Botoşani prin care îl anunţau că în zona localităţii Şiret fuseseră răspîndite manifeste ruseşti care îi îndemnau pe ţărani la răscoală. Sunt cîteva concluzii importante care se pot trage din relatările de la faţa locului: - în primul rînd, este evident că la Botoşani a avut loc o revoltă urbană cu caracter antisemit, nu o răscoală (revoltă ţărănească); ea nu poate fi considerată pogrom, pentru că nu a fost organizată cu consimţămîntul autorităţilor, acestea făcînd tot posibilul pentru a o împiedica; - principala forţă de revoltă a fost constituită din orăşeni, lipoveni şi mahalagii, care au acţionat cu bîte, proiectile de fier anume făcute (cartaturi) şi cu arme de foc împotriva forţelor de ordine; - ţinta atacului nu au fost doar arendaşii, agresiunea extinzîndu-se la negustorii evrei, ca urmare a preluării iniţiativei de către orăşeni; - este însă clar că a avut loc un atac direct la adresa forţelor de ordine, nu o reacţie la o eventuală intervenţie a acestora; forţele de ordine au urmat procedura legală: ordinul procurorului, salve de avertisment cu gloanţe oarbe, salve de avertisment cu cartuşe de luptă, foc în plin, şi numai după ce în rîndul militarilor s-au înregistrat răniţi; - ideea că Armata a tras în ţărani, făcînd o baie de sînge la Flămînzi sau la Botoşani, este un fals propagandistic comunist; - acuzaţia arendaşilor, că prefectul Văsescu era antisemit, în ciuda limbajului său colorat, nu se susţine, declaraţia lui în favoarea evreilor săraci şi nevinovaţi ai oraşului fiind exemplară; - unii evrei s-au apărat cu arme de foc, dînd incidentului un aspect de insurecţie care depăşeşte capacitatea de reacţie a autorităţilor; - devine la fel de evident că instigatorii au acţionat în baza unui plan de instigaţie elaborat — centrul diversionist a fost identificat la Cernăuţi —, că au fost înarmaţi şi că au folosit aceleaşi mesaje proruse binecunoscute, cu care ne-am întîlnit şi în cazul răscoalei din 1888. înainte de a analiza evenimentele din nordul Moldovei, trebuie arătat că incidentele violente antisemite s-au propagat în tîrgurile Burdujeni, Bucecea şi Şiret, toate locuite majoritar de evrei. Şi în aceste locuri, forţele de ordine au fost atacate de orăşeni, de tîrgoveţi şi de un număr mult mai mic de ţărani. Conform informaţiilor trimise de la faţa locului ministerelor de Interne şi de Justiţie, ţăranii din comunele Leorda, Vlădeni, Corni, Poiana-Lungă, Curteşti, Stănceni, toate din preajma Botoşanilor, s-au înţeles cu arendaşii în urma unor negocieri organizate de Prefectură şi s-au întors liniştiţi în satele lor. învoielile agricole au fost semnate în faţa autorităţilor de către 6 delegaţi din partea ţăranilor şi de arendaşii evrei. Constatăm, aşadar, că izbucnirea răscoalei violente în Moldova a avut un caracter urban (incluzînd în acest termen şi tîrgurile), ţăranii reprezentînd doar masa de manevră a unor orăşeni. în momentul în care, de la cel mai înalt nivel politic al ţării -regele Carol I — este semnalat drept centru al instigării oraşul Cernăuţi, avem obligaţia să tratăm cu toată seriozitatea natura revoltelor din nordul Moldovei, 57

despre care ni s-a spus pînă acum că au reprezentat începutul Marii Răscoale. Cu toate că localitatea Burdujeni nu mai există pe hartă, devenind între timp un cartier al Sucevei, dar ştiind că ea se afla pe aceeaşi linie cu Bucecea şi Şiret, suntem în situaţia de a observa că aşa-zisa răscoală s-a întins nu în sud, spre Iaşi sau spre Bucureşti, unde era Guvernul, ci spre nord, pe şoseaua Botoşani — Cernăuţi, cu mare precizie, în tîrgurile Mihăileni şi Darabani, aflate în imediata vecinătate a frontierei, dovezile asupra instigării la răscoală au fost cele mai clare, avînd la origine manifeste, broşuri şi apeluri, unul dintre ele fiind semnat „în original" de Vasile M. Kogălniceanu. Fără a fi antisemite (atitudine care nu se potrivea mişcării socialiste), ele au speculat din plin subiectul social antistatal. Ca un făcut, exact în aceeaşi perioadă, pe străzile Bucureştilor, dar şi în alte oraşe, sunt răspîndite manifeste adresate muncitorilor. Unul dintre ele conţinea şi astfel de informaţii: „Tovarăşi. Ţărănimea e în plină revoltă! Tot nordul Moldovei e într-o frămîntare nebună. Ca stîncile din vîrful munţilor se rostogolesc la vale şi înaintară mereu în cîmpie legiunile răsculaţilor ţărani. Satele, tîrgurile şi oraşele devin teatrul de dezlănţuire a furiei populare, prea mult înăbuşită sub povara mizeriei şi a răbdărei silite. [...] Fiecare muncitor, fiecare apăsat, toţi cei care tremură de indignare la priveliştea celor ce se întîmplă în Moldova, au datoria să ia parte, să protesteze cu tărie sub cutele drapelului roş al Internaţionalei Socialiste". Manifestul, scris fără îndoială de o mînâ exersată, introducea subliminal cîteva sugestii periculoase, în realitate, răscoala nu înainta spre nici o cîmpie, care se găseşte în sud, ci spre graniţa cu Austria şi Rusia; folosirea cuvîntului „legiune" crea impresia că ţăranii sunt organizaţi; apelul final „să ia parte", fără a se preciza la ce, nu era adresat doar muncitorilor, ci la „toţi cei care tremură de indignare", căutînd sa atingă o plajă mai largă de populaţie. La fel cum „răscoala" din 1888 a fost îndreptată spre Bulgaria, vedem şi aici că incidentele sunt provocate spre graniţa de nord. O informaţie care nu a fost comentată pînă acum este aceea că de la data de 7 martie 1907 Guvernul României a ordonat „ca frontiera, începînd de la Suceava, pînă la Mihăileni să fie ocupată milităreşte", pentru a împiedica o infiltrare de agenţi travestiţi în ţărani bucovineni, precum şi pentru a ţine sub control mişcările armatei statului vecin. De asemenea, punctele de trecere a frontierei şi vamale au fost închise, în faţa acestor dovezi, nu ne rămîne să constatăm decît că ceea ce s-a numit răscoala ţăranilor din judeţul Botoşani, ca început al Marii Răscoale, a fost percepută la Bucureşti ca o tipică instigare externă, rusească sau austriacă, făcută cu scop de destabilizare a statului român şi care a speculat sentimentele antisemite reale ale populaţiei, în rapoartele diferitelor autorităţi locale vom înţîlni aceleaşi formulări ca la răscoala din 1888 la adresa instigatorilor, motiv pentru care, făcîndu-se o paralelă cu ambiguitatea rezultatului public al acelui eveniment, multe lucruri nu au fost luate în serios, în acele zile din martie 1907, Prefectura Botoşani a tras atenţia primului-minisţru asupra unui aspect la fel de periculos al evenimentelor: „E absolut indispensabil ca regimentele să fie aduse din Oltenia şi Muntenia, căci mi-e teamă că soldaţii, fiind moldoveni, toţi avînd acelaşi sentiment de ură contra evreilor, să nu ne putem servi de ei contra ţăranilor"153. De la Dorohoi, inspectorul general administrativ Varlam şi şeful trupelor, gen. Pavlov, se adresează primului-minisţru la data de 6 martie cu propunerea: „în urma unei minuţioase consfătuiri între subsemnaţii, am compus în plină convingere că o răscoală din acest judeţ nu se poate potoli multă vreme pînă ce nu i se va permite de către D-voastră a se face uz conform regulamentului serviciului în garnizoană de Glonţ"154. Primul-minisţru şi ministrul de interne George C. Cantăcuzino, primeşte informaţiile alarmante de la Botoşani şi Dorohoi în 8 martie, ia acasă telegramele şi pune celebra rezoluţie hilară: „Să se reprime mişcarea cu energie, dar cu blîndeţe", care a fost cunoscută abia în data de 19 martie 1907. Din 13 martie, guvernul fusese schimbat cu cel liberal. între timp, încurajaţi de succesul negocierilor cu arendaşii de la Botoşani, dar şi instigaţi că Armata şi Guvernul îi apără pe „jidani" împotriva ţăranilor români, sătenii din alte localităţi încep să se mişte, fie cerînd semnarea tocmelilor agricole restante, fie anularea celor semnate deja şi renegocierea termenilor. Aceasta a fost, de fapt, motivaţia care a dus la răspîndirea răscoalei din nordul Moldovei către alte judeţe. Cauzele răscoalei Comandanţii militari şi ai companiilor de jandarmi raportează începînd cu 9 martie intrarea în dispozitiv a trupelor trimise în zonă şi potolirea relativă a satelor, cu toate că starea de tensiune nu se risipise. La Bucureşti însă situaţia era mult mai agitată. Presa, mai ales cea din Capitală şi din Iaşi, şi în special cea socialistă, începe să publice ştiri exagerate, informaţii false despre numărul morţilor şi acuze la adresa Armatei — „Sîngele curge, potolirea răscoalelor se face cu armele"...etc. —, în fruntea panicarzilor aflîndu-se ziarul Adevărul. Pentru comuna Flămînzi, unde, aşa cum am văzut, administratorul Constantinescu 1-a lovit pe un ţăran şi a fost bătut şi unde jandarmeria a fost la faţa locului încă din 9 februarie, ziarul Adevărul publica următoarea ştire, semnată Brecher: 58

„Locuitorii satelor Flămînzi, Rădeni, Storeşti înarmaţi cu ciomegi, furci s-au răsculat gata pentru devastare. O teroare de nedescris domneşte asupra locuitorilor din Frumuşiţa, unde se revarsă tot acest puhoi de revoltaţi", în această perioadă ziarul era condus de Constantin Miile, activist socialist expulzat în 1881, apoi iniţiator al „Clubului muncitorilor" şi al „Cercului de studii sociale", alături de L. Ghelerter şi Max Vecsler. La 19 iunie 1902 ziarul dă faliment, dar, spre surpriza autorităţilor, care monitorizau cu atenţie activităţile socialiste, la 5 martie 1905, Adevărul apare din nou, cu finanţare solidă, ăvîndu-1 însă la conducerea comitetului de redacţie pe agentul bolşevic Christian Racovski. Analiza ştirilor publicaţiilor socialiste din această perioadă scoate la lumină două preocupări principale: una — exagerarea evenimentelor şi inventarea unor „băi de sînge" făcute de burghezomoşierime cu ajutorul Armatei; a doua — îngrijorarea pentru locuitorii care se refugiază speriaţi din faţa răscoalei. Această a doua preocupare are misterul ei. La prima vedere, orice cititor cu nivel mediu de înţelegere putea să-şi pună întrebarea ce se petrece într-un sat unde, pe măsură ce ţăranii se răscoală, locuitorii se refugiază din calea lor?! Despre ce alţi locuitori e vorba, satele fiind locuite de ţărani? în realitate, presa socialistă, dominată de jurnalişti alogeni, era serios preocupată de un fenomen autentic: o bună parte din populaţia evreiască a tîrgurilor şi orăşelelor Moldovei trăia teroarea unui pogrom şi unii dintre ei chiar s-au refugiat în nord, dincolo de frontieră. Să nu uităm că arendaşii evrei, şi în primul rînd cei din trustul Fischer, fug peste graniţă, lăsînd problema tocmelilor agricole nerezolvată. Pe fondul acceptării revendicărilor ţăranilor sub patronajul Prefecturii, autoritatea legii se prăbuşeşte. Ziarele nu vor face altceva decît să răspîndească în toată ţara informaţia că ţăranii răsculaţi intră pe moşii, evreii fug, iar vechile învoieli legale sunt anulate. A fost cea mai criminală informaţie. La ea s-a adăugat faptul că guvernul de forţă instalat la Bucureşti, cu Ionel Brătianu ministru de Interne şi gen. Alexandru Averescu ministru de Război, a decis şi apoi a anuţat public că va apăra Constituţia şi legile ţării, ceea ce se bătea cap în cap cu ce se întîmpla deja în nordul Moldovei. Un alt factor care a agravat situaţia a fost acela că, din dorinţa de a răsturna guvernul conservator, liberalii apucaseră deja să accepte jocul exagerărilor din presă. Ionel I.C. Brătianu se afla în acel moment într-o situaţie fără altă ieşire. Pe toată durata campaniei pentru alegerile comunale din ianuarie, el ţinuse mai multe discursuri — cele mai reuşite fuseseră la Brăila şi la Galaţi — în care anunţase că principalul punct al platformei politice este chestiunea ţărănească. Astfel, el a fost nevoit să intervină în Parlament, în discutarea evenimentelor din nordul Moldovei, fără să-şi poată schimba atitudinea arătată în campanie. Altfel, ar fi părut neserios sau demagog. Aşa se face că la 3 martie, Ionel interpelează guvernul conservator, dar nu pe problema fundamentală, ci pe cazul arendaşilor evrei: „ O mînă de oameni, străini de interesele mari ale dezvoltării noastre economice şi sociale, s-au făcut stăpîni, prin arendare, pe întinderi tot mai mari din suprafaţa cultivabilă a ţării. O singură familie asociată posedă, astfel, o întindere superioară multora din districtele ţârei. Sute de mii de hectare şi deci sute de mii de ţărani stau sub dominaţiunea monopolistă a cîtorva indivizi, care n-au nici o grijă de starea în care vor ramînea localităţile ce le stăpînesc, după sfîrşirea contractelor lor, servindu-se de influenţele puternice, pe care le dau relaţiunile plătite de care dispun, pentru a nesocoti cele mai elementare noţiuni de dreptate"155. Evreii cu adevărat speriaţi, dar şi cei interesaţi de exploatarea situaţiei în care periculosul fiu al lui Ion C. Bratianu devenea ministru de interne, au declanşat din nou o campanie antiromânească în presa internaţională, făcînd ca la sfîrşitul răscoalei Ionel I.C. Bratianu să pară în ochii lumii un călău. Revenind la evenimentele din nordul Moldovei, vom observa că schimbarea prefectului Văsescu, pe motiv că a încălcat Legea învoielilor agricole, cu L. Mavrocordat nu a modificat situaţia explozivă, înainte să plece, Văsescu a înaintat Ministerului de Interne două rapoarte în care arăta că violenţele au intrat într-o nouă fază. Ea se caracteriza prin abandonarea de către ţărani a opţiunii pentru refacerea tocmelilor agricole şi prin apariţia cererii generalizate de gonire definitivă a arendaşilor evrei, în satele de unde aceştia fugiseră, ţăranii au ocupat clădirile administraţiei cu scopul de a emite, împreună cu dascălii şi preoţii lor, alte tocmeli agricole sau pur şi simplu de a-şi împărţi singuri pâmîntul pentru muncă, în al doilea rînd, Văsescu, ajuns la disperare după cîte cereri de întăriri ceruse, atrage atenţia că trupele care vor putea fi trimise în zonă trebuie să fie de cavalerie, deoarece instigatorii nu provin din satele răsculate, ci se deplasează în continuu, din sat în sat: „sunt emisari care cutreeră satele şi promit in numele M.S. împăratul Rusiei de a împărţi tot pămîntul la ţărani şi îi îndeamnă de a se revolta pentru a veni Rusia să domnească pe această ţară, căci numai ei vor putea distribui pămîntul"156. în al doilea raport, problematica revine: „Faza revoluţiei s-a schimbat, locuitorii, graţie instigatorilor — se crede, ruşi de naţionalitate — ce cutreieră satele, văzînd că au putut să-şi îndeplinească pretenţiunile lor către arendaşi şi proprietari, cer mai mult: împărţirea pămînturilor între ei. în această plasă (Ştefâneşti, n.a.) domneşte revoluţiune cu caracter foarte tenace şi periculoasă. E necesitate absolută de cavalerie pentru a putea urmări cu folos bandele care cutreeră satele spre a răzvrăti locuitorii. Infanteria nu poate îndeplini această sarcină". Deşi atît în perioada imediat următoare răscoalei, 59

cît şi în perioada comunistă s-a negat existenţa acestor instigatori ruşi sau plătiţi de ruşi, logica şi dovezile epigrafice nu pot admite această negaţie. Este cu totul anormal ca ţăranii, care mai întîi cereau semnarea tocmelilor agricole, apoi refacerea celor deja semnate şi, în final, împărţirea pămînturilor pe care se afla satul sau comuna lor, să le părăsească tocmai atunci pentru a răscula alte sate. Ţăranii au rămas pe pămînturile pentru care s-au răsculat; povestea succesului lor e cea care a circulat, iar asta a fost acţiunea instigatorilor, fie ei sergenţi rezervişti, studenţi socialişti, lipoveni sau agenţi ruşi. Instalaţi la conducerea Prefecturii Botoşani, Leon Mavrocordat şi directorul A.G. Nicoleanu transmit la Bucureşti vestea cea mai proastă: „Deşi pentru moment nu se mai văd tur-burări în judeţ, totuşi sunt temeri fondate că ele vor reîncepe odată cu munca cîmpului prin faptul că s-au dat locuitorilor posibilitatea să întrevadă pe de o parte desfiinţarea angajamentelor de munci agricole încheiate în toamna trecută, iar pe de alta imposibilitatea de a se satisface noile cereri de pămînt pe baza contractelor de munci agricole efectuate în timpul răscoalelor sub imperiul teroarei şi impuse de predecesorile meu, care angajamente sunt foarte dezavantajoase şi în dauna proprietarilor şi a arendaşilor"158. Trei concluzii se pot trage din desfăşurarea evenimentelor pînă la data de 13 martie 1907, cînd vine la putere Partidul Naţional Liberal: 1.Miniştrii Brătianu şi Averescu vor fi obligaţi să planifice acţiuni militare pentru împiedicarea unei intervenţii a Rusiei sau Austriei pe teritoriul României, precum şi pentru contracararea efectului diversiunilor pregătitoare acestei acţiuni printre ţărani; Austria ordonase deja mobilizarea trupelor de la frontieră. 2.Legea tocmelilor agricole este călcată în picioare, autoritatea statului dispare şi nu mai poate fi menţinută, fragil, decît prin slabele forţe de ordine aflate în zonă. 3.Statul bugetar şi birocratic se confruntă cu prima criză majoră, determinată de blocajul nucleului constitutiv al societăţii: saltul la modernitate al instituţiilor, şi în primul rînd la legile democraţiei şi capitalismului, a lăsat nerezolvată problema bazei sale sociale. Q.e.d. Marea Răscoală din 1907 a fost primul moment care a înfăţişat preţul crud şi sîngeros al decalajului dintre societate şi stat. Totodată, acest eveniment dramatic 1-a confirmat dramatic de repede pe Ion Luca Caragiale, cînd a spus că ni s-a dat un stat înainte să avem o societate. Nu întîmplător, cu toate că a fost o mare personalitate de Dreapta şi se afla la Berlin, departe de pasiunile politice, Ion Luca Caragiale s-a simţit obligat să scrie 1907. Din primăvară pînă-n toamnă, în martie 1907, el afirma: „Fireşte dar că recentele răscoale ale maselor ţărăneşti, care au luat proporţiile unei hotârîte revoluţiuni teroriste, aproape ale unui crunt război civil, trebuia să producă în Europa emoţiune şi uimire. Cine însă cunoaşte ca noi de aproape organele acestui stat şi funcţionarea lor, se miră acuma, nu de ceea ce se-ntîmplă, ci — dacă a existat (cum era îndreptăţit să nu mai crează) atîta energie în acele mase —, cum de n-a izbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. în adevăr, poate că nici într-un stat, din Europa cel puţin, nu există atîta extravagantă deosebire între realitate şi aparenţă, între fiinţă şi mască"159. Soluţia oferită de bunul şi paşnicul Caragiale, critic sever al întregii scene politice, era şi ea o expresie a conştientizării dificultăţii imense în faţa căreia se afla un stat cu legi democratice şi cu societate înapoiată: „Ar trebui o francă lovitură de stat pentru realcătuirea acestuia din temelii, pe temeiul îndreptăţirii raţionale şi echitabile a producătorilor şi înfrînării speculatorilor de tot soiul". Era însă prea tîrziu. Răspîndirea răscoalei Cercetarea Marii Răscoale din 1907 a fost îngreunată de faptul că principalele documente ale sale au fost reţinute de Carol I într-un fond special secret al Casei Regale şi nu au fost date publicităţii. După lovitura de stat din 30 decembrie 1947, fondul a fost descoperit de Mihail Roller şi publicat în trei volume de documente, în cursul anilor 1948 - 1949. Nu ştim ce anume a cenzurat, ce acte lipsesc şi dacă a intervenit în texte. Fiind publicate de Roller, cele două volume au fost şi sunt considerate şi astăzi ca produse de propagandă, ceea ce corespunde indiscutabil intenţiei. Este fnsă de observat că, în cadrul acţiunii propagandistice, Roller n-a %vut nici un interes să ascundă informaţiile care subliniau clar caracterul antisemit al primei faze a răscoalei şi, de asemenea, nu credem că a oprit ceva din dovezile represiunii. Problema acestui eveniment din istoria României este că, înainte de al doilea război mondial, nu a existat accesul la documente şi că, după apariţia volumelor lui Roller, istoricii fie au ocolit sau negat partea de violenţe antisemite, fie — mai spre deceniile opt-nouă, pe fondul naţionalismului reînviat — au minimalizat represiunea, pentru a proteja sensibilitatea devenită deja cronică a conflictului sîngeros Armată — populaţie. Autorii unei monografii publicate la Editura Academiei Române în 1987 au fost obligaţi să 60

nege în text caracterul antisemit al răscoalei din Moldova şi, în acelaşi timp, să reducă la maxim capitolul referitor la represiunea armată. Din cauza felului cum a fost mutilat accesul la informaţii pe aceste subiecte, propaganda marxistă a reuşit să impună în imaginea colectivă ideile răscoalei spontane, a vinovăţiei echipei „criminale" Ionel Brătianu — Alexandru Averescu, precum şi cifra fantezistă de 11 000 de morţi din rîndurile ţăranilor, cînd aceasta era cifra aproximativă a arestaţilor. Cum spunea Gheorghe Brătianu: „Minciuna este o forţă. Cînd ea este afirmată cu hotărîre şi cu perseverenţă, cînd nu întîmpină îndată opunerea adevărului, ea este în stare să ducă la mari şi neaşteptate realizări". Răspunsurile s-ar putea găsi în cîteva amănunte ale evenimentelor petrecute în zona politicii. De exemplu, istoricii marxişti s-au aflat în faţa unui dubiu major, unii chiar cu bună credinţă, atunci cînd au înţeles că pe lista iniţială a guvernului, întocmită la sediul PNL spre a fi înaintată regelui în 12 martie, Ionel I.C. Brătianu nu figura ca ministru de interne, fiind preferat Vasile Lascăr. Cum acesta era grav bolnav (va muri la 22 martie), postul a fost dat lui Ionel. Apoi, spre deruta cercetătorilor marxişti, odată ajuns ministru de interne, Ionel I.C. Brătianu a numit în funcţiile de prefecţi pentru judeţele din Moldova numai foşti socialişti, intraţi în PNL: I.C. Atanasiu (Covurlui), dr. N. Lupu (Fâlciu), C. Stere (Iaşi), G. Diamandy (Tecuci), Spiridon Popescu, înlocuit imediat cu dr. Ion Radovici (Vaslui)160. Istoricul literar Zigu Ornea, ultimul analist serios al evenimentelor din Moldova, arată că „erau mîhniţi (socialiştii, n.a.) că unii foşti dintre ai lor îşi asumaseră responsabilitatea de a potoli răscoala în unele judeţe moldovene". Să mai adăugăm că fostul socialist Vasile G. Morţun, întemeietor al „Cercului socialist" şi al gazetei Muncitorul, era acum ministrul Lucrărilor Publice în guvernul de represiune. Fie că a făcut-o intenţionat pentru a-i compromite, fie că a luat deciziile cu sinceritate, cert este că numirea lor de către Ionel I.C. Brătianu a cam dărîmat mişcarea socialistă românească, reducînd-o la o penibilă agitaţie sindicală, destul de bine controlată de stat. Vom analiza în continuare cîteva aspecte ale dezvoltării răscoalei din nordul Moldovei către restul ţării. Judeţul Iaşi. Numindu-1 prefect pe Constantin Stere, Brătianu nu a putut totuşi conveni cu el asupra măsurilor ce trebuie luate în judeţul cel mai important al Moldovei. Gen. Averescu făcea presiuni asupra sa pentru intervenţia militară în forţă, iar dinspre Rusia venise deja notificarea oficială şi tipic parşivă că, îngrijorate de răscoala ţăranilor din România, trupele ţariste sunt gata să intervină pentru a o potoli. Mai ales în aceste condiţii, poziţia lui Averescu era foarte puternică. Constantin Stere, om politic superior, a insistat pentru potolirea răscoalei fără o intervenţie a Armatei şi pe calea negocierilor, prin cedarea la unele revendicări ale ţăranilor. El s-a trezit însă foarte repede între două focuri: pe de o parte era suspectat şi chiar acuzat că este omul ruşilor, avînd misiunea să blocheze mişcarea trupelor spre zona unei eventuale invazii, iar pe de altă parte trebuia să gestioneze o răscoală în plină desfăşurare. Inteligent în nobleţea sa moldoveana, Stere va acţiona metodic. Primul lucru pe care 1-a făcut în calitate de prefect a fost înfiinţarea unui serviciu de informaţii la nivelul Prefecturii. Astfel, a putut identifica rapid nucleele instigatoare şi i-a izolat pe agenţii acestora, în ziua de 17 martie, Stere provoacă o întîlnire cu presa locală: „îi ruga însă insistent pe gazetari ca ziarele lor să insereze numai fapte precise, fără comentarii şi exagerări". Şi în judeţul Iaşi, la fel ca la Botoşani şi Dorohoi, atacurile s-au produs asupra tîrgurilor populate de evrei. La Podul Iloaiei, „ceata celor răsculaţi aseară, mărită cu o parte din tinerii veniţi pentru fecrutare, precum şi mulţi ţigani din împrejurimi, circa 300 oameni, între orele 11 dina. şi 2 p.m., au spart geamurile, distrus uşi şi obloane la toate casele şi magazinele evreeşti din această comună; mărfurile de la peste 50 prăvălii au fost aruncate în stradă, parte furate, parte înglodate în noroi"163. Comandantul Companiei de jandarmi Iaşi raporta la l martie că „răscoalele au un caracter antisemit, deoarece, devastările ce s-au făcut, sunt în comuna Cotnari şi Podul-Iloaiei şi în cătunele Hodora şi Horodiştea, numai la locuinţele ovreilor, neatingînd averile românilor". Acelaşi căpitan (G. Girjescu) raporta şi arestarea a 4 studenţi (trei din Basarabia şi unul din Regat), presupuşi instigatori. Cazul ciudat de la Botoşani, în care un evreu a tras un foc de revolver, devine foarte interesant cînd vom constata că el se produsese identic la Bivolari, pe Prut, în ziua de l martie. Multiplicarea acestor cazuri izolate ne duce cu gîndul la o diversiune de care Rusia se va mai folosi pe teritoriul României în diferite ocazii, cea mai tragică fiind cea de la Iaşi, din 1941, în urma căreia s-a declanşat binecunoscutul pogrom. Este greu de crezut că vreun evreu normal la cap ar fi deschis focul împotriva Armatei care intervenea în apărarea sa. Credincios programului său, Stere convoacă pe reprezentanţii ţăranilor şi pe cei ai arendaşilor la o consfătuire, unde părţile se înţeleg în sensul semnării unor noi învoieli, favorabile ţăranilor. Ministrul de interne Brătianu îi confirmă oficial decizia. Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Fraţii Fischer, refugiaţi la Cernăuţi, chiar în oraşul din care se organizau diversiunile pe teritoriul Regatului, transmit telegrafic că nu se vor supune acestor decizii şi 61

că nu recunosc semnăturile împuterniciţilor lor, deşi tot ei acceptaseră termenii noilor contracte, fapt ce reînvie răscoala. Stere este nevoit să impună intrarea în vigoare a noilor contracte, cu argumentul decisiv că începea topirea zăpezilor şi dezgheţul, ţăranii fiind hotărîţi să intre pe pămînturi pentru arat de capul lor. Situaţia prefectului de Iaşi se complică şi pentru că, în urma acestei decizii, proprietarii români încep să se plîngă Guvernului şi regelui, refuzînd să se supună. Pe acest fond, ministrul de război Averescu începe să dea ordine de intervenţie militară. Tot pentru judeţul Iaşi este de subliniat un prim caz în care ţăranii refuză răscoala şi apără, destul de violent, moşiile pe care lucrează. La Ţibana şi la Mironeasa, aproape de graniţa cu judeţul Vaslui, ţăranii bat rău de tot un grup de răsculaţi din judeţul sudic, „omorînd pe unul şi rănind pe altul". Restul grupului este dat pe mîna jandarmilor, în legătură cu acest caz, Stere transmite la Bucureşti o informare venită din localitate, cerînd şi posibilitatea de a interveni în apărarea celor arestaţi: „Ţăranii aduşi astă seară la Ţibana, la geandarmeria rurală, vor fi toţi nemîncaţi şi ordin este dat ca mîine să fie bătuţi cu capul de pereţi pînă s-a zdrobi. Ordonaţi telegrafic încetarea sălbăticiilor"164. Brătianu cere tuturor autorităţilor locale să execute ordinele prefectului, care era oricum mai cumpătat, în general, atît Stere, cît şi Brătianu au încercat sa oprească maltratările şi răzbunările pe răsculaţi. Fiind decretată starea de asediu, comportamentul trupelor şi al jandarmilor a fost destul de dur, întărit şi de prevederile Art. 18 din Constituţie, care permiteau reintroducea pedepsei cu moartea pe baza Codului penal militar. Judeţul Suceava, în acest judeţ răscoala a fost importată din judeţele limitrofe, grupuri mici de agitatori trecînd prin sate şi instigînd la revoltă. La Ruginoasa, unde tradiţia reformelor lui Cuza era cea mai vie, ţăranii, instigaţi de un anume Ion Gaciu, s-au strîns în mijlocul satului pentru a-1 îndepărta pe arendaşul evreu. Militarii trimişi la faţa locului au reţinut 15 ţărani, pe care i-au îmbarcat într-un vagon de marfă cu intenţia de a-i duce la Fălticeni, în timp ce garnitura era oprită în gara Paşcani, un grup de lucrători de la căile ferate, „socialişti şi chiar mare parte străini", a protestat cu huiduieli şi înjurături la adresa regelui şi reginei. Escorta a tras o salvă cu cartuşe oarbe în aer, moment în care protestatarii au luat-o la fugă. O subunitate din Bacău a evacuat de călători peronul gării, un ofiţer trăgînd un foc în aer cu pistolul. Din acest incident minor a fost inventată mai tîrziu povestea cu muncitorii care au eliberat ţăranii arestaţi în gara Paşcani şi a fost larg difuzat un desen care imagina falsul eveniment, în comuna Lespezi, ţăranii au încercat sa devasteze casa proprietarului moşiei. Opriţi de trupe, au agresat mai mulţi soldaţi. Ofiţerul de la comandă a ordonat focuri de avertisment, apoi „a se trage cu cartuşe de război la picioare, murind un copil, iar răniţi o femeie şi doi bărbaţi" Operă de propagandă comunistă. Scena nu a existat în realitate. Problema focului executat la picioare a constituit subiectul dezbaterii internaţionale cu ocazia Convenţiilor asupra dreptului umanitar şi al ducerii războiului din acel an (1907), şi nu este rezolvată nici astăzi, în numeroase locuri, cum ar fi Irlanda de Nord, Israel, România (mai ales la Timişoara), Coreea de Sud, India, Turcia ş.a. a continuat să se înregistreze decesul unor copii din cauza focului executat spre picioarele manifestanţilor maturi. Cauza pentru care această problemă nu şi-a găsit rezolvarea este că Justiţia din întreaga lume, mai ales după 1949, a considerat că este în responsabilitatea manifestanţilor să nu permită prezenţa copiilor în rindurile lor. în jurisdicţia britanică, de exemplu, prezenţa copiilor în primele rînduri ale unei manifestaţii ilegale la care se ripostează cu foc atrage sancţiunea penală a manifestanţilor, sub acuzaţia că au expus minorii pericolului de moarte (procedeul scutului uman), în Israel, aceeaşi situaţie, este încadrată ca tentativă de omor calificat. Judeţul Vaslui. Şi aici s-a încercat atacarea oraşului Vaslui, cu scopul precis de a se ajunge la casa arendaşului Lobel. Aproximativ 200 de ţăranii din comunele învecinate, asociaţi cu mahalagii, au devastat prăvăliile evreieşti mărginaşe de pe două străzi ale localităţii. Scena s-a repetat în localităţile Negreşti şi Pungeşti, pe fondul refuzului militarilor proveniţi din zonă de a interveni, în momentul sosirii unui batalion din Bîrlad, condus de maiorul Colori, acesta a fost „grav rănit la cap şi spate şi atunci (un) număr de soldaţi a descărcat cîteva focuri cu gloanţe. Sunt 12 răniţi". De asemenea, dată fiind gravitatea faptei, s-au operat numeroase arestări. Pentru judeţul Vaslui, asupra căruia s-a făcut o largă publicitate, problema represiunii brutale nu s-a pus în teren, ci după stingerea răscoalei, fiind mulţi condamnaţi şi închişi la ani grei de temniţă. Prefectura a avut un informator, în persoana jandarmului rural travestit în student, Gheorghe Găman, care a furnizat date precise din aproape toate satele în care se înregistrau mişcări revendicative. Raportul său arată că întinderea răscoalei a fost mică. Prefectura a raportat la Bucureşti că două elemente mai serioase puteau fi reţinute: Unu — majoritatea ţăranilor a înţeles repede că rezolvarea problemelor lor nu constă în obţinerea de păniînt, ci în uşurarea de către stat a sistemului arenzilor; Doi — principala sursă de instigare a fost ziarul Adevărul, „care de multe ori dă ştiri senzaţionale: «Refuz de a eşi la munca cîmpului. Ridicarea recoltei cu forţa. Conflicte între proprietari, arendaşi şi ţărani etc.»". 62

Scena celebrului tablou al lui Octav Băncilă — 1907, localizată după una din variante în judeţul Vaslui, este o altă farsă, provenită din faptul banal că pictorul era fratele Sofiei Nădejde, soţia agitatorului socialist loan Nădejde, destitui din învâţămînţ pentru că fâcea propagandă marxistă în rîndul elevilor de şcoală primară. Tabloul, plin de erori de compoziţie (de exemplu, ţăranul din prim plan fuge speriat în direcţia de unde vin gloanţele), a constituit mult timp un obiect de propagandă comunistă, cele mai reuşite portrete ale lui Octav Bâncilă, reprezentîndu-i pe rege, pe generalii şi mitropoliţii ţării, fiind cenzurate publicului. Judeţul Fălciu (cu capitala la Huşi). Pe fondul informaţiilor exagerate şi incitatoare ale unor ziare locale, în judeţul Fălciu pătrunde un grup de instigatori din judeţul Vaslui, care provoacă devastarea casei arendaşului Ludwig Beer din comuna Olteneşti, a prăvăliilor evreilor din comuna Corni, pentru a încerca apoi, împreuna cu ţăranii din comuna limitrofă Tătărani, atacarea oraşului de reşedinţă. Cei aproximativ 400 de răsculaţi „au persistat în hotărîrea lor de a pătrunde în oraş şi devasta magaziile evreilor. [...] Răsculaţii începînd a lovi trupa, s-a tras cîteva cartuşe de război, în urma cărora a căzut unul mort şi cinci au fost răniţi". Erori hilare ale celebrului tablou 1907 de Octav Bâncilă. Răsculatul din planul doi cade împuşcat din faţă. Judeţul Tecuci. Incidentele au fost minore, dar este de semnalat că răspîndirea răscoalei din Moldova în sud s-a făcut pe traseul judeţelor apropiate de Prut, la graniţa cu Rusia, în comuna Călmăţui a fost devastată prăvălia evreului Berlă Chan, iar devastarea casei proprietarului Nicoleanu din Adjud (au spart geamurile şi au golit pivniţa de vinuri) a aparţinut „ungurilor-ceangăi" din comuna Ploscuţeni. Judeţul Neamţ, în acest judeţ densitatea populaţiei evreieşti era foarte mare, fapt care a contat şi în intensitatea răscoalei. Comuna Blăgeşti a fost atacată de „săteni înarmaţi cu revolvere şi puşti, sunt morţi din partea sătenilor 4, (răniţi, n.a.) 6 prin gloanţele soldaţilor"167, apoi la Rosnov şi la Zeneşti au fost devastate prăvăliile evreilor. La Buhuşi „au dat foc tîrgului şi devastînd chiar Oficiul poştal", după care ţăranii s-au liniştit şi au întocmit o petiţie către primul-ministru, cerînd satisfacerea cererilor lor de pămînt ,ca şi fraţii noştri din judeţele Dorohoi şi Botoşani". Pentru a ne face o imagine asupra mentalităţilor care au mişcat ţăranii răsculaţi ~ şi precizez că niciodată ţăranii răsculaţi în 1907 nu au reprezentat majoritatea într-un sat —, dar şi pentru a reflecta asupra unei realităţi economico-sociale pe care statul nu a reuşit să o gestioneze, vom reproduce o petiţie adresată ministrului de interne: „Subsemnaţii, locuitorii din comuna Hangu, judeţul Neamţ, vinim la D-stră a ne tîngui următoarele, că în această comună s-au pripăşit a mulţime de evrei, aşa că este o întreagă Palestina. Nici nu le putem a le şti numărul. Am rămas ca nimiciţi pentru dînşii şi ne speculează în toate modurile încît suntem în stare să ne părăsim domiciliul de răul lor. Am ajuns la aşa hausi că stăm cu pălăriile în mînă înaintea lor. [...] De aceea, vă rugăm să binevoiţi a da ordin ca în termen de 15 zile să deşarte satele spurcaţii israeliţi, căci la caz contrar vom fi siliţi ai nimici pentru gheşefturile lor, aşteptînd ordinul D-stră"168. Judeţul Bacău. Agitaţii minore, influenţate de ştirile venite din judeţele limitrofe. Judeţul Roman. S-au revoltat ţăranii din satele Muncel, Rachiteni, Scheia, Tămăşeni, Bahna, Broşteni, Oşeleni, Mirceşti, Branişteni, Trifeşti, Doljeşti şi Hociungi pentru învoielile agricole. Evenimentul sîngeros s-a petrecut în satul B aceşti, unde, într-o ciocnire cu răsculaţii veniţi din alte localităţi, trupele au omorît patru şi au rănit cinci ţărani. După acest incident, ţăranii din Băceşti s-au organizat în gardă civilă şi şi-au apărat singuri satul169. La Trifeşti un evreu s-a apărat cu pistolul, rănind patru atacatori. Tot în această localitate a fost cercetat cazul unui răsculat ucis, pe nume loan Marinciuc, străin de sat, asupra căruia s-a găsit o căciula pe fundul căreia era cusută „o imitaţie de Edelweiss", semn distinctiv întîlnit şi la alţi răsculaţi. Aceste semne de recunoaştere au fost distribuite instigatorilor care se deplasau din sat în sat şi dintr-un judeţ în altul. Dar cel mai interesant caz din acest judeţ s-a produs la Mirceşti, unde ţăranii au devastat casa poetului naţional Vasile Alecsandri, obligînd-o apoi pe văduva acestuia să semneze un nou contract agricol. Cercetarea judecătorească a stabilit că motivaţia iniţială a fost aceea că Vasile Alecsandri fusese evreu. Ziarele au descris un „masacru" în satul Păuceşti făcut de maiorul Gorschi, în care au murit mulţi ţărani şi soldaţi. La 12 martie, colonelul Popovici, comandantul subsectorului Roman, raporta la Iaşi: „Ştirile de prin jurnale sunt exagerate şi chiar absurde. Nu numai ca nici un soldat nu a fost omorît, dar chiar nu au fost atinşi măcar. Maiorul Gorschi n-a omorît şi nu a rănit pe nimeni, pentru faptul că n-a tras nici un foc, fiind întrebuinţat pe lîngă subsemnatul la palatul Comandamentului Diviziei"170. Judeţul Putna (cu capitala la Focşani). Centrul răscoalei a fost jn Panciu, unde au fost devastate „casele bogătaşilor şi neguţătorilor evrei, iar un evreu, trăgînd un foc, a împuşcat un ţăran — mort". Din Focşani, prefectul Aguletti transmitea cu disperare la Bucureşti: „în chestiunea mişcărilor ţărărneşti (îmi) permit o propunere: ziarele

63

răspîndesc enorm spiritul (de) răscoală, publicînd ştiri din zvon fanteziste, exagerate, în orice caz aţîţătoare. Ţăranii citesc (cu) lăcomie ziarele şi imită"171. Judeţul Tutova (cu capitala la Bîrlad). Agitaţii minore, tot cu caracter antisemit. Ele au fost provocate de publicaţiile Vocea Tutovei şi Ţipătul. La l aprilie 1907, prefectul judeţului cerea desfacerea corespondenţei acestor ziare. „Am motive a crede că acest ziar (Ţipătul, n.a.) aparţine unei întregi organizări oculte". Cercetarea documentelor militare, a rapoartelor subunităţilor implicate în potolirea răscoalei din Moldova, conduce la cîteva constatări cu regim tipologic. A existat mai întîi o revoltă spontană în cîteva sate. Vestea s-a răspîndit şi a agitat alte cîteva sate, cu aceeaşi temă de revendicare: învoielile agricole şi gonirea evreilor, în comuna Bereşti, de exemplu, comandantul formaţiunii militare a găsit în 4 martie un număr de aproximativ 400 de ţărani, care cereau „să li se dea pămînt şi a face ceva pentru a fi scăpaţi de evreii din comună care-i jefuiesc într-un mod tembel"173. Cerîn-du-li-se să se retragă la casele lor, ţăranii au făcut-o fără cel mai mic incident, în general, după primele 3—4 zile de revoltă, în Moldova s-a instalat o perioadă de acalmie de alte 3—4 zile, după care a început să acţioneze instigarea calificată. Şi din acest moment, incidentele au avut o dezvoltare tipică: incitări la revoltă din partea unor străini, sub acoperirea aducerii veştilor despre răscoalele din alte localităţi şi a minciunii că au avut succes, zgomot, cîrciumile puse la dispoziţie pentru băutură (aici a existat o complicitate foarte dubioasă a unor cîrciumari evrei), atacarea proprietăţilor, atacarea forţelor de ordine şi, normal, represiunea. Să luăm un caz prezentat mai sus — satul Blăgeşti, judeţul Neamţ — care poate fi exponenţial atunci cînd aflăm în ce condiţii au murit cei cinci ţărani, în ziua de 7 martie, în timp ce în sat se afla în repaos pe uliţa principală o companie militară, din ambele direcţii au apărut simultan două grupuri de răsculaţi, făcînd un zgomot foarte mare „cu trîmbiţe şi chiote", pentru a angaja şi alţi ţărani în răscoală. Comandantul companiei şi-a poziţionat cele două plutoane, fiecare cu faţa la atacatori şi, la ordinul procurorului aflat acolo, a somat la 200 de metri. Răsculaţii nu au arătat nici o ezitare, elemente active din mijlocul lor strigîndu-le că soldaţii au gloanţe oarbe. Acest lucru era în parte adevărat, comandantul împărţindu-şi muniţia în mod selectiv — o parte cu cartuşe oarbe, alta cu cartuşe de război. Să urmărim în continuare raportul comandantului: „Procurorul face somaţiune la 100 de metri, la care ei răspund cu focuri de revolvere şi svîrlituri de ciomege, înaintînd către trupe. Am tras două salve de focuri oarbe, însă fără nici un efect moral. Am dat atacul cu baioneta (ordinul de punere a baionetei la armă, n.a.), însă oamenii continuau a asvîrli cu ciomege şi a trage focuri de revolvere, pistoale şi puşti, rupînd garduri, asvîrlind cu scînduri şi rănind uşor trei soldaţi la cap. Am ordonat foc la cei şapte oameni din semi-plutonul I, care aveau cartuşe de război. La primul foc tras, cad cinci ţărani morţi. La vederea sîngelui, populaţia înverşunată, care era în număr de 700 de oameni, au luat-o la fugă spre pădure, astfel că în 10 minute nu s-a mai văzut nici un picior de om"174. Desfăşurarea acestui incident, chiar în cele mai mici detalii, se regăseşte în aproape toate rapoartele subunităţilor aflate uneori la distanţe imense una de alta, în judeţe diferite. Tipologia lor este dată de principiul troţkist al hărţuielii aplicat de bolşevici în lupta lor politică din Rusia, care se sprijinea pe incitarea la revoltă a unui grup protestatar autentic, pus de instigatori să producă cît mai mult zgomot pentru a cultiva curajul şi aderenţa altor nemulţumiţi, pe sfidarea autorităţii, astfel încît să sporească îndrăzneala grupului (la care se asociază de multe ori stimulentul alcoolic) şi pe atacul direct asupra soldaţilor. Această ultimă secvenţă are menirea de a testa hotărîrea acestora de a se supune ordinelor şi, mai ales, de a trage, în cazul unei şovăieli, obiectul atacului este capturarea armelor, înarmaţi cu acestea, grupul insurgent porneşte mai departe, căutînd să-şi sporească numărul şi să captureze alte arme. Cînd ajungea la periferia oraşului — localitate care se presupune că este mai bine apărată şi oferă avantajul obstacolelor urbane —, grupul răsculat este deja întărit psihic de victorii, numeros şi bine înarmat. Acolo, trebuia să facă joncţiunea cu muncitorii din oraş, care asigurau prinderea trupelor între două focuri. Această tactică aplicată de Trotski în Rusia, a fost identificată cu o anumită întîrziere de conducerea statului român. Pe vremea aceea, foarte puţini din România ştiau cine e Troţki. Contracararea acestei tactici presupunea o serie de manevre, care trebuiau să fie tot de nivel tactic (adică local), dacă fenomenul este surprins la debutul său. Astfel, vom înţelege amănuntul irele-vant, pentru cititorul neavizat, al felului în care şi-a organizat comandatul nostru de companie trupa în satul Blegeşti: a împărţit gloanţe oarbe la soldaţii din linia întîi şi gloanţe de război în linia a doua a plutoanelor. El a putut astfel să testeze, la rîndul său, determinarea răsculaţilor, astfel încît să afle ce fel de inamic se află în faţa sa. A tras prima salvă cu gloanţe oarbe. Dacă răsculaţii ar fi fugit, era clar că se afla în prezenţa unei revolte spontane şi necalificate, poate chiar îndreptăţite de vreun abuz local, care nu depăşea limitele principiului autorităţii. Urma — aşa cum s-a întîmplat în majoritatea satelor moldoveneşti — o „parlamentare" din partea autorităţilor civile, care promiteau, rezolvau problemele sau ameninţau. Dacă răsculaţii îşi continuau atacul, atunci — dincolo de amănuntele incitării şi diversiunii — comandantul înţelegea că se află în faţa unui conflict 64

deschis şi acţiona în consecinţă. Acest comportament exclude dorinţa de a ucide, de a reprima, ura pe ţărani şi toate celelalte minciuni ale propagandei comuniste care au însoţit pînă astăzi imaginea Armatei în Marea Răscoală din 1907. Succesiunea de manevre şi decizii prin care trece un comandant în astfel de situaţii nu este explicată nici astăzi, motiv pentru care nu se înţelege nici faptul că intervenţia brutală din judeţele sudice a fost echivalentul brutalităţii cu care au acţionat răsculaţi, dar mai ales consecinţa unui factor defavorizant: în sud s-a înţeles tîrziu despre ce fel de revoltă este vorba, dîndu-se timp maturizării întregului mecanism al incitării la răscoală într-o acţiune insurecţională menită să dezorganizeze statul. Cînd Averescu şi Brătianu au primit primele dovezi ale amplorii şi organizării acţiunii antistatale, era deja tardiv. Astfel se explică, în primul rînd, decizia de a folosi artileria. Pe toată suprafaţa Moldovei, satele de răzeşi nu s-au răsculat, înregistrîndu-se numeroase cazuri de organizare spontană a apărării satului sub conducerea fruntaşilor, în marea majoritate, răsculaţii au provenit din foştii clăcaşi. Judeţele din Muntenia şi Oltenia au cunoscut un tip de răscoală mult mai complicat decît în Moldova, în sudul ţârii s-a dezvoltat un ansamblu de factori instigatori, compus din difuzarea broşurilor lui Vasile Kogălniceanu, presa socialistă, manifeste multiplicate la poligraf, agenţi provocatori (reţinuţi ulterior în număr mare şi anchetaţi), agenţi străini. Tot în judeţele din sud s-a conturat imaginea unei acţiuni cu caracter politico-social, tema principală fiind distrugerea proprietăţii celor bogaţi, indiferent de originea etnică a proprietarilor. Ca aspect particular, în judeţele din sud s-au produs distrugeri, neînsoţite de cereri privind refacerea tocmelilor agricole, şi numeroase jafuri. Neexistînd trusturile arendăşeşti, iar o bună parte a ţărănimii fiind înstărită, răscoala a distrus proprietăţi numai pentru că erau ale unor oameni cu stare, în unele localităţi, cu totul impropriu ţăranului român, răsculaţii purtau drapele roşii, iar capii acestora erau numiţi „studenţi", pentru a simboliza sprijinul primit de la Bucureşti de studenţimea socialistă. La 16 martie 1907, ministrul de interne Ionel I.C. Brătianu trimitea către toţi prefecţii o Circulară în care afirma: „Din ce în ce apare mai clar în Muntenia că ne găsim în faţa unei organizaţiuni anarhiste, care a organizat distrugerea sistematică, între altele, prefectul de Dolj telegrafiază: Instigatorii din Dolj descoperiţi cu probe scrise. Instrucţia urmează cu energie"175. Pe de altă parte, devastarea proprietăţilor moşierilor români a generat şi o represiune mai violentă din partea forţelor de ordine. Din aceste considerente, evenimentele din Muntenia şi Oltenia se înscriu într-o altă fază a Marii Răscoale din 1907, diferită fundamental, prin motivaţie, de cea din Moldova. Judeţul Vlaşca. în satele din acest judeţ se desfăşurase deja, încă din luna februarie, o campanie de instigare la răscoală prin interpretarea politică a broşurilor lui Vasile Kogălniceanu şi prin manifeste. Prefectul Ion T. Ghica informa la 14 martie: „Instigatorii veniţi din Teleorman, din comunele învecinate cu Vlaşca au intrat în comuna Grosu şi (au) răsculat pe săteni. Au distrus şi dat foc caselor proprietate! şi pătulelor cu producte, distrugînd totul. [...] O dată cu instigatorii teleormăneni intraţi în judeţ prin Grosu, au intrat alţii pe la Bujoru şi, venind la Petroşani împreună cu locuitorii de aici, au distrus şi dat foc proprietăţilor Ştirbey, iar de aici la Găujani şi Arsache, proprietatea Al. Em. Lahovary"176. Amară situaţie pentru politicianul conservator implicat în declanşarea răscoalei din 1888! în sfîrşit, din iniţiativă proprie se răscoală şi ţărani din satele Cacaleţi, Putineiu şi Vieru. în ziua de 13 martie 1907, în comuna Stăneşti, aflată la aprox. 10 km. de Giugiu se petrece un fapt grav: răsculaţii îi omoară pe căpitanul Mareş, rănesc pe locotenentul Niţulescu şi patru soldaţi dintr-o companie de infanterie care nu folosise armamentul din dotare, încercînd să aplaneze conflictul pe cale paşnică. Mai mult, soldaţii ajung să refuze executarea ordinelor, atitudine care permite răsculaţilor să-i atace brutal pe ofiţeri şi pe subofiţeri, măcelărindu-i oribil pe unii dintre ei. Cazul stîrneşte furia comandanţilor militari şi împotriva satelor răsculate se declanşează o represiune extrem de dură. Prin telegrama nr. 280 din 15 martie 1907, prefectul judeţului anunţă folosirea masivă a artileriei şi rezultatul acesteia: „Focul artileriei a avut efect asupra 150 case din Vieru şi vreo 200 case din Stăneşti. Din Vieru şi Hodivoaia sunt numai 6 morţi şi 6 răniţi. Morţi 5 bărbaţi şi o femeie, raniţe 6 femei. Au murit 15 viţe mari şi 22 mici. Trupele de sub comanda colonelului Lambru au operat arestări la Tîrnava de Jos, însă cei din Tîrnava de Sus, opunîndu-se cavaleriei, s-a întrebuinţat artilerie. Oamenii au fugit în casele lor"177. Acţiunea a avut un caracter evident de represalii. Rezultatul intervenţiei militare în forţă a fost multiplu, în primul rînd, i-a îngrozit pe ţărani, care în seara aceleaşi zile s-au prezentat la comandantul militar, denunţîndu-i pe cei 7 autori ai crimei. Au fost judecaţi şi condamnaţi ulterior. Locuitorii comunei Putineiu au cerut clemenţă generalului Crăiniceanu, rugîndu-1 să nu bombardeze casele şi denunţîndu-1 pe instigatorul răscoalei, Mihai Porumbiţă, în al doilea rînd, folosirea artileriei într-un asemenea caz, precum şi realitatea că ţăranii s-au speriat şi n-au mai protestat, au dat comandanţilor din alte judeţe inspiraţia să procedeze la fel, chiar dacă incidentele nu erau la fel de grave, în total, în judeţul Vlaşca au fost 39 de morţi şi 50 de răniţi din rîndul răsculaţilor. Prefectura a luat măsuri 65

pentru ajutorarea cu bani a familiilor acestora. Soldaţii care au refuzat să execute ordinele au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la anii grei de muncă silnică. Tot în Vlaşca a fost locul unde dovezile de instigare calificată au fost cele mai multe şi mai clare. Prin sate a circulat un grup de instigatori de origine bulgară, avînd asupra lor semnele distinctive de recunoaştere Edelweiss şi documente false care ar fi atestat că „au iscălitura a 7 împăraţi şi poruncă de la regină, ca să dea foc la toţi proprietarii şi arendaşii. Că dînşii au fost şi prin Bulgaria, de unde sunt veniţi în ţară de vreo lună de zile şi că au dat foc şi pe acolo". Cîţiva din membri acestui grup, care vorbeau între ei ruseşte şi îşi spuneau „studenţi" de la Bucureşti, au fost prinşi şi anchetaţi, informaţiile fiind confirmate. Radu Rosetti întăreşte şi el veridicitatea informaţiei: „Oamenii călări, în uniforme de fantezie şi cu pieptul acoperit de decoraţii de tinichea sau de hîrtie, mergeau în capul bandelor, îndreptîndu-se spre Bucureşti, devastînd, prădînd, dînd foc şi omorînd"178. Prefectul Ghica a întrebuinţat un informator secret, în persoana căpitanului în rezervă Athanasiu, care a circulat prin toate satele răsculate sub acoperirea de lucrător silvic şi a strîns informaţii. El a confirmat existenţa şi efectele activităţii instigatorilor calificaţi străini — mulţi sub masca tipică a unor comercianţi ambulanţi, găzari, sărari şi jugănari —, dar a atras atenţia şi asupra unui aspect ticălos: proprietarii şi arendaşii, încurajaţi de reacţia violentă a trupelor şi de spaima în care trăiau acum ţăranii, au început să se răzbune, sâ-i umilească şi chiar să-i jefuiască. Atanasiu face şi următoarea precizare: „Administraţie, poliţie rurală, jandarmerie; nimic din toate acestea nu există. Toate sunt pe hîrtie şi în paginile bugetelor"179. în Vlaşca funcţionau 31 de cluburi socialiste. Răscoalele s-au produs în 24 de sate din cele 31 în care se aflau aceste centre, iar conducătorii grupurilor de răsculaţi au fost chiar şefii acestor cluburi180. Judeţul Muscel. Răsculaţii din satele Gorgani şi Călineşti au devastat locuinţele arendaşilor greci Armenopol şi Papastopol, precum şi o mică prăvălie a altui grec, Atanasiu. La ora 2.00 din noaptea de 15 martie, grupul de răzvrătiţi a fost arestat în somn, fiind în stare avansată de ebrietate. S-au strîns informaţii că instigatorii au fost funcţionari locali. Judeţul Teleorman. Cele mai grave incidente s-au produs în oraşul Alexandria. Primarul a informat că „instigatorii care au cutreer-at oraşul cu multe zile înainte, pînă ce a luat foc dezordinele semnalate, sunt Traian Enescu, Anton Vacareanu, Ştefan St. Mandreanu şi Alexii. Oraşul e plin de jale. Dezordinele şi azi continuă, cetăţenii negustori se apără"181. Instigatorii, numiţi în documente „drojdia satelor", au reuşit să-i convingă pe rezerviştii concentraţi în oraş să refuze prezentarea la comisariate şi să devasteze prăvăliile străinilor. Au fost distruse mai multe magazine evreieşti, greceşti şi sinagoga din oraş, apoi raza de acţiune a răsculaţilor s-a extins în tot judeţul. La Turnu Măgurele au fost întîmpinâţi de trupe şi respinşi cu preţul ă trei morţi. La Ulmeni, ţăranii s-au înarmat şi au apărat satul de răsculaţii care incendiaseră proprietăţile din Morleni, Furculeşti, Căldăreasa, Pîrlita. în acest judeţ se înregistrează primele cazuri de distrugere a unor şcoli, altele fiind apărate de învăţători şi părinţi. Pe fondul intervenţiei în forţă a trupelor, primarii şi proprietarii au întocmit lungi liste cu participanţii la răscoală, profitînd de ocazie pentru a se răzbuna, inclusiv pe nevinovaţi. Prefectul, gen. larca, s-a văzut nevoit să-i scrie primului-ministru Ionel I.C. Brătiănu: „Patimile şi urile personale au început să se manifesteze cu tărie, ori Dvoastră (şi eu) nu putem fi organul de satisfacere a acestor uri şi patimi personale". La 19 martie, Brătiânu răspundea: „Guvernul, nici nu vrea, nici nu poate să considere starea de asediu ca o situaţiune normală sau de lungă durată, şi proprietarii trebuie să profite de prezenţa trupelor pentru a stabili între ei şi ţărani condiţiuni de viaţă pacinică şi amicală". Din oraşul Zimnicea a fost bine documentat cazul instigatorului bulgar Parlivie, care fusese identificat în Bucureşti la 9 martie 1907 de martori oculari, ocazie cu care a primit instrucţiuni de la „societatea care presupun că a existat şi că a organizat devastările"182 — cum era avizată Prefectura de către informatorul Dimitrie C. Marco. Parvilie — care era proprietarul unei firme locale —, a făcut propagandă pentru răscoală şi a instigat ţăranii din satele apropiate, prezentîndu-le şi o petiţie în care cerea să i se dea toate moşiile din jurul Zimnicei, dar şi vot universal pentru toţi Muncitorii şi ţăranii. Dimitrie C. Marco consemnează: „Din această petiţiune a lui Parlivie reese clar că el era bine instruit asupra lucrurilor ce cerea, instruire ce nu o putea face din capul lui, ci-i venea de la capii mai mari ai mişcărilor"183. Judeţul Buzău. Prefectul Anton Bardescu informa la 12 martie: „Astăzi, o ceată de rezervişti şi concediaţi, împreună cu băieţi de prăvălie şi mahalagii constituiţi în două grupuri de cîte 250 oameni, au produs dezordine în oraşul Buzău, spărgînd geamurile de la cîteva magazine israelite. De asemenea, un grup de vreo 150 ţărani din comuna Scurteşti s-au prezentat la mine acasă, cerînd stabilirea învoielilor, avînd o atitudine ameninţătoare". S-au 66

operat 20 de arestări, în satul Baba Ana, ţăranii s-au răsculat după ce au citit în ziare despre succesele răsculaţilor din Moldova. A doua zi, Buzăul este atacat din nou, dar unităţile forţelor de ordine ripostează, lăsînd în urmă nouă morţi şi 5 răniţi, în comuna Odăile, răsculaţii au refuzat să se retragă din faţa trupelor sosite pentru a opri devastarea conacului moşiei lui Haralambie Ralescu. După somaţiile legale, Armata a deschis foc de artilerie, rănind 2 răsculaţi şi permiţînd arestarea a 25 dintre ei. Judeţul Prahova, în acest judeţ important s-a încercat o mişcare combinată: răscoală la ţărani şi greve la muncitori. Au fost prinşi numeroşi instigatori veniţi, de regulă, din Bucureşti, identificaţi ca socialişti sau ruşi. Au fost lipite manifeste, iar la Fabrica Klein a fost organizată o grevă. Instigatorii, un rus din Tulcea şi 77 de foşti marinari de pe vasul Potemkin, au fost arestaţi, mişcarea eşuînd datorită intervenţiei energice a Armatei. Primarul comunei Fulga împreună cu dirigintele şcolii au supus unei analize grafologice manifestele lipite în această localitate, rezultatul fiind acela că nu fuseseră scris de nici un cetăţean din comună. Cercetarea Parchetului a descoperit că erau trase la poligraf într-o tipografie în care se tipăreau ziarele socialiste. Presa germană, exponentă a intereselor economice din zona petrolieră, va insista în această perioadă pe informaţiile despre mişcările socialiste din Prahova. Ea va sublinia implicarea rusească, pentru a ilustra dedesubturile politice ale răscoalei. Judeţul Ilfov. S-a semnalat o stare de tensiune, dar nu mai mult. Armata a ocupat principalele căi de acces în capitală şi au fost puse sub pază zonele de captare a apei potabile din apropiere. Tentativele unor grupuri de ţigani de a jefui au fost oprite din timp. Judeţul Brăila. Deja, în a doua jumătate a lunii martie, autorităţile au început să acţioneze mult mai organizat şi să comunice mai bine cu teritoriul. La Galaţi a fost capturat un transport de manifeste în care „tovarăşii ţărani" erau asiguraţi că „duşmanii lor nu sunt acei evrei împilaţi, batjocoriţi şi nevoiaşi ca şi dînşii, ci duşmanii sunt proprietarii, arendaşii, autorităţile acestei ţări, de la ispravnici şi pînă la miniştri". Manifestele erau editate de cercul socialist „România Muncitoare" în tipografia „Moldova", după ce tiporafiile din Brăila refuzaseră să le imprime. Singurul incident serios s-a produs în satul Surdila Greci, unde un grup de răsculaţi venit din judeţul Rîmnicul Sărat a atacat Primăria, 1-a bătut pe primar, apoi a devastat casa arendaşului. Ţăranii din judeţul Brăila sau limitat la cereri, petiţii şi proteste. Judeţul Argeş. La Serboeni au fost prinşi trei studenţi (sau instigatori deghizaţi în studenţi) care făceau propagandă socialistă şi împărţeau manifeste. Au fost arestaţi. Un grup de ţărani, incitaţi de agitatorii respectivi, a devastat casa arendaşului Protopopa. Refuzînd să se retragă în urma somaţiilor, trupele au deschis foc omorînd doi oameni şi rănind cinci, în comuna Launele de Sus, la instigarea unor indivizi veniţi din judeţul Olt, un grup de răsculaţi s-a îndreptat spre casa arendaşului pentru a o devasta. Prefectul judeţului Argeş, Trifonescu, transmitea la 17 martie, telegrama cu nr. 2493: „Cînd armata trimeasă din Danicei a sosit în Launele de Sus, răzvrătiţii se apropiaseră de sat în număr de vreo 200, ţipînd în mod îngrozitor şi avînd în fruntea lor pe un om care suna din goarnă şi pe unul cu un steag roşu şi trăgînd focuri de puşcă spre armată"184. Detaşamentul de infanterie implicat a deschis focul, omorînd 3 răsculaţi, rănind 5 şi arestînd apoi 31. Judeţul Dîmboviţa, în prima zi a lunii martie, şeful Oficiului telefonic din Titu a comuncat prefecturii că „au venit doi indivizi călări dinspre Corbii mari, îmbrăcaţi în costume mitocăneşti, spunînd că sunt studenţi şi au trecut prin Corbu, Odobeşti, Sălcuţa, împărţind manifeste prin toate părţile în numele M.S. Regina, spunînd că regele este mort, că armata nu va trage în ei şi ca să devasteze totul"185, în 3 martie era semnalată răspîndirea ca manifest a poeziei lui George Coşbuc Noi vrem pămînt. în comuna Răzvad au fost semnalaţi instigatori veniţi din judeţul Teleorman, care au atacat trupele cantonate în localitate. Ca urmare a ripostei, au murit 11 răsculaţi şi au fost internaţi în Spitalul judeţean 5. La Blăjeşti, un cătun al comunei Văcăreşti, ţăranii localnici s-au înarmat şi şi-au apărat singuri avutul. Curînd s-a constatat că ţinta principală a atacului era oraşul Alexandria, care fiind apărat cu artileria, nu a putut fi devastat, în schimb, răsculaţii au intrat în satul Scurtu, care era apărat de ţărani moşneni, omorînd pe unii dintre ei şi incendiindu-le casele. De aici, răsculaţii, al căror număr era estimat la peste 2 000 (!), au atacat localitatea Glavacioc. Cu această ocazie s-a constatat că era vorba de o grupare bine organizată, care trimitea cercetaşi călări înainte şi se deplasa cu un număr de căruţe aduse din judeţul Olt. După intervenţia trupelor militare, primarul din Găeşti avea să transmită: „Numărul morţilor şi răniţilor răzvrătiţilor trece de 200—300, considerînd numărul focurilor date de cei 300 soldaţi şi aspectul cîmpului de luptă cercetat a doua zi, care părea o nemărginită măcelărie"186. Informaţia nu s-a confirmat în dimensiunile ei exagerate. Un grup de aproximativ 300 de răsculaţi risipiţi la Glavacioc a atacat satul Preajba, „lâsînd pe cîmpul de jale 6 morţi, iar răniţii i-au luat cu dînşii".

67

Judeţul Olt. Un grup mare de răsculaţi proveniţi din Teleorman transformă în ruine şi cenuşă proprietatea arendaşului Paulopulo din Şerbăneşti, apoi trece prin Crîmpoia, unde îl omoară pe proprietarul Rîmniceanu şi îi aruncă cadavrul în rîul Vedea. Sosit în Crîmpoia pentru a încerca să potolească spiritele, prefectul judeţului, Mănu, este grav rănit la cap şi pe întregul corp. La cei 2000 (!) de teleormăneni se asociază şi aproximativ 1000 (!) de ţărani din Olt, astfel că un număr impresionant de răsculaţi atacă pe rînd satele în drum spre Drăgăneşti Olt, avînd grijă să distrugă sîrmele de telegraf pentru a împiedica posibilităţile de intervenţie ale Armatei. Deşi la Crîmpoia, trupele deschid focul şi omoară 5 răsculaţi, telegramele Prefecturii cer cu insistenţa trimiterea de trupe din alte judeţe, cele din Olt şovăind în faţa mulţimii, în ziua de 13 martie, zi în care la Bucureşti se producea schimbarea guvernului, cetăţenii oraşului Slatina primesc arme şi se organizează o gardă civică menită să apere localitatea. La Comani, răsculaţii sunt surprinşi de trupe în timp ce devastau proprietatea grecului Velisarie Leontopol şi somaţi să se retragă. „Atacînd trupa cu pietre şi ciomege, trupa a făcut uz de arme, omorînd 10 şi rănind 15 dintre cei revoltaţi, după care s-a împrăştiat"187, în cătunul Vîlcele sunt ornorîţi 4. în judeţ se înmulţesc cazurile de proprietari asasinaţi, fapt care determină o reacţie mai energică din partea trupelor, începînd din 17 martie, Armata intervine în forţă şi bombardează satele Păroşi şi Cucuieţi, făcînd 17 morţi şi 3 răniţi, apoi în Crîmpoia şi Şerbaneşti, unde sunt distruse 21 de case, lâsînd în urmă un mort şi un rănit. Distrugerile din judeţ, fiind foarte mari şi asasinatele mai numeroase, la care se adăuga atitudinea şovăielnică a unor comandanţi, au făcut din Olt judeţul cu cele mai grave consecinţe ale evenimentelor din martie 1907. Aici se semnalează numeroase scene de represalii. Ţăranii din Crîmpoia îi denunţă pe capii locali ai răscoalei şi pe autorii agresiunii asupra prefectului Mânu. Transportaţi spre Drăgăneşti, trei dintre ei, identificaţi ca asasini ai proprietarului Rîmniceanu, sunt executaţi în gară. Sub pretextul că mai muţi săteni au încercat să elibereze un convoi de prizonieri din Radomireşti, trupele execută 10 dintre arestaţi. Comunele Crăciunei şi Mihăileşti sunt bombardate, rezultatul fiind comunicat la 19 martie din Slatina: „La comuna Radomireşti s-au tras 2 focuri de tun, rezultatul a fost l mort, 7 case incendiate; la Mihăileştii de Sus s-au tras 4 focuri de tun, rezultatul a fost 5 morţi, 5 case incendiate şi 3 distruse; la Mihăileştii de Jos s-au tras 9 focuri de tun, rezultatul a fost l mort, 7 case incendiate şi 5 distruse"188. La 20 martie, trupele au intervenit în comunele Beciu şi Dudu, unde s-au tras 10 focuri de tun şi au rezultat 8 morţi, 17 case incendiate şi 6 distruse, în general, pentru judeţul Olt s-a folosit în exces artileria, pe considerentul că efectele acesteia vor descuraja răspîndirea răscoalei. Cum Armata a intervenit aici tîrziu, acţiunea a luat mai degrabă aspectul de represalii. Judeţul Rîmnicu-Sărat. Incidentul cel mai important s-a petrecut în apropierea oraşului de reşedinţă, unde un grup de rezervişti chemat Ia concentrare a refuzat să se mai prezinte şi, întorcîndu-se din drum, a început să îndemne ţăranii la răscoală, aşa cum făcuseră fraţii lor din Moldova. Au fost arestaţi în stare avansată de beţie. Judeţele Ialomiţa, Constanţa şi Tulcea au cunoscut agitaţii minore, în ciuda diverselor legende despre Marea Răscoală din 1907, Bărăganul nu a cunoscut efectele instigării la revoltă şi nu a jucat nici un rol în acest tragic eveniment. în Oltenia, situaţia a fost mai dramatică decît oriunde, în primul rînd, provincia avea o tradiţie de luptă îndelungată, ţăranii olteni fiind organizaţi în structuri de autoapărare a satelor încă de pe vremea lui Tudor Vladimirescu, şi o memorie vie a participării, în urmă cu numai 30 de ani, la Războiul de Independenţă. Oltenia a fost şi o culme a paradoxului acestei răscoale, deoarece era şi cea mai bogată regiune din punct de vedere agricol, dar şi beneficiara celor mai importante investiţii tehnologice ca urmare a cîştigurilor mari obţinute din exportul de cereale pe Dunăre. Oltenia era un important bazin electoral, din care foarte mulţi proprietari îşi asigurau mandatele de senatori şi deputaţi. Aşa se face că asasinarea primilor proprietari în zona nucleului iniţial al răscoalei, pe linia principalului traseu comercial Craiova — Segarcea — Bechet, a generat şi o reacţie mai dură din partea autorităţilor. Judeţul Dolj. Cel mai violent s-au răsculat ţăranii din Horezu-Poe-nari, Gîngiova şi Valea Stanciului, omorînd pe proprietarii şi arendaşii acestor moşii. La Gîngiova s-au înregistrat scene de cruzime (arderea cadavrelor sau tăierea în bucăţi), în Moţăţei, răsculaţii au omorît pe arendaş şi membri ai familiei lui. La intervenţia trupelor, s-a încins o luptă de aproape o oră şi jumătate, din care, deşi soldaţii au lăsat 9 morţi în urmă, au fost nevoiţi să se retragă. Revenind cu efective sporite, intervenţia militară a produs un total de 25 de morţi, la care s-au adăugat încă 5 executaţi sub pretextul tentativei de fugă de sub excortă. Dacă informaţia conform căreia un căpitan a fost omorît în această ciocnire era reală, atunci violenţa ripostei trebuie legată de acest fapt. Ziarul Universul a anunţat „un groasnic măcel" de 40 pînă la 50 de morţi în Moţăţei şi mai mulţi militari răniţi. La Băileşti, atacul a fost produs de populaţia bulgărească din împrejurimi, care, nereuşind să pătrundă, s-a baricadat şi a supus comuna unui asediu. 68

Trupele au folosit artileria, omorînd 42 de răsculaţi, rănind peste 100 şi operînd numeroase arestări, în timpul transportării arestaţilor, 4 sau 5 dintre ei au fost executaţi în satul Urzicuţa, în zona comunei Pieleşti s-au înregistrat 12 morţi şi 14 răniţi, iar la Mîrşani 7 morţi şi 10 răniţi. Armata a avut un ofiţer ei 5 soldaţi răniţi. Prefectul Doljului, Ion Mitescu, comunica miniştrilor de Interne şi de Război prin telegrama nr. 4172 din17 martie: „Mai mulţi capi răzvrătitori, parte voind să fugă de sub escortă şi unii prinşi devastînd, au fost împuşcaţi de soldaţi şi anume la comunele Rojiştea — 30 morţi, Foişoru — l împuşcat, Almajiu —6 împuşcaţi, Coţofeni din Dos — 10 morţi, Galicea Mare — l mort şi 15 — 20 răniţi, Salcia — 12 morţi şi (nr.) răniţi necunoscut, Grindeni - 8 morţi, Locusteni — 8 morţi, Căciuleşti — l mort"189. A doua zi, prefectul comunica prin telegrama nr. 4236: „Focarele serioase de răzvrătire, de unde bandele operau şi în satele vecine, au legitimat represiunea mai aspră. Astfel, s-au tras obuze în comuna Pleşiţa, unde rezultatul a fost 28 de morţi (şi) mai mulţi răniţi, 12 case distruse şi peste 20 în flăcări, în Terpeziţa, distrusă o parte din sat şi 30 de morţi; în Bodăeşti şi Mierea Birnici (sunt) 6 morţi şi 3 răniţi. [...] La Sălcuţa, Varvorul şi Radovan sunt 16 împuşcaţi". Trebuie arătat că generalul Gigurtu, comandantul Diviziei a Il-a, care opera în zonă, era proprietarul conacului din Locusteni, incendiat de răsculaţi. Deşi nu deţinem amănunte asupra intervenţiei trupelor în acest loc, putem presupune că reacţia generalului a fost mult prea motivată — s-au înregistrat 8 morţi. Spre sfîrşitul lunii, au început să fie identificaţi asasinii unora din proprietari. Cei 4 autori ai crimelor din Horezu-Poenari au fost executaţi pe drum. în apropierea localităţii Carcea, au fost executaţi 5 răsculaţi dintr-un convoi de 27, sub pretextul tentativei de fugă de sub escortă. La Corlatele au fost împuşcaţi 3 capi ai răscoalei, iar în comuna Argentoaia alţi 7, sub aceeaşi motivaţie. La intervenţia energică a ministrului de interne Ionel I.C. Brătianu, prefectul judeţului Dolj răspundea prin telegrama nr. 4420 din 3 aprilie 1907: „Ca răspuns notei telegrafice Nr. 905, am onoare a vă răspunde că: Am dat în unire cu generalul Gigurtu cele mai severe ordine să înceteze orice represalii, să se înfrîneze orice răzbunări. [...] escortele să fie îndestule de numeroase pentru ca arestaţii să nu mai încerce să fugă şi să nu fie împuşcaţi. Dnul general Gigurtu a recomandat ca forţa armată să secundeze autorităţile civile şi să nu mai preceadă singură la anchetare şi arestare"190, în faţa valului de represalii necontrolate, generalul Gigurtu ordonă retragerea muniţiei de război de la trupe, dar confruntat cu noi focare de răscoală a fost nevoit să revoce ordinul. Se cunoaşte cazul căpitanului Şomănescu din Regimentul 26 Rovine Craiova, trimis în judecată pentru că în ziua de 16 martie 1907 a reţinut un grup de răsculaţi din satul Valuta de Sus, pe care i-a legat la ochi şi de mîini, după care i-a executat, supravieţuind doar răsculatul Ilie Gligorescu, rănit şi internat în spitalul judeţean Negoeşti. Un alt ofiţer, sublocotenentul Petru Zamfir din Regimentul 18 Gorj, a fost anchetat şi găsit nevinovat. Constatîndu-se că denunţul a fost fals şi a urmărit interese personale, primarul şi învăţătorul din comuna Salcia au fost sancţionaţi. Se mai cunoaşte cazul locotenentului Cernătescu, comandantul companiei de jandarmi Dolj, acuzat că a împuşcat un soldat din Regimentul 9, care a refuzat să execute ordinele. Cîteva cazuri similare cu acesta s-au înregistrat şi în alte judeţe. Judeţul Gorj. în acest judeţ situaţia a debutat cu o nesiguranţă cvasitotală asupra loialităţii trupelor, din cauza rezerviştilor, motiv pentru care au fost cerute unităţi din alte judeţe. Mai multe tentative de răscoala au fost oprite chiar de ţărani, în comuna Pegeni, „sătenii înarmaţi au luptat şi respins peste limitele judeţului pe devastatorii care veneau din Dolj". Agitaţii fără consecinţe grave s-au petrecut în comunele Hurezanii de Sus, Băceşti, Novaci, Cernădia, Băleşti, Bobu, Scorţa, Bibeşti, Valea lui Cîine, Aninoasa, Turceni şi Tismana pe fondul revendicărilor legate de tocmelile agricole. Judeţul Roman aţi. Aici a fost înregistrată o întreagă problema conflictuală între preoţi, mulţi dintre aceştia, pe fondul unei slabe administraţii episcopale, încercînd să folosească prilejul răscoalei pentru a se răzbună pe colegi de-ai lor sau pe proprietarii care îi protejau. Tema principală a instigării a fost aceea că „cine nu se răscoală, nu ia pămînt". Prefectul Şuculescu raportează: „Mişcarea a început în ziua de 12 corent în comunele Popanzăleşti şi Golfinu prin distrugerea şi devastarea proprietarilor şi arendaşilor din comună. Continuă în ziua de 13 cu mai mare furie, începînd şi incendierea acaretelor şi productelor din magazii. Armata trimisă împreună cu procurorul reprimă mişcarea prin focuri, omorînd şi rănind mai mulţi răzvrătiţi", în comuna Dobrunu, căpitanul Bilciurescu din jandarmerie prinde 20 de răsculaţi, executînd 2 sub pretext că au încercat să fugă de sub escortă. La Basgarai au fost 6 morţi în timpul luptelor, iar la Baldovineşti-Cîmpeni s-au înregistrat 11 morţi. Judeţul Vîlcea. Este de reţinut declaraţia ţăranului Naie Cărămidă, delegatul sfatului sătesc Portăreşti: „Cînd am ajuns în Gropşani, am văzut o ceată de vreo 500 — 600 oameni şi băieţi înarmaţi cu ciomege şi bîte, care veneau de la deal şi treceau la vale spre satul Mardale, făcînd gură mare. Eu am rămas mai în urmă şi din acei 69

ameni au venit la mine vreo 3—4 inşi şi au început a mă îmbrînci ca să merg şi eu cu ei, după cîrmacii lor, care ziceau că sunt studenţi şi care se găsesc înaintea mulţimei cu steaguri roşii. M-am uitat şi eu (şi) am văzut în capul oamenilor mai mulţi inşi cu batiste roşii în ciomege ridicate în sus, făcînd gură mare de nu înţelegeam ce zic"191. Răsculaţii din Laloşul, incitaţi de un grup venit din judeţele Gorj şi Romanaţi, au incendiat conacul Ştirbey. Atacuri asupra conacelor, fără a se înregistra revendicări, se produc în mai multe sate. în satul Pojogi, un răsculat care a încercat să lovească un sergent a fost împuşcat. Pe moşia mănăstirii Horezu au fost agitaţii generate de atribuirea unor părţi din pămînturi ţăranilor din alte localităţi. Judeţul Mehedinţi. Răsculaţii din satele Gemeni, Vraţa, Botoşeşti, Bălăcită, Izvoarele, Tîmna, Corcova, Podu Grosului şi Dobra au distrus conacele şi magaziile cu cereale. Nu s-au înregistrat revendicări, ci numai distrugeri sistematice. Unităţile Regimentelor 5 Roşiori şi 17 infanterie cu o baterie de artilerie a restabilit ordinea, cu preţul unui număr neprecizat de morţi şi răniţi. Totuşi se înregistrează 25 de morţi în satul Butleşti şi 4 morţi în satul Pătule, 5 morţi în Salcea, 7 în Pristol şi 5 case distruse, în Jiana Veche 5 împuşcaţi şi 4 case distruse, la Cioroboreni, după ce conacul a fost ars şi devastat, au fost împuşcaţi 9 răsculaţi şi distruse 12 case, apoi alţi 6 între Isvorelul şi Gvardeniţa. Această localitate a fost identificată ca focar al instigaţiilor; a fost incendiată de Armată, în comuna Oprişani au fost 29 de morţi, iar în Ciarîngu — 12. în gara Tîmna au fost executaţi 5 capi ai răscoalei, între 21 şi 22 martie, bandele de răsculaţi, în mare majoritate veniţi din alte judeţe, s-au refugiat în păduri, unde a început vînarea lor de către forţele de ordine împreună cu sătenii din vecinătate. Generalul Lambrino a raportat 18 morţi ca urmare a acestei acţiuni şi încă 2 răsculaţi pe care i-au omorît în bătaie sătenii din comuna Socu. Alţi 2 capi de revoltă, refuzînd să se predea, au fost împuşcaţi la Cărbuneşti. Cifra finala a morţilor din judeţul Mehedinţi a fost dată de inspectorul serviciului sanitar dr. M.N.N. Săveanu: 94 de morţi şi 62 de răniţi. Şi în acest judeţ s-au înregistrat răzbunări din partea unor primari sau funcţionari, care au întocmit liste cu răsculaţi pe care şi-au pus toţi duşmanii. Justiţia a anchetat caz cu caz şi a eliberat majoritatea celor reţinuţi. De asemenea, s-au înregistrat abuzuri din partea militarilor încartiruiţi prin sate, mai ales din partea ofiţerilor, în sensul unor cereri de hrană exagerate. Şi în acest judeţ s-a constatat răscoala în scop de jaf. Riposta fortelor de ordine La aproape un secol de la acest eveniment dramatic, tema intervenţiei Armatei împotriva ţăranilor rămîne încă un subiect de exploatare politică. De regulă, ţăranii sunt priviţi ca victime nevinovate, iar partidele, miniştrii şi Armata ca nişte vinovaţi de crimă. Ca şi în alte situaţii de proiecţie îndelungată a unei imagini false prin intermediul propagandei constante, opinia asupra comportamentului autorităţilor în timpul Marii Răscoale de 1907 nu va putea fi răsturnată integral. Cetăţeanul român contemporan nu a fost familiarizat cu multe aspecte juridice ale Dreptului constituţional şi nici cu detaliile teoretice ale drepturilor pe care le primesc autorităţile statului în caz de război civil, de exemplu. Sistemul democratic, în afară de o Constituţie adecvată, conţine şi un corp de legi menite a gestiona funcţionarea statului în momentele de suspendare sau de restrîngere a unor libertăţi democratice. Cetăţeanul nu a fost educat juridic şi nu are cum să înţeleagă faptul că o Constituţie democratică este destinată reglementării funcţionării statului şi societăţii pe timp de pace socială şi militară. în vreme de război sau de tulburări civile, statul democratic cade sub incidenţa diferitelor variante (mai blînde, mai mult sau mai puţin mascate) ale aşa-numitei Legi Marţiale, pe care dictaturile o aplică transparent şi fără complicaţii. Astăzi, juriştii şi specialiştii care s-au aplecat asupra acestui subiect nu pot ocoli o realitate bine probată documentar: „Sursele de epocă atestă, neîndoielnic, implicarea socialiştilor de stînga — adepţi ai cuceririi puterii în stat pe cale revoluţionară — în transformarea unui proces social legitim jntr-un grav atentat politic la adresa existenţei statului român. Situaţia era cu atît mai periculoasă cu cît marile puteri vecine (Austro-Ungaria şi Rusia) îşi concentraseră trupele la frontieră şi căutau un pretext politico-diplomatic pentru o intervenţie militară"592. De la 18 martie 1907, Parlamentul a dat Legea pentru declararea stării de asediu prin Decret Regal: Articol unic — în împrejurările grave prin care trecem, pînă la restabilirea ordinei şi liniştei, starea de asediu va putea fi declarată plin decret regal, în cuprinsul legei din 10 decembrie 1864. Conform uzanţelor internaţionale, starea de asediu decretată de şeful statului a produs suspendarea sau restrîngerea unor libertăţi constituţionale. La Art.4, Legea stării de asediu din 1864 trecea integral sau parţial întreaga autoritate civilă în mîinile autorităţii militare şi legitima judecarea delictelor şi crimelor săvîrşite pe timpul stării de asediu de către tribunalele militare. Pe acest temei, în care instituţiile de forţă conduc reprimarea răscoalei şi tot ele judecă, va fi greu de găsit în epocă o altă opinie autorizată. Situaţia juridică în sine a produs marile ei semne de întrebare. De fapt, în momentul în care Justiţia a constatat instigarea calificată a răscoalei — adică făcută 70

în mod organizat şi condusă de forţe cu caracter organizat —, ea s-a găsit în faţa obligaţiei de a pedepsi cîteva sute de agenţi provocatori străini sau trădători de ţară şi a 11 000 de ţărani români arestaţi. Din această situaţie critică, toate cele trei puteri ale statului democratic au ieşit prin acordarea unei doze mari de clemenţă ţăranilor răsculaţi şi inculpaţi şi prin exagerarea rolului instigatorilor în timpul răscoalei. Astfel se face că, din punct de vedere oficial, Marea Răscoală din 1907 a fost clasificată, pînă la instalarea regimului comunist în România, drept un atentat la securitatea naţională a ţării iniţiat de o putere străină. Pentru a judeca însă comportamentul forţelor de ordine în timpul acestui eveniment violent, va trebui să limităm analiza la prevederile legilor timpului. Marea Răscoală din 1907 nu poate fi judecată după legile din anul 2001. Această analiză este importantă deoarece se defineşte în ultimă instanţă ca ilustrare concretă a deficienţelor de import instituţional pe care le-am mai expus în acest studiu. Conform analizei făcute în 1936 de gen. C. Manolache, principalele deficienţe morale ale intervenţiei forţelor de ordine au provenit din faptul că Legea stării de asediu din 1864 fusese introdusă după modelul străin: „Art. l, 3j 4, 5, 6, 7 şi 9 (din 9) sunt traducerea fidela a textelor franceze de la 1849, iar art. 2 şi 8 sunt inspirate din Constituţia franceza de la 1852 şi adaptate la forma noastră politică"193. Produs al conflictului deschis între revoluţie şi contrarevoluţie, corpul constituţional francez legiferat apela la principala forţă de represiune pe care putea conta — Armata. Napoleon al III-lea îi acorda întreaga sa încredere şi aceasta îl sprijinea, pentru că — popular vorbind — îi dădea de lucru: războaie, glorie militară internaţională, statut imperial, în plus, Armata Franţei avea foarte puţine şanse să intervină împotriva unor instigatori străini ai unei alte Mari Puteri, care să fi condus pe teritoriul său nişte acţiuni de aşa mare amploare cum au fost cele din timpul Marii Răscoale din România, înclinaţi să copieze modelul francez, Alexandru loan Cuza şi Mihail Kogălniceanu au emis nişte reglementări inadecvate ţării. Prin efectul loviturii de stat date de ei la 2 mai 1864, legile represiunii -cum sunt de regulă numite — nu au avut beneficiul analizei şi deciziei unui Parlament, ci au exprimat voinţa a doi oameni, părerea lor despre cum ar trebui reglementată starea de asediu, concluzia la care au ajuns, ca nespecialişti, în urma consultării unor avocaţi. Datorită acestor defecte, Carol I, Parlamentul din 1907 şi guvernul au găsit de cuviinţă să completeze Legea stării de asediu cu anumite instrucţiuni, pe care le vom analiza în continuare. Imediat după instalarea noului guvern, ministrul de Război, generalul Alexandru Averescu, a emis Ordinul Circular nr. 6 din 13 martie 1907 care reglementa comportamentul trupelor pe timpul răscoalei. La Art. 5 se prevedea: „îndată ce se semnalează o adunare de ţărani, comandantul merge cu o parte, sau chiar cu toată trupa sa, şi somează pe locuitori să se împăştie. Coloanele mobile vor consista din o secţie de artilerie, escortată de cavalerie. Ele vor fi întrebuinţate în contra bandelor de ţărani care umblă din localitate în localitate, în scopul de a devasta şi jefui". Această prevedere descoperă o împărţire a forţelor în unităţi fixe, destinate asigurării liniştii şi, eventual, intervenţiei în localităţi, şi în unităţi mobile îndreptate împotriva răsculaţilor care se deplasau pentru a provoca răscoala în alte localităţi. Procedurile de deschidere a focului au fost reglementate la Art. 7: „Comandantul va începe somaţiile la distanţe de cel puţin una sută paşi; ele vor fi energice şi la scurte intervale, trecute. După a treia somaţie se va comanda la ochi şi foc. Dacă după prima salvă ţăranii nu se retrag, va urma 0 a doua şi tot asemenea o a treia. Oamenii vor ochi la picioare, pentru a evita ca gloanţele trecînd peste răsculaţi, să lovească în nevinovaţi". La Art. 8 se preciza: „In contra bandelor se va trage la distanţă mare, dacă nu se supun la somaţiunea de a se opri sau dacă opun rezistenţă la avizare. In caz că sunt prea răzvrătite, se va trage chiar fără somaţiune". Aceste ordine corespundeau legilor militare şi poliţieneşti internaţionale. Ele erau un rezumat al Instrucţiunilor asupra întrebuinţare! armatei în caz de turburaţi. — Somaţiuni. — Stare de asediu, emise cu caracter de lege tot la 18 martie 1907. Documentul este lămuritor atît pentru condiţiile legale în care a acţionat, cît şi pentru toate situaţiile în care Armata a deschis focul. La Art. 3, alin. 5, pct. a) se preciza: „Autorităţile civile nu pot face cereri de trupe decît pentru reprimarea desor-dinilor reale şi actuale, iar nu cînd este vorba de măsuri de pre-cauţiune sau pentru a face un serviciu de ordine". Din acest text putem înţelege de ce Ministerul de Război nu a satisfăcut cererile repetate şi insistente, pe alocuri disperate, ale unor autorităţi locale de trimitere a trupelor pentru prevenirea unor tulburări. Prefecţii însă se aflau într-o situaţie paradoxală. Pe de o parte îşi înfiinţau servicii de informaţii, care le dădeau date precise despre pregătirea unei devastări, a unei crime, a unei ridicări în masă a ţăranilor sau despre prezenţa unor agitatori veniţi din alte judeţe, iar pe de altă parte nu aveau cu cine a le preveni. De fapt, aceste forţe trebuiau să fie ale Jandarmeriei săteşti şi, oricum, ale Ministerului de Interne. Dar la acea dată serviciul de ordine şi pază rurală era abia la început şi prost organizat. Această situaţie a generat un alt paradox. Practic, de cîte ori o unitate militară intervenea, acţiunea ei se desfăşura după ce infracţiunile la Legea stării de asediu se petrecuseră, ceea ce a pus trupele în permanenţă în situaţia de a putea deschide focul, în contextul arătat 71

se înscrie cererea gen. Năsturel, comandantul Corpului l Armată, către generalul Gigurtu să ordone „tuturor detaşamentelor, ca, mergînd în localităţile răsculate şi ajungînd poate după consumarea crimei de către răsculaţi, aceasta sa nu împiedice trupa de a ucide pe făptuitori, să nu împiedice de a incendia casele lor"194. La acelaşi articol şi aliniat, dar la pct. (c) posibilităţile de intervenţie erau reglementate astfel: „Acţiunea armatei trebuie sa fie întotdeauna energică şi hotărîtâ. Mijloacele de pus în acţiune vor trebui sa fie corespunzătoare, în fiecare caz în parte, cu gravitatea situaţiunei. Hotărîrea lor este lăsată la tactul şi judecata comandantului trupei, care trebuie necontenit să fie călăuzit, că el este chemat numai să potolească turburarea, nu să pedepsească, şi că tot atît de răspunzător de orice măsură, care nu ar face decît să încurajeze sau să îndîrjească mişcarea, cît şi de mijloacele excesive, acolo unde s-ar putea menţine sau restabili ordinea şi fără ele". Textul ilustra una din problemele cu care forţele militare se confruntă şi astăzi: a lăsa la aprecierea comandantului decizia dacă să intervină sau nu, în funcţie de gravitatea situaţiei, a făcut practic imposibilă reconstituirea exactă a faptelor. De regulă, aceste prevederi au generat obiceiul ca militarii să se orienteze în deciziile lor după tendinţa politica a momentului, după estimarea rezultatului acelui conflict, în cazul analizat de noi, era clar că răscoala va fi înfrîntă şi, în consecinţă, tendinţa comandanţilor a fost să acţioneze în forţă. Numeroasele decoraţii şi ridicări în grad de după răscoală au confirmat aceasta premisa. La Art. 12, alin. 9, se menţionau elementele de instructaj fâcut trupei: „Se va face mai cu seamă teorie asupra datoriilor ce are soldatul în asemenea împrejurări, explicînd oamenilor că în faţa revoltaţilor ei se găsesc ca întocmai în război şi că, dacă ar ezita cîtuşi de puţin a executa ordinele sau comenzile ce se vor da, s-ar face vinovaţi de neascultare în faţa răzvrătiţilor armaţi, crimă prevăzută şi pedepsită foarte aspru de codul de justiţie militară". Aici avem o altă temă sensibilă a condiţiei militarului. Este cazul tipic al stării de asediu, folosită împotriva tulburărilor interne, în care militarul este obligat să-1 considere pe propriul său cetăţean ca inamic, la fel ca inamicul străin întîlnit în război pe front, în caz de neexecutare a ordinului, aşa cum se prevedea în aceeaşi lege, la Art. 21, fapta militarului atrăgea după sine dezarmarea, arestarea, iar în caz de nesupunere, împuşcarea. Situaţia devenea cît se poate de clară în Art. 13, unde se explica: „Misiunea trupelor în acţiunea de pacificare a răscoalelor trebuie să fie privită de aceştia întocmai ca şi o operaţiune de război". Iar la Art. 15, alin. l, se cerea trupelor să dea operaţiunilor „caracterul ofensiv cerut de asemenea împrejurări". La Art. 17 erau prezentate în detaliu procedurile de somaţie, care practic îl protejau pe comandant de orice confuzie: „Somaţiunea 1-a! (a 2-a, a 3-a). în numele legii supuneţi-vă, altfel tragem focuri! Oamenii paşnici să plece!". Practic, în cazul executării acestor somaţii, nu mai exista nici o posibilitate legală de a-1 judeca pe un comandant pentru orice mort sau rănit nevinovat care a fost surprins de gloanţe stînd în preajma răsculaţilor sau căscînd gura. Somaţia are rolul, în întreaga jurisdicţie internaţională, de a permite izolarea cît mai corectă a grupului de răsculaţi, pentru identificarea precisă a acestuia şi executarea grupată sau restrînsă a focului, dîndu-i posibilitatea comandantului săşi selecteze atitudinea (foc cu foc, foc direcţionat, foc de revolver, de armă automată etc.). Cel mai controversat articol, mai ales prin consecinţele sale, a fost cel care reglementa folosirea artileriei. La Art. 19, alin. 2 şi 3 se preciza: „întrebuinţarea tunurilor în potolirea răscoalelor se va face, afară de cazurile de vădită primejdie, numai în urma ordinelor speciale ale Ministerului de Război. Trupele de artilerie vor putea fi folosite în acelaşi fel ca şi cavaleria. De asemenea, numai în urma unui ordin special al Ministerului de Război, comandanţii vor putea distruge locuinţele în care răzvrătitorii se baricadează sau se adăpostesc, rezistînd". Generalii Năsturel şi Gigurtu au avut astfel de ordine de la Averescu, iar în celelalte situaţii probabil că au fost cazuri de abuz, acoperit însă de justificarea existenţei cazurilor de „vădită primejdie", în sfîrşit, pentru a nu mai avea nici un dubiu asupra completei acoperiri legale a intervenţiei Armatei în răscoala din 1907, Art. 23, alin. 2 menţiona: „De la declararea stărei de asediu, puterile autorităţilor civile pentru menţinerea ordinei şi poliţiei, trec în mîinile autorităţilor militare, în total sau în parte". Pentru a se împiedica aprecierea discreţionară a situaţiei din partea ofiţerilor, s-a acceptat între cei doi miniştri de forţă ca aprecierea situaţiei, a gradului de răzvrătire şi a locului unde trebuie intervenit reveneau exclusiv autorităţilor civile, de regulă prefectului sau procurorului. De altfel, pe timpul răscoalei toţi prefecţii s-au deplasat pe cît posibil la faţa locului, unii suportînd şi agresiuni fizice, dar aducînd informaţii preţioase şi calificate asupra evenimentelor. Conform statisticilor finale, cu două sau trei excepţii, cazurile de deschidere a focului au fost controlate sau ordonate direct de procurori. Ministrul de Interne Ionel I.C. Brătianu transmitea tuturor prefecţilor Ordinul Circular nr. 13 223 din 14 martie 1907, în care se punea la dispoziţie şefilor judeţelor un tabel cifrat cu desfăşurarea forţelor: „Din acest tablou veţi vedea că guvernul a stabilit o reţea de putere armată în mod uniform pentru toată ţara, însă proporţional cu suprafaţa judeţelor şi întinderea răzvrătirilor. Succesul restabilirii liniştei depinde însă nu numai de la eventuala intervenire a acestei forţe armate, ci şi de la tactul şi deplina înţelegere care 72

va trebui să domnească între autorităţile civile şi militare". Tot în 14 martie, generalul Averescu trimite telegrama nr. 1692, în care se găseau şi următoarele ordine: „Ofiţerilor le este oprit a parlamenta. Ei vor face numai somaţii legale cînd nu este un agent civil prezent. [...] Comandanţii de sub-zonă, cerînd concursul prefecţilor, vor face să se aducâ la cunoştinţă populaţiei, chiar şi în locurile răzvrătite, că trupa are ordin să tragă cu armele cît şi cu tunurile". Aşa cum am mai arătat, ministrul de interne şi-a informat prefecţii, iar ministrul de război -comandanţii, că răscoala are un caracter organizat şi nu spontan: „Ne găsim înaintea unei organizaţii sistematice anarhiste care cere un plan general militar, pe care trebuie sâ-1 uşurăm cît mai grabnic", în aceste condiţii, după 16 martie, cînd dovezile clare ale instigărilor calificate au început să curgă la ministerele de forţă, iar Ministerul de Justiţie a început judecarea lor, aducînd şi probe, Ionel I.C. Brătianu a ordonat prefecţilor: „Vă atrag încă o dată atenţiunea asupra absolutei necesităţi de a se reprima chiar din primul moment în modul cel mai energic orice bandă care ar comite acte de violenţă sau incendiu". Ordinul se referea, evident, în special la grupurile de instigatori şi răsculaţi în mişcare. La scurt timp după emiterea ordinelor, au apărut unele incompatibilităţi la nivelul prefecturilor, determinate de faptul că pentru fiecare judeţ răsculat ă fost numit şi un comandant militar al judeţului, în unele locuri, cum a fost în judeţul Covurlui, comandanţii militari au ţinut locul prefecţilor în lipsa acestora şi ordinele celor doi nu au concordat. Apoi, unii prefecţi s-au plîns de cazurile în care ofiţerii din teren şi-au depăşit atribuţiile, intervenind cu o violenţă pe care şefii judeţelor nu o considerau necesară. Ionel I.C. Brătianu i-a semnalat generalului Alexandru Averescu aceste situaţii, şi acesta a răspuns prin Adresa nr. 1767 din 18 martie 1907: „Chiar dacă s-ar întîmpla că, pe alocurea, mijloacele întrebuinţate să fie prea energice, nu cred, domnule niinistru, că este momentul a le cerceta". Era evident că Averescu credea în efectul exemplar al intervenţiei în forţă. Mentalitatea este confirmată din Craiova de generalul Gigurtu, care la 18 martie comunica prin telegrama cu nr. 885: „Energia trupelor de ieri şi exemplul de la Bâileşti a oprit a se mai întinde răscoala". Realitatea din teren a confirmat poziţia militarilor. Pe acest fond s-au produs şi excesele şi infracţiunile denunţate de unii oameni politici şi de unele personalităţi culturale. Ion Antonescu, cel care a provocat cele mai multe victime în Moldova, a fost decorat, în astfel de situaţii de criză majoră, un guvern responsabil şi un prim-ministru inteligent trebuie să gestioneze cu tact şi în spiritul legii conflictele de interese între civili şi militari. Aşa cum este cunoscut, una din problemele cele mai dificile ale democraţiei este controlul civil al forţelor armate, avînd în vedere că o Armată nu poate şi nici nu trebuie să fie o structură democratică. Nevoia permanentă a militarilor de a asigura eficienţa acţiunii lor, bazată pe violenţă, se loveşte în multe cazuri de neînţelegerea acestei realităţi. Pentru a ilustra o astfel de dihotomie, vom analiza unul din cazurile de măsură controversată luată în momentul răscoalei. Pentru potolirea violenţelor din comuna Şerbăneşti-Olt, comandanţii au repartizat în zonă pe căpitanul Teodorescu, din Regimentul 2 Călăraşi, pentru motivul strict militar că era familiarizat cu zona, îi cunoştea pe localnici, iar aceştia îl puteau uşor recunoaşte. Din punct de vedere militar, ordinul de trimitere a lui acolo este inatacabil. Numai că Teodorescu era ginerele arendaşului Pelopolas, ale cărui proprietăţi au fost devastate. Conform unei plîngeri a preotului Ion Anghelescu, căpitanul Teodorescu 1-a arestat împreună cu alţi 11 răsculaţi şi i-a supus torturii pentru că „voeşte, după stăruinţa socrului său, să răzbune pe nedrept, ameninţîndu-ne că ne împuşcă"195. Nu cunoaşteam rezultatul anchetei, dar putem observa că acest caz are cel puţin două soluţii: Unu — ofiţerul, cunoscînd bine satul, a reţinut pe cine trebuie, identificînd corect răsculaţii, între care, la fel ca în multe alte locuri, s-au aflat mulţi preoţi xenofobi; Doi profitînd de misiunea sa legală, a căutat într-adevăr să se răzbune. La începutul anului 1912, Nicolae Filipescu va redeschide dosarul complicat al evenimentelor din 1907, iar ziarul Adevărul va pretinde că se află în posesia unor noi dovezi ale unor execuţii sumare în judeţul Olt. Al. Marghiloman va consemna recunoaşterea faptelor de către fostul prefect Anghel şi mărturia unui ofiţer: „La dejun, căpitan M. Negruzzi, care în 1907 a fost de pază în Olt, spune că execuţiile au fost aşa şi că Anghel, prefect, admira tirul artileriei care prindea din fugă populaţia"196. Dincolo de aspectul mai degrabă literar al consemnării, informaţia nu oferă principalele indicii ale cazului, neputîndu-se constitui în probă. Ştim însă că în cele trei judeţe critice, arendaşii, proprietarii şi unii funcţionari au profitat de prezenţa Armatei pentru a ordona represalii şi că au existat, ca întotdeauna, militari dispuşi să le aplice dincolo de litera legii. Mai ştim cu siguranţa că una din acţiunile militarilor era ilegală, execuţiile sumare pe cîmp sau prin gări a unor capi ai răscoalei fiind oprite tîrziu de miniştrii Internelor şi Războiului. Pe de altă parte, nu cunoaştem cîţi dintre aceşti răsculaţi executaţi erau instigatori străini, prinşi în număr mare, şi în ce măsură violenta reacţie internaţională a Rusiei după lichidarea răscoalei nu a fost un reflex al eşecului oamenilor săi. La 29 martie/11 aprilie 1907, regele Carol I, cap al Oştirii, a dat următorul Ordin de zi către armată: 73

Ostaşi, Evenimente grave s-au dezlănţuit asupra noastră, zguduind instituţiile statului pînă în temeliile sale şi punînd în primejdie munca a jumătate de veac. în aceste grele împrejurări, armata a fost chemată să restabilească liniştea turburată. Fără şovăire, ea şi-a îndeplinit datoria şi, în toate unghiurile ţării, ostaşii au răspuns grabnic la apel. în cinci zile oştirea a ajuns la numărul de 140 000 de oameni. Mobilizarea repede şi dizlocarea trupelor cu ordine şi fără întîrziere sunt o puternică chezăşie că armata va fi întotdeauna în stare a face faţă oricărei primejdii ce ar ameninţa statul. Ţara datoreşte oştirii şi atitudinii ei hotărîte, că o mare nenorocire a fost înlăturată şi ordinea în scurtă vreme restabilită. Aţi avut o datorie dureroasă de îndeplinit; dar unde este omor, foc şi jaf, trebuiesc ocrotite cu orice preţ averea cetăţenilor şi buna rînduială. Vă mulţumesc cu inima caldă şi privesc cu dragoste şi nemărginită încredere spre scumpa Mea armată, care s-a arătat la înălţimea chemării sale, ori şi cînd o primejdie a ameninţat fiinţa scumpei Noastre ţări. CAROL197 Un decret ulterior i-a amnistiat pe militarii care, în timpul răscoalei, au refuzat să execute ordinele, să tragă sau au fost surprinşi „trăgînd în vînt" şi primiseră pentru aceste fapte pedepse grele. Activitatea Ministerului de Justitie Procuraturile Generale ale Curţilor de Apel au acţionat încă din timpul răscoalei pentru cercetarea evenimentelor violente, precum şi pentru interogarea arestaţilor. Activitatea procurorilor a urmărit identificarea instigatorilor şi a mijloacelor instigării, a făptuitorilor şi complicilor. Justiţia a stabilit vinovăţia lui Vasile M. Kogălniceanu, arestat de altfel la Giurgiu şi ţinut în domiciliu forţat. La dosarul 22/907 s-au reţinut faptele prevăzute şi pedepsite de Art. 181 Cod Penal, referitoare la conţinutul broşurii împroprietăririle ţărăneşti, unde, la pagina 12 „sunt fraze care tind la răscularea ţăranilor, spre a ucide, incendia şi comite tulburări, în scop de a căpăta mai lesne moşiile proprietarilor"198. S-a constatat că activităţile propagandistice directe ale lui Vasile Kogălniceanu s-au declanşat cu intensitate încă din 1906, mai ales cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie ai lui Carol I, şi ar fi avut drept scop final înfiinţarea unui partid ţărănesc. Astfel, broşurile ar fi părăsit caracterul literar sau ştiinţific protejat de Art. 24 din Constituţie şi au intrat în categoria propagandei politice antistatale. Instrucţia judecătorească a fost însă anevoioasă şi pigmetată cu tentative de încălcare a legilor ţării. Problema de fond a fost aceea că judecătorii intenţionau să nu-1 judece în cauză ordinară, ci în cauză excepţională, dată fiind gravitatea infracţiunii instigate de el. Starea de asediu încetase, iar broşurile sale puteau fi interpretate ca „fapte de propagandă politică constituţională, care nici cînd nu pot fi calificate de provocare la răscoale", în manifestul Către săteni, exista şi precizarea: „Noi nu vrem să facem răscoală, nici turburare printre oameni; de asemenea nu voim să facem pe ţărani a crede că vor putea căpăta dintr-o zi pe alta ceea ce cer"199, care i-a derutat pe judecători. Vasile Kogălniceanu şi-a găsit un susţinător neaşteptat chiar în completul de judecata, în persoana judecătorului-supleant la Tribunalul Vlaşca, Toma Dragu, care a încercat să blocheze procesul pe motive procedurale, clamînd totodată şi poziţia sa de opozant al ingerinţelor politice. Un singur lucru nu şi-a putut închipui în primă fază Ministerul de Justiţie: că Toma Dragu, pus să-1 judece pe Vasile Kogălniceanu, era membru secret al... Partidului Ţărănesc iniţiat de inculpat, în momentul în care a simţit că ancheta asupra organizaţiei ilegale se apropie de el, Toma Dragu — de altfel, un foarte bun criminalist — a demisionat din magistratură şi a devenit avocatul lui Vasile Kogălniceanu. Amnistia faptelor 1-a scos din închisoarea Văcăreşti, iar Dragu s-a refugiat în Franţa. De acolo a scris o broşură foarte dubioasă despre procesul la care participase şi nu s-a mai sfiit să-şi demaşte acţiunile: „Şi ce uşor le-ar fi fost — dacă ar fi crezut un moment în vinovăţia noastră — să ne excepteze pe noi, instigatorii principali, din actul amnistiei, alăturea de învăţători, preoţi şi funcţionări"200. Problemă care îl durea cel mai mult era eşuarea proiectului de partid ţărănesc, a cărui constituire în secret rămîne şi astăzi un mister, atît timp cît actele sale publice ţineau de drepturile constituţionale! Faptul că PNL a preluat problema învoielilor agricole şi a legiferat o îmbunătăţire ă situaţiei ţăranilor a produs nu numai un val de ură din partea marxiştilor, dar i-a lăsat şi fără obiectul instigării. Toma Dragu ă revenit în ţară, s-a înscris în partidul socialist. Reluîndu-şi activităţile antistatale, a primit o condamnare de 15 zile pentru instigare la

74

nesupunere a ostaşilor în timpul Războiului balcanic, în perioada 1919-1920 a fost liderul Partidului Socialist şi om de legătură al acestui partid cu Elena Lupescu. Nu am insistat întîmplător pe acest caz, deoarece el s-a aflat la originea proiectului de modificare a Constituţiei din 1866, care se va finaliza abia în 1923, printr-o nouă Constituţie. Fiind scrisă de ziariştii revoluţionari C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada, Constituţia din 1866 conţinea libertăţi de expresie care permiteau inclusiv activităţile anarhice şi antinaţionale, duse mai ales prin presă, de oricine primea bani să o facă. în aceeaşi cauză au mai fost cercetaţi Nicolae lorga şi Spiru Haret. Dacă în cazul lui Spiru Haret, lucrurile s-au lămurit repede, fiind vorba de interpretarea tendenţioasă de către instigatori a unor afirmaţii din textele sale, în cazul lui Nicolae lorga lucrurile se pare că au fost mai complicate, înştiinţat că împotriva lui Vasile Kogălniceanu s-a emis mandat de arestare, lorga consemna în una din operele sale autobiografice: „Am căpătat informaţia sigură ca aceeaşi soartă mă ameninţă şi pe mine, dacă la ţăranii închişi s-ar găsi un singur rînd de mîna mea"20i. Pe timpul răscoalei, studenţii săi i-au păzit domiciliul, iar marele savant şi-a luat un concediu de o lună pentru a nu fi implicat. lorga era convins că urmărirea penală era urmare a articolului Dumnezeu să-i ierte din publicaţia sa Neamul Românesc şi probabil că pînă la sfîrşitul vieţii nu a înţeles şi nu a cunoscut realitatea cercetărilor Procuraturii generale în ce îl priveşte, în marea sa naivitate, lorga scrisese: „Dumnezeu să-i ierte pe cei patru ţerani împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani de oastea românească în ziua de 5 martie 1907", fără sa ştie că ţeranii erau cam lipoveni şi că au murit strigînd „înainte, că vin ruşii!". Chiar dacă istoricul s-o fi lămurit mai tîrziu, oricum textul avea un caracter evident antisemit şi politic. Tulburător este că, douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, întrerupînd un discurs parlamentar al lui Armând Călinescu, Nicolae lorga va lua vehement apărarea Armatei împotriva „ţăranilor înnebuniţi" care s-au răsculat la Rădăuţi şi împotriva cărora ar fi trebuit să se deschidă focul: „Da, la aceste lucruri şi, cînd nu le poţi împiedica, cu inima frîntă tragi!"202 Ceea ce nu a cunoscut în mod sigur Nicolae lorga în 1907 a fost informaţia secretă că, de fapt, nu era urmărit pentru articolul din Neamul Românesc, ci pentru a se stabili dacă are vreo legătură cu activitatea organizaţiei oculte Neamul Românesc pe care o descoperise Secţia a Il-a de informaţii, încă din anul 1906, cu ocazia manifestărilor legate de aniversarea a 40 de ani de domnie ai lui Carol I a fost semnalată activitatea unei organizaţii care promova idei naţionaliste xenofobe, antidinastice şi antiparlamentare. Ofiţerii de contrainformaţii şi-au pus serios întrebarea dacă există vreo legătură între propaganda dusă împotriva regelui Carol I şi a expoziţiei omagiale organizate la Bucureşti şi gazeta lui lorga, al cărei prim număr apărea chiar în ziua de 10 mai 1906. Investigaţia a descoperit că membri acestei organizaţii, identificate cînd cu numele rusesc Rumunski Norod (codificat cu iniţialele R.N.), cînd cu cel de Neamul Românesc (N.R.), erau învăţători, primari, avocaţi şi preoţi şi acţiona cu predilecţie în judeţele din sudul ţării, mai ales în Oltenia, în timpul răscoalei, în temeiul Legii stării de asediu, corespondenţa lor a fost deschisă. Astfel s-a descoperit că pregătirile pentru declanşarea unei răscoale datau din 1906. La 2 august 1906, avocatul Alexandru Dumitrescu îi scria avocatului Năvărlie: „Niciodată nu-mi va eşi din inima mea generoasă ideia ce voim să o ridicăm şi cu stindardul în masă să gustăm din roadele muncii noastre", în iulie 1906, avocatul Gheorghe Petrescu îi scria lui Alexandru Dumitrescu: „îmi vorbeşti de nişte snopi gigantici, ceiace denotă că ai muncit la cataramă", fiind vorba de activitatea de narodnic printre ţărani a celui din urmă. Tot în iulie, Năvărlie îi scrie aceluiaşi Dumitrescu: „Va să zică n-ai uitat hotărîrea noastră de la Craiova, pentru luptă? Să fim tari!", într-o scrisoare din 29 decembrie 1906 a lui Marinescu pentru Năvărlie, lucrurile sunt ceva mai clare:"Manifestele le voi trimite cu omul meu de încredere, care le va distribui şi va face propagandă în acelaşi timp"204. O altă scrisoare, cu caracter anonim, dar cu scop evident incitator a fost descoperită în martie 1907 tot în judeţul Dolj. Iată cîteva pasaje: „Sculaţi în sus, dechideţi ochii bine, căci a venit timpul iarăşi de deşteptare, a venit timpul să sugem sîngele ciocoesc! Puneţi mîna pe cuţite, pe arme, pe topoare, coase, şi tăeţi în dreapta şi în stînga, puneţi foc veneticilor şi toţi ciocoilor, căci numai aşa vom scăpa ţara de aceşti cîini [...]. Tăiaţi şi nu vă gîndiţi că omorîţi, nu vă gîndiţi la păcat, căci pe acei pe care îi lăsaţi încă în viaţă, nu numai că sunteţi robii lor, ba ceva mai mult, îşi bat joc de fiicele şi nevestele voastre! Acum e timpul să scăpăm şi de aceea omorîţi, fraţilor, căci va fi vai de copiii voştri în viitor!" Textul conţinea şi instrucţiuni: „Dacă vine armata, potoliţi-vă. pleacă armata, începeţi", precum şi o încheiere sugestiva: „Te rugam, fă tot posibilul ca să o citească toţi cei din sat, care ştiu carte. Semnătura noastră este aceasta: Buni apărători ai Neamului ffornânesc"205. Patentul marxist este inconfundabil. în Manifestul partidului Comunist, Marx îi acuza pe burghezi că „au la dispoziţie femeile şi fiicele proletarilor lor"206, temă dragă burghezului Karl Marx, care a făcut un copil nelegitim cu servitoarea lui Engels (o oarecare Helen Demut), care cheltuia sume mari pe prostituate, în timp ce două din fiicele

75

sale s-au sinucis, alţi trei copii au murit din cauza subnutriţiei, iar o altă fiică, Eleonor, şi-a organizat sinuciderea împreună cu soţul ei; ea a murit, ginerele lui Marx s-a răzgîndit în ultimul moment. Procuratura din Paşcani descoperă la percheziţia domiciliului unui anume Alexandru Dimitriu o scrisoare datată 26 martie 1906, „din cuprinsul căreia rezultă că se proectase o mişcare generală în ţară din partea muncitorilor pentru dezrobirea lor (a ţăranilor, n.a.)". Şi pentru că ne-am referit la Paşcani, să menţionăm că acuzaţiile de tortură la adresa muncitorilor ceferişti „care s-au solidarizat cu ţăranii" au fost cercetate temeinic de Procuratură şi de dr. D. Stenescu, medicul spitalului din oraş, descoperindu-se urme de vînătăi pe fese la doi muncitori şi un caz de bronşită, îndemnurile la cruzime adresate ţăranilor vizau înlăturarea respectului pentru autoritate — una din tehnicile loviturii de stat —, iar autoritatea era atacată astfel încît sâ-i producă dezorganizarea. Publicaţiile coordonate de Christian Rakovski îndemnau pe faţă soldaţii să nu-şi asculte superiorii şi să se revolte: „Denunţaţi peşte tot inamicul adevărat şi, dacă este necesar şi este posibil, treceţi de partea răsculaţilor"208. Racovski a fost trimis în judecată în două procese, la care afirmă că ar fi vrut să se prezinte pentru a le transforma în „tribună politică", dar nu a avut curajul să vină din străinătate deoarece fusese informat că nu ajunge la Tribunal, urmînd a fi suprimat imediat ce păşeşte pe pămîntul României209. Cunoscîndu-1 pe Ionel I.C. Brătianu, nu trebuie să excludem total această ipoteză. Ea poate rămîne în picioare şi dacă adăugăm informaţia că acelaşi Christian Rakovski a fost implicat în atentatul asupra lui Ionel I.C. Brătianu din 1909. Este posibil ca unele probe materiale ale organizării acestei răscoale să fi dispărut între timp sau să se găsească încă prin arhive, dar în momentul instrucţiei din 1907, Ministerul Justiţiei nu a avut dubii asupra caracterului organizat al instigării şi a avut şi probe. La 16 aprilie, Tribunalul Ilfov se afla în posesia unor legitimaţii şi documente secrete ale organizaţiei R.N. şi îi cerea ministrului de interne să lărgească cercetarea: „Avem onoare a vă ruga să binevoiţi a dispoza să se facă cercetări în ţară prin prefecturile respective, dacă în vreun judeţ s-au mai găsit apeluri şi cărţi de membru ale societăţii secrete R.N., precum şi dacă vreun preot sau învăţător a luat parte directă şi activă la mişcările ţărăneşti sau ca instigator, întrucît apelurile numitei societăţi secrete se adresează mai mult preoţilor şi învăţătorilor, comunicîndu-ne rezultatul, fiind necesar instrucţiunei". Un alt caz, care vine să confirme ciudata soluţie aleasă de iniţiatori pentru înfiinţarea unui Partid Ţărănesc în România, a fost acela al lui Ion Mihalache (viitorul lider PNŢ). Acesta s-a implicat, încă de la o vîrsta de 20 — 24 de ani, în activitatea subversivă de constituire a unor structuri săteşti ale unui viitor Partid Ţărănesc, adoptînd ca mesaj politic blamarea în bloc a clasei politice româneşti, folosind totodată „expresii dure cu accente de clasă"211. Intrat în legătură cu Vasile Kogâlniceanu şi cu alţi agitatori narodnici, Ion Mihalache „credea în acele momente că organizaţia ţărănească pe cale de reconstituire trebuia retranşată în spatele lui Nicoale lorga, marele «idealist» şi misionar animat de cele mai bune intenţii pentru naţiune"212. Din corespondenţa sa cu lorga au fost reţinute mai multe afirmaţii suspecte, printre care una i-a atras arestarea: „... nu vom mai lăsă să se scape cel dinţii prilej, fără a ne strînge şi în linie de luptă"213. Cum lucrul ăsta chiar s-a întîmplat în 1907, Ion Mihalache a trebuit să facă faţă cercetării penale declanşate la Cîmpulung Muscel. A fost eliberat, din lipsă de probe concludente, şi amendat de Ministerul Instrucţiunii publice pentru „activitate subversivă". Toate aceste cazuri cercetate penal râmîn în continuare stranii prin lipsa de logică a acţiunii activiştilor ţărănişti: ce rost avea desfăşurarea unei activităţi subversive, cu organizare secretă, cu parole, semne de recunoaştere, manifeste şi corespondenţă conspirativă, cînd Constituţia ţării asigura accesul liber la dreptul de asociere, de propagandă şi de activitate politică, libertatea cuvîntului şi a presei? Un biograf de ţinută, istoricul Apostol Stan, ne semnalează că activităţile menite să ducă la crearea Partidului Ţărănesc nu erau de inspiraţie socialistă. Dacă acceptăm această opinie — în ciuda legăturilor evidente cu mişcarea socialistă, a relaţiei cu presa de sţînga, a folosirii inexplicabile a expresiei Neamul Românesc în limba rusă —, atunci, considerînd mişcarea socialistă doar un vector la îndemînă pentru promovarea ideologiei ţărăniste, înseamnă că ne aflăm într-adevăr în prezenţa unei organizaţii naţionaliste timpurii, perfect adaptată ideilor lui Nicolae lorga şi precursoare a doctrinei anarhiste de mai tîrziu, care va acţiona violent împotriva partidelor, a Constituţiei şi instituţiilor statului. Prin natura constitutivă, ca partid de clasa, am fi tentaţi să înclinăm mai mult spre influenţa decisivă a socialismului — confirmată apoi în regim parlamentar de Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache —, pe care mulţi nu 1-au privit ca ideologie şi practică antinaţionale şi criminale. Dar despărţirea bruscă a lui Nicolae lorga de revista Sămănatorul, în mai 1906, pentru a se lansa în politică prin publicaţia Neamul Românesc, se suprapune prea bine pe momentul trecerii mişcării ţărăniste în faza ei militantă, ca să nu confirme teza caracterului naţionalist, uşor antidi-nastic, dar periculos antistatal, pe care 1-au instrumentat instanţele după stingerea răscoalei. Poate că tocmai caracterul naţionalist a fost acela care i-a scăpat de pedeapsă, 76

în timp ce socialiştii au fost expulzaţi sau condamnaţi pe capete, în sfîrşit, va trebui să luăm în calcul şi exagerările ministerelor noului guvern, care vor căuta să pună în balanţă legitimitatea represiunii şi gravitatea faptelor reprimate, în ce-1 priveşte pe Nicolae lorga, traseul său prin mai multe partide politice, în paralel cu scrierea impresionantei sale opere, este cel mai bine explicat de o afirmaţie a lui losif Puşcariu: »Uriaşul, cu gestul lui larg, îmbrăţişa zările şi arunca sămînţa mai departe, desigur, uneori chiar prea departe. Ogorul nostru i s-a părut prea îngust. Lui îi trebuia Neamul românesc, întreg neamul nu numai o mină de cititori". Justiţia i-a judecat pe răsculaţi, dînd sentinţe la aproximativ un sfert din cei arestaţi. Trei sferturi din cei reţinuţi în timpul răscoalei au fost eliberaţi şi puşi sub observaţia autorităţilor locale. Majoritatea covîrşitoare a sentinţelor, inclusiv pentru vinovaţii de crime, a fost de muncă silnică pe viaţă sau pe diferite termene. Aşa cum arătam, au fost expulzaţi din ţară 880 de socialişti implicaţi în instigarea răscoalei, ei neputînd fi condamnaţi pentru că erau cetăţeni străini. în final, să privim cîteva date statistice. Din totalul ţărănimii române, au participat la răscoală aproximativ 1,5 — 1,8%. Cu excepţia judeţelor din Oltenia, în nici un alt judeţ nu s-au răsculat în medie mai mult de 500 de oameni. Cifra de 11 000 de morţi este o fantezie a presei socialiste. Ea corespunde însă numărului celor arestaţi. Cel mai mare „masacru" din Moldova, de exemplu, s-a produs la Galaţi, unde Ion Antonescu, viitorul mareşal, a omorît 14 oameni şi a rănit alţi 9215. Marea majoritate a judeţelor nu a înregistrat cifre mai mari de 10 morţi. Ripostele mai dure ale Armatei s-au produs în Mehedinţi, Dolj şi Olt. Cifrele care se pot reconstitui în baza documentelor cunoscute nu trec de l 000 de morţi pentru toată ţara, deşi au fost vehiculate şi cifre de 4 000 sau de 2 500 de morţi, niciuna cu suport documentar autentic. Mai gravă a fost atitudinea violentă şi discreţionară împotriva ţăranilor după ce răscoala s-a sfîrşit. Dar pentru a îndepărta şi ultimul dubiu asupra diversiunii cu 11 000 de ţărani omorîţi, vom apela la dosarul secret ascuns de Carol I. în mapa personală a primului-ministru D. A. Sturdza au fost găsite tabelele cu evidenţa represiunii pe zile. Ele acopereau în detaliu perioada de vîrf a acţiunii militare, 28 martie - 5 aprilie 1907: „Moldova 28 matie 1907 — 6 morţi, 8 răniţi, nici un arestat; Moldova 29 martie 1907 — 6 morţi, mai mulţi răniţi, 31 de arestaţi; Moldova 31 martie 1907 — nici un mort, nici un rănit, 107 arestaţi; Moldova l aprilie 1907 nici un mort, nici un rănit, 70 arestaţi; Moldova 3 aprilie 1907 — nici un mort, nici un rănit, 48 de arestaţi; Moldova 4 aprilie 1907 - nici un mort, nici un rănit, 123 de arestaţi. Total: 12 morţi, 8 sau mai mulţi răniţi, 517 arestaţi. Valahia 28 martie 1907 - 24 morţi, 21 răniţi, 700 arestaţi; Valahia 29 martie 1907 - 16 martie, 25 răniţi, 40 arestaţi; Valahia 29 martie 1907 - 24 morţi, 22 răniţi, 79 arestaţi; Valahia 30 martie 1907 - 79 morţi, 13 răniţi, 69 arestaţi; Valahia 31 martie 1907 - 140 morţi, 12 răniţi, 38 arestaţi; Valahia 31 martie 1907 — 17 morţi, 2 răniţi, 47 arestaţi; Valahia l aprilie 1907 — 28 morţi, nici un rănit, nici un arestat; Valahia 2 aprilie 1907 - 40 morţi, 9 răniţi, 84 arestaţi; Valahia 3 aprilie 1907 - 18 morţi, nici un rănit, 7 arestaţi. Total: 386 morţi, cel puţin 104 răniţi, l 064 arestaţi. Oltenia si Muntenia 4 aprilie 1907 — 23 morţi, nici un rănit, 2 arestaţi; Oltenia şi Muntenia 4 aprilie 1907 — nici un mort, nici un rănit, 145 arestaţi; Muntenia şi Oltenia 5 aprilie 1907 — nici un mort, nici un rănit, 23 arestaţi Total: 23 morţi, nici un rănit, 170 arestaţi"216. Aşadar, la nivelul înalt al primului-ministru al ţării, informaţiile oficiale arătau că între 28 martie şi 5 aprilie se înregistraseră 421 de morţi, aproximativ 112 răniţi şi l 751 de arestaţi, în telegrama nr. 271 din 6 aprilie 1907 trimisă Ministerului de Război de gen. Zosima, lui Alexandru Averescu i se raporta că fuseseră arestaţi l 251 de răsculaţi, din care numai 433 fuseseră reţinuţi pentru anchetă, „iar restul au fost puşi în libertate după prima cercetare"217. Să dublăm oricare din cifre, să le triplăm, să le înzecim, să le înmulţim şi cu 20 — în condiţiile în care cineva mai crede că informaţia secretă la nivelul primului-ministru se poate prezenta cu asemenea diferenţe matematice — şi tot nu rezultă 11 000 de morţi! Armata a acţionat în baza legilor ţării. Nu există nici un caz cunoscut în care trupele să fi deschis focul împotriva unor oameni nevinovaţi; peste tot Armata a reacţionat la violenţe evidente şi la încălcări ale legilor, sancţionabile în oricare stat. Ceea ce se poate discuta este situaţia, de la caz la caz, în care riposta a depăşit nivelul de periculozitate al acţiunii răsculaţilor. Deocamdată ştim că cele mai dure represalii s-au produs în locuri unde 77

avuseseră loc crime cu bestialitate (ciopîrţirea victimei, arderea de viu, torturarea, uciderea rituală cu plugul etc.) sau unde au fost bătuţi sau omorîţi militari. Să investigăm şi cîteva atrocităţi făcute de răsculaţi, pentru a măsura exact dimensiunea represiunii: 1. „Ţăranii din Valea Stanciului, după ce au mutilat îngrozitor pe proprietarul Virgil Tîrnoveanu, au scos cadavrul în şosea şi, punîndu-i pămînt în gură, strigau: «Na pămînt, satură-te de pămînt!» L-au tăiat apoi în bucăţi şi 1-au aruncat pe cîmp". 2. „Cîţiva ţărani din Băileşti s-au dus azi la cimitir şi au încercat sa desgroape un copil mort de un an al proprietarului Daşu Gabroveanu, spre a-1 mutila; autorităţile au împiedicat pe profanatori". 3. „în Greceşti (Dolj), înainte de a omorî pe logofătul moşiii, i-au tăiat organele genitale şi le-au băgat în gură. La Vărvor, au dat foc bisericii, strigînd: «Să arză, căci noi am făcut-o!» Acelaşi lucru şi cu şcoala". 4. „La Ghindeni (Dolj), au scos pomii din curtea conacului şi de pe şosea, strigînd: «Dacă n-avem noi pomi, să n-aibă nimeni»". 5. „La Verbinţa (Dolj), ţăranii au omorît pe logofătul Constantin Bumbaru şi au pus pe foc bucăţi din corpul lui". Aceste exemple de comportament aberant au fost extrase din raportul final înaintat primului-ministru — ascuns şi el pînă în 1949 —, în care se găsesc şi cîteva scurte concluzii: „l- Indivizi travestiţi, neştiind măcar româneşte, au cutreerat satele. 2. Unii fruntaşi ai satelor au fost puşi cu de-a sila în capul mişcărilor. 3. Unii ţărani au apărat cu viaţa avutul proprietarilor lor. 4. Ţăranul român nu e capabil de cruzimile nemaiauzite ce s-au săvîrşit în unele locuri". Şocaţi de violenţele înregistrate în unele localităţi şi influenţaţi de informaţia reală că acolo trăiau mulţi străini (mai ales bulgari), autorităţile au ajuns la această concluzie comodă, că nu românii sunt autorii atrocităţilor. Dar cine poate şti? Documetele represiunii atestă că, de cele mai multe ori, ceea ce am înţeles noi prin folosirea artileriei împotriva ţăranilor s-a redus la. l- 4 lovituri de tun, direcţionale asupra clădirilor. Au fost însă luate drept metodă generalizată cele trei cazuri de represalii în care artileria a făcut prăpăd. Totuşi, într-un loc cunoscut ca exemplu de folosirea artileriei „împotriva ţăranilor" — satele Beciu şi Dudu din Olt — cercetarea penală a arătat că au fost trase 10 lovituri de tun, în urma cărora au murit 8 răsculaţi. Pentru cei cu instrucţie militară, raportul dintre putere de foc şi efect este pur şi simplu de neînţeles, în condiţiile în care fiecare lovitură de tun arunca fragmente de şrapnel pe un diametru de 30 de metri, a rezulta doar 8 morţi din rîndul inamicului ridică mari semne de întrebare. Ele însă coboară atunci cînd aflăm că în urma celor 10 lovituri de tun au fost incendiate 17 case şi distruse 6. Este clar că artileria primise ordin să distrugă clădiri, iar morţi au rezultat, secundar, din această misiune. Armata nu a vînat oameni cu artileria. Aflarea întregului adevăr — cît de importantă a fost instigarea şi cît de ilegale au fost unele intervenţii militare — va fi extrem de complicată şi în viitor, pentru că sursele principale de informare — Guvernul şi presa — au fost partizane şi total opuse. Concluzii Cronologic, Marea Răscoală din 1907 trebuie tratată în cel puţin trei etape: revolta urbană din Botoşani, răscoala din Moldova şi răscoala din Muntenia şi Oltenia: 1. Deşi sunt cuprinse în acelaşi fenomen, evenimentele din satul Flămînzi nu au fost declanşatorul Marii Răscoale; nu am întîlnit nici o probă care să ateste o răspîndire a răscoalei din patru laterul moşiei în cauză către alte zone; răscoala a început să fie comentată public şi să fie intens propagată de presă după incidentele din oraşul Botoşani, atacat de mahalagii şi lipoveni, din care patru au fost împuşcaţi de forţele de ordine. 2. Răscoala din Moldova a avut o motivaţie combinată, antisemita şi socială, prin faptul că cererile de reglementare a tocmelilor agricole au fost legate de activitatea periculoasă a trusturilor arendăşeşti; ea a fost peste tot instigată calificat şi întreţinută de interese ale Rusiei. Caracterul principal al răscoalei din Moldova, dacă reducem conceptul de răscoală la actul de violenţă, a fost antisemit şi urban. 3. Răscoala din Muntenia şi Oltenia a fost pregătită încă din 1906, prin activitatea unor organizaţii oculte, prin certe instigări socialiste şi prin activitatea propagandistică dubioasă a lui Vasile Kogălniceanu, sub acoperirea debilă a încercării de a forma un partid ţărănesc, în sudul ţării a acţionat o organizaţie secretă care a participat activ 78

la declanşarea violenţelor; în această zonă, răsculaţii au urmărit distrugerea sistematică a proprietăţii, atît a moşierilor, cît şi a ţăranilor înstăriţi, iar scopul final al răsculaţilor a fost jaful. Judecătorul Eftimie Antonescu raporta la 16 iulie 1907 rezultatul cercetărilor şi instrucţiei ministrului de Justiţie: „Precum am învederat şi prin ordonanţele noastre definitive, în special prin ordonanţa privitoare la agenţii provocatori: V. Kogălniceanu şi Al. Velescu, convingerea ce ne-am format din cercetarea făcuta asupra naturei mişcărei, este că această mişcare — revoltele întîmplate în Vlaşca —, au avut caracterele unui atac direct, dar organizat, contra marei proprietăţi din acel judeţ, indiferent, aparţinînd aceasta particularilor sau Statului; iar, ca consecinţă, a avut turburarea liniştei şi ordinei publice, însoţite de dezastrul aproape complet al instalaţiilor de pe o bună parte a acestei mari proprietăţi. Atacul acesta direct îşi găseşte originea atît — şi mai ales — în opera organizatorilor lui, cît şi în starea rea de fapt a ţăranului din multe din comunele revoltate. Organizatorii periculoşi au utilizat nu numai mijloace viclene, speculînd naivitatea, simplitatea, lipsa de cultură şi sentimentele religioase ale ţăranului, ci au utilizat şi speculat reaua stare economică a ţăranului din multe comune din Vlaşca — ceea ce a produs tăria mişcărei —, au brodat pe această stare diverse reforme — utopice, chiar —, pentru ca prin aparenţa lor sclipitoare să-i decidă a se mişca"219. Caracterul principal al răscoalei din Muntenia şi Oltenia, aşa cum s-a dovedit a fi provocată, a fost politic, urmărind-se destabilizarea statului printr-un atac violent la adresa proprietăţii. Din punct de vedere strict analitic, Marea Răscoală din 1907 a avut cauze şi motivaţii. Cauzele au fost profunde, generate de ciocnirea inevitabilă dintre statul bugetar, intrat în faza sa capitalistă, şi societate, încă reprezentată de o majoritate ţărănească tradiţională şi critică. Evoluţia greşită a încercărilor de rezolvare a „chestiunii ţărăneşti" a dus la intrarea în criză a relaţiei dintre ţăran şi pămînt, între ţăran, arendaş şi proprietar. Motivele izbucnirii acestei răscoale sunt încă parţial cunoscute astăzi, dar sunt legate direct de agresiunile Rusiei la adresa României. Faptul că în 1906, la 40 de ani de la urcarea lui Carol I pe tron, România se afla în plină evoluţie economică, în stare de supraproducţie agricolă şi cu excedente financiare solide, a încurcat planurile Rusiei în Balcani. O Românie dezvoltată economic şi întărită militar reprezenta un obstacol major în calea planurilor de dominaţie regională ale imperiului de la răsărit, în 1924, cînd România se va afla din nou în stadiul de constituire ca putere regională prooccidentală, Rusia va lovi încă o dată prin insurecţia de la Tătar Bunar. După Marea Răscoală din 1907, dezastrul economic din agricultură, încă principala ramură aducătoare de venit, şi după ce recoltele a doi ani la rînd au fost compromise, România a fost dată cu zece ani înapoi. Ea a fost nevoită să apeleze din nou la împrumuturi pe pieţele financiare externe şi să depindă din nou de interesele acestora în zonă. Nu întîmplător, sinteza exactă a relaţiei între cauze şi motive — în condiţiile în care cauza precede şi determină iar motivul reprezintă un pretext — a fost enunţată de Ionel I.C. Brătianu la scurt timp după stingerea răscoalei. Cu ocazia întrunirii PNL de la Brăila din 6 mai 1907, liderul liberal declara: „Cu hotărîre neînduplecată vom face ca, prin măsuri cît mai grabnice, ţărănimea să iasă din situaţia în care se găseşte şi care a permis unor răufăcători să îndeplinească ceea ce deplîngem cu toţii"220. O săptămînâ mai tîrziu, revenea asupra temei la Craiova: „Pentru repararea cauzelor trebuie să aducem ţărănimea la o astfel de stare încît răufăcătorii şi mizerabilii să nu o mai poată scoate din minţi"221. Acesta este şi adevărul profund al Marii Răscoale: instigarea rusească a găsit un teren favorabil în nerezolvarea politică şi administrativă a „chestiunii ţărăneşti". O mînă de agenţi străini sau de trădători plătiţi a reuşit extrem de uşor să manipuleze populaţia rurală, păcălind-o cu zvonuri care ni se par nouă stupide astăzi, dar care au avut un efect total atunci, şi prezentîndu-se în sate ca înlocuitori ai autorităţii statului, purtînd insigne de tinichea sau de hîrtie, fluturînd ziare şi broşuri iresponsabile, steaguri roşii şi portrete ale ţarului, în chip de „împărat al lumii". Tot în contextul consecinţelor nefaste ale răscoalei este, de regulă, folosită declaraţia făcută de Carol I lui Alexandru Marghiloman: „România întreagă trebuie refăcută, că totul s-a prăbuşit". Textul se dovedeşte inexact citat, el avînd o semnificaţie mult mai profundă: „Toată România trebuie refăcută, căci totul s-a înecat. S-a mers râu şi prea iute cu instrucţia publică şi s-a dat poporului o cultură care nu e încă la îndemîna lui. Trebuie schimbată constituţia administrativă a ţării: înfiinţarea de provincii cu guvernatori serioşi şi de greutate în fruntea lor; Prefecţii n-ar fi decît subprefecţi. Ar trebui o înţelegere între partide pentru revizuirea Constituţiei: dar nu mi s-a vorbit decît de presă, care a otrăvit această ţară. Foarte mulţumit de armată"222. Totodată, este greu să nu legi aceste realităţi de campania antiromânească declasată din nou în presa europeană cu ocazia răscoalei, atît timp cît a legat-o fără ocolişuri chiar regele: „Cu multă indignare vorbi El despre depeşile fabricate la Cernăuţi, cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile în contra evreilor, care alarmaseră întreaga lume. Mai cu seamă Neue Freie 79

Presse şi Berliner Tageblatt s-au distins prin răspîndirea acestor depeşi. Pe Neue Freie Presse nu o înţelege, deoarece directorul acestui ziar este creştin; ziarul Zeit, al cărui director este un evreu, a fost în această privinţă mult mai obiectiv, deşi acest ziar a publicat toate ştirile posibile... Se spunea că din Burdujeni multe mii de evrei au fugit peste graniţă, pe cînd în acea localitate se află numai cîteva sute de evrei. Se mai spunea că spre Iaşi se îndreaptă 30 000 de ţărani şi că armata a pornit în contra lor, că peste Dunăre au trecut cîteva mii de familii evreeşti, ale căror averi au fost cu totul nimicite, pe cînd adevărul pe care se întemeia această ştire era atacul în contra cîtorva greci. Din cauza răspîndirii acestor zvonuiri prin presa străină, a căror valoare o cunoştea oricine în România, s-a produs o vie nemulţumire în contia evreilor, care erau acuzaţi că sunt complici la aceste acţiuni, şi a fost un moment foarte periculos, cînd această nemulţumire era să se traducă prin fapte printr-un atac în contra evreilor"223. Mai multe cazuri din Moldova, în care arendaşii şi-au incendiat singuri proprietăţile pentru a da vina pe ţărani, au beneficiat de o largă publicitate internaţională, dar invers. Secretul ascunderii dosarelor Marii Răscoale din 1907 trebuie căutat în dorinţa regelui Carol I de a minimaliza caracterul antisemit al răscoalei din Moldova, care îi crea mari probleme internaţionale, şi nu tentativei de a ascunde violenţa represaliilor. Aceasta este o falsă problemă, pentru că în 1907 dreptul de intervenţie al Armatei în tulburări interne era deja legiferat şi pe plan internaţional, cea mai dură instituţie a represaliilor fiind cea americană. Dacă pînă în acel moment, naţionalismul românesc fusese menţinut în limitele normalităţii şi, pe alocuri, în spaţiul gol al demagogiei, ideea că statul român a omorît 11 000 de ţărani români (cum li se băgase oamenilor în cap încă de atunci), pentru a-i apăra pe „jidani", a proliferat în forme clare de naţionalism organizat. Indignarea în faţa unei asemenea prezumţii criminale a adus naţionalismului şi a doua componentă de bază a sa, după antisemitism, şi anume ideea că politicienii români sunt vînduţi evreilor, „iudeo-masoneriei" şi intereselor financiar-bancare controlate de aceasta. Pe fondul slăbiciunilor evidente ale Dreptei clasice româneşti, provocate de luptele interne din Partidul Conservator, naţionalismul creştin de Dreapta va începe acum să-şi caute formele sale politice şi militante. Ideea a fost preluată mai întîi de Nicolae lorga singur, apoi împreună cu A.C. Cuza şi mai tîrziu de Octavian Goga. Mişcarea legionară nu a apărut din senin sau înfiinţată de Germania nazistă. Această temă aparţine propagandei comuniste, nu adevărului istoric. Ea şi-a avut cauzele profunde în istoria ţării şi în toate acele aspecte anormale ale aplicării principiului naţionalităţilor în România arătate în acest studiu încă de la prima pagină. Ce ştim despre Marea Răscoală? Regele, oamenii politici din ambele partide politice, istoricii care s-au încumetat să analizeze acest eveniment tragic nu au ocolit cauzele, arătînd destul de clar că starea ţărănimii a reprezentat principala realitate favorizantă pentru izbucnirea sa. Au urmat unele măsuri de îmbunătăţire a rapoturilor contractuale între stat şi ţărani, precum şi între ţărani şi proprietari, aplicate de guvernul liberal. Cauzele Marii Răscoale fiind profunde, putem estima că, dacă n-ar fi fost provocată de Rusia în 1907, ea s-ar fi declanşat probabil de la sine în 1909 sau 1910, cînd oricum se atingea faza critică a blocajului economic, financiar şi administrativ ce lega nefiresc şi prea îngust raporturile dintre stat şi ţăranul său. Psihologia diferiţilor actori ai evenimentului, la scurt timp după consumarea lui, a determinat imaginea cu care a rămas în memoria colectivă şi în istorie (ceea ce ar putea fi cam acelaşi lucru) acest moment atît de dramatic. Problema imaginii noastre despre Marea Răscoală este influenţată de evoluţia chinuită a informaţiei despre ea. în timpul răscoalei, imaginea a fost compusă catastrofic, sîngeros, spectaculos şi în parte diversionist de către presă. Au urmat apoi comunicatele, deciziile, probele date publicităţii de către Guvern, sentinţele Justiţiei, actele de clemenţă ale regelui şi ascunderea dosarelor represiunii, care au întors concluziile spre pericolul ce a planat asupra siguranţei şi securităţii naţionale. Un efort important a fost depus pentru distrugerea imaginii de agresivitate şi violenţă militară atribuită Armatei de presă, în general, dependenţa statului de Armata sa, conform modelului iniţial francez, faptul că ostaşii, ofiţerii şi generalii au purtat războaie, au murit eroic, au împlinit acte de bravură, precum şi realitatea existenţei marilor state inamice la graniţe au făcut ca, în ciuda repetatelor intervenţii sîngeroase ale Armatei împotriva cetăţenilor revoltaţi, imaginea sa să nu poată fi alterată semnificativ. Din Marea Răscoală de la 1907, ţăranii şi mişcarea socialistă au ieşit într-o serioasă defensivă, primii fiind timoraţi acut de reacţia statului-agresor, iar marxiştii expulzaţi, dezorganizaţi sau puşi sub o strictă supraveghere. Ca subiect de operă analitică, Marea Răscoală a cunoscut o primă reacţie imediată, prin lucrările lui Radu Rosetti, în 1907, şi C. Dobrogeanu-Ghe-rea, în 1910, apoi a dispărut ca obiect al interesului istoriografie. Pe scena politică, subiectul a intrat în zona obscură a conivenţei dintre liberali şi conservatori, supravieţuind doar în 80

tematica edificatoare de partid naţionalist a lui Nicolae lorga. Marele savant se afla în căutarea unui debuşeu politic unde să fie loc destul pentru marea sa personalitate, iar spaţiul liber atunci era determinat de absenţa unui partid al ţărănimii. Intelectualitatea culturală a mers rareori la esenţa germenilor conflictuali, fie pentru a evita „chestiunea evreiască", fie pentru că — aşa cum spusese cîndva J. W. von Goethe — nu avea „organ" să-1 înţeleagă pe ţăran. Cele mai reuşite opere sunt Viata la ţară şi Tănase Scatiul (1907), ale lui Duiliu Zamfirescu, scrise înainte de răscoală, motiv pentru care rămîn un reflex al relaţiei arendaş-proprietar, şi Răscoala lui Liviu Rebreanu, trăitor în Transilvania la data revoltei, operă apărută în 1932. în poezie ne-a rămas în memoria vie 1907 al lui Alexandru Vlahuţă, care este totuşi expresia versificată a bogatei sale activităţi polemice jurnalistice. Strofa cheie este: — Măria-ta, e un străin afarăJCam trenţăros, darpare-un om de seamăJŞi... Adevărul parc -a zis că-1 cheamă.../De unde-o fi... că nu-i de-aici din fără, în care gazetarii de Dreapta au văzut ironic o referire la ziarul Adevărul („străin", „nu-i de-aici din ţară"), pe care autorităţile îl supuneau unui control sever. Mai importantă este poziţia lui Ion Luca Caragiale. Marele patriot se afla la Berlin şi principalele sale informaţii i-au venit prin intermediul presei germane. Am văzut ce conţinea aceasta şi ne putem închipui impactul ştirilor falsificate asupra sufletului său sensibil. Caragiale a fost un gigant cinic cu inimă fierbinte, a cărui întreagă osatură intelectuală a fost supusă ordinului de a păstra statura înaltă şi de a ascunde cît mai bine incandescenţa sufletească sub masca spiritului critic. Ştirea despre declanşarea Marii Răscoale 1-a lovit cumplit. Fiul său mai mic avea să fie martor al zbuciumului: „în omul acela, care persiflase veşnic avînturile patriotice, o groaznică suferinţă a început să clocotească. A stat zile întregi nemişcat, cu capul sprijinit în mîini. Cînd îi vorbeai, se trezea ca din vis şi răspundea întrebărilor cu glas obosit"225. Profund tulburat, Caragiale scrie 1907. Din primăvară pînă-n toamnă, violent manifest îndreptat împotriva clasei politice româneşti. Dezinformat de presă şi de prieteni care îşi culegeau informaţiile din preajma lui Dobrogeanu-Gherea, Caragiale nu se poate sustrage derutei. Cu ocazia sărbătorilor regale din 1906, el scrisese o poezie dură la adresa lui Carol I, mai puţin cunoscuta Mare farsor, mari gogomani, în care nu-şi alegea cuvintele: ,LCuma-mbătrînit în slavă, Sub casca Iui de caraghioz Şi cam zaharisit la glavă, Vrea chiar triumful grandioz. Nobil metal nu e oţelul, . Dar scump destul, destul de greu... Ca rol fu mare mititelul! Hai, gogomani, la jubileu!" în celebrul articol publicat de jurnalul vienez Di e Zeit, părerea lui Caragiale despre Carol I apare cu totul altfel: „Anul trecut, şi-a serbat acest tînăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică şi glorioasă a înţeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvîrşit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziţie jubiliară, care a repurtat atîta succes faţă de reprezentanţii Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii şi al păcii, şi Regele a avut de ce să fie mîndru şi fericit"227. Schimbarea de atitudine nu poate fi înţeleasă decît dacă observăm că articolele 1907. Din primăvară pînă-n toamnă au fost scrise pentru Germania în care se autoexilase. Cu toată grija pentru sensibilităţile locale, Caragiale nu putea ocoli temele grele ale răscoalei. El explica cititorilor germani în martie 1907: „Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendaşilor mari este compusa din străini — în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji şi puţini români ardeleni supuşi unguri —, în genere, afară de rare excepţiuni onorabile, oameni de joasă extracţiune, aspri la cîştig, fără sentimente omenoase şi lipsiţi de orice elementara educaţiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăspreşte aci prin lipsa de solidaritate naţională, prin nesocotirea tradiţiilor şi opiniei publice, prin îndrăzneala ce o dau pe de o parte coruptibilitatea administraţiei publice, pe de alta protecţia ori a pavilionului străin, ori a cine ştie cărei puternice Alianţe universale, şi printr-un manifest dispreţ brutal faţă cu ţăranul incult, umilit şi îndelungrăbdător". în al doilea articol, apărut în septembrie 1907, este evident că marele scriitor se cam lămurise asupra resorturilor secrete ale răscoalei, fiindcă scria: „Nici un om cuminte nu poate da dreptate deplină ţăranilor răsculaţi. Pretenţiile lor, cînd, foarte rar, pe ici pe colo, şi le formulau, erau exorbitante şi imposibile de satisfăcut; iar furia de element orb cu care, fără a şti în genere ce vor, s-au pornit să prăpăstuiască orice statornicire de drepturi, şi faptele la care s-au dedat, în pornirea lor vulcanică, sunt în adevăr vrednice de toată osînda"229. Ar mai fi de precizat că formula „din primăvară pînă-n toamnă" acoperă perioada în care şi-a scris autorul articolele şi nu reprezintă durata răscoalei. Aşa cum am arătat mai sus, Caragiale găsea soluţia într-o lovitură de stat de Dreapta, dar forţa politică în stare să o dea nu exista atunci. Ea va apărea două decenii mai tîrziu. Asocierea socialismului incipient în România cu elemente ale micii intelectualităţi evreieşti — fenomen ilustrat cel mai bine de presa marxistă a vremii —, într-o vreme în care rabinii şi marii intelectuali evrei pledau pentru o 81

prezenţă folositoare, activă şi patriotică a elementului evreiesc pe teritoriul României, a împins voit problematica dezbaterii publice asupra subiectului Marea Răscoală din 1907 către condiţiile de mizerie ale ţăranilor, evitînd din toate puterile motivaţia antisemită. Acest segment patibular minor al evreimii stabilite pe teritoriul ţării noastre va căuta să scoată din circulaţie sursa antisemită a răscoalei şi să amplifice la maxim caracterul de clasă al răscoalei. Ei n-au avut nici un succes în timpul regimului democratic. Abia ocupaţia sovietică a ţării le preia temele diversioniste şi le difuzează larg, făcîndu-ne şi astăzi să credem că Marea Răscoală din 1907 a avut caracter de clasă. Ţăranul român va rămîne însă mutilat sufleteşte după acest tragic eveniment. Istoria locului său în societatea modernă se va supraîncarcă cu aspecte legendare şi cu un puternic sentiment restant al nedreptăţii. Cu toate astea, el, ţăranul timorat şi închis în propria-i suferinfă, răbdător şi xenofob, va lupta cu arma în mînă în Al Doilea Război Balcanic, în Primul Război Mondial, va îmbrăţişa Marea Unire cu imensă bucurie, va lupta şi în Cel de-al Doilea Război Mondial pînă la Stalingrad şi apoi pînă la Viena, bătătorind cu bocancii lui jumătate din Asia şi din Europa, pentru a eşua strivit de Istorie în crunta minciună comunistă, navetist la oraş în trenuri sordide, proletarizat în blocuri insalubre, dezbrăcat pe pămînt, pus să-şi dărîme fîntînile şi bisericile, îmbătrînit în sate golite de destin, în luna august a anului 1907, o santinelă aflată în post, pe nume Atanasie I. Şerbânescu din Goeşti, judeţul Gorj, avea să-şi noteze un cîntec inventat de răsculaţii pe care îi păzea. Cîntecul — una din acele senzaţionale şi inexplicabile creaţii populare româneşti -conţinea o cronologie surprinzător de precisa şi profundă a dramei „chestiunii ţărăneşti": Foaie verde de vizdei în anu cincizeci şi trei Cînd s-a-ncoronat Ştirbei Puneai plugul unde vrei, Şi arai pe cit puteai; Cînd s-a-ncoronat şi Ghica, Bătrinii răsuceau chica. Domnul Cuza, om cu cap, Pe noi ne-a delimitat; Din păduri ne-a adunat Şi-n linii ne-a aşezat. Ne-a dat atunci ce ne-a dat, Cît Dumnezeu 1-a-nvăfat, De casă, şapte pogoane, Ascultă-1 şi vezi-1, Doamne, Uşurîndu-i morminţălu, Odinindu-i sufleţâlu. Foaie verde bob năut, De-atunci a trecut timp mult, Noi foarte ne-am înmulţit, Pămînt ui a devenit La fraţi, surori, împărţit, Iar acum s-a şi pierdut Rostul nostru pe pămînt, Şi ne-am pomenit muncind, Nu de-acum, foarte de mult, La ciocoi în jug trăgînd. Pentr-o vacă de-o aveam Toată vara clăcuiam; Cînd era la socoteală Mai datoram înc-o vară! Capitolul IV O FARSĂ SINISTRĂ: „RESTAURAŢIA" (7-13 iunie 1930) Moto: Fii binecuvîntată Nefericire, dacă soseşti singură PROVERB ORIENTAL începînd din 1821 România a cunoscut mai multe forme de şoc politic, dintre care unele au fost şi rămîn în istorie cît se poate de ciudate. Mai întîi am produs o mişcare revoluţionară condusă de marii boieri (în locul burgheziei), care a reuşit să antreneze o parte însemnată a ţărănimii şi să ne dea un prim erou al timpurilor moderne — Tudor Vladimirescu. A venit apoi revoluţia din 1848, care a încercat să introducă republica în această parte a Europei, direct din feudalism. Din fericire, filonul naţional s-a mutat din Oltenia lui Tudor în Ardealul lui Avram lancu. A urmat o tentativă de lovitură de stat la Iaşi, transformată în Unire. Primul domnitor al statului modern român, urcat pe tron pentru a aduce democraţia în România, dă o lovitură de stat împotriva ei şi instaurează, după numai cinci ani de domnie, un regim autoritar, marcat de reforme instituţionale artificiale, în 1865 se încearcă o lovitură de stat împotriva guvernului prin tentativa de a amplifica o revolta urbană. Reuşeşte însă o lovitură de palat, care îl îndepărtează pe Cuza într-o noapte, fără nici o reacţie din partea populaţiei. Unirea se rupe la Iaşi, printr-o mişcare separatistă, dar este refăcută printr-o intervenţie energică a Armatei a doua zi. După numai patru ani din domnia prinţului străin adus pe tron, are loc o tentativă de lovitură de stat îndreptată 82

împotriva domnitorului şi care eşuează la Ploieşti. La mai puţin de un an distanţă, în 1871, se produce a doua tentativă de îndepărtare a lui Carol I, apoi lucrurile se liniştesc şi România cunoaşte primele guverne responsabile. Preţul stabilităţii a fost „rotativa guvernamentală", un regim politic cvasidemocratic, în care primul ministru este numit pentru a organiza alegerile şi pentru a le cîştiga. în 1888, o tentativă de lovitură de stat a fost organizată de o grupare politică, împreună cu o putere străină, printr-o revoltă ţărănească. Apoi, puterea străină a reuşit ea sa provoace o răscoală majoră în România. Din toate formele de şoc politic cunoscute, mai lipseau puciul, lovitura de stat comunistă şi insurecţia civilă. Pînă la sfîrşitul secolului al XX-lea le vom avea pe toate. O dinastie zbuciumată de lupte interne şi lovită de incredibile probleme de legitimitate, se va prăbuşi lent pînă în stadiul de simplă reprezentanţă şi va fi înlocuită prin lovitură de palat cu dictatura comunistă. Dar nimeni nu şi-ar fi putut închipui că mai există o formă de lovitură de stat: cea data expres pentru a distruge Constituţia democratică. Era Brătianu Ionel I.C. Brătianu era un bărbat frumos şi inteligent. De groaza avocaţilor care îi făcuseră zile fripte, tatăl său îi ceruse să nu urmeze cariera cea mai populară printre politicienii zilei şi 1-a îndrumat spre inginerie. Spiritul metodic şi precizia matematicii 1-au ajutat să-şi formeze un fel propriu de a fi, care dădea senzaţia unei lungi detaşări de problemele politice, în realitate — aşa cum se poate constata din acţiunile lui —, era un tip foarte calculat. Educat in spirit naţionalist de tatăl său, fin observator al lumii cosmopolite concentrate în Oraşul luminilor şi atent condus prin viafă de umbra sa periculoasă, Eugeniu Carada, Ionel I.C. Brătianu a fost unul din cei puţini oameni politici români — Ion Cîmpineanu-bâtrînul, luliu Maniu, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Titulescu, Ion Antonescu — preocupaţi de proiecţia istorică a personalităţii lor. în zona de elită a liderilor politici există un prag la care personajul îşi măsoară fiecare pas şi devine preocupat de numele său postum. Din cei enumeraţi mai sus, doar doi — Cîmpineanu şi Brătianu „Vizirul"—, precum şi Ionel au subordonat proiecţia istorică a persoanei lor, perspectivei istorice a statului. Cîmpineanu, neapucînd să conducă, s-a pierdut în cvasianonimat. Kogălniceanu, Titulescu, Maniu şi Antonescu au subordonat imaginea statului dorinţei lor de a-şi perpetua imaginea cît mai mare în viitor. Altfel spus, marii Brătieni aveau sentimentul eternităţii patriei, ca una din propriile lor trăiri şi, drept consecinţă, lucrau în acest sentiment. Pentru motivul arătat, în mod surprinzător, modelul secret al lui Ionel I.C. Brătianu a fost Cetatea Vaticanului. Foarte puţini oameni din anturajul său au ştiut asta. I.G. Duca era unul dintre ei: „Ceea ce îi plăcea în politica Vaticanului nu erau atît combinaţiunile savante şi pline de tradiţionalism ale diplomaţiei papale, cîţ faptul că Roma lucra vădit sub specie aetemitatis"230. Public, Ionel Brătianu spunea acelaşi lucru, dar sub o formă care trezea suspiciunea politicianismului; era şi greu de înţeles. Atacat în Parlament pentru faptul că îşi calculează prea îndelung deciziile politice, liderul liberal a răspuns: ,Partidul pe care îl conduc nu este o improvizaţie. El are un lung trecut şi un mare viitor. Grăbiţi-vă dumneavoastră — formaţii recente şi nesigure, fiindcă ziua de mîine vă apare îndoielnică —, eu n-am de ce mă grăbi. Eu înaintez cu paşi liniştiţi, pe un drum bine tras, spre un ţel bine definit". Aşadar, modelul politic a fost Vaticanul, iar moto-ul său personal provenea din Bizanţ: „Nu îmi pasă de pietrele ce mi se aruncă, îmi pasă de piatra ce se va aşeza peste mormîntul meu." Străinii, mult mai atenţi şi versaţi, nu au avut vreun dubiu asupra familiei Brătianu. In 1902, cînd Ionel avea interimatul Ministerului de Externe, iar fratele său, Vintilă Brătianu, acumula experienţa financiarbancară necesară preluării misiunii lui Eugeniu Carada, ministrul Austriei în România transmitea la Viena: „Amîndoi fraţii Brătianu (Ionel şi Vintilă), ca toţi oamenii politici români, sunt nişte naţionalişti declaraţi, care au ca ţel unirea tuturor românilor"231. Dacă Ionel era calculat, atunci trebuie spus că Vintilă Brătianu era un patriot înflăcărat şi extrem de dinamic, mărturiile vremii consemnînd că un cuvînt urît despre România atrăgea imediat o antipatie violentă, iar persoana care îl rostise era duşmănită pînâ la moarte. I.G. Duca 1-a cunoscut bine şi pe Vintilâ: „în genere, n-a fost idee de progres, în ultimele decenii, care să nu fi găsit un răsunet puternic în sufletul său de democrat sincer şi fără de ostentaţiune. în chestiunile naţionale, iubirea de ţară şi de neam mergeau la el pînă la fanatism; şi istoria întregirei neamului nu se va putea scrie fără ca numele său să fie pomenit cu evlavie"232. Ion I. Nistor 1-a văzut astfel: „N-a fost bărbat politic mai fanatic în apărarea şi salvgardarea marilor interese naţionale ca Vintilă Brătianu, precum n-a fost nici un alt bărbat politic mai înduşmănit şi mai combătut cu atîta înverşunare ca dînsul"233 Vintilă a fost acuzat, din cauza comportamentului său pasional, de „sectarism". Honoriu Bănescu, unul din amicii săi politici, ne dezvăluie principiul de la care pornea în orice decizie: „în orice chestiune la ordinea zilei, pentru Vintilă Brătianu se punea o singură întrebare: «Ţara şi neamul românesc pot cîştiga din soluţia care se propune?». Dacă la această întrebare, răspunsul nu putea fi decît favorabil, el era cel mai 83

aprig susţinător al ei. Dar dacă răspunsul părea defavorabil, atunci nu se putea găsi opozant mai hotărît şi mai înverşunat ca el. Pe acest teren şi numai pe acesta, se putea zice că era sectar"234, în momentul intervenţiei României în Al Doilea Război Balcanic, Ionel I.C. Brătianu şi-a prezentat demisia din funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, a îmbrăcat uniforma de ofiţer şi a plecat pe frontul din Bulgaria. Vintilă 1-a urmat imediat, cu grad de căpitan în regimentul 6 Artilerie, în momentul declanşării Primului Război Mondial, funcţiile cheie ale guvernului au fost ocupate de Ionel I.C. Brătianu, prim-ministru, şi de Vintilă Brătianu, ministru de Război. Ca ministru de Finanţe, Vintilă se va implica într-o serie de speculaţii bancare şi de afaceri menite să aducă partidului sume importante, nefiind scutit de acuzaţii pentru acte de corupţie bine dirijate din umbră, dar întotdeauna cu substrat naţionalist. Patriarhul Miron Cristea, care avea vechi legături cu liberalii, nu va ezita să le prezinte şi defectele: „Liberalii guvernează după războiul mondial vreo 10 ani. Cînd voiau. Sectari din samă afară, susţineau numai «pe ai noştri». Acaparaseră multe averi ale statului. Perimetrii petroliferi la «Steaua», Gazul metan etc., etc. Adevărat, era un partid puternic, cu mulţi bărbaţi de valoare, pricepuţi, dar pornirea de-a nimici tot ce nu-i liberal i-a făcut odioşi". Odată cu trecerea statului în forma sa capitalist-financiarâ, liberalii vor acapara şi exploata întreg perimetrul bancar, în momentul în care o bancă din România — Marmorosch Blank — se va asocia tandemului opoziţion-ist Maniu — Carol al II-lea şi marii finanţe internaţionale, marele monopol financiar liberal se va prăbuşi. Este important să privim cu multă atenţie activitatea politică a acestor oameni, împreună cu cea a aliaţilor şi adversarilor lor politici, pentru că altfel vom rămâne mai departe prizonieri ai legendei că marile realizări ale ţării, şi în primul rînd Marea Unire din 1918, au fost întîmplătoare, rezultat al unei conjucturi favorabile sau al deciziei unor Mari Puteri binevoitoare. Nu, tot ceea ce s-a împlinit prin realitatea statală a României Mari este opera unor conducători remarcabili, a unor patrioţi desăvîrşiţi, dublaţi de o abilitate ieşită din comun de a combina pe scena politica şi economică. Opera lor nu a fost rezultatul unor discursuri potrivite, ci al inteligenţei, tenacităţii, sacrificiului de sine în folosul ţării. Duşmanii României au înţeles mult mai bine şi mai repede importanţa acestor bărbaţi de stat. Nu întîmplător au încercat în repetate rînduri să-i asasineze. Ei ştiau că aceştia sunt adevăraţii constructori ai statului român, la fel cum s-a dovedit că, odată cu dispariţia lor, edificiul s-a prăbuşit aproape imediat. Aceasta este una din marile drame ale României moderne: a fost clădită doar de o mină de oameni. „Partea pe care ambii fraţi au avut-o la îndeplinirea acestor mari fapte istorice este bine distinctă una de alta. Dacă Ionel Brătianu, cu larga sa experienţă şi înţelepciune, urmărea de aproape vieaţa politică internă şi relaţiile cu străinătatea, fratele său Vintilă se interesa de aproape de marile şi de grelele probleme economice şi financiare, deopotrivă de importante ca şi cele de politică internă şi externă. Ca unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai problemelor de la noi, dînsul ajunsese la convingerea că un stat naţional nu se poate bucura îndeajuns de deplina sa neatîrnare, cîtă vreme viaţa economică nu se poate răzimă îndeajuns pe capitalul naţional. Pornind de la această convingere, Vintilâ Brâtianu a dezvoltat o muncă titanică pentru naţionalizarea capitalului, pentru încurajarea industriei naţionale şi pentru ridicarea şi înviorarea comerţului. Independenţa economică este un corolar firesc şi necesar pentru independenţa politică, care în lipsa unei baze economice sigure, lesne ar putea să fie ameninţată"235.Vintilă Brătianu a fost director general al Regiei Monopolului Statului, secretar general al Ministerului Finanţelor, primar al Capitalei, ministru de Război, ministru de Finanţe, director la Banca Naţională, prim-ministru şi preşedinte al PNL. Pseudonimul său era Dela Cungra, a cărui anagramare dă Gen Dracula. Toţi cei trei fraţi Brâtieni — Ionel, Vintilă şi Dinu —, au lucrat efectiv ca ingineri la construcţia podului de la Cernavoda, sub conducerea lui Anghel Saligny. Ionel I.C. Brătianu a fost atras încă din adolescenţă de femei. Conform unei versiuni legendare care circulă în memoria conacului de la Goleşti, vecin cu cel de la Florica, femeia care 1-a format a fost Elena Văcărescu. Dacă informaţia are un miez de adevăr, atunci nu trebuie să reprezinte o surpriză felul plăcut, distins şi, totodată, fermecător cu care a cucerit numeroase femei din lumea bună. Elena Văcărescu a fost o femeie urîtă, dar o fiinţă remarcabilă, mai tîrziu diplomat de carieră şi membră a Academiei Române. Zvonul legăturii sale cu Ionel I.C. Brătianu ar putea proveni însă din convingerea multor politicieni şi istorici ai vremii că Brătienii foloseau femeile pe care le subjugau sentimental pentru acţiuni politice. Prezenţa ei în viaţa principelui moştenitor Ferdinand, care s-a îndrăgostit nebuneşte de ea şi pe care a cerut-o în căsătorie, a fost pusă pe seama unui astfel de „plasament" pregătit de Ion C. Brătianu şi de Eugeniu Carada. împotriva acestei versiuni se ridică un argument logic foarte serios: spre sfîrşitul secolului al XlX-lea şi în secolul al XX-lea, Brătienii au avut interesul să menţină dinastia străină, fapt ce a dus şi la ruperea brutală a logodnei secrete dintre Ferdinand şi Elena. Conform unei mărturii

84

avizate, „plasarea" Elenei Văcârescu în anturajul lui Ferdinand a fost opera spionajului rusesc, prin intermediul secretarului reginei Elisabeta, un anume Scheffer". Una din numeroasele legaturi ale lui Ionel, cea cu Măria jytoruzi — văduva fiului lui Cuza, Alexandru — a generat complicaţii, prin naşterea lui Gheorghe I. Brâtianu: „LI.C. Brătianu s-a căsătorit cu principesa Moruzi, dar după oficierea cununiei religioase a intentat, chiar a doua zi, acţiunea de divorţ, în acest fel 1-a recunoscut pe Gheorghe Brătianu (născut la 21 ianuarie/ 3 februarie 1898) ca fiul său legitim. Relaţiile dintre tată şi fiu au fost sporadice, deoarece mama nu îngăduia contactele între cei doi. Abia după 1918, Gh. Brâtianu îl va frecventa pe 1.1. C. Brătianu, cerîndu-i sfatul şi sprijinul. După mai multe aventuri galante, Ion I.C. Brâtianu s-a căsătorit în 1906 cu Eliza Ştirbey, pe care a determinat-o să divorţeze de Alexandru Marghiloman, cunoscutul fruntaş al Partidului Conservator"237, în ciuda unor divergenţe politice, Gheorghe I. Brătianu a fost un urmaş demn al tatălui său şi poate că, într-o altă conjunctură decît dictatura, ar fi fost nu numai un mare istoric, dar şi un devotat primministru. Dar femeia care 1-a iubit probabil cel mai mult pe Ionel I.C. Brătianu şi alături de care a condus România a fost Regina Măria. Aleasă spre a fi viitoarea regină a României la vîrsta de 17 ani, Măria Alexandra Victoria era o englezoaică de rasă şi provenea dintr-un mediu anglo-saxon foarte diferit şi de atmosfera publică balcanică, şi de cea franco-germană de la palat, în deosebi de austeritatea Casei regale prusace. Căsătorită cu prinţul moştenitor Ferdinand în decembrie 1891, Măria a fost nevoită să ducă o permanentă luptă cu regele Carol, care o izola total la Peleş şi îi interzicea orice contact cu personalităţi politice sau culturale româneşti, „în tot timpul tinereţii mele, cuvîntul de ministru era sinonim cu capul răutăţilor", avea să scrie mai tîrziu regina, în numai cîţiva ani de zile însă, după ce i-a născut pe Carol (1893), Elisabeta (1894) şi Marioara (1899), principesa Măria se va înfăţişa lumii ca una din cele mai splendide femei din Europa. Inteligentă şi plină de vitalitate, Măria întruchipa totodată şi idealul romantic al oricărui bărbat, fiind sănătoasă, nobilă în atitudini şi foarte femeie, în anii de izolare a suferit cumplit din cauza convingerii că a fost atrasă într-o „capcană", că i s-a atribuit doar „misiunea" de a naşte un moştenitor pentru Tronul lui Carol I, că îşi va distruge tinereţea şi frumuseţea într-un castel rece, spionată de servitoare şi guvernante. Bună călăreaţă, binecuvîntată de la natură cu gust şi cu o frumuseţe ieşită din comun, Măria a fost repede adoptată de Armată, care în foarte scurt timp, mai ales după ce a fost numită comandant (proprietar) al Regimentului de cavalerie 4 Roşiori, a ajuns să o divinizeze. Respectul şi supunerea pe care o arătau de timpuriu ofiţerii acestei femei va conta enorm mai tîrziu: „Poate că nu s-ar cădea să spun tocmai eu aceasta, dar simt că-mi fac datoria faţă de neclintita lealitate ce mi-au arătat-o totdeauna. Ei alcătuiau o închegare de puteri pe care mă puteam bizui; erau credincioşi, plini de închinare şi de devotament. Mă admirau pentru îndrăzneala mea fără seamăn cînd eram călare, pentru neoboseala şi curajul meu, şi totodată simţeau în mine acea deplină şi neînfricoşată credincioşie, care deosebeşte firea mea. Eram fericiţi cînd eram laolaltă, la ei găseam o închinare şi o slăvire spontană pe care n-o aflam aiurea". Legătura sufletească dintre Măria şi Armată a fost extrem de puternică şi nu s-a spijinit doar pe relaţia oficială dintre suveran şi militari, ci pe fapte de război, în timpul Războiului balcanic, principesa Măria a lucrat în serviciul sanitar, îngrijind bolnavii din lagărele de holeră, riscîndu-şi viaţa fără nici o rezervă, pentru ca apoi, deşi acum era regină, să îngrijească la fel de riscant bolnavii de tifos din Moldova, în timpul primului război mondial. Arthur Gould Lee a descris plastic aceste gesturi ale reginei Măria: „Oamenii erau entuziasmaţi de exuberanţa ei şi îi admirau spiritul, în special curajul incredibil dovedit în timpul războaielor balcanice din 1913, cînd nu numai că a trecut nepăsătoare prin tranşeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreţ neînfricat, ieşit din comun, faţă de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capătul soldaţilor tineri care mureau de holeră, vărsînd lacrimi pentru fiecare din ei, ţinîndu1 de mînă ore întregi pe tînărul muribund,,spunîndu-i cu toată sinceritatea că ea îi înlocuia mama, şi apoi/ cînd vedea că i se apropie sfîrşitul, luîndu-1 în braţe şi spri-jinindu-i capul pe umărul ei pînă cînd îşi dădea sufletul"239, în octombrie 1917, pe frontul din Moldova, regina s-a încadrat, purtînd uniformă de ofiţer, în sectorul de front Cireşoaia în faţa cotei 443, pe linia întîi, în prima tranşee, la 200 metri de inamic. A fost vocea cea mai hotărîtă pentru rezistenţă şi ofensivă pe frontul din Moldova şi, dacă studiem cu atenţie memoriile ei, personalitatea care a decis în cele din urmă intrarea României în război de partea Antantei240, în perioadele cînd locuia la Cotroceni, ofiţerii regimentului său scoteau unitatea la instrucţie în fiecare zi şi în fiecare zi, timp de ani de zile, la o oră precisă, Măria urmărea de la fereastră defilarea în onoarea ei. Este interesant de remarcat că figura reginei Măria nu a fost nici o clipă alterată de regimul comunist, iar în armată a continuat să fie cultivată în spiritul vechi al cultului eroilor, alături de mareşalii Prezan şi Averescu, în ciuda cenzurii şi terorii regimului Ceauşescu. în programa şcolară a liceelor militare de la Cîmpulung Moldovenesc şi Alba-Iulia se predau informaţii asupra 85

ataşamentului reginei noastre faţă de armată; în cadrul lecţiilor cu circuit închis ale activului Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne istorici ca Mihai E. lo-nescu, loan Talpeş sau Răzvan Theodorescu ţineau conferinţe cu Măria, Regina României, Povestea vieţii mele, voi. 3, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1991, PP. 64-67. Regina Măria (1875-1938) tema: Viaţa şi opera reginei Măria „întregitoare a neamului românesc", înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pămînt şi patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu 1-a oferit niciodată nici unui alt om. în biografia acestei femei proeminente se află şi un gest care întregeşte personalitatea sa unică: la 26 martie 1926, de Bunavestire, regina Măria a trecut la ortodoxism, într-o ceremonie desfăşurată la palat, ea s-a spovedit, a fost dezlegată de patriarhul Miron Cristea şi a fost primită în sînul Bisericii Ortodoxe Române, în clipa morţii, survenită la 18 iulie 1938, patriarhul Miron Cristea va rosti o scurtă rugăciune şi va închide cu un gest blînd acei ochi superbi. Apoi va rosti cuvintele memorabile: „în tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care şi-a trăit viaţa intens". Personalitatea puternică a reginei Măria se afla într-un contrast pronunţat cu cea extrem de slabă a prinţului şi apoi regelui Ferdinand. Şters ca bărbat, de o timiditate bolnăvicioasă şi introvertit pînâ la straneitate, dar nu lipsit de gentileţe şi căldură, Ferdinand a fost un bun soţ al reginei. Despre raportul Maria-Ferdinand, Martha Bibescu va consemna: „Această fiinţă strălucitoare, desigur cea mai frumoasă principesă şi poate cea mai frumoasă femeie din Europa pe timpul acela, era făcută parcă anume ca să eclipseze, îmi dau seama, cu trecerea anilor, că şi ea a ajutat la împlinirea soartei, prin contrastul dintre orbitoarea-i vecinătate şi umbra pe care acest om o căuta pentru jertfa sa. A fi soţul reginei e un rol greu de jucat, chiar cînd eşti rege. L-a deţinut timp de treizeci şi şase de ani, şi a fost recunoscător pînă la sfîrşit aceleia care-i lăsa lui toată umbra, pentru că ea era lumina". Desfigurat şi slăbit fiziceşte pentru tot restul vieţii în urma unei virulente îmbolnăviri de friguri tifoide, perdinand va suferi şi respingerea plină de cruzime a vulgului: „Mulţimea nu-1 iubeşte, nu-1 admiră. De cîte ori apare în public, displace sau prilejuieşte rîsul". Fiinţa cea mai apropiată, Măria însăşi, ni 1-a descris astfel: „Era blînd, bun, cam sentimental, cu o fire iubitoare, dar n-avea încredere în însuşirile lui; era un om ce se lăsa uşor stăpînit şi totdeauna era gata să creadă pe alţii mai presus de el, dar, cu toate acestea, era mîndru şi putea fi jignit uşor". Expresia românească să punem punctul pe i vine de la ezitantul Ferdinand, pentru că „într-adevăr, niciodată nu ştiuse să puie punctele pe i, probă grafologică de sfială, de rezervă"244. Hagiografi de circumstanţă i-au transformat defectele în calităţi, lăsînd posterităţii imaginea unei victime: „Cu gingăşia omului deprins să mînuiască florile, purtîndu-le lin ca să nu le scuture colbul de aur, tot aşa trecuse printre semenii săi, veşnic îngrijorat să nu supere şi să nu mîhneascâ pe nimeni. Iar semenii, care nu erau flori, 1-au înţepat numai cu spinii. Pînă la sfîrşit"245. Imaginea de înaltă regalitate, de importanţă istorică şi titlul de întregitorul au fost produse ale propagandei oficiale, pe care şi Ionel I.C. Brătianu şi alţi oameni politici români au întreţinut-o — cu înţelepciune! — pentru a nu scădea din dimensiunea istorică a Marii Uniri din 1918 şi, îndeosebi, a încoronării solemne de la Alba-Iulia din 1922. Oricum, am avut o mare regină! Revenind la anul 1897, vom consemna revolta totală a principesei Măria împotriva vieţii austere din palatul lui Carol I şi a persecuţiilor la care era supusă pentru orice fleac. Speriat că firea exuberantă a principesei va întîlni exuberanţa latină a românilor, Carol I s-a purtat, chiar după spusele Măriei, ca un Mare Inchizitor. De aici, între Carol I şi Măria s-a deschis un război psihologic devastator, înfuriată la culme, ea îl cheamă pe primul ministru Dimitrie A. Sturdza: „Aţi fost mîndri să importaţi o prinţesă de neam mare, v-a plăcut să aveţi o prinţesă moştenitoare frumoasă, v-aţi bucurat că eram sănătoasă şi că nenumăratele mele rude stau pe cele mai de seamă tronuri ale Europei. (Bunica sa era regina Victoria a Marii Britanii, un unchi al ei era împăratul Germaniei, iar alt unchi era ţarul Rusiei, n. a.). Dar prea puţin v-a păsat de fiinţa mea sufletească, de idealurile, de nădejdile mele, de marea şi neştirbita încredere ce aveam în voi toţi, de fata sfioasă venită din depărtări, aducîndu-vă darul tinereţii şi al bunăvoinţei ei. [...] Vă spun dinainte că în acest ceas sunt gata să smulg totul din temelii, nu-mi pasă de zgomotul ce se va face, de vîlva ce se va isca; vei putea lămuri dezertarea mea cum vrei vrea, nu-mi mai pasă de nimic, totul s-a sfîrşit între noi. Nu mai am decît o singură dorinţă covîrşitoare: aceea de a fi liberă, liberă, liberă!, de a putea să-mi întind braţele spre cer şi de a scoate un strigăt de triumfală dezrobire"246. Probabil că primul ministru şi regele s-au speriat de această provocare, pentru că la scurt timp i-au permis să viziteze cîteva din domeniile regale, înconjurată mereu la palat de femei şi de bâtrîni, principesa Măria întîlneşte la Gherghiţa, nu întîmplător, pe Ionel I. C. Brătianu. Amintirile ei sunt pline de căldură: „Şi astfel intră în viaţa mea Ion Brătianu, singurul om sub patruzeci de ani, pe care datorită situaţiei lui aveam voie să-1 întîlnesc. Deşi împovărat de gloria 86

tatălui său, era el însuşi o personalitate, şi ceea ce pentru mine avea pe atunci mai multă însemnătate, Ion Brătianu al doilea era un tovarăş cît se poate de plăcut; trebuie chiar să adaug aici că avea slăbiciune pentru femei. [...] Brătianu, simţind că în mine era viitorul, nu făcu niciodată greşeala de a mă privi ca o fiinţă fără însemnătate; mă făcu să înţeleg de la început că pentru el, cel puţin, eu existam şi nu numai într-un sens al cuvîntului. Dacă aş spune ca pe atunci îmi plăcea, aş spune mai mult decît adevărul, dar era un om ce nu putea fi trecut cu vederea. [•••] Soţului meu îi plăcea Brâtianu, însă nu fără o uşoară nuanţă de teamă; nu ştia încă bine cu ce fel de om avea de-a face. Era în Brătianu ceva ce deştepta o senzaţie de nelinişte; mîna cu care te atingea era parcă îmbrăcată întro mănuşă de catifea, sub care nu prea ghicei ce se ascundea"247. Au urmat mănăstirile Agapia şi Văratec, bisericile din nordul Moldovei, coborîrea cu pluta pe Bistriţa, dealurile Muscelului, locuri în care Măria, însoţită de Ionel, şi-a cunoscut în sfîrşit ţara şi a început sa o îndrăgească. Pentru a proteja o iubire curată şi de o romantică frumuseţe, principesa a simulat o corespondenţă intima cu un prinţ rus, iar Brătianu a dus pînă în pragul căsătoriei relaţia cu prietena Măriei, multimilionara Pauline Astor. Inteligenţi şi foarte uniţi, Măria şi Ionel Brătianu au reuşit să înşele mulţi ani suspiciunile adversarilor şi aprecierile istoricilor. Oricum, a-i face pe toţi cei apropiaţi să creadă că naţionalistul Ionel I.C. Brătianu se putea căsători cu o multimilionară americană şi că se va stabili în SUA a fost cel mai haios renghi jucat de doi oameni atît de serioşi! în faţa responsabilităţii publice pe care o aveau şi pentru a evita un scandal, Brătianu şi Măria au decis să treacă relaţia lor într-o prietenie matură, niciodată stinsă, trăind şi ei drama personală a oamenilor care au o datorie faţă de un neam: „Ne-a fost ursit să ne sfătuim adesea împreună mai tîrziu, cînd ne-a venit vremea, lucru care a fost mult criticat şi comentat în mii de feluri. Iubirea ce o simţeam amîndoi pentru România ne-a făcut să ne folosim de putinţa noastră de a munci şi de a ne dovedi prin fapte patriotismul. Aceasta a fost legătura temeinică a prieteniei noastre"248. Regina Măria va avea întotdeauna simpatii liberale, îi considera mai dedicaţi muncii, mai bine organizaţi şi dinamici. Mulţi ani însă, cu excepţia lui Take lonescu, din rîndurile Dreptei clasice, regina nu a avut posibilitatea să cunoască decît conservatori bătrîni. Oricum, după Războiul balcanic, Partidul Conservator a început să moară încet. De ce am insistat pe aceste informaţii destul de intime şi care, de regulă, nu fac obiectul unor studii de istorie? Pentru că evenimentele agitate din interiorul Casei Regale a României, precum şi resorturile secrete ale relaţiilor Brătianu-Maria, Brătianu-Fer-dinand, Maria-Ferdinand au avut consecinţe directe asupra destinului statului român în anii care vor urma. Alianţa sufletească şi politică între Ionel I.C. Brătianu şi regina Măria a impus regelui Ferdinand intrarea în război alături de Antantă, prin încălcarea tratatelor semnate cu Tripla Alianţă. Tulburările din interiorul familiei regale au avut influenţe asupra prinţului Carol, care, moştenind răzvrătirile mamei, a refuzat tutela celui mai puternic cuplu al României Mari. înainte de a-1 judeca pe viitorul rege Carol al II-lea, va trebui să observăm că oriunde încerca să se afirme — în Armată, în jocul politic, în lumea culturală — se izbea de autoritatea reginei Măria sau a lui Ionel I.C. Brătianu. Lovit de o periculoasă afecţiune genitală şi fiu al unui tată slab, prinţul moştenitor se va transforma foarte repede într-un „caz", cu implicaţii asupra evoluţiei statului român pe scena europeană. Prima criză dinastică începînd cu anul 1918, Casa Regală română intră într-o criză dinastică din care nu a ieşit nici astăzi. Şirul lung de ilegalităţi, tentativele de lovitură de stat repetate, precum şi loviturile de stat legate direct de problema legitimităţii regilor, după Ferdinand, au făcut ca dinastia de Hohenzollem să se transforme într-o dinastie românească debila juridic şi dominată de complicaţii succesorale pe care şi astăzi, cu greu, se chinuie istoricii să le clarifice. Ele toate îşi au originea în caracterul lui Carol al II-lea. Conform mărturiilor celor mai apropiate rude, caracterul prinţului moştenitor Carol a suferit în copilărie o influenţă nefastă din partea unor educatori prost aleşi de rege. încă din primii ani de viaţă a fost învăţat de Carol I că între el şi toţi ceilalţi, inclusiv mama lui, există o diferenţă de rang şi de responsabilităţi care îl obligă la un comportament distant, autoritar şi independent. Pornind de la ideea că guvernanta trebuie să fie urîtă pentru a nu-i produce copilului preocupări erotice, Carol I i-a adus pe o anumită dna Winter. Regina Măria o descrie astfel: „Era vulgară, de o vulgaritate pe care nu o putea cîntări deplin decît cineva din aceeaşi naţionalitate cu ea. Glasul ei era vulgar şi grosolan, vorba-i mitocănească şi neşlefuită". Părea că principala misiune a acestei femei era însă aceea de a-1 îndepărta pe prinţul moştenitor de mama sa. Curînd, aceasta a observat că micului Carol i se interzisese să mai invoce numele mamei sale în rugăciuni şi că nu recunoştea decît autoritatea bunicului său, regele, în perioada adolescenţei, lui Carol i s-a adus un preceptor elveţian ciudat, homosexual şi urmărit de „idei socialiste înaintate". 87

Acest individ, pe nume Mohrlen, a avut o influenţa decisivă, exact în perioada critică, asupra tînărului prinţ, umplîndu-i mintea „cu îndoieli tulburătoare, mai ales în privinţa menirii lui de prinţ şi de oştean şi, de asemenea, îi zdruncina ideile asupra religiei"249. Prinţul Nicolae, fratele mai mic, insistă în memoriile sale pe ambele aspecte periculoase ale relaţiei dintre preceptor şi prinţul moştenitor: „Eram îngrijoraţi că Mohrlen 1-ar putea iniţia în practicarea homosexualităţii; acesta a recunoscut, de altfel, că era tare tulburat cînd îl vedea pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea zilnică"250. Dar lucrul cel mai periculos a fost educaţia republicană pe care a primit-o de la acel individ dubios între vîrstele de 14 şi 17 ani, cînd adolescentul trăieşte cele mai intense arderi şi este şi cel mai vulnerabil, şi care, tot după spusele fratelui său, i-au marcat tot restul vieţii. Nepotul său, prinţul Paul al României, va sublinia momentul: „Preceptorul şi-a părăsit postul regal în 1911, cînd elevul lui împlinise şaptesprezece ani; prin urmare, poate fi considerat singurul educator care-a exercitat o influenţă asupra lui"251, în fapt, ar fi vorba de o percepţie rezervată a calităţii de prinţ, a raportului dintre viaţa privată şi cea oficială, faţă de stat, de instituţii şi oamenii politici, de monarhie, la care se adaugă credinţa că socialismul va învinge mai devreme sau mai tîrziu. Din această influenţă periculoasă, prinţul şi mai apoi regele Carol al II-lea va prelua ca atitudine un egocentrism pronunţat, care îl va conduce vizibil toată perioada românească a vieţii lui, punînd înaintea oricărei obligaţii oficiale relaţiile sale intime, interesele băneşti, dorinţa de a trăi o viaţă de petreceri şi lux. în urma scandalului declanşat de mama sa şi a intervenţiei medicilor români, Mohrlen a fost îndepărtat, dar numai în momentul în care şi regele Carol I a constatat că elveţianul era pur şi simplu un psihopat, cu manifestări evidente de dezechilibru mintal şi care lăsase urme în personalitatea copilului Carol, îndeosebi prin ura faţă de instituţiile statului. Proba a fost făcută de regele Carol I. Cu ocazia avansării micului prinţ la gradul de sergent, regele i-a cerut să îmbrace uniforma militară şi să intre în serviciul de gardă al palatului, pentru îndeplinirea misiunii de santinelă. „Cu ţipete, plînsete şi bătăi din picioare, sub pretextul că convigerile sale erau antimilitariste şi antimonarhiste, a refuzat să îmbrace uniforma"252. Mohrlen a fost somat să părăsească ţara în 24 de ore. în încercarea de a salva ceva din distrugerile psihice produse de acel individ, prinţul Carol a fost trimis la Potsdam şi incorporat într-o unitate militară de elită. Familiarizarea cu sistemul de autoritate prusac, precum şi impactul puternic pe care 1-a avut în următorii ani asupra sa apariţia curentului socialist italian cunoscut sub denumirea de fascism, au fost exact ce-i trebuia lui Carol pentru a-i întregi un caracter periculos pentru debilul regim democratic din România. Ca bărbat şi prinţ moştenitor, Carol nu a ezitat să se implice în relaţii sentimentale cu diferite femei din protipendada româneasca, dar şi din lumea prostituatelor. Se pare că prima legătură măi serioasă a fost cu Ella Filiti, pe care, spre deosebire de alte aventuri, după versiunea prinţului Nicolae, ar fi iubit-o sincer. Această dragoste destul de puternică excludea complicaţia matrimonială, în primul rînd pentru că femeia nu împingea lucrurile spre acest dezno-dămînt. îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe motiv că îi afectează preocupările de comadă în cadrul Regimentului de cavalerie „Regina Elisabeta", 1-a convins că viaţa sa personală va fi mereu controlată de Casa Regală. Imaginea rămasă despre Carol pentru perioada războiului în memoriile unor generali care au lucrat cu el sau 1-au avut în subordine atestă indolenţă şi incompetenţă, într-o mărturie intermediată de Alexandru Marghiloman, mareşalul Averescu va consemna un fapt, probabil real, legat de atitudinea lui Carol: „... prinţul n-are nici o calitate pentru domnie... La 29 octombrie 1916 primisem ordin să mă retrag din Valea Prahovei; toţi erau abătuţi şi trişti; trebuia să se dea bătălia de la Bucureşti; sondele erau incendiate, în această atmosferă groaznică a trebuit, la nouă ore, să ordon şefilor de corp să se retragă de la masa cu prinţul, ca să execute ordinele, dar prinţul a stat la masă pînă la două dimineaţă. Patrulele inamice erau la 20 de km. Era dezgustător"253. Problema unor astfel de mărturii din primul război mondial este că prinţul Carol nu reprezenta un caz izolat. Mulţi generali şi ofiţeri erau total nemulţumiţi pentru faptul că trebuie să lupte alături de inamicul veşnic — Rusia, că trebuie să se supună părerilor discutabile ale generalului francez Berthelot şi priveau lupta împotriva Germaniei ca o eroare. Practic, noi am intrat în război cu ofiţerii nu foarte convinşi de victorie, mai ales după retragerea trupelor din Transilvania şi aducerea lor pe dezastruosul front din sud. Incompetenţa de la nivelul conducerii Armatei, dezorganizarea şi sabotajele, spionajul multiplu şi totala lipsă de pregătire psihologică pentru o astfel de campanie, nu au putut fi anulate de dorinţa sinceră de a-i elibera pe românii din Transilvania. Petrecerile la care participa prinţul pe front, partidele îndelungate de cărţi, aducerea de metrese în bivuacuri nu erau apanajul exclusiv al lui Carol. Generalul Dumitru Iliescu, subşeful Marelui Cartier General, îşi purta amanta pe front, iar aceasta dădea baluri. Alţi ofiţeri superiori îşi părăseau trupa pentru a onora invitaţii făcute la diferite adrese de o întreagă faună refugiată din capitală. Mai mulţi ofiţeri ai misiunii militare franceze au fost surprinşi angajîndu-se în afaceri cu valori româneşti sau negociind cu reprezentanţi ai inamicului în numele României fără nici o autorizaţie. După lovitura de stat din Rusia care i-a adus pe bolşevici la putere, diferiţi comandanţi ai 88

trupelor ruseşti de pe frontul din România şi-au vîndut armamentul germanilor, armament cu care aceştia au bombardat oraşe româneşti. Nu-i vorbă că şi mulţi români au profitat de pe urma războiului pentru a trece de partea inamicului, întregul univers corupt al statului bugetar şi birocratic se prăbuşea atunci din nemăsurata sa inconştienţă: „Lucrul nu era, pe de altă parte uşurat prin atmosfera de intrigă şi de corupţiune pe care o întreţineau ambele grupe de potrivnici în Bucureşti, unde viaţa aşa-zis mondenă îşi urma cursul, iar cea de noapte luase o dezvoltare imensă. Pe lîngă lumea interlopă şi pleava obişnuită a capitalelor, pe Ungă oameni de afaceri mai mult său mai puţin cinstiţi, Bucureşti, şi mai ales hotelurile, cafenelele şi localurile de petrecere diurnă şi nocturnă au fost copleşite de o adevărată invazie de corespondenţi de ziare, comisionari, actriţe şi altă omenire de acest soi, unii în serviciul uneia sau altei grupuri de puteri, alţii aventurieri în căutarea cîştigului bănesc"254. Privirea lucidă şi plină de amar a generalului Rosetti nu a ocolit şi alte aspecte: „Nu voi reaminti aici povestirea tuturor acelor manevre, a tuturor afacerilor, a întregii corupţiuni de tot soiul, exagerată poate în unele publicaţiuni, dar dovedită documentar şi cunoscută bine acelora care au avut un rost oarecare atunci, cum nu voi înfăţişa nici urile născute atunci, nici micimile vieţii, nici spionajul şi trădarea, care din nefericire nu au lipsit. Nu s-a putut descoperi atunci, şi eu nu ştiu nici azi, dacă focul şi explozia de la Pirotehnia Armatei (16/29 mai 1916) şi explozia de la Pulberăria Dudeşti, în preziua războiului (27 iunie/9 august 1916), cînd multe vieţi au fost pierdute şi au fost însemnate pagube materiale, s-au datorat unor accidente, unor acţiuni de sabotaj sau chiar unei trădări"255. Mulţi ofiţeri superiori au dezertat atunci la inamic, în frunte cu colonelul Victor Verzea, ardelean, deşi fusese numit Director general al Poştelor şi Telegrafelor. Cam pe acest fond prinţul moştenitor găseşte de cuviinţă să fie mult mai preocupat de noua sa aventură, Ioana Valentina (Zizi) Lambrino. Războiul îi încurca idila, iar insistenţele generalului Averescu de a înfăţişa un comportament măcar decent îl aduceau la exasperare. De altfel, în lumina multitudinii de amănunte degradante publicate ulterior de ofiţerii adevăraţi ai acelui război, statul nu mai avea atunci decît patru oameni: Regina Măria, generalul Averescu, Ionel I.C. Brâ-tianu şi Alexandru Marghiloman. Regina Măria, acest adevărat „ministru al încrederii naţionale", cum a fost numită în clipele cele mai grele ale ţării, s-a dovedit „pe atît de hotârîtă şi de înzestrată cu energie, pe cît Regele nu avea aceste însuşiri. Ea a fost mereu o pildă de dîrzenie şi a creat o atmosferă de acţiune"256. Pentru mult timp, chiar şi după lovitura de stat din 1930 care 1-a pus pe tron, regina Măria a fost convinsă că îl va putea controla pe Carol. Ea îşi întemeia credinţa pe faptul cert că fiul său îşi admira mama, con-siderînd-o o femeie cu totul superioară, capabilă şi de autoritate şi de sentimente nobile. A sperat pînă în ultima clipă — atunci cînd fiul s-a întors împotriva mamei — că aventurile vor fi trecătoare şi că, în faţa responsabilităţii de prinţ moştenitor, Carol va reveni la luciditate. Brătianu şi Marghiloman îl observau de aproape, pentru a-1 evalua ca viitor rege, şi amîndoi, deşi adversari ireductibili, 1-au considerat complet inapt pentru domnie. Pentru orice domnie. Averescu i-a fost comandant în Armată şi ştia că va fi incapabil să acopere funcţia de „cap al Oştirei". înainte de orice, prin comportamentul său iresponsabil dinastic, Carol şi-a făcut numai duşmani între cei de care depindea buna sa funcţionare ca rege. Aventurile lui ajungînd şi la public, a devenit curînd şi foarte impopular. După toate probabilităţile, în iunie 1918, Carol şi-ar fi anunţat părinţii în timpul unui bal asupra intenţiei de a se căsători cu Zizi Lambrino: „A urmat o lungă tăcere. Regina a continuat să-şi fumeze ţigareta, regele Ferdinand şi-a mîngîiat gînditor barba, principesa Elisabeta, zîmbitoare, şi-a muşcat buza, principesa Mignon a făcut o clipă ochii mari, iar principele Nicolae şi-a luat un aer nepăsător"257. Este clar că nu au luat în serios anunţul. Dar cîteva seri mai tîrziu, Carol o cere în căsătorie pe Zizi şi îi oferă inelul de logodnă. La 21 iunie, cei doi corespondează pentru a perfecta formele legale ale căsătoriei. Ei consultă doi avocaţi, care îi asigură că o căsătorie între ei este perfect legală şi îi sfătuiesc să o celebreze în străinătate, într-o ţară de rit ortodox, pentru a evita desconspirarea prematură a actului. Ţara aleasă a fost Rusia, iar oraşul era Odessa. Cum acesta se afla sub ocupaţie germană, Carol trebuia să facă trei lucruri riscante: să-şi părăsească unitatea în care era ofiţer, să treacă clandestin graniţa ţârii şi să oficieze un act pe teritoriul inamicului. Pentru punerea în aplicare a planului a fost găsit un complice în persoana ofiţerului Henri Serdici de Golobardo (sic!). In preajma lui se aflau cîţiva ofiţeri-aghiotanţi, între care şi colonelul Nicolae M. Condiescu. Acesta era un ofiţer de contrainformaţii militare care îşi va lega întreaga sa carieră militară de Carol. în memoriile sale (încă nepublicate) el reproduce detaliile date de colonelul Gică Atanasescu, subalternul său numit în serviciul prinţului: „Prinţul rămăsese numai cu maiorul Niculescu «bolşevicul», aghiotant nou, fără autoritate încă. Gică însă, văzînd că prinţul slăbeşte, din cauza muncei încordate ce-o depunea, ziua, la batalionul vînătorilor de munte, iar noaptea adesea venea chemat de dragoste la Iaşi, a prevenit pe regina, cu două luni înainte. Regina, după o lungă conversaţie, a ajuns la concluzia că în cel mai rău caz se va da fetei o sumă mare şi atîta tot. Nimeni nu întrevedea posibilitatea gestului prinţului. Cu o zi înaintea 89

fugei, a venit însoţit de Niculescu la Iaşi. A trimis pe Mihăilescu, funcţionar la palat şi omul lui de încredere, să ridice din depozitul ce avea la Banca Naţională 100.000 lei şi i-a spus: «Să nu spui la nimeni despre aceasta, nici chiar colonelului Atanasescu». Apoi, în ziua fugei, a spus lui Niculescu că se duce 2-3 zile la Roman, el fiind liber şi putînd să stea acele zile la Iaşi. Seara a plecat cu automobilul, dînd lui Mihăilescu 3 scrisori, pe care acesta trebuia să le trimeată imediat regelui la Bicaz. Pe de altă parte, banca avizase pe ministrul Mitilineu de banii ce ridicase prinţul"258. Nicolae M. Condiescu (numele real era Condeescu, dar pentru că mai exista un general cu exact acelaşi nume, 1-a schimbat în Condiescu), a fost şef al Serviciului de Informaţii din Marele Stat Major în timpul campaniei din Bulgaria (1913), adjutant al lui Carol (1919) pe care apoi îl va însoţi în călătoria în jurul lumii şi în urma căreia va scrie un valoros volum de călătorii intitulat „Peste mări şi ţări", între 1928 şi 1930 a fost şeful Casei Regale, numit ministru de Război cu două luni înainte de lovitura de stat dată de luliu Maniu în 7 —13 iunie 1930. Ca ofiţer de contrainformaţii şi apropiat al prinţului Carol, Condiescu ne furnizeză informaţii de prima mînă. El arată că germanii au fost informaţi tot timpul şi de intenţia prinţului şi de sale. Carol şi-a petrecut noaptea de 26 spre 27 august acasă Ia Zizi, apoi au plecat împreună cu Serdici şi un şofer spre graniţă. Carol s-a deghizat într-o uniformă de ofiţer rus. De la staţia Pîrlita, fugarii au călătorit cu automobilul regal pînâ la postul de frontieră Bender, apoi au trecut frontiera cu un alt automobil. Aici, Carol a fost imediat recunoscut de un ofiţer german. Acesta i-a condus la Cartierul general al trupelor germane, unde au fost întimpinafi cu curtoazie de generalul Zeidler. Comandantul regiunii „nu numai că le-a dat voie să-şi continuie drumul pînă la Odessa, dar le-a şi reţinut camere la hotelul Bristol"259. Totodată, comandamentul german a anunţat nu familia regală, la Iaşi, ci guvernul Marghiloman la Bucureşti, subliniind astfel calitatea de ofiţer român care a trecut la inamic, şi nu pe cea de prinţ, în ziua de 1/13 septembrie 1918 Carol şi Ioana Valentina (Zizi) Lambrino au fost căsătoriţi de către preotul Şaravski în biserica Pokrovskaia din Odessa, în prezenţa unor martori avizaţi şi a reprezentantului consulatului român. A doua zi după căsătorie, Carol a telegrafiat tatălui sau: Telegramă. Iaşi. Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa. Carol260. Este de subliniat că, în conformitate cu raportul censului român la Odessa, Grecianu, Carol se legitimase cu un cec de 200.000 lei emis de Creditul Lyonez, ceea ce dovedea că avea mijloacele financiare pentru a se deplasa în Franţa. Tot consulul Grecianu raporta, fără dubiu, completa legalitate a căsătoriei: „In ce priveşte forma actului de căsătorie în chestiune, el este alcătuit în conformitatea legii şi jurisprudenţei stabilite aici. Actele de publicitate şi celelalte menţionate în scrisoarea Excelenţei Voastre nu sunt deci prevăzute în legea rusească, care exclude căsătoria civilă"261. După lungi discuţii contradictorii ţinute într-un tren care s-a deplasat timp de trei zile în lungul frontierei, fără nici o ţintă, Carol a fost convins de mama sa să se întoarcă în România, între timp, rege Ferdinand convocase mai multe consultări cu oamenii importanţi ai ţării: „Averescu împărtăşi în totul punctul de vedere al lui Marghiloman şi ceru ştergerea principelui Carol din rîndurile Familiei Regale şi proclamarea principelui Nicolae ca Moştenitor al Tronului. Brătianu, dimpotrivă, s-a opus cu hotărîre acestei solutiuni"262. Fără îndoială că Ionel I.C. Brâtianu ţinea partea reginei Măria, cea care spera într-o revenire la luciditate a fiului său. Cert este că, în acel moment, Brătianu a reuşit să întoarcă o decizie defavorabilă lui Carol, pe care toţi ceilalţi deja o pronunţaseră. Dar pe Ferdinand îl aştepta o surpriză foarte neplăcută: în timp ce consiliul politic a fost convins de Ionel I.C. Brătianu să nu-1 şteargă pe Carol din rîndurile Familiei Regale, consiliul militar convocat ulterior 1-a informat că acţiunea prinţului se numeşte dezertare şi este pedepsită de Codul Justiţiei Militare. Pentru a nu complica lucrurile, regele a hotărît, prin autoritatea ierarhică a lui Averescu, o pedeapsă de 75 de zile de arest la mănăstirea Horaiţa din Bicaz. „Generalii convocaţi au împărtăşit punctul de vedere al regelui ca principele Carol să fie pedepsit disciplinar, iar măsura să fie adusă la cunoştinţă «din înalt ordin», pînă la comandanţii de brigadă inclusiv"263. Ordinul a fost citit în faţa trupelor. Pe fondul unor tentative repetate de a-i plasa prinţului alte femei — acţiune pe care nu a respins-o —, dar şi al unor insistente presiuni de a anula căsătoria, Carol cedează. La 21 ianuarie 1919, Secţia a Il-a a Tribunalului de Ilfov anulează căsătoria. Din punct de vedere juridic, actul acesta rămîne controversat, aşa cum vom vedea în continuare, şi pentru faptul că „verdictul tribunalului de Ilfov, pronunţat în decembrie 1918 (stil vechi, n.a.), n-a fost înregistrat oficial la Bucureşti decît pe 23 aprilie 1919 şi n-a apărut în Monitorul Oficial decît pe 16 mai"264. Aceste date se vor dovedi extrem de importante, în cursul lunii mai 1919, pentru a nu fi din nou mobilizat în Armată şi trimis pe frontul din Ungaria, Carol simulează un accident de echitaţie. încercînd o altă soluţionare a gravei crize imorale pe care Carol o provoca Tronului şi ţării, regele încearcă să-1 trimită într-o misiune comercială în Japonia. Carol se automutilează, împuşcîndu-se în coapsă. Tot în cursul lunii mai, Zizi Lambrino îl anunţă că a rămas însărcinată, într-o scrisoare de răspuns, Carol nu lasă dubii asupra paternităţii: „N-aş putea admite niciodată ca acest copil să fie nelegitim şi, orice s-ar întîmpla, am să-1 90

recunosc totdeauna"2. Pentru a potoli spiritele, în luna iunie regina Măria acceptă să-i lase pe cei doi soţi să se retragă la moşia Mănăstirea, pe Dunăre. De aici, în foarte scurt timp, Carol îşi anunţă părinţii că este decis să plece în străinătate, unde să refacă actul căsătoriei, şi că este hotărît să renunţe la succesiune. Regina Măria îl ameninţă cu blocarea internaţională a oricărei posibilităţi de oficializare a actului, apoi, convinsă că fiul său este irecuperabil, îi cere să-şi amine deciziile pentru a da posibilitatea întocmirii formalităţilor de radiere a succesiunii. Simţind că este din nou amînat, Carol cere concursul lui Alexandru Marghiloman şi al lui Take lonescu pentru a întocmi un act de renunţare la dreptul de moştenire a Tronului. Varianta lui Marghiloman rămîne cea mai bună: „Sire, Pe temeiul unui drept firesc implicitamente recunoscut şi prin art. 83, par. 2 din Constituţie, declar că renunţ la calitatea mea de Principe Moştenitor al Coroanei României, atît pentru mine personal cît şi pentru descendenţii mei, şi la toate avantagiile ce-mi sunt recunoascute de Constituţie în această însuşire de Moştenitor al Tronului. Rămln slujitor credincios al Tarei şi, punînd spada mea în serviciul ei, Rog pe Majestatea Voastră să-mi desemneze un loc în luptă printre ostaşii care se găsesc azi pe front. CAROL, Principe al României. Bucureşti, l Aug. 1919." Pentru a fi sigur că scrisoarea de renunţare va fi făcută public, Carol trimite un exemplar liderului socialist Toma Dragu — cunoştinţa noastră mai veche —, care se grăbeşte să o multiplice şi să o difuzeze pe străzi. Textul este publicat şi la Paris în ziarul Excelsior. Cu aceeaşi ocazie, Carol redactează şi un testament în favoarea soţiei sale, care conţinea şi aceste pasaje: „Plecînd pe front pentru a relua comanda regimentului meu nu ştiu ce se poate întîmpla. Vreau ca toată lumea să afle că pruncul pe care-1 porţi în pînţece este al meu şi că, în ciuda anulării căsătoriei noastre, mă consider mai departe soţul tău"267. Reţinut sub pază la Bistriţa, în Transilvania, Carol primeşte o scrisoare de la mama sa, care nu-şi va cruţa fiul de aceasta dată: „Ţi-ai renegat ţara, surorile şi fratele, tradiţiile şi datoria într-o vreme cînd, mai mult decît oricînd în istorie, România avea nevoie de conducători [...] Cînd ţi-a venit mai bine, ai lăsat totul baltă, nesinchisindu-te de râul pe care-1 făceai şi sub înrîurirea altora, ai uneltit cu socialiştii, în speranţa că astfel îi slăbeşti tatălui tău poziţia"268. La 8 ianuarie 1920 s-a născut Carol Mircea Lambrino, fiul lui Carol şi al Ioanei Valentina. Pe actul de naştere numele tatălui a fost lăsat gol. Ca urmare a insistenţelor părinţilor săi şi, mai ales, după ce guvernul a dat o dezminţire asupra autenticităţii actului de renunţare la calitatea de prinţ moştenitor, Carol pleacă la 21 februarie 1920 într-o călătorie în jurul lumii. Se va întoarce la sfîrşitul lunii septembrie şi va accepta căsătoria cu o prinţesă de sînge, luînd pe pricipesa Elena a Greciei (27 februarie 1921). Opt luni mai tîrziu, la 25 octombrie 1921, se va naşte Minai, nefericitul ultim rege al românilor. Toată această poveste dinastică, nu ne-ar fi interesat decît pentru anecdotă, dacă nu ar fi avut consecinţe directe asupra evoluţiei statului român după Marea Unire. Să analizăm deocamdată cele trei probleme care se ridică din desfăşurarea evenimentelor: 1. Problema situaţiei militare a prinţului Carol. 2. Problema filiaţiei lui Carol Mircea Lambrino. 3. Problema dinastică. Infracţiunile la legile militare ale prinţului Carol. Este clar că prinţul şi-a părăsit unitatea militară în care era ofiţer în ziua de 27 august 1918 şi că a încercat să treacă clandestin frontiera de stat, deghizat în ofiţer rus. Fiind recunoscut de ofiţerul german la Bender, Carol îşi declină identitatea: „N-am să vă ascund că sunt principelemoştenitor al României; eu călătoresc incognito şi fac apel la înţelegerea dumneavoastră. Mă duc în Rusia ca să fiu martor la căsătoria prietenului meu Serdici şi, datorită războiului şi recentei încheieri a ostilităţilor, sunt nevoit să călătoresc în străinătate, într-un anonimat deplin. Vă rog să păstraţi secretul!"269. Dintr-un început, declaraţia sa pune cîteva probleme. La 24 aprilie/7 mai 1918 se semnase la Bucureşti pacea separată cu Puterile Centrale, în temeiul aceleiaşi înţelegeri Armata română a fost demobilizată. Carol a mizat pe aceste acte pentru a se considera liber de răspunderea militară pe care i-o dădea situaţia de război şi, în consecinţă, a afirmat că ostilităţile sunt încheiate. Din nefericire pentru el, dar din fericire pentru ţara, Tratatul de la Bucureşti nu va fi ratificat, nu va fi recunoscut de nici o putere învingătoare, toate actele guvernului Marghiloman vor fi anulate şi România va declara solemn că starea de beligerantă nu a încetat niciodată. Tratatele semnate Ia sfîrşitul războiului de România şi România Mare însăşi, ca stat unitar, independent şi indivizibil se vor sprijini pe acest principiu: continuitatea stării de beligerantă a României cu Puterile Centrale! Iată însă că la 28 octombrie 1918, la o lună de la fuga lui Carol, guvernul român a înmînat reprezentanţilor Antantei aflaţi la Iaşi o notă în care se anunţa că „Majestatea Sa Regele a decretat mobilizarea armatei române şi a cerut, în interval de 24 ore, capitularea trupelor germane din Valahia"270. Evident, mobilizarea urma unei demobilizări. Ce a fost pus în discuţie, din cauza confidenţialităţii prezervate în jurul acestui caz, este dacă ofiţerul Carol fusese demobilizat cu acte oficiale, eventual prin 91

demobilizarea regimentului său. Acest lucru nu pare credibil, atît timp cît el a fost arestat la întoarcere şi i s-a dat o pedeapsă militară, în consecinţă, trebuie să judecăm acţiunile lui Carol în calitate de ofiţer. Conform Codului Justiţiei Militare aflat în vigoare prin legea din 14 mai 1881, părăsirea unităţii militare din care făcea parte se încadra la infracţiunea de dezertare. Aceasta era prevăzută în art. 229 şi arăta că „Este declarat de dezertor în străinătate, trei zile după constatarea lipsei, tot militarul care trece fără autorizaţie hotarul ţării sau oricare afară din ţară şi părăseşte corpul din care face parte"271, într-o prevedere expresă, la art. 231, se arăta că „Orice ofiţer, culpabil de dezertare în străinătate, se pedepseşte cu destituire şi cu închisoare de la l la 2 ani, dacă dezertarea s-a întîmplat în timp de pace şi cu detenţiune dacă dezertarea s-a întîmplat în timp de războiu sau pe un teritoriu asediat sau investit"272. Ofiţerul dezertor era, după caz, degradat său destituit din armată. Mai mult decît atît, Carol făcuse şi o altă infracţiune gravă: trecerea frauduloasă a frontierei, faptă care, indiferent de calitatea lui — militar sau civil — exista şi în Codul Penal: „Să treacă în mod clandestin sau neclandestin, dar fără aprobarea autorităţii militare, frontiera mergînd într-o ţară străină". In legătură cu tentativa lui de a înscena un accident de călărie, precum şi pentru împuşcarea în picior pentru a nu pleca în Japonia. Codul Justiţiei Militare, la secţiunea Acte de laşitate prevedea: „Militarul care cu voinţă se automutilează pe sine sau pe altul cu învoirea lui, în scopul de a deveni impropriu, se pedepseşte în timp de războiu cu moartea (în acel moment chiar ne aflam în război, n.a.), iar în timp de pace cu închisoarea dela 3 la 12 ani, în acest din urmă caz, ofiţerilor aplicîndu-li-se destituirea". Toate aceste legi şi sancţiuni nu au fost aplicate prinţului Carol, deşi exista întregul temei. Orice sentinţă pe acest temei 1-ar fi exclus de la drepturile civile şi militare. Pentru a evita acest lucru, Averescu i-a dat o sancţiune disciplinară, care era prevăzută în regulamentul militar, cu caracter de ordine interioară. Totodată, amănunt extrem de important, a fost invocată o scrisoare prealabilă a lui Carol către regele Ferdinand, prin care 1-a anunţat despre călătoria sa la Odessa, astfel încît să nu poată fi încadrat la infracţiunea de dezertare. Arma se va dovedi cu două tăişuri. Moral însă, Carol s-a dovedit dezertor, transfug şi laş. Valabilitatea căsătoriei de la Odessa. Aici, lucrurile sunt ceva mai clare. Carol s-a căsătorit la Odessa după legile ţării respective, prin cununie religioasă, cu martori şi cu public în asistenţă. Pentru a anula căsătoria, Tribunalul s-a chinuit să găsească în Codul Civil măcar o prevedere care să permită o sentinţă defavorabilă soţilor: pentru că se făcuse fără autorizarea Augustului Părinte, fără înregistrarea căsătoriei la ofiţerul stării civile, prin înşelăciune şi fără publicarea „strigărilor" în presă. Argumentaţia era extrem de subţire, în primul rînd, acuzaţia că nu a avut autorizaţia tatălui său cădea, pentru că altfel se dovedea că anunţarea deplasării era o minciună, iar Carol era considerat dezertor, înregistrarea la ofiţerul stării civile din România nu era obligatorie deoarece, în acelaşi Cod Civil invocat, la art. 152 se prevedea: „Căsătoria săvîrşită în ţară străină, între români sau între români şi străini, va fi puternică şi în ţară, dacă se va fi celebrat după formele uzitate în acea. ţară"273, în Rusia era valabilă căsătoria religioasă, cu martori şi înscriere în registru, lucru pe care soţii 1-au respectat, în plus, Zizi Lambrino îşi înregistrase actul de căsătorie de la Odessa în localitatea sa de reşedinţă din România: ,Numărul de ordine al căsătoriei: 444 Luna august, ziua 31. Carol, fiu al lui Ferdinand, prinţ moştenitor al României, colonel al regimentului al VIII-lea de vînători al Armatei regale jţoinâne,necăsătorit, ortodox... Vîrsta logodnicului 23 de ani. Jeanne, fiica lui Constantin Lambrino, nobil, necăsătorită, ortodoxă. Vîrsta logodnicei 22 de ani. (Urma numele martorilor — prinţesa Kropotkin, Serdici plus trei ofiţeri ruşi n.a). Semnat: Meletius Charavski (Şaravski, numele preotului n.a.)"274Acuzaţia de înşelăciune se referea la faptul anecdotic şi ridicol că Zizi Lambrino s-a trecut în registrul de căsătorii cu patru ani mai tînără. Avea, în realitate, 26 de ani. în sfîrşit, mai rămînea acuzaţia că nu au anunţat căsătoria în presă din timp. într-adevăr, la art. 174 din Codul Civil se prevedea cazul de nulitate „dacă căsătoria n-a fost precedată de cele 2 publicaţiuni prescrise de lege"275. Pe acest temei căsătoria a fost anulată. Sentinţa a lăsat loc de interpretare: ,Avînd în vedere că această clandestinitate în care a fost învăluită celebrarea căsătoriei Alteţei Sale Regale, Prinţul Carol, cu domnişoara Jeana Lambrino, a avut ca scop eludarea legilor referitoare la publicitate şi în scopul de a evita obstacolele care ar fi fost desigur ridicate în faţa realizării acestei căsătorii din partea Majestăţii Sale 92

Regelui; din partea autorităţii militare superioare, în baza Legii asupra căsătoriei militarilor din 12 martie 1900 — Prinţul Carol fiind, deasemenea, militar; ca şi prin partea guvernului ţării care s-ar fi opus unei căsătorii contrare spiritului Constituţiei noastre, care, stabilind principiul dinastiei străine, a exclus prin aceasta chiar şi ideea unei legături cu o familie română... Aşa cum am arătat, legea căsătoriilor din Rusia nu îi obliga pe soţi să facă anunţuri în ziare, în ce priveşte obligaţia ca ofiţerul să-şi anunţe comandantul asupra intenţiei de a se căsători — adică, pe Averescu — tot legile militare arătau că anunţarea superiorului comandantului său direct — superiorul lui Averescu era regele Ferdinand — îl scuteşte de pedeapsă. Rezultă, aşadar, că mariajul făcut de Carol şi Zizi în Rusia a fost anulat în România, în realitate, pentru că mireasa s-a declarat cu patru ani mai tînără! Problemele însă nu s-au terminat, pentru că un tribunal din România nu putea anula o căsătorie înfăptuită în Rusia, neavînd jurisdicţia asupra altei ţări. Conform uzanţelor internaţionale, o căsătorie într-o ţară străină, făcută după legile locale — lex Iod —, se supune jurisdicţiei locale — locus regit actum. Aşadar, căsătoria lui Carol cu Zizi Lambrino nu putea fi desfăcută decît de mitropolitul Rusiei, în urma întrunirii unui Consistoriu Duhovnicesc. Pe baza acestor fapte evidente, Carol Mircea Lambrino a intentat proces în aprilie 1955 la Lisabona, în 1957 la Paris şi în 1997 la Bucureşti. Le-a cîştigat pe toate. Un articol anume al Codului Civil din România nu lasă nici un dubiu asupra filiaţiei lui Carol Mircea Lambrino: „Căsătoria care s-a declarat nulă totuşi produce efectele sale civile, atît în privirea soţilor, cît şi în privirea copiilor, dacă ea s-a contractat cu bună credinţă"277. Sub presiunile Casei Regale, judecătorii au mai făcut o eroare. Considerînd că un proces de divorţ ar recunoaşte implicit valabilitatea căsătoriei, au ales formula anulării. Dar şi aceasta avea nuanţele sale delicate. Tribunalul ar fi trebuit să judece rapid cauza, pe temeiul nulităţii absolute. Pe cînd aşa, în faptul imediat al anulării printr-un proces cu părţi, căsătoria a fost recunoscută, pentru că altfel nu era ce să fie anulat. Prinţul Carol avea la dispoziţie şi o prevedere a Art. 286 din Codul Civil care îi permitea să conteste legitimitatea copilului născut după 300 de zile de la introducerea acţiunii de divorţ. Cum divorţul nu a fost acceptat drept modalitate de despărţire, şi aceasta prevedere legală cade. Recunoscut în repetate rînduri de tatăl său ca prim născut, inclusiv în baza unei căsătorii valabile, recunoscute de trei instanţe din ţări diferite, Carol Mircea are acces direct şi legitim la orice revenire a Constituţiei monarhiste din 1923 în România, înaintea lui Mihai de România. Problema dinastică. Aşa cum am văzut, la l august 1919, Carol a înaintat tatălui său o cerere de renunţare la drepturile dinastice, în baza articolului 83, aliniatul 2 din Constituţia din 1866. într-adevâr, la aliniatul 2 exista următoarea formulare: „Dacă nici unul din frafii sau coboritorii lor nu s-ar mai găsi în viaţă sau ar declara mai dinainte că nu primesc Tronul, atunci regele va putea numi succesorul său dintr-o dinastie suverană din Europa, cu primirea Reprezentaţiunei naţionale, dată în forma prescrisă la art. 84". Cum regele Ferdinand nu a luat în considerare actul de renunţare al prinţului, iar Parlamentul, sub forma unei Reprezentaţiuni naţionale, nu a votat o astfel de decizie, declaraţia de renunţare a rămas literă moartă, fără nici o valoare oficială. Jocul de-a justiţia, de-a armata şi de-a căsătoria, încălcarea legilor ţării şi a legilor nescrise ale moralităţii lasă întotdeauna urme. Pînă la moartea sa din 1953, orice tribunal independent şi corect din Rusia, Portugalia sau Franţa îl putea condamna pe Carol pentru bigamie. în sfîrşit, un ultim argument, şocant chiar pentru actorii acestor evenimente: nici Constituţia, nici vreo altă lege nu interziceau expres căsătoria unui prinţ moştenitor cu o româncă. Abia în 1926 se va da această lege. Ameţiţi de soluţia găsită în cazul logodnei secrete dintre Ferdinand şi Elena Văcărescu şi de reacţia liderilor politici, opinia publică a rămas convinsă că membrii familiei regale nu se pot căsători cu români. Dar era fals — nihil obstat. A doua criză dinastică In decembrie 1925, Carol produce a doua mare criză dinastică, printr-o nouă renunţare la tron. De data asta, argumentele sale au fost ceva mai complexe şi nu s-au limitat la noua sa aventură, Elena Lupescu. Carol a invocat considerente politice, care vizau guvernarea „dictatorială" a lui Ionel I.C. Brătianu, şi argumente de onoare, care loveau în relaţia intimă dintre regina Măria şi prinţul Barbu Ştirbey. De fapt, renunţarea definitivă la dreptul de moştenire a Tronului avea alte origini. Prinţul Carol intrase în afaceri din postura de inspector general al Aviaţiei. Profitînd de poziţia sa şi de accesul direct la informaţia strategică, prinţul Carol a intervenit în negocierile cu firmele contactate pentru cumpărarea de avioane necesare dotării armatei. Cazul merită a fi cercetat în amănunt, pentru a înţelege exact resorturile ultimei sale renunţări la Tron. Afacerea Armstrong-Fokker. După o lunga perioadă de ostracizare, generalului-maior de aviaţie inginer Gheorghe Negrescu, unul din pionierii aviaţiei în România, i s-a permis să-şi publice memoriile în anul 1977. 93

Cartea, deşi editată într-un tiraj modest, este cea mai vie cronică a istoriei aviaţiei militare de la începuturi şi pînă la al doilea război mondial. El a fost martor al afacerii lui Carol. La l ianuarie 1924, în cadrul Ministerului de Război a fost creat Inspectoratul General al Aeronauticii, al cărui şef a fost numit prinţul Carol. Atribuţiile Inspectoratului erau de comandă şi instrucţie, iar inspectorul general nu se ocupa de problemele administrative. Acestea reveneau Direcţiei Superioare Aeronautice, conduse de colonelul Gheorghe Rujinschi. Din înalta funcţie pe care o deţinea, Carol obţine pentru dotarea aviaţiei militare un credit de aproximativ 500 de milioane de lei, care trebuia să fie destinat achiziţionării unui lot de 150 de avioane de recunoaştere şi 60 de avioane de vînătoare. Generalul Negrescu (la acea dată maior-ingi-ner) a fost numit în comisia de achiziţionare, în calitatea sa de comandant al Arsenalului aeronautic. După studierea ofertelor s-a constatat că erau în discuţie două tipuri de avioane: 1. aflate deja în serviciu la alte armate; 2. avioane noi, neintroduse în flotila vreunui stat. De la început a părut suspect interesul lui Carol pentru propunerea firmei britanice Siskin-Armstrong, care însă oferea un avion total necunoscut, aflat în fază de prototip, fără să treacă probele de rezistenţă statică şi, oricum, fără posibilitatea cunoaşterii performanţelor de zbor. La începutul lunii aprilie 1924, comisia s-a prezentat la Carol cu opţiunea sa asupra programului de achiziţii, dar a condiţionat contractul cu Siskin-Armstrong de efectuarea tuturor testelor. Enervat pentru faptul că ofiţerii insistau să asigure viaţa piloţilor în carlinga unui avion complet necunoscut, Carol şi-a arătat nemulţumirea şi a început să facă presiuni asupra comandanţilor. Colonelul Rujinschi 1-a luat deoparte pe maiorul Negrescu şi i-a spus: „Negrescule, să ştii că ne-am ars şi o să avem neplăceri; prinţul Carol nu a rămas deloc mulţumit de propunerile noastre"278. După trei săptămîni, fără să mai fie consultaţi, a fost lansată o comandă de 60 de avioane de vînătoare tip Siskin-Armstrong, cu motoare Siddeley, de 370 CP, în Anglia. Speriat de consecinţele unei astfel de decizii iresponsabile, colonelul Rujinschi U numeşte în fruntea comisiei de recepţie pe maiorul inginer (jh. Negrescu, pentru a fi sigur că nu se vor produce abateri de la cerinţele comenzii statului român. Drept represalii, Carol îl destituie pe Rujinschi din funcţia de director al Direcţiei Superioare a Aeronauticii şi numeşte în locul lui un general de artilerie. Hotărît să nu pună în pericol viaţa piloţilor români, să nu compromită acţiunile de luptă ale Aviaţiei pe timp de război şi să nu risipească banii ţării, maiorul Negrescu se deplasează la fabricile constructoare din Anglia pentru a supune avioanele la testele cerute de reglementările internaţionale. Cînd, la 13 august 1924, prinţul Carol soseşte el însuşi la fabrica din Coventry pentru a se interesa de mersul contractului, directorul englez se plînge acestuia de scrupulozi-tatea ofiţerului român, iar Carol stîrneşte un adevărat scandal, umilindu-1 pe Negrescu de faţă cu străinii. Lucrurile s-au complicat şi mai mult, prin apariţia la faţa locului a prinţului Paul al Greciei, înţeles cu Carol. în faţa unei grave încălcări a regulilor administrative, ataşatul militar al României în Anglia, nimeni altul decît colonelul Ion Antonescu, este nevoit să intervină dur şi să oprească amestecul ilegal al celor doi prinţi. De atunci, Carol îi va purta pică lui Antonescu. Iată însă că la scurt timp după acest incident, în ziua de l octombrie 1924, încep probele statice ale avionului. Prototipul se dovedeşte inferior la toate caracteristicile, (între altele, în loc de plafonul de 8 000 m., atingea doar 6675 m, în loc de viteza maximă de 265 km/h, atingea doar 243 km/h etc.), iar la încercarea de presiune, una din aripi a cedat, rupîndu-se de fuselaj. în sfîrşit, la începutul lunii decembrie 1924, cînd a fost supus testelor motorul avionului s-a constatat „crăparea lagărelor şi înlocuirea lor frecventă după zborurile şi probele de banc de 3 ore. Cazul era grav"279. Parcă pentru a nu mai exista nici un dubiu asupra acestei afaceri frauduloase, la 18 februarie 1925, în timpul unui zbor de încercare al avionului Siskin-Armstrong „maiorul Sănătescu se prăbuşise prin ruperea în aer a avionului şi se zdrobise de pămînt"280. Cercetarea accidentului a demonstrat că avionul s-a dezintegrat pur şi simplu în aer, pe timpul unor solicitări normale luptei aeriene. Cu toată această dramă, Carol a refuzat să rezilieze contractul şi a obligat Ministerul de Finanţe să plătească 100 de milioane de lei, valoarea afacerii. Firma n-a fost în stare să onoreze comanda şi a transfor-mat-o în furnizare de echipamente, întors în ţară în luna mai 1925, maiorului Negrescu i s-a refuzat avansarea în grad de care beneficia legal şi a fost destituit din funcţia de comandant al Arsenalului aeronautic, în locul lui a fost numit un ofiţer de cavalerie. Pentru că România avea totuşi nevoie de avioane de vînâtoare, a fost contractat rapid un nou Iot de 50 de aeronave, Ia firma olandeză Fokker. Curînd s-a constatat că reprezentantul străin al acestei afaceri era acelaşi care angajase pentru statul român afacerea SiskinArm-strong. în prezenţa unui act scandalos de corupţie, Justiţia îşi declanşază acţiunea şi membrii reţelei de afaceri, între care şi mulţi ofiţeri, sunt arestaţi. în spatele acestor afaceri oneroase şi periculoase pentru securitatea României se afla o firmă particulară ai căror patroni mascaţi erau prinţul Carol al României şi prinţul Paul al Greciei. Implicările lui Carol în achiziţionarea de aeronave pentru Aviaţia militară va avea aspecte dintre cele mai grave, deoarece va produce o înzestrare pestriţă, cu prea multe tipuri de aparate, de diferite fabricaţii, care necesitau un imens efort de întreţinere şi provocau alte 94

comenzi, pentru piese de schimb. Carol era interesat în fărîmiţarea comenzilor la cît mai multe firme străine, astfel încît să poată lua comisioane de mai multe ori în schimbul semnării, rezilierii sau resemnării contractelor. Elena Lupescu era implicată în tranzacţii şi asigura transferul banilor în străinătate, în faţa acestei situaţii, Ionel I.C. Brătianu a intervenit în forţă. Conflictul cu liberalii. La acea dată ministru de finanţe era Vinţilă Brătianu. Acesta i-a semnalat fratelui său, prim-ministru al ţării, că afacerile prinţului Carol se extind şi că acoperirea lor implică relaţiile interne şi internaţionale dubioase ale Elenei Lupescu. Istoriografia noastră are un caz nerezolvat, care, dacă ar fi lămurit, ar explica foarte multe lucruri: calitatea Elenei Lupescu de agentă a URSS. Fără îndoială că era extrem de uşor în acea perioadă să-i fie plasată lui Carol o agentă, atît timp cît acesta nu alegea prea mult, se combina rapid cu orice femeie care îi dădea repede de înţeles că este predispusă la o legătură sexuală şi nu-şi punea problema consecinţelor de tot soiul. Serviciile de informaţii româneşti reuşiseră să depisteze destule femei cu relaţii în mediul diplomatic, plasate de servicii occidentale în anturajul prinţului. Nu ştim prea multe despre acest gen de acţiune combinată de NKVD sau GPU, pentru că probele au fost cu atenţie şterse. Putem aduce doar probe indirecte. Astfel, ştim că Elena Lupescu întreţinea legături informative cu activişti din rîndurile socialiştilor români, de regulă evrei, şi Elena Lupescu, că prinţul Carol folosea acest canal pentru a produce campanii de presă împotriva Brătienilor şi a prinţului Barbu Ştirbey. în anul 1925, în mediul familiei regale se instalase îngrijorarea pentru starea de sănătate a regelui Ferdinand, şi Carol îşi pregătea terenul pentru domnie, în perspectiva unei stăpîniri fără probleme şi, probabil, pentru continuarea afacerilor, Brătienii trebuiau îndepărtaţi. Singura forţă politică ce putea conduce atunci o activitate ilegală şi teroristă era gruparea socialistă. Cum Ionel I.C. Bră-tianu nu era un copil, ci o fiară politică, manevrele prinţului au fost uşor descoperite şi anihilate. Dintr-o scrisoare a lui Virgil Madgearu către Mihail Manoilescu, controlată de serviciile române de informaţii, s-a aflat că Ionel I.C. Brătianu comunicase sub titlu confidenţial unor ziarişti francezi că „principele Carol era în legătură cu ruşii, prin intermediul doamnei Lupescu, agenta sovietică"21. Aceşti ziarişti, probabil ofiţeri de renseignement, nu au publicat niciodată informaţia, ea avînd altă destinaţie. Nu trebuie să ne mire faptul că exact în acea perioadă, în jurul Iui Carol au apărut nişte indivizi suspecţi, care s~au constituit într-un fel de grup politic carlist: „Acest grup de opoziţie a atras o mulţime de socialişti, precum şi cîţiva extremişti, ceea ce i-a îndreptăţit pe adversari să-i spună «Carol bolşevicul», din cauza relaţiilor sale politice"282. Elena Lupescu a fost pusă sub urmărire informativă de un tînăr ofiţer care nu-i prea iubea pe ruşi: Eugen Cristescu. Mai ştim că în deceniul patru, după lovitura de stat care 1-a pus pe Tron pe Carol, Elena Lupescu şi-a constituit un serviciu propriu de informaţii. Atît Mihai Moruzov, cît şi Eugen Cristescu au observat-o fără încetare şi probabil va fi foarte greu de aflat ce anume urmăreau: parazitarea de către acest serviciu privat a activităţii informative a structurilor oficiale sau activităţile sale de spionaj în favoarea URSS. A existat şi un dosar Elena Lupescu, despre care se spune că a fost distrus de Eugen Cristescu. Oricum, din însemnările zilnice ale lui Carol al II-lea, mutilate de Elena Lupescu în Portugalia după război, au rămas cîteva notiţe interesante. Vineri, 3 septembrie 1937, Carol consemna: „Duduia, la cină, după ce (care, n.a.) pleacă la un rendez-vous de informaţii. O duc cu maşina, însoţită de Mihăiţă"283. Fără îndoială, este greu de controlat la ce fel de întîlnire de informaţii se ducea Elena Lupescu. Subiectul este însă destul de ciudat, pentru că patru zile mai tîrziu, Elena Lupescu îl suna pe Carol pentru a se plînge că este supravegheată de unul din serviciile de informaţii româneşti, deşi Carol dăduse ordin ca această activitate să înceteze: „Ca de obicei, telefonul cu D[uduia]; simt că nu e mulţumită. După lungi discuţii, obţin că s-a enervat pe chestia pazei şi supravegherii, care, în loc de a se slăbi, s-a înteţit"284. Că nu era vorba de agenţi destinaţi protecţiei amantei regelui, ne lămurim în însemnarea făcută alte patru zile mai tîrziu: „Mare bucurie s-o văd pe D[uduia] mea iubită, încă cam supărată de chestiunea spionajului, care n-a încetat decît în ziua în...(Fila 47 lipseşte din manuscris)"2. Sigur că iar ne putem întreba ce motiv a avut Elena Lupescu să rupă această filă din manuscris, dacă era vorba de propria ei pază şi siguranţă, în plus, este de menţionat că în 1934, cînd era director al Siguranţei, Eugen Cristescu a fost destituit „pentru că urmăreşte corespondenţa doamnei Lupescu"286. Bineînţeles ca acest caz va trebui lămurit într-o zi cu documente şi probe, pentru a ieşi din zona presupunerilor, dar la fel de important este să ne gîndim dacă comportamentul regelui Carol al II-lea a fost influenţat de o agentă sovietică. Am avea astfel un răspuns şi pentru marile enigme ale deciziilor aberante de politică externă din anii premergători şi pentru prăbuşirea teritorială inexplicabilă din 1940. Revenind în 1925, va trebui să constatăm că în subterana conflictului Carol — Brătianu se aflau cu totul alte motive decît „dictatura" liberalilor. Ionel I.C. Brătianu ajunsese la o putere în stat asemănătoare celei la care ajunsese şi tatăl său, pentru simplul motiv că un sistem politic improvizat ca al nostru nu putea supravieţui şi nu putea produce progres decît cu 95

o guvernare autoritara disimulată. Carol înţelesese acest lucru şi căuta să-1 aplice pentru el, prin înlăturarea liderului. Aşa se face că şi întregul scandal provocat în jurul relaţiei regina Măria — prinţul Barbu Ştirbey, pe care românii o cunoşteau de cel puţin un deceniu şi jumătate — la fel cum se ştia că ultimii doi copii ai reginei nu sunt ai regelui —, nu a fost decît o diversiune. Concret şi imediat, Brâtianu i-a cerut Elenei Lupescu să părăsească ţara. Şi această invitaţie de părăsire a ţării este ciudată, pentru că prinţul Carol era legat în acea perioadă de mai multe femei şi întotdeauna se găsiseră soluţii „interne" pentru îndepărtarea amantei. Motivul a fost fie implicarea în afacerile prinţului, fie activitatea de spionaj, dar Carol a transformat incidentul într-o tentativă de îndepărtare a iubitei sale şi de rupere a unei legături sentimentale. Cum scandalul afacerii Armstrong-Fokker izbucnise în presa pariziană, Carol a cedat nervos. Mai întîi 1-a insultat pe Ionel Brătianu. Acesta i-a răspuns demn: „Rog pe Alteţa Sa Regală să-şi amintească că sunt liderul celui mai puternic partid din România şi că, iată, se împlinesc mai mult de de douăzeci de ani de cînd servesc Coroana şi Ţara mea, cu tot simţul responsabilităţii, atît faţă de una, cît şi fafă de cealaltă". Carol uitase că în consiliul politic din Moldova, în 1918, doar Brătianu luptase singur pentru salvarea dreptului său la Tron şi întorsese decizia majorităţii liderilor politici. Apoi, într-un acces de furie, Carol 1a scuipat pe Barbu Ştirbey ca un birjar, în apartamentul reginei Măria. Prinţul român a scos sabia să-1 taie, dar a fost dezarmat de servitori. Iată aşadar că, la sfîrşitul anului 1925, cuplul Carol-Lupescu era total încolţit. Renunţarea definitivă la Tron. Pentru descrierea condiţiilor în care Carol a produs ultima sa renunţare la Tron, să dăm cuvîntul unor eminenţi istorici: „Trimis să reprezinte familia regală română la funeraliile reginei (mamă) Alexandra a Marii Britanii, decedată la 20 noiembrie, pricipele Carol nu s-a mai întors în ţară. El s-a deplasat la Paris, unde s-a întîlnit cu Elena Lupescu, după care au plecat împreună la Veneţia. De aici Carol a trimis la 12 septembrie 1925 regelui Ferdinand I o scrisoare prin care-1 anunţa că renunţă definitiv şi irevocabil la calitatea de moştenitor al tronului; el se angaja să nu vină în ţară timp de 10 ani, iar după expirarea acestui termen să nu se întoarcă decît cu autorizaţia guvernului. După o discuţie cu Ion I. C. Brâtianu, regele a decis să-1 trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a vedea «dacă principele este conştient de consecinţele acţiunii sale». Hiott avea misiunea de a-1 aduce pe Carol în ţară sau, dacă acesta refuză, să semneze o nouă scrisoare prin care preciza că renunţă şi la drepturile ce-i reveneau asupra fiului său Mihai. Principele a refuzat să se întoarcă şi a semnat scrisoarea, la 28 decembrie"287. Vom constata, aşadar, că a fost vorba de două scrisori de renunţare. Prima, cea din 12 septembrie, a avut aspectul unui şantaj, a unei forţări a mîinii regelui, Carol condiţionînd revenirea în ţară de îndepărtarea adversarilor săi şi ameninţînd, pentru întărirea cererii sale, cu renunţarea la Tron. Era o mişcare bine calculată, pentru că scrisoarea de renunţare avea destule ambiguităţi şi se prezenta oricum ca un text de natură epistolară şi nu cu puterea unui act formal: ,£ire, Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ la toate drepturile mele de Principe Moştenitor al României. Conform Statutului familiei regale, rog pe Majestatea Voastră de a-şi da înalta Sa Aprobare acestei hotărîri irevocabile. Totodată, spre a nu produce vreun neajuns in viitor, să daţi înaltul Majestăţii Voastre Ordin ca să fiu şters dintre membrii Familiei domnitoare a României şi să mi se acorde numele sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă. Prin aceasta declar că nu voi avea nici o pretenţie asupra drepturilor mele, la care am renunţat de bună voie, şi mă angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în ţară timp de 10 ani fără a fi chemat de cei în drept şi fără autorizaţia Suveranului. Carol, Principe al României" Cheia textului se afla în ultima frază, acolo unde Carol lăsa deschisa o portiţă pentru reîntoarcere, pe care n-ar fi făcut-o „fără a fi chemat de cei în drept". Altfel spus, o cădere a guvernului liberal şi o venire la putere a unui alt partid cu majoritate în Parlament putea produce o „chemare" din străinătate a fostului prinţ. Carol mai spera şi că timpul va vindeca o altă rană adîncă: scandalul afacerii cu avioane. De altfel, o dată cu scrisoarea din 12 decembrie 1925, el a expediat tatălui său şi o a doua scrisoare, care atingea problema calităţii de inspector general al Aviaţiei. Conţinutul scrisorii certifică, de fapt, vinovăţia lui şi motivul real al fugii. Plîngîndu-se că nu a fost ajutat să ducă la bun sfîrşit programul de înzestrare a Armatei, el găsea două cauze: „1. Sumele ce s-au alocat din buget erau date atît de tîrziu încît comanda nu se putea îndeplini decît în anul următor şi totdeauna reduse în aşa fel încît nici pe jumătate nu se putea executa programul admis. 2. Din cauza noianului de intrigi şi de interese personale şi politice, atît interne, cît şi externe, ce se teşeau împrejurul acestei chestiuni, nu putea fi achiziţionată tehnica cea mai 96

perfectă"288. Ambele afirmaţii ale lui Carol erau false. Ministrul de Finanţe, Vintilă Brătianu, despre care a tot afirmat apoi că îi este unul din duşmani, eliberase tranşa de 100 de milioane de lei destinată contractului şi banii sau plătit. Din ei şi-au luat Carol şi Paul al Greciei primul comision, întîrzierile la care se referă erau legate de faptul că avionul Siskin-Armstrong nu exista, iar cînd a început să fie construit ca prototip a cedat la testele de anduranţă, apoi s-a dezintegrat în zbor, omorînd un pilot român, în ce priveşte achiziţionarea tehnicii „cea mai perfectă", afirmaţia este de-a dreptul cinică, dincolo de aspectul său agramat289, în încheierea raportului pe care îl înainta astfel regelui — deşi Inspectoratul se subordona Ministerului de Război —, caracterul justificativ şi preventiv al demersului său ieşea cu evidenţă la iveală: „Din aceste consideraţiuni şi pentru consideraţiuni şi mai intime, care n-au locul în raportul de faţă, şi cum în aceste zile se face lumină asupra unor fapte săvîrşite la Direcţia Aeronauticii şi Ia care n-am nici o responsabilitate, rog pe Majestatea Voastră să-şi ridice înalta încredere ce mi-a acordat-o numindu-mă inspector general al Aeronauticii..."290 Mai este de menţionat aici ca în deplasarea la Milano împreună cu Elena Lupescu, Carol a fost însoţit de colonelul Nicolae Condiescu, care s-a ocupat de acomodarea la Hotel de la Viile a celor doi fugari şi s-a pus la dispoziţia acestora ca servitor, împreună cu servitorul angajat de perechea română. Sigur că Ionel Brătianu a înţeles repede despre ce este vorba, aşa că demersul făcut pe lîngă fugar prin intermediul lui Hiot a avut mai mult caracter de clarificare hotârîtă a situaţiei. Constantin Hiot a plecat la Milano cu textul declaraţiei oficiale de renunţare întocmit de la Bucureşti şi unde se prevedea expres: „Renunţ, de asemenea, la drepturile ce mi-ar reveni prin legile ţării asupra fiului meu şi asupra bunurilor mele". Simona Lahovary, una din doamnele de onoare ale reginei, va consemna reacţia lui Carol în faţa acestei cereri: „On me trouve donc si dechul" (Mă cred atît de josnic?)291. Lămurit asupra deciziei ferme a guvernului şi a Casei Regale de a nu mai juca dramoleta din 1918, Carol a semnat actul oficial de renunţare. Măria îi va scrie o scrisoare în calitate de mamă şi regină, care ţine loc de orice alt comentariu asupra comportamentului lui Carol: „M-am repezit ca o tigroaică apărîndu-şi puiul, m-am repezit şi-am ţinut piept unei lumi duşmănoase, pentru tine, Carol, pentru tine, fiindcă am crezut în tine... Dacă socoteşti că viaţa îţi datorează totul, iar tu nu-i datorezi nimic vieţii, atunci bine faci, să ştii, deoarece nu eşti demn de-ncrederea pe care Dumnezeu şi-a pus-o în tine, nu eşti demn de-a fi un om între oameni, nu eşti demn de a fi principe, soţ, tată, fiu. în chip de adio, ascultă numai atît, Carol: deşi lumea e mare, inima unei mame e şi mai mare, şi chiar făcută în bucăţi, călcată în picioare, ajunsă o zdreanţă sîngerîndă, încă mai poate bate la ceas de restrişte... Te sărut pe frunte pentru ultima oară, Carol. îţi dau ultima sărutare a unei mame"292. Repudiat de mama şi de tatăl său, Carol va duce o viaţă de petreceri în străinătate, locuind mult timp în Italia sub protecţia lui Benito Mussolini, pe care îl admira. Acesta, francmason şi comunist activ, iniţiase curentul politic socialist numit fascism şi preluase puterile depline ale statului în anul 1925. Carol se arăta atras de fascism, pe care îl considera un model de contracarare a regimului democratic parlamentar. în aceste condiţii, regele Ferdinand convoacă la Peleş în ziua de 31 decembrie 1925 un Consiliu de Coroană la care invită pe liderii partidelor politice. Aceştia au avut mai întîi întrevederi separate cu suveranul. Cele mai importante dintre ele, pentru istorie şi pentru studiul de faţă, a fost cu reprezentanţii Partidului Naţional Român (luliu Măniu) şi ai Partidului Ţărănesc (Ion Mihalache). Cei doi se consultă înaintea audienţelor şi hotărăsc să adopte o poziţie comună, întrevederea regelui Ferdinand cu Ion Mihalache a avut următoarea desfăşurare: „(Regele): sunt hotărît să primesc renunţarea şi vă cer sprijinul! (Mihalache): Fără îndoială, Sire, actul Alteţei Sale priveşte, în primul rînd pe Majestatea Sa în calitate de părinte şi şef al familiei regale. Totuşi, mi-aş permite a observa că renunţarea unui prinţ moştenitor cuprinde incalculabile primejdii în viitor. De aceea ar fi necesar să se mai încerce un demers pe lîngă Alteţă Să spre a-1 îndupleca să revie. (Regele): Am făcut toate demersurile şi au rămas zadarnice. De altminteri, prinţul este foarte enervat şi în explicaţia pe care am avut-o la plecarea (lui) din ţară a avut o asemenea atitudine, încît abia am putut să mă stăpînesc. (Mihalache): Istoria ne arată, Sire, că au fost unii regi care au făcut în tinereţe greşeli mai mari şi, totuşi, mai tîrziu au ajuns suverani admirabili. Exemplul, nu tocmai vechi, al regelui Angliei, Eduard al VH-lea, este concludent. (Regele): Da, ştiu, şi sunt cu atît mai zdrobit cu cît şi eu, personal, am putut face greşeli... (Mihalache): Rog pe Majestatea Sa să măi încerce înainte de a se lua o hotărîre atît de gravă! (Regele): Nu, nu, d-le Mihalache, crede-mă, hotărîreă mea este definitivă. Este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana! 97

(Mihalache): Faţă de această hotărîre irevocabilă şi cu rezervele cuprinse la început, Sire, Partidul Ţărănesc nu poate fi decît alături de Măria Să". De asemenea, importantă a fost şi opinia preşedintelui Partidului Naţional Român: „Participînd la şedinţa Consiliului de Coroană din 31 decembrie 1925, luliu Maniu a declarat că dreptul de a hotărî într-o asemenea problemă aparţinea regelui, dar că ar fi necesar încă un demers «solemn şi oficial» pe lîngă principe, pentru a-1 determina să revină asupra deciziei sale"294. Pentru că am subliniat preventiv importanţa poziţiei celor doi lideri, o scurtă analiză asupra intervenţiei lor este necesară. Conform stenogramei Consiliului de Coroană prezentate de ziarul Cuvîntul sub forma disimulată a unei relatări, luliu Maniu a afirmat că „nouă nu ne rămîne decît să luăm act de declaraţia irevocabilă a M. Sale şi a primi renunţarea la succesiune a moştenitorului". Totodată, Maniu a cerut şi „suspendarea şedinţei Consiliului de Coroană" pentru a se încerca un ultim demers, în finalul intervenţiei sale, Maniu a declarat că „oricare ar fi hotărîrea M.S. în această chestiune, ea ne va găsi alături de Majestatea Sa"295. Poziţia lui Maniu a derutat pe toţi participanţii, inclusiv pe rege, pentru faptul că prezenta o evidentă contradicţie: dacă se recunoştea decizia irevocabila a regelui de a accepta renunţarea şi ea era primita de Partidul Naţional, ce sens avea cererea de suspendare a Consiliului de Coroană pentru o nouă încercare? Nicolae lorga chiar ne-a lăsat mărturie un amănunt al atitudinii lui Maniu: după terminarea Consiliului, intervine asupra stenogramei şi „la redactare, pe urmă, îndreaptă: să se amîne hotărîrea"296, în loc de suspendarea şedinţei, în 1934, cînd va scrie un memoriu asupra evenimentului, luliu Maniu va prezenta cu totul altfel faptele, în primul rînd, deşi toate mărturiile atestă că regele Ferdinand i-a anunţat încă de la început pe liderii politici că decizia lui este „irevocabilă", „definitivă" şi „nestrămutată", Maniu falsifică realitatea şi afirmă că regele doar „ a rugat pe cei prezenţi să se declare privitor la acesta propunere"297, în continuare, liderul PNŢ va susţine că „toţi cei care au luat cuvîntul s-au declarat, cu diferite comentarii, pentru acceptarea şi aprobarea hotărîrii Regelui Ferdinand, în afară de dnii lorga, Vaida şi eu"298. Şi această afirmaţie este falsă. De fapt, toţi liderii politici prezenţi au acceptat dezmoştenirea lui Carol şi urcarea lui Mihai I pe Tron, dar luliu Maniu a deformat contribuţia sa la eliminarea din dinastie a lui Carol Caraiman, trans-formînd cererea sa penibila de suspendare a Consiliului de Coroană, şi care stîmise stupoare, întrun vot negativ al Partidului Naţional. Astfel, el încerca să legitimeze desfăşurarea şi apoi justificarea politicii procarliste terminate în catastrofă naţionala, în deceniile următoare, ajungerea la Putere a acestei maniere de a face politică, pe care noi astăzi o privim cu zîmbete şi înţelegere, va da lovitura de graţie sistemului parlamentar şi va pecetlui eşecul democraţiei române. I-am fi putut găsi o scuză lui Maniu, imaginîndu-ne uşor că rezervele arătate de el şi de Mihalache proveneau din necunoaşterea detaliilor intime ale renunţării din 1918, ale evoluţiei deciziilor şi corespondenţei din Moldova, precum şi din necunoaşterea sau ignorarea caracterului oneros al afacerii cu avioane, care constituia cauza principală a fugii prinţului. Din păcate, confirmarea în timp a tipului de politică ă la Maniu va veni în cele mai grele momente ale statului. Profesorul lorga încerca să joace o nouă carte politică, în ideea unei ascensiuni în fruntea vieţii politice, pe fondul unei eventuale reveniri a lui Carol la putere. Dominat de ura personală împotriva lui Ionel Brătianu şi înfuriat pe eşecurile sale politice, lorga va descrie toată această perioadă cu patimă, în realitate, el a fost privit de colegii săi din vîrful clasei politice cu îngăduinţă şi cu ironie. Ainsi que Ies grand discurs ne sontpas Ies grands faiseurs, opiniile marelui învăţat în jurul „afacerii Carol" trebuie citite cu multă circumspecţie. El rămîne însă unul din marii portretişti ai epocii. O intervenţie anume din Consiliul de Coroană, cea a lui Alexandru Vaida-Voevod, nu va fi reprodusă de nimeni public, deoarece fusese vulgaire, terrain pathologique, Vaida făcînd aluzie la boala prinţului şi la efectele sale nocive asupra judecăţii 2". După sărbătorile de Anul Nou 1926, în prelungirea deciziilor regale, în baza hotârîrii luate în Consiliu de Coroană şi cu acordul expres al suveranilor, la 3 ianuarie se întruneşte la Sinaia un Consiliu de Stat privat, care ia în discuţie procedurile de protecţie a Coroanei Şi a Constituţiei în faţa actului de renunţare remis de prinţul moştenitor. Au participat regele, regina, primul ministru şi trei miniştri. Consiliul a decis să treacă toate actele referitoare la criza dinastică prin Parlament, astfel încît ele să capete putere de lege. Conform art. 83, alin. l din Constituţia din 1923 „Regele, în vieaţă fiind, poate numi o Regenţă, compusă din trei persoane, care, după moartea Regelui, să exercite puterile regale în timpul minorităţii succesorului Tronului. Această numire se va face cu primirea Reprezentaţiunii naţionale, dată în forma prescrisă la art. 79 din Constituţia de faţă". Consiliu de regenţă a fost propus a fi constituit din Patriarhul Miron Cristea, din preşedintele Curţii de Casaţie, Gheorghe Buzdugan, şi din prinţul Nicolae. Totodată, s-a decis ca votul Parlamentului sa confirme cu putere de lege pierderea oricăror

98

drepturi de succesiune de către Carol, calitatea sa de cetăţean român obişnuit, lipsit de orice privilegiu şi egal cu toţi ceilalţi în faţa legii, precum şi desemnarea lui Mihai ca prinţ moştenitor. Temeiul constituţional şi legal A doua zi, în 4 ianuarie 1926, în plenul reunit al celor două Camere, a fost ascultat mesajul regelui şi au fost supuse aprobării cele două decizii: „Domnilor deputaţi! Alteţa Sa Regală, Prinţul Carol mi-a trimis de la Milano declaraţia următoare, scrisă în întregime şi semnată de mîna Alteţei Sale: Act de renunţare la drepturile şi prerogativele de membru al Familiei domnitoare şi de Principe Moştenitor al României! Declar prin prezentul act, că renunţ în mod irevocabil la toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în virtutea Constituţiei şi a Statutului familiei regale, m-am bucurat pînă acum, în calitatea mea de Prinţ Moştenitor al României şi de membru al familiei regale. Renunţ, în acelaşi timp, la drepturile ce mi-ar reveni prin legile ţarii asupra fiului meu şi asupra averii sale. Declar, în afară de aceasta, că nu voi avea nici o pretenţie asupra drepturilor la care am renunţat în mod liber şi din proprie iniţiativă, şi mă angajez pentru binele tuturor, să nu mă reîntorc în ţară timp de 10 ani, şi după expirarea acestui termen, sa nu revin fără autorizaţia Suveranului. Milano, 28 decembrie 1925. Semnat: Carol, Prinţ al României" în continuare, a fost citită declaraţia solemnă a regelui |perdinand I al României: „Domnilor deputaţi, Este o profundă durere că trebuie să constat că pentru a treia loara de cînd se găseşte la vîrsta de bărbat, Alteţa Sa Regală, prinţul ICarol, nu vrea să îndeplinească marile îndatoriri care îi incumbă în lealitatea sa de Prinţ Moştenitor şi că printr-o decizie irevocabilă el cere să fie eliberat de această misiune. în faţa acestei decizii, şi pătruns de grija viitorului ţării şi a [intereselor permanente ale Coroanei, care sunt legate de el într-un |mod atît de indestructibil, mă simt obligat să vă supun actul de enunţare la Tron a Alteţei Sale Regale, prinţul Carol, cerîndu-vă să |acceptaţi renunţarea sa, aşa cum am acceptat-o eu însumi, şi să constataţi că Alteţa Sa Regală, prinţul Carol, a renunţat în mod definitiv şi la titlurile de care se bucură pînă în prezent în virtutea Constituţiei şi a Statutului familiei regale, în calitatea sa de Prinţ loştenitor al României şi de membru al Familiei domnitoare. Semnat: Ferdinand" A urmat cererea oficială de recunoaştere a lui Mihai drept prinţ moştenitor: „Domnilor deputaţi! Ca o consecinţă naturală a acceptării renunţării la succesiune a Alteţei Sale Regale Prinţul Carol, vă mai cer să recunoaşteţi că succesiunea la Tron a României revine de drept Alteţei Sale Regale intui Mihai, descendentul direct şi legitim, în ordinea primogeni-urii masculine a Dinastiei domnitoare. Semnat: Ferdinand" Parlamentul României — Senatul şi Adunarea deputaţilor — a rotat Legea pentru recunoaşterea A.S.R. Principele Mihai ca Principe Moştenitor al României, care a fost apoi promulgată prin iecretul regal Nr. 13/926 şi publicată în Monitorul Oficial Nr. 4 im 5 ianuarie 1926. Senatul şi Adunarea deputaţilor, întrunite în leprezentaţiune Naţională, conform art. 79 şi 83 din Constituţie, prezenţi fiind 151 de senatori din totalul de 197 şi 301 deputaţi din stalul de 367, au votat cu majoritatea necesară Legea pentru pri-airea de Reprezentaţiunea Naţională a Regenţei numită de l.S. Regele Ferdinand I, promulgată prin Decretul regal nr. 14/926. Apoi a fost adoptat prin lege noul Statut al membrilor Familiei Domnitoare. Prin recunoaşterea lui Mihai drept moştenitor direct şi legitim al lui Ferdinand, Legea primea caracter constituţional, iar prin prevederile exprese ale Constituţiei aceste legi nu mai puteau fi abrogate. Carol pierdea definitiv dreptul de succesiune. De la 9 februarie 1926, în baza Adresei nr. 14578/1926 înregistrată la Ministerul Justiţiei, Carol a primit numele de Carol Caraiman, devenind un cetăţean român oarecare, cu domiciliul în străinătate300. El va urmări de la distanţă evenimentele din ţară, păstrînd legături cu o seamă de indivizi dubioşi, dar şi cu partizani politici. Comportamentul său demonstrează, în toate, că fuga în Occident a fost doar o manevră necesară ştergerii urmelor urîte lăsate în ţară. El aştepta moartea regelui şi declanşarea unei crize politice care să-i favorizeze revenirea. Mai mult, s-a implicat în producerea acestei crize. Un nou actor al evenimentelor - PNŢ

99

Lupta pentru emancipare politică şi pentru unitatea naţională a românilor nu a încetat nici o clipă şi, după anul revoluţionar 1848, a început să ia forme din ce în ce mai bine organizate. Supuşi unui regim de teroare şi supravegheaţi în permanenţă, românii din Transilvania şi din Banat au avut nevoie tot mai mult de sprijinul guvernelor naţionaliste de la Bucureşti. Atunci cînd politica externa a regelui Carol I şi a guvernelor conservatoare împiedica sprijinul oficial, structuri politice sau private preluau sarcina ţinerii în viaţă a legăturilor cu fraţii ardeleni şi bănăţeni, fie prin sprijin financiar, fie prin susţinerea metodologică şi logistică a activităţilor organizatorice. Astăzi suntem încredinţaţi că Marea Unire din 1918 a fost rezultatul unei lungi activităţi politice, organizatorice, culturale şi informative duse de intelectualitatea şi burghezia română din Transilvania şi Banat, susţinută în forme multiple de organizaţii naţionaliste din Regat. Am arătat în acest studiu implicările secrete ale lui Eugeniu Carada în structurarea rezistenţei româneşti din teritoriile ocupate de Austro-Ungaria şi am prezentat o serie de activităţi conduse de Ion C. Brătianu de-a lungul tumultoasei sale vieţi. Ne este clar astăzi că, după dispariţia pămînteană a lui Avram lancu — cel mai mare conducător al românilor din toate timpurile — proiectul unităţii naţionale a fost preluat de Partidul Naţional Liberal, ca parte a doctrinei sale politice, şi de familia Brătianu ca misiune personală. Aceste două tipuri de legături cu românii din Transilvania şi Banat au cunoscut cele mai diverse forme, parte a unui program gîndit şi pus în aplicare pe ambii versanţi ai munţilor incă de pe timpul relaţiei secrete naţionaliste dintre Ion C. Brătianu şi mitropolitul Andrei al Românilor (Anastasiu „Andrei" Şaguna). Legătura secretă a fost continuată de înţelegerea dintre Ionel I.C. Brâ-tianu şi mitropolitul Miron Cristea (Ilie Cristea din Topliţa Română), în ianuarie 1869 s-a constituit la Timişoara Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, iar în februarie acelaşi an s-a constituit la Miercurea Sibiului Partidul Naţional Român, „în sfîrşit, la 30 aprilie - 2mai/12 - 14 mai 1881 a avut loc la Sibiu conferinţa cercurilor electorale a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, care a stabilit ca cele două partide să se unească sub numele de Partidul Naţional al Românilor din Ungaria şi Transilvania". Aşa cum am văzut, originile Partidului Ţărănesc sunt legate de activitatea subversivă a unui grup de socialişti, conduşi de Vasile M. Kogălniceanu. Activitatea sa antistatală, cu consecinţe grave în pierderi de vieţi omeneşti şi în distrugeri materiale, a determinat reacţia hotărîtă a autorităţilor. Numeroşi lideri locali au fost cercetaţi şi apoi puşi sub observaţie. Unele din filialele secrete ale acestei organizaţii au hotârît să ducă o activitate transparentă, publică, de pe platforma unui partid ţărănesc burghez, adică democratic şi parlamentar. Iniţiativa a aparţinut unui grup de intelectuali şi ţărani înstăriţi din Argeş, care la 5/18 decembrie 1918 a înfiinţat Partidul Ţărănesc sub conducerea lui Ion Mihalache. După Marea Adunare de la Alba-Iulia din l decembrie 1918 în Transilvania s-a constituit Marele Sfat Naţional Român, cu atribuţii de Parlament al Transilvaniei, şi Consiliul Dirigent, cu funcţie guvernamentală, sub conducerea lui luliu Maniu, care a elaborat proiectele de lege pentru reforma electorală şi agrară şi a studiat procedurile de integrare în România. Consiliul Dirigent, acest adevărat guvern al Transilvaniei, şi-a desfăşurat activitatea între 2 decembrie 1918 şi 4 aprilie 1920, iar luliu Maniu i-a supus toate deciziile de unificare instituţională cu Vechiul Regat. Unirea în fapt a Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei cu Patria Mama s-a produs la 30 decembrie 1919, prin votarea cu aclamaţii a legilor de unire în Parlamentul României. A doua zi, Miron Cristea a fost ales mitropolit primat al ţării. Din acest moment putem vorbi de noul stat România Mare. Marile Puteri au recunoscut „în mod definitiv" alipirea Basarabiei la România la 10 martie 1920. Pentru a produce recunoaşterea internaţională oficială şi definitivă a României Mari, Ionel L C. Brătianu va organiza încoronarea solemnă a regelui Ferdinand I la AlbaIulia, în 1922. luliu Maniu a întîrziat desfiinţarea Consiliului Diligent încă patru luni — şi a făcut foarte bine — pentru a da timp minorităţilor din Transilvania de a cunoaşte condiţiile unirii şi a-şi formula poziţia. Toate minorităţile, inclusiv cea maghiară, şi-au prezentat adeziunea la unire. Ba, mai mult, principalele familii nobiliare maghiare au solicitat trecerea Ungariei sub Coroana lui Ferdinand I al României. La 22 septembrie 1919, Alexandru Marghiloman nota în jurnalul său: „Familia Tisza, Weckerle, Bethlen şi majoritatea aristocraţiei lucrează în vederea unei uniuni personale cu România"302, încă din primele luni care au urmat Marii Uniri, în interiorul Partidului National Român au existat fracţiuni care s-au strîns în jurul celor trei lideri: Alexandru Vaida-Voevod (ajuns prim-ministru înaintea lui Maniu), Octavian Goga şi luliu Maniu. înţelegerile mai vechi pe care conducerea Partidului Naţional Român le avea cu Partidul Naţional Liberal implicau fuziunea după realizarea unităţii naţionale, Brătienii considerînd că partidul pe care 1-au sprijinit şi finanţat mai multe decenii în Transilvania nu îşi mai are rostul în arhitectura României Mari. Vaida-Voevod şi Goga erau adepţii acestui proiect; Maniu s-a 100

razgîndit pe drum. El a pornit o bătălie tenace pentru supravieţuirea partidului transilvănean, care ar fi putut ocupa locul rămas liber prin dispariţia lentă şi tristă a Partidului Conservator, o altă bătălie pentru a-şi asigura supremaţia în acest partid şi apoi o bătălie clasică împotriva adversarului parlamentar. Pe plan intern, de partid, Alexandru Vaida-Voevod i-o luase înainte, fiind deja numit prim-ministru şi primul preşedinte al Camerei Deputaţilor României Mari. în faţa pericolului de a fi marginalizat, luliu Maniu va specula dificultăţile inerente integrării Transilvaniei şi va miza pe sentimentul regionalist al adepţilor săi pentru a putea rămîne în jocul politic, devenind mult mai activ şi căutînd să realizeze o fuziune cu un partid mai slab, pe care să-1 poată domina. La alegerile locale din 1926, partidul lui luliu Maniu acceptă pentru prima dată alianţa electorală cu Partidul Comunist din România, agentură sovietică infiltrată în rîndurile Blocului Muncitoresc-Ţărănesc. Fenomenul se va repeta de mai multe ori pînă la 1944, cînd PNŢ şi PCR s-au aliat pentru răsturnarea lui Ion Antonescu, dar aceste colaborări, care ni se par nouă astăzi ciudate şi care în 1931 au adus pentru prima dată deputaţi comunişti în Parlament, nu au fost decît un simptom al orientării generale de stingă a partidului, în sfîrşit, după lungi pertractări, „Congresul Partidului Naţional, desfăşurat la 10 octombrie 1926 în sala Transilvania din Bucureşti a aprobat «cu aclamaţii» fuziunea, principiile generale, programul şi statutul Partidului Naţional Ţărănesc"303. Noul partid va ocupa solid locul stîngii democratice din România, dar forţa sa va rămîne pînâ la sfîrşit mai mult o consecinţă a slăbirii PNL, a slăbirii generale a sistemului de partide şi a conjuncturii internaţionale. Foarte subţire doctrinar, PNŢ va evolua pe scena politică românească prin singurul său program de substanţă - cel agrar, elaborat de Virgil Madgearu după modelul programului cooperatist socialist italian (fascist) — şi prin personalitatea lui luliu Maniu. Cîteva trăsături negative ale PNŢ au minat eficienţa partidului, fie prin faptul că foarte mult timp a avut o conducere bicefală sau tricefală, fie datorită metodei de conducere iniţiate de Maniu, prin numirea rudelor sale în funcţiile cheie. Succesiunea rapidă a evenimentelor din cei mai negri cinci ani ai României moderne (1926 — 1930), 1-au făcut pe Maniu să înţeleagă că poate prelua iniţiativa scenei politice româneşti. Moartea regelui Ferdinand şi a lui Ionel C. Brătianu la interval de cîteva luni ale anului 1927 i-au favorizat ascensiunea. Trei morţi fatale într-o perioadă de numai trei ani, din vara anului 1927 şi pînă în iarna anului 1930, coloana vertebrală a României Mari se frînge şi statul român constituţional construit cu atîtea sacrificii de Carol I, de Brătieni şi de regina Măria, se prăbuşeşte slăbit la numai un deceniu de la Marea Unire. Parcă loviţi de blestem, din şira spinării unei Românii pline de promisiuni pentru români şi pentru echilibrul regional, moartea smulge pe rînd de la capul ţării pe regele Ferdinand, pe Ionel I.C. Brătianu şi pe Vintilă Brătianu. Tot în acest interval, un om politic iresponsabil şi un aventurier calcă în picioare şi sîngele vărsat de strămoşi şi bruma de speranţă că societatea românească îşi va găsi, în sfîrşit, statul său natural, dînd lovitura de graţie sistemului democratic al ţării. Situaţiile limită la care a fost supus regele Ferdinand în anii războiului şi în primii ani postbelici i-au zdruncinat sănătatea. Cancerul său îşi are originea în stressul formidabil pe care a fost nevoit să-1 suporte în timpul refugiului din Moldova şi a negocierilor cu ocupantul german, precum şi în viaţa de familie, prin deziluziile şi loviturile provocate de Carol. Chiar dacă medicina modernă a observat că factorii favorizanţi ai atacului canceros sunt de origină chimică, fizică sau virală, starea de tensiune maximă la care este supus corpul uman pare să fie factorul declanşator. A fost numit Ferdinand cel Loial, pentru că şi-a sacrificat titlul princiar în slujba românilor, fiind pe rînd excomunicat de Biserica romano-ca-tolică şi şters din cartea familiei Hohenzollern, ca urmare a adoptării formale a ortodoxismului şi a intrării în război de partea Antantei: „La Sigmaringen, familia luă doliu, ca şi cum ar fi murit. Fratele său mai mare îl declară trădător numelui şi armelor. Fu izbit de decădere; fu blestemat pe pămînt, după cum era şi în cer. Capul familiei, Wilhelm al II-lea, regele Prusiei şi împăratul Germaniei, îl fulgeră telegrafic: îi retrase ordinul casei sale, ceea ce era tot una cu moartea civilă"304. Din punct de vedere naţional, Ferdinand a obţinut cel mai înalt succes, fiind întregitorul naţiunii române, dar din punctul de vedere al Coroanei României sub o dinastie românească, principiul dinastic a dat faliment prin domniile lovite de incertitudinea legitimităţii ale lui Carol al II-lea şi Mihai I. Cu întreg misterul şi sentimentul finalităţii implacabile ce înconjoară oricare caz de cancer, trebuie totuşi spus că moartea regelui Ferdinand s-a produs în condiţii suspecte. Elisa Brătianu, bine informată mai tot timpul, ne-a lăsat cîteva detalii importante, în primăvara anului 1926, pe fondul loviturii primite de la fiul său, regele ia o paloare bolnăvicioasă şi slăbeşte rapid, fără o explicaţie aparentă. Doctorul său, Romalo, pune starea proastă a bolnavului pe seama supărării. Regina Măria şi Ionel Brătianu, îngrijoraţi de simptomele tot mai pronunţate ale unei afecţiuni ascunse, hotărăsc să-1 supună pe rege unui consult separat şi secret, condus de doctorul Mamulea. 101

Acesta „a constatat o malfuncţionare a intestinelor, a presupus chiar o tumoare malignă şi a comunicat reginei că tre-buieşte consultat un specialist în rectoscopie, dr. Bensaude din Paris305. Cum Ferdinand tocmai avea proiectată o cură balneară în străinătate, regina a considerat că examenul va putea fi asigurat fără probleme. Doctorul Romalo însă a refuzat. Acest medic dubios era mai degrabă interesat de aspecte politice, decît de cele medicale, irnplicîndu-se în campania carlistă a unor cercuri oculte. „Curînd s-a văzut rezultatul refuzului dr-ului Romalo de a-şi consulta confraţii. Indispoziţiile regelui continuau şi se agravau. Dr. Romalo a hotărît să recurgă la o analiză care s-a făcut la Sinaia de către un obscur necunoscut şi s-a dtoiarat că pacientul suferea de un diabet grav. Regele a plecat la Paris. Dr. Romalo avea o singură preocupare, aceea de a obliga pe rege să vadă pe principele Carol. Nu a fost consultat dr. Bensaude, iar dr. Lable, după o foarte superficiala examinare, a confirmat diagnosticul de diabet al doctorului Romalo şi a recomandat o cură la Vichy. Fără a se face analizele — sub pretextul unor hemoroizi — doctorul din Vichy a prescris duşuri ascendente. Rezultatul a fost dramatic, aceste duşuri provocînd o grava hemoragie, urmată de o sincopă, iar regele s-a dus la Sinaia extenuat — starea lui înrăutăţindu-se din zi în zi"306, în octombrie 1926, doctorul Romalo îşi abandonează practic pacientul pentru presupuse probleme de familie şi locul său este luat de doctorul Mamulea. Acesta constată indubitabil prezenţa tumorii maligne in rectum. Alarmat de ştire, primul ministru Alexandru Averescu îi cheamă pe cei doi doctori în faţa sa şi îi supune unui adevărat interogatoriu, scena avînd o anumită doză de periculozitate pentru ei, prin natura bănuielilor generalului că regele Ferdinand este victima unor acte deliberate, menite să-i grăbească moartea. Averescu s-a comportat fără menajamente: „Iar dv., a adăugat întorcîndu-se către dr. Romalo, cînd aţi minţit? Acum o săptămînă, cînd mi-aţi afirmat câ starea regelui nu era gravă, sau acuma cînd admiteţi că starea sa este disperată? Am minfit atunci, a îndrugat d-rul Romalo"307. La acest răspuns, mareşalul Averescu a avut o ultimă replică: „Meritaţi să vă împuşc!"308. Chemaţi de urgenţă, doctorii Bensaude şi Hartman pa au reuşit decît să prelungească viaţa regelui cu cîteva luni. ,Operat la timp şi fără cura de la Vichy, s-ar fi putut prelungi viaţa cu cîţiva ani"309. Regele Ferdinand a murit încet, întins printre florile grădinii de la Peleş, la 18 iulie 1927, decesul său fiind anunţat în 20 iulie, pentru a da timp organizării Regenţei. Altfel spus, regele cel loial şi-a ajutat ţara chiar şi după moarte. I s-au făcut puţine portrete, şi toate din profil, pentru că avea urechile clăpăuge. A rămas în istorie ca un rege slab, condus ferm de soţia sa. A iubit românce, i-au plăcut ţigăncile, şi de multe ori, fie în faţa unor români, fie în faţa unor străini s-a lăsat umilit. Dar în clipele cele mai grele ale ţării, pe el 1-au scos în faţă şi el a trebuit să ia deciziile cele mai dificile, în noaptea de decembrie a Consiliului de Coroană, el citea, de fapt, testamentul său politic: „Aş fi necredincios tradiţiunii Casei Mele şi întregului meu trecut, aş fi în contrazicere cu toată simţirea mea de Rege şi de român, dacă în faţa unei asemenea situaţiuni aş putea fi stăpînit de vreo altă preocupare decît aceea a misiunii pe care Dumnezeu mi-a dat-o în dezvoltarea istorică a României şi dacă nu aş păşi fără şovăire la hotărîrea pe care mi-o dictează datoria către coroana făurită de întemeietorul Regatului şi pe care cu atîta jertfă mia fost dat s-o întărim şi s-o sporim"310. Patru luni mai tîrziu, aparent dintr-o banală (astăzi) laringită, dispărea Ionel I.C. Brătianu în numai cinci zile. S-a afirmat că a fost otrăvit, apoi că a fost lăsat să moară de către doctori, iar în cercul de familie şi printre prietenii cei mai apropiaţi un adversar politic a fost acuzat că, din neprevedere, i-a dat gripa din care s-a dezvoltat cauza morţii. Numele gripaţului care intrase în contact cu primul ministru — Nicolae Titulescu. Peste timp s-a invocat că pe vremea aceea se murea dintr-o amigdalită său dintr-un abces la măsea. Medicina şi, mai ales, farmacia, nu ajunseseră la performantele de astăzi. Din relatarea amănunţită a Sabinei Cantacuzino putem reconstitui evoluţia bolii în „timpi moderni", cum obişnuia să spună adesea tatăl său. întîlnirea cu Titulescu a avut loc pe 19 noiembrie 1927, ocazie cu care ministrul de externe s-a plîns ca are gripă. A doua zi, Ionel Brătianu a prezentat primele simptorne ale bolii — dureri în gît şi, evident, tuse. Timpul prea scurt între contactul cu Titulescu, precum şi faptul că la întrevederea lor a participat şi Vintilâ Brătianu — care n-a avut nimic —, nu indică un mediu pentru incubaţia virală. Oricum, afecţiunea lui Ionel era sigur de natură microbiană. Dacă a avut gripă, aceasta se manifestase înainte — pe fondul unei epidemii — şi n-a participat la tragedie decît prin efectul de slăbire a rezistentei organismului. De la lorga ştim că primul ministru avusese o formă de gripă rebelă în iunie, pe timpul campaniei electorale. Aşadar, a doua zi, Ionel Brătianu şi-a continuat programul public, dar seara a căzut la pat cu frisoane, ceea ce indică declanşarea unei stări febrile. De aici încep incredibile gafe profesionale făcute de medicii care îl consultau periodic. Mai întîi, în 22 noiembrie doctorul Elias a tratat cu lejeritate afecţiunea şi i-a prescris „gargară şi o singură spălâtură cu apă caldă în gît"311, apoi, chiar dacă a fost căutat, nu a mai revenit la patul bolnavului. Seara, temperatura a depăşit 40 de grade, primul ministru intrînd în stare delirantă. Au fost chemaţi doctorii Constantin Angelescu, Ion Nanu-Muscel şi Nicolae Mefianu. Pe 23 noiembrie, după ce medicii s-au convins că 102

este vorba de o evoluţie rapidă din amigdalită în abces amigdalian, i s-a făcut o injecţie antistreptoco-cică. Ea a fost tardivă. Gîtul lui Brătianu se umflă vizibil şi omul nu mai putea să respire. I s-au pus drenuri, care însă s-au dovedit mici şi care s-au înfundat cu secreţii foarte repede. Bolnavul a fost pur şi simplu întors cu fata în jos, pentru a se scurge puroiul din el şi să poată respira, în sfîrşit, se aplică drenuri mai mari şi Brătianu începe din nou să respire normal. Nu poate vorbi, dar le scrie celor din preajma lui, încercînd să glumească. Una din acţiunile ciudate şi care au mărit misterul acelei morţi a fost tentativa de a extrage puroiul din gît, care însă, inexplicabil medical nici astăzi, nu a fost găsit! Doctorul Nasta, adus şi el în grabă, a improvizat o masă de operaţie, „îi rad barba şi îi fac o mare injecţie în partea stingă a gîtului, scoţîndu-i o parte din ganglioni, dar fără a găsi colecţiunea de puroi"312. Bolnavul nu mai recunoştea pe nimeni, transpira abundent, în acest loc Sabina Cantacuzino, soţie de medic, va consemna: „Intoxicaţia era generală, abdomenul paralizat şi el. Nu urinase din noapte"313. Prezenţa acestor simptome ciudate pentru o amigdalită pultacee a trezit în timp şi mai multe suspiciuni. I.G. Duca va încerca să păstreze un ton rezervat: „S-a pretins, faţă de virulenţa cu totul neobişnuită a infecţiei, că Brătianu fusese otrăvit, se bănuia că nişte ruşi aflători la el în serviciu ar fi presărat pe pîinea ce i s-a dat o cultură de streptococi anume pregătiră. Unii afirmau că atentatul era de natură sovietică, alţii mergeau pînă la a învinui opoziţia naţionalţărănistă. Nu a fost dovedit nimic şi nu vreau să las plutind asupra nimănui vreo bănuiala. Virulenţa infecţiei a fost desigur suspectă, dar pe de altă parte nefuncţionarea rinichilor şi anghina lui Ludwig pot fi nişte explicaţii, fără a mai fi nevoie să se recurgă la alte ipoteze, care de altfel se fac prea des şi prea uşor, cînd este vorba de oameni ce ocupă situaţii însemnate"314. Ce se mai ştie este că, într-adevăr, în serviciul de la bucătărie al familiei Brătinau se afla o rusoaică, dar nu s-a putut face nici o legătură între această femeie şi moartea lui Ionel I.C. Brâtianu. Pe de altă parte, foarte suspect a fost comportamentul neglijent al medicilor, la fel ca în cazul regelui Ferdinand, iar asta într-o ţară cu una din cele mai celebre şcoli medicale. Rămîne oricum inexplicabil cum a fost posibil ca doctorul unui rege să-şi abandoneze bolnavul în stare gravă pentru a-şi vizita o rudă în provincie, iar alt doctor, după ce prescrie gargare, să dispară pur şi simplu cîteva zile, fără nici un semn, deşi presa anunţa deja alarmată starea gravă a primului-ministru! Cu mîna sa dreaptă în mîna fiului său, Gheorghe Brătianu, la ora 6,45 din ziua de 24 noiembrie 1927, Ionel I.C. Brătianu s-a stins din viaţă. După toate probabilităţile, infecţia produsese o encefalită, transmisă rapid la cap prin legăturile limfatice. Opera politică a lui Ionel I.C. Brătianu a fost uriaşă pentru români. Nici o clipă uşă de biserică, acest bărbat de stat a învăţat bine lecţia tatălui său şi a mentorului, Eugeniu Carada, conducînd România din umbră, ca o republică mascată. Nu întîmplător, primului-ministru i se spunea Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Maestru al loviturilor politice, a fost capabil sâ-şi însceneze un atentat pentru a înfiinţa a doua zi Siguranţa statului, pe care a coordonat-o cu discreţie. Niciodată, nici măcar atunci cînd instigările erau evidente, nu şi-a arătat duşmanii cu degetul. I-a lovit mai tîrziu, cînd toată lumea nu mai putea face o legătură între el şi victimă. La un moment dat fusese poreclit Ion Vodă cel Cumplit, pentru faptul că sub aparenta lui lene îl bănuiau de cele mai cumplite răzbunări şi manevre. Porecla pe care ar fi vrut să i-o dea inamicii era aceea de Ivan cel Groaznic, cu ale cărui metode îl asociau pe liderul liberal, dar apelul la un personaj rus nu ar fi avut nici o credibilitate, Brătianu fiind cunoscut ca un rusofob convins. Mulţi politicieni români şi străini se temeau de el, ştiindu-1 capabil de urmărirea inamicului cu tenacitate şi de compromiterea publică a acestuia prin manevrarea imaginii sale publice. Numeroşi oameni politici îl caracterizau simplu, ca „periculos". Cînd a fost somat de Rusia şi Franţa să intre în război şi a constatat că aceste Mari Puteri au minţit, au refuzat sprijinul promis şi au expus ţara la dezastru, Ionel Brătianu a avut o singură replică: „N-am să le-o iert niciodată!" Mulţi au crezut că a fost o reacţie pasageră de furie, dar în numai cîţiva ani de la Marea Unire, cînd toată lumea îi îmbrăţişa pe aliaţi, cîteva legi fulgerătoare au naţionalizat principalele resurse naturale, prăbuşind averi, distrugînd afaceri ale unor mari concerne internaţionale, împingînd la sinucideri şi provocînd internări în casele de nebuni ale unor indivizi care au crezut că preţul recunoaşterii României Mari era înrobirea ei economică. Regele Ferdinand, mai moale, a avut o reacţie tristă: „Am moştenit o ţară mică, dar independentă. Azi se face România Mare, dar o Românie vasală"315. Ionel Brătianu a acţionat. El a introdus în Constituţia din 1923 două articole care consfinţeau proprietatea statului asupra zăcămintelor miniere şi a bogăţiilor de orice natură ale subsolului (Art. 19) şi asupra căilor de comunicaţii, spaţiului atmosferic şi apelor navigabile şi flotabile (Art. 20). într-un editorial al ziarului Dreptatea, PNŢ recunoştea critic că Partidul Naţional Liberal „dusese o luptă hotărîtă contra întreprinderilor capitaliste străine din România, iar prin legile sale recente se declara, în fapt, împotriva oricărei serioase colaborări financiare cu străinătatea".

103

în clipele cele mai delicate ale negocierilor pentru semnarea tratatelor de pace de la sfîrşitul războiului, cînd se condiţiona din nou recunoaşterea statului de rezolvarea încetăţenirii evreilor, cînd Brătianu devenise pur şi simplu insuportabil cancelariilor occidentale prin dezvăluirea promisiunilor neonorate, nu a ezitat să dea lovituri spectaculoase care să-i lase adversarii muţi. Oricît ar părea de straniu pentru cetăţeanul român de astăzi, se dovedeşte imposibil ca lupta dusă atunci de un prim-ministru român împotriva unor forţe politice, economice şi militare imense, aureolate de victorie, să nu rămînă şi astăzi un exemplu. Au fost fapte de mare demnitate, de inteligenţă politică şi de sacrificiu care lipsesc din manualele noastre, pentru că ne-au fost interzise din cauza grandoare! lor. La 12 septembrie 1919, Marghiloman consemna că Supremul Consiliu al Păcii nu recunoaşte calitatea de stat suveran a României pentru că a încălcat prevederile Congresului de la Berlin din 1878 în privinţa evreilor. Refuzînd să semneze, Ionel Brătianu şi-a dat demisia. Cine a crezut că a fost o cedare şi o fugă de răspundere s-a înşelat. Prin puterea pe care o avea asupra regelui şi reginei, el a impus formarea unui guvern de condus de generalul Arthur Văitoianu şi avînd la ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice pe generalul Alexandru Lupescu. Ambii generali ai Armatei române erau de origină evreiască, într-un singur loc a greşit Ionel Brătianu: privind problema evreiască prin prisma etnică, nu şi-a putut închipui că şi evreii pot fi buni români. Primul ministru general Văitoianu (Weiţhoffer) şi ministrul general Lupescu (Wolf), acoperiţi de glorie pe cîmpul de luptă şi loiali poporului pentru care au luptat şi-au prezentat după o lună săbiile regelui şi au avut o singură replică: „Nu semnăm."317 Cazul acesta la nivelul cel mai înalt este una din dovezile sacrificiului personal pentru interesele naţiunii, dar şi al toleranţei faţă de minorităţi. El nu trebuie să ne mire în mijlocul unui popor care, în panteonul său eclesiastic, are un sfînt de origine evreiască — Paisie de la Neamţ318. Probabil că va mai trece un timp pînă ce românii se vor convinge că „problema evreiască" a fost mereu instigată din exterior şi vor putea privi şi Mişcarea legionară şi orientarea proco-munistă a unei părţi a evreimii cu mai multă luciditate. Pînă la urmă, Ionel Brătianu 1-a ales pe Alexandru Vaida-Vo-evod care, prin legăturile sale francmasonice, a întors decizia Marilor Puteri în favoarea României. Rămîne să constatăm încă o dată că problemele prin care trecem astăzi, au mai figurat cel puţin o dată pe agenda istoriei României moderne şi că oscilaţiile acestei istorii sau datorat oamenilor politici pe care i-am avut (sau îi avem) şi felului în care ştim să răspundem la aceste probleme. Partidul Naţional Liberal ar fi supravieţuit şi fără Ionel Brătianu cataclismului din anii 1927 — 1930, deoarece Vintilă Brătianu avea toate premisele continuării operei fratelui său. A murit subit şi inexplicabil la 22 decembrie 1930 la moşia sa din Sîmbureşti-Olt31». Trei ani mai tîrziu, primul ministru Ion Gh. Duca va cădea sub gloanţe pe peronul gării din Sinaia. Trupul, dus într-o anexă a Castelului Peleş, a fost depus pe o masă simplă. Cînd i-au fost scoase hainele s-a constatat că avea cămaşa cusută şi ciorapii cîrpiţi. Acei oameni ai României Mari nu trăiau în lux. Dispariţia lor în numai cîţiva ani va scoate practic cel mai puternic partid din circuitul Puterii. Tentativa de lovitură de stat din 18 - 22 martie 1928 O privire focalizata pe centrele de putere va observa că între 1927 şi 1930, statul birocratic şi bugetar, substanţial mărit prin revenirea provinciilor istorice la Patria Mamă, se afla într-o acuta criză de sistem. Monarhia apelase la Regenţă, echilibrul bipolar de partide — PNL şi Partidul Conservator — se rupsese şi fusese înlocuit cu improvizaţii — PNŢ şi Partidul Poporului —, economia se lovea dur de marea criză din 1929, infiltrarea comunistă prosovie-ticâ acţiona deja adînc în mişcarea sindicală, iar mobilizarea naţionalistă pentru întărirea unităţii statului slăbea văzînd cu ochii. Faptul cel mai grav se petrecea în straturile societăţii şi, îndeosebi, la nivelul populaţiei Vechiului Regat. Acolo, imaginea românului din Ardeal se deteriora rapid şi o dată cu ea chiar imaginea Unirii. Aura de luptători pentru unire, de victime memorandiste ale terorii maghiare, de refugiaţi pentru a lupta în Armata română începuse să pălească atunci cînd ardelenii au fost identificaţi cu oamenii lor politici. Dacă exponentul spiritului ardelean era luliu Maniu, atunci dezamăgirea regăţenilor are un înţeles. Acest om politic român, nu mai bun decît mulţi alţii, şi-a ridicat piedestalul murdărind semnificaţia sacră a Marii Adunări de la Alba-Iulia din l decembrie 1918 şi inţroducînd în viaţa politică românească un iezuitism de caa mai proastă factură. Să analizăm faptele. Prin Decretul regal nr. 1360 din 28 martie 1923 a fost promulgată noua Constituţie a ţării şi a fost abrogată Constituţia anacronică din 1866. Multe din acuzele aduse celor două partide guvernamentale, care au condus pe rînd ţara pînă la primul război mondial, s-au datorat incompatibilităţii Constituţiei din 1866 cu realitatea ţării sau, mai exact spus, imposibilităţii de a fi respectată în litera ei. De aceea, mult timp s-a acţionat mai mult în spiritul ei, ca şi cum ar fi reprezentat un model în jurul căruia încă se mai puteau modela alte forme. Este un motiv adînc al 104

defecţiunilor sistemului democratic de la noi, precum şi al realităţii că statul modern iniţiat de Alexandru loan Cuza în jurul personalităţii sale, şi-a continuat existenţa tot prin personalităţi, şi nu prin transferul natural de putere de la naţiune la stat. Nicolae lorga constata în 1921: „ în orice caz, prin condiţiile în care Statul s-a produs şi a intrat în normele noastre de alcătuire, el îşi pierdea de la început autoritatea. Produs al loviturii de stat, era lucru firesc ca împotriva lui să se ridice nu numai partidele, cu cel liberal în frunte, dar în bună parte şi opinia publică. Astfel s-a ajuns la actul de la 1866, care a avut foarte multe defecte, între care cel dintîi şi hotărîtor a fost că n-a reprezentat niciodată o realitate acceptată de conştiinţa naţională şi, prin urmare, am trăit cu o Constituţie formală, dar fără Constituţie adevărată"320. Timp de 57 de ani România funcţionase după o Constituţie făcută de doi ziarişti, în sfîrşiţ, România Mare avea nevoie de o Lege fundamentală nouă şi Constituţia din 1923 sintetiza evoluţia statului român de la formele sale bugetare la sistemul democratic aplicat. Bun sau rău ca sistem, bogat sau sărac, statul român se pregătea să intre în faza sa de normalitate, atît prin atingerea idealului naţional, cît şi prin maturizarea politică a naţiunii, provenită în bună măsură din războaie, dar şi dintr-o serie fericită de măsuri economice, luliu Maniu nu a vrut să recunoască această Constituţie din 1923. Oricîţe cercetări şi analize s-au făcut în jurul acestei decizii, nu s-a putut găsi o alta explicaţie mai bună pentru acest gest decît opinia istoricului Constantin C. Giurescu: „în primăvara lui 1923 s-a votat de către Parlament Constituţia cea nouă, înlocuind pe cea din 1866; raportor Constantin Dissescu, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti. luliu Maniu e contra şi n-o votează, deşi e Constituţia statului unitar român, stat la a cărui construire participase. Cînd, în perspectiva istorică, după trecere de peste o jumătate de secol, te întrebi care a fost raţiunea care 1-a făcut să fie contra, nu găseşti decît una singură, de ordin personal: necazul sau dezamăgirea că această Constituţie s-a înfăptuit sub guvernul Brătianu şi nu sub al lui. Căci altfel cum să-ţi explici că opozantul din 1923 este una şi aceeaşi persoană cu cel care, în preajma lui 23 august 1944 şi, imediat după, cere şi aprobă revenirea la Constituţia din 1923. De altfel, tot pentru motive de ordin personal, fără valoare politică, ci, dimpotrivă, greşind sub raportul politic şi naţional, Maniu a refuzat să participe şi la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Măria, la 15 octombrie 1922, la Alba-Iulia. Fără să vrei, cînd consideri activitatea de după unire, activitatea de politică internă â acestui om politic transilvănean, îţi vine în minte caracterizarea celebră a lui Goethe: «Er ist der Mănn der stets verneint» (E omul care zice veşnic nu)"321. Decizia lui luliu Maniu nu ar fi fost atît de importantă dacă ar fi aplicat principiul democratic al dreptului la opinie, dublat de principiul de drept al obligaţiei de a respecta Constituţia cu care nu eşti de acord. Dispariţia prematură a regelui Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu, precum şi distanţarea reginei de Regenţă 1-au determinat pe liderul PNŢ să caute preluarea puterii, pentru a putea guverna ţara, dar metoda aleasă nu avea nici o legătură cu democraţia, „în vara şi toamna anului 1927 fostul principe â fost vizitat, la Paris, succesiv de Virgil Madgearu, Mihai Popovici, Citta Davila, Viorel V. Tillea şi Victor Cădere, care au transmis dorinţa lui luliu Maniu de a sprijini reîntoarcerea lui Carol în ţară, cu condiţia despărţirii de Elena Lupescu. Deoarece acesta dădea răspunsuri echivoce, năţional-ţărăniştii au dezminţit public «zvonul» că ar fi tratat cu el sau că ar «unelti» împotriva «înaltei Regenţe»"322, în realitate, chiar asta se întîmpla. Planul comun stabilit între luliu Maniu şi Carol Caraiman era acela al ajungerii PNŢ la guvernare, al declanşării unei campanii favorabile revenirii fostului prinţ şi al acceptării „ chemării spontane" din partea naţiunii. Prima mişcare a liderului PNŢ a fost lansarea unei campanii internaţionale de presă care să împiedice obţinerea de către România a unui împrumut rnenit să asigure stabilizarea monetară. Cum partidul nu avea fonduri pentru a susţine o astfel de campanie, Maniu a apelat la serviciile lordului Rothermere, magnat al presei, dar şi finanţator şi aprig luptător în campania de nerecunoaştere a Tratatului de la Trianon, al alipirii Transilvaniei la România, iredentist cunoscut şi extremist antiromânesc. Rezultatul imediat a atins însă două scenarii: Slăbirea guvernului ţării prin adîncirea crizei monetare şi economice, dar şi lansarea unui program de sensibilizare a opiniei publice internaţionale asupra „nedreptăţii" făcute Ungariei prin „cedarea" Transilvaniei la România. luliu Maniu este răspunzător direct pentru primul scenariu şi indirect pentru al doilea. Constatînd că nu poate obţine chemarea la guvernare pe căi legale, PNŢ declanşază o campanie de agitaţii politice, întruniri şi mişcări de stradă în care acuză guvernarea liberală de tiranie şi îndeamnă la nesupunere civică. Cetăţenii României sunt îndemnaţi să refuze de a mai plăti impozitele, iar tinerilor li se cere să nu se mai prezinte la încorporare. Bineînţeles că aceste îndemnuri aveau un caracter penal. La un moment dat, liderii ţărănişti somează Regenţa să le predea puterea, invocînd reprezentarea naţională pe care o deţine. Tratată ca ridicolă şi, oricum, neconstituţională, cererea se sprijinea pe două considerente false, într-un discurs ţinut la Cluj în 18 martie 1928, Alexandru Averescu avea să identifice precis cele două revendicări ţărăniste: „Partidul naţional-ţărănisţ se compune din două părţi şi are două motive pe baza cărora îşi justifică aspiraţiunea de a veni la guvern. Partidul 105

naţional şi cel ţărănesc n-au format un tot omogen, s-au alipit numai. Partidul naţional zice: Noi suntem Ardealul, peste noi nu se poate trece.[...] Partidul ţărănesc zice: noi avem massele. Contest acest monopol total. Eu îl cred parţial din punct de vedere al cantităţii şi inferior din punct de vedere al calităţii"323. în privinţă controlului asupra populaţiei Transilvaniei, alegerile demonstraseră că şi PNL şi Partidul Poporului reuşiseră să atragă o bună parte a electoratului. Relativ la adeziunea „maselor" la Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, topit în interiorul PNŢ, afirmaţia se sprijinea pe înţelegerile cu Partidul Social Democrat şi pe pactul secret încheiat cu Partidul Comunist din România, agentura sovietică interzisă prin lege. Baza înţelegerii secrete dintre PNŢ şi Partidul Comunist din România viza o alianţă între ţărani şi muncitori prin intermediul a două formaţiuni politice şi, nu în ultimul rînd, legalizarea PCR: „De aceea, printre participanţii cei mai activi la adunarea din 18 martie s-au aflat militanţi de seamă ai Partidului Comunist Român, precum Gheorghe M. Vasilescu, Nicolae Popescu-Doreanu, David Avramescu, Imre Aladar. De asemenea, la adunare au fost prezenţi Ilie Moscovici, Constantin Titel Petrescu, loan Flueraş şi alţi conducători ai Partidului Social-De-mocrat"324. La adunare a luat cuvîntul şi celebrul Gheorghe Cristescu—Plăpumaru, cel dinţii prim secretar al Partidului Comunist din România. Ca un fapt anecdotic, acum se leagă o colaborare jurnalistică între ziarul ţărănist din Brăila — Secera, cu Ciocanul, o publicaţie socialistă argeşeană. Manifestaţia de la 18 martie s-a desfăşurat la Bucureşti cu participarea a peste 40 000 de oameni. La această adunare Ion Mihalache va striga: „Camarazi, n-aţi venit să auziţi discursuri, ci să înfăţişaţi o hotărîre şi o voinţă şi să primiţi o comandă: Puneţi baioneta şi faceţi piramide! înalta Regenţă să privească şi să înţeleagă că, dacă nu, va veni a doua comandă: «Năvăliţi! Ura!»"325. Adunarea a votat o moţiune prin care se cerea cu un ton categoric Regenţei să-i cedeze puterea lui luliu Maniu. Guvernul a atras atenţia PNŢ că a depăşit marginile democraţiei şi ale libertăţilor publice. „Nesaţisfăcut de acest răspuns, Comitetul Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc a hotărît retragerea deputaţilor şi senatorilor naţional-tărănişti din Parlament şi instituirea lor într-un for politic propriu, precum şi organizarea unei mari adunări «naţionale» la Alba-Iulia în ziua de 22 aprilie 1928"326. Aşanurnitul for politic propriu era, de fapt, o tentativă de constituire a unui „parlament" paralel cu cel al ţării, care, prin natura deciziei de convocare a unei mari „Adunări Naţionale" la Alba-Iulia, se erija şi într-un „Parlament al Transilvaniei". lorga, pe atunci aliat al ţărăniştilor, va imortaliza momentul: „Luptătorii neapăratei revoluţii, adecă ai prefacerii totale a României în Stat pentru ţerani, oricari ţerani, şi anume nu pentru că sunt români, ci numai pentru că sunt ţerani, se aruncară deci în Camere, ca pe vremuri, asupra duşmanului: strigătele, injuriile, urnele răsturnate — şi, de partea cealaltă, excluderile —, pentru a încheia cu o retragere eroică din Parlament, anunţînd că, în faţa acestuia, în curînd un adevărat Parlament îşi va începe şedinţele, «Adunarea Naţională» a lor"327. Dacă retragerea din Parlament reprezenta o metodă de protest folosită şi în alte ocazii de alte partide, constituirea unui Parlament separat pe baze regionale şi de clasă era un act anticonstituţional extrem de grav, care atingea însăşi esenţa exitenţei fiinţei naţionale în sistem democratic. Ameninţarea cu „separaţiunea", care a fluturat la întrunirile acestui „parlament" ţărănist, a fost generată de stabilirea datei de 22 aprilie pentru manifestaţia de la Alba-Iulia, deoarece în această zi cădea Duminica Tomii, la fel cum se întîmplase la Marea Adunare de la Blaj din 1848, pe Cîmpia Libertăţii328. După mai multe şedinţe ale acestui „parlament" improvizat şi ilegal, liderii PNŢ hotărăsc transferarea „Adunării Naţionale" la Alba-Iulia, în mijlocul bazei electorale. luliu Maniu şi-a dat seama că forţele „revoluţionare" din partid, reprezentate de grupările ţărăniste şi socialiste, au împins lucrurile prea departe, astfel că a încercat să dea adunării de la Alba- lulia caracterul unui congres extraordinar al partidului, asi-gurînd populaţia că nu se pune în discuţie desfacerea unirii Transilvaniei cu România. Fără o aparentă motivaţie specială, luliu Maniu mută congresul pe data de 6 mai 1928 şi anunţă că acolo se va produce un eveniment senzaţional care va forţa Regenţa să-i acorde formarea guvernului. Era vorba de sincronizarea acţiunii politice de forţă cu intrarea frauduloasă a lui Carol Caraiman în ţară, proclamarea lui ca rege la Alba-Iulia şi declanşarea unui „Marş asupra Bucureştiu-lui" pentru urcarea acestuia pe Tron în ziua de 10 mai. Guvernul, alertat de informaţii venite chiar din rîndul organizatorilor, a luat măsuri de supraveghere, dar şi de contracarare a acestei tentative de lovitură de stat, precum şi de urmărire informativă şi în teren a mişcărilor lui Carol Caraiman. Acesta acţiona deja prin intermediul unor agenţi — cum era Sabry Bey, fost consul turc la Novorossiisk329 — pentru stimularea unei mişcări procarliste în Armată, şi printr-un anume lonescu (Mauriciu Leibovici) pentru finanţarea deplasărilor sale. La 28 aprilie 1928, Carol Caraiman debarca în Anglia, unde îşi pregăteşte deplasarea clandestină cu avionul la AlbaIulia, precum şj acţiunea de propagandă pentru proclamarea sa ca rege în acelaşi loc. Nepotul său ne dă informaţii interesante asupra pregătirilor pentru lovitura de stat. între Carol Caraiman şi lordul Rothermere a intervenit o înţelegere privind o revizuire a condiţiilor în care Transilvania a revenit la România, în schimbul sprijinului pentru 106

ocuparea Tronului României. Imediat, concernul de presă al lordului Rothermere, din care făceau parte ziare importante, ca Daily MaiJ, a declanşat o campanie de presă în vederea revizuirii graniţelor Ungariei330, în plus, au fost tipărite în Ungaria 20 000 de manifeste, conţinînd Proclamaţia pentru ţară a lui Carol Caraiman. La punctul 16, Carol cerea: „Rezolvarea chestiunilor pendinte cu foştii inamici printr-o bună înţelegere mutuală care să ni-i facă prieteni şi să garanteze astfel o pace spre folosul nostru, al Europii şi al civilizaţiei". La 10 ani de la Marea Unire şi la 8 ani de la semnarea Tratatului de pace de la Trianon, „chestiunile pendinte" erau rezolvate juridic şi ca subiect de drept internaţional, şi nimeni, în afara extremiştilor unguri, nu mai punea problema revizuirii acestor acte majore. Relaţiile dintre cele două state naţionale, România şi Ungaria, se desfăşurau normal prin legături politice, diplomatice şi economice fără restricţii. Textul a fost, fără îndoială, preţul plătit lordului Rothermere pentru sprijinul acordat. Deşi au fost negate vehement aceste înţelegeri, întrevederea ministrului plenipotenţiar al Ungariei în Anglia cu un înalt funcţionar al Fo-reign Office, desfăşurată la 7 mai 1928, aduce lumină asupra cazului: ministrul ungar a confirmat legătura dintre Carol şi lordul Rothermere cu scopul unei intervenţii în România, Carol puţind „fi un atu preţios pentru Ungaria"331. Cazul nu era izolat. El se înscria în campania dusă de forţele extremiste maghiare pentru sensibilizarea opiniei publice internaţionale în favoarea Ungariei, campanie care fusese oficial semnalată de Parlamentul României, în şedinţa din 25 octombrie 1922, la o interpelare a lui Nicolae lorga în legătura cu afirmaţiile iredentiste ale deputatului maghiar Szilagyi la adresa încoronării suveranilor români la Alba-Iulia în 15 octombrie 1922, dr. Ion Matei va răspunde: „Este profund dureros că acest domn Szilagyi, întrebuinţînd o dialectică cu desăvîrşire neparlamentară, califica încoronarea noastră drept o parodie nereuşită de bal mascat, pe care 1-am organizat ca să alungăm anumite stafii şi să înmormîntăm Ungaria milenară. El pretinde că actul încoronării avea să se săvîrşească în numele poporului românesc din Ardeal, Banat şi Maramureş, dar că acest popor a refuzat să participe la această încoronare. Şi explicaţia o găseşte, spre ruşinea noastră, în manifestul Partidului Naţional, lansat cu prilejul încoronării, din care face o serie de de citaţiuni, tragînd concluzie ca poporul românesc din părţile Ardealului este asuprit, că din această cauză cere restabilirea vechii stări ungureşti şi mai ales păstrarea autonomiei adînc primejduite prin cei 4 ani de suferinţe"332, în aceeaşi şedinţa, reprezentantul Partidului Naţional Maghiar, care participase la ceremoniile încoronării, a dat o palmă morală usturătoare partidului condus de luliu Maniu, exprimînd încă o dată şi cald ataşamentul minorităţii maghiare faţă de actul solemn al încoronării suveranilor României Mari. Ce este mai grav s-a întîmplat în timpul negocierilor Ungariei cu Italia şi Germania pentru Dictatul de la Viena din 1940, cînd baza argumentaţiei sale a fost „nemulţumirea şi nefericirea populaţiei transilvănene", exprimate în repetate rînduri prin „vocea sa cea mai autorizată" — Partidul Naţional Ţărănesc. întregul complot intern şi extern a fost depistat şi urmărit de către serviciile de informaţii româneşti. Pe plan intern, au fost trecute în stare de alarmă mai multe unităţi militare ale Armatei de Uscat şi au fost pregătite pentru luptă două escadrile de aviaţie, una în Ardeal şi alta la Chişinău, pentru că se bănuia existenţa unei legături între tentativa de lovitură de stat organizată de PNŢ şi Carol Caraiman şi mişcările de trupe pornite de Rusia la graniţele noastre de Est. La Deva şi apoi la Aiud s-a constituit un comandament militar sub conducerea subsecretarului de stat în Ministerul de Interne, Gheorghe Tătărescu. Rezidenţa spionajului românesc la Paris a primit misiunea să urmărească mişcările lui Carol Caraiman în Anglia, agenţii săi dînd de urma lui într-un castel din comitatul Surrey. Prin intermediul unui fost inspector la Scotland Yard s-a intrat şi în posesia manifestelor tipărite în Anglia şi în Ungaria. Un avion pregătit pentru zborul lui Carol Caraiman la Alba-Iulia a fost descoperit pe aeroportul Corydon de Ungă Londra. „A doua zi, ca urmare a intervenţiei făcute la Londra de către guvernul român, lui Carol i s-a pus în vedere să părăsească Anglia în termen de 48 de ore, motivîndu-se că prezenţa sa a devenit indezirabilă datorită faptului că a abuzat de ospitalitatea ce i s-a acordat"334. Lipsit de mijloacele tehnice necesare deplasării şi expulzat din Anglia, Carol Caraiman 1-a informat pe luliu Maniu că nu mai poate sosi. „Marşul asupra Bucureştiului" în noaptea de 5 spre 6 mai, Biroul Executiv al PNŢ a analizat situaţia creată de reacţia internă şi externă a guvernului, conducerea PNŢ împărţindu-se în două tabere: luliu Maniu se pronunţa pentru formularea unei moţiuni care să fie înaintate Regenţei, în timp ce Mihalache dorea desfăşurarea „Marşului asupra Bucureştiului" chiar şi în absenţa lui Carol Caraiman. Poziţia lui Maniu era mult mai slabă, pentru că practic „desumfla" o manifestaţie de 100 000 de oameni într-un act de protest care se mai făcuse şi la Bucureşti fără nici un rezultat, iar pe de altă parte îl punea în inferioritate faţă de ţărănişti, socialişti şi comunişti, care organizaseră şi voiau să facă marşul. Discuţiile au durat pînă la 4 dimineaţa cînd, observînd aderenţa unor lideri ardeleni din tabăra sa la proiectul lui Mihalache, 107

Maniu a ameninţat cu părăsirea adunării. El ştia foarte bine că fără „acoperirea" acţiunii prin ideea „Restauraţiei", adică a punerii lui Carol Caraiman pe Tron, toată mişcarea va lua aspectul vizibil al unei lovituri de stat făcute pentru a aduce Partidul Naţional-Ţărănesc la putere. A doua zi, cei 677 de delegaţi la Congres au dezbătut în sala Caragiale din Alba-Iulia situaţia partidului şi au reafirmat cu insistenţă adeziunea PNŢ la actul Marii Uniri. Era o încercare disperata a lui luliu Maniu de a ţine acţiunea în mînă şi de a nu compromite partidul. Ieşind în faţa unei mulţimi dominate de formaţiunile organizate ale ţărăniştilor, socialiştilor şi comuniştilor, la care se adăugaseră şi membrii Partidului Popular Maghiar, în frunte cu Kecskemethy Istvân şi Kos Kâroly, gruparea manistă a pierdut repede controlul. La această adunare s-a cerut din mulţime punerea la vot a unirii Transilvaniei cu România, dată fiind plinirea a 10 ani de la Marea Adunare Naţională din acelaşi loc, iar în mulţime au fost împărţite ziare în care se găseau subtitluri 5Luaţi bine aminte, la Alba-Iulia s-a făcut unirea, tot la Alba-Iulia se poate desface!", „Coteria plutocratică de la Bucureşti duce război împotriva Provinciilor alipite". Ion Mihalache a avut şi aici un discurs violent: „Să tregem cu tunul conştiinţei la Bucureşti. Loviturile de aici vor sparge urechile surzilor. Dar dacă totuşi în beciurile băncilor oligarhice din Bucureşti se va ascunde vreunul, vom face din fiecare cetăţean un infanterist, ca cu baioneta să-i scoatem din bîrlog. Aceste steaguri nu se pot întoarce înapoi înfrînte. Jurăm aci să punem viaţa noastră la dispoziţia patriei, a unei patrii însă care încetează a mai fi a ciocoilor"335. Enunţul cu „băncile oligarhice" era un atac la sistemul bancar controlat de liberali, în condiţiile în care naţional-ţărăniştii erau finanţaţi cu sume exorbitante de băncile maghiaro-britanice şi evreieşti. Prins între pericolele pierderii şefiei partidului, al ruperii fragilei unităţi a acestuia şi al unei riposte dure din partea guvernului, luliu Maniu va căuta să-şi arate solidaritatea cu Ion Mihalache, pe care îl numea „frate dulce şi vînjos", şi în acelaşi timp să calmeze spiritele adunării. Totodată, declaraţii populiste ale liderilor PNT au promis o politică dedicată muncitorilor şi ţăranilor, imediat ce partidul va prelua puterea în urma acelei acţiuni. Constantin Titel-Petrescu va consemna cu amărăciune: „La faimoasa întrunire de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, naţional-ţărăniştii promiseseră minerilor — care defilaseră cu tîrnăcoape —, fericirea completă: spor de salarii, scăderea orelor de muncă şi munţii împăduriţi, dinspre Roşia şi Abrud... cînd vor veni la putere. Şi ei, ca naivii, au crezut în făgăduinţele conducătorilor naţional-ţărănişti! Odată veniţi la putere însă, le-au dat gloanţe în creer, pentru a-şi găsi fericirea, mai curînd, în lumea de dicolo de mormînt"336. Apelul la represiunea ordonată de PNŢ se referea la greva de la Lupeni din 1929, la originea căreia se afla un act de corupţie făcut de lideri politici naţional-ţărănişti împreună cu lideri sindicali locali din PSDR. Intre altele, „munţii" dinspre Roşia şi Abrud erau proprietatea lui luliu Maniu şi a rudelor sale. Imagine de la adunarea de la Alba-Iulia din 6 mai 1928. Drapelele din imagine erau roşii. în moţiunea întocmită de participanţi, la Articolul l se vorbea de Congresul PNŢ, dar la Articolul 2 se afirma că acolo s-a constituit „Adunarea Naţională", lasînd să planeze confuzia între conceptul de întrunire şi acela de for politic al partidului, în sfîrşit, cu strigăte de luptă şi fluturări de drapele tricolore şi roşii, manifestaţia s-a transformat în ceea ce fusese plănuit: o acţiune de forţă împotriva ordinii de drept din ţară. Speriat că i se va lega numele de marşul ilegal împotriva guvernului, Maniu a încercat cu disperare să convingă manifestanţii să se întoarcă la casele lor. Era însă prea tîrziu. Două coloane, constituite după principiile militare — cu ordinele date în plic sigilat şi cu drapelele sfinţite —, s-au îndreptat spre Vinful de Jos şi spre Teiuş, unde au ocupat gările cerînd trenuri pentru a se deplasa la Bucureşti, înţelegînd că îşi riscă numele şi cariera politică, luliu Maniu hotăreşte să intre secret în legătură cu reprezentanţii guvernului, îşi oferă colaborarea forţelor de ordine de sub conducerea lui Gheorghe Tătărescu. împreună cu acesta elaborează un plan de sabotare a acţiunii partidului său. Tătărescu trimite un număr de garnituri spre Alba-Iulia, care vor prelua marea parte a mulţimii, împrăştiind-o prin ţară în diferite direcţii. Totodată, forţele de ordine vor interveni în satele petroasa, Lazuri, Silea şi în alte cîteva localităţi din Sălaj, unde se pusese în mişcare o răscoală instigată din timp de aceleaşi forţe ţărânisto-socialiste de la Alba-Iulia. Pe de altă parte, „cei plecaţi spre Capitală, fără organizarea şi pregătirea necesară, hărţuiţi în permanenţă de jandarmi, au fost nevoiţi, după parcurgerea cîtorva zeci de km., să renunţe la intenţia lor"337. „Marşul asupra Bucureştiului" se dorea a fi o copie a Marşului asupra Romei organizat de Mussolini în 1922. Pînă şi motivaţiile erau aceleaşi, în urma negocierilor cu guvernul Italiei, fasciştii ceruseră formarea guvernului, dar li se refuzase din cauza platformei lor politice, „un socialism mai socialist, adică mai radical, antidemocratic şi întors spre o nouă democraţie, antiparlamentar şi sprijinitor al acţiunii directe"338. Mişcarea fascistă punea şi problema monarhiei, în sensul sprijinirii reînnoirii ţării prin regimul alianţei între muncitori şi ţărani sub un rege favorabil acestui curent, în faţa refuzului guvernului de a ceda la ameninţare şi la aflarea veştilor că acesta a dat ordine „pe terenul siguranţei generale şi al legalităţii", Mussolini hotăreşte organizarea unui mare congres fascist la 108

Napoli în ziua de 24 octombrie 1922, urmat de un marş pînă la Roma. Marea adunare organizată în acea zi în piaţa Sân Ferdinando s-a transformat într-un protest general împotriva oligarhiei politice care conducea Italia, în faţa unei mulţimi de 40 000 de oameni, în fruntea căreia se aflau „legiunile ţinuturilor revenite la Patria Mamă"339, Benito Mussolini ţine un discurs în care anunţă: „Sau ne vor da ei conducerea de bună voie sau, dacă nu, o vom lua noi singuri, mergînd la Roma. [...] Camerele nu mai reprezintă acum ţara. Fiecare ministeriat care ar ieşi din sînul lor ar exercita în chip ilegal puterea. Sarcina noastră este să redăm legalitatea instituţiilor reprezentative ale Italiei"340. Tot domnia legii cerea şi PNŢ prin manifestul său „Către ţara": „Partidul naţional ţărănesc, în slujba instinctului de conservare al poporului român, a hotărît ca prin jertfă să ducă la bun sfîrşit opera de eliberare politică a ţării, prin respectarea suveranităţii naţionale şi domnia legilor, într-un regim de democraţie sinceră inaugurată prin alegeri libere"341. Să înlocuim Italia cu România şi vom observa ca „Adunarea declara guvernul liberal ca anticonstituţional, iar naţiunea «în stare de legitimă apărare şi îndreptăţită la folosirea, oricăror mijloace pentru înlăturarea acestui regim». Ea tăgăduia guvernului orice drept de a se rosti în numele ţării, pretindea regenţei să demită cabinetul V. Brătianu şi să instaleze unul PNŢ, prezidat de luliu Maniu342. Alexandru Averescu nu va ezita să semnaleze patentul mussolinian al marşului naţional-ţărănisţ: „Atunci s-a recurs la comica ideie a marşului asupra Bucureştiului. Nu lipsea decît un mic detaliu, un Mussolini al II-lea! De la Mussolini la Kerensky distanţa este formidabilă. Lumea s-a pus în mişcare. Cum s-a terminat acest marş se ştie, mai rău decît în coada de peşti. Este de notat naiva idee de a crede că ocupînd o gară se putea, numai din acel fapt, organiza trenuri care să ducă «poporul», adică tunul cel mare, pînă la Sodoma pentru a o face una cu pămîntul! A doua zi în Bucureşti s-a anunţat punerea în mişcare a celor două coloane, care au pornit fără voia conducătorilor, dar care au aceeaşi ţintă cu conducătorii: cucerirea Bucureştilor! înţelege cineva ceva în acest galimatias?"343. Trimiterea directă făcută de Averescu la Marşul asupra Romei al lui Mussolini nu pare deloc exagerat nici astăzi: „în această vreme începu marşul coloanelor asupra Romei, pornite de la locurile unde se adunaseră, unele din proprie iniţiativă, din pricina nerăbdării şi dintr-o oarecare indisciplină a comandanţilor şi oştenilor, fără niciun ordin venit de sus"344. Analiza faptelor conduce spre concluzia că gruparea de stingă din PNŢ a reuşit să speculeze manevra pur politicianistă a lui Maniu şi să o transforme într-o manifestaţie de tip „revoluţionar", cum se pretindea şi cea din Italia, fie inspirînduse direct din marşul fascist, fie fiind instruită de agenţii lui Carol Caraiman, mare admirator al dictatorului fascist ajuns între timp la putere. Această jnetodologie, tipică şi agenturii bolşevice în România, va fi folosită şi cu alte prilejuri, prin specularea unor greve .sau manifestaţii politice ale altor partide în care îşi plasa propriile mesaje, pe care apoi le-a revendicat împreună cu întreaga manifestaţie. Manevrele riscante ale lui luliu Maniu, ca şi felul în care şi-a sabotat propriul partid, intrînd în colaborare secretă cu guvernul pentru aceasta, au atras atenţia oamenilor politici avizaţi asupra caracterului liderului naţionalţărănist şi asupra mijloacelor la care se poate preta pentru obţinerea puterii. Din păcate, luliu Maniu nu se deosebea cu nimic de majoritatea politicienilor din Regat, reprezentînd, din acest punct de vedere, exemplul cel mai rapid şi complet al integrării Ardealului în România Mare. Cea mai semnificativă, în acest sens, este întîlnirea Patriarhului Miron Cristea, membru al Regenţei, cu luliu Maniu: „îl chem la mine singur, îl dojenesc. «Cine eşti tu? Ce-ai făcut pentru Românism, în raport cu Averescu, lorga, Brătianu Ionel etc.? Erai ofiţer austriac, luptai contra aliaţilor României; pe cînd Averescu s-a luptat cu demnitate pentru dezrobirea noastră. Ce economie naţională veţi salva voi, care aţi trăit cu 2 — 3 franci în buzunar?» (Voiam să-i spui că-i un calic, plin de datorii. Dacă nu ştiu niciodată să trăiască în situaţie bănească aranjată, cum vor putea aduce la bunăstare o ţară întreagă). A priceput el. L-am umilit cum trebuie, arătînd că în timpul războiului a depus armele morale ale chestiei româneşti. Vaida era «bolnav» într-un sanatoriu din Elveţia. Goldiş scria articole ungureşti de sociologie teoretică în «Aradi Hirlap», ca să-1 iee sub scutul lor în cursul războiului. Dr.Vlad spunea în adunarea judeţului Hunedoara (Deva) «că numai gunoiul a dezertat în România: Moţa, Dr. Lucaciu, Goga etc.», ca să scape de frontul unguresc. «Numai Dr. Valeriu Branişte, omul meu de încredere de la Lugoj, cînd eram episcop la Caransebeş, a rămas demn pe teren. A $i terminat-o la Seghedin, în temniţă, unde aproape orbise. Cehii Massarik, Kramer, erau judecaţi la moarte. Voi aţi depus armele. Deci, fiţi mai modeşti!"345. Dacă acest necruţător rechizitoriu ar fi fost rostit de vreun adversar politic sau de vreun regăţean, am fi avut toate motivele să-1 bănuim de nedreptate, dar el aparţine unui fruntaş ardelean, unui preot şi unui luptător formidabil pentru unitatea naţională. Pe de altă parte, dincolo de observaţiile colorate ale Patriarhului, noul partid era într-adevăr sărac. Nu s-a găsit decît după un an o explicaţie pentru fondurile imense cheltuite pentru organizarea adunării de la Alba- Iu-lia. Ştim din însemnările patriarhului Miron Cristea că partidul şi liderii săi aveau mari datorii: „Partidul Naţional Ţărănist, ahtiat după putere. Maniu datorii de 19 milioane, Bocu 5 milioane mărturisite de el. Boilă cu sechestre, licitaţii la casă în fiecare săptămîna, partidul 109

sleit de mijloace promite prinţului Carol readucerea"3 Trebuie să dăm crezare unui specialist în finanţe şi în istoria marilor afaceri, Mugur Isărescu, care a analizat „Scandalul Skoda". luliu Maniu se lăudase înainte de numirea sa ca prim-ministru că are în buzunar împrumuturi, contracte, investiţii, într-adevăr, imediat ce s-a constituit guvernul PNŢ, la 10 noiembrie 1928, lui Bruno Selezky, reprezentantul uzinelor Skoda în România şi spion aflat sub urmărirea serviciilor de informaţii româneşti, i s-a încredinţat întocmirea unui studiu privind modernizarea armanentului românesc, comandă prin care i s-a dat accesul la informaţiile strategice ale statului, în luna mai 1929, în condiţiile falsificării informaţiilor asupra altor oferte şi îndepărtării de către autorităţile guvernamentale naţional-ţărăniste a competitorilor veniţi pe piaţa românească, Bruno Selezky era sigur de cîştigarea contractului. „La scurt timp după aceasta, are loc o şedinţă a oficialităţilor române, avînd acelaşi scop — al înzestrării Armatei române — ; printre participanţi se numărau primul ministru luliu Maniu, ministrul apărării naţionale, generalul Cihoschi, precum şi o serie de ofiţeri superiori de specialitate. Cu acest prilej s-a luat hotărîrea de a comanda la uzinele Skoda o parte a muniţiei şi armamentului necesar"347. Cercetarea judecătorească făcută după izbucnirea scandalului a demonstrat ca afacerea era perfectată cu liderii naţional-ţărănişti încă din cursul anului 1928. A fost stabilită şi suma precisă a comisioanelor -19.219.335 de lei (aprox. 116.000 USD la valoarea din 1928). Ceea ce a lovit cel mai mult statul român în toată această aventură politică nu a fost agitaţia din jurul tentativei de lovitură de stat, ci campania dusă de PNŢ în străinătate pentru împiedicarea obţinerii împrumutului necesar redresării financiare. Destul de abil încît să nu recunoască direct implicarea în această campanie şi, în acelaşi timp, să insinueze că împrumutul se poate obţine doar sub un guvern condus de el, luliu Maniu este numit prim-ministru, aşa cum am arătat, la 10 noiembrie 1928. în manifestul adresat naţiunii, el va face cea mai frumoasă declaraţie, pe care însă n-o va respecta: întemeiat pe realităţi istorice şi politice, Partidul Naţional-Ţăranesc a nutrit totdeauna credinţa că noul stat român trebuie să se aşeze pe temeliile constituţionale şi legale pe care statele occidentale s-au ridicat la înflorirea şi prestigiul lor de azi"348. Astfel de declaraţii derutează şi astăzi prin imaginea de impecabil democratism, sunt citate şi analizate cu admiraţie, dar ele se dovedesc doar expresii ale demagogiei, pe care au asimilat-o rapid şi ardelenii. Pamfil Şeicaru, un apropiat al PNŢ, avea să constate: „în noiembrie 1928, la luarea puterii, guvernul naţional-ţărănist se găsea la o răscruce de drumuri, trebuind să decidă caracterul economiei naţionale, programul economiei naţionale. Programul economic al acestui guvern n-avea nici o precizare, plutind în vagul generalităţilor, exprimînd numai bunele intenţii, acea sinceră dorinţă de a corespunde aşteptărilor unei ţări dominate de o mare încredere"349. Curînd, binecunoscutul gazetar se va convinge cu amărăciune de adevăratele scopuri ale partidului: „în momentul cînd partidul a luat puterea, cei care duseseră lupta de opoziţie erau plini de datorii şi căutau să utilizeze situaţia pe care o deţineau ca să-şi normalizeze finanţele. Aşa cum o femeie cochetă se îmbracă ca să seducă şi seduce ca să poată suporta servitutile eleganţei, şi partidele se găsesc în acest cerc vicios, fiind în mod obligator tributare propagandei, spre a convinge, a seduce opinia publică"350. Partidul NaţionalŢăranesc va copia milimetric atitudinea sa din 1928 în 1996, dovedind că nu s-a schimbat şi că reînfiinţarea sa de vechi activişti ai partidului a reînfiinţat doar vechile sale obiceiuri. Nepotismul a fost doar aspectul cel mai puţin nociv. Complotul Propaganda populistă care a atins straturile cele mai de jos ale societăţii a avut consecinţe imediate în comportamentul Partidului Naţional-Ţăranesc şi al adepţilor săi. Mari manifestaţii de simpatie pentru guvernul Maniu au degenerat în dezordini publice, în răscoale locale care au produs morţi şi răniţi în rîndul funcţionarilor publici, precum şi distrugeri materiale, iar pe planul imaginii au condus la deviaţii periculoase de tipul lozincii „Domnul Ţării luliu Maniu". Valul de popularitate stîrnit de promisiunile cele mai largj pe fondul crizei financiare şi economice, a permis Partidului Naţional-Ţărănesc să acţioneze încă de la început abuziv, dizolvlnd Parlamentul înainte ca acesta să acorde votul de încredere noului guvern, adică înainte de a şti dacă guvernul este legitim sau nu, pentru ca apoi să organizeze alegeri, într-un cartel electoral cu socialiştii, dar şi cu Partidul Democrat German şi cu Partidul Popular Maghiar. Primul era reprezentantul minorităţii germane din România de orientare burgheză, dar cu atitudine procarlistă, iar cel de-al doilea avea o orientare de stînga, sub influenţa publicaţiei marxiste Korunk, identificîndu-se cu programul PNŢ în cele două puncte esenţiale: transilvanismul (cu accente separatiste) şi frontul poziţiei de clasă351. Alegerile din 12 decembrie 1928 au adus PNŢ o majoritate covîrşitoare de 77,76% din voturi în Camera Deputaţilor, în condiţiile în care rezultatul alegerilor ilustra o periculoasă orientare spre stînga a electoratului de 81,6% (PNŢ + Partidul Ţărănesc al dr. N. Lupu cu 2, 48% + Blocul Muncitoresc Ţărănesc — comuniştii, cu l, 35%, fără mandate), în partea Dreaptă a scenei politice abia se adunau 16,35% (PNL cu 6,55% + 110

Partidul Maghiar din România cu 6,08% + Partidul Poporului împreună cu Partidul Naţional - 2, 48% + L.A.N.C. cu l, 14%, fără mandate), în plus, orientarea politică de Dreapta se compunea pestriţ şi neunitar, liberalii ocupînd o poziţie de centru-dreapta democratică împreună cu partidele lui Averescu şi lorga, maghiarii fiind dedicaţi programului etnic, iar gruparea lui A.C. Cuza lansîndu-se cu o platformă antisemită politică şi economică („Guvernul Partidului Naţional-Ţărănesc — care vine să ceară încrederea alegătorilor români în alegerile generale din 12—15 decembrie — pe lîngă jidanii numeroşi din partid, mai numeroşi decît în oricare altul, are tot sprijinul electoral al jidanilor, care îl dau, desigur, pentru că acest guvern corespunde intereselor lor")352- Situaţia politică nu era încă atît de degradată încît românii să voteze pentru Liga Apărării Naţionale Creştine, condusă de „Preşedintele suprem" A. C. Cuza, doctrina acesteia părînd ca o „scrîntealâ" a unor indivizi exaltaţi. Erorile politice ale partidelor guvernamentale, distrugerea vieţii parlamentare prin lovitura de stat din 7 — 13 iunie 1930, apariţia nazismului la putere în Germania şi gravele anomalii din politica externă a ţârii vor aduce populaţia în situaţia de a crede în soluţiile salvatoare ale extremismului, oricît de „scrîntiţi" păreau liderii lui la început, în aceste alegeri, Partidul Naţional-Ţârănesc a folosit pentru prima oară în România „comisarii de partid", după model comunist, care i-au înlocuit în violenţă pe foştii agenţi electorali. Importantă a fost dominaţia categorică a Partidului Naţional-Ţă-rănesc care controla 348 de locuri în Adunarea Deputaţilor din 387 şi putea impune orice lege. Râmînea ca în faţa istoriei să aleagă: stat de drept sau dictatură parlamentară? Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului, a avut atunci mai multe intervenţii publice, prin care a atras atenţia asupra pericolului deschiderii unei Cutii a Pandorei în chestiunea constituţională, într-un manuscris intitulat semnificativ Constituţionalita, el avea să scrie: „Din modul cum s-a instalat noul guvern la putere, din modul cum a ştiut el să facă «alegeri libere», care au întrecut în sălbăticie pe cele mai sălbatice şi mai necurate alegeri ale partidelor oligarhice (între acestea avea cinstea să fie enumerat şi al poporului) şi din primii paşi făcuţi în chestiunile economice, am dedus numaidecît pe ce pantă primejdioasă era deja angajată ţara şi am dat explicit alarma"353. O dată ajuns la putere şi cu principalul scop atins, luliu Maniu a înţeles că mijloacele folosite în campania de răsturnare a guvernului liberal îl vor obliga să plătească un preţ care îl poate duce la compromiterea sa definitivă. Pentru foarte scurt timp el va produce o liberalizare a vieţii publice şi economice, pe fondul angajării împrumutului extern şi a deschiderii pieţii pentru capitalul extern. Totodată, va acţiona împotriva curentelor extreme ale stîngii existente în PNŢ şi la aliaţii cu care cîşţigase alegerile. Primii pe care i-a blocat au fost comuniştii. Apoi, social-democraţii au aflat repede că programul politic convenit cu ei nu va fi respectat. Conşiderîndu-se trădaţi, socialiştii şi comuniştii vor declanşa campania de presă, de greve şi de sabotaje cunoscute de noi din istoriografia perioadei comuniste ca lupte ale proletariatului la Lupeni, Anina, ale petroliştilor şi ceferiştilor şi ale invalizilor, ultima devenită celebra prin grotescul ei: „din ordinul guvernului, două maşini au îndreptat tulumbele cu apă asupra manifestanţilor, apoi a intrat în acţiune armata care a început sa lovească fără milă"354. Fundamentală pentru această perioadă este lupta lui Maniu în interirorul partidului său, pentru a-1 rupe din tendinţa sa stîngistă de partid de clasă şi a-1 aduce în zona liberalismului democratic. Dacă pe plan politic şi de conducere, Maniu va reuşi să domine PNŢ, pe plan doctrinar partidul va rămîne tributar Stîngii ţărăniste, social-democrate şi pe alocuri socialiste, nucleul grupării maniste a fostului Partid Naţional nemaiavînd o doctrină, după ce Marea Unire se consumase. Asistăm, aşadar, la impunerea personalităţii lui luliu Maniu la conducerea PNŢ, dar cu costuri politice mari: pierderea unor ani importanţi în lupta internă pentru supremaţie (împotriva lui Mihalache şi Vaida-Vo-evod), nepotismul, ca singură metodă de a-şi menţine controlul asupra partidului, ambiguitatea programului politic şi mai ales a celui economic, care a dus şi la situaţii paradoxale precum cea de la sfîrşitul anului 1929, cînd conducerea PNŢ a trimis o delegaţie de economişti în Uniunea Sovietică pentru schimb de experienţă în domeniul organizării agriculturii sovietice355, în sfîrşit, nevoia de a-şi plăti obligaţiile faţă de sprijinitorii externi şi faţă de promisiunile electorale a trasformat PNŢ într-un partid mai corupt decît PNL. în planul „restauraţiei" carliste, care ne interesează pe noi, Maniu va da curînd primele semne ale nuanţării termenilor înţelegerii cu Carol Caraiman pentru lovitura de stat din mai 1928, căutînd să obţină de la acesta promisiunea că va renunţa la legătura cu Elena Lupescu şi că, o dată pus pe Tron, va domni constituţional. Era o formă de amînare, fără argumentaţie solidă, Maniu fiind pregătit cu un an în urma să-1 aducă la Alba-Iulia şi să răstoarne cu el ordinea de drept a statului, în condiţiile situării la putere şi cu o majoritate parlamentară atît de substanţială a Partidului Naţional-Ţărănesc, aducerea lui în ţară se complica în mod paroxistic, Maniu fiind conştient că era un act ilegal care ar fi demascat întreaga sa activitate anticonstituţională. Pe fondul binecunoscut al refuzului său de a recunoaşte Constituţia din 1923, acest fapt ar fi expus România şi unei descalificări în plan 111

extern. Ivlanevrele lui luliu Maniu din această perioadă dezvăluie un calcul pe cît de precis, pe atît de periculos, dar nu lipsit de o logică adîncă: înţelegînd mecanismele intime ale funcţionării statului român, pe fondul slăbirii puterii Partidului Naţional Liberal, a dispariţiei omului forte Ionel I.C. Brătianu şi a îndepărtării voite de treburile ţării a reginei Măria, luliu Maniu a manevrat pentru controlarea autoritară a puterii, după acelaşi model iniţiat de Brătieni. Chiar şi conducerea partidului pe criterii de rudenie a fost copiată de la liberali. Liderul politic ardelean sa confruntat cu realitatea statului ce nu putea supravieţui decît prin controlul strîns al decalajului acestuia cu societatea sa. Totodată, este neîndoios că Maniu a dat impresia că vrea să schimbe această situaţie într-o democraţie parlamentară de tip britanic, visul vechi al Dreptei clasice româneşti. Parazitaţi de stilul său ermetic de manifestare publică, vom continua să fim derutaţi de oscilaţiile între credinţele sale democratice de Dreapta şi orientarea de stingă a partidului pe care îl conducea omul politic ce va simboliza, pînă la urmă, eşecul democraţiei române. Din păcate, stilul de activitate guvernamentală al lui Maniu se sprijinea fundamental pe factorul timp, întro proiecţie care, pornind de la un ultim şoc anticonstituţional — o lovitură de stat care să rupă trecutul de viitor —, să aducă România în stadiul de stabilitate socială şi politică. Calculul s-a dovedit complet greşit: Carol Caraiman nu era omul monarhiei constituţionale, iar evoluţia situaţiei internaţionale anula şi factorul timp, atît de necesar stabilităţii ţării. Maniu este în realitate vinovat de această gravă eroare politică, cu consecinţe pe termen foarte lung, deoarece a ştiut că fostul prinţ se dovedise incontrolabil şi nedemn, pe de o parte, în timp ce pe plan extern Europa era martora unor transformări spectaculoase ale politicii continentale, pe de altă parte, în cheia acestor erori de apreciere va trebui să judecăm manevrele sale neconstituţionale şi anticonstituţionale din perioada 1929 - 1930. Acţiuni neconstituţionale. A doua acţiune neconstituţională a fost pusă în aplicare cu ocazia morţii regentului Gheorghe Buzdugan, survenită la 7 octombrie 1929. Nu exista un statut al Regenţei, care să fi prevăzut situaţia decesului unuia dintre regenţi, dar legea din 5 ianuarie 1926 consfinţea cel puţin două principii clare: l. Numirea Regenţei se face prin Reprezentaţiunea Naţională convocată de rege, iar în situaţia concretă de atunci, cînd Regenţa exista, convocată de aceasta. 2. Legea stabilea cele trei funcţii din care se compunea Regenţa: Patriarhul României (Miron Cristea), un membru de frunte al Casei Regale (prinţul Nicolae) şi preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Gheorghe Buzdugan). Moartea unui membru al Regenţei nu putea însemna desfiinţarea acesteia prin descompletarea numărului de membrii stabilit de lege, pentru că legea înfiinţa o instituţie, nu un grup de persoane. Conform realităţii istorice şi politice unanim acceptate încă de pe vremea romanilor, precum şi a oricărui dicţionar, o instituţie este o structură de funcţii. Regenţa funcţiona şi lua şi decizii, inclusiv în absenţa unuia dintre membri, cum s-a întîmplat atunci cînd patriarhul Miron Cristea era bolnav sau prinţul Nicolae se afla în străinătate356. Era aşadar legal şi simplu ca postul rămas vacant prin moartea lui Gheorghe Buzdugan să fie ocupat de preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aflat în funcţie, Andrei Rădulescu. Pentru a evita această soluţie legală, Maniu a apelat la interpretarea abuzivă a articolului 81 din Constituţie, care preciza: „De la data morţii regelui şi pînă la depunerea jurămîntului a succesorului său la Tron, puterile constituţionale ale regelui sunt exercitate, în numele poporului român, de miniştri, întruniţi în consiliu şi sub a lor responsabilitate". După cum uşor se poate observa, Maniu dorea să preia fraudulos sarcina desemnării noului membru al Regenţei de către guvern. Regele nu era mort, iar puterile sale erau exercitate de Regenţă care, prin aliniatul 2 al articolului 83 din Constituţie, exercita şi „tutela succesorului Tronului în timpul minorităţii lui". Partidele din Opoziţie au sesizat infracţiunea, atrăgînd public atenţia asupra neconstituţionalităţii actului făcut de guvern, însă luliu Maniu nu a ţinut cont de aspectele clare de drept, intenţia lui fiind desfiinţarea Regenţei prin anularea legii din 1926. La 9 octombrie 1929, primul ministru convoacă cele două Adunări şi le supune votului alegerea unui oarecare Constantin Sărăţeanu, rudă de-a lui Vaida-Voevod, în funcţia de regent, desemnînd ilegal această convocare a corpurilor legiuitoare, în care avea majoritatea absolută, drept Reprezentaţiune Naţională. Constantin Sărăţeanu era un obscur funcţionar al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care tocmai „fusese propus cu cîteva luni în urmă de Grigore lunian, ministrul Justiţiei, spre pensionare întrucît, datorită vîrstei, devenise incapabil de a mai desfăşura o activitate corespunzătoare"357. Scopul acestei alegeri era acela de a permite înlocuirea lui Sărăţeanu cu Carol Caraiman, în cazul aducerii lui în ţară. Formula intrării în Regenţă a fostului prinţ era încă o manevră prin care Maniu încerca să-i condiţioneze acestuia, naiv, domnia constituţională şi dependenţa de deciziile guvernului condus de el. pentru a-şi „speria" aliatul aflat la Paris, Maniu a elaborat cîteva hotărîri menite să-i semnaleze lui Carol că s-ar opune venirii sale în ţară fără o înţelegere prealabilă între ei. Dar din toată „rezistenţa" lui faţă de fostul prinţ nu mai rămăsese decît problema despărţirii de Elena Lupescu: „După căderea guvernului Averescu şi decedarea regelui Ferdinand, am continuat acţiunea în partid, în opinia publică şi în jurul A.S.R. prinţul Carol. în partid am întărit tot mai mult convingerea că prinţul Carol trebuie să revină, în Parlament am luat cuvîntul în 112

chestiunea aceasta faţă de Ion I. C. Brătianu. Iar la A.S.R. prinţul Carol au mers diferiţi prieteni, între alţii dl. lunian, pentru a-1 încuraja, pe de o parte, iar pe de alta pentru a-1 convinge că trebuie să părăsească pe d-na Lupescu"358. în legătură cu speranţele iluzorii ale lui Maniu pe această temă, fratele lui Carol Caraiman, prinţul Nicolae, avea să scrie: „Oare cum au putut crede oamenii noştri politici că s-ar întoarce fără amantă acest om, care a dezertat din armată în timpul războiului, s-a automutilat pentru a nu lupta pe front contra comuniştilor unguri, care, deşi avea comanda unui regiment, a fugit mişeleşte cu Lupeasca, metresa lui, fără să dea doi bani pe regalitate, soţie, fiu şi părinţi?"359. Nu trebuie îndepărtată prea mult — în perspectiva unor probe ulterioare — nici ipoteza celor două interese majore care concurau din plan extern pentru aducerea lui Carol Caraiman pe Tron: pe de o parte francmasoneria ocultă, al cărei om de legătură era Elena Lupescu, pe de altă parte Vaticanul şi aliaţii săi ungari sau britanici, al căror exponent era luliu Maniu. Prea inteligent ca să nu-şi dea seama că, nesatisfăcînd interesul principal, riscă să fie dat la o parte şi găsit un altul — şi acesta era în imediata vecinătate, Vaida-Voevod sau Alexandru Averescu —, luliu Maniu a înţeles că va trebui să cedeze fără să poată lungi prea mult rezistenţa sa. De aceea, ca exponent al unei tabere, a încercat să-şi îndepărteze principalul adversar: Elena Lupescu. Aceste jocuri de culise nu vor fi înţelese prea devreme de opinia publică, iar atunci cînd au fost expuse de legionari, datorită tonului, limbajului şi apelului la modelul naţionalist italo-german, din faza avansată a legionarismului, ele vor părea stridente şi îndoielnice, cum ni se par şi astăzi. Mai multe probleme interesante prin subtilitatea lor au rămas neelucidate complet pînă astăzi: Relaţia cu capitalul străin. Şi înainte de numirea ca prim-mi-nistru şi imediat după, luliu Maniu a dat asigurări că are contacte importante în lumea marilor afaceri internaţionale şi a băncilor, iar campania de denigrare a guvernului liberal şi de înfăţişare a României ca un stat falit, desfăşurată în presa străină la inspiraţia PNŢ, i-a făcut pe membrii Regenţei se creadă acest lucru. Ceea ce s-a întîmplat în primii doi ani de guvernare naţional-ţărănistă, prin cedarea multor active şi proprietăţi, precum şi a unor monopoluri de stat către firme străine, căutînd să anuleze măsurile naţionaliste luate de Ionel I.C. Brătianu, a venit să confirme această ipoteză. Semnarea la 2 februarie 1929 a contractului de împrumut mult aşteptat s-a făcut prin garantarea cu veniturile Regiei Monopolurilor Statului, cu terenurile petrolifere, cu societatea de telefoane şi alte valori româneşti, la care se adăuga acceptarea angajării pe banii statului român a unor consilieri sau experţi străini în instituţiile garante, pe care aceştia, de fapt, le controlau. Unde nu s-au produs încă documente, este relaţia dintre legăturile stabilite de Carol Caraiman în străinătate cu aceleaşi firme şi bănci şi colaborarea Carol — Maniu pentru aducerea celui dinţii pe Tron. Dacă s-ar putea documenta că urcarea lui Carol pe Tron a fost o premisă a revenirii capitalului străin în România, atunci cercul complotului s-ar închide perfect. Deocamdată, punctul de plecare al unei cercetări minuţioase asupra acestui subiect este destul de credibil: aceleaşi mari companii, bănci şi agenţii comerciale se vor regăsi foarte repede în lista de „donatori" pentru fondurile speciale ale lui Carol, precum şi în patrimoniul afacerilor sale personale. Această ipoteză a fost parazitată de preluarea sa de către propaganda legionară şi apoi de către cea comunistă în termeni care i-au alterat credibilitatea. Legionarii vedeau în afacerile lui Carol cu marea finanţa şi cu marile concerne străine o dovadă a legăturilor sale cu iudeo-masoneria", în care Elena Lupescu juca un rol decisiv şi, de aceea, imposibil de înlăturat. Transformarea menajului Carol — Lupescu mai de grabă într-un parteneriat de afaceri decît într-o interminabilă idilă, a fost un argument în favoarea tezei legionare, propaganda comunistă a preluat datele şi mesajele legionarilor — evident, în altă cheie —, punînd accentul pe ideea „înrobirii ţării capitalului străin", minimalizînd rolul Elenei Lupescu şi exagerînd „cîrdăşia" regelui cu partidele politice. Tot în planul politic, propaganda comunistă a accentuat problema crizei instalate în raporturile dintre partidul burghez de ştînga, care era PNT, şi stînga socialistă şi comunistă, atribuind-o pătrunderii capitalului străin şi creşterii şomajului. Acesta fusese un fenomen real, dar nu atît de extins. Celebrele greve, manifestaţii, sabotaje şi incidente violente cu forţele de ordine, pe care le va invoca propaganda comunistă mai tîrziu, îşi aveau originea în trădarea de către luliu Maniu a înţelegerilor electorale cu aceste forţe afine. PNŢ era considerat deja un „deviaţionist". Conflictul deschis al acestuia cu Constituţia democratică îl făcea extrem de vulnerabil în faţa uneia din legile marxismului: primele care trebuie distruse într-o revoluţie comunistă sunt aripile socialiste. Nu întîmplător, imediat ce au luat puterea absolută în 1948, comuniştii au declanşat urgia asupra PNŢ, pe care populaţia continua să-1 voteze şi în ochii căreia rămînea cu imaginea socialismului său agrar. Totodată, influenţa economică a Dreptei autentice, reprezentată în 1928 de Partidul Naţional Liberal, se va restrînge treptat la nivelul unor averi şi cîştiguri electorale fără efect politic. Atitudinea prinţului Nicolae. în memoriile sale, prinţul Nicolae afirmă că activităţile sale duse în Armată în perioada 1929 — 1930 au avut drept scop pregătirea unei lovituri de stat împreună cu Alexandru Averescu, pentru 113

instituirea unui regim de forţă. Cazul rămîne nebulos, deşi este confirmată vizitarea mai multor unităţi militare din ţară şi o serie de dialoguri cu comandanţi militari pînă în preajma venirii lui Carol în ţară. Rămîne însă lipsită de credibilitate această versiune, din cel puţin două motive: 1. Generalii şi ofiţerii superiori puneau foarte puţin preţ pe proiectele prinţului, cunoscîndu-1 ca un individ instabil. 2. Prinţul Nicolae era ofiţer de marină, or forţele militare de care era nevoie într-o astfel de acţiune erau cele terestre şi aeriene. Mult mai credibilă pare opinia majorităţii istoricilor, care consideră că prinţul Nicolae a intrat la un moment dat în combinaţia cu Maniu şi Carol Caraiman, făcînd celor doi serviciul atragerii unor comandanţi militari de partea conspiraţiei. Preţul acestei colaborări era anularea prevederilor din Statutul Casei Regale (Cap. IV, Art. 10 - 13), care împiedicau proiectata sa căsătorie cu o româncă — doamna Săveanu, fostă Tohâneanu şi devenită Doletti —, după modelul din 1918 al fratelui său. Concordatul cu Vaticanul, în anul 1929, Parlamentul controlat de luliu Maniu a votat un tratat cu Vaticanul, document cu valoare de înţelegere între state, care a rămas cunoscut cu numele de concordat360. El a fost aspru criticat de Biserica Ortodoxă Română şi de majoritatea oamenilor politici români, pentru că acorda cultului catolic privilegii care veneau în contradicţie cu legile statului naţional unitar român. Problema unui tratat cu Biserica romano-ca-tolică se discuta de mult, mai ales că în perioada de negocieri şi bătălie diplomatică pentru recunoaşterea Marii Uniri, diferite forţe interesate au lansat zvonul unei condiţionări a recunoaşterii de acordarea unei largi independenţe Bisericii catolice în România şi, bineînţeles, cultului greco-catolic. Includerea acestei probleme într-o lege a cultelor a trenat vreme de zece ani, guvernele liberale opunîndu-se sistematic acordării de privilegii sau condiţionîndu-le de recunoaşterea oficială şi solemnă a Marii Uniri şi a statutului minorităţilor. La 10 mai 1927, la stăruinţele regelui Ferdinand şi prin mijlocirea unor apropiaţi ai lui Carol Caraiman, concordatul a fost semnat în secret la Vatican. Ratificarea lui şi, evident, dezvăluirea existenţei lui, aşteptau preluarea puterii în România de o forţa procatolică. La 11 februarie 1929 se produce însă şi un eveniment major în istoria Vaticanului: semnarea Acordurilor de la Lateran, prin care regimul fascist condus de Mussolini recunoştea suveranitatea statului Cetatea Vaticanului. Din acel moment, Sfîntul Scaun putea semna documente de politică externă cu terţi şi îşi putea reglementa cu aceştia raporturile diplomatice şi confesionale. Şi Vaticanul urmărea de foarte mult timp reînfiinţarea sa ca stat, dar numai sub regimul fascist 1-a putut obţine deoarece „Mussolini poseda, de altfel, datorită puterii sale dictatoriale, mijloacele de acţiune şi independenta de a negocia, mult mai accentuate decît primii-miniştri parlamentari ai Italiei, şefi de guverne de opinie. El era deci într-o situaţie privilegiata, liber de a realiza ceea ce nu au putut îndeplini predecesorii săi la putere"361. Fără îndoială că apartenenţa majorităţii liderilor PNŢ la cultul greco-catolic a fost una din cauzele pentru care guvernul s-a grăbit să semneze un concordat imediat după cel semnat de Mussolini, dar a contat şi faptul tipologic că guvernul PNŢ avea o majoritate cu care putea ratifica în Parlament orice tratat. Totuşi, adevărata problemă nu era asta. Textul conţinea prevederi chiar mai largi decît cele originare, convenite între Italia şi Vatican, unde, de exemplu, Mussolini nu acceptase autonomia învăţămîntului eclesi-astic. La Art. 36 se preciza: „Italia consideră ca fundament şi încoronare a instrucţiunii publice, învăţămîntul doctrinei creştine după forma transmisă de tradiţia catolică. Deaceea, ea consimte ca învăţămîntul religios, în prezent predat în şcolile publice elementare, sa aibă o desvoltare ulterioară în şcolile secundare, după un program ce se va stabili prin comun acord, între Sfîntul Scaun şi Stat"362. Rămîne încă fără explicaţie semnarea de către guvernul naţional-ţărănist a Concordatului cu România, unde, la Art. XVI se preciza că „programul de studii se va fixa de către autoritatea bisericească competentă", iar „studiul limbii şi istoriei naţionale se va face în măsura în care nu va împiedica studiile religioase şi va fi compatibil cu caracterul acestor şcoli". Aşadar, privilegii pe care Biserica romano-catolică nu le avea nici în Italia, unde religia de stat era catolică! în al doilea rînd, declaraţia oficială de recunoaştere de către Cetatea Vaticanului a României Mari, în integritatea sa teritorială, suverană şi independentă, ca stat naţional unitar, a fost trecută într-o anexă, şi nu în corpul Concordatului. Această anexă a fost furată din sediul Ministerului Afacerilor Externe ale României şi nu va mai fi găsită niciodată. Speculînd gravele erori ale guvernului naţional-ţărănist, Biserica romano-catolică va declara în numeroase documente oficiale că episcopatele maghiare din Transilvania se află pe un „teritoriu vremelnic ocupat de România". Cu excepţia acuzelor aduse de comunişti după 1947, nici pînă astăzi nu avem o explicaţie pentru atitudinea lui luliu Maniu în acest subiect. Să nu uităm nici amănuntul că refuzul lui Maniu de a participa la ceremoniile încoronării lui Ferdinand ca rege al României Mari au coincis cu ordinul primit de greco-catolici de Ia papă de a nu păşi în Biserica Reîntregirii, fapt confirmat lui lorga de episcopul luliu Hossu363. S-a opus acestei acţiuni cu grave consecinţe în timp Biserica Ortodoxă Română. Poziţia oficială a Bisericii naţionale se sprijinea pe patru constatări dureroase: 114

în primul rînd, Concordatul cu Vaticanul a dat o lovitură grea fenomenului natural de trecere a credincioşilor greco-catolici înapoi la credinţa lor ortodoxă originară. Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului .semnalase public fenomenul încă din 1928: „Astăzi în Ardeal este o mişcare de trecere de la Biserica unită la Biserica ortodoxă. Eu nu vreu să contest acest lucru. Aşa e în realitate"364. în al doilea rînd, „prin acest Concordat se garanta Bisericii romano-catolice din România deplina libertate de a comunica direct cu Vaticanul, fără controlul Statului"?65. în al treilea rînd, „Biserica romano-catolică a obţinut prin Concordat averi imense, pe care nu le-a avut nici în Austro-Ungaria catolică. Zeci de mii de hectare de pămînt, sute de imobile şi alte proprietăţi intrau în aşa-numitul «patrimoniu sacru» al bisericii romano-catolice, necesar pentru întreţinerea instituţiilor ei, a epis-copilor şi a personalului bisericesc"366. în al patrulea rînd, chiar Biserica unită (greco-catolică) din Transilvania îşi pierdea statutul de autonomie oferit de Biserica Ortodoxă Română, devenind doar „un rit oarecare al Bisericii catolice"3". Astăzi, în anul 2001, consecinţele guvernării luliu Maniu nu sunt încă şterse, România avînd în continuare problema proprietăţilor şi a structurii învăţămîntului Bisericii romano-catolice pe teritoriul său naţional. Biserica romano-catolică a presat în permanenţă asupra dinastiei regale române, condiţionînd sau pedepsind pe membrii fiionarhiei din România pentru apropierea lor de Biserica Ortodoxă Română. Cu toate că ambele Constituţii democratice ale României _ din 1866 şi din 1923 — conţineau obligaţia regilor români de a îmbrăţişa „religiunea ortodoxă a Răsăritului", şi Carol I şi perdinand au murit catolici. La deschiderea testamentului regelui Ferdinand, patriarhul Miron Crisţea a constatat că acesta se sfîrşea cu o fraza incompletă: „A7s treuer Sohn der Katholischen Kirche, wunsche ich dass..." (Ca fiu credincios al Bisericii Catolice eu doresc să...). Pentru a opri speculaţiile, patriarhul a completat-o cu formula folosită şi la moartea lui Carol I: „... dass nur die Katholische Geistlichkeit die &&erdigung celebrire" (... ca numai clerul catolic să oficieze înmormîntarea)368, în toată perioada cît ţara a fost condusă de un guvern PNŢ, ai cărui lideri erau greco-ca-tolici, Vaticanul a fost serios implicat într-o serie de acţiuni ale Casei regale, precum şi ale politicii externe româneşti. Conform unei tradiţii conservate la biblioteca mănăstirii Antim din Bucureşti, luliu Maniu ar fi luptat în timpul primului război mondial în bătălia de la Piave, unde s-a împrietenit cu locotenentul confesor Angelo Roncalli. Acesta va deveni arhiepiscop şi nunţiu apostolic în Bulgaria din anul 1925. La începutul anului 1930 el va primi misiunea de a se pregăti pentru preluarea nunţiatului din România, unde urma să reia legătura amicală cu Maniu, dar scandalul declanşat în jurul căsătoriei ortodoxe a ţarului Boris al III-lea cu prinţesa catolică Jeanne de Savoia anulează misiunea şi aduce sancţiunea asupra arhiepiscopului inabil369. De la 28 octombrie 1958, Angelo G. Roncalli va deveni Papa loan XXIII3™. Căsătoria catolică Elena Lupescu - Carol Caraiman. Un caz încă neelucidat este acela al presupusei căsătorii catolice între Carol Caraiman şi Elena Lupescu. Regina Elena, a doua soţie a lui Carol şi mama regelui Mihai, a fost prima care şi-a exprimat bănuiala că cei doi sunt căsătoriţi în secret în străinătate. Existau cîteva argumente pentru această ipoteză. Mama Elenei Lupescu Eliza Falk, se născuse la Viena şi trecuse la catolicism, iar Elena Lupescu însăşi nu se recunoştea ca evreică371. Bănuiala reginei Elena i-a fost întărită de o intervenţie a lui Nicolae Titulescu în timpul „crizei divorţului": „Carol a cerut o întrevedere. Dar înainte de întîlnire, ea a fost avertizată de ministrul Afacerilor Externe, Titulescu, un apropiat al lui Maniu, ca nu cumva să semneze vreun document care ar putea împiedica anularea divorţului. Guvernul dorea, a spus el, să-1 silească pe rege să confirme sugestia unora că el nu putea accepta anularea divorţului deoarece se căsătorise cu doamna Lupescu în secret, în Belgia"372, în materie de secrete pe teritoriul occidental, din aceleaşi motive pentru care a fost ajutat să facă o strălucită carieră la Societatea Naţiunilor, Nicolae Titulescu era un as. Un martor rece şi inteligent al evenimentelor, Elisa Brătianu, soţia lui Ionel I.C. Brătianu, ne-a lăsat amintirea unui dialog interesant cu Alexandru Averescu: (Elisa Brătianu): „Domnule general, am continuat, v-aţi gîndit la imposibilitatea în care se găsea prinţul de a se despărţi de doamna Lupescu? Nu vă gîndeaţi că se căsătorise cu ea? (Averescu): Nu, nu, aş fi ştiut-o. (Elisa Brătianu): Puteaţi foarte bine să nu aflaţi despre o ceremonie catolică celebrată în secret de un preot catolic. Legătura devine prin aceasta indisolubilă. (Averescu): Este imposibil, a răspuns generalul, aş fi avut cunoştinţă de ea. Aş fi putut, poate, ignora o căsătorie celebrată de un căpitan de vas în timpul unei traversări... (Elisa Brătianu): Iată ceva imposibil, am obiectat, o asemenea căsătorie nu se poate face decît în cazul în care unul din cei doi candidaţi este în pericol de moarte... Ipoteza mea relativ la o căsătorie catolică îmi pare posibilă. 115

(Averescu): Imposibil, a insistat el, aş fi aflat. Nici în Franţa, nici în Belgia, nici un preot catolic nu poate celebra o căsătorie fără a avea proba căsătoriei civile. (Elisa Brătianu): îngăduiţi-mi să vă contrazic şi să vă spun pe ce bazez ipoteza mea. Dacă acest preot a avut autorizaţia Papei, a putut celebra această căsătorie între doi străini tot aşa de bine în Franţa ca şi în Belgia. Această autorizaţie ar fi putut fi obţinută în schimbul unei scrisori prin care prinţul Carol se angaja să intre în sînul Bisericii Catolice şi să protejeze această biserică în viitorul sau regat. Vă închipuiţi, domnule general, ce succes pentru Vatican să poată publica această scrisoare la momentul potrivit?" în anturajul reginei Măria, aşa cum confirmă şi doamna de onoare Simona Lahovary, exista credinţa că statutul matrimonial al lui Carol era de căsătorit catolic în secret cu Elena Lupescu. De altfel, insistenţa şi lipsa oportunităţii cererilor sale repetate de a se pronunţa divorţul de Elena a Greciei în ţară, au ridicat primele semne de întrebare. Oricum, în astfel de subiecte, femeile simt şi cunosc mai bine realitatea. Intuiţia lor ţine de multe ori loc de document. Carol a fost căsătorit de patru ori cu trei femei, dintre care de două ori cu Elena Lupescu — o dată în Brazilia şi încă o dată în Portugalia. Dacă a existat şi o căsătorie secretă în rit catolic, aceasta ar fi a cincea. Din punct de vedere juridic, el a rămas căsătorit legal cu toate trei în bigamie, nici una dintre căsătorii nefiind anulată conform legii. Ce este straniu în toată ipoteza Elizei Brătianu din 1930, constă în precizia cu care a anticipat cu 17 ani temeiul unei căsătorii publice între Carol şi amanta sa: „cazul în care unul din cei doi candidaţi este în pericol de moarte". Această soluţie a fost cea adoptată cu adevărat de cei doi în 1947, cînd Elena Lupescu, în înţelegere cu Carol, înscenează o boală incurabilă pe cînd se aflau în Brazilia: „Nimeni nu ştia exact de ce suferea doamna Lupescu. Simptomele erau anodine, dar ea se simţea foarte slăbită şi se topea. La începutul lui 1947, Magda (Elena Lupescu, n.a.) stătea mai tot timpul în pat; pînă la urmă, doctorii pun diagnosticul de anemie pernicioasă. Carol este prevenit că nu există remediu la această boală"374. Ca urmare, la 5 iulie 1947 Carol şi Elena Lupescu se căsătoresc. Pînâ la apariţia unor documente revelatoare, nimeni nu va înţelege de ce au avut nevoie de un astfel de subterfugiu, pentru a se căsători, doi oameni care pierduseră orice speranţă domnitoare, orice titlu, orice posibilitate de a mai fi cîndva altceva decît doi cetăţeni români cu domiciliul în străinătate! Dar — pentru a o cita din nou pe Elisa Brătianu —, „cine poate cunoaşte secretele Vaticanului?" Desfăşurarea loviturii de stat Deşi se afla de 5 ani în străinătate, Carol Caraiman era surprinzător de bine informat asupra mişcărilor fiecărui actor important al vieţii politice româneşti. Cunoştea în detaliu ce face zilnic fiecare membru al Regenţei, ce face mama sa regina Măria, ce hotărîri a luat guvernul şi care este atitudinea capilor Armatei. Aceste informaţii îi veneau pe mai multe canale, care îi fuseseră puse la dispoziţie de serviciile de informaţii ale unor state, la cererea unor concerne interesate de venirea lui pe Tron, şi de organizaţii oculte cu care avea legături foarte strînse, de la oameni plătiţi din anturajul guvernamental, precum şi de la rude din familia regală. Fundamental în înţelegerea mişcării politice care 1-a adus pe fostul prinţ Carol pe Tronul României este condiţionarea recunoaşterii României Mari de satisfacerea unor interese economice al Marilor Puteri occidentale, situaţie pe care Ionel I.C. Bră-tianu a refuzat-o brutal. „Naţionalizarea" valorilor româneşti şi „gonirea" capitalului neromânesc au declanşat ofensiva forţelor care s-au considerat trădate de România, prin tentativa acesteia de a se constitui în putere politică, economică şi militară regională independentă, visul dinastiei Brătianu. Ionel relua în termeni avansaţi şi mult mai duri doctrina tatălui său: prin noi înşine, al cărui înţeles real era controlul românesc al economiei româneşti. Fenomenul atingea şi alte state mici. Controlul Marilor Puteri prin Liga Naţiunilor căuta acum o altă formă, pe care la l septembrie 1929 o va prezenta Aristide Briand: „Dacă nu prezint acum proiectul Statelor Unite ale Europei, se va cristaliza starea de lucruri actuală. N-aţi observat că în fiecare ţară, încet-încet, sau statornicit doua politici, s-au format două echipe de oameni: cei care sunt trimişi la Geneva şi care semnează tratatele ca să fie criticaţi şi dezavuaţi la întoarcerea lor, şi cei care rămîn în capitale, unde fac politică naţionalistă"375, îi citise Ionel I.C. Brătianu pe francezi, dar şi francezii îl citiseră pe el! A fost clar că unele state mici vor fi pedepsite, în faţa acestui conflict subteran — care pune un mare semn de întrebare asupra morţilor în serie ce au decapitat conducerea statului în numai cîţiva ani —, România a rămas complet izolata, fiindu-i imposibil şi să se apropie de singura putere majoră internaţională ce o mai putea proteja — Rusia. Transformată deja în ţjniunea Sovietică, marea putere comunistă condiţiona orice apropiere de vechiul său joc panslavist, chiar dacă acum era puternic colorat în roşu. Eşecul tentativei Titulescu — Litvinov este una din dovezile acestei realităţi. România Mare, numită sugestiv de Păstorel Teodoreanu „România Măria", a supravieţuit atît timp cîţ, prin guvernarea slugarnică a PNŢ şi prin domnia intervenţionistă a lui Carol al II-lea, a fost restabilită dependenţa 116

totală a ţării de Marile Puteri întemeietoare. Această dependenţă a fost fatală statului naţional unitar român, care a fost abandonat în momentul cînd chiar Marile Puteri în cauză au început, ele însele şi pe teritoriul lor, să aibă serioase probleme cu Germania. De aici a rezultat un fapt pe cît de dureros, pe atît de evident: destinul României a fost decis pentru viitorii 50 de ani între Germania şi Uniunea Sovietică, nu de Franţa, nu de Anglia sau de Statele Unite. Măcinat în interior de efectele nocive ale imaturiţăţii democratice, de corupţie şi de discordie, sabotat de combinaţia Maniu-Carol, statul român s-a prezentat în faţa actelor decisive ale Istoriei extrem de slab, vulnerabil şi sărac. Toate răspunsurile sale politice — Mica înţelegere —, economice — Pactul oţel-petrol — sau militare — retragerea din Basarabia — au fost penibile. Aceste date istorice implacabile şi dureroase ar trebui să ne trezească la realism politic, economic şi militar, căci şi astăzi nu facem altceva decît să repetăm aceeaşi istorie. Scopul acestei cărţi este tocmai de a dezvălui crud erorile trecutului pentru a nu le repeta. Revenind la momentul 1930, ar fi de observat că rezistenţa lui luliu Maniu la procesul de finalizare a complotului organizat împreună cu Carol Caraiman era determinată exclusiv de eliminarea Elenei Lupescu din combinaţie. Probabil că liderul ţărănist intuise unde este cheia mecanismului de acţiune a fostului prinţ şi încerca să o înlocuiască cu propria sa ferecătură. Lucrurile se desfăşurau însă mult deasupra manevrelor sale mărunte. Măi întîi a fost depistată acţiunea complotistă din Armată. Maniu a crezut că mişcare procarlistă din rîndurile ofiţerilor era consecinţa activităţii prinţului Nicolae şi nu s-a îngrijorat prea mult, fiind în sensul înţelegerii survenite între ei. Aşa cum am arătat, influenţa prinţului Nicolae era iluzorie, atît prin neseriozitatea acestuia, ca individ, cît şi prin lipsa de autoritate profesională, în Armată va acţiona, de fapt, francmasoneria. în primăvara anului 1926 se declanşase prin presă un conflict între loja Unirea, aflată sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, şi Marea Lojă Naţională din România în jurul tentativei acesteia din urmă de a scoate Ordinul Masonic Român de sub obedienţă străină. Fenomenul repeta în lumea discretă procesul politic descris mai sus, sau, poate, mult mai corect spus, reprezenta un simptom adînc al procesului politic care se va desfăşura la suprafaţa publică, „în anul 1925, lojele de obedienţă franceză (Marele Orient al Franţei), care îl combăteau fervent pe loan Pangal, se grupează formînd Marele Orient al României, în iulie 1926, loan Pangal îşi ia revanşa şi organizează la Bucureşti, cu ocazia instalării înaltului Consiliu al Ordinului, o importantă reuniune masonică, la care au participat Suveranii Mari Comandori din S.U.A. (jurisdicţie de Washington), Italia, Polonia şi Cehoslavacia, plus reprezentanţi de marcă din Franţa şi Austria"376, în cursul anului 1927 se înregistrează intrarea în francmasonerie a comandorului Păiş, din ordinul prinţului Nicolae, pentru a-1 informa asupra evenimentelor din sînul lojei377. Se va stabili astfel un canal de informaţii şi de influenţă cu Armata, pe care însă îl va parazita, spre sfîrşitul anului 1928, ordinul ministrului de Război, generalul Cihoski, care va cere întocmirea unor liste cu ofiţerii superiori care făceau parte din masonerie. „Anul următor, 1929, «pe cei mai mari în grad şi în special pe acei ce făceau parte din Ministerul Armatei — nota generalul Cihoski -i-am sfătuit personal să se retragă»"378. Fără îndoială că Cihoski -apropiat al lui Maniu şi implicat adînc în „Afacerea Skoda" — primise acest ordin de la primul ministru şi incidentul, în sine, era un reflex al intersecţiei unor forţe ostile între ele, dar angajate independent în susţinerea aducerii lui Carol pe Tron. Conform unor informaţii furnizate de un agent infiltrat (poate chiar comandorul Radu Comânescu, Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, voi.l, Ed. Valahia, Bucureşti, 1991, p. 140. (După urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, loan (Jean) Pangal va deveni ministru al Propagandei şi Informaţiunilor, post înfiinţat chiar de el.) pâiş-) în loja Steaua Polară din Bucureşti, serviciile de informaţii româneşti au ştiut că „prin activitatea lui Mihai Negru, secretar de redacţie la ziarul Universul, sunt recrutaţi pentru iniţiere numeroşi ofiţeri, cu deosebire din aviaţie şi marină, care apoi «sunt luaţi în primire şi convinşi la ideea că prinţul Carol trebuie să vină în ţară, că sunt datori să lucreze camarazii spre a-i cîştiga acestei idei întrucît starea rea de lucruri actuală nu poate fi înlăturată decît de un rege major şi energic care nu poate fi decît prinţul Carol [...]. Zilele trecute comandorul Bucholzer, din Şcoala navală din Constanţa, a luat parte la o întrunire a membrilor lojii (Steaua Polară) cu care ocazie a ţinut un discurs înflăcărat pentru prinţul Carol [...] sunt mulţi evrei în aceasta lojă şi convingerea (informatorului care relatează Serviciului de Informaţii) este că evreii sunt aceia care au pus la cale totul pentru aducerea prinţului Carol, întrucît sunt siguri de el că-i va proteja în orice împrejurare şi că în caz cînd ar izbucni mişcarea violentă de răsturnare a bolşevicilor, evreii, care vor cădea cei dinţii victime ai pogromurilor ce vor avea loc, vor fi toleraţi a se refugia în masă în România"379. Dăm astăzi — cu ajutorul excelentei cărţi a lui Horia Nestorescu-Bălceşti — de capătul celui mai scump fir al „Afacerii Carol", care se dovedeşte senzaţional din prespectivă istorică: fel mai-iunie 1929, „evreii" ştiau de pregătirea unei izbucniri violente de răsturnare a 117

bolşevicilor - URSS —, că vor urma pogromuri şi că va fi nevoie de toleranţa României pentru primirea refugiaţilor! Această informaţie uluitoare provenită din mijlocul unei loji francmasonice din România se va dovedi exactă punct cu punct: • în ianuarie 1933 Hitler ia puterea în Germania; • La 20 martie este înfiinţat lagărul de la Dachau; • în decembrie 1933 cade sub gloanţe primul ministru I.G. Duca sub acuzaţia de pactizare cu „masonii"; • In 1939 începe exodul refugiaţilor din Polonia în România, pentru care va plăti cu viaţa primul ministru Armând Călinescu; • La 22 iunie 1941 Germania atacă URSS; • Cea mai mare comunitate evreiască din Europa se salvează în România sub regimurile dictatoriale ale lui Carol al II-lea şi Ion Antonescu. Pentru pregătirea venirii în ţara a lui Carol Caraiman, o delegaţie francmasonică condusă de loan (Jean) Pangal, Mare Maestru al Marii Loji Naţionale, şi col. loan T. Ulic, venerabilul Lojii Steaua Dunării, se deplasează la l mai 1929 la Paris380. Conform personalităţii legionare dr. Şerban Milcoveanu, Carol a fost „adus în ţara de Masonerie, în baza unei convenţii secrete de subordonare"381, dar nu există probe ale existenţei acestei convenţii, altele decît ceea ce s-a întîmplat concret între 1928 şi 1940. La începutul anului 1930, principalul mesager care ţinea legătura între luliu Maniu şi Carol Caraiman a devenit maiorul Victor Precup. Acest ofiţer, căruia îi vom acorda mai multă atenţie în capitolele următoare, a îndeplinit cele mai secrete şi importante misiuni în cariera sa, făcîndu-şi debutul cu o misiune crucială pentru Marea Unire din 1918 şi sfîrşind ca general făcut de comunişti în 1948 şi numit şef al Secţiei militare a Partidului Comunist din România, în faza critică a complotului, Precup a făcut naveta între Paris şi Bucureşti, ducînd şi aducînd mesajele schimbate de Maniu şi Carol Caraiman, care constituiau principalele elemente de negociere ale revenirii: intrarea în ţară fără a fi arestat, conform legilor în vigoare; intrarea în Regenţă în locul lui Sărăţeanu, marioneta lui Maniu; renunţarea la Elena Lupescu. Toate cerinţele erau tentative ale primului-ministru de a-şi asigura controlul asupra viitorului rege: pătrunderea în ţară să se facă cu acordul lui, atunci cînd hotăreşte el, urcarea pe Tron să se facă din Regenţă, adică sa fie rezultatul deciziei sale; să fie îndepărtată persoana care îl conducea în acel moment pe Caraiman, pentru a-1 putea conduce el. Sigur că astăzi ne surprinde naivitatea lui luliu Maniu, dar în epocă Nicolae lorga „descifrase" destul de repede marile lipsuri politice ale „Sfinxului de la Bădăcin" — un politician mărunt, ajuns în mod dubios preşedinte al Partidului Naţional din Transilvania şi jucînd un rol major într-o Românie fără busolă. Carol a reuşit şă-i transmită indirect, printr-un emisar oarecare — nu întîmplător — că Elena Lupescu nu va reveni în ţară dacă el va fi rege. „La sfîrşitul lunii mai a anului 1930, a trimis la luliu Maniu pe maiorul Precup să-1 întrebe ce atitudine va avea în situaţia cînd el, Carol, se va hotărî într-o zi să vină acasă. luliu Maniu a cerut maiorului Precup să comunice lui Carol să nu întreprindă nimic, pentru ca la 18 iulie va veni la paris principele Nicolae, cu care sa discute şi să încerce clarificarea lucrurilor, iar ceva mai tîrziu va veni însuşi luliu Maniu în acelaşi scop"382- Animarea nu-i convenea lui Carol, pentru că ea era expresia dependenţei de actori secundari ai complotului — prinţul Nicolae şi primul ministru luliu Maniu —, care mai mult încurcau planul prin intenţiile lor de control, încă din februarie 1930, Carol primise o informaţie de la vărul său, Franz Joseph de Hohenzollern-Sigmaringen, că Nicolae va face o deplasare cu automobilul în Occident, ocazie cu care „să discutaţi în persoană toate detaliile"383. Era clar că cei doi din ţară doreau să diminueze cît mai mult atuurile externe lor pe care le avea Carol la acea dată şi pentru asta aveau nevoie de timp. Maniu, prea mic pentru această bătălie, va ceda în faţa maiorului Precup, rugîndu-1 să-i transmită lui Caraiman că, dacă „se va decide să facă un pas hotarîtor, independent, în el «nu va găsi un duşman, ci un binevoitor»"384. Era încă o carte blanche pusă de Maniu în mîna fostului dezertor, întors la Paris, maiorul Precup îi va comunica lui Carol mesajul primului-ministru, apoi se va întoarce în ţară şi la 4 iunie îl va anunţa pe Maniu că deja Carol a plecat spre ţară. Era fals, dar mai mult era ultimul test pentru a se convinge dacă, anunţat că vine, guvernul va lua vreo măsură de siguranţă. Timp de trei zile şi jumătate, Carol s-a informat precis asupra mişcărilor din ţară. Astfel a aflat că generalul Nicolae Condiescu (1880 — 1939) este în continuare de partea lui. Reamintesc că acest general este fostul aghiotant al său pe frontul din Moldova, că apoi îl însoţise în călătoria în jurul lumii, pentru a se asigura ruperea legăturii cu Zizi Lambrino, şi că făcuse pe servitorul în hotelul din Milano unde Carol fugise cu Elena Lupescu în 1925. Ei bine, tocmai pe acest general l-a numit Maniu ministru de Război la 14 aprilie 1930, pentru a asigura controlul Armatei la sosirea lui Carol. Generalul Condiescu, parte a complotului, îl va minţi pe regentul Miron Cristea, cînd acesta îl va întreba oficial: „Cu o zi înainte spune: «Armata este liniştită, totul în ordine, nici o grijă». 118

(?) Fals. Trebuia să ştie totul"385, în dupâ-amiaza zilei de 6 iunie 1930, patriarhul îi pune aceeaşi întrebare şi lui luliu Maniu. Primul ministru îi va răspunde: „Pînă acum în fiecare zi am ştiut unde e, ce face. De 4 zile a plecat din Paris spre Germania. Acolo i-arn pierdut urma"386. Şi el minţea, pentru că la ora O din noaptea de 5 spre 6 iunie 1930, maiorul Nicoară, un alt agent al lui Carol, îl informase pe Maniu în detaliu asupra deplasării ilegale spre România: va pleca în dimineaţa de 7 iunie din Munchen cu un avion particular, va ateriza la Cluj pentru alimentare şi apoi va sosi în jurul orei 18,00 la Bucureşti. Totodată, Nicoară 1-a „intoxicat" pe Maniu cu informaţia falsă că partidul lui Alexandru Averescu a pregătit un avion Ia Viena pentru acelaşi scop şi că există un complot paralel, care poate uşor să-1 înlocuiască pe cel pregătit de primul ministru în funcţie al României387. De frică să nu primească averescanii meritele loviturii de stat, sau din precauţie, Maniu circulă în acea noapte şi a doua zi, dînd ordine şi pregătind sosirea lui Carol Caraiman. Acesta pleacă, într-adevăr, de la Munchen cu avionul, dar din cauza vremii proaste aterizează la Vad. De acolo pleacă spre Cluj, unde ajunge mai tîrziu decît era planificat, în sfîrşit, deşi avionul a fost surprins de o furtună deasupra Carpaţilor, Carol Caraiman ajunge la Bucureşti, pe aeroportul Băneasa în seara de 6 iunie 1930388. După toate probabilităţile, el intenţiona să aterizeze pe platoul din faţa Palatului Cotroceni, pentru a limita la maxim riscurile unei arestări, intrînd în palat şi punîndu-se sub protecţia unor unităţi fidele din Armată. El se va duce oricum mai întîi la cazarma Regimentului de vînători, din care dezertase în 1918, şi apoi la Cotroceni însoţit de fanfară. Deşi Maniu insistase ca personajul intrat în ţară cu paşaport fals să fie cazat într-un apartament de la Guvern, unde putea pertracta cu el în voie şi fără alţi intermediari, primul ministru s-a văzut nevoit să vină la Cotroceni şi să-i prezinte planul său, de altfel, cunoscut. Carol însă invită mai mulţi politicieni, şi în primul rînd din PNŢ, cu care se înţelege mult mai uşor şi mai bine asupra pretenţei sale principale: proclamarea ca rege. Ion Mihalache, secundul lui luliu Maniu în PNŢ, va fi unul dintre aceştia. De asemenea, va deveni carlist convins şi Gheorghe Brătianu, care va plăti cu excluderea din PNL pentru gestul acesta. doua zi dimineaţă însă, observînd cum s-a întărit poziţia sa printr-o apatie a Armatei, dar prin sprijinul conducerii acesteia, prin adeziunea legionarilor şi a multor politicieni slugarnici, înţelegînd în sfirşit amatorismul lui Maniu, Carol Caraiman cere ferm proclamarea sa ca rege. Primul ministru organizează o şedinţă de guvern — trucată pentru a-i da un alibi —, din care, cu şase voturi contra cinci, se pronunţă pentru proclamarea noului rege. Scena care dezvăluie întregul complot s-a petrecut între Carol şi Maniu, în faţa patriarhului Miron Cristea: „El voia să fie proclamat rege. Maniu se provocase ca şi mine la: «Am jurat credinţă fiului Mihai». îl voia regent. Atunci Carol i-a reflectat: «Ei bine, dar cînd cu Alba-Iulia, tot aşa ne-a fost înţelesul. Să fiu proclamat rege». Maniu s-a uitat odată la mine. Nu i-a convenit că prinţul Carol a trădat chestia. Era demascat"389. Ca individ lipsit de scrupule, Carol Caraiman şi-a trădat aliatul încă din prima zi, dezvăluind originea tentativei de lovitură de stat din 6 măi 1928, de la Alba-Iulia, originea „Marşului asupra Bucureştiului" şi a celorlalte acte ilegale pe care le înfăptuise primul ministru aflat acum în funcţie. In încercarea disperată de a-şi salva numele, luliu Maniu organizează o ambuscadă în mijlocul şedinţei de guvern, unde permite pătrunderea unui grup de 30 de parlamentari ai PNŢ, care cer vehement urcarea lui Caro! pe Tron. Precizez aici că sistemul de conducere a parlamentarilor PNŢ de către luliu Maniu se sprijinea pe metoda demisiei în alb, pe care toţi trebuiau să o semneze atunci cînd erau aleşi în Parlament, astfel încît şeful partidului să o completeze şi să îi dea curs atunci cînd dorea să pedepsească un act de indisciplină. Prin această metoda nedemnă, luliu Maniu îşi asigura controlul absolut asupra parlamentarilor proprii. Nu se punea aşadar problema ca nişte membrii PNŢ să năvălească de capul lor în clădirea Guvernului şi să impună ceva primului-ministru. Sub zodia acestei comedii, guvernul face să treacă prin Parlamentul controlat majoritar de PNŢ şi apoi înaintează Regenţei un pachet de proiecte de legi care însemna detronarea regelui legitim Mihai I şi urcarea pe tron a lui Carol Caraiman, cetăţean care pierduse orice drept dinastic prin legi constituţionale. Patriarhul Miron Cristea refuză să semneze acest act. în conformitate cu art. 88, alin 3 din Constituţie „Regele (în cazul nostru, Regenţa) poate refuza sancţiunea unei legi". în aceste condiţii, guvernul este demis, deoarece, prin prevederile art. 92 „Guvernul exercită puterea executivă în numele regelui (Regenţei), în modul stabilit de Constituţiune". luliu Maniu face însă încă o scamatorie neconstituţională, dîndu-şi demisia fără să demită şi guvernul, numind în locul său pe George G. Mironescu. Regele Mihai I de România este detronat, deşi, în conformitate cu Constituţia din 1923, „regele se bucură de cele două privilegii monarhice: principiul irevocabilităţii şi principiul inviolabilităţii. Este irevocabil în sensul că nu poate fi revocat, puterile sale fiind pe viaţă şi ereditare. Este inviolabil în sensul că miniştrii săi sunt răspunzători"390, în sfîrşit, sunt abrogate prevederile art. 6 şi 7 din legea privitoare la actele civile ale Familiei domnitoare (Statutul Casei Regale). O lege specială îl desemnează pe Mihai — Mare Voevod de Alba-Iulia, o altă invenţie stupidă a grupării luliu Maniu şi, 119

totodată, încă o bătaie de joc la adresa Marii Uniri, precum şi la adresa memoriei lui Ferdinand, încoronat la AlbaIulia ca rege al României Mari. Toate aceste încălcări ale prevederilor Constituţiei au reprezentat de fapt anulări de facto ale articolelor respective, prin crearea unui precedent şi prin golirea de conţinut a unor principii constituţionale consacrate. Cea mai gravă anulare a fost aceea a art. 77, în care se preciza expres că puterile constituţionale ale regelui trebuie să fie legitime, or Carol Caraiman pierduse legitimitatea prin actele de renunţare, devenite oficiale prin legi votate în Reprezentaţiunea naţională şi promulgate de regele legitim al ţârii, Ferdinand I, fiind decăzut din toate drepturile dinastice. Chiar dacă am presupune că adunarea Parlamentului ţărănist din 8 iunie 1930, care a votat aceste anulari ale articolelor din Constituţie, ar fi produs în fapt o revizuire, actul ar fi fost tot neconstituţional, deoarece la art. 85 se preciza că „Nici o modificare nu se poate face Constituţiunii în timpul Regenţei", iar iniţiativa trebuia citită în Adunare de două ori, în interval de 15 zile. Concluzia juridică a actului din 8 iunie 1930, indiferent de interpretările care se pot da artificiilor nonjuridice ale ministrului de Justiţie Grigore lunian, Guvernul Maniu rezultat din lovitura de stat de la 7/13 iunie 1930 este în final una singură: regele legitim al ţării a fost detronat şi pe Tron a fost urcat un rege ilegitim. Astfel de acte, conduse din interiorul structurii de putere, se numesc lovituri de stat. Denumirea de „Restauraţie" este o altă improvizaţie ridicola, urcarea lui Carol Caraiman pe tron cu numele de Carol al Il-lea nerestaurînd nimic, deoarece monarhia şi dinastia ţârii îşi urmaseră cursul constituţional fără sincopă. Pentru că astfel de improvizaţii iresponsabile au întotdeauna doza lor mare de absurd, trebuie arătat ca lovitura de stat din 713 iunie 1930 a produs şi un fapt unic în istoria monarhiilor din întreaga lume: tatăl şi-a detronat fiul, iar regele a devenit moştenitor al Tronului! După o săptâmînă, luliu Maniu revine la conducerea Guvernului, în 13 iunie. Ne putem imagina că, privind spre Bucureşti din Panteonul geniilor nemuritoare, I.L. Caragiale s-a tăvălit pe jos de rîs. Lovitura de stat de la 7-13 iunie 1930 a fost îndreptată împotriva Constituţiei democratice din 1923, pe care luliu Maniu nu o votase, şi, bineînţeles, împotriva regelui. Ea a creat cele mai grave precedente pentru tară în viitorii ani şi Istoria nu va întîrzia să se răzbune pe actorii acestui sabotaj la adresa sistemului democratic din România. Să recapitulăm faptele: • guvernul refuză să demisioneze în momentul în care proiectele sale de lege sunt respinse; (la fel va proceda guvernul Petru Grozaîn 1946); • regele legitim al ţării este detronat cu argumentul că „situaţiunea cere o schimbare care să ducă la întărirea statului"; (la fel vor proceda şi comuniştii în decembrie 1947 şi cu exact acelaşi argument); • primul-ministru îşi poate da demisia fără să cadă şi guvernul; (Carol al II-lea va specula în următorii ani acest act neconstituţional, schimbînd premierii care nu-i conveneau guvernului său); • prin abrogarea legilor constituţionale din 4 ianuarie 1926, Carol a fost recunoscut ca rege de la data morţii regelui Ferdinand, anulînd practic domnia legitimă a regelui Mihai I, dar şi legitimitatea statului, împreună cu toate actele sale oficiale, între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930. Această ultimă constatare atinge faptul cel mai periculos pentru statul român. Intr-adevăr, Carol a insistat ca domnia sa să fie recunoscută nu din 8 iunie 1930, ci din clipa morţii tatălui său, adică din 1927. Cedarea lui luliu Maniu la această cerere a părut inexplicabilă pentru contemporani, care vedeau în manevrele sale de culise expresia unei inteligenţe iezuite, în realitate, el pierduse orice control asupra puterii încă din ziua cînd a revenit la guvern, unde a constatat că noul rege îi introdusese deja doi oameni de-ai lui în Executiv. Anularea legitimităţii statului român din 1927 pînă în 1930 i-a oferit lui Carol al n-lea o armă redutabilă cu care a putut impune voinţa sa discreţională în toate actele de guvernare, pentru simplul motiv că tot ce fusese aprobat şi semnat de Regenţă trebuia să fie reconfirmat acum de rege. Numirile în funcţii din aparatul de stat, înaintările în grad din Armată, avansarea generalilor, legile date de Parlament şi hotârîrile de guvern, deciziile patrimoniale şi cel mai mărunt act care îşi dobîndise legitimitatea prin sancţiunea Regenţei se aflau în mîna lui Carol. Şi acesta nu a ezitat să-şi plaseze oamenii de încredere, conspiratori ca şi el, în funcţii, sa-i controleze pe politicienii care vizau posturi ale aparatului birocratic, să condiţioneze recunoaşterea dreptului de proprietate de comisioane grase depuse în conturile gestionate de Elena Lupescu. Fără îndoiala că şi instituţia monarhică şi-a pierdut sacralitatea, Carol permiţîndu-şi în mai puţin de 10 ani să devină preşedinte de partid politic, să desfiinţeze partidele politice, care oricum erau nişte figurante după lovitura de stat din 1930, să constituie camarila şi să conducă statul prin ea, să trăiască viaţă de familie cu metresa (soţia?) pe care patriarhul ţării o numea „femeie stricată" şi „cocotă ordinară". 120

în particular, prin aceeaşi manevră neconstituţională de înregistrare a domniei de la moartea tatălui său, Carol anula prin efectul legii şi divorţul de Elena, mama lui Mihai, astfel încît se confirmă situaţia de bigamie, contractînd apoi alte două căsătorii (una civilă şi una religioasă ortodoxă) cu Elena Lupescu. Tot ceea ce se construise din 1866 pentru credibilitatea instituţiei monarhice în România şi pentru stabilitatea instituţiilor statului democratic s-a prăbuşit atunci. Apăruse un voevod de Alba-Iulia, ca o recunoaştere a existenţei separate a Transilvaniei, Bugetul statului susţinea bănci particulare, iar înzestrarea Armatei s-a făcut după principiul afacerii, fără nici un interes pentru nevoile de apărare ale ţării, în sfîrşit, regimul instituit prin lovitura de stat din 1930 va conduce inevitabil la dictatura regală, la pierderea integrităţii teritoriale şi la instalarea dictaturii militare, ţara trezin-du-se în faţa celui de-al doilea război mondial fără rezervă politică şi dezorganizată militar, subordonată total pe plan extern intereselor altor state. Manevrînd şantajul legitimităţii, Carol al II-lea va slăbi pînă la pieire sistemul democratic, regimul parlamentar, monarhia şi politica externă ale ţării. luliu Maniu este principalul responsabil politic pentru această catastrofă şi primul vinovat dintr-un şir lung de vinovaţi. Legenda democratismului său şi a lipsei de recunoştinţă arătate lui de Carol al II-lea mai bîntuie şi astăzi lumea politică românească. Faptele însă îl acuză fără apel. Pe cine a pus rege luliu Maniu Elena Lupescu a fost descrisă şi a rămas în istorie ca o femeie uşoară ce a reuşit să-1 subjuge sentimental pe Carol, astfel încît a fost capabil de orice gest pentru ea. Mulţi au legat această situaţie de priapismul bărbatului şi de capacitatea de acuplare ieşită din comun a femeii. Am fi aşadar în situaţia unui caz patologic, motiv pentru care toate încercările diferiţilor apropiaţi de a-i desparţi ni se par astăzi ridicol-zadarnice. Din punct de vedere sexual, la fel ca în cazul Cuza — Măria Obrenovici, dar mult mai violent, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu se întemeia pe fenomene hormonale şi psihice care se aflau în afara normalului şi, din aceast motiv, imposibil de înţeles. Apetitul sexual anormal este însoţit de fenomene psihice care dau dependenţa de actul sexual şi care combină în mod paradoxal plăcerea cu durerea. Cuplul care reuşeşte să trăiască într-o astfel de fenomenologie — care displace omului obişnuit şi reprezintă subiectul de interes al medicului — ajunge să consume extazul în forme autosugestive, astfel încît dorinţele şi satisfacţiile alternează la nesfîrşit, chiar şi în absenţa contactului fizic. Asupra condiţiei sexuale a lui Carol ne-ău rămas cîteva informaţii comune. Regina Măria invoca în anumite momente întîrzierea maturizării fiului său mai mare, iar din cercetările făcute asupra numeroaselor sale escapade de către agenţii Siguranţei rezulta o virilitate excesivă şi o apetenţă perpetuă. Ştim, de asemenea, că legătura cu Elena Lupescu nu a oprit contactele lui Carol cu diferite alte femei, multe luate de pe stradă. Partea cea mai nefericită a acestui comportament maladiv este latura psihica. Femeia care reuşeşte să înţeleagă procesele psihice şi fizice prin care trece bărbatul îl poate domina numai şi prin cunoaşterea şi împărtăşirea problemelor sale sexuale, chiar în absenţa unei predilecţii proprii pentru excesul sexual. Aşadar, Elena Lupescu nu trebuia sa fie neapărat o mare curtezana, dar putea fi o excelentă psihanalistă. In cazul dominării de tip psihic, se instalează ceea ce Giordano Bruno numea vraja circeică, sentiment al unei puteri mistice exercitate de femeie asupra bărbatului391. Dacă dominaţia este însoţită de sacrificiu, ca în cazul extirpării benevole a uterului de către Elena Lupescu pentru a nu da moştenitori, bărbatul devine „sclav" pe viaţă, ideea de devotament depăşind orice altă senzaţie produsă de viaţă. Transferînd toată această patologie sexuală în domeniul actelor publice, al calităţii de rege pe care o deţinea ilegitim Carol al II-lea, dar mai ales în domeniul Puterii, vom constata că Elena Lupescu îi domina comportamentul şi îi controla deciziile. Exista o particularitate a cazuisticii acestei boli a bărbatului în contextul cuplului, efectele distructive ale furtunii hormonale în care trăiesc zilnic şi care duc la finalităţi premature: indivizii au o speranţă de viaţa redusă. Carol a murit de inimă la 59 de ani. Elena Lupescu a murit la 81 (sau 84) de ani, ceea ce în situaţia unui cuplu patologic sexual ridică un semn de întrebare, în cazul unei vieţi de excese, această longevitate nu are o explicaţie medicală. Iată de ce, la o analiză măi atentă asupra cuplului Cărol — Elena Lupescu, vom constata că principala preocupare a celor doi era gestionarea Puterii şi, imediat în subsidiar, strîngerea unei averi. Ei au constituit împreună o „întreprindere", un parteneriat foarte strîns de afaceri392- Sunt argumente suficient de substanţiale pentru a solidariza un cuplu. Tocmai aici, dominaţia Elenei Lupescu pare cea mai pronunţată: îi face legăturile cu marea finanţa, îi perfectează comisioanele şi îi selectează furnizorii interni (de ex. Malaxa şi Auschnitt) şi externi, asigură sprijinul unor forţe oculte pentru revenirea lui în ţară şi urcarea pe Tron. Semnalul — e adevărat, insuficient de transparent — asupra acestei realităţi ne-a fost dat recent de regele Mihai: „Legătura regelui cu Magda Lupescu n-a fost doar o chestiune sentimentală. Implicaţiile politice au fost cu mult măi ădînci şi măi greu de definit decît ne închipuim. Interesele au fost mult prea mari pentru ca anumiţi 121

oameni să nu aprobe şi să nu încurajeze slăbiciunea regelui. Pe scurt, o afacere tenebroasă"393. Ce interese atît de mari îl obligau pe Carol al II-lea să depindă total de Elena Lupescu? Reprezenta cumva acest aventurier garanţia îndeplinirii misiunii României de refugiu pentru evreii din vestul şi centrul Europei în faţa urgiei ce urma să vie? Dacă dă, misiunea eră de înaltă umanitate. Problema este cu ce preţ. în stilul epistolar, precum şi în însemnările sale zilnice, Carol ni se înfăţişează ca patetic, pasional atunci cînd e vorba de femeia iubită. Iar acest comportament nu se alterează cu vîrsta. în anii 1917 — 1918 era îndrăgostit de Ellă Filiti. într-o scrisoare trimisă Ellei la 3 ianuarie 1917, cînd bărbatul avea 24 de ani, el îi declara: „Ştiu că viitorul nu poate să rezerve inimii mele decît un singur destin: de ă te iubi mereu din ce în ce mai nebuneşte, pînă la ultima Formula aparţine doamnei Roxana Moisescu, nepoata Elenei Lupescu, care trăieşte în Bucureşti. Distinsa doamnă mi-â semnalat că, la cererea Elenei Lupescu, formulată în 1972, descendenţii acesteia au trecut la catolicism. răsuflare, pînâ la ultima picătură de sînge. Te iubesc, copila mea cu tot sufletul meu, cu toata inima mea, cu tot gîndul meu, cu toată credinţa mea"394. Genul epistolar patetic la 24 de ani nu reprezintă o ciudăţenie, ci o reacţie normală vîrstei, la care trebuie sa adăugăm şi tonul vremii, abia desprins de tipologia caragialiană Iată însă ca la 45 de ani, stilul său afectat nu a suferit nici o modifi. care, după cum putem constata în rîndurile scrise la 21 mai 193g pentru Elena Lupescu: „Doamne-Dumnezeule, păzeşte-o, dă-i sănătate, alină starea ei de nervi ca să pot sa fiu şi eu liniştit. Iubirea mea pentru dînsa tot aşa de vie şi de adîncă este, nici nu pot să-mi închipui viaţa fără ea. Am avut proba zilei trecute, cînd n-a venit din cauza seratei lui Max (Auschnitt), cu toate că am adormit, totuşi chiar în somnul meu simţeam că-mi lipseşte ceva. Doam-ne-Doamne, dă-i putere să reziste la vremurile grele ce se arată"395. Nu ştim ce produsese „starea de nervi" a Elenei Lupescu, dar ştim tot din jurnal că „bolnava" a petrecut la serata lui Max Auschnitt pînă la ora opt şi jumătate dimineaţa. Acest tip de comportament infantil al regelui Carol al II-lea poate fi urmărit pînă la moartea sa prematură din 1953. Pe de altă parte, el poate fi doar un aspect al dedublării, anumite amănunte ale corespondenţei sale trezind bănuiala falsităţii sentimentelor împărtăşite. Este de subliniat că în corespondenţa sa cu Ella Filiti apăreau încă de timpuriu temele logodnei oficiale, în scrisoarea din 3 ianuarie 1917, avem o mostra: „Tu eşti logodnica mea şi oricum eu te consider cu atît mai mult drept Păsărică mea", în scrisoarea din 11 ianuarie 1917, trimisă de la Petrograd, Carol ar vrea să o aibe alături de el pe Păsărică lui ca prinţesă, reamintindu-i că îi este logodnică396. Partea care pare mult mai interesantă din această corespondenţă juvenilă este că Ella Filiti îl trata pe Caro! cu destulă rezervă, realistă şi, oricum, cu cele două frumoase picioare pe pămînt. Ea nu a marşat la promisiunile matrimoniale ale prinţului moştenitor, şi din acest motiv nu am avut un caz Filiti înaintea unui caz Lambrino. în schimb, Ella îşi începea scrisorile către el cu formula Tres, Tris cher ami sau mon tris cher anii, într-o ambiguitate inteligentă a grafiei care sugera jocul de cuvinte „Draga prietene trişeor". Probabil că Ella îl „citise" şi cunoştea falsitatea declaraţiilor sale. în acelaşi fel, dat fiind că stilul nu s-a schimbat în ani, însemnările sale pentru Elena Lupescu — în mijlocul unui jurnal plin de fariseism — puteau fi expresia disimulării în care trăia. Că acest om a fost un simulant, nu mai încape nici un dubiu. Pus pe tronul şi aşa şubred al României, el se va înconjura de lingăi, împreună cu care a transformat toate trădările şi afacerile sale în acte patriotice. Culmea disimulării este studiul în zodia Satanei, scris după război, în care dă lecţii popoarelor despre democratismul său şi despre cum a luptat pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a României, în final, ca şi cînd n-ar fi avut nici o legătură cu problema, dă soluţii şi pentru evrei: „Naţiunile Unite au datoria de a găsi undeva în această lume un petic de pămînt în care se va putea aşeza un stat naţional independent evreiesc. Mari părţi ale continentului american şi african au locuri destul de productive, cu climă prielnică şi cu o populaţie atît de rară ca să poată da o bună şi echilibrată soluţie acestei probleme"397. Deşi Satana din cartea sa este Hitler, soluţia pentru evrei este a acestuia. Nu lipseşte nici un sentiment pentru Elena Lupescu, cu excepţia geloziei, deşi numeroase dovezi ale faptului că femeia întreţinea relaţii intime cu diferiţi membrii ai anturajului se găsesc inclusiv în memoriile regelui Mihai. Comportamentul de soţ căsătorit catolic, pe care Carol 1-a afişat tuturor apropiaţilor, vine să întărească bănuielile că această legătură matrimonială a existat în fapt, ceea ce nu a împiedicat escapadele soţilor. Lipsa oricărui respect pentru instituţia căsătoriei îşi avea originea — au spus-o rudele sale cel mai bine — în influenţa nefastă primită de Cârol în anii critici de la preceptorul homosexual Mohrlen. Simona Lahovary era convinsă de această influenţă: ,JDans cette inconscience enorme, je continue â voir Ies mefaits de Veduca-tion de Moehlen"9S. O mărturie interesantă asupra comportamentului lui Carol aduce Pamfil Şeicaru: „Alterarea fizică a fost mai puţin vizibilă. Sar putea găsi o oarecare corespondenţă între unele trăsături feminine ca: felul molatec de a da mîna, arta seducţiei, 122

inconstanţa, lipsa de voinţă, lipsa de memorie afectivă, folosirea cu mult rafinament a minciunii, oroarea de acte eroice, pasiunea pe care o punea sub dogoarea unei dorinţe sexuale, căreia, odată satisfăcută, îi urma o totală indiferenţă. De altfel, n-a dat dovezi de energie decît sub dominaţia unei pasiuni sexuale. Dar şj în aceste manifestări se pot identifica trăsături feminine". Şeicaru este convins că în adolescenţa lui Carol a existat un episod homosexual sau, mai corect spus, o agresiune sexuală care 1-a marcat apoi toată viaţa. Cu ocazia unei anchete a poliţiei de moravuri în apartamentul dramaturgului Alexandru Davila, autorul prezumtiv al dramei Vlaicu-Vodă, dar şi notoriu homosexual, ca urmare a unei tentative de asasinat din partea unui iubit, printre persoanele găsite în condica de întîlniri a clubului homosexual era şi prinţul Carol. Justiţia şi Poliţia au muşamalizat cazul, distrugînd toate dovezile, impiedicînd totodată şi orice contestare a apartenenţei celebrei piese de teatru la Alexandru Davila. Astăzi el are un teatru în Piteşti. Ar mai fi de semnalat că în perioada războiului Carol avea trei logodnice — Ella Filiti, Zizi Lambrino şi actriţa Mirella Marcovici -cărora le-a propus simultan căsătoria şi — poate mult mai important -fuga la Paris. Zizi Lambrino a fost aceea care i-a folosit slăbiciunile de caracter şi, dorind să devină regină a României, şi-a inventat o origină bizantină, apoi 1-a adus în faţa altarului din Odessa. Carol a avut numeroşi copii cu amantele sale — se cunosc cel puţin şapte —, iar comportamentul său faţă de aceştia este încă o dovadă a cazului său freudi-an: pasiune şi gesturi disperate cît timp logodnica era însărcinată, dezinteres total după ce copilul se năştea. Istoricul Dan A. Lăzarescu, care îl caracterizează pe Carol al II-lea drept un individ sîngeros, îl înscrie într-o categorie mai largă de dezaxaţi ai epocii: „Woodrow Wilson -paranoic, împăratul Wilhelm al II-lea — paranoic născut cu umărul schilod, Lenin — sifilitic, Mussolini — sifilitic, Hitler — paranoic, Roosevelt — paralitic de la maturitate". Elena Lupescu, femeia cea mai versată din toate experienţele sale sexuale, a „citit" foarte repede „harta" emoţională a lui Carol şi a acţionat cu mare precizie asupra unui bărbat care, de fapt, era bolnav. Relaţia Carol — Elena Lupescu a avut, oricum, mai degrabă aspectul unui tandem politic, dominat de interese comune, de o puternică alianţă şi, probabil, de o foarte importantă misiune comună, care conţine, pînă la un punct, marea sa doză de generozitate. punctul de unde misiunea îşi pierde nobleţea este cel de la care se înlănţuie şirul crimelor politice din România antebelica: I.G. Duca, Corneliu Zelea Codreanu, Armând Călinescu... Aşadar, un aspect care i-a apropiat a fost desconsiderarea totală a instituţiei matrimoniale, care pentru Elena Lupescu a avut mai mult un rol succesoral. Nici cu religia nu au stat prea bine, amîndoi cunoscînd fluctuaţii care în ultimă instanţă s-au redus la materialism. Şi mai mult i-au unit concepţiile politice. Nu au fost comunişti, dar amîndoi au avut puternice înclinaţii politice socialiste. Nu există mărturie a unui om politic din preajma lui Carol care să nu confirme înclinaţiile sale socialiste — care 1-au apropiat şi de fascism — şi să nu amintească predilecţia sa de a se înconjura cu „bolşevici" — indivizi care vedeau în regimul comunist viitorul omenirii. El presupunea dictatură, camarilă, uniforme şi partid unic. La acea dată, lucrurile astea nu erau la fel de clare ca acum. Carol al IIlea le va pune în aplicare pe toate, sfîrşindu-şi domnia ilegitimă ca şef al partidului unic: Partidul Renaşterii Naţionale. De altfel, ideea de republică s-a aflat de timpuriu între proiectele sale. în consemnarea din 25 mai 1930, Simona Lahovary reproduce mărturia unei cunoştinţe, Lala de Beloy, care „afirmă că prinţul Carol i-a spus cîndva că nu vrea să fie rege, ci preşedinte de republică"401, în anul 1918, el a declarat anturajului său: „Ştiu bine că în 20 de ani România... va fi republică; de ce să fiu împiedicat atunci să trăiesc cum vreau?"402. Dacă această informaţie ar fi apărut mai tîrziu, în timpul dictaturii regale sau al constituirii partidului unic, am fi fost înclinaţi să o punem pe seama zvonului. Dar pentru că a fost făcută atît de timpuriu şi întreaga sa atitudine din următoarele decenii a slujit acest concept, afirmaţia trebuie privită ca un principiu de viaţă al celui ce a acceptat cu mare uşurinţă renunţarea, în mai multe rînduri, la calitatea de membru al familiei regale, precum şi legitimarea cu numele de Caraiman. încă o dată trebuie spus că toate aceste lucruri erau cunoscute în mediile politice româneşti şi că nu există nici un amendament pentru responsabilitatea de a-1 urca pe acest individ pe Tronul României printr-o lovitură de stat. O personalitate controversată: luliu Maniu Şi luliu Maniu este beneficiarul unui mit, compus în urrna morţii sale tragice şi întreţinut de apropiaţii săi care au supravieţuit dictaturii comuniste. Din păcate, mitul unui luliu Maniu luptător pentru democraţie a folosit doar reconstrucţiei unui partid, fără a se constitui în model pentru societatea românească de după 1989. Marele avantaj al mitului Maniu este că atît social-democraţii actuali, cît şi foştii legionari văd în el imaginea unei mari personalităţi democratice, pentru că a fost pe rînd aliatul Stîngii şi a] legionarilor. O analiză asupra performanţei 123

politice a lui luliu Maniu din pespectiva Dreptei lipseşte. Un curent, puternic politizat, al demitizării cu orice preţ împiedică şi dezvoltarea mai largă a acestui subiect, iar dorinţa expresă tocmai de a nu politiza acest studiu limitează poziţia autorului la analize întemeiate pe documente şi mărturii ale epocii. Oricum, problema demitizării este deja eronat abordată, în primul rînd, nu trebuie confundate miturile fondatoare ale poporului român cu performanţa unui om politic, chiar dacă el se revendică de la acestea. Miturile fondatoare sunt intangibile nu pentru că ar decreta cineva interdicţia de a le atinge, ci pentru că sunt fundamentale, s-au constituit şi au participat la geneza noastră ca popor, au rezistat nealterate timp de aproape două milenii şi sunt deja implantate — cum spuneau Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Lucian Blaga sau părintele Stăniloaie — în conştiinţa colectivă a românilor. Ca popor creştin — în ciuda avatarurilor religiei sale —, românii trăiesc şi astăzi în cultul mitologiei lor esenţiale, raportîndu-se intim la ea. De altfel, politica reprezintă doar un strat trivial al energiei unui popor, pe care trebuie să-1 dezvolte pentru a-şi gestiona slăbiciunile sociale. Pornind de la acest principiu, problema demitizării este, de fapt, problema modelului. Legenda are menirea de a crea un erou a cărui existenţă şi activitate să reprezinte un model moral, dar şi o explicaţie pentru evenimentele cuprinse în istoria timpurilor sale, în măsura în care acesta le-a influenţat prin performanţele lui. Uneori construcţia eroică este atît de puternic deformată, încît reflexul său istoric se pierde, motiv pentru care sugestia morală a existenţei sale devine o diversiune, iar istoria un fals. Mitul devine o himeră, nu o dată chiar periculoasă pentru un popor. Alteori, eroul lipseşte şi este creat artificial pentru a popula cu personalităţi evenimente controversate sau ascunse cunoaşterii publice. Lucrarea de faţă nu are intenţia de a demitiza eroi politici, ci de a atrage atenţia asupra a două aspecte problematice ale legendelor moderne: 1. Nu întotdeauna eroul corespunde modelului. 2. Nu întotdeauna acel erou este cel mai reprezentativ sau unicul pentru vremurile pe care le ilustrează, în ultimă instanţă, avem dreptul să ne punem întrebarea dacă eroii noştri moderni cei mai populari — Alexandru loan Cuza, Ion Antonescu sau, mai recent, luliu Maniu cu statuie în faţa Senatului - sunt modele autentice. Toţi trei au dat lovituri de stat; Cuza şi Antonescu au condus regimuri autoritare, iar luliu Maniu a dat peste cap sistemul democratic, punînd un aventurier pe Tron. Trebuie să ne hotărîm ce vrem. Astăzi, societatea românească dă impresia că îşi caută modelul în democraţie, fapt care se bate cap în cap cu miturile politice la care se raportează. Şi încă ceva: foarte puţini se întreabă cum se face că activitatea eroilor noştri cei mai populari s-a terminat atît de prost pentru ţară? în acelaşi timp, pe măsură ce Cuza este hiperbolizat, de Barbu Catargiu nu se cunoaşte nimic; în timp ce Bălcescu, Kogălniceanu sau Nicolae Titulescu navighează prin istoriografie fără adversari, Brătienii, Lascăr Catargiu, sau Petre Carp rămîn închişi inexplicabil între pereţii înguşti ai unui partid. Tineretul habar nu are cine a fost mitropolitul Nicolae Bălan. Nu se înfăţişazâ nici astăzi cine sunt autorii Marii Uniri din 1918, de parcă românii s-ar fi adunat la Alba-Iulia ca urmare a unei transe, aşa cum încă nu ştim prin ce impuls au ajuns Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Tuţea sau P.P. Panaitescu tocmai în Mişcarea legionară. Şi să nu uităm cea mai mare diversiune: opera politică a fondatorilor Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Nicolae lorga este considerată şi astăzi fără valoare, produs al naivităţii unor intelectuali visători. Nimic mai fals. Iată unde este agresiunea la miturile fondatoare! Statura de luptător pentru democraţie a lui luliu Maniu a început să se construiască după anul 1941, mai precis după decizia greşită a Conducătorului Ion Antonescu de a trece trupele române peste Nistru. Se împlineau mai mulţi ani de cînd legăturile occidentale ale liderului ţărănist, mediate prin Budapesta, îl aduseseră în situaţia de a fi cel mai important agent de influenţă al puterilor anglo-saxone în România. Astăzi ştim că luliu Maniu a fost finanţat ca agent britanic în România pentru a constitui o opoziţie democratica la regimul progerman al lui Antonescu. Protestele sale, sub forma unor memorii înaintate lui Antonescu, erau expresia atitudinii acestor puteri faţă de decizia unilaterală a Conducătorului. De altfel, dacă privim cu atenţie limbajul mareşalului din răspunsurile sale, vom înţelege că el răspundea de fapt Occidentului, sub acoperirea unei replici adresate reprezentantului lor. Reamintesc că Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii nu au reacţionat oficial împotriva României decît după ce a fost trecut Nistrul, din motivul simplu că nu acceptaseră modificările de frontieră produse ca urmare a Pactului Ribbentrop -Molotov, Basarabia fiind recunoscută că pămînt românesc. Atacarea Uniunii Sovietice pe teritoriul acesteia a schimbat total atitudinea Marii Britanii şi a SUA faţa de noi, cu consecinţa bombardamentului asupra oraşelor noastre şi, mai ales, a desemnării României ca stat agresor şi învins la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. în toată această realitate a raportului de politică internaţională din care a căzut România sub ocupaţie sovietică există un paradox fascinant: orientarea anglo-saxonă a lui luliu Maniu şi a partidului său reprezenta o premiză pentru intrarea postbelică a României în zona de influenţă cea mai prielnică dezvoltării democratice şi capitaliste. 124

Altfel spus, orientarea lui luliu Maniu era cea corectă, iar ţara noastră făcea primul pas către cea mai bună soluţie pentru sistemul său politic. Maniu se înscria astfel — e adevărat, foarte/prea tîrziu — în traseul dezirabil pe care îl prefiguraseră vizionar conservatorii, reprezentînd debil, dar totuşi, rezerva politică de care are nevoie întotdeauna un stat. La fel de paradoxal şi pe plan intern, Maniu îşi împingea partidul său clasic de Stînga spre Dreapta conservatoare, astfel încît el rămîne pentru istorie ultima personalitate politică a Dreptei româneşti pînă la Corneliu Coposu în 1989. Tentativele lui luliu Maniu de a se opune instalării sistemului bolşevic în România, după 23 august 1944, şi martirajul său în închisorile comuniste au fixat imaginea sa în legendă. Protejată de imaginea personală de victimă, compusă împreună cu imaginea de victimă a ţării, la care s-a adăugat abuziv legenda unui trecut unionist figura istorică a lui luliu Maniu se îndepărtează rapid de responsabilitatea pe care a avut-o în dezastrul ţării şi beneficiază astăzi de un elogiu discutabil: „personalitate emblematică a luptei pentru libertate naţională", care a urmărit „cu o consecvenţă exemplară idealurile sale politice democrate" şi care sunt o consecinţă a „conduitei sale în viaţa publică, fermităţii hotărîrilor şi neacceptării compromisurilor". Părerea contemporanilor avizaţi, dar mai ales faptele sale dinainte de 1941 nu se potrivesc cu această imagine. Probabil că anul 1934 este cel care marchează încetarea oricărei influenţa exercitate de luliu Maniu asupra politicii statului român. Este anul în care liderul ţărănist simte nevoia unor justificări pentru actul cel mai grav din cariera sa politică: lovitura de stat din 7 — 13 iunie 1930. El a întocmit un text menit a fi dat publicităţii cu titlul Memoriul domnului luliu Maniu în chestiunea Restauraţiei şi pe care Carol al II-lea 1-a interzis, din motive lesne de înţeles. Memoriul a apărut în străinătate, iar originalul s-a păstrat în „Arhiva Branişte", puţind fi consultat astăzi la Biblioteca Naţională a României. Acest document ar fi fost sigur o pagină de istorie românească dacă nu ar conţine, în fapt, doar o tentativă a lui luliu Maniu de a deforma realitatea frustra a vinovăţiilor sale. încă din debut, textul înfăţişează o declaraţie de loialitate faţă de Monarhie, deşi există suficiente mărturii ale unor oameni politici apropiaţi — Averescu, Vaida-Voevod, lorga, Mihalache — asupra cochetării sale cu republica înainte de 1930. luliu Maniu mai face acolo o declaraţie surprinzătoare: prin „abdicarea"(!) prinţului moştenitor Carol în 1925 ar fi fost lovite „cele trei condiţiuni esenţiale ale Instituţiei monarhice: stabilitatea, continuitatea şi autoritatea"404. El plasa astfel instituţia monarhică deasupra Constituţiei şi în afara realităţii, deoarece Casa noastră Regală era stabilă, aveam rege — minor, dar asta nu are nici o importanţă în plan instituţional —, Mihai I era moştenitor în linie directă şi legitimă a regelui Carol I, asigurînd astfel continuitatea, iar autoritatea Monarhiei nu era pusă în discuţie decît de partidele şi organizaţiile marxiste, care reprezentau o minoritate insignifiantă. Am arătat deja mai sus cum a deformat luliu Maniu conţinutul intervenţiei sale din Consiliul de Coroană de la Sinaia din 31 decembrie 1925, cu scopul de a justifica mai tîrziu repetatele sale încălcări ale Constituţiei şi ale legilor ţării („Parlamentul separat", „Marşul asupra Bucureştiului", dizolvarea Parlamentului în 1928, lovitura de stat din 1930) sub acoperirea dorinţei de a „stabiliza" Monarhia cu aventurierul Carol Caraiman pe Tron. în continuare, luliu Maniu dezvăluie toate demersurile sale ilegale pentru detronarea regelui Minai I şi coboară problema loviturii de stat la faptul trivial al prezenţei sau absenţei Elenei Lupescu în ţară. O altă declaraţie din acest memoriu era un fals grosolan: „După dejun, la ora 3,30, m-am prezentat la Regentul Patriarh Miron, i-am comunicat sosirea A.S.R. Prinţul Carol, cerîndu-i învoirea pentru intrarea Lui în ţară şi intrarea în Regenţă, învoire pe care a dat-o fără nici o ezitare"405, în sfîrşit, memoriul se încheie cu o lungă înşiruire a decepţiilor şi frustrărilor sale pentru atitudinea regelui pus pe Tron cu atîtea riscuri constituţionale. Tot în anul 1934, Nicolae lorga publica o carte stupefiantă despre fostul său aliat politic, luliu Maniu, pe care o inaugura cu o declaraţie de bună credinţă: „Aceste pagini, în care nu voi îngădui pasiunii sau interesului momentan să iea cuvîntul în dauna adevărului istoric, sprijinit pe incontestabile documente contemporane, mi-au fost impuse, cu toate greutăţile ce apasă asupra timpului meu, de o datorie de conştiinţă"406. Născut în 1873, ca nepot de soră al lui Simion Bărnuţiu, luliu Maniu s-a aflat mereu, pînă în 1918, la periferia luptei românilor din Transilvania pentru revenirea la patria mamă. între 1906 şi 1910, cu intermitenţe, a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta. Aici a ţinut, sporadic, cîteva cuvîntări care, în sensul luptei românilor pentru unitate naţională, nu au contat şi nu au rămas în amintire, fiind evocate sub diferite interpretări abia după ce a ajuns lider politic în România Mare. în schimb, Nicolae lorga identifică mîhnit cîteva declaraţii cît se poate de nepotrivite pentru un român. De exemplu, marele istoric găsea că declaraţia lui luliu Maniu faţă de Ungaria: „suntem cu toată curăţenia sufletului nostru fii credincioşi ai acestei ţări", nu era deloc patriotică. Ba, dimpotrivă, luliu Maniu se declara în şedinţa din 28 iulie 1906 a Parlamentului de la Budapestapatnof maghiar, ripostînd la invectivele care i se aduceau pentru că este etnic român: „Invectivele acestea — cer scuze pentru expresiunea (sic) — se îndreaptă în contra noastră totdeauna cu gîndul rezervat ca noi nu suntem fii aşa de credincioşi şi de buni ai acestei patrii, după cum s-ar putea pretinde de 125

la noi din punct de vedere etic şi omenesc. Daţi-mi voie să declar ca impresia aceasta a d-voastră nu are nici o bază reală. Niciodată nu veţi putea arăta vreun exemplu din istorie în care să dovediţi că noi ne-am fi aliat o singură dată cu duşmanii ţării"407. Acest răspuns venea la acuzaţia că românii sunt duşmanii „patriei" ungare, ca urmare a participării unor delegaţii transilvănene la festivităţile de la Bucureşti, organizate cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Şi, pentru a nu exista nici un dubiu, luliu Maniu subliniază în aceeaşi cuvîntare: „Baza. patriotismului nostru e că trecutul nostru e legat de această ţară întocmai ca şi viitorul nostru... Susţinerea Ungariei şi în general a Monarhiei austro-ungare este o necesitate politică şi internaţională, atît pentru români, cit şi pentru maghiari. Conştiinţa acestei necesităţi şi sinceritatea sentimentelor este punctul de mînecare al activităţii noastre politice"408, în sfîrşit, luliu Maniu îşi va încheia funestul discurs cu următoarele cuvinte: „Trecutul nostru e legat de ţara aceasta întocmai ca şi sentimentele noastre, aspi-raţiunile noastre de viitor vrem să le realizăm aici, în Ungaria, cercînd baze sigure în ţara aceasta pentru dezvoltarea noastră culturală şi economică"409. Este important de precizat că aceste declaraţii au fost cercetate de lorga în arhiva Parlamentului de la Budapesta, în original în limba maghiară, şi că au fost publicate în ziarul românesc Unirea din Blaj. De altfel, în acest ziar, care aparţinea catolicilor şi greco-catolicilor din localitate, chiar sub nasul deputatului budapestan luliu Maniu, un profesor pe nume Alesiu Viciu scria următoarele: „La alte popoare, o nulitate ca Eminescu ar fi murit ignorat şi uitat" şi înfiera „cultul ruşinos al lui Eminescu". Şocul acestor realităţi transilvănene pe care nu le-am cunoscut — şi asupra cărora nu insist, cu dorinţa de a numi pierde obiectivitatea auctorială —, ar fi putut fi atenuat dacă am afla că, în acea perioadă dificilă şi sub regimul de teroare austro-ungar, intelectualii noştri au fost nevoiţi să facă unele compromisuri pentru a salva vieţi, instituţii româneşti şi idei aflate în pericol de a fi oprimate. Altfel spus, este posibil ca luliu Maniu să fi avut o „schemă" pentru a-i păcăli pe asupritori? Realitatea istorică arată că nu. în totală contradicţie cu declaraţiile abominabile la adresa Iui Eminescu din ziarul canonicilor blâjeni, preotul ardelean Ilie Miron Cristea (viitorul Patriarh) îşi dădea doctoratul la Budapesta, în inima Ungariei, cu o superbă teză: „Opera poetică a Iui Mihai Eminescu", pe care o publica în limba maghiară. Tot la Budapesta, Octavian Goga şi I. Tăzlăoanu scoteau publicaţia Luceafărul, „spunînd îndrăzneţ ce simte şi vrea un neam întreg". Ion Agîrbiceanu milita pe faţă pentru naţiunea română, iar preotul greco-catolic Augustin Bunea, chiar din Blaj, făcea declaraţii categorice împotriva proiectului legii care intenţiona să interzică folosirea limbii române: „Cereţi-ne sîngele, cereţi-ne averea şi le dăm, dar, cînd ne cereţi sufletul, atunci avem şi noi cuvînt. Poporul român îşi are religia sa, limba sa şi cultura şi literatura sa, are poeţi celebri, cunoscuţi în Europa întreagă şi traduşi în limba maghiară. [...] Proiectul limbii este un adevărat atentat contra existenţei poporului român şi a Bisericilor sale"411. Episcopul Vasile Hossu, care poate că risca mai mult decît oricare alt român, protesta public: „Susţin cu toată liniştea — şi voi primi cu durere contra-afirmaţia documentală — că, de o mie de ani de cînd locuiesc pe ţărmii acestor patru rîuri românii şi maghiarii, alături unii de alţii, n-a fost o singură mişcare, niciun moment cînd poporul românesc ca atare să fi dat dovadă de sentimente iredentiste"412, în aceste probleme fundamentale, deputatul budapestăn luliu Maniu, care era de aşteptat să reprezinte interesele românilor, avea o voce foarte slabă sau tăcea, nefiind practic implicat în lupta pentru păstrarea identităţii naţionale şi culturale, rezumîndu-se la comentariul juridic sau ocolind pur şi simplu subiectul. Celebrul episod al preluării poliţiei Vienei, evocat de Corneliu Coposu, ocazie cu care Maniu a devenit „ministru de război" peste o armată de 160 000 de soldaţi şi ofiţeri români, nu explică de loc cum s-a făcut că la Marea Adunare de Ia Alba-Iulia a ajuns doar un detaşament din Regimentul 83 Orăştie, „în proporţie de 90% român"413(!). Oricum, abia în preajma Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, luliu Maniu devine mai activ şi în mod deschis de partea unei uniri cu Vechiul Regat. S-a afirmat că Maniu a avut un rol foarte important în organizarea Transilvaniei după gonirea administraţiei austro-ungare. Fără îndoiala că, şi în calitate de şef al „guvernului" transilvănean, a contribuit la desemnarea noilor funcţionari, dar nu trebuie să uităm că, încă dinainte ca românii să se adune la Alba-Iulia, generalul jvloşoiu a trecut la desfăşurarea trupelor pînâ la Tîrgu Mureş, apoi Uioara, ocupînd podurile peste rîul Mureş, asigurînd libera adunare şj exprimare a românilor, pentru a intra în 24 decembrie 1918 în Sibiu. Sub administraţia trupelor generalului Moşoiu, luliu Maniu a trecut liniştit la organizarea administrativă incipientă a teritoriului. Să nu uităm că în foarte scurt timp generalul Moşoiu va deveni guvernator al întregii Ungarii, postură în care a trecut la reorganizarea administrativă a statului vecin şi la aprovizioarea cetăţenilor, dovedind calităţi organizatorice remarcabile. Concluzia istoricului Nicolae lorga, ca urmare a cercetărilor făcute pentru a descoperi contribuţia lui luliu Maniu la lupta românilor transilvăneni, este că activitatea sa politică în slujba românismului este nulă. lorga consideră că originea acestei atitudini distanţate faţă de problematica românească se află în tinereţile avocatului 126

bancar „de eleganţă feminină", care şi-a făcut „studii de liceu la o şcoală ungurească, de caracter calvin îngust" în Zalău şi „studii de drept la cea mai înapoiată Facultate din toată Europa, instituţie medievală, sprijinită de Approbatae Constitutiones ale lui Verboczy: şcoala de desnaţionalizare din Budapesta"415, în 1946, luîiu Maniu îi va declara Iui Dan A. Lăzărescu: „Eu nu mi-am făcut studiile la Blaj, cum se crede, ci la cel mai riguros institut pedagogic din lume, la Institutul Calvinist din Debrecen". Considerat nu mai mult decît un avocat provincial, cu viaţă naţională şi activitate politică mediocre, înscris ca ofiţer în armata austriacă şi luptînd contra aliaţilor României, în timp ce ofiţerii români dezertau pe capete şi se înrolau în Armata României sau în Armata franceză, luliu Maniu va apărea cu totul inexplicabil şi destul de suspect la conducerea Consiliului Diligent din Transilvania. La începutul anului 1919, după moartea protectorului său — şi chiar mai mult decît atît! — Gheorghe Pop de Bâseşti, şi după interimatul lui Teodor Mihali, luliu Maniu ia locul de preşedinte al Partidului Naţional din Transilvania. lorga va declara dezarmat: „Nu mi s-a spus niciodată în ce condiţii 1-a căpătat d. Maniu". Suspiciunile marelui istoric român, care poate fi oricînd şi el suspectat de subiectivism, persistă şi astăzi, dacă analizăm cu obiectivitate acţiunile lui luliu Maniu de cîte ori a fost vorba de minoritatea maghiară, de bisericile româneşti, de propaganda iredentistă declanşată în Europa pentru a sprijini eforturile sale de aducere în ţară a lui Carol Caraiman, toată povestea aceea nebuloasă cu lordul Rothermere, Concordatul cu Vaticanul, a cărui anexă cu recunoaşterea României Mari este furată din Ministerul de Externe sub guvernarea sa, scandalul de spionaj din Afacerea Skoda etc. Este interesant că luliu Maniu nu a explicat niciodată aceste ciudăţenii din biografia sa, preferind să dea declaraţii categorice şi patriotice de tipul: „între poporul român şi între poporul maghiar nu poate să existe transacţiune: ori noi, ori ei", dar numai după 1920, cînd lucrurile erau clare. Slăbiciunea românilor pentru declaraţia patriotică 1-a scutit de explicaţii. Doar Miron Cristea, în particular, aşa cum am văzut, 1-a tras de guler. Fără a îmbrăţişa cu totul opiniile lui Nicolae lorga, alt susţinător al urcării lui Carol Caraiman pe Tron şi care răspundea prin această biografie minciunilor din memoriului din 1934 al lui Maniu, nu putem să negăm că în privinţa „personalităţii emblematice a luptei pentru libertate naţională" există serioase dubii. Marea Adunare de la Alba-Iulia, ca detaliu. Aşa cum am arătat pe larg, programul naţionalist desfăşurat de Partida Naţională şi apoi de Partidul Naţional Liberal în Transilvania a implicat o activitate complexă pentru pregătirea Marii Uniri. Din punctul de vedere al liberalilor, în primul rînd din punct de vedere brâtienist, Partidul Naţional din Transilvania fusese infiinţat, sprijinit politic şi finanţat în ideea acţiunii sale ca aripă transilvăneană a mişcării naţionale generale a românilor şi, în particular, ca aripă ardeleană a PNL. Atît Ion C. Brătianu, cît şi Ionel I.C. Brătianu, deşi au folosit instituţiile statului — Guvernul, Serviciul Secret şi Banca Naţionala — pentru a conduce activităţile naţionaliste din Transilvania, nu au încetat niciodată să privească acest demers din perspectiva unei acţiuni partinice. La intrarea în primul război mondial, Ionel I.C. Brătianu îi privea pe luptătorii naţionalişti transilvăneni ca pe agenţi ai săi, deşi ei erau în fapt agenţi ai mişcării naţionale. Suprapunerea tipic brătienistă a proiectului naţional cu proiectul liberal se sprijinea practic pe interpretarea activităţilor României în Transilvania aflata sub ocupaţia Imperiului Austro-ungar, drept acte politice ale PNL, pe considerentul că numai acest partid acţiona acolo şi numai cînd venea el la putere se producea o nouă activare financiară, logistică şi informaţională. Totodată, Banca Iraţională, aflîndu-se sub control liberal, asigura continuitatea implicării în mişcarea naţionalistă din Transilvania, indiferent cine guverna la Bucureşti. Partidul Conservator, fidel orientării sale progermanice şi alianţei cu Austria, fie nu intervenea, fie se făcea că nu vede. în toată perioada scursă de la înfiinţarea Partidului Naţional din Transilvania şi pînă la izbucnirea primului război mondial, mişcarea naţionalistă din Transilvania a cunoscut însă propriile sale convulsii. Privită astăzi cu răceală ştiinţifică, ea conţine eroism, laşitate, trădare şi paradox, caracteristice unei mişcări vii, adevărate şi care tocmai de aceea nu poate fi izolată în tiparele unei acţiuni dirijate de cineva. Cam de la debutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea, mai ales sub influenţa Bucureştilor, mişcarea naţionalistă din Transilvania a avut un caracter militant antimaghiar, pe alocuri revoluţionar de tip modern european, pornind de la principiul autodeterminării. Lupta cu opresorul maghiar era deschisă, fără echivoc şi declarat unionistă. Lovită de riposta dură a autorităţilor austro-ungare şi dependentă de forţa şi stabilitatea Patriei Mamă — care nu reprezentau un fenomen continuu şi ascendent —, mişcarea naţionalistă din Transilvania a fost supusă slăbiciunilor doctrinare, adică afectată de conflictul dintre căile diferite de acţiune, susţinute de fracţiuni diferite ale organizaţiei. Primul paradox al acestui fenomen a fost acela că perioada dintre 1869 şi 1903 a fost declarată capasivistă, deoarece implica nere-cunoaşterea Parlamentului de la Budapesta, neparticiparea la alegeri, revendicerea constantă a reînfiinţării unei Diete a Transilvaniei, corespunzător realităţii istorice că prezenţa Transilvaniei în Imperiul 127

Austro-ungar era ilegitimă, că Transilvania avusese o dezvoltare autonomă faţă de Ungaria şi că dualismul fusese o decizie abuzivă în ce privea drepturile românilor. Pe această linie doctrinară, unirea cu România urma să se producă la un moment prielnic ca o reîntregire naturală, care nu implica artificii instituţionale, tratative, declaraţii de unire sau mari adunări, Transilvania şi transilvănenii considerîndu-se parte dintotdeauna a României, aflată doar vremelnic sub ocupaţie străină. O intervenţie militară a României în Transilvania avea astfel caracterul unei campanii de eliberare a teritoriului ocupat. Dacă, o dată cu trecerea Carpaţilor, populaţia românească din Ardeal se răscula, agenţii naţionalişti se activau şi treceau la sabotarea instituţiilor şi forţelor ocupaţiei austro-ungare iar Partidul Naţional prelua conducerea politică a eliberării, cercul variantei naţionaliste a reîntregirii se închidea perfect. Din moment ce Transilvania era dintotdeauna pămînt românesc, iar integrarea în România devenea doar o problemă militară şi geografică, actele de voinţă, declaraţiile sau adunările populare în favoarea Unirii erau inutile, pentru că ar fi pus în discuţie o opţiune din mai multe. Din punct de vedere istoric, etnic şi naţionalist, transilvănenii nu aveau ce să decidă, din moment ce erau români, parte a României istorice, existînd o singură opţiune. Exact aceasta era gîndirea lui Ionel I.C. Brătianu în momentul intrării în război. Bătrînii luptători transilvăneni, memorandiştii şi toţi cei care fuseseră sprijiniţi în activitatea lor de la Bucureşti şi Iaşi gîndeau la fel, chiar dacă unii puneau la îndoială organizarea lor ca aripa ardeleană a PNL. Paradoxul este tocmai acesta: ei au rămas în istorie ca adepţi ai pasivismului, pentru că refuzau să recunoască autoritatea ocupaţiei străine, dar reprezentau în realitate doctrina naţionalistă cea mai radicală. Acesta este şi motivul profund al agresiunii brutale a ocupantului asupra Mişcării memorandiste. Budapesta ştia foarte bine care este nucleul periculos al mişcării naţionaliste româneşti. Iar memorandiştii nu vor ezita să atace problema frontal, chiar în sala tribunalului: (Părintele Lucaciu) Constat însă că Ia 1881 s-a hotărît facerea programului nostru politic. Toată suflarea românească a fost cu noi, nu sunt la noi curente deosebite, toţi formăm un partid politic, Partidul Naţional. Noi, deci, după ideile constituţionale, reprezentăm întreg poporul românesc [...]. (Theodor Mihali) Aici este procesul întregului popor român, căci toţi suntem uniţi, şi am fost, pentru a arăta care este situaţiunea noastră politică de azi [...] Procurorul ne mai imputa că am vorbit despre autonomia Transilvaniei. Dar uită d-sa că, la 1881, programul nostru naţional cerea această autonomie, şi eu, înrolîndu-mă în acest partid, eram legat a o susţine [...]. (Gh. Pop de Săseşti) Cîţi suntem aici pe banca acuzatiunii, — zice d. Pop, într-o cuvîntare limpede şi entuziastă —, suntem solidari cu toţii de faptele noastre, căci memorandul spune adevărul în privinţa suferinţelor noastre [...]. (Părintele Gherasim Domide) Noi suntem expresia poporului. Eu arn luat parte la toate preparativele ducerii memoranduui şi pentru toate iau răspunderea Dar trebuie să ştiţi că autorul intelectual al memorandului e poporul şi, judecîndu-ne pe noi, pe el îl judecaţi [...]. (Nicolae Roman, adus din temniţa de la Seghedin) se alătură la tot ce au spus ceilalţi soţi"416. După 1903, gruparea tînără a mişcării naţionaliste din Transilvania adoptă activismul, care presupunea participarea la alegeri şi reprezentarea românilor în Parlamentul de la Budapesta. „La congresul de la Sibiu al partidului, în 1905, s-a decis abandonarea pasivismului. Alţi fruntaşi români pătrunseseră între timp, ca deputaţi, în Parlamentul de la Budapesta: Teodor Mihali, luliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod"417. Această nouă orientare, numită impropriu activism, se afla în opoziţie cu doctrina luptei pentru unitate naţională, care presupunea sacrificii, riscuri şi martiraj, dar şi legitimitate istorică, în plus, „activismul", pentru a se putea adapta compromisului instituţional şi prezenţei în parlamentul ungar, devenise regionalist, căutînd o iluzorie independenţă a Transilvaniei şi arătîndu-se pe alocuri ostil reîntregirii. luliu Maniu va adopta o poziţie ambiguă, fiind discipol şi protejat al naţionalistului Gh. Pop de Băseşti, dar adept rigid al compromisului cu ocupantul. Alegînd ca atitudine principiile dreptului, el se va posta departe de mişcarea pentru unitatea naţională, preferind să interpreteze evoluţiile politice exclusiv din unghi juridic, unghi care în marile momente ale istoriei devine fad, inoperant, chiar ridicol, în momentul în care Maniu s-a decis să interpreteze un rol în mişcarea naţionalistă, el a ales regionalismul. Opţiunea lui, pe care o vom analiza în detaliu mai jos, s-a impus în anumite condiţii încă neelucidate. Unul dintre evenimentele ceţoase ale Marii Uniri a rămas revendicarea publică de către Ion Flueraş (socialist, rotar de meserie) socialişti a deciziei de a organiza Marea Adunare de la Alba-Iulia. Maniu a fost de multe ori persiflat pentru că ar fi decis unirea la un hotel sau la un restaurant, în realitate, acuza este nedreaptă.

128

La 29 octombrie 1918, socialistul loan Flueraş, membru al fracţiunii române din Partidul Social Democrat din Ungaria, a luat iniţiativa contactării fruntaşilor Partidului Naţional Român, ca urmare a declaraţiei făcute de VaidaVoevod în parlamentul ungar, care la rîndul ei fusese inspirată de Declaraţia de la Iaşi, prezentată primuluiministru Alexandru Marghiloman. Declaraţia de la Iaşi a Comitetului naţional al românilor emigraţi din AustroUngaria marca inaugurarea luptei deschise pentru reîntoarcerea Transilvaniei la Patria Mamă, pe cale militară. Pe acest fond de evenimente, socialiştii români din Budapesta forţează întîlnirea cu liderii Partidului Naţional, care va avea loc la hotelul „Cornul Vînătorilor" din capitala Ungariei. Aici, loan Flueraş află cu stupefacţie că liderii Partidului Naţional „n-au încă un program bine fixat şi că sunt în aşteptarea desfăşurării evenimentelor"418. Socialiştii le-au atras atenţia colegilor lor din Partidul Naţional că la Budapesta va izbucni revoluţia bolşevică — ei fiind cei mai în măsură să cunoască pregătirile revoltei — şi au propus înfiinţarea unui „Consiliu Naţional al Românilor, care să preia conducerea teritoriilor locuite de români şi să înceapă imediat tratative cu guvernul oficial maghiar şi cu Consiliul Naţional Maghiar, înfiinţat de curînd cu scopul, la rîndul lui, să preia puterea din niîinile guvernului Tisza şi sa înceapă tratativele de înţelegere cu naţiunile conlocuitoare"419. Astfel, Consiliul Naţional Român s-a înfiinţat la iniţiativa socialiştilor, la Budapesta şi în holul unui hotel. Trei zile mai tîrziu, o dată cu izbucnirea revoluţiei bolşevice, Consiliul Naţional Român s-a întrunit din nou în acelaşi hotel, unde socialiştii au anunţat că au ratificat înţelegerea, iar liderii Partidului Naţional au anunţat că au confirmarea lui luliu Maniu. Acesta a sosit la Budapesta după alte trei zile. Deşi unii istorici afirmă că luliu Maniu ar fi înfiinţat Consiliu Naţional Român, acest lucru se dovedeşte fals. în sfîrşit, mai este important că noul Consiliu Naţional Român a cerut autorităţilor maghiare aprobarea de a înfiinţa gărzi naţionale româneşti pentru păstrarea ordinii în Transilvania, precum şi înlocuirea prefecţilor cu români. S-a convenit mutarea sediului la Arad şi organizarea unei conferinţe româno-maghiare în acest oraş. Conferinţa a eşuat, maghiarii opunîndu-se instalării autorităţilor româneşti în Transilvania. loan Flueraş ne povesteşte ce s-a întîmplat mai departe: „Această atitudine m-a determinat pe mine să propun, în prima şedinţă a Consiliului Naţional, în numele Partidului Social Democrat Român, convocarea unei Mari Adunări Naţionale, pentru a consulta întreg poporul român asupra viitorului sau. Propunerea mea a fost primită cu unanimitate şi astfel la l decembrie 1918, a avut loc Marea Adunare de la Alba-Iulia, care a votat Unirea şi a ales în locul Consiliului Naţional un Sfat naţional de 150 persoane"420. Rezoluţia adoptată la Arad a fost în mare parte tot opera socialiştilor români, Maniu considerînd-o ino-portună(l). Mai mult decît atît, legenda iniţiativei constituirii Consiliului Dirigent, atribuită tot lui Maniu, se prăbuşeşte cînd aflăm că Partidul Social Democrat a fost cel care a cerut formarea unui Executiv, ce a primit ulterior denumirea de Consiliu Diligent, în sfîrşit, rolul lui luliu Maniu începe să figureze în istoria Marii Uniri, după numirea sa surprinzătoare, nemotivată de absolut nici un merit, în fruntea Consiliului Dirigent şi după ce mitropolitul Nicolae Bălan a trecut munţii la Iaşi şi a cerut oficial intrarea trupelor române în Transilvania. Nu trebuie să ocolim realitatea: la l decembrie 1918, Armata română intrase deja în Transilvania şi ocupa din ordin poziţiile strategice ale regiunii. Mai mult, Serviciul de informaţiuni şi propagandă politică al Marelui Cartier General, de sub conducerea transilvăneanului Octavian Tâzlăuanu, activase întreaga sa reţea din Ardeal şi trecuse la acţiuni de organizare a gărzilor naţionale româneşti, altele decît cele pe care doar le preconiza Consiliul Naţional de la Arad, le aruncase deja în luptă cu grupurile paramilitare şi bolşevice maghiare, asigurînd operaţiunea tactică de curăţire a terenului în faţa trupelor de linie române, activitatea informativă, precum şi eliminarea fizică a unor inamici. Octavian Tăslăuănu, secondat de locotenentul Ion Agîrbiceanu şi sublocotenent aviator Aurel Esca sunt oamenii cheie ai acestei acţiuni. Tot în Transilvania acţiona Secţia Militară Secretă a Armatei României, serviciul special compus din 31 de membri interni şi 41 de colaboratori organizaţi în reţele operative, care a avut un rol fascinant în pregătirea Marii Uniri: spionaj şi culegerea de informaţii politice (şef era medicul Carol I. Sotel, de origine evreiască), informaţii cu caracter militar (şef era col. Emilian Savu), propagandă în favoarea Unirii (şef era inginerul de origină maghiară Gheorghe Chelemen), infiltrare şi acţiune în mişcarea muncitorească din Transilvania (şef era preotul militar luliu Florian). Existenţa Secţiei Militare Secrete care acţionase în Transilvania a fost dezvăluită de Aurel Gociman în 1934: „Membrii acestei organizaţii au dat dovadă de un curaj şi o disciplină extraordinară, şi de numele lor sunt legate multe acte de eroism românesc, înainte şi după intrarea Armatei române. Amintim cîteva: au demontat 16 tunuri ungureşti din Cetăţuia Clujului cu care secuii vroiau să iasă în întîmpinarea Armatei române; la Dej au demontat 6 tunuri; au cutreierat tranşeele secuieşti făcînd rapoarte şi spionaj; au adus documente secrete din Budapesta; au reuşit să pună mîna pe arhivele profesorului Apathi; au scăpat pe mulţi români condamnaţi la moarte în Ungaria; pentru Conferinţa de pace au furnizat acte de mare preţ pentru interesele româneşti; au prins spioni unguri; au 129

confiscat multe milioane de coroane transmise din Budapesta ungurilor din Ardeal; au înfiinţat gărzi naţionale la sate şi consilii; au construit linii telegrafice secrete, prinzînd ordinele ce s-au dat din Ungaria sfaturilor şi gărzilor ungureşti din Ardeal etc"422. Aşadar, atît la Budapesta, cît şi la Arad, membrii Consiliului Naţional nu erau singuri! Se dovedeşte totodată că acţiunile Consiliului Naţional Român de la Arad, dacă nu au fost coordonate, au fost cel puţin inspirate decisiv de Marele Cartier General de la Iaşi, avînd în vedere că agenţii din acel Consiliu ai Serviciului de informaţiuni şi propagandă politica au primit atît instrucţiuni asupra declaraţiei citite de VaidaVoevod în Parlamentul de la Budapesta, cît şi asupra întrunirii de la Alba-Iulia, după cum confirmă sursele implicate direct în evenimente. Faptul că acei eroi din umbră ai Marii Uniri rămîn necunoscuţi nu ştirbeşte cu nimic din meritele liderilor politici ai Unirii — rolul lor era politic —, dar nici nu trebuie să permită atribuirea unei glorii exagerate acestora din urmă. Din păcate, şi în toată acţiunea de eliberare a Transilvaniei, rolul lui luliu Maniu rămîne alb, el fiind preocupat să asigure poliţia Vienei(î). Astăzi ştim că, în urma consfătuirii care a avut loc la Iaşi în 5/18 noiembrie 1918 între mitropolitul Nicolae Bălan, generalul Coandă, generalul Prezan şi Ionel L C. Brătianu s-a decis grăbirea pătrunderii trupelor Armatei României în Transilvania (la acea dată se aflau la Vatra Dornei) pentru a zdrobi acţiunea detaşamentelor bolşevice. Totodată, a fost decisă forma de reîntregire a Transilvaniei, prin renunţarea la o revoltă generală a românilor şi acceptarea înlocuirii acesteia cu o mare adunare. Tot de la Iaşi mitropolitul Bălan va transmite prin curierii Victor Precup şi pilotul Grigore Gafencu (Vasile Niculescu) un mesaj secret către liderii Consiliului Naţional: „în acea scrisoare, d-rul Bălan făcea atent pe d. Vasile Goldiş, sufletul Consiliului Naţional de la Arad, ca la Marea Adunare Naţională din Alba-Iulia, ce se pregătea, să nu se pună nici un fel de condiţiune la unire, deoarece un asemenea fapt ar îngreuna enorm mersul tratativelor diplomatice ulterioare"423 Cei care vor străluci la Alba-Iulia vor fi Vasile Goldiş şi Mirort Cristea. Cuvîntarea lui luliu Maniu va fi atît de anostă, încît nu este citată de nici un istoric. Ca moment emoţionant în toată agitaţia politică din jurul acestui eveniment, rămîne pagina de mare sensibilitate trimisă de regina Măria lui Gheorghe Pop de Băseşti: ,Ziua măreaţă a împlinirii visului nostru a sosit şi este o zi de biruinţă, ziua cînd îmi împreun mîinile şi aduc mulţumirile mele Domnului. Binecuvîntat fie ceasul în care trimit această vestire Ardealului. Aştept ziua cea mare, cînd voi veni la voi să văd falnicii voştri munţi, izvoarele, cîmpiile şi căminurile voastre. Acum atîţia sunt copiii mei, că mi-i inima plină de nerăbdare să mi-i strîng la piept". Delegaţia Marelui Sfat Naţional care a înmînat regelui Ferdinand actul Unirii a fost compusă din Miron Cristea, luliu Hossu, Al. Vaida-Voevod şi Vasile Goldiş. Este evident acum că Marea Unire nu a fost o decizie unilaterala a românilor transilvăneni, ci o acţiune complexă dusă de români plasaţi în diferite funcţii şi evenimente, de la Iaşi (Moldova), la Bucureşti (Muntenia), la Arad (Banat) pină la Alba-Iulia (Transilvania). Se dă astfel un conţinut real şi deplin afirmaţiei că Marea Unire a fost rezultatul voinţei poporului român, condus de liderii săi aflaţi in toate provinciile ţării. Pe plan politic, activitatea organizatorică a lui luliu Maniu se transformă din ce în ce mai clar în bază pentru constituirea unui partid politic regionalist, semnal pentru liberali că formula încadrării în PNL nu este sigură. Deşi putem identifica în atitudinea unor personalităţi ardelene, ca Vaida-Voevod, Octavian Goga, părintele Lucaciu, Vasile Goldiş, tentativa de a respecta înţelegerile secrete cu fostul finanţator şi sprijinitor politic din perioada de ocupaţie a Transilvaniei, linia regionalistă a lui luliu Maniu va predomina, pe fondul instabilităţii politice de la Bucureşti. Speculînd temerile ardelenilor faţă de pierderea identităţii regionale în mijlocul unei mase de „mitici" — ternă dragă şi astăzi românilor transilvăneni —, apariţia unui nou partid major, condus de Alexandru Averescu, precum şi slăbiciunile Partidului Naţional Liberal, luliu Maniu va respinge oferta de fuziune a lui Ionel I.C. Brătianu. Istoricii sunt unanimi în a afirma că numai dorinţa lui Maniu de a conduce a împiedicat fuziunea. Reconstituirea mişcărilor lui luliu Maniu din perioada Consiliului Dirigent arată că, daca nu a putut negocia unirea, s-a luptat să strîngă în jurul său o forţă politică menită să negocieze procesul de reîntregire, folosind această armă pînă tîrziu, în 1928. El va manevra în continuare pentru găsirea unui partener regăţean care să dea anvergură naţională partidului său, să-i dea caracter regnicolar, şi îl va găsi prin formaţiunea stîngistă Partidul Ţărănesc. Preţul plătit pentru acest nou compromis a fost aşezarea pentru totdeauna a PNŢ la Stînga scenei politice româneşti, fapt confirmat chiar şi de evoluţia sa la guvernare în perioada 1996 — 2000. Pe de altă parte, Maniu va căuta o protecţie externă pentru partidul său şi se va orienta nefericit spre tandemul maghiaro-britanic, pigmentîndu-şi servitutea cu legături îndoielnice din punct de vedere patriotic cu Vaticanul. Un alt factor care a favorizat supravieţuirea unui partid regional, cu conducere familială şi legături budapestane, a fost eşecul proiectelor lui Ionel I.C. Brătianu. Liderul liberal a ieşit mult slăbit politic din aventura războiului, iar varianta sa 130

pentru eliberarea Transilvaniei pe cale militară nu a rămas în istorie ca decisivă, fiind surclasată de opţiunea istoricilor pentru semnificaţia Marii Adunări de la Alba-Iulia. Modelul moral luliu Maniu. Şi în ce priveşte conduita sa exemplară, modestia şi dezinteresul material, cu care a rămas în legendă luliu Maniu, sunt cîteva comentarii de făcut. A fost deja probat cu documente incontestabile că, în efortul de răsturnare a guvernului liberal din 1928, Partidul Naţional Ţărănesc a contractat împrumuturi imense pe numele liderilor săi. Principala sursă a fondurilor a fost banca Marmorosch Blank — un fel de Caritas sau Bancorex avânt la lettre — care a primit ordin de la organizaţiile oculte din Occident, ce sprijineau urcarea lui Carol Caraiman pe Tron, să ofere liderilor PNŢ credite fără limită, dar şi fără acoperire. Aici se află secretul ordinului dat de Carol al II-lea, ca Bugetul ţării să acopere deficitul băncii Blank, şi tot aici originea unei celebre reacţii a ministrului de Finanţe: „Cu cît ne-aţi cumpărat?" După cucerirea puterii, Partidul Naţional Ţărănesc a militat consecvent pentru pătrunderea capitalului străin în România, punînd însă drept garanţie mai multe monopoluri deţinute de stat. Mai interesant însă este fenomenul — cu care noi astăzi suntem deja familiarizaţi — al prezenţei liderilor PNŢ în consiliile de administraţie ale unor bănci şi societăţi capitaliste pătrunse pe piaţa românească sub guvernarea ţărănistă. Să nominalizăm cîteva personalităţi ale acestei practici: „Emil Haţieganu — membru al consiliului de administraţie la Banca Agrara din Cluj, la societăţile Turul, Arboria, Iris, Băile Borsec şi preşedinte al societăţii Dermata; Mihai Popovici — membru al consiliului de administraţie la Banca de Credit Român, la societăţile Titan Nădrag, Astra, Petroşani, Crisciatic, vicepreşedinte al Băncii Ardelene din Cluj si preşedinte al societăţii Casa Noastră din Satu Mare; Zaharia Boilă — membru în consiliul de administraţie al Băncii Agrare din Cluj; Ionel Popp — membru în consiliul de administraţie al Băncii Marmorosch-Blank, al Băncii Româneşti şi al societăţii Discom, precum şi preşedinte al societăţii Ady\ Valentin Porutiu — vicepreşedinte al societăţii Industria sîrmei, preşedinte al Băncii Centrale pentru Industrie şi Comerţ din Cluj, membru în consiliu de administraţie al societăţii Cuprum; Ionel Comşa — director general al Băncii Centrale pentru Industrie şi Comerţ, preşedinte al societăţii Industria sîrmei şi al societăţii Cuprum, membru în consiliu de administraţie al societăţilor Britania, Petroşani şi SRD"424. Calitatea de rude cu luliu Maniu a unora dintre cei enumeraţi mai sus nu are importanţă în acest caz, dar prezenţa lor în acele posturi trezeşte semne de întrebare, dacă studiem provenienţa capitalului: „Cercetarea mai îndeaproape a originii capitalului societăţilor incluse în tabel demonstrează, totodată, faptul mai puţin ştiut că în realitate capitalul «naţional» transilvănean se între pătrund e a intim cu capitalul neromânesc — străin sau aparţinînd burgheziei naţionalităţilor conlocuitoare. Astfel, Banca Ardeleană din Cluj era controlată de capitalişti maghiari; Banca Timişoarei şi societate comercială pe acţiuni — de Banca anglo-un-gară din Budapesta; Dermata făcea parte din concernul Cluj Shoes Ltd., care avea sediul central la Londra şi aşa mai departe. Se poate deduce însă că relaţiile fruntaşilor politici ai aripii ardelene cu capitalul străin erau mult mai largi, dacă se are în vedere participarea lor în consiliile de administraţie ale unor societăţi mari, caBritania, Agricola-Fonciera, Reşiţa etc."425. Fenomenul nu ar fi fost atît de grav, dacă sub acoperirea acestor firme maghiaro-britanice nu se desfăşurau activităţi antinaţionale cu consecinţe care se vor dovedi funeste pentru integritatea teritorială a României. Un alt episod al legendei luliu Maniu se prăbuşeşte atunci cînd constatăm că liderul ţărănist era unul din cei mai bogaţi oameni politici din România, în încercarea disperată de a evita implicarea lui luliu Maniu în Afacerea Skoda, Romulus Boilă va pune la dispoziţia anchetei documente care atestau calitatea de multimilionar a şefului partidului, situaţie care îl scutea de nevoia unor comisioane. Aflăm astfel că luliu Maniu „a cumpărat încă din anul 1904 minele de aur de la Baia de Arieş, Bucureşci-Rovine, Băişoara etc., de la Kredit-Gesellschaft fiir Handel und Industrie şi de la Deutsch-Un-garische Gewerschaft, mine care valorează un preţ extraordinar"426. După constituirea României Mari, pentru a evita comentariile pe tema averii sale, luliu Maniu şi-a trecut proprietăţile miniere în administrarea nepotului său, Romulus Boilă, începînd cu anul 1921. Conform Adresei No. 2270/1933, Ministerul Industriei şi Comerţului, Direcţiunea Generală a Minelor din regatul României, valida calitatea de proprietar a lui luliu Maniu asupra minelor din Bucureşci, Rovina, Dupăpiatră şi Stăjina (Boureşti) din judeţul Hunedoara şi a minelor de aur din Baia de Arieş, Băişoara şi Sâcel, din fostul judeţ Turda427. Romulus Boilă mai arată cu această ocazie: „Nu eu, ci experţi din patru ţări au stabilit că în minele arendate de mine sunt pirite în valoare de lei 500 000 000 şi aur numai într-o singură mină, de lei 7 500 000 000 (şapte miliarde, cinci sute de milioane)"428. Este adevărat că luliu Maniu se declara agricultor — cu accentul pe litera u429 —, ca urmare a dreptului său de proprietate asupra modestei moşii din Bădâcin, că nu avea casă şi maşină în Bucureşti, dar la fel 131

de adevărat este că nici nu avea nevoie, rudele sale apropiate şi amicii din conducerea PNŢ — Romulus Boilă, Ilie Lazăr, Ionel Pop, Ghiţă Pop, Aurel Leucuţia, Ghilezan, Sever Bocu ş.a. — fiind excelent amplasaţi în consiliile de administraţie ale unor bănci sau societăţi cu capital anglo-maghiar. în legătură cu stilul său de luptă politică, plin de „consecvenţă" şi de „fermă hotărîre" avem din nou cîteva observaţii pasagere, care sigur că nu diminuează rolul lui Maniu în viaţa politică interbelică. Ştim că liderul ţărănist s-a supărat pe regele Carol al II-lea pentru aducerea Elenei Lupescu în ţară şi pentru instalarea ei la Sinaia. Şi-a dat demisia din fruntea guvernului şi a partidului, retrăgîndu-se la Bădăcin, de unde a rămas intransigent pe poziţie. Aceasta este legenda, în realitate, la numai trei luni de la numirea guvernului lorga şi la numai nouă luni de la retragerea sa spectaculoasă, a cerut o audienţă secretă regelui Carol al II-lea, care i-a fost acordată la sfîrşitul lunii iulie 1931. Rămîne în Sinaia, în aşteptarea unei decizii regale, şi la 8 august este primit din nou, ocazie cu care luliu Maniu, în perspectiva formării unui nou guvern ţărănist, se pune „la dispoziţia Coroanei"430. Carol al II-lea îi va aduce pe ţărănişti la putere, dar cu Alexandru Vaida-Voevod ca prim-mi-nistru (iunie 1932). Iată însă că în urma unor noi demersuri, la 20 octombrie 1932, „intransigentul" luliu Maniu obţine răsturnarea de la putere a colegului său de partid şi formează guvernul, deşi camarila regelui şi Elena Lupescu erau tot acolo şi se ocupau cu aceleaşi afaceri care produseseră protestul liderului ţărănist. Aceste acţiuni nu se deosebeau cu nimic de atitudinea generală a politicienilor români sub domnia discreţională a lui Carol al II-lea şi nu pot constitui, în contextul vremii, o acuză; noi punem în discuţie aici legenda. De altfel, tot legendă se va dovedi şi chibzuinţă sa proverbială, sistemul pertractărilor şi al amînărilor fără sfîrşit, de fapt, pînă ce evenimentele se înscriau în matca gîndirii şi intereselor sale, fără îndoială pozitive. Iată însă că evenimentele 1-au strivit, aşa cum au strivit întreg poporul român. Râmîne să ne întrebam dacă oamenii politici au o responsabilitate fată de actele care influenţează destinul ţării sau Istoria vine de undeva, ni se aplică şi noi ne aplecăm resemnaţi sub ea. Cu toate că tema circulă în mediile istoriografice pe baza unor informaţii şi mărturii credibile, problemă vieţii personale a lui luliu Maniu (cu aspectul şi comportamentul său efeminat, cu refuzul căsătoriei şi misoginismul cunoscut, cu relaţia platonica faţă de Gh. Pop de Băseşti — singură explicaţie a numirii sale în fruntea Partidului Naţional din Transilvania —, precum şi cu informaţiile larg cunoscute şi comentate de presă europeană a epocii asupra violenţelor sexuale din Institutul Calvinist de la Debreţin), nu constituie subiect ăl studiului de faţă. Lovitura de stat dată de luliu Maniu şi de Cărol Caraiman între 7 şi 13 iunie 1930 a pus capăt sistemului democratic în România, a compromis dinastia de Hohenzollern şi zdrobit autoritatea Constituţiei din 1923. Deşi, cronologic, prăbuşirea sistemului democratic este considerată din clipa loviturii de stat dată în 1938, cînd s-a instalat dictatura regală şi a fost suprimat regimul parlamentar, iar partidele au fost desfiinţate, funcţionarea statului a fost alterată fundamental încă din 1930. luliu Maniu a apucat să guverneze pînă la 9 octombrie, cînd a aflat că Elena Lupescu era încă din august în ţară şi locuia la castelul Pelişor. Probabil că mai importantă în decizia sa a fost constatarea că noul rege 1-a obligat să primească în funcţiile secundare ale guvernului oameni ai camarilei sale, care controlau activitatea miniştrilor. A urmat un guvern improvizat, sub conducerea lui George G. Mironescu, pe mandatul căruia Carol a făcut mai multe tentative de a-1 schimba, fie cu Argetoianu, fie cu Titulescu, fie printr-un Executiv de tehnicieni, acesta din urmă fiind un experiment simptomatic pentru criză. Pînâ Ia urmă, Cârol 1-a însărcinat pe Nicolae lorga cu „formarea" guvernului, cuvîntul formare fiind deja peiorativ: lorgă a primit lista guvernului de la rege, ăvînd doar dreptul sa-şi numească nişte prieteni în funcţii secundare. Prevenit de Carol că în anumite funcţii „n-ăre dreptul să aleagă", lorgă va deveni actorul unei comedii politice, în care primul-ministru afla a doua zi că i s-a mai numit un secretar de stat, de care „nu se poate atinge", şi că împrumuturile statului se fac fără ştiinţa sa, direct de Ministerul de Finanţe, la indicaţia regelui. De altfel, nici ministrul de Finanţe, Constantin Argetoianu, nu ştia ce se petrece, trezindu-se în faţa unor angajamente internaţionale luate de rege şi de camarila sa în numele statului. A rămas celebră reacţia lui în faţa reprezentanţilor marilor bănci creditoare: „Am fost sub turci, am suferit ocupaţia germană; acuma suntem supuşi bancherilor apuseni; o primim, dar cu cît ne-aţi cumpărat?"431. Să urmărim datele numirilor în funcţii sub guvernul lorga, pentru a înţelege bine destabilizarea totală pe care o producea Carol al II-lea în conducerea ţării: lorga a fost numit prim-ministru la 18 aprilie 1931; modificările în componenţa guvernului său s-au produs la 20, 21, 23, 27, 29 aprilie, la 6 şi 7 mai, la 17, 22 şi 27 iunie, la 14 iulie şi 23 decembrie, apoi, în 1932, la 7, 9, 12 şi 16 ianuarie, înaintea unui nou consiliu regal, la 19 februarie 1932, Carol al II-lea înscenează chiar numirea sa — a regelui! —, tot de către el, ca prim-ministru432. La 6 iunie acelaşi an, Carol reuşeşte să distrugă unitatea PNŢ, să-şi bată joc încâ o dată de Maniu, şi să aducă la guvernare pe Alexandru Vaida-Voevod. Nu peste mult timp va distruge şi 132

unitatea PNL, numindu-1 prim-ministru pe Gheorghe Tătărescu. Fiind o construcţie de sus în jos, o construcţie de cap — acest stat modern al românilor —, decapitarea puterii partidelor prin imixtiunile directe ale lui Carol şi ale camarilei sale au concentrat foarte repede decizia într-o zonă extrem de îngustă. Cu o intuiţie care ţine de frecventele sale accente de genialitate, lorga va înţelege încâ din 1932 ce se întîmplă cu România: din 1930, ţara noastră era obligată să treacă la planul modest al „reducerii statului la putinţele societăţii"433. De acum în colo, România va face numai ceea ce se poate şi nimic pentru marile planuri de viitor ale constituirii statului capitalist dezvoltat, democratic şi puternic în plan regional. Societatea românească a „îngheţat" atunci, la nivelul la care a reuşit să ajungă în raport cu statul său — naţionalist, fără canalizare, fără lumină electrică şi fără drumuri civilizate —, trăind organic în obiceiuri păgîne, în frica de Dumnezeu, în loc de dragostea de Dumnezeu, descurcîndu-se de azi pe mîine, cu capul plecat în faţa ameninţării, defilînd pe stadioane şi imaginînd în faţa dictatorului Carol al IIlea tablouri alegorice, la fel cum o va face mai tîrziu în faţa tuturor dictatorilor care i-au urmat: Ion Antonescu, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Cea-uşescu. Nici măcar numirea lui Jean Pangal, Marele Maestru al Lojii Naţionale Române, în funcţia de şef al propagandei, cu toate legaturile sale internaţionale fabuloase şi influenţa sa incontestabila, nu va reuşi să aşeze România lui Carol II într-un loc demn în Europa. Tot ce a putut face Carol al II-lea ne-a rămas nouă drept moştenire şi astăzi în istoriografie şi în mentalitate: vinovate ar fi degradarea situaţiei internaţionale, schimbările profunde în politica europeană, apariţia fascismului şi nazismului, războiul şi împărţirea lumii de către Marile Puteri, nu noi. Un singur lucru nu se spune: că statele pentru asta există, pentru asta se constituie în jurul unor valori şi în interiorul unui teritoriu, pentru asta îşi întăresc diplomaţia şi puterea militară, pentru asta dezvoltă economia şi schimbul, pentru asta fac spionaj pe teritoriul altor state şi pentru asta ucid, atunci cînd patria este în pericol — tocmai ca să-şi apere naţiunea în faţa acelor ameninţări. Perioada 1930 — 1937 este caracterizată prin suspendarea de facto a Constituţiei, prin hotărîri discreţionare ale regelui în compunerea guvernelor, prin ilegalităţi financiare, economice şi degradarea rapidă a autorităţii statului în faţa atitudinii tot mai radicale a Mişcării legionare, în numai un deceniu, în viaţa publică a ţării va fi introdus asasinatul politic, într-un adevărat război civil care pe care, românii omorîndu-şi liderii într-o atmosferă de pierdere totală a oricărei moralităţi. Primul ministru al ţării I.G.Duca lăsat în gară fără nici o garda şi împuşcat în cap ca un cîine; zeci de intelectuali legionari scoşi noaptea din case, din spitale, din universităţile în care predau şi executaţi pe cîmp; introducerea legilor rasiale în România, unde se presupunea că evreii trebuie să scape; un alt prim-ministru omorît în maşină pe stradă; alţi legionari executaţi şi expuşi în pieţele oraşelor; oameni politici asasinaţi în celulele închisorii; Nicolae lorga omorît pentru un protest; oameni de afaceri închişi în secţiile homosexualilor din puşcării pentru că nu au dat cît şperţ trebuia regelui; politica externa — o inutilă agitaţie în slujba unei utopii; Cadrilaterul, Basarabia şi nord-vestul Transilvaniei pierdute, cu tot cortegiul de masacre la care au fost supuşi acolo românii nevinovaţi — acesta este bilanţul domniei celui adus la conducerea ţării prin lovitura de stat din 7—13 iunie 1930. Nu a fost nimeni pe scena politică a ţării care să nu fi cunoscut ce fel de om era Carol, ce caracter şi ce intenţii avea. De aceea nu există nici o scuză. Doi bărbaţi, Gheorghe Tătărescu şi Armând Câlinescu, au încercat să mai salveze ceva, la fel de ilegitimi amîndoi ca şi regele lor, luptînd pe două fronturi: şi împotriva mişcării naţionalist extremiste şi împotriva comunismului. Pe amîndoi i-au curăţat cele două forţe, ei neavînd nimic în spate decît o monarhie compromisă, încercînd să repare şi el grava eroare de a se fi jucat cu destinul ţării, luliu Maniu a preluat cu fariseism lozinca democraţiei, sistem politic devenit cu anul 1930, în loc de realitate, din nou un ideal. Astăzi, la 70 de ani de atunci, democraţia încă a rămas în stadiul de ideal pentru români. Capitolul V EVOLUŢIA DREPTEI ROMÂNEŞTI ÎNTRE 1880 şi 1930 Cinci decenii de nelinişte Moto: Noi, francezii şi românii, aşa cum a spus Eminescu, vrem statul naţional, nu statul cosmopolit. CHARLES DE GAULLE înfiinţarea oficială a Partidului Conservator (1880). precum şi „Marea guvernare conservatoare" (1888 - 1895) au salvat curentul politic clasic de Dreapta din România de la o izolare completă în interiorul aristocraţiei. Obligaţia de a rezolva problemele economice şi sociale ale ţării, ca şi treburile curente ale administraţiei publice, iau pus pe conservatori în situaţia de a gestiona guvernarea în spiritul interesului pentru cetăţean. Au strălucit ca prim-miniştri Lascăr Catargiu, Petre P. Carp şi Titu Maiorescu. După dispariţia moldoveanului de mare moralitate 133

Lascăr Catargiu la 30 martie 1899, Dreapta conservatoare îi urmează pe cei doi lideri de autoritate în două nuanţe doctrinare: Petre P. Carp continuă curentul clasic al vechii grupări boiereşti; Titu Maiorescu va îmbrăţişa liberalismul modern de ţip vest-european. S-a spus despre conservatori, în general, şi despre liderii Partidului Conservator, în particular, că erau germanofili şi că această orientare i-a ajutat să se înţeleagă mai bine cu regele Carol I de Hohenzollern. Adevărul este că mijlocul de aproximativ 30 de ani al domniei lui Carol I 1-a făcut pe acesta extrem de puternic şi influent în viaţa cotidiană a României. El domina guvernele şi supraveghea cu discreţie, dar foarte atent, alegerile, în timp, regele se ridicase la un înalt nivel de demnitate şi se bucura de un respect autentic, care se râsfrîngea şi asupra instituţiei monarhice. Carol I a fost, într-adevăr, un exponent al politicii germane în sud-estul Europei, iar moartea lui a fost grăbită de decizia cuplului principesa Măria — Ionel I.C. Brătianu de a nu respecta tratatul secret cu Puterile Centrale. Dacă, din punct de vedere personal, viaţa lui se sfîrşea în eşec, ca rege, Carol I nu poate fi eliminat din rîndul celor cîţiva care au construit statul modern român. Sobru, rigid şi nu o dată autoritar, Carol I de Hohenzollern se intimida în faţa unui singur român: Petre P. Carp. Acesta domina toate întîlnirile şi numai ideea de responsabilitate îl împiedica să obţină de la rege orice, în 1912, regele va recunoaşte-„Niciodată nu m-am simţit mai puţin rege decît în timpul guvernării lui Carp". Unul din motivele pentru care Carol I se temea de Petre P. Carp era legătura directă a acestuia cu capetele încoronate din dinastiile germanice, care îi acordau omului politic român o încredere totală. La începutul anului 1901, cînd primul ministru Petre P. Carp intenţiona să introducă proiecte dure de legi în domeniul financiar, pentru a curma criza care afecta economia, regele Carol I se temea de o reacţie violentă a străzii. Atunci, Carp a convocat şedinţa de guvern la palat şi 1-a invitat pe rege să participe. Aici a avut loc o scenă unică, în care primul ministru a bătut din picior în faţa regelui ţării şi 1-a întrebat scurt, de faţă cu miniştrii şi consilieri regali: „Aprobi sau nu proiectele de lege!". „Iar regele, calm, dar foarte roş la faţă, îi răspunde: «De cemi puneţi această întrebare? Da, domnule Carp, ştiu că la Berlin, cînd aţi prînzit la masa împăratului, acesta v-a întrebat dacă reformele dumneavoastră au să fie votate de Parlament, iar dumneavoastră aţi răspuns că n-au să fie votate fiindcă eu sunt un fricos şi nu vă susţin». Iar Carp, pentru care minciuna era o imposibilitate fiziologică, răspunse la rîndul său: «Este adevărat, Majestate»"434. Apropierea junimiştilor de liberali a creat un pol politic foarte activ, care a reuşit să aplice la guvernare reformele liberale necesare dezvoltării capitaliste a ţării, mult mai aplecat spre problemele populaţiei şi în ideea înţelegerii de către aceasta a proceselor prin care trece. De altfel, Titu Maiorescu va declara la pragul noului secol: „Noi, junimiştii, suntem mai mult liberali, deşi nu radicali"435. Această orientare a junimiştilor a displăcut grupării Carp, din care mai făceau parte şi alţi oameni politici ai Dreptei dure, intransigente şi pe alocuri cinice, cum erau Nicolae Filipescu sau Alexandru Marghiloman, în 1906, gruparea Carp se conturează cu măi multă precizie prin adoptarea unei poziţii publice categorice, care se desprindea pentru prima oară de sistemul democratic clasic, întemeiat pe decizia majorităţii. Este momentul în care Dreapta românească se completează cu una din funcţiile sale ideologice plasate şi în alte ţări, dar mai ales în Germania şi Anglia, dincolo de sistemul democratic, considerat prea vulnerabil şi inadecvat României. „Pentru Carp, «numărul» însemna «poporul», «strada», «omenirea în ce are mai degradant». A te sprijini pe număr, înseamnă a fi un partid de stînga, a fi democrat şi demagog. Conservatorii, dimpotrivă, erau «elita». Ei trebuiau să guverneze, să domineze prin cinste, prin abnegaţie, prin înţelepciune, printr-un fel de drept, nu dumnezeiesc, dar etic, prin forţă morală"436, în virtutea acestor principii, Petre P. Carp ţine la 13 ianuarie 1906 cel mai şocant discurs parlamentar auzit vreodată sub cupola din Dealul Mitropoliei: „Un partid conservator, o repet, nu trebuie să se rezeme pe masse, fiindcă massele nu le poţi avea decît dacă le promiţi ceva. Partidul Liberal poate să aibă massele; el le promite uşor o extensiune mai mare a drepturilor politice, el le anunţă sufragiul universal, le făgăduieşte Casa Rurală şi o expropiere totală. Partidul Conservator nu poate face asemenea promisiuni fără a înceta de a fi conservator, şi ca atare el nu poate să atragă massele decît printr-un singur mijloc: plâtindu-le. Şi neavînd cu ce le plăti din punga lui, le plăteşte din Bugetul statului"437, în ce măsură această poziţie - corectă din punct de vedere teoretic - corespundea realităţilor româneşti se va vedea foarte repede, în timpul Marii Răscoale din 1907. Este adevărat că răscoala a fost favorizată tocmai de liberalizarea vieţii politice, sociale şi economice introduse de tandemul liberal PNL — junimişti, dar Ia rezolvarea problemelor acute care au constituit cauzele profunde ale acelei crize nu se putea ajunge - chiar în planul realismului politic - decît prin reforme liberale cu nuanţe stîngiste. Atunci, în faptul imediat al răscoalei, Carp a rămas la fel de intransigent, dînd celebra declaraţie: „în aşteptare, nu este decît un singur lucru de făcut, nu este decît represiunea. Vom aviza pe urmă!" Sigur că avea dreptate şi chiar acel lucru s-a întîmplat, dar statul trebuia să meargă înainte, şi statul, în ultimă instanţa, însemnă cetăţenii săi. Se conturează astfel imaginea unei pledoarii pentru politica ideală - morală şi autoritară - din partea 134

grupării Carp, şi nevoia unor politici realiste, care ţinea cont de marile dis-funcţionalităţi pe care le prezenta statul modern român, în locul unui drapel cusut în fir de aur şi ţinut într-o raclă de cristal de conservatorii carpişti, liberalii erau nevoiţi să cîrpească drapelul de luptă cu care dădeau bătălia în fiecare zi. Nu era deloc estetic, dar era foarte practic. Să consemnăm că pentru prima oară în istoria modernă a României un mare om politic ajungea la concluzia că democraţia este inadecvată, societăţii româneşti. Ea trebuie să fie idealul spre care să tindem, dar pînă acolo, societatea românească trebuie să treacă mai întîi prin transformarea sa din cultură în civilizaţie. Nefăcut la timp, saltul acesta va fi marcat de excese. Pe patul de moarte, Petre P. Carp a rostit cîteva cuvinte teribile: „Ne trebuie o revoluţie care să purifice totul". Ajungînd după o viaţă îndelungată la aceeaşi concluzie cu Eminescu şi Caragiale, el prefigura astfel cea mai necruţătoare revoluţie: mişcarea tineretului spre fundamen-talismul naţionalist şi creştin. Uitîndu-ne cu atenţie în trecutul nostru recent vom constata că reforma morală încercată de legionarism şi de omul Ion Antonescu au fost tentative disperate de a produce un nou început pentru statul român. Acea perioadă densă, a deceniilor care marcau trecerea de la secolul al XlX-lea la secolul al XX-lea, se caracteriza de fapt în plan politic printr-o apropiere doctrinară vizibilă dintre partidele guvernamentale, în primul rînd, existau doar trei partide, numărînd aici şi gruparea junimistă maiorescianâ. Puse în faţa obligaţiei de a conduce procesele reformiste inerente liberalismului economic şi administraţiei democratice, ele, aşa cum a spus Constantin Gane foarte bine, „nu se mai deosebeau decît prin ambiţii personale". Pericolul bolşevic Apariţia şi evoluţia pe scena politică românească — dar mai ales în subteranul ei — a mişcării socialiste de inspiraţie marxistă, cuplată narodnicismului agrar, populismului şi segmentului re-voluţionar-terorist, va pune bomba sub scaunul guvernării din România. Evoluţia previzibilă spre o societate democratică şi un stat capitalist dezvoltat va fi minată şi aruncată în aer de exploatarea populistă şi violentă a libertăţilor democratice oferite de liberalizarea vieţii publice româneşti. Marxismul a reprezentat pentru România, mai mult decît în alte ţări, ciuma care a infectat societatea cu puroiul luptei de clasă. Muncitorii români trebuiau să-i distrugă pe bogaţii români; ţăranii români trebuiau să incendieze pământul ţării. Marxismul a surprins relaţia stat-societate într-o fază imatură, încă urmărită de planul amplu al reformei şi nepregătită să riposteze agresiunii populiste care se sprijinea pe stimularea speranţei într-o utopie aparent umanistă, în plus, primul război mondial a venit prea repede, ca o sincopă în cursul controlat al reformelor româneşti, România ş-a mărit în numai doi ani la proporţiile sale fireşti, deşi procesul de trecere de la stadiul de cultură la stadiului de civilizaţie a statului nostru nu se încheiase nici măcar în Transilvania, iar la graniţă ne-am trezit cu primul stat comunist al cărui proiect principal era expansiunea imperială. Izbucnirea revoluţiei bolşevice în Rusia, ca parte a acţiunii subversive iniţiate de Germania în primul război mondial prin spionii săi bolşevici, în frunte cu V. 1. Lenin, a fost folosită ca armă a uşurării efortului de război dus de Berlin în Estul Europei. Scopul diversiunii bolşevice era destructurarea armatelor inamice, şi Armata României era atunci un inamic. De aceea, trupele germane şi administraţia de ocupaţie au favorizat şi sprijinit propaganda bolşevică în rîndurile soldaţilor români. Alexandru Marghiloman, rămas în teritoriul ocupat pentru a salva instituţiile româneşti, avea să primească în octombrie 1918 ştiri îngrijorătoare: „Tzigara (— Samurcaş, Alexandru, n.a.) trimite o serie de informaţii şi foi revoluţionare. Proclamaţii de acest fel s-au găsit şi la Focşani. Organizarea socialistă proclamă nevoia revoluţiei sociale şi adoptarea procedeelor ruseşti. Tzigara adaogă că ura contra ocupanţilor şi sentimentul neputinţei lor măresc pericolul. Desigur, va fi o mişcare foarte periculoasă cu ocazia retragerii germanilor, îmi spune Mircescu. Sunt izbit de uşurinţa cu care revoluţionarii îşi tipăresc foile şi mă îndoesc că aceasta s-ar putea face fără ajutorul unor cercuri germane. Mircescu confirmă bănuielile mele; pentru el, dacă atacăm pe germani şi-i silim să părăsească ţara sau să ne facă faţă, vor deslănţui o revoluţie pentru a împiedica mobilizarea. E sigur că situaţiunea e gravă în Muntenia"438. Peste timp, fenomenul incitării la revoluţie bolşevică în România de către Germania, la fel ca în Rusia, a fost identificat precis, cu documente şi probe, dar în perioada comunistă s-a ascuns această realitate, afirmîndu-se fals că mişcarea iradia de la Petrograd. în acei primi ani, între regimul bolşevic din Rusia şi România se instalase mişcarea naţionalistă ucrainiană, pe care trupele noastre o ajuta împotriva bolşevicilor. Aşadar, povestea influenţei revoluţiei bolşevice din Rusia asupra României este mult exagerată, autoarea adevărată a diversiunii pe teritoriul nostru fiind Germania. La 14 martie 1919, delegaţia noastră la Conferinţa de Pace de la Paris trimitea un memoriu lui Georges Clemenceau în care arăta că bandele de bolşevici care acţionează pe teritoriul României sunt conduse de ofiţeri germani. La fel se va întîmpla 135

în alte trei state — Bulgaria, Cehia şi Ungaria —, unde Berlinul avea infiltrări adînci în structurile statului. Unul din instrumentele diversiunii revoluţionar-bol-şevice a fost evreimea, pe care Germania a folosit-o atunci cu promisiunea rezolvării problemelor ei politice şi sociale, dar mai ales prin implicarea ei în mica economie. Pe timpul ocupaţiei germane a Bucureştilor, comunitatea evreiască s-a comportat nedemn, colaborînd la jefuirea şi distrugerea proprietăţilor româneşti, angajîndu-se masiv în funcţiile administrative ale regimului de ocupaţie: „La sosirea învingătoarelor armate germane în Bucureşti, 23 noiembrie 1916, o parte a populaţiei Capitalei ieşi întru întîmpinarea lor, strigîndu-le «bine aţi venit» şi aruncîndu-le flori în cale. Se auzea circulînd vorba aceasta uimitoare, rostită în limba germană: Endlich sind unsere graue Kerle da! (în sfîrşit, au venit băieţii noştri cenuşii — aluzie la culoarea uniformei germane, n.a.). Mackensen fu atît de mirat de această lipsă de patriotism, încît nici nu vru să primească delegaţia ce i se prezentă la Komandatură chiar în ziua sosirii sale. Dar el află în curînd că «acea parte a populaţiei» entuziaste era cea evreiască"439. Şi Alexandru Marghiloman va consemna această situaţie: „Şi Carp găseşte că ovreii sunt astăzi atotputernici şi că dau germanilor poveţele cele mai rele"440. Această atitudine se va adăuga nefericit la argumentele creşterii mişcării antisemite în România postbelică, cu toate că mulţi evrei de rînd luptau în Armata României, într-o lungă serie de atitudini antiromâneşti, pe care o vom analiza mai tîrziu, se vor înscrie şi cererile adresate Conferinţei de la Paris de a nu recunoaşte „anexările" de teritorii făcute de România la sfîrşitul războiului. Descoperirea unui caz de spionaj, cunoscut cu denumirea Dosarul Gunther, va avea un dublu efect: proiectarea unei imagini de trădători asupra germanofililor din jurul lui Alexandru Marghiloman şi compromiterea unei părţi însemnate a presei româneşti, în primăvara anului 1917, inginerul C. Osiceanu descoperă în seiful societăţii Steaua Română un dosar aparţinînd fostului director general A. Gunther în care erau descrise finanţările secrete făcute de spionajul german în România. Erau raportate sumele destinate unor politicieni români, precum şi întregul mecanism de cumpărare a presei pentru a declanşa campania favorabilă intrării României în război de partea Puterilor Centrale. Documentele din dosar îl vizau direct pe Marghiloman — care se va apăra neconvingător de aceste acuze —, dar mai ales prezentau acţiunile de cumpărare a redactorilor şi jurnaliştilor ziarelor Adevărul, Universul, Epoca, Ziua, Seara, Minerva, Dreptatea, Libertatea, Opinia, Agrarul, Steagul, Bursa şi Lindependance roumaine. Spionajul german chiar se lăuda pentru uşurinţa cu care reuşise să cumpere aproape toată presa română, dezvăluind totodată lipsa de demnitate şi de patriotism a ziariştilor şi politicienilor cumpăraţi, între ei, doi generali, Hiotu şi Mustaţă, vor accepta să li se folosească semnătura contra unor sume de bani441. Dosarul Gunther, pe care liberalii îl vor exploata intens, va marca simbolic sfîrşitul Partidului Conservator, acuzat de pactizare cu duşmanul şi de corupţie. Liderii conservatori Nicolae Filipescu, Titu Maiorescu şi Petre P. Carp mor pe rînd în 1916, 1917 şi 1918, iar Maghiloman va fi complet marginalizat, purtînd în memoria istorică stigmatul colaborării cu învinsul, deşi imaginea este cît se poate de nedreaptă. Take lonescu, cel ce va rosti un mare adevăr de la tribuna Parlamentului: „Cînd mă vor convinge socialiştii că pot împăca aceste două noţiuni: organizarea socialistă a omenirii cu menţinerea libertăţii, mă înscriu, domnilor, în partidul socialist", va muri la 21 iunie 1922. Pe de altă parte, mişcare socialistă şi sindicală din România va defini în această perioadă o diferenţiere pronunţată de bolşevism şi de Rusia sovietică, denunţînd ea însăşi acţiunile teroriste ale agenturii comuniste din ţara noastră: „Alături însă de mişcarea socialista, ce folosea mijloacele legale de luptă, se ivesc atunci — prin imitaţie, din afară —, «nucleele comuniste» cu acţiune clandestină şi chiar un «comitet de teroare» menit a netezi drumul revoluţiei sociale şi în România"443. «Comitetul de teroare» va constitui nucleu Partidului Comunist din România, care s-a desprins în 1921 din mişcarea socialistă şi a fost apoi interzis, ca agentură bolşevică. Acţiunile teroriste ale bolşevicilor din România au folosit din plin mişcările revendicative ale sindicatelor pentru a radicaliza imaginea acestora şi a împinge opinia publică spre credinţa că asistă la o luptă de clasă, cu victime şi asupritori. Cîteva acte de terorism au zguduit societatea românească, cel mai cunoscut fiind atentatul lui Max Goldstein din 8 decembrie 1920, care a plasat şi detonat o bombă în clădirea Senatului. Bomba, „cu cîteva clipe mai tîrziu numai, căci nu se deschisese încă şedinţa, ar fi produs un măcel în masă" — cum spunea Nicolae lorga — şi i-a ucis pe ministrul de Justiţie Dimitrie Grecianu şi pe episcopul unit Radu din Oradea Mare, rănindu-i grav pe generalul Coandă, episcopul Ciorogaru, episcopul Nifon, senatorul Gheorghiu. Plasarea bombei în zona înalţilor ierarhi creştini a fost interpretată şi ca o agresiune religioasă, Goldstein fiind un comunist evreu, în faţa valului de terorism bolşevic, guvernarea lui Alexandru Averescu (l decembrie 1919 - 12 martie 1920; 13 martie 1920 - 16 decembrie 1921) va reacţiona cu duritate, atît legislativ cît şi administrativ, şi va fi văzută ca expresie a unui regim autoritar, imediat în preajma dictaturii militare. Vîrful activităţilor teroriste comuniste va fi atins prin tentativa de declanşare a unei „revoluţii bolşevice" la Tatar-Bunar, care a găsit sprijin din partea unor minoritari locali, ucigînd 136

şi mal-tratînd totodată români şi minoritari bogaţi, acţiune care va fi reprimată rapid şi dur de Ionel I.C. Brătianu şi de Gheorghe Tătărescu. Dezvoltarea fără precedent a propagandei bolşevice în România de după Marea Unire a fost favorizată de haosul administrativ din instituţiile statului şi de starea materială precară a românilor abia ieşiţi dintr-un război istovitor. Este de subliniat căi România a fost singurul stat din lume care nu şi-a achitat datoria faţă de cetăţenii săi pentru operaţia rechiziţiilor din timpul războiului, suma datoriei publice neonorate fiind de peste 8 sute de milioane-aur, ceea ce reprezenta expresia matematică a nivelului de sărăcire a populaţiei. Aspecte teoretice ale naţionalismului românesc Poziţionarea anticomunistă va caracteriza, din această perioadă, cu claritate curentul politic de Dreapta. A doua componentă, de extracţie veche, era naţionalismul, care nu trebuie confundat — aşa cum am arătat în primul volum — cu antisemitismul. Nicolae lorga este cel mai însemnat exponent al naţionalismului din această perioadă, prin calitatea de purtător al ideilor naţionale nobile şi generoase, continuînd astfel filonul doctrinar conservator, epuizat o dată cu primul război mondial. El a reuşit acest lucru prin autoritatea personalităţii sale complexe, astfel că tentativele de a se înscrie în tiparul unor partide se dovedesc cu totul secundare. Opera naţionalistă a lui lorga va rămîne preponderent teoretică, cu importante contribuţii descriptive, într-un serial de lecţii ţinute la Radio, el va defini înţelesul cuvîntului ţară ca „pămînt liber, în toată întinderea lui şi cu tot sacrul drept care se cuprinde în el", arătînd cum românii de pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie străină obişnuiau să identifice ţara, drept Vechiul Regat, în care vedeau nucleul organizat, liber şi avansat politic al naţiunii. Bucureştii deveneau Capitala tuturor românilor — la fel cum se formase în vechiul Bizanţ antonomaza estin Polis, din care turcii au creat cuvîntul Istanbul —, marcînd într-un fel migraţia nucleului naţional din Transilvania, la Iaşii lui Mihail Kogălniceanu şi apoi la Bucureştii Brătienilor, pentru a reveni în momentul de graţie la Alba-Iulia. lorga vorbea despre vitalitatea poporului român, dînd un subtil avis au lecteur evreilor care refuză integrarea, arâtînd că „pe cînd oamenii aduşi de vînt se spulberă, cei care s-au înfipt prin muncă şi jertfă într-un pămînt, aceia sunt de neclintit". Iorga relua, de fapt, o tema dragă lui Eminescu: emanciparea societăţii prin muncă. Acest aspect doctrinar al naţionalismului românesc — venit, în parte, de la civilizaţia germanică prin care trecuse marele român — va evolua pe propriul său traseu pînă în regimul Ion Antonescu, cînd aplicarea sa va lua forme de impunere. Vitalitatea, atunci cînd nu se poate exprima în politică — spunea lorga — se desfăşoară amplu în cultură, reuşind să menţină vie fiinţa naţională. Dincolo de pledoaria sa din Doctrina naţionalistă, prezentată în 1922 la Institutul Social Român — probabil cel mai slab text al lui lorga, istoriozat, dezlînat şi superficial —, marele savant român recunoştea o sinteză originară a naţiunii române, care însă trebuia păstrată în formele sale pure, şi atrăgea atenţia asupra pericolului de a accepta ca fenomenul de sinteză a poporului român să continuie prin adăogiri de populaţie străină în procente periculoase. Fără îndoială că teoria lui lorga atingea — foarte de departe, dar bine ţintit — această problemă sensibilă a rasei, sub aspectul identităţii poporului român, ca întemeietor al naţiunii române, în spaţiul său teritorial întregit, ca autor şi conservator al limbii române, temei pentru identitatea culturală, precum şi ca exponent al creştinismului ortodox. Semnalul lui era dat în dreptul responsabilităţii imense ce revenea politicului în gestionarea statului naţional unitar, nelipsit de probleme de construcţie şi de administraţie. Aspectele teoretice ale naţionalismului, care au avut în Aurel C. Popovici, Nicolae lorga şi Constantin Rădulescu-Motru pe cei mai străluciţi autori, au primit o nouă valenţă în momentul în care s-au lansat în Europa studiile şi practicile ştiinţifice legate de rasa umană. Cercetările ştiinţifice asupra rasei românilor, făcute publice încep în d cu anul 1927 de profesorii luliu Moldo van şi Fr. Rainer au arătat că 74% din naţiunea română are indicele cefalic foarte ridicat, 85—87, de formaţie brahicefalică şi hiperbrahicefa-licâ, ceea ce situa poporul român, după acest criteriu, în rasa europeană alpină, rasa cea mai avansată a continentului446. Aceste constatări ştiinţifice au atras atenţia cercetătorilor germani, care au politizat bineînţeles problema, iar pe de altă parte au alimentat minţile înfierbîntate ale naţionaliştilor extremişti din România. Tot de la acele constatări care, repet, au un caracter ştiinţific verificat, sa pornit şi mentalitatea conform căreia toate agresiunile etnice şi propagandistice externe - imigraţia evreiască masivă, ţinerea României sub control financiar, insinuarea că românii ar fi ţigani, că nu se pot guverna singuri, că sunt patrioţi închipuiţi, în general că sunt inferiori — provin tocmai din conştientizarea de către inamici a „pericolului" pe care 1-ar reprezenta afirmarea statului naţional unitar şi a naţiunii române în Europa. S-a întărit astfel „complexul agresiunii externe", sursă permanentă de alimentare a xenofobiei în mijlocul unui popor ospitalier, deşi, dogmatic, lucrurile se băteau cap în cap: ospitalitatea românilor are un caracter ancestral, de

137

origine pâgînâ premediteraneană — adică ţine de tradiţie —, în timp ce aversiunea faţă de străini în termeni rasiali este exclusiv modernă şi superficială. Primul principiu al naţionalismului — tradiţia, era astfel încălcat. Pe de altă parte, naţionaliştii de circumstanţă — întotdeauna interesaţi politic — se vor erija în apărători ai românismului, ca şi cum fondul tradiţional românesc, ce rezistase milenii şi se păstra intact în tradiţii şi folclor, ar fi fost ameninţat de iudeizare, fenomen imposibil în mod absolut. Pe de altă parte, pentru conservarea practică, organizată şi responsabilă a fondului tradiţional românesc se făcea foarte puţin sau se improvizau tot felul de modernizări, la fel de impure ca şi impurităţile pe care le clamau. Cazul cel mai dramatic este Mioriţa, care în forma sa cunoscută de baladă este substanţial modernizată de Vasile Alecsandri, acesta îndepărtînd-o tematic şi stilistic de originea sa profundă care se păstrează intactă doar în colindele transilvănene. Cercetări recente ale Şcolii româneşti de etnografie şi folclor, au arătat că balada Mioriţa, în forma cunoscută de noi astăzi, nu este mai veche de secolul al XlX-lea şi se postează cu totul marginal faţă de filonul liric popular cel mai vechi. Povestea absurdă a ciobanului român care află că va fi asasinat de fraţii săi, ce provin obligatoriu din alte provincii româneşti (Transilvania şi Muntenia), că va pieri pentru a i se fura oile, şi faţa de care el, moldoveanul, se resemnează, însurîndu-se cu Moartea, este probabil cea mai mare cacealma trasă vreodată românilor. Nimic mai degradant decît transformarea esenţei mitice a tradiţiei româneşti a oieritului într-o crimă pentru jaf, în faţa căreia victima visează la stele. Originea curată a acestei balade mutilate în conţinut şi formă a fost identificata în Transilvania, sub consistenţa rezistentă şi profunda a Colindei păcurarului (de la pecus, pecoris — turmă, în Ib. latină), în care este vorba de o confrerie a ciobanilor compusă din iniţiaţi, în care membri sunt fraţi în accepţiunea mitică, relevată exemplar de Mircea Eliade, şi care ne duce cu gîndul la capnobanţii umblători pe nori. Din această confrerie arhaică, cel mai tînăr doreşte să iasă, într-o variantă, prin încălcarea jurâmîntului de castitate. Pentru asta este pedepsit ritual prin excludere, fiind considerat mort pentru fraţii săi. Mitul este mult mai complex, dar nu voi insista asupra lui. O variantă culeasă în secolul al XV-lea încă mai păstra în forma incantată a colindei formula jertfei prin „tragerea în suliţe", vechi obicei dacic şi încă o dovadă a originii sale din substrat, colindul povestind pur şi simplu ritualul trimiterii celui mai tînâr la zei447. Colindul, avînd avantajul că se cîntă Ia date fixe, numai o singură dată pe an şi la intervale precise de un an, îşi păstrează cel mai bine forma originară tocmai pentru că nu circulă, primind doar variaţiuni regionale, care însă nu pot altera conţinutul său ritual. Colindul păcurarului trebuia memorat de membrii confreriei (ciobanii) în forma sa precisă pentru a nu fi uitat timp de un an, apoi a devenit prima formă scrisă, din acelaşi motiv, astfel că improvizaţiile — atîl de specifice baladei — erau excluse. Ritualul bazat pe memorie şi fără formă scrisă pentru conservarea pură a unei informaţii sacre se regăseşte, de exemplu, şi în tehnologia de fabricare a săbiei japoneze, unde procedeele tehnice sunt reproduse prin recitarea versurilor unei incantaţii foarte vechi. Precizez din nou că în cazul Colindei păcurarului este vorba de o incantaţie pagină, care nu trebuie confundată cu colindul creştin de astăzi. De altfel, se purta la date diferite. Odată cu dezvoltarea cercetării sociologice, folclorice şi etnografice pe baze ştiinţifice în România, naţionaliştii români vor identifica în simbolul arian de provenienţă sancrită svastika — semn mistic al purtării de noroc —, pe care îl întîlneau în mod curent în arta ciobanilor din Carpaţi, drept simbol al purităţii originare a poporului român. Preluarea acestui simbol de către nazişti de la naţionaliştii români, va constitui una din temele apropierii politice dintre adepţii germani şi români ai doctrinei transferării tradiţiei în domeniul politic şi militar. Practic, fenomenul marca trivializarea şi specularea imundă a unei mitologii fondatoare, fapt încă o data contrar naţionalismului adevărat. Aşezată pe un fond alb, simbol al purităţii, svastika românilor a fost scoasă din contextul său mitic şi ideal şi, deformata stilistic, a fost pusă de nazişti pe un fond roşu, simbol al originii lor socialiste. Tot în această perioadă, mitul tinereţii este suprapus figurilor emblematice ale lui Mihai Eminescu şi Avram lancu, primul murind tînâr, al doilea conservîndu-şi inalterabil imaginea de tinereţe. în mentalitatea tradiţională româneasca, geniul era expresia înţelepciunii acumulate la vîrste foarte înaintate, dintr-o viaţă ascetică şi însoţită de o anumită estetică a vorbirii, gestului, mersului, bărbii. El nu mai reprezenta o surpriză, ci un model cu totul terestru, la care se adăuga credinţa „omului binecuvîntat de Dumnezeu", în momentul în care performanţele intelectuale, arta sau acţiunile ieşite din comun sunt expresia unei vîrste foarte tinere — Eminescu publică Luceafărul la 33 de ani, lancu conduce revoluţia la 24 de ani —, genialitatea nu-şi mai are o explicaţie în experienţa de viaţă, ci în harul transmis prin destin, ca expresie directă, neintermediată de scolastica vieţii, a intervenţiei Forţei Divine. Este important de observat că naţionalismul modern român s-a inspirat din opera politică a lui Eminescu, elogiindu-i clarviziunea, nu din temele sale poetice, şi că, accentuînd doar critica sa antisemită, 1-au diminuat în egală măsură. Religiozitatea celor doi eroi s-a adăugat complexului de extracţii doctrinare, astfel că toate valorile simbolizate de Eminescu şi de lancu s-au constituit în mesaj şi totodată 138

călăuza, venite din trecutul cel mai adînc şi proiectat în perspectiva cea mai îndepărtata. Este deja evident că natura mistică a experienţei naţionaliste creştine din primul deceniu al României Mari acorda acesteia privilegiul originalităţii. Ea se întemeia pe o tradiţie care trăise în forme culte la toate marile personalităţi făuritoare de stat — Ion C. Brâtianu, Barbu Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu, Ionel I.C. Brătianu, Petre P. Carp, Take lonescu, la care putem adăuga, prin capacitatea de înţelegere a spiritualităţii româneşti şi prin integrarea plină de devotament în lupta naţională, pe regina Măria. De data aceasta însă, în contextul ofensivei bolşevice, al presiunilor exercitate de Marile Puteri şi al haosului administrativ rămas după război, simpla revenire la democraţia parlamentară nu mai era suficientă. Frustrările acumulate din suma imaginilor de politicianism, corupţie, trădare de ţară şi „pactizare cu evreii", ajunseseră în punctul în care naţionalismul părăsea zona partinică şi se dezvolta şi evolua în zona societăţii civile. Acesta este şi motivul pentru care partidele naţionaliste nu vor mai avea nici un credit, în timp ce organizările de tip mişcare se vor impune, mai ales prin felul cum acopereau doctrina în fapte. Aici, temele mitice şi mistice ale sacrificiului, jertfei, muncii fizice, exemplului personal, a tinereţii, adevărului, dreptăţii şi credinţei vor avea un efect covîrşitor asupra românului de rînd. Totodată, trebuie spus că acesta era pregătit, prin decenii de frustrări economice, politice şi naţionale, pentru a primi avid temele naţionalismului modern. Două teme 1-au impus pe Octavian Goga în patrimoniul teoreticienilor naţionalişti: misiunea istorică a tineretului şi combativitatea împotriva presei socialiste. Goga venea în curentul naţionalist după ce soldaţii românii depuseseră jurâmînt în tranşee în timpul primului război mondial, nu după un document oficial, ci recitind versurile lui, iar legenda luptei transilvănenilor pentru unire îl plasase printre luptători, în contul activităţii sale la publicaţia Luceafărul. Totodată, atitudinea sa era ceva mai agresivă, militînd pentru solidarizarea intelectualităţii cu mişcările studenţeşti sau polemizînd direct cu jurnaliştii publicaţiilor de stînga. In principiu, Goga era adeptul misiunii generaţiei noi: „Ne găsim, cum vedeţi, în faţa redeşteptării legitime a unui egoism naţional la un popor, de care veacuri de-a rîndul şi-au bătut joc exploatatorii de diverse categorii, şi care acum, deodată cu libertatea, îşi inaugurează o concepţie nouă a principiilor de autoconservare. Că sunt mulţi încă între noi, călăuziţi de logica trecutului, pentru care slugărnicia se exercită dintr-o pornire de gimnastică atavică, e adevărat, dar steaua lor e în declin, fiindcă la vremuri noui, viaţa cere profeţi noui. Oricît, deci, un spirit de inerţie ar mai ţine înţepeniţi în răbdarea lor pe anumiţi oameni sclerozaţi de vitregia vremii, rezer-voriul de energii ale neamului, în continua lui elaborare, îşi lărgeşte matca şi sparge formulele învechite. Tinerimea de Ia Universităţi apare astfel ca prima avantgardă a acestei evoluţii de conştiinţă naţională"448. Octavian Goga semnala societăţii postbelice nocivitatea activităţii antiromâneşti a ziarelor Adevărul, Dimineaţa şi Lupta, în care se practica zilnic atacul la valorile naţionale, unde se dâdea expresie şantajului politic exercitat de Marile Puteri asupra României şi unde naţionaliştii români erau etichetaţi drept fascişti. Dominate de directori, redactori şi jurnalişti evrei comunişti, cele trei publicaţii se făcuseră purtătoarele de cuvînt ale unei grave erori, pe care Ionel I.C. Brătianu o semnalase încă din timpul Conferinţei de la Paris: redeschiderea artificială a „chestiunii evreieşti". Marile Puteri condiţionau din nou recunoaşterea existenţei statului român de încetăţenirea celor peste 700 000 de evrei imigraţi în ultimele decenii, la care se adăuga în această perioadă un val nou. Bineînţeles, Goga a fost acuzat de antisemitism, deşi articolele sale din revista Ţara Noastră, reunite în volumul Mustul care fierbe, erau expresia polemicii sale cu activităţile publicistice antiromâneşti evidente, şi nu ale unei atitudini îndreptate împotriva minorităţii evreieşti: „Să nu ni se arunce acuzaţiunea de antisemitism pe urma acestor constatări, fiindcă este idioată. Nu am profesat niciodată această stupidă intoleranţă, avem pentru activitatea intelectuală a lui Ronetti-Roman o reală veneraţie, în inima noastră a trezit un ecou de sinceră compătimire stingerea bietului Steuermann de la Iaşi şi nu ne vom permite niciodată să confundăm profilul de fin analist al ziaristului H. Streitmann, cu vreunul din amnestiaţii de la Adevăru/...". Ura împotriva lui Octavian Goga, amplificată şi din cauza legilor rasiale date în timpul guvernării sale din 1937 — 1938, îşi avea originea în caracterul premonitor al unora din afirmaţiile lui de după Marea Unire. Goga era „periculos" pentru că atrăgea atenţia că, sub acoperirea acuzaţiei generalizate de antisemitism sau fascism, ziarele marxiste susţineau de fapt tezele bolşevismului, atacînd întreaga mişcare anticomunistă din România. Pe de altă parte, atacurile violente la adresa curentului naţionalist creştin se dădeau cu insistenţă în numele condiţionărilor şi şantajului practicat de Marile Puteri, pentru a conserva, dar şi pentru a permeabiliza mai mult teritoriul românesc la proiectul imigraţiei evreieşti. Mult timp nu s-a observat precizia cu care a prevăzut Goga ceea ce avea sa se întîmple în România următoarelor două decenii, scriind un articol intitulat Luaţi aminte!, în care arăta destul de explicit ca provocările antiromâneşti vor conduce la explozia naţionalismului în forme militante, active, preponderent violente. Intr-un alt loc, Goga prevestea regimul Antonescu cu 15 ani înainte: „Să 139

fim iertaţi — şi dacă se poate să nu fim stropiţi cu prea multe bale de cerneală —, pentru sinceritatea noastră, dar avem impresia că cu fiecare zi ce trece, în haosul inform care s-a abătut pe cîmpul politic, relaţiunea logică dintre armată şi viitorul conducător al destinelor Statului revine pe primul plan la toţi bunii români, dornici să păstreze neştirbit patrimoniul actual"450. Erau, de fapt, procese pe care Goga le intuia cu sensibilitatea sa artistică deosebită şi din percepţia lucidă a mişcării ce se pornise deja din rîndurile tineretului. Chiar şi titlul pe care 1-a dat volumului său —Mustul care fierbe — era elocvent. Octavian Goga este exponenţial pentru fenomenul de involuţie a naţionalismului românesc de la formele sale teoretice de splendidă claritate, la mişcarea naţionalistă militantă şi în final la degradarea sa prin influenţa politică a Italiei fasciste şi a Germaniei naziste, care au reuşit sâ-1 deturneze de la sensul său constructiv spre starea de instrument politic fundamental distructiv. Mulţi lideri naţionalişti români vor sfîrşi prin a deveni agenţi de influenţă ai Germaniei naziste, din sentimentul că forţa naţionalismului român va spori prin alianţa cu o putere europeană dominantă. Deşi cronologic a creat înaintea lui Goga, am lăsat la urma analiza asupra operei lui Aurel C. Popovici, pentru că acesta a atins punctul cel mai sensibil al problematicii naţionale. El admitea că naţionalismul este o reacţie, de unde şi acuzaţia curentă că oamenii de Dreapta sunt reacţionari. Naţionalismul s-a ridicat împotriva tentativei de a egaliza popoarele într-o lume cosmopolită prin intermediul democraţiei, care este o formă făţarnică de rezolvare a altor probleme decît cele specifice fiecărei naţiuni, obligîndu-le pe cele mai slabe să se conformeze unor standarde îndoielnice în privinţa uniformităţii lor. Aurel C. Popovici punea sub semnul îndoielii identitatea democraţiei cu liberalismul, dînd exemplu diferenţei vizibile între politica liberală engleză şi revoluţia franceză. De altfel, modelul englez transpare din opera fundamentală a lui Aurel C. Popovici — Naţionalism sau democraţie — unde este analizat şi paradoxul că statul considerat cel mai democratic este în realitate liberal şi naţionalist, englezii fiind cei mai consecvenţi naţionalişti. Popovici considera că „între naţionalism şi democratism adevărat este o antiteză organică", deoarece vedea în sistemul democratic o creaţie nenaturală care se sprijină pe demagogie, populism, cosmopolitism, care în unele state reuşeşte să pună armele în mîna unei armate puternice şi să impună democraţia cu forţa. Dar instrumentul cel mai periculos al pseudo-democraţiei este civilizarea, pe care Aurel C. Popovici o privea exclusiv în termenii unei impuneri. Civilizarea, ca produs al unor naţiuni „superioare", năvăleşte peste statele naţionale şi le obligă să se îndepărteze de fiinţa lor naţională, să se civilizeze, adică să preia modelul „superior", dar pe care nimeni nu îl garantează ca atare: „Apoi şi în statele naţionale, în care civilizarea se face cu grăbire, fără nici o consideraţie la credinţele, tradiţiile şi bunele moravuri şi obiceiuri ale poporului — politica aceasta de nivelare cu adevărat cosmopolită trebuie să producă exact aceleaşi roade funeste: o continuă slăbire a statului prin o continuă împestriţare artificială a caracterului naţional al poporului. Diferenţa nu e decît de timp"451, întrebarea pe care şi-o punea ardeleanul cu studii în ştiinţele politice era dacă o civilizaţie poate fi superioara alteia în termeni reali, numai pentru faptul că deţine o altă tehnologie. Fără îndoială, era cazul României. Peste ea venise un curent „civilizator", care aducea căile ferate, dar aducea şi obiceiuri străine. Civilizaţie tehnologică — da; import de civilizare după model — nu. Ceea ce ne împiedică să vedem în Aurel C. Popovici un naţionalist antidemocratic şi iraţional este faptul că astăzi România se confruntă cu aceeaşi problematică, în exact aceeaşi termeni, deşi au trecut nouă decenii de la scrierea acestei fraze. Nimeni n-a putut demonstra că saltul tehnologic obligă la părăsirea tradiţiei, a naţionalităţii, a identităţii culturale. Mai mult, există în Iunie cel puţin un exemplu zdrobitor: Japonia, ţara care îşi conservă cu tenacitate tradiţia, deşi realizează cel mai spectaculos salt tehnologic. Un alt exemplu este Olanda. Fiind mai aproape de Eminescu, în timp şi gîndire, Popovici va construi o întreagă teorie a diferenţei dintre naţionalism şi democraţie, care este şi astăzi în discuţie, dacă urmărim forţa cu care este acuzat naţionalismul pe plan internaţional, dar şi capetele sparte care rămîn în ambele tabere după o confruntare de tipul celei din Iugoslavia. Democraţia, ca ideologie, este privită de Aurel C. Popovici în termenii unei utopii, în timp ce sistemul democratic — ca aplicaţie a ideologiei — este o „rapsodie democratică", iar principalul său instrument — demagogia, este o „doctrină a rărunchilor", în fond, el cere ca libertăţile fundamentale ale omului, care sunt specifice liberalismului, să nu fie confundate cu sistemul democratic, care le perverteşte în demagogie şi într-o egalitate fără suport natural. Cum calitatea de cetăţean al unei naţiuni este esenţială în tratarea ideii de egalitate, iar aceasta este produsul liberalismului, democraţia este prezentată doar ca o şmecherie cu care a fost umplut golul acestei idei pentru a se atinge scopuri străine. Evident, era o trimitere voalată la francmasoneria ocultă şi la evrei. Totodată, Popovici nu punea în antiteză naţionalismul şi liberalismul, care împreună pot construi un stat naţional dezvoltat. Pentru cazul particular al României moderne, Aurel C. Popovici este cel mai fidel continuator al lui Mihai Eminescu, subliniind 140

mult mai accentuat decît acesta că impunerea brutală şi şantajul exercitate în „chestiunea evreiască" au condus la încetinirea procesului de dezvoltare a naţiunii române, în termenii ei naturali. Teza este discutabilă, nu numai pentru faptul că a degenerat în violenţă, dar ea nu poate rămîne singura explicaţie de profunzime pentru resortul naţionalismului modern din primele decenii ale secolului al XX-lea. Oricum, ne surprinde peste timp tot mai straniu precizia cu care au putut percepe intelectuali români ca Mihai Eminescu, I.L. Caragiale sau Aurel C. Popovici felul în care guvernările româneşti au reuşit să „păcălească" sistemul democratic, mimîndu-1 la suprafaţă, simultan cu o politică naţională şi, pe alocuri, naţionalistă. Redeşteptarea antisemitismului Unul din motivele pentru care Istoria României moderne pare de neînţeles pentru tînărul născut după 1989, dar şi pentru mulţi români maturi interesaţi de istoria naţională, este absenţa unor explicaţii pentru fenomene politice decisive. Ele sunt prezentate ca şi cum s-ar fi petrecut de la sine sau au fost impuse din exterior. Absenţa analizei asupra „chestiunii evreieşti", care a influenţat decisiv şi guvernarea lui Carol al II-lea şi pe cea antonesciană, legionarismul, precum şi mişcarea intelectuală interbelică, va continua să nu producă explicaţii pentru violenţele politice din primele decenii ale României Mari, pentru instalarea celor trei dictaturi din perioada 1938 — 1989 şi pentru umbrele care încă sunt proiectate asupra unor mari personalităţi româneşti. Astăzi nu ne mai putem permite să-i confundăm pe naţionaliştii români cu naziştii, fasciştii sau antisemiţii de pretutindeni, la fel cum nu se mai poate accepta ideea că evreii sunt tot una cu comuniştii, bolşevicii şi românofobii. România a cunoscut două tipuri de abordări legate de situaţia evreilor de pe teritoriul său. 1.Prima este ceea ce s-a numit „chestiunea evreiască", subiect de natură istorică cu care societatea şi statul român s-au confruntat începînd de la revoluţia din 1848 şi pînă la ultimul mare val de emigrare din 1962. 2. A doua este „problema evreiască", determinată de rezistenţa românilor la implant şi la presiunile externe, fapt care a generat mai multe campanii antiromâneşti în presa internaţională; ea supravieţuieşte astăzi prin campania insistentă făcuta în străinătate cu scopul de a prezenta poporul român drept antisemit, autor al holocaustului, prin demonizarea figurii lui Ion Antonescu, pentru a masca pretenţii financiare şi patrimoniale, dar şi vinovăţii comuniste grave. „Chestiunea evreiască" se referă la evenimentele generate de prezenţa masivă a unei comunităţi evreieşti imigrate în scurt timp, evenimente care ţin de istorie, iar „problema evreiască" se referă, privită în ansamblu, la imaginea care i s-a creat României în timp, ca urmare a rezistenţei la acest fenomen. Ne situăm, aşadar, între realitatea politică, socială şi economică a „chestiunii evreieşti" şi propaganda internaţională ce a creat imaginea de stat şi popor antisemit, care este „problema evreiască" a României, activă şi astăzi, deşi în tară nu mai trăiesc decît aproximativ 14 000 de evrei. Din cauza confuziei care persistă asupra acestui subiect, precum şi din teama pe care o afişează istoricii în abordarea acestei teme delicate, un fenomen important din trecutul nostru destul de recent trăieşte mai mult din ceea ce emit cu intermitenţă extremiştii din ambele tabere. Tratată ca marginală, „chestiunea evreiască" continuă să nu fie cunoscută în interior şi în exterior, deşi ea ar putea explica numeroase evenimente din istoria modernă a României, pe care astăzi le privim doar ca fapte de cronografie. Subiectul este, fără îndoială greu abordabil, pentru că între timp evreii au fost supuşi unui măcel barbar, românii au fost supuşi la 45 de ani de comunism, diferiţi actori ai „chestiunii evreieşti" sunt morţi sau executaţi, în timp ce pentru „problema evreiască" încă se mai găsesc propagandişti. Propaganda la nivel planetar împotriva ororilor din al doilea război mondial, însoţită şi de acuze, atinge şi astăzi imaginea ţării noastre. Şi pentru că am folosit locuţiunea „ţara noastră", voi porni analiza de la constarea că evreii de origine română din Israel afirmă că au doua ţări: patria — Eretz Israel, şi „ţara noastră", unde s-au născut şi au trăit mai bine sau mai rău — România. Să încercăm aşadar să înţelegem ce s-a întîmplat. Pe măsură ce Europa avansează spre o generalizare a sistemului democratic — cu toate imperfecţiunile sale, dar deocamdată cel mai bun —, pe măsură ce zidurile opace al comunismului se prăbuşesc între state şi în conştiinţa oamenilor, cercetarea istoriei evreilor de pe acest continent se apropie tot mai mult de profunzime. Lansarea marelui proiect european al democratizării către sfîrşitul secolului al XVIII—lea şi prima sa expresie practică — Revoluţia Franceză, au adus în prim plan problema nerezolvată a populaţiei evreieşti de pe continent. Timp de secole, Inchiziţia o rezolvase prin rug. La un moment dat, într-un loc anume, s-a luat decizia de a proteja evreii aflaţi sub regimul ţarist despotic — incontrolabil, prea puternic pentru a fi doborît prin războaie şi predispus la asimilarea forţată sau la nimicirea în masă —, astfel încît populaţia evreiască să-şi poată conserva identitatea religioasă şi etnică pînâ la găsirea unei soluţii permanente. Mai întîi a fost deschisă perspectiva emigrării în Statele 141

Unite, apoi s-a vorbit de mai multe colonii din Africa. Astăzi lucrurile sunt mai clare şi pot fi privite fără patimă. Provinciile româneşti, ca şi zone ale Poloniei, Ungariei sau Ucrainei, au fost alese pentru a sluji iniţial drept refugiu unei importante populaţii evreieşti — estimată la peste patru milioane de oameni —, apoi ca zone de tranzit în perspectiva emigrării într-o ţară a lor. Sioniştii au fost aceia care cereau ca această ţară să fie tărîmul antic al Palestinei, în timp ce Marile Puteri occidentale se gîndeau la Uganda sau Insula Madagascar. Rusia comunistă a oferit un spaţiu în Extremul Orient. Să consemnăm, aşadar, prima constatare: toate forţele majore implicate în acest proiect acţionau pentru scoaterea evreilor din Europa. Nu vom specula asupra motivelor, pentru că ele au fost folosite de extremismul antisemit şi sunt astăzi şi mai greu de explicat. Pe de altă parte, instalarea sistemului democratic în Europa de Vest şi în America, ca urmare a unor revoluţii violente, a permis ca mari naţiuni, precum Franţa, Anglia, Germania, Statele Unite să primească emigranţi evrei şi să le ofere condiţii de supravieţuire, inclusiv beneficiul acelui principiu al liberalismului care acorda şanse egale fiecărui individ. Ca în orice comunitate umană atinsă de libertate, evreii, asemeni multor altor popoare, s-au împărţit pe criterii sociale, unii devenind miliardari, mari bancheri, industriaşi, prelucrători de diamante, comercianţi, alţii nereuşind să depăşească nivelul micului comerţ, expedientelor zilnice sau cel al situaţiei de vagabond. Nu s-a comentat însă pînă acum că şi acele state mari au impus o anumită limită, prin controlul imigraţionist, punct critic exprimat în procente care nu afectau echilibrul etnic. Apoi, discret, dar ferm au căutat soluţia pe alte teritorii, în state naţionale europene unde, o dată cu instalarea sistemului democratic, se creau şi condiţii pentru libertatea evreilor. Palestina încă era scoasa din orice discuţie, deoarece acolo, mai ales după tăierea Canalului Suez, se întîlneau mari interese economice şi comerciale legate indisolubil de poporul arab. Ceea ce a atras atenţia şi reprezintă una din marile valori ale poporului evreu este solidaritatea desăvîrşitâ care a permis celor bogaţi să-i ajute pe cei săraci, oriunde s-ar fi aflat în lume. Atunci cînd solidaritatea firească a venit din zone de unde, prin merite şi aptitudini personale, se circulau nu numai valori majore ale evreilor, ci ale întregii lumi — în primul rînd financiar-bancare -, fenomenul a început să fie privit şi din perspectiva conflictului de interese. Internaţionalizarea „chestiunii evreieşti" şi apariţia organismelor internaţionale de gestionare a situaţiei evreilor, de tipul Alianţei Israelite Universale, a determinat o reacţie. Ea s-a numit în mod forţat naţionalism, pentru că era produsul naţiunilor în mijlocul cărora se găseau evreii, dar naţionalismul era un fenomen mult mai amplu, care numai în zona de conflict de interese naţionale se izbea de problema evreiască. Astfel s-a întîmplat că procesul natural al clădirii unor naţiuni moderne în Centrul şi estul Europei, prin fenomenul politic numit sintetic naţionalism, s-a suprapus cu „chestiunea evreiască", devenită prin situaţia de fapt a evreilor şi prin preocuparea arătată de Marile Puteri, o chestiune internaţională. Propaganta antinaţionalistă condusă mai ales de presă a făcut ca în scurt timp naţionalismul să fie redus la antisemitism, ceea ce este un fals grosolan. De aici, naţionalismul a construit la început, ca reacţie, nişte ipoteze: sistemul democratic a fost introdus pentru a permite încetâţenirea evreilor; presiunile Marilor Puteri au ca sursă banii evreilor; naţiunile din Centrul şi Estul Europei sunt supuse unui experiment care le încetineşte dezvoltarea; evreii stâpînesc lumea şi pervertesc orînduirea ei, provocînd războaie şi tragedii; religia evreilor este retrogradă (vezi Friederich Nieţzsche în Antichristutt) şi se află într-un permanent război ocult cu creştinismul. Bineînţeles, curentul politic naţionalist singur nu putea transforma aceste idei în forţă aplicată. A fost ajutat de centre de putere interesate să-şi asigure o parte a supremaţiei continentale, şi vom numi aici doar Germania, Rusia ţaristă şi Biserica romano-catolică, în interiorul cărora francmasoneria ocultă a avut mari dificultăţi de funcţionare. Nu întîmplător, aceste trei forţe remarcabile se vor constitui în principali actori ai celor două războaie mondiale. Dar în momentul în care se configurează cu l evidenţă opoziţia internaţionalism — naţionalism, va trebui să acceptăm şi realitatea că dezvoltarea internaţională a „chestiunii evreieşti" a generat şi ridicarea naţionalismului pe urmele sale, în toate locurile. America, dată mereu drept model, a cunoscut şi ea puseuri grave de antisemitism, mai ales în perioada 1921 — 1929, pe care însă le-a rezolvat cu ajutorul unui avantaj inestimabil: vastitatea teritoriului încă necolonizat, în Europa, evreii nu aveau unde să se mai ducă. Mai mult decît atît, istoria emigrării evreilor în America a cunoscut şi un fenomen particular: conflictul dintre evreii vechi şi evreii noi, dintre imigranţii valurilor anterioare şi cei veniţi recent, între războaie. Astăzi, fenomene antisemite locale sunt aplanate prin sistemul de libertăţi şi limite perfecţionat de America, dar ele există: de la interdicţia impusă de proprietarii unor blocuri de locuinţe de a închiria apartamente evreilor, pînă la manifestările publice de aversiune faţă de influenţa celor de pe Wall Street. Revenind la cazul României, vom constata că naţionalismul a fost în mod cert o reacţie la un fenomen real. Reacţia s-a produs în primul rînd la adresa sistemului politic generat de statul birocratic şi bugetar, care părea că intenţionează să conducă România Mare cu aceleaşi mijloace cu care condusese România Mică. In al doilea rînd, 142

naţionalismul a fost o reacţie la bolşevism, care se prezenta drept o conspiraţie internaţională, în ce măsură antisemitismul — aşa cum este el interpretat ca fapt istoric — a fost justificat de ceva, de realităţi autentice sau de situaţii speculate? — este marea întrebare la care trebuie să răspundă un istoric cu simţul responsabilităţii cuvintelor sale. Naţionaliştii români din perioada pe care o analizăm aici au invocat ca justificare a componentei antisemite a doctrinei lor cîteva fenomene istorice: 1. în momentul în care revoluţionarii români ai anilor 1840 — 1848 au apelat la sprijinul francmasoneriei pentru transformarea modernă a Principatelor Române într-un stat naţional, reunind în jurul poporului român o naţiune fundamentată pe libertăţile democratice, au primit acest sprijin în schimbul acceptării imigraţiei evreieşti din zona periculoasă a regimului ţarist. Expresia acestei înţelegeri — de care au beneficiat şi alte state central şi est europene — a fost articolul 21 din Proclamaţia de la Islaz, unde sub acoperirea expresiei „emancipaţiunea israeliţilor" se ascundeau atît acceptarea imigraţiei, cît şi perspectiva încetăţenirii. Contribuţia francmasoneriei la Unirea Principatelor şi la supravieţuirea lor unită a fost imensă şi sub nici o formă nu trebuie minimalizată. Aşa cum am arătat în primul volum, cînd spunem francmasonerie, pentru această perioadă, trebuie să înţelegem revoluţionarii români de frunte care făceau parte din ea. Esenţială în debutul mişcării naţionaliste moderne din România a fost ideea că preţul plătit pentru ajutorul primit — adică încetăţenirea valurilor succesive de evrei — a fost prea mare şi s-a produs printr-un pact secret, pe care poporul român nu este obligat să-1 respecte. 2.Domnia lui Alexandru loan Cuza, atît de controversată în fapt, a beneficiat de sprijinul constant al puternicei influente evreieşti, mai ales la Constantinopol, unde domnitorul român a obţinut la rînd inexplicabile cedări în lanţ ale Imperiului Otoman, dar şi avantaje mari pentru tînărul stat român: Unirea, reformele, neintervenţia militară, protecţia diplomatică antirusească şi antiaustriacă, constituirea unei forţe militare proprii şi înarmarea ei, libertăţi comerciale. Această realitate subterană, chiar dacă nu figura în cărţile de istorie, era cunoscut şi deranja. 3.Abia răsturnarea lui Cuza de către aşa-zisa „monstruoasă coaliţie" a reprezentat marele moment de cotitură în destinul statului român modern, pentru că el chiar este borna de la care oamenii politici români au luat destinul ţării în mîna lor. Riscurile au fost la fel de imense. Să nu uităm că în acel moment românii au adus pe tron un german profund antimason şi că de la 1866 România a translata! încet către sfera de influenţă germană. Această mutare îndrăzneaţă de şah a creat mari probleme domniei lui Carol I în primii săi ani, dar a condus şi la stabilizarea unui echilibru între puteri de care iarăşi românii au beneficiat. Carol I va fi extrem de precaut cu „chestiunea evreiască", arătîndu-se a fi un adept al prin cipiului selecţiei: pe de o parte proteja instalarea evreilor în România şi le garanta siguranţa, pe de altă parte protesta împotriva continuării imigrării aşa-numiţilor „vagabonzi" — de fapt, populaţie evreiască foarte săracă. Epoca a „adormit" chestiunea evreiască. 4.Se naşte în această perioadă componenta economică a „chestiunii evreieşti". Pătrunderea finanţei evreieşti şi a micului capital pe piaţa virgină a României a generat în cascadă semne de întrebare, îngrijorare, protest şi revoltă, alimentînd şi primele manifestări locale antisemite, dar şi cariere politice. Justificarea cultă a reacţiei la influenţa evreiască în ţara noastră a fost împiedicarea dezvoltării normale a burgheziei româneşti, a manifestării depline a naţionalităţii române şi a constituirii economiei româneşti naţionale. Observăm, astfel, că, pe cît de natural ocupau evreii anumite zone economice ale ţării, ca pe orice piaţă capitalistă, pe atît de natural se producea şi reacţia românilor. Aici nu a existat nimic artificial. De aceea, naţionalismul românesc s-a întors către originea acestei situaţii, care era imigrarea masivă din Moldova, şi care n-are cum să fie un fenomen natural. Atingînd punctul sensibil al fenomenului. noile generaţii n-au mai acceptat pactul. Nu cu un preţ atît de mare. Aici este locul unde naţionalismul românesc nu 1-a studiat îndeajuns pe Eminescu şi tot aici este punctul în care acuzaţia de antisemitism la adresa lui Eminescu este nedreaptă. Mihai Eminescu a folosit uneori şi expresii tari, a ilustrat fenomenul cu o cazuistică revoltătoare, a acoperit ideile sale cu uriaşa sa personalitate, dar Eminescu a arătat foarte clar şi soluţia: munca. Românii trebuie să muncească şi să o facă cu tenacitate, să surclaseze impactul evreiesc pe piaţa capitalistă a României prin efort lucrativ organizat, firesc, cu patriotism. Să lase vorbele, să lase demagogia şi imitarea modelor apusene. Acest filon doctrinar eminescian nu a fost urmat decît de conservatori, dar de la înălţimea averii lor solide munca era doar un sfat. 5. Tot în această perioadă s-a produs şi fenomenul cel mai grav, care a stat la baza antisemitismului politic: presiunile externe, în primul rînd, acţiunile Alianţei Israelite Universale au reprezentat factorul cel mai distructiv pentru rezolvarea „chestiunii evreieşti", cu precădere prin campaniile antiromâneşti repetate din presa internaţională. Cînd acuzele întemeiate pe informaţii false, exagerate, voit umilitoare la adresa României au 143

început să curgă în presa occidentală, nimic n-a mai oprit dezvoltarea sentimentului antisemit pînă la nivelul ţăranului. Factori politici iresponsabili nu au ezitat să profite de reforma electorală pentru a întreţine „chestiunea", mai ales că ţăranii chiar se loveau de aspectele locale ale comerţului dominat de evrei. La nivel guvernamental, politicile româneşti au fost obligate să se ocupe mai mult de combaterea influenţei organizaţiilor evreieşti asupra Marilor Puteri, decît de raporturile diplomatice normale cu acestea. România a început să se contureze ca o rebelă între statele mici, cu care se negociază greu şi care are abilitatea de a promite şi a nu se ţine de cuvînt. Din acest motiv şi presiunile au început să fie mai mari şi mai vizibile. Nu exista mediu mai bun pentru o reacţie naţionalistă la fel de intensă, mai ales că fenomenul se repeta şi în alte state din zonă. Unele, deşi cedaseră repede presiunii, cum au fost Polonia şi Ucraina — state poate mai naţionaliste decît România —, au lăsat chestiunea să mocnească. Ea a izbucnit cu milioane de consecinţe individuale evreieşti în timpul celui de-al doilea război mondial, exact în aceste două locuri. 6.Pentru România a urmat condiţionarea transparentă a recunoaşterii independenţei ţării în urma Războiului ruso-turc din 1877 — 1878 de încetăţenire a evreilor. Marile Puteri au transmis la Bucureşti documentul fundamental ieşit din şedinţele Congresului de la Berlin prin care România era recunoscută ca stat suveran cu condiţia acordării cetăţeniei evreilor imigraţi în ultimele decenii pe teritoriul său. Şi de data aceasta, românii au căutat să întîrzie şi să ocolească „sentinţa": au răscumpărat acţiunile căilor ferate de la Germania, cumpărînd tăcerea ei, şi au amendat Constituţia din 1866, dar într-o formă care permitea doar încetâţenirea individuală a evreilor, în următoarele patru decenii au fost încetăţeniţi 4 000 de evrei, din aproape o jumătate de milion. Rămîneau în picioare „chestiunea evreiască" nerezolvată, presiunile externe, reacţia naţionalistă internă şi adaptarea politicii externe româneşti la jocul intereselor între Marile Puteri. Aşa am trăit şi ne-am „tîrît" cu politica externă pînă la sfîrşitul primului război mondial, în loc să intrăm cu toată forţa spirituală, creativă şi materială în evoluţia va lorilor europene spre civilizaţia modernă şi apoi contemporană. Atacaţi şi contraatacînd, noi am fost nevoiţi să ne ocupăm mereu cu alte lucruri decît problemele dezvoltării noastre organice. Intelectualitatea naţionalistă nu a ratat să observe acest fapt. 7.Cum spune românul, impunerea rezolvării categorice a „chestiunii evreieşti" la Conferinţa de la Paris, prin acordarea drepturilor depline evreilor trăitori pe teritoriul României şi aflaţi deja la primele generaţii născute aici, a „pus capac" întregii problematici. Nenorocirea a fost că ea s-a redeşteptat atunci cînd căpătase deja un caracter istoric şi ieşise din stadiul său de criză, datorită unui mecanism al complicităţii, găsit în primul rînd de liberali, prin care se accepta prezenţa populaţiei evreieşti, protejarea şi siguranţa acesteia, într-o formă de status-quo la care se asociaseră şi comunităţile evreieşti din România. Amploarea pe care o luase sionismul a creat impresia, şi pentru evrei şi pentru guvernanţii români, că rezolvarea problemei naţionale a evreilor, prin constituirea ca stat într-un teritoriul al lor, este aproape. De aici, starea de provizorat părea o formulă agreată, în perspectiva plecării. Deşi pare naiv, au existat oameni politici români importanţi care au crezut că într-o zi evreii vor pleca şi locul lor, mai ales în domeniul economic, va fi ocupat pe cale naturală de români. Fenomenul acesta a fost mai întîi forţat prin legile de românizare din timpul dictaturilor carlistă : şi antonesciană, apoi s-a întîmplat într-adevăr, dar numai după formarea statului Israel din 1948 şi numai după ce evreii şi românii au plătit cu mult sînge şi suferinţe credinţa în această iluzie. Atunci însă, în 1918 - 1920, revolta lui Ionel I.C. Brâtianu, demisia lui şi toată mişcarea naţionalistă ridicată dintr-o dată din rîndurile tineretului a dat un semnal că naivitatea se plăteşte foarte scump. La această situaţie periculoasă s-a adăugat insistenţa influentei comunităţi evreieşti occidentale de a plasa populaţia evreiască din România sub protecţia Marilor Puteri, cu alura de „stat în stat", drepturile cetăţeneşti fiind atributul unei autorităţi extrateritoriale. Cum această idee nenorocită se cupla cu noul regim internaţional al Dunării şi cu problema petrolului, impuse de Marile Puteri din interese economice proprii, totul a început să graviteze în jurul opiniei că statul naţional unitar român este supus unei dominaţii coloniale şi că reprezentanţii proximi ai acestei dominaţii, în administraţie, finanţe şi comerţ, sunt evreii. 8. Imediat după Marea Unire, întreaga problematică a fost luată din urmă. Noii naţionalişti — care acum erau naţionaliştii unui stat naţional unitar important în Europa — nu vor ezita să facă bilanţul „chestiunii evreieşti", aşa cum o selectau ei pentru a-şi argumenta reacţia: a fost impusă românilor acceptarea imigrării unei populaţii evreieşti însemnate numeric şi apoi încetăţenirea acesteia; imigranţii evrei sunt neasimilabili, deoarece religia, tradiţiile, aspectul, preocupările îi deosebesc fundamental de români; în plus, ortodoxia este mai vulnerabilă decît catolicismul, prin toleranţa sa axială; capitalul evreiesc şi marea finanţa au „năvălit" în România, sufocînd dezvoltarea firească a capitalului naţional; Marile Puteri au condiţionat recunoaşterea independenţei şi suveranităţii de rezolvarea unei probleme insolvabile; 144

presiunile exercitate împotriva României au fost o agresiune; campaniile de presă antiromâneşti din Occident au fost o altă agresiune, care a avut în spate tot pe evrei; acţiunile multiple împotriva României au demonstrat că, inclusiv în cazul acordării cetăţeniei, evreii vor avea întotdeauna un alt stăpîn de care vor asculta, situat în afara graniţelor; aşa ceva este intolerabil şi trebuie combătut; în timpul primului război mondial, evreii — sub forma unei generalizări nominale incorecte — s-au pus în slujba inamicului, iar după război în slujba bolşevismului; în acest ultim caz, n-a fost greu să se facă o legătură între propaganda bolşevică, terorismul acestuia şi originea etnică a celor mai importanţi lideri comunişti; în sfîrşit, condiţionările inacceptabile impuse României Mari goleau de conţinut caracterul său naţional, independent şi suveran. Fără îndoială că erau argumente serioase, şi nu bagatele care să fi produs doar nişte accente de naţionalism demagogic din partea unor politicieni fără speranţă. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că în toată această dramă au avut şi evreii argumentele lor. Este adevărat că originea „chestiunii evreieşti", adică fenomenul imi-graţionist din Moldova, nu a primit pînă acum nici un contrargu-ment. El s-a produs ca urmare a deciziei unor Mari Puteri. Noi încă nu avem documentele care să ateste existenţa unei înţelegeri prin care, în schimbul acceptării evreilor, să se fi acceptat Unirea din 1859. Românii o privesc şi astăzi ca pe un act de voinţă al lor, prin alegerea lui Cuza la Iaşi şi realegerea lui la Bucureşti, ca urmare a acţiunii unor forţe politice româneşti, în acest caz, acceptarea imigraţiei evreieşti a ţinut de slăbiciunile statalităţii incipiente, de influenţa covîrşitoare a Franţei şi de toleranţă. Istoricii evrei nici măcar nu contestă caracterul artificial al apariţiei masei evreieşti în Moldova, dar pretind că statul român trebuia să arate înţelegere. Apoi, sigur, fac apel la principiul naţionalităţilor, la democraţie şi la o serie de alte argumente care nu pot fi neglijate: l. Trebuie înţeles că religia a reprezentat pentru evrei axa principală a supravieţuirii timp de aproape două milenii; a-i acuza pe evrei că nu-şi părăsesc religia, că aceasta este retrogradă, că generaţiile secolului al XlX-lea sunt vinovate pentru crucificarea lui Isus Christos, ca îşi păstrează intacte tradiţiile în interiorul unor comunităţi ermetice însemna a nu fi pe deplin tolerant. 2.Evreii aşezaţi în România au încercat să se integreze în societate şi sa respecte legile statului; atît timp cît ei continuau să poarte statutul de străini sau de apatrizi, nu aveau cum să accelereze procesul de integrare. 3.Evreii implicaţi în comerţ sau în sistemul bancar au accelerat dezvoltarea economiei româneşti, ei acţionînd pe o piaţă liberă şi concurenţială în care românii nu au prezentat o alternativă viabilă. 4.Evreii pămînteni (născuţi în România) au cerut să lupte şi au luptat în Armata României, atît în al doilea război balcanic, cît şi în primul război mondial, dîndu-şi jertfa de sînge pentru realizarea României Mari. 5.Evreii pămînteni au încercat cu mai multe ocazii, inclusiv prin implicarea în politică a Partidului Evreiesc, să demonstreze că sunt cetăţeni loiali ai ţării şi că nu există o legătură între comunitatea din ţară şi presiunile exercitate de afară, care vizau regle mentarea situaţiei evreilor tranzitaţi prin România. în valurile de argumente şi contraargumente s-au intercalat elementele de accent ale naţionalismului şi acuzaţia generalizatoare de fascism. Acestea au depăşit pragul conflictului teoretic şi s-au transformat în atitudini extremiste. Pasul spre extremism a fost făcut atunci cînd asupra guvernelor, personalităţilor şi poporului român sau revărsat acuzele nedrepte de fascism, iar naţionaliştii au început să gîndească primele măsuri practice reactive. Este însă clar că, în momentul Conferinţei Păcii de la Paris, înţelegerea survenită în ţară între guvernul liberal şi comunitatea evreiască a fost dată peste cap prin presiunile brutale venite din exterior. Este momentul redeşteptării antisemitismului. Esenţa „chestiunii evreieşti" în România a fost acceptarea constituirii vremelnice a unui „cămin" ospitalier pentru evrei, pînă la momentul emigrării spre teritoriul propriu desemnat de Marile Puteri. Evreii îşi puteau conserva integral identitatea şi cultura în interiorul unei enclave, dar numai în perspectiva unei emigrări masive la momentul oportun. Cum decizia de constituire a statului evreu întîrzia, prezenţa acestei enclave pe teritoriul României a început să fie speculată politic. Aşa se face că, pe măsură ce timpul trecea fără perspectiva soluţiei, evreii luptau cu şi mai mare tenacitate ca sâ-şi conserve identitatea, iar naţionaliştii presau tot mai tare să şi-o schimbe. Lucrul acesta a ieşit în relief peste tot unde exista o problemă de identitate. Au existat analişti care au văzut cauza degradării relaţiei dintre evrei şi români în frica grupurilor evreieşti, colaboraţioniste ale ocupantului german, că vor suporta represalii pentru comportamentul lor. Acestea chiar au fost puse în aplicare, nu prin vreo măsură punitivă, ci prin reformele naţionaliste din domeniul economic. Ea este secundară. Situaţia în care se găsea statul român la sfîrşitul primului război mondial poate fi sintetizată în următorea frază:

145

Recunoaşterea României Mari, în cate Marile Puteri vedeau „o achiziţie de teritorii noi", iar românii împlinirea idealului naţional, a fost condiţionată de trei interese ale marilor învingători: controlul Dunării, controlul petrolului şi rezolvarea „chestiunii evreieşti". Ionel I.C. Brătianu şi Partidul Naţional Liberal s-au opus acestor condiţionări: au naţionalizat bogăţiile naturale, au relansat proiectul inginerului Jean Stoenescu-Dunăre de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră şi s-au opus intervenţiei străine în „chestiunea evreiescă". Probabil că instalarea Regenţei a creat impresia că Brătianu şi PNL vor controla autoritar statul pentru foarte mulţi ani şi din acest motiv Brătienii trebuiau să dispară, iar pe Tron să fie adus un mercenar. Din toate considerentele prezentate mai sus trebuie să apreciem că aspectele antisemite ale procesului de redeşteptare a naţionalismului românesc de după primul război mondial nu au fost o creaţie influenţată de fascism sau de nazism. Fenomenul avea caracter istoric, nu avea nici o legătură cu ce se întîmpla în Germania şi în Italia, decît că fusese provocat de aceleaşi forţe care interveneau din exterior în relaţia români-evrei, în timp ce pentru Occident aceleaşi forţe acţionau în interior. La nivelul cel mai de sus al marilor forţe angajate în problematica evreiască s-a răspuns cu naşterea unor mari forţe antisemite. Din acest punct de vedere, antisemitismul naţionalismului românesc a fost cu totul marginal. El s-ar fi topit în mecanismul politic al partidelor democratice, în vastitatea problemelor României Mari, în exotism, dacă din Occident nu se ridica cu forţă nemăsurată o Mare Putere antisemită, înarmată pînă în dinţi, care deja juca de un secol rolul său important în România, $i dacă Germania, devenită nazistă, nu va reuşi să transforme mişcarea naţionalistă din ţara noastră într-un agent aJ ei. Incapabilă să facă faţă presiunilor externe asupra „chestiunii evreieşti", România va ajunge în situaţia de a-şi căuta protecţia la o altă forţă externă, care îndeplinea cîteva condiţii atractive: lupta cu aparent succes împotriva influenţei evreieşti oculte şi prefigura lupta contra bolşevismului internaţionalist, în aceste puncte, fenomenele nu mai trebuie judecate la nivel de state, pentru că Germania care lansează mişcarea bolşevică în Europa, nu mai este Germania care porneşte război împotriva acestuia. Ironia marilor răsturnări de situaţie petrecute în scurt timp pe continent face ca regele Carol al II-lea, adus pe Tron pentru a proteja refugiul evreilor, să prăbuşească ţara atît de catastrofal încît evreii se trezesc concentraţi, ca urmare a vechiului scenariu, într-o zonă naţionalista periculoasă, neapăraţi de nimeni, la discreţia genocidului. Aici, rolul de salvator al lui Ion Antonescu trebuie judecat cu mai multa onestitate de către istoricii evrei. Totodată, în această situaţie disperată se află şi originea colaboraţionismului comunităţii evreieşti din România cu Ion Antonescu şi obligaţia importantei distincţii pe care trebuie să o facem între atitudinea comunităţii evreieşti de aici şi presiunile evreieşti din exterior, înţelegerile secrete convenite între Ion Antonescu şi doctorul Filderman erau de fapt o continuare a proiectului vechi de salvare a refugiaţilor evrei prin România. Preluarea controlului Mişcării legionare de către Germania nazistă şi Rusia bolşevică, precum şi concepţia separatistă a lui Antonescu — dincoace de Prut, evrei pămînteni, dincolo de Prut, evrei comunişti —, vor reprezenta paraziţi ai scenariului, cu consecinţe tragice de ambele părţi 4«. Apariţia şi evoluţia naţionalismului militant Originea curentului politic cunoscut sub numele de Mişcarea legionară se află în mediul universitar, în rîndurile studenţimii. El a fost la început o reacţie de negare a cursului periculos pe care îl lua iniţiativa comunistă, devenind repede o mişcare de afirmare a spiritualităţii româneşti, în căutarea unor repere. Ulterior, după ce a 452 Subiectul va fi tratat pe larg în volumul 3. încă o data, după cartea mea Armata, mareşalul şi evreii, aceste considerente se constituie într-o pledoarie pentru înţelegerea decisiva a faptului ca România a reprezentat un caz special în problematica evreiasca din secolul trecut şi ca a fost dominat de o colaborare strînsă între conducerile ţârii şi ale comunităţii evreieşti, în ciuda exceselor venite de la cele doua mari forţe din exterior. fost atacată, Mişcarea legionară a ripostat, luînd un caracter preponderent antidemocratic distructiv. în anii 1918 — 1920, în mediul universitar s-a produs o puternică rezonantă a bolşevismului, atît în rîndul studenţilor, cît şi în rîndurile profesorilor, pe fondul haosului administrativ al statului şi a influenţei nefaste venite prin presă de la ocupantul german. Se incita atunci la alungarea monarhiei şi transformarea României în republică, la demobilizarea şi desfiinţarea Armatei, care era folosită ca factor de opresiune împotriva clasei muncitoare şi a revoluţiei bolşevice din Ungaria, la preluarea puterii de către clasa muncitoare şi distrugerea partidelor politice burgheze, la ateism. Centrul cel mai periculos al acestui curent a fost laşiul, unde intelectualitatea de stingă, studenţimea de origine evreiască şi mare parte a muncitorimii fusese infectată cu propaganda bolşevică şi încurajată de succesul bolşevismului în Rusia. Aceleaşi publicaţii marxiste, Adevărul şi Dimineaţa, incitau la grevă generală, la distrugerea maşinilor şi uneltelor din fabrici, dar şi la atacarea instituţiilor statului. Este evident că se încerca importul revoluţiei bolşevice în România, la fel cum se întîmpla şi în Ungaria — unde reuşise pentru un 146

timp —, în Bulgaria şi Polonia, în faţa acestui val de incitări antistatale, dar şi a binecunoscutei greve generale — despre care învăţăm în manualul de istorie că s-a produs în 1920 „din cauze obiective" — autoritatea oficială a statului a reacţionat prin instalarea guvernului de forţă Alexandru Averescu, prin cele cîteva intervenţii ferme ale Armatei — între care şi cea din 13 decembrie 1918 — şi prin guvernarea Partidului Naţional Liberal, devenit după Marea Unire principala forţă naţionalistă de Dreapta a ţării. Dar în acei doi ani critici, în care liberalii încă mai duceau lupta diplomatică pe plan extern pentru recunoaşterea României Mari, înainte ca autoritatea statului să fie pe deplin restabilită, agitaţia bolşevică a pus la grea încercare societatea românească istovită de război. în continuare, istoriografia română ezită să analizeze fenomenele politice petrecute în imediata vecinătate a ţării. Istoria Ucrainei este practic necunoscută la noi, deşi a influenţat într-o anumită măsură multe evenimente petrecute în ţară, mai ales în Basarabia şi Moldova. Ne-am obişnuit să vorbim despre apariţia unei mase de evrei din Galiţia, fără să înţelegem prin ce proces istoric, politic, economic şi cultural trecuseră aceştia înainte să intre pe teritoriul nostru. Deşi aspectul de invazie — determinat de număr şi de timpul scurt al imigraţiei — a proiectat în timp o imagine de mişcare ordonată şi artificială, trebuie arătat că evreii se instalaseră stabil în Galiţia încă din secolul al XVI-lea şi nu au arătat timp de două secole vreo intenţie de a „invada" alte teritorii, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe fondul principiului naţionalităţilor, evreii au început să se concentreze în spaţiul ucrainean, în perspectiva constituirii unui „cămin" exact în cea mai friabilă zonă europeană. Teritoriul ucrainean era răvăşit de influenţe poloneze, ruseşti, austro-ungare şi cunoştea primele activităţi naţionaliste ucrainene. Intelectualitatea oscila spre o cultură sau alta, iar poporul ucrainean era privit fie ca polonez, fie ca malorus, împreună cu tradiţiile şi rădăcinile sale culturale. Pe fondul slăbiciunii forţelor naţionaliste şi a conflictelor militare nesfîrşite din acest teritoriu, precum şi în contextul confuziei ce domnea asupra identităţii ucrainene, populaţia evreiască a părut ca foarte unită, compactă şi solidă etnic, cultural şi economic. „Mai ales în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, numărul evreilor a crescut foarte mult, în comparaţie cu alte naţionalităţi. Acest lucru se datora preceptelor religioase, care încurajau familiile cu mulţi copii, întrajutorarea eficientă existentă între evrei, precum şi un grad de igienă mai ridicat decît la alte naţionalităţi". Aşadar, conform singurului autor român care se ocupă lăudabil de istoria marii ţări vecine, ieşirea în relief a populaţiei evreieşti din Ucraina a avut cauze naturale, determinate atît de solidaritatea comunităţii, cît şi de completa dezorganizare naţională a ucrainenilor. Pe altă scară şi cu alte coordonate, mult mai restrînse, fenomenul s-a repetat în Moldova, unde afirmarea comunităţii evreieşti a surprins exact momentul cristalizării formelor moderne ale identităţii naţionale şi culturale moderne la români. Cum se face că evreii au intrat în conflict cu ucrainenii şi, respectiv, românii? O explicaţie s-ar putea găsi în complexul supravieţuirii, care i-a urmărit pe evreii acestor teritorii timp de secole. Ei au devenit extrem de vizibili în momentul liberalizării economice a continentului, ajungînd să domine comerţul unor zone, cum au fost în principal cele galiţiene, bucovinene şi moldoveneşti. Cum reglementările ţariste îi împiedicau să se stabilească la sate, evreii au început să domine tîrgurile şi oraşele inclusiv numeric: „Astfel, 33% din populaţia orăşenească a Ucrainei era constituită din evrei, iar în orăşelele din Ucraina de pe malul drept ajungeau să constituie 70-80% din populaţie"454. O adevărată bombă cu ceas! în faţa creşterii la fel de naturale şi, sigur, cu altă forţă a naţionalismului ucrainean, care transformase Galiţia într-un teren de război între polonezi, ruşi, austrieci şi ucraineni, un milion şi jumătate de evrei emigrează în America, în Germania şi în statele limitrofe, inclusiv România. Imigraţia etnică a fost însoţită şi de cea economică, o bună parte a evreilor imigraţi în Moldova fiind aducători de capital. Cum capitalul românesc nu exista, iar eforturile partidelor politice de a-1 crea se loveau de corupţia specifică statelor birocratice şi bugetare, evreii au pătruns uşor de pe piaţa galiţiană pe piaţa românească. Marea sursă de conflict pentru milioanele de evrei din Ucraina — care se află la originea numeroaselor pogromuri şi, în final, la tragedia din timpul celui de-al doilea război mondial —, a fost aceea a compromisului. Comunităţile evreieşti din Ucraina au fost nevoite să se asocieze politicilor celui mai tare, al invadatorului, al opresorului, pentru a supravieţui. Astfel se face că în ultimele două secole de lupte între polonezi, ruşi, austrieci şi unguri pentru teritoriul galiţian al Ucrainei, evreii au trecut pe rînd de partea celui care ajungea să domine, cu scopul de a se salva. Tentaţi mult timp să se rusifice, evreii au început să fie folosiţi de Rusia ţaristă pentru a rusifica populaţia autohtonă, au fost introduşi masiv în administraţie, inclusiv în administraţia represivă, apoi au optat pentru polenizare, făcînd jocul Poloniei în zonă. Jumătatea secolului al XlX-lea îi găseşte de partea austriecilor, fiind identificaţi ca atare de români. Pe timpul primului război mondial au oscilat între Germania şi Rusia, fiind pînă la urmă puternic infuzaţi de bolşevism. Pentru toate popoarele de identitate naţionalistă — şi în această zonă este vorba de ucraineni şi de români, în primul rînd — 147

evreii păreau astfel nu numai străini, dar şi instrumente ale străinilor, ale străinilor inamici. Acesta este izvorul adînc al antisemitismului politic. Dacă acceptăm că poporul român nu s-a schimbat timp de secole, deşi peste el au trecut tot felul de pericole, atunci va trebui să admitem că schimbarea atitudinii sale faţă de evrei, cu care trăiau împreună încă din secolul al Vl-lea după Christos, trebuie să fi fost determinată de o modificare importantă petrecută în societatea românească. Eliminînd ipotezele neserioase — antisemitism genetic, incitare anticreştină, ultima migraţie a popoarelor —, trebuie să constatăm că antisemitismul a avut o sursă exclusiv economică şi a apărut în momentul în care s-a produs marea schimbare a sistemului de producţie în România. Antisemitismul a fost amplificat în Est, în momentul în care, la reacţia antisemită de tip pogrom, expulzare, mişcări de populaţie, legi restrictive, abuzuri administrative de pe teritoriul Rusiei, Ucrainei şi Poloniei, din Occident au început să acţioneze la fel de brutal forţele oculte antinaţionale şi internaţionaliste. S-a născut astfel un caz de război particular, de natură etnică. Nazismul n-ar fi avut niciodată vreo şansă în afara revizionismului său incipient, dacă nu se suprapunea perfect pe această situaţie particulară a naţionalismului din Est. Va trebui, aşadar, să înţelegem mai bine mecanismele aderenţei unei părţi a populaţiei evreieşti la bolşevism şi de ce mişcarea naţionalistă din Est a pus accentul la un moment dat pe antisemitism, deşi problemele sale doctrinare erau de cu totul altă natură, în momentul în care, la sfîrşitul primului război mondial, mişcarea naţionalista ucraineană a renăscut — cu arma în mînă, de data asta —, evreii au fost printre primele ţinte. Numai în anul 1919, în Ucraina au murit ca urmare a pogromurilor peste 50 000 de evrei, număr enorm în comparaţie cu alte zone şi cel mai mare înregistrat de la Inchiziţia spaniolă încoace. Pentru că în acel moment în Ucraina acţionau comitetele bolşevice şi forţele politico-militare de stingă, prelungire a revoluţiei de la Peţersburg, evreii au găsit un singur apărător în faţa urgiei: bolşevismul. Condus de etnici evrei, fundamentat pe ideile marxiste fals umaniste şi aflat la îndemînă, bolşevismul va fi îmbrăţişat de tineretul intelectual evreiesc din zonă şi propagat rapid în comunitate. Aici trebuie subliniat că se produse prima fractură importantă în unitatea evreiască şi că de la primul război mondial nu mai putem vorbi generalizator despre evrei ca o unitate de acţiune, fiind practic divizaţi între mozaism, sionism şi bolşevism. Unii rămîn ataşaţi tradiţiei rabinice, alţii luptă pentru emigrarea în Palestina, alţii îşi caută salvarea în comunism. Fenomenul cel mai important pentru noi este comunizarea Ucrainei. Comisarul bolşevic pentru Ucraina era acelaşi Christian Racovski, marele duşman al românilor şi luptător neobosit pentru comunizarea României. Secretul asocierii bolşevismului cu evreii în ochii românilor se află în realitatea produsă în Ucraina din 1918 pînă în 1920, cînd bazele bolşevismului sunt puse aici prin alianţa dintre ruşi şi evrei împotriva ucrainenilor şi, peste Nistru, împotriva românilor. „Pînă în iunie (1919, n.a.), bolşevicii au reuşit să ia în stăpînire cea mai mare parte a Ucrainei. Guvernul sovietic ucrainean, format în mare majoritate din ruşi, evrei şi reprezentanţi ai altor naţionalităţi în afara ucrainenilor, a început să aplice asprele măsuri preconizate de Lenin privind rechiziţionarea întregii producţii alimentare. Guvernul Racovski a refuzat să folosească în administraţie limba ucraineană. Teroarea roşie ş-a dezlănţuit în Ucraina împotriva duşmanilor puterii sovietice şi împotriva tuturor care puteau să devină duşmani". Ucraineani, români, germani, lipoveni au început să fie omorîţi, deportaţi, supuşi genocidului prin teroare şi înfometare. Ca parteneri activi ai acestor orori, evreii comunişti vor fi vînaţi, deportaţi, ucişi atunci cînd roata se va întoarce în timpul celui de-al doilea război mondial. Cînd aspectele politice şi economice au fost transferate de nazism în aspecte etnice şi rasiale, evreii au fost luaţi la grămadă, şi mozaici, şi sionişti şi bolşevici, în acest malaxor am fost prinşi şi noi, românii. Să revenim acum la ceea ce se întîmpla în România în anii 1919 — 1920. în unele oraşe din ţară, dar mai ales în centrele universitare, s-au constituit grupuri şi asociaţii de rezistenţă civilă împotriva comunismului, influenţate de profesori sau personalităţi politice de Dreapta, care nu mai puteau apela la un partid politic prin care să-şi ducă lupta, odată cu dispariţia Partidului Conservator şi compromiterea unor lideri filogermani. Ca aspect particular al acestui fenomen, în diferite zone predilecte ale manifestărilor tineretului român — parcul Trivale din Piteşti, Cringul din Buzău, zona Zăvoi din Rîmnicu Vîlcea, aleea cu castani din Ploieşti etc. — se constituiau frăţii ale liceenilor sau studenţilor şi se puneau la cale acţiuni demonstrative — lipirea de manifeste anticomuniste, răspîndirea de „fluturaşi", apeluri la tineret de a nu cădea în capcana marxismului, apeluri către muncitori de a nu răspunde la provocările bolşevice. In primăvara anului 1919, în pădurea Dobrina de lîngă Huşi, un grup de 20 de liceeni din cursul superior s-a constituit într-o frăţie anticomunista, care, spre deosebire de alte iniţiative similare din ţară, depăşea nivelul demonstrativ şi îşi asuma un caracter militant. Tinerii liceeni intenţionau ca, în cazul unei invazii bolşevice, să fure armament şi muniţie, să-1 ascundă în pădure şi să acţioneze din Dobrina ca unitate de comando împotriva trupelor 148

sovietice sau a detaşamentelor româneşti bolşevizate. Organizarea militară a acestui grup de tineri şi pregătirea lor pentru o astfel de luptă a fost asigurată de liderul lor, Corneliu Zeleă Codreanu, care fusese timp de cinci ani elev al Liceului militar de la Mănăstirea Dealu. Aici, el primise o educaţie militară şi naţionalistă de Dreapta sub influenţa unuia din marii oameni politici români conservatori, Nicolae Filipescu. Caracterul ofensiv şi radical al liderului conservator s-a transmis tînărului moldovean, la fel ca şi cultul pentru istoria naţională, pentru eroii ei — capul lui Mihai Viteazul se află acolo —, precum şi pentru Biserica Ortodoxă Română. Mai tîrziu, el avea să declare: „De altfel, educaţia militară de la Mănăstire mă va urinări toată viaţa. Ordinea, disciplina şi ierarhia turnate la o vîrstâ fragedă în sîngele meu, alături de sentimentul demnităţii ostăşeşti, vor forma un fir roşu de-a lungul întregii mele activităţi viitoare. Tot aici am fost învăţat să vorbesc puţin, fapt care mai tîrziu va duce la ura contra vorbăriei şi a spiritului retoric. Aici am învăţat să-mi placă tranşeea şi să dispreţuiesc salonul. Noţiunile de ştiinţă militară căpătate acum mă vor face să judec mai tîrziu totul prin prisma acestei ştiinţe"456, în momentul în care organiza la Iaşi un grup de rezistenţă, care poate fi tratat astăzi cu un zîmbet înţelegător, Corneliu Zelea Codreanu mai trecuse printr-un episod interesant al vieţii sale. în 1916, la vîrstâ de 17 ani a plecat singur de acasă, trecînd munţii în Transilvania, unde şi-a găsit tatăl înrolat în Regimentul 25 Infanterie. Comandantul regimentului a refuzat să-1 primească voluntar, din cauza vîrstei, dar Corneliu Z. Codreanu a rămas alături de tatăl său pe front, participînd la lupta de pe muntele Ceres-Domu, deasupra Sovatei, unde părintele îşi va conduce compania chiar şi după ce va fi grav rănit. Deşi pierduse foarte mult sînge, ofiţerul Ion Z. Codreanu a refuzat internarea într-un spital, fiind îngrijit pe linia frontului de fiul său. Despre familia sa, Cornelia Z. Codreanu va spune: „Tatăl meu, profesor de liceu, a fost o viaţă întreagă luptător naţionalist. Bunicul meu a fost pădurar, străbunicul tot pădurar". Este evident că teza unui Corneliu Zelea Codreanu creaţie a fascismului sau nazismului se dovedeşte complet falsă. Corneliu Zelea Codreanu a fost un produs autentic al naţionalismului românesc de extracţie eminesciană, din sursa originară a acestui curent, şi nu o creaţie a vreunei doctrine politice. Fundamentală în începuturile activităţii sale naţionaliste a fost componenta sa creativă, nu aspectele negaţioniste de mai tîrziu. Mai mult, începuturile activităţii lui Corneliu Zelea Codreanu nu au avut nici o legătură cu antisemitismul, în 1934, cînd Hitler se afla la putere în Germania, Codreanu avea să declare despre perioada lui de debut: „Nu auzisem pe vremea aceea de Adolf Hitler şi de Naţional-So-cialismul german". Corneliu Zelea Codreanu nu s-a născut ca lider antisemit, ci ca lider anticomunist. Primele acţiuni care 1-au remarcat în viaţa publică a laşiului sunt legate de calitatea sa de student la Facultatea de Drept de la Universitate, unde, cu excepţia a trei profesori, din care unul era A.C. Cuza, întregul corp profesoral era influenţat de ideile de stînga. Şi majoritatea studenţilor înclina spre aceeaşi doctrină marxistă, în forme mai mult sau mai puţin categorice. Studenţii naţionalişti, aşa cum avea să-şi amintească mai tîrziu, erau batjocoriţi de studenţii comunişti, marginalizaţi şi consideraţi înapoiaţi, medievali, anacronici. Colegii lor comunişti, între care şi evrei, îşi făcuseră obiceiul să scuipe în urma lor, pe unde treceau. în oraşul Iaşi, mişcarea sindicală era dominată de agenţi bolşevici, iar intelectualitea universitară de stînga pleda în favoarea grevelor, deşi acestea aveau un pronunţat caracter politic, fiind atacată monarhia, guvernul, Armata în termeni violenţi. Pe străzile oraşului se manifesta cu drapele roşii, cu tablourile lui Marx, Trotski şi Christian Racovski, încă o dată pregătit să preia conducerea comuniştilor din România în numele sovietelor de la Petrograd. Toate aceste acţiuni bolşevice pe teritoriul Moldovei trebuie înţelese ca fiind provocate, conduse şi finanţate de guvernul Racovski de la Odessa, care, ca o particularitate a revoluţiei bolşevice, folosea, aşa cum am arătat, pe scară largă evrei comunişti. Tema este extrem de sensibilă, deoarece orice analiză în termeni generali produce semne de întrebare şi reacţii fireşti. Procesul pe care îl analizăm aici a avut în realitate un caracter limitat, extins doar în zona Moldovei iradiată de Iaşi, dar dezvoltată curînd în provinciile estice revenite la Patria Mamă. Dacă ne gîndim puţin la observaţiile anterioare despre situaţia din Ucraina, vom observa că poporul român din Basarabia şi Nordul Bucovinei suferise opresiunea ocupantului austriac sau rus şi cunoscuse complicitatea administrativă a evreilor cu acesta. Cînd a venit Marea Unire, românul şi-a regăsit statutul său de stăpîn al propriei ţări. Situaţia autorităţii se răstoarnă dramatic. Foştii oprimaţi sunt acum popor dominant, parte a unei ţări unite. Mulţi evrei devin sau rămîn agenţii fostului opresor. Fenomenul compunerii doctrinei incipiente a mişcării naţionaliste studenţeşti din Iaşi pe baze anticomuniste împletite cu antisemitism, adică pe identificarea bolşevicilor cu evreii, s-a sprijinit fundamental pe o realitate. Ea era vizibilă. Nimeni din Iaşi n-o putea nega. Faptul că studenţimea evreiască din universităţile româneşti a devenit la un moment dat la fel de vizibil stîngistă, cu excesele bolşevice cunoscute, a amplificat imaginea de pericol. El a dat senzaţia că se răspîndeşte şi că reprezintă, împreună cu presa marxistă, anvangarda tentativei de a comuniza România. Cum exista exemplul recent al Ungariei, apoi au

149

fost bine cunoscute tentativele din Bulgaria şi Polonia, o reacţie a românilor la agresiunea bolşevică pigmentată cu acţiuni teroriste, nu poate fi tratată decît ca firească, naturală, obligatorie. în faţa acestei ofensive comuniste, la care autorităţile statului reacţionau debil, preşedintele sindicatului metalurgiştilor, un anume Constantin Pancu, a încercat să formeze o Gardă a Conştiinţei Naţionale, menită să scoată muncitorii ieşeni de sub influenţa bolşevică. Convocînd o întrunire într-o încăpere din strada Alecsandri nr. 3, Constantin Pancu s-a trezit în faţă cu un singur participant: Corneliu Zelea Codreanu. Mai tîrziu, s-au mai adunat vreo 20 de persoane, în februarie 1920, s-a declarat o grevă generală, care a ieşit repede din cadrul legal prin violenţe de stradă şi distrugeri. Pe clădirile Regiei Monopolurilor Statului şi ale Atelierelor Nicolina a fost arborat drapelul roşu, iar comitetele comuniste au declarat laşiul „oraş al revoluţiei bolşevice". Mare parte a comunităţii evreieşti din oraş s-a solidarizat acestei mişcări, în timp ce întregul oraş era paralizat de grevă, micul grup al lui Corneliu Zelea Codreanu a încercat să pătrundă în mulţimea de muncitori pentru a le vorbi. Au fost bătuţi, cîţiva răniţi, iar unul dintre tinerii muncitori naţionalişti a fost înjunghiat, în faţa acestei agresiuni, Codreanu încolonează studenţii şi muncitorii naţionalişti şi, cu drapelul tricolor înainte, cîntînd „Deşteaptă-te române", pătrund în curtea Regiei Monopolurilor de Stat. Corneliu Z. Codreanu se urcă pe acoperiş, dă jos steagul roşu şi înfige drapelul tricolor. Va vorbi muncitorilor de acolo. Sunt greu de explicat astăzi anumite evenimente, din cauza precarităţii şi subiectivităţii surselor, dar adevărul este că Armata a intervenit imediat după această acţiune, postind o gardă militară care a păzit în următoartele zile drapelul tricolor înfipt de Codreanu pe clădire, în continuare, Garda Conştiinţei Naţionale a acţionat ca spărgătoare de grevă, reuşind să repună în funcţiune fabricile Regiei. Peste numai o luna însă, la Atelierele Nicolina se produce o nouă incitare bolşevică şi este din nou arborat steagul roşu. Codreanu va proceda la fel: îşi încolonează tinerii din Gardă şi porneşte spre ateliere. Numai că de această dată Codreanu va fi urmat de o mulţime de cetăţeni ai laşiului, care se ataşau pe drum marşului său. Şi în acest loc, Codreanu va da jos steagul bolşevic şi-1 va înlocui cu cel tricolor, în faţa acestei manifestaţii de amploare, care a antrenat populaţia oraşului, Averescu ordonă trupelor din oraş să intervină în forţă împotriva muncitorilor bolşevizaţi şi pseudogreva este zdrobită. Fără îndoială că acţiunile curajoase ale tinerilor naţionalişti au lăsat un ecou în rîndul cetăţenilor. Aspectul cel mai interesant al activităţii Gărzii Conştiinţei Naţionale este că acel Constantin Pancu căuta prin această organizaţie o soluţie pentru muncitorii români, departe de ceea ce el numea „Bestia roşie". A compus împreună cu Corneliu Zelea Codreanu un program simplu, pe o jumătate de pagină, care începea cu următoarea formulă: „Nu admitem nimănui ca să caute şi să ridice pe pămîntul românesc alt steag decît acela al istoriei noastre naţionale. Oricîtă dreptate ar putea avea clasa muncitoare, nu-i admitem ca să se ridice peste şi împotriva hotarelor ţârii". Declarat în sprijinul muncitorilor români şi împotriva oligarhiei bancare şi politice, programul va inaugura doctrina Socialismului naţional-creştin. La acea dată, Benito Mussolini, vechi membru al Partidului Comunist Italian, director al ziarelor comuniste Avânţi şi Lupta de clasă, îşi constituia propria sa grupare Fasciile italiene de luptă, compusă din comunişti şi socialişti nemulţumiţi de conducerea PCI; la 24 februarie 1920 într-o hală a unei fabrici de bere, Adolf Hitler, şeful cu propaganda al Partidului Muncitorilor Germani, o minusculă formaţiune de origină marxistă, ţinea un discurs în faţa unui auditoriu de două mii de oameni, din care jumătate erau socialişti şi comunişti, iar cealaltă jumătate erau revizionişti. Orientarea grupării din care făcea parte Corneliu Zelea Codreanu era vag socialistă, dar anticomunistă, iar doctrina conţinea elementele principale ale naţionalismului de Dreapta: Patria, Dumnezeu, Biserica şi Armata. Acest amalgam de elemente doctrinare şi orientări contradictorii nu avea cum să se impună, în primul rînd pentru că tindea să capete un caracter de clasă, iar în al doilea rînd pentru că autoritatea guvernamentală de sub conducerea lui Averescu punea deja ordine în ţară. Aşadar, soluţia unei salvări a muncitorimii române printr-un acord între revendicările socialiste, ideile conservatoare tradiţionale româneşti şi nevoia de ordine, se lovea fundamental de contradicţii insurmontabile şi de realităţi imediate foarte citadine. Este interesant de semnalat că, în urmă cu cîţiva ani, Partidul Revoluţionar Ucrainean (RUP) se spărsese în trei fracţiuni, dintre care una încercase să îmbine naţionalismul cu socialismul. Membri ei nu doreau să renunţe la principiile naţionaliste, dar credeau că soluţia viitorului este socialistă. Este evident astăzi că aceste căutări nu aveau sorţi de izbîndă, marxismul fiind fundamental internaţionalist şi opus total ideologiei de Dreapta. Din acelaşi motiv, formula de naţionalism comunist este o aberaţie, dacă nu cumva o nouă diversiune. Subliniem încă o dată că în această perioadă antisemitismul mişcării naţionaliste din Iaşi şi din alte centre universitare era doar o particularitate a anticomunismului, studenţii evrei şi agenţii bolşevici evrei din rîndurile

150

muncitorimii fiind identificaţi atît prin activitatea lor politică antistatală, cît şi prin originea lor etnică, prin faptul că dominau numeric comitetele bolşevice. Corneliu Zelea Codreanu se va întoarce spre mişcarea studenţească, unde s-a remarcat din nou prin protestul la decizia Senatului Universităţii din Iaşi de a interzice inaugurarea anului universitar cu o slujbă ţinută de mitropolit, declarînd instituţia atee. Şi de această dată, acţiunea lui, sprijinită de profesorul A. C. Cuza, va avea succes: sesiunea se va deschide cu un serviciu religios. La 20 mai 1922, Codreanu va înfiinţa Asociaţia Studenţilor Creştini, în iunie obţine licenţa în Drept la Iaşi, apoi pleacă în Occident pentru a-şi lua doctoratul în studii economice. Este important de semnalat, pentru această etapă, că activităţile publice ale lui Corneliu Zelea Codreanu sunt preponderent anticomuniste, fără accente antisemite, şi orientate cumva spre situaţia muncitorimii, ceea ce 1-a apropiat de ideea unui socialism naţional. Sunt de observat căutările naive ale acestei perioade, în care nu putem vedea o linie doctrinară clară şi în nici un caz o ideologie clasică de Dreapta. De altfel, şi vremurile favorizau astfel de experienţe doctrinare. Oricît ar părea de surprinzător, în comparaţie cu ceea ce ne-a spus propaganda comunistă despre Mişcarea legionară, puseul antisemit al mişcării studenţeşti nu s-a produs la Iaşi, ci la Cluj, într-un moment cînd Corneliu Zelea Codreanu nici nu se afla în ţară. în ziua de 10 decembrie 1922, din sala de disecţie a Facultăţii de Medicină de la Cluj au dispărut 5 cadrave puse la dispoziţia studenţilor. Ancheta a constatat că unii studenţi evrei şi angajaţi ai Facultăţii organizaseră împreună un sistem de selecţie a cadavrelor, astfel încît cele aparţinînd unor evrei decedaţi şi identificaţi prin preputio-prive să nu ajungă pe masa de disecţie a studenţilor români, în acea zi s-a întîmplat ca 25 de studenţi români să nu aibă pe ce să-şi facă practica, în momentul în care conducerea Facultăţii a constatat realitatea, studentul Ion I. Moţa de 21 de ani a „venit în sala în sala de disecţie şi prin propria hotârîre a scos 25 de studenţi evrei de la disecarea cadavrelor româneşti şi a instalat în locul lor pe cei 25 studenţi români de la cadavrele evreieşti sustrase de coreligionari"459. Gestul a produs solidarizarea imediată a studenţilor medicinisti din celelalte centre universitare, apoi şi a studenţilor de la alte facultăţi, declanşîndu-se o campanie de proteste, marşuri greve, care, printre alte revendicări, au pus şi problema stabilirii unei cifre de şcolarizări care să corespundă configuraţiei etnice (numerus clausus), dar care avea în substrat limitarea accesului studenţilor evrei cu vederi politice de stînga în universităţi. Din păcate, fenomenul preponderenţei studenţimii evreieşti de stînga era destul de însemnat şi el reprezenta şi un focar de iradiere destul de periculos în societatea românească. Mişcarea a fost interpretată ca explicit antisemită, deşi sursele ei reale erau politice, în timp ce studenţii s-au declarat în grevă generală, guvernul a închis toate universităţile din România pe întreg anul 1923 şi a interzis activitatea legală a organizaţiilor studenţeşti. Fără îndoială că guvernul Ionel l.C. Brătianu făcea aici un joc dublu, arătînd că înţelege să ia măsuri energice împotriva nuanţei antisemite a mişcărilor studenţeşti, dar acordîndu-şi şi un răgaz pentru a putea reglementa situaţia intolerabilă din universităţi. Pe de altă parte, anul 1923 este cel al promulgării noii Constituţii, care acorda drepturi cetăţeneşti tuturor evreilor. La 4 martie 1923, se înfiinţează Liga Apărării Naţional Creştine, care îl va avea drept lider pe A.C. Cuza. Apariţia acestei formaţiuni nu poate fi explicată decît prin nevoia lui A.C. Cuza de a avea în spatele său un partid politic propriu, platformă pentru cariera sa parlamentară, la care Corneliu Zelea Codreanu s-a asociat pentru a încerca să dea un cadru organizat şi dezvoltat teritorial mişcării studenţeşti şi în general tinerimii angajate. Dacă A.C. Cuza se dovedea un mare orator parlamentar, deşi unele atitudini ale sale, precum şi obsesia antisemită dusă pînâ la scandalos, îl creditează mai mult ca un individ ce nu era în toate minţile, prezenţa lui Codreanu pare mai degrabă o primă tentativă de a intra în politică. Este de bănuit că tînărul avocat avea o doză de respect faţă de profesorul său, care îi devenise şi naş, şi mai trebuie să acceptăm că la 24 de ani încă nu avea o viziune clară asupra drumului pe care putea conduce mişcarea naţionalistă a tineretului, în plus, din societatea civilă, în ciuda tuturor eforturilor de afirmare publică şi a exemplului personal, şansele unui succes care să atingă un număr mare de oameni erau foarte limitate; românii se obişnuiseră cu partidele politice, liberalii erau marii învingători ai războiului, iar încrederea într-un tînăr abia ieşit de pe băncile facultăţii, extrem de mică. De aceea, antisemitismul lui A.C. Cuza, care avea un plan negaţionist primitiv, părea o bază mai solidă decît afirmarea unor principii generoase ale Dreptei naţionaliste. Rolul lui A.C. Cuza în toată această turbulenţă a fost acela că a reuşit, în mod nefast, să extindă „chestiunea evreiască" de la spaţiul restrîns al universităţilor la întreaga problematică evreiască din ţară. Cum problema zăcea undeva latent şi era catastrofal redeşteptată de presiunile externe, cuzismul s-a aşezat cu precizie exact pe rana ca reîncepea să supureze. Şi cu toate acestea, L.A.N.C., condus de fostul socialist A. C. Cuza, a rămas cu totul marginal în intenţia de vot a cetăţenilor. Cunoscînd abilităţile şi fluctuaţiile lui în timp, putem afirma că profesorul Cuza căuta să facă din tineretul naţionalist o armată politică în beneficiul său. Codreanu va înţelege acest lucru şi va căuta o formulă proprie care să marcheze o 151

diferenţă clară faţă de organizarea partidelor politice, înfiinţînd la 24 iunie 1927 Legiunea Arhanghelului Mihail, pornind de la afirmarea unor principii naţionaliste româneşti. Rămîne de discutat, pentru această primă perioadă, fenomenul antisemit. Aici avem cele mai mari probleme de mentalitate, dar şi de istoriografie. Aşa cum a arătat istoricul Gheorghe Buzatu, imaginea noastră despre Mişcarea legionară este în continuare puternic deformată de propaganda comunistă460. Primează în atitudinea istoricilor comunişti acuzaţia de fascism şi de cîrdâşie cu Hitler. Mişcarea legionară a fost prezentată cu titlu generalizator ca exponent al Dreptei reacţionare. Aşa cum am mai arătat, în momentul în care explici poziţia de Dreapta a Mişcării legionare pentru ca era antisemita, te pui în situaţia de a afirma implicit că evreii erau de Stingă, legionarii producînd o reacţie antisemită de Dreapta la o mişcare politică antinaţională de Stînga a evreilor. Şi această problemă are povestea ei. Formîndu-se în mediul universitar, unde studenţii şi intelectualitatea evreiască vehiculau fârâ să se ferească ideile marxismului şi cultul Uniunii Sovietice, mişcării studenţeşti naţionaliste i-a fost uşor să identifice lupta sa anticomunista ca pe o luptă împotriva evreilor şi, prin extensie, pe evrei cu comuniştii. Acţiunile teroriste şi destabilizatoare conduse din Ucraina bolşevică pe teritoriul României, în care erau uşor de găsit evreii, nu veneau decît să întărească această credinţă. Presa comunistă a reprezentat cel mai grav atentat la liniştea relaţiilor româno-evreieşti. Ziarele Adevărul, Dimineaţa şi Opinia au introdus ura, dispreţul şi bătaia de joc la adresa românilor şi a sensibilităţilor româneşti. Folosind largile libertăţi democratice oferite de vechea Constituţie, aceste publicaţii au incitat în permanenţă conflictul etnic şi social, au destabilizat relaţiile sociale, provocînd muncitorii şi ţăranii la revoltă împotriva conducătorilor politici şi împotriva statului naţional unitar, căutînd să inducă un sentiment de inferioritate poporului român, ca naţiune înapoiată, cînd „lumea" se îndreaptă avîntat spre orizonturile comuniste „luminoase" etc. Corneliu Zelea Codreanu avea să mărturisească în 1936: „Am văzut în coloanele acestor ziare, într-un ceas de grea cumpănă românească, toată ura şi vicleana uneltire a unei naţii vrăjmaşe, aşezată şi tolerată aici din mila şi numai din mila românilor. Lipsă de respect pentru gloria Armatei române şi pentru sutele de mii de morţi în uniforma ei sfinţită; lipsă de respect pentru credinţa creştină a unui popor întreg. Nu era zi să nu arunce pe fiecare pagină venin în inimile noastre. Din lectura acelor ziare care mi-au crispat sufletul, am cunoscut adevăratele sentimente ale acestor venetici pe care şi le-au dezvăluit, fără nici un fel de reţinere, în momente în care ne-au crezut doborîţi la pâmînt. într-un an de zile am învăţat atîta antisemitism ca să-mi ajungă pe trei vieţi de om. Căci nu poţi să izbeşti în credinţele sfinte ale unui popor, în ceea ce inima lui iubeşte şi respectă fără ca să nu răneşti în adîncuri şi fără că din rana făcută să nu picure sînge. Sunt 17 ani de atunci şi rana sîngereazâ mereu"461. Importanţa agenturii bolşevice din redacţiile ziarelor menţionate este covîrşitoare pentru conflictele care au urmat. Evreii bolşevici plasaţi în presa română sunt primii responsabili pentru instalarea urii între români şi evrei. Decenii la rîndul se vor prevala de drepturile statului de drept, arâtîndu-se drept promotori ai unor idei politice, ăi libertăţii de expresie şi de conştiinţă, ani la rîndul vor spune că acţiunea lor n-are nici o legătură cu rasa, şi cînd adversarii lor politici au început să-i caute echipaţi în cămăşi verzi, cu diagonala petrecută peste piept şi terminată într-un revolver Mauser, aceiaşi „democraţi" n-au ştiut prin ce gaură de şarpe să se mai ascundă, au început sa ţipe că sunt evrei şi că răsplata pentru activităţile lor antinaţionale nu este anticomunismul, ci antisemitismul. Dintr-o dată, adepţii luptei de clasă, care le spuneau rabinilor că sunt „epave", „antichităţi", „puturoşii societăţii", au redevenit peste noapte evrei. Mulţi au fugit în Uniunea Sovietică, pentru a se întoarce apoi pe tancurile acesteia ca învingători. Nimeni nu putea să facă un rău mai mare comunităţii evreieşti din România, în realitate — cu privilegiul timpului trecut pe care îl avem la dispoziţie —, vom constata că minoritarii evrei din România, evreii de rînd, se ţineau în acea perioadă de rabinii lor, de tradiţiile şi obiceiurile ce nu trebuiau să se piardă, îşi urmau liderii din Partidul Evreiesc la vot şi îi trimiteau în Parlament, se ocupau cu problema „coşului zilnic", la fel ca românii săraci, sau cu afacerile lor capitaliste, foarte depărtate de ceea ce oferea comunismul. Liderii comunităţilor evreieşti colaborau din plin cu liderii politici români pentru împiedicarea sau aplanarea oricărui conflict. între liderii politici români şi liderii comunităţii evreieşti existau înţelegeri profunde îndreptate spre protejarea statului român şi pentru bunăstarea întregii naţiuni. Prin relaţiile internaţionale pe care le aveau, liderii evreilor stabileau contacte, facilitau rezolvarea unor probleme comerciale sau diplomatice, mijloceau investiţii şi finanţări importante, contribuiau la înzestrarea Armatei. Lucrurile astea, făcute discret împreună cu liderii politici români, nu erau cunoscute; erau însă dezvăluite şi condamnate de presa comunistă, în lumea satelor, creşterea nivelului de trai, mai ales după marea împroprietărire de după război, şi diminuarea rolului arendaşilor evrei, a trecut problema antisemită pe un plan cu totul marginal. Pe de altă parte, elementele fundamentale ale doctrinei de Dreapta — cultul României Mari, al eroilor militari din război, al Armatei, al Bisericii, al culturii naţionale, al tradiţiei 152

folclorice — ajungeau la cetăţeanul român pe cale oficială, prin actele guvernelor politice. Să nu uităm că, începînd din 1920, intrăm în perioada interbelică în care temele identităţii şi unităţii naţionale circulau în toate straturile societăţii. Un alt element esenţial al curentului naţionalist de Dreapta din România — cultul lui Eminescu — se dezvolta amplu în sfera sa literara, în timp ce opera politică era necunoscută la oamenii de jos. Toate aceste realităţi au făcut ca antisemitismul studenţilor să poată fi aprobat din cap, dar nu şi transformat într-un gest. Cu totul alte procese, dezvoltate mai tîrziu, vor aduce la criză acută „chestiunea evreiască". Este însă important să subliniem că şi atitudinea antisemită a avut evoluţia ei, de la mişcările studenţeşti cu substrat politic, la antisemitismul direcţional împotriva oligarhiei bancare şi financiare evreieşti, pentru ca la un moment dat să atingă fibra sensibilă a unui număr mare de români prin prezentarea evreilor ca mari conspiratori internaţionali împotriva păcii şi independenţei popoarelor, ca autori ai comunismului, ai Uniunii Sovietice, ca Satana. Fenomenul se va reproduce aproape identic în Statele Unite ale Americii după al doilea război mondial, în perioada macarthistă, cînd propaganda anticomunistă şi antisovietică va folosi formula „conspiraţiei internaţionale", iar principalii urmăriţi şi cercetaţi pentru activităţi comuniste vor fi evreii, întreaga propagandă anticomunistă din Statele Unite se va concentra în interior pe nocivitatea presei, care specula libertăţile democratice pentru a inocula ideile comuniste, în toată această nebunie care a cuprins mai întîi Europa, evreul de rînd din România a fost mereu strivit între marile jocuri de interese, între Mari Puteri beligerante, între doctrine şi legi restrictive, în interiorul unei naţiuni bîntuite de idealul său naţional. De aceea, la această degringoladă pe care a trăit-o România, trebuie să adăugăm şi „ciudăţeniile" doctrinare ale Mişcării legionare. Aşa cum am văzut şi cum se va dovedi în evoluţia curentului numit generic Mişcarea legionară, aceasta a pornit ca o formă de socialism anticomunist, religios şi specific românesc. După un parcurs destul de oscilant prin zona politicului partinic, Mişcarea legionară îşi va înfiinţa propriul Corp Muncitoresc Legionar, care va lua un caracter explicit comunist şi revoluţionar, înţelegerea unui anumit succes al Legiunii Arhanghelului Mihail şi personal al lui Corneliu Zelea Codreanu trebuie să vină din acţiunile ieşite din comun pe care le desfăşurau în perioada pe care o studiem, adică pînă la 1930. Care au fost aceste lucruri deosebite care au atras atenţia românilor asupra Legiunii? în primul rînd, cultul muncii. Codreanu i-a convins pe legionarii săi că ideea eminesciană a muncii românilor pentru ridicarea ţării lor trebuie pusă în practică. Legionarii au început să deschidă şantiere în diferite sate, construind drumuri, diguri, fabrici de cărămizi, poduri, biserici. Nu cereau nici un ban, desfăşurînd o muncă fizică pe care astăzi o definim „în folosul comunităţii". Sigur că acţiunile acestea aveau impact la ţărani, deşi ne putem închipui imaginea clasică, pe care o întîlnim şi astăzi, a ţăranilor care stau pe margine şi privesc cum muncesc alţii pentru ei şi ne putem întreba ce îi împiedica să-şi facă nişte cărămizi, de exemplu. Atitudinea legionarilor însă rămîne exemplară, lăudabilă, a fost pornită dintr-o intenţie curată şi nu trebuie tratată cu superficilitate. Impactul său a fost amplificat de mentalitatea deja instalată a cetăţeanului de rînd, a ţăranului, că deasupra sa se află un stat agresor, care îi percepe taxe, care dă legi împotriva lui, care îl sărăceşte, care îi trimite jandarmii la poartă dacă protestează, care are o conducere undeva la Bucureşti sufocată de corupţie şi preocupări mondene — un stat care există pentru a-i da, a-1 ajuta şi nu o face. La un moment dat munca nici nu a mai rentat. Şi aici, legionarii, care veneau în sat să facă ceea ce ţăranii nu mai erau motivaţi să facă sau aşteptau să le facă statul, deveneau adevăraţi eroi. Scena ţăranilor care stau pe margine şi privesc cum muncesc alţii stă la baza edificiului legionar din anii următori. în al doilea rînd, a fost exemplul personal. Legionarii co-drenişti încercau să prezinte profilul moral al unui român educat, credincios şi cinstit. Educaţia din familiile lor era sobra, naţionalistă în sens patriotic, plină de civilizaţie şi respect pentru comunitatea familială. Nu erau petrecăreţi şi zurbagii. Vorbeau puţin şi într-un limbaj aparte, pe alocuri mistic. Sigur că ne putem întreba cît de mult mai semănau cu românul, aşa cum îl ştim noi, dar atitudinea lor impunea respect, în ciuda acuzaţiilor propagandei comuniste, legionarii erau săraci. Banii puţini pe care îi aveau sau îi strîngeau se cheltuiau pentru acţiuni obşteşti sau pentru nevoile organizaţiei. Nu se fura între legionarii lui Codreanu. Ca un fapt exponenţial, se poate cita incidentul de la Iaşi din 1940, care a stat la originea pogromului din 1941. După instalarea aşa numitului stat naţional-legionar din 14 septembrie 1940, conducerea laşiului a fost încredinţată comandantului legionar Sturza. Acesta a ordonat o verificare a licenţelor de funcţionare a magazinelor evreieşti din oraş. Preşedintele comunităţii evreieşti i-a semnalat că unul dintre legionarii trimişi în control a pretins mită de la un proprietar evreu. Sturza s-a deplasat la faţa locului şi a produs o confruntare între evreu şi 153

legionar. Actul de corupţie a fost dovedit. Evreului i s-au dat banii înapoi, iar legionarul a fost judecat de tribunalul local al Legiunii, fiind găsit vinovat de necinste. O dată cu sentinţa, i s-a oferit şi pistolul. Legionarul corupt şi-a tras un glonţ în cap. (Conform unei versiuni locale, acest act s-a petrecut în piaţa publică). Populaţia românească a laşiului a rămas impresionată de acest gest şi, fără să aibă datele exacte ale cazului, 1-a compătimit pe legionar, rezervîndu-şi aversiunea faţă de comunitatea evreiască, în timpul pogromului de la Iaşi, provocat de autoritatea germană, în complicitate cu legionari locali şi cu elemente progermane din SSI, lucrul ăsta a contat. în al treilea rînd, a fost ierarhia precisă şi unitară. Corneliu Z. Codreanu nu era un democrat. De altfel, un om de Dreapta autentic poate fi liberal sau conservator într-un regim al conducerii prin elite, care este opusul democraţiei. Să nu uităm că în acea perioadă democraţia începuse să fie prezentată ca o invenţie evreiască, care produce demagogie şi libertinaj, în interiorul organizaţiei sale, Codreanu a construit o ierarhie pornind de la el în jos, prin selecţia pe baza faptelor şi profilului moral. S-a pus întrebarea de ce s-a numit singur şef. Răspunsul este interesant prin detaliul său. Corneliu Zelea Codreanu a înfiinţat Legiunea Arhanghelului Mihail cu următoarea chemare: „Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să râmînă în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef aş gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici". Aşadar, o chemare la oră fixă şi cu şeful deja numit. Nimeni nu era obligat să vină. La început au venit doar patru. Şi cu toate astea, cînd idealismul lor a început să impresioneze, au venit cu miile. Codreanu va declara în memoriile sale: „Eu am condus mereu" şi „Niciodată n-am avut comitete şi n-am pus la vot propuneri". Legionarii dinţii îl urmau ca pe o personalitate recunoscută, în ierarhia originală a Legiunii nu se ducea o luptă pentru posturi. Era ciudat, era neobişnuit, dar tocmai de aceea într-un mare contrast cu ceea ce se întîmpla în fiecare zi în partide şi în administraţia statului birocratic şi bugetar. Apoi, a pune o gardă pentru a păzi o icoană atrăgea atenţia asupra pericolului ateismului şi al maculării simbolurilor creştine. în al patrulea rînd, a fost respectul pentru Biserică. Cultul pentru ortodoxie a reprezentat o formă de luptă împotriva ateismului promovat de bolşevism, într-un moment cînd Biserica se clătina. Se dezvolta atunci propaganda pentru credinţa ca o afacere personala, arătîndu-se spre biserici ca spre nişte clădiri ale unei instituţii a statului. Propaganda comunistă încerca să dena tureze conţinutul fundamental al Bisericii, care este în realitate comunitatea credincioşilor săi, şi nu un număr de clădiri. Pe de altă parte, legionarii lui Codreanu se conduceau după principiile spaţiului românesc, compus din cer şi pămînt. Ei voiau „să ocupe pămîntul cu biserici şi să populeze cerul cu sfinţi şi eroi", să aducă în conştiinţa românilor de rînd „mitul folcloric şi misterul religios". Aderenţa preoţilor simpli la Legiune va reprezenta un alt element favorizant pentru ascensiunea naţionalismului militant. în al cincilea rînd, strîns legat de celelalte principii, legionarii au promovat cultul jertfei. Considerată ca o formă de fanatism, ideea jertfei legionarilor pentru a trezi conştiinţa românilor a reprezentat o piatră grea de încercare pentru societatea românească. Ea înfăţişa sacrificiul pentru un ideal — mort la românul politizat excesiv — şi un dispreţ al morţii în numele unui principiu. Uşurinţa cu care se jertfeau în dispreţul morţii a şocat, dar pe de altă parte a si speriat, atunci cînd pedeapsa pentru trădare a luat forme crude. Dacă repetatele trimiteri la puşcărie a liderilor au creat la un moment dat simpatie, uşurinţa cu care îşi eliminau trădătorii proprii sau pe cei numiţi „trădători de neam", dar, mai ales, cruzimea cu care au operat în unele cazuri au născut şi repulsia. Natura mistică a felului în care intrau în rîndul martirilor era destul de alterată, daca ne gîndim că sfinţii şi martirii se beatificau pentru fapte creştine de mare luminozitate. Ca metoda demonstrativă, jertfa legionară putea să nască un cutremur moral dacă Mişcarea legionară râmînea la formele ei civice şi nu se implica în lupta politică. Astfel, jertfele lor au părut pînâ la urmă demonstraţii politice. într-adevăr, Legiunea Arhanghelului Mihail a adus pe scena vieţii publice româneşti un scurt episod despre ceea ce ar fi putut fi, cu amendamente, o societate românească mai morală, mai apropiată de spiritualitatea sa veche, mai puternică şi mai rezistenta prin refacerea în sistem a culturii sale naţionale. Ca naţiune întărită pe principii clasice, românii ar fi avut tăria să tolereze fără spaime — paradoxal, dar numai aparent — o comunitate evreiască de cinci sau şapte sute de mii de indivizi într-un stat naţional unitar de 19 milioane. Naţiunea ar fi putut trece prin propria sa înţelegere de la cultura naţională la civilizaţia modernă şi contemporană, la revoluţia tehnologică şi ar fi putut străbate marile crize continentale cu alt rezultat decît cel pe care îl ştim. Din păcate, societatea română era prea pervertită de tribulaţiile statului său. Oricum, faptul că între mişcarea naţionalistă modernă română şi fascism nu a existat nici o legătură este dovedit şi de eşecul înfiinţării la Bucureşti a Fasciei Naţionale Române şi a. Acţiunii Româneşti, de inspiraţie fascistă (adică socialist italiană), la Cluj. Existenţa lor 154

efemeră şi ridicolul doctrinei lor au arătat că naţionalismul românesc avea cu totul alte surse. Antisemitismul lor exagerat a părut ca un abuz chiar şi pentru omul de rînd, apoi, ca un import prea străin şi prea strident. Aici. Corneliu Zelea Codreanu a avut probabil rolul său decisiv. Ştim că a călătorit în Occident şi că s-a documentat asupra mişcărilor naţional-socialiste. Conform unui raport al Serviciului special al Siguranţei din Iaşi, datat 17 noiembrie 1922, şi preluat de scriitorul Paul Ştefănescu, Corneliu Zelea Codreanu urmărea şi studia în detaliu mişcarea naţionalistă din Germania, întreţinînd corespondenţă cu diferitele fracţiuni şi grupări naţionaliste de acolo462. Fie că a încercat mai întîi popularitatea naţionalismului românesc, fie că a aşteptat cu răbdare ridicarea naţional-socialismului occidental la putere, Codreanu, în ciuda vîrstei sale, pare omul politic român cel mai bine calculat şi lucid din această perioadă. El a dat impresia că ştie ce urmează. Iar cînd a urmat ce a urmat, poziţia lui s-a întărit accelerat, atingînd pragul autorităţii. Exact în acest moment a fost suprimat de Carol al II-lea. Legiunea a cunoscut umbre încă de la debutul său. Să analizăm cîteva. Există un episod pe care lucrările de repunere în discuţie a Mişcării legionare îl ocolesc, în primăvara anului 1923, după apariţia Ligii Apărării Naţional Creştine şi după votarea Constituţiei democratice, un grup al studenţimii române a imaginat o conspiraţie menită să răzbune „trădarea" partidelor politice care acceptaseră încetăţenirea evreilor. S-a constituit un comitet de acţiune — o infirmare a principiilor lui Codreanu expuse mai sus — compus din Ion I. Moţa, Tudose Popescu, Ilie Gîrneaţă *! Corneliu Zelea Codreanu, care avea misiunea să pregătească un Congres al L.A.N.C. Se hotăreşte „lupta împotriva partidelor politice, considerate ca înstrăinate de neam". Acţiunea avea rolul de a potenţa politic Liga lui A.C. Cuza, prin exagerarea pericolului evreiesc, deşi Constituţia din 1923 nu făcea decît să confirme o stare de fapt. Ei au fost încurajaţi şi de atitudinea Partidului Naţional Român al lui luliu Maniu, în care vedeau de timpuriu un aliat, şi care denunţase Constituţia, dar din cu totul alte motive. Lovită politic de guvern, L.A.N.C. îşi va dovedi neputinţa şi fragilitatea, în aceste condiţii se produce Complotul din Dealul Spirii - o întrunire în casele lui Nicolae Dragoş din strada 13 septembrie nr. 41, unde conducătorii mişcării studenţeşti, între care şi Corneliu Z. Codreanu, întocmesc o listă neagră şi unde „se hotărăşte împuşcarea politicienilor trădători şi a plutocraţilor evrei"463. Liderii complotului vor fi arestaţi şi depuşi la închisoarea Văcăreşti. Aici, Corneliu Z. Codreanu va înfiinţa Frăţiile de Cruce, ca „un corp de elită al tinerimii", pornind de la principiul că prezenţă lor în închisoare este o formă de jertfă pentru ideeâ redeşteptării neamului. Tot aici, Ion I. Moţa îl împuşcă pe studentul Vernichescu, demascat drept trădător al Conspiraţiei din Dealul Spirii. Oamenii politici - între care Nicolae lorga a fost un promotor — au minimalizat şi chiar privit cu îngăduinţă aceste fapte, considerîndu-le acte ale unor minţi tinereşti înfierbîntate. într-o ţară unde ofiţerii îşi făceau dreptate în faţa vecinilor de cartier cu pistolul şi unde, aduşi în faţa Tribunalului, se descoperea că erau decoraţi pînă peste frunte, eroi ai războiului, sprijiniţi de înalte protecţii şi achitaţi pentru aceste considerente, achitarea tinerilor conspiratori nu a reprezentat o prea mare surpriză. Momentul este important pentru istoria Mişcării legionare. Programul politic al grupării studenţeşti naţionaliste poate fi oricînd discutat, dacă încercăm să privim lucrurile din unghiurile argumentului şi contraargumentului. Să studiem cele şase puncte ale programului, care nu prezentau ce vor să facă naţionaliştii, ci anume care sunt intenţiile evreilor la care trebuie reacţionat: 1.Vor căuta să rupă legăturile sufleteşti ale neamului cu cerul şi pămîntul; (era o referire la ateism şi la campania împotriva naţionalismului românesc, acţiuni confirmate de realitatea mediatică). 2.Pentru ca aceasta să reuşească, vor căuta să pună mîna pe presă; (lucrurile sunt deja clare şi corespondeau adevărului). 3.Vor întrebuinţa orice prilej pentru ca în tabăra poporului român să fie dezbinare, neînţelegeri, ceartă, şi dacă e posibil, chiar îl vor împărţi în mai multe tabere, care să se lupte între ele; (fenomenul dezbinării nu era produs de evrei, dar el putea fi accentuat printr-o serie de diversiuni). 4.Vor căuta să acapareze cît mai mult mijloacele de existenţă ale românilor; (era o aluzie la dominaţia din economie, dar fenomenul se izola tot mai mult la nivel comercial, iar guvernarea naţionalistă liberală va tăia curînd în carnea vie a intereselor străine). 5.îi vor îndemna sistematic (pe români, n.a.) pe calea desfrîului, nimicindu-le familia şi puterea morală; (greu de precizat cum se putea produce acest fapt, care, de altfel, prezentat aşa, dădea impresia că familia româneasca este compusă din inocenţi şi puritani). 6. îi vor otrăvi şi ameţi cu tot felul de băuturi şi otrăvuri; (era un reflex tîrziu al problemei rachiului falsificat, pe care cîrciu-mari evrei îl vînduseră cu ani în urmă în satele din Moldova).

155

Valoarea acestui text este dată de identificarea precisă a tipurilor de activităţi conduse de terorismul bolşevic pe teritoriul României. Ele nu pot fi însă generalizate la adresa întregii comunităţi evreieşti şi nu corespundeau decît intenţiilor evreilor comunişti. Nu ştim — pentru că nu avem un text de gen — în ce măsură Corneliu Zelea Codreanu înţelegea prin jidani, pe aceia care purtau acest nume cu mîndrie: evreii comunişti din Ucraina. Cert este însă că în faptul Conspiraţiei din Dealul Spirii, lucrurile se mai lămuresc. Programul de asasinate prevăzut de gruparea studenţească a lui Codreanu conţinea patru categorii de „trădători": şase miniştrii români în frunte cu George Mîrzescu, rabinii din Bucureşti, bancherii Aristide şi Mauriciu Blank, liderii evrei din presă. A afirma că miniştrii Cabinetului român, rabinii şi bancherii erau vînduţi bolşevismului reprezintă deja o serioasă alterare, dacă nu o compromitere a mesajului anticomunist cu care se născuse mişcarea, în plus, nu le-a trecut prin cap — din naivitate sau din ignoranţă — că legile împotriva terorismului date de guvern îi vizau în primul rînd pe comunişti, nu pe tinerii naţionalişti, ale căror procese pentru infracţiuni evidente se cam terminau în coadă de peşte şi a căror imagine publică era mereu protejată de mari personalităţi politice şi culturale, în al doilea rînd, afirmaţia că „în dosul fiecărui om politic cumpărat există un cap de rabin care a studiat şi a ordonat Cahalului sau bancherului jidan respectiv să plătească", nu poate fi serioasă. Influenţele nefaste de acest gen veneau, o dată cu capitalul dirijat din exterior, dintr-o zonă aflată într-un conflict latent cu rabinii din România. Aceştia încercau cu disperare să limiteze intervenţiile străine în înţelegerile făcute cu liderii politici români, astfel încît să nu pericliteze supravieţuirea cît mai liniştită a comunităţii în ţara noastră. Apoi, asasinarea celor doi bancheri Blank ar fi fost o mare gafa, pentru că ei finanţau partidul lui luliu Maniu, aliatul de Stînga împotriva Constituţiei democratice, nu pe liberali. Sigur, pe ultimul loc veneau şi adevăraţii inamici — comuniştii din presă. Conspiraţia din Dealul Spirii marchează istoriceşte primul pas important spre pierderea premizelor înalte cu care pornise mişcarea naţionalistă a tineretului în 1919. Ea a dat primul semnal că politizarea mişcării, prin ataşarea la diversiunea politicianistă L.A.N.C. a lui A.C. Cuza, a rănit ideea încă din faşă. Vor rămîne multe fapte şi gesturi dincolo de perioada eroică şi curată 1919 — 1923, dar istoricului îi va fi greu să le califice altfel decît ca atitudini politice. Căderea mişcării studenţeşti şi apoi a Legiunii în excese a fost, de fapt, o expresie a slăbiciunii. Se pare că o anumită realitate crudă a generat nevoia de excese: poporul nu reacţiona la stimulul naţionalist. Abia tîrziu, situaţia politică dezastruoasă din ţară, contextul internaţional, crimele făcute de evreii comunişti în Basarabia, participarea amplă a preoţimii de jos la Mişcarea legionară, numeroasele agresiuni şi crime la adresa legionarilor, care le-au confirmat jertfa, vor trezi interesul românului. La 25 octombrie 1924, agasat, provocat şi bruscat în timp ce pleda într-un proces, Corneliu Z. Codreanu îl împuşcă pe un anume Manciu, şeful poliţiei din Iaşi. Cazul pare şocant, dar el avea o întreagă istorie în spate. La sfîrşitul lunii mai 1924, Codreanu şi 50 de aderenţi fuseseră arestaţi abuziv de Manciu, în timp ce lucrau la o grădină de zarzavaturi în slujba comunităţii. După arestare, Manciu i-a supus torturilor, în faţa acestui abuz, la care Codreanu a răspuns iniţial cu seninătate şi fără nici o reacţie, în Iaşi s-au declanşat acţiuni de protest şi Manciu a fost destituit. Ameninţat cu pistolul în clădirea Tribunalului, Codreanu va trage primul. Incidentul îl va urmări pentru restul vieţii, fiind asociat mereu şi cu crimele făcute de legionari mai tîrziu. La 26 mai 1925, Tribunalul din Turnu Severin îl va achita şi steaua lui va urca spre o popularitate naţională. A.C. Cuza se va dovedi complet depăşit de noua situaţie din L.A.N.C. şi, credincios liniei parlamentare, se va opune căii deschise de acţiunile dure ale tineretului organizaţiei sale. înţelegînd că poate sâ-şi exploateze popularitatea, Corneliu Z. Codreanu va candida la alegerile pentru Camera Deputaţilor în judeţul Putna, pe care le va pierde penibil. A fost încă un pas major spre eroare, prima încălcare evidentă a principiilor pe care le promova şi prima pată pe imaginea sa istorică. Vor urma alte tentative politice de acest gen, simptom al pierderii de timpuriu a substanţei doctrinare curate de la care pornise. Concluzii Este important să reţinem ca ceea ce numim de regulă Mişcarea legionară a fost în realitate un complex de fenomene ideologice, doctrinare, politice şi de sorginte civică militantă care naşte nevoia unor periodizări şi clasificări. Termenul general de Mişcare legionară nu acoperă corect întreaga fenomenologie. Astăzi, supravieţuitorii acestui fenomen se împart, de exemplu, în două aripi distincte: codrenişti, ataşaţi Legiunii Arhanghelului Mihail, şi gardişti asociaţi lui Horia Sima. Mişcarea legionară a cunoscut diferite etape istorice, din care noi am prezentat aici doar primii ani (1919 — 1930), cînd s-au petrecut, cum am văzut, destul de multe evenimente în interiorul mişcării, începutul a fost exemplar, plin de fapte remarcabile. Mişcarea legionară s-a născut exclusiv ca o forţă anticomunistă, la timpul potrivit şi cu o doctrină naţionalistă întoarsă la originile sale 156

conservatoare. Simtomele sale antisemite au fost o reacţie la predominaţia comunistă a studenţior evrei din mediul universitar, la agresiunile încărcate de ură ale presei comuniste şi mai tîrziu a fost extinsă nedrept asupra întregii comunităţi, încadrarea în gruparea politică a lui A. C. Cuza a accentuat caracterul antisemit al mişcării, profund negaţionist, dar mişcarea a avut şi propria sa linie constructivă, pornind de la principiile naţionaliste cunoscute. Dedicată clasei muncitoreşti, pervertite de sindicalismul infestat cu bolşevism, mişcarea va lua un caracter declarat socialist, dar într-o combinaţie fără succes. Succesul a venit mai tîrziu şi s-a datorat conjuncturii. Cum naţional-socialismul se declara peste tot cînd contrarevoluţionar, în sensul luptei împotriva bolşevismului, cînd revoluţionar în sensul schimbării sistemului democratic, confuzia doctrinară a afectat şi Mişcarea legionară. De altfel, în afara doctrinei naţionaliste de tip nou, mai mistice, mai dinamice, mai militante, programul economic la Mişcării legionare se reducea doar la nişte vagi proiecte cooperatiste importate de la Virgil Madgearu şi de prin reforma agrară a lui Mussolini. în continuare, Legiunea Arhanghelului Mihail va evolua spre compromisul politic, pe de o parte, şi spre efortul de a-şi conserva aura de altceva pe scena publică românească, de exemplu moral necesar reformării societăţii româneşti şi de fermitate, pe de altă parte. Paradoxul ei este că putea supravieţui şi, poate, chiar să învingă şi fără antisemitism. Dovada o constituie felul în care spiritul Legiunii a supravieţuit în comunism, transportat de legionari deveniţi comunişti şi, mai ales, de personalităţi culturale care mimau Stînga, dar au rămas pînă la capăt oameni de Dreapta, de extracţie naţionalistă codrenistă. Unii dintre ei 1-au influenţat pe Nicolae Ceauşescu — acesta avusese un scurt episod legionar în biografia sa —, amintindu-i realităţi nedeformate de propaganda sovietică. Deşi se vorbeşte cu uşurinţă despre „naţionalismul comunist" din perioada ceauşistă, el a fost în realitate o continuare subterană şi bine protejată cultural a Dreptei naţionaliste. Personalitatea exponenţială a continuităţii filonului naţionalist autentic — acuzat şi astăzi prosteşte de comunism — este poetul Adrian Păunescu. Poezia lui este varianta criptată a celor mai vechi mesaje ale Dreptei tradiţionale româneşti. Legiunea Arhanghelului Mihail a fost o creaţie românească, cu origini mult înaintea fascismului şi nazismului, cu sursele doctrinare în naţionalismul clasic român, care a fost întotdeauna de Dreapta, şi s-a constituit într-un strigăt al conştientizării degradării fiinţei naţionale. Ea a fost reacţia la prea lungul conflict organic dintre societatea românescă şi suprastatul său artificial. Legiunea Arhanghelului Mihail a căutat să reconstruiască de jos societatea românească prin elementul său cel mai înaintat, tinerii, readucînd-o la principii morale, la credinţă autentică şi în jurul instituţiilor sale tradiţionale. Din acest loc vine explicaţia pentru adeziunea la Legiune a personalităţilor de Dreapta din perioada interbelică: regizorul Haig Acterian, filozoful Ernest Bernea, sociologul Traian Brâileanu, inginerul Gheorghe Clime, poetul Aron Cotruş, scriitorul Constantin Gane, poetul Radu Gyr, profesorul specialist în fizica nucleară Gheorghe Mânu, marele istoric Petre P. Panaitescu, marele istoric Mihail Polichroniade (ambii interzişi în ultimii 55 de ani şi de aceea necunoscuţi) — toţi aceştia membrii ai Legiunii, şi simpatizanţii activi: poetul Ion Barbu, poetul şi filozoful Lucian Blaga, poetul Dan Botta, generalul Platon Chirnoagă, filozoful Emil Cioran, poetul Nichifor Crainic, marele filozof şi scriitor Mircea Eliade, scriitorul Horia Vintilă, filozoful Nae lonescu, savantul în domeniul chimiei Gheorghe G. Longinescu, marele economist Mihail Manoilescu, marele geograf Simion Mehedinţi, filozoful Constantin Noica, marele fiziolog Nicolae C. Paulescu, descoperitoril insulinei, marele filolog Sextil Puşcariu, filozoful Petre Ţuţea, marele poet şi filozof Mircea Vulcănescu. Oamenii aceştia n-au fost nebuni! Ceva profund a apropiat elita intelectuală de curentul militant condus de Corneliu Zelea Codreanu, cu toate că s-au amestecat şi apoi s-au despărţit cu tot felul de ambuscaţi de tip Gîrneaţâ, Trifa, Papanace şi alţii ca ei. Legiunea a fost un ultim puseu de demnitate şi inspiraţie a vechiului filon conservator al românului simplu, compromis însă de o societate care începuse deja să urmeze previziunile sumbre ale lui Caragiale, copiind un stat impropriu, în loc să transforme ea statul după principiile sale generatoare. Să ne gîndini puţin, din perspectiva tuturor informaţiilor prezentate în acest volum: în ce mediu a evoluat Mişcarea legionară? Partidul Naţional Liberal — decapitat; Partidul Naţional Ţărănesc — populişt, stîngist, compromis repede în afaceri şi speculaţii bancare; regele detronat şi aventurierul deviant sexual Carol Caraiman urcat pe Tron; partidele aduse în stare de figuraţie; economia pusă la dispoziţia capitalului străin; românii condiţionaţi din exterior de interesul asupra Dunării, petrolului şi „chestiunii evreieşti". Era în întregime un aspect de criză profundă a societăţii româneşti. Prea tînărâ şi prea grăbită, Mişcării legionare i s-a arătat vinovatul în conspiraţia evreiască mondială, asociindu-se astfel schizofreniei ideologice care a însîngerat lumea înainte de jumătatea veacului trecut. Dar, pe fond, ea a reprezentat o dovadă de vitalitate a poporului român. 157

Adevăratele cauze ale ascensiunii Mişcării legionare au fost slăbirea plnă la figuraţie a mecanismelor statului birocratic şi bugetar, ruperea pactului cu societatea prin lovitura de stat din 7—13 iunie 1930, guvernarea scandaloasă a lui Carol al Il-lea, toate aducînd gruparea naţionalistă militantă a lui Corneliu Zelea Codreanu în condiţia de ultimă rezervă politică a ţarii şi forţînd apoi statul să apeleze şi la ultima soluţie de guvernare cunoscută de istorie: Armata. Mai rămîne în discuţie imaginea acestei organizaţii. Ea este prezentată ca formaţiune extremistă de Dreapta. Analiza atentă a doctrinei sale şi a evoluţiei pe scena politică românească o prezintă mai de grabă ca o mişcare de tipul socialismului fascist sau nazist incipient, adică de Stînga. Destinul Mişcării legionare, aşa cum vom vedea în volumul următor, a fost şi el diferit de cel al fascismului si nazismului, în timp ce nazismul, de exemplu, a evoluat spre o Dreaptă militaristâ si agresivă internaţional, expansionistă, Mişcarea legionară a involuat spre Stînga, inclusiv spre forme revoluţionare marxiste, topindu-se apoi în comunism. Să analizăm pe scurt acele considerente care au conturat imaginea de Dreapta a Mişcării legionare: 1.A rămas ca mentalitate (greşită) că atitudinea antisemită este un indiciu al Dreptei. Aşa cum am arătat, această proiecţie propagandistică este falsă. Stînga şi regimurile comuniste de după 1950 au fost la fel de antisemite, ca să nu mai punem la socoteală atitudinea constantă a Bisericilor creştine. 2.Atitudinea violentă, categorică împotriva democraţiei. Legionarii aveau într-adevăr această atitudine, dar prin „democraţie" trebuie să înţelegem sistemul politic bolnav al ţârii, politicianismul, corupţia, clientelismul, cosmopolitismul caracteristic statului birocratic şi bugetar. Totodată, şi comunismul era adversar al democraţiei. 3.Opţiunea pentru pedeapsa cu moartea. Dreapta este de regulă adepta aplicării pedepsei cu moartea, dar în cadrul unui sistem politic de autoritate, bazat pe ordine publică. O Dreaptă autentică foloseşte pedeapsa cu moartea numai împotriva actelor grave îndreptate împotriva persoanei şi a naţiunii, nu pentru eliminarea adversarilor politici. 4.Atitudinea anticomunista. Fără îndoială că această valoare a Mişcării legionare definea nuanţa sa de Dreapta şi realimenta imaginea respectivă, dar trebuie spus că organizaţia va aluneca treptat spre Stingă revoluţionară, dorind să distrugă tot şi pe oricine i se opune pentru a transforma statul, în ce anume, nu vom şti niciodată. 5.Naţionalismul. Această valoare este autentică numai slujită de o ideologie curată de Dreapta. Raportarea la tradiţie şi la realism politic, social şi economic defineşte şi astăzi Partidul Conservator din Marea Britanie şi Partidul Republican din SUA. Credinţa — indiferent care — joacă un rol în orice guvernare a partidelor de Dreaptă din Occident. Mişcarea legionară practica doctrinar cultul tradiţiei, dar se dovedea complet lipsită de realism. Influenţată de socialismul german şi italian, ea va ajunge să lupte pentru ă prelua puterea şi a se alia cu Germania şi Italia, folosind speculativ bazele sale naţionaliste, fără ă putea prezenta un program social, economic şi politic viabil. Actele exponenţiale ale degradării sub stanţei sale naţionaliste au fost: desconsiderarea legilor ţârii, încercarea de a se substitui Poliţiei, conflictul violent cu Armata. Or, se cunoaşte că orice formaţiune politică sau civică autentică de Dreaptă se constituie doctrinar pe principiul ordinii, prin respectul legii, prin sprijin acordat Poliţiei şi Armatei. Neavînd masele de partea ei, Dreapta nu poate învinge decît prin exemplul de moralitate, fermitate, intransigenţă, clarviziune asupra problematicii naţionale. Privind toate aceste deviaţii de fond ale activităţii Mişcării legionare nu trebuie să ne mai surprindă eşuarea sa în violenţă şi stîngism revoluţionar, mai accentuat după asasinarea Căpitanului. Slăbiciunile sae doctrinare şi lipsa de consistenţă a programului său social şi economic au făcut-o extrem de vulnerabilă la infiltraţii şi manipulare. Mişcarea legionară va ajunge după 1930 un instrument de manevră pe scena politică românească, fie din partea lui Carol al II-lea, a PNŢ sau a SSI-ului, fie din partea lui Hitler sau a lui Stalin. Supravieţuitorii Mişcării legionare de atunci se prezintă astăzi, cu foarte mici excepţii, ca cei mai puţin informaţi asupra dedesubturilor organizaţiei din care au făcut parte. Unii dintre ei, de exemplu, habar nu aveau că organizaţia poseda un steag verde, care era ţinut numai în locuri special amenajate ale Caselor Verzi, şi au reacţionat cu vehemenţă cînd s-a vorbit despre el în anii 90. Ei sunt în continuare prizonierii pasiunii, curăţeniei sufleteşti şi credinţei cu care s-au angajat în mişcarea naţionalistă — unii încă oiai judecă destinul organizaţiei din perspectivă antisemită —, fără să măi poată înţelege lucid cît de uşor au fost manipulaţi şi cîte interese străine au slujit inconştient. în perspectiva timpului, trecerea Mişcării legionare de la iniţiativele sale curate la violenţă politică şi antisemitism pronunţat a fost o extrapolare de la lupta cu o mînă de comunişti evrei dezaxaţi, aflaţi în ţară, la alianţa cu o Mare Putere antisemită, care lupta cu evreii din toată lumea. Forţele între care s-a băgat Mişcarea 158

legionară erau complet disproporţionate. De aceea, imaginea Mişcării legionare plăteşte şi azi preţul naivităţii. Un sistem democratic sănătos, condus de lideri rutinaţi — cum am avut —, în stare să se bată cu armele democraţiei pe plan european, să le pună probleme Marilor Puteri — cum le-au pus în 1878 şi 1919 —, să negocieze la sînge atuurile României, să se sacrifice la momentul oportun în folosul naţiunii, ar fi avut un succes mult mai vizibil azi. Conservarea democraţiei parlamentare şi a luptei politice deschise şi corecte între PNL şi PNŢ, ar fi produs şi o salvare a vieţii democratice româneşti, a şanselor de modernizare şi îmbunătăţire a vieţii cetăţenilor. Curentul politic de Dreapta ar fi constituit în continuare marea rezervă a statului, şi împotriva nazismului şi împotriva bolşevismului, împingînd încet România spre modelul britanic, unde se află cea mai apropiată soluţie de spriritul conservator românesc, dedicat fundamental tradiţiei şi realismului. Calitatea de entitate latină insulară a României o apropia şi mai mult de acel model britanic. Chiar zdrobită la nivelul elitelor, Dreapta ar fi supravieţuit, cum s-a întîmplat în alte ţări, pînâ în 1990, cînd s-ar fi ridicat din propria sa cenuşă. Pe cînd aşa, politica românească s-a reconstruit numai pe moştenirea dictaturii comuniste, prelungită în trecut cu alte două dictaturi: carlistă şi antonesciana. De aceea, actul din 7-13 iunie 1930, cînd regimul parlamentar a fost batjocorit şi sfîşiat printr-o lovitură de stat dată împotriva Constituţiei democratice, a Monarhiei, a economiei naţionale şi, în ultimă consecinţă, împotriva sistemului democratic, râmîne cea mai gravă faptă antinaţională din secolul al XX-lea. Noutăţi Alex Mihai Stoenescu ISTORIA LOVITURILOR DE STAT ÎN ROMÂNIA Cele trei dictaturi Volumul 3 „Faţă de istorici, dl Alex Mihai Stoenescu are un mare avantaj: este scriitor (sau şi scriitor). N. lorga scria, în încheiere la prefaţa Istoriologiei umane, ca ar fi dorit să aibă mai mult talent poetic pentru a fi mai aproape de adevăr, altfel spus harul literar sporeşte capacitatea cercetătorului istoric de a reconstitui şi de a înţelege faptele trecutului. în cel de-al treilea volum al Istoriei loviturilor de stat în România se reîntîlnesc toate calităţile de informaţie, analiză şi stil care au asigurat marele succes al celor două care 1-au precedat." Florin Constantiniu Revoluţie şi francmasonerie Volumul l Eşecul democraţiei române Volumul 2

159

Fiului meu, VLAD ALEXANDRU ALEX MIHAI STOENESCU ISTORIA LOVITURILOR DE STAT DIN ROMÂNIA 1821-1999 voi. 3 Cele trei dictaturi Cuprins Introducere Capitolul I PERIOADA INTERBELICĂ, PRELUDIU AL DICTATURII 1920-1938 Capitolul II CAMARILA, CENTRU DE PUTERE ÎN STAT Capitolul III LOVITURA MARILOR TRĂDĂRI Capitolul IV NOAPTEA GENERALULUI Capitolul V TENTATIVA DE LOVITURA DE STAT DIN 20-23 IANUARIE 1941 Capitolul VI CEA DIN URMĂ GAFĂ Capitolul VII INSTALAREA SISTEMULUI COMUNIST ÎN ROMÂNIA BIBLIOGRAFIE Introducere Nevoia de a arata, cu probe aduse din istoria plină de adevăruri crude a României, că destinul nefast al tării noastre nu se poate schimba radical decît prin asumarea conştientă de către naţiunea română a deciziei de a construi aici un stat democratic funcţional şi un capitalism modern, este scopul acestui studiu. România trebuie să iasă din ciclul erorilor sale istorice, mereu repetate. Folosirea datelor istorice în scopuri politicianiste, pentru legitimări îndoielnice sau pentru demagogie, ascunderea în continuare a numeroaselor erori, din care tinerii n-au cum să înveţe ceva, precum şi proiectarea eroică a autorilor acestor erori ne împiedică să facem saltul obligatoriu din mentalitate. Cititorul a observat că în cursul acestor volume s-a întîlnit mereu cu cîteva teme fundamentale ale analizei, care, deşi face apel la informaţii evocate şi în alte lucrări istoriografice sau la detalii mai puţin cunoscute, surprinde mai ales prin unghiul diferit de abordare. Această opţiune nu vine neapărat din orientarea politică a autorului — am căutat în permanenţă să obţin o maximă obiectivitate — ci din faptul că alternativa a lipsit analizei din ultimele decenii, abia mijeşte astăzi, iar cetăţeanul român continua să nu aibă acces la o altă viziune asupra cronologiei istorice a României moderne şi contemporane. Pe de altă parte, o serie de amănunte ignorate sau subevaluate se dovedesc acum — la o privire mai atentă asupra repetării proceselor socio-politice, deja tipice statului român — mult mai importante pentru înţelegerea fenomenului de care ne ocupăm. De aceea, volumele surprind şi unele secvenţe cunoscute ale istoriei noastre, dar individualizate altfel. Urmărind evoluţia statutului şi a regimurilor sale politice, este, în consecinţă, normal să grupăm cele trei dictaturi — carlistă, antonesciană şi comunistă — într-o singură etapă. Altfel spus, cartea de istorie a României moderne poate avea şi o altă cronologie, pe care o propunem spre reflecţie: Preliminariile constituirii naţiunii române moderne; apariţia mişcării naţionaliste în sînul marii boierimi şi confruntarea sa cu internaţionalismul revoluţionar paşoptist (1821-1859). Introducerea prin şoc a instituţiilor burgheze occidentale şi apariţia conflictului stat-societate (1859-1871). Inaugurarea sistemului democratic românesc, diferit de cel clasic occidental, continuată de efortul pentru gestionarea slăbiciunilor sale structurale, (1871-1918). 1

Criza sistemului democratic românesc şi prăbuşirea sa structurală, (1920-1938). Regimul dictaturilor (1938-1989). Deceniul libertăţii anarhice (1990-2000). Iată, aşadar, de ce studiul asupra cauzei marilor şocuri politice — pe care le-a cunoscut, altfel inexplicabil, România în toată această perioadă — urmăreşte cîteva teme de profunzime. Două sunt centrale: raportul statsocietate şi studiu] imagologic al mentalităţii naţiunii române. Alte trei sunt secundare: evoluţia curentului politic de Dreapta, de la apariţie şi pînă astăzi; chestiunea evreiasca şi influenta francmasonică, aspecte aparent marginale, dar care au intervenit direct în cursul istoriei naţionale din ultimul veac şi jumătate. Ca o coloană vertebrala a întregii analize, Istoria loviturilor de stat în România încearcă să demonstreze că a existat o decizie politică greşită Ia originea statului modern român, că era posibilă şi o altă cale, mult mai apropiată de sufletul poporului român şi pentru care Barbu Catargiu a plătit cu viaţa, Eminescu şi Caragiale au fost ostracizaţi, iar Petre P. Carp sau Mircea Eliade sunt şi astăzi prezentaţi ca nişte trădători. Demersul ştiinţific şi literar pe care îl încerc aici n-ar fi decît o simpla proiecţie în erorile trecutului, dacă nu ar exista şansa ca astăzi, conştienţi de ciclul distructiv al vieţii noastre statale din trecut, să producem modificările substanţiale care să stabilească un raport firesc între naţiune şi ţara ei. încă mai este timp ca România să reprezinte o creaţie naturală şi organică a societăţii sale şi, crescînd nivelul de civilizaţie al naţiunii, să emancipeze şi România, ca stat, cu un conţinut şi într-o formă mult evoluate. Altfel, statul agresor al cetăţeanului, statul care îşi dă o Constituţie inaplicabilă şi îi obligă pe cetăţeni s-o respecte, statul care continuă să copieze modele din străinătate şi le impune cetăţenilor săi, nu va dispărea şi toate fenomenele negative, violente sau umilitoare pe care le înfăţişează acest studiu se vor repeta. Demersul principal al acestei cărţi este — prin studiul lipsit de menajamente al experienţei istorice — evitarea situaţiei ca ridicarea nivelului de civilizaţie al naţiunii şi dezvoltarea statului să fie din nou o creaţie a unor modele străine, impuse prin reguli care nu ni se potrivesc sau cu sacrificii care să atingă viziunea încă ireductibilă a naţiunii asupra unităţii statului. Capitolul I PERIOADA INTERBELICĂ, PRELUDIU AL DICTATURII 1920-1938 Moto: Cu politicieni venali fi o ţărănime flămtndă nu poţi susţine credinţa într-o idee. OCTAVIAN GOGA Analiza perioadei interbelice porneşte cu un studiu imagologic concentrat asupra percepţiilor noastre despre acest interval celebru al istoriei noastre recente. Mai întîi, o precizare necesară înţelegerii unghiului din care este privită perioada de antecamerâ a regimului dictaturilor în România. Pentru a îndepărta orice confuzie, vom arata că, şi aici, demersul nostru nu urmăreşte distrugerea unor statui sau demitizarea unor personalităţi istorice. Ceea ce subliniem noi — cu probe — este că, pentru a legitima acţiuni şi fenomene politice, istoriografia noastră a scos în relief personalităţi şi evenimente, le-a mitizat şi oferit ca hrană propagandistică cetăţeanului, în timp ce alţi eroi şi evenimente adevărate au fost marginalizate, ascunse sau interzise cunoaşterii populare. Dovada trăieşte fii manualele noastre de istorie: sunt hiperbolizate figurile lui Tudor Vladimirescu, Alexandru loan Cuza, Ion Antonescu, luliu Maniu, a căror biografie şi activitate politică sunt criticabile în foarte multe privinţe. Escamotarea subiectului eroic face ca erou să fie numai Tudor Vladimirescu şi să nu fie eroi marii boieri naţionalişti care au gîndit, finanţat şi condus emanciparea modernă a Principatelor Române, plâtindu-1, printre alţii, şi pe Tudor Vladimirescu. Mai erou ar fi Nicolae Bălcescu, mare patriot român, dar adept al scenariului francmasonic internaţionalist, si lăsat în umbră să fie Avram lancu, singurul mare conducător al românilor, pentru că era naţionalist? Cuza este marele erou al Unirii Principatelor şi al reformelor (catastrofale, de altfel), şi nu Barbu Catargiu sau Lascăr Catargiu, care au pus tara asta pe picioare din haos, printr-o guvernare exemplară. Ministrul de finanţe Mavrogheni — un necunoscut. Eugeniu Carada — o figură stranie şi atît. Tot astfel, Cuza, autorul unei lovituri de stat prin care a introdus un regim politic personal, este eroizat pînâ la saturaţie, în timp ce „monstruoasa coaliţie", care a salvat sistemul democratic şi a inaugurat în România regimul parlamentar, este şi astăzi blamată, acuzată, ridiculizată. Cei doi mari Brătieni sunt doar vag percepuţi de către români ca întemeietori de stat naţional unitar. Numai literatura, nu şi opera politică a lui Eminescu sau Caragiale, străluceşte în orice bibliotecă, în timp ce românului de astăzi continuă să i se întîmple exact ce scriau Eminescu şi Caragiale în secolul al XlX-lea. luliu Maniu este marele luptător pentru unire — caz de falsificare grosolană a informaţiei istorice — îh timp ce Nicolae Bălan, Miron Cristea, luliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod sau chiar regina Măria apar ca personaje din decor. 2

Nimeni nu ştie, de exemplu, că organizatorul Marii Adunări de la Alba lulia din 1918, în cele mai mici detalii, cu ordine şi civilitate perfecte, producînd astfel un eveniment istoric autentic şi curat, a fost loan Suciu din Ineu. Unde sunt eroii aceştia şi faptele lor adevărate? Libertatea obţinută după 1989 a permis unor istorici de substanţă, unor cercetători cu operă, să investigheze şi să publice informaţii care modifică substanţial imaginea cetăţeanului român despre perioada interbelică, în general, şi a felului cum a trecut România de la regimul democratic la dictaturi, în particular. Dar chiar şi astăzi sau mîine pot apărea mari surprize, care să modifice profund înţelegerea cursului vieţii politice româneşti din ultimii 70-80 de ani. începem deja să avem o serie de informaţii despre penetrarea spionajului Marilor Puteri la vîrful clasei politice româneşti, precum şi la conducerea superioară a statului. Deşi s-au adunat destul de multe informaţii asupra activităţii de agentă sovietică a Elenei Lupescu, nu avem încă proba, multe documente importante fiind distruse sau încă îh arhivele Rusiei. Poate că peste ani vom intra în posesia dovezilor care ar atesta controlul statului român de către URSS, începînd cu primii ani ai deceniului patru, prin intermediul unei femei pe cît de remarcabile, pe atît de devastatoare pentru ţara noastră.1 Rolul lui Nicolae Titulescu în presiunile exercitate de francmasoneria străină asupra ţării noastre nu a fost elucidat, cu toate că, în ciuda faimei de care s-a bucurat şi se bucură marele diplomat român, rezultatele finale ale activităţii sale sunt cît se poate de discutabile. Cînd Titulescu a fost demis din funcţia de ministru de externe, Gheorghe Tătârescu i-a desfăşurat pe masă regelui Carol II harta Europei şi i-a arătat situaţia reală a politicii externe româneşti: „Iată, sire, Titulescu ne-a certat cu toată lumea", prezentîndu-i pe rînd conflictele la zi cu vecinii, încâpâţînarea de a fi ostili cu orice preţ Germaniei, slugărnicia faţă de Franţa şi Anglia (care nu au întîrziat să profite de slăbiciunea aceasta), complicităţile cu Rusia sovietică. Avea dreptate Tătârescu? în sfirşit, cu toate că avem unele dovezi concludente, nu ştim cît de timpuriu şi în ce proporţie a fost infiltrată Mişcarea legionară de către comunişti. Noi însă nu vom ezita să atacăm direct aceste subiecte. Ca o concluzie a observaţiilor de mai sus se conturează ideea că posibilitatea apariţiei surprizelor, în special a marilor surprize care să răstoarne întregi „istorii", este strîns legată tocmai de felul incomplet sau politizat în care a fost prezentată sau comentată Istoria pînă acum. Imaginea regimului democratic Analiza evoluţiei statului român între lovitura de stat din 1864 şi cea din 1930, din primele două volume, ridică acum o problemă de 1 Cunosc istorici de ţinuta care nu mai au dubii asupra apartenenţei Elenei Lupescu la serviciile secrete sovietice, dar le este jena sa admită public că România s-a aflat sub controlul statului vecin şi că a fost dirijata timp de decenii spre ocupaţia finală din 1944. Curajul acestor istorici este alterat şi de teama de a nu intra în caruselul scenariilor, dintre care unele, chiar foarte adevărate, nu mai sunt crezute astăzi din cauza multitudinii de fabulaţii publice care ne-au parazitat luciditatea istoriografica. fond, pe care ne-am obişnuit să o plasăm, încrezători, la anexa mitologiei noastre istoriografîce: problema celebrului „instinct colectiv" al poporului român. Am văzut din primele volume cum au fost create statul naţional (1859-1861) şi statul naţional unitar (1918-1920) de personalităţi de excepţie, pe un fond de adeziune relativă a populaţiei, mai degrabă condus decît conducătoare. Peste timp, dincolo de activitatea politică a acestor personalităţi, paie la fel de productivă şi infuzia de sentiment patriotic şi unionist dată generaţiilor de români. Sunt însă cîteva momente cruciale care infirmă teza „instinctului colectiv", în februarie 1859, cînd bucu-reştenii, craiovenii şi ieşenii se îmbrăţişau pe străzi, iar proaspătul domn se ghemuia paralizat de frică, în fundul cupeului său, nu se ştia că va urma un regim autoritar, de camarilă, şi aducerea din străinătate a unor instituţii ce vor transforma statul modern român într-un organism agresor la adresa propriilor cetăţeni. Entuziasmul românilor la momentul Marii Uniri n-a putut previziona marea destrămare care a urmat şi incapacitatea guvernanţilor de a conserva acest stat rotund şi firesc, precum şi infiltrarea periculoasă a bolşevismului în rîndurile muncitorimii şi criza economică de care a profitat acesta, în 1928, ţărănismul a scos mase de oameni în stradă şi le-ă mişcat într-un iluzoriu marş spre Capitală, fără că oamenii să simtă marile dezamăgiri naţionale pe care i le pregăteau liderii acestuia. Cînd a fost dată lovitura de stat din 7-13 iunie 1930 şi a fost adus Carol II pe tron, entuziasmul popular şi al intelectualităţii a fost fără precedent. Toţi sperau într-o domnie benefică şi solidă, aducătoare de belşug. A fost o catastrofă fără precedent, pe toate planurile, în august 1944, în timp ce România era livrată cu braţele ridicate Uniunii Sovietice, populaţia sărbătorea în stradă terminarea războiului şi pacea, cînd, în realitate, abia atunci 3

începea cel mai cumplit război îndreptat chiar împotriva ei, a populaţiei, în 1968, românii s-au strîns în faţa clădirii Comitetului Central al PCR cu un entuziasm spontan derutant, fără să înţeleagă că, exact în acele clipe, tocmai legitimau dictatura paranoică a lui Nicolae Ceauşescu. Pentru revoluţia din 1989 nici nu mai este nevoie de detalii — încă suferim la prezent naivitatea noastră de atunci, ca pe o gafă repetată zilnic, pe măsura ce ne lovim de efectele atitudinii noastre din acele zile şi nopţi de abolire a statului. Ne întrebăm: cînd a acţionat „instinctul colectiv"? Conservatorismul proverbial al poporului român se referă la rezistenta la modernitate, la scoaterea societăţii din tipare la care cu chiu cu vai s-a adaptat, la schimbarea ritmului său social. De aceea, în planul mecanismului paradoxal, la sfîrşitul fiecărui proces declanşat printr-o schimbare de ritm, rezultatele au fost invers proporţionale cu speranţele. Adusă la concretul rezultatului măsurabil, istoria dovedeşte că revoluţia din 1848 a fost un moment de răscruce pentru poporul român, pentru că i-a schimbat brusc şi artificial direcţia, iar asasinarea lui Barbu Catargiu — patriotul care a vrut să ducă lucid poporul român pe drumul său firesc — un act mult mai criminal decît suprimarea unui om. în orice analiză asupra istoriei României moderne nu trebuie să se uite nici o clipă că ne-am inaugurat democraţia cu asasinarea celui dîhtîi prim-ministru al ţării. O baltă mare de sînge stă sub picioarele noastre şi nu încetăm să călcăm cu bocancii în ea. în aceeaşi baltă s-a scurs şi sîngele lui I.G. Duca şi al lui Corneliu Z. Codreanu, al lui lorga sau Madgearu, al lui Ion Antonescu, luliu Maniu sau Gheorghe Brâtianu. Trebuie să înţelegem o dată de ce. Respectul pentru trecut are nevoie de repere autentice şi de asumarea adevărului istoric, astfel încît eroii şi faptele lor excepţionale să nu se mai piardă într-un diluviu de legende mincinoase, diversioniste, politizate pînâ la rizibil. Pentru început, să privim o scurtă cronologie, să subliniem perioadele în care România a cunoscut regimul democratic şi să ne lămurim ce tradiţie avem îh acest sistem de valori: 1859-1864 — primii ani ai statului român modern; România era condusă printr-un document numit Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858, ca expresie a voinţei Marilor Puteri Protectoare, nu a voinţei naţiunii române. 1864-1866 — ca urmare a loviturii de stat date de Alexandru Ion Cuza, se instituie un regim cezarist, de autoritate personală, susţinut de o camarilă. 1866-1871 - după lovitura de stat care 1-a îndepărtat pe Cuza, este introdusă Constituţia democratică, ale cărei prevederi nu pot fi aplicate încă; este o perioadă predemocratică, străbătută de conflicte antidinastice şi mari tulburări publice. 1871-1906 — regim democratic; familia Brâtianu conduce însă ferm statul, din umbră. 1907 — ca urmare a răscoalei instigate din exterior, se introduce starea de asediu, care limitează libertăţile democratice. 1908-1916— regim democratic. 1916-1922— perioadă de război şi prelungire a stării de asediu, cu limitarea libertăţilor democratice. 1922-1930 — regim democratic. 1930-1932 — lovitura de stat din 7-13 iunie 1930 loveşte Constituţia democratică şi introduce sistemul politic dirijat de rege şi camarilă. 1933-1937 — reintroducerea stării de necesitate, cu restrîngerea libertăţilor democratice. 1938-1940 — dictatură regală. 1940-1944 — dictatură militară, în regim de război. 1944-1947 — regim de ocupaţie militară sovietică, cu restrîngerea sau anularea libertăţilor democratice. 1947-1990 — dictatură comunistă. Cele trei dictaturi din perioada 1938-1989 au ocupat 50 de ani din cei aproximativ 130, de cînd există statul modern român consolidat. Din 1859 pînâîn 1871 au fost 12 ani tulburi şi agitaţi de căutări, între 1871 şi 1930 am avut parte de 59 de ani de încercări democratice, cu destule amendamente, suficient de aproximative, dar totuşi în drum spre democraţie. Problema este că, pe acelaşi interval, în 1877 şi 1878, în 1913 şi apoi între 1916 şi 1919, precum şi între 1940 şi 1945 am avut parte, în total, de 13 ani de război, situaţie în care unele libertăţi democratice se suspendă sau se limitează, iar democraţia funcţionează condiţionat. Numeroasele decretări ale stării de necesitate limitau principalele drepturi ale omului: la liberă circulaţie, dreptul de întrunire, libertatea cuvîntului (cenzura) şi legiferau dreptul autorităţii de a folosi Armata împotriva cetăţenilor turbulenţi, dreptul de a aresta fără mandat, de a viola proprietatea în scopul cercetării cauzelor, în anii 1920 şi 1921, sub ministeriatul generalului Alexandru Averescu, am avut un regim pseudomilitar, de urgenţă, cu toate libertăţile democratice limitate în diferite grade. Aşadar, România a cunoscut libertăţile democratice doar ceva mai mult de 4 (patru) decenii, cu 4

intermitenţe, din care cei mai mulţi ani au aparţinut secolului alXIX-Iea. Cînd privim o astfel de statistică implacabila, trebuie să înţelegem cu mintea limpede că mentalităţile cetăţeanului român de astăzi au fost prea puţin construite de o tradiţie democratica. Oricum, peste 86% din populaţia actuală a României este născută şi educată în comunism. Cu atît mai mult, este misiunea cea mai grea să îi modificăm mentalitatea acum, căci ţara nu poate aştepta pasiv maturizarea altor generaţii. Deocamdată, cronologia ne oferă o singură certitudine: înainte de 22 decembrie 1989 am avut o dictatură comunistă de 45 de ani; înainte de aceasta a fost o dictatură militară de 4 ani şi înainte de ea o dictatură regala de aproape 3 ani. înainte de oficializarea regimului dictatorial regal, au mai fost 8 ani de distrugere sistematică a regimului democratic. Numai între 1930 şi 1947, îhtr-un interval de 17 ani, s-au dat în România 6 lovituri de stat (1930,1938,1940, 1944, 1945, 1947) şi au avut loc alte două tentative (1934, 1941). Democraţia este, aşadar, un moment prea îndepărtat, ca să poată fi un model viu, rămas în memoria colectivă, şi de aceea rămîne pentru România o imagine exclusiv istorică, spre deosebire de alte state unde democraţia este un eveniment apropiat, conservat în amintirea vie a multor oameni sau în memoria dinamică a unei rezistenţe politice împotriva dictaturii. Altfel spus, pentru alte state democraţia este un mod de viaţă la care s-a revenit după 1989, nu o noutate, ca la noi. Dacă acceptăm că un individ devine conştient de procesele politico-sociale din jurul său în preajma vîrstei de 14 ani, vom constata că martorii democraţiei române funcţionale trebuie să aibă astăzi cam 85 de ani. Ce chip al democraţiei au văzut ei între 1916 şi 1930, de Ia naştere şi pînâ la urcarea lui Carol II pe Tron? Război, greve, regim pseudomilitar, Lege Marţială, partide care apar, cîştigă alegerile şi dispar, campanii electorale sîngeroase, antisemitism, demonstraţii de strada, sterilitate şi băşcălie parlamentaristă, corupţie la cel mai înalt nivel politic, două partide majore în luptă, folosind toate mijloacele denigrării. Ce democraţie au văzut ei sau cei născuţi după 1930? Un rege corupt şi o camarilă care manevra partide figurante, un Parlament şi un guvern fără nici o autoritate. Să facem apel la mărturia unui contemporan, Nicolae Carandino, director al ziarului Dreptatea şi atent observator al lumii româneşti: „Cînd mă uit înapoi, îmi văd copilăria sfîşiatâ de primul război mondial, de ocupaţia germană, tinereţea trăind repercusiunile economice ale crizei din Wall Street şi maturitatea suportînd succesiv ecourile fascismului, ale hitlerismului. Dar, prin 1930, eram departe de a bănui toate loviturile pe care mi le rezerva destinul. Sensibilitatea noastră juvenilă era grav jignită de manifestările exterioare ale burgheziei posedante. Toate uşile se închideau în faţa solicitărilor tinere. Noi trebuia să suportăm, direct şi indirect, consecinţele crizei mondiale. Pentru cei bogaţi se deschidea perspectiva dezagreabilă a micşorării dividentelor, a renunţării eventuale la o călătorie în străinătate sau la un Lincoln; pentru noi se punea însă, zilnic, problema casei, a pîinii, a familiei întemeiate sub ameninţarea lipsei şi a mizeriei"2. Dacă aşa gîndea un om de Stînga, ce trebuie să fi fost în mintea lui Corneliu Z. Codreanu? într-o altă parte a intelectualităţii, imaginea societăţii româneşti interbelice primea nuanţe radicale. Nichifor Crainic a fost unul din purtătorii de cuvînf. „Democraţia consumatoare a bunurilor publice şi incapabilă să creeze, socialismul parazitar, comunismul ameninţător, iudaismul exploatator, francmasoneria cu banditismul ei ocult şi trădător de neam, abuzul de autoritate şi mezalianţa de pe Tronul ţării — toate au apărut cu masca sfîşiată de viguroasele condeie ale redacţiei mele"3. Această opţiune radicală avea să domine cel de-al doilea deceniu al perioadei interbelice, deceniul de criza structurală profundă, deceniul prăbuşirii politice, economice şi teritoriale. Din întreaga populaţie matură a României de astăzi, tofi cetăţenii care sunt mai tineri de 63 de ani s-au născut sub regim dictatorial. Altfel spus, imaginea autentică asupra sistemului democratic în România nu este deţinută decît de un număr extrem de restrîns de pensionari. Lipsiţi de model autohton şi de o tradiţie instituţională vie, cu cine şi cu ce să reconstruieşti sistemul democratic în România? Acesta este şi principalul motiv pentru care imaginea despre democraţia românescă este astăzi aproape exclusiv ficţionară, continuînd sa slujească propagandistic cauze politice curente. Totodată, în lipsa unei tradiţii democratice autohtone, actualele generaţii politice caută din nou un model străin. Este bine să ştim unde am greşit. Iluzionîndu-ne în continuare cu legende, nu vom reuşi să schimbăm acest curs nefericit al istoriei. Faptul că sistemul democratic nu a ajuns niciodată la maturitate în România a permis interpretarea libertăţilor sistemului drept o cale spre abuz, sistemul fiind mereu invocat drept model, iar defecţiunile sale mereu folosite pentru „amendamentele" la uz. Un alt subiect de imagologie, cu consecinţe mai mici în mentalitate, dar cu efecte majore în administrarea statului, este problema liderului. Moartea lui Ionel I.C. Brâtianu, cum afirma cu regret Constantin Argetoianu, „a schimbat toată situaţia politică în România. Ionel Brătianu ajunsese un fel de dictator ocult, care, sub forme 5

constituţionale, avea ţara în mînă"4. într-adevâr, moartea marelui lider liberal lăsa un gol autentic, nu declarativ, în politica românească. Se întîmpla în 1927 ceea ce se întîmplase în 1866, cînd a plecat domnitorul Cuza, şi criza politică a lăsat tara timp de trei luni fără conducere. Două cete de turci dacă intrau atunci în tară, în frunte cu un baş-bulucbaş, ar fi schimbat soarta Principatelor Române, atîta dezordine şi lipsă de autoritate se instalase. Şase decenii după moartea lui Brâtianu, dispariţia lui Nicolae Ceauşescu produce aceeaşi debandadă. Ce răspuns putem da unui astfel de colaps al autorităţii, prin dispariţia unui om'? O posibilă explicaţie a fost oferita chiar în cazul Nicolae Ceauşescu. Liderii autoritari de tip Cuza, Brătianu, Ceauşescu (cu toate marile deosebiri dintre ei), au reuşit să concentreze puterea în mîna lor de o manieră care „a înghiţit autoritatea", politicienii, birocraţii şi populaţia canalizîndu-şi speranţele şi respectul spre ei, ca sursă unică a puterii. Experienţele zilnice ale cetăţeanului în contact cu aparatul birocratic, care au fost mereu o expresie cotidiană a conflictului stat-societate, 1-au făcut pe individ să înţeleagă faptul că la conducerea ţârii se află o personalitate paternală, singura capabilă să rezolve problemele şi de care se leagă orice speranfâ socială. De altfel, aşa cum am dezvoltat prin analiza în volumele precedente, statul birocratic şi bugetar, pe care 1-a avut şi încă îl mai are România, nu putea evolua decît prin voinţa şi opera luminată a unui conducător sau prin proiecţia falsă în rîndurile populaţiei a imaginii lui de lider luminat. A fost şi cazul Iui Carol II. în ciuda defectelor lui evidente şi a trecutului infamant, populaţia 1-a aclamat mult timp. Asta, pînă s-a trezit fără apărare militară şi cu ţara sfîşiată teritorial. Acelaşi simptom s-a înregistrat şi în cazul arestării lui Ion Antonescu. Ţara nu i-a acordat nici măcar un oftat. Iată de ce, caracterul improvizat şi nesigur al sistemului democratic în România a putut produce căderi politice de o asemenea anvergură în urma dispariţiei liderului său autoritar şi de ce, în ultimă instanţă, după Carol II a urmat un general în rezervă cu mari probleme de sănătate şi de pregătire politică, considerat însă un „salvator al neamului". In acelaşi plan, s-a înscris şi performanţa politică a Partidului Naţional Ţărănesc, deosebit de activ şi eficient în Opoziţie, dar o catastrofă cîhd ajungea la guvernare. După dispariţia sistemului bipolar de putere, atît de caracteristic democraţiei moderne autentice, prin ieşirea din scenă a Partidului Conservator — adică, odată cu apariţia României Mari — şi pînâ astăzi, în anul 2002, Opoziţia a fost în permanenţă foarte slabă, iar Puterea foarte puternică. Transferul de putere sa produs exclusiv prin uzura la guvernare, nu prin meritele Opoziţiei. Această realitate încuraja regimul personal autoritar. Pe această sinusoidă, România este expusă şi în viitor la căderi politice grave şi, implicit, la fenomene de tip lovitură de stat sau revolta populară. A rămas în mentalitatea curenta sa consideram intervalul 1920—1938 drept „perioada interbelica", cu toate că, strict cronologic, ea s-a întins pînâ în 1940. Anul 1923 este preferat ca jalon pentru că atunci a fost dată Constituţia democratică. Anul 1938 este ales pentru că ar fi reprezentat momentul de vîrf al dezvoltării economice. Chiar dacă înfăţişarea simplă a primelor cifre arată că epoca este mai mică de două decenii — oricum, infim în istoria unei ţâri — acestei perioade i s-a atribuit o importanţă sporită îh istoria moderna a României. Gloria ei vine din urmă în contemporaneitatea primului deceniu al secolului XXI din două surse: 1. Proiecţia în mentalul colectiv a imaginii că în 1938 România ar fi atins un vîrf al dezvoltării sale economice şi 2. Concentrarea într-o perioadă scurtă de timp a unui boom cultural românesc fără precedent. Realitatea frustra a României interbelice, ca stat, a fost însă aceea a unui sistem administrativ clientelar condus de un grup restrîns de indivizi, constituiţi în camarilă, în fruntea cărora se afla un cap ilegitim al statului, Caro! II. Regimul politic, la rîndul său, se îndepărtase substanţial de sistemul democratic, corpul partinic al ţârii intrînd îh etapa oligarhiei politice. Oligarhia politică apare atunci cînd instituţiile fundamentale ale statului — Parlamentul, Guvernul şi Justiţia — sunt rezervate unui grup constant de oameni politici, mult timp aceiaşi, care, în ciuda aşezării lor în partide cu denumiri diverse, urmăresc doar obţinerea şi deţinerea Puterii îh scopurile proprii acelui grup. Pe acest eşafodaj limitat, ideologia, doctrina sau programele partidelor se fluidizează, nu mai cunosc diferenţe de fond, sau devin doar sloganuri propagandistice, menite să ascundă atingerea scopurilor şi finalizarea intereselor proprii prin exploatarea Puterii, în acelaşi context, trecerea unor oameni politici de la un partid la altul, trădările, furtul programelor sau dizolvarea, fuziunile şi apariţia unor noi partide, dar formate din aceiaşi oameni, nu afectează mecanismele oligarhiei politice, în interiorul ei, îh pofida aparentelor divergenţe publice, politicienii sunt solidari, ştiu sâ-şi apere împreună statutul şi privilegiile, joacă pînă la capăt atît comedia confruntării parlamentare, cît şi vodevilul respectului reciproc. Sub regimul tiraniilor, oligarhia politică este precis identificabilă şi relativ uşor de îndepărtat, de regulă prin revolte populare sau revoluţie. Marea literatură sudamericanâ îşi are sursele din această realitate, iar Gabriel Garcia Mârquez sau Mărio Vargas Llosa sunt cronicarii inspiraţi ai acestui fenomen. Mai greu este ca populaţia să identifice cu claritate existenţa oligarhiei politice — şi să o răstoarne — atunci cînd fenomenul apare în interiorul sistemului democratic. Mai precis — în perioada de 6

criză a sistemului, în momentul configurării eşecului său, ca soluţie de administrarea a unui stat. Demagogia, aşadar, a fost instrumentul de adormire a reflexelor societăţii, în miezul ei s-a găsit mereu problematica naţională — diluată, amestecată şi vărsată propagandistic populaţiei. Cîhd diferite grupuri sociale au protestat, li s-a arătat Constituţia, li s-au citit paragrafe de legi, li s-a pus în faţă forţa militară, în numele democraţiei. Paradoxul vieţii politice româneşti este că, prin efectul desincronizării Constituţiilor cu realitatea socială, represiunile s-au făcut în numele legii. Deşi la suprafaţă exista un Parlament, felul în care erau aleşi parlamentarii devenise de mult un proces viciat, ca sistem. Să nu uităm că România a cunoscut alegeri cu adevărat libere abia în 1996! Oraşele şi satele României interbelice erau, practic, devastate de valul electoral, bătăile, abuzurile de tot felul, falsificarea rezultatelor fiind nu numai mereu identificate şi reclamate, dar şi recunoscute. Acesta este un mare semnal de alarmă pentru înţelegerea lucidă a slăbiciunilor cu care a intrat România în epoca celui de-al doilea război mondial. Pentru exemplificare, să alegem un caz şi un om cu imagine credibilă: Grigore Gafencu. Iată cum descrie el campania electorală din 1931, în care a candidat pentru Camera Deputaţilor la Caliacra: „S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. [...] Am fost respins de la secţiile de votare cu baioneta în piept. Un colonel isteric — Bolintineanu — urla de dimineaţă: «daţi-i îndărăt, spargeţi capetele cu patul puştii». La o secţie — singura! — delegaţii au pătruns în urma judecătorului. Au fost daţi afară de judecător şi de un căpitan de infanterie. Pretutindeni, jandarmii şi armata, comandaţi de bătăuşi, brutalizau, ameninţau şi împiedicau de la vot cetăţenii. Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de laşitate abjectă. Părea o revoluţie a uniformelor militare şi administrative, o revoluţie a statului, prin organele sale conştiente şi inconştiente, împotriva cetăţeanului «civil». [...] La fiecare mişcare eram arestaţi şi trebuia să ne liberăm cu forţa. La Secţia de votare Ceamurlia suntem opriţi de soldaţi din cavalerie. Se încarcă în faţa noastră carabinele. Doi bătăuşi macedoneni, dintre care unul, un criminal cunoscut, comanda armata"5. El însuşi, Grigore Gafencu, a fost nevoit să se înarmeze şi să-şi folosească revolverul pentru a scăpa cu viaţă din judeţul unde candida din partea PNŢ. De fapt, liberalii se răzbunau pentru felul sălbatic în care se comportase PNŢ la alegerile din 1929: „în timpul campaniei electorale s-a înregistrat un fenomen interesant: sătenii, convinşi că, în sfîrşit, aveau guvernul lor, naţional-ţârânesc, prezidat de luliu Maniu, nu au acceptat ca în localitatea lor să facă propagandă partidele din opoziţie. La marginea satelor se constituiserâ grupuri de ţărani înarmaţi cu ciomege, sape şi coase, care interziceau pur şi simplu reprezentanţilor partidelor din opoziţie să intre în sat"6, în campania din 1929, sub teroarea „comisarilor politici" ai PNŢ s-au înregistrat cele mai grave incidente electorale din istoria României moderne. Imediat ce se întrunea Parlamentul, lucrurile se potoleau, intrau în faza de luptă surdă pentru Putere, pînâ ce un factor extern acestuia — o putere străină, guvernul sau regele — hotăra să strice jocul. Sub imaginea de grandilocvenţă a Parlamentului, conservată în fantezia publică, în sălile celor mai importante decizii se petreceau lucruri de mahala. Ziaristul Nicolae Carandino a asistat la cîteva scene: „O amintire îmi stăruie în minte despre acest Robu, prinţul bătăuşilor gogo-cuzişti. Eram în incinta Camerei, martor la o agresiune. Robu frîngea nişte scaune şi bătea cu picioarele respective ceva deputaţi. Furlugean, chestor al Camerei liberale şi însărcinat în aceasta calitate cu paza, s-a apropiat de grup şi, cu un aer de suprema indiferenţă, a prins între degete bicepsul «robului». Dintr-odată acesta s-a oprit şi, fără sa lase din mînă prada, a întors ochii cu mai mult respect decît spaimă, îşi găsise naşul. După ce «bătaia» s-a potolit, chestorul şi cuzistul s-au plimbat alene pe culoar. Discutau şi îşi pipăiau muşchii"7. Altădată, la o intervenţie profesionistă şi serioasa pe probleme de buget a lui Virgil Madgearu, contraargumentul „parlamentar" şi „responsabil" al lui Constantin Argetoianu a fost acesta: „... s-a ridicat de pe banca ministerială şi a spus o frază: «Să mă pupi în c...»"8. Şi, cu toate astea, inclusiv astăzi, lumea plină de violenţe verbale şi fizice, de băşcălie şi laşităţi a Parlamentului interbelic este prezentată drept model. După doi ani şi jumătate de la prima sa experienţă electorală, în decembrie 1933, Gafencu va candida pentru Senat în acelaşi loc unde fusese bătut şi gonit. De data aceasta însă — tipic pentru relaţiile care se stabilesc în interiorul oligarhiei politice — Gafencu îl sună pe şeful partidului inamic, nimeni altul decît prim-ministrul I.G. Duca, şi îi cere sâ-i permită victoria în Caliacra. Duca îi va transmite prin fratele său, Grigore Duca, cu superioară mărinimie: „Fii liniştit, am dat ordin ca prietenul tău să fie lăsat în pace!"9. Ca prin farmec, bătăuşii dispar, primarul şi ofiţerii care îl maltrataseră în 1931 devin acum extrem de politicoşi. în mijlocul chefului de la cîrciuma „Paradis" din Bazargic, organizat în cinstea alegerii lui Gafencu, la care participau şi adversarii, şeful poliţiei locale îl trage deoparte şi îl anunţă cu voce stinsă asasinarea prim-ministru-lui I.G. Duca de către legionari pe peronul gării din Sinaia, închipuiţi-vâ că în finalul Scrisorii pierdute, la mijlocul chefului, se anunţă moartea lui 7

Zaharia Trahanache. întregul sens al piesei ar fi schimbat, toate evenimentele comice ducînd acum spre consecinţa tragică finală. Aşadar: moartea lui Duca a fost destin, întîmplare nefericită, nebunie sau consecinţă'? Aceasta va fi şi de acum încolo marea întrebare a istoriografiei româneşti, de cîte ori va ajunge în punctul unde sunt judecaţi legionarii lui Codreanu. S-a scris îndelung despre marele salt economic făcut de România sub domnia lui Carol II. A existat, fără îndoială, o creştere accelerată a producţiei industriale, dar în mic, de la subdezvoltare Ia un nivel de dezvoltare mediu. Sentimentul saltului şi imaginea cotidiană imediată a acestuia i-a ameţit pe mulţi. Apoi s-a trecut la fel de repede la risipă. Dispariţia nefirească a lui Ionel I.C. Brătianu şi a lui Vintilă Brătianu, precum şi venirea la putere prin şantaj internaţional a ţărăniştilor, au compromis aplicarea principiului „prin noi înşine", destinat unui salt decisiv al economiei naţionale. România a intrat în faza critică a capitalismului financiar, devenind dependentă în totalitate de masive împrumuturi externe, necesare stabilizării monedei, stâpînirii inflaţiei, consumului intern. Acelaşi Grigore Gafencu avea să recunoască plin de amărăciune că ţara se afla „pe pragul unei ruşinoase capitulări în faţa capitalului internaţional". Banca Naţională a României supravieţuia numai prin susţinerea băncilor de emisiune europene, care, bineînţeles, o ajutau, dar o şi controlau. Aşa cum arăta Mihail Manoilescu, România birocratică şi bugetară făcuse un salt imens în timp, prin etapele capitalismului, dar le şi consumase rapid, nemestecate. Reluînd, dar la dimensiuni uriaşe, metoda camarilei corupte din jurul lui Alexandru loan Cuza, în materia raporturilor cu capitalul străin, noua camarilă regală din jurul lui Carol II „vămuia" orice investiţie majoră în România. O parte din sumele plătite pentru exploatarea de către străini a monopolurilor statului se ducea la consumul intern din acel domeniu, inclusiv la construcţia de sedii, o altă parte intra în conturile personale ale camarilei şi ale regelui, iar altă parte era destinata propagandei, cultului personalităţii şi filantropiei culturale. Ca o acoperire a actelor de corupţie, ca o transformare a afacerilor murdare în generoase sponsorizări, procente ale fiecărei tranzacţii ilegale erau dirijate către programele culturale. Spectaculoasa explozie a culturii române din perioada interbelică, dincolo de aspectul său exuberant, a avut şi rolul propagandistic de a crea impresia că finanţarea ei provine din mersul excelent al economiei româneşti. Fundaţia culturală a lui Carol II era, în realitate, o instituţie de spălarea a banilor murdari. Ea sprijinea marile valori, lansa şi mediocrităţi pentru a le face foarte populare, dar, în acelaşi timp, le cumpăra şi le exploata în scopuri propagandistice. Un singur exemplu: este adevărat că Cezar Petrescu a scris întunecare, dar a scris şi ruşinosul Cei trei regi, în care linguşirea lui Carol II atinge marginile absurdului, dezertorul de pe front şi aventurierul ajungînd ba părintele soldaţilor din tranşee, ba salvatorul satelor şi al plugarilor, ba domnitorul coborît din cer. în acest interval, şeful Ministerului Propagandei a fost Jean Pangal, Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România şi Suveran General Comandor al Supremului Consiliu de 33 din România, o personalitate autentică, în stare să transforme biografia catastrofală a lui Carol II într-o legendă credibilă. Aceasta nu a putut ţine însă loc de guvernare responsabila. Cînd cineva vorbeşte despre vîrful economic din 1938, trebuie imediat să se întrebe dacă o ţară cu economie înfloritoare, cu democraţie şi armată puternice se poate prăbuşi în numai două luni, aşa cum s-a prăbuşit România în 1940. Şi ce anume descopeream noi în 1940, cînd România Mare era sfîrtecatâ spiritual şi teritorial în numai două luni: o economie ruinată, care nu-şi putea susţine armata şi o armată care nu-şi putea apăra teritoriul, rezervele bancare şi masa monetara aflate în suferinţă, Basarabia abandonată economic, social şi transformată în colonie de pedeapsă pentru funcţionarii corupţi, 80% din zona locuită a ţârii lipsită de cele mai elementare semne ale civilizaţiei — apă curentă, canalizare, curent electric, încălzire centrală, drumuri moderne, în plan politic — o clasă de politicieni închisă în propria sa oligarhie şi o mişcare radicală a tineretului naţionalist, care o zdruncina din toate temeliile. Justiţia făcea figuraţie, aceasta fiind perioada celor mai stranii sentinţe. Monarhia, stimată la suprafaţă şi preocupată de întreţinerea imaginii ei, cu fast, îşi încheiase rolul. După un rege glorios, a urmat o regină strălucită, apoi un rege copil detronat de tatăl său, urcat ilegitim pe Tron, o anularea a domniei legitime a copilului şi a legitimităţii statului între 1927 şi 1930, inclusiv cu transformarea regelui în moştenitor al Tronului. Regele s-a înconjurat imediat de o camarilă veroasa, cu care a condus statul, apoi a cedat provizoriu prerogativele sale fiului, fără să abdice, în timp ce şeful neîncoronat al statului a devenit un general, Ion Antonescu. Cînd acesta a fost înlăturat, regele nelegitim revendica din nou Tronul, dar ocupantul sovietic hotărăşte sâ-1 recunoască drept rege pe Mihai I, pîhă atunci rege neconstituţional, devenit din 30 august 1944 garant al unei Constituţii care nu se aplica. Ţara era condusă de înaltul Comandament Aliat (sovietic), într-un plan secundar, dar totuşi autentic, tînârul rege avea un frate mai mare în viaţă cu drepturi constituţionale la Tron. Cam aceasta este povestea reală a legitimităţii Monarhiei române între 1927 şi 1947. Cele două decenii de simulacru sunt cauza uşurinţei cu care ă fost îndepărtată Monarhia, fără nici o reacţie din partea populaţiei şi fără sa lase alte urme decît cîteva grupuri răzleţe 8

de luptători în munţi, care îi rămăseseră loiali regelui lor şi democraţiei fictive, precum şi nostalgia cîtorva degringolaţi contemporani. Numai această imagine poate explica prăbuşirea statului român într-un timp atît de scurt. Alta nu avem. Paginile de istorie care glorifică perioada interbelică rămîn complet inexplicabile, ca şi pentru alte situaţii în care legenda istoriogrăficâ şi dorinţă expresă de eroizare a evenimentelor este urmată de explicaţii jenante pentru catastrofele care le-a urmat acestora. De cele mai multe ori, se bate monedă pe râul venit din afară. Astăzi avem posibilitatea să privim lucid lucrurile în faţă — măcar pentru a nu repeta erorile — şi mai avem şi puterea exemplului trăit de generaţii contemporane. Imaginea de prosperitate şi libertate a perioadei interbelice, simultană unui regim autocratic, corupt şi neconstituţional, este perfect similară aşa-numitei „perioade de liberalizare" din ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi din primii ani ai lui Nicolae Ceauşescu. Magazinele erau pline, se chefuia bine în familii şi prin restaurante, se făcea sport cu mare succes internaţional, se construia enorm şi repede, se publicau cărţi fundamentale ale literaturii universale, se tipăreau cărţi româneşti în tiraje ameţitoare, se făcea muzică multă şi de calitate, la televiziunea naţională se difuzau aproape toate filmele premiate cu Oscar. La un moment dat, relaţiile României cu Statele Unite au devenit privilegiate, pentru întregul lagăr comunist. Republica Socialistă România era singurul stat comunist din Europa care avea un acord cu Piaţa Comună. Cine ar putea spune însă că regimul politic era învestit de popor, că naţiunea se bucura de libertăţile fundamentale, că economia socialistă funcţiona pe baze realiste, că în spatele exploziei culturale nu se aflau compromisuri, altfel de neacceptat'? Iluzia avea la bază finanţarea condiţionată făcută de URSS, furnizarea preferenţială de petrol şi gaze naturale, precum şi împrumuturile externe occidentale în valoare de 11 miliarde de dolari. Se adăuga la secretul „succesului" şi o dependenţă de instituţiile financiare internaţionale, care, în momentul trezirii la realitate a lui Ceauşescu, au costat naţiunea română un efort epuizant pentru plata datoriei externe. Altfel spus, românilor le-a ieşit pe nas „perioada de liberalizare" şi au plâtit-o cu vîrf şi îndesat, în 1940, spre deosebire de 1989, în loc de revoluţie instigată şi organizată din exterior, am avut o agresiune militară directă a Uniunii Sovietice şi o cedare la ameninţarea cu forţa militară. Statul nu a avut forţa să se opună, iar cetăţenii săi au continuat să moară eroic în războaie calde şi reci, apărînd, în realitate, doar patria ideală pe care o aveau în suflet. De aceea, istoria crizelor sistemului politic din România şi, în particular, a loviturilor de stat este atît de important să fie scrisă fără menajamente. Tabloul realist al nivelului de civilizafie Segmentată pe diferite intervale cronologice, imaginea perioadei interbelice s-a construit în principal pe propaganda multicoloră la adresa domniei lui Carol II între 1930 şi 1938. Trebuia arătat cu perseverenţă că aducerea lui Carol II pe tron prin lovitură de stat era o necesitate şi că a avut drept efect atît salvarea naţiunii, cît şi perspectiva dezvoltării economice. Pînâ în 1930, România ridicase 172 de oraşe, dintre care numai şase aveau (puţin) peste 100 000 de locuitori, aspect al subdezvoltării urbanistice şi argument suplimentar pentru afirmaţia ca funcţionam, de fapt, ca un stat rural. Opt ani mai tîrziu „ancheta sanitară din 1938 a stabilit că, din 176 de oraşe, 74 erau lipsite de alimentare cu apă curentă, iar 123 nu aveau canalizare. In mahalale, apa se aducea de la fîntîni sau de la cişmele amplasate în capătul străzilor. Lumina electrică nu ajungea în aceste zone. în Bucureşti, din 670 străzi, 371 erau luminate şi 299 nu aveau lumină electrică. Situaţia era mult mai gravă în oraşele mici"10. Să reţinem şi faptul că, în timpul primilor opt ani de domnie ai lui Carol II, au apărut doar patru oraşe. Burghezia ţârii, compusă din mari industriaşi, mari comercianţi, bancheri, mari proprietari agricoli, ingineri particulari, economişti particulari şi rentieri reprezenta doar 0,12% din populaţia României, cifră simplă şi dezarmantă care arată clar imaginea unui stat care nu este, cu adevărat, capitalist. Din acest stupefiant 0,12%, aproape jumătate era compusă din marii proprietari de pâmînt.11 Din aproximativ 18 000 000 de cetăţeni, 13 000 000 lucrau în agricultură, 600 000 erau funcţionari şi restul constituia o masă a bugetarilor, divers împărţită profesional. Chiar în rîndurile burgheziei şi ale pseudoburgheziei — membri ai meritocraţiei medii — peste 63% depindeau de bugetul statului12. S-au înregistrat rezultate spectaculoase în producţia industrială, dar ele proveneau cu un procent zdrobitor din comercializarea rezervelor naturale şi din prelucrarea inferioară a acestora: „La petrolul şi lemnul din Vechiul Regat s-au adăugat bogăţiile Transilvaniei (mine de fier şi metalurgia Văii Jiului, metale neferoase, huilă şi sare). Sub impulsul liberalilor, reconstrucţia postbelică a fost rapidă, iar nivelul de viaţa, ridicat. Din 1923 pînâ în 1938 producţia industrială s-a dublat, dar a rămas în venitul naţional inferioară agriculturii: 30% la 38%"13. în ciuda viziunilor sale partizane asupra vieţii politice româneşti interbelice, Eugen Weber a observat cu precizie realităţile economice: „...politica economică a ţârii în perioada interbelica a fost dominata de un mic grup de 9

economişti aparţinînd clasei de mijloc, formaţi în universităţile din Germania. Indiferent de partidul în cadrul căruia au optat sâ-şi realizeze cariera, toţi împărtăşeau idei similare cu privire la industrializare şi protecţionism, ceea ce îi făcea să aibă tendinţa de a-1 sacrifica pe ţăran în favoarea intereselor industriale şi comerciale. Dar sărăcia ţăranului excludea posibilitatea dezvoltării unei pieţe interne; lipsa unor planuri de perspectivă a împiedicat creşterea raţională a resurselor naţionale şi a lăsat industria să se dezvolte sau să stagneze la întîmplare şi nu corespunzător nevoilor. O dezvoltare exista, dar era vorba de una anarhică, costisitoare, risipitoare, care se găsea cu mult în urmă faţă de alte economii comparabile, între 1926 şi 1939 venitul per căpiţa a sporit cu 35% în Bulgaria, cu 11% în Grecia şi doar cu 8% în România"14. Saltul economic al ţârii a fost vizibil sub regimurile liberale. Mai întîi a existat scurta perioadă postbelică în care a funcţionat principiul „prin noi înşine" şi care a scos statul din criza economica. A urmat colapsul de sub guvernarea ţărănista, accentuat de efectele crizei mondiale. Momentul de vîrf al creşterii economice s-a produs sub guvernarea Tătârescu, dar într-un mod nesănătos. Cifrele saltului făcut de România în economie între 1932 şi 1938 sunt impresionante la prima vedere: „Valoarea producţiei globale a industriei şi meseriilor a crescut în 1938 cu aproape 82%, iar a agriculturii şi pădurilor cu circa 70%"15. Mai ales în industria metalurgică valoarea producţiei a crescut cu peste 260%, principalul client fiind Armata. Am ales doar cîteva cifre spectaculoase, însă realitatea lor consta în saltul de la nimic sau foarte puţin la ceva, şi acela insuficient, în plus, dezvoltarea avea defecte structurale: „lipsa totală de corelaţie între rentabilitatea privată şi productivitate, în sensul că realizarea interesului optim pentru capitalist nu coincidea şi cu interesul optim naţional, între interesele individuale şi cele generale existînd o contradicţie de neînlăturat în condiţiile sistemului economiei capitaliste şi a acţiunii legilor obiective proprii modului de producţie capitalist"'. Tradusă într-un limbaj actual, observaţia pune în lumină fenomene tipice capitalismului sălbatic, în care economia unui stat este exploatată mai mult pentru realizarea venitului rapid şi substanţial al investitorului şi care ia apoi o altă direcţie decît economia naţională, sarcina principală a investiţiei revenind aproape exclusiv Bugetului. De fapt, sub domnia lui Carol II dezvoltarea economică s-a desfăşurat printr-un circuit al valorilor economice care pornea de la Buget, de unde se dădeau marile comenzi dirijate spre firme legate de camarilă, firmele realizau venituri substanţiale, din care mare parte se ducea în conturi personale interne sau externe ale patronilor, altă parte se îndrepta spre camarilă şi rege, iar produsul comandat de stat ajungea la client (cel mai important fiind Armata) unde se transforma în mijloc fix, nu producea nimic mai departe. Altă parte a producţiei — de exemplu, locomotivele — se îndrepta spre servicii, iar altă parte spre consum. Dintr-un astfel de circuit, controlat strict de camarilă şi de rege — adică centralizat — nu se putea naşte decît un sistem industrial monopolist, în care principalul motor al capitalismului, competiţia, lipsea, „în industria metalurgică, întreprinderile monopoliste deţineau 98% din capitalul investit, foloseau 86% din forţa motrice şi controlau 44% din valoarea producţiei."17 Sistemul monopolist, în care un număr restrîns de firme deţinea în mod artificial controlul producţiei industriale, nu se putea menţine decît printr-un sprijin decisiv din partea statului. De aceea, regimul lui Carol II aplica unul din cele mai restrictive mecanisme vamale şi de taxe, pentru a proteja rentabilitatea artificială a industriilor clientelare. Dacă la acest tablou adăugăm faptul că majoritatea activităţii comerciale şi de industrie mică era dominată de evrei, vom avea o cu totul altă imagine despre saltul economic al României interbelice. „Românul se ocupa cu agricultura sau era slujbaş la stat. în schimb, mult mai nefastă era activitatea partidelor politice pentru locuitorii ţârii. Aceste partide, în special cel liberal, înfiinţau, la adăpostul unor bariere vamale prohibitive, industrii care fabricau articole de consum de calitate absolut inferioară şi la preţuri astronomice. Statul avea mijloace fiscale pentru a lovi în plutocraţia evreiască, însă aceste măsuri nu conveneau pentru că ar fi lovit şi în politicienii şi latifundiarii plutocraţi români." Cu precizarea că referirea la partidul liberal acoperă generic şi imperfect guvernarea Tătârescu, trebuie subliniat că imaginea produsă de aceste surse nu este alta decît a statului birocratic şi bugetar, nicidecum a unui stat capitalist în dezvoltare. Cifrele cele mai elocvente sunt însă acelea comparative. Decalajul mare dintre România interbelică — prezentată în legende drept o forţă economică europeană, a cărei monedă era la paritate cu valutele occidentale! — şi statele capitaliste dezvoltate se traducea într-o producţie industrială pe cap de locuitor de 7,3% mai mică decît a Franţei, de 8,5 ori mai mică decît a Germaniei prăbuşite şi de 12 ori mai mică decît a Marii Britanii. Prezentată ca mare producătoare agricolă, România recolta în 1938 doar 12,6 chintale de grîu la hectar, în timp ce Danemarca, un stat fără tradiţie cerealieră şi cu suprafeţe mult mai mici, recolta 35,1 chintale la hectar. Comparaţiile cele mai şocante nu sunt însă cele cu statele occidentale dezvoltate, ci acelea cu statele din zonă. „în jurul anilor 1933-1935, înzestrarea agriculturii cu tractoare era de peste 3 ori mai mică decît în Ungaria, Cehoslovacia şi Germania"19, în sfîrşit, în anul de vîrf 1938, „venitul naţional al României era de aproape două ori mai mic decît al Cehoslovaciei şi 10

Ungariei"20. Această situaţie nu a fost complet acoperită de propagandă. Cîţiva economişti valoroşi au atras atenţia asupra dezvoltării nesănătoase a capitalismului în România. Cei doi mari economişti români ai acestei perioade au fost Virgil Madgearu şi Mihail Manoilescu. Virgil Madgearu accepta realitatea societăţii româneşti subdezvoltate şi propunea o viziune socialist-rurală a tării, astfel încît România sa treacă la o politică de dezvoltare economică cu bazele în cooperative agricole de producţie, aducînd statul la o bunăstare determinată organic nu numai de preponderenta agriculturii, dar şi de nivelul ridicat de modernizare a exploatării agricole. Viziunea pornea de la realitate şi căuta o soluţie pentru ceea ce putea să facă statul român în perioada interbelica, nu pentru ceea ce-şi dorea sau visa clasa politică. Opera economică a lui Virgil Madgearu este, de fapt, un prim semnal de alarma profesionist la pericolul prăbuşirii economiei româneşti sub greutatea structurii defectuoase a statului şi a incapacităţii ca acest stat slab să răspundă marilor agresiuni externe, căutînd cu eforturi imense să dezvolte o industrie capitalistă performantă într-un loc unde momentul prielnic a fost pierdut în decenii de reforme aproximative. Ca mereu în doctrinele ţărăniste, ce s-au tot enunţat în politica românească, Madgearu oferă soluţia statului agrarian: „Cînd ţesătura fundamentală a organizaţiei economice este formată de milioane de economii familiare ţărăneşti, care nu cunosc aproape deloc sistemul salariatului şi au o concepţie deosebită despre profit şi rentabilitate, iar întreprinderile economice nu sunt elementul predominant în viaţa socială, cînd, prin urmare, ordinea economică nu este capitalistă, ci social-agrară, Statul aflat în această situaţie trebuie să-şi orînduiascâ întrega sa politică, în aşa fel încît să deschidă drumul larg pentru dezvoltarea, în primul rînd, a celulelor fundamentale ale organismului social, a economiilor ţărăneşti"21. Este reflexul în economie al constatării lui Nicolae lorga, în politică, şi anume că, în urma loviturii de stat din 1930, România a încetat să mai urmeze un plan de viitor şi a coborît doar la gestionarea unei realităţi imediate, descurcîndu-se. Stat social-agrar înapoiat, din punct de vedere al capitalismului, România ar fi trebuit — în viziunea lui Madgearu — să aplice un socialism prudent, controlat de un sistem democratic aproximativ, dar care sa împiedice alunecarea planului economic socialist spre comunism. Nu a reuşit. Unii colegi de partid cu Madgearu, ca Armând Câlinescu, considerau că proiectul de „stat ţărănesc" al acestuia este o „tîmpenie". Grigore Gafencu, alt membru marcant al PNŢ, avea să scrie în jurnalul său, pe aceeaşi temă: „Acest salt de la un extrem la altul, de la ţăranii de azi, lipsiţi de unelte şi de poftă de muncă, ducînd o viaţă de mizerie în sate încă pe jumătate sălbatice, la pătura ţărănească stâpînitoăre de mîine, izvor de lumină, de ştiinţă şi de civilizaţie («universităţile» şi «academiile» la ţară pregătesc această operă de «culturalizare» rurală!) vădeşte o închipuire bogată, în contrazicere, fireşte, cu legile istoriei, cu atît mai cuprinzătoare însă de devize politice, electorale şi demagogice"22. Mihail Manoilescu prezenta o viziune de Dreapta, naţionalistă, dar cu interes pentru dezvoltarea industrială, capitalistă a statului. El considera că România nu trebuie să abandoneze planul dezvoltării economice, într-un raport echilibrat între industrie şi agricultură, ţara avînd potenţial şi, în plus, o perspectivă favorabilă prin evoluţia industrială rapidă demonstrată de Italia fascistă şi de Germania nazistă în Europa. Acest exemplu european avea la bază naţionalismul antidemocratic şi aspectele incipiente ale totalitarismului de Dreapta. Fără îndoială, economistul român pornea de la aceeaşi idee fundamentală a Dreptei conservatoare, conform căreia saltul economic spectaculos nu se poate produce decît prin conducerea autoritară a statului de către o elită responsabilă şi patriotică. Teoretic, Manoilescu a constatat două slăbiciuni majore ale statului român: o Românie Mare inconsistentă şi o Românie Mare ieftină. Mâi întîi, aspectul „cultural" al unirii: „A cere independenţa şi întregirea înseamnă pentru un neam a nu cere nimic. Căci acestea se confundă cu7dreptul la existenţă colectivă a neamului. Numai de aici în sus încep năzuinţele într-adevâr superioare şi idealurile pozitive de afirmare a personalităţii şi geniului colectiv al unui neam. [...] Cît priveşte realizarea României întregite, ea reprezintă numai o înfăptuire pur formala, căreia urmează să i se dea de acum înainte conţinutul"21. Sec şi dur, ca un cristal: România Mare era o construcţie politică, diplomatică, recunoscută internaţional, ajunsă la dimensiunile ei teritoriale fireşti. Ea trebuia organizată economic şi administrativ ca un stat viabil. Scria atunci Mihail Manoilescu: „închizînd definitiv ciclul revoluţiilor pentru formă şi al revoluţiilor pentru drepturi, neamul nostru va face saltul cel mai mare din istoria lui în ziua cînd îşi va încorda puterile ca să atingă idealul calităţii"24. Nu 1-a atins nici astăzi. Din punct de vedere economic — scria atunci Manoilescu — „România este, în primul rînd, ţara muncii ieftine", „ţara materiilor prime ieftine", „ţara combustibilului ieftin", „ţara transportului ieftin", pe scurt — România ieftină, o ţară care îşi vinde ieftin resursele naturale, consumă mai mult decît produce şi, mai ales, consumă aproape exclusiv din vinderea acestor resurse naturale, în plus, capitalul, care ar fi trebuit să producă dezvoltarea economică a statului, se afla în mîna străinilor, ca urmare a politicii iresponsabile a guvernărilor 11

ţărăniste: „Politica economică promovată de naţional-ţărănişti a avut rezultate dezastruoase. Pe fondul crizei economice mondiale, cînd statele dezvoltate au luat măsuri de protejare a economiei lor naţionale, România a deschis porţile în faţa capitalului străin, a contractat mari împrumuturi externe, cu dobînzi foarte ridicate, în 1932, circa 40% din bugetul ţării era rezervat pentru plata externă"25. Ultima plată s-a făcut în anul 2001, sub guvernul Adrian Năstase — trei sute de milioane de dolari — către Suedia, pe fondul unui şantaj evident la cererile de finanţare prin FMI şi Banca Mondială, în faţa acelei realităţi economice anormale, care marca dependenţa totală a României interbelice de marile cercuri financiare, Mihail Manoilescu vedea soluţia în naţionalizarea capitalului din România. Pornind de la constatarea că „străinii sunt cu profitul, iar românii cu impozitele", el lansa o teză care va fi plasata curînd la baza legilor de românizare: „Naţionalismul economic pe frontul intern, adică românizarea vieţii economice, înseamnă trecerea veniturilor capitaliste din mîinile străinilor (a străinilor din afară sau a evreilor din România) în mîinile românilor, adică o operaţie folositoare naţiunei româneşti, în acest sens merită să observăm că, din punct de vedere al avantajelor economice directe, este mai mare pasul pe care-1 face ţara atunci cînd trece dela o industrie cu capital străin la una cu capital românesc, decît atunci cînd trece dela o economie pur agrara la o industrie cu capital străin"26. Manoilescu vedea, aşadar, o Românie cu mare potenţial agricol, în care industria menită să modernizeze şi să sprijine agricultura, prin contribuţia sa sporită la venitul naţional, se afla în mîinile străinilor. Aceştia transferau în străinătate toate beneficiile obţinute în România, astfel că investiţia în economia românească rămînea tot în obligaţia bugetului. Economistul român arăta, de fapt, că industria de care are nevoie România există, dar nu este a ei. Proiectul lui Manoilescu, chiar în condiţiile existenţei a două dictaturi, între 1938 şi 1944, s-a dovedit nerealist şi nu a putut fi pus în aplicare. L-au pus comuniştii sub Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej, dar nu prin trecerea proprietăţii private străine în mîinile proprietăţii private româneşti, ci prin „naţionalizare", termen impropriu prin care se înţelegea distrugerea proprietăţii private şi trecerea ei în proprietatea statului. Asta face analiza istorică mult mai dificilă şi responsabilitatea celor care au preluat puterea în 1990 mult mai grea. Din perspectivă marxistă, Lucreţiu Patraşcanu vedea perioada interbelică drept un timp al marilor dezvoltări industriale, mai ales în industria grea, deoarece ea aducea o creştere cantitativă a clasei muncitoare. Acest proces îi întărea convingerea în viitorul socialist al ţârii, pentru că o mărire substanţială a numărului muncitorilor dădea posibilitatea unui conţinut numeric şi pentru Partidul Comunist, altfel o adunătura de alogeni, de frustraţi români şi de agenţi sovietici. Activitatea Partidul Comunist, trimis în ilegalitate, depindea în totalitate de agentura sovietică, legendele cunoscute ale suferinţe]or îndurate de comunişti „în beciurile Siguranţei" fiind, în realitate, cîteva cazuri de spioni prinşi şi condamnaţi. Dedesubtul adîhc al mesajului dat de Lucretiu Pătrăşcanu în cartea sa Sub trei dictaturi era acela al constituirii unui partid comunist românesc, compus din muncitori români. Este cumva paradoxal, dar pînâ la revoluţia din 1989, industria românească s-a sprijinit substanţial pe navetist, de cele mai multe ori ţăran transformat dimineaţa îh muncitor industrial şi redevenit în fiecare seară din nou ţăran. Dacă ne amintim şi cine a populat masiv noile blocuri de locuinţe muncitoreşti, vom constata că tema lui Lucretiu Pătrăşcanu era cît se poate de autentică. Astfel se explică şi de ce anul 1944 a găsit Partidul Comunist cu un efectiv de sub o mie de membri, muncitorii fiind ataşaţi socialismului sindical şi legionarismului. Era o formă de adaptare la agresiunile oraşului. Pătrăşcanu observase destul de exact configuraţia statului român bugetar şi birocratic: „Statul nu apare sub formă de capitalist, ci de consumator. Nu face investiţii menite să producă beneficii. Din bugetul statului, sub formă de masive avansuri, plăţi anticipative de comenzi şi prime de încurajare, s-au defalcat, an de an, sume din ce în ce mai mari, puse apoi la dispoziţia iniţiativei particulare. O iniţiativă care lua nu rareori forma de adevărat jaf în banii contribuabililor". Poziţia liderului comunist devine, poate, exponenţială pentru fundătura în care ajunsese România în aşa-zisul an de vîrf 1938: aprig adversar al dictaturii regale, el vede soluţia tot într-o dictatură, dar a proletariatului. Un proces sănătos al dezvoltării economice capitaliste a României Mari nu putea fi condus decît cu o elită politică şi cu o elită intelectuală de forţă. Care sunt marile nume politice ale perioadei interbelice? Ionel I.C. Brătianu — mort în 1927; I.G. Duca — asasinat în 1933; luliu Maniu în eternă opoziţie, sterilă şi mai degrabă distructivă; Averescu — consumat; lorga — compromis, Titulescu — numai în străinătate. Au mai rămas ca amintire doi poliţişti, oameni de casă ai regelui corupt: Gheorghe Tătărescu şi Armând Câlinescu. Primul îşi datorează faima urii cu care a fost urmărit de luliu Maniu _ probabil, pentru că fusese martorul secret al trădării „Marşului asupra Bucureştiului" — cel de-al doilea, pentru ca a murit asasinat de legionari. Doar intelectualitatea românească a reuşit performanţa remarcabilă de a crea o elită culturală. Am excelat în filozofie, artă, literatură, ştiinţe exacte. Ea a fost aproape în întregime naţionalistă, însă sub acesta elită se casca un hau. Din aproximativ 300 000 de studenţi şcolarizaţi în perioada interbelică, doar 9,5%, în rnedie, terminau studiile universitare cu 12

diplomă. Absolvenţi cu diplomă la Drept erau doar 7,1% din cei înscrişi, la Teologie doar 5,9% (!), la Ştiinţe doar 7,2%, la Litere doar 10,2%. O adevărată boemă, dar să nu ne lăsăm amăgiţi de gravitatea cifrelor. Această intelectualitate minimă era dominată de o uriaşă pătură mijlocie de o mediocritate agresivă, dedicată insistent dependenţei bugetare. Mişcarea legionară şi-a extras partizanii din aceste două straturi, fără capacitatea de a le aşeza într-un sistem coerent, dincoace de extremism. Ne-a mai rămas ca moştenire imaginea dezvoltării învăţă-mîntului rural, scena copiilor de ţărani care mergeau la şcoală, desculţi, dar cu dragoste de carte. Fâcînd apel la statistica realizată de losif I. Gabrea pentru primul deceniu de după Mărea Unire, Constantin Râdulescu-Motru avea să arate: „între anii 1921/1932 au fost înscrişi în medie anuală în şcolile rurale (şcolile au fost 11 104 în 1921/1932 şi 13 777 în 1931/1932) un număr de elevi între l 245 914 şi l 795 037. Am avut astfel în timpul acestor zece ani un număr de aproximativ 16 000 000 de înscrişi. Dintre aceştia, au absolvit aproximativ numai 730 OOO"28. Uluitor! Din 16 000 000 de copii de ţărani trimişi la şcoala din sat, doar 4,5% o terminau! Să vedem situaţia de la oraş: „în şcolile urbane, situaţia este ceva mai bună, dar fără să se depărteze prea mult. Aci, îh aceeaşi ani, am avut 2 227 000 elevi înscrişi, dintre care au absolvit 174000. Rezultă un procent de 7,8%! în şcoli medii, gimnazii, licee au fost înscrişi în aceeaşi perioadă l 243 911 de elevi, din care au absolvit doar 95 000. Aşadar, doar 7,6% au absolvit învăţâmîntul mediu în primul deceniu de dupâ război. Aceşti copii cu educaţie incompletă vor avea, în 1940, cînd Mişcarea legionara va veni la putere, între 16 şi 26 de ani, adică vor fi exact stratul social cel mai dinamic al tineretului ţării. Putem înţelege acum de ce baza Mişcării legionare a explodat dintr-o dată după 1937, precum şi faptul că vinovăţia pentru expunerea unei întregi generaţii de tineri la experimentul extremist îşi are originea în erori politice şi administrative făcute cu mult înainte: peste 90% din tineretul ţării nu-şi terminase şcoala! Putem înţelege, de asemenea, şi de ce, dupâ instalarea dictaturii comuniste, a fost nevoie de 20 de ani de programe de alfabetizare a ţării. Această realitate se află şi la baza înţelegerii unui anumit succes al comunismului, pornind de la fiul simplu de ţăran care era obligat sâ-şi urmeze şcoala pînă la capăt, iar aceasta era gratuită, intra în facultate fără examen şi ajungea, sub o formă sau alta, activist al regimului, şi terminînd cu fiul de ţăran racolat direct de Securitate sau de organizaţia de partid şi crescut de ele în ura faţă de vechiul regim, îndreptîndu-se vertiginos spre un colaps economic şi politic, România va cunoaşte prima dictatură în 1938. Originea ei politică se află în lovitura de stat din 1930, nu atît prin aducerea lui Carol II pe Tron, cît prin lovitura dată sistemului democratic, vieţii partidelor, Constituţiei. După actul din 7-13 iunie 1930 ele şi-au pierdut complet credibilitatea şi, în scurt timp, cum am văzut din memoriile lui Nicolae lorga, să fi vrut, şi tot n-ar mai fi putut funcţiona. Puterea se concentrase în mîna camarilei conduse de Elena Lupescu, guvernele fâcînd figuraţie, iar Parlamentul — o penibilă scenă de teatru comic, în 22 de ani de perioadă interbelică (1919-1940), România a cunoscut 33 de guverne. Dintre acestea, doar două au avut un mandat întreg de 4 ani — guvernul Ionel I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922-29 martie 1926) şi guvernele Gheorghe Tâtărescu (5 ianuarie 193428 decembrie 1937). Guvernele lui Tâtărescu au cunoscut nu mai puţin de 24 de remanieri. Refâcînd calculul, vom constata ca în cei 14 ani ai perioadei interbelice am avut 31 de guverne. Tot între 1919 şi 1940 s-au organizat 11 alegeri generale, iar Parlamentul a cunoscut doar 2 legislaturi întregi! în nici un caz, nu este imaginea unei ţări cu sistem democratic autentic! Pentru a completa tabloul realist al perioadei interbelice, să amintim că, după primul război mondial, România Mare cunoscut reforma agrară, reforma electorală şi o nouă Constituţie. Reforma agrară a atins aspecte de iraţional şi iresponsabilitate, câutîndu-se rezolvarea promisiunilor făcute ţăranilor în război, mobilizarea şi cointeresarea acestora în momentul greu al refugiului din Moldova. Pe de altă parte, reforma agrară a fost şi un răspuns al statului la agresiunea bolşevică, ştiut fiind că o clasă muncitoare substanţială nu aveam şi că bolşevismul ar fi avut succes doar dacă reuşea să răscoale ţăranii, aşa cum se întîmplase în 1907. Practic, atît putea face statul în faţa pericolului bolşevizării: reformă agrară, vot universal şi un guvern de forţă, cel al generalului Alexandru Averescu. Noua împroprietărire a ţăranilor venea din nou în contradicţie cu gradul de pregătire al societăţii: „Soluţiile preconizate se caracterizează printr-un anumit radicalism ce nu se potrivea — dincolo de bunele intenţii din acei ani — cu realităţile din România, atît în ce priveşte raportul de forţe social-politic, cît şi dorinţa ţărănimii de a avea pâmînt în proprietatea proprie"30, într-adevăr, o reforma agrară era bună şi necesară, dar la situaţia reală a ţărănimii şi agriculturii române, reforma agrară făcută în grabă imediat după război nu a avut decît un singur efect: o gravă lovitură dată regimului proprietăţii. Practic, vechii şi noii generaţii de ţărani li s-a arătat încă o dată că proprietatea privată poate fi desfiinţată printr-o lege. A lua peste noapte moşiile marilor proprietari şi a le împărţi ţăranilor a reprezentat atunci, practic, ruinarea fundamentului regimului proprietăţii în România. Totodată, a lovit brutal şi iresponsabil tocmai în clasa cea mai puternică, în stare să se opună pînă la moarte şi prin toate mijloacele 13

comunismului. Temeliile economice ale aristocraţiei, ale elitei economice româneşti au fost aproape nimicite. Astfel, a fost distrusă Dreapta economică şi politică a ţării, exact cînd statul era cel mai violent atacat de mesajul marxist. Este uşor să găsim vinovaţii în suprastructura Puterii: regele Ferdinand era un figurant, iar Ionel I.C. Brătianu avea mari probleme de credibilitate. Va trebui să acceptăm că, într-o totală bună intenţie din partea celor doi factori de putere, ţara ieşise atît de slăbită din război, încît nu a avut alte soluţii Ia dispoziţie. Speranţa sa a stat încă o dată în clasa politică. Cu simţul său naţional atît de fin, Take lonescu, el însuşi marea speranţă pierdută tragic a. curentului de Dreapta, avea să creadă că generaţia politică dinainte de război, epuizată în „luptele sterpe inerente unei ţâri de arbitrar aziatic, de impostură şi de ieftin şi echivoc politicianism şi în stupidele compromisuri cotidiane cu o lume mălâiaţă şi umoristică, cu o biată vermină de apelpisiţi şi de cabotini politici carnavaleşti"31, avea să-şi răscumpere toate păcatele prin înfăptuirea Marii Uniri. S-a înşelat. Probabil inconştient, avînd în vedere personalităţile implicate în acest proces, a fost clătinată, în mentalitatea cetăţenilor români, credinţa în natura sfîntă a proprietăţii private, unul din aspectele secundare generate de erorile reformei agrare fiind exportul de capital. Cetăţenii României, şi foarte bogaţi, şi îmbogăţiţi peste noapte, şi funcţionari care au dat un „tun", vor plasa ilegal în băncile din străinătate sume imense şi valori greu de măsurat în toată perioada interbelica, neîncrezători în stabilitatea legislativă a ţârii. Cînd a fost dată, în 1932, o lege a conversiunii datoriilor, pentru a uşura din nou situaţia ţărănimii, imaginea fixată în mentalitatea locuitorului de la sat a fost una şi foarte durabilă: putem să facem oricîte împrumuturi şi datorii, vine statul pînâ la urma şi le şterge. Bazele capitalismului erau încă o dată călcate în picioare. Un exemplu de bun-simţ ar putea ţine loc de sinteză pentru modul în care a fost abordată problema agriculturii în România. Orice stat abia ieşit dintr-o conflagraţie ştie că războiul distruge exploatarea agricolă, lasă pâmînturi necultivate, compromite recolte, afectează calitatea însamînţărilor, pe de o parte, şi atacă fondul genetic al zootehniei, pe de altă parte. Vitele sunt sacrificate masiv, iar cele care supravieţuiesc sunt slăbite, subnutrite, expuse degenerării. La sfirşitul războiului, un stat responsabil intervine în agricultură cu masuri specifice, etapizate pe cîţiva ani, astfel încît necesara reformă agrară să se desfăşoare după un plan de redresare rapidă a fondului cerealier, forestier sau zootehnic. Numai anumite măsuri — cum sunt, de exemplu, mărirea numărului de păşuni sau orientarea centralizată a culturilor — pot da rezultate. O reformă agrară aplicată oamenilor, nu fondului agricol este doar o măsură politică, nu una ştiinţifică. Noi am făcut de fiecare dată, din 1864 şi pînă în 2000, acelaşi lucru: am împărţit pămînt oamenilor, care au pus pe el ce-au vrut, păşunile şi pădurile au fost un permanent subiect de tribunal — urmare a distrugerii sistemului juridic ancestral al satului românesc şi înlocuirii acestuia cu instituţii franceze — iar echilibrul efectivelor de animale s-a reglat prin export. Constatarea erorilor de conducere din perioada interbelică este valabilă şi din punctul de vedere al abordării postbelice a reformei electorale. S-a introdus votul universal într-o societate complet nepregătită pentru el. Fără a mai intra în detalii, este însă de subliniat că reforma electorală a avut, în substratul său, un alt fenomen periculos: în timp ce ţara se mărea, nucleul său politic se dilua. Astfel, în sistemul electoral din România s-a introdus principiul primei majoritare, simbol al inconsistenţei regimului democratic: „Legea electorală din 27 martie 1926 prevedea că repartizarea mandatelor pentru Adunarea Deputaţilor se făcea, după totalizarea voturilor şi calcularea ponderii partidelor la nivelul întregii ţari, astfel: partidul care obţinea cel puţin 40% din totalul voturilor beneficia de prima majoritară, primind 50% din mandate; restul de 50% din mandate se repartizau între toate partidele (listele) participante, inclusiv cea majoritară"32. Această improvizaţie electorală, în care un partid ce nu atinge majoritatea primeşte voturi „din burtă", ale unor alegători care au votat altceva, poate chiar contra partidului beneficiar, a fost o oglindă fidelă a naturii aproximative a sistemului democratic din România. Chiar şi principiul elementar al deciziei majorităţii era afectat. El punea în discuţie foarte serios legitimitatea regimului politic din ţara noastră, în ultimul deceniu al secolului XX — numit al libertăţii anarhice — tot mai mulţi istorici de ţinută au început să prezinte perioada interbelică în adevărata sa lumină, cu lacunele sale instituţionale şi cu slăbiciunile ei sociale periculoase: „Aceste reforme au tulburat, cum era şi firesc, echilibrul social; pe temeiul votului universal sa ridicat multă pleavă politică, de dreapta ca şi de stînga, la sate, la oraşe şi pînă pe treptele Palatului regal. Din nefericire pentru ţară, generaţia ctitorilor a dispărut neaşteptat de repede, iar cei cîţiva râmaşi au fost repede depăşiţi de valul nou-veniţilor şi de cursul evenimentelor. Noua generaţie politică, cea născută din reforme, cea de după 1930, nu mai seamănă cu generaţia bâtrînilor: corupţia, violenţa, arivismul au înlocuit civilitatea vechii elite politice. Fenomenul era, desigur european, dar această generalitate nu-1 face măi atractiv. Ca urmare, oamenii noi, care nu ar fi putut apărea fără liberalizarea vieţii politice de la începutul anilor '20 şi care ar fi trebuit să consolideze România Mare, în fapt au distrus-o, cu mult înainte de dezmembrarea ei de către puterile totalitare şi sateliţii lor"33, în condiţiile unei astfel de improvizaţii statale, cu pâmmtul luat abuziv de la proprietari şi dat 14

ţăranilor lipsiţi de mijloace de a-1 exploata, cu un Parlament compus artificial, din procente nerealiste, România nici nu avea cum să reziste agresiunilor externe care au urmat, fiind, efectiv, un stat înapoiat şi cu dezvoltare socială întîrziatâ. De altfel, dacă privim cu alţi ochi evenimentele politice ale sfîrşitului celui de-al doilea război mondial, vom observa că, la numai două decenii după o reformă agrară radicală, bătălia electorală s-a dat tot pe subiectul împroprietăririi, la 23 martie 1945 jegjferîndu-se o nouă reformă agrara. Altfel spus, ţăranilor li se tot dădea pămînt, la intervale de cîţiva ani sau de decenii, şi problema agrară tot nu se rezolva. Nu se poate să nu ne ridicăm mari semne de întrebare asupra unei economii care produce astfel de modificări structurale şi face reforme agrare la intervale atît de scurte: 1864, 1879, 1882, 1889, 1893, 1907, 1912, 1921, 1932, 1945. Este, mai degrabă, o serie neagră. Primul intelectual român care a atins, după revoluţia din 1989, esenţă fenomenului, scoţînd la suprafaţa analitică nocivităţile istorice ale reformei electorale de la sfîrşitul primului război mondial, a fost Horiă Roman Patapievici34. Din păcate, caracterul eufuistic al textului său a limitat accesul la sensurile sale profunde doar la un grup foarte restrihs de intelectuali de extracţie umanistă, impactul politic sau social fiind nul. Totuşi, adevărul a fost spus, şi din rîndurile societăţii civile, şi din rîndurile istoricilor. Asumarea lui în practica politicii guvernelor postdecembriste continuă să întîrzie, motiv pentru care principalele fenomene negative ale istoriei României moderne şi contemporane vor continua să se repete. Toate aceste fenomene negative ale perioadei interbelice sunt cel mai bine simbolizate prin rezultatul politic: distrugerea sistemului democratic parlamentar prin lovitura de stat condusă de luliu Maniu în 1930 a permis concentrarea puterii la vîrf, favorizînd regimul autoritar al lui Carol II şi uşurihd activitatea ocultă a camarilei. Capitolul II CAMARILA, CENTRU DE PUTERE ÎN STAT Moto: Lupescu, regele, Malaxa, Aristid Blank şi Gavrilă Marinescu. Iată sovietul de soldaţi şi şperţari care hotărăsc astăzi soarta guvernelor noastre. CONSTANTIN ARGETOIANU Cuvîntul camarilă provine din limba spaniolă şi însemna, la origină, o încăpere mică (diminutiv de la cămara = „cameră"), anexă a dormitorului regal al regelui Spaniei, unde acesta se izola, împreună cu consilierii săi intimi, pentru a nu fi auzit de .slugi sau de oamenii Inchiziţiei. Faptul că în acel loc se luau decizii fără controlul Bisericii sau al Cortesurilor a născut reacţia publica a acestor instituiţii, care au răspîndit prin zvon noţiunile de „camarilă", ca centru de putere nociv, şi de „om de camarilă", ca persoană care influenţează ocult deciziile regelui. Cuvîntul a început să circule în Europa, cu sensurile sale mult deformate, după secolul al XVII-lea, dar, pâstrîndu-şi individualitatea spaniolă, fiind folosit doar cînd era vorba de obiceiurile acelei Curţi. Termenul a făcut însă marea sa carieră în presa comunist-revoluţionară a anilor 1848-1849, cînd a fost atribuit anturajului de represiune sîngeroasă al lui Friedrich Wilhelm IV al Prusiei. Ideea de grup restrîns care îl controlează pe lider a fost întărită de notorietatea faptului că regele Prusiei era lovit de o afecţiune mintală, responsabilitatea acţiunii politice fiind atribuită astfel camarilei. Deşi nu este un amănunt determinant pentru cazul Carol II, el este totuşi un amănunt prezent în cazul camarilei carliste, aşa cum vom arăta la analiza cazului medical Carol II. Folosit în Franţa, termenul de camarilă a fost asociat şi apoi identificat cu sensul peiorativ pe care îl luase acolo cuvîntul boudoir — încăperea secretă în care îşi primeau femeile amanţii şi îşi exercitau prin aceştia influenţa asupra treburilor statului. Sub această nuanţa — de camarilă de femei — a fost importat termenul şi la noi, fiind folosit pentru prima oară cu temei în cazul Alexandru loan Cuza. Ca definiţie modernă, camarila este un grup restrîns de intimi ai puterii supreme care-şi exercită influenţa asupra unui şef de stat, controlîndu-i deciziile, în presa şi memorialistica perioadei interbelice vom întîlni destul de des şi cuvîntul cabală, pentru a descrie acţiunile oculte ale camarilei în viaţa politică. Semnificaţia sa autentică era aceea de „mistică evreiască"35, semnificaţie pe care vocabularul european o pierduse o dată cu Reforma, dar a regăsit-o odată cu apariţia antisemitismului modern. Pentru România, termenul de cabala, identifica nu numai intrigile camarilei, dar şi caracterul lor evreiesc, prin conducerea acesteia de către Elena Lupescu. Sprijinul din rîndurile Armatei. El a apărut la aproximativ doi ani după fuga lui Carol în străinătate din 1925. Aşa cum am văzut în volumul II al acestei lucrări, motivul principal al fugii sale a fost descoperirea scandalului Armstrong-Fokker, fapt confirmat astăzi de surse care au avut acces la documente ale Ministerului de Externe al Germaniei36. Ancheta declanşată de guvern a dus la pedepsirea unor ofiţeri, dar a creat şi o asociere de imagine 15

între ideea falsa că prinţul Carol a fost ostracizat de Ionel Brâtianu şi situaţia de victime a ofiţerilor implicaţi, în rîndurile Armatei a continuat să persiste un sentiment de ataşament faţă de prinţul Carol, nu numai pentru faptul că avea numeroase aventuri erotice — chestie la modă printre militari, dovadă de bărbăţie etc. — dar, în primul rînd, pentru credinţa că, din poziţia înaltă pe care o deţinea, prinţul Carol putea obţine direct, repede şi sigur fond cri suplimentare pentru înzestrare. Fie că priveau acest aspect din perspectiva intereselor naţionale de apărare, fie ca vedeau în el o sursă de cîştig ilicit, mulţi militari cu grade şi funcţii înalte au preferat orientarea simpatiilor către Carol, decît subordonarea unei Regente compuse din oameni ce nu se puteau constitui omeneşte în „Cap al Oştirei". Se adăuga faptul că aveam un rege în vîrstă de cinci ani. în Armată, aceste amănunte, pe care societatea civila le ridiculizează, sunt foarte sensibile. Cine nu le înţelege şi nu le gestionează riscă să se trezească „peste noapte" cu un puci. luliu Maniu a fost singurul om politic al momentului care a înţeles acest fenomen subteran, dezamorsîndu-1 o dată în prima sa guvernare (1928-1930) şi căutînd cu disperare sâ-1 controleze în a treia sa guvernare (1932-1933), cînd se temea de o lovitură de stat militară. Pe toată durata activităţii sale politice din Opozifie, luliu Maniu va întreţine relaţii informative în rîndurile Armatei, acţiune care îl va duce, la un moment dat, la înţelegerile din 1940 cu generalul Ion Antonescu, relaţii care îl vor costa în final libertatea, surprins de comunişti furnizînd anglo-ame-ricanilor informaţii militare. într-o ţară unde laşităţile şi lipsa de pregătire ale corpului ofiţeresc de grade mari a dus la dezastrul din primul război mondial, urmate de eroizarea artificiala a acestuia după război, laşităţile şi defectele personale ale prinţului Carol se pierdeau în decor. Oricum, însă, fenomenul nu poate fi generalizat. Observînd calitatea profesională şi morală a ofiţerilor care s-au ataşat de Carol după întoarcerea sa în fără, vom ajunge uşor la concluzia că a fost vorba de carierişti. Conducerea Marelui Stat-Major, precum şi ofiţerii de rînd îl dispreţuiau pe aventurierul autor al unor infracţiuni condamnate de Codul Justiţiei Militare şi de Codul Penal. După moartea regelui Ferdinand şi retrezirea interesului lui Carol pentru ţară, francmasoneria îi va facilita accesul la informaţii din interiorul Armatei şi va lucra propagandistic pentru îmbunătăţirea imaginii lui. în dimineaţa de 7 iunie 1930, cînd Carol a început săşi formeze echipa personala, numindu-1 pe un aparent oarecare Buhman secretar particular şi pe un aparent oarecare Strassmănn, şef de cabinet, la Palatul Cotroceni, în încăperea unde şi-a desfăşurat toate negocierile vizînd alegerea sa ca rege se afla acelaşi comandor francmason Nicolae Păiş37. Principala calitate a prinţului, care se punea atunci în lumină, era autoritatea, valoare dragă militarilor şi cu adevărat necesară în acea perioadă. Calculul militarilor, ca şi al politicienilor, a fost greşit, Carol II văzînd în Armată doar principalul vehicul al unor afaceri foarte bănoase şi un corp căruia îi putea schimba foarte des uniformele şi decoraţiile imaginate de el. Proiectul politic al lui Carol II. Ceea ce nu se spunea este faptul că modelul de autoritate ales de Carol se numea Benito Mussolini, dictatorul Italiei. Prinţul român admira fascismul — reamintesc că aceasta este denumirea corectă şi exclusivă a socialismului italian — şi, mai ales, realizările sale sociale, legislative şi economice. Trebuie spus că regimul mussolinian, înainte să devină intervenţionist pe plan internaţional, reuşise să redreseze Italia, să o scoată din mizerie şi să o aducă la standardul de mare putere europeană. Aceasta a fost o performanţă remarcabila, în primul rînd de natură economică, care n-a putut fi contestată nici de cei mai aprigi duşmani, dar continuă să fie ascunsă, pentru a păstra regimului mussolinian natura criminală cu care a ieşit din istorie. Constatînd că în societatea italiană a anului 1924 persistă confruntarea între clase şi, în consecinţă, pericolul bolşevizării, Mussolini a lansat un program vast de reforme politice, administrative şi economice vizînd controlul centralizat al statului asupra întregii societăţi. Spre deosebire de naţional-socialismul german, care fundamenta principiul partidului totalitar/rasei totalitare, socialismul italian urmărea cooperarea între patronat şi proletariat în condiţiile curentului corporatist, pe principiul statului totalitar. Statul controla toate procesele şi, măi ales, dirija investiţiile în folosul public, printr-un program politic luminat, astfel că, pe de o parte, bazele producţiei erau salvate, iar, pe de altă parte, toată lumea avea de lucru. Constituirea unui nucleu de elite administrative, precum şi adoptarea naţionalismului de factură tradiţională împingeau guvernarea lui Mussolini către Dreapta. Aşa se face că, din poziţia de conducător ăl statului totalitar, fostul comunist şi francmason Mussolini a pornit cu o reformă legislativă care a cointeresat patronatul şi sindicatele la muncă şi profit, sub auspiciile statului unitar italian, în celebrul Discurs al Ascensiunii din 26 mai 1927, Mussolini anunţa programul politic naţionalist destinat dezvoltării economice a Italiei, înconjurat de specialişti şi de tehnicieni remarcabili, cum a fost ministrul agriculturii, Giacomo Acerbo, sau celebrul ministru al instrucţiei publice, Giovanni Gentile, (care provenea din rîndul liberalilor), Mussolini a putut dezamorsa tensiunea ideologică a naţiunii fără să facă apel la antisemitism, lagăre de exterminare sau teorii aberante ale rasei. Propaganda antifascistă este cea care 1-a prezentat ca pe un caraghios pe Benito Mussolini, pentru că nu-1 putea acuza de crime rasiale. Se strîmba, lua poziţii teatrale, părea mai italian 16

decît alţii, dar rămîne în istorie personalitatea care a condus saltul Italiei de la subdezvoltare la condiţia de stat capitalist dezvoltat. O lege fascistă anume îi plăcea lui Carol Caraiman cel mai mult: reforma politică din 24 decembrie 1925 — în aceeaşi zi Carol lua decizia de a renunţa la Tron şi venea la Milano! — reformă prin care se legifera „reîntroarcerea la un guvern neparlamentar, dar constituţional, răspunzător faţă de rege, nu faţă de Parlament"38. Este modelul cu care s-a întors Carol în cap şi pe care a încercat să-1 aplice României, reuşind să-1 impună prin lovitura de stat din 1938, dar eşuînd tocmai în partea esenţială: baza sa economică. El a înlocuit succesul economic cu propaganda despre succesul economic. Nucleul prim al camarilei. Pe vremea cît s-a aflat în Franţa, în jurul lui Carol s-a constituit un cuplu de intimi, Elena Lupescu şi Constantin (Puiu) Dumitrescu, care reuşise destul de uşor sâ-1 domine, atît prin controlul asupra gravelor sale probleme fizice şi psihice — pe care le vom analiza mai jos — dar şi în privinţa dirijării voinţei acestuia de a se întoarce în ţară şi a prelua conducerea autoritară a statului. Aflînd că ofiţerii români aflaţi la studii în Franţa sunt carlişti şi că unul dintre ei, un anume Teodoru, a devenit secretar al lui Carol Caraiman, I.G. Duca a ordonat o anchetă discreta şi chemarea în ţară a celui vinovat. Acesta 1-a lăsat provizoriu în loc pe cumnatul său, Puiu Dumitrescu. „Zvelt de talie şi mai mult simpatic la prima vedere, familiar şi spurcat la gură, devenea odios la a doua. Analfabet, dar inteligent, sau, mai bine zis, deştept şi şiret, fără nici un scrupul, gata sa facă orice pentru parale, devenise indispensabil regelui, ca o găleată pentru lături"3, Puiu Dumitrescu a intrat rapid într-o relaţie intimă cu Elena Lupescu, prin a cărei intervenţie tînârul iubit a rămas secretar particular al fostului prinţ moştenitor. Victimă a unor tulburări de comportament, care se vor accentua în jurul vîrstei de 35-36 de ani, Carol va ceda iniţiativa în mîna celor doi. Dotat cu o inteligenţă speculativă, accelerată biologic de simptomele bolii sale, priapismul, Carol se va înscrie în acest triunghi cu o contribuţie distincta, şi anume partea de joc politic menit să distrugă partidele din România şi să aducă statul la un regim de conducere autoritară după modelul fascist. Elena Lupescu şi Puiu Dumitrescu aveau misiunea de a stâpîni informaţional şi ocult centrele de putere ale statului şi de a asigura atît baza financiară a puterii centrale, cît şi rezerva financiară personală a triunghiului. Doctrina politică a acestui nucleu nu avea nici o importanţă, chiar modelul fascist fiind doar un instrument cazuistic pentru un anumit tip de gestionare a puterii, motiv pentru care în acţiunile viitoare ale nucleului de putere din jurul lui Carol (de fapt, al Elenei Lupescu) vom întîlni şi atitudini comuniste, şi ale capitalismului sălbatic, şi semite, şi antisemite, şi progermane, şi prosovietice, filofranceze sau italofobe, funcţie de modul în care interpreta triunghiul impactul lor asupra intereselor proprii. Principalele ţinte ale grupului Carol — Elena Lupescu — Puiu Dumitrescu (ulterior Ernest Urdăreanu) au fost, pe rînd, individualizarea puterii prin constituirea unui suport politic pentru noul rege, apoi concentrarea puterii la vîrf prin formarea unei camarile unite şi eficiente şi, în final, gestionarea puterii. Gestionarea puterii, în viziunea de inspiraţie fascista a lui Carol II, urmarea configurarea unui stat român condus autoritar şi luminat de rege, cu eliminarea Parlamentului şi cu subordonarea directa a guvernului de către suveran, precum şi prin constituirea unei forţe politice unice (partid unic) al cărei şef neoficial, dar incontestabil, sa fie chiar regele, dublat de un prim-ministru, „mîna dreapta". Sub acest plan general au funcţionat cîteva scenarii de maxima importanţă pentru ţară, pe care noi avem obligaţia să le cunoaştem şi să le înţelegem, scenarii care, fie că s-au finalizat, fie că au eşuat, au influenţat subteran evoluţia statului român, constituindu-se, pînă la urma, în schelet discret al istoriei acestei perioade. Aşadar, sub planul general al gestionării puterii în scopuri personale s-au aflat: Planul francmasonic extern, menit să conserve România ca platformă pentru supravieţuirea sau afluxul evreilor dintr-un mediu european tot mai ostil. Planul sovietic, urmărind slăbirea capacităţii generale de apărare a ţării şi intrarea acesteia în sfera de influenţă a Marii Puteri de la Răsărit. Elena Lupescu a fost legată de ambele scenarii. Deşi arhivele noastre sunt distruse în mare parte40, o serie de documente şi mărturii importante confirmă afirmaţia de mai sus. Nu avem pînâ acum dovezi că regele Carol ar fi acţionat conştient pe aceste planuri, fiind dispus să accepte doar pîhă la un punct protejarea evreilor, şi afişîndu-se aparent ostil Uniunii Sovietice. Chiar daca era poreclit „regele bolşevic", din cauza viziunilor sale socialiste, Carol se orienta, cum am văzut, către socialismul italian (fascism), nu spre bolşevismul autentic din URSS. Dar trebuie să luăm în calcul şi faptul că, la punerea în aplicare a acelor scenarii, au intervenit amendamente personale (provenite din caracterul imoral al regelui), mentalităţi balcanice, hazardul, transformarea vendettei personale a lui luliu Maniu în curent de opoziţie viabil, precum şi reacţia publică a unor factori legaţi de interese strict naţionale, cum au fost Partidul Naţional Liberal sau Mişcarea legionară. 17

Actori ai loviturii de stat. în opinia lui Pamfil Şeicaru, legaturile din străinătate ale lui Carol cu partidele politice din ţară nu erau atît de importante, pentru că „cea mai utilă nu-i putea fi decît legătura cu ofiţerii, şi aceasta i-a fost înlesnită de secretarul lui particular, C. Dumitrescu, prin mijlocirea tatălui său, care era colonel"41. Afirmaţia este superficiala, în primul rînd, colonelul Dumitrescu, tatăl lui Puiu, era la vremea aceea şef de comisariat militar în Constanţa, fără nici o influenţă asupra atitudinii Armatei, în al doilea rînd, ştim că propaganda carlistâ în Armată a fost desfăşurată de francmasoneria naţională şi, pe aceeaşi platformă logistică, de prinţul Nicolae. Putem presupune şi influenţa reginei Măria — care nu a încetat sâ-şi dorească revenirea fiului mai mare pe Tron — în relaţia cu comandanţii celor două regimente de vînători din Bucureşti, de care era legată direct şi sentimental prin imaginea sa în Armată, într-adevâr, cei doi comandanţi, coloneii Paul Teodorescu şi Gabriel Marinescu, 1-au luat sub protecţia lor imediat după sosirea clandestină de pe aeroportul Băneasa şi 1-au dus cu fanfară la Palatul Cotroceni, fapt inexplicabil din punct de vedere militar, pentru că reprezenta un act de insubordonare şi răzvrătire pasibil de cele mai grave pedepse. Pe de altă parte, se invocă prezenţa mai multor militari de grade medii în anturajul conspirativ al lui Carol. Este vorba de locotenent-colonelul Victor Precup şi de maiorul Ion Nicoară, care asigurau curieratul spre şi dinspre ţară, de colonelul Dahintean şi de căpitanul Cristescu, atraşi în conspiraţie din poziţiile lor de comandă locală în aviaţia militară, cu sopul exclusiv de a asigura etapele călătoriei cu avionul spre ţară, şi de un anume Nicolae Gatoski, însărcinat cu preluarea mesajelor trimise din Franţa. Rolul celor doi ofiţeri de aviaţie s-a dovedit important, deoarece prezenţa lui Carol pe teritoriul României fusese semnalată la Bucureşti încă de la aterizarea pe aerodromul Someşeni, fiind posibilă astfel o doborîre a avionului său pe traseul spre Bucureşti. De aceea, angajarea unei escadrile în misiunea de însoţire. Dar acest lucru nu se putea face decît printr-un ordin superior de sorginte guvernamentală. Se adăugau locotenent-colonelul Nicolae Tâtăranu, ataşatul militar al României la Paris, şi un oarecare Fericianu, fost angajat în Ministerul de Finanţe, care avea misiunea de a asigura o eventuală aterizare forţată a avionului lui Carol pe teritoriul Ungariei. Felul în care s-a produs venirea clandestină în ţară, demonstrează că toţi militarii implicaţi au fost executanţi ai unui plan, nicidecum autori. Greutatea responsabilităţii pentru venirea clandestină a lui Carol Caraiman în ţară stă pe umerii prim-mi-nistrului luliu Maniu, aflat într-un permanent schimb de informaţii cu ofiţerii conspiratori, pe care bineînţeles că nu i-a îndepărtat din Armată sau arestat, deşi duceau o activitate evident ilegală. Să nu uităm că, înaintea evenimentului, Maniu 1-a numit ministru al Apărării Naţionale pe generalul Condiescu, omul lui Carol. Cine sâ-i aresteze? Este semnificativă pentru implicarea guvernului ţărănist în conspiraţia din 1930 întîmplarea povestită de Alexandru Vaida Voevod lui Grigore Gafencu. Exasperat de exagerările şi de gafele propagandei carliste, interzise prin cenzură, Vaida se hotărăşte să scrie el o broşură procarlistâ, pe care o intitulează Să vină Salvatorul. Vaida era ministru de Interne în exerciţiu al ţării! Broşura a fost tipărită la tipografia subsecretarului de stat din Ministerul de Interne, care s-a ocupat şi cu difuzarea ei în oraş. Cîteva exemplare sunt aruncate şi prin ferestrele deschise ale Palatului Regal, probabil, mizîndu-se pe faptul că regele Mihai I, avînd 8 ani, învăţase deja să citească. Siguranţa, alertată de apariţia acelei broşuri, îl informează pe ministrul de Interne, Vaida. Mimînd perfect inocenţa, autorul broşurii convoacă toate autorităţile de informaţii şi anchetă şi le cere capul autorului şi al tipografului. Raportul Siguranţei îi dădea ca presupuşi vinovaţi pe Grigore Filipescu şi pe Radu Budişteanu. Dincolo de incompetenţa Siguranţei, incidentul îi demonstrează lui Vaida şi cît de uşor îi va fi conspiraţiei să reuşească. Scena este exponenţială pentru încadrarea acţiunii din iunie 1930 în categoria loviturilor de stat, care presupun acţiunea conspirativă din interiorul structurilor de stat. Dar să privim şi altfel lucrurile: locotenent-colonelul Nicolae Tătăranu, ataşatul militar în Franţa, le furnizează lui Carol şi lui puiu Dumitrescu paşapoarte false; colonelul Dahintean, comandantul Grupului II de Aviaţie Cluj, pregăteşte aeroportul Someşeni pentru aterizarea, alimentarea şi decolarea spre Bucureşti a avionului, gardat de o escadrilă menită să-i asigure siguranţa zborului împotriva doborîrii ca urmare a unui ordin unilateral; comandanţii unor regimente din Bucureşti scot subunităţile şi fanfara în stradă şi defilează cu ele prin tot oraşul, pînâ la palatul Cotroceni. Poate să creadă cineva că astfel de acţiuni ilegale se desfăşurau fără a fi cunoscute de conducerea Armatei, cel puţin prin intermediul serviciului de contrainformaţii, şi, implicit, de conducerea statului? Ori aveam o armată dezorganizată, în care ofiţerii îşi părăseau posturile şi se ocupau cu naveta pe traseul Paris — Budapesta — Bucureşti, în timp ce alţi ofiţeri mişcau escadrile şi regimente după capul lor, ori trebuie să acceptăm că folosirea militarilor şi a funcţiilor acestora în Armată a fost aprobată de conducerea statului. Cel puţin într-un caz, Carol a lămurit lucrurile în memoriile sale: „Am cerut [generalului Cihosky, n.a.] să se intervie în chestiunea ostracismului şi ca Tâtăranu să aibe dreptul de a veni continuu în legătură cu mine. întrevederea a avut loc cu ştirea 18

lui Maniu"42. Aşadar, autorii loviturii de stat se află în zona politică. De altfel, marginalizarea ulterioară a majorităţii militarilor care au participat la aducerea lui Carol în ţară, fapt care va genera şi tentativa de asasinat a lui Victor Precup, arată că ei acţionaseră din ordin. Doar Gavrilâ Marinescu va rămîne lîngă rege, impresionîhdu-1 pe acesta prin brutalitate şi servilism. Fără îndoială că, urmărit de proiectul său de domnie autoritară, Carol s-a aflat de la început în situaţia unui conflict cu proiectul lui luliu Maniu. Fiecare vedea altceva în aşa-numita „restauraţie". Maniu înţelegea să restabilească autoritatea monarhiei şi să o folosească într-un regim constituţional, în care viaţa politica să fie condusă de sistemul parlamentar democratic, dominat de PNŢ, cu o nuanţă apropiată modelului dominaţiei liberale de sub Brâtieni. Liderul ţărănist se deosebea fundamental de Brâtieni prin lipsa de dinamism, prin absenţa filonului naţionalist şi prin fragilitatea controlului său asupra propriului partid. Avea însă anumite calităţi deosebite, cum ar fi tactul, raţionalizarea deciziilor, introducerea componentei morale în viaţa politică, anglofilia, ca orientare generala sănătoasă a politicii externe, în mod fundamental, luliu Maniu căuta instalarea unui regim democratic „aşezat", cu tendinţe sociale şi chiar socialiste controlate de economia pieţei libere, actor al politicii europene din poziţia unui stat stabil, serios şi orientat spre civilizaţia occidentală. A ajunge la acest scop printr-o lovitură de stat dată împotriva Constituţiei democratice, prin miza pe un aventurier cunoscut în toată lumea pentru imoralitatea sa, prin credinţa în actualitatea unui sistem democratic clasic, de secolul al XlX-Iea, cînd în toată Europa — şi în primul rînd în Anglia — se ridica ideologia naţionalistă, prin declanşarea acestei acţiuni politice violente în plină criză economică mondială — adică în lipsa unui suport economic şi financiar din partea capitalismului românesc — a reprezentat o gravă eroare politică, care dovedeşte cel puţin neconcordanţa între actele politice ale lui luliu Maniu şi realitate. Această realitate s-a confirmat imediat, prin refuzul lui Carol de a se sprijini pe componenta politică a loviturii sale, în particular pe Partidul Naţional Ţărănesc, şi prin înconjurarea rapidă cu acoliţi. Primele sale măsuri au vizat scoaterea unor personalităţi politice din dispozitivul partidelor lor, cum au fost Gheorghe Brâtianu, Constantin Argetoianu şi Ion Mihalache, încă din noaptea în care a sosit la Palatul Cotroceni. Proiectul lui conţinea şi ideea mussolinianâ a constituirii „Marelui Consiliu al Fascismului" (Gran Consiglio del Fascismo), sub acoperirea unui Consiliu de Coroană permanent, format din personalităţi politice provenite din partide diferite, aşezat deasupra unui partid unic. El a reuşit înfiinţarea ambelor instituţii după lovitura de stat din 1938. în toată perioada 19301940, Carol II a mai căutat şi o „mînâ dreaptă", un prim-mi-nistru dur şi devotat, pe care nu 1-a indentificat decît în două persoane: Gheorghe (Gută) Tâtârescu şi Armând (Monocles) Călinescu. Este însă interesant că primul om de mînâ forte la care se eîndise era un general incoruptibil, energic şi foarte hotărît, pe nume Ion Antonescu, cunoscut de pe vremea cînd era ataşat militar la Londra, dar pentru faptul că nu-1 putea controla, 1-a abandonat şi a şi intrat în conflict cu el. Deocamdată, abia instalat pe Tron, Carol a apelat la corpul tehnic al loviturii de stat. A înfiinţat funcţia de secretar particular al regelui şi 1-a numit pe Puiu Dumitrescu, apoi i-a numit pe colonelul Gabriel (Gavrilâ) Marinescu prefect al Poliţiei Capitalei şi pe Victor Cădere şef al Siguranţei. Ei ocupau funcţii cheie, în tentativa de a controla şi suplini administrativ lipsa de adeziune a factorului politic, care nu putea fi încă subordonat. Pentru asistenţa pe probleme economice, Carol a apelat la C. Argetoianu şi la Aristide Blank, bancherul implicat în finanţarea revenirii sale pe Tron. Pentru imagine, a beneficiat de sprijinul exuberant al lui Nae lonescu. Un alt apropiat, Mihail Manoilescu, a fost impus de Carol în guvernul Maniu, format după reuşita loviturii de stat. Toate aceste persoane, la care se adăuga şi colonelul Paul Theodorescu, folosit pentru legăturile cu liberalii georgişti, aveau acces direct la rege şi exercitau actul de consiliere în regim de grup aderent şi intim. Cu toate că mişcările lor, fie prin sfaturile pe care le dădeau regelui, fie prin executarea ordinelor confidenţiale ale acestuia, ocoleau traseele constituţionale ale ierarhiei de stat — şi, în primul rînd, guvernul — membrii grupului iniţial nu se constituiserâ încă într-o camarilă, în sensul modern al cuvîntului, ci într-un anturaj. De altfel, perioada pe care am descris-o mai sus a durat doar două luni, între 13 iunie şi 12 august 1930, data sosirii în ţară a Elenei Lupescu. Secretele relaţiei Carol II-Elena Lupescu. Doar absenţa unui act oficial sau a unei recunoaşteri din partea Vaticanului în privinţa căsătoriei catolice secrete dintre Carol şi Elena Lupescu ne împiedică să afirmăm cu certitudine că raporturile dintre cei doi se întemeiau pe o legătură de nedesfăcut în faţa lui Dumnezeu, dar avem suficiente dovezi că, independent de actul formal, cei doi se comportau ca soţ şi soţie, în însemnările sale, la l ianuarie 1929, Carol nota: „Pînâ în mai, de atunci mă voi considera moralmente degajat, voi trebui sâ-mi organizez astfel viaţa, mă voi însura cu Duduia, ce mi-o fi scris"43, într-o convorbire cu regina Măria, consemnată la 25 martie 1929, la întrebarea mamei: „Vreau să mâ-nsor cu dînsa?"(cu Elena Lupescu, n.a.), Carol va răspunde: „M19

am gîndit, dar e o chestiune despre care n-am vorbit"44. La 7 aprilie, atitudinea lui Carol devine foarte sigură: „Hotârîrea, după conversaţia cu Mama, de a mă însura cu Duduia, e din ce în ce mai fermă. E singurul hop ce mai trebuie trecut şi atuncea, situaţia devine complet clară"45, în august 1928, regina Măria i-a scris o scrisoare Elenei Lupescu, în care i-a cerut să se căsătorească cu Carol, act care avea calitatea unei binecuvîntâri părinteşti. Dincolo de natura formală sau nu a legăturii cu Elena Lupescu, mai important în acest caz este faptul că principala autoritate politică a ţârii, luliu Maniu, îşi ducea bătălia pe un teren indestructibil şi că întregul efort de rupere a legăturii Carol-Lupescu ni se pare nu numai inutil, dar şi ridicol. Practic, Maniu şi-a risipit întreaga energie politică pentru a-1 despărţi pe rege de soţie (?), pierzînd timp şi forţă într-o vendettâ pe care numai o enormă naivitate o poate justifica. Dar era luliu Maniu un naiv? Altfel, cînd trecem la analiza pe bază de mărturii, vom constata că Maniu făcea un joc propriu cu Carol. Rămas în legendă printr-o altă imagine falsă, aceea a luptei sale pentru anularea divorţului regelui şi revenirea în ţară a principesei Elena, luliu Maniu a sacrifîcat-o pe mama regelui Minai atunci cînd Carol i-a oferit Guvernul în octombrie 1932. Nicolae Titulescu ne informează precis: în timpul dineului oferit de Carol II, Titulescu i-a „prezentat o telegramă semnată de luliu Maniu şi adresată lui Caius Brediceanu ca să se ducă la Florenţa, Villa Borghesse 80 (aceasta era atunci adresa Prinţesei Elena), pentru a-i spune că înapoierea sa în România este nedorită"46. Cunoscînd valoarea incontestabila a liderului ţărănist, ca analist şi om politic, precum şi legăturile sale privilegiate cu Vaticanul, nu ar fi exagerat să credem că luliu Maniu aflase de căsătoria secretă a celor doi. Aşadar, Maniu ştia să prezinte public o imagine şi să acţioneze în subteran invers. De aceea, lupta sa publică de mai tîrziu împotriva lui Carol, dar mai ales împotriva Elenei Lupescu, conţinea în substrat o vendettă personală, politicianul ardelean văzînd în capul camarilei regale pe autoarea eşecului său politic. Nu ştim precis în ce măsură luliu Maniu, legat cu fire nevăzute, dar indestructibile, de Vatican, a avut informaţii asupra stării civile reale a lui Carol şi tocmai din acest motiv a forţat pe teren public, în stilul său caracteristic, despărţirea de Elena Lupescu. în lumea de astăzi — o lume a sexului afişat, a erotismului şi pornografiei publice, a homosexualităţii protejate prin lege şi a emancipării paradoxale spre animalic în relaţiile dintre parteneri — ideea că Elena Lupescu şi Carol II se iubeau romantic şi frumos nu mai este suficientă. Nimeni nu mai poate crede această versiune. Este greu de înlăturat argumentul că între cei doi exista un sentiment, dar mărturiile tot mai transparente apărute în ultimii ani aduc informaţii atît de puternice asupra felului în care Elena Lupescu îl domina pe Carol, încît existenţa reală a unui sentiment al femeii pentru bărbatul ei este complet înăbuşită. Aşa cum am arătat, fondul relaţiei acestui cuplu era cel dintre un bolnav şi sora lui medicală. Carol II suferea de priapism, dar acesta era un efect secundar al maladiei sale, un aspect accidental, eventual o consecinţă specifică al unei tulburări genetice. Priapismul, de altfel, nu este o boală sexuală sau venerică, ci una a sîngelui. Carol, ca şi mama lui, regina Măria, ca şi alte rude apropiate, avea o dereglare genetică provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau, într-o convorbire cu Alexandru Averescu, medicul Mamulea al Casei Regale îi va declara: „Ca medic, i-aş da diagnosticul de nevroza. Nu uitaţi că în venele sale pulsează sînge nemţesc, portughez, franţuzesc, englezesc şi rusesc. Un astfel de amestec nu poate fi judecat după măsurile obişnuite, între noi fie vorba, acelaşi lucru este valabil şi pentru părinţii lui, care sunt amîndoi nevrotici"47, în realitate, „nevroza" era şi ea un efect secundar, dar doctorul Mamulea voia să nu se atingă de boala milenară a regilor europeni, declanşată în secolul IX la Roma, odată cu încrucişările degenerante ale familiei Colonna, în capul căreia s-a aflat timp de cîteva decenii celebra curtezană Marosia, şi continuate apoi prin regulile stricte ale Bisericii Catolice asupra căsătoriei capetelor încoronate. Carol I de Hohenzollern se mîndrea cu ascendenţa sa din vechea familie Colonna48. Dar, dincolo de vechime, moştenirea ei nu era foarte binecuvîntatâ: la sfîrşitul secolului al IX-lea, pe fondul naşterii naţionalismului medieval roman şi al inaugurării controlului papalităţii de către familia senatorului Theofilact, soţia şi fiicele acestuia iniţiază un sistem al prostituţiei de lux (o variantă a hierogamiei), în care vor fi implicate şi descendentele acestora, precum şi o tentativă de încrucişare interfamilială cu scopul de a crea o nouă rasă, de stăpîni. încrucişîndu-se cu fraţii şi fii sâi, Marosia di Colonna a reuşit, în cele din urmă, să aducă în scaunul papal pe fiul său loan XII, născut însă, nu întîmplător, cu numele pâgîn imperial Octavianus. Cardinalul Baronius îl considera pe papa loan XII, aşezat de ambiţioasa sa mamă pe Tronul Sfîntului Petru la vîrsta de 12 ani, „un avorton", copilul avînd grave deficienţe mintale, fizice, dar mai ales morale49. Conform marelui teolog cardinal Baronius, sâmînţa acestei cosanguinitâţi s-a transmis în marile Case Regale europene, iar cercetătorii moderni germani au identificato pînă în secolul al XlX-lea, una dintre Case fiind cea de Hohenzollern50. La circulaţia acestei informaţii, pe care unii istorici catolici o consideră legendară, au contribuit o serie de cronici contemporane, preocupate sa suprapună 20

imaginea desfrîului din familia domnitoare Colonna, imaginii Romei medievale. Tema politică a căderii Romei în desfrîu şi a ridicării Germaniei prin moralitate şi prin sfinţenia ireproşabilă a lui Otto cel Mare (912-973) a asigurat, de fapt, vitalitatea informaţiei despre degenerescenta princiara în cauză. De cîte ori era necesară comparaţia inegală între Roma şi Aachen, se făcea apel la cazul Marosia di Colonna. Astfel, de fiecare dată cînd au apărut prin secole simptome de degenerescentă la unele Case Regale europene — şi este semnificativ că în evocare predomină Casele germane, franceze şi portugheze! — amănuntele originii acestei anomalii patologice au circulat din nou, reactualizînd informaţia pînă la stabilitate, în opera anonimă Versus Romae, apărută la Napoli în 878, Oraşul Etern era stigmatizat ca „strămoşul degenerat" al Europei51. Teza s-a fixat pentru prima oară cu ocazia Sinodului de Ia Verzy (sud-est de Reims), din anul 991, cînd episcopul Arnulf de Orleans defineşte deceniile de dominaţie ale familiei Colonna drept „epoca pornocraţiei" şi atrage atenţia asupra pericolului „răspîndirii" sîngelui stricat atunci prin „monştri"52. Fără a dramatiza cazul, posibila descendenţă din familia Colonna introduce şi posibila problemă de sînge. Altfel, regulile stricte ale cuplajelor familiale princiare catolice pot fi un argument mult mai apropiat. Regina Măria semnalează consecinţele acestei afecţiuni genetice în amintirile sale: „Cînd a fost vorba de o căsătorie între fiul meu Carol şi Olga, fiica mai mare a ţarului, eu am fost împotriva acestei idei din pricina misterioasei hemofilii pe care o transmit copiilor lor — femeile din unele familii. Ştiam că biata Albe trecuse moştenitorului ei această boală şi nu îndrăzneam să privesc în faţă o asemenea primejdie pentru familia noastră"53. Să amintim că finalul tragic al familiei ţarului este legat de influenţa pe care o avea Rasputin asupra ţarinei, de origine germană, al cărei fiu, ţareviciul Aleksei (Alexis) Nicolaevici, suferea de aceeaşi gravă afecţiune a sîrigelui: „Boala tragică a fiului lor [hemofilia] şi dependenţa crescîhdâ a împărătesei de Grigori Rasputin, «sfihtul» călugăr ale cărui puteri miraculoase de vindecare îl salvaseră pe Alexis deja de la multe suferinţe, îşi puneau tot mai mult amprenta asupra relaţiei lor afective"54. Cazul Rasputin este însă un alt exemplu de manipulare a capetelor încoronate prin specularea stării lor de sănătate, în ziua de 18 iulie 1938, Carol va descrie în jurnalul său moartea reginei Măria: „Dimineaţă mi se telefonează că în decursul nopţii a avut din nou o puternică hemoragie. în total, în aceste două zile a pierdut peste doi litri sînge. [...] De fapt, s-a sfîrşit din lipsa de sînge, inima devenise o pompă care nu mai avea ce pompa"55. Sora reginei Măria, marea ducesă Kiril, a murit tot dintr-o puternică hemoragie. Strămoşul ei, regele George III, suferise de porphyrie, o dereglare genetică care afecta sistemul nervos şi cel circulator, fiind tratat de „nebunie" între anii 1811 şi 1820. Efectul acestei maladii asupra lui Carol II a fost priapismul (de la Priapus, zeul fertilităţii în mitologia greacă)56, ce constă într-o erecţie prelungită şi foarte dureroasă, care poate dura de la cîteva ore la cîteva zile, independent de actul sexual, şi în care sîngele pătruns în penis ca urmare a excitaţiei are tendinţa să se coaguleze acolo şi să nu mai dreneze organul sexual masculin, permiţîndu-i astfel să se relaxeze după ejaculare. Tratamentul cunoscut în acea perioadă era şi el extrem de dureros şi consta în înfigerea unor ace de seringă în penis şi în extragerea artificială a sîngelui. Aşadar, Carol II avea o boală cumplită, în plus, priapismul cunoaşte trei faze: recurentă, acută şi cronică, în prima fază, vasele penisului sunt intacte, elastice şi capabile totuşi să dreneze sîngele în timp de cîteva ore, bărbatul avînd senzaţia unei virilităţi deosebite, de cele mai multe ori fiind inconştient că este vorba de o maladie a sistemului său circulator. In faza a doua, erecţia prelungită devine dureroasă, producînd o indispoziţie de lunga durată, cu manifestări de chin la primele ore ale dimineţii şi cu influenţe asupra echilibrului energetic şi nervos. Cu ocazia unor întrevederi politice matinale, Argetoianu, care eră şi medic, avea să constate că se întîlnea „dimineaţa, cu regele istovit, cu ochii scurşi, cu privirea sticloasă şi cu mintea închisă, înfăţişare ce părea măi mult consecinţă unei epuizări nervoase patologice, decît a unei oboseli naturale". Carol se trezea din somn în dureri atroce, ca urmare a efectului stimulator al viselor asupra erecţiei, în această fază apar efecte secundare de natură psihică, bărbatul putînd ajunge şi la violenţă asupra partenerei, cu scopul de a produce ejacularea rapidă şi încetarea durerii. De regulă, prin neînţelegerea secretelor acestei maladii, dar şi prin fenomenul de trivializare a situaţiei de către partenerele ocazionale, care descriu în cercul lor social detaliile contactului sexual, producînd astfel o râs-pîndire prin zvon a informaţiilor intime, bolnavul îşi domină greu instinctele şi atitudinile, ăvînd absolută nevoie de îngrijire şi afecţiune, în căzui regelui Carol II, escapadele sale nocturne printre prostituatele Bucureştilor şi chiar contactele sexuale accidentale cu alte femei nu implicau sentimentul, ci un fel de „tratament". De aici, rolul extrem de important al prefectului Poliţiei Capitalei, Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei, care se ocupa cu „acoperirea" activităţilor nocturne de stradă şi de alcov ale regelui. Răspîndirea zvonului despre starea suveranului şi comentariile acide ale protipendadei aveau un efect psihologic direct asupra bolnavului, principalul simptom fiind acela al dilatării sentimentului de aversiune şi ură faţă de „societate", 21

„lume", „oameni". Alimentat permanent cu informaţii de salon de către Gabriel Marinescu, Carol II vedea într-un om politic pe care îl primea în audienţă pe individul care comentase ironic sau batjocoritor, cu o seara înainte, personalitatea sa deviantă. Cu Elena Lupescu era altceva: relaţia implica înţelegerea şi grija faţă de bolnav a partenerei, în cea de-a treia fază a priapismului se produce o degradare accentuata a vaselor penisului, o inflamare progresiva şi ireversibilă, pe fondul unei semierecţii permanente, boala devenind cronică. Efectul imediat şi cel mai dramatic este impotenţa, în perioada 1933-1934 Carol II cunoştea deja simptomele impotenţei, efectele psihice asupra bolnavului fiind însemnate, întîlnirile sale erotice cu diferite femei de stradă desfă-şurîndu-se în zona exhibiţionismului şi a perversiunilor de tip travesti, în cercurile intime ale camarilei se cunoştea deja faptul că, după un episod erotic Carol-Lupescu, în care partenerul îşi excita partenera fără a ajunge la contactul sexual, Elena îşi chema unul din amanţi pentru a finaliza prin act starea de excitaţie produsă de Carol. Relaţia „curioasa" a Elenei Lupescu cu amanţii ei, chiar în prezenţa regelui Carol, este evocată delicat şi de regele Mihai I->7. Aspectul cel mai important al acestei tragedii personale este — încă o dată subliniez — efectul psihologic. Un bărbat de natura libertină a lui Carol II, încă tînăr şi aflat în vîrful puterii este tentat, este condus de reacţiile psihicului către suprasolicitarea problematicii Puterii. Analiza specialiştilor în psihiatrie arată că impotenţa la o astfel de personalitate naşte în primul rînd dorinţa de a ascunde adevărul, de a căuta mijloace spre a dovedi contrariul — de aici legenda cu virilitatea sa excesivă — de a-şi dovedi virilitatea politică prin gestionarea autoritară şi violentă — ca un viol sexual — a Puterii. Răzbunarea pe cel care îşi rîde în spate de situaţia lui, dar, mai ales, pe cel care îi atacă, îi contestă sau îi obstrucţionează accesul la Putere este, în mintea lui, o chestiune de viaţă şi de moarte. Al doilea aspect important al cazului medical Carol II este legat de condiţia partenerelor, în situaţii extreme, unul, doua sau trei contacte la rînd se pot produce în limitele plăcerii. Dar dincolo de un anumit prag fizic intervine durerea şi chiar rănirea partenerei, actul sexual transformîndu-se în agresiune. Femeia poate fi serios traumatizată fizic şi psihic. Este ceea ce putem presupune că s-a întîmplat cu principesa Elena, o virgină retrasă şi însingurată, educata într-un spirit foarte conservator. „Intimele prinţesei Elena lăsau să se înţeleagă că motivul principal al fobiei acesteia pentru regalul ei soţ era brutalitatea cu care o supunea zi şi noapte, în pat sau la repezeală pe un colţ de canapea, îndatoririlor ei conjugale"58. Conflictul dintre cei doi soţi începuse însă încă din timpul sarcinii59 şi sa acutizat după naşterea prematură a regelui Mihai I, la 25 octombrie 1921, dacă nu cumva a avut loc un contact prenupţial, iar regele Mihai este, în realitate, născut la timp. Raportîndu-ne la cazuistica medicală curentă, putem presupune că anumite gesturi sau „incidente" din timpul actului sexual, precum şi teama, justificată sau nu, de hazardul unei înbolnăviri venerice, au creat complexul de respingere al reginei Elena faţă de Carol. Găsind în Italia un bărbat care a reuşit să-i ofere sentiment şi confort intim, regina Elena a fost dominată de înstrăinare faţă de soţul ei şi, natural, de aversiune. Acum, să ne imaginăm că I.G. Duca se amestecă în această relaţie anormala şi ia partea oficial, în calitate de avocat, reginei Elena! Ne putem imagina încă de pe acum sentimentele lui Carol II faţă de Duca, dincolo de povestea politică? Elena Lupescu era o femeie foarte versată, cu un lung episod de prostituţie înainte să-1 întîlneascâ pe Carol, şi care a înţeles ca, gestionînd boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică pe care o avea acesta. Aşa cum am arătat, Carol asocia sexul cu Puterea în mod conştient. Este greu de ştiut în ce stadiu al bolii a avut loc întîlnirea Carol-Lupescu (14 ianuarie sau 14 februarie 1925), dar putem folosi aparatul logic pentru a înţelege că fuga în străinătate din perioada 1925-1930, a limitat posibilităţile practice şi condiţiile morale ale escapadelor lui Carol, accentuînd dependenţa de partenera Elena Lupescu. Astfel, exact în acea perioadă, cuplul s-a consolidat definitiv, presupusa căsătorie catolică avînd doar rolul de a-i da un aspect formal, dar foarte intim, pentru că numai în intimitatea unei perfecte înţelegeri psihice, bolnavul Carol îşi putea găsi echilibrul, în această ecuaţie, aspectul fizic al partenerei este lipsit de importanţă. S-a comentat legendar în jurul frumuseţii Elenei Lupescu, dar, cu excepţia ochilor puşi bine în contrast de culoarea violentă a pârului, restul nu putea pierde decît minţile unui bărbat cu handicap. Pentru oameni cu capul pe umeri, ca diplomatul german Rolf Pusch, şocul era produs doar de confruntarea legendei cu realitatea: „La o serbare de vară a unuia din cele două cluburi am văzut-o (de departe) pe doamna Lupescu, iubita regelui. De ce căzuse monarhul în mrejele acestei femei, pe care aspectul exterior nu o avantaja? Pârul roşu, o faţă tăiată ascuţit, dominată de un nas puternic, un ten alb şi o figura umflată, plină, nu o făceau chiar atrăgătoare"60. Analizînd acum fazele pria-pismului lui Carol II vom constata că relaţia sexuală propriu-zisă nu a mai fost, de la un anumit moment, importanta şi că se întemeia fundamental pe unitatea unui cuplu legat medical, dar şi sufleteşte. Intrarea bolii în faza sa cronică, cu apariţia impotenţei, explică şi escapadele exibiţioniste ale lui Carol şi „riturile masochistice" din interiorul cuplului şi legăturile sexuale ale Elenei Lupescu 22

cu alţi bărbaţi, fără ca ele să afecteze solidaritatea cuplului. De asemenea, acest tip de raport personal dă o dependenţă totală a bolnavului de partenera sa şi îi asigură acesteia o dominaţie exclusivă. De altfel, în metafizica sexuală termenul de partener/parteneră depăşeşte cu mult si de mult simpla relaţie sexuală şi acoperă un complex de atitudini intime, ale cuplului, care nu au legătură directă cu această. Din acelaşi motiv, expresia partener d e viaţă conţine o complexitate de evenimente conjugale sau de concubinaj nesexuale, de la spălatul rufelor în familie pînâ la liniştea hormonală din perioada senectuţii înaintate a cuplului. Nimeni nu o putea înlocui pe Elena Lupescu. Născută la Iaşi în jg99 _ după toate probabilităţile, dar există şi suspiciunea că se născuse în 1897 — Elena Lupescu era cunoscuta ca o femeie de moravuri uşoare, cu clientelă de nivelul clasei medii, în anul 1925, Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din Brăila, care se ocupa cu jurnale de ştiri şi documentare la comandă de efect propagandistic, dar conducea şi o mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lupescu pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai tîrziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul dintre clienţii lui Posmantir din anii '20 era chiar prinţul Carol, pe care îl însoţise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica sexuală a femeii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi astfel o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive. Dar mai important în evoluţia relaţiei Carol-Lupescu din cursul anului 1925 a fost faptul că Elena Lupescu avea acces la presa socialistă, la anumite cercuri francmasonice şi la o serie de indivizi suspectaţi de legături cu Uniunea Sovietică. De altfel, Posmantir însuşi era suspectat de serviciile de informaţii româneşti că foloseşte reţeaua sa de prostituate pentru culegerea de informaţii de la clienţii din lumea politică şi financiară. Carol se afla atunci într-un moment foarte greu al vieţii sale, implicat în afaceri murdare de corupţie — aşa cum am văzut — izolat şi cu imagine foarte proastă. Elena Lupescu i-a facilitat accesul la presa socialistă şi la reţelele de propagandişti ai acesteia, singura parte dispusă la apărarea publică a prinţului-infractor împotriva guvernului liberal. Firele ipotezei unei Elena Lupescu agentă sovietică se leagă şi de acest domeniu, mai ales prin suspectele sale deplasări la Viena, unde femeia afirma că îşi vizitează mama trecută la catolicism. Cum, în unele ocazii, s-a constatat ca mama Elenei Lupescu era bine-merci la Bucureşti, putem presupune că amanta regelui avea întîlniri conspirative cu şefii INO Numită mai întîi Osobîi Otdel, în cadrul CEKA, secţia specială a GPU pentru activitatea de spionaj a URSS pe teritorii străine, INO îşi instalase sediul la Viena, beneficiind de sume imense şi de o bancă de documente secrete, furate sau copiate din cancelariile statelor europene. Şeful INO pentru Europa Centrală şi Peninsula Balcanică era un anume Goldenstein, implicat în sustragerea planurilor de mobilizare ale Ungariei şi predarea acestora României, în schimbul unui presupus plan de alianţă româno-portughezâ61, fabricat de Biroul de dezinformare din cadrul aparatului informativ al Marelui Stat-Major al Armatei române. Subliniez că centrul de informaţii internaţionale al României era la Lisabona, preluat intact, fără nici o cădere a reţelei, de regimul comunist de la regimul Antonescu, după 1944. Este şi locul unde s-a refugiat cuplul după război şi unde se găsesc astăzi mormintele lor. Navetă Elenei Lupescu între Viena şi Lisabona devine astfel foarte suspectă şi justifică întrucîtva laudele pe care nu încetează să i le aducă regele Carol II în memoriile sale, pentru activităţi de informaţii, în februarie 1931, regina Măria avea sâ-i destăinuiască lui Grigore Gafencu temerile sale în legătură cu existenţa unei dirijări oculte din partea francmasoneriei externe, de orientare comunistă: „Eu mă tem însă de ceva mai grav. Am auzit vorbindu-se toată viaţa mea de conjuraţii, de societăţi secrete şi activităţi oculte. Nu am crezut niciodată în ele. Acum am început să cred. Cred în mînă neagră! Oricît de ridicolă ar părea o asemenea mărturisire, ea exprimă totuşi sentimentul meu adevărat: cred că regele e înconjurat de o influenţă nefastă şi că acei ce-i stau mai aproape, fie femeia aceea, fie alţii, nu sunt decît instrumente în slujba unei puteri oculte care urmăreşte, prin rege, cine ştie ce plan. Am dovezi că în urma unor intervenţii misterioase şi-a schimbat adesea intenţiile, părerile, întreaga atitudine"62. Carol găsise nu numai o partenera, ci şi o protectoare. Momentul psihologic a fost, probabil din întîmplăre, foarte potrivit, deoarece tocmai atunci „dragostea oedipianâ a lui Carol faţa de mama lui se transformase în gelozie şi resentiment"63. Un portret prea bun al acestui moment face autorul paul D. Quinlan, pentru a căuta alte explicaţii: „O data ce Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca să înţeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. A priceput curînd că sub faţada virilităţii sale princiare Carol era cumplit de vulnerabil: un băiat slab, nehotărît, imatur, care avea nevoie — chiar mai mult decît de sex — să fie consolat, reconfortat, alintat şi copleşit cu afecţiune. Mai ales, Carol simţea nevoia să trăiască întro ambianţă familiară, printre lucruri simple care îi lipseau în căminul oficial — mîncare neoaşă românească (Lupescu era o adevărată maestră în pregătirea mămăligii), glume piperate, fără perdea (pe care le învăţase la cluburile ofiţerilor), muzică populară şi de jazz, prieteni români din popor, fără pretenţii, jocuri de cărţi şi plimbări în maşini rapide. După ce fusese ridiculizat pentru lipsa lui de rafinament, prinţul era flatat de atenţia ei admirativă 23

şi protectoare care îi tămăduia orgoliul rănit"64. Tăvâlindu-se prin bordelurile şi cluburile deocheate ale Bucureştilor, partener al grupului homosexual din jurul lui Alexandru Davila şi frecvent client al trotuarelor, prinţul Carol coborîse de la înălţimea Tronului în promiscuitate; o promiscuitate care nu 1-a părăsit pînă la sfîrşitul vieţii. Din arsenalul psihiatric folosit de Elena Lupescu nu lipseau nici fantomele, legenda „femeii în alb" care bîntuie Castelul Peleş fiind o speculaţie ignobilă a naturii ultrapoetice, încărcate de misticism şi ciudăţenii a fostei regine Elisabeta, cu care roşcata cu ochii verzi îl speria pe partenerul ei. Pentru a-1 convinge că este mereu în pericol, Elena Lupescu s-a oferit să gătească personal mîncarea lui Carol şi să o guste prima, împotriva tentativelor de otrăvire65. Cuplul Elena Lupescu-Puiu Dumitrescu a ştiut mereu să apeleze la ideea unui pericol de atentat la viaţa lui Carol, folosindu-se de frică patologică a acestuia, şi arătîndu-i pe rînd duşmani, care erau de fapt inamici ai celor doi66. Prin aceeaşi metoda psihologică a fost determinată şi asasinarea, mai tîrziu, a lui Comeliu Z. Codreanu. Din punct de vedere al relaţiei sexuale, Elena Lupescu — pentru a nu ne îndepărta de promiscuitatea descrisa — apela din belşug la o practică a caselor de toleranţă, prin „tratarea" organului ei sexual cu piatra acră, un astringent menit să atenueze efectul fizic deformant al unor contacte sexuale îndelungate şi excesive67. Am insistat pe toate aceste amănunte indiscrete cu scopul precis de a înţelege cine a condus România între anii 1930 şi 1940 şi de ce camarila a fost atît de importantă în exercitarea puterii statului nostru, în calitate de şef al statului, nu atît priapismul lui Carol a fost important, cît efectele sale psihiatrice. Cele ce aveau de suferit erau comportamentul, nevoia permanentei dedublări, existenţă continuă a unor cauze personale mai importante decît cele publice. Aici, acuza adusă de istoriografia comunistă, cum că regele Carol era un afacerist, un individ aşezat pe Tron printr-o eroare a clasei politice, şi care individ nu urmărea decît acumularea de averi, atinge un fapt real, deşi colateral al cazului. Cazul în sine nici nu este neobişnuit. Dacă ne gîndim la traumele suferite de Carol în copilărie, mai ales din partea preceptorului homosexual Moehlen, este uşor să apelăm la valoarea patogenă a experienţei de viaţă trăite de copil şi explicate de Freud, dar şi la constatările lui Alfred Adler: „Pentru el, temperamentul «nervos» ţine de predominarea doctrinei de afirmare (şi ă «voinţei de putere») asupra sentimentelor sociale. A. Adler pune accentul pe greşelile de educaţie şi pe experienţele de viaţă ale copilului preşcolar şi şcolar"68. O carte de propagandă antimonarhică apărută după război sugerează că dezechilibrul sexual al lui Carol s-a declanşat în anii adolescenţei, cîhd, pentru a contracara influenţele nefaste ale lui Moehlen, prinţul a fost supus unei terapii" heterosexuale cu prostituatele de casă ale regelui perdinand, deja celebrele Miţa Biciclista şi Lili Gheorghiade69. Odată cu revenirea Elenei Lupescu în ţară, camarila intra în faza sa de organizare funcţională în sistem concentric: în centru, Elena Lupescu; cercul intim: Puiu Dumitrescu, Felix Wieder, Nicolae Tabacovici, numit director la CFR, Alexandru Mavrodi, ziarist (toţi amanţi ai Elenei Lupescu şi implicaţi în operaţiuni de culegere de informaţii) şi colonelul Gabriel Marinescu, prefect al Capitalei; cercul de sprijin: Aristide Blank, Nae lonescu, Mihail Manoilescu; cercul de interese materiale: avocatul Dumbrăveanu, vâr, Nicolae Lupescu, tatăl Elenei Lupescu, generalul Constantin Dumitrescu, tatăl lui Puiu Dumitrescu, mai tîrziu Malaxa. Acest grup restrîns a condus România pînâ la catastrofa din 1940, cu unele modificări de nume, dar nu de funcţii, şi existenţa unui nucleu de conducere de acest tip în locul Parlamentului, Guvernului sau Justiţiei explică şi lovitura de stat din 1938. Vina cea mai mare nu este însă a lui Carol sau a celor care i-au dirijat activitatea, ci a corpului politic al ţării care a dat lovitura de stat din 7-13 iunie 1930. Pamfil Şeicaru, membru al PNT şi istoric al acestui partid, va da diagnosticul precis al acestei maladii: „Lucurile s-au desfăşurat aşa de uşor de la 6 iunie pînâ la 13 iunie, încît, fără să-şi dea seama, personalul politic al României a creat psihologia tipică a regelui Carol: îşi poate permite orice, neexistînd voinţe capabile să-i opună o rezistenţă eficace, în scopul de a apăra unele principii. Partidele i s-au arătat compuse din moluşte, oameni politici nevertebraţi, între 6 iunie şi 13 iunie, frînele monarhiei au fost distruse, decizîndu-se soarta monarhiei în România"7*. Primii trei ani de funcţionare a camarilei au produs un fenomen netipic genului, dar simptomatic pentru cazul românesc. Implicaţi direct în politica ţârii, membrii camarilei au ajuns, spre sfîrşitul anului 1933, la o situaţie internă de criză, care copia fenomenele critice ale vieţii politice româneşti. Practic, asistăm la o împărţire a camarilei în doua tabere, avîhd într-o parte echipa Puiu Dumitrescu, Nae lonescu, Mihail Manoilescu şi nouvenitul Nicolae Malaxa, grup cu orientare politică naţionalista — şi cu contacte semnificative în Mişcarea legionară — şi „camarila evreiască" a Elenei Lupescu, la care se alăturau, în principal, Alex Wieder, Max Auschnit şi Aristide Blank. Aici se află şi secretul asasinării lui I.G. Duca de către trei legionari, instrumente ale unui joc politic mult mai adînc. Cunoscînd bine tainele raportului intim Carol-Duduia, gruparea naţionalistă considera că femeia nu mai este absolut necesară, nici măcar pentru „tratamentul" bolnavului, şi căuta să o îndepărteze, 24

profitînd de ascensiunea popularităţii Mişcării legionare şi de efectele „la sol" ale comediei intransigenţei jucate de luliu Maniu. Sub influenţa lui Mihail Manoilescu, economistul care înţelesese că singura salvare a economiei româneşti era un parteneriat cu Germania, a lui Nae lonescu, filogerman cunoscut, şi a lui Puiu Dumitrescu, un afacerist aflat în aşteptarea pătrunderii capitalului german pe piaţa noastră pentru a-şi rotunji averea, Carol II înclina sâ-şi orienteze politica spre tandemul fascisto-nazist european, în faţa acestui proiect periculos pentru ea, Elena Lupescu avea nevoie absolută de un şoc devastator în lupta pentru putere. Duca fusese adus la Guvern din exteriorul ţarii, prin mijlocirea lui Titulescu, şi cu ordinul de a distruge Mişcarea legionară. După impactul enorm la nivelul publicului, pe care 1-a avut asasinarea prim-ministrului liberal, camarila îşi distruge configuraţia sa iniţială, Elena Lupescu reuşind să cîştige partida prin asocierea în ochii lui Carol a membrilor naţionalişti ai camarilei cu asasinii lui Duca. Elena Lupescu îl ameninţă pe Carol cu sinuciderea — ca alternativă la ideea că legionarii se vor răzbuna pe ea, o vor batjocori şi apoi ucide — imagine care trezea în rege instincte brutale; Puiu Dumitrescu este gonit din ţară, iar Nae lonescu, îndepărtat de la palat. Pentru a-şi salva afacerile oneroase, Malaxa îşi plăteşte cu sume exorbitante rămînerea în slujba Elenei Lupescu. între aceste manevre imunde de alcov, rămîne însă cu capul zdrobit un cadavru — cel al prim-ministrului I.G. Duca. în murdăria asasinatului a fost amestecat, din păcate, şi Nicolae Titulescu: „Camarilă se scindase în două, de o parte, creştinii care cochetau prin Nae cu Garda de Fier, pe de altă parte, jidanii, gata sa sprijine politica antigardistâ a d-lui Titulescu. Lupeasca ajunsese factor european, exponenta politicii antantiste în România, era aliata firească a lui Titulescu în lupta lui de «purificare». Ea a condamnat. El a grăbit execuţia"71. Asasinarea prim-ministrului I.G. Duca Istoriografia noastră are şi această problemă, a raportului între performanţele publice ale unui om politic şi felul în care a murit acesta. Sunt eroi I.G. Duca, Armând Călinescu, Ion Antonescu, luliu Maniu ş.a., pentru că au murit violent. Dar a fost activitatea lor politică ireproşabilă? şi, mai ales, exista cumva posibilitatea ca moartea lor violenta sa fi fost provocata de erori personale? Este destinul omului politic determinat doar de calităţi, nu şi de felul în care abordează responsabilităţile sale'? Iată întrebări tulburătoare la care avem obligaţia să răspundem. Dar, pentru a ajunge la detaliile asasinării lui I.G. Duca pe peronul gării din Sinaia, va trebui să parcurgem un scurt drum pe o cale încă neabordatâ de analiza noastră: politica externă. Dezechilibrul politicii externe româneşti interbelice. Este acum destul de evident că Marea Unire din 1918 a fost un ideal naţional legitim al românilor şi că a fost împlinit prin efortul unor oameni politici, al Armatei, dar şi al cîtorva femei remarcabile, între care regina Măria şi Martha Bibescu ar trebui să aibă statuie în fiecare oraş. Politica „prin noi înşine" a lui Ionel şi Vintilă Brătianu a încurcat socotelile Franţei, care vedea în noul mare stat înfiinţat între ea şi Rusia un aliat sigur, dar şi o colonie economică, stâpînitâ prin controlul străin asupra petrolului, căii dunărene şi ă neîngrăditei evoluţii a emigraţiei evreieşti. Anglia dubla Franţa prin interesul în exploatările petroliere, în timp ce interesul ei politic se oprea la graniţa noastră de vest. Poziţia oficială a Angliei faţă de România a fost sintetizată onest de fostul ambasador al SUA în România, David B. Funderburk: „De fapt, Marea Britanie părea să considere, în mod tipic, că România era virtual o colonie politică a Franţei"72. Important este sa ne dezmeticim măcar acum şi sa înţelegem ca, din punctul de vedere al marilor noştri „aliaţi", România Mare era o creaţie artificiala, a lor, hotarîta de ei într-un cabinet, şi nu un rezultat istoric natural, aşa cum îl vedeam noi. în consecinţa, garanţia Puterilor antantiste pentru integritatea României Mari era condiţionata de obligaţia ţarii noastre de a satisface nevoile stratergice, politico-economice ale „aliaţilor". Orice forma de naţionalism, fie ca era condus de un Bratianu sau de un Corneliu Z. Codreanu, era considerata ostila acestui proiect. Dispariţia liderilor principali ai ţării — regele Ferdinand, Ionel şi Vintilă Bratianu — a adus în prim-planul vieţii politice asociaţia de dragul Puterii între un partid regional, catolic şi filobritanic,"şi un partid stîngist de clasă, de orientare prosovieticâ, formînd împreună Partidul Naţional Ţărănesc. Căderea Partidului Naţional Liberal în criză de conducere şi de program, precum şi efectele loviturii de stat din 7-13 iunie 1930 asupra raporturilor dintre PNL şi conducătorul statului, au făcut din PNŢ principala forţă politică a ţării. Supremaţia lui nu a durat decît un an. Se cunoaşte faptul că, în legătură cu lovitura de stat, I.G. Duca a făcut o declaraţie fulminantă şi „istorică" la şedinţa Comitetului Executiv din 7 iunie 1930: „Fapta de astă-noapte este cea mai primejdioasă aventură ce s-a putut face şi este tot ce poate aduce mai mult rău consolidării noastre naţionale şi situaţiunii ţării în toate privinţele. La o primejdioasă aventură nu pot să iau parte, refuz să mă duc, chiar dacă viaţa mea politica ar lua sfîrşit azi"73. Citată de toate cărţile de istorie, declaraţia lui Duca a fost folosită drept argument atît pentru a 25

caracteriza actul din 7-13 iunie 1930 — o aventură, cît şi pentru a arăta demnitatea omului politic asasinat la Sinaia, în realitate, Duca a regretat imediat declaraţia sa şi a încercat să transmită regretul său prin mai multe canale la rege. A dat vina pe Vintila Brătianu, care i-ar fi forţat mîna, apoi a folosit din plin argumentul că PNL nu se putea rupe de realitatea domniei lui Carol II, oricît de ilegitimă era aceasta. Paradoxul face ca Duca să fi avut dreptate, cu precizie, în ambele situaţii: lovitura de stat dată de luliu Maniu şi de Carol a făcut numai râu consolidării noastre naţionale şi „situaţiunii ţârii" în toate privinţele, iar, pe de alta parte, liberalii nu se puteau sustrage la infinit unei realităţi intervenite brusc în destinul ţârii, cu un rege urcat pe Tron şi recunoscut de naţiune. Deocamdată, în primii doi ani de domnie, criza economică generată de gravele erori ale guvernării ţărăniste lovise ţara frontal, iar din 1931 începuseră să se manifeste şi consecinţele marii crize mondiale declanşate în 1929. Succesiunea corectă este aceasta — între 1929 şi 1931 criza economică a avut un caracter exclusiv intern, determinată de erorile de guvernare ale PNŢ, şi abia din 1931 au început să se simtă efectele crizei mondiale, nu aşa cum a fost prezentată destul de frecvent ca o consecinţă exclusivă a crahului din 1929. Problema împrumuturilor este cheia înţelegerii modului în care, dupâ o tentativă liberală de emancipare economică, a urmat o prăbuşire a ţârii în dependenţă totală faţă de marii săi „aliaţi". Totodată, putem găsi un răspuns şi la „atîrnarea" inexplicabilă şi ilogică â ţării noastre de Franţa, pînă la înfrîngerea ei ridicolă din 1940. Subiectul „politică externă" are nevoie de tratate întregi pentru a fi explicat. Vom încerca o sinteză. începînd cu 1928, odată cu legăturile stabilite de Elena Lupescu pe linie francmasonică în sprijinul venirii lui Carol pe Tron, precum şi odată cu implicarea unor oameni de afaceri britanici şi americani în propaganda ăntiromâneăscă, Ungaria a declanşat o nouă campanie de atacuri publice la adresa ţării noastre, cu o singură temă majora: Ungariei i s-a făcut o nedreptate la Trianon şi i s-a luat pe nedrept Transilvania. Această campanie, susţinută frenetic de concernul de presă al lordului Rothermere, în prelungirea înţelegerilor secrete cu Carol şi Maniu, a făcut mult zgomot, dar fără sa sensibilizeze mult timp pe cineva. Asta, pînâ ce ridicarea temei revizuirii tratatelor de către Italia şi Germania a agitat serios politica europeană. Ungaria a încercat să se ataşeze demersului celor două state naţional-socialiste, pentru a putea juca din plin cartea sa revizionistă. De la început trebuie arătat că demersul revizionist al Germaniei şi Italiei avea un caracter limitat şi urmarea scopuri care nu implicau în nici un fel integritatea teritorială a României. Documente ale Cancelariei şi ale Ministerului de Externe german, cercetate recent şi de autenticitate inatacabila, arată că, de la generalii germani şi pînâ la Hitler, o revizuire a graniţelor României în favoarea Ungariei era exclusa. La întîlnirea din 17-21 iunie 1933 a prim-ministrului maghiar cu Hitler, cancelarul german a atras atenţia că „revizionismul maghiar putea conta pe sprijinul german numai contra Cehoslovaciei, politica germană a Mitteleuropei avînd la bază conceptul ca, prin pătrunderea economică, România şi Iugoslavia să intre în sfera de interese germană"74. Raţiunile politicii germane erau determinate de realităţi geopolitice care o făceau să intre în competiţie chiar cu Italia — un aliat aparent sigur. Negâsind înţelegere la Hitler, Ungaria a accelerat legăturile sale cu Italia, speculînd interesul acesteia pentru Austria. Ungaria oferea Italiei sprijinul pentru dominaţia acesteia asupra Austriei, sub formula refacerii AustroUngariei. împotriva acestei acţiuni, Hitler a ales Anschluss-ul, anexarea Austriei de către Germania, fapt care împiedica pentru totdeauna refacerea pe vechile baze imperiale a dualismului austro-ungar. Lucrul ăsta nu s-a văzut la Bucureşti şi nici nu avea cum să fie văzut, deoarece ministrul de externe român, Nicolae Titulescu, nu transmitea în ţară toate informaţiile pe care le obţinea, nu informa asupra tuturor întîlnirilor diplomatice avute, uneori falsifica notele de convorbiri şi comunica în România numai opiniile, viziunile şi interpretările sale personale75, în plus, România avea în acea perioadă un ministru de externe, acelaşi Nicolae Titulescu, care trăia în străinătate. Toate comunicaţiile sale secrete cu Ministerul, Guvernul şi regele său treceau prin Viena şi Budapesta, fiind interceptate de serviciile de informaţii ungar şi german chiar în clipa cînd erau transmise. Şi pentru ca dezastrul politicii externe româneşti, care ne-a dus la prăbuşirea teritorială din 1940, să primească o imagine mai clară, vom arăta că la 18 martie 1933, Titulescu i-a cerut lui Hitler o întrevedere secretă, că Adolf Hitler i-a acordat-o imediat, deplasîndu-se pentru asta la Miinchen, dar Nicolae Titulescu nu s-a mai dus, punîndu-1 pe liderul Germaniei în cea mai penibilă situaţie76. Cu toate acestea, şi Hitler, şi Goring au declarat din timp şi de o manieră tranşantă lui Gh. Brătianu, ministrului de externe Comnen şi lui Carol II personal că Germania este pregătită să garanteze frontierele României Mari în schimbul avantajelor economice, în plus, Germania se oferea sa participe masiv la înarmarea României cu echipament militar modern, astfel încît ameninţarea ungară şi chiar cea sovietică să fie anulate sau serios diminuate, cel puţin prin descurajare. România a răspuns public că râmîne fidelă alianţei sale cu Franţa, în aceste condiţii, Berlinul a atras atenţia României, încă din 1935, prin vărul regelui Carol, prinţul Friedrich V. Von Hohenzollern-Sigmaringen că „România va pierde toate simpatiile în Germania; 26

relaţiile româno-polone vor primi o grea lovitură; în consecinţă, România va deveni complet dependentă de Uniunea Sovietică şi ar fi o iluzie să se creadă în garanţiile ruseşti pentru graniţele României; pentru nici o ţară comunismul nu ar prezenta o mai mare ameninţare decît pentru România învecinată cu Rusia Sovietică"77. Tot atunci, din motive pe care acum încă nu ni le putem explica, Nicolae Titulescu era denunţat ca agent de influenţă sovietic. Faptul cel mai important este că previziunea Germaniei din 1935 se va dovedi precisă îrt 1940. Este inutil aşadar să mai arătăm că România a avut şi o altă soluţie decît legarea sentimentală de Franţa, soluţie care avea la bază pătrunderea capitalului german în ţara noastră, producerea unui salt tehnologic decisiv şi, mai ales, protejarea intereselor sale în România pe orice cale. Râspunzînd la o interpelare a deputatului V. Demetrescu-Brăila, făcută în şedinţa Parlamentului din 12 decembrie 1931, prim-ministrului Nicolae lorga avea sa enunţe un principiu fundamental al politicii externe: „Fiecare naţie, o spun cu toată hotârîrea, are consideraţii de oportunitate alături de politica sa fundamentală"78. Acest principiu nu a fost aplicat şi tot lorga a răspuns şi de ce: din considerente de „datorii ereditare" faţă de Franţa, în aceeaşi şedinţă a luat cuvântul şi un filogerman, A.C. Cuza, iar opinia sa merită să fie cunoscută: „(A.C. Cuza): f...] Părerea mea este aceasta: nu ne atingem de relaţiunile noastre de prietenie cu Franţa şi, prin urmare, cînd vin şi vă vorbesc de revizuirea tratatelor, nu înţeleg să sacrific relaţiunile noastre de prietenie cu Franţa. (Gen. M. Racoviţâ): Nici teritoriul naţional! (A.C. Cuza): Aceasta bineînţeles! Nu trebuie însă să-şi închipuie Franţa că noi suntem nişte copii nevîrstnici şi că trebuie să urmărim orişice atitudine pe care ea o poate avea, şi care poate să convină intereselor noastre sau nu. Dacă ar fi aşa, se înşeală. Noi suntem oameni maturi şi voim să conducem politica noastră aşa cum o înţelegem noi, fără ca să jignim pe nimeni... (d-1 deputat Trifu discută cu d-1 Taşcu-Pucerea)... D-le Trifu, te rog, ascultă-mâ cel puţin d-ta. (Dr. I. Costinescu): Nu te ascultă nici ai d-tale. (A.C. Cuza): D-le doctor, vorbeşti în limbaj de partid: «nu te ascultă nici ai dumitale»?... Nu sunt ai mei, fiindcă nu sunt robi de partid. (Dr. I. Costinescu): Dar nici prietenii dumitale nu te ascultă... (V. Trifu): E cu totul altă socoteală; vin din alte grupări politice în jurul nostru şi nu ne lasă să ascultăm. (C. Xeni): Ca la şcoala primară. (A.C. Cuza): Partidul Liberal are faţă de mine o anumită tactică şi politică. Eu vă previn pe d-voastre că, dacă continuaţi cu această atitudine şi mă împiedicaţi să vorbesc, nu veţi mai vorbi nici unul din d-voastre. Vă dau în scris"79. Şi previziunile lui A.C. Cuza s-au împlinit: parlamentarii n-au mai vorbit timp de 60 de ani, pentru că n-au mai avut unde, Parlamentul fiind desfiinţat de dictaturile care au urmat. Pentru noi, cei de astăzi, fascinaţia legăturii ombilicale cu Franţa este de neînţeles. Garanţiile de securitate oferite de ea erau nule — nici n-au funcţionat — iar cele oferite de Anglia au venit tîrziu şi inutil, în plus, relaţia Franţa-România s-a sprijinit după 1920 exclusiv pe factorul politic, în absenţa cvasitotală a factorului economic: Franţa, marea prietenă şi aliată, nu cumpăra nici un produs din România, în aceste condiţii, care erau interesele Franţei în ţara noastră? într-o telegramă cifrată, trimisă la sfîrşitul anului 1930 de ambasadorul Franţei la Bucureşti, Gabriel Puaux, către secretarul permanent al Ministerului de Externe francez, Philippe Berthelot, se propunea următorul program: „Se prezintă o ocazie foarte favorabilă, acum cînd România trece printr-o grea criză financiară şi are nevoie de un împrumut. Pe piaţa Franţei se găsesc capitaluri mari, din lumea întreagă, care au căutat acolo refugiu din cauza crizei internaţionale şi nu găsesc plasament. România, aflată acum la strîmtoare, nu va refuza nici o garanţie cerută de noi pentru acordarea împrumutului. Vom putea deci controla finanţele ţării şi împiedica ca regele Carol II, câlcînd pe urmele lui Carol I, să înregimenteze România în sistemul economic german, iar Partidul Naţional Ţărănesc, încasînd un comision substanţial, uşor de acoperit prin cursul scăzut al - titlurilor de emisiune, va râmîne obligatul nostru. Avînd asigurate ambele partide de guvemămînt din România — cel liberal şi cel naţional-ţărânesc — nu ne vom mai teme de surprize dezagreabile din partea lui Carol II"80. Acest program a fost pus în practică, PNŢ primind un comision ilegal de 5% din împrumutul de doua miliarde (franci francezi) făcut de România, ca urmare a unui ordin expres al Ministerului de Externe al Franţei către Banca „De Paris et des Pays Bas" (director, un anume Finally, evreu ungur). După comisioanele importante obţinute în afacerea Skoda, afacere care ne va costa înarmarea ţării şi dezvăluirea prin spionaj a întregului nostru sistem de apărare, afacere din care luliu Maniu a primit şapte milioane de lei sub numele de cod Palaelibus („Sâpăligă", de la latinescul pala, palae = „sapă"), Partidul Naţional Ţărănesc 27

se înscria şi el ferm pe calea sentimentelor filofranceze şi pro Mica Antantă. Numai că ataşamentul României faţa de Mica Antantă (Mica înţelegere) rra văzut de Ministerul de Externe al Franţei astfel: „Din punct de vedere politic, Mica înţelegere este de un preţios ajutor Franţei în sîhul Ligii Naţiunilor. Din punct de vedere economic, alianţa Franţei cu Mica înţelegere împiedică sud-estul Europei să devină iarăşi un Hinterland economic german şi petrolul să fie la dispoziţia militarismului prusac. Este drept că, din punct de vedere militar, alianţa noastră cu Mica înţelegere are o valoare mai mică, pentru că Cehoslovacia, astfel cum spunea şi Ferdinand Foch, are o constelaţie geografică extrem de vulnerabilă şi aproape imposibil de apărat, în schimb, forţa militară a României este complet anulată de problema deschisă a Basarabiei. Să nu uităm însă că multiplele litigii teritoriale care există în toate ţările Micii înţelegeri pot servi în momente grele drept compensaţie pentru salvarea altor poziţii mai importante"81. Acest document şocant cere formularea unor concluzii: 1. Sprijinul acordat României de Franţa nu era determinat de o prietenie de sorginte latină, ci de interese politice proprii. 2. Nefiind în stare să combată Germania în plan economic, Franţa intervenea politic în statele membre ale Micii înţelegeri pentru a le împiedica să întreţină relaţii comerciale normale cu adversara sa; în timpul ăsta, Germania călca Franţa în picioare, intra în regiunea renană şi se înarma, trecînd peste aproape toate prevederile tratatului de pace. 3. Franţa nu avea de gînd să intervină militar în ajutorul Cehoslovaciei şi României, fapt devenit realitate în 1939-1940, Cehoslovacia fiind prima vîndută prin Acordul de la Miinchen. 4. Pentru Franţa, Basarabia era o „problemă deschisă", ceea ce demonstrează că tocmai Franţa nu recunoştea integritatea teritorială absolută a României, dreptul istoric asupra acestei provincii româneşti şi rezultatul voinţei naţiunii române, şi marşa în continuare pe ideea că Basarabia a fost dăruită de Marile Puteri învingătoare la sfîrşitul războiului, motiv pentru care putea fi subiect de negociere. 5. în telegrama M.A.E. francez către ambasadorul Puaux se preciza clar că existenţa litigiilor teritoriale între statele Micii înţelegeri este folosită de Franţa în eventualitatea că va trebui să schimbe teritorii ale acestor state pentru alte interese majore ale Franţei. In 1939, Nicolae Titulescu intra în posesia unor documente ultrasecrete, care reproduceau stenogramele secretarului Mantoux luate la discuţia Celor Patru (Wilson, Lloyd George, Orlando şi Clemenceau), care au decis pacea lumii la sfîrşitul primului război mondial. Transmiţînd în mod confidenţial rezumatul acestor documente regelui Carol, Nicolae Titulescu se arăta zguduit să constate că, la intrarea României în război, Franţa ne înşelase cu bună ştiinţă: „Nu există nici un inconvenient de a garanta României concesiuni imposibil de realizat; nu ne vom (ine angajamentele noastre fără nici o remuşcare, pentru ca nu avem nici un mijloc de a le executa"82. Această politică franceză duplicitară şi păguboasă pentru noi şi-a găsit adepţi în lumea coruptă a vieţii politice româneşti. Cele două împrumuturi obţinute de România prin intermediul Franţei pînă în 1933 au reprezentat tot atîtea lanţuri de gîtul nostru, în 1933 venise rîndul lui I.G. Duca să negocieze un nou împrumut, deoarece, după 1928, România ajunsese să supravieţuiască economic şi financiar -ca şi astăzi cu FMI şi Banca Mondiala — numai prin bani împrumutaţi din străinătate. Acestea sunt adevărurile crude ale perioadei interbelice şi singurele care pot explica cu claritate de ce s-a prăbuşit teritorial, politic şi economic România în numai două luni ale anului 1940. Aducerea liberalilor la guvernare, în frunte cu I.G. Duca, duşmanul lui Carol din 1930, cu scopul de a obţine un nou împrumut din Franţa, a fost condiţionată de desfiinţarea Gărzii de Fier. Mijlocitorul acestui şantaj a fost Nicolae Titulescu. în viziunea sa bolnăvicioasă — confirmată de toţi contemporanii săi — Garda de Fier era exponenta Germaniei naziste în România. Documentele secrete ale arhivelor germane demonstrează că, pînă în 1938, Germania nu a mizat pe Mişcarea legionară, nu a fînanţat-o şi chiar a ignorat-o.83 Berlinul considera că este o mişcare mistica, neserioasă şi fără ecou important în rîndurile populaţiei, în plus, toate marile companii germane care au pătruns pe piaţa românească şi sunt acuzate de finanţarea Mişcării legionare — I.G. Farbenindustrie, AEG, Krupp (sub acoperirea firmei Bofors) — erau conduse la Bucureşti de directori, administratori şi contabili evrei. Germania a investit bani în partiduleţe de buzunar înfiinţate peste noapte de Goga, de fiul lui A.C. Cuza sau de fratele lui Constantin Tâtărescu şi probabil că 1-a plătit ca agent de influenţă pe Nae lonescu. Pînâ în 1936, Corneliu Z. Codreanu era văzut de nazişti ca un fel de profet religios fără nici un program politic. Adevărul este că nici nu avea unul şi nici nu se putea miza pe idealismul lui nerealist. într-un rezumat al interviului pe care îl acordase ziarului britanic News Chronicle, chiar regele Carol II îşi arăta părerea despre Mişcarea legionară: „Am explicat originea mişcării şi bunul ei fundament moral, am dezminţit că sunt plătite de germani şi am arătat că 28

această mişcare, ca şi celelalte de dreapta sunt rezultatul alianţei naţionaliste de pretutindeni. La noi, aceste mişcări au totdeauna o notă antisemită, din cauza ovreiului specific de la noi"84. întreaga germanofobie a politicii româneşti interbelice avea la bază ameninţarea revizionismului maghiar, teama că cererea Germaniei de rediscutare a termenilor păcii de la sfîrşitul primului război mondial înseamnă şi revizuirea Tratatului de la Trianon, care „ne dăduse Transilvania", şi spaimă de o venire ă Gărzii de Fier la putere, ca exponentă ă Germaniei naziste. Toate aceste temeri se dovedesc astăzi neîntemeiate, iar în ce priveşte posibilitatea ca tocmai naţionaliştii extremişti să accepte ruperea teritorială, absurde. Trebuie să ne gîndim cu luciditate, simplu şi chiar fără ă apela la documente şi mărturii, că este un nonsens ă crede că naţionaliştii cei mai duri puteau vinde ţara cuiva. Deschiderea arhivelor arată cu ătît mai dureros erorile făcute de noi atunci şi, dacă oamenii de rînd nu cunoşteau realităţile ofertelor economice germane şi garanţiile de securitate pentru România Măre, cercurile camarilei şi ale vîrfului Ministerului de Externe o ştiau. Dreapta politică şi legionarii o aflaseră şi ei direct de la germani. De aici, poziţiile — altfel ciudate — ale unui A.C. Cuza, Nae lonescu, Gheorghe Brătianu, Mihail Manoilescu, Corneliu Z. Codreanu. în aceste coordonate s-a înscris şi declaraţia, atît de hulită, ă lui Codreanu, că în 48 de ore de la venirea la putere vom avea o înţelegere cu Germania. Să reproducem o imagine clasică despre Nicolăe Titulescu: „Ca ministru al afacerilor externe, ambasador al României la Londra, delegat permanent al ţârii la Societatea Naţiunilor şi conducător al numeroaselor delegaţii la diferite conferinţe şi reuniuni internaţionale, Nicolăe Titulescu a pus geniul său juridic, diplomaţia sa, arta diplomatică şi oratorică în slujbă apărării şi promovării intereselor naţionale ale statului român, promovării colaborării şi păcii în cadrul comunităţii internaţionale şi îndeosebi europene". Problemă noastră este că, în momentul cînd citim jurnalele sau amintirile colegilor săi politici, imaginea Iui Titulescu şi a politicii sale este cu totul alta. Argetoianu, lorga, Armând Călinescu, Constantin C. Giurescu, Radu Rosetti, Grigore Gafencu au scris ca Titulescu a adus mari deservicii ţării prin folosirea influenţei sale din Franţa — de altfel, cumpărată cu banii ministerului pe care îl conducea — în interes propriu de imagine. Titulescu plătea cu sume importante ziare din Occident şi principalele agenţii de presă pentru a scrie despre el şi ca sâ-i publice, sub diferite semnături de ziarişti străini, opiniile personale, în principiu, Titulescu era acuzat că îşi face imagine proprie în detrimentul intereselor ţârii. Carol II a fost informat şi a consemnat în jurnalul său: „Sunt îndoieli asupra sincerităţii lui. Se crede că face un joc personal, că el este un campion al democraţiei sau o acţiune de răzbunare. A văzut toţi ziariştii, şi articolele sunt, aşa-zis, dictate de el"86. Intrat în cercul foarte intim al francmasoneriei speculative şi oculte, Titulescu ar fi fost un pion important în derularea României. Un ministru francez i-a destăinuit lui Victor Antonescu: „Domnul acesta are pretenţii să facă şi să desfacă ministere franceze"**7. Nicolae lorga vedea astfel activitatea lui Titulescu: „De fapt, de la domnia regelui Ferdinand încoace, politica externă a României o pretinde pentru sine, peste capul ministrului de resort, şi ea-i revine totdeauna. Va veni vremea cînd nu se va mai găsi nici un om cu demnitate care sa primească a lucra în aceste condiţii: riscul pentru el şi gloria pentru altul. Dar ambiţiile d-lui Titulescu nu se opresc numai aici. D-sa vrea să fie conducătorul suprem, peste partide, dar cu partidele, şi al politicii interne a României"88. Asupra rolului lui Titulescu în lansarea diversiunii despre pericolul pe care 1-ar reprezenta Garda de Fier, ni s-au păstrat însemnările lui Grigore Gafencu din ianuarie 1934: „Stăpîn pe mijloacele de informare ale străinătăţii, a participat la alarmarea centrelor apusene cu privire la «primejdia» Gărzii de Fier si a adus apoi la cunoştinţă regelui, în calitate de intermediar «dezinteresat», ostilitatea Parisului împotriva lui Vaida, pe care el o provocase. La Titulescu, elementul personal e totdeauna hotărâtor. Denunţarea marii primejdii hitleristo-fasciste în România şi apoi desfiinţarea acestei primejdii, prin hotârîrea, stăruinţa şi meritul său, îi păreau un succes uşor şi însemnat, menit să întărească situaţia sa privilegiată de unic reprezentant al României faţă de străinătate, de unic reprezentant al străinătăţii în România. Astfel a venit Ia putere Jean Duca: protejat de Titulescu, cerut de Paul Boncour, dorit de presa «democratică», impus de camarila evreiască..."89. Portretul făcut de Constantin Argetoianu este şi cel mai acid: „încăpâţînarea lui, am priceput-o prea tîrziu, era datorită unui sentiment mai tare decît toate, în acea natură de impotent şi de insuficient glandular, a sentimentului de frică. Nu îndrăznea să se certe sau să se strice cu nimeni. Fiecare gest al lui era calculat în vederea cîştigârii unei prietenii sau a unei neutralităţi binevoitoare. Era gata să sacrifice orice ca să dezarmeze un adversar. Cum se întîmplă foarte des la degeneraţii fiziologici, la care creierul s-a dezvoltat în dauna celorlalte organe, Titulescu suferea şi suferă de o bolnăvicioasă hipertrofie a personalităţii lui. Ca lorga la Iaşi, care după dezastrele din toamna anului 1916 îşi formulase menirea pe acest pămînt într-o ecuaţie cu trei termeni, poporul, el şi regele, tot aşa şi Titulescu îşi fixase rosturile activităţii sale într-o formulă în care Europa, el şi ţara românească se legau în raporturi variabile, după împrejurări. Familiaritatea juca la dînsul un rol însemnat: abia vedea un om de două ori şi conversaţia curgea per tu şi mă. Aşa 29

izbutise să convingă pe mai toţi în România că era amic intim cu conducătorii tuturor ţârilor Europei, pe care îi tutuia dar care nu-1 puteau suferi"90 Singurul cerc în care Nicolae Titulescu era pe deplin acceptat — aşa cum ne arată tot C. Argetoianu — era cel francmasonic stîngist, care, de altfel, a fost singurul ce a protestat la îndepărtarea lui din funcţia de ministru de externe, la 29 august 1936. La nivel de state a protestat doar URS S! Râmîhem şocaţi să aflam că Titulescu îi frecventa şi schimba informaţii, la un nivel care depăşea protocolul, cu Gabriel Peri, secretarul general al Tineretului Comunist Francez şi şef al secţiei de politică externă a ziarului comunist L 'Humanite, sau pe ziaristul comunist Pertinax, denunţat public drept spion sovietic. De fapt, ambii erau membri activi ai agenturii sovietice în Franţa. Dar nici oamenii de Stingă de la noi nu-1 vedeau altfel: „Titulescu avea lăcomia mapamondica, angrenîndu-şi ţara în tot felul de aventuri ideologice şi politice, el însuşi fiind un conservator tipic, aproape retrograd în mentalitate şi concepţie generală asupra vieţii şi asupra politicii. [...] Cu Nicolae Titulescu ne-am amestecat în Abisinia, în China şi în posesiunile engleze. De-altminteri, strălucitul, prea strălucitul retor Titulescu, izgonit de regele Carol II şi de Gheorghe Tatârescu din Pomânia, a murit ca avocat consilier stipendiat de societatea anonimă Canalul-de-Suez. A zburat, teoretic şi ideologic vagamente, din Abisinia pînă în Egipt şi a lăsat un morman de ruine în politica externă româna, dînd pretexte tuturor invaziilor să ne jefuiască petrolul, teritoriile şi sîngele bunilor ţărani, decretaţi peste noapte ostaşi cruciaţi"91. Am eliminat cu bună ştiinţă din acest portret părerile legionarilor despre el, folosindu-le doar pe cele ale unor colegi de idei, de partid şi de guvern cu Titulescu. Conflictul lui cu Mişcarea legionară venea, de fapt, din motivul că legionarii îl considerau membru al camarilei şi complice al intereselor antiromâneşti din jurul Elenei Lupescu. Teza legionară generală era aceea că iudeo-masoneria blochează apropierea României de Germania, pentru ca aceasta să nu împiedice exodul sau supravieţuirea evreilor europeni prin ţara noastră. Elita intelectuală legionară, atît cea culturală, cît şi cea economică vedea în acest proiect umanitar o frînă în calea dezvoltării economice fireşti a României, ţara noastră avînd nevoie atunci de un partener comercial substanţial. Toate mărturiile menţionate, inclusiv accesul lui Titulescu şi al Elenei Lupescu la acelaşi tip de francmasonerie ocultă şi stîngistâ, confirmau tacit această poziţie a legionarilor. Lor i se asociau, din punct de vedere al cauzei germane, membrii camarilei creştine, Nae lonescu, Mihail Manoilescu şi Puiu Dumitrescu. Dar şi aceştia aveau o raţiune, în poziţia lor, şi nu priveau combinaţiile periculoase ale lui Titulescu dintr-o perpectivă strict personală, dintr-o aversiune particulară, ci din punctul de vedere economic. Era evident — recunoscut intim de Carol II şi de toţi economiştii - că pieţele Germaniei şi României erau complementare, că România putea juca petrolul ca o armă redutabila în sprijinul stabilităţii şi siguranţei sale, că în acei ani de criză ţara noastră avea nevoie disperată de devize străine, de valută forte şi, cum Franţa nu cumpăra nimic din România, iar Anglia doar exploata prin intermediari, Germania era singurul nostru mare client, singura posesoare de valută cu a cărei prezenţă se putea renunţa la împrumuturile înrobitoare oferite de Franţa. Germania va plăti României în timpul lui Ion Antonescu şi vagoane de aur pentru produsele agricole şi petroliere, pentru lemn şi confecţii, singurele produse pe care le puteam exporta din economia noastră mutilată de corupţie şi de mari dezechilibre structurale. în faţa noilor dovezi, care apar acum alarmant de contrariante, prin deschiderea arhivelor şi prin accesul liber la informaţia istorică, Nicolae Titulescu trebuie apărat. Fără îndoială că, pentru a proteja figura istorică a lui Titulescu, va trebui să luăm în calcul realitatea conducerii Ministerului de Externe din străinătate, fapt care trezea frustrarea şi invidia oricărui guvern. Cum România depindea atunci de Marile Puteri învingătoare atît de mult, iar marja de acţiune a oricărui guvern se limita la resurse financiare modeste, politica internă a ţării noastre depindea fundamental de politica sa externă. Titulescu ajunsese să fie un garant al sprijinului politic şi economic oferit de ţările Antantei, cu preţul orientării unilaterale a politicii noastre externe către acel pol. Aici, cei care afirmă că prăbuşirea construcţiei europene postbelice a determinat şi prăbuşirea noastră, nu pot fi contrazişi. Analiza activităţii şi a felului de a fi ale lui Nicolae Titulescu arată astăzi, după ce numeroase documente secrete au ieşit la iveală, că, în felul lui exclusivist şi grandilocvent, celebrul ministru de externe român trăia drama cunoaşterii şi percepţiei imediate a fragilităţii marilor tratate de pace de la sfîrşitul primului război mondial. El a înţeles acolo, în Occidentul nesigur şi complicat, că principalele documente de politică externă care garantau legitimitatea politică a României Mari se ţineau într-o aţă. De aceea, s-a bătut pînă la capăt, încurcînd multe socoteli făcute peste capul nostru, pentru a ţine în viaţă tratatele prost făcute în 1920, dar care certificau voinţa naţiunii române şi legitimitatea sa istorică, acordîndu-ne o fragilă, dar meritată legitimitate politică. Teama, însă, exista. Ea a fost exprimată, inconştient, de Ion Inculeţ în Parlamentul României: „Trebuie de notat că din punct de vedere geografic, noi suntem din toate părţile înconjuraţi de vecini pe socoteala cărora s-a creat România noastră de astăzi, şi s-a creat în primul rînd pe baza dreptului istoric şi, în al doilea rînd, pe baza. principiului de autodeterminare a popoarelor1''. 30

Ceea ce nouă ni se pare astăzi o blasfemie venită din partea unui om politic român, luptător pentru Unire, atunci era un subiect serios de îngrijorare. Nu ştim în ce măsura Titulescu a măi înţeles că legitimitatea istorică a României Mari (adică drepturile noastre istorice asupra teritoriilor locuite de români) avea nevoie şi de o legitimitate politico-eco-nomicâ (adică dezvoltarea unui stat democratic puternic economic şi bine înarmat), lucru pe care noi nu 1-am realizat. Oricum, este de constatat că Nicolae Titulescu ocolea Parlamentul ţârii, deoarece acolo era pus în cele mai delicate situaţii. Fie nu putea dezvălui secrete care ţineau de uzanţele discreţiei diplomatice, fie nu avea, pur şi simplu, răspuns, dar atunci cînd a vorbit în Parlament a fost pus în vădită inferioritate de I.G. Duca, de Grigore Gafencu sau de A.C. Cuza. Se întîmplau lucruri grave în politica internaţională şi România începuse sa primească deja cuţite în spate. Franţa şi Polonia, „marii noştri aliaţi", semnaseră în 1932 tratate cu Uniunea Sovietică peste Capul nostru, trâdînd înţelegerile Micii Antante şi ăbândonîndu-ne litigiului cu Rusia asupra Basarabiei, în şedinţa Parlamentului din 23 noiembrie 1932, Nicolae Titulescu a fost literalmente băgat Ia colţ şi călcat în picioare pentru faptul că, deşi fusese ales în doua rînduri preşedinte al Ligii Naţiunilor, nu a fost în stare să prevină sau să împiedice această trădare a României. Mai întîi, a primit un şah la rege din partea lui Grigore Gafencu: „V-am pus această întrebare, fiindcă trebuie să ţinem seama, în raporturile noastre cu Rusia, de interpretarea rusească. D-le ministru, cine ne-âr ajuta pe noi să impunem Rusiei interpretarea Societăţii Naţiunilor? Aliaţii noştri, Franţa şi Polonia? Dar Franţa şi Polonia, d-le ministru, au iscălit textul acesta pe care d-voastră l-aţi respins; Franţa şi Polonia au dovedit prin aceasta că acceptă interpretarea rusească, care, după d-voastră, goleşte de substrat Pactul Kellog. Deci, pentru a nu rămînea peste cinci ani, pe baza unui Pact Kellog slăbit, noi rămânem numai decît pe baza unui Pact Kellog faţă de Rusia tot atît de slab"93. Răspunsul lui Titulescu a fost lung, complicat şi foarte tehnic, pe alocuri jenant (s-a scuzat ca a trimis un raport în ţară, la care nu i s-a răspuns), dar în final nu a putut da soluţii. Obosit şi tracasat, ministrul de externe român a făcut atunci şi o greşeală capitală: „Răspunsul, domnii mei, e foarte uşor de dat. Nu aceste state au simţit trebuinţa unui nou pact de neagresiune, ci Sovietele 1-au cerut ca un element dintr-o serie de instrumente de ordin comercial, menit să apropie aceste state între ele, din punct de vedere economic. Nu este cazul României"4. Titulescu excludea din calcul relaţiile economice, drept factor al apropierii între state. Intervenţia este o expresie evidentă a marelui dezechilibru principial care se instalase atunci la baza politicii externe româneşti. A.C. Cuza nu a scăpat ocazia să-1 contrazică pe Titulescu, făcînd mai întîi o demonstraţie destul de convingătoare asupra comportamentului incorect al Franţei faţă de România: „... şi atunci au recurs diplomaţii francezi la acest mijloc şi ne-au dat pe noi drept compensaţie Rusiei pentru semnarea tratatului care o interesează numai pe dînsa, iar pe noi nu ne interesează [...] trebuia guvernul român să spună Franţei, care a intervenit şi ne invita să semnăm, trebuia sa spună Franţei: noi nu intervenim în această chestiune, noi nici nu voim să luăm contact cu guvernul rusesc, noi nu stăm de vorbă cu Litvinov-Finkelstein [numele evreiesc al acestuia, n. a.], noi vă rugam pe d-voastrâ, ca guvern amic, să interveniţi la Moscova. [...] Prin urmare, aceia care au intrat în legături cu Rusia, ministrul de Externe român, care a făcut marea greşeală de a intra în contact cu Rusia, pentru semnarea unui pact de neagresiune, acolo este punctul de plecare al enormei greşeli diplomatice care s-a făcut şi pe care d-1 ministru Titulescu putea să o oprească, dar pe care nu a oprit-o şi a spectacolizat-o prin demisia sa..."95 în continuare, şedinţa Parlamentului a devenit furtunoasă, poziţiile naţionaliste şi internaţionaliste confruntîndu-se vehement: „(A.C. Cuza): Eu constat — şi cred că cu ocazia aceasta s-a văzut mai bine — că noi nu avem aliaţi. Aliaţi înseamnă acei care sunt legaţi de noi prin interese comune. Aliaţii noştri de astăzi nu au nici un interes comun cu noi. Interesele economice comune pe care le-ar avea Polonia, nu prea contează. Iar Franţa are interes să ne menţină pe noi ca anexă a politicii sale externe, n-are nici un interes deosebit pentru noi, nici economic, nici de alt punct de vedere, şi de la politica franceză nu ne putem aştepta la nimic de acum înainte. (Şt. Cicio-Pop, Preşedintele Camerei): Noi avem să mulţumim mult Franţei, şi-i vom mulţumi şi în viitor. (A.C. Cuza): Politica externă a unei ţâri nu se face prin declaraţiuni sentimentale... (Şt. Cicio-Pop): Avem România Mare. Nu este sentimentalism, ci o realitate! (A.C. Cuza): Dacă România Mare s-a constituit, ea s-a constituit prin jertfele ei de sînge şi prin coincidenţa fericită a împrejurărilor. Nu datorăm existenţa României nimănui. România, astăzi izolată, va şti să meargă pe căile ei şi va şti sâ-şi asigure existenţa, cum şi-a asigurat-o şi în trecut. Dar vreau să spun, d-le ministru, că noi nu mai putem face politica de anexă şi că politica externă a României trebuie să devină o politică autonomă, avînd în vedere interesele exclusiv ale statului şi ale naţiunii româneşti. Aţi văzut d-voastră cum se trata peste capul nostru la Paris? întreba Litvinov pe cei de la Paris: cam ce zicem noi! Ei, bine, d-lor, nu va loveşte, nu vă impresionează pe d-voastrâ aceasta'? Ce avea el să se ducă la Paris? Trebuia să se adreseze la Bucureşti. Dar aceasta 31

caracterizează politica de anexă, pe care statul românesc a fâcut-o pînâ acum şi care trebuie să înceteze odată pentru totdeauna. (I. Vasilescu-Nottara): D-le Cuza, adineaori spuneaţi să nu mai vorbim de Finkelstein. (A.C. Cuza): D-lor deputaţi, existenţa României nu se apără prin petice de hîrtie. Oricîte petice de hîrtie vom semna, în ziua cînd interesele vor coincide altfel, să ştiţi că aceste petice de hîrtie vor fi înlăturate, înainte de a ne găsi siguranţa noastră în semnarea Pactului Kellog sau în semnarea unui pact de neagresiune, trebuie să ne găsim siguranţa noastră în propriiile noastre puteri la care trebuie să ne gîndim necontenit"96. Iată un avertisment serios şi, din păcate, premonitoriu, încă din 1932! Nicolae Titulescu înţelegea sa acţioneze în folosul României cu instrumentele oferite de principiile Societăţii Naţiunilor şi, din acest punct de vedere, a strălucit. Numai că realitatea Europei deceniului patru a demonstrat că principiile pot râmîne intacte — şi continuate prin ONU — dar nu pot împiedica războiul mondial şi n-au putut împiedica distrugerea României. Problema fundamentală a lui Nicolae Titulescu a fost aceea că, cerînd imperios şi asumîhdu-şi întrega responsabilitate asupra politicii externe româneşti, a intrat într-o capcană pe care alţi diplomaţi sau miniştri de externe o evită. Titulescu nu beneficia de rezerva pe care o oferă întotdeauna unui diplomat complexitatea de nuanţe şi subterfugii ale regimului din ţara sa, programul şi politica guvernului său, precum şi de nevoia democratică fundamentală de a supune politica externă deciziilor unui Parlament. Titulescu sărea peste toate aceste instrumente ale protecţiei pe care şi le oferă un stat. El contacta, negocia şi intervenea de unul singur asupra unor probleme care vizau destinul ţârii. Corect sau deformat, transmitea apoi demersurile sale regelui sau camarilei. Aşa se face ca România Mare a continuat să fie privita ea însăşi cu rezerve, ca stat, şi tratată prin prisma unei realităţi imediate: în planul performanţei politice, România Mare nu afişa un sistem democratic, ci era condusă de un rege autoritar, centrul ei de putere era camarila, iar ministrul său de Externe acţiona de Capul lui. Dacă ar fi fost ca „marii aliaţi" să protejeze România, ce anume ar fi trebuit să apere: un rege corupt, o camarilă, sau un stat democratic'? Acolo unde a meritat să apere pe cineva, adică pe Titulescu, au făcut-o, acoperindu-1 de onoruri şi dîndu-i o anvergură internaţională indubitabilă. Nu putem îndepărtă complet efectele de natură personală pe care le-a produs impactul asasinării lui Duca asupra lui Titulescu. Marele diplomat intră din acel moment într-o anumită panică existenţială, cu repercusiuni în performanţa sa, urmărit fiind de gîndul că va fi asasinat de fascistona-zisto-legionari, ca urmare a implicării sale în conflictul Gardă-Duca. La 15 februarie 1934, Titulescu se întîlneşte la Atena cu I.H. Davtian, reprezentant plenipotenţiar al URSS în Grecia, în Nota de convorbire, diplomatul sovietic va transmite la Moscova: „El ar accepta, chipurile, ca România să fie mai de grabă «înghiţită» de noi decît să permită acestor domni [«feudalii germano-fascişti», n.a] să o împartă. Eu, fireşte, am făcut remarca, că (sic!) noi nu numai că nu avem de gînd să înghiţim România, ci, dimpotrivă, vrem, ca, asemenea lui, să stabilim cu ea nu numai relaţii formale, ci şi relaţii prieteneşti. El a preluat imediat ideea, spunînd, «ştiu, ştiu, de aceea şi doresc sa mă bazez pe dvs»"97. Este greu de crezut ca cineva din conducerea statului, Parlamentul, prim-ministrul sau chiar regele Carol II, să-1 fi autorizat pe Titulescu să facă astfel de declaraţii riscante în faţa Rusiei. Slăbiciunile în construcţia unui stat, care trebuia să fie dotat cu democraţie activă şi economie de piaţă funcţionala, au făcut ca România să fie surprinsă de al doilea război mondial — adică de conflagraţia statelor puternic industrializate — doar cu legitimitatea istorică la activ. Altfel spus, în ochii Marilor Puteri noi stâpîneam România Mare pentru că am reuşit să le convingem că românii au un drept istoric asupra provinciilor revenite la Patria Mamă şi că vom asigura, cu acest stat mare, echilibrul de forţe din Estul Europei. Ratarea dezvoltării democratice — lovitura de stat şi apoi instalarea camarilei — precum şi eşecul dezvoltării economice, ne-au pus în situaţia de a miza totul în politica externă pe un singur om — Nicolae Titulescu. Pe de altă parte, tentativa francmasonică de a formă un „guvern mondial" sub denumirea de Societatea Naţiunilor (viitoarea O.N.U.) — atît de des invocată de fascişti, de nazişti şi de legionari —, recunoscuse România Mare, milita pentru integritatea sa teritorială şi reprezenta singura garanţie internaţională împotriva unei agresiuni militare. Dacă putem asimila întradevăr Societatea Naţiunilor cu „guvernul mondial", atunci suntem obligaţi a spune şi că Titulescu a fost în doua rînduri „prim-ministrul" acestui „guvern". Totodată, în nici un caz nu putem contesta patriotismul acestui om. Dar, cînd Franţa şi Polonia ne-au înjunghiat, semnînd pe spatele nostru un tratat cu URS S, cînd Germania şi Italia au ieşit din Societatea Naţiunilor, politica noastră externă trebuia să facă o mişcare, pentru că interesul naţional primează întotdeauna, la oricare stat. N-a făcut-o. Documentele confidenţiale ale ministrului de Externe, date publicităţii de Academia Română în 199298, arată pericolul în care ne-am aflat permanent, odată cu apariţia revizionismului şi cît de greşită a fost respingerea brutală a garanţiilor germane, în această bătălie pentru supravieţuirea statului naţional unitar român, în care n-a fost înţeles 32

de colegi şi pe care a trebuit să o ducă singur, punînd la bătaie întreaga sa genialitate diplomatică, Nicolae Titulescu a făcut concesii, a sacrificat oameni şi partide, a acceptat intervenţia unor interese străine în fondul profund al intereselor româneşti, a făcut greşeli. Acesta a fost şi eşafodul pe care a fost executata Mişcarea legionara şi la care organizaţia naţionalista nu a găsit alt răspuns decît o crimă în gara Sinaia. Efecte interne ale politicii externe. Poate că Mişcarea legionară şi partidul său, Garda de Fier, nu mai reprezentau în 1933 o mare speranţă morală, ca la începuturi, dar atitudinile sale proger-mane aduceau un factor de echilibru şi, totodată, o rezervă politică pentru eventualitatea că Germania ajungea să domine Europa. S-a întîmplat peste cîţiva ani chiar aşa, dar la data aceea Mişcarea legionară era deja compromisă, dezorganizată şi infiltrată de agenţi. România s-a prezentat în faţa Marilor Puteri în genunchi, solidară cu o Franţă care pierdea războiul în două săptâmîhi. Este posibil să găsim în cazul Titulescu şi o explicaţie pentru atitudinea ostilă a Germaniei şi Italiei faţă de noi în preliminariile şi în actul Dictatului de la Viena? La sfîrşitul lunii iulie 1940 — cu o lună înainte de Dictai — Hitler s-a întîlnit cu prim-ministrul Gigurtu şi cu ministrul de externe Mihail Manoilescu: „[Hitler] pare sa deteste pe unguri şi «diese abscheuliche Osterreichisch-UngarischeMonarchie». Dacă n-ar fi fost «Titulescu, Gafencu und die andem», declară el, nici n-ar fi luat fiinţă apropierea germano-maghiară. Ungurii, adaugă mai departe, sunt veşnic nemulţumiţi, protestează întruna, chiar după arbitrajul de la Belvedere «unde li s-a dat mult prea mult din Slovacia»"99, în ziua de 27 iulie 1940, şi ministrul Afacerilor Externe al Italiei, Galeazzo Ciano, avea să le declare lui Gigurtu şi Manoilescu: „Sunt români al căror nume e scris în cartea neagră a istoriei Italiei. Vorbesc despre Titulescu, care a îndrăznit să ne considere sălbatici. Ştiu că nu trebuie confundat cu România; cu toate acestea, o reprezenta oficial atunci cînd lua această atitudine"100. Timp de un deceniu, Mişcarea lui Codreanu nu reuşise să devină o organizaţie de masa şi multe din temele sale, printre care şi cea antisemita, nu era înţeleasă de populaţia rurala, de exemplu, decît în formele sale simple, fără dimensiuni planetare. Despre masoni sau francmasoni nu se prea ştia nici la oraşe. A rămas celebru pasajul din Viata ca o pradă a lui Marin Preda, în care marele prozator descrie rebeliunea din ianuarie 1941: ,,Ajunsei într-o piaţă cu statuie. Piaţa era plina de coloane de indivizi în căciuli ţărăneşti, dar şi în şepci de elevi, şi indivizi râu îmbrăcaţi, cu paltoane ca ale mele, dar şi cu paltoane bune, bine croite pe corp, cu umeri ascuţiţi... Ce căutau elevii aceia acolo? Strigau sau cîntau... Distinsei urlete: Jos nasonii...josnasonii... Cine dracu erau nasonii ăştia?"101 Dar a venit un moment în care lumea neavizată s-a trezit în faţa unui mare şoc internaţional: la 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler devenea cancelar al Germaniei şi partidul lui nazist cîştiga Puterea prin alegeri libere. La 27 februarie, Hitler înscena o incendiere a Reichstagului şi declanşa teroarea împotriva comuniştilor. La o cercetare atentă şi pe baza ultimelor analize, făcute mai ales de istorici britanici, incendierea Reichstagului se dovedeşte mai importantă în istorie decît venirea lui Hitler la putere. Forţele politice germane — în primul rînd, comuniştii — au considerat că venirea lui Hitler la Putere a fost un accident, că au pierdut pentru o clipa controlul jocului electoral, şi se pregăteau sâ-i înlăture pe naţional-socialişti prin mijloace clasice: luptă politică, blocarea activităţii guvernamentale prin moţiuni de cenzură, campanii de presă, îngreunarea de către Opoziţie a activităţii parlamentare a Puterii. „Mulţi contemporani din toate părţile spectrului politic, atît din Germania, cît şi din afara graniţelor ei, aveau certitudinea că puterea lui Hitler era un fenomen de scurtă durată, că el era un înzestrat agitator al gloatelor, dar nu şi un conducător înnăscut şi că va fi eliminat şi trecut pe linie moartă odată ce criza iminentă avea să fie depăşită, ceea ce dovedeşte, bineînţeles, eroarea fatală a acestor calcule"102. Numai că Hitler, cunoscînd fragilitatea victoriei sale electorale şi avînd în minte un alt scenariu — pînâ în 1933, doar 0,3% din liderii NSDAP citiseră Mein Kampf! — a dat o lovitură sistemului politic german, înscenînd incendierea Parlamentului şi asigurîndu-şi beneficiul de imagine prin incriminarea comuniştilor pentru acest act de violenţă antistatală. Sub acoperirea emoţiei şi a sentimentului de revoltă al populaţiei pentru distrugerea Reichstagului, Hitler şi-a redus la tăcere adversarii politici. Iată însă că tocmai în acel moment se produce un fapt la fel de grav, poate una din cele mai mari erori făcute de evrei în istorie. Alertate de căderea Germaniei în mîinile unui antisemit notoriu, cercurile francmasonice oculte (comuniste) şi marile organizaţii evreieşti mondiale ies public la contraatac, nu doar solidarizîndu-se cu comuniştii germani, ci îndemnînd chiar Ia război generalizat împotriva regimului nazist. In toată presa mondială controlată de aceste cercuri se transmite ordinul de sabotare a produselor germane, folosindu-se arma influenţei oculte evreieşti asupra economiei mondiale. Acest fapt a fost o eroare de proporţii, deoarece a dezvăluit lumii caracterul organizat şi solidar al influenţei evreieşti în lume, implicarea sa în francmasoneria oculta şi în economia mondială. Daca pîna atunci existau zvonuri, păreri şi bănuieli, precum şi dezvăluirile delirante şi greu de crezut ale antisemiţilor, ieşirea publica a acestei forţe va face întreaga ideologie antisemita a lui Hitler extrem de credibila. Practic, Hitler arata cu degetul, 33

pentru prima oara crezut, către un „guvern mondial" care conduce un stat în state, în al doilea rînd, teza lui ca evreii sunt unul şi acelaşi lucru cu comuniştii a început sa fie crezută, în faţa unei dovezi aduse chiar de evrei. La 22 martie 1933, Nichifor Crainic publica în ziarul Calendarul articolul „Boicotul evreesc", în care afirma: „Prin această publicitate se demască în faţa lumii întregi organizaţia internaţională evreiască, cu caracter de suprastat şi cu tendinţă de dictatură asupra celorlalte popoare. [...] Dar demascarea unei organizaţii cu caracter misterios francmasonic înseamnă, implicit, slăbirea acestei organizaţii. Evreii au făcut o greşeală de tact ce le poate fi fatala. Crezînd că vor intimida lumea prin demascarea suprastatului evreesc, ei vor ajunge la un efect contrar"103, într-adevâr, la plebiscitul din 19 august 1934, Hitler este ales şef al statului şi al guvernului de 89,9% din alegătorii germani. Această zdrobitoare victorie a făcut ca elementul opus lui Hitler şi, în primul rînd, evreii să apară ca o minoritate vulnerabilă şi, mai ales, vinovată. Germanii constatau cît de puţini erau cei care conduseseră din umbră destinul lor mizerabil, iar Hitler nu a ezitat să-i împuţineze şi mai mult, trecînd apoi, cu sprijinul întregii populaţii germane, la distrugerea prin război a „puterii mondiale oculte". Ştim astăzi că forţele din umbră erau foarte reduse numeric şi că evreimea mondială, care trăia în marea ei majoritate într-o cruntă sărăcie, avea doar slabe legături cu această suprastructura financiar-economică. Confuzia a fost însă suficientă pentru a fi sacrificaţi în număr de peste şase milioane. Avem acum posibilitatea să înţelegem de unde a apărut interesul unei părţi a populaţiei pentru platforma politica antisemită a Mişcării legionare. Cu toate că afirma de ani de zile „pericolul evreiesc", strigătul legionarilor lui Codreanu a părut tot timpul ca un fel de toană, o exagerare, un artificiu politicianist. Iată însă că, în primăvara anului 1933, ordinul de boicotare a mărfurilor germane s-a aplicat imediat şi în România, fără a se ţine cont de guvern, de economia românească sau de suveranitatea ţârii. Peste noapte, comercianţii şi industriaşii evrei din România au început să oprească de capul lor de la vînzare sau aprovizionare produsele germane şi să dea „afară din întreprinderile lor funcţionarii şi lucrătorii germani"104. O bună parte din comerţul ţării a fost blocat peste noapte. Era o atitudine de stat în stat pe care legionarii au sesizat-o imediat şi, bineînţeles, au exploatat-o propagandistic, încă o dată, soluţiile economice ale lui Mihail Manoilescu, privind necesitatea înlocuirii capitalului evreiesc cu capital românesc au început să circule, dar, de data asta, luate mult mai mult în serios. Cu aceasta ocazie, chiar şi pentru ultimul cetăţean român dintr-un sat îndepărtat, unde funcţiona un magazin sau o dugheană, realitatea controlului evreilor asupra comerţului românesc a devenit o certitudine. Primul pas spre „românizare" a fost făcut atunci. Oamenii de afaceri românii au înaintat proteste, au demonstrat la Cluj, la Cernăuţi, la Constanţa şi la Bucureşti, guvernul a fost somat să ia măsuri. Guvernul s-a dovedit incapabil de reacţie, fapt folosit încă o dată de legionari pentru a demonstra că acesta se află sub controlul iudeo-masonic. Vaida-Voevod, cunoscut francmason, dar un patriot român, a fost nevoit să plece. Dar cum chemarea neaşteptată la Putere a lui I.G. Duca, alt francmason, prin intervenţia camarilei -contribuţia principală fiind a Elenei Lupescu şi a lui Alex Wieder -, a ajuns şi ea repede un act de notorietate publică, acţiunile de ostracizare a legionarilor pornite de I.G. Duca nu au venit decît sa confirme, în mijlocul unei societăţii nevrozate de criza economică, exact temele lor pline de exagerări. Prin acţiunea energică a lui Nicolae Titulescu şi a naivului I.G. Duca din 1933, legionarii au fost martirizaţi. în toată această frămîntare în jurul unei teme fundamentale de politică externă s-au produs exagerări de ambele tabere. Constantin Argetoianu, om politic cinic şi lucid, avea să consemneze în 1931 o opinie de cea mai strictă actualitate: „De cîte ori n-am auzit, cu prilejul schimbărilor noastre de guvern că Franţa, sau Anglia, sau Patagonia, sau cutare sau cutare ţara vrea sau nu vrea în România un guvern Maniu, un guvern Duca, un guvern Averescu, şi aşa mai departe, ca şi cînd ţara noastră ar fi fost buricul lumii şi toată lumea nu s-ar fi ocupat decît de daravelile noastre personale. Unul din «marile argumente» ce se aduseseră împotriva guvernului nostru a fost «că Franţa nu ne vrea», în realitate, în Franţa, în Anglia şi în tot Apusul nimeni nu ştia cine eram, nici noi, nici Maniu, nici Averescu, nici Strâchinescu, nici toţi «Valacii»; am călătorit destul, am trăit destul în străinătate, am stat de vorbă cu destulă lume şi în Paris, şi în Londra, şi în Roma, şi în Berlin, ca să fiu fixat asupra judecaţii străinilor cu privire la ţara noastră: tuturor le era indiferent cine guverna şi sub ce steag, dacă era Monarhie, Republică sau Dictatură — singurul, dar absolut singurul lucru ce-i interesa, era să fie un guvern de ordine şi de autoritate care să asigure liniştea şi să garanteze capitalurile investite în afacerile şi în împrumuturile noastre"105. Pe cît de exagerat era prezentat pericolul influenţelor iudeo-masonice în România, pe atît de exagerat era înfăţişat şi pericolul ascensiunii Gărzii de Fier. Pe de altă parte, noua imagine a politicii externe româneşti interbelice, furnizată abia astăzi de eliberarea arhivelor din chingile cenzurii, ne dezvăluie un nou paradox: teza dragă a strălucitei politici externe, echilibrate şi active pe toate fronturile, întreţinînd relaţii de bună vecinătate şi de prietenie cu toate statele lumii, se 34

prăbuşeşte ca un castel de carton. Politica externă a României interbelice era profund dezechilibrată, nerealistâ şi cu serioase accente contrare intereselor naţionale, ţara mizînd pe o singură carte, cea pierzătoare. Fără îndoială că România nu putea renunţa la legăturile sale cu Franţa, că nu se putea asocia Germaniei hitleriste, trecînd dintr-o tabără în alta — soluţie la care s-a ajuns, pînâ la urmă — fiindcă era Ia fel de dezechilibrată şi nerealistă, dar, dacă politica externă este un instrument al statului menit să asigure pacea şi siguranţa ţârii, performanţele sale trebuie judecate prin această perspectivă şi, bineînţeles, prin prisma rezultatelor. Aici, lucrurile sunt clare: catastrofă politică, economică şi teritorială, în acest loc trebuie subliniată atitudinea regelui Carol II, care a încercat să creeze o stare de echilibru în relaţiile externe ale ţârii, jucînd el însuşi între cele două tabere ale camarilei sale şi iniţiind astfel celebra „politică de basculă". Asasinarea lui I.G. Duca a dat totul peste cap. Imediat dupâ moartea lui Vintilă Brâtianu şi după alegerea sa ca preşedinte al PNL, I.G. Duca a căutat să intre rapid în legătura cu regele Carol II pentru a angaja partidul într-o refacere a relaţiei cu Palatul, în perspectiva revenirii la putere. „Programul lui Duca pare bine definit: o apropiere de rege, prin declaraţii de absolută supunere şi perfectă lealitate, şi o apropiere de «finanţa internaţională», prin declaraţii de veselă şi leala colaborare cu capitalul străin"106. Carol II era însă foarte reticent, din motive strict personale. Cauza nu era atît declaraţia politică a lui Duca din momentul loviturii de stat de la 7-13 iunie 1930 - regele cunoştea bine preţul declaraţiilor politice în România —, cît un fapt personal mult mai grav. După fuga prinţului moştenitor în Italia cu Elena Lupescu, I.G. Duca făcuse eroarea să îmbrăţişeze cauza, reginei Elena în procesul de divorţ cu Carol Caraiman şi trecuse în cererea de divorţ motivul real al fugii soţului ei: „... că a primit comision de la firma străină Fokker, furnizoare de avioane statului român"107. Cînd s-a pus problema anulării divorţului, la insistenţele lui Maniu, după ce îl făcuse rege prin lovitura de stat din 7-13 iunie 1930, Carol a cerut să vadă dosarul şi astfel a găsit vechea cerere de divorţ întocmită de Duca. Din acel moment, regele Carol II 1-a urît pe Duca de moarte cu întrega sa fire sanguină, liderul liberal fiind singurul care avusese curajul să dezvăluie în scris adevărata cauză a fugii în străinătate şi să năruie astfel întregul eşafodaj de minciuni şi invenţii care făceau din afaceristul Carol o victimă în faţa populaţiei. Eşuarea contactelor cu regele nu 1-a făcut pe Duca să abandoneze demersurile pentru a aduce Partidul Naţional Liberal la guvernare, chiar fără el. Pe fondul primelor semne de slăbiciune ale guvernării lorgaArgetoianu, Duca va înţelege să acţioneze în punctul sensibil al Puterii: Elena Lupescu. „Duca a trimis înainte de criza pe dr. Scupiewsky la d-na Lupescu spre a-i cere să aducă pe liberali la putere! D-na Lupescu a chemat pe Puiu Dumitrescu şi Scupiewsky a repetat propunerea. Mai tîrziu, Puiu Dumitrescu a chemat pe Scupiewsky la palat. Pe cîhd era Duca în audienţă, Puiu Dumitrescu îl întreabă dacă a autorizat pe Scupiewsky. Duca tăgăduieşte. Atunci, Puiu Dumitrescu cheamă pe Scupiewsky. în faţa confruntării, (Duca) a rămas ruşinat"108. Deşi umilit în acest fel, I.G. Duca îşi va continua persuasiunile pe alte canale, unul dintre ele fiind agentul de legătură al lui Titulescu în ţară, ziaristul Scrutător, pe numele real Kalman Blumenfeld, redactor-şef al cotidianului Adevărul. Avizat, Titulescu îi găseşte o cale de acces spre camarila printr-un alt membru al acesteia, Tabacovici, el însuşi omul de legătură între Titulescu şi Elena Lupescu. Conform unei alte versiuni, întîlnirea Duca-Elena Lupescu s-a produs la o masă dată la palatul Mogoşoaia, prin mijlocirea altui membru al camarilei, Richard Franasovici, dar amănuntul acesta nu mai are importanţă. Vaida-Voevod, prim-ministru la acea dată, o spune direct: „...criza e determinată de camarila doritoare de noi afaceri promise de liberali". Convinşi că Duca este dispus să îndeplinească orice condiţii pentru a ajunge la Putere, Titulescu şi camarila îşi exercită întreaga forţă şi îl determina pe Carol II sâ-1 numească prim-ministru pe omul cel mai detestat, în ziua de 16 noiembrie 1933, L G. Duca îl va vizita pe C. Argetoianu şi îi va destăinui „că prima lui datorie era să aducă liniştea în ţară prin desfiinţarea Gărzii de Fier şi ca o va face cu prilejul alegerilor. Nu va lăsa Garda să candideze. Probabil că o va dizolva în ultima zi a depunerii candidaturilor, ca să împiedice pe gardişti să candideze pe liste camuflate. Acest probabil era un eufemism; aşa cum 1-a pronunţat se vedea bine că hotârîrea sa era luată. Mi-am permis sâ-i observ că comite o nouă greşeală. Ce sau cine s-ar prăpădi dacă cîţiva gardişti - fie 10 sau 20 - ar intra în Cameră? Sunt tofi submediocri şi în Parlament se vor curaţi prin propria lor prostie, pe cîtâ vreme, prin dizolvare, îi va îndîrji şi va spori popularitatea lor în ţară. Un curent serios, mai ales în straturile populare nu se poate înăbuşi prin violenţă. Băieţii sunt dîrji, şi la lovituri vor răspunde prin lovituri — va curge sîngele. Duca s-a uitat lung la mine: «ştiu, Argetoianu, câ-mi risc viaţa, dar nu pot să fac altfel. Mi s-a pus această condiţie sine qua non — şi e singura care mi s-a pus. Am primit-o. Acum e prea tîrziu, trebuie să merg pîhă la capăt, orice s-ar întîmpla...»"109. Textul confirmă, aşadar, acuzele legionarilor că desfiinţarea Gărzii de Fier era opera iudeo-masoneriei internaţionale bine definit: o apropiere de rege, prin declaraţii de absolută supunere şi perfectă lealitate, şi o apropiere de «finanţa internaţională», prin declaraţii de veselă şi leală colaborare cu capitalul străin"106. Carol II era însă foarte reticent, 35

din motive strict personale. Cauza nu era atît declaraţia politică a lui Duca din momentul loviturii de stat de la 7-13 iunie 1930 — regele cunoştea bine preţul declaraţiilor politice în România —, cît un fapt personal mult mai grav. După fuga prinţului moştenitor în Italia cu Elena Lupescu, I.G. Duca făcuse eroarea sa îmbrăţişeze cauza reginei Elena în procesul de divorţ cu Carol Caraiman şi trecuse în cererea de divorţ motivul real al fugii soţului ei: „... că a primit comision de la firma străină Fokker, furnizoare de avioane statului român"107. Cînd s-a pus problema anulării divorţului, la insistenţele lui Maniu, după ce îl făcuse rege prin lovitura de stat din 7-13 iunie 1930, Carol a cerut să vadă dosarul şi astfel a găsit vechea cerere de divorţ întocmită de Duca. Din acel moment, regele Carol II 1-a urît pe Duca de moarte cu întrega sa fire sanguină, liderul liberal fiind singurul care avusese curajul să dezvăluie în scris adevărată cauză a fugii în străinătate şi să năruie astfel întregul eşafodaj de minciuni şi invenţii care făceau din afaceristul Carol o victimă în faţa populaţiei. Eşuarea contactelor cu regele nu 1-a făcut pe Duca să abandoneze demersurile pentru a aduce Partidul Naţional Liberal la guvernare, chiar fără el. Pe fondul primelor semne de slăbiciune ale guvernării lorga-Argetoianu, Duca va înţelege să acţioneze în punctul sensibil al Puterii: Elena Lupescu. „Duca a trimis înainte de criză pe dr. Scupiewsky la d-na Lupescu spre a-i cere să aducă pe liberali la putere! D-na Lupescu a chemat pe Puiu Dumitrescu şi Scupiewsky a repetat propunerea. Mai tîrziu, Puiu Dumitrescu a chemat pe Scupiewsky la palat. Pe cîhd era Duca în audienţă, Puiu Dumitrescu îl întreabă dacă a autorizat pe Scupiewsky. Duca tăgăduieşte. Atunci, Puiu Dumitrescu cheamă pe Scupiewsky. în faţa confruntării, (Duca) a rămas ruşinat"108. Deşi umilit în acest fel, I.G. Duca îşi va continua persuasiunile pe alte canale, unul dintre ele fiind agentul de legătură al lui Titulescu în ţară, ziaristul Scrutător, pe numele real Kalman Blumenfeld, redactor-şef al cotidianului Adevărul. Avizat, Titulescu îi găseşte o cale de acces spre camarilă printr-un alt membru al acesteia, Tabacovici, el însuşi omul de legătură între Titulescu şi Elena Lupescu. Conform unei alte versiuni, întîlnirea Duca-Elena Lupescu s-a produs la o masă dată Ia palatul Mogoşoaia, prin mijlocirea altui membru al camarilei, Richard Franasovici, dar amănuntul acesta nu mai are importanţă. Vaida-Voevod, primministru la acea dată, o spune direct: „...criza e determinată de camarila doritoare de noi afaceri promise de liberali". Convinşi că Duca este dispus să îndeplinească orice condiţii pentru a ajunge la Putere, Titulescu şi camarila îşi exercită întreaga forţă şi îl determină pe Carol II sâ-1 numească prim-ministru pe omul cel mai detestat, în ziua de 16 noiembrie 1933,1.G. Duca îl va vizita pe C. Argetoianu şi îi va destăinui „că prima lui datorie era să aducă liniştea în ţară prin desfiinţarea Gărzii de Fier şi că o va face cu prilejul alegerilor. Nu va lăsa Garda să candideze. Probabil că o va dizolva în ultima zi a depunerii candidaturilor, ca să împiedice pe gardişti să candideze pe liste camuflate. Acest probabil era un eufemism; aşa cum 1-a pronunţat se vedea bine că hotărîrea sa era luată. Mi-am permis sâ-i observ că comite o nouă greşeală. Ce sau cine s-ar prăpădi dacă cîţiva gardişti — fie 10 sau 20 — ar intra în Cameră? Sunt toţi submediocri şi în Parlament se vor curaţi prin propria lor prostie, pe cîtă vreme, prin dizolvare, îi va îndîrji şi va spori popularitatea lor în ţâră. Un curent serios, mai ales în straturile populare nu se poate înăbuşi prin violenţă. Băieţii sunt dîrji, şi la lovituri vor răspunde prin lovituri — va curge sîhgele. Duca s-a uitat lung la mine: «ştiu, Argetoianu, că-mi risc viaţa, dar nu pot să fac altfel. Mi s-a pus această condiţie sine qua non — şi e singura care mi s-a pus. Am primit-o. Acum e prea tîrziu, trebuie să merg pînâ la capăt, orice s-ar întîmpla...»"109. Textul confirmă, aşadar, acuzele legionarilor că desfiinţarea Gărzii de Fier era opera iudeo-masoneriei internaţionale şi a camarilei regale, chiar dacă putină lume îi credea atunci. Lucrurile însă s-au complicat foarte repede, pe fondul unui start greoi al guvernării Duca şi al scurgerii informaţiilor de la Palat, prin intermediul lui Puiu Dumitrescu şi Nae lonescu, membri ai camarilei creştine şi simpatizanţi legionari, că regele îl va lăsa pe Duca la guvernare doar trei luni, pentru desfiinţarea Gărzii şi organizarea alegerilor. Dincolo de aversiunea personala faţă de liderul liberal, se citea calculul lui Carol, care înţelesese să dea satisfacţie cererilor venite din Franţa prin intermediul lui Titulescu, sa le rezolve „problema", pentru ca apoi să treacă la propriul său plan politic. Duca însă a ezitat în problema desfiinţării Gărzii de Fier pînâ în ultimul moment. A convocat o şedinţă a guvernului şi a supus la vot actul, rezultatul fiind contrar intenţiilor. Titulescu a făcut o criză şi a informat imediat Palatul. Duca, disperat de situaţia în care a fost pus, cere atunci semnătura regelui pe decretul de dizolvare, dar Carol, precaut şi laş, refuză, astfel că desfiinţarea partidului Garda de Fier a fost făcută printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri (echivalentul unei Hotârîri de guvern de astăzi). Imediat după publicarea acestei decizii, Nicolae Titulescu cere o gardă militară şi detectivi care sâ-1 însoţească pînă la graniţa, urmînd a călători cu trenul în Cehoslovacia, în momentul în care a intrat în compartimentul sau special, Titulescu a găsit pe banchetă un plic. Era condamnarea lui la moarte, hotârîtă de Mişcarea legionară. Acelaşi plic a fost găsit şi de I.G. Duca pe biroul său de prim-ministru. Viteza de reacţie a legionarilor şi felul precis în care au reuşit să pătrundă neştiuţi în acele locuri superpâ-zite i-a adus pe ambii oameni politici într-o stare de spaimă paranoică, îşi dădeau deja seama că 36

Mişcarea legionară avea oameni în imediata lor apropiere. Adevărul este că Puiu Dumitrescu îl informase pe Corneliu Z. Codreanu din timp asupra intenţiilor lui Duca. Codreanu, la fel de laş ca şi Carol, a avizat eliminarea lui Duca, apoi s-a ascuns la o adresă indicată de Puiu Dumitrescu, adresă care aparţinea unei rude a Elenei Lupescu. Conform mărturisirii făcute de generalul Zizi Cantacuzino pe patul de moarte lui Ion Antonescu, ordinul de asasinare i-a aparţinut, fără implicarea lui Codreanu, care s-a opus110. Titulescu s-a refugiat grăbit în Occident. Duca singur a rămas expus consecinţelor. Interzicerea partidului Garda de Fier a fost un act nedemocratic şi abuziv. Acest partid se înscrisese legal la alegeri şi înţelegea să participe la procesul electoral după regulile sale democratice. Nu intenţiona să facă revoluţii, să dea lovituri de stat şi nici nu avea posibilitatea să influenţeze într-un fel rezultatul alegerilor. Acceptase jocul politic, aşa cum era el definit în România de atunci. Mai mult decît atît, în preziua alegerilor, guvernul Duca a operat arestări masive, peste 2 000 de legionari fiind reţinuţi, bătuţi, închişi fără mandat şi cîţiva dintre ei asasinaţi. Sediile au fost devastate şi o bună parte din bunuri confiscate. Documente al Legiunii au fost reţinute, pentru a se putea demonstra finanţarea de către Germania nazistă. Nu s-a găsit nimic, aplicarea torturii avînd acelaşi scop, dar cu acelaşi rezultat negativ. Conform estimărilor, Garda de Fier ar fi obţinut un număr de voturi care ar fi plasat-o ca al treilea partid politic al ţării, după PNL şi PNŢ. „Decizia de dizolvare din 9 decembrie, contrasemnată doar de Consiliul de Miniştri, ca şi mijloacele forţelor de ordine au violat toate principiile statului de drept. Arestări fără dispoziţii judecătoreşti, reţinere de persoane care nu aparţineau Legiunii, reacţii excesive ale poliţiştilor şi ale jandarmilor au creat o stare de spirit, pe fundalul căreia nu Legiunea, ci acţiunea statului a provocat critica opiniei publice"111. După asasinarea lui Duca, Armând Călinescu, în calitate de fost subsecretar la Ministerul de Interne, îşi păstrase legăturile cu şeful Siguranţei, nimeni altul decît Eugen Cristescu. Prin intermediul acestuia, a aflat un lucru zguduitor: „E de semnalat, însă, că în ţară — probabil ca un ecou al brutalităţilor din timpul alegerilor — foarte multe persoane, ţărani şi intelectuali, îşi exprimă într-o formă sau alta satisfacţia pentru asasinarea lui Duca. Se fac, din această cauză, foarte multe arestări şi procese"112. Aici ajunsese România! Atentatul, în ziua de vineri, 29 decembrie 1933, regele Carol II 1-a chemat pe prim-ministrul I.G. Duca la Sinaia. Acest ordin a părut multora suspect, deoarece regele încheiase toate activităţile de protocol la Bucureşti înainte de Crăciun (25 decembrie) şi se pregătea să serbeze Anul Nou la Peleş. Motivul chemării era cererea liberalilor de înlocuire de la Banca Naţională a lui Constantin Angelescu, un avocat, cu Alexandru Ottulescu, reputat specialist în finanţe. Straneitatea acestei chemări vine din faptul că schimbarea guvernatorului Băncii Naţionale fusese cerută de liberali încă de la Bucureşti, iar regele refuzase, subiectul fiind închis chiar de rege pîhă după sărbători. Oricum, era vorba de o cerere a liberalilor, nu de o solicitare anterioară a regelui, care să justifice o chemare, deplasarea lui Duca la Sinaia neputînd fi, aşadar, o iniţiativă proprie pentru rezolvarea problemei. Cu totul ciudat, dar semnificativ pentru cazul nostru, audienţa lui Duca la Peleş a fost anunţată în ziare printr-un comunicat al Palatului, cu două zile înainte de data ei. Acest anunţ are toate atributele unui alibi construit astfel încît asasinatul să poată fi făcut de orice ucigaş căruia i se pun la dispoziţie data şi locul faptei. Ajuns la Peleş, Duca este refuzat din nou, regele propunînd în locul lui Angelescu pe un oarecare Dorel Dumitrescu. Primul ministru se retrage la vila prietenului său Costinescu şi ia masa împreună cu acesta, în aşteptarea trenului, încă de dimineaţă, în sala de aşteptare a gării Sinaia se instalaseră legionarii Nicolae Constantinescu, Doru Belimace şi Ion Caranica. Conform unei versiuni, la venire, asasinii au călătorit în acelaşi tren cu primul ministru. Descrierea asasinării lui I.G. Duca a insistat pe faptul că cei trei legionari fuseseră observaţi imediat de agenţii Siguranţei şi ai Poliţiei şi, cu toate că trenurile veneau şi plecau fără ca ei să se urce în vreunul, nu au fost nici măcar legitimaţi. Dar, conform informaţiilor obţinute din anchetă, cei trei asasini s-au deplasat prin oraşul Sinaia şi au mîncat la restaurantul Palace, condiţionaţi şi ei, ca şi primul-ministru, de programul regelui şi de întîrzierea trenului de la Braşov. Apare astfel bănuiala că legionarii erau informaţi pe loc de cineva asupra deplasărilor lui Duca prin Sinaia, astfel că au putut veni la gară şi s-au putut instala în dispozitivele de acţiune exact la momentul oportun. „Caranica avea fixat locul din partea de nord a staţiei, Nichi Constantinescu la mijloc, imediat în dreapta uşii principale, adâpostindu-se într-o nişă din perete, iar Belimace s-a postat în partea de sud a staţiei, unde se afla de fapt garat vagonul ministerial, cam în dreptul gării regale"113. Acţiunea a fost favorizată de faptul că, în momentul sosirii lui Duca, pe peronul gării nu au fost aprinse nici măcar luminile. Un alt amănunt important nu a fost dezvăluit decît de dr. Milcoveanu — ale cărui informaţii aparent stridente şi fantasmagorice, din primii ani de după revoluţia din decembrie 1989, încep să se verifice cu documente şi mărturii proaspete. O dată cu numirea guvernului Duca, regele i-a cerut acestuia trecerea localităţii Sinaia sub autoritatea Castelului Peleş, ca reşedinţă regală autonomă, 37

astfel încît autoritatea administrativă a statului în localitate să fie exercitată prin Casa Regală. Este de bănuit că regele Carol II dorea să limiteze accesul la informaţii, inclusiv la mişcările şi acţiunile camarilei, din partea structurilor informative ale Poliţiei şi, mai ales, al partidelor politice. Aşa se face că în Gara Sinaia autoritatea administrativă, inclusiv paza, era exercitată de garda palatului şi că au lipsit agenţii de protecţie. Automobilul primului ministru a oprit la distanţă de vagonul oficial, astfel că Duca a parcurs distanţa pe jos, fără cei 8 poliţişti din gardă, pe care îi avea la Bucureşti, în clipa în care trenul intra în gara, Ion Caranica a aruncat o grenadă — se pare, o petardă fumigenă — şi Nicolae Constantinescu s-a apropiat nestingherit de Duca, trăgîndu-i trei gloanţe în cap. Alte două gloanţe nu nimeresc ţinta. Asasinul a lăsat arma jos şi a aşteptat, cu mîinile încrucişate, să fie arestat. Dar peronul se golise în cîteva secunde, detectivi, poliţişti, agenţi, oameni politici şi sportivi plecaţi la schi spre Buşteni, fugind pentru a se ascunde în spatele gării. „Numai după cîteva clipe, publicul s-a recules. Atunci a fost arestat Constantinescu, iar liniştea fiind restabilită, toată lumea şi-a putut manifesta indignarea şi curajul"114. Conform jurâmîntului depus înainte de asasinat şi a împărtăşaniei primite de la un preot încă de la Bucureşti, complicii Belimace şi Caranica s-au predat singuri autorităţilor. „Caramea s-a plimbat două ore în Gara de Nord, la Bucureşti, doar o găsi un comisar, care sâ-1 identifice. Pierzînd răbdarea, s-a dus acasă la primul-procuror şi s-a predat"115. Crima aceasta a fost explicată pînâ acum numai prin prisma fanatismului legionarilor şi a ordinelor venite de la Berlin. Contextul psiho-acţional al asasinatului. Devine tot mai clar că prim-ministrul I. G. Duca a căzut victimă conflictului pentru supremaţie din interiorul camarilei regale. Cauza pare minoră, dacă reducem conflictul la un grup de oameni, dar nu trebuie să uităm că în acel moment camarila, aşa cum am arătat, era principalul centru de Putere al {arii şi cu perspectiva să devină unicul. De aceea, şi dimensiunea tragediei se măsoară în coordonate maxime. Din întunericul puşcăriilor comuniste ni se înfăţişează astăzi în lumină o serie de amănunte care conduc spre autorii imorali ai asasinatului. Amintirile foştilor deţinuţi politici devin extrem de importante astăzi, pentru că au surprins destăinuiri, amănunte şi secrete pe care altfel, despărţiţi prin funcţii şi apartenenţe politice, foştii actori ai evenimentelor nu le-ar aflat unul de la celălalt. Colonelul magistrat Hotineanu, comisar regal şi cel care îi anchetase pe cei trei asasini [Nicadorii — VV/(colae Constantinescu), CXranica Ion) şi Z?or(u Belimace)], îi va destăinui lui Petre Pandrea în închisoarea de la Ocnele Mari că cel care a pregătit asasinatul a fost Nae lonescu. Asasinii fuseseră instigaţi la asasinat de şeful partidului Garda de Fier, gen. Zizi Cantacuzino-Grănicerul, la reşedinţa acestuia din Bucureşti, primiseră acordul lui Corneliu Z. Codreanu tot acolo, dar fuseseră instruiţi de Nae lonescu la restaurantul Manolescu din Sinaia, cu o seară înainte de atentat116. Hotineanu 1-a arestat imediat pe Nae lonescu şi 1-a supus unui interogatoriu, dar chiar în momentul cînd îi lua declaraţii a fost sunat şi din ordin superior a fost obligat sâ-şi elibereze suspectul. Din informaţia că Nae lonescu s-a întîlnit cu o seară înainte la Sinaia, confirmată în anchetă de Doru Belimace, şi din ceea ce i se întîmplase lui în timpul anchetării profesorului, Hotineanu a tras concluzia că regele Carol era implicat în asasinat. Chemarea neaşteptată la Sinaia a primului ministru şi ura cunoscută împotriva Iui Duca sunt argumente suplimentare la această ipoteză. Legionarii nu au încetat vreodată sâ-şi asume asasinatul, dar au subliniat mereu vinovăţia regelui. „Aşa cum am dovedit în alte texte, atentatul din 29 decembrie 1933 de pe peronul Gării Sinaia împotriva prim-ministrului I. Gh. Duca a fost executat de legionari, dar a fost conceput şi favorizat de ex-regele Carol II care, între alte preparative, a ordonat generalului Gavrilă Marinescu sa ascundă şi să nu transmită la Siguranţa Generala nota informativă Alex. Tale, denunţînd plecarea din Gara de Nord spre Sinaia a echipei punitive N. Constantinescu, lancu Caranica şi Doru Belimace"117. în jurnalul său, Armând Călinescu ne confirmă indirect informaţia: „Văd pe Cristescu [Eugen, n.a.], care îmi spune că Siguranţa cunoştea intenţiile Gărzii de Fier de a asasina pe Duca, şi acesta fusese prevenit, însăşi persoana atentatorului era cunoscută. Organele subalterne au fost însă lipsite de vigilenţă în ziua atentatului şi, de altfel, însuşi Duca înfrînsese prescripţiile"118. Conform unei mărturisiri făcute la închisoarea Jilava de Vasile Pariziana, celebrul chestor şi mîna dreaptă a lui Gavrilâ Marinescu, nota informativă AJex. Tale a existat: „în Gara de Nord, unul dintre Nicadori, Doru Belimace, deconspirase scopul călătoriei unui vâr de-al lui, tot macedonean, Alexandru Tale (Tales), fără să ştie că el era informator al Poliţiei! Tale a făcut imediat o notă informativă care a ajuns la Gavrilâ Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei şi unul din instrumentele folosite de Carol al II-lea în atingerea scopului său. Acesta 1-a întrebat pe rege cum să procedeze, pentru ca trenul părăsise teritoriul Bucureştiului şi el nu mai avea competenţa să-1 oprească; ordinul de oprire îl putea da numai Siguranţa de Stat şi Inspectoratul Jandarmeriei. Indicaţia lui Carol al II-lea: «ţine nota la birou şi n-o transmite mai departe»"119. Ne putem întreba ce interes ar fi avut fostul chestor Parizianu să mintă în anii '50, închis pe viaţă într-o celulă dintr-o puşcărie comunistă'? Nici unul. 38

Fără îndoială că serviciile de informaţii româneşti, şi nu numai ele, penetraseră de timpuriu Mişcarea legionară. Un personaj misterios al acestei drame este un anume Virgil lonescu, omul de legătură din Bucureşti între Puiu Dumitrescu şi Corneliu Z. Codreanu şi care s-a aflat în Sinaia în ziua crimei. Virgil lonescu este denunţat de istoricii Mişcării drept „cîine credincios" al regelui Carol II şi verigă a lanţului de influenţă care ducea la Elena Lupescu120. El are profilul perfect al celui care îi putea dirija în Sinaia pe asasini după programul de deplasări al lui Duca. Logica însă ne obligă să nu limităm mobilul crimei la ura lui Carol faţă de I.G. Duca, cu toată că, la profilul psihologic al regelui „degenerat priapic", nici această pistă nu trebuie exclusă. Mult mai plauzibil este un calcul inteligent al regelui Carol II sau, mai degrabă, al Elenei Lupescu, prin care camarila creştina să iasă din joc, Garda de Fier să fie distrusă, francmasoneria ocultă, care îl pusese prim-ministru pe Duca, să nu-şi retragă sprijinul financiar şi influenţa, iar duşmanul personal al regelui să dispară. Cînd privim cu aparatul logic aceste patru cîştiguri de cauză ale cuplului Carol-Lupescu vom constata că numai asasinarea lui Duca de către legionari putea să le împlinească pe toate şi cu folos total. Puiu Dumitrescu şi Nae lonescu au fost îndepărtaţi de la Palat, Mişcarea legionară a fost stigmatizată pe vecie cu un asasinat oribil (fiind în anii următori uşor de şantajat), francmasoneria ocultă a fost mulţumită că poate lega această crimă de pătrunderea capitalului german în România, iar Duca, denunţătorul afacerilor de corupţie ale lui Carol, a murit ca un cîine, dus pe un cărucior de bagaje şi cu 80 de lei în buzunar. Un „cîştig" suplimentar — daca poate fi numit astfel — era acela al aşa-numiţilor „tineri liberali", care intraseră prin intermediul lui Richard Franasovici în legătură cu camarila, pentru perspectiva venirii la putere. Grupul acesta, condus de Tătărescu, se distingea în interiorul Partidului Naţional Liberal prin abaterea de la linia anticarlistă tradiţională, dar şi prin transformarea ascensiunii la putere într-o oportunitate de afaceri. Viaţa în Opoziţie era grea. Pe tema înţelegerilor anterioare, inclusiv a intrării în contact şi tratative cu georgiştii — liberalii carlişti conduşi de Gheorghe Brătianu — a fost lansată teza conspiraţiei pentru îndepărtarea lui Duca din interiorul Partidului Naţional Liberal121. Se izolează drept consecinţe două rezultate vizibile: 1. Tehnica slăbirii structurii partidelor prin constituirea de grupări antagonice, practicată de Carol II în toate partidele; 2. Numirea lui Constantin Tâtârescu în funcţia de prim-ministru, numire care a stîrnit nedumerire, fiind nu numai neaşteptată şi ciudată, dar încălcînd brutal ierarhia Partidului Naţional Liberal. în faţa acestui cumul de interese, putem afirma că I.G. Duca era deja un mort necesar. Chiar dacă nu a avut anvergura politică exagerată pe care i-o atribuie unii istorici, chiar şi cu vina de a fi făcut compromisuri grele pentru a readuce PNL la putere, I.G. Duca râmîne în istorie ca instrument al unui şantaj internaţional şi victimă a unor mecanisme oculte pe care nu le-a putut controla. A murit sărac. Intr-o scrisoare justificativă pe care i-a trimis-o lui Armând Câlinescu la 27 ianuarie 1939, Nae lonescu amintea un fapt necunoscut public, dar ştiut prin mijloace informative de către adresant: „La sfîrşitul lui mai 1933 însă, s-a întîmplat ceva nou: Corneliu Codreanu — pe care nu-1 cunoşteam personal — îmi cerea o întrevedere, îmi înfăţişa toată acţiunea lui, în ţeluri şi realizări, şi într-o formă ocolită, dar suficient de clară, mă făcea să înţeleg că pune Mişcarea lui la dispoziţia regelui"122. Informaţia asupra întîlnirii celor doi se confirmă şi din alte surse şi este singura explicaţie pentru declaraţiile promonarhice ale lui Codreanu, care au urmat acestui eveniment. Aşadar, cu susţinerea demersurilor prin declaraţii publice şi precizări menite să atragă atenţia că Legiunea este dinastică şi nu se opune Monarhiei, Corneliu Codreanu încerca o apropiere de rege şi „nu voia decît să fie primit, ca să facă act de omagiu"123. Ajuns în închisoare împreună cu Şerban Milcoveanu, Nae lonescu îi va reproduce altfel scena, pe care o vom schematiza pentru cursivitatea lecturii: „(Carol): Tată Noe — aşa îi spune el — ce ştii de legionari? (Nae lonescu): Nu ştiu nimic, decît ce scrie prin ziare. (Carol): Avem nevoie de legionari. Cînd vom institui dictatura regală ne trebuie mase de oameni care să aplaude, care să aducă entuziasm. Du-te la legionari, bagă-te printre ei şi adu-i disciplinaţi sâ-mi sprijine dictatura. El a plecat cu această misiune la Casa Verde, unde şi-a lăsat cartea de vizită în care îl invita pe Corneliu Zelea Codreanu la el acasă a doua zi la orele 17. A doua zi, fix la orele 17, C.Z. Codreanu a apărut îmbrăcat în haine ţărăneşti. Au stat de vorbă pînă la 5 dimineaţă, cînd au venit tramvaiele. Nae lonescu s-a dus direct la Palat şi i-a spus regelui: (Nae lonescu): Sire, ăştia nu sunt hahalere, să-i punem să aplaude; ăştia sunt naţiunea, cu ăştia trebuie sa ne înţelegem, nu-i putem manipula! (Carol): Bine, bine, bagâ-te printre ei şi vedem noi ce facem pe urmă Chiar dacă Nae lonescu a speculat în ambele mărturii ideea că liderul legionar „a venit la el" — fără sâ-i spună lui Armând Câlinescu că îl invitase — râmîne destul de convingător faptul că s-a produs un contact între Codreanu 39

şi Carol II, fie şi printr-un intermediar. Aşadar, Carol a intrat în acest joc prin omul de legătură Nae lonescu. Motorul acestui demers neaşteptat al Căpitanului — pe care 1-a ascuns legionarilor săi — era convingerea sau poate informaţia primită de la Berlin că regele Carol este înclinat spre o izbăvitoare apropiere de Germania, pe temeiul nevoilor economice bilaterale, între timp însă, încrederea lui Nae lonescu în bunele intenţii progermane ale regelui, dar mai ales în capacitatea acestuia de a pune în aplicare apropierea de Germania, împotriva camarilei evreieşti, a scăzut vizibil. De la înţepăturile din articolele sale din ziarul Cuvîntul, a trecut la o ostilitate manifestă, înregistrată de apropiaţii săi. Mircea Eliade o confirmă: „Decembrie 1933 a fost, pentru întreg grupul nostru, o lună de tensiuni. Nae lonescu nu-şi mai ascundea acum făţişa ostilitate faţă de politica regală, într-o serie de articole, se împotrivise guvernului Duca şi atrăgea atenţia asupra riscurilor pe care le comporta dizolvarea «Gărzii de Fier», act pe care el îl socotea nu numai ilegal, dar şi inutil. Pentru că, spunea, ori e vorba de o mişcare artificială, fără rădăcini în viaţa publică românească, şi atunci interzicerea era inutilă, pentru că tot va dispărea de la sine; ori, dimpotrivă, mişcarea e autentică, puternică şi în creştere, şi atunci nu va putea fi anihilată printr-o decizie ministerială, în cursul toamnei, Nae lonescu îl cunoscuse pe Codreanu şi se dusese sâ-1 vadă la Casa Verde"125. Aducerea lui Duca la putere şi obţinerea împrumutului extern din Franţa reprezentau o lovitură puternică dată apropierii de Germania. Şantajul francmasonic ocult, exercitat imperios prin crizele panicarde ale lui Titulescu, i-a pus pe ambii actori, Nae lonescu şi Zelea Codreanu, într-o situaţie imposibilă. Tot ce s-a mai putut face a fost ca Puiu Dumitrescu să-1 prevină pe Codreanu asupra deciziei lui Duca de a interzice Garda de Fier şi de a-1 proteja împotriva terorii care urma să se declanşeze în timpul alegerilor. Imediat după interzicerea Legiunii, au fost asasinaţi 16 legionari, peste 2 000 arestaţi (Codreanu invoca o cifră de 18 000 de legionari arestaţi) şi, în cele cîteva cazuri cunoscute, alţii torturaţi. Unul dintre legionarii supuşi torturilor la închisoarea din Făgăraş a fost Nicolae Constantinescu. Eliberat imediat după alegeri, Constantinescu a venit direct la Bucureşti şi a cerut răzbunare. Lui i s-au asociat imediat doi aromâni, Belimace şi Caranica. Toţi trei aveau un motiv personal sâ-1 ucidă pe Duca, un motiv personal care se plasează în afara oricărui complot sau scenariu. Ura lor a fost, pur şi simplu, folosită. Trebuie arătat că, înainte de asasinat, imaginea publică a lui I.G. Duca, dar şi personalitatea acestuia în mediile politice, a fost puternic influenţată negativ printr-un corp de informaţii denigratoare, despre care ştim doar în parte că erau adevărate. Astfel, s-a afirmat că vizita făcută de Duca în Franţa, în vara anului 1933, a avut drept scop contactul cu acelaşi Finally, finanţatorul împrumutului şi mesagerul cererilor francmasonice, ocazie cu care şi-a luat angajamentul că va desfiinţa Garda de Fier. Horace Finally, conducătorul băncii de Paris et dePays-Bas era cunoscut ca unul din liderii Alianţei Israelite Universale, o denumire oficială a francmasoneriei iudaice. Cu aceeaşi ocazie, Duca ar fi semnat un angajament francmasonic (probabil un jurâmîht) pentru asigurarea tranzitului evreilor din Germania prin România şi facilitarea staţionării sau emigrării acestora pe la Constanţa spre Palestina126. A fost vehiculată şi o cifră cu aparenţe de precizie, anume 150 000 de evrei care urmau să treacă prin România127. Tema apare cu insistenţă la istoricii legionari, dar cu alta cifra: „Finaly i-a mai cerut să acorde cetăţenie unui număr de trei sute de mii de evrei, care fugiseră din Germania după venirea la putere a lui Hitler şi care erau în special comunişti"12. Indiferent de cifră, acest proiect s-a pus în aplicare cîţiva ani mai tîrziu, gest pentru care a plătit cu viaţa un alt prim-mi-nistru român, Armând Călinescu. Informaţia confirmă datele furnizate încă din 1929 de constraspionajul militar şi obţinute din interiorul lojilor masonice româneşti129, în ultimii ani au început să apară şi cârti care dezvăluie legăturile strînse dintre suprastructura evreiască americană şi guverne de Dreapta din Europa Centrală, între care şi cele româneşti de sub Carol II şi Ion Antonescu: „Schwartz era la fel de dedicat şi neobosit ca şi Avigur, şi străbătea Europa în lung şi în lat, în eforturile sale de a ajuta evreii refugiaţi. După ce naziştii au invadat Belgia, Olanda şi Franţa în mai 1940, el deşănţează la Budapesta împreună cu Morris Troper, pe vremea aceea preşedinte al Joint's European Council, pentru a ajuta la organizarea mecanismelor de salvare pentru evreii din Ungaria şi România în caz că războiul separa acea parte a Europei de Est"130. Pînâ în 1945, organizaţia militară secretă a Alianţei Israelite, Mosad, va trece prin România zeci, dacă nu sute de mii de evrei. Un erou al acestei acţiuni este Râul Şorban. în plus, Duca mai avea o problemă de imagine. Era considerat de legionari un venetic, adică un străin de neamul românesc, grec şi fanariot, liderul liberal fâcînd imprudenţa să se declare public coborîtor din marile familii bizantine Ducas. în realitate, ascendenţa nu se putea demonstra genealogic. El a picat astfel exact pe una din preocupările extremiştilor naţionalişti, xenofobi şi inculţi din rîndurile Mişcării legionare, care lansaseră în presă teza că „sîngele curat al românilor" este supt de „lifte străine": Nicolae lorga (grec, nume de familie Arghiropol); Victor lamandi (lamandis, grec din Fanar); Ion Mihalache (bulgar din satul argeşean Cîrcinov, 40

colonizat de bulgari în secolul al XVI-lea şi românizat apoi cu numele Topoloveni); bancherul Constantin Angelescu (Anghelov, bulgar) etc. Bineînţeles, aceşti xenofobi uitau sâ-i pună pe listă pe Căpitanul lor (polonezogerman, după unii, rutean, după alţii), pe Nae lonescu şi pe P.P. Panaitescu, preşedintele Senatului legionar, amîndoi ţigani, pe Nichifor Crainic (Dobrev, bulgar) sau pe preşedintele partidului Garda de Fier, Zizi Cantacuzino-Grânicerul, grec sadea, cu acte autentice de fanariot. Dar nu acei impostori ai naţionalismului românesc reprezentau vreun pericol pentru I.G. Duca, ci nişte români cu identitate foarte bine definită şi perfect conservată: aromânii. Numiţi şi macedoneni, macedo-români sau cuţo-vlahi (deşi nu este acelaşi corp minoritar balcanic), aromânii sufereau de secole teroarea turcilor, dar mai ales pe cea a grecilor moderni. Satele aromânilor din Balcani, îndeosebi din Grecia, au fost supuse în repetate rînduri pogromurilor, iar familiile — obligate să se deznaţionalizeze sau să se refugieze în România. Ultimul val a fost colonizat în Dobrogea, din care face parte şi familia sportivului român Gheorghe Hagi şi a fraţilor Becali. în 1933, ca urmare a negocierilor diplomatice ale lui Nicolae Titulescu din jurul Micii înţelegeri şi a legăturilor lui Duca cu asociaţia etnicilor greci din România, statul nostru a interzis continuarea aducerii în ţară a aromânilor ostracizaţi de autorităţile greceşti. Mai mult, s-a descoperit că o serie întreagă de activităţi economice greceşti din România alimentează statul elen, fapt care era subliniat de legionari ca o finanţare din România a terorii împotriva aromânilor din Grecia. Cîteva familii au fost masacrate în Pind, altele răsfirate şi bărbaţii arestaţi, iar mai mult de 190 de aromâni au fost internaţi în lagăre, în ochii tinerilor aromâni încadraţi în Mişcarea legionară, Duca şi Titulescu — dar mai ales Duca, pentru că era „grec" — aveau chipul nu numai al unor trădători, dar şi al unor ucigaşi. Cunoscuţi pentru verticalitatea lor morală, pentru spiritul de sacrificiu şi pentru cultul cinstei şi al onoarei, aromânii Belimace şi Caranica nu au avut nici un dubiu ca, omorîndu-1 pe Duca, fac un act de dreptate. Ei trăiau sentimentul că îndeplinesc o poruncă sfîntâ, coborîtă din tradiţia de luptă pentru supravieţuire a acestei comunităţi: sînge pentru sînge. Motivaţia lor se găseşte în întregime într-un editorial publicat la l noiembrie 1933 în revista Armatoli: „Invocînd considerente de politică externă, oficialitatea românească a stabilit legături de prietenie şi chiar de alianţă cu asupritorii noştri, nesocotind drepturile noastre consacrate prin tratate. Acest lucru a stîrnit legitimele noastre proteste, în cele din urmă însă neam resemnat cu singura mîngîiere că şi de data aceasta sacrificiul nostru serveşte la consolidarea statului român întregit. O nouă orientare şi-a făcut loc printre noi. Sub impulsul instinctului de conservare, ideea repatrierii a fost considerată ca singura salvatoare şi în concordanţa cu interesele statului şi neamului românesc. Şi am pornit pe drumul repatrierii. Se întîmpla însă un lucru curios. Aceeaşi oficialitate care, pentru aşa-zise raţiuni de stat, n-a putut lua măsuri de ocrotire pentru românii de peste hotare, ridica din prima zi o serie de obstacole, pentru a împiedica repatrierea lor. Vreme de 10 ani de zile am suportat consternaţi şi cu amărăciune acest tratament vitreg. In acest interval de timp am văzut cortegii rătăcitoare de refugiaţi aromâni aşteptînd zadarnic, luni de-a rîndul, pe cheiurile Salonicului învoirea de a intra în ţară sau degerînd în miez de iarnă în portul Constanţa, pînâ cînd în cele din urmă, actuala guvernare, înlăturînd orice sentiment de jenă, le-a interzis categoric dreptul de a se refugia în [ară. Nicicînd oficialitatea românească nu s-a pus într-o postură mai hidoasă. Acei care au tolerat invazia în ţară a sutelor de mii de evrei galiţieni şi au permis reîntoarcerea la vetrele lor a tuturor delincvenţilor şi dezertorilor bulgari îşi iau îndrăzneala să priveze de dreptul refugiului pe cei mai oropsiţi dintre roma/?/"131. Pe fondul antisemitismului latent din societate, argumentele aromânilor se înfăţişau ca foarte întemeiate, iar guvernanţii, ca nişte trădători. Vehicularea informaţiei că I.G. Duca s-a înţeles cu francmasoneria ocultă pentru emigrarea evreilor din Germania în şi prin România, în contrast cu interzicerea repatrierii aromânilor a constituit cea mai puternică proiecţie de imagine pentru justificarea morală a pedepsirii lui Duca în gara Sinaia: nu numai asasinii se considerau îndreptăţiţi la acest act, dar şi mulţi cetăţeni, avizaţi de paradoxul selecţiei etnice operate de guvernanţi, au ajuns să vadă în moartea lui Duca un fapt de legitimă apărare. Aşa se explică şi atitudinea de satisfacţie a populaţiei la aflarea morţii lui, consemnata în jurnalul său de Armând Călinescu, la 10 ianuarie 1933. Rămîne în discuţie dacă regele Carol II a fost vinovat de moartea lui I.G. Duca. Indiferent dacă a ordonat asasinatul sau doar a ştiut de el, cînd crima se produce la nivelul prim-ministrului, şeful statului are întotdeauna o responsabilitate, în ţara lui s-au produs toate agresiunile şi nedreptăţile la adresa Mişcării legionare şi sub regimul lui au avut loc toate neglijenţele din jurul prim-ministrului, neglijenţe care i-au favorizat pe asasini. Oricum, nu trebuie să uităm că voinţa regelui Carol II era controlată de camarila şi că în spatele acţiunilor sale trebuie să identificăm voinţa altei forţe. Istoricul german Joachim von Kiirenberg introduce în atmosfera atentatului un element nou. El arata că în anul 1933 au avut loc mai multe tentative de asasinare a Elenei Lupescu. într-o zi, primeşte la vila sa din Aleea Vulpache o bombă cu ceas, care însă îşi oprise mecanismul la timp pentru a fi inofensivă. Apoi, Elena Lupescu ar fi fost atacata în faţa casei de un legionar şi numai intervenţia poliţistului din 41

gardă a scăpat-o. Cel de-al treilea atentat este şi mai ciudat: „Ofiţerii tocmai dădeau onorul regelui, care ieşise în balconul Palatului pentru a-i saluta, cînd în spatele lui au zârit-o şi pe doamna Lupescu, ceea ce a stîrnit mînia militarilor. Un căpitan a tras două focuri de armă în direcţia prietenei regelui, dar ambele şi-au ratat ţinta, în noaptea care a urmat acestui atentat, doi legionari vor încerca să escaladeze zidul vilei roşii si să intre în dormitorul doamnei Lupescu. Ei vor fi prinşi şi arestaţi, apoi asasinaţi în închisoare"132. Ambele scene sunt cusute cu aţă albă. Vom începe sa le demontăm cu cel de-al doilea caz, mai uşor, Legiunea nerevendicînd moartea în temniţa a celor doi atentatori, deşi nu au scăpat nici o ocazie sâ-şi înfăţişeze public martirii, în ceea ce priveşte „atentatul" din faţa Palatului, el este foarte important pentru descifrarea secretului acelei avalanşe de pericole la care era supusă Elena Lupescu. Toate au izul unor înscenări, pregătite din timp de Elena Lupescu şi puse în aplicare cu scopul unic de a-1 încredinţa pe bolnavul de frică, rege Carol II, că viaţa lui şi, mai ales, a ei sunt în pericol. Garda Palatului regal, cea care dădea onorul, împopoţonată cu uniforme caraghioase — cum remarca Gafencu, asemănătoare cu ale şefilor de gară din Cehia — purta arme de paradă, fărâ muniţie. Aşa se întîmplă la toate gărzile de onoare din lume. Alte formaţiuni de gardă sunt acelea care poartă arme cu muniţie, subunităţi destinate apărării instituţiei. Acel căpitan care a deschis focul, presupunînd că a premeditat atentatul, nu-1 putea viza decît pe rege, neavînd de unde să ştie că, în mod neaşteptat şi neobişnuit, va apărea Elena Lupescu. Chiar şi în acest caz, prezenţa femeii în spatele regelui, arată că un ofiţer nu putea executa focul s-o omoare pe ea, avîndu-1 pe rege pe direcţia focului, încă două amănunte. Distanţa de la care dădea garda onorul — din curte, în dreptul actualului gard — şi pînâ la balconul regelui nu permite o precizie a focului de revolver. Trebuie să fi fost un ofiţer idiot, ceea ce nu corespunde cu realitatea selecţiei pe care o făcea Carol personal pentru militarii săi. Al doilea amănunt este că Elena Lupescu nu venea la Palat în anul 1933, ci era vizitată de Carol la vila ei din Aleea Vulpache. în sfîrşit, s-ar putea adaugă faptul că nici un contemporan avizat — Armând Câlinescu, Grigore Gafencu, Constantin Argetoianu sau Pamfil Şeicaru — nu menţionează în memoriile lor acest incident. „Atentatele" sunt însă perfect plauzibile dacă le raportăm la controlul psihologic pe care îl exercita Elena Lupescu asupra lui Carol II, care puteau declanşa decizia şi implicarea sa în asasinarea lui Duca. Poate că nu întîmplâtor, imediat după eliminarea lui Duca şi gonirea lui Puiu Dumitrescu de la Palat, a apărut din senin un înlocuitor, în persoana ofiţerului din garda regală, Ernest Urdâreanu. în sfîrşit, I.G. Duca era francmason. Pornind de la activitatea sa europeană, cu ocazia conferinţei de la Lausanne dedicată rezolvării pe cale paşnică a litigiilor internaţionale, şi a asocierii sale timpurii cu Nicolae Titulescu în proiectul francmasonic al Societăţii Naţiunilor, imaginea sa publică a fost mereu împinsă — mai ales de A.C. Cuza şi de grupurile studenţilor cuzişti — către portretul unui „agent" al intereselor francmasonice antiromâneşti, revenindu-i astfel şi partea de „vinovăţie" pentru presiunile şi nedreptăţile făcute României interbelice de Marile Puteri, precum şi pentru adîncirea conflictului din jurul „chestiunii evreieşti", în realitate, Francmasoneria română trecea în perioada 1932-1933 printr-o criză profundă, generată de dizidente — dintre care cea mai importanta va fi a grupării Mihail Sadoveanu — iar cercetarea istoriei acestei organizaţii în România arata, mai degrabă, o diminuare a influenţei şale şi o pierdere a rolului de factor ponderator luminat în echilibrul puterilor, fiind înlocuită de camarilă, ca centru ocult de putere în stat şi asociat direct unor cercuri francmasonice internaţionale. Lui Duca i-a fost fatală intrarea în acest dispozitiv de putere, exact în luna în care Hitler interzicea francmasoneria în Germania, începea o luptă între coloşi, în care proiectului noii ordini mondiale pacifiste i se opunea noua ordine revizionistă, în momentul impactului, România s-a prezentat ca un stat semicolonial, slab structurat şi subdezvoltat economic, vulnerabil la orice schimbare de direcţie produsă pe scena puterilor internaţionale, plătind pentru slăbiciunile sale cu vieţi omeneşti şi teritorii, în plan politic, tentativa Mişcării legionare de a schimba această situaţie în mod radical a fost un eşec. în plan istoric, tentativa sa era complet acoperita moral. Asasinarea lui Duca a compromis şi planul moral. Retrospectiva tuturor datelor cunoscute asupra asasinării lui I.G. Duca conduce la concluzia că instigatorii atentatului au fost Nae lonescu şi Puiu Dumitrescu — din ordinul regelui — şi că Mişcarea legionară a fost doar executantul. O alta viziune asupra Mişcării legionare, într-una din conferinţele ţinute în faţa legionarilor, Nae lonescu atrăgea atenţia asupra relativităţii Istoriei, printr-un exemplu sugestiv: dacă pui un bob de grîu în pămînt, va răsări un fir de grîu. Aceasta este normal. Dacă va răsări o găină, asta ar fi anormal, deşi găina răsărită din bobul de grîu ar putea fi perfect normală. Orice analiză asupra unui fenomen atît de complex ca Mişcarea legionară trebuie, obligatoriu, să facă apel şi la opinia legionarilor, la felul cum văd, dar mai ales cum au văzut ei, evenimentele. De la început vom sublinia că activităţile antistatale din anul 1923 şi, în primul rînd, tentativa de asasinat cunoscută cu 42

numele de „Complotul din Dealul Spirei", dacă poate fi trecută de unii în rîndul,nebuniilor" tinereţii lui Corneliu Z. Codreanu, nu avea cum să treacă aşa uşor pe lîngâ autorităţile statului, fără ca acestea să declanşeze cel puţin o operaţie legitimă de punere informativă sub observare, în al doilea rînd, cînd Mişcarea legionară a început să joace un rol pe scena politică românească, ea a fost infiltrată de serviciile secrete, pentru a putea fi monitorizată. Abia după 1933 — evenimentul de cotitură în istoria Mişcării — s-a pus în aplicare de către camarilă un plan de controlare şi dirijare ocultă a ei. Ajungem astfel la un criteriu fundamental pentru orice judecată de valoare asupra istoriei Mişcării legionare: nevoia de a o judeca în evoluţia sa, cu etape bine individualizate şi cu necesare distincţii. De exemplu, aşa cum legionarii înşişi se împart în codrenişti şi simişti (ai lui Codreanu şi ai lui Horia Sima) şi cercetătorul are obligaţia să semnaleze, cel puţin, că Mişcarea din timpul lui Codreanu — cînd n-a murit nici un evreu, de exemplu — nu este acelaşi lucru cu Mişcarea lui Horia Sima. Istoria ne învaţă că firme cu acelaşi text nu au şi acelaşi conţinut. Faza primului deceniu de activitate politică a Mişcării legionare nu poate fi egalizată cu faza sa finală, cînd a ajuns la putere, a provocat rebeliunea şi apoi s-a fărîmiţat, continuînd să supravieţuiască ideologic, prin unii membri şi simpatizanţi, în Partidul Comunist. Tot aşa, nu putem afirma generic că Mişcarea legionară a fost finanţată de Germania — de fapt, de filiera NSDAP, prin Himmler — decît după 1938, şi atunci cu certe dubii. Ceea ce poate fi demonstrat, şi este în deplinul asentiment al legionarilor, se compune din credinţa că acest fenomen nu a fost generat de fascism sau de nazism, ci a fost în întregime un produs românesc sau, mai bine spus, un produs al gravelor erori de construcţie ale sistemului democratic în România. De altfel, este uşor de observat că, în timp ce fascismul, pentru Italia, şi nazismul, pentru Germania, au fost apariţii de conjunctură, la un anumit moment socio-istoric al popoarelor respective — sărăcia în Italia; înfrîngerea din război, în Germania — Mişcarea legionară apărea şi evolua în continuarea unor fenomene politice naturale, de reacţie, ieşite — cum arăta Nae lonescu mai sus — din anormalitatea sistemului politic introdus la noi prin lovituri de stat succesive în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Parafrazînd un celebru dicton, daca democraţia produce corupţie politica, slăbiciunile democraţiei produc corupţie politica în mod absolut, iar reacţia Ia corupţia în exces explica excesele absolutului său. Pînâ la tentativa lui Carol II de a rezolva criza naţionala prin soluţia antisemită a guvernului GogaCuza (altfel, inofensiv ca putere politică) şi pînâ Ia declanşarea celui de-al doilea război mondial, Mişcarea legionară s-a războit cu politicienii români, cu „trădătorii de neam" şi cu Poliţia. Nu s-a atins de nici un evreu. Evreii apăreau doar pe fundal, ca iniţiatori ai trădării făcute de politicienii români. Gălăgia antisemită din presa legionară avea un cu totul alt scop: apelul la antisemitismul latent al populaţiei pentru arătarea unui vinovat şi pentru creşterea bazei de mase, de care Mişcarea, în toate dimensiunile ei de Dreapta, a dus mereu lipsă. Tragedia ei ideologică este tragedia conservatorismului românesc, care a rămas consecvent loial ideii de conducere a neamului prin elite. Pentru a se putea sprijini pe o bază multiplă, Mişcarea legionară trebuia să migreze spre Stîngă, pentru că majoritatea populaţiei, aşa cum am descris-o în capitolul despre perioada interbelică, era puternic orientată social către Stîngă. Ţăranului trebuia să-i rezolvi problemele lui imediate. Rezolvîndu-le, produceai o cîrpeală, adică un stat slab. De aici, repetarea la nesfîrşit a reformelor agrare. Dreapta era singura în stare să construiască un stat puternic, ca peste tot în tarile capitaliste dezvoltate, dar astă presupunea timp, suferinţă, program constant şi fără echivoc al unei voinţe politice. Dreapta noastră, deşi a avut în Eminescu pe geniul său creator, a fost fragmentată, lansată de Conservatori, preluată de liberali, abandonată de liberali, reluată în anii finali de Carp-Mar-ghiloman-Argetoianu şi pierdută apoi definitiv după primul război mondial, în realitate, Mişcarea legionară a apărut pe un loc gol, nu în continuarea unui curent politic, slujindu-se doar de amintirea puternică a acestuia. Ea ă continuat numai în nota tradiţionalistă ceea ce trebuia să aibă şi realism. Realism, la debutul României Mari, însemna conducerea programului de consolidare a statului împotriva tendinţelor stîngiste ale populaţiei. Ionel Brătianu înţelesese acest lucru şi îl manevra cu abilitate pe Averescu pentru a aplica măsurile de Dreapta acolo unde el nu putea să o facă. Poporul 1-a adorat pe Averescu pentru rolul său din război şi apoi 1-a urît pentru regimul de forţă şi pentru reprimările dure ale oricărei mişcări populare. Dacă nu ar fi fost argumentul pericolului bolşevic, Averescu ar fi reprezentat în plan popular cea mai mare deziluzie, iar în istorie un crud dictator. Or, Mişcarea legionară, iniţiată şi condusă de nişte tineri preocupaţi de starea spirituală a ţăranilor, şi-a găsit elitele foarte tîrziu, programul ei economic a întîrziat să apăra, iar şansele de a veni la putere pentru a introduce principiile clasice ale Dreptei au fost împinse spre ultima buză a prăpastiei, guvernarea în numele ei durînd de aceea doar cinci luni, între septembrie 1940 şi ianuarie 1941. Modelele Mişcării legionare au fost, în plan filozofic, Eminescu şi Vasile Conta, iar, în plan acţionai, pandurii olteni şi Avram lancu. în ciuda opiniei larg răspîndite că Nae lonescu a fost ideologul Mişcării legionare, ea păleşte în faţa constatării că filozoful român „era o fire contemplativa", îh timp ce „Codreanu era, dimpotrivă, un intuitiv 43

practic"133. Sub aspect fundamental, cauzal, raţiunea pentru care a apărut Mişcarea legionară era aceea de a face, nu de a vorbi, în consecinţă, nici nu prea avea nevoie de o doctrină elaborată şi se ghida după nişte documente de tip Cărticica şefului de cuib. în rest, Eminescu era suficient. Fuga de politicianism era şi fuga de doctrine şi de teorii sociale. Vasile lasinschi — alt român! — farmacist şi comandant legionar, vedea astfel sursele doctrinare ale Legiunii: „Mişcarea legionară este, după o jumătate de secol, proiecţia conservatorismului eminescian în domeniul vieţii publice. Poate că n-a fost timpul necesar pentru ca să se producă acea structurare, ca fiecare să-şi poată da seama de acest caracter al ei. Asta nu înseamnă că ea este un nou Partid Conservator, opus unuia liberal sau altora, ci că noi ne susţinem numai purtătorii spiritului conservator, a unor valori morale permanente"134. Observaţia de bun-simt este făcută în 1957, retrospectiv, dar este valabilă şi aşa. Marele savant sociolog Traian Brâileanu, membru al Senatului Legiunii — aşadar, un om al elitei intelectuale — vedea lucrurile cu şi mai multa claritate: „Mişcarea legionară nu este şi nu poate fi revoluţionara, ci ea este antirevoluţionară şi conservatoare. Aşa a definit şi Eminescu mişcarea naţionalistă, concepută de el în ordinea conservării tradiţiei şi aşa este ea prin firea ei, deoarece este expresia instinctului de conservare a naţiunii organizate politiceşte. Ea se opune tendinţelor revoluţionare ale demagogilor de tot felul, cari, pentru a ajunge la putere, aţîţă antagonismele de clasă şi exploatează toate nemulţumirile mulţimii guvernate împotriva clasei politice guvernante"135. Sunt cuprinse în această definiţie lipsită de orice stridenţa ambele categorii de inamici ai românilor: comunismul (inclusiv cu componenta sa iudeo-masonicâ) şi partidele politice angrenate fără scăpare în democraţia de paradă. Definiţia, concentrată de Brăiloiu în cîteva rînduri, face, totodată, cît întreaga operă a lui Drăghicescu despre psihologia poporului român. La polul opus lui Brâileanu s-a aflat, în mod paradoxal, Mircea Eliade, care considera că Legiunea este o mişcare revoluţionară, dar care nu apelează la ideologia marxista: „Mi se pare foarte natural să nu existe conştiinţă de clasă în România — cînd ştiu că limba română nu are dialecte, şi că poporul român s-a format în centrul unei vaste arii începînd din munţii Tatra şi sfîrşind în Balcani, fără aşa numitele «mişcări ciclonice». Mi se pare iarăşi natural ca revoluţiile sociale să se fi făcut în România firesc, «patriotic», oarecum în familie. Nu înţeleg de ce revendicările sociale, juste, să se susţină numai prin Karl Marx. Noi avem pe un Nicolae Bâlcescu, pe un Bogdan Petriceicu Hasdeu, pe un Eminescu — care cereau reforme sociale pe temeiuri «rasiste» şi «patriotice»; se făceau, adică, exponentul ţărănimii autohtone împotriva fanarioţilor şi a străinilor (nemţi, ruşi, evrei, bulgari)"136. Eroarea, în plan politic, a lui Eliade venea din identificarea legionarismului exclusiv prin dimensiunile sale tradiţionale, adică în lipsa dimensiunii realiste, aşa cum o lansase Eminescu şi o definise apoi teoretic Marghiloman. Crezul tînărului Eliade era însă atît de puternic ancorat în nevoia de schimbare a cursului nefast pe care naviga România, încît îl şi considera realizabil: „Cred în destinul neamului românesc — de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă"137. Cu un Mircea Eliade, care vedea doar componenta spirituală a noii mişcări de Dreapta, şi cu realitatea României atît din 1937, cît şi din 2002 — „la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă" —, timpul a ajuns sâ-i dea dreptate lui Traian Brâileanu. Daca România mai are vreo şansa sa devină un stat economic dezvoltat şi cu civilizaţie avansată, atunci Mişcarea legionara a lui Corneliu Codreanu, opera a unor tineri aduşi la disperare, nu trebuie judecată în cartea de Istorie numai prin crimele sale reuşite, ci şi prin ceea ce a ratat în planul schimbării politice. Conform istoriografiei legionare, atît Mişcarea, cît şi partidul ei, Garda de Fier, s-au încadrat, după 1930, în sistemul legal al vieţii politice. In 1926, Codreanu candidase fără rezultat la alegeri în judeţul Puma. Apoi, atît el, cît şi secundul său, Ion I. Moţa, şi-au terminat studiile de drept în străinătate. Moţa îşi ia doctoratul la Grenoble cu teza La securile juridique dans la Societe de Nations, în care arăta slăbiciunile acestei organizaţii, incapacitatea ei de a apăra statele mici, precum şi pericolul ca Societatea Naţiunilor să fie privită ca o oficină evreiască. Este important de subliniat că susţinerea cu strălucire a acestei teze 1-a pus în gardă pe Nicolae Titulescu, ale cărui teorii despre securitatea colectivă — bune pentru viitor — erau aşezate sub un mare semn de întrebare. Ion Moţa era un intelectual rafinat şi de perspectiva, diferit de Corneliu Z. Codreanu. Oricum, prin prisma caracterului său dificil, acest fapt personal a stîr-nit ura lui Titulescu împotriva Mişcării legionare, în 1934, pe cînd participa la Congresul Fascist de la Montreux, Titulescu a pus poliţia elveţiană sâ-1 aresteze pe Ion Moţa şi să-i percheziţioneze locuinţa, denunţîndu-1 ca terorist venit în Elveţia pentru atentate şi asasinate. După constatarea neseriozităţii denunţului calomnios, autorităţile elveţiene s-au văzut nevoite să îi prezinte scuze delegatului român, iar Moţa i-a trimis lui Titulescu o scrisoare de ameninţare: „România de mîine, a noastră, a tinerilor, care se va înstăpîni cu siguranţă şi, în curînd, va şti să spele toate aceste ofense de pe obrazul ţării"138. 44

în 1927 au fost înfiinţate Legiunea Arhanghelului Mihail şi primul cuib legionar în Bucureşti. Pînă la lovitura de stat dată de Maniu şi Carol în 1930, Mişcarea legionară strînge adepţi din rîn-durile studenţimii naţionaliste, din rîndurile clerului de jos şi îşi axează mesajul pe pericolul comunist. Dar cum în viziunea legionară comuniştii erau evrei, campaniile sale de propagandă au început să vizeze acele locuri sensibile unde ţăranii români intrau într-un conflict direct şi imediat de interese cu evreii. Evrei printre ţăranii români existau numai în Basarabia, Bucovina şi Maramureş. Primul incident s-a ivit la Borşa, unde protestele preoţilor ortodocşi şi unitarieni împotriva evreilor bogaţi au fost folosite pentru o înrolare masivă a ţăranilor în Legiune. S-a declanşat un conflict deschis, care a dus la arderea unei case. Ambele tabere se acuză reciproc. Vîntul puternic a râspîndit incendiul, dînd evenimentului un ecou naţional. Au fost arestaţi 50 de români şi 20 de evrei. Sub presiunea realităţii că incidentul iniţial fusese provocat de evrei şi sub presiunea presei cu patronat şi direcţiune evreieşti, toţi au fost achitaţi. Este însă de subliniat că incidentul de la Borşa a vizat evrei bogaţi, care „exploatau şi sfidau sărăcia ţăranilor români", fapt care contrazice presupusul motiv anticomunist al atitudinii legionarilor, cel puţin în acest caz. în ultima decadă a lunii iulie 1930, Mişcarea legionară organizează un marş impresionant în Basarabia, cu acordul şi îndrumarea ministrului de Interne, Alexandru Vaida-Voevod. proiectul marşului fiind prezentat public de către legionari, acţiunea a fost blocată prin protestele şi agitaţia propagandistică a presei de Stînga, iar Vaida a fost schimbat din funcţie. Este evident ca planificarea unor acţiuni propagandistice legionare în Maramureş, Bucovina şi Basarabia lovea periculos în una din problemele cheie ale „chestiunii evreieşti" din România. Codreanu, probabil conştient, ataca exact locurile unde statul român — prin diferite guvernări democratice — acceptase supravieţuirea evreilor, în aşteptarea momentului emigrării masive spre Palestina. Căpitanul nu fâcea astfel decît să deschidă un conflict care fusese închis prin conivenţa guvernelor liberale şi conservatoare din trecut cu marile organizaţii evreieşti internaţionale, în schimbul sprijinului pentru Unirea Principatelor, Independenţă şi România Mare. Cheia conflictului dintre legionari şi corpul politic al ţârii era faptul că, după ce România se constituise în cămin pentru refugiaţii evrei — aceştia pâstrîndu-şi în marea majoritate cetăţenia străină — după primul război mondial, evreilor refugiaţi li s-a acordat cetăţenia română, astfel că România a dobîndit peste noapte o minoritate oficială. De unde pînă atunci, implicarea masivă a evreilor în economia ţârii putea fi tolerată, ca pasageră, în România Mare ea devenea o problemă de sistem. Decizia lui Codreanu de „a coborî în mase" prin atacarea directă a zonelor unde evreii intrau în contact cu ţăranii români a fost lipsită de inteligenţă, câutînd să folosească drept argument politic numai antisemitismul. România nu era în situaţia să poată tranşa această problema la primul protest al „tineretului ţării". In plus, între timp se mai petrecuseră două fapte reprobabile. Un anume Beză, aromân revoltat de proiectul legii „Dobrogii noi" al ministrului Angelescu, pătrunsese în biroul acestuia şi trăsese cîteva focuri, fără sâ-1 atingă. Presa de Stînga s-a grăbit sâ-1 prezinte pe Beza drept legionar, individul fiind, în realitate, membru al unei grupări minuscule numite „Vlad Ţepeş", pe care Codreanu o considera „ceva neserios". Ofensat de acest neadevăr, Codreanu îl va apăra în proces pe Beza. în decembrie 1930, legionarul Dumitrescu-Zăpadă, arestat aiurea şi batjocorit de presă după incidentul de la Borşa, pătrunde în cabinetul ziaristului şi liderului socialist Emanuel Socor şi încearcă să-1 împuşte, fără succes. In urma acestui incident, Legiunea a fost interzisă prin ordinul noului ministru de Interne, Ion Mihalache. „S-au făcut percheziţii la toate organizaţiile, s-au ridicat toate scriptele, s-au sigilat sediile. Acasă, la Iaşi, precum şi la Huşi, mi s-au răscolit pînă şi pernele şi saltelele. Pentru a cincea oara mi se răvăşea casa, luîndu-mi-se tot ce era în legătură cu Mişcarea, pînâ la cele mai mici însemnări pe care le aveam. Saci întregi, plini de acte, scrisori, hîrtii, au fost ridicate din casele noastre şi duse la Bucureşti. Dar ce puteau să găsească la noi ilegal sau compromiţător? Noi lucram la lumina zilei şi tot ce aveam de spus, spuneam în gura mare. Credinţa noastră ne-o mărturiseam tare în faţa lumii întregi"139. Tocmai aceasta era şi marea problemă a autorităţilor: Mişcarea legionară nu acţiona subversiv, nu-şi ascundea intenţiile şi îşi publica din timp toate programele şi proiectele politice. La procesul din 27 februarie 1931, completul de judecata a fost nevoit sâ-i achite pe legionari. Iată ce conţinea sentinţa: „Nu se constată însă că cei ce recrutau şi cei recrutaţi au întreprins vreo acţiune împotriva actualei forme de guvernămînt statornicite prin Constituţie şi nici nu au întreprins vreo acţiune din care să rezulte vreun pericol pentru Siguranţa Statului"140. Dispariţia cenzurii, deschiderea arhivelor şi tentaţia firească de a acorda atenţie şi circumstanţe unui subiect istoric interzis pînă acum nu trebuie să ducă la glorificarea Mişcării legionare. Ea se vede, de la nivel panoramic, ca un fenomen istoric controversat, încărcat de calităţi, slăbiciuni şi enigme, dar ca o pagină de istorie înscrisă totuşi în tipologia vieţii politice româneşti interbelice. Insistenţa publicisticii legionare pe puritatea doctrinei şi a liderilor săi se va umbri mereu cu aspectele întunecate ale unor fapte ale sale. Este adevărat că i s-au pus multe crime imaginare în spate, dar va fi greu sa demonstrăm că o organizaţie paramilitară şi agresivă se înfiinţase şi 45

acţiona pentru scopuri de binefacere. Dacă acum negăm caracterul ei străin — acuzat nedrept de duşmanii săi — suntem nevoiţi, tocmai de logica actului de obiectivitate, să acceptăm şi că Mişcarea legionară participa, în felul ei particular, la lupta murdară de pe scena politică românească, câ-şi negocia statutul şi că liderii săi, în frunte cu Corneliu Z. Codreanu, urmăreau şi interese politice personale. Ceea ce analizăm noi este ascensiunea Mişcării legionare prin erorile adversarului, ridicarea unui fenomen politic românesc provocat de slăbiciunile sistemului democratic din România şi care a atins un anumit succes datorită unei succesiuni de intenţii ratate de către stat, pe plan administrativ, juridic, economic şi social. Pe noi ne interesează în continuare raportul între stat şi societate, în care a intervenit la un moment dat Mişcarea legionara. De ce a avut succes mistica sa religioasă? Oare, nu cumva, nivelul slab de instrucţie publică şi de acumulare culturală — sarcini definitorii ale statului — dădeau naştere unor fenomene delirante, comic-primitive de genul Petrache Lupu? Programul anticorupţie al Mişcării legionare era o improvizaţie propagandistică sau combătea o realitate vizibilă, simţită de fiecare cetăţean? Ce se întîmpla cu Justiţia română, în toate deceniile în care liderii legionari au trecut prin procese intens mediatizate? Ce impact trebuie să fi avut asupra populaţiei raportul dintre rechizitoriile exagerate şi prost întocmite împotriva Mişcării legionare şi sentinţele care o scoteau din cauze mai curată decît era? Cum trebuie să fi privit „cetăţeanul turmentat" distanţa de la ameninţările legionarilor la adresa clasei politice, pînâ la reacţiile contradictorii ale acesteia, îngăduitoare sau brutale, lipsite de orice direcţie principială? închis de mai multe ori şi achitat de tot atîtea ori, Corneliu Z. Codreanu atrage atenţia asupra lui şi produce un efect tipic de reflux al simpatiilor populare, românii ajungînd să creadă că această organizaţie are ceva de spus, dar, mai ales, că are dreptate. O scurtă privire a mecanismului acţiune-reacţiune: în primăvara lui 1931 Codreanu este judecat. Rezultat: la 31 august 1931, Codreanu este ales deputat în Parlamentul României, în martie 1932, guvernul lorga-Argetoianu dizolvă din nou Legiunea. Rezultat: la alegerile din iulie, Legiunea pătrunde în Parlament cu 5 locuri! în 1933 se declanşează campania de abuzuri şi crime împotriva Mişcării legionare. Rezultat: în 1937 ajunge al treilea partid al ţării, după PNL şi PNŢ. Era evident că, pe măsură ce Mişcarea legionară îşi conducea activitatea în interiorul sistemului politic legal al ţârii, guvernele o interziceau stupid, iar acţiunile autorităţii răspundeau din ce în ce mai mult la solicitările presei de Stînga (evreieşti) şi pe măsură ce liderii Mişcării şi, în primul rînd Codreanu, nu reacţionau decît prin înfăţişarea abuzurilor, un relativ succes popular al legionarilor a devenit realitate, în aceşti trei ani de zile, de debut ai domniei lui Carol II sub conducerea camarilei, de criză economică acută şi de umilinţă în faţa finanţei mondiale, Mişcarea legionară intră categoric pe scena politică şi începe să joace un rol ce nu mai putea fi ignorat, în jurul său roiau tot felul de grupuscule naţionaliste, unele chiar fasciste şi naziste, tot felul de partiduleţe apărute peste noapte şi declarate de Dreapta, ba încercînd să reînvie Partidul Conservator, ba copiind modele externe, toate neavînd nici o şansă în zona influenţării procesului decizional al statului. N-ar fi avut nici gruparea lui Codreanu, dacă nu i se oferea martirajul de către o Putere minoritară etnic (camarila), de nişte guverne marioneta şi de o presa de Stînga sinucigaşă. Anul decisiv 1933. Anul 1933 a debutat cu un incident semnificativ pentru imaginea pe care o proiectase deja Legiunea în societatea româneasca. La 24 ianuarie, de ziua Unirii, studenţii legionari depun o coroană de flori şi aşază o cruce la Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul Carol. Numai că vizavi de acest monument sacru (cam pe unde, în perioada comunistă, a funcţionat un cinematograf) se aflau un bordel, o casă de pariuri şi un cazino patronate de prefectul Poliţiei Capitalei, Gavrilâ Marinescu, tripoul fiind în realitate o sursa de venituri a regelui Carol. Dezvăluirea, pentru întreaga ţară, a sacrilegiului făcut de rege şi sluga sa a produs furie la Palat. Ceremonia a fost reprimată brutal şi, bineînţeles, ecoul ei în populaţie a fost major. Ea atingea, de această dată, elementele de credinţa ale mesajului legionar, mai ales ca întreaga solemnitate fusese condusă şi oficiata de preoţi ai Patriarhiei. Un nou val de agresiuni se revarsă asupra Mişcării în cursul anului 1933, legionarii fiind acuzaţi pe rînd şi la grămadă ca sunt „în slujba ungurilor", „în slujba Moscovei", că primesc bani de Ia evrei, apoi ca primesc bani de la Hitler (care abia venise la putere şi nu ştia unde e România), că „au o fabrică de bancnote false la Răşinari" etc., toate acuzele fiind de o prostie patentată, adică oficializată prin girul aceloraşi publicaţii care pretindeau că informează corect şi util populaţia. Vînaţi în acest fel, dar beneficiind şi de impactul pe care 1-a avut strecurarea publică a informaţiei că Ambasada Japoniei din Bucureşti îi oferă azil politic lui Codreanu, ca soluţie pentru persecuţiile la care este supus, legionarii primesc în ochii populaţiei imaginea bine conturată a unor victime. A fost o altă gravă eroare strategică împotriva acestui curent politic încă nefixat solid cu rădăcini electorale. Jucînd mai departe pe scena politică şi dezvăluind involuntar precaritatea programului politic şi slabele performanţe ale parlamentarilor legionari, Mişcarea ar fi fost obligata să aleagă una din două căi: să se deplaseze spre o posibilă unitate a Dreptei româneşti, în cadrul sistemului democratic - rezervă politică de tip clasic în faţa ascensiunii 46

naţional-socialismului european —, sau să treacă la acţiuni ilegale şi teroriste, care ar fi epuizat-o rapid, mult înaintea războiului. Pe cînd aşa, aura ei de victimă a avut foarte puţine contraargumente. Acest tablou al evoluţiei de neoprit a Mişcării legionare în simpatia electorală a fost parte a calculului făcut în 1933 de camarilă pentru producerea unui eveniment dramatic, menit să-i oprească prin şoc ascensiunea — asasinarea prim-ministrului. In interiorul Mişcării legionare se produceau în această perioadă cîteva fenomene importante, în primul rînd, Codreanu căuta o soluţie pentru contracararea atacurilor venite pe adresa lui şi a Legiunii, ca urmare a acţiunii neinspirate de abordare frontală a „chestiunii evreieşti", în miezul ei exploziv din Maramureş şi Basarabia. Au fost analizate trei soluţii: 1. Emigrarea lui Codreanu în Japonia, pentru a putea fi protejat, şi întoarcerea lui în momentul consacrării victoriei naţional-socialismului în Europa. Soluţia a căzut, Codreanu refuzînd să părăsească ţara. 2. Intrarea în ilegalitate şi activitatea subversivă, soluţie propusă lui Codreanu de către luliu Maniu, care încerca în acea perioadă să apropie, ca braţ acţionai al PNŢ, atît Mişcarea legionara, cît şi Partidul Comunist din România, aflat deja în ilegalitate. Toate cele trei partide vor face cartel electoral sau „pacte" de neagresiune, în 1933 însă Codreanu nu înţelegea să intre în ilegalitate, aşa că a respins propunerea lui Maniu. 3. „Acceptarea arestărilor şi a condamnărilor, cîştigarea victoriei prin tăcere, suferinţă şi răbdare şi aşteptarea împrejurărilor de politică mondială, cînd Mişcarea legionară va fi solicitata în lagăre şi închisori, fiind singura capabilă de a apăra, în timp util şi înainte de ireparabil, graniţele şi independenţa ţârii". Aceasta din urmă a fost soluţia aleasă. Ca cercetători în cîmpul istoriei, am putea fi tentaţi să credem că descrierea soluţiei găsite de Codreanu şi de adjunctul său, inginerul Gheorghe Clime, a avut drept cauză teama de o pierdere rapidă a forţei politice, ca urmare a represiunii, sau teama de o pierdere din mînă a controlului asupra Mişcării, prin apariţia inevitabilă a extremismului violent şi terorist în rîndul membrilor, sau teama personală a lui Codreanu că ar putea fi lichidat înainte să ajungă la putere. Totodată, descrierea soluţiei alese ar putea fi un reflex contemporan nostalgic al depozitarului acestei informaţii, istoricul legionar dr. Şerban Milcoveanu. Toate aceste ipoteze se prăbuşesc însă, atunci cînd analizam două concepte ale Mişcării legionare, adoptate în anul 1933. Este vorba de conceptul „perioadei de prigoană", lansat de conducerea legionară în faţa agresiunii tot mai violente a autorităţilor, şi de conceptul „echipele morţii", care a avut un cu totul alt conţinut decît cel dat de propaganda comunistă în lucrările de istoriografie antilegionare. Perioada de prigoană — în care se află Mişcarea legionară şi astăzi, în 2002! — a definit întreaga manifestare antilegionarâ, complexul injuriilor şi calomniilor la adresa ei, precum şi rata înspâimîntâtoare a arestărilor, torturilor, deţinerilor în închisori fără mandat, a asasinatelor şi a exterminărilor la adresa Mişcării legionare, petrecute între 1933 şi 1940, între 1941 şi 1944 şi între 1948 şi 1965. Este interesant că, la vîrful Securităţii române din perioada Nicolae Ceauşescu, Mişcarea legionară fusese reabilitată complet, subiect pe care îl vom analiza în altă parte. Echipele morţii nu au fost înfiinţate ca grupuri de asasini, organizate pentru a elimina adversarii politici. Aceasta este produsul propagandei comuniste. Ele au fost înfiinţate pe principiul sacrificiului de sine, echipele fiind formate din legionari care îşi asumau riscul morţii, de unde le-a venit şi titlul neinspirat de echipe „ale morţii". Aşadar, era vorba de moartea celor angajaţi prin jurămînt în aceste echipe, nu de formaţiuni pregătite pentru a da morţii pe alţii. Distincţia prin nuanţă este fundamentală, înfiinţarea Echipelor morţii avea, de altfel, un scop imediat: erau grupuri de agenţi electorali ai Legiunii, care ştiau că vor fi maltrataţi, arestaţi, omorîţi în teritoriu pe timpul campaniilor electorale. De altfel, lucrurile chiar aşa s-au întîmplat şi comportamentul lor a respectat întocmai jurâmîntul depus. La campania din 1933, Echipa morţii a fost trimisă pe traseul Bucureşti — Piteşti — Rîmnicu Vîlcea — Tîrgu-Jiu — Turnu Severin — Oraviţa — Reşiţa, avînd drept suport „logistic" o camioneta numită Căprioara şi 3 000 de lei pentru benzină. Dormeau şi se hrăneau prin sate, din mila oamenilor. Reacţia autorităţilor — între care se remarcă prin brutalitate Armând Călinescu — a fost de-a dreptul paranoică: „La Tg. Jiu, la Turnul-Severin, la Bazovici sunt urmăriţi şi atacaţi de poliţie şi jandarmi. Ei [legionarii, n.a.] se aşazâ în genunchi în faţa revolverelor, cu piepturile deschise, acoperind roţile maşinei [jandarmii primiseră ordin să împuşte cauciucurile camionetei pentru a le opri deplasarea, n.a.]. La Oraviţa sunt aşteptaţi cu mitraliere la marginera oraşului şi arestaţi. După o zi, procurorul Popovici Ie da drumul, negăsindu-le nici o vina. Pentru ca ei nu fac nimic, nu vorbesc nimic, nu ţin întruniri. Merg şi cîntă. Atît"143. La Reşiţa, Codreanu este împiedicat sâ-şi tina discursul electoral, apoi Echipa morţii a plecat mai departe, spre Arad. în satul Chier s-a petrecut un fapt semnificativ pentru descifrarea adevărului, jandarmii instigîndu-i pe ţărani cu diversiunea că legionarii sunt „bande 47

de comunişti venite din Ungaria". Ca urmare a agresiunii făcute de ţăranii instigaţi astfel, legionarii sunt arestaţi şi trimişi în judecată „pentru rebeliune", deşi ei fuseseră pur şi simplu victimele acestei violenţe, fără să riposteze. Tribunalul îi eliberează, sideral la descoperirea adevărului, şi legionarii sunt primiţi în aclamaţii de populaţia românească a Aradului. De aici, Codreanu, patru dintre membrii Echipei morţii şi ţăranul călăuză Frâţilă pleacă pe jos, 140 de kilometri, pînâ la mormîhtul lui Avram lancu de la Ţebea. între timp, ceilalţi membri ai Echipei morţii ajung în satul-erou Mihalţ — unde se produsese în 1848 masacrul unguresc care a declanşat lupta lui Avram lancu — şi jandarmeria a blocat exact podul care îi despărţise pe agresori de victime în anul revoluţionar 1848. Acest gest a trezit furia ţăranilor şi „s-a încins o luptă care a durat doua ore". A fost împuşcat un ţăran şi omorît, iar trei legionari au fost grav răniţi. Ceilalţi membri ai Echipei morţii au fost duşi la Alba lulia şi întemniţaţi — culmea! — inclusiv în celula unde fusese Horea. Am putea crede că guvernul era compus din imbecili, dacă a fost în stare să dea ordine atît de stupide şi să scoată din anonimat, direct în martiraj, un grup de tineri care cîntau şi făceau marşuri, în lungul şir al campaniilor electorale violente din România modernă şi contemporana, însoţite adesea de crime politice, cînd agenţii liberali, conservatori sau ţărănişti mureau pe rîhd, funcţie de cine organiza alegerile, acţiunea Echipei morţii era un episod oarecare, de-a dreptul infantil. Mult mai importantă râmîne însă atitudinea legionarilor, pentru care ceea ce s-a întîmplat de data asta împotriva lor reprezenta o rupere a oricărei convenţii cu statul condus de camarila lui Carol II. Şi acesta este un alt punct de plecare al asasinării lui I.G. Duca. în sfîrşit, la 10 iulie 1933, peste 200 de tineri legionari, veniţi pe jos din localităţile lor de origine, se adună în satul Vişani, de lîngă Rîmnicu-Sârat, pentru a construi un baraj în calea apelor revărsate ale Buzăului. Chemarea lor fusese făcută de farmacistul Aristotel Gheorghiu, care dorea sa oprească inundaţiile devastatoare din regiune. Mişcarea legionară a trimis mai întîi la faţa locului ingineri hidrotehnişti şi specialişti în hidrologie, care apoi au întocmit planurile tehnice ale construcţiei. La 10 iulie urma să se deschidă tabăra de muncă şi să se inaugureze organizarea şantierului. Au fost atacaţi cu brutalitate de jandarmi din ordinul lui Armând Câlinescu, subsecretarul de stat la Interne neinformîndu-se din timp că în rîndurile legionarilor se aflau foarte mulţi elevi de liceu şi adolescenţi voluntari, copii de 12, 14 şi 16 ani. Reprimarea a luat astfel forma unei violenţe barbare. Codreanu avea să declare: „Loveau în aceşti copii cu ura cu care ar fi lovit în cei mai mari duşmani ai neamului românesc". Revoltat de ceea ce s-a întîmplat la Vişani, Corneliu Z. Codreanu îi va scrie o scrisoare prim-ministrului VaidaVoevod, în care va dezvălui că marele bărbat politic era mentor al Mişcării şi că el le recomandase să nu întreprindă nimic violent, în „chestiunea evreiască", tot Vaiva-Voevod le-a cerut să se întoarcă la îndemnul lui Eminescu, şi anume să combată prezenţa dominanta evreiască din economia românescâ prin muncă. De aici şi proiectul barajului de la Vişani. în scrisoare există şi o frază cumplită: „Vă voi spune numai că, de 10 ani, au obosit guvernele României Mari, lovindu-ne". Scrisoarea mai dezvăluia un amănunt important: construcţia barajului de la Vişani fusese aprobată direct de prim-ministrul Vaida-Voevod, avea avizul Ministerului Lucrărilor Publice şi pe cel al comisiei tehnice a Ministerului Industriei şi Comerţului, în aceste condiţii, este evident că represiunea de la Vişani a fost condusă de Armând Câlinescu din ordinul camarilei, peste capul prim-ministrului şi al guvernului. Vaida a protestat, şi acesta este un alt motiv, la care s-a adăugat în parte şi intervenţia străină, al căderii guvernului său, precum şi al aducerii lui Duca la Putere. Grigore Gafencu nu a ratat ocazia să remarce: „S-a vorbit de nevoia de a restabili ordinea publică. Or, dacă guvernul Vaida a avut vreun merit, e tocmai acela că a ştiut să potolească agitaţiile subversive şi să păstreze ordinea. Energic, cînd era nevoie, dar, de cele mai multe ori, liniştit şi înţelegător, dl. Vaida a ştiut sa facă faţă şi tulburărilor de extrema stîngâ şi celor de extrema dreaptă. S-a zis că ar fi sprijinit, cu îndemnuri şi bani, Garda de Fier. E inexact. Vaida a şi controlat de aproape Garda de Fier. Nu a intervenit cu brutalitate, fiindcă avea convingerea că o mişcare tinereasca şi naţionalistă, oricare ar fi zelul ei de a se manifesta, nu poate fi îndreptată şi potolită cu brutalitate. A ştiut însă să o ţie în frîu. Şi, e mai mult ca sigur că din friu el n-ar fi scăpat-o niciodată. S-au alarmat de primejdia naţionalistă unele cercuri străine şi unele cercuri jidoveşti. Francezii s-au temut ca gardiştii, fraţi buni cu hitleriştii şi fasciştii, să nu înstrăineze Franţei simpatiile române. Teamă neîndreptâţitâ, fiindcă o mişcare naţionalistă, oricît de înrudită ar fi, prin modelele ei, cu mişcări similare din Germania şi din Italia, nu urmăreşte, şi nu poate urmări, pînă la sfîrşit, decît interesele naţionale ale ţării în care dăinuieşte"1. Această însemnare a fost scrisă de Gafencu la aflarea morţii lui I.G. Duca. Mai putem constata şi amănuntul că acţiunea Echipelor morţii s-a petrecut în Banat şi Transilvania, ocolind zonele iniţiale propuse în obiectivele programatice, Basarabia şi Maramureşul. Se descifrează aici neîndoios influenţa lui Alexandru Vaida-Voevod, declarat „naş" al Legiunii, dar şi credibilitatea informaţiei că acesta avea o puternică influenţă asupra lui Corneliu Z. Codreanu, confirmîndu-ne pe deplin opinia lui Gafencu. în al doilea rînd, este de observat că principiile de sacrificiu suprem consfinţite în Echipele morţii au creat cu mare uşurinţa fanatici, aceştia 48

fiind apoi facil de manevrat, ca în cazul Stelescu, în afara misiunilor nobile şi legale cu care fuseseră înfiinţate aceste echipe. Asasinarea prim-ministrului I.G. Duca a reprezentat o cotitură pentru destinul principalilor actori ai vieţii politice româneşti şi a trasat, pentru noi actori, noi destine. Nicolae Titulescu a fost acela care a insistat pentru îndepărtarea lui Puiu Dumitrescu şi a lui Nae lonescu de la Palat, condiţionînd prezenţa sa în guverne de îndeplinirea acestei cerinţe, într-o convorbire telefonică de la St. Moritz a ministrului de externe român cu Puiu Dumitrescu au fost înregistrate şi următoarele fraze: „Pune placa ca (sic!) să raportezi textual, nu voi schimba: Duca a fost omorît şi nu se ştie încă de cine, eu de voi fi omorît, va şti nu numai ţara, dar şi Europa de cine"145. Asupra detaliilor asasinatului, Nicolae Titulescu fusese informat de şeful Siguranţei, Eugen Cristescu, la o întîlnire confidenţială din ianuarie 1934, la care participase şi generalul de brigadă Ion Antonescu146. Prezenţa lui Antonescu într-un astfel de moment şi într-o astfel de companie era determinată de relaţiile sale informative, din poziţia de ataşat militar la Londra şi Paris, cu Titulescu, dar şi din calitatea de ofiţer de contrainformaţii, absolvent al şcolii de spionaj şi contraspionaj de la Versailles. Titulescu îl considera „omul" lui, şi pentru felul în care gestionase informaţiile din Franţa în legătură cu instalarea lui Carol Caraiman în străinătate şi pentru adeziunea lui personală la orientarea anglo-franceză a politicii româneşti. Antonescu chiar a avut probleme, fiind rechemat de la Londra în 1926 şi cercetat cu bănuiala de a fi simpatizant carlist. Este interesant însă că, într-o întrevedere cu Sabina Cantacuzino din decembrie 1940, Ion Antonescu îl va indica drept vinovat de ceea ce se întîmplase pe peronul Gării Sinaia pe Duca: „(Sabina Cantacuzino): Legionarii au înlocuit pe regele Carol al II-lea şi d-ta eşti şeful lor. Şeful unui partid de asasini. Ei au deschis în România era asasinatelor, necunoscută la noi. (Ion Antonescu): Nu ei, Duca. (Sabina Cantacuzino): Cum, Duca! Numai fire de asasin nu avea Duca, şi de ar fi fost aşa, nu erai prieten cu el pînâ a murit şi nu ai fi rămas bine cu d-na Duca după moartea lui."14 Trecînd peste amănuntul că Sabina Cantacuzino nu stătea bine cu Istoria, era asasinatelor în România fiind deschisă prin uciderea prim-ministrului Barbu Catargiu, în 1862, bănuiala căzînd mult timp asupra liberalilor, ar fi extrem de incitant să cunoaştem ce i-a informat Eugen Cristescu la întîlnirea secretă din ianuarie 1934 pe Titulescu şi Antonescu, de a ajuns viitorul mareşal să-1 considere vinovat de crime pe I.G. Duca! Pare verosimil ca Ion Antonescu să fi interpretat asasinarea lui Duca drept un act de legitimă apărare din partea Legiunii, după ce el însuşi îl cunoscuse pe Codreanu. în martie 1937, îi va spune lui Argetoianu: „Toată lumea a fost indignată de omorîrea lui Duca, dar cum poţi să ceri Gărzii de Fier să nu lovească, cînd tu, autoritate publică, faci acelaşi lucru?"148 Iată, aşadar, o serie de evenimente premergătoare asa-sinatului din Gara Sinaia — care nu poate fi justificat oricum în faţa umanităţii şi a dreptului — dar care evenimente înfăţişează un corp de consecinţe ale gravelor erori de politică internă din perioada interbelică. Cînd facem bilanţul şi tragem linie, vom vedea că multe evenimente tragice din deceniul care va urma îşi au originea în performanţele scăzute ale democraţiei româneşti, în nenorocita lovitură de stat din 1930, în opera distructivă a camarilei şi în realitatea că „protecţia" pe care a asigurat-o României marea influenţă francmasonică din 1859 pînâ la 30 ianuarie 1933 - cînd a venit Hitler la putere — s-a pierdut atunci cînd însăşi marea influenţă francmasonică a fost lovită direct de nazism. România a fost abandonată aşa cum era în 1933, un stat slab şi corupt, misiunea ei europeană reducîndu-se doar la salvarea evreilor. Numai Germania şi Rusia vedeau altceva în România — un spaţiu strategic, important pentru asigurarea sursei energetice (petroliere) în eventualitatea izbucnirii oricărui nou război în Europa. Problema nu este că evreii ar fi vinovaţi de tragedia României interbelice, ci întîrzierea de a recunoaşte faptul că supravieţuirea şi afluxul populaţiei evreieşti ostracizate din Europa, în şi prin România, s-a produs cu mari sacrificii din partea românilor. Atît timp cît această realitate nu va fi recunoscută, vor exista extremişti antisemiţi în România, inclusiv în absenţa evreilor. Pe de altă parte, descrierea obiectivă şi echilibrată a acestor evenimente nu poate sa nu conducă la concluzia că momentul de criză antisemită din perioada 1938-1941 nu a apărut din senin, ci avea cauze adînci nu numai în antisemitismul latent al populaţiei româneşti, generat de formele istorice ale „chestiunii evreieşti", dar şi în erori grave ale iudeo-masoneriei occidentale. După asasinarea lui Duca, a urmat un nou val de teroare asupra Mişcării legionare. Procesul Nicadorilor a fost însă un adevărat triumf pentru Corneliu Z. Codreanu, achitat împreună cu ceilalţi acuzaţi de complot, iar pe cei trei asasini, condamnaţi pe viaţă, i-a proiectat îh dimensiunea legendară. Cert este că, de la 30 000 de membri în 1933 - dintre care mulţi simpatizanţi ţărani, pe hîrtie —, Mişcarea legionară ajunge în 1937 la peste 800 000 de membri şi simpatizanţi. Adevăraţi, cu istorie, partid şi scopuri clare! 49

Mişcarea legionară şi evreii Din paginile de mai sus se izolează un aspect extrem de delicat, foarte rar abordat în analize, dar constant dominat de confuzie: în ce măsură legătura între milioanele de evrei râspîndiţi de secole în lume şi aşa-numita iudeo-masonerie a fost o realitate funcţională. Chiar dacă pare o vremelnică îndepărtare de la subiectul dispariţiei violente a lui I.G. Duca, credem că abordarea acestei teme aici se înscrie firesc în problematica perioadei interbelice, iar anumite clarificări factologice ajută înţelegerea felului în care s-a ajuns la violenţă, în ultimă instanţă, principala acuzaţie adusă lui Duca a fost executarea unui ordin venit de la francmasonerie. Aşadar, a fost „obsesia" legionară a pericolului iudeo-masoneriei întemeiată pe o ficţiune? Este plauzibilă teza şantajului francmasonic ocult exercitat asupra lui Duca pentru a distruge Mişcarea legionară? Pentru a-şi da un răspuns, fiecare om interesat de acest subiect dificil trebuie sa pornească de la o realitate măsurabilă, adică de la rezultate. Or, în planul rezultatelor, presupusa organizare mondială într-un guvern care dirijează procesele istorice din lume în favoarea evreilor se dovedeşte şi astăzi, după 11 septembrie 2001, un lung şir de catastrofe. Deşi constituirea formelor internaţionale de organizare centralizată ale evreilor se face simţită abia din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, activitatea aşa-numitei iudeo-masonerii nu prea lasă loc de succese: 1. A ratat obţinerea drepturilor civile pentru evrei în momentul cel mai prielnic, anul 1848. 2. Prin stridenţele cu care s-a manifestat în preajma Marilor Puteri pentru a exercita presiuni asupra tinerelor state naţionale, nu a reuşit să producă decît antisemitism. 3. Sionismul, cea mai generoasă şi profundă misiune a oricărei structuri evreieşti dedicate emancipării naţiunii iudee, a avut foarte puţini adepţi şi mai mult a creat fracţiuni în unitatea iudaică. 4. Nu a reuşit să convingă Marile Puteri — şi, în primul rînd, Marea Britanic — să deschidă Palestina evreilor, pentru a dezamorsa tensiunea germană. 5. Nu a reuşit să salveze de la masacru 6 000 000 de evrei europeni în timpul celui de-al doilea război mondial. 6. A creat statul Israel, care nici astăzi, după o jumătate de secol de la înfiinţarea sa, nu-şi poate exercita drepturile suverane naţionale, conflictul din Orientul Apropiat fiind în continuare deschis în jurul aceluiaşi subiect: dreptul de existenţă a statului evreu în dimensiunile sale teritoriale sacre. Aceste precizări mi se par importante pentru a înţelege nuanţele de abordare ale prezentului studiu, atunci cînd demonstrează că mai nocive pentru situaţia evreilor din România au fost intervenţiile din afara, decît o presupuspericuloasa activitate antiromâ-neasca a evreilor din ţara noastră. Pe scheletul acestei demonstraţii se aşazâ atît aspectele extremist-antisemite ale Mişcării legionare — raportarea la iudeo-masonerie, ca inamic al României —, cît şi legaturile discrete — financiare, umane şi chiar politice — pe care Mişcarea legionară le-a avut cu evreii autohtoni. Trecînd peste cele cîteva cazuri izolate de membri legionari evrei, analizarea raporturilor Mişcării legionare cu evreii, în alte coordonate decît cele generalizatoare şi stereotipe, poate da răspunsuri la situaţii paradoxale, cum este cea a îhtîlnirii de la sediul Mişcării legionare (Casa Verde) dintre Comeliu Z. Codreanu şi rabinul David Safran sau cea a şocantelor opinii ale lui Felix Aderca (Edelstein) despre Căpitan. Iată descrierea îhtîlnirii de la 11 februarie 1937 dintre rabinul David Safran şi Corneliu Z. Codreanu, la Casa Verde din Bucureşti: „Intrasem în Casa Verde la ora l şi 20. Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai râmîn, pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii. Ştiam că 1-am pus într-o situaţie delicată. De afară, răzbăteau voci, care ne împiedicau să ne concentrăm. Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gînd şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate, îl văd cum se ridică, îmi întinde mîha şi-mi spune: «Am avut mare plăcere de întîlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am în văţat fărîme din taina infinită a credinţei. Eu nu am venit să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit sau rănit ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători. Ei nu-s decît oameni, poate chiar buni creştini. Nu pe omul superior încercăm noi sâ-1 şlefuim, ci pe omul-om». Am plecat. Am cîntârit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul: Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1938"149. Ce concluzii putem trage din această mărturie surprinzătoare a unui rabin despre şeful Mişcării legionare? Fără a insista în analiza numeroaselor sensuri umane, putem afirma că, în 1937, adică după 18 ani de „practică antisemită", un rabin era primit la sediul Mişcării legionare şi discuta în termenii unei desâvîrşite politeţi cu „asasinul", „antisemitul", „fascistul şi nazistul", cu „omul încărcat de ură faţă de evrei". Iar cuvintele acestuia au fost de iertare pentru legionarii care au jignit moral sau rănit un evreu, numindu-i răufăcători! Marea întrebare râmîne mai departe aceeaşi: deşi se acuză cu atîta patimă caracterul său antisemit, terorist şi criminal, cîţi evrei a omorît Mişcarea legionară pînâ la venirea sa la putere din 1940, sub Horia Sima? Nici unul! Cum putem explica, uitînd pentru o clipă propaganda antilegionară de sorginte marxistă, părerea unui intelectual 50

evreu de frunte, ca scriitorul Felix Aderca, despre Codreanu: „Aderca, pe care 1-am întîlnit aseară la cercul sefard, unde am vorbit amîndoi despre Baltazar, într-un fel de şezătoare «festivă» — îmi spunea că deploră moartea lui Codreanu, care a fost un mare om, o apariţie genială, o forţă etică fără seamăn şi a cărui «moarte de sftnt» este o pierdere ireparabilă"0. După război, liderii Partidului Evreiesc au fost acuzaţi de comunişti pentru participarea la alegerile din 1937 în cartel electoral cu Mişcarea legionară: „în anul 1937, Mişu Benvenisti, care făcea parte din conducerea partidului evreiesc, cu ocazia alegerilor care au avut loc sub guvernarea Tâtărescu, a acceptat iniţiativa lui luliu Maniu şi astfel partidul evreiesc a încheiat un pact electoral din care a făcut parte Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Liberal al lui Gheorghe Brâtianu, Partidul Maghiar, legionarii şi partidul lui Gogă-Cuza"5 J. Poate că aceste cazuri nu sunt exponenţiale, dar începe sa devină din ce în ce mai clar că principalul adversar şi obiect al tematicilor antisemite ale Mişcării legionare din perioada codrenistă erau acele forţe denumite, generic, iudeo-masonerie, care, într-o viziune naţionalistă, acţionau pe plan extern împotriva intereselor României. Probabil că au fost multe exagerări în stilul de atacare publică a acestui adversar, probabil că şi sentimentele sau interesele filogermane ale unui om de mare influenţă publică, aşa cum a fost Nae lonescu, au contat, dar faptul ca astăzi descoperim cu certitudine presiunile financiare şi economice exercitate asupra României în 1933, ca I.G. Duca a acceptat distrugerea Mişcării legionare ca garanţie a unui şantaj şi că în politica externă românească se petreceau fapte grave, de profund dezechilibru, ne face să credem că, dincolo de oricînd-posibilele cauze personale, Corneliu Z. Codreanu căuta şi protejarea patriotică a unor interese strict naţionale, în această ecuaţie complicată şi cu multe necunoscute, comportamentul comunităţii evreieşti din România a înclinat întotdeauna spre integrare, inclusiv prin formarea unui partid politic evreiesc, spre înţelegerea problemelor României, spre asigurarea unei supravieţuiri liniştite pe acest pămînt, spre finanţarea discretă a unor activităţi economice, sociale sau culturale cu scop progresist, şi, în final, prin contribuţia cu un sfert din efortul de război al României la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. Nenorocirea este că, în mai multe momente cheie ale destinului său românesc — 1878, 1919, 1940 —, această comunitate a fost nevoita să ceară ajutorul extern sau 1-a cerut fără să calculeze prea bine consecinţele sale în timp. Prin contagiunea greu de împiedicat a influenţelor externe, comunitatea evreiască din România — solidară în majoritatea ei covîrşitoare cu capitalismul — a fost pusă inclusiv în situaţia de a fi asociată comunismului. Relaţia iudeo-masonerie — comunism s-a aflat la baza doctrinară a antisemitismului Mişcării legionare. Să încercăm să aflăm dacă avea dreptate. Obsesia organizării oculte a puterii Două planuri ale lumii exterioare României au preocupat istoricii. Primul se referă la evoluţia situaţiei internaţionale, a marilor actori şi a intereselor economice care le determinau atitudinile politice, plan în care ţara noastră avea un rol cu totul marginal; interesele ei naţionale erau ignorate sau subordonate unor scenarii superioare, funcţie de aderenţa puterii din România la acestea. Al doilea plan este acela al influenţei, considerate de unii determinante, pe care au exercitat-o Marile Puteri în mod direct sau prin vecini ai noştri asupra statului românesc de la Gurile Dunării, context în care noi am intervenit în războiul balcanic, apoi am reuşit să jucăm un rol important în strategia primului război mondial. La sfîrşitul acestuia, România intra în plin paradox: pe de o parte atingerea idealului unităţii naţionale, pe de altă parte condiţionarea existenţei României Mari de subordonarea politică şi economică, prin cedarea controlului asupra bogăţiilor naturale (în primul rînd, petrolul), a căii principale de comunicaţie (celebra Comisie dunăreană) şi prin încetăţenirea a peste 250 000 de evrei, despre care iniţial, cu multe decenii în urmă, se convenise doar tranzitul spre Palestina. Dacă asupra influenţei pe care au avut-o interesele Marilor Puteri în destinul României, acest studiu a arătat că oricît de dure au fost şi nedrepte, datoria noastră era sa dezvoltam un stat puternic — cu democraţie şi economie solide, în stare să susţină o armată care să pună la respect vecinii şi să descurajeze scenariile desenate pe spatele nostru —, în privinţa mersului lumii între războiul fraco-pru-sian şi primul război mondial, cu prelungirea sa în cel de-al doilea, ultimii ani dezvăluie informaţii importante, care fac evenimentele din România mult mai inteligibile. Pe unul din traseele urmărite de acest studiu, cel al istoriei francmasoneriei, s-au petrecut fapte semnificative, cu efect direct asupra evoluţiei Europei în secolul XX. Analiza este îngreunată de preocupările profane ale unor exaltaţi, precum şi de interesul altora de a vedea în tot ceea ce se întîmplâ un scenariu bine pus la punct şi condus cu tenacitate şi atotputernicie de un guvern mondial, eventual dominat de evrei. Pe de altă parte, fascinaţi de aura misterioasa care pluteşte asupra francmasoneriei, unii încearcă să se apropie de ea pentru a gusta din beneficiile unui Centru de Putere, altul decît cel oficial. Paginile următoare au menirea de a arăta că subiectul francmasonerie trebuie tratat cu realism şi luciditate, în baza unei documentări obiective şi prin apelul la autoritatea recunoscută în 51

materie. Ea este un fenomen istoric autentic, este adevărat că a elaborat scenarii grandioase şi le-a pus în aplicare, dar nu a fost şi nu este singură în lume. Pentru această perioadă pe care o analizăm, francmasoneria ocultă s-a implicat major în cursul istoriei europene şi a influenţat-o indiscutabil, însă a produs şi reacţii, variante colaterale, multe şi dramatice eşecuri. Din cele trei produse ale sale: Democraţie liberală, Comunism şi Naţionalism extremist, ultimele două au fost catastrofale pentru omenire. Pentru a înţelege cum s-a ajuns aici şi, implicit, de ce au avut parte românii de trei dictaturi între 1930 şi 1990, să analizăm cîteva evenimente mai puţin cunoscute. De la început, vom reaminti că francmasoneria pe care o analizăm aici este cea speculativă, îndepărtată, aşa cum am arătat în volumul l, de francmasoneria originară, operativă. Chiar şi în condiţiile modernizării francmasoneriei, începînd cu sfîrşitul secolului al XVIII-lea, nu trebuie să uităm nici o clipă că a existat şi există francmasomerie de înaltă ţinută morală şi dedicată misiunii sale spirituale nobile şi francmasonerie ocultă, implicată în politică. Toată analiza care urmează se referă exclusiv la francmasoneria ocultă, implicată în politica europeană din perioada arătată mai sus. In multitudinea de cărţi despre francmasonerie, care au fost tipărite după 1989 în România opinăm că doar două sunt un produs autorizat şi profesionist al subiectului: Istoria Franc-Masoneriei (926-1960) de Radu Comânescu şi Emilian M. Dobrescu şi Ordinul Masonic Român, de Horia Nestorescu-Bâlceşti. Eşecul revoluţiilor din 1848 a fost primit ca o lovitură în plin de francmasonerie, în calitatea sa de organizatoare. Marile imperii reacţionau acum prin reprimări violente, iar serviciile lor de informaţii au pornit activităţi metodice de cunoaştere şi infiltrare în scop distructiv, astfel că putem consulta liste de reacţionari sau şefi ai poliţiei printre masoni, fără a fi siguri că această calitate era cea sinceră. Fenomenul cel mai grav se producea însă în structurile francmasonice şi în interiorul lojilor, acolo unde eşecul revoluţiei democratice liberale a împărţit membrii în două tabere: Adepţii scenariului naţionalităţilor fundamentate pe democraţia liberală, care să fie unite într-o Ligă său Societate a Naţiunilor, pe proiectul mai vechi al Statelor Unite Europene, copie a experimentului reuşit peste ocean. Adepţii scenariului comunist, inspirat de Karl Marx şi dedicat tot unei unificări mondiale, dar pe cale revoluţionară, cu apel la terorism şi crimă, avînd ca bază socială muncitorimea şi păturile cele mai defavorizate, şi implicînd distrugerea claselor „opresoare", a religiei şi a statului capitalist. Abia după primul război mondial, francmasoneria generează încă o ramură deviantă a sa, naţionalismul fascist şi nazist, care a pornit din zona socialismului marxist, a negat valoarea democraţiei liberale, ca şi acela, dar şi-a găsit un drum propriu, de inspiraţie pâgînâ şi de esenţă profund distructivă. El a format o „Dreaptă", alta decît conservatorismul clasic, îmbinînd elemente doctrinare din naţionalism şi socialism, acceptîhd capitalismul şi unele elemente de religie, dar preluînd internaţionalismul agresiv. Deşi pare un amalgam doctrinar aberant, naţionalismul extremist a avut succes timp de două decenii datorită unei conjuncturi favorabile şi determinante. Concepţiile rasiste haotice ale lui Hitler din perioada sa vieneză au luat conturul unui sistem abia după ce austriacul a frecventat organizaţia ocultă Thule, dedicată demonstrării superiorităţii arienilor, dar al cărei Mare Instructor de Thule era evreul Erik Hanussen152. Tentativa de a salva scenariul francmasonic iniţiat prin domnia lui Napoleon III se terminase şi ea îhtr-o catastrofă, la Sedan, producînd un dezastru şi mai mare pentru societatea ocultă: apariţia unui nou imperiu, cel german. Pe acest fond, ca urmare a ultimului puseu revoluţionar francmasonic, cunoscut cu numele de Comuna din Paris, care a dezgustat cetăţenii şi societatea, „comuniştii se vor separa formal de Masonerie, creîndu-şi organizaţii proprii, paramasonice. Ei preiau celebra deviză Libertate — Egalitate — Fraternitate, preiau principiul universalismului internaţionalismului proletar), precum şi diverse simboluri masonice (va deveni celebră steaua în cinci colţuri care radiază), în toate documentele comuniste se menţionează anul 1870 ca anul în care FrancMasoneria s-a transformat în societate reacţionară"153. Apariţia acestui fenomen din interiorul francmasoneriei a fost justificat de comunişti tocmai prin eşecurile repetate ale scenariului democratico-liberal, pe ideea că burghezia, odată instalată la putere, va exploata în continuare muncitorii şi ţăranii la fel ca şi imperiile, dîndu-le doar iluzia cetăţeniei. Francmasoneria comunistă pleda teoretic pentru o egalitate între toţi cetăţenii, dar căuta să producă o iluzorie dictatură a proletariatului, pe cadavrele cetăţenilor ăparţinînd celorlalte clase. în final, comunismul urma să se extindă în toată lumea, creînd o societate fără stat în care fiecare primeşte ce are nevoie. După cum se observă, şi comunismul începea doctrinar la fel de aberant şi incoerent, revendicîndu-se de la opera unui individ dezrădăcinat şi dezechilibrat moral, social şi etnic, Karl Marx. Cum raţiunea nu poate admite rezultate coerente din incoerenţă, va trebui să acceptăm teza că cele două ramuri francmasonice oculte — destinate, aşadar, 52

gestionării puterii politice — s-au despărţit pentru că vedeau două căi diferite de obţinere a puterii absolute şi de dominaţie a lumii. Ştim astăzi că, între comunism şi nazism, a învins pînă la urmă scenariul democraţiei liberale, dar mai ştim că orice altă opţiune se pedepseşte cu bombardament strategic. Mai important însă este că cele două aripi au intrat în conflict, generînd tot felul de efecte secundare, de la sindicalism şi socialism parlamentar (socialde-mocraţie), la naţional-socialism şi excluderi rasiale. Pe fondul acestui conflict, a apărut, suplimentar, problema evreiască. Analiştii serioşi ai fenomenului arată cu toţii că francmasoneria nu a fost un produs evreiesc şi că această organizaţie a evoluat fără problema evreiască mult timp. Ei sunt înclinaţi să confirme aderenţa evreilor la anumite ramuri ale francmasoneriei speculative, în interiorul cărora aceştia au găsit nu numai idealuri laice proprii, ci şi o întreagă simbolistică şi un întreg ritual aparent iudaic, dar fiind în realitate de extracţie îndepărtată egipteană. Aşa cum am arătat în primele două volume, evreii au avut întotdeauna organizaţii proprii, căutînd să se adapteze prin acestea societăţilor în care trăiau, realităţilor internaţionale, dar şi urmărind scopul legitim de a-şi regăsi identitatea naţionala în interiorul unui stat propriu. Punîndu-se, în Europa şi în Statele Unite, bazele principiului naţionalităţilor, a doua jumătate a secolului al XlX-lea va cunoaşte şi apariţia naţionalismului evreiesc. Este absurd să nu admiţi dreptul poporului evreu de a-şi constitui o naţiune modernă, ceea ce presupune cunoscute elemente definitorii ale naţiunii, între care şi teritoriul. Rezistenţa imperiilor, precum şi rezervele şi limitele impuse de naţionalismul democratic liberal la cererea expresă a evreilor de întoarcere în teritoriul antic, au provocat un nou puseu antisemit, la mai puţin de un secol după dezorganizarea Inchiziţiei. Evenimentele care au potenţat naţionalismul evreiesc au fost afacerea Dreyfus şi pogromurile din Rusia154. Să nu uităm că programul panslavist al Imperiului ţarisi avea ţinta finală în Ţara Sfîntă, pe care în nici un caz nu voia s-o cucerească pentru a o reda evreilor! In faţa acestei ofensive antisemite, cel mai puternic ordin francmasonic evreiesc -din care făceau parte numai evrei — celebrul B 'nai Birth american („Fiii Alianţei") declanşează programul sionist. Sionismul nu trebuie confundat cu alte proiecte evreieşti moderne, pentru că a reprezentat exclusiv lupta poporului evreu de a-şi constitui statul propriu în Palestina. Deşi nu toţi evreii au fost sionişti, câutînd supravieţuirea în alte state, acceptînd asimilarea sau integrarea în alte naţiuni, sionismul a încetat aşadar abia în momentul apariţiei statului Israel, în 1948. Sionismul s-a organizat ca sistem odată cu Congresul Internaţional Evreiesc desfăşurat la Basel în 1897. Cuplat la metodologia francmasonică şi convins că, pe faţă, puterile europene nu se vor macină în războaie coloniale împotriva arabilor şi de dragul evreilor, sionismul a hotărît la Basel să acţioneze ocult asupra centrelor de putere pentru a le determina sa accepte înfiinţarea statului evreu în Palestina. Mijloacele erau diverse, fie politice, fie economice sau financiare, dar folosirea lor presupunea penetrarea structurilor care gestionau atunci puterea. Acestea, din păcate, nu erau guvernele, ci lojile care le dirijau din umbră. Astfel se explică penetrarea masivă a lojilor de către evrei şi, pe fondul slujirii inclusiv a intereselor naţionale ale acestora, apariţia iudeo-ma-soneriei. Antisemitismul nu a întîrziat să constate fenomenul, dar ceea ce pare că a alimentat reacţia violentă a sa a fost constatarea că evrei se găseau şi în francmasoneria democrat-liberală, şi în francmasoneria comunistă. Pe aceasta din urmă, descoperind-o mult mai permisivâ, dominînd-o categoric. Se construia astfel în creierul unor mari filozofi germani o imagine piramidală extrem de periculoasă: în dreapta — puterea ocultă democratică, în stînga — puterea ocultă comunistă, iar deasupra lor, conducîndu-le pe amîndouă, puterea evreiască. De aici, la ideea că evreii vor să domine lumea, să formeze ei guvernul mondial şi să dirijeze procesele internaţionale, nu a mai fost decît un pas. Suplimentar acestei teze incendiare, a fost formulat şi enunţul că evreii, fiind foarte uniţi şi urmărind în final acelaşi scop, comunică între ei organic, deşi se află aparent în cele două tabere francmasonice opuse. Altfel spus, evreul, cu toate că pare la prima vedere comunist sau liberal, este, în realitate, numai evreu şi îşi urmăreşte numai propriul interes. Tot propaganda antisemită arăta că, fiind foarte bine plantat în marea finanţa internaţională — prin calităţi proprii, spunem noi — evreul exponenţial avea acces şi la banii care mişcau marile reforme, revoluţiile şi războaiele. „Spion" în lojile din spatele democraţiei, conducător în lojile comuniste, „stâpîn" al banilor, evreul devine vinovat pentru nedreptăţile lumii. Tot de aici se explică şi de ce antisemitismul a apărut din ambele curente politice. O pagină importantă a antisemitismului a fost difuzarea cărţii unui oarecare profesor rus S. Nilus, cu titlul Protocoalele înţelepţilor Sionului, care pretindea că dezvăluie deciziile secrete luate de Congresul de la Basel. Textul, deşi s-a dovedit un fals grosolan, circulă şi astăzi ca material antisemit. Demonstrarea indiscutabilă a falsităţii sale face ca orice republicare să fie un act deliberat de antisemitism, ceea ce este interzis de Constituţiile statelor democratice. Dar atunci, în 1902, antisemitismul prindea un sol bun peste tot unde încerca să acţioneze comunismul: „O puternică sursă a antisemitismului în epoca o constituie, de asemenea, teama imperiilor europene (Austro-Ungaria şi Rusia) faţă de socialismul radical şi de comunism. De Ia Karl Marx încoace mulţi lideri şi 53

activişti comunişti şi radical-socialişti erau evrei franc-masoni. Pe atunci, lupta împotriva comunismului echivala cu atitudinea antisemita sau — invers vorbind — o atitudine filosemită denota convingeri politice de stîhga. Iată, de exemplu, cum descrie A.S. Rappaport situaţia din Rusia ţaristă: «Nu exista nici o organizaţie politică în acest vast imperiu care să nu fi fost influenţată de evrei sau condusă de ei. Partidul social-democratic, partidele socialistrevoluţionare, partidul socialist polonez, toate aveau evrei drept conducători»"155. Trebuie însă arătat că, atît timp cît evreul este identificat prin religia sa, părăsirea stării rabinice şi adoptarea stării revoluţionare implică pierderea identităţii pure, pe care o invocau atît evreii sionişti, cît şi antisemiţii. Istoria a demonstrat că marii călăi comunişti nu au fosl obligatoriu evrei, că printre marii lideri nazişti erau şi evrei şi că naţionalitatea a însemnat foarte puţin în imperiul crimei roşii, cu stea sau cu svasticâ. Nimeni nu a avut atunci timp şi interes să arate milioanele de evrei care trăiau în sărăcie, luptau în armatele ţărilor unde locuiau sau se chinuiau să-şi asigure supravieţuirea decentă în mijlocul unor regimuri xenofobe. Esenţa crimelor lui Hitler se află tocmai aici, pentru că tocmai aceste milioane de evrei fără putere au fost exterminate. El a făcut asta sub acoperirea imaginii de bolşevic, de iudeo-mason şi de Satana a evreului. Deruta numeroşilor oameni de bună-credinţâ şi a istoricilor a venit din faptul că, atît timp cît aplicau metodologia criminală a lui Karl Marx, evreii marxişti cereau cu insistenţă să fie consideraţi comunişti, să se facă abstracţie de originea lor etnică, iar atunci cîhd au căzut în mîna Dreptei extremiste, au abandonat rapid culoarea lor politică şi au început să strige că sunt evrei. Cum la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, suprapunerea imaginii comunistului pe cea a evreului era desăvîrşitâ, criminalii comunişti evrei s-au sustras pedepsei, suportînd doar aspectele naţionaliste renăscute sub sistemul comunist: epurarea şi expulzarea. Aceasta este una din marile diversiuni ale secolului XX şi, totodată, una din cauzele pentru care astăzi se consideră că atît nazismul, cît şi alte mişcări antisemite au avut şi o bază raţională pentru atitudinea lor. Teza se sprijină pe cîteva idei greu de combătut atunci, pentru că păreau foarte logice. în primul rînd, atît fascismul, cît şi nazismul au fost o reacţie la pericolul bolşevic, definit nu atît prin victoria cuplului Lenin-Troţki în Rusia, cît prin faptul că Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, înfiinţată în 1864 (Internaţionala I) şi autodizolvată în 1876, se reînfiinţase în 1919 la Moscova, de unde era condus scenariul de cucerire a lumii prin comunism. Caracterul antisemit luat de mişcările naţionaliste europene venea din faptul că, în spatele acestui proces, fusese identificată iudeo-masoneria. Scenariul era simplu: Rusia ţaristă a declanşat pogromurile sîngeroase împotriva evreilor, provocînd emigrarea a peste 2 000 000 de evrei „orientali" spre Vest, Vestul la rîndul său s-a opus „invaziei" şi a căutat să-i blocheze în ţările „tampon" — Ungaria, Polonia şi România — apoi evreii s-au organizat şi prin activităţi oculte, favorizate de guvernele occidentale interesate în blocarea emigrării, au finanţat, organizat şi desfăşurat revoluţiile bolşevice din Rusia. în al doilea rînd, ideea de piramidă ocultă, avînd în vîrf mişcarea naţionalistă evreiască, atingea sensibilitatea uneia din mentalităţile moştenite de civilizaţia europeană din sursele sale culturale eline, care impunea o identificare precisă a inamicilor. Pentru asta, ca urmaşi ai structurilor juridice ateniene, europenii căutau mai întîi identificarea unei doctrine, a unui program, asocierea în jurul acesteia/acestuia şi apoi combaterea pe terenul luptei politice deschise. Aceasta era şi este baza parlamentarismului democratic. Proliferarea organizaţiilor oculte într-o multitudine de mici centre de putere, concurînd pentru o unificare subterană ă puterii, obsesia mediocrităţii de a construi un alt tip de elită decît cel aristocratic şi confuzia în stabilirea exactă a taberelor au atras atenţia, cel puţin prin diferenţă, asupra coerenţei, unităţii şi eficienţei cu care opera naţionalismul evreiesc. Deşi se acţiona în numele democraţiei, iar modelul atenian era mereu invocat, difuzia periculoasa a taberelor îndepărtase decisiv civilizaţia modernă europeană de una din Legile lui Solon, care îi obliga pe cetăţeni sâ-şi precizeze clar apartenenţa în momentul declanşării unui conflict. Solon (640 — 558 î.Ch.) „a făcut o lege specială pentru ei, anume că, cetăţeanul care, în timpul unei tulburări civile, nu se declară pentru un partid şi nu-i dă ajutor la rigoare chiar cu armele, să fie despuiat de onoruri şi scos din rîndul cetăţenilor"156. Exemplul ne permite să constatam că, în mijlocul conflictului între curentul democratic liberal şi vechile structuri imperiale europene, sistemul democratic ce se voia introdus avea foarte puţine legături cu democraţia autentică, ateniană. Fascismul şi nazismul au observat imediat această anomalie şi au exploatat-o, propagînd larg ideea că ceea ce numeau democraţii democraţie era o improvizaţie la baza căreia se află alte interese decît principiile generoase ale libertăţilor fundamentale ale omului, pacea şi binele general al omenirii. Aşa a apărut teza că democraţia este un produs evreiesc şi, în consecinţă, mai toate curentele naţionalist-extremiste au legat strîns, în doctrina lor, combaterea democraţiei de antisemitism. Enigma ascensiunii lui Adolf Hitler. întrebarea care se pune tot mai des la începutul mileniului al IH-lea, pe dureroasa temă a celui de-al doilea război mondial, este cum a reuşit un individ mediocru ca Adolf Hitler să ajungă 54

liderul suprem al unei Mari Puteri şi, mai ales, să trezească fascinaţia şi admiraţia a milioane de oameni din afara Germaniei? Este de remarcat ca toate fenomenele sintetizate mai sus au circulat înainte sau mult înainte de apariţia politică a lui Adolf Hitler. Ar mai fi de arătat că naţionalismul rasist a excelat înainte în Anglia, cu referire la populaţiile din colonii, şi că s-a râspîndit ca idee în Europa la sfîrşitul secolului al XlX-lea, mai ales prin opera scriitorului britanic Houston Stewart Chamberlain, ginere al lui Richard Wagner. Teoriile sale asupra superiorităţii rasei nordice, anglo-saxone, care puneau bazele filozofice ale unei alianţe germano-britanice pornind de la puritatea ei rasială, au avut cel mai mare impact asupra tînărului Hitler, englezul H.S. Chamberlain fiind considerat şi astăzi de biografii dictatorului de mai tîrziu drept prim şi decisiv mentor al evoluţiei sale politice, în anul 1905, cînd Adolf Hitler avea doar 16 ani, la Berlin se inaugura „Institutul pentru Puritatea Rasei", dar după modelul institutelor similare de la Londra şi Stockholm157. Povestea inventării naţionalismului rasial de către Hitler şi de către nazism ţine de propagandă. Hitler şi nazismul au transformat-o în. sistem politic — asta este esenţa — şi felul cum au reuşit nu ţine de lupta politică dusă de Hitler şi acoliţii săi înainte de a lua Puterea — aceasta fiind preponderent socialistă şi populist-de-magogică —, ci de hotârîrea lui Hitler de a aplica această politică după ce a ajuns la Putere, a dat lovitura de stat şi a primit susţinerea a 90% din populaţia germană. Această cronologie a ascensiunii politice a lui Hitler este obligatorie pentru a înţelege de ce a fost mult timp asociat mişcărilor socialiste din Germania şi abia tîrziu a lansat ideile sale de Dreapta. Această teză explică într-un fel şi modalitatea prin care a reuşit Hitler să „păcălească" Stînga germană, dominată de evrei, şi să ajungă la Putere, aşa cum am arătat, cu imaginea unui individ nepericulos, adept al unui socialism straniu, cu accente antisemite „declarative". Istoricul Emil Ludwig arată în cartea saffindenburgcă în anul 1932 se înregistrează cea mai mare afluenţă de comunişti care trec în „secţiunile de asalt ale lui Hitler". Astfel de hitlerişti socialişti, trecuţi prin structuri francmasonice controlate de evrei, demagogi ai unor partiduleţe socialist-naţionale cu cîţiva membri, erau destui în Germania. S-a întîmplat să fie Adolf Hitler din Braunau. Primul său drum de tînâr provincial a fost la Viena. Este interesant că în perioada decembrie 1912 — ianuarie 1913, la Viena activau simultan în subteranele politicii de Stînga, dar fără să se întîlnească, doi indivizi patibulari, un austriac şi un georgian, unul în vîrstă de 24 de ani, celălalt în vîrstă de 34 de ani. Prezenţa simultană în Viena cosmopolită a lui Adolf Hitler şi losif Stalin, tineri activişti ai ideilor socialiste, a fost interpretată ca anecdotică, dar este deja un fapt istoric confirmat158. Nu avem date că s-ar fi întîlnit şi ar fi colaborat cumva, dar cunoaştem influenţa covîrşitoare pe care a avut-o această perioadă asupra destinului lui Hitler şi mai ştim că ea a lăsat urme în concepţia politica a lui I.V. Stalin. în decembrie 1912 — ianuarie 1913, Stalin scrie la Viena una din cele mai importante opere ale sale Marxismul şi problema naţională, a cărei tema centrala este, în realitate, problema evreiască. Mai întîi, Stalin arată că „valul de naţionalism războinic pornit de sus şi întregul şir de represiuni din partea «celor care deţin puterea», care se răzbunau pe regiunile de la periferie pentru «dragostea lor de libertate», au stîrnit un contraval de naţionalism de jos, care lua uneori formele unui şovinism brutal, întărirea sionismului printre evrei, şovinismul crescînd în Polonia, panislamismul printre tătari, întărirea naţionalismului printre armeni, georgieni şi ucrainieni, înclinarea generală a micului burghez spre antisemitism — toate acestea sunt fapte cunoscute tuturor"159. Sionismul era privit de stalinişti ca un „curent reacţionar naţionalist, care a avut adepţi în rîndurile burgheziei şi intelectualităţii evreeşti şi în păturile cele mai înapoiate ale muncitorimii evreeşti. Sioniştii căutau să izoleze massa muncitoare evreească de lupta comună a proletariatului"160. Teza aceasta, a pericolului reprezentat de conflictul între „naţionalismul" de sus şi cel de jos, îl duce pe Stalin la analiza operei lui Otto Bauer, lider şi teoretician al socialdemocraţiei austriece. Bauer considera că „autonomia naţională nu poate constitui o revendicare a muncitorilor evrei", deoarece „societatea capitalistă nu le dă (evreilor) posibilitatea de a se menţine ca naţiune" şi, îh consecinţă, prin făptui că evreimii nu i se poate asigura un teritoriu propriu, ca atribut al naţionalităţii, evreii nu au decît soluţia asimilării. Stalin atrage atenţia că această teză a mai fost susţinută chiar de Karl Marx (ZurJudenfrage) şi de Kautsky. Ca o concluzie a analizei sale, LV. Stalin lansează, încă din 1913, teză criminala că singura salvare de Ia asimilare şi singura soluţie pentru supravieţuirea naţionalităţii evreieşti este internaţionalismul proletar, preluarea organica de către evrei a comunismului de model sovietic. Stalin izolează o minoritate evreiască în zona burgheziei, pactizantă a capitalismului şi inamică a naţionalităţii evreieşti, şi arată că marea masă de milioane de evrei săraci şi comercianţi mărunţi, de mici afacerişti scăpătaţi şi intelectuali agresaţi de naţionalismele popoarelor în mijlocul cărora trăiesc nu au decît şansa victoriei comuniste în întreaga lume. Pe acest temei stalinist s-a lansat, ca reacţie anticomunistă şi antisovieticâ, teza naţionalismului extremist de Dreapta conform căreia comunismul este o creaţie evreiască sau starea politică naturală a evreilor. Redactînd în acelaşi an, 1913, Notele critice asupra chestiunii naţionale, Vladimir Ilici Lenin „reafirma primatul luptei de clasă asupra oricărui alt principiu 55

revoluţionar, apartenenţa la un popor fiind un lucru minor. Marxismul este incompatibil cu naţionalismul, marxismul reclamă internaţionalismul, fuziunea tuturor naţiunilor într-o unitate suprema, precizează el"161. Această teză fundamentală şi categorică, enunţată identic de Marx, Lenin şi Stalin, pusă în practică de ultimii doi, se opune categoric aberaţiei doctrinare a unor comunişti nostalgici de la noi, care au inventat nonsensul „socialism naţional", pentru a defini epoca lui Ceauşescu. Fenomenul de „naţionalism controlat" a apărut pentru a permite supravieţuirea comunismului în România unui popor conservator, naţionalist şi rusofob. Acolo, în Viena anului 1913, fără să ştie, drumurile lui Adolf Hitler şi ale lui I. V. Stalin se întîlneau, cel puţin în problema crucială a relaţiei evrei-comunism. Mişcîndu-se în lumea numeroaselor partiduleţe şi a tot atîtea curente de Stînga germane, tînărul Hitler va întîlni numeroşi evrei la conducerea social-democraţiei, zonă politică spre care Hitler se credea natural înclinat. El va fi influenţat decisiv de liderul evreu Victor Adler, alături de care, majoritatea suprastructurii social-de-mocrate vieneze era de origină evreiască. Alte două curente politice, cel pangermanist condus de Schonerer şi cel socialcreştin al lui Karl Liiger, îşi dezvoltau lupta politică vieneză împotriva lui Adler prin apelul la antisemitism. Hitler a avut de ales. Cum Liiger devine primar al Vienei şi, în această calitate, îl ajută pe Adolf Hitler, scoţîndu-1 din mizerie, tînârul austriac îşi asigură aderenţa politică printr-o teză la modă: iudaism egal marxism162. Subliniez din nou că Hitler nu are nici o contribuţie originală la aceste teze, nu este inventatorul curentului naţional-socialist, ci doar acela care, ajuns la Putere cu sprijinul complexului militar-industrial german, 1-a transformat în sistem politic. Paralel cu evoluţia anonimă a mediocrului Adolf Hitler, în Austria şi Germania interbelică se perpetuează un fenomen ciudat, venit cam de pe la sfîrşitul secolului al XlX-lea, şi anume acela al antisemitismului promovat de personalităţi evreieşti. O seamă de personalităţi bancare, culturale sau ecleziastice creştine, de origină evreiască sau chiar de credinţă evreiască, se simt obligate (?) să se asocieze curentelor naţionaliste germane, legitimîndu-se ca germani, acuzînd evreimea de lipsă de patriotism şi de tare seculare şi angajîndu-se în tot felul de soluţii asimilatoare sau migraţioniste la adresa evreilor. Pastorii luterani de origină evreiască au fost cei mai vehemenţi, dar printre antisemiţii evrei s-au aflat şi un Walther Rathenau, ministru de externe în 1922, sau un bancher de talia şi notorietatea lui Meyer Cari Rothschild. Celebrul bancher avea să declare: „In ce priveşte sentimentele antisemite, evreii ei înşişi sunt de blamat şi agitaţia actuală trebuie atribuită aroganţei lor, vanităţii lor şi insolenţei lor indicibile"163. Parcă ar fi cuvintele lui Hitler de mai tîrziu. Un om anume 1-a influenţat pe Hitler într-o zonă greu de sondat, cea a francmasoneriei. Doctrinarul revoluţionar german Moller van den Bruck era principalul autor al tezei distrugerii Germaniei de către francmasonerie, teză pe care Adolf Hitler a asimilat-o încă din clipa pierderii războiului: „Francmasoneria dinainte de război a pregătit încercuirea Germaniei, în timpul ostilităţilor ea a lucrat la ruinarea ei prin cea mai perfidă propagandă. Tot ea este aceea care a construit, la Versailles, centura de fier destinată să sugrume energiile poporului vecin. Ea este peste tot, în spatele tuturor revoluţiilor din istoria modernă şi contemporană"164, însă, înainte să trăiască deziluzia înfrîngerii germane — şi nu întîmplător înainte, Adolf Hitler făcuse parte din Societatea Thule (Thulegesellschaft), condusă de evreul Hanussen, societate care era branşa bavareza a Ordinului germanic fondat în 1912, ca succesor al ordinului rosicruciat francmasonic. Societatea Thule era, încă o dată deloc surprinzător, o copie germană a societăţii britanice Golden Down, fondată în 1887 tot pe tradiţie rosicrucianâ. Aceste două societăţi propovăduiau existenţa unei iniţieri transmise esoteric de un popor originar pur, nordic şi dominator, de fapt, de acelaşi complex rasial anglo-saxon ficţionar. Printre membrii Societăţii Thule conduse de evreul Hanussen îi vom întîlni pe tinerii Hans Frank (viitorul guvernator nazist al Poloniei), Rudolf Hess, Heinrich Himmler, Alfred Rosenberg, capii regimului nazist de mai tîrziu. Ce-o fi căutat evreul Hanussen să propovăduiască superioritatea rasei germane şi dreptul acesteia la supremaţie mondială, precum şi pregătirea unor cadre de nădejde ale rasismului german este foarte greu de înţeles! El ne este prezentat de apropiaţi ai lui Hitler, cum a fost Otto Strasser, ca un „Cagliostro al celuilalt medium care se numea Adolf Hitler"165, ca un fel de mag al acestui grup. Cert este că, în momentul în care un alt membru al Societăţii Thule, Helldorf, ajunge prefect al Poliţiei sub Hitler, primeşte şi ordinul de a şterge urmele activităţii lor francmasonice: Hanussen este asasinat. Nu există o confirmare bazată pe documente autentice, dar numeroşi biografi evocă originea evreiască a lui Adolf Hitler, prin bunicul său, Alois Schicklgruber, zilier itinerant, care îşi schimbase numele în Hiedler. Partea surprinzătoare din povestea arborelui genealogic a! viitorului Fiihrer este că tatăl său îşi schimbă în 1876 numele din Hiedler în Hitler, nume mult mai evreiesc decît cel purtat înainte! Cu toate că holocaustul evreiesc a cunoscut şi situaţii schizofrenice, cum este cea a marelui criminal nazist Reinhard Heydrich — prezentat de presa germana a 56

anilor '90 drept evreu care şi-a distrus mormintele familiei din cimitirul iudaic şi a inventat un întreg şir de morminte ale familiei în cimitirul catolic din Halle —, este foarte greu de demonstrat că antisemitismul lui Hitler a fost consecinţa unui complex personal generat de presupusa sa origină evreiască. El ne dă de înţeles în Mein Kampf ce-1 deranjase în tinereţe la evrei: „Faptele acuzatoare la adresa evreimii s-au adunat în ochii mei cînd am observat activitatea ei în presă, în artă, în literatură şi în teatru" şi „Cînd am descoperit că evreul era şeful socialdemocraţiei, a început sâ-mi cadă o pînzâ de pe ochi"166. Aşadar, „zugravul" austriac, ca şi „poetul" Marx, şi-au ridicat revolta din ratare. Rataţii ăştia au fost capabili să adune în jurul ideilor lor zeci de milioane de oameni, şi asta este, de fapt, marea problemă inexplicabilă a celor două catastrofe planetare ale secolului XX. în lupta sa împotriva conservatorismului creator de elite, marxismul a reuşit să mişte marea masă a mediocrităţii. Hitler nu a inventat nimic. Biografia lui Adolf Hitler este dominată — paradoxal pentru ceea ce s-a întîmplat mai tîrziu — de evrei emblematici pentru un anume tip de comportament dominat de lipsa logicii. A fost publicată recent în România o carte tulburătoare — Brigitte Hamann, Viena lui Hitler — care, pe cît este de bine documentată, pe atît este de incendiară. Autoarea germană identifică precis agitatorii care au influenţat destinul politic al lui Hitler în anii de formare de la Viena şi ne dezvăluie că aproape toţi au fost evrei de o anumită factură. Un anume Guido List îşi atribuise prin impostură particula de nobleţe von şi organizase la Viena în preajma anului 1900 o lojă de tip francmasonic, finanţată de evrei bogaţi, al cărei scop era — cu totul inexplicabil — elogiul vechii culturi germanice păgîne, demonstrarea existenţei „în timpuri imemoriale" a unui popor arian (armâni) în Nordul îngheţat de unde au coborît în Europa din cauza frigului. Ei ar fi format o rasă nobilă, care se afla în secolul XX în război cu rasele inferioare: mongolii, slavii şi... evreii. Chiar şi după ce orbeşte în 1902, List continuă să influnţeze cercurile naţionaliste exaltate prin „viziuni" pangermaniste şi antisemite, astfel că, în anul 1911, se înfiinţează, cu destul de mulţi adepţi, organizaţia ocultă Hohe Armanen Offenbarung (HAO) — înalta Revelaţie Armână, menită să propovăduiască ideile poporului germanic superior şi dominant care trebuie să se purifice de infiltraţiile popoarelor inferioare, în primul rînd de evrei. Este interesant că acest List, care organizase o lojă francmasonică şi era finanţat de evrei, conducea în acei ani cele mai vehemente atacuri împotriva francmasoneriei, evreilor şi Bisericii Catolice. Cînd moare, în 1919, organizaţia sa generează alte organizaţii de tip francmasonic, între care şi Societatea Thule, dedicate aberaţiilor despre rasa pură armână venită dintr-un imperiu al gheţurilor şi care trebuie să extermine rasa iudaică. Faptul şi mai straniu al acestor organizaţii pangermaniste de la care şi-a adăpat Hitler toată ura este că vehiculau un sistem de simboluri compozit sau, mai corect spus, un talmeşbalmeş de semne politice în care se regăseau roşul comunist, albul conservator, negrul prusac şi svastica pâgînă. Credinţa unor oameni ai timpului în această amestecătură de simboluri ne conduce mai puţin Ia concluzia că a fost o improvizaţie a unui refulat şi mai mult la ideea unui un act deliberat de diversiune. După moartea lui List, activitatea publică de propagare a ideilor pangermaniste rasiale este preluată de un anume Lanz von Liebenfels, pe numele real Joseph Adolf Lanz, evreu ajuns călugăr cistercian. în 1900 părăseşte Biserica şi întemeiază „Ordinul neotemplier", după ce modifică numele şi identitatea părinţilor săi. Principalele sale atacuri sunt îndreptate împotriva Bisericii Catolice, din care abia ieşise, accentuînd, pentru aderenţii săi şi pentru publicul vienez în derută, caracterul pâgîn al purităţii germane. Şi acest evreu se manifestă ca antisemit violent, aşezînd evreii şi preoţii catolici în aceeaşi categorie de inamici ai rasei germanice. Mai importantă pentru biografia lui Lanz este înfiinţarea revistei OSTARA, sursa principală de informaţie a lui Hitler în formarea concepţiilor sale antisemite. Hitler nu a ţinut cont de faptul că acel Lanz, atunci cînd dădea exemple de indivizi ai rasei blonde arian-ger-manice din mediul vienez, numea mai tot timpul personalităţi evreieşti ale timpului, fapt care a trezit reacţia unor medici şi antropologi de ţinută ştiinţifică. Mai importantă, pentru biografia lui Hitler, de data aceasta, a fost o teză anume a lui Lanz, al cărei caracter era clar politic: „Noi o luăm spre Dreapta, evreii spre Stînga, nu vrem decît o separare netă"167. Peste ani, Hitler va da de înţeles că ostilitatea lui Liebenfels faţă de Biserica Catolică provenea din supunerea sa la practici homosexuale în timpul noviciatului său. Un alt precursor al nazismului a fost Hans Goldzier, un evreu care conducea o campanie isterică despre rasa viguroasă germanică, dotată cu o energie divină superioară, şi care a născut poporul german creator, în contrast cu celelalte popoare parazite. Evreii erau identificaţi drept păduchi şi lipitori. De asemenea, citîndu-1 pe Goldzier, Adolf Hitler va preciza că de la acesta a luat ideea, foarte importantă pentru comportamentul lui de mai tîrziu, că, în-drumul său politic, „conducerea acestei lumi trebuie să o înfăptuim cu anglo-saxonii". în portofoliul concepţiei lui Hitler despre lume a intrat de timpuriu şi „opera" tribunului evreu Otto Weininger, convertit la protestantism. El considera că evreii sunt din aceeaşi rasă cu mongolii şi negroizii din Africa şi America şi că trebuie îndepărtaţi din viaţa publică, din cauza „inferiorităţii" lor. Autoarea Brigitte Hamann găseşte la Weininger cel mai clar exemplu 57

de „criză de identitate iudaică", aşa numitul morbus iudaicus, în care evreul se converteşte religios şi devine acuzator violent la adresa originii sale. în plus, el se transformă în propovăduitor în exces al unor legende despre rasa pură, pe care le îmbogăţeşte cu fantezii noi şi mai extravagante, pentru a-şi legitima despărţirea de trecutul său iudaic. Cînd Weininger s-a sinucis la vîrsta de 23 de ani, în plină criză de identitate, notorietatea sa s-a transformat într-un adevărat mit, anume mitul slăbiciunii „genetice" a rasei iudaice. Citînd atacurile antisemite ale lui Weininger, Adolf Hitler va declara: „Eu sunt un adevărat prunc nevinovat în comparaţie cu aceste mărturisiri despre evrei făcute de evrei"168. Antisemitul de cea mai mare violenţă în epocă a fost totuşi scriitorul vienez Arthur Tubitsch, care s-a retras în 1909 din Comunitatea Iudaică a Vienei declarînd categoric: „Nu sunt evreu, n-am fost şi nici nu voi fi vreodată". Mai puţin preocupat de exaltarea rasei pure germanice, Tubitsch se ocupă de campanii feroce împotriva evreilor, pe care îi prezintă ca erotomani şi nevrotici, atrâgînd atenţia asupra unui „plan" iudaic de „infectare" a rasei germanice prin căsătorii dirijate între bărbaţi evrei şi femei germane. Cum filiaţia la evrei este stabilită pe linie maternă, „planul" nu putea avea scopul supravieţuirii în exil a poporului evreu — cum clamau liderii acestuia, cerînd înţelegere şi toleranţă —, ci un act deliberat de „înlocuire" a poporului german, slăbindu-1 şi distrugîndu-1 din interior. Această idee a unei minţi bolnave, venită din partea unui evreu, a început să cîştige credibilitate, tocmai pentru că venea de la un evreu notoriu. Hitler s-a întîlnit cu Tubitsch la Miinchen şi, impresionat de vehemenţa antisemită a acestuia, precum şi de felul cum propovăduia ideile de „dominaţie mondială a evreilor" şi „alianţă a evreilor cu socialismul", îl propune pentru funcţia de ideolog al partidului nazist, în locul lui Rosenberg169. în 1935, Hitler va recomanda apropiaţilor lectura operei lui Tubitsch: „Citiţi cu atenţie fiecare propoziţie. I-a demascat pe evrei ca nimeni altcineva". Acest curent ideologic aberant, care se pierdea în dezordinea ideologică a Vienei dar genera, pentru mai tîrziu, un nucleu decisiv de antisemiţi provenind din mediile rataţilor, rămîne şi astăzi inexplicabil, fără a se putea stabili dacă a fost vorba de o acţiune deliberată cu scopul de a naşte o alternativă la Biserica Catolică, marele adversar al iudaismului şi al francmasoneriei, sau a fost rezultatul unei crize de identitate a cîtorva dezaxaţi, de tip Karl Marx. Pentru că, ceea ce au în comun toţi aceşti indivizi, dincolo de tezele rasiste, este asemănarea destinului lor personal cu cel al lui Karl Marx, evreul trecut la creştinism, devenit adulator exaltat al acestuia, respins şi batjocorit, pentru ca, în final, să caute răzbunare, ca orice refulat şi ratat, împotriva întregii lumi nerecunoscătoare. Nu ştim în ce măsură Hitler a fost urmărit de posibila sa origine evreiască — ea pare, în opinia noastră, puţin probabilă — dar trebuie să constatăm că, în căminul de nefamilişti din Brigittenau şi la azilul din Meidling, unde evreii reprezentau o minoritate, Hitler s-a asociat acestei minorităţi, deşi s-ar fi putut ataşa majorităţii germanice. Toate cercetările asupra biografiei sale, dar rnai ales constatările Brigittei Hamann, îl plasează pe tînărul Hitler purtînd barbă şi pârul lung în grupul evreilor Neumann, Loffner, Redlich, Robinson. El îşi vindea acuarelele numai negustorilor evrei Morgenstern, Landsberger, Altenberg. Este posibil ca, frecventînd acest grup, Hitler să fi dat de înţeles că este evreu în această perioadă şi de aici să vină legenda originii sale iudaice. Cu toate acestea, descoperind că azilurile respective nu erau evreieşti, iar evreii reprezentau acolo o minoritate redusă ca număr, întrebarea asupra aderenţelor „rasiale" ale lui Hitler din tinereţe râmîne fără răspuns. Este posibil însă ca secretul acestui anturaj să fie legat de ideile politice comune ale indivizilor din acest grup, adică de ceea ce putem numi „perioada de formare a concepţie sale politice". Cu toate acestea, ceea ce ştim noi că a fost şi reprezentat Hitler după 1933 şi pînăîn 1945, deşi a fost puternic influenţat de trecutul său ideologic, se dovedeşte a fi determinat de ceea ce a simţit şi vrut naţiunea germană, în marea ei majoritate, la sfîrşitul primului război mondial. Controversa Furet-Nolte. Lungul şir al revoluţiilor şi războaielor iniţiate de francmasoneria ocultă (1776, 1789, 1830, 1840, 1848, 1870, 1918) a creat o uriaşă masă de manevră dintr-o populaţie dominată de frustrări generate de noutatea şocantă a programelor revoluţionare republicane, de violenţa punerii lor în practică şi de reacţiile excesiv represive ale imperiilor. Aşadar, pericolul internaţionalizării bolşevismului, ca noul centru de putere mondial, a permis ieşirea naţionalismului din limitele sale principiale, mai ales din caracterul său raţional, precum şi succesul la unele naţiuni puternice, drept a treia cale ideologică şi doctrinară. Cum ştim că a treia cale nu există între democraţie şi comunism, va trebui să acceptam că nazismul s-a desprins din una dintre ele. Tema se dezbate astăzi — mai mult la nivelul parităţii între vinovăţiile naziste şi comuniste asupra holocaustului dintre 1942 şi 1989 — şi şi-a atins vîrful în corespondenţa dintre Francois Furet şi Emst Nolte. Căutînd sâ-1 combată pe colegul său german, istoricul francez emite — pe fondul unei logici atrăgătoare, dar inevitabil socialiste — două idei surprinzătoare. Prima lansează teza că fascismul şi comunismul sunt produse ale liberalismului, deoarece „dezvoltă împreună, într-o manieră radicală, contradicţiile liberalismului"170, evoluîhd 58

paralel în Europa pînâ au ajuns să se confrunte. Geometric, este un nonsens, dar filozofic poate fi acceptat. A doua idee, care este totuşi legată de prima, arată că desfăşurarea cronologică a ideologiilor criminale — marxism, bolşevism, fascism, nazism — este o capcană, deoarece nu s-au condiţionat una pe alta cronologic. Adică, înşiruirea în timp a marxismului, după care a venit bolşevismul, fascismul şi apoi nazismul nu are nici o relevanţă, deoarece ar fi evoluat separat din liberalism. Oricum, pe tot excursul său epistolar Francois Furet foloseşte cu abilitate, dar speculativ, termenii marxism, comunism, bolşevism, socialism, ca şi cum ar fi ideologii distincte, şi nu acelaşi lucru în etape diferite. Filozofînd pe tema (nedemnă) a „fundalului melancolic al sfîrşitului de secol", în care gînditorii dezbat inutil comparaţiile între comunism şi nazism, Furet încearcă încă o dată să distragă atenţia de la o cronologie implacabilă şi sfîrşeşte prin a sugera că introducerea democraţiei şi a liberalismului în Europa, prin revoluţii sîngeroase şi războaie, a creat comunismul şi nazismul, lăsînd o dîrâ de sînge în istorie pe care trebuie s-o privim cu indulgentă detaşare. Pe de altă parte, teza vinovăţiei democraţiei pentru apariţia comunismului îl pune pe Furet alături de Adolf Hitler, ale cărui baze doctrinare erau identice: „în Europa occidentală de astăzi, democraţia este precursoarea marxismului, care nu poate fi conceput fără ea. Ea este, pentru această crimă mondială, terenul de cultură unde se poate propaga epidemia"171. Ernst Noi te rămîne însă lucidul acestei corespondenţe esenţiale şi, citînd tot un francez, aduce lucrurile la o sinteză raţională: fascismul a fost o încercare de a copia bolşevismul, fără teoria proletariatului, adică fără partea utopică a marxismului1"12. Introducerea în sistem a libertăţilor fundamentale ale individului, a celor mai generoase principii ale drepturilor omului şi ale democraţiei, făcîndu-se în subteranele politicii prin conspiraţii, organizaţii oculte, scenarii şi planuri secrete împotriva unor imperii vetuste şi ireformabile, a permis nu numai dirijarea unor procese politice, sociale şi economice progresiste, dar şi dezvoltarea pînă la maturizare a concepţiei comuniste negaţioniste şi distrugătoare, întemeiată pe terorismul permanent, adică pe violenţa la nivel de masă. Secolul XX a fost faza critică a unui proces întins pe trei veacuri, momentul de istorie în care scenariile au ieşit la suprafaţă şi s-au confruntat sîngeros, cu zeci de milioane de victime. Dacă au existat două curente născute în secret şi care s-au ciocnit în secolul XX, acestea nu au fost fascismul/nazismul şi leninismul, ci marxismul şi democraţia liberală. Leninismul (stalinismul) şi fascismul (nazismul) s-au confruntat pe faţă, militar. Dacă vei coborî la nivelul confruntării ideologice dintre ele, vei descoperii identităţi inconfundabile, care ar fi justificat alianţa, nu conflictul. Aşa s-a născut Pactul MolotovRibbentrop! Aşa a gîndit Stalin pînâ în ultima clipă a atacului din 22 iunie 1941. Ne putem întreba, bineînţeles, cîţi dintre oamenii politici români contemporani acestor procese au înţeles ce se îhtîmpla în plan ideologic şi doctrinar în lume? Evenimentele conflictuale ale perioadei interbelice din ţara noastră arată că, fie la Putere, fie în rîndurile Opoziţiei, grupările politice sau personalităţile vieţii noastre publice au acţionat mai degrabă din instinct, în acelaşi context, prezenţa unor personalităţi româneşti în lojile masonice nu era decît o mimă la iluzia că sunt implicaţi îh deciziile mondiale. Este drama lui Titulescu. Aceşti factori de nesubstanţialitate au permis ca România Mare să pară o creaţie franceză, iar mai tîrziu Hitler să schimbe soarta teritorială a ţării noastre într-o noapte. Noaptea cînd a descoperit documentele secrete ale francezilor, prin care ne angajam să aruncăm în aer cîmpurile petroliere şi Porţile de Fier, de dragul lor. Acurn, la capătul acestei scurte analize asupra fenomenelor doctrinare şi geopolitice din Germania interbelică, putem asocia Mişcarea legionară a lui Corneliu Z. Codreanu cu vreunul din curentele născute din lupta între diferite clone ale marxismului? Mai degrabă nu. A încercat să copieze cîte ceva din Stînga populistă şi din Dreapta naţionalistă, dar ceea ce 1-a ţinut îh actualitate a fost reforma morală, ca expresie a nemulţumirii populaţiei faţa de sistemul pseudodemocratic al ţării, şi mistica ortodoxă, ca vector al penetrării Mişcării în straturile cele mai de jos ale societăţii agrare româneşti. Preocupată de satisfacerea vechilor sale mentalităţi semicoloniale, România se împărţea la începutul anului 1933 între starea uzată de anexă a politicii Franţei şi starea previzibilă de anexă a politicii italo-germane. Doar anticomunismul ei rămînea statornic. Polarizarea elitelor intelectuale Sub umbrela nevăzută a conflictului între ideologii, în copilăria României Mari se ridica o generaţie de liceeni dotaţi cu sensul moral al răspunderii, în mai toate şcolile medii ale ţârii se formaseră cluburi, grupări sau „frăţii" culturale, avide să preia moştenirea statului naţional unitar. Adaptaţi rapid contemporaneităţii postbelice, ei vor pomi de la o certitudine: România Mare nu poate fi condusă de vechii politicieni şi de vechile partide, aşa cum a fost condusa România Mică. Spiritul Genevei le inspira credinţa că, sub paza garanţiilor păcii, ei au o patrie de construit. Petru Comarnescu îşi amintea: „Ceream primatul inteligenţei, muncii, cinstei, priceperii şi ordinei; năzuiam ca ţara sa capete o importanţă culturală, ce nu o avea din pricina politicienilor agramaţi şi obtuzi, ce ne 59

conduceau ţara; voiam ca instituţiile să fie conforme specificităţii poporului, tradiţiilor lui, dar totodată satisfacerii cerinţelor vieţii modeme. Moralitate nouă, metode loiale, pricepere la cei care conduc cultura şi în genere viaţa ţârii, voiam selecţia naturală a valorilor poporului nostru, luptînd împotriva nepotismului, ipocriziei, afacerismului"173. Primii lor mentori s-au găsit, mai degrabă, printre sociologi, economişti, arhitecţi şi ingineri, decît printre oameni de partid şi, de aceea, modelul occidental de civilizaţie a fost acum mult mai tentant şi intens decît în 1848. După primele atrocităţi ale experimentului comunist din Franţa, Germania sau Rusia, filozofia care punea omul în centrul universului a început să fie interpretată ca o necesară mârturie a intelectualităţii individului, dar şi înpinsă în fundalul cultural, pentru a face loc credinţei creştine, în cazul nostru, ortodoxe. Apelul la religie a fost cu certitudine o soluţie morală împotriva corupţiei sistemului politic din România, iar îndreptarea către naţionalismul luminat o formulă de căutare a unei baze doctrinare pentru acţiunea lor publică. Adolescenţii din 1920 vor fi absolvenţii de facultăţi autohtone sau occidentale din 1933, urmăriţi de realizarea personală şi de desâvîrşirea comunitară, şi viitorii deţinuţi politici din închisorile comuniste. Pe vremea cînd îl ascultau pe Nae lonescu, Mircea Eliade şi Mihail Sebastian nu erau legionari sau comunişti. Ei făceau parte dintr-o generaţie predestinată constituirii elitei cu care România Mare urma să devină un stat capitalist dezvoltat, major în plan regional şi actor important al politicii europene. Acest proiect a eşuat, ca urmare a forţei prea mari pe care o aveau „inamicii": slăbiciunile sistemului politic parlamentar; efectele în mentalităţi ale loviturii de stat din iunie 1930; concentrarea puterii executive în mîna camarilei. Vremurile grele care au venit peste noi din exterior nu au făcut decît sa întărească blocajul evolutiv al societăţii româneşti. Deocamdată, la 1932 predomina intelectual spiritul Genevei şi funcţiona politic autoritatea Societăţii Naţiunilor, în timp ce lorga transforma şcoala de la Vălenii de Munte în centru cultural de importanţă naţională, iar la şcoala lui Nicolae Filipescu de la Mănăstirea Dealu se concentra un adevărat nucleu al elitelor, unde predau cei mai străluciţi profesori ai ţării, sociologul Dimitrie Guşti organiza la Fundaţia „Carol I" un centru de conferinţe, frecventat de tinerii noii generaţii intelectuale: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, istoricii Mihail Polihroniade şi Alexandru Cristian-Tell, Vasile Voiculescu, Dan Botta, Emil Botta, Eugen lonescu, Petru Comarnescu, Constantin Noica, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, arhitectul Haig Acterian, poetul Sandu Tudor. în jurul acestor bărbaţi, roia un număr de femei atrase de lumina gloriei, îiicurcîndu-le sau descurcîndu-le viaţa şi întreţinînd o atmosferă de grup restrîns, select şi amical. Asupra lor îşi exercita influenţa decisivă Nae lonescu. Numit convenţional Forum, centrul de conferinţe şi dezbateri de la Fundaţia „Carol I" a devenit un pol de atracţie pentru tineretul bucureştean, care, deşi oarecum împărţit după vagi orientări politice diferite, găsea forţa să se confrunte în plan intelectual şi să păstreze urbanismul, în aprilie 1932, tinerii conferenţiari au hotărît să transforme Forum-ul într-un „sindicat intelectual", denumire generică a unei asociaţii de filozofie, arte, litere, şi au oscilat un timp între denumiri ca Daphne, Argonauţii, Criterion. în mai 1932, asociaţia primeşte denumirea definitivă Criterion şi funcţionează pe sistemul conferinţei asupra unei teme, urmate de dezbateri libere. Foarte rar, în cazul unor subiecte delicate, membrii asociaţiei pregăteau dinainte detaliile desfăşurării, de cele mai multe ori fiind suficient enunţul subiectului sau lipirea unui afiş pentru ca sala să fie arhiplină. După conferinţe, grupul se întîlnea la cafeneaua Corso sau la berăria Gambrinus, unde continua discuţiile şi făcea analiza dezbaterii. Mai toţi membrii asociaţiei publicau în ziarele şi revistele vremii, asigurînd într-un fel dezbaterilor o circulaţie mai larga. Uneori, la sfîrşitul săptâmînii, grupul Criterion şi femeile ataşate făceau ascensiuni în Munţii Bucegi. Un ciclu de conferinţe a atras în mod deosebit atenţia: „în duminica următoare, am căzut de acord asupra primelor personalităţi culturale şi politice pe care le vom prezenta şi discuta, din perspective diferite, dar complementare, patru sau cinci dintre noi: Gandhi, Lenin, Mussolini, Charlie Chaplin, Proust, Gide, Freud, Bergson, Picasso, Stravinski. Prevăzusem o altă serie de simpozioane, în jurul cîtorva probleme: romanul românesc contemporan, arta românească modernă, America şi cultura americană, Asia văzută din Occident şi alte cîteva"174. Unele conferinţe au fost repetate, din cauza afluxului imens de participanţi. ..Prefectura Poliţiei fusese nevoită să trimită o duzină de sergenţi şi cîţiva comisari să asigure circulaţia în faţa Fundaţiei «Carol» şi să apere intrările de îmbulzeală. Succesul acesta nemaiauzit neliniştise Ministerul de Interne, iritase o seamă de gazetari şi scriitori, iscase tot felul de invidii şi gelozii"17, în interior, grupul era măcinat de activitatea prozaică a femeilor, ameţite şi ele de succesul enorm al intelectualilor acestei generaţii de excepţie. Au început să apară şi primele incidente publice. Dintr-o eroare de calcul — după toate probabilităţile — Petru Comamescu, principalul organizator al şedinţelor şi om de Stînga, plasează conferinţa despre Lenin la începutul ciclului, în seara de 13 octombrie 1932. Sala se va umple de indivizi dubioşi, între care ieşeau în evidenţă chelnerii de la marile hoteluri şi restaurante din centrul Capitalei, toţi comunişti, aceiaşi chelneri care îl vor aresta pe mareşalul Ion Antonescu în august 1944, sub conducerea lui Emil 60

Bodnăraş. Au fost invitaţi intelectuali de Stînga, printre care au fost identificaţi de Siguranţă şi Belu Zillber, condamnat în 1930 pentru spionaj în favoarea URSS, şi Lucreţiu Pâtrâşcanu, cunoscutul membru al Partidului Comunist din România, agentură sovietică aflată în ilegalitate. Simpozionul, prezidat de profesorul C. RâdulescuMotru, s-a desfăşurat însă într-o atmosferă civilizată, cu argumente şi contraargumente, fiind apoi repetat peste patru zile, datorită succesului sau deosebit. Agitaţia din jurul acestui adunări a pus în alertă Siguranţa şi SSI-ul, semnalele trimise organizatorilor din această direcţie făcînd aluzii în termenii unei propagande mascate pentru comunism. Petru Comarnescu a fost contactat de inspectorul Vasile Parizianu cu următoarele cuvinte: „Domnule Comarnescu, nu vom uita niciodată că dumneata ai adunat pe comuniştii din Bucureşti în faţa Palatului Regal!". Simpozionul din 27 octombrie, dedicat lui Freud, a fost interzis, agenţii Poliţiei împiedicînd lumea să intre în sală. Organizatorii au protestat la cabinetul lui Armând Călinescu şi acesta a admis ţinerea şedinţei, începînd cu ora 21.30. De la următoarea temă de dezbatere, opera cinematografică a lui Charlie Chaplin (27 octombrie 1932), atmosfera din jurul grupării Criterion s-a degradat rapid. Chaplin era considerat evreu (în realitate, doar fratele său era, dintr-o altă căsătorie a mamei), în timp ce îşi prezenta discursul, Mihail Sebastian a fost interpelat din sală de un grup al organizaţiei de tineret cuziste: „Un ovrei despre un alt ovrei!", fapt care 1-a iritat pe cunoscutul scriitor, dar nu 1-a împiedicat sâ-şi continue expunerea, în ziua de 3 noiembrie, în timp ce profesorul Mihail Ralea prezida şedinţa despre Andre Gide, un grup de aproximativ o sută de studenţi cuzişti ia cu asalt intrarea în sală şi produce o încăierare, sub pretextul că Gide (fonetic jid) este prescurtarea de la „jidan", în realitate, Gide fusese de curînd în URSS şi dăduse declaraţii exuberante în favoarea bolşevismului. Presa naţionalistă, alimentată de Siguranţă, a declanşat un atac violent la adresa simpozioanelor de la Criterion şi acestea nu au putut continua decît în alte săli, cu un auditoriu mult restrîns. Presa de Stînga a răspuns şi ea în forţă. Fără îndoială că expunerea liberă a unor teze comuniste, prin intermediul unei dezbateri — altfel, cu argumente şi contraargumente — a fost doar un pretext pentru autorităţi în manevra de distrugere a grupării Criterion, care reprezenta un nucleu intelectual de incontestabilă autoritate, dar opus evident sistemului politic corupt al ţârii. Ni s-a păstrat o mărturie decisivă pentru a înţelege, chiar ridicînd întregul eveniment cultural la nivelul politicii mondiale, ca cele două tabere intelectuale — naţionalişti şi comunişti — se apropiau şi chiar se solidarizau îhtr-un loc sigur: necesitatea schimbării sistemului politic din România anilor 1932-1933. La simpozionul din 13 octombrie, de exemplu, în momentul în care naţionalistul Mihail Polihroniade „a amintit expresia lui Lenin, că statul burghez e un cadavru care va fi răsturnat dintr-o singură lovitură, a fost aplaudat atât de studenţii naţionalişti, cît şi de grupurile de simpatizanţi comunişti pe care îi adusese la Fundaţie prezenţa lui Lucreţiu Pâtrâşcanu"176. Reprezentînd în plan ideologic cele două mari curente politice care începeau sa se confrunte atunci în lume, ambele câutînd să schimbe sistemul pseudodemocratic protejai prin Societatea Naţiunilor, tinerii intelectuali ai generaţiei Criteiion deveniseră un pericol pentru structura coruptă de putere din România. Pentru a-i dezbina şi a-i face inofensivi, liderii acestei generaţii au fos! instigaţi unii împotriva celorlaţi, punîndu-li-se la dispoziţie presa de scandal şi mijloace materiale sau informativ-diversioniste. Atacul a pornit prin cîţiva ziarişti de şantaj, între care a excelat Zaharia Stancu, şi, pe fondul unor gelozii şi invidii mărunte provenite din zona femeilor grupului, membrilor de frunte ai generaţiei li s-a înscenat un scandal de homosexualitate, acuza planînd nedrept asupra întregului grup Criterion. Din acest episod dramatic şi murdar provine expresia „cavalerii de Curlanda", preluată după revoluţia din decembrie 1989 de sâptămînalul România Mare şi folosit împotriva membrilor „Grupului pentru Dialog Social", palidă tentativă de refacere a spiritului de la Criterion. Apoi, prin alte mijloace, dar mai subtile, liderii generaţiei au fost îndepărtaţi din Bucureşti prin burse, călătorii de studii în străinătate, funcţii bugetare. Aşa a ajuns Mircea Eliade în India. Jucînd diversionist confruntarea de pe poziţii politice de Stînga, pentru a acoperi misiunea primită de la Siguranţă şi şantajul pentru bani făcut împotriva unor emuli ai grupării Criterion, Zaharia Stancu, fost ucenic al lui Nae lonescu, va trece în ochii lumii drept comunist. El va transforma două procese de calomnie, din care a fost scăpat de Siguranţă, în „agresiuni" ale burghezo-moşierimii împotriva curajului de a-i spune adevărul în faţă. După 23 august 1944, el va specula din plin această imagine şi îşi va asigura un loc sigur în nomenclatura Partidului Comunist. De cealaltă parte, liderii naţionalişti ai grupării se vor îndrepta spre formele practice ale naţionalismului. Ziaristul N. Carandino va înregistra momentul trecerii lor în Mişcarea legionară: „îmi reamintesc explicaţiile practice ale prietenului meu, Mişu Polihroniade: «Sunt mai tari ca noi, sînt organizaţi, au curent în opinia publică şi, date fiind împrejurările europene, vor progresa vertiginos. Le lipseşte un singur lucru: o elită intelectuală care să-i conducă. Le-o oferim no/»"177. Anul de răscruce 1933, decisiv pentru viaţa politică a ţării, an al ascensiunii lui Hitler la putere în Germania, al proiectării publice în martiraj a Mişcării legionare şi an al asasinării prim-ministrului I.G. Duca, este 61

şi cel al declanşării procesului de polarizare a elitelor intelectuale tinere ale ţării. Aici este de subliniat faptul că trecerea marilor valori intelectuale româneşti — Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Mihail Polihroniade, Ernest Bernea, Aron Cotruş, savantul în fizica nucleară Gheorghe Mânu, academicianul Horia Hulubei, istoricul Petre P. Panaitescu, membru corespondent al Academiei, profesorul Eugen Chirnoagă, diplomatul Mihail Sturdza, filozoful şi poetul Lucian Blaga, poeţii Dan Botta şi Ion Caraion, marele fiziolog Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, reputatul filolog Sextil Puşcariu, filozoful Petre Ţuţea, poetul Tudor Arghezi, profesorul preot Dumitru Stăniloae ş.a. — în Mişcarea legionară sau identificarea unora dintre ei ca simpatizanţi de notorietate publică ai acesteia, se produce după. asasinarea lui I.G. Duca din decembrie 1933, ca şi cum actul de extremă violenţă ar fi fost un gest moral, o reacţie la agresiunile făcute de acelaşi regim corupt împotriva unor victime — legionarii! La celălalt pol ideologic, în Stînga, se aşazâ doar doi intelectuali de substanţa, Mihail Sebastian şi Mihail Sadoveanu (care tocmai produsese o disidenţa în Marea Lojă Masonică a României), restul, între care Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu sau Radu Miron Paraschivescu, fiind nişte mediocrităţi lansate drept personalităţi abia după instalarea ocupaţiei sovietice. Exasperat în faţa eşecului înregistrat de Criterion, Petru Comarnescu va lua şi el decizia activismului: „în faţa unor atari situaţii, am redevenit comunist, dorind să se termine odată cu această inegalitate şi discriminare şovină, să se termine cu jandarmeria şi poliţianismul, cu militarismul acesta odios"'7. Deşi după război şi-au negat apartenenţa, iar exegeţii lor au adus un dubiu asupra ei, atît Mircea Eliade, cît şi Lucian Blaga au fost membri ai Mişcării legionare. Mircea Eliade a făcut parte din cuibul „Axa", condus de istoricul Mihail Polihroniade, a candidat pe listele Partidului „Totul pentru Tară" (Garda de Fier) şi a fost internat în lagărul pentru legionari de la Miercurea Ciuc, din ordinul lui Armând Călinescu179. Lucian Blaga a făcut parte din cuibul legionar de la Sibiu, condus de colonelul (r) Savu180. Raportul de forţe din interiorul elitei intelectuale tinere a ţării era atît de dezechilibrat în favoarea naţionalismului, încît chiar şi numai simpla alăturare a numelor cu cele ale intelectualilor de Stingă produce un motiv serios de reflecţie. Ca să putem înţelege acest dezechilibru pronunţat, dar mai ales să ne lămurim asupra resorturilor personale care au adus atîtea mari valori naţionale în Mişcarea legionară, suntem obligaţi să înţelegem acest curent politic în ansamblul manifestărilor sale din perioada interbelică, sâ-i arătăm evoluţia (de fapt, involuţia) şi să dăm la o parte prejudecăţile formate de propaganda comunistă. Propunem oricărui cetăţean contemporan un început: articolul de răspuns al lui Mircea Eliade la acuzaţiile de fascism ale marxistului Miron Radu Paraschivescu, articol publicat la 24 martie 1935 şi intitulat „Intelectualii e fascişti". Iată două fragmente: „Cînd cineva vine şi îţi spune ca afirmarea autonomiei spiritului înseamnă «fascism» sau «escroci» (şi aceasta numai pentru că o asemenea atitudine este antimarxistâ) aş vrea să ştiu cum am mai putea «discuta». Asta implică ori o extraordinara rea-credinţă, ori o ignoranţă fără margini. Să fi fost toţi filozofii lumii «fascişti» sau «escroci»? Să fi fost un Croce, un Bergson, un Russel, un Husserl — escroci şi lichele? Să fie oare întreaga psihologie contemporană — care verifică autonomia vieţii sufleteşti — o creaţie fascista? Sa fie fizicianul Heisenberg el însuşi un fascist sau un escroc? De! Mai ştii'? Nu 1-au scos marxiştii noştri pe Eminescu hitlerist şi pe Pârvan un huligan rasist'? într-o discuţie cu asemenea «revoluţionari» te poţi aştepta la orice. [...] Eu nu sunt obligat să ţin aici un curs de fizica, altul de psihologie şi altul de «filozofie», ca sa completez cultura oricărui marxist care îmi iese în drum. Lucrurile acestea se învaţă acasă; şi se presupun ştiute într-o discuţie asupra «reabilitării spiritualităţii». Nu poţi discuta muzica lui Beethoven cu unul care n-a auzit în viaţa lui decît Titanic vals! După cum nu poţi explica unui analfabet, care te întreabă cum merg tramvaiele — legile curentului electric". „Marşul dictatorilor" (Leş Conquerants), pictura de P. Fritel, expusă la Salonul de Arte de la Paris 1892. Tabloul a impresionat prin asocierea îndrăzneaţă, dar sugestiva a dictatorilor din mai multe epoci — Cezar, Ramses al Il-lea, Alexandru Macedon, Carol cel Mare, Napoleon, Timur Lenk —, în acelaşi marş sumbru printre mii de cadavre. Capitolul III LOVITURA MARILOR TRĂDĂRI Intrarea României în faza terorismului de stat şi instalarea dictaturii regale 22 decembrie 1937 - 31 martie 1938 Moto: Lovitura de stat presupune voinţa de-a guverna acum CORNELIU Z. CODREANU 62

Imaginea loviturii de stat date în ziua de 10 februarie 1938 de către regele Carol II se sprijină pe cîteva proiecţii rezistente în timp. Prima dintre ele porneşte de la ideea că fostul prinţ, revenit ilegal în România şi instalat pe Tron ca urmare a loviturii de stat din 7-13 iunie 1930, a urmărit de la început instituirea unei dictaturi personale şi a lucrat, între 1930 şi 1937, pentru distrugerea partidelor. A doua proiecţie — cea comunistă — îl prezintă pe Carol ca exponent al unor forţe reacţionare, capitaliste şi fasciste, pornite să distrugă România, să exploateze poporul român, muncitorii şi ţăranii, context în care regele s-a preocupat intens de jefuirea ţârii în interes propriu. Al treilea stereotip apelează la pericolul reprezentat de „ascensiunea mişcărilor fasciste", în speţă a Mişcării legionare, fapt care 1-a obligat pe Carol II să instituie o dictatură personală, pentru a salva statul de la anarhie sau de la dezintegrare teritorială, ca urmare a politicii revizioniste italo-germane. Nu o dată, fiecare din aceste argumente a fost prezentat, mai mult sau mai puţin convingător, în funcţie de unghiul din care era abordat evenimentul. Doar puţine tratate de istorie, apărute recent, subliniază faptul că cele trei proiecţii prin care s-a creat imaginea publică despre lovitura de stat din 1938 nu se exclud una pe cealaltă şi că părţi ale lor constituie, împreună un corp de fapte istorice veridice. Totuşi, anumite fapte atîrnă mai greu decît altele, în plus, există privilegiul distanţei, al timpului trecut de la acele evenimente dramatice, precum şi apariţia noilor izvoare istorice, care ne stau la dispoziţie după 1989. Pe acest fond, abordarea obiectivă a loviturii de stat din decembrie 1937 — martie 1938 se află în faţa unei dileme epistemologice: scena politică româneasca era atît de fragmentată şi adversă, încît coborârea cercetătorului la atmosfera contemporană, din timpul evenimentelor, 1: îl pune îh situaţia de a fi partizanul unui curent împotriva altui curent sau 2: de a prezenta rece şi în alternanţă precisă opiniile şi faptele adversarilor, fapt care îl prăbuşeşte la nivelul unei simple cronologii. Există apoi riscul ca, de dragul obiectivitătii prin neintervenţie şi lipsă de comentariu, abordarea acestui moment din istoria României să se transforme într-o succesiune de documente şi citate, foarte utilă, dar numai pentru profesionişti. De aceea, în analiza actului petrecut la cumpăna dintre anii 1937 şi 1938, vom porni de la observaţia ochiului de astăzi, capabil să judece, în primul rîrid, prin prisma rezultatelor, dar câutînd cu intensitate cauzele reale. Aşa cum arătam mai sus, lovitura de stat care a instaurat dictatura regală în România este localizata în timp la data de 10 februarie 1938. Atunci a fost înlăturat guvernul Goga-Cuza şi înlocuit cu guvernul Miron Cristea. Această dată a fost aleasă, de către oameni politici contemporani şi de către istorici, pentru identificarea loviturii de stat datorită unor particularităţi din punctul de vedere al dreptului constituţional. Se poate extrage ca argument ideea că atunci a fost adus la putere un guvern personal, al regelui Carol II, format din oameni politici proveniţi din mai multe partide, guvern pe care însuşi suveranul îl numea „de uniune naţională". Problema este că şi guvernul schimbat, Goga-Cuza, era tot o formulă personală a regelui, ca rezultat artificial şi improvizat al alegerilor din decembrie 1937. Mai mult, acesta a primit mandatul în vacanţa parlamentară, în imposibilitatea de a fi confirmat sau infirmat de forul legislativ, deoarece „Corpurile legiuitoare sunt dizolvate cu mult timp înainte de data fixată pentru deschiderea lor, 17 februarie 1938. în acest fel sunt anulate şi alegerile generale din decembrie 1937, întrucît, neîntrunindu-se şi operaţiile de validare neavînd loc, cele două Camere nu s-au putut constitui în mod legal"181. Aşadar, schimbarea guvernului personal Goga-Cuza cu guvernul personal Miron Cristea în ziua de 10 februarie 1938, adică încă în interiorul vacanţei parlamentare, nu este factorul decisiv al loviturii de stat, cu atît mai mult cu cît Carol II avusese pînă atunci tot un guvern personal, al lui Gheorghe Tâtârescu, mascat sub titulatura de liberal. Nici schimbarea Cabinetului, în sine, nu a produs o agitaţie deosebita şi nu a atras atenţia prea mult, opinia publică aflîndu-se în starea de amorţeală civică, după o campanie electorală care marca eşecul pseudodemocraţiei româneşti. Cu totul alte manevre ale lui Carol II au provocat lovitura de stat şi ele s-au desfăşurat după un şir de preliminarii importante. La baza cunoaşterii lor se află informaţiile conţinute în memoriile şi jurnalele unor personalităţi contemporane, dintre care unele erau foarte bine informate (Armând Călinescu, Constantin Argetoianu), iar altele au consemnat evenimentul din perspectivă politică (luliu Maniu, C.I.C. Brâtianu, Radu Rosetti, Zaharia Boilă, legionarii etc.). Argumentele regelui Carol II Cu toate ca esenţial pentru înţelegerea resorturilor acestei lovituri de stat trebuia să fie jurnalul regelui Carol II, acesta — în forma publicată astăzi — este mutilat în partea sa decisivă. Au fost sustrase numeroase file de către Monique Urdăreanu, sau distruse de Elena Lupescu, înaintea unei tranzacţii cu statul român, astfel că din jurnal lipsesc 49 de pagini, exact cele referitoare la lovitura de stat182. Pe durata lunilor noiembrie şi decembrie Carol II nu a făcut intervenţii curente în jurnalul său, motivînd că „am avut atîtea de făcut, atîtea dificultăţi şi probleme politice de rezolvat, încît mi-a fost imposibil de a continua de a-mi face zilnic însemnări"183. Ştim, pe baza 63

cercetării comparate şi a informaţiilor venite de la intimi, că regele Carol îşi camufla intenţiile şi chiar actele în jurnalul personal, convins că scrie pentru posteritate. Eră interesat de imaginea sa în istorie şi, la fel ca mulţi lideri politici, căuta sa lase o impresie bună. în al doilea rînd, cunoaştem că Elena Lupescu îi controla însemnările în fiecare seară, astfel că, dacă mai avea o fărîrnâ de demnitate, Carol îşi travestea jurnalul personal şi pentru amantă. Avînd însă în vedere ca, pe desfăşurarea însemnărilor din 1937 şi pînâ în 1939, Carol mai cunoscuse perioade în care povestea evenimente petrecute într-un interval de zile şi sâptâmîni şi nu zilnic, scuza lui poate fi plauzibilă. Oricum, însemnările pentru intervalul 2 noiembrie-31 decembrie 1937 reprezintă un rezumat al mişcărilor sale pe scenă politică. Din păcate, ele conţin prea puţine indicii asupra intenţiilor şi mai mult o pledoarie pentru tema victimizării sale, ca rege pus de partide într-o situaţie limită şi nevoit să dea o lovitură de stat. Mulţumit de guvernarea Tătârescu, Carol face apel la acesta pentru a continua cu un nou mandat, prin organizarea alegerilor şi cîştigarea acestora. Cum în România alegerile se cîştigau întotdeauna de guvernul care le organiza, Carol a crezut că Tătârescu se va angaja într-o campanie electorală violentă, motiv pentru care regele a şi făcut o remaniere la Ministerul de Interne, „cîştigătorul regulat" al alegerilor, şi 1-a numit acolo pe Richard Franasovici, membru devotat al camarilei. Numai că, în acel an, 1937, organizarea unei campanii electorale violente — în genul clasic, cu bătăi, interdicţii, omorîrea agenţilor electorali — nu mai aducea în confruntare o Putere virilă si o Opoziţie bleaga, lipsita de mijloace. Ideea că guvernul Tâtârescu va reuşi să-şi impună mandatul prin violenţă se izbea de apariţia unui contracandidat serios la lupta în teren: Mişcare legionară. A crede că aceasta, cu liste prezentate în 72 de judeţe, cu organizaţii locale puternice şi cu „echipele morţii" la faţa locului, va sta să primească lovituri era o utopie. Tâtârescu ştia şi intuia că risca să iasă din alegeri, după o formulă contemporană, „cu capul spart". Acesta este motivul — pericolul pe care îl reprezenta o reacţie mult mai violenta a Mişcării — pentru care Tâtârescu i-a cerut regelui o schimbare de echipă, pentru care Carol i-a cerut lui Tătărescu să organizeze alegeri libere, „curate", şi pentru care luliu Maniu a semnat un pact de neagresiune cu Mişcarea legionară. Pe fondul slăbirii autorităţii statului în teritoriu şi a infiltrării masive a ideilor Mişcării legionare în Armată, Poliţie şi Justiţie, orice agresiune de tipul celei din decembrie 1933, sub Duca, ar fi trezit o ripostă înzecit mai dură şi ar fi produs un rezultat electoral spectaculos pentru partidul Mişcării legionare. El candida de această dată sub denumirea „Totul pentru Ţară", după deviza marelui bărbat politic conservator Barbu Catargiu („Totul pentru ţară, nimic pentru noi"). Or, prin declaraţii publice, circulare interne şi mesaje particulare, Corneliu Zelea Codreanu anunţase că înţelege să se înscrie total în regimul constituţional şi legal al alegerilor, dacă nu se vor produce agresiuni sau interdicţii la adresa formaţiunii sale. Alegerile pentru Camera Deputaţilor s-au organizat în ziua de 20 decembrie 1937 şi rezultatele au fost următoarele: Partidul Naţional Liberal - 35,92%; Partidul Naţional Ţărănesc - 20,40%; Partidul „Totul pentru Ţară" (Garda de Fier) - 15,58%; Partidul Naţional Creştin (Goga-Cuza) - 9,15%; Partidul Maghiar - 4,43%; Partidul Naţional Liberal „Georgist" (Gh. Brâtianu) - 3,89%; Partidul Ţărănesc Radical — 2,25 %184. Partidul Evreiesc, semnatar al pactului de neagresiune cu Mişcarea legionara şi cu PNŢ, a obţinut doar 1,42%, fără acces în Parlament. Mişcarea legionară ocupa locul trei, din 63 de partide şi liste comune înscrise, devenind astfel a treia formaţiune politică a ţârii, după ultimul mare partid tradiţional, PNL, şi după cel mai popular partid de Stînga, PNŢ. La Bucureşti, Mişcarea legionara ocupa locul doi. Criticînd dezamăgit prestaţia lui Franasovici, Carol II va consemna în jurnalul său: „Am impresia că nu şi-a dat prea multă silinţă, luînd drept scuză recomandările ca alegerile să fie cinstite şi rezultatul a fost că Guvernul a fost învins"18-5. Conform notelor sale, regele s-ar fi trezit într-o situaţie fără soluţie, deoarece Tătârescu nu putea continua, partidele mari nu voiau să formeze un guvern de coaliţie între ele, iar pe legionari nu-i putea aduce la guvernare, pentru că ar fi predat ţara Germaniei. Ar fi găsit atunci formula unui guvern PNŢ condus de Ion Mihalache, dar în înţelegere cu Vaida-Voevod, desprins din partid cu o aripă naţionalista, însă Mihalache „face prostia că, plecînd de la mine dimineaţă, îşi insultă prietenii şi, fără a lua contact cu Vaida, refuză, seara, însărcinarea dată"186 . în aceste condiţii — scrie mai departe Carol II — „mi-a rămas deci o singură soluţie constituţională, aceea de a face apel Naţional-Creştinilor lui Goga şi Cuza"187. Mai interesant este însă comentariul său la aceasta desemnare: „Sunt perfect conştient că o guvernare cu aceste elemente, destul de hotârît antisemite, nu va putea fi una de lungă durată şi că dupâ ace[e]a voi fi liber să pot lua măsuri mai forte, masuri cari să [mă] descâtuşească (sic!) atît ţara, cît şi pe mine, de tirania, adesea atît de nepatriotică, a meschinelor interese de partz'c/"188. Este primul loc în care regele Carol II îşi demască intenţiile, conservate intact din aprilie 1930 şi notate în jurnal, cu ocazia vizitei pe care i-o făcuse Mihail Manoilescu la Paris, în pregătirea revenirii în ţară: „Concluzia, după ce îi declarasem că vreau să m-întorc, este că numai par un coup se poate face, avantajul e ca viu neadus de nici un partid, ca m[ă] impun singur şi sunt deci mult mai independent. Am discutat niţel şi chestiunea 64

dictatorială, el crede că ea este inevitabilă, mai ales pentru o vreme oareşcare, căci va trebui luat taurul de coame"189. Este uşor de observat ca poziţia lui Carol, după revenirea în ţara, a fost aceea de „independenţa" faţa de partide şi, în primul rînd, faţă de PNŢ şi Maniu, care îi permiseseră venirea şi-1 urcaseră pe Tron. Asupra „chestiunei dictatoriale" situaţia a devenit propice în decembrie 1937, aşa cum singur mărturisea: „voi fi liber să pot lua măsuri mai forte" împotriva partidelor politice. în sfîrşit, principala misiune a guvernului Goga-Cuza, abia numit la 28 decembrie 1937, pare a fi emiterea legilor antisemite: „Prima măsura pe care vrea s-o iee este o revizuire a evreilor, cari, după 1919, au intrat în mod fraudulos în ţară; lor vrea să le ridice dreptul de cetăţenie. Cred ca va atinge o foarte mică minoritate şi este, poate, o aruncare de lest folositoare în acest moment"190. Bănuim că opinia lui Carol II se sprijinea pe datele Institutului Central de Statistică, publicate cu ocazia recensâmîntului din 1936, şi în care se arăta că în România trăiesc 758 000 de evrei, constituind 4,2% din populaţia ţării. Numărul refugiaţilor era de aproximativ 11 000, deşi asupra cifrei persistă o nelămurire, daca era vorba de toţi refugiaţii clandestini îh România, veniţi din toate părţile, sau numai de refugiaţii din Rusia. „Filderman a apreciat că numărul evreilor infiltraţi ilegal în România este de 10 000, şi el nu s-a împotrivit expulzării lor"191. Probabil că se referea tot la cei din Rusia, în realitate, legile antisemite date de guvernul Goga-Cuza în cele 44 de zile de existenţă ale sale au produs o masă de peste 300 000 de evrei fără cetăţenie în România, conform unui raport întocmit de Marele Stat-Major al Armatei române în 1942192. Actul antisemit, făcut sub patronajul lui Carol II, nu a avut alt efect, în sine, decît să aducă vechea „chestiune evreiască" în faza sa de criza. Atît prin eliminarea evreilor din administraţia şi economia ţârii, cît şi prin reacţia lor organizată — retragerea masivă şi lichidarea de conturi din băncile româneşti —, s-a produs un grav dezechilibru în sistemul economic al ţării. Ne întrebăm, pe bună dreptate, ce raţiuni 1-au determinat pe Carol II să permită unui guvern antisemit asemenea măsuri'? Un posibil răspuns se află în marile mutaţii produse pe plan european, unde balanţa puterilor înclina spre blocul italo-german. O scurtă privire asupra evenimentelor derulate numai în primele luni ale anului 1938, ne sugerează că regele Carol II căuta o adaptare la cursul accelerat al istoriei: la 4 ianuarie, „Londra anunţa că orice implicare a Palestinei în crearea unui cămin evreiesc trebuie amînată, ceea ce provoacă atacuri teroriste pe parcursul lunilor următoare"1 La 23 februarie se descoperă marele zâcămînt de petrol din Kuweit, protectorat britanic desprins în 1906 din corpul Irakului, ceea ce provoacă orientarea guvernelor irakiene către Germania, în martie, Hitler anexează Austria. Realitatea importanţei celui de-al treilea Reich doar a fost confirmată prin semnarea, la 10 octombrie 1938, a Acordului de la Miinchen, unde „Franţa şi Anglia au cedat sferei de influenţă a Germaniei tot spaţiul sud-est al Europei"194, încercînd să joace pe scena europeană, altfel decît jucase Titulescu, regele Carol II credea că face un pas înainte, dar făcea un pas tardiv, după ce România ieşise complet din orice cărţi, şi îl făcea grosolan şi iresponsabil. Regele greşea şi în planul gîndirii politice, deoarece resorturile ascensiunii Germaniei naziste în Europa anilor '30, aşa cum certifică şi istoriografia americană, nu ţinteau eliminarea evreilor, ci expansiunea economică şi politică din calitatea de Mare Putere. Hitler se afla în faza Germaniei Mari: „După ce ajunge cancelar, Hitler se străduieşte necontenit sâ-şi legitimeze cel de-al «Treilea Reich» prin tradiţia istorică a Sfîntului Imperiu Romano-German. în 1935 notabilităţile din Niimberg îi dăruiesc o copie a spadei imperiale germane; el mulţumeşte pentru acest simbol al puterii imperiale germane, în 1938, cînd este deja «Ftihrer-ul Germaniei Mari» dă ordin să fie transferate, din trezoreria de la Viena la Niimberg, vechile însemne imperiale, deci coroana lui Carol cel Mare, crucea imperială, globul imperial, spada imperiala, pelerina ecleziastica purtată de Frederic al II-lea de Hohenstaufen, Sfînta Lance şi alte obiecte, pînă şi ciorapii purtaţi la încoronare"195. A fost reintrodusă folosirea în simbolistica oficială a culorii verde ottonian, provenind de la steagul de luptă al lui Otto cel Mare, iniţiatorul primului Reich german196. La acea dată, antisemitismul ameninţător al nazismului avea un caracter preponderent politic, anticomunist, acoperind prin aceasta intenţiile criminale expuse în Mein Kampf. Astfel s-a întîmplat că, cel puţin în România, unde afacerile marilor companii germane erau reprezentate de evrei — şi au rămas astfel, dar mascat, şi sub regimul Antonescu, cu nemţii în ţară — măsurile lui Carol II şi ale guvernului Goga-Cuza nu loveau doar interesele economiei româneşti, dat şi interesele germane. Situaţia din România era doar un aspect secundar al unui fenomen mult mai amplu şi profund paradoxal: aşa cum notează în cartea sa în Zodia Satanei, Caro! ştia că renaşterea Germaniei se făcuse cu bani evreieşti: „... toată această chestiune s-a sfîrşit printr-o finanţare a Germaniei de către City şi Wall Street"197. Doar dacă privim mandatul încredinţat guvernului Goga-Cuza prin prisma datelor furnizate de Institutul Central de Statistică — adică, numai 10 000 de evrei clandestini — putem înţelege decizia unui rege panicat, altfel condus de o camarilă minoritară etnic. Din păcate, nici acest argument nu rămîne în picioare, deoarece Carol II a dat, pe mandatul guvernului sau antisemit, un interviu ziarelor Epoque (05.01.1938) şi Daily Herald (10.01.1938), în care 65

a anunţat opinia publică internaţionala că evreii clandestini sunt aproximativ un sfert de milion. Râmîne astfel în picioare teza sacrificării siguranţei civile a unui număr însemnat de evrei din România, pentru a putea asigura o apropiere tardivă de Germania. Calculul a fost, pur şi simplu, idiot. Lămurind şi acest aspect, însemnările lui Carol II, legate de preliminariile loviturii de stat, se încheie. Să recapitulăm elementele tezei lui Carol II asupra evenimentelor: guvernul Tâtârescu greşeşte organizînd alegeri libere, ticăloşia partidelor îl împiedică pe rege sa formeze un guvern constituţional şi ţara intră într-o criză din care nu mai putea fi scoasă decît printr-un regim personal, autoritar. Lucrurile nu sunt atît de simple. Preliminariile crizei politice Anul 1937 era sfîrşit de mandat constituţional (4 ani) pentru guvernul Gheorghe Tâtârescu. Cunoscut în lumea politica drept o slugă preaplecata a regelui, Gheorghe „Guta" Tâtârescu formase între 5 ianuarie 1933 şi 14 noiembrie 1937 trei guverne succesive, etichetate drept echipe personale ale regelui, sub acoperirea unui sprijin politic liberal. Aceasta opinie îşi avea sursa în faptul că cele trei guverne suferiseră atît de multe remanieri, îhcît spiritul constituţional al modului de formare şi funcţionare a guvernului fusese încălcat pe ocolite. Primul guvern (5 ianuarie 1933-1 octombrie 1934) suferise şase remanieri; al doilea guvern (2 octombrie 1934-28 august 1936) cunoscuse şapte remanieri, iar al treilea guvern (29 august 1936-14 noiembrie 1937) alte şapte remanieri, între care cea din 23 februarie 1937 atinsese ministerele de forţa, al Apărării Naţionale, de Interne şi de Justiţie, în general, această perioadă a guvernării Tâtârescu este privită ca moment al dezvoltării economice a statului român şi redresării parţiale a situaţiei sale financiare. Faptul ca am putut avea o guvernare de continuitate, pe baza unui program gîndit de Constantin Argetoianu pentru eventualitatea unui regim autoritar şi aplicat de regele Carol II cu amendamente personale, a permis o anumită coerenţă economică şi a produs efecte pozitive pînă la nivelul de trai al omului simplu. De regula, atunci cînd se aminteşte traiul bun din perioada interbelica a României, la această perioadă se face referire. Conducerea Partidului Naţional Liberal aprecia politica economică a guvernării Tătârescu în termeni elogioşi: „Ajutat de elemente active şi dezinteresate ale Partidului, guvernarea d-lui Tâtărescu a fost rodnică. S-a restabilit echilibrul bugetar, s-au făcut investiţii importante în şcoli, biserici, primării, sanatorii, spitale, căi de comunicaţii şi s-au pus în funcţiune instalaţii pentru apărarea ţării"198. Este perioada de vîrf a activităţii marilor concerne industrial-financiare dominate de Malaxa şi Auschnit, a primelor investiţii sporite în înzestrarea şi dotarea Armatei, dar şi a marilor afaceri ilegale conduse de camarilă şi de rege. Dezvoltarea economică permite şi finanţarea substanţială a culturii, ştiinţei şi sportului199, în plan politic însă, manevrele cuplului executiv Carol-Tătârescu, inspirate de camarila condusă de Elena Lupescu, provocau neliniştea partidelor şi, în primul rînd, a celor aflate în opoziţie, în toamna anului 1937, fidele principiilor democratice ale alternanţei la Putere, ambele mari partide româneşti, PNL şi PNŢ, se pronunţau pentru o schimbare în favoarea revenirii ţărăniştilor la guvernare. Situaţia lor nu era însă atît de puternică încît să impună regelui o astfel de soluţie politică, fiind fragmentate deja în aripi adverse şi supuse unui bombardament permanent de intervenţii oculte din partea camarilei şi a regelui. Să nu uităm că guvernul fusese format cu un prim-ministru membru din rîndul trei al Partidului Naţional Liberal, producînd derută în rîndurile liberalilor şi dificultăţi în apropierea dintre corpul solid tradiţional al partidului — „bâtrînii", aşa-numita Grupare H, a tinerilor liberali, şi formaţiunea independentă a georgiştilor: „Partidul Naţional Liberal din această perioadă nu mai poseda însă nici puterea de influenţă şi nici unitatea ce o avusese în deceniul anterior, cînd în fruntea lui se aflase Ion I.C. Brâtianu. în conducerea partidului se manifestau disensiuni puternice, iar opţiunile preşedintelui Consiliului de Miniştri difereau în mare măsură de obiectivele conducerii tradiţionale a naţional-liberalilor. Divergenţele erau accentuate de faptul că în cabinet fuseseră cooptaţi, în general, liberali tineri, timp în care aparatul de conducere al Partidului Naţional Liberal continua să se afle în mîinile bâtrînilor"200. Oricum, atît la guvern, cît şi prin zona financiar-bancară controlată de partid, Partidul Naţional Liberal reprezenta atunci principala forţă a Dreptei democratice, dedicată capitalismului românesc şi, în parte, adică doar prin corpul partinic, parlamentarismului, în apropierea momentului de final constituţional al mandatului lui Tătârescu, C.I.C. Brâtianu se pronunţa pentru o venire a ţărăniştilor la putere, cu scopul de a nu slăbi sistemul democratic şi de a înfrîna pornirile autoritare ale lui Carol II: „După 4 ani de guvemămînt, opinia publică doreşte schimbări. Ei i se pare totdeauna că o schimbare a conducerii Statului va fi folositoare. Ştiam acest lucru din timpul guvernărilor din trecut şi de aceea am sfătuit pe domnul Tătârescu să se retragă şi să cedeze locul unui alt partid politic". Preşedintele PNL se înşela. Alegerile din 1937 vor demonstra că populaţia era în cea mai mare măsură dezinteresata şi dezamăgită de politică, nu mai reacţiona la principiile democratice ale alternanţei la putere şi 66

prefera, într-o doză mai mică de 40%, este adevărat, o guvernare autoritară sub mască democratică, o guvernare care le adusese un strop de bunăstare în buzunare. După şapte ani de domnie discreţională a lui Carol şi după ce presa a reuşit să-1 convingă pe cetăţean că în spatele tuturor acţiunilor regale se află o camarilă condusă de „evreica" Elena Lupescu, încrederea opiniei publice în sistemul democratic românesc scăzuse alarmant, mai mult de un sfert din corpul electoral orientîndu-se către formaţiunile politice naţionaliste progermane. Raporturile reale ale naţiunii române cu regimul democratic aveau să fie sintetizate perfect de Archie Gibson, corespondentul lui The Times şi şef al rezidenţei Intelligence Service în România: „Aceasta situaţie în care se găseşte România astăzi [1942, n.a.] derivă dintr-o succesiune de evenimente care îşi au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiţi de convulsiile politice şi confuzionaţi de succesul regimurilor totalitare în Germania şi Italia, românii au renunţat de bună voie la libertăţile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938. în ora fatală care a lovit România în 1940, regele şi-a aplecat capul în faţa presiunii ruseşti, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în faţa electoratului, n-ar fi făcut probabil acelaşi lucru. Cedarea Basarabiei şi Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României şi a tîrît-o în alianţa cu Germania, o ţară cu care ea nu avea nimic în comun. Politicienii şi presa de partid sunt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar şi pentru tîrîrea populaţiei româneşti spre totalitarism, în Camera Deputaţilor şi chiar în Senat reprezentanţii naţiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie. Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupţie a miniştrilor, senatorilor şi deputaţilor. Parlamentul şi presa au reuşit să creeze o falsă imagine a administraţiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care, deşi departe de a fi ireproşabile, reuşiseră totuşi să facă ceva pentru ţara"202. Părerea unui observator străin obiectiv, şef al spionajului britanic în ţara noastră şi reprezentant al unui ziar de autoritate internaţională, trebuie cel puţin sa dea de gîndit analiştilor perioadei interbelice. Situaţia Partidului Naţional Ţărănesc era mult mai grea. Dacă, în cazul PNL-ului, disensiunile veneau din conflictul între generaţii, la PNŢ problemele erau de natură structurală. De la formarea sa, la 10 octombrie 1926, PNŢ a cunoscut două tendinţe distincte, mereu vizibile, cea socialist-agrarianâ şi cea regionalistă ardeleană, ambele însă fidele sistemului democratic. Chiar dacă au existat accente anticonstituţionale în fiecare grupare, le putem pune pe seama politicianismului, PNŢ înscriindu-se activ în jocul politic, chiar din primul său deceniu de existenţă. Popularitatea sa şi statutul de partid mare s-au datorat însă exclusiv programului demagogic stîngist din perioada 1927-1929, program compus din largi promisiuni sociale, pe care apoi nu le-a putut onora. Eroarea făcută de luliu Maniu în iunie 1930 nu a produs consecinţe vizibile pe termen scurt, populaţia primind aducerea lui Carol II pe Tron cu speranţă. Nici eşecul tentativei lui Maniu de a înscrie domnia lui Carol II în sistemul democratic de partide nu a produs un tremur anxios în populaţie, regele fiind suficient de abil să obţină o sciziune în aripa ardeleană a PNŢ, aducîndu-1 pe Alexandru Vaida-Voevod la putere în iunie 1932, încălcînd astfel ierarhia partidului. După ce s-a umilit în octombrie 1932 la Sinaia, primind de la Carol II şi Elena Lupescu o guvernare de trei luni, luliu Maniu va adopta o poziţie publică tranşantă împotriva camarilei, cu nominalizarea Elenei Lupescu, şi se va retrage din conducerea partidului, înconjurat de rudele şi adepţii săi fideli. După ce a fost de trei ori primministru în numele PNŢ, Vaida-Voevod cade în 1933, pentru a fi aduşi, aşa cum am văzut, I.G. Duca şi liberalii. La începutul anului 1937, Partidul Naţional Ţărănesc cunoştea o aripa naţionalistă dizidentă, desprinsă în 1933 sub conducerea lui Vaida-Voevod şi regrupată în organizaţia minoră „Frontul Românesc", mai cunoştea o aripă manistă, adeptă a democraţiei clasice ieşite din principiul naţionalităţilor de la sfîrşitul primului război mondial, şi corpul principal al partidului, dominat de socialist-agrarierii lui Mihaiache şi Madgearu. Dar şi în acest corp fragil al partidului se identificau trei tendinţe: promanistă, de rezistenţă anticarlistâ, stîngistă de orientare socialistcomunistâ, şi centristă, formată din personalităţi relativ tinere, dar apropiate proiectelor autoritare ale regelui Carol II. între acestea din urmă, Armând Călinescu era cel mai răsărit. Fârîmiţarea partidelor, prin specularea oportunismului unor politicieni, îi permitea lui Carol II să opereze combinaţii guvernamentale în care să poată infiltra oameni de încredere ai săi, cu misiunea de a aplica programul regal. în aceste condiţii, de cerc vicios al oligarhiei politice, în care combinaţiile se făceau cu miză închisă pentru partide şi cu miză deschisă pentru rege, deranja doar Mişcarea legionara, care se pronunţa violent împotriva unei stări de lucruri anormale. Pornind de Ia concepţiile sale antidemocratice — pe ideea că democraţia este un sistem evreiesc — Mişcarea legionară ataca sistemul democratic din România şi avea succes, deoarece slăbiciunile acestuia începuseră să devină extrem de vizibile. Codreanu arăta pseudodemo-craţia din România cu degetul şi le spunea adepţilor şi simpatizanţilor săi că aşa arată democraţia din întreaga lume. La fel va face şi propaganda lui Gobbels în timpul războiului, cu ajutorul 67

unui silogism aberant: „Anglia este o democraţie / Anglia bombardează Germania / Deci democraţia ucide copiii germani". începutul anului 1937 a adus o accentuare a crizei din Partidul Naţional Ţărănesc. Ion Mihalache nu reuşea să obţină garanţii din partea regelui că la alegerile din toamnă va fi adus la putere partidul său, fără intervenţii oculte şi cuplaje ignobile, în timp ce Carol II se arătă tot mai mulţumit de guvernul Tâtârescu, Mihalache îşi punea probleme de conducere, în ciuda zeflemelei cu care era tratat de majoritatea oamenilor politici, care nu vedeau „un izmenar pe scaunul lui Lascâr Catargiu", în ciuda tendinţelor sale „revoluţionar" stîhgiste şi a felului grosolan în care acţiona uneori pe scena politică, Ion Mihalache a fost un om onest şi responsabil faţă de partidul său. El sesizase simpatia lui Carol pentru Armând Câlinescu, tip energic şi brutal, şi vedea un avantaj pentru partid din această legătură. Lider al centriştilor şi, în repetate rînduri, subsecretar de stat la Interne, unde îşi formase o sursă de informaţii prin intermediul Siguranţei şi de unde acţionase violent împotriva Gărzii de Fier, Armând Călinescu a văzut în organizaţia lui Corneliu Zelea Codreanu un inamic de moarte. Dincolo de aspectele politice ale ostilităţii sale faţă de legionari, ostilitate care îl va califica în faţa camarilei, Armând Câlinescu avea puternice resentimente personale faţă de Codreanu, mai ales după ce a aflat pe linie informativă că Mişcarea legionară 1-a pus pe lista neagră. La jumătatea lunii ianuarie 1937, şeful serviciului de informaţii al Marelui Maestru al Marii Loji Naţionale, Jean Pangal, şeful masoneriei naţionale, 1-a informat pe Călinescu de hotârîrea legionarilor de a-1 asasina în caz că este numit ministru de Interne în vreun guvern203. Avertismentul era foarte serios. Atunci cînd analizăm cu luciditate, fără părţi pris, ura manifestă arătată de Armând Călinescu faţă de legionari şi ura reciprocă a acestora, pornită de la brutalitatea şi excesul de zel cu care îi atacase Călinescu în trecut, trebuie să luam în calcul şi considerentele de ordin personal. Armând Călinescu şi Comeliu Z. Codreanu se urau şi acest sentiment a funcţionat din plin asupra acţiunii, atît atunci cînd primul a primit ordin de la Carol sâ-1 suprime pe Codreanu, cît şi atunci cînd legionarii şi-au răzbunat Căpitanul. La sfîrşitul anului 1936, grupul centrist al lui Armând Călinescu a căutat să provoace o dezbatere în partid pentru ca, pe baza unei reîntregiri parţiale, cu Vaida-Voevod, Partidul Naţional Ţărănesc să poată primi de la rege formarea viitorului guvern. Condiţia acestei înţelegeri era eliminarea lui luliu Maniu din partid, deoarece, pentru a se bucura de încrederea regelui, trebuia îndepărtat adversarul acestuia, pe subiect de moralitate. Ion Mihalache, preşedinte al partidului la acea data, ezita sâ-1 excludă pe Maniu din mai multe motive: se afla sub influenţa personalităţii acestuia, dorea o venire la guvernare a PNŢ, dar fără condiţii — ceea ce iar îl apropia de poziţia lui Maniu — şi se temea de o compromitere a partidului, în cazul acceptării infiltrărilor tipice de oameni ai Palatului în guvernul său. Această problemă a plasării de oameni proprii ai lui Carol II în guverne nu avea doar un aspect imagologic negativ, ci înfăţişa şi unul practic, oamenii regelui — cum făcuse Armând Călinescu sub guvernul Vaida în 1933 — nu ascultau de prim-ministru, ci de Palat, adică de camarilă şi de rege. Prim-ministrul părea astfel o marionetă, un caraghioz, şi, daca era chiar preşedintele partidului aflat la guvernare — cum este uzanţa democraţiilor parlamentare — poziţia sa ridicolă se transfera asupra partidului său. Aşadar, rezistenţa lui Mihalache la tentaţiile formulei oferite de Carol II pornea de la calcule politice sănătoase. PNŢ nu-şi putea permite formula acceptata de PNL, ca un lider de rang inferior să conducă guvernul, iar partidul să facă o opoziţie de paradă, pentru că soliditatea internă a ţărăniştilor era extrem de fragilă. O astfel de situaţie 1-ar fi readus rapid pe Maniu la conducerea partidului, lucru pe care nu-1 dorea nici unul din cei care aşteptau chemarea pentru formarea viitorului guvern. Pe linia planului regal de apropiere a lui Vaida de Mihalache, la 14 ianuarie 1937, prim-ministrul Tătărescu îl invită pe Armănd Călinescu la o conversaţie în care îi dezvăluie intenţia de a se retrage în toamnă, îi confirmă dorinţa regelui de a forma un guvern PNŢ Mihalache-Vaida, cu excluderea lui Maniu din partid, precum şi intenţia sa de a sta doi-trei ani în opoziţie pentru a prelua conducerea Partidului Naţional Liberal, întîlnirea a fost crucială pentru Armând Câlinescu, acesta orientîndu-şi gruparea centristă şi acţionînd din acel moment numai pe linia acestui plan. El va manevra atît ca agent al regelui pe scena politică a ţării, cît şi ca trădător în interiorul partidului său. Pe fluidul aceluiaşi curs periculos în care intrase, Armând Câlinescu se va întîlni cu marea lichea a regimului carlist, prefectul Poliţiei Capitalei, Gavrilâ Marinescu, la începutul lui martie 1937. în această întrevedere confidenţială, ţinută acasă la Armând Câlinescu, prefectul poliţiei îl va anunţa pe liderul centrist că „are de gînd sa suprime pe Codreanu şi vreo 30 gardişti principali. Şi-a format echipe de 200 puşcăriaşi, cu care va da lovitura într-o noapte. E convins că, dacă nu-i suprimă el pe ei, vor cădea el şi Rex [regele, n.a.] apoi, victime"204. Nu cunoaştem informaţii certe despre pregătirea unor asasinate de acest tip din partea Legiunii, deşi ele sunt credibile şi ca zvon, dar ştim sigur că în programul politic al partidului „Totul pentru Ţară" intra şi formula punctului 84 din Cărticica şefului de cuib: „A doua zi după victoria legionară se vă constitui Tribunalul 68

Excepţional, care va chema în faţa lui şi va judeca pentru trădare de Patrie: a) Pe toţi jefuitorii banului public; b) Pe toţi cei ce-au primit mita, înlesnind afaceri; c) Pe toţi cei ce, câlcînd legile fundamentale ale ţârii, au persecutat, au închis, au lovit în legionari sau în familiile lor. Orice funcţie ar deţine, de la jandarm pînă la ministru, nimeni nu va scăpa acestei judecăţi. Prea şi-au imaginat aceşti domni că Ţara Românească este moşia lor, că legile s-au făcut pentru ca sa le calce ei în picioare şi că noi suntem argaţii de pe această moşie, pe care să ne bată la spate cu biciul. Naţiunea română conştientă de drepturile ei va începe viaţa cea nouă prin opera de pedepsire legală. Acest ceas îl aşteptăm şi răbdâm". Este clar că o eventuală venire la putere prin alegeri libere în 1937 a Mişcării legionare ar fi produs o decimare pe cale juridică a majorităţii clasei politice româneşti. Cîţi nu jefuiserâ banul public, nu primiseră mită, nu câlcaserâ drepturi constituţionale ale cetăţenilor? în ce priveşte agresiunile la adresa partidului Garda de Fier, Armând Călinescu şi Gavrilâ Marinescu erau, probabil, capi de listă. Trecînd însă în planul realităţii şi avînd în vedere că şi Justiţia era coruptă, punerea în practică a programului legionar de apel la pedeapsa cu moartea pe cale juridică s-ar fi blocat undeva, unde interesele politice se combinau cu interesele economice. Mai rămînea aşadar calea asasinatului pe listă neagră, cu un număr restrîns de vinovaţi pentru abuzuri grave, unde prioritare erau cele împotriva Legiunii. Acest asasinat s-a produs în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, la închisoarea Jilava. Este important de subliniat aici că demnitarii asasinaţi la Jilava — între care şi Gavrilă Marinescu — urmau să fie judecaţi de regimul Ion Antonescu „pentru acţiuni antilegionare în timpul lui Carol al II-lea". Răzbunarea n-a mai avut răbdare şi nici bază juridică. Totodată, intenţia de a-1 suprima pe rege, ca şi dorinţa de a o omorî pe Elena Lupescu, porneau de la ideea ca, în spatele demnitarilor asasini, se afla cuplul de la Palat, prin ordine directe, în aceeaşi întrevedere confidenţială, Gavrilâ Marinescu îi va reproduce lui Armând Călinescu şi dialogul următor cu Carol: „... ceea ce se putea odată vindeca cu o cataplasmâ, acum va trebui tratat cu bisturiul. Deci, vor trebui cîţiva suprimaţi. Rfegele] a întrebat dacă e posibil în fapt. A mai spus aceasta în trecut Rex, dar atunci s-a opus"205. Informaţia principală, cea privind pregătirea de către Gavrilâ Marinescu a 200 de puşcăriaşi cu care sâ-i asasineze pe liderii legionari, este confirmată în jurnalul lui Carol II, la data de 12 martie: „Spre seară 1-am chemat pe Gavrilâ, pe chestiunea ştirilor de la H(ai)d(u)c. Dă asigurări că este cu ochii în patru, îi lipsesc însă banii necesari de la O[rdinea].P[ublicâ]. Voiu interveni. Are vreo 200 de oameni gata la nevoie"206. Haiduc era numele codificat al principesei Lucia Caragea. Ea îl informase cu o seară înainte pe Carol că Mişcarea legionară pregătea o lovitură de stat pînâ la sfîrşitul lunii martie şi că, dacă nu va reuşi, va declanşa o serie de asasinate. Informaţia era neserioasă, Codreanu declarînd în repetate rînduri şi publicînd în manifestele sale că Mişcarea legionară respinge apelul la lovitură de stat: „Noi nu lucrăm pe plan prezent. Lucrăm pe planul viitor. N-am cerut şi nu cerem guvernul. Mai mult: nici nu ne interesează cine vine la guvern. Ne este absolut indiferent. Pe noi ne interesează România de mîine, luînd, se înţelege, parte într-o anumită proporţie — pentru şcoala noastră — la toate activităţile prezentului: parlament, ziaristică, ştiinţă, artă, etc— Acest adevăr înlătură şi minciuna, ce ni se pune obişnuit în sarcină în asemenea ocazie, că am urmări o lovitură de stat. Lovitura de stat presupune voinţa de-a guverna acum"207. Tactica de aşteptare a lui Corneliu Z. Codreanu se sprijinea pe credinţa că evoluţia Germaniei în balanţa puterilor europene va duce la o victorie naţionalistă pe continent, România intrînd într-o zodie favorabilă preluării puterii de către Mişcare legionară. Carol, Lupescu şi ceilalţi nu mai aveau unde sa scape. în mod paradoxal, dar numai aparent, în adoptarea tacticii aşteptării — care, tocmai prin pasivitate, producea isterie la Palat — Corneliu Z. Codreanu se întîlnea pe aceeaşi undă cu luliu Maniu, chiar dacă acesta credea că în Europa va învinge democraţia. Cei doi lideri politici aveau astfel o bază comună în credinţa că timpul şi evenimentele externe vor conduce la căderea regimului carlist. îi despărţea un amănunt: dacă liderul legionar adopta nonintervenţia dintr-o credinţă mistică, luliu Maniu o făcea din calcul politic, în acest calcul intra şi folosirea Mişcării legionare ca factor de presiune asupra camarilei şi regelui. Felul în care a intrat Corneliu Z. Codreanu în legătură cu luliu Maniu este foarte legat de agitaţia de la începutul lunii martie 1937, agitaţie prezentă în toate jurnalele râmase de la principalii actori ai evenimentelor. Ea îşi are originea, după toate probabilităţile, într-o întîlnire secretă a lui Carol II cu Corneliu Zelea Codreanu. Informaţia ne vine prin intermediul memoriilor lui Zaharia Boilă. Acesta a fost contactat la sfîrşitul lunii februarie (cu puţin înainte de l martie 1937, dată la care, seara, Gavrilă Marinescu provoacă întîlnirea confidenţială cu Armând Câlinescu şi îi dezvăluie planul de asasinare a capilor Mişcării legionare), de către un curier al lui Codreanu. Acesta îi comunică lui Zaharia Boilă că liderul legionar doreşte o întîlnire secretă cu el. Boilâ acceptă ca întîlnirea să aibă loc în casa inginerului legionar Eugen Ionică, doctor în ştiinţe fizico-chimice la Paris, în ziua de 11 martie 1937 (este ziua în care Carol II îşi notează în jurnal informaţia primită de la agentul Haiduc). Codreanu îi cere lui Zaharia Boilă sâ-i organizeze o întîlnire 69

secretă cu Maniu, dar ruda acestuia îl informează că Maniu este de patru zile la Viena şi apoi urmează să plece pentru mult timp în Franţa. Iritat de faptul că serviciul său de informaţii nu a funcţionat, Codreanu îi va solicita lui Boilâ gestul unui comision epistolar, Căpitanul dorind sâ-i trimită lui Maniu o scrisoare cu un conţinut extrem de important. Zaharia Boilă îi recomandă folosirea lui Aurel Leucuţia, care urma să plece peste două zile la Viena şi râmînea apoi tot timpul cu Maniu. în sfîrşit, presat de un anume pericol, Corneliu Z. Codreanu îi destâinuie lui Zaharia Boilâ motivul cererii sale. Acesta îi solicită permisiunea să ia notiţe, astfel că relatarea următorului dialog conţine pe fond premisa veridicităţii: „(Codreanu): Pe mine m-a condamnat la moarte regele Carol II. (O clipă 1-am privit uluit şi am avut impresia că halucinez). (Boila): Pe dv? Regele Carol II? E de necrezut. (Codreanu): Şi totuşi aşa este. Am informaţii din cea mai bună sursă, asupra căreia nu încape nici o îndoială sau bănuială. (Boila): Iertaţi-mă, dar lumea, mai ales în urma evenimentelor din vara trecută, şi-a cîştigat convingerea că între regele Carol şi mişcarea legionară există cele mai bune raporturi... (Codreanu): O fi aşa, dar — între timp — s-au întîmplat lucruri despre care lumea nu ştie şi d-tale ţi le spun, deşi sunt strict confidenţiale, dar trebuie să Ie transmiţi lui Maniu, căci numai astfel se explică înverşunata lui duşmănie faţă de mine. Mai acum cîteva sâptămîni am fost chemat în audienţă la rege. Ea a avut loc noaptea, într-o casă particulară. (Probabil la Malaxa). Regele mi-a spus înainte de toate că simpatizează mult Mişcarea noastră şi că are de gînd să demită guvernul, să instaureze o guvernare absolutistă, personală, bazată pe Mişcarea legionară. Regele mi-a cerut sâ-1 proclam «căpitanul mişcării», eu voi fi locotenentul său şi mă va numi şeful guvernului. Iam răspuns că sunt încîntat de bunăvoinţa lui cu privire la Mişcarea noastră şi că sunt extrem de măgulit de aprecierile sale favorabile, chiar exagerate, pe care le-a exprimat faţă de persoana mea, dar că totuşi nu pot sâ-i primesc oferta. Socot că nu sunt suficiente elanul şi disciplina pentru a ne asuma răspunderea guvernării, că noi nu suntem încă pregătiţi, că nu avem experienţă, iar în ceea ce priveşte chestiunea şefiei, noi considerăm pe regele ca un factor sus pus, arbitru peste noi toţi, dar nu-1 putem considera un şef de Mişcare sau partid, că legionarii mi-au jurat numai mie credinţă şi nu altuia, că această credinţă, acest ataşament nu poate forma obiect de traficare politică. Carol II a încercat să mă convingă că văd greşit lucrurile, dar deşi mi-a vorbit mult, aducînd argumente în menţinerea tezei sale, nu m-a putut convinge. (Boila): Acum vă înţeleg perfect şi cred că într-adevăr regele v-a devenit un duşman neîmpăcat. L-aţi combătut în gîndirea sa cea mai intimă şi v-aţi pus deacurmezişul planurilor sale secrete. Totuşi, nu cred că ar îndrăzni să recurgă la o sancţiune extremă. Doar Maniu a făcut acelaşi lucru şi cred că Dv. cu organizaţia legionară sunteţi pus la adăpost. (Codreanu): Să nu crezi. Maniu, da, este duşmanul lui, dar numai un duşman. Pe cînd pe mine mă consideră rival. Regele crede sau presupune că noi, legionarii, suntem pentru un regim fascist, ca şi el în definitiv. Două săbii nu încap într-o teacă. Cît timp mişcarea noastră va exista şi se va dezvolta, nu poate fi vorba de înscăunarea dictaturii regale. Deci, înlăturarea, nu atît a Mişcării, cît a mea personală, devine indispensabilă. (Boilâ): Şi legionarii vor admite aşa ceva? Vor tolera ca regele Carol sa vă extermine, fără nici o vorbă? (Codreanu): Băieţii sunt buni, disciplinaţi şi ţin la mine. Sunt sigur că m-ar răzbuna, dar de acuma însă, în public, nu pot vorbi deschis despre această problemă. Carol II însă sperase că împotriva mea şi împotriva noastră va avea toată opinia publică aşa-zisă «democratică» din Occident, fireşte pe comunişti, toţi oamenii de stînga şi bineînţeles partidele politice de la noi, care abia aşteaptă să scape de un concurent periculos. Tocmai ţinînd seama de aceste considerente, vreau să mă aliez cu Maniu. Cred că dacă regele ne ştie aliaţi nu va îndrăzni să se atingă de noi. (Boila): O alianţă cu Maniu'? (Codreanu): Da, ştiu că merge greu. Atît în Mişcare, cît şi dl. Maniu în partidul d-sale va întîmpina mari obstacole, între noi doi sunt deosebiri enorme de ordin tactic şi ideologic. Totuşi, pe o chestiune ne întîlnim: în lupta contra regelui Carol II. (Boila): Dv. uitaţi un lucru: Maniu nu mai este şeful partidului. Şeful este Mihalache, pe care dv. 1-aţi condamnat la moarte, ca şi pe Madgearu, care este secretarul general al partidului. L-aţi condamnat şi pe Titulescu, cu care Maniu este perfect solidar. (Codreanu): Condamnările acestea nu au decît sens teoretic sau, dacă voiţi, simbolic. Dar altfel, asupra lor vom putea reveni. 70

(Boila): Şi vă rog să nu uitaţi că nu toţi fruntaşii din partid sunt de acord să ducă lupta contra regelui, alături de Maniu. Doar tocmai pe acest punct s-a produs şi sciziunea în partid şi a părăsit Maniu şefia. (Codreanu): Toate acestea le ştiu, dar mai ştiu că opinia publică din partid este alăturea de Maniu, care nu va renunţa la atitudinea lui. Şi atunci, o tovărăşie cu mine ar fi, cred, utilă. De altfel eu, fiind pregătit pentru orice eventualitate, am lăsat un testament politic, scriind acolo: [...] Dacă nu voi mai fi, mergeţi la Maniu, care e singurul în stare să mă răzbune»"21-. Zaharia Boilă s-a ţinut de cuvînt şi a trimis în scris lui Maniu, la Viena, conţinutul convorbirii cu Corneliu Z. Codreanu. Răspunsul ar fi venit însă peste trei luni, cînd Boilâ s-a întîlnit cu Maniu la Karlsbad: „Comunica lui Codreanu că acum nu ne putem întîlni. Chestiunea nu este actuală. Dar la toamnă situaţia se va schimba radical şi atuncea ne putem vedea"209. Boilă 1-a văzut din nou pe Codreanu la Predeal, iar acesta a acceptat înţelegerea: „Perfect. Eu văd situaţia la fel şi sunt mulţumit". Textul lui Zaharia Boilă conţine o inadvertenţă care demonstrează că, fiind vorba de Memorii, şi nu de un jurnal cu consemnări la zi, a introdus în redactare atît alteri-tatea informaţiei, generată de factorului timp, cît şi schematismul unor formule de partid. Cu toate acestea, o curăţire a textului de paraziţii memoriei ne-ar putea ajuta să extragem mica necon-cordanţâ pentru a salva conţinutul excepţional al sursei, într-un singur loc se simte distanţa între eveniment şi consemnare: perioada de trei luni care ar fi trecut de la transmiterea mesajului către Maniu şi pînâ la răspunsul său de la Karlsbad. Această perioadă presupune intervalul dintre jumătatea lui martie şi jumătatea lui iunie, or, de la jumătatea lui martie, aşa cum ne informează Armând Câlinescu în jurnalul său, luliu Maniu se întorsese la Bâdâcin. în plus, Maniu a participat la congresul PNŢ din 3-5 aprilie de la Bucureşti. Este imposibil ca Zaharia Boilâ să nu-1 fi abordat pe Maniu asupra unui răspuns pentru Codreanu. în momentul în care studiem cu atenţie însemnările lui Constantin Argetoianu vom constata însă că în ziua de 30 martie 1937 se găsesc informaţii preţioase despre înţelegerea Codreanu-Maniu. Mai întîi, Kalman Blumenfeld afirmă că Zaharia Boilâ i-a încredinţat secretul întîlnirii sale cu Codreanu din 11 martie (ceea ce ne confirmă şi nouă veridicitatea evenimentului), apoi este reprodusă reacţia regelui într-o întrevedere cu ambasadorul Franţei, Thierry: „Poftim, a spus regele, acum domnii de la Garda de Fier s-au unit si cu Maniu!"210 O altă confirmare vine de la fostul preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români, care precizează că la 12 aprilie 1937 a avut loc o întîlnire între luliu Maniu şi legionari, în prezenţa lui Zaharia Boilâ, în casa Bianu din Cluj. „Implorăm pe luliu Maniu să reintre în viaţa publică" — îşi aminteşte preşedintele UNSCR. „luliu Maniu ne-a vorbit 4 ore."211 Aşadar, Zaharia Boilâ a scris greşit în memorii intervalul de trei luni, în loc de trei săptămîni, sau a ascuns o întrevedere secretă în ţară a lui Maniu cu Codreanu în care cei doi s-au înţeles asupra pactului electoral din toamnă. Această din urma ipoteza este mai plauzibilă. Revenind la subiectul analizei noastre — preliminariile şi argumentele lui Carol II pentru darea loviturii de stat — trebuie să ne oprim asupra cîtorva teme conţinute de stenograma întrevederii Codreanu-Boilâ. Tonul lui Codreanu denotă o anumită teamă personală, sentiment care 1-a determinat să caute o apropiere de Maniu, din dialogul său cu nepotul acestuia lipsind considerentele de ordin politic, electoral sau elementele de calcul doctrinar şi ideologic. Este de presupus că, în acest stadiu al conflictului cu regele, Codreanu vedea doar o eliminare a sa, nu o exterminare a întregii elite legionare — cum plănuiau Gavrilă Marinescu şi Armând Călinescu — astfel că înţelegea să-şi pună Mişcarea şi partidul la adăpostul unei formaţiuni politice care sâ-i permită supravieţuirea. Presupusul „Testament politic" al lui Codreanu a ieşit la iveală abia în 1946, în timpul procesului mareşalului Ion Antonescu, cu ocazia interogatoriului şefului SSI, Eugen Cristescu: „Eu am avut mulţi informatori în Mişcarea Legionară, şi informatori adînci, care mi-au spus că testamentul lui Horia Sima (sic!), nescris, este următorul: «După mine urmează, spune Horia Sima, inginerul Clime». Preşedintele Tribunalului: Codreanu, nu Sima! Eugen Cristescu: .spune Codreanu: urmează inginerul Clime. După aceea venea încă o listă de 13 inşi. Dacă toţi aceştia cad, atunci să vină Horia Sima. Era o contestare..., contestaţie, dacă este dreptul lui Horia Sima sau dacă este dreptul lui Radu Mironovici, fiindcă era un lucru care nu se ştia decît de cîţiva intimi ai lui Codreanu. Nu interesează aceasta. Interesează faptul că Horia Sima a spus: «că dacă toată această listă va cădea, atuncea Legiunea să se adreseze lui luliu Maniu»" 212. Este fundamentală pentru înţelegerea motivaţiei celei mai intime a loviturii de stat carliste opinia comună a lui Codreanu şi Zaharia Boilă că regele are un proiect de instituire a unui regim autoritar după modelul fascist, mussolinian. Reamintesc că acest model se sprijinea pe centralismul statal condus de un lider autoritar, deasupra unui partid unic de orientare economică socialistă (etatistâ), şi că am arătat în capitolul precedent înclinaţia lui 71

Carol II pentru acest model. Rezultatele economice spectaculoase obţinute de Mussolini în Italia îi făceau pe mulţi să privească favorabil un astfel de model. Codreanu îi va sugera lui Boilâ că, în fapt, Carol II crede ca şi Mişcarea legionară doreşte acelaşi lucru, ceea ce ar fi inexact — probabil pe considerentele de natură mistic-creştină — motiv pentru care, cît există Mişcarea legionară, regele nu poate instaura dictatura regală. Codreanu confirmă existenţa unui plan de represalii legionare în cazul suprimării sale şi trimite în derizoriu aşa-numita „listă neagră" a politicienilor condamnaţi de Mişcarea legionară. Detaliul acesta ne permite să credem că, în 1937, Comeliu Z. Codreanu se maturizase politic şi începuse să joace pe scena politică a ţării cu un proiect propriu, astfel încît îşi permitea să observe că Legiunea nu este pregătită pentru guvernare, că tactica aşteptării era cea mai bună 212 Marcel-Dumitru Ciucâ, Procesul mareşalului Antonescu. Documente, voi. I, Ed. Saeculum şi Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 336. (Confuzia permanenta între Horia Sima şi Corneliu Z. Codreanu din depoziţia lui Eugen Cristescu vine din faptul că primise informaţia asupra Testamentului politic al Căpitanului chiar prin intermediul agentului său infiltrat în Mişcare, Horia Sima.) şi că, pentru a atrage electorat nemulţumit de situaţia ţârii, trebuie să îi ofere acestuia iluzia brutală a unei viitoare pedepsiri a politicienilor corupţi. Altfel spus, Codreanu le oferea cetăţenilor nişte vinovaţi pentru toate anxietâţile lor existenţiale: evreii, pe de o parte, şi plutocraţia românească, pe de altă parte. Dar ce motivaţii atît de puternice avea regele Carol II, încît să iniţieze o întîlnire secretă cu Comeliu Zelea Codreanu în primăvara anului 1937'? Pe cît de riscantă a fost acţiunea, pe atît de important trebuie să fi fost şi scopul ei. Oricît am încerca să intrăm în meandrele jocului politic făcut de Carol II, cunoscîndu-i scopul final şi metodele, tot ne va fi greu să credem că regele a putut concepe o numire a sa drept „căpitan" al Legiunii şi o cedare a acestei poziţii din partea lui Codreanu, în schimbul funcţiei de prim-ministru. Scenariul acesta nu i se potriveşte lui Codreanu, dar nici lui Carol. Trebuie să fi existat o motivaţie mult mai puternică şi credem că aceasta a fost panica, în luna februarie se petrecuse un fapt care schimbase complet optica regelui despre Mişcarea legionară şi-1 umpluse de spaimă. De unde pînă atunci credea că legionarii sunt o grupare clandestină minoră, iar Comeliu Z. Codreanu un mediocru agent german, imaginea publică a Mişcării legionare se modifică în februarie 1937 radical. La 13 ianuarie 1937 mor pe frontul anticomunist din Spania, în localitatea Majadahonda, comandanţii legionari Ion I. Moţa şi Vasile Marin. Mişcarea legionară intră în doliu şi hotărăşte să organizeze un fel de funeralii naţionale în memoria primilor luptători căzuţi în lupta împotriva comunismului. Pentru aceasta, sunt pregătite două vagoane speciale cu sicriele celor doi, care sunt ataşate unor trenuri ce urmau ruta prin Germania. La Berlin, trupurile lui Moţa şi Marin sunt expuse într-o capelă şi prin faţa catafalcului defilează trupe SA şi SS, precum şi oficialităţi germane, italiene şi falangist spaniole. Trenul special intră pe teritoriul României pe la Cernăuţi. Constantin Argetoianu va nota în acest moment: „O lume imensă la gară şi împrejur, se vorbeşte de 150 000 de oameni. La sosirea trenului, 50 000 de oameni au îngenunchiat şi au început să cînte. Mii de luminări pe peron, care au fost apoi înfipte pe vagoanele trenului mortuar, în Bucovina, Garda de Fier a prins"213. Observaţia finală a lui Argetoianu arată că nici el nu-şi imagina ce avea să urmeze la Bucureşti. Aducerea trupurilor celor doi legionari scoate în stradă o mulţime „enormă" — cum avea să noteze de mai multe ori tot Argetoianu — versiunile oscilînd între 200 000 şi 500 000 de oameni. La înmormîntarea lor au oficiat mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, mitropolitul Basarabiei, Gurie, şi episcopul Vartolomeu al Rîmnicului, împreună cu 200 de preoţi. La ceremonii au participat ambasadorii Germaniei, Italiei, Japoniei şi Iugoslaviei, reprezentanţi oficiali ai Poloniei şi ai guvernului spaniol franchist, ceea ce, din punctul de vedere al ambasadorilor, a reprezentat o încălcare a normelor diplomatice şi o intervenţie în treburile interne ale statului. Practic, a fost o demonstraţie de forţă din partea Mişcării legionare şi un prim semnal politic dat de Germania şi Italia României carliste. Despre modul cum s-a desfăşurat acţiunea legionară pe bulevardele Capitalei, Argetoianu consemnează: „Toţi cei care au vâzut-o au găsit-o însă impunătoare, şi au fost adînc impresionaţi mai ales de disciplina morală concretizată în aspectul miilor de tineri care au defilat"214. De unde presa îi prezenta ca pe un grup de derbedei şi anarhişti, detaşamentele perfect aliniate şi echipate impecabil cu cămăşi verzi cu diagonală, dar mai ales deplasarea lor ordonată, deşi erau în număr foarte mare, au avut un impact major asupra populaţiei bucureştene. Carol II a urmărit defilarea legionară de la fereastra unui imobil din Bulevardul „Ion C. Brâtianu", împreună cu Ernest Urdâreanu şi Mihail Manoilescu, „care dădea explicaţii şi răspundea la întrebări în calitatea sa de protector al Mişcării legionare"215. Ca detaliu necunoscut sau numai folosit diversionist, formaţiunile Mişcării legionare nu erau organizate astfel după modelul fascist sau 72

nazist, ci după modelul Armatei române, Codreanu — fost elev la Mănăstirea Dealu — folosind intenţionat tipul de organizare şi instrucţia de front ale instituţiei noastre militare. Tocmai aceste aspecte de ordine şi disciplină, impactul lor asupra cetăţenilor, precum şi solidaritatea afişată de Germania şi Italia, au născut panica în rîndurile camarilei. Ambasadorul României la Varşovia, Duiliu Zamfirescu, autorul lui Tănase Scatiul, avea sâ-i spună lui Argetoianu: „N-am nici o legătură specială cu Zelea Codreanu, dar sunt în măsură să ştiu ce vor şi ce plănuiesc. Nau nici o intenţie să ucidă nici pe d-na Lupescu, nici pe rege, nici pe altcineva din preajma lor. Ştiu că au fost în panică la Palat şi că prostiile lui Tâtărescu şi ale lui luca n-au fost decît repercuţiunile acestei panici"216. „Prostiile" prim-ministrului Tâtărescu şi ale ministrului de Interne, Dumitru luca, erau intervenţiile pe care le avuseseră aceştia, împreună cu Armând Călinescu, în Parlament, protestînd împotriva prezenţei ambasadorilor la ceremoniile legionare. Pe cît de îndreptăţită era poziţia demnitarilor români, pe atît de grosolană şi ofensatoare a fost intervenţia lor. Armând Călinescu — înscris deja pe drumul morţii sale tragice — va folosi cuvinte ca „blam", „înfrîhgere", „precedent periculos pentru ziua de mîine", „umilinţi", „a coborît demnitatea guvernului în fapt"217. Atît Hitler, cît şi Mussolini nu s-au lăsat impresionaţi de protestele guvernului României, fâcînd doar mici gesturi de nemulţumire pe plan comercial. Carol II şi camarila s-au speriat şi mai tare, deoarece „din totalul exportului nostru de circa 11 miliarde, 5 şi l/2 sunt absorbite de Germania şi Italia"218. Argetoianu nota ironic: „Căci trebuie să fie cineva tîmpit să creadă că o ţară care a îngenunchiat Anglia în prestigiul ei mondial, care şi-a bătut joc de Franţa, rupîndu-i în nas clauzele cele mai esenţiale ale tratatului ce-i asigura paza graniţelor, că o ţară care de doi ani nu cunoaşte decît succese în toate ciocnirile cu cele mai mari Puteri ale lumii, era să se plece îh faţa României!"21 Dar la 15 februarie 1937 se mai petrecuse un fapt pe care opinia publică nu-1 cunoscuse în dimensiunile sale reale, dar pe care Carol II şi oamenii săi de încredere îl aflaseră în detaliu, în dimineaţa acelei zile, la 48 de ore de la înmormîntarea lui Moţa şi Marin, un grup de legionari îmbarcaţi în două camioane s-a deplasat la închisoarea Văcăreşti, unde a încercat să forţeze intrarea pentru a-i elibera pe deţinuţii legionari. Garda penitenciarului s-a opus şi legionarii au intrat în negocieri cu directorul. Astfel, cu toate că era ora 4 a.m., legionarii au primit aprobarea să îşi decoreze confraţii cu o decoraţie iniţiată de Căpitan: „Deţinuţii gardişti, împreună cu camarazii lor din camioane au fost aşezaţi în curtea penitenciarului, într-un «careu» înconjurat de toate părţile de trupă, care forma astfel un al doilea «careu» în jurul celui dintîi. Un preot — venit şi el cu camioanele — a spus o scurtă rugăciune, apoi gardiştii toţi s-au pus în genunchi, şi cei deţinuţi au primit însemnele decoraţiei, în momentul în care gardiştii s-au pus în genunchi, au îngenunchiat şi toţi soldaţii şi ofiţerii. Pare că această solidaritate a Armatei cu gardiştii a speriat grozav stăpînirea f...]"220. O altă manevră inteligenta a lui Codreanu întărea şi mai mult panica Palatului. Căpitanul înfiinţase în octombrie 1936 Corpul Muncitoresc Legionar (CML), organizaţie menită să lărgească baza de mase a Mişcării legionare în vechea direcţie doctrinară încercată de Codreanu la Iaşi, în 1919. Un participant direct la acţiunile Mişcării legionare din acea perioadă, îşi aminteşte: „Odată, în timpul unei şedinţe de conducere, inginerul Clime, şeful suprem al Corpului Muncitoresc Legionar, ne-a prezentat un plan al Bucureştilor, cu dezvoltarea organizaţiilor muncitoreşti şi creşterea lor cronologică, ilustrată într-o grafica cu culori diferite. Cea mai puternică organizaţie era la STB (Societatea de Transport Buc.), care, numai ea singură, avea peste l 000 de membri. Şi organizaţia Uzinei Metalurgice Malaxa, sub conducerea lui Smadea, era foarte puternică şi cuprindea aproximativ 15% din întregul personal"221. Gheorghe Clime era adeptul atragerii muncitorilor comunişti în organizaţiile CML, pe ideea că aceştia sunt iluzionaţi şi înşelaţi de celulele bolşevice din uzine (mai ales de la Atelierele Griviţa) şi că pot găsi în Mişcarea legionară acelaşi front antiburghez. Corneliu Z. Codreanu s-a opus, considerînd că natura atee a comuniştilor este incompatibilă cu ideologia fundamentală a Legiunii, dar opoziţia sa nu a atins nivelul de jos al procesului, începutul anului 1937 marcînd şi primele intrări masive de muncitori comunişti în structurile organizaţiei bucureştene a CML. Acest fenomen — care dăduse primele semnale chiar în timpul procesiunilor legate de înmormîntarea lui Moţa şi Marin — avea sâ-i trezească lui Carol II un nou semnal de alarmă. El ne confirmă peste timp şi ipoteza rivalităţii dintre rege şi şeful Mişcării legionare pentru controlul aceleiaşi baze doctrinare şi sociale necesare unei guvernări de tip fascist mussolinian. Iată aşadar cîteva argumente serioase pentru a explica panica în care intrase Carol II şi resorturile care 1-au împins spre o tentativă de înţelegere cu Codreanu. întîlnirea trebuie să fi avut loc înainte de 26 februarie 1937, în casa lui Nicolae Malaxa din Parcul Bonaparte, pentru că la această dată Codreanu dă o circulară care pare perfect legată de conţinutul discuţiei sale cu regele: „CIRCULARA Nr. 58 73

Către şefii de Regiuni Rog comunicaţi legionarilor: în urma înmormîntării mucenicilor Moţa şi Marin, autorităţile s-au speriat, dar nu din cauza dezordinei, ci din cauza ordinei, în adevăr impresionantă, care a domnit tot timpul. Acum circulă zvonul că autorităţile ar voi să provoace cu orice chip, împrăştiind vestea că se pune la cale un complot legionar, că se vor face percheziţii şi arestări, câutîndu-se cămăşi verzi şi arme prin casele legionarilor. Se poate ca aceasta să fie numai simple zvonuri de cafenea. Totuşi, eu am obligaţia să atrag atenţia legionarilor. Niciodată Mişcarea legionara, pentru a birui, nu va recurge la IDEEA DE COMPLOT sau LOVITURĂ DE STAT. Consider aceasta ca o prostie. Mişcarea legionară nu poate birui decît o dată cu desâvîrşirea unui proces interior de conştiinţă a naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, şi se va desâvîrşi, biruinţa va veni atunci automat, fărâ comploturi şi fără lovituri de stat. Biruinţa pe care noi o aşteptăm în modul acesta, este atît de mare, atît de luminoasă, încît niciodată nu vom admite ca ea să fie înlocuită cu o biruinţă ieftină şi trecătoare, născută din complot sau lovitură de stat. Bucureşti, 26 februarie 1937."222 Duminică, 28 februarie 1937, imediat ce s-a întors în Bucureşti de la Sinaia, regele Carol II 1-a chemat pe Gavrilă Marinescu şi „i-a spus că s-a convins de primejdia Gărzii de Fier şi de necesitatea represiunii"223. De la această dată putem vorbi de o linie dreaptă a pregătirilor pentru lovitura de stat a lui Carol II şi, foarte clar din perspectiva mărturiilor, de trasarea dîrei sîngeroase a unor evenimente istorice, care se vor scurge în continuare cu viteză: asasinarea lui Corneliu Z. Codreanu şi a altor peste 250 de legionari în 1938; asasinarea lui Armând Călinescu în 1939; asasinarea a 292 de legionari, ca răzbunare pentru moartea lui A. Călinescu; asasinarea demnitarilor şi militarilor de la Jilava din 1940; „rebeliunea legionară". Indiferent ce opinii avem despre Mişcarea legionara, suntem nevoiţi sa recunoaştem ca plănuirea unui asasinat de o asemenea amploare - a lui Corneliu Codreanu şi a altor 30 de lideri ai unei formaţiuni politice româneşti — reprezintă un act de terorism de stat, care transfera asupra iniţiatorilor cunoscuţi: regele Carol II, Armând Călinescu şi Gabriel Marinescu calitatea de criminali, cu circumstanţe agravante prin natura funcţiilor lor publice. Actul de terorism iniţiat de conducerea statului pune foarte serios în discuţie dreptul Mişcării legionare la legitimă apărare. Ca o notă distinctă, generalul Ion Antonescu a fost parte a complotului politic care viza lovitura de stat, fiind implicat în negocieri şi avizat din timp, motiv pentru care a fost numit în guvernul Goga-Cuza, dar s-a opus asasinării liderilor legionari. Pentru această atitudine, a fost destituit din guvern şi exilat. Aceeaşi poziţie o avea şi inginerul Ion Gigurtu. Tot din aceleaşi motive, Antonescu nu a mişcat nici un deget în '40, atunci cînd legionarii pregăteau răzbunarea de la Jilava şi a afirmat că acolo a pierit scursura vieţii politice româneşti. Antonescu, omul autorităţii depline în 1940, cunoştea dedesubturile acestei afaceri întunecate. Manevre de culise Dacă liberalii priveau cu oarecare resemnare plecarea de la guvern, în interiorul Partidului Naţional Ţărănesc criza se accentua. Lui Ion Mihalache îi era imposibil să accepte o apropiere de Vaida, din cauza accentuării faliei între tendinţele ideologice pe care le slujeau: Vaida se depărta tot mai mult spre Dreapta naţionalistă, iar Mihalache, în absenţa factorului ponderator Maniu, aluneca tot mai accentuat spre Stînga socialistă, Madgearu formulînd în această perioadă partea de aberaţii economice prosovietice a operei sale, iar doctorul Lupu fiind suspectat chiar de spionaj în favoarea URSS. Carol II avea nevoie tocmai de naţionalismul lui Vaida, pentru a înlocui cu ceva partea scenei politice pe care se instalase solid Mişcarea legionară şi pentru a exercita un control indirect asupra acesteia, cum mai făcuse Vaida în 1933. Reamintim aici că atribuirea în epocă a poziţiei de Dreapta extremistă Mişcării legionare se făcea exclusiv datorită atitudinii sale antisemite, ceea nu corespunde principiilor doctrinare ale Dreptei. Pe de altă parte, Mihalache era strivit de greutatea deciziei pe care urma să o ia, neprimind — în cel puţin cinci audienţe la rege — nici o garanţie, nici măcar că PNŢ va fi adus la putere, dar şi cu ameninţarea permanentă că o eventuala aducere se va face pe principiul „infiltraţiei" oamenilor regelui în guvern. Cu ocazia întrunirii delegaţiei permanente din 3 martie, el îşi prezintă demisia. Numai ca în scenă intră tocmai acum luliu Maniu. Acesta atrage atenţia că mandatul Delegaţiei Permanente a expirat şi că va trebui aleasă alta, de 74

către Congres. Cum în Congresul PNŢ, luliu Maniu avea majoritatea, Mihalache a înţeles să cedeze. Dar Maniu juca tare, el dorind — ca un politician versat ce era — un control total asupra partidului său, dobîndit după ce acesta eşuează îh tentativele sale de a se alinia la proiectul de combinaţie politică a regelui Carol II. Ion Mihalache şi-a amînat demisia pînâ la Congresul din 4 aprilie, cele două tabere împârţindu-se pe principiile rezistenţei la tentaţia Puterii sau a dorinţei de a veni la Putere. Dacă ar fi să ne aşezăm cu maximă obiectivitate în situaţia regelui Carol II din primăvara anului 1937, va trebui sa acceptăm că ceea ce s-aîntîmplat la Congresul PNŢ din 2-5 aprilie 1937 nu-i mai lăsa nici o speranţă pentru a aduce acest partid la guvernare. De aici, probabil, şi insistenţa sa de a-1 menţine pe Tătărescu încă un mandat. Depăşit complet de criza în care se afla partidul, Ion Mihalache decide cu onestitate şi demnitate să îi cedeze conducerea lui Maniu, crezînd că blocul solid al formaţiunii sale politice înclină spre o poziţie de rezistenţa, cu toate neplăcerile situării în Opoziţie — şi aici trebuie să vedem şi influenţele aripii sale socialist-comuniste — şi că grupul centrist şi procarlist, oricum minoritar, apelează la apropierea de Vaida dintr-un oportunism păgubitor pentru partid. Este posibil ca Mihalache să fi ştiut, aşa cum aflase şi Argetoianu, că luliu Maniu îşi pierduse popularitatea în Ardeal în detrimentul lui Vaida-Voevod, fenomen plauzibil pe fondul inactivităţii lui Maniu şi al orientării naţionaliste a lui Vaida. Pentru a masca adevăratele cauze, Mihalache invocă modificarea unor prevederi ale statutului şi, acestea nefiind acceptate, îşi prezintă demisia irevocabil. Totodată, îl recomanda pe Maniu la succesiune. Acesta însă oscilează, deoarece nu era convins că partidul îl va urma monobloc împotriva regelui şi a camarilei. Tip cerebral şi tenace, Maniu înţelesese că o venire a sa la conducere putea însemna ruperea aripii centriste şi slăbirea partidului, în sfîrşit, după lungi insistenţe, luliu Maniu acceptă şi presa este anunţată că a fost ales preşedinte al PNŢ. în acel moment, speriat de consecinţele acestei alegeri, Carol II îl trimite urgent la Congres pe Emest Urdâreanu, omul de încredere al Elenei Lupescu, care exercită asupra lui Mihalache presiuni pentru blocarea accesului lui Maniu la conducerea partidului. Regele Carol va recunoaşte în jurnalul său intervenţia: „Am autorizat pe Urdâreanu să vorbească, dar ă titre personal şi fără a angaja întru nimica persoana mea. Vine şi Gr. Filipescu la Urdâreanu şi-i vorbeşte în acelaşi sens, că este o sinucidere a Partidului Naţional Ţărănesc dacă Maniu vine în frunte, şi se angajează să vorbească cu amîndoi. Seara vine ştirea că acţiunea unuia şi altuia ar avea sorţi de izbîndâ. Mi se va putea pune întrebarea, dacă eu am ideea de dreapta (alias Vaida etc.), am lăsat să se facă aceste demersuri. E ca cu (sic!) Mihalache tot e mai uşor de manevrat şi, pe urmă, ruptura grupului centrist — Costăchescu, Ghelmegeanu, Călinescu, Potîrcâ etc. — nu este destul de sigură, spre a aduce un aport (sic!) suficient lui Vaida în dauna lui Maniu"224. Probabil că, pentru salvarea situaţiei, Urdâreanu a făcut şi promisiuni şi ameninţări, astfel că, după ce presă fusese deja anunţată de alegerea lui Maniu, Mihalache revine asupra demisiei sale «irevocabile» şi reia şefia partidului. Maniu însuşi îi cere sa râmînâ. Armând Călinescu, membru activ al PNŢ şi delegat la Congres, povesteşte: „Aceleaşi persoane care alergau să convingă pe Maniu să accepte, veneau acum să-i ceară să renunţe (după mirosul fripturii)!"225. Doctorul Lupu, după ce a susţinut realegerea lui Mihalache, a început să-1 înjure: „E un dobitoc, e un dobitoc — tot repetă simpaticul doftor, pe un ritm accelerat — e un dobitoc, trebuie să plece şi sa vină Maniu, să i-o băgăm regelui, f... mama lui, pînă la cot!"226. luliu Maniu va ieşi dublu umilit din această situaţie. Dincolo de ceea ce-i făcuse Ion Mihalache, mai era şi faptul că apucase sa transmită Palatului „«că va merge pînă la umilinţa faţă de rege» în interesul partidului"227, în spatele acestor oscilaţii, foarte departe, se afla interesul transparent al unor forţe influente din Franţa, de care Nicolae Titulescu nu era străin. Fără îndoială că, în oricare perspectivă, Carol II avea de rezolvat marile probleme din partidul pe care voia să-1 aducă la Putere. El nu a avut la dispoziţie decît grupul centrist al lui Armând Călinescu, care a continuat să manevreze distructiv în interiorul PNŢ, ameninţînd cu dizidenta şi insistînd pe apropierea de Vaida-Voevod. Acesta, la rîndul său, a rămas ferm pe poziţia excluderii lui Maniu. Este perioada rolului istoric pozitiv jucat de Ion Mihalache, singurul său moment de vîrf, în care dă bătălia pentru salvarea partidului, pentru păstrarea demnităţii şi forţei sale în ochii electoratului, dar mai ales pentru conservarea unităţii, în această bătălie el n-a fost ajutat decît de presa socialistă şi de loja francmasonică a lui Sadoveanu, ambele interesate în supravieţuirea pe scena politică a principalului partid de Stînga al ţârii, ca frînă a tendinţelor naţionaliste progermane ce se manifestau tot mai accentuat, dar şi ca paravan pentru activităţile ilegale ale Partidului Comunist din România. Din luările sale de poziţie înţelegem că socialismul agrarian pe care îl promova se opunea categoric bolşevismului, considerat un extremism la fel de periculos ca şi nazismul, dar îi venea foarte greu să vadă acelaşi lucru şi în fascismul lui Mussolini. Nu trebuie să uităm că în acea epocă realizările economice, precum şi forţa politico-militară în creştere ale Italiei şi Germaniei trezeau îngrijorare doar în anumite cercuri oculte şi că, în bună măsură, ascensiunea fascismului şi nazismului agresiv s-a produs pe fondul 75

unei anumite fascinaţii şi admiraţii — în care au excelat americanii! — pentru succesele celor două state devenite în cîţiva ani Mari Puteri. Oricum, Mihalache rămînea fidel alianţei franco-britanice şi aducea îh politica românească ideea apropierii de Statele Unite, dar era la fel de convins că România ţărăneasca avea nevoie de un program economic socialist-agrarian după model cooperatist fascist. Oricît ni s-ar părea de respingător astăzi, din perspectiva a ceea ce ni s-a întîmplat sub comunism, chiar şi teoriile agrare prosovietice ale lui Madgearu aveau un sîmbure raţional, agricultura României fiind, prin înapoierea şi defectele sale administrative, mult mai apropiată de tipologia Estului. Fideli democraţiei, Mihalache şi Madgearu căutau o soluţie care să combine orientarea politică generală a ţârii către Occident cu aplicarea unor proiecte economice socialiste, în plan politic — aşa cum am văzut — Ion Mihalache se dedica partidului, rezistînd presiunilor venite din exterior şi interior. El simţea că luliu Maniu face un joc propriu „cu oarecare perfidie"228 împotriva sa, folosindu-1 ca pe un pion al manevrelor sale de culise. Rămas drept, sprijinit în coloana sa vertebrala, Ion Mihalache va fi şi principalul perdant al evenimentelor: „El nu era omul cu două morale şi, în plus, nu se putea asocia cu Vaida «pentru ciolan», în detrimentul lui Maniu". Cunoaştem destul de puţine lucruri despre manevrele lui luliu Maniu din această perioadă. A călătorit lungi perioade în străinătate, locuind mult timp la Paris, şi s-a întîlnit destul de des cu Nicolae Titulescu. Relaţia lor este pusă de memorialişti în legătură cu încercările cercurilor financiare şi politice franceze de a opri extinderea accelerată a intervenţiei germane pe piaţa românescâ, odată cu sporirea influenţei sale economice în Balcani. Franţa, făcînd eroarea să trateze România ca pe o colonie politică a sa, a folosit doar canalele politice şi financiare pentru control şi s-a trezit complet descoperită în faţa expansiunii economice germane. Pentru a reechilibra situaţia, a mărit şi mai mult implicarea ocultă în politica partidelor şi a început să condiţioneze brutal sprijinul financiar, ceea ce a început să se vadă pînă şi la nivelul românului obişnuit. Este momentul în care Franţa îi refuză României comenzile de armanent şi îi blochează împrumuturile, apoi suspendă schimburile în franci ale leului românesc, în anul 1937, Franţa nu mai avea la dispoziţie decît Partidul Naţional Ţărănesc pentru o bază a revenirii controlului său asupra României, şi anume gruparea manistâ, la care s-a ataşat şi Nicolae Titulescu. Pe corpul partidului sub Mihalache nu se aventura sa mizeze, dovedindu-se slab la Congres, iar gruparea centristă era vizibil carlistâ. Cum PNL avea problema participării mascate la o guvernare care permisese creşterea influenţei economice germane şi se mai întrezărea şi o preluare de către Tătărescu a partidului, Franţa nu avea alta cale decît refacerea legăturilor sale pline de interese reciproce din anii 1928-1930 cu luliu Maniu. Pe această ipoteză se aşazâ şi informaţia privind organizarea de către Titulescu şi Maniu a unui complot extern anticarlist. Pe fondul ofensivei franceze pentru recîştigarea pieţei politice româneşti, au loc întîlniri succesive TitulescuLitvinov, la Talloires, şi Titulescu-Maniu, la Cap Martin, în care se discută îndepărtarea regelui Carol II şi instalarea Marelui Voievod de Alba lulia, Mihai I, în vîrstâ de 16 ani, pe Tron. în decembrie 1937, în plină prăpastie politică, luliu Maniu va confirma, într-un context mai larg, această ipoteză, mărturisind ca vrea s-o aducă înapoi pe regina-mamâ Elena, pentru a sta „la dreapta sau la stînga voievodului". La stînga lui Mihai I însemna regenţă, la dreapta însemna republică. De altfel, Armând Călinescu era informat, în iunie 1937, că în cadrul uneia dintre întrevederile externe Maniu-Titulescu, luliu Maniu pusese în discuţie instaurarea republicii230. Constantin Argetoianu, deşi nu crede în acest complot, leagă proiectul instaurării republicii în România de participarea lui Litvinov, „ministrul de externe al URSS, la combinaţie cu Titulescu şi Maniu"231. Totodată, Argetoianu bănuia că în toate aceste manevre ameninţătoare la adresa lui Carol II se află un interes mult mai subtil al lui Maniu, care îi păcăleşte pe toţi pentru a-şi pregăti revenirea. Maniu va scrie o scrisoare politică unui anume Kerciu, încredinţîndu-i acestuia puternicele sale sentimente dinastice, cu scopul ca informaţia aceasta să ajungă la Palat. Kerciu, un petrecăreţ şi fustangiu notoriu, era ultima cucerire a Elenei Lupescu. La sfîrşitul lunii august 1937 chiar izbucneşte un scandal ca urmare a informării regelui de către Ernest Urdâreanu că Elena Lupescu a participat la o partidă de sex în grup, cu acel Kerciu şi cu un alt petrecăreţ, Puşcariu, în staţiunea Eforie, în mod surprinzător — dar numai dacă privim situaţia prin ochiul normalitâţii medicale — cel pedepsit de rege va fi Ernest Urdâreanu, pedeapsă ridicată însă repede, ca urmare a faptului că, fugit la Paris — unde era Titulescu şi legătura sa periculoasă cu presa — Urdăreanu luase asupra sa o serie de documente compromiţătoare pentru cuplul Carol-Lupescu232. Observaţiile lui Armând Călinescu asupra acestui episod ne fac să înclinăm însă spre o altă cauză a scandalului: „Kerciu şi-a luat rolul de mediator între d-na Lupescu şi Maniu. Astăzi s-a întors de la Bădăcin şi a lansat printre prieteni zvonul în acest sens"233. Informaţia este confirmată de rege în consemnarea sa din 22 septembrie 1937, referitoare la o audienţă acordată lui Malaxa: „Cherciu 1-a rugat [pe Malaxa, n.a.] să transmită că Maniu vrea să se împace, adică să vie la Canossa"234. Este evident că Maniu juca pe toate planurile. Dar, în ciuda semnalelor pe care le-a primit de la Maniu, dar şi avizat fiind în legătură cu apropierile separate ale acestuia de Titulescu, pentru 76

un sprijin extern, şi de Garda de Fier, pentru asigurarea unui braţ intern activ al revenirii la Putere, Carol II va rămîne consecvent ideii unei formule Mihalache-Vaida. Cum aceasta întîrzia să se contureze, campania electorală îl va găsi tot fără soluţie. Raportul de forte în decembrie 1937 Combinaţiile politicii de culise din România acelui an nefast par astăzi extrem de complicate şi confuze. O urmărire a lor pas cu pas este şi obositoare, şi derutantă, dar un aspect se desprinde totuşi cu propriul contur: venise era marilor trădări. Maniu declara că-1 susţine pe Mihalache, dar îl sabota în ascuns, se combina cu Titulescu pentru a-1 speria pe rege, apoi îi transmitea discret lui Carol II dorinţa sa de împăcare. Armând Călinescu îşi trăda partidul, sacrificîndu-1 pentru un regim autoritar. Tătărescu anunţa retagerea sa din guvern, dar îi cerea regelui sâ1 menţină, apoi se răzgîndea şi declanşa o acţiune de subminare a conducerii Partidului Naţional Liberal. Carol II promitea guvernul, pe rînd, lui Goga, lui Tătărescu, lui Mihalache, apoi revenea în ultimul moment la Tătârescu. în faza decisivă a loviturii de stat, aşa cum vom vedea, generalul Ion Antonescu se va uni cu grupul centrist al lui Armând Câlinescu, va intra în guvernul Goga-Cuza al regelui, dar va lua legătura şi cu Corneliu Z. Codreanu la Predeal, împotriva regelui, iar după exilare îi va contacta pe liberali. Goga, adus de Carol la guvernare, este trădat de Carol după o lună şi jumătate, apoi regele îl aduce pe Patriarhul Miron Cristea, care va trăda şi democraţia, şi Mişcarea legionară. Aliat cu Codreanu în alegeri, Maniu îl va trăda imediat după aceea pentru o desemnare la guvern din partea regelui, apoi pentru o înţelegere cu liberalii lui C.I.C. Brâtianu. Gheorghe Brâtiănu semnează pactul electoral cu PNŢ, apoi revine în PNL. Formaţiunea lui Goga-Cuza şi Mişcarea legionară semnează acelaşi pact cu Partidul Evreiesc, apoi se năpustesc, oficial şi neoficial, asupra evreilor. Toată această mişcare haotică se desfăşura în interiorul unui spaţiu închis, izolat de Parlament şi de corpul electoral al ţârii, fiind, de fapt, expresia cea mai elocventă a fenomenului de oligarhie politică pe care 1-am explicat mai sus. Degradarea sistemului politic, şi aşa pseudodemocratic, al României ajunsese într-o fază în care toţi actorii erau slabi. Carol II se iluziona că va putea compune un guvern Mihalache-Vaida, Maniu se iluziona ca va putea readuce ţara la regimul parlamentar şi democratic clasic, pe care îl distrusese în 1930, iar Mişcarea legionară aştepta internaţionalizarea naţionalismului, într-o lume dominată de Germania şi fără evrei. Peste toate aceste scenarii pluteşte bănuiala că regele Carol II a avut de la început un plan de instalare a dictaturii personale. Asta nu o spun comuniştii, ci o spune Constantin I. C. Brâtianu: „în timpul guvernului Tâtârescu, regele începuse opera sa de a slabi partidele politice. Cu făgăduieli de a le da guvernul, despărţise pe dl. Vaida Voevod de dl. Maniu şi pe Goga de generalul Averescu. în loc să silească partidele politice sâ-şi păstreze unitatea ca să le poată da conducerea statului, el a creat o lupta între concurenţi, ca să-şi facă partizani, luptă mult mai aprigă între membrii aceluiaşi partid decît era între partide adverse. A putut astfel pretinde mai tîrziu că regimul partidelor politice provoacă frămîntări şi dezbinări, care tulbură unitatea politică a ţârii şi ca deci partidele trebuiesc desfiinţate"235. De la 9 noiembrie 1937, Carol II iniţiază o rundă de întîlniri cu liderii tuturor partidelor importante, fără Mişcarea legionară, cu scopul de a crea impresia unei consultări democratice în perspectiva desemnării cabinetului care să organizeze alegerile. El cere imperios lui Mihalache să accepte combinaţia cu Vaida-Voevod. Mihalache va întruni Delegaţia Permanentă în ziua de 13 noiembrie, dar aceasta se va pronunţă împotriva sugestiei regale. Ziarul Dreptatea, organul de presă al PNŢ, va publica un articol de importanţă istorică în ziua de 16 noiembrie: „Partidul Naţional Ţărănesc este conştient de rolul şi răspunderile lui. El nu înţelege să renunţe la programul şi la demnitatea lui pentru scaune în minister sau în Parlament"236. Articolul era inspirat de verticalitatea lui Ion Mihalache şi de credinţa tot mai puternică a acestuia că PNŢ trebuia sâ-1 aducă din nou pe luliu Maniu la conducere. Poate fără să ştie, Ion Mihalache împingea partidul spre o recîştigare a statutului de formaţiune politică apărătoare a democraţiei, statut spre care se va îndrepta şi Partidul Naţional Liberal sub conducerea „bâtrînilor". Lovitura de stat le va găsi pe aceeaşi poziţie, de apărătoare ale sistemului democratic, într-o convenţie politică unitară, simbol însă al slăbiciunii lor individuale, convenţie ce se va menţine pînă în 1997, odată cu formarea guvernului Victor Ciorbea. Ion Mihalache va ieşi din scena politică şi va reveni doar pentru o noapte, 13 spre 14 iulie 1947, cînd la Tâmadâu va încerca să urce 30 de membri ai partidului într-un avion de două locuri. luliu Maniu va reveni în Bucureşti la 21 noiembrie, cînd se va întruni Comitetul Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc. Aşa cum era de aşteptat, Mihalache îşi dă demnisia şi oferă conducerea lui luliu Maniu. Schimbul lor de replici râmîne pentru istorie o probă amară de ridicol, expresie teatrală a falsităţii relaţiei personale şi politice dintre ei: Ion Mihalache: „D-le Maniu, ia comanda şi dă poruncă!". luliu Maniu: „Dumneata eşti comandant. Dumneata ai dat o ultimă comandă: să ocup locul dumitale. Am ascultat întotdeauna comanda dumitale şi cînd nu-mi plăcea; trebuie 77

să ascult şi această ultimă comandă"237. Aici intervine un amănunt straniu, care ar putea explica deciziile verticale ale lui Ion Mihalache şi hotârîrea sa de a preda şefia „Sfinxului de la Bădăcin". în notele zilnice ale lui Armând Câlinescu există un pasaj care descrie audienţa lui Mihalache la Carol II din 13 noiembrie 1937, cu ocazia tentativei de a forma guvernul împreună cu Vaida: „îmi spune [Mihalache, n.a.] că în audienţă Rex i-a arătat că pentru dînsul contează curentele. Oamenii şi partidele sunt instrumente de realizare a unui program regal, îi adaugă câ-1 stimează pe Mihalache, şi de aceea nu a întrebuinţat.. ."238. în acest loc a fost distrus un cuvînt. Ce anume nu întrebuinţase Carol împotriva lui Mihalache, pentru că îl stima? S-ar potrivi cuvîntul şantaj, cu referire la Afacerea Skoda, pe care o întrebuinţase împotriva lui Maniu, dar poate fi şi presiune sau forţă. Oricum, era o ameninţare la care Mihalache a răspuns cu demnitate, Armând Călinescu notînd în acelaşi loc: „Mihalache, pe baza acestor spuse, încearcă să orienteze partidul spre o luptă constituţională". Adică alături de Maniu. Imediat după preluarea conducerii PNŢ, luliu Maniu îl contactează pe Corneliu Z. Codreanu şi pune în aplicare vechea înţelegere, anunţînd pactul de neagresiune cu Mişcarea legionara. El a fost semnat în casa lui Dimitrie Gerotta de Maniu, Codreanu şi Gheorghe Brâtianu. Pentru alegeri se formează cele două carteluri electorale: Cartelul ţărănist mascat sub denumirea de „pact" — PNŢ, Mişcarea legionara („Totul pentru Ţară"), Partidul Naţional Liberal „Georgist" (Gh. Brâtianu), Partidul Agrar (C. Argetoianu), PNC (Goga-Cuza) şi Partidul Evreiesc (care a semnat pactul la 28 noiembrie prin preşedintele sau, dr. Filderman), fiecare participînd pe liste separate; Cartelul liberal — PNL, Frontul Românesc (A. Vaida-Voevod) şi Partidul German, de orientare hitleristă. Asocierea haotică între partide democratice, anticarliste, şi partide procarliste din componenţa acestor carteluri electorale este şi ea o mostră a tipologiei sistemelor oligarhice. Paradoxul lor este cel mai bine identificat de istoricul loan Scurtu: „Datorită cartelurilor electorale încheiate de Tâtârescu şi pactului de neagresiune semnat de Maniu, în campania electorală nu s-au confruntat forţele democratice şi cele dictatoriale, ci principalele partide democratice — Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal"239. Profitînd de injuriile pe care şi le-au adus reciproc în campania electorală cele două partide mari — au abundat acuzaţiile de „mare infractor", aluzie la implicarea lui Maniu în Afacerea Skoda, poreclele „Guţâ-Puţâ" pentru Tătărescu, „criminal" Maniu, „asasin" Tâtârescu etc. — Carol II a lansat diversiunea cu imposibilitatea formării unui guvern de coaliţie PNŢ-PNL, rupînd astfel şi orice punte spre supravieţuirea regimului democratic în România. El a făcut asta după ce primise de la C.I. C. Brâtianu un raport asupra situaţiei: „Regele avea trei soluţii pe care le putea adopta în mod logic. Fâcînd apel la cele două mari partide, care avuseseră cele mai mari contingenţe în alegeri, să le ceară să constituie un guvern naţional pînâ în toamnă, cînd ar dizolva Parlamentul şi ar face noi alegeri, sau sa facă un guvern compus din personalităţi din afară de partide şi care, avînd îngăduirea partidelor politice, să gireze afacerile pînâ la noi alegeri, sau să dea guvernul Partidului Naţional Ţărănesc cu mandatul de a face alegeri. Ultima soluţie ar fi fost cea mai bună, avînd în vedere că un guvern nou poate totdeauna să obţină majoritate în alegeri"240. Regele însâ a încercat să convingă lumea că rezultatul alegerilor pentru Cameră din 20 decembrie 1937 a demonstrat trei lucruri: 1. Dizolvarea corpului politic clasic al tării. 2. Abandonarea interesului pentru partide al populaţiei. 3. Ridicarea periculoasă a Mişcării legionare pe locul trei în ierarhia partidelor. Pentru a-şi susţine teza, el s-a opus unor tentative de falsificare a rezultatului alegerilor, una propusă de ministrul de justiţie Vasile P. Sassu, prin interpretarea diversionistă a Articolului 2 din legea electorală, cealaltă tentativă aparţinîndu-i prefectului de Hotin, Marin Florescu, prin ţinerea în rezerva a voturilor sale „pentru a acoperi diferenţa pînâ la 40 la sută"241, în tensiunea panicii, Carol II încearcă să provoace o nouă întîlnire cu Corneliu Z. Codreanu, prin intermediul lui Mihail Manoilescu. Codreanu refuză242. Tot acum, regele Carol II îi oferă generalului Ion Antonescu funcţia de prim-ministru al unui regim autoritar, dar acesta, prudent, refuză, retrâgîndu-se inteligent într-o poziţie secundară. Lipsit de soluţii viabile, regele a manevrat rapid pentru constituirea unui guvern de tranziţie, alegînd la 28 decembrie formula Ooga-Cuza, menită să rezolve cîteva probleme pe care un guvern democratic nu le putea atinge şi să cîştige timp în vederea aplicării loviturii de stat. Omul de manevră a fost Armând Câlinescu. La exact o lună de la preluarea conducerii PNŢ de către luliu Maniu, Armând Câlinescu ia decizia de ă-şi trăda partidul, cu toate că votase pentru unitatea partidului, la 22 noiembrie, în momentul în care Partidul Naţional Ţărănesc semnase pactul de neagresiune cu Garda de Fier. El candidase la alegeri, profitîhd de înţelegerea convenită, astfel că nu a fost împiedicat de legionari să obţină mandatul (teoretic) pentru viitorul Parlament. Iată însă că după o lună şi după ce rezultatul alegerilor devine cunoscut, Câlinescu ia legătura cu generalul Condeescu, vechiul confident al regelui, şi-i cere sa transmită suveranului întregul său devotament faţă de Coroană, „nu din platitudine, ci din convingere". Ca urmare a acestui mesaj, în ziua de 23 decembrie 1937 Armând Călinescu este chemat acasă la Condeescu, unde se va întîlni cu Ernest Urdăreanu, omul de încredere al Elenei Lupescu: 78

„Urdăreanu îmi cere cuvîhtul de onoare asupra discreţiunii celor ce-mi va comunica. Partidul N[aţional]Ţ[ărănesc] nu va fi chemat la guvern cît va fi regele, să ştiu că Rex se va lupta pînâ la ultima limită. S-a hotărît să constituie imediat un guvern Goga cu concursul meu, Ghelmegeanu şi Potîrcâ. Mă întreabă dacă primesc Ministerul de Justiţie. Răspund că sunt nemulţumit de politica lui Maniu, pe care o consider dăunătoare ţării şi Coroanei. Intenţionam să mă retrag din Cameră pe acest motiv. Primesc propunerea dacă: 1. Rex e hotărît ferm să susţină pînâ la capăt; 2. dacă e compus guvernul din oameni serioşi; 3. dacă se adoptă în program satisfacerea nevoilor ţărănimii. Urdăreanu îmi enumera cîteva puncte din programul de acţiune şi-mi spune că Rex asigura o guvernare de patru a/w'"243. Urdăreanu îi cere lui Armând Călinescu să se întîlnească urgent cu Goga, pentru a stabili detaliile formării noului guvern. Este cert că regele îl minţea şi pe el, pentru că nu putea sâ-i încredinţeze secretul caracterului pasager al guvernului Goga-Cuza, împiedicîndu-1 astfel să realizeze cu toată convingerea ruptura Partidului Naţional Ţărănesc. Ne mira doar naivitatea lui Armând Călinescu în faţa unei posibile guvernări de 4 ani a unui guvern neconstituţional, fără sprijin parlamentar, fără perspectivă electorală şi format din bucăţi neomogene, în aceeaşi noapte, tot acasă la Condeescu, Goga se întîlneşte în secret cu Armând Călinescu şi viitorul prim-ministru îi prezintă programul său de guvernare. Acesta era expresia unui delir politic, fiind compus din măsuri împotriva evreilor, libertatea fabricării ţuicii şi ridicarea cenzurii, în ce privea lista guvernului, Călinescu era trecut la Interne, iar pentru Ministerul Apărării Naţionale era propus generalul de brigadă Ion Antonescu. Carol II s-a opus acestei numiri, considerîndu-1 un „ambiţios nestabil", dar îl acceptă pentru Ministerul Comunicaţiilor. Totodată, Goga propunea înfiinţarea unei „armate de partid", numită lăncierii. Armând Câlinescu, accepta toate aceste aberaţii, concentrîhdu-se în următoarele zile asupra încercărilor de a-i convinge pe partizanii săi sa părăsească Partidul Naţional Ţărănesc şi luptîndu-se pentru menţinerea lui Ion Antonescu pe lista guvernului. Implicat în combinaţia politică — pe care, dacă o numim complot pentru lovitura de stat, suntem obligaţi să-1 trecem pe Antonescu drept coautor al acesteia! — generalul „nestabil" va condiţiona prezenţa sa în Cabinet cu două cereri: nu acceptă decît Ministerul Apărării Naţionale şi nu acceptă o orientare a regelui în politica externă spre Germania244. Cererile i-âu fost satisfăcute, prin intervenţia comuna a lui Goga şi Câlinescu. Este greu de înţeles ce a fost în capul generalului, dar putem presupune că dorea punerea în aplicare a unor proiecte proprii de reoganizare şi înzestrare a Armatei. Constatam însă şi la el o naivitate dezamăgitoare şi, pentru prima oară, o slabă pregătire politică. Ascultînd cuvîntarea de învestitura a noului premier Octavian Goga, academicianul Radu R. Rosetti avea să remarce: „Discursul lui Goga — plăcut de auzit de altfel şi făcut pentru a înşela pe naivi — m-a izbit prin cuvintele folosite, foarte multe neologisme amintind jargonul jurnaliştilor evrei, contra cărora Goga duce o aşa de straşnică campanie!"245 într-un discurs electoral ţinut în Argeş, în faţa unui banchet de 600 de tacîmuri, Armând Câlinescu va declara partizanilor săi: „Niciodată un act nu a corespuns mai desâvîrşit spiritului şi literei Constituţiunei noastre decît acesta. La o situa-ţiune anormală, am avut o soluţiune absolut normală. Şi astfel, nu schimbarea guvernului a adus după sine dizolvarea Parlamentului, ci, dimpotrivă, necesitatea dizolvării a impus schimbarea guvernului"246, în aceeaşi intervenţie, Câlinescu afirma că ţara este condamnata la distrugere din cauza lui luliu Maniu şi arăta rezultatul cel mai spectaculos al alegerilor din decembrie 1937: PNŢ fusese înfrînt îh Ardeal, unde majoritatea voturilor fusese luată de Mişcarea legionară. Acesta era încă un mare subiect de îngrijorare pentru oligarhia politica, deoarece, prin semnarea pactului electoral între Partidul Naţional Ţărănesc şi Mişcarea legionara, electoratul ardelean a fost pus în faţa unei opţiuni de nuanţă: „Apoi, dacă dvs. sunteţi în pact cu alţii, atunci este indiferent că votăm cu dvs. sau cu ei!"247 în condiţiile în care Partidul German a mers în cartel cu liberalii, este clar că cei care au votat în Ardeal cu Mişcarea legionară au fost românii. Argumentele lui Armând Călinescu, ca şi cele ale regelui, privind criza politică declanşată de alegerile din 20 decembrie 1937 se clatină în faţa unor calcule simple, în memoriile lor, atît Radu R. Rosetti, cît şi Constantin C. Giurescu sau Constantin I.C. Brătianu au arătat că exista o soluţie constituţionala, inclusiv pe fondul organizării alegerilor de către guvernul Goga-Cuza, deoarece în intervalul dintre decembrie 1937 şi februarie 1938 se produsese o mişcare importantă în rândurile principalului partid al ţârii. Convins de inutilitatea dizidentei sale, Gheorghe Brătianu hotărăşte reîntregirea Partidului Naţional Liberal şi formaţiunea intră în noua campanie electorală cu manifeste şi programe comune248, împreună, ar fi atins pragul de 40%. Dar o victorie a partidului liberalilor, reîntregit sub conducerea „bătrînilor", nu convenea lui Tătărescu şi tentativei sale de a-1 sparge pentru a-1 aduce în slujba regelui. O alta soluţie normală, constituţională, era numirea unui guvern PNŢ cu sprijin parlamentar din partea partidelor cu care semnase pactul de neagresiune, cu scopul precis de a organiza noi alegeri. Această perspectivă nu-i convenea regelui, din motive strict personale, căci ar fi avut în Parlament un corp politic vădit ostil regimului său de camarilă şi în plus un guvern pe care nu-1 putea controla. Din aceste considerente 79

private — care certifică intenţia de a stabili o dictatură personală — Carol II îi foloseşte pe Gheorghe Tătârescu şi pe Armând Călinescu drept „spărgători" ai Partidului Naţional Liberal şi, respectiv, Partidului Naţional Ţărănesc. Mai important în această manevră a fost Armând Călinescu, deoarece, fârâ ruperea produsa de el în PNT nu s-ar fi putut forma guvernul Goga-Cuza, „centriştii" constituind nucleul Cabinetului din 28 decembrie 1937. Alegerea ca om forte şi numirea sa în funcţia de ministru de Interne a aparţinut în întregime camarilei, Armând Călinescu fiind „exponentul intereselor trusturilor industriale în legătură cu Elena Lupescu"249. Provenienţa sa din rîndurile stîngii naţional-ţărâniste _ împreună cu Petre Andrei, Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu — îi va întări poziţia de adversar ireductibil al Mişcării legionare, dar şi pe aceea de client al finanţării mascate operate prin Nicolae Malaxa. Nu vom insista asupra performanţelor guvernului Goga-Cuza şi vom apela, pentru a sintetiza, la opinia unui istoric autorizat şi, totodată, martor al evenimentelor: „Guvernul Goga-Cuza, care îl avea ca ministru de Externe pe Istrate Micescu, remarcabilul jurist, dar instabilul om politic, nu fu în stare să domine situaţia. Partizanii guvernului, în special cuziştii, se dedară la excese dintre care unele, mai grave, în Transilvania, la Oradea şi la Cluj. începu sa se creeze o stare de nesiguranţă; avură loc retrageri masive ale depunerilor din bănci şi transferuri importante de capitaluri în străinătate. Oamenii de afaceri din ţară, marii industriaşi şi marii bancheri, întruniţi Ia Clubul miliardarilor din Calea Victoriei 163 — proprietatea fostei regine Elisabeta a Greciei — în seara zilei de 9 februarie 1938, ajunseră la concluzia că situaţia e gravă, ca se impune îndepărtarea guvernului şi aduseră la cunoştinţa regelui — probabil prin Malaxa — opinia lor. A doua zi, la 10 februarie, guvernul Goga-Cuza îşi dădea demisia şi era înlocuit printr-un guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea, dar în care rolul prim îl juca ministrul de Interne Armând Călinescu"250. Cauzele aparente ale căderii guvernului Goga-Cuza au fost, pe rînd: l. Scăparea de sub control a organizaţiilor de tineret ale cuziştilor, care, transformate, teoretic, în lăncieri, „armată de partid" a guvernului, au iniţiat dezordini grave în teritoriu, inclusiv cu caracter antisemit. Este de subliniat aici că istoriografia comunista a folosit acest moment în mod diversionist pentru a pune dezordinile pe seama legionarilor, a „forţelor fasciste", sau pe seama unei formule aproximative de „legionari şi cuzişti", pentru a ascunde realitatea că legionarii nu au avut nici o implicare în aceste atacuri. 2. Eşecul tentativei de a convinge Marile Puteri democratice ca legile antisemite date acum n-au caracter rasist şi că sunt produsul unei necesitaţi civice şi economice. 3. Reacţia capitalului străin legat de statele democratice, precum şi a capitalului evreiesc, prin retragerile masive de pe piaţa românească, aruncînd astfel statul în criză economică, în plan politic, „problema evreiască" avea acum doi partizani puternici: „Evreii britanici exercitau continuu presiuni asupra guvernului lor pentru a protesta ori de cîte ori considerau ca evreii din România erau obiectul vreunei măsuri discriminatorii. Ajutorul dat evreilor români nu era pe măsura celui ce venea din Statele Unite, dar guvernul englez se afla în fruntea protestelor împotriva orientării antisemite încurajate de guvernul Goga-Cuza"251. întrerupem aici analiza pentru o precizare. Mare parte a propagandei antiromâneşti pe tema persecuţiei evreilor din această perioadă era condusă din sferele de influenţă ocultă britanice. Pe timpul regimului Antonescu, ca urmare a descoperirii activităţii informative antiromâneşti a unor grupuri de „ziarişti" germani, Mihai Antonescu a ordonat o anchetă. Ceea ce ştim pînă acum este că se căutau, prin toate mijloacele, dovezi ale persecuţiei evreilor, că multe erau inventate, trucate sau mult exagerate şi că ele erau imediat difuzate prin publicaţiile germane pentru a arăta că România aplică programul nazist împotriva evreilor. Imaginile şi informaţiile — între care şi diversiunea cu „masacrul de la Abator" — erau apoi preluate de presa britanică şi americană, ilustrînd aceeaşi tema defavorabilă României. Ancheta lui Mihai Antonescu a dus la ipoteza că întreaga acţiune este iniţiată şi condusa de Ungaria, cu scopul de a discredita România în ochii lumii. Canalele de transmitere a informaţiilor defăimătoare se îndreptau spre nucleul antiromânesc şi revizionist stabilit în Anglia, format din refugiaţi unguri şi evrei unguri, nucleu care, după război, a creat mari probleme inclusiv Marii Britanii. Sunt revelatoare aici ca mărturii textele lui Ion Raţiu, sub titlul Clive şi Ana, precum şi lucrarea de referinţă a istoricilor Bruce Page, David Leitch şi Philip Knightley asupra cazului Kim Philby22. Dar adevăratele cauze ale căderii guvernului Goga-Cuza trebuie căutate însă în proiectul de instalare a dictaturii personale a lui Carol II, cu ajutorul unor politicieni corupţi. Pentru asta, Carol II avea nevoie de exagerarea pericolului legionar, de proiectarea unei imagini de „vînduţi Germaniei" asupra acestora şi de înlocuirea principalelor teme doctrinare ale Mişcării legionare cu preocupări naţionaliste sub control regal — lâncieri, în locul batalioanelor legionare, Străjerie în locul Frăţiilor de Cruce, legi antisemite tembele, în locul comerţului legionar, atitudini atee şi materialiste împotriva misticii legionare, în al doilea rînd, simţind că regele ia oferit o guvernare de scurtă durată, cu care să-şi pună în aplicare planul mai vechi, Octavian Goga a încercat o 80

apropiere de Corneliu Z. Codreanu, prin intermediul lui Ion Antonescu, în perspectiva formării unui bloc naţionalist, la care ar fi aderat ulterior şi Vaida-Voevod. Se putea forma astfel un nou corp politic, mai apropiat de orientarea generală a electoratului, dar extrem de periculos pentru rege şi camarilă. Mecanismele loviturii de stat Pentru a înţelege mai bine felul în care a fost dată lovitură de stat din 1938 va trebui să analizăm atît activităţile oficiale ale regelui Carol II, cît şi acţiunile oamenilor săi din interiorul guvernului Goga-Cuza. Au existat, fără îndoială, două planuri, cel al negocierilor politice şi cel al complotului. Trebuie arătat mai întîi că una dintre sarcinile încredinţate oficial de rege lui Goga a fost organizarea de noi alegeri la data de 2 martie 1938. Acesta ar fi un prim semnal de alarmă asupra intenţiilor regelui, avînd în vedere că, în mod normal, Parlamentul îşi relua activitatea pe 17 februarie. Dar, sub imperiul rezultatului inedit al votului din decembrie, partidele şi opinia publică erau înclinate să accepte o depăşire a termenului prevăzut de Constituţie. Partidele mari au fost păcălite cu argumentul că, printr-o nouă lege electorală, pragul vîrstei necesare pentru exercitarea dreptului de vot va fi ridicat la 30 de ani, pentru a micşora bazinul electoral al legionarilor, în momentul declanşării crizei guvernului Goga-Cuza, Constantin I.C. Brătianu a cerut o audienţă regelui. „Personalităţi politice din diferite partide — îşi aminteşte liderul liberal — m-au autorizat să cer şi în numele lor schimbarea guvernului şi amînarea alegerilor, lucru pe care 1-am cerut Majestăţii Sale, asigurîndu-1 că va avea concursul tuturor pentru liniştirea ţării. I-am recomandat un guvern care ar putea fi susţinut de toate partidele politice, fără a-i indica persoane"253. Era o ultimă tentativă a partidelor de a salva sistemul parlamentar. Analiza datelor furnizate de Brâtianu arată că liderii partidelor democratice au fost înşelaţi, pentru o perioadă de timp, în evaluarea corectă a situaţiei, convinşi că asistă la o criză politică majoră, că Mişcarea legionară reprezintă un pericol şi pentru ei — să nu uităm programul radical al acesteia împotriva politicienilor corupţi! — că linia tradiţională a politicii externe este pe cale de a fi abandonată şi că regele însuşi este pus într-o situaţie grea atît de luliu Maniu, cît şi de Codreanu. Pe fondul acestei stări psihopolitice, Brătianu se întîlneşte cu regele după două zile de la audienţa precedentă şi primeşte asigurări ca va fi constituit un guvern format din personalităţi politice „care au jucat un rol sub domnia sa", dar că va fi nevoit să modifice Constituţia. Argumentul pentru acest gest era tot acela al ridicării pragului de vîrstâ la 30 de ani. Cum modificarea nu putea fi făcută decît printr-o intervenţie asupra Constituţiei, noile alegeri nu-şi aveau rostul decît după schimbarea ei. Brătianu i-a atras atenţia însă că o modificare a Constituţiei nu se putea face decît în modul arătat tot de Legea fundamentală, nu prin decret regal, în acest moment, dovedind o mare abilitate distructivă, Carol II i-a cerut lui C.I.C. Brătianu să suspende activitatea partidului sau, pentru ca PNL să nu fie implicat în acţiunea anticonstituţională pe care intenţiona să o facă. Brâtianu 1-a crezut şi de data asta: „I-am făgăduit să mă abţin de la orice agitaţie, dar cer ca în noua Constituţie să respecte inamovibilitatea magistraturii şi stabilitatea funcţionarilor; să nu suprime partidele politice şi să ceară părerea partidelor politice asupra unui anteproiect ce-1 va face înainte de a decreta modificările ce va crede necesare. Mi-a făgăduit că va ţine cont de observaţiile mele"254. Credincioşi ideii de Monarhie în general şi adepţi convinşi ai Monarhiei constituţionale, liderii politici — cu excepţia lui Maniu şi Codreanu — nu înţelegeau nici acum, după 9 ani de domnie, că au pe Tron un rege sperjur, o personalitate deviantă, un bărbat de stat cu viziuni fundamental antidemocratice. Liderii celorlalte partide au fost chemaţi pe rînd la Palat şi informaţi de Carol asupra intenţiilor sale şi asupra felului în care se va desfăşura noua campanie electorală. Doar luliu Maniu — al cărui rol politic major începe abia acum — i-a cerut în mod ferm sâ-i încredinţeze guvernarea, dezi-cîndu-se pentru asta de Mişcarea legionară. Revenirea în scena a lui luliu Maniu. Dacă în planul relaţiilor publice luliu Maniu a reuşit să convingă nu numai oameni simpli, dar şi istorici încercaţi, ca ar fi avut vreun rol în lupta pentru Marea Unire, în planul performanţelor sale politice, lucrurile stau cu totul altfel. Dificultatea aprecierii operei lui luliu Maniu, nu vine aşadar, numai din imaginea pe care a reuşit să şi-o creeze, ci şi din faptul că, de la reintrarea sa în rolul de figură politică de prim rang şi pînâ la moartea sa tragică nu a mai avut ocazia să aplice principiile şi soluţiile pe care le invoca teoretic. El reintră în forţă pe scena politică în anul 1938 şi devine apărătorul principal al sistemului democratic, fără să ştie că acesta va dispărea din România pentru mai bine de o jumătate de secol, mult peste durata lui omeneasca. Nu-i poate fi contestată credinţa sincera în sistemul democratic. Dar, încastrat în memoria oficială drept un luptător moral, uităm că luliu Măniu a fost un om politic român implicat adînc în mecanismele imorale ale vieţii politice româneşti din epocă, pe care le-a folosit din plin, însă cu particularitatea unică a inteligenţei distructive tipice iezuitului. S-a spus că între luliu Maniu şi Mişcarea legionară erau diferenţe 81

doctrinare atît de mari, încît pactul de neagresiune nu trebuie considerat decît un mijloc politic minor, o manevră izolată, de moment. Am văzut că înţelegerea dintre el şi Codreănu eră mult mai veche. A doua zi după ce a fost ales preşedinte al PNŢ, Măniu a semnat pactul cu Codreănu, surprinzînd pe toată lumea, în afară de cei cîţiva iniţiaţi intimi. S-a arătat apoi că, imediat după ce Comeliu Z. Codreănu a făcut declaraţia celebră de adeziune la axa Roma-Berlin în 48 de ore de la victoria Mişcării legionare, Maniu a protestat şi s-a dezis de pactul cu legionarii. Este fals. Codreănu a făcut acea declaraţie la 30 noiembrie 1937, la numai o sâptâmînâ de la semnarea pactului de neagresiune cu Maniu, adică înainte de alegerile din 20 decembrie 1937. Să mai citim o dată începutul pasajului din declaraţia Căpitanului, dinaintea celui referitor la alianţa cu Roma şi cu Berlinul: „Eu sunt contra marilor democraţii ale Occidentului, eu sunt contra Micii înţelegeri, eu sunt contra înţelegerii balcanice, şi n-am nici un ataşament pentru Societatea Naţiunilor, în care nu cred"255. Cu o zi înainte, pe 29 noiembrie, Codreănu legase direct viziunea sa politică de relaţia cu Maniu: „D-l Maniu este pentru democraţiile apusene, Mica Antantă şi Antanta balcanică, Liga Naţiunilor, eu sunt total împotriva acestora"256. La această profesiune de credinţă, total contrară celei clamate de luliu Maniu, liderul ţărănist n-a avut nici o replică. A tăcut şi şi-a urmărit interesul din campania electorală. Dar nici după încheierea alegerilor, Maniu nu a denunţat pactul cu Mişcarea legionară, ci, dimpotrivă, 1-a elogiat. Iată ce declara în şedinţa Comitetului Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc din 4 ianuarie 1938: „Tot astfel trebuie să-mi exprim recunoştinţa pentru tovarăşii noştri cu care am legat pactul de neagresiune în aceste alegeri, faţa de conducerea partidului «Totul pentru Ţară» şi a partidului d-lui George Brâtianu şi a partidului d-lui Argetoianu. (Aplauze). Trebuie sa constat că toate aceste trei partide, în contactul pe care am avut plăcerea să am cu ele, au dovedit o perfectă legalitate şi o perfectă colegialitate"2'1'. Nu de aceeaşi colegialitate a dat dovadă luliu Maniu în particular, în memoriul pe care 1-a adresat regelui Carol II pe 5 februarie 1938, memoriu în care îi cerea suveranului aducerea Partidului Naţional Ţărănesc la Putere, acelaşi om copleşit de plăcerea de a contacta partidul lui Codreanu, scria: „Partidul «Totul pentru Ţară», în urma politicei ce urmează, nar putea face faţă situaţiei, căci doctrina sa prezintă pentru viaţa noastră două primejdii grave" şi luliu Maniu enumera: „introducerea unui regim totalitar" în interior şi pericolul de „reacţiune sovietică" în exterior258. După ce regele i-a refuzat oferta de a forma guvernul şi a numit guvernul Patriarhului Miron Cristea, luliu Maniu a revenit la gînduri mai bune faţă de Mişcarea legionară: „Partidele şi oamenii care au curajul să spună adevărul şi să acţioneze pentru purificarea moravurilor şi extirparea corupfiunei şi abuzului sunt persecutaţi, iar opinia publică, care (sic!) este alături de aceşti oameni şi partide, este complet nesocotită"259. El declara la Bucureşti: „Este direct criminal acel român care, direct sau indirect, vrea să ducă politica externa în orbita politicii germane"260. Iar la Alba lulia va declara: „Orientarea în politica externă a Mişcării legionare s-a făcut de către Corneliu Codreanu din necesitatea de a constitui o rezervă pentru ţară, în eventualitatea că puterile Axei ar ieşi biruitoare"261. Fără îndoială că Maniu făcuse un calcul corect, că acela era argumentul de politică externă viabil, dar a manevrat public după maniera vremurilor. O mărturie recentă şi demnă de atenţie şochează însă prin argumentaţia sa. într-un text explicativ referitor la motivele semnării pactului electoral între Maniu şi Codreanu, binecunoscutul lider politic Corneliu Coposu avea să evoce şi alte pacte asemănătoare: „Pactul de la Ciucea", între Octavian Goga şi Partidul Maghiar; pactul făcut de partidul lui Carol — Frontul Renaşterii Naţionale — cu comuniştii, în 1938; pactul dintre comunişti şi Tătârescu (de la liberali) şi Anton Alexandrescu (de la ţărănişti), după 23 august 1944; pactul dintre guvernul comunist şi Mişcarea legionară a lui Nicolae Pătraşcu, sub tutela Armei Pauker; pactul Ribbentrop-Molotov; pactul încheiat la Moscova între Churchill şi Stalin pentru împărţirea Europei postbelice262. Problema este că toate exemplele date de Corneliu Coposu în apărarea pactului dintre PNŢ şi Mişcarea legionară sunt odioase! în altă ordine de idei, poziţia lui luliu Maniu faţă de situaţia politică internă a României, prezentată ca rectilinie, oscila în realitate şi ea, în funcţie de interesele politice pe care le susţinea liderul Vărânist. în acelaşi memoriu trimis regelui, el afirma: „...suntr-profund convins ca prelungirea acestei guvernări expune ţara la dezordine şi la primejdia războiului, cu ameninţarea integrităţii teritoriale", iar după numirea guvernului Miron Cristea declara în forul de conducere al partidului sau: „La noi nu este, în cazul concret, un pericol naţional şi nici o problema specială şi urgentă de rezolvat". Aşadar, un dublu mesaj, tipic moravurilor politice româneşti din epocă. De fapt, luliu Maniu manevra pe scena politică pentru a aduce Partidul Naţional Ţărănesc la Putere şi pentru asta una îi scria regelui şi alta le declara partizanilor săi si opiniei publice. In contextul mentalităţilor vremii, el nu poate fi condamnat. S-a încovoiat cînd a vrut puterea pentru partidul său, dar a avut însă forţa să-i reziste regelui atunci cînd acesta i-a mărturisit intenţia de a modifica Constituţia şi legea electorală şi, simţind că prin asta Carol II 82

pregăteşte lovitura de stat, şi-a reluat poziţia publică rectilinie. El este de lăudat pentru că, în contextul prăbuşirii sistemului democratic din România, a fost printre cei puţini. Ceea ce este îngrijorător în cazul personalităţii şi imaginii publice a lui luliu Maniu are o legătură, insolită, cu cel mai mare istoric al românilor, Nicolae lorga. Scurtcircuitat de geniul sau, care nu-şi găseşte altă explicaţie decît în intervenţia divină prin har, lorga era capabil să memoreze volume întregi şi să reproducă, pagină cu pagină şi rînd cu rînd, orice fragment de conţinut, era în stare să scrie simultan cu ambele mîini două texte diferite — şi erau de lorga! — şi putea vorbi ore întregi despre un subiect banal, făcîndu-1 epocal, în viaţa publică era recunoscut pentru versatilitatea sa, pentru felul cum se împrietenea şi apoi se certă cu colegii, cum lăuda şi apoi denigra acelaşi gest, cum judeca oamenii după interese personale imediate, iubindu-i, urîndu-i cu aceeaşi patimă, în funcţie de o toană sau de o părere instantanee, cum cobora de la academismul enciclopedic la trivialitate. Pe legionari i-a crescut, i-a iubit, apoi i-a hulit, pentru ca imediat sâ-i apere şi apoi sâ-i denunţe, întor-cîndu-se la iertare chiar şi atunci cînd era prea tîrziu. Despre fiecare personalitate intrată în contact cu acest geniu greu de înţeles în plan terestru vom găsi cuvinte de apreciere ale lui lorga şi cuvinte de ocară, în egală măsură. Faţă de un singur om nu şia schimbat niciodată părerea — luliu Maniu. Este straniu şi unic la Nicolae lorga. L-a considerat în permanenţă un pericol pentru statul român şi nu putem decît bănui că la baza acestei păreri negative s-au aflat informaţiile pe care le-a obţinut de la Budapesta despre trecutul ceţos al liderului ardelean. Este de aceea un mare semn de întrebare pentru posteritate şi un izvor de nelinişte pentru oricare român pasionat de istorie faptul că unul din ultimele textele scrise înainte de îngrozitoarea sa dispariţie, parca lăsat cu limbă de moarte, este un portret al Iui luliu Maniu intitulat Viitorul: „Nu se poate revoluţie fără un Robespierre. Acesta rămîne totdeauna acelaşi vechi retor şi bun avocat, care, lucrind politic, iea. atitudine înainte de toate morală. E omul care nu are, nu poate să aibă păcate, figura de un galben imaculat, care crede că poate dovedi oricînd şi oricui că el n -a păcătuit. A trăit o viaţa întreagă, dar n-a făcut păcatul de a iubi o femeie, de a dezmierda un copil, de a-şi alege un animal credincios, de a vărsa o picătură de apă florii din ghiveci. Cu atît mai puţin, a netezi o statuie, a se lumina înaintea unui tablou, a se înălţa la acordurile sunetelor. E rece, aspru, dominator şi crud. Nu va înţălege că a îmbătrîni fără a-ţi fi întemeiat o casă şi a fi zîmbit unui leagăn e în domeniul moralităţii bărbăteşti o mai mare greşeală pentru cel ce se serveşte de soţiile şi fetele altora decît scăpătările obişnuite ale cui are o casă a lui. Şi nu va admite că a nu fi fost credincios nici unei prietenii şi a nu fi făcut o jertfă nimănui e mai urît decît orice fel de cedare înaintea ispitelor ce umblă pe 7 luliu Maniu, ca şi Armând Călinescu, cel implicat în acte de terorism statal, ca şi Corneliu Z. Codreanu, fanatic al unei iluzii, nu trebuie idealizaţi. Mai ales în cazul lui luliu Maniu trebuie să-i acceptam credinţa într-un proiect şi să-i înţelegem convingerea cu care a încercat să-1 aplice. De aceea, performanţele sale politice trebuie riguros analizate în oglinda realităţii: autor al loviturii de stat din 1930, el a suportat consecinţele faptei sale antidemocratice, ca victima a loviturii de stat din 1938. Omul care a călcat în picioare Constituţia democratică din 1923 a apărat-o apoi cu riscul vieţii. Este ciudat, dar este totuşi o meandrâ omenească. Lupta sa pentru a repara consecinţele nefaste ale actului din 1930 şi lupta sa împotriva comunismului îl onorează şi îi oferă locul binemeritat în Istoria naţionala, pentru perioada 1938-1953. Problema noastră este ca, dincolo de recuperarea staturii morale a unei personalităţi, ţara a avut de suferit, ţara a trebuit să plătească pentru erorile sale. în perspectiva istorică, poate că invazia sovietică era inevitabilă, dar ea s-a produs peste o Românie a dictaturii militare, înaintea căreia fusese o dictatură regală, înaintea căreia a fost un proces de 8 ani în care bazele democraţiei au fost erodate decisiv şi în care luliu Maniu a stat Ia Bâdăcin, aşteptînd să se prăbuşească totul în jurul lui, pentru a demonstra că a avut dreptate. Tot din perspectivă istorică, faptul că soarta democraţiei în România a ajuns sa ţină de lupta unui singur om, oferă cea mai elocventă imagine a epocii. Ieşirea din scenă a lui Corneliu Z. Codreanu. Dubla imagine cu care operează figura lui luliu Maniu în Istorie i se potriveşte într-o anumită măsură şi lui Corneliu Zelea Codreanu. Amîndoi au reuşit sâ-şi conserve intacta imaginea de incoruptibili. Dar formaţiunea Căpitanului a fost una dintre susţinătoarele urcării ilegale a lui Carol Caraiman pe Tronul României şi, implici a loviturii de stat. Legionarii s-au manifestat atunci zgomotos în favoarea aşa-numitei „Restauraţii", care nu restaura nimic, însă glasul său a contat foarte puţin, Legiunea fiind în 1930 în 83

fazele sale incipiente de organizare, în timpul crizei electorale din 1933 şi după asasinarea lui I.G. Duca, s-au stabilit contacte secrete între Corneliu Z. Codreanu şi camarilă, terminaţia legăturii fiind, de data aceasta, Elena Lupescu. Detaliile acestei relaţii nefireşti sunt încă necunoscute, iar cititorul nu are la dispoziţie decît pasajele selectate de Neagu Cosma şi D. Marinescu, în lucrarea lor Fapte din umbră, din cîteva note informative ale serviciului de informaţii al Elenei Lupescu264. Aflăm astfel că apropierea a durat doar pentru cîteva luni ale anului 1934, cînd Codreanu era speriat de consecinţele juridice ale asasinatului din Gara Sinaia şi cînd a fost scos din cauză în proces, aşa cum confirma peste timp colonelul Hotineanu. Notele informative dezvăluie însă şi faptul că penetrarea camarilei la nivelurile de sus ale Legiunii a introdus tensiuni între liderii formaţiunii, acesta fiind probabil şi momentul în care este racolat, ca trădător al Mişcării legionare, Mihail Stelescu. Defecţiunea acestuia corespunde cu perioada de contact, manevră care avea scopul să „călăuzească" Mişcarea legionară către o subordonare faţă de rege. Nu ştim în ce măsură acţiunea avea drept suport dorinţa camarilei de a se proteja de un atac violent al Mişcării sau proiectul regelui de a se aşeza în fruntea unei formaţiuni politice de orientare fascistă — este posibil să fie amîndouă — dar cert este că în vara anului 1934, Carol II, prim-mi-nistrul Gh. Tâtârescu şi jurnalistul Pamfil Şeicaru au pus la cale suprimarea lui Codreanu prin otrăvire265. Este de presupus că, fie din credinţa în steaua sa, fie din nevoia de a nu provoca un conflict deschis la vîrful Legiunii, Comeliu Z. Codreanu a înţeles să nu se conformeze planului de preluare a organizaţiei sale de către Carol II. Mihail Stelescu este denunţat de legionari drept trădător şi părăseşte gruparea, constituind, cu banii şi îndrumarea camarilei, o formaţiune nouă, obscură, numită Vulturul Alb, în care atrage cîţiva indivizi dubioşi, din punct de vedere al legăturilor lor cu Siguranţa sau camarila. Printre cei adunaţi de Mihail Stelescu în formaţiunea cu numele schimbat în Cruciada Românismului şi în redacţia ziarului cu aceeaşi denumire, ambele finanţate de camarilă, se aflau şi cîteva nume familiare: generalul Nicolae Râdescu, scriitorul Panait Istrati — 1-a costat Premiul Nobel adeziunea asta —, informatorul Siguranţei din cazul Duca, Alexandru Talex, şi Gheorghe Beza266. Ei au susţinut o campanie violentă la adresa lui Corneliu Z. Codreanu şi a Mişcării legionare, consecinţa fiind asasinarea lui Stelescu pe 16 iulie 1936. Există în literatura publicată pe acest subiect o nelămurire generată de intervalul mare de timp (doi ani) trecut de la trădarea lui Stelescu şi pînă la pedepsirea lui. De regulă, istoricii înclină să creadă că declanşatorul asasinării lui Stelescu a fost scrisoarea sa deschisă din 4 aprilie 1935, în care demasca legăturile lui Codreanu cu guvernul Vaida-Voevod — temă speculată larg de propaganda comunista pentru a ilustra „cîrdâşia" regimului burghezomoşieresc cu fascismul — dar şi acest motiv al crimei este despărţit de înfăptuirea sa prin mai bine de un an de zile. Stelescu atinsese la un moment dat şi o coardă sensibilă a naţionaliştilor legionari, prin dezvăluirea originii străine a lui Corneliu Z. Codreanu. Cu toate acestea, asasinarea lui de către Decemviri se produce tîrziu, altfel decît în cazul Duca, atunci cînd Mişcarea legionară a reacţionat imediat la agresiunile prim-ministrului. Un posibil răspuns s-ar putea găsi în versiunea care mizează pe urmărirea informativă a lui Stelescu de către legionari şi pe descoperirea că acesta pregătea o nouă tentativă de asasinare a lui Codreanu: „Spre surprinderea lor, vor afla că Stelescu se întîlneşte într-o cafenea de pe strada Berzei, lîngă Cişmigiu, cu un bărbat, cunoscut ca intermediar al lui Urdâreanu. Legionarii intervin şi găsesc în servieta lui Stelescu planul de asasinare a lui Codreanu"267. Fratele lui Corneliu Z. Codreanu, Câtălin, afirmă că asasinatul pregătit de Stelescu trebuia să se petreacă în gara Feteşti, dar ajuns în faţa lui Corneliu, asasinul a căzut în genunchi şi i-a cerut iertare268. Este însă posibil ca aceste versiuni să fie doar variante mult deformate ale tentativei de asasinat prin otrăvire din 1934. Oricum, perioada 1934-1937 este marcată, în subteran, de acest joc de-a şoarecele şi pisica între Elena Lupescu şi Corneliu Codreanu, cu ameninţări şi tentative de asasinat de ambele părţi. Cursul acestui conflict de culise va avea momentul sau de vîrf la întîlnirea secretă dintre Carol II şi Corneliu Z. Codreanu, urmată de hotârîrea regelui de a1 suprima şi de încercările lui Codreanu de a se proteja sub umbrela politică a lui luliu Maniu. Aici intervine paradoxul salturilor de comportament pe care le constatăm la Mişcarea legionară în anul 1937. Pe de o parte, participă la alegeri ca partid înscris în jocul politic democratic, dar respinge doctrinar democraţia, iar, pe de alta parte, se înfăţişează ca o ameninţare la adresa regimului politic din România, în timp ce liderul şi formaţiunea sa trec din ofensivă în defensiva. Trebuie de aceea remarcat că, în momentul aplicării de câtre Carol II a primelor măsuri ale loviturii de stat din 1938, reacţia cea mai slabă a aparţinut partidului Mişcării legionare „Totul pentru Ţară". Celelalte partide importante, PNL şi PNŢ, au protestat vehement, s-au întîlnit pentru construirea unei platforme comune, au pus în alertă presa internaţională, în faţa anulării alegerilor, a numirii guvernului marionetă Goga-Cuza, a numirii guvernului Miron Cristea, a anulării Constituţiei, a suspendării Parlamentului şi a introducerii stării de asediu, Corneliu Z. Codreanu se limitează să emită circulare, al căror conţinut nu arata decît 84

deruta liderului legionar, într-un ordin confidenţial din 18 ianuarie 1938, el transmitea membrilor săi informaţia: „Este aproape sigur ca vor fi alegeri" şi le cerea să păstreze „o notă de mare demnitate. Nu se va deda în propagandă la mici răutăţi, la aluzii răutăcioase, calomnii, insulte etc."269. La 11 februarie 1938, a doua zi după lovitura de stat, Codreanu trimite Circulara nr. 145 în care le descrie legionarilor noul complot pus la cale de Armând Câlinescu prin Istrate Micescu pentru asasinarea sa. Trei zile mai tîrziu, trimite Circulara nr. 146, prin care anulează circulara precedentă, pentru faptul că generalul Sichitiu, de la care aflase intenţia lui Câlinescu, îşi retrăsese cuvintele. După alte trei zile compune o nouă circulară, nr. 147, în care le cere legionarilor „să facă post şi rugăciuni timp de o sâptămînâ"270. Este, fără îndoială, expresia unei derute. La 21 februarie 1938, prin circulara nr. 148, Corneliu Z. Codreanu anunţa desfiinţarea partidului „Totul pentru Ţară". Apoi, la începutul lui martie 1938, Corneliu Z. Codreanu cere paşaport pentru a părăsi ţara. La refuzul lui Armând Câlinescu, liderul legionar înţelege că soarta sa este pecetluita, în faţa starului terorist, a unei serii lungi de comploturi pentru asasinarea sa, cel care cedează, aşadar, este liderul Mişcării legionare. Ne putem imagina, pe baza relatărilor unor apropiaţi, că Zelea Codreanu încerca o ultimă soluţie politică: aşteptarea momentului cînd Germania va pătrunde decisiv pe scena politica din România. Ne putem imagina şi ca, omeneşte, îi era frica. Protestînd împotriva unui articol injurios al lui Nicolae lorga, va fi arestat pentru insultarea unei autorităţi — motivaţie cusuta cu aţă alba de Armând Calinescu — şi apoi asasinat împreună cu Nicadorii şi Decemvirii. Menit, la un moment dat, să simbolizeze speranţa revenirii clasei politice româneşti cel puţin la moralitatea creştina, Corneliu Z. Codreanu va ieşi din această scenă ştrangulat într-un camion şi împuşcat apoi în spate, pentru a se înscena o fugă de sub escorta. De data aceasta, asasinii sunt cunoscuţi cu certitudine: Carol II şi Armând Calinescu. Acesta din urmă nici nu s-a sinchisit să ascundă, în jurnalul personal, pregătirile pe care le făcea pentru asasinat, iar în însemnarea din 13 noiembrie 1938 ne dezvăluie că şi Maniu era pe lista celor care trebuiau eliminaţi fizic. Datarea loviturii de stat. Din punct de vedere instituţional, lovitura de stat a avut două etape: acţiuni întreprinse înainte de 10 februarie 1938 şi măsuri luate după aceasta data. Din punct de vedere al realităţii politice, ea este însă legată direct de lovitura de stat din 7-13 iunie 1930, ca o consecinţa a ei, regimul instituit de Carol II şi camarilă realizînd degradarea în timp a sistemului parlamentar, pîna la momentul în care atît dispariţia sa, cît şi intrarea ţârii în stadiul de stat terorist nu au produs nici o tresărire în rîndurile populaţiei. Altfel spus, Constituţia din 1923 fusese lovită puternic în iunie 1930, intrase în comă şi fusese ţinuta în viaţă artificial, pentru ca în februarie 1938 sa fie decuplată de la sistemul democratic. Problema datării loviturii de stat din 1938 a fost lămurită de istoricul Al. Gh. Savu, în lucrarea sa Sistemul partidelor politice din România, 1919-1940. Dar mai întîi să urmărim cronologia evenimentului: 17 noiembrie 1937 — regele Carol II constituie un nou guvern Gheorghe Tâtârescu, cu scopul de a organiza şi de a cîştiga alegerile, producînd pentru asta modificarea titularizărilor la ministerele de forţă; acţiunea s-a făcut cu încălcarea principiului desemnării prim-ministrului şi a constituirii cabinetului de către Partidul Naţional Liberal. 20-23 decembrie 1937 - guvernul Tatărescu pierde alegerile şi regele caută o soluţie convenabilă, care să excludă venirea la putere a PNŢ sub conducerea lui Maniu sau a Mişcării legionare. 28 decembrie 1937 — regele numeşte guvernul Goga-Cuza, trecînd peste toate uzanţele sistemului politic democratic; scopul acestei manevre fiind pregătirea prin anumite acte publice: un regim politic după model mussolinian, apoi asasinarea liderilor legionari şi canalizarea Mişcării spre o subordonare faţă de interesele camarilei; în al treilea rînd, regele caută să-şi asigure o ruptură decisivă în PNŢ, prin trădarea grupării lui Armând Câlinescu, şi o slăbire substanţială a forţei partidului lui Maniu. 18 ianuarie 1938 — sunt dizolvate formal corpurile legiuitoare, care însă nu se putuseră întruni, ca urmare a alegerilor din decembrie 1937; este o acţiune pe hîrtie, care dizolva listele cu deputaţii şi senatorii aleşi la ultimele alegeri, dar încă nevalidaţi; tot acum este confirmată data de 17 februarie 1938 pentru deschiderea, de regulă, a corpurilor legiuitoare şi datele de 2, 4, 5 şi 6 martie pentru noile alegeri; se observă că termenul legal pentru deschiderea lucrărilor noului Parlament (17 februarie) era încălcat prin fixarea datei noilor alegeri la începutul lui martie, dar corpul politic al ţării nu a reacţionat la această ilegalitate, admiţînd abaterea de la Constituţie, ca şi în alte daţi, în ideea că lucrurile se vor reglementa prin rezultatul următoarelor alegeri. 7 februarie — este cooptat în complotul destinat loviturii de stat generalul Ion Antonescu. 9spre 10 februarie 1938, noaptea, între orele 3.15 şi 6.30 — sunt convocaţi la Palat, în mod secret, Gheorghe Tâtârescu şi Armând Câlinescu; regele, Ernest Urdâreanu şi cei doi oameni politici examinează problema loviturii de stat şi fac în detaliu planul desfăşurării acesteia271. 85

10 februarie 1938, dimineaţa — prim-ministrul Octavian Goga este chemat la Palat şi obligat sâ-şi prezinte demisia; patriarhul 271 Armând Câlinescu, însemnări politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. Miron Cristea primeşte mandatul să formeze un nou guvern, înaltul ierarh accepta, dar lista cabinetului va fi dată de către rege. 10 februarie 1938, dupa-amiaza şi seara — sunt convocaţi la Palat liderii partidelor politice şi personalităţi ale vieţii publice, foşti prim-miniştrii; Carol II le oferă soluţia unui „guvern de uniune naţională", menit să scoată ţara din criză, şi le cere să accepte ocuparea funcţiilor de secretari de stat fără portofoliu, ca expresie a unei alte formule politice inventate de rege: „Comitet de patronaj"; doar luliu Maniu refuză. 10 spre 11 februarie 1938, noaptea — se formează guvernul Miron Cristea cu un program politic redactat de Nicolae lorga272. 11 februarie 1938 — noul guvern — în fapt, regele Carol II şi omul său de încredere, Armând Câlinescu, — introduce starea de asediu, ordonă preluarea serviciului de ordine şi siguranţă a statului de către autorităţile militare, numeşte ofiţeri activi şi în rezervă în funcţiile de prefecţi, reintroduce cenzura; corpul politic al ţârii reacţionează, PNL-ul, de exemplu, acceptînd o suspendare a activităţii publice a partidului, pentru a permite noului guvern îndepărtarea pericolului legionar. 11-19 februarie 1938 — un grup de jurişti condus de Istrate Micescu şi avîndu-1 ca mînâ dreaptă pe un anume Mâgureanu, secretar general al Ministerului de Justiţie, elaborează proiectul unei noi Constituţii, care sa confirme instaurarea dictaturii regale; drept model pentru argumentaţia trecerii la dictatură este ales preambulul Statutului din 2 mai 1864, adică al loviturii de stat date de Alexandru loan Cuza în secolul al XlX-lea. 20 februarie 1938 — este lansată prin decret regal noua Constituţie şi tot prin decret regal se stabileşte data de 24 februarie pentru un plebiscit care să legitimeze actul neconstituţional al loviturii de stat; noua Constituţie „consacra principiul supremaţiei regelui şi suprimă separaţia puterilor"273; partidele sunt în continuare rezervate, PNL cerînd membrilor săi „o justificată rezervă", iar pentru plebiscit, abţinerea; PNŢ luptă pentru stabilitatea sa interna şi pentru preluarea controlului total în structuri de către luliu Maniu. 21 februarie 1938 — Corneliu Z. Codreanu anunţă desfiinţarea partidului „Totul pentru Ţară"; liderul legionar îşi pregăteşte plecarea din ţară, pentru a se proteja de asasinare, dar este refuzat; el le cere legionarilor sa înceapă o perioadă de post şi rugăciuni. 24 februarie 1938 — se desfăşoară un simulacru de plebiscit, despre care Radu R. Rosetti va scrie următoarele: „Fost la aşa-zisul plebiscit şi votat nu. De fapt, este o vastă farsă: funcţionarii sunt aduşi pe căprarii cu liste nominale, toţi aceia care au nevoie de guvern — şi cine nu are'? — sunt ameninţaţi într-un chip sau altul. Pentru a face presiuni asupra restului cetăţenilor, sunt ameninţaţi cu amenzi etc., dacă nu vin la vot"274; rezultatul plebiscitului este, de fapt, cheia înţelegerii esenţei loviturii din februarie 1938: din 4 303 064 de cetăţeni care s-au prezentat la vot, 4 297 581 (99,87%) au votat pentru dictatură regală şi 5 483 (0,13%) pentru regimul democratic. 27 februarie 1938 — noua Constituţie este promulgată şi publicată în Monitorul Oficial a doua zi. 2 martie 1938 — într-o audienţă acordată lui Armând Călinescu, regele Carol II recunoaşte că „avea de gînd sa schimbe Constituţia la 8 iunie 1930", dovadă clară a existenţei planului de distrugere a sistemului democratic parlamentar, încă de la suirea lui pe Tron de către luliu Maniu. 6 martie 1938 — în Consiliul de Miniştri prezidat de rege, Nicolae lorga cere dizolvarea cuiburilor legionare şi distrugerea Gărzii de Fier, regele propune înfiinţarea unui ziar, oficios al regimului dictatorial, condus de scriitorul de casă Cezar Petrescu, iar Armând Câlinescu cere „desfiinţarea partidelor şi crearea organizaţiilor profesionale"275. 20-29 martie 1938 — acţiunea de forţă a noului regim începe să scadă în intensitate, negâsind o bază reală în populaţie; Armând Călinescu îi semnalează regelui că „toată această situaţie a fost obţinută exclusiv cu măsuri poliţieneşti şi cu întreţinerea unei atmosfere de presiune" şi ca în rîndurile guvernului se manifesta primele semne de dizidentă, cazul cel mai serios fiind cel al generalului Ion Antonescu; tot Armând Călinescu propune acum arestarea lui Corneliu Z. Codreanu şi a celor care s-ar solidariza cu el, prin proteste. 30 martie 1938 — lovitura de stat este definitivată prin constituirea celui de-al doilea guvern Miron Cristea, axat pe structura grupărilor conduse de Gheorghe Tătârescu şi Armând Călinescu, desprinse din PNL şi PNŢ; generalul Ion Antonescu este îndepărtat; foştii prim-miniştri numiţi secretari de stat fără portofoliu în primul guvern al dictaturii sunt numiţi acum în „Consiliul de Coroana", transformat în instituţie de stat printr-un decret regal; prin decretul nr. 1422 din aceeaşi zi sunt dizolvate partidele politice. 86

Aprilie 1938 — partidele democratice, prin luliu Maniu, C.I.C. Brâtianu şi dr. N. Lupu, adresează un memoriu regelui Carol II, menit a fi de protest faţă de desfiinţarea partidelor, dar care este, literalmente, un scheunat de neputinţă; în acest memoriu, cei trei lideri politici recunosc negru pe alb că anularea Constituţiei democratice şi promulgarea Constituţiei dictatoriale „a fost o încercare pentru care nu aţi întîmpinat nici o rezistenţă activă din partea partidelor politice"276. Cu această cronologie în faţă, dovada faptului că introducerea regimului dictatorial în România a fost un proces întins pe opt ani a fost făcută. Istoricul Al. Gh. Savu, specializat în analiza loviturii de stat din 1938, subliniază: „Faptul că sistemul democraţiei parlamentare a fost sfârîmat treptat şi ca regimul carlist s-a închegat, ca să spunem aşa, în «rate», nu este, deci, ieşit din comun. Dificultatea reală a datării în acest caz apare atunci cînd se face o comparaţie între evenimentele petrecute la 10/11 februarie şi acelea survenite începînd de la 27 februarie pînă la sfîrşitul lunii martie 1938. Primele par să fi avut o însemnătate minimă în raport cu ultimele. Este interesant că opinia publică contemporană ă avut revelaţia şocantă că se petrece o schimbare politică profundă, cu urmări grave pentru destinele democraţiei şi pentru viitorul ţârii nu la 10 februarie, ci abia după lansarea textului noii Constituţii"277. Lecţia pe care o oferă lovitura de stat din 1938 este aceea că un astfel de proces politic nu este obligatoriu un şoc venit peste noapte, o acţiune desfăşurată într-o zi de un grup complotist. A existat în Istoria României, după cum vedem, o lovitură de stat pregătită timp de mai mulţi ani, compusă din manevre menite să destructureze sistemul democratic în esenţă, ajutată de ineficienta şi corupţia partidelor politice, favorizată de pierderea treptată a încrederii populaţiei în sistemul democratic. Această lovitură de stat a fost pregătită prin tolerarea de către Justiţie a abuzurilor anticonstituţionale şi la legile ţării, prin lipsa de reacţie la acţiunile teroriste ale statului, în care regele Carol II şi asasini de tipul lui Armând Călinescu, poreclit Monocles, şi Gavrilă Marinescu planificau crime politice, funcţionari ai statului le organizau, iar Justiţia îi acoperea, şi, în sfîrşit, prin iertarea, ca urmare a jocului politic, a crimelor făcute, la rîndul ei, de Mişcarea legionară. Presa, puternic politizată şi deprofesionalizatâ, a pus umărul din greu la distrugerea încrederii populaţiei în democraţie. Compromiterea partidelor politice, astfel încît societatea să nu mai creadă în ele şi să fie uşor desfiinţate, a avut drept suport fenomenul instaurării oligarhiei politice — concentrarea sensului existenţei partidelor la interese personale şi de grup — şi al corupţiei, oamenii politici fiind interesaţi în deţinerea puterii pentru obţinerea de foloase din mediul economic şi bugetar. Concentrînd puterea la vîrf, în mîna lui Carol II şi a camarilei, grupul ocult condus de Elena Lupescu a devenit şi unica sursă a puterii în România interbelică, partidele politice şi politicienii, în mod individual, căutînd să se conformeze intereselor şi directivelor camarilei, în loc să o răstoarne. Fâcînd figură aparte în acest joc, liderii Mişcării legionare vor fi eliminaţi fizic printr-un asasinat oribil, cu acordul şi sprijinul partidelor politice, acestea simţinduse la fel de ameninţate de ascensiunea la putere a unei structuri înarmate cu cea mai eficientă armă demagogică — reforma morală. Capitolul IV NOAPTEA GENERALULUI Lovitura de stat din 2-14 septembrie 1940 Moto: Pentru un trăsnit şi un ticălos ca regele Carol, avem nevoie de unul şi mai trăunit ca el, pentru a ne scapă de dînsul. IONEL POP, lider PNŢ Condiţiile în care s-a produs prăbuşirea teritorială, politică şi morală a României în anul 1940 sunt, în general, cunoscute. Cauzele externe au fost prezentate pe larg în numeroase volume publicate înainte şi după revoluţia din decembrie 1989, fără sâ-şi altereze tonul şi esenţa. Românii şi-au format o imagine stabilă despre cum au devenit inutile garanţiile noastre de securitate, pe fondul eşecului temporar al Societăţii Naţiunilor de a se constitui într-o structură mondială a păcii, al tratării României Mari drept creaţia unui pact, şi nu a voinţei unanime a naţiunii române, eşec accelerat de succesul unei Ungarii tenace şi neobosite în a convinge Germania că ţara noastră este o realitate artificială. Pe plan intern am văzut, inclusiv în acest studiu, felul în care a fost slăbit statul şi cum naţiunea s-a desolidarizat de el, abandonîndu-1 corupţiei şi privindu-1 tot mai mult ca pe o organizaţie de instituţii subordonate intereselor unui grup privat. Pe linia acestui orizont, străbătut deja, de la 3 septembrie 1939, de fulgerele celui de-al doilea război mondial, naţiunea română îşi pierduse unitatea de acţiune cu care realizase în 1918 Marea Unire. Rămînea în sufletul fiecărui individ sentimentul unităţii naţionale, viu, dar imposibil de transformat din nou într-o formă de lupta, din cauză că acum se aflau la conducere un rege şi o camarilă corupte. 87

Pentru salvarea neamului era nevoie de un lider care să propună lupta. Cu toate că se afirmă, nu lipsit de un anumit temei, că Ion Antonescu a ajuns conducătorul statului datorită conjuncturii, văzut şi de neam ca o soluţie salvatoare pentru oprirea dezastrului ţării, noi am avut atunci doi luptători: Ion Antonescu şi luliu Maniu. Subordonaţi aceluiaşi proiect ideal, cei doi oameni politici români au ales căi diferite de a-1 îndeplini. Dacă, în cazul lui luliu Maniu, poziţia politică este uşor de explicat, apariţia lui Ion Antonescu la conducerea statului nu se sprijină decît pe un singur argument: ca era cel mai capabil general. Acest argument este, în realitate, discutabil, nu numai din considerente profesionale, ci şi pentru motivul că este sărac. Ion Antonescu a ajuns la putere mai degrabă din postura de om politic, decît din poziţia de general al Armatei române. Cariera politică a lui Ion Antonescu In memoriile sale, Constantin Argetoianu îl numeşte pe Ion Antonescu „omul lui Titulescu", pentru perioada primului deceniu şi jumătate al României Mari. Fără îndoială ca, din calitatea de ataşat militar la Paris (1922) şi la Londra şi Bruxelles (1923-1926), Antonescu a lucrat oficial cu Nicolae Titulescu, în acel interval de timp — ministru plenipotenţiar la Londra şi apoi delegat permanent la Societatea Naţiunilor. Sunt ani în care colonelul Ion Antonescu îşi formează o opinie asupra democraţiilor occidentale şi, mai ales, se lasă cucerit de forţa economică, politică şi militară a acestora. Absolvent al cursului de contraiformafii militare de la Versailles, pregătirea sa informativă a fost consolidată în timpul războiului balcanic, al primului război mondial, precum şi postbelic de experienţa sa de comandant, Ion Antonescu a fost familiarizat atît cu secretele operative, militare, cît şi cu mersul subteran al politicii europene. Aici, el a făcut, probabil, un cuplu ideal cu Titulescu, ătît la Londra, cît şi la Bruxelles. De aceea prezentarea sa drept un general cazon, rigid şi dur nu atinge decît un aspect al comportamentului său complex. Prezenţa sa surprinzătoare în conciliabule politice alături de Titulescu, la fel ca şi chemarea de la post din 1926, sub bănuiala că este implicat în manevrele revenirii lui Carol Caraiman în ţara, arată că Ion Antonescu intrase într-un anumit siaj politic, astfel că numirea sa ca subşef al Marelui Stat-Major al Armatei din decembrie 1933, luna asasinării lui Duca, nu pare deloc întîmplâtoare. Tot astfel ne explicăm şi atitudinea lui contrariantâ fată de asasinarea lui I.G. Duca — aşa cum am arătat într-un capitol precedent — şi participarea la o întrevedere secretă împreună cu Titulescu, Armând Câlinescu şi Eugen Cristescu. Va trebui să înţelegem mai bine epoca, pentru a accepta realitatea că generalii Armatei noastre se implicau în viaţa politică a ţârii, de la nivelul garnizoanelor pe care le aveau în subordine, unde interveneau în campaniile electorale, ajungînd pînâ la partizanatul politic pentru obţinerea unor avansări în grad sau a unor numiri în funcţii superioare. Atît timp cît funcţia de ministru al Apărării era ocupată de generali, numirea reprezenta, indispensabil, o atitudine politică. Doar odată cu urcarea pe Tron a lui Carol II miniştrii Apărării au început să fie numiţi din rîndul generalilor loiali acestuia, chiar dacă erau propuşi sau acceptaţi de partidele chemate la guvernare. Situaţia este valabilă şi pentru alte funcţii înalte ale ministerului şi ale Marelui Stat-Major, iar în particular zona Inspectoratului şi a Direcţiilor de înzestrare, pe unde se tranzitau afacerile regelui şi ale camarilei, constituia un subiect de interes accentuat, în acest context, numirea generalului de brigadă Ion Antonescu în funcţia de subşef al Marelui Stat-Major, din decembrie 1933, a fost în întregime opera liberalilor. La 14 decembrie 1934, cînd a intervenit în Parlament pentru a contesta destituirea lui Antonescu, preşedintele PNL, Dinu Brătianu avea să declare: „şi anul trecut, aproape în aceeaşi perioadă, cînd a fost vorba să se numească un conducător al Marelui Stat-Major, Duca, împreună cu toţi conducătorii partidului au recomandat la acest loc pe generalul Antonescu. De ce 1-au recomandat? Din două motive: un motiv intern şi un motiv extern. Motivul extern a fost că acest general avea încrederea aliaţilor noştri, cum s-a spus deja de la această tribună. Acest general, cu toate că gradul său nu era cel mai mare, era desigur personalitatea cea mai marcantă, recunoscută şi în străinătate, a armatei noastre"278. Drept motiv intern a fost invocat trecutul său remarcabil din timpul primului război mondial. Atunci se făcuse apropierea decisivă între acţiunea externă, al cărei creier a fost regina Măria, braţul politic, reprezentat de Ionel I. C. Brătianu, şi braţul militar, reprezentat de Ion Antonescu, acţiune comună care a dus la Marea Unire, în timpul aceleaşi intervenţii din Parlament, Dinu Brătianu a fost interpelat de Ion Mihalache: „Domnule Brătianu, se pare că atunci cînd a fost numit, v-aţi amestecat", iar liderul liberal a răspuns: „La formarea guvernului de atunci, m-am amestecat desigur, fiind prieten şi colaborator de aproape cu Duca. Duca fiind chemat să formeze cabinetul, desigur că m-ăm amestecat şi eu"279. Sprijinul acordat de liberali lui Ion Antonescu pentru numirea într-o funcţie pe care nu o putea ocupa legal, avînd un grad inferior faţă de subordonaţii săi, îşi are originea tot în intervenţiile lui Titulescu. Cunoaştem deja că acesta s-a implicat direct şi imperativ în numirea guvernului Duca, iar explicaţiile privind imaginea internaţională a lui Antonescu vin din acelaşi loc. Mai mult decît atît, intervenţiile directe ale lui Nicolae 88

Titulescu, după asasinarea lui Duca, intervenţii care au fost şi mai vizibile, conţineau şi problema Antonescu. Ministrul de Externe român s-a întîlnit cu Dinu Brătianu, înainte de a se duce la Palat şi a-i cere imperios regelui gonirea lui Puiu Dumitrescu, destituirea tatălui acestuia de la Jandarmerie, destituirea generalului Stîngaciu de la Siguranţă, a lui Gavrilă Marinescu de la Prefectura Poliţiei Capitalei şi înlocuirea ministrului Apărării, a generalului de divizie Uică Nicolae, cu generalul de brigadă Ion Antonescu280. Atît Titulescu, cît şi Duca I-au vrut, de fapt, ministru al Apărării, care era o funcţie politică şi pe care generalul o putea îndeplini fără probleme, în contextul uzanţelor epocii. Este interesantă observaţia lui Gafencu referitoare la acest moment: „Ionel Antonescu, candidat la dictatură, deocamdată însă mulţumit să intre în guvernul constituţional Guţă-Ti-tulicâ, aşteaptă cu arma la picior să fie chemat la Sinaia"281. Cu toate că regele a cedat la prima întrevedere cu Titulescu, la următoarea, ţinută la interval de doua zile, Carol a refuzat sâ-1 schimbe, cu Antonescu, pe generalul Uică. Motivul este simplu: Antonescu nu era omul regelui şi cu atît mai puţin al camarilei. In acea perioadă Ministerul Apărării Naţionale deţinea şi sarcini juridice, pentru că anumite cauze de interes naţional — în particular, atentatele la siguranţa naţională — erau judecate de tribunale militare şi aveau nevoie de girul direct, sub semnătură, al ministrului Apărării. Ion Antonescu, incoruptibil, nu putea fi manevrat, nici în domeniul juridic, pentru pedepsiri sau răzbunări politice sau personale, nici în domeniul afacerilor camarilei prin intermediul bugetului Armatei. Cum aducerea la putere a lui Duca implica reprimarea Mişcării legionare pe timpul campaniei electorale, Carol II risca un blocaj al ordinelor sale ilegale din partea generalului, în aceeaşi epocă, Ion Antonescu nu avea simpatii deosebite pentru Mişcarea legionară, dar o considera „tineretul ţârii", observînd-o de la distanţă cu rezervă, însă şi cu atenţie. Chiar dacă putem înţelege contradicţia între viziunile sale filofranceze şi filobritanice şi interesul pentru legionari prin caracterul unui om integru, care pune fiecare lucru la locul lui, refuzul de a-1 numi pe Ion Antonescu ministru al Apărării era legat direct de intenţiile oculte ale regelui. Aşa se face că generalul Ion Antonescu a fost numit, cu dispensă, subşef al Marelui Stat-Major, fără a avea un şef, din cauza incompatibilităţii regulamentare dintre gradul său militar şi cel al subordonaţilor săi, generali cu grade mai mari. Conform mărturiei lui Argetoianu, bazate pe relatarea tîrzie a generalului, numirea la Statul-Major General a fost făcută în cea mai bună înţelegere personală cu regele Carol II: „«Sire, va trebui să dau cu toporul», a spus atunci Antonescu regelui, iar acesta i-a răspuns: «Dă cu toporul!»"282 Autor al unui proiect de reorganizare a Armatei şi pregătit să cureţe locul de impostori şi corupţi, Antonescu primeşte de la Carol şi privilegiul de a-1 informa direct, încâlcind regulile ierarhiei, trecînd peste primministru şi ministrul Apărării. Este clar că în acest moment, decembrie 1933, Carol II, văzînd în el un „om de forţă", a vrut să-1 facă „omul lui" şi să-1 includă în echipa sa de conducere autoritară a statului. Caracter puternic, egocentrist, dar şi fanatic al regulamentelor militare, Ion Antonescu îi va mulţumi regelui pentru încrederea acordată şi în va cere permisiunea de a-1 informa pe prim-ministru asupra întrevederilor sale directe cu suveranul. La începutul anului 1934 s-a văzut şi de ce Carol II nu 1-a vrut pe Antonescu la Ministerul Apărării: titularul postului urma să dea o ordonanţa de trimitere în judecată a asasinilor lui Duca şi, pentru atentat la siguranţa ţării, a tuturor liderilor Mişcării legionare. Carol risca să piardă controlul asupra procesului sau ca acesta nici să nu înceapă, în ceea ce-1 privea pe Corneliu Z. Codreanu. Cum la guvern a venit aproape imediat Constantin Tătârescu, pe baza unei susţineri mascate a liberalilor, Ion Antonescu a rămas şef la Marele Stat-Major. Acolo era vizitat de regele Carol, care se întreţinea cu el mai multe ore asupra problemelor militare. Vizitele lui Carol la Marele Stat-Major aveau un scop precis, pe care îl vom arătă mai jos. După asasinarea lui Duca, noul prim-ministru, Gheorghe Tâtârescu, a vrut să-1 numească ministru de Interne, dar generalul a refuzat, înţelegînd că i se întinde capcana conducerii represiunii împotriva legionarilor. Propus din nou ca ministru al Apărării îh guvernul Tătărescu, este evident că natura dură, energică şi chiar violentă a lui Antonescu a plăcut regelui Carol II şi că acesta a încercat folosirea lui în echipa sa283. Lansîndu-se în promisiuni de duritate şi măsuri de forţă, Antonescu dădea atunci înapoi — spunem noi, cu chibzuinţă — din faţa sarcinilor periculoase şi ilegale pe care i le oferea suveranul. De aici provine opinia lui Carol II, că Antonescu este un nestatornic şi un neserios. în acest loc intervine şi o anecdotă binecunoscută, legata de opiniile generalului Antonescu faţă de Elena Lupescu. Se spune că, invitat la o ceremonie organizată de Palat, Antonescu a refuzat să se ducă, transmiţîndu-i regelui că acolo unde acesta stă cu amanta la masa el nu poate veni cu soţia. Versiunea aceasta, ca multe altele despre viitorul mareşal, porneşte de la un mic miez veridic, dar este construita după modelul bancurilor de la Radio Erevan. A existat o invitaţie, dar nu a regelui, ci a generalului Ilasievici; era vorba de un dejun, dar nu la Palat, ci la Ilasievici acasă; aflînd că vine şi Elena Lupescu, este adevărat că Antonescu a protestat, dar în final a spus: „Bine, sunt soldat, dacă e ordinul Majestâţii Sale, vin", şi s-a dus; la masă a fost aşezat lînga Elena Lupescu, tocmai 89

datorită marii in vestiţii de încredere şi onoare pe care o acorda Carol lui Antonescu. însă generalul a ignorat-o, ceea ce a trezit furia Duduii. Astfel a pierdut Ion Antonescu şansa de a deveni prim-ministru la jumătatea anilor '30, şansa de a-1 avea mai devreme angajat în viaţa politică, iar noi am cunoscut nefericirea de a-1 avea Conducător al statului cînd nu mai putea făcea mare lucru pentru ţară. De la acel gest, regele nu 1-a mai primit pe subşeful Statului-Major General timp de patru luni în audienţe confidenţiale, cum promisese. Sfîrşitul anului 1934 marchează ruptura sa cu regele „pentru că nu voia să fie răspunzător de intervenţiile politice ale lui Carol al II-lea, susţinute cu mijloacele unei politici de forţă"284. Este destul de plauzibil ca aceasta atitudine să fi fost determinată de cunoaşterea detaliilor secrete ale asasinării prim-ministrului Duca — în primul rînd, vinovăţia regelui — şi a limitelor implicării legionare. Crimele înfăptuite din ordin suprem împotriva legionarilor, atît în timpul campaniei electorale, dar mai ales după asasinat au trezit, fără îndoială, spiritul său de dreptate. Este însă greu de argumentat acum cu precizie că motivele reale ale conflictului ar fi fost legate cumva de simpatiile sale legionare. Aşa cum îl ştim pe Antonescu, din suma manifestărilor sale contradictorii, probabil că îl respecta pe Codreanu şi că privea cu interes mişcarea tineretului spre norma morală şi creştină, dar de o adeziune politică la Legiune încă nu putem vorbi. Mult mai atractivă este însă ipoteza care leagă destituirea din decembrie 1934 a lui Antonescu de criza care se declanşase între Partidul Naţional Liberal şi rege, ca urmare a zvonurilor de aducere la putere a unui guvern Alexandru Averescu, avînd scopul să aplaneze nemulţumirile iscate în Armată de ministrul Uicâ, prin avansări şi numiri preferenţiale. O plecare de la guvernare a liberalilor sub Tătârescu punea foarte serios în discuţie revenirea partidului la poziţia antidinastică dinainte de 1930, precum şi perspectiva unei alianţe cu PNŢ. Atunci, spunea Gh. Tâtărescu, „vom avea război civil"285, începutul verii anului 1934 este dominat de contacte PNL-PNŢ la nivel înalt şi de zvonul că o coalizare a celor două partide va duce la detronarea lui Carol II. Din poziţia pe care o avea, dar mai ales în calitatea de fost comandant al Diviziei 3 infanterie de la Piteşti — forţa militară cu misiunea permanenta de intervenţie la Bucureşti, misiune planificată identic din secolul al XlX-lea şi pînă la revoluţia din decembrie 1989! - generalul Ion Antonescu, conducător al Marelui Stat-Major, devenea om cheie în cazul unui „război civil". Pe de altă parte, Antonescu intrase într-un conflict deschis cu noul ministru al Apărării, generalul Paul Angelescu, omul camarilei, din cauza afacerilor care se derulau prin Armată şi care împiedicau înzestrarea, echiparea şi pregătirea pentru luptă a militarilor. Problema afacerilor veroase ale Elenei Lupescu şi ale regelui în domeniul militar conţinea, dincolo de actul imediat al corupţiei, un element periculos pentru securitatea naţională. Din dorinţa de a cîştiga cît mai mulţi bani din afacerile cu furnituri, folosind acelaşi patent ca în cazul scandalului Arrnstrong-Fokker din 1925, Carol segmenta comenzile la mai mulţi furnizori străini sau români (Malaxa, de exemplu), astfel încît putea percepe comisioane din cît mai multe locuri. Aşa se face că în momentul declanşării celui de-al doilea război mondial Armata României era dotată cu o diversitate prea mare de armament şi muniţii, de producţie diferită şi incompatibile între ele. Se amesteca la unităţi armament uşor şi greu de provenienţă cehoslovacă, poloneză, franceză, germană, britanică sau olandeză, situaţia cea mai gravă fiind în aviaţie, unde avioanele nu puteau fi ridicate de la sol din cauza, lipsei pieselor de schimb pentru opt pînă la zece tipuri diferite de aeronave, încercarea de a produce la Braşov un avion de lupta românesc a fost sabotată sistematic pentru a împiedica încetarea afacerilor cu comenzi din străinătate (afacerea Carp). El îi declara lui Argetoianu că întregul armament necesar înzestrăm se poate fabrica în ţară, ceea ce demonstra încă o dată că programele de achiziţionare de armament din străinătate nu erau decît o sursă de profituri ilegale. Ion Antonescu a cunoscut în detaliu tot acest fenomen şi a făcut tot posibilul să se opună: „Antonescu a făcut o analiză detaliată a situaţiei din Armată, după care a înaintat un raport preşedintelui Consiliului de Miniştri: «Putregaiul este aşa de mare, încît a mai râmîne în mijlocul lui înseamnă a-mi lega şi eu numele de un dezastru care este inevitabil, dacă continuăm cu metodele de lucru actuale. Acei care au adus oştirea în halul actual nu pot s-o îndrepte şi îi împiedică pe alţii să o facă. Aceasta trebuie să ştie naţiunea». Atitudinea lui I. Antonescu a nemulţumit adînc pe Elena Lupescu şi pe Carol al II-lea, care se simţeau «cu musca pe căciulă», în plus, bunele relaţii pe care generalul le avea cu N. Titulescu dăduseră de gîndit suveranului şi camarilei"286. De altfel, după consumarea întîlnirii sale cu Antonescu, Constantin Argetoianu avea să noteze: „Vorbeşte tocmai ca Titulescu. Influenţa e vizibilă"287. Teza complotului împotriva lui Carol II este confirmată şi dintr-o altă sursă, într-o scrisoare pe care a trimis-o Elenei Perticari-Davila în 1937 — şi care se găseşte în fondul său de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Argeş — Antonescu se arăta exasperat de activităţile oculte ale camarilei: „în ce ţară trăim'? Pe ce lume suntem? De ce patimi suntem orbiţi'? Ce forţă ocultă din afară sau dinăuntru ne-a idioţii minţile, ne-a paralizat braţele? Ce ursita trage neamul nostru, acum, cînd de-abia a ajuns pe culme, în prăpastie'? Nu s-a găsit nimeni să răspundă la 90

această elementară întrebare. Nici Prim-Ministrul, nici un ministru, şi nici măcar acela al Apărării, zisă totuşi Naţională. Nici unul, deşi toţi si-au rupt genunchii, tîrîndu-se cu perfidie în vine şi cu minciuna pe buze la picioarele Tronului". Tonul patetic al generalului nu avea nimic retoric în particular, acesta fiind stilul său epistolar, cunoscut şi din alte corespondenţe, dar proiecta foarte bine imaginea unui om cinstit şi naiv, cu predilecţie. Dedicat propriei persoane — aşa cum se constata din observaţiile tuturor personalităţilor care 1-au cunoscut — Antonescu se apropia de oameni interesanţi şi influenţi, dar păstra întotdeauna o rezervă în atitudini, ceea ce îi permitea să-şi menţină statura de incoruptibil, în aceeaşi scrisoare, el ne lămureşte atît asupra motivelor destituirii sale de la Marele Stat-Major, cît şi asupra nivelului legăturilor sale cu liberalii: „Nu cer, după cum se crede cu aceeaşi uşurinţa de mulţi, scuze de la nimeni. Aş fi prea prost dacă aş pretinde Capului Statului să iasă în strada să mi le facă... Cer însă sancţiuni. Aveţi să vă întrebaţi, cu drept cuvînt, de ce nu le-am cerut pînâ acum? Nu am făcut-o cînd trebuia, adică imediat, fiindcă şeful Partidului Liberal mi-a spus a doua zi după înlocuirea mea la Statul-Major, că «schimbarea s-a făcut fiindcă s-a spus Regelui, şi Regele a crezut că complotasem în contra lui împreună cu Titulescu şi cu Stelian Popescu». Acelaşi şef al aceluiaşi Partid mi-a mai afirmat şi mie şi «complicilor mei» că deţineau aceasta de la Prim-Ministru. însă mi-a cerut să nu fac în nici un fel uz de această indiscreţie cît vor stat la putere". Sursele informaţiilor fiind atît de precis şi de direct numite, explicaţia se dovedeşte plauzibila, dar numai pînă în punctul unde „cineva" 1-ar fi bîrfit pe general la urechea regelui şi acesta s-ar fi grăbit să-1 destituie. Trebuie să fi existat o baza informaţională mult mai serioasă în decizia regelui sau să fi căzut victimă unei dezinformări venite prin serviciile de informaţii, cum se întîmpla destul de des în acea epocă. Ion Antonescu era un şef incomod şi îşi făcuse mulţi duşmani în Armată. Dar, fie că Antonescu şi-a înaintat demisia, fie că regele a hotărît să-1 înlăture, este important că exact atunci cazul lui a fost adus în Parlament. Liberalii 1-au apărat, iar ministrul Apărării s-a justificat penibil. Dinu Brâtianu a fost cel mai vehement, dar cînd, pe fondul dezbaterii aprinse asupra cazului, Opoziţia a cerut demisia guvernului Tătârescu, preşedintele Partidului Naţional Liberal a abandonat rapid lupta, abandonînd şi cauza lui Ion Antonescu. Scandalul public din decembrie 1934, în jurul demiterii din funcţia de subşef al Marelui Stat-Major al Armatei, cenzurarea ziarelor care îi luau apărarea, transformarea lui în victima a camarilei şi în apărător al intereselor naţionale de securitate ale statului, au adus atunci, pentru prima oară, în atenţia opiniei publice personalitatea generalului Ion Antonescu, altfel pierdut printre alţi generali sau trecut deja în rîndul personalităţilor istorice, legate de eroismul din primul război mondial. între 1935 şi 1937, generalul Antonescu intră într-un con de umbră, observînd însă cu atenţie desfăşurarea evenimentelor de pe scena politică românească şi luînd contact cu cercurile care se arătau nemulţumite de regimul carlist, de guvernarea lui Tâtărescu sau de ascensiunea de neoprit a Germaniei, în toate aceste cercuri, dar mai ales în cel privat al familiei Brâtianu, Antonescu şi-a conservat şi chiar amplificat imaginea de victimă a maşinaţiilor camarilei şi de ofiţer care a încercat să oprească degradarea catastrofală a situaţiei Armatei şi a ţârii, în acelaşi interval, regele Carol II îi sugerează prin emisari solicitarea unei audienţe, scopul fiind „remontarea" generalului la planurile suveranului. Antonescu refuză de fiecare dată. Totuşi, cunoscînd caracterul regelui Carol II, aceste sugestii repetate pentru o întîlnire cu Ion Antonescu au ceva atipic şi ascuns. Carol nu obişnuia să ofere încrederea sa unor adversari, dar au mai fost cazuri cînd a apelat la ei pentru rezolvarea unor situaţii de criză. Va trebui să speculăm aici o serie de amănunte extrase din mici aluzii şi nuanţe existente în mărturiile râmase de la Carol II şi de la Ion Antonescu, unul despre celălalt. De exemplu, apelul la doamna Elena Perticari-Davila, căreia Antonescu îi făcea nişte confidenţe cam nepermise unui om de onoare — dezvăluirea declaraţiilor confidenţiale ale lui Dinu Brâtianu —, nu par de loc întîmplâtoare. Fosta doamnă de onoare a reginei Elisabeta şi una din frumuseţile celebre ale României, ajunsa la 72 de ani în 1937, Elena Perticari-Davila nu era o femeie oarecare, în jurnalul său, Carol II o prezintă ca „o foarte veche prietenă a noastră" şi, mai ales că „aproape face parte din casa", ceea ce îi conferea un acces direct şi influent la Capul Statului. Aşadar, Antonescu îi scria venerabilei doamne ca să afle cine trebuie poziţia sa. De aici devin explicabile atît invitaţiile mediate la Palat, cît şi readucerea în actualitate a unei înalte funcţii de stat, chiar în 1937, în timpul campaniei electorale. „Aşa se face că, la 11 decembrie 1934, generalul Antonescu pleacă de la Marele Stat-Major, rămînînd în continuare comandant al Diviziei a 3-a pîna la l noiembrie 1937, cînd este numit comandant al Comandamentului 4 teritorial, pe care îl conduce pînă la 28 decembrie 1937. In timp ce se găsea în fruntea acestui Comandament a fost avansat general de divizie la 25 decembrie 1937"288. Este evident că, în perspectiva numirii în funcţia de ministru al Apărării, Antonescu şi-a negociat avansarea. Oricum, generalul îşi păstrează legăturile cu C.I.C. (Dinu) Brătianu, în anturajul căruia se implică în unele combinaţii politice minore din interiorul Partidului Naţional Liberal, în general, el este văzut ca partizan apropiat al 91

liberalilor; a fost, indiscutabil, lansat de liberali pe scena politică românească, dar a rămas dominat de steaua sa proprie. Unul din puţinii săi apropiaţi, generalul Ion Gheorghe, avea să constate: „în ciuda înaintării sale în grad, său tocmai din această cauză, a crescut prestigiul generalului. El a început să-şi dezvolte relaţii politice, astfel, mai ales cu Octavian Goga, şeful Partidului Naţional Creştin, şi cu Stelian Popescu, directorul publicaţiei naţionale Universul. A luat contact şi cu Corneliu Codreanu"289. Conform mărturiei sale indirecte, prin lucrarea Pe marginea prăpastiei, Ion Antonescu a intrat în contact cu Corneliu Z. Codreanu în iarna dintre anii 1935-1936. Prietenul său, Nicolae Mareş, a negociat cu generalul Zizi Cantacuzino întîlnirea celor doi. Aici intervine un aspect secundar al vieţii politice româneşti, dar important pentru filonul cercetării noastre asupra evoluţiei curentului de Dreapta în România. Un grup de oameni politici, adepţi ai conservatorismului clasic, a încercat să reînvie Partidul Conservator al lui Lascăr Catargiu şi Petre P. Carp, sub denumirea de Liga „Vlad Ţepeş". Antonescu îi considera „intelectuali de vază ai fostului Partid Conservator" şi îi privea cu condescendenţă şi interes, generalul avînd el însuşi puternice credinţe de Dreapta — naţionalismul civic, realismul politic, principiul moral, anticomunismul şi calitatea sfîntă a proprietăţii. Eşecul Ligii „Vlad Ţepeş", determinat de infiltrările necontrolate ale unor tineri radicali, de tip Beza, de contradicţia dintre doctrina conservatorismului clasic şi extremism şi de compromiterea publică a formaţiunii, i-a convins pe intelectualii de Dreapta să încerce chiar reconstituirea vechiului Partid Conservator. Sub preşedinţia provizorie a lui Grigore Filipescu — fiu al marelui patriot Nicolae Filipescu —, partidul avea două ţinte: negocierea unei fuziuni cu Mişcarea legionara, pentru reconstituirea polului politic clasic de Dreapta al ţârii, şi găsirea unei personalităţi energice şi de mare prestanţă pentru preluarea conducerii acestui nou, dar totodată vechi, partid românesc. Partidul Conservator a hotărit în toamna anului 1935 că acest om este generalul Ion Antonescu. Proiectul era generos şi benefic, succesul lui modifîcînd probabil sau influenţînd cumva traseul greşit al ţării. Principalul său atu era caracterul istoric filogerman, loc unde doctrina sa se apropia de cea a Mişcării legionare, de nevoile imediate ale economiei româneşti, dar şi de tendinţa politică generală a Europei. Alegerea lui Ion Antonescu la conducerea Partidului Conservator era favorizată de intenţiile generalului de a se retrage din Armată, pe fondul unei mari dezamăgiri. Antonescu mai avusese crize grave de depresie, cu ocazia unor evenimente dureroase pentru el, cum au fost amînarea avansării sale în gradul de colonel, înscenarea unei delapidări de fonduri într-una din unităţile militare pe care le comandase sau în cazul scandalului de bigamie înscenat de Carol II şi de şeful SSI, Mihail Moruzov. După destituirea de la conducerea Statului-Major General, coborîrea sa la eşalonul inferior al conducerii unor divizii echivala cu o „degradare" şi cu o cădere în cariera militară, ceea ce pentru el păreau, pe bunăm dreptate, lucruri foarte grave. El chiar va aminti în timpul anchetei procesului din 1946 că „aceasta a fost umilire"290. Pe parcursul anului 1935, Antonescu va da de înţeles ca îşi pregăteşte ieşirea din Armată, pentru că i s-a făcut o nedreptate. „Părăsirea cadrelor active ale Armatei era aşteptată din zi în zi, şi de amicii, şi de duşmanii săi. în aşteptarea acestui eveniment, care nu s-a produs, prietenii şi binevoitorii Gărzii au întreprins acţiunea arătată mai sus, al cărei fir îl reluăm din nou"291. Legarea contactului Antonescu-Codreanu de tentativa de reconstituire a Partidului Conservator a fost confirmată la ancheta din 1946 chiar de mijlocitorul întîlnirii, Nicolae Mareş, care subliniază şi implicarea lui politică: „(SĂRACU): Dar cînd aţi făcut apropierea lui Codreanu de mareşalul Antonescu, se urmărea o anumită legătură politică? (N. MAREŞ): Eu am făcut politică toată viaţa. (SĂRACU): Ce intenţii aveaţi? (N. MAREŞ): Refacerea Partidului Conservator. (SĂRACU): Mareşalul Antonescu nu făcea politică la acea data? (N. MAREŞ): Făcea, dar nu era afiliat nici unui partid politic. (SĂRACU): Dar un om care face politică trebuie să se reazime pe cineva, pe un partid politic. (N. MAREŞ): Antonescu se rezema numai pe el. Acesta era Antonescu. El mi-a spus: «Vreau sâ-1 cunosc pe Codreanu»"292. Prima întîlnire între Ion Antonescu şi Corneliu Z. Codreanu a avut loc în locuinţa din Bucureşti a lui Nicolae Mareş, probabil în ianuarie 1936. „A fost o şedinţă de sondaj", spune Antonescu, „şedinţă" care a durat totuşi cinci ore. Cu ocazia acestei întrevederi politice suspecte, din punct de vedere legal, generalul va evalua personalitatea Căpitanului, pe care îl va a considera încrezut, rigid şi greşit orientat în anumite privinţe, dar totuşi un om de acţiune, excelent organizator şi realizator, foarte bun cunoscător al pregătirilor Germaniei pentru război. Proiectul 92

refacerii Partidului Conservator a căzut în momentul în care preşedintele interimar, Grigore Filipescu a semnat o alianţă cu PNŢ, principalul partid de stînga, ideea fiind compromisă definitiv293. Alte două sau trei întîlniri Codreanu-Antonescu au avut loc la Predeal, unde generalul avea o vilă. La un moment dat, între ei s-a produs şi următorul dialog: „(Antonescu): D-le Codreanu, eşti pregătit d-ta să vii la putere'? (Codreanu): Nu doresc acest lucru acum! (Antonescu): Atunci de ce agiţi masele? Cine să ia puterea? Dacă împingi ţara la revoluţie, vei avea roadele culese de Kerenski, fără ca d-ta să fii un Kerenski; nu ai nici cultura şi nici talentul lui oratoric. (Codreanu): La putere vreau să veniţi d-strâ! La adăpostul d-stră doresc sâ-mi organizez partidul şi abia după aceea voi cere conducerea treburilor statului"294. Dialogul acesta a fost reprodus de multe ori în literatura de specialitate şi chiar într-o operă de ficţiune (Incognito, de Eugen Barbu), dar nu i s-a explicat contextul. Era vorba de proiectul reconstituirii Partidului Conservator, avîhdu-1 pe Ion Antonescu la suprafaţă şi pe Codreanu în umbră. Liderul legionar urmărea acest proiect mai de mult. El văzuse mai întîi un tandem cu A.C. Cuza şi apoi îşi pusese în aplicare proiectul prin numirea generalului Zizi Canţacuzino la conducerea Gărzii de Fier. Dar, în anul 1935, generalului Canţacuzino i se depistează un cancer gastric inoperabil. Generalul erou din primul război mondial, faimos anticomunist şi decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul", va muri la 9 decembrie 1937, vegheat de generalul Ion Antonescu. Scenariul lui Codreanu reprezenta o soluţie pentru conflictul de imagine la care era supusă Mişcarea legionară, prin faptul că ataca violent corpul partinic al ţârii, corupţia tuturor partidelor şi a vieţii politice româneşti, dar se înscria în regimul parlamentar corupt, participa la alegeri şi la activităţile Parlamentului. Aici se găseşte explicaţia pentru faptul că Zelea Codreanu a creat în realitate două structuri: Mişcarea legionară, ca formaţiune civică declarată public apolitică şi subordonată proiectului creştin de renaştere morală a poporului român, şi partidul politic — mai întîi „Garda de Fier" şi apoi „Totul pentru Ţară" — înscris ca actor pe scena politică a ţării. Intr-un interviu acordat revistei Lumea Magazin în anul 1995, dr. Şerban Milcoveanu ne dă cîteva detalii ale întîlnirii de la Predeal, din decembrie 1936, de data aceasta Codreanu fiind chemat de Ion Antonescu: „La parterul vilei se aflau soţia generalului, Măria Antonescu, şi d-na Suzana Stanovici, de la care am aflat ceea ce vă relatez acum: de la etaj se auzeau răcnetele lui Antonescu; Corneliu Zelea Codreanu nu spunea nimic, din cîte se părea. Cînd generalul a coborît, toata lumea 1-a întrebat ce s-a întîmplat, cu ce 1-a supărat Codreanu de ţipa atît de fioros'? Răspunsul lui Antonescu, aşa cum mi 1-a relatat dna Stanovici: «Auzi, imbecilul ăsta de Codreanu zice să facem alianţă cu nemţii, pentru că numai ei ne pot apăra de ruşi! Da' unde sunt englezii, unde sunt francezii, aliaţii noştri fireşti? Auzi! Cînd i-am spus că nu există ofiţer român care să accepte alianţa cu Germania, mi-a răspuns că armata este subordonată ţării; dacă Parlamentul decide alianţa cu Berlinul, armata trebuie să urmeze voinţa poporului! Auzi, imbecilul!» Acestea sunt cuvintele pe care le-a spus atunci Antonescu, adică exact invers decît a făcut, pentru că în vara lui 1940 şi-a dat seama că Franţa şi Anglia ne vor vinde ruşilor şi că singurii care au interes să ne apere de ruşi sunt nemţii"295. A crede că Ion Antonescu putea juca rolul lui Zizi Cantacuzi-no-Grănicerul a fost însă o mare naivitate din partea iniţiatorilor acestui proiect. Noul Partid Conservator se va prăbuşi în anonimat. Şi, dintr-o dată (!), în 24 decembrie 1937, Ion Antonescu este solicitat de Octavian Goga pentru guvernul personal al regelui, în funcţia de ministru al Comunicaţiilor. „La observaţia ca relaţiunile lui cu regele nu justificau o astfel de alegere, i se răspunse [lui Antonescu, n.a.] că se va împăca cu regele după depunerea jurămîntului. Refuz categoric. «Atunci cere-i o audientă.» «N-am nici un cuvînt, de doreşte să mă vadă, să mă cheme, sunt militar şi mă voi duce.» Şi pleca la Predeal. A doua zi, doamna Goga soseşte cu automobilul la Predeal şi insistă pînă a vărsa lacrimi"296. Ştim acum că Antonescu a condiţionat participarea lui la guvern de ocuparea funcţiei de ministru al Apărării şi de păstrarea orientării profranceze a politicii noastre externe. Ambele cereri i-au fost acceptate, dar numai prima a fost pusă în practică. Iniţiind jocul său de pendulare între Berlin şi Paris, Carol II încerca, speriat, să repare ce stricase Ministerul de Externe român în ultimii cinci ani. Dacă punem numirea surprinzătoare a lui Ion Antonescu în funcţia de ministru al Apărării în guvernul Goga-Cuza doar pe seama calităţilor sale militare, riscăm să nu fim credibili. Tot ceea ce a reprezentat implicarea regelui în politica ţării demonstrează că nu făcea numiri la întîmplare şi că nu-şi ierta adversarii. Antonescu a fost cerut cu insistenţă de către Octavian Goga şi a reprezentat una din condiţiile acceptării mandatului. La rîndul său, generalul Antonescu a intrat într-o combinaţie politica proprie, negociind prin Mihai Antonescu aducerea lui Gheorghe Brâtianu în acelaşi guvern şi formarea unei baze politice mai largi pentru noul Executiv. Fiul lui Ionel Brătianu a refuzat, într-o 93

scrisoare din 28 decembrie 1937, Antonescu îi cerea iertare lui Goga pentru greşeala de a conduce din proprie iniţiativă o serie de negocieri politice297. Documentul reprezintă o altă probă indubitabilă a implicării de timpuriu în politică a generalului Antonescu, act ilegal, dar pregătitor pentru ascensiunea sa din septembrie 1940. Deocamdată, în 1937, regele Carol II îl va chema la el şi îi va cere să uite trecutul, aluzie la înscenarea procesului de bigamie, care fusese de fapt un proces de bi-andrie, inculpatul fiind Măria Antonescu, acuzată pe nedrept că are doi soţi. Apoi îi va porunci să preia Ministerul Comunicaţiilor. Antonescu se va ţine tare, pretextînd că numirea lui acolo va produce scandal, pentru că va rade corupţia din minister, şi a cerut portofoliul de la Apărare, lucru ce a fost acceptat. Cu aceeaşi ocazie se înregistrează o înţelegere secretă între Antonescu şi regele Carol, suveranul oferindu-i guvernul în schimbul distrugerii legionarilor prin folosirea forţei militare. Din amănuntele pe care le-a dat sub anchetă, rezultă că Antonescu căzuse în propria sa capcană, îndemnîndu-1 pe rege să facă apel la partidele istorice sau să ia un om şi să facă ce vrea cu el. Carol a înţeles astfel că Ion Antonescu se oferea drept braţ înarmai al dictaturii, dar, cînd i-a acceptat oferta, iar Antonescu a înţeles ce i se cere, combinaţia a eşuat. Şi din aceasta afacere de culise, Carol a tras concluzia că Antonescu este instabil. Secretul numirii lui Antonescu s-ar putea afla în relaţia privilegiată pe care o stabilise cu Veturia Goga, soţia prim-mi-nistrului. Fostă cîntâreaţă de operă, cu mare succes în Transilvania, Veturia Mureşan se căsătorise mai întîi cu un preot, Triteanu, şi făcuse o nobilă figură în timpul primului război mondial, la Crucea Roşie298. Recăsătorită cu marele poet ardelean, Veturia Goga, acum trecută de 50 de ani, intrase din 1936 în combinaţia progermanâ a soţului ei, după ce Octavian Goga avusese doua întîlniri secrete la Berlin, cu Alfred Rosenberg şi cu Adolf Hitler. Cu această ocazie, Octavian Goga a primit misiunea de a conduce o campanie progermanâ în România, de a înfiinţa un partid care, ajuns la putere, să semneze tratatele politice şi economice cu Germania, în schimbul sumei de un milion de mărci: „Schon mi-a spus că un prim acont de 300 000 de mărci în bancnote germane — interzise la export — pe care le numărase şi împachetase chiar el, a fost trimis cu un curier special în Elveţia şi depus Ia o bancă indicată de Goga. Legătura între Goga şi A.P.A. urma să se ţină prin corespondenţa, doamna Goga scriind doamnei Schickendanz şi viceversa"299. Veturia Goga se va implica în următorii ani în activităţi de agentură, dublînd, pînâ la moartea prematură a lui Octavian Goga, activitatea acestuia de agent de influenţă german, apoi continuînd-o de una singură. Conform unei voci autorizate — istoricul Florin Constantiniu — numirea neaşteptată a lui Ion Antonescu în cabinetul Goga-Cuza a avut drept raţiune păstrarea unui echilibru între opţiunile de politică externă, prezenţa generalului urmînd sa ofere garanţii Franţei şi Angliei că România nu va derapa de la legăturile sale tradiţionale. Un amănunt de ordin personal vine să completeze tabloul relaţiei GogaAntonescu, aceştia fiind vecini la Predeal şi obişnuiţi să comenteze situaţia politică în acord, pe timpul celor doi ani de inactivitate 1936-1937. Se conturează astfel un complex de ţinte pe care intenţiona sa le atingă regele Carol II prin această formulă: apropierea de Germania pe calea strîngerii legăturilor economice, conservarea relaţiilor privilegiate cu ţările Antantei şi rezolvarea problematicii evreieşti. Simptomatic pentru acest ultim demers, în ziua loviturii de stat, Octavian Goga şi-a încheiat cuvîntarea de la radio, prin care îşi anunţa demisia, cu strigătul: „Israel, ai învins!" Generalul Ion Antonescu a rămas ministru al Apărării Naţionale în mandatul prim-ministrului Octavian Goga (29 decembrie 1937-10 februarie 1938), dar şi sub primul mandat al guvernului Miron Cristea (11 februarie-29 martie 1938), fiind astfel complice la lovitura de stat dată de Carol II. Nu sunt dubii asupra acestui fapt — el a fost consultat şi pus pe lista secretă a loviturii de stat încă din 7 februarie300. De altfel, generalul Ion Antonescu va recunoaşte el însuşi complicitatea sa la lovitura care ă introdus dictatura în România, în memoriul pe care dorea să1 înainte/e regelui în iunie 1940: „... fac aluzie la lovitura de stat din februarie 1938, cînd, cu naivitate, dar cu bunâ-credinţă, m-am făcut părtaş la o operă care a mărit catastrofa în loc s-o înlăture". La începutul lui martie 1938, în plină campanie de asasinate şi arestări în rîndurile Mişcării legionare, generalul Ion Antonescu îşi manifestă, în cadrul guvernului, opoziţia faţă de aceste abuzuri şi este imediat considerat nesigur, în momentul înscenării de către Armând Câlinescu a procesului de ofensă adusă autorităţii, prin scrisoarea de răspuns a lui Codreanu la manifestările antilegionare ciudate ale Iui lorga, Ion Antonescu îşi exprimă dezacordul în guvern şi ameninţă cu demisia, considerând acţiunea lui lorga (Câlinescu) un „abuz de putere". Oricum, îndepărtarea lui din guvern este hotârîtă în timpul audienţei lui Armând Câlinescu la rege, în ziua de 4 martie, în schimbul trimiterii la misiunea diplomatică din Franţa. El va respinge posibilitatea implicării sale în politica, atunci cînd a depus mărturie în favoarea apărării la procesul lui Corneliu Z. Codreanu, dar va ataca direct, în stilul său caracteristic, principalul cap de acuzare. La întrebarea lui Codreanu: „Mă crede dl. General capabil de trădare?", Antonescu va răspunde: „Din elementele pe care le-am avut şi le am, pot spune că nu poate fi acuzat de 94

trădare. Generalul Antonescu nu stă de vorbă cu trădătorii"302. Este însă clar că depoziţia lui Antonescu se baza pe informaţiile avute în calitatea oficială de ministru al Apărării Naţionale, nu din postura de cunoscut al lui Codreanu, ceea ce dădea cuvintelor sale o altă greutate. Să nu uităm că Antonescu dobîndise pregătirea de specialitate în contrainformaţii militare şi avea capacitatea de a înţelege, interpreta şi folosi informaţia secretă! Pe de altă parte, prezenţa lui în calitate de martor al apărării, precum şi atitudinea lui publică în favoarea lui Corneliu Z. Codreanu au trezit suspiciuni asupra simpatiilor şale legionare. Adevărul îl aflăm din acelaşi memoriu pregătit în 1940. în timpul alegerilor din decembrie 1937, între Antonescu, deja ministru al Apărării, şi Codreanu intervenise o înţelegere, ca urmare a responsabilităţilor de ordine şi siguranţă internă pe care le avea generalul. Atonescu i-a spus atunci lui Codreanu că orice acţiune violentă va fi reprimata dur de el. „Datorită insistenţelor mele, Codreanu a consimţit să se retragă din campania electorală, în urma sîngeroaselor începuturi ale unei lupte electorale care ne împingeau direct în prăpastie. Cu această ocazie, Codreanu mi-a luat cuvîntul că voi sări în ajutorul lui în cazul cînd, dezarmat fiind, va fi Ia discreţia totală a autorităţilor. Avînd cuvîntul lui Goga şi al lui Armând Călinescu, şi fiind de bună credinţa, i 1-am dat."303 Aşadar, relativa atitudine paşnică a Mişcării legionare din timpul alegerilor îşi avea sursa în această înţelegere. Este de aceea simptomatic să subliniem din nou că, în aceste condiţii — total contrare propagandei comuniste, care a inventat agresiunile legionare — Mişcarea lui Codreanu a obţinut 800 000 de voturi reale, aproape o treime fiindu-i furate de Ministerul de Interne, prin Armând Călinescu, aşa cum avea să declare Eugen Cristescu la sfîrşitul războiului: „Mişcarea legionară a obţinut circa un milion de voturi; în realitate cifra era de 800 000. Circa 300 000 de voturi erau escamotate de Ministerul de Interne"304, în al doilea rînd, gestul de solidaritate al generalului Ion Antonescu faţă de Corneliu Z. Codreanu venea din respectarea unei promisiuni de onoare, onoare pe care omul de represiune al dictaturii regale, Armând Călinescu, n-o mai avea de mult. Pe aceeaşi tendinţă trebuie înţelese şi unele atitudini prolegionare de mai tîrziu ale generalului, urmărit de cuvîntul pe care şi-1 dăduse şi nu şi-1 putuse respecta. Este interesant că, abia schimbat la 29 martie, odată cu formarea noului Cabinet Miron Cristea, Ion Antonescu este propus, la începutul lui mai, pentru a deveni membru al Academiei Române (!). Deşi era vorba de primirea sa la Secţia ştiinţifică, este încă neclar pe ce operă ştiinţifică se baza propunerea, care, de altfel, 1-a şi iritat pe rege. Cineva îl propulsa pe acest general în zonele superioare ale statului şi am fi mulţumiţi dacă ne-am putea convinge că în ţara traficului de influenţă, a corupţiei generalizate şi a birocraţiei suverane cineva s-a gîndit la meritele autentice ale lui Ion Antonescu, vâzînd în el o valoare de care ţara mai avea încă nevoie. Oricum, din această perioadă se conturează interesul vădit şi insistent al Veturiei Goga faţă de generalul Ion Antonescu, agenta de influenţă văzînd în el soluţia ideală pentru un regim pus sub control german. Este şi vremea constituirii unei relaţii stabile şi solide de prietenie între Veturia Goga şi Măria Antonescu, soţia generalului, cele două formînd un cuplu feminin care mai tîrziu va influenţa decisiv comportamentul mareşalului. Deocamdată însă, deşi Veturia Goga organizase mai multe întîlniri confidenţiale între Antonescu şi Fabricius, Germania nu miza pe generalul filoantantist, care umbla cu o uniformă cu tăietură britanică şi folosea cravaşa de cavalerist drept baston de ofiţer din colonii, aşezînd-o la subraţ în timpul instrucţiei sau inspecţiei de front, atitudini care încâlcau regulamentele Armatei române. Cu toate că s-a speculat destul de mult pe seama contactelor sale de la Predeal şi Bucureşti cu Corneliu Z. Codreanu, ele nu s-au mai produs din iniţiativă proprie, ca acte de implicare politică a unui ofiţer de rang înalt, ci din ordinul sau la rugămintea primul-ministrului Goga sau a colegului de Cabinet, Armând Călinescu. Cu toate acestea, unii istorici legionari afirmă că Antonescu a avut mai multe întrevederi cu Codreanu, de natură politică, în scop de colaborare. Ele însă nu puteau fi decît cu caracter informativ şi de sondare, preotul Ştefan Palaghiţă reproducînd chiar o reacţie elocventă a Căpitanului după întîlnirea cu generalul: „Feriţi-vă de Antonescu. E periculos!"305 Atitudinea intransigentă a generalului Ion Antonescu îşi avea sursa în patriotismul său autentic, dublat de sentimentul responsabilităţii faţă de Armată. El era martorul disperat al lipsei de pregătire pentru război a României, un război mai previzibil ca oricînd, şi era vocea autorizată care solicita abrupt şi dur o reforma rapidă a instituţiei militare. Un detaliu al biografiei sale va fi mereu important: generalul Ion Antonescu, militarul care îşi începuse cariera ca sergent, dîndu-i ofiţerului său cu Regulamentul de Ordine Interioară în cap, va avea întotdeauna mari duşmani în interiorul Armatei, generali şi ofiţeri care îl invidiau, îl urau sau, pur şi simplu, îl considerau nebun. El va trebui să înfrîngâ şi acest handicap major, în afara obstacolelor pe care urma să le treacă în cariera politică. Ceea ce i-a impresionat pe contemporani, în epoca aceea delirantă, a fost caracterul său: „Ion Antonescu era un ambiţios, dublat de un megaloman. Avea o excelentă părere despre sine, despre capacităţile lui profesionale şi politice. Fusese în Statul-Major al generalului Prezan, în timpul războiului pentru reîntregirea 95

statului, condusese apoi Şcoala de Război — azi Academia Militară — fusese ataşat militar în străinătate, ajunsese general de divizie şi ministru în guvernul patriarhului Miron Cristea. Era, incontestabil, un ostaş de seamă, dar, în acelaşi timp, şi un temperament dificil. Fire mîndră, încrezută, îşi crease duşmani în rîndurile Armatei. Ofiţerii de la şcoala de Război îl porecliseră Clinele roşu, pe de o parte, din cauza firii lui, pe de altă parte, din cauza culorii pârului roşcat. Avea o placă de platină în moalele capului: o ştiu chiar din gura lui: mi-a spus-o la Predeal, unde vila noastră pe Cioplea era peste drum şi puţin pieziş faţă de vila lui, aceasta fiind de proporţii mult mai mari. Din ce pricină trebuise să i se aplice acea placă de platină, nu ştiu."306 jon Antonescu, om lovit şi de prieteni, şi de viaţă, suferise un accident extrem de grav în manejul şcolii de cavalerie din Sibiu, al cărei comandant era în anul 1921. Forţînd calul, pentru a-şi dovedi pregătirea superioară faţă de elevii săi, animalul face o mişcare violentă şi îl proiectează cu capul într-o structură de beton a manejului. Suferă astfel o fractură la baza craniului, care va avea drept consecinţe dereglarea centrilor echilibrului din cerebel, dar şi paralizia feţei şi a mîinii drepte, „în urma acestui accident, Antonescu are o convalescenţa de 6 luni şi râmîne cu o sensibilitate la frig şi cu un tic facial, interpretat uneori de oameni care nu-i cunoşteau suferinţa drept «o crispare a muşchilor fetei», «un semn de mare concentrare», sau «un acces de furie abia stăpînitâ»."307 Marcîndu-şi apariţiile publice cu mult zgomot şi protestînd violent la gravele erori ale dictaturii carliste, mai ales după cedările teritoriale, generalul Ion Antonescu este pus la dispoziţia Ministerului Apărării la 6 iunie şi va fi trecut în rezervă la 12 iulie 1940. El îşi înaintase demisia, pe motiv că nu fusese avansat general de corp de armată, o repetase în scris, dar, pînâ la acea dată, nimeni nu i-o aprobase. Scos din Armată, el va intra din plin în politică. Uitîndu-se că Ion Antonescu nu mai era ofiţer activ al Armatei in momentul loviturii de stat din 2-14 septembrie 1940, numeroşi comentatori şi chiar istorici mizează în continuare pe calitatea sa de general, care 1-ar fi adus la conducerea statului. Pe această idee, aducerea lui la conducerea statului are un singur autor: Germania! Dincolo de calitatea sa de civil, trebuie amintit încă o dată faptul că el avea mari probleme de autoritate în Armată, majoritatea generalilor fiindu-i ostilă, datorită comportamentului său incoruptibil şi intransigent. Numai analizîndu-1 pe Antonescu din postura de actor pe scena politică — ceea ce şi era — vom putea vedea în el o soluţie românească, aşa cum 1-au văzut şi luliu Maniu şi Dinu Brătianu, în acel an nenorocit. Aşa cum vom observa mai jos, Ion Antonescu a fost solicitat de luliu Maniu să încerce o lovitură militară încă de cînd era în cadrele active ale Armatei, dar generalul a refuzat din motive lesne de înţeles. Eliberat de jurămîntul militar şi beneficiar al libertăţilor oferite civililor, el nu va întîrzia să acţioneze în plan politic, fără menajamente. Un fapt trebuie subliniat cu tărie: numirea lui ca prim-ministru de către regele Carol II şi acţiunile sale pentru preluarea Puterii depline s-au produs din calitatea de civil şi om politic, nu în calitate de general. Din aceste motive, lovitura de stat din 2-14 septembrie 1940 nu a fost un puci, o lovitură dată de Armată sub conducerea unui general al ei, ci a debutat ca o lovitura de palat şi a sfîrşit prin instituirea statului naţional-legionar. Scurtă istorie a dezastrului De cîteva decenii bune, Procesul de la Nurnberg nu mai reprezintă un moment crucial al istoriei şi este din ce în ce mai mult evitat, marginalizat şi criticat în operele de sinteză dedicate celui de-al doilea război mondial. Reintrarea Germaniei în circuitul de valori universale, recunoaşterea statutului ei de Mare Putere (G8), precum şi rolul dinamic pe care îl are în economia globală au permis o anumită detaşare de imaginea clasică a statului agresor din 1939, reprezentant al Satanei pe pâmînt. Trecerea timpului şi izolarea conflagraţiei mondiale dintre 1939 şi 1945 în categoria evenimentelor din trecut, între copertele Istoriei, tendinţa tot mai pronunţată a politicii oficiale a Marii Britanii de a privi războiul doar prin intervalul său beligerant, fără trimiteri la premise şi preliminarii, restrîngerea interesului pentru holocaustul evreiesc doar la nivelul unor istorici evrei, restul lumii câutînd să se depărteze cît mai repede de acest subiect, încheierea Războiului rece şi apariţia unei noi conflagraţii mondiale, împotriva terorismului, contribuie, toate, la manifestarea publică a unor serioase rezerve asupra vinovăţiei germane totale, la estomparea rolului său în declanşarea celui de-al doilea război mondial, în ultimii doi ani de zile, postul de televiziune Discovery, cu foarte mare audienţă şi credibilitate, difuzează şi redifuzeazâ o serie de filme dedicate nazismului în care strecoară cu subtilitate, dar uneori şi cu evidenţă, argumente raţionale ale comportamentului Germaniei din perioada 1933-1945. Sunt aduşi în faţa ecranului tot mai mulţi supravieţuitori nazişti care nu regretă nimic sau care, indirect, pledează pentru măreţia Germaniei naziste. Saturaţi de propaganda holocaustului, telespectatorii sunt mult mai atenţi la ceea ce spun, în premieră, ceilalţi. Deocamdată, este o tendinţă perceptibilă mai intens la nivelul istoriografiei, cu o oarecare agitaţie la nivelul politologici — pe fondul dezbaterii nazism-comunism — dar cu consecinţe în educaţia globalizantâ şi antinaţionalistâ a generaţiilor tinere din 96

Occident. Pe acest fond apar excesele izolate ale unor grupări anarhice, care pretind, ficţionar şi incult, o reconsiderare a hitlerismului, precum şi fenomene culturale dintre cele mai periculoase, cum este punerea sub semnul întrebării a cauzelor şi dimensiunilor reale ale holocaustului evreiesc, prin specularea unor exagerări şi informaţii false conţinute în propaganda antifascistă. Tema fenomenului recent este învăţarea unei lecţii a Istoriei, cu scopul de a nu repeta erorile trecutului. Paradoxul acestei teze este ca erorile nu se găsesc atît în intervalul de beligerantă (1939-1945), cît în preliminariile lui. Ignorîndu-le, cu scopul de a obtura greşelile făcute de regimurile democratice şi de învingătorii primului război mondial, se face loc spiritului antiglobalist. în momentul în care acest curent va reuşi sâ-şi extindă argumentele, folosind din plin ceea ce ni se ascunde încă despre erorile trecutului, noul proiect internaţionalist al globalismului va avea mari probleme, inclusiv de natură violentă. Iată, aşadar, de ce analiza catastrofei prăbuşirii României Mari trebuie să iasă din manierismul raportării reflexive la ascensiunea nazismului în Europa, ca unică sursă a nefericirii noastre. La numai 16 ani de la execuţia prin spînzurătoare a liderilor nazişti, Raymond Cartier, importantă personalitate a serviciilor de informaţii franceze, avea să scrie: ,JVuremberg f ut un instrument de vengeance necessaire et peutetre legitime ă l'epoque et dans Ies circonstances ou ii se deroula. Mais ii ne fur qu' une parodie de tribunaI"3Q%. Autorii celei mai cunoscute analize asupra Procesului de la Niirnberg, Heydecker şi Leeb — editate şi în limba română, în două ediţii, din care ultima, necenzuratâ — trag şi ei aceeaşi concluzie. Motivul pentru care se dârîmă cu atîta precizie imaginea celui mai răsunător proces şi pentru care recentul proces al lui Slobodan Milosevic este privit cu mari reţineri se găseşte în numeroasele dovezi ale slăbiciunilor, compromisurilor şi erorilor Marilor Puteri democratice, descoperite cu ocazia derulării Procesului de la Niirnberg şi după. în principal, pe noi ne interesează momentul dezvăluirii, în mijlocul procesului, a existenţei Protocolului secret adiţional la Pactul MolotovRibbentrop, adică a unui act semnat între un învingător şi un învins, act decisiv, pentru ca a stat la baza declanşării celui de-al doilea război mondial, URSS şi Germania nazistă împârţindu-şi atunci sferele de influenţă şi hotărînd, faptul cel mai important din perspectiva declanşării conflagraţiei, atacarea Poloniei. „Documentul semnat de Molotov şi Ribbentrop se încheie cu cuvintele: «Acest protocol va fi ţinut strict secret de către ambele părţi», în fapt, el rămîne secret pînâ în martie 1946. Cam pe atunci află de existenţa lui apărătorii germani de la Niirnberg. Zvonul se împrăştie la Palatul de Justiţie, în birourile avocaţilor face senzaţie. Pentru jurişti, aceasta înseamnă: una din naţiunile judecătoare este învinuită de o faptă care se reproşează acuzaţilor — pregătirea războiului de agresiune! Iar dacă se reuşeşte să se dovedească participarea Uniunii Sovietice la războiul de agresiune al lui Hitler, întregul proces va trebui să se prăbuşească răsunător..."309 Bâgînd capul între umeri, marile democraţii sau făcut că nu văd vinovăţia evidentă a URSS şi nu s-au mai preocupat decît de garantarea controlului lor asupra a ceea ce mai rămăsese neocupat de URSS în Europa — Vestul. Din acea clipă, practic, Procesul de la Niirnberg s-a transformat într-o parodie, cu nimic diferită în fondul ei de comedia tragică a spînzurârii de picioare a lui Mussolini în piaţa din Milano, în acest context, a mai vorbi despre vinovăţiile Franţei şi Marii Britanii faţă de soarta României devine jenant pentru foştii noştri aliaţi şi garanţi, prin intermediul Societăţii Naţiunilor. Acest studiu a arătat deja cîtevă dintre subteranele concepţiei politice a celor două Mari Puteri faţa de noi. Cam tot ce a fost gîndire de Dreapta românească din această perioadă, unde îl plasăm şi pe Ion Antonescu, a pornit de la premisa corecta că Franţa trădează România pentru o înţelegere cu Rusia, cu sacrificarea Basarabiei, fapt care trebuia să declanşeze o apropiere sistematică şi inteligentă de Germania. Câutînd retrospectiv sursele contextului european în care România Mare şi-a pierdut integritatea teritorială şi a căzut dintr-o dictatură regală, într-o dictatură militară şi apoi într-una comunistă, vom observa existenţa unor evenimente mai puţin comentate de istoriografia noastră. Trădarea lui Hitler. Dacă acceptăm teza conform căreia ascensiunea partidului nazist la putere în Germania a modificat substanţial evoluţia politicii europene şi a fost începutul procesului care avea să ducă la război, atunci trebuie arătat că istoria partidului nazist a cunoscut un moment cheie, atît ideologic, cît şi din punct de vedere pragmatic. Toamna anului 1930 ascundea ochiului public, dar şi membrilor NSDAP (Partidul Naţional Socialist German al Muncitorilor), existenţa unor contacte secrete şi a unor înţelegeri bine negociate între Adolf Hitler şi grupările politice, financiare şi industriale de Dreapta ale aristocraţiei germane. Conducător al unui partid de sorginte marxistă care refuza importul revoluţiei bolşevice din Rusia în Germania, dar căuta să facă o revoluţie comunistă germană, Adolf Hitler vă trăda, de fond, ideologia şi doctrina partidului său şi va dă mîna cu inamicul de clasă. I se repartizează doi lideri conservatori pangermanişti pentru perfectarea înţelegerilor, Hjalmar Schacht, fost preşedinte al Băncii Germaniei, şi un anume Hugenberg, şeful propagandei de Dreapta. Acestui prim grup i se alătură, din partea lui Hitler, un alt revoluţionar marxist, Josef Gobbels, iar din partea aristocraţiei, Herman Goring. 97

Astfel se conturează nucleul opţiunii politice naţionăl-socialiste, un amalgam de socialism şi conservatorism, dar care se sprijinea fundamental pe forţa economică şi financiară a aristocraţiei. Gruparea a fost sprijinită din două direcţii externe: marea finanţa americană şi britanică (unde dominau evreii), care căuta să plaseze mari investiţii de capital în industria germană, datorită mîinii de lucru ieftine şi ă căderii monedei germane, şi spionajul britanic, care, mai mult sau mai puţin oficial, căuta un stat capabil să dezvolte o luptă grea împotriva Rusiei sovietice, pe care o pierduse din sfera sa de influenţă ca urmare a loviturii de stat din 7 noiembrie 1918. Pentru acest al doilea tip de sprijin, spionul britanic Sidney Reily (Sigmund Rosenblum, născut la Odessa din părinţi româno-evrei) va fi acela care va face prima legătură secretă, în anii '20, între grupusculul marxist al lui Hitler şi grupusculul militarist al mareşalului Ludendorff. Momentul trecerii lui Hitler de la comunism la naţional-socialism, pentru a beneficia de sprijinul logistic al Dreptei conservatoare este crucial spre înţelegerea ascensiunii sale. „La Harzburg, spre sfîrşitul anului 1931, s-a constituit Frontul naţional-so-cialiştilor, al pangermaniştilor, al Căştilor de Fier (din care fracţiunea tînâră singură era cîştigată în secret de partea Frontului Negru), al S.A. şi al Landbund-ului, sub direcţia comună a lui Hugenberg, Hitler şi Schacht. Membrii acestui Front îşi disputau întîietatea între ei şi nu erau de acord decît asupra unui singur punct: răsturnarea cancelarului Briining şi forţarea preşedintelui, generalul Feldmarechall Hindenburg, să constituie un guvern de Dreapta."31" în confuzia creată de amestecarea aparent haotică a banilor evreieşti cu interesele politice britanice, cu socialismul şi naţionalismul german, pe fondul unei baze oculte capitalist-militariste, dar cu manifestări publice de stînga populistă, Hitler ajunge la putere prin alegeri libere. Constituirea bazelor hitlerismului. Reacţia tîrzie a cercurilor de afaceri şi a structurilor politice şi mediatice evreieşti la venirea lui Hitler la putere — aşa cum am arătat mai sus — prin boicotul internaţional al comerţului Germaniei, a ridicat, dincolo de marea eroare a devoalârii, problema conflictului de interese între această forţa şi aristocraţia complexului militar-industrial german. Hitler s-a făcut exponentul acestui conflict şi, sub acoperirea vechilor teze antisemite, precum şi a transformării pericolului bolşevic (adică importul de revoluţie din Rusia) în pericol comunist generalizat, a dat lovitura de stat prin care a suprimat sistemul legislativ al Germaniei şi a introdus dictatura personala. De aici au pornit cele două direcţii principale ale hitlerismului: eliminarea forţei economice, financiare şi comerciale evreieşti de la influenţa asupra conducerii treburilor Germaniei şi recucerirea sau cucerirea pieţelor pe care Germania le avusese sau le rîvnea înainte de înfrîngerea sa din primul război mondial. Mişcările sale economice şi politice în România deceniului patru erau parte a acestui plan. Pe scena continentală, Hitler nu putea ajunge la aceste rezultate decît prin modificarea statutului Germaniei în sistemul european consemnat prin tratatele de la sfîrşitul primului război mondial. De aici, revizionismul, dar şi imaginea rezonabilă că interesele germane în România erau preponderent economice. Germania nazista pe scena politică românească. O analiza serioasă asupra intervenţiilor Germaniei naziste în politica internă a României în perioada 1933-1938 nu-şi poate refuza un hohot de rîs. Naziştii, prin Alfred Rosenberg, i-au contactat pe rînd pe Ştefan Tătărescu, fratele prim-ministrului, care era preşedintele Partidului Naţional Socialist Român, omolog aşadar al NSDAP-ului, apoi pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional Agrar şi pe profesorul A.C. Cuza, preşedintele L.A.N.C. Partidul lui Ştefan Tătârescu avea 5 membri („Ionel Matac, colonel Lupaşcu, Petrescu, fost magistrat, un gazetar, Bogdan, şi persoana şefului"3'1). Aşadar, partidul nazist din România şi primul partid finanţat şi sprijinit de Hitler în ţara noastră încăpea într-un taxi. Partidul agrarian al lui Goga se compunea, practic, din Goga însuşi. Acesta a avut abilitatea să se deplaseze în locurile unde se desfăşurau greve sau mitinguri ocazionale, şi, fiind imediat recunoscut şi primit cu căldură, să se fotografieze în fruntea unor mulţimi, fotografii pe care le trimitea presei naţionaliste din Germania şi Italia, cu explicaţia că mulţimea aceea este partidul lui. A.C. Cuza a ezitat mult timp să se asocieze infiltrărilor germane în România, vâzînd cît sînt de neserioase, şi a refuzat să facă o fuziune cu Goga, pentru că acesta nu era antisemit, ci filosemit. în plus, secretarul general al L.A.N.C., fiul sau, Gheorghe Cuza, se opunea constituirii unei forţe politice progermane fără un anumit preţ. Primind de la germani 400 000 de lei ca să-şi construiască o casă, Gheorghe Cuza renunţă subit la toate rezervele sale şi astfel, la 14 iulie 1935, apare pe scena politică românească Partidul Naţional Creştin, exponent al intereselor economice şi politice germane. Folosind numele său cu ecou istoric, A.C. Cuza a organizat o mare adunare la Cernăuţi, unde au participat aproximativ 100 000 de ţărani, aduşi acolo cu credinţa că fiul sau nepotul domnitorului Alexandru loan Cuza, nu se ştia prea bine, a venit să le dea pămînt. în ceea ce priveşte Mişcarea legionară, aşa cum am mai arătat, Germania nu îi acorda nici un credit. Pentru a nu lăsa dubii asupra acestei realităţi, vom reproduce fragmetele semnificative ale corespondenţei secrete dintre Legaţia Germaniei la Bucureşti şi Capitala Reichului. La 17 mai 1938, cînd începea procesul înscenat lui Corneliu 98

Z. Codreanu, ministrul german la Bucureşti, Fabricius, transmitea Ministerului său de Externe: „[Armând Călinescu, n.a.] vrea însă ca noi să ştim că guvernul român, apreciind faptul că noi ne-am silit sa păstram o atitudine de extrema rezerva faţa de Garda de Fier (... Zuriickhaltung Eisener G arde gegeniiber befleissingten), doreşte să evite tot ce ar putea implica întrucîtva Germania în proces; în această privinţă se veghează în special asupra presei, în toate cercurile, această chestiune este la ordinea zilei şi se încearcă să se sondeze atitudinea noastră. Eu păstrez în continuare o rezerva deosebita (Ich bewahre weiter ausseordenliche Zuriickhaltung), deşi Garda de Fier încearcă să îl cîştige pe ambasadorul italian şi pe mine pentru o intervenţie"312. La aceasta telegramă, ajunsă în biroul său pe 20 mai, îi răspunde pe 7 iunie 1938 secretarul de stat în Ministerul de Externe german, von Weizsăcker: „Secret. 207 Berlin, 7 iunie 1938 Curierul de astăzi Dragă domnule Fabricius, La scrisoarea Dv. din 20 mai a.c. doresc a vă răspunde că noi nu numai că aprobăm rezerva Dvs. faţă de Garda de Fier şi faţă de procesul — acum încheiat — contra lui Codreanu, dar o şi considerăm, în sensul politicii noastre externe, ca obligatorie. (Nu ne-am gîndit niciodată sa întreţinem oarecare relaţii cu Garda de Fier - şi nu o facem nici acum - ca pe această cale sa influenţăm asupra desfăşurării evenimentelor din România). După cum aţi observat, nici presa noastră nu a mai manifestat nicidecum vreo simpatie deosebita pentru Codreanu şi a sa Gardă de Fier. Asemănarea ideologiilor nu ne poate permite să ieşim din aceasta rezervă şi să ne amestecăm în treburile interne ale României. Un amestec evident ar fi dacă am vrea să atragem atenţia regelui că din acţiunea sa împotriva Gărzii de Fier ar rezulta şi pentru el primejdii. De aceea n-aş vrea să mă folosesc de prinţul de Hohenzollern în sensul propus de Dvs. De altfel — ca şi după raportul Dvs. — avem impresia că în România nu numai Garda de Fier formează un dig împotriva bolşevismului şi respinge o legătură cu Rusia Sovietica; se pare că şi alte cercuri ar avea o atitudine asemănătoare în această privinţă. Cu salutări prieteneşti şi Heil Hitler! Al Dumneavoastră, Teza sprijinului financiar şi logistic al Germaniei naziste pentru Mişcarea legionară condusă de Corneliu Z. Codreanu este zdruncinată din temelii de aceste dovezi. Chiar şi un duşman înverşunat al legionarilor, Eugen Cristescu, va evoca în procesul său din 1946 legăturile subterane dintre nazişti şi legionarii lui Codreanu, dar nu va fi în stare să producă nici o dovadă, întrebat de anchetator despre probe, el va face apel la legenda descoperirii de către Armând Câlinescu a unui document incriminator cu ocazia arestării lui Codreanu din 1938. Dar în faţa lui Fabricius, Armând Câlinescu va recunoaşte că nu posedă nici o dovadă. Cronologia evenimentelor din 1938. Invadarea Austriei de către Germania a părut pentru mai toate statele Societăţii Naţiunilor o agresiune, parte a planului expansionist al lui Hitler. Dincolo de considerentele de ordin personal ale austriacului Hitler, ocuparea Austriei din 12-13 martie avea un scop strategic precis: împiedicarea reconstituirii structurii austro-ungare sub control italian. Profitînd de mobilizarea trupelor cehoslovace din 20 mai, ca o presiune venită din est în sprijinul manevrelor franceze din vest, Hitler va deschide problema sudeţilor şi va forţa reglementarea internaţională a crizei, între 29 şi 30 septembrie 1938 se perfectează Acordul de la Miinchen, prin care marile democraţii cedează în privinţa dreptului Germaniei de a ocupa regiunea sudetă după data de l octombrie, gest care distruge baza teoretică şi strategică a Societăţii Naţiunilor. Din acest moment, construcţia pe care se sprijineau garanţiile de securitate şi integritate teritorială ale României se prăbuşeşte. Regele Carol II va răspunde acestui dezastru cu o serie de vizite în capitalele europene importante, la Londra (15-18 noiembrie), la Paris (19-21 noiembrie) şi în 24 noiembrie la Hitler. Rezultatul acestui demers a fost nul, Franţa şi Anglia arâtînduse foarte puţin dispuse să protejeze România şi mai mult ferindu-se să se angajeze în vreun fel pentru supravieţuirea regimului de la Bucureşti, iar Hitler dovedindu-se foarte reticent la combinaţiile politice ale regelui Carol. Ordinul de asasinare a lui Corneliu Z. Codreanu şi a liderilor legionari, dat de Carol încă din trenul de întoarcere, dar executat de acoliţii săi, Armând Câlinescu si Gavrilâ Marinescu, numai după ce regele a ajuns la Sinaia, pentru ca responsabilitatea să nu cada exclusiv asupra lor, 1-a pus în gardă pe Adolf Hitler asupra preţului pe care trebuie sâ-1 pună pe cuvintele suveranului român. Simţind pericolul, luliu Maniu îi trimite lui Carol un lung memoriu prin care îi cere revenirea la sistemul democratic constituţional. Spre finalul acestuia, el va scrie: „Nu o schimbare de guvern se cere acum, ci o schimbare de regim radicală. Nu guvernele personale, ci naţiunea însăşi poate încă să-şi păstreze şi să-şi găsească prieteni care s-o apere"314. A doua zi, la 16 decembrie 1938, 99

Carol II îşi va vedea visul cu ochii, înfiinţînd Frontul Renaşterii Naţionale, partidul unic din România, cu pretenţii de reprezentare naţională, dar, în realitate, o caricatură a corpului politic, şi faţă de democraţie, dar şi faţa de fascism, pentru că în Italia partidul lui Mussolini avea consistenţă. Cronologia evenimentelor din 1939. începutul anului este marcat de moartea patriarhului Miron Cristea şi de numirea ca prim-ministru a lui Armând Călinescu, omul de bază al statului terorist. Proiectat ca victimă şi mare personalitate în opinia publică de sub regimul comunist prin intermediul revistei Magazin Istoric, Armând Călinescu nu a fost decît instrumentul docil al dictaturii regale, cu nimic mai puţin sîngeros decît Carol II. în lupta pentru putere, el nu s-a dat în laturi de la crima politică şi de la abuzurile cele mai stridente în folosul camarilei, care, de altfel, îl şi crease ca lider politic. Ultimele cercetări legate de asasinarea sa, după ocuparea Cehoslovaciei de către Germania (15 martie), semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august) şi declanşarea războiului (3 septembrie), conduc opiniile istoricilor către ipoteza unei implicări minore a Germaniei. Carol II şi Armând Călinescu îndepliniseră toate condiţiile Germaniei şi, prin regimul dictatorial de represiune instaurat, controlau statul cu autoritate. Asasinarea lui Armând Călinescu trebuie văzută ori prin prisma punerii în aplicare a programului de refugiere şi protecţie în România a evreilor din Germania, Cehoslovacia şi Polonia, ori prin dorinţa legionarilor de a răzbuna asasinarea lui Codreanu şi a celor 13 camarazi închişi la Rîmnicu Sărat, precum şi torturarea altor membri ai Mişcării legionare, pe cînd era ministru de Interne, sau asasinarea altor 19 (ultima cifră cunoscuta), sub aceleaşi mandate. Carol II va schimba apoi alte trei guverne: generalului Gheorghe Argeşeanu (21 septembrie) care avea misiunea de a extermina Mişcarea legionară: vor fi asasinaţi în lagăre, în localităţile de reşedinţă şi în Bucureşti cel puţin 252 de legionari, între care şi membrii ai elitei culturale. Apoi, guvernul Constantin Argetoianu (27 septembrie) şi guvernul Gheorghe Tâtărescu (24 noiembrie) în tentativa de a suplini rolul de „mînă de forţa" a dictaturii regale, căzută prin dispariţia lui Armând Călinescu. Soluţia Ion Antonescu încă înainte de prăbuşirea teritorială din iunie-septembrie 1940, dar influenţată direct de izbucnirea războiului, problema nivelului de pregătire a Armatei României a ajuns în atenţia mărită a clasei politice şi a grupurilor de influenţă. Regel Carol II continua să lanseze, propagandistic, imaginea unei armate puternice, deoarece era implicat direct în haosul din domeniul înzestrării, şi o dezbatere publică asupra crizei 1-ar fi incriminat transparent. Aici se află miezul aversiunii arătate lui Ion Antonescu. Pe fondul crizei sistemului de apărare naţională, România dictaturii regale se afla într-o situaţie paradoxală: pe de o parte, juca politic alături de Franţa şi Anglia, principale furnizoare de echipament, armament si muniţie, iar, pe de altă parte, acţiona accelerat în raporturile economice cu Germania, încercînd o înarmare din această nouă sursă. A face o astfel de schimbare de direcţie în plin război mondial este o aberaţie, înarmarea şi pregătirea unei armate pe un anumit tip de strategie, care să ţină cont de alianţele stabilite prin activitatea politicii externe, este un proces de lungă durata. EI produce şi anumite grade de dependenţă în domeniul înzestrării militare. A brusca acest proces prin schimbarea profilului înzestrării, supravieţuind politic alături de Franţa, dar înarmîndu-se de la inamicul acesteia, a reprezentat o altă eroare de proporţii a dictaturii regale. Preocuparea pentru situaţia Armatei a devenit astfel o cursă a marilor întrebări fără răspuns. Privind lumea românească a anului 1940 cu ochiul critic de astăzi observăm că ascensiunea lui Ion Antonescu la Putere a beneficiat de un complex de factori favorizanţi, între care — dînd la o parte starea de fapt a dictaturii regale, falimentul partidelor şi sa-şi găsească prieteni care s-o apere". A doua zi, la 16 decembrie 1938, Carol II îşi va vedea visul cu ochii, înfiinţînd Frontul Renaşterii Naţionale, partidul unic din România, cu pretenţii de reprezentare naţională, dar, în realitate, o caricatura a corpului politic, şi faţă de democraţie, dar şi faţă de fascism, pentru că în Italia partidul lui Mussolini avea consistenţă. Cronologia evenimentelor din 1939. începutul anului este marcat de moartea patriarhului Miron Cristea şi de numirea ca prim-ministru a lui Armând Călinescu, omul de bază al statului terorist. Proiectat ca victimă şi mare personalitate în opinia publică de sub regimul comunist prin intermediul revistei Magazin Istoric, Armând Câlinescu nu a fost decît instrumentul docil al dictaturii regale, cu nimic mai puţin sîngeros decît Carol II. în lupta pentru putere, el nu s-a dat în lături de la crima politică şi de la abuzurile cele mai stridente în folosul camarilei, care, de altfel, îl şi crease ca lider politic. Ultimele cercetări legate de asasinarea sa, după ocuparea Cehoslovaciei de către Germania (15 martie), semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august) şi declanşarea războiului (3 septembrie), conduc opiniile istoricilor către ipoteza unei implicări minore a Germaniei. Carol II şi Armând Câlinescu îndepliniseră toate condiţiile Germaniei şi, prin regimul dictatorial de represiune instaurat, controlau 100

statul cu autoritate. Asasinarea lui Armând Câlinescu trebuie văzută ori prin prisma punerii în aplicare a programului de refugiere şi protecţie în România a evreilor din Germania, Cehoslovacia şi Polonia, ori prin dorinţa legionarilor de a răzbuna asasinarea lui Codreanu şi a celor 13 camarazi închişi la Rîmnicu Sărat, precum şi torturarea altor membri ai Mişcării legionare, pe cînd era ministru de Interne, sau asasinarea altor 19 (ultima cifră cunoscută), sub aceleaşi mandate. Carol II va schimba apoi alte trei guverne: generalului Gheorghe Argeşeanu (21 septembrie) care avea misiunea de a extermina Mişcarea legionară: vor fi asasinaţi în lagăre, în localităţile de reşedinţă şi în Bucureşti cel puţin 252 de legionari, între care şi membrii ai elitei culturale. Apoi, guvernul Constantin Argetoianu (27 septembrie) şi guvernul Gheorghe Tâtârescu (24 noiembrie) în tentativa de a suplini rolul de „mînă de forţa" a dictaturii regale, căzută prin dispariţia lui Armând Călinescu. Privind lumea românească ă anului 1940 cu ochiul critic de astăzi observăm că ascensiunea lui Ion Antonescu la Putere a beneficiat de un complex de factori favorizanţi, între care — dînd la o parte starea de fapt a dictaturii regale, falimentul partidelor şi dispariţia fizica a liderilor legionari — cel mai important se dovedeşte a fi mixtura de sentimente dominante ale populaţiei, între abandonarea Interesului pentru sistemul democratic şi teama de război. Deşi s-a demonstrat prin numeroase opere istoriografice ca România era complet descoperita la exterior, trebuie spus că ea era la fel de descoperită şi la interior. Factorii de coeziune îşi diminuaseră intensitatea, iar idealul României Mari trecuse din faza proiecţiei, prin faza entuziasmului, ajungînd în faza inerţiei. Niciodată spiritul fatalist nu a acţionat mai acut ca în anul 1940. Situaţia devenise foarte grea în timp. Doar cîteva minţi luminate şi bine informate aveau o imagine bine actualizată asupra realităţii. Una dintre ele era a academicianului Radu R. Rosetti. Avansat general în 1924, el va deveni academician în 1934, avînd avantajul de a păstra o legătură directă atît cu instituţia militară, cît şi cu elita culturală şi ştiinţifică a ţării din calitate de „cel mai important cercetător al istoriei militare a poporului român"315. Radu R. Rosetti a depăşit însă cu mult această calitate, fiind una dintre personalităţile solide, neimplicate politic şi, mai ales, lucide ale momentului. Jurnalul său ne oferă cîteva detalii credibile ale frămîntârilor anului 1940. La 14 martie afla că generalul Florea Ţenescu, şeful Statului-Major General, „n-are prestigiul necesar nici faţă de comandanţii de corp de armată, nici chiar faţa de subalternii săi"316. A doua zi, într-o discuţie cu Victor Slâvescu, fost ministru de Finanţe şi şef al Departamentului înzestrării Armatei, primeşte alte cîteva informaţii interesante pentru analiza noastră de astăzi: „Slăvescu, căruia îi vorbesc de primejdia unei reduceri prea mari a efectivelor, mi-o justifică prin următoarele cauze: costul mare al ţinerii sub drapel a atari efective, nevoia lucrului cîmpului, marea reducere a efectivelor trupelor ruseşti, ungureşti şi bulgăreşti, la graniţele noastre, îmi spune că în armată e un curent contra generalilor (losif) lacobici — foarte capabil — şi Ilcuş, pentru că au fost ofiţeri austro-ungari (ardeleni în armata austro-ungarâ). Nu crede ca Rusia să ne atace"317. Secvenţa pune în lumină o situaţie cu care Armata româna se va confrunta timp de multe decenii, pînâ în perioada 1995-2000, cînd s-a constata că principiul apărării naţionale prin efective mari — adică pe criterii cantitative — nu mai este viabil şi trebuie trecut la principiul forţelor reduse numeric, calitative şi foarte mobile. Efectivele mari de infanterie erau prost dotate şi înzestrate, consumau fonduri exagerate şi se dovedeau greu de manevrat în relieful accidentat al ţârii, folosirea lor în cîmpie fiind şi ea ineficientă în faţa unei invazii produse de forţe net superioare, ca cele ale URSS. Slăvescu amintea şi de „nevoia lucrului cîmpului", zeci de mii de fii de ţărani fiind scoşi din circuitul agricol pentru exerciţii şi manevre la care, de multe ori, se foloseau puşti de lemn, în loc de arme adevărate, în ce priveşte atitudinea faţă de generalul losif lacobici, aici Victor Slâvescu atingea un punct extrem de sensibil. Generalul de divizie losif lacobici avea o pregătire superioară în armele moderne şi în operaţiile războiului din mişcare, fusese comandantul Şcoalei de înalt Comandament (care pregătea ofiţerii superiori pentru funcţiile de înaltă comandă), subşef al Marelui Stat-Major şi secretar de stat în Ministerul Apărării. Superior ca pregătire lui Ion Antonescu, losif lacobici avea dezavantajul că, spre deosebire de rezervistul antantofil abia intrat în politică, Germania miza pe el. Dominat de concepţii moderne şi autor al primului tratat asupra Războiului carelor de luptă, la competiţie cu generalul german Erwin Rommel, generalul de divizie losif lacobici era marginalizat tocmai pentru că se bănuia, cu temei, că este vizat de germani pentru un viitor rol. Generalul Ion Ilcuş(u), deşi nu atingea nivelul de pregătire al lui Ion Antonescu, fusese cadru didactic la Şcoala de Război, iar în trecut fusese membru în Consiliul Naţional Român de la Viena şi deputat al Marii Unirii. A afirma despre acest general că este dubios, mai ales după ce fusese numit ministru al Apărării în 1939, era absurd, dar cu atît mai mult devenea interesant pentru Legaţia germană de la Bucureşti. Din păcate pentru el, generalul Ilcuş s-a compromis în cursul anului 1940, cînd, din postura de ministru al Apărării, a adus elogii publice stridente, de ordin propagandistic, lui Carol II, şi steaua lui a apus rapid. Destinul celor doi generali este important pentru a căuta să 101

descifrăm felul în care un general în rezervă şi proantantist a ajuns să fie nominalizat de Germania pentru conducerea statului român, în timp ce Germania avea cu totul alte opţiuni în zona militară. în sfîrşit, la 4 aprilie 1940, generalul Ion Antonescu îi face o vizită lui Radu R. Rosetti. Cu această ocazie el prezintă academicianului următoarea stare a Armatei: „Armata e nepregătită; singură infanteria are armament bun şi complet (afară de tunurile antitanc); fortificaţiile pe frontul de Vest nu sunt ceva serios; colonelul Vasiliu e un teoretician; celelalte fortificaţii sunt inexistente. Crede în izbînda anglo-francezilor. După dînsul, nemţii au acum 181 de divizii şi mai pregătesc 20; francezii ar avea 100, iar englezii n-au în Franţa decît 16 divizii. La toamna, anglo-fran-cezii vor avea o covîrşitoare superioritate aeriană. Se întreabă ce vrea Mussolini? Ce vor ruşii'? Situaţia internă de la noi îl îngrijorează, mai ales că ea corespunde cu o criză externă pentru noi"31. Viziunea generalului Ion Antonescu despre război suportă o observaţie de fond: el vedea finalul conflictului prin prisma raportului între numărul de divizii pe care le aveau cele două tabere şi estima că anglo-francezii vor deţine în toamna anului 1940 o superioritate aeriană covîrşitoare. Este îngrijorător să constatăm că imaginea „celui mai capabil general al ţârii" despre realităţile războiului era complet falsă. Franţa şi Anglia nu au putut forma o alianţă militară unitară şi, la numai două luni de la aprecierile lui Antonescu, se va produce dezastrul de la Dunkerque (4 iunie 1940), diviziile britanice părăsind continentul într-una dintre cele mai tragice retrageri din istoria lor militară, lipsite complet de apărare aeriană şi decimate pe litoral şi pe mare în timp ce se refugiau în bărci de pescari. Cît despre superioritatea aviaţiei franceze în toamna anului 1940, nici nu se poate comenta. La 7 aprilie, Rosetti este vizitat de generalul Ilie Şteflea. Acesta îi confirmă a serie de informaţii: „Ţenescu nu e la înălţimea situaţi unii, dar ce socoteşte el că ar fi culmea nenorocirei ar fi dacă s-ar amesteca cel de sus [adică regele], cum s-a amestecat în martie 1939, impunînd plasări şi deplasări de batalioane. Socoteşte pe D. Motaş ca foarte bun, tot buni, Florescu şi lacobici; Ilasievici, foarte slab. Ca şi mine, crede că singurul pregătit pentru postul de şef de stat-major general sau de comandant de căpetenie este I. Antonescu, cu toate anume defecte. Spune că caută (sic!) a face sa intre în convingerera tuturor că oricine dă înapoi fără ordinul comandantului de căpetenie, trebuieşte împuşcat"319. Asprimea deciziei din finalul acestui citat îşi avea raţiunea în una din problemele generalului Antonescu şi anume punerea la îndoială a autorităţii sale de către mulţi generali. Unul dintre puţinii oameni care-i erau apropiaţi sufleteşte şi pe care îl va trimite în postul cheie de la Berlin, generalul Ion Gheorghe, identifică cu precizie profilul omului care avea să devină în cîteva luni Conducătorul statului: „Generalul Antonescu credea sincer în rolul şi chemarea sa istorică. Este lesne de înţeles că ambiţia sa era corespunzător de mare. Sentimentul propriei sale valori era justificat, chiar dacă nu atît în privinţa intelectuală, cît mai mult în privinţa morală şi dinamică, încă din tinereţe Antonescu era plin de un dispreţ aproape suveran pentru conducătorii militari şi politici de atunci. Fără îndoială că el s-a ridicat cu mult deasupra slăbiciunilor acelora. Antonescu a fost un fenomen incontestabil apărut în mijlocul unei societăţi al cărei caracter consta, de fapt, în lipsa sa de caracter"320. Este tot mai evident — pe baza mărturiilor tot mai numeroase — că generalul Ion Antonescu se impunea mai degrabă prin caracter şi prin tăria cu care rezistase corupţiei din Armată şi din societate. Militarii care îl cunoşteau şi oamenii politici care îi sprijiniseră cariera tindeau să-i recunoască sau să-i exagereze meritele militare, dar şi să recunoască propria lor neputinţă, în culmea dezastrului politic şi teritorial al tării, Ion Antonescu se vedea şi era drept, iar poziţia sa era a celui care avusese dreptate, în faţa unei crize majore şi extrem de periculoase, tot mai mulţi actori ai scenei socio-politice româneşti înclinau să vadă în personalitatea generalului Ion Antonescu o soluţie pentru restabilirea ordinii, disciplinei şi forţei combatante a Armatei, precum şi un posibil instrument politic. Cel puţin din perspectiva voinţei unite a celor două partide mari, PNL şi PNŢ, generalul Ion Antonescu părea soluţia de forţă pentru atingerea obiectivului pe care ele nu reuşiseră sâ-1 îndeplinească pe cale politică: îndepărtarea regelui sperjur Carol II. Ei nu au încetat să vadă în el, deficiente conditione, pe generalul care sâ-1 răstoarne pe Carol II, să preia conducerea Armatei pentru a o aduce în stare de luptă şi care să le ofere lor puterea politică, astfel încît tot ei să readucă ţara la regimul parlamentar democratic din trecut. Cum generalul lacobici, cel mai capabil militar al momentului, era filogerman, grupul de presiune politică liberalo-ţărănist nu putea miza pe el. în schimb, „omul lor" era antantofil. Proiectele diferite ale partidelor politice din România şi ale Germaniei în România nu erau decît prelungiri ale unor proiecţii total diferite pe solul răscolit al ţârii, expresii ale distanţei de la ficţiune la realism, simboluri ale unui conflict de interese — naţionale şi, respectiv, internaţionale — în care Ion Antonescu figura pentru ambele părţi ca simplu instrument. Din aceste perspective, informaţiile conţinute în jurnalul lui loan Hudiţă, secretar general adjunct al PNŢ şi urmaş desemnat al lui luliu Maniu, vin să întregească reconstituirea mişcărilor politice ale lui Ion Antonescu din anul decisiv 1940, mişcări asupra cărora nu avem prea multe date. în prima sâptâmînâ a lunii februarie 1940, are 102

loc o întîlnire între luliu Maniu şi generalul Ion Antonescu. „Acesta [Antonescu, n.a.] continuă să creadă că foarte curînd se va limpezi situaţia lui Carol, fie că va abdica de bună voie, fie că va fi silit, întrebat de Maniu pe ce se bazează convingerea lui, Antonescu i-a spus «că ştie precis că Germania nu e dispusă să colaboreze cu el şi că acest lucru va deveni public foarte curînd»."321 Maniu a bănuit, cu temei, că sursa acestei informaţii era ministrul german la Bucureşti, Fabricius, dar nu a pus prea mare preţ pe ea, pentru că îl considera pe Ion Antonescu cam fanfaron. La 13 februarie, cu ocazia unei informări asupra întrevederii Maniu-Antonescu, Ionel Pop, alt lider PNŢ şi nepot al lui Maniu, avea să declare: „în orice caz, aşa cum este, nestatornic, trăsnit şi cam lăudăros, pe altul mai bun decît Antonescu noi nu avem. El se bucură în armată de reputaţia unui bun militar şi a unui om integru. Noi trebuie să-1 cultivăm şi să nu scăpăm nici o vorbă rea despre el, care ar putea ajunge la urechile lui. Pentru un trăsnit şi un ticălos ca regele Carol, noi avem nevoie de unul şi mai trăsnit ca el, pentru a ne scăpa de dînsul"322. Cu aceeaşi ocazie, s-a aflat că pe 11 februarie, la scurt timp după întrevederea cu generalul, Maniu i-a solicitat lui Dinu Brătianu „dacă el n-ar putea găsi printre militarii superiori o persoană mai potrivită decît acesta". Sunt cîteva concluzii de tras din aceste mărturii: La începutul anului 1940, deşi încă ofiţer activ al Armatei, generalul Ion Antonescu avea contacte secrete, neoficiale, dar şi ilegale cu şeful Legaţiei Germaniei la Bucureşti, încă nu ştim dacă aceste contacte se făcuseră printr-o întîlnire directă sau dacă fuseseră mediate de Veturia Goga, de Mihai Antonescu sau de altcineva. Ce ştim cert este că a avut cel puţin o întîlnire la fel de secreta, neoficială şi ilegală cu luliu Maniu în care i-a încredinţat — cu scop politic — informaţia obţinută de la Fabricius. La această dată, februarie 1940, luliu Maniu nu vedea soluţia Antonescu, motiv pentru care a apelat la „patronul" politic al generalului, şeful Partidului Naţional Liberal, Dinu Brâtianu, să găsească pe altcineva. încă de la începutul acestui an, Partidul Naţional Ţărănesc ajunsese la concluzia că regele Carol II trebuia detronat prin forţă şi era în căutarea unei soluţii, fie printr-o mare manifestaţie populară, fie printr-o acţiune din Armată. La acest plan, conducerea partidului hotâreşte să menţină în proiect relaţiile cu generalul Antonescu. După o tentativă eşuată de a-i contacta pe sovietici prin intermediul comuniştilor Lucreţiu Pâtrăşcanu şi P. Constantinescu-Iaşi -unul dintre ei a informat Siguranţa — liderii ţărănişti vor încerca să folosească, într-un fel destul de vag, trecerea lui Ion Mihalache în Frontul Renaşterii Naţionale, partidul unic al lui Carol, pentru a determina o revenire la Constituţia din 1923 şi o aducere a PNŢ-ului la putere, situaţie în care renunţau la condiţia abdicării regelui. Maniu era însă cel mai sceptic, dar şi cel mai hotărît să răstoarne de pe Tron propria sa creatură, în şedinţa Biroului Politic din 9 martie 1940, luliu Maniu va da un contur şi mai clar nivelului relaţiei cu generalul Ion Antonescu: „Am crezut un timp că generalul Antonescu va întreprinde ceva cu ajutorul Armatei, în rîndul căreia se bucură de un anumit prestigiu. L-am rugat, 1-am îndemnat, i-am asigurat tot sprijinul meu. N-a făcut nimic, pentru că e neserios, ambiţios şi nestatornic în idei"323. Aici, opinia lui Maniu este cumva discutabilă, dar numai din perspectivă istorică şi din punct de vedere al principiilor democratice pe care le apăra. Ca general al Armatei române, Ion Antonescu nu putea da un puci, adică o lovitură de stat militară, pentru că ar fi încălcat toate credinţele cărora Antonescu le era supus. Aşa cum îl ştim, a da o lovitură militară, chiar dacă aceasta ar fi vizat înlăturarea unui rege ticălos, era peste puterile lui şi împoriva concepţei fundamentale despre viaţă şi onoare. Dezvăluirea informaţiei că luliu Maniu i-a cerut să facă un puci, vine încă o dată, şi mai mult, să sublinieze că Antonescu a acţionat în 6 septembrie 1940 ca civil şi om politic, avînd în spate o baza politică: internă, prin sprijinul PNŢ şi PNL, şi externă, prin sprijinul Germaniei. Dar pînă acolo, mai este. Pe noi ne interesează în ce context a ajuns tocmai el să unească aceste interese, atît de divergente la începutul anului şi atît de convergente în septembrie. La sfîrşitul lunii mai, luliu Maniu îşi va informa colegii de partid ca „la Palat se pregăteşte o alta formulă de guvern, prezidat de un om acceptat de Fabricius, ca Prezan, Vaida, Gigurtu sau chiar generalul Antonescu. Acesta a fost întrebat, chiar ieri dimineaţă [23 mai 1940, n.a.], dacă ar putea forma un guvern în care să intre şi cîţiva legionari, bineînţeles, dacă este agreat de Fabricius"324. Două zile mai tîrziu, prin intermediul informatorilor săi, prinţul Nicolae sau Alice Sturdza, Maniu află că „formula Antonescu a căzut ieri la prînz din cauza opoziţiei lui Fabricius". în aceeaşi zi, şeful PNŢ-ului se va întîlni cu Antonescu acasă la Alice Sturdza. La prima vedere, am fi tentaţi să credem că respingerea candidaturii lui Antonescu la funcţia de prim-ministru de către Fabricius era dictată de filoantatismul generalului. Suntem însă lămuriţi tot de Hudiţă, în însemnarea din 29 mai, că înţelegerea din acest stadiu între Antonescu şi Fabricius a căzut din cauza faptului că Germania nu garanta graniţa de Est a ţării. Nici nu avea cum, deoarece semnase Protocolul secret adiţional al Pactului Ribbentrop-Molotov. 103

în acest moment, atît liderii PNŢ, cît şi Antonescu, la fel ca şi regele Carol II au avut convingerea ca Acordul semnat la 23 august 1939 între URSS şi Germania nazista conţinea şi o prevedere secreta pentru ocuparea Basarabiei de către sovietici. Faptul aruncă o lumină decisivă asupra comediei jucate de Carol II în Consiliul de Coroană care a cedat provinciile de Est ale ţârii, în acelaşi context, cunoscînd din timp realitatea, Ion Antonescu nu putea accepta preluarea unui guvern care să cedeze în faţa agresiunii sovietice, în complexitatea şi întortocherea gîndirii sale, Antonescu vedea totuşi clar că soluţia căutată de Carol şi Fabricius împreună, prin cooptarea legionarilor lui Horia Sima la guvern, era o formulă progermanâ, care să înghită fără nici o reacţie pierderile teritoriale în favoarea URSS, dar să menţină influenţa germană la conducerea statului, în fond, trebuie sâ-şi fi pus o întrebare elementară: ce vine după? ce se va întîmpla cu guvernul şi cu România după o astfel de cădere? în nici un caz el nu putea supravieţui. De aceea, Antonescu va căuta în următoarele luni o şi mai mare apropiere şi colaborare cu partidele mari. în lunile dinaintea loviturii sale de stat, Ion Antonescu se va găsi în faţa unor alternative politice destul de subţiri. Pe de o parte, legăturile sale principale cu liberalii se vor dovedi inutile, dualitatea Tâtârescu-Dinu Brătianu slăbind prestigiul partidului şi unitatea sa de acţiune. Poate din acest motiv, PNL intră în această perioadă într-o stare de letargie şi, în bună măsură, la remorca lui Maniu. Pe de altă parte, toate însemnările apropiaţilor lui luliu Maniu demonstrează că acesta avea o părere foarte proastă despre general şi nu miza pe el. După pierderea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, mai mulţi lideri politici, între care şi Maniu, au solicitat pe 3 iulie 1940 o audienţă la rege. Politicienii i-au cerut lui Carol să nu renunţe la garanţiile franco-britanice, mobilizarea generală, masarea trupelor la graniţa cu Ungaria şi revenirea la sistemul democratic parlamentar. Carol II i-a refuzat categoric, hotârît să meargă pînă la capăt pe cartea Germaniei. Furios pe suveran, Maniu le va spune colegilor săi de partid: „Răsturnarea acestui nemernic de pe Tron n-o poate face decît un general, sprijinit de o unitate militară şi acest general nu-1 văd". Atunci, Nicolae Lupu a pronunţat numele generalului Antonescu. „E un om neserios — a replicat atunci luliu Maniu — foarte ambiţios şi mie nu-mi inspiră încredere; în timpul din urmă, am impresia că el şi-a făcut unele relaţii printre legionari şi că s-a văzut cu Fabricius în cîteva rînduri." Intervenţia partidelor era tardivă. De la 27 iunie, Basarabia şi nordul Bucovinei erau ocupate de URSS printr-o agresiune militară la care România nu a răspuns, regele Carol II şi cîţiva politicieni din Consiliul de Coroană trădîndu-şi ţara. Spre deosebire de liderii partidelor politice, generalul Ion Antonescu acţionase deja. El i-a cerut regelui, încă de la sfîrşitul lunii iunie, o audienţă cu intenţia de a-i depune un memoriu de protest. Nu a reuşit sâ-1 termine, atunci cînd evenimentele i-au luat-o înainte şi s-a produs pierderea teritorială din Est. Audienţa a fost fixată pentru dimineaţa de l iulie, dar, venind la Palat, Antonescu a fost chestionat, conform protocolului, asupra conţinutului audienţei de către Emest Urdăreanu. Exasperat, generalul va pleca strigînd: „Ţara se prăbuşeşte şi dv. vă ţineţi de protocol!" Aflînd, Carol II îl cheamă înapoi în după-amiaza aceleiaşi zile. El va nota în jurnalul său: „După declaraţii de devotament şi asigurarea că nu are nici o legătură cu legionarii îmi spune că ţara este în pragul dezastrului, că armata este complet demoralizată şi dezorganizată şi că trebuie rapid făcut ceva spre a pune lucrurile în mînâ. Cam în alte cuvinte, doreşte să se facă un guvern cu el şi cu bătrînii"326. Ceea ce se dovedeşte interesant în dialogul dintre suveran şi general, dincolo de dramatismul situaţiei, este că, la o prezentare din partea lui Carol a condiţiilor în care s-a produs cedarea Basarabiei, Ion Antonescu acceptă ideea cedării, dar opinează că trebuia procedat altfel: „Majestate, trebuia, cel puţin, să se pună condiţii ca cedarea să se facă în termen mai lung, în 20 de zile, de exemplu, în loc de patru, adică în ordine, cu socoteală, în aşa fel încît nici moralul armatei să nu sufere, nici pierderi mari de materiale să nu avem"327. Ne întrebăm cu justificată surprindere ce anume 1-a făcut pe generalul patriot să fie atît de conciliant în faţa acestei catastrofe'? Un posibil răspuns ar fi dezvăluirea de către Carol II a presiunilor exercitate de Legaţia germană de la Bucureşti, sursă şi a sprijinului acordat lui. într-un volum apărut recent, doi istorici îl indică pe Ion Antonescu drept negociator în Italia al cedării către Ungaria a unei fîşii din teritoriul Transilvaniei, dar probabil că este o confuzie a autorilor cu fostul ministru de Externe, Victor Antonescu. Pentru a înţelege cît mai bine că cedarea teritoriilor din 1940 a reprezentat un act de înalta trădare, ne vom opri cu analiza asupra unui aspect aparent tehnic, dar nu mai puţin important. In acest loc se deschide posibilitatea studierii unei motivaţii mult mai serioase şi credibile a conflictului Ion Antonescu-Carol II. Este vorba despre un secret de stat, care îi unise în trecut pe cei doi, dar fusese şi cauza despărţirii lor. în urma cu aproape un deceniu, în 1993, doi ofiţeri superiori ai Armatei române publicau la Editura Academiei de înalte Studii Militare un volum dedicat carierei militare a mareşalului. Tirajul redus şi absenţa unei difuzări publice au făcut ca informaţii şi comentarii interesante să nu ajungă la cititor şi să nu fie folosite de istorici. Generalul Mircea Agapie şi căpitanul 104

de rangul l Jipa Rotaru arată că, în afara planificării curente a apărării pentru anul 1934, generalul Ion Antonescu, şef al Marelui Stat-Major în acel moment, întocmise şi un plan suplimentar de apărare, codificat „Bogdan", „în esenţă, acesta lua în considerare o acţiune contra Ungariei (în eventualitatea declanşării de către aceasta a unei agresiuni) în cadrul convenţiilor militare în vigoare şi presupunea o siguranţă oarecare de neutralitate pe celelalte fronturi."32 Ion Antonescu punea problema ca, în cazul unui atac al Ungariei la graniţa de vest, România să-şi asigure prin diplomaţie neutralitatea la celelalte graniţe pentru a putea declanşa o operaţie de contraofensivă, cu ducerea luptelor pe teritoriul ungar şi ocuparea Budapestei330. Pentru operaţionalizarea acestui plan, Marele StatMajor a elaborat Directiva nr. l a Armatei de Vest şi Instrucţiunile privitoare la intrarea în dispozitiv a acesteia, precum şi planul de dotare a trupelor. Mai mult decît atît, generalul Ion Antonescu a condus Conferinţa de la Bucureşti a Statelor-Majore ale ţârilor din Mica înţelegere, unde s-a convenit întocmirea proiectului de operaţii nr. 4 C.G., unde C.G. însemna „conflict generalizat". El pornea de la premisa „că Ungaria constituia în strategia Germaniei fasciste (sic!) un stat-satelit ce putea fi întrebuinţat pentru a lovi din spate (pe) oricare dintre ţările Micii înţelegeri la momentul considerat a fi oportun, pentru dezlănţuirea unei agresiuni a celui de-al treilea Reich în estul şi sud-estul Europei"331. Toate conducerile armatelor statelor Micii înţelegeri vedeau în Ungaria pionul expansiunii germane în Europa centrală şi estică şi distrugerea acestui focar agresiv devenea un obiectiv comun. Planul pornea de la presupunerea că Ungaria va ataca din spate Cehoslovacia sau Iugoslavia în momentul unei invazii germane asupra acestor ţâri, rolul României fiind acela de a zdrobi rapid Ungaria îh timp ce forţele acesteia sunt angajate în agresiunea asupra Cehoslavaciei sau Iugoslaviei. Armata de Transilvania a României a avut întotdeauna capacitatea de a conduce singură luptă pînă la Budapesta, beneficiind doar de sprijin logistic de la Bucureşti. Atît Ungaria, cît şi Germania au cunoscut acest plan şi de aceea Hitler a căutat să nu implice armata lui Horthy în invaziile sale din Centrul Europei, cu toate că Horthy a insistat mereu să intervină, şi chiar a făcut-o, pentru a-şi asigura preluarea unor teritorii străine de la vecini. Partea şi mai interesantă a proiectelor de apărare ale lui Ion Antonescu este aceea în care observăm că nici chiar el nu punea mare preţ pe eficacitatea apărării comune. De aceea, pentru Planul de campanie pe 1935 el a prevăzut şi situaţia în care România trebuie să se apere singură împotrivă atacului simultan pe trei direcţii strategice — dinspre Ungaria, dinspre URSS şi dinspre Bulgaria. Au fost prevăzute trei situaţii: 1. Acoperirea graniţelor de sud şi vest şi ducerea luptei contră URSS (Planul „Mircea"). 2. Acoperirea graniţelor de sud şi est şi ducerea luptei contra Ungariei (Planul „Mihai"), la care se adăuga Planul „Basarab", care proiecta ocuparea Ungariei, în cazul în care la celelalte frontiere nu există pericolul de conflict. 3. Acoperirea graniţelor de est şi vest şi ducerea luptei cu Bulgaria (Planul „Rareş")332- în plus, planul cel mai important elaborat de generalul Ion Antonescu rezolva, pe hîrtie, situaţia cea mai grea: rezistenţa statului român la o agresiune venita simultan din partea URSS, Ungariei şi Bulgariei. Acest plan, numit „Traian", era cel care trebuia folosit în 1940. Carol II ştia de el. Pentru asta se deplasa foarte des în 1934 la Marele-Stat Major, unde Ion Antonescu îi făcea prezentări detaliate ale planurilor de operaţii. După întocmirea tuturor acestor planuri de apărare, Antonescu a descris şi nevoile de dotare ale Armatei pentru a putea asigura în practică apărarea ţării. Aici s-a lovit de afacerile regelui şi a intervenit ruperea bruscă a relaţiilor între Carol II şi şeful Marelui Stat-Major. Pentru acelaşi motiv, Ion Antonescu era îndreptăţit să considere atitudinea regelui Carol II în 1940 drept înaltă trădare, ştiind bine amîndoi că se putea rezista contra agresiunii sovietice. Ajutat de un alt trădător, generalul Florea Ţenescu, Carol II a jucat comedia Consiliului de Coroană. Acest secret de stat, dacă nu-1 ştiau doar Antonescu şi regele, oricum îl ştiau foarte puţini. De aceea, discuţia din timpul audienţei din 1940 trebuie să fi fost extrem de violentă. Ion Antonescu nu era omul care să se lanseze în aventuri, astfel că, în acele momente, centrul de greutate al demersurilor făcute de Antonescu s-a găsit în cererea de a i se încredinţa guvernul. Acum există şi o raţiune pentru acest demers extravagant: punerea în aplicare a planurilor de apărare a ţării întocmite de el, astfel încît să nu se producă alte cedări de teritorii. Cum vom vedea mai jos, acest demers luminează o serie de mărturii pe care le avem şi nu le explicăm pînă acum decît prin ostilitatea sau frica lui Carol II faţă de Ion Antonescu. Cunoaşteam acum că Antonescu scrisese iniţial un memoriu, pe care nu 1-a terminat, şi că a înaintat regelui o scrisoare — aşadar, un alt document decît memoriul — care sugera un singur lucru: predarea puterii executive în mîna sa. „Acum trebuie să ne întrebăm: ce facem?; şi avem datoria să strîngem rîndurile. Abandonăm totul şi ne răfuim între noi'? ori încercăm chiar şi imposibilul? Aceasta trebuie să facem; opera va fi grea, dar nu imposibilă. Trebuie să o încercăm. [...]. în faţa catastrofei, am uitat totul. Sunt gata sâ-mi dau concursul, dar la atitudine cinstită, trebuie să mi se răspundă cu atitudine cinstită. Nu mă voi răzbuna şi nu voi răzbuna pe nimeni. Voi încerca numai să salvez ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe"3 Aşadar, dacă memoriul neterminat era un protest, scrisoarea era, de fapt, o cerere. Ea se 105

întemeia pe angajamentul lui Ion Antonescu de a apăra graniţele de vest şi sud, împotriva unui atac militar care să sprijine pretenţiile teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei. Cererea de încredinţare a guvernului avea drept scop apărarea militară a Transilvaniei şi Cadrilaterului. Textul cererii ne obligă la cîteva concluzii nuanţate, care se desprind prin logică de imaginea propagandistică în care Antonescu este prezentat ca adversarul intransigent al regelui, ca acuzatorul nedispus la concesii. Cel puţin pentru începutul lunii iulie, Ion Antonescu nu arată intenţia de detronare a lui Carol II şi, în al doilea rînd, nu pare a juca pe cărţile partidelor politice, ci pe cartea sa. Pare mai degrabă convins că a venit momentul lui. El da asigurări de devotament faţă de rege şi aruncă vina pe „forţele oculte" din anturajul său, apel transparent la rolul nefast jucat de camarilă în prăbuşirea ţării. De altfel, în mai toate demersurile sale la suveran, Ion Antonescu va începe prin a prezenta istoricul prăbuşirii şi va continua prin a-i arăta regelui că 1-a prevenit în numeroase ocazii. De altfel, conform relatării lui Antonescu, ultima audienţă s-a terminat cu următorul schimb de replici: „(Carol): Ai fost întotdeauna foarte brutal cu mine! (Antonescu): Poate brutal, da, Majestate, dar întotdeauna loial şi sincer". Deşi scena a fost ridiculizată de unii autori, datorită patetismului desuet şi izului de ridicol pe care îl degajă, regăsim în această scurtă secvenţa de dialog şi comportamentul feminin al regelui — invocat de Argetoianu şi Pamfil Şeicaru în amintirile lor — şi fanfaronada generalului Antonescu, evocată de mai toţi cei care 1-au cunoscut. Ne putem însă imagina, fără să fabulăm prea mult, că Antonescu 1-a acuzat „brutal" de înalta trădare de ţară. Ieşirea lui Antonescu, în care putem vedea şi rezultatul combinaţiei sale politice cu partidele, nu putea avea alt rezultat decît o dare afară din Armata a generalului. Cu toate asigurările de loialitate, decizia de arestare şi izolare a lui Ion Antonescu la mănăstirea Bistriţa a fost luată de Carol II după ce s-a convins sau a fost convins de anturaj că, dincolo de cererea personală de a i se încredinţa guvernul, generalul este exponentul forţelor politice interne şi externe care îi puneau în pericol Tronul. Ion Antonescu ne dă soluţia exactă a motivului pedepsirii sale de către rege cu atîta violenţă. După primirea mandatului, omul de încredere al lui Antonescu, Rioşanu -infiltrat de general în rîndurile legionarilor — îi va cere să se întîlneascâ în ascuns cu Horia Sima. întîlnirea a avut loc într-o casă conspirativă, pe care Antonescu nu o cunoştea, şi a fost dominată de un dialog identic celui purtat în trecut cu Codreanu: generalul îi cerea să nu mai agite apele, pentru că nu e pregătit să ia puterea, iar Horia Sima îi răspundea: „Dvs. aveţi să fiţi", în final, Horia Sima îşi va informa legătura sa superioară informativă, pe Moruzov, asupra acestei întrevederi, „turnîndu-1" practic pe general la regele Carol. Suveranul a crezut atunci că nu este vorba doar de salvarea statului, ci şi de detronarea lui. Acesta ar fi motivul real al sancţiunii. Oricum, este de subliniat că în tot acest demers complicat, Ion Antonescu s-a comportat ca un om politic cu puţină experienţă. Nefiind versat şi ticălos, a pus interesul statului deasupra aspiraţiilor personale, ceea ce 1-a făcut vulnerabil în faţa lui Carol. Pe de altă parte, este incontestabil că, deşi nu condusese niciodată o unitate militară în luptă — cum am arătat în detaliu în cartea mea Armata, mareşalul şi evreii — Ion Antonescu era un as al planificării pe hartă a operaţiilor militare de anvergura, ceea ce nu-i diminuează cu nimic valoarea. Aceşti oameni se numesc strategi. Aici, analiza situaţiei de criză care a dus la lovitura de stat din 2-14 septembrie 1940 trebuie să reintre în planul cronologic. Audienţa generalului Ion Antonescu a avut loc la l iulie şi nu a avut consecinţe imediate, regele pârînd a ignora solicitările patetice ale militarului. După două zile însă, la 3 iulie, aşa cum am arătat, primeşte cererea de audienţă a liderilor partidelor politice. Ea trebuie să fi avut legătură cu decizia regelui din acea dimineaţa de a forma un guvern Gigurtu împreună cu legionarii. Invitaţi la Palat, politicienii sunt rugaţi să aştepte, suveranul întreţinîndu-se cu şeful Legaţiei germane la Bucureşti, Wilhelm Fabricius. Motivul amînârii întîlnirii cu politicienii era dublu: aflarea poziţiei Germaniei faţa de intenţia numirii noului guvern şi credinţa regelui că liderii partidelor au venit pentru a-i acorda sprijinul, în acel moment de criză gravă, prin acceptarea formării unui guvern de uniune naţionala, tot sub conducerea lui Gigurtu şi cu legionarii în soluţie. Cînd a ieşit din întîlnirea cu Fabricius, Carol, „roşu şi congestionat", va avea parte de un nou şoc, liderii partidelor făcîndu-i un aspru rechizitoriu. Nici vorbă săşi strîngă rîndurile cu el şi cu Gigurtu, cum propusese mai devreme Antonescu. Pe acest fond tensionat, Carol II va ordona cenzurarea acţiunilor publice ale liderilor politici şi reţinerea generalului Ion Antonescu în domiciliu forţat, atunci cînd află că a avut o întrevedere secretă cu Horia Sima. Nu ştim în ce măsură Antonescu a vorbit acolo despre detronarea regelui sau Sima a pus ceva de la el, ca orice informator patentat. Aici, conform mărturiei valoroase a Sabinei Cantacuzino, s-a produs un decalaj în timp, faţă de amintirea clasică a incidentului. Conform fiicei lui Ion C. Brâtianu, generalul Antonescu a fost mai întîi consemnat la domiciliul său din Predeal, în ziua de 4 iulie 1940. Ea ne informează că la 4 iulie Dinu Brătianu a protestat la Ministerul de Interne: „Mai vă atrag luare-aminte asupra greşealei de a aresta pe generalul Antonescu, ofiţerul nostru de frunte, în împrejurările de faţă. Ii 106

creaţi o aureola şi revoltaţi întreaga Armată"334. Preşedintele PNL vedea lucid situaţia, decizia regelui Carol II de a-1 ostraciza pe nervosul general aducînd personalitatea lui în poziţia de principal opozant, fără ca acest lucru să se fi conturat în planul realităţii. Amănuntele acelor zile de la începutul lunii iulie arată că mişcările regelui au fost, pe rînd: respingerea demersului partidelor politice (3 iulie), formarea guvernului Ion Gigurtu (3 iulie, dupâamiază), reţinerea generalului Ion Antonescu în domiciliu forţat la vila sa de la Predeal (4 iulie), arestarea şi deportarea la mănăstirea Bistriţa, jud. Vîlcea (9 iulie, dimineaţa) şi trecerea sa în rezervă (12 iulie). Scena arestării lui Antonescu este relatata de Sabina Cantacuzino cu dramatism: „La 9 iulie, la Predeal, orele 6, generalul Antonescu este vizitat de procuror şi pretor ca sâ-1 aresteze. Le cere mandatul de arestare; răspund că după noua legislaţie nu se mai dă mandat, ci numai ordin. Refuză a se supune şi se retrage pentru a-şi face toaleta. Peste o oră coboară şi găseşte un ofiţer şi 4 jandarmi, care reprezentau forţa armată destinată să execute ordinul ministrului. Se urcă — nu cum fusese invitat în auto-ul jandarmilor, de teama unui asasinat — ci într-al procurorului şi pornesc urmaţi de auto-ul lui cu doamna Antonescu şi Mihai Antonescu, aflat la Predeal, şi de un auto cu servitoarele. La Sinaia, cortegiul oficial se opreşte şi le face semn să treacă înainte. Se supuse, dar cînd se uită înapoi, cele două auto-uri nu se mai vedeau"335. Generalul fusese răpit. Speriaţi, Măria Antonescu şi Mihai Antonescu se grăbesc spre Bucureşti, pentru a-1 alerta pe prim-ministrul Gigurtu, prieten cu Antonescu. Acesta nu ştia nimic de arestarea generalului, se interesează şi află că arestarea se făcuse „din înalt ordin direct", în acest loc, mai multe surse vorbesc despre intenţia lui Carol II de a-1 asasina pe Ion Antonescu. Cunoscînd caracterul sanguinar al regelui şi antecedentele sale criminale — I.G. Duca; conducerea legionară în frunte cu Comeliu Z. Codreanu; sutele de legionari asasinaţi după eliminarea Căpitanului; alte sute de legionari asasinaţi după dispariţia lui Armând Câlinescu; bănuiala că din ordinul său a fost otrăvit Nae lonescu — apropiaţii lui Antonescu au încercat să facă o cît mai mare agitaţie în jurul incidentului. Mihai Antonescu 1-a contactat pe prim-consilierul Legaţiei germane, Gerhard Stelzer: „El m-a rugat, m-a implorat chiar, să intervin în numele reprezentanţei germane la rege în favoarea generalului arestat, deoarece acesta, prezentat de Mihai Antonescu ca «singura speranţă a naţiunii române», era în pericol de a fi lichidat. Mihai Antonescu era adînc mişcat, în timp ce adresa această rugăminte, repetînd mereu că numai generalul Antonescu ar fi fost în stare să salveze România şi s-o conducă în strînsâ alianţă cu Germania. Ca motiv al arestării el invoca faptul ca generalul era considerat de rege ca fiind cel mai de temut adversar politic"336. La acea dată, 4 iulie 1940, Legaţia germană trăia satisfacţia numirii guvernului filogerman Gigurtu şi relaţia sa cu regele Carol II nu cunoştea un conflict deschis. Prim-consilierul Stelzer s-a arătat destul de rezervat faţă de cererea lui Minai Antonescu, dar a hotărît sâ-1 informeze pe Fabricius asupra cazului. Şeful Legaţiei 1-a sunat pe mareşalul Palatului, Ernest Urdăreanu, şi s-a interesat, cu titlu privat, ce se întîmplâ cu generalul Antonescu. Carol II face o criză, dar le comunică germanilor ca viaţa lui Antonescu nu este în pericol, Prim-consi-lierul Stelzer a rămas convins că tentativa de asasinare a generalului a fost reală: „Forma în care a fost făcută aceasta comunicare ducea la concluzia ca bănuiala generalului că va fi lichidat a fost de la început justificata"337. Alţi apropiaţi ai lui Ion Antonescu au acţionat îii alte locuri: „în timp ce Mihai Antonescu se adresa ministrului plenipotenţiar Fabricius, Mircea Cancicov, fostul ministru al economiei, şi generalul Rozin, 1-au rugat pe însărcinatul special cu probleme economice, dr. Hermann Neubacher, să intervină pentru salvarea «celui mai bun bărbat al naţiunii». Neubacher, care nu ştia de acţiunea paralelă a ministrului plenipotenţiar Fabricius, a făcut la rîndul său, din proprie iniţiativă, un demers particular, rugîndu-1 pe generalul Dombrovschi, primar general al Bucureştiului, sâ-i aducă la cunoştinţă lui Urdăreanu părerea sa, a lui Neubacher, că un «accident întîmplat generalului Antonescu ar face o impresie foarte proastă la Cartierul General german»"338. Să nu trecem cu uşurinţă peste acest amănunt! Cum adică „o impresie foarte proastă la Cartierul General german'"? Hermann Neubacher introduce aici, pentru prima oară, ideea unui interes direct militar al structurii superioare de comanda militare a Germaniei asupra generalului Ion Antonescu. Concluziile pe care le putem trage din această intervenţie sunt că atît germanii, cît şi Carol II, mizau pe un conflict armat cu URSS, ca toate cedările acceptate de Carol erau legate de această perspectivă şi că, în mod fundamental, bătălia politicii germane în România nu se ducea în jurul întrebării ce?, ci în jurul întrebării cine?. De aici putem extrage şi o raţiune pentru insistenţa cu care a căutat partea sovietică să afle în timpul Procesului de la Niirnberg de cînd datează pregătirile Germaniei pentru atacarea URSS, precum şi insistenţa cu care au căutat să afle anchetatorii sovieticilor de la Bucureşti de la ce dată ştia Antonescu de atacul asupra Uniunii Sovietice. Ei încercau, de fapt, să-şi justifice propriile pregătiri de război şi agresiunile repetate, împotriva Finlandei, Poloniei şi României, printr-o „măsură de prevenire". Marile Puteri occidentale au înghiţit gâluşca asta. 107

Dar observaţia cea mai interesantă este tot a prim-consilierului Stelzer: „Insolitul imixtiunii germane în această afacere rezidă, înainte de toate, în aceea că pe atunci generalul Antonescu n-avea încă nici o însemnătate politică pentru Germania"7'3'9. O explicaţie plauzibilă s-ar găsi într-o observaţie, care nu poate fi niciodată întîmplătoare, a principesei Martha Bibescu în Jurnalul ei. Referirile la „cazul Antonescu" au o doză de ciudăţenie, deoarece sunt datate surprinzător, în consemnarea din 5 iunie 1940 — aşadar, cu o lună înainte de arestare — Martha Bibescu evocă vizita pe care i-a fâcut-o doamna Fabricius, soţia şefului Legaţiei germane, şi îngrijorarea acesteia pentru soarta generalului Ion Antonescu: „în afară de soţul meu, ar trebui ca cineva de pe aici, o voce aparţinînd acestei ţări, să-1 avertizeze pe rege că nu face bine vrînd sâ-1 lichideze pe Antonescu. Va avea nevoie de Armată şi Antonescu e singurul general bun de care dispune. Acum e din nou la închisoare. E absurd. Armata se va răzvrăti. Dacă vrea cu adevărat sâ-1 ucidă pe Antonescu, regele se lipseşte exact de instrumentul care-i va fi necesar pentru a ţine în mînă Armata"340. Ciudăţenia acestei consemnări vine şi din faptul ca, întrebată fiind de principesă care sunt motivele tentativei de asasinat, doamna Fabricius va preciza acţiunea politică ilegală a generalului: „Mi se pare că generalul Antonescu a luat prînzul cu Maniu şi cu Stelian Popescu şi că 1-au vorbit de râu pe rege"341. Analiza acestor informaţii, atît de interesante, are nevoie de o sistematizare: Este posibilă o confuzie de datare din partea principesei şi să fie vorba de 5 iulie, nu de 5 iunie, fapt care s-ar explica ori printr-o greşeală de redactare înaintea publicării, ori prin transcrierea post facturn a amintirilor pe caiete, de pe file separate. în consemnare intervin cel puţin trei informaţii inexplicabile, pentru data de 5 iunie: că Antonescu ar fi din nou în închisoare (nu cunoaştem alte arestări şi închideri ale generalului), că regele voia cu o lună în urmă sâ-1 asasineze şi că Wilhelm Fabricius ar fi atras deja atenţia regelui asupra importanţei generalului (Legaţia neagă acest lucru, înainte de 4 iulie). In al treilea rînd, relaţia Fabricius-Antonescu se dovedeşte a fi foarte timpurie (aşa cum anunţă mereu loan Hudiţă în Jurnalul lui), iar rezervele germanilor, relativa surpriză şi aparentul dezinteres nu au fost decît un joc actoricesc, menit să sublinieze neintervenţia Germaniei în probleme interne ale României, dar şi sa mascheze realitatea că aducerea lui Ion Antonescu la conducerea statului a fost o creaţie ă Germaniei naziste. în cazul unei erori de datare, relatarea se leagă, firesc, cu celelalte informaţii, dezvăluid însă şi o cauză posibilă a arestării şi intenţiei de asasinat: generalul Ion Antonescu conspira împreună cu Maniu şi acelaşi Stelian Popescu (din vechea echipă â lui Titulescu), la fel de toxică pentru rege ca şi înţelegerea cu Horia Sima. în mod cert, regele Carol II nu era un prost. El a înţeles ca, din toţi inamicii care complotau să-1 detroneze, numai generalul Antonescu putea fi un pericol, din momentul în care guvernul Gigurtu adusese legionarii la Putere, înpiedicînd astfel o lovitură dată de celălalt adversar periculos, Horia Sima. luliu Maniu sau Dinu Brâtiănu păreau, în continuare inofensivi. Aici este locul să punem în discuţie şi ipoteza ca afirmaţiile lui luliu Maniu despre Ion Antonescu — „nesigur", „neserios", „instabil" etc. — să fi avut acelaşi rol diversionist, cu scopul de a abate atenţia de la principalul instrument al detronării. Era în spiritul perfect al iezuitului Maniu, tipic pentru felul lui ascuns, prefăcut, dar şi inteligent de a face jocul politic. Dacă lucrurile stau aşa, atunci această manevră subtilă ar fi singura în care un proiect al lui Maniu s-a îndeplinit. în sfîrşit, cunoscînd natura criminală a regelui Carol II nu putem exclude intenţia de a elimina un martor greu al atitudinii sale de înaltă trădare. Generalul a fost dus la mănăstirea Bistriţa. Ion Antonescu va sta acolo pînâ la 27 august, cînd se spune că a evadat, în realitate, regele Carol II hotărîse eliberarea sa, la insistenţele grupului de presiune Fabricius-Neubacher, condiţionîndu-i eliberarea de stabilirea în domiciliu forţat din nou la Predeal, în afară de vizitele soţiei sale, Antonescu primise la Bistriţa diferiţi emisari ai partidelor şi pe Mihai Antonescu, ales să ţină legătura cu Fabricius, fostul general devenind subit un tip interesant pentru nemţi, iar pentru români ca un adversar autentic şi o soluţie viabilă în vederea detronării regelui. La 17 iulie, Martha Bibescu revine asupra „cazului Antonescu", furnizîndu-ne noi informaţii interesante. Doamna Fabricius a vizitat-o din nou şi i-a spus: „Armata dv. trebuie să fie gata de război şi el este cel mâi bun general pe care-1 aveţi. Chiar dv. mi-aţi spus că aşa îl apreciază şi francezii, care cunosc Armată dv. Tocmai de aceea regele face o nebunie trimiţîndu-1 la puşcărie. Dacă-1 omoară, e o mare pierdere; dacă nu-1 omoară, Antonescu va ieşi din închisoare în fruntea unei grupări de militări, pentru a-1 izgoni pe Carol de pe Tron..."342 Pare, mai degrabă, încă o tentativă de â-1 proteja pe Ion Antonescu, dar şi un prilej pentru a vorbi despre intrarea României în război. Şi, cum este invocată opinia franceză despre fostul general, aluzia soţiei şefului Legaţiei 108

Germaniei la Bucureşti nu poate fi decît la un eventual război cu URSS. Tema conflictului germano-sovietic, deşi pare prematură la jumătatea lunii iulie 1940, era totuşi un subiect central al preocupărilor regelui Carol II. El aştepta un atac asupra URSS din partea Germaniei, cu angajarea României, astfel încît să-şi salveze Tronul şi să iasă din situaţia critică de după cedarea Basarabiei, putînd invoca un calcul realist şi inteligent Ia cedare, urmînd să recucerească teritoriile româneşti din Est în scurt timp. Germania însă a atacat în Vest — terestru, în Franţa şi aerian, în Anglia, amînînd lupta cu comunismul. Carol II n-a supravieţuit acestei amînâri. Ar mai fi de lămurit o problemă controversată, care ţine de imaginea viitorului mareşal. S-a pus întrebarea legitimă: cum a fost posibil ca Ion Antonescu, un general notoriu antantofil, să devină „omul Germaniei" în cîteva zile? Sigur că se poate invoca oricînd doza de compromis politicianist în faţa accesului la Putere, compromis care i-a adus apoi şi pe toţi civilii şi militarii ce au participat la salvarea sa de la asasinare în funcţii publice, după lovitura de stat. Dar credem că Ion Antonescu nu a renunţat niciodată la credinţele sale naţionaliste puternice, faţă de care raporta orientările externe ale ţării şi ale lui. Este simplu să spunem că interesul naţional, precum şi condiţia concretă în care ajunsese ţara în 1940, împingeau inevitabil România către Germania, iar acest lucru se întîmpla obligatoriu cu abandonarea filoantan-tismului. Dincolo de faptul că Ion Antonescu s-a considerat mereu subordonat unei datorii patriotice, el concretiza această datorie prin obligaţia de a gestiona statul în condiţiile date. Acestea nu sunt, de fapt, scuze pentru atitudinea lui aparent filogermanâ. Ion Antonescu trebuie înţeles ca personaj complex şi, mai ales, ca general sau civil a cărui infrastructură mentală â fost întotdeauna, pînă la sfîrşit, una de militar. De aceea, răspunsul la enigma trecerii aparente a lui Antonescu de la filoantantism la colaborarea deplină cu Germania poate fi găsit la un om din imediata lui apropiere. Gheorghe Barbul, confident şi şef de cabinet al lui Antonescu la Ministerul de Externe, arată ca viitorul mareşal „era de acord [încă din 1937, n.a.] cu ideea că, dacă alianţa franco-rusă ar deveni un fapt împlinit, România trebuia să ia o poziţie hotărită alături de Germania, singura putere europeana care putea, în caz de război, să bareze drumul Armatei Roşii către inima continentului"343. Aşadar, atitudinea lui venea dintr-o gîndire strategică, pe scheletul unei concepţii militare, dar cu aplicabilitate politica. Fundamental în înţelegerea schimbării de orizont a lui Ion Antonescu a fost pericolul comunist reprezentat de tendinţele expansioniste ale URSS. Gîndirea lui a fost corectă în plan strategic; nu dicutăm aici erorile politice pe care le-a făcut mai tîrziu. Dar trebuie subliniata concordanţa dintre concepţia strategica a acestui general şi temerile lui Nicolae Titulescu din anii precedenţi: Franţa folosea România ca obiect de manevra în relaţiile ei cu URSS, iar România pierdea Basarabia în ambele scenarii - de mînâ cu Franţa sau cu mîna sucita la spate de Germania. Nerezolvarea la timp a problemei Basarabiei, prin legitimarea definitivă şi recunoscută de URSS a stâpînirii noastre, prin întărirea economică, politică şi socială a apartenenţei sale la Patria Mamă a fost eroarea noastră. Aşa s-a făcut că, în loc să se producă o revoltă generală a populaţiei Basarabiei împotriva invaziei sovietice, românii au fugit peste Prut în debandadă, iar o minoritate rusofonă şi o mînâ de evrei comunişti i-au gonit cu pietre. Poate că şi unii şi alţii meritau pedeapsa cuiva. S-a întîmplat să-1 cheme Antonescu, dar putea sâ-1 cheme lacobici sau Ilcuş. L-a chemat însă precis Antonescu, pentru că dintre aceşti trei generali, numai unul a acţionat şi în plan politic. Credem că vechiul tandem Titulescu-Antonescu a fost legat, încă din anii '20, de multe şi mari secrete, pe care noi încă nu le cunoaştem. Mai credem că omul politic Ion Antonescu a intrat de timpuriu în complotul pregătit de partide pentru răsturnarea lui Carol II şi că în toate rundele a jucat numai cartea sa. Patriot incontestabil, bărbat intransigent şi atins de paranoia luptătorului care îşi strigă dreptatea în faţa unui loc rămas pustiu, el îşi va atinge limitele foarte repede. Jurnalul loviturii de stat Istoriografia română nu are dubii atunci cînd afirmă că detronarea regelui Carol II a avut drept cauza principală pierderea nord-vestului Transilvaniei prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Oricîte informaţii şi detalii noi descoperim, această impresie rămîne şi este, fără discuţie, imprimată în harta destinului tragic al României, hartă după care călătorim şi astăzi prin Istorie. Felul cum a fost dezmembrată România în acel an nefericit este cunoscut. Istoricii sunt din ce în ce mai uniţi în a recunoaşte că aceste pierderi teritoriale au fost favorizate de marile erori politice ale regimului carlist, produse pe fondul distrugerii sistemului democratic al ţării şi al pierderii capacităţii de a mai juca eficient pe scena diplomatică europeană. Simptomele acestor boli s-au arătat din timp şi au fost prezentate pe larg în studiul de faţă. Criza decisivă s-a manifestat pe masa de operaţie a Consiliilor de Coroană din 30 şi 31 august 1940. România a fost „operată" atunci cu mîinile oamenilor noştri politici şi s-a dat jos schilodită, cu membrele amputate, slăbită şi umilită. 109

Este de remarcat că la Consiliu de Coroană convocat în data de 30 august, la ora 3.00 dimineaţa, au fost prezente, ca urmare a invitaţiei regelui, şi cîteva personalităţi care nu făceau parte, oficial, din instituţia Consiliului de Coroană, aşa cum fusese ea decretată la 30 martie 1938. Acest fapt este important — aşa cum observă foarte bine istoricul Ion Mamina — deoarece au votat şi persoanele care nu făceau parte din instituţia Consiliului de Coroană344. Felul în care s-au adunat persoanele la Palat în noaptea aceea şi faptul că toată lumea a votat conduc la o singură concluzie: decizia de acceptare a Dictatului de la Viena a fost ilegală. Ea s-a luat în afara prevederilor legale — fie ele chiar şi dictatoriale, impuse prin Constituţia din 1938 şi prin decrete-legi abuzive — şi nu vedem alt scop al acestei încălcări a legilor date tot de el, decît că regele Carol II a căutat să-şi asigure o majoritate în favoarea acceptării Dictatului. Vaietele din jurnalul lui plin de diversiuni nu pot impresiona decît o fire prea romantica. Carol II este principalul vinovat al acestei catastrofe şi atitudinea partidelor politice mari, a militarilor şi a opiniei publice, care îl condamnau pentru această ultimă crimă, este pe deplin justificată. Au fost în această adunare ilegală 19 de voturi pentru acceptarea Dictatului, 10 împotrivă şi o abţinere, a unui oarecare Sidorovici, care umbla în pantaloni scurţi. Se desprind ca vinovaţi de cedarea teritoriului, printre cei care au votat pentru, cîţiva generali, între care şi şeful Statului-Major General, Gheorghe Mihail, care avea antecedente de laşitate din timpul primului război mondial, cînd şi-ă înscenat sustragerea de la îndatoririle militare. Un singur general ş-a opus, demn, vertical şi, ironia soartei, de origină germano-evreiască: Arthur Văitoianu (Weithofer). Intervenţia lui, pe cît de scurtă, este un exemplu de atitudine patriotică, aşezată ferm pe coloana vertebrala: „Sire, ascultîndu-i pe toţi cei care au vorbit pînâ acum, am impresia ca ne găsim în situaţia unui popor căruia i se cere să fie ucis, umilit, sfîşiat, cu buna sa voie. In asemenea condiţiuni, Măria Ta, nu pot accepta să mă închin, nu pot accepta arbitrajul"345. Punct! Impresionantă, prin claritatea viziunii sale transtemporale, a fost şi poziţia mitropolitului Nicolae Bălan: „Un popor care nu este în stare să se apere şi să aducă jertfe pentru aspiraţiunile şale este menit pieirii. A accepta arbitrajul înseamnă a intra în necunoscut"346. S-au mai opus C.I.C. Brâtianu, Ion Mihalâche, Mihail Popovici, Victor lămăndi, Victor Antonescu, A.C. Cuza, Gheorghe Angelescu şi Silviu Dragomir. Adunarea a durat aproximativ o oră, sub presiunea celor ce se petreceau la Viena, fără că participanţii să cunoască detaliile Dictatului. Abia a doua zi, la ora 20.00, „a sosit Alexandru Romalo, ministrul României la Berlin, care a adus documentele semnate la Viena, protocolul şi textul Dictatului"347. Trădătorii au cedat Ungariei 42 243 km2 din teritoriul ţării, locuit de 2 607 007 cetăţeni români. Au urmat masacrarea unei părţi a populaţiei româneşti, deportarea şi maghiarizarea forţată a supravieţuitorilor, distrugerea proprietăţii româneşti, distrugerea bisericilor ortodoxe şi ostracizarea preoţilor, înrolarea tinerilor români în Armata Ungariei şi trimiterea lor pe front, în linia întîi, pentru a fi decimaţi. Autorul imoral din afară al acestei drame româneşti este Germania nazistă, care are încă o mare datorie neplâtitâ faţă de noi. După confruntarea cu realităţile dureroase ale Dictatului, regele Carol II convoacă un nou pseudoconsiliu de Coroană, la miezul nopţii de 30 spre 31 august, cu scop informativ, râul fiind deja făcut. La această întrunire au fost invitaţi şi luliu Maniu şi Gheorghe Brâtianu şi a apărut şi Nicolae lorga, pe care evenimentele îl surprinseseră la Băile Herculane. Carol i-a întîmpinat în stilul său agramat şi demagogic, cu un text desprins din propaganda carlistâ a ultimilor ani, menit să-i salveze Tronul: „Eu, ca cîrmaci (sic!) şi ca cîrmaci (sic!) credincios datoriei sale, orice vom avea de îndurat şi de plîns, voi sta fără şovăire să ţiu cîrma dreaptă şi să duc ţara la limanul cel bun"348. lorga 1-a pălmuit primul, subliniind şi ilegalitatea consfătuirii din seara precedentă: „Votul unui tînăr, mai mult sau mai puţin chemat, a putut sta alături de votul generalului Vâitoianu şi al altor persoane, care au jucat un rol de căpetenie în constituirea României, aşa cum este". Apoi 1-a călcat în picioare luliu Maniu: „Procedura de arbitraj este o judecată convenită, prin urmare, hotărîrea de acolo izvorăşte şi din voinţa noastră. Or, ceea ce trebuia cu orişice preţ înconjurat este că orice hotârîre s-ar aduce, să nu aibe aparenţa că izvorăşte şi din voinţa poporului şi a statului românesc. [...] Maiestate, eu, în numele poporului român din Ardeal, protestez contra ruperii integrităţii Ardealului, protestez împotriva alipirii acestor părţi către Ungaria şi protestez în contra procedurii care s-a observat, care dă aspectul că aceasta ciuntire a acestei părţi a Ardealului se întîmplă oarecum cu învoirea noastră, printr-o judecată convenită de noi", în finalul intervenţiei sale muşcătoare, luliu Maniu îi va spune regelui în faţă şi marele adevăr: guvernele care au semnat cedările teritoriale au fost nereprezentative, pentru că îşi aveau izvorul într-o lovitură de stat dictatorială, şi nu în sistemul politic democratic al ţârii, care adusese acele teritorii la Patria Mama. Cu alte cuvinte, luliu Maniu atrăgea atenţia că o revenire la Constituţia democratică şi la sistemul parlamentar al ţării nu va mai recunoaşte cedările teritoriale şi va lupta pentru anularea lor. Această viziune politică sănătoasă a lui luliu Maniu corespundea intenţiilor sale imediate de acţiune pentru revenirea la democraţie, sperînd că regele va ceda măcar în ultimul moment. Carol însă 1-a oprit cu formula clasică a imbecililor: „Vă rog să nu 110

faceţi politică internă". luliu Maniu nu s-a lăsat: „Acestea le spun nu pentru a face politică internă, ci pentru a arăta în viitor că hotârîrea care se aduce pentru dezlipirea Ardealului nu are izvoarele de drept, pe care ar trebui să le aibă". Se contura atunci noul proiect politic al preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc, pe care îl va urma cu tenacitate pînâ la moarte, ridicîndu-şi o binemeritată aureolă deasupra capului care gîhdise pînâ atunci şi multe prostii. Atitudinea lui din acea adunare de la sfîrşitul lui august 1940 este importantă pentru a înţelege toate celelalte manevre pe care le-a imaginat şi condus, şi la detronarea lui Carol II, şi la negocierile cu Antonescu, şi la momentul trecerii Prutului, şi la grava eroare a trecerii Nistrului, şi la 23 august 1944 şi după. Şedinţa acestei consfătuiri informative, declarată, impropriu, Consiliu de Coroană, s-a ridicat la ora 2.15 din ziua de l septembrie 1940. Avem convingerea că luliu Maniu a plecat de la această întîlnire cu hotârîrea de a-1 detrona pe Carol prin orice mijloace. Dar să încercam o reconstituire a evenimentelor, ca şi cum am citi jurnalul unui personaj care a avut la dispoziţie toate informaţiile cunoscute: 27-28 august 1940. La mănăstirea Bistriţa se prezintă colonelul Baiulescu împreuna cu comandantul Legiunii de Jandarmi Vîlcea şi îl anunţă pe Ion Antonescu: „Sunteţi liber, am venit să vă iau"349. Deţinutului, această veste i s-a părut suspectă, fiind conştient că regele Carol organiză asasinate politice prin intermediul Jandarmeriei şi ţinînd minte că aceeaşi manevră se petrecuse şi la arestare. Maicile, atrase de partea fostului general arin intermediul femeilor din anturajul său, se opun şi ameninţă cu baricadarea mănăstirii. A doua zi, Ion Antonescu este transportat jla moşia Florica a familiei Brâtianu, unde îl aşteptau mama şi soţia sa, împreună cu Mihai Antonescu. Familia Brâtianu îi oferă protecţie, conştienta că regele nu va îndrăzni să violeze acea proprietate sacră şi istorică, fără a provoca un scandal [internaţional. Ion Antonescu însă, ca fost militar cu onoare, lotârâşte să se supună ordinului de a-şi stabili domiciliul forţat la 3redeal, evitînd astfel, tot cu demnitate, sâ-şi expună prietenii jliberali la o agresiune. Odată ajuns la Predeal, Antonescu va fi Dontactat în dimineaţa zilei de 29 august de către Mihai Antonescu, pentru a-1 aduce la Bucureşti. 29 august 1940. Seara, în jurul orei 19.30, cîţiva lideri impor-iţi ai PNŢ se întrunesc în absenţa lui Maniu, aflat la Cluj, şi comentează zvonul că se pregăteşte la Viena un arbitraj româno-ungar, patronat de Germania şi Italia. Bănuielile lor sunt întărite de [telefoanele insistente primite de la Ernest Urdâreanu, care solicita prezenţa lui Maniu la Consiliul de Coroană din noaptea aceea, fngrijoraţi de ideea că ar putea avea loc o cedare de teritoriu în Transilvania din partea regelui Carol, liderii ţărănişti Ion Mihalache, /irgil Madgearu, Mihai Popovici şi loan Hudiţă pun în discuţie detronarea regelui şi instituirea republicii. Ei îl văd ca preşedinte al Republicii pe luliu Maniu, care va reintroduce sistemul democratic pi va putea „să lase guvernul unui om mai tînâr"350. Nu ştim măi limic despre Ion Antonescu, mărturiile epocii considerîndu-1 încă îstat la Bistriţa sau eliberat şi ţinut cu domiciliu obligatoriu la Predeal. Mai multe surse vorbesc despre două întîlniri cu Wilhelm Fabricius petrecute în ultimele zile ale lunii august. Aflat încă din decembrie 1939 în contact informativ cu şeful Abwehr-ului, amiralul Canaris, şeful SSI, Mihai Moruzov, pregăteşte o vizită în Italia, pentru a evalua stadiul înţelegerii secrete asupra înfiinţării şi funcţionării unor unităţi de informaţii şi pază germane pe teritoriul României şi asupra măsurilor luate în vederea protejării cîmpurilor petroliere. Totodată, Moruzov aştepta să fie informat despre poziţia Germaniei în diferendul româno-ungar. 30 august 1940. De la ora 3.00 pînâ la ora 4.00 dimineaţa se desfăşoară întrunirea de la Palat în care se hotărăşte cedarea în faţa Dictatului de la Viena. La ora 10.20 are loc o şedinţă a Biroului Politic al PNŢ, condusă de luliu Maniu. Acesta face un portret al crizei printr-un portret al regelui Carol: „Dezastrul de azi este opera unui dezechilibrat care de zece ani a folosit avantajele care i le-a dat Tronul pentru a corupe oamenii politici, exploatîndu-le ambiţiile şi pasiunea pentru avere. Această clică de ticăloşi, în cap cu Carol, poartă cea mai mare răspundere pentru nenorocirile care s-au abătu! asupra ţării. Bineînţeles, şi noi, ceilalţi, care 1-am combătut, avem şi noi o parte de răspundere pentru a nu fi reuşit să-1 înlăturăm de la Tron mai de mult"351. Totodată, liderul ţărănist lansează teza unei înţelegeri secrete între Carol II şi germani, care ar cuprinde acceptarea Dictatului de la Viena în schimbul garanţiilor de securitate italo-germane şi a menţinerii sale pe Tron. Chiar în timpul intervenţiei sale, Ernest Urdâreanu sună la telefon şi anunţă ca regele îl invită pe luliu Maniu într-o audienţă la ora 17.00. De la ora 12.00 şedinţa Biroului Politic al PNŢ se ridică şi luliu Maniu pleacă la Dinu Brătianu, pentru a se înţelege asupra atitudinii comune faţă de regele Carol. Grupului de conducere al ţărăniştilor care merg pe varianta instaurării Republicii i se alătură şi doctorul Nicolae Lupu. In continuare nu ştim nimic de Ion Antonescu. In jurul orei 13.30, loan Hudiţă, secretarul adjunct al PNŢ, are o întîlnire confidenţiala cu generalul David Popescu, 111

ministrul de Interne în guvernul Ion Gigurtu. Generalul Popescu confirmă, cu titlu de certitudine, informaţia privind înţelegerea Carol-Fabricius asupra cedării teritoriale în schimbul păstrării Tronului: „Toată pâpuşâria tragică de la Viena — a continuat generalul — este pusă la cale de Urdăreanu, încă de o sâptâmînâ în urmă, împreună cu Fabricius; eu ştiu precis acest lucru, căci am citit cu ochii mei telegrama acestuia către Ministerul lui de Externe; cînd va veni timpul, voi dovedi cu acte afirmaţia mea"352. Această temă, încă foarte controversată, are privilegiul de a fi enunţata din cel puţin două surse diferite, Maniu aflînd de ea din surse proprii, iar ministrul de Interne al ţării confirmînd-o independent, întors de la Dinu Brătianu, luliu Maniu i-a cerut lui loan Hudiţă sâ-1 contacteze din nou pe generalul David Popescu şi sâ-1 roage să-i pună la dispoziţie telegrama lui Fabricius către Ministerul sau de Externe, „document de o mare importanţă pentru acţiunea noastră în contra lui Carol". Maniu s-a dus la ora 17.00 la Carol, unde a stat 35 de minute. Conform relatării proprii făcute în faţa colegilor săi de partid, în aceeaşi seară, luliu Maniu i-ar fi cerut în final regelui „să abdice şi să lase Tronul voievodului Mihăi". Regele a încheiat brusc audienţa, declarînd că-şi asumă „toată răspunderea în privinţa apărării intereselor noastre", în sînul conducerii PNŢ s-a ridicat din nou problema instaurării Republicii, proiect la care numai luliu Maniu se opunea, dar decisiv. Totodată, în deplasările sale la Cluj, luliu Maniu sondează varianta unei Transilvanii independente, proiect al său mai vechi, ca soluţie acceptată de Anglia şi folosită în alternativă cu ocuparea Ardealului de Nord de către unguri. Cine urmăreşte cu atenţie intervenţia lui Maniu la pseudoconsiliul de Coroană din 31 august, va constata că liderul ţărănist a făcut aluzie în repetate rînduri la acest proiect personal. Reamintim că în timpul Mării Adunări Naţionale de la Alba lulia din l decembrie 1918 poziţia lui luliu Maniu a fost în favoarea unui stat transilvănean independent pe o perioadă de zece ani, timp în care să-şi negocieze alipirea la Regatul României. 31 august 1940. După miezul nopţii se desfăşoară la Palat consfătuirea informativă a regelui cu lideri militari şi politici, sub titulatura de Consiliu de Coroană. Descriind a doua zi dimineaţa colegilor săi poziţia pe care a adoptato în timpul întrunirii de la Palat, luliu Maniu îi va minţi, spunînd că ar fi propus, de faţă cu toată lumea, „abdicarea lui Carol imediat şi trecerea Coroanei fiului său, Mihai"353. Din stenograma întrunirii de la palat nu se poate desprinde nici măcar o aluzie. Publicînd în aceeaşi zi un comunicat lămuritor asupra poziţiei PNŢ faţă de cedarea Transilvaniei, Maniu nu aminteşte nimic de cererea de abdicare354, începînd cu ora 12.00 în Bucureşti se desfăşoară o mare manifestaţie populară la statuia lui Mihai Viteazul. Se estimează că au participat aproximativ 10 000 de oameni şi că, dintr-o adunare de protest faţă de Dictatul de la Viena, ea s-a transformat repede într-o manifestaţie anticarlistâ. Mulţimea s-a îndreptat apoi spre Palatul Regal, dar a fost barată de cordoane ale Poliţiei. Demonstranţii se duc în faţa casei lui luliu Maniu şi fac acolo un act public de solidaritate. Liderii ţărănişti sunt tot mai convinşi că între Carol II şi Wilhelm Fabricius, adică Hitler, există acea înţelegere secretă privind supravieţuirea pe Tron în schimbul cedării teritoriale fără opoziţie şi ca în combinaţie au intrat şi legionarii lui Horia Sima. Această teză are nevoie de o scurtă analiză lămuritoare, deoarece este subiectul unei controverse între cei mai cunoscuţi istorici. Cercetătorii atenţi ai evenimentelor din vara anului 1940 nu ezită şa prezinte raptul teritorial ca pe o agresiune a Uniunii Sovietice, Italiei şi Germaniei. Se despart însă atunci cînd analizează cauzele şi identifica vinovaţii, în versiunile de ultimă oră ale istoricilor intră, fără îndoială, şi condiţionările politice, în sensul temerii ca opiniile lor să nu fie interpretate şi folosite cu scopuri politice în România anului 2002. Subiecte de interes strict istoric, cum sunt cazul Ion Antonescu sau problema Monarhiei, continuă să joace un rol activ şi direct pe scena politică actuală. Istoricul doreşte întotdeauna sa-şi păstreze detaşarea de politic, pentru a da operei sale o greutate ştiinţifică. Autorul acestor rînduri nu are prejudecăţi. De aceea, problema cedărilor teritoriale ca urmare a unui complot între Carol II şi Germania va fi tratată cu aparatul logic. Pentru început, este de semnalat că Jurnalul lui loan Hudiţă degajă sentimentul unei isterii anticarliste, pigmentate cu apelative de tip „bestie", „dezechilibrat", „descreierat", în al doilea rînd, Jurnalul are şi un evident scop istoriografie, urmărit de autor şi controlat de Maniu, vizînd o cronică eroică a activităţii Partidului Naţional Ţărănesc, în viziunea exclusivă a acestuia. De aici, numeroasele accente de subiectivitate şi diferitele informaţii vădit false. Privită numai din această perpectivă, teza complotului Carol-Fabricius pare mai degrabă o exagerare a grupării ţărăniste, cu scopul de a-1 discredita pe suveran, dar şi cu ţinta precisă de a-i găsi o vină atît de gravă, un act de trădare atît de ticălos, încît detronarea lui să se prezinte drept justificată. Partidul Naţional Ţărănesc avea această problemă — pe care noi o cîn-târim astăzi cu detaşarea oferită de factorul timp — pentru că acest partid îl detronase pe regele Mihai I îh 1930 şi tot el îl urcase pe Carol Caraiman pe Tron. Bîntuit de proiectul republican, datorită puternicei sale componente de Stînga, PNŢ risca să râmînâ în Istorie drept antimonarhic. De aici şi rezistenţa lui luliu Maniu la proiectul republican, la 112

care trebuie să adăugăm şi calculul firesc al posibilităţii de a controla un rege tînâr şi neexperimentat. Adept al inexistenţei complotului Carol-Fabricius, istoricul Dinu C. Giurescu consideră că „Acuzaţiile erau absurde. Dar în acele zile, nimic nu mai oprea resentimentele şi duşmăniile sa se exprime pe faţă"355. Opinia reputatului istoric se bazează pe constatarea că „Prăbuşirea hotarelor nu avea nici o legătura cu regimul intern din România. Oricare ar fi fost acesta, ultimatumul sovietic şi cererile teritoriale formulate de Budapesta şi Sofia veneau inevitabil, în sâptâmînile dintre 10 mai şi 22 iunie 1940"356. La polul opus al acestei teze se află opinia istoricului Gheorghe Buzatu. Distinsul profesor ajunge la concluzia că, în faptul declanşării celui de-al doilea război mondial, în care sau înscris şi pierderile teritoriale ale României, au contat doi factori: forţele profunde şi personalitatea omului de stat. Forţele profunde erau: factorii geografici, condiţiile demografice, forţele economice, cele financiare, sentimentul naţional, naţionalismele, sentimentul pacific (la care noi adăugăm forţele politice oculte). Rolul personalităţii omului de stat, a conducătorului de naţiune, a contat atît prin felul în care a reacţionat la acţiunea forţelor profunde, cît şi prin felul în care a reuşit el să le influenţeze pe acestea. In final, omul de stat a contat prin decizie. „Calchiate pe o atare schemă, raţiunile şi desfăşurările evenimentelor anului 1940, precum şi intervenţiile variilor personaje ne conving, finalmente, că în evoluţia cazului decisiv s-a dovedit rostul omului de stat, în cazul României — al regelui Carol al II-lea (cu voinţa-i nestrămutată de a-si păstra situaţia cu orice preţ, inclusiv aceea de a admite prăbuşirea graniţelor României Mari)"357. O altă personalitate a istoriografiei române contemporane, Florin Constantiniu, constată că „Daca Maniu, Antonescu şi legionarii apăreau ca soluţii politice ale catastrofei, cel care întrunea unanimitatea urii era regele Carol al II-lea. Fideli nu-i mai rămăseseră decît Duduia şi cîţiva membri ai camarilei, înspâimîntaţi la gîndul că se apropie ceasul socotelilor, între cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei şi cea a Ardealului de Nord, Carol crezuse că poate îmbuna pe Hitler, reconciliindu-se cu legionarii"358. Din păcate, opera publicată a istoricului de mare rigoare loan Chiper, în care face o preţioasă analiză asupra relaţiilor României cu Germania nazistă nu depăşeşte nivelul anului 1938, informaţiile pe care le prezintă ajutîndu-ne doar să constatăm că, pînâ la un punct (vara anului 1940), Germania s-a comportat corect faţă de noi, că noi i-am întors spatele iresponsabil, fără a juca echilibrul în balanţa Puterilor, şi că propaganda privind finanţarea Mişcării legionare a lui Corneliu Z. Codreanu este mincinoasă. De fapt, versiunile istoricilor români se însumează, nu se exclud. Este cu totul obiectiv ca, privind din punctul de vedere al lui Carol II, lupta sa pentru a-şi păstra Tronul să i se pară normală. Carol este judecat pentru ducerea nivelului de compromis dincolo de limita sa raţională, pentru că un regim politic democratic, un Parlament şi un guvern constituţional ar fi preluat în mod organic şi formal funcţia principală de a răspunde pentru decizii de această natură gravă. Nu ştim ce ar fi hotârît Parlamentul României în faţa ultimatumurilor sovietice şi italogermane. Poate ar fi cedat şi el, după lungi şi sforăitoare declaraţii patriotice. Or, Carol credea că, salvînd prezenţa pe Tron salvează şi ţara, statul fiind el. în realitate, Carol II a căzut în capcana pe care şi-a întins-o singur, iar inactivitatea partidelor şi nepăsarea populaţiei au contribuit la construirea ei. Preluînd întreaga putere a statului, Carol II a preluat şi întreaga responsabilitate a catastrofei. El nu mai avea nici pe cine să dea vina, nici cu cine să găsească soluţii salvatoare. Singurul lucru pe care 1-a făcut, în prelungirea unei gîndiri aberante cu care fusese exersat încă din tinereţe, a fost să joace subteran de partea Angliei, organizînd împreună cu aceasta distrugerea cîmpurilor petroliere şi, în acelaşi timp, de partea Germaniei, acceptînd fără rezistenţă proiectele ei strategice în România. Cînd Hitler a pus mîna pe planurile secrete de distrugere a accesului său la petrolul românesc, Carol II na mai reprezentat decît o piedică, nicidecum un partener de negociere, în aceste condiţii, la care trebuie sa adăugăm Directiva secretă a lui Hitler din 31 iulie, prin care îşi anunţa intimii că a hotârît atacarea URSS în primăvara anului 1941, ceea ce s-a întîmplat cu România în august-septembrie 1940 nu a mai fost decît o conducere mascată a politicii interne şi externe a ţârii noastre din sediul Legaţiei Germaniei la Bucureşti. Wilhelm Fabricius va impune guvernul filogerman al lui Gigurtu, îl va proteja pe Ion Antonescu şi va negocia cu el, apoi va coordona mişcările lui Horia Sima. De aceea, peste tot unde se iau decizii personale — la Palat, la Bistriţa sau la Predeal, la Braşov, unde era Horia Sima, sau la Ploieşti, unde opera Moruzov - vom întîlni acelaşi personaj cheie: Wilhelrn Fabricius, ministrul Germaniei în România, fie consultat, fie fâcînd recomandări imperative. Revenind la evenimentele din 31 august 1940 şi la mişcările Partidului Naţional Ţărănesc, vom observa că principala preocupare a lui luliu Maniu era să poată conduce el jocurile, folosindu-se de informaţii şi indivizi în scop propriu. El este unul dintre cei patru actori care au contat pe cîmpul de luptă, alături de Carol II, Fabricius şi Antonescu. Fiecare avea proiectul său şi toţi inte-racţionau în jurul unei singure ţinte — deţinerea Puterii cu scopul de a-şi pune în aplicare proiectul: 113

luliu Maniu voia detronarea lui Carol, urcarea lui Mihai I pe Tron şi revenirea la regimul democratic, pe care îl vedea de orientare anglo-saxonă. Cu Parlamentul reinstaurat, el dorea să formuleze un protest internaţional împotriva pierderilor teritoriale şi o prezentare a fostei puteri politice, care le acceptase, drept ilegitimă (guvern rezultat din lovitură de stat, Constituţie votată printr-un referendum înscenat, decizii luate ilegal de Consiliul de Coroană, acesta fiind, de fapt, doar un organism consultativ). Din perspectiva istorica pe care ne-o oferă timpul, proiectul lui pare irealizabil, fantezist, dar cunoscîndu-i spiritul iezuit, probabil că ar fi găsit o formula de mijloc prin care să fie conservată ideea nedreptăţii făcute României. Asta în cazul în care n-ar fi fost asasinat de germani, mult înaintea comuniştilor. O supravieţuire a lui Maniu, care n-ar fi admis niciodată trecerea Nistrului, şi o întărire a relaţiilor privilegiate ale PNŢ cu Uniunea Sovietică — Jurnalul lui Hudiţă dezvăluie în cîteva locuri aceste legături — ar fi permis o soartă mai bună pentru ţară. Din păcate, ipoteza aceasta ţine numai de uchronie. Wilhelm Fabricius avea o misiune clară. El trebuia să asigure dominaţia intereselor strategice germane în România, să controleze factorul politic şi, mai ales, să asigure îndeplinirea cît mai rapidă şi exactă a prevederilor Dictatului de la Viena. Pentru acest din urmă ordin el avea nevoie de un guvern stabil şi hotârît, care să supravieţuiască stării de nemulţumire şi de aversiune antigermanâ a populaţiei după cedările teritoriale. S-a orientat către o formulă militară, singura capabila să facă faţă valului protestatar şi cea mai uşor de atras, prin perspectiva înarmării modeme metodice a Armatei române de către Germania. Omul la care s-a oprit iniţial — formula confirmată şi de Jurnalul lui Hudiţă — a fost mareşalul Prezan. Acesta avea atunci 80 de ani. Prezan a refuzat, indicîndu-i lui Fabricius cu insistenţă formula Ion Antonescu, fostul său colaborator şi prieten din ultimul sfert de secol. Cum varianta unui mareşal Petain în România căzuse, iar generalul lacobici nu avea platformă politică, Ion Antonescu a devenit rezerva strategică a soluţiei germane. Oricum, principala misiune a lui Fabricius între 30 august şi 14 septembrie 1940 a fost găsirea unui om care sa asigure îndeplinirea rapidă a prevederilor Dictatului de la Viena, astfel încît trupele germane să aibă un acces imediat la zona petrolieră şi să poată reacţiona la o eventuală intervenţie sovietică peste Prut. La acea dată, cîhd Hitler prezentase Directiva pentru atacarea URSS, ideea strategică germană era că pierderile teritoriale ale României şi imaginea proasta a Germaniei în ochii poporului român sunt sacrificii vremelnice, pe care Hitler le va putea remedia după atacarea Uniunii Sovietice. Pe acelaşi calapod încerca să se muleze şi planul lui Carol II. Considerat vinovat de cedări şi urît de popor, el nu mai putea duce pînă la capăt proiectul germanilor. Era nevoie de un om cu autoritate — Ion Antonescu. Carol II urmărea sâ-şi menţină Tronul, în faptul distrugerii sistematice a oricăror mijloace politice, diplomatice şi militare de apărare ale ţării, el trebuia să-şi joace cartea condiţionat de mişcările celui mai puternic. Cînd a simţit că adversarul este slab, 1-a atacat fără menajamente: a spart partidele, extrăgînd tot felul de oameni politici veleitari din ele, i-a combinat şi i-a despărţit pînă n-au mai avut nici o credibilitate; 1-a asasinat pe I.G. Duca, atunci cînd acesta a avut slăbiciunea să nu-i opună nici o rezistenţă şi să-i execute ordinele murdare; 1-a asasinat pe Corneliu Z. Codreanu, prinzîndu-i momentul de slăbiciune din decembrie 1937, cînd s-a crezut învingător pe scena politică; 1-a aruncat pe „chiorul ăla" de Armând Călinescu în gura lupului, pînâ a fost şi lichidat; a ordonat otrăvirea lui Nae lonescu, atunci cînd acesta nu mai reprezenta nimic; a plănuit asasinarea lui Ion Antonescu, crezînd că acesta n-are pe nimeni în spate. Avea! Cînd Carol a simţit ca în spatele lui se află nemţii, a cedat, feminin şi laş, apoi s-a aruncat în braţele acestuia. Crezînd că ataca un om slab, el a nimerit tocmai în ghearele celui mai puternic. Asta i-a fost fatal. Ion Antonescu voia Puterea pentru că era convins că este singura personalitate care întruneşte condiţiile optime de pregătire politică şi militară pentru salvarea ţării din catastrofa în care căzuse. Eliberat de rigorile uniformei, el va trece la o evaluare prudentă, dar largă a perspectivelor sale. înţelege foarte repede că mare lucru nu are de aşteptat de la partidele mari, pentru că acestea nu aveau la dispoziţie decît soluţia unei revolte populare care să conducă la o lovitură de stat. Or, dacă era să dea cineva lovitura de stat în septembrie, Ion Antonescu voia s-o dea el. în plus, la fel ca şi în cazul legionarilor lui Horia Sima, „calea revoluţionară" era respinsă categoric de viitorul mareşal, pentru că îi repugna şi pentru că ar fi adîncit prăpastia ţării. Şi în tratativele cu legionarii şi la ancheta sa din timpul procesului postbelic, Antonescu va afirma acelaşi lucru: orice mişcare „revoluţionara" în România ar fi provocat o intervenţie militară străină şi o cădere a graniţelor şi, implicit, a statului, în aceste condiţii, el putea opta pentru o înţelegere cu Carol II, pe Tron sau alături de el, sau pentru o înţelegere cu mîna de forţă ă afacerii — Germania. Mişcările lui din primele zile ale lunii septembrie arată nu numai prudenţa cu care s-a lansat în proiectul său, dar şi oscilaţia între cele două opţiuni finale. Sub această constelaţie de interese, Ion Antonescu se duce în audienţă la regele Carol II în ziua de l septembrie. 114

l septembrie 1940. Conform unei versiuni, Ion Antonescu ar fi fost „eliberat" de la Bistriţa şi adus în audienţă la Carol în dimineaţa acelei zile. Necunoaşterea mişcărilor lui Ion Antonescu induce multă confuzie. Mai plauzibilă este ipoteza că fostul general a părăsit mănăstirea Bistriţa la 27 august şi s-a instalat la vila sa din Predeal, de unde a intrat în contact cu Fabricius, fie direct, fie prin intermediul lui Mihai Antonescu. Viitorul Conducător va menţiona în timpul anchetei că a primit vizita lui Vaier Pop, din partea regelui, şi că i-a încredinţat acestuia gîndurile sale prodinastice şi că atunci a fost perfectată audienţa din l septembrie. Ţărăniştii ştiau şi ei că Antonescu se văzuse cu regele şi cu Urdăreanu, într-o întrevedere de două ore şi jumătate, şi urmăreau să afle mai multe detalii cu ajutorul unui colonel, Mişu Marinescu. După o altă versiune, în acea zi Ion Antonescu s-a văzut şi cu luliu Maniu. întîlnirea a vut loc la Ploieşti, în maşina doamnei Alice Sturdza, care reuşise să-i păcălească pe agenţii Siguranţei. Dialogul celor doi — care nu trebuie confundat cu cel de la întîlnirea din 2 septembrie, tot de la Ploieşti — are cea mai mare greutate pentru înţelegerea poziţiilor. „Convorbirea — spune Ion Antonescu — a fost cum să schimbăm regimul politic, în cap cu regele, fără catastrofa pentru neamul românesc."359 Pentru asta 1-a îndemnat pe Maniu să acţioneze în stradă. Acesta însă nu s-a arătat prea încîntat de idee. Iniţiativa a fost luată atunci de legionari. Cert este că cei doi au luat un contact solid, cu decizii, pentru că a doua zi, pe 2 septembrie, este perfectată deja o noua întîlnire între Maniu şi Antonescu la Ploieşti. Omul de legătură între Ion Antonescu şi luliu Maniu a fost ofiţerul de justiţie Tuliu (Tutu) Goruneanu. Posesor al unei cariere strălucite de magistrat, ploieşteanul Tuliu Goruneanu devine la începutul anilor '30 prim-procuror al judeţului Prahova. Acum o cunoaşte pe Anişoara Constantinescu, mătuşa mea, cu care se căsătoreşte. Tutu Goruneanu, pe care 1-am cunoscut bine pînă la moartea sa din 1975, a fost implicat în multe activităţi conspirative alături de Maniu, pe care îl cunoştea din Transilvania3, a fost transferat apoi de la Timişoara la serviciul juridic al SSI, asigurând relaţia informativă între Maniu şi Antonescu, iar după 6 martie 1945 a fost consilier juridic al lui Petru Groza. A făcut puşcărie politică sub comunişti. Soţia sa, Anişoara Goruneanu, a murit în 1999, în vîrstă de 90 de ani. Amîndoi mi-au confirmat cu titlu personal că întîlnirea de la hotelul „Berbecul" a decurs în sensul unei înţelegeri pentru detronarea lui Carol, dar făcută de celălalt. Antonescu nu voia să-şi ia această sarcină, iar Maniu nu avea mijloace. Acesta din urmă încă mai credea că Ion Antonescu poate da un puci, iar generalul miza pe o manifestaţie ţărănistă care să-1 oblige pe Carol să abdice. Ion Antonescu era de părere că este suficientă o mare manifestaţie pentru a se putea prezenta la rege şi a-i spune: „Ţara o cere, maiestate!". Conform mărturiei lui Tuliu Goruneanu, în calitate de ofiţer magistrat bine informat în mediile militare, chiar el i-a semnalat lui luliu Maniu că Ion Antonescu nu poate da o lovitură militară, decît după ce va face curăţenie printre adversarii săi din Armată. De aici provine şi proiectul comun al celor doi oameni politici, ca Antonescu să preia mai întîi Ministerul Apărării. Tuliu Goruneanu a avut întotdeauna aceeaşi opinie despre situaţia exactă a lui Ion Antonescu îh septembrie 1940: majoritatea generalilor îl considera nebun (din acest mediu a pornit zvonul ca sănătatea lui Antonescu este iremediabil afectată de un sifilis netratat în tinereţe), o altă parte din generali se temea de el şi foarte puţini, foşti colegi sau subalterni de-ai lui, îl apreciau. Radu Lecca confirmă aceasta situaţie: „Eu 1-am întrebat pe Antonescu atît în timpul rebeliunii, în 1941, cît şi la Jilava, în mai 1946, de ce nu a format un guvern militar. El mi-a spus că avea prea mulţi duşmani îh rîndul generalilor"3'. Aşadar, în privinţa controversei asupra celor doua întîlniri de la Ploieşti şi a întrebării cine a trădat pe cine, opinia noastră este că Ion Antonescu şi luliu Maniu au convenit asupra detronării lui Carol II, dar fiecare aştepta să o facă celălalt. Maniu a promis o manifestaţie de stradă — redusa pînâ la urmă la mişcările legionarilor — iar Antonescu a promis o forţare a abdicării, în faptul istoric limitat la această controversă, ambii s-au ţinut de cuvînt. Audienţa lui Antonescu la rege poate fi legată şi de poziţia tot mai tranşantă a Mişcării legionare de sub conducerea lui Horia Sima. Legionarii pregătesc în această zi o rezistenţă armată împotriva aplicării Dictatului de la Viena şi se formează în acest scop liste cu ordinea de bătaie, pe formaţiuni de batalioane constituite din ardeleni. Ca aspect interesant, trebuie subliniat că subunităţile de legionari pregătiţi să lupte contra ocupantului maghiar se vor forma şi vor intra în luptă abia după 23 august 1944, intervenind în Transilvania, executînd horthyşti şi asasini de români. Numeroşi legionari vor lua atunci jurămînt de moarte si îi vom regăsi după război în organizaţia Sumanele Negre şi printre luptătorii din munţi. Deocamdată, la l septembrie, legionarii răspîndesc „circa 2 000 de manifeste, care îndemnau populaţia la revoltă, cerîndu-i totodată monarhului să abdice". O confirmare a audienţei din l septembrie se găseşte în primul interogatoriu al mareşalului la procesul său din 1946. întrebat în ce au constat tratativele pe care le-a avut înainte de 6 septembrie 1940, Ion Antonescu întrerupe o frază care ne-ar fi lămurit deplin. El răspunde; „Am fost chemat patru zile după ce am..., am fost chemat de rege"363. „Patru zile după..." nu poate fi decît intervalul de la 27 august la l septembrie. De altfel, Antonescu mai 115

dă şi o explicaţie: „Mi-a cerut sa uit tot ce-a fost între noi, mi-a spus chiar sâ-1 iert şi după aceea mi-a cerut să fac guvernul". Evident o astfel de formulă din partea regelui nu se putea rosti decît la o primă întîlnire după surghiunul de la mănăstirea Bistriţa. Cert este că regele Carol II i-a cerut în această audienţă să încerce formarea guvernului cu partidele istorice, fără legionari, în virtutea noului mandat, Antonescu se va întîlni la Ploieşti cu Maniu şi Dinu Brâtianu. 2 septembrie 1940. La ora 8.00 dimineaţa, loan Hudiţă îl informează pe Maniu asupra audienţei lui Antonescu la Palat. „Cînd am trecut la chestiunea Antonescu, el a surîs. Maniu dispune de multe căi de informare pe care le ştie numai dînsul. Convingerea lui este că Antonescu este înţeles cu Făbricius, ceva mai de mult, poate chiar înainte de a fi internat la Bistriţa, şi că întrevederile lui cu Carol sunt o urmare a acestor legături. Maniu mă previne că azi, la ora 3 p.m., el are o întîlnire secretă cu Antonescu la Ploieşti, la care mâ roagă să merg şi eu."364 în ecuaţia ultimelor zile intră şi ţărănistul Vaier Pop. Numit ministru plenipotenţiar în tratativele cu Ungaria, ajunge actor al Dictatului de la Viena şi primeşte subit o inexplicabilă încredere din partea regelui Carol II. Vizitele sale dese la suveran sunt interpretate de colegii săi din PNŢ drept o dovadă a complotului pentru cedarea Ardealului de Nord în schimbul râmînerii pe Tron. Vaier Pop este suspect şi pentru faptul că, de cînd s-a întors de la Viena, intră mereu la rege şi îl anunţă îngrijorat acelaşi lucru: creşterea nemulţumirii populare şi adîncirea crizei. To! în această zi, informaţiile primite despre Mişcarea legionară a lui Horia Sima devin alarmante. Ei pregătesc o „revoluţie", o serie de acţiuni cu scopul de a-1 îndepărta pe suveran. Dintre toţi, singurii decişi să facă ceva par legionarii şi nu-şi ascund intenţiile. La ora 15.00 are loc întîlnirea dintre Ion Antonescu, Dinu Brătianu şi luliu Maniu în apartamentul proprietarului hotelului şi restaurantului „Berbecul" din Ploieşti. loan Hudiţă ne asigură că reproduce exact conversaţia, iar noi trebuie sâ-1 credem, pentru că nu avem alte surse directe. Ion Antonescu, fiind iniţiatorul întîlnirii, îl informează pe preşedintele PNŢ ca 1-a văzut pe Urdâreanu de două ori de la ieşirea sa de la Bistriţa şi îi confirmă că a avut o conversaţie de două ore cu regele Carol II. „După impresia lui, se urmăreşte formarea unui guvern de militari, care să execute evacuarea Ardealului, conform cu Arbitrajul de la Viena, guvern din care ar trebui să facă şi el parte."365 Acesta era însă proiectul german şi motivul pentru care Fabricius îl curta pe mareşalul Prezan. In continuare, Antonescu relatează că regele era preocupat de măsurile concrete ale retragerii din Ardealul cedat şi i-a împărtăşit temerea că luliu Maniu şi PNŢ ar putea face o opoziţie violentă, cu mişcări de stradă. Totodată, Carol 1-a sondat asupra loialităţii sale şi a măsurii în care este hotărît ca, în calitate de membru al guvernului de militari, să reprime în forţă orice revoltă. Avînd în vedere că ă doua zi urma să se întîlneascâ din nou cu regele Carol, Ion Antonescu i-a cerut părerea lui Mâniu despre Dictatul de la Viena. Cererea era cît se poate de stranie. La acea dată, Maniu îşi făcuse publică poziţia şi a crede că cel care se considera reprezentantul românilor ardeleni va sta cu mîinile legate, era un act de mare naivitate. Practic, aşa cum este prezentată informaţia, Antonescu îndeplinea misiunea lui Carol de a afla dacă Maniu intenţionează să facă ceva sau, eventual, se interesa dacă va trebui să tragă în ţărănişti. Bineînţeles, exista şi varianta de onoare de a refuza intrarea în guvern, dacă pentru asta ar fi trebuit să ordone deschiderea focului împotriva celor care protestau împotriva actului de nedreptate de la Viena. luliu Maniu ar fi rămas intransigent pe poziţia lui: „abdicarea lui Carol în favoarea lui Mihai şi un guvern naţional, care să refuze aplicarea arbitrajului şi să propună noi discuţii cu ungurii şi cu protectorii lor, Hitler şi Mussolini". în mod surprinzător, sau poate că nu, Antonescu îi dă dreptate pe toată linia. Asta înseamnă că fostul general accepta două lucruri esenţiale: abdicarea regelui şi anularea Dictatului de la Viena, inclusiv rezistenţa armata. Nu avem soluţii certe în privinţa veridicităţii acestei poziţii, din trei motive: 1. Ori Antonescu făcea pe prostul şi încerca să scoată cît mai mult de la Maniu, ori, prin firea sa instabilă, trecea din tabăra germană în tabăra democraţilor cu mare uşurinţă. 2. Cu întreaga sa experienţă militară Antonescu nu putea crede că cineva, chiar şi el, ar putea declanşa un război împotriva Germaniei, opunîndu-se apropierii strategice a trupelor Wehrmacht-ului de zona Ploieşti, iar în timpul acesta URSS să stea cu mîinile în sîn. 3. Din perspectiva atitudinii sale ulterioare, Antonescu pare mai degrabă înclinat sâ-şi respecte declaraţiile de loialitate faţă de rege, iar, dacă acceptăm totuşi câ-şi dorea firesc detronarea „ticălosului" care-i pusese viaţa în pericol, atunci în mod sigur el aştepta ca detronarea s-o facă alţii, ţărăniştii sau legionarii, dar fără prea mare agitaţie. Aici nu este exclus ca Antonescu să fi ştiut ce pregăteau legionarii. In continuare, Antonescu 1-a întrebat pe liderul ţărănist cum vede viitorul guvern. Maniu i-a prezentat o viziune clasică: guvern de uniune naţională, în care Ion Antonescu sa fie ministrul Apărării. N-a spus nimic de legionari, ca şi cum puteau fi ignoraţi. Generalul în rezervă s-a arătat „perfect de acord, angajîndu-se să-i ceară lui Carol abdicarea «la prima ocazie»". Preşedintele PNŢ 1-a informat în 116

final că pleacă în Ardeal pentru a organiza rezistenţa şi că la Bucureşti vor continua manifestaţiile de strada. Antonescu n-are nici o replică şi se despart. Deşi s-a pus mare preţ pe această întîlnire şi a fost exploatată, cînd în favoarea lui Antonescu, cînd în favoarea lui Maniu, întîlnirea a avut doar un rol exploratoriu. Cea mai puternică versiune este că Antonescu a început atunci întîlnirile de sondare în vederea constituirii unui guvern de uniune naţională sub conducerea lui, ca alternativă la soluţia oferită de germani — guvern militar. A fost un joc de-a şoarecele şi pisica între el şi Maniu, unul încercînd să afle cît de departe va merge celalalt, iar celălat să forţeze mîna celui dintîi pentru a fi chiar mîna care răstoarnă coroana de pe capul regelui sperjur. Plecînd de la Ploieşti, Maniu îi va spune lui Hudiţă „că lui nu-i inspiră generalul nici o încredere". Ironia sorţii a făcut ca, pînâ la 6 septembrie, dar în condiţii speciale, nici unul dintre ei să nu îşi poată pune planul în aplicare. 3 septembrie 1940. La scurt timp după miezul nopţii, Ion Antonescu este prevenit că râmînerea sa acasă în acea noapte este riscantă, întrucît legionarii s-au pus în mişcare şi orice fel de ripostă este de aşteptat. La 1.00 Ion Antonescu pleacă pe jos prin Bucureşti, împreună cu soţia sa şi cu Mihai Antonescu şi se refugiază toţi trei la o adresa conspirativă. Căutat de colonelul Rusescu din partea regelui, dispariţia sa este consemnată de Carol în jurnalul său: „Acuma alt bucluc, persoana în chestiune trebuie găsită, din cauza tulburărilor el râmîne ascuns". La ora 8.45, Hudiţă are o noua întrevedere cu ministrul de Interne generalul David Popescu. Acesta îl informează ca pe 2 septembrie dupâ-amiazâ a avut loc o şedinţă a Guvernului, la care a participat şi el, şi care i-a întărit convingerea că „totul a fost aranjat dinainte între Palat şi Fabricius şi că, departe de a forma guvernul naţional propus de Maniu, în momentul de faţă se urmăreşte formarea unui guvern de militari «după indicaţiile Legaţiei germane»"367. David Popescu avea şi impresia ca, după şedinţa de guvern, Ion Gigurtu şi-a prezentat demisia, între timp, Mihai Antonescu îl informează pe Maniu că Ion Antonescu este chemat la Palat la ora 12.00. în ţară încep manifestaţiile, mai ales în Ardeal, care sunt, după toate aparenţele, organizate împreună de legionari şi ţărănişti. însemnările trucate ale regelui Carol ne ajută foarte puţin. El dă impresia că s-a văzut cu Antonescu abia în această zi de 3 septembrie, dar ne confirmă căutarea lui prin intermediul lui Vaier Pop. Acesta 1-a găsit prin Mihai Antonescu. Audienţa a durat două ore. Ieşind de la Palat, Ion Antonescu dă o scurtă declaraţie presei prin care anunţă că a fost însărcinat cu formarea guvernului, fără a preciza ce tip de guvern urmează să conducă. Ziarele cred că este vorba de un guvern militar. Ziaristul Soreanu (Haim Schar), informator al SSI şi om de legătură între Serviciul Secret şi Maniu, îi informează pe ţărănişti că Ion Antonescu s-a deplasat de la Palat direct la Marele StatMajor, unde a lucrat ceva mai mult de o oră, apoi a plecat la Ministerul de Externe. Pentru ţărănişti aceste mişcări ale lui Antonescu au fost semnalul că pregăteşte formarea unui guvern care să asigure urgentarea retragerii din Transilvania a trupelor şi autorităţilor române. Hudiţă va consemna: „înseamnă că Antonescu nu respectă angajamentul precis luat faţă de Maniu şi Dinu Brâtianu, de a nu primi nici o însărcinare fără abdicarea lui Carol"36. La 20.30 însă Maniu este sunat de Ion Antonescu şi îi fixează o întrevedere pentru a doua zi la ora 9.00. La Bucureşti se produce o defecţiune importantă în rîndurile Partidului Naţional Ţărănesc. Ion Mihalache şi Virgil Madgearu, care primiseră misiunea din partea partidului să organizeze o mare manifestaţie, dispar pentru a nu se implica şi acţiunea de presiune ţărănistă eşuează. Seara însă încep mişcările legionarilor — la care probabil că s-au asociat spontan şi grupuri ţărăniste — mişcări pe care le coordona Horia Sima de la Braşov. Poziţionarea sa acolo avea raţiunea, pe de o parte, de a putea conduce eventualele acţiuni de rezistenţă armată în Ardealul cedat şi, pe de altă parte, de a dirija mişcările protestatare din ţară. Conform altei versiuni, alegerea Braşovului avea drept scop posibilitatea de a fugi mai repede în caz de eşec. Braşovul devenise, îh acel moment absurd, cel mai important oraş la graniţa dintre Regat şi teritoriul transilvănean dat Ungariei prin Dictatul de la Viena. Pentru acţiunea de răsturnare a regelui Carol, Horia Sima făcuse apel la un personaj încă foarte controversat, Dumitru Groza: „Cîteva zile înainte de l septembrie, Sima 1-a chemat din nou pe Groza, comunicîndu-i că s-a hotărît să facă revoluţie, pentru care i-a cerut concursul. Groza i-a pus la dispoziţie o echipă de 11 legionari înarmaţi, pentru a da atacul la Braşov, în frunte cu Sultan Donat şi cu Sâlceanu, care au şi murit în acea acţiune"369, în aceeaşi zi de 3 septembrie, Dumitru Groza se deplasează la Bucureşti, apoi seara organizează manifestaţia şi planifică un asalt asupra Palatului. Numeroşi analişti ai momentului şi chiar unii dintre simpatizanţii legionari — ca Nichifor Crainic, de exemplu — minimalizează „revoluţia", „tentativa de lovitură de stat" sau „puciul" legionarilor din noaptea de 3 spre 4 septembrie. Se afirmă, de regulă, că a fost o mişcare „de atmosferă", organizată de Legaţia germană, în înţelegere cu Antonescu, avînd rolul de a forţa abdicarea regelui. Datorită faptului că a eşuat lamentabil, ea este ridiculizată şi astăzi. Totuşi, la Bucureşti grupurile organizate ale legionarilor au pătruns în 117

clădirea postului de Radio pentru a-1 prelua sub controlul lor, dar n-au reuşit decît să oprească emisia. O altă echipa a atacat Palatul Telefoanelor şi a tăiat cablurile Palatului. „Groza a pătruns în curtea Palatului Regal şi a aruncat două grenade în ferestre, în care a tras şi cu revolverul. Groza, rănit la braţ, a scăpat totuşi nearestat." Informaţia este confirmată, cu titlu general, de regele Mihai: „Toată noaptea, am auzit strigate şi focuri de arma. Această zi marchează începutul unei mişcări de insurecţie împotriva lui Carol al II-lea, orchestrată de credincioşii Gărzii de Fier, asociaţi cu partizanii generalului Antonescu"371. Carol II aminteşte emoţionat în jurnalul său că, la un moment dat, 1-a găsit pe voievod înarmat şi pregătit să-şi apere tatăl. La Braşov, cîţiva membri ai echipei legionare au fost arestaţi pe şoseaua Braşov-Sf. Gheorghe, duşi de jandarmi în localitatea Cicsereda, unde au fost împuşcaţi. Un alt grup a intrat într-un schimb de focuri cu garda militară a postului de radio şi relee de la Bod, pierind şi aici cîţiva dintre ei. La Constanţa, echipa legionară sub conducerea unui anume Jorjoaia, cu misiunea să ocupe Poşta, a atacat, dar a fost nevoita să se retragă cu pierderi. Principala acţiune viza joncţiunea echipei legionare conduse de Eugen Teodorescu, la cazinoul ofiţerilor, cu un detaşament al Marinei Militare condus de căpitanul Isbâşescu. Dar la ora 21.00, cînd trebuia să se producă joncţiunea şi „fraternizarea", pentru emiterea unei declaraţii comune care să ceară abdicarea regelui, Eugen Teodorescu nu a apărut, în oraş, echipa legionară condusă de Chircu a ocupat Legiunea de Jandarmi şi a dezarmat aproximativ 100 de soldaţi. La cazinou au apărut totuşi mai mulţi ofiţeri implicaţi în acţiune, cu titlu personal, şi locotenentul Radu Constantin cu o companie din Regimentul 34 Infanterie. Toată această desfăşurare de forţe nu pare o „revoluţie", dar în nici un caz nu poate fi tratată ca o înscenare. Ea are mai degrabă aspectul - indicat cel mai bine de regele Mihai — al unei insurecţii, pentru ca, oricum, a avut un plan bine definit şi o desfăşurare în teren, dar nu şi-ă atins misiunea. Tentativele de ocupare a posturilor de Radio, tăierea comunicaţiilor Palatului, implicarea unor subunităţi militare, ocuparea Legiunii de Jandarmi din Constanţa, angajarea în lupte cu arme de foc, cu morţi şi răniţi de ambele părţi, au fost acţiuni atît de vizibile şi de violente, încît nu pot fi trecute în contul unei înscenări. în aceste acţiuni şi-au pierdut viaţa cinci legionari, la Braşov, şi trei la Constanţa, în plus, daca era vorba de o presiune directă asupra regelui, era suficient asaltul Palatului Regal din Bucureşti. Dar daca legionarii ocupau posturile de Radio şi Palatul Telefoanelor, ce ar fi urmat'? Probabil că ar fi folosit undele pentru a face acelaşi anunţ pe care au apucat sâ-1 facă doar la Constanţa: „... a fost dată o lovitura de stat de către Garda de Fier şi generalul Antonescu". Ca şi în cazul „Republicii de la Ploieşti", insurecţia legionară din 3 septembrie 1940 rămîne cu imaginea sa de eveniment minor, ridiculizat de unii şi exagerat de alţii. Drept concluzie pentru ziua de 3 septembrie constatăm că regele Carol II încerca să formeze un guvern care să aplice prevederile Dictatului de la Viena, care să oprească mişcarea contestatară şi care să-i conserve poziţia pe Tron. El apelează la Antonescu pentru formarea unui guvern de uniune naţională, cu partidele democratice şi, eventual, Mişcarea legionară. Ion Antonescu se deplasează însă la Marele Stat-Major, unde „lucrează" cîteva ore şi nu vedem alt motiv al acestei atitudini decît încercarea de a evalua situaţia Armatei după cedările teritoriale, dorinţa de a-şi asigura sprijinul acesteia pentru un guvern pe care 1-ar conduce şi emiterea unor ordine pentru evacuarea Ardealului de Nord. Apoi îi contactează pe liderii politici pentru a relua tratativele în vederea formării noului guvern. 4 septembrie 1940. La întrevederea de la ora 9.00 între Ion Antonescu şi luliu Maniu, prim-ministrul desemnat a cerut Partidului Naţional Ţărănesc participarea la guvernul său, solicitare pe care Maniu a refuzat-o pînâ ce nu este răsturnat de pe Tron regele Carol II. De acolo Antonescu s-a dus la preşedintele Partidului Naţional Liberal, C.I.C. Brâtianu, care i-a dat acelaşi răspuns. S-a mai văzut cu Gheorghe Brătianu, cu A.C. Cuza şi cu Alexandru Vaida Voevod. „Au refuzat să discute programul, au refuzat să-şi dea concursul şi răspunsul lor a fost: «Abdicarea, după aia vorbim»."373 Pe Horia Sima nu 1-a găsit. Este important de subliniat că, pe durata acestor negocieri, Ion Antonescu a fost dominat de o problemă de conştiinţă şi de onoare, anume conflictul între faptul că mandatul îi fusese încredinţat de rege şi credinţa, poate şi dorinţa, personală că acesta nu trebuie să rămînă pe Tron. Tot la proces el a afirmat la un moment dat, cu referire la agitaţiile legionare, că „aceste tulburări puteau să ia amploare mult mai mare, ceea ce ar fi dus la prăbuşirea..., continuarea prăbuşirii dinastice". Era clar că nu-şi asuma sarcina detronării. Din acest context s-a format şi opinia că agitaţiile legionare erau organizate de Legaţia germană, la cererea lui Antonescu, astfel încît să nu fie pus în situaţia de a-şi călca onoarea şi cuvîntul dat suveranului. Era în firea lui să procedeze astfel. După turul politic din acea zi, el revine la Palat în jurul orei 18.00 şi depune mandatul. „M-am jenat sâ-i spui regelui ca toată lumea cerea abdicarea..." va recunoaşte el la proces. Carol II i-a cerut atunci să formeze un guvern numai cu legionarii. Informaţia este plauzibilă, dacă ne amintim că regele a folosit în permanenţă metoda spargerii unei „coaliţii" potrivnice prin oferirea puterii unuia dintre membri. Rezistenţa 118

partidelor este legată tocmai de prevenirea acestei manevre. Antonescu însă i-a răspuns ferm: „Cu Horia Sima nu duc (medieri), dacă nu pot să fac guvern de uniune naţională". Atunci, regele i-a cerut să ia măsuri de reprimare. Antonescu i-a răspuns „că nu se poate conta pe comandanţi"374, informaţie de extremă importanţă care certifică teza autorităţii discutabile a lui Antonescu în Armată. Numeroşi comandanţi şi ofiţeri aveau simpatii legionare. Carol i-a prelungit atunci mandatul pînă la 12 noaptea. între timp, la ora 19.00, ţărăniştii află de la ministrul de Interne, generalul David Popescu, că refuzul legionarilor de a intra în contact cu Antonescu sau de a participa la guvern de datorează unei condiţii puse de Horia Sima lui Fabricius: predarea regelui Carol şi a Elenei Lupescu în mîinile lor pentru a fi judecaţi de Tribunalul legionar şi executaţi: „Germania trebuie să le dea capul lui Carol, ucigaşul lui Codreanu şi al atîtor alţi fruntaşi"375. Toate aceste amănunte ne fac să tragem concluzia că Antonescu nu era înţeles cu legionarii în mod direct şi că manevrele erau conduse din umbră şi independent de Legaţia germană. Wilhelm Fabricius îşi urmărea cu tenacitate misiunea pe care o primise de la Berlin: grăbirea punerii în aplicare a prevederilor Dictatului de la Viena. De aceea, el nu i-a lăsat lui Antonescu nici un spaţiu pentru echivoc, în seara zilei de 4 septembrie, primministrul desemnat s-a întîlnit cu Fabricius, i-a prezentat stadiul negocierilor pe care le ducea cu partidele şi 1-a informat că intenţionează sâ-şi depună din nou mandatul. Fabricius a fost însă foarte categoric şi dur: „Sub nici un motiv nu-i este îngăduit să procedeze astfel. Dacă nu va prelua acum puterea, se va dezlănţui haosul. Unele unităţi ale Armatei, sub comanda unor generali iresponsabili, se vor opune înaintării ungare, care urma sa înceapă în ziua următoare, iar în interior va începe din nou împuşcarea gardiştilor, al căror puci eşuase. Regele trebuie sâ-i acorde depline puteri dictatoriale, să nu se grăbească să formeze un cabinet, ci să ordone miniştrilor să rămînă la posturile lor pîhă ce, după cîteva zile, se va fi orientat suficient pentru a putea forma un guvern eficient"376. Tonul imperativ al diplomatului german şi faptul că Ion Antonescu a executat acest ordin ne face să constatăm: Aducerea la putere a lui Ion Antonescu în septembrie 1940 a fost cu preponderenta opera Germaniei. Alegerea lui, în pofida sentimentelor sale dinastice, legaliste şi filoantantiste, a avut drept temei şi misiune îndeplinirea fâră ezitări a prevederilor Dictatului de la Viena, retragerea trupelor şi administraţiei româneşti din Transilvania şi cedarea Cadrilaterului. Antonescu a acceptat şi a îndeplinit această misiune, cu gîndul ca după terminarea crizei va putea reconstitui statul sub conducerea sa. La miezul nopţii dintre 4 şi 5 septembrie, Ion Antonescu se prezintă la rege şi îi oferă varianta lui Fabricius sub aspectul unei soluţii personale: „Majestate, nu mai pot să primesc a treia oară [mandatul n.a.], decît daca reluam formula care am discutat-o în '38, adică să renunţi la prerogativele regale"377. Este prima cerere de încredinţare a puterilor depline, după care Antonescu se duce acasă să se culce. Sfătuindu-se cu apropiaţii săi, Carol II hotărăşte să încerce din nou prelungirea mandatului, urmînd ca represiunea să fie făcută de generalul P.A. Teodorescu. Totodată, suveranul se sfătuieşte cu Urdâreanu, Tătârescu şi generalii Mihail şi Argeşeanu asupra posibilităţii unei lovituri militare, fără Antonescu sau cu eventuala arestare a acestuia, ca urmare a bănuielii că este înţeles cu legionarii şi cu Fabricius. 5 septembrie 1940. Pentru dimineaţa devreme a acestei zile avem două informaţii care se bat cap în cap, cu toate că sunt legate de un moment decisiv al loviturii de stat. Sub presiunea grupurilor legionare, care au acţionat sporadic pe timpul nopţii, trăgînd focuri în diferite colţuri ale Palatului pentru a da impresia că regele este asediat şi înconjurat, Carol II hotărăşte să forţeze încredinţarea unui nou mandat lui Ion Antonescu. Conform Comunicatului nr. 92/5 septembrie 1940, dat de mareşalul Curţii Regale, „la ora 3.50 a depus legiuitul jurămînt în faţa MAIESTĂŢII SALE REGELUI Domnul General Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri"378. Documentul este autentic, dar reproduce o informaţie falsă. La ora 3.50 Ion Antonescu dormea tun. El chiar a precizat la proces că a fost sculat din somn la ora 4.00 chiar de către rege şi că i-ar fi răspuns acestuia: „Majestatea Voastră este obişnuită să piardă nopţile, eu nu le pierd, eu sunt om normal, lucrez ziua şi noaptea dorm"37. Carol a interpretat acest răspuns drept o forţare a mîinii pentru încredinţarea puterilor depline şi, ştrîns cu uşa, acceptă întocmirea de către Mihai Antonescu şi Ernest Urdâreanu a unui document de trecere a prerogativelor regale de şef al statului către Ion Antonescu. La Articolul l, avînd în vedere Decretul-lege nr. 3052/5 septembrie 1940 prin care Constituţia din 1938 era suspendata, se prevedea învestirea cu puteri depline a lui Ion Antonescu38. Acesta va depune jurământul şi va porni la o nouă rundă de negocieri cu partidele. Le-a spus: „Pleacă regele, nu mai are acuma posibilitatea să facă absolut nimic, a pierdut şi puterea executivă, şi puterea legislativă, şi Justiţia din mînă, şi Armata". De fapt, în conformitate cu informaţiile venite de la ţărănişti, în acea dimineaţă Ion Antonescu a încercat din nou formarea unui guvern de uniune naţională, dar de data aceasta s-a adresat direct unor lideri ai celor două partide mari, oferindu-i lui Ion Mihalache Ministerul de Interne şi lui Gheorghe Brătianu Ministerul de 119

Externe, ocolind negocierea cu liderii partidelor, luliu Maniu şi Dinu Brătianu. A fost o tentativa de a-i „smulge" din unitatea de opinie a partidelor lor şi de a-şi salva cuvîntul dat şi jurâmîhtul faţă de rege. Ambii oameni politici au refuzat. Cu ocazia întrevederii dintre Gheorghe Brătianu şi emisarul prim-ministrului, confidentul său, Mihai Antonescu, acesta din urmă 1-a informat ca regele Carol II caută cu disperare să se înţeleagă cu legionarii şi că se arată „dispus să aprobe orice sancţiuni celor găsiţi vinovaţi de aceste crime; drept primă dovadă, el i-a cerut demisia lui Urdâreanu, sub motiv că «a fost prost informat». Dacă legionarii s-ar preta la acest joc — i-a spus Gh. Bfrâtianu] — atunci Carol ar fi gata să-i sacrifice pe toţi colaboratorii săi răspunzători de aceste crime, în cap cu Tătârescu, lamandi, Urdăreănu, Gavrilâ Marinescu, generalul Argeşeanu şi toţi ceilalţi ofiţeri din Inspectoratul Jandarmeriei"381. Ceea ce ne şochează la această listă de complici la asasinate ai lui Carol II, şi pe care acesta se pregătea sâ-i predea legionarilor pentru a fi executaţi, este că ea corespunde, cu excepţia lui Tătârescu, listei personalităţilor arestate şi închise la Jilava, asasinate apoi în noaptea de 28 noiembrie 1940. Conform lui Mihai Antonescu, arestarea imediată a acestor foşti demnitari a fost împiedicată de Ion Antonescu, acesta intervenind pe lîngâ tatăl lui Corneliu Z. Codreanu şi cerîndu-i să nu lase ca guvernarea sa să înceapă cu un asasinat politic. Cum sacrificarea complicilor n-a reuşit, legionarii lui Horia Sima au reluat în acea seară atacurile şi au organizat din nou o manifestaţie, de data aceasta în Piaţa Teatrului Naţional. La ora 21.30 Ion Antonescu intră din nou în audienţă la rege, prezentîndu-şi demisia, dar subliniind că orice continuare a mandatului său implică cererea de abdicare. Audienţa se încheie la ora 23.00 în ideea că Antonescu îi oferă regelui posibilitatea de a se consulta cu cine doreşte pîhâ a doua zi. La ieşire, îl vede pe voievodul de Alba lulia, Mihai, şi îi spune în treacăt: „Mareşalul Antonescu asigură situaţia". Parafrazînd titlul unui cunoscut film de război, începea „noaptea generalului". Convinşi că regele va încerca o contralovitură în acea noapte, liderii Partidului Naţional Ţărănesc se ascund la diferite adrese conspirative, fără a comunica între ei şi cu consemnul de a se întîlni a doua zi dimineaţă, la o altă adresă conspirativă. Antonescu se instalează la sediul guvernului şi începe să dea ordinele necesare retragerii din Ardeal. In această zi se produsese cea mai importantă declaraţie politică din străinătate referitoare la România. Luînd cuvîntul în Camera Comunelor, prim-ministrul Marii Britanii, Winston Churchill, va declara: „România a suferit o severă mutilare teritorială. Nu avem de gînd să recunoaştem vreuna din schimbările teritoriale ce se fac în timpul războiului, afară de acelea ce s-ar produce cu liberul consimţâmînt şi cu bunăvoinţa părţilor interesate"382. Această declaraţie, întărită apoi de Charta Atlanticului semnată împreună cu SUA, era garanţia că pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ardealului de Nord nu erau recunoscute de Marile Puteri occidentale. Ion Antonescu nu va ţine cont de această poziţie şi, mai mult, va declara la procesul din 1946 că nu a auzit de ea, ceea ce reprezintă o gravă incriminare la adresa mareşalului. Imediat după miezul nopţii, prevenit asupra intenţiilor criminale ale regelui, Ion Antonescu evita să se mai ducă la Palat şi îl va trimite pe locotenent-colonelul Elefterescu, aghiotantul său, cu cererea fermă de abdicare. Regele se vede mai întîi cu generalul Baliff, care însă este ezitant. Apoi, îi convoacă pe generalii Teodorescu şi Mihail, care îi propun atragerea lui Antonescu la Palat şi omorîrea lui. Fiind imediat informat de un ofiţer loial, Antonescu ordonă arestarea celor doi la ieşirea din Palat, în sfîrşit, regele îl cheamă la el pe Mihail Manoilescu. Acesta îl găseşte pe suveran plîngînd. La întrebarea: „Ce mă sfâtuieşti să fac'?", Manoilescu îi răspunde: „Nu este vorba ca Majestatea Voastră să abdice astăzi, fiindcă Majestatea Voastră a abdicat ieri [...], cînd a făcut actul decisiv al abdicării tuturor puterilor în mîna generalului Antonescu". Ultimul cu care se vede regele este generalul David Popescu, ministrul de Interne, care, imediat ce iese din audienţă, îi informează pe ţărănişti asupra situaţiei de la Palat. 6 septembrie 1940. Din însărcinarea lui Carol, Manoilescu se duce la 1.30 noaptea la Fabricius. Acesta îl convinge ca nu exista altă soluţie decît abdicarea şi amîndoi se sfătuiesc asupra modalităţilor de scoatere a regelui din ţară. Fabricius a optat pentru varianta unui automotor care sâ-i ducă pe Carol şi pe Elena Lupescu la Constanţa, de unde să plece cu iahtul regal „Luceafărul". După toate probabilităţile, această soluţie oferită de Fabricius era o capcană: la Constanţa, Armata fraternizase cu legionarii şi cei doi ar fi intrat în zona cea mai periculoasa pentru ei. Dacă versiunea conform căreia Fabricius a promis capul lui Carol legionarilor este adevărată, trimiterea lui la Constanţa este legată de această promisiune. Şeful Legaţiei germane 1-a mai anunţat că ministrul de externe Ribbentrop aşteaptă şi el comunicarea de la Bucureşti privind abdicarea regelui Carol. De la Fabricius, Manoilescu se va duce la prim-ministrul Ion Antonescu. „Antonescu mi-a spus — îşi va aminti celebrul economist -ca nu vede alta soluţie decît abdicarea, că nu a vrut sa i-o smulgă regelui în mod brutal, ci i-a lăsat timp să mediteze fără a-i fixa mâcar o anumită oră"383. De aici, Manoilescu se întoarce la Palat unde constată deja că regele îşi face bagajele, astfel că aleargă din nou la Antonescu. Acesta îi spune, hotârît: „Dacă nu primesc 120

nimic, îi voi scrie eu o scrisoare şi îi voi cere formal să abdice". Avînd în vedere că regele refuza să emită un astfel de document şi nu accepta formularea propusă de Mihai Antonescu, prim-ministrul îi trimite la ora 4.00 o scrisoare ultimativă: „Sire, M-am angajat cu cinstea şi cu viata mea să apar trecutul, ţara şi Tronul. încercările mele de a găsi oameni cu adevărat patrioţi şi pricepuţi, cu care să fac o echipă nouă de redresare a Statului şi de reînfrăţire a Majestăţii Tale cu ţara, au eşuat. Toţi cer abdicarea Majestăţii Tale. în faţa acestei situaţii şi a agitaţiilor pe care eu nu pot să J e înec în valuri de sînge, pentru a arunca ţara într-un război civil şi a determina ocupaţia străină, sunt dator să supun şi în scris Majestăţii Tale glasul ţării. Cine afirmă altfel face o crimă. Atrag însă serios atenţia Majestăţii Tale în privinţa răspunderilor grave care vor apăsa pe vecie asupra Majestăţii Tale, dacă nu dă ascultare imediat şi fără ezitare cererii mele, care este a Armatei şi a ţării. General Ion Antonescu" Autorii interesaţi de glorificarea mareşalului Antonescu uită de fiecare dată să prezinte contextul în care a fost dată publicităţii această scrisoare. Din dorinţă de a nu ştirbi cu nimic imaginea istorică a mareşalului, ei nu menţionează niciodată preambulul care a însoţit publicarea acestei scrisori, în care viitorul mareşal recunoştea încălcarea jurămîntului militar şi a cuvîntului dat regelui. Iată acest preambul: ,Români, Pentru întîia oară în viaţa mea a trebuit să înşel, sa mint şi să calc un jurămînt solemn, cerind abdicarea regelui căruia îi jurasem credinţa. Am făcut-o pentru a scăpa naţia de o îngrozitoare umilinţă şi de o totală şi inevitabilă catastrofă. Am făcut-o deschis, arătîndu-i în scris abdicarea. Dumnezeu, voi şi istoria mă veţi judecă. Pentru ştiinţa voastră a tuturor, public textul scrisorii ce am trimis-o fostului suveran, la ora 4 dimineaţa de 6 septembrie" (urmează textul scrisorii de mai sus). Practic, acesta este documentul central al loviturii de stat, lovitură pe care Ion Antonescu şi-a asumat-o în întregime şi care, în mod cert, îi aparţine. Prin caracterul igienic al îndepărtării infecţiei pe care o reprezentau Carol II şi camarila sa, gestul de încălcare a principiilor morale şi a jurămîntului a fost trecut într-un plan secundar, ca nesemnificativ. Ultimatumul a fost de două ore. Regele va semna un manifest către ţară în care va evita cu bună ştiinţă cuvîntul abdic şi va folosi formula „trecînd astăzi fiului meu, pe care ştiu cît de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei"385. La acea oră, voievodul de Alba lulia şi viitorul rege prin procură „plîngea ca un căţelandru", după cum ne informează principesa Martha Bibescu în jurnalul său: Er weinte wie ein Schlosshund? Tot Martha Bibescu reproduce informaţia primită de la doamna Fabricius, care confirmă înţelegerea timpurie a lui Ion Antonescu cu Germania: „De mai bine de o sâptâmînă, soţul meu n-a mai închis ochii. Nici Antonescu... în sfîrşit, astă noapte, la ora două, soţul meu a putut sâ-i telefoneze lui Ribbentrop că el a abdicat"387. Situaţia juridică şi aşa neclară a Monarhiei române, amplificată de acest compromis neconstituţional, se va încurca şi mai mult în viitor. La 23 august 1944, Carol II va pretinde din nou Tronul, sub pretext că 1-a părăsit vremelnic şi sub ameninţarea forţei, şi va intra în negocieri cu sovieticii. Fuga din ţară a regelui Carol II - sau gonirea din ţară, nu are importanţă — şi preluarea decisivă a conducerii statului de către Ion Antonescu în ziua de 6 septembrie au reprezentat doar vîrful tensionat şi cel mai important al loviturii de stat. Ea a fost definitivată la 14 septembrie, odată cu instituirea statului naţional-legionar. Consecinţele imediate ale loviturii de stat Situaţia Monarhiei. După ora 8.00 din dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940 regele Mihai I va depune un jurâmînt neconstituţional în faţa lui Ion Antonescu, devenit un fel de Conducător al statului, a patriarhului şi a preşedintelui Curţii de Casaţie şi Justiţie. Textul jurământului era improvizat. Conform Constituţiei din 1923, regele ales trebuia să depună jurâmîntul în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului cu următorul conţinut:, Jur a păzi Constituţia şi legile poporului român, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului" (Art. 82). Regele Mihai nu a îndeplinit această obligaţie, pentru că nu exista Constituţie. Nu mai punem la socoteală că nici 121

tatăl său nu se potrivea cu acest jurâmînt, mai ales în partea sa finală, cea cu „integritatea teritorială". Paradoxul, dar şi amarul situaţiei, au făcut ca şi Constituiţia din 1938 să conţină acelaşi jurâmînt, la Articolul 39, şi tot cu obligativitatea de a fi rostit în faţa Parlamentului. Pe cale de consecinţa, cu atitudinea cea mai obiectivă şi într-un total respect faţa de suveranul aflat încă în viaţă, trebuie să constatam că domnia regelui Mihai I între 6 septembrie 1940 şi 30 august 1944 a fost ilegitimă. Produs al unei lovituri de stat, la care tînârul rege nu a avut nici o contribuţie, domnia lui Mihai I s-a situat sub semnul improvizaţiei şi a unei limitări vizibile chiar şi a simbolului pe care îl reprezenta Monarhia. Principalul său biograf, Arthur Gould Lee, va nota: „El a urmat tatălui său, care compromisese monarhia. Avea doar o vagă ideea asupra îndatoririlor sale"388. Noul conducător al statului va sublinia în prima sa proclamaţie către ţară că este vorba de „un nou regim", iar regelui Mihai I îi va declara încă de la prima audienţă că urcarea lui pe Tron este urmarea a „două lovituri de stat, date în zilele de 5 şi 6 septembrie". Ion Antonescu considera ziua desemnării sale ca prim ministru cu puteri depline drept moment al loviturii de stat. De fapt, el are dreptate, fuga regelui fără să abdice fiind aici un act cu totul secundar. Aşadar, mai corect ar fi să acceptăm că lovitura de stat s-a produs în ziua de 5 septembrie 1940. Ca mişcare de profunzime în straturile mentalităţii colective şi ca mod de administrare a statului, România se apropia prea mult de Republică. Poziţia partidelor politice, întruniţi acasă la loan Hudiţă, liderii ţărănişti au evaluat situaţia, în lumina informaţiilor pe care le deţineau asupra celor petrecute peste noapte. Ei au constatat mai întîi ca nu a fost vorba de o abdicare, ci de o detronare şi că meritul principal în istorie îi revine lui Ion Antonescu. Aflînd de la David Popescu faptul că cei doi „complici" din „complotul" regelui pentru cedarea Ardealului de Nord în schimbul rămînerii pe Tron — Mihail Manoilescu şi Vaier Pop — au avut şi ei o atitudine intransigentă în favoarea abdicării, ţărăniştii nu încearcă să conteste această teză, ca nerealistă, ci ajung la concluzia că au trecut de partea nemţilor (!) şi că „Antonescu n-a fost decît un agent de execuţie al nemţilor şi al legionarilor". Nicolae Lupu îşi va exprima regretul că noul conducător al statului nu 1-a lăsat pe prinţul moştenitor să plece împreună cu tatăl său şi că n-a proclamat Republica. Maniu va rîde. Oricum, la această întrunire s-au conturat două direcţii de urmat pentru atitudinea politică a Partidului Naţional Ţărănesc: 1. Varianta Ghiţă Pop, Nicolae Lupu, Ionel Pop mergea pe ideea neimplicării în guvernare şi acceptării constituirii unui guvern de militari. „Noi, partidele politice, stînd deoparte, rămânem libere să protestăm în contra Arbitrajului de la Viena şi astfel naţiunea nu mai poartă nici o răspundere pentru executarea acestui arbitraj, impus cu forţa..."389 2. Varianta luliu Maniu şi loan Hudiţă ar fi fost atunci de total angajament la guvernare: „Ne trebuie să constituim imediat guvernul naţional, aşa cum mă înţelesesem cu Antonescu şi să decretăm mobilizarea generală a Armatei; pe unguri îi invităm să părăsească zona ocupată, în termen de 24 de ore, altfel le tăiem retragerea, ocupîhd valea Tisei; iată ce trebuie spus lui Antonescu să facă, dacă este un om corect, un bun patriot şi nu un instrument în mîinile lui Fabricius"390. Ceva nu este în regulă cu consemnările lui loan Hudiţă în Jurnalul său. Fără îndoială că textul este dominat de dorinţa expresă de a glorifica figura lui Maniu, de a-1 scoate imaculat din toate situaţiile şi de a identifica întotdeauna greşelile la alţii. Consemnarea lungă şi detaliată a zilei de vineri, 6 septembrie 1940, pare de multe ori o operă post factum, un comentariu subiectiv al unor fapte îndoielnice. Prin urmare, într-un asemenea joc, informaţiile ajung să se contrazică, fiindcă altfel nu avem cum să ne explicam contradicţia dintre decizia de a se ascunde în noaptea de 5 spre 6 decembrie, fără a comunica între ei, şi abundenţa informaţiilor despre ce au făcut ei sau Antonescu în aceeaşi noapte. Sursa lor principală, generalul David Popescu, este dubioasă, fiind vorba de un ministru de Interne aflat de sâptămîni întregi în contact cu ţărăniştii, de multe ori primindu-i în cabinetul său pentru consultări, fără ca cineva din guvernul Gigurtu sâ-1 tragă de mînecă. Semnul de întrebare pus deasupra atitudinii partidului de la începutul guvernării anto-nesciene este cu atît mai mare cu cît, deşi opţiunea PNŢ ar fi fost cea a lui luliu Maniu (Varianta 2), în realitate, partidul a pus în practică Varianta l — neimplicarea la guvernare! în plus, proiectul lui Maniu ; era foarte frumos şi patriotic, dar punerea lui în practică implica o serie de decizii foarte rapide, între care demisia lui Ion Antonescu şi renunţarea la calitatea de Conducător al statului, formarea unui guvern de uniune naţională condus de Maniu, trecerea trupelor române la contraatac în Ardeal şi împingerea trupelor ungare dincolo de graniţă, anularea Dictatului de la Viena, renunţarea de către Adolf Hitler la planul de aducere a trupelor sale în apropierea zonei petroliere şi, pentru că acest plan era legat de Directiva din 31 iulie, schimbarea planului strategic de atacare a URSS, oprirea sovieticilor de a ataca dincoace de Prut şi recunoaşterea oficială a României ca neutră. Nu ne putem duce cu imaginaţia atît de departe încît să credem că ipoteticul guvern Maniu ar fi trecut ţara de partea Aliaţilor, declarând război Germaniei, în afară de aceste măsuri, guvernul de 122

uniune naţională nu avea cum să rezolve problema Mişcării legionare a lui Horia Sima, organizaţie care ar fi refuzat categoric participarea la acest guvern şi ar fi trecut şi mai înverşunata la atacuri violente. Din toate aceste considerente se desprinde destul de clar ideea că proiectul lui luliu Maniu era cel puţin nerealist, dacă nu cumva a fost consemnat în jurnalul lui Hudiţă doar pentru imaginea liderului şi a partidului. în fond, ce argumente invoca luliu Maniu pentru refuzul de a forma guvernul de uniune naţională cerut tot de el şi acceptat de Ion Antonescu? Liderul ţărănist îi va reproşa lui Ion Antonescu faptul că s-au înţeles la 2 septembrie pentru formarea acelui guvern, în care noul prim-ministru să ocupe fotoliul de ministru al Apărării. Mai gravă pare acuzaţia că a pus în aplicare imediat măsurile impuse la Viena şi că a retras trupele şi administraţia din Ardeal. Hillgruber afirmă că „Sarcina cea mai urgentă a lui Ion Antonescu era retragerea trupelor române din Transilvania de Nord şi din intrîndul secuiesc, care trebuia efectuată în ordine, deşi unii comandanţi se opuneau, într-adevăr, evacuarea s-a efectuat între 5 şi 13 septembrie fără incidente importante"391. Apoi a semnat acordul de la Craiova prin care s-a retrocedat Cadrilaterul. luliu Maniu a arătat foarte rar — în una sau două ocazii — că tragedia României din 1940 a fost consecinţa unor grave erori ale guvernelor interbelice şi numai în protestul său din 1934 a amintit vag că este autorul aducerii lui Carol pe Tron. Dar indiferent cît de vinovate erau partidele şi mai ales ce uriaşă responsabilitate avuseseră oamenii politici în prăbuşirea treptată, ca un mal surpat lent de ape infiltrate, a atributelor statului naţional unitar, situaţia din 1940 avea nevoie de soluţii. Or, în septembrie 1940 statul nu avea decît două soluţii. Una din ele era conducerea după directive germane de către un om care se sacrifica, la Putere, şi concentrarea corpului partinic democrat în Opoziţie, cu scopul de a constitui rezerva politică, în eventualitatea ca la sfîrşitul războiului soarta ţârii va fi din nou hotârîtă de Marile Puteri. Era posibil ca omul sacrificat să fi fost Gheorghe Brâtianu, personalitate filogermană de anvergură, sau Mihail Manoilescu, dar nici unul dintre ei nu avea autoritatea de a îndeplini prevederile Dictatului de la Viena, fâcînd Armata şi administraţia să execute ordinele nenorocite şi să nu reacţioneze. Ion Antonescu însă, prin insistenţa cu care se făcea apel la calitatea sa de general, da. A doua soluţie era formarea unui guvern proaliat, care să zdrobească prin forţă Mişcarea legionară a lui Horia Sima, act care să producă apoi o ocupaţie a trupelor germane, ocupaţie însoţită de măsurile naziste cunoscute asupra oamenilor politici responsabili, în această varianta, România devenea un stat ocupat de Germania şi suporta toate consecinţele ocupaţiei militare. Trebuie sa fie foarte clar că în această situaţie, în afară de liderii politici democraţi, şi întreaga populaţie evreiască a României pierea. Iată de ce, chiar de la venirea lui Antonescu la Putere, putem vorbi despre o salvare a evreilor în România. Nu analizăm aici soarta evreilor din afara graniţelor impuse de invazia sovietica şi de dictatul de la Viena. Pentru a se constitui într-o rezervă politică viabilă, partidele istorice au adoptat o poziţie de sprijin a regimului Antonescu, în direcţia rezolvării problemei legionare, o atitudine declarativă de protest faţă de pierderile teritoriale şi au stabilit legături secrete, inclusiv de spionaj, cu Aliaţii. Dar, pentru a putea pune în aplicare acest program, ele au avut nevoie de protecţia lui Antonescu, de autoritatea lui şi de compromisurile făcute de el germanilor, în toată această situaţie extrem de complicată, luliu Maniu a acţionat cu abilitate, trădînd atunci cînd trebuia, înţelegîndu-se în secret cu Antonescu, lucrînd pe canalele spionajului cu Anglia şi conservîndu-şi nealteratâ imaginea de opozant. Dacă ar fi triumfat Anglia în România, luliu Maniu ar fi fost liderul necontestat şi eroul autentic al războiului. Ţara ar fi avut un alt destin. Pe cînd aşa, trădat la rîndul lui de principalul său aliat, Anglia, luliu Maniu şi statul român vor fi zdrobiţi de ocupaţia sovietică. Mişcarea legionară a lui Horia Sima. După cum s-a observat, autorul acestui studiu face o distincţie voită între organizaţia lui Codreanu şi ceea ce cunoaştem sub aceeaşi denumire, de Mişcarea legionară, sub Horia Sima. Mişcarea legionară a fost decimată în doi ani succesivi de asasinate, 1938 şi 1939, iar la conducerea rămăşiţelor ei a fost propulsat de către Moruzov, şeful SSI, un agent al său, Horia Sima. De altfel, în momentul septembrie 1940, poziţia lui Horia Sima la conducerea Legiunii nu era încă definitivată, organizaţia cunoscînd regrupări în nuclee şi centre răspîndite prin ţară şi fenomene de localizare pronunţate. O serie de lideri îi contestau poziţia, principalul corp supravieţuitor orientîndu-se către tatăl lui Corneliu Z. Codreanu. Numeroşi lideri legionari îl acuzau pe Sima pentru violenţele declanşate fără ordin, pe timpul cît Codreanu era în închisoare, cu scopul de a provoca asasinarea acestuia. Este de aceea suficient de elocvent faptul că Horia Sima afirmă în amintirile sale că ar fi fost desemnat succesor al lui Codreanu pe 6 septembrie de către un For Legionar, numit tot de el, în timp ce istoricii legionari afirmă că Sima nu a fost niciodată ales şef al Legiunii de către Forul conducător al acesteia, numirea sa la conducere fiind făcută de Ion Antonescu prin decretul din 14 septembrie392. Forul Legionar, cel constituit sub prigoană după moartea lui Codreanu, nu va valida niciodată prezenţa lui Horia Sima la conducerea Legiunii şi din aceste motive organizaţia a cunoscut numeroase convulsii interne, dar a permis şi supravieţuirea ideii că Mişcare 123

legionară condusă de Codreanu este altceva decît cea condusă de Horia Sima. Elita sa intelectuală, care a cuprins cele mai strălucite minţi ale României interbelice şi care dădea conţinut ideologic profund naţionalismului aclamat de organizaţia lui Corneliu Z. Codreanu, va dispărea asasinată sau îndepărtată de Legiune. Diferenţa este făcuta pentru istorie, cu inspiraţie şi precizie, de Armin Heinen: „Garda nu mai era o mişcare populară. Aceasta s-a observat şi în legătură cu conducerea ei. Căpitanul a fost un idol, o personalitate care i-a fascinat nu numai pe adepţii mai apropiaţi. Sima poseda alte «calităţi». El era dominat de «filozofia bombei» şi reprezenta aripa radicală, teroristă, care a hotârît politica gărzii în urma evenimentelor din 1938. Codreanu a oscilat între diferitele fracţiuni ale Legiunii, asigurîndu-şi astfel independenţa. Sima nu-şi putea permite un asemenea mod de comportare. Exista mai mult decît un gardist care putea ridica pretenţia că reprezintă, asemenea lui, «adevărata învăţătură». Numai dacă se baza pe sprijinul aripii extreme, el se putea apăra în faţa atacurilor"393. Numai din septembrie 1940 putem vorbi despre caracterul terorist explicit al Mişcării legionare. Vor exista întotdeauna îndoieli asupra faptelor de violenţa personala şi colectiva din trecut, dar şi noi informaţii asupra felului cum au fost provocate.394 Imediat după detronarea lui Carol II, Ion Antonescu a avut o întrevedere cu Horia Sima. Cu această ocazie, Conducătorul statului a remarcat cu insistenţă faptul că Mişcarea este dezorganizată şi că nu poate emite pretenţii la formarea unui guvern monocolor. Antonescu invoca nevoia de a opri haosul din administraţie şi de a pune ordine în conducerea treburilor statului. Ion Antonescu se afla atunci în perioada de negocieri cu PNŢ şi PNL, în tentativa de a forma guvernul de uniune naţională. Sima a avut un program minimal: o serie de măsuri care să răzbune asasinarea lui Codreanu şi sâ-i pedepsească pe cei care erau vinovaţi de dezastrul ţârii. Daca acceptăm teza complicităţii lui Horia Sima la asasinarea Căpitanului, atunci acest program minimal avea un singur scop: a poziţiei sale de conducător al Mişcării legionare prin punerea în aplicare a unui plan de răzbunare care să le ofere satisfacţie credincioşilor lui Codreanu. Antonescu a fost de acord cu acest program, în ideea că el se va încadra în politica sa generală de restabilire a ordinii statale. Adică, pe cale legală. El va lua şi primele măsuri în Armată, trecînd în rezervă un număr mare de generali, între care pe Gheorghe Argeşeanu (asasinul legionarilor din 1939), Gheorghe Mihail (confidentul regelui şi iniţiatorul asasinării lui Antonescu), Florea Ţenescu (coautor la retragerea din Basarabia), loan Ilcuş (compromis prin declaraţii linguşitoare în favoarea regelui), apoi C. Ilasievici, Grigore Cornicioiu, loan Bengliu (implicat brutal în torturarea legionarilor), Victor Dombrovschi (primarul Bucureştilor), amiralul Petre Bârbulescu, Gheorghe Liteanu, Constantin Atanasescu ş.a., unii fiind îndepărtaţi pentru incompetenţă. Au fost arestaţi imediat Mihail Moruzov, Gabriel Marinescu, Gheorghe Argeşeanu, loan Bengliu, precum şi o serie de subofiţeri, ofiţeri inferiori şi superiori, toţi implicaţi în asasinatele împotriva legionarilor. De asemenea, au fost reţinute cîteva personalităţi politice considerate vinovate de prigoana antilegionară. Prim-ministrul va ordona şi o ancheta asupra proceselor politice din ultimii opt ani, precum şi o cercetare a activităţii magistraţilor. Se combina astfel nevoia imediată a lui Antonescu de a face curăţenie la conducerea Armatei, Ministerului de Interne şi Jandarmeriei, de a-şi asigura el însuşi, prin oamenii săi, controlul asupra instituţiilor de forţa, cu cererile exprese ale lui Horia Sima. Fără îndoială că la baza înţelegerii Antonescu-Sima a stat perspectiva guvernării comune, fără a se intra în prea multe detalii, la început, pe fondul eşuării negocierilor cu partidele democratice. Cu toate că au existat întotdeauna nuanţe în felul de a trata relaţia sa cu legionarii, la finalul destinului său lumesc atît de agitat şi tragic Ion Antonescu va afirma fără echivoc: „Horia Sima reprezenta baza politica a ţării în acele momente"395. Baza economica era reprezentată de programul enunţat de Mihail Manoilescu în diferite epoci şi ocazii, pe care 1-am rezumat şi noi aici, în primul capitol, şi care se sprijinea fundamental pe structurile capitaliste liberale, puse în funcţiune în condiţiile unui regim politic dictatorial de Dreapta. S-au adăugat, ca factori perturbatori sau ruinători la proiectul românesc al redresării statului, conflictul pentru Putere din interiorul guvernării, participarea la război şi influenţa nefastă a Germaniei naziste asupra politicii externe a ţârii. Nu putem omite de pe această listă un aspect care ne interesează în particularitatea analizei noastre, şi anume conservarea şi pe alocuri amplificarea propagandei şi cultului personalităţii, care, profundum maris, va întări sentimentul soluţionării patemaliste a tuturor problemelor patriei. Conform legilor Istoriei, lovitura de stat începută la 2 septembrie 1940, prin propulsarea în destin a lui Ion Antonescu, prin configurarea complotului Maniu-Antonescu şi prin intervenţia decisivă a Legaţiei germane, se va finaliza la 14 septembrie prin instituirea statului naţional-legionar, avînd o conducere dualistă conflictuală, Ion Antonescu-Horia Sima, ca de multe alte ori în istoria noastră: Cuza-Catargiu în 1862, Carol I-Ion C. Brâtianu în 1866, Carol II-Iuliu Maniu în 1930, regele Mihai I-Petru Groza în 1945, Anna Pauker-Gheorghiu Dej în 1948, 124

Nicolae Ceauşescu-Alexandru Drăghici în 1965, Ion Iliescu-Dumitru Mazilu în 1989. Este incitant de observat că mai toate loviturile de stat sau revoluţiile României moderne şi contemporane au avut această problemă a raportului conflictual între liderii învingători. Oare de ce întotdeauna schimbările regimului politic din România au adus la conducere cupluri, nu un singur autor, şi că imediat după victorie a urmat conflictul între partenerii aflaţi la vîrful Puterii şi glorificarea învingătorului final? Răspunsul s-ar putea găsi în profunzimile mentalităţii tranzacţionale a naţiunii române, subiect analizat în termeni moderni, după Drâghicescu şi Rădulescu-Motru, de o singură personalitate marcantă a culturii române, academicianul Râzvan Theodorescu: „Aflata în spaţiul unei tradiţii ortodoxe şi al ruralitâţii, cu al său corolar nobiliar, civilizaţia românilor a cunoscut recurent, în epoca primei sale modernităţi, atitudini de autoritate monarhică venind să compenseze, adeseori, slăbiciuni politice şi crize morale — cazul fanariot e notoriu, unind piscuri intelectuale şi abisuri etnice, în ceea ce a fost socotită o formă evidentă şi primară de colaboraţionism — ilustrînd însă şi clipe de glorie naţională (între toate, se cade citat, măi nou, episodul Cuză). Atitudini reluate cu măi mult sau mai puţin succes, cu mai multă sau mai puţina dexteritate culturală, în ceea ce a fost — ba chiar riscă să fie încă — un cult sau, dacă nu, măcar o exacerbare a rolului liderului, un mesianic «homo magnus». în perimetrul românesc el s-a putut numi succesiv, în secolul al XX-lea — ce-şi trage seva din cele trei precedente — Carol al H-leă, Comeliu Zelea Codreanu, Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu, cu portretele lor arborate de la batista de mătase a jandarmilor, pînâ la lugubre ceremonii camaradereşti sau pînă la uriaşele panouri de stadion ale serbărilor din «Cîntarea României». [...] Nu mai puţin, ataşamentul modem faţă de soteriologicul lider arătător de drum are legături directe cu ceea ce abia am denumit «mentalitatea tranzacţională», putîndu-se plasa fie în aureola unei supremaţii spre care acela a fost propulsat prin felurite tranzacţii, fie, pe neaşteptate — prin alte tranzacţii, sinonime cu eventuale pioase abandonuri —în umbra unei rapide, violente, dacă nu chiar fatale căderi"396, în faptul celei de-a treia modernităţi a românilor (perioadă României Mări) şi pînâ astăzi, în pragul celei de-a patra modernităţi (intrarea în NATO şi UE), fenomenul cuplului rezultat dintr-o mişcare politică majoră şi decisivă ă fost reflexul reprezentării în cei doi lideri a forţelor păternăliste externe pe care vulgul le intuia deasupra ţârii. In cazul Cuza-Catargiu din 1862 erau Franţă şi Imperiul Otoman, în cazul Carol I-Ion C. Brătianu din 1866 erau Germania şi Franţa, în cazul Carol IIIuliu Maniu din 1930 erau fascismul şi Societatea Naţiunilor, în cazul regele Mihăi I-Petru Groză din 1945 au fost Occidentul şi URSS, în cazul Gheorghiu Dej-Anna Pauker din 1948, ca şi în cazul Nicolae Ceauşescu-Alexandru Drăghici din 1965 erau naţionalismul şi internaţionalismul, iar în cazul Ion Iliescu-Dumitru Mazilu din 1989 erau percepţia unei lupte subterane pentru influenţă în România, aşa cum vom vedea în volumul patru al acestui tratat, între URSS şi SUA. Capitolul V TENTATIVA DE LOVITURĂ DE STAT DIN 20-23 IANUARIE 1941 Rebeliunea legionară Moto: Eu spuneam:,Aveţi răbdare". Tactica mea era ca să fie discreditaţi, pentru că făceau orori, şi lumea sa fie contra lor. ION ANTONESCU La 8 septembrie 1940, preotul şi istoricul român Paul Mihail nota în jurnalul său: „E Duminica învierii noii organizări a statului român. E sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului. Se nasc către o nouă viaţă şi organizare statul şi neamul românesc"397. Credinţa sinceră a cunoscutului preot basarabean în transformarea pe care a adus-o situaţiei României venirea la putere a lui Ion Antonescu poate fi considerata ca exponenţială pentru majoritatea populaţiei. Dan Zamfîrescu consideră că momentul de vîrf al misiunii istorice pe care a primit-o Ion Antonescu prin destin a fost tocmai în septembrie 1940, astfel că rolul său benefic, naţional, a fost de foarte scurtă durată: „în ce mă priveşte, consider că unicul merit major şi indiscutabil al mareşalului Antonescu, cel care-1 răscumpără de toate păcatele şi-i justifică statuia ridicată la Slobozia, este acela de a fi salvat România ca stat, aşa ciuntită cum era în ceasul cînd destinele ei au fost apucate de mîinile sale. Fără Antonescu, soarta României ar fi fost pecetluită, ea ar fi fost încorporată în Uniunea Sovietică pentru ţinutul dintre Carpaţi şi Nistru şi în Germano-Ungaria pentru Transilvania, lâsîndu-ne şi fără Dobrogea, doar cu Cîmpia Dunării. Şi sunt sigur că, spre deosebire de Polonia, nimeni nu s-ar fi luptat pentru reînvierea României. Antonescu este omul care a prevenit această lichidare a 125

statalităţii româneşti şi care, prin însăşi căderea lui, a permis jocul politic al altor forţe în stare să continuie această statalitate, cu oricîte tragedii, pînâ azi"398. Aceste observaţii interesante şi care conţin mult şi dureros adevăr permit înţelegerea unor fenomene subtile care au însoţit regimul antonescian. în cazul dictatorului Ion Antonescu, spre deosebire de Carol II, de Gheorghiu-Dej şi, într-o anumită măsură, de Nicolae Ceauşescu, componenta personalizată a faptelor istorice, influenţa coordonatelor personale ale liderului asupra desfăşurării generale a evenimentelor, este posibil să fi fost mai importantă decît în celelalte cazuri. Carol II era dirijat din umbră de camarilă, Gheorghiu-Dej avea în spate legitimarea puterii militare şi politice sovietice, Ceauşescu se sprijinea pe un partid creat practic de el în interiorul unui lagăr bine închis; Ion Antonescu era singur. Partidele politice i-au refuzat colaborarea directă, formula la care împingeau ele — guvern militar — era, după cum bine a observat chiar Antonescu, ultima soluţie la care trebuie să apeleze un popor — şi a făcut-o la 23 august 1944 — Germania vedea în el doar formula autoritară menită să asigure logistica războiului antisovietic, iar Mişcarea legionară de sub conducerea lui Horia Sima căuta atunci un drum propriu, distructiv şi sîngeros, răzbunător şi încă şi mai îndepărtat de bazele sale doctrinare constructive. De aceea, ideea lui Dan Zamfirescu, conform căreia rolul real şi limitat al lui Antonescu a fost acela de a salva statalitatea României în anul 1940, pare extrem de atrăgătoare. Privind din perspectiva şanselor pe care ni le oferă distanţa şi răceala sentimentelor faţă de eveniment, putem observa eforturile incontestabile şi chiar eroice pe care le-a făcut personajul nostru pentru „a aduna ţara" din dezordinea şi diso-luţia în care căzuse. De altfel, într-o scrisoare trimisă lui Constantin I.C. Brâtianu în 1942, Ion Antonescu va recunoaşte: „Rolul meu trebuia să fie terminat la 7 septembrie 1940"399. Apoi, după ce statul s-a stabilizat într-o situaţie clară — satelit al Germaniei naziste —, cînd Antonescu a trecut la gestionarea lui, din calitate de salvator, a şi început să facă greşeli. Aici, teza conform căreia Ion Antonescu trebuie analizat ca om politic, nu în calitate de general, devine foarte necesară. Trecut în rezervă şi intrînd în acţiune ca om politic, el îşi va satisface orgoliul personal şi nevoile sufleteşti cele mai acute rechemîndu-se singur în cadrele active ale Armatei (16 septembrie 1940), avansîndu-se apoi succesiv în gradele de general de corp de armată (tot la 16 septembrie 1940), general de armată (la 18 februarie 1941, după numai cinci luni) şi, în final, ca mareşal (după alte şase luni). Chiar dacă pentru cititorul civil nu este atît de important, pentru militari este bine să ştie că Ion Antonescu a ajuns din general în rezervă la gradul suprem de mareşal în mai puţin de un an. Apoi a îmbrăcat cămaşa verde a unui partid şi a dus bătălia pentru a fi şeful acestuia. Ca general de divizie însă, Ion Antonescu putea salva statul în momentul său cel mai greu şi se putea retrage în preocupările sale militare, fie ca strateg, fie ca ministru al Apărării, îşi dorea însă prea mult Puterea şi era prea convins că numai el are soluţiile de salvare a situaţiei. Oricît de neplăcute sunt aceste consideraţii, trebuie spus însă ca în 1941, după cele două victorii — preluarea Puterii şi înfrîngerea rebeliunii legionare — omul Ion Antonescu a avut o cădere, serios consumat fizic şi psihic, cu sănătatea zdruncinată şi cu capacitatea de a gîndi elastic, specifică omului politic, foarte pronunţat alterată. Această realitate fizică, dincolo de numeroasele mărturii râmase de la apropiaţi, este confirmată şi de faptul că prima perioadă a regimului său (14 septembrie 1940-22 ianuarie 1941) a fost dominată de efortul de a păstra un echilibru politico-social, în rezonanţă cu efortul de a-şi conserva echilibrul personal. Muncea zilnic pînâ la epuizare, se ocupa de toate şi ţinea discursuri kilometrice, umbla mult prin ţară, dus-întors în cîteva ore, dormea pe apucate în timpul zilei, mereu trezit de probleme, cînd importante, cînd minore, preluarea întregii autorităţi de către el avînd efect în aruncarea pe braţele sale a tuturor problemelor ţării. Idealul lui politic, precum şi gesturile sale tipice din această perioadă, pot fi ilustrate prin transferul metaforic sugerat de părintele Stâniloae într-o alegorie a sa: „Omul echilibrat este ca vizitiul unei trăsuri care frînează caii mai iuţi şi îi îndeamnă pe cei zâbavnici. El are mereu o supraprivire peste toţi şi ţine legătura între ei, ştiind că, dacă îi lasă pe unii să îi covîrşească pe ceilalţi, trag în şanţul de la margine şi o nimicesc şi pe ea, şi pe el. Căci el e cel ce mînâ caii şi în acelaşi timp e purtat de ei. Dacă nu-i mînâ ţinîndu-i în unitate, e dus în prăpastie"40*). Cam în acest loc se afla dedesubtul cel mai adînc al relaţiei Ion Antonescu-Horia Sima în primele luni de regim naţional-legionar. De ce 1-or fi numit naţional-legionar, nu prea este clar! Formula era, din punct de vedere ideologic, pleonastică. Să fi folosit cu insistenţă termenul naţional, pentru a arăta că soluţia politică la care se ajunsese era un produs natural românesc, nu credea nici ultimul preot din sat. El vedea doar o soluţie de salvare la înghesuială. Mai degrabă formula îi aparţine lui Ion Antonescu pentru a arăta, cu o anumită subtilitate, că baza sa politică are şi componente tehnice democrate, dar, mai presus de orice, că la conducere se află o personalitate cu misiune naţională, adică deasupra oricăror regrupări politice. Este, foarte probabil, expresia acelei suprapriviri de care amintea părintele Stăniloae. Pe noi ne interesează însă faptul că, voit sau nevoit, Ion Antonescu îşi va continua, cel 126

puţin pînâ la momentul declanşării operaţiilor pentru eliberarea Basarabiei, cariera sa politică şi că principala bătălie a primei perioade a regimului său a fost dominată de lupta pentru constituirea şi controlul bazei politice. Putem accepta oricînd ideea că Ion Antonescu, perfect încadrat în coordonatele sentimentelor sale naţionaliste, a gîndit protejarea partidelor istorice, astfel încît ele să poată reveni la rolul lor politic de conducere. Credem însă că mai degrabă n-a avut încotro. Aşa cum arătam deja, ideea lui principală pe tema bazei politice era apelul la guvernul militar numai în ultimă instanţă. Ideea aceasta face parte şi astăzi din uzanţele naţiunilor, şi pînă şi Constituţiile cele mai democratice prevăd apelul la Armată în situaţiile de criză generalizată, în situaţii de război, cînd se constituie Cartierul General (sau sinonime ale acestuia) şi ţara este, practic, condusă de şeful StatuluiMajor General sau prin Consilii militare. luliu Măniu şi Dinu Brâtianu vedeau lucrurile exact invers. Ei considerau, cu destule argumente, că pe timp de război nu numai că se poate apela la militari, dar şi că acest lucru este obligatoriu, în momentul încheierii păcii, rezerva politică supravieţuia intactă (credeau ei) şi putea acţiona în favoarea ţârii din poziţia de forţă democratică. De aceea, ei au folosit singurul instrument care le stătea la dispoziţie pentru a putea controla ceva: refuzul public, în secret, liderii partidelor istorice erau legaţi total de Conducătorul statului. Urmărit în continuare de ideea sa — apelul la soluţii politice — Antonescu a căutat să folosească drept bază politică Mişcarea legionară a lui Horia Sima, sub rezerva controlului său asupra organizaţiei. Credinţa că trebuie să exercite un control efectiv asupra Legiunii se întărea pe zi ce trece, după 6 septembrie, pe măsură ce slăbiciunile acesteia deveneau tot măi vizibile. Conducătorul era conştient că orientarea Mişcării legionare ă lui Horiă Sima către extremism şi violenţă publică nu punea în discuţie doar autoritatea sa, stabilitatea ţării şi eforturile de redresare, ci împingea statul cu viteză către ultima sa soluţie — dictatura militară. Totodată, Antonescu dorea să-şi ofere timp pentru redresarea stării Armatei, refacerii spiritului combativ, mai ales după ce fusese obligată să se retragă în dezordine din Basarabia şi în totală demoralizare din Ardealul de Nord, fără să tragă un foc. Perspectiva unei treceri la contraatac alături de Germania, cu beneficiul eliberării teritoriilor româneşti din Est, eră un alt calcul al lui Ion Antonescu, destinat de asemenea stării Armatei. Mai trebuie spus că, în septembrie 1940, Antonescu ori dădea o noua lovitură de stat, suprimînd imediat Mişcarea legionară a lui Horia Sima (arestarea liderilor simişti era suficientă), ceea ce ar fi provocat reacţia Berlinului, ori se înţelegea cu Horia Sima, ceea ce era pe placul Berlinului. Din această ecuaţie un lucru e sigur: gradul de libertate al lui Ion Antonescu era limitat în orice direcţie de Germania. Prin Germania trebuie să înţelegem forţa care îl salvase de la moarte, Marea Putere care se instalase deja în poziţia dominantă în Europa şi în România, economia care rezona cu cea românească, singura armată în stare să oprească invazia sovietică în Europa de Est. Tot Germania însemna însă şi Marea Putere care răpise Ardealul de Nord şi se înţelesese cu URSS asupra răpirii Basarabiei, dar oferea speranţa recuceririi, în plus — şi aici este lucrul cel mai important — naţiunea ta nu mai reacţionează, asistă impasibilă la degradarea vieţii politice, renunţă fără ezitare la instrumentele de exercitare a drepturilor publice, se distanţează decisiv de instituţiile sale, pierde teritoriu şi populaţie în absenţa oricărei forme organizate de rezistenţă. Este, practic, imposibil să judeci în alb şi negru performanţa conducătorului unui stat aflat în această situaţie, aplicînd regulile normalităţii, să judeci deciziile unui om, atunci cînd pînă şi poziţia geografică joacă un rol în destinul unei naţiuni. în acest loc ne vom permite o digresiune necesară, din sfera criticii comparative, pentru a înţelege că la fenomene similare există întotdeauna ceva care generează soluţii diferite, ca în oricare paradox al materiei. Modelul franchist al intrării, ieşirii şi supravieţuirii în şi din condiţii de război Dacă Ion Antonescu poate fi asemănat cu cineva în privinţa proiectului politic, el trebuie comparat cu conducătorul Spaniei, generalul Franco. Urmărind similitudinile izbitoare între cei doi militari vom constata rolul determinant pe care 1-a avut, în momentul cheie, poziţia geografică. Situat în Est, El Caudillo ar fi avut aceeaşi soartă cu Ion Antonescu. Situat în Vest, Conducătorul României ar fi condus ţara la un transfer paşnic al Puterii către o Monarhie solidă, un regim parlamentar democratic şi o economie de piafă prosperă, fără să fie nevoie ca România să aibă coordonatele morfologice ale teritoriului Spaniei. Ba, din contră. De aceea, aşa cum vom arăta, vinovăţia lui Antonescu nu va fi niciodată totală. Este interesant că din zecile de mii de ofiţeri spanioli activi în primele decenii ale secolului XX, a fost ales drept salvator al patriei Francisco Franco (1892-1975), cu toate ca, în repetate ocazii, în prim-planul vieţii politice spaniole navigaseră destui generali, întreaga bibliografie care se ocupă de cazul Franco, de la hagiografi la detractori, admite că viitorul EI Caudillo („Conducătorul") s-a remarcat „simplu şi fără a fi contestat prin superioritatea sa militară şi morală absolută" încă de tînăr ofiţer. El va fi observat ca ofiţer de elită încă din timpul incidentelor marocane dintre 1912 şi 1916 şi, la fel cum a procedat Ferdinand cu Ion Antonescu pe fronturile din 127

Bulgaria şi Moldova, regele Spaniei îi va acorda tînârului locotenent Francisco Franco „numirea la comandă prin decizie specială". Cariera de ofiţer a lui Franco va fi marcată, prin merite personale, ca şi în cazul lui Antonescu, de avansările peste rînd, de numirile în funcţii militare importante „prin dispensa", astfel că atît ofiţerul de elită spaniol, cît şi cel român au făcut parte din categoria numită de francezi atît de plastic toujours le plus jeune de son grade. Erau vremuri militare şi astfel de cariere ieşeau în evidenţă nu numai prin teoria lui Clausewitz asupra legăturii cauzale între politică şi război, ci şi prin aprecierea lucidă a oamenilor politici că, în balamucul parodic cu care ieşiseră armatele europene din perioada Romantismului, era nevoie stringentă de apelul la militari competenţi. La fel cum se petrecuse în Moldova contraofensiva Armatei române din primul război mondial, armata spaniolă va trece la contraofensivă după dezastrul de la Anoual, din iulie 1921. Este prea şocant ca să nu observăm că în timpul acestei contraofensive, lozinca militarilor spanioli era: „Nici un pas înapoi!", un „Pe aici nu se trece!" iberic, în 1930, Franco este numit, ca şi Antonescu la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti, şef al Şcolii Militare Superioare de la Saragosa. Apoi, pentru ca privirea în oglindă să fie aproape perfectă, Franco este trimis la aceeaşi şcoală de comandă şi stat major de la Versailles, unde Antonescu făcuse cursul de contraspionaj. Revenit în ţară — iată încă o coincidenţă surprinzătoare — Franco este contactat de lideri politici de Dreapta, care îi oferă conducerea unui eventual partid politic compus din regruparea formaţiunilor mai mici conservatoare. Ca şi Antonescu, Franco intră în negocieri secrete, apoi refuză. Ei bine, ca fenomen aparent inexplicabil în plan terestru, dar posibil în planul mişcării inperceptibile ă Europei spre un nou război, în iarna 1933-1934, în timp ce primministrul I.G. Duca îi cerea generalului Ion Antonescu să preia conducerea Marelui Stat-Major pentru a face reforma în armată, ministrul de Război spaniol, Gil Robles, îl chema pe generalul Franco la conducerea StatuluiMajor de la Madrid, cu misiunea „de a reconstrui armata"401. La sfîrşitul acestor mandate, Ion Antonescu va ajunge cu domiciliu forţat la mănăstirea Bistriţă, iar Franco exilat în Insulele Canare. Nu voi insista asupra similitudinilor izbitoare între falangiştii spanioli ai lui Jose-Antonio Primo de Rivera şi legionarii lui Corneliu Z. Codreanu. Să spunem doar că au avut de la început acelaşi program politic: lupta contra materialismului marxist şi contra vechilor partide democratice, că s-au format iniţal dintr-un nucleu de studenţi şi muncitori naţionalişti şi că tipul ideal pe care îl promovau era tînărul creştin, trăind în austeritate, curaj şi caritate. Bineînţeles, Jose-Antonio Primo de Rivera este arestat de prim-ministrul Cesares Quiroga (un Armând Călinescu spaniol) şi omorît în închisoarea din Alicante, doi ani înaintea lui Corneliu Codreanu. Cu armata dezorganizată din cauza războiului civil, Spania începe să vadă în generalul Franco soluţia pentru redresarea statului. O opinie deloc întîmplâtoare se potriveşte perfect cu teza funcţiei politice acordate de români lui Antonescu: ,franco n'a pas vaincu seulement comme general, mais aussi comme politique et comme reformateur"402. Pe fondul răscoalei naţionaliste a falangiştilor, sub deviza „războiului sfînt", conducînd armata spaniolă spre un pronunciament (intervenţia armatei în preluarea puterii), sprijinit logistic şi militar de Germania nazistă, Franco instaurează dictatura militară şi se autointitulează Conducător. Invocînd pierderea a peste 410 000 de oameni omorîţi în luptă sau executaţi în timpul Războiului Civil şi peste 200 000 de oameni omorîţi de foame sau de epidemii, invocînd aşadar dezastrul ţării, generalul Franco face o cotitură spectaculoasă în traseul ţârii sale şi cere Germaniei naziste să accepte statutul de neutralitate al Spaniei, îl obţine cu preţul unui partizana! discret, dar iese din al doilea război mondial pe picioare şi inatacabil în plan juridic. La întîlnirea sa cu acel Hitler care îl ajutase să învingă, Franco întîrzie 45 de minute, „apoi, scepticismul pe care Franco îl opuse tuturor declaraţiilor de entuziasm ale acestui Hitler învingător, şiretenia tradiţională a Spaniei imperialiste pe care El Caudillo o folosea cu un rafinament aproape oriental sfîrşirâ prin a-1 aduce pe Fiihrer într-o asemenea stare de furie, încît apropiaţii lui se temeau să nu facă vreo nebunie cu consecinţe supărătoare pentru interesele germane în Mediteranâ"403. Aşadar, spre deosebire de Antonescu al românilor, care nu a avut timpul sa folosească arma interesului german pentru petrolul românesc, Franco şi-a negociat la sînge avantajele strategice ale ţării sale. Cînd şeful serviciilor de informaţii îi va aşeza pe birou nota prin care îl anunţa că la începutul lunii august 1945 se va pune în discuţie la Londra trimiterea sa în judecată la Procesul de la Niirnberg, Franco va avea o replică blazată: „Stai liniştit, zăpăciţii ăia de americani m-au confundat cu Frank, guvernatorul Poloniei". Pictura Guernica a lui Picasso va râmîne o capodoperă admirată într-un muzeu din Madrid şi atît, evisceratâ de orice funcţie politică, pe care o avusese în intenţie celebrul ei autor. După ce a lichidat Stînga marxistă şi a pus bazele saltului economic al Spaniei, Franco va anunţa, în 1969, că a hotărît ca ţara să revină la Monarhie după moartea sa. Putea obţine Ion Antonescu o cotitură politică de o asemenea importanţă în 1940? Mai mult ca sigur, nu. Credem însă că o putea încerca în 1941, înaintea gestului nefericit de a trece Nistrul. 128

Programul politic Prim-ministrul Ion Antonescu a moştenit un stat dezorganizat, ciopîrţit teritorial, o naţiune demoralizată şi o Armată umilită. Este semnificativ ca, din toate instituţiile statului moştenite de la dictatura carlistă, doar Ministerul Propagandei funcţiona bine şi a şi intrat imediat în acţiune, ocupîndu-se de împiedicarea transformării nemulţumirii populaţiei în revoltă, oprirea oricăror proteste împotriva pierderilor teritoriale şi glorificarea ca salvator a lui Ion Antonescu. De altfel, Ministerul Propagandei a fost apreciat de Conducător şi pus la lucru în regim de urgenţă, emiţînd apeluri către ţară, către fiecare strat social şi către străinătate cu frecvenţă aproape cotidiană, în Apelul către Armată din 6 septembrie 1940, se afirma: „în aceste vremuri de zbucium şi frămîntare, inimile noastre se liniştesc, unite în nădejdea pe care un neam întreg o pune în noua domnie", în aceeaşi zi, este emis un Apel către naţiune, care era, de fapt, un îndemn către legionari să nu se răzbune: „Nici o violenţă, contra nimănui, cu atît mai puţin contra nevinovaţilor soldaţi sau gardieni aflaţi la datorie". La 7 septembrie a fost publicată o Chemare către ţară, în care Antonescu anunţa însă pedepsirea vinovaţilor, dar nu prin răzbunare: „Am început totala înnoire a statului nostru. Am decis cercetarea trecutului, pentru ca aceia care ne-au dus la umilire şi la pierderea graniţelor, la sărăcie şi la risipă, sâ-şi primească răspunsul faptei". Tot în 7 septembrie emite un alt Apel către ţară în care cerea populaţiei să se roage în biserici şi să arunce „blestemul nostru asupra marilor vinovaţi". Două zile mai tîrziu, Ministerul Propagandei dădea publicităţii un nou apel, de data asta cam disperat, în care Conducătorul îi ruga pe cetăţeni, „din inima lui îndurerată" să uite totul şi să treacă la muncă. Apoi s-a emis un comunicat al Conducătorului către organele de poliţie şi jandarmerie în care funcţionarii acestor instituţii erau mustraţi pentru abuzurile din trecut, erau îndemnaţi sâ-şi folosească autoritatea, dar să-i trateze pe vinovaţi cu înţelegere şi sentimente „profund umane". La 11 septembrie, Antonescu dă Apelul la ordine şi muncă, apel în care abundă combinaţia stilistică de fraze lungi, explicative, şi propoziţiile scurte de tip: „Ajutaţi-mă şi ascultaţi-mâ", „Am uitat. Să uitaţi", „Fiţi siguri că eu nu dorm, nu mă plimb şi nu petrec". Tot în 11 septembrie, încă un Apel către ţară atrage atenţia că „în ţară, şi mai ales în capitală, au început să se agite unele mişcări cu caracter anarhic". Generalul Antonescu — cum se autopre-zenta prim-ministrul, vorbind despre el la persoana a treia — venise la Putere ca „să facă tuturor dreptate; să dea tuturor putinţa să trăiască omeneşte; să facă să înceteze dezmăţul sus şi şi să înceapă bunul trai jos". A doua zi, pe 12 septembrie, urmează un nou apel căire legionari: „îngenunchiaţi şi cinstiţi cu pietate ziua Căpitanului vostru de ieri. Jertfa lui o merită cu prisosinţă". A doua zi se împlineau 41 de ani de la naşterea lui Corneliu Z. Codreanu şi numai enunţul simplu al vîrstei pe care ar fi împlinit-o, încă foarte tînâr, era un motiv de căutare a răzbunării. Ion Antonescu a condus treburile ţării în perioada 6-14 septembrie cu un Cabinet constituit pe scheletul ultimului guvern Gigurtu. Pentru a înţelege mai bine situaţia pe care trebuia s-o gestioneze Conducătorul statului, va trebui să analizăm temele primei şedinţe a Consiliului de Miniştri din 7 septembrie 1940. Trei probleme de fond au fost abordate direct de Ion Antonescu: stilul de conducere, evaluarea statului şi gestionarea crizei instituţionale pentru repunerea în funcţiune a statului. Stilul de conducere. Ion Antonescu a venit la conducerea statului cu o anumită experienţă de comanda şi conducere, între cei doi termeni există o deosebire, ceea ce face că fraza de mai sus să nu fie expresia unei sărăcii de limbaj, ci o formulă tehnică din teoria şi practica actului de conducere a sistemelor politice. Fără a intra în detaliile şi terminologiile complicate şi ermetice ale acestei teorii, vom arăta că actul de conducere se sprijină fundamental pe ideea deciziei, a forţei politice care ia decizii, iar actul de comandă preia decizia şi o execută, pe principiul aparatului tehnic care da, la rîhdul său, ordine regulamentare în sistem. Procesul poate fi observat şi înţeles foarte uşor în domeniul militar, unde aparatul de conducere (ministrul civil şi politic), ia decizii, provenite din politica generala a guvernului sau a statului, iar conducerea superioara a Armatei (Statul-Major General) pune în aplicare aceste decizii prin ordine date în Armată. Simultan şi independent, Statul-Major General funcţionează în structurile Armatei pentru menţinerea capacităţii de luptă şi eficienţa instituţiei, prin măsuri curente specific militare, Statul Major General exercitînd efectiv actul de comandă. Ca ofiţer, dar mai ales ca general, Ion Antonescu dobîndise toate aptitudinile necesare exercitării actului de comandă, inclusiv la nivelul cel mai înalt, fiind pe rînd şef al Marelui Stat-Major şi al Ministerului Apărării. Avea, aşadar, o experienţă de comandă care îi permitea să abordeze problema conducerii (a deciziilor la nivel de stat) dintr-o perspectivă profesionistă, în general, conducătorii militari ai structurilor de vîrf sunt foarte bine informaţi asupra stării naţiunii, asupra tuturor aspectelor economice, sociale, diplomatice şi strategice, deoarece misiunea de apărare naţională implică cunoaşterea resurselor, a posibilităţilor de acţiune şi a limitelor acţiunii economice, sociale, diplomatice sau strategice ale unui stat. Ca om politic implicat în culisele vieţii politice din România, ca martor al involuţiei 129

regimului parlamentar şi ca bun evaluator al realităţii partidelor, Ion Antonescu avea şi privilegiul privirii de ansamblu asupra statului şi societăţii româneşti. Criza performanţei în leadearship-\il său nu a venit din capacitatea de a cunoaşte problemele ţării, ci din maniera de a le rezolva, atît coordonatele personalităţii sale cît şi situaţia generală a statului înpiedicîndu-1 să aibă supleţea care transformă actul de conducere în artă. Cu aceste explicaţii în portofoliul analizei, vom observa ca, în prima şedinţă a Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu va preciza de la început — profesionist şi foarte bine orientat — cum înţelege el să conducă statul: „Nu pot da altceva decît directive generale. Aceste directive se execută cu energie, cu credinţă, inteligenţă şi cinste. Nu vreau ca la fiecare pas să fiu întrebat cum văd problema cutare şi nu vreau ca nici mai jos să se petreacă acelaşi lucru". Intervenţia prim-ministrului prezenta, în esenţă, stilul de conducere propriu unui anumit tip de guvernare. Ştiind că a condus o dictatură, suntem înclinaţi să vedem decizii arbitrare peste tot, dar în realitate stilul de conducere ales de Antonescu atunci era cel britanic. Un prim-mi-nistru are la dispoziţie două modalităţi de a conduce: 1. încearcă să conducă puterea executivă prin implicarea personală directă în procesul administrativ, bazîndu-se, de regulă, pe pregătirea profesională de specialitate — juridică sau economică, de exemplu. Un astfel de prim-ministru ajunge să se amestece în toate problemele, să-şi consume energia şi timpul în soluţionarea tuturor problemelor, de la Sănătate la tunderea oilor, excelînd în zona competenţei sale reale şi făcînd cele mai mari erori în domeniile pe care nu le stâpîneşte. La un astfel de prim-ministru — cum au fost toţi premierii României între 1990 şi 2002! — miniştrii Guvernului caută să împingă responsabilitatea către acesta, derobîndu-se de la propria răspundere. Ei se limitează la a invoca sau executa ordinele, chiar şi pe cele proaste, ale şefului lor. 2. Al doilea stil de conducere, cel britanic, îl aşază pe prim-ministru în poziţia precisă de şef al miniştrilor săi. El nu conduce decît miniştri, nu procese administrative, economice etc. Aici, prim-ministru dă ordine miniştrilor, pe linia mandatului său politic, iar miniştrii execută. Nu execută bine şi cu rezultate, sunt schimbaţi. Răspunderea imediată pentru rezolvarea problemelor statului revine astfel ministrului de resort, şi numai răspunderea politică generală, primministrului. Dar, pentru a fi un astfel de premier trebuie să stăpîneşti arta de a conduce oameni, nu procese. Ion Antonescu ştia bine acest lucru, avea coordonatele necesare şi, în consecinţă, a ales anume stilul de conducere britanic. Pentru a aplica acest principiu de conducere, Antonescu avea nevoie de libertatea deciziei. Astfel se explică de ce, în aceeaşi şedinţa inaugurala, el a ţinut să sublinieze relaţia sa cu Monarhia: „Palatul nu se va mai amesteca în nici o problemă a statului, şi acel ministru sau funcţionar al statului ce va fi prins de mine, va fi destituit imediat şi sancţionat. [...] Regele semnează un singur decret: este înaltul Decret de numire a primministrului. Toate celelalte mi-am rezervat să le semnez eu, de ce să mai pierdem timpul cu contrasemnâri. [...] Regele râmîne ca un simbol. El nu are. dreptul să se amestece şi nu are dreptul, chiar dacă va fi o capacitate. Regele de mîine — dacă aceasta instituţie se va mai păstra, în furtuna care a răsturnat toate Tronurile din Europa —, el trebuie să râmînâ în cadrul pe care 1-am hotărît". în contextul acestor principii, Ion Antonescu explica „deplinele puteri" pe care le primise de la Carol II, în faptul loviturii de stat din noaptea de 5 septembrie, cu următoarea formulare: „Domnilor, aceste puteri eu nu le-am luat dintr-un instinct bestial — să zic aşa — de a porunci unui popor şi de a da directive în stat, de a abuza de putere sau de a mă împodobi cu un absolutism oriental. [...] Ele nu se opresc la mine, ele merg la dvs. şi merg pînă jos de tot. pe treapta ierarhică şi înţeleg prin aceasta ca dvs. să vă ocupaţi şi să executaţi, să nu veniţi la mine cu orice chestiune, ci să aveţi curajul de a vă lua răspunderea unei acţiuni". Natura explicită a declaraţiei sale ne scuteşte de alte comentarii. Evaluarea stării naţiunii. Ca om politic de Dreapta, Ion Antonescu a descris cu precizie natura statului pe care îl moştenea: stat birocratic. Slăbiciunile structurii sale au fost prezentate cu o acurateţe desăvârşită: „Dacă un alt stat, cu altă structură la bază, cu o pătură burgheză mai puternica, ar fi fost supus acestui examen, el ar fi fost capabil să reziste la aceasta furtună măi mulţi ani, chiar dacă în timpul unei generaţii ar fi avut o conducere nefastă, cum am avut noi timp de 10 ani. [...] în trecut, un râu de care a suferit Statul acesta birocratic a fost ca toate problemele erau rezolvate după ce problema nu mai exista. Pentru ca problema să ajungă la rezolvare, se ivea un decalaj extraordinar şi, în tot acest timp, acest monstru birocratic, cu mii de capete, lucra, se mişca şi apoi, cînd ajungea jos, totul se nâruia ca un castel de cărţi, soluţia nu mai era oportună, nu mai era de actualitate". Este o descriere a României bugetare şi birocratice înfiinţate de Alexandru loan Cuza, o identificare precisă a decalajului dintre stat şi societate, aşa cum îl semnalase vizionar Ion Luca Caragiale, şi cum încercăm noi, prin volumele de faţă, să arătăm, că încă suntem prizonierii acestui sistem. Bineînţeles, principala trăsătură a statului birocratic era, şi este, corupţia, în timp ce un ministru avea o leafă de 40 000 de lei şi un general de corp de armată avea 54 000 de lei, diferiţi funcţionari din regii ale statului, din bănci şi consilii de administraţie ridicau lunar 900 000 de lei. Mai toate afacerile legate de înzestrarea Armatei erau surse de cîştiguri ilicite fabuloase. Antonescu a mai semnalat atunci şi 130

un fenomen extrem de nociv, acela al fondurilor secrete ale ministerelor şi Serviciului de Informaţii, din care se alimenta corupţia, neveste de generali semnînd angajamente de informatori, tumîndu-şi soţul pentru un venit suplimentar de 30 000 de lei pe lună sau înţelegîn-du-se împreună cu acesta ce informaţii să dea pentru a încasa sumele. Problema gravă era că, prin sistemul fondurilor secrete, realismul muncii de informaţii era distrus, dosarele SSI-ului conţinînd — fapt constatat şi de noi astăzi — mormane de informaţii suspecte, culese de pe la berării sau din combinaţii de amor năduşit. Cum să afli cu certitudine că în dimineaţa zilei de 27 iunie URSS te va invada'? Pe de alta parte, politizarea actului de Justiţie şi a autorităţii administrative, în condiţiile în care dictatura regală oficializase controlul sistemului centralizat corupt asupra puterilor statului, făcuse din sistemul de guvernare a ţării o ficţiune. Ţara se conducea după mecanisme care ocultau legea, şi care îşi aveau izvorul în interesele camarilei şi în deciziile arbitrare ale regelui, iar cetăţeanul nu avea altă preocupare decît să se adapteze cît mai repede la procedeele corupte ale birocraţiei. Fenomenul a contat enorm în procesul de acceptare tacită şi de adaptare a naţiunii române la sistemul comunist de mai tîrziu. Conştient de gravitatea acestor probleme de sistem de guvernare, Ion Antonescu a căutat să obţină o întărire a autorităţii statului. Pe această doctrină, el a luat o serie de măsuri care astăzi sunt prezentate drept simptome ale unui regim dictatorial, dar care reprezentau tentative de restabilirea a autorităţii. Cazul particular a fost acela că a interpretat autoritatea statului drept autoritatea sa personală, revârsînd asupra statului nu numai valul beneficiilor imediate (stabilitatea ţârii, redresarea economica, refacerea graniţei de est etc.), ci şi fluxul erorilor sale personale. Gestionarea crizei generale a statului. Ion Antonescu a trasat măsuri imediate destinate straturilor sociale, dublate cu tentativele de restrîngere şi reorganizare a aparatului birocratic. Multitudinea domeniilor pe care le-a abordat în perioada 6-14 septembrie arată şi dimensiunea crizei: ţăranii, şcoala, Străjeria, Biserica, Justiţia, impozitele, Comunicaţiile, aprovizionarea populaţiei, preţurile, Educaţie Naţională, Cultele, problema evreiască, chiriile, construcţiile de locuinţe. După cum se observă, Ion Antonescu intrase într-un mecanism de conducere în care alegerea sistemului de guvernare era perfectă, dar îl condiţiona pe Conducător de capacitatea, voinţa şi credibilitatea miniştrilor lui Gigurtu de a executa deciziile sale. Altfel spus, el dădea ordine, dar se îndeplinea numai ce se putea din ele. Sistemul se schimbase la vîrf, dar rămăsese corupt în corpul său. Lovitura de stat schimbase conducerea, dar nu şi regimul. De aceea, deşi a încercat această operaţie mascată, formula la care a ajuns nu a avut dimensiunea unei revoluţii care să modifice regimul statului birocratic corupt, ci a reuşit doar să înlocuiască o conducere centralizată coruptă (camarila) cu o conducere centralizată în vîrful căreia se afla un om moral şi bine intenţionat. Nereuşita din programul administrativ central, conflictul pentru putere cu legionarii lui Horia Sima şi nevoia de a stabiliza decizia în perspectiva războiului 1-au condus pe Ion Antonescu spre regimul militar din 1941, adică spre ultima soluţie a statului. Prima eroare politică, în toate declaraţiile sale referitoare la soluţia politică, Ion Antonescu va opune condiţiei sale de dictator acelaşi argument: am oferit în repetate rînduri Puterea, ba lui Horia Sima, ba lui Maniu, din 1940 şi pînă în august 1944 de mai multe ori. Problema acestei oferte aparent generoase şi care 1-a fixat în Istorie drept un om ce nu se crampona de Putere este că el nu avea voie, de drept, să cedeze Puterea. Conform principiului fundamental de drept public Delegata potestat non delegatur (,.Puterile delegate nu pot fi redelegate sau transmise"), puterea pe care i-a transmis-o Carol II prin decret regal nu putea fi transferata altcuiva de către Ion Antonescu. Un prim-ministru nu poate hotărî el trecerea funcţiei unui alt prim-ministru. Normele de drept îl puneau numai pe regele Mihai I în această calitate şi acesta a exercitat-o la 23 august 1944. Ataşat principiilor de drept şi om politic experimentat, luliu Maniu refuza mereu preluarea Puterii nu din laşitate, ci din credinţa că o eventuală numire a sa ca prim-ministru n-ar fi avut legitimitate. O eventuală demisie sau destituire a lui Ion Antonescu echivala cu trecerea în fapt a autorităţii reale de la Conducător la rege, ceea ce ar fi produs, automat, şi o schimbare a regimului, fiindu-ne imposibil să credem că regele Mihai I putea conduce un regim dictatorial legionar sau militar. Prin urmare, teza cedării benevole a Puterii de către Antonescu este cel puţin nerealistă, dar reprezintă şi un detaliu semnificativ al colţului în care fusese înghesuita România politică. România suverană, România beligeranta. Sursele conflictului pentru putere Studiul mărturiilor vremii ridică astăzi o întrebare legitimă, în contrast cu imaginea curentă pe care o avem despre viaţa noastră politică. Ne întrebăm: în ce măsură partidele, în sensul imaginii clasice, istorice, enciclopedice, au supravieţuit cataclismului Carol II? Activitatea lor organizatorică a fost interzisă oficial din 131

1938, posibilitatea de a se manifesta public a fost blocată, vocea oficioasă a fiecărei formaţiuni a fost serios diminuată. Au rămas nucleele de conducere din filiale şi de la centru, cîteva ziare care publicau mascat atitudini şi opinii despre care nu se ştia prea bine cît de autentic partinice sunt. Masa membrilor de partid — atît cît putem vorbi de mulţimi legitimate sau înregistrate în evidenţe — pierduse legătura cu organizaţiile judeţene şi doar vag mai avea posibilitatea de a urmări performanţele liderilor. Observăm în aceasta perioadă o concentrare a puterii Partidului Naţional Ţărănesc în jurul lui luliu Maniu, prin prezenţa covîrşitoare a rudelor sale în funcţiile de conducere, semn că numeroasele pierderi din ultimii ani lăsaseră urme. Nicolae Carandino, ca sursă foarte bine informată, arăta însă că „oamenii din jurul lui [a lui Maniu n.a.], aşa-zisa «camarilă», despre care atîţia ani scrisese presa liberală şi «liberaloidă», nu prea număra valori de mîna întîi. Fidelitatea răscumpăra adesea multe slăbiciuni, dar tot ea putea prilejui şi a prilejuit erorile cele mai grave"405, însemnările critice ale lui Grigore Gafencu arată efectele negative ale erorilor de conducere asupra organicitâţii Partidului Naţional Ţărănesc. Căderea Ardealului de Nord sub horthyşti a produs şi ea o diminuare substanţială a bazei politice a ţărăniştilor. La liberali, C.I.C. (Dinu) Brătianu, în vîrstâ de 75 de ani, era considerat un lider slab, iar criticii săi îl declarau senil. Partidul Naţional Liberal supravieţuia însă prin structura sa solidă din societate, unde vechimea activităţii politice dădea o anumită stabilitate, prin personalităţi care aveau dublă funcţie socială, şi politică şi culturală, dar mai ales prin stratul subţire, dar loial, al burgheziei române. Obişnuinţa dintotdeauna de a activa în cluburi mai mult sau mai puţin oficiale a păstrat nucleele intacte. O analiză obiectivă asupra Partidului Naţional Liberal ar putea explica supravieţuirea acestui partid, cel mai vechi din România, prin aderenţa sa la structurile instituţionale ale ţârii şi, probabil, prin constanta caracterului său naţional. Lovit la fel de regimul de camarilă, de dictatura regală, de cea militară şi de comunism, PNL a avut tăria sau inteligenţa de a fi prezent în guvernarea carlistă, sub guvernele tătăresciene, în structurile tehnice din timpul regimului naţional-legionar, a dictaturii militare, s-a autosuspendat sub regimul comunist şi a reapărut ca cel mai popular partid democratic după 1989, ca şi cum generaţiile tinere născute în comunism preluaseră în mod inexplicabil o tradiţie pe care nu aveau practic cum s-o primească406. Din această perspectivă, nu trebuie să ne mire tentativa lui Ion Antonescu de a forma guvernul încă din septembrie 1940 cu Gheorghe Brătianu şi amănuntul că Mihai Antonescu era în realitate membru PNL. De altfel, celebra problema a sprijinului tehnic acordat de partidele istorice guvernelor lui Ion Antonescu a fost inflamată pentru că a existat procesul înscenat de comunişti Partidului Naţional Ţărănesc, cu scopul precis de a distruge rezidenţa britanica din România. Comuniştii au încercat în primul rînd să demonstreze sprijinul acordat de PNŢ regimului antonescian şi au fost neaşteptat de rezervaţi în privinţa PNL-ului. însă, pe fond, sprijinul acordat de liberali Iui Antonescu a fost şi substanţial şi multiplu, depăşind cu mult, covîrşitor, contribuţia ţărănistă, liberalii dominînd toate funcţiile economice instituţionalizate, marile întreprinderi private şi sistemul financiar-bancar din perioada antonesciană. La ancheta din 1946, Ion Antonescu va declara fără rezerve: „Tot ce era parte economică, în guvernarea mea, era liberală"407. Din această realitate se desprinde şi opinia analiştilor străini ai perioadei antonesciene, conform cărora regimul încercat de Antonescu a avut baze economice liberale, baze capitaliste în situaţie de râzboi şi de semiprotectorat german, şi a fost marcat de o înţelegere tacită între PNL şi Ion Antonescu, prin intermediul decisiv al lui Mihai Antonescu. Să nu uităm că toată cariera mareşalului a fost legată de acest partid, în sfîrşit, discreţia liberalilor din aceasta perioada a fost şi un ecou al situaţiei Franţei, pricipalul lor sponsor material şi politic. Poate că este un fapt secundar, însâ putem sublinia că, în corpul principal al conducerii comuniste româneşti a existat un lider de provenienţă liberală, Ion Gheorghe Maurer, cel care a şi avut iniţiativa de a relua relaţiile României cu Franţa. Un alt om cheie, Emil Bodnâraş, a avut o evoluţie surprinzătoare către ideile liberale, după ce a intrat în francmasonerie. Ambele partide plăteau şi preţul părăsirii organizaţiilor de către numeroşi membri care se înrolau, de nevoie, în Frontul Renaşterii Naţionale şi în Partidul Naţiunii ale lui Carol II. Aşadar, atunci cînd Ion Antonescu afirma că baza politică ă ţării erau legionarii lui Horia Sima, se referea la înţelesul clasic al unui partid cu manifestări politice vizibile. Insistenţa Germaniei de a crea un corp politic solidar între Ion Antonescu şi Legiune a determinat aspectele concrete ale raporturilor dintre cele doua forţe aflate la Putere. Mişcarea legionară sub Horia Sima suferea de aceleaşi simptome structurale ca şi partidele istorice, dar ca urmare a prigoanei, decimărilor şi decapitării conducerii. Fostul legionar Ştefan Logigan povesteşte revenirea sa la începutul lui septembrie în Bucureşti şi faptul că, în sediul central al Legiunii, cîţiva tineri încercau foarte stîngaci sa refacă listele de membri ale organizaţiei prin completarea de formulare tipizate408. Arhivele Legiunii fuseseră distruse sau ridicate de Siguranţă în mai multe valuri, iar documentele cele mai secrete — cazul „ordinii de bătaie" a organizaţiilor orăşeneşti şi judeţene — erau şi au rămas şi astăzi ascunse în diferite locuri din ţară, legionarii 132

responsabili sub jurămînt de aceste documente preferind să ia cu ei în mormînt secretul localizării409. Metoda refacerii forţei Mişcării legionare prin completarea unui formular a permis popularea organizaţiei cu mii de indivizi incontrolabili, care se legitimau doar cu dorinţa de a se răzbuna pe cineva pentru nefericirile lor materiale sau spirituale, cu statutul de oprimaţi sub regimul carlist sau, pur şi simplu, cu atitudinea de admiraţie pentru liderul Horia Sima. Ca un blestem pentru naţiunea română, ceea ce ştim că s-a întîmplat la Televiziune în timpul revoluţiei din decembrie 1989, se mai îhtîmplase la Radiodifuziune în 1940. Nichifor Crainic, preşedinte al Radiodifuziunii în acea perioadă, îşi amintea: „O turbulenţă haotică a luat locul oricărei ordini. S-a introdus şi un aşa-zis corp de gardă [al Radiodifuziunii, n.a.], în locul jandarmilor, alcătuit din mucoşi înarmaţi cu revolvere, care terorizau pe oricine venea acolo. [...] Fiece semidoct avea ceva de comunicat poporului român. Inteligenţa era cotata dupâ cum cineva fusese în lagăr, la închisoare sau nu"410. Metoda ne este cunoscuta, principiul valoric fiind înlocuit cu legitimarea prin anii de puşcărie. Numeroşi condamnaţi de drept comun s-au declarat atunci legionari şi victime ale regimului carlist, au fost primiţi în Legiune şi au făcut apoi mult râu imaginii acesteia. Tot acest fenomen se producea fără ca Horia Sima sa refacă structura] Legiunea, astfel că ea a continuat să râmînă profund divizată, atomizată şi lipsită de program. Poveştile comuniste despre legionari sunt în cea mai mare măsura legate de această perioada. Tema grupelor de asalt legionare copiate dupâ cele naziste se spijinea pe un eveniment real petrecut în septembrie 1940. Ştefan Logigan povesteşte că fostul şef al organizaţiei studenţeşti bucureştene din 1937, Bartolomeu Livezeanu, a primit misiunea de a constitui o „Garda legionară" — de aici confuzia voită a comuniştilor cu Garda de Fier — care trebuia să fie înarmata de guvern şi sa acţioneze ca trupe paramilitare ale partidului: „Drept model au servit SS-ul (Schutz-Staffel) al partidului nazist german şi miliţiile fasciste italiene. Livezeanu ne-a spus că Legiunea are neapărată nevoie de aceste trupe de asalt, deoarece, pentru păstrarea ordinii interne (a ţării) nu se mai poate pune baza pe actuala Poliţie şi Jandarmerie"411. De la aceasta idee a pornit iniţiativa înfiinţării celebrei „Poliţii legionare", subiect al propagandei comuniste prin care se arunca o imagine de criminali, homosexuali şi dezaxaţi asupra întregii Mişcării legionare şi asupra întregii sale istorii. Insă spiritul care domina acum Legiunea, sub conducerea lui Horia Sima, era, evident, vindicativ. Ion Antonescu a înţeles bine acest lucru şi a căutat sa canalizeze acest curent spre o zonă unde şi el avea suficiente resentimente, admiţînd necesitatea pedepsei, dar în limite juridice. Fără îndoiala că nu se putea sustrage modelului politic ce domina Europa atunci şi avea o prezenţă dominantă în ţară, astfel că a mers pe formula partidului unic de tip totalitar. Bânuindu-1 acum de inteligenţă şi calcul pe Ion Antonescu, va trebui să observăm că decretul semnat de regele Mihai I şi prin care se instituia statul naţional-legionar avea nişte şicane. Astfel, la articolul 2 se arăta că Mişcarea legionară este singura „mişcare" recunoscută în noul stat. Nu se spunea că este „singurul partid" sau „partidul unic". Or, calitatea de mişcare devenise foarte vagă atunci, pentru că altfel mişcări civice sau chiar politice mai existaseră. Este însă important că Ion Antonescu a ştiut să negocieze acest pasaj, protejînd mai departe partidele, care, în fapt, îşi aveau reprezentanţii în punctele cheie din guvernarea sa. Şi apoi, tot la articolul 2, care era misiunea desemnată pentru Mişcarea legionară? Scrie acolo că are drept ţel „ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare". Acestea nu erau funcţii politice explicite şi, în plus, defineau nişte limite pe care Mişcarea legionară nu le putea depăşi. Antonescu îşi lua încă de pe acum măsuri. Vom înţelege şi mai bine manevra lui, urmărind prevederile articolului 3, unde „Domnul general Ion Antonescu este conducătorul statului naţional-legionar şi şeful regimului legionar". Calitatea de Conducător este clară; nu se înţelege ce anume este un „regim legionar". Dacă această locuţiune simbolizează regimul politic, atunci Ion Antonescu îşi rezerva şi aici rolul de conducător politic al statului. Asta face ca articolul 4: „Domnul Horia Sima este comandantul Mişcării legionare" să îl trimită pe agentul lui Moruzov în rîhdul doi, deoarece, aşa cum am explicat mai sus, funcţia de comandă se subordonează funcţiei de conducere. Aşadar, nu întâmplător în textul decretului apare cuvîntul comandant şi nu conducător al Mişcării legionare. Antonescu reproducea în plan politic mecanismul relaţiei dintre ministrul şi şeful Statului-Major General din Armată, relaţie în care ministrul poate dispune destituirea, îndepărtarea, subordonatului său comandant. Nu ne îndoim că Horia Sima a priceput foarte bine chestiunea asta şi că din ea a extras singura soluţie pe care o avea la dispoziţie: formula lui Codreanu, repetată şi de el generalului: la Putere vii dumneata şi la umbra dumitale îmi organizez partidul cu care apoi iau puterea, dîndu-te pe dumneata jos! în faţa acestui pericol, Ion Antonescu se preocupă de asigurarea bazei sale de putere, a forţei pe care să se poată sprijini — Armata. în timpul acesta, Horia Sima avea mari probleme de legitimitate şi autoritate în interiorul Mişcării legionare. El se pare ca a încercat înfiinţarea unui lagâr pentru legionarii codrenişti412. După transformarea „Gărzii legionare" în Poliţie legionară, el va numi la conducerea acesteia un bulgar pe nume Ion Boian, cu pseudonimul Moisescu, a 133

cărui pregătire nu depăşea o clasă de liceu industrial şi care este autorul asasinatelor de evrei din timpul rebeliunii legionare, asasinate efectuate în colaborare cu oamenii lui Himmler de la Legaţia germană din Bucureşti. Apoi, Horia Sima va încerca sâ-1 contrapunâ lui Ion Antonescu pe regele Mihai I. Dincolo de ciudăţenia ideii, ea este o ilustrare a lipsei de mijloace politice. Voievodul de Alba-Iulia fusese implicat de tatăl său în mişcarea Străjeriei, care era o tentativă de contrapondere la Frăţiile de Cruce legionare, şi mai multe jurnale de actualităţi îl prezentaseră pe tînârul prinţ defilînd în rîndul întîi şi salutînd cu salutul legionar. De fapt, era copia acestui salut, în sfîrşit, Sima a încercat sâ-1 atragă pe proaspătul rege în organizaţia lui, într-o calitate dubioasă de patron simbolic sau şef onorific. Pentru asta a folosit ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, zi a sfîntului patron al Legiunii şi totodată onomastică a regelui, cu scopul de a produce evenimentul scontat. Printr-o decizie surprinzătoare, dar numai pentru profani, regele a hotârît să-şi serbeze ziua onomastică la Iaşi. în realitate, totul fusese pregătit pentru intrarea tînărului suveran în Mişcarea legionară, act pe care, aparent, îl agrea şi generalul Antonescu. în dimineaţa de 8 noiembrie, oraşul îşi arăta hainele de sărbătoare, toate instituţiile şi întreprinderile statului încetîndu-şi activitatea, iar şcolile supunîndu-se unui program special dedicat suveranilor, mamă şi fiu. Presa din acea dimineaţă conţinea zeci de poeme, imnuri şi lozinci în onoarea regelui Mihai, precum şi anunţul solemn: „Regele coboară astăzi în rîndurile Mişcării". După un Te-deum la catedrala mitropolitana, Mihai I s-a dus la cel mai celebru fotograf al laşiului, unde s-ar fi fotografiat în cămaşă verde. Oricum, martorii oculari afirmă că pe clădirea Liceului Naţional din Iaşi era arborată o imagine imensă a regelui Mihai I în uniformă legionară413. Mulţimea în delir 1-a însoţit pînâ la palat, unde, împreună cu mama sa, a binecuvîntat drapelul verde şi a declarat laşiul „Oraşul Mişcării Legionare". Au urmat o defilare a batalioanelor legionare şi cuvîntâri sforăitoare pigmentate cu expresii de genul „regele primăverilor româneşti", „regele, Arhanghelul nostru", „regele Mihai se bucură de încrederea nemărginită a întregului popor". Spre seară, oficialităţile şi sărbătoritul, împreună cu reprezentanţii Italiei fasciste şi ai Germaniei naziste, s-au retras la Căminul legionar de la „Rîpa Galbenă", unde a fost dată o recepţie. Să ne mai mirăm că în „Oraşul Mişcării legionare" a avut loc cel mai mare pogrom de pe teritoriul României, în 1941'? Sigur că posibilitatea ca regele Mihai I să fi îmbrăcat cămaşa legionară nu ne măi produce o mare surpriză, iar faptul că a îmbrâ-cat-o şi Ion Antonescu devine derizoriu. Important pentru noi este ce a urmat după ceremoniile de la Iaşi. Chiar imediat după plecarea regelui şi a lui Ion Antonescu, disputele la nivelul conducerii legionare au izbucnit cu şi mai mare violenţă, Horia Sima dorind să profite de succesul manifestaţiei pentru a obţine recunoaşterea sa decisivă ca lider necontestat, în noaptea de 8 noiembrie el a vrut să provoace o întrunire a Forului legionar pentru a obţine excluderea lui Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului. Acesta însă era în posesia unor documente secrete şi mărturii compromiţătoare despre Sima şi se pregătea să lansese o campanie publică pentru demascarea acestuia. Reveniţi la Bucureşti, Ion Zelea Codreanu şi partizanii săi încearcă, în ziua de 12 noiembrie, ocuparea sediului central şi instalarea sa ca şef al Legiunii. Garda sediului se opune şi incidentul degenerează printr-un schimb de focuri în care doi dintre însoţitorii lui Codreanu sunt ucişi. Pentru a-şi putea asigura supremaţia în Mişcare, Horia Sima face apel tot mai intens la elementele radicale şi extremiste ale organizaţiei şi acorda o mai mare importanţă Corpului Muncitoresc Legionar, infuzat de muncitori comunişti şi infiltrat de agenţi sovietici. Fenomenul principal din interiorul Legiunii este observat de Armin Heinen: „în timpul guvernării sale. Legiunea a fost o forţă neomogenă, rebelă, a cărei aripă extremă a cîştigat un plus de importanţă prin numeroase înscrieri noi". Tot în această perioadă, legăturile Mişcării legionare cu Biserica încep să scadă în intensitatea lor organică, dar fenomenul s-a datorai mai puţin exceselor extremiste, cît ofensivei lui Ion Antonescu de a scoate Biserica de sub influenţa Legiunii. Mişcarea înfiinţase Ajutorul legionar, care era, în intenţie, o asociaţie de binefacere pentru săraci, în care preoţii erau implicaţi pentru diferite iniţiative caritabile şi se constituiseră într-un canal de legătură directă cu păturile cele mai nevoiaşe ale ţârii. Biserica Ortodoxă vedea în acest organism şi o armă de luptă împotriva prozelitismului practicat de alte culte, mult mai bogate. Provenienţa lucrurilor împărţite de Biserică era însă cunoscută: sub acoperirea legilor de rechiziţii şi deposedare date de Ion Antonescu, Ajutorul legionar practica un jaf nesistematizat, care lua o direcţie organizată doar în momentul cînd intra în sistemul de caritate ecleziastic. Tot din ordinul lui Ion Antonescu, ca urmare a înţelegerilor secrete cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti, activităţile Ajutorului legionar au fost limitate, împiedicate, sabotate şi în final compromise. Pe de altă parte, sub regimul naţional-legionar s-a constat o deplasare a interesului şi combativităţii preoţilor de ţara legionari sau simpatizanţi ai Legiunii către problematica evreiască, această deplasare devenind o preocupare unilaterală, un motiv de agitaţie pe fondul tezei abia apărute a „momentului prielnic", în contextul conflictului Antonescu-Sima, o serie de înalţi ierarhi s-au îndepărtat de Mişcare şi procesul a coborît pînă la nivelul median al Bisericii. Pe de altă 134

parte, suferinţa provocată de pierderea Ardealului de Nord şi informaţiile tot mai precise despre atrocităţile comise de horthyşti în teritoriul ocupat au dus şi la o stare de neunitate în corpul de diferite confesiuni al preoţilor legionari. Este mai puţin cunoscut că, dincolo de preponderenţa covîrşitoare a preoţilor ortodocşi, Mişcare legionară reuşise, încă de pe vremea lui Comeliu Z. Codreanu, să constituie un corp confesional de diferite religii, greco-catolici, catolici şi musulmani. Dăm aici o listă a personalităţilor ecleziastice legionare, chiar dacă unele dintre ele neagă apartenenţa lor, numai pentru a vedea componenţa confesionala: Marin Firmiliăn, mitropolit al Olteniei, Nicolae Corneanu, mitropolit al Banatului, Antonie Plămădeală, mitropolit ăl Ardealului, Visărion Puiu, mitropolit al Bucovinei, Nicolae Mladin, mitropolit al Ardealului şi instructor legionar, episcopul Nicolae Popovici, episcopul Vartolomeu Stănescu, episcopul Valerian Trifa (eroul celebrului scandal din America), Bărtolomeu V. Anania, episcopul de Cluj şi Feleac, arhimandrit Ştefan Lucaci, arhimandritul ortodox al Americii de Sud Roman Braga, arhimandrit Benedict Ghiuş, monseniorul Vaticanului, Pamfil Carnatio, monseniorul catolic Ignat, monseniorul catolic Goia, monseniorul catolic loan Dan, episcopul greco-cătolic Vasile Zâpârţan415. Şeful organizaţiei legionare Banat era preotul greco-catolic Puşcaşu, iar şeful organizaţiei legionare Severin era preotul greco-catolic Cornel Zaloţi. La alegerile din 1937, peste 10% din alegătorii greco-catolici a votat cu partidul „Totul pentru Ţară"416. Preoţii ortodocşi, greco-catolici şi catolici vor lupta împreună în munţi în timpul ocupaţiei sovietice. Motivul pentru care unii înalţi ierarhi nu-şi recunosc apartenenţa sau aderenţa la Mişcarea legionara vine din cunoaşterea diferenţei dintre Mişcarea codrenistâ şi cea simistă şi din detaşarea categorică de crimele înfăptuite după 1938. Problemele de legitimitate ale lui Horiă Sima îşi aveau sursele şi în compromisul făcut cu regele Cărol II, prin acceptarea intrării în guvernul Gigurtu. Apoi, supravieţuirea sa ca lider politic, precum şi râmînerea lui în viaţă, după ce structurile informative ale ţârii 1-au identificat drept terorist, după ce a încercat o lovitură de stat în iarna 1938-1939 şi a fugit în Germania, după ce s-a întors clandestin şi a fost prins, sunt puse pe seama calităţii de informator a lui Moruzov. Argumentul nu este suficient. Mai degrabă, supravieţuirea lui Horia Sima sub Carol II şi sub Ion Antonescu s-a datorat credinţei celor doi şefi ai statului că Horia Sima reprezintă, politic, Germania în România, în Nota Corpului Detectivilor din 19 mai 1940, autorii informării făceau şi următoarea precizare: „... ne rezervăm dreptul de a crede că toată acţiunea lui Horia Sima, din trecut şi cea viitoare, este inspirată de către un stat străin"417. Pe cînd se afla în Germania în 1939, Horia Sima hotârîse linia simplă a politicii sale, iar la Bucureşti, în timpul anchetei, a reprodus-o întocmai: „Partizani ai Germaniei şi continuarea acţiunii de răzbunare"418. Chiar Ion Antonescu, cîhd a constatat lipsa de pregătire a lui Sima în administrarea treburilor statului, I-a întrebat cu ce s-a ocupat în Germania. Sima i-a răspuns că a făcut politică, ceea ce era un indiciu că stabilise relaţii operative cu structuri ale aparatului nazist. Carol II nu putea risca suprimarea lui, cum făcuse cu Corneliu Z. Codreânu, repetarea asasinatului împotriva şefului Legiunii putînd sâ-1 pună, cu siguranţă în bătaia unei puşti germane, cu deget legionar pe trăgaci. Aşadar, fie că se întemeia pe o legătură reală, fie că specula acest zvon în interes personal, Horia Sima a folosit din plin impresia că este sub protecţia Germaniei, în perioada de debut a regimului naţionallegionar el a reuşit cîteva mutări promiţătoare, în perspectiva programului său: participarea la guvern şi controlul informativ prin miniştrii săi ă activităţii lui Ion Antonescu; victoria asupra adversarilor săi din Legiune; constituirea Poliţiei legionare, instrument cu care intenţiona să aplice răzbunarea; aducerea în prim-planul strategic a Corpului Muncitoresc Legionar, ca trupă de asalt. Deteriorarea relaţiei Antonescu-Sima Felul în care s-a ajuns la confruntarea din ianuarie 1941 îşi are explicaţia în ansamblul de probleme ale statului pe care erau nevoiţi să le rezolve cei doi protagonişti, ca doi legatari ai unei moşteniri pline de datorii, dar şi în dualitatea Puterii. Ion Antonescu a fâcut la început o eroare de fond, în aprecierea căilor de rezolvare a problemei conducerii statului, crezînd că îşi poate rezerva responsabilitatea guvernării, în timp ce Horia Sima poate acţiona paralel pe târîm politic. Legea de bază a guvernării arată că factorul politic şi cel administrativ sunt obligatoriu legaţi şi trebuie sa concure atunci cînd se doreşte o reformă substanţială a statului. O mîna întinsa de Antonescu. Ion Antonescu pornea de la un principiu generos, dar inoperant: „Eu am un principiu pe care 1-am aplicat toată viaţa. Un om, orice informaţii am avut asupra lui, 1-am socotit de bunăcredinţă, atîta vreme cît am avut convingerea aceasta, dar odată ce am avut convingerea că este invers, de reă-credinţă, 1-ăm dat la o parte şi nimeni, nici regele, n-a putut să mă întoarcă la un om de la care m-am întors eu"419. Apelul era adresat lui Horia Sima, care se afla de faţă. Analiza stenogramelor şedinţelor guvernului Antonescu în 135

regim naţional-legionar dezvăluie procesul tensionat care a dus la rebeliune. In primul rînd, trebuie arătat că primministrul nu a putut să aplice principiile sale de guvernare, enunţate în şedinţa din 7 septembrie. Pe paginile de stenogramă nu se va înşira, între 18 septembrie şi pînâ la cutremurul din 10 noiembrie, decît nesfîrşita intervenţie a lui Ion Antonescu în treburile cele mai mărunte. De unde afirma că vrea să conducă numai miniştrii, el ajunge sa stabilească preţul de vînzare a cailor, să standardizeze ţigla, să împartă varul în judeţul Vîlcea, să cîntârească gramajul la pîine şi să o înlocuiască cu mămăligă, să retragă sau să dea burse unor persoane particulare, să vîndă boii împreună cu pielea şi să asigure cultura crapului de icre. Este evident că, oricît de clară eră viziunea sa guvernamentală, sistemul nu reacţiona, ministerele nu funcţionau, iar miniştrii nu puteau sau nu voiau sâ-şi asume responsabilitatea execuţiei, în al doilea rînd — şi aici se pune prima cărămidă a conflictului — Ion Antonescu încerca să introducă un principiu de guvernare metodică: „Generalul Antonescu nu a atacat încă toate problemele mari în stat, fiindcă eu am aceasta şcoală a tacticianului şi strategului, care ştie ca, daca atacă pe toţi inamicii în acelaşi timp şi cu forţe reduse, este menit a fi doborît. Şi atunci, eu n-am atacat problema masoneriei, n-am atacat problema evreiască, nici problema comunista în Ţara Românească"420. Or, acestea erau temele imediate ale legionarilor lui Horia Sima. Şeful Legiunii ar fi trebuit să urmeze programul lui Antonescu, nu programul său, care avea nevoie de confirmări urgente. Situarea la putere implica atacarea frontală a proiectelor legionare, introducerea „ordinii" legionare, rezovarea problemei evreieşti şi răzbunarea pe autorii crimelor antilegionare. Pus de Antonescu în situaţia de a aştepta un curs oficial, juridic şi legislativ al măsurilor, Horia Sima risca pierderea credibilităţii şi scăparea de sub control a aripii radicale pe care se sprijinea. Tot din stenograme aflăm că Antonescu era înţeles cu Horia Sima asupra pedepsirii celor care erau vinovaţi de dezastrul ţârii — aici intrau foştii agresori la adresa Mişcării legionare, politicieni corupţi şi militari trădători precum şi asupra descongestionării economiei de elementul străin. Nu mai avem astăzi dubii că Antonescu a aprobat aplicarea pedepsei, dar voia ca aceasta să se desfăşoare într-un cadru legal organizat, abuziv şi el, desigur, dar nu prin execuţii sumare. De aceea, în şedinţa din 21 septembrie 1940 el îi atrage atenţia lui Horia Sima că „violenţa apare, în primul loc, în presă, şi trebuie evitată, fiindcă apare imediat replica în domeniul economic şi ne doboară şi pe noi". EI va încheia şedinţa cu următoarea directivă: „Noi scoatem din aparatul de stat tot ce este minoritar, dar în mod progresiv şi nu prin măsuri violente, care sâ-mi creeze o situaţie grea". In şedinţa următoare, din 26 septembrie, lucrurile devin categorice: „îi dăm afară de peste tot, îi aruncăm fără mijloace de existenţă, îi dăm afară din şcoli, din situaţii sociale, din profesiunile libere, tot ce este profesionist liber nu mai poate cîştiga existenţa decît în mediul evreiesc". Pentru a pune în aplicare programul de epurare — care îi viza şi pe unguri şi bulgări, nu numai pe evrei — Ion Antonescu dă un ordin fatal: „Aveţi toată latitudinea, dublaţi toate elementele de Siguranţă, de Poliţie, dublaţi cu legionari, să poarte cămaşă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial"421. A fost una din deciziile grave ale lui Ion Antonescu, care atîrnâ greu la judecata istorică a personalităţii sale. El a fost interpretat ca un ordin de „mînă liberă". Curînd, va regreta ordinul, atitudine care, de fapt, a grăbit conflictul armat din ianuarie 1941. O altă decizie nesăbuită ă fost intervenţia în actul de justiţie. Ion Antonescu înfinţase Comisia pentru cercetarea averilor marilor demnitari, aceasta începuse deja sa „studieze" foşti demnitari corupţi şi, pentru a grăbi pronunţarea sentinţei, Conducătorul statului a dat ordin să fie judecaţi prin jurisdicţia specială, în regim de urgenţă, ceea ce a dus la verdicte influenţate de factorul politic. Acest procedeu a dat legionarilor impresia ca demnitarii arestaţi şi închişi la Jilava — asasinaţi mai tîrziu — erau deja condamnaţi la moarte şi doar îşi aşteptau execuţia. Schimbarea Ia faţa a Legiunii. Intrarea în acţiune a Poliţiei legionare, ca instituţie a statului, a declanşat, încă de la începutul lunii octombrie, un val de abuzuri însoţite de violenţe. Poliţia legionară a fost înfiinţată cu consultanţa SD-ului german (Sicherheit Dienst), nu a reprodus întocmai structura organismului de represiune german, dar a folosit cîteva dintre metodele acestuia. Echipe de legionari simişti pătrundeau în magazinele evreieşti, dar şi în magazine româneşti care aveau o firmă străină a cărei semnificaţie n-o înţelegeau, şi, sub pretextul legilor de românizare, ăl controlului gestiunii, le devastau sau jefuiau. S-au înregistrat cîteva cazuri de violare a domiciliului şi de confiscare de bunuri, mai ales autoturisme şi arme. Pe acolo unde liderii organizaţiilor locale făcuseră lagăr sau închisoare din cauza unor denunţuri, unde existaseră conflicte personale vechi şi duşmănii politice, au fost înregistrate acte de răzbunare, inclusiv crime. La Iaşi, „Oraşul Mişcării legionare", s-au înregistrat abuzurile cele mai grave, intensitatea agresiunilor la adresa evreilor fiind proporţională cu forţa comunităţii evreieşti din localitate. Un caz anume, în care şeful comunităţii evreieşti a putut demonstra corupţia controlorilor legionari, a fost rezolvat prin sinuciderea legionarului corupt, dar şi prin creşterea aversiunii populaţiei româneşti la adresa evreilor, neştiindu-se dedesubturile afacerii. Sentimentul dominant era că venise momentul râsplatei pentru toate agresiunile la adresa Mişcării legionare şi că anumiţi vinovaţi vor plăti pentru 136

dezastrul ţării. Ca şi în alte situaţii — aşa cum observăm din toate analizele istoriografice asupra perioadei — populaţia românească nu reacţionează sau, dimpotrivă, aproba actele de violenţă, nu neapărat din xenofobie sau din ura pe guvernanţi, ci din sentimentul combinat al setei de dreptate şi al satisfacţiei că vinovaţii sunt întotdeauna alţii. Ca şi în alte situaţii istorice, echipele care intrau cu pistolul în mînâ prin magazine, companii şi case particulare produceau implicit o identificare a vinovaţilor pentru nefericirea fiecărui român şi o degajare de sindromul vinovăţiei personale. Cînd fenomenul s-a extins si a intrat în zona haosului, a senzaţiei de neguvemare şi abuz, cetăţenii şi-au îndreptat privirile către Ion Antonescu. In şedinţa din 14 octombrie, el va avea primele reacţii de protest la adresa acestor abuzuri: „Ascultaţi-mă pe mine — se adresa el legionarilor din guvern — că sunt bătrîn. N-ăm nici o ambiţie personală. Cînd un om a ajuns ceea ce am ajuns eu, ce să mai ajungă. Doar nebun nu sunt să mă fac rege în Ţara Românească sau în Rusia. Ascultaţi-mâ pe mine, pentru că eu lucrez în folosul dvs. Nu mai puneţi oameni nepregătiţi. Pot fi nelegionari, pentru că îi formăm noi. Sectarismul este tot ce se poate mai râu. O să vedeţi dvs. ce vă spune g-ralul Antonescu: «Daca mergeţi aşa, în trei luni nu mai reprezentaţi nimic în Ţara Românească»". Trei luni din octombrie 1940 însemna ianuarie 1941. Precizia acestei previziuni nu poate fi încă explicata. Legionarii din exilul postbelic şi unii din cei râmaşi în ţară îl acuză pe Antonescu de provocarea evenimentelor din ianuarie. Unii dintre ei nici nu recunosc termenul de „rebeliune" şi merg convinşi pe ideea unei lovituri de stat date de Antonescu împotriva lor. Sa încercăm o altă explicaţie. Eşecul reformei economice rapide. Ion Antonescu judecat numai după apelurile şi chemările publicate în presă şi după activitatea intensă a propagandei pare un caraghioz. La o cercetare atentă a intervenţiilor sale din şedinţele de guvern vom observa că avem de-a face cu un conducător de stat bine pregătit pentru actul de conducere şi foarte bine informat asupra realităţilor ţării. Cu toate acestea, ar fi de reţinut şi faptul ca, de cîte ori vrea să dea exemple comparative, el apelează la experienţa sa militară. Expresia „eu, cînd eram la Statul-Major" făceam şi dregeam, devine la un moment dat obsesivă. Cultura sa cazonă şi felul propriu de a fi au contribuit la atingerea rapidă a limitelor sale. Pe de altă parte, o ţară care a funcţionat după sistemul corupt de guvernare, ca stat bugetar şi birocratic, de la formarea sa şi pînâ în 1940, o ţară care atinsese deja criza finală a sistemului său politic, nu avea cum să se transforme peste noapte într-un mecanism viu. în finalul şedinţei de Guvern din 17 octombrie el va face o radiografie tulburătoare a situaţiei în care se aflau el şi statul român. Va identifica atunci două cauze: 1. Moştenirea dezastruoasă lăsată de vechiul regim şi 2. Criza agravată de regimul naţional-legionar. Dacă în privinţa moştenirii lăsate de vechiul regim greutăţile erau exclusiv de natura economică, ţara fiind abandonata de Carol II într-o gravă criză de sistem, greşelile făcute în prima lună de guvernare naţional-legionară erau şi multiple, şi grave. Ion Antonescu va recunoaşte atunci că schimbarea radicală în unele domenii economice, ca urmare a ordinelor sale pripite, a fost o greşeală cu consecinţe vizibile, că măsurile de românizare forţată „produc un vid pe care nu-1 putem umple de pe o zi pe alta", că intervenţia sa pe piaţa preţurilor a dus la dispariţia produselor şi ameninţa cu foametea anumite categorii sociale, în sfîrşit, un punct anume al analizei sale autocritice a fost reţinut în particular şi cu mare interes de către Horia Sima: boicotul şi sabotajul evreilor împotriva măsurilor economice. Aici, exemplu Germaniei naziste, care reacţionase la boicotul economic evreiesc prin asaltul general al statului împotriva evreilor, prin lagăre şi deportări, nu reprezenta o soluţie pentru Antonescu, dar îi surîdea lui Sima. în plus, criza economică nu ajuta cu nimic, ba, dimpotrivă, îngreuna folosirea avantajelor strategice în relaţiile cu Germania. De aceea, din acest moment Ion Antonescu hotărăşte încetinirea reformelor, folosirea realităţilor economiei româneşti, aşa corupte cum erau, pentru păstrarea păcii sociale şi potolirea zelului legionarilor. Tot din acest moment, Horia Sima va transmite în rîndurile Legiunii că Ion Antonescu a trădat „revoluţia" legionară, că „sa dat cu francmasonii" şi va lansa zvonul că are mama evreică şi că este mason. Drept soluţie pentru rezolvarea crizei, Ion Antonescu face un apel la bună-credinţă, muncă şi patriotism. Tragedia lui începea să se contureze. Deşi probabil a înţeles că în 1940 vechiul stat românesc burghez se prăbuşise definitiv, el a încercat să-1 facă să funcţioneze în regim de avarie şi, de aici, observaţia lui Dan Zamfirescu, conform căreia Ion Antonescu a salvat statul de la dezintegrare, devine mult mai consistentă. Insistenţele lui Ion Antonescu pe caracterul nou al regimului şi al statului ilustrau proiectul şi încercau să sintetizeze o viziune de viitor care să ţină loc unei realităţi catastrofale. A treia dimensiune a crizei era de natura externă. Germania va propune preluarea misiunii de apărare a României în schimbul orientării economiei româneşti către nevoile sale logistice. Chiar Ion Antonescu, precizînd la începutul guvernării sale că nu-1 cunoaşte pe Hitler, va reproduce totuşi „consemnul" acestuia: „Sâ-1 ajutăm pe g-ralul Antonescu sa reuşească, căci altfel se prăbuşeşte situaţia politică din România"423. 137

Supravegherea Mişcării legionare a lui Horia Sima. Aplecat aproape complet asupra problemelor redresării economice, care să permită şi satisfacerea nevoilor germane — moneda sa de schimb pentru refacerea teritorială — conducătorul statului se va sprijini pe şeful SSI, Eugen Cristescu, şi pe Alexandru Rioşanu, subsecretar la Ministerul de Interne pentru Poliţie şi Siguranţă, pentru a controla informativ Legiunea. Mai toate informaţiile pe care le avem, ca şi mărturiile unor legionari şi nelegionari implicaţi în evenimentele sfîrşitului de an 1940, arată ca Ion Antonescu a calculat o relaţie cu şi faţă de Mişcarea legionară a lui Horia Sima în perspectiva compromiterii acesteia în opinia publică şi în ochii germanilor. In timpul anchetei pentru procesul său din 1946, mareşalul a subliniat că presa nu ar fi suportat un regim foarte strict al cenzurii şi ca opinii contrare regimului — adică legionarilor — au putut fi citite în ziare. Este în discuţie dacă Ion Antonescu a tratat cu naivitate relaţia cu legionarii şi s-a trezit în ultimul moment să pună ordine, sau a avut un plan bine calculat de distrugere a credibilităţii lor. Chiar în momentul cel mai dramatic, în timpul asediului clădirii guvernului în timpul rebeliunii, Antonescu va spune colaboratorilor săi: „Aveţi răbdare. Tactica mea era ca să fie discreditaţi, pentru că făceau orori, şi lumea să fie contra lor". Ceea ce pare o tactică abilă a unui militar încercat este, în fapt, o dovadă a responsabilităţii vinovate pe care o are faţă de victimele civile şi militare ale rebeliunii. Mai trebuie spus că cercetarea organelor competente şi analizele Siguranţei arată că unele din violenţele puse pe seama legionarilor din această perioadă erau exagerate sau inventate şi că presa a continuat să fie un vehicul al acestor deformări ale realităţii, deşi se afla sub cenzură. Este un indiciu că Ion Antonescu juca pe cartea prăbuşirii Legiunii cu orice preţ şi că victimele asasinate, jefuite, stropite cu benzină şi incendiate au fost pierderi previzibile, dar şi consecinţe ale algebrei sale politice. Alexandru Rioşanu a fost un personaj din umbra al acestor evenimente. Ion Antonescu îl prezintă ca om al său infiltrat în Mişcarea legionară, apoi aşezat într-o poziţie strategică în Ministerul de Interne şi în serviciul de informaţii al acestuia. Ulterior, el va îndeplini o serie de sarcini de natură financiara confidenţiale ale mareşalului, gestionînd fonduri secrete sau obţinînd fonduri din surse neoficiale, cu care îndeplinea anumite ordine ale lui Ion Antonescu. O bună parte a acestor fonduri era îndreptată către fundaţiile patronate de Măria Antonescu, de unde li se pierdea urma, subiect al anchetei deschise împotriva soţiei mareşalului şi a Venturiei Goga după război. De Eugen Cristescu se leagă însă lupta subterana împotriva legionarilor. Aşa cum ştim, Eugen Cristescu fusese cooptat în grupul de consultanţa ad-hoc organizat de Nicolae Titulescu după asasinarea lui I.G. Duca. în urma succesului loviturii de stat din 5 septembrie, Ion Antonescu făcuse apel la colonelul Nicolaid pentru a prelua Serviciul Secret de Informaţii de la Mihail Moruzov, dar acesta păstra tăcerea asupra faptelor de violenţă ale Mişcării legionare. Curînd, Conducătorul statului şi-a dat seama că este lipsit de informaţii tocmai de la sursa oficială cea mai importantă şi că riscă să intre într-un blocaj informaţional, în faţa frontului de negaţie creat de Horia Sima şi de miniştrii săi din Guvern. Aceştia prezentau violenţele legionare drept acte de justiţie, dar exagerate de presă, şi accentuau ideea că la baza acţiunii este lupta împotriva sabotajului şi boicotului evreiesc. La începutul lunii noiembrie 1940, Eugen Cristescu, pe atunci şef al Direcţiei de personal a Ministerului de Interne, găseşte calea accesului la Ion Antonescu prin intermediul lui Alexandru Rioşanu, prezentîndu-i o imagine ameninţătoare a crizei produse de acţiunile legionare în ţară. Totodată, el arata că cele două grupări ale legiunii, simiştii şi codreniştii, se sprijină pe o relaţie directă şi subterană cu Gestapoul şi, respectiv, Abwehrul. „Criza informativă în care se zbătea conducerea statului şi pericolul pe care Rioşanu îl prevedea, determină pe acesta să îi ceară lui Antonescu schimbarea conducerii SSI, singurul organ de stat care putea sâ-i mai informeze"425. Numirea la 15 noiembrie 1940 a lui Eugen Cristescu, cunoscut antilegionar, în funcţia de şef al SSI este gestul care ne asigură că, înaintea primei sale întîlniri cu Adolf Hitler, Ion Antonescu a pornit o acţiune de control a activităţilor lui Horia Sima. Vizita la Berlin are legătură cu trecerea Mişcării legionare sub observaţie, înainte să plece, chiar în Gara Mogoşoaia, Conducătorul dă ordine precise lui Cristescu: „Sunt apoi invitat de Antonescu în vagonul său — Horia Sima râmînînd pe peron — unde-mi dă instrucţiuni să urmăresc îndeaproape toate mişcările legionarilor, în lipsa sa, şi să informez pe Mihai Antonescu şi Rioşanu de măsurile ce trebuie să ia, în caz cînd vor încerca să dea vreo lovitură ca să ia conducerea statului în mîna lor"426. Prima întîlnire Hitler-Antonescu. La Berlin, în timpul primei întrevederi, din 22 noiembrie, Ion Antonescu a reuşit să-i sugereze lui Hitler, printr-o aluzie, că Mişcarea legionară nu este pregătita pentru actul de conducere şi că „trebuie reorganizată, pentru că toţi conducătorii ei fuseseră zvîrliţi în închisori de foştii onducători"427. La aceasta provocare, Adolf Hitler, care oferise azil şi pregătire lui Horia Sima pe timpul regimului carlist, îi dă un răspuns surprinzător: „Pentru opera de reconstrucţie este important un partid puternic, care să-i fie absolut devotat lui [Antonescu]"428. Răspunsul încă nu echivala cu mandatul de a prelua conducerea Mişcării legionare, dar a 138

reprezentat un semnal de alarmă pentru legionarii aflaţi în delegaţia română. De aceea, în ziua de 23 noiembrie, cînd Ion Antonescu a solicitat şi primit o audienţă de rămas-bun cu Hitler, membrii legionari ai delegaţiei au intrat în panică, întrevederea avînd loc între patru ochi. Situaţia era pe muchie de cuţit, nici Antonescu, nici legionarii nefiind lămuriţi asupra orientării lui Hitler în privinţa conflictului intern din România. După prima întîlnire, Ion Antonescu se interesase de opiniile demnitarilor nazişti din structurile afacerilor externe şi aflase de la Gheorghe Barbul că Schickendanz, subsecretar de stat în Departamentul de Externe al partidului nazist, îi atrăsese atenţia ca „istoria" convorbirii Hitler-Carol, urmată de asasinarea lui Codreanu, nu trebuie să se repete. Informaţia anula substanţa răspunsului încurajator al lui Hitler. Intrat într-o uşoară agitaţie, Ion Antonescu îi va telegrafia în ţară lui Mihai Antonescu, cerîndu-i să-i contacteze pe sovietici pentru a le preciza că aderarea României la Pactul Tripartit nu este îndreptată împotriva URSS, iar acolo, la Berlin, va solicita întrevederea de rămas-bun. Audienţa în doi a durat, în loc de o jumătate de oră, o oră şi jumătate, spre exasperarea membrilor delegaţiei române. Minuta întocmită de Paul Schmidt nu spune prea multe, este scurtă şi repetă, în rezumat, exact ce se discutase la prima întrevedere. Ea nu reflectă, nici pe departe, o oră şi jumătate de dialog si este foarte suspectă îh privinţa conţinutului. Legionarii din delegaţie erau foarte interesaţi să afle dacă la întrevedere participă şi Ribbentrop — nu participa — apoi au fost surprinşi să vadă un Hitler şi un Antonescu ieşind ca buni prieteni din cabinetul Fiihrerului. Hitler părea foarte satisfăcut de Antonescu şi, de faţă cu toţi, i-a spus două lucruri aparent protocolare, dar care s-au dovedit importante în viitor: că îl va ajuta în probleme de politică internă şi că îl poate vizita oricînd, punîndu-i la dispoziţie avionul său personal. Obişnuiţi cu strîngerile de mînâ cordiale, cu zîmbetele şi îmbrăţişările călduroase ale unor lideri politici mondiali, urmate de un cuţit înfipt în spate, ne întrebăm ce valoare practică putea avea atitudinea prietenoasă a lui Hitler faţă de Antonescu. Fără îndoială că Fiihrerul cîntărise bine situaţia internă din România, ştia şi ce-i trebuie din ţara noastră şi cine este cel mai potrivit să-i dea. Exista însă nişte amănunte ale regimului nazist cu care cititorul român nu este familiarizat şi care au contat în relaţia Hitler-Antonescu. Nu este cunoscut, de exemplu, că regimul nazist nu avea un Guvern propriu-zis, constituit din miniştri şi aşezat pe o structură executivă clasică, întreaga putere de decizie izvora de la Hitler, direct, prin intermediul unui cabinet personal compus din cinci secretariate. Şefii acestor secretariate, al căror nume nici măcar nu au fost reţinute de istorie, transformau ordinele şi deciziile lui Hitler în documente oficiale ale statului. Fiihrerul se consulta cu intimii săi, foşti camarazi de luptă politică, care primiseră de la el anumite misiuni de comandă în domenii diferite. Aşa se face că Goring răspundea de aviaţie, Gobbels — de propagandă, Speer — de construcţii etc., dar ei erau doar executanţi ai ordinelor Fiihrerului. Şefii celor cinci secretariate preluau minutele întrevederilor, îşi extrăgeau partea care privea domeniul lor de activitate şi întocmeau documentele pe care apoi Hitler le semna. Doar viteza şi precizia activităţii acestor secretariate făcea ca ordinele sa fie simultane cu punerea lor în aplicare de către liderii nazişti. Doar în domeniul politicii externe, regimul nazist a fost nevoit să instituie funcţia de ministru, care era însă dublat de şeful Departamentului de politică externa al partidului nazist. Cînd trata probleme militare, Hitler se sfătuia cu generalii din OKW. Pentru analiştii celui de-al doilea război mondial, eficienţa sistemului de lucru al conducerii regimului nazist continuă să fie o enigmă, din cauza absenţei unei structuri executive şi a refuzului sau fricii de a admite că întreaga răspundere a deciziilor îi aparţinea lui Adolf Hitler. Concentrată la vîrf în acest fel, puterea aducea o ordine care era a ordinii gîndirii liderului suprem şi se degrada, ajungînd la genocid şi dezastru, tocmai pentru că era condiţionată de procesele mentale ale unui singur om. O organizaţie fanatică şi sîngeroasă, SS-ul, asigura controlul asupra modului în care erau executate ordinele Fiihrerului. în ce-1 priveşte pe Ion Antonescu, Hitler a fost fascinat de „naţionalismul patetic" al acestuia, în care regăsea ardoarea fanatică a anilor săi de debut politic. Asta i-a şi fost fatal lui Antonescu. Nu felul cum 1-a apreciat dictatorul nazist contează la judecata Istoriei, ci realitatea că dictatorul român a fost călăuzit în actele sale de patetism naţionalist, şi nu de naţionalismul autentic, care este realist şi raţional. De aceea, comparaţiile frecvente între Hitler şi Antonescu au un sîmbure de adevăr, dar par, în continuare, stridente pentru că nu explica diferenţa fundamentală dintre sistemul de gîndire comun al celor doi dictatori — naţionalismul patetic, întotdeauna extremist — şi ideologia Dreptei clasice, naţionalismul autentic, întotdeauna raţional. Tot din această uşurinţă analitică s-a putut ajunge la aberaţia confundării Dreptei cu antisemitismul. In ce priveşte România, ţara noastră a căzut în mijlocul conflictelor pentru întîietate în faţa lui Hitler dintre Ministerul de Externe, condus de Ribbentrop (ostil), şi şeful Departamentului de politica externă al NSDAP, Rosenberg (favorabil), între structurile informative controlate de Himmler (prolegionare) şi Abwehr (pro Antonescu). în perspectiva războiului cu URSS, Ion Antonescu mai avea un aliat — conducerea Armatei germane. 139

Momentul pe care picase Antonescu, la prima sa întîlnire cu Hitler, era dominat de tentativa insistenta a Germaniei de a atrage URSS în Pactul Tripartit (ceea ce ar fi încheiat războiul prin victoria categorică a Germaniei în Europa Occidentală) şi de nevoia de a interveni în Balcani (Grecia) pentru a bloca intervenţia militară britanică. Pentru a trece trupele prin România, Hitler avea nevoie de stabilitate politică şi de suport logistic, pe care numai Ion Antonescu îl putea asigura. Horia Sima a mizat, aşadar, pe relaţia privilegiată, dar subterană şi lipsită de acordul explicit al lui Hitler, cu structurile politice şi informative naziste. Reproducînd bătălia care se ducea pentru întîietate în faţa lui Hitler între structurile politice şi de stat din Reich, gîndirea strategică a lui Horia Sima se axa pe conducerea unei lupte care să aducă Mişcarea legionară pe primul plan în ochii Germaniei. Un plan secund şi încă greu de luminat este împingerea Legiunii către comunism. Evenimente decisive la sfîrşitul anului 1940. Imediat după întoarcerea de la Berlin, au avut loc asasinatele de la Jilava. Conform unor mărturii secundare, odată cu revenirea lui Ion Antonescu s-a râspîndit în Legiune şi zvonul că vizita la Hitler a fost un eşec. Sursa acestei informaţii eronate nu poate fi decît Ribbentrop, care a trecut pasajul întîlnirii între patru ochi dintre Antonescu şi Hitler în categoria evenimentelor fără importanţa, deoarece nu participase la el. Ştim din mărturiile vremii că Ribbentrop, dacă nu era chiar cretin, era, cu siguranţă, foarte orgolios. Cum naziştii trăiau convinşi că deciziile importante ale Reichului nu se puteau lua fără a fi informaţi, Ribbentrop, ca şi oamenii lui Himmler, nu au înţeles că atracţia dintre doi naţionalişti patetici valora mai mult decît poziţia lor în regim. Probabil că această impresie de eşec a vizitei lui Antonescu a contribuit la decizia de a declanşa asasinatele politice, acoperite de zvonul că generalul intenţionează sâ-i salveze pe indivizii acuzaţi de crime antilegionare în perioada regimului carlist. în lumina informaţiilor pe care le avem pînă acum — sub rezerva unor date conţinute de arhivele sovietice — este posibil ca gruparea radicală a Legiunii, intrata în contacte serioase cu sovieticii, să fi trecut la acţiune din alt ordin decît al lui Horia Sima. Dar la fel de bine, asasinarea foştilor demnitari slujea şi interesele exterminatoare ale naziştilor şi interesele diversioniste ale sovieticilor. Asupra preliminariilor actului de răzbunare, care era, de fapt, o provocare la tema centrală a stabilităţii politice din România, avem o mărturie spectaculoasă, dar destul de neclară. Vom pomi de la ea, precizînd că problema infiltrării comuniste în Mişcarea legionară a lui Horia Sima rămîne deschisă. în însemnările sale, Gheorghe Barbul, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Ion Antonescu, ne dezvăluie o serie de informaţii şocante, cu care nici istoricii români nu au fost familiarizaţi. El afirmă că, la aproximativ trei săptămîni de la prima întîlnire cu Hitler, Ion Antonescu a cerut prin Fabricius o nouă întrevedere, avînd drept scop exclusiv lămurirea conflictului cu Legiunea. Această nouă întîlnire, secretă şi de care au ştiut foarte puţini, s-ar fi petrecut la Berchstesgarden, în reşedinţa privată din munţi a lui Hitler. Ea nu putea să aibă loc decît în intervalul 13-17 decembrie, cînd şedinţele de Guvern se suspendă inexplicabil, deşi pînâ atunci avusese şi două pe zi. înainte sa plece, Ion Antonescu şi-a chemat cei mai apropiaţi colaboratori, Mihai Antonescu şi Gheorghe Barbul, şi le-a pus la dispoziţie trei documente. Primul era un memoriu semnat de Dinu Brâtianu şi luliu Maniu, care trebuie să fie cel prin care liderii partidelor istorice se desolidarizau de aderarea României la Pactul Tripartit şi îi subliniau că inamicul României este URSS. în legătură cu acest document, Ion Antonescu a precizat intimilor săi: „N. Lupu [vicepreşedinte al partidului lui Maniu, n.a.], care mi-a adus în această dimineaţă documentul, n-a uitat să mă roage să-mi iau toate precauţiile pentru ca germanii şi legionarii sa nu afle despre el; «este destinat pentru mai tîrziu», îmi explică el cu naivitate: «pentru istorie». «Pentru procesul meu, îi replicai eu» [Ion Antonescu]. «Te bucuri de toată încrederea noastră, îmi răspunde el»[Nicolae Lupu]". Dialogul are toate atributele veridicităţii, fiind o confirmare a strategiei cunoscute a lui luliu Maniu. Al doilea document era un raport al serviciului de informaţii al Marelui Stat-Major, care îl anunţa pe Conducător că aripa radicală a Legiunii a decis constituirea unei „echipe a morţii", de fapt o echipă de criminali care nu avea nimic în comun cu semnificaţia originară a acestei formule, cu misiunea să-1 asasineze. Fusese un vot în unanimitate şi în acel moment căutau mijloacele şi momentul acţiunii. Al treilea document este şi cel mai interesant. Era „o dare de seamă amănunţită a unei consfătuiri între legionarii de stînga şi Petru Groza, şeful simpatizanţilor comunişti din România. Dezbaterile se purtaseră mai ales asupra problemelor de politică externă, dar şi asupra problemelor de ordin intern, în urma unor îndelungi discuţii, Garda de Fier se angaja să se opună intrării de noi trupe germane în ţară şi acceptă să procedeze, într-un mod propice din punct de vedere economic, la colectivizarea mijloacelor de producţie. In schimb, Petru Groza se angaja în numele stîngii să sprijine Garda de Fier împotriva generalului Antonescu şi să-i aducă sprijinul Moscovei"429. Informaţiile din această notă sunt halucinante. Avem temeiuri să credem că Petru Groza s-a întîlnit cu Nicolae Pâtraşcu, mîna dreaptă a lui Sima, iar biografia ulterioară, plină de întîmplâri ciudate, a lui Pâtraşcu, toate legate de 140

relaţia cu Moscova, vine să confirme o anume predilecţie. Infuzia de muncitori de la Uzinele Malaxa şi de la S.T.B. în Corpul Muncitoresc Legionar, pornita de inginerul Clime, se accelerase după septembrie 1940. Ideologic, doctrinar, politic şi chiar metodologic, apropierea este de neînţeles. Nu mai punem la socoteală povestea aceea cu colectivizarea mijloacelor de producţie. Cu acest tablou în fundal, documentul prezentat de Ion Antonescu intimilor săi pare o diversiune, construită din mici adevăruri şi umflată cu pericole exagerate. Ca sâ-1 acceptăm drept reflex al unei realităţi, va trebui să tragem concluzia că Horia Sima lucra pentru Uniunea Sovietică. Nu avem deocamdată date să putem susţine aşa ceva, chiar dacă există o serie de atitudini ale fostului lider legionar care trezesc suspiciunea. Punctul central al documentului era însă angajamentul de a împiedica sporirea numărului de trupe germane în România. Acest subiect constituia principala preocupare a Uniunii Sovietice. Jji bine, Ion Antonescu dorea sa-i prezinte lui Hitler aceste documente, drept probe ale pericolului pe care îl reprezenta Mişcarea legionara. Pe parcursul lunilor noiembrie, decembrie şi ianuarie, tema aranjamentului legionari-comunişti a dominat manevrele lui Antonescu, dar şi pe măsură ce activitatea Legaţiei sovietice la Bucureşti şi a agenturii comuniste a sporit. Trebuie să înţelegem din atitudinile lui Antonescu, legate de relaţia cu Germania, că marea preocupare şi teamă a lui era o nouă înţelegere între Hitler şi Stalin peste capul României. Hitler dorea cu putere o intrare a URSS în Pactul Tripartit şi amîna punerea în aplicare a Directivei pentru atacarea imperiului de la Răsărit. Pentru Ion Antonescu, la fel cum fusese şi pentru regele Carol II. un conflict germanosovietic era singura şansa pentru o modificare a situaţiei teritoriale a României ciopîrţite şi, încă o dată, Dan Zamfirescu are dreptate: conducătorii României ştiau ca nimeni nu va pleda pentru ţara noastră la sfîrşitul războiului, aşa cum se va pleda pentru Polonia. Ca să înţelegem încă o dată gravele erori ale politicii externe româneşti din perioada interbelică, vom arăta că la momentul păcii pe noi trebuia să ne apere Franţa. Cum s-a văzut, ea nu a contat. La prima întîlnire cu Hitler, Antonescu a forţat cît se putea pe tema atacării Uniunii Sovietice, dar s-a lovit de un zid. Hitler a fost prudent, iar înţelegerile privind dizlocarea trupelor germane în România s-au referit, cel puţin pînâ în decembrie, la intervenţia în Grecia. Din această situaţie se poate extrage explicaţia şi pentru sentimentul legionarilor că vizita lui Antonescu a fost un eşec, şi pentru insistenţa Conducătorului de a arăta pericolul sovietic, la graniţe şi în interiorul Legiunii, începutul întîlnirii secrete de la Berchtesgaden se profila pentru Gheorghe Barbul ca un eşec şi mai mare. „Generalul era în alertă, în timp ce Hitler nu părea deloc dispus să admită existenţa unor afaceri urgente. De la înălţimea la care se afla, părea să dispreţuiască toate grijile zilnice. Am observat aerul vădit descumpănit al lui Antonescu, în timp ce cancelarul făcea tot ce era posibil pentru a îndepărta întîlnirea de orice caracter oficial"430. Au urmat aproximativ 15 minute în care cei doi lideri au rămas singuri, apoi au revenit în salon alături de Barbul şi Manfred von Killinger. Aici a avut loc un schimb de replici între Hitler şi Antonescu în care cancelarul german a rostit clar mesajul îndepărtării fanaticilor, ca adepţi ai revoluţiei permanente. Totuşi, el a subliniat că „un stat fără o mişcare ideologică este un stat fără suflet". Prin urmare, substanţa mesajului lui Adolf Hitler era îndepărtarea conducerii legionare şi aşezarea generalului Ion Antonescu în fruntea partidului naţionalist. Este posibil ca Gheorghe Barbul să fi încurcat temele de discuţie de la întrevederile din decembrie 1940 şi ianuarie 1941 sau numai datele şi locul, întîlnirea în cauză fiind numai cea din ianuarie. Nu excludem în întregime posibilitatea ca întîlnirea de la Berchtesgaden să fi existat, transformată de Hitler într-o simplă audienţă de vacanţă, fără abordarea unor subiecte politice. Ceea ce derutează cel mai mult este precizia cu care Barbul descrie locul întîlnirii şi detaliile atmosferei acestei enigmatice a doua întîlniri. La cîteva zile după această întrevedere, dr. Petru Groza îi cere o audienţă lui Ion Antonescu sub pretextul minor că nu i se eliberează paşaportul pentru o călătorie în Ungaria. Ion Antonescu şi Petru Groza se cunoşteau de mult şi aveau o relaţie amicală, preţuindu-se unul pe celălalt şi consultîndu-se în mai multe rînduri pe timpul dictaturii regale. Discuţia privată a durat aproximativ o oră şi suntem siguri că nu s-a referit la paşaportul pentru Ungaria. Mai important este că, punîndu-i Gheorghe Barbul în faţă documentul întîlnirii Groza-Pătraşcu, Ion Antonescu îi va da ordin să-1 ardă431. Aşa cum îl cunoaştem pe general, un astfel de ordin de distrugere a unui document atît de important pentru el şi pentru stat nu se poate explica decît prin cunoaşterea faptului că era un fals fabricat pentru a-1 impresiona pe Hitler sau prin convingerea că el conţinea exagerări fără temei. Secretul schimbării de atitudine a Fuhrerului în favoarea lui Ion Antonescu a fost dezvăluit lui Barbul de Mihai Antonescu peste alte cîteva zile. Hitler primise de la Horia Sima o scrisoare-denunţ la adresa lui Ion Antonescu în care şeful Legiunii încerca sâ-i dovedească anglofilia generalului cu ajutorul unui discurs ţinut de acesta la Legaţia română din Londra în 1925, în care afirmase că Marea Britanic va fi întotdeauna învingătoare. Fiihrerul s-ar fi convins astfel că Horia Sima este un idiot, „căci numai un om cu o inteligenţă redusă ar fi putut presupune că el, Hitler, ar 141

acorda vreo importanţă unui discurs de circumstanţă". La cîte discursuri comuniste ţinuse liderul nazist în viaţa sa politică, atitudinea de Dreapta din ultimii ani ar fi fost cît se poate de suspectă în ochii colaboratorilor săi. Nu avem garanţia că relatarea acestor amănunte este identificata precis în legătură cu vizita secretă de la Berchtesgaden, şi nu este cumva o confuzie cu vizita din ianuarie, de la Obersalzberg, unde subiectul conflictului cu Horia Sima a apărut în aceeiaşi termeni ca şi la întîlnirea precedentă. Exista o contradicţie între relatarea lui Gheorghe Barbul şi înregistrarea făcută de Paul Schmidt la întrevederea Hitler-Antone se u din 14 ianuarie, document mult mai credibil. Or, încredinţaţi de Gheorghe Barbul că Hitler a tranşat conflictul încă din decembrie, iar Antonescu a dat ordin să fie arsă mărturia alianţei legionari-comu-nişti, reluarea subiectului de către general cu ocazia vizitei din ianuarie nu mai pare justificată, în textul oficial al înregistrării, tema are acelaşi conţinut: ,,Prima greşeală a legiunii — admiterea în rîndu-rile sale a unor elemente inferioare — a avut ca rezultat infiltrarea comuniştilor în organizaţia legionară. Aceasta constituie noua metodă bolşevică de penetraţie în alte ţâri. Nu se mai înfiinţează partide comuniste, iar comuniştii intră în număr mare în rîndurile organizaţiilor politice existente în ţară"432. Fenomenul era real, valabil şi pentru partidele istorice, în care au pătruns sau din care au fost recuperaţi mai tîrziu mai toţi liderii comunişti români. Noi înclinăm să credem că, mai degrabă, liberalul Ion Gheorghe Măurer sau ţărăniştii Goeu Râdulescu şi Leontin Sâlâjan, de exemplu, au fost mai întîi membrii ai acestor partide, identificaţi apoi ca adepţi ai ideilor marxiste şi puşi să spioneze partidele din interior. Rezervele lui Stalin faţă de ei explică importul masiv de cadre din URSS după 23 august 1944. Infiltraţia comunistă în Mişcarea legionară Analiza atentă a documentelor care descriu acţiunile premergătoare rebeliunii şi cele ale rebeliunii în curs dovedesc existenţa unei puternice influenţe sovietice în interiorul Mişcării legionare. Ciudat la prima vedere este că Horia Sima a favorizat şi sprijinit această facţiune ai cărei lideri aveau antecedente comuniste şi ale căror „trupe" erau formate din muncitori de la Griviţa, S.T.B., Malaxa, încă din decembrie 1940 avusese Ioc un contact între lideri legionari şi unii şefi comunişti din lagărul de la Caracal în vederea unei alianţe. Se pare că ateismul comuniştilor a reprezentat o piedică, dar şi faptul ca şefii comunişti abordaţi erau din „garda veche" a socialismului (Constantinescu-Iaşi, Mihail Gh. Bujor, Ilie Cristea). Gruparea muncitorească legionară era organizată în Corpul Muncitoresc Legionar, format în octombrie 1936, dar cu puţini membri. Abia la începutul anului 1940, Corpul Muncitoresc Legionar se infuzează rapid cu peste 20 000 de muncitori, al căror fief principal era la S.T.B. Vechi celule de partid, active la Atelierele Griviţa în timpul grevelor din 1933 şi la Uzinele Malaxa (viitorul „23 August"), trec Ia propagandă prolegionarâ, subliniind caracterul revoluţionar al Mişcării, grupuri şi grupuscule de la alte întreprinderi adună adeziuni. In şedinţa Consiliului de Miniştri din 29 octombrie 1940, ministrul de interne legionar îi raporta Conducătorului statului: „... de multă vreme avem informaţia că se produce o penetraţie de comunişti în Mişcarea legionară. Am informat şi conducerea Mişcării. Pe aceşti comunişti îi urmărim îndeaproape."433 Serviciile de informaţii atrăgeau atenţia că „în cuiburi se face teorie şi aplicaţii pentru lupta de stradă după cursul predat în şcoala de propaganda din Moscova."434 Un raport al Grupei I din Corpul Detectivilor din 30 iulie 1941 ne expune unele detalii asupra acestui fenomen: „Elementul muncitoresc comunist aduce în Mişcarea legionară un însemnat aport, muncitorul fiind un om încercat şi curajos, în genere bine pregătit pentru lupta politica, stăpînind o dialectică cu efect asupra nehotărîţilor din masa muncitorească, chemată sub drapelul verde. Aşa se explică că elementul terorist al Mişcării şi-a recrutat şi îşi recrutează elementele din rîndurile C.M.L. Argumentaţia că mai toate atentatele înscrise în istoria legionarismului au fost făcute de intelectuali, nu anulează valabilitatea acestei constatări, fiind un fapt bine stabilit că echipele speciale, de sacrificiu sau teroriste, bine organizate şi prevăzute cu argumentul necesar, s-au întîlnit uneori în cadrele acestei organi-zaţiuni [C.M.L.]; iar rebeliunea şi desfăşurarea evenimentelor au dovedit că legionarismul n-a reuşit să asimileze elementul comunist. Educaţia comunistă, tehnica şi tactica propagandei s-au dovedit superioare copiei imperfecte împrumutate de legionarism. Nu numai că n-au putut fi asimilaţi, dar comuniştii au reuşit să impună Mişcării legionare directivele sădite în sufletele lor de Internaţionala a IlI-a, din ordinul căreia se bănuieşte că s-au infiltrat în Mişcarea legionară. Astfel, au fost identificaţi fruntaşi şi conducători de unităţi muncitoreşti legionare, care în trecut au suferit pedepse pentru activitate comunista,"435. Raportul asupra rebeliunii înaintat generalului Antonescu conţinea afirmaţii surprinzătoare pentru noi: „Cadrele rebele erau de mult pregătite, nu însă complet; punerea în aplicare a planurilor, prin ocuparea autorităţilor publice, încadrarea în «alcazaruri» şi lupta de stradă, s-a desfăşurat după principiile troţchiste"436. Afirmaţii de acest tip, publicate de Antonescu în cartea sa, sunt şi astăzi violent contestate de 142

legionarii simişti. Ele ne apar foarte bine plasate în manevra generalului de a compromite Legiunea. Există însă o probă peste timp care nu poate fi contestată şi care vine să întărească versiunea antonescianâ. Ziarele legionare ale vremii abundau în provocări revoluţionare, al căror sens ni se pare astăzi, după decenii de comunism şi propagandă antidemocratică, cît se poate de familiar: „Dacă în zilele de apreciere a aurului s-a ajuns la dominaţia capitalismului, la dominaţia exploatatorului, în această lume nouă de apreciere a muncii se va ajunge la dominaţia cinstită a muncitorului. Pentru prima dată biruie producătorul muncii peste exploatatorul ei. Aceasta este prima mare biruinţă a dreptăţii. Pentru această biruinţă a mobilizat Căpitanul muncitorimea. Pentru desăvîrşirea acestei biruinţe, fiinţa ne este stâpînită de acelaşi îndemn al Căpitanului: La luptă, muncitori!"4-'7 După cum se observă uşor, nu se poate înţelege ce căutau mesajele propagandei comuniste în ziarul Mişcării legionare. Raportul generalului Antonescu chiar menţiona acest aspect: „revista «Muncitorul legionar» are unele capitole întregi de cel mai curat comunism"438, într-adevâr, cititorul de astăzi care ar face efortul să parcurgă presa legionară şi, mai ales, Muncitorul legionar, poate avea o mare surpriză: va găsi acolo toate poncifele propagandei comuniste, limba de lemn şi poezia de „angajament". Iată cîteva exemple, pentru a înţelege mai bine ce s-a întîmplat cu noi nu numai în regimul comunist, ci şi înainte, subliniind astfel şi legătura invizibilă dintre cele două forme de totalitarism: LA LUPTĂ, MUNCITORI în trudă ne-am bătut şi-n umilinţa, Tiranii pîinea ne-au luat... Destul ne-am încleştat în suferinţa, Cu Neamu-ntreg am sîngerat!... Din greu şi aspru vuiet de ciocane, încovoiaţi de foame şi nevoi, Din sgura de furnale şi cazane Flâmînzi ne ridicăm şi goi. REFREN La lupta, muncitori! Veniţi, Legiunea ne aduna. La lupta, muncitori! Veniţi în crîncena furtuna! La luptă, muncitori! Zidari de veacuri viitoare, Cu frunţile în soare Ne-nâlţam biruitori! Din fabrici, din uzine şi din mină,, Din toiul beznelor adînci, Am izbucnit, năprasnic, spre lumină Ca o năvala grea de stînci Călcăm cu paşi de flăcări spre Dreptate! Pe drum de foc şi cer isbâvitor! Un clopot sfînt în pieptul nostru bate, S-aprind pe umeri aurori... Pentru dreptatea noastră legionară Şi pentru'ntregul Neam sărac, Din fulger vom clădi o nouă ţară Pe nicovale mari de veac! Ca viforul vom trece prin prigoane, Marin şi Moţa ne vegheazâ-n cer... Din jertfe şi din trăsnet de ciocane Ne-om făuri Destin de fier! Radu Gyr439 Aceasta revistă cu coperte verzi nu se prezintă doar ca o publicaţie aparte, scoasă de gruparea comunistă ca un act de iniţiativă izolat şi nereprezentativ, deoarece ea a primit îhcâ de Ia început „girul" conducerii Mişcării legionare. Horia Sima, Vasile lasinschi, Ştefan Palaghiţâ şi alţii semnau articole şi editoriale. Deteriorarea mesajului iniţial al Căpitanului este vizibilă chiar din paginile primului număr, unde este publicată Circulara de înfiinţare a Corpului Muncitoresc Legionar din 25 octombrie 1936: „Se vor lua cele mai severe măsuri cu privire la recrutarea noilor elemente, în aşa fel încît să nu pătrundă decît acelea capabile de credinţă în Dumnezeu". Vasile lasinschi, care era deja ministrul muncii, publica un articol substanţial intitulat „Lupta poporului român", în care 143

afirma: „Pentru că întreaga clasă conducătoare de la noi era exploatatoare sau cîştigatâ de partea celor ce exploatau poporul, Mişcarea legionară, ridicîndu-se din mijlocul poporului şi pentru popor, a însemnat în primul rînd lupta poporului român împotriva propriei sale clase conducătoare."440 Aşadar, era vorba şi de lupta de clasă! Istoricul Keith Hitchins constata că: „Garda a făcut, de asemenea, mult caz de intenţiile sale de a stabili o nouă ordine socială în care burghezia ar fi eliminată şi exploatarea capitalistă ar dispărea în consecinţa"441. Dar articolul cel mai interesant, cu certe aspecte programatice, făcea o analiză comparativă între comunism şi legionarism, ajungînd la concluzia că bolşevismul a căzut pe mîna evreilor şi din aceasta cauză a fost deturnat de la misiunea sa sfîntâ: „Muncitorimea din toate ţările a trăit pînă acum în necontenite framîhtări, a îndurat mai mult decît oricine, pe spatele ei s-au zidit palate pentru alţii şi s-au sprijinit toate huzururile lumii şi n-a putut, cu tot sîngele vărsat, sa cîştige dreptatea pe care o merită, pentru că de o sută de ani a luptat pe un drum greşit. Pentru că din vina conducătorilor ce i-a avut, muncitorimea nu s-a putut ridica din mocirla sufletească a burgheziei capitaliste, care a exploatat-o pînâ azi. [...] Astfel, burghezia exploatatoare vorbea în numele democraţiei, adică în numele poporului, exploatînd, pe de alta parte, fără cruţare muncitorimea şi poporul. [...] Marx a înţeles foarte bine spiritul hrăpăreţ şi exploatator al democraţilor de pe vremea sa pentru acesta era tocmai spiritul jidovesc care cuprinsese toată lumea. Marx a înţeles ce vrea să spue libertatea democratică, pentru că formula «libertate, egalitate, fraternitate» este de origină francmasonică şi jidovească, dar ca evreu nici el nu s-a putut ridica la o concepţie mai înaltă, creatoare de dragoste, nu a putut eşi din mocirla materialismului jidovesc." Şi, mai departe, acest articol intitulat „Capitalistul şi Comunistul" şi semnat George Macrin ajunge la o concluzie stupefiantă: „Comunistul e mai sincer; el luptă împotriva Bisericii pe faţă!" Conducătorul Corpului Muncitoresc Legionar era un individ extrem de controversat, Dimitrie Groz(e)a. Notele informative ale SSI îl prezintă pe acest Dimitrie Groza ca eliberat în septembrie 1939 din închisoarea de la Chişinău, unde executa o pedeapsă pentru activitate comunistă, şi care a stat o lună de zile în Munţii Făgăraş, unde este posibi] să fi primit misiuni precise. Dimitrie Groza a contestat cu vehemenţă după 1989 apartenenţa sa comunistă, fără să dea însă detaliile cele mai importante. El s-a prevalat de confuzia care a persistat mult timp, atît la SSI, cît şi la Legaţia germană, că este una şi aceeaşi persoană cu dr. Petru Groza, ale cărui contacte cu Mişcarea legionară din aceeaşi perioadă au condus probabil la derutarea surselor. Este însă interesant că şi astăzi continuă acuzaţiile foştilor şi actualilor legionari codrenişti la adresa lui Horia Sima, pe care îl consideră pactizant cu comunismul. Legionarul preot Ştefan Palaghiţâ îi făcea un portret de cameleon: „A lucrat cu germanii precum a lucrat şi cu comuniştii, iar atunci cînd n-a putut parveni la putere — singurul mobil al acţiunilor lui — a luptat şi contra germanilor, aşa precum afirmă azi că ar fi şi contra comuniştilor." Este greu de afirmat că Horiă Sima ar fi fost un comunist sub deghizament. El se prezintă în istorie drept un individ venal care a încercat să se folosească de orice forţe disponibile pentru a ajunge la puterea absolută. Liderii fascişti din ţările europene neocupate oficial de Germania au avut aceleaşi atitudini, asociindu-se cu toţi cei înclinaţi spre rezolvări violente. De altfel, numirea lui Dimitrie Groza la conducerea Corpului Muncitoresc Legionar şi participarea legionarilor comunişti la rebeliune era ilustrarea practică a alianţei sovieto-germane, o transpunere în teren a Pactului Molotov-Ribbentrop, România fiind încă o dată experimentul coincidenţei sau confruntării de interese între două mari puteri. Aparent aliate, Germania şi URSS continuau să-şi ducă lupta în România: una, pentru ocupaţie stabilă şi control asupra resurselor (mai ales petroliere), cealaltă, pentru împiedicarea acestei strategii si pentru trecerea statului român în sfera de influenţă sovietică. Distrugerea statalitâţii române era un plan mai vechi. Ambele surse documentare citate în acest studiu — ca opinii venind de la inamici, în scopul definirii datelor asupra cărora concorda — arătau că Uniunea Sovietică se pregătea de un atac împotriva României şi era prevenită asupra dezordinilor ce urmau să apară la Bucureşti şi în ţară. Mai multe rapoarte ale S SI din perioada guvernării Antonescu vor aduce explicaţii plauzibile asupra strategiei sovietice de infiltrare în mişcările anarhice din Europa: „Statul sovietic, încă de la constituirea sa, a urmărit consecvent ca, exploatînd şi încurajînd mişcările politice sau sociale cu tendinţe radicale, chiar acelea bazate pe o doctrina naţionalistă, ca, de pildă, mişcarea chineză Kuomintang, bulgara, D.R.O. etc., să accentueze manifestările acestora, în scopul de a provoca în ţările respective frâmîntâri cît mai adînci, care să ducă la răsturnarea ordinii stabilite, la revoluţii şi la crearea condiţiunilor favorabile pentru extinderea regimului comunist. [...] Partidul comunist are în directivele sale permanente de propagandă, ca o axiomă, îndemnul de a profita de orice mişcare cu caracter social spre a produce confuzie în credinţa maselor şi de a-şi introduce în cadrele acestor grupări personal de încredere al partidului comunist, care să militeze foarte activ şi care să creeze fracţiuni extreme"444, într-un studiu apărut la Paris în 1934, era prezentat rolul principal al activităţilor G.P.U. în lume: ,.Misiunea generală a G.P.U. este spionajul şi 144

pregătirea revoluţiei mondiale. Dar punerea în aplicare diferă în fiecare ţară în funcţie de condiţiile locale, în Statele Unite, de exemplu, efortul revoluţionar se duce asupra celor 12 milioane de negri, în vreme ce în China se limitează, pentru scopurile revoluţionare, la coruperea cîtorva generali, în America de Sud, G.P.U. exploatează mişcarea amerindiană, dar în Europa şomajul este unealta cea mai indicată. Nici o ţară nu este uitată: Peninsula Balcanică, ea însăşi, a înghiţit într-un an nu mai puţin de 5 milioane de dolari. [...] Această activitate nu a întîrziat sâ-şi arate roadele : încăierările pe drumul public, grevele, un asasinat politic ocazional contribuie la ceea ce se numeşte în Rusia producerea stării de spirit revoluţionare. Aceste manifestări sunt întotdeauna urmate de rapoarte circumstanţiale trimise [de G.P.U.] la Moscova, care anunţă invariabil revoluţia ca iminentă"445. Ar fi o naivitate să credem că Uniunea Sovietică stătea în timpul ăsta cu mîinile în sîn şi se uita cum intră trupele germane în România. De asemenea, ar fi o naivitate să credem că, pentru a sabota penetraţia germană în ţara noastră, ar fi fost suficient să apeleze la membrii Partidului Comunist din România, cei cîţiva ambuscaţi politic adunaţi prin închisori sau lagăre sau la cei lăsaţi în libertate pentru că deveniseră informatorii Siguranţei. Avantajul experienţei comuniste pe care am trâit-o ca sistem ne arată că toate simptomele infiltraţiei comuniste în Mişcarea legionară erau premeditate şi sunt cît de poate de plauzibile. Că nu a fost vorba doar de o folosire de către sovietici a izbucnirii rebeliunii legionare pentru a-şi pune în aplicare propriile planuri şi că avem de-a face cu o infiltrare în corpul ideologic şi doctrinar al Legiunii, ne-o dovedeşte mărturia unui legionar care descrie pregătirea ce se făcea de către comandanţii legionari în şedinţele de cuib. în august 1941, Ion Buducea avea să reproducă misiunile pe care le primea de la superiorii săi după instalarea regimului naţional-legionar : „Nimic nu aparţine nimănui, totul este al comunităţii. Recomandarea unirii la orice fel de fapt, bun sau rău, moral sau imoral, încredere oarbă în şefi, deşi cei mai mulţi sunt certaţi cu morala, disciplina, onoarea. Dispreţul pentru elita societăţii, a neamului nostru, dispreţul pentru cultură. Neamul n-a avut niciodată o elită, aceasta ar fi prima. Ura împotriva averii, oricum ar fi cîştigatâ, chiar în mod cinstit sau chiar modestă. Ura împotriva intelectualităţii, funcţionârimii, ofiţerilor etc. Ura împotriva progresului omului. Toată lumea este egală şi trebuie să rămîna egală, nu trebuie să existe selecţie, numai elecţie. Ura, principiu de viaţă colectivă. Intriga ridicată la valoarea de ţinută morală. Singura ierarhie este aceea care corespunde unui dispozitiv mai dinainte aranjat şi care trebuie să satisfacă unele interese particulare. Ea trebuie învăluită în secret, mai ales de mister. Dispreţul pentru orice alt dispozitiv de ordine [chiar şi cel german]. Dispreţul contra Armatei [de aceea sunt aşa de mulţi dezertori]."446. Dacă această mărturie ar fi fost înregistrata după război sau după instalarea sistemului comunist în România, am fi putut spune că este partizana, patetică şi dubioasă. Dar este un document scris în Germania, în 1941, la cîteva luni de la rebeliune. El însumează principalele elemente doctrinare definitorii ale comunismului. Cînd a făcut analiza rebeliunii legionare, Lucreţiu Pâtrăşcanu a dorit să accentueze teza că prezenţa muncitorească în Mişcarea lui Horia Sima a fost cu totul accidentală şi că a fost vorba de lumpenpro-letariatul român, nu de clasa muncitoare. El a pus la dispoziţie o statistică a legionarilor condamnaţi de Tribunalul militar după rebeliune — statistică preluată şi analizată excelent de istoricul german Armin Heinen — din care se observa însă ca peste 80% erau muncitori, ţărani, şoferi şi diverşi meseriaşi. Fără îndoială că la rebeliune nu a participat întreaga clasă muncitoare, pentru că probabil ar fi avut altă finalitate, dar acest fapt statistic nu ţine de calitate, ci de cantitate - atît fuseseră legionarii şi comuniştii capabili să mobilizeze — la care trebuie să adăugăm importanţa procentului zdrobitor de proletari în grupul răsculat. Lucreţiu Pâtrâşcanu face în cartea sa, Sub trei dictaturi, o operă de diversiune, un fals, care a putut fi acceptat numai pentru că venea de la un intelectual de Stingă, al cărui stil literar părea cuceritor, în cuvintele scrise de el la 1941 se regăsesc „direcţia de acţiune" a propagandei comuniste de mai tîrziu şi temele falsurilor despre Mişcarea legionară cu care vor fi acoperite informaţiile despre colaborarea dintre cele două organizaţii extremiste. Chiar premiza era falsă: „Cea mai mare parte din cadrele Gărzii, din jurul lui Horia Sima şi în frunte cu acesta din urmă, erau aceiaşi oameni care formau conducerea mişcării pe vremea lui Codreanu"447. Numai sub regimul de teroare comunistă putea fi acceptată o asemenea enormitate, altfel orice om liber îi putea răspunde că întreaga conducere legionară codrenistâ fusese asasinată odată cu Codreanu, în lagărul de la Miercurea Ciuc, în închisorile lui Carol II sau în preajma Bucureştilor, cum se întîm-plase cu Sterie Ciumetti sau Nicoleta Nicolescu, arsă la crematoriul „Cenuşa", încă vie. Cît despre Horia Sima, ca lider în jurul lui Corneliu Z. 145

Codreanu, afirmaţia nici nu mai merită comentată. Armin Heinen constată însă realitatea cea mai profundă ă deosebirii fundamentale dintre Mişcarea legionară a lui Codreanu şi cea condusă de Sima, şi anume că baza politică a organizaţiei părăsise mediul rural, ţărănimea română, şi se instalase la o minoritate urbană şi semiurbanâ muncitorească, în parte comunizatâ, în parte anarhică448. Ceea ce se uită, de regulă, atunci cînd se contestă apropierea legionar-comunistâ din preajma rebeliunii — iar Lucreţiu Pâtrâşcanu nu putea recunoaşte —, este că aceeaşi minoritate muncitorească urbană şi semiurbană a constituit şi prima bază de mase a comunismului instalat în România odată cu ocupaţia sovietică din 1944. Muncitorimea măruntă şi slab profesionalizată a mahalalelor bucureştene, ţăranii urbanizaţi de o generaţie şi lumea interlopă minoritară etnic au reprezentat cel dintîi nucleu al bazei populare a comunismului stalinist, ceea ce face ca, împotriva părerii cvasiunanime a criticii literare româneşti, prezenţa capitolelor „comuniste" din capodopera Groapa a lui Eugen Barbu să nu fie întîmplătoare şi nicidecum un corp străin impus de cenzura comunistă. Contactul timpuriu al acestui strat social cu ideile legionare va permite şi aderenţa sa rapidă la pseudonaţionalismul dejist şi ceauşist. Revenind la tema analizei noastre — conflictul pentru Putere între Ion Antonescu şi Horia Sima, între autoritatea statului şi Mişcarea legionară, conflict românesc dublat, în subteran, de conflictul între diferitele organizaţii naziste reprezentate în România anului 1940 — vom observă că, dincolo de poziţiile personale tranşant opuse, exista şi o diferenţă esenţială de doctrină. Aşa cum arătam, Ion Antonescu a văzut lucid, la un moment dat, eşecul reformei economice rapide şi a înţeles că tocmai redresarea economică este principalul său atu în relaţia cu Adolf Hitler. în plan politic, Ion Antonescu era adeptul statului poliţienesc — aşa cum îl şi depistase Hitler şi i-o spusese la Berchtesgaden449 — în timp ce Horia Sima împingea Mişcarea legionară spre acţiuni anarhice, iar în fundal enunţa principiile unui regim socialist de amestecătură fascisto-comunistă. „Gîndirea politică a lui Antonescu rezulta dintr-o concepţie conservator-autoritarâ despre stat. Siguranţa, ordinea de drept, un anume pluralism urmau să constituie baza pentru o activitate economică constructivă, în raport cu aceasta, Legiunea căuta să extindă sfera statală în toate domeniile vieţii sociale. Nu putea accepta forţe care concurau alături de ea. Partidele vechi trebuie dizolvate, cerea ea, presa trebuie dirijată în mod unitar, dar, în special, economia nu trebuie să fie privată de influenta politică". Dacă în Mişcarea legionară a lui Codreanu se puteau identifica influenţe de Stingă provenite din tentativa de a adapta socialismul italian în România, dar râmîhea, pe fond, un curent politic de Dreapta, Mişcarea legionară de sub conducerea lui Horia Sima, fie că o făcea conştient sau nu, împingea România spre comunism. Desfăşurarea tentativei de lovitură de stat Ceea ce numim în mod curent rebeliune a fost o tentativă de lovitură de stat. Ion Antonescu a folosit ambii termeni, insistînd pe caracterul ei anarhic, pentru a pune evenimentul în contrast cu principiul de ordine pe care îl reprezenta el. Toate datele duc însă spre concluzia că nu anarhia a fost dominanta acţiunii, ci caracterul ei organizat. Fenomene anarhice s-au înregistrat cu totul marginal în actele de jaf din cartierele mărginaşe, dar pe fondul unor atacuri premeditate împotriva prăvăliilor evreieşti. Ţinînd cont de faptul că Mişcarea legionară era recunoscută drept unică forţă politică în stat, participa la guvernare şi ocupa o serie de instituţii ale statului, acţiunea sa împotriva lui Ion Antonescu avea caracteristicile clasice ale loviturii de stat. Dar pentru că nu a reuşit, a rămas doar la stadiul de tentativă. Publicaţii ale unor legionari simişti subliniază şi astăzi că în ianuarie 1941 ar fi avut loc o lovitură de stat dată de Antonescu împotriva Legiunii, dar teoria aceasta nu se poate susţine cu probe, în primul rînd, Antonescu nu voia să distrugă Legiunea, ci să o pună sub controlul său, să devină şeful ei. Este adevărat că generalul a schimbat prefecţii şi 1-a destituit pe ministrul de Interne, dar nu a format un alt guvern, gonindu-i sau arestîndu-i pe ceilalţi miniştrii legionari, decît după consumarea evenimentelor, în sfîrşit, în acel moment, reprezentanţii Legiunii dublau funcţiile din administraţia centrală şi locală a statului, iar procesul de instalare efectivă a regimului naţional-legionar nu atinsese faza maturităţii, fiind încă un proces în derulare, încetinit şi obstrucţionat de contradicţia dintre sarcina politică pe care o primise Legiunea şi rolul de guvernare pe care îl avea Ion Antonescu. Aceasta a fost şi esenţa politică a tentativei de lovitură de stat: preluarea puterii economice şi administrative de la şeful Guvernului. Aşadar, termenul de rebeliune este circumstanţial şi reflectă doar viziunea lui Ion Antonescu asupra tentativei de lovitură de stat, în care el identifica inamicul în persoana lui Horia Sima şi a cîtorva lideri „comunizaţi", iar în ce priveşte participarea considera că aceasta a avut un caracter limitat, s-a compus dintr-un grup de rebeli şi nu a atins corpul social. Este locul aici să urmărim opinia generalului Ion Antonescu faţa de conflictul său cu legionarii, în răspunsurile sale la interogatoriile din 1946, fostul Conducător al statului arăta întregul proces de dublare de către legionari a 146

instituţiilor statului, precum şi tendinţa funcţionarilor de rang înalt, a unor ofiţeri şi oameni politici de a-1 considera pe Horia Sima drept victorios în conflictul cu Antonescu: „Eram şeful statului şi, cu toate acestea, la Horia Sima era bîlci, şi la mine nu venea nimeni. Toată lumea credea că el va învinge. După rebeliune s-au găsit, la el în birou, tot felul de scrisori adresate lui, de militari şi oameni politici, cu tot felul de cereri"451. Identificăm aici obiceiul nenorocit al partizanatului pentru satisfacerea unor interese personale, carierismul şi fariseismul dintotdeauna, de la Cuza la Carol II. Eugen Barbu îi numea pe aceşti indivizi şarle (de la prenumele Charles, un fel de Mitică francez). Primul conflict major a fost cel legat de foştii demnitari şi militari vinovaţi de crime sub regimul carlist, pe care Horia Sima dorea sâ-i omoare: „Vroiau să-i judece justiţia legionară. Pe lingă armata legionară, pe lîngâ poliţia legionară, venea acum şi justiţia legionară. Bineînţeles, n-am admis — va explica Ion Antonescu. După multă luptă, am reuşit să aduc pe aceşti oameni la Jilava, crezînd că sunt păziţi bine. Sima i-a spus lui Mihai Antonescu: «Degeaba încearcă g-ralul Antonescu sâ-i scape, nu se poate. Căpitanul trebuie să fie răzbunat». Mi-a spus şi mie". Am avea astfel încă o proba ca asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnic au fost premeditate, iar Horia Sima a ştiut de ele. Ion Antonescu, un om foarte hotârît de felul său, a ezitat mult timp înainte să tranşeze disputa sa cu Horia Sima. Argumentul său principal era acela că o victorie a legionarilor ar fi dus inevitabil la declararea tării drept protectorat german, conducerea statului fiind preluata de Berlin, cu consecinţe previzibile. Nu numai Antonescu, dar şi tara se afla atunci într-o dilemă, iar momentul acesta este extrem de important pentru înţelegerea destinului României în următoarele decenii. în iarna 1940-1941 România s-a aflat la o răscruce. Ori conducea Ion Antonescu ţara, câutînd sa protejeze cît mai mult populaţia, sa redreseze economia şi sa obţină o revenire a teritoriilor pierdute la Patria-Mama (cu consecinţele pe care le cunoaştem), ori România se transforma în protectorat german, cu preţul exterminării populaţiei evreieşti şi a liderilor politici proaliaţi, dar cu avantajul ca era considerata ţara ocupată, la sfîrşitul războiului, iar atitudinea ei antialiată considerată ca impusă de ocupant. La sfîrşitul războiului, România n-ar mai fi avut statutul de agresor, ci de victima a unei ocupaţii militare care i-a impus comportamentul. Alegînd varianta Antonescu, am ales compromisul care a dus la refuzarea statutului de cobeligeranţă şi la identificarea României drept inamic al Puterilor Aliate din al doilea război mondial, statut pe care îl avem şi astăzi. luliu Maniu, în primul rînd, a fost cel care a mizat teoretic pe varianta a doua şi avem obligaţia să credem că era conştient că salvarea statutului României implica dispariţia sa fizică, atitudine pe care, tot teoretic, şi-o asuma cu demnitate. La 3 decembrie 1940 izbucneşte un nou scandal, care însă a rămas izolat în sălile Consiliului de Miniştri. Sunt descoperite transporturi ilegale de arme pentru Legiune şi dovada că ele sunt furnizate de Germania — de fapt, de către partidul nazist. „Am stabilit că fuseseră cumpărate din Elveţia - avea să declare Ion Antonescu - şi transportate prin Bavaria, Saxonia, Praga, la noi. S-au găsit, odată, arme în cisternele goale de petrol, care se întorceau din Germania"453. Armele erau repartizate prin ministrul de Interne, Petrovicescu, intrat în conflict cu Ion Antonescu încă din timpul dezordinilor provocate de echipele Poliţiei legionare. De altfel, la 9 decembrie 1940, Conducătorul desfiinţează Poliţia legionară prin decret, ca urmare a numeroaselor proteste şi denunţuri primite de la personalităţi române şi de la liderii comunităţilor evreieşti, jefuite de echipele legionare, încercînd săşi argumenteze decizia, Antonescu le-a cerut să formuleze în scris cererile de despăgubiri şi să prezinte oficial dimensiunea prejudiciului, dar şi românii, şi evreii, prea speriaţi şi laşi, au refuzat, astfel că Antonescu ă rămas singurul expus la represalii. La 13 decembrie 1940, ca urmare a intervenţiilor insistente ale lui Horia Sima, prin intermediul ministrului de externe Mihail Sturdza, Wilhelm Fabricius, şeful Legaţiei germane la Bucureşti este revocat din funcţie, pe motiv că ar fi adeptul lui Antonescu şi că ar denigra Legiunea. Adevărul este, aşa cum se desprinde din documentele arhivelor germane, că şi Fabricius şi Neubacher, ataşatul economic, transmiteau în permanenţă la Berlin semnalul de alarmă că „diletantismul" legionarilor compromite şansele României de a mai reprezenta o baza economică şi logistică pentru Germania. Ei se pronunţau, oarecum surprinzător, împotriva politicii de românizare transformate în jaf. Atitudinea lor nu poate fi înţeleasă dacă nu subliniem că peste tot unde Germania a ocupat sau influenţat o ţară, a existat o colaborare secretă cu evreii bogaţi, pe care i-a protejat împotriva deportării sau asasinării, pornind de la principiul că sunt capitalişti, nu comunişti, în timp ce restul populaţiei, milioanele de evrei săraci sau cu ceva avere erau considerate baza comunismului în Europa. Pentru România lucrurile sunt mai clare, existînd dovezi ale unei colaborări între grupuri avute evreieşti şi Legaţia germana, inclusiv de natură informativă, pînă în ultima clipă a prezenţei germane la Bucureşti. La 17 decembrie — probabil, după întoarcerea de la Berchtesgaden — Ion Antonescu are un nou schimb dur de opinii cu Horia Sima şi 147

începe primele negocieri cu adversarii acestuia din Legiune. Avînd informaţii ca se urmăreşte eliminarea tuturor oamenilor politici în noaptea de Anul jsfou printr-un Sfintul Bartolomeu legionar, el îi cere subsecretarului de stat Rioşanu sa trimită Ordinul telegrafic nr. 6 087 din 29 decembrie 1940, în care se preciza: „Ministerul, avînd informaţii că în ajunul Anului Nou şi în noaptea Anului Nou s-a hotărît executarea oamenilor politici ai vechiului regim din judeţul dumneavoastră, vă invită ca de urgenţă, împreună cu Comandamentul garnizoanei şi Comandamentul Legiunii de Jandarmi, să luaţi cele mai severe măsuri pentru garantarea vieţii tuturor acestor oameni politici ce sînt în acel judeţ."454 Conflictul intrase în faza sa acută, fapt demonstrat şi de hotărîrea lui Horia Sima, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, de a trimite imediat o telegramă care anula ordinul lui Rioşanu: „Pe baza unei informaţii false s-a transmis un ordin din partea Ministerului de Interne prefecţilor de judeţ, ca să vegheze la viaţa foştilor oameni politici ai vechiului regim, care ar fi ameninţată. Ordinul, în forma aceasta, trebuie considerat nul şi neavenit"455. Fie cu puţin înainte de data de 29 decembrie 1940, fie în ziua de 30 decembrie, Ion Antonescu a fost anunţat de Hitler că a hotărît să atace URSS 456. Convins că nu va putea atrage Uniunea Sovietică în Pactul Tripartit, în vederea unei împărţiri a lumii împreună cu aceasta, Hitler va înţelege că nu mai are timp de pierdut şi că proiectul său din 31 iulie 1940 trebuie pus cît mai repede în aplicare. Ion Antonescu devenea nu atît foarte important pentru acţiunile militare, cît mult mai important decît Horia Sima pentru efortul de război. La 18 decembrie 1940, Adolf Hitler semna Directiva Barbarosa. în noaptea de 6 spre 7 ianuarie Ion Antonescu primeşte un mesaj alarmat din partea lui Voicu Niţescu, în care fostul ministru îi relata felul în care fusese jefuit de legionarii din Braşov şi îi fusese terorizata familia. Ajuns la limita răbdării şi convins, spre deosebire de cazul evreilor, că este vorba de un fapt cert de agresiune, Ion Antonescu îi va cere ministrului de Interne Petrovicescu demisia. Acesta refuză să şi-o dea şi îl informează pe Horia Sima, care vine la Consiliul de Miniştri. Aici va avea loc un schimb violent de cuvinte între Antonescu şi Sima, Conducătorul statului ameninţînd cu organizarea unui plebiscit care să aleagă între el şi legionari. Descumpănit, Horia Sima va încerca să obţină totuşi supravieţuirea lui Petrovicescu în cabinet, dar Ion Antonescu, enervat şi mai mult de prezenţa Iui, îl dă pur şi simplu pe uşă afară. Conform mărturiei liderilor implicaţi în evenimentele din ianuarie 1941, în ziua de 7 ianuarie 1940 Ion Antonescu şi Horia Sima s-au văzut pentru ultima oară. Şeful Mişcării legionare va părăsi definitiv clădirea Guvernului şi va da ordinul de punere în stare de alarmă a detaşamentelor legionare pregătite din timp. Singurele grupuri înarmate ale Legiunii erau cele ale fostei Poliţii legionare şi ale Corpului Muncitoresc Legionar. Secvenţele filmelor de propagandă comunistă de mai tîrziu, în care se prezentau muncitori cu arme ascunse acasă sau depozite secrete de arme şi muniţii pregătite pentru insurecţia din 23 august, erau inspirate din fapte reale ale rebeliunii legionare din 1941 şi nu aveau nici o legătura cu presupusa participare a clasei muncitoare la lovitura de stat din 1944. La 11 ianuarie, Antonescu află pe cale informativă că „toate formaţiunile legionare erau alarmate"4-'7, într-o şedinţă a conducerii legionare cu şefii de cuiburi şi detaşamente, Nicolae Pâtraşcu, figura cea mai suspectă de colaborare cu Uniunea Sovietică din panoplia liderilor legionari simişti, anunţă că momentul ruperii definitive a relaţiei de Putere cu Ion Antonescu este foarte aproape şi informează că au Ia dispoziţie peste 20 000 de arme, precum şi sprijinul unui număr însemnat de ofiţeri tineri din Armată. Şedinţa a avut loc pe 16 ianuarie. Două zile mai tîrziu, generalul Antonescu dă un decret prin care desfiinţează aşa-numitele „comisii de românizare", autoare ale abuzurilor şi jafului prin care procesul de naţionalizare a economiei româneşti era deja compromis. Termenul de naţionalizare va fi folosit apoi impropriu de comunişti în 1945, pentru un act de etatizare, schimbînd complet sensul pe care îl avusese în doctrina economică a lui Mihail Manoilescu. Actul lui Ion Antonescu nu era îndreptat doar împotriva a ceea ce părea a fi noua bază economică a Legiunii, ci avea, în primul rînd, menirea de a controla procesele economice, astfel încît statul să iasă din criză şi să poată îndeplini cerinţele de război ale Germaniei. în acea săptămînâ dinaintea rebeliunii se află secretul resortului care a declanşat acţiunea antistatală a Mişcării legionare. Ce anume 1-a făcut pe Horia Sima să declanşeze o revoltă de stradă împotriva generalului Antonescu în momentul în care Hitler hotârîse atacarea URSS, iar, pentru România, întreaga atenţie şi colaborare a Germaniei se îndreptase vizibil către generalul din fruntea statului? Aceasta este o întrebare fundamentală la care nu avem un răspuns covingâtor, deoarece Horia Sima a explicat apoi, în repetate rîhduri, că a pierdut controlul acţiunilor desfăşurate în stradă, iar comportamentul brutal al germanilor împotriva legionarilor rerfugiaţi apoi în Germania nu are nici astăzi o explicaţie. Ce i-a determinat pe Sima sau pe Dimitrie Groza să pornească o tentativă de lovitura de stat în momentul în care Ion Antonescu primise toată încrederea germanilor? întrebarea este importantă pentru că, dacă voiau sâ-1 îndepărteze pe Ion Antonescu, legionarii aveau la dispoziţie lovitura de palat, arestarea sau suprimarea lui în clădirea Consiliului de Miniştri, unde erau chiar miniştri legionari şi mişunau gărzile legionare 148

ale Guvernului. A fost o răzbunare personală? Ea poate fi luată în calcul, dacă studiem comportamentul şi firea lui Horia Sima, dar este complet anormală în raport cu interesele şi ordinele subordonării sale germane. Oricum am privi resorturile rebeliunii, niciodată nu vom putea demonstra că cineva din Germania — chiar şi Himmler — ar fi dorit o destabilizare a vieţii publice din România, cu mult zgomot şi asasinate, şi punerea sîngelui între două persoane, ambele aliatele sale. Avem sentimentul ca ceva ne scapă în toată această tulburare internă ilogică şi că nu putem găsi altă explicaţie decît în formula clasică cui prodest. Cui îi putea folosi o acţiune violenta care să punâ Armata României şi formaţiunile înarmate ale unui partid în stare de luptă în stradă, cu devastări în cartierele evreieşti sărace — atenţie la celebrul articol Oraşul măcelului de Brunea Fox!458 — cu incendierea unor clădiri de instituţii ale statului şi cu o largă prezentare internaţională a tulburărilor din România? în nici un caz Germaniei, în lumina informaţiilor pe care le avem despre implicarea sovietică în rebeliunea legionară din ianuarie 1941, răspunsul începe să fie ceva mai puţin neclar. El este legat de o problemă controversată a celui de-al doilea război mondial, dezbătută îndelung şi în publicistica românească în deceniile şapte şi opt ale secolului XX, şi anume în ce măsură Stalin a avut un informator de mare valoare în imediata apropiere a lui Hitler. Bănuielile au dus mult timp la Martin Borman, au oscilat în privinţa lui Canaris, apoi subiectul a fost abandonat din cauza opacităţii autorităţilor sovietice. Accelerarea activităţii trupelor sovietice de la graniţa poloneză şi română din iarna anului 1940-1941 şi intensificarea activităţilor informative, de spionaj şi sabotaj în România şi Iugoslavia au fost legate de posibilitatea ca Stalin să fi aflat aproape imediat de existenţa planului Barbaroşa. în acest context, problemele pe care le-a avut Germania în Iugoslavia şi România (rebeliunea legionară) au aspectul unor întîrzieri strategice menite să permită Uniunii Sovietice pregătirea apărării. Sau a atacului, deoarece numeroase opinii ale istoricilor occidentali arată că URSS se pregătea sa atace prima. Ştim că, în timpul vizitei făcute de V. Molotov la Berlin între 12 şi 13 noiembrie 1940, Uniunea Sovietică a cerut Germaniei toată Bucovina şi dreptul de a trimite trupe în Bulgaria. Dacă am încerca măcar o clipă să ne punem în locul sovieticilor — dînd la o parte orice resentiment şi situîndu-ne într-o postură obiectivă — vom constata că invitarea intempestivă din ianuarie a lui Antonescu de către Hitler nu putea fi pusă în legătură decît cu decizia Germaniei de a interveni în ceea ce URSS înţelegea prin „sfera sa de influenţă", România şi Bulgaria, în termeni strategici, Germania nu intervenea în Balcani doar pentru a „împinge" Marea Britanic din Mediterana, ci şi pentru a-şi asigura flancul drept în cazul unui război cu Uniunea Sovietică. Odată ocupata Grecia, frontul încă invizibil care despărţea cele două Mari Puteri totalitare cobora de la Cercul Polar la nordul Africii. Pe axa acestui front, Horia Sima reprezenta un punct abia vizibil pentru Germania, însă o posibilă „linie de întrerupere" pentru URS S. Conform versiunii lui Andreas Hillgruber, întrevederea a fost provocată de Ion Antonescu printr-o cerere formulată în jurul datei de 10 ianuarie. Ea ar fi avut drept cauză invitarea lui Horia Sima la Berlin de către lideri ai partidului nazist. Versiunea pare plauzibilă, deoarece Antonescu era hotârît să tranşeze problema legionară, fie pentru că nu reuşise la presupusa întrevedere secretă de la Berchtesgaden, fie pentru că ajunsese la limita răbdării. Invitaţia oficială a sosit la 12 ianuarie, dar pentru ambii lideri români. „Iniţial, Conducătorul statului a respins ideea de a călători împreună cu Sima. El s-a declarat de acord abia cînd i s-a spus că la Berghof se pune preţ pe prezenţa lor concomitentă. Dar nici Sima nu voia să meargă împreună cu Antonescu. El a declarat că acest plan este un aranjament al celor doi Antonescu [Ion şi Mihai] şi nici ministrul plenipotenţiar german n-a reuşit să-1 determine sâ-şi schimbe hotărîrea, deşi, la un moment dat, părea că acceptă, în seara zilei de 13 ianuarie Sima a anunţat că nu va pleca"459. Refuzul lui Horia Sima de a se duce la Berlin, unde putea miza pe sprijinul puternic al NSDAP, al SS-ului şi al serviciilor secrete pentru a cîştiga partida sau pentru a obţine măcar un armistiţiu mediat, este şi el inexplicabil. Putem presupune că îi era teamă să nu fie arestat din ordinul lui Hitler, dar atunci declanşarea rebeliunii rămîne încă o dată fără explicaţii, fiindcă nu putem concepe un succes al revoltei fără un acord al lui Hitler, adică al aceluia despre care presupunea că vrea să-1 aresteze în Germania. Ion Antonescu a plecat la Hitler în dimineaţa zilei de 14 ianuarie şi, ajuns în faţa Fiihrerului, a atacat direct problema Legiunii. Nota lui Schmidt — care este întotdeauna mai rezervat în relatarea conversaţiei — arata ca Antonescu a fost, uitradevâr, tranşant şi a propus preluarea conducerii Legiunii: „în concluzie, el poate afirma că-şi va asuma el însuşi sarcina de a organiza legiunea, întrucît a devenit evident în ultimele 4 luni că ea este incapabilă să facă aceasta prin propriile sale eforturi"460. Deşi pare o concluzie, aceasta a fost trasă de Antonescu abia după fraza respectiva, în ultimul pasaj al stenogramei cu referire la problema legionară, Ion Antonescu îl atenţiona pe Hitler că el este ales de poporul român în funcţia de conducere şi că pe temeiul acestei legitimări este hotârît să-şi salveze tara „cu legiune, fără legiune sau chiar împotriva legiunii". Om al situaţiilor limită, Ion Antonescu a riscat enorm atunci, putînd fi el cel arestat şi reţinut în Germania, iar Horia Sima numit la Bucureşti prim-ministru. Hitler însă a dat un 149

răspuns surprinzător — mai ales pentru noi, cei de astăzi — care ridica alte noi întrebări asupra relaţiei românogermane, dar şi asupra autenticităţii tezei clasice despre corespondenţa ideologică dintre nazism şi Mişcarea legionara: „Prin urmare, colaborarea germano-ro-mână nu depinde de existenţa unei organizaţii române identice sau adaptate după Partidul naţional-socialist. Dacă aceasta ar fi o condiţie preliminară, în multe cazuri colaborarea dintre Germania şi alte ţâri ar fi complet imposibilă. Dacă generalul Antonescu anticipează un rezultat favorabil de pe urma ruperii relaţiilor dintre Partidul naţional-socialist şi mişcarea legionară, aceasta nu va însemna pentru Germania un sacrificiu"46'. Fie că făcuse declaraţia asta din diplomaţie, fie că era, pur şi simplu, opinia sa politică nedisimulată, pentru Hitler Mişcarea legionară a lui Horia Sima, ca şi pe vremea lui Codreanu, nu reprezenta mare lucru, însă un nou argument, şi mai greu de această dată, vine să mărească şi mai mult semnul de întrebare ridicat deasupra rebeliunii, întors în ţară la 15 ianuarie împreună cu Ion Antonescu, Fabricius „a comunicat conducătorilor legionari, prin intermediul unor oameni de încredere, rezultatul convorbirilor de la Berghof: guvernulReichului doreşte ca jggjunea să se subordoneze generalului Antonescu, asigurînd astfel liniştea şi ordinea în ţară, de care trupele germane au neapărata nevoie"462, în aceste condiţii, nu ne putem reprima impulsul de a întreba încă o dată: de ce a mai fost declanşată rebeliunea legionară'? Din orgoliul personal al lui Horia Sima? în acest caz, cum credea el ca se poate menţine la Putere şi împotriva Armatei române, şi împotriva Germaniei'? Este total ilogic. Ştiind că pregătirile pentru acţiunea armata a echipelor fostei Poliţii legionare şi a Corpului Muncitoresc Legionar erau declanşate de mult, nu avem decît doua soluţii pentru răspuns: ori Horia Sima n-a mai putut controla acţiunea, pentru că ordinele asupra acestor formaţiuni veneau din altă parte, ori făcea jocul Uniuni Sovietice în mod deliberat. Dacă adăugăm şi întrebarea pusă mai sus: cui îi folosea rebeliunea cel mai bine'?, vom observa că toate cele trei argumente logice se îndreaptă către enigma care frămîntâ istoricii ultimilor ani: implicarea URSS în declanşarea rebeliunii legionare din 20-23 ianuarie 1940. După ce este înfrîntâ mişcarea din România, izbucneşte la sfîrşitul lui martie rebeliunea sîrbă în Iugoslavia. Din acest moment începe şi finanţarea de către URSS a mişcării de rezistenţă comuniste din Grecia şi Bulgaria. La întoarcerea din Germania, Ion Antonescu a aterizat la Braşov şi s-a retras la vila sa din Predeal, epuizat. Gestul pare nefiresc, atunci cînd ne gîndim că la Bucureşti avea mari probleme de rezolvat, şi cu statul, şi cu legionarii, dar probabil că a mizat pe stabilitatea dată de prezenţa trupelor germane în ţară şi pe asigurările generalilor loiali din Armată. Pe de altă parte, Conducătorul era după patru luni de efort fizic şi psihic intens, urmărit şi de sechele ale vechilor sale boli, iar regimul său alimentar frugal nu-i dădea energia să continue în acelaşi ritm. De acolo îi scrie o scrisoare lui Horia Sima, datată 15 ianuarie, al cărei miez este evidenţierea programului comun, dar şi a metodei diferite de aplicare a acestuia. Antonescu îi scria: „Sunt şi eu pentru luarea bunurilor evreieşti, dar operaţia trebuie sa se facă într-un cadru legal, în etape, deci cu metoda şi trebuie să se facă numai în folosul colectivităţii. [...] Sunt şi eu pentru distrugerea masoneriei şi înlăturarea masonilor din viaţa publică"463. Dar tot de la Predeal este chemat urgent în Capitală şi informat că noul diriginte al Poştei Centrale a observat în clădirea Gardienilor Publici înarmarea legionarilor chiar de către conducerea militară a instituţiei. Cu aceeaşi ocazie, inspectînd clădirile din jurul Guvernului, Antonescu constată existenţa unor cuiburi legionare înarmate şi amenajate pentru lupta. Faptele trebuie să se fi petrecut în preziua datei de 19 ianuarie, cînd la Bucureşti este asasinat pe stradă maiorul Doring de la Misiunea militară germană pentru Armata de uscat. Conducătorul statului îl cheamă pe ministrul de Interne Petrovicescu şi îi cere demisia, dar acesta se duce la Horia Sima şi împreună stabilesc să nu asculte ordinul lui Antonescu. Pentru a putea contracara argumentul Conducătorului că Petrovicescu este responsabil pentru moartea ofiţerului de informaţii german, dar mai ales pentru a-i convinge pe germani că poporul este cu ea, nu cu Antonescu, Legiunea organizează în zilele de 19 şi 20 ianuarie demonstraţii de stradă în cinstea Germaniei naţional-socialiste şi a Italiei fasciste. Cum la 20 ianuarie Ion Antonescu hotărăşte să nu mai aştepte acordul lui Horia Sima pentru schimbarea lui Petrovicescu şi îl numeşte ministru de Interne pe generalul Dumitru Popescu, manifestaţia din acea zi organizată în Piaţa Universităţii ia şi un caracter politic direct: „Aici ţin discursuri, se împart manifeste şi se răspîndesc cuvinte de ordine: Vrem guvern legionar; Trăiască Horia Sima, comandantul Legiunii; Moarte masonilor şi jidanilor"464. Practic, aceste trei puncte strigate în Piaţa Universităţii reprezintă singurul program politic cunoscut al Mişcării legionare de sub conducerea lui Horia Sima. Problema cu masoneria revenise la modă, publicaţia Sfarmă Piatră ocupîndu-se de dezvăluiri senzaţionale despre activităţile lojilor, ca urmare a capturării, în urma unor descinderi, a arhivei acestora, în acelaşi an, 1941, va fi publicată lucrarea Conspiraţia lojilor a lui Toma Petrescu, dar informaţiile şi documentele circulaseră prin presă. Au avut un oarecare impact la populaţie fotografiile cîtorva documente autentice, între care jurâmîntul masonic în 150

limba română, ce conţinea şi următoarea frază: „să execut orbeşte şi cu fanatism şi fără replică şi fără comentarii ordinele ce le voi primi de la Francmasoneria Naţională Română, oricare vor fi ele, pentru a ajunge la scopurile pe care le urmăreşte"465. Mai erau apoi probe ale controlului extern asupra francmasoneriei speculative române şi dovezi ale folosirii în scopuri oculte a francmasonilor aflaţi în funcţii publice importante. Ele se refereau, în principal, la perioada 1929-1930, de maximă activitate francmasonică destinată aducerii lui Carol Caraiman în ţară şi, nu întîmplător, Toma Petrescu atacă violent în cartea sa „defunctul Partid Naţional Ţărănesc" în al cărui program politic se afla un text masonic466. Adevărul este că Marea Lojă Naţională Română intrase în adormire încă din februarie 1937, că Marele Maestru Jean Pangal părăsise de mult ţara şi că mai întruneau ţinute, sporadic, loja Meşterul Manole condusă de Victor Eftimiu, loja condusă de Valentin Bibescu, soţul Marthei Bibescu, şi loja lui Mihail Sadoveanu. într-un discurs masonic ţinut la şedinţa solemnă din 27 ianuarie 1935, Mihail Sadoveanu afirma că „nimeni nu poate pretinde să impună altora o părere ori o soluţie, nimeni nu poate, prin chiar definiţie, sa antreneze pe tovarăşii săi de atelier la o acţiune cu caracter colectiv în domenii materiale". De s-ar fi ţinut de cuvînt! Revenind la subiectul nostru, trebuie arătat că noua campanie viza compromiterea lui Ion Antonescu, pe care îl şi puseseră la poziţia 43 din lista generală a masonilor, pe locul unde era, în realitate, actorul Victor Antonescu. Apoi, au lansat zvonul că mama sa, care era aromână, ar fi fost, de fapt, de origină albaneză, apoi ca era evreică. Relaţiile apropiate între Conducătorul statului şi Willi Fildermann, precum şi înţelegerile survenite între aceştia pentru protejarea evreilor din ţară, au condus la acuzaţia că generalul s-a vîndut iudeo-masoneriei. In sfîrşit, facilitarea fugii mareşalului polonez Edward Rydz-Smigly în decembrie 1940, pentru a putea forma guvernul polonez în exil, la Londra, acţiune secretă aprobată de Ion Antonescu în baza unei înţelegeri cu reprezentanţii Marii Britanii în România, au întărit credinţa spionajului nazist că noul Conducător al României nu a renunţat la simpatiile sale filobritanice. Lozincile acestei diversiuni au circulat prin mai toate oraşele în care Legiunea lui Horia Sima a organizat manifestaţii în ziua de 20 ianuarie 1941. începînd încă de seara, dar şi pe tot timpul nopţii, legionarii aflaţi în funcţii publice primesc ordinul să se baricadeze în instituţiile respective. Celorlalţi li se ordonă să se înarmeze şi să apere sediile şi clădirile legionare. Pe străzi rămîn doar detaşamentele Corpului Muncitoresc Legionar, fapt extrem de semnificativ, care ridică noi bănuieli asupra intenţiilor lui Horia Sima, în condiţiile în care el îi blochează practic în clădiri pe toţi legionarii vechii gărzi, filogermane, deşi nimeni nu-i ataca. Ion Antonescu a reuşit să adune ceva forţe loiale în clădirea Guvernului, însă prost înarmate, şi a căutat să afle care este situaţia trupelor din ţară. Reuşise să îndepărteze doi generali, pe Dragalina la Braşov şi pe Coroamă la Iaşi, care aveau simpatii legionare, în rest influenţa legionară în Armată rămânea destul de puternică, mai ales printre tinerii ofiţeri. Aici trebuie subliniat că dominanta atitudinii lor fîlolegionare era problema evreiască, ofiţerii considerînd că evreii sunt vinovaţi, prin maşinaţiile de culise, pentru pierderile teritoriale şi pentru umilirea Armatei. Acest sentiment va conta la momentul trecerii Prutului. Totuşi, îngrijorat de extinderea teritorială a acţiunilor legionare violente — în primul rînd, tentativele de a ocupa clădiri guvernamentale — Ion Antonescu îi destituie în noaptea de 20 ianuarie pe toţi prefecţii şi numeşte militari în locul lor. în multe locuri, aceştia şi-au putut lua în primire fârâ probleme noua funcţie, dar au fost şi reşedinţe de judeţ unde prefecţii militari au luat clădirile cu asalt şi, după o scurtă luptă, au intrat în exerciţiul funcţiei. Incidentele din ţară despre care se scrie uneori şi se exagerează în literatura legionară actuală sunt legate de acest aspect limitat. Apoi, sigur, cu comandanţii militari la conducerea judeţelor, unităţile Armatei dislocate în judeţe au acţionat unitar şi destul de repede pentru înăbuşirea componentei teritoriale a rebeliunii. Conform declaraţiilor lui Ion Antonescu, pe străzile Bucureştilor se aflau peste 300 000 de oameni, legionari şi cetăţeni, şi nu putea deschide focul împotriva lor, urmărit fiind de amintirea măcelului pe care îl făcuse în 1907 la Galaţi. Dar în acea dimineaţă, grupuri ale Corpului Muncitoresc Legionar (CML) au început să deschidă focul asupra militarilor care păzeau clădiri ale unor instituţii de stat şi s-au înregistrat primele victime, în faţa evidenţei asupra rebeliunii legionare, Ion Antonescu va trece la aplicarea tacticii sale: să-i lase pe legionari să se compromită în stradă, dîndu-le în mod deliberat timp pentru înfăptuirea de atrocităţi, şi folosind el însuşi acel timp pentru a aduce trupe combatante în Bucureşti, conduse de ofiţeri loiali lui, astfel încît contraatacul său să conducă la distrugerea completă a organizaţiei teroriste. Mărturiile sale, ca şi cele ale unor oameni apropiaţi arată că Ion Antonescu a vrut atunci să nimicească definitiv conducerea Mişcării legionare a lui Horia Sima, spînzu-rîndu-i pe toţi liderii acesteia şi împuşcîndu-i pe luptătorii de rînd. Probabil că această intenţie i-a determinat pe conducătorii Legaţiei germane să caute febril o negociere de ultimă oră cu grupurile rebele. Aşadar, zilele de 21 şi 22 ianuarie, în care se descriu, de regulă, acţiunile violente ale Corpului Muncitoresc Legionar pe străzile Bucureştilor, sunt, de fapt, zilele în care Ion Antonescu a lăsat deliberat, 151

cum recunoaşte singur, să se desfăşoare rebeliunea legionară. La acea dată el se bucura de sprijinul lui Hitler, trupele loiale ajunseseră în jurul Capitalei (deja celebra Divizie 3 Infanterie de la Piteşti), iar el rezista cu succes în clădirea Guvernului şi reuşise să stabilească toate legaturile cu unităţile militare prin intermediul telefoanelor de campanie şi a stafiilor de radiolocaţie mobile. Acoperind foarte bine aceste manevre, Ion Antonescu a căutat să cîştige timp şi să lase impresia unei slăbiciuni care să provoace ceea ce în termeni militari poartă denumirea de „descoperirea forţelor". Deşi istoriografia îl prezintă drept un asediat în clădirea guvernului, imagine pe care a întreţinut-o şi el pentru a-şi asigura calitatea de victimă agresată, Ion Antonescu nu a făcut altceva decît să aplice tactica „pregătirii pentru contraatac", obligîndu-i pe legionari să-şi descopere numărul şi puterea de foc a forţelor, amplasamentul şi misiunile (în speţă, devastările din cartierele mărginaşe populate de evrei). El a constituit apoi o „pungă" în zona centrală a oraşului, în care să atragă detaşamentele CML ce acţionau în stradă şi a desemnat forţe speciale de asalt, dotate şi cu blindate, pentru asedierea clădirilor baricadate, în ziua de 22 ianuarie, Ion Antonescu îl cheamă pe Fabricius la Guvern şi îi cere să ia legătura cu Hitler. Fabricius va vorbi la telefon cu Ribbentrop, dar în spatele acestuia se afla chiar Fiihrerul. Conducătorul român va afirma la procesul din 1946 că nu a înţeles ce vorbeau, pentru că era în germană, dar mărturiile germane arată că atunci Hitler a intervenit şi i-a dat mînâ liberă. Conform versiunii lui Armin Heinen, convorbirea telefonică a lui Fabricius cu Berlinul şi primirea sprijinului categoric al lui Hitler pentru Antonescu s-ar fi produs în ziua de 22 ianuarie, în jurul prînzului. Ea este urmată de o telegrama explicită, din care reproducem doar punctajul cu mesajul principal: Ministrului personal Bucureşti, nr. 165, Telegramă (Cifrată) în continuarea convorbirii telefonice, efectuate chiar acum: Recomandăm generalului Antonescu următorul mod de procedare: întrucît între generalul Antonescu şi Legiune a curs sînge, nu mai este Ioc pentru jumătăţi de măsură. Numai măsuri radicale pot duce la ţintă. Generalul Antonescu, ca şef al statului, ar trebui sa îi proclame pe legionarii rebeli ca rebeli şi să declare ca nu tratează cu rebelii. în afara de aceasta, generalul ar trebui să ceară retragerea imediată cj dizolvarea tuturor formaţiilor legionare. In cazul cînd acest lucru nu se realizează, el trebuie să-şi asigure cu toate mijloacele de forţă pe care le are la dispoziţie, dominaţia în Capitală şi în ţară. încă din această noapte generalul ar trebui să proclame starea excepţională şi să ordone arestarea tuturor capilor participanţi la rebeliune. Generalul Antonescu ar trebui să se proclame imediat conducător al Legiunii f... Ion Antonescu a căutat în permanentă să „tragă" informaţiile spre postura sa eroică şi spre portretul de salvator al neamului, rămas singur şi decis să-şi asume responsabilitatea conducerii statului într-un moment foarte greu. S-a afirmat că răspunsul venit prin telefon şi confirmat prin telegrama lui Ribbentrop au constituit un fel de ghid pentru Conducătorul român, acesta îndeplinind recomandările de la Berlin punct cu punct. Telegrama a fost expediată tîrziu, la 23 ianuarie, ora 3.00, oră la care Antonescu epuizase toate şansele acordate lui Horia Sima. Ea nu a schimbat realitatea raportului de forţe şi adevărurile tacticii lui Antonescu, pentru că, deşi avea confirmarea intervenţiei diferiţilor demnitari germani pe lîngă Horia Sima pentru a opri rebeliunea, Conducătorul a ordonat declanşarea contraatacului în dimineaţa de 23 ianuarie, ora 5.00, aşa cum era pregătit. Evenimentele din oraş sunt descrise de cîţiva martori oculari, dintre care am selectat trei, pentru poziţiile diferite în care se aflau şi pentru orientarea lor politică distinctă: loan Constantinescu Maracineanu, lider al tineretului liberal în acea perioadă şi om de ireproşabilă ţinută morală şi politică astăzi, îşi aminteşte: „Urmăream în centru coloanele în delir ce mărşăluiau dinspre Prefectura către Palatul telefoanelor, printre masele de curioşi, în faţa Prefecturii şi a Hotelului Grand un pluton de tanchete patrula printre manifestanţi. Cîteva elemente temerare încercau să blocheze turelele cu paturi smulse de la ostaşi. Cîteva rafale de mitralieră trase cu cătuşe oarbe pentru intimidare şi descongestionarea Căii Victoriei au dat prilej tanchiştilor să-şi asigure securitatea. [...] Ca diversiune, agitatorii au lansat zvonul că-n tanchete se aflau comunişti travestiţi în uniforme militare. Comandantul plutonului de tanchete a comis imprudenţa sa iasă din turelă, să liniştească puzderia de gură-cascâ de pe trotuar. A fost strivit sub picioare. Nebunia căpătase proporţii, ordinul de replică din partea comandamentului militar întîrzia să vină". Aflat, probabil, încă sub impresia celor văzute în timpul revoluţiei din decembrie 1989, martorul va descrie o scenă din dreptul bisericii Zlătari astfel: „Un pieton 152

lovit mortal de-un glonte rătăcit zăcea pe-un strat de flori în faţa bisericii. Agitatorii îl declaraseră erou, deşi făcea parte ca şi mine din masele de gură-cascâ. Pentru ei, vinovaţii erau ostaşii care aşteptau în linişte ordinul de intervenţie. Puhoaiele demenţei îşi defilau ura şi dezaprobarea într-un pelerinaj cu luminări aprinse organizat în jurul corpului neînsufleţit, prilej de propagandă prin cultul morţilor, pentru orbirea naivilor care bîjbîiau în confuzie şi teamă. Pe Calea Dudeşti, Calea Văcăreşti şi Calea Rahovei se devasta şi se jefuia la drumul mare. înarmaţi cu răngi şi tîrnâcoape, guşterii, cot la cot cu infractorii de drept comun, cu ţiganii avizi de jaf, confiscau mărfurile din magazinele evreieşti şi ale celor bănuiţi ca ostili". Ştefan Logigan, legionar participant la rebeliune, avea misiunea de a apăra Primăria Capitalei, împreună cu alţi 14 legionari înarmaţi. Imediat după miezul nopţii de 21 spre 22 ianuarie, colegul său, un anume Bâlânescu, vine la Primărie cu un taxi şi îi raportează că în cartierul Dudeşti se petrec scene groaznice de devastare şi crime împotriva evreilor, că poliţia cartierului a dispărut, că întregul cartier este înconjurat de trupe militare, dar că acestea, deşi martore ale violenţelor, nu intervin. Lui Bâlânescu îi era teama „ca întreaga vină va cădea asupra Legiunii". Ştefan Logigan ia o grupa de legionari înarmaţi şi se deplasează cu două maşini la faţa locului. Aceasta este ceea ce a văzut şi făcut: „Scena care se petrecea în cartierul Dudeşti era zguduitoare. Sute de femei, copii şi bărbaţi, evrei şi neevrei, fuseseră scoase în acea noapte din locuinţe şi aduse în stradă. Acolo, oamenii erau păziţi de trei sau patru indivizi în uniforme verzi legionare, între timp, nenumăraţi indivizi, majoritatea beţi, jefuiau casele şi gospodăriile evreilor şi neevreilor. Obiectele jefuite erau transportate cu cărucioare de mînâ, camioane şi căruţe. Eră o larmă de nedescris, un ţipăt şi un plînset. Cîţiva evrei, care încercaseră să se opună, fuseseră doborîţi cu bastoane de cauciuc şi revolvere şi fuseseră lăsaţi să zacă pe caldarîm. Femei şi copii ţipau, dar nimeni nu-i putea ajuta. Oamenii mei erau toţi în uniforma legionară: scurtă de piele neagră, cizme înalte, negre, cămaşă verde şi căciulă de blană neagră. Pentru a mă putea face auzit, le-am ordonat mai întîi să tragă o salvă în aer. Apoi am înaintat cu un megafon — ca la meciurile de fotbal — pentru a opri jaful. Am întrebat cu voce tare cine sunt acei legionari şi din al cui ordin porniseră această nemernică acţiune. Cei mai mulţi dintre acele cămăşi verzi s-au risipit imediat. Am reuşit să prindem doar doi, în stare de ebrietate, şi pe unul dintre jefuitori şi le-am pus cătuşele. A doua zi am fost nevoit să le dau drumul"472. Mărturia, dominată de acurateţe şi simplitate, vine să confirme tezele recente asupra aspectelor nebuloase ale acestei rebeliuni. Verificînd după încă o zi apartenenţa celor arestaţi, în condiţiile în care, aşa cum am arătat mai sus, participase în septembrie 1940 la refacerea listelor organizaţiei legionare Bucureşti, Ştefan Logigan constată că respectivii erau muncitori, dar că nu figurau în nici o evidenţă. Niciunul nu a putut sau nu a vrut să spună de unde are cămaşă verde. Reamintesc: toată zona centrală a Capitalei, locuită de evrei bogaţi şi străbătută trei nopţi la rînd, în voie, de detaşamente legionare înarmate, rârnîne neatinsa, cum observa şi BruneaFox. Sunt devastate cartierele mărginaşe şi sărace, obiect tipic al tuturor acţiunilor diversioniste instigate şi conduse de G.P.U., după cum arata toate istoriile acestei organizaţii, pentru a asigura caracterul de clasă al agresiunii şi pentru a mobiliza apoi masele nevoiaşe la răzbunare. Nichifor Crainic ne furnizează o informaţie interesanta pe această temă: „După rebeliune, m-a vizitat un personaj german, care venea de la Roma şi s-a recomandat consul general. Venise sâ-mi comunice că rebeliunea a fost instigată şi subvenţionată de Soviete prin lucrătorii comunişti încadraţi în Legiune. El mi-a dat amănuntele următoare: Sovietele, prin luarea Basarabiei şi a Bucovinei nordice, au pus mîna pe două miliarde de lei, pe care le-au negociat fârâ succes pe piaţa Berlinului şi a Romei. Această sumă ar fi fost pusa la bătaie pentru a stimula tulburarea din ianuarie". Un document din arhiva SSI, scos la lumină de istoricul Cristian Troncotă, arată că „în ziua de 12 ianuarie a.c., la Cernăuţi, funcţionarii sovietici răspundeau celor ce voiau să vie în România să nu mai insiste, căci în curînd vor putea trece fără autorizaţie, deoarece între 20-25 ianuarie va izbucni o revoluţie în ţara românească, iar URSS va ocupa o mare parte din teritoriul românesc. De altfel, înşişi militarii sovietici răspîndeau ştirea că URSS va ocupa România, motiv pentru care ţineau atîtea trupe în Bucovina"474. Ca argument suplimentar aducem faptul că uniforma legionară (cămaşă verde, diagonală, suman etc.) se putea cumpăra liber de la magazinele de pe Lipscani, ca orice produs de confecţii textile, unele magazine care vindeau uniforme legionare avînd chiar proprietari evrei. Mihail Sebastian, scriitor român de origină evreiască, implicat în activitatea ilegală a Partidului Comunist din România, a fost surprins de rebeliune în centrul Capitalei, în seara de 22 ianuarie, el a consemnat în jurnalul său: „Se trage mereu. Se aud puşti, mitraliere şi uneori lovituri de tun. Dimineaţa, zgomotele erau depărtate, păreau ca vin de la marginea oraşului. Pe urma s-au apropiat de centru. Pe la l, cînd am coborît eu, autobuzele nu mai mergeau. Am avut cîteva momente de ezitare: să mă duc, sau nu, s_re Antim? Dincolo de bulevardul Elisabeta circulaţia nu mai era posibilă. M-am întors deci la mine, hotărît să nu mai ies. Am mai apucat să dau un telefon acasă şi să spun că nu vin — pe urmă au amuţit toate telefoanele. Strada totuşi era încă vioaie, aproape 153

normală"475, în dupâ-amiaza de 22 ianuarie, schimburile de focuri au renăscut într-un oraş cu străzile pustii şi magazinele închise cu obloane. „Totul a durat o oră — avea să noteze mai departe cunoscutul dramaturg. Pe urmă manifestanţii s-au depărtat crntînd — fără să-mi pot da seama dacă spre Ateneu, respinşi, sau spre Finanţe, trecînd peste cordon", în zilele următoare, Sebastian va afla şi detaliile devastărilor şi crimelor din cartierele evreieşti. Astăzi suntem mai bine informaţi asupra asasinatelor metodice de evrei, şi anume cazurile particulare ale rebeliunii — Pădurea Băneasa şi Abator. Asasinatele din Pădurea Bâneasa au fost făcute de fostul şef al Poliţiei legionare, acelaşi Ion Boian (Moisescu), la instigarea ataşatului de Poliţie german Geissler, care 1-a şi înarmat şi ajutat să sâvîrşeascâ acele crime476. Este interesant că acest Boian a fost trecut clandestin în Bulgaria de către SS, s-a refugiat în Germania, de unde a venit din nou în ţară, în condiţii neelucidate, în anul 1942 sau 1943, a fost arestat imediat şi închis. Este eliberat de Lucreţiu Pătrăşcanu la 23 august 1944, iar „în 1952 sau 1953 s-a infiltrat în armata partizanilor din Munţii Făgăraşului conduşi de ing. Ion Gavrilâ şi împuşcat ca agent al Securităţii de Stat"477. Crimele de la Abator au fost făcute în altă parte, cîteva cadavre au fost aduse intenţionat acolo, agăţate în cîrligele pentru carne şi li s-a atîrnat o pancardă pe care fusese scris în batjocură „carne caşer". Este important de subliniat că la această scenă au ajuns primii fotoreporterii publicaţiilor germane acreditate la Bucureşti sub conducerea spioanei Edith von Koller, înainte ca autorităţile să afle de caz. Cînd fotografiile de la Abator au început să circule prin lume, fiind preluate pentru prima oară în mod neaşteptat din presa nazistă de către presa americana şi britanica, Mihai Antonescu a ordonat o anchetă care a stabilit — aşa cum am mai arătat în acest volum — că acest grup germano-maghiar avea misunea de a compromite România, ca stat asasin de evrei. Cercetările Procuraturii au demonstrat că a fost vorba de o înscenare. în timpul rebeliunii, conform declaraţiilor lui Ion Antonescu, s-a petrecut şi un fapt straniu, care râmîne şi astăzi foarte delicat de abordat, deoarece îl priveşte pe regele Mihai I. Aghiotantul regal, It.col. Tomescu, simpatizant legionar, s-a deplasat la Sinaia împreună cu doi legionari şi 1-au rugat pe rege să vină fri Bucureşti pentru a prelua Puterea. Nici regele, nici regina-mamâ nu 1-au informat pe Antonescu asupra acestui demers. In mod surprinzător, cu toate că literatura regalistă vorbeşte de o „răpire", suveranul abia „coborît în rîhdurile Legiunii" la Iaşi a hotărît să vină la Bucureşti. Informat prin intermediul servicilor speciale, Antonescu sună la Sinaia şi îi cere regelui Mihai să nu facă greşeala de a se amesteca. Trebuie să fie totuşi ceva adevărat cu „răpirea", altfel nu se poate explica de ce regele Mihai I, chiar şi după acest avertisment, pleacă spre Bucureşti împreună cu cei trei legionari, în timpul anchetei din 1946, Ion Antonescu a părut foarte afectat de acest incident, îl vom reda, subliniind însă cuvintele şi pasajele care dau nuanţa evenimentului: „(Antonescu): Şi atunci a rămas stabilit sa nu plece de la Sinaia; a trecut cîtva timp şi cineva m-a informat că regele a plecat spre Bucureşti, cu 2 legionari şi cu Tomescu. Rioşanu era lîngă mine; i-am spus imediat să caute să îl oprescâ pe rege. A reuşit să-1 prindă la Cîmpina, la podul peste apă. I-a comunicat: «D-l general vă roagă să vă înapoiaţi la Sinaia, altfel riscaţi să pierdeţi Tronul». RegeJe s-a înapoiat. (Anchetator A. Bunaciu): Ceilalţi doi legionari ce au făcut, (Antonescu): Nu ştiu ce s-a petrecut. I-am spus, categoric, M.S. Regina că dacă nu era găsit, nu puteam sâ-1 scot din mîna legionarilor şi că, în viitor, să rezolve cu mai multă seriozitate problemele de natură politică. (Bunaciu): Care a fost răspunsul ei'? (Antonescu): Mi se pare că mi-a spus că alţii au stăruit şi că nu a cunoscut hotărîrea regelui. Astfel â eşuat şi tentativa legionară de a pune pe rege pion în jocul lor (...)"478. Râmîne fără răspuns cum a fost posibil să se întoarcă de la Cîmpina, în timp ce era luat cu forţa, răpit de legionari! în noaptea de 22 spre 23 ianuarie, Ion Antonescu se retrage din cabinetul său şi se culcă pentru a-şi reface condiţia fizică şi psihică. La 3 dimineaţa se trezeşte şi, bine odihnit, întocmeşte planul de contraatac, pe care îl dă generalului Sânătescu sâ-1 execute, în acel moment, Mihai Antonescu îl informează telefonic pe Neubacher, ataşatul economic al Germaniei, de iminenţa atacului, în jurul orei 4.00, Neubacher se duce la sediul conspirativ în care se afla Horia Sima şi îl convinge că nu are nici o şansă. „Neubacher a dictat ordinul de evacuare a baricadelor, pe care Sima 1-a semnat"479. Dupâ încă o ora, în jurul orei 5.00, Ion Antonescu dă ordinul de atac, ceea ce, după versiunea germană, i-a făcut pe legionarii lui Sima să creadă ca înţelegerea a picat. Luptele cele mai înverşunate se duc în aceasta dimineaţă, cu avantaj tactic de partea Armatei în toate privinţele, cuiburile legionare fiind obosite, derutate şi cu muniţia împuţinata. Informat că Ion Antonescu este pornit să lichideze toata conducerea Legiunii şi să distrugă organizaţia, funcţionarii nazişti ai Legaţiei vor hotărî transportarea lor urgentă în Germania, prin Bulgaria şi Iugoslavia. 154

în dupâ-amiaza de 23 ianuarie 1940, Ion Antonescu era stăpîn pe situaţie şi cîştigase adeziunea populară, dornică oricînd de linişte după o criză de proporţii. Armata primea un prim semnal încurajator de revenire la imaginea sa pozitivă. Oamenii obişnuiţi, mai ales evreii, erau fericiţi că scăpaseră dintr-un coşmar, care nu ameninţa neapărat prin ceea ce se întîmplase în strada, cît prin perspectiva foarte vie a instalării unui regim de teroare fără altă doctrină decît teroarea. Deoarece replica a fost deja publicată, dar mai ales pentru savoarea sa, vom îndrăzni sa înlocuim concluzia noastră cu „teribila vorbă spusă în gura mare, la o repetiţie, de Nataşa Alexandra, teribilă mai ales pentru că Marietta [Sadova, simpatizantă legionară, n.a.] era de faţă: «Unde e Generalul, sâ-i pup coaiele, să-i sug puia, că ne-a scăpat de legionari». Maximum de entuziasm!"480 Capitolul VI CEA Din URMĂ GAFĂ Lovitura de palat şi puciul din 23 august 1944 Moto: Supravieţuirea unui popor şi stăruinţa sa de a continua, chiar în cele mai grele împrejurări, sunt preferabile unei ,jnorţi eroice". DINU C. GIURESCU La 23 august 1944 vechiul regim democratic al românilor a ratat şi ultima şansa de a ieşi din istorie cu fruntea sus. O lovitură de palat dată sub semnul panicii a zădărnicit pregătirile partidelor politice de a reveni la regimul democratic parlamentar, în înţelegere cu mareşalul Antonescu, printr-o acţiune politico-militară programată pentru 26 august. Schimbarea regimului politic de către partidele democratice — în alianţă cu Partidul Comunist din România — ar fi acordat ţării privilegiul păstrării suveranităţii pînâ la semnarea Tratatului de Pace şi, oricum, un armistiţiu cu alţi termeni, negociat de un guvern legitim şi trecut prin Parlamentul reinstaurat. Deşi statul român era desfiinţat brutal de ocupantul sovietic, România ar fi terminat războiul în picioare. In plus, o astfel de ieşire din război ar fi legitimat partidele politice cu lupta lor în opoziţie şi cu principiul că România s-ar fi aflat în imposibilitatea de a-şi exercita suveranitatea, mareşalul Ion Antonescu fiind doar exponentul vremelnic al „ocupantului" german. Ştim astăzi ca aceasta teorie nu s-a putut pune în practică, dar ea era suficientă cît să delimiteze clar regimul antonescian de naţiunea română, identificînd în partidele democratice pe liderii şi reprezentanţii acesteia. Pe cînd aşa, la 23 august mişcarea camarilei regale a reuşit să redea demnitatea unui rege tînâr, dar nu s-a putut autosusţine printr-o reprezentare naţională. Neam lămurit astăzi cu precizie că ceea ce s-a numit mulţi ani „insurecţia armată" sau „revoluţia de eliberare socială şi naţionala, antifascistă şi antiimperialistâ" a fost în realitate un puci, o lovitură militară precedată de o lovitura de palat. Au urmat trei guverne conduse tot de militari. Reamintesc că şi puciul şi lovitura de palat sunt subcategorii ale loviturii de stat, aşa cum am arătat în primul volum. Incapabilă de guvernare şi autoare a marii gafe, camarila (Niculescu-Buzeşti, Mocsonyi-Styrcea, loaniţiu, Aldea, Sănătescu) a apelat la armată pentru rezolvarea crizei de putere şi a pus în sarcina regelui cele mai nefericite decizii. In Proclamaţia Majestaiii Sale Regelui către ţara din 23 august 1944 se afirma: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanic şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanic şi Statele Unite". Aceste două fraze au aparent un conţinut unitar, parte a aceluiaşi text oficial, dar ilustrează două realităţi distincte, pe care populaţia de atunci nu le-a înţeles şi cunoscut. Prima este o afirmaţie falsă, deoarece ceea ce i se oferise României era doar capitularea necondiţionata, iar armistiţiul menit să reglementeze acest act nu fusese convenit şi nu exista ca document de drept internaţional. Termenii săi nu fuseseră negociaţi decît în lungi tratative la Cairo, rămase fără rezultat şi abandonate de Aliaţi. A doua frază este o eroare de proporţii, România punîndu-se la dispoziţia Uniunii Sovietice fără cel mai elementar exerciţiu, diplomatic, fără a folosi cel mai accesibil drept la suveranitate. România depunea armele şi aştepta să i se decidă soarta. Gestul în sine echivalează cu o abandonare a statului în mîinile învingătorului prin cedarea totală a dreptului de suveranitate în mîinile unor puteri suzerane, în acest timp, erau luaţi prizonieri 130 000 de militari fără a fi capturaţi în luptă, aliatului german i se întorceau armele în faţă, iar trei milioane de români din Basarabia şi nordul Bucovinei îşi pierdeau instantaneu cetăţenia. Vina aruncată pe umerii regelui Mihai este discutabilă. Suveranul â fost încredinţat că în spatele măsurii de arestare a lui Ion Antonescu şi a membrilor guvernului sau se afla partidele politice responsabile, Maniu şi Brâtianu. Documente şi mărturii produse după 1989 arata nemulţumirea liderilor politici pentru felul cum s-a dat 155

lovitura de palat. Aceasta a eliminat de fapt componenta politica a schimbării de regim în România şi a făcut ca Uniunea Sovietică să ocupe un stat dictatorial şi nu unul democratic, chiar dacă ar fi avut o „vechime" de cîteva zile. în 1990 s-ar fi putut vorbi de o revenire la regimul democratic după o perioadă de ocupaţie şi dominaţie sovietică, impusă de Marile Puteri la sfîrşitul războiului. Totodată, ar fi existat o cît de mică legitimitate a regelui Mihai, figura istorică cea mai chinuită din rîndul ultimilor lideri ai României precomuniste. Mistificarea acestei ieşiri ruşinoase din război a început înainte de declanşarea propagandei comuniste despre „actul istoric de la 23 august". Ea este conţinută în Declaraţia din aceeaşi zi a primului guvern gen. Sănâtescu, unde lanţul de minciuni oficiale ne umple astăzi de dezgust: „în domeniul politicii externe, prima măsură luată de guvern ă fost acceptarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Prin reprezentanţii autorizaţi, guvernul Uniunii Sovietice şi guvernele din Marea Britanic şi Statele Unite au garantat independenţa României şi, în cadrul suveranităţii respectate, neamestecul lor în viaţa noastră de stat." Această funestă minciună ne-a ţinut loc de istorie timp de 45 de ani şi ne mai urmăreşte şi astăzi prin acte aflate în cancelariile Marilor Puteri învingătoare. Acolo, statutul juridic al ţârii noastre este în continuare acela de stat învins la sfîrşitul războiului, fiind tratat ca atare pînâ la apariţia unui nou acord internaţional. Ocazia a fost pierduta din nou în perioada 1990-1992, cînd Polonia a beneficiat de Tratatul 4+2 semnat de Marile Puteri învingătoare, a încheiat consecinţele celui de-al doilea război mondial şi i s-au oferit garanţii de securitate. Ungaria şi Cehoslovacia şi-au reglementat statutul printr-un tratat cu Rusia, apoi au putut fi primite în NATO. Se pune mereu întrebarea: ce rost mai are acest amănunt de la 23 august, dacă oricum România ar fi fost cedată Uniunii Sovietice'? Iată că Istoria statelor creştine nu funcţionează cu jumătăţi de secol şi proiecţia în timp a unor evenimente are consecinţe dintre cele mai surprinzătoare. Legitimitatea partidelor democratice din România de astăzi este foarte îngustă şi se duce cu autenticitatea ei mult în urma, în secolul al XlX-lea şi în primele trei decenii ale secolului XX. Revenirea lor la putere după aproape 60 de ani descoperă mari diferenţe de substanţă între baza lor politică de atunci şi electoratul lor de astăzi. Actul de la 23 august 1944 a reprezentat suspendarea statului român şi supravieţuirea unei entităţi statale incerte, aflate la dispoziţia totală a învingătorilor. Aceştia au decis termenii aşa-zi-sului armistiţiu (semnat abia la 12-13 septembrie 1944), în condiţiile în care ţara era aproape complet ocupată de trupe sovietice. Prin încheierea Tratatului de Pace, învingătorii au hotârît şi geografia noului stat (cu Transilvania, dar fără Basarabia şi nordul Bucovinei). Ceea ce numim noi Regatul României între 1944 şi 1948 a fost în realitate o stare de dependenţă totală a fostului stat român faţă de învingători, Marea Britanie şi Statele Unite retrăgîndu-se rapid din autoritatea aliată în favoarea unei autorităţi sovietice depline, sancţionate ca atare prin documente internaţionale succesive emise între 1946 şi 1989. în decembrie 1989, deşi trecuseră 45 de ani, Statele Unite găseau legitimă o intervenţie militară a Uniunii Sovietice în România. Temeiul juridic al dreptului de intervenţie al URSS, recunoscut de SUA, era Tratatul de Pace de la sfirşitul celui de-al doilea război mondial. Pot fi identificaţi vinovaţii pentru gafa de la 23 august 1944? Fără îndoială că da, numai că ei nu sunt doar membrii camarilei regale, iar vinovăţia nu se limitează la acţiunea unor indivizi pe durata unei zile. Actul de la 23 august 1944 este doar ultima catastrofă dintr-un lanţ de erori politice grave care a distrus în timp bazele statului democratic român. El este şi astăzi foarte controversat pentru că a fost revendicat pe rînd sau simultan de toţi actorii săi, iar în perioada 1948-1989 a fost inundat şi înghiţit de mareea propagandei sovietice, care vedea în el actul de legitimare a instalării sistemului comunist în România. După 1989, încercările de contestare a rolului comuniştilor, dar mai ales tentativa de a-1 pune pe regele Mihai I în centru] acţiunii, legată cu exagerarea rolului PNT în răsturnarea lui Ion Antonescu, au menţinut subiectul în sfera politizării, pentru a fi folosit ca argument politic curent. Au mai intervenit în procesul de îndesire a cetii din jurul actului de la 23 august 1944, reuşita forţelor politice de extremă stingă de ă-1 opune pe rege lui Ion Antonescu — primul, că vînzător ăl tării ruşilor, al doilea ca erou sacrificat de rege şi de camarila să — precum şi opacitatea arhivelor sovietice. Totuşi, istoricii au început recent să abordeze direct şi ceva mai obiectiv acest eveniment, sub rezerva lipsei de concluzii. Aceste concluzii, fiind extrem de grave şi dureroase, vor întîrzia încă mulţi ani. Fără ă urma o cronologie precisă, şi care este şi foarte densă şi complicată, vom căuta să răspundem la întrebările care domină incertitudinea publică asupra acestui eveniment decisiv. Iată temele care nasc aceste întrebări: 1. Motivele întîrzierii ieşirii României din războiul împotriva Aliaţilor. 2. Rolul partidelor politice din Opoziţie. 3. Rolul Monarhiei; regina-mamâ şi regele Mihăi I. 4. Erorile mareşalului Ion Antonescu; ce i se poate reproşa în faţa datelor obiective ale Istoriei. 5. A fost 23 august 1944 un act benefic sau o catastrofă pentru ţară'? 156

Motivele întîrzierii ieşirii României din războiul împotriva aliaţilor Arătăm în analiza asupra istoriei francmasoneriei în România că revoluţionarii noştri paşoptişti au ştiut să folosească regulile structurilor masonice oculte pentru a putea păstra secretul, într-o tară unde totul se află cu aproximaţie şi se râspîndeşte prin zvon mai repede decît orice adevăr. Dizolvarea sistemului democratic, prin dispariţia juridică sau desfigurarea instituţiilor fundamentale ale statului de drept ă eliminat din viaţa naţiunii reperul autorităţii politice şi 1-ă înlocuit cu voinţă unui om. De şase ani Presa era măi mult oficială decît liberă. Pe acest fond, cuvîntul zvonit a circulat mai repede decît documentul oficial, iar structurile informative ale statului au devenit un centru de putere şi influentă la care se lega majoritatea actorilor principali şi secundari ai demersurilor de ieşire a României din războiul cu Aliaţii. Se producea, aşadar, un fenomen invers decît cel din secolul al XlXlea, cantitatea imensa de informaţie „secretă" vehiculată pe căile neoficiale mai repede şi mai mult decît informaţia selectă a condus la mărirea dificultăţii de a identifica adevărul de ficţiune, în toate grupările politice implicate existau informatori ai părţii adverse, unii dintre ei informîndu-i pe rînd pe toţi. SSI devenise un colector de colportări, iar Ion Antonescu se hrănea din ele, din ce în ce mai convins că sunt inofensive. La rădăcina acestui paradox se afla realitatea că regimul antonescian se definea el însuşi din punct de vedere politic prin legătura permanentă între Ion Antonescu, guvernul său şi „Opoziţie", prin colaborarea directă sau mediată de structurile informative între toate forţele politice, prin raporturi ale tuturor factorilor politici (guvernul, opoziţia democrată, comuniştii şi organizaţiile evreieşti) cu Legaţia germană, lucrînd în acelaşi timp împotriva ei, susţinînd pe faţă războiul alături de Germania şi complotînd în secret pentru schimbarea partenerilor, în acest scurtcircuit de interese şi laşităţi, linia dreaptă a gîndirii politice a lui Ion Antonescu ne apare ca cea mai clară, deşi cea mai nefericită. Limitîndu-ne la concluzia că, în final, sterilitatea numeroaselor combinaţii de culise a fost spartă de intervenţia abruptă a unui conflict între interese personale — Ion Antonescu, să nu-şi păteze onoarea întorcînd armele împotriva germanilor, iar regele şi camarila să nu fie arestaţi de germani, cum se întîmplase în Ungaria cu Horthy — vom constata ca este obligatoriu să privim cu obiectivitate, dar separat, atît complicatele manevre interne şi externe ale lumii politice, cît şi influenţa factorului personal în conturarea unei imagini mai realiste a evenimentului de la 23 august 1944. Acest tip de abordare ne permite să explicam de ce s-a ieşit dintr-o combinaţie de culise, în care erau implicaţi toţi şi de aceeaşi parte a intenţiilor, printr-un şoc care a opus brutal două din părţile participante la combinaţie -arestarea guvernului Antonescu de gruparea regală cu care colaborase pînâ atunci. Altfel spus, dînd la o parte propaganda pro sau contra de sorginte politică, trebuie sa ne lămurim cum s-a ajuns ca regele şi camarila sa sâ-1 aresteze pe cel care le proteja conspiraţia, o cunoştea în detaliu şi chiar o favoriza. Ne propunem, de asemenea, sa arâtâm că României îi era imposibil să iasă din conflictul mondial, atît timp cît nu cunoştea un conflict intern, toate forţele implicate politic, cu o singură excepţie: agentura sovietică, comunicînd între ele permanent, ajutîndu-se şi protejîndu-se, colaborînd pentru a găsi o soluţie favorabila ţării, înainte de a analiza demersurile lor comune, să identificăm aceste forţe, în esenţa acţiunii lor politice: Ion Antonescu participa activ la război alături de trupele germane pe teritoriul Rusiei, dar ducea tratative secrete cu Aliaţii; ţinea legătura cu „Opoziţia" democrată şi îi facilita acesteia găsirea unei soluţii de ieşire din război, dar îşi rezerva dreptul de a decide în final; tot cuplul antonescian a iniţiat şi contactele cu comuniştii din ţară şi le-a permis activitatea; pentru legăturile neloiale cu „Opoziţia", guvernul Antonescu plătea germanilor cu şi mai multe compromisuri, care făceau soluţia şi mai greu de atins. Partidele democratice mizau pe forţa lor politică şi electorală, dar fictiv, ele nefiind decît nişte nuclee restrînse de supravieţuitori ai regimului democratic; opoziţia lor era declarativă, de parada, colaborînd din plin cu regimul Antonescu, coordonîndu-şi acţiunile cu serviciile de informaţii româneşti şi anglo-americane şi informînd mai mult sau mai puţin corect Legaţia germană asupra mişcărilor sale; în negocierile externe, partidele democratice reprezentau şi regimul Antonescu, încercînd, pe fond, să scoată ţara din criză împreună cu acesta, nu împotriva lui. Regele a fost în permanenţă marginalizat, considerat şi de Antonescu şi de Maniu drept un suveran imatur, apoi doar un instrument simbolic al restabilirii regimului democratic; regele a fost pînâ în ultima clipă aliatul lui Ion Antonescu, considerînd ca acesta este o personalitate responsabilă, un patriot şi un conducător care ştie să gestioneze problemele majore ale ducerii războiului şi care are şi obligaţia de a găsi o soluţie pentru ţară, de vreme ce s-a substituit funcţiei de şef al statului; a fost implicat în toate manevrele de culise conduse împreuna de Ion şi Mihai Antonescu şi de partidele din „Opoziţie". Partidul comunist era dezmembrat, o parte a conducerii sale aflîndu-se în închisoare (gruparea Gheorghiu-Dej), o altă parte în libertate (gruparea Ştefan Foriş), aceasta din urmă colaborînd informativ cu serviciile de informaţii româneşti şi străine (germane şi britanice); acţiunea Partidului comunist a fost paralizată pînâ în momentul în care 157

conducerea sa a fost preluată, în libertate şi cu protecţia tacită a SSI, de către agentura sovietică (gruparea Pîrvulescu, Bodnâraş, Rangheţ) şi aceasta şi-a subordonat aripa sa politică (Pătraşcanu şi Constantinescu-Iaşi), desemnată să o reprezinte în negocierile cu partidele democratice, cu Ion şi Mihai Antonescu şi cu regele; doar agentura sovietică era interesata în distrugerea regimului antonescian, căutînd înlocuirea lui cu ocupaţia militară sovietica, acţionîhd în consecinţă ca o veritabilă Coloană a V-a a inamicului în spatele frontului sovietic; întreaga activitate a Partidului comunist din această perioadă s-a desfăşurat sub supravegherea apropiată a serviciilor de informaţii româneşti, care însă nu au intervenit. Se pune întrebarea: de ce nu reacţiona Legaţia germană la multitudinea de manevre de pe scena politică românească şi din capitalele europene neutre'? Iniţiativa unor legături cu Aliaţii a aparţinut, încă din 1940, lui luliu Mani u. Acesta a căutat sa-şi normalizeze relaţiile cu Marea Britanic, prin încetarea reproşurilor adresate şefului Legaţiei la Bucureşti pentru colaborarea acestuia cu Carol II, precum şi cu Legaţia americană. Apoi, la 16 octombrie 1940, Maniu se întîlneşte la locuinţa doctorului Nicolae Lupu cu un anume Şarov, rezidentul TASS la Bucureşti, recomandat de Lupu drept legătura NKVD în România. Cu aceasta ocazie, luliu Maniu încearcă să transmită la Moscova mesajul că atitudinea sa faţă de URSS este neutră, şi nu ostilă. Mişcările liderului ţărănist sunt însă limitate atît de realitatea regimului naţional-legionar şi de autoritatea generalului Antonescu, cît şi de frămîntârile tradiţionale ale partidului său. Pentru a preveni o nouă adeziune a facţiunilor colaboraţioniste la guvernarea Antonescu, luliu Maniu ia şi iniţiativa sondării germanilor din România, desemnîndu-1 pe apropiatul său, Zaharia Boilâ, sa dea de înţeles Legaţiei naziste de la jjucureşti că PNŢ este dispus să colaboreze. Relaţia secretă a lui luliu Maniu cu Legaţia germană de la Bucureşti s-a dezvoltat începînd cu 1943, atît prin contactele directe ale liderului ţărănist cu von Rittgen, şeful Serviciului de informaţii politice al SS-ului în ţara noastră, şi cu ziaristul Fritz Theil, probabil agent sub acoperire, cît şi prin Zaharia Boilă481, cu scopul de a se proteja de eventuale represalii pentru activitatea sa rezistenta, pentru a-i intoxica şi pentru a culege eventuale informaţii necesare conducerii programului său politic. Liderii comunităţilor evreieşti — Filderman şi Safran — erau prooccidentali şi, mai ales, filobritanici. Ei au fost, pe fond, aliaţi ai „Opoziţiei" şi au întreţinut o relaţie strînsă cu Antonescu, facilitînd în multe rînduri legăturile externe ale guvernului cu Aliaţii occidentali. Dar anumite organizaţii evreieşti din România, ca cele ale lui Willman Griinberg, Nandor Gingold sau A.L. Zissu, colaborau direct cu Legaţia germană, atît pe linie informativă, cît şi economic, fie reprezentînd interese ale firmelor germane în România, fie mijlocind afaceri ilegale cu bunuri — de regulă, tablouri, obiecte preţioase, covoare, aur. Prin efectul corupţiei dirijate, reprezentanţii cei mai periculoşi ai SS-ului şi Gestapoului: von Rittgen, apoi căpitanul SS Gustav Richter, comisarul pentru evrei al Germaniei naziste — căsătorit în România cu o evreică, ăvînd casă şi proprietăţi — precum şi noul ataşat al Poliţiei, colonelul SS Bohme, cumpărat cu bani, casă şi obiecte de Patrimoniu, s-au adaptat unei realităţi politice, economice şi sociale româneşti care a împiedicat aplicarea „soluţiei finale" aici. Prezentarea — fie numai în rezumat, subiectul fiind de-a dreptul vast şi spectaculos — a colaborării unor grupări importante ale comunităţilor evreieşti din România cu reprezentanţii nazismului nu are însă doar rolul de a da o explicaţie pentru salvarea evreilor, ci şi de a prezenta un motiv plauzibil pentru relativa libertate cu care diferite grupări politice au manevrat „sub nasul germanilor" şi cu acoperirea mareşalului Ion Antonescu. Acest fenomen ne poate surprinde, dar numai datorită faptului ca noi nu am avut acces pînâ acum la o serie de informaţii, cum sunt cele referitoare la existenţa în Germania a unei categorii de evrei „preţioşi economiei naţionale", aşa numiţii Wirtschaftlich Wertvoller Jude482. Celebra „listă a lui Schindler" funcţionase în acest context. Pentru România este vorba de cîteva sute de „liste ale lui Schindler", adică de cîteva sute de mii de evrei. Sub acoperirea tezei „dominaţiei" evreieşti în economia românească, regimul Antonescu a reuşit să salveze aproape întreaga comunitate, în plus, să mai subliniem că şeful Legaţiei germane la Bucureşti, celebrul Killinger, hotârîse să se stabilească definitiv în România, pe una din proprietăţile sale, şi sâ-şi deschidă o firmă proprie. Bineînţeles, după victoria Germaniei în război. Cum viaţa diplomaţilor în România era un adevărat rai — bani, aur, românce frumoase, vile luxoase, spectacole, croaziere, vînătoare, baluri şi mese bogate — nu trebuie să ne mire că 23 august 1944 i-a luat prin surprindere, deşi aveau suficiente informaţii, unele date chiar de colaboratorii lor români, că se pregăteşte o lovitură politică de forţă. Singurul moment de criză a fost în aprilie 1943, cînd Hitler a fost informat de negocierile lui Mihai Antonescu la Madrid şi Berna cu reprezentanţii Aliaţilor occidentali. Se ajunsese acolo ca urmare a unei explozii de contacte neoficiale făcute de diferiţi particulari români în Occident, pe parcursul anului 1942, astfel că spre sfîrşitul acestui an, diplomaţia americana a căutat să contacteze ea oficialităţile române pentru a da sens unei posibile defecţiuni în blocul Axei. Primul contact s-a produs la Stockholm, cel mai probabil în decembrie 1942, în timpul bătăliei 158

Stalingradului şi cu puţin timp înaintea Conferinţei de la Casablanca, care se va ţine la 14-24 ianuarie 1943 cu participarea lui Roosevelt, Churchill, Giraud şi De Gaulle şi va consacra principiul nefast al „capitularii necondiţionate". Contactul iniţial de la Stockholm a părut doar ca un sondaj discret şi modest, dar a atras atenţia lui Mihai Antonescu asupra unui aspect extrem de important: la acea data, preşedintele Roosevelt era preocupat „care va fi viitoarea linie de demarcaţie între trupele sovietice şi cele americane, după înfrângerea Germaniei"483, în capul lui Mihai Antonescu s-a născut ideea unei implicări în negocieri germano-anglo-americane menite să ducă la o pace în Occident şi la continuarea războiului împotriva URSS, astfel încît România sa poată ieşi onorabil din grava eroare în care o băgase Ion Antonescu şi să împiedice invazia sovietică în Europa. La această viziune contribuiau şi informaţiile primite de Ion şi Mihai Antonescu pe linia spionajului sau de la luliu Maniu, că Anglia are un proiect de debarcare în Balcani, menit să aducă Turcia de partea Aliaţilor şi să permită atacarea trupelor germane angajate în Rusia din spate, obligîndu-Ie să se retragă şi să conducă la o capitulare rapidă a lui Hitler. Acest proiect a existat, a fost real şi cu adevărat susţinut de Churchill, dar avea un mare dezavantaj strategic: risca să conducă la o înţelegere rapidă între Hitler şi Stalin, cum mai avuseseră în 1939, sau să degajeze trupele sovietice de presiunea ofensivă germană, astfel încît să ajungă mai repede în Europa. Cum capacitatea forţelor aliate occidentale de a pătrunde prin Turcia, Bulgaria şi România spre Ucraina — depăşind mai multe masive muntoase importante, un fluviu şi mai multe rîuri majore — era redusă, iar campania presupunea intrarea Turciei în război, trecerea Bulgariei şi României de partea Aliaţilor prin revolte interne şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei, trebuie să afirmăm că proiectul avea de la început şanse foarte mici de reuşită. El eră construit, de fapt, exclusiv pentru a asigura refacerea intereselor britanice în zonă, pe fondul pierderii previzibile a influenţei lor coloniale, şi a fost uşor dat la o parte de americani, care începuseră să joace cartea marilor Superputeri cu URSS. în acest calcul, Statele Unite înţelegeau ca există riscul unei înaintări sovietice rapide în Europa, astfel încît linia de demarcaţie între trupele aliate să nu poată fi garantata la poarta care despărţea Europa de Orient — România. Şi Ion Antonescu şi Mihai Antonescu s-au agăţat de proiectul nerealist al deschiderii frontului în Balcani, dar trebuie sâ-i înfelegem, pentru că se aflau într-o situaţie fierbinte, pe realităţi istorice imediate şi cu răspunderea pe capul lor. Ce n-au înţeles ei la timp a fost faptul ca Aliaţii au transformat la un moment dat proiectul debarcării în Balcani într-o diversiune menită să acopere debarcarea adevărată din Normandia, şi au trăit pînă în dupâ-amiaza zilei de 23 august cu speranţa că acel front balcanic se va deschide cumva, fie şi numai cu cîţiva paraşutişti. în primăvară anului 1943 se constată o anumită agitaţie diplomatică în prelungirea catastrofei militare de la Stalingrad. Şi Ion, şi Mihai Antonescu ajunseseră la concluzia că Germania caută prin canale discrete o înţelegere fie cu Aliaţii occidentali, fie cu URSS. Bănuiala cea mai mare cădea asupra unor contacte cu britanicii ale Iui Ribbentrop în Spania, dar se adăuga şi atitudinea necombatantă, cu încetarea operaţiunilor sau retragerea fără luptă din anumite sectoare ale frontului de Est. Din ordinul mareşalului, Mihai Antonescu va căuta să extindă contactele româneşti la Madrid cu reprezentanţii americani, însă va adaugă la acestea o nota personală prin tentativa de a transformă contactele bilaterale într-o negociere făcută de români între Germania şi anglo-americani. Fiind informat despre autoritatea pe care şi-a arogat-o Mihai Antonescu, Hitler îi va chema la el pentru o explicaţie pe Conducătorul român şi pe ministrul său de externe, în ziua de 12 aprilie 1943 Fiihrerul a făcut o criză de isterie războinică, acuzîndu-i pe cei doi români de trădare, dar mai ales de prostie, el fiind hotârît sa ducă războiul pînâ la capăt, război ăl cărui final nu ar permite decît două posibilităţi: „ori o victorie clară, ori o exterminare deplină"484. De fapt, dacă stăm să analizăm cele cîteva nuanţe din criza de furie a lui Adolf Hitler, vom constata că ceea ce declanşase mînia sa era marea gafă a lui Mihai Antonescu de a intra în negocieri cu anglo-americanii în numele Germaniei, prezentînd-o pe aceasta drept slabă şi dispusa sa cedeze la un compromis. Hitler ar fi primit un mesaj din Spania, în care un general spaniol îi cerea să „limiteze acţiunile trimisului român la jVladrid, deoarece din activitatea acestuia rezulta ca Germania ar fi la capătul posibilităţilor materiale şi că şi-a pierdut încrederea în victorie"485. Mihai Antonescu, individ urmărit de himera rolului de pion al politicii mondiale, nu înţelegea că Hitler — şi oricare alt lider al unei Superputeri aflate în dificultate — n-ar fi intrat în negocieri serioase decît de pe o poziţie de forţă, cu atuuri importante în mînâ şi pe baza unei atitudini ofensive. El trebuia să ofere pacea, nu s-o ceară. Pentru asta îşi retrăgea trupele din Est pe poziţii mai solide, unde putea rezista sau declanşa o contraofensivă majoră. Mareşalul Ion Antonescu, în calitate de militar cu experienţă, înţelegea foarte bine aceste manevre şi le subordona unei viziuni strategice sănătoase, care intenţiona să pună capăt războiului înainte ca trupele sovietice să pătrundă în spaţiul civilizat al Europei. Hitler însă îl înşela, lăsîndu-i impresia că este binevoitor păcii şi cerîndu-i să reziste pînâ la capăt, ajutîndu-1 astfel să obţină acea poziţie tare de pe care putea negocia. Aşadar, gafa lui Mihai Antonescu era enormă, dar nu neapărat inocentă. După cum arătam mai sus, în cadrul mentalităţii 159

tranzacţioniste, Mihai Antonescu acţiona legătura cu anglo-americanii din ordinul lui Ion Antonescu, dar informa Legaţia germană de la Bucureşti asupra mişcărilor sale. El a întocmit un memorandum către Ribbentrop în care „enumera toate contactele pe care le avusese cu neutrii sau le propusese acestora şi în special cu Spania, Portugalia şi Turcia. El implora Reich-ul să-i încredinţeze misiunea de a trata cu anglo-saxonii"486. Mihai Antonescu va prezenta acest memorandum lui Killinger, care îl va aproba, încurajat de succesul primului gest, ministrul de Externe român va întocmi şi un al doilea memorandum, care conţinea de data aceasta informaţii secrete, inclusiv acele anumite propuneri făcute de el în numele Germaniei. Aceasta trebuia să se retragă din anumite zone ale Europei de vest, iar englezii şi americanii să debarce liniştiţi în sudul Franţei487, în faţa acestui delir paranoic, Hitler a răspuns pe măsură, cu propriul sau delir de grandomanie. Culmea este că, în pline urlete, Hitler va „agita în mîna dreaptă o bucata de hîrtie. Era, după cum afirma el, o depeşă a Departamentului de Stat semnată Cordell Huli, descifrată de serviciile criptologice germane. Destinatarii erau miniştrii Statelor Unite în capitala tarilor neutre ale Europei. «Sprijiniţi iniţiativa lui Mihai Antonescu», spunea textul"488. Dacă într-adevăr Mihai Antonescu a jucat un rol mondial, atunci el a fost acela de a compromite o posibila încheiere a păcii în Vest. Mareşalul Ion Antonescu a sărit în apărarea colaboratorului său. Hitler însă i-a răspuns, pe bună dreptate, că „dacă România a crezut că este oportun să se ocupe de politica mondială, sâ-şi asume şi riscul unui război pe toate fronturile"489, în acest context se poate înţelege cunoscuta declaraţie de politică externă a lui Ion Antonescu: „Eu râmîn deci la poziţia mea din decembrie 1941, aliat al Reich-ului contra Rusiei, neutru între Germania şi Marea Britanie şi aliat al Statelor Unite împotriva Japoniei". Expresie a fantasmagoriei tipice politicii externe româneşti, această viziune trebuie să fi produs cel puţin un hohot de rîs la Londra şi Washington, unde tocmai se pregăteau bombardamente masive împotriva zonei petroliere din Prahova, de unde Ion Antonescu aproviziona aviaţia germană cu combustibilul necesar raidurilor Luftwaffe în Anglia, expresie a „neutralităţii" sale între Germania şi Marea Britanie. în particular la Washington trebuie să se fi produs o extinsă rumoare aflînd că are un „aliat" pe malul Dîmboviţei pentru războiul său din Pacific împotriva Japoniei. „Ostracizat" de Hitler, Mihai Antonescu va ieşi din această criză ca victimă a dorinţei sale de pace, şi nu a amatorismului, astfel că liderii „Opoziţiei", Maniu şi Dinu Brâtianu, 1-au rugat insistent să nu demisioneze din guvern şi sâ-I secondeze mai departe pe mareşal. Drept recompensă, în eventualitatea unei plecări de la guvern, regele Mihai I i-a oferit postul de Mareşal al Curţii Regale490. Demersurile lui Mihai Antonescu au continuat, astfel că la 29 octmbrie 1943, Scarlat Grigoriu, primsecretar de Legaţie la Madrid, transmitea ca a fost contactat de un agent al serviciilor militare americane care 1-a asigurat că SUA nu au luat nici o decizie în ce priveşte soarta României, ca preşedintele Roosevelt va lua toate masurile să blocheze interesele sovietice în Europa şi că va acorda ţârii noastre „o garanţie americană secretă". După război, Gheorghe Barbul a avut inspiraţia să cerceteze arhivele americane pentru a se lamuri asupra demersului american de atunci, în realitate, prin telegrama nr. 5250 din 19 noiembrie 1943, ambasadorul american la Madrid informa Departamentul de Stat că a transmis românilor un singur mesaj clar: capitulare necondiţionată491. Induşi în eroare probabil de Scarlat Grigoriu sau păcăliţi de diplomaţii americani, Ion şi Mihai Antonescu îl trimit la Madrid pe Camil Demetrescu, avînd asupra sa împuternicirea de a cere „o debarcare masivă anglo-ame-ricană în Balcani, în direcţia României, şi intrarea Turciei în război"492. Pare o nebunie să crezi că americanii ar fi îndeplinit aceste condiţii, dar trebuie sa ne transpunem în situaţia liderilor români, care căutau cu disperare o ieşire onorabilă din război. Ei chiar au propus americanilor să convină asupra unei declaraţii de capitulare necondiţionată, care să fie încredinţată Turciei spre păstrare, în secret, şi care să fie dată apoi publicităţii în momentul în care începe debarcarea în Balcani. Turcia a refuzat acest serviciu, pentru că o împingea la angajarea în conflict, iar Ion Antonescu a înţeles în sfîrşit că americanii ne întinseseră o capcană, voind să „provoace un conflict între noi şi nemţi şi să oblige Turcia să intre în război"493. Din acest moment, decembrie 1943, mareşalul Antonescu şi-a concentrat întreaga atenţie şi interesul politic asupra manevrelor făcute de Germania. El interpreta toate incidentele ciudate şi informaţiile secundare întîmplate pe frontul de Est — de exemplu, negocierile locale între militari sovietici şi germani pentru reglementarea unei situaţii practice de război sau anumite nuanţe din declaraţiile oficialilor de la Moscova şi Berlin — drept argumente ale bănuielii că Hitler pregăteşte pacea cu Stalin sau că încearcă să oprească înaintarea Armatei Roşii pentru a avea libertatea de negociere în Vest. Principalul motiv al rezistenţei lui Ion Antonescu la tentativele de ieşire din războiul împotriva Aliaţilor, precum şi cea mai importanta cauza a întîrzierii acestui act a fost teama că Hitler se va înţelege cu sovieticii, peste capul României, la fel ca în cazul Pactului Molotov-Ribbentrop. în al doilea rînd, a fost credinţa ca Germania se va înţelege cu anglo-americanii şi ca o pace separata este posibila în orice moment, cu scopul de a bloca invazia 160

comunista în Europa civilizata. El a interpretat în permanenţa accelerarea atacurilor aeriene naziste asupra Angliei, precum şi dezvoltarea armelor secrete VI şi V2 drept argumente ale dorinţei lui Hitler de a se prezenta pe o poziţie tare în negocierile de pace. în aceasta perpectiva, era extrem de important pentru mareşalul Ion Antonescu daca România va fi dincoace sau dincolo de graniţa care va desparţi zona de ocupaţie occidentala de cea căzuta sub ocupaţie sovietica. încărcat cu acest tip de gîndire, mareşalul Ion Antonescu va considera demersurile lui Mihai Antonescu şi ale „Opoziţiei" la Cairo, Ankara şi Istanbul drept un fenomen secundar, util doar momentului cînd se va trece la formalităţile diplomatice ale armistiţiului, precum şi necesităţii de a asigura ţării o rezervă politică în stare să reprezinte şi sa apere ţara la Conferinţa de Pace. Activitatea partidelor politice Acel final de capitol din Istoria României a fost dominat de intrarea lui luliu Maniu în rolul de personalitate centrală a naţiunii române. Ultimul deceniu al carierei şi vieţii sale a adus la calitate şi realitate legenda personalităţii acestui om politic controversat căruia ; se atribuia ficţionar un rol major în lupta pentru unitate naţionala. Adept al autonomiei Transilvaniei pe o durată de 10 ani, timp în care să-şi negocieze integrarea în Regatul României, luliu Maniu va înfiinţa un partid regional în 1918, folosind abil numele vechiului Partid Naţional din Transilvania, fapt care a permis contopirea imaginii între cele două structuri politice şi revendicarea de către pNŢ a trecutului de luptă al fostei organizaţii naţionaliste a românilor. Conducător ăl acestui partid regional şi regionalist, Maniu va încerca să întîrzie integrarea politică şi să-şi conserve bazinul electoral din Transilvania, prin accentuarea diferenţelor din mentalitatea românilor de pe cei doi versanţi ai Carpaţilor meridionali, apoi va forţa fuziunea cu un partid de stînga, Partidul Ţărănesc, a cărui doctrină de clasă 1-a adus în preajma socialismului. Autor al unor grave erori politice, care au influenţat negativ evoluţia României Mari, bruscînd sistemul politic prin mişcări de stradă violente, pe baza unui program populist pe care nu 1-a putut aplica la guvernare şi producînd cea mai gravă criză structurală ă statului prin lovitura din iunie 1930, acţionînd apoi ocult din Opoziţie împotriva intereselor de stabilitate ale ţării, luliu Maniu va întîlni destinul său abia în deceniul cinci al secolului XX — lupta anticomunistă, în ciuda imaginii istorice de evoluţie liniară şi ascendentă, dar şi extrem de vulnerabilă, ă personalităţii sale politice, readucerea la lumină ă informaţiilor despre labirintul activităţii sale vine să ajute şi mai mult la definirea rolului său major în lupta anticomunistă, proces în care, rămas singur, a performat cu autentic patriotism şi curaj. Lui Mihai Pelin, un cercetător tenace, i se datorează publicarea unui document important pentru înţelegerea rolului jucat de luliu Maniu în timpul războiului şi în perioada postbelică — dosarul întocmit liderului ţărănist de Eugen Cristescu, din ordinul lui Ion Antonescu. De la început vom preciza, pentru identificarea calităţii surselor, că opera recentă ă lui Mihai Pelin este dominată de un paradox unic. Autorul a publicat trei cărţi de documente inedite, de cea mai intensă valoare, însoţindu-le însă de comentarii care se bat cap în cap cu actele oficiale prezentate în volum, astfel ca intenţia autorului de a arata slăbiciunile Securităţii prin lucrarea Din culisele spionajului românesc ajunge sa dezvăluie performanţele remarcabile ale acesteia, iar dorinţa de a demonstra inexistenţa atacurilor evreilor împotriva Armatei României în timpul retragerii din Basarabia, prin lucrarea Legendă şi adevăr, se transforma în text într-una din cele mai concludente dovezi ale implicării evreilor comunişti în agresiunea Uniunii Sovietice din 1940. Bănuind că este vorba de o manieră rafinată, de unică subtilitate literară, vom sublinia că lucrarea Iluziile lui luliu Maniu este prezentată de autor drept o dovadă a amatorismului şi nerealismuluj liderului ţărănist, dar este, în realitate, cea mai interesantă pledoarie pentru rolul politic major jucat de luliu Maniu în lupta pentru salvarea României din groapa în care căzuse din cauza lui Ion Antonescu. Revenit în ţară de la întîlnirea din 12-13 aprilie 1943 cu Hitler, mareşalul îi va ordona lui Eugen Cristescu să întocmească un raport asupra activităţii opoziţioniste a lui luliu Maniu. Pe fond, şeful SSI va arăta că liderul ţărănist urmăreşte doua scopuri: 1. Să-i convingă pe anglo-americani că România este un stat ocupat de Germania. 2. Să transforme nucleul de politicieni din jurul său, precum şi din partidele democratice aliate — PNL şi PSD, în rezervă politică a ţârii pentru preluarea puterii la sfîrşitul războiului. Teza ocupaţiei germane, încă din octombrie 1940, odată cu intrarea primelor trupe germane în România sub acoperirea calităţii de instructori pentru Armata română, luliu Maniu va declara ca „armata germană ocupă România; ca de aici înainte trebuie să ne considerăm un stat la discreţia absolută a forţelor militare ale Reichului. [...] România a fost constrînsă cu forţa să se alăture războiului dus de puterile Axei"494, în primăvara anului 1941, luliu Maniu stabileşte o relaţie privilegiată cu ambasadorul SUA la Bucureşti, Franklin M. Gunther, care, trăind în ţară, era bine documentat asupra realităţilor româneşti şi ne simpatiza, înţelegînd soarta nefericită în care ne 161

găseam, „în cîteva întrevederi, în note scrise şi în mesagii, Maniu îşi dezvolta tema sa: România trebuie socotită în rîndul ţârilor ocupate, ca şi Belgia, ca şi Olanda, ca şi polonia. Guvernele anglo-saxone n-o pot trata decît în consecinţă: ţara nu e răspunzătoare de politica unui guvern impus cu forţa de germani. Dimpotrivă, ţara are simpatii notorii pentru puterile care au ajutat-o sâ-şi realizeze idealul naţional."495 Momentul acestui demers nu era întîmplâtor ales. El avea menirea să atenueze impactul produs de rezultatul plebiscitului organizat în ziua de 2 martie 1941, după rebeliunea legionară, în care 99,9% din votanţi (2 960 298 din 2 963 294) aprobaseră politica lui Ion Antonescu496. Pentru a putea întări ideea că ţara nu urmează politica progermanâ a lui Antonescu, luliu Maniu va arăta partenerilor săi anglo-americani că rezultatul zdrobitor al plebiscitului, care se desfâşurase în deplină libertate, era numai expresia solidarităţii naţiunii faţă de cel care o scăpase de legionari şi o formă de recunoştinţă restrînsă şi pasageră generată de ieşirea cetăţenilor din marea teroare produsă de Horia Sima. Avînd, în bună măsură, dreptate, luliu Maniu va fi pus din nou într-o situaţie critică atunci cînd România se va angaja în războiul germăno-sovietic, la 22 iunie 1941, decizie a lui Ion Antonescu certificată încă o dată de un plebiscit cu rezultat copleşitor. Pentru a-şi putea susţine teza diferenţierii naţiunii de regimul care o conduce, liderul ţărănist va provoca la 12 iulie 1941 o întîlnire „secreta" la vila lui Mihai Popovici din Braşov, la care vor participa Franklin M. Gunther, ambasadorul Turciei, Suphi Tanrioer, Maniu, Mihai Popovici şi Ghiţă Popp. Maniu a ţinut sa explice diplomaţilor străini că România este nevoită să participe alături de Germania la atacul asupra URSS pentru că a fost pe nedrept deposedată de judeţele sale răsăritene şi pentru că este îndreptăţită să le elibereze, act care este cerut de întreaga naţiune. Intuind decizia eronată pe care intenţiona să o ia Antonescu, luliu Maniu va încerca să-i prevină într-un fel pe diplomaţii străini: „chiar dacă armatele române depăşesc Nistrul, nu trebuie să fim socotiţi în conflict cu Anglia şi America"497. La 23 iulie, după întrevederea Gunther-Mihai Antonescu, liderul ţărănist va reveni cu insistenţă printr-o notă informativă, în care va sublinia apăsat că „Guvernul american trebuie să facă o deosebire neta între guvernul român, care se află la discreţia absolută a Germaniei, şi statul român, ocupat milităreşte de trupele Axei şi pus în neputinţa de a reacţiona"498. Fără îndoială că demersurile lui luliu Maniu erau forţate, greu de argumentat cu altceva decît cu vechea temă tocită a sentimentelor tradiţionale filoanglo-franceze, dar ele reprezentau un fel de luptă politică, singura, pe care o ducea un lider aflat în imposibilitatea de a influenţa cu ceva acţiunile statului român. Pentru a-şi completa argumentaţia, liderul ţărănist va face apel la declaraţiile anglo-americane din Charta Atlanticului, prin care nu se recunoşteau achiziţiile teritoriale făcute prin presiune şi intervenţie militară, Maniu oferindu-le sovieticilor scuza că au fost nevoiţi să ocupe Basarabia şi nordul Bucovinei „ca o măsură de siguranţă împotriva unei eventuale agresiuni germane". Astăzi a devenit mult mai clar că atacul german din 22 iunie 1941 a prevenit un atac sovietic asupra altor zone europene, între care şi Moldova pînâ la Carpaţi, atac programat pentru data de 6 iulie 1941. în plus, deşi se vorbeşte şi se scrie cu uşurinţă despre „atacarea Uniunii Sovietice", trebuie arătat că ceea ce au atacat Germania şi România începînd cu 22 iunie 1941 nu era Uniunea Sovietcâ, ci erau teritoriile străine pe care aceasta le ocupase prin forţă şi prin înţelegerea secretă, ilegală, cu Germania nazista. Aşadar, cu toate că presiunile lui luliu Maniu asupra anglo-americanilor par fanteziste şi chiar ridicole, ele aveau la bază dreptul internaţional şi o solidă realitate istorică. Faptul că ea nu a fost recunoscută şi respectata la sfîrşitul războiului nu are nici o legătură cu dreptul popoarelor şi cu adevărul istoric, ci cu obiceiul nefast al transformării dreptului învingătorului în abuz, fapt care a permis tragedia sutelor de milioane de oameni râmaşi sub ocupaţie sovietică şi suferinţele Războiului rece. Insistenţele lui Maniu primesc o anumită confirmare din partea Statelor Unite, atunci cînd acestea decid să nu răspundă la declaraţia de război a lui Ion Antonescu, ci doar să ia act
ţară şi mereu alimentată de nazişti, pentru a demonstra că România se aliniază politicii „soluţiei finale", în timpul acesta, zeci de mii de evrei se refugiau din Ungaria în România, iar Antonescu se făcea că nu vede. Marea Britanie a cerut mereu fapte, împingînd gruparea manistâ la acţiunea de răsturnare a regimului Antonescu. Aici trebuie afirmat clar, încă o dată, că preţul pentru acceptarea României drept stat ocupat de Germania era exterminarea populaţiei evreieşti, închiderea sau asasinarea liderilor democraţi, trecerea statului sub autoritate germană, cu toate consecinţele de sînge şi exploatare economica previzibile, şi asta în timp ce soldaţii români ar fi murit mai departe, în număr şi mai mare, pe frontul din Rusia sovietica Marea Britanic era conştientă de acest sacrificiu, dar, după principiul sau cinic cu care sacrificase evrei în multe alte locuri din Europa, căuta să obţină o scurtare a războiului cu orice preţ. în raporturile sale cu România, Marea Britanie aplica „strategia acţiunilor indirecte" elaborată de Liddell Hart în 1941500. Atît Ion Antonescu, cît şi Maniu nu au acceptat compromisul oferit de britanici şi râmîne o datorie a istoricilor şi oamenilor politici de astăzi sau din viitor să judece cu dreaptă măsură dacă acea opţiune a fost corecta sau nu. Poate că, dacă Ion Antonescu se dădea la o parte iar Maniu murea într-o închisoare a Gestapoului, Horia Sima ar fi plătit în istorie aşa cum au plătit toţi quislingii de pe continent şi se salva imaginea ţârii. Oricum, evreii care îi acuză azi pe români de holocaust n-ar mai fi trăit să o facă. Ca un răspuns la demersurile lui luliu Maniu, ministrul de Externe britanic, Eden, declară la 5 iulie 1942 în Camera Comunelor „că situaţia României va depinde de modul în care poporul român — şi nu guvernul — va şti să acţioneze în favoarea cauzei aliate"501. Era o invitaţie la răsturnarea prin forţă a regimului antonescian, cu asumarea tuturor riscurilor. Tot ce a putut face luliu Maniu „în favoarea cauzei aliate" a fost să devină agent de infuenţă plătit al serviciilor secrete britanice şi sâ-1 convingă pe Ion Antonescu sâ-i acorde libertatea de a negocia cu Aliaţii. Teza rezervei politice. Aşa cum am arătat în capitolele precedente, între Ion Antonescu şi luliu Maniu a existat atît o controversă, cît şi o înţelegere privind supravieţuirea unui nucleu politic desemnat a se constitui în rezervă politică pentru stat. Reamintesc că luliu Maniu dorea şi în septembrie 1940, şi în februarie 1941 un guvern militar, adecvat situaţiei de război, astfel încît soluţia politică să nu fie compromisă total. Antonescu vedea invers lucrurile, considerînd că România nu a epuizat soluţiile politice, în particular pe cea a guvernului de uniune naţională, astfel încît ultima soluţie la care apelează un stat — Armata, sa nu fie folosită prematur. Prin refuzul constant de a se angaja explicit la guvernare, dar şi prin acceptul tipic tranzacţionist de a ajuta regimul cu „tehnicieni" ai partidului său, luliu Maniu şi-a rezervat dreptul de a constitui din cioburile fostelor partide o rezervă politică pentru ţară. A pornit în aceasta misiune cu încredere şi tenacitate, declarînd mereu cu încăpâtînare că Partidul Naţional Ţărănesc nu a murit şi că exprimă interesele marii majorităţi a populaţiei, deşi era conştient că acest enunţ este fals. Din PNŢ nu mai rămăseseră decît nucleul restrîns al rudelor şi prietenilor săi personali, un Ion Mihalache înclinat spre colaboraţionism nu numai proantonescian, dar şi progerman, şi doctorul Nicolae Lupu, mai comunist ca oricînd. Conducerea Partidului Naţional Liberal agoniza în plan politic, dar supravieţuia economic prin implicarea în guvernare. Şi aici existau fracţiuni, Gheorghe Brâtianu fiind pe faţă proantonescian şi progerman, iar Gheorghe Tătărescu fiind repudiat şi lăsat de capul lui în afară organizaţiei. Partidul Social Democrat al lui Titel-Petrescu locuia tot într-o casă, de unde ieşea în oraş în aceeaşi maşină. Chiar în septembrie 1940, luliu Maniu va proclama supremaţia şi autoritatea Partidului Naţional Ţărănesc în Opoziţie: „Legat printr-o afinitate ideologică cu lumea anglo-saxonâ, şi încredinţat că poate reface graniţele ţării odată cu victoria Angliei şi Americii, el rămîne o mare rezervă a naţiunii, pentru momentul în care situaţia internaţională va fi fundamental schimbată"502. Pe timpul frâmîntârilor apărute în gruparea sa spre sfîrşitul lunii octombrie 1940, cînd o parte a amicilor săi politici a cerut reorganizarea partidului fără comunişti, francmasoni şi evrei, luliu Maniu râmîne calm şi provoacă o reacţie prin care i se recunoaşte, încă o dată, supremaţia în partid. Din această poziţie el cere o reorganizare a partidului pe principiile muncii conspirative, apoi iniţiază legăturile informative cu Legaţia germană Şi se implică în activităţile de spionaj ale anglo-americanilor. Simultan, liderul ţărănist va stabili contacte informative cu legionarii şi comuniştii marxişti, pentru a surprinde la timp orice mişcare pe scena opoziţiei politice. Profitînd de slăbiciunile conducerii PNL, Maniu îşi va asigura iniţiativa şi dominaţia asupra acţiunilor opoziţioniste ale liberalilor, căutînd şi reuşind să obţină o recunoaştere tacită a rolului său de lider al rezervei politice democratice a ţării, într-un interviu acordat de Corneliu Coposu ziarului „Dreptatea" la 20 august 1946, liderul ţărănist declara: „în ajunul sărbătorii Paştelui 1941, dl. Dinu Brâtianu în numele partidului liberal, a investit (prin declaraţie verbală solemna) pe dl. Maniu sa acţioneze în interesul superior al Naţiunii, şi în numele partidului liberal"503. Felul cum a navigat luliu Maniu printre pericolele unei reacţii violente germane sau a unei toane a instabilului Ion Antonescu, felul cum a ţinut echilibrul între contactele sale externe cu cei trei mari Aliaţi, precum şi felul cum a ştiut sâ-şi ţină 163

secunzii în ascultare şi să ridice din morţi partide şi grupări politice ale vechiului regim parlamentar românesc, rămîn o piesă de arta politică de excepţională valoare. Aici, în adîncul muncii conspirative sau pe scena discretă a luptei politice opoziţioniste, luliu Maniu a pus în operă, de data aceasta benefic, toată experienţa sa iezuită şi întreaga inteligenţă personală cu care fusese binecuvîntat de Dumnezeu. Dacă România ar fi avut şansa păstrării tradiţiei sale politice, cu două partide puternice, unul de Dreapta la guvernare şi unul de Stînga în opoziţie, am fi ajuns departe în aceasta zonă a Europei. luliu Maniu ar fi fost acea mare personalitate de Opoziţie de care aveam nevoie, întreţinînd viu focul sistemului democratic prin permanenta hărţuire legală dar loială a guvernării, mai exagerînd, mai complotînd, dar asigurînd mersul spre progres al societăţii. Pe plan doctrinar, el va declara la 25 iulie 1942: „M-am străduit să păstrez partidul la stingă partidelor burgheze, şi ca formă constituţională., şi ca fond politic de reforme practice"5. Textul are o importanţă deosebită faţă de alte declaraţii ale lui Maniu, deoarece el era o sinteza a programului politic al Partidului Naţional Ţărănesc pentru anii de după război: aşezarea partidului în mod ferm pe poziţia sa doctrinara clasică (Stingă), opţiunea pentru Republică („forma constituţională") şi trecerea la sistemul agricol cooperatist dupâ vechea teorie a nefericitului Virgil Madgearu ( reforme practice"). De altfel, la 9 decembrie 1942, luliu Maniu face cunoscut noul program politic al Partidului Naţional Ţărănist cu care intenţiona să guverneze dupâ război, program politic de esenţa clar socialistă, căruia îi lipsea foarte puţin pentru a nu fi comunist: „Exproprierea agrară generală, un nou regim de proprietate urbană, naţionalizarea marii industrii, generalizarea asigurărilor sociale, carnetul de muncă şi minimum de salariu, crearea unui regim de stat pentru exploatarea bunurilor expropiate, un nou sistem agrar pentru a asigura în comun exploatarea micilor proprietăţi, ce vor rămîne totuşi bunuri private"505. Este proiectul cooperativizării agriculturii şi etatizării industriei pe care îl vor pune în aplicare comuniştii sub ocupaţie sovietică, doar cu amendamentul că, prin intervenţia Anei Pauker, păstrarea dreptului de proprietate a terenurilor colectivizate va fi doar formală. Maniu simţea că România nu se va putea sustrage influenţei Uniunii Sovietice după război şi de aceea a cerut să fie informat — încă o dată, dupâ acţiunea din anii '20 — asupra performanţelor agriculturii sovietice. I s-a spus că acolo este o fericire printre ţărani. El mai spera că supravieţuirea Opoziţiei democratice în formula ei restrînsă, a unei mîini de oameni mai puţin compromişi, precum şi serviciile de informare şi spionaj pe care le asigura britanicilor îi vor permite sa conducă o Românie mult mai puternic socializată, dar democratica. Acest proiect pe cît de generos, pe atît de pragmatic şi lupta sa pînâ la pieire pentru a-1 pune în aplicare fac gloria adevărată a omului politic luliu Maniu, nu fanteziile despre trecutul său ireproşabil şi nu îngroparea marilor sale erori din perioada interbelica în propagandă politicianistă. Un aspect aparte al activităţii lui luliu Maniu a fost spionajul în favoarea Marii Britanii, în acelaşi interviu din 1996, Corneliu Coposu făcea imprudenţa să recunoască public, drept un merit, legăturile de spionaj cu Londra ale lui Maniu, cauza adevărată ă ostracizării sale de mai tîrziu. Coposu va arata că Maniu a fost acela care a solicitat stabilirea unei legături conspirative cu Intelligence Service, legaturi care au atins un dublu scop: asigurarea canalului de comunicaţii pentru negocierile privind ieşirea din războiul împotriva Aliaţilor şi facilitarea activităţilor propriu-zise de spionaj. „Conferinţa a avut loc în 27 aprilie 1941 — declara Coposu — la sediul Legaţiei britanice, cu participarea d-lui Maniu, a d-lui Reginal Hoare şi a d-lui Gunther. Cu acest prilej s-au stabilit toate măsurile ce urmau să fie luate după întreruperea relaţiilor diplomatice cu Anglia şi U.S.A. Astfel; Constituirea a două grupuri de legătură, între «opoziţia unită» din România şi o reprezentanţă autorizata a guvernului englez; aceste grupuri urmau să fie înzestrate cu mijloace sigure şi moderne de comunicare (emisierecepţie) şi cu bază materială de activitate, precum şi cu cifru. Pentru acoperirea cheltuielilor legate de acţiune s-a afectat disponibilul Soc. «Unirea» de Petrol. S-au luat toate măsurile destinate reînnodârii legăturilor, în cazul cînd reţelele ar deveni indisponibile (trimiterea de oameni instruiţi şi înarmaţi cu material adecvat, direct din Anglia)"506. De la Bucureşti acţionau inginerii Rică Georgescu şi Ion Popovici, iar corespondenţii lor la Istanbul erau Archibald Gibson, fostul reprezentant al ziarului The Times în România, şi De Chastelain, fostul director comercial al Societăţii „Unirea". Acţiunea de spionaj a fost „descoperită" la 5 februarie 1943, ea fiind, de fapt, cunoscută de Ion Antonescu încă de la început şi lăsată să curgă, însă atunci a fost depistată de germani şi prezentată de aceştia guvernului. La întîlnirea din aprilie, Hitler îi va arunca în faţă lui Antonescu şi dovezile activităţilor de spionaj ale lui Maniu, cerîndu-i capul acestuia. Analiza comunicaţiilor axate pe negocierile politice ale lui Maniu cu britanicii arată că la sfîrşitul anului 1942 şi începutul anului 1943 acesta lucra solidar cu Ion Antonescu, în timp ce partenerii britanici forţau un conflict între cei doi lideri români. Ca urmare a unor lungi memorii explicative trimise de Maniu în noiembrie şi decembrie 1942, el primeşte un răspuns neaşteptat din partea Comandamentului britanic din Cairo: „situaţia României ar nutea fi luată în considerare numai dacă s-ar ridica cu 164

armele ţjnpotriva Germaniei"507. Şocat de brutalitatea cererii, luliu Maniu va solicita o intervenţie a factorilor politici aliaţi, conştient că aceştia decid asupra „punctului de vedere militar", şi arătînd că rezultatul unei „ridicări cu armele împotriva Germaniei" va fi înlăturarea guvernului Antonescu şi înlocuirea acestuia cu un regim legionar. Liderul ţărănist va profita de ocazie pentru a sublinia că se află personal în pericol de a fi asasinat de către germani. Britanicii îi cer să plece urgent din ţară pentru a se salva. Primul semn al trădării lui Maniu de către Anglia se produce la începutul anului 1943, cînd centrul de spionaj de la Istanbul primeşte acceptul lui Maniu de a se refugia la Londra pentru a forma un guvern românesc în exil. Mizînd pe spiritul de sacrificiu şi pe curajul bâtrînului politician, ca şi pe faptul că mai refuzaze în trecut sâ-şi părăsească ţara, Anglia se va vedea pusă în faţa unei decizii care sâ-i dezvăluie adevăratele intenţii şi sentimente faţă de agentul său principal din România. Răspunsul primit de la britanici explică cel mai bine condiţia inferioara, distanta şi strict contractuală cu care îl trata Anglia pe Maniu, ca pe unul dintre numeroşii spioni plătiţi care îi face un serviciu, fără nici o implicare sentimentală, răspuns ce reprezenta şi sinteza situaţiei în care se afla atunci România: „Un guvern românesc liber la Londra n-ar fi oportun în momentul de fafâ, ianuarie 1943. E] ar putea să creeze dificultăţi în relaţiile anglo-sovietice"508. Maniu, ca de altfel mai devreme Ion Antonescu, trebuie să fi înţeles că toate legăturile britanicilor cu el şi toate tratativele conduse cu Mihai Antonescu prin diferite capitale neutre nu urmăreau decît scopul strategic de a produce Germaniei o defecţiune în spatele frontului, cu orice preţ, dar mai ales cu sacrificarea conştientă a evreilor şi a aliaţilor săi români. Cu toate acestea, amîndoi au încercat cu încăpătînare să obţină o soartă mai bună pentru România. Acţiunea Carol II-Gheorghe Tatarescu. Una dintre dovezile care atesta slăbiciunea Opoziţiei strînse în jurul lui Maniu, dar şj interesul Aliaţilor occidentali pentru oricine poate sa le îndeplinească scopurile a fost uşurinţa cu care a reuşit fostul prim-mi-nistru Gheorghe Tatarescu să se amestece în negocierile externe şi să aibă un oarecare succes. Abia pe la sfîrşitul lunii martie 1943, Tatarescu se trezeşte parca dintr-un vis urît şi constată că Germania a pierdut războiul, iar România ar trebui să facă ceva. El va trimite prin intermediari şefilor PNL şi PNŢ o propunere de înfiinţare a unei „Uniuni Sacre", propunere care îi aparţinuse încă din 1940 lui Nicolae lorga509. luliu Maniu respinge oferta şi îi transmite fostului şef ăl guvernelor personale ale lui Carol II mesajul ca îl consideră principalul vinovat de dezastrul ţării, atrâgîndu-i totodată atenţia că vinovăţia nu va rămîne nepedepsită pînâ la urmă. Convins că la mijloc este o neînţelegere, Tatarescu se va retrage la Poiana, în judeţul Gorj, unde va compune un memoriu justificativ, intitulat Politica noastră externă în care va încerca să arate condiţiile în care s-a produs degradarea capacităţii ţării de a se apăra împotriva agresiunilor militare şi cauza pierderilor teritoriale din vară anului 1940. Memoriul a fost ignorat de liderii PNL şi PNŢ. în aceste condiţii, Tătărescu găseşte posibilitatea sâ-i trimită, în cursul lunii măi 1943, un mesaj fostului rege Carol II, aflat în Mexic. Scrisoarea, ajunsa la Carol abia în 5 iulie, trezeşte speranţele fostului suveran, astfel că va nota în jurnalul său: „Mă întăreşte şi mai mult în ideea că trebuie să fiu activ în acest ucigător râzboiu, trebuie să fac ceva, nu numai un gest, care să-mi ridice prestigiul"510, întradevâr, prestigiul lui Carol II era la pâmînt, el refugiindu-se tocmai în Mexic pentru că fusese gonit de peste tot unde încercase să se stabilească împreună cu Elenă Lupescu. Deşi se vehiculează în unele analize informaţia despre legăturile sale cu ambasadorul sovietic din Mexic, Umanski, acesta îl ignora sau îl trata cu ostilitate, după ordinele primite de la Moscova. Carol se împrietenise, în schimb, cu ambasadorul american, George Messersmith, care nu putea face prea mult pentru el, decît sâ-1 invite din cînd în cînd la un party. La 6 iulie 1943, Carol II va nota în jurnalul sau ca „trebuie, cu orice preţ, să găsesc un mijloc de a intra în legătura cu prietenii de acasă". Legătura cu Tâtărescu se va stabili pe linie francmasonica prin Jean Pangal şi Richard Franasovici, care se aflau în Elveţia. Totodată, fostul suveran va iniţia demersuri pe lîngă ambasadele sovietică şi americană din Mexic pentru a primi viză şi a se putea deplasa în ţările respective, în faţa unui dublu refuz, Carol va încerca atunci să obţină vizele pentru Elena Lupescu, în America, sub motivul că trebuie sa participe la nişte acţiuni ale Crucii Roşii, iar în URSS sub motivul că vrea să-şi viziteze rudele din partea mamei, mama sa fiind rusoaică511. Scopul ambelor cereri era de a-i permite Elenei Lupescu sa contacteze oficialităţile americane sau sovietice şi să ofere colaborarea lui Carol II pentru răsturnarea regimului de la Bucureşti. Exista atunci între Carol II, Viorel Tillea de la Londra şi alţi membri ai emigraţiei române o organizaţie mai mult simbolică numită „România Liberă", paravan pentru încercarea fiecăruia dintre aceşti refugiaţi de a controla fondurile româneşti blocate în băncile americane, sub pretextul finanţării acţiunilor subversive din România. Carol II dorea, evident, să se pună în fruntea acestei acţiuni şi pentru asta presa în vederea obţinerii vizei americane, stabilirii în Statele Unite şi a preluării fondului de 40 de milioane de dolari aflat acolo. Gheorghe Tâtărescu avusese şi abilitatea de a media corespondenţa personala între regele Mihai I şi tatăl său, dar fără nimic spectaculos. Mai importantă ă fost însă tentativa lui Tătărescu de a-i 165

contacta pe sovietici, acelaşi canal francmasonic ducîndu-1 la fostul preşedinte al Cehoslovaciei, Eduard Beneş, în iunie 1943512. In sfîrşit, la refugiul său din Mexic se întîmplâ ceva şi cu fostul rege: americanii se hotărăsc »ă-l folosească drept sursă de informaţii pentru acţiunile militare împotriva României. Prin intermediul ataşatului militar SUA în Mexic, generalul Harris, un anume colonel Goss din serviciul de informaţii al Statelor Majore Americane Reunite îl contactează pe Carol şi perfectează împreună cu el o colaborare informativă. Fostul suveran va cere să fie angajat în armata americană cu grad de general şi trimis în misiune în Balcani. Pentru asta, el trebuia să facă un efort în direcţia schimbării imaginii dezastruoase pe care o avea în presa internaţională, motiv pentru care angajează o firmă de public relations condusă de un anume Birdwell. Acesta îl „exploata în orb", după terminologia serviciilor secrete, punîndu-1 să completeze tot felul de chestionare despre el şi despre România, din care se extrăgeau, de fapt, informaţii necesare acţiunilor de spionaj şi sabotaj pe teritoriul ţârii noastre, în sfîrşit, la 3 noiembrie 1943, colonelul Goss începe să lucreze operativ cu fostul rege Caro! II, dezvăluindu-i ca misiunea sa este de a se deplasa la centrala de la Istanbul, de unde va declanşa operaţiuni pe teritoriul românesc. Pentru verificarea bazei sale documentare, Goss îi arată lui Carol două liste, una „albă" şi una „neagră", cu amici şi, respectiv, inamici români ai Statelor Unite. „Se înţelege că pe cea albă erau, în majoritate, ţărănişti şi liberali, în cap cu Maniu şi Dinu Brătianu, erau şi nume cari îmi conveneau — Tâtărescu, Ghelmâgeanu, Ralea, Mitiţă Constantinescu, Haiduc — şi mulţi necunoscuţi". A doua zi, pe 4 noiembrie, Carol se va ocupa de lista „neagră", atrăgîndu-i atenţia lui Goss că Maniu „nu este un om de acţiune şi că făcuse cartel cu Garda de Fier împotriva mea; pentru o misiune ca a lui trebuie oameni de acfiune, nu opoziţionişti profesionali"514, îi va completa apoi lista „neagră" cu cîteva nume din rîndul duşmanilor săi şi îi va pune la dispoziţie cîteva parole secrete cu care să-i poată contacta pe prietenii săi. „De pildă, pentru Tâtârescu i-am scris la maşină versurile ce le-a pus în scrisoarea ce mi-a trimis-o". După amănuntele pe care le da Carol II şi după metodele cunoscute ale serviciilor secrete, Goss a făcut două liste în care a înşiruit mai multe nume credibile, dar fără interes operativ, între care însă a strecurat şi numele agenţilor români folosiţi de americani şi britanici în România. Carol a fost provocat sa comenteze listele şi, fără să vrea, dat indicaţii importante despre încrederea pe care pot s-o aibă spionii americani în agenţii lor sau în alte persoane la care se putea eventual apela. Ceea ce este cert din toata această poveste dezgustătoare cu liste „albe" şi „negre" o reprezintă faptul că, arătîndu-i-le, în mod sigur nu intenţionau să-1 folosească pe Caro] II în acţiunile lor. Nimeni nu deconspiră reţeaua în faţa unui agent pe care îl trimite în misiune. Mult mai importantă a fost însă continuarea acţiunii de către Gheorghe Tătărescu. Primind din partea francmasoneriei, din timp şi cu precizie, informaţia că soarta României va fi hotărîtâ de către Uniunea Sovietică şi că ţara noastră fusese cedată zonei de influenţa a acesteia, Tâtârescu va trece peste toată ura care i se arăta şi, la 18 decembrie 1943, îi va propune lui Maniu să plece împreună la Moscova „spre a trata cu guvernul sovietic ieşirea României din război"5-'. Bineînţeles, a fost refuzat, în următoarele luni, în prima jumătate a anului 1944, Gheorghe Tătârescu va încerca cu disperare să-i convingă pe Maniu, pe Mihai Antonescu şi pe regele Mihai I că soarta României fusese deja decisă şi că trebuie să intre de urgenţă în legătură directă cu sovieticii, fără să mai piardă timpul cu Aliaţii occidentali. La fel ca în legenda antică a Cassandrei, care prevestea exact viitorul şi nu era crezută, Tâtărescu nu era ascultat, fiind mereu bănuit că încearcă o manevră personală pentru a reveni la Putere. Iritat de insistenţele fostului prim-ministru carlist, luliu Maniu va face o eroare de proporţii, deschizînd problema judecării criminalilor de război români după încheierea păcii. loan Hudiţă îşi va asigura colegii că „procesul pe care vrem noi sâ-1 facem nu îi vizează decît pe acei care au făcut parte din guvernele acestor dictatori sau au ocupat posturi administrative importante"516. Din dorinţa de a se răzbuna pe adversarii săi politici şi pentru a-şi pune în practică ura cu care îi urmărea pe anumiţi politicieni, în primul rînd Tâtărescu, Maniu va deschide Cutia Pandorei şi va permite gravele abuzuri provocate de legile pentru urmărirea criminalilor de război date imediat după 23 august 1944. Astăzi, orice comunist va putea să justifice arestările abuzive din perioada 1944-1947 prin iniţiativa nefericita a lui luliu Maniu, transformată de Lucreţiu Pâtrăşcanu în legi semnate apoi de regele Mihai I. Reorganizarea agenturii sovietice din România. Figura cheie a activităţii comuniştilor din România în această perioadă a fost agentul sovietic Emil Bodnăraş. Fost ofiţer care a dezertat şi a fugit în URSS, Bodnăraş va primi cetăţenia sovietică în 1936, în timp ce se afla într-o închisoare din România. Detenţia lui trebuia să expire la 2 noiembrie 1942, ca urmare a decretelor de graţiere ale lui Ion Antonescu, dar, pentru că în 1942 România se afla în război cu Uniunea Sovietică, el putea fi reţinut în continuare, ca prizonier de război. Iată însă că se petrece un fapt curios: Bodnăraş este eliberat, Siguranţa îi distruge dosarul de puşcăriaş şi, de comun acord cu el, face să dispară actele care îi atestau anii de puşcărie pentru activitate comunistă şi spionaj. Bineînţeles, era vorba de dosarul penal, 166

dosarul său de urmărire informativa fiind nu numai intact, dar şi deschis pentru a primi alte file. Siguranţa intuia ca Bodnâraş, instruit în URSS şi calificat în cele mai avansate tehnici conspirative, deţine legături importante care pot duce la cunoaşterea şi prevenirea mişcărilor agenturii sovietice pe teritoriul României. După ce semnează un angajament de informator al Siguranţei, i se întocmesc acte de identitate noi care sâ-i permită să lucreze în Brăila, la o firmă de cherestea. La ieşirea din închisoare, Gheorghe Gheorghiu-Dej îi încredinţează misiunea de a organiza evadarea conducerii româneşti a Partidului comunist şi pentru asta îi pune la dispoziţie 10 000 de lei, îi indică o sursă de unde poate lua alţi 50 000 de lei şi îi dă un nume pentru prima sa legătură afară: Victor Precup, fostul ofiţer care organizase atentatul din 1934 asupra Elenei Lupescu. Totodată, i se atrage atenţia să nu contacteze conducerea partidului aflată în libertate, pe Foriş şi pe Kofler. Amplasarea lui Bodnăraş la Brăila avea scopul să faciliteze identificarea şi stabilirea legăturii superioare sovietice, spionul trimis de serviciile de spionaj cu ordine şi misiuni de la Moscova, în februarie 1943, Bodnâraş părăseşte brusc Brăila şi vine la Bucureşti, unde îl contactează pe Victor Precup. Acesta, în afara faptului că îi pune la dispoziţie mijloacele materiale necesare organizării evadării lui Gheorghiu-Dej, îi comunică faptul că are o legătură superioară directă: chiar pe secretarul general al partidului, Ştefan Foriş, şi că acesta îi cere să se prezinte la el. Foriş era interesat să stabilească şi el legătura cu Moscova. Bodnâraş face imprudenţa să se întîlneascâ cu Foriş şi sâ-1 informeze asupra misiunii sale de scoatere a lui Dej din închisoare. Foriş era informator al Siguranţei, astfel că întreaga acţiune ajunge să fie cunoscută de organele de informaţii româneşti, iar informaţia ajunge şi la Gestapo. Dej va anula ordinul de pregătire a evadării. Respins de Gheorghiu-Dej şi criticat pentru greşeala făcută, Bodnâraş hotărăşte să aibă o explicaţie cu şeful comuniştilor români şi îşi înscenează o criză de apendicită pentru a se putea interna de urgenţă în spitalul din Tîrgu Jiu. Acolo, îhtr-o rezervă izolată şi fără martori, Gheorghiu-Dej şi Bodnâraş au o explicaţie din care rezultă trădarea lui Foriş şi nevoia îndepărtării lui de la conducerea exterioară a partidului, apoi hotărăsc trecerea la o acţiune de unire a grupurilor comuniste aflate în libertate sub acoperirea diferitelor organizaţii şi foste partiduleţe legale, astfel încît agentura sovietică din România să poată prinde din nou contur şi să acţioneze în spatele frontului, împotriva Armatei române. Bodnâraş va şti sâ-şi apropie alţi doi comunişti nemulţumiţi de Foriş, pe Constantin Pîrvulescu şi pe losif Rangheţ, cu care va organiza, la 4 aprilie 1944 debarcarea conducerii exterioare a Partidului comunist şi înlocuirea acesteia cu un triumvirat Pîrvulescu (secretar general) — losif Rangheţ — Emil Bodnâraş, dar care primea ordine de la Gheorghiu-Dej517. Această echipa nouă va constitui nucleul comunist care va acţiona în negocierile cu partidele democratice şi cu regele, atît direct prin Bodnâraş, cît mai ales prin cuplul Lucreţiu Pătrăşcanu-P. Constantinescu-Iaşi, pe care şi-1 subordonează imediat după 4 aprilie 1944. Mai importantă decft manevrele de reorganizare ale Partidului Comunist din România a fost stabilirea de către Bodnâraş a legăturii cu Moscova prin intermediul a doi agenţi paraşutaţi împreună cu aparatură de comunicaţii, Filipescu şi Chioreanu, ambii proveniţi din lagărele de prizonieri români din URS S. Moscova va cere acestui nucleu să organizeze sau să faciliteze înlăturarea lui Ion Antonescu prin forţă, astfel încît să se producă o dezorganizare a Armatei, o rupere a colaborării cu comandamentul german şi o slăbire a capacităţii de rezistenţă a României la înaintarea trupelor sovietice. Avem toate temeiurile să credem că luliu Maniu a intuit esenţa acestei misiuni a comuniştilor, cu care intrase în contact pentru a forma blocul partidelor de opoziţie, şi de aceea a căutat să limiteze atît influenţa lor în conspiraţie, dar a şi întîrziat ajungerea la un deznodâmînt violent, care a însemnat, în fapt, şi cunoscuta întîrziere a scoaterii României din războiul împotriva Aliaţilor. Toate aceste frâmîntări din spatele cortinei trase peste scena politică românească au ceva teatral şi chiar comic, dacă stăm să privim astăzi cu ochii celui care are posibilitatea să cunoască în detaliu toate evenimentele acelui sfîrşit de război mondial, dar este o tragi-comedie şi o teatralitate amară. De fapt, la pragul trecerii de la anul 1943 la anul 1944, soarta României era deja pecetluită. O evidenţă seacă a deciziilor luate de Marile Puteri Aliate în privinţa ţării noastre arată că mai era foarte puţin de salvat din statul modern care apăruse sub Cuza în 1859, care evoluase debil prin meandrele democraţiei şi se prăbuşise sub regimuri dictatoriale în 1938. Nimeni nu mai stătea să analizeze felul cum fusese trădată chiar de aliaţii ei această ţară şi nici n-ar fi convenit cuiva care conduce un război devastator şi care, în pragul victoriei, are alte probleme mult mai importante — statutul de putere mondială dominantă, din partea SUA, disperarea faţă de pierderea statutului de imperiu colonial, din partea Marii Britanii, dorinţa de a-şi extinde ocupaţia în Europa, din partea URSS — să recunoască sentimental că România nu avusese de ales nici în 1940, nici în 1941. în vreme ce Maniu făcea complicate mişcări de culise, lucra la detalii şi nuanţe, Mihai Antonescu se incurca în inutile negocieri externe, Tătărescu şi Carol II ofereau ecunoaşterea apartenenţei Basarabiei şi nordului Bucovinei la URSS, Aliaţii luau hotârîri decisive pentru noi: 167

1. La Conferinţa miniştrilor afacerilor externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii din 19-30 octombrie 1943 de la Moscova a fost subliniată ideea că nu trebuie să se aştepte mare lucru de la grupul jvtaniu în plan politic şi că relaţiile cu grupurile opoziţioniste trebuie sâ urmărească doar uşurarea înaintării trupelor sovietice, prin îndemnul de a sabota propriul efort de război al României518. Atît gruparea Maniu, cît şi comuniştii lui Bodnăraş vor trece la îndeplinirea acestei cerinţe, vor stabili contacte în interiorul Armatei române, unii la nivel superior, ceilalţi la nivel inferior, şi vor realiza acţiuni de sabotaj, unele făcute chiar cu ştiinţa Marelui Stat-Major. Este locul unde a fost trădat Ion Antonescu cel mai eficace. 2. Tot la Conferinţa de la Moscova „Guvernele Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice au căzut de acord să se informeze imediat şi reciproc în cazul oricărei încercări sau propuneri de pace ce ar primi-o din partea guvernului, grupurilor independente sau ale unor personalităţi ale unei ţări cu care una din părţi se află în război". Aşadar, toată zbaterea lui Maniu sau a lui Mihai Antonescu de a negocia secret numai cu occidentalii a fost ridicolă şi inutilă pentru ei, utilă doar pentru sovietici de a cunoaşte mai bine, prin intermediul angloamericanilor, cît de mult îi urăsc Maniu, Antoneştii şi toţi ceilalţi democraţi şi pe cine trebuie să elimine imediat ce instalează ocupaţia militară în România. 3. La Conferinţa de la Teheran din 28 noiembrie-1 decembrie 1943 s-a hotărît Denunţarea la o debarcare a Aliaţilor în Balcani şi îndreptarea efortului lor militar în Europa de Vest, spre realizarea operaţiei «Overlord»; s-a constatat o accentuare a dezinteresului Marii Britanii faţă de România, Londra renunţînd definitiv de a mai avea. iniţiativa în această fara". Iată de ce ne reprimăm cu greu gustul amar atunci cînd analizăm toate eforturile făcute de Maniu ş| Ion Antonescu pentru a cere o debarcare anglo-americanâ în România şi credinţa, prelungită tragic şi ficţionar pînâ prin anii '60 ca „vin americanii". 4. în pregătirea actului ticălos de la Moscova, din octombrie 1944, cînd a decis soarta României pe o bucata de şerveţel, Winston Churchill va negocia încă de la începutul anului 1944 controlul URSS asupra României în schimbul controlului Marii Britanii asupra Greciei520, act care a condamnat la pieire întreaga opoziţie democratică română. 5. Pentru a completa actele de trădare a României şi pentru a fi siguri că nu se oferă liderilor politici români nici o şansă, Aliaţii au pus în aplicare Operaţiunea Bodyguard „de inducere în eroare a comandamentului german prin indiscreţii voite în presă asupra convorbirilor de la Cairo, astfel încît acesta, crezînd că debarcarea s-ar produce în Balcani, să concentreze trupe şi mijloace importante de luptă în zona bazinului mediteranean, reducîndu-şi efectivele din Franţa, unde urma să aibă loc debarcarea". Bineînţeles, în timp ce germanii aduceau trupe în România, Aliaţii le cereau cu insistenţă lui Maniu şi lui Antonescu sa se ridice cu armele împotriva lor, reproşîndu-le mereu cu falsă nemulţumire că n-o fac, că au pierdut ocazia, că răspunderea pentru soarta ţării o vor purta ei etc. Cine citeşte însemnările lui Carol II poate acum să înţeleagă de ce fostul suveran află din presa mexicană toate detaliile negocierilor duse la Cairo de Maniu, de ce se mira şi de ce nu înţelegea cum pot fi liderii Opoziţiei atît de indiscreţi, în realitate, erau vînduţi en gros. Observaţia atentă asupra literaturii istoriografice care se ocupa de momentul 23 august 1944, observaţie distanţată de fireştile înclinaţii politice, precum şi studiul comparat al informaţiilor venite din surse străine credibile, arată că, în realitate, forţele politice din România au avut un rol minor, cu totul secundar în lovitura de stat jin acea zi. Mişcările lor umplu zeci de volume şi mormane de /jocumente ale unei agitaţii sterile, colocviale, pe alocuri fanteziste, bune doar pentru a glorifica intenţiile cele mai nobile şi patriotice. Felul în care este tratată şi astăzi România dovedeşte că toate aceste eforturi constituie doar un inventar al unei arhive de care occidentalii şi ruşii, în egală măsură, vor să uite. Regele Mihai şi regina-mamă Teza principală, susţinută de toată literatura istoriograficâ, este că regele Mihai I era prea tînăr şi prea lipsit de experienţă pentru a putea juca un rol în perioada regimului antonescian. El se afla într-o situaţie imposibilă, urcat pe Tron în condiţii neconstituţionale şi nevoit să suporte aşezarea lui Ion Antonescu în postura de Conducător al statului, astfel încît întreaga autoritate regală să fie anulată, în ciuda vîrstei, regele Mihai I era conştient că situaţia sa anormală era consecinţa erorilor tatălui său, realităţii dominaţiei germane asupra ţării şi a permanentului pericol pe care îl reprezenta Uniunea Sovietică. Suveranul nu se putea sustrage nici aprobării felului în care a rezolvat Ion Antonescu conflictul său pentru Putere cu legionarii Iui Horia Sima, nici faptului că trupele române au eliberat teritoriile româneşti din Est. Cele două plebiscite organizate de Antonescu în condiţii de relativă libertate, dar sub puternica influenţă a evenimentelor, nu puteau fi ignorate de tînârul rege. Mihai I a aflat de la Radio BBC ca 168

România s-a asociat Germaniei pentru atacarea Uniunii Sovietice — de fapt, a liniei de frontieră stabilite ilegal prin Pactul Ribbentrop-Molotov - şi de la Radio Bucureşti care erau ordinele date de Ion Antonescu. Mai trebuie arătat că regele Mihai I a fost întotdeauna convins de patriotismul lui Antonescu şi de calităţile lui militare, astfel că, pînă în ultima clipă a zilei de 23 august 1944, i-a acordat generalului şi mai apoi mareşalului un credit important de încredere. Pe de altă parte, tînârul suveran era profunt ataşat sistemului democratic şi adept onest al monarhiei constituţionale, după care tînjea de mulţi ani, împreună cu întreaga naţiune, în primele opt luni ale anului 1944 el a oscilat între iniţiative riscante, ca cea de a trece pe teritoriul ocupat de sovietici, de unde să împuternicească un guvern proaliat, şj dorinţa de a abandona Tronul şi de a se refugia în Occident Acţiunea sa din ziua de 23 august a fost determinată, cum vom demonstra mai jos, de un fapt atît de periculos, încît 1-a obligat practic să iasă din expectativă şi sâ-şi asume răspunderea suverană pentru lovitura de stat. Vom sublinia deocamdată că a existat un factor foarte important, poate chiar determinant, care a influenţat atitudinile regelui în toată acea perioadă, factor neglijat de istoriografie, dar care în plan personal a contat foarte mult: relaţia sufletească, extrem de apropiată a regelui cu regina-mamâ Elena, pe care o regăsea după mulţi ani de ostracizare şi a cărei experienţă de viaţă a contat foarte mult. în toate interviurile şi cu fiecare ocazie publică în care a fost solicitat să vorbească despre relaţia cu mama sa, regele Mihai I va sublinia influenţa hotărîtoare pe care o avea aceasta asupra lui. Pentru orice analiză asupra acţiunilor regelui Mihai I va trebui să luăm în calcul opinia mamei sale şi rolul preponderent pe care 1-a avut aceasta asupra opiniilor tînărului suveran. Noi vom arăta că, la un moment dat, în istoria zbuciumată a Monarhiei române regina-mamâ Elena a jucat un rol decisiv. Cinci erori ale mareşalului Ion Antonescu Personalitatea mareşalului Ion Antonescu va râmîne subiect de controversă pentru totdeauna. Niciodată un istoric nu va reuşi să afirme cu certitudinea probelor că a descoperit adevăratul chip al acestui om bîntuit de himera binelui pentru ţara sa. Ceea ce nu i se va putea contesta va fi patriotismul, dorinţa personală dusă pînâ la sacrificiu de a-şi salva ţara dintr-o catastrofă la a cărei desfăşurare asistase neputincios între 1920 şi 1940. Dar şi Adolf Hitler a fost patriot şi mai mult ca sigur a vrut binele ţârii lui. în rest, totul poate fi pus în discuţie. Probabil că întro zi umanitatea se va apleca mai atent asupra unei categorii literare minore — uchronia, arta lui „ce ar fi fost daca..." — plictisita sau mai degrabă îngrozită de istoria sa reală. Numai în aceasta istorie virtuală mareşalul Ion Antonescu îşi va gâsi liniştea, dincolo de mormîntul său fără nume. Altfel, în lumea documentelor şi a istoriei scrise, el nu se poate desprinde de jmaginea şi statutul său juridic de criminal de război. După o versiune care circula în şoaptă, unul din părinţii lui Ion Antonescu, mama, era de origină albaneză. Alţii afirmau rnai tîrziu ca ar fi fost aromân, ca şi Mihai Antonescu, faţă de care avea un grad de rudenie îndepărtat. Se specula, bineînţeles, şi culoarea roşie a pârului său, neobişnuita la români, în momentul desemnării lui Ion Antonescu ca prim-ministru şi după ce acesta îl va îndepărta pe regele Carol II, prim-consilierul şi însărcinat cu afaceri a.i. al Legaţiei Germaniei la Bucureşti, Gerhard Stelzer, avea să-şi noteze în jurnalul personal: „Cu el a ajuns în fruntea statului un român neromân, absolut incoruptibil, pătruns de o înflăcărată iubire pentru ţara sa"522. Cu acest subiect, Antonescu intra şi el în lumea can-can-ului etnic, născut ilogic după întemeierea României Mari, alături de Nicolae lorga (Arghiropol), I.G. Duca (Ducas), Corneliu Codreanu (Zelinski), apoi Ion Mihalache, Nichifor Crainic sau bancherul Gheorghe Angelescu „descoperiţi" ca bulgari, Nae lonescu sau istoricul Petre P. Panaitescu, declaraţi ţigani etc. Ironia situaţiei face că, dacă ne luăm după o astfel de teză, naţionalismul românesc, atît de invocat şi acuzat, n-a prea fost făcut de români! Degeaba afirma istoricul Constantin C. Giurescu în prelegerile sale academice că „rasă pură nu există decît în teorie, iar cercetările ştiinţifice arată că adaosul de sînge străin nu numai că nu e un cusur, ci, dimpotrivă, un avantaj"523. La mai bine de o jumătate de secol după această afirmaţie, doi savanţi medici francezi demonstrau, tot pe baze ştiinţifice riguroase, că, dacă omul ar fi rămas în stadiul de rasă pură, n-ar fi supravieţuit, din cauza bolilor la care nu avea imunitate. Nimeni nu i-a putut contrazice pînă acum. Cu toate acestea, deşi „nebunia" xenofobă a dezastrelor României, care vin mereu de la străini, continuă şi astăzi, vrem sa subliniem că în istoria României a existat un moment cînd mareşalul Ion Antonescu a fost acuzat ca este evreu şi francmason. Nu am insistat întîmplător pe acest subiect patologic, pentru ca tocmai în atmosfera acestei patologii a condus Ion Antonescu România, pe celâlat versant al patologiei comuniste. „Nebunia" erorilor lui nu poate fi înţeleasă decît în contextul „nebuniei" pe care o trăia lumea atunci. Ea a costat 16 milioane de suflete în al doilea război mondial, din care 6 evreieşti, şi apoi încă aproximativ 30 de milioane sub comunism. Dar pentru ca în acest holocaust uman a murit executat ca un criminal de război şi mareşalul Ion Antonescu, şi pentru că era român, 169

drama lui ne interesează în primul rînd. Procesul său a fost o mascaradă. Exploatarea politică a numelui său, la peste cinci decenii de la dispariţie, este o alta. Deoarece a ajuns să fie judecat doar pentru ceea ce s-a întîmplat unor evrei în timpul conducerii de către el a României, analiza lucidă asupra performanţei sale politice şi militare râmîne izolată, pasiunea luînd locul detaşării temporale, în fond, atunci cînd îl judeci pe Antonescu numai în raport cu evreii, iar poziţiile sunt diametral opuse, taberele se împart ireconciliabil în antisemiţi şi antiromâni. Poziţiile echilibrate, ca acelea ale şef rabinului Alexandru Safran, sunt ignorate ca „necombative". Totuşi, Alexandru Safran este singurul în măsura sâ-1 judece corect pe mareşal, ca martor ocular şi coautor al salvării celei mai mari comunităţi evreieşti din Europa, în mod paradoxal, abia cînd viaţa şi opera umanitară ale rabinului Safran vor fi cunoscute în detaliu, va fi şi Ion Antonescu înţeles mai bine. Prima eroare: regimul aplicat evreilor, între Alexandru Safran, Ion Antonescu şi Willi Filderman a existat o înţelegere pentru salvarea evreilor din România şi a transferului celor imigrafi din Europa spre Palestina, în particular, Ion Antonescu era interesat şi de emigrarea unor evrei români, pentru a rezolva astfel vechea „chestiune evreiescă". Proiectul tranzitului evreilor prin România era mai vechi şi ne-a fost dezvăluit de arhivele militare, în care se găsesc rapoartele informative ale unor ofiţeri infiltraţi, încă din 1929 în lojile masonice de la noi. Antonescu era adeptul degajării aţiului românesc de evrei prin emigrarea acestora în Palestina, dar s_a lovit de rezistenţa Angliei. Astăzi este cunoscut ca, în primul jjdd, Anglia şi, în al doilea rînd, Statele Unite au împiedicat scoaterea evreilor din Europa, lăsîndu-i la discreţia lui Hitler. Pus în faţa unei situaţii limită, cu 400 000 de evrei blocaţi în ţară şi cu jumătate dintre ei avîhd cetăţenia ridicată prin legile rasiale emise de guvernul Goga-Cuza, Ion Antonescu a luat o serie de măsuri ciudate". Şi-a asumat responsabilitatea pentru soarta evreilor în faţa Germaniei, i-a izolat în interiorul societăţii, ca membri ai unui cult religios, şi i-a pus să muncească în folosul statului în schimbul neînrolării tinerilor în Armată. Totodată, a stabilit, împreună cu Alexandru Safran şi Willi Filderman, ca organizaţiile evreieşti pâmîntene şi evreii foarte bogaţi să finanţeze războiul României pentru recuperarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de la URSS. Ministerul de Finanţe, ca şi Ministerul Apărării Naţionale, au în arhivele lor documente incontestabile care demonstrează că Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a suportat din banii săi un sfert din efortul de război al României împotriva URSS. Pentru acest fapt, în ziua de 30 august 1944, cînd trupele sovietice au intrat în Bucureşti, echipa specială a NKVD, care avea misiunea să-i aresteze pe principalii criminali de război, s-ă dus acasă la şef rabinul Alexandru Safran pentru a-1 ridica. Se foloseşte foarte des argumentul că unele măsuri luate de Antonescu în favoarea evreilor au venit pe fondul schimbării situaţiei generale a războiului. Nu este o argumentaţie corectă. Mareşalul a urmărit planul său de îndepărtare a evreilor comunişti din spaţiul românesc — fără să poată controla statutul politic real al acestora — şi măsurile lui contradictorii pe acest subiect pot fi urmărite pas cu pas, încă de la început. El făcea însă o distincţie clară între evreii pâmînteni şi evreii din Basarabia şi Bucovina, pe care îi considera, in corpore, comunişti sau comunizaţi într-o măsură care îi făcea irecuperabili. Aşadar, tot ceea ce s-a întîmplat în cele două provincii a fost fâcut sub acoperirea criteriului politic. Criteriul Politic însă nu poate explica tot ce s-a întîmplat acolo. Dincoace de Prut, Antonescu a colaborat din plin cu sioniştii. Aşa se explică de ce, spre sfîrşitul regimului sau, lîngă Bucureşti se organizau tabere de pregătire a coloniştilor evrei pentru Palestina, inclusiv pregătire militară, şi de ce Antonescu nu a fost niciodată atacat violent de şef rabinul Alexandru Safran sau de doctorul Filderman. Conform corespondenţei dintre Filderman şi mareşal — care s-a păstrat în arhiva M.Ap.N — pînă în octombrie 1941 liderul evreu accepta diferenţierile pe criterii politice aplicate evreilor, ca principiu, de Ion Antonescu şi Mihai Antonescu în Basarabia şi Bucovina. Aşa cum am arătat în cartea mea Armata, mareşalul şi evreii, pe bază de documente, Filderman considera că evreii implicaţi în agresiuni militare împotriva Armatei române, care au ocupat funcţii în aparatul comunist de ocupaţie în Basarabia şi nordul Bucovinei, care au dus activităţi de spionaj împotriva României „trebuie sâ-şi ia pedeapsa". Tot el însă credea că numărul acestora este foarte mic şi că marea lor majoritate a fugit odată cu retragerea sovieticilor. Declararea de către Ion Antonescu a tuturor evreilor drept comunişti a reprezentat un abuz care a permis ca, sub acoperirea criteriului politic, mii de evrei nevinovaţi să-şi piardă viaţa, în octombrie 1941 a fost semnalat primul caz de asasinare a evreilor deportaţi — un grup de l 500 de deportaţi din Chişinău, din care aproximativ 500 au fost omorîţi — la care Antonescu nu a avut o replică administrativă imediată. Abia după proteste insistente, transmise şi prin regina-mamâ Elena, mareşalul a ordonat o anchetă a magistraturii militare. Raportul magistraţilor români este un document cutremurător pentru posteritate, atît prin recunoaşterea masacrului respectiv, dar, mai ales, prin zecile de pagini de probe ale dezordinii care bîntuia trupele române, ale corupţiei unor funcţionari români, precum şi ale prostiei care însoţea mereu măsurile de ordine. 170

Pentru că subiectul continuă să inflameze lumea politică de astăzi şi este preluat şi vehiculat de tot felul de neaveniţi români sau evrei, este bine să apelăm la documente inatacabile. Titlul documentului este: Raportul de anchetă al Comisiunei instituite conform ordinului domnului mareşal Ion Antonescu, Conducătorul statului, pentru cercetarea neregulelor de la Ghetto-ul din Chişinâu. Comisia de ancheta, instituită prin Ordinul nr. 217 din 4 decembrie 1941, era compusă din gen. de div. Constantin Niculescu, Comandantul militar al Capitalei — preşedinte al Comisiei, gen. magistrat Ştefan Stroe, Inspectorul Justiţiei Militare, Laurenţiu Preoţescu, preşedintele Curţii de Apel Chişinâu, Traian Niculescu, procurorul general al Curţii de Apel Chişinâu, Lt. Col. Alexandru Mădîrjac, procuror instructor la Curtea Marţială a Capitalei şi inspector general Păunescu, de la Banca Naţionala. Aşadar, o echipă mai presus de orice bănuială, formata din magistraţi români. La 11 decembrie 1941, Comisia îi înainta mareşalului Ion Antonescu un prim raport (45 de pagini) şi un al doilea (9 pagini), care se intitula Raport special şi avea caracter confidenţial524. Primul raport se ocupa pe larg de modul în care a fost organizat ghetoul din Chişinâu şi de abuzurile făcute de militarii şi civilii români şi germani împotriva populaţiei evreieşti, de regulă acte de jaf şi corupţie. De la jumâtateâ lunii iulie, în oraş s-a stabilit un modus vivendi care transforma aşa-zisul ghetou într-un fel de cartier evreiesc din care puteau ieşi şi unde râmăseserâ peste 100 de familii româneşti, sediile unor instituţii administrative ale statului, precum şi fabrici la care veneau zilnic angajaţii pentru a lucra. Comandamentul român a organizat în ghetou o brutărie, un spital şi o farmacie pentru evrei. Practic, ghetoul din Chişinâu nu poate fi comparat cu ghetourile din Polonia. Evreii din acel cartier evreiesc ad-hoc al Chişinâului s-au organizat singuri: „Conglomeratul evreesc din ghetou avea şi el un organism propriu de conducere sub forma unui comitet compus din 20 de persoane, sub preşedinţia lui Guttmann Landau. Comitetul lucra direct cu Comandamentul Militar al Chişinâului, unde-şi expunea doleanţele; de asemenea, dirija executarea dispoziţiilor ordonate, cu privire la scoaterea evreilor pentru munca obşteasca şi a celor care urmau să fie evacuaţi si, în fine, exercita opera de ajutorare a săracilor şi de asistenţa 4 Ambele rapoarte în facsimil autentificat în posesia autorului, după originalele aflate în Arhivele de Stat ale Republicii Moldova, în continuare Rl= Raport l şi R2 = Raport special. bolnavilor şi neputincioşilor" (Rl, p. 15). Sistemul de cooperare între autorităţile române şi conducerea evreilor era simplu-Comandamentul făcea o cerere, care, de fapt, avea statutul unui ordin, în care se specifica numărul de evrei necesari pentru o anumita muncă — degajarea ruinelor din oraş, săparea de şanţuri, lucru la ferme agricole etc. — iar conducerea evreilor întocmea o listă cu nume şi forma coloana de muncă. Problema acestui sistem de cooperare este că o serie întreagă de cereri a aparţinut trupelor germane sau unităţilor auxiliare germane, care desemnau drept conducători şi supraveghetori ai coloanei de muncă ofiţeri şi subofiţeri germani, în cîteva cazuri, semnalate de rapoartele Comisiei, evreii au fost executaţi de germani la locul de muncă sau pe drum. Ancheta, care nu a tratat cu menajamente nici o oficialitate românescă, nu a descoperit nici un caz în care detaşamentele de muncă ale evreilor sa fi fost exterminate de români. Asupra diferenţei de tratament, raportul menţionează protestul Comandamentului german, văzînd că autorităţile române le distribuie evreilor hrană: „De ce le mai daţi pîine şi ceai'? Noi îi împuşcâm" (Rl, p. 16). Un alt caz tipic de asasinate petrecute în Basarabia a fost acela al „prizonierilor" evrei. Era vorba de un număr foarte mare de evrei, aproximativ 13 000, care încercaseră să se retragă odată cu trupele sovietice şi fuseseră capturaţi de trupele române sau germane. Statutul acestor evrei este foarte controversat, ei fiind consideraţi drept colaboraţionişti, aderenţi şi adepţi ai comunismului care, prin fuga împreună cu sovieticii, îşi dezvăluiau apartenenţa. Conform legilor internaţionale ale războiului ei trebuiau anchetaţi, judecaţi de tribunale militare de urgenţă şi, după caz, daca erau dovediţi drept agresori din 1940 sau partizani, executaţi. Lucrul ăsta nu s-a făcut. în schimb, aducerea lor de către subunităţi germane înapoi, la Chişinâu, le-a permis germanilor să omoare pe drum aproximativ l 800 de evrei. Amestecarea evreilor comunişti cu evreii rămaşi în Chişinău a fost o gravă eroare, comuniştii apucîndu-se de propagandă în favoarea URSS şi încercînd să mobilizeze întreaga comunitate la rezistenţă sau revoltă împotriva autorităţii româneşti. Au fost înregistrate îndemnuri de genul: „Românii beau anul acesta cu linguriţa din sîngele nostru. La anul vom bea noi cu polonicul din sîngele românilor"525. Notele informative ale contraspionajului românesc au contribuit la întărirea convingerii mareşalului că evreii sunt, fundamental, comunişti, dacă nici măcar într-o situaţie atît de gravă pentru ei nu se disociază de inamicul sovietic. Prin Legea nr. 2506 din 4 septembrie 1941, Basarabia a devenit Guvernămînt, „cu controlul singur al Conducătorului statului". Această decizie gravă ă lui Antonescu, pe care o vom analiza mai jos, permite astăzi ca toate abuzurile şi crimele săvîrşite pe teritoriul Basarabiei, mai ales de către germani, să fie trecute în responsabilitatea lui Ion Antonescu. Situaţia s-a agravat începînd cu 12 septembrie 1941, cînd Ion Antonescu a dat ordinul de deportare a evreilor din Basarabia, cu unele excepţii — evrei căsătoriţi cu 171

români, creştinaţi, decoraţi în primul război — dar nimeni nu a stat să facă selecţia cerută, astfel că au fost trecuţi peste Nistru toţi evreii din Basarabia. Comisia de anchetă a magistraturii militare române a stabilit fără putinţă de dubiu că autoritatea statutului a fost în permanenţă încălcată, prin abuz sau prin necunoaştere a ordinelor exprese date de Ion Antonescu. Practic, controlul legal asupra situaţiei din Basarabia fusese pierdut. Comandanţii militari din spatele frontului şi funcţionarii locali luau iniţiative proprii sau pur şi simplu erau depăşiţi de evenimente. Concluzia asupra soartei evreilor era următoarea: „într-adevâr, toate episoadele prin care au trecut evreii, de la instalarea lor în ghetou, viaţa în ghetou, procedura evacuării, parcursul traseelor de către coloane şi trecerea peste Nistru, au fost însoţite de variate abateri de la căile legale, iar autorii s-au recrutat din toate straturile sociale şi profesionale aflate pe teritoriul Basarabiei: ofiţeri şi soldaţi români, elemente din armata germană, funcţionari publici, particulari, oameni fără căpătîiu şi de periferie, căruţaşi etc." (Rl, p. 37). Comisia a stabilit că au fost trecuţi peste Nistru 101 405 evrei. Statul-Major General dă o cifră aproximativă de 106 000 de evrei, iar Banca Naţională una de aproximativ 126 000 de evrei. Aceste cifre, chiar cu diferenţele dintre ele, sunt importante pentru 3 demonstra, în primul rînd, că n-au fost omorîţi o sută, două sute sau trei sute de mii de evrei în Basarabia, aşa cum afirmă unii istorici evrei extremişti, împotriva acestei teze de propagandă antiromâneascâ se ridică matematica. Recensâmîntul făcut în Basarabia de sovietici după ocuparea ei în 1940, arăta un număr de aproximativ 230 000 de evrei. Ştim că URSS a deportat din Basarabia peste 100 000 de evrei şi dacă îi mai adunăm pe cei 101 000 sau 126 000 de evrei deportaţi, pe bază de acte oficiale, cu date personale şi semnături, este evident că matematica nu poate admite decît dispariţia a cîteva zeci de mii de evrei sub regimul românesc. Logica, alt „argument" precis şi care nu poate fi influenţat nici de politică, nici de propagandă, arată că cei peste 100 000 de evrei deportaţi de Uniunea Sovietică au fost selecţionaţi pe criterii politice — erau bogaţi, proromâni, urau comunismul. In acest caz, pe ce criterii politice au fost lăsaţi de sovietici 101 000 sau 126 000 de evrei în Basarabia? Logica elementară răspunde că trebuie să fi fost cel puţin aderenţi ai comunismului, altfel îi urmau pe ceilalţi în Siberia. Aşa a gîndit şi Ion Antonescu. De altfel, raportul Comisiei arată că între numărul evreilor internaţi şi cel al evreilor deportaţi „este diferenţă de circa 25 000 evrei, care au murit de moarte naturală, au evadat sau au fost împuşcaţi după metodele pe care le vom arăta mai jos" (R2, p. 2). într-adevăr, Raportul special conţine o evidenţă a asasinatelor împotriva evreilor, marea majoritate făcute de germani, dar şi cu analiza unui caz de asasinat făcut de români. Aşa cum arătam, el este singurul caz care poate fi demonstrat cu probe, toate celelalte crime făcute de români în Basarabia, invocate de propaganda comunistă de ieri şi de azi, fiind speculaţii sau expresii ale unei atitudini de rea-voinţă. Acest caz se sprijină pe declaraţia dată în faţa Comisiei de către locotenentul Augustin Roşea din Legiunea de Jandarmi Roman, care a precizat că a primit de la superiorul său un „consemn special" pentru operaţiunea de deportare a evreilor pe traseul Secureni-Cosăuţi. Conform acestui „consemn special", „evreii care nu se vor putea ţine de convoaie, fie A'ti neputinţa, fie din boală, să fie executaţi, în acest scop, i-a donat să trimită, cu două zile înainte de plecarea fiecărui ojivoi, cîte un reangajat pe traseu, care cu ajutorul posturilor de "andarmi din localităţile pe unde urmau să treacă evrei să facă din 10 în 10 kilometri cîte o groapă pentru circa 100 persoane, unde vor fi adunaţi acei râmaşi de coloane, împuşcaţi şi înhumaţi" (R2, p. 7). Conform Raportului special al Comisiei magistraturii române instituite de mareşalul Antonescu, locotenentul Roşea „a executat întocmai dispoziţiunile date, care au avut drept rezultat împuşcarea a circa 500 evrei" (R2, p.7). Evreii executaţi de locotenentul Roşea făceau parte dintr-un convoi de aproximativ l 500 de evrei deportaţi din Chişinău. Informaţia despre asasinatul petrecut pe drum s-a întors în ghetou, la liderii comunităţii locale. Cu ajutorul autorităţilor militare române, comunitatea evreiască din Chişinău a putut trimite la Bucureşti doi tineri evrei deghizaţi în uniforme militare româneşti şi astfel cazul a ajuns la cunoştinţa lui Filderman şi a lui Alexandru Safran. Ambii au trimis mesaje disperate la Ion Antonescu şi, că urmare a acestui demers, întărit de intervenţia reginei-mamă, Antonescu a înfiinţat Comisia din 11 decembrie 1941, ale cărei rapoarte au fost prezentate de noi aici. Problema abuzurilor şi crimelor împotriva evreilor din Basarabia, cu toată extinderea sa limitată în comparaţie cu alte locuri din Europa unde au murit cu milioanele, comportă două aspecte importante, în primul rînd, este faptul ca atît existenţa Comisiei, cît şi rapoartele sale demonstrează că faptele s-au produs fără ştiinţa lui Antonescu, dar aducînd la lumină faptul că nu avea control asupra comportamentului militarilor, funcţionarilor şi civililor pe care îi conducea, că şef al statului, în al doilea rînd, este concluzia că deciziile sale, în primul rînd cele de deportare a evreilor şi de transformare a Basarabiei şi Bucovinei în guvernâminte, au reprezentat baza legală abuzivă de la care au pornit toate celelalte abuzuri. Aceasta este şi concluzia Primului raport al comisiei de anchetă: „situaţia evreilor supuşi restricţiilor impuse de imperative superioare, excită în bună măsură înclinarea 172

spre abuz" şi „de asemenea, sentimentul unanim, că ei erau deja scoşi de sub ocrotirea legilor, făcea ca orice părticică de autoritate sâ-şi amplifice puterea şi să încurajeze samavolnicia" Justiţia militară română îi arăta de fapt lui Ion Antonescu exact acele consecinţe nefaste de jos, de la nivelul individului, ale deciziilor sale politice. în ambele cazuri, şi în situaţia ca nu a ştiut ce se întîmpla în Basarabia şi în situaţia că ordinele sale au fost interpretate abuziv de subordonaţi, responsabilitatea lui Ion Antonescu, în calitate de Conducător al statului, rămîne intactă, chiar dacă el nu a dat niciodată un ordin direct de omorîre a evreilor. Ecouri ale evenimentului au existat, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 4 decembrie 1941 el avea să declare: „A fost cea mai mare decepţie, pot să spun, din cariera mea, ca sub regimul meu sa se petreacă ceea ce s-a petrecut, şi ca regimul meu să fie pătat de către nemernici, ca şi celelalte regimuri. Cu atît mai dureroasă este chestiunea, cu cît sunt amestecaţi foarte mulţi militari"526. Data de 4 decembrie ne arata că Ion Antonescu a fost informat, atît de Filderman, cît şi de Eugen Cristescu, pe canalul serviciilor secrete, de ceea ce s-a întîmplat în Basarabia şi că în aceeaşi zi a dat ordinul de înfiinţare a Comisiei de anchetă, înfuriat în faţa evidenţelor conţinute în cele două rapoarte din 11 decembrie — cel mai tare 1-a durut implicarea în jafuri a unui cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul" — mareşalul va lua măsuri drastice împotriva responsabililor, dar, probabil gîtuit de disperare, îi va învinovăţi public tot pe evrei, într-o celebră scrisoare trimisă drept răspuns lui Filderman. Scrisoarea lui Antonescu către Filderman a fost mai mereu publicată, deoarece conţine incriminări la adresa evreilor, dar niciodată nu s-a arătat că această scrisoare era răspunsul lui Ion Antonescu la adevărurile constatate de Comisia lui în Basarabia şi, abia în al doilea rînd, un răspuns la apelul disperat al liderului, vreu. „înainte chiar de apariţia trupelor sovietice [în timpul invaziei din 1940, n.a.], evreii ce-i apăraţi, din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi cînd au putut au omorît mişeleşte soldaţii cu bîtele. Avem dovezi — îi scria Ion Antonescu lui Filderman. Aceiaşi ticăloşi au întîmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sârbâtorit-o cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare. Drept răspuns la mărinimia cu care aţi fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii p-voastră, ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice din regiunea Odessei, printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi". Informaţiile furnizate de mareşal corespundeau realităţii, dar faptele criminale împotriva Armatei române fuseseră înfăptuite de o grupare evreiască paramilitară compusă din comunişti, care nu reprezenta decît maximum 10% din populaţia evreiască a Basarabiei. Mai exista o situaţie care justifica o atitudine dură din partea românilor la adresa evreilor basarabeni şi anume comportamentul unei majorităţi a acestora după ocuparea provinciei de către trupele sovietice în 1940. Pînâ şi NKVD-ul se arăta sufocat de cele peste 50 000 de denunţuri făcute de evrei împotriva românilor basarabeni şi care au condus la arestarea, executarea sau deportarea în Siberia a zeci de mii de români, în final, cînd administraţia românească a făcut bilanţul, s-a descoperit că sovieticii deportaseră în lagărele din Siberia peste 300 000 de români basarabeni, iar la descoperirea gropilor comune de la Chişinâu, în care fuseseră aruncate cîteva sute de cadavre de români torturaţi — secvenţe înregistrate şi pe film — starea de ostilitate şi chiar ura împotriva evreilor nu a făcut decît să contribuie la apariţia abuzurilor. Aşadar, problema scrisorii lui Ion Antonescu către Filderman este că prin ea mareşalul justifică abuzurile şi crimele împotriva evreilor, în loc să le condamne, după ce autoritatea românească a fost restabilită. Asta îl face vinovat cel puţin de complicitate în faţa oricărui tribunal. Crimele care i se pot reproşa lui Antonescu sunt reduse la număr, dar trebuie subliniat că, din Punct de vedere juridic, chiar şi moartea unui singur om este o crimă pedepsită de orice lege, sub oricare regim. Din cauza acestei situaţi; particulare, Ion Antonescu râmîne criminal de război, dar în România nu se poate constata holocaustul. Din aceleaşi motive, unii evrei îl vor acuza mai departe ca pe-un dictator sîngeros, iar unii români îl vor considera un erou pus într-o situaţie limită. Iar moartea celor cîteva zeci de mii de evrei o vor considera o consecinţă, poate chiar o răsplata, pentru crimele făcute de evrei împotriva românilor mînâ în mînă cu agresorul sovietic, în 1940. Povestea cu ordinul de executare a 200 de evrei pentru fiecare ofiţer român la Odessa, este o diversiune făcută de speculanţi, nu de istorici adevăraţi, ordinul referindu-se la comunişti, în aceeaşi telegramă incriminată, evreii sunt menţionaţi numai ca ostatici. S-a păstrat ordinul prin care evreii din Odessa erau repartizaţi în satele din Trănsnistria şi lăsaţi acolo sub conducerea şefilor lor spirituali. Cazul masacrelor de la Odessa este o „gogoaşă" a propagandei sovietice, pe care unii o mai înghit şi astăzi. Pentru pogromul de la Iaşi, organizat de serviciile secrete germane, lucrurile s-au mai clarificat: Antonescu nu a avut nici o legătură cu organizarea lui şi, mai mult, există probe că el este cel care 1-a oprit. Nu a putut opri însă moartea tragică a peste 3 000 de evrei în „trenurile morţii". Dar de acolo, de la Iaşi, încep însă şi erorile lui faţă de români. Pentru că, orbiţi de obsesia contrapunerii lui Antonescu evreilor, prea puţini văd greşelile lui faţă de ţară. 173

A doua eroare: cedarea suveranităţii ţarii. Pogromul de la laşi a fost posibil deoarece Ion Antonescu, în calitate de Conducător-dic-tator al statului, a hotârît în mod unilateral să cedeze Germaniei o parte a suveranităţii României, instituind în zona de dispoziţie a Armatei 11 germane, cu comandamentul la Iaşi, o autoritate străina pe pâmînt românesc. Toate funcţiile oficiale ale autorităţii româneşti din zona de front ocupată de Armata 11 germană au fost dublate cu autorităţi germane, care dădeau ordine celor româneşti. Armatele de campanie româneşti, a 3-a şi a 4-a — aşa cum arată istoricii militari români în tratatul asupra participării ţârii noastre în al doilea război mondial — au fost trecute în subordinea Armatei 11 germane: „S-a constituit o grupare de forţe — Grupul de armate «General Antonescu» — formata din Armata 11 germana şi armatele 3 şi 4 mâne. Deşi pusă sub comanda nominala a lui Ion Antonescu, respectiva grupare acţiona dupâ ordinele generalului Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germane"527, în temeiul autorităţii conferite de Ion Antonescu trupelor germane din Moldova, amiralul Canaris, şeful Abwehrului, soseşte în data de 24 iunie 1941 la Iaşi fără să ceară permisiunea sau să informeze autorităţile româneşti, SSI-ul aflînd abia în ziua în care s-a produs vizita. Conform anchetei desfăşurate după pogrom, Canaris a controlat planul de acţiuni pentru asigurarea spatelui frontului şi a avizat masurile împotriva evreilor. La Iaşi se aflau concentrate atunci elementele înaintate ale tuturor serviciilor secrete germane — Gestapo, Geheime Feld Polizei (Poliţia de campanie), SD-ul (Poliţia de siguranţă), SS-ul, precum şi 16 000 de germani din organizaţia Todt. Aceştia au pregătit, cu sprijinul legionarilor locali, declanşarea pogromului, luînd autorităţile române prin surprindere. O altă probă a erorii politice grave făcute de Ion Antonescu faţă de dreptul fundamental al suveranităţii este că în zona Iaşi se intra cu autorizaţie vizata de autoritatea germană, fapt atestat şi de Eugen Cristescu, şeful SSI, care, pentru a-şi putea trimite oamenii în zona Iaşi spre a se informa asupra evenimentului a trebuit să ia aprobare, autorizaţie de intrare de la germani528. Acesta este un fapt intolerabil, pe care numai Uniunea Sovietică 1-a mai aplicat Armatei sau serviciilor secrete române. Avem însă de la Antonescu, spre deosebire de Bodnăraş, alte pretenţii. Astăzi, pogromul de la Iaşi este pus pe seama românilor, inclusiv pe seama lui Antonescu, deşi acesta nu a avut un rol direct. Mult timp istoricilor români le-a venit foarte greu să apere adevărul, pentru că ar fi trebuit să recunoască faptul că Antonescu ă cedat suveranitatea ţârii pe o porţiune de teritoriu, fără să fie împuternicit de cineva pentru această decizie. Nici nu avea cine, expresie a regimului dictatorial şi personal pe care îl conducea. Deşi se foloseşte des sintagma „aliat al Germaniei naziste", Ion Antonescu a angajat România alături de Germania nazistă cu titlu personal, fără să semneze un tratat cu aceasta. Din cauza acestei erori, soarta României a fost legată de interesele politice şi de capriciile personale ale lui Adolf Hitler. Fiihrerul avea să transmită Legaţiei germane de la Bucureşti, la 23 mai 1941, încă înainte de iniţierea conflictului armat cu URSS, că generalul von Schobert „este responsabil pentru apărarea întregului spaţiu român, cu măsura că el poate preda şefului misiunii Militare germane apărarea României ca sarcină autonomă, îndată ce Armata a 11-a de atac părăseşte teritoriul român"529. Aşadar, cam asta credea Hitler despre cine deţine autoritatea pe teritoriul României. Am putea crede şi noi că Antonescu a fost înşelat, dar în timpul întrevederii cu generalul Antonescu din 12 iunie 1941 de la Miinchen, liderul nazist nu şi-a schimbat atitudinea: „La sfîrşit s-a mai abordat problema Comandamentului suprem din România. Fiihrerul i-a explicat lui Antonescu că el [Fiihrerul] intenţionează să-l lase să apară în faţa poporului român drept comandant suprem în acest spaţiu"530. Oricît de dureroasă ar fi concluzia simplă a acestor raporturi, poziţia Conducătorului statului român în faţa lui Hitler este inferioară şi umilitoare. Pentru a nu mai exista dubii, vom arăta că istoricii militari români au dezvăluit în 1989 că trecerea Prutului de către Armata română s-a făcut în baza „Ordinului de operaţii nr. 0129 al Armatei 11 germane [aplicarea ipotezei «Miinchen»] transmis Marelui Cartier General român la 25 iunie"531. Probabil că, dacă dădea altcineva informaţia asta, nu istoricii militari români, s-ar fi spus că este o nouă tentativă de mistificare şi un nou atac antiromânesc. A treia eroare: decizia de a trece Nistrul. Decizia de a trece Nistrul a fost luata tot cu titlu personal, în mijlocul unei crize de sănătate, la care au existat martori. Ei — gen. lacobici, gen. Tâtăranu Antonescu — au relatat ulterior cum a fost luată această ,ecizie nefastă, pe fondul unei surexcitâri delirante, în timpul căreia, jgşj se afla pe Nistru, dădea ordine de rezistenţa pe Olt, se arăta larrnat de un atac sovietic prin sudul Dunării şi prevestea distrug61"63 României532. A doua zi dimineaţă, boala sa cea mai gravă - o ciclotomie accentuată — 1-a determinat ca, din starea de depresie de pe timpul nopţii, să sară brusc într-o stare de paranoia eroică şi sâ-i comunice lui Hitler că decide personal trecerea Histrului, fără să ceară socoteală nimănui533. Ce nu se prea spune este că 23 de generali, în frunte cu şeful Statului-Major General, s-au opus deciziei de continuare a participării Armatei române dincolo de Nistru şi au fost daţi afară din armată de către Antonescu53. Să treci în rezervă 23 de generali în plin război — printre ei aflîndu-se şi comandantul Amatei 4, gen. Ciupercă — trebuie să ridice un mare semn de întrebare în 174

ochii oricărui cetăţean român onest. Răspunsul clarifică şi o altă controversă recentă: susţinerea tezei mareşalului că o armată „trebuie să meargă şi pînâ la capătul pămîntului" pentru a-şi urmări şi înfrînge inamicul. Este o teză valabilă a artei militare, dar ea trebuie să şi poată fi aplicată. Altfel, râmîne o formulare inspirată dintr-un tratat de artă militară. Armata română nu avea capacitatea să ducă lupte dincolo de Nistru în mod independent şi, de aceea, unităţile româneşti au fost desfăcute din marile lor unităţi naţionale şi subordonate unor rnari unităţi germane. Ca să urmăreşti Armata Roşie pînă în inima Rusiei, adică „pînâ la capătul pământului", îţi trebuie o capacitate de luptă şi logistică uriaşă, îndeplinirea principiului militar expus mai sus însemna capacitatea de aprovizionare, de asigurare logistică, de comunicaţii, de refacere a trupelor şi de angajare a unor trupe proaspete — astfel de trupe trebuie organizate în spatele frontului, nu la sute de kilometri distanţă — însemna conservarea intactă a moralului trupelor şi, mai ales, o motivaţie extrem de puternică, aşa cum fusese cea de la eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Nu întîmplător răsturnarea situaţiei celui de-al doilea război mondial s-a produs la Stalingrad pe sectorul de front unde fuseseră amplasate unităţile româneşti, lipsite de echipament mijloace de luptă, hrană şi de o motivaţie solidă, altă decît iluzoria „Cruciadă împotriva bolşevismului", între altele, cruciada nu poate f] declarată decît de Biserica, dar parcă a fost în istorie o nenorocire fatalistă ca toate cruciadele, inclusiv cea împotriva bolşevismului, să fie, în primul rînd, foarte prost organizate logistic. Iată de ce argumentul unei raţiuni militare pentru decizia unilaterală a lui Ion Antonescu de a trece dincolo de Nistru cade în faţa realităţii imediate din teren şi a protestului generalilor români, care înţelegeau foarte bine că Armata română este aruncată într-o aventură. Despre protestul liderilor partidelor politice se cunoaşte. Important este însă ca, prin aceasta decizie personală, Ion Antonescu a scos ţara noastră din calitatea de victima a agresiunii sovietice — calitate recunoscută prin Charta Atlanticului de SUA şi Marea Britanic — şi ne-ă trecut în categoria agresorilor. Această mare eroare a mareşalului Antonescu ar rămîne doar un fapt de istorie, daca nu ar reprezenta şi astăzi baza argumentelor Rusiei în faţa proiectului de tratat pe care suntem nevoiţi sâ-1 semnăm. Tot pentru această eroare Marile Puteri occidentale nu ne oferă nici măcar un oftat pentru tot ce am suferit sub ocupaţia sovietica. In concluzie, argumentele strict militare ale lui Ion Antonescu despre obligaţia unei armate de a-şi urmări adversarul pînâ la capăt sunt puerile nu numai în plan politic, dar şi în planul ducerii efective a acţiunilor de lupta pe timp de război, armata noastră de atunci nefiind pregătită pentru o astfel de campanie, expunîndu-se, de altfel, cum s-a şi întîmplat la Stalingrad, erorilor de comandă ale armatei germane. A patra eroare: punerea persoanei sale deasupra statului. înainte de a declara război Statelor Unite şi Marii Britanii, mareşalul Ion Antonescu a avut la dispoziţie o ofertă de politică internaţionala din partea lui luliu Maniu. Acesta obţinuse din partea Statelor Unite rornisiunea ca România va fi tratata ca un stat care nu-şi poate xercita liber opţiunile de politică externă, datorită ocupaţiei errnane, astfel încît gestul său de a declara război marilor Aliaţi occidentali nu-i aparţine. Antonescu a refuzat această ofertă. Dacă ar fi acceptat măcar o modestă abilitate politică, atît timp cît oricum, complet dezinteresat şi eroic, îşi asumase conştient un deznodămînt personal tragic, Antonescu putea foarte uşor să lase impresia că România se afla sub controlul efectiv al Germaniei naziste. De fapt, acesta a şi fost adevărul, dar Ion Antonescu era urmărit de un orgoliu nemăsurat. luliu Maniu a crezut că Antonescu este, într-adevâr, dispus să-şi sacrifice persoana pentru o situaţie mai bună a României, însă s-a înşelat. El vedea guvernarea Antonescu drept un regim politic trecător, nu ca pe o opţiune liberă a naţiunii, şi o clasificare a acestui regim drept unul de ocupaţie germană, ceea ce, după reinstalarea regimului democratic sub conducerea sa, ar fi acordat un alt statut României la conferinţa păcii. Pentru asta a pregătit actul de la 26 august 1944, dat peste cap de pripeala regelui şi a camarilei la 23 august, acelaşi an, dar şi de încâpăţînarea lui Antonescu de a nu se desprinde de parteneriatul cu o Germanie nazistă care, ea, în primul rînd, nu-şi respecta angajamentele faţă de România, în finalul chinuitei sale cariere şi a unei vieţi străbătute de la un capăt la altul de tragedie, Ion Antonescu va da, în preziua datei de 23 august 1944, un blam general de laşitate Armatei române — sutelor de mii de militari, între care unii îl mai iubesc şi astăzi — apoi, la procesul său din 1946, va face şi declaraţia cea mai nefericită: „Popor ingrat, nu meriţi nici cenuşa mea", în preajma lui 23 august 1944, mareşalul era strivit de povara grea a soartei României. Este indiscutabil că a vrut sa caute o soluţie de ieşire din război şi de salvare a ce mai putea fi salvat. Evenimente majore, care se desfăşurau ca un tăvălug peste capul lui şi peste ţară, scoseseră România din circuitul statelor care mai contează. Ea mai era bună doar ca instrument al slăbirii frontului german. Putem admite că în zbuciumul sufletesc pe care îl trăia atunci, acest român nefericit şi singur a avut slăbiciunea să dea un blam Armatei române, acuzînd-o de laşitate. A fost poporul român „ingrat" cu Ion Antonescu? Dar plebiscitele, dar entuziasmul de la trecerea Prutului, dar sutele de mii de morţi căzuţi în Stepa Calmucă, dar miile de supravieţuitori ai comunismului care îl mai plîng şi astăzi? 175

A cincea eroare: tratamentul aplicat Basarabiei şi Bucovinei Decizia de a transforma Basarabia şi Bucovina în guvernâminte după ce fuseseră eliberate, este o altă enigmă a cazului Antonescu Nimeni nu a reuşit pînă acum să explice nevoia de a organiza doua provincii româneşti ca nişte teritorii străine ocupate militar, în loc să revină la situaţia lor juridică şi administrativa din România Mare. Basarabia condusă de un guvernator, funcţie inexistentă în tradiţia românească, este un alt ordin suspect al lui Ion Antonescu. în şedinţa Consiliului de Miniştri din 8 iulie 1941, cînd s-a pus în discuţie revenirea Basarabiei la Patria-Mamă, Mihai Antonescu va declara: ,Atîta vreme cît ostilităţile continuă, atîta vreme cît statul român nu a făcut un decret de anexiune a acestor teritorii, cu organizarea cărora noi ne ocupăm, noi ne găsim într-un regim de ocupaţie belică, iar nu de ocupaţie ca mod de dobîndire a teritoriului. Prin urmare, aici se exercita o suveranitate de ocupant, iar nu de stat suveran. Pînă în momentul cînd vom face declaraţiunea de anexiune formala, şi aceasta n-o putem face decît în momentul cînd ostilităţile sunt terminate sau chiar ajung la un punct cînd ne îngăduie anexiunea formală, pînă atunci, din punct de vedere al dreptului pur, noi ne găsim într-o ocupaţie militară şi regimul legal este condus de legile războiului"535. Ce român îşi poate imagina Basarabia „anexată" României, iar România instalata în Basarabia ca „ocupant", iar „nu ca stat suveran'"? Nu există decît o singură explicaţie pentru acest act grav de trădare a idealului unităţii naţionale: Ion şi Mihai Antonescu au declarat Basarabia teritoriu străin ocupat de trupele române ca să poată aplica evreilor legile internaţionale ale războiului, nu legile statului român, din care Basarabia făcea parte organică. La fel, şi trecerea Transnistriei sub autoritate românească. Ea ne expune din nou la critici internaţionale, prin acuzaţia ca am ocupat litorii străine şi le-am administrat cu drept de cuceritor, ceea ce anulează argumentul nostru clasic, pe care s-au întemeiat toate râz-. oaiele ţării, şi anume că întotdeauna ne-am apărat. Astăzi trebuie să uportăm faptul că toate asasinatele germane din acest teritoriu (se vorbeşte de 75-80 000 de morţi) sunt trecute în responsabilitatea noastră, pentru că eram administratorii provinciei. Ar fi totuşi de subliniat că Antonescu a văzut în deţinerea acestui guvernâmînt o monedă de schimb pentru redobîndirea Transilvaniei. El voia ca la sfirşitul războiului să îi dea lui Hitler Transnistria şi să primească înapoi Transilvania de nord-vest pierdută prin Dictatul de la Viena. Ideea este generoasă şi ilustrează preocuparea permanentă a mareşalului pentru cauza naţională. Putem trece şi peste faptul că Antonescu intenţiona să schimbe un teritoriu străin pe un teritoriu de drept românesc, ceea ce nu este acelaşi lucru. Problema este că acest schimb nu se putea face decît dacă războiul era cîştigat de Germania. Ideea acestui schimb între Transnistria şi Transilvania demonstrează că mareşalul Ion Antonescu a crezut pînâ la sfîrşit în victoria finală a Germaniei. Altfel, tranzacţia nu-şi avea rostul, pentru că numai un nebun putea să conceapă că Aliaţii învingători ar fi acceptat aşa ceva. lata, aşadar, cinci erori grave faţă de români, ale căror consecinţe le tragem şi astăzi. Deşi se acuză lipsa calităţilor politice la mareşalul Antonescu — teză neglijentă, care îi atinge şi pe Eminescu şi pe lorga — trebuie arătat că eroul nostru a condus cu abilitate şi performanţa o serie de acţiuni politice, cum au fost: detronarea lui Carol II, negocierile cu partidele politice, organizarea plebiscitelor, succesele propagandei. Cauzele marilor sale erori se afla atît în uzura stării sale fizice şi psihice, cît şi în faptul esenţial că ă condus o dictatură care i-a oferit, prin prăbuşirea definitivă a vechiului sistem politic democratic al statului, posibilitatea şi condiţiile pentru a râmîne singur în faţa unor decizii copleşitoare, în sfîrşit, râmîne să facem proba documentelor, odată cu revenirea arhivelor furate de URSS, şi asupra informaţiei că Ion Antonescu a ordonat comandanţilor de unităţi trimiterea în linia întîi a legionarilor şi împuşcarea lor din spate în timpul luptelor. Daca acest ordin a existat, aşa îl atesta martorii oculari şi unii deţinuţi români din Gulag, figura lui Antonescu va trebui încă o data studiata cu atenţie. Acest ordin nu are nici o explicaţie în plan politic sau militar. Este, în mod sigur profund imoral. Pregătirile pentru ieşirea din război Urmărind acţiunile guvernului Antonescu, ale partidelor din „Opoziţie" şi ale frontului vom observa că au aspectul fabulos al unei porţii de spaghete. într-o farfurie cu margini definite (România), se răsucesc, se lipesc şi se despart firele pastei, timp în care cineva (URSS) tot mânîncâ din ele. Problema noastră este ca acel „cineva" mînca şi farfuria. Lăsînd gluma (amară) deoparte, vom arata că, pe fondul abandonării României în responsabilitatea Uniunii Sovietice, încercarea disperată a forţelor interne de a salva situaţia au continuat. Pe scurt, în timp ce Ion Antonescu încerca sa reziste armatelor sovietice, pentru a obţine o ieşire din război în condiţii mai avantajoase, partidele politice negociau constituirea unui front politic comun care să gestioneze ţara după armistiţiu. Particularitatea care a dat diferenţa între coaliţia partidelor democratice, compusa din PNL, PNŢ şi PSD, şi Partidul Comunist din România a fost aceea că această coaliţie nu-şi asuma răspunderea semnării armistiţiului care 176

consfinţea pierderea provinciilor estice şi lăsa un dubiu asupra instalării unei ocupaţii sovietice de durată, în timp ce agentura sovietică din România voia răsturnarea regimului Antonescu şi capitularea necondiţionată în faţa Uniunii Sovietice. Din acest punct de vedere, înţelegerea partidelor democratice cu inamicul, reprezentat de agentura sa în România, a fost o coaliţie mai monstruoasă decît aşa-zisa „monstruoasă coaliţie" împotriva lui Alexandru loan Cuza. în ianuarie 1944, preveniţi de occidentali asupra iminenţei unei ofensive sovietice majore (ofensiva de la Uman), liderii coaliţiei hotărăsc ataşarea Partidului Comunist din România la coaliţia proaliatâ, inclusiv cu scopul de a-şi asigura un de comunicaţii direct şi favorabil cu URSS. Decizia a fost luată „ unanimitate de Maniu, de Brâtianu şi de Titel Petrescu, numai că, 'mediat după ce au luat-o, au descoperit că habar nu au unde este partidul comunist şi cu cine ar putea negocia în mod responsabil. Şi Xitel Petrescu şi Maniu aveau nişte legături sporadice cu personalităţi cunoscute pentru vederile lor comuniste, ca Rălea, Petru Groza sau p Constantinescu-Iaşi, la care se adăuga Lucreţiu Pâtrăşcanu, aflat atunci în lagărul de la Tîrgu Jiu. Liberalii îl cunoşteau pe Ion Gheorghe Maurer. Reamintim că nucleul de conducere al PCdR aflat în libertate, cu Foriş în frunte, se găsea sub controlul Siguranţei, colabora cu Legaţia germană şi sondă din cînd în cînd agenţi ai spionajului britanic, iar conducerea românească a partidului, în frunte cu Gheorghiu-Dej se afla în închisoare, în plus, liderii democraţi doreau ca relaţia lor cu Partidul comunist să se desfăşoare prin intermediul unor intelectuali ai partidului, motiv pentru care au căutat mereu sa vadă în Lucreţiu Pâtrâşcanu un lider, deşi nu era. Bineînţeles, „conspiraţia" îi informează pe Ion şi Mihai Antonescu asupra acestei apropieri, astfel încît, tot la începutul anului, se întîmplă curioase eliberări de comunişti din lagăre, între care şi a lui Petru Groza, dar şi mutarea lui Lucreţiu Pătrâşcanu cu domiciliu „forţat" la Poiana Ţapului. Numai că, odată eliberat şi vizitat de emisarii lui Maniu la vila sa dintre Sinaia şi Buşteni, Pătrâşcănu le-a atras atenţia ca el nu conduce Partidul comunist, nu are legături „superioare" şi nici n-ar putea spune prea bine cine e la şefia partidului. Maniu a încercat atunci sâ-1 contacteze pe Mihail Sadoveanu. Acesta se refugiase la Rîşnov, cu gîndul sa fugă în Elveţia dacă vor intra în ţară trupele sovietice şi se va descoperi intenţia sa de a se înscrie în Mişcarea legionară, chiar înainte de rebeliunea din 1941536. în sftrşit, democraţii ajung la P. Constantinescu-Iasi, care le cere doua milioane de lei pentru refacerea Partidului comunist, din care o sută de mii pentru scoaterea liderilor din închisoare prin coruperea paznicilor şi vreo cinci sute de mii pentru organizarea de sabotaje. In faţa acestei cereri, Mihai Popovici îi va spune lui Pătrâşcanu: „După cît înţeleg eu din planul expus de prietenul d-tale, d-strâ comuniştii, nu dispuneţi de nici o organizaţie şi vreţi să v-o faceţi acum, cu banii noştri şi ai liberalilor"537. Pâtrăşcanu i-a răspuns „destul de jenat, că partidul său — neavînd o existenţă legală de atîţja ani şi cu o bună parte a cadrelor sale în închisori sau lagăre — nu dispune încă de o organizaţie serioasă şi că de-abia acum îşi Va putea-o face"538. Ţărăniştii vor refuză să dea mai mulţi bani peste suma de 50 000 de lei pe care o plăteau lunar de cîtva timp Iui Constantinescu-Iaşi, ca să nu moară de foame, în schimb liberalii vor pune la dispoziţia lui Pătrâşcanu un milion de lei pentru reorganizarea Partidului comunist. Cu aceşti bani au fost închiriate case conspirative, s-au cumpărat maşini pentru deplasare prin Bucureşti, au fost plătiţi cîţiva oameni pentru a-şi părăsi serviciul şi a activa în Partidul Comunist din România şi au fost puse la cale două sabotaje (incendierea a două vagoane cisternă pe Valea Prahovei, din garnituri destinate frontului). Cam asta a fost activitatea reală a Partidului comunist în ilegalitate pentru răsturnarea „dictaturii antonesciene" şi cu banii grei daţi de liberali s-a întîmplat şi puţinul din „lupta maselor pentru pregătirea revoluţiei de eliberare naţională, antifacistâ şi ăntiimperialistă". Singurul rezultat din tot acest efort organizatoric al comuniştilor a fost constituirea teoretică a Frontului Unic Muncitoresc (FUM), ca un fel de coaliţie a partidelor socialiste şi comuniste, unde Partidul Social Democrat al lui Titel Petrescu se asocia cu diferite „partide", PCdR, Madosz-ul, Partidul Ţârănesc-Ralea, Frontul Plugarilor, care erau compuse de fapt din cîteva persoane. Acest Front Unic Muncitoresc a fost înfiinţat prin şantaj la l mai 1944, comuniştii informîndu-i pe social-democraţi că au întocmit un comunicat al Frontului şi că 1-au dat deja publicităţii, deşi coaliţia nu se formase încă. Unul din liderii comunişti, Constantin Agiu, avea să relateze după război cum a decurs şantajul înpotriva PSD, reprezentat de Ştefan Voitec, şi cum a lansat manifestul fără ca acesta să fie semnat ; de celelalte partide-persoane: „Eu te anunţ ca manifestul a fost făcut. Dacă vrei îţi arăt şi dumitale — şi eu am chiar exemplarul de atunci — aşa ca, daca vrei să semnezi, îl semnezi. Este o realitate, de acum în toată ţara, manifestul s-a împărţit poate la ora asta. Aşa că dumneata dacă vrei, eu te sfătuiesc să-1 semnezi sau să iei legătura cu şeful partidului dumitale"539. Agentura sovietică era interesată să se legitimeze ca partid de opoziţie, în primul rîhd, iar în al doilea j-înd să creeze o bază politică pentru momentul ocupaţiei sovietice, manevră care i-a reuşit exclusiv datorită slăbiciunii Partidului Social Democrat. luliu Maniu, bine informat şi dotat cu multă experienţă, a înţeles intenţiile comuniştilor astfel că nu a acceptat să 177

negocieze cu acel FUM, din care n-a mai rămas decît manifestul de pe l mai, şi a reuşit să atragă individual PSD în coaliţie, purtînd discuţiile numai cu Pătrăşcanu şi ignorînd celelalte formaţiuni liliputane. La 19 martie 1944, cînd Ion Antonescu a fost chemat la o nouă întîlnire de către Hitler, Mihai Antonescu a cerut impacientat un sfat de la Aliaţi, prin Creţzianu, astfel încît mareşalul sâ-şi poată defini o strategie de abordare a Fiihrerului, în funcţie de intenţiile Marii Britanii şi Statelor Unite faţă de România. Răspunsul a venit la 22 martie şi conţinea, în esenţă, cererea de a nu se duce la Hitler şi de a da o lovitură în spatele trupelor germane, fără însă a promite şi o debarcare de sprijin. Acest răspuns a venit după ce Antonescu plecase la Hitler540. La insistenţele lui Maniu, care transmitea de fapt un mesaj al lui Ion Antonescu, a fost cerută o nouă precizare de la Aliaţi. Al doilea răspuns al generalului Wilson, comandantul forţelor aliate din Mediterana, venit la 29 martie, îi cerea lui Antonescu să ia legătura direct cu Moscova, prin intermediul unui general român căzut prizonier la sovietici. Mareşalul Antonescu a refuzat să se angajeze într-o astfel de acţiune, dar i-a împuternicit pe reprezentanţii Opoziţiei să o facă Aşa a apărut proiectul trecerii regelui Mihai I pe teritoriul ocupat de URSS, unde, împreună cu oameni politici daţi de partide să formeze un guvern în exil care să mobilizeze cetăţenii la revoltă împotriva regimului antonescian şi care să determine o schimbare a atitudinii generalilor români de pe front. Gheorghe Barbul ne informează că aceeaşi propunere a fost făcută de sovietici şi prin canalul de la Stockholm: „Regele Mihai trebuia să se ducă în Crimeea pentru a-şi asuma comanda trupelor române din peninsulă. Sau, încă şi măi bine, tot guvernul eră invitat să părăsească Bucureştiul cu avionul pentru ă veni să se instaleze undeva, în Rusia"541. Prin „tot guvernul", sovieticii înţelegeau guvernul Antonescu în frunte cu acesta, fapt care a blocat iniţiativa, mareşalul refuzînd categoric un astfel de gest. El a înţeles cu aceeaşi ocazie de ce îi cerea insistent regele Mihai să plece pe front „în inspecţie" şi de aceea i-a interzis deplasarea. Iniţiativa a fost însă preluată de Gheorghe Tâtărescu, împreuna cu fostul rege Carol II, care a comunicat prin Jean Pangal că este gata „de a lua legătura cu Sovietele şi de a le propune formarea unui guvern român pe teritoriul românesc, şi ca eu sa mă proclam regent"542. Din acest moment, în jurul datei de 2 mai 1944, Carol II vă intra în negocieri cu ambasadorul Umanski, acceptînd ca bază de discuţii recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la URSS şi dreptul acesteia de a dizolva Armata română pentru ă fi încorporată cu unităţi separate în Armata Roşie543. Fără îndoială că o astfel de propunere era foarte atrăgătoare pentru sovietici, aşa că din acest moment varianta readucerii lui Carol II în ţară a devenit serioasă şi a declanşat atît o accelerare a comunicaţiilor pe linie francmasonică (roşie), cît şi anumite pregătiri din partea Moscovei. întorcîndu-ne puţin în timp şi în ţară, este de subliniat că a existat un moment cheie al negocierilor de ieşire a României din războiul contra aliaţilor, la începutul lunii aprilie. La 2 aprilie, generalul Wilson i-a transmis un mesaj ultimativ lui Maniu prin care îi cerea, de această data, răsturnarea lui Antonescu. în seara aceleaşi zile, Molotov organiza o conferinţă de presă cu ziarişti sovietici şi străini la care va face o importantă declaraţie, cerută, evident, de ji occidentali, şi în care se găsea şi următorul pasaj: „guvernul nvietic declară ca el nu urmăreşte achiziţionarea vreunei părţi a teri-riului României sau schimbarea orînduirii de stat existente în România şi că ofensiva armatelor sovietice în interiorul României ste dictată exclusiv de necesităţi de război şi de faptul că trupele 'narnice continuă rezistenţa"544. Data de 2 aprilie 1944 era, aşadar, un moment decisiv pentru definirea într-un contur mai precis a soartei României după război. Observăm — ştiind bine că Uniunea Sovietică nu şi-â respectat cuvîntul — cum Molotov a introdus în declaraţia sa oficiala mai multe mesaje pentru Bucureşti: primul era acela că Basarabia este definitiv pierduta, pentru că la acea oră trupele sovietice forţaseră Prutul şi asigurarea că URSS nu urmăreşte achiziţionarea vreunei părţi din România se referea la teritoriul de dincoace de Prut; declaraţia nu a fost făcută la trecerea Nistrului, cum eră normal, ci la trecerea Prutului. Al doilea mesaj era destinat lui Antonescu, asigurîndu-1 cu abilitate că URSS nu va schimba orînduirea de stat existentă, adică regimul dictatorial-militar, şi că încă îl consideră partener de negociere, în sfîrşit, ăl treilea mesaj era pentru Maniu, pe care Molotov îl avertiză că trupele sovietice îşi vor continua înaintarea atît timp cît Armata română va opune rezistenţă. Era un ultim îndemn la acţiune. Declarîndu-i regelui că „Antonescu este un dezechilibrat şi ca atare, iresponsabil", luliu Maniu îi cere regelui Mihai, în timpul unei audienţe din 3 aprilie, sâ-1 schimbe pe mareşal şi să formeze un guvern militar, care să nu implice responsabilitatea politică. Bineînţeles că regele nu avea mijloace pentru a face aşa ceva atunci. El s-a sfătuit cu Ion Antonescu şi mareşalul i-a dat încă o dată asigurări că stăpîneşte situaţia şi că va încerca sâ-i oprească pe sovietici pe un aliniament măi tare, linia fortificată NâmoloăSă-Focşani. Lipsa de răspuns din partea românilor a determinat riposta violentă a Aliaţilor occidentali, care au executat la 4 aprilie 1944 celebrul raid aerian devastator asupra Capitalei şi zonei Prahova. Practic, din acest moment Aliaţii occidentali îşi înlocuiesc dorinţa de a mai negocia cu partea română prin bombardamente masive. Capitala a fost bombardată în 178

4, 5, 15 21 şi 24 aprilie, producînd aproape 2 500 de morţi şi 2 000 de clădiri distruse, între care şi Universitatea. Braşovul a fost bombardat în ziua de Paşte, pe 16 aprilie. Zona Prahova a fost bombardată în 5, l g şj 31 mai, apoi din nou capitala în 28 iunie şi Ploieştiul în 9 şi 15 iulie 1944 Bombardarea unor obiective civile, ca Universitatea, cimitire biserici, cartiere de locuit, cum era celebrul Mimiu din Ploieşti, a avut scopul de a produce descurajarea populaţiei şi de a foiţa modificarea atitudinii acesteia faţă de guvern, adică ceea ce astăzi se numeşte şi se aplică drept „bombardament strategic". Deja în luna mai luliu Maniu era îngrijorat de avansul mare pe care îl avea Gheorghe Tătârescu în relaţiile cu Moscova. Deşi respins cu mare ostilitate de Maniu şi ameninţat cu judecarea, după război, fostul prim-ministru liberal reuşise să-şi creeze o platformă de imagine destul de bună, fiind acceptat de Dinu Brătianu pentru o întoarcere în PNL, ca secretar general al partidului, dacă renunţă la calitatea de şef al Partidului Liberal, pe care şio aroga ilegal, apoi îşi păstrase o legătură eficientă cu Mihai Antonescu prin intermediul unui general în rezervă, care va deveni om cheie în evenimentul din 23 august 1944, Gheorghe Mihail. Acest general fusese dat afară din Armată de Ion Antonescu pentru acte de laşitate petrecute în timpul primului război mondial cînd, pentru a ascunde fuga din faţa inamicului şi abandonarea unităţii sale, şi-a produs o rană în spate, cu complicitatea unui medic militar, declarînd apoi că rana ă fost dobîndită în luptă şi că din această cauză nu şi-ă putut salva unitatea de la decimare. Trimis în judecată pentru acte de laşitate, Gheorghe Mihail va ajunge pe căi oculte în anturajul regelui Ferdinand, unde va activa mai mulţi ani ca „ofiţer de casă" implicat în tot felul de aranjamente de culise. A rămas cu aceleaşi apucături şi sub Carol II, fiind unul din cei doi generali care i-au cerut suveranului sâ-1 aresteze pe Ion Antonescu în noaptea de 5 spre 6 septembrie 1940. Abil şi el, Ion Antonescu nu 1-a trecut în rezervă pentru încercarea de a-1 asasina în faptul loviturii de stat anticarliste, ci îşi va argumenta decizia prin impostura în care se găsea Mihail încă din primul război mondial, reamintind astfel cazul lui opiniei publice. Este de ţnţeles astfel de ce Mihail îl ura de moarte pe mareşalul Antonescu era, în continuare, adeptul suprimării sale, idee care a surîs şi comuniştilor la un moment dat. Acest Mihail făcea, aşadar, legătura între Tâtârescu şi Mihai Antonescu şi figura în „ordinea de bătaie" a grupului militar contactat de Tâtărescu. „Filiera folosită pentru relaţia cu URSS a fost aceea din 1943: Richard Franasovici, Eduard Beneş, Moscova. Şi a funcţionat. Beneş, prin Franasovici, îi răspundea la 28 iulie, telegrafic, pe adresa Ministerului de Externe de la Bucureşti, transmiţînd invitaţia Guvernului Sovietic de a veni la Moscova, împreună cu delegaţii Coaliţiei Naţional Democrate, pentru a discuta condiţiile ieşirii României din război şi ale armistiţiului"545. Telegrama a fost oprită de Mihai Antonescu şi n-a ajuns la Tâtârescu. Prin intermediul lui Grigore Niculescu-Buzeşti a aflat de ea şi Maniu, ceea ce i-a sporit furia împotriva fostului primministru carlist. Aceasta este celebra telegrama de la Moscova despre care s-a spus greşit ca a sosit în ziua de 23 august şi a fost ascunsa de Buzesti sau ignorata de Maniu. Liderul ţărănist a văzut pericolul ca Tâtârescu sa semneze armistiţiul cu Uniunea Sovietica în numele unui guvern pe care acesta îl forma pe teritoriul românesc ocupat deja de trupele Armatei Roşii, guvern care ar fi fost, cu certitudine, recunoscut de Aliaţi şi instalat apoi de URSS la Bucureşti. Astfel, cea mai serioasă posibilitate de înţelegere cu Uniunea Sovietica şi singura şansa ca armistiţiul sa fie semnat în condiţii normale, de pe poziţii, a fost compromisa. între timp, sub impresia puternica produsă de bombardamentele devastatoare ale Aliaţilor occidentali, regele Mihai I hotărăşte şa treacă la acţiune, iniţiind sondaje şi consultări cu anumiţi generali cunoscuţi drept adversari ai lui Ion Antonescu. S-a format un grup din generalii Sănâtescu, Aldeă şi Mihail, care i-au explicat care sunt riscurile unei ieşiri din război cu germanii în ţară. Ca fapt important, pe Sânâtescu reuşeşte sâ-1 trimită în zona frontului unde va lua contact cu mai mulţi generali şi comandanţi de unităţi combatante încercînd să-i convingă de inutilitatea rezistentei, de nevoia semnării unui armistiţiu, dar mai ales de realitatea juridică a funcţiei de Cap al Oştirei, care aparţine regelui. Cu toate ca mulţj văd rolul regelui Mihai limitat la momentul 23 august, influenţa tînărului suveran asupra evenimentelor a început să se facă simţită după 4 aprilie 1944. Mihai I înţelesese că, prin continuarea bombardamentelor, care, conform posturilor de radio străine, urmăreau „distrugerea integrală a tuturor oraşelor şi o soartă foarte vitrega în viitor", există riscul ca tocmai Aliaţii, de care depindea viitorul, sa devină odioşi în ochii cetăţeanului de rînd. Şi cum bombardamentele erau anglo-americane, toată nefericirea locuitorilor loviţi de raiduri, ca şi a celor nevoiţi să se refugieze, se revărsa asupra Marii Britanii şi Statelor Unite. Admirator constant al acestora, regele Mihai I risca să fie lipsit de orice credibilitate atunci cînd încerca sâ-şi convingă supuşii de nevoia armistiţiului cu anglo-americanii. Orientaţi atunci, ca şi acum, greşit în ce priveşte mentalitatea poporului român, anglo-americanii au crezut ca aplicarea terorii va mişca forţele sociale către o revoltă antiantonesciană, fărâ să înţeleagă că majoritatea zdrobitoare a poporului român vedea în Antonescu o victimă. Efectul a 179

fost că, în timp ce nemţii îi exploatau, apoi i-au bombardat, în timp ce englezii şi americanii îi bombardau şi ei în oraşe, sovieticii au părut ca nişte eliberatori şi au fost primiţi cu flori în Bucureşti. Ar putea părea o mare eroare de gîndire strategică, dar în realitate pe occidentali nu-i mai interesa România decît ca spaţiu pentru diversiunea care să ajute debarcarea din Normandia. De aceea, atunci cînd vorbim despre victime, la clasa politică românească trebuie sâ-1 adăugăm şi pe regele Mihai. Pe la sfîrşitul lui mai 1944 încep discuţiile între reprezentanţii noii coaliţii şi Lucreţiu Pâtrâşcanu, apoi, în 13 iunie se hotărăşte, în prezenţa lui Emil Bodnâraş, constituirea Blocului Naţional Democrat (BND) format dintr-un grup de conducere - Maniu, Brătianu, Titel Petrescu şi Pâtrâşcanu — numit „Conducere superioară", un Birou politic" format din Ghiţă Pop şi loan Hudiţă (PNŢ), Bebe orâtianu şi C. Zamfireşcu (PNL), Voitec şi Jumanca (PSD) şi Vasile ţjîeu şi P- Constantinescu-Iaşi din partea PCdR, şi un „Comitet mjlitar" format din generalii Mihail şi Răşcanu, colonelul nârnâceanu şi Emil Bodnăraş. Dămăceanu, comandant al garnizoanei Bucureşti, atrăsese de partea sa cîţiva subalterni — maiorul Rasoviceanu, maiorul Viţeleanu şi locotenent-colonelul Oiştea. Toţi aceşti ofiţeri nu aveau nici calitatea, nici capacitatea de a-l răsturna pe Antonescu, astfel că pretenţiile de mai tîrziu ale comuniştilor despre acţiuni în sînul Armatei şi importanţa unor ofiţeri colaboraţionişti sunt doar expresia propagandei pornite de la o realitate minoră, singurul ofiţer important, cu adevărat, fiind generalul Râşcanu, comandant al unei unităţi de pe Valea Prahovei. De altfel, cel puţin două luni acel „comitet militar" a studiat posibilitatea asasinării lui Ion Antonescu în vila sa de la Predeal, undeva, pe Valea Prahovei, în timp ce se deplasa spre Bucureşti sau pe front în dreptul unei unităţi cu comandant atras în conspiraţie. Al doilea obiect al activităţii „comitetului militar" a fost studierea posibilităţii trecerii generalului Aldea, împreună sau fără Bodnâraş, la sovietici. luliu Maniu însă a rămas consecvent proiectului său de a-l determina pe Ion Antonescu să încheie armistiţiul undeva, pe front, şi apoi să dea o echipă militară pentru un guvern sprijinit politic din spate. Pactul de constituire a Blocului Naţional Democrat a fost semnat la 20 iunie 1944. Alertat şi de audientele lui Tâtărescu la regele Mihai I, ocazie cu care se stabilise o legătură prin reţeaua francmasonică cu fostul rege Carol II şi exista informaţia de la Palat că Mihai este dispus să cedeze din nou Tronul tatălui său, luliu Maniu se vede nevoit şa accepte semnarea pactului cu comuniştii. Totodată, el va pierde energie şi timp preţios pentru a contracara aceste mişcări ale duşmanului său politic. Maniu ajunge la o concluzie definitivă, în ceea ce îl priveşte, la sfîrşitul lunii iunie, concluzie care a avut influenţă asupra Blocului Naţional Democrat: «Blocul celor patru partide nu e făcut în vederea unei răsturnări violente a Iui Antonescu, lucru extrem de primejdios şi plin de mari riscuri, ci pentru a-i oferi regelui o bază, o acoperire, pentru a avea autoritatea sâ-i ceară lui Antonescu să demisioneze în faţa voinţei unanime a ţării"546. Ideea cu „voinţa unanimă a ţării", deşi pare doar rizibilă la prima vedere, era expresia unui plan de forţare a demisiei lui Ion Antonescu printr-o mare demonstraţie pe străzile Bucureştilor, care să se oprească în faţa Consiliului de Miniştri, sa se transforme acolo într-o manifestaţie de protest şi să ceară demisia guvernului. Acest tip de acţiune urma să fie organizat în înţelegere cu mareşalul, acesta să cedeze „voinţei naţionale" şi, totodată, sâ-i pună la dispoziţie un argument pentru ruperea relaţiei militare cu Germania nazistă. Conform aceluiaşi plan, germanii urmau să se retragă din România fără incidente, iar mareşalul să încheie armistiţiul cu anumite condiţii, între care se afla şi cererea ca trupele sovietice să ocolească o zonă „liberă de trupe" în care s-ar fi instalat noul guvern democratic. Pare o fantezie desprinsă din literatura romantică, dar aşa gîndea luliu Maniu, iar colegii săi cei mai fideli au încercat să o pună în practică, cerîndu-le celorlaţi trei membri ai Blocului sâ-şi mobilizeze forţele pentru marea manifestaţie. Aici lucrurile s-au blocat. Ţărăniştii abia puteau scoate pe stradă cîteva sute de oameni, simpatizanţi ai filialei Bucureşti care tocmai se afla într-un „război" pentru alegerea noului şef al filialei, liberalii se arătau foarte reticenţi, ei aflîndu-se, practic, la guvernare în echipa tehnică a Cabinetului Ion Antonescu — în plus, Mihai Antonescu le-a cerut să nu se implice — iar socialdemocraţii nu puteau prezenta decît lista conducerii, în ceea ce-i priveşte pe comunişti, totul este mai interesant, pentru că sumele imense, de peste un milion de lei, avansate lui Lucreţiu Pătrâşcanu, aveau menirea să asigure o prezenţă masivă a muncitorimii la manifestaţie. Joi 6 iulie 1944, P. Constantinescu-Iaşi prezintă „Biroului politic" o listă a comuniştilor mobilizaţi pentru marea adunare şi manifestaţie din Bucureşti: erau cu totul... 9 oameni! Lista conţinea „patru nume din partea organizaţiei lor din Capitală, trei din partea celei de la Ploieşti şi două pentru cea din Arad. Georoceanu şi Cezar au pufnit în rîs, „ intrebîndu-l dacă Partidul comunist crede că nouă oameni sunt dejuns pentru organizarea unei mişcări de stradă în vederea asturnârii guvernului Antonescu". Constatinescu-Iaşi a motivat tunci că aceştia ar fi doar nişte „delegaţi" care au misiunea să mobilizeze „masele", urmînd ca în timpul manifestaţiei să nrirnescâ rolul de „oameni de ordine". Numai că privind încă o dată lista, ţărăniştii au 180

constatat că cei patru „oameni de ordine" din Bucureşti erau chiar liderii Partidului comunist: Pâtrâşcanu, Constantinescu-Iaşi, Rangheţ şi Agiu. Situaţia era total neserioasă. Liderii liberali şi ţărănişti au rămas convinşi că Pătrâşcanu şi Constantinescu-Iaşi şi-au împărţit banii între ei, ceea ce nu este exclus, avînd în vedere numeroasele cazuri de corupţie întîlnite la nivelul conducerii PCdR, furturi din casieria partidului sau trafic cu aur, lame de ras sau obiecte de cult evreieşti. Problema banilor cu care a fost finanţat Partidul Comunist din România în vederea participării la „insurecţia armată de eliberare antifascistă şi antimperialistă" devine şi mai clară odată cu publicarea dosarelor din Arhiva PCR, întocmite prin anii '50 de departamentul de cadre al Comitetului Central, dosare compromiţătoare care vor sta la baza loviturii de palat date de Ceauşescu, atunci cînd a fost numit şef al partidului, în plus, faţă de milioanele de lei obţinute de la liberali şi ţărănişti, comuniştii reuşiseră să facă rost de alte cîteva milioane de lei de la Max Auschnit, care devenise peste noapte partizan al cauzei comuniste. Auschnit le-a pus la dispoziţie şi armament, inclusiv tunuri şi branduri, grenade şi puşti, împreună cu muniţia lor, la uzinele sale de la Reşiţa. Rămînea problema cine să le folosească. Atunci a apărut ideea constituirii unor „gărzi patriotice" pregătite din timp şi conduse de Emil Bodnâraş, care să aibă acces rapid în ziua loviturii de stat la depozitele secrete constituite de Max Auschnit. Este foarte probabil că, pînâ în ziua de 23 august, Bodnăraş nu a reuşit să organizeze aşa-numitele „gărzi patiotice", deşi, la cererea expresă a secretarului general Pîrvulescu, prezentase o listă cu peste 12 000 de luptători în Bucureşti, 90 000 la Galaţi, 120 000 la Ploieşti şi 70 000 la Braşov Şi Pîrvulescu, şi Pătrâşcanu au rîs de el atunci, cerîndu-i măcar sa taie două zerouri, iar Pătrâşcanu a mai spus ca în condiţiile unor astfel de „efective" comuniste nici nu mai e nevoie de Armata pentru debarcarea lui Antonescu şi gonirea nemţilor din ţara Informaţia este confirmata de un alt lider al PCdR, celebrul Bellu Zilber: „în ziua de 23 august, cînd m-am dus sa iau revolverele, am vâzut la Bodnăraş o lădiţâ cu o gamă întreaga de revolvere — de la 1840, 1870, 1920 — mi-a încropiat patru revolvere cu patru gloanţe. Zic: «ăştia sunt cei 12 000 de oameni înarmaţi, mâi Emile, ce dracu?»"4. Neştiind exact de ce forţe dispun comuniştii şi îngrijorat de posibilitatea folosirii banilor daţi de Auschnitt şi liberali pentru strîngerea unei mase de manevră stradală fără control, luliu Maniu ia iniţiativa constituirii unor gărzi patriotice ţărăniste. Cum oameni nu avea, el reactivează vechea legătură cu Mişcare legionară şi intră în contact cu organizaţiile fostului Corp Muncitoresc Legionar de la Uzinele Malaxa şi Atelierele Griviţa. Aceste grupuri muncitoreşti legionare aveau experienţa manifestaţiilor de stradă şi luptaseră în Bucureşti pe timpul rebeliunii legionare. Ele au fost puse sub conducerea liderilor Organizaţiei Muncitoreşti a PNŢ şi astfel, în zilele loviturii de stat, pe străzi, la Podul Bâneasa sau pe şoseaua Nordului gărzile patriotice ale ţărăniştilor, de fapt legionare, au predominat. Anticipînd puţin evenimentele, vom arăta că de la această colaborare a evoluat intrarea grupării legionare a lui Horia Comaniciu în PNŢ după 23 august 1944, subiect de disputa cu comuniştii în timpul procesului din 1946. In lunile decisive iunie-iulie-august singurul fenomen important, dincolo de schimbul inutil şi steril de mesaje cu Aliaţii occidentali, a fost poziţia fermă a regelui Mihai I faţă de luliu Maniu, căruia i-a cerut cu insistenţă lista guvernului pe care sâ-1 poată forma în momentul ieşirii din război. Ziua de 23 august, trei zile după marea ofensivă sovietică prin care a fost spart frontul, i-a găsit pe actorii acestui eveniment major din istoria României în aceleaşi poziţii : Maniu refuza formarea unui guvern politic democrat şi cerea cu insistenţă regelui să-1 convingă pe Antonescu să semneze el armistiţiul; regele se lăsa impresionat de garanţiile oferite de Ion Antonescu şi îi cerea lui Maniu cu insistenţă să formeze guvernul politic; Ion Antonescu era tulburat de erorile tactice făcute de germani pe frontul din Crimeea şi Moldova şi căuta o soluţie militară pentru rezistenţa în aliniamentul Nămoloasa-Focşani, de unde să poată semna un armistiţiu avantajos; agentura comunistă sovietică din România căuta un mijloc de a facilita înaintarea rapidă a trupelor Armatei Roşii. Istoriografia română a fost intens derutată pînă acum de apariţia episodică a unor documente şi mărturii ale nesfîrşitelor canale de negociere cu Aliaţii occidentali, fiecare revendicîndu-şi o importanţă mai mare decît celălalt. Trebuie să ne distanţăm cu atentă observaţie şi rigoare de aceste mărturii ale foştilor diplomaţi români, deoarece ele sunt partizane şi mai degrabă legate de conflictele permanente din sinul emigraţiei pentru accesul la fondurile transferate în Occident, de orgolii şi de legitimarea unor situaţii personale ale actorilor acestor negocieri diplomatice în ţările unde s-au refugiat. Informaţiile furnizate de ei sunt interesante şi importante pentru reconstituirea bătăliei politice conduse de rege, antoneşti, partide pentru scoaterea ţârii din marea criză în care se afla, dar nu conţin relatări ale unor acţiuni determinante, în mijlocul dezordinii din colaborarea Guvernului cu Opoziţia pentru găsirea unei soluţii a apărut un fapt decisiv care a intervenit direct în cursul istoriei. 181

Secretul devansării loviturii în 23 august 1944 Marea ofensivă declanşată de trupele sovietice în martie atinsese limitele „adîncimii misiunii strategice planificate de înaltul comandament sovietic" la jumătatea lui aprilie 1944. Altfel spus, trupele sovietice îşi îndepliniseră misiunea planificată în acea ofensivă, atingînd aproape toate punctele strategice, se oprise pentru întărirea poziţiilor şi refacerea efectivelor, a înzestrării şi a susţinerii logistice. Urma o nouă ofensivă, pornită de pe acel nou aliniament. Intuind desfăşurarea luptei, comandamentul german, precum şi independent, Ion Antonescu i-au cerut lui Hitler sa aprobe retragerea strategică a trupelor Axei pe un aliniament de apărare mai solid, zona fortificată NâmoloasaFocşani, deoarece aliniamentul pe care se găseau era greu de ţinut în faţa unei noi ofensive sovietice şi oricum, era linia de front stabilită prin succesul inamicului, nu prin planificare proprie. La acea dată, sfîrşitul lunii aprilie, frontul reprezenta linia la care se oprise pentru refacere înaintarea sovietica Hitler s-a opus acestei retrageri strategice, de bun simţ militar, a tergiversat emiterea unui ordin alternativ şi i-a cerut lui Ion Antonescu să trimită alte forţe româneşti pe front. Astfel s-a făcut că în momentul declanşării noii ofensive sovietice, trupele germanoromâne au fost nevoite să se apere de pe poziţii foarte dezavantajoase, „în zorii zilei de 20 august, două grupuri de armate (frontul 2 ucrainean al mareşalului Malinovski, de la nord de Iaşi, şi frontul 3 ucrainean al mareşalului Tolbuhin, la sud-vest de Tiraspol) şi-au început atacurile, prin baraje de artilerie copleşitoare, de cîte 1-2 ore, urmate de înaintarea unui număr impresionant de blindate şi infanterie, susţinute de avioane de asalt în rase-motte (5-10 m înălţime), în faţa lor, lucrările de întărire a trupelor româneşti au fost în parte părăsite fără luptă (diviziile 4, 5, 7 şi 21), unele chiar înainte de atac. Astfel, chiar din prima zi, penetrările ruseşti ajunseseră pînă Ia 20 km adîncime, iar în oraşul Iaşi, aflat nemijlocit în spatele liniilor româno-germane, au avut loc lupte de stradă înverşunate"4. Antonescu s-a deplasat urgent pe linia frontului, derutat şi el de lipsa de reacţie a trupelor germanoromâne, şi a încercat să oprească retragerea, în momentul în care poziţia fortificată de la sud de Iaşi a fost şi ea străpunsă, iar tancurile ruseşti au început a înainta spre Vaslui, comandantul Armatei 4 române a ordonat retragerea generală, ceea ce a declanşat fenomenul de retragere în debandadă. Ofensiva din 20 august urmărea pătrunderea şi înaintarea în Moldova de la nord la sud, simultan cu deplasarea în lungul Prutului stfel încît să fie tăiate posibilităţile de retragere ale trupelor errnano-române din Basarabia. Practic, sovieticii intenţionau să "ncercuiască trupele din Basarabia prin închiderea cercului pe teritoriul României de dincoace de Prut. Pentru a salva situaţia, Aritonescu a ordonat replierea rapidă a trupelor româneşti în spatele liniei fortificate FocşaniNămoloasa înainte ca sovieticii să blocheze posibilităţile de trecere a Prutului înapoi. Manevra a reuşit în ce priveşte majoritatea trupelor româneşti, dar nu le-a reuşit germanilor, grosul trupelor lor fiind blocat de sovietici, astfel că pătrunderea unor noi forţe germane pe teritoriul nostru a fost împiedicată prin ducerea acţiunilor de luptă, în acelaşi timp, comandamentul german de la Slănic Moldova a întocmit un plan de evacuare a trupelor din zona Moldovei, peste munţi, în Transilvania. încapaţînarea lui Hitler de a refuza stabilirea apărării pe un aliniament puternic, eşecul retragerii trupelor germane la timp, precum şi intrarea în acţiune a planurilor de retragere germana peste munţi, în Transilvania, au creat un gol relativ în efectivele combatante germane de pe teritoriul României, în timp ce forţele române deveniseră, matematic, mult mai numeroase. Aceasta realitate militară, necunoscuta de complotişti, a favorizat lipsa de reacţie a trupelor germane la lovitura de stat din 23 august 1944. în planul acţiunii politice, Ion Mocsony-Styrcea, mareşal al Curţii Regale, începe să dea semne de trezire la realitate şi să propună trecerea la acţiune directă împotriva lui Ion Antonescu. Foarte influent în relaţiile cu regele Mihai I, el îi prezintă suveranului un argument dramatic de valabil, care a avut menirea sâ-1 scoată din fascinaţia pe care o arăta faţă de mareşal. Mihai I mai avusese tentative de a-i arăta mareşalului îngrijorarea sa şi de a-i cere să facă modificări importante în orientarea politică, dar de fiecare dată Antonescu îl dominase atît prin complexitatea argumentelor sale strategice, cît şi prin apelul la încrederea ce trebuia să-i fie acordată, în calitate de patriot. De data aceasta, Styrcea avea de partea sa o cazuistică politică, în spatele căreia se afla o cazuistică medicală, astfel că şi-a putut permite sâ-i arate regelui ca „nu ne putem lua după salturile de umoare ale Conducătorului întrucît era a doua oara cînd ameninţa cu abandonarea cîrmei ca apoi să continuie a-şi face de cap. Leit-motivul lui cel mai puternic durabil şi mereu reiterat era acela că nu-şi putea călca cuvîntul de soldat dat Fiihrerului, şi eu îmi menţineam părerea că ămîndoi Antoneştii nu făceau altceva decît to playfor time [a căută să cîştige timp], dar nici unul nu era decis să înfrunte nu riscul luptei cu nemţii, ci consecinţele pătrunderii Armatei Roşii în ţară, conchizîhd ca nu avem dreptul să ne bizuim pe ei pentru a da lovitura"55, într-adevâr, mareşalul Antonescu abuzase de oferta de a demisiona, dar niciodată nu o punea în aplicare şi nu lăsa loc pentru o soluţie 182

alternativă. In acel fel, timpul ă trecut fără că regele sa se poată lămuri ce vrea exact mareşalul şi cît de sincer este. în privinţa guvernului democratic promis de luliu Maniu, regele a primit de la Niculescu-Buzeşti — un apropiat al său, dar ţărănist — o explicaţie care a contat şi ea foarte mult în schimbarea atitudinii regelui spre fermitate. Buzesti a arătat că „lentoarea deosebită cu care Maniu şi Brâtianu trataseră chestiunea alcătuirii guvernului, provenea din preferinţa lor pentru înfăptuirea actului de către Antonescu sau Sânătescu, iar în ultimul timp şi din cauza greutăţilor de a împăca rivalităţile interne între numeroşii pretendenţi la posturile ministeriale, îi repugna, de asemeni, principiul unei lovituri de stat efectuate de factorul constituţional, care avea doar dreptul să schimbe guvernul şi deci aici nu trebuia să recunoască a fi complotat pentru a uza de o prerogativă regală constituţională. [...] Una era sâ-i reţii la Palat spre a-i scuti de răpire de către nemţi şi alta sâ-i arestezi efectiv după ani de zile de tacită conivenţă între opoziţie şi guvern pe chestiunea tratativelor şi planurilor de ieşire din război la momentul cel mai propice pentru toată lumea"551. luliu Maniu trăia într-o lume ideală, într-o democraţie ireproşabilă, de legendă, fapt Pentru care a şi fost strivit de realitatea Istoriei. Dar intervenţia lui vjjculescu-Buzeşti este importantă şi pentru că dezvăluie două mănunte cu adînci semnificaţii în drama lui Maniu şi în soarta ţârii: lupta din interiorul PNŢ pentru iluzoriile ministere ale viitorului guvern şi faptul că arestarea mareşalului Antonescu, ca şi închiderea sa în seif, erau prevăzute pentru a împiedica răpirea lui de către germani. Probabil că, în concepţia loialistă a lui Maniu, mareşalul trebuia doar forţat sâ-şi dea demisia, pentru a se putea face anunţul de „primire a armistiţiului" (de fapt, al capitularii necondiţionate), după care Antonescu urma a fi eliberat şi ajutat să dea noile ordine în Armată. Bănuiala aceasta nu este lipsită de sens, deoarece vom constata în amintirile lui Gheorghe Barbul că acesta a fost chemat Ia Palat, după arestarea lui Antonescu, şi rugat să se ducă la seiful unde erau ţinuţi Ionel şi Ică, pentru a le cere sa semneze un act oficial de demisie. După un timp de gîndire, Barbul a refuzat. Lucreţiu Pătrăşcanu a fost invitat la Palat, unde regele Mihai I i-a împărtăşit decizia sa de a urma varianta cerută cu insistenţă de comunişti, încă de la început, de arestare a lui Ion Antonescu, şi 1-a asigurat că „tot aparatul de stat va executa fără şovăire ordinul meu", în faţa acestei decizii, Lucreţiu Pătrăşcanu i s-a adresat neprotocolar, dar încîntat: „Vă felicit, aţi vorbit de-a dreptul ca un comunist, daţi-mi voie să va strîng mina"552. Acţiunea a fost planificată pentru sîmbătă, 26 august, cînd militarii germani se aflau în învoire. Atît Eugen Cristescu, cît şi mareşalul Ion Antonescu au cunoscut acest plan şi data la care urma să se pună în aplicare. Lipsa lor de reacţie este relativă, deoarece, în complexitatea relaţiilor stabilite între guvern şi „Opoziţie", nici Mihai, nici Ion Antonescu nu şi-au pus problema unei acţiuni violente împotriva lor şi chiar au accelerat demersurile — mai ales Mihai Antonescu — pentru a pune capăt războiului cu Aliaţii, în opinia noastră, acţiunea din 26 august era un ultimatum pentru Ion Antonescu, în forma unei presiuni pentru a face gestul decisiv de a accepta armistiţiul, dar şi un gest de panică datorat înaintării trupelor sovietice în Moldova. Secretul devansării loviturii de stat porneşte de la teama regelui Mihai I că Ion Antonescu ar putea fi înlocuit de germani cu un Comandament german de ocupaţie sau cu o echipa legionară adusa din Germania Primul semn de serioasă îngrijorare a apărut în momentul cînd Antonescu a fost chemat de Hitler Ia întrevederea din 5-6 august care a fost şi ultima, înainte sa plece, Ion Antonescu 1-a încredinţat pe rege că îi va pune lui Hitler, direct, problema ieşirii României din război şi îi va cere permisiunea, ca de la soldat la soldat, să semneze armistiţiul cu Aliaţii. Argumentul mareşalului era că, în conformitate cu înţelegerile personale dintre ei — iată o altă consecinţă a erorii lui Antonescu de a face o alianţă personală, neoficială cu Hitler! -Germania se angajase încă din 1940 să dea României garanţii de securitate şi să-i apere teritoriul de o invazie sovietică. După patru ani, această situaţie devenise de actualitate, iar Hitler se dovedea incapabil sâ-şi respecte angajamentul. Regele Mihai a intuit pericolul unei reacţii violente din partea Fiihrerului: „Ce mâ fac dacâ-i spui asta şi nu vă mai întoarceţi'?"553 Antonescu va recunoaşte în timpul anchetei din 1946: „Această teamă a regelui a fost pentru mine capitală. M-am hotârît să nu spun d-lui Hitler hotârîrea luată. I-am spus regelui: «Pune-1 pe Sânâtescu să o facă. Eu nu pot. Cu sila nu pot»"554. Gravitatea acestei situaţii este întărită şi de faptul că aceasta discuţie între Mihai I şi Ion Antonescu s-a petrecut în dimineaţa de 5 august, la Cartierul General al lui Antonescu de la Snagov, unde regele venise impacientat la 5.00 dimineaţa. Mareşalul Ion Antonescu s-a întors de pe frontul din Moldova în ziua de 22 august, ora 18.00, convins că situaţia este pierdută. Aghiotantul său, colonelul Davidescu, îl va contacta pe Eugen Cristescu şi îi va comunica, în aceeaşi seară, că mareşalul pregăteşte o rezistenţă temporara pe linia Focşani-Nămoloasâ pentru a putea iniţia soluţia politică. Tot în seara de 22 august 1944, Ion Antonescu îl cheamă pe liderul ţărănist Ion Mihalache, cu care se va consulta pînă noaptea tîrziu. în 1990, revista Magazin Istoric a dezvăluit că in acea noapte Ion Mihalache i-ar fi mărturisit mareşalului că liderii ţărănişti „s-au înşelat; au crezut în sprijinul anglo-americanilor, însă -au făcut 183

convingerea definitiva ca aceştia sunt total nepregătiţi de a indispune pe ruşi şi ca suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi poate alte ţări. în consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată..."555 Această informaţie a întărit convingerea mareşalului că el şi România trebuie să „moară frumos", în acest timp* Mihai Antonescu da ordin subsecretarului de Stat la Interne, generalul Pichi Vasiliu, să pregătească pentru a doua zi plecarea sa — a lui Mihai Antonescu — la Cairo pentru a semna armistiţiul. Totodată, Mihai Antonescu i-a chemat pe ministrul plenipotenţiar Killinger şi pe împuternicitul economic pentru Balcani, Clodius, cărora le-a comunicat că „dacă în termen de trei zile nu aduc forţe suficiente, ca să refacă frontul românesc, România îşi ia libertatea de acţiune. Acest termen expiră mîine, 23 august"556. Ne oprim aici un moment pentru a sublinia că miezul întrevederii lui Mihai Antonescu cu oficialităţile germane a fost un fel de ultimatum nuanţat, care se sprijinea pe cererea de a aduce trupe noi pe frontul românesc, şi se asprea prin termenul de trei zile acordat, termen legat indisolubil de data limită de 26 august pe care o acceptaseră atît guvernanţii, cît şi „Opoziţia", în lumina mărturiilor cunoscute după război, putem trage concluzia că între 21 şi 23 august 1944 atît generalii români, inclusiv mareşalul, cît şi generalii germani, comandanţi ai trupelor din România, au fost convinşi că linia FocşaniNămoloasa nu va putea fi ţinută mult timp, răgazul acordat de oprirea acţiunilor militare de către sovietici fiind foarte scurt. Această realitate strategică a avut un efect direct asupra comandanţilor militări români şi germani: românii, în frunte cu Ion Antonescu, au grăbit apelul la soluţia politică, iar germanii au început să-şi pună serios problema retragerii în Transilvania. Concluzia este completată şi cu o anumită particularitate, în ce îl priveşte pe mareşalul Antonescu, acesta dînd şi ordine care pregăteau o continuare a rezistenţei armate în Transilvania, Armata româna urmînd a se retrage împreuna cu cea germană. Este greu să ne dăm seama în ce măsură acest proiect era autentic sau doar o perdea de fum a mareşalului pentru a se proteja de reacţia germană. Cert este însă că, în zilele de 24 şi 25 august 1944, cînd cei peste 5 000 de români aflaţi la muncă sau la studii în Germania au fost informaţi de autorităţi asupra evenimentelor de la Bucureşti, li s-a spus că regele Mihai I a trădat şi a trecut de partea ruşilor, în teritoriul românesc ocupat de aceştia, iar mareşalul Antonescu luptă în continuare împreună cu armata română, alături de armata germană, comandamentul unic fiind în Haţeg. Fără îndoială ca un astfel de plan a fost fluturat în acele zile decisive, însă, ca urmare a întâlnirilor mareşalului cu Ion Mihalache şi Gheorghe Brătianu, Conducătorul a acceptat aşa-numita soluţie politică, care era, de fapt, tot militară, în schimbul unui document care să treacă responsabilitatea ruperii „alianţei" cu Germania în sarcina „Opoziţiei". Aici suntem obligaţi să subliniem din nou că cererea lui Ion Antonescu este destul de incorecta, atît timp cît patru ani nu a ţinuf cont de nici o propunere a partidelor şi a mai şi strigat în gura mare că îşi asumă întrega răspundere pentru soarta ţârii. Avînd în vedere informaţia sigură că Ion Antonescu îl recomandase pe generalul Sănâtescu drept succesor al său la conducerea guvernului, odată cu semnarea armistiţiului, este de presupus că mareşalul a acceptat o formulă militară de tranziţie, în faţa încâpâţînării lui Maniu de a refuza formarea guvernului politic. Suntem însă nevoiţi să precizăm că, în concepţia mareşalului, „soluţia politică" însemna apelul la un guvern al Blocului Naţional Democrat, înţeles pe care îl dădea formulei şi regele Mihai I, numai că prin „soluţie politică", în stilul său alambicat, luliu Maniu vedea un guvern militar de tranziţie, fără Ion Antonescu, pentru a-i satisface cererea de a nu-şi trăda cuvîntul dat germanilor, dar avînd partidele „în spate". Ştim că, de la Consiliul de Miniştri din ziua de 23 august, Gheorghe Brâtianu a plecat să ducă documentul de garanţie al Blocului care sâ-1 exonereze pe mareşal de răspunderea schimbării atitudinii României, moment în care Ion Antonescu a reintrat în sala de şedinţe, unde, în stilul tipic j aberaţiilor sale umorale, îşi anunţă colegii că „partidele sunt la picioarele lui". El mai ia decizia de a se instala la comanda trupelor rornâne în oraşul Bacău, motiv pentru care îi trece puterile sale politice lui Mihai Antonescu, în calitate de prim-ministru, astfel încît acesta să fie deplin împuternicit să trateze semnarea armistiţiului la Ankara sau Cairo şi să asigure protecţia noului guvern al Blocului politic, rămas în ţară. Reconstituirea ideilor mareşalului Ion Antonescu va fi întotdeauna dificilă, el fiind foarte onest în toate relatările sale din timpul anchetei procesului său, dar şi la fel de unilateral, omul fiind, de fapt, credincios şi total convins de justeţea gîndirii sale, oricît de complicate şi anormale ni se par nouă astăzi judecăţile sale. De cealaltă parte, generalul Aurel Aldea se deplasează pe frontul din Moldova şi, în noaptea de 21 spre 22 august, se întîlneşte cu un general sovietic „la mănăstirea Ceahlău, în sectorul Brigăzii române de sub comanda lui Teodorescu al cărui sector de apărare era în Carpaţi, la dreapta Diviziei 3 de munte germane"558. După toate probabilităţile, generalul sovietic a repetat declaraţia lui Molotov din 2 aprilie, cu minciuna că nu se vor amesteca în politica internă a statului român. In dimineaţa zilei de 23 august intervine de acum celebra întîlnire de pe lacul Snagov între Mocsonyi-Styrcea şi colonelul Davidescu, în care mareşalul palatului află despre intenţia Conducătorului de a se deplasa pe front (la Bacău), fără să-1 mai vadă 184

pe rege. Styrcea mai aflase atunci ca Antonescu se întîlnise cu comandanţii germani Hansen şi Gestenberg şi cu diplomaţii Killinger şi Clodius, pe care îi informase asupra deciziei sale de a reorganiza apărarea, în condiţiile în care România îşi lua libertatea de a se desprinde de Germania, întreaga literatură a acestui moment se axează pe acest pericol al plecării lui Antonescu pe front fără să-1 vadă pe rege, dar la analiza atentă a numeroaselor amănunte ale loviturii de palat din 23 august natura acestui pericol nu este explicată. De regulă, se argumentează că, plecînd Antonescu pe front, el nu mai putea fi arestat pe 26 august Nu suntem însă convinşi că ideea arestării sau suprimării luj Antonescu era atît de categoric acceptată de rege — ca să nu mai vorbim de liderii democraţi ai Blocului politic — şi chiar refuzăm să admitem că Mihai I a acceptat vreodată uciderea mareşalului. Toţi doreau o demisie a lui Antonescu şi, eventual, o reţinere/ascundere a lui pentru a nu fi răpit de nemţi. Totodată, nu trebuie să uităm că la acea dată, 23 august, oamenii camarilei şi regele nu aveau acordul ferm al lui Maniu pentru concursul său la formarea guvernului sau, altfel spus, nu aveau guvernul care să-1 înlocuiască pe cel al mareşalului. Variante ale ieşirii din criză se formulaseră în număr mare la discuţiile dintre membrii camarilei şi în dialogul cu liderii Blocului politic, mai ales cu comuniştii Pătrâşcanu şi Bodnâraş, inclusiv arestarea sau suprimarea la Palat, pe front sau la Predeal, dar nimic nu era bătut în cuie şi nici pregătit în detaliu. Erau ipoteze, iar mărturiile lui Styrcea arată că numai în dimineaţa zilei de 23 august, după ce au aflat de plecarea mareşalului pe front, membrii camarilei au hotârît o acţiune precisă: aducerea Conducătorului la Palat pentru a-1 forţa să-şi dea demisia, iar dacă refuză, să se treacă la reţinerea lui, inclusiv la pregătirea seifului drept loc al izolării mareşalului. Pe de altă parte, situaţia „soluţiei politice" se schimbase, Mihai Antonescu devenind prim-ministru şi împuternicit să se deplaseze în acea zi la Cairo pentru a semna armistiţiul, în timp ce Ion Antonescu ţinea frontul, înţelegerea cu Mihalache şi Brădanu pentru întocmirea documentului politic de garanţii politice din partea lui luliu Maniu şi a lui Dinu Brătianu trasează acum ceva mai clar linia existenţei unei variante de ultim moment a ieşirii din război, ca urmare a unei înţelegeri între Antoneşti şi liderii partidelor democratice din BND. Nu avem informaţii care să ateste că regele şi camarila ar fi ştiut de această manevră, care îi scotea şi pe comunişti din joc, şi versiunea este întărită chiar de atitudinea lui Mihai Antonescu, cel care, venind la Palat în dupâ-amiaza de 23 august, tot încerca sâ-1 convingă pe rege că este pregătit să plece pentru a semna armistiţiul. Regele nu ştia de noua acţiune sau nu-1 mai credea pe Mihai Antonescu. Oricum, regele pare mobilizat în aceasta zi dramatica de o problemă mult mai gravă, cu accente personale foarte apăsate, şi anume: riscul de a râmîne singur în Bucureşti, în mijlocul unor trupe germane, rupt de relaţia sa directă cu mareşalul, cu posibilităţile de a acţiona asupra generalilor români de pe front foarte reduse, atît timp cît mareşalul îi conducea direct, la faţa locului, şi cu o bază politică ezitantă, în aceste condiţii, o acţiune declanşată de rege şi legitimată public de către suveran, îl expunea unei situaţii critice, extrem de periculoase pentru el. Cheia declanşării acţiunii în 23 august în loc de 26 august se află aici. Toate tentativele făcute pînă atunci în Europa de desprindere de Germania hitleristâ se terminaseră foarte prost pentru iniţiatori: Badoglio îl îndepărtase pe Mussolini şi semnase armistiţiul cu Aliaţii, dar Mussolini a fost răpit de germani şi readus la putere; Horthy încercase o mişcare, dar a fost arestat, iar la conducerea Ungariei a fost adus regimul pronazist care a declanşat teroarea asupra oamenilor politici ai vechiului regim şi a trimis 150 000 de evrei la Auschwitz; tentativa regelui Danemarcei de a scăpa de influenţa germană a eşuat şi ea; ruşii ajunşi în faţa Varşoviei se opresc ca să dea timp naziştilor să masacreze populaţia, alte mişcări încercate în Bulgaria şi Iugoslavia se terminaseră înainte să înceapă. Acesta este tabloul realist al riscurilor care planau asupra regelui Mihai I în condiţiile trecerii la orice fel de acţiune de scoatere a României din război şi acestea sunt si riscurile majore asumate de tînarul suveran în ziua de 23 august. Regele Mihai, râmas izolat în Bucureşti, cea mai vulnerabila ţinta, era conştient ca va fi arestat de germani şi era izolat informaţional de manevrele lui luliu Maniu. Situaţia personala grava a regelui a declanşat panica în rindul membrilor camarilei şi totodată grăbirea loviturii, în condiţiile de improvizaţie pe care le cunoaştem. Argumentul decisiv al trecerii la acţiune a fost informaţia furnizată de mareşalul Antonescu, că i-a cerut permisiunea lui Hitler să iasă din război. Asta însemna o previzibilă reacţie violentă a germanilor, adică arestarea mareşalului şi a regelui, găsirea unuj general progerman pentru a conduce statul şi aducerea unui guvern legionar din Germania. Pentru a contracara un desnodâmînt personal nefericit şi previzibil, regele şi camarila au insistat asupra venirii mareşalului Ion Antonescu la Palat. Să nu ne formalizam şi să nu căutăm fapte eroice acolo unde nu sunt: în dimineaţa de 23 august 1944 România era pierdută. Fondul concret al situaţiei era dezorganizarea critica a conducerii ţârii. Fondul acţionai, cel care a declanşat curajul regelui, a fost pericolul părăsirii regelui în Bucureşti fără nici un sprijin şi eventualitatea arestării sale de către germani, cum procedaseră şi în alte locuri din Europa. 185

Lovitura de Palat Două observaţii esenţiale sunt necesare pentru a înţelege actul de la 23 august 1944. Prima vizează terminologia şi se referă Ia precizarea că ceea ce s-a întîmplat la Palat se înscrie în categoria istorică de lovitura de palat, care presupune îndepărtarea de la putere prin violenţă (arestare) a prim-ministrului şi a membrilor guvernului său (cu particularitatea ca prim-ministrul îşi arogase calitatea de Conducător al statului), fără ca această acţiune să fie corelata cu atitudinea explicită a altor forţe, cu voinţa naţiunii sau măcar cu sprijinul Armatei. Regele putea să aresteze guvernul, Armata să nu fie de acord, naţiunea sa nu aibă nici o reacţie, iar alte forţe, cum erau cele germane, să intervină şi să anuleze orice efect al loviturii de palat. A doua observaţie este că numai lovitura de palat nu este suficientă şi nici nu poate fi considerată suficientă în evenimentul din 23 august 1944. Ea s-a transformat în lovitura de stat în momentul în care regele şi-a asumat public conducerea statului, a dat ordine Armatei — iar aceasta le-a executat — naţiunea acceptînd această situaţie prin manifestare favorabilă. Particularitatea reuşitei loviturii de stat din 23 august stă îh faptul că a existat o forţa care a executat ordinele regelui, a acoperit prin legitimitate lovitura de palat şi a dat substanţa schimbării regimului politic. Aceasta forţa fiind Armata, ceea ce s-a întîmplat la 23 august se numeşte puci, adică lovitură de stat militară. Am avut un puci şi pentru faptul că relaţia de forţă, decisivă în victoria loviturii, s-a stabilit exclusiv între Capul Oştirii (regele) şi Armată, cu excluderea accidentală, prin devansarea loviturii, a oricărui rol al factorului politic. De aceea, panica regelui şi a camarilei care a accelerat evenimentul a avut atît un rol pozitiv, schimbînd regimul, cît şi un rol negativ, pentru că a suspendat legitimitatea politica, în această breşă a pătruns cu rapiditate factorul extern, Armata sovietică, împreună cu autoritatea politică acordată prin consens de Marii Aliaţi, autoritatea aceasta înlocuind de facto autoritatea politică naţională a ţârii. Guvernul Sănătescu a fost interpretat şi a avut destule simptome ca expresie a loviturii militare, fiind tratat ca atare. De aici şi mutarea locului de semnare a armistiţiului, de la Cairo la Moscova, şi întîrzierea semnării acestui act fundamental. Autoritatea care decidea era deja externă. Versiunea loviturii de palat a colonelului Emilian lonescu, considerată de istorici drept ce mai apropiată de realitate, completată cu amănunte veridice din alte relatări, confirmă această ipoteză: Venit la palat în jurul orei 15.30, Mihai Antonescu cere regelui „sâ-i permită să plece fără învoirea mareşalului la Cairo, cu un avion, şi avînd depline puteri să încheie el armistiţiul. Mihai a refuzat categoric cererea sa şi 1-a invitat să participe la audienţa cerută de Ion Antonescu"559. Pare straniu, la prima vedere, ca tocmai regele să fie categoric împotriva semnării armistiţiului de către mîna dreaptă a lui Ion Antonescu, adică ceea ce cerea de aproape un an, însă raţiunea acestui gest este legată de problema personală a suveranului, lăsat în mîna germanilor, în timp ce reprezentatul guvernului semna acte fără acoperire în fapte la Cairo. Orice acoperire cu fapte, fără un control asupra Antoneştilor, îl expunea pe rege. într-o altă versiune, cea a lui Mocsonyi-Styrcea, Mihai Antonescu se răzgîndise din nou, aşteptînd un răspuns din partea Turciei în legătură cu intenţia acestei ţări de a intra în război sau de a-şi păstra neutralitatea560. Privita de astăzi, ideea lui Mihai Antonescu este nerealistâ, dar atunci omul politic român îşi lega speranţele de nişte evenimente care ar fi urmat să se petreacă rapid şi să schimbe soarta războiului din Balcani. Ion Antonescu a sosit la Palat la ora 16.05. Audienţa s-a desfăşurat într-o clădire anexă, aflată în curtea din spate, pe locul unde astăzi se găseşte Sala Palatului. Au participat Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalul Sănătescu. „în camera din dreapta se găseau: generalul Aldea, Niculescu Buzeşti, Styrcea, Mircea loaniţiu [secretarul particular al regelui, n.a.] şi cu mine [Emilian lonescu, n.a.]; pe un culoar din spate, maiorul Anton Dumitrescu şi cu cei trei plutonieri [Bîlă, Rusu şi Cojocaru]"561. Timp de aproximativ trei sferturi de oră, Ion Antonescu a prezentat situaţia frontului şi a explicat de ce nu a semnat şi nici nu intenţionează să semneze armistiţiul. Conform însemnărilor făcute de el pe agenda găsită în seiful colecţiei de timbre a palatului, Ion Antonescu i-a explicat regelui de ce nu a grăbit semnarea unui armistiţiu, arâtînd pe rînd că a făcut numeroase demersuri la Aliaţii occidentali, dar fără să primească un răspuns favorabil, şi că acceptarea condiţiilor puse de sovietici implică pierderea definitivă a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, pierderea „beneficiului Chartei Atlanticului"(0, să „bag ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles constituie marele pericol, fiindcă drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine ţara ocupată nedefinit"562, în sfîrşit — şi ceea ce constituia principalul motiv al nesemnării armistiţiului — Ion Antonescu nu voia să întoarcă armele împotriva Germaniei, datorită „consecinţelor viitoare asupra earnului a unui 186

asemenea gest odios, cînd putem sa ieşim din azboi oricînd dorim"563. Toate argumentele mareşalului sunt Discutabile şi râmîn ca subiect de inventar pentru orice reconsiderare cazului său, dar din punct de vedere juridic ele sunt lipsite de substanţă atît timp cît a existat trecerea Nistrului, ocuparea şi anexarea Transnistriei. în aceeaşi intervenţie, Ion Antonescu 1-ar fi informat pe rege asupra demersurilor ultimative făcute pe lîngă liderii partidelor democratice şi ca urma sa primească o „adeziune scrisă" înainte să vină în audienţă, putînd astfel să îi prezinte regelui întregul plan pentru „tratative de pace". După cum era uşor de observat, adeziunea nu venise. Regele ar fi cerut ca aceste tratative să înceapă imediat, dar mareşalul a solicitat un răgaz de 24 de ore, timp în care Mihai Antonescu să primească răspuns de la Berna şi Ankara la cererea sa de „consimţâmînt" din partea Angliei şi Americii pentru a trata cu Rusia. Argumentul este incoerent, deoarece Aliaţii occidentali trimiseseră în clar şi de mai multe ori mesajul că România trebuie să se înţeleagă direct cu Rusia. Chiar Mihai Antonescu purtase negocieri prin Gheorghe Tătârescu. Totul părea o nouă şi obişnuită amînare plină de contradicţii. Aşa cum arătam mai sus, tot oferindu-şi demisia şi comportîndu-se contrar declaraţiilor sale, mareşalul Ion Antonescu îşi pierduse credibilitatea în ochii regelui. Nu ne dăm seama în ce măsură toate argumentele invocate de mareşal 1-au convins pe rege sau dacă acesta a văzut foarte clar relativa lor credibilitate, astfel încît decizia pe care a luat-o să fi fost consecinţa constatării că mareşalul fabula politic şi militar, punîndu-1 pe el şi ţara într-o situaţie şi mai gravă. Credem însă că ceea ce a contat în decizia regelui Mihai de a-i aresta a fost informaţia dată de mareşal că în aceeaşi după-amiazâ aşteaptă răspunsul lui Hitler la cererea transmisă prin Clodius de a ieşi din război. Răspunsul urma să vină la 17.30. Or, acest interval putea să însemne mobilizarea forţelor militare germane pentru contracararea oricărei tentative a României de a se rupe din relaţia cu Germania. Era normal — şi evenimentele i-au dat dreptate regelui — ca orice om cu judecata întreagă sâ-şi dea seama că răspunsul lui Hitler nu putea fi unul generos, înţelegător şi conciliant. El nu putea fi decît identic cu cel de la Roma, Budapesta, Varşovia, Copenhaga. Este clipa de panica, poate îndreptăţită, a suveranului, care iese din încăpere şi într-o stare de excitaţie maximă, se sfătuieşte cu membrii camarilei sale. Aceştia — generalul Aldea, Niculescu Buzeşti şi Mocsonyi-Styrcea — îi cer să fie ferm şi să rostească o formulă clară de solicitare a demisiei: „Domnule mareşal, am ascultat expunerea dv. asupra situaţiei, nu sunt de acord cu propunerile dv., consider situaţia foarte gravă, care pune în pericol chiar existenţa neamului românesc. Din această cauză vă demit din funcţia de conducător al statului"564. Cu toate că mai toţi istoricii acceptă versiunea aceasta drept cea mai plauzibilă, ea este totuşi, în opinia noastră, foarte discutabilă. Avem rezerve în a crede că regele a rostit un text atît de lung, că 1-a reţinut în această formulă şi nu credem ca tînărul de 23 de ani îi putea spune mareşalului că pune în pericol „existenţa neamului românesc". Apoi, formula finală, cu demiterea din funcţia de „conducător al statului" se bate cap în cap cu logica actului în sine al demiterii, conducător al statului fiind regele! Noi credem ca regele a reintrat în sala de audienţă şi a rostit o formulă aproximativă — fie că „situaţia e gravă", fie chiar formula mult mai plauzibilă, acceptată de unii istorici, dar ceva mai ponderată: „ar fi bine să vă daţi demisia" — apoi a părăsit încăperea, în relatarea ulterioară a scenei există tot felul de exagerări, de la varianta unui ordin categoric, „Arestaţi1!", pînâ la varianta unei bîlbîieli umile a regelui, urmate de un deranjament stomacal. Ele provin din fabulatoriul acestui eveniment şi sunt expresii ale unor interese propagandistice. De fapt, scena în sine este foarte puţin importantă, deoarece actul de autoritate al regelui fusese exprimat prin emiterea înaltului Ordin de arestare a lui Ion Antonescu şi prin prezentarea acestui înalt Ordin colonelului Emilian lonescu, maiorului Dumitrescu şi echipei de subofiţeri, autorii materiali ai arestării. De aceea, este perfect posibil ca o altă versiune a scenei, în care regele a ieşit şi n-a mai revenit în sala de audienţă, acolo intrînd la ordin echipa de militari, să corespundă adevărului, dar să nu aibă portanta pe care o dă versiunea. Faptul că regele Mihai n-ar fi avut curajul sâ-1 privească în ochi pe mareşalul Antonescu şi să-1 demită este un amănunt valoros doar pentru literatură. La un semn al colonelului Emilian lonescu, echipa de trei subofiţeri condusă de maiorul Dumitrescu a pătruns în sala de audienţă (care era, de fapt, un birou de lucru), âvînd armele în mînă şi îndreptîndu-le către mareşal. „Ion Antonescu a rămas surprins de apariţia echipei şi, vociferînd, se adresează lui Sânâtescu, spunîndu-i: «Bine, Sânâtescu, ce înseamnă aceasta'? Intru ca un om paşnic şi sunt tratat ca un criminal'?» Sănâtescu, care întotdeauna s-a manifestat contra arestării lui Ion Antonescu, eră desorientat"565. Versiunea mareşalului, care este cea mai apropiată de eveniment şi, în consecinţă, cea mai proaspătă, pentru că a fost scrisă în seiful filatelic, confirmă bănuiala istoricilor că regele n-a spus nimic, iar echipa a intrat odată cu el: „Cînd eram în curs de discuţiuni [cu Sănâtescu, n.ă.] şi în picioare, aşteptînd revenirea regelui, pentru a pleca, regele intră în camera şi în spatele lui 187

apar un maior din garda Palatului şi 6-7 soldaţi cu pistoalele în mînâ"566 Evident, fuseseră doar trei subofiţeri şi nu putem înţelege confuzia mareşalului, atît în ce priveşte numărul, cît şi în ce priveşte gradele militarilor, decît prin emoţia şi revolta care 1-au cuprins. A urmat scena cu gestul nervos al mareşalului de a duce mîna la buzunar sâ-şi scoată batista, prinderea lui de braţ de către maiorul Dumitrescu şi reacţia violentă a lui Ion Antonescu. Amănuntul n-ăr fi avut vreo importanţă dacă n-ar fi creat un moment de cumpănă, prin intervenţia lui Sănâtescu în favoarea arestatului, ordonîndu-i maiorului Dumitrescu: „Ia mîna de pe domnul mareşal!" Antonescu putea profita de acest moment pentru a părăsi încăperea şi Palatul, însă colonelul Emilian lonescu şi-a păstrat sîngele rece şi a ordonat: „Maior Dumitrescu, executarea!..." Arestaţii au fost duşi sub escortă şi închişi în seif. Era ora 17.05. De acum începea greul. Pentru ca lovitura de palat sa reuşească era nevoie de controlarea Armatei, central, prin Marele Stat-Major, şi local, prin trupele garnizoanei Bucureşti. De aceea, primele masuri au fost de trimitere a lui Mircea loaniţiu la colonelul Dâmâceanu comandantul garnizoanei, şi pe Sânătescu la Marele Stat-Major pentru a prelua conducerea centralizata a Armatei. Pentru a-şi mari şansele de succes, Mocsonyi-Styrcea 1-a pus pe regele Mihai să semneze două decrete pregătite din timp, unul cu numirea Iui Sânătescu în calitate de prim-ministru şi al doilea cu numirea sa ca şef al Marelui Stat-Major. în spaţiul alb al decretelor a fost trecut numele generalului Sănâtescu, iar acesta a hotărît să plece la M.St.M., unde urma să facă uz de decretul cu calitatea de prim-ministru, dacă i se opunea rezistenţă, sau de decretul cu calitatea de nou şef al M.St.M, dacă cei de acolo îl acceptau fără probleme. Panica a fost mărita la Palat în momentul în care a fost adus colonelul Damâceanu, „care era absolut livid'' că se trecuse la arestarea mareşalului fără să fie anunţat, militarii din garnizoana Bucureşti fiind programaţi în acea zi de miercuri la ziua de baie şi „toţi soldaţii erau în izmene". El a cerut un răgaz pîdâ a doua zi pentru a-şi putea pune unităţile în condiţii de luptă, dar regele a refuzat categoric: „Cum să rămînă ţara 24 de ore fără guvern'?" Niculescu-Buzeşti a intervenit, recunoscînd că „nici noi nu ştiam că vor veni la Palat [Antoneştii, n.a.], cînd vor sosi şi daca va trebui să fie arestaţi"567. A fost repede contrazis de loaniţescu, pentru a masca improvizaţia în care se petrecuse faptul. Atunci, noul prim-ministru al României va avea celebra replică: „Măi Dămâcene, uiţi că şi Mărâşeştii s-a cîştigat în izmene; de asta dată o sâ-i batem cu p... goala!" Apoi a plecat la Marele Stat-Major. Este foarte important de arătat că generalul Sănâtescu nu a întîmpinat nici o rezerva din partea conducerii Marelui Stat-Major, în frunte cu generalul Şteflea, dar este astăzi foarte clar ca regele şi grupul de complotişti nu au ştiut mai nimic despre poziţia reală a militarilor din conducerea de stat-major. Deşi propaganda comunistă încearcă să lege activitatea complotistă a comuniştilor de acţiunile Marelui Stat-Major pentru a arăta nu numai unitatea de vederi, dar şi faptul ca PCdR ar fi dat ordine Armatei în momentul 73 august, nici un om serios şi lucid nu poate să creadă că cei trei sau patru comunişti activi din Bucureşti — Bodnâraş, Pâtrăşcanu şi p Con stantinescu Iaşi — puteau da „indicaţii preţioase" generalilor din Armata, inclusiv celor activi (Vasiliu Râşcanu şi Constantin fjicolescu) atraşi de partea conspiraţiei. De altfel, în relatările cu circuit intern ale iui Bodnăraş în faţa unor comisii ale Partidului comunist, mulţi ani după evenimente, acesta va recunoaşte că legaturile lor în Armată se reduceau la cîţiva sergenţi său maiştri nulităţi, prieteni sau cumnaţi ai unor membri ai Partidului comunist, care furnizau informaţii despre activităţile curente ale trupei. Adevărul este că, în cel mai mare secret, şeful Marelui-Stat Major, generalul Şteflea, pregătise încă din primăvara anului 1944 un plan de lovitură de stat militară, cu întoarcerea armelor împotriva trupelor germane, plan care avea numele de cod „Cosma" şi urma să fie pus în aplicare în ziua de 12 iunie 1944568. El a fost amînat din cauza modificării echilibrului de forţe cu trupele germane din România, dar a rămas în seiful sigilat al lui Şteflea, ca plan de bază pentru momentul în care se putea da o lovitură de stat cu şanse de succes. Acel moment a sosit în seara de 23 august 1944. Iată de ce, în ansamblul evenimentelor, gesturilor şi atitudinilor legate de acel moment, acceptarea generalului Sânâtescu drept comandant sau prim-ministru de către Marele Stat-Major al Armatei române a reprezentat un fapt mai important decît diferitele variante ale conspiraţiei. In timp ce generalul Sânâtescu se prezenta la M.St.M., Niculescu-Buzeşti se deplasa în strada Schitu Mâgureanu unde, într-o reşedinţă conspirativă, trebuia sa se afle luliu Maniu. Buzeşti trebuia sâ-1 informeze asupra evenimentului şi să-i ceară preluarea conducerii noului guvern, ascunzîndu-i existenţa decretului de numire a lui Sânâtescu, chiar daca această măsura fusese luată doar pentru a aduce Armată la ascultare. Conform versiunii ţărăniste, luliu Mâniu s-ar fi aflat în refugiu la Snagov, în timp ce Dinu Brătianu era plecat la moşia Florica. Mocsony-Styrcea îi va acuza pe cei doi lideri de laşitate, afirmînd că şi Maniu, şi Brâtianu se aflau în Bucureşti şi s-au ascuns îh localităţi din apropierea Capitalei, pentru a nu fi implicaţi în „aventura" declanşata de rege, „lipsă pricinuita în realitate de un triplu motiv: de a vedea întîi daca aparatul de stat va răspunde apelului regal sau dacă lovitura va fi parată şi-ncercarea răsturnării alianţelor înăbuşită în sînge, pentru care eventualitate era fireşte mai 188

«consult» a nu fi autorul principal, ci a putea pretinde a fi fost numit pe neştiute ca girant simbolic, apoi pentru a nu lua răspunderea capitulării împotriva sovieticilor, şi last but not least, de a-1 obliga pe Pâtrâşcanu să râmînâ şi el fără portofoliu şi a reduce la maximum participarea efectivă a comuniştilor la guvernare"569. Rezultatul refuzului liderilor politici democraţi de a se implica în lovitura de palat a avut un efect imediat şi unul de lungă durată, în primul rînd, regele şi camarila au trebuit să se descurce, şansa lor fiind adeziunea Armatei, în condiţiile în care liderii politici democraţi, convocaţi la orele 20.00 în acea seară, s-au prezentat la Palat abia la ora 9.00 din dimineaţa de 24 august, „după 12 ceasuri de la formarea guvernului şi şase după plecarea Majestâţii Sale din Capitală"570. Rezultatul pe termen lung al acestei întîrzieri a fost scoaterea factorului politic din orice rol la conducerea statului, păstrarea unui guvern militar improvizat şi dispariţia oricărei reprezentări internaţionale a ţârii (cu excepţia prestigiului regelui Mihai I). Prin intervenţia regelui la radio din noaptea de 23 august şi anunţarea guvernului generalului Sânâtescu, dar mai ales prin ieşirea cetăţenilor în stradă cu credinţa că România a semnat pacea şi a ieşit din război — una din marile diversiuni ale zilei de 23 august 1944 -, precum şi prin ascultarea ordinului regelui de către întreagă Armată, lovitura de palat se transformă în lovitura de stat. în condiţiile înaintării trupelor sovietice fără să întîmpine rezistenţă, reacţia germanilor de a bombarda Bucureştii a fost mai degrabă o încercare de a face măcar minimum din ordinul de represalii al lui Hitler. Lovitura de stat reuşise. Consecinţele ei au fost nefaste. Dar consecinţele ei au decurs din evoluţia unor evenimente pe care actorii joviturii de stat nu le-au mai controlat, ei fiind convinşi de necesitatea schimbării, cu orice preţ şi cu orice risc, credincioşi însă ideii, în frunte cu regele, că actul lor curajos se va adăuga ca argument puternic la generozitatea proverbiala a Aliaţilor occidentali faţa de România. S-au înşelat. Imediat după arestarea celor doi Antonescu, membrii camarilei regale au expediat o telegramă lui Creţzianu pentru a-i anunţa pe Aliaţi asupra acţiunii lor, dar şi pentru a le spune acestora că au pregătit aerodromul de la Popeşti-Leordeni pentru aterizarea avioanelor americane şi britanice care să aducă trupele occidentale. Ceea ce ne face pe noi astăzi să zîmbim era pentru ei o uriaşă speranţă. Pentru că au fost urmăriţi de cea mai buna intenţie, pentru că au acţionat sub impulsul unui pericol personal probabilitatea mare a unei reacţii germane la cererea naivă a lui Antonescu de a ieşi din război cu aprobarea lui Hitler — şi datorită imaginii fictive pe care o aveau despre intenţiile Aliaţilor occidentali faţa de România, autorii loviturii de palat nu pot fi acuzaţi de trădare, ci numai de o mare gafă. în ciuda acuzelor care i se aduc, omul care pare să fi întîmpinat cu ochii deschişi evenimentul, ca pe o schimbare a istoriei României dintr-una nefericită într-una tragică, a fost luliu Maniu. El s-a pregătit încă de atunci pentru finalul carierei sale, pâstrîhdu-şi cu consecvenţă credinţa că luptînd pînă la capăt, în ciuda tuturor evidenţelor, pentru un ideal irealizabil, va lăsa românilor măcar un model de ţinută, de comportament şi de sacrificiu pentru o viitoare, cît de îndepărtata, trecere a României la democraţie. Din păcate, aşa cum vom vedea în volumul patru al acestui studiu, luliu Maniu a avut un singur urmaş — Ion Raţiu. Secretele loviturii de stat din 23 august 1944 Oricîte analize s-ar face asupra evoluţiei negocierilor cu Aliaţii, a manevrelor de culise din jurul formării Blocului Naţional Democrat şi a motivelor care au determinat schimbarea atitudinii regelui faţa de Ion Antonescu, ele nu pot explica felul în care a reuşit o lovitura de palat data de o mînă de oameni şi rămasă în clipa următoare în aer, să producă o răsturnare de forţe atît de mare încît România să iasă în cîteva ore din relaţia cu Germania si să treacă la război contra ei, fără nici o defecţiune. Cu toate că există şi o versiune care pune accentele principale pe rolul Armatei în evenimentul de la 23 august 1944, dar pentru a arata că ar fi existat o ostilitate germano-românâ, nici ideea unei „trădări" a aliatului, nici argumentul juridic că Armata a executat întocmai ordinul şefului ei suprem, regele, nu sunt credibile luate izolat şi exclusivist. Ajungînd la concluzia că, pe de o parte, doar lovitura de palat nu era suficientă şi absenţa componentei politice a îngreunat situaţia, iar, pe de altă parte, că substanţa loviturii a fost dată de atitudinea Armatei, suntem nevoiţi să explicăm o serie de fenomene subterane care au permis cotitura rapidă, chiar dacă autorii de notorietate ai acesteia — regele şi camarila — nu erau avizaţi asupra lor. De exemplu, putem afirma că, la 23 august 1944, relaţia mareşalului cu conducerea Armatei se alterase într-un grad la care orice îndepărtare a lui printr-o lovitura directă, organizată de ofiţeri superiori, era posibilă. Imaginea mareşalului. Imaginea pe care şi-o conservă Ion Antonescu în anumite medii militare şi politice provine mai întîi din imaginea remanentă a straturilor de jos, combatante, care n-au înţeles niciodată greşelile politice şi strategice ale Conducătorului, greşeli care i-au adus în condiţia de a pierde lupta cu inamicul cel mai sălbatic al ţării, de a fugi în debandadă spre ţară, de a suporta prizonierat şi lagăre prin Siberia. Ura lor împotriva 189

comunismului şi a Uniunii Sovietice, care îi învinsese pe front, precum şi sentimentul de frustrare, de neputinţă, sau transformat în nevoia de a glorifica ideea, intenţia, curajul care-1 caracterizau pe mareşal. Faptele de eroism, de bravură, precum şi victoriile ofensivei antisovietice ale militarilor români din diferite eşaloane, deşi erau şi rămîn acte secvenţiale, s-au acumulat în dreptul imaginii lui Ion Antonescu pentru a contura profilul de conducător al acestuia, cu toate că întreaga conducere a operaţiilor militare de pe teritoriul sovietic, la care au participat trupe româneşti, a aparţinut înaltului Comandament German. Singurul adevăr strategic, istoric şi politic este că mareşalul Ion Antonescu a pus toate trupele româneşti în subordinea trupelor germane. Inclusiv pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, Armatele 3 şi 4 române au fost puse în subordinea Armatei 11 germane. Directiva operativa nr. 35 din 15 iunie 1941 a înaltului Comandament Român este ultimul ordin direct dat de Ion Antonescu trupelor româneşti, pînă la 20 august 1944 cînd hotărăşte sa reia conducerea trupelor româneşti combatante571. Iată aşadar distanţa imensă de la realitate la fabulaţie şi cît de puternică poate fi proiecţia unei ficţiuni — conducerea de către Ion Antonescu a luptei împotriva Uniunii Sovietice — în conştiinţa unor oameni care au participat nemijlocit la lupte, într-un singur loc a mai intervenit Ion Antonescu, la asediul Odessei, locul unei grave erori militare. Urmărit de orgoliul său nemăsurat, Ion Antonescu va refuza orice sprijin logistic şi militar — muniţie, raiduri aeriene şi atacuri de blindate — din partea germanilor şi va produce un asediu al Odessei de două luni, timp în care România a avut pierderi de peste 170 000 de oameni (70 000 de morţi şi 100 000 de răniţi). Pentru a nu exista dubii asupra acestei catastrofe militare produse din vina lui Ion Antonescu, trebuie arătat prin comparaţie că, pînâ la 30 septembrie 1941, trupele germane, luptînd de la Baltica la Mediterana şi ducînd principalul efort de război împotriva colosului sovietic, au avut 116 908 morţi- Este incredibil, dar numai în asediul Odessei, Armata română a pierdut, ca număr al morţilor, echivalentul a 60% din pierderile în morţi ale armatei germane pe un front de peste 3 000 km. A fost o adevărată crimă de război, să ordoni în secolul XX asediul unui oraş ca în Evul Mediu, şi o umilinţa să „cucereşti" Odessa numai atunci cînd s-au retras trupele sovietice, ca urmare a ameninţării de către germani a Sevastopolului, frontul aflîndu-se în acel moment la peste 400 km depărtare de Odessa, în inima Rusiei572. A mai contribuit la eroizarea exagerata a lui Antonescu şi ceea ce s-a întîmplat în primii ani de ocupaţie sovietică, atunci cînd zeci de mii de ofiţeri au fost epuraţi numai pentru faptul că au luptat contra Uniunii Sovietice, cînd s-a deschis primul proces abuziv în România, şi acesta a fost al generalilor, cînd s-au aflat detaliile morţii sale demne în faţa unui pluton de execuţie infam. Chiar dacă unii acceptau în gînd că Antonescu „mersese prea departe" în acest război, ura împotriva comunismului şi a armatei sale ocupante se îmbogăţea cu noi argumente în fiecare zi de abuz şi teroare sovietica în România, acumulînd şi mai multă dreptate de partea mareşalului, în perioada regimului Ceauşescu, figura exagerată a mareşalului a revenit, ca vehicul al propagandei despre „independenţa" României faţă de URSS şi ca reactualizare antisemita a luptei împotriva „guvernului mondial". Momentul august 1968, al cuvîntării curajoase a Iui Nicolae Ceauşescu, a venit să reconfirme aerul difuz al nedreptăţii făcute mareşalului, apoi „bomba" Iui Marin Preda din Delirul a explodat pe un cîmp fără obstacole. Astăzi, baza ideologică a supraeroizârii mareşalului este ura remanentă împotriva evreilor — fără ca extremiştii care o mai practică să ştie că Antonescu lucra mînă în mînă cu Filderman şi Safran — şi opozabilitatea sa Ia tentativa de folosire politică a fostului rege Mihai I, încă în viaţă. Astăzi, după trecerea îh secolul XXI, poziţia oficială faţă de personalitatea istorică a mareşalului Ion Antonescu este dictată de ostilitate personala — în cazul preşedintelui Ion Iliescu, ostracizat de regimul antonescian — şi de interese de politica internaţională — în cazul prim-ministrului Adrian Năstase, care doreşte să se legitimeze în calitate de democrat prin dărîmarea statuilor unui dictator. Acţiunea decisiva a Marelui Stat Major. Dacă există un autor ăl loviturii de stat din 23 august 1944, oricît ar părea de impersonal chiar partizan — avînd în vedere opţiunile personale binecunoscute acela a fost Marele StatMajor al Armatei române. Şi nu este vorba numai de atitudinea din acea zi sau de anecdotica „executare" a ordinului dat de Capul Oştirii — a cărui autoritate reală era nula — ci de o serie de acţiuni mai mult sau mai puţin oficiale, desfăşurate De durata mai multor ani. Arhivele militare au furnizat, parţial, înainte de 1990 o serie de documente care atestă preocuparea conducerii militare a Armatei pentru limitarea efectelor catastrofei produse de politica nefericită a mareşalului Antonescu, iar astăzi adevărurile acţiunii sunt eliberate de orice restricţii. Este destul de clar acum că Ion Antonescu, în primul rînd, a căutat sa orienteze conducerea Marelui Stat-Major către o implicare totală în trei proiecte: reorganizarea pe baze moderne a Armatei, participarea la eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei şi constituirea unei rezerve de forţe armate necesare eliberării Transilvaniei. Acest ultim subiect a condiţionat în bună măsură atitudinea şefilor Marelui Stat-Major faţă de Ion Antonescu, regele Mihai I şi 190

forţele politice din „Opoziţie". Dar atunci cînd vorbim despre relaţiile între mareşal şi M.St.M. — care însemna corpul de generali şi ofiţeri pregătiţi să gestioneze comportamentul strategic şi operativ al Armatei, creierul instituţiei militare — va trebui să considerăm ca au existat două etape distincte ale relaţiei, care nu a fost doar de subordonare oficială, în prima fază a relaţiei, Ion Antonescu a fost sprijinit de Marele Stat-Major pentru a învinge în lupta cu legionarii lui Horia Sima, în ciuda imaginii proaste pe care o avea generalul în rezervă în ochii strategilor de acolo şi a faptului că Legiunea — mai bine zis, imaginea ei sub Codreanu — se bucura de o mare popularitate printre ofiţeri. Lovitura pe care o primise Armata prin trădarea regelui Carol II şi a ministrului Ţenescu, la pierderea fără să tragă un foc a Basarabiei, nordului Bucovinei şi nord-vestului Transilvaniei, a fost resimţită din plin. însă, pentru a înţelege mai bine atitudinile acelor strategi, trebuie coborît în mentalitatea specifică militarului. Pentru ei, de exemplu, pierderea Basarabiei se produsese ca urmare a unei declaraţii de război a URSS, sub forma unui ultimatum pe care factorii de decizie politica 1-au acceptat. Conform acestei concepţii, care se bazează pe Dreptul internaţional al purtării războiului pe uscat, România intrase în război cu URSS încă din iunie 1940, aflîndu-se în continuare în această stare pînâ la 22 iunie 1941, cînd a trecut la contraatac. Unii istorici şi oameni politici nu asimilează drept argument această realitate juridică şi accepta anomalia decretată de Uniunea Sovietică învingătoare, că România a atacat-o la 22 iunie 1941. Militarii însă ştiau şi ştiu ca Uniunea Sovietică nu a respectat nici termenii ultimatumului, că a ocupat ţinutul Herţa, apoi o zonă a Deltei Dunării, că a capturat şi dus în prizonierat militari români surprinşi în Basarabia, că a oprit ca pradă de război material şi armament al trupelor române, că a folosit detaşamente paramilitare de evrei înarmaţi pentru a împiedica retragerea unităţilor româneşti dincoace de Prut, că a deschis focul împotriva eşaloanelor noastre, omorînd şi rănind militari combatanţi. Toate acestea sunt acte de război recunoscute de documentele militare sovietice date publicităţii în ultimii ani. La nivelul Marelui Stat-Major se mai ştia că anumite unităţi româneşti de dincoace de Prut, care nu fuseseră implicate în retragerea din Basarabia, luaseră iniţiativa locală de a trece Prutul dincolo, cum a fost cazul generalului Glogojeanu în zona Galaţi, pentru a recupera material şi armament abandonat în timpul retragerii şi că trupele sovietice pe care le-au întîlnit s-au retras în grabă, crezînd că românii contraatacă. Adică, în ochii conducătorilor Marelui Stat-Major, se putea rezista, se putea lupta, se putea bloca înaintarea inamicului în Basarabia. Important pentru analiza noastră este concluzia că în mentalitatea strategilor români ţara noastră se afla în război cu Uniunea Sovietică încă din 1940 şi ca doar aşteptau refacerea forţelor pentru a trece la contraatac. Erau, totodată, conştienţi ca vor avea nevoie de un aliat puternic, care atunci nu putea fi decît Germania, într-un foarte scurt interval însă, aliatul previzibil a dat României lovitura de moarte a Dictatului de la Viena. în aceste condiţii, aşa cum arata documentele Arhivei M.Ap.N, Marele Stat-Major a ordonat generalilor comandanţi de trupe din Transilvania să se pregătească de lupta şi să nu respecte prevederile Dictatului. Ca să fim bine înţeleşi, vom arăta ca disponibilul de mobilizare al României în 1941 era de 2,2 milioane de soldaţi, ceea ce, chiar prost Hotaţi, însenina pulverizarea armatei Ungariei în cîteva zile. luliu jylaniu, prin legăturile sale adînci în Armată, a ştiut asta şi aşa a putut sâ-şi construiască baza politică a demersurilor sale de la ploieşti pe lîngâ Ion Antonescu, în vederea unei acţiuni de rezistenţă în Transilvania. Este momentul în care şeful Legaţiei Germaniei în România, Fabricius, intră în alertă, căutînd o autoritate în stare să domine Marele Stat-Major român şi să pună în aplicare cedarea teritorială. De aceea nu au fost aleşi Gigurtu, Manoilescu sau Gheorghe Brătianu să conducă un guvern progerman. Această autoritate a fost găsită în persoana lui Ion Antonescu. Fabricius 1-a înzestrat pe generalul în rezervă cu argumentul forte că, dacă Marele Stat-Major ordonă atacarea trupelor maghiare de ocupaţie, întărite înadins cu trupe germane, România va fi imediat ocupată de URSS, iar Germania va trece peste trupele româneşti din Transilvania prin luptă şi va fi nevoită să ocupe zona petrolieră Prahova. Nici Antonescu, nici cei de la M.St.M. nu puteau ignora o asemenea perspectivă. Dar trebuie să luăm deocamdată în serios, cu titlu de inventar, faptul că imaginea lui Ion Antonescu în ochii strategilor de la M.St.M. era a aceluia care oprise reacţia Armatei române în Transilvania. Ca element negativ se mai adăuga şi cunoaşterea faptului că Antonescu era un conducător incomod şi discreţionar. Au contribuit însă la cooperarea din prima fază dintre instituţie şi Conducător credinţa în patriotismul lui incontestabil, situaţia politică efectivă a ţării şi garanţia pe care a oferit-o Antonescu asupra cîtorva măsuri importante: refacerea imaginii Armatei, alianţa cu Germania în vederea trecerii la contraofensivă împotriva URSS şi promisiunea lui Hitler că va revizui deciziile Dictatului de la Viena, înzestrarea trupelor cu armament german modern. Ceea ce numim, de regulă, nucleul de conducere al Marelui Stat-Major — compus din generali şi ofiţeri conducători şi subordonaţi ai birourilor strategice şi operative ale acestei instituţii — reprezenta un corp de militari cu grade diferite, dar cu funcţii şi responsabilităţi decisive. De aceea, destituirea, trecerea în rezervă sau arestarea generalilor fostului minister şi al Marelui Stat-Major, sub acuzaţia de trădare sau inacţiune la momentul pierderilor teritoriale, nu a 191

însemnat destructurarea acestui nucleu. Unii ofiţeri au avansat, alţij au fost aduşi de Antonescu şi numiţi în funcţii după gradul de cunoaştere a calităţilor acestora de către el. Aici Antonescu a avut o politică de echilibru foarte bine gîhditâ, pornind de la principiul ca adevărata lui autoritate şi consistenţă politică va fi dată de sprijinul Marelui Stat-Major, gîndire care s-a dovedit întemeiată la momentul greu din timpul rebeliunii legionare. Nu numai prudenţa, dar şi inteligenţa 1-au făcut pe Ion Antonescu sâ-1 numească şef al Marelui Stat-Major pe generalul losif lacobici, excelent profesionist de orientare progermană, altfel rival al lui. împreună au pregătit acţiunea trupelor române în luptele pentru eliberarea Basarabiei şi probabil că pe lacobici nu 1-a deranjat trecerea Armatelor româneşti 3 şi 4 în subordinea Armatei 11 germane, pentru că planificarea iniţială a Marelui Stat-Major chiar arăta că, pentru a contraataca un inamic de dimensiunile URSS-ului, va fi nevoie de un aliat pe măsură. Este însă cert că atît lacobici, cît şi M.St.M. au privit relaţia dintre Armata română şi cea germană ca pe o cooperare pe timp de război, pentru ducerea luptei împotriva aceluiaşi inamic, cu scopul limitat al eliberării teritoriilor româneşti, astfel că absenţa unui tratat oficial de alianţă între România şi Germania nu i-a interesat. Aceasta era o problemă politică. De altfel, documentele germane identificau România drept un Mitkămpfer, un „participant la lupte". Mai trebuie arătat că, în momentul trecerii României la contraofensivă legitimă pentru eliberarea teritoriilor ocupate de URSS în 1940, generalii Ion Antonescu şi losif lacobici realizaseră deja împreună o reorganizare parţială a structurii Armatei române, îmbunătăţind calităţile sale combative şi dotarea. Procesul nu era terminat şi din acest motiv ceea ce ştim noi că a fost Armata 3 română, de sub comanda generalului Petre Dumitrescu, a existat pînâ la 2 iulie 1944 doar pe hîrtie, compusă numai din comandament şi „lipsită de trupe"573. Deşi Ion Antonescu a dat celebrul ordin „Români, treceţi Prutul!" în ziua de 22 iunie 1941, Armata română a trecut Prutul abia în noaptea de 2 spre 3 iulie. Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a durat doua «aptamîni, pîna pe 17 iulie 1941. Realitatea statistica dovedeşte că, în luptele pentru eliberarea teritoriilor româneşti de dincolo de Prut, am avut „4 112 morţi, 12 120 răniţi şi 5 506 dispăruţi, ceea ce reprezenta aproximativ 6% din efectivele angajate în operaţiile jflilitare"74. Deşi era angajată în luptele pentru eliberarea Basarabiei cu efective de aproximativ 360 000 de militari, este foarte interesant de constatat că România păstra pe teritoriul ei de dincoace de Prut încă o armata, cam tot de 350-360 000 de militari. Altfel spus, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost eliberate cu aproximativ jumătate din forţele armate disponibile, cealaltă jumătate fiind pâstrate în Regat (inclusiv partea din Transilvania rămasă la noi) cu scopul de a fi pregătite în vederea recuceririi Ardealului ocupat. Ideea lui Ion Antonescu şi a strategilor de la M.St.M. era ca, pe măsură ce luptele se îndepărtează de România şi în perspectiva unei victorii germane, încheierea războiului sa găsească ţara noastră gata de a da o lovitură militară scurtă Ungariei, într-o conjunctură favorabilă. In plus, strategii români voiau să se asigure că Ungaria, care era decisă să meargă alături de Germania pînâ în inima Rusiei, nu va primi vreun avantaj pentru acest gest de la Hitler. Numai că la 17 iulie 1941, ca urmare a unui ordin al lui Adolf Hitler, aprobat de Ion Antonescu, Armata 3 română a intrat în componenţa Armatei 11 germana şi a trecut Nistrul, fără acordul Marelui Stat-Major. Zece zile mai tîrziu, Hitler i-a scris lui Antonescu pentru a-i cere să-şi treacă şi celelate forţe peste Nistru, ceea ce echivala cu ieşirea trupelor noastre din situaţia de eliberatoare ale teritoriului propriu şi cu trecerea lor în poziţia de agresoare ale URSS pe teritoriul acesteia. Ion Antonescu i-a răspuns lui Hitler că „nu pune nici un fel de condiţii şi nu discuta cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu". Apoi, mareşalul a făcut publică decizia sa nefastă. A urmat nenorocirea de la Odessa. Avînd acest tablou în faţa ochilor, vom înţelege mai bine de ce după eliberarea provinciilor româneşti răsăritene, între Antonescu cj Marele Stat-Major se instalează a doua fază a relaţiei. Ea are în centru acea parte a colaborării care viza problema Transilvaniei. Şi Antonescu dorea eliberarea nord-vestului Ardealului — nu aceasta este problema — dar situaţia devenise extrem de tensionata deoarece Marele Stat-Major român primise informaţia că Ungaria mobiliza tineretul românesc din zona ocupată şi îl trimitea în linia întîi pentru a fi decimat, iar pe front, sub comandă germană, la capul de pod de la Voznesensk, trupele ungare şi române intraseră în conflict deschis. Din acest moment, Ion Antonescu este cuprins de o anumită derută, dorind cu orice preţ să ocupe Odessa — avea anumite argumente — şi apoi să retragă o parte din trupe, pentru a marca, inclusiv printr-o defilare, victoria militară. Această mişcare a fost interpretată de populaţie — mai ales cu ajutorul presei — nu numai ca o eliberare a provinciilor ocupate de URSS, ci şi drept o încheiere a participării României la războiul antisovietic. în acelaşi timp, fie la solicitarea lui Hitler, fie din proprie iniţiativă, Antonescu reangajează trupe româneşti peste Nistru, acceptînd în continuare intrarea lor în componenţa celor germane. Cu ajutorul cenzurii, aceste amănunte nu erau cunoscute de marele public, dar este evident că Marele Stat-Major nu putea fi prostit. Cînd, la sfîrşitul anului 1941, a devenit clar că Germania planifica o mare ofensivă pentru anul 1942, expresie a eşecului strategiei Blitzkrieg, iar Ion Antonescu s-a angajat cu titlu personal în faţa lui Hitler sâ-i punâ la dispoziţie noi forţe româneşti, conducerea 192

Marelui Stat-Major român, în frunte cu generalul losif lacobici, a deschis o controversa cu Conducătorul statului. Motivaţia principală a Marelui Stat-Major era că, practic, tehnic, realist — cum dorea s-o ia Antonescu -Armata română era incapabilă să ducă lupte dincolo de Nistru. Maresalul a ripostat violent, cerînd să nu-i fie pusă la îndoiala capacitatea de a gîndi strategic, arâtînd că inamicul trebuie înfrînt, altfel România nu va putea beneficia de fructul victoriei. Ştim ce-a urrnat în prelungirea gîndirii sale strategice — a anexat Transnistria. în ce-1 priveşte pe lacobici, acesta a fost marcat personal de o scena care merită să fie reprodusă: „Fusesem chemat, împreună cu generalul Tâtâranu, la mareşal, care se afla bolnav în pat, avînd temperatură ridicata. La întrevedere asistase şi Mihai Antonescu. Mareşalul ne chemase, în mod vădit speriat de unele evenimente locale defavorabile de pe aripa de sus a frontului german. Ne ordonase a lua măsuri de prevedere pentru cazul unei eventuale replieri a acestui front, măsurile recomandate cuprinzînd regiunea Odessa-Nistru, spaţiul de deasupra Galaţiului şi frontul fortificat permanent de pe Siret-Focşani. Demoralizarea mareşalului fusese aşa de mare, încît, vorbind de posibilitatea retragerii frontului spre ţară, avea viziunea şi-şi exprima voinţa fermă de a se retranşa la nevoie şi o luptă cu Armata română chiar şi în vestul Olteniei. Am fost foarte impresionat de pesimismul mareşalului, dar apreciind că vorbesc cu un om cuprins de febră, n-am intrat în nici o discuţie contradictorie, luînd numai act de dorinţele Iui. Părăsind camera bolnavului, am spus generalului Tătăranu impresia mea de a fi vorbit cu un om anormal. Cît de aproape am fost de adevăr mi-a dovedit Mihai Antonescu, care, deşi cu desâvîrşire străin de problemele militare, totuşi, putuse constata ca mareşalul i-a părut «tare speriat». Bineînţeles, întrevederea nu avusese, în ceea ce priveşte activitatea Marelui Stat-Major şi a Armatei, nici o urmare, căci apreciasem situaţia strategică cu mult calm"577. Cum scena se petrecea în preajma Crăciunului 1941, cînd unităţi ale Armatei române luptau deja dincolo de Nistru, Odessa fusese ocupată, episodul delirant al mareşalului râmîne de neînţeles, decît dacă acceptăm posibilitatea unei viziuni paranormale, avînd în vedere că, după trei ani, în preajma lui 23 august 1944, Ion Antonescu planifica apărarea pe Olt în caz că se prăbuşeşte linia de pe Şiret Iată însă că, exact în perioada 25-29 decembrie 1941, ieşind din starea de depresie, Ion Antonescu ţîşneşte pur şi simplu într-o stare eroică, îl cheamă la el pe colonelul dr. Spalke, ataşatul militar al Germaniei, şi îl roagă sâ-i transmită Fiihrerului propunerea pentru „participarea masiva a armatei române la campania din primăvara anului 1942". Generalul losif lacobici se va întreba, pe buna dreptate: „Cum se putea nu numai schimba, dar chiar inversa hotârîrea anterioară a mareşalului de o importanţa capitală, fără ca Marele Stat-Major sa fi fost invitat de a-şi da părerea înainte de a se lua această hotârîre?"578 Numeroase alte mărturii ale oamenilor foarte apropiaţi de el — cum era generalul Ion Gheorghe — arată ca mareşalul Ion Antonescu lua decizii influenţat de starea sănătăţii sale. Realitatea regimului de dictatura pe care îl conducea, în care autoritatea se concentra în mîinile unei singure persoane, a permis ca simptomele nefericite ale ciclotimiei sale accentuate să se transforme în decizii ale statului. Aşa ne explicam de ce şi Maniu, şi regele ajunseseră Ia disperare în vara anului 1944, neştiind ce sa mai creadă, Ion Antonescu schimbîndu-şi cu mare frecvenţă atitudinea faţă de semnarea armistiţiului. După două încercări nereuşite de ă schimbă hotârîrea nefastă a mareşalului, arâtîndu-i în două rapoarte succesive eroarea strategică şi contrargumentele militare strict profesioniste ale trimiterii trupelor româneşti dincolo de Nistru, şeful Marelui Stat-Major, generalul losif lacobici îşi dă demisia la 17 ianuarie 1942. Cu generalul lacobici se solidarizeză nouă generali ai Armatei române, apoi încă patru, toţi încercînd sâ-I convingă pe mareşal de incapacitatea practică a trupelor noastre de a duce lupte Ia mare distanţă şi într-o totală dependenţa logistica de trupele germane. Mai era şi orgoliul specific militar, valabil în orice timp şi parte a mentalităţii specifice, ca trupele româneşti să fie subordonate organic unei armate străine, în timpul Războiului de Independenţă din 1877, domnitorul Carol I condiţionase participarea trupelor româneşti de trecerea acestora sub conducerea sa, prinţul luînd în subordine şi trupe ruseşti, apoi, în timpul primului război mondial, erleralul Averescu fusese nestrămutat în privinţa libertăţii sale de a ordona trupelor române şi dăduse de pâmînt şi cu ruşii, şi cu francezii lui Berthelot, cînd încercaseră să se amestece în conducerea efectivelor sale. Aşadar, pentru prima oară de la Asediul Vienei din 1683 trupele româneşti intrau în componenţa unor trupe străine. Ion Atonescu a intrat într-o nouă criză delirantă, urmărit de fantasma trădărilor, a laşităţilor, şi a trecut la represalii împotriva Marelui Stat-Major şi a generalilor de la comanda Armatei, trecînd în rezervă, cum am arătat, 23 de generali. Alţii, speriaţi de efectul acestei autentice decimări a conducerii Armatei române, s-au supus ordinelor lui de a continua luptele dincolo de Nistru, pînâ la Stalingrad, conştienţi că sunt implicaţi într-o aventură militară, dar făcîndu-şi datoria cu onoare şi competenţă. Drama personală a mareşalului Ion Antonescu este cu atît mai mare, cu cît noul şef al Marelui Stat-Major, generalul Ilie Şteflea — prietenul său, cum se spune, de o viaţă — odată ajuns în această funcţie a înţeles ca 193

lacobici avusese perfectă dreptate şi a continuat, în secret, politica acestuia. Trebuie să le dea de gîndit istoricilor şi oamenilor politici care văd la Antonescu numai părţile bune faptul că generalul lacobici, cunoscut ca filogerman şi excelent profesionist, ca şi generalul Ilie Şteflea, prieten devotat al mareşalului, au avut o poziţie identica faţa de erorile grave, politice şi militare, ale Conducătorului. Aici nu mai e vorba de scrisorile formale, strecurate pe sub uşă de liderii politici, ci de conducerea superioară a Armatei. Noi nu punem în discuţie comportamentul eroic, exemplar şi acoperit de onoare al militarilor români de pe frontul germano-şovietic, nici atitudinea antibolşevică a românilor, ci capacitatea efectivă de a ne arunca cu capul înainte într-o aventură politică, sancţionată de SUA şi Marea Britanic, şi într-o aventură militară sancţionată dureros de Uniunea Sovietică. Iată de ce „demersurile făcute de generalul losif lacobici şi ulterior de succesorul său la şefia Marelui Stat-Major, generalul Ilie Şteflea, pentru oprirea trimiterii de mari unităţi în est, au epuizat pîrghiile legale de acţiune aflate la dispoziţia Marelui Stat-Major şi au impus cu necesitate încălcarea conştienta a ordinelor date de Ion Antonescu". Generalul Ilie Şteflea s-a comportat onest şi loial faţă de prietenul său. I-a cerut, cu titlu personal, privat, mareşalului să oprească trimiterea de trupe în est, apoi i-a cerut-o printr-un act oficial, în scris, iar la finalul acestor demersuri, în ziua de 7 august 1942, şi-a dat demisia. Antonescu a făcut o criză de nervi, arătîndu-i că nu mai are pe cine să numească, neavînd încredere în nici un general, şi cerîndu-i cu insistenţă, în numele camaraderiei lor îndelungate, să revină asupra demisiei. Totodată, şi aici este partea cea mai importantă, i-a promis că nu se va mai amesteca în deciziile Marelui Stat-Major şi îl va consulta de cîte ori înaltul comandament german îi va cere mişcări ale trupelor române de pe frontul din inima Rusiei. Cunoscîndu-1 mai bine decît oricine, dar mai ales cunoscîndu-i afecţiunile fizice şi psihice, generalul Ilie Şteflea hotărăşte să ia iniţiativa sabotării participării Armatei române dincolo de Nistru. Gestul pe care şi 1-a asumat a fost de o imensă responsabilitate, dar şi de un risc maxim. El a constituit la Marele Stat-Major un nucleu conspirativ de ofiţeri, cu care a convenit să încalce, să ocolească sau sa anuleze în practică ordinele mareşalului, şi în acelaşi timp sa pregătească formarea unor unităţi combatante pe teritoriul României, în perspectiva recuceririi Ardealului ocupat. Grupul secret de lucru era constituit din general Mardare Socrat, subşef al M.St.M., general Enache Borcescu, şeful Secţiei organizare-mobi-lizare, colonelul Nestorescu, şeful Secţiei dotare, coloneii Gheorghe Zamfirescu, Pantelimon Comişel şi Valeriu Şelescu. începînd din primăvara anului 1942, ei au întocmit situaţii false prin care au „transformat toate diviziile de infanterie în divizii uşoare, reducîndu-le efectivele la 6 batalioane", în realitate, Şteflea le păstrase organizarea pe 9 batalioane şi 3 de marş, trimiţînd pe front numai diviziile cu 6 batalioane şi pâstrîndu-le în ţară pe celelalte şase. Totodată, artileria de diferite calibruri a fost retrasă de la unităţile prevăzute să plece pe front la cererea germanilor, astfel că, observînd proasta încadrare şi dotare a trupelor româneşti — cum constată şi Hillgruber fără să fi ştiut secretul —, înaltul comandament german ezita să introducă efectivele noastre în zone de lupta. Apoi, cînd germanii au cerut cu insistenţă înzestrarea şi pregătirea pentru expediere a noi eşaloane, Marele Stat-Major s-a plîns că nu are armament modern, a cerut ca Germania sâ-şi respecte angajamentele de înzestrare şi, în final, sub presiune, a luat armamentul unor unităţi destinate frontului şi 1-a dat altor unităţi, astfel că jumătate din eşalonul destinat frontului rămînea în ţara, din lipsă de înzestrare, în timpul acesta, unităţile militare ascunse prin acte false îşi conservau şi dotarea, şi înzestrarea. Sub această formă, Şteflea şi Marele Stat-Major au reuşit să oprească plecarea pe front, între 1942 şi 1944, a aproximativ 220 000 de ostaşi. Germanii erau convinşi că acesta este potenţialul maxim al României, iar Antonescu nu mai înţelegea nimic. Extraordinara manevră secretă a strategilor români şi-a atins culmea inteligenţei şi abilităţii în primăvara anului 1944, cînd, la ordinul categoric al mareşalului Ion Antonescu de a trimite pe front 29 de divizii de recruţi, Marele Stat-Major a împiedicat deplasarea. în al doilea rînd, Şteflea a lansat o operaţie de scoatere a efectivelor româneşti de pe front, retrâgîndu-le în ţară sub diferite pretexte. Primele măsuri au fost să declare epidemii de gripă şi febră tifoidă printre soldaţii români şi să instituie carantine, care împiedicau controlul germanilor. „Bolnavii" erau trimişi cu acte în spatele frontului, la spitale din Transnistria şi Basarabia, dar în realitate erau aduşi direct în ţară. Aceeaşi manevră era făcută şi cu unităţile scoase de pe linia frontului şi care, în loc să se refacă undeva, la cîţiva kilometri înapoi, erau aduse în ţară cu trenurile care se întorceau cu „produse şi mărfuri expediate de Guvernâmîntul Transnistriei". Aşa se face că, la un efectiv total al Armatei române de 770 594 de militari, la l mai 1943, din care pe frontul din Rusia se aflau 112 232 de ostaşi români, la 20 decembrie 1943, cînd efectivele totale ale Armatei creşteau la 822 496 de oameni, pe front mai rămăseseră doar 63 413 militari. Cifrele sunt elocvente întrebarea se pune, ce făcea Marele Stat-Major cu trupele din ţară? Conform imaginii de ansamblu prezentate de volumul documentelor strategice şi operative descoperite şi sistematizate de Arhiva M.Ap.N., principalele efective au fost dirijate către frontiera de sud, pentru a preveni un atac din spate al trupelor germano-bulgare, şi spre Transilvania, pentru a bloca orice încercare maghiară 194

de manevră şi pentru a trece la contraofensiva de eliberare. Unităţile rămase în zona centrala a Regatului erau plimbate cu garnituri de tren, cu ordin de deplasare spre front, raportate ca aflate în mişcare, dar oprite pe cîmp şi întoarse cu alte denumiri, indicative şi acte. Astfel, o divizie plecată spre front cu denumirea „gruparea locotenentcolonel Panaitescu" se întorcea după o săptâmînă ca şi cum venea de pe frontul din Rusia, cu denumirea unei unităfi care fusese acolo prin 1942 sau 1943, fusese retrasă în fapt, dar rămăsese pe acte acolo şi abia acum primea ordin de retragere. La un moment dat, germanii au început să bănuiască sabotajul de la Marele Stat-Major român şi i 1-au semnalat mareşalului Ion Antonescu, cerîndu-i să facă investigaţii. Şteflea şi-a oferit din nou demisia, însă rezultatul anchetei făcute de mareşal a fost doar oprirea unei acţiuni pregătite de un grup de generali şi ofiţeri superiori de a-1 răsturna. Existenţa unui complot militar pentru îndepărtarea lui Antonescu este confirmată de nota Ambasadei britanice la Washington din 12 februarie 1944, adresată amiralului Leahy, şeful statului-major personal al preşedintelui Roosevelt582. A urmat apoi planul „Cosma" de care am amintit, pentru îndepărtarea mareşalului în ziua de 12 iunie 1944. Toate aceste acţiuni n-au avut nici o legătură cu Maniu sau cu comuniştii, dar au permis la un moment dat contactul între generalii implicaţi în conspiraţia politică — Aldea, Sânâtescu, Mihail — cu generali din conspiraţia militară — Vasiliu-Răşcanu, Constantin Nicolescu, Mihail Racoviţă - ale căror ordine veneau de la nucleul conspirativ al Marelui Stat-Major. luliu Maniu, care avea un dezvoltat simţ al dreptăţii, avea să declare la 2 septembrie 1944: „Eroismul fără seamăn al soldatului român a salvat, de fapt, nu numai Capitala, ci şi actul politic de la 23 august şi, prin el, însuşi viitorul neamului"583. Pe 15 iunie 1944, Armata română urca la efective de l 224 691 de oameni, din care aproape 800 000 erau în interior. Această forţă era pregătita să ţină frontul şi să menţină apărarea intactă pe direcţiile strategice sud şi vest la data de 26 august 1944, în aşteptarea unei debarcări occidentale, cum promiteau ţărăniştii, ripostei la o eventuală reacţie germană sau a încheierii unui armistiţiu. Cînd, la 25 septembrie 1944, regele Mihai I dădea un interviu presei străine, el tot măi afirma că „toate calculele pe care le făcusem duceau în mod inevitabil la concluzia că germanii erau cu mult superiori ca număr forţelor române din interiorul ţării"584. Este clar că membrii complotului de la Palat nu cunoşteau situaţia reală. Lovitura pripită de palat din 23 august 1944 şi, mai ales, declaraţia regelui prin care ordona: „Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice", au dat peste cap tot efortul strategic al celor de la M.St.M. Au căzut instantaneu în prizonierat 130 000 pe frontul din Moldova şi a fost creata o breşă largă prin care unităţile înaintate ale armatei sovietice au ajuns pe 30 august la Bucureşti. Gafa enormă a camarilei a împiedicat actul cel mai important al evenimentului: semnarea unui armistiţiu, indiferent de clauzele lui, dar cu trupele faţă în faţă. A rămas ca pozitivă doar realitatea fizică a existenţei unei întregi Armate române, capabile să înainteze rapid în Transilvania, să ocupe Budapesta şi să ajungă pînâ la Viena, avînd pierderi de aproximativ 170 000 de oameni. Valoarea acţiunii secrete a Marelui Stat-Major este dată, aşadar, de forţele pe care le-a pregătit în secret în ţară şi care au permis ca eliberarea Ardealului ocupat să fie făcută de români, nu de sovietici. Nimeni nu-şi poate imagina ca o ţară ca România poate duce un război de la Stalingrad la Viena, cu pierderi de 600 000 de oameni, cum se declara fals în acte pe frontul din est. Doar astăzi ne lămurim că la 23 august 1944 autoritatea mareşalului Ion Antonescu asupra Armatei române era atît de scăzută, îhcît a putut fi arestat de trei sergenţi şi predat unei echipe de comunişti, ospătari de la Athenee Palace, fără ca măcar unitatea sa de gardă să facă vreun gest. Erorile germanilor, înaltul Comandament German a fost informat încă de la sfîrşitul lunii mai 1944 ca Ion Antonescu este izolat în mijlocul unor forţe române ostile. Aşa cum avea să declare în septembrie 1944 Ernest Gamillscheg, directorul Institutului de relaţii culturale româno-germane, îndepărtarea decisivă de mareşal a Marele Stat-Major era deja cunoscut de germani: „Din rîndul grupărilor subversive care au pregătit trădarea, nu poate fi uitată gruparea care, deşi puţin cunoscută public, a fost cu atît mai periculoasă în desfăşurarea evenimentelor, este vorba de Marele Stat-Major şi de corpul de ofiţeri superiori dominat de acesta"585. Cu toate că fusese informat din timp asupra pericolului în care se afla Ion Antonescu, şeful O.K.W, feldmareşalul Keitel, a ezitat să-i prezinte lui Hitler rapoartele alarmante venite din România, apoi a renunţat să revină asupra subiectului după ce Antonescu i-a încredinţat pe germani că poate să doarmă pe genunchii generalilor săi. Replierea tîrzie a forţelor germane din Basarabia pe linia Şiretului, precum şi respingerea propunerii generalului Friessner de a trece toate unităţile germane şi române în subordinea Grupului de armate Ucraina de Sud, astfel încît acesta nu a reacţionat în momentul 23 august, au fost erori ale germanilor care au facilitat succesul loviturii de stat. Anticiparea loviturii de stat prin lovitura de palat a avut o motivaţie personală. Ea a fost confirmată imediat prin bombardamentele aviaţiei germane asupra Palatului regal. După ce, în jurul orei 23.15, regele fvtihai I a ieşit 195

în balconul Palatului şi a salutat mulţimea care celebra, inconştientă, ieşirea României din război şi pacea, suveranul a părăsit grăbit capitala şi s-a refugiat în comuna Dobriţa, judeţul Gorj. Rolul său a fost astfel limitat doar la lovitura de palat şi la declaraţia transmisă la radio, rol extrem de important şi care nu poate fi minimalizat, pentru că a presupus asumarea curajoasă a răspunderii într-un moment, aşa cum arătam, de mare pericol personal. Râmîhe discutabilă cedarea rapidă a autorităţii: de unde acţionase în calitate de suveran şi Cap al Oştirei, el preda toată conducerea ţării guvernului Sânâtescu în numai cîteva ore. Refugierea la Dobriţa fusese prevăzută măi demult, localitatea fiind aleasă pentru că în apropierea ei se afla un aerodrom amenajat de pe care regele se putea deplasa în Iugoslavia, apoi în Elveţia. Asupra motivaţiei şi poziţiei regelui în gestul de a se refugia undeva, foarte departe de Bucureşti, este semnificativă precizarea unei persoane apropiate de tînârul suveran, biografa sa, Nicoleta Franck. Ea ne semnalează că regele nu fugea numai de germani, dar şi de sovietici. Membrii camarilei au ţinut în permanenţă legătura cu Mihai I, informîndu-1 asupra evoluţiei evenimentelor, astfel că la sfîrşitul lui august „Mihai este deci rugat să mai rămînă la Dobriţa, satul unde se retrăsese, pînâ cînd Stalin îi va recunoaşte calitatea şi poziţia de suveran al României"586. La 25 august 1944, pentru ca minciuna să fie întreagă şi grea, Molotov repetă declaraţia din 2 aprilie 1944: „URSS nu are de gînd să dobîndeascâ vreo parte din teritoriul român sau să schimbe ordinea socială existentă în România", liniştindu-1 astfel pe rege. A urmat în 10 octombrie 1944 vinderea României sovieticilor de către Churchill pe o bucată de hîrtie: „Momentul era prielnic pentru tranzacţii (business), aşa că am spus: «Hai să ne înţelegem asupra afacerilor noastre în Balcani. Armatele voastre sunt în România şi Bulgaria. Noi avem interese, misiuni şi agenţi acolo. Nu ne lăsaţi să ajungem la un conflict de interese în lucruri mărunte, în ceea ce priveşte Marea Britanic şi Rusia, cum v-ar conveni să aveţi 90% predominanţă în România, noi să avem 90% în Grecia şi să mergem pe fifty-fifty în privinţa Iugoslaviei?» în timp ce acestea erau traduse am scris totul pe o jumătate de coală de hîrtie: România Rusia 90% Ceilalţi 10% Marea Britanic 90% (în înţelegere cu SUA) Rusia 10% Iugoslavia 50% - 50% Ungaria 50% - 50% Bulgaria Rusia 75% Ceilalţi 25% Am împins asta spre Stalin, care ascultase pînâ atunci traducerea. S-a lăsat o mică pauză. Apoi, el a luat creionul său albastru, a pus o semnătură mare pe hîrtie şi mi-a returnat-o. Totul a fost aranjat în nu mai mult timp decît ne-a luat să ne aşezăm pe scaune. Bineînţeles, am chibzuit îndelung şi tensionat punctele noastre de vedere şi noi doar negociam (dealing) aranjamente de imediată actualitate pe timp de război. Toate problemele mai ample erau rezervate de ambele părţi pentru ceea ce speram noi atunci să fie o masă a negocierilor de pace, cînd războiul va fi cîştigat. După asta s-a lăsat o lungă tăcere. Hîrtia mîzgălită cu creionul zăcea în centrul mesei, în cele din urmă, am spus: «N-ar fi oare prea cinic (rather cynical) dacă ar părea că am fi dispus în astfel de subiecte, care decid soarta a milioane de oameni, într-o manieră atît de arbitrară? Hai să ardem hîrtia». «Nu, păstreaz-o», a spus Stalin." Singurul comentariu la acest document este că, din toate ţările cedate de Churchill ocupaţiei sovietice, doar România figura cu un procent care ilustra o dominaţie totala a Uniunii Sovietice. Capitolul VII INSTALAREA SISTEMULUI COMUNIST ÎN ROMÂNIA Comentarii în jurul loviturii de stat din 30 decembrie 1947 Moto Pentru ca un imperiu să se poată naşte este nevoie ca el să fie precedat de un imperiu al cuvintelor, deci de o ideologie. GABRIEL LIICEANU 196

Prin caracterul său previzibil, lovitura de stat din 30 decembrie 1947 a fost şi cea mai simplă acţiune de acest gen din istoria României, în perioada 23 august 1944-1947, Monarhia română a fost deposedată de toate atributele sale şi a murit fără violenţă şi chiar fără prea mult zgomot, înainte ca anul 1947 să se sfîrşeascâ. A fost o nedreptate în ce-1 priveşte pe tînărul suveran, dar şi finalul unei crize prelungite a instituţiei monarhice, demolate prin lovitura de stat din iunie 1930, punct de cotitură în existenţa sistemului democratic, şi dominată timp de peste un deceniu şi jumătate de ilegitimitate. însă dispariţia instituţiei monarhice, ca o ruină adusă la nivelul zero şi arată, a fost provocată direct de ocupaţia sovietică, expresie a împărţirii sferelor de influenţă la sfîrşitul războiului. Gînd au văzut pentru prima oară soldaţi sovietici, regina-mamă Elena, la Tîrgu-Jiu, şi scriitorul Mihail Sebastian, la Bucureşti au avut reacţii diferite. Regina Elena nota în jurnalul ei: „Străzile erau împînzite de soldaţi ruşi — nişte brute murdare cu mers greoi". Mihail Sebastian, activist comunist în ilegalitate, va nota în Jurnalul său: „Soldaţii ăştia ruşi, care trec pe străzile Bucureştiului, cu zîmbetul lor de copil şi cu bădărănia lor cordială, sunt nişte îngeri". Este expresia prâpastiei între doua lumi. România s-a aflat în perioada 1944-1948 între aceste două lumi, alunecînd vertiginos în cea de-a doua. Statutul României postbelice Să revenim la momentul 23 august şi la consecinţele sale imediate. Parafrazînd o cunoscută carte a Alinei Mungiu — pe care o vom analiza în detaliu în volumul IV — realităţile juridice ale României postbelice sunt obiectul unei fundamentale neînţelegeri, în dorinţa de a legitima ideea unei continuităţi a luptei politice anticomuniste între 1944 şi 1990, dar şi cu scopul de a pleda, cînd generos, cînd insistent, pentru necesitatea trecerii rapide a României postrevoluţionare la sistemul democratic dinainte, poziţiile curentelor politice democratice au ocolit sau ignorat realităţile juridice ale României postbelice. Or, trebuie afirmat cu claritate că statul românesc dinainte — dictatorial, dar şi cel democratic din trecut — a fost desfiinţat juridic de ocupantul sovietic, în înţelegere cu celelalte Puteri învingătoare. Statul (independent) este definit ca „o entitate politică constituită pe un teritoriu delimitat de frontiere, de o populaţie şi de o putere instituţionalizatâ. Titular al suveranităţii, statul personifică juridic naţiunea". Aşadar, izolînd şi analizînd pe rînd atributele statului prin noţiunile de „entitate politică", „teritoriu delimitat de frontiere", „populaţie", „putere instituţionalizatâ", „suveranitate", vom constata că România anului 1944 se definea juridic cu totul altfel decît în definiţia clasică a statului independent. Noţiunea de „entitate politică" presupune voinţa liber exprimată a comunităţii de a se organiza ca stat şi de a-şi alege forma de organizare. Populaţia României de după 23 august 1944 avea calitatea de naţiune învinsă şi nu avea, aşa cum bine ştim, libertatea de a-şi alege forma de organizare. Ieşise dintr-o perioadă de dictaturi şi voia să revină la sistemul democratic. Ocupantul sovietic a împiedicat şi oprit acest proces, în privinţa „teritoriului delimitat de frontiere", ocupantul sovietic îl ignora şi, mai ales, nu îl recunoştea. Situafia juridica a frontierelor României, începînd din 23 august 1944, nu se rezuma la pierderea Basarabiei şi nordului Bucovinei sau la interdicţia de a restabili autoritatea româneasca în partea Transilvaniei primita de Ungaria prin Dictatul de la Viena, ci a atins întregul teritoriu. Istoricul Dinu C. Giurescu este autorul unui volum decisiv pentru înţelegerea statutului României între 1944 şi 1948 (Guvernarea Nicolae Rădescu), deoarece w. aceasta operă recentă sunt reproduse documente ale arhivelor americane, britanice şi sovietice clarificatoare, precum şi mărturii credibile asupra procesului de abolire a vechiului stat românesc. Pentru a înţelege exact atitudinea Uniunii Sovietice faţa de România şi, în principal, felul cum vedea aceasta statul român, vom face apel la citatul din Scînteia (5 decembrie 1944) — o reproducere după o revistă moscovită oficioasă — în care se sublinia: „Comandamentul armatelor sovietice din acesta porţiune a frontului sovieto-german manifestă o răbdare din cele mai mari, de care abuzează acei politicieni români care au transformat regiunea de front într-o arenă de intrigi, ce subminează mobilizarea forţelor poporului român şi ordinea elementara din fără, sabotînd îndeplinirea Convenţiei de armistiţiu". Textul conţine definiţia fostei Românii în accepţiunea sovietică. Statul român era identificat drept „o porţiune a frontului sovieto-german" şi o „regiune de front", iar organizarea instituţională a ţarii era redusă la „ordinea elementară", în acest text trebuie să vedem gîndirea strategică sovietica cea mai adîncâ şi ascunsă, dincolo de manifestările publice ale reprezentanţilor săi, în frunte cu Vîşinski, al căror scop real era relaţia cu Marea Britanic şi Statele Unite în cîmpul sferelor de influenţă. Astăzi putem identifica cu precizie gîndirea sovietică asupra soartei României: teritoriu aflat sub ocupaţie şi fără identitate juridică, aceasta urmînd a fi stabilită la Conferinţa de Pace, gîndire sovietică aflata într-un acord politic şi doctrinar cu marxism-leninismul. Dacă deschidem Dicţionarul de filozofie al Republicii Socialiste România din 1978 — adică în plin regim Ceauşescu! — vom afla că statul (democratic) este „un sistem organizaţional al clasei dominante în societate, instrument de 197

exercitare a puterii acestei clase asupra celorlalte clase şi categorii sociale, reprezentând un element principal al suprastructurii". Ei bine, aceasta teză marxista a stat la baza atitudinii Uniunii Sovietice faţa de statul român pe care 1-a învins şi cucerit în august 1944, autoritatea acestui stat capitulînd necondiţionat şi semnînd un armistiţiu care a confirmat juridic punerea acestui stat la dispoziţia înaltului Comandament Aliat (sovietic). Marele jurist român V. Dongoroz identifica interesele care alcătuiesc sfera omogena a statului prin: 1.Interesul privind existenţa, integritatea şi independenţa statului. 2.Interesul privind conservarea aşezării politice a statului. 3.Interesul privind menţinerea aşezării sociale a statului. 4.Interesul privind bunele raporturi internaţionale ale statului. Pe acest temei se poate atribui valoarea cea mai înalta luptei partidelor democratice, PNŢ, PNL şi PSD, din perioada 1944-1948, precum şi luptei regelui Mihai I, ca singuri factori politici interni care apărau şi luptau pentru aceste interese. Partidul Comunist din România, ca exponent local al URSS, lupta pentru anihilarea acestor interese omogene ale vechiului stat român şi pentru înlocuirea completa a lui cu un nou stat -comunist. Aceasta nouă realitate juridică a teritoriului României invinse este consemnata şi în Jurnalul lui Burton Y. Berry, ministrul american la Bucureşti din perioada 1944-1947 (Romanian Diaries), unde statutul teritorial al ţării noastre este prezentat astfel: Moldova, ocupata militar şi izolata, cu o unitate militară sovietică amplasată pe Milcov, avînd şi misiunea de a controla traficul dinspre Muntenia pe vechea graniţă medievală, precum şi suspendarea comunicaţiilor telefonice, telegrafice şi de poştă cu această provincie. Dobrogea, izolată, cu podul de la Cernavodă ocupat şi trecerile cu bacul suspendate, precum şi cu ocuparea militară a tuturor bazelor navale de pe litoralul Mării Negre. Tulcea, ocupată, iar navigaţia pe Dunăre oprită. Banatul, considerat zonă militară sovietică strategică, ocupat prin concentrare de trupe şi cu stabilirea unui comandament zonal care acoperea şi părţi din Ungaria şi Iugoslavia eliberate (caracter tipic transfrontalier). Nord-vestul Transilvaniei, lăsat sub administraţie maghiară şi sovietica, inclusiv cu alungarea administraţiei româneşti instalate după eliberarea integrală a acestei provincii româneşti. Basarabia şi nordul Bucovinei, Insula Şerpilor împreună cu zona maritimă aferentă, precum şi porţiuni din Delta Dunării, pierdute definitiv. Aşadar, este fundamental să înţelegem că, dincolo de amănuntele mai mult sau mai puţin politizate ale luptei forţelor democratice din perioada 1944-1948, proiectul sovietic viza distrugerea totală a vechiului stat român şi înlocuirea lui cu un stat comunist, avînd un teritoriu, un regim politic, o situaţie socială, o manifestare internaţională şi o populaţie hotărîte de Uniunea Sovietică prin intermediul Conferinţei de Pace de la sfîrşitul războiului. Pentru a explica de ce includem în programul sovietic şi noţiunea de „populaţie" vom arăta doar că Uniunea Sovietică a hotârît ruperea relaţiei naturale între românii din Basarabia şi cei din Vechiul Regat şi transformarea lor într-un nou popor — „poporul moldovean", că a hotârît deportarea masivă a populaţiei germane din România, că a hotârît acceptarea emigrării masive a populaţiei evreieşti din România în Israel, că a hotărît noua organizare teritorial-administrativâ a statului, cu Regiunea Autonoma Maghiara, de exemplu, şi că a hotârît amplasarea unei importante categorii a minorităţii maghiare în funcţiile de control şi conducere ale noului stat comunist român. Toate aceste decizii care vizau noţiunea de „populaţie" de pe teritoriul României au fost hotârîte de Uniunea Sovietica. Pentru proiectul sovietic de transformare a vechiului stat român îhtr-un alt stat român, cu configuraţie diferită, era absolut necesară o perioadă de prefaceri instituţionale, perioadă care s-a desfăşurat între data de 30 august 1944 şi cea de 30 decembrie 1947. Uniunea Sovietică avea nevoie să rezolve problema juridică a momentului cînd se semnează pacea, se stabilesc obligaţiile României învinse, se ridică ocupaţia militară şi încetează autoritatea Comisiei Aliate. Pentru a împiedica revenirea României la vechiul ei statut, Uniunea Sovietică a căutat în permanenţă să impună anumite reguli, anumiţi termeni şi o anumită relaţie între ea şi entitatea statală ocupată, astfel încît să nu-i fie afectat dreptul de a decide asupra ei. Să cercetăm cîteva documente esenţiale ale cazului. Convenţia de Armistiţiu semnată la 12 septembire 1944 prezintă drept părţi semnatare înaltul Comandament Aliat (sovietic) şi „Guvernul şi înaltul Comandament al României". Dar instituţia „înaltul Comandament al României" era o improvizaţie onomastică inventată de Ion Antonescu în momentul declanşării pregătirilor pentru recucerirea Basarabiei. Cu scopul de a crea iluzia unui parteneriat egal cu germanii, Antonescu a inventat această denumire, care copia denumirea înaltului Comandament German pe care îl conducea direct Adolf Hitler, astfel 198

încît România să aibă „un organ de conducere şi concepţie de sine stătător" în fruntea căruia se situa Conducătorul statului. Aşa cum am arătat, „înaltul Comandament al României", cu sediul în trenul,.Pacea", garat undeva, în Ialomiţa, a dat ultima sa directivă „de conducere şi concepţie proprie" la 15 iunie 1941, cu o săptămână înainte de 22 iunie 1944, data la care Germania a atacat Uniunea Sovietică. După această dată, în ciuda aparenţelor salvate de Antonescu, trupele române au acţionat sau au fost încorporate directivelor înaltului Comandament German. Denumirea de înalt Comandament al României a fost folosită temporar, generic, şi a fost legată exclusiv de persoană lui Ion Antonescu, înlocuind denumirea clasică de Mare Cartier General care se organizează pe timp de război. Cum Ion Antonescu era şi Conducătorul statului, conducerea de către el a operaţiunilor militare ale trupelor româneşti avea nevoie de o structură care să pară superioară organismelor de planificare şi conducere obişnuite, în realitate, conducerea trupelor române, atît cît s-a putut face, a fost îndeplinită de un singur organism legal: Marele Stat-Major al Armatei României. Putem presupune că în zilele de 22 şi 23 august (dimineaţa), atunci cînd mareşalul Ion Antonescu a hotârît să reia conducerea trupelor româneşti combatante, să fi ordonat şi revenirea la conceptul de înalt Comandament al României, însă, cum uşor se poate observa, existenţa practica a acestui organism dispare odată cu arestarea mareşalului. Putem presupune că ar fi vorba de Marele Cartier General. Cînd ne uitam în textul Convenţiei de Armistiţiu vom constata ca „Guvernul şi înaltul Comandament al României" erau reprezentate de ministrul de Justiţie Lucreţiu Pătrâşcanu, de gen. Dumitru Dămăceanu, adjutant al regelui, de principele Ştirbey şi de omul politic Ghiţă Pop, niciuna dintre aceste personalităţi neavînd vreo legătura cu Marele Cartier General. Mai mult decît atît, la 12 septembrie, data semnării armistiţiului, regele decretase deja, încă din 30 august, revenirea la Constituţia din 1923. La articolul III se preciza că „pînâ la organizarea Reprezentanţei Naţionale, puterea legislativă se exercita de către rege la propunerea Consiliului de Miniştri". Aşadar, autoritatea statului era suveranul şi guvernul său. Din seara de 23 august şi pînă în dimineaţa de 13 septembrie, documentele oficiale ale statului -Proclamaţia regelui, Declaraţia către ţară a guvernului, decretele de numire a primuluiministru şi de constituire a guvernului, decretele regale de reglementare a diferitelor probleme curente — nu consacră sub nici o forma existenţa vreunui „înalt Comandament al României". O explicaţie s-ar putea găsi în articolul l al Convenţiei de Armistiţiu, unde se precizează că România „a intrat în război şi duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei şi Ungariei", ceea ce presupune supravieţuirea instituţiei Marelui Cartier General — adică România a capitulat necondiţionat la 23 august 1944, a ieşit efectiv din război la 24 august şi a reintrat la aceeaşi dată în război, dar împotriva Germaniei şi Ungariei. Numai că acelaşi articol l precizează în continuare că scopul intrării în război şi al ducerii războiului alături de Aliaţi este „de a restaura independenţa şi suveranitatea României". Cum adică? înţelegem că participarea României la război în Vest ar fi avut drept scop restaurarea integrităţii teritoriale. Altfel, acest articol consemnează statutul României de ţară lipsită de suveranitatea şi independenţa sa, atribute ale statului pe care trebuia să le cucerească prin participarea exemplară la război şi, mai ales, prin respectarea tuturor prevederilor Convenţiei de Armistiţiu. De altfel, la articolul 18 al aceleiaşi Convenţii se preciza că „va fi înfiinţată o Comisie de Control Aliată, care va lua asupra sa, pînâ la încheierera păcii, reglementarea şi controlul executării prezentelor condiţii, sub directivele generale şi ordinele înaltului Comandament Aliat (sovietic), acţionînd în numele Puterilor Aliate", în anexa articolului 18, autoritatea Comisiei Aliate de Control era definită în detaliu: „Guvernul român şi organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control, care decurg din Convenţia de Armistiţiu. Comisia Aliată de Control va instala organe sau secţii speciale, însărcinîndu-le respectiv cu executarea diferitelor funcţii, în plus.. Comisia Aliata de Control va putea să aibă funcţionari în diferite părţi ale României". Aşadar, autoritatea supremă asupra României era exercitată de înaltul Comandament Aliat (sovietic), iar organul executiv se numea Comisie Aliată de Control, Convenţia de Armistiţiu ţinînd loc de lege supremă. Toate prevederile Constituţiei din 1923, reintroduse de rege la 30 august 1944, puteau fi aplicate în viaţa curentă a ţârii numai în conformitate cu prevederile Convenţiei, în spiritul acesteia şi cu aprobarea celor doua organisme ierarhice superioare, care îşi instalează, cum am văzut din anexă, propria structură de ocupaţie peste structurile instituţionale ale statului. Atît timp cît România a participat în continuare la război, Uniunea Sovietică a considerat drept autoritate a vechiului stat român un „înalt Comandament" (probabil Marele Stat-Major) şi guvernele conduse de militari (gen. Sânătescu l, gen. Sânâtescu 2, gen. Nicolae Râdescu), adică instituţii provizorii pentru timp de război. Aceste informaţii conduc către concluzia că Uniunea Sovietică incorpora în subordinea înaltului Comandament Aliat (sovietic) instituţiile executive ale statului român. Ordinul regelui de organizare a alegerilor şi de reconstituire a instituţiei Parlamentului a fost respins de înaltul Comandament Aliat (sovietic) şi nu a fost aprobat decît atunci cînd au reuşit sa impună, neconstitutional, guvernul Groza, care mai întîi a desfiinţat ilegal Senatul, a organizat 199

alegeri doar pentru Camera Deputaţilor şi apoi a falsificat alegerile din 19 noiembrie 1946. Toate aceste abuzuri au fost aprobate în scris de Marea Britanic şi Statele Unite, prin reprezentanţii lor în Comisia Aliată de Control, confîrmînd astfel ca autoritatea suprema în statul român este înaltul Comandament Aliat (sovietic), care continua sâ-şi exercite prerogativele, sub denumirea de Comandamentul Frontului Ucrainean, şi după semnarea păcii şi definirea statutului noii Românii. Acest fapt se petrecea, şi el, cu acordul Marilor Puteri occidentale, care acceptau dreptul Uniunii Sovietice de a conduce activitatea trupelor sale rămase în România, de a controla efectele postbelice ale Convenţiei de Armistiţiu şi de a asigura protecţia intereselor sale în zonă, aşa cum făceau şi ele în Italia, Germania, Olanda, Grecia etc. în plan politic, lucrurile au fost lămurite la şedinţele de Guvern din 15 şi 16 septembrie 1944, cînd Lucretiu Pătrâşcanu a dat explicaţii asupra prevederilor Convenţiei de Armistiţiu: „faptul că textul Armistiţiului, unde este vorba de Comandamentul Suprem Aliat, are trecut în paranteză cuvîntul sovietic, ţine să accentueze cine are puterea şi cine are autoritatea să tranşeze chestiunile româneşti. [...] Comandamentul este reprezentat prin Uniunea Sovietica, o dată pentru totdeauna, în toate discuţiile noastre, Comandamentul sovietic este singurul care reprezintă Anglia şi America, în România Comandamentul sovietic este acela care reprezintă toţi aliaţii". luliu Maniu a confirmat şi el situaţia de fapt: „Conducătorii oficiali ai armatei sovietice au declarat oficial şi în conversaţiile particulare, pe care le-au avut, că ei vin în România ca într-o ţară duşmană, ca o armată de ocupaţie. Cînd ministru] Apărării român a cerut o audienţă şefului înaltului Comandament Aliat (sovietic) din România acesta i-a răspuns că «nu poate să stea de vorbă cu oamenii politici, ci cu militarii [de aici nevoia înaltului Comandament al României, nu Român, n.a.], fiindcă sunt într-o ţară străină, care este ocupată militâreşte»." Ca un fapt semnificativ — pe care îl vom analiza mai jos —, ministrul român al Apărării a cerut atunci audienţă şef rabinului Alexandru Safran, în ideea că evreii conduc Uniunea Sovietică, rugîndu-1 să-i obţină o audienţă la generalul rus în cauză. Scena, inclusiv cu intermedierea lui Safran, s-a repetat şi cu prim-ministrul Constantin Sânătescu. Şi tot în plan anecdotic, putem arata că delegaţia română aflată la Moscova pentru a semna Convenţia de Armistiţiu a descoperit chiar în momentul semnării că nu are nici un sigiliu care să parafeze în numele României acel act. Pe Convenţia de Armistiţiu semnata la 12 septembrie 1944 a fost pus, improvizat, sigiliul de la inelul prinţului Ştirbey, aflat de faţă. Un alt amănunt, care va fi probabil lămurit de jurişti, s-ar putea constitui în sursa istorică de cea mai mare importanţă. Pentru aplicarea în România a prevederilor Convenţiei, a fost înfiinţată Comisia română de aplicare a Armistiţiului, formată din experţi români, în momentul în care aceştia au început să ia la rînd articolele Convenţiei, împreună cu reprezentanţii sovietici ai Comisiei Aliate de Control, au constatat ca partea sovietică dă o interpretare diferită, total neaşteptată, acelor prevederi. Practic, interpretarea sovieticilor ignora total Dreptul românesc, dar şi Dreptul Internaţional, cum ar fi de exemplu drepturile persoanelor refugiate, azilante, al rudelor de grad întîi, dreptul la opţiune liberă etc. Pe sovietici îi interesa capturarea basarabenilor şi bucovinenilor care se refugiaseră în România şi mai ales a vechilor luptători naţionalişti. In faţa presiunilor delegaţilor sovietici, reprezentantul român, Savel Rădulescu, „provoacă, la 15 decembrie 1944, o discuţie cu gen. It. Vinogradov, contraamiral Bogdenko şi Kirssanov, consilier politic în Comisia Aliată de Control (sovietică), precizînd că România nu va renunţa la Dreptul Internaţional şi refuză să interpreteze o lege sovietică care nu putea avea extensiunea juridică în România". Lucrările Comisiei au fost suspendate şi raportul a fost trimis la Moscova. De acolo a venit răspunsul personal al lui Molotov: „Dreptul Internaţional nu este dreptul sovietic. Să se continuie repatrierile şi urgent!" (Liviu Vâlenaş, în culisele negocierilor cu Uniunea Sovietica). Aşadar, în accepţiunea Uniunii Sovietice, pe teritoriul ocupat de ea în România se aplica dreptul sovietic. Uniunea Sovietică se considera îndreptăţită să aplice acest regim prin actul de învestire cu autoritate deplina asupra treburilor româneşti oferit de Marea Britanic şi de Statele Unite, în momentul în care ne vom uita pe actele cele mai importante emanate de la înaltul Comandament Aliat (sovietic) sau pe unele Decrete de maximă importanţă ale regelui Mihai din aceasta perioadă, vom găsi urmele evidente ale Dreptului sovietic. Este suficient deocamdată sa atragem atenţia că legea prin care se înfiinţa „Tribunalul poporului" introducea instituţii juridice, ca cea a „acuzatorilor publici", pe care Dreptul Internaţional nu le cunoştea. Guvernul Petru Groza, ca de altfel orice guvern controlat de Uniunea Sovietică, avea rolul de a gestiona România redefinitâ prin Tratatul de Pace în numele URSS, pentru momentul cînd, prin încheierea războiului, instituţiile de control Aliate îşi încetau existenţa, astfel că impunerea guvernului Groza prin folosirea tancurilor sovietice din Bucureşti, precum şi prin conducerea treburilor statului fără sancţiunea regală — pe timpul grevei regale -nu au fost altceva decît aspecte ale instituirii noii autorităţi a noului stat. Pentru ca expresia „noul stat" să nu pară forţată sau grotescă, vom sublinia încă o dată că, prin semnarea de către România a Tratatului de Pace, 200

statul nostru ieşea juridic din statutul de teritoriu ocupat ca urmare a războiului, se încheia perioada tranzitorie neconstituţională, noul stat România fiind recunoscut în noile graniţe, cu populaţia rămasă între acele frontiere, cu suveranitatea şi independenţa restabilite (teoretic) şi cu dreptul, tot teoretic, de a opta pentru regimul său politic prin alegeri libere. La finalul războiului, instituţiile superioare militare (Marele Cartier General sau înaltul Comandament al României) îşi încetau existenţa, Armata fiind subordonată Ministerului Apărării Naţionale, adică guvernului, în lipsa Parlamentului, guvernul devenea autoritatea centrală şi pe acesta 1-au schimbat sovieticii pentru a-şi asigura desfăşurarea proiectului de transformare a României în stat comunist. Existenţa regelui şi a Constituţiei din 1923 îi deranja în cel mai înalt grad, motiv pentru care guvernul Groza a continuat să conducă ţara fără a ţine cont de prevederile constituţionale care instituiau atribuţiile regelui, fără semnătura suveranului pe decrete, desfîinţînd Senatul fără modificarea Constituţiei, etatizînd Banca Naţională şi alte acţiuni arbitrare, un an şi jumătate după încheierea Tratatului de Pace. Ne întrebam, cu îndreptăţită curiozitate, dacă atributele cunoscute ale statului sunt identificabile ca existente înainte de 30 august 1944 şi după 30 decembrie 1947, cum poate fi definit statul român între aceste date'? In al doilea rînd, în ce măsură un stat căruia i se modifică frontierele, regimul politic, componenţa populaţiei, care îşi pierde suveranitatea şi independenţa, căruia i se schimbă denumirea (Republica Populară Română, nu România), este acelaşi, din punct de vedere juridic, cu cel dinainte? Iar acum punem cea de-a treia întrebare: dacă România Mare ar fi luptat cu orice risc în 1940, inclusiv cu cel al înfrîngerii şi dezmembrării, dacă înainte de acest cataclism naţional din 1944 am fi avut un stat democratic, constituţional, şi nu două dictaturi, oare soarta României Mari ar fi fost aceeaşi? Temeiul juridic urmărit de Uniunea Sovietică a fost reconstituirea statului român printr-o hotărîre a Marilor Puteri la Conferinţa de Pace, astfel încît existenţa statului Republica Populară Română să fie consecinţa deciziei Marilor Puteri de la sfîrsitul celui de-al doilea război mondial, şi nu o continuare sub alt regim a vechiului stat românesc. Altfel spus, Uniunea Sovietică era interesată ca legitimitatea istorică a ţârii noastre să fie anulată juridic printr-un act nou şi inatacabil. O Românie care îşi continua existenţa statală de la 1919, trecea printr-un regim comunist şi apoi, cîndva, revenea la statutul său de stat independent şi suveran democratic, i-ar fi pus URSS-ului mari probleme în viitor asupra dreptului său de ocupaţie a provinciilor româneşti din est. Cum s-a văzut în 1989, prin negocierile geopolitice din Malta între URSS şi Statele Unite, proiectul sovietic a funcţionat perfect, România fiind împiedicată, în primul rînd de occidentali, să revendice teritoriile pierdute şi a mai fost şi obligată să semneze tratate cu vecinii (cum este celebrul Tratat cu Ucraina), care să certifice frontierele statului comunist l' român hotârît de Conferinţa de Pace (URSS) în 1946. Nimeni nu a recunoscut, începînd cu 1990, vechiul stat român România Mare, pe care îl recunoscuserâ tot Marile Puteri în 1919, şi ceea ce au recunoscut a fost şi este configuraţia teritorială dată României de către URSS odată cu transformarea sa în stat comunist. Unde este nedreptatea? Nedreptatea este acolo unde Marile Puteri implicate în liberalizarea europeană din 1989 au stabilit ca punct de reper pentru negocierea destinderii şi eliberării în Europa Centrală şi de Est, configuraţia statelor independente în anul 1919, în timp ce punctul de reper pentru recunoaşterea configuraţiei României eliberate prin revoluţia din 1989 este anul 1946! Datorită acestor considerente de drept, lupta regelui şi a partidelor politice democratice din perioada 19441948, ne interesează pe noi foarte puţin în acest studiu. Ele au reprezentat zbaterea unei minorităţi politice conştiente, de a răsturna un mecanism colosal care se rostogolea spre ea pentru a o strivi. Ştim că, trădată de la cap la coadă de aliaţii săi occidentali, opoziţia democratică a fost strivită. Din acest izvor de drept otrăvit şi purulent, la care Marile Puteri se uită şi astăzi ca într-o mlaştină, au curs şi toate evenimentele din jurul abdicării regelui Mihai I la 30 decembrie 1947. După 1989, nimeni nu şi-a asumat responsabilitatea de a pune pe biroul preşedintelui Statelor Unite declaraţia către naţiunea americană din 9 august 1945 a preşedintelui Truman: „La Yalta cele trei guverne au decis să asume o responsabilitate comună la instalarea unor regimuri de largă concentrare democratică în toate ţările satelite. Această rezoluţie a fost confirmată la Potsdam pentru România, Ungaria şi Bulgaria. Aceste ţări nu vor cădea deci niciodată în zona de influentă a nici unei puteri" şi sâ-1 întrebe cum îşi explică faptul că Uniunea Sovietică a ignorat total poziţia oficială a Statelor Unite într-o chestiune de drept internaţional. Dar, mai ales, cum se face că după 1989 această declaraţie oficială de politică externă ă Statelor Unite a fost uitată? Tentativele post factum de a reinstaura ceva din suveranitatea fostului stat românesc democratic nu au lipsit imediat după 23 august 1944, chiar dacă astă/i ele par uşor ridicole. Decretul regal Nr. 1626/31 august 1944 încerca un simulacru de revenire la democraţie prin repunerea formală în vigoare a Constituţiei din 1923: Art. I. Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Consti-tuţiunea din 1866, cu modificările ce ulterior i-au fost aduse şi de Constituţiunea din 29 martie 1923. 201

Art. II. Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi IV, puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţiunea din 29 martie 1923. Decretul conţinea şi o eroare juridică, pentru ca acea Constituţie din 1923 fusese abrogată prin ultimul articol al Constituţiei din 1938, iar aceasta, la rîndul ei, nefîind abrogată, este valabilă şi astăzi. Era evident o forţare a situaţiei, o încercare disperată de a înfrunta o realitate ameninţătoare, dar parcă esenţa acestui act este mai degrabă dorinţa de a „anula" juridic cei şase ani şi jumătate de regim dictatorial. Oricum, efortul regelui se dovedeşte lăudabil, dar astfel de decrete goale de conţinut nu puteau schimba realitatea juridică a României: conducerea statului fusese încredinţată înaltului Comandament Aliat (sovietic) şi apoi Comisiei Aliate de Control (sovietic). Acestea exercitau toate puterile statului prin viza finală asupra oricărei decizii şi impuneau prin ordine propriile hotârîri. Cînd au vrut, sovieticii au dat ordine, avertismente, au proferat ameninţări: „Comisiunea Aliată de Control CERE ca guvernul român să curme acesta politică de tărăgănare a îndeplinirii obligaţiunilor luate asupră-şi prin Convenţia de armistiţiu de la 12 septembrie şi să se apuce, în mod serios, de asigurarea îndeplinirii rapide şi conştiincioase a tuturor clauzelor de armistiţiu." România avea un preşedinte — mareşalul Malinovski, şi un vicepreşedinte, gen. It. V.P. Vinogradov. începea, de fapt, o ultimă luptă a grupării politice democrate, în frunte cu regele, pentru a mobiliza populaţia ţării în favoarea vechiului sistem democratic. Rezultatul acestei lupte a fost concentrat apoi în procentele reale ale alegerilor din 1946, motiv pentru care ocupantul sovietic, în deplină înţelegere cu aliaţii săi occidentali, a fost nevoit să intervină brutal. Să nu uităm declaraţiile lui Molotov şi relaţia tranzacţională dintre URSS şi anglo-americani, pe diferite zone ale globului, care obligau Moscova să asigure un minim de credibilitate schimbărilor de regim din ţările ocupate. Altfel spus, de ochii lumii, dar şi din interese de negociere cu occidentalii, URSS trebuia sa convingă opinia publică internaţională că trecerea României la sistemul comunist se face „prin voinţa poporului român". Cum ţara noastră avea cazul particular al unui rege erou şi o forţă politica a cărei conducere funcţionase pe durata războiului ca agentură britanica, cum aceste forţe rezistente aveau capacitatea de a scoate oameni în strada pentru a protesta şi, astfel, pentru a distruge construcţia de imagine şi propagandistică a transferului la sistemul comunist, ocupantul a fost nevoit să intervină direct şi vizibil. Trebuie însă spus că principalul instrument al luptei publice a fost nevoia de a găsi un vinovat pentru situaţia ţării, iar acel vinovat a primit denumirea generică de fascist. Toţi cei care se opuneau instalării sistemului comunist erau trecuţi în categoria de fascişti, iar acest lucru primea şi o confirmare juridică prin cele două legi nenorocite de urmărire a vinovaţilor pentru războiul împotriva Aliaţilor, legi care proveneau din iniţiativa lui luliu Maniu de a-şi pedepsi adversarii politici. Distrugerea sistematică a rămăşiţelor statului democratic român — slăbit substanţial de două dictaturi anterioare — s-a declanşat chiar în ziua ocupării Bucureştilor de către trupele sovietice (30 august 1944), iar prima măsură a fost vînâtoarea de oameni, începea, de fapt, procesul de instalare a sistemului comunist în România. Acesta a fost autentificat prin toate actele internaţionale care au recunoscut statul comunist român, de la primirea sa în ONU cu drepturi depline şi alegerea ministrului sau de Externe drept preşedinte al unei sesiuni, pînâ la acordarea Clauzei naţiunii celei mai favorizate de către SUA. în tot acest timp, cu foarte mici excepţii, actele guvernării comuniste din România au primit aceeaşi legitimitate juridică, prin calitatea de subiect de drept internaţional recunoscută fără restricţii politice. Unii contesta astăzi această legitimitate a statului comunist român, dar ea râmîne din păcate în picioare în faţa oricărui tribunal internaţional. Doar legile supreme ale respectării drepturilor omului au putut exercita presiuni asupra regimului comunist, urmărind mai mult scopuri economice, umanitare restrînse şi, într-o măsură secundară, unele interese politice vagi. Oricît ar părea de categorice şi pline de cinism aceste aprecieri, ele se extrag cu luciditate şi complet documentat din realitatea juridică şi istorică. Mai mult decît formularea lor sintetică, ele intenţionează să atragă atenţia că şi astăzi — călcînd peste suferinţa milioanelor de victime româneşti ale comunismului — România este identificată după aceste acte, tratată din perspectiva acestor documente nedrepte, simultan cu tendinţa noastră de a continua să fabulâm, crezînd că lucrurile stau altfel. N-am făcut aproape nimic să le anulăm prin acte fundamentale de politică externă, care să încheie al doilea război mondial şi pentru noi. Un singur demers fundamental, sprijinit pe o larga adeziune, a fost enunţat: cererea de intrare în NATO, dar ceva concret - reformă, compatibilitate, integrare eşalonată — nu a făcut pînâ acum decît Armata. Datorita repetării erorilor sale „istorice" în deceniul 1990-2000, România intrată în NATO va cunoaşte mult timp după acest eveniment frâmîntările politice, sociale şi economice ale unei ţări care nu şi-a rezolvat conflictul stat-societate, aşteptînd doar, ca şi după 1859, aplicarea modelului occidental şi rezolvarea de către organismele internaţionale a problemelor sale de fond. 202

Supuşi unui experiment dezintegrator şi instituţionalizaţi unui sistem politic întemeiat pe teroare, românii nu înţeleg nici acum pe ce lume trăiesc. „Procesul comunismului" sau, altfel spus, procesul ieşirii din acest coşmar trebuie să înceapă cu înţelegerea mecanismelor experimentului. Analiza de faţă, care foloseşte drept pretext momentul trecerii României de la Monarhie la Republică, este o tentativă de acest gen. Ea reprezintă imaginea compusă despre fenomen ă unui român născut în comunism, dar care n-ă încetat nici o clipă să se raporteze la alt sistem de valori. O formalitate aşezată pe o grămadă de bani Sfîrşitul anului 1947 marchează lichidarea ultimelor rămăşiţe politice ale fostelor partide democratice. Ca urmare a scandalului „Tămădâu" - tentativă tardivă a Partidului Naţional Ţărănesc de ă-şi salva liderii, aşa cum le cereau americanii şi britanicii de mult — formaţiunea politica a lui luliu Maniu este dizolvată sub semnătura regelui Mihai I. Sentinţa din 13 noiembrie 1947, care trimitea în puşcărie toată conducerea PNŢ-ului, deşi era cît se poate de abuzivă, avea două scopuri precise: distrugerea alternativei politice democratice de Stînga a ţârii, care făcea o concurenţă covîrşitoare bolşevicilor, şi anihilarea agenturii britanice în România, în zilele de 5 şi 7 noiembrie fusese îndepărtată de la Putere şi gruparea Tătarescu. Este astăzi cunoscut faptul că regele Mihai a plecat în Marea Britanie pe 12 noiembrie pentru a participa la ceremonia căsătoriei prinţesei moştenitoare Elisabeth, astăzi regină. Conform comunicatului Casei Regale, el lipsea din ţară pentru 20 de zile. Atît regele şi, mai ales, regina-mamâ Elena nu ne-au dat prea multe informaţii despre ceea ce s-a întîmplat în toată perioada absenţei suveranului din ţară, perioadă care s-a prelungit mult peste intervalul anunţat, dînd astfel un anumit sprijin indirect pregătirilor comuniştilor de a-1 debarca. Comportamentul liderilor comunişti din această perioadă este cumva straniu, dacă îl raportăm la legile ţârii şi la uzanţele constituţionale vechi, ei acţionîhd atît public, cît şi neoficial, ca şi cum ar fi existat o înţelegere cu regele ca acesta să nu se mai întoarcă. Este tot mai des invocată vizita oficială a lui Tito în România, ocazie cu care întregul protocol regal este încălcat şi liderii comunişti se poarta ca stăpîni ai unei republici. Mihail Sadoveanu chiar şi-a permis să declare, încă din 19 decembrie, că România nu este regat, ci o „democraţie populară", în 20 decembrie 1947, aşa cum arată foarte exact Eleodor Focşeneanu, fost avocat al regelui (Două sâptămîni dramatice din istoria României), Lucreţiu Pâtrăşcanu cerea amendarea în Parlament a aşa numitei „legi a pierderii naţionalităţii", date de regimul naţional-legionar sub Antonescu. Noile articole introduceau un termen de la care cetăţeanul român, care pleacă în străinătate şi nu se întoarce la termenul anunţat sau care dă declaraţii potrivnice ţârii, îşi pierde naţionalitatea. Este clar că îl vizau pe rege şi că se puneau în gardă în eventualitatea uneri reacţii regale la faptul că în ţară Mihai I fusese deposedat de toate atribuţiile sale. Mai mult, atunci cînd s-au trezit pur şi simplu cu regele întors în tara, pe 21 decembrie 1947, reacţia comuniştilor a fost şi de surpriză, şi de panică. O privire lucidă aruncata asupra acestui caz — mentinînd necesara deferenta pentru persoana şi personalitatea fostului suveran, aflat în viaţă — duce la o singura concluzie: a existat o percepţie implicită sau indirecta, mai ales prin comportamentul reginei-mamâ, că între guvernul comunist şi rege a intervenit sentimentul că acesta nu se va mai întoarce. Nu există probe deocamdată pentru a argumenta o înţelegere precoce, dar toate mişcările actorilor acestei abdicări transformate la 30 decembrie în lovitură de stat conturează o astfel de stare de aşteptare a următoarei mişcări. De ce nu s-a întîmplat aşa, de ce nu a rămas regele în Occident? Nu ştim, în detaliu, ce anume s-a petrecut cu regele în Marea Britanie, dar ne este greu să credem că familiile regale prezente la ceremonii nu au discutat situaţia suveranului român. Cu toate acestea, nu a existat nici un act de sprijin sau vreo soluţie practică venită din partea acestor Case regale. Biograful Arthur Gould Lee menţionează în cartea sa Coroana contra secera şi ciocanul că regele Mihai s-a consultat cu rudele sale, cu Churchill, mareşalul Smuts, dl. Attlee, dl. Eden şi dl. Bevin. Toţi i-au transmis acelaşi mesaj: „Daca daţi de necazuri, nu vă vom putea ajuta deloc", încercînd să ia legătura cu George Marshall, acesta 1-a refuzat, comunicîndu-i că „o întîlnire oficială este imposibil de aranjat". Cum adică? Oficial, la acea dată regele Mihai I era şeful statului român! Ştim că regele Mihai a fost nevoit în exil să îşi ia tot felul de slujbe, ca un om de rînd, şi ca Elveţia nu i-a recunoscut nici măcar titlul de rege, admiţînd sâ-şi treacă în acte Mihai de România, cum îi cheamă pe celebrii actori americani Robert de Niro sau Danny de Vito. Ceva greu de admis din punct de vedere al solidarităţii regale şi occidentale s-a întîmplat cu regele nostru şi cu atît mai neplăcut şi nedrept faţă de autorul curajos al actului de la 23 august 1944. în aceste condiţii, lipsit de cei mai elementar sprijin, regele Mihai s-a întors acasă. Putem admite oricînd că s-a întors la datoria sa, dar şi că nu avea unde să se ducă. El a fost chemat de la Sinaia în ziua de 30 decembrie de către Petru Groza şi obligat să semneze textul abdicării, după o consultare cu mama sa. Conform mărturiei fiului lui Petru 203

Groza, tatăl său 1-ar fi prevenit pe rege încă din martie 1947 că va trebui să renunţe la Tron. A existat un conflict intern la nivelul noii conduceri a ţârii încă din 1945, Petru Groza insistînd pentru a i se încredinţa rezolvarea problemelor Monarhiei şi Bisericii. Revenirea neaşteptată a regelui a slăbit autoritatea lui Groza în problema Monarhiei şi a produs o implicare directă pe traseul Moscova-Gheorghiu-Dej. Trebuie subliniat că, din punctul de vedere al vechii Constituţii din 1923, regele îşi pierduse la acea dată, practic, toate prerogativele. De ce anume se întorsese regele, iarăşi este foarte greu de înţeles, decît dacă credea că poate produce o revoltă generală a populaţiei. Aşa ceva nici nu i-a trecut prin minte. Prezenţa sa devenise, efectiv, inutilă şi îi încurca pe comunişti în aspectele formale ale procesului de instalare a sistemului comunist în România. Aflat sub influenţa totală a mamei sale, o regină care suferise cumplit în România, regele Mihai I va abdica sub presiunea realităţii, în şedinţa Consiliului de Miniştri din aceeaşi zi de 30 decembrie 1944, convocată la ora 15.30, Petru Groza va face celebra declaraţie: „Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat — aşa cum este scris aici — că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri — cum poate inamicii noştri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mamâ, poporul a făcut azi un divorţ, şi decent, şi elegant, de monarhie". Oricînd putem afirma că este declaraţia unui criminal comunist. Dar să fi minţit în aşa hal Petru Groza, cel de atunci, el, creştinul şi regalistul, încît sâ-şi permită să pună în gura reginei-mamâ o declaraţie falsă? Nu credem. Conform presei occidentale, regina Elena a repetat această declaraţie în Elveţia, imediat după sosire. Apoi, după trei luni, regele detronat a revenit şi a declarat că abdicarea s-a făcut prin forţă. A vorbit surzilor. Memorialistica acestui eveniment este lovită de o contradicţie fundamentală: goniţi evident din România, suveranii români ar fi invocat pe moment o despărţire amiabilă! Nu avem dubii că abdicarea s-a făcut sub presiune şi ameninţare, ca a fost un act de impunere şi că fără acesta regele ar fi rămas pe Tron. Probabil însă că asasinarea regentului Bulgariei a fost un avertisment prea apropiat şi clar, încît regele IVTihai I să nu se teamă pentru persoana lui. Ceva nu este în regulă cu tot acest joc. Lipsesc prea multe informaţii despre acest moment istoric — moment pe cît de simplu, pe atît de opac — şi numai faptul că este acceptat ca inevitabil nu poate să ne împiedice să încercăm sa-1 înţelegem. Conform versiunii sovietice, Moscova a dorit îndepărtarea imediată ă regelui Minai, printr-o înţelegere cu Marea Britanie în schimbul instalării unui regim democratic în Finlanda. Cum în ţara scandinavă ascensiunea agentului sovietic Paasikivi spre conducerea statului părea de neoprit, Stalin ar fi plecat urechea la românul Petru Groza. Biograful acestuia, Feodosii Konstantinovici Vidraşcu, avea să-i declare lui Dan Zamfirescu: „Cel care v-a salvat pe voi a fost Petru Groza. El a fost singurul om politic din Est care 1-a cucerit pe Stalin cu modul de a fi, cu curajul de a-i spune adevărul, în forme care să nu-1 supere, cu umorul său şi cu rezistenţa la băutură şi nesomn. Stătea de seara pînâ dimineaţa cu Stalin, bînd şi spunîndu-i anecdote piperate de care acesta făcea mare haz, iar la sfîrşit plasa cîte o cerere în favoarea voastră" (Dan Zamfirescu, Regele şi mareşalul). Fără îndoială că mărturia pare ea însăşi anecdotică, dar nu avem voie să uităm că structurile totalitare concentrate la vîrf, cu Puterea izolată în mîna unui singur om (cazurile Hitler, Antonescu, Stalin) au fost influenţate şi de umorile conducătorilor, de starea lor de sănătate, de viziuni şi amintiri personale, care fac din evenimentele decisive nişte acte altfel inexplicabile. Nici astăzi istoriografia mondială nu poate explica lipsa de prevedere şi de reacţie sovietică la atacul german din 22 iunie 1941 decît printr-un fapt personal: Stalin nu credea că Hitler va ataca. Este evident că un fapt de importanţă istorică ă depins de părerea unui om, la fel cum lui Hitler i s-a părut că, trimiţîndu-1 în secret pe Hess în Anglia, rezolvă războiul. Am văzut cum a hotărît Ion Antonescu trecerea Nistrului în timpul unei crize de sănătate, cu temperatură de 40 de grade, în 1949, cînd URSS a hotărît trasarea noilor frontiere ale României, comisia sovietică de topometri a fost îmbătată de un cîrciumar evreu din Dorohoi, care avea un frate cîrciumar în Darabani, şi astfel graniţa de nord a ţării noastre trece pe la nord de Dorohoi şi Darabani, iar nu pe la sud de ele. Iată de ce mărturia lui Vidraşcu nu trebuie ignorata, într-un sistem democratic solid, cum era şi este cel american, un preşedinte cu grave probleme de sănătate şi uşor influenţabil în faţa colaboratorilor săi, cum a fost Roosevelt, poate avea opinii, viziuni şi accese umorale, dar orice decizie trece prin judecata corpului politic al ţării, organizat legal şi supus legilor sistemului democratic. Deciziile lui trebuie să se transforme obligatoriu într-o lege votată de Parlament şi dacă Parlamentul nu o dă, decizia râmîne la nivelul ei primar: o opinie, o viziune sau un acces umoral, consemnate inofensiv în cărţile de istorie. Probabil că din acest motiv fundamental se vorbeşte insistent în ultimii ani de implicarea lui Roosevelt în preliminariile atacului de la Pearl Harbour, pentru a putea provoca decizia Parlamentului american de intrare în război. în descrierea evenimentelor din decembrie 1947, versiunea regala este lovită şi ea de o contradicţie de neînţeles, în cel mai bun interviu al său, acordat lui Philippe Viguie Desplaces, regele Mihai are o replica 204

năucitoare cînd este întrebat: „Comuniştii v-au cerut în mod imperativ să părăsiţi România?" Fostul suveran va răspunde: „Nu. Facînd pe generosul, Groza mi-a spus sa râmîn. A râmîne nu mai avea însă nici un sens. Aş fi fost un prizonier în mîinile lor, cu toate riscurile pe care o astfel de situaţie le comporta, mai devreme sau mai tîrziu" (Ph. V. Desplaces, Mihai al României, O domnie întreruptă). Nu mai înţelegem nimic — cum a fost posibil ca regimul comunist al lui Petru Groza să-i ofere regelui detronat să râmînă îh ţară?! Fiind convinşi că afirmaţiile regelui Mihai I sunt perfect credibile şi autentice, că nu pot fi nici o clipă bănuite de inexactitate, trebuie să acceptăm că relaţia rege-regim comunist a conţinut şi detalii ale unei înţelegeri amiabile, de factură personală, nu însă şi din punct de vedere instituţional. Pe comunişti (adică pe sovietici) îi interesa schimbarea ordinii de stat, a instituţiei Monarhiei, nu neapărat ostracizarea regelui. Conflictul personal cu regele a apărut în momentul cînd acesta s-a întors pe neaşteptate în tară, deşi comuniştii erau convinşi că a rămas în Occident. Există un secret, ţinut astfel cu străşnicie şi de opoziţia româneasca din emigraţie, şi de statul comunist, în frunte cu Securitatea. Nimeni nu este dispus să dea explicaţii ce s-a întîmplat cu cele 20 de milioane de franci elveţieni, plasaţi de guvernul Antonescu, din ordinul lui Mihai Antonescu în Occident, în timpul anchetei, Mihai Antonescu va declara: „S-au creat fonduri la legaţiile din Berna, Ankara, la Madrid, la Stockholm, prin transformarea în valută a disponibilului în lei al Ministerului de Externe, fond special pentru legaţii în străinătate". Eugen Cristescu şi mareşalul Antonescu vor confirma şi ei în anchetă această acţiune. Cele 20 de milioane de franci elveţiei erau în realitate opt milioane devize — de fapt, fondul pentru activităţi de informaţii şi spionaj în străinătate al ţârii noastre — şi 12 milioane în echivalent lingouri de aur la Union de Banques Suisses. Este suma pe care o vîna şi Carol II din Mexic, prin insistenţa cu care le cerea americanilor sâ-i permită preluarea conducerii emigraţiei române. Aceştia sunt şi banii care stau la originea scandalurilor şi dezbinării emigraţiei române, precum şi a uşurinţei cu care Securitatea comunistă a penetrat această emigraţie dezbinată, folosind-o şi plătind-o inclusiv cu banii aflaţi în băncile elveţiene. Cum fondul se afla la dispoziţia „guvernului României", iar guvernul României era acum comunist, a fost nevoie de o negociere secretă pentru ca o parte din bani sa fie folosiţi de emigraţie — au ajuns, pînă la urmă, într-un cont personal pe numele soţiei lui Vişoianu — iar altă parte să rămînâ la dispoziţia guvernului comunist. Avem temeiuri să credem că Securitatea nu a dorit şi nici acum nu doreşte să dea detalii despre felul cum a folosit aceste fonduri în activităţile de culegere de informaţii, atît în interiorul emigraţiei române, cît şi în statele unde se stabiliseră nucleele refugiaţilor. Problema fondului pus de Antonescu la dispoziţia emigraţiei a fost conflictul de interese între dorinţa refugiaţilor de a folosi sumele în scopul personal al supravieţuirii în Occident, pentru a-şi face „o situaţie", şi obligaţia de a consuma acele sume în propaganda şi acţiunile împotriva regimului comunist de la Bucureşti. Regele Mihai I a rămas „pe afară", îhtr-o situaţie extrem de delicata şi nedreapta. Istoriografia română mai are un subiect de dezbatere legat de abdicarea din decembrie 1947, dar mai ales de soarta regelui nostru în exil: cu toate ca avea cel mai puternic argument faptic şi cea mai înalta poziţie morală şi socială, regele Mihai I nu a devenit şeful emigraţiei române, pierzîndu-se în anonimat, în timp ce rezistenţa anticomunistă şi implicarea în Războiul rece au fost preluate de legionari, de prinţul Nicolae şi de cîteva grupuleţe de foşti diplomaţi. La reconstituirea faptelor, Mihai Antonescu va declara că suveranul îi ceruse încă din ţară ca rezervele în aur, precum şi o suma de două milioane de franci elveţieni sa fie trecuţi pe numele său, pentru a-i putea folosi daca va fi nevoit să abdice sau să fugă din ţară (Procesul mareşalului Antonescu, voi. 3, p. 89). La un moment dat, insistenţele regelui au devenit atît de mari, încît mareşalul 1-a refuzat brutal, transmiţîndu-i că, fiind tînâr, are viaţă înainte. Aşa a rămas regele Mihai I fără nici un sprijin material, abandonat şi de casele regale şi de emigraţia românească. Acest lucru este bine să fie ştiut, pentru a dimensiona şi mai bine drama personală a suveranului nostru, pentru a-i înţelege revolta faţă de acuzaţia că ar fi plecat cu averi din ţară, precum şi interesul pentru redobîndirea unor proprietăţi, în folosul unei familii binecuvîntate de Dumnezeu numai cu femei şi un nepot, lipsiţi de orice drept dinastic. Cîteva aluzii ale regimului comunist, şi sub Gheorghiu-Dej, şi sub Ceauşescu, ne fac sa credem că regele ă primit o compensaţie — probabil, modestă — pentru acceptarea abdicării, care este şi singura abdicare din istoria Monarhiei române, în mod cert însă a primit promisiuni. De altfel, acelaşi biograf al regelui şi al reginei-mamâ, Arthur Gould Lee, reproduce în cartea citată şi următorul dialog: (Petru Groza): „Suntem gata să vă acordăm un ajutor financiar generos, pentru contribuţia voastră la lovitura de stat [din 23 august 1944, n.a.] şi pentru că dorim să rezolvăm această problemă elegant, fără fricţiuni, şi, bineînţeles, puteţi beneficia şi de venitul proprietăţilor dumneavoastră de aici. (Gheorghiu-Dej): Aşa e. Promitem să vă lăsăm să vă păstraţi toate domeniile personale. Veţi beneficia de întregul venit şi nimeni nu se va atinge de ele". Dacă acest dialog, chiar şi aşa literaturizat, ar fi apărut într-o carte comunistă, poate am fi crezut că este o tipică informaţie de propagandă. Regele însuşi va declara, în acelaşi excelent interviu, că la abdicare „Administratorul Coroanei a cerut 205

pentru noi uzufructul anului 1947: acesta reprezenta aproximativ patru milioane de franci elveţieni. Comuniştii au răspuns că tezaurul Băncii Naţionale era gol. Ne-au acordat suma de două sute optzeci de mii de franci elveţieni şi cincizeci de mii de dolari. Groza îi spusese mamei mele să nu îşi facă griji, că el nu «îl va lăsa pe fiul ei să moară la umbra piramidelor». Făcea aluzie la regele Victor-Emmanuel care, alungat din Italia, se refugiase în Egipt, unde murise fără un ban. Dar Groza, ca de obicei, minţise. Noi nu am obţinut niciodată nimic de la el". Ce nu precizează fostul suveran este dacă aceste promisiuni financiare vizau o plată imediată sau o sumă destinată vieţii sale în exil. Dacă a fost vorba de a doua versiune, declaraţiile de presă curajoase şi loiale ale regelui au anulat termenii acestei înţelegeri. Ea explică însă retragerea naţionalităţii regelui, atunci cînd a început să dea declaraţii potrivnice regimului comunist din România, precum şi temeiul legal al redobîndirii proprietăţilor sale, astăzi. Iar regele Mihai a avut încă o dată dreptate: nu ni-1 putem imagina stînd Ia castelul său din Sâvîrşin sub regimul comunist şi ieşind Ia vînâtoare pe terenurile GAS-ului din localitate. Mentalităţi O anumită remanentă supărătoare în mentalităţi, un sentiment profund al moştenirii inoportune, un regret tardiv pentru pierderea ireparabilă de ani (istorici) şi o doză de invidie fără izvor definit -toate la un loc şi concentrate într-o senzaţie de eşec - bîntuie asemeni unei fantome conştiinţa românilor. Automatisme recunoscute şi gesturi necontrolate ne surprind uneori fără a găsi o altă explicaţie decît un obicei intrat în rutină, un mod de a trăi ordonat de scheme sigure şi, de aceea, comode. Un Vechi adversar s-a cuibărit în opera mentala a foarte multor oameni şi a lucrat îndelung, unindu-le, cumva, modul de gîndire şi controlîndu-le stereotipiile. Imediat după revoluţia din decembrie 1989 a vibrat în noi ceva neplăcut atunci cînd un fost deţinut în închisorile comuniste folosea politic limbajul, apucăturile şi metodele gardienilor săi. Ne deranja cînd îi auzeam că omul care are o altă opinie decît a lor — şi, mai ales, o altă „viziune" — trebuie înfrînt, exclus din funcţii publice, eventual zdrobit social. Iar asta, în numele unui bine pe care fostul deţinut politic îl vede clar, necesar în mod absolut şi imediat aplicabil. Cu greu reuşeau să îndepărteze de populaţie gîndul ca n-ar fi o răzbunare. Aşa cum am văzut în capitolele anterioare, exact acelaşi fenomen se înregistra în toamna anului 1940 cu legionarii ieşiţi din închisori şi lagăre. Ei căutau atunci nişte vinovaţi, convinşi că trecutul trebuie distrus, nu înţeles. în societatea românească de după 1989 existau foşti torţionari, securişti, colaboratori şi informatori, agenţi ai KGB, comunişti convinşi, răspîndaci şi infiltraţi, alte categorii de duşmani care, împreună, conturează imaginea inamicului. Nimeni însă nu i-a găsit. Se afirmă că situaţia disperată a ţârii este consecinţa existenţei şi activităţii acestora. De cealaltă parte s-a constituit un bloc lucid, apărător al democraţiei şi adversar înverşunat al comunismului. Dacă la originea poziţiei tranşante a acestora din urmă se află cumva o suferinţă istorică acută şi nedreaptă, dublată de suferinţa fizică a membrilor grupului — cum este acest luptător, Constantin Ticu Dumitrescu — atunci demersul politic va atinge cote existenţialiste. Individul îşi „pune viaţa în joc" pentru ideea de dreptate, nu mai are ce pierde, totul este această „luptă" contra celui opus — aflat, obligatoriu, în eroare — şi va pedepsi din convingere dacă puterea va ajunge să-i stea Ia îndemînâ. Cînd suferinţa a fost urmarea aplicaţiei instrumentate de un spaţiu concentraţionar — vast, în cazul nazismului sau comunismului, ca sisteme — atitudinea violentă devine „justificată", poziţia politică ajunge să fie „viu sprijinită", ideeă unei pedepse, măcar morale, aplaudată. Experienţa politică a guvernărilor de după 1996 a demonstrat că a reduce eşecurile la existenţa unor ofiţeri de Securitate sau colaboratori încă nedemascaţi, care acţionează din umbră pentru a sabota calea dreaptă a democraţiei, este inoperant. Activitatea unor astfel de grupări securiste presupune caracterul lor organizat, lucru care trebuie confirmat de structurile informative române şi dovedit cu probe, astfel încît efectul ei în societate sau în partidele politice să poată fi evaluat. Apoi, trebuie judecaţi şi condamnaţi. Aşa ceva însă nu poate face decît un regim de Dreapta. România nu a avut parte de o asemenea soluţie politică, pierdută de mult în trecutul ei istoric şi necunoscută de generaţiile actuale. Altfel, împărţită declarativ în buni şi răi, societatea admite existenţa unei bătălii pe teritoriul său public, o priveşte curios la televizor, dar votează totuşi în alegeri după alte criterii. Mai mult, imediat după revoluţie, o majoritate substanţială a respins brutal — mineriade aplaudate, lideri democraţi asediaţi în birourile lor, alegători umiliţi — mesajele purificatoare ale Opoziţiei. Rostite apăsat dar naiv, mesajele ei au inclus cele mai adevărate fraze, dar sau adresat unui public surd. Căderea conducerii comuniste a României s-a produs prin violenţă fizică, moarte şi revoluţie, prin implicare instituţională deplină. Armata, Miliţia, Securitatea au fost în stradă cînd într-o parte, cînd în cealaltă. Astăzi, demersul anticomunist este ascultat şi mai puţin, este ignorat, ridiculizat. Cei care împart lumea în buni şi răi sunt acuzaţi că reproduc modul de împărţire al celor dinainte. Lenin era astfel descris de Trotski: „El nu cunoştea decît două partide — cel al bunilor cetăţeni şi cel al cetăţenilor răi". Undeva s-a greşit, şi acel loc este 206

în mentalităţi, adică în creierul ale cărui funcţiuni au fost distorsionate sistematic prin teroare. Acolo a fost excitată (reinoculatâ) o mentalitate maniheistă, tipică prin primitivismul ei şi generică pentru un sistem comunist care a apucat să fie instalat, maturizat şi distrus la un semn al Moscovei, nu prin cauze interne. O opinie postrevoluţionară venită de la un ex-apologet al comunismului dezarmează aparent prin observaţia lucidă: „De regulă, foştii deţinuţi — indiferent de culoarea politică, de ideologie — se dovedesc inapţi pentru a mai conduce destinele unei naţiuni, într-înşii se depun atîtea rele, setea de revanşă cu orice preţ, iluzia dreptăţii absolute deţinute numai de către cei care au fost... deţinuţi, încît ajung sa introducă, în orice ecuaţie existenţială, termeni străini de realitate, de prezent. Ei sunt, în imensă majoritate, sclavii trecutului" (Mihai Stoian - Dosar Ana Pauker). Aşadar, indiferent că ai fost comunist deţinut „în beciurile Siguranţei" sau democrat încarcerat în închisorile comuniste, efectul este acelaşi, cauza este identică, tratamentul similar, iar comportamentul poate fi clasat îhtr-o patologie politică uşor de recunoscut. Omul supus represiunii ar avea aceleaşi simptome, indiferent de culoarea opresiunii, atît timp cît metodele sunt identice, în abisul cauzal al acestei constatări s-ar afla şi incapacitatea românului de a aplica exerciţiul toleranţei între victimă şi agresor, de multe ori rolurile inversîndu-se, deşi acolo, undeva, prezent, mult iubit şi respectat, aşteaptă, cald, interesul naţional, patria ameninţată la nesfîrşit de agresiuni externe. Nimeni n-a reuşit să impună ideea ca în toate aceste situaţii nu există, pentru un organism statal sănătos, decît soluţia aplicării legii, în nici un caz, deambulatoriul sentimental. Aşadar, „Procesul comunismului" ar trebui să fie exclusiv o operă a Justiţiei, cu probe, fapte, martori, acuzaţi şi acuzatori la bară. Punctul de pornire este declararea comunismului ca doctrină criminală, asemeni fascismului şi nazismului, îi lipseşte o sistematizare a fenomenului pentru a putea contura temeiul juridic. Să încercăm o contribuţie la găsirea acestui temei. Primul argument al rechizitoriului ar trebui să fie constatarea că instalarea sistemului comunist în România a avut un proiect (a fost premeditat), o aplicaţie şi are încă nişte consecinţe. Este incomplet argumentul simplu că au venit tancurile sovietice şi au impus sistemul. Acest argument nu explică nici slaba rezistenţă a românilor, nici absenţa contrarevoluţiei şi nici îmbrăţişarea cvasiunanimă a regimului Ceauşescu pînâ aproape de ultimele sale clipe. Instalarea sistemului comunist în România n-ar putea fi înţeleasă că fenomen cu proiect, aplicaţie şi consecinţe (mai ales mentale) fără a căuta identificarea surselor atitudinilor stereotipe parazitare. Cert este că formula citată din fostul apologet comunist, destinată comuniştilor la prima vedere, dar, în realitate, adresată foştilor deţinuţi politici anticomunişti, este plauzibilă din punct de vedere medical, dar nu şi veridică. Emisa de un comunist, teza instrumentează o logică atemporală care suportă amendamentul premizei false. Ceea ce lipseşte este tocmai veridicitatea elementului de cauzalitate: deşi urmăreşte acelaşi model comportamental, aplicaţia revanşei morale a foştilor deţinuţi anticomunişti este consecinţa, şi nu copia unei alte aplicaţii violente. Foştii definuţi ai epocii comuniste sunt victime ale unei agresiuni directe, fizice şi psihologice, întemeiate nu numai pe decizia arbitrară asupra destinului colectiv (cedarea României în spaţiul de influenţă sovietic), ci şi pe ura sistematizată şi sistematică. Poziţia faţă de problema libertăţii individuale a fost complet diferită, în lagărul de la Tîrgu-Jiu erau izolaţi indivizi aparţinînd unei agenturi comuniste care opera pe teritoriul României, fără ca această instituţionalizare a pedepsei pentru activitate antistatală să implice obligaţia de a-şi schimba opiniile, credinţele sau adeziunile politice. Ei plăteau atunci pentru fapte concrete, în baza unei legi. Oamenii Stîngii clasice româneşti aveau nostalgia socialismului utopic, a revoluţiei sociale, a egalitarismului de modă veche franceză, a victoriei prin proces istoric imanent. Restul era o echipă de terorişti, membri ai agenturii sovietice în ţara noastră. Misiunea acestora din urmă era trecerea României în subordinea Uniunii Sovietice ca stat satelit, ideologia fiind unul dintre instrumente. Ce comparaţie se poate face între aceşti executanţi ai misiunii de aservire a unui stat şi luptătorii împotriva acestei robii'? Dreptul internaţional afirmă că într-un stat învins în război nu pot exista vinovăţia şi pedeapsa colectivă, dar în realitate condamnarea unor grupuri, partide, organizaţii vinovate este tot o pedeapsă colectivă. Civilizaţia — această soluţie a omului incapabil să dea naştere din el însuşi unei alte specii — a creat corpul juridic al naţiunilor şi cutuma umanistă a supravieţuirii. Popoarele ocupate de URSS după al doilea război mondial au fost supuse genocidului mental, deoarece „vinovăţia" a fost extinsă asupra întregii societăţi „fasciste", cu excepţia celor cîţiva comunişti. Principalul inamic — libertatea. Pentru perioada postbelică, în cazul libertăţii a fost încălcat un principiu fundamental al limitei: „Faptul de a hotărî în privinţa multora [a tuturor] este mai întîi rezultatul delegării libertăţii: eu şi ceilalţi asemenea mie am hotarît ca [altcineva] sa hotărască pentru noi. Delegarea libertăţii este deci un act liber. Atîta vreme cît eu pot hotărî în privinţa mea, nimeni nu poate hotărî în locul meu, decît dacă eu hotărăsc acest lucru" (Gabriel Liiceanu —Desprelimită). Nu este situaţia poporului român Ia sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Atunci a fost introdus în România un sistem politic menit să distrugă 207

complet principiul definiţiei de mai sus şi să operafionalizeze un mecanism al subordonării necondiţionate. Singurul amendament care se poate aduce acestei situaţii este că principiul delegării libere a libertăţii fusese atacat şi în mare parte distrus cîteva decenii înaintea comuniştilor. Nu ne mai putem iluziona că am avut regim democratic autentic, cînd nici o campanie electorală din întreaga istorie a României dinainte de 1996 nu a fost constituţională şi liberă. Pentru toată evoluţia istorică a comunismului în România — de la baze ideologice, la fluctuaţii metodologice — operaţia deliberată de anihilare publică a personalităţii individuale şi colective şi de exterminare fizică a celui opus şi ireductibil doctrinar s-a aflat conţinută în proiect, aplicaţie şi perspectivă. Se observă că, după consumarea experimentului marxist între Manifestul partidului comunist şi Sendero luminoso, asaltul demersului anticomunist de astăzi este acoperit cu dovezi şi se sprijină pe o argumentaţie logică, relevantă şi credibilă. Unui instrument metodic aplicat pe creierul şi braţele noastre trebuie însă nu să-i opunem starea de jale, ci alt instrument metodic: denudatio scientiam omatu sua. O cercetare tenace şi nepasionalâ a sistemului comunist face cît două sute de declaraţii anticomuniste. Perceput astăzi ca un „râu" sesizabil, agonic, dar încă viu şi periculos, drept o reminiscenţă care se epuizează lent odată cu mişcările greoaie ale societăţii, mecanismul sistemului comunist trebuie înţeles. Soluţia pe care o propun este identificarea primară a cîtorva elemente teoretice originare: Experienţa istorica a umanităţii prin organizaţii coercitive. Iniţierea şi exploatarea unei ideologii. Cunoştinţele ştiinţifice asupra biologiei umane. Configurarea şi operaţionalizarea sistemului. Aparent, tema proiectului comunist a fost realizarea unei societăţi neantagonice, perfect controlabile şi eficiente economic la nivelul egalităţii sociale. Ea avea nevoie mereu de lideri vremelnici clarvăzători şi consemnaţi benevol sacrificiului de sine, precum şi de o populaţie dezetnicizatâ cu comportament de tnassă. Adică, o aglomerare umană ieşită din umanitatea identităţii individuale şi instrumentată prin metodologia conducerii unitare şi uniforme a colectivităţii. Cedarea de libertate urma să se obţină prin conflict intercomunitar (între clase) sau prin import de ideologie susţinută de forţă armată, astfel îhcît pacea individuală să fie înfrântă de violenţa dorinţelor, manifestate într-un spectru cît mai larg de grup. Se urmărea ca ideea de ascendenţa la un bine ideal să devină plauzibilă, apoi veridică. A concepe aşa ceva despre lume este grandios, dar şi inuman în egală măsură. Ea a presupus fie distrugerea spiritualităţii creştine, pe care s-a construit civilizaţia europeană, fie specularea unor principii ale acesteia. S-a emis chiar teza că ceea ce numim noi comunism îşi are originea în Biblie. Percepţia medievală — adică a perioadei în care creştinismul a primit o dogmă — a avut revelaţii de o inexplicabilă precizie vizionară. Richard Inimă de Leu, abia întors din Ţara Sfîntâ, lansa un inconfundabil avertisment: Communia est tumor plebis, timor regni, tepor sacerdoţi!. Alte semnale, dincolo de ţinta lor antiiudaicâ — aşa cum au fost cele ale lui loan Chrisostomos —, identificau pericolul cu mare precizie, în Biblie este vorba de egalitatea în faţa lui Dumnezeu. Românii antebelici erau supuşi ideologiei creştine, iar din punct de vedere al conflictului de clasă se rezumau la existenţa a 106 membri cu carnet ai Partidului Comunist din România, într-un total de l 154 simpatizanţi, gazde şi curieri de tip Nicolae Ceauşescu, foarte tînăr şi handicapat moral. Un fenomen distinct este cel care proiectează în lumina analitică destinul liderilor. Vom constată că printre slăbiciunile sistemelor politice se află şi acela al suficienţei culturale. Frustratul şi paranoicul sunt interesanţi, au charismâ, adună, într-un discurs fluent, frustrările şi paranoia nemanifeste ale fiecărui individ, ating nervura sensibilă a ratării fiecărui idealist. Marx, Engels, Lenin, Hitler, Stalin sunt exemple ale ajungerii la putere absolută dintr-o masă de rataţi şi rejectaţi ai societăţii în care şi-au făcut debutul politic şi faţă de care ceilalţi au exersat un dezarmant complex de vinovăţie. Aşa îi învăţaseră pe oameni Rousseau, Voltaire şi alţi umanişti. Despre adolescenţa lui Lenin nu se cunosc prea multe. O descriere a fost totuşi făcută: „Aceasta a fost perioada în care tînărul Lenin s-a familiarizat cu literatura radicală, transformîndu-se într-un revoluţionar fanatic, hotârît să distrugă statul şi societatea care îl tratase într-un mod atît de meschin. Atunci, ca şi mai tîrziu, radicalismul lui se hrănea nu din idealism, ci din resentimente de natură personală" (Richard Pipes — Scurtă istorie a revoluţiei ruse). Marx nu era departe de aceeaşi malformaţie comportamentală: evreu devenit fervent catolic, scrie poezii de subprodus, este respins, umilit de critica literară şi hotărăşte să se răzbune pe societatea germană. Marx intră într-o sectă satanică, îl neagă pe Dumnezeu şi decide să lupte cu Acesta prin distrugerea lumii pe care A creat-o. „Frescele" zugravului Adolf Hitler trebuie să fi fost pe măsura poeziilor lui Marx. Cunoscînd acum biografia reală a lui Nicolae Ceauşescu, nemăsurata lui dorinţă de parvenire şi schizofrenia grandorii, ne putem da seama cum arătau pantofii făcuţi de el. Mediocritatea are această resursă de acumulare a urii împotriva a tot ce este valoare, har, inteligenţă. 208

Saltul de la lucrurile mici făcute prost sau neterminate la planuri grandioase nu poate fi favorizat decît de un sistem care distruge totul în urmă. De aceea, Marx şi epigonii săi substanţiali nu pot fi analizaţi decît între limitele premeditării, cu un cod teoretic al aplicaţiei pe care 1-au pus, ca un corp delict, în mîna unor executanţi. Atunci cînd Marx introduce conceptul de om nou se referă la un individ care înlocuieşte o persoană eliminată, pentru că este netransformabilă, său Ia un individ care s-a lăsat modelat de comunism pentru a-şi modifica identitatea socială. Cei născuţi în comunism erau supuşi aceleiaşi proceduri. Omul nou trebuia să prezinte şi particularitatea de a putea prelua sarcina exterminării sau modelării de la iniţiatorii fenomenului, căutînd mijloace noi, adaptări şi adopţii metodologice care să asigure eficienţa programului şi capacitatea de autorege-nerare a sistemului. Căutînd originea interioară a modului în care s-a perpetuat atîtea decenii specia comunista nu putem ocoli constatarea că succesul comunismului s-a sprijinit temeinic pe slăbiciunile umane. Dispreţul lui Marx pentru propria persoană, ura împotriva celorlalţi şi identificarea slăbiciunilor sale în slăbiciunile multor altora au explodat într-o operă ispititoare. El le-a arătat cît de puternică poate deveni micimea atunci cînd învaţă că dimensiunea ei ridicolă este consecinţa exploatării exercitate de cîţiva privilegiaţi ai soartei, iar nu a unei construcţii dumnezeieşti. De aceea, marxismul este mai întîi, în mod fundamental, ateu şi abia apoi o teroare. A fost apoi mediul, societatea minată de o vulnerabilitate exasperantă: „Ideea unei subversiuni generale şi a unei reînnoiri totale a civilizaţiei prin fier şi foc seducea atunci toate sufletele obosite de mediocritatea celor înfrînţi apriori: această idee ajuta propagarea comunismului insurecţional la fel cun ajutase propagarea naţionalismului extremist." (Thierry Maulnier — Mythes socialistes). Probabil că, emis într-o altă epocă istorică, acest concept comunist s-ar fi pierdut în experimental şi derizoriu, cel mult ca o modă pasageră a unor idealişti, dacă nu surprindea o stare istorică anume şi nu ataca punctul său cel mai slab: lansarea sistemului democratic modern prin structuri secrete, francmasonice, oculte. Aceasta a fost calea, asemeni unei specii de viespe de pe continentul african, care înţeapă o tarantulă, îi inoculează un ou şi, pe măsură ce păianjenul continuă să trăiască, larva viespei îl consumă prin interior. Aceeaşi demonstraţie poate fi făcută şi pentru hitlerism. Cei mai importanţi biografi ai lui Adolf Hitler arată că întregul sistem criminal antisemit pe care 1-a iniţiat şi aplicat îşi avea originea în frica lui de evrei şi în admiraţia pentru capacitatea lor de organizare şi acţiune internaţională. Astăzi, cînd se demonstrează tot mai bine argumentat că succesul lui Hitler a constat fundamental în sprijinul monolitic pe care i 1-a acordat poporul german, se clarifică tot mai bine şi modul în care poporul german a fost convins că evreii reprezintă o forţă internaţională autentică, unitară şi distructivă, avînd ca principală preocupare distrugerea Germaniei şi dominaţia lumii. Exploatînd la maximum naţionalismul şi egocentrismul german, dar şi realitatea că poporul fusese martorul grandorii imperiale germane şi al prăbuşirii catastrofale în numai cîţiva ani, Hitler a ridicat ura personală la proporţii mondiale. Sistemul comunist a beneficiat din plin de avantajul învingătorului. Compromisul criminal făcut de Statele Unite şi Marea Britanic cu Stalin a permis acoperirea perfectă a expansiunii comuniste în lume, fenomen care a ţinut pînă la Ronald Reagan. Primul obiectiv al atacului comunist a fost regimul proprietăţii. „Proletarii nu pot să cucerească forţele de producţie sociale decît desfiinţînd propriul lor mod de însuşire de pînâ acum şi, prin aceasta, întregul mod de însuşire de pînâ acum. Proletarii n-au nimic propriu de ocrotit; ei au de nimicit tot ceea ce pînâ acum ocrotea şi asigura proprietatea privată" (Karl Marx şi Friedrich Engels - Manifestul Partidului Comunist). Regimul proprietăţii înseamnă — dacă acceptăm rigoarea ştiinţelor medicale — extensia socială a unei necesităţi biologice. Altfel spus, în afară de lovitura dată unui anumit moment istoric, marxismul a lovit direct în stomac, adică acolo unde medicină modernă a identificat proiecţia somatică a emoţiilor noastre, în primul rînd, frica. Teroarea a fost, aşadar, de la început vehicolul acestui proiect. Cine citea Manifestul Partidului Comunist şi era de altă părere trebuia să i se facă frică, pentru că ceea ce urma să vină peste el era inevitabil, era în afara lui Dumnezeu şi purta semnul morţii. Deţinerea proprietăţii devenea o vină faţă de cei care nu au, proprietatea însăşi eră consecinţa exploatării celui care nu are şi noul sistem politic trebuia să redistribuie totul la toţi, cu excepţia celor care au avut. Defectele sistemului democratic, nedreptăţile economiei capitaliste, mobilizarea rataţilor şi mediocrilor, provocarea violenţei revoluţionare, controlul asupra presei „democratice", speculînd libertatea cuvîntului oferită de democraţie, războiul, slăbiciunile umane - iată bucăţile din care şi-a construit sistemul comunist imperiul său timp de patru decenii şi jumătate. Agentul său principal — frica. Experienţa istorică Una din erorile doctrinare care împiedică judecarea lucidă a sistemului comunist din România este teza că natura sa criminală este unică, originală, rezultat exclusiv al ocupaţiei sovietice şi produs al unor indivizi numiţi 209

generic comunişti. O astfel de teorie simplifică lucrurile şi ne duce în fundătura paradoxului că, odată cu retragerea trupelor sovietice din 1958, precum şi odată cu victoria revoluţiei din decembrie 1989, comunismul — inclusiv instituţional — nu a dispărut. Mai mult, el cunoaşte supravieţuiri inexplicabile la nivelul mentalităţilor, deşi se pot înregistra cel puţin trei decenii de atitudine antisovietică, în plin sistem comunist, iar populaţia a primit o totală graţie a libertăţii încă din decembrie 1989. Existenţa fenomenului comunist trebuie privită dincolo de turela tancului sovietic, în modul cum a lucrat în sufletul omului, răscolind acolo nu numai revolte, ci şi periculoase predispoziţii. Pentru că de multe ori sistemul comunist a fost comparat cu Inchiziţia, să încercăm o explicaţie, într-adevăr, cea mai cunoscută instituţie a terorii este Inchiziţia (cea spaniolă, în particular). De fapt, prin „cunoscută" trebuie înţeleasă proiecţia cultural-istorică percepută de omul contemporan în urma unei sinteze foarte aproximative şi uşor digerabile. La început, Inchiziţia a fost un tribunal ecleziastic raţional. Ea îi judeca numai pe slujitorii Bisericii, dar păcătuia prin substanţialitatea incertă a dogmei şi prin verdicte datate. Infracţiunea era definită în raport cu dogme fluente, astfel că, din punct de vedere strict juridic, ceea ce fusese admis drept culpă eclesiastică în epoca augustină, era liberalizat în epoca benedictinâ, iar pentru anumite subiecte elogiat în epoca dominicană. Astfel, un cleric pedepsit pentru contestarea virginităţii marianice în secolul IV ar fi fost un strălucit emul al lui Toma din Aquino în secolul XIII. Concilii ecumenice succesive au dezbătut marea temă a dogmei, iar istoria lor este, în fapt, cronologia apariţiei şi substanţializârii operei profesorilor Bisericii. Este o constatare certa că, dincolo de funcţia sa de vehicul divin, instituţia Bisericii (în primul rînd, catolice) a conştientizat timpuriu apariţia şi evoluţia unor consecinţe canonice ale credinţei ca pe nişte realităţi sociale, în alt plan, preluarea ideii imperiale de către Roma ecleziastică şi, mai ales, conflictul imediat cu naţionalismul latin (Fedor Schneider — Rom und Romgedanke im Mittelalter) a adus religia într-o zona temporala cu manifestări în cotidian. Lateranul şi mai apoi Vaticanul au ştiut că în lumea oamenilor de rînd persistă sau se dezvoltă concepţii şi practici cu tendinţe necontrolabile, unele voit libere, şi că la potenţialitatea lor anticristă se adaugă nu numai factorul ideologic, influenţa stilistică, şi noutatea culturii musulmane, dar şi caracterul din ce în ce mai simoniac al practicilor diocezale. Ereticii din Languedoc aveau un crez criminal direct: „Crima este pedepsită de lege şi condamnată de morala publică. Dar legea umană este contrară ordinii divine, deci ceea ce este blestemat de legea umană trebuie să fie considerat ca aprobat de Dumnezeu. La fel, trebuie să treci prin toate viciile, să cobori în cea mai profundă prăpastie. Omul va mărturisi dispreţul său complet faţă de principiile moralei curente şi se va apropia din nou, pe cît posibil, de perfecţiunea veritabilă" (Gerard Walter — Leş origines du communisme). Silogismul acesta criminal a creat mari mişcări sociale şi a răscolit teritorii vaste. El este citat şi astăzi ca sursa a unei mişcări revoluţionare timpurii, a catarilor, inclusă în catalogul istoric al tradiţiei comuniste, în momentul în care populaţia creştină a fost definita ca „o comunitate reunită prin credinţă şi disciplină, diversificată prin teritoriu, sînge, habitat, suveranitate, fortificată prin încercuirea menţinută (constant) de vecini disidenţi sau ostili" (Gabriel Le Bras — Institutions ecclesiastiqaes de la Chretiente medievale), au fost introduse şi formele unui model de comunitate închisă, dominată de frica şi permanent mobilizata împotriva unui inamic extern. Aşadar, a apărut nevoia unei discipline interne — întemeiate pe ordine şi ordin — şi a unei reacţii profilactice externe (cruciadele), finanţate activ, conduse prin campanii militare şi susţinute magistral de dogma. Cu toate că rănile, bolile şi sacrificiile în vieţi omeneşti ale cruciaţilor par, din această perspectivă, consecinţele unei înşelătorii programate, puternicul sentiment individual al credinţei domină natura mecanică a cruciadelor. Deşi terminologia ar putea să pară recurentă şi forţată, conceptul de „război total" este identificabil documentar, cu cele două componente ale sale: război în interior şi război în afară. Pe de o parte, Corpus juris canonici, pe de altă parte doctrina universalistă a expansiunii. Mai mult ca oricînd era nevoie de instrumente. „Papii — spune Southern — au visat întotdeauna la o milifie a Sfîntului Petru" şi împuternicirea Inchiziţiei cu dreptul de a judeca a evoluat spre dreptul de a impune şi controla verdictul. Cauza expusă a acestei transformări şi consecinţele instituţionale au fost argumentate de pericolul pe care-1 reprezenta „efervescenţa unor noi dezvoltări umane: varietatea opiniilor, succesul ereziilor, apariţia şcolilor. Pentru a reprima excesele a fost organizată o poliţie, pentru a le disciplina — un statut şi o practică" (Gabriel Le Bras). Cu toate acestea, mult timp Inchiziţia a acţionat haotic şi nu o dată a fost lovită de boala tipică a structurilor coercitive: lipsa de control intern al organizaţiei. Utilizîhd o practică diversă, de la zonă la zonă şi de la caz la caz, sistemul inchiziţional a fost penetrat de elementul infracţional, devenind repede nociv, începutul secolului al XlII-lea marchează o diminuare a autorităţii Inchiziţiei (mai ales în Franţa), separă categoric republicile marinare de rest şi potenţează mişcările eretice. Cînd au afirmat deschis că Toma din Aquino a salvat Biserica romano-catolică de la disoluţie, istoricii 210

francezi ai epocii medievale s-au gîndit la tezele coerente şi profunde enunţate de marele teolog îh Summa Theologiae. Cîteva dintre ele, grupate într-o zonă cumplită a operei tomiste, au fundamentat crima în numele credinţei şi au dat Inchiziţiei instrumentul teoretic al represiunii. „Ereticii — spunea Sfîntul Toma — nu merită doar separarea de Biserică prin excomunicare, ci, de asemenea, de a fi despărţiţi de lume prin moarte. Este, în fapt, mult mai grav a compromite credinţa care asigură fiinţarea sufletului decît a falsifica moneda pentru a permite supravieţuirea în viaţa temporala. Prin consecinţă, dacă falsificatorii de bani sau alţi răufăcători sunt imediat trimişi la moarte prin buna justiţie a prinţilor laici, cu atît mai mult ereticii, îndată ce le este dovedită erezia, pot fi nu numai excomunicaţi, dar în mod foarte just trimişi la moarte" (Secunda Secundae, qu. XI, art. 3). Nu am putea înţelege impactul acestui enunţ dacă nu am cunoaşte că Inchiziţia dinainte de aquinat dădea sentinţe penitenţiale, aplica sancţiuni demonstrative, conduse fundamental de ideea corecţiei morale, iar după ce opera marelui teolog a fost recunoscută drept dogmă oficială a Bisericii, stabilă, operaţionalizatâ prin stat şi nu prin extravaganţele unui Federico II, ea, Inchiziţia, a început să ucidă în masa. Tipologia Inchiziţiei se regăseşte în sistemul comunist: cetăţeanul este supus unei dogme imuabile pe care trebuie să o înveţe, să o aplice şi să o propage; abaterile de la dogmă se sancţionează cu diferite paliere de pedeapsă şi în funcţie de starea crizei sistemului în momentul „infracţiunii"; dogma este expresia unei ideologii mai presus de critică, ale cărei adevăruri sunt deţinute de un număr restrîns de iniţiaţi ai puterii (membri ai Comitetului Central), deasupra cărora se află clarvăzătorul (Stalin şi diverse reproduceri ale sale). O poliţie ecleziastică/politică veghează la păstrarea disciplinei sociale, urmăreşte, trimite în anchete şi chiar ucide cînd e nevoie, dar nu uită să exercite principala sa funcţiune: producerea şi întreţinerea terorii. Astăzi, după ce comunismul şi-a epuizat sistemul (nu şi consecinţele) pare, într-adevăr, forţat să faci astfel de comparaţii şocante. Dar manualele inchizitorilor s-au păstrat şi similitudinea este prea evidentă: „Trebuie reamintit că principalul scop al procesului şi al condamnării la moarte a unui eretic nu este salvarea sufletului acuzatului, ci obţinerea liniştii publice şi terorizarea poporului (ut alii terreantur). Nu încape nici o îndoială că intimidarea şi terorizarea poporului prin pronunţarea sentinţelor şi impunerea sanbenhos este o acţiune bună" (Bartholome Bennassar). Şi tot acest efort, în numele unei moralităţi autentice, dar deformate de instituţii. Au urmat secole pe care papii le-au dominat cu une astucieuse mefiance spre un tip de putere internă şi externa ce a desăvîrşit instituţiile coercitive, juridice şi administrative ale feudalismului european. Locul unde Inchiziţia se deosebeşte fundamental de sistemul comunist este acela în care Biserica s-a dovedit creatoare a civilizaţiei europene. Este adevărat că ereticii suportau tortura, dar în timpul asta Raffaello, Michelangelo sau Tizian dădeau umanităţii o dimensiune estetică, morală, unitară. Relaţia nu este compensatorie; mediul în care au creat titanii culturii europene pornea de la o anumita disciplina care împărţea societatea în libertăţi şi constrângeri fată de o normă morală, nu faţă de o ideologie politică. Fără îndoială că au existat şi printre preoţi fanatici, inculţi şi tîmpiţi. Respectarea întocmai a dogmei le permitea sâ-şi etaleze întreaga suprafaţa a prostiei şi uneori chiar ucideau, pentru că, în pofida unei anecdote preavechi, prostia nu doare, dar poate ucide. Ne putem lăsa surprinşi acum şi de faptul că în programele şcolare ale celor mai cumplite nuclee teroriste — universităţile medievale spaniole — se inventau atitudini care astăzi ni se par fireşti, intrate în uzanţele automate ale civilizaţiei: să duci mîna la gură cînd strănuţi, să acorzi prioritate celui care intră într-o clădire atunci cînd tu vrei sa ieşi (în ideea că tu ţi-ai rezolvat problema, iar cel care intră se grăbeşte sa şi-o rezolve), să circuli pe partea dreaptă a străzii, să nu tulburi liniştea publică după ora 18.00 (sursa: decret al oraşului Neapole din secolul al Xl-lea), să nu primeşti băuturi alcoolice în hanuri înainte de ora 10.00 (sursa: decret al lui Ludovic cel Sfînt din secolul al XHI-lea) etc. Ceea ce numim astfel „civilizaţie occidentală" este rezultatul a şapte secole de control ecleziastic al statului, inclusiv de conflict stat-Biserică. Sunt acele secole care îi lipsesc României, Biserica noastră reuşind să construiască un alt tip de civilizaţie în mediul rural românesc, dar pe care modernizarea forţată a României, după alt model decît cel propriu, 1-a desfigurat pînâ la figuraţia de astăzi. Abandonînd pentru un timp tema pericolului extern perpetuu, izvor al permanentei întreţineri a fricii, vom constata că în interior, spre sfîrşitul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, se obţinuse deja omul nou, un produs al ordinii şi execuţiei. Este epoca în care apar, cu mare frecvenţă, marii fanatici, poziţia lor superioară în ierarhia puterii inchiziţionale fiind o ilustrare a radicalizării sistemului pe care îl slujeau. Sau, altfel spus, al maturizării sale ca aparat represiv. Biserica romano-catolică a ajuns să promoveze şi să iubească un tip uman capabil de această declaraţie: „Vreau să trăiesc şi sa mor în comuniune cu succesorul prinţului apostolilor, vicar al lui Isus Christos, şef al păstorilor, pontif al Bisericii Universale. Adopt tot ceea ce prescrie el; resping, condamn, anatemizez tot ce respinge, condamnă şi anatemizează el. Din acest moment accept, retractez, condamn şi anatemizez tot ce va 211

decide el ca trebuie să accept, să retractez, sa condamn sau să anatemizez" (declaraţia lui Jansenius dată Ia Ypres, 6 mai 1638). în Actul de recunoaştere a suzeranităţii faţă de Roma semnat de episcopul Atanasie la 7 aprilie 1701 şi în care se accepta uniunea religioasă a ortodocşilor din Transilvania cu Roma, la articolul 2 se consemna: „Mâ voi declara pe fată prin jurămînt că eu sunt şi voi fi un fiu ascultător pînă la moarte al capului întregii Biserici Creştine, adică al pontificelui Roman Clement XI şi al urmaşilor săi". Să vedem cum arăta jurâmîntul anual al fiecărui membru al partidului nazist luat în faţa unui ofiţer-chestor SS: „Făgăduiesc credinţă veşnică lui Adolf Hitler. Făgăduiesc supunere necondiţionată faţă de el şi faţă de conducătorul numit de el", în cazul comunismului şi, mai ales, al stalinismului, aceste jurăminte se făceau public, prin enunţ colectiv. La fel de surprinzătoare prin similitudine este atitudinea Bisericii faţă de „ereticii spirituali". Un filozof şi, totodată, un credincios profund care declara liber: „O, Dumnezeu al tinereţii mele! Poate vei fi tu Acela de lîngă patul meu de moarte. Adio, cu toate ca m-ai părăsit, eu n-âm să încetez să te iubesc" (Ernest Renan — L'Avenir de la Science), este declarat antichrist pe pămînt, blestemat public, indexat şi blocat în cariera sa profesională, izolat în societate, în lucrarea Emest Renan în faţa Tribunalului ştiinţei, publicată şi la Iaşi în 1898, celebrul abate Vladimir Guettee, trecut de la catolicism la ortodoxie, îl ataca violent pe filozof: „Scepticismul cel mai absolut este ultimul cuvînt al lui Ernest Renan, şi aceasta numai pentru ca sa pună aceste aberaţiuni sub patronajul lui lisus, prin mijlocul a mii de meşteşugiţi ritorice cu cari a scris el romanul seu nelegiuit şi imoral, pe care a îndrăznit a-1 numi Vieaţa lui lisus; operă de falsificator, cum nu se mai găseşte alta, operă de rea-credinţâ şi minciună, unde ignoranţa caută să se ascundă, să se prefacă sub aere de suficienţă şi sub o erudiţiune falşă şi împrumutată". Atacurile publice la adresa lui Renan se regăsesc în campaniile de stigmatizare şi blamare a unor intelectuali în perioada comunistă. Ce i se reproşa lui Renan? Că într-una dintre cele mai calde şi mai convingătoare pledoarii pentru dragostea de Christos (opera sa, Viaţa lui Isus) emitea ipoteză că Fecioara Măria era de origine siriană, deoarece majoritatea populaţiei din Nazaret era siriană, că lisus ă fost mult măi iubit de femeile călvariene decît le-a iubit el pe ele, că adevărata credinţă enunţată de lisus a fost transformată în religie (care este o formă de organizare ă credinţei), iar religia a generat o Biserică, ca instituţie care administrează religia, între acest ultim mecanism şi credinţa curată a lui lisus, a intervenit ceva care a denaturat mesajul. Violenţa cu care Bisericile s-au aruncat supra acestui gînditor dezvăluie, de fapt, starea de criză a unui sistem. A fost nevoie de aggiomamento-ul promovat de papii loan XXIII şi Paul VI, de adaptarea Bisericii la realităţile ingineriei genetice şi a noilor generaţii de computere, pentru ca lucrurile să fie întoarse dintr-un drum catastrofal, prefigurat de Renan. Formula iezuitâ a atins culmea terorii instituţionalizate, a introdus o nouă ordine, extrem de aspră, şi a creat o şcoală, în colegiile iezuite, copiii erau îndoctrinaţi pentru asimilarea şi respectarea normei ad litteram, erau educaţi pentru exerciţiul delaţiunii, erau instruiţi în procedurile conspirativităţii şi ale supunerii oarbe. Li se explicau metode de manipulare a puterii, li se dădeau detalii asupra naturii umane convertibile prin slăbiciunile ei. Nu lipseau enunţurile fixe, cu valoare de mesaj forţă şi mijloc de îndoctrinare, care mai tîrziu s-au numit lozinci: „Important nu este adevărul, important este ce ajung să creadă oamenii"; „Praful de puşca este tămîia lui Dumnezeu [pentru perioada conquistadorilor, n.a.]"; „Omul perfect este orb şi ascultător ca un cadavru"; „Cu cît sunt mai umani, cu atît sunt oamenii mai lipsiţi de putere"; „Pentru a face un bine în slujba lui Dumnezeu, ai dreptul sa faci orice râu"; „Numai omul mort nu greşeşte, de aceea trebuie să-i pîndim greşelile cît este viu". Toate aceste teze, precum şi întreaga metodologie a terorii — de la îndoctrinare, la cultul delaţiunii, crimă în numele unui ideal şi genocid (exterminarea a peste două milioane de evrei convertiţi) — s-au regăsit pe deplin în sistemele politice nazist şi comunist, aplicate prin organizaţii specializate, militarizate ale poliţiei politice. Este paradoxal, dar se poate alege orice enunţ comunist, cît de marginal, şi i se poate găsi un corespondent în istoria organizaţiilor coercitive medievale. Să luăm un caz mai rar întîlnit. Lenin a „lansat" în opera sa conceptul „războiului just" şi formula îi mai este atribuită şi astăzi. Dar, inspirată de opera tomistâ (Summa Theologiae, Secunda Secundae, qu. XI, art. 1), Biserica romano-catolicâ „dezvoltă pe la mijlocul secolului XIII o teorie a războiului just care acorda războaielor purtate practic de toţi potentaţii laici responsabili beneficiul incertitudinii, cu excepţia celor care fuseseră îndreptate împotriva intereselor papalităţii sau contra celor asupra cărora papa şi-a extins protecţia" (R. W. Southern — L'Eglise et la societe dans l'Occident Medieval). Ne este cunoscut acum de ce Uniunea Sovietică purta numai „războaie juste", atacînd România în 1940, iar România „atacase mîrşav" URSS în 1941! Este mai greu de dovedit dacă Lenin s-a inspirat din tratatele şi manualele Inchiziţiei (este posibil la Marx), dar a moştenit, în mod cert, experienţa şi practica unor structuri abominabile ale imperiilor austro-ungar şi ţarist. Ele, la rîndul lor, acumulaseră experienţa inchiziţională. Dezvoltarea structurilor informative şi de spionaj ale marilor imperii a dus tehnicile de manipulare a oamenilor spre perfecţiune. Revoluţionarii socialişti germani şi bolşevicii 212

ruşi nu aveau nimic original în metode. Ei au împrumutat metodologiile şi terminologiile torţionarului imperial pe care le-au aplicat unei obedienţe formate, dar sub alt semn, cel al binelui comun. Se constată, pe măsură ce biografiile reale sunt date publicităţii, că mai toţi liderii comunişti aveau o experinţă de colaboratori, informatori şi torţionari ai serviciilor secrete imperiale. Comunismul a fost, de aceea, mult mai parşiv. Poate că simbolul acestei perversiuni cu sistema este cuvîntul lozincă, provenit din germanul Die Losung, substantiv derivat din verbul losen — „a elibera" (un act, un ordin, etc.)! Devenit stapîn al Rusiei, Lenin emite primele decrete, încă din 27 octombrie 1917, în cel mai clasic stil ţarist. El chiar urmăreşte „Legile Fundamentale Ţariste" în toate directivele pe care le dă populaţiei. Englezii, practici şi metodici cum îi ştim, se uitau la legislaţia lui Lenin şi credeau că e vorba de un alt guvern ţarist. Cînd s-au trezit, era prea tîrziu. Sa luăm alt caz. Mărturiile foştilor deţinuţi politici anticomunişti evoca o anumită metodologie a anchetei, o multitudine de atitudini şi gesturi tipice ale anchetatorilor. Este amintit de foarte multe ori obiceiul anchetatorului de la Securitate care răsfoieşte dosarul în faţa celui anchetat, dă din cap semnificativ şi întreţine mereu impresia că acela conţine fapte incriminatoare grave. Se sugera apoi că ceilalţi arestaţi au spus totul şi numai el, ultimul „vinovat", nu şi-a completat depoziţia, în consecinţă, exista temeiul să primească cea mai grea pedeapsă, pentru că toate acuzele s-au strîns pînă în acel moment şi s-au focalizat spre persoana lui. De foarte multe ori dosarele respective conţineau foi albe. în 1376, inchizitorul general al Aragonului, Nicolau Eymerich, a produs un Manual al inchizitorilor (Directorium inquisitorum) în care se găseau toate metodele subtile de anchetă, între care şi cea cu „răsfoitul dosarului". Eymerich chiar a lansat un opuscul distinct (Zece vicleşuguri ale inchizitorului pentru a le dejuca pe cele ale ereticilor) unde se găseau şi următoarele recomandări: „Cînd inculpatul neagă învinuirea şi nu există dovezi împotriva lui, inchizitorul este sfătuit să răsfoiască dosarul în prezenţa acuzatului şi să afirme că s-ar afla în posesia unor probe de vinovăţie zdrobitoare, faţă de care tăgadă în continuare este zadarnică. «Inchizitorul va lua dosarul acuzatului, îl va răsfoi în toate sensurile, apoi va spune: este clar că tu minţi şi eu am dreptate! Spune deci adevărul în cauza ta». Şi în continuare Eymerich explică: «vicleşugul stă în faptul de a-1 face (pe inculpat) să creadă că dosarul îl înfundă», cînd în realitate lucrurile stau cu totul altfel" (Doru Cosma - Socrats, Bruno, Galilei în faţa justiţiei). Povestesc foştii deţinuţi politici despre turnătorii introduşi în celulele lor'? Nimic mai simplu. Ne întoarcem la manualul lui Eymerich din secolul XIV şi aflăm: „Se recomandă angajarea unor vizite în celula deţinutului din partea unor confraţi de erezie, reconvertiţi între timp, dar fără ştirea inculpatului, la «dreapta credinţă», vizite cu prilejul cărora acesta să fie antrenat în discuţii eretice. Totul trebuie aranjat în aşa fel ca aceste discuţii să fie auzite de martori ascunşi în preajma celulei şi consemnate de un grefier, de asemenea ascuns vederii deţinutului". Belu Zilber povesteşte în capitolul „Metode de anchetare" din cartea sa Actor în procesul Patrăşcanu cum se modifica regimul de detenţie în funcţie de mersul anchetei. Uneori era interogat „blînd", alteori era bătut fără nici o explicaţie. Inchiziţia avea drept model: „Alternarea unui regim celular de favoare cu unul sever, acesta din urmă constînd în crearea unor condiţii de trai insuportabile (precum înfometarea sau ţinerea în lanţuri), îndemnarea ereticului la mărturisiri de către rudele apropiate sau copărtaşii la erezie, reconvertiţi între timp, prelungirea la nesfîrşit a deţinerii preventive erau doar cîteva dintre aceste mijloace". O informaţie recentă adusă de Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Franţa poate şoca printr-un detaliu pitoresc: formatul şi modul de întocmire ale dosarelor NKVD, KGB şi ale serviciilor de Securitate din ţările satelite reproduceau dimensiunile şi regulile de constituire ale Inchiziţiei spaniole pentru registrele anchetelor. Numite Libro, dosarele persoanelor anchetate aveau dimensiuni standard (32x24 cm.) şi conţineau formulare de întrebări standardizate, depoziţii, delaţiuni, intervenţii scrise ale inchizitorului (notes), rapoarte şi liste de suspecţi, opis şi numerotaţii clasice. Legate în piele cu grijă şi indexate, dosarele erau păstrate în arhive secrete foarte bine păzite şi călătoreau împreună cu inchizitorii sub un regim special. Reguli stricte interziceau accesul la aceste arhive, unde nici regii nu pătrundeau. Dezvăluirea informaţiilor conţinute de aceste dosare se pedepsea drastic, cei care aveau acces fiind consemnaţi sub jurâmînt (Michele Escamilla-Colin — Crimes et chatiments dans VEspagne inquisitorial). Aşa-numitul „Fenomen Piteşti", cu toate ororile sale, îşi are originea în Spania inchiziţională. A fost iniţiat, perfecţionat şi aplicat cu acte în regulă, ca oră de curs în programa de învăţămînt a Colegiului iezuit Sân Bartolome din Salamanca. Acolo „practica delaţiunii era atît de frecventa, încît licenţiaţii sau doctorii deveniţi inchizitori nu aveau nici un fel de scrupule în a o recomanda creştinilor" (Bartolome Bennassar — Inchiziţia spaniolă). Doctoranzii acestui Colegiu erau puşi faţă în faţă şi obligaţi să se acuze de cele mai abominabile fapte, să-şi dezvăluie cele mai intime gînduri, să se pălmuiască pe rînd, să-şi denunţe părinţii. Profesorii lor le puneau în faţă 213

Evanghelia după Luca şi pasajul (discutabil) XIV, 5-26: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-să, pe nevastâ-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu", deşi acest pasaj fusese deja interpretat de teologi şi explicat, cercetarea modernă demonstrînd că este o interpolare tîrzie. De altfel — ca o paranteză de inventar — fenomenul citat, numit „Piteşti" pentru că acolo ar fi fost aplicat de comunişti, este semnalat încă din 1943 într-un document al Cabinetului Militar al lui Ion Antonescu, se petrecea la închisoarea Sighet şi îi avea ca protagonişti pe aceiaşi indivizi ai unei grupări dezaxate din Mişcarea legionară. Ei primiseră „educaţia" în şcoala de poliţie SS de la Fiirstenberg. Antonescu a luat imediat masuri drastice, izolîndu-i pe aceşti torţionari şi repartizîndu-i în diferite alte închisori. Alexandru Nicolski i-a adunat din nou şi i-a folosit la Piteşti. Sursa istorică a „Fenomenului Piteşti" se găseşte în secolul al XVI-lea, atunci cînd Inchiziţia a început să pună accentul pe organizarea şi autorizarea reţelelor de informatori şi colaboratori. Informatorii Inchiziţiei, numiţi familiares, semnau un angajament şi primeau o împuternicire. Aceasta din urma conţinea şi dreptul de a primi şi folosi armele în cazul unei revolte populare (apropo de „teroriştii" din decembrie 1989). Informatorii primeau o anumită instrucţie, astfel încît rapoartele lor sa fie valoroase, sa poată fî exploatate ca surse credibile şi sa poată fi comparate cu constatările din teren. Ei primeau misiuni — inclusiv aceea de colectare a „bancurilor" pe seama Sfîntului Petru! — care să permită controlul informativ al unor zone cu potenţial eretic. Una dintre misiuni era verificarea loialităţii evreilor convertiţi la creştinism; o alta, verificarea evoluţiei unor culte locale — mai ales a celor referitoare la animale deosebite (de exemplu cîini care salvaseră în cruciade viaţa unui cavaler celebru, păsări care prevestiseră destinul vreunui sfînt etc.) — astfel încît să se evite idolatria. Anumite animale, cum ar fi viţelul, se bucurau de un regim special de observaţie, cunoaşterea poreclelor sau numelor date acestora, a felului în care erau îngrijiţi fiind printre preocupările informatorilor. Cercetarea acestor amănunte, care astăzi s-ar putea să ni se pară ridicole, devenise extrem de intensă sub regimul iezuit, ale cărui profunzimi întunecate nu sunt nici astăzi pe deplin cunoscute. Nu întîmplător, prima şcoală criminală a lui Stalin a fost seminarul iezuit din Tiflis: „La şcoala parohială şi mai ales în seminar domneau o atmosferă de obscurantism, ipocrizie, un permanent control mărunt, denunţul reciproc. Aici trona o ordine severă, o disciplină aproape militâreascâ" (Roy Medvedev — Despre Stalin şi stalinism). Stalin a învăţat acolo mecanica intimă a structurilor închise, ermetice, şi a descifrat înţelesul unei legi de bază a Inchiziţiei: Omul nu contează. Dispreţul faţa de om, dorinţa de a anihila individualitatea şi nevoia de a domina şi conduce masa şi-au găsit expresia elocventă în teza fundamentală a Materialismului istoric marxist: „Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa". Este acest text suficient pentru ca un parlament democratic să declare comunismul la fel de criminal ca şi nazismul? Poate Justiţia să judece în baza unei legi acele persoane vinovate de instalarea, aplicarea şi supravieţuirea sistemului comunist în România şi să descopere prin actul juridic infracţiunile criminale la drepturile fundamentale ale omului? La urma-urmelor, aceste drepturi au constituit substanţa Revoluţiei Franceze, din care s-a revendicat întreaga istorie comunista! întreţinerea şi exploatarea ideologiei Despre natura inumana a sistemului comunist s-a scris în perioada „Războiului rece" din plin, s-a scris şi se scrie şi după 1989 şi probabil se va scrie la infinit pentru că acest cataclism uman nu a avut precedent, ca număr de victime, în ultimul timp, atenţia analiştilor s-a îndreptat spre zone ideologice şi doctrinare controversate, câutînd nuanţe şi mai puţin explicaţii. Fundamentala în abordare este falia uriaşă de înţelegere a sistemului comunist dintre Occidentul adversar şi învingător, pe de o parte, şi Estul care a trăit tragedia, pe de altă parte. Privirea exterioară nu va reuşi niciodată să fie o privire interioară, de aceea adevărata analiză de substanţă va veni întotdeauna din Est, atît prin voci analitice capabile de rigoare, cît şi prin politica efectivă menită să desprindă Estul cît mai repede de ceea ce a fost între 1944 şi 1990. Asupra controversei dintre nazism şi comunism am opinat într-un capitol precedent. Controversa internaţională asupra relaţiei dintre marxism şi sistemul comunist sovietic, care agită, în ultimii ani mediul politologic — mai ales după apariţia la Paris a Cărţii negre a comunismului — este dominată tocmai de stereotipurile concentraţionale de care aminteam la început. A face o comparaţie între nazism şi comunism pentru a arăta că unul a fost mai criminal decît celălalt este futil, atît timp cît ambele au aceeaşi origină. Nazismul îşi are sursa într-o fracţiune radicală a socialismului german — aşa cum voi arăta — şi s-a desprins de marxism prin nişte particularităţi doctrinare, dar nu a încetat vreodată să se sprijine pe codul distructiv iniţial al materialismului marxist. Fenomenul de trecere a miilor de comunişti în batalioanele de asalt ale lui Hitler după 1930 a fost susţinut printr-un mesaj 214

precis al Fiihrerului, care nu mai are nevoie de comentarii: „Cînd Hitler arăta poporului mirajul celor 400 000 de locuinţe individuale, pe care le va construi în fiecare an, dînd astfel de lucru unui milion de oameni, fiecare se vedea instalat în una din aceste case. Programul său — pe care îl înnoia mereu în jurămintele solemne ale partizanilor — cuprindea şi alte reforme drastice, necruţătoare: desfiinţarea oricăror venituri care nu rezultă dintr-o muncă reală, etatizarea tuturor trusturilor, participarea lucrătorilor la beneficii, desfiinţarea impozitelor funciare; «nu se va face — spunea Hitler — nici o excepţie în favoarea intelectualilor, a academicienilor şi a altor proprietari; fiecare va trebui să pună mîna pe sapă»" (Emil Ludwig — Hindenburg). Instrucţia comunistă primită de unii lideri nazişti — cum a fost cazul lui Gobbels — poate fi identificată ulterior în aplicaţia programului de disciplinare şi control al populaţiei. Programele de sistematizare teritorială, ă localităţilor, precum şi sistemul politic centralizat — care ar putea părea tipic pentru oricare dictatură, dar nu e — a fost inspirat de performanţele URSS. Puternica influenţă comunistă din Germania, pe de altă parte, avea rădăcini adînci şi a captat multe conştiinţe. O figură tragică a epocii naziste a fost contele von Stauffenberg. Provenit dintr-o veche familie aristocrată şvabă, el se lăsă atras de teoriile revoluţionare ale unui poet influent, Ştefan George, care „privea cu mare ostilitate mentalitatea burgheză, codul convenţional şi strict al moralităţii acesteia, titlurile «antice» ale Bisericii" (Joachim Kramarz — Stauffenberg). Von Stauffenberg defilează cu torţă în mînâ pe sub Brandenburger Tor în ziua în care Hitler lua puterea, convins că asistă la o revoluţie, şi sfîrşeşte cu un glonţ german în inimă după ce bomba pusă de el sub masa de conferinţe a Fiihrerului nu şi-a atins ţinta. Contele von Stauffenberg a fost printre cei puţini care sau dezmeticit la timp, constatînd ce înseamnă punerea în practică a ideologiei insistent mediatizate, timp de mai multe decenii, de propaganda socialistă. Unii o priviseră cu interes, ca pe o noutate ciudată, alţii o ignoraseră, dar foarte mulţi o îmbrăţişaseră inconştienţi, atraşi de frumuseţea vagă a promisiunilor utopice şi de sentimentul solidarităţii împotriva unei caste vetuste. Marxismul a fost o teribilă speculaţie, speculînd la momentul oportun tot ce se acumulase în neîmplinirile civilizaţiei creştine şi se rezolva în cealaltă parte a lumii, în Rusia, cu mentalităţi şi procedee asiatice. Se poate identifica acum şi un alt aspect al fenomenologiei critice la adresa sistemului comunist. Acuzele aduse comunismului sunt combătute şi astăzi violent de credincioşi ai sistemului şi cumva nuanţat de foşti ideologi ai acestuia. O teză de ultimă ora a devenit acum transparentă: nu marxismul este de vină, ci sistemul comunist deformat, şi, în consecinţă, nu ideologia comunistă a distrus umanitatea unui număr colosal de oameni, ci partidul. Adică o formă de organizare cu configuraţie accidentală. Teza a atins şi România. Ea se compune deocamdată din poziţii izolate şi spectaculoase, cu aparenţă de excentricitate: „Acum, cînd continui să fiu marxist, în sens filozofic şi în felul meu, dar adversar al partidului de tip bolşevic, care mai întîi s-a abătut, pe urrnâ a deviat şi apoi a renunţat complet la marxism, folosindu-1 doar ca pe un camuflaj, sunt întrebat: «Bine, dar nu marxismul e de vină'?» Nu. Aşa cum nici Nietzsche nu e de vină pentru Holocaust, nici marxismul nu e de vină pentru Gulâg. în Rusia a apărut o cu totul altă ideologie, naţionai-comunistă, o ideologie totalitară care nu are nici o legătură cu o corectă înţelegere politică a societăţii" (Henri Wald — Confesiuni). O astfel de enormitate declarată după 1989 de un rafinat intelectual nu poate ţine loc de argumente. Atunci cînd califici politica URSS drept naţionalistcomunistâ intri într-o flagrantă contradicţie cu scopul final al comunismului sovietic: dominaţia lumii prin internaţionalism proletar, punînd în aplicare ideologia marxistă al cărei moto este Proletari din toate ţările, uniţivă! pentru revoluţia mondială. URSS nu a urmărit o dominaţie naţionalistă slavă asupra omenirii, ci o dominaţie mondială a sistemului comunist cu centrul la Moscova. Mozambicanul comunist era un agent la fel de valabil ca şi vietnamezul comunist. Kirkizul bun comunist era la fel de valoros pentru sistem ca un rus bun comunist. Apelul la „exploatarea" lui Nietzsche se dovedeşte â fi cît se poate de forţat, prezentîndu-se mai degrabă că o reminiscenţă încastrata de propagandă în multe cariere culturale (unele strălucite). A lua drept „inspiraţie" ceea ce a înţeles un zugrav din Nietzsche mi se pare şi prea facil, şi superficial, şi inoperant. Contextul şi semnificaţia unor afirmaţii ale lui Nietzsche — de exemplu: „Ideea naţionala şi războaiele — excelente mijloace contra revoluţiei" — sunt explicate astăzi în adevărata Lumină. Numai un naiv poate sa creadă că Hitler s-a dus la acest citat şi s-a lămurit ce trebuie să facă împotriva Rusiei. Din punctul de vedere al lui Hitler, al doilea război mondial a fost declanşat pe principiul rasă contra massă, iar din punctul de vedere al intereselor din spatele lui, pe considerente de dominaţie economică şi politică într-o confruntarea a două malformaţii socialiste. Fundamental pentru un neofit care ia contact prima dată cu problema raportului fals al similitudinii dintre felul cum au fost „folosiţi" Nietzsche şi Marx, este realitatea că, în timp ce opera marelui filozof născut la Rocken a fost revendicata de nazişti, opera Iui Marx este chiar comunismul ca sistem politic. Nietzsche nu a imaginat un sistem filozofic nazist, într-un Ioc din 215

Manifestul Partidului Comunist, Marx afirma: „Este vorba, într-adevâr, de suprimarea personalităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a libertăţii burgheze", iar în alt loc dă şi soluţii: „Proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întregul capital, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mîinile statului, adică în mîinile proletariatului organizat ca o clasa dominantă, şi pentru a mări, cît se poate de repede, masa forţelor de producţie. La început, acest lucru nu se poate face, fireşte, decît printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze, adică prin măsuri care, din punct de vedere economic, apar neîndestulătoare şi şubrede, dar care sunt depăşite în decursul mişcării şi care sunt inevitabile ca mijloc pentru revoluţionarea întregului mod de producţie", întrebarea legitimă pe care ne-o putem pune este cum vedea Marx rezolvarea practică a acestui program? Burghezia, care exista şi era compusă din oameni, se dădea singură la o parte ca să vină centralizarea comunistă a clasei proletare la putere, accepta pierderea independenţei şi libertăţii pentru că afirmaţia lui Marx este un proces istoric obiectiv? O revoluţie care aduce proletariatul la putere produce şi dispariţia naturală a burgheziei'? Unde dispar oamenii ăştia? Cum dispar? Devin peste noapte comunişti convinşi, fug cu toţii în alte ţâri, se închid în casă şi nu mai participa la viaţă sociala? Dar dacă burghezia decide să se apere în mod legitim — cum s-a şi întîmplat — ce se va petrece cu ea? Iată întrebări la care Engels, de data asta, e cel care a dat răspunsul: „Noi proclamăm lupta de exterminare şi terorismul necruţător, nu în interesul Germaniei, ci în interesul revoluţiei". Jean-Franşois Revel (Marea paradă) râmîne una dintre puţinele voci lucide şi perfect argumentate: „E de admirat faptul că aceşti socialişti ştiinţifici susţin cu atîta ingenuitate existenţa unor fenomene istorice fără cauza, fiind, pe de o parte, sclavii obiceiului supărător de ă se repeta cu regularitatea unei rotaţii astronomice. Represiunea concentra-ţionărâ sau carcerala, procesele trucate, epurările ucigaşe, foametea provocată însoţesc toate regimurile comuniste, fără excepţie, de-a lungul întregului lor parcurs. Să fie întîmplâtoare această asociere constanta? Şi, în schimb, să se afle adevărata esenţă ă comunismului în ceea ce el n-a fost niciodată, în ceea ce el n-a produs niciodată? Ce reprezintă aşadar acest sistem, cel mai bun dintre cele concepute de mintea omenească, aşa cum ni se spune, dar înzestrat cu proprietatea supranaturală de a nu produce niciodată şi nicăieri decît contrariul lui însuşi, decît propria lui pervertire'?" Şi, completăm noi, poate exista sistem politic fără ideologie, fără doctrină? La noi, Gabriel Liiceanu a atins punctul sensibil: „Pentru ca un Imperiu să se poată naşte este nevoie că el să fie precedat de un imperiu al cuvintelor, deci de o ideologie", întrebăm retoric, pentru cititorul român: Care a fost ideologia sistemului comunist? Dacă sistemul comunist îşi are originea în marxism, temeiurile sale organizatorice se găsesc în performanţele Partidului Socialist German. Românii ieşiţi din dictatura comunistă şi mutilaţi psihic de propaganda neonaţionalistâ continuă sa vadă sursele nefericirii lor într-o proximitate comodă: Ceauşescu, Stalin, Lemn. Alături de alte naţiuni central şi est europene, cea română a suportat implantul unui sistem şablonat, construit cu tenacitate de experienţa liderilor socialişti germani în secolul XIX. Ei au impus o conduită a selecţiei tipurilor de conducători şi obligaţia ca aceştia să fie scrupulos ascultaţi. Adevăraţii fondatori au fost Ferdinand Lassalle, filozof şi economist (1825-1864) — un individ caracterizat prin „elocvenţă antrenată" - şi Karl Marx (1818-1883) - un filozof, în cele din urma, tarat de complexe iudaice şi urmărit de viziuni materialiste personale. Discipolii lor, Liebknecht, Bebel, Hasenclever, Roşa Luxemburg au fost primii practicieni ai transformării ideilor marxiste în forme convenabile poporului, în vederea implantului timpuriu, folosind peroraţia socială (transformata ulterior în propagandă) şi lanţul relaţional al internaţionalismului proletar. De la început au înţeles că singura şansă de supravieţuire interioară a structurii este centralismul, dublat de un insidios cult al eroismului partinic. Formele autoritare tipice ale statului german, militarizarea sa şi efectele educaţiei instituţionalizate prusace au favorizat metodele Partidului Socialist German. Lansat oriunde sub paralela 45, comunismul ar fi eşuat probabil în bizantinism, începînd din 1870, s-a format un directorat care s-a impus prin unitate şi care a lansat metoda congreselor anuale prin delegaţi. Fiecare aglomeraţie socialistă sau centru muncitoresc avea un delegat numit de la centru de Comitetul central şi plătit de acesta. El organiza întrunirile, alegea cele mai eficiente mijloace de propagandă, lua cuvîntul pentru a transmite ideologia centrului şi desemna oratorii. Aceasta praxologie a dus la creşterea numerică a partidului la dimensiuni spectaculoase: 125 000 de membri în 1871; 350 000 de membri în 1874; 440 000 de membri în 1878. Fenomenul a fost oprit o vreme de primele ticuri ale structurii comuniste, şi anume de trecerea prea rapidă la soluţiile lui Marx şi Engels: atentatul. Teza este cunoscută: ce nu poate fi zdruncinat prin idei, trebuie eliminat prin violenţă. Atentatele asupra kaiserului Wîlhelm I şi asupra prinţilor germani reuniţi la inaugurarea monumentului Germania de la Niederwald a trezit un vechi inamic — Bismarck. A urmat un val de represalii antisocialiste. Atunci a fost iniţiat un procedeu nou: lupta în ilegalitate. Clandestinitatea s-a sprijinit pe propaganda subterană şi pe organizaţii mici şi sigure, ataşate unor uniuni (verein) sau asociaţii, pe utilizarea unor fonduri fabuloase 216

provenite din mediile evreieşti în scopul atragerii de aderenţi. Ca întotdeauna în astfel de crize, alte puteri sprijină financiar mişcările de acest tip pentru a slăbi statul respectiv, astfel că în finanţarea socialiştilor germani trebuie să găsim şi banii Angliei, şi banii Franţei, şi banii Rusiei. Succesul luptei în ilegalitate a fost favorizat de fenomene sociale generate de capitalismul sălbatic şi de erorile conservatorismului politic. La Biroul Central al Asigurărilor se înregistrau 68 432 de accidente de muncă într-un an, din care 7 351 mortale, şi peste 30 000 de cazuri de invaliditate permanentă. Societatea Uzinelor din Westfalia şi Rhin declara într-un an 108 victime la l000 de muncitori, adică un procent scandalos de peste 10% (Revue Encyclopedique — 1892). Marile greve ale minerilor de la începutul domniei lui Wilhelm II (1888-1918) au forţat iniţierea unui proiect imperial de reforme sociale. Eşecul acestuia a reprezentat o deziluzie pentru muncitori, favorizînd încă o dată demersul socialist. Partidul Socialist German a revenit în forţa: 550 000 de membri în 1884; 763 000 de membri în 1887; l 400 000 de membri în 1889. Dar, la fel de tipic pentru organizaţiile socialiste incipiente, a apărut şi fenomenul fracţionismului, generat nu de ideologie, ci de raportul cu metodologia transpunerii în practică ă „procesului revoluţionar". Este deja verificat ca opresiunea favorizează unitatea opozanţilor, dar îi separa cînd trebuie să decidă cum să se opună opresiunii. La Congresul de la Erfurt din 1891 au apărut trei fracţiuni distincte: Extremiştii de stînga. Conduşi de cîţiva indivizi dedicaţi terorismului, cum au fost Werner şi Wildberger, extremiştii de stînga îşi sprijineau direct acţiunile pe marxismul pur, considerîndu-se fideli luptei de clasă şi dictaturii proletariatului. Ei le reproşau celorlalţi îndepărtarea de ideologia marxista, de „ideal". Pentru ei cuvintele luptă şi dictatură (a proletariatului) luau un aspect concret şi trebuiau puse în practică. Emblematic pentru această grupare este că ea a văzut în marxism instrumentul teoretic al comunismului exterminator. La fel cum pe vremuri Inchiziţia citea un pasaj din Biblie şi cerea să fie aplicat întocmai, gruparea aceasta lua un paragraf din Manifestul Partidului Comunist şi cerea aplicarea lui. Tocmai acest caz dovedeşte că ideea unei deviaţii bolşevice de la liniă reală a marxismului este falsă. Rusia este doar locul unde metoda asta a reuşit. După Congresul de la Erfurt, oarecum izolaţi, liderii grupării fundamentaliste marxiste se regrupează la Berlin. Din fracţiunea germană fundamentalistă se extrage leninismul şi întreaga dezvoltare bolşevică de mai tîrziu. Suprapus pe „gîndirea asiatică", el a născut într-o continuare fluenta stalinismul. Stalin nu a încetat sâ-şi exprime admiraţia faţa de acest curent în toate intervenţiile sale dintre 1907 şi 1913 (LV. Stalin - Opere, voi. II., Tactica bolşevicilor în prima revoluţie rusa). Aripa naţional-socialista s-a grupat în jurul unui deputat de Munchen, Vollman. Programul era de stînga, dar conţinea şi mesajul naţionalist, motiv pentru care nu s-a putut afirma decît tîrziu, după înfrîngerea Germaniei în primul război mondial. Atunci s-a petrecut un fapt semnificativ: acestei grupări i s-au asociat militari. Luînd diferite denumiri şi constituindu-se în diferite partidulete, primind numeroşi comunişti refulaţi sau expulzaţi de celelalte grupări, aliindu-se cu mici grupări de militari nemulţumiţi — unii de mare prestigiu, cum a fost Ludendorff — ei au jucat cartea naţionalismului german pînâ la capăt. Printre temele lor iniţiale a fost şi aceea a unui socialism german fără evrei. La un moment dat, un grup de socialişti gălăgioşi în frunte cu Adolf Hitler s-a asociat grupului Ludendorff, a preluat conducerea şi a manevrat politic atît în interiorul Germaniei, cît şi în afara ei. Primele dezvoltări politice ale partidului lui Hitler au fost substanţial finanţate cu fonduri britanice şi americane. Socialismul de centru, condus de Liebknecht, Bebel, Singer a acceptat o adaptare la condiţiile unui regim semiliberal în scopul îmbunătăţirii acestuia printr-un program socialist moderat (vot universal, asistenţă socială, relaxare a Justiţiei, impozit progresiv etc.). Centrul socialist a rămas fundamental legat de mişcarea sindicală şi asta i-a permis să treacă prin istorie cu posibilităţi de adaptare mai mari. Aşa se explica de ce abia în ţările ocupate de URSS după 1944 s-a reuşit distrugerea sindicalismului de tip european şi golirea sa de conţinut. Aşa se explică şi de ce primul atac dat în ţările ocupate a fost îndreptat împotriva partidelor social-de-mocrate sprijinite de sindicate, în Occident, din această veche grupare socialista germană s-au extras, mai întîi, partidele euro-so-cialiste şi, mai apoi, social-democraţia moderna de astăzi. Originea comună a acestor fenomene politice a lăsat o amprentă în fiecare. De aceea, după 1989 — cu diferite etape şi la dimensiuni diferite — metodologia nazista şi comunistă a lăsat impresia unui loc comun, doar definit prin alte trasaturi comune decît cele reale, originare: dictaturi, crime în masă, expansiune militară. Printr-o perversiune rafinată, diferenţa ar fi făcută de caracterul rasial al nazismului şi de caracterul politic al comunismului. De fapt, folosirea componentei evreieşti în ambele sisteme nu face decît să ne îndepărteze de esenţa tragediei. Noi avem exemplul cel mai clar al acestei diversiuni, în cazul Basarabiei ocupate de URSS în 1940. Aşa cum am arătat, dacă URSS a deportat peste 100 000 de evrei din această provincie românească pe criterii politice, 217

pe ce criterii au fost păstraţi în Basarabia alţi 126 000'? Dacă cei deportaţi erau consideraţi „duşmani ai comunismului", iar cei păstraţi în provincie erau „ataşaţi comunismului", atunci cazul Ion Antonescu se închide. Astfel de capcane se pot deschide la tot pasul atunci cînd generalizezi în scopuri propagandistice. Ideea unei poziţii exponenţiale a evreului — victimă în nazism, creator în comunism — , pe cît de categoric afirmată în anumite medii, pe atît de nuanţat indusă de altele, este la fel de fluentă ca orice legendă. Holocaustul nazist a produs 6 milioane de victime evreieşti şi 10 milioane de victime neevreieşti; holocaustul comunist a produs 2 milioane de victime evreieşti şi aproximativ 20-30 de milioane de victime neevreieşti. Matematic, Holocaustul a ucis mai mulţi neevrei decît evrei. Cunoştinţele ştiinţifice asupra biologiei umane A fost publicat recent în România un document şocant: Psihopolitica — sinteză a unui manual sovietic de psihopolitică. Deşi există încă dubii asupra veridicităţii sale, felul cum am trăit pe pielea noastră practica acestui manual n-ar trebui să mai trezească îndoieli, în text se afirmă încă de la început: „La bază, Omul este un animal. El este un animal căruia i s-a dat un lustru de civilizaţie. Omul este un animal colectiv care se organizează în grupuri pentru a se apăra de primejdiile mediului. Cei ce îi grupează şi îi conduc trebuie, prin urmare, să posede tehnici specializate pentru a dirija nestatornicia şi energiile omului spre o eficienţă mai înaltă pentru îndeplinirea scopurilor Statului". Textul se extrage ca un comentariu simplist şi brutal din Manifestul Partidului Comunist: „Burghezia sileşte toate naţiunile să-şi însuşească modul său de producţie burghez dacă nu vor sa piară; ea le sileşte sa introducă la ele însele aşa-zisa civilizaţie, adică să devină burgheze". Nu cred că putem pretinde celor două sisteme totalitare, aflate în fazele de iniţiere, să fi cunoscut ceea ce ştim noi astăzi despre ingineria biologică, dar un Frankenstein bine condus şi-au imaginat. Practic, la debut, metodologia terorii comuniste s-a inspirat din experienţa sistemelor coercitive anterioare şi s-a concentrat pe instincte şi anume pe acele instincte care determină supunerea, ordinea şi apărarea. A eşuat exact acolo unde se manifestă instinctele sociale, în primul rînd cel de proprietate. Asta ar trebui să dea de gîndit asupra tezei asocierii oamenilor societăţii pentru a se apăra de agresiunea mediului. Este greu de crezut ca apariţia cuplului bărbatfemeie a avut la origine frica de mediu, cînd mai firesc ar fi instinctul de reproducere. Şi apoi, cum trebuie să judecăm cazul concret al unei vînători? Teama de colţii mamutului era mai puternică decît dorinţa de a nu-1 împărţi cu ceilalţi'? Un om imaginează o capcană pentru ursul cavernelor singur sau face un brain-stormingl Cum trece la construcţia ei'? Se ceartă cu ceilalţi pentru că au alte idei şi o face singur, sau îi convinge că ideea lui este cea mai bună şi toţi pun în aplicare proiectul lui'? Pe o logică de tip comunist, asocierea — comuna (primitivă) — echivala cu succesul. Dar istoria străveche cunoaşte prea multe neamuri, populaţii şi grupuri care au dispărut fără urmă, deşi erau, nu-i aşa'?, împreună. Răspunsul a fost dat de un gînditor profund, de unul dintre acei oameni cu logică independentă, care, întîmplător, a fost român: „Timp de vreo doua milioane de ani paleantropii au trăit din vînâtoare; fructele, rădăcinile, moluştele, etc. recoltate de către femei şi copii erau insuficiente pentru a asigura supravieţuirea speciei. Vînâtoarea a determinat diviziunea muncii după sex, intensifîcînd, în acest fel, «hominizarea»; căci la carnivore şi în toată lumea animală o astfel de diferenţă nu există" (Mircea Eliade — Istoria credinţelor şi ideilor religioase), în final, este inteligenţa umană o creaţie a mediului ostil sau a lui Dumnezeu? Această întrebare pune falsitatea marxismului într-o lumină tridimensională. Se vede în profunzime că este o construcţie butaforică. Cercetările biologice ale ultimului deceniu au arătat că miracolul uman nu are explicaţii istorice, dacă acceptăm Creaţia în mod creştin curat, eliberată de doctrine. Biblia rămîne, de fapt, singurul nostru răspuns. La condiţiile de mediu „omul a reuşit, prin inteligenţa sa, să dea fiecărei circumstanţe ecologice un răspuns cultural". Deosebirea de animale este dată de fenomene mult mai profunde, pe care nici geniul nu le-a putut pătrunde, Einstein fiind, din acest punct de vedere, un exemplu elocvent. Acum ştim că animalele se adaptează la schimbările de mediu prin modificări morfologice. „La palier uman, specializarea organică a devenit evitabilă deoarece adaptarea culturală şi tehnică a înlocuit adaptarea biologică. Iată de ce sapiens n-a creat niciodată alte specii: el a creat civilizaţia" (J. Ruffie şi J.C. Sournia — Leş epidemies dans l'histoire de l'homme). Enunţul lui Bena din manualul Psihopolitica este expresia aşa-numitei „gîndiri asiatice", în 1998, cu ocazia comemorării victimelor războiului din Vietnam, fostul negociator vietnamez al păcii a recunoscut ia CNN că, în momentul angajării Vietnamului comunist în conflict, conducerea partidului şi statului s-a întrunit într-o şedinţă solemnă, luînd o singură decizie strategică: „Oamenii nu contează". Vietnamul de Nord a pierdut un milion de oameni! Stupefacţia senatorilor americani prezenţi la emisiune, în faţa gîndirii care a stat la originea înfrîngerii lor, 218

este de nedescris. Revenind la tehnica sovietică de folosire a cunoştinţelor biologice în scopuri politice — nu vom afla dimensiunea acestei orori decît atunci cînd vom avea acces la arhivele institutelor sovietice de ştiinţă — vom constata ca proiectul eliminării fizice este exprimat fâră ocolişuri: „în loc să fie executaţi liderii naţionali, se va pune la cale sinuciderea lor în condiţii care pun cauza morţii lor sub semnul întrebării. In felul acesta, putem ţine sub control împotrivirea la extinderea comunismului în diferite categorii sociale ale lumii şi putem face în aşa fel încît masele care ni se opun să rămînă fără conducători; putem să creiem o stare de haos şi derută în care ne va fi foarte uşor să implantăm doctrinele clare şi viguroase ale comunismului" (Memoria nr. 22). Cum au ajuns sovieticii la ideea că unii indivizi trebuie exterminaţi, alţii, intimidaţi prin teroare iar alţii, aduşi „pe calea cea bună" prin „muncă de lămurire"? La originea cercetărilor sovietice asupra dominării omului se află descoperiri fundamentale enunţate de teoriile lui Jean Piaget (1896-1980). Fondatorul Epistemologiei genetice considera că în creierul uman integrat se află trei părţi funcţionale (nu anatomice): una neogenâ şi două ancestrale. Din cele primordiale, creierul mic ar fi de origine reptilianâ şi, de aceea, proprietar al reacţiilor de agresivitate, atac şi apărare, al contracţiilor musculare şi al echilibrului geomagnetic. Creierul mijlociu ar proveni în om de la starea de mamifer şi controlează stările emoţionale, sentimentele, mai ales cele de afecţiune maternă, slăbiciunile de caracter, dar şi comportamentul social. Faptul că mamiferele nasc pui vii şi calzi implică dezvoltarea unor reflexe specifice, de la cele de lins, la cele de ocrotire, în sfîrşit, neocortexul este tipic uman, de dată recentă istoric şi controlează concepte, operează cu „imaginile imaginaţiei", organizează figurativul, sintetizează procesele culturale. „Nu numai că observăm şi memorăm mai bine decît alte animale — spune Piaget — dar putem şi imagina şi preveni, înainte de orice, omul este o fiinţă a imaginaţiei". Conform teoriilor lui Piaget, oamenii sunt, din punct de vedere genetic, conduşi de neocortex, dar păstrează preponderenţe pe unele din cele două funcţii ancestrale. Altfel spus, în momentul inhibării puternice a neocortexului — adică a centrului cerebral fundamental uman — se activează puternic una din celelalte două părţi ancestrale. Un drog, o doză mare de alcool sau o altă intervenţie chimică sau fizica asupra creierului uman aduce la suprafaţă un comportament selectat, în două ipostaze: individul devine agresiv (preponderenţă atavică reptilianâ) sau, dimpotrivă, devine inofensiv, „moale" în termen popular, plîngăcios, duios, melancolic, generos, chiar slugarnic (preponderenţă atavică mamiferă). Şerpii nu cer milă, nu se supun; lupul în haita lui, hiena cea mai vorace în grupul ei se supune slugarnic masculului alfa, respectiv femelei dominante. La oameni, cazul curent al alcoolicului este unul dintre argumentele credibile ale acestei teorii: un om aflat sub influenţa alcoolului are unul din două comportamente — fie devine „neom", afîşînd o violenţă excesivă, sparge, bate, omoară, fie devine melancolic, inofensiv, cîntâ, plînge. în tehnicile de pregătire a luptătorilor din unităţile speciale de comando se utilizează produse sintetizate care inhibă sentimentele şi excită agresivitatea, decizia, „sîngele rece", în tratarea medicală a „violenţilor" se folosesc inhibatori care acţionează fundamental asupra funcţiunilor unei anumite părţi a creierului. Jean Piaget a identificat o relaţie între potenţialitatea genetică şi adaptarea umană: „Activitatea funcţională a raţiunii (acel ipse intellectus care nu provine din experienţă), este, în mod evident, legată de «ereditatea generală» a organizării vitale înseşi: după cum organismul nu s-ar putea adapta variaţiilor înconjurătoare dacă nu ar fi fost deja organizat, tot astfel şi inteligenţa nu ar putea sesiza nici un dat exterior fără anumite funcţii de coerenţă (al căror ultim termen este principiul non-contradicţiei), de stabilire de legături etc. care sînt comune oricărei organizări intelectuale" (Jean Piaget — Naşterea inteligentei la copil). Să fie oare „ereditatea generală a organizării vitale" o altă denumire a lui Dumnezeu, găsită de un om de ştiinţă? Pentru echilibrul şi supravieţuirea naturii umane, activitatea preponderentă a neocortexului determină condiţia de om prin informaţie culturală, dezvoltarea conceptelor raţionale, a imaginilor logice, prin influenţa unui mediu educaţional flexibil, a unui mediu social şi familial normat moral. „Pentru om, mare parte din instinctele primordiale, altădată necesare supravieţuirii, au dispărut. Au fost înlocuite prin etică, serii de reguli adoptate conştient şi voluntar, dar indispensabile pentru toţi cei care trăiesc în societate. In acest stadiu, legea morală nu este un lux, ci o necesitate" (Rouffie şi Somnia). Acesta este intelectualul adevărat, nu posesorul unei diplome. Diploma avea şi Rîmaru. în prelungirea acestor teorii si pe măsura evoluţiei ştiinţelor biologice s-a dezvoltat şi o teorie modernă a reprezentărilor, în creierul uman se află/constituie un nucleu al reprezentării, al conceptelor cheie. Omul trăieşte un sentiment al cunoaşterii de sine ca fiinţă superioară, identificat ca demnitate umană, sentiment ce se poate reduce, la anumiţi indivizi, doar la reacţia de negare a înjosirii. El îşi reprezintă identitatea prin modele care îi oferă o imagine sintetică despre sine: curajos sau laş, rezistent sau slugarnic, conducător al destinului propriu sau condus etc. Un alt element puternic al nucleului reprezentării este sentimentul libertăţii, care gravitează între utopia libertăţii absolute (anarhie) şi nevoia de guvernare a libertăţii între limite acceptabile şi acceptate printr-un act de 219

voinţa individuală, în nucleul reprezentării se mai află şi spiritul de proprietate, credinţa religioasă profundă (dragostea de Dumnezeu, nu frica de Dumnezeu), încrederea în valori (discernămîntul valoric), opinii şi atitudini statornice despre lume (pace, ajutor, consens), ataşamentul faţă de principiile sistemului democratic (înţelegerea limitelor sale şi credinţa că poate fi îmbunătăţit), libertatea de exprimare, a cuvîntului, comportamentul social (norme de civilitâte), elemente de morală, spiritul de dreptate şi dorinţa de adevăr. Toate aceste componente rezistente ale gîndirii omului formează un model ideal care constituie natura umana a individului: „Vom numi «ideal» orice sistem de valori constituind un tot, deci orice scop final al acţiunilor, iar «valori» — valorile particulare relative la acest tot sau mijloacele care permit să atingem acest scop. Raporturile dintre ideal şi valoare sunt, aşadar, aceleaşi ca cele dintre totalitate şi relaţie" (Jean Piaget). Nucleul reprezentărilor-forţă este înconjurat de un înveliş derivat şi protector, compus din judecăţi de valoare care argumentează conceptele cheie sau le compară cu situaţii, noţiuni, fenomene noi, situaţii noi. Este cazul unui individ care se găseşte brusc în faţa unui obiect complet necunoscut, care nu seamănă cu nimic din ce a mai văzut şi a cărui funcţionalitate n-o cunoaşte. Creierul său va căută atunci cu rapiditate nişte repere, de regulă primitive, care să fixeze obiectul într-o imagine comparabilă: materialul din care este făcut este identificabil, culoarea este familiară, forma poate fi asimilată unei figuri geometrice, ansamblul aduce cu ceva păstrat în memorie, dar care săr putea să nu aibă nici o legătură cu adevărată funcţionalitate a obiectului. Urmează un proces natural (să-i spunem curiozitate) prin care individul căută informaţia care sâ-i ofere identitatea exactă a obiectului. Acest înveliş al judecăţilor de valoare protejează nucleul central prin operaţii mentale conduse de discernămînt. Poţi sâ-ţi schimbi atitudinea şi opinia, dar conceptul cheie, nu. La această particularitate se refera expresia cu „consecvenţa boului", nu la modificarea credinţelor fundamentale, care se produce numai în două cazuri: oportunism (ceea ce numim lipsă de caracter) sau teroare. Cel mai bun exemplu pentru înţelegerea unui asemenea proces mental este momentul alegerilor. Alegătorul normal, condus de un nucleu al reprezentării complet şi de credinţe fundamentale rezistente, analizează candidatul în funcţie de modelul său: este demn şi respectă demnitatea umană, iubeşte libertatea şi vă ocroti libertatea sa, va respecta proprietatea şi nu-i va îngrădi dreptul de a o dobîndi legal, are o credinţa religioasă, este moral, drept şi sincer? In practică, alegătorul face o evaluare generală şi aduce mesajele candidatului în matricea aproximativa a credinţelor sale. Evident, un individ cu un nucleu al reprezentării distrus sau format din elemente primitive, fragmente ale unor concepţii şi părţi de idei, va vota un demagog587, un extremist, o ideologie primitivă care-şi reduce mesajul la scheme simple: venim la putere, punem ordine, înlăturăm, exterminăm, aducem fericirea. Nazismul şi comunismul au introdus iniţial aceste mesaje în lumea unor societăţi prăbuşite. Cînd a fost vorba să construiască ceva, pornind de la cel mai pur marxism, ambele sisteme au conceput metodologia terorii pentru dominaţia oamenilor, ca lume. Acest demers teoretic extras dintr-o literatură spectaculoasă, postcomunistă, are drept scop întoarcerea lecturii la problema autenticităţii Psihopoliticii lui Beria. Manualul este în fapt, expunerea teoretică a unei serii de tehnici organizate pe care conducerea Uniunii Sovietice le-a aplicat pe baze biologice, ştiinţific fundamentate, în primul rînd cetăţenilor săi. Spunea Beria acolo: „Este menirea psihopoliticii mai întîi să ordoneze supunerea şi scopurile grupului şi apoi să menţină ordinea prin înlăturarea efectului produs de persoanele şi personalităţile capabile să abată grupul spre nesupunere, în naţiunea noastră, unde lucrurile sunt mai bine conduse şi acolo unde raţiunea domneşte pretutindeni, nu este greu să înlături bacteriile persistente care pot ataca vreuna dintre entităţile noastre politice. Dar în domeniul cuceririi, în cadrul naţiunilor mai puţin luminate în care statul rus nu deţine încă puterea nu mai este tot atît de uşor să înlături cu totul individul îndărătnic. Psihopolitica face posibila înlăturarea acelei părţi a personalităţii lui care, prin sine însăşi, face ravagii în constituţia respectivei persoane şi în aceea a grupului din care face parte." Scopul acestor tehnici a fost dominarea maselor (Lenin şi Hitler au fost fani ai lui Le Bon). Calea pentru a ajunge la acest rezultat a fost distrugerea nucleului reprezentării indivizilor normali care credeau în democraţie şi capitalism, în liberalism şi libertate. Ea a purtat numele de „revoluţie îh gîndire". Cum au fost aplicate aceste procedee în România? Dar mai întîi, cine le-a aplicat. Executanţii Ca enunţ prealabil, afirm că a ne duce la cei cîţiva evrei utopişti şi la cei cîţiva rataţi români, bulgari şi unguri care formau Partidul Comunist din România în 1944 ar fi o pistă greşită. Scursuri ale societăţii sau idealişti complexaţi, ei au reprezentat doar faţada săracă a ceea ce însemna, cu adevărat, sistemul comunist. Din aceste motive, faptul că aproape toţi deveniseră în timp informatori ai serviciilor de informaţii româneşti, că mai fugeau cu banii partidului, că băgau în buzunar fonduri destinate „propagandei" şi se ascundeau în „case conspirative" al 220

căror proprietar era Siguranţa sau Biroul 2 al Armatei este total nesemnificativ. Adevăratele acţiuni — spionaj, boicot, sabotaj, finanţarea presei de stînga, agentura de influenţă, evaluarea potenţialului politic, social şi economic al României — erau toate conduse din URSS şi desfăşurate cu oameni instruiţi acolo. Exista o Secţie România în NKVD care gestiona toate aceste activităţi şi selecta personalul. O parte din fondurile folosite proveneau chiar din România, din Tezaurul refugiat în Rusia sau din activităţile comerciale desfăşurate direct sau mascat pe teritoriul ţării noastre, în repetate rînduri, agenţii sovietici au fost capturaţi pe teritoriul României avînd asupra lor monede, lingouri, pietre preţioase şi semipreţioase extrase din Tezaur. Pregătirea comunizării României a început cu multe decenii înainte. Opera de aducere a ţârii noastre în sfera de influenţă a marelui conglomerat estic — pornită de Petru cel Mare, continuată de ţarii secolului XIX şi întîrziatâ de diplomaţia şi Armata române — a cunoscut mai multe episoade acute: — trei tentative de asasinat finanţate şi comandate împotriva lui I.C. Brătianu (1878, 1880, 1886); — la răscoalele din 1888 şi 1907 agenţii ruşi au fost implicaţi direct, organizînd o revoltă în satele din jurul Bucureştiului, agitînd ţăranii prin satele de la graniţă, în timp ce dincolo de frontieră au fost masate trupe; — agresiunea de la Tatar-Bunar din 1924, cu scopul de a declanşa „un proces revoluţionar" în România; — masarea de trupe şi producerea de incidente la frontiera de est a României în momentul loviturii de stat din 7-13 iunie 1930; — implicarea în rebeliunea legionară atît cu fonduri, cît şi prin agenţi provocatori. Din nou, la graniţă au fost masate trupe. Prima acţiune pe care o declanşează serviciul de informaţii al unui stat care se pregăteşte să atragă alt stat în sfera sa de influenţă, sâ-1 domine politic sau sâ-1 cucerească este să producă o evaluare cît mai corecta a potenţialului uman al acelui stat. Pe primul loc al interesului se aflau cadrele proprii de specialitate pentru diferitele zone ale Puterii şi abia apoi liderii majori sau secundari ai partidului. Pentru a fi mai bine înţeles, trebuie arătat că în planificările NKVD şi GRU, Gheorghiu-Dej nu făcea nici cît o ceapă degerată în comparaţie cu Alexandru Nikolski. Un ofiţer GRU infiltrat în armată era incomparabil mai valoros şi mai important pentru URSS decît Vasile Luca. Elena Lupescu, o prostituată ajunsă în patul regelui şi legată sexual pe viaţă de el, era mult mai valoroasă decît Ştefan Foriş, secretarul general al partidului, care, de altfel, a şi fost îndepărtat şi apoi omorît cu o rangă în cap fără nici o emoţie marxista. Iată de ce, o răsturnare de imagine ca aceasta are nevoie de o explicaţie metodologica. Evaluarea potenţialului colaboraţionist din România urmărea anumite criterii precise: Cunoaşterea personalităţilor convinse, în societatea românească se găseau cîţiva intelectuali cu vederi de stînga, scîrbiţi de guvernarea scandaloasă a lui Carol II şi iritaţi, mai apoi, de dictatura lui Ion Antonescu. Unii fuseseră de la început cuceriţi de idei socialiste - cum au fost, de exemplu, Petru Groza sau Mihail Sadoveanu — alţii au fost convinşi pe parcurs ca, după guvernările carlistâ şi antonescianâ, nu poate urma decît una socialistă, întoarcerea frontului după Stalingrad a mai convins cîţiva ezitanţi. Aceşti oameni nu erau neapărat comunişti — în sensul pe care îl înţelegem noi acum —, ci vedeau în aşa-zisul egalitarism sovietic o soluţie echitabila, o formulă evoluata a societăţii umane, un ideal umanist. Nu punem în discuţie aici distanţa de la imaginea lor despre URSS la realitatea sovietică. Cazul Panait Istrati a fost, din păcate, singular. Dar oamenii aceştia erau chiar capabili să accepte sacrificiile umane petrecute în URSS pentru un ideal înalt, al întregii omeniri. Apoi, Uniunea Sovietică adunase la numărul victimelor sale din al doilea război mondial şi pe cele asasinate în sistem. Alţii erau, pur şi simplu, marxişti; asta le căzuse mai întîi în mînâ, îi convinsese, iar filozofia „idealistă" li se păruse prea complicată şi sterilă. Au existat intelectuali de stînga capabili să creadă că dacă Marx a trăit după Hegel, marxismul trebuie să fi fost un episod într-o evoluţie valorică a filozofiei. Nu este de neglijat nici spiritul antifascist pe care propaganda comunistă a ştiut sâ-1 inoculeze peste tot şi sâ-1 suprapună perfect pe lupta Uniunii Sovietice împotriva Germaniei naziste, deşi scopul lui Stalin, ca şi al lui Hitler, era supremaţia mondială a sistemului pe care îl conduceau. Mulţi antifascişti democraţi au alunecat spre ideile marxist-leniniste, confundînd cauza cu efectul. Acest tip de personalitate convinsă nu era niciodată expusă, implicată în acţiuni de spionaj sau alte astfel de activităţi „triviale". Indivizii studiaţi în prealabil erau riguros hrăniţi cu informaţii de interes, menite să le alimenteze credinţa în victorie sau să le întreţină concepţiile de stînga şi nu o dată erau fie protejaţi, fie observaţi prin persoane infiltrate în anturajul său. Daca e să identificăm spionul comunist, acela nu este Petru Groza sau Mihail Sadoveanu, ci o femeie sau un secretar din imediata lui vecinătate. Odată ajuns comunismul la putere, acele personalităţi primeau funcţii înalte în stat, privilegii şi beneficiau de imagine. Se transformau în „savanţi", „cel mai 221

mare scriitor", „cel mai mare profesor", „cel mai mare muzician" etc. Niciodată nu puteau fi „mai mari" decît cei din URSS. Pe I.C. Parhon 1-au pus preşedintele Republicii, pe dr. Petru Groza, deşi mare proprietar de pământ şi ctitor al Catedralei din Orâştie, 1-au făcut prim-ministru, pe Mihail Sadoveanu, şef al unei loji masonice şi episodic simpatizant legionar, 1-au făcut preşedintele Marii Adunări Naţionale. Rolul lor era să semneze acte oficiale de stat, interne şi internaţionale, care li se băgau sub nas — toţi au semnat sentinţe de condamnare la moarte — şi să dea impresia falsă că aceste acte sunt acoperite de autoritate şi legalitate. Cei trei, de exemplu, aveau în realitate alte preocupări: primul conducea un institut şi stătea mai tot timpul prin laboratorul sau, unde i se dăduse de lucru de către savanţii sovietici; al doilea se ocupa cu tenisul, colecţionarea de timbre şi monede, cu călătoriile şi amorul liber; al treilea era mai mult la pescuit şi vînatoare. în ultimii ani de viaţă, Parhon era senil, iar documentele de stat erau semnate de secretarul de partid al institutului. La nivel ceva mai mic, în eşalonul doi, alţi colaboratori convinşi împărţeau diferite alte privilegii şi umpleau cu numele lor paginile ziarelor, undele radioului, copertele cărţilor. Primiţi prin Academie sau decoraţi cu ordine sovietice, mongole sau cubaneze, ei formau o oligarhie de paradă, expusă pe căprarii la 23 august şi 7 noiembrie în tribuna oficială. S-ău aflat toată viaţa sub observaţia discretă a serviciilor de informaţii sovietice şi în dosarul lor s-a aflat întotdeauna o pagină veche compromiţătoare -de exemplu, cererea lui Mihail Sadoveănu din 1941 de înscriere în Mişcarea legionară - dar şi o pagină nouă cu ce au spus, făcut sau nefâcut alături de linia partidului. Erau consideraţi un fel de „elită" a partidului, dar numai prin funcţia superioară în stat, funcţia fiind de „elită", nu omul. Adică, înălţă nomenclatură. Stelian Tânase observă cu precizie: „Societatea şi elita guvernantă au constituit două realităţi neintegrate. Ele au dezvoltat interese, priorităţi şi valori diferite" (Elite şi societate). Imediat sub nomenclatura de paradă se aflau „liderii" Partidului Comunist din România. Mai toţi cei din ţară proveneau din PNL, PNŢ său Mişcarea legionară. Orice „cădere" a reţelei comuniste din care făcuseră parte - fie din prostie, fie în calitate de informatori ai Siguranţei, fie din dorinţa de căpătuială — li se putea pune oricînd în spate. Cînd scriitorul Banu Rădulescu a primit ordin să scrie o carte despre grevele de la Atelierele Griviţa din 1933, a găsit, cercetînd în arhive, şi angajamentul de turnător Ia Siguranţă al lui Gheorghiu-Dej. Speriat, şi-a anunţat ofiţerul de Securitate care-1 supraveghea de la ieşirea din puşcărie. După două zile, ofiţerul 1-a liniştit, problema fiind cunoscută - deci confirmată - şi 1-a sfătuit să scrie cârtea ocolind acel detaliu şi fără ă dă informaţii precise. Cunoaşterea persoanelor ataşabile. Această categorie de colaboratori provenea din rîndurile victimelor regimului antonescian - numeroşi evrei fără antecedente militante, sindicalişti, legionari comunişti (majoritatea din Corpul Muncitoresc Legionar), ţigani — din rîndurile stărilor sociale defavorizate şi slab educate, din rîndurile funcţionărilor şantajabili, ameninţaţi de epurare, din rîndurile unor germanofobi de circumstanţa, maniheişti sau pur şi simplu şocaţi de înfăţişarea autentică sau fabricată a dovezilor despre ororile naziste. La ei s-au adăugat indivizii uşor de intimidat, urmăriţi de vinovăţii minore, şi, bineînţeles, nemulţumiţii de orice şi profitorii de ce se oferă, în aceste categorii s-au strecurat numeroşi oportunişti, indivizi care trecuseră prin mai multe partide şi orientări doctrinare — cum a fost Constantin Daicoviciu — şi pe care o delaţiune bună i-a propulsat rapid printre aderenţi. Zaharia Stancu, ziarist de şantaj, trimis în judecată şi ameninţat de spectrul unei sancţiuni penale, se refugiază în presa socialistă şi dă acţiunilor sale imorale un caracter politic, apoi devine „mare luptător antiimperialist" şi ilegalist. Cartea sa Desculţ este expresia literara a celor mai violente scene de bestialitate petrecute sau inventate de presa socialista în timpul răscoalei din 1907. Aceşti indivizi au reprezentat prima masă de cadre care a îngroşat rapid rândurile Partidului Comunist între 1944 şi 1947, dînd impresia că există un potenţial comunist în România şi chiar că se puteau cîştiga alegerile cu ei. Toţi aceştia, supuşi disciplinei de partid, erau în permanenţă controlaţi de rigorile unor reguli drastice a căror alternativă era eliminarea din societate prin închiderea de viu în ea. Pe diferite paliere de înţelegere, ei constituiau purtătorii de cuvînt ai şedinţelor de partid, organizatorii şi lozincarzii marşurilor, executanţii misiunilor de propagandă sectorială, instrumentele docile ale demascărilor, autorii operelor de subculturâ comunistă. Adunaţi în tot felul de comitete sau asociaţii profesionale, ei au stratificat vizibil gradele de încredere pe care ocupantul sovietic le acorda populaţiei României, cuantificate în metodologii şi baze de date secrete, formînd şi ălimentînd o ierarhie civilă pentru politica de cadre a partidului. Ei constituiau un corp de cadre pentru diferite funcţii executive. Treptat, în urma unor cursuri scurte, dintre ei s-au selectat alţi evaluatori, colaboratorii secundari care făceau treburile murdare de jos, torţionarii şi criminalii de serviciu. Cunoaşterea aparatului credincios, în mod planificat, aşa cum s-a întîmplat în mai toate statele din centrul şi estul Europei ocupate de URS S, baza sistemului comunist în România ar fi trebuit sâ-1 reprezinte membrii de partid. Dar în România baza aceasta era extrem de subţire, alogenă şi compromisă. Unii dintre ei au avut şansa să rămînâ necunoscuţi opiniei publice, deoarece guvernele anterioare s-au limitat la ţinerea lor sub observaţie, 222

considerîndu-i nesemnificativi şi inofensivi. Pe altcineva urmărea poliţia secreta regală — pe comisarii de partid, pe agenţii trecuţi peste graniţă sau paraşutaţi în ţară cu scop organizatoric, de sabotaj şi spionaj. Nu întîmplător, din lipsă de conţinut, istoriografia comunistă a declanşat un adevărat cult al caselor conspirative, al tipografiilor ilegale, al curierilor, al copiilor eroi, care adăuga la puţinul existent o „armată" de simpatizanţi formată din gazde, tipografi, cărăuşi a căror activitate conştientă în slujba comunismului era, în realitate, nulă. Principalele teme ale „istoriei" luptei în ilegalitate erau împrumutate de la legionari, de la organizaţiile evreieşti, de la grupele de spioni sovietici paraşutaţi, prinşi, anchetaţi şi băgaţi la puşcărie. Unul dintre puţinii agenţi sovietici an-chetaţi a fost Nicolski. El a fost folosit ca model celebru al comunistului care a rezistat torturii în beciurile Siguranţei şi nu şi-a trădat celula, în realitate, Nicolski a fost capturat în timp ce trecea graniţa, condamnat pentru trecere frauduloasă a frontierei şi trimis în lagăr, la un loc cu ceilalţi comunişti, ştiindu-se despre cine era vorba. Celula pe care n-a trădat-o el nu exista, el avînd misiunea să o formeze. Mulţi au devenit cadre de nădejde ale partidului, primind şi o identitate istorică prefabricată, o „legendă" proprie. Un fenomen care a răscolit imediat după 1944 lumea partidului a fost stabilirea noii ierarhi. Vechii socialişti au fost îndepărtaţi, ca soluţii politice epuizate, inclusiv ca potenţiali paraziţi ai noului tip de conducere. Ei mai aveau încă nostalgii revoluţionare, idealuri utopice, metode „parlamentare". Or, ceea ce se instala în România nu mai avea nimic de a face cu evoluţia Stîngii în sistemul democratic, ci cu impunerea unei dominaţii totale a URSS asupra României. Ea trebuia transformată într-un satelit docil, nu într-o ţara care, printr-o eventuală revoluţie socialistă proprie, îşi construieşte un eventual stat comunist propriu. Este esenţa acţiunilor „antisovietice" ale lui Nicolae Ceauşescu de mai tîrziu. La baza aşa-numitei desprinderi a fost pusă o istorie proprie, glorioasă şi revoluţionară, o tradiţie de luptă comunistă a românilor. Cine citeşte astăzi o carte de propagandă comunistă din perioada ceăuşistâ şi are curiozitatea să caute prin arhive originea acţiunilor revendicate de comunişti se strîmbâ de rîs. Iată cum arăta un fragment dintr-o scrisoare adresată de un sindicat afiliat PSDR ministrului de finanţe la 22 noiembrie 1931: „Depunerea contra-proiectului de lege la Cameră de către Dl. Ministru de Finanţe va confisca slabele noastre posibilităţi de existenţă." Şi iată cum arăta acest text transformat în manifest al Partidului Comunist şi expus în vitrină la Muzeul PCR: Dictatorul din fruntea ministerului de finanţe a depus eh la Cameră sceleratul anti-proect de lege, prin care guvernul confisca slabele noastre posibilităţi de existenţă, A sunat supremul ceas! Ei bine, pînă şi A sunat supremul ceas! era formula consacrată a Partidului Naţional Ţărănesc şi îi aparţinea lui Ion Mihalache. în momentul în care Moscova a stabilit o ierarhie acceptabilă, toţi liderii comunişti care au intrat în noua viziune despre fostul aparat au fost lichidaţi. Foriş şi Pâtrăşcanu sunt exemple ale programului de eliminare. Oricum, o simplă privire aruncată asupra conducerii Partidului Comunist din România după 1944 descoperă slăbiciunile evidente ale acestei formaţiuni politice. Majoritatea liderilor provenea din afara ţării. Grosul cadrelor de încredere s-ă format din comunişti de import, antrenaţi în activităţi teroriste şi informative pe teritoriul Basarabiei, basarabeni ei înşişi, mulţi evrei comunişti (a nu se confunda cu populaţia evreiască a provinciei), minoritari rusofoni, români renegaţi. Din aceste categorii s-au selectat agenţii care au operat pe teritoriul României, dincoace de Prut, în toată perioada de decenii pregătitoare trecerii ţârii noastre în sfera de influenţă sovietică. Această grupare ă format substanţa aparatului de comandă (am arătat că nu trebuie confundat cu aparatul de conducere), care a aplicat programul de comunizare cu toate aspectele sale politice, economice şi sociale. Ei au primit de la instructorii sovietici şi au instrumentat mecanismele terorii, apoi au supervizat şcolarizarea noilor cadre, autohtone, ale aparatului de opresiune. Cazul particular în lagărul comunist care a fost Nicolae Ceauşescu a atras atenţia, după 1967-1968, că se poate sparge scenariul pe care funcţiona sistemul imaginat de Moscova pentru o ţara ocupată. Ceauşescu a refuzat statutul de marionetă conducătoare, de ales pentru funcţia de conducere, şi şi-a asumat-o pe cea de comandă, formîndu-şi propriul aparat de comandă, înlâturîndu-I pe cel adus din URSS şi preluînd şefia directă a acestuia. Aici se găseşte şi explicaţia pentru trecerile repetate ale Securităţii din subordinea directă a Comitetului Central, în cea a Ministerului de Interne, şi invers, de la importanţa pe care o avea Alexandru Drâghici în conducerea partidului, la comanda directă exercitată de Ceauşescu asupra instituţiei. Cînd Ceauşescu n-a mai avut încredere în ea, după fuga lui Pacepa din 1978, el a umplut Securitatea cu activişti de partid pentru a institui un nou tip de control şi a imaginat o nouă structură credincioasă infiltrata în Securitate, cu misiunea să o controleze, în seara de 22 decembrie 1989, cînd ofiţerii de securitate au primit ordinul să claseze toate dosarele aflate în lucru, ei s-au trezit că la uşa fiecărui birou şi pe culoare s-au postat colegi de-ai lor de pînâ atunci, dar de data asta înarmaţi şi cu ordinul sâ-i supravegheze. Diferenţa faţă de alte state comuniste a constat în faptul că 223

acolo, pe culoare, se aflau ofiţerii infiltraţi ai KGB, care au supravegheat supravieţuirea intacta a structurii de securitate, parte predată noilor guverne democratice, parte păstrată pentru a acţiona din interiorul noilor structuri. Pentru mai multe decenii, aparatul de comanda a fost ataşat grupului de consilieri sovietici trimis de Moscova. Aceştia proveneau din secţiile române ale serviciilor de informaţii şi spionaj sovietice, adică din acele compartimente politice, militare, economice ale Centrului care răspundeau de evaluarea statului rornân şi de pregătirea ocupării României. Mulţi erau ruşi sau rusofoni — în 1995 am întîlnit un kirghiz (avusese astfel de misiuni în România), la sediul NATO din Bruxelles, reprezentîndu-şi ţara, noul stat Kirghistan — alţii învăţaseră limba română sau fuseseră familiarizaţi cu mediul românesc în şcolile speciale sovietice. Unii aveau o origină vag românească, bulgărească sau maghiară, fiind specializaţi pe diferite domenii în centrele din URSS. Cîţiva supravieţuitori ai acestui aparat de consilieri trăiesc şi astăzi în fostele cartiere rezidenţiale, vorbind greu limba româna. Soţiile lor primesc pensii ale vechiului aparat comunist, iar fiii lor au emigrat în Occident, au ajuns politologi pe la diferite universităţi americane şi ne dau lecţii de democraţie. într-o măsură mai mica au fost trimişi în România şi specialişti autentici — de regulă, ingineri — aflaţi sub contract informativ cu NKVD şi GRU, fără a fi ofiţeri ai acestora. Ei aveau misiunea de a exploata resursele ţârii şi de a descoperi altele noi. Aparatul credincios al partidului avea şi misiunea importanta de a forma noi cadre. Va fi greu să negăm teoriile psihopolitice şi filogenetice expuse mai sus atunci cînd vom constata zona din care s-a făcut selecţia noilor cadre. Analfabeţi, primitivi, brutali şi resentimentali, tinerii primelor eşaloane de cadre autohtone ale partidului reprezentau o altă faţă a eşecului democraţiei şi capitalismului în România modernă. De cele mai multe ori inconştienţi, slujind o putere care îi scotea dintr-o promiscuitate adîncâ, ei au fost executanţii ideali ai regimului de exterminare. Nivelul lor de percepţie a fenomenului era nul, în schimb, asimilau rapid mecanismele întemeiate pe stereotipii: ordin, reguli, indicaţii. Nucleul lor de reprezentare era extrem de primitiv sau constituit din valori arhaice, tradiţionale, neintrate în sistemul valorilor culturale moderne. Concepţia lor despre democraţie, libertate, cultură, religie se reducea la scheme simple sau la atitudini mecanice, învelişul de protecţie fusese distrus în timp prin degradarea accesului la proprietate, prin condiţionarea acesteia, prin felul scandalos în care erau folosiţi la vot, în alegeri, prin arhaismul satelor, prin cultul personalităţii şi obscurantism — lucruri pe care le-am prezentat în aceasta lucrare pe suprafaţa a trei volume. Toate eşecurile sociale ale perioadei interbelice se adunau în acest strat de nefericiţi. Ei au fost prada uşoara a noului sistem. Mai interesant decît felul cum au fost folosiţi este efectul activităţii lor violente sau criminale în imaginea publică. Un studiu apărut la sfîrşitul secolului XIX (C. Lombroso şi R. Laschi — Crime politique et Ies Revolutions) arăta influenţa spectaculoasă pe care o aveau „criminalii politici, asasinii, histero-epi-lepticii în antrenarea masei pentru a-i urma în acţiuni violente antistatale, în revendicări exagerate, în distrugeri şi crime", în momentul în care societatea oferă prilejul, printr-o slăbiciune generală, ei sunt primii care produc un acces violent care isterizeazâ grupuri, apoi mase. Originea comportamentului lor, afirmă Cesare Lombroso, este o manifestare atavică scăpată de sub observaţia şi interesul societăţii. Un mediu primitiv în care cultura se reduce la tradiţii profane, minat de obscurantism, dominat de complexe de inferioritate socială şi unde civilizaţia nu a pătruns decît prin imagine (propaganda carlistâ, antonesciană, comunistă), întărind şi mai mult complexele, produce „soldaţi disciplinaţi ai revoluţiei". A da un fragment de putere acestor indivizi (aşa cum a făcut sistemul comunist) înseamnă să înzestrezi frustrarea cu o armă de foc. Cîteva rapoarte din epocă dezvăluie orizontul limitat al acestei categorii de executanţi. La 6 martie 1955, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la instalarea guvernului Petru Groza, Virgil Trofin şi Corneliu Mănescu făceau o inspecţie în unităţi ale Securităţii din Moldova sub deviza: Plutonierii pentru instrucţia politică. „La întrebarea pusă plutonierului major Soprocaru Ştefan de tov. gen. locotenent Mânescu Corneliu: «Ce sărbătorim astăzi?», acesta răspunde: «Ajunul mâcinicilor», fapt pentru care a primit patru zile de arest." într-o lecţie politică ţinută de Constantin Doncea cursanţilor şcolii de partid pentru cadrele destinate muncii în străinătate, celebrul „tanchist" punea următoarea întrebare „istorică": „Sâ-mi spuneţi voi, tovarăşi, cine a fost Mihail Viteazul'?" şi după un moment de linişte, în care răspunsul întîrzia să apară, Doncea a dat el însuşi răspunsul: „Mihail Viteazul a fost un om deştept, nu ca voi", într-o altă inspecţie, de data asta condusă de generalul Burcă Mihai, şeful Direcţiei politice a trupelor MAI, şeful postului de Miliţie Podul Iloaiei a fost întrebat „dacă a primit Raportul tov. Hrusciov la Congresul XX al PCUS." Şeful de post, derutat evident, şi-a întrebat mai întîi subordonaţii dacă a ieşit vreunul Hrusciov la raport în lipsa lui, apoi - oricît ar părea de absurd, incredibil şi beletristic - a găsit subterfugiul instantaneu al „inteligenţei native": „Fiind în concediu, tov. General colonel, raportez că raportul tov. Hrusciov 224

avînd două icsuri pe el, conform Ordinului Circular Iaşi no. 7641 pe 2 decemvrie, a fost clasat de subordonaţii, aici prezenţi sg. Atudorenei Ion şi sg. lancu Ion, la documente secrete, şi nu 1-am cunoscut". Aceste „perle" ale rapoartelor Securităţii şi Ministerului Afacerilor Interne umplu arhiva istorică a fostei Securităţi şi se constituie în oglinda unei lumi aflate pe cealaltă parte a argintului cu care sunt prezentate „realizările regimului comunist". Astfel se explică selecţia riguroasă făcută de aparatul politic comunist pe baza „originii sănătoase", selecţie care urmărea identificarea, verificarea şi folosirea unui tip precis de individ. El trebuia să fie un executant docil şi un creier „virgin" în care să fie introduse nişte scheme simple. „Origine sănătoasă" însemna nul, inofensiv, dornic de ataşament. Aplicaţia Practica instalării sistemului comunist în România a urmat un traseu prestabilit. Naţiunea română trebuia supusă unor procedee prin care să se obţină subordonarea totală, în vederea exercitării controlului asupra societăţii, pentru aducerea ei în sclavaj — cum se afirmă în Psihopolitica. Etapele au fost aplicate cu brutalitate, inclusiv cu măsuri vizibile şi ostentative, făcîndu-se apel la toate argumentele de drept înmînate Uniunii Sovietice de Aliaţii occidentali, de la proteste internaţionale împotriva României care nu-şi respectă angajamentele din Armistiţiu, până la folosirea tancurilor. Grupări româneşti sabotau voit încercările sovietice. Aliaţii occidentali predau sovieticilor toate detaliile acestei lupte, pentru a le primi pe cele ale agenturii comuniste din Grecia. Apoi, cînd ocupaţia sovietică în România şi cea britanică în Grecia s-au stabilizat, fiecare a încercat sâ-şi salveze liderii şi agenţii din zonă: englezii prin „cazul Tâmădâu", iar sovieticii prin evadarea comuniştilor greci din insulele unde fuseseră exilaţi şi plasarea lor în ţările satelite, inclusiv în România. O analiză asupra metodelor aplicate de ocupant dezvăluie caracterul profund al transformărilor dorite de URSS în România: Şantajul. Situaţia României la 24 august 1944 era aceea a unui stat care se lăsa complet descoperit în faţa unui învingător. România mai fusese ocupată în timpul primului război mondial, semnase chiar şi un fel de capitulare, dar şi-a păstrat toate atributele suveranităţii, fie ele concentrate într-o zonă restrînsâ a ţârii sau dispersate prin instituţii supravieţuitoare, în condiţiile oferite de lovitura de stat din august 1944, Moscova n-a ezitat să folosească toate avantajele create de gafa de la Palat. Exista un singur impediment: regele. Legăturile acestuia cu Casa regală britanică, important aliat al Moscovei de la care aceasta mai avea o serie de avantaje de obţinut, 1-au obligat pe Stalin să fie prudent, în interior însă, situaţia era pur şi simplu scăpată de sub control, autoritatea fiind lăsată complet pe umerii unui guvern militar improvizat. Regele a fost din nou sfătuit greşit. Ca mareşal şi Cap al Oştirei, el a fost obligat de camarilă să-şi părăsească postul de comandă, din care dăduse ordinul fundamental al ieşirii din război cu Aliaţii, şi să se refugieze în Gorj. Acolo, regele era informat numai pe un singur canal, cel al unor oameni din camarila care făcuse gafa. Asupra consecinţelor actului pripit de la 23 august avem şi o mărturie a spionului britanic Ivor Porter, trimis la Bucureşti cu misiuni de dezinformare: „Nici nu fusese semnat încă armistiţiul şi ei [sovieticii, n.a.] puseseră rnîna pe echipament — instalaţii petroliere şi mare parte a flotei comerciale — evaluat la aproximativ două miliarde de dolari. Armistiţiul a mutat, după părerea lui luliu Maniu, linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi la porţile Budapestei, dîndu-i comandamentului sovietic dreptul de a interveni în toate domeniile vieţii din România" (Ivor Porter — Operaţia A utonomus). într-adevăr, în conţinutul Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova îri noaptea de 12 spre 13 septembrie, au fost impuse de sovietici două puncte ale şantajului: Pct. 17. Administraţia civila româneasca este restabilită pe întreg teritoriul României, afară de un sector de 50100 km de linia frontului, depinzînd de condiţiile terenului; organele administrative româneşti se obligă să aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii şi securităţii, instrucţiunile şi ordinele înaltului Comandament Aliat (sovietic), date de către el, în scopul de a asigura execuţia acestor condiţiuni de armistiţiu. [...] Pct. 19. Guvernele Aliate socotesc hotâririle Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nule şi inexistente şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) sa fie restituită României [...]. Primul dintre aceste puncte a permis măcelul ordonat de Comandamentul sovietic la Oarba de Mureş cu scopul de a testa loialitatea militarilor români. Apoi, a condiţionat reinstalarea administraţiei româneşti de îndeplinirea tuturor condiţiilor de armistiţiu. Şantajul cu retrocedarea Transilvaniei nu urmărea doar confirmarea implicită a ruperii Basarabiei şi nordului Bucovinei, ci opera şi asupra vieţii politice interne. Acest argument, pus în mîna comuniştilor din România, a contat, însă un eveniment neaşteptat a făcut ca Uniunea Sovietică să-şi întărească puterea de şantaj cu un argument nou şi inatacabil din partea Aliaţilor occidentali, în timp ce comuniştii primeau în rîndurile lor legionarii Corpului Muncitoresc Legionar şi o grupare importantă din lagărul de la Caracal (Onisifor 225

Ghibu — Ziar de lagăr), PNT asimila gruparea condusă de Horaţiu Comaniciu, considerată continuatoare a liniei lui Corneliu Codreanu. Din rîndurile acesteia, dar şi din rîndurile partidului, s-au format nişte detaşamente de voluntari care au însoţit din spate trupele sovieto-române. Scopul lor principal era restabilirea ordinii statului naţional unitar în zonele unde fascismul maghiar măcelărise, torturase, deportase sau obligase la asimilare populaţia românească. Acţiunea lor a fost sprijinită public prin cîteva articole publicate în ziarul Dreptatea de liderul ţărănist Corneliu Coposu. S-au produs excese, răzbunări şi acte individuale de violenţa, mai ales în localităţile unde avusese loc un rapid proces de reconversie de la nazism la comunism. Aflat în faţa înaintării Armatei române în Transilvania, nazismul ungar a încercat o păstrare cu orice preţ a teritoriului românesc sub jurisdicţie maghiară. Pentru acest scop, Budapesta a ordonat trecerea tuturor organizaţiilor horthyste în Partidul Comunist, iar acolo unde acesta nu avea nuclee, să-1 înfiinţeze ele (Balogh Edgar — Szolgatalban). Fenomenul nu a avut o extindere foarte mare, fie pentru că ordinul nu a ajuns peste tot, fie pentru că organizaţiile horthyste locale nu puteau concepe aşa ceva şi, în consecinţa, au luptat pînă în ultima clipă, în ultimul rînd, trebuie să ne punem întrebarea ce organizaţii comuniste sau membri mai supravieţuiserâ sub regimul exterminator maghiar? Formula cea mai des folosită a fost aceea a „atitudinii antifasciste". Iată o mărturie: „Pentru neruşinarea cu care numeroşi fascişti dintre cei mai compromişi, agenţi provocatori încarceraţi şi conducători de reţele subversive au folosit atmosfera tulbure şi plină de nelinişte a acestei perioade pentru a apărea în roluri noi pe scena vieţii politice şi pentru a-şi asigura cu abilitate, viclenie şi îndrăzneală merite de «luptători antifascişti» este grăitoare strania carieră a baronului Atzel Ede. [...] Baronul Atzel Ede, împreuna cu doi tovarăşi şi un traducător au trecut la 14 septembrie, prin Jasnya [Ucraina subcarpatică, n.n.] linia frontului sovietic. Au rămas acolo 8-10 zile. Au purtat tratative şi la Moscova şi au primit şi ei un răspuns pozitiv" (Francisc Păcurariu — Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor). Fără îndoială că sovieticii nu aveau nevoie de un baron care să le „predea" Transilvania în numele Ungariei, dar fenomenul este evident. Aşa se explică şi de ce, la intrarea în Transilvania, trupele sovietice au fost întîmpinate în numeroase localităţi cu steaguri maghiare şi roşii, predîndu-se în numele „Partidului Comunist Maghiar din Ardeal". Trupelor sovietice li s-a creat sentimentul că întîlnesc un teritoriu comunizat (sau, cel puţin, s-au prefăcut câ-1 recunosc, folosind din plin situaţia). Acţiunea batalioanelor de voluntari ţârânisto-legionare a fost interpretată astfel drept antisovietică, fiind „anticomunistă". Consecinţa imediată a fost blocarea de către URSS a reinstalării administraţiei româneşti în Transilvania, prevalîndu-se de prevederile Punctului 17 din Convenţia de Armistiţiu, interpretate strict subiectiv: batalioanele au creat dezordine în spatele frontului, care este tot zonă strategică. De altfel, la acea dată încă se desfăşurau operaţii militare pe teritoriul Transilvaniei şi acţiona spaţiul de rezervă de 50-100 km. în perioada 1948-1956 numeroşi etnici maghiari au fost aduşi la Bucureşti şi plasaţi în funcţii administrative cheie, mai ales în aparatul represiv, sub acoperirea înfrăţirii între popoare şi a dispariţiei conflictelor antagonice, dar folosiţi pentru a controla loialitatea românilor faţa de sistem. Majoritatea dintre ei nu vorbea limba româna, inducînd românilor un sentiment de inferioritate, obligîndu-i să perceapă autoritatea drept o forţă care vine dincolo de etnicitate. La 30 februarie 1945, ora 15.30, Vîşinski vine la Palat şi bate cu pumnul în masă, cerîndu-i regelui schimbarea guvernului. Nu există motive de îndoială asupra acestui incident, cunoscută fiind brutalitatea emisarului sovietic. Ceea ce lipseşte însă din mai toate relatările acestei scene este faptul că Vîşinski 1-a ameninţat pe rege că URSS nu va accepta revenirea Transilvaniei la România, cu ocazia Tratatului de Pace, şi nu va acorda permisiunea instalării autorităţii administrative române dacă nu este învestit guvernul Groza. A fost, fără îndoiala, un şantaj ordinar. După cum afirmă biografii regelui, luliu Maniu a cerut suveranului rezistenţă împotriva impunerii guvernului Groza, forţînd chiar o eventuală acţiune brutală din partea trupelor sovietice. Faţă de această opţiune, regele Mihai s-a opus ferm, dovedindu-se deasupra intereselor de partid. El a considerat că revenirea Transilvaniei în întregime la România este mai importantă decît o manevra politicianistă, chiar dacă actul impus de Moscova îi răpea, în cele din urmă, „cea mai importantă din prerogativele sale, dreptul de a demite un guvern" (Arthur Gould Lee — Crown against Sickle). Gestul regelui este istoric. Cedarea la şantaj nu îl dezonorează, ci, prin consecinţa revenirii Transilvaniei la Patria Mamă, îl înalţă printre marii bărbaţi ai ţării. Inducerea violenta a sentimentului de vinovăţie. Iniţial, încă din timpul războiului, propaganda sovietică a pus românilor ştampila de fascişti. „Stat fascist" şi „popor fascist" au fost etichetele folosite curent în Basarabia, unde sovieticii ştiau că vor impune un regim de deznaţionalizare, urmînd a inventa „poporul moldovean" şi „limba moldovenească". Aici, pe acest teritoriu românesc răsăritean, nu au existat limite pentru propaganda antiromâneascâ. Principalul vector al inducerii sentimentului de vinovăţie aici a fost exagerarea insistentă a identificării Basarabiei drept teritoriu pe care românii au făcut masacre împotriva evreilor. împreună cu Armata 226

germană, Armata română şi jandarmii ar fi terorizat şi asasinat populaţia evreiasca, precum şi pe cea rusofonâ. Cîteva localităţi au fost declarate centre de masacru şi li s-a dat o notorietate, urmata de o intervenţie imediată, substanţială şi vizibilă din partea URSS pentru dezvoltarea localităţii, refacerea clădirilor „rase de pe faţa pâmîntului" de către români. Aceştia au fost puşi să muncească pentru a repara ce au stricat. Toată propaganda asupra crimelor din Basarabia s-a întemeiat pe cifre: 100 000, 200 000, 300 000, în funcţie de cifrele folosite de istoricii sovietici în tratatele lor despre al doilea război mondial, apoi, bineînţeles, 25 000 sau 250 000 omorîţi la Odessa. Toate aceste cifre sunt fabulaţii, dar ele mai sunt folosite şi astăzi de diferiţi adepţi sau credincioşi ai sistemului comunist, fie pentru a încerca conservarea imaginii României de coautoare a holocaustului, fie din interese mult mai prozaice, ca despăgubiri, retrocedări, răzbunări. în Vechiul Regat inducerea sentimentului de vinovăţie a îmbrăcat aspecte mai largi, combinate şi insidioase, în primul rînd, s-a declarat oficial că România „a atacat mişeleşte Uniunea Sovietică în cîrdăşie cu Germania fascistă". Ea era vinovata de agresiune împotriva unui stat vecin care „vrea binele omenirii şi al românilor". S-a interzis să se afirme că, în realitate, URSS atacase România în 1940, printr-o agresiune militară precedată de un ultimatum nerespectat. Cine fâcea o astfel de afirmaţie era declarat fascist, arestat şi aruncat în puşcărie. Fosta conducere militară şi civilă a României a fost declarată în categoria criminalilor de război şi i s-a înscenat o serie de procese politice. Mareşalul Antonescu şi alţi lideri ai regimului de pînâ la 23 august 1944 au fost executaţi. Primele procese însă au fost înscenate generalilor şi ofiţerilor Armatei române, sub acuzaţiile de crimă de război, masacre şi încălcare a legilor războiului. Două legi extrem de periculoase prin caracterul lor general şi vag au fost promulgate sub presiune comunistă. Prima dintre ele, Legea nr. 50/21 ianuarie 1945 viza urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război, lege care a permis aparatului represiv adus din URSS, NKVD-ului şi trupelor sovietice să aresteze şi să închidă pe oricine. Toţi cei aflaţi pe Frontul de Est, rude ale acestora sau simpatizanţi ai războiului anticomunist erau pasibili de pedeapsă sub acoperirea acestei legi. în privinţa profitorilor de război, practic, totalitatea proprietarilor (inclusiv evreii care asiguraseră furnituri pentru front) intra sub incidenţa legii, fiindcă întreaga economie fusese de război, subordonată acestui efort. Ei erau declaraţi vinovaţi pentru moartea a milioane de cetăţeni sovietici, pentru că au sprijinit material „maşina de război imperialista". Al doilea act normativ, Legea nr. 51 — pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării —, era şi mai periculos şi se constituia într-un instrument de intimidare şi represiune eficace, întreaga populaţie a ţârii (cu excepţia celor vreo l 000 de comunişti) era vinovata de dezastrul ţârii, susţinînd regimul Antonescu (inclusiv prin doua plebiscite copleşitoare) şi eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei prin entuziasm general. Pe baza acestei legi, culpa se particulariza, în special, pe oamenii politici şi pe funcţionarii publici, pe legionarii (progermani) şi pe naţionaliştii neangajaţi politic. Epurările au început imediat şi numeroase personalităţi au fost trimise în lagăre de triere. Funcţionarii erau şi ei repartizaţi unor închisori sau lagăre cu destinaţie specială, cum a fost cel de la Făgăraş destinat agenţilor din Poliţie. Iniţiator al acestor legi, dar cu scopul de a-1 pedepsi pe Gheorghe Tătârescu, luliu Maniu însuşi cade în propria sa capcana. Inducerea generală a sentimentului de vinovăţie a fost amplificată, cu ajutorul cenzurii, de prezentarea unor imagini şi informaţii şocante despre crime de război şi crime îndreptate împotriva umanităţii petrecute în lagărele de exterminare naziste. Propaganda sovietică făcea o legătură directă între aceste orori şi „alianţa" militară a României cu Germania nazistă. Dacă n-ar fi şi tragic, cazul filmului despre masacrul de la Katyn ar fi numai comic, deoarece filmul documentar făcut de studiourile UFA-Berlin, în care erau prezentaţi şi adevăraţii autori, sovieticii, film ce fusese prezentat pe ecranele bucureştene în 1943, a fost prezentat din nou în 1945, dar autorii masacrului erau prezentaţi drept germani. Au fost folosite apoi, pentru impactul lor covîrşitor, cifre exagerate despre exterminările de evrei în Basarabia şi Transnistria, dar însoţite cu imagini din lagărele naziste, informaţii false despre „masacru] de la Odessa", filme şi albume fotografice, cârti şi broşuri de propagandă cu aspecte trunchiate sau imaginate despre crime făcute de români în URSS. întregul mecanism de culpabilizare declanşat pe o perioadă de cîteva luni se dezvolta simultan cu proiecţia ideii de înfringere. Armata română fusese înfrîntă; la Stalingrad a fost un dezastru, ofiţerii fugeau în debandadă; sute de mii de prizonieri au fost luaţi prin luptă deschisă în care Armata Roşie a fost mai puternică; germanii i-au trădat pe români; actul de la 23 august nu există sau este nesemnificativ, România fiind eliberată de trupele glorioase ale Uniunii Sovietice. Un prim scop al acestui întreg arsenal de acţiuni diversioniste era acela ca poporul român să nu privească situaţia sa în termeni raţionali — ă participat la un război, a fost înfrînt şi va plăti despăgubiri. Românii trebuiau convinşi că ceea ce li se întîmplă după război — adică instalarea sistemului comunist — este normal, este o pedeapsă corectă, o merită şi nu are rost să opună rezistenţă. Traseul raţional de la dictatura militară pe timp de război, Ia perioada de ocupaţie cu plata despăgubirilor şi, eventual, recunoaşterea prin acte oficiale ă pierderii 227

Basarabiei, şi apoi revenirea la sistemul democratic — cum este cazul Germaniei, cu regiunea Alsacia — trebuia rupt, astfel încît ocupaţia sa se prelungească pînă la transformarea României într-un satelit docil. Pentru URSS era evident că despăgubirile plătite de România au un termen limită şi că revenirea la democraţie în această ţară va naşte din nou un inamic, chiar la graniţele sale. De aceea, trebuie să înţelegem că victoria URSS în al doilea război mondial nu a fost doar un cîştig militar pasager, care a distrus potenţialul antisovietic al Germaniei şi al sateliţilor ei, ci principalul prilej pentru punerea în aplicare a doctrinei marxiste ă internaţionalismului proletar, prin expansiunea sistemului comunist. Chestia ăsta s-ă făcut prin înţelegeri scrise cu SUA şi Mărea Britanic. Cînd expansiunea comunistă a atins chiar teritoriul şi societatea celor două puteri occidentale, nâscînd „crizele comuniste" postbelice din SUA (infiltrarea sovietica în Mexic, în Cuba, în comunităţile evreieşti sărace, în rîndul negrilor, în cultura şi mass-media americane) sau din Anglia (infiltrarea spionajului sovietic în structurile instituţionale prin cetăţeni britanici de origina evreiască şi maghiară) au declanşat „Războiul rece". Anglia ştia mai de mult, dar America parcă atunci descoperea că Uniunea Sovietică are un alt scop decît cel imediat al înfrîngerii Germaniei naziste. A doua ţintă a inducerii sentimentului de vinovăţie era distrugerea imaginii publice despre sistemul politic democratic în care trăiseră cu decenii în urmă. Mulţi ani după război, lumea democratică românească va fi ridiculizată, acuzată de „exploatarea omului de către om", declarată „putregai", făcută vinovată de toate relele. Această lume politică şi economică invadată de corupţie era, aşadar, autoarea unei crime naţionale şi nu îhtîmplător în procesul lui Antonescu existau şi astfel de fraze: „Ion Antonescu şi cei care 1-au sprijinit în politica sa s-au făcut vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război, prin aceea că au trădat interesele poporului român, punînd ţara în slujba duşmanului fascist şi hitlerist" (Procesul marii trădări naţionale). Au fost scoase din literatura română, dar şi din context, toate paginile de critică la adresa vechii societăţi parlamentare româneşti şi folosite în propaganda comunistă. Un al treilea scop era acela de a induce ura de clasă, de a produce un conflict deschis între muncitori şi clasa „dominantă". Puturoşii satelor şi mahalagii nu înţeleseseră acest proces, dar venea acum Partidul comunist şi îi „deştepta", arătîndu-le cum au fost exploataţi de ţăranii fruntaşi, de o clasă pe care încă n-o descoperiseră dincolo de gard, chiaburii, cum fuseseră înşelaţi de sindicate şi exploataţi de patroni. Războiul terminat la Berlin trebuia continuat în interiorul ţârilor ocupate de URSS, muncitorii urmînd „să întoarcă armele" împotrivă propriei clase politice pentru ă o distruge. Este, aşa cum uşor se poate constata, aplicaţia unui principiu marxist. Infiltrarea comunista. Ca urmare a insistenţelor sovietice, americanii şi britanicii au impus în România formarea unei coaliţii împotriva regimului Antonescu şi a războiului, cu participarea comuniştilor. Aceştia reprezentau partea sovietică într-un complot pentru scoaterea ţării din război. Aşa cum am văzut, formula partidelor istorice era însă total opusa, „complotul" urmînd a fi dus Ia finalizare împreună cu mareşalul Antonescu. Favorizaţi în mod neaşteptat de gafa de la 23 august, comuniştii au intuit rapid apariţia golului de putere instalat în România şi au preluat la fel de rapid portofoliul învingătorului. Ei s-au declarat imediat organizatori şi făptuitori ai „insurecţiei". Partidele democratice, înlăturate din jocul politic şi lipsite de suport instituţional, au rămas blocate în tipologii vechi, încercînd să repare distrugerile unei prea lungi absenţe. Ele au devenit total dependente de Aliaţii occidentali, care, de fapt, îi predaseră cu arme şi bagaje Uniunii Sovietice. Faptul şi mai tragic este că toate informaţiile şi legăturile liderilor politici cu reprezentanţii Statelor Unite şi ai Marii Britanii erau predate sau aduse la cunoştinţă aliatului sovietic. Acesta a primit astfel în mîini un aparat politic rămas descoperit, lipsit de protecţie, căruia i se cunoşteau toate mişcările. Cenzura instalată de ocupantul sovietic a împiedicat expunerea liberă a unor adevăruri, precum şi prezentarea corectă a unor programe si viziuni politice menite sa ducă la revenirea la sistemul democratic autentic. De fapt, comunismul s-a prezentat în România ca fiind adevăratul aducător ăl democraţiei — prin formula pleonastică democraţie populară - această răsturnare de imagine nefîind singura, încă o dată, comunismul a fost ajutat de erorile clasei politice şi nu trebuie să uităm că, în 1944, România venea după o lovitură de stat dată în 1930, prin care au fost distruse sistemul parlamentar şi autoritatea Constituţiei, după o dictatură regală şi una militară. Românii erau deja familiarizaţi cu partidul unic (inventat de Carol II) şi cu figuri conducătoare paternaliste: Averescu, Carol, Antonescu. Una dintre tehnicile folosite de comunism pentru a se infiltra în sistemul de referinţă al naţiunii române a fost preluarea, şi nu distrugerea, simbolurilor autorităţii. Justiţia a fost prima atacată, în numele dreptăţii, adevărului şi legii, comuniştii au preluat sub control instituţia Justiţiei, cu care urmau să aplice programul de epurare politică. Prin civilizaţie, oamenii au proiectat elemente stabile ale nucleului reprezentării asupra unor instituţii 228

reprezentative, înclinaţia naturala câtre adevăr şi dreptate a fost adusă în parametri instituţionali prin mecanismul dreptului şi prin existenţa Justiţiei, într-o societate normală, oamenii învestesc această instituţie cu puterea de a cerceta, afla şi expune adevărul, precum şi cu puterea de a pedepsi. Ea este o expresie a autorităţii statului. Ocupantul sovietic a folosit intens presiunea psihologică şi instrumentele juridice pe care şi le-a creat pentru a controla Justiţia şi pe judecători. Aceştia au fost fie intimidaţi, fie îndepărtaţi, fie înlocuiţi cu indivizi lipsiţi de pregătire, dar avînd calitatea de slugi politice ale comuniştilor. Mai ales aceştia din urmă au reprezentat resursa pentru infiltrare şi distrugere a bazelor dreptului. Dintre ei s-au ales „acuzatorii publici" împuterniciţi cu autoritate nelimitată: „Acuzatorii publici au dreptul a cere ca dispoziţiile lor să fie executate atît de organele puterii judecătoreşti, cît şi de cele ale puterii executive de orice categorie. Ei vor putea cere să fie asistaţi în orice împrejurare de organele forţei publice. De asemenea, ei vor putea face orice descinderi, percheziţii, a ridica orice corpuri delicte, orice acte de la particulari sau de la orice autoritate civilă sau militară, chiar şi acte cu caracter secret. [...] Arestările ordonate nu sunt supuse confirmării. [...] Actele acuzatorului public şi ale Consiliului de Miniştri nu pot fi atacate pe nici o cale." (M.O. nr. 94/24 aprilie 1945). Procesele şi deciziile aveau apoi un traseu public demonstrativ, preluat şi amplificat de propagandă, insistîndu-se pe ideea că se face dreptate pentru poporul român. La fel ca pe vremea Inchiziţiei, mesajele publice aveau rolul să inspire teama, să blocheze orice tentativă de revoltă. Legile date pe rînd sub control sovietic au reuşit să distrugă în numai cîţiva ani Constituţia din 1923. Tentativa de a o reintroduce sub regimul ocupaţiei a eşuat, Actul fundamental neavînd aplicabilitate. Pe primul plan însă a fost aplicată „vînătoarea de vrăjitoare". Râmîne în zone analitice minore acela care crede ca a fost vorba de răzbunare sau de resentimente etnice (în cazul numeroşilor minoritari intraţi în aparatul represiv). Scopul real a fost acela al eliminării metodice a unor grupuri umane periculoase pentru un regim comunist. Toţi acei oameni executaţi sau închişi aveau un alt sistem de referinţa, o alta selecţie a valorilor, un alt nucleu al reprezentării. Din punct de vedere comunist, ei erau irecuperabili. O altă temă a infiltrării a fost încercarea de a crea o „baza de masă" pentru partidul conducător. Muncitorimea română era, mai degrabă, ataşată partidelor democratice (mai ales PSDR) şi foarte puţin comunismului. Legea 52 — asupra sindicatelor profesionale a oficializat organizarea celulelor comuniste în întreprinderi şi desfinţarea organizaţiilor de sindicat „burgheze" sau „fasciste", în raportul adresat regelui, ca notă de fundamentare a legii, ministrul Lothar Râdâceanu introducea următorul text: „Interesul statului cere însă ca libertatea de organizaţie a salariaţilor să nu poată fi folosită de eventuale tendinţe fasciste şi profasciste pentru scopurile lor. De aceea, Ministerul Muncii şi-a rezervat dreptul de a se opune cererilor de constituire ce ar putea fi bănuite din acest punct de vedere sau care nu ar reprezenta o vădita utilitate. [...] Altă inovaţie importanta este instituirea comitetelor de întreprindere, fenomen născut din însăşi realitatea socială şi de o utilitate pe deplin dovedită, care prin legea de faţă îşi primeşte consacrarea legala" (M.O. nr. 17/21 ianuarie 1945). Aşa numitele „comitete de întreprindere" erau celule comuniste înfiinţate de cele mai multe ori cu activişti din afara unităţii industriale sau din foşti angajaţi daţi afară pentru nereguli, în numeroase cazuri, muncitorii s-au opus unor astfel de ingerinţe, comuniştii fiind nevoiţi să apeleze la forţele de ordine sau direct la tancurile sovietice. Aşa a fost la Uzinele Malaxa, unde sindicatul s-a opus infiltrării comuniste şi a fost zdrobit de intervenţia în forţă, sub conducerea lui Gheorghe Apostol. Cu acea ocazie, ofiţerul Valentin Gabrielescu — viitorul parlamentar PNŢCD — îl va avea în bătaia puştii, fără să tragă. Simultan a fost dezvoltat sistemul „muncii de lămurire" care folosea, de regulă, aceeaşi argumentaţie: şantajul, sentimentul de vinovăţie, denigrarea societăţii româneşti, promisiuni materiale şi politice. Profitînd din plin de fenomenul semnalat în Transilvania, sovieticii au acţionat pentru lărgirea bazei sociale a agenturii lor în România, producînd un nou Statut al Naţionalităţilor Minoritare (M.O. nr. 30/7 februarie 1945). El avea menirea să încurajeze aderenţa maghiarilor la comunism şi să asigure şi primele instrumente de control ale dominaţiei în Transilvania. Articolul 15 prevedea: „In oraşele şi comunele rurale unde conform ultimului recensâmînt [cel maghiar horthyst, n.a.] cel puţin 30% din totalul locuitorilor este de limbă maternă comună, alta decît cea română, numele străzilor vor trebui să fie indicate şi în limba naţionalităţilor respective". Fără îndoială că prevederea nu avea nimic comun cu ceea ce sunt normele moderne actuale privind statutul minorităţilor, mai ales că nu s-a aplicat în satele musulmane din Dobrogea, în cele ţigăneşti, germane etc. Scopul era ţinerea sub control a sentimentului naţional, şantajarea liderilor politici de la Bucureşti şi păstrarea unei rezerve de manevră pentru cazul că una din cele doua ţări va face o mişcare în front. S-a întîmplat să o facă Ungaria în 1956. Cu această ocazie, România a exportat 2 000 de cadre comuniste maghiare regimului Kadar, instalat după înăbuşirea revoltei de la Budapesta. La Art. 16 din Legea 86 se afirma: „Funcţionarii publici, de orice categorie, numiţi în baza 229

diplomelor sau certificatelor eliberate de instituţii de învăţâmînt recunoscute de stat [de exemplu, cele emise în Ungaria! n. a.] nu vor putea fi supuşi, sub nici un motiv, vreunui examen de limba română". Foştii deţinuţi politici amintesc în relatările lor de securiştii unguri care abia vorbeau româna, iar fenomenul în sine a căpătat notorietate printr-o scenă a unui celebru roman de Marin Preda. în agricultură a funcţionat un Decret regal care sancţiona Legea 203 — pentru reglementarea circulaţiei şi stabilirea regimului juridic al imobilelor agricole (imobile agricole: terenuri arabile şi rurale extravilane, precum şi clădirile de pe ele). Iată trei prevederi semnificative: Art. 28: Se plafonează proprietatea imobilelor agricole provenite prin cumpărare la maximum 15 ha şi nu poate poseda nimeni, sub nici o formă, o proprietate cultivabilă prin cumpărare mai mare de 15 ha, înţelegîndu-se soţ, soţie şi copiii minori. Art. 29: în cazul cînd prin cumpărare se măreşte proprietatea agricolă peste limita prevăzuta la art. 28 titularul sau titularii drepturilor de proprietate sunt obligaţi să lichi-deze diferenţa prin vînzare în condiţiile prezentei legi în termen de 90 zile. Art. 30: Nerespectarea legii atrage trecerea terenurilor asupra statului. Legea se constituie în primul act menit să pregătească procesul de colectivizare, fiind o formă de blocare a circulaţiei terenurilor şi o măsură complementară distrugerii marii proprietăţi. Ceea ce se întîmplase cu aşa zisa reformă agrară, declanşată în timp ce soldaţii erau încă pe front, constituise şi ea o ocazie bine folosită, profitînd de conjunctură şi de efectele intimidării la care fusese supusă societatea românească. Aşa cum am arătat, principalele prerogative regale au fost suprimate printr-un proces lent de uzură a autorităţii regelui Mihai. Noi avem o problemă cu ultimul suveran, care ţine mai puţin de discuţiile asupra legitimităţii sale, cît de poziţia sa în perioada 1944-1947. Regele Mihai este, practic, semnatarul tuturor decretelor şi legilor care introduceau sistemul comunist în România, dar este şi semnatarul tuturor actelor prin care autoritatea sa era desfiinţată. Se pune întrebarea dacă regele şi-a exercitat prerogativele — şi am avut, astfel, un suveran responsabil — sau nu şi-a putut exercita prerogativele — ceea ce este evident, dar nu unanim acceptat — şi calitatea sa de suveran s-a redus doar la simbol. Situaţia este complicată şi dureroasă, fiindcă Mihai I era şeful statului şi tot ce se întîmpla în temeiul legii purta girul său înalt. Spre sfârşitul anului 1947, situaţia regelui devenise critică, în ecuaţia crizei intervenind şi tratativele duse de comunişti cu regina-mamâ Elena în vederea „unui divorţ elegant de monarhie". Regina Elena era mult mai dispusă la părăsirea Tronului, fiind foarte puţin legată de România şi oricum urmărită de vechi neplăceri, ceea ce a reprezentat şi punctul slab al rezistenţei Monarhiei, tînârul rege fiind puternic legat sufleteşte şi influenţat de opiniile mamei. Oricum, comuniştii se pregăteau pentru eliminarea oricărei influenţe regale în sistemul institutionalizat şi Armata era una din ţinte. Prin Legea nr. 205/23 iunie 1947 — pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, armata ieşea de sub comanda regală, deşi se păstra formula convenţională de „Cap al Oştirei", lipsită însă de conţinut: Art. l: Ministerul Apărării Naţionale are în atribuţiile sale: — conducerea superioară a întregii armate. [...] Art. 7: Consiliul Suprem al Oştirii se compune din: Preşedinte: Ministrul Apărării Naţionale. A fost urmată imediat de Legea 206 — pentru organizarea armatei, unde, la Articolul 11, se spune: „Regele numeşte, prin înalt Decret, pe şeful Marelui Stat-Major, generalii inspectori de armate, generalii comandanţi şi comandanţii de unităţi, corp aparte, după propunerea Ministrului Apărării Naţionale". Ar mai fi de subliniat că ministrul apărării naţionale a fost numit Emil Bodnăraş, dezertor din Armata română. în aceeaşi perioadă a fost etatizată Banca Naţională şi a fost desfiinţat Senatul României. Ca urmare a alegerilor falsificate din 1946, Parlamentul a fost umplut cu „mecanizatori", adică ridicători mecanici de mînă. Teroarea. Folosirea terorii nu poate fi înţeleasă decît în contextul închiderii totale a spaţiului românesc între limitele definite de metodologia sovietică a gulagului. Se urmărea o schimbare fundamentală a statului. Practic, vechiul stat român trebuia distrus şi înlocuit cu noul stat român, comunist. Asta presupunea modificarea esenţială a mentalităţii colective sau măcar a majorităţii populaţiei. Uniunea Sovietică avea nevoie de un timp, măsurabil de la unul la două decenii, pentru cel puţin o schimbare de generaţie în care influenţa fostului sistem educaţional şi a culturii tradiţionale româneşti să diminueze, să fie denaturată sau să fie uitată, în acelaşi timp, purtătorii nucleului de referinţă democratic trebuiau distruşi, îndepărtaţi sau făcuţi să tacă. Sistemul comunist mai larg, al lagărului comunist, îh care fusese încorporată România asigura izolarea ţârii de fostele sale legaturi internaţionale, iar conducerea unică şi dictatoriala de la Moscova desfăşura controlul deplin asupra statului. Din păcate pentru noi, „materialul" aflat la dispoziţia Uniunii Sovietice a fost uşor de remodelat: o populaţie majoritară pauperizată (inclusiv de efortul pentru război), analfabeta şi arhaică, obişnuită deja cu ideea conducătorului unic, tată al 230

naţiunii şi dependentă de un centru organizator. La conducerea statului, se găsise multe decenii o oligarhie incapabilă de creaţie, supusă fluctuaţiilor politicii accidentale sau conjuncturale. Mişcarea naţionalistă a tineretului a fost înăbuşită şi compromisă prea devreme. Orientarea politicii externe spre un aliat perdant — Franţa, şi imobilismul relaţiilor internaţionale au adus un grad de dependenţa uşor de schimbat cu un alt grad de dependenţa, în România interbelica, doi ani fuseseră fatali ţârii: 1927, cînd dispar regele Ferdinand şi Ionel Brâtianu; 1930, cînd luliu Maniu organizează o lovitura de stat îndreptată împotriva Constituţiei democratice şi îl aduce pe tron pe Carol II. în foarte scurt timp, trecînd şi printr-o Regenţă debilă, România a frînt cursul său democratic, fără ca populaţia sa manifeste vreun simptom de opoziţie. Aceste slăbiciuni au fost speculate de ocupantul sovietic, după un studiu îndelungat asupra societăţii româneşti. Românii deveniseră dependenţi de o putere concentrata prea mult la vîrf (mareşalul Antonescu lua decizii personale în numele poporului român) şi îşi pierduseră încrederea în mecanismul democratic al alegerilor, mai ales prin compromiterea în timp ă acestuia. Apoi, românii s-au simţit abandonaţi de Marile Puteri, tradiţional protectoare, şi aruncaţi într-o colaborare politico-militarâ cu ultimul său inamic — Germania. Cel puţin două decenii după război, Germania a fost expresia diavolului, damnată în continuare, inclusiv astăzi, prin recircularea temelor antifasciste, mai ales cu ajutorul cinematografiei şi televiziunii, prin filme „de război" în care germanii sunt proşti şi mereu învinşi, sau prin filme ştiinţifico-fan-tastice în care agresorii extraterestrii sunt asimilaţi prin atitudini şi vestimentaţie naziştilor, în 1944, cînd capitulează, România întreagă era cu braţele ridicate şi complet singura. Supusă metodelor prezentate în acest studiu, marea majoritate a populaţiei a primit ocupaţia sovietică cu resemnare. Armata, agresată imediat cu sentimentul indus de vinovăţie, a fost epurată, apoi dezorganizată prin ruperea ierarhiei şi modificarea legilor sale stricte. Infiltrarea comunistă în armată a adus activişti de partid şi grade inferioare comunizate la conducere, a politizat instituţia şi a supus-o unui control extern, prin aparatul de Securitate acoperit, după model NKVD. Conducerea serviciilor de informaţii a fost preluată şi departamente noi, strict comuniste, au fost înfiinţate în interiorul structurilor. Denaturarea sistemului de referinţă prin acapararea Parlamentului, Justiţiei şi presei, inducîhdu-se constant minciuna că noua putere corespunde cerinţelor opiniei publice, a dus la împuternicirea unui instrument represiv al noii puteri, menit să aplice teroarea. Aplicarea ei avea atît un scop imediat — trecerea rapidă sub ascultare a unui întreg popor — cît şi menţinerea sistemului opresiv în activitate. Opinia publică reprezenta o ţintă majoră pentru conducătorii sistemului comunist, ştiut fiind că procesele sociale se pot trasforma rapid în atitudini politice atunci cînd opresiunea are forme stridente şi incompatibile cu naţionalitatea. De aceea, subversiunea a avut un rol important în mecanismul terorii: „Obiectivele subversiunii sunt triple. Diferenţierea lor nu poate fi decît didactică, deoarece, în fapt, ele se sprijină şi se completează reciproc. Aceste obiective sunt: 1.Demoralizarea naţiunii vizate şi dezintegrarea grupurilor ce o compun. 2.Discreditarea autorităţii, a apărătorilor, funcţionarilor şi oficialităţilor acesteia. 3.Neutralizarea maselor pentru a împiedica orice intervenţie spontană generală în favoarea ordinii existente în momentul ales pentru preluarea non violentă a puterii de către un mic grup minoritar. Aceste scopuri sunt posibile prin utilizarea mijloacelor de informare în masă. Fără presă, fără radio, fără televiziune, subversiunea este neputincioasă. Fără specialişti în domeniul psihologiei sociale, cum vom vedea studiind metodele în capitolul următor, subversiunea este incoerentă" (Roger Muchielli — La Subversion). Controlul asupra presei, aşadar, a fost un obiectiv înaintat al programului de instalare a sistemului comunist în România. Pe el s-a sprijinit propaganda. Scopurile finale — identificabile în adîncimile lor abia astăzi — duc din nou la Psihopolitica lui Beria. Fie că stâpîneau aceasta tehnologie a terorii prin studiul trecutului său îndelungat, fie că i-au descoperit mecanismele prin cercetare psihosocială proprie, sovieticii conduceau un model de psihologie în masă, cunoscut astăzi sub denumirea de Spirala tăcerii. Mai multe studii publicate în anii '70 au dezvăluit rolul mass-media în funcţionarea acestui model, dar aspectele sale „tehnice" s-au limitat la influenţarea opiniei publice occidentale de către presa liberă, ceea ce limitează accesul la fenomen. Sub teroare, „Spirala tăcerii" are altă amplitudine. Fenomenul este descris de sociologul german Elisabeth Noelle-Neumann (Spiral ofSilence: a theory of Public Opinion) ca o folosire a nevoii de comunicare a oamenilor în scopuri particulare, ca o diminuare accentuată sau reducere la tăcere a opiniei minoritare în faţa opiniei dominante, în societatea liberă, opinia dominantă se formează relativ natural, pornind de la coordonatele stabile ale unei naţiuni, adică de la unitatea nucleului reprezentării fiecărui individ component al unei societăţi (al unui stat). Altfel spus, o societate democratică formată din asocierea liberă a cetăţenilor îşi configurează un stat în care o majoritate decide prin vot cine o conduce. 231

Minoritatea, dedicată aceloraşi valori, caută să convingă populaţia că ideile sale sunt cele corecte şi urmăreşte să fie aleasă pentru a deveni „dominantă". Opinia minoritară se exprimă liber, dar nu se impune, nu decide. In ultimele decenii, opinia dominantă — adică tentaţia naturală a indivizilor de a se asocia în număr cît mai mare pe fondul aceloraşi idei — a început să fie dirijată, pomindu-se de la principii superioare care ţin de complexitatea tot mai sporită a societăţii capitaliste dezvoltate şi de identificarea interesului naţional în zone mult mai restrînse ale Puterii. Tot în lumea libera, la situaţii de criză a opiniei dominante - prin eşecul unui program susţinut de aceasta — nu există piedici pentru opinia minoritara să preia rolul de opinie dominanta, dacă a avut caracter premonitoriu şi s-a verificat drept corectă. Este esenţa alternanţei la putere între guvernare şi opoziţie. Se pot da zeci de exemple, dar este suficient să ne amintim cum a căzut Richard Nixon, prin folosirea inteligentă a presei de către opoziţia politică, în sistemele totalitare aceste mecanisme sunt inaplicabile. Un alt sociolog, Elihu Katz, a definit în termeni sintetici mecanismele „Spiralei tăcerii" astfel: Indivizii au opinii; Temîndu-se de izolare, indivizii nu-şi vor exprima opiniile lor dacă nu se vor simţi susţinuţi de alţii. Un simţ «cvasi-static» este utilizat de indivizi pentru a repera în mediul semne de sprijin; Mass-media constituie principala sursă de referinţă pentru informaţia asupra distribuirii opiniilor şi, de asemenea, asupra contextului de susţinere sau de absenţă a susţinerii; Alte grupuri de referinţă acţionează în acelaşi mod... Media tind sa vorbească pe o singură voce, aproape în mod monopolistic; Media tind să deformeze distribuirea opiniei societăţii pentru că ele sunt influenţate de opiniile ziariştilor de stînga; Simţindu-se fără sprijin, grupuri de indivizi — care pot constitui uneori chiar o majoritate — îşi vor pierde încrederea şi se vor retrage din dezbaterea publică; ele accelerează astfel destrămarea poziţiei lor printr-o spirala a tăcerii care se autoalimentează. Membrii acestor grupuri nu-şi schimbă propria concepţie, dar nu încearcă sâ-i convingă pe alţii şi abandonează lupta; Tocmai în acest mod societatea este marginalizată şi sărăcită (în materie de opinie, n.n). Putem folosi acest mecanism demonstrativ pentru condiţiile sistemului comunist, identificîndu-1 în programul de modificare a nucleului reprezentării la români şi înlocuirea sa cu unul de tip sovietic: mentalitate schimbată — om nou — massă. Cetăţeanul român, vinovat de atacarea mişelească a Uniunii Sovietice, coautor la masacrele antievreieşti, învins în război, izolat de Occident, clasificat în exploatat sau exploatator, arestat, închis, cu perspectiva execuţiei în faţă, ţintit de tunul unui tanc sovietic nu mai avea posibilitatea sâ-şi exprime liber şi public opinia sa, care ar fi putut genera o coalizare de opinii într-o opinie dominantă. Aceasta, opinia dominantă, a fost configurata de ocupantul sovietic şi impusă societăţii româneşti. Felul în care opinia dominantă — să o sintetizăm prin conceptul de „rai comunist" — a trecut din faza de impunere în faza de preluare voluntară de către o majoritate a românilor (mai ales în perioada naţionalistă a lui Nicolae Ceauşescu) este problema noastră, a românilor. Cazul exponenţial pentru aplicarea „Spiralei tăcerii" în România postbelică este cel al alegerilor din 1946. Minoritatea politică a comuniştilor, participantă în alegeri sub simbolul B.P.D., obţinuse, în realitate, sub 15% din voturi, dar prin falsificarea brutală a rezultatului anunţat al alegerilor a primit 84%, în timp ce partidelor democratice, PNŢ şi PNL, li s-au „dat" prin acelaşi fals 7,72% şi respectiv 0,72%. Atît luliu Maniu, cît şi Brâtianu au protestat, Ambasada Americană a denunţat falsul, nici un om normal la cap nu putea crede într-o astfel de răsturnare a scorului electoral. Şi cu toate acestea, de frică, majoritatea cetăţenilor României a acceptat în tăcere falsul. A fost primul pas major pe spirala care avea şa prăbuşească mentalitatea democratică, atît cît mai exista, în mentalitatea supravieţuirii prin orice compromis şi apoi în convingerea că sistemul comunist este o stare firească pentru evoluţia statului român în istorie. în România, implantarea sistemului comunist a reuşit, fiind preluat de români ca o formă naturală a evoluţiei lor istorice. Consecinţa „istorică" este vizibilă astăzi: persistenţa mentalităţilor comuniste la peste un deceniu după revoluţie. Suntem martorii unui experiment psihopolitic reuşit, ale cărui resurse vin din profunzimile societăţii româneşti „îngheţate" la 30 august 1944. Cînd Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a hotărît sâ-1 lase pe Gorbaciov să facă perestroika şi să abandoneze lagărul comunist — de fapt, să nu-1 mai finanţeze — Sovietul Suprem ştia ce efecte are mentalitatea comunistă asupra popoarelor central şi est-europene. Mai ştia şi că, în timp, oamenii inteligenţi se vor smulge din această nebunie, dar şi că vor exista milioane de oameni incapabili de transformare, oameni a căror minte lucrează şi astăzi inconştient pentru acel Soviet Suprem. 232

în trei state central europene a existat întotdeauna ceva care a întreţinut fragmente viabile ale nucleului reprezentării democratice. Sunt exact cele trei state în care s-au produs mişcări politice organizate îndreptate împotriva comunismului: Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, în 1956, 1968 şi 1980. Ungurii, care au luptat pînâ în ultima clipă împotriva Armatei Roşii, au identificat sistemul comunist exclusiv ca o ocupaţie rezultată în urma războiului, iar puternica diasporă maghiară a funcţionat ca un permanent rezervor de exersare memorialâ. Peste Cehoslovacia este suficient să te uiţi şi să constaţi că Praga este geografic mult mai la vest decît Viena. în Polonia, Biserica romano-catolicâ şi naţionalismul multisecular au întreţinut nişte valori în care comunismul nu şi-a putut face loc pentru a le distruge. Marea emigraţie poloneză din SUA condiţionează toate participările sale importante la vot de politica americană faţă de Polonia, în România doar legitimitatea istorică, latinitatea şi o anume lejeritate în abordarea oricărei politici au conservat o parte a identităţii naţionale. Istoria din manuale, dacă o scuturăm puţin, se transformă în poveşti de spus copiilor seara la culcare, latinitatea se sprijină tot mai mult exclusiv pe limba română, agresată şi ea tot mai mult de neologismele anglo-saxone ale erei computerelor. Ne-a rămas doar băşcălia. Numai cu ea nu putem reface România Mare. Pornind de la aceste constatări, să încercăm o reconstituire de caz pentru mecanismul „Spiralei tăcerii": în dimineaţa de 30 august 1944 cetăţeanul român se trezeşte din somn avînd „stocate" în creierul său cîteva principii stabile: libertate, pace, credinţă în Dumnezeu, dreptate, adevăr, proprietate privată. Tot în creier, într-un înveliş protector, se află orientarea sa politică, încrederea în Parlament, Justiţie, Stat, ataşamentul faţă de locul de muncă, fondul său cultural, ataşamentul faţă de valorile occidentale, speranţa revenirii la normalitate. Iese pe stradă şi constată că oraşul este ocupat de trupe străine, că ţara sa a fost învinsă în război şi că ziarul pe care obişnuia să-1 cumpere de la chioşc a dispărut; în locul lui i se ,dâ să citească Scînteia, producţie comunistă a ocupantului. Nu trece mult şi află că foştii conducători, foştii miniştri, înalţii funcţionari ai statului, foştii săi cunoscuţi sunt arestaţi şi acuzaţi de dezastrul ţării, de fascism, de crime împotriva umanităţii; a fost găsit un vinovat. Dacă protestează cumva faţă de ceea ce vede sau află, este imediat arestat. Aşa că preferă să tacă, să păstreze distanţa faţă de reprezentanţii noilor autorităţi, eventual să comenteze într-un cerc restrîns situaţia. Constată că la alegeri voturile sunt inversate fără nici o ruşine şi că protestele partidelor democratice rămîn fără efect. Cu timpul, mai observă ca regele lui este neputincios în faţa ocupantului, că Justiţia lui îl condamna pe Antonescu, că Parlamentul lui da legi represive, că partidul lui şopteşte în loc sa strige, că aliaţii lui 1-au abandonat, că democraţia lui are şi o altă formă, „populară", că Biserica lui este demonizatâ. La un moment dat, autoritatea cu care intra zilnic în contact şi de care depindea supravieţuirea lui socială — patronul firmei la care lucra este arestat, condamnat pentru că 1-a exploatat pe el şi închis; mulţi văd în asta satisfacerea unui gînd personal ascuns sau o răzbunare pentru rigorile la care era supus ca angajat al acelui patron; mai mult, guvernul comunist vine şi îi spune ca este coproprietar. Mai constată că există o opinie cvasigenerală asupra necesităţii schimbării societăţii, asupra nevoii de a da puterea în nuna celor nedreptăţiţi, de a te constitui într-un bloc unit al statelor vecine şi prietene între care toate asperităţile dispar, de a lupta împotriva imperialismului care subjugă popoarele, de a sprijini eforturile Uniunii Sovietice doritoare de pace. Mai află că imperialiştii americani au o bombă atomica pe care vor s-o arunce asupra României. Din nou, dacă are obiecţii asupra veridicităţii acestor enunţuri, va fi arestat, închis, condamnat la ani grei de viaţă. El poate observa că ceea ce se spune într-un grup este aflat foarte repede de autorităţi şi că acestea nu ezita să acţioneze imediat. Viaţa sa cotidiană este controlată de o birocraţie întemeiată pe restricţie. Curînd, după ce a citit zilnic în ziare aceleaşi mesaje: victorii, realizări, construcţii megalitice, dezastrul capitalismului, îşi va pune întrebarea dacă nu cumva greşeşte el, dacă nu cumva greşesc cei care se opun, dacă n-au cumva dreptate cei care mărşâluiesc entuziaşti la demonstraţia de 23 august. Obligat să participe la şedinţe, să asculte voci unanime, să ia cuvîntul pentru a se solidariza, cetăţeanul român va emite primul său mesaj de aderenţă. Altfel, riscă sa piară. O va face, fiindcă a văzut, auzit şi înţeles opinia dominanta a noii Puteri, a învăţat actul minim al disimulării şi a mai învăţat că trebuie să se protejeze. El va repeta lozincile opiniei dominante ca pe un cod al recunoaşterii între soldaţii aceleiaşi unităţi. Cu mari precauţii el va şopti o părere critică, îşi va boteza copilul pe ascuns, îşi va înmormînta părinţii cu popă. Dacă vrea să muncească, să înveţe sau să îmbrăţişeze arta, el trebuie să facă noi compromisuri; ca să urce într-o 233

ierarhie sau să se poată manifesta public, el trebuie sa mărească intensitatea gesturilor sale de aderenţă, să-i corecteze sau sâ-i judece pe cei care nu se supun opiniei dominante. La un moment dat, va crede. Prin această alienare se formau „hărţi mentale", se tipăreau „cuvinte cheie", adică acele simboluri care dau un sistem de recunoaştere a individului drept adept al dogmei — limba de lemn, gestica stereotipa, atitudinile „revoluţionare". Folosirea lor astăzi dovedeşte că matricea dogmatică a „Spiralei tăcerii" este puternică şi probabil definitiv imprimată la unii indivizi. Trebuie să acceptăm că printre noi există foarte mulţi oameni „creaţi" de partid, scoşi din promiscuitate, aduşi la oraş şi făcuţi activişti sau birocraţi ai statului comunist, ţărani în picioarele goale cărora li s-au dat bocanci şi pentru care bocancul era expresia demnităţii. Luîndu-le astăzi acest stat, ei nu mai au nimic. Ei nu au cum să se refugieze în competenţă, în meseria pentru care au primit diplome şi funcţii, pentru că poziţia lor socială era creată şi dirijată de partid pe criteriu politic. De aceea, ei râmîn comunişti convinşi pînâ la moarte. Pentru România, cazul mult mai grav a fost adaptarea naţionalismului la comunism. Pentru impunerea unei dogme noi, a „socialismului constructiv", s-a apelat la simboluri fundamentale, legate strîns de vechiul nucleu al reprezentării, astfel încît, aşa cum remarca Petre Ţuţea din închisoare, individul a ajuns să lege automat şi logic valori reale (patriotism, independenţă şi integritate teritorială, suveranitate, ordine socială) de elementele artificiale şi parazitare ala dogmei comuniste. Secvenţialitatea acestui proces mental a fost mai întîi gîndită de specialiştii în psihologie socială şi politică ai sistemului. Primii şoareci de laborator au fost cetăţenii sovietici; apoi epidemia a fost răspînditâ în ţările ocupate. Ceauşescu a intervenit în acest proces doar pentru a prelua conducerea metodei în ţara sa, simţind, încă de pe vremea cînd la conducere se afla Gheorghiu-Dej, că, mai devreme sau mai tîrziu, naţionalismul tradiţional românesc se va opune violent comunismului sovietic. Preluarea temelor naţionaliste în context comunist — aşa-numitul nationalism-comunist românesc — a salvat regimul de un conflict politic timpuriu şi a produs cea mai mare diversiune din era contemporană a românilor. Rezistenţii In faţa agresiunii comuniste, primul palier de rezistenţă — partidele politice — a încercat o opoziţie multiplă, în primul rînd, ele au rămas unite şi au ales un singur lider, în persoana lui luliu Maniu. Acesta a încercat să folosească public mijloacele parlamentare, democratice, de la care se revendica şi prin care dorea să restabilească sistemul politic interbelic. Curînd şi-a dat seama că nu puteau fi folosite sub ocupaţie sovietică. Semnalul fusese primit în clar de la Lucreţiu Pâtrâşcanu în şedinţa Consiliului de Miniştri din 16 septembrie 1944: „Jocul primejdios de pînâ acum trebuie să înceteze. Dacă se merge cu iluzia — mă adresez partidelor politice — că România va face jocul celor doua luntre, că va specula pe unii împotriva altora, că va aduce aici influente care să se bata cap în cap, pentru perioada istorică pe care o trăim, se înşală enorm şi face un râu imens României". Aluzia era la legăturile partidelor democratice cu Marea Britanic şi cu Statele Unite, prin care se încerca oprirea covîrşitoarei influenţe sovietice. La acea dată, luliu Maniu nu ştia că toate informaţiile despre acţiunile sale raportate Aliaţilor occidentali erau predate de aceştia sovieticilor. Presiunile la care era supus zilnic regele şi schimbările în statutul societăţii româneşti operate de ocupantul sovietic 1-au determinat pe luliu Maniu să încerce şi acţiuni mai puţin vizibile, sa accepte colaborarea unor apropiaţi ai săi cu servicii de informaţii occidentale pentru sabotarea prezenţei trupelor sovietice în România, să iniţieze planuri de rezistenţă armată, fie cu aderenţi politici, fie cu ajutorul unor generali aflaţi mai de mult în raporturi confidenţiale cu liderii PNŢ. Acţiunea i-a fost fatală. Ea a eşuat într-un scandal — „cazul Tâmâdău" — urmat de procesul său şi de desfiinţarea partidului. Documente ale Arhivelor militare dezvăluie astăzi că, la un moment dat, serviciile de informaţii occidentale au modificat traiectoria informaţiilor cerute din România, de la cele exclusiv legate de trupele sovietice, la cele care vizau Armata română, teritoriul românesc şi potenţialul sau strategic. Occidentul ştia deja ca România va fi comunizată şi că va deveni un satelit al URSS, adică un viitor inamic. Lucrul acesta nu i 1-au spus lui luliu Maniu şi tragedia lui este cu atît mai mare: el şi colegii săi au fost puşi în situaţia de a-şi trăda ţara. Autentic luptător împotriva comunismului, luliu Maniu nu a fost asasinat doar de comunişti, ci şi de „aliaţii" săi occidentali. Cazul PNŢ-Iuliu Maniu este foarte complex, iar rezistenţa anticomunistă a acestui cuplu politic conţine încă multe enigme, în fapt, pentru cetăţeanul obişnuit este suficient un partid şi o legendă, fără prea multe detalii care îl pot deruta sau trimite într-o zonă a întrebărilor de unde nu se va mai duce să voteze, în realitatea documentelor, a informaţiilor şi mărturiilor cunoscute există însă anumite adevăruri revelatoare pentru cel care vrea să înţeleagă în profunzimile sale un fenomen politic. Principala confuzie politică din ultimul deceniu românesc al secolului XX a fost aceea că, luptînd împotriva comunismului şi dînd cele mai mari jertfe în închisorile comuniste, Partidul 234

Naţional Ţărănesc ar fi reprezentat Dreapta politică. Este o eroare de fond, Partidul Naţional Ţărănesc nâscîndu-se şi activînd întreaga sa existenţă ca principalul partid de Stfhga al ţârii, oscilîhd în anumite etape între centru-stînga şi social-de-mocraţie, în opoziţie cu Partidul Naţional Liberal, reprezentantul clasic al centrului-dreapta după dispariţia Partidului Conservator. Partidul lui luliu Maniu alunecase din nou şi dramatic spre Stînga socialistă, în preajma lui 23 august 1944, pentru a întîmpina cu un program realist revenirea la democraţie, vindecarea distrugerilor războiului, previzibila — a cîta? — reformă agrară, nevoia colaborării cu URSS-ul vecin şi învingător, necesitatea asigurării suportului popular, în primul rînd al ţăranilor, pentru reinstalarea sistemului democratic în România. luliu Maniu dorea cu toată convingerea să activeze „rezerva politică" a ţării, pe care o protejase şi salvase sub regimul Antonescu, astfel încît ţara să aibă la dispoziţie o structură politică sigură, ataşată democraţiei, legata de Occident şi capabilă să blocheze alunecarea periculoasă spre statutul de republică sovietică. Trebuie însă arătat că, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, România îşi pierduse complet aripa politică de Dreapta, prin inactivitatea corpului central al PNL şi prin activitatea colaboraţionistă prosovieticâ a grupării Tâtărescu. Maniu a rămas să lupte singur cu sovietizarea ţării. Dar lupta aceasta s-a dat între un partid de Stînga şi un partid de extremă stîngâ, mai degrabă între adepţii democraţiei şi cei ai comunismului, decît între două partide cu doctrine opuse categoric. Ecuaţia acestei lupte poate fi înţeleasă mai bine dacă am elimina teoretic lupta anticomunistă din programul PNŢ, descoperind că fără ea partidul lui Maniu nu se depărta cu nimic de reformele anunţate demagogic de comunişti. Aşa cum constata istoricul Emil Ludwig atunci cînd analiza ascensiunea lui Hitler la putere prin slăbiciunile adversarilor săi de Stînga, prima acţiune pe care o întreprinde un partid comunist ajuns la putere nu este sa se lupte cu adversarul de Dreapta, ci sa distrugă complet şi cît mai repede orice rival din zona Stîngii, orice competitor la doctrina stîngistă pentru a-şi putea asigura supremaţia ideologică. Aceasta a fost una dintre primele teze revoluţionare ale lui Lenin, astfel că Partidul Comunist din România a avut foarte puţine lucruri de împărţit cu liberalii şi legionarii; în schimb a declanşat o luptă pe viaţă şi pe moarte cu rivalii stîngişti ai lui Maniu. Cum nu aveau mijloace doctrinare şi le era imposibil să atace puncte ale programului ţărănist, pentru că era pe aceeaşi direcţie cu al lor, comuniştii au atacat furibund pe tema „fascismului", făcîndu-i pe ţărănişti „fascişti", colaboratori ai lui Antonescu, protectori de „fascişti" şi pactizanţi cu „fasciştii". Cum „fasciştii" trebuiau eliminaţi din viaţa publică, iar populaţia acceptase laş un vinovat pentru nefericirea ei, diversiunea a fost suficient de puternică pentru a-i trece şi pe luliu Maniu şi pe camarazii săi în rîndurile inamicilor poporului. Mai ales după alegerile falsificate din 1946, principalul partid de Stînga al ţârii se prăbuşeşte sub loviturile comuniste, fondul diversionist antifascist — foarte bine subliniat de istoricul Gheorghe Onişoru în lucrarea România în anii 19441948 — fiind de fapt acoperirea propagandistică pentru distrugerea legăturii principale a României cu angloamericanii. După ce au distrus, încă din timpul regelui Mihai, partidul de Stînga rival, comuniştii au început să se ocupe de legionari şi de liberali. Din Dreapta românească născută odată cu mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu nu mai rămăseseră decît nişte mici nuclee legionare, paraşutate din Occident sau retrase în munţi pentru o ultimă rezistenţă disperată. A apărut aşadar fenomenul rezistentei armate din munţi, constituite din mici grupări de militari şi legionari, la care s-au adăugat în timp oameni aduşi la disperare de primele semne ale terorii comuniste. Mult prea izolaţi şi fără o bază politică, economică sau socială, aşteptînd în zadar debarcarea americană în Balcani, dezavantajaţi şi de succesul rapid al campaniei de intimidare la care era supusă populaţia, rezistenţii din munţi au eşuat, fiind pe rînd eliminaţi. Gestul lor râmîne însă un act de istorie, important nu prin amploarea sa, ci prin exemplul sau. Ei n-au putut dizloca sistemul şi, ce este mai grav, au fost lichidaţi tot de români. Rezistenta regala, concentrată mai mult pe greva regala din 1946, rămîne un act însemnat pentru istoriografie, neînsemnat pentru cursul real al evenimentelor dintre 1944 şi 1948. Ea se reduce la ceea ce semnifica în realitate şi suveranul — un simbol. Sub regimul comunist instalat, principala formă de rezistentă a fost supravieţuirea substructurilor culturale. Acestea erau grupuri de indivizi care împărtăşeau aceleaşi valori sau valori apropiate şi care — trecînd peste foste adversităţi politice — au reuşit sa transforme preocupările şi cunoştinţele lor intelectuale în acfiuni creatoare. Ei au folosit fisurile din sistemul comunist pentru a se infiltra în domeniul public prin subtilitate sau esopism, prin serviciul competenţei sau prin compromisul aparent. Este mai greu să dovedim caracterul organizat al acestor penetrări, în primul rînd, pentru că ar presupune un centru coordonator, dar trebuie să constatăm existenţa lor. Cultura şi învâţămîntul au fost zonele preponderente în care au acţionat, favorizaţi de precaritatea comunistă şi de rezistenţa naturala la implantul slav. Zona culturală românească a oferit în primii ani şi un subterfugiu facil: marea cultură rusă, imposibil de contestat în valoarea ei, acceptată de propaganda sovietică, beneficiară a unui spaţiu încă 235

relaxat, neocupat, în cultura românilor. Destul de repede, în cultura româneasca a revenit influenţa culturii franceze, mai întîi prin curentele socialiste şi personalităţile comuniste, apoi prin clasici şi, mai tîrziu, prin mimarea tendinţelor moderne de la Paris. Integrarea acestor substructuri, grupate în uniuni şi asociaţii profesionale legale în sistemul comunist a dat posibilitatea creării unor nuclee iradiante, făcîhd şcoală sau selectînd rezistenţi ai noilor generaţii. Nu întîmplător uniunile artistice au produs şi cele mai mari probleme sistemului, mai ales după ce o parte a cenzurii a intrat în rezonanţa cu creatorii, găsind împreună mijloace de transmitere a mesajului. Situaţia a fost destul de vizibila în literatură şi istoriografie. Esopismul în literatura română era o formă de eludare a „Spiralei tăcerii" prin folosirea drept frontispiciu a unor titluri anodine, prin apelul bogat la „cuvintele cheie" în paginile de prezentare sau de introducere, a numelui lui Nicolae Ceauşescu pe prima pagina (de exemplu Victor Kernbach — Biserica în involuţie sau Nicolae S toicescu — Mircea cel Mare, Matei Basarab). Oprindu-ne la exemplele date, ar fi de remarcat că în volumul lui Victor Kernbach se demonstra tocmai contrariul enunţului din titlu, iar în text existau astfel de afirmaţii transparente: „Dictaturile sunt adeseori conduse de un lider posedat, fârâ o gîndire filozofica măcar elementară, de obicei suferind de paranoia, schizoid sau chiar schizofrenic, înconjurat de un grup de arieraţi care îi constituie reduta ofensiva (adesea grupul său familial), îşi recrutează prozeliţii aproape fără excepţie din mediile sociale de condiţie penibilă — ţărani fără pâmînt, mici meseriaşi mediocri (cismari, croitori, dulgheri) apăsaţi de insatisfacţii profesionale şi roşi de invidie socială, militari de grade inferioare, slugi, hamali, femei casnice cu erosul atrofiat, funcţionari fără perspectiva avansării, tineri fârâ orizont şi orice fel de oameni cu structură primitivă şi cu energie necheltuită". Acest text apărut în 1984 este, cred, o descriere precisă a grupului social din care s-a ridicat, cu care a acţionat şi pe care s-a sprijinit pînâ la sfîrşit Ceauşescu, posesor al unui nucleu al reprezentării primitiv sau mediocru. In celălalt caz ales, lucrarea de ţinută ştiinţifică a istoricului Nicolae Stoicescu dedicată lui Matei Basarab conţinea sub cuvîntul cheie ctitor un întreg capitol cu numeroasele construcţii bisericeşti ale domnitorului, inclusiv cu o listă de lăcaşuri de cult completă, menită să protejeze monumentele. Astfel de exemple se pot multiplică în număr mare. Un traseu aparte a avut comunicarea în domeniul tehnic. Mai uşor de depolitizat, domeniul tehnic a beneficiat de realizările şi metodologiile incontestabile ale ştiinţelor exacte din URSS, apoi, treptat, s-a apropiat din nou de modelul german. Relaţia privilegiata stabilită între statul comunist român şi RFG a permis pătrunderea tehnologiilor germane, apoi a celor franceze şi britanice (ambele în domenii de vîrf). în scurt timp s-a format mentalitatea că sovieticii construiesc totul grosolan şi supradimensionat, în plus, un detaliu, pe care 1-am explicat pentru domeniul militar într-o altă lucrare, a favorizat preponderenţa influenţei germane în domeniul tehnic: mare parte din tehnologia sovietica era copiată dupâ cea germană sau evoluata din uriaşa captură de război transportată din ţările europene unde Germania nazistă apucase sâ-şi introducă tehnologia avansată. Comunicarea intrastructuraia a fost şi ea un mecanism al rezistenţei. Sub pretextul unor vizite, al unor partide de bridge, pocher sau remi, la five o'clock, sau la o zi onomastică, rezistenţii nucleului reprezentării democratice se adunau în grupuri mici, amicale, în care se schimbau informaţii, se întreţineau relaţii, se puneau în gardă indivizii asupra noilor restricţii şi pericole lansate de comunişti. Chiar dacă, de multe ori, informaţia era aproximativa, deformată sau panicardă, acest tip de comunicare întreţinea vigilenta grupului, o proteja şi îi dădea unitate. Membrii grupurilor se sprijineau reciproc, prin recomandări sau acces direct la penetrarea sistemului. Incet-încet, grupurile au început să selecteze rezistenţi din diferite domenii pentru a crea opere de artă colective sau publicaţii de ţinută. Este cazul, de exemplu, al revistei Contemporanul. Mai tîrziu, cînd Occidentul a înţeles — prin intermediul specialiştilor nazişti recuperaţi şi folosiţi pentru a da eficacitate „Războiului rece" — cît de importante sunt aceste grupuri şi cît de mare este influenţa comunicării într-un sistem totalitar, le-au fost aduse în ajutor „Radio Europa Liberă" şi „Vocea Americii". Astăzi putem afirma că din întregul complex de informaţii şi comentarii difuzate de cele două posturi, cele mai importante erau emisiunile cu caracter cultural, între care rămîne ca punct de referinţă cea a Monicăi Lovinescu. Importanţa uriaşă a acestei emisiuni pentru comunicarea între grupurile rezistente explica şi de ce atît persoana, cît şi emisiunea au fost atacate cu cea mai mare violenţă. Odată cu trecerea timpului şi pe măsură ce se instala la conducerea ţării noua oligarhie comunista de după 1965, grupurile au avut posibilitatea să comunice între ele ceva mai liber în ceea ce putem numi comunicare transstructurala. Activarea acestui fenomen a fost posibilă şi pe fondul eliberării din închisori a deţinuţilor politici, eveniment petrecut sub presiune occidentală. Rezistenţii autentici ai represiunii, ieşiţi cu mintea întreagă şi cu nucleul reprezentării încă stabil, au realimentat elementele sistemului de referinţă democratic, au întărit unele grupuri sau au format grupuri proprii. Cei mai bine dotaţi pentru rezistenţa anticomunistă au fost legionarii, coerenţa opoziţiei lor anticomuniste fiind dovada forţei credinţei lor din trecut. Proporţia acestui fenomen nu 236

trebuie exagerată, dar nu există dovadă mai clară a existenţei lor decît reacţia acestor indivizi şi grupuri, chiar excesivă, după decembrie 1989. în momentul relativei liberalizări culturale, rezistenţii au reuşit sa pătrundă în domeniul literar sau artistic, în zona cercetării, a industriei de vîrf unde veneau cu o cultură umanistă sau tehnică solidă, formată. Pînă spre sfîrşitul anilor '70, în Securitate şi Ministerul de Interne au supravieţuit foşti ofiţeri ai SSI. Nu în puţine cazuri, ei au promovat doar prin simplul contrast cu posesorii de diplome făcuţi pe bază de buletin şi origine „sănătoasă". Un moment extrem de important s-a produs prin apariţia unor reviste literare care reuşeau să transmită mai uşor mesaje subtile între grupuri. Sub acoperirea conceptului de „intelectualitate tehnică", revistele culturale abordau şi subiecte ale domeniilor exacte şi practice, astfel încît un spectru larg al intelectualităţii avea acces la procesul de protejare a nucleului reprezentării democratice. Doua publicaţii anume — Flacăra şi Scînteia tineretului — reuşeau, nu fără riscuri, dar uneori şi involuntar, să publice adevărate pagini critice la adresa regimului. Profitînd de noua orientare naţionalistă a regimului Ceauşescu, cîţiva istorici autentici au reuşit să reactualizeze informaţii istorice, să relanseze imaginea publică a unor personalităţi ale trecutului, să realimenteze teme ale sistemului de referinţă democratic trecut, ajutînd la întărirea grupurilor, prin inovaţie sau confirmare. Marile teme au fost rapid asimilate de public, împreună cu toate exagerările lor, publicaţiile culturale şi cărţile esopice asigurînd comunicarea între structuri sociale. La polul opus, dar numai în aparenţă, s-a situat celebra „generaţie optzecistâ", formată din tineri scriitori dedicaţi în mod programatic criticii sociale. Pentru a bloca transformarea operei lorîhtrun fenomen anticomunist explicit, mentorul lor, criticul Crohmălniceanu, în înţelegere cu conducerea partidului şi a Securităţii, a orientat grupul către stilistică, inoculîndu-le tinerilor scriitori gustul pentru formă, în detrimentul conţinutului, producînd astfel aşa-numitul „textualism". Reactualizarea culturală s-a produs în acelaşi mediu. Repunerea în circuit a valorilor naţionale tradiţionale are la origine vehicularea lor constantă în cadrul grupurilor rezistente, inclusiv prin efortul remarcabil făcut în închisori de deţinuţii politici; acolo, ei îşi reactualizau permanent cunoştinţele culturale şi dobîndeau altele noi. Supravieţuitorii din libertate, indiferent de gradul lor de compromis, au creat nuclee de iradiere a unor informaţii contrare propagandei oficiale. Oricît ar părea de nesemnificativ, păstrarea tradiţiei francofone şi francofile a românilor în familie a contribuit la supravieţuirea valorilor democratice promovate în istorie de marele aliat tradiţional. Gaura imensă a „culturii" comuniste şi tentativa eşuată a URSS de a grefa pe cultura română fragmente panslaviste, şi acestea manipulate propagandistic de stalinism, au favorizat reactivarea destul de rapidă a valorilor culturale indigene, a căror forţa — dincolo de caracterul lor preponderent fabulatoriu — s-a dovedit dominatoare. Specularea lor de către comunismul pseudonaţionalist şi apariţia malformaţiilor protocroniste sunt un simptom al altui sistem — totalitarismul isteric, populist, o categorie uşor percepută dar greu înţeleasă de cetăţean. Sistemul comunist a reacţionat la toate aceste fenomene prin metode menite să întreţină teroarea şi să dezorganizeze orice tentativă de rezistenţă coerentă. Pentru distrugerea grupurilor au inventat acuzaţia de conspiraţie, au emis legi (inclusiv împotriva jocurilor de noroc), au iniţiat un mecanism diabolic al delaţiunii. Cei care se dovedeau purtători activi ai credinţelor stabile anticomuniste au fost izolaţi (deportare, mutare în ţară, încarcerare). O altă metodă a fost aceea a ruperii sistematice a legăturilor informaţionale, prin controlul presei, al corespondenţei şi prin ascultarea telefoanelor. Distrugerea bibliotecilor şi indexarea operei unor înaintaşi a fost completată cu distrugerea semnelor distincte, a simbolurilor şi imaginilor care reactualizau, fie şi prin sugestie, sistemul de valori anterior. Sistemul represiv a acordat o atenţie concentrată întreţinerii rivalităţii între grupările adverse din interiorul uniunilor artistice. Uniunea Scriitorilor a fost o ţintă predilectă. Folosind cu abilitate rivalităţile inerente între creatori, metoda denunţului încrucişat şi şantajînd prin accesul la deplasările în străinătate, Securitatea a operat cu grupările literare ca pe o harta militară. Revistele literare şi publicaţiile beletristice au fost obligate să conţină „cuvintele cheie" ale sistemului, iar autorii (cu foarte rare excepţii) să depună „omagiul" lor comunismului şi lui Ceauşescu, astfel încît accesul la notorietate să fie limitat, iar purtătorii de imagine (scriitorii) să fie compromişi. Aceleaşi grupări gata constituite şi rivale au ieşit din comunism în formaţie completă, au intrat în noile partide politice (sau le-au iniţiat chiar ele: PDAR - Fănuş Neagu, PRM - Eugen Barbu, PAC - Nicolae Manolescu), deplasînd în planul politic democratic toate stereotipiile fostelor rivalităţi, bine întreţinute de Securitate, toate complexele de grup şi toată ura personală. Situaţia acestor grupuri este cu atît mai complicată, cu cît ultimii ani ai comunismului au cunoscut şi o uzură a sistemului din interior. Intervenţia brutală a lui Ceauşescu în Securitate începînd din 1978 şi apariţia fenomenului perestroika au slăbit mecanismele de control ale grupurilor, astfel că de multe ori ofiţerii de Securitate acţionau împreună cu informatorii pentru protejarea acestora. Perestroika şi mai ales glasnostul au derutat aparatul represiv al României comuniste, pentru că veneau din sistem, 237

de la Centru. Dacă mişcarea de transformare ar fi venit de undeva, din Occident, lucrurile ar fi fost mai simple. Pe cînd aşa, căderea „sistemului de referinţă" sovietic a ridicat, în primul rînd activiştilor de partid de la vîrf şi oamenilor Securităţii, marele semn de întrebare al viitorului. Avînd la dispoziţie resursa deformată a naţionalismului, au crezut că vor putea supravieţui cu „nâţionalismul-socialist" sau „socialismul naţional", două denumiri ale aceleaşi aberaţii. Din cauza acestui fenomen particular al lagărului comunist, în România KGB-ul nu a putut schimba sistemul cu un telefon şi a fost nevoie de intervenţia diversionistă şi militară cu care a instigat şi întreţinut revoluţia din decembrie 1989. Colaboraţioniştii încercarea de a sistematiza acest subiect s-a lovit de imprecizii, opinii subiective, opacitate instituţională. Intervine apoi subiectivitatea autorului. De aceea, am ales pentru demonstraţie un model străin cercetat la Institutul pentru Studiul Războiului din Amsterdam. Modelul olandez de abordare a problemei colaboraţionismului trebuie înţeles în contextul trecerii la un regim democratic de la o ocupaţie străină, după ce înainte existase un regim democratic solid. Nucleul reprezentării democratice a rămas activ tot timpul. Paradoxul face ca tocmai acest aspect să permită o abordare democratică, autentică, a judecăţii. Pe timpul ocupaţiei germane, în Olanda a funcţionat o organizaţie a Rezistenţei (Het Verzet) condusă de comunişti. Se ocupa cu sabotajele, asasinarea colaboraţioniştilor sau a demnitarilor militari germani. Era formată din grupuri (celule) de trei persoane după modelul sovietic troica şi era finanţată iniţial de URSS. Din 1944, atitudinea Londrei faţă de metodele acestei organizaţii se schimbă şi Marea Britanic începe sâ-i finanţeze şi sâ-i sprijine logistic activitatea. URSS susţinea activităţile clandestine prin agenţi şi instructori paraşutaţi sau infiltraţi în Olanda, una din acţiuni fiind tipărirea şi difuzarea ziarelor clandestine. Ziarul Partidului Comunist Olandez, De Waarheid (Adevărul — 100 000 exemplare în 1944, sub ocupaţie) copiat după Pravda, era dictat la Moscova şi trimis prin telegrafişti. în momentul eliberării primelor porţiuni din teritoriul olandez, singurul partid reînfiinţat a fost cel comunist, cu structuri, logistică şi mijloace de comunicare gata pregătite. Cea dintîi mişcare politică, imediat după eliberare, a fost cererea adresată nucleelor rezistente ale celorlalte partide pentru formarea unui Front Popular Antifascist, ca şi la noi, ca peste tot în Europa. Programul său a fost simplu şi atractiv: — colaborarea în vederea victoriei finale; — preluarea, prin unificare, a autorităţii rezistenţei interne; — pedepsirea criminalilor de război; — guvern socialist axat pe problemele reconstrucţiei. S-a petrecut şi un fapt deosebit de grav pentru gradul de civilizaţie al Olandei: celulele comuniste troica au trecut din proprie iniţiativă la arestări şi execuţii sumare de persoane acuzate formal de colaboraţionism. Grupurile comuniste intrau în case, arestau cetăţeni sau îi executau în curte. Acestei ofensive comuniste i s-au opus juriştii, profesorii universitari şi monarhia. Ei au cerut autorităţilor anglo-canadiene de eliberare să permită reinstalarea autorităţii naţionale olandeze, prin reintrarea în atribuţii a instituţiilor tradiţionale. Problema „Procesului colaboraţioniştilor şi al trădătorilor de ţară" a fost lăsată exclusiv sub autoritatea Justiţiei. Faptul că Partidul Comunist şi ziarele sale dădeau „liste negre", dezvăluiau cazuri spectaculoase, incriminau direct nu a avut nici un efect asupra actului de justiţie. Judecătorii au pornit de la o filozofie a procesului care conţinea cîteva principii, dintre care enunţ doar patru: — singura autoritate este Justiţia; — recuperarea valorilor umane supuse terorii; — procese profesionale (pe meserii sau domenii) precedate de ,Judecata" morală a corpului profesional din care făceau parte inculpaţii; — identificarea corectă a tipurilor de colaboraţionism. Primul principiu s-a lovit de nevoia de a decide dacă judecata se va desfăşura după regulile democraţiei sau prin instanţe speciale, supuse cazului excepţional de război şi întărite de legi punitive excepţionale. A fost înfiinţat Tribunalul Naţional, care a dat şi sentinţe „politice" (reduse ca număr şi individualizate), dar care a judecat sprijinindu-se fundamental pe legislaţia democratica. Aceasta a permis unor colaboraţionişti să scape din lipsă de probe sau prin elocvenţa avocaţilor. Un anumit tip de proces s-a judecat foarte repede, cum ar fi cel al profesorilor universitari. Aici avem un caz extraordinar, care merită a fi expus, în momentul ocupării Olandei de către trupele germane, universităţile au dezbătut în senatul lor problema colaborării cu inamicul şi au decis prin vot ca, pentru 238

protejarea corpului tînâr intelectual al ţârii, profesorii să accepte toate formele de colaboraţionism cerute de regimul nazist. Profesorii au stabilit un contact cu autoritatea nazistă şi au semnat o înţelegere prin care studenţimea îşi putea continua studiile, răspunderea pentru îndeplinirea obligaţiilor rezultate din regimul de ocupaţie revenind în întregime corpului profesoral. Studenţii evrei nu au fost incluşi în categoria rasială nazistă de evrei. La proces, studenţii au depus mărturie în bloc şi toţi profesorii au fost achitaţi imediat, deşi unii dintre ei săriseră, cum se spune, calul. Procesele „profesionale" au fost precedate, cum arătam, de judecarea morală a fiecărui inculpat în cadrul breslei sale. Fenomenul s-a petrecut asemănător şi în alte state occidentale şi voi evoca aici „procesul ziariştilor" din Italia, în care trei mari gazetari (Ermanno Amicucci — director la Corriere della Sera, Bruno Spampanato — // Messaggero, Concetto Pettinato - La Stampa) au fost condamnaţi la moarte de Justiţie şi graţiaţi după ce Uniunea Ziariştilor a cerut sa fie judecaţi moral în acest for. Au fost integraţi apoi ca simpli gazetari la diferite ziare, deşi vinovăţia lor nu mai lăsase nici un dubiu. Identificarea tipurilor de colaboraţionism a dat ceva bătaie de cap, pentru ca trebuiau stabilite nişte criterii precise, întemeiate pe studiul fenomenologiei colaborării pe timp de război. Aici a contribuit şi Autoritatea Militară Teritorială a trupelor eliberatoare anglo-canadiene, care a asigurat cadrul instituţional şi cercetarea metodică a fiecărui individ. De exemplu, a fost emis un ordin general menit să-i ofere fiecărui cetăţean posibilitatea de a se autodenunţa. Iată un astfel de exemplu: „Oameni de cultură, pînă la l iunie 1945 aveţi obligaţia de a vă prezenta la comisariatele militare unde veţi completa un formular pentru a se cerceta daca aţi slujit regimul fascist. Fără autorizaţia comisariatelor nu puteţi profesa". Formularul era şi râmînea secret. Pînâ la urmă au fost identificate trei categorii de colaboraţionism: Colaborare voluntara: din convingeri naziste sau din interes personal. A fost identificată drept trădare faţă de interesele naţionale olandeze şi faţă de cele ale umanităţii, fiind de cele mai multe ori sancţionată cu pedeapsa capitală. Criteriul principal a fost însă acela al măsurii şi dimensiunii efectelor colaborării inculpaţilor asupra altor oameni. Au fost colaboraţionişti olandezi care îşi clamau public apartenenţa la nazism, dar ceva concret nu făceau, şi indivizi foarte tăcuţi în public, dar care denunţau autorităţilor de ocupaţie germană locurile unde se ascund evreii. Justiţia olandeză a avut înţelepciunea de a analiza cît mai precis faptele şi de a constata efectul lor asupra victimelor. Colaborare forţată: cei care au fost obligaţi să se acomodeze regimului, acceptîndu-1 şi servindu-1 în condiţiile în care rezistenţa i-ar fi adus la moarte sau închisoare grea, deportare sau lagăre de muncă. Aici au fost identificaţi foarte mulţi intelectuali, numeroase personalităţi publice a câror rezistenţă — s-a considerat — datorită puterii lor de a influenţa opinia publică ar fi generat o reacţie violentă din partea regimului nazist, în sentinţa Tribunalului Naţional există şi următoarea declaraţie de mare rezonanţă morală: „Nici o naţiune nu este formată predominant din eroi şi pentru mulţi cetăţeni necesitatea de a alege liber nu a fost niciodată o opţiune posibilă. Este suficient să afirmăm, de aceea, că olandezul obişnuit care trebuie să facă faţă unei alternative violente — deportarea în Germania, trecerea în clandestinitate, asocierea la un grup de rezistenţa, să fie ucis sau închis — a ajuns la decizia de a colabora cu ocupantul printr-o mixtură de eroism, laşitate şi bun simţ pe care oricare alt om le-ar trăi în circumstanţe asemănătoare". Colaborare rezonabila: a fost cea mai controversată şi, de regulă, au intrat în această categorie funcţionarii, persoanele legate de administraţie, conducerea Consiliului Evreiesc Olandez. Principiul care a guvernat deciziile tribunalelor a fost pîhâ la urmă definit astfel: „Colaborarea cu germanii a fost necesara în interesul general al populaţiei sau al unor grupuri speciale" (evreii, n.a). Voi prezenta un caz. După bombardarea de către aviaţia germană a Rotterdamului, oraşul a fost distrus în proporţie de aproximativ 70%. Autorităţile naziste instalate în Olanda au decis sa introducă un program de conducere a treburilor statului cu două componente administrative: planificarea centralizată şi sistematizarea localităţilor. Ambele măsuri au fost considerate după război ca antinaţionale. Primarul olandez al Rotterdamului, care a acceptat să aplice acest program, a fost trimis în judecată sub acuzaţia de colaboraţionism. După o judecată temeinica şi destul de lungă, primarul — de altfel, un celebru arhitect — a fost achitat. Nu vom putea înţelege atitudinea Justiţiei olandeze şi nici sentinţele tribunalelor dacă nu ajungem la filozofia de la care s-a pornit demersul juridic: în ce măsură actul de colaborare putea fi evitat şi în ce măsură i-a afectat pe ceilalţi. în cazul primarului din Rotterdam, a contat faptul că cetăţenii rămăseseră fără locuinţe, că problema lor trebuia rezolvata cît mai repede şi că singura soluţie oferită de ocupantul nazist era sistematizarea localităţii după model german. Urmele acestui program se văd şi astăzi în oraş. 239

Ce s-a întîmplat cu colaboratorii dovediţi şi achitaţi? Olanda, ca şi în alte state occidentale, a dezvoltat un program de recuperare destinat reintegrării lor sociale. Ei n-au scăpat niciodată de oprobiul public, dar au primit o şansă pentru reabilitare prin oferirea unui loc de muncă, în primii ani după eliberare, trupele Aliaţilor au introdus în statele eliberate un program de denazificare, condus de psihiatrii, şi care se desfăşura într-o anumită etapizare. Cea dintîi măsură era integrarea socială, apoi, chiar la locul de muncă, se organiza o încăpere în care erau chemaţi unul cîte unul şi psihanalizaţi asupra înţelegerii actelor lor de colaboraţionism, capacităţii de a le regreta, intenţiilor de viitor, în Germania, unde fenomenul a fost amplu, aceste şedinţe se numeau Spruchkammer verhandlung şi erau conduse de psihiatri americani. Accentul care trebuie să cadă asupra acestui detaliu — folosirea psihiatrilor pentru denazificare — demonstrează încă o dată că ieşirea dintr-un sistem totalitar este în primul rînd un efort de ieşire din mentalităţi. El are imediat o prelungire culturală, în primii ani după ieşirea dintr-un sistem totalitar, investiţia în presă, educaţie, cultură este prioritară. Abia apoi vine reforma economică, pentru că ea trebuie făcuta de şi cu oameni eliberaţi. Este greu de spus în ce măsură un astfel de model de abordare a problemei colaboraţionismului putea/poate fi aplicat în România după căderea sistemului comunist. Există mari diferenţe: sistemul comunist a fost asimilat şi a durat 43 de ani; s-au schimbat cîteva generaţii pînă la eliberarea din 1989; faptele râmîn, în continuare, necunoscute publicului; România comunistă a fost recunoscută deplin pe plan mondial, primită în ONU şi în multe alte organisme internaţionale; atît timp cît Justiţia este nevoită să judece după legile de atunci, colaboraţionismul nici nu există. Un adevărat Proces al comunismului trebuie să pornească de la cunoaşterea detaliată a sistemului comunist, de la înţelegerea modului cum a fost instalat în România şi cum a fost asimilat şi aplicat de către români. Istoricii au aici cea mai mare răspundere. Doar o cercetare aplicată şi tenace cu sprijinul arhivelor şi printr-un mecanism bine organizat de colectare a mărturiilor se va putea trage o concluzie asupra unui fenomen atît de complex şi care a afectat direct natura umană. O instanţă naţională trebuie să fie ea însăşi morală, curăţată de orice dubiu şi înzestrată cu autoritatea nevoii de adevăr. Odată sentinţa istorică dată, ar trebui să urmeze Procesul comunismului făcut de fiecare român în interiorul conştiinţei sale, fără a uita însă că România a cunoscut nu numai dictatura comunistă. încheiem aici analiza istorică a fenomenelor politice, economice şi sociale ale statului român modern şi contemporan, cu întreaga sa existenţă zbuciumată, de la preliminariile mişcării lui Tudor Vladimirescu din 1921, pînă la instalarea regimului comunist în 1948. Rolul acestor volume este acela de a dezvălui şi explica o serie întreagă de evenimente necunoscute sau râu propagate şi care ne împiedică să înţelegem de ce, în toată această perioadă de existenţă a statului modern şi contemporan român, anumite fenomene se repetă cu periculoasă similitudine. Ar fi fost extrem de greu pentru autor să analizeze fenomenele distructive antistatale, antidemocratice şi anticapitaliste ale perioadei 1990-1999, fără să arate mai întîi ca aceste apucături ale vieţii politico-economicoso-ciale din România actuala nu sunt în exclusivitate „opera" unor conducători inculţi, mediocri sau taraţi de complexe personale, ci au o întreagă istorie în spate. Statul român conţine în corpul său, în organismele sale, o serie neagra de erori care îl împiedică se devină democratic şi dezvoltat economic. în primul rînd, faptul că nu este o creaţie conştienta şi directă a cetăţenilor săi, că Legile sale fundamentale, Constituţiile n-au fost niciodată expresia realităţii politice, economice, sociale şi a mentalităţilor, tradiţiilor şi sufletului românesc, ci nişte norme ideale la care naţiunea a fost obligată sa se alinieze, să le respecte sub ameninţarea sancţiunii, toate aceste Constituţii fiind, în realitate, copiate după nişte modele străine. România nu va fî niciodată, nici membră în NATO şi UE, la fel ca Germania sau Olanda şi nu va atinge niciodată nivelul lor de civilizaţie, pentru că civilizaţia românească este altfel. Nu contrară, nu subdezvoltată, ci altfel. Lucrul acesta nu s-a înţeles, nu se înţelege nici acum, motiv pentru care raportul de vasalitate între cetăţean şi stat nu va dispărea, creînd în continuare mari probleme politice, economice şi sociale unei Românii membre în NATO şi UE. Aşa cum am văzut din trei volume de informaţii, corupţia este un fenomen tipic tipului de stat pe care îl avem, al statului birocratic şi bugetar, al statului care dirijează direct sau ocult toate energiile naţiunii către permanenta sa alimentare cu resurse, pentru a le risipi fără evoluţie vizibilă şi sănătoasă. In fruntea corupţiei va fi întotdeauna clasa politică, ajunsă în Parlament pe liste de anonimi şi fără nici o răspundere directă faţă de alegător. Statul acesta va proclama întruna principiile democratice şi dorinţa de piaţă liberă, dar nu va înceta să caute a dirija procesele într-o singură direcţie: Bugetul, marele stâpîn al destinelor. România va face probabil un alt salt, cum a mai făcut în istorie, fără sâ-şi fi rezolvat problemele fundamentale — problema naţională, sistemul democratic autentic şi economia liberală. Toate aceste probleme vor fi influenţate de criteriile frumoase, autentice şi verificate în sute de ani de către Occident, dar care aparţin unui alt tip de 240

cultură. Capacitatea imensă de adaptare a românilor se va vedea şi acum, dar nu vom fî decît nişte adaptaţi. Cunoscutul om politic de Dreapta, profesorul Emil Tocaci, a constatat în peste 30 de ani de catedră capacitatea extraordinară a românilor de a asimila, de a învăţa repede, de a se adapta, dar şi lipsa oricărei capacităţi de sinteză. Şi, la fel ca în celebra analiză a lui Drâghicescu, profesorul Tocaci a constatat la miile de studenţi şi absolvenţi pe care i-a avut aceeaşi problemă clasică a permanentei tranziţii: nici un lucru început nu este dus pînâ la capăt, cum n-am dus pînâ la capăt nici democraţia, nici dictatura. Fără rezolvarea prin voinţă naţională, prin conducere naţionalistă echilibrată şi realistă, curăţată de orice extreme populiste şi demagogice, fără acordarea dreptului fundamental de iniţiativă tuturor cetăţenilor, România viitorului, membră în NATO şi UE, va reveni, folosind cuvinte noi şi limbaj de computer, la problemele ei din timpul lui Alexandru loan Cuza. în următorul volum voi analiza perioada 1990-1999, arătînd mecanismele care au determinat îmbrăţişarea de către români a sistemului comunist, decăderea acestuia şi revoluţia din decembrie 1989. Intenţionez să analizez apoi, în detaliu, fenomenele distructive pe care le-am repetat în acest „deceniu al libertăţii anarhice", de la cazurile de intervenţie a Armatei împotriva populaţiei, la prăbuşirile bancare, de la marile cazuri de corupţie, la lovituri de stat, de la nesfîrşita reformă economică, Ia nesfîrşita ploconeală în faţa unor Mari Puteri, de la naivităţile lui Ion Antonescu, la naivităţile lui Emil Constantinescu, de la rolul pozitiv, la rolul negativ al presei, căutînd să arătăm şi să explicam nu numai de ce se repetă aceste fenomene, ci şi „comportamentul" temelor noastre centrale în acel deceniu: conflictul stat-societate, curentul politic de Dreapta şi influenţa factorului extern oficial sau ocult.

241

ALEX MIHAI STOENESCU ISTORIA LOVITURILOR DE STAT ÎN ROMÂNIA vol. 4, partea I „Revoluţia din decembrie 1989" - o tragedie româneascã RAO International Publishing Company Grupul Editorial RAO Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, România CUVÎNT ÎNAINTE 19 CAPITOLUL I DE CE S-A PRÃBUŞIT SISTEMUL COMUNIST? / 15 CAPITOLUL II SUA ŞI URSS DECID SCHIMBAREA REGIMULUI DIN ROMÂNIA / 70 CAPITOLUL III IAŞI - 14 DECEMBRIE 1989. ÎNCEPUTUL REVOLUŢIEI /L 76 CAPITOLUL IV DIVERSIUNE ŞI REPRESIUNE. TIMIŞOARA, 16-17 DECEMBRIE 1989 / 250 CAPITOLUL V REVOLTA POPULARÃ. TIMIŞOARA, 18-20 DECEMBRIE 1989 / 606 CAPITOLUL VI CÎT DE PREGÃTIŢI AU FOST ROMÂNII PENTRU O REVOLUŢIE? GRADUL DE INFORMARE AL CETÃŢEANULUI ROMÂN ÎN DECEMBRIE 1989 / 729 MULŢUMIRI Acest volum ar fi fost mai sãrac fãrã ajutorul lui Sorin Roşea Stãnescu, Marius Tucã şi Petre Mihai Bãcanu, care mi-au pus la dispoziţie cu generozitate fondul de documente aflat în arhiva redacţiilor pe care le conduc. Gratitudine pentru conducerea Secţiei Parchetelor Militare, în special domnului general Samuilã Joarzâ. Mulţumiri prietenului Ulm Spineanu pentru sprijinul tehnic acordat. Mulţumiri deosebite Grupului de firme NIRO pentru sponsorizarea activitãţii de cercetare şi documentare. în spatele fiecãrei fraze din acest volum se aflã o investigaţie fãcutã pe durata mai multor ani. în acest timp am întîlnit, provocat la dialog sau înregistrat sub forma interviului, diferite personaje ale evenimentelor de la sfîrşitul anului 1989 şi începutul anului 1990. Totodatã, am studiat documente, am citit şi fişat cãrţi, am rãsfoit mii de pagini de ziar. Atît în cazul laşilor, al Timişoarei, cît şi al Bucureştilor am operat şi reconstituirea evenimentelor cu martori la faţa locului. Cu aceastã ocazie au fost parcurse distanţele rezultate din mãrturiile revoluţionare şi au fost cercetate locaţii şi fapte, acolo unde s-au petrecut. Am fotografiat sau filmat diferite ipostaze edilitare, urbanistice, umane. Peste tot m-am lovit de preponderenţa legendei. Problema unor concluzii oficiale va rãmîne mult timp nerezolvatã, din cauza interferenţei politice. Concluziile autorului au fost dificil de formulat la tot pasul, deoarece cantitatea de informaţie despre revoluţie difuzatã în ultimii 15 ani este pe cît de mare pe atît de haotic prezentatã public. Pentru a pune o anumitã ordine în construcţia acestui volum am ales sintetizarea informaţiei în jurul a douã criterii: evenimente decisive şi personalitãţi determinante. Mã simt obligat sã revin în acest loc asupra unui principiu al cercetãrii istoriografice prezentat în primul volum, pentru a înţelege felul în care a fost condusã investigaţia autorului şi este expusã analiza de faţã. Specialiştii în ştiinţa istoriografie ã, precum şi criticii literari care s-au aplecat asupra primelor trei volume din au observat cã atît metoda de analizã cît şi stilul lucrãrii urmãresc un model de cercetare compus din principii şi metode ale unor înaintaşi de valoare. Din pãcate ei sunt foarte puţin cunoscuţi cititorilor români.

Principiile ideologice şi doctrinare de la care a pornit scrierea acestor volume se gãsesc în opera ştiinţificã şi literarã a marelui scriitor şi istoric francez Ernest Renan (1823-1892), autor al lucrãrilor fundamentale l 'Avenir de la science şi l'Histoire des origines du christianisme, ambele întemeiate pe studii şi practici aprofundate de sociologie, istorie, arheologie şi lingvisticã. Renan a fost un strãlucit teoretician al naţionalismului luminat şi cel dintîi care a dat un sistem modern coerent şi logic de înţelegere a Vechiului şi Noului Testament. Ernest Renan a fost anatemizat de toate Bisericile, dar faptul cã dupã mai bine de douã secole Papa şi Patriarhul ortodox de la Constantinopol au ajuns la concluzia cã opera lui Renan conţine mai multe adevãruri decît erori îl face pe autorul acestor rînduri sã considere, pãstrînd proporţiile, cã volumul de faţã este o moştenire ce va fi înţeleasã mai degrabã peste ani decît acum. „Oamenii cred cã ceea ce rãmîne dupã ei este numai Binele şi Adevãrul — scria Renan în 1869 -, cã numai Binele şi Adevãrul se capitalizeazã, în realitate, ceea ce rãmîne dupã oameni este numai ceea ce serveşte unui ideal." Dacã idealul cititorilor mei este libertatea, viaţa în democraţie şi într-o economie prosperã pe teritoriul întregit al României atunci şi volumul de faţã trebuie raportat la mãsura în care slujeşte atingerea acestui ideal — o naţiune românã civilizatã care trãieşte în prosperitate, care nu-şi uitã trecutul, dar îl judecã lucid. Scriu conştient cã nu voi apuca acest moment. în privinţa modului de abordare a unui astfel de subiect complex şi dificil cum este revoluţia „din decembrie 1989", autorul considerã cã metodologia de aplicare a logicii în cercetarea unui eveniment istoric este cel mai bine ilustratã de filozoful român Anton Dumitriu (1905-1992), care a fost şi cel mai important logician român, în operele sale Logica şi Culturi eleate şi culturi heracleitice (aceasta din urmã mult mai accesibilã) se gãsesc explicaţii asupra felului în care poate fi atacat un subiect istoric cu ajutorul logicii, prin labirintul de documente, mãrturii, informaţii publice sau reacţii culturale. De exemplu, Anton Dumitriu oferã peste timp un rãspuns la haosul informaţional şi sentimental care dominã opiniile despre revoluţie: „în logica obişnuitã se dau premisele şi se cautã apoi concluzia, în logica sau, mai bine zis, ilogica sentimentelor particulare". Este ceea ce se întîmplã în presa românã în fiecare decembrie, cînd se comemoreazã sau se sãrbãtoreşte revoluţia, iar ziarele, posturile de radio şi televiziune gãzduiesc aceiaşi actori principali sau secundari ai evenimentelor, aceiaşi autori sau impostori, prezentîndu-şi fiecare versiunea sentimentalã, subiectivã şi mereu deformatã a întîmplãrilor trãite. Cãrţile despre revoluţie, cu excepţia volumelor de documente (care au şi ele limitele lor ştiinţifice), sunt de la un capãt la altul o pledoarie ilogicã pentru o concluzie trasã dinainte: poporul român este autorul revoluţiei. şi cu asta totul se terminã. Toate celelalte teme pot fi uşor identificate de la primele rînduri ale unor articole sau cãrţi despre revoluţie şi, aşa cum arãta Anton Dumitriu, sunt impuse prin premise artificiale sau particulare pînã la sfîrşitul textului. Existã cãrţi despre revoluţie publicate în România a cãror dominantã este isteria, aşa cum existã cãrţi despre revoluţie care ocolesc orice concluzie şi nu se ocupã decît cu o falsã filozofie despre omenire, Istorie, guverne mondiale şi destin pe suprafaţa a cîtorva sute de pagini. în sfîrşit, metodologia de lucru pentru documentarea şi scrierea volumului 4 din este inspiratã de opera teoreticã a lui Demostene Russo (1869-1938). Foarte puţin cunoscut de cititori, Demostene Russo a fost profesorul şi mentorul lui Constantin C. Giurescu şi a lãsat o singurã carte de mare valoare metodologicã: Studii istorice greco-române. Rãmas în umbra istoriografiei noastre, la fel ca şi un Barbu Cîmpina, un P.P. Panaitescu sau Mihail Polichroniade, Demostene Russo a fost un istoric român valoros prin metodologia expusã în Critica textelor si tehnica ediţiilor, adevãrat manual de scriere şi publicare a unei opere de Istorie. Am reţinut din opera lui Demostene Russo un citat exemplar: „în lucrãri ştiinţifice, cea mai importantã parte a expunerii şi din nenorocire cea mai nebãgatã în seamã e dispoziţia ideilor. Dupã ce am pus pe hîrtie orice avem de spus asupra unui subiect, dupã ce am privit subiectul nostru din toate punctele de vedere, am pãtruns în cele mai adînci pãrţi şi am constatat cele mai ascunse legãturi ale lui, trebuie sã aşezãm ideile noastre în înlãnţuirea logicã cea mai strînsã, aşa încît trecerea de la una la alta sã se facã nu printr-o legãturã forţatã sau meşteşugitã, ci în mod firesc şi necesar". Acesta este şi proiectul meu. în consecinţã, stilul volumului de faţã urmãreşte evoluţia evenimentelor pornind de la ideea cã Adevãrul nu se cunoaşte şi trebuie încercatã aflarea lui împreunã cu cititorul. Uneori, dar foarte

rar, anumite informaţii foarte cunoscute vor apãrea din viitor în prezentul analizei pentru a atrage atenţia asupra unui proces, a unei evoluţii, a unei legãturi între cauzã şi efect. O opinie a istoricului Moses I. Finley, profesor la Universitatea Cambridge, m-a urmãrit mult timp înainte sã încep scrierea acestor cãrţi: „Un istoric care crede cã meseria sa constã numai în descoperirea faptelor ar putea la fel de bine sã colecţioneze fluturi, timbre sau cutii de chibrituri. Acestea sunt activitãţi private care pot procura o plãcere personalã (ceea ce eu nu critic cîtuşi de puţin), dar care nu îndeplinesc nici o funcţie socialã, în realitate orice istoric pune faptele în relaţie unele cu altele. Chiar şi cei mai pozitivişti dintre istorici, cei care neagã cã s-ar interesa de altceva decît de simpla descoperire de fapte, nici ei nu fac şi nu se pot mulţumi sã facã doar asta. Trebuie sã punem capãt iluziei cã un istoric pleacã de la fapte (sau — cu o eroare conexã — de la surse). Singurul criteriu pe care-1 deţin este de a afla dacã o lucrare de istorie explicã mai bine, adicã dacã stabileşte relaţii mai coerente, mai complete şi, în consecinţã, mai convingãtoare". Eu sunt adeptul comentariului istoric, al genului literar care încearcã sã explice cititorului faptul istoric şi sã-i ofere o versiune cu care poate fi de acord sau nu. Prin urmare, ea tinde a fi credibilã, rezistentã în timp sau se dovedeşte o simplã opinie pasagerã care se va umple de praf în rafturile bibliotecilor. Deşi comportã riscuri mari, aceastã opţiune mi se pare cel puţin onestã în confruntarea cu judecãţile de valoare ale publicului. De aceea, începînd aceastã carte nu mã intereseazã poziţia politicã la zi, nici realitatea cã i-am cunoscut personal, admirat sau detestat pe unii dintre actorii revoluţiei române. Ca român implicat în fenomenul de presã (1990-1991), în actul de guvernare (1997) şi în structurile superioare ale Armatei (1992-1998), dar mai ales ca scriitor, am înţeles cã acum trãim momentul în care putem încerca încã o datã sã rupem cursul nefericit al istoriei noastre şi sã construim din România un stat democratic şi prosper. De aceea, înţelegerea comentariilor din volumul 4 nu poate fi de-nlinâ decît dupã parcurgerea comentariilor din primele trei volume, pentru cã ceea ce i s-a întîmplat naţiunii române în timpul revoluţiei din 1989-1990 i s-a mai întîmplat de cîteva ori în istorie. Aceste volume reprezintã, prin expunerea nedisimulatã a erorilor şi defectelor politice fãcute în trecut şi repetate astãzi, contribuţia mea la efortul actual al naţiunii române. Autorul

CAPITOLUL I DE CE S-A PRÃBUŞIT SISTEMUL COMUNIST? Moto: Deseori, desfãşurarea crizei scapã voinţei conducãtorilor organizaţiilor implicate, iar criza degenereazã, mecanic, într-o înfruntare pe care nimeni nu o gândise iniţial în planurile strategice. THIERRY DE MONTBRIAL La 15 ani de la revoluţia întîmplatã între decembrie 1989 şi mai 1990 întrebãrile pe care şi le pun românii sunt atît de numeroase în-cît chiar simpla lor înşiruire pe o listã i-ar face sã abandoneze interesul pentru un rãspuns. Unii ar vrea sã cunoascã tot adevãrul. Alţii ar prefera sã li se rãspundã mãcar la una din întrebãri: a fost revoluţie sau loviturã de stat? în realitate, întrebarea provine dintro confuzie. Nu numai diversitatea şi numãrul întrebãrilor, dar şi tentativele politice insistente de a rãspunde la ele în timpul scurt care s-a scurs de la evenimente, precum şi folosirea excesivã a lor în scopuri partizane, produc un fenomen dintre cele mai nocive: chiar dacã se spune adevãrul, acesta nu mai poate fi crezut de generaţiile contemporane. Apoi, chiar şi cel care spune adevãrul cu toatã credinţa riscã sã rosteascã doar adevãrul lui. Istoricii nu se încumetã încã, pentru cã este prea devreme şi pentru cã nu au acces la documente. Mai existã şi dezavantajul cã anumite documente esenţiale au fost definitiv distruse, pot fi distruse în momentul unei schimbãri a puterii politice sau vor fi distruse în viitor, înainte sã le treacã termenul de prescripţie. Cititorilor din viitor trebuie sã li se spunã cã în momentul acesta nici o mare bibliotecã a României nu poate pune la dispoziţie presa anilor 1990-1992, fie pentru cã nu a colectat-o, fie pentru cã o depoziteazã în magazii impenetrabile. O mentalitate înapoiatã şi cumva iresponsabilã alimenteazã ideea cã informaţia despre adevãr trebuie ascunsã acum, deoarece aparţine generaţiilor viitoare, Istoriei. Nimic mai periculos. Adevãrul are funcţie continuã şi devine inutil pentru Istorie, pentru istoria care se creeazã în fiecare clipã, dacã este aflat atît de tîrziu încît sã nu mai poatã influenţa evenimentele în curs. Lecţia Istoriei s-ar reduce în fapt la o arheologie mentalã. Acestea sunt simptomele unei naţiuni moarte, nu ale unei naţiuni vii. Sunt simptomele unei naţiuni care, pe mãsurã ce evolueazã în Istorie, o şi îngheaţã imediat, sedimentînd-o în straturi sterile sau, mai grav, propagandistice, motiv pentru care naţiunii române va continua sã i se întîmple evenimente neprevãzute, produse de alţii sau apãrute aleator. Este încã unul din motivele pentru care România trãieşte astãzi la întîmplare, chinuindu-se sã gestioneze o sumedenie de probleme ţîşnite aparent din senin. Ele provin în realitate din trecut şi se desfãşoarã ciclic în istoria noastrã modernã şi contemporanã. De ce? Pentru cã România nu a rezolvat la timp nici una din problemele sale structurale şi în primul rînd cea a raportului armonic între societate şi stat, astfel cã, la soluţii improvizate, Istoria a rãspuns cu improvizaţii politice, economice şi sociale, lãsînd mereu, la sfîrşitul fiecãrei fraze despre destinul naţiunii române, în loc de punct un semn de întrebare. Este, aşadar, datoria scriitorului sã intervinã, punînd cu temeritate cuvîntul acolo unde Istoria a lãsat doar un rînd de puncte- puncte. De ce folosim cuvîntul „revoluţie"? ,t Mai întîi o precizare necesarã. Aşa cum am arãtat la începutul volumului l , atunci cînd folosim cuvîntul revoluţie ne referim de obicei la partea violentã a evenimentelor, însã evenimentele sociale, politice sau militare concentrate în termenul de revoluţie sunt în realitate un proces politic sau politico-militar care se întinde pe o anumitã perioadã de timp. Este perioada în care se produc transformãri decisive, fundamentale, de trecere de la un sistem politic la altul, de la un regim la alt regim. De aceea, mai corect este a considera cã ceea ce numim convenţional „revoluţia din decembrie 1989" a fost, din punct de vedere strict teoretic, un proces revoluţionar în care s-au regãsit cîteva subcategorii istorice: subversiunea, diversiunea, greva generalã, revolta popularã, puciul, constituirea unui centru de putere, contrarevoluţia, lovitura de stat, contralo-'tvra de stat. Prin urmare, cei care întreabã mereu dacã a fost evoluţie sau loviturã de stat fac în primul rînd o confuzie noţionalã. I ovitura de stat este de cele mai multe ori parte a unei revoluţii, nu echivalentul ei. Bineînţeles, evenimentele vor rãmîne în istorie sub formula deja consacratã şi comodã de

„revoluţia din decembrie", cu toate cã procesul revoluţionar poate fi corect limitat între 14 decembrie 1989 şi 20 mai 1990. La 14 decembrie a avut loc la Iaşi prima tentativã de revoltã popularã legatã direct de schimbarea regimului politic. Nu discutãm deocamdatã cum a fost pregãtitã şi de cine, dar în mod cert a fost legatã de acelaşi fenomen care s-a produs cu succes la Timişoara şi s-a finalizat la Bucureşti. La 20 mai 1990 starea de legitimitate revoluţionarã — care înlocuieşte legitimitatea politicã a unui stat pentru o scurtã perioadã de timp — a încetat o datã cu primele alegeri confirmate oficial ca libere şi simultan cu formarea primului Parlament, adicã a primei instituţii legitime a noului regim. Unii comentatori români şi cîţiva analişti strãini refuzã termenul de revoluţie, deoarece definiţia sa, ca proces istoric, ar fi marxistã. Ei fac acest lucru de cele mai multe ori din dorinţa de a convinge cã în decembrie 1989 ã avut loc o loviturã de stat datã de Ion Iliescu şi de acoliţii sãi prosovietici. Numai cã, în teoria lui Marx, revoluţia la care se referã autorul este mai degrabã economicã („Revoluţia comunistã înseamnã ruptura cea mai radicalã cu relaţiile de proprietate moştenite din trecut"), în decembrie 1989 nu am avut o revoluţie comunistã în sensul dat de Marx, chiar dacã puterea revoluţionarã instalatã cu ocazia evenimentelor a lansat programatic teza schimbãrii relaţiilor de producţie, în realitate, procesul de trecere de la proprietatea de stat comunistã la cea privatã, capitalistã, nu s-a încheiat nici astãzi, fapt care distanţeazã încã o datã revoluţia din decembrie de ideea „rupturii" radicale. Pentru cã avem de-a face cu un proces total diferit - trecere de la comunism la capitalism, nu de la capitalism la comunism - revoluţia din decembrie 1989 are în Primul rînd un caracter politic, de rãsturnare a unui regim totalitar. In mijlocul avalanşei de pãreri şi aproximaţii cu preponderenţã Politice şi politicianiste, care continuã sã se prãvale de pe înãlţi-Adevãrului în larga vale a Minciunii, o voce profesionistã a identificat din perspectivã istoricã imaginea de ansamblu a evenimentelor din decembrie 1989, cea a istoricului şi politologului de la Institutul de Studii Sud-Est Europene din Munchen, doamna Anneli Ute Gabanyi: „în contextul acestor revoluţii de tip nou, revoluţia românã este cea care se apropie cel mai mult de modelul revoluţiilor europene clasice, de la glorioasa revoluţie englezã la revoluţia francezã, revoluţia americanã şi pînã la revoluţia rusã a anului 1917"1. Alte afirmaţii ale A.U. Gabanyi nu rezistã, alternanţa opiniilor lucide cu cele politizate împiedicînd-o pe autoare sã emitã o doctrinã coerentã a revoluţiei „din decembrie 1989". Pe fond, teoria revoluţionarã din jurul evenimentelor decembriste transferã anacronismul unui astfel de eveniment petrecut la sfîrşitul secolului al XX-lea anacronismului semantic al termenului de revoluţie, în istoriografia mondialã, cu excepţia cîtorva istoriografii rigide din Est, revoluţia nu mai defineşte astãzi decît evenimente din trecutul îndepãrtat: Revoluţia Francezã, Revoluţia din 1848, Revoluţia americanã, Revoluţia din Octombrie. Din pãcate, în mentalitatea cetãţeanului de rînd din România revoluţie continuã sã însemne actul violent de rãsturnare a Puterii. Reducţionismul acesta permite şi ideea simplã cã revoluţia a avut un conducãtor, cã fusese planificatã de acesta, cã a beneficiat de sprijinul unor forţe militare şi prin urmare trebuie învestit cu puterea politicã a legitimitãţii. şi tot din pãcate, cãutarea unor definiţii şi analiza diferitelor terminologii ale unor categorii istorice sunt considerate sterile, forme de teoretizare complicatã şi inutilã, de filozofare pe marginea unor acţiuni fãcute de alţii, de cei care „au fost în stradã". Este o mare eroare sã încerci construcţia unei societãţi fãrã bazele sale teoretice, doctrinare. Voi alege un singur exemplu pentru a demonstra necesitatea încadrãrii corecte a unor evenimente istorice în definiţii logice; se fac frecvent douã afirmaţii: „poporul român este autorul revoluţiei" şi „revoluţia a însemnat înlãturarea violentã a regimului comunist". Numai cã revoluţionarii contestai in corpore cã ei ar fi fost autorii violenţelor din decembrie, astfel încît agresiunea forţelor de ordine sã fie consideratã ca nejustificatã, în ceste condiţii, violenţele au aparţinut altora, şi teza conform cãreia evoluţia, care este prin definiţie violentã, a fost fãcutã de poporul oman, cade. Aceeaşi capcanã este întinsã multor teze revoluţionare, inclusiv celei care atribuie totul unei lovituri de stat. Cum aceasta nu se poate da decît din interiorul Puterii - de asta se şi numeşte loviturã de stat —, înseamnã cã ceea ce numim „revoluţie" a fost o loviturã datã de Securitate, ceea ce însã o scoate pe aceasta complet din represiune şi o amplaseazã pe postamentul eroic al marelui eveniment istoric. Dacã preluãm teza cã o grupare contesta-tarã din interiorul PCR a dat lovitura de stat iarãşi ajungem într-o fundãturã logicã, pentru cã trebuie demonstratã implicarea acesteia în declanşarea revoluţiei

la Iaşi, în tulburãrile civile de la Timişoara şi de la Bucureşti pînã în 22 decembrie la prînz. Or, aşa cum am arãtat în volumele precedente, membrilor unei conspiraţii poate sã le creascã o barbã de doi coţi tot conspirînd, atît timp cît nu trec la o acţiune se pierd în istorie ca o barcã fãrã pînze. A existat ocazia Congresului al XlV-lea şi apoi a CPEx-ului din 17 decembrie — nu s-a mişcat nimic în partid. Nu se poate identifica nici mãcar o implicare a grupului Iliescu înainte de 22 decembrie 1989. în sfîrşit, pentru a epuiza tezele cele mai frecvente, este o speculaţie afirmaţia cã Securitatea, Armata şi Miliţia puteau deveni peste noapte prooccidentale, cã economia socialistã a României s-ar fi putut transforma în cîteva luni în economie capitalistã şi, în sfîrşit, cã populaţia ţãrii şi-ar fi schimbat radical mentalitatea socialistã sau naţionalistã „înapoiatã" şi ar fi legitimat o Putere anticomunistã care sã judece şi sã condamne vinovaţii de represiune, sã opreascã prin lege accesul comuniştilor la funcţii în aparatul de stat, sã împiedice votul alegãtorilor în favoarea unui partid comunist regrupat în partid social-democrat, populist şi unitar. Acum ştim cã toate proiecţiile acestea uchronice erau şi imposibile. Cauzele revoluţiei Fenomenul politico-militar din decembrie 1989, privit numai Prin faptul cã s-a petrecut anume în decembrie 1989 cu desfãşurarea sa relativ cunoscutã, nu a avut cauze multiple, aşa cum de regulã se începe o analizã despre un proces atît de complex, ci o singurã sursã directã şi decisivã: hotãrîrea conducãtorilor Uniunii Sovietice de a reforma sistemul comunist astfel încît el sã se integreze sistemului politic mondial fãrã a afecta statutul de Mare Putere al URSS şi fãrã o modificare semnificativã a graniţelor de la sfîrşitul celui de-al doilea rãzboi mondial. Eventual cu pierderi minime, dar oricum prin folosirea deplinã a moştenirii celor 45 de ani de ocupaţie sovieticã. Acest proiect a eşuat în cea de-a doua parte, însã are consecinţe atît de importante încît eşecul sãu a devenit nesemnificativ. El a folosit din plin cauzele interne, pe care le putem numi însã „aparent interne", deoarece aparţineau sistemului. Uniunea Sovieticã, prin Mihail Gorbaciov, a optat pentru o eliberare bruscã, neaşteptatã a lanţului cu care înconjurase lagãrul sãu comunist european, convinsã cã acesta fusese suficient de prezent şi de vizibil încît sã fie imaginat în continuare ca încã existent sau gata sã se punã la loc în orice moment. Este teza prãbuşirii subite. Cealaltã tezã este a unei eliberãri gradate: „Gorbaciov a adoptat pentru Europa de Est o politicã de schimbare prudentã, gradualã şi limitatã. Ea urma sã atingã douã obiective: sã integreze aceste state economic, militar şi politic; sã constituie un sprijin pentru propriul sãu plan de reforme"2. Aceastã a doua tezã se referã ipotetic numai la ideologia schimbãrii, nu şi la metodã, nu şi la factologic, izolîndu-se în timpi istorici mici. O seamã de legãturi, mai ales economice, o serie de considerente geografice şi geostrategice i-au fãcut pe liderii moscoviţi sã creadã probabil cã, cerînd din partea Occidentului garanţii ale neintervenţiei, mai ales economice, vechiul lagãr va rãmîne ataşat de fostul sãu gardian într-o relaţie de prietenie care abandona dintr-o datã tot trecutul. Simptomul previzional pare împrumutat din cîteva situaţii paradoxale şi totodatã aberante petrecute la sfîrşitul rãzboiului, cînd deţinuţii din lagãrele de exterminare naziste, abia eliberaţi, nu şi-au pãrãsit barãcile, încercînd sã reorganizeze funcţionalitatea lagãrului ca adãpost împreunã cu unii din foştii lor gardieni şi kappo. Aceeaşi Anneli Ute Gabanyi face o observaţie de bun-simţ: „în cazul revoluţiilor din anul 1989 nu este vorba numai de procese în cadrul fiecãrui stat naţional, ci şi de revoluţionarea întregului sistem multistatal din Estul european, dominat de Uniunea Sovieticã. Peste tot în statele din sfera sovieticã avem de-a face cu mai multe niveluri de revoluţie care decurg paralel: revoluţii naţionale împotriva unei puteri dominante din afarã, revoluţii politice împotriva propriilor regimuri dictatoriale şi revoluţii sociale de eliberare de sub sistemul comunist represiv"3. Revoluţia românã nu a izbucnit izolat; a fost parte a procesului de revoluţionare a întregului Est şi din acest motiv îşi are principala cauzã în decizia conducerii URSS de a revoluţiona sistemul. Tentative de revoluţie au mai fost în Ungaria, în Cehoslovacia şi în Polonia, dar pînã nu a decis Moscova cã sistemul trebuie schimbat, nimic din structura regimurilor comuniste nu s-a clintit. Ca şi în România, cauzele interne ale Ungariei, Cehoslovaciei sau Poloniei ar fi pierit sub şenilele tancurilor, dacã nu apãrea cauza internã a Uniunii Sovietice, transferatã întregului sistem. Sã lãsãm la o parte statele din Centrul Europei şi sã rãspundem la o întrebare simplã, lipsitã de orice ireverenţã: îşi poate imagina cineva o revoluţie bulgarã fãrã aceastã decizie?

în încercarea de salvare a Rusiei prin renunţarea la Vechiul Imperiu pentru a putea construi în viitor, prin mijloacele politicii internaţionale şi prin condiţionãri generate de rezervele sale naturale, un spaţiu nou al sferei sale de interese, România a fost încã o datã un caz special. Ea mai fusese caz special în timpul revoluţiei din 1848, cînd a deviat de la proiectul francmasonic şi s-a apucat sã spargã unitatea procesului european de reformã politicã prin cereri şi acţiuni strict naţionaliste (cazul Avram lancu); a mai fost caz special cînd trebuia sã lupte alãturi de Puterile Centrale, şi ea a luptat alãturi de Antantã, a semnat o pace separatã cu Puterile Centrale, pe care apoi a anulat-o, obţinînd de la învingãtori România Mare (cazul Ionel Brãtianu); a fost caz special şi în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, salvînd cea mai mare comunitate de evrei din Europa în timp ce era aliatã a Germaniei naziste (cazul Ion Antonescu); caz special s-a numit România şi cînd a refuzat sã rupã relaţiile cu China şi Israelul atunci cînd i-a cerut-o Moscova, pentru ca tot un caz special sã fie atunci cînd a reuşit sã scoatã din ţarã trupele sovietice (cazul Gheorghiu-Dej). şi în perioada destructu-rãrii sistemului comunist din Europa, România a rãmas singura ţarã fãrã nici un gest de reformã şi ultima „eliberatã" de programul gor-baciovist (cazul Ceauşescu). Dar a fost eliberatã România sau a hotãrît ea în ultima clipã sã se elibereze? Iatã o întrebare fundamentalã la care autor şi cititor trebuie sã rãspundã astãzi. Volumul de faţã îşi propune sã porneascã de la urmãtoarea ipotezã: întîrzierea reacţiei la reformele gorbacioviste avea nişte cauze atît de profunde încît nu pot fi cãutate decît în naţiune. Deoarece naţiunea românã nu reacţiona la schimbãrile din Europa (adicã „mãmãliga nu fãcea explozie"), este perfect posibil ca: 1. Naţiunea sã fi fost identificatã ca solidarã cu conducãtorul ei sau 2. Era prea terorizatã de Securitate ca sã reacţioneze sau 3. Era prizoniera unei nostalgii naţionaliste, de izolare, total neconforme cu mersul politicii internaţionale. Pentru toate cele trei puncte ale ipotezei existã ipotetice rãspunsuri identificabile în timpul evenimentelor pe care le vom numi convenţional „revoluţia din decembrie 1989": 1. Revolta a fost provocatã din afarã. 2. Principalul inamic a fost arãtat şi gãsit în persoana (juridicã) a Securitãţii. 3. S-a dezlãnţuit o campanie furibundã împotriva naţionalismului românesc pentru a ajuta naţiunea sã se integreze noului curs internaţional, globalizant. Aceastã ipotezã are rolul unui aparat teoretic de lucru, motiv pentru care cercetarea va cãuta sã obţinã (şi) alte rãspunsuri la cele trei întrebãri, dacã ele existã. Analizînd-o în detaliu, ne putem forma o opinie, fiecare dintre noi. Istoria nu este un sanatoriu, nici un azil de binefacere. Istoria creeazã uneori eroi, popoare şi naţiuni, alteori distruge, striveşte sau mutileazã destine colective sau individuale. Istoria este fãcutã de anumiţi indivizi, de anumite structuri şi forţe, în locuri diferite şi în circumstanţe diverse şi se compune din Istorie creatã şi Istorie trãitã. Corespunzãtor acestor douã fenomene, existã oameni, structuri şi Puteri care fac istorie şi indivizi sau popoare care o trãiesc pe cea creatã de primii. Teoria este mai veche, însã ea pare a se fi aplicat perfect în timpul schimbãrii de regim din România, astfel cã meritã a fi menţionatã aici. în consecinţã, pe parcursul acestui volum ne vom întîlni cu personalitãţi şi structuri care au creat sau influenţat decisiv cursul evenimentelor şi cu mulţi cetãţeni care doar le-au trãit. Din aceastã perspectivã, Ion Iliescu, figura cea mai controversatã a revoluţiei, este în realitate un personaj marginal, alte personaje fiind determinante şi creatoare ale evenimentelor decisive. Probleme de fond ale sistemului comunist Cel mai simplu rãspuns la întrebarea „De ce s-a prãbuşit sistemul comunist?" este cã marxismul şi prelungirile sale istorice — socialismul, comunismul, fascismul, nazismul şi terorismul arab - au fost opera unui dement. Karl Marx, un individ tarat de repetatele sale ratãri literare, sociale şi politice, urmãrit de complexul originii iudaice şi de instabilitate sufleteascã, a formulat o doctrinã materialistã ale cãrei origini s-ar afla în satanism4. Alţi cîţiva indivizi bolnavi de ratare şi care îşi etalau maladia în domeniul ateismului -Mosses Hess, Proudhon, Bakunin,

Kropotkin - au fundamentat o teorie a revoluţiei care va arunca omenirea în aer. Despre colegul sãu Proudhon, Bakunin scria: „Atunci cînd nu era obsedat de doctrina metafizicã, era un revoluţionar din instinct; îl adora pe Satan şi proclama anarhia"5. Resortul lor sufletesc ar fi fost rãzbunarea pe un Dumnezeu nedrept. Ei au pornit însã de la o falsã premisã. Cãu-tînd în materialism o abordare ştiinţificã, antireligioasã a lumii ei au produs de fapt o utopie, o formã de idealism excentric. Ernest Renan a explicat încã din 1869 de unde vine eroarea: „Ideea unui Dumnezeu sau a unor divinitãţi protectoare ale inocenţei, rãzbunãtoare ale crimei, este antiştiinţificã. Dezvoltarea umanitãţii provine exclusiv de la libertatea care este în om şi de la fatalitatea care se gãseşte în naturã"6. şi pentru aceastã afirmaţie a fost înjurat atunci Renan, dar cît de mult adevãr conţine! Problema nu este însã Marx, ca individ, mesager al unui curent care specula slãbiciunile societãţii umane şi gravele erori ale Bisericii, ci faptul cã sute de milioane de oameni 1-au urmat. Doctrina lui a fost atît de atractivã pentru sute de milioane de indivizi urmãriţi de idealul egalitãţii, al pãcii şi bunãstãrii generale - adicã de ceea ce defineşte massa în umanitate -, încît la un moment dat poţi sã crezi cã dacã nu era Marx, ar fi fost un alt degenerat s-o formuleze. Marx a apãrut pe fondul unei stãri de aşteptare. Ceea ce se aştepta era rezolvarea problemei sociale prin intermediul societãţii. Marx a promis cã societatea care poate rezolva problema socialã este societatea comunistã. Asupra acestui aspect, Constantin Noica scria în exilul sãu de la Cîmpulung Muscel cã socialismul nu vrea sã admitã pe faţã cã nu luptã contra bogatului, ci împotriva sãracului, pentru cã, în timp ce bogatului îi confiscã bunul, sãracului îi furã idealul. Or, istoria comunismului ca sistem politic a demonstrat cã tocmai problema socialã a fost aceea pe care comunismul n-a rezolvat-o. Statele comuniste au rãmas subdezvoltate, dependente de schimburile economice cu statele capitaliste dezvoltate, de furtul sau importul de tehnologie şi de legãtura ombilicalã cu marea finanţa internaţionalã. Statele comuniste s-au ocupat cu gestionarea sãrãciei celor mulţi. Cunoscutul disident rus, Vladimir Bukovski a arãtat cã „ideea fundamentalã a socialismului este «justa repartizare a producţiei» şi nu crearea ei, ceea ce face cã orice «model» duce la epuizarea resurselor şi «repartizeazã» atîta vreme cît existã ceva de repartizat"7. Pe acest fond, liderii comunişti se bucurau de toate privilegiile în numele massei. Activiştii comunişti ai României nu fãcut excepţie, începuturile acestor atitudini putînd fi localizate f'mpuriu, încã de pe vremea cînd se aflau în lagãrul de la Vapniarka. în acel lagãr în care fuseserã deportaţi aproximativ l 100 de comunişti periculoşi, conducerea grupului deportat se bucura de toate privilegiile, reţinînd pentru membrii sãi de vîrf alimentele, îmbrãcãmintea, obiectele personale, banii arestaţilor, întrebaţi la un moment dat cum se face cã liderii grupului comunist dintr-un lagãr încalcã principiul comunist al egalitãţii şi îi deposedeazã pe membrii de rînd de bunurile lor în folos propriu, rãspunsul a fost elocvent: „Interesul clasei muncitoare cere ca, în condiţiile grele ale detenţiei, în lagãre sau închisori, vîrfurile partidului sã fie menţinute în condiţii cît se poate de bune, de muncã şi de hranã, fiindcã ei sunt de neînlocuit"8. Comunismul a promis desfiinţarea statului şi eliberarea societãţii; comunismul a fost nevoit sã apeleze la statul supercentralizat şi la dictaturã, sufocîndu-şi societatea. Eşuînd în principiul de bazã al doctrinei sale, comunismul a eşuat pe toate planurile. Pentru cititorul român, scriitorul francez Thierry Wolton este cel care a concentrat cel mai bine într-o paginã eşecul marxismului: „încã de la sfîrşitul secolului al XlX-lea proletariatul, nemaiavînd de pierdut, dupã Marx, decît lanţurile, purtãtor presupus al tuturor speranţelor revoluţionare, nu mai sãrãceşte din cauza capitalismului, ci se îmbogãţeşte. Burghezia nu se proletarizeazã din cauza concentrãrii de capital, muncitorul se îmburghezeşte, obligînd organizaţiile însãrcinate cu apãrarea lui sã aleagã mai curînd calea reformismului decît pe cea a revoluţiei. Organizat în sindicate, în partide sau în grupuri de presiune, proletariatul este din ce în ce mai conştient cã democraţia îi poate servi interesele. Scãderea neîncetatã a ratei de profit, care ar fi trebuit sã condamne capitalismul la autodistrugere, se dovedeşte şi ea a fi o falsã lege. Pentru un motiv foarte simplu: munca omeneascã nu este singura sursã de bogãţie, şi nici etalonul oricãrei valori, cum gîndeau Smith şi Richardo, doi economişti 1au influenţat pe Marx din acest punct de vedere. Nici legea materialismului istoric nu este confirmatã de istorie: India nu a cunoscut feudalismul, capitalismul nu s-a arãtat în Rusia, burghezia germanã şi-a ratat revoluţia etc. Cît

despre revoluţia anunţatã, ea nu va izbucni în ţãrile europene mai dezvoltate, cele în care legile marxiste despre capitalism ar fi trebuit sã se aplice, ci în cele mai înapoiate, în sfîrşit şi mai ales, lupta de clasã nu a fost niciodatã motorul istoriei, o dovedesc marile evenimente ale secolelor al XlX-lea şi al XX-lea. învins de logica gîndirii, marxismul nu reuşeşte sã domine o realitate care-i scapã, ba mai rãu, care îi este strãinã. Adepţii sãi se vor strãdui sã construiascã o altã realitate, intrînd într-o fantasmagorie socialã care se va dovedi cea mai sîngeroasã din istoria omenirii"9, în anul 1990, multe publicaţii - şi din Vest, şi din Est - titrau: „Comunismul a fost învins!". Realitatea politicã imediatã le dã dreptate. Poate cu o singurã excepţie: comunismul a rãmas neclintit în minţile oamenilor din componenţa massei ca un mare regret dupã o mare încercare existenţialã pe care anumiţi duşmani: banul, arma nuclearã şi computerul au ajutat-o sã eşueze. Cine este massa? Massa este cea care a strigat „Baraba!" Apoi 1-a aclamat pe Robespierre, pe Lenin, pe Mussolini, pe Hitler, pe Stalin, pe Ceauşescu şi pe Saddam. Massa este cea care, odatã eliberatã, continuã sã-i înjure pe Soljeniţîn, pe Goma şi mai ales pe Bukovski pentru cã ei vor sã existe un vinovat. Aceşti aşa-numiţi radicali refuzã teoria conform cãreia Istoria se petrece într-un moment, se scrie apoi şi dupã aceea se stocheazã într-o bibliotecã. Ei sunt cronicarii celui mai profund paradox uman — în timp ce Istoria este o ştiinţã despre trecut, i se cere omenirii sã priveascã numai în viitor şi sã nu se întoarcã la Istorie. Motivul este unul singur: Istoria nu cunoaşte doar eroi, ci şi vinovaţi. şi cînd e vorba de vinovaţi în viaţã sau de state vinovate teza „sã nu ne întoarcem în trecut, sã-1 lãsãm pe seama Istoriei" devine foarte activã, în realitate, nepedep-sirea vinovaţilor produce ea însãşi Istorie, de cele mai multe ori nedreaptã. Este cazul României şi al românilor. Probabil cã nu în-tîmplãtor, în limba românã — una dintre cele mai subtile în domeniul antifrazei şi al sensurilor conotative — existã un cuvînt care sintetizeazã tot acest fenomen: înainte, înainte în limba românã în-ainnâ şi viitor (în fatã) şi trecut (de demult). Mult înaintea lui Soljeniţîn, un scriitor român fascinat de suc-cesul comunismului în Rusia s-a dus sã vadã cum aratã acea minune, sã pipãie societatea egalitãţii, libertãţii şi prieteniei şi sã ţntîlneascã.massa în starea ei de fericire, întors la Paris, Panait Istrati publicã la 15 octombrie 1929 cartea Spovedanie pentru învinşi, operã şocantã pentru materialiştii occidentali, care erau în realitate cei mai naivi idealişti. „Nu-i deloc vorba, aici, de socialism - scria Panait Istrati —, ci de o teroare care trateazã viaţa umanã ca material bun pentru rãzboi social. Se serveşte de el pentru triumful unei noi şi monstruoase caste, cãreia îi plac la nebunie fordismul, americanizarea în economie, produsele cosmetice Coty, toaletele pariziene; castã crudã, avidã de dominaţie şi atît de belicoasã încît este gata sã sarã în grumazul Chinei, vinovatã de a fi cutezat sã se debaraseze de o concesiune datînd din perioada ţaristã." şi, mai departe, Istrati picteazã un tablou realist al comunismului: „Aceastã castã, ignorantã, vulgarã, perversã este alcãtuitã în majoritate dintr-o generaţie venitã pe lume la începutul acestui secol. Ea nu ştie şi nu vrea sã ştie nimic despre ceea ce a fãcut grandoarea şi forţa idealismului revoluţionar rus de altãdatã, astãzi obiect de muzeu, zdreanţã roasã de molii, catalogatã printre lucrurile moarte. Ea nu cunoaşte decît cuvintele de ordine ale unei puteri cãreia îi este ciment şi armãturã. Desfãşurãri de steaguri; Internaţionala ascultatã în picioare; colţuri ale lui Lenin; difuzoare; imense pancarte; stambe acoperite de fraze; fraze judecind viaţa; fraze confecţionate toate pentru a înlocui ideile; GPU-ul pentru a înlocui argumentele; cenzura pentru a evita critica; un vid universal, despre care ea gargariseşte şi de care se serveşte pentru a domina"10. Dar în 1929 iluzia nu pierise, ci abia se ambala. I-au trebuit încã şase decenii pentru a se epuiza instituţional şi cîteva zeci de milioane de victime pentru a-şi arãta adevãratul ohip: o speculaţie intelectualã care a folosit din plin prostia omeneascã. Comunismul a arãtat în plan biologic cît de vulnerabil este omul dotat cu un creier ceva mai dezvoltat decît al urangutanului. Niciodatã ca în cazul comunismului, intelectualii care au crezut în el nu au dat fãrã sã vrea mai multã dreptate sfîntului Toma din Aquino, care, dupã o operã monumentalã şi dupã ce a condus omenirea din Evul Mediu în Renaştere, a rostit aceste cuvinte: „şi cu toate astea, nu ştiu nimic". Important însã pentru contemporanii prãbuşirii sistemului comunist este cã, mulţi ani înainte de prãbuşire, liderii comunişti sovietici au ştiut cã se prãbuşeşte. Criza de sistem a Uniunii Sovietice

Mircea Eliade a arãtat cã la originea fiecãrui mare eveniment se aflã un mit. Conform unei legende recente, în vara anului 1972, un ofiţer KGB, ministru de Interne al Georgiei comuniste, apoi prim-se-cretar al Partidului Comunist din Georgia, 1-a invitat în vacanţã pe un foarte bun prieten al sãu, tot ofiţer KGB acoperit, însã rus şi la acea datã responsabil cu agricultura, apoi lider al organizaţiei de partid din Stavropol, pentru a petrece cîteva zile împreunã. Cu aceastã ocazie, georgianul 1-a dus pe rus sã vadã ferma ţãranului Nadareşvili din centrul raional Abas. Deşi era interzis prin lege, el îşi cultiva pãmîntul în sistem privat sub protecţia ministrului de Interne local. Ţãranul georgian proprietar producea de trei ori mai mult decît colhozul din localitate. Şase ani mai tîrziu, cînd rusul a devenit secretar cu agricultura în Secretariatul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, i-a dat un telefon prietenului sãu georgian şi i-a spus doar atît: „Ai avut dreptate - totul este o putreziciune!". Dupã încã şase ani, într-o searã de iarnã, georgianul îi va spune rusului: „Totul este stricat. Trebuie sã schimbãm". Pe georgian îl chema Eduard A. Şevardnadze, iar pe rus Mihail S. Gorbaciov. în 1972, Şevardnadze avea 45 de ani; Gorbaciov avea 41 de ani. în 1972 doctrina Brejnev era în plinã acţiune şi Uniunea Sovieticã îşi dezvolta expansiunea spre Orientul Apropiat, Asia şi Africa, sistemul de rachete balistice şi programul nuclear, precum şi programul de control prin mijloace politice a comerţului internaţional cu petrol, cheltuind miliarde de dolari pentru a susţine toate aceste proiecte, în timpul ãsta, cetãţenii sovietici nu prea aveau ce mînca, dar erau convinşi cã Uniunea Sovieticã apãrã pacea în lume şi construieşte cea mai bunã dintre societãţi. Realitãţile lagãrului comunist european. Privind retrospectiv neste istoria acestei contradicţii vom observa cã un lider comunist anume a avut mereu în faţa ochilor realitatea ineficientei economice a sistemului comunist şi a inevitabilului sãu colaps. Acel om a fost Juri V. Andropov. Unul din marii asasini comunişti, Iuri Andropov H914-1984) a fost numit - în 1957, dupã episodul lui criminal din Ungaria - şeful aparatului de legãturã şi control al URSS pentru ţãrile din lagãrul comunist subordonat Moscovei, în aceastã calitate, Andropov a organizat o consfãtuire a partidelor comuniste şi muncitoreşti cu scopul de a stabili un sistem concret de conducere a lagãrului comunist de cãtre URSS (octombrie 1957), apoi a emis la un moment dat şi într-un mod cu totul neaşteptat (1960) doctrina „specializãrii economice" a statelor din lagãrul comunist. Pentru a pune în aplicare proiectul unei integrãri economice transfrontaliere, între diferite regiuni ale lagãrului comunist european, el 1-a folosit, peste încã patru ani, în 1964, pe un oarecare Valev. Se cunoaşte acum cã România a fost una din tarile care s-au opus vehement acestor proiecte, în privinţa consfãtuirii din 1957, Paul Nicu-lescu-Mizil afirmã cã „sovieticii iau aceastã decizie datoritã faptului cã linia naţionalã îşi crea loc tot mai larg în mişcarea comunistã. Ei se temeau de tendinţele centrifuge, de slãbirea rolului lor de conducãtor al mişcãrii"11. Cînd dã exemple însã, fostul lider comunist român nu poate cita decît China. Despre aşa-zisa „linie naţionalã" nici nu se putea discuta în România anului 1957, decît dacã Niculescu-Mizil se referã la epurarea evreilor. El crede cã era naţionalismul în sine care s-a opus, însã „globalizarea" comunistã propusã de Andropov pornea de la raţiuni strategice de supravieţuire a sistemului sovietic. Prin „specializarea între ţãri în domeniul agriculturii", URSS viza organizarea unui nou tip de repartiţie între ţãrile lagãrului comunist a producţiei agricole, dar nu numai, pentru cã specializarea agricolã urmãrea în plan secundar şi specializarea industrialã. Unele ţãri - RDG şi Cehoslovacia, de exemplu - trebu-*au sã acopere, împreunã cu URSS, nevoile industriale ale celorlalte state, specializîndu-se în agriculturã doar pe produse animaliere, în timp ce ţãri ca România, Bulgaria sau Ungaria deveneau mari producãtoare de cereale, furaje şi, secundar, de produse industriale specifice, într-o discuţie cu Andropov, Gheorghiu-Dej a reuşit sã amîne decizia asupra acestui proiect12. A fost vorba de vizita lui Iuri Andropov la Bucureşti, în 3 aprilie 1963, ocazie cu care a încercat sã pledeze pentru „Uniunea interstatalã pe ramuri de producţie", precizînd cã „problema creãrii unui stat unic" nu este de actualitate, dar cã „va veni vremea cînd se va pune aceastã problemã"13. Cu aceastã ocazie, Gheorghiu-Dej a fost foarte ferm, iar Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Bîrlãdeanu au fost de-a dreptul violenţi. Emil Bodnãraş a avut o intervenţie categoricã: „Noi suntem de acord cu ce a spus tovarãşul Hruşciov despre suveranitate, decît cã suveranitatea nu trãieşte din declaraţii, ci prin fapte, acte concrete şi trebuie adus numai un acord perfect între declaraţii şi între actele concrete"14. Era o

iluzie; se iluzionau şi unii, şi alţii. La începutul anului 1964, Iuri Andropov testeazã din nou „terenul" integrãrii economice şi îl pune pe geograful E.B. Valev sã publice articolul Probleme ale dezvoltãrii economice a raioanelor dunãrene din România,Bulgaria şi URSS în nr. 2/1964 din „Analele Universitãţii din Moscova". Proiectul viza un teritoriu de 150 000 km2, cu o populaţie de 12 milioane de locuitori, din care „România contribuia cu 42%, Bulgaria cu 33% şi URSS cu 0,05%"15. Cunoscutul istoric Dan A. Lãzãrescu îşi va aminti cã, în 1964, abia ieşit din închisoare, 1-a întîlnit pe Costin Murgescu, cel desemnat sã rãspundã articolului lui Valev. Omul politic liberal va enunţa peste timp o opinie şocantã faţa de acel proiect: „Mã vãd silit însã, ca economist, nu ca patriot, sã recunosc cã Valev formulase o tezã care se putea susţine pe plan economic. şi, de altfel, îmi pare mai actualã ca oricînd"16. Pste clar cã URSS cãuta sã-şi asigure un spaţiu agricol dimensionat dupã necesitãţile sale economice, în sensul structural tipic unui im-eriu sau a unui mare stat multinaţional. şi la acest proiect România s-a opus cu vehemenţã, optînd pentru dezvoltarea economicã multilateralã şi „independentã". De aici a început, mai întîi sub Dej, apoi sub Ceauşescu, industrializarea forţatã a României. Modelul industrializãrii era chiar cel sovietic, dar fãrã resurse proprii. Ea a reprezentat un proiect benefic pentru ţara noastrã, dar care s-a terminat cu delirul autarhiei economice în care economia româneascã trebuia sã producã tot, sã nu mai importe tehnologie şi resurse, iar agricultura sã raporteze producţii gigant. Nu acesta este subiectul nostru aici. Nu povestea reacţiei corecte a liderilor comunişti români punem în discuţie, a necesitãţii dezvoltãrii industriei româneşti şi a tentativei de a construi independenţa statului, ci anume acea particularitate a cazului care aratã cã analiştii sovietici înţelegeau involuţia economiei ţãrilor din lagãrul comunist şi cãutau soluţii. Dincolo de gestul de rezistenţã al conducerii comuniste de la Bucureşti trebuie sã vedem, în profunzime, realitatea înapoierii politice şi economice a României, realitatea nefinalizãrii proceselor tipice capitalismului pe timpul regimului monarhic, realitatea preponderenţei agricole a economiei româneşti şi perspectiva nedepãşirii nici dupã rãzboi a stadiului de economie agricolã, eventual reformabilã. Se pune întrebarea: erau inconştienţi şi ahtiaţi dupã Imperiu liderii Uniunii Sovietice? Aveam de-a face cu nişte potentaţi iresponsabili care, dãrîmînd un imperiu ţarist feudal, încercau sã1 refacã pe temei marxist? Umblau ei sã-şi subjuge colonial statele satelite pentru a da de mîncare cetãţenilor sovietici, înfometîndu-i pe cei ai lagãrului? Oricîţ i-am urî pe acei potentaţi comunişti, trebuie sã cãutãm identificarea mecanismului raţional al gîndirii lor, chiar dacã logica lor imperialã era de naturã criminalã. Dupã felul cum a acţionat luri Andropov pe subiectul economic şi, în particular, agrar, într-o continuitate pe care o ştiau înainte de 1989 doar uderii comunişti, din rolul important pe care 1-a jucat în istoria comunismului (şef al KGB între 1967 şi 1982, apoi secretar general al PCUS între 1982 şi 1984), dar şi din informaţiile pe care le-am de la cei care 1-au cunoscut, fostul asasin de la Budapesta nu era un cretin. şi cu atît mai puţin iresponsabil. Problema curentã a analiştilor de astãzi este cã nu au simţul dimensiunii la care se raporta Andropov. în spatele proiectelor sale integratoare se aflau raţiuni pe care astãzi doar le putem intui. Iuri Andropov a fost printre primii şi puţinii care au ştiut, din interior, care erau slãbiciunile sistemului comunist, în primul rînd cele economice. Chiar şi faptul cã doi elevi ai sãi, Şevardnadze şi Gorbaciov, erau convinşi în 1972 cã economia comunistã este un fiasco, constituie un argument în favoarea acestei teze. Andropov a înţeles de timpuriu cã Uniunea Sovieticã nu putea supravieţui economic — fãrã a fi obligatã la o dependenţã letalã faţã de Occident —, decît printr-o reorganizare a spaţiului economic de care dispunea în zona europeanã cuceritã şi obţinutã apoi prin tratate la sfîrşitul celui de-al doilea rãzboi mondial. Pentru asta avea nevoie de specializãri agrare şi industriale, cu caracter complementar, care nu corespundeau geografic statelor comuniste din componenţa lagãrului comunist european şi în nici un caz „tendinţei spre independenţã" a acestora. Mai mult, sub acoperirea vechii teze marxiste a „internaţionalismului proletar", Uniunea Sovieticã era obligatã nu numai doctrinar, dar şi economic sâ-şi extindã sfera de influenţã. De aici, „apariţiile" neaşteptate ale comunismului în Mozambic, Angola, Cambodgia, Irak, Yemen etc. Uniunea Sovieticã ajunsese la statutul de Mare Putere prin intermediul unui rãzboi şi pe un program financiar inflaţionist (ca şi Germania nazistã), avînd în faţã mereu doar douã soluţii pentru rezolvarea crizei sale de sistem

economic: un nou rãzboi (pe care era gata sã-1 declanşeze „cald" în 1962, dar pe care 1-a obţinut prin Rãzboiul rece) sau expansiunea, lãrgirea sferei sale de influenţã. Liderii statelor comuniste europene s-au opus mai mult sau mai puţin categoric hegemoniei sovietice, iar opoziţia lor avea douã direcţii principiale: 1. Considerau în sens marxist-leninist cã sistemul comunist este victorios în ţara lor, în mod definitiv; 2. Exista deja un aranjament economic al sistemului, numit CAER, care fusese agreat prin consens. Pe aceste principii, liderii comunişti credeau cã pot dezvolta aşa-numitul „comunism naţional" fãrã a leza rolul central şi istoric al URSS-ului, contribuind individual şi ocazional în grup la victoria comunismului în lume. Se înşelau Comunismul a fost formulat ca doctrina de cãtre Marx şi de ilalţi membri ai grupului sãu satanist/anarhist drept un sistem internationalist, drept o utopie care unifica economia mondialã întro construcţie condusã de muncitorii din întreaga lume. In al doilea rînd, este evident astãzi cã ce urmãrea Andropov la consfãtuirea din octombrie 1957 era unificarea politicã, mişcare preliminarã şi absolut obligatorie pentru a reorganiza spaţiul economic al lagãrului- în al treilea rînd, aşa-numita dezvoltare naţionalã a comunismului era o himerã din punct de vedere economic — toate ţãrile lagãrului depindeau, în primul rînd energetic, de URSS. România, care a avut pentru un timp privilegiul petrolului, va fi nevoitã din 1984 sã importe masiv petrol şi gaze de la sovietici. Altfel spus, liderii comunişti ai lagãrului european înţelegeau sã dezvolte multilateral economia tãrii lor cu resursele materiale, minerale, energetice şi financiare ale URSS. Din acelaşi punct de vedere CAER-ul era un acelaşi tip de ficţiune economicã. URSS furniza petrol şi gaze - sînge economic, adicã - la preţuri sub cota pieţei, înregis-trînd pierderile în contul ei. Uniunea Sovieticã exporta minereu, oţel şi prefabricate cãtre toţi sateliţii sãi la preţuri preferenţiale, necomerciale. Primea în schimb loialitate politicã. URSS susţinea financiar, prin credite preferenţiale şi pe sistemul ireal al rublei, cãderile economice ale sistemului propriu şi ale lagãrului comunist. Economiile statelor comuniste nu aveau voie sã se prãbuşeascã, în interiorul CAER-ului, ţãrile comuniste europene fãceau schimburi fals comerciale, ajungînd într-un final sã fie dominate de procedeul barter, denumire modernã a trocului din comuna primitivã. Pentru a-şi putea menţine sistemul lagãrului comunist în funcţiune, pentru a asigura supravieţuirea lui politicã, URSS a fost nevoitã sã susţinã timp de patru decenii costurile economice uriaşe ale utopiei lui Marx, Engels şi Lenin. Fãrã sã-şi dea seama, liderii comunişti europeni contribuiau la slãbirea sistemului comunist cu fiecare gest de "independenţã", obligînd URSS fie sã intervinã militar pentru a cîrpi gãurile, fie pompînd în continuare tot mai multe resurse. Aşa cutn aratã şi Paul Niculescu-Mizil în memoriile sale, anul 1957 a ost extrem de greu pentru lagãrul comunist. Era imediat dupã re-volta ungurilor, era perioada epurãrilor în conducerea URSS şi din cea a statelor satelite, era dupâ prima crizã agrarã cerealierã majorã din Ucraina. Deşi se întrecea cu Statele Unite pentru cucerirea spaţiului cosmic şi în cursa înarmãrilor nucleare, Uniunea Sovieticã începea sã importe grîu din Canada şi din America, apoi carne din Argentina. Iuri Andropov trebuie sã fi înţeles încã de la Budapesta ca sistemul nu mai poate fi susţinut doar cu teroare. Nu a încetat nici o clipã, pînã la moartea lui din 9 februarie 1984, sã aplice teroarea, pentru cã mental şi instituţional nu mai avea alte mijloace, dar a murit convins cã mai trebuia ceva. Christopher Andrew va aduce la luminã în ultimii ani un amãnunt semnificativ din biografia lui Andropov: „Ca ambasador sovietic la Budapesta în timpul revoluţiei din Ungaria din 1956, el a vãzut cu groazã de la fereastra ambasadei cum ofiţeri din detestatul serviciu ungar de securitate erau spînzuraţi de felinare. Andropov avea sã fie obsedat tot restul vieţii de iuţeala cu care începuse sã se prãbuşeascã un aparent atotputernic stat comunist condus de un partid unic"17. Cînd a ajuns şeful KGB, realitãţile dezechilibrelor economice i-au fost confirmate prin date şi informaţii certe mai mult decît oricãrui alt lider comunist. La numai cinci ani de la moartea lui, sistemul comunist european s-a dezintegrat în cîteva luni prin cîteva telefoane precise date de la Kremlin. în plan structural, Uniunea Sovieticã a instituit în propriul sãu teritoriu şi a impus în ţãrile ocupate un sistem de putere întemeiat pe teroare. Dupã primele douã decenii de asasinate sistematice şi de gulag generalizat, atîţ Moscova cît şi celelalte capitale ale sistemului comunist au trecut la gestionarea spaţiului comunist cu generaţiile de „oameni noi". Din acest moment, sub acoperirea programului demagogic al descentralizãrii, structurile statelor comuniste s-au

diversificat, fiind în continuare controlate de partidul unic şi de poliţia politicã. Convinşi cã aparatul de partid şi serviciile secrete interne pot stãpîni birocraţia sistemului comunist, liderii sistemului nu au reuşit sã-1 observe la timp şi sã gãseascã apoi soluţii la un fenomen care a evoluat fulgerãtor în anii "70: fãrîmiţarea, suprapunerea şi blocajul autoritãţii. Marc Ferro, profesor la Colegiul Universitar Fancez de la Moscova, defineşte acest fenomen prin faptul cã „jmul a trecut de la o putere polimorfa la un polimorfism institu-t'onal"18- în memoriile sale, Gorbaciov va descrie birocraţia de artid în termeni realişti. „Toate funcţiile esenţiale de gestionare conomicã se gãseau concentrate în mîinile direcţiei politice. Rolul naratului executiv era cum nu se poate mai hipertrofiat. Cuprin-zînd aproape o sutã de ministere la nivelul Uniunii şi opt sute la nivelul republicilor, în mod practic acesta dicta în economie şi politicã."19 Degenerenţa acestui paradox statul supracentralizat goleşte de autoritate multitudinea segmentelor structurii sale — a dus la blocajul birocratic. Pentru a-1 depãşi, funcţionarii partidului au fost nevoiţi sã ocoleascã legea şi sã apeleze tot mai mult la corupţie şi la traficul de influenţã. Neexistînd organismele democratice care sã regleze procesele degenerative şi sã gestioneze autoritatea spre atingerea echilibrului politic şi social, sistemul comunist a pornit pe panta prãbuşirii. „La vîrful Statului, Comitetul Central a devenit ostatic al membrilor sãi, toţi comunişti, dar reprezentînd Guvernul, KGB-ul, diferitele republici, ministerele etc."20. S-a adãugat la ritmul accelerat al crizei decizia lui Brejnev de a încerca sã o gestioneze prin apelul la activiştii de partid, adicã la corpul incompetent al societãţii, în mai puţin de un deceniu activiştii de partid, încadraţi în fenomenul numit „stabilitatea cadrelor", au sufocat orice posibilitate de reformã. Este unul din motivele pentru care proiectul reformist al lui Gorbaciov - perestroika - a eşuat încer-cînd sã reformeze ceea ce era ireformabil. Un alt motiv a fost arãtat de Emil Cioran: „Cu cît un imperiu se umanizeazã, cu atît sporesc contradicţiile ce-i vor fi fatale" Statele comuniste europene, încercînd sã copieze modelul sovietic pentru a-1 aplica la „specificul naţional", au suferit de aceleaşi boli. La un moment dat mecanismele defectuoase ale sistemului comunist au devenit în ţãrile lor mai distructive decît hegemonia URSS. Utopia marxistã, atingînd psihologic massa cu tentaţiile „umaniste", egalitariste, a produs suficiente resurse mentale pentru ca mult timp sã se creadã cã dorinţa Moscovei de a controla şi dirija în continuare statele comuniste, tendinţa hegemonicã, este cea care frîneazã evoluţia, în timp ce sursa realã a crizei era chiar sistemul comunist din ţãrile respective. Capcana expansionismului. URSS şi-a extins sfera de influenţã în lume cu argumentul strategic cã îşi asigurã protecţia şi securitatea, opunîndu-se expansionismului imperialist american, în realitate, Statele Unite nu erau o putere colonialã, în sensul clasic, vest-euro-pean al cuvîntului. SUA acţionau economic şi, rareori, politico-militar (Cuba, Vietnam, Chile), ca reacţie la intervenţii sovietice oculte. Uniunea Sovieticã a ajuns sã exporte comunism în ţãri africane unde colonialismul produsese o exploatare iraţionalã a resurselor naturale, dar generase şi o emancipare, o modernizare a teritoriilor respective, aducîndu-le inclusiv la statutul de naţiuni. Toate acele republici comuniste din Africa, ieşite din colonialism direct în haos, trasate cu rigla şi în fruntea cãrora fusese pus un sergent major sau un intelectual de mîna a doua şcolit la Moscova, s-ar fi alterat ca orice bananã, în cîteva zile, fãrã ajutorul URSS. Resursele lor naturale, fie pentru cã erau pur exotice, fie pentru cã se împuţinaserã, fie pentru cã exploatarea lor costa prea mult, nu acopereau nici pe departe investiţia masivã tehnologicã şi financiarã pe care sovieticii o fãceau acolo, în plus, unele state uriaşe, ca Angola, Libia sau Sudanul, erau încã tribale. Ca exemplu pentru realitatea acestor enclave comuniste din Africa, voi folosi cazul primei delegaţii de specialişti aeronautici români care s-a deplasat în vara anului 1978 în Angola, pentru aplicarea unui contract de livrare a avionului BN-2. Pe clãdirea Comitetului Central din capitala Luanda trona o lozincã roşie mare pe care scria: „Sã spunem un nu hotãrît canibalismului!", în portughezã. Avînd în vedere cã triburile din ţarã nu ştiau portugheza, este evident cã îndemnul se adresa comuniştilor angolezi, în Asia, succesul autentic din Vietnam nu a putut fi repetat. Urmãtoarea încercare, Cambodgia, a devenit un cimitir gigantesc şi monstruos. Orientul Apropiat este locul unde URSS s-a jucat cu focul. A înfiinţat un partid politic arab, care poartã şi astãzi denumirea de Partidul BAAS Arab Socialist, şi 1-a construit pe acelaşi

principiu internaţionalist marxist: un partid unic, cu denumire identicã în mai multe ţãri- Mişcarea a reuşit în Irak, în Libia, în Siria, în Palestina (OEP), dar a eşuat în Iordania, Egipt şi în celelalte state din regiune. Eşecul emancipãrii economice sub regimul socialismului arab, ca şi eşecul folosirii petrolului ca şantaj internaţional în timpul „crizei petrolului" din anii Î70, au împins statele comuniste arabe spre terorism. Consecinţele sunt clare. Periculozitatea acestei mişcãri în lumea arabã a împiedicat continuarea procesului de emancipare socialã şi culturalã a milioane de arabi, lãsîndu-le pradã rãzboiului devastator, bombardamentului strategic sau fundamentalismului islamic, în sfîrşit, ultima aventurã expansionistã sovieticã s-a terminat cu eşecul din Afganistan - 1979-1989, zece ani de coşmar -, care a costat cîteva zeci de miliarde de dolari şi imense pierderi în vieţi omeneşti. Factorul advers - Statele Unite ale Americii. Sistemul comunist (URSS + sateliţii sãi) s-a putut dezvolta în Europa şi în lume inclusiv din cauza faptului cã a surprins America într-o fazã doctrinarã neintervenţionistã, cu o viaţã politicã dominatã de beţia victoriei în rãzboi, de parteneriatul militar cu URSS-ul lui Stalin — cu care împãrţea statutul de Mare Putere într-un nou aranjament mondial, bipolar -, precum şi ca urmare a convingerii cã în spatele forţei militare pe care o arãtase URSS în rãzboi s-ar fi aflat un sistem social puternic. Viteza cu care URSS a intrat în era nuclearã imediat dupã Statele Unite a fost încã un semnal cã marele conglomerat sovietic este un partener egal, în ciuda diferenţelor evidente de sistem politic. Sã nu uitãm cã lovitura nuclearã de la Hiroshima a fost datã în primul rînd pentru a pedepsi Japonia, nu pentru a impresiona URSS. Povestea intimidãrii Uniunii Sovietice prin bomba atomicã a fost inventatã de propaganda de la Moscova pentru a-şi ţine cetãţenii în tensiunea permanentã şi necesarã a „luptei internaţionale împotriva imperialismului american". Teza folosirii bombei nucleare în scopuri politice a fost preluatã la începutul Rãzboiului rece de diverşi politicieni disperaţi din Estul cãzut sub ocupaţie sovieticã, într-un manifest al PNŢ din 1947 se scria: „Români, ca arrtle avem sufletele noastre şi armele care încã ni le pãstrãm şi mai avem Bomba Atomicã a prietenilor noştri care ne vor ajuta imediat". Ştim cît de imediat ne-au ajutat prietenii. Apoi, sovieticii au luat un avans iniţial în domeniul cosmic. Totodatã, propaganda pe timp de rãzboi a permis o largã publicitate ideii de alianţã cu Rusia sovieticã, dar şi o infiltrare masivã a spionajului sovietic pînâ în Salonul Oval. Adjutantul preşedintelui Roosevelt, directorul executiv al OSS, precursoarea CIA, consilierul secretarului de stat au fost pe rînd descoperiţi de FBI ca agenţi. Una din amantele preşedintelui Kennedy, Ellen Rometsch, a fost îndepãrtatã din SUA dupã ce s-a descoperit cã era agentã STASI. Nu numai aici povestea Americii a cunoscut un episod de slãbiciune extrem de periculos. Apariţia CIA. America a intrat în al doilea rãzboi mondial fãrã a avea un serviciu de spionaj structurat, fãrã o agenţie de informaţii care sã se poatã compara cu instituţiile decisive care acţionaserã în Europa: Abwehr, Intelligence Service, GRU. Pe timpul angajãrii sale în rãzboi, Statele Unite au înfiinţat Office of Strategic Services (OSS), o agenţie aflatã în subordinea Statului Major al Armelor întrunite. Odatã debarcaţi în Europa, americanii au constatat cã propriile structuri militare de informaţii, organizate în serviciul categoriilor de forţe armate (aviaţie, marinã, trupe terestre) nu pot face faţã complexitãţii acţiunilor din teatrul de rãzboi. Erau prea limitate la cercetarea militarã şi interogarea prizonierilor, în timp ce serviciile de spionaj germane, britanice şi sovietice conduceau acţiuni pe scarã largã, complicat planificate şi sofisticate tehnic, combinate cu diversiuni şi intoxicãri informative, cu sabotaje şi terorism (partizani), cu „propagandã neagrã" şi aplicarea torturii în interogatorii, cu bombardamente de pedepsire şi represalii civile. Aşa ceva era total în afara principiilor şi practicii americane. Se pare cã americanii au înţeles importanţa serviciilor de spionaj extern o datã cu iniţierea tratativelor secrete din Elveţia, între Allen Dulles şi generalul SS Karl Wolff. Negocierile vizau capitularea Germaniei înainte de invadarea Europei de cãtre trupele Armatei Roşii şi salvarea tehnologiilor germane (Operaţiunea Sunrise), însã condiţia ca Hitler sã fie predat aliaţilor pentru a fi judecat şi condamnat, precum şi protestul violent al lui Stalin au fãcut ca tentativa sã eşueze. Stalin a aflat imediat de negocierile americano-germane datoritã faptului cã NKVD-ul „penetrase OSS încã din momentul înfiinţãrii lui"22. Negocierile au dus însã la o înţelegere privind redarea

structurilor de informaţii germane şi pentru transportul clandestin spre America de Nord şi de Sud a unor lideri nazişti ,Qperaţiunea./4/î7ac?ei/s). Naziştii contactau inamicul american în toate subiectele sensibile, mai ales în cele economice. La 10 august 1944, cu ocazia unei conferinţe secrete a industriaşilor germani ţinutã la Strasbourg, s-a hotãrît cã „rãzboiul trebuie încheiat imediat pe baza unui acord separat cu SUA şi Marea Britanie"23. Reprezentanţii grupurilor Thyssen şi Farbenindusrrie au contactat companiile americane DuPont şi Rockfeller, punîndu-le la dispoziţie accesul la tehnologia germanã. Prin intermediul papei Pius al XII-lea, Allen Dulles şi generalul S S Wolff s-au putut întîlni la Ziirich. în sfîrşit, dupã eşuarea tentativei de a obţine capitularea Germaniei numai în Vest, la 19 martie 1945 generalul Wolff îşi continuã tratativele, dar de aceastã datã cu generalii serviciilor de informaţii departamentale americani. Povestea romanţatã a acestui episod al istoriei serviciilor secrete de la sfîrşitul celui de-al doilea rãzboi mondial a fost cunoscutã de români prin excelentul serial sovietic de televiziune 17 clipe ale unei prima veri (1974, cu Viaceslav Tihonov în rolul principal). Marele cîştig strategic al OSS la terminarea rãzboiului prin Operaţiunea Sunrise a fost capturarea rachetelor germane A-4 şi A-10, a arhivei proiectelor de tehnologie avansatã, precum şi identificarea, racolarea şi deplasarea în Statele Unite a peste 300 de tehnicieni şi ingineri germani. „A-4 va deveni Redstone şi A-10 Saturn. La 16 iulie 1969, acest monstru de 110 metri 1-a lansat pe Apollo-11 spre Lunã"24, în aprilie 1945 recuperatorii americani descoperã existenţa bombardierului german „invizibil", aflat în faza de serie micã (3 exemplare din care numai unul zburase). Un exemplar este trecut peste ocean şi depozitat în hangarul unei baze militare de lîngã Washington. Dupã mai multe încercãri nereuşite de a-1 copia (inclusiv prin motorizare cu 8 turbopropulsoare), o datã cu dezvoltarea tehnologiei ultramoderne a deceniului noua, la 17 iulie 1989 Statele Unite efectueazã primul zbor de 112 minute, între Palmdale şi baza Eduards, a bombardierului „invizibil" B-2 stealth. Sub acelaşi ordin de racolare, dar prin Operaţiunea^macfeus, au fost identificaţi şi aduşi în SUA numeroşi înalţi ofiţeri SS, din Gestapo şi Abwehr, mai ales dintre aceia care activaserã în spionajul şi contraspionajul german îndreptat împotriva URSS. Unul dintre aceştia, generalul Reinhard Gehlen, fusese şeful Serviciului de informaţii nazist pentru Europa de Est. El a fost transportat în Statele Unite împreunã cu întreaga sa organizaţie. Aici, conform unei teze foarte rãspîndite, Gehlen a contribuit decisiv la transformarea OS S în CIA. Deocamdatã, pe timpul procesului Cari Oglesby vs. Guvernul SUA, CIA a recunoscut oficial - dupã 13 ani de proces - cã 1a folosit pe Gehlen la sfîrşitul celui de-al doilea rãzboi mondial. Lui Gehlen i se atribuie apariţia postului de radio Europa liberã şi, mult mai important, funcţia de şef al BND (Serviciul de informaţii externe al RFG) între anii 1956 şi 1968. Dacã 1-a racolat cineva în Germania pe spionul român Pacepa, acela a fost ex-generalul nazist Reinhard Gehlen, un perfect cunoscãtor al României, al mentalitãţilor şi moravurilor de la Dunãre. El cunoştea direct, încã din timpul rãzboiului, mecanismele corupţiei din ţara noastrã, în aceeaşi ordine de idei — fãrã a fi încã recunoscut oficial —, Statele Unite au continuat unele experienţe medicale fãcute în Germania nazistã cu ajutorul unor medici germani racolaţi la sfîrşitul rãzboiului. Testele s-au fãcut pe bazã de voluntariat, însã fãrã ca subiecţii sã fie informaţi asupra efectelor. De fapt, tocmai aflarea efectelor se cãuta. Toate aceste eforturi tehnologice şi organizatorice în materie de informaţii secrete, dincolo de aspectul lor iniţial imoral, au permis stãvilirea expansiunii comuniste şi a exploatãrii de cãtre URSS a imensului succes politic, teritorial şi imagologic de la sfîrşitul celui de-al doilea rãzboi mondial. America se trezea din izolaţionism, mai ales dupã ce a constatat cã „somnul" sãu fusese folosit pentru o masivã infiltrare comunistã în cele mai adînci şi solide instituţii democratice. Alexandre de Marenches, cunoscutul consilier de tainã al Puterii, avea sã caracterizeze astfel Marile Puteri anglo-saxone la sfîrşitul rãzboiului: „în 1945 britanicii erau epuizaţi. Nu exista miliţia americanã, forţe aeriene, terestre, navale, aşa cum concepem noi în ţãrile europene. Americanii n-aveau decît un gînd: sã se demobilizeze cît mai repede. La capãtul unor eve-'mente atît de tragice, o imensã dorinţa de bunãstare pusese stãpînire pe minţile tuturor. Cîştigasem rãzboiul. Cu toate acestea, am ierdut pacea. Casa Albã încuraja opinia publicã americanã sã aibã titudine favorabilã faţã de punctul de vedere sovietic. Nimeni nu vorbea de dictatura roşie"25. Dupã cincizeci de ani de la declanşarea Rãzboiului rece, o mare personalitate a diplomaţiei americane avea sã declare: „Dacã America nu ar

fi organizat rezistenţa cînd un imperiu comunist plin de încredere în sine acţiona ca şi cum ar fi reprezentat valul viitorului fãcînd popoarele şi conducãtorii lumii sã creadã cã ar putea fi aşa, partidele comuniste, care pe atunci erau deja cele mai mari partide unice din Europa postbelicã, ar fi putut foarte bine învinge"26. Pentru acele operaţii de racolare, OS S a gãsit un partener neaşteptat, dar şi foarte bine pus la punct în privinţa reţelelor informative, gata structurat şi foarte cooperant: Vaticanul. Sfîntul Scaun, cel care declarase la sfîrşitul rãzboiului cã „Adolf Hitler, fiul Bisericii Catolice, a murit apãrînd creştinãtatea", a oferit întreaga sa structurã anticomunistã, cerînd în schimb distrugerea francmasoneriei „roşii" care susţinuse comunismul. O datã cu intrarea Statelor Unite în faza de Mare Putere, în sistem bipolar cu URSS, şi o datã cu apariţia statului Israel (1948), structurile francmasonice sunt dezmembrate, poziţiile dominanţe ca Centre private de Putere mondialã fiind preluate de URSS, pe de o parte, SUA, Israel şi Vaticanul, de cealaltã parte, însã în calitate de state şi nu de organizaţii private oculte. De fapt, de la organizaţii oculte s-a trecut la state care acţionau ocult. Fiecãrui Centru de Putere mondial, URSS i-a cãutat un antidot: pentru SUA a folosit ameninţarea nuclearã şi Programul cosmic, pentru Israel a inventat Organizaţia pentru eliberarea Palestinei, pentru Vatican a folosit infiltrarea informativã Ş1 apoi asasinatul. Un timp, pînã la începutul anilor '70, Uniunea Sovieticã a reuşit sã le facã faţã, mai ales prin performanţele remarcabile ale spionajului sãu, prin folosirea slãbiciunilor de construcţie ale ONU şi prin agresivitatea militarã (Ungaria 1956, Cuba 1962, Cehoslovacia 1968). Declanşarea ofensivei generale. La sfîrşitul celui de-al doilea rãzboi mondial „America a oscilat între douã poziţii extreme. Sã fãureascã lumea dupã chipul şi asemãnarea sa sau sã se izoleze. Numai faptele petrecute în Europa au constrîns-o sã iasã din nesiguranţã. Trebuia reacţionat cu fermitate pentru a limita înaintarea sovieticilor spre Vest"27. Preşedinţii Truman, prin doctrina con-tainment (stãvilire), Eisenhower, prin doctrina care îi poartã numele (ajutor militar statelor atacate de puteri comuniste), Kennedy, prin programul combinat de arme nucleare şi convenţionale (strike command), şi Richard Nixon, prin conceptul de intercondiţionare (politic-militar) de la începutul mandatului sãu (1969-1970), nu au reuşit sã destabilizeze sistemul comunist, care înregistreazã în toatã aceastã perioadã succese expansioniste. Ofensiva generalã împotriva sistemului comunist sovietic a fost declanşatã în al doilea mandat al preşedintelui Ronald Reagan (1911-2004). Al 40-lea preşedinte american rãmîne pentru Istorie expresia deplinã a superioritãţii - nu şi a perfecţiunii - societãţii democratice şi economiei capitaliste. Anii din urmã, o datã cu clarificarea rolurilor principale jucate în procesul de distrugere a sistemului comunist, au dezvãluit o situaţie pe cît de dramaticã, pe atît de semnificativã pentru filozofia acestei cotituri istorice. Ronald Reagan suferea de boala lui Alvarez, afecţiune care îi ataca memoria, medicii depistînd maladia timpuriu, încã din timpul mandatului, în cîteva ocazii publice, Reagan şi-a uitat discursul, a uitat unde se aflã, nu a ţinut minte ce întrebare i s-a pus, a vorbit incoerent sau a improvizat fãrã nici o legãturã cu subiectul. Medicii care i-au analizat cazul aveau sã consemneze: „Pierderile de memorie sporeau, în aşa mãsurã încît uita numele colaboratorilor, ba chiar confunda prenumele intimilor sãi. Astfel, în 1982, pe cînd era primit în Brazilia de generalul Joao Batista Figueiredo, el a ţinut un toast pentru poporul Boliviei. în 1983, consilierii sãi 1-au surprins de mai multe ori dormind în timpul şedinţelor restrînse ale cabinetului american. Uneori i se întîmpla sa se lase copleşit de idei aberante"28. A fost în permanenţã ajutat cu infinitã atenţie de soţia sa, Nancy, inclusiv în probleme politice, multe din deciziile de politicã •ntefflã şi internaţionalã fiindu-i atribuite. Dar, mai ales, Nancy Reagan, ea însãşi mãcinatã de un cancer, şi-a ajutat soţul cu multã dragoste. Fost actor şi informator al FBI, cu numele de cod T-10, pe timpul cînd era preşedinte al sindicatului actorilor de la Hollywood, Reagan a avut o imagine timpurie şi destul de precisã asupra simptomelor comuniste ale indivizilor, trãind între grupurile „roşii" ale industriei cinematografice. A fost folosit de FBI ca sursã — ca informator, cum se spune în România — în anchetele îndreptate împotriva comuniştilor americani infiltraţi în industria filmului. A prezentat pe micul ecran videoclipuri de propagandã cu subiect anticomunist, devenind astfel mult mai cunoscut. Acest actor mediocru avea însã o mare credinţã creştinã, suport care 1-a fãcut sã treacã senin prin teribila boalã de care a fost lovit în ultimii ani de viaţã — Alzheimer. Conform lui

Henry Kissinger „Reagan nu ştia aproape deloc istorie, iar puţinul pe care-1 ştia îl adaptase pentru a-i susţine prejudecãţile ferme. El trata referirile biblice la Armaghe-don drept previziuni operaţionale"29. Aşa cum nu vom putea înţelege pe deplin acţiunile unui Gorbaciov sau Ceauşescu decît fãcînd apel şi la adîncimile personalitãţii lor, tot aşa nu vom înţelege ofensiva anticomunistã a lui Ronald Reagan fãrã a intra în coordonatele minţii sale. Reagan credea cu putere cã lumea se îndreaptã spre autodistrugere nuclearã şi cã declanşatorul Armaghedonului va fi Uniunea Sovieticã. Aceasta era simbolul Diavolului, al îngerului negru şi al altor reprezentãri satanice din patrimoniul sectelor creştine pe care preşedintele american le frecventa doctrinar, în mod inexplicabil, altfel decît prin inspiraţie divinã, Reagan, cel care nu Ştia istorie şi avea o culturã generalã aproximativã, intuia perfect sursa anticreştinã, satanicã şi inumanã a marxismului din care se nãscuserã revoluţia rusã, fascismul, nazismul şi sistemul comunist mondial. Paradoxal, tocmai lipsa de culturã 1-a fãcut sã interpreteze ateismul şi anticreştinismul colegilor sãi comunişti din lumea cinematografului drept o atitudine satanicã, într-o altã ipostazã, preşedintele american previziona o pedeapsã divinã pentru întreaga umanitate, dacã nu se face ceva împotriva diavolului. Oricît ar pãrea de frivol şi mai degrabã extras din fanteziile hollywoodiene, biografii lui Reagan insistã pe realitatea cã aceasta era gîndirea profundã a omului ce va schimba istoria, în consecinţã, stilul de conducere pe care 1-a imprimat acest om singuratic şi egocentric echipei sale a fost acela al „cruciadei şi convertirii", cum ne mãrturiseşte tot Henry Kissinger. Ce nu spune marele diplomat, dar dezvãluie biografii şi istoricii perioadei, este cã politica externã a Statelor Unite sub Ronald Reagan a fost influenţatã decisiv de gruparea radicalã a Partidului Republican — Dreapta Conservatoare, sau neoconservatorii, cum sunt numiţi de presa nord-americanã şi vest-europeanã. Ei formau de mult un grup elitist doctrinar şi economic, ce îşi extrãgea programul ideologic din vechiul conservatorism britanic, dublat însã de o forţã financiarã uriaşã şi de principii morale inflexibile. Evrei asociaţi cu texani, petrolişti, bancheri, dar mai ales conducãtori ai ceea ce Gorbaciov va numi la Reykjavik „complexul militaro-in-dustrial", liderii grupului republican neoconservator se pronunţau invariabil pentru combaterea ofensivã şi durã a comunismului. Este acelaşi grup care organizase intervenţia în Cuba din Golful Porcilor, care a finanţat şi inspirat asasinarea lui Kennedy, care a acţionat neoficial în America Centralã şi de Sud, care forma „cabinetul din bucãtãrie" al lui Nixon şi care nu a încetat sã vadã în Uniunea Sovieticã şi în celelalte ţãri comuniste decît un singur lucru - inamicul, în timp ce preşedinţii americani recunoşteau existenţa URSS şi a lagãrului comunist, legau relaţii economice sau diplomatice în calitate de parteneri, grupul neoconservator republican critica aceste acţiuni constant şi cu acelaşi ton radical. Pe de altã parte, ameninţarea sovieticã, pe care o mai şi exagerau, reprezenta un pretext economic pentru investiţii, cercetare şi producţie de sute de miliarde de dolari în domeniul înarmãrii. Cu toate cã pacifiştii nu înceteazã sã critice aceastã politicã, ea se dovedeşte corectã, dezvoltarea tehnologiilor militare de vîrf fiind un suport atît pentru atingerea supremaţiei mondiale, cît şi pentru modificarea substanţialã a doctrinei rãzboiului în lume. Legãtura acestui grup select cu interese economice uriaşe va conta inclusiv în momentul apariţiei proiectului gorbaciovist. în urma conflictului din Irak (2003), postul de radio BBC a difuzat în ziua de 31 mai o excelentã emisiune Arena a jurnalistului Trai an Ungureanu. Importanţa acestei emisiuni pentru români este covîrşitoare, nu numai prin calitatea postului unde a fost difuzatã, ci şi prin concentrarea informaţiei despre una din temele predilecte ale viziunii cetãţeanului român asupra lumii - ideea unui guvern mondial care dirijeazã evenimentele. Avînd în spate informaţii furnizate de presa americanã (The New York Times, Boston Globe) şi vest-europeanã (Frankfurter AUgemeine Zeitung, Le Monde, The Guardian, La Republica - toate, publicaţii de mare prestigiu), Traian Ungureanu dezvãluie românilor secretele puterii americane: „în elita de la Washington locuieşte o a doua elitã. Neoconserva-torii. Noii conservatori. Aceşti oameni se aflã peste tot în ministe-rele-cheie ale administraţiei americane, gîndesc la fel, iar ideile lor sunt mai eficiente decît toate prafurile şi toţi viruşii din trusele teroriştilor de serviciu. Pînã aici faptele. De aici interpretarea: viziunea acestui grup ar fi pãtruns pe sub uşile şi prin filtrele de aer ale Casei Albe, ar fi gãsit acolo un preşedinte singur cu rugãciunile lui şi ar fi dictat mersul politicii externe americane. Adicã mersul lumii. Cucerind Casa Albã, dupã ce au pus în buzunar Pentagonul, CIA şi

chiar Departamentul de Stat, neoconservatorii învîrt lumea pe degete"30. Cine sunt liderii neoconservatori? Traian Ungureanu extrage din presa occidentalã o listã semnificativã: Paul Wolfowitz, ministru adjunct al Apãrãrii, „un politician neguros şi dur, abil şi perfid, uns cu toate alifiile, inclusiv catran"; Donald Rumsfeld, secretarul de stat al Apãrãrii, „lider al partidei rãzboinice, are la inimã ideile neo-conservatorilor şi face cu ele prãpãd"; Richard Perle, fost şef al consilierilor Pentagonului, „trimis itinerant şi secret peste tot unde e de discutat ceva cu pumnul în masã". Mai face parte din grupul neoconservatorilor o categorie de consilieri neoficiali care „trãiesc în afara unui sistem politic la care au însã acces nemijlocit". Cîtiva dintre ei sunt: David Frum, „fost autor de discursuri prezidenţiale, omul care i-a pus în gurã lui George Bush axa rãului"; Michael Ledeen, „politolog şi arheolog al gîndirii Iui Machiavelli, omul care a scris şi a explicat convingãtor de ce meritã Machiavelli sã fie scos din flãcãrile Iadului pentru a fi recitit şi urmat în toatã înţelepciunea lui cinicã"; William Kristol, „veteran al gherilei ideologice de Dreapta"; James Woolsey, fost şef CIA. Ce vor neoconservatorii americani? „Ei sunt anticomunişti şi procapitalişti. Doresc reducerea rolului statului în societate şi luptã pentru revenirea la valorile tradiţionale: distincţia clarã între bine şi rãu, primatul familiei, respectul faţã de credinţele religioase şi stãvilirea ideilor prin care Stînga atrage generaţiile noi la relativism, primatul plãcerii, indiferenţa faţã de tradiţie şi cedare a demnitãţii naţionale. Aceste idei au apâirt în dezbaterile americane încã din anii '60. Care e totuşi noutatea? Ei bine, noutatea e cã neoconservatorii fac exact ceea ce spun. Ei au despãrţit clar statele strãine în rãi şi buni, au rãsplãtit rãul cu tratamentul B52, nu cu negocieri sau ajutoare şi spun în gura mare cã dacã democraţia este un lucru bun, atunci acest lucru trebuie dus şi chiar impus peste tot în lume". Cît de importante sunt aceste informaţii pentru români? în perspectiva imediatã, orice guvern din România trebuie sã ţinã cont de existenţa acestei grupãri pentru orientarea politicii externe. Faptul cã marea majoritate a liderilor neoconservatori americani este formatã din evrei nu este relevantã, pentru cã — aratã presa internaţionalã — „cei mai mari duşmani ai neoconservatorilor sunt tot evrei". Este o chestiune de doctrinã politicã, de ofensivã mondialã a Dreptei, care mai are cîteva locuri (Franţa, Olanda, Austria) unde acţioneazã în primul rînd doctrinar. Pe noi ne intereseazã aici echipa neoconservatorilor care a acţionat sub administraţia Reagan, cînd actualii lideri erau încã în formare şi cînd gruparea doctrinarã era atunci dominatã de nume ca Henry Kissinger, Lawrence Eagleburger, George Shultz. Aceste personalitãţi s-au aflat într-o legãturã confidenţialã cu Nicolae Ceauşescu şi ne vom întîlni cu ele într-un moment decisiv al destinului şefului statului român comunist. Ronald Reagan a fost preşedintele ideal pentru aceastã grupare. Uşor absent, simplu şi profund credincios, el va întruni condiţia de cruciat omnipotent a marilor lideri din istorie. Cînd în 1983 oreşedintele Reagan numea Uniunea Sovieticã „imperiul rãului", dincolo de viziunea sa strict apocalipticã se aflau programul „Rãzboiul stelelor", amplasarea rachetelor nucleare americane în Europa, embargoul economic asupra statelor europene occidentale care nu-şi reduc sau opresc aprovizionarea cu petrol şi gaze din URSS, campania internaţionalã pentru respectarea drepturilor omului. Sistemul comunist nu a putut face faţã acestei ofensive generalizate, dure, rapide şi fãrã echivoc, al cãrei suport principal a fost dezvoltarea tehnologicã. Sufocatã de cheltuielile necesare ţinerii pasului cu noul val de arme americane, Uniunea Sovieticã a fost nevoitã sã se aşeze la masa tratativelor, negociind chiar fundaţia casei sale: „Arsenalul nuclear sovietic era cheia de boltã a structurii întregii superputeri a Uniunii Sovietice"32. URSS trebuia sã reacţioneze pe mãsura statutului ei internaţional şi, mai ales, sã gãseascã o soluţie de supravieţuire pe termen mediu şi lung a statutului ei de Mare Putere. Deşi, în calitate de lideri ai sistemului comunist, au fost înfrînţi în Rãzboiul rece, în rãzboiul din Afganistan, deşi contestaţi de naţionalitãţile şi statele cuprinse în conglomeratul sistemului comunist, deşi au pierdut repede supremaţia cosmicã, ruşii nu trebuie subestimaţi niciodatã sau batjocoriţi. Rusia a avut întotdeauna gînditori de mare anvergurã şi anvergura gîndirii lor a fost pe mãsura lumii. Ei au gîndit o ieşire din crizã cu pierderi minime şi cu rezultate pe termen mediu şi lung, şi au gîndit-o responsabil prin prisma strictã a interesului naţional rus. Occidentul a vãzut în acelaşi proiect o ocazie de eliberare a naţiunilor de sub comunism şi a acţionat în consecinţã. A fãcut-o însã cu prudenţã, deoarece prãbuşirea Uniunii Sovietice putea genera un dezechilibru în bipolaritatea împãrţirii mondiale a

Puterii şi, mai ales, conducea automat la o modificare radicalã a întregului sistem de gîndire politico-militarã. Exact asta a fost şi miza cea mai importantã a surprinderii sovietice. Al doilea factor advers - Marea Britanie. Anglia avea de mult, profund şi de relevanţã pentru ea, o relaţie specialã cu spaţiul ocupat sau dominat de URSS dupã al doilea rãzboi mondial. Pierderea Imperiului la sfîrşitul conflagraţiei mondiale dintre 1939 şi 1945 a fost un şoc de proporţii pentru Marea Britanie, obligînd-o la o dependenţã de neocolit faţã de fosta sa colonie, Statele Unite ale Americii. A fost vorba de preţul exorbitant plãtit pentru ajutorul militar şi economic din timpul rãzboiului, de sprijinul pentru intrarea sa în era nuclearã, apoi de pierderea supremaţiei tehnologice în domeniul aeronautic. A mai intervenit un fenomen, extrem de sensibil, care a pus Marea Britanie într-o relaţie defensivã faţã de SUA şi anume ofensiva naţionalismului irlandez — criza Irlandei de Nord, care pare o confruntare între catolici şi protestanţi, dar care este pe fond o mişcare de unificare naţionalã, mişcare susţinutã neoficial de comunitatea irlandezã din Statele Unite, consideratã a fi nu numai întemeietoare, dar şi cea mai puternicã de peste Ocean. în raporturile cu Rusia devenitã stat comunist, Marea Britanie a pierdut în primul rînd un aliat pentru jocul sãu de Putere în Europa, împotriva Franţei sau Germaniei, apoi influenţa şi accesul sãu la cîmpurile petroliere din zona Baku. A mai pierdut pe continent în favoarea URSSului influenţa sa în Polonia şi Ungaria, state aflate în interiorul cercului sãu de interese - de la acest spaţiu în cercuri concentrice desenat de Foreign Office în secolul al XlX-lea provin expresiile „cercuri" sau „sfere" de influenţã -, şi în favoarea Statelor Unite influenţa sa în Grecia, pierdere determinatã de incapacitatea de a gestiona mişcãrile comuniste elene susţinute de Moscova în primii ani de dupã rãzboi. România nu a beneficiat de interesul şi sprijinul britanic la sfîrşitul bãtãliei (Rãzboiul rece), lipsind astfel la împãrţirea victoriei. Dar Marea Britanie avea în primul rînd un rãzboi ideologic cu Uniunea Sovieticã, un rãzboi continuu şi plin de înfrîngeri, care s-a dovedit dramatic mai ales în domeniul spionajului. URSS a reusit sã penetreze vîrfurile serviciilor de informaţii britanice -zurile Kim Philby, MacLean, Burgess -, producînd distrugeri • calculabile securitãţii naţionale şi intereselor sale externe. La sfîr-'tul rãzboiului, Anglia nu s-a împãcat cu poziţia sa serios dimi-uatã şi ã încercat sã punã în aplicare un plan mai vechi, cel al debarcãrii în Balcani, plan care eşuase în timpul conflagraţiei din cauza opoziţiei lui Stalin şi a nehotãrîrii americane, încã din 1946, SIS a lansat o operaţiune de pregãtire informativã şi de teren pentru o intervenţie militarã în Albania, zona cea mai vulnerabilã a spaţiului european ocupat de URSS. în regiunea centralã Maţi a Albaniei exista o comunitate regalistã care rezista comunizãrii ţãrii printr-o atitudine unitarã şi coerentã, provenitã dintr-o veche tradiţie localã şi dintr-un raport direct între cutume feudale ale proprietãţii private şi privilegii politice incompatibile cu comunismul, încercarea britanicã de a canaliza rezistenţa acestei comunitãţi, prin paraşutarea în regiune a 12 agenţi albanezi antrenaţi în Malta, s-a soldat cu cîteva sabotaje economice şi cu identificarea unei realitãţi locale derutante: bãrbaţii şi femeile regiunii Maţi din Albania, aparţinînd comunitãţii catolice malesori, înzestraţi cu moralitate şi temeritate ieşite din comun, refuzau sã foloseascã armamentul englezesc modern, în care nu aveau încredere. Ei erau gata sã-şi dea viaţa în lupta cu trupele sovietice de ocupaţie prin numãr şi folosind armele tradiţionale: bîta, coasa, furca. Operaţiunea a trenat pînã în 1949 cînd a fost adoptatã ca acţiune bilateralã a SIS şi CIA. Planul comun an-glo-american viza producerea unei revolte populare în Albania, cu aspecte de gherilã şi apoi de rãzboi civil, acţiune care sã provoace represalii din partea trupelor sovietice şi, ca urmare a unui protest internaţional, nevoia unei intervenţii militare din partea Statelor Unite şi a Marii Britanii33. Ea nu s-ar fi limitat doar la Albania şi ar fi evoluat pe suprafaţa Balcanilor, atît pe direcţia Macedonia-Grecia, cît 51 pe direcţia Iugoslavia—România, prin simultaneitatea acţiunilor de revoltã antisovieticã din ţãrile respective. Pentru operaţionalizarea oestui plan au fost contactaţi liderii comunitãţilor macedonene, cunoscute pentru naţionalismul lor robust, a fost contactat losip Broz Tito, care avusese instructori britanici în perioada de partizanat din timpul rãzboiului, precum şi luliu Maniu în România (pînã în 1947). în timpul procesului PoppBujoiu-Manu din 27 octombrie-2 noiembrie 1948 de la Bucureşti, inculpatul Gheorghe Mânu avea sã dezvãluie - ca urmare a anchetei însoţite de torturã - fazele incipiente ale operaţiunii angloamericane în România:

„Preşedintele: Cum credeaţi dvs. cã trebuia sã acţioneze acest comitet? Ac.(uzat) Mânu: Acest comitet trebuia sã acţioneze, sã zicem, în douã faze deosebite. Prima fazã pregãtitoare, înainte de o eventualã trecere la acţiune, faza de contact, de informaţii, atît cu reprezentanţii anglo-americani, cît şi cu celelalte elemente din ţarã; acesta era începutul, plus pregãtirea pentru acţiune a unor grupuri subversive, în al doilea rînd era prevãzut ca, dupã intrarea în acţiune, comitetul sã acţioneze cu un comitet de directive, efectiv, astfel încît sã fie o acţiune coordonatã. Prin urmare, tot prin comitet urma sã se ia legãturi cu strãinãtatea, cu anglo-americanii şi pentru coordonarea acţiunii, şi pentru ajutorarea indispensabilã pentru o acţiune. Preşedintele: Pe ce sprijin vã bazaţi dvs. în aceastã acţiune? Ac. Mânu: Pe sprijinul englezilor şi americanilor, care urma sã se producã în cazul unei intrãri directe în acţiune, prin paraşutare de materiale, tehnicieni... Preşedintele: în ce constau aceste materiale? Ac. Mânu: Ajutoarele erau concepute pe douã tipuri: primul în faza pregãtitoare şi ajutorul în faza de acţiune, în faza pregãtitoare -sfaturi şi directive, aparate de radio sau telecomunicaţie, depozite eventuale, dacã se puteau face, iar ulterior, în trecere la perioada de acţiune, aceste ajutoare urmau sã fie mai complete, şi anume, armament, muniţiuni, echipament, aparate de transmisiune, tehnicieni. Preşedintele: La dispoziţia cui şi cînd trebuia sã se acţioneze? Ac. Mânu: Aceasta încã nu fusese decis"34. În Grecia şi România interesul anglo-american s-a îndreptat cãtre capacitatea combativã a rezistenţilor anticomunişti, motiv pentru care atît liderilor democraţi români cît şi celor eleni li s-a cerut sã fondeze şi sã organizeze reţele în interiorul armatelor celor douã state sau sã formeze grupuri militare în munţi, în cazul Iugoslaviei, Acest obiectiv era asigurat chiar prin persoana lui Tito. Acesta a fost planul real şi autentic anunţat pe canalele Intelligence Service-ului anticomuniştilor români legionari, ţãrãnişti sau liberali, membrilor rezistenţei anticomuniste din munţi, plan aşteptat de ei pentru a fi pus în aplicare şi rãmas în memoria colectivã drept „mitul aşteptãrii anglo-americanilor". Astãzi putem afirma fãrã sã greşim cã nu a fost nimic ridicol şi deşert în speranţele acelor români, nimic ficţionar în acea aşteptare. Pentru succesul misiunii „americanii au însãrcinat pe unul din cei mai buni agenţi CIA sã acţioneze în calitate de controlor aliat al operaţiei, un om care astãzi se prezintã cu numele Christopher Felix. Reprezentantul britanic era omul lor de legãturã cu CIA, Kim Philby"35. în continuare, a fost contactat fostul rege Zog al Albaniei, aflat în exil la Cairo, care a acceptat sã cedeze garda sa personalã taberei de instructaj şi antrenament stabilitã în Insula Cipru. S-a format o „micã armatã" albanezã bine instruitã. Tot din Cipru, americanii monitorizau spaţiul rãmas dincoace de Cortina de fier şi fãceau legãtura cu diferitele grupãri anticomuniste pregãtite sã ia iniţiativa în tara lor. O serie de emisari şi operatori radio racolaţi pe bazã de voluntariat din rîndurile refugiaţilor în Occident - de regulã legionari, în cazul României - au fost paraşutaţi sau introduşi în ţãrile balcanice pe Dunãre pentru a contacta şi verifica grupurile de rezistenţã. Pentru a înţelege cum aratã un teatru de rãzboi secret în etapa de confruntare a serviciilor de spionaj şi contraspionaj, perioadã care este premergãtoare confruntãrii militare pe teatrul de rãzboi deschis, om arãta cã, drept rãspuns la planul anglo-american, sovieticii au aborat propriul plan de invadare a Iugoslaviei. Este vorba de cunoscuta campanie împotriva „cãlãului Tito" declanşatã, în URSs România, Bulgaria şi Ungaria, care avea rolul sã pregãteascã opinia publicã internaţionalã şi din ţãrile comuniste pentru justificarea intervenţiei militare. „Cel care a dezvãluit, pentru prima oarã, planurile de intervenţie ale URSS şi ale sateliţilor sãi împotriva Iugoslaviei a fost un înalt ofiţer din armata ungarã, Bela Kirâly, emigrat în Occident dupã evenimentele din 1956 şi condamnat la moarte în contumacie în Ungaria (sentinţa a fost revocatã în 1989). Afirmaţiile sale se bazeazã pe documente pe care le-a luat cu el la plecarea din ţarã. Potrivit acestora, în prima etapã a operaţiunii, URSS prevedea organizarea de tulburãri în masa în Iugoslavia, îndeosebi acolo unde opoziţia cominternistã faţã de Tito era mai puternica -în oraşe, în special în marile întreprinderi."36 Drept consecinţã a tulburãrilor interne se forma apoi un „Comitet Naţional" prosovietic care urma „sã

cearã din partea poporului insurgent ajutor guvernelor comuniste din ţãrile vecine, în primul rînd din România şi Ungaria". Privind peste atîtea decenii asupra cazului iugoslav cititorul nu va fi surprins doar de actualitatea scenariului, ci şi de amãnuntul neobişnuit cã forţe opuse, SUA şi Marea Britanic din Occident, URSS din Est foloseau acelaşi scenariu, cu aceleaşi scheme diversioniste şi cu aceleaşi procedee de provocare a intervenţiei militare. Folosirea Ungariei pentru propaganda anti-România din 1989 a fost o metodã aplicatã şi cu România împotriva Iugoslaviei în trecut. Cum a fost posibil ca douã Mari Puteri occidentale sã copieze şi sã încerce sã foloseascã un scenariu sovietic? Secretul acestei situaţii paradoxale a fost dezvãluit în anii '60 de un grup de doctoranzi ai Universitãţilor Stanford (SUA) şi Oxford (Marea Britanic) care şi-au pus întrebãri în legãturã cu modificarea neaşteptatã şi total atipicã a comportamentului serviciilor secrete britanice din timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, asupra trecerii activitãţilor de spionaj britanice de la mentalitãţile vechi, ale spionajului clasic, la atitudini ofensive şi violente — asasinate, sabotaje, propagandã neagrâ (minciuni despre adversar, informaţii false, grosolane, des-re Hitler şi aliaţii sãi), înarmarea ,,partizanilor"(terorism) -, care nu fuseserã niciodatã, nici mãcar imaginate de spionajul britanic, începînd cu anul 1942, Uniunea Sovieticã a furnizat instructori şi agenţi operativi structurilor de informaţii britanice. Aceştia au fost folosiţi pentru instructaj şi operaţiuni de gherilã, asasinate, sabotaje, provocarea intenţionatã de represalii în ţãrile unde activau vechi reţele ale partidelor comuniste occidentale. Conlucrarea anglo-so-vieticã în domeniul diversiunii şi gherilei a excelat în Olanda, Franţa (maqui-sul) şi Italia. Oricum, cazul colaborãrii pe timp de rãzboi între serviciile de informaţii occidentale şi sovietice, mai ales în acţiuni diversioniste, demonstreazã cã o colaborare de acelaşi gen în decembrie 1989 nu era o premierã. Cercetãtorii britanici asupra „cazului Philby" nu se feresc sã arate cã „operaţiunea din Iugoslavia a fost construitã pe sistemul campaniilor de subversiune conduse de SOE (Special Operations Executive) în timpul rãzboiului"37. Ceea ce ni s-a povestit prin diferite mijloace de propagandã despre paraşutãrile din munţii României, despre legionarii „fascişti" veniţi sã facã sabotaje împotriva regimului „de democraţie popularã", despre teroriştii aflaţi în slujba anglo-americanilor era în realitate reflexul confruntãrii serviciilor de informaţii sovietice şi române cu planul intervenţiei militare în Balcani elaborat între 1946 şi 1949 de SUA şi Marea Britanie. El a fost pus în aplicare în primãvara anului 1950, printr-o operaţie combinatã aero-navalã, cu lansarea prin paraşutare a primelor grupuri de comando albaneze regaliste în regiunea Maţi, simultan cu debarcãri în zona litoralului la Marea Adriaticã de pe nave şi submarine ale altor grupuri de comando. Toate grupurile de comando erau aşteptate la locul de debarcare sau în zona preconizatã pentru paraşutare de trupe de securitate sovietice şi de poliţia comunistã albanezã! Planul fusese trãdat încã "s la început. Unele grupuri au fost decimate, altele au fost preluate mformativ şi puse sã lucreze pentru serviciul secret sovietic, adu-cînd în capcanã şi alte grupuri, altele au fost capturate şi membrii Sai judecaţi şi condamnaţi prin procese publice, organizate în stil comunist cu mult zgomot internaţional. Aceeaşi soartã au avut-o şi agenţii români paraşutaţi în munţi, la un loc cu grupurile de rezistenţã stabilite acolo. Cel care a trãdat se numea Kim Philby, reprezentantul britanic în conducerea operaţiei, spion sovietic încã din anii tinereţii, racolat la Viena pe filierã ungaroevreiascã38. El a avut pe conştiinţã nu numai cele cîteva mii de victime implicate în operaţiunea din Balcani, ci şi zecile de milioane de cetãţeni ai statelor rãmase sub ocupaţie sovieticã, în România povestea spionului Kim Philby a fost fãcutã publicã doar prin piesa de teatru a lui Ion Raţiu, „Clive şi Ana", fãrã însã ca românilor sã li se explice semnificaţia dramaticã a legãturii între acest text şi realitatea cunoscutã în detaliu şi de aproape de cãtre Ion Raţiu încã din Anglia. Insistenţa literarã a omului politic şi patriotului român pe dedesubturile ungaro-evreieşti ale acestei afaceri nu a permis prezentarea explicitã a cazului, pentru a nu atinge sensibilitãţi politice în primii ani de dupã revoluţia din decembrie 1989. însã Ion Raţiu ştia foarte bine cîtã dorinţã de revanşã acumulase Marea Britanie împotriva Uniunii Sovietice. Avînd în spate aceastã încãrcãturã de aversiune ideologicã şi politicã, Marea Britanie va privi spre criza Uniunii Sovietice ca spre o înfrîngere a unui adversar temut. Spre deosebire de Statele Unite, care au cãutat colaborarea sovieticã în anumite perioade, Anglia a respins-o mereu,

aşteptînd clipa revanşei. Nu a fãcut-o stînd cu mîinile în sîn, ci pregãtind minuţios atît infiltrãri bine calculate la vîrfurile structurilor sovietice, cît şi o logisticã mediaticã menita sã dezvãluie fãrã menajamente adevãrurile criminale ale serviciilor de informaţii sovietice. Toatã aceastã situaţie explicã atitudinea categoricã, inflexibilã a primului-ministru britanic Margaret Thatcher în relaţiile directe cu Mihail Gorbaciov. Public, îi aducea elogii, dar numai pentru faptul cã servea dorinţei britanice ca vechiul adversar comunist sã fie definitiv doborît. La întrevederea de la Kremlin din 30 martie 1987, liderul politic conservator a fãcut un rechizitoriu Rusiei sovietice pe care Gorbaciov o conducea în acel moment: „Uniunea Sovieticã susţine doctrina dominaţiei mondiale a comunismului, doctrina Brejnev. Despre acest lucru nu am vorbit în cuvîntarea mea, însã aceastã politicã stîrneşte fireşte nelinişti în Occident. Desigur, faptul cã trebuie sã ne confruntãm ideologic este jt se poate de natural, însã lucrul acesta trebuie sã se refere la forme- ^r> noi constatãm aspiraţia comunismului de a-şi instaura hegemonia pretutindeni. Ca de pildã în Yemen, Etiopia, Mozambic, Angola, Nicaragua, prezenţa trupelor cubaneze în anumite ţãri africane. Dar Vietnamul? Abia s-a eliberat de trupele americane şi s-a nãpustit asupra Cambodgiei în loc sã-şi vadã de treburile interne. Dar Afganistanul? Iatã de ce spunem cã politica externã comunistã tinde cãtre o hegemonie mondialã"39. Gorbaciov a încercat sã explice cã aceastã doctrinã este depãşitã şi, mai ales, cã între ideologie, propagandã şi realitate ar exista o diferenţã. Bineînţeles, Margaret Thatcher nu 1-a crezut nici o clipã. Pe durata întregii întrevederi, „Doamna de fier" şi-a urmãrit cu perseverenţã programul de mesaje dure cãtre interlocutorul sãu, nelãsîndu-i spaţiu pentru divagaţii, dominîndu-1 cu fraze scurte, seci, precise, în nici un text politic cunoscut pînã acum din activitatea lui Mihail Gorbaciov, acesta nu a fost atît de slab, atît de secundar. Nicãieri, în vasta sa activitate internaţionalã, nu s-au vãzut limitele sale politice şi culturale ca în relaţia cu primul-ministru britanic. Spre final, Gorbaciov ajunsese sã se plîngã de propaganda antisovieticã de la posturile britanice de televiziune şi de radio, cerîndu-i omului de Dreapta britanic, în stil tipic comunist, sã intervinã pentru cenzurarea emisiunilor. Thatcher i-a rãspuns sec: „Radioul şi televiziunea nu primesc la noi nici un fel de directive de acest fel. în general, în domeniul acesta trebuie respectate şi aplicate cu stricteţe acordurile de Ia Helsinki"40. Tonul acelui dialog rãmîne pentru analişti un subiect de nedumerire şi alimenteazã anumite speculaţii pe care le vom analiza şi noi la timpul potrivit. Probabil cã Mihail Gorbaciov şi-a întãrit şi cu aceastã ocazie convingerea cã partenerul sãu de dialog trebuie sã fie în primul rînd Statele Unite şi în al doilea rînd Franţa şi Germa-nja. Citîndu1 pe Lenin, Vladimir Bukovski îi considerã pe liderii acestor state „imbecilii utili" ai sovieticilor, urmaţi de milioane de „imbecili utili" care confundã manevra de salvare a Rusiei cu o liberalizare umanistã41, în plan personal, Gorbaciov nu se putea aştepta de la Anglia decît la o încurajare, pe fondul unei vagi impresii cã este tratat doar ca un instrument al prãbuşirii comunismului, în complexitatea expresiei „perfidul Albion" exista şi conceptul de folosire a oricãrui prilej şi a oricãrei persoane pentru atingerea intereselor Marii Britanii. De data asta, pozitiv. Ultima eroare - lupta pe trei fronturi. Invadarea Afganistanului din 1979 a fost o eroare strategicã de proporţii. URSS nu a evaluat corect dimensiunea implicãrii occidentale în sprijinirea luptãtorilor afgani şi nu a intuit nici o clipã cã americanii vor vedea în acest caz o revanşã pentru Vietnam, în plus, la numai un an distanţã URSS a avut probleme în Polonia, în imediata sa apropiere. Chiar dacã se pare cã implicarea occidentalã a fost destul de redusã în aceastã crizã, interesul american şi german pentru spaţiul polonez a permis larga informare a comunitãţii mondiale asupra mişcãrilor revendicative din Polonia, precum şi aplicarea în practica internaţionalã a principiilor de la Helsinki. Moscova ar fi rezolvat criza polonezã cu aceleaşi metode intervenţioniste, brutale, dar experienţa din Afganistan, precum şi convingerea cã de data asta polonezii se vor apãra, ca şi calculul strategic care arãta cã invadarea Poloniei va conduce la un conflict militar de duratã, au determinat-o sã se descopere neaşteptat de rapid în situaţia de a lupta pe douã fronturi. Pierzînd iniţiativa în criza polonezã, URSS a înţeles cã într-o duratã scurtã de timp sistemul comunist instalat în Polonia va fi iremediabil slãbit şi apoi rupt de centrul moscovit. Andropov, care s-a implicat cel mai mult în criza polonezã, va fi şi primul care va înţelege cã procesul de desprindere al acestui stat mare şi important este ireversibil. Un al treilea front, deschis în iulie 1979 în Nicaragua, adicã în zona caldã a sferei de influenţã americane, a întãrit convingerea

Washingtonului cã poziţia sa trebuie sã fie inflexibilã. Deşi se aflã în puncte geografice extreme una faţã de cealaltã, cele trei „fronturi" sovietice - Polonia, Afganistan şi Nicaragua - se vor transforma în subiect de negociere cu influenţã indirectã asupra soartei României, aşa cum vom vedea. Cemobîl. Catastrofa de la Cernobîl a pus cea mai grea problemã nlului sovietic de creatori de imagine - Gorbaciov & Şevardnadze. Tocmai lansaserã în forţã teoria transparenţei (glasnosf) şi cereau cu • cistenţã sã fie crezuţi, asta în timp ce sporeau substanţial fondurile entru spionaj în SUA şi în Vest. Conform unor surse militare româneşti din echipa repartizatã Tratatului de la Varşovia, accidentul a produs în timpul unei aplicaţii militare, la nivel nuclear (simularea avariei în caz de loviturã asupra centralei) şi pe fondul unor erori individuale, generate de consumul de alcool. Odatã avaria produsã, Gorbaciov a fost informat şi, bineînţeles, a acceptat cenzurarea informaţiilor. Abia cînd lumea civilizatã a semnalat prezenţa norilor radioactivi şi Eduard Şevardnadze a pus problema credibilitãţii echipei reformatoare, a glasnost-ului în ultimã instanţã, liderul sovietic a recunoscut catastrofa şi şi-a prezentat scuze. Acest fapt s-a produs însã dupã l mai, datã la care în toate ţãrile comuniste europene s-a ieşit cu milioanele de oameni pe stradã, la manifestaţiile de Ziua Muncii, şi cu milioanele de oameni au fost iradiaţi. Urmãrile acestui act criminal de neprevenire, la care Mihail Gorbaciov a fost pãrtaş, se întîlnesc astãzi în spitalele din Ucraina, Polonia, România, în cazurile crescînde de tulburãri tiroidiane. Vladimir Bukovski subliniazã fãrã echivoc: „Pentru un astfel de comportament, orice om politic ar fi fost blamat şi chiar arestat în Occident, deoarece întîrzierea informaţiei expusese la radioactivitate mai multe victime decît ar fi fost în mod normal. Sã ne închipuim un moment un preşedinte american sau un premier britanic încercînd sã treacã sub tãcere o scurgere dintr-o centralã nuclearã, şi scandalul care ar urma! Or, în cazul Cernobîlului, nu a fost anulatã nici mãcar defilarea de l Mai de la Kiev, în speranţa cã nimeni nu va afla evenimentul. Totodatã, patronii comunişti din Ucraina îşi expediau familiile la Moscova pentru a le îndepãrta de Cernobîl"42. In sfîrşit, ultimul factor care a contribuit la prãbuşirea comunis-u'ui a fost Timpul. Cetãţenii spaţiului comunist controlat de Mos-Va au avut timpul necesar pentru a se convinge cã marxismul este o utopie şi sã simtã cã sistemul politic generat de acesta nu le oferã nici bunãstare, nici pace. încã o datã este de subliniat cã eşecul social al socialismului a fost cauza determinantã pentru ruptura între societate şi statul comunist. Credinţa cã statele capitaliste dezvoltate vor putea fi ajunse din urmã s-a spulberat şi, în consecinţã, propaganda despre reducerea decalajelor n-a mai fost crezutã; macinã în gol sau era ridiculizatã de cetãţeni, în faţa eşecului perceput la nivel cotidian, un fenomen previzibil din punctul de vedere al sociologiei şi al psihologiei massei a pornit a se manifesta subteran, neoficial, atît în rîndul cetãţenilor cît şi la nivelul activiştilor comunişti din ţãrile lagãrului: cauza crizei nu este neapãrat comunismul local, „naţional", ci faptul cã este în continuare dirijat de la Moscova. Altfel spus, naţiuni şi lideri au considerat cã este mai comod a da vina pe Centru ca sursã istoricã şi rezidualã a crizei. Aceastã dare a vinei pe URSS a permis nu numai supravieţuirea vremelnicã a comuniştilor „naţionali" pe timpul perioadei de tranziţie, dar a potenţat şi toate sentimentele naţionaliste autentice. Apoi, computerul, aceastã „capsulã a Timpului", a dat peste cap orice previziuni despre victoria pe care societatea comunistã o va obţine împotriva societãţii capitaliste. De ce Gorbaciov? Evenimentele petrecute dupã 1986 în Europa au fost influenţate substanţial de strategia pe termen mediu şi lung a URSS. în lume sunt cîteva state care îşi proiecteazã interesele strategice pe intervale lungi de timp (între 10 şi 100 de ani), cum sunt Rusia, China, Turcia, iar unul dintre ele, Israelul, îşi gîndeşte viitorul în termenii eternitãţii. Conducãtorii spirituali ai evreilor judecã viitorul lor astfel încît, cîndva, indiferent peste cît timp (decenii, secole sau milenii), Israelul îşi va atinge configuraţia pe care a avut-o dupã Moise şi va trãi din nou în Pãmîntul Fãgãduinţei. Din acest motiv, timpul imediat —rãzboaiele, atentatele teroriste, negocierile cu palestinienii, instalarea unui nou preşedinte la Casa Albã — nu conteazã, pentru cã reprezintã doar evenimente trecãtoare, motiv pentru care nu vor negocia niciodatã o abdicare de la scopul final. Generaţii dupã generaţii vor lupta şi muri pînã cînd destinul biblic al evreilor va fi împlinit. Cînd un mare lider evreu, Yitzak Rabin, a

încercat sã închidã acest ciclu, a fost asasinat în mijlocul poporului sãu. China a aşteptat 99 de ani pentru a reintra în posesia terito-'ului Hong Kong şi aşteaptã, în continuare, cine ştie cîte decenii, pentru a se reîntregi şi cu Taiwanul. China nu concepe o pierdere a Taiwanului, nici a Tibetului şi nu va face nici o concesie în privinţa liberalizãrii regiunii, deoarece ştie cã, în timp, procesul liberalizãrii va duce la desprindere. Turcia nu va renunţa niciodatã sã-şi extindã influenţa (economicã) în jurul Mãrii Negre, unde se aflã mari comunitãţi turcofone. Turcia are nevoie de un spaţiu economic mai vast pentru a compensa raportul dezechilibrat între dimensiunile teritoriului sãu, resursele sãrace şi dezvoltarea economicã de perspectivã. Rusia, în ce o priveşte, întocmeşte şi reactualizeazã ocazional proiecte secrete care privesc felul în care trebuie sã arate statul rus peste mai multe decenii. Aici intrã şi asigurarea sferei de influenţã, adicã atingerea unui nivel de control asupra unor teritorii (state) din vecinãtatea sa prin diferite mijloace: ocupaţie militarã, alianţã militarã, spionaj la cel mai înalt nivel şi lideri locali racolaţi, sistem politic internaţional cu centrul la Moscova (cum a fost comunismul), diplomaţie activã (uneori agresivã), obţinerea unei dependenţe economice prin accesul unilateral al ţãrilor din spaţiul de protecţie la resursele sale energetice şi materiale. Strategii ruşi evalueazã viitorul politic, economic şi social al ţãrii lor, precum şi tendinţele sferei sale de influenţã, a zonelor de protecţie, şi emit prognoze. Primul care a fãcut acest lucru a fost Petru cel Mare. în perioada comunistã, aceste date se aflau sub controlul strict al vîrfurilor KGB -ului. Astfel se explicã şi atitudinea aparent ciudatã a lui Iuri Andropov, atît în calitate de şef al KGB, cît şi din funcţia de conducãtor suprem al URSS. Mai ales în ultimele douã decenii, cînd KGB-ul a devenit singurul Centru de utere lucid al Uniunii Sovietice, imaginea veridicã asupra reali-tu se concentrase într-un dosar ultrasecret pe care nu-1 putea con-Sulta decît şeful instituţiei. Ele au cunoscut şi faze imperiale, multinaţionale. Asta însearnnj pentru un stat sã aibã destin istoric, sã creeze Istorie. Aşa au gîndit cîndva şi marii oameni politici români, Ion Brãtianu, Ionel Brãtianu Barbu Catargiu sau Petre Carp, înţelegînd modelul francez, britanic sau german, atunci cînd proiectau crearea României Mari, pe cai diferite, e adevãrat, dar cu acelaşi scop final. Ion Brãtianu a transmis fiului sãu Ionel misiunea de a transforma România în statul dominator din Balcani. A reuşit pe cale militarã şi religioasã; a eşuat economic şi politic. Astãzi aceastã proiecţie a dispãrut, nici nu mai este viabilã. Am pierdut trenul Istoriei. Realitatea este implacabilã: conducãtorii români nu ştiu ce vor face anul viitor, iar românii de rînd, cum se vor descurca a doua zi. Aşa cum a spus vizionar Nicolae lorga, şi astãzi România nu face ceea ce vrea, ci numai ceea ce poate. Prefigurînd adîncirea crizei sistemului comunist şi pierderea în 10-15 ani a calitãţii de Mare Putere, prin anularea supremaţiei militare, prin blocajul economico-financiar intern şi izolare externã, prin desprinderea pe cale revoluţionarã a republicilor unionale şi a statelor comuniste europene, KGB-ul i-a convins pe liderii politici ai URSS de necesitatea cedãrii din timp şi calculat a unor atribute ale sferei sale de influenţã astfel încît procesul de tranziţie spre o nouã formã de regim sã poatã fi controlat de instituţiile existente. Aparenta prãbuşire bruscã a sistemului comunist ca urmare a pierderii Rãzboiului rece a fost în realitate o mãsurã strategicã de protecţie luatã de URSS pentru a-şi conserva importanţa şi influenţa în politica internaţionalã. Aleksandr lakovlev, mîna dreaptã a lui Gor-baciov, avea sã recunoascã încã din 1991 care era provenienţa deciziei de reformare a URSS: „Dacã erau menţinute metodele în baza cãrora funcţiona atunci economia sovieticã- metode dirijiste, centralizatoare, planificate - pe scurt modelul care a existat dintotdeauna, ţara noastrã avea sã se vadã împinsã printre puterile economice de mîna a doua, iar la sfîrşitul secolului avea sã coboare poate la nivelul ţãrilor sãrace din lumea a treia"43. Teza unui Gorbaciov tînãr şi reformist care se hotãrãşte într-o zi sã modernizeze Uniunea Sovieticã este de strictã suprafaţã mediaticã. El nu putea ajunge la ducerea partidului şi a statului fãrã ca aceastã ascensiune sã nu fost decisã înainte de bãtrînii Comitetului Central, de KGB şi de Armatã, într-un sistem de putere cum era cel sovietic, unde Stalin a evrat ocult pentru a prelua poziţia lui Lenin, Hruşciov şi-a liminat adversarii, apoi Brejnev i-a eliminat pe-ai lui Hruşciov, entru ca aceleaşi grupãri de interese sã-1 aducã pe Andropov înaintea lui Cernenko, care fusese desemnat de Brejnev drept succesor, apariţia lui Gorbaciov la conducerea URSS nu putea fi rodul unei jntîmplãri. El a

fost propulsat de gruparea Andropov şi cu scopul precis de a gãsi o soluţie la problema pe care Andropov o lãsase nerezolvatã. „Era de ajuns totuşi sã te uiţi la Gorbaciov, sã asculţi în original discursurile sale incorecte, bolovãnoase şi absurde, acele interminabile baliverne de mic funcţionar al partidului - puternic înfrumuseţate de traduceri - pentru a fi dintr-o datã eliberat de iluzii şi fantasme. Era suficientã chiar o cunoaştere superficialã a sistemului sovietic pentru a scãpa de la bun început de aceste iluzii. Haide, haide, un liberal reformator nu putea sã fi urcat, unul cîte unul, eşaloanele partidului. Nu existã miracole."44 Liderii bãtrîni, KGB-ul şi Armata au acceptat soluţiaperestroika-glasnost pentru cã nu aveau alta. Semnalul cã în spatele programului de reforme se aflã nucleul dur al partidului a fost dat în 1986, cînd televiziunea sovieticã a difuzat un interviu al lui Andrei Gromîko luat de directorii celor douã publicaţii centrale, Izvestia şi Pravda. în acest interviu - reluat de douã ori de canalul oficial sovietic şi tot de atîtea ori de cãtre televiziunea bulgarã, unde l-au vãzut şi românii -, Gromîko afirma el însuşi cã sistemul este blocat şi susţinea public programul lui Gorbaciov, probabil cu scopul de a împiedica o rezistenţã din partea structurii politice. Pentru structurã lucrurile pãreau periculoase: reforma lui Gorbaciov ducea într-o direcţie de neacceptat — pierderea rolului conducãtor al partidului. Dar, cum spunea Bukovski, toatã lumea aştepta un miracol. Andrei Gromîko, !a acea datã preşedintele Sovietului Suprem al URSS, coborîse în ZlUa de 21 ianuarie 1986 în stradã şi vizitase magazinele, în urma vizitei a înaintat Comitetului Central un raport confidenţial în care scria, printre altele: „Ni s-a remarcat cã produsele industriale nu ajung sã satisfacã comenzile trimise de magazine, nici cererile şi necesitãţile consumatorilor. Contractele sunt adesea anulate unilateral. Foarte adesea produsele nu întîlnesc nici un interes din partea consumatorilor". „Pe timpul perioadei de mare îngheţ nu se puteau gãsi pe galantare decît sandale de varã. Absenţã totalã a încãlţãmintei confortabile pentru persoanele în vîrstã." „Au fost acceptate scãderi de preţuri (rabat), de asemenea, la produsele importate, în particular cele de provenienţã din Bulgaria, Polonia şi RDG. Acest fapt provine în bunã parte din faptul cã produsele pe care le importãm din aceste ţãri sunt produse de calitate joasã, cele care nu au putut fi vîndute în Occident." în legãturã cu produsele alimentare, Gromîko informa Comitetul Central: „Produsele lactate, brîn-zeturile, cîrnaţii afumaţi sunt în absenţã. Carnea de oaie şi pãrţile bune de porc apar rar la vînzare. Carnea de vitã a lipsit total de la 2 la 9 ianuarie 1986, şi asta în ciuda comenzilor trimise", „în prezenţa noastrã, clienţii s-au plîns de chiftele din carne (semipreparate) cã sunt practic fãcute numai din pîine." „Lipsesc constant legumele, trufandalele, diverse sorturi de fructe şi asta chiar vara şi toamna."45 Parcã ar fi coborît pe strãzile Bucureştilor. De altfel, Andrei Gromîko chiar coborîse pe strãzile Bucureştilor un an mai tîrziu, în 1987, şi a vizitat Piaţa Unirii. „Tejghelele erau de o abundenţã rabelaisianâ: munţi de carne, legume şi fructe spãlate cu grijã, vînzãtoãre tinere cu şorţuri albe ca zãpada... Dupã ce înalţii oaspeţi au pãrãsit complexul într-un Renault bleumarin, oamenii care-i aclamau de pe trotuar, ascunzînd în spate sacoşele, au întreprins o încercare disperatã de a lua cu asalt magazinul plin de alimente, însã uşile le-au fost închise în nas fãrã milã."46 Pãcãleala trasã îl va costa pe Ceauşescu, care s-a crezut foarte deştept dupã şmecheria asta ieftinã, şi îl va costã pierderea unui prieten important din rîndurile vechii gãrzi moscovite, acolo unde s-a şi decis soarta lui. Faptul cã sistemul comunist nu era obişnuit cu reforma, asiguurările date de KGB cã totul este sub control, dar şi mentalitatea autoocraticâ au fost factori liniştitori care au permis declanşarea revoluţiei fãrã ca structura sã se alarmeze prea mult. Cînd a înţeles, a încercat lovitura de stat din 1991. Dar era prea tîrziu şi pentru o loviturã de stat. Procesul de prãbuşire a Uniunii Sovietice s-a pus în mişcare dupã semnarea Actului final de la Helsinki. Liderii sovietici şi cei ai lagãrului au crezut atunci cã au obţinut o mare victorie. Helsinki însemna pentru ei confirmarea, dupã 30 de ani, a frontierelor sistemului comunist european. A urmat investiţia inutilã în conferinţele de securitate, care ar fi avut menirea sã ofere garanţia cã Occidentul nu va acţiona pentru distrugerea sistemului. Occidentul însã a declanşat o campanie insistentã şi tenace pe tema respectãrii drepturilor fundamentale ale omului, care era de fapt un atac indirect la sistemul politic condus de URSS. în spatele acestei campanii s-au aflat toate atuurile politice, economice şi militare de care dispunea lumea libera, programul „Rãzboiul stelelor" şi controlul asupra circulaţiei internaţionale a monedei, în scurt timp, din cauza slãbiciunilor de

sistem, comunismul sovietic a devenit nu numai vulnerabil, dar şi foarte dependent de centre ale Puterii aflate în alte capitale decît Moscova. Ca rãspuns la aceastã ameninţare, Echipa Gorbaciov a imaginat o ieşire din crizã pe termen mediu şi lung, care implica o mişcare de reformã a sistemului în scopul evitãrii unei prãbuşiri catastrofale. Consecinţele acestei catastrofe - o prãbuşire în interior a URSS, combinatã cu o destructoare rapidã a sferei sale de influenţã — au fost prefigurate şi de Occident. Acesta a decis sã sprijine procesul de reforme declanşat în U.RSS sub denumirea genericã de perestroika Si sã-i dea lui Mihail Gorbaciov o aurã de erou mondial. Astfel, Procesul de destructurare a sistemului comunist a pãrut mai degrabã 0 acţiune a unui lider moscovit luminat, decît un proiect dirijat pînã 'a un punct, eşuat în 1989 şi pierdut de sub control în iulie 1991, ohiar de cãtre Uniunea Sovieticã. Aşa cum am arãtat citîndu-1 pe lakovlev, URSS pierduse rãzboiul economic. Constatãrile ştiinţifice s-au materializat în anul 1984, cînd Comitetul de Stat al Planificãrii al URSS a comandat Institutului de Economie Mondialã şi Relaţii Internaţionale al Academiei de Ştiinţe un studiu asupra perspectivelor economiei sovietice. Acel document a stat la baza perestroikãi. De la 1986 încoace toate dezvoltãrile politice din fostul lagãr comunist poartã amprenta tentativei de a pãstra echilibrul între atuurile pe care încã le mai deţine Rusia şi cu care condiţioneazã sau preseazã internaţional, şi continua ofensivã occidentalã pentru democratizarea lumii. Rusia a dovedit cã, deşi substanţial slãbitã, mai are încã resurse pentru a acţiona în vederea condiţionãrii mediului internaţional şi ar fi poate suficient sã amintim felul cum a folosit ameninţarea cu proliferarea materialelor şi tehnologiilor nucleare prin aşa-zise „scurgeri" de substanţe radioactive dintr-un complex indus-trialstrategic sovietic aflat, pare-se, în mare dificultate. Simbolul acestei diversiuni a fost o informaţie de presã din 1994 conform cãreia ogivele unor sisteme de rachete nucleare ruseşti au ruginit, ele fiind în realitate din titan. A venit apoi ameninţarea cu furnizarea de tehnologii nucleare în Iran, precum şi reactivarea reţelelor de spionaj din spaţiul de influenţã cedat, în fostele state comuniste au apãrut tulburãri interne şi fenomene politice parazitare care nu au fãcut altceva decît sã întîrzie desprinderea de fostele legãturi cu URSS. Ele se puteau desprinde politic şi economic, dar numai cu un preţ negociat de URSS. Aceste cîteva exemple au menirea sã ilustreze, anticipativ, legãtura între proiectul iniţial care a permis declanşarea liberalizãrii din Est şi felul în care Rusia a exploatat apoi acel schimb. Este perfect posibil ca, în momentul luãrii deciziei de a-1 alege pe Gorbaciov drept şef al statului, nucleul dur al partidului asistat de vîrfurile KGB sã fi mizat şi pe un aspect strategic bine studiat şi cunoscut în sferele Puterii sovietice. Sistemul de Putere sovietic ştia cã lasã în urmã un fenomen aparent secundar, în comparaţie cu libertatea oferitã, dar care se dovedeşte astãzi cît se poate de important: moştenirea politicã, economicã, socialã şi în mentalitãţi a întregii arii teritoriale dominate de URSS dupã al doilea rãzboi mondial. URSS a lãsat în urmã economii falimentare, structuri anchilozate, o birocraţie furibundã şi disperatã, probleme etnice nerezolvate sau incitate şi mai mult de cãtre stalinism, mentalitãţi galitariste imposibil de schimbat, zeci de milioane de rataţi profesional şi zeci de milioane de oameni fãrã perspectivã, teritorii ciuntite şi frontiere artificiale, sute şi mii de cetãţeni ai statelor res-nective, politicieni, militari, funcţionari, oameni de culturã, a cãror calitate ascunsã este aceea de spion al Rusiei. La Malta, Occidentul acceptat status-quo-ul teritorial ca pe un preţ al ocaziei numite Gorbaciov. URSS a lãsat în urmã state arabe socialistdictatoriale care sprijinã terorismul internaţional şi a cãror alternativã statalã, dupã prãbuşirea comunismului, este fundamentalismul islamic. Toatã aceastã moştenire grea rãmasã de la comunism oferã Rusiei timpul de care are nevoie pentru a-şi reface statutul de Mare Putere. în al doilea rînd, cum a intuit la un moment dat presa britanicã „Occidentului i se dã de lucru şi de cheltuialã" (45 de miliarde de dolari pînã în 1991 numai Uniunii Sovietice), costurile imense ale liberalizãrii fiind plãtite de statele puternic industrializate, pe de o parte, şi de statele eliberate, pe de altã parte. Este suficient sã privim cu luciditate, fãrã emoţii, sumele fabuloase ce se cheltuiesc pentru supravieţuirea NATO, atît de membrii sãi cît şi de candidaţi, în condiţiile în care singura ameninţare care se prefigureazã este cea a terorismului, aspect internaţional pe care Statele Unite îl trateazã în exteriorul NATO.

In afara autorului acestui volum, un alt analist român a observat neobişnuitul apariţiei lui Gorbaciov la conducerea statului sovietic în chip de reformist, ca urmare a unei strategii de evitare a catastrofei. Radu Portocalã are o teorie foarte apropiatã de percepţia unui anume plan sovietic de supravieţuire a Rusiei la ieşirea din criza sistemului comunist. Conform informaţiilor sale, încã din 1958, şeful KGB de atunci, Aleksandr Şelepin, „reuşea, în plus, sã-1 convingã pe Hruşciov de necesitatea unor prefaceri radicale în cadrul imperiului sovietic: restructurãri ideologice, falsã emancipare prin crearea unei opoziţii mfiltrate şi controlate care sã fie, la un moment dat, asociatã puterii, liberalizare economicã"47. Este, în logica istoricã, greu de crezut cã aceastã strategie, numitã de Radu Portocalã foarte inspirat a „morţii aparente", a fost elaboratã atît de timpuriu. Nu trebuie sã confundam „destalinizarea" lui Hruşciov cu o reformã liberalã. Comportamentul internaţional al Uniunii Sovietice din 1958 şi pînâ în 1985, atît în interiorul lagãrului sãu cît şi în lume, nu lasã nici o clipã sa transparã vreuna din acele mãsuri false de liberalizare. Nu trebuie sã confundãm nici programele de imagine cu programe reale de reformã. Ele apar o datã cu Gorbaciov, ceea ce nu exclude ca acestea sã fi fost gîndite, aşa cum am arãtat în privinţa lui Andropov, cu mult înainte. Uniunea Sovieticã a insistat mult timp pe „integrarea" sistemului comunist într-un fel de Comunitate a Statelor Comuniste, cu centru la Moscova, dar s-a lovit de opoziţia durã a Chinei şi de rezistenţa „naţionalistã" a statelor ocupate din Europa, în ultima decadã dinaintea gãsirii soluţiei Gorbaciov, Uniunea Sovieticã a fost nevoitã sã gestioneze dur, prin „doctrina Brejnev" şi prin condiţionãri economice, permanenta tentativã a sateliţilor sãi de a se desprinde din hegemonie. Sã nu uitãm cã în 1983, ca rãspuns la intenţia americanã de a amplasa rachete cu razã medie de acţiune în Europa de Vest, URSS a încercat sã-şi extindã dislocarea rachetelor pe teritoriul sateliţilor sãi - care se fãcuse pînã atunci ca acţiune secretã - şi nu a creat decît o realimentare a sentimentelor antisovietice, o datã cu trecerea campaniei de reamplasãri în planul public. Ceauşescu, printr-un protest zgomotos, dar şi prin sprijinul american imediat — apariţia urgentã la Bucureşti a unor înalţi funcţionari ai administraţiei SUA, care au fãcut declaraţii explicite în sprijinul lui —, a fost liderul politic cel mai vehement împotriva acestui plan de proliferare nuclearã în Europa. Trebuie sã ne fie însã foarte clar cã orice desprindere a unui stat comunist de sub controlul URSS pentru a face „comunism naţional", orice încercare de a construi independent comunismul conducea inevitabil la eşecul statului comunist respectiv şi la cãutarea salvãrii în lumea pieţei libere. Un personaj sovietic meteoric bîntuie analizele celor care s-au aplecat asupra tezei luãrii prin surprindere a Vestului. Gheorghii Arbatov, director al unei agenţii guvernamentale numite „Institutul pentru Studii despre SUA şi Canada" va transmite Occidentului un averrtisrnent glumeţ prin intermediul numãrului din 23 mai 1988 al istei Time: „Suntem pregãtiţi sã vã facem un mare rãu. Suntem gata sã vã deposedãm de un inamic", în iunie acelaşi an el va olica noul concept, de data asta sovieticilor, prin intermediul vistei Kommunist: „Pentru politica externã şi militarã a Statelor Unite şi a aliaţilor lor, abolirea treptatã a imaginii unei Uniuni Sovietice ostile a fost absolut vitalã. Distrugerea acestui stereotip ste arma lui Gorbaciov. Nici cursa înarmãrilor, nici politica în lumea a treia, nici blocurile militare nu pot fi concepute în absenţa :namicului şi a ameninţãrii sovietice"48. Nu este exclus ca mecanis-jţnil luãrii prin surprindere a Vestului sã fi fost într-adevãr gîndit la Institutul pentru Studii despre Statele Unite şi Canada avînd în vedere cã „cel mai important agent KGB din institut era directorul sãu, Gheorghii Arbatov, nume de cod VASILI, care construise un cerc larg de contacte de înalt nivel în Statele Unite şi cãruia i se cerea cu regularitate sã le cultive"49. Arbatov a fost implicat un timp şi în „Comisia Palme", organizaţie folositã pentru a da impresia cã URSS este foarte îngrijoratã de soarta lumii. Şocul ofertei neaşteptate a fost fãrã îndoialã una din mizele reformei gorbacioviste. în teoria „morţii aparente" sunt multe observaţii pertinente, îndeosebi cele care fac o legãturã directã între rapiditatea cu care au hotãrît sovieticii sãşi prãbuşeascã sistemul şi reacţia cam nãucã a Occidentului: „Recurgînd la profeţii catastrofiste cu accente ameninţãtoare (foamete, revolte, rãzboi civil putînd sã degenereze în conflict mondial etc.), el (Gorbaciov, n.a.) a reuşit sã obţinã din Vest sume considerabile - care, de altfel, nu au folosit la îndreptarea situaţiei interne, ci au fost fie reinvestite în Occident, fie injectate în vasta şi secreta operaţie de modernizare a arsenalului militar"50. De cealaltã Parte „Occidentul reacţiona imediat.

Cornul abundenţei se revãrsa, mai generos ca oricînd, asupra Uniunii Sovietice, capitalul de încrede acordat lui Gorbaciov era fãrã precedent. Imitîndu-1 pe secre-arul general sovietic, responsabilii occidentali deveniserã duşmanii declaraţi ai oricãrei forme posibile de dezmembrare a URSS"51 Fenomenul „captãrii" Occidentului a fost real - 1-am trãit noi toţi cei din Est, disperaţi în faţa acestei pãcãleli —, însã zecile de miliarde de dolari bãgaţi în portofoliul lui Gorbaciov pentru procesul de destructoare a sistemului comunist, acceptarea status-quo-ului teritorial, aprobarea dreptului URSS de a manevra în continuare prin spaţiul sãu de influenţã (dotarea Ucrainei cu teritorii care nu i-au aparţinut niciodatã) enclava Kaliningrad, enclava Tiraspol, enclava NagornoKarabah etc., precum şi mîna liberã pentru a organiza „revoluţiile" din Est au fost un preţ plãtit pentru a nu scãpa o ocazie istoricã unicã. Cei eliberaţi în Est sunt beneficiarii acestei plãţi, care însã s-a fãcut, ca în orice negociere comercialã, cu un preţ plãtit şi de alţii, adicã de noi. Novoe mîşlenie, aceastã expresie ruseascã şi care sunã atît de caraghios în românã înseamnã „noua gîndire", adicã proiectul de salvare a Rusiei ca Mare Putere cu acceptul celorlalte Mari Puteri, abandonînd în dezastru statele pe care le-a ocupat URSS pînã în 1989. în aceastã ecuaţie, mai degrabã decît sã vedem un Occident, în special un Washington, naiv, trebuie sã identificãm precis un Occident pragmatic, învingãtor, dar şi aburit de ceaţa victoriei, dispus la o negociere de pace, cum s-au mai întîmplat în istorie între Marile Puteri avînd ca obiect interesele lor majore, în primul rînd, iar în al doilea rînd, soarta ţãrilor mai mici. în plus, nu trebuie sã uitãm cã în spatele mandatelor preşedinţilor republicani Reagan şi Bush s-au aflat oameni de Dreapta care, insistînd pentru o distrugere categoricã şi imediatã a URSS, n-au reuşit sã obţinã decît o cãdere programatã, dar totuşi o cãdere. Principala cauzã a vitezei cu care Uniunea Sovieticã a renunţat la statele sale satelit din Europa a fost faptul cã, fiind o stãpînire artificialã, aceste state satelit o costau prea mult în ecuaţia propriei sale liberalizãri. Iar cînd a luat decizia strategicã de a acţiona, trebuia sã scape şi foarte repede de ele. Românii nu au înţeles acest proces istoric fulgerãtor. Nicolae Ceauşescu 1-a perceput instinctiv ţi s-a opus. Graba sovieticilor a determinat acţiunea de la sfîrşitul i 1989, ca şi cum exista o datã fixã cînd trebuia sã se termine sistemul comunist, iar Ceauşescu o tot amîna. înghesuitã şi blocatã cu încâpãţînare de la Bucureşti, acţiunea din decembrie 1989 nu a atins, din pãcate, numai sistemul comunist din ţara noastrã, ci şi bazele statului.

CAPITOLUL II S.U.A. ŞI U.R.S.S. DECID SCHIMBAREA REGIMULUI DIN ROMÂNIA Moto; Popoarele împrumutã. Succesul le ispiteşte, dar nu-şi dau seama de unde vine taina lui. NICOLAE IORGA La 4 iunie 1984, secretarul general al CC al PCUS, Konstantin Cernenko, îi acorda lui Nicolae Ceauşescu înaltul ordin „Revoluţia din Octombrie" şi îi adresa urmãtoarele cuvinte: „Doresc sã subliniez cã aceasta simbolizeazã bunele noastre sentimente faţã de dumneavoastrã, respectul profund faţã de Partidul Comunist Român, faţã de întregul popor român frate, tovarãşul nostru de luptã comunã pentru continuarea cauzei Marelui Octombrie, pentru construirea societãţii socialiste şi comuniste, pentru asigurarea unei pãci trainice pe pãmînt. Oamenii sovietici dau o înaltã apreciere realizãrilor prietenilor lor români şi le doresc noi succese"52. Ceremonia s-a desfãşurat la Kremlin în dreptul unei mese stil cu entarsii din aur, avînd în spate o scarã strãjuitã de coloane. Sus pe trepte, înghesuit printre cei 24 de participanţi sovietici abia se observã cu lupa un individ aparent oarecare, dacã n-ar fi fost însemnat pe chelie de o lungã patã roşiaticã. Era Mihail Sergheevici Gorbaciov, pierdut în grupul aparatcikilor aduşi sã umple sala la decorarea lui Nicolae Ceauşescu. Nimeni dintre români nu-şi putea închipui cã peste 9 luni, ca dupã o naştere grea, cel mai tînãr membru al Biroului Politic va deveni stãpînul Uniunii Sovietice. Dacã ar fi sã ne luãm dupã memoriile sale, la ceremonia decorãrii lui Ceauşescu cel puţin nul din „oamenii sovietici" nu dãdea nici o apreciere „realizãrilor rietenilor români" şi nici nu le dorea „noi succese", în ciuda aparentelor, la acea datã Mihail Gorbaciov era o piesã-cheie a sistemului de Putere sovietic. Nãscut în 1931 la Stavropol, el studiase Dreptul la Moscova în anii '50 şi apoi devenise activist de partid în domeniul agriculturii, în aceastã calitate rãspundea şi de staţiunile de agrement din regiunea Stavropol, între care şi cea de bãi termale cu circuit închis, de grad O, destinatã vîrfurilor Biroului Politic al PCUS. La fel ca în România comunistã, la proprietãţile rezervate nomenclaturii de la Neptun, Predeal sau Snagov, tînãrul responsabil de club select are şansa sã fie remarcat direct de potentaţii partidului, sã-i slujeascã cu devotament şi sã fie promovat. „Stavropol nu era doar o regiune agricolã importanţã, ci, totodatã reprezenta un loc de vilegiaturã termalã predilectã pentru nomenclaturã. Mihail Gorbaciov avusese, astfel, ocazia sã primeascã, frecvent, vizita înalţilor demnitari, dintre care mai ales pe a lui Mihail Suslov, secretarul Comitetului Central, şi pe a lui Iuri Andropov, pe atunci şeful KGB şi membru al Biroului Politic."53 Gorbaciov va urca în funcţii ca activist de partid mai întîi cu sprijinul lui Mihail Suslov, ultimul stalinist în viaţã, apoi va fi preluat de echipa lui Iuri Andropov şi promovat în aparatul superior de partid. „La moartea lui Brejnev, în noiembrie 1982, a sprijinit candidatura lui Andropov, nãscut, ca şi el, la Stavropol, împotriva aceleia a lui Cernenko. îndatã ce Andropov a fost instalat în postul de prim-secretar, responsabilitãţile lui Mihail Gorbaciov au crescut (economie, organizarea Partidului)."54 „Organizarea partidului" este în terminologia comunistã o altã denumire, mai elegantã, a atribuţiilor şefului Secţiei Organizatorice a PCUS, prima şi cea mai influentã structurã a Partidului. La nivelul conducerii superioare de partid, şeful Secţiei Organizatorice era cel mai puternic activist din rîndul doi, omul ât în capul coloanei vertebrale a Partidului. şi peste tot în sistemul comunist, şeful suprem al Secţiei Organizatorice a fost mereu un candidat privilegiat la funcţia de secretar general al partidului. Aşa fusese şi Ceauşescu sub Gheorghiu-Dej. De altfel, apariţia surprinzãtoare a tînãrului Gorbaciov la conducerea URSS are foarte multe similitudini cu ascensiunea neaşteptatã a celui mai tînãr membru din Comitetul Central al PCR la funcţia supremã, amîndoi avînd beneficiul controlului asupra osaturii Puterii - ierarhia partidului. Conform unor versiuni recente, Gorbaciov a fost desemnat drept succesor de Iuri Andropov încã înainte ca fostul şef al KGB sã moarã. Pentru a se evita o confruntare între clanuri, Gromîko a negociat cu aripa KGB, care îl sprijinea pe Gorbaciov, venirea lui Cernenko la Putere, împreunã cu vetusta sa echipã brejnevianã, în schimbul dreptului de a conduce şedinţele Biroului Politic în absenţa lui Cernenko. Cum acesta, datoritã stãrii

sale grave de sãnãtate, lipsea mult, putem afirma cã partidul era condus neoficial de Gorbaciov, fapt acceptat de ceilalţi şi care doar i-a întãrit candidatura pentru momentul morţii bãtrînei slugi a lui Brejnev. Un magistrat şi un scriitor emigraţi în SUA din URSS au lansat în 1983 un scenariu întemeiat pe fapte reale, care dezvãluie tentativa lui Iuri Andropov de a prelua puterea de la Brejnev printr-o loviturã de palat. Mai degrabã era vorba de cîştigarea succesiunii, însã faptele relatate de Edward Topol şi Fridrikh Neznansky în cartea lor „Piaţa Roşie" au fost confirmate de informaţii apãrute în presã, precum şi de hotãrîri judecãtoreşti definitive. Pentru a înţelege contextul ascensiunii lui Gorbaciov, dar şi al lui Eduard Şevardnadze, va trebui sã arãtãm cã prezenţa lui Leonid Brejnev la conducerea PCUS, dupã Hruşciov, a marcat o schimbare de atitudine în modul de exercitare şi mai ales de reprezentare a puterii sovietice. Brejnev a introdus în ceremonii luxul exorbitant al ţarilor ruşi, folosind de multe ori mobile, accesorii şi elemente de protocol ţariste, a încurajat fastul pentru a demonstra mãreţia Uniunii Sovietice şi a adoptat o atitudine superioarã, distanţatã şi nu o datã încãrcatã de dispreţ faţã de oaspeţii strãini, de preşedinţii altor state aflaţi în vizitã la Kremlin. Acest aer de superioritate şi mãreţie era prezent mai ales la întîlnirile cu liderii statelor comuniste, pe care de multe ori îi umilea punîndu-i în postura de vasali, fãcîndu-i sã simtã puterea vietelor asupra micilor lor popoare. Pe Ceauşescu, de exemplu, •mdinea asta îl scotea din sãrite şi îi accelera crizele de orgoliu. ejnev a acceptat cultul personalitãţii ca mijloc de promovare pentru H'feriţi activişti - cult al personalitãţii brejneviene în care a excelat Pduard Şevardnad/e —, şi a introdus sistemul vilelor de protocol l voase, moderne sau rustice, dar cu tot confortul şi, bineînţeles, Hotate cu tehnologia occidentalã de ultimã generaţie. Vilegiatura în staţiuni termale selecte era iarãşi un obicei al perioadei brejneviene. Aceastã situaţie a permis penetrarea şi dezvoltarea spre straturile superioare ale Puterii sovietice a reţelelor clandestine de contrabandã (cu obiecte de lux, cu alimente rare, cu confecţii şi încãlţãminte de import, cu ţigãri şi bãuturi americane etc.) şi implicit a mafiei sprijinite de corupţia administraţiei centrale. Topol şi Neznansky aratã cã în 1982 mafia penetrase deja pînâ lîngã Brejnev, atît prin fiica sa Calina cît şi prin cumnatul sãu, Semion K. Ţvigun, prim-vicepre-şedinte al KGB, ambii aflaţi în legãturi directe cu reţelele de traficanţi active din Georgia sovieticã. De altfel, scandalul intern din Biroul Politic a pornit de jos, de la investigaţiile fãcute de KGB-ul georgian, care luase urma reţelei şi descoperise cã la capãtul ei se aflã, la Moscova, fiica lui Brejnev. Cel care conducea investigaţia era şeful KGB-ului georgian, nimeni altul decît Eduard Şevardnadze, care, lovindu-se de obstacolul insurmontabil al prezenţei Galinei Brejneva în reţeaua mafiotã, se vede nevoit sã-i raporteze direct lui Iuri Andropov. Acesta gãseşte ocazia de a controla anturajul lui Brejnev şi de a anula avantajul la succesiune pe care îl avea Cernenko. In consecinţã, îl autorizeazã pe Şevardnadze sã continue investigaţia şi îi aprobã instalarea unui comandament KGB georgian pe un etaj al Hotelului Rossia din Moscova. La 25 mai 1982, la etajul al nouãlea al hotelului izbucneşte un incendiu violent: „întregul echi-Panient al Secţiei de Informaţii a fost distrus, inclusiv sistemul lor e evidenţã şi date, echipamentul de supraveghere şi, de asemenea, au murit 14 oameni din Ministerul de Interne al Georgiei şi din ^B-ul moscovit, care se aflau de serviciu în acea noapte. Separat de aceste pierderi, şi-au pierdut viaţa 27 de cetãţeni strãini (turişti) şi 71 au suferit arsuri şi rãni grave"55. Mafia reacţionase violent contracarase într-un mod care atestã gradul înalt de penetrare periculozitatea fenomenului pe care îl reprezenta. Şevardnadze a fãcut o crizã de furie. Andropov însã a adus cazul în Biroul Politic şi 1-a folosit pentru a-şi pune adversarii în defensivã, dar şi pentru a compromite clanul brejnevian. Ţvigun s-a sinucis sau sinuciderea a fost înscenatã de KGB pentru ca moartea acestuia sã confirme şi seriozitatea cazului şi pînâ unde duceau firele reţelei de contrabandã. Topol şi Neznansky vorbesc despre pregãtirea unei lovituri de palat care sã-1 aducã pe Andropov la conducerea URSS. Cum toate datele coincid, scenariul celor doi autori, extras din investigaţiile Procuraturii Generale a URSS, pare foarte credibil: în loc sã urmeze Cernenko, a urmat Andropov. Este însã interesant cã, lan-sîndu-şi cartea în 1983, autorii nu aveau cum sã cunoascã evoluţia unui personaj negativ al cãrţii lor, un politruc din echipa lui Andropov - Mihail Gorbaciov. într-un final, scandalul de corupţie va izbucni în public şi chiar noul secretar general al PCUS, Mihail Gorbaciov, va lua mãsurile de arestare a rudelor lui Brejnev. Acesta însã era mort de patru ani.

Mecanismul desemnãrii lui Gorbaciov drept succesor a fost pus la punct chiar de Iuri Andropov, o datã cu preluarea puterii. El a constituit împreunã cu Gromîko şi mareşalul Ustinov, şeful suprem al Armatei, o „troikã" la vîrf, la care 1-a asociat şi pe omul sãu de la KGB - Viktor M. Cebrikov. Este echipa care va încerca numirea lui Gorbaciov la moartea lui Andropov şi care, prin medierea lui Gromîko, va accepta scurtul rendez-vous cu Puterea al lui Cernenko la Kremlin. Apoi, o datã cu moartea acestuia, alegerea lui Gorbaciov a fost o formalitate, deşi pentru opinia publicã a reprezentat o surprizã. Este însã semnificativ cã, în ciuda lansãrii zgomotoase a noii politici, reformiste, mai ales în privinţa deschiderii spre Occident şi a dezarmãrii nucleare, cu toate cã Gromîko şi Ustinov au ieşit rapid din scenã, Mihail Gorbaciov nu s-a atins de şefii KGB, Cebrikov şi Kriukicov (şeful Serviciului de Informaţii Externe), decît abia în 1988 cînd 1-a înlocuit pe primul cu al doilea. Fidelitatea lui Gorba-• v fatã de KGB nu trebuie privitã în sensul frivol, propagandistic care se dezbate în România relaţia cetãţeanului de rînd sau a militarului cu fosta Securitate, ci în termenii unei dependenţe ujjgatorii faţã de serviciul de informaţii al URSS pentru a putea .„tine şi gestiona Puterea. Aşa cum arãtam înainte, în perioada în are Gorbaciov ajunge la conducere, KGBul devenise probabil ingura instituţie care încã mai funcţiona în termenii eficienţei. Televiziunea francezã TV5 - spre exemplu - a dezvãluit în martie 1990, cu ocazia unui reportaj la sediul KGB din Minsk, ca poliţia politicã sovieticã avea peste 600 000 de agenţi numai în interiorul Armatei URSS. Dar „abia cînd vastul aparat al controlului social KGB a început sã fie demontat, a devenit evidentã importanţa lui pentru supravieţuirea Uniunii Sovietice"56. Fãrã forţa şi performanţele KGB-ului nu se putea pune în aplicare planul de relaxare a relaţiilor externe, de „adormire" a vigilenţei americane, de liberalizare a Estului şi, mai ales, de introducere a unei reforme economice în interior. Problemele care au apãrut, disfuncţionalitatea diferitelor structuri ale KGB-ului care n-au reuşit sã gestioneze planul, s-au datorat sistemului de Putere în sine, paralizat şi greoi, faptului cã, odatã lansatã perestroika ea nu mai putea fi opritã, cã nimeni nu era în stare a evalua precis consecinţele ei în schema birocraţiei sovietice, cã fenomenul naţionalist din URSS şi din ţãrile satelite a fost prea amplu şi greu de stãpînit, cã proiecţiile KGB pentru controlul spaţiului eliberat erau pe termen mediu şi lung, iar procesele de liberalizare s-au desfãşurat extrem de rapid scãpînd de sub control. Cioburile adunate de analişti pentru a înţelege cauzele acestui fenomen de proporţii încep sã compunã imaginea unei Uniuni Sovietice adunate în jurul Echipei Gorbaciov, supravieţuind Pnn aceasta şi cãutînd cu ea o cale de salvare a mãreţiei fostului Jmperiu. Teza unei mişcãri programate, provenind din perioa-a kagebistã a lui Iuri Andropov, devine tot mai plauzibilã: "Gorbaciov a fost primul conducãtor sovietic de dupã rãzboi care a ţinut accesul la statistici relativ corecte privind performanţele economiei sovietice"57. Pentru aşa ceva trebuiau îndeplinite douj condiţii: l. Situaţia sã fie disperata. 2. Conducãtorul sã se bucure de încrederea totalã a KGB sau sã fie unul de-al lor. La început, Gorbaciov nu a dat semne cã ar produce o schimbare a sistemului de Putere. Dmitri Volkogonov nu-i atribuia nici o intenţie reformatoare: „Nu, Gorbaciov nu a avut nici un plan, orice ar scrie astãzi biografii sãi, nici o strategie, în afara liniei oficiale leniniste a CC, a hotãrîrilor congresului, a principiilor programatice ale PCUS. şi este firesc sã fie aşa. Nimeni în locul lui nu putea sã treacã deschis la demontarea sistemului comunist. Iar el nu a vrut şi nu a intenţionat sã o facã. Dar cineva trebuia s-o înceapã! şi asta a fãcut-o fãrã sã vrea Gorbaciov liderul perioadei de tranziţie, care interpreta schimbãrile începute ca un proces de perfecţionare, îmbunãtãţire, accelerare, în sfîrşit ca perestroika sistemului comunist. Niciodatã Gorbaciov, nici chiar dupã august 1991, nu a pus problema lichidãrii sistemului socialist sovietic: el dorea doar îmbunãtãţirea lui"58. Aici este un punct de vedere pertinent, care însã nu pune în discuţie valoarea mesajului şi gradul sãu de percepţie. De la Lenin încoace toţi liderii sovietici au vorbit despre perfecţionare, îmbunãtãţire, accelerare, au fost aplaudaţi, însã nu s-a produs nici o restructurare (perestroika). Dacã s-a produs schimbare, aceea a fost numai în ierarhia cadrelor. Conform sovietologului britanic Archie Brown sistemul de putere sovietic se va mişca abia atunci cînd „politica lui Gorbaciov va prelua ştafeta lui Andropov, declanşînd astfel sfîrşitul stabilitãţii cadrelor, atît de dragi lui Brejnev şi Cernenko, şi introducerea de reforme importante, mai ales în economie"59. Gorbaciov însuşi reconstituie procesul de trecere la perestroika astfel: „Ne gîndisem

efectiv la.perestroika, înainte de a o începe, doar cala o reformã economicã. Dar dupã ce am avut parte de nu puţine decepţii, ne-am convins repede cã, fãrã o schimbare a sistemului politic şi a fortiori fãrã schimbarea regimului, transformãrile economice erau pur şi simplu imposibil de realizat în ţara noastrã"60, în aceastã riscantã manevrã, Gorbaciov a fost ajutat de doi oameni, reforrnişti convinşi amîndoi, pe care i-a ales cu aceeaşi dozã de curaj; şi determinare cu care a hotãrît reformarea sistemului. Primul Aleksandr lakovlev, fost ambasador la Otawa, dar pe care tîrziu, * 1991, şeful KGB, Kriucikov, 1-a identificat drept agent american: Cel mai important agent al CIA, 1-a informat el pe Gorbaciov, era si cel mai apropiat consilier al sãu, Aleksandr lakovlev, despre care se pretindea cã fusese recrutat pe cînd se afla la Universitatea Columbia, în cadrul unui schimb de studenţi, fapt petrecut cu peste treizeci de ani în urmã"61. Nu punem în discuţie veridicitatea informaţiei, chiar dacã „Arhiva Mitrokhin" este foarte convingãtoare — mai puţin absenţa activitãţilor de informaţii americane şi vest-euro-pene, care parcã nici n-ar fi existat -, însã atitudinea deschisã, transparent proamericanã a lui lakovlev, era suficientã pentru a fi considerat suspect, chiar şi fãrã a fi spion. Cert este cã exact aceastã atitudine a primului sãu consilier a produs zvonul, care a circulat şi în România, cã Mihail Gorbaciov a fost agent american, altfel nu s-ar explica lovitura pe care a dat-o sistemului comunist. Teza nu pare încã solidã, cauzele interne fiind mult mai importante şi decisive pentru planul sãu de înnoire. Pe de altã parte, felul neobişnuit de direct şi categoric al declaraţiilor lui lakovlev a atras atenţia mai multor servicii de informaţii strãine, care 1-au cultivat sub diferite acoperiri, astfel încît anumiţi conducãtori de state interesate în fenomenul sovietic - între care şi Nicolae Ceauşescu - au primit suficiente semnale despre intenţiile lui Mihail Gorbaciov pe diferite domenii şi teme, cît de hotãrît este sã aplice unele mãsuri şi care este tendinţa în abordarea unor probleme de politicã externã. lakovlev va rãmîne probabil în istorie ca un tip de radical ciudat, excelent în Baterie de prãbuşiri, nul în domeniul creaţiei. El a fost capabil de eclaraţii antisovietice categorice şi în acelaşi timp sã fie autorul nor afirmaţii aberante: „Niciodatã în istoria omenirii nici o naţiune nu a avut o idee naţionalã. Ea nu poate exista. Toate ideile naţionale sunt gîndite de oamenii în putere, pentru a rãmîne la putere"62. cu toate cã-i va publica la ILditaraHumanitâs cartea Ce vrem sã facem din Uniunea Sovieticã, Gabriel Liiceanu îl citeazã pe Alexandr lakovlev şi îi încadreazã declaraţiile în domeniul „prostiei ca încremenire în proiect"63, S-ar putea sã fie semnificativã pe undeva din vreun punct de vedere ocult, prezenţa unui individ cu opinii extravagante în calitate de prim sfãtuitor al lui Gorbaciov. Dar, curţi spune un proverb scandinav, „nici un om nu este atît de bun încît sa facã gaurã în cer şi nici unul atît de prost încît sã nu gãseşti la el o fãrîmã de inteligenţã", astfel cã Aleksandr lakovlev a spus şi lucruri interesante: „Şocul psihologic generat de trecerea la economia de piaţã nu este teama de şomaj sau de scãderea nivelului de trai, ci groaza de a trebui sã munceşti cu adevãrat. Oamenii s-au obişnuit sã nu facã nimic şi sã aibã totuşi necesarul: locuinţã, asistenţã medicalã, creşe şi grãdiniţe gratuite, educaţie tot gratuitã. Fapt care a dezvoltat continuu un spirit de revendicare, bazat pe sentimentul cã statul trebuie sã ofere mereu mai multe servicii"64, în planul mentalitãţii, aceste vorbe erau definitorii. Al doilea aliat a fost Eduard A. Şevardnadze. Memoriile sale, care spun la fel de puţin ca şi Memoriile lui Gorbaciov, sunt dominate de la un capãt la altul de sentimente naţionaliste. Cînd închizi cartea, nu-ţi poţi reprima impresia cã a dorit dãrîmarea Uniunii Sovietice pentru a-şi elibera poporul, ceea ce este remarcabil. La un moment dat, simptomatic pentru distanţarea de Imperiu care îl caracterizeazã pe fostul ministru de Externe al URSS, el o afirmã clar: „Orice ar spune despre mine criticii mei georgieni, problema obţinerii suveranitãţii reale a republicii noastre, potrivit Constituţiei URSS, ca stat independent, a fost întotdeauna preocuparea mea"6 • El va cãdea simptomatic de la Putere la 22 noiembrie 2003 în urma lovituri de stat, strigînd ca şi Ceauşescu cã „legea trebuie respectatã". Amarã paginã de Istorie pentru el! Dar cu un deceniu şi jumãtate în urmã, liderul georgian va avea misiunea sã conducã operaţiunea cea mai grea a proiectului gorbaciovist — asigurarea stabiliitãţii externe a URS S pe timpul tranziţiei. Premisele destinderii în momentul în care echipa lui Mihail Gorbaciov a hotãrît sã declanşeze reformarea Uniunii Sovietice, dupã un prim an de tatonãri şi mici eşecuri politice, au fost puse în calcul cîteva acţiuni

de anvergurã şi s-a fãcut o evaluare a consecinţelor lor. Schema logicã pe care o putem reconstitui astãzi este urmãtoarea: Reforma aducea fãrã îndoialã o slãbire vizibilã a forţei şi importanţei Uniunii Sovietice pe scena politicã mondialã, de aceea era absolutã nevoie de o înţelegere cu statele NATO, în primul rînd cu SUA, pentru ca acestea sã nu profite de avantajul strategic creat, în consecinţã, URSS trebuia sã facã o ofertã substanţialã, şocantã prin proporţii în domeniul dezarmãrii nucleare, subiect care aducea iniţiatorului, oricare ar fi fost el — dintre cei doi Mari; propuneri lansa şi Ceauşescu mai multe avantaje: uşura bugetele militare, subiect sensibil în Statele Unite; scãdea tensiunea internaţionalã în privinţa pericolului de catastrofã planetarã, temã care produsese deja isterie în mai toate statele lumii; asigura poziţia ofensivã în negocieri şi privilegiul dozajului între cedãri şi interese strategice; oferea o monedã de schimb pentru avantaje financiare şi geostrategice. în Plus, scãderea ameninţãrii nucleare din partea URSS obliga, prin efectele principiilor democratice aplicabile în statele occidentale, la modificãri ale programelor de înarmare şi ale sistemelor de securitate colectivã ale acestora. Era vizatã slãbirea dacã nu chiar desfiinţarea NATO prin dispariţia inamicului. A contribuit la succesul Cestei operaţii de imagine şi faptul cã, pentru a potenţa exerciţiul Socratic, mass-media americanã şi în primul rînd cinematografia msistat timp de decenii pe tema pericolului intern constituit de Antele Armatei americane de a încerca, de a folosi arsenalul uriaş Ul*iulat prin dezvoltarea tehnologicã. Neavînd conflicte interne, media americanã avea nevoie de o ameninţare. S-a creat şi un stereotip mediatic: sunt bani puţini la asistenţa socialã, se percep mai multe taxe de la cetãţeni pentru ca banii sã se ducã la Armatã. AU fost create condiţiile unui reflex. Sunt numeroase filmele americane în care apar generali nebuni sau structuri militare care comploteazã pentru a putea folosi bomba nuclearã, care se înţeleg cu generalii sovietici pentru a declanşa un nou rãzboi, care au intrat în legãtura cu extraterestrii pentru a face experienţe pe cetãţenii paşnici, generali care cautã sã controleze sistemul democratic al Statelor Unite, Aceastã campanie întinsã pe decenii, picuratã cu fiecare film tematic, privitã cu detaşare ca o simplã fantezie cinematograficã a contat în psihologia pacifistã a alegãtorului simplu, fapt ce a permis succesul programului sovietic de adormire a vigilenţei. Identificarea popularã a pericolului intern pentru democraţie în persoana juridicã a CIA sau a Armatei a mai contat şi în surprinderea naţiunii americane cu atacul din 11 septembrie 2001. în al doilea rînd, URSS a oferit o relaxare substanţialã în spaţiul european, mai întîi prin reducerea propriilor arsenale convenţionale, domeniu în care Moscova deţinea o supremaţie covîrşitoare şi avea de unde sã scadã, iar apoi prin componenta de sistem comunist european a reducerilor de armament. Deţinînd controlul asupra statelor comuniste din sfera sa de securitate, URSS a impus acestora reduceri de armament şi specializãri pe categorii de forţe armate prin Tratatul de la Viena, astfel încît a redus inteligent şi potenţialul militar al unei zone pe care intenţiona sã o abandoneze, lãsîndu-şi fostul spaţiu de securitate mai puţin înarmat. Ceauşescu s-a bucurat, pentru cã se potrivea cu propaganda lui pacifistã, şi nu şi-a dat seama din timp cã îşi lasã propria armatã într-o configuraţie care nu se potrivea intereselor naţionale de securitate. Deşi mulţi îl considerã în continuare pe Ceauşescu un mare patriot, aceastã eroare demonstreazã contrariul. A fãcut atîta zgomot cu dezarmarea nuclearã, s-a apucat sã reducã efectivele şi armamentele Armatei României, fãrã sã modernizeze forţele rãmase şi fãrã sã înţeleagã lumea în care trãiam şi cît de profund se va transforma ea. în continuare, Echipa Gorbaciov a hotãrît sã-şi retragã sistem^' de control politic asupra statelor comuniste europene pe principiul „Dacâ începem democratizarea propriei noastre ţãri, atunci nu avem dreptul de a pune obstacole în calea acestui proces în alte ţâri"66, reeã ce se poate înţelege astãzi din decizia de a liberaliza Estul este URSS a oferit statelor comuniste ocazia de a copia reformele gorbacioviste, pentru a trãi într-un sistem socialist evoluat, „cu faţã manã", mizînd pe faptul cã naţiunile respective erau aproape com-let transformate de comunism în naţiuni puternic etatizate, mai mult sau mai puţin convinse de doctrina marxistã, dar substanţial legate de ideea de stat şi de practica etatistã a acestuia. Gorbaciov nu a încetat sã vorbeascã despre „cuceririle" socialismului, sugerînd avantajele" pe care le-ar fi adus un socialism în care statul asigurã locuri de muncã, asistenţã medicalã gratuitã, libertate de creaţie şi de expresie, în contextul glasnost-ului,

programe continue de construcţii de locuinţe, investiţii în infrastructurã. Mai mult, Echipã Gorbaciov ştia cã singura alternativã la socialismul reformat era subordonarea economicã ã acestor state la finanţa mondialã şi eventual la una sau douã state capitaliste dezvoltate - de regulã Statele Unite şi Germania. Cu forţe proprii nu puteau trece de la comunism la capitalism şi oricum nu aveau capacitatea sã strãbatã etapele istorice ale capitalismului în cîţiva ani. URSS nu a crezut atunci cã forţa urii acelor naţiuni împotriva hegemoniei sovietice precum şi dorinţa de libertate erau atît de mari încît erau dispuse la ruperea de acel trecut cu orice preţ. Ele sunt astãzi state controlate financiar şi politic de Marea Finanţa Internaţionalã, de Marile Puteri industrializate, dar cetãţenii lor sunt liberi. Chiar şi Şevardnâdze îşi dezvãluie limitele înţelegerii acestei realitãţi dramatice declarînd: „Mã doare sufletul cînd aud asemenea afirmaţii din care rezultã cã Armata Sovieticã nu a eliberat cîteva ţãri din Europa Rãsãriteanã, ci doar le-a ocupat ca pe nişte trofee de rãzboi"67. Teoria apãrãrii Uniunii Sovietice de „invazia fascistã" a rãmas puternic imprimatã în minţile oamenilor sovietici, care în fapt uitã cã URSS a semnat cu Ger-niania nazistã, Pactul RibbentropMolotov, cã a invadat în înţele-8ere cu Germania nazistã aceste ţãri, pe care apoi le-a ocupat şi condus cu sprijinul anglo-american, între aşa-zisa eliberare a ţãril0r din Europa Rãsãriteanã şi semnarea pãcii care consfinţea încheiere^ rãzboiului, URSS a impus cu tancurile guverne comuniste în aceste ţãri, a aruncat în puşcãrii şi asasinat pe opozanţii ocupaţiei sovietice, a deportat în Siberia milioane de oameni „eliberaţi". Ca ministru de Externe şi general KGB, Şevardnadze nici nu putea gîndi altfel, atît timp cît planul de liberalizare a Estului implica o negociere de securitate, un schimb, un preţ, în ultimã instanţã un şantaj. Cartea principalã, asul de treflã, s-a numit unificarea germanã. Pornind de la teza „experienţei tragice a istoriei", adicã de la pericolul pe care îl reprezintã Germania, ca posibil viitor agresor împotriva Rusiei, tezã nerealistã şi demult depãşitã, Gorbaciov şi Şevardnadze vor pune în discuţie „interesele legitime ale URSS", traduse printr-o înţelegere cu Statele Unite asupra unificãrii Germaniei. Diplomaţia rusã, care a excelat totdeauna, fiind cea mai evoluatã din lume, a. reuşit sã punã pe masã o mizã atît de mare încît Statele Unite au fost nevoite sã accepte cã, existînd un interes strategic sovietic în blocarea unei viitoare agresiuni militare a Germaniei împotriva sa, acest interes strategic chiar este legitim şi, în plus, ar fi valabil şi asupra celorlalte state aflate între Germania şi URSS. Genial gîndit! în consecinţã, cînd s-au aşezat la masa tratativelor americanii nu au pus întrebarea de ce liberalizarea Estului nu oferã şi dreptul la opţiune liberã al acestor ţãri, de ce nu sunt aplicate prevederile dreptului internaţional - care nu mai este cel din 1946, de la semnarea pãcii —, de ce nu apeleazã URSS la instrumentele internaţionale existente în domeniul dezarmãrii, de ce nu se adreseazã Organizaţiei Naţiunilor Unite, ci au acceptat ca procesul liberalizãrii sã fie controlat de URSS, pentru a nu afecta interesele strategice ale acesteia. Astfel se face cã fiecare retragere de trupe dintr-o ţarã ex-co-munistã a fost mai întîi negociatã cu Occidentul (de fapt, cu SUA şi Germania), nu cu statele respective, şi a fost plãtitã de Occident. Jucînd perfect cartea ameninţãrii germane la securitatea europeanã, URSS va cere trei garanţii: „Prima — o reducere substanţialã a armamentelor în Europa, inclusiv pe teritoriul german. A doua — combinarea procesului de edificare a unitãţii germane cu formarea unor structuri europene de securitate. A treia-reformarea NATO şi relaţii între alianţe"68. Americanii vor accepta toate aceste garanţii Pe care Şevardnadze le defineşte fãrã echivoc „garanţii politice juridice şi materiale". Al doilea şah-mat dat de diplomaţia sovieticã a fost „disponibilitatea Germaniei unificate de a recunoaşte frontierele existente în Europa", subiect la care americanii au acţionat la fel de pozitiv şi concilianţi, acceptînd şi extinderea ntinentalã a acestei probleme printr-un status-quo teritorial, care de fapt interesa Uniunea Sovieticã în cel mai înalt grad. Este evident cã Germania unificatã nu avea cum sã aibã vreo legãturã cu frontierele României cu Uniunea Sovieticã, de exemplu, ale Poloniei cu URS S, alt exemplu, sau cu graniţa dintre Bulgaria şi Turcia. Dar pentru URSS era important ca redeschiderea inerentã a problemei frontierelor de cãtre statele naţionale, problemã aparent închisã la sfîrşitul celui de-al doilea rãzboi mondial, sã-i asigure stabilitatea configuraţiei pe care şi-o cîştigase atunci în zona sa de ocupaţie. Aşa a rãmas în picioare Republica Moldova, teritoriu românesc ocupat în 1940 prin înţelegere cu Hitler, aşa a rãmas pe teritoriul Poloniei enclava Kaliningrad, aşa a putut da URSS Ucrainei alte teritorii româneşti - sudul Basarabiei, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor, braţul nordic al Dunãrii.

în sfîrşit, Echipa Gorbaciov a primit dreptul, aparent firesc, de a gestiona singurã transformãrile politice din Estul Europei, fãrã a i se crea piedici, greutãţi internaţionale şi chiar ajutînd-o acolo unde se împotmolea. Acesta din urmã este şi cazul României. Mecanismele liberalizãrii ^ Gorbaciov a fãcut un tur al capitalelor statelor comuniste euro-Pene şi a explicat pe larg procesele de reformã pe care intenţioneazã sã le aplice URSS-ului. Totodatã, a atras atenţia cã aceste procese Vor Produce şi o modificare a raporturilor cu statele respective, mai tu Pe cale ideologicã şi apoi pe cale economicã. Liderii comunişti nu s-au alarmat, pentru cã mai trecuserã prin astfel de vizite în care 1 Se prezentase o nouã viziune a unei noi conduceri sovietice. Povesteşte Şevardnadze: „Interlocutorii ascultau politicos, dãdeau din cap ca rãspuns, dar evitau orice referire concretã". Dacã s-ar fj trecut atunci la discuţii concrete, liderii comunişti esteuropeni ar fi aflat din gura secretarului general al PCUS douã concepte mortale pentru puterea lor politicã: dezideologizarea relaţiilor între statele lagãrului comunist şi parteneriatul comercial pe baze reale. Dezideologizarea relaţiilor între statele comuniste însemna abandonarea doctrinei internaţionalismului proletar, adicã a rolului conducãtor al Moscovei în existenţa şi eventuala dezvoltare a sistemului comunist. Mai popular spus, URSS îşi lua aparent mîna de pe ele şi le lãsa sã-şi rezolve problema politicã fundamentalã prin apelul la propria societate şi naţiune, estimate a fi deja serios tarate de mentalitãţile etatismului. Asta însemna şi trecerea la un fel de pluralism politic prin dezvoltarea unor aripi reformiste sau specializate (cum erau partidele agrare) din trunchiul partidului comunist. URSS nu-şi punea prea mari probleme cu apariţia unor partide burgheze sau a unor formaţiuni radicale de Dreapta pentru cã acestea nu aveau o bazã economicã şi socialã. Aripile politice urmau sã se constituie din nucleele diferitelor grupuri sau clanuri interne ale partidului, cei vizaţi fiind în primul rînd membrii eşaloanelor doi şi trei, mai permeabile la modernizarea gorbaciovistã. Parteneriatul comercial pe baze reale însemna un lucru şi mai grav pentru statele comuniste, deoarece pornea de la principiul anulãrii costului exorbitant plãtit de URSS pentru întreţinerea lagãrului comunist. Altfel spus, URSS nu intenţiona sã mai subvenţioneze economic, material şi financiar aceste state, urmînd sã le aplice douã principii devastatoare: preţul mondial real la materii prime, în dolari, şi obligaţia de a negocia contractele, altãdatã stabilite prin CAER şi pe bazã de ordin politic, cu firmele sovietice direct. In acest fel produsele fostelor ţãri comuniste, de obicei de foarte proastã calitate, pierdeau piaţa sovieticã fie pentru cã nu mai erau comandate de firmele sovietice, fie pentru cã acestea preferau sã cumpere de pe piaţa occidentalã, oricum de mai bunã calitate, în al doilea rînd, dacã voiau sã cumpere produse sovietice, trebuiau sã plãteascã preţul real, nesubvenţionat politic-Murise francul, cum spunea Caragiale! Lipsa de reacţie a liderilor comunişti est-europeni a produs îngrijorare la Moscova. Cauza ei era necesitatea ca procesul de abandonare a lagãrului sã fie rapid, astfel încît efortul valutar sã fie rientat imediat spre nevoile de reformã ale perestroikãi, pe de o oarte, iar pe de altã parte întîrzierea sã nu producã perturbaţii grave le tranziţiei ţarilor respective, pe fondul crizei economice agravate de retragerera sprijinului sovietic. De aceea, la mesajul deschis al lui Mihail Gorbaciov s-a adãugat contactul nemijlocit între KGB, GRU şi structurile lor amplasate în ţãrile respective, între KGB, GRU si reţelele lor de agenţi „ilegali" (cetãţeni ai statelor respective aflaţi sub contract informativ cu KGB), între Centralã şi agenturile amplasate de mult acolo. Cum agenţii sovietici erau infiltraţi în primul rînd în straturile puterii comuniste din statele respective, aceştia au fost cam primii care s-au mişcat. Bineînţeles, în interiorul partidului. Aşa cum arãtam, pentru a putea controla procesul, era absolut obligatoriu ca partidul sã conducã reforma. S-a dezvoltat recent o opinie conform cãreia Echipa Gorbaciov a prevãzut o tranziţie în douã etape: prima, de rupturã faţã de vechile legãturi leniniste, cu sacrificarea liderului iniţiator dupã ce ruptura s-a produs, şi a doua cu plasarea la conducerea reformei a unui al doilea lider, de orientare pur gorbaciovistã. Cu o singurã excepţie, România, schema a fost aplicatã în toate statele foste comuniste. Peste tot însã, pierderea controlului asupra procesului de reformã chiar de cãtre URSS a generat fie o cãdere prea rapidã a primilor înlocuitori ai vechilor lideri, fie evoluţia acceleratã a statelor respective cãtre alte opţiuni politico-economice: democraţia de tip occidental şi economia de piaţã. Deschiderea spre pluralism politic nu a permis doar apariţia

diferitelor aripi reformatoare din trunchiul partidelor comuniste, ci şi a unor formaţiuni politice radicale, în sensul cã erau anticomuniste şi antisovietice, susţinute logistic de Occident. URSS-ul, fie cã lr>ţelegem prin aceasta KGB-ui, Armata sovieticã sau Echipa Gorbaciov, nu a putut gîndi cã un partid politic se poate forma cu puţini Membri, cã se poate impune printr-un lider charismatic, fãrã a fi nevoie de o massã care sã-1 compunã mai întîi şi apoi sã-1 lanseze în upta politicã. Aşa se face cã organizaţii minuscule formate din ti au ajuns foarte repede la putere mizînd pe euforia eliberãrii, pe încurajãrile Occidentului, ş&iţlcazional, pe redeşteptarea vulcanicã a sentimentului naţional curat, de;, demnitate naţionalã şi de identitate culturalã. Comisia Bogomolov. în anul 1999 istoricul român Mihai Retegan are şansa singularã de a citi cîteva documente de planificare strategicã ale Echipei Gorbaciov. Cu ocazia unei sesiuni ştiinţifice ţinute la Varşovia pentru a celebra 10 ani de la victoria forţelor democratice, doi diplomaţi ruşi, foşti membri ai Echipei Gorbaciov în cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale, îi permit sã-şi ia notiţe dupã ele, fãrã dreptul de a le copia sau reproduce în facsimil. Erau prezenţi ambasadorul SUA în Polonia, responsabilul cu supravegherea Sindicatului „Solidaritatea" din cadrul fostei poliţii politice poloneze, istorici şi politologi din fostele ţãri comuniste şi din Statele Unite. Documentele erau traduse în englezã. Primul document era o „Notã pregãtitoare" a consilierului G.H. Şahnazarov, transmisã de acesta lui Mihail Gorbaciov înaintea unei şedinţe a Biroului Politic din octombrie 1988. în Notã se afirma: „Noi am descoperit slãbiciunile acestui model (socialist, n.n.) şi am început sã le schimbãm sistematic. De fapt acesta este scopul final al perestroika — sã confere socialismului o nouã calitate. Un numãr de ţãri ne urmeazã şi au început, chiar înaintea noastrã, procesul unor adînci reforme. Altele, RDG, România, Coreea de Nord nu admit aceastã necesitate, mai ales din motive politice, pentru cã leadership-u\ lor nu doreşte sã schimbe nimic, în realitate, toţi au nevoie de schimbãri, dar noi nu putem sã le-o spunem în mod public pentru a nu fi criticaţi cã încercam sã impunem prietenilor noştri perestroika"69. în februarie 1989, Departamentul Internaţional din cadrul CC al PCUS şi o comisie specialã numitã dupã numele şefului ei, Comisia Bogomoîov, i-au înaintat lui Aleksandr lakovlev douã memorandumuri: „Despre strategia relaţiilor cu ţãrile socialiste europene" şi „Schimbãrile din Europa Rãsãriteanã şi consecinţele lor asupra URSS". Documentele fãceau aprecieri asupra evoluţiei — de fapt a involuţiei — partidelor cornuniste din Est, analizau perspectiva pierderii Puterii de cãtre cestea în favoarea unor formaţiuni de Opoziţie şi prezentau în sintezã cazurile de rezistenţã la schimbare: Cehoslovacia se mişca prea lent, Bulgaria simula perestroika şi nu schimba mai nimic, RDG şi România se opuneau categoric, „în România dominã un regim opresiv - noteazã Mihai Retegan -, iar şeful regimului, care «cautã sã îndepãrteze influenţa noastrã», se «îmbracã în hainele luptãtorului pentru puritatea socialismului». Datoritã regimului autoritar şi cultului personalitãţii în «ţarã sunt posibile explozii de nemulţumire, dar este puţin probabil cã acestea vor avea acum o largã rãspîn-dire». Dar, continuau specialiştii din Departamentul Internaţional al CC al PCUS, lucrurile se pot schimba «numai prin plecarea lui Ceauşescu, care poate sã aducã cu sine evenimente dureroase»"70. Asupra acestor aspecte vom reveni. Comisia Bogomolov şi Departamentul Internaţional al CC al PCUS au pus la dispoziţia lui Mihail Gorbaciov un scenariu al derulãrii evenimentelor în trei ipoteze: 1. Mişcarea linã spre democratizare, cu formarea unei republici socialiste parlamentare sau prezidenţiale şi care „este pentru noi preferabil". 2. Minicrize care obligã partidele conducãtoare sã facã unele concesii Opoziţiei, situaţie care „în final pregãteşte terenul abandonãrii socialismului". 3. Menţinerea sistemului şi suprimarea activitãţii politice şi sociale a opiniei publice, drum care „nu exclude în viitor rezolvarea violentã a situaţiei de crizã printr-o explozie socialã cu consecinţe de nebãnuit pentru politica internã şi externã a ţãrii"71. Cu ocazia desfãşurãrii lucrãrilor „Şcolii de sociologie fran-co-românã" de la Iaşi (2004), o personalitate a sociologiei din Republica Moldova, prof. Vladimir Gh. Guţu, a arãtat cã în 1989, cind era consilier al ministrului de Externe, a lucrat în aceeaşi clãdire cu Comisia Bogomolov. Activitãţile „Secţiei România" ale comisiei erau secrete, protejate de serviciul de securitate, iar în

cadrul ei erau angajaţi cetãţeni sovietici de origine românã, între care şi un anume Muntean. Incercînd sã intre în dialog cu acesta, a fost refuzat brutal. în practicã, fenomenul liberalizãrii Estului a evoluat foarte rapid, punerea în aplicare a primei situaţii generînd imediat mini-crizele celei de-a doua situaţii estimate de raportul Comisiei Bogomolov. în cazul Cehoslovaciei, RDG-ului, Bulgariei şi României s-a în-tîmplat cea de-a treia situaţie. Au evoluat rapid spre desprindere doar Polonia şi Ungaria, din motive distincte: în Polonia fenomenul desprinderii era mult avansat datoritã activitãţii eroice a sindicatului „Solidaritatea", a perseverenţei şi tenacitãţii Bisericii Romano-Ca-tolice, precum şi datoritã atenţiei speciale arãtate de SUA prin marea sa comunitate polonezã, ataşatã în marea ei majoritate Partidului Republican, Dreptei conservatoare. Polonia era, cum se spune „deja pe jumãtate plecatã" şi a fost de altfel şi una din cauzele externe ale crizei sovietice, în cazul Ungariei a funcţionat instinctul istoric remarcabil al acestei naţiuni mici, care nu-şi poate asigura independent supravieţuirea şi are nevoie în permanenţã de un protector, fapt pentru care îşi schimbã cel mai repede orientarea spre cel puţin o nouã Mare Putere ocrotitoare, atunci cînd cea prezentã cu interesele sale slãbeşte. A mai contat puternicul lobby maghiar din America şi Marea Britanie, precum şi legãtura liderilor politici şi ai serviciilor de informaţii maghiari, în majoritate evrei, cu lobby-ul evreiesc din Statele Unite72. Reacţia la semnalul liberalizãrii gorbacioviste Cercetarea atentã, dupã o perioadã de 15-20 de ani de la evenimente, a fenomenelor politicosociale declanşate în Est de liberalizarea sovieticã aratã cã scenariul Echipei Gorbaciov a fost pus în aplicare conform datelor sale iniţiale, dar a evoluat inegal atît între diferitele state eliberate, cît şi pe scena strict naţionalã. S-au conturat trei direcţii ale dezvoltãrilor politice, precum şi o a patra ibdirecţie, colateralã, cumva neaşteptatã, dar pe deplin legitimã. Pa-ntul acestor evoluţii din sfera fragmentãrii partidelor comuniste şi ,. corpul societãţii civile a fost observat destul de precis de cîteva mbasade ale României în ţãrile fostului lagãr comunist. Ambasada de laPraga (ambasador George Homoştean) transmitea la Bucureşti m octombrie 1989 schema evoluţiei politice generate de liberalizare73, schemã despre care noi ştim astãzi cã era previzibilã. Ea a fost confirmatã şi de la Budapesta de ambasadorul Traian Pop şi de ja Varşovia de Ion Teşu. în statele foste comuniste se constituiau de regulã trei tipuri de formaţiuni politice: 1. Vechiul Partid Comunist, care încerca sã supravieţuiascã o datã cu renunţarea formalã la doctrina marxist-leninistã, adopta o poziţie flexibilã doar în planul vizibilitãţii publice, mulatã strident dupã realitãţile schimbãrilor europene, dar cãuta în permanenţã sã-şi pãstreze privilegiul Puterii, folosind toate mijloacele oferite de instituţiile statului comunist încã existent. 2. Gruparea social-democratã, care se pronunţa pentru democratizarea acceleratã a ţãrii şi trecerea la economia de piaţã dar sub controlul statului, grupare provenitã din Partidul Comunist şi care era expresia localã a Echipei Gorbaciov de la Moscova. Ea considera cã „reforma nu se poate aplica fãrã participarea comuniştilor", dar respingea orice colaborare cu Partidul Comunist, pentru a nu se compromite şi pentru a accentua existenţa unei diferenţe doctrinare faţã de acesta. 3. Opoziţia democraticã, formatã în principal din personalitãţi ale societãţii civile, foşti deţinuţi sau opozanţi politici, foşti membri de partid de circumstanţã, tineri prooccidentali sau naţionalişti (anti-sovietici), oameni cãrora li se fãcuse o nedreptate sau care fuseserã striviţi de sistem mai demult sau mai recent, numeroşi colaboratori ai serviciilor de informaţii infiltraţi în noile structuri sub masca luptãto-11alui anticomunist sau din oportunism, agenţi KGB „ilegali". Opoyiţia s-a constituit peste tot dintr-o multitudine de grupãri, concen-ate în jurul unui lider charismatic, în jurul unei idei sau al unui fond provenit din Vest. De altfel, grupãrile de opoziţie erau ajutate logistic şi relativ modest financiar de Occident, prin intermediul unor fundaţii autentice sau mascate, principalul sprijin material constînd în aparaturã şi echipamente mass-media care sã le permitã sã se facã cunoscute şi sã-şi popularizeze platformele. Cea de-a patra, o subdirecţie, avea „ca numitor comun ideologia j religioasã şi clericalismul politic militant", sursa mişcãrii fiind Vati-canul. Ieşite de sub opresiunea comunistã, episcopiile catolice din ! ţãrile respective au devenit foarte active, atît în privinţa demolãrii j vechilor structuri totalitare, cît şi în medierea diferitelor divergenţe apãrute între Putere şi Opoziţie. Aceste patru tipuri de evoluţii politice corespundeau într-un fel voinţei şi depindeau într-o mãsurã ' sau alta de

Centrele de Putere mondialã angajate în procesul de liberalizare: formaţiunile social-democraţe de Moscova, Opoziţia de Statele Unite, grupãrile clericale de Vatican. Doar partidele comuniste mai depindeau de Karl Marx, mort de mult, şi de fosta URSS încã nedesfiinţaţã, mare şi aparent ameninţãtoare. Atît Securitatea românã cît şi Nicolae Ceauşescu, dupã cum vom arãta, au cunoscut din timp faptul cã decizia de liberalizare nu este o farsã, ci un act politic deliberat, precum şi felul în care se destructura sistemul comunist în celelalte ţãri prin dezvoltarea unor formaţiuni politice în sistem pluralist. Faptul cã românilor nu li se dãdeau informaţii despre ce se întîmpla în jurul lor nu însemna ca Ceauşescu nu le avea. Mai este interesant de semnalat, dincolo de patentul liberalizãrii gorbacioviste care poate fi identificat mai întîi în principalele state reformatoare, Polonia şi Ungaria, apoi şi în celelalte, scoase din comunism prin intervenţia solidarã a Uniunii Sovietice şi a Statelor Unite ale Americii, cã una din temele liberalizãrii transmise de Moscova a fost abandonarea preocupãrii pentru trecut, renunţarea la orice formã de resentiment antisovietic şi concentrarea atenţiei spre viitor. Ungaria a rezolvat fãrã ezitãri problema, printr-o mare manifestaţie dedicatã revoltei din 1956, îngro-pînd cu aceastã ocazie trecutul, ridicîndu-i o statuie şi trecîndu-1 în sarcina exclusivã a cãrţii de Istorie. Pentru Polonia a fost acordatã satisfacţia recunoaşterii masacrului de la Katyn. S-au ţinut cîteva sluj' be şi s-a difuzat filmul necenzurat al masacrului. Cu Cehoslovacia a fost mai greu, mai ales pentru cã reforma gorbaciovistã semãna până la identitate cu „Primãvara de la Praga" pe care tancurile sovietice o zdrobiserã atunci, pentru ca acum sã o impunã cu insis-nte diligent6 politice. A fost nevoie de o tîrzie şi formalã recu-oaştere a greşelii din partea URS S, dar cazul s-a închis sub aco-erirea „Revoluţiei de catifea", pe care Moscova nu a mai întîrziat sã o declanşeze. Cu Bulgaria nu avea ce trecut sã rezolve, dar a obligat"o sã permitã emigrarea a peste 300 000 de etnici turci, unii dintre ei ameninţînd ridicol: „Ne vom întoarce pe tancuri!". La recomandarea Statelor Unite, Turcia a potolit entuziasmul foştilor cetãţeni bulgari, în urmãtorii 10 ani, imigranţii vor fi expulzaţi înapoi din Turcia în Bulgaria, pe avioane şi autobuze. RDG-ul nu avea istorie, aceasta fiind scrisã exclusiv de Marile Puteri, atît la sfîrşitul celui de-al doilea rãzboi mondial, cît şi la sfîrşitul Rãzboiului rece. S-au pus în discuţie crimele de la Zidul Berlinului, dar dãrîmarea acestuia a produs un entuziasm mult mai puternic decît dorinţa de revanşã. Doi-trei ofiţeri au fost anchetaţi şi nu se mai ştie dacã au fost condamnaţi sau dacã mai sunt prin închisoare. Subtilitatea acelor recunoaşteri ale greşelilor istorice din partea sovieticã provine din faptul cã ele au avut un caracter strict formal, de relaţii publice, fãrã a se pune în discuţie consecinţele acelor abuzuri şi nedreptãţi. Recunoaşterile formale sovietice au semãnat cu mulţimea de scuze transmise în Asia de Japonia, ba pentru prostituatele din timpul rãzboiului, ba pentru masacrele din Manciuria, ba pentru fiecare distrugere a barierei de corali provocatã în puzderia de insule din Pacific, scuze pline de solemnitate, dar atît de multe încît pînã şi sensul lor moral s-a diluat. A fost recunoscut masacrul de la Katyn, dar folosirea acestui eveniment pentru a „justifica" epurãrile din rîndul Armatei poloneze naţionale este trecutã sub tãcere, la fel ca şi efectul minciunii - cã masacrul a fost fãcut de fierrnani — asupra pretenţiei sovietice de la sfîrşitul rãzboiului cã a liberat teritoriile poloneze pe care de fapt le-a încorporat. S-a recunoscut eroarea din 1968, dar despre cît a fost datã înapoi Ce-oslovacia economic şi politic prin invazia sovieticã nu se spune lrnic, ca sã nu mai luãm în calcul posibilitatea unei compensaţii. La fel şi pentru revolta ungarã din 1956, la fel şi pentru zidul ridicat la Berlin între familii de germani. Singura care n-a intrat în acest program al pacificãrii morale şi istorice a fost România. Ea este şi ţara cu cele mai multe pierderi istorice, în primul rînd teritoriale: Basarabia, nordul Bucovinei Insula Şerpilor, un braţ al Dunãrii, dar este şi naţiunea fãrã nici o reparaţie moralã: nu se recunoaşte agresiunea sovieticã din 1940, nu i se recunosc demersurile diplomatice din Occident pentru ieşirea din rãzboi, nu i se recunoaşte salvarea celei mai mari comunitãţi evreieşti din Europa, nu i se recunoaşte martirajul din timpul perioadei comuniste şi nici mãcar anumite merite în medierea unor conflicte internaţionale, în Orientul Apropiat şi în Orientul îndepãrtat.« Toate acestea sunt consecinţe ale cramponãrii de Putere a clanului Ceauşescu, a ambiţiei nesãbuite a lui Nicolae Ceauşescu de a muri conducãtor al României comuniste, ale limitelor sale intelectuale şi ale

gravelor greşeli de politicã externã pe care le-a fãcut în ultimii ani de conducere, în principal sfidarea Americii. Este paradoxal pentru Nicolae Ceauşescu, ca mai tot ce fãcea în ultimii ani, faptul cã în timp ce nu credea în succesul reformei gorbacioviste, nici nu intuia cã eşecul perestroikâi va avea consecinţe diplomatice asupra reglementãrii problemelor istorice, morale şi teritoriale între URSS şi ţãrile ocupate din Europa esticã. Probabil cã a identificat la un moment dat reflexul tîrziu al acestui fenomen şi a încercat o manevrã firavã de repunere în discuţie a problemei Basarabiei, dar într-un context care a fost fãrã îndoialã penibil, la Congresul al XlV-lea. Estimãm cã întreg acest scenariu al liberalizãrii controlate a Estului comunist s-a destrãmat în faţa reformei economice. Dacã liberalizarea politicã exterioarã a evoluat accelerat, soluţiile economice au fost extrem de limitate. Trecerea de la comunism la capitalism implica adoptarea unei formule social-economice pe care Occidentul o exersa de douã sute de ani, dupã Epoca Luminilor şi Revoluţia Francezã, o purtase prin meandrele Istoriei cu rãzboaie şi pãci convenabile, a unui model care avea deja o istorie proprie, cu etape, succese şi eşecuri, în faţa pericolului comunist Occidentula reacţionat la sfîrşitul celui de-al doilea rãzboi mondial cu enorme de capital, cu Planul Marshall, cu protecţionism vamal, proiectul Pieţei Comune. Iar stabilizarea economiei occidentale a rât oricum 20-30 de ani, a avut o cãdere în anii „crizei petrolu-•» apoi s-a redresat din nou şi a ţîşnit pe calea dezvoltãrii tehno-sice. în faâ liberalizãrii sovietice, inclusiv pe baza înţelegerii cu TîRSS, Occidentul a intervenit prudent în reformele Estului euro-ean, oferind o singurã soluţie: deschiderea pieţei şi ocuparea acesteia de firmele occidentale, singure sau în societãţi mixte. Un pachet Ae legi anume, care sã consfiinţeascã instalarea regimului democratic şia piLtei libere, promulgat de Parlamentul ţãrii respective, avea menirea sã deschidã larg porţile ajutorului economic direct şi indirect. Chiar dacã nu au dorit expres acest lucru, ţãrile occidentale dezvoltate nu au oferit decît soluţia controlului asupra economiei statului estic respectiv, a transformãrii sale mai întîi în piaţã de desfacere. Guvernele comuniste, chiar dacã intenţionau sã aplice reforma gorbaciovistã, nu aveau nici voinţa, nici mijloacele sã producã o rupturã atît de violentã în mentalitãţi şi în mecanismele economice. De aceea a existat un timp al tranziţiei pînã s-au dezmeticit cã URS S i-a abandonat pentru a se salva pe ea şi cã n-au încotro decît spre Occident. Grupãrile şi partidele prooccidentale s-au înscris pe acest ultim curent şi, în faţa spectrului crizei economice, precum şi pe fondul derutei sau disperãrii populaţiei, au avansat rapid la Putere. Acolo au aplicat reforma radicalã, au deschis piaţa, au primit capitalul occidental, 1-au instalat pe bazele economiei de piaţã, apoi au plecat în Opoziţie fãrã teama cã „îşi vînd tara". De fapt, aşa cum am arãtat, nu exista altã soluţie. Fenomenul a fost favorizat de aspectul fundamental al procesului de liberalizare şi anume cã reforma sovieticã internã a lui Gorbaciov a dat foarte repede semne cã va eşua. Cauzele eşecului au fost provocate atît de rezistenţa sistemului, cît şi de greşelile de tacticã ale Echipei Gorbaciov. Pe fond, ceea ce i se reproşeazã liderului reformist sovietic este Ca s-a apucat de toate o datã, încercînd sã declanşeze perestroika în toate domeniile de activitate, lipsindu-se de posibilitatea de a gestiona întregul, toate consecinţele confruntãrii între ideile noi şi ve-chiul aparat, de a rãspunde la cele douã grave probleme ale trântei: imposibilitatea de a reforma comunismul, ca sistem politic şi conornic, şi naţionalismul cu tendinţã centrifugã al republicilor unionale şi autonome. In al doilea rînd, remarcã analiştii, a indecizia lui Mihail Gorbaciov, neabandonarea credinţei sale în restructurarea pe principii leniniste a societãţii, precum şi „atitudine^ pãstratã constant de conducãtorul sovietic pe parcursul celor şase ani şi nouã luni cît a deţinut puterea, anunţînd mãsuri radicale şj amînîndu-le, aproape concomitent, pentru date ulterioare şi nedeterminate"74. Mai mult decît atît, conform partenerului sãu fidel, chiar prima mãsurã a perestroikâi - prohibiţia la alcool, adicã lãsarea sovieticilor fãrã votcã - a fost o „eroare devastatoare". „Pagubele materiale aduse ţãrii de lupta cu alcoolismul au depãşit 15 miliarde de ruble. şi nu a adus nici un folos. Dar a sporit suferinţele"75. Nu este o replicã din teatrul comic, este expresia unei erori politice, a lipsei de realism, a necunoaşterii psihologiei massei la un moment istoric dat. în sine, este eroarea tipicã de a porni o reformã de sus, fãrã ca cetãţeanul de jos sã aibã cultura schimbãrii, mizîndu-se pe adoptarea mecanicã a ordinului. Ceea ce a trãit Gorbaciov între 1986 şi 1989 nu a fost o conducere în armonie a perestroikâi (a schimbãrii) prin glasnost (transparenţã), ci o întoarcere a glasnost-ulm. împotriva perestroikâi. Cu cît devenea mai transparent procesul de reformã, cu atît schimbarea pãrea mai

ameninţãtoare, mai nesigurã, mai imposibilã pentru cei chemaţi sã o aplice. China n-a fãcut greşeala asta. Dar, privind cu luciditate evoluţia perestroikâi nu putem sã nu observãm cã Gorbaciov nu avea mijloacele pentru a introduce o restructurare radicalã, la care trebuie adãugatã şi fragilitatea puterii sale, dependentã primordial de KGB, de Armatã, care ţinea statul pe baionete, şi de eficienţa Ministerului de Externe (adicã tot de KGB), blocatã de aparatul politic şi de birocraţia administrativã speriatã, cramponatã pe structuri. Tot ce a putut face, spre binele omenirii, a fost sã întîrzie momentul scadenţei, sã ofere naţiunilor ocupate în URSS şi în Europa, chiar URSS-ului însãşi, poate fãrã sã vrea, timpul necesar pentru a se dezmetici şi a nu se mai întoarce la formele anterioare. Aşa cum spunea foarte amãrît Şevardnadze: „Eu, produsul aceluiaşi sistem un renegat, care nu poate fi iertat"76. Drama lui Gorbaciov este cã, în timp ce Şevardnadze avea ceva - spate, o rãdãcinã - ţara lui natalã, Georgia -, în timp ce lakovlev a sprijinul moral al apartenenţei ebraice, el nu avea în urmã decît visul unei Uniuni Sovietice democratice, proiecţie 'luzorie. Idealul unei Rusii Mari îi aparţinea lui Elţîn. Iar cînd Raisa a murit, ca urmare a şocului produs în timpul loviturii de stat din 1991, lui Mihail Gorbaciov nu i-a mai rãmas decît singurãtatea premiului sãu Nobel pentru pace, mînjit cu sînge de gruzin, de eston, de român. Esenţial în înţelegerea procesului în care a fost antrenatã şi România este cã în decembrie 1989, în momentul revoluţiei, peres-troika sovieticã eşuase vizibil de cîteva luni. Toate previziunile sumbre şi avertismentele pe care comunistul Ceauşescu i le prezentase comunistului Gorbaciov cu ocazia fiecãrei întîlniri bilaterale la nivel înalt se întîmplaserã. Pe urma Echipei Gorbaciov rãmînea o singurã reformã victorioasã, dar monumentalã: eliberarea Europei de comunism. : Conflictul sovieto-român Vom analiza comportamentul României comuniste şi cu ajutorul unor texte anterioare, dar apropiate cronologic revoluţiei din 1989 şi care ilustreazã punctul de vedere sovietic asupra situaţiei din ţara noastrã. Lipsa de acces la arhivele sovietice va întîrzia încã mulţi ani înţelegerea corectã, sigurã, a modului în care a tratat URSS perioada de regim Ceauşescu, dar anumite dezvãluiri fãcute în ultima Perioadã permit sã ne formãm o opinie, care însã nu poate fi definitiv fixatã. De regulã, în astfel de situaţii existã exagerãri, fie dînd nor informaţii o greutate sporitã, fie tratînd alte informaţii ca mi-ore, nesemnificative, lãsînd la mijloc un spaţiu vast pentru specu-ţle- De aceea, anumiţi autori, care studiazã de ani de zile relaţiile româno-sovietice, care s-au specializat în istoria serviciilor secrete sunt mai importanţi pentru orice sintezã decît impresiile unui analist politic al momentului, deoarece au avut posibilitatea sã observe tn timp şi sã coreleze puţinele informaţii cu metodologiile activitãn; informative pe care le cunoşteau. Un astfel de autor este profesorul universitar Cristian Troncotâ. Cu ocazia unui seminar despre Cortina de fier, ţinut la Bucureşti în 910 mai 2000, el a prezentat un studiu asupra evoluţiei relaţiilor între Securitate şi KGB j^ perioada 1969-1989. Troncotã surprinde cîteva detalii ale unei confruntãri subterane care era perceputã la nivel public prin relativa independenţã ostentativã a lui Ceauşescu faţã de Moscova. Gãsind în mediul românesc un imens potenţial antisovietic şi chiar unul anormal antirusesc, o rusofobie veche, adînc imprimatã în conştiinţa vechilor generaţii şi insistent cultivatã în rîndurile noilor generaţii, proiecţia de imagine a liderului comunist român a reuşit. Departamentul Securitãţii Statului considera cã acel conflict URSS -România era major, cã nu a fost o joacã de suprafaţã. Dupã moartea lui Sţalin conflictul a escaladat treptat prin rezistenţa lui Dej la coordonarea sovieticã destinatã încadrãrii României în sistemul economic al URSS, adicã partea aceea a relaţiilor în care URSS dorea sã orienteze, de fapt sã limiteze, economia româneascã dupã necesitãţile URSS. Declanşatorul aversiunii lui Ceauşescu faţã de sovietici a fost Brejnev. Acesta îşi trata de sus subordonaţii din ţãrile comuniste. Ceauşescu, care era foarte orgolios, a fost cel care a reacţionat violent la acest tratament. El a combinat propriul sãu orgoliu cu ideea cã ţara lui este umilitã. Momentul de cotiturã a fost anul 1968, cînd România condamnã oficial şi public invazia sovieticã în Cehoslovacia. „Dupã episodul cehoslovac din 1968 şi intenţia planificatã (dar neaplicatã) în legãturã cu o posibilã invazie în România şi Iugoslavia, se pare cã Brejnev nu a renunţat la dorinţa de a face regimul de la Bucureşti obedient la cerinţele sale. Pentru atingerea acestui scop, liderul de la Kremlin a amplificat acţiunii6 serviciilor secrete sovietice. Au fost finalizate prin Operaţiuni

Dniestr (Nistrul) în iulie 1969, care ţintea la aducerea la conducere* României a unei noi persoane, loiale Kremlinului, care trebuia să fie membru al Partidului Comunist Român."77 Pe timpul lui Brejnev declanşat un val de recrutãri masive în România. Au fost vizaţi •noritari, ţigani, evrei şi unguri din structuri, apoi şi români cu nvingeri marxiste, pe care naţionalismul lui Dej sau Ceauşescu îi eria, ca abatere de la internaţionalism. Apoi, erau oportuniştii, • divizi daţi afarã din funcţii importante pentru incompetenţã sau trecuţi la pensie. Securitatea românã a simţit relativ devreme cã a fost pusã în aplicare o operaţiune de rãzbunare pentru atitudinea din 1968. De altfel, însuşi Ceauşescu, de fricã pentru consecinţele actului sãu curajos, a ordonat o intensificare a activitãţii de culegere de informaţii pe linia URSS şi a luat o serie de mãsuri cunoscute (înfiinţarea Gãrzilor patriotice, înfiinţarea sau reamplasarea unor unitãţi militare la flancul estic, intensificarea activitãţilor de ascultare radioelectronicã, importul de nave de minare, tentativa de a importa submarine din China ş.a.). Activitatea de informaţii pe relaţia URSS a întîmpinat dificultãţi încã de la început. Conform generalului Nicolae Pleşiţã, în acea perioadã şef al Direcţiei de Securitate şi Gardã, „dupã ce-am înfiinţat acest sector cu rezultate bune, cînd i-am prezentat un material, deşi era un om fricos, chiar dacã nu tremura în faţa ruşilor, cînd a vãzut tentaculele noastre spre Est, a zis: Mai uşurel cã dacã aflã!..."78. Zona cu rezultate modeste a fost Basarabia, teritoriul românesc ocupat în 1940, teren ideal pentru culegerea de informaţii cu caracter preventiv şi spaţiu limitrof esenţial pentru securitatea României. Ocupaţia sovieticã timp de decenii, dar mai ales deportãrile de sute de mii de români din Basarabia şi aclimatizarea unor minoritari alogeni pe acest teritoriu au fãcut ca activitatea de informaţii româneascã sã fie extrem de riscantã. KGB-ul putea identifica foarte repede acţiunile româneşti, lucru pe care de altfel 1-a şi fãcut, folosind cu abilitate tentaţia ideii cã în Basarabia mai existã patrioţi români şi oameni dispuşi sã rişte pentru idealul unitãţii naţionale. Aceştia existau, erau foarte puţinj dar şi foarte greu de verificat, în plus, fapt semnificativ pentru evenj, mentele din decembrie 1989, Basarabia a devenit principalul centru de operaţii al KGB-ului pentru teritoriul României. Instalarea la Giurgiuleşti, în Basarabia, a unei staţii puternice de intercepţie a comunicaţiilor 1-a determinat pe Nicolae Ceauşescu sã dezvolte trei servicii speciale de asigurare şi protecţie a transmisiunilor telefonice, radio şi cifrate79 cu care sã contracareze activitatea staţiei de la Giurgiuleşti, precum şi a staţiilor puternice, cu razã de acţiune pîna în nordul Africii, existente deja pe Insula Şerpilor. Ceauşescu a mai acţionat pe cîteva cãi, pentru a se putea proteja, prima fiind apropierea multiplã şi foarte strînsã de China, a doua fiind o deschidere surprinzãtoare spre Statele Unite ale Americii.,,Arhiva Mitrokhin" aduce unele lãmuriri: „în cursul anului 1971, în afarã de ilegalii pentru Operaţiunea PROGRESS în Cehoslovacia şi Polonia, au mai fost plasaţi treisprezece în România, nouã în Iugoslavia, şapte în Germania de Est, patru în Ungaria şi trei în Bulgaria. Deşi toţi aveau obiective asemãnãtoare, existau şi sarcini specifice în fiecare ţarã. Prioritatea datã României în 1971 reflectã nemulţumirea sovieticã crescîndã faţã de politica externã a lui Nicolae Ceauşescu, care combina o versiune a neostalinismului în interior cu o independenţã crescîndã faţã de Pactul de la Varşovia în strãinãtate. Dupã ce a condamnat invadarea Cehoslovaciei, Ceauşescu a fost rãsplãtit în anul urmãtor cu o vizitã a lui Richard Nixon, prima fãcutã de un preşedinte american în Europa de Rãsãrit comunistã, în 1970 Ceauşescu a fãcut prima din cele trei vizite în Statele Unite. Moscova şi-a arãtat nemulţumirea faţã de vizita la Beijing, din 1971, desfãşu-rînd manevre ale Pactului de la Varşovia la frontierele României"8 • Unitatea Militarã 0920/A a fost transformatã în UM 0110, încadratã cu ofiţeri şi subofiţeri din valul nou şi destinatã contrainformaţiilor pe spaţiul estic. Ea a fost în stare sã identifice majoritatea acţiunilor secrete sovietice, sã preia sub control mai multe reţele de spionaj dupã ce acestea au fost construite şi puse în acţiune, sã destructureze reţele pe care nu le identificase din faza de construcţie. Succesele caritãţii române au semnalat KGB-ului cã în spaţiul românesc are aliat" pe care nu poate conta, cã au fost impuse anumite limite ' relaţiile dintre structurile de informaţii şi cã, la un semn, poate de larmã, poate de pericol real, Securitatea şi suprastructura politicã le României nu vor rãspunde orbeşte, cu devotament, cu spirit 'nternaţionalisţ. în primul raport înaintat de Serviciul Român de Informaţii cãtre Senatul României se afirmã: „Aşa cum rezultã din instructajul fãcut, încã din 1982, de un cadru de informaţii sovietic venit din centralã în ţara noastrã, România era «lucratã» la nivelul unui stat inamic, mod de abordare care s-a pãstrat,

chiar s-a accentuat, dupã venirea la conducere a lui Mihail Gorbaciov"81. Ultimul şef al UM 0110, general-locotenent Victor Neculicioiu, avea sã confirme în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 aceastã realitate: „Vã raportez cã din 1983, cînd am preluat conducerea acestei unitãţi, cel puţin pe linia serviciului de informaţii URSS-KGB, lucrurile erau foarte clare din punctul de vedere al concepţiei de lucru şi al poziţiei faţã de ţara noastrã. Ei ne socoteau pe acelaşi plan al intereselor informative ca pe oricare ţarã occidentalã. Asta era concepţia de bazã de la care plecau ei în organizarea acţiunilor pe teritoriul nostru"82. Tot din 1969, KGB îşi intensificã şi tentativele de penetrare a Securitãţii, cu rezultate relativ modeste, baza pãtrunderii sale fiind în continuare ofiţeri superiori şi generali din vechea gardã (tip Doicaru, Caraman, Pacepa), formaţi de consilierii sovietici, într-o singurã zonã, cea a acţiunii politice, Securitatea nu a putut contraataca în forţã din cauza „obsesiei lui Ceauşescu cã pe frontul secret totul trebuie fãcut cu maximã prudenţã, pentru a evita orice provocare sau acţiuni diversioniste care ar fi oferit Kremlinului orice motiv — cît de mic — pentru o intervenţie în România"83. Mai era un motiv, probabil mai important pentru Ceauşescu, şi anume teama de a diminua fiz^ vreun agent sovietic astfel încît KGB sã-i organizeze asasinarea Teama personalã a fost foarte puternicã, el fiind un lider care se deplasa mult în strãinãtate, inclusiv în ţãri nesigure, cum erau cele africane sau arabe, unde înscenarea unui asasinat era destul Qe facilã. Aşa se face cã agenţii sovietici din spaţiul politic, contactaţi sau racolaţi prin Operaţiunea Nistrul, au fost puşi sub observaţie fãrã a fi eliminaţi. Credinţa cã aceastã ameninţare existã — realitate greu de controlat astãzi prin informaţii sigure — a degenerat apoi în mãsurile exagerate, niciodatã sigure, de protecţie a şefului statului. Un alt aspect parazitar a fost acela cã inclusiv în cazul unor disidenţi români autentici, obsesia manevrei sovietice a funcţionat, Ceauşescu fiind convins cã manifestãrile acestora (de exemplu, un Paul Goma) nu pot avea o sursã româneascã, întrucît poporul îl iubea, ci trebuie sã fi fost inspirate de Moscova. Chiar şi în situaţiile în care Securitatea îi raporta cã nu se poate face o legãturã între actul de disidenţã şi KGB, Ceauşescu aducea argumentul cã protestul respectivului disident „face jocul Moscovei". Generalul Nicolae Pleşiţã aratã cã „Ceauşescu era totuşi fricos, chiar dacã a fãcut dovada demnitãţii în 1968. Nici el nu m-a cruţat pe mine şi nici eu nu-1 cruţ. Pe cît a pãrut de curajos în 1968, se temea de ruşi. Acceptase sã ne ocupãm contrainformativ de ei, dar ne-a interzis sã dezvoltãm munca de informaţii în Uniunea Sovieticã şi sã ne mulţumim numai la nivelul ambasadelor. Dupã ce am constituit sectorul contrainformativ pe linia Uniunii, am fãcut un bilanţ. Rezultatele nu-mi plãceau. Am comparat potenţialul de luptã contra Estului cu potenţialul de luptã împotriva Vestului. Am constatat cã sectorul estic este mult mai subţire încadrat. şi Estul era atunci mai periculos ca Vestul. Am propus sã dezvoltãm aparatul (...) Am vrut sã semnalez cã nu avem potenţial de luptã cu acest colos care-şi pãstreazã reţeaua încã din timpul ţarismului..."84. La un bilanţ actual se poate afirma cã, pînã spre sfîrşitul anilor '80, Securitatea a reuşit sã gestioneze în bunã mãsurã monitorizarea activitãţilor de spionaj sovietice în zona politicã a României şi a avut activitãţi modeste pe teritoriul URSS. Securitatea, fiind condusã autoritar şi controlatã instituţional de partid, nu a putut trece la nici o acţiune concretã de contracarare pe teritoriu inamic, decît în mãsurã în care primea un ordin explicit de la Nicolae Ceauşescu. Acest amãnunt va conta în decembrie 1989. în schimb sovieticii au reuşit sã penetreze foarte adînc în eşaloanele superioare ale Armatei române, în Armatã - discutãm de anii '70-'80 - exista o situaţie sreu de modificat, generatã de faptul cã majoritatea ofiţerilor superiori şi a generalilor proveneau din oameni simpli, ţãrani sau muncitori, intraţi sau aduşi în Armatã în anii '50, mulţi dintre ei şcolarizaţi în URSS sau antrenaţi în programele Tratatului de la Varşovia. Tehnica de luptã fiind sovieticã, activitatea lor fiind legatã de aceastã tehnicã, influenţa unei anumite imagini de forţã a URSS ã contat în psihologia multora dintre ei. Armata URSS a fost mult timp un model, în plus, militarii ştiau cel mai bine ce însemna Armata sovieticã, forţa ei uriaşã, incapacitatea Armatei române de a-i face faţã. Chiar şi în anii '90, adicã cît se poate de recent, în Academia Militarã se studiau tematicile agresiunilor potenţiale pe cele patru direcţii strategice şi, în cazul unui atac sovietic, profesorii concluzionau cã nu se poate rezista, în Armatã mai existau în anii '70 ofiţeri de provenienţã basarabeanã, români cãsãtoriţi cu rusoaice sau evreice, partide care, împreunã cu „originea sãnãtoasã", asigurau ascensiunea fãrã probleme în ierarhia militarã. Infiltrarea fiind

timpurie şi organizatã metodic în anii de debut ai regimului comunist, posibilitãţile de a-i depista sau îndepãrta pe adevãraţii spioni au fost întotdeauna reduse. Pe de altã parte, în mod inexplicabil, cea mai slabã structurã era cea de contrainformaţii, subordonatã, dupã sistemul sovietic, Securitãţii, corp strãin şi bîntuit de mari probleme de cadre. Deşi ofiţerii angajaţi în acea Direcţie proveneau, mai ales în ultimii ani, din rîndul militarilor cu rezultate foarte bune - fãrã însã a atinge vreodatã nivelul de racolare a intelectualilor reuşit de Securitate —, sistemul de lucru era total defectuos, în loc sã predomine protecţia cadrelor, contraspionajul, ofiţerii CI se implicau în tot felul de incidente şi conflicte mãrunte, în partizanat regimental, în turnãtorii ieftine. Mulţi proveneau din ofiţeri racolaţi în prealabil ca informatori ai Securitãţii. Erau de regulã urîţi de ofiţerii de carierã, Cl-ştii la rîndul lor se comportau de multe ori discreţionar, prin efectul posibilitãţii legale de a supraveghea orice grad, oricît de mare, şi din aceste motive colaborarea fireascã între cele douã tipuri de ofiţeri era defectuoasã. Cercetarea celor mai importante mãrturii asupra acelui complot militar din 1983, pe care îl vom analiza mai tîrziu, ne conduce spre o poziţie echilibratã faţã de acest subiect, poziţie care se sprijinã atît pe cunoaşterea procedurilor de lucru ale serviciilor de informaţii din lagãrul comunist, cît şi pe tipologia comploturilor din România modernã şi contemporanã. Se poate considera certã informaţia conform cãreia dupã 1968 serviciile de informaţii sovietice au cãutat sã evalueze şi sã punã în acţiune nemulţumirea unor activişti de partid din structurile politice şi militare ale ţãrii cu scopul de a-1 înlãtura pe Nicolae Ceauşescu. Ca orice serviciu profesionist, KGB şi GRU au apelat în primul rînd la reţelele proprii de informaţii şi spionaj formate pe teritoriul României încã din primii ani ai ocupaţiei, coordonate de la ambasadã sau din centre organizate din timp sub acoperirea unor firme sau organizaţii româno-sovietice. Aceste reţele au identificat zone ale structurilor de Putere din România în care se manifestau nemulţumiri, cauza acestora, precum şi persoanele nemulţumite, în ultimã instanţã, dar mai ales în deceniul opt, motivaţia personalã a nemulţumiţilor era mai puţin importantã, ceea ce conta fiind curajul de a-şi expune nemulţumirea, înclinaţia spre a o împãrtãşi colegilor sau prietenilor şi mãsura în care persoana era dispusã „sã facã ceva". Profilul nemulţumiţilor poate fi identificat şi de noi cu oarecare uşurinţã: Foşti activişti de partid din epoca stalinistã cãrora „le trecuse vremea" şi care, fiind protejaţi şi asistaţi social în calitate de foşti ilegalişti şi agitatori ai perioadei „preluãrii puterii", trãiau sentimentul şi îşi alimentau convingerea cã mai reprezintã ceva în istoria şi construcţia comunismului în România. Unii dintre aceştia erau dominaţi de sentimentul contrar cã au fost înlãturaţi de gruparea Ceauşescu prea devreme, avînd încã vîrsta sã mai activeze în structuri», sau ca au fost îndepãrtaţi pe nedrept, printr-o epurare forţatã, ruptã Ãe mecanismul curent al rotirii cadrelor. Marea majoritate a acestor dinozauri" stalinişti rãmãsese fidelã Uniunii Sovietice, unicã autoare a destinului lor politic în România şi considerau politica lui Ceauşescu o deviaţie periculoasã de la axa internaţionalismului controlat de Moscova. Proveniţi din pleava fostei societãţi româ-neşti democratice sau din rîndurile pãturilor sãrace ale minoritãţilor, mai ales evreieşti, ieşiţi peste noapte din zona mahalalei şi, nu în puţine cazuri, din lumea interlopã, aceşti foşti activişti de partid stalinişti fuseserã fãcuţi peste noapte „cineva", aduşi la conducerea statului şi la privilegii. Lipsa lor de caracter, de culturã, precum şi brutalitatea nãscutã din promiscuitate au fost folosite din plin împotriva populaţiei. Tot ce deveniserã şi tot ce dobîndiserã aveau o singurã originã: URSS. Activişti de partid români şi minoritari speriaţi de politica „independentã" faţã de Moscova, de unele acţiuni curajoase explicit antisovietice şi de legãturile prea avansate cu „inamicul" Occidentul şi în particular Statele Unite, în sensul cã aceste atitudini nu puteau dura, nu puteau fi admise de URSS şi cã mai devreme sau mai tîrziu aceasta va reacţiona printr-o schimbare de echipã la Bucureşti. Calculul lor implica prudenţa, criticile voalate la adresa cuplului Ceauşescu, jocul dublu, asigurarea unui alibi pentru momentul schimbãrii. Frica de URSS îi fãcea sã delimiteze în mediul • lor ataşamentul formal faţã de politica oficialã de sentimentele personale faţã de URSS. Principala temã a mesajului lor confidenţial era critica la adresa promovãrii Elenei Ceauşescu şi a rudelor clanului în funcţii politice, aspect ce lovea indirect în Nicolae Ceauşescu. în aceeaşi categorie de nemulţumiţi intrau şi activişti români sau minoritari din valul nou, îndepãrtaţi pentru

incompetenţã, din cauza vreunui incident, sau care îşi manifestau oportunistul şi mediocritatea pentru a susţine, cu declaraţii de devotament în Paralel cu bîrfe politice, ideea stabilitãţii cadrelor. O categorie aParte, dar şi interesantã din punctul de vedere al serviciilor de informaţii sovietice, era aceea a activiştilor de partid cãsãtoriţi cu rusoaice sau evreice, pãrinţi ai unor fii declaraţi oficial români, dar pe care aparatul superior de partid românesc al Echipei Ceauşescu, Securitatea şi Biserica Ortodoxã sub control comunist nu încetau sã-i considere neoficial copii ruşi sau evrei. Pentru aceastã categorie existã o abordare distinctã şi nu lipsitã de importanţã care analizeazã una din cele mai eficiente direcţii ale spionajului sovietic în România şi anume reţelele de soţii, secretare şi amante organizate de Ana Pauker încã din 1945, femei care au rãmas alãturi de soţii lor sau au fost promovate în structurile de partid pe baza serviciilor profesionale sãu „private" pe care le-au oferit timp de mai mulţi ani liderilor mai mici urcaţi apoi în conducere de valul Ceauşescu. Aceste femei au pãstrat o influenţã naturalã asupra pãrintelui copiilor lor, asupra bãrbatului de care şi-au legat viaţa, chiar şi fãrã copii, au rãmas legate discret şi intim de foştii şefi sau amanţi, folosind intimitatea relaţiei consumate pentru a menţine un contact sau chiar un canal informativ deschis. Pe de altã parte, sã te trezeşti peste noapte cu ordinul de a-ţi abandona soţia, mama copiilor tãi sãu consoarta iubitã — şi nu trebuie sã neglijãm cã unii activişti îşi iubeau sincer sau inconştienţi soţia rusoaicã sau evreicã — nu este o situaţie comodã, în sfîrşit, o altã categorie - altfel, foarte importantã - era aceea a activiştilor care priveau cariera politicã drept o ascensiune naturalã în ierarhie. Pe ei îi deranja sistemul de muncã în domeniul cadrelor practicat de Ceauşescu, fostul lider comunist avînd un mecanism de rotire a cadrelor foarte ingenios, trecînd activiştii importanţi prin mai multe funcţii, cu responsabilitãţi diverse, în susul şi în josul ierarhiei, astfel cã de multe ori o plasare într-o funcţie mai micã, dar cu o anumitã specializare, pãrea o degradare politicã, deşi în gîndireã lui Ceauşescu nu reprezenta decît o etapã de acumulare a cunoştinţelor pentru a fi plasat într-un alt loc, mai sus. Evident, un astfel de sistem lãsa impresia cã orice Carierã politicã importantã din România depindea de voinţa personalã ã secretarului general, nu de partid. Chiar aşa era. Cultul personalitãţii, iniţiat de Ceauşescu, la fel ca şi sistemul sãu de rotire a cadrelor pentru a-i asigura conducerea partidului şi a ţãrii pînã la moarte, îl avea ca model pe Stalin şi reprezenta o altã motivaţie pentru privirea aruncatã cu interes de aceşti activişti spre URSS-ul poststalinist. Militari nemulţumiţi de un complex de factori specifici carierei militare, între care funcţia şi ierarhia contau cel mai mult, au prezentat o altã categorie. Penetrarea structurilor militare, în neral, este un proces care vizeazã atît ofiţeri superiori cu funcţii de comandã, cît şi grade mai mici, dar care ocupã o poziţie cheie în sistemul militar respectiv, în cazul nostru erau vizaţi generali în funcţii de comandã, ajunşi în vîrful ierarhiei militare şi care aveau o nemulţumire politicã sau profesionalã. Cariera unui general al Armatei române sub comunism era extrem de grea şi plinã de privaţiuni - ne referim aici la ofiţerii de carierã, de „linie", nu la activiştii de partid din armatã — pentru cã pornea de jos, de la o condiţie socialã foarte modestã, cunoştea dificultãţile gradelor inferioare, subordonaţi unor şefi abuzivi sau obtuzi, obligaţi sã-şi continue pregãtirea militarã în paralel cu completarea studiilor, transferaţi de mai multe ori în cursul carierei în diferite colţuri ale ţãrii, unii împreunã cu familiile sau rupţi de acestea, trãind în situaţii de izolare şi în condiţii mizere, fiind nevoiţi sã urce în ierarhie prin diverite servituti faţã de şefi ierarhici discreţionari. Erau în permanenţã urmãriţi de Securitate şi de politrucii unitãţilor, turnaţi pentru orice abatere sau pedepsiţi pentru orice insubordonare. De aceea, în momentul în care oamenii aceştia ajungeau generali deveneau ei înşişi discreţionari, abuzivi şi cu preponderenţã privilegiaţi ai sistemului. La comandã cãutau sã se asocieze unei aripi de lideri politico-mili-tari, sã transforme vechea unitate de corp a specialitãţii militare într-o sectã de armã, sã se sprijine unul pe altul prin relaţii şi corupţie pentru a-şi asigura protecţia. La acest nivel bîntuia alcoolismul şi aventura sexualã, fapte ce îi fãceau vulnerabili nu numai în faţa controlorilor lor interni, ci şi în vizorul GRU. O schimbare din funcţie sau o destituire echivala pentru aceşti generali cu o dramã personalã, în care se pierdea totul şi se iroseau decenii de privaţiuni şi vise. Un alt aspect important pentru a avea o idee mai clarã asupra cazurilor de trãdare - pentru cã în domeniul militar nu existã echivoc asupra acestei teme - a fost situaţia înzestrãrii şi dotãrii cu tehnicã militarã. În momentul în care a hotãrît distanţarea de URSS, dar şi pe baza experienţei

proprii ca politruc, Nicolae Ceauşescu a înteles un lucru simplu: dotatã şi înzestratã cu armament sovietic, armata românã depindea total de echipamentele, reperele şi piesele de schimb sovietice, ceea ce crea dependenţa tehnicã şi logisticã pe care Armata românã o mai pãţise în rãzboaiele din trecut, de la Turtucaia la Stalingrad, cu rezultate dezastruoase. Pentru a da un exemplu voi preciza cã anvelopele unui avion de luptã se schimbau dupã şase decolãri şi aterizãri, ceea ce presupunea, în condiţiile îr, care vrei sã ai o aviaţie adevãratã, un import masiv şi constant de anvelope. Poate avionul respectiv sã fie ultramodern, sã fie armat cu cele mai moderne rachete, dacã „n-are roţi", cum se spune popular, nu se ridicã şi nu este decît o maşinãrie de tablã rãmasã la sol. Situaţia atingea toate categoriile de arme şi avea efecte directe, fundamentale, asupra comandanţilor a cãror activitate era constituitã din mişcare - instrucţie, aplicaţii, manevre, în perioada criticã a transferului de tehnologie de la cea sovieticã la cea autohtonã româneascã, a formãrii Industriei Naţionale de Apãrare, Armata românã a trecut printr-o crizã generatã atît de încetarea importurilor - de furtunuri pentru conductele tancurilor, de exemplu -, cît şi de calitatea mai proastã a produselor româneşti (cel puţin în primii ani), în 20 de ani de existenţã a Industriei Naţionale de Apãrare toate acţiunile de sabotaj petrecute în întreprinderile de producţie militarã şi înregistrate în dosarele Direcţiei de Contrainformaţii Militare îi aveau ca ultimi autori pe sovietici. Scopul era multiplu: obligarea României sã cumpere în continuare echipament sovietic, împiedicarea apariţiei unei fabricaţii româneşti independente, sabotarea dezvoltãrii tehnologiilor occidentale într-un stat comunist, scoaterea României de pe piaţa concurenţialã a armamentelor. Acest lucru 1-au obţinut imediat dupã 1989. Dependenţa de armamentul sovietic crease o mentalitate „tehnicã" prosovieticã, astfel cã deciziile „antisovietice" ale lui Ceauşescu puteau fi criticate din considerente strict profesionale şi abia mai apoi politice, în plus, aliatul sovietic era mereu cu un pas înainte, lupta mereu cu o generaţie superioarã de arme, la care ofiţerii români doar tînjeau. O datã cu decizia româneascã de a construi o industrie naţionalã de apãrare, sovieticii au încetat sã mai modernizeze tehnica militarã din România cu noi generaţii de arme, astfel cã toate statele comuniste din jurul nostru deţineau armament sovietic superior (tancuri T-72, MIG-uri 29, nave de luptã, sisteme de radiolocaţie). Bulgaria, o ţara mai micã şi într-o permanentã competiţie cu România, era privilegiatã din acest punct de vedere. Situaţia nãştea frustrare şi sentimentul de inferioritate. în faţa acestui minitablou al subiecţilor interesului serviciilor de informaţii sovietice ne rãmîne obligaţia de a estima felul în care au petrecut racolãrile cazului nostru. Credem cã primii contactaţi u fost vechii activişti prosovietici (de tip Silviu Brucan), pentru care nu era nevoie de operaţiuni prea complicate de convingere şi nici de înscenãri pentru şantaj. Oamenii aceia credeau cã Ceauşescu este un naţionalist antisemit, un antisovietic şi un deviaţionist din pragul aventurii, motiv pentru care în momentul cînd li s-a spus cã Moscova vrea sã-1 schimbe pe Ceauşescu n-au avut nici o clipã de ezitare. Ei au primit misiunea sã sondeze mediile politico-militare pentru a identifica nemulţumiţii, în anumite situaţii li se indica de cãtre agentura sovieticã pe cine sã sondeze, respectivul fiind în lucru prin altã reţea. Persoanele sondate erau apoi verificate şi evaluate de cãtre reţelele de spionaj sovietice, astfel cã se renunţa la cei nesiguri şi erau cultivaţi cei foarte nemulţumiţi, slabi sau şantaja-bili. Una din metodele de sondare era discuţia în grup select despre un subiect care sã conducã la „problema" Ceauşescu. Cam pe acest moment a picat Securitatea prin tehnica de ascultare şi prin denunţuri, în funcţie de gravitatea şi de evoluţia discuţiilor, a întîlni-rilor şi a atitudinii individuale informaţia a fost prezentatã lui Ceauşescu. în ce-i priveşte pe militari, subiecţii au fost contactaţi direct în virtutea racolãrii din perioada cît studiaserã în URSS, reactivaţi sau supuşi unor înscenãri bahice sau sentimentale. Ulterior, în cazul unui rãspuns pozitiv, agenţii de influenţã civili — care vor reprezenta mereu baza acţiunii, pentru cã ocupau spaţiul politic al acesteia - erau puşi în legãturã cu militarii. Cam astfel se explicã contactele lui Brucan cu Militam. La ministrul Ion loniţã s-a ajuns indirect, speculîndu-se nemulţumirile sale de altã naturã, profesionale şi personale. Deoarece este exclus sã credem cã Uniunea Sovieticã putea planifica schimbarea unui lider comunist fãrã sã-i Pregãteascã un înlocuitor, va trebui sã acceptãm ideea cã persoana lridicatã de agenţii de influenţã din România drept cel mai bun Uccesor era Ion Iliescu. Dar, atenţie!, marginalizat mult timp, Iliescu nu mai putea face parte din prim-planul scenariului schimbãrii din 1989, fiind nevoie de altcineva, de un lider comunist român din Comitetul Politic

Executiv, unde trebuia sã aibã loc şi schimbarea lui Ceauşescu. Abia dupã înlocuirea acestuia cu un lider provizoriu disidenţa creatã de Iliescu în partid urma sã creascã în popularitate şi forţã şi sã instaureze la conducerea statului un partid socialist reformist, în condiţii de pluralism şi de tranziţie economicã. Ion Iliescu nu avea nevoie sã fie spion — în sensul peiorativ pe care i\ adoptã oponenţii sãi —, atît timp cît îl ataca pe Ceauşescu public. Ej era un disident clasic şi autentic al Partidului Comunist Român, pe care mizau nu numai comunişti români nemulţumiţi, ci şi liderii de la Moscova. Cazul lui va fi analizat separat. Dincolo de intriga acelei încercãri sovietice de îndepãrtare a lui Ceauşescu prin intermediul unor militari, avem convingerea cã operaţiunea a existat. O vom analiza separat, o datã cu evaluarea disidenţei. Securitatea a reuşit sã o depisteze încã din faza de contacte. Probabil cã au fost mult mai mulţi contactaţi, dar nu toţi au fost dispuşi la o aventurã. Oricum, diferitele grupuri civile şi mili- j tare care au încercat sã participe la o eventualã îndepãrtare a lui \ Ceauşescu de la Putere au acest numitor comun al relaţiei cu servi- î ciile secrete sovietice. Practic, indiferent cît de direct sau indirect era contactul cu acestea, revolta lor împotriva lui Ceauşescu nu ieşea din coordonatele unei atitudini prosovietice. Altfel spus, din amãnuntele dezvãluite pînã acum de diverşi actori ai comploturilor anticeauşiste, nu rezulta nici o clipã o motivaţie strict româneascã, o dorinţã de a-1 îndepãrta pe Ceauşescu pentru cã era nociv naţiunii române, ci numai îndeplinirea unei cerinţe venite de la Moscova în concordanţã cu nemulţumirea personalã. Aceasta ar putea fi doar o impresie, din cauza faptului cã nu exista alternativã. Sovieticii nu au renunţat niciodatã la presiunile asupra României. Au practicat şantajul economic în unele momente, simultan cu anumite evenimente politice internaţionale, ca sã obţinã votul României la diferite reuniuni ale partidelor comuniste sau cu caracter internaţional, închideau gazul, reduceau livrãrile de petrol sub diferite pretexte tehnice sau climaterice, întîrziau deliberat livrãrile de minereu de fier, de cocs, echipamente militare etc. Dupã elinanarea din competiţie a campioanei URSS la fotbal de cãtre echipa Steaua Bucureşti, circula deja un banc: în noaptea victoriei echipei române, URSS i-a trimis lui Ceauşescu o telegramã: „Felicitãri entru victorie. STOP. Petrol. STOP. Gaze. STOP"... Dacã trupele sovietice rãmîneau în ţarã, le-ar fi folosit ca factor de presiune, dar nu mai erau din 1958, adicã de un timp extrem de lung. De aceea, 'ntensificarea spionajului în ţara noastrã, combinatã cu mãsuri la nivel politic şi economic, încerca sã compenseze eroarea de neiertat a lui Hruşciov. Ceauşescu a adîncit ura faţã de ruşi a românilor, ca factor de protecţie. A fãcut-o deliberat, cît se putea, mai mult subversiv, prin informaţii strecurate în populaţie, prin instigatori, prin zvonuri şi diversiuni, prin stimularea unor oameni de culturã naţionalişti la acte de „curaj" antisovietic. A fost rãspîndit zvonul cã sovieticii sunt autorii accidentului naval în urma cãruia a eşuat vasul „Independenţa", apoi cã drept replicã Securitatea a produs deraierea deliberatã a trenului Moscova-Sofia, accident soldat cu zeci de morţi şi sute de rãniţi din rîndul turiştilor sovietici (fapt inexistent), a fost transmisã spre populaţie informaţia cã incendierea Teatrului Naţional din Bucureşti a fost provocatã de sovietici drept represalii pentru vizita şefului comunist chinez Huo Guafeng în Capitala României (fapt se pare autentic), cã Ceauşescu a mediat între americani şi chinezi pe timpul lui Nixon (medierea principalã s-a fãcut prin Varşovia), dînd o loviturã dureroasã Moscovei etc. Neavînd trupe aici, ca în toate celelalte ţãri, mijloacele de control (de exemplu interceptãrile şi ascultãrile telefonice) şi de intervenţie erau mult scãzute, mai ales cã experienţa cehoslovacã produsese grave pierderi de imagine Uniunii Sovietice. Una este sã intervii cu trupele aflate la faţa locului şi alta sã trebuiascã sã le treci peste Prut sau peste Dunãre în faţa unei Armate care nu va rãmîne în cazãrmi, ca în Cehoslovacia. La relaţiile privilegiate pe care le dezvoltase Ceauşescu în China şi Statele Unite, la reapropierea vizibilã de "anta, trei state membre ale Consiliului de Securitate, o invazie militarã sovieticã în România în acei ani era practic imposibilã. ^Pre deosebire de Cehoslovacia — 1968, o loviturã militarã sovieticã în România dupã Actul Final de la Helsinki risca un vot majoritar negativ la ONU. Chiar dacã URSS ar fi folosit argumen-u' unei cereri venite din interiorul PCR, existau suficiente forţe „naţionaliste" şi antisovietice în acelaşi partid care sã acţioneze public în ţarã şi în strãinãtate pentru a împiedica acţiunea.

Dezvoltarea atît de amplã a relaţiilor internaţionale în timpul regimului Ceauşescu avusese un triplu rol: legitima internaţional existenţa statului comunist român (cu toate abuzurile şi crimele sale), stabilea multiple legaturi politice cu finalitate economicã şi asigura o protecţie statului şi conducãtorului împotriva unei ingerinţe majore sovietice. Chiar şi manevrele militare din cadrul Tratatului de la Varşovia erau limitate pe teritoriul României, din teama cã trupele odatã intrate nu vor mai pleca, fapt care se petrecea în celelalte ţãri comuniste, cu scopul de a reînnoi efectivele staţionate acolo. Un exemplu tipic, bine cunoscut de români de la televiziune, era al Bulgariei, cu ocazia manevrelor Ştit (Scut) sub acoperirea cãrora se împrospãtau trupele sovietice din sudul Dunãrii, în sfîrşit, prin politica iritantã a lui Nicolae Ceauşescu, România dãdea exemplul unei rezistenţe încãpãţînate, dar mai mult dovedea cã URSS are slãbiciuni, este vulnerabila, are probleme în propriul sistem. Timpul a fost factorul cel mai important în acest conflict surd, pentru cã numai în timp s-au creat condiţiile pentru ca Ceauşescu sã rãmînã izolat de naţiunea care se solidarizase cu el în 1968, sã o aducã la disperare cu paranoia cultului personalitãţii, cu frigul din case şi cu magazinele goale în care nu gãseai decît celebrii creveţi vietnamezi, mai mult aer decît hranã. In acest timp al gravelor erori fãcute împotriva propriei sale naţiuni, românii 1-au abandonat pe Nicolae Ceauşescu şi au început sã vadã în Mihail Gorbaciov pe primul sovietic neameninţãtor, într-un excelent volum colectiv, adevãratã panoplie a comunismului mîncat de carii vãzut prin ochii unor copii şi apoi adolescenţi, Paul Cernat descrie starea lui sufleteascã din septembrie 1989: „îmi surîdea, pe atunci, şi venirea sovieticilor lui Gorbaciov, iar în momentele de exasperare maximã speram «sã intre ungurii peste noi» (singura problemã în acest caz, îmi ziceam eu, era învãţarea limbii), speranţa mea era în «duşmanii poporului», în tot ce înfiera propaganda"85. PÃREREA KGB-ULUI DESPRE REGIMUL CEAUŞESCU Ceauşescu ar fi fost îndepãrtat de mult de sovietici dacã liderul comunist român nu ar fi ştiut sã obţinã un larg sprijin popular, combinat cu o uşoarã creştere a nivelului de trai provenitã din împrumuturi externe. Forţa care 1-a apropiat pe Ceauşescu de poporul român, ca nucleu majoritar al naţiunii române, şi i-a asigurat pînã în ultima clipã un grup important de oameni fideli în ierarhia superioarã a ministerelor de forţã, mai ales în Armatã şi Securitate, a fost naţionalismul. Sentimentul existase latent în rîndul populaţiei, fusese cultivat timp de un secol şi jumãtate şi se accentuase o datã cu ocupaţia sovieticã, în realitate, ceea ce este naţionalismul prin definiţie _un sentiment de apartenenţã, de identitate şi o atitudine raţionalã de dragoste faţã de naţiunea ta — fusese redus la o serie de reacţii schematizate, în primul rînd era sentimentul de nedreptate fãcut României, continuu timp de un secol şi jumãtate, apoi cenzura sovieticã asupra istoriei şi culturii române, latinitatea educatã nu numai prin limbã, dar şi prin şcoalã, complexul de inferioritate spart prin actul de curaj al lui Ceauşescu din 1968, interpretat ca un gest de demnitate naţionalã, apoi sentimentul de admiraţie pentru deschiderea internaţionalã a politicii româneşti, iluzia cã România joacã un rol important pe scena politicã mondialã (garanţie cã nu va mai fi luatã prin surprindere) şi nu în ultimul rînd industrializarea forţatã care a schimbat destinul agrar cîtorva milioane de ţãrani. Toate acestea sunt de fapt vulgarizãri, speculaţii ale naţionalismului şi din acest motiv naţionalismul lui Ceauşescu a fost fals, o înşelãtorie. Au fost speculaţii, în primul rînd pentru cã principiile de bazã ale naţionalismului sunt tradiţia şi realismul. Aşa le-au definit britanicii, cei mai mari naţionalişti ai lumii, în materie de tradiţie, Rornania avusese politici economice liberale, o democraţie aproxi-mativã, dar suficientã cît sã ofere cetãţenilor sentimentul libertãţii, avea monarhie „bine temperatã", controlatã de factorul politic. Tradiţia a fost datã peste cap de dictaturi, iar ele, aşa cum am arãtat pe lungimea a trei volume, nu au fost generate de comunism; comuismul a fost doar a treia dintre dictaturi. Conflictul permanent între tradiţie şi adoptarea unui model strãin s-a suprapus cu conflictul între societate şi stat. Comunismul a fost un model strãin. Ideea cã în perioada de final a lui Dej şi pe timpul lui Ceauşescu s-a revenit la tradiţie este superficialã, pentru cã mişcarea de reconsiderare a tradiţiei naţionale a fost voit incompletã, voit superficialã. Se reconsidera opera lui Eminescu, dar fãrã „Doina" şi fãrã opera politica (pe care autorul acestor rînduri continuã sã o considere mai importantã decît cea poeticã), în cartea de Istorie îi regãseai pe lorga, pe Pîrvan, chiar şi pe P.P. Panaitescu, apoi sporadic pe oamenii politici din Stingã democratã

— Ion Mihalache, luliu Maniu, Lucreţiu Pãtrãşcanu, dar lipsea contribuţia fundamentalã a Brãtienilor, lipseau Carp, Nicolae Filipescu, Lascãr Catargiu, toatã elita Dreptei conservatoare româneşti. Lipsea regina Maria. O singurã patã de luminã pentru mareşalul Antonescu (Delirul lui Marin Preda), nici o patã de luminã pentru Mişcarea legionarã. Oare chiar n-a existat şi aşa ceva în umbra neagrã a duşmanului înfierat în toate cãrţile de Istorie? Se poate vorbi de naţionalism autentic în România fãrã Mişcarea legionarã a lui Corneliu Z. Codreanu? în literaturã se publica Eliade, lonescu, Blaga, dar întotdeauna fragmentar. Sunt nenumãrate citatele deformate sau interpolate, în nici un caz nu se poate numi revenire la tradiţie alterarea folclorului tradiţional românesc cu aşa-numitul „folclor nou". Despre ce realism putem vorbi în „naţionalismul" perioadei Ceauşescu? Independenţa naţionalã era o iluzie, prinşi în mijlocul sistemului comunist european şi cu Puterea dependentã de culoarea Moscovei. Unitatea României era consecinţa juridicã a unei înţelegeri între Marile Puteri la sfîrşitul celui de-al doilea rãzboi mondial, iar cînd Ceauşescu vorbea despre integritate teritorialã se referea la ce ne mai rãmãsese dupã pierderea României Mari. Au fost realiste cifrele realizãrilor din economie? A fost realistã umplerea României cu mari combinate industriale, energofage? Problema „naţionalismului" a fost definitã mai mult din exterior, prin critica sovieticã la tendinţa româneascã de marginalizare a internaţionalismului proletar, în care se vedea din ce în ce mai mult un instrument de imixtiune, şi mai puţin din interior, de cãtre acei vechi activişti ai partidului aduşi sau puşi de sovietici în funcţii pentru cã oroveneau din rîndul minoritãţilor. Cînd Ceauşescu a început sã-i scoatâ din funcţii, minoritarii nu au recunoscut cã a fost îndepãrtat un instrument sovietic, ci cã s-a lansat o politicã „naţionalistã" împotriva etnicitãţii lor. „Naţionalism" în epoca Ceauşescu nu a însemnat însã altceva decît o deviere de la linia Moscovei, o formã mascatã de rusofobie, o horã veselã în curtea lagãrului de concentrare, într-un moment de mare tristeţe, parcã previzionînd diversiunea cea mai pãguboasã pentru sufletul poporului român, luliu Maniu a spus: „Un drapel ridicat deasupra unui lagãr de sclavi nu aratã independenţa lor, ci numai naţionalitatea sclavilor". Acelaşi tip de interpretare se gãseşte şi în documentele KGB şi în alte acte sovietice, atunci cînd este descrisã partea deviaţionistã a politicii lui Nicolae Ceauşescu. într-un raport KGB de la începutul anilor '80 se scria: „Exploatînd linia antisovieticã a Partidului Comunist Chinez şi a guvernului Chinei, conducerea românã a pornit pe calea aşa-zisei autonomii şi independenţe faţã de Uniunea Sovieticã... Naţionalismul înfloreşte în România. Autorii şi apãrãtorii lui sunt chiar conducãtorii partidului şi guvernului"86. Teza naţionalismului României comuniste a fost susţinutã ca motivaţie pentru eşecul înlocuirii lui Ceauşescu. In gîndirea sovieticã massa determina atitudinea statelor, ori massa la sfîrşitul anilor '70 şi începutul deceniului nouã era cu Ceauşescu împotriva Uniunii Sovietice. Asta însemna pentru doctrina hegemonistã a Uniunii Sovietice naţionalism. Cina massa s-a sãturat de excesele liderului sãu şi a început sã trãiascã prost, independenţa faţã de Moscova n-a mai ţinut de cald şi de foame. Cînd Statele Unite au început sã trateze destinderea direct cu Uniunea Sovieticã şi şi-au adus aminte brusc de nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului în România, Ceauşescu a rãmas gol în faţa Moscovei. Generalul Pleşitã, probabil martorul cel mai apropiat de existenţa cotidianã a lui Ceauşescu dintr-o anumitã perioadã, îl numeşte „naţionalist în vîrful picioarelor". Analiza prezentatã lui Aleksandr lakovlev şi Mihail Gorbaciov de „Comisia Bogomolov" în februarie 1989 dovedeşte cã opinia Moscovei despre situaţia din România nu se schimbase prea mult în timp. Istoricul Mihai Retegan şi-a notat partea care privea evaluarea şanselor de schimbare a regimului Ceauşescu, compus^ din douã scenarii: „Scenariul favorabil. Au loc schimbãri în conducerea politicã a ţãrii. Ca rezultat, N. Ceauşescu este înlocuit de politicieni rezonabili capabili sã îndeplineascã reformele radicale şi ideile reînnoirii socialismului, în România existã premise bune pentru folosirea relaţiilor de piaţã, pentru restructurarea relativ dinamicã şi modernizarea economiei şi o realã descãtuşare a iniţiativei economice şi creãrii unui macrosistem economic competitiv. Scenariul pesimist. Prezenta conducere a ţârii rãmîne pe loc şi continuã politica. Dacã resursele care sunt eliberate pentru plãţile datoriei externe sunt folosite pentru a reduce tensiunea socialã, este l posibil sã se menţinã pentru un timp stabilitatea politicã generalã, fãrã însã a rezolva

problemele politice şi, în plus, se încetineşte progresul tehnico-ştiinţific. Dacã însã conducerea alege sã ignore obiectivul îmbunãtãţirii nivelului de trai al populaţiei şi deturneazã resursele obţinute pentru realizarea unor noi proiecte ambiţioase, nu se poate exclude o explozie socialã, în acest moment în care procesele reînnoirii din celelalte ţãri socialiste nu au dovedit încã fezabilitatea politicii de reformã, atunci poate exista pericolul unei decisive • întoarceri a ţãrii, a cãrei populaţie s-a eliberat de valorile socialiste şi care tradiţional a fost educatã în spiritul destinului comun cu lumea latinã, spre Vest (inclusiv ieşirea din OTV) (subl. n.) Sprijinul material şi financiar din Vest, cel mai probabil în condiţiile unui schimb real, poate fi efectiv pentru o ţarã care posedã resurse economice şi naturale îndestulãtoare"(...). Concluzie: „Atît timp cît regimul nu şi-a epuizat resursele şi recent a acumulat experienţã prin combinarea mãsurilor represive şi manevre sociale pentru menţinerea stabilitãţii, al doilea scenariu poate fi cel mai probabil, în favoarea lui vorbeşte şi un nivel scãzut al conştiinţei naţionale (subl. n.) şi absenţa unei opoziţii organizate în România. In acelaşi timp, o evidentã iraţionalitate a conducerii produce o nemulţumire continuã nu numai la nivelurile de jos, dar • în clasa conducãtoare. De aceea, posibilitatea unor schimbãri «de ja vîrf» nu poate fi exclusã"87. Pocumentul sovietic are nevoie de o interpretare, chiar dacã este vorba de fragmente, altfel deosebit de interesante, şi nu cunoaştem estul conţinutului sãu. în primul rînd se observã cã „scenariul favorabil" este foarte subţire. Nu existã vreun indiciu despre felul în care puteau avea loc schimbãri în conducerea politicã a ţãrii şi înlocuirea lui Ceauşescu cu politicieni rezonabili. , politicieni rezonabili capabili sã îndeplineascã reforme radicale" în preajma lui Ceauşescu nu prea existau. Erau un grup de oportunişti fãrã coloanã vertebralã şi lipsiţi de orice orizont politic coerent. Excepţie fãcea relicva istoriei comuniste, Gogu Rãdulescu, individ care avea un ascendent asupra lui Ceauşescu prin trecutul sãu de ilegalist, dar care nu depãşea un prag al opiniei separate nuanţate pentru a nu-şi pierde privilegiile. Cel pe care au încercat sovieticii sã mizeze la un moment dat, însã foarte prudent - Constantin Dâscâlescu - era un individ obtuz şi limitat. Alţi doi, Niculescu-Mizil şi Ştefan Andrei, erau: primul un „naţionalist intratabil", al doilea un om deja uzat şi blazat. Ştefan Andrei pãrea singura soluţie viabilã prin deschiderea culturalã pe care o afişase şi prin anvergura internaţionalã, dar nu ar fi acţionat niciodatã din proprie iniţiativã. Imobilismul lui Andrei, de departe cea mai bunã alternativã la Ceauşescu, rãmîne un mister, întrebat de Vladimir Tismãneanu ce anume aşteptau în 1989 „Andrei rãspunsese cã aşteptau sã moarã Ceauşescu. şi atunci ar fi început, pe faţã, rivalitatea dintre «grupul Lenuţei» - nu ştiu care era acesta -şi «grupul lui Nicuşor»"88. La asta se reducea responsabilitatea politicã pentru destinul României? Referirile la potenţialul economic al României din „scenariul favorabil" sunt mai interesante, în viziunea sovieticã, ţara noastrã putea trece relativ uşor la economia de piaţã, însã nu sunt precizate Cele douã condiţii obligatorii pentru ca acest fapt sã se producã: o infuzie masivã de capital occidental pentru retehnologizare şi Uri import masiv de energie din URS S. Analiştii sovietici credeau cã 0 politicã echilibratã a eventualului lider reformist român, în condiţii de linişte socialã - ceea ce era imposibil o datã cu îndepãrtarea hu Ceauşescu - ar fi menţinut România postcomunistã în zona unei dependenţe economice de Moscova şi ar fi întãrit rolul ei de sursa importantã de produse pentru piaţa sovieticã eliberatã de chingile economiei comuniste. Ar fi fost, trebuie sã recunoaştem, poate nu un viitor ideal, dar mãcar unul realist. Din pãcate, chiar dacã Nicolae Ceauşescu ar fi cunoscut şi înţeles pînã la urmã avantajele „scenariului favorabil" elaborat de „Comisia Bogomolov" — pe care Gorbaciov i le-a prezentat lui Ceauşescu de la primele lor întîlniri, dar în limba de lemn a relaţiilor între partide comuniste — ar fi fost imposibil ca sovieticii sã fie crezuţi. Nu neapãrat prejudecãţile, cît istoria de secole a intervenţiilor ameninţãtoare şi a nedreptãţilor fãcute de Rusia şi URSS asupra României îl obligau pe orice lider român al momentului sã creadã cã oferta generoasã este o nouã formã de dependenţã, mai subtilã. „Scenariul pesimist" este mult mai fascinant, privit din perspectiva timpului, prin apropierea sa de ce s-a întîmplat atît la nivelul statului cît şi la nivelul percepţiei sociale. Putem constata cã analiştii sovietici observaserã în februarie 1989 atent şi clar condiţia Puterii din România lui Ceauşescu. Mai întîi, teza reorientãrii rezervelor valutare cãtre îmbunãtãţirea condiţiilor de trai. S-a comentat mult dupã 1989 în legãturã cu eroarea lui Ceauşescu de a nu fi „bãgat" nişte bani în

produsele alimentare de bazã, astfel încît populaţia sã aibã ce mînca. Atunci - se aprecia dupã '89, dar mai înainte scrisese „Comisia Bogomolov" - rãsturnarea lui Ceauşescu nu s-ar mai fi produs. Sovieticii estimau însã cã, în ciuda stabilitãţii politice relative, nu s-ar fi rezolvat „problemele politice" — adicã trecerea la pluralism - şi s-ar fi încetinit progresul tehnico-ştiinţific. Adicã, sursele valutare în loc sã susţinã tranziţie economicã prin investiţii s-ar fi epuizat la consum. Este ceea ce sa întîmplat dupâ revoluţie în anul 1990. în continuare „scenariul pesimist" este şi mai interesant pentru cã previzioneazã încãpãţînarea lui Ceauşescu de a nu liberaliza societatea şi economia româneascã şi de a folosi resursele valutare şi potenţialul financiar al ţãrii în proiecte ambiţioase. Nu era vorba doar de finalizarea construcţiei „Casei Poporului", ci şi de ambiţia fantasmagoricã a lui Ceauşescu de a deveni bancherul Lurnii a treia. Informaţia despre acest proiect a fost confirmatã de specialistul în finanţe care se ocupa cu astfel de operaţiuni, Theodor Stolojan. în acest caz era previzibilã o explozie popularã violentã, care, în contextul nefinalizãrii cu rezultate a perestroikãi din lagãrul comunist - adicã neexistînd încã un model copiabil - şi prin particularitatea orientãrii slabe cãtre socialism, dar şi prin tradiţia latinã a poporului român, ar fi condus la ieşirea din Tratatul de la Varşovia şi la apropierea rapidã de Vest. Concluzia „Comisiei Bogomolov" era cã „scenariul pesimist" va fi cel aplicat în România. Concluzia logicã este cã Uniunea Sovieticã dorea liberalizarea vieţii politice şi economice a României, cu evitarea desprinderii din Tratatul de la Varşovia şi cu împiedicarea trecerii ei în tabãra occidentalã. Revolta socialã iminentã, neputînd fi gestionatã de echipa Ceauşescu, conducea spre aceastã evoluţie nedoritã pentru URSS. în consecinţã, URSS trebuia sã gestioneze ea revolta pentru a putea controla menţinerea ţãrii noastre în spaţiul sãu de influenţã. O afirmaţie neclarã meritã a fi supusã analizei. Problema cu absenţa unei opoziţii politice este simplã şi va fi cercetatã în detaliu mai tîrziu, dar afirmaţia documentului sovietic cum cã românii ar avea un „nivel scãzut al conştiinţei naţionale" poate naşte o legitimã nedumerire. Am fost şi suntem obişnuiţi cu ideea cã naţiunea românã are o conştiinţã înaintatã, dar conceptul se rezumã la noţiunea de patriotism, de dragoste de ţarã, de interes major pentru unitatea, independenţa şi identitatea sa istoricã şi culturalã, în domeniul abordãrii ştiinţifice a acestui subiect, un tratat bine structurat nu am avut pînã în 1998, cînd un grup de cercetãtori militari a atacat frontal problema. Ion Dinu remarca imposibilitatea evaluãrii corecte şi Precise a conştiinţei unei naţiuni, deoarece „conştiinţa de sine a oricãrei naţiuni se manifestã prin intermediul a numeroase interpretãri produse de oameni, fiecare dintre ele se referã la aspecte disparate, conţine erori sau simplificãri deformatoare. Aşadar, conştiinţa de sine a naţiunilor se manifesta în modalitãţi care decurg din proprietãţile procesorilor de informaţii ce susţin naţiunea"89, în fe~ bruarie 1989 — ca sã ne raportãm numai la momentul întocmirii raportului „Comisiei Bogomolov" - procesorii de informaţii ai naţiunii române erau cetãţenii, organizaţiile şi socio-organizãrile României, precum şi alte naţiuni. Sã îi luãm pe rînd. Cetãţenii erau supuşi unui regim opresiv, trãiau închistaţi într-un sistem politic, economic şi juridic restrictiv, letargic şi cu atît mai nociv cu cît murea urît, dominat de figura centralã a liderului, Nicolae Ceauşescu. Deşi nu atingea dimensiunile tragediei din anii ' 50, starea de fapt a societãţii româneşti pãrea mai sumbrã în anii' 80, pentru cã venea dupã relativa liberalizare din anii '60-'70, dupã ce se consumase speranţa. Sistemul politic era perturbat în plus la vîrf de figura secundarã a soţiei acestuia, Elena Ceauşescu. Imaginea cetãţeanului român despre propriul stat era deplorabilã. Simbolurile naţionale erau compromise de propaganda regimului comunist şi mai ales de folosirea lor cu intensitate şi zgomot în cultul personalitãţii. Ordinea naţionalã — caracterizatã, aşa cum am arãtat în repetate rînduri, prin raţiune - era dominatã de distrugerea prin diluare şi compromitere a semnificaţiei profunde a simbolurilor naţionale. Una din personalitãţile de anvergurã ştiinţificã ale Armatei, doctor în sociologie Ion Chiciudean, constata: „Un element cu pondere mare în funcţionarea statului naţional, cu implicaţii directe asupra imaginii sociale a naţiunii este afirmarea şi promovarea simbolurilor naţionale. Decãderea ordinii statale se anunţã prin decãderea simbolurilor prin care se afirmã identitatea şi specificitatea naţiunii. Ordinea care se obţine prin forţã şi nu prin simbolurile sale se goleşte de autoritate"90. Cetãţenii mai erau agresaţi prin decãderea accentuatã a sistemului de îngrijire medicalã, cu efect asupra stãrii de sãnãtate a

naţiunii, prin degradarea condiţiilor de muncã şi viaţã, precum şi prin cartelarea hranei, în plan extern, izolarea din ultimii ani a statului, precum şi interzicerea dreptului de circulaţie si informare a cetãţenilor români i-a plasat într-o poziţie inferioarã, nu numai prin felul cum erau vãzuţi, ci şi prin felul cum se vedeau ei înşişi. Organizaţiile, fie la nivel local, fie la nivel central, erau blocate de acute disfuncţionalitãţi ale comportamentului birocratic. Aparatul birocratic comunist se caracteriza prin evitarea responsabilitãţii — (Un conducãtor care trebuie sã ia o anumitã decizie, pentru a nu-şi asuma responsabilitatea acesteia se prevaleazã de reglementãrile oficiale ale organizaţiei, invocînd respectarea acestora"91 -, prin dispersarea responsabilitãţii - apelul la forme vechi sau constituirea de comitete şi comisii noi pentru a se evita identificarea responsabilitãţii individuale —, prin formalism şiritualism birocratic, „adicã transformarea regulilor şi normelor din mijloace de realizare în scop în sine", ceea ce se numea şi se numeşte „pãstrarea scaunului" prin preocuparea exclusivã pentru aceasta. Un caz aparte 1-au constituit organizaţiile aşa-numite „specializate", cum erau uniunile de creaţie în domeniul culturii, cooperaţiile în economie şi comerţ, consiliile cetãţenilor români de alte etnii. Ele au reprezentat refugii improvizate pentru activitãţi care sã evite sistemul birocratic al statului, dar şi pentru a conserva drepturi şi privilegii mãrunte, izolate sau de grup restrîns. Conştiinţa naţionalã în toate aceste tipuri de organizaţii nu se contura ca o creaţie proprie, componentã a conştiinţei generale a naţiunii, ci adopta formal mesajele Puterii politice şi, neoficial, le ignora. In uniunile de creaţie predominau omagiile şi compromisurile la adresa Puterii, simultan cu interpretarea lor în sens derizoriu, în cooperaţii sentimentele naţionale se capsulau în principii şi mecanisme strict comerciale, iar în organizaţiile '.naţionalitãţilor conlocuitoare", cu excepţia cîtorva mici grupuri salvate în România de la catastrofe istorice — evrei şi slovaci —, conştiinţa naţionalã româneascã nu exista. Socio-organizãrile româneşti, adicã, complexe cu caracter instituţional — guvern, judeţe, FDUS, presa centralã, piaţã etc. — erau paralizate de sistemul politic comunist şi de ideologia vetustã a cuplului prezidenţial. Criza economicã le transformase în aparate birocratice greoaie, în structuri de locuri de muncã pentru un post stabil şi prost plãtit, în structuri inutile, ineficiente, de propagandã, în faţa pericolului de a pierde acest loc, dar şi în contextul mediocritãţii comode pe care o oferea el, conştiinţa naţionalã era blocatã — poate în gîndul fiecãrui individ, rareori în comunicare de grup - şi nu avansa cãtre un curent sãnãtos. Marile instituţii ale statului cunoşteau schimbãri repetate pe intervale mici de timp ale conducãtorilor lor fãrã a se mişca, fãrã a se transforma, fãrã a-şi îmbunãtãţi performanţa. Piaţa era dominatã de comerţul „pe sub mînã". Alte naţiuni, în calitate de procesori ai informaţiei prin intermediul statelor lor, priveau naţiunea românã fie cu compãtimire, fie cu indiferenţã, fie cu dispreţ. Din acest context a apãrut compararea naţiunii române cu „o mãmãligã care nu face explozie", pentru cã întîrzia sã se elibereze de comunism şi de Ceauşescu. Ca regulã, statele, adicã reprezentanţa oficialã a naţiunilor, au luat atitudine publicã împotriva situaţiei României, fie deplîngînd soarta naţiunii române, fie gãsind un vinovat pentru acesta în regimul Ceauşescu şi în Securitate, fie protestînd pe cale diplomaticã sau chemîndu-şi ambasadorii, în privinţa categoriei alte naţiuni, trebuie subliniatã separat atitudinea fostelor state comuniste din jurul României, care se treziserã peste noapte democratice — deşi procesul de democratizare era abia la început — şi se simţeau deranjate de supravieţuirea unui stat comunist printre ele. Aceastã atitudine aparent fireascã era în realitate nu numai ipocritã, ci şi o modalitate de a se legitima ele drept democratice, prin accentuarea diferenţei, ca deja desprinse din cãtuşa comunistã şi aliniate curentului reformist. Ele fãceau în continuare jocul Moscovei, la fel ca atunci cînd au invadat Cehoslovacia în 1968. Rolul comandat de URSS era acela de presiune. Oricum, conştiinţa naţionalã a românilor privitã prin ochii sovieticilor, a ungurilor, bulgarilor, iugoslavilor era derizorie. Singurul popor din apropiere care pãstra o imagine pozitivã şi respectuoasã naţiunii române era micul popor slovac din componenţa Cehoslovaciei, eliberat de Armata românã în timpul rãzboiului şi „gãzduit" -evident prin cei cîţiva turişti şi refugiaţi ocazionali - cu ocazia înãbuşirii „Primãverii de la Praga". Mai înţelegea drama românilor jtiicul grup de evrei rãmaşi în ţarã, mereu şi pînã la moarte recunoscãtori, dar mut, pentru salvarea din anii rãzboiului.

Concluzia pe care o putem trage din folosirea de cãtre „Comisia gogomolov" a sintagmei „nivel scãzut al conştiinţei naţionale" este câ sovieticii intuiau existenta prãpastiei uriaşe între societatea româneascã şi statul sãu, nu numai faţã de regim, cã nivelul conştiinţei naţionale scãzuse atît de mult, fie din inerţie, fie de fricã, încît nu mai reprezenta o resursã pentru forţa internã care sã înlãture regimul opresiv. Totodatã, o canalizare a nemulţumirii spre o explozie socialã ar putea, în loc sã reînvie conştiinţa naţionalã, sã o transforme într-un abandon în braţele Occidentului — un alt aspect, la cealaltã extremã, al lipsei conştiinţei naţionale. Aici sovieticii s-au înşelat crezînd cã explozia româneascã va avea şi o orientare doctrinarã precisã: partea de revoltã popularã din decembrie 1989 a avut un caracter social, unul anticeauşist, apoi şi anticomunist, în absenţa unui calcul despre ce va urma. Teza cã ceea ce înţelegeau sovieticii prin „naţionalism" era exclusiv abaterea de la linia Moscovei este doveditã de logica faptului cã nu poţi acuza pe cineva de naţionalism şi în acelaşi timp sã afirmi cã n-are conştiinţã naţionalã! Este un nonsens, în planul conştiinţei naţionale, la nivelul celui 1,5-1,8% din populaţie care a participat la revoluţie în stradã, a existat o dorinţã puternicã de înlãturare a clanului Ceauşescu şi o acţiune directã vizînd obţinerea libertãţii, fãrã o definire sau dimensionare a acesteia, în sufletul fiecãrui individ din restul de 98,598,2% din populaţie, care se uita la televizor sau afla foarte vag despre ce se întîmplã în marile oraşe, vor predomina îngrijorarea, nesiguranţa. Doar cîţiva diplomaţi, ofiţeri superiori de Securitate şi de Armatã, adicã 0,003%, ştiau ce urmeazã. Fenomenul de orientare spre Occident sau, mai corect, de cãutare a scãpãrii, a apãrut tîrziu, în primãvara anului 1990. Evoluţia relaţiilor sovieto-occidentale Planul ieşirii Uniunii Sovietice din crizã prin asocierea voluntarã sau involuntarã a Statelor Unite la oferta destinderii dupã proiectul echipei Gorbaciov poate fi reconstituit prin analiza atentã a evenimentelor majore şi a actelor decisive petrecute între 1985 şi 1989 Nu este normal sã vedem în el un plan malefic sau o încercare trivialã de a pãcãli un vechi inamic. A fost o planificare raţionalã determinatã de perspectiva declanşãrii unui colaps intern al URSS care ar fi generat rãzboi civil, dezmembrarea prin violenţã armatã a sistemului unional, desprinderea statelor comuniste europene din sistem, în frunte cu Polonia, instabilitate continentalã. Sã nu fim naivi şi sã credem cã o crizã majorã care ar fi zdruncinat Marea Putere vecinã ar fi adus pacea în Basarabia şi în România sau unirea lor. Numai Dumnezeu ştie pe lîngã ce am trecut noi, generaţiile de sacrificiu ale acestei aberaţii umane care a fost marxismul. Cu toate acestea, un aspect imoral tot a existat, ca o ultimã speculaţie murdarã a unei doctrine murdare, şi anume folosirea democraţiei americane drept vehicul al planului sovietic. Minţile inteligente ale KGB-ului cunoşteau perfect mecanismul sistemului democratic american şi felul în care acesta reacţioneazã la stimuli exteriori puternici. Ei au ştiut cît de important este rãspunsul din partea administraţiei la oferta dezarmãrii nucleare şi a liberalizãrii Estului, cît de sensibilã este relaţia între administraţie şi alegãtor în apropierea alegerilor, cît de serioasã este intercondiţionarea dintre puterea politicã şi interesele economice în Statele Unite. In faţa ofertei sovietice, administraţia americanã a lui Reagan nu avea decît douã posibilitãţi: sã intre în joc sau sã declanşeze o uriaşã campanie internaţionalã prin care sã încerce sã convingã opinia publicã de faptul cã destinderea oferitã de sovietici este o înşelãtorie. Putea i alege alternativa la implicare, avînd destule mijloace şi argumente, -i dar mai mult ca sigur cã URSS ar fi acţionat imediat în plan european, oferind destinderea Franţei şi Germaniei şi arãttnd cu degetul spre Ocean. Statele Unite riscau atunci sã aibã mari probleme în Europa, în interiorul NATO. Sentimentul antiamerican nu dateazã de la rãzboiul din Irak, s-a format începînd din anii '60, cînd vest-europenii au început sã simtã costurile reale ale intervenţiei americane în Europa de pe timpul celui de-al doilea rãzboi mondial-Temãtoare faţã de evoluţiile imprevizibile ale Germaniei, Franţa ar fi cedat prima unei înţelegeri separate. Germania, în faţa ofertei de unificare, nu ştim cît ar fi rezistat, mai ales dacã avea la putere un auvern socialist. De altfel, vom observa retrospectiv cã, de cîte ori ^jjjţjnistraţia americanã a ezitat pe timpul negocierilor destinderii, tJRSS şi-a îndreptat atenţia spre celelalte douã Mari Puteri, ademe-nindu-le cu proiectul „Casei comune - Europa", cu dezarmarea nuclearã şi convenţionalã, cu proiecte energetice tentante (noi magistrale de gaz şi petrol transcontinentale). O altã manevrã de extremã inteligenţã a fost fluturarea drapelului unei înţelegeri

bipolare, numai între URS S şi SUA, peste capul Franţei şi al Germaniei, îngrijoraţi, liderii vestgermani şi francezi - dar în special Francois Mitterrand - cãutau sã-1 convingã pe Gorbaciov sã-şi conducã ofensiva de politicã externã prin intermediul CSCE, un organism formal şi ineficient. Mitterrand s-a deplasat în decembrie 1989 la Kiev, unde a avansat o contraofertã francezã generoasã, de fapt o supralicitare politicã, în telegrama trimisã la Bucureşti în 11 decembrie 1989, ambasadorul Petre Gigea informa: „Franşois Mitterrand a spus cã CSCE este singurul loc în care toţi europenii, împreunã cu SUA şi Canada, îşi pot vorbi"92. Practic, clãdirea aceea înaltã de la New York în care se întîlneau reprezentanţii tuturor naţiunilor şi pe care scrie ONU nu mai exista ca instituţie încã de pe atunci. Mitterrand a ţinut tot cu acea ocazie sã-i dea asigurãri lui Mihail Gorbaciov cã „CSCE se bazeazã pe definiţiile de la Helsinki privind inviolabilitatea frontierelor, ceea ce înseamnã cã nu se poate aduce atingere acestor frontiere". Dupã mai puţin de un an (3 octombrie 1990), prin voinţa Marilor Puteri învingãtoare la sfîrşitul celui de-al doilea rãzboi mondial dispare graniţa dintre Germania Federalã şi RDG, graniţã declaratã inviolabilã la Helsinki. Dupã cîteva luni începe rãzboiul din lugolavia care va duce la apariţia unei puzderii de graniţe noi, între care unele sunt de-a dreptul antigeografice. Germania va recunoaşte unilateral, fãrã sã se consulte mãcar cu aliaţii sãi, graniţele Croaţiei. Ca state, Cehoslovacia va fi ruptã în douã, iar Iugoslavia va fi pulverizatã. Politicienii francezi nu vor înţelege probabil niciodatã şi vor trata mereu ca nerealistã opinia românilor cã la Kiev Franţa s-a mai înţeles o datã cu Rusia, ca şi în trecut, peste capul României în legãturã cu Basarabia. De fapt, Franţa fãcea în 1989 ceea ce fãcuse şi în 1848, 1858, 1876, 1919, 1936 în timp ce politicienii români continuau stupid sã aclame marea prietenie şi frãţietate cu Franţa Presat de urgenţa reformelor interne şi de nevoia coordonãrii I0r cu destinderea sovietoamericanã, Gorbaciov se întîlneşte la 19-21 noiembrie 1985 cu Reagan la Geneva. Scriitorul Stelian Tãnase consemneazã sec: „La Geneva, poziţiile radical diferite au apãrut de netrecut. Gorbaciov a insistat ca SUA sã renunţe la proiectul SDI, cunoscut şi sub numele de «Rãzboiul stelelor». Pentru americani, acest punct era nenegociabil şi trebuia lãsat în afara tratativelor. Cum URSS era interesatã mai mult ca orice ca SUA sã renunţe la SDI, negocierile s-au blocat"93. Cei doi lideri se întîlnesc din nou la Reykjavik, în 11-12 octombrie 1986, convenind la o reducere cu 50% a forţelor strategice, dar în momentul în care Gorbaciov insistã pentru blocarea dezvoltãrii „Rãzboiului stelelor", „Reagan a rãspuns într-o manierã pe care nu ar fi recomandat-o nici un profesionist în politicã externã: pur şi simplu s-a ridicat şi a pãrãsit încãperea"94. Pentru a nu pierde dinamica iniţiativei — esenţialã în planul sovietic —, Mihail Gorbaciov îi va rãspunde lui Reagan cu un i gest la fel de nediplomatic, declarînd presei cã întîlnirea a eşuat din cauza „complexului militarindustrial american" şi sugerînd cã acesta îi dicteazã preşedintelui atitudinea din interese economice care sunt legate nemijlocit de cursa înarmãrilor. Pe tabla de şah a jocului planetar Moscova reformistã va mişca atunci un pion adevãrat - retragerea din Afganistan. Bineînţeles cã era o decizie luatã de mult, dupã cum ne confirmã Eduard Şevardnadze în Memoriile sale, dar ea trebuia sã primeascã o încãrcãturã diplomaticã şi sâ cîntãreascã o valoare mai mare decît preţul material şi uman exorbitant plãtit în munţii arienilor. Retragerea din Afganistan avea un scop particular sovieto-american prin faptul cã, neoficial, dar foarte adevãrat în realitate, în Afganistan Uniunea Sovieticã şi Statele Unite se confruntau militar prin intermediul celor douã fracţiuni afgane, cum se confruntaserã şi în Coreea, şi în Vietnam, şi în Angola, şi în Nicaragua. Pentru comunitatea internaţionalã, aceste confruntãri între cele douã Mari Puteri erau indirecte, „reci"; pentru SUA şi URSS ele erau cît se poate de „calde". Era aşadar normal ca mai întîi sã înceteze confruntarea militarã şi apoi sã se aşeze din nou la masa tratativelor. URSS trebuia sã facã primul gest şi 1-a fãcut. Americanii, surprinşi în plinã campanie publicã de sprijnire a muja-hedinilor prin Pakistan, au fost nevoiţi sã recunoascã importanţa aestului sovietic şi sã revinã la masa tratativelor. Calculul fãcut de Gorbaciov în legãturã cu raportul democratic între opinia publicã şi administraţia americanã a fost corect, Reagan fiind nevoit sã asigure continuitatea Partidului Republican la Putere pe o platformã a pãcii, nu a rãzboiului. Pe acest fond, Gorbaciov înmulţeşte nu numai întîlnirile cu Reagan şi George Bush — puternic mediatizate şi foarte bine folosite imagologic -, dar sporeşte şi paleta problemelor puse în discuţie. Se estimeazã cã pe la jumãtatea anului 1988, Statele Unite s-au

convins cã este vorba de schimbarea lumii. Vizita lui Reagan la Moscova a fost gestul prin care Washingtonul a acceptat cã Declaraţia de politicã externã din 15 ianuarie 1986 a lui Gorbaciov chiar nu era „o încercare vicleanã îndreptatã asupra pârtii opuse"95. Gorbaciov era în grafic pe plan extern, în timp ce surîdea prieteneşte americanilor, pãrerea lui despre ei era alta. Iatã ce dialog avea loc în şedinţa Biroului Politic din 22 octombrie 1986: „Gorbaciov: (...) Evoluţia evenimentelor de dupã Reykjavik ne aratã cã «prietenii noştri» din Statele Unite nu au nici un program pozitiv şi fac totul pentru a spori presiunea. şi, în plus, cu o extremã brutalitate, comportîndu-se ca nişte adevãraţi bandiţi. Solomenţev: Da, se poartã ca nişte bandiţi de drumul mare. Gorbaciov: Imposibil sã aşteptãm de la administraţia americanã cea mai mãruntã acţiune sau propunere constructivã, în situaţia actualã, trebuie sã cîştigam puncte cu propaganda (...)"96 Pe de altã parte, în Europa se produceau deja schimbãri vizibile. Gorbaciov viziteazã cele douã ţãri cu „probleme" - Cehoslovacia în aprilie şi România în mai 1987. Este interesant de subliniat cã, înainte de vizita lui Gorbaciov, şeful Partidului Comunist Cehoslovac organizeazã o plenarã (18 martie) şi prezintã un program de reforme inspirat de Moscova, fapt ce sugereazã cã mesajul reformist venise anterior, pe linia relaţiilor politice, în structurile partidului, în aprilie Gorbaciov îl viziteazã pe Husak, ocazie cu care cehii manifestã în favoarea perestroikãi. La 11 mai Ceauşescu se duce la Husak, probabil pentru a se informa asupra mesajelor Moscovei şi pentru a se convinge de cum va reacţiona conducerea comunistã cehoslovacã la ele. Dupã douã sãptãmîni, între 25 şi 27 mai 1987, are loc vizita lui Gorbaciov la Bucureşti, „în cursul ei se vor manifesta deschis diferenţele de pãreri asupra construcţiei socialismului, liderul sovietic cerînd aplicarea şi în România a principiilor restructurãrii."97 Cu aceastã ocazie Ceauşescu îi va spune cã el a fãcut perestroika de mult şi cã ce face Gorbaciov acum pune în pericol socialismul. Raisa, plimbîndu-se liber pe strãzile Bucureştilor, încearcã sã-i convingã pe diferiţi cetãţeni (unul dintre ei era fost deţinut politic) de intenţiile bune ale URSS. Românii îi rîd în nas. Se lanseazã zvonul diversionist cã Gorbaciov are în România un ] fost coleg de facultate pe nume Ion Iliescu, iar din acel moment postul de radio Europa liberã începe, alãturi de preocuparea constantã pentru opozanţii prooccidentali, sã dea informaţii şi despre ; biografia disidentã a acestuia. Ajuns la Timişoara şi ştiind bine pentru ce a fost îndepãrtat din Capitalã - pentru a nu se întîlni cu Gorbaciov —, Ion Iliescu îşi face un program lejer, vizitînd prieteni şi prietene. A fost filmat şi înregistrat audio. Într-un interviu acordat autorului la 30 octombrie 2003, generalul Ştefan Alexie a descris cîteva probleme pe care le-a avut în timpul vizitei lui Gorbaciov: „Am fost şeful, comandantul operaţiunii la vizita lui Gorbaciov din 1987, am rãspuns de vizitã. Securitate, Miliţie, asistenţã medicalã, pompieri, traseu, avioane etc., tot. în pregãtirea vizitei, secretarul ambasadei URSS, un colonel KGB, venea la mine permanent pentru programul vizitei, îl interesau foarte mult maşinile, cerea ca Gorbaciov sã circule cu maşina proprie, adusã cu avionul şi în care avea staţii de comunicaţii, geanta pentru alarma nuclearã. M-a chemat Postelnicu (pe vremea aceea postelnicu era şef DSS) şi mi-a cerut sã limitãm posibilitãţile sovieticilor de a asigura securitatea lui Gorbaciov, cã ne asumãm întreaga responsabilitate pentru securitatea lui. Evident, era ordinul lui Ceauşescu. Au venit foarte multe echipe ale serviciilor sovietice de protecţie, cazate la Hotelul Tolstoi. Insistau pe problema lor. Atunci m-am dus eu acolo şi, într-o salã mare, unde se tot discuta problema am bãtut cu pumnul în masã, m-au luat dracii, cã sunt oltean, şi am bãtut cu pumnul în masã: «Pe teritoriul României, Securitatea românã rãspunde de securitatea tovarãşului Gorbaciov!» Nu se folosea un astfel de ton. între noi şi ei nu erau relaţii tensionate, ostile, nu erau nici amicale, dar, oricum, un ofiţer român nu prea avea ocazia sã strige la generalii sovietici. Atunci m-a chemat separat un general, care era şeful Direcţiei de securitate personalã a lui Gorbaciov (a fost implicat în puci mai tîrziu). I-am explicat cã avem forţe suficienţe şi bine instruite pentru protecţia lui Gorbaciov şi am apucat sã-i vorbesc de USLA. Eu foloseam de atunci cuvîntul brigada şi spuneam «brigada antitero», cum se spune acum, iar el a fost surprins, oarecum impresionat. Aflînd astfel cã avem o brigadã antitero, a devenit foarte insistent şi a schimbat subiectul, cerîn-du-rni sã colaborãm pe aceastã temã. Eram eu şi generalul Bucurescu şi chestiunea ni s-a pãrut suspectã. El lãsase deoparte problema Gorbaciov şi insista ca pe viitor sã colaborãm în probleme antitero, sã vinã la ei o

delegaţie condusã de mine pentru cooperare. Situaţia, mi-am dat seama abia la birou, era foarte suspectã, pentru cã şeful Gărzilor lui Gorbaciov era foarte insistent pe tema «ce e cu trupele astea româneşti antitero». Cred cã bãnuia cã lucrãm cu israelienii şi nu erau fãcute dupã standardul lor. Adicã, imprevizibile, în lucrurile rãmãseserã aşa cum stabilisem eu, cînd, cu o orã înainte sj aterizeze aeronava, sunt sunat din avionul lui Gorbaciov şi mi se transmite: «Tovarãşe general Alexie, tovarãşul Gorbaciov este lingã mine şi vã roagã personal sã fiţi de acord sã meargã cu maşina personalã». Eu am sfeclit-o, am raportat, însã nimeni nu avea curajul sã mai ia o decizie. şi, în ultimul moment, cînd Gorbaciov ieşea la peron, maşinile noastre s-au bãgat în fatã şi a fost nevoit sã meargã cu ele de la aeroport. Au fost foarte nemulţumiţi, enervaţi, au considerat-o un afront. La plecare generalul mi-a fãcut cu degetul «mai vedem noi», în timpul vizitelor, Gorbaciov se oprea sã vorbeascã cu oamenii şi le spunea mereu acelaşi lucru: «Trebuie sã faceţi perestroika, perestroika este cel mai important lucru pentru dumneavoastrã acum, trebuie s-o faceţi». Oamenii îl ascultau, îl aplaudau, însã nu pãreau a înţelege prea bine ce vrea. Dupã vizitã au început sã curgã telegramele de la Moscova, de la generalul ãla cerînd deplasarea mea la Moscova, pentru a începe discuţiile pentru cooperarea în probleme antitero. Curgeau telegramele, una dupã alta, Postelnicu rîdea de mine, mã lua peste picior. Am discutat cu colegii mei, cu Vlad, şi toţi spuneau cã mã mãnîncã ãia dacã mã duc la Moscova. Mi s-a fãcut fricã, fiindcã mã aşteptam sa se rãzbune, în timpul vizitei existase o tentativã de a lui Gorbaciov de a ieşi din program, dar Ceauşescu a rãspuns cã nu are timp pentru cã trebuie sã viziteze şantierul din Centrul Civic"98. Raisa Gorbaciova a încercat şi ea sã facã propagandã sovieticã pe strãzile Bucureştilor, a oprit maşina undeva pe Calea Victoriei, cîţiva oameni i-au rãspuns cu amabilitate, dar unul i-a cerut Basarabia. Pentru ei, pentru Mihail şi Raisa Gorbaciov, vizita a fost un fiasco. Nu s-a adunat nimeni ca în celelalte ţãri comuniste sã strige „Gorby! Gorby!". De fapt, dupã numai cîteva ore de la debutul vizitei oficiale, Gorbaciov a devenit nervos, agitat, provocator. La întreprinderea 23 August a vorbit muncitorilor despre calitatea proastã a produselor româneşti trimise în URSS, iar la un moment dat chiar şi-a pierdut controlul: „Tot ce nu merge în Apus se trimite în Rãsãrit. Ca într-o lada de gunoi!"99, în anturajul sãu a fost auzit referindu-se la Nicolae si Elena. Ceauşescu cu expresia „nişte ucenici", la care, informatã, Elena Ceauşescu a înscenat o crizã cu efect asupra soţului ei, dar şi asupra vizitei. Mihail Gorbaciov trebuie sã fi înţeles atunci cã schimbarea regimului în România va fi foarte greu de fãcut, chiar şi pentru Uniunea Sovieticã. Vom rãmîne încã o clipã la amãnuntele puse la dispoziţie de generalul Alexie, fostul secretar de stat al Departamentului Securităţii, deoarece acesta leagã întîmplãrile prin care a trecut în 1987 de un incident straniu petrecut la începutul anului 1989: „Cu o sãp-tãmînã înainte de evenimente, cam la 8 sau 9 decembrie (intraserã primele coloane de turişti sovietici pe la Ungheni) a venit la mine generalul Macri. Fusesem colegi, dar acum eu eram superiorul lui şi dialogul nostru avea de obicei un aspect formal, oficial. De data asta a intrat, a stat pe un scaun fãrã sã-mi cearã voie şi mi-a spus direct: «Dispari!». Eu n-am înţeles, plus cã era şi atitudinea lui foarte directã şi neprotocolarã. «Dispari, îţi spun o treabã, dispari imediat!», a repetat. «Ce înseamnã imediat?», 1-am întrebat, în munca noastrã se poate întîmpla oricînd, orice. «Mîine-poimîine, dispari», insistã. «De ce?», îl întreb. «Pentru cã vei fi ucis. Dacã nu dispari, o sã dispari.» «Unde dracu' sã mã duc?», 1-am întrebat, pentru cã eram şocat, îmi vorbea pe un ton neobişnuit, iar el însuşi era rãvãşit de veste. Aflase ceva, nu voia sã-mi spunã mai mult, dar în 8 sau 9 decembrie 1989 a venit, s-a trîntit pe scaun şi mi-a spus asta. «Unde sã mã duc?», 1-am întrebat din nou. «Unde vrei, dar nu în Bucureşti sau la Craiova». şi a plecat. Mi-am dat seama cã se precipita ceva. Oricum ştiam ce se întîmpla în jur. Aveam un fişet cu ordine, documente, dosare. Am chemat şeful de cabinet şi am restituit tot, am triat, am trimis cu adresã, am înapoiat la arhivã toate lucrãrile mele. în momentul în care au venit evenimentele nu ftiai aveam nici o lucrare în fişet"1"0. Generalul Alexie a interpretat aceastã întîmplare ca pe o posibilã rãzbunare, însã faptul mult mai interesant este atitudinea lui Macri. în zilele de 8 şi 9 decembrie intrau pe la Ungheni primele coloane de „turişti" sovietici, iar generalul Macri trebuie sã fi ştiut ceva. Era unul din înalţii ofiţeri ai Securitãţii cu studii la Moscova, însã nu existã nici un temei pentru o suspiciune. Gestul sãu de prevenire implicã însã cunoaşterea unor

amãnunte ale operaţiunii sovietice din decembrie. Este posibil sã fi fost contactat şi prevenit la rîndul sãu. Macri a luat secretul cu el în mormînt şi este posibil sã nu-1 aflãm niciodatã. La 17 decembrie 1987 este pusã în aplicare prima etapã a planului de înlocuire a vechilor lideri comunişti cu conducãtori controlaţi de Moscova, oamenii de sacrificiu ai celui dintîi val de reforme, în Cehoslovacia Gustav Husak este înlocuit de Milos Jakes. La 22 mai 1988 liderul comunist maghiar Janos Kadar demisioneazã din postul de secretar general al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar şi va fi înlocuit de Karoly Grosz. în Polonia, liderul comunist reformist Wieczyslaw Rakowski preia conducerea guvernului la 29 noiembrie 1988. în Cehoslovacia, RDG şi România liderii comunişti se opun schimbãrii; în Bulgaria Jivkov dã impresia cã se aliniazã, dar întîrzie şi ajunge sã convingã Echipa Gorbaciov cã nu va fi în stare sã aplice el perestroika. în toate aceste ţãri, KGB va avea nevoie de un factor de presiune internã - massa, mulţimea nemulţumitã într-atît încît sã-şi învingã teama şi sã iasã în stradã, sã protesteze, eventual sã recurgã la violenţã pentru a provoca sau a rãspunde la violenţele forţelor de ordine. Occidentul ajutã în primul rînd prin mediatizarea intensã a transformãrilor din Polonia şi Ungaria, precum şi prin proiecţia de imagine supradimensionatã a personalitãţii lui Mihail Gorbaciov. Opiniile pesimiste la adresa posibilitãţii reale de reformare a lagãrului comunist, estimãrile asupra şanselor lui Gorbaciov de a mai rãmîne mult timp la conducerea URS S sunt cenzurate sau combãtute cu valuri de contraargumente. Statele Unite salutã înlocuirea lui Honecker cu omul Moscovei, Egon Krenz, la 18 octombrie 1989, şi a lui Todor Jivkov cu alt om al Moscovei, Petãr Mladenov, la 10 noiembrie 1989. Cercul primului val de schimbãri controlate nu se închide din cauza lui Ceauşescu. Nici astãzi nu se înţelege de ce! Singura explicaţie rezonabilã este cã Moscova nu avea un înlocuitor viabil în Romania pentru primul val al schimbãrii româneşti şi nu controla situaţia de la Bucureşti. Teza unui scenariu care viza înlocuirea de cãtre sovietici a lui Nicolae Ceauşescu direct cu Ion Iliescu nu este serioasã, nu corespunde realitãţii scenariului moscovit şi nici practicii politice comuniste. Ideea cã, sub presiune sovieticã, liderii co-inunişti din CPEx 1-ar fi ales secretar general pe directorul de la Editura Tehnicã nu este realistã. Este de subliniat încã o datã: rolul lui Ion Iliescu era sã creeze o aripã disidentã în partidul comunist pe care sã o conducã împotriva vechii conduceri a partidului comunist spre constituirea unui partid social-democrat gorbaciovist. Pentru astã, sovieticii aveau nevoie mâi întîi de o marionetã a lor în CPEx. N-o aveau. Lui Ceauşescu i se oferea pe rînd opţiunea alinierii la reformele gorbacioviste şi, dacã nu poate, o retragere liniştitã. Evident, Ceauşescu a refuzat. In aceste condiţii, datoritã relaţiei privilegiate pe care Ceauşescu o stabilise în timp cu americanii, sovieticii sunt ajutaţi pe cale diplomaticã de Washington, în plinã crizã comunistã europeanã, la Bucureşti se perindã delegaţie dupã delegaţie americanã, vin mesaje neoficiale şi oficiale, inclusiv scrisori personale de la Reagan şi Bush. Care este secretul acestei campanii? Marea greşealã de politicã externã a Iui Nicolae Ceauşescu Relaţiile român o-americane, pînã atunci preferenţiale, unice în legãturile politice şi economice dintre Est şi Vest, se degradeazã accelerat la începutul anilor '80. Unii analişti au vãzut în fuga lui Pacepa în America un semnal al încheierii lunii de miere dintre Ceauşescu şi preşedinţii americani. Alţii au legat deteriorarea unor relaţii de invidiat de modificarea spre ofensiva a politicii externe americane şi de renunţarea la compromisurile care le permiseserã. Omul care cunoaşte foarte bine subiectul „relaţia privilegiatã România - Statele Unite" din perioada Ceauşescu era generalul Iulian vlad. Acesta considera cã deteriorarea relaţiilor a avut drept cauzã Codificarea atitudinii lui Ceauşescu faţã de americani, mai ales Prin pierderea flexibilitãţii cu care tratase pînã atunci raporturile ilaterale, devenind ostil şi în unele momente arogant în faţa unor probleme pe care altã datã le rezolvase cu abilitate. Oricît de orgolioşi am fi, trebuie sã acceptãm cã o ţarã micã, lipsitã de argumente strategice - o resursã naturalã majorã, o armatã foarte puternica, o poziţie cheie geostrategicã — nu-şi poate permite sã fie ostilã în. acelaşi timp şi Statelor Unite, şi Uniunii Sovietice decît printr-o viziune nerealistã şi iresponsabilã asupra lumii. Ori joci cu abilitate între cele douã Puteri, cum a fãcut Tito, ori nu te bagi şi mergi cu blocul tãu politic încercînd sã obţii cît mai multe avantaje din aceastã situaţie. Ceauşescu nu a avut o imagine realistã asupra lumii. El

credea în stabilitatea nuclearã a relaţiei între cele douã Mari Puteri şi cã aceastã stabilitate poate fi menţinutã inclusiv prin diminuarea reciprocã a arsenalelor. Mai credea cã stabilitatea lumii îi permite sã evolueze ca lider charismatic prin ceea ce el numea „relaţii multilateral dezvoltate", dar mai ales trãia cu credinţa cã lumea se îndreaptã spre o societate socialistã la care vor adera şi popoarele statelor capitaliste dupã ce aceasta va învinge în ţãrile comuniste, oferind un exemplu. Dezvoltarea tehnologicã i se pãrea un bun al umanitãţii, un produs al minţii omeneşti fãrã identitate naţionalã şi care trebuie sã intre într-un circuit universal al valorilor de care sã beneficieze întreaga lume. In simplitatea lui culturalã şi ideologicã Nicolae Ceauşescu rãmãsese blocat în mentalitatea umanistã cu care marxismul pãcãlise milioane de oameni cu un secol şi jumãtate înainte. El cumpãra sau fura tehnologie convins cã luptã împotriva unei practici nedrepte a capitalismului. Aceasta este o ipotezã care priveşte lucrurile prin prisma trãsãturilor personale de caracter ale liderului român, însã situaţia statului român şi a naţiunii sale asta era - ajunsese din nou sã depindã, ca şi în cazul Carol al II-lea, ca şi în cazul Ion Antonescu, de viziunea politicã şi de autoritatea unui singur om, fapt tipic regimurilor autoritate paroxistice. Analiza relaţiilor româno-americane din ultimii ani ai regimului comunist ilustreazã o astfel de situaţie paroxisticã. La 15 decembrie 1985 secretarul de stat George Shultz vine la Bucureşti şi este primit de Nicolae Ceauşescu. Mihail Gorbaciov era secretar general de 9 luni şi dãdea semne cã va imprima un nou curs politicii sovietice. Vizita lui Shultz a avut caracterul unui sondaj periodic, americanii fiind preocupaţi constant de poziţia României faţã de URSS. Folosind formule diplomatice, secretarul de stat american s-a interesat dacã România intenţioneazã sã-şi pãstreze independenţa relativã faţã de Moscova, avînd în vedere apariţia unui nou lider la Kremlin, în subtext a fost identificatã şi îngrijorarea pentru situaţia economicã a ţãrii, în special cea din domeniul energetic. La 18 octombrie fusese decretatã starea de necesitate în sectorul energetic şi se instituise un control militarizat asupra sistemului de producere şi transport al energiei. Ceauşescu îi dã asigurãri cã nu s-a modificat nimic din poziţia României şi îi cere sã contribuie la dezvoltarea schimburilor comerciale. Fostul ambasador american la Bucureşti, David B. Funderburk, va scrie într-una din cãrţile sale cã „scopul principal al vizitei era fãrã îndoialã restabilirea relaţiilor «normale» anterioare prin continuarea laudelor aduse «curajosului Ceauşescu» pentru «politica sa externã de independenţã»"101. în martie 1987 vine la Bucureşti o delegaţie de oameni de afaceri americani reprezentînd peste 80 de firme. Plutea în aer punerea în discuţie a reînnoirii clauzei naţiunii celei mai favorizate, determinatã de schimbarea poziţiei Statelor Unite faţã de respectarea drepturilor omului şi de alinierea regimului la prevederile Acordului final de la Helsinki. Oamenii de afaceri americani între care Securitatea a identificat şi agenţi acoperiţi ai CIA - erau preocupaţi, în parte, de evoluţia afacerilor lor în România — cu predilecţie în industria încãlţãmintei şi confecţiilor -, pe fondul scãderii producţiei, iar pe de altã parte de liberalizarea pieţei româneşti. Cu aceastã ocazie se discutã agenda consiliului economic româno-american care urma sâ-şi desfãşoare lucrãrile la Bucureşti în octombrie, astfel cã o parte din problemele ridicate sunt pasate pentru acel moment. Nicolae Ceauşescu nu îşi schimbã discursul, deşi oamenii de afaceri americani se aşteptau ca în ultimul moment sã aparã un amãnunt care sã indice revenirea lui la flexibilitatea dinainte. In august acelaşi an o delegaţie de deputaţi şi senatori ajunge la Ceauşescu. Nu era o vizitã bilateralã, ci parte a unui turneu informai prin mai multe state comuniste europene. Cu aceastã ocazie politicienii americani pun problema drepturilor omului şi, în particular, a întregirii unor familii prin eliberarea de vize. Ceauşescu le oferã un argument şocant: „Sunt peste 2 000 de cetãţeni români care aşteaptã viza americanã pentru a putea vizita America sau pentru a emigra". Informaţia era realã şi i-a pus în mare cumpãnã pe oamenii politici americani, mai ales cã ştiau, fuseserã informaţi cã aceşti români sunt persecutaţi, daţi afarã din serviciu, cã sunt obligaţi sã-şi vîndã casele pe nimic, cã unii dintre ei au ajuns în stradã. Cu cît întîrzia mai mult viza americanã cu atît se prelungea nenorocirea acestor oameni în România. Ştim astãzi cã Statele Unite au un program destul de restrictiv al emigrãrilor, iar în 1987 Departamentul de Stat era mulţumit de programul emigrãrilor aprobat de Ceauşescu. Pe vremea aceea, situaţia era de neînţeles pentru cetãţeanul român; astãzi înţelegem mai bine. în momentul în care ambasadorul Funderburk abordeazã acest subiect în cartea citatã scapã şi unele

afirmaţii ciudate: „Unii dintre români cãrora li se acordã aprobarea de plecare nu întrunesc condiţiile americane de adoptare, iar alţii sunt indezirabili. Statele Unite respectã dreptul la liberã emigrare, dar nu îşi asumã obligaţia sã accepte pe fiecare emigrat din Haiti, Vietnam ori România, care vrea sã-şi îmbunãtãţeascã situaţia economicã şi nivelul de trai"102. Argumentul este atît de grosolan cã nu mai are nevoie de comentarii, dar atunci, cu ocazia vizitei grupului de politicieni americani s-a fãcut şi o evaluare a disponibilitãţii la liberalizarea vieţii politico-sociale a ţãrii din partea lui Nicolae Ceauşescu. Povestea reîntregirii familiilor, ca parte de mare interes american din domeniul respectãrii drepturilor omului, arãta a gogoaşã umflatã, în consecinţã, Ceauşescu a ripostat dur. Suntem în 1987, cînd în Polonia şi Ungaria lucrurile avansaserã vertiginos iar în URSS Gorbaciov trecuse la glasnost şi perestroika. Între 19 şi 20 octombrie 1987 se desfãşoarã sesiunea consiliului economic româno-american, ocazie cu care Ronald Reagan îi adreseazã lui Ceauşescu o scrisoare personalã. Dincolo de forma protocolarã Ceauşescu vede în ea o presiune. Starea de nervozitate şi aversiune faţã de americani creşte o datã cu informaţia primitã de la Securitate cî Statele Unite sunt hotãrîte sã suspende clauza. La 28 februarie 1988 Guvernul SUA emite o declaraţie prin care anunţã retragerea clauzei naţiunii celei mai favorizate României, începînd cu data de 3 iulie acelaşi an. Ceauşescu face o crizã de furie amestecatã cu orgoliu şi dispune ca a doua zi sã fie dat publicitãţii un comunicat prin care anunţã cã România renunţa ea la clauzã, fãrã sã fie nevoie sã mai aştepte 3 iulie. Acesta nu mai este un simplu act de politicã externã, ci o sfidare. Nu avem informaţii cã ar fi consultat vreun for oficial al statului şi, chiar dacã asta s-a întîmplat, este clar cã hotãrîrea i-a aparţinut şi anturajul sãu n-a avut nici o reacţie contrarã. Oricum, pãrãsind pentru o clipã argumentul de facturã personalã şi revenind la diplomaţie, chiar şi prin criteriul diplomatic un astfel de gest nu se face. Iatã însã cã, în mod inexplicabil pentru omul de rînd, la 3 mai vine la Ceauşescu o nouã delegaţie masivã, reprezentînd 65 de firme cu care şeful statului discutã „dezvoltarea relaţiilor comerciale româno-americane", ca şi cum clauza ar fi continuat sã existe. Oamenii de afaceri americani pleacã sideraţi de fantezia liderului comunist român, îngheaţã activitãţile firmelor lor şi aşteaptã schimbarea lui din funcţie pe scenariul care se petrecea deja în Est, ur-mînd a reveni pe o piaţã liberalizatã rapid. Este greu sã gãsim o explicaţie la reacţia lui Ceauşescu, dacã o privim în termeni raţionali. Trebuie însã arãtat cã, înainte de aceastã sfidare, Statele Unite mai suspendaserã o datã clauza la 30 aprilie 1987 pe o perioadã de 6 luni, dupã care Departamentul de Stat s-a înţeles din nou cu Ceauşescu. Cînd mecanismul condiţionãrii a revenit peste un an, Ceauşescu şi-a pierdut rãbdarea. Asta i-a fost fatal. Ar fi la îndemînâ sã gãsim o explicaţie pentru deciziile iresponsabile ale lui Nicolae Ceauşescu în starea lui de sãnãtate - serios deterioratã, în fapt - şi în accesele lui de orgoliu naţionalist cu care suntem obişnuiţi. Putem afirma fãrã sã greşim şi cã pierduse orice Slmţ al realitãţii, cã nu se mai manifesta decît prin boala lui cea mai gravã — paranoia. Existã însã, cel puţin în cazul relaţiei privilegiate cu americanii, şi o altã explicaţie pentru schimbarea bruscã a atitudinii faţã de Statele Unite. Cercetarea fãcutã de autor în legãturã cu acest subiect, prin consultarea unor diplomaţi şi ofiţeri de Securitate implicaţi în relaţiile româno-americane, conduce la concluzia cã au existat cîteva detalii parazitare ce s-au acumulat rapid, pe de o parte, precum şi un fenomen mai amplu în care s-a înscris rãcirea relaţiilor dintre Washington şi Bucureşti, pe de altã parte. Un fost ofiţer DIE acoperit a relatat autorului urmãtoarele: „Ceauşescu a simţit cã o datã cu plecarea lui Nixon şi a lui Ford, prin venirea lui Carter, în care vedea un sectant- aparent inofensiv, dar foarte inteligent în realitate —, s-a produs o schimbare. De la venirea lui relaţia n-a mai funcţionat. Tentativa de racolare a fratelui lui Carter de care vorbeşte Pacepa este falsã. A fost o acţiune de influenţã, o operaţiune de lobby, cum fac toate ţãrile din lume. Fãcusem la fel cu fratele şahului Iranului, cu sora lui, se face asta peste tot unde vrei sã fii mai bine cunoscut sau ajutat cu o vorbã. Regele Hussein al Iordaniei a cerut sã vinã la Bucureşti pentru ca Nadia Comãneci sã repete exerciţiul de la Montreal numai în faţa lui. Ce trebuia sã-i spunem? Nu, majestate, Nadia evoluea/ã numai în concursuri. Du-ceţi-vã s-o vedeţi acolo". Existã în aceastã declaraţie şi argumente logice, şi amãnunte neclare. Racolarea fratelui lui Jimmy Carter era absurdã pentru simplul fapt cã fratele

preşedintelui american nu avea nici un acces la vreo informaţie secretã. Apropierea de el nu se poate explica decît prin lobby. La acest capitol este greu sã ne dãm seama dacã a avut vreun efect, dar ştim sigur cã a existat o invitaţie oficialã din partea preşedintelui Carter pentru ca Nicolae Ceauşescu sã facã o vizitã la Washington, fapt care nu se putea întîmpla pe fondul descoperirii „unei acţiuni de spionaj" la adresa fratelui preşedintelui, în plus, cu ocazia vizitei, Jimmy Carter a avut numai cuvinte elogioase la adresa liderului comunist român, declaraţii publice cu care Statele Unite nu se joacã, fapt care a trezit deznãdejdea lui Pacepa: „Capacul 1-a pus preşedintele Carter care, într-un discurs public, 1-a proclamat pe Ceauşescu drept un mare conducãtor naţional şi internaţional, care a adus un nemaipomenit progres României"1031, într-adevãr, nu pãrea a fi portretul unui comunist care tocmai îi racolase fratele! Un diplomat român care se afla la post în 1970, cînd Ceauşescu a f acut prima vizitã în America, pãstreazã urmãtoarea amintire: „Ceauşescu nu a urît America, n-a fost antiamerican prin gîndire. Atunci cînd a cunoscut direct ce înseamnã America a trãit o admiraţie intimã. A fost impresionat. Chiar a exclamat: «Iatã unde au ajuns!». La sfîrşitul vizitei ne-a spus la ambasadã: «Sunt atîtea lucruri pe care le putem învãţa de la ei». Douã domenii 1-au interesat: importul de tehnologie şi sprijinul politic. pin acel moment Ceauşescu a dus o politicã premeditatã de apropiere, a dorit o apropiere sincerã de americani. Sigur, cu duplicitate de ambele pãrţi. Pacepa vorbeşte de Operaţiunea Orizont, care n-a fost ce scrie el acolo, dar uitã de racolãrile fãcute de americani în timpul ãsta, în frunte cu el". şi totuşi, cotitura s-a produs pe timpul administraţiei Carter. Nicolae Ceauşescu a mai fãcut cîţiva paşi „flexibili" şi pe timpul administraţiei Carter, permiţînd, de exemplu, o adevãratã explozie numericã a cultului baptist şi înmulţirea vizitelor ecumenice ale românilor baptişti peste Ocean. Faptul artificial cã permitea acest fenomen trebuie vãzut în limitele stricte ale regimului comunist, unde cultele religioase erau ţinute sub un sever control, împiedicate sã-şi desfãşoare activitãţile cultice în condiţii de liberate, dar şi prin realitatea perceputã la nivelul cetãţeanului cã numeroşi români se trezeau tocmai în acel moment baptişti, deşi pînã atunci se declarau atei sau ortodocşi. O serie de secte mici s-au afiliat tot atunci baptismului pentru a putea avea o legãturã privilegiatã cu Statele Unite. Ca semn al „libertãţii", o celebrã frizerie de pe Bulevardul Ştefan cel Mare din Bucureşti afişa un portret mare al preşedintelui american, fapt fãrã precedent. Apãruse un întreg program de excursii în Statele Unite pentru membrii cultului baptist, fapt speculat de mulţi români care nu aveau nici o legãturã cu baptismul. Mai avem în faţã trei motive ale scãderii intensitãţii relaţiilor româno -americane. Primul ar fi de naturã personalã. Cu ocazia vizitei în Statele Unite la invitaţia lui Jimmy Carter a avut loc o Manifestaţie a emigraţiei maghiare, unii demonstranţi aruncînd cu ouâ şi cu roşii în maşina preşedintelui Ceauşescu. Nu se mai lntîrnplase aşa ceva. Cu ocazia vizitelor în Marea Britanie, Franţa, Gerrrnania Federalã şi Canada fuseserã organizate astfel de proteste ale emigraţiei, dar de fiecare datã autoritãţile acţionaserã cu prudenţã, fie autorizînd manifestaţia în locuri pe unde Ceauşescu nu trecea, fie în zile sau la ore cînd acesta nu se afla acolo. De regulã se permitea afişarea unor pancarte în dreptul ambasadei. De aceastã datã protestul s-a produs sub ochii lui şi cu o violenţã (gesticã şj verbalã) care 1-a şocat pe Ceauşescu. El a interpretat acest fapt ca un afront personal, ca un atac organizat cu acordul lui Carter, avînd în vedere cã masurile de securitate ale vizitei erau extrem de severe. Acelaşi diplomat român avea sã declare: „Ceauşescu a considerat acest incident ca un act de subminare a lui, de discreditare. El se considera garantul relaţiilor cu ei, garantul corectitudinii. Asta 1-a convins cã sentimentele americane erau de suprafaţã, pe interese. Atunci a vãzut în Carter un sectant periculos. Apoi, vizita a fost în aprilie; Pacepa fuge în iulie. Ceauşescu a interpretat fuga asta (ca fiind, n.a.) în spiritul lui Carter". Este un punct de vedere unilateral, deocamdatã. Fãrã a ignora importanţa acestei mãrturii venite de la o persoanã implicatã în procesul pe care îl analizãm, sã ne îndreptãm atenţia spre cel de-al doilea motiv al rãcirii relaţiilor româno-americane. Suntem la cîţiva ani dupã semnarea Actului final de la Helsinki, moment de la care statele democratice au primit permisiunea legalã, conform dreptului internaţional, de a se implica în problemele interne ale ţãrilor comuniste. Este vorba de respectarea drepturilor fundamentale ale omului, subiectul fiind evident situaţia din statele cu regimuri totalitare. Nu discutãm acum

aplicarea aceloraşi principii la Turcia sau Coreea de Sud, unde funcţionau dictaturi militare de Dreapta, membrã în NATO şi, respectiv, organizatoare a Jocurilor Olimpice. Nu analizãm aici nici relaţia privilegiatã a Statelor ; Unite cu dictaturile militare din America de Sud. La o evaluare lucidã, dimensiunea practicã a aplicãrii principiilor respectãrii drepturilor omului în relaţiile dintre Vest şi Est s-a redus la sprijinirea opozanţilor anticomunişti prin propagandã şi azil, precum şi prin liberalizarea emigrãrilor. Semnatarul american al Actului final de la Helsinki, preşedintele Gerald Ford, a venit la Bucureşti, gest pe care nu-1 putem încadra în politica americanã referitoare la drepturile omului, în memoriile sale, preşedintele american va resimţi şocul acelei vizite: „De fapt, am vizitat Polonia, Iugoslavia şi România Pentru a da asigurãri cã popoarele acestor ţãri au înţeles cã preşedintele Statelor Unite şi poporul Statelor Unite sunt dedicaţi independenţei lor, autonomiei şi libertãţii lor. Carter a sãrit peste toate astea. El spunea: «Aş dori sã-1 vãd pe domnul Ford convingîndu-i pe polonezii americani şi pe cehii americani, şi pe ungurii americani din aceastã ţarã, cã acele state nu trãiesc sub dominaţia şi supravegherea Uniunii Sovietice în spatele Cortinei de fier»"104. Cînd vorbea de România, Carter fãcea apel la emigraţia maghiarã, în realitate, Ford venise la Bucureşti pentru problema palestinianã. Schimbarea de atitudine se produce pentru prima oarã la preşedintele Carter. Acesta ,,a fãcut din drepturile omului piesa centralã a politicii sale externe şi a promovat-o atît de intens în relaţiile cu aliaţii Americii încît apelul sãu pentru respectarea acestor drepturi a ameninţat uneori coeziunea internã a statelor respective"105. De altfel, Nicolae Ceauşescu primise un semnal direct şi public, considerat la vremea lui foarte ciudat şi nepotrivit, cu un an înaintea vizitei în America. La 4 martie 1977 avusese loc în România marele cutremur de pãmînt (peste l 000 de morţi şi peste 6 000 de rãniţi) în urma cãruia, la 10 martie, preşedintele României a organizat o conferinţã de presã. Cu aceastã ocazie a rãspuns şi la întrebãrile corespondenţilor presei strãine. Toate întrebãrile, cu excepţia uneia, s-au referit la bilanţul cataclismului, la felul cum decurg operaţiunile de salvare şi la ajutoarele pe care le primeşte din strãinãtate, în mijlocul unei serii de întrebãri care se cam repetau în conţinut, corespondentul Companiei de televiziune CBS-SUA a pus urmãtoarea întrebare total neaşteptatã: „Cum apreciaţi gestul preşedintelui Carter, în sensul exprimãrii solidaritãţii cu popoarele din Europa Rãsãriteanã în privinţa drepturilor omului?". Autorul acestor rîn-duri, care a surprins scena la televizor, îşi amintesc cã Ceauşescu a avut un moment de derutã, apoi a rãspuns bîlbîindu-se: „Dupã cum Ştiţi, am organizat conferinţa de presã în legãturã cu cutremurul din România. Aştept sã vãd cum înţelege preşedintele Carter sã acţioneze umanitar atunci cînd un popor a avut atît de suferit şi dupã aceea sã apreciez dacã gestul este bun sau nu. Pînã atunci îi mulţumesc pentru telegrama de compasiune, inclusiv pentru promisiunea de ajutor. Deocamdatã mai mult nu am de spus"106. A doua zi, jurnalistul american a fost insultat în presa românã pentru cã şi-a permis sã punã o astfel de întrebare în mijlocul doliului naţional. Rãmîne pentru noi sã observãm cã Nicolae Ceauşescu fãcea o confuzie între drepturile omului şi gesturile umanitare sau cã a evitat cu abilitate un rãspuns la o întrebare grea. Un alt factor a intervenit apoi în cursul spectaculos pînã atunci al relaţiilor dintre Washington şi Bucureşti. Clauza naţiunii celei mai favorizate fusese condiţionatã de Amendamentul Jackson-Vanick. Acesta, deşi se referea la ansamblul drepturilor fundamentale încãlcate de statele comuniste, se concentrase mult timp pe un singur aspect: emigrarea evreilor din spaţiul estic. România reacţionase cel mai bine la aceastã condiţionare din mai multe motive: Ceauşescu mai scãpa de un numãr de evrei din ţarã; se înscria şi el pe o foarte veche tradiţie favorabilã emigrãrii, fãcîndu-şi imagine proprie; îşi asigura sprijinul lobby-ului evreiesc american; înscria România ca placã turnantã pentru emigrarea evreilor din spaţiul estic, în special din URS S, cucerind în acest fel o poziţie de avangardã. Dupã ce România a extins negocierea emigrãrilor - dupã modelul adoptat de URSS, adicã prin plata unei despãgubiri - şi asupra etnicilor germani, conţinutul Amendamentului Jackson-Vanick a revenit la forma sa iniţialã, de condiţionare a reacordãrii clauzei naţiunii celei mai favorizate de respectarea tuturor drepturilor fundamentale ale omului. Indiferent de oscilaţiile consistenţei aplicãrii Amendamentului, Jimmy Carter aplica principiile drepturilor fundamentale ale omului din convingere politicã şi religioasã. Asta nu a putut fi înţeles de Ceauşescu, care credea cã sistemul democratic american este o faţadã în spatele cãreia se desfãşoarã tot felul de abuzuri

politice, din cele pe care le fãcea şi el. Altfel spus, cum Henry Jackson era membru al Partidului Democrat, Cauşescu credea cã preşedintele Carter îi dã ordine senatorului pe linie de partid. Al treilea motiv este şi cel mai simplu: rolul României se consumase. Statele Unite încheiaserã pe timpul lui Nixon problema din Vietnam, normalizaserã relaţiile cu China —nu numai prin intermediul României -, ajunsese la un acord între Egipt şi Israel, între Israel şi palestinieni, intraserã cu URSS într-un nou dialog pe tema dezarmãrii nucleare. O datã cu liberalizarea gorbaciovistã evreii sovietici începuserã sã emigreze direct din URSS în Israel. Bunele oficii ale României, ca de altfel şi ale altor state mici, nu mai aveau un scop, iar URSS începuse sã condiţioneze orice fel de contacte de ocolirea Bucureştilor. La acest curs firesc al evenimentelor s-a adãugat şi insistenţa Moscovei de a-1 denigra pe Ceauşescu în strãinãtate. Este posibil ca propunerea de candidaturã a lui Nicolae Ceauşescu la Premiul Nobel sã fi fost nu numai o himerã, dar chiar o glumã proastã. Nu ştim, dar ce nu lasã loc pentru dubii este cã în plinã campanie româneascã şi iugoslavã pentru acordarea celei mai înalte distincţii lui Ceauşescu, la Bucureşti a venit un agent sovietic din Mozambic, preşedintele Mariam, care a declarat public cã România transportã spre Africa arme în navele comerciale, înar-mînd gherilele tribale din ţãrile instabile. Cu asta subiectul Premiul Nobel pentru Pace a dispãrut. Apoi, cartea Orizonturi roşii (1987) şi, mai ales, dramatizarea ei artisticã la Europa liberã au pus capãt mitului Ceauşescu, om politic de anvergurã internaţionalã şi au relansat mitul Dracula. Nicolae Ceauşescu, liderul incult şi cu reacţii primitive, credea în filme şi în cãrţi ca în expresii absolute ale realitãţii. Nu de puţine ori a intervenit cu cenzura propriilor sale limite în conţinutul unor filme sau cãrţi cu argumentul „cã nu a fost aşa", deşi ceea ce i se pãrea lui cã „a fost" nu corespundea de cele mai multe ori realitãţii. Cartea lui Pacepa nu putea fi decît „o minciunã în falş" şi nu se putea publica decît cu aprobarea preşedintelui SUA. Se pare cã ultima vizitã oficialã a lui Ceauşescu la Washington a avut un secret pe care nu 1au cunoscut decît cîţiva membri ai delegaţiei române. Eugen Florescu, unul dintre consilierii lui Ceauşescu şi participant la vizitã, a avut un dialog plin de surprize cu autorul: „Eugen Florescu: Dorinţa de a schimba lucrurile a apãrut cu deosebire pe timpul lui Carter. Am fost în vizita la Carter din 1977 Atunci Ceauşescu a fost primit extraordinar, iar Carter a ţinut o cuvîntare incredibilã despre Ceauşescu. S-a întîmplat ceva care mi-a atras atenţia prima datã asupra atitudinii reale a americanilor; eram în camera de hotel cu Constantin Mitea cînd a intrat Celac, translatorul, şi ne-a spus: «Uitaţi-vã şi voi ce face Carter!». Celac primise schiţa discursului lui Carter, a toastului, care începea aşa: «Sunt informat cã sunteţi un mare vînãtor şi eu vreau sã vã urmez exemplul şi sã vînez Marele Urs». Ce facem? Celac ne cerea sã-1 anunţãm pe tovarãşul. şi ne-am dus toţi trei la el. Stãteam la Hotel Blair House. Ceauşescu a venit spre noi, în apartamentul lui, pur-tînd obişnuitul lui pulovãr gri pe gît. Celac i-a dat textul. AMS: Textul tradus. EF: Ceauşescu a citit textul de pe foi, s-a oprit şi le-a aruncat prin camerã. «Ce vrea ãsta, e nebun?». Vorbea tare, cu gura spre perete, fiindcã ştia cã este înregistrat. «Vã duceţi urgent la el şi sã-i spuneţi - Ceauşescu dãdea soluţii întotdeauna, nu crea conflicte -, sã-i spuneţi sã vorbeascã liber, cum ne-am înţeles», în holul Casei Albe, la scarã, a coborît Carter cu Rosalin şi i-a spus: «Dle preşedinte, vã invit mai întîi în salonul de muzicã, la un scurt moment artistic, şi apoi mergem la dineu». Atunci s-a petrecut un lucru extraordinar: cînd a apãrut prezentatorul, Carter s-a ridicat, a fãcut > semn sã nu înceapã şi a spus: «Domnilor, avem un invitat atît de important, încît nu-mi permit sã las pe altcineva sã prezinte specta- ' colul. Voi prezenta eu spectacolul». şi a prezentat... era muzicã j Gershwin. La dineu a ţinut apoi unul dintre cele mai onorante toas-1 turi pe care le-am auzit vreodatã despre Ceauşescu. Situaţia era atît de ciudatã încît Elena Ceauşescu ne-a chemat şi ne-a cerut sã nu cumva sã transmitem la Bucureşti, cã o sã rîdã lumea de Carter cã a fãcut pe prezentatorul de muzicã. AMS: Era chiar atît de proastã? EF: O nenorocire! Apoi, la sfîrşitul vizitei, i-am vãzut pe cei din conducere înnegriţi, seara, spre plecare, la terminarea vizitei. Burticã mi-a spus atunci: «S-a dat decizia— Ceauşescu falit!». Mesajul era transmis prin FMI. Se luase hotãrîrea...

AMS: Cine «se luase»? EF: Americanii, evident, dar şi europenii... Se luase hotãrîrea sã rãstoarne sistemul comunist, iar americanii au nãdãjduit multã vreme cã se vor putea folosi de Ceauşescu în aceastã acţiune. Dar s\t nenorocitul, credea de-adevãratelea în ideea de socialism. Pe parcursul discuţiilor cu Carter, Ceauşescu a înţeles cã americanii intenţionau sã-1 foloseascã pe el pentru rãsturnarea URS S. Atunci, dupã refuzul lui Ceauşescu, au trecut la polonezi, 1-au folosit şi pe papã şi a fost instrumentul polonez preferat decît cel românesc. Asta ne-a costat o revoluţie. Ceauşescu n-a sesizat acest moment uriaş, istoric, la care el fusese invitat direct, pe o discuţie pe care era pregãtitã salvarea lui. S-a opus ca prostul. S-a plecat de acolo cu sancţiunea cea mai durã asupra noastrã «Ceauşescu, falit! », adicã şi noi, cã Ceauşescu era România atunci pe plan internaţional. Falit, prin FMI. Urma vizita în Anglia şi probabil cã încã nu se puseserã de acord, pentru cã regina nu ştia decizia şi 1-a plimbat cu trãsura. Dacã vã uitaţi atent, gesturile de curtoazie fãcute la cel mai înalt nivel faţã de Ceauşescu au fost repetate identic faţã de Gorbaciov. îşi gãsiserã omul. AMS: Este tulburãtor ce spuneţi, deşi eu privesc lucrurile din perspectiva poporului român. Pe vremea cînd se întîmplau aceste lucruri şi Ceauşescu fãcea acea gravã greşealã, eu eram poporul român. Nu ştiam nimic. EF: V-am spus astea ca sã aflaţi acum cã nu au fost doar defectele şi erorile comunismului. Peste tot pe unde ne duceam nu se mai rezolva nimic. Vizite inutile, din cauza ordinelor primite de la FMI. AMS: îl mai trimitea pe Dãscãlescu în cîte un tur de vizite... Nu se întorcea cu vreun rezultat. Am vãzut nişte rapoarte de politicã externã. EF: El a fost boicotat şi de Occident, nu numai de ruşi. Nu mai gãsea nicãieri nici o posibilitate — credite, relaţii economice, pieţe, oate se închideau în faţa noastrã. Iar Ceauşescu a fãcut prostia sã menţinã acumularea de 33%... O prostie".107 Trebuie aşadar sã vedem în cuvintele elogioase ale lui Jimmy Carter adresate lui Nicolae Ceauşescu la Washington nu numai un act de politeţe, ci şi un gest final de mulţumire pentru rolul pe care îl jucase în negocierile din Orientul Apropiat sau în apropierea relaţiilor chinezo-americane, poate chiar şi o încercare de a-1 pregãti pentru marea misiune: amplificarea naţionalismului sãu antisovietic afişat, pînã la desprinderea de URS S cu ajutorul americanilor, creînd o crizã în sistem. Se încheia un fragment de Istorie şi începea un altul, în acel moment politica externã a României trebuia sã porneascã pe altã cale, sã gãseascã noi mijloace de arãmîne activã, pentru cã o Mare Putere ca Statele Unite se poate întoarce spre alte probleme şi spre alţi parteneri, dar nu uitã niciodatã binele pe care i 1-ai fãcut. Washingtonul dãduse suficiente semnale cã pãstreazã România ca „un canal diplomatic deschis", ceea ce pentru o ţarã comunistã era foarte mult. Din aceastã perspectivã, nu te cerţi cu America, ci cauţi sã-i cîştigi din nou interesul. Mai ales cînd ştii cã orice întoarcere spãşitã spre URSS este însoţitã de umilinţe. Din toatele punctele de vedere, şi intern, şi extern, anul 1977 a fost un an de cotiturã în istoria României: cutremur devastator de pâmînt, greva minerilor, respingerea ofertei americane de salvare a României, apariţia disidenţei. Cazul Funderburk. David B. Funderburk, fost ambasador al Statelor Unite în România (1981-1985), a avut o atitudine constant anticeauşistã şi anticomunistã. Cartea lui despre perioada mandatului la Bucureşti este însã extrem de derutantã. Ea se prezintã ca operã a unui american anticomunist convins, a unui neoconservator, a unui partizan al Dreptei americane nedispuse la compromisuri cu regimul dictatorial din România, dar care nu-şi poate înfrîna frustrãrile, în primul rînd împotriva propriului Minister de Externe. Strãbãtutã de la un capãt la altul de acuze grave la adresa Departamentului de Stat, cartea lui Funderburk nu-şi ascunde ura p& Ceauşescu şi pe Securitate. Ura aceasta ilogicã îl face suspect. Fostul ambasador este astfel capabil sã afirme cã în România mai existau trupe sovietice, cã în timpul agresiunii împotriva Cehoslovaciei din 1968, România a fost doar cu puţin în urma liniei sovietice,ca Ceauşescu avea o colaborare foarte strînsã şi secretã cu Uniunea Sovieticã în domeniile militar şi de spionaj. Tezele acestea nu pot sta ?,, picioare, în schimb le gãsim în operaţiile sovietice de intoxicare jezvãluite de Gordievski, Mitrokhin şi alţii. David B. Funderburk,

lipsit de calitãţi diplomatice, a cãzut în aceastã plasã şi astfel o opi-nê valoroasã devine mai puţin credibilã. Cazul Funderburk este însã important din multe puncte de vedere. El a acordat o atenţie concentratã asupra cultelor şi sectelor religioase din România, fiind principalul agitator al acestor probleme în America, cãlcîndu-1 pe nervi pe Ceauşescu. Cu toate acestea, cu toate cã Ceauşescu avea o relaţie privilegiatã la Departamentul de Stat — care el însuşi nu-1 mai suporta pe Funderburk - România comunistã nu protesta faţã de acţiunile ambasadorului american, de foarte multe ori neconforme cu statutul diplomatic. Aici persistã un mister care trebuie lãmurit. Pentru a încerca sã lãmurim acest mister, am discutat la 8 ianuarie 2004 cu un ofiţer de Securitate care 1-a avut în lucru: „AMS: Domnule colonel, aţi citit cartea fostului ambasador american Funderburk «între Departamentul de Stat şi Clanul Ceauşescu»? CFN: Nu, am auzit cã a scris o astfel de carte, dar nu am citit-o, nici mãcar nu am cãuţat-o. AMS: De ce? Nu vã mai intereseazã trecutul activitãţii dvs.? CFN: Nu e vorba de asta. De altfel nici nu aş dori sã discutãm despre el. întrebaţi-mã altceva. AMS: Dar nu vreau sã vã întreb altceva. Mã intereseazã acest ambasador american, care aratã o atitudine categoricã împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului. Este un tip radical, pe gustul meu, dacã vreţi, un neoconservator care nu s-a lãsat pãcãlit de legendele ceauşiste. Negaţi acest fapt. CFN: Nu, nu-1 neg. AMS: Aşadar, un adversar... A fost bun, tenace, a creat probleme Securitãţii, încãpãţînat?.. .Cartea lui conţine într-adevãr nişte erori de informaţie surprinzãtoare. Vã dau nişte exemple: în Româ-nia mai erau trupe de ocupaţie sovietice! în 1968 poziţia României a fost foarte aproape de cea a URS S la invadarea Cehoslovaciei! Ceauşescu lucra mînã în mînã cu sovieticii şi le transfera mereu ehnologie americanã! CFN: Pai numai ce aţi spus pînã acum îl descalificã. Cine poate sã creadã prostiile astea? Oricine îşi pune întrebarea ce fel deamba-sador era ãsta? AMS: Pãi, asta vreau, sã-mi spuneţi ce fel de ambasador era. CFN: Funderburk mai fusese în România înainte sã fie numit ambasador, fusese la Cluj cu o bursã, învãţase ceva româneşte, dar stricat. AMS: Vã întreb acum: în perioada în care a fost la Cluj, Securitatea i-a înscenat ceva, a încercat sã-1 racoleze, a ratat vreo acţiune împotriva lui? Vã întreb, pentru cã din carte se degajã o anumitã urã. CFN: Aceastã urã are un caracter strict personal. Insã noi vorbim aici de un ambasador, în perioada cît a fost la Cluj, Funderburk ş a intrat în colimatorul unui grup iredentist maghiar, a unui cerc | unguresc ostil, radical, care ura România şi cãuta sã acţioneze pen-1 tru ruperea Transilvaniei, îl foloseau. , AMS: şi dvs. ce pãzeaţi? Putea exista un astfel de cerc ostil în ţarã fãrã sã luaţi mãsuri? CFN: Ar fi mult de povestit. Era sub observaţie. Dar trebuie sã precizez cã existau cercuri maghiare care nu erau ostile României, care se ocupau de supravieţuirea minoritãţii maghiare, de pãstrarea tradiţiilor, de o relaţie fireascã, normalã cu Ungaria. Cu ãştia noi nu aveam nimic. Al doilea mediu la care gravita Funderburk era cel extremist religios, pentru care libertãţile oferite de statul comunist, atît cît se puteau da în mijlocul lagãrului comunist, erau o adevãratã pacoste. Ei aveau nevoie de martiri, de luptãtori, de victime şi provocau mereu astfel de cazuri, în sfîrşit, Funderburk era baptist şi avea impresia cã baptiştii sunt trataţi prost în România. Adevãrul este cã fuseserã foarte puţini pînã în timpul administraţiei Carter, stãteau la locul lor, apoi cultul a explodat în România cu acceptul lui Ceauşescu. AMS: Eu tot cred cã este insuficient pentru frustrãrile recunoscute de Funderburk în carte. A mai fost ceva. CFN: Funderburk a fost prost ales pentru diplomaţie. Era un om dominat de slãbiciune, lipsit de stil, nerasat. Chiar lipsa unei culturi elevate, precum şi frustrãrile pe care le trãia faţã de colegii lui diplomaţi, nu mai vorbesc faţã de oamenii, de intelectualii români cu care intra în

contact, îi alimentau aceastã urã. Era apoi autorul unor acţiuni negîndite, lipsite de logicã şi nu pentru a ne surprinde pe noi. cl pur şi simplu îşi lasa Departamentul de Stat cu gura cãscatã, fiindcã îl durea foarte mult chestiunea asta, motiv pentru care s-a lansat furibund în probleme marginale, de multe ori incitînd oameni, şi din bisericã, şi din rîndul maghiarilor, asigurîndu-i cã au în spate sprijinul Americii, al preşedintelui Reagan personal. Erau lucruri pe care le poate face un ziarist sau un turist oarecare, dar nu un ambasador. Omul acesta încãlca norme diplomatice, reguli care ţin de etichetã, nu de regimul politic. AMS: şi cum se face cã România nu a protestat? Este suspectã aceastã atitudine. CFN: Statele Unite au avut ambasadori serioşi la Bucureşti, oameni de anvergurã, care îţi impuneau respect şi ca diplomat, şi ca agent. Funderburk nu ştia sã comunice, avea contacte slabe, era inactiv şi de multe ori interceptam nemulţumiri ale Departamentului de Stat. AMS: Domnia sa afirmã cã avea duşmani la Departamentul de Stat, oameni care fãceau compromisuri grave cu Ceauşescu. CFN: Statele Unite îşi urmãreau o politicã de interese, cu caracter global, fãceau şi gafe enorme, fãceau şi prostii, dar îşi urmãreau scopurile pînã la capãt. Nu te poţi juca cu astfel de lucruri şi sã vii sã spui cã administraţia americanã era pãcãlitã, înşelatã, furatã de Ceauşescu. Astea sunt bancuri. Se fãcea un joc în care aveau nevoie de Ceauşescu, iar acesta a tras toate foloasele pe care le-a putut trage. Punct! AMS: Se referã şi la înţelegerea secretã cu sovieticii pentru pãcãlirea americanilor. CFN: Altã prostie! Dar Germania, dar Franţa, dar Anglia, toţi ãştia care colaborau cu Ceauşescu erau orbi? Pãi dacã Ceauşescu a pãcãlit toate marile puteri înseamnã cã a fost un geniu. Hai sã fim serioşi! AMS: Sã revenim la domnul Funderburk. L-aţi cunoscut personal. CFN: Foarte personal. Cînd vorbea, te împroşca cu salivã. AMS: Eh, asta e... CFN: Domnule, ãsta e omul. Avea şi un caracter urît, incapabil de ii trainice şi din cauza asta nu avea uşurinţa de a-şi crea relaţii. AMS'. Revin la întrebarea dinainte: a existat un motiv anume pentru care sã urascã Securitatea, dincolo de faptul cã era american şi conservator? CFN. Da, a existat, dar nu vi-1 spun, pentru cã este o chestiune personalã". Nu ştim cît de personalã era aceastã problemã, dar ambasadorul Funderburk, cu toate inabilitãţile sale profesionale, a fost un constant duşman al regimului comunist din România. El a reuşit pînã la urmã, cu tenacitate, sã mobilizeze o serie de oameni politici americani pentru a opri compromisurile fãcute cu regimul comunist din România, dar a fost ajutat şi de greşelile grave fãcute de Ceauşescu. Problema mandatului sãu a fost — şi cred cã acesta este misterul -cã a favorizat o avalanşã de legãturi neconvenţionale şi entuziaste, dar mai ales necontrolate ale cîtorva mii de cetãţeni români care se declarau persecutaţi, preoţi sau pastori baptişti, credincioşi ai unor '. secte obscure, disidenţi şi opozanţi, care profitau de uşurinţa şi credulitatea ambasadorului american, în perioada mandatului lui David B. Funderburk, Securitatea românã a reuşit cele mai numeroase şi mai ample penetrãri în sistemul de interese şi de informaţii american în România, inclusiv plasarea unui numãr important de agenţi în Statele Unite proveniţi din rîndurile pseudosectanţilor şi pseudoluptãtorilor pentru drepturile omului cultivaţi de inabilul ambasador. Din acest motiv regimul Ceauşescu nu protesta la atitudinea „duşmãnoasã" a lui David. B. Funderburk. Ce voiau americanii care veneau în delegaţii, una dupã alta, la Ceauşescu în anii de sfîrşit ai sistemului comunist? Americanii îi dãdeau semnale lui Ceauşescu asupra oportunitãţii care se deschidea în Est prin reformele lui Gorbaciov. Probabil cã nu o fãceau din sentimentalism, dar în mod sigur o fãceau din interese economice imediate. Pe de altã parte, dincolo de interesele economice, o liberalizare a vieţii politice şi sociale crea premisele manifestãrii unor curente critice, a unei opoziţii, fie şi individuale, cu perspectiva constituirii unei alternative mai democratice sau chiar pe depli11 democratice. Pentru americani, un sistem cu libertãţi democratice şi cu eliberarea pieţei de ideologie reprezenta scopul cel mai important.

§i ei pierdeau bani prin amendamentul Jackson-Vanick. Probabil cã je era indiferent cine conduce ţara, dacã e nebun sau marxist, în faţa acestei oferte, Nicolae Ceauşescu nu s-a limitat la obişnuitele lui fraze golite de conţinut, ci a devenit arogant. O etapã plinã de greutate în care Statele Unite, prin reprezentantul celui mai înalt for decizional, a început sã-şi retragã sprijinul faţã de Ceauşescu a fost vizita vicepreşedintelui american George Bush la Bucureşti din 18-19 septembrie 1983. Ceauşescu s-a purtat grosolan cu aceastã ocazie, folosind dintr-o datã un limbaj foarte dur: „Vii aici sã pui condiţii?"- Vizita lui Bush a marcat cãderea abruptã a relaţiei lui Ceauşescu şi a României, în ultimã instanţã, cu America. Dupã episodul ãsta, Ceauşescu n-a mai încercat sã reîncãlzeascã relaţiile cu americanii, lãsîndu-le reci. Colonelul Traian Stambert, fost ofiţer CIE în acea perioadã, a cunoscut bine detaliile vizitei vicepreşedintelui Bush în România: „Iniţial, acesta a sosit în România cu gînduri curate, intenţii lãudabile şi speranţe în mai bine, aşa cum primise asigurãri şi ambasadorul Mircea Maliţa, o personalitate de prim rang în domeniu"108. George Bush senior nu avea motive personale sã adopte o atitudine ostilã faţã de Ceauşescu sau faţã de români, dimpotrivã, fiind oarecum simpatizant al românilor. Acest sentiment îl dobîndise în timpul misiunii sale diplomatice în China, unde avusese drept partener de tenis un diplomat român de la care aflase o serie de informaţii pozitive despre ţara noastrã. „Din pãcate, socoteala din tîrg nu s-a potrivit cu cea de acasã! - îşi continuã relatarea colonelul Stambert. Ceauşescu, în megalomania lui, 1-a sfidat, pur şi simplu, pe G. Bush, respingîndu-i aproape toate propunerile de îmbunãtãţire a relaţiilor bilaterale. Unele probleme punctuale abordate de vicepreşedintele Americii ca: anularea taxelor de studii pentru cetãţenii români care solicitau emigrarea din tarã; acordarea unei mai mari libertãţi de practicare a cultelor neo-Protestante; de emigrare şi liberã circulaţie; abandonarea practicii de a impune înregistrarea la autoritãţi a maşinilor personale de Scris; îmbunãtãţirea balanţei comerciale prin creşterea importului de produse americane etc. Au fost taxate de Ceauşescu ca fiind încercãri de amestec în treburile interne ale României! Capacul pe oala în clocot 1-a pus în momentul în care a respins creditul guvernamental, în valoare de cîteva sute de milioane de dolari, oferit cu generozitate şi cu bunã intenţie de G. Bush, pentru a mai slãbi din presiunea datoriei."109 în sfîrşit, Ceauşescu i-a spus lui Bush ca România nu mai împrumutã bani şi cã în curînd el va deveni un important creditor pentru ţãrile în curs de dezvoltare. Probabil cã George Bush 1-a considerat pe Ceauşescu irecuperabil. Cu toate cã pînã atunci celelalte întîlniri cu George Bush se des-fãşuraserâ într-o atmosferã destinsã, de data asta intervenise, practic, un alt context. Pe de o parte, Ceauşescu nu admitea sã primeascã ultimatumuri, iar, pe de altã parte, vicepreşedintele american nu intenţiona sã discute destins fãrã sã i se îndeplineascã nişte condiţii. Era şi un vicepreşedinte tînãr — 59 de ani şi arãta foarte tînãr datoritã vieţii sale sportive. Apoi, vicepreşedintele din faţa lui fusese şeful CIA, autoare a racolãrii lui Pacepa şi inspiratoare a duplicitãţii faţã de el, a punerii sale la colţ, în locul neînsemnat care i se cuvenea. Pasionat de secrete, încrezãtor în capacitatea sa de analist şi hîrşîit prin treburile murdare ale spionajului, Nicolae Ceauşescu vedea în George Bush pe rivalul care îl învinsese, aruncînd la gunoi într-o clipã toate speranţele şi visele sale. Vedea în el spionul. Degradarea puterii de înţelegere şi de anticipare a lui Ceauşescu se vede şi din acest caz. Cu ani în urmã îl primise pe Richard Nixon cînd nu era nimic, pentru ca apoi sã profite din plin de gestul sãu premonitoriu, în ianuarie 1989 tocmai George Bush, cel jignit la Bucureşti, devenea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Reconstituirea imaginii pe care şi-o fãcuse Nicolae Ceauşescu despre procesul politic ce se desfãşura în Europa nu trebuie judecatã numai prin prisma schematismului primitiv al gîndirii sale. De exemplu, şeful statului comunist român credea cã Mihail Gorbaciov este spion american. Cu aceastã convingere a cerut Securitãţii sã-i ofere în iarna 1988-1989 probe care sã confirme impresia sa despre conducãtorul Uniunii Sovietice. Oricît ar pãrea de neverosimil, ordinul acesta a existat, iar Securitatea a condus acţiuni pentru îndeplinirea acelei misiuni. în cadrul operaţiilor de exploatare a unei reţele, în seara zilei de 3 decembrie 1989 o sursã directã şi sigurã, cetãţean strãin cu acces la informaţia primarã, a transmis legãturii sale din Securitate mesajul cã la Malta Gorbaciov şi Bush au hotãrît înlãturarea lui Nicolae Ceauşescu simultan cu Noriega din Panama, în faţa gravitãţii şi importanţei acestei informaţii, precum şi pe

baza valorii persoanei care o difuza, un general de Securitate s-a deplasat de urgenţã într-o locaţie specialã — nu se ştie dacã pe teritoriul României sau în afarã — pentru a face personal operaţia de verificare a informaţiei. Sursa a confirmat datele înţelegerii de la Malta şi a furnizat alte cîteva amãnunte. Ca urmare a acestei întîlniri, dar şi pe baza informaţiilor obţinute din surse certe, conducerea Departamentului Securitãţii Statului a întocmit douã note cu caracter ultrasecret. Prima avea urmãtorul conţinut: „în cursul discuţiilor din Malta, secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, şi preşedintele american George Bush au hotãrît înlãturarea regimului socialist din România". O a doua notã dãdea a doua informaţie: „Cu ocazia convorbirilor de la Malta între secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, şi preşedintele american George Bush s-a convenit intervenţia militarã a Statelor Unite în Panama", în aceeaşi searã notele au fost prezentate lui Nicolae Ceauşescu. Şeful statului a avut un moment de tristeţe şi apatie, rezervîndu-şi o singurã replicã: „M-au condamnat!". Relaţia Ceauşescu-Securitate. Pentru a înţelege greutatea acestor informaţii şi efectul lor asupra destinului regimului comunist, precum şi asupra naţiunii este nevoie de o explicaţie mai detaliatã. Mai întîi, se dovedeşte necesar sã descifrãm, chiar şi numai pe bazã de mãrturii, care a fost valoarea informaţiilor pe care le-a avut Nicolae Ceauşescu despre procesul prãbuşirii comunismului şi ^spre propria sa soartã. Explicaţia implicã o abordare treptatã, mo-tlv pentru care autorul va reface aici etapele judecãţilor de valoare care 1-au condus la aflarea acestui secret. Se pun în discuţie trei posibile ipostaze ale şefului Departamentului Securitãţii Statului, o datã cu numirea acestuia în funcţie ia 5 octombrie 1987. Cele trei posibilitãţi ale generalului Iulian Vlad erau; 1. Fidelitate faţã de Ceauşescu, ca urmare a propriilor credinţe în valorile comuniste, apoi din admiraţie pentru personalitatea şefului statului, precum şi datoritã faptului cã la acea datã cunoştea care sunt duşmanii acestuia pe care mizau sovieticii. 2. Inactivitate din prudenţã, retragere în interiorul legii, ca funcţionar şi ofiţer apolitic, rezumîndu-se la a-1 informa pe şeful statului şi nimic mai mult, protejîndu-se în faţa unor evenimente previzibile. 3. Decizia de a trece la o acţiune care sã scuteascã poporul şi ţara de o intervenţie militarã, nu neapãrat prin favorizarea unei lovituri de stat, dar cu luarea unor mãsuri care sã permitã o schimbare a conducerii statului fãrã victime. Pe baza cercetãrii felului în care se desfãşura relaţia Ceauşescu-Vlad, putem formula trei rãspunsuri, în primul rînd, generalul Vlad îl admira pe Ceauşescu în calitate de şef de stat, îi admira experienţa de activist al partidului şi abilitatea speculativã în probleme internaţionale. Ca individ, Ceauşescu era extrem de ordonat, riguros, avea un birou de pe care obiectele se mişcau şi reveneau în acelaşi loc cu precizie geometricã, dar era şi foarte suspicios la nou. De aceea, modul de abordare a unei probleme de securitate naţionalã era foarte important. Teama de Ceauşescu venea în primul rînd din puterea absolutã de care dispunea şi din faptul cã o cãdere în interiorul sistemului era cu atît mai dureroasã cu cît se petrecea mai de sus. O cãdere în afara sistemului era o catastrofã, iar pentru un şef de serviciu secret şi foarte periculoasã fizic. Ataşamentul generalului Vlad de Ceauşescu ţinea şi de faptul cã şeful DSS vedea în şeful statului expresia de vîrf a forţei naţionale şi încarnarea unui mare patriot. Se va înşela amarnic. Momentul adevãrului a fost revolta de la Braşov. Ea meritã o abordare specialã. Consecinţe ale revoltei de la Braşov În ziua de 15 noiembrie 1987, duminicã, zi în care se desfãşurau alegerile pentru Consiliile populare, dar şi zi în care se lucra pentru îndeplinirea planului, muncitorii de la Uzinele „Steagul Roşu" (Autocamioane Braşov), plecaţi spre centrul oraşului, au transfor-mat aceasta deplasare întrun marş de protest, în oraş se rãspîndise de cîtva timp zvonul cã vor urma concedieri masive determinate de lipsa de productivitate a unitãţii economice şi de scãderea comenzilor. Produsele uzinei — camioane — erau slabe calitativ şi depãşite tehnologic. Din aceste cauze muncitorii nu-şi mai luau salariile sau le ridicau serios diminuate, în plus, o particularitate a muncitorimii braşovene fãcea ca situaţia acesteia sã fie şi mai dramaticã: erau foarte mulţi oameni aduşi din satele

Moldovei, rupţi de cãminele lor şi „plantaţi" în blocuri insalubre, lipsite de serviciile utilitare minime - apã rece, apã caldã, termoficare, gaze, avînd în faţã doar spectrul reîntoarcerii în Moldova, unde nu îi aştepta decît un proces invers, de rerurâlizare. Vasile Bãdin, participant la manifestaţie, şi-a prezentat motivaţia într-o carte de interviuri: „Cînd am ajuns la serviciu şi am vãzut fluturaşul lãsat în dulap de schimbul meu cu banii pe care trebuia sã-i ridic, cînd am vãzut cã nu-mi ajung nici pentru hrana copiilor, darãmite pentru hainele lor, am spus cã nu mai dau drumul la maşinã. Nu mai aveam de ce sã lucrez, nu mai aveam nici o motivaţie"110. Conform unui martor ocular care a descris scenele din oraş lui Silviu Brucan, „pentru prima datã s-au auzit în România oameni strigînd pe stradã: Jos cu dictatura!, Vrem pîine!, Jos cu Ceauşescu! Furia mulţimii s-a dezlãnţuit cînd o maşinã a Miliţiei a ameninţat pe cei care mãrşãluiau şi atunci aceştia au azvîrlit cu pietre şi sticle în maşinã, oprind-o, dînd-o peste cap şi punîndu-i foc. Dintr-o datã, lumea a început sã cînte Deşteaptã-te, române! şi s-a îndreptat spre sediul judeţean al Partidului Comunist care adãpostea şi Consiliul Popular. Ei au pãtruns în clãdire şi ceea ce au vãzut în marele hali de la intrare i-a scos din sãrite: o masã lungã plinã de tot felul de bunãtãţi, delicatese, fripturi şi vinuri pregãtite pentru un ospãţ menit sã celebreze victoria în alegeri asiguratã cu 99 la sutã din voturi. Asta era prea mult pentru Protestatarii înfometaţi. Ei au ras tot ce era pe masã, au luat cu asalt întreaga clãdire şi au început sã arunce pe geam, în piaţã, tablourile lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu, împreunã cu dosare şi documente, aprinzînd în mijlocul pieţei un foc ale cãrui flãcãri se vedeau pînãla2 kilometri"111. Reconstituirea evenimentului aratã cã nu s-a strigat „Jos Ceauşescu!" (este o informaţie falsã) şi nu s-a dat foc la nici o maşinã. Nu s-a intrat în Consiliul Judeţean de Partid, ci în Consiliul Municipal (PriMaria), unde au devastat şi incendiat bufetul organizat pentru funcţionarii angajaţi în procesul electoral. Aşa cum este descris evenimentul din mai multe surse în presa românã postrevoluţionarã, protestul a pornit cu caracter economic şi social. Gabriela Chivi, un alt participant la eveniment, a explicat: „Cînd am ajuns la uzinã, lucram în primul schimb, vedeam oamenii cum refuzã sã intre în secţii. Aşteptam afarã, nu sã facem grevã, nici pe departe aşa ceva. Noi, practic, ne ceream banii. Aveam salariile înjumãtãţite şi nu mai puteam accepta aceastã situaţie. Nu pot sã spun cã am fãcut gesturi ieşite din comun, nu am spart nimic, dar am : intrat în Consiliul judeţean pentru cã îl urmam pe fratele meu"112. Agitaţia şi apoi furia muncitorilor au fost amplificate şi de informaţia cã liderii politici ai uzinei luaserã prime, deşi planul nu era îndeplinit. Cu toate acestea, este semnificativ amãnuntul cã manifestanţii s-ar fi deplasat în oraş în frunte cu secretarii lor de partid a cãror atitudine din momentul transformãrii protestului sindical în protest politic nu este descrisã de nimeni. La fel cum se va întîmpla şi în alte situaţii ulterioare, intervenţia brutalã şi nepotrivitã a Miliţiei a incitat spiritele, agresiunea autoritãţii, fie şi numai verbalã, constituindu-se în declanşator pentru exprimarea nemulţumirii politice, care avea o esenţã economicã. Muncitorii au fost învãţaţi în România cã ei conduc ţara, cã Partidul Comunist este reprezentantul lor şi cã, în particular, Miliţia existã pentru a-i apãra. Scenele de la Braşov sunt confirmate şi de fostul general de Securitate Neagu Cosma: „A fost nevoie doar de o scînteie pentru a se aprinde Nu s-a strigat numai «Achitaţi-ne drepturile bãneşti - vrem salarii -.. ci şi «Jos dictatura, Jos Ceauşescu»... «Hoţii»... Dacã s-a strigat într-adevâr de cãtre muncitori Jos dictatura, atunci lucrul e straniu pentru cã, cel puţin formal, era vorba de dictatura lor, în numele cãreia elitele ţãrii fuseserã îngropate prin închisori sau sub malurile de pãmînt ale canalului Dunãre-Marea Neagrã, sub autoritatea cãreia aveau prioritate la case, la maşini, la rate şi pentru care fiii lor erau admişi în facultãţi şi alte instituţii de învãţãmînt pe bazã de dosar! Este, de asemenea, semnificativ pentru deruta şi dezordinea corpului muncitoresc român faptul cã cei pe care urmau sã-i voteze pentru Consiliile populare erau oameni dintre ei, pe care ar fi trebuit, conform propagandei oficiale, sã-i învesteascã cu puterea de a-i reprezenta în forurile de decizie, în plus, rãmîne de neînţeles încetarea lucrului pentru a nu „le face planul ãlora", ãlora fiind chiar ei! Avînd în vedere cã România era stat comunist, orice demers economic avea implicit un sens politic. Din aceste motive, caracterul economic al protestului de la Braşov devine din perspectivã istoricã secundar, chiar dacã a fost unica sursã realã a mişcãrii de protest şi singurul scop ţintit. El exprimã situaţia de cerc vicios în care ajunsese în acel moment sistemul de putere de jos, ficţionar, al regimului comunist.

Informaţiile despre evenimentele din Braşov au ajuns la presa occidentalã prin intermediul unor turişti şi ziarişti strãini aflaţi în-tîmplãtor în localitate, prin mijlocirea lui Silviu Brucan, care a descris directorului Bibliotecii Americane din Bucureşti faptele aflate, şi din investigaţiile jurnaliştilor francezi trimişi ulterior în capitala judeţului Braşov. „Relatarea cea mai completã a rãscoalei de la Braşov a fost publicatã în sãptãmînalul L 'Evenement du Jeudi (Nr. 167 din 14-20 ianuarie 1988). Cei doi trimişi speciali ai publicaţiei pariziene, Michel Labro şi Alexandra Lavastine, au pãtruns în România, şi apoi la Braşov, cu vize de simpli turişti."114 Calitatea mediocrã a acestor ziarişti nu are importanţã. Sursa principalã a jurnaliştilor francezi a fost scriitorul braşovean Vasile Gogea. Cîţiva intelectuali care au încercat sã ia apãrarea muncitorilor arestaţi la Braşov - Doina Cornea, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu - au fost contactaţi de Securitate şi intimidaţi, în legãturã cu implicarea Securitãţii în anchetarea evenimentelor de la Braşov, colonelul (r) Gheorghe Cotoman din cadrul Direcţiei VI a DSS avea sã afirme în 1999: „Desigur, se poate pune întrebarea: a fost justificatã implicarea organelor de cercetare ale Securitãţii în cazul respectiv, în raport cu competenţele prevãzute pentru acestea de Codul de Procedurã Penalã? Rãspunsul este simplu: aceastã implicare a fost legalã, deci, justificatã, întrucît trebuia sã se stabileascã dacã faptele nu reprezentau cumva preludiul unor acţiuni violente de o mai mare amploare, de naturã a slãbi puterea de stat, cu alte cuvinte, dacã întruneau sau nu elementele constitutive ale unei tentative la infracţiunea de subminare a puterii de stat (a cãrei urmãrire penalã era datã în competenţa organelor de cercetare ale fostei Securitãţi). Dar, s-a dovedit cã acţiunea respectivã nu putea fi încadratã în acest articol de lege (subl. aut.), şi, chiar în ipoteza cã s-ar fi încadrat, sunt sigur cã soluţia era aceeaşi, fiindcã Nicolae Ceauşescu nu ar fi acceptat cã în România se pot declanşa acţiuni de naturã a periclita puterea pe care o deţinea. şi asta chiar în ziua alegerilor!"115. Deşi corectitudinea afirmaţiei colonelului Cotoman pare ; protejatã de prevederile legilor de atunci, fostul ofiţer al Direcţiei ' VI nu explicã implicarea sa şi a colegilor sãi în paza inculpaţilor şi în judecarea cazului, acţiune pe care o descrie tot el în continuarea pasajului citat. Securitatea ştia cã Braşovul are cauze profunde, de sistem. Ofiţerii din întreprindere informaserã conducerea DSS asupra posibilitãţii unei greve iminente, iar generalul Vlad îl pusese în gardã pe primul-secretar al judeţului. Acesta însã nu a luat nici o mãsurã pentru redresarea situaţiei, fiind mai mult preocupat ca informaţiile cunoscute de Securitate sã nu ajungã la CC. El se prevala de rolul conducãtor al partidului asupra Securitãţii, în România funcţioneazã Institutul Român de Istorie Recentã, condus de tînãrul istoric Marius Oprea, care se ocupã cu studierea crimelor comuniste. Este însã interesant de observat cã, dupã mai mulţi ani de cercetare în arhive, Marius Oprea ajunge la o concluzie care diminueazã rolul Securitãţii în acel caz: atunci cînd analizãm şi judecãm Securitatea nu trebuie sã scãpãm din vedere nici o clipã Partidul: „Activiştii comunişti au fost aceia care, în genere, i-au dictat prioritãţile şi i-au supravegheat acţiunile - şi nu invers, cum s-a acreditat public în lumea postcomunistã"116. Este opinia lui Marius Oprea. Informaţiile din domeniul economic venite pe linia Securitãţii (Direcţia a Il-a) erau raportate şi miniştrilor de resort. Pe acest traseu informaţiile despre gravele erori de conducere de la Braşov au ajuns şi la Constantin Dãscãlescu. Vãzînd cã primul-secretar de la Braşov nu ia nici o mãsurã, generalul Vlad 1-a informat personal pe primul-ministru, înaintîndu-i şi un raport detaliat care conţinea statistici relevante pentru situaţia salarialã, a producţiei şi a aprovizionãrii cu alimente din Braşov. Dãscãlescu nu a fãcut nimic. Atunci generalul Vlad i-a înaintat lui Ceauşescu un raport asupra situaţiei explozive de la Braşov. Atît Dãscãlescu, cît şi Preoteasa, primul-secretar, s-au apãrat afirmînd cã n-au ştiut nimic şi cã situaţia nu este în realitate atît de gravã. Au dat vina amîndoi pe Securitate cã exagereazã. Dupã cum se cunoaşte, autoritãţile politice şi executive nu au fost în stare sã facã nimic pentru îmbunãtãţirea vieţii cetãţenilor din Braşov. Manifestaţia şi protestul s-au produs ca fenomene inevitabile. Deja în noiembrie venise frigul, parte din instalaţiile şi utilajele întreprinderilor nu mai puteau funcţiona, iar în case nu se mai putea trãi. O epidemie de gripã izbucneşte în oraş în prima decadã a lunii, pe fondul lipsei de medicamente - au fost cazuri cînd pãrinţii luau noaptea trenul la Bucureşti pentru a cum-Pãra medicamente din garã, dupã care se întorceau pentru a le administra copiilor -, iar în spitalele braşovene începe sã se înmulţeascã numãrul pacientelor cu afecţiuni ale aparatului genital, generate de frig.

Potolirea manifestaţiilor s-a fãcut cu trupe de securitate-miliţie, dotate cu cãşti şi scuturi, imagine neobişnuitã pentru români. Au fost inculpate 64 de persoane, în majoritate tineri117. Cazul Braşov este important în analiza noastrã, chiar dacã a fost o problemã de politicã internã, nu numai prin faptul cã ilustreazã situaţia dramaticã a cetãţenilor şi o primã tentativã serioasã de revoltã, ci şi prin consecinţele sale în planul raporturilor dintre Nicolae Ceauşescu şi şeful Departamentului Securitãţii Statului. Momentul Braşov a reprezentat un semnal de alarmã pentru generalul Vlad şi 1-a determinat sã facã primul pas înapoi, privind cu mai multã circumspecţie raporturile sale cu Ceauşescu şi admiraţia pe care i-o acorda. Atunci Ceauşescu i-a ordonat sã gãseascã agenţii strãini care au pregãtit revolta de la Braşov, fapt care 1-a pus în gardã pe şeful DSS. Agentul provocator era criza socialã. Cons-tatînd periculozitatea situaţiei şi reacţia autoritãţilor politice generalul Vlad a hotãrît sã adopte poziţia militarului care îşi face datoria, foarte atent asupra implicãrii politice şi a respectãrii legilor. A doua ipostazã a sa. Dupã ce s-a consultat cu subalternii sãi, generalul Alexie, generalul Macri şi colonelul Gheorghe Raţiu, generalul Vlad a luat decizia de a pune la dispoziţie conducerii superioare de partid şi de stat, în principal lui Ceauşescu, informaţia adevãratã şi cît mai amplã asupra situaţiei economice din ţarã. A fost înfiinţat un sistem de buletine informative conţinînd în exclusivitate probleme economice, insistîndu-se pe iminenţa unor evenimente de tip Braşov, între decembrie 1987 şi decembrie 1989 Securitatea a dezamorsat alte zece cazuri de proteste şi greve asemãnãtoare celor de la Braşov.118 Autorul acestui volum îşi trateazã toate personajele, oricît de nocive sau benefice au fost, fãrã pasiune, cu cît mai multã obiectivitate, asumîndu-şi riscul de a se crede cã nu acceptã criminalitatea regimului comunist şi avantajele infinite ale democraţiei. De aceea, nu judecã acţiunile unor personalitãţi implicate în acest salt istoric decît în mãsura în care au fost determinante. Pe Nicu Ceauşescu, beţivul, asasinul şi destrãbãlatul notoriu, îl ştim din zvonuri, şi ele erau în bunã mãsurã adevãrate, dar în faţa tribunalului individul s-a apãrat ca un om inteligent şi cult. Altfel spus, capabil de un gest precum cel dezvãluit de generalul Pleşiţã care afirmã, alãturi de colonelul Burlan, cã Nicu Ceauşescu a fi organizat un complot împotriva tatãlui sãu. Dacã privim o cronologie politicã a perioadei ceauşiste vom constata cã a existat un interval de o lunã (11 septembrie-13 octombrie 1987) în care Nicolae Ceauşescu opereazã o cascadã de destituiri şi numiri. La 11 septembrie sunt afectaţi de schimbãri Ştefan Andrei, Lina Ciobanu, Dimitrie Ancuta, Ion C. Petre, Aneta Spornic, un oarecare Ion Constantinescu de la Planificare, un altul, Cornel Pînzaru numit la Ministerul Comerţului Exterior. La 29-30 septembrie Gheorghe Petrescu, Ion Avram, Gheorghe Cazan sunt destituiţi şi pe locurile lor apar nişte necunoscuţi. Barbu Petrescu este numit ministru secretar de stat la Planificare. La 3 octombrie sunt destituiţi Petre Preoteasa (aşa ajunge la judeţul Braşov), George Homoşteanu, ministrul de Interne, Gheorghe Chivulescu, ministrul de Justiţie, Alexandru Necula, ministrul Industriei Electrotehnice. Funcţii importante, mai ales cele de la Interne şi Justiţie, nu îşi schimbã titularul decît într-o situaţie de crizã. Dupã douã zile, la 5 octombrie, are loc o nouã serie de eliberãri şi numiri din/în funcţie pe structura Guvernului. La 13 octombrie Nicu Ceauşescu este eliberat din funcţia de prim-secretar al CC al UTC şi numit prim-secretar la Sibiu119. Dupã versiunea generalului Pleşiţâ, Tudor Mohora, un personaj din anturajul lui Nicu Ceauşescu, a fost „trimis la un sector al Capitalei, cã era şi el în socotealã, prieten cu Nicu"120. Tudor Postelnicu, cel care îl ţinea sub observaţie pe fiul preşedintelui, este numit ministru de Interne, într-un singur loc scenariul acesta nu se potriveşte: înlocuirea generalului Constantin Olteanu cu generalul Vasile Milea la conducerea Ministerului Apãrãrii Naţionale a avut loc în decembrie 1985, nu în 1986. Planul aducerii lui Nicu Ceauşescu la conducerea partidului a aparţinut tatãlui sãu, Nicolae Ceauşescu. Acesta 1-a discutat cu Elena Ceauşescu şi, dintr-o raţiune care pare strãinã imaginii pe care o avem despre ea, mama a cãutat sã împiedice compromiterea fiului prin viaţa destrãbãlatã pe care o ducea. Elena Ceauşescu a rãmas şi va rãmîne în Istorie ceea ce românii numesc o femeie de prost-gust, arţãgoasã, primitivã şi periculoasã, însã în cazul lui Nicu Ceauşescu este vorba de condiţia ei de mamã, dublatã de un calcul politic. Nici o mamã nu acceptã ca fiul ei sã fie alcoolic încã de tînãr, sã omoare oameni cu maşina, sã-şi trãiascã viaţa sexualã din întîlniri ocazionale şi

probabil cã cele mai multe mame doresc o partidã bunã pentru bãiatul lor. în gîndirea primitivã a Elenei Ceauşescu o partidã bunã însemna ca soţia sã nu fie evreicã şi sã fie, tot cum spune românul, „la locul ei", în ambele aceste criterii sentimentale se citeşte şi calculul politic, în România soţia evreicã însemna, mai ales la nivelul structurilor partidului, o posibilã spioanã sovieticã sau israelianã. O femeie „la locul ei" lingã Nicu Ceauşescu însemna viitoarea soţie a şefului partidului sau statului, care îl va însoţi în vizitele oficiale, care poate va fi primitã ca şi ea, ca Elena Ceauşescu, de regina Angliei, de regina Spaniei sau de vreo împãrãteasã ca Farah. însemna imaginea de cuplu pe care o va prezenta poporului mai tîrziu şi, nu în ultimul rînd, însemna mama unor copii ai secretarului general sau preşedintelui, în logica ei simplã, dar naturalã, Elena Ceauşescu atingea o serie de atitudini pe care noi, cei de jos, le cunoşteam foarte bine. Contemporanii ar putea sã-şi aminteascã felul în care pãrinţii îşi ascundeau sau protejau fetele atunci cînd Nicu Ceauşescu era prin oraşul sau cartierul lor, cum îşi schimbau hotelul la mare, cînd aflau cã Nicu este în staţiune, cum chiar fetele serioase evitau zonele pe care acesta le frecventa. Fete sau femei gata de o aventurã cu „prinţişorul" se gãseau oricînd. Nu o astfel de norã voia sã aibã Elena Ceauşescu. Fãrã îndoialã cã au existat multe exagerãri în privinţa personajului public Nicu Ceauşescu, însã finalul sãu este înnobilat de relaţia sentimentalã adevãratã cu talentata artistã Daniela Vlãdescu. Surse serioase din anturajul cuplului prezidenţial confirmã ca ideea pregãtirii lui Nicu Ceauşescu pentru preluarea Puterii a fost discutatã mai întîi în familie. Apoi, Nicolae Ceauşescu a discutat aluziv cu apropiaţii sãi politici despre cariera lui Nicu. Problemele au apãrut în momentul în care Nicu Ceauşescu a lansat aceastã informaţie în cercul sãu de prieteni pe fondul unor trãsãturi de caracter - teribilismul, voluntarismul, frivolitatea -accentuate de obişnuinţa de a consuma alcool în exces. Unii activişti» mai experimentaţi, au tras toate învãţãmintele dinţr-o astfel de ipotezã şi probabil cã au calculat perspectiva. Alţii, mai tineri, s-au crezut deja o echipã nouã pentru viitoarea conducere a statului şi au început sã-1 cultive pe Nicu Ceauşescu, cultivînd în acelaşi timp şi tema aranjamentului cu un aspect de complot. O informaţie anume oferã detaliul semnificativ: pînã la momentul lansãrii proiectului aducerii lui Nicu Ceauşescu la conducere acesta avea doar cîţiva prieteni, între care Ion Traian Ştefãnescu pãrea cel mai apropiat. Dupã primele discuţii s-au înmulţit „peţitorii", ei fiind şi principalii colportori ai zvonului despre complot. Pe de altã parte, trecerea lui Nicu Ceauşescu de la UTC la conducerea judeţului Sibiu nu a fost o retrogradare. Numai oamenii slab informaţi credeau atunci, ca şi acum, cã din funcţia de prim-secretar UTC se poate ajunge secretar general al PCR. Traseul prin UTC era mult mai lung decît cel de la conducerea unui judeţ, în plus, ştim sigur cã judeţul Sibiu a fost ales de Nicolae Ceauşescu personal pe urmãtoarele criterii: avea industrie de calitate, era populat de oameni cu un nivel ridicat de civilizaţie, era un judeţ „liniştit" din punct de vedere politic şi ceva mai puţin neliniştit social - Nicu se va ocupa intens de acest aspect —, avea unitãţi militare de elitã, avea cele mai importante minoritãţi -unguri, germani, ţigani. Pe scurt, judeţul Sibiu era un fel de Românie micã. O altã poveste susţine cã acele întîmplãri şi în primul rînd decizia lui Nicu Ceauşescu de a-şi îndepãrta tatãl de la conducere au fost generate de revolta de la Braşov. Imposibil cronologic, însã Criza de la Braşov a reprezentat pentru liderii comunişti de la conducerea partidului, pentru comuniştii prosovietici, de tip Silviu Brucan, pentru cîţiva conducãtori din Armatã sau din Securitate, Semnalul clar cã Ceauşescu a pierdut susţinerea masei şi cã trebuie sâ se îndepãrteze discret de liderul care pierduse noţiunea timpului. În acest loc se poate identifica cea de-a treia ipostazã a generalului Vlad: evitarea implicãrii instituţiilor de forţã (Armatã şi Securitate) în lupta lui Nicolae Ceauşescu de a se menţine la Putere cu orice preţ. Refuzînd sã admitã cã la Braşov s-au revoltat muncitorii şi insistînd pe teza agenturilor strãine, Nicolae Ceauşescu pregãtea argumente pentru bazele legale ale unei represiuni. Mai existã un argument important: Nicolae Ceauşescu avea obiceiul sã-şi arunce în crize apropiaţii pentru a le rezolva — mai ales dupã experienţa din 1977 din Valea Jiului —, apoi îi fãcea responsabili şj îi sancţiona. La un interval de timp, care ţinea de calculele lui politice, îi reabilita, punîndu-i în diferite funcţii, întotdeauna altele. Se poate observa o adevãratã metodã de a plasa anumiţi activişti în locurile despre care avea informaţii cã existã probleme, urmãrind rezultatul: se descurcã, îl promoveazã, nu se descurcã, îl sancţioneazã. Din toate aceste motive, ideea unei

tentative a generalului Vlad de a-şi proteja structura şi de a se proteja pe el în faţa unei evidente înclinaţii spre discreţionar a lui Ceauşescu, dar mai ales în faţa crizei sociale propriu-zise nu trebuie ignoratã, în ce-1 priveşte pe Vlad, ca prim şef al DSS care nu era activist de partid, ca intelectual şi om foarte inteligent, a crede cã stãtea şi aştepta pasiv sã fie amestecat într-o represiune sîngeroasã este o naivitate. Relaţia Ceauşescu-Vlad. Pentru operaţiunea de protejare a instituţiei, generalul Iulian Vlad a reuşit sã instituie un sistem de lucru cu şeful statului, de care 1-a informat şi pe ministrul de Interne, superiorul sãu ierarhic. Vlad a început sã-i furnizeze lui Nicolae Ceauşescu trei tipuri de informaţii: 1. Informãri curente, printr-un buletin dactilografiat care conţinea informaţii despre starea de spirit a populaţiei, despre cauzele nemulţumirilor (în permanentã erau informaţii despre criza sociala şi economicã) şi despre întinderea teritorialã a fenomenului (toatã ţara). Buletinul era trimis de trei ori pe sãptãmînã în plic sigilat. Dupã cîteva sãptãmîni, plicurile au început sã se întoarcã nedesfã-cute, sigilate aşa cum fuseserã trimise. Ceauşescu refuza realitatea. 2. Informaţii deosebite, obţinute pe linie de spionaj şi contraspionaj. Notele erau scrise de mînã, nu mai mult de 3-4 pagini» exemplar unic, şi introduse într-un plic sigilat. Ceauşescu deschidea plicul, citea raportul, fãcea unele notaţii (foarte schematice), apoi sigila personal plicul şi îl trimitea printr-un curier special înapoi la Securitate. Informaţiile deosebite erau trimise lui Ceauşescu o datã la douã zile şi numai în cazuri speciale zilnic, atunci cînd informaţia prezentatã era în progresie rapidã. 3. Informaţii ultrasecrete, urgente, care erau prezentate personal de generalul Vlad, în exemplar unic fie sub formã de notã întocmitã chiar de şeful DS S, f ie în original, aşa cum venise de la reţea. Dupã ce le citea şi le comenta cu Vlad, Ceauşescu înapoia documentul care era apoi arhivat într-un fond special. Cele douã note din 3 decembrie 1989, care anunţau decizia lui Gorbaciov şi a lui Bush de a lichida regimul comunist din România, precum şi înţelegerea în privinţa intervenţiei în Panama, au fãcut parte din categoria a treia, „informaţii ultrasecrete". Nicolae Ceauşescu a reţinut ambele note şi le-a luat cu el la Moscova. Înţelegerea de la Malta Cum a ajuns Securitatea românã sã obţinã acele informaţii şi cum a reuşit sã penetreze un sistem de protecţie ultrasofisticat, un sistem de protecţie conjugat, al celor douã Mari Puteri ale lumii? în primul deceniu de dupã Revoluţia din decembrie 1989 s-a comentat pe larg în presa românã valoarea Securitãţii, unii considerînd-o prea puternic politizatã şi, în consecinţã, foarte slabã, alţii aducînd argumente cã era foarte eficientã şi excelent profesionalizatã. Adevãrul este cã Securitatea nu era o structurã omogenã din punct de vedere al calitãţii oamenilor şi cã unele Direcţii aveau fluctuaţii de performanţã, în timp ce altele ar putea fi caracterizate prin munca brutã exploatatã inteligent şi raţional doar la nivelul conducerii. Posibilitãţile Securitãţii de a obţine informaţii din apropierea celor doi lideri ai lumii trebuie analizate obligatoriu în contextul evenimente-'or din ultimii ani ai deceniului nouã. Mai toate cãrţile şi articolele ue presã care trateazã procesul de liberalizare a Estului european Pnn programul lui Mihail Gorbaciov - fie cã îl considerã un miracol, le cã se apleacã asupra rolului KGB — par copleşite de valul schim-şi, mai ales, de viteza cu care s-a deplasat acesta. O privire distanţatã va observa cum scena publicisticã este dominatã de mişcãrile şi deciziile reformatorilor, de valoarea incontestabilã a cura-jului şi a determinãrii lor, de importanţa reacţiei naţiunilor în faţa primei adieri de libertate. S-au mişcat popoare, s-a dãrîmat un sistem politic, au dispãrut lideri abominabili, s-a îndepãrtat pericolul rãzboiului nuclear. De-abia cînd citim memoriile lui Mihail Gorbaciov şi ale lui Eduard Şevardnadze aflãm cît de greu a fost. Paradoxul evaluãrilor istorice contemporane provine din faptul cã se apleacã exclusiv asupra învingãtorilor şi nu spune mai nimic despre în vinşj. Or, liberalizarea Estului a avut mulţi duşmani. Am descoperit vîrfu-rile acestui curent potrivnic abia în momentul tentativei de loviturã de stat de la Moscova din 1991, dar mulţi comunişti şi funcţionari simpli nu au acceptat cu entuziasm — sau nu au acceptat deloc — mişcarea de liberalizare declanşatã la Kremlin.

În timpul operaţiunii de penetrare a structurilor de decizie ale URSS, agenţii Securitãţii române s-au întîlnit cu douã situaţii neaşteptate, în primul rînd, nu erau singurii spioni din Est. Acţionau în culegerea de informaţii, atît din structurile KGB, cît şi din nivelurile superioare ale partidului, serviciile secrete din Cehoslovacia şi RDG. La un moment dat, agenturile s-au „simţit" una pe alta şi astfel s-a aflat cã urmãreau aceleaşi scopuri, în al doilea rînd, disponibilitatea surselor sovietice se mãrise la dimensiuni surprinzãtor de mari, mai ales dupã 1986. De unde înainte penetrarea structurilor sovietice era extrem de dificilã şi riscantã, acum numãrul înalţilor funcţionari sau al ofiţerilor cu acces la diferite niveluri de informaţie care acceptau sã furnizeze informaţii foştilor aliaţi crescuse simţitor. Cine erau aceste surse? Cîţiva erau oameni din structuri care considerau, ca şi Ceauşescu, ca Gorbaciov este agent american şi trãdãtor. Alţii nu credeau în aceastã posibilitate, dar erau lãmuriţi cã acţiunea secretarului general al PCUS va conduce la distrugerea sistemului şi, în consecinţã, din solidaritate sau din deznãdejde, acceptau benevol sã strecoare foştilor colegi acele informaţii pe care le considerau importante, în primul rînd pentru ţara respectivã. Cei mai mulţi însã proveneau din rîndurile celor speriaţi de perspectiva restructurãrii, ofiţeri şi funcţionari comunişti — unii lucrau de pe vremea lui Stalin, dar majoritatea erau brejnevieni — îngrijoraţi de pierderea locului de muncã, a poziţiei în vechea ierarhie, indivizi frustraţi care considerau cã şi-au dãruit viaţa şi munca Marii Uniuni Sovietice şi „acum vine Gorbaciov şi şterge totul cu perestroika lui"- Alţii erau oportunişti; înţeleseserã ce se întîmplâ şi cãutau prin corupţie şi acumulare de bani sâ-şi asigure o pensie liniştitã sau un fond financiar cu care sã-şi porneascã o afacere. Un grup aparte în rîndul surselor sovietice 1-au reprezentat militarii, ofiţeri superiori ai Armatei URSS. Timp de decenii au trãit în cultul superioritãţii militare sovietice, cu mîndria cã au cucerit cosmosul şi 1-au pus în slujba apãrãrii intereselor URSS, cu ambiţia sã-1 învingã pe inamicul de moarte ãl comunismului - „imperialismul american", cu credinţa cã apãrã popoarele sovietice şi pe ale lumii de ameninţarea americanã. Astãzi - adicã în 1986-1989 - erau puşi sã dea mîna cu inamicul, sã colaboreze cu el, sã accepte de dragul lui distrugerea arsenalului nuclear, apoi a mii de tancuri şi rachete cu focos convenţional, sã se retragã din zone strategice, sã renunţe la colaborarea cu foştii aliaţi. Mulţi militari pur şi simplu considerau atitudinea lui Mihail Gorbaciov ca pe o recunoaştere a înfrîngeril, transfor-mîndu-i pe ei în învinşi. Pentru toţi aceşti oameni liberalizarea echivala cu o trãdare. întregul complex de mentalitãţi obtuze era valabil şi pentru numeroşi comunişti din ţãrile blocului rãsãritean şi va fi întîlnit identic la funcţionari şi militari români în timpul şi dupã revoluţia din decembrie 1989. Unele informaţii despre ce se întîmplã în ţãrile lor au ajuns la vîrfurile Securitãţii române direct de la serviciile de informaţii ale statelor comuniste europene. Aceasta este o explicaţie pentru faptul cã Securitatea românã şi implicit Nicolae Ceauşescu au cunoscut din timp atît scenariile de schimbare a liderilor comunişti din ţãrile Tratatului de la Varşovia, aplicate de Uniunea Sovieticã prin KGB, cît şi modul în care s-a acţionat. Aşa a înţeles Nicolae Ceauşescu cã schimbarea se face printr-un lider politic racolat din interiorul Comitetului Central, al Biroului Politic, sprijinit la momentul oportun de ministrul de Interne şi de rninistrul Apãrãrii (de regulã, tot oameni ai Moscovei), în caz de rezistenţã a fostului conducãtor al partidului, erau incitate şi provocate de manifestaţii de stradã cu violenţe de ambele pãrţi. Dacã vechiul conducãtor ordona reprimarea (cum se întîmplase în Cehoslovacia, RDG şi Bulgaria), cei doi miniştri cheie refuzau „sã tragã în popor" iar liderul progorbaciovist cerea demisia şefului partidului. Cu trupele sovietice în ţarã, cu baza regimului dictatorial (Internele şi Armata) trasã de sub picioare, nici un conducãtor comunist nu-şj mai putea pãstra locul. Imediat dupã înlãturare, mulţimea din strada primea garanţia aplicãrii reformelor şi a liberalizãrii sau, ca în cazul Bulgariei, mulţimea era adunatã chiar de partid şi informata asupra schimbãrii. Cercetãtorii care vor avea acces în viitor la arhivele Securitãţii vor întîlni şi o situaţie pe care poate nu şi-o vor putea explica. Multe informaţii despre schimbarea regimului comunist din România sunt atît de fireşti, de comune, încît frãmîntãrile generaţiilor noastre li se vor pãrea anormale. Rezultatele penetrãrii serviciilor secrete româneşti în preajma lui Gorbaciov — în sine, o operaţiune cît se poate de spectaculoasã — au avut şi un caracter preventiv, în fapt, ce secrete încredinţau membrii Echipei Gorbaciov, fie „în orb", fie informativ, agenţilor români? Cã reforma

este o acţiune adevãratã, nu o farsã, cã sistemul comunist va cãdea pentru cã nu mai rezistã, cã KGB-ui va organiza unele cãderi din ordinul lui Gorbaciov, cã din acel moment comerţul cu URSS se va face pe baze economice realiste şi dacã România vrea sã mai importe cocs, de exemplu, trebuie sã plãteascã în dolari la preţul pieţei, cã Germania se va reunifica, cã URSS îşi va retrage trupele din Europa şi cã pînã la sfîrşitul anului 1989 toate regimurile dictatoriale trebuie sã disparã. Or, toate aceste lucruri erau vizibile cu ochiul liber la nivelul diplomaţiei sau structurilor politice ale statelor din întreaga lume. Problema lui Ceauşescu era cã afla lucrurile astea şi nu îi conveneau. Ba, mai mult, se ambiţiona sã se cramponeze de putere, cu consecinţe nefaste pentru ţara lui. Putem chiar estima cã unii înalţi demnitari gorbaciovişti transmiteau în acest fel mesaje politice clare, de prevenire, în speranţa cã Nicolae Ceauşescu va înţelege faptul cã nu existã cale de întoarcere. Avînd în vedere faptul cã aceste informaţii au curs spre Ceauşescu timp de mai mulţi ani, nu ne rãmîne decît sã tragem concluzia cã i s-a oferit mai întîi lui ocazia sã facã schimbarea, apoi au hotãrît sã-1 îndepãrteze. Fuseserãm obişnuiţi cu imaginea unui KGB infailibil şi de nepãtruns. Dezvãluiri fãcute presei dupã 1989 aratã cã însuşi jCGB-ul fusese penetrat pînã la vîrf. Generalul Dmitri Poliakov era în GRU „secretar al comitetului de partid şi profesor al viitorilor agenţi sovietici" şi cu toate astea „prejudiciile provocate de el spionajului de la Moscova depãşeau tot ce fãcuserã împreunã cei peste 50 de transfugi şi agenţi ruşi dubli care au colaborat cu Occidentul. Sub numele de cod Cilindrul (pentru FBI) şiBourbon (pentru CIA), Poliakov a acţionat 25 de ani, sfidînd toate normele de securitate ale GRU"122. în timpul crizei cubaneze anglo-americanii avuseserã în Oleg Penkovski un important agent infiltrat în structurile GRU, iar mai recent s-a aflat cã Oleg Gordievski, rezidentul (şef de filierã) KGB la Londra, lucra pentru Serviciul Secret de Informaţii al Marii Britanii încã din 1974. „Cel mai înalţ lider de partid cãruia Gordievski îi raporta asupra problemelor curente era Mihail Sergheevici Gorbaciov."123 în 1996 a izbucnit scandalul Platon Obuhov, secretar II în Departamentul America de Nord din cadrul Ministerului rus de Externe, scandal care s-a lãsat cu expulzãri de partea rusã şi britanicã. Nimic nu ne împiedicã sã credem cã penetrãrile serviciilor secrete comuniste româneşti, est-germane şi cehoslovace nu au fost posibile în celelalte rînduri, ale comuniştilor sovietici. Paradoxul situaţiei este cã şi unii, şi alţii, din Vest şi din Est, aflau acelaşi lucru, lucrînd însã fiecare pentru scopuri total opuse. Spre sfîrşitul anului 1989 operaţiunea KGB de surprindere a Statelor Unite prin rapiditatea liberalizãrii est-europene, prin oprirea înarmãrii nucleare şi prin larga publicitate a figurii lui Mihail Gorbaciov a început sã dea roade. Preşedintele George Bush avea Probleme în mediile politice şi la nivelul opiniei publice, fiind tot rnai violent acuzat cã nu vine în întîmpinarea reformelor sovietice, cã rãmîne prudent în faţa unei ocazii istorice, cã întîrzie sã rãspundã cu gesturi spectaculoase la gesturile spectaculoase ale Moscovei. Deşi îşi preluase funcţia supremã de la Casa Albã încã de la începutul anului, Bush nu avusese încã nici o întîlnire oficialã cu Gorbaciov, fapt care îi irita pe politicienii ambelor administraţii. Pe durata anului 1989, Gorbaciov se mişcase mult, devenise de departe personalitatea cea mai popularã şi dãduse suficiente semnale importante pentru a forţa reacţii pe mãsurã. Bush şi Gorbaciov corespondau, schimbau mesaje, vorbeau la telefon, însã lipsea ceva - întîl-nirea care sã tranşeze definitiv trecutul şi sã proiecteze viitorul. Ion Stoichici transmitea la l decembrie 1989 de la Ambasada României din Washington: „Nu se pune problema cã el (George Bush, n.a.) nu doreşte progresul mişcãrilor reformiste, ci faptul cã el nu vede clar unde conduc toate acestea, ceea ce îl tulburã (...) Se apreciazã cã prudenţa lui G. Bush se bazeazã pe faptul cã preşedintele «are suspiciuni faţã de orice fapt care apare a fi prea simplu, prea cert, întrucît este neliniştit de o eventualã schimbare a situaţiei»"124. Fostul şef al CIA simţise scenariul Echipei Gorbaciov, dar totodatã era şi sincer îngrijorat cã acesta va eşua pentru cã mersese şi prea repede şi prea departe pentru suportabilitatea societãţii şi structurilor sovietice. Probabil cã Bush mai ştia şi cã perestroika eşuase şi cã sprijinul pe care îl avusese Gorbaciov pînã atunci de la KGB se oprise în punctul de unde nu mai putea ţine evenimentele sub control. Pentru a dezamorsa tensiunea politicã din Statele Unite, dar şi pentru a se lãmuri asupra intenţiilor URSS pe mai departe, preşedintele american îi solicitã lui Mihail Gorbaciov o întrevedere neoficialã, cu scop informai. Pãrţile convin sã se întîlneascâ în Malta, la 2 şi 3 decembrie 1989, alternativ, pe vase aparţinînd flotelor celor douã

ţãri. Agenţia TASS editeazã un buletin de uz intern în care comenteazã sub formã de estimare agenda probabilã a întrevederii, între altele, poziţiile celor doi lideri erau explicate astfel: „Invocîndu-se pãrerea potrivit cãreia lui Bush nu-i plac convorbirile de tipul lai tei, se afirmã cã SUA nu doresc sã discute despre viitorul popoarelor europene pe baze bilaterale, respectiv în raporturile lor cu URSS. Ceea ce ar dori preşedintele Bush ar consta în cunoaşterea pãrerilor lui Gorbaciov faţã de actualele transformãri din ţãrile socialiste, precum şi garantarea de cãtre URSS cã nu va interveni în aceste procese de liberalizãri. La rîndul lui, Gorbaciov ar putea sã atragã atenţia asupra pericolului pe care 1-ar reprezenta eventualele încercãri de folosire a schimbãrilor din ţãrile socialiste în folosul unilateral al Occidentului"125. Comentariul Agenţiei TASS spune foarte multe, în ciuda aspectului sãu protocolar şi a menţiunii cã preşedintelui Bush nu-i plac înţelegerile de tip lalta, fragmentul citat este expresia elocventã a dorinţei celor doi lideri mondiali de a se înţelege asupra soartei popoarelor europene şi nu numai. Este clar cã Bush voia ca URSS sã nu intervinã acolo unde mişcarea politicã depãşea stadiul „scenariului favorabil" (stat socialist cu reforme de tip perestroika), îndreptîndu-se vertiginos spre democraţie şi economie de piaţã autentice, adicã spre Occident, iar Gorbaciov cerea ca Statele Unite sã nu încurajeze acest proces, în ce priveşte strict aluzia la lalta — dincolo de speculaţiile publicistice care nu au încetat de atunci — problema are un aspect diplomatic — cele douã Mari Puteri nu vor recunoaşte niciodatã aşa ceva şi chiar vor respinge ca absurdã comparaţia —, dar şi un aspect logic — se întîlnesc în mijlocul mãrii pe vase militare, pentru cã acestea oferã puţine şanse ca discuţiile sã fie interceptate, datoritã puternicelor instalaţii de bruiaj ale bastimentelor; prevãd prin protocolul preliminar sã întrerupã discuţiile împreunã cu delegaţiile şi sã poarte un dialog între patru ochi. (De cine se fereau? Logic, fiecare se ferea de aliaţii lui.) Pun pe agendã probleme care ţin de sferele de influenţã, aşa cum fuseserã ele stabilite tocmai la lalta (ce altceva înseamnã „baze bilaterale, respectiv în raporturile lor cu URSS"), fiecare cerînd pe fond ca procesele de liberalizare din Europa de Est sã se desfãşoare natural (nu a existat nimic natural în trecerea de la comunism la capitalism). Mihail Gorbaciov va publica în Memoriile sale doar un fragment din stenograma convorbirilor de la Malta de pe vasul „Maxim Gorki". Ca sã putem cîntãri corect valoarea informaţiei publice despre întîlnirea de la Malta vom preciza acum cã la începutul celei de-a doua întîlniri (cea din 3 decembrie), Mihail Gorbaciov l-a informat pe preşedintele Bush ca dialogul din ziua precedenta durase cinci ore. Fragmentul din stenograma primei întîlniri acoperã aproximativ o orã şi jumãtate de discuţii. Gorbaciov a vorbit mai mult, dar Gorbaciov vorbeşte repede. La începutul dialogului din ziua de 2 decembrie 1989, la care au participat Eduard Şevardnadze, James Baker şi „alţi înalţi funcţionari", Gorbaciov a adoptat un ton ofensiv, subliniindu-i lui George Bush: „Dumneavoastrã aţi fost cel care a avut iniţiativa acestei întîlniri", procedeu diplomatic prin care un partener adoptã o poziţie de relativã superioritate, prin faptul cã celãlalt are o problema, nu el. Continuã însã tot Gorbaciov cu o confirmare a interesului sãu egal în rezolvarea problemelor, dar şi cu o tezã destul de transparentã despre necesitatea dialogului direct între liderii URSS şi SUA: „Trebuie sã conducem în felul acesta, trebuie sã ne adaptãm la schimbãri. Prin urmare, nu ne mai putem mulţumi în prezent doar cu munca intensã care are loc la nivelul miniştrilor de Externe. Este indispensabil ca aceia care conduc ţãrile noastre sã aibã întîlniri de lucru şi contacte mai frecvente"126. Era o invitaţie la procedeul luãrii deciziilor la nivelul cel mai înalt, şi pentru cã ceea ce au discutat ei nu se referea doar la relaţiile bilaterale, invitaţia propunea o înţelegere şi asupra soartei altor naţiuni. George Bush va amenda stilul ofensiv al liderului sovietic recunoscînd cã ideea întîlnirii îi aparţine, dar cum şi URSS dãduse semne clare cã este foarte interesatã de acel dialog, va considera cã „am pregãtit împreunã întîl-nirea". Preşedintele american explicã apoi cã este nevoit sã facã o cotiturã de 180 grade faţã de poziţia sa anterioarã, deoarece este presat de americani sã abandoneze prudenţa, în sfîrşit, îi prezintã lui Gorbaciov scopul întrevederii: „Presupun cã în decursul discuţiilor ce le vom purta sã putem face un schimb de vederi nu numai asupra Europei de Est, ci şi asupra altor regiuni, ceea ce ne va îngãdui sã ne cunoaştem mai bine şi mai profund. Aş dori ca acest schimb sã aibã loc nu numai în prezenţa delegaţiilor complete, ci sã avem şi convorbiri între patru ochi"127. Pare la prima vedere o iniţiativa spontanã, dar Gorbaciov îi rãspunde: „Am impresia cã am mai discutat împreunã despre aceasta". Bush

confirmã: „Da, e adevãrat", în continuare, preşedintele american anunţã cã atitudinea prudentã a SlJA fatã de perestroika se va schimba ca urmare a evoluţiilor evidente din Europa de Est. Prin atitudinea prudentã a SUA trebuie sã înţelegem faptul cã au ezitat sã sprijine financiar şi comercial reformele din URSS, adicã sâ-1 ajute pe Gorbaciov sã producã transformarea economicã şi, implicit, politicã din URSS. Drept rãsplatã pentru liberalizarea Estului, Bush oferã renunţarea la Amendamentul Jackson-Vanick pentru URSS (clauza naţiunii celei mai favorizate), precum şi la amendamentele Stevenson şi Bird (îngrãdirea posibilitãţilor de acordare de credite pãrţii sovietice). Propunerea venea în întîmpinarea unuia din scopurile liberalizãrii gorbacioviste, care era aplicarea reformei în URSS cu cît mai mulţi bani veniţi din Occident. Succesul venea astfel, dar tîrziu pentru Gorbaciov. De asemenea, Bush va anunţa schimbarea poziţiei SUA faţã de acordarea Uniunii Sovietice a statutului de observator în cadrul GATT, dupã ce se opusese acesteia. în acest loc textul stenogramei din memoriile lui Mihail Gorbaciov se întrerupe şi este inserat un comentariu rezumativ: „Apoi George Bush a trecut la chestiunile regionale, dupã ce a expus poziţia Statelor Unite în privinţa Americii Centrale. Dupã aceasta, a propus sã fie abordate problemele legate de dezarmare"128. Este greu de aflat despre ce s-a discutat concret în perioada acoperitã de acest comentariu. Existã însã un indiciu, altfel destul de confuz. Cînd venea vorba despre „problemele regionale" Statele Unite erau interesate în problematica sferei lor de interese din America Centralã. şi nu numai cazul Cubei, ci şi al crizelor mai noi din Nicaragua, Salvador şi Panama. Confuzia este generatã de faptul cã, în comentariu care tine loc de dialog, „chestiunile regionale" şi poziţia SUA faţã de America Centralã sunt menţionate separat. Situaţia indicã o posibilã discuţie în balanţã asupra problemelor din interiorul sferelor de mfluenţã - Europa de Est şi respectiv America Centralã. Rãspunsul la aceastã dilemã ar putea fi cunoaşterea de cãtre George Bush a faptului cã Mihail Gorbaciov continua sã finanţeze în secret atît partidele comuniste din Europa de Vest, cît şi gherilele teroriste din America Centrala, în timp ce continua sã cearã insistent bani şi credite din Occident, Gorbaciov dãdea Bãncii de Stat a URSS dispoziţia de a vãrsa partidelor eurocomuniste, din Occident, suma de 22 milioane de dolari129. Disidentul sovietic Vladimir Bukovski va gãsi în arhivele sovietice o rezoluţie a Secretariatului CC al PCUS în care se vede cu ce se ocupa Mihail Gorbaciov în anii '80: „Sã se satisfacã cererea Conducerii PC salvadorian şi sã i se dea însãrcinare Ministerului Aviaţiei Civile sã se ocupe de transpoitul în septembrie-octombrie ale acestui an al unor încãrcãturi de arme de foc şi muniţii de fabricaţie occidentalã"...130 Este perfect posibil ca Bush sã fi cerut încetarea sprijinului politic şi militar acordat gherilelor comuniste din America Centralã, poate şi o retragere a sprijinului acordat Cubei. Atunci au discutat şi despre soarta ţãrilor socialiste din Europa de Est. în continuarea întrevederii cu echipele s-a discutat despre dezarmare şi ecologie, dar fondul dialogului a fost cererea sovieticã de sprijin american pentru perestroika economicã, în schimbul liberalizãrii europene. Gorbaciov va menţiona foarte scurt, pasager, poziţia URSS în America Centralã: „... Nu dorim sã cucerim baze pentru arme şi nici puncte de sprijin", lãsînd însã deschisã problema sprijinului politic, iar Bush va sublinia cã „în timpul schimbãrilor din Europa de Est, Statele Unite nu au fãcut declaraţii arogante, care ar fi putut aduce prejudicii Uniunii Sovietice", în continuare subiectul important a fost neproliferarea armelor chimice. întrevederea se întrerupe brusc şi este de presupus cã s-a trecut la întîlnirea între patru ochi. Conform unor surse din fosta Securitate românã (DIE) discuţiile secrete s-au purtat atît într-un salon al navei „Maxim Gorki", cît şi pe puntea vasului. Nicolae Ceauşescu dãdea o mare importanţã acestui tip de discuţii, pentru cã ştia din experienţa proprie cum rezolva o serie de probleme decisive, neprotocolare, adresîndu-se direct interlocutorului pe o alee sau pe un hol şi înţelegîndu-se doar din cîteva cuvinte. Liderul comunist român a rãmas convins cã Bush şi Gorbaciov s-au înţeles atunci în douã fraze în privinţa îndepãrtãrii lui de la putere, sarcina revenindu-i lui Gorbaciov, iar Bush urmînd sã o sprijine internaţional, în compensaţie, America primea dreptul sã intervinã în Panama. Aceasta a fost interpretarea pe care a dat-o Nicolae Ceauşescu celor douã informaţii venite din Malta la Bucureşti în seara de 3 decembrie 1989. Cît adevãr se ascundea sub aceastã impresie? Atît timp cît arhivele americane şi foste sovietice nu vor furniza documente revelatoare este imposibil de rãspuns cu precizie. Tot ce avem la dispoziţie este textul celei de-a doua întîlniri între

delegaţii, de a doua zi (3 decembrie), în care liderii sovietic şi american au fãcut referiri la discuţia între patru ochi. George Bush spune la un moment dat: „Ieri, în timpul convorbirii pe care am avuto între patru ochi, am discutat, fãrã a intra în detalii, despre reunificarea Germaniei. Veţi înţelege cã nu puteţi cere sã nu aprobãm"131. Apoi, peste cîteva rîn-duri, urmeazã un pasaj care ne intereseazã direct: „Fãrã a trata în mod deosebit fiecare din ţãrile Europei de Est, aş sublinia cã înţelegem foarte bine importanţa unei pãrţi din acordurile de la Helsinki care privesc frontierele statelor din Europa". Gorbaciov va evita rãspunsul direct, astfel cã Bush va face o nouã declaraţie elocvenţã: „Doresc sã accentuez în mod deosebit cã dumneavoastrã sunteţi catalizatorul schimbãrilor din Europa, care sunt constructive"132. Se dezvãluie astfel, indirect şi aluziv, alte trei subiecte ale discuţiei între patru ochi: reunificarea germanã, status-quo-\A teritorial (pentru noi înseamnã teritoriile ocupate de URS S şi date ei la lalta) şi faptul cã Statele Unite lasã mînã liberã Moscovei pentru intervenţiile în ţãrile comuniste care întîrziau schimbarea — Cehoslovacia, RDG, România. Cele trei ţãri vor fi menţionate expres de George Bush mai tîrziu în discuţie, în legãturã cu schimbarea regimurilor din Est, Gorbaciov rãspunde cã „în unele locuri situaţia va fi chiar criticã" şi cã „experienţa personalã ne permite sã precizãm cã în Europa lucrurile nu se vor desfãşura întotdeauna paşnic, în linii mari, lucrul acesta se poate constata de pe acum", în continuare, fãrã a-şi abandona ideea, Gorbaciov va spune: „Vor mai rãmîne, desigur, unele greutãţi. Am discutat despre aceasta ieri". Ideea de mînã liberã acceptatã de America este destul de transparentã, însã putem descifra şi condiţionarea de cãtre URSS a acesteia - Moscova nu dorea ca dupã renunţarea la comunismul marxist, Statele Unite sã intervinã în acele ţãri pentru a introduce valorile occidentale, capitalismul şi democraţia de tip occidental. Statele din fostul lagãr comunist eliberate de Moscova trebuiau sã rãmînã state socialiste sub controlul partidelor comuniste reformate, aşa cum ani arãtat mai sus în schema schimbãrii. George Bush a rãspuns foarte categoric: „Valorile occidentale nu înseamnã absolut deloc cã am dori sã impunem sistemul nostru României, Cehoslovaciei ori RDG-ului"133. Pare destul de clar cã despre aceste trei ţãri se discutase fãrã stenogramã şi cã misiunea de a schimba conducerile de acolo revenea URSS. Tot acest dialog complicat şi aluziv, cu aspect de fãţãrnicie, trebuie vãzut prin prisma rãspunderilor pe care şi le asumaserã cei doi lideri mondiali, prin nevoia de a se tatona asupra unor decizii, a orientãrii politicilor externe, şi din obligaţia personalã, foarte importantã, de a nu-şi pierde credibilitatea. Discuţia principalã, cea adevãratã, prin care au decis soarta lumii a fost între . patru ochi. S-a afirmat de multe ori cã întîlnirea de la Malta a semãnat cu cea de la lalta. Existã anumite similitudini. In primul rînd a fost vorba în ambele cazuri de Mari Puteri care hotãrau soarta statelor mai mici. în al doilea rînd, întîlnirile s-au desfãşurat la sfîrşitul unui rãzboi (al doilea rãzboi mondial şi Rãzboiul rece), în privinţa Europei de Est a existat o ţarã cãreia i s-a acordat un statut special în discuţie. La lalta a fost Polonia, la Malta a fost RDG. şi la lalta s-a discutat fãrã stenogramã oficialã, pentru cã subiectul era sensibil. Dar existã o deosebire fundamentalã între lalta şi Malta prin faptul cã la Malta s-a discutat practic încetarea legitimitãţii laltei-De ce a existat o aparentã asemãnare între cele douã întîlniri ale Marilor Puteri? Un posibil rãspuns 1-a dat Jacques de Launay: „Atunci cînd istoricii vorbesc despre împãrţirea de la lalta, ei fac totdeauna aluzie la bucata de hîrtie a lui Churchill. în realitate, este vorba despre o stare de spirit, nu de un acord propriu-zis"134. Ce înseamnã de fapt „starea de spirit" a unor astfel de conferinţe? „Marile puteri, de-a lungul istoriei, indiferent de regimul lor, îşi urmãresc propriile interese, fãrã a ţine prea mult seama de voinţa statelor şi popoarelor mici. Aceastã practicã este veche şi constituie o caracteristicã esenţialã a evoluţiei istorice a omenirii"135. In Dicţionarul diplomatului aflat în bibliografia obligatorie a Institutului Naţional de Studii Strategice al Statelor Unite ale Americii, la cuvîntul „interese" existã o definiţie din 1807 a lui Metternich: „State izolate existã numai ca abstracţii ale unor aşa-zişi filozofi. In societatea statelor fiecare stat are interese"136. Nicolae lorga, chinuit de neînţelegerea de cãtre guvernanţi a pericolului pe care îl reprezintã demagogia în faţa intereselor naţionale, scria în 1937: „Stãrile de spirit trecãtoare vin din magia periculoasã a cuvintelor care şi-au pierdut înţelesul şi ajung a fi lozinci nelãmurite, în care se poate ascunde şi cel mai bolnav misticism"137. Chiar dacã Malta nu a semãnat cu lalta, starea de spirit de la Malta a fost aceea a deciziei peste

capul naţiunilor, decizie care a cuprins eliberarea naţiunilor est-europene de comunism cu protejarea statutului de Mare Putere al URS S (Rusiei).

CAPITOLUL III IAŞI - 14 DECEMBRIE 1989 ÎMCEPUTUL REVOLUŢIEI Moto; Moldova a produs multe proiecte, de aici au pornit multe idei, preluate de alte spaţii din România. Gloria schimbãrii este egoistã şi prea doritã pentru a putea fi împãrţitã cu fraţii de la Iaşi. MIHAI DORIN – istoric Întîmplãrile de la Iaşi din ziua de 14 decembrie 1989 sunt de regulã amintite în treacãt, ca o revoltã care a fost înãbuşitã în faşã, sau sunt complet ignorate atunci cînd este deschisã cronologia revoluţiei. Unele articole, studii şi volume, deşi pledeazã pentru o implicare a Uniunii Sovietice în schimbarea de regim din România, uitã sã analizeze tentativa de revoltã din oraşul aflat doar la cîţiva kilometri de URSS. Altele, cu toate cã îşi construiesc argumentaţia pe alegerea oraşului Timişoara drept loc al scînteii revoluţionare, pentru cã acolo fusese activist Ion Iliescu, uitã cã acesta fusese şi prim-secretar la Iaşi. în sfîrşit, importanţa acordatã oraşului Timişoara, ca început al evenimentelor violente ce au caracterizat revoluţia românã, face din Iaşi un episod neînsemnat, în primul rînd pentru cã mişcarea de acolo a eşuat. Este nedrept. Soluţia pentru stabilirea rolului jucat de oraşul Iaşi în afara sau la începutul revoluţiei este, din punct de vedere logic, foarte simplã: trebuie gãsitã, dacã existã, legãtura între evenimentele din capitala Moldovei 51 cele din capitala Banatului. Au existat anumite fenomene care sunt comune evenimentelor din cele douã oraşe? Putem identifica date care sã lãmureascã faptul cã tentativa de revoltã de la Iaşi a fost o încercare a cuiva - poporul român, un grup de conspiratori, sovieticii sau americanii - care a reuşit apoi sã o ducã la final abia la Timişoara? Vorn încerca sã descifram pas cu pas misterul începutului revoluţiei. Teama lui Ceauşescu de invazie Timp de mai multe luni din anul 1989, Nicolae Ceauşescu a fost preocupat de posibilitatea ca statele Tratatului de la Varşovia sau numai URSS sã invadeze România. De fiecare datã, pe toate canalele a primit acelaşi rãspuns — URSS a renunţat definitiv la doctrina intervenţiei militare în statele comuniste europene, atitudine care constituie o garanţie pentru dorinţa sa de a se înţelege cu Statele Unite, în ce priveşte celelalte membre ale Tratatului de la Varşovia, Ceauşescu a fost informat de DIA cã acestea nu mai sunt în stare sã organizeze şi sã susţinã logistic o acţiune de tipul celei din Cehoslovacia din 1968, forţele lor militare fiind în proces de dezorganizare şi de pierdere a capacitãţii operaţionale, în particular, forţele armate ale Ungariei trecuserã la desfiinţarea publicã a unor unitãţi de tancuri şi notificaserã Statelor Unite şi Uniunii Sovietice disponibilitatea de a se conforma proiectului „Cer deschis", care ar fi permis monitorizarea mişcãrilor de trupe şi tehnicã din regiune. Aceste gesturi aveau însã o anumitã relativitate, în ce priveşte cazul România, deoarece informaţia despre nivelul înţelegerilor sovieto-ameri-cane venise de mult, şi miza pe o eventualã contradicţie între cele douã Mari Puteri nu putea fi luatã în calcul. Dimpotrivã, în ciuda disproporţiei numerice între forţe, strategii statelor Tratatului de la Varşovia ştiau cã o eventualã invazie în România va ridica cel puţin douã tipuri de rezistenţã: l. Confruntare armatã cu trupele române, care, deşi slãbite şi prost înzestrate, îşi pãstrau comanda centralizatã şi unitatea de acţiune (ceea ce începuse deja sã se degradeze în armatele statelor vecine) şi 2. Solidarizarea populaţiei în jurul lui Nicolae Ceauşescu, în loc sã-1 înlãture. De aceea, orice intervenţie fr România trebuia fie sã ia caracterul unei lovituri de palat, date de oamenii Moscovei, fie sã acţioneze prin subversiune cu ajutorul utior unitãţi ale forţelor speciale, fie sã provoace o revolta popularã. în vedere situaţia specialã a Puterii în ţara noastrã, combinatã cu inactivitatea massei, URSS era nevoitã sã încerce de la una la toate cele trei metode. Marele semn de întrebare care persistã asupra felului în care a reacţionat regimul comunist din România la primele tentative de intervenţie, atît la Iaşi cît şi la Timişoara, este desenat de contradicţia între convingerea autorului cã Nicolae Ceauşescu ştia ce se întîmplã în Europa de Est,

cã era informat asupra deciziei de a fi înlãturat, şi mãsurile pe care orice om normal în faţa unui pericol iminent şi cu atît mai mult un dictator cramponat de scaunul sãu le-ar fi luat pentru a se apãra. Or, aparenţa de surprizã a incidentelor din Timişoara, care justificã deruta şi improvizaţia dictatorului român în faţa producerii incidentelor, conduce spre imaginea unei inconştiente sau a unei ruperi bruşte de realitate din partea lui Nicolae Ceauşescu. Sã încercãm, fiecare dintre noi, sã ne punem în situaţia lui. Aflãm cã Statele Unite şi URSS s-au înţeles sã ne înlãture, vedem cum au fost înlãturaţi ceilalţi lideri comunişti prin lovituri de palat sau lovituri de stat, suntem informaţi despre manevrele militare desfãşurate de trupele URSS şi ale Tratatului de la Varşovia la graniţele noastre. O minimã prevedere ne obligã sã luãm anumite mãsuri, cum ar fi trecerea Armatei, Securitãţii şi Miliţiei în stare de alarmã, informarea amplã a cetãţenilor prin intermediul presei, îmbunãtãţirea aprovizionãrii populaţiei cu alimente, creşterea activitãţii diplomatice pentru a preveni şi împiedica intervenţia, negocierea unei soluţii. Ceauşescu nu face nimic din toate astea. Majoritatea trupelor unitãţilor de infanterie, dar şi subunitãţi de Miliţie sunt în continuare dislocate la centrele judeţene de strîn-gere a recoltei (peste 80 000 de militari în termen, o treime din efective); instruirea efectivelor şi mai ales tragerile cu armamentul din dotare sunt suspendate de mult şi nu se reiau; planurile de reparaţii şi de aprovizionare cu combustibil pentru tehnica de luptã nu se respectã; organele de ordine interioarã intrã în alarmã pe timpul congresului din noiembrie, apoi sunt scoase din misiuni, singura acţiune fiind constituirea patrulelor mixte, subofiţer plus militari în termen înarmaţi, dar fãrã muniţie, care bîntuie noaptea pe strãzile marilor oraşe; subunitãţile de cercetare ale Armatei rãmîn în cazãrmi, în loc sã treacã la operaţii de verificare a terenului şi scotocire; populaţia nu primeşte alimente şi nu se face nimic pentru aprovizionarea cu benzinã a benzinãriilor; încãlzirea locuinţelor lasã în continuare de dorit; la televizor programul este redus la douã ore, acoperite cu propagandã de cea mai proastã facturã, reluatã din procedeele anilor '50. Ce se întîmpla cu Puterea în România? Ea pare dominatã de inconştienţã. Nu avem alt rãspuns decît acela dat şi în cazul dictatorilor anteriori, Carol al II-lea şi Ion Antonescu: concentrarea Puterii la vîrf în mîna unui om a condus la blocajul total al statului, reprezentat de ansamblul mecanismelor sale decizionale, acţionale şi administrative, astfel încît orice mişcare pe harta politicã şi administrativã a statului ajunsese sã depindã de capacitatea organizatoricã, de viziunile personale, de fondul cultural şi nu în ultimã instanţã de starea de sãnãtate a liderului absolut. Situaţia a fost şi mai mult adîncitã de faptul cã indivizii aflaţi în aparatul de vîrf al statului, în imediata apropiere a lui Ceauşescu sau în structurile cu care el lucra direct, deveniserã cu toţii conştienţi de evoluţia evenimentelor din Europa, dar şi de situaţia internã a ţãrii, şi aşteptau paralizaţi sã se întîmple ceva, foarte greu de înţeles ce anume. Sã plece Ceauşescu singur? Sã arate cu degetul spre unul dintre ei pentru a-1 desemna ca succesor? Sã facã un infarct sau o comoţie cerebralã? Sã-1 împuşte careva din Securitate sau din Armatã şi ei sã rãsufle uşuraţi? La acest tablou suprarealist nu exista atunci decît alternativa intervenţiei sovietice. Sã fi fost vreunul din anturajul lui Ceauşescu atît de nebun încît sã creadã cã o intervenţie strãinã, convenţionalã sau neconvenţionalã, odatã petrecutã ca expresie a inactivitãţii IOT, a inutilitãţilor lor pentru o schimbare, i-ar mai fi pãstrat în funcţii? Este absurd, în faţa acestei situaţii absurde nu ne rãmîne decît sã ne continuãm investigaţia, în efortul de a înţelege ceva din mecanismele care au facilitat şi provocat revoluţia din decembrie, încercînd sâ dãm rãspunsuri pe rînd la întrebãrile de mai sus. Teama de invazie a lui Ceauşescu era realã şi avem informaţii cã era preocupat de acest subiect, însã, de la început, Ceauşescu nu a vãzut mai departe de imaginea unei invazii de tip Cehoslovacia *968, fãrã sã înţeleagã faptul cã existau deja metode mult mai moderne, evoluate de acţiune. El a pus loviturile de stat din celelalte ţãri comuniste pe seama infiltrãrii superioare şi controlului sovietic din acele partide, lucru pe care îl considera prea puţin avansat în România. Pe de altã parte, în acea perioadã criticã s-a derulat un fenomen dintre cele mai curioase şi suspecte: pe de o parte veneau informaţii alarmante de la grãniceri şi Securitate, inclusiv de la reţelele româneşti care operau în Basarabia, despre mişcãrile de trupe sovietice pe întreaga linie a graniţei, de la şiret la Galaţi, iar DIA rãspundea cã sunt mişcãri nesemnificative, iar Milea îi transmitea asta mai departe lui Ceauşescu. Acesta a rãmas în alertã, însã cel puţin pînã la 21 decembrie 1989 nu a crezut

posibilã o invazie sovieticã, nu din considerente militare, ci din convingerea lui cã „poporul român se va ridica la unison". Asta nu 1-a împiedicat sa foloseascã argumentul pericolului de invazie pentru a-1 determina pe ministrul Vasile Milea sã acţioneze împotriva revoltelor populare de la Timişoara şi Bucureşti. Accelerarea schimbãrilor în Est Schimbãrile din RDG şi Cehoslovacia s-au produs pe fondul unor ample manifestaţii de stradã. Caracteristica principalã a acestei etape este cã demonstraţiile se repetau, autoritãţile interveneau în forţã şi fãceau arestãri, însã efectul confruntãrilor asupra structurii de Putere nu apãrea. Sentimentul pe care îl încearcã cercetãtorul acestor evenimente, atunci cînd se apleacã asupra lor cu ochiul relaxat, este cã lipsea ceva, o scînteie, un eveniment determinant. Toamna redegistã. „Din varã, în fiecare luni, la Leipzig se organizau demonstraţii. In piaţa Karl Marx, în faţa primãriei, are loc la 18 septembrie o nouã demonstraţie de protest. Poliţia aresteazã peste 100 de demonstranţi, rãnindu-i pe alţii. Camioanele poliţiei intrã în mulţime, în piaţa primãriei se aflã biserica Sfîntul Nicolae, unde, din 1987, cîteva zeci, apoi sute de persoane, se întîlneau ca sã se roage pentru pace şi sã discute, în lunile august-septembrie, numãrul celor care se adunã aici creşte. Discuţiile pe teme ecologice, civice, religioase se transformã în proteste. De la cîteva mii, protestatarii ajung la mai multe zeci de mii, pînã la aproape un milion. Piaţa Karl Marx va deveni pentru RDG ce va fi piaţa Wenceslas pentru Praga, în noiembrie-decembrie 1989."138 Organizatorii acestor manifestaţii erau mici formaţiuni „care susţin supravieţuirea statului estgerman într-o formulã de socialism reformat" — constatã scriitorul Stelian Tãnase —, ceea ce indicã nu numai prudenţa programului grupurilor est-germane, ci şi influenţa directã a programului gorbaciovist de la Moscova, fie pe cale mediaticã, fie prin acţiunea reţelelor KGB. In preajma vizitei lui Gorbaciov la Berlin, demonstraţia din faţa catedralei Sfîntul Nicolae devine mult mai activã. Se scandeazã „Gorby!, Gorby!". Miliţia intervine brutal şi demonstraţia se radicalizeazã. Se schimbã violenţe de ambele pãrţi. Se fac arestãri, astfel cã la agenda revendicãrilor politice şi economice se adaugã cererea de eliberare a celor arestaţi. Intervine mecanismul psihologic al trecerii pragului de fricã în temeritate, sentimentul de massã şi de forţã al mulţimii fiind atins prin desprinderea (ca urmare a arestãrilor) a unor membri din corpul demonstraţiei. Se aprind luminãri în preajma catedralei, simbol al jertfei şi sugestie pentru ideea cã arestaţii vor fi torturaţi şi ucişi. Solidaritatea massei creşte astfel vertiginos, ceea ce conduce la pãrãsirea de cãtre demonstranţi a temelor personale, a motivaţiilor individuale, cana-lizînd întreaga energie a manifestaţiei din faţa catedralei Sfîntul Nicolae spre un mesaj unitar — schimbarea conducerii comuniste cu o conducere socialist-reformistã dupã modelul Gorbaciov. „Sã facem şi noi ca în Rusia" a fost o lozincã revoluţionarã care mai bînruise Europa de Est cu şapte decenii în urmã. Massa pusã în mişcare în principalele oraşe est-germane va constitui suportul moral, dar şi foarte mediatic, al vizitei lui Gorbaciov în RDG. Cu aceastã ocazie liderul moscovit cere nomenclaturii est-germane sã treacã la reforme dupã modelul perestroikãi şi glasnost-ului. Lui Honecker, Gorbaciov îi va spune de-acum celebra frazã: „în politicã, viaţa îi Pedepseşte cu asprime pe cei care întîrzie". Avînd în vedere rezistenţa încãpãţînatã a lui Erich Honecker, în rîndul manifestanţilor se râspîndeşte zvonul cã trupele sovietice staţionate în RDG nu vor mterveni în sprijinul conducerii comuniste, ba, dimpotrivã, dacã torţele de represiune internã vor trage în demonstranţi „Armata Roşie va împiedica masacrul, patrulînd pe strãzi"139. Acest zvon întãreşte presiunea strãzii. La nivelul conducerii superioare a RDG se constituie un „complot", în care sunt implicaţi Egon Krenz, cel mai tînãr membru al Biroului Politic (ca Gorbaciov în 1985), Erich Mielke, şeful ST Aşi, Markus Wolf, fostul şef al spionajului din STASI, oportunistul de serviciu al RDG-ului, primul-ministru Willy Stoph. Acesta va fi cel care îi va rosti lui Honecker fraza cheie a schimbãrii: „Decît sã tragem în popor mai bine vã daţi demisia". Lipsit de sprijinul ministerelor de forţã, Honecker nu poate rãmîne la putere. El va continua sã declare pînã la moarte: „Totul a fost condus de la Kremlin". Deşi lucrurile sunt evidente, deşi pe Honecker nimeni nu-1 va crede, pînã la deschiderea arhivelor şi a dosarului „revoluţiei" din RDG nimeni nu poate da un verdict categoric.

Puciul sofiot. Românii erau obişnuiţi cu supunerea proverbialã a Bulgariei la ordinele Moscovei. Numeroase bancuri pe seama lui Jivkov circulau în România pentru a sublinia, prin contrast, independenţa noastrã faţã de URSS. Ultimii ani ai deceniului nouã au fost dominaţi, din punctul de vedere al accesului la televiziune, de interesul românilor din sudul ţãrii, în special din Bucureşti, pentru emisiunile postului oficial bulgar. Scena întîmpinãrii la aeroport a noului ambasador al URSS în Bulgaria, un diplomat cu trãsãturi asiatice, de cãtre şeful statului bulgar, Todor Jivkov, a venit sã confirme legenda despre proverbiala supunere la ordinele Moscovei. Iatã însã cã „ordinul" dat de Gorbaciov de pãrãsire a Puterii de cãtre Jivkov nu a fost ascultat. Bãtrînul lider comunist avusese o singurã reacţie la cererea Moscovei de a trece la reforme: a organizat o plenarã a Partidului Comunist Bulgar la care a propus sã fie date jos toate lozincile de pe clãdiri. Apoi perestroika bulgarã s-a oprit. Mai mulţi emisari ai Echipei Gorbaciov i-au cerut lui Jivkov în repetate rînduri sã declanşeze un proces de reforme politice şi economice, dar liderul bulgar pãrea cã refuzã orice gest reformist. Ca supravieţuitori ai comunismului avem dreptul sã-i judecãm pe liderii comunişti, dar avem şi libertatea de a ne gîndi dacã vreunul dintre ei a judecat vreodatã actele sale de conducere dupã o raţiune. Era, fãrã îndoialã, o expresie a dictaturii comuniste, dar era raţiunea lor. Imaginea unor dictatori însetaţi de putere nu este suficientã. Astãzi, la 15 ani de la evenimente, analiza lucidã asupra „cazului bulgar" demonstreazã cã era imposibil din punct de vedere practic ceea ce îi cerea Moscova lui Jivkov. în Bulgaria comunistã din anul 1989, chiar dacã ar fi existat voinţã politicã şi o cedare benevolã a Puterii de cãtre Jivkov, tot nu s-ar fi putut aplica programul sovietic de liberalizare, în plan politic, Bulgaria ar fi trebuit sã inventeze un partid de Dreapta, cu totul nou, în stare sã aplice reformele sub Legea marţialã. Prin tradiţia vieţii politice bulgare, încã de la consolidarea sa ca stat naţional modern Bulgaria a avut numai partide de stînga şi centru stînga, cu particularitatea cã Partidul Comunist Bulgar era cel mai puternic din Balcani şi cã principalul sãu opozant era Uniunea Agrarianã a lui Aleksandãr Stamboliiski. Partidul Social Democrat al lui Blagoev, ca şi în România, era în bunã mãsurã o ficţiune organizatoricã. Apariţia în 1913 a unei mişcãri politice, numite de istoricii bulgari „de Dreapta", conduse de Alexandr Ţankov, a agitat puţin scena politicã, mai ales dupã ce Ţankov, provenit din rîn-dul comuniştilor, şi-a luat ca model „revoluţia" fascistã a altui socialist, Benito Mussolini. Ţankov şi urmaşul sãu Liaptcev au orientat formaţiunea lor politicã spre Germania şi Italia în timpul rãzboiului. Apoi au venit sovieticii şi comuniştii. Partidul agrarian a fuzionat cu Partidul Comunist, continuînd însã sã-şi pãstreze o anumitã tradiţie chiar în interiorul puterii comuniste între 1945 şi 1989. în aceastã perioadã însã, Bulgaria comunistã, la fel ca şi România, a cãutat în permanenţã sã-şi dezvolte industria, sã echilibreze ponderea ocupãrii populaţiei între industrie şi agriculturã, sã îşi specializeze anumite ramuri ale economiei astfel încît suportul sãu economic şi financiar sã fie mai diversificat. Din aceste motive, trecerea la o reformã politicã în 1989 nu putea apela la tradiţie, pentru cã un program agrarian era deja anacronic. Este ce s-a întîmplat şi în România dupã revoluţie cu Partidul Democrat Agrar. Nimic! Pâstrîndu-ne în domeniul reformei economice, a perestroikãi ce se Cerea bulgarilor, dependenţa majoritarã a economiei ţãrii de resursele sovietice şi de tehnologia URSS-ului fãcea imposibilã supravieţuirea în condiţiile în care Moscova anunţa: unu, cã îşi ridicã mîna politicã de pe scena politicã bulgarã şi doi, cã întreprinderile bulgare vor trebui sã se alinieze preţurilor mondiale şi sã semneze contracte reale, pe bani adevãraţi, cu vechii furnizori de materii prime, semifabricate şi produse finite din URSS. Moneda naţionalã leva, susţinutã artificial, nu putea rezista. Asta echivala cu o crizã sigurã, raportul între dependenţa economicã şi „liberalizarea" bruscã a dependenţei fiind devastator. Todor Jivkov, pe care îl putem numi cum vrem - stalinist, criminal sau dictator sîngeros - ştia foarte bine acest lucru. Propunerile lui Gorbaciov i se pãreau nerealiste, aberante. Asta era „raţiunea" lui, care poate fi interpretatã ca o rezistenţã la schimbare, însã judecata lui ca bulgar era raţionalã, în plus, Bulgaria avea douã probleme nu grave, enorme!, cu impact asupra imaginii sale internaţionale, adicã asupra posibilitãţii practice de a se „orienta" mãcar economic spre Vest: implicarea în tentativa de asasinare a papei şi mişcãrile diversioniste ale minoritãţii turce. Cele mai importante schimburi comerciale şi relaţii privilegiate ale Bulgariei în Vest erau cu Italia şi Germania. Lovitura primitã de Bulgaria pe tema atentatului asupra papei şi pe

problema minoritãţii turce a blocat exact cele douã canale „de fugã" spre Occident ale unei eventuale reforme bulgare. O a doua particularitate a vieţii politice bulgare a fost, de-a lungul timpului, asocierea aparent stranie între Armatã şi intelectuali. Pentru a construi o Opoziţie politicã într-o ţarã numai cu partide de stingã, Ţankov organizase mai întîi în 1913 o „Ligã a ofiţerilor" care „a strîns în jurul ei ziarişti, avocaţi şi universitari"140. In Bulgaria a existat întotdeauna preocuparea pentru asocierea intelectualitãţii la Armatã şi serviciile secrete, ca o sursã de putere naţionalã şi ca reacţie la complexul dominaţiei strãine. Pe timpul rãzboiului, Partidul Comunist din Bulgaria, agenturã sovieticã, a reuşit cele mai importante penetrãri tot în Armatã. Pe scurt, Armata bulgarã a jucat mereu un rol politic, de prim-plan sau mai discret, dar mereu prezentã ca forţã pppularã. A treia particularitate era cã Jivkov se înconjurase de rude şi prieteni intimi a cãror singurã autoritate politicã fusese datã tocmai de relaţia privilegiatã cu şeful statului şi al partidului, fãrã merite politice. Din motivul acesta, un vot în structura superioarã de partid, care sã schimbe conducerea, era puţin probabil în condiţii legale (statutare). Lovitura de stat sovieticã nu putea miza decît pe acei nomenclaturişti care fãceau parte din Biroul Politic, dar aparţineau formal Guvernului, şi în principal pe cele douã ministere de forţã, tradiţional controlate de Moscova: Internele şi mai ales Armata. Sub impresia cãderii Zidului Berlinului cu o zi în urmã, oamenii Moscovei gorbacioviste provoacã o şedinţã a Biroului Politic în ziua de 10 noiembrie pentru a-1 schimba pe Todor Jivkov. Acesta cere apropiaţilor sãi sã organizeze o manifestaţie popularã de sprijin, cu scopul probabil de a arãta cã se bucurã de un suport politic naţional. Serviciul Secret (DS) bulgar întîrzie adunarea oamenilor, dar fãrã a contramanda mitingul. Apelul lui Jivkov la sprijin din partea ministrului de Interne şi al şefului Armatei, bine cunoscutul general Dobri Djurov, este declinat de aceştia. Mai mult, generalul Djurov ordonã cu de la sine putere deplasarea unor unitãţi militare la Sofia şi încercuirea Capitalei. El are de partea sa corpul generalilor, toţi formaţi şi educaţi în URS S, unii aflaţi sub contract informativ cu GRU aproape pe faţã, şi din care o minoritate neînsemnatã era mai tînãrã de 70 de ani. Petãr Mladenov, desemnat de Moscova pentru succesiune, îi cere lui Jivkov sã demisioneze din funcţia de şef al partidului. Opune acestei cereri propria sa demisie. Pentru a se obţine majoritatea necesarã, reformiştii îi promit lui Jivkov pãstrarea funcţiei de preşedinte al statului. La plenara care urmeazã, Jivkov este pregãtit pentru o cedare a funcţiei supreme în Partid, iar Petãr Mladenov se pregãteşte sã preia conducerea partidului. Gheorghi Atanasov, primulministru în funcţie, anunţã însã eliberarea lui Jivkov din toate funcţiile, încâlcind înţelegerea. BãMnul lider pãrãseşte agitat sala. întîmplarea trebuie sã fi avut efect asupra lui Nicolae Ceauşescu. Este imposibil ca Nicolae Ceauşescu sã nu fi observat cã scena-nul cu renunţarea la funcţia de secretar general şi pãstrarea funcţiei de preşedinte, scenariu la care se gîndise şi el, era foarte riscant şi putea avea un alt final decît cel convenit. Lucrul ãsta se întîmpla la începutul lui noiembrie, cu mai bine de o sãptãmînã înainte de Congresul al XIV-lea al PCR. Chiar dacã am putea presupune cã îi trecuse prin cap sã accepte varianta renunţãrii la şefia partidului cu ocazia congresului, înşelãtoria care i se întîmplase lui Jivkov a compromis orice flexibilitate din partea lui Nicolae Ceauşescu. In faţa unei posibile riposte din partea unor forţe partinice fidele şi cu perspectiva ca mitingul din faţa sediului partidului sã se transforme într-o mişcare fãrã control, ministrul Apãrãrii bulgar ia iniţiativa şi preia de facto conducerea statului pentru cîteva ore. în faţa mulţimii care agita pancarte cu numele Partidului Comunist şi noi lozinci mobilizatoare despre viitorul Bulgariei, Petãr Mladenov face figuraţie, iar generalul Dobri Djurov dã naţiunii bulgare toate mesajele loviturii de stat. Prin faptul cã principala forţã a schimbãrii a fost Armata, care a acordat sprijinul sãu reformiştilor, care a acţionat în primul rînd prin autoritatea sa tradiţionalã, cã schimbarea lui Jivkov a fost ilegalã în raport cu legile de atunci ale Bulgariei, la Sofia a avut loc în 10 noiembrie 1989 mai degrabã un puci. La 5 decembrie, Mladenov se întîlneşte cu Mihail Gorbaciov. Cînd începe sã vorbeascã, reformistul bulgar nu poate avea decît un singur limbaj: „în Bulgaria, toatã lumea, cu excepţia unei pãturi subţiri a populaţiei, susţine cu cãldurã perestroika. La ora actualã în ţara noastrã oamenii manifestã un deosebit interes pentru perestroika sovieticã. Prestigiul iniţiatorului ei a

crescut şi mai mult. în Bulgaria am nutrit întotdeauna sentimente de prietenie faţã de Uniunea Sovieticã şi am aprobat perestroika sovieticã încã de la început"141. Fãrã comentarii! Revoluţia de catifea. Schimbarea regimului din Cehoslovacia cunoscutã ca „Revoluţia de catifea" rãmîne peste timp cea mai reprezentativã expresie politicã a intervenţiei sovietice în procesul de liberalizare a Estului. Populaţia cehoslovacã, încã traumatizata de evenimentele din 1968, reacţiona sub imperiul derutei. Prudenţa populaţiei, în primul rînd a muncitorimii, venea din sentimentul cã echipa reformistã de la Moscova nu va rezista mult, cã va fi rãsturnatã de garda veche de la Kremlin şi cã ţara, dacã se va mişca din nou spre independenţã, va suporta o nouã intervenţie. Mai conta şi propaganda intensã lansatã dupã 1968 care fãcea din Occident nu numai un monstru, dar şi un devorator rapace al economiei cehoslovace, propaganda atingînd cu perfidie sentimentul naţionalist de apartenenţã şi mîndrie faţã de întreprinderile de vîrf ale statului, adevãrate simboluri naţionale pe care marile concerne occidentale le vîneazã pentru a le distruge, deoarece le fac o serioasã concurenţã. Mişcarea protestatarã a intelectualitãţii fusese izolatã, prin diversiune, într-o zonã artisticã unde imaginea liderilor era foarte uşor de deformat, Securitatea cehoslovacã (StB) cunoscînd toate tarele grupurilor artistice, diferenţele între biografia liderilor şi imaginea lor publicã, reuşind totodatã sã minimalizeze importanţa mesajelor opoziţioniste prin reducerea lor la libertatea de expresie. Opere postmoderniste şi texte scoase din context, dar alese special pentru stridenţa lor în comparaţie cu arta „clasicã", sunt publicate sau lãsate sã circule în samizdat pentru a demonstra populaţiei cã doleanţa acelor grupuri de intelectuali este sã li se permitã decadenţa, trivialitatea şi frivolitatea. Piese de teatru cu replici aluzive şi articole de presã cu nuanţe critice, protestatare sunt lãsate sã se producã, dar numai în paralel cu cronici şi contraarticole care cautã sã demonstreze un singur lucru: acel tip de artã nu este original, nu are nimic cehoslovac, ci este copiat dupã curente care circulã în Vest şi, în consecinţã, sunt doar nişte experienţe trecãtoare, o modã. Pe de altã parte, tendinţa grupurilor intelectuale de a transfera mesajul lor artistic în zona politicului este sancţionatã ca o formã de abuz faţã de înţelegerea arãtatã de autoritãţi, cã o încãlcare a legii şi ca o acţiune inspiratã secret din strãinãtate. încurajate de victoriile succesive ale opoziţiei poloneze şi concentrate asupra unei idei deosebit de puternice — folosirea prilejului ivit prin deruta şi slãbiciunile arãtate de Moscova -, grupurile intelectuale îşi intensificã acţiunile de protest. Ele încearcã sã-i mobili-2eze pe activiştii de partid şi sã forţeze curajul populaţiei prin preluarea inteligentã a tezei cãderii probabile a lui Gorbaciov şi prin aniendarea acesteia cu ideea cã, în loc sã aştepte, Cehoslovacia trebuie sã foloseascã noua crizã a Uniunii Sovietice pentru a produce modificãri decisive în organizarea sa politicã astfel încît, la o eventualã revenire a brejnevienilor la Putere, ţara sã fie inconvertibil schimbatã. Aceastã idee-forţã a Opoziţiei cehoslovace era o strãlucitã exemplificare a ideii naţionale, dar ea nu se potrivea curentului general al fenomenului declanşat de Moscova gorbaciovistã. Contradicţia a fost vizibilã foarte repede. Grupurile intelectuale se cupleazã la manifestaţia din piaţa Wenceslas, unde se comemorau 30 de ani de la moartea prin autoincendiere a studentului Jan Palach în ianuarie 1969. Caracterul antisovietic al manifestaţiei face ca aceasta sã nu adune prea multã lume, în ciuda aplicãrii insistente a tehnicilor de exagerare a cifrelor participanţilor pentru a demonstra existenţa massei în sprijinul protestului. Cu aceastã ocazie este arestat şi scriitorul Vaclav Havel. Vladimir Alexe, cel mai insistent ziarist român de investigaţie asupra problematicii revoluţiei române, va reţine din biografia acestuia legãturile timpurii cu Partidul Comunist Cehoslovac ale bunicului şi tatãlui sãu, sub protecţia cãrora s-a putut forma tînârul Havel, în loc sã înfunde puşcãriile comuniste. Mult mai interesantã este însã urmãtoarea observaţie: „Ulterior, tînãrul Vaclav s-a bucurat de susţinerea unui important lider comunist, Zdenek Mlynar, format şi el în URSS"142. Sã reţinem deocamdatã numele lui Zdenek Mlynar. Arestarea şi condamnarea micului grup de intelectuali din care fãcea parte şi Vaclav Havel aveau drept cauzã realã tentativa reprezentanţilor opoziţiei artistice de a-şi pãrãsi programul declarat -revendicãri nonviolente - şi de a ieşi din izolarea elitistã pentru a se apropia de massã. In ciuda agitaţiei grupurilor intelectualitãţii, ale micilor formaţiuni religioase şi ale tineretului, în ciuda mitingurilor şi demonstraţiilor succesive, punctate de intervenţii ale forţelor de ordine, massa nu se mişcã. Mai ales muncitorii se complac în revendicãri salariale şi reorganizãri sindicale care doar

speculeazã agitaţia strãzii pentru a o transforma în presiune localã, uzinalã. Actorii şi scriitorii care formau nucleul dur al Opoziţiei sunt populari dar nu îi conving, nu par a reprezenta o alternativã politicã pentru putere. Conştiente de aceastã realitate, forţele democratice occidental® implicate în sprijinirea schimbãrilor de regim din Est trec la o carrlpanie masivã de modificare a imaginii liderilor opoziţiei prin 0iass-media, retrâgînd în plan secund calitãţile lor profesionale şi proiectînd puternic în prim-plan calitãţilor lor politice. Havel, de exemplu, nu mai este autorul de piese de teatru, ci omul politic responsabil, curajos şi patriot, liderul politic de care are nevoie Cehoslovacia. Uniunea Sovieticã, de cealaltã parte, dã mesaje tot mai transparente cã nu mai susţine echipa comunistã de la conducerea partidului, iar Polonia şi Ungaria se trezesc peste noapte cã au greşit în 1968, cînd au intrat cu trupe în Cehoslovacia, şi dau declaraţii oficiale în acest sens. Mesajul indirect era: reformiştii din '68 aveau dreptate, noi am greşit, reformiştilor trebuie sã li se facã dreptate prin chemarea la Putere. Organizatorii demonstraţiilor profitã de orice aniversare, oricît de improvizatã, pentru a mai produce o ieşire în stradã cu speranţa cã massa criticã necesarã schimbãrii se va forma în sfîrşit. Se demonstreazã pentru împlinirea a 71 de ani de la crearea statului modern cehoslovac, pentru împlinirea a 2 ani de la revolta braşovenilor din România, pentru împlinirea a 50 de ani de la „înfrîngerea mişcãrii studenţeşti de cãtre nazişti". La 17 noiembrie 1939 un grup de studenţi, incitaţi de cîtiva tineri comunişti, au protestat faţã de ocupantul nazist. Acesta respectase autonomia universitarã, însã studenţii ieşiserã în stradã. Istoriografia comunistã va insista pe amãnuntul cã studenţii n-au fãcut altceva decît sã cînte imnul naţional. Germanii atacaţi riposteazã şi în cursul ciocnirilor îşi pierde viaţa studentul medicinist Opletal. Comenduirea Protectoratului Cehiei şi Moraviei decide arestarea studenţilor refugiaţi în clãdirea Facultãţii de Drept, unde afirmau cã se constituise un nucleu comunist. La intervenţia energicã a rectorului Universitãţii Caroline, istoricul Bedrich Hrozny (savantul care a descifrat scrierea hititâ), trupele germane se re-frag143. Data de 17 noiembrie devine Ziua tradiţionalã a Studenţilor. Guvernul comunist cehoslovac nu putea refuza sãrbãtorirea acestei zile în 1989. Autoritãţile acceptã ca manifestarea sã se desfãşoare în condiţii legale, dar departe de centrul oraşului Praga. Odatã adunaţi în numãr mare, agitatori pregãtiţi din timp provoacã mulţimea la încãlcarea legii şi a înţelegerii cu autoritãţile, îndem-nînd manifestanţii sã se îndrepte în marş spre piaţa Wenceslas, scandînd „Libertate!", „Fãrã violenţã!". Forţele Ministerului de Interne intervin pentru restabilirea ordinii. Unii manifestanţi îşi aratã pieptul gol, alţii oferã miliţienilor flori, în timpul intervenţiei legale a forţelor de ordine se anunţã moartea studentului Martin Smid de la Facultatea de Fizicã şi Matematicã, fapt care creeazã o mare emoţie şi provoacã acuzaţia de crimã la adresa regimului. „Sa aflat apoi cã n-a existat nici un mort. Iar studentul Martin Smid nu era student, ci agent al serviciilor speciale. Incidentul a stîrnit atunci, ca şi mai tîrziu, multe comentarii. Dupã cãderea regimului Jakes, o comisie de anchetã a constatat cã evenimentele din 17 noiembrie au fost puse la cale de şeful serviciilor speciale, StB, generalul Alois Lorenz, în colaborare cu ofiţeri superiori KGB. Ideea a fost aceea de a crea un climat de violenţã."144 Studentul Martin Smid era în realitate locotenentul de Miliţie Ludek Zivak145. Este interesant de observat — în tonul psihologiei mulţimii — cã ministerele cehoslovace au comunicat încã din acea searã absenţa oricãrui decedat cu numele Martin Smid. Un comunicat oficial a dezminţit informaţia care circula ca zvon. Mai mult decît atît, televiziunea i-a prezentat pe singurii studenţi ai Facultãţii de Fizicã şi Matematicã, în numãr de doi, purtînd acelaşi nume146. Agitatorii, şi nu numai cei din Cehoslovacia, au fost mai convingãtori. „Guvernul minte!" şi „Guvernul a ascuns cadavrul" au fost temele lor. Operaţiunea condusã de serviciile secrete cehoslovace în cooperare cu KGB-ul viza înlocuirea lui Milos Jakes cu fostul lider comunist din 1968... Zdenek Mlynar, mentorul lui Vaclav Havel. Acesta mai avea o calitate: fusese prieten în studenţie la Moscova cu Mihail Gorbaciov. Scenariul eşueazã pentru cã Mlynar, aflat în exil în Austria, nu a ajuns la timp la Praga sau, conform altei versiuni, a renunţat sã mai vinã, refuzînd sa fie manipulat. În absenţa liderului programat de Moscova, complotul apeleazã prin improvizaţie la fostul lider Alexander Dubcek pe care îl plaseazã alãturi de Havel. Cunoscutul scriitor va striga mulţimii despre Dubcek: „Am fost împreunã încã de la început!", legiti-0iîndu-l astfel pe înlocuitorul lui Mlynar. Demonstraţiile vizeazã acum un singur scop: provocarea grevei

generale, provocarea unei reacţii din partea muncitorilor, semnal cã regimul comunist nu mai este susţinut de clasa muncitoare, în ziua de 27 noiembrie sindicatele, încã foarte prudente, declarã o grevã de douã ore, apoi oamenii se întorc la lucru. Greva este folositã pentru noi presiuni asupra puterii comuniste. Liderii comunişti cedeazã puterea unui nou guvern, dar şi acesta este dominat de comunişti. Apare la Praga şi Mlynar, care împreunã cu Dubcek formeazã echipa doritã de Moscova. Numai cã mulţimea isterizatã şi istovitã de tot acel joc al scenariilor, lãmuritã şi asupra cursului evenimentelor din Europa Rãsãriteanã îşi radicalizeazã mesajul. Alţi instigatori, dar şi oameni sãtui de comunism lanseazã în mijlocul mulţimii primele mesaje categorice: „Afarã cu comuniştii!" şi „Fãrã comunişti!". Radicalizarea mulţimii îi sperie pe organizatorii diversiunii. Liderii reformişti, în frunte cu Vaclav Havel, se adapteazã rapid noii situaţii şi preiau mesajele. Jucîndu-se cu focul, URSS a pierdut partida şi în numai cîţiva ani va pierde definitiv Cehoslovacia din sfera ei de influenţã. Ceea ce caracterizeazã scenariul sovietic de renunţare la regimurile comuniste pentru a le înlocui cu regimuri reformiste — adicã o tentativã de trecere de la comunism la socialism - este lovitura de stat. Reamintim, pentru a nu scãpa din vedere nici o clipã axa analizei, cã lovitura de stat este o rãsturnare a unui regim din interiorul acestuia, din interiorul structurii aflate la Putere. Unii analişti s-au întrebat de ce a avut nevoie Moscova de întregul circ al revoltei Populare, cînd putea sâ-i schimbe pe vechii conducãtori cu cei reformişti prin lovituri de palat, numai prin votul din Biroul Politic. Liderii reformişti aveau nevoie de legitimitate pentru a fi credibili, rebuiau sã parã simboluri ale voinţei populare, nu o altã expresie, "^1 luminatã, a influenţei sovietice. Pe de altã parte, criza siste-ûlui era realã, experienţele nu mai erau permise, iar alternativa era orientarea ţãrii respective cãtre Vest. ',,. De prin anul 1994 în presa occidentala a început momentul dezvãluirilor. De ambele pãrţi ale Oceanului ziare, reviste şi posturi de televiziune au fãcut publice o serie de amãnunte secrete ale liberalizãrii Estului, în România, ziaristul Vladimir Alexe le-a urmãrit cu tenacitate. La 19 noiembrie 1999 el va publica un articol sintezã pe baza unor extrase din presa strãinã. Cititorul român putea afla astfel cã fostul lider est-german Honecker a declarat ziarului Berliner Wochenpost: „Destituirea mea ca şef al partidului şi al statului este rezultatul unei manevre de mare anvergurã ai cãrei instigatori continuã sã rãmînã în umbrã. Cei care astãzi se laudã cu aceastã acţiune nu sunt altceva decît plevuşcã"147. Vaclav Havel a declarat postului de televiziune BBC II: „Revoluţia de catifea de la Praga a fost declanşatã de KGB". Reconstituirea modului cum a operat KGB-ul în Cehoslovacia ne intereseazã şi pe noi: „Generalul sovietic Viktor Gruşko, adjunctul lui Kriucikov (preşedintele KGB-ului), a sosit în ajun, personal, la Praga, împreunã cu un grup de vîsautniki, ofiţeri spetznaz (operaţiuni speciale), care acţioneazã de regulã în civil. Gen. Gruşko şi gen. Teslenko (însãrcinat la Praga al KGB-ului) au condus împreunã cu colegul lor cehul Alois Lorenc (şeful StB, Securitatea cehoslovacã) întreaga desfãşurare ^Revoluţiei de catifea dintr-un apartament conspirativ din Praga"148. Douã publicaţii ale Departamentului de Stat al SUA - „Facts on File" şi „Background Notes" — au dezvãluit încã din 1994 cã premierul reformist ungar Gyula Horn „fãcuse parte din AVO, securitatea maghiarã, şi participase din plin la reprimarea în sînge a revoltei anticomuniste de la Budapesta, din 1956"149. Bomboanã pe colivã, dupã cum spune o expresie româneascã, a fost însã dezvãluirea apartenenţei lui Lech Walesa la reţeaua de informatori ai poliţiei politice poloneze (SB)150-Toate aceste amãnunte pãlesc în faţa acţiunii, a comportamentului personalitãţilor reformatoare din momentul decisiv al cãderii comunismului. Probabil cã nişte oameni perfect „curaţi", nişte opozanţi autentici nu ar fi avut vreo şansã sã rãstoarne regimurile dictatoriale • câ numai din interior, prin substratul viabil al loviturii de stat, se putea ajunge la o revoluţie. Un om „curat" ar fi condus mesajul sãu tntr-o direcţie foarte precisã şi categoricã: „Jos comunismul!", dar si ^Judecaţi comunismul!", ceea ce ar fi însemnat cãutarea, gãsirea şi pedepsirea vinovaţilor pentru deceniile de dictaturã comunistã. Or, vinovaţii pentru existenţa sistemului comunist erau la Moscova, apoi la Washington şi la Londra, sub monumente de marmurã. Mai rãmãseserã epigonii lor locali. Sã fi fost nebuni de legat, ca preşedintele cehoslovac Svoboda, liderii comunişti nu s-ar fi dat la o parte pentru a fi judecaţi, în numãrul din 22 noiembrie 1989 al publicaţiei sovietice „Literaturnaia Gazeta" se fãcea aprecierea cã, cel puţin în privinţa

evenimentelor din RDG şi Cehoslovacia, „oamenii au ieşit în stradã nu numai ca urmare a acţiunilor subversive, ci, în primul rînd, ca urmare a acumulãrii unor dificultãţi şi nemulţumiri interne"151. Ultima tentativã de împãcare cu americanii în strãinãtate situaţia României şi a lui Ceauşescu prezenta un aspect paradoxal, în presa vest-europeanã comuniştii şi Ceauşescu erau atacaţi violent, Securitatea şi Armata erau etichetate drept credincioase pînã la moarte lui Ceauşescu, românii acuzaţi de naţionalism şi de laşitate. Excela presa francezã, în special cea socialistã. Şablonul Ceauşescu-Dracula a circulat pe la mai toate marile publicaţii occidentale. Campania anti-Ceauşescu din presa francezã are douã direcfii principale, este de duratã şi constantã. Sursa iniţialã o constituie modificarea poziţiei oficiale franceze, în primul rînd a Preşedinţiei, atît sub Valery Giscard d'Estaing cît şi sub Franţois Mitterrand, faţã de Nicolae Ceauşescu personal. Apoi a fost nevoia de a-i proteja şi apãra pe disidenţii şi opozanţii din România, debil nucleu al rezistenţei, de furia partidului şi a Securitãţii. A doua direcţie a atacurilor provenea din bãtãlia pe care o ducea Franţa pentru a gestiona procesul de negociere a liberalizãrii, aflat în pericolul de a fi restrîns la o înţelegere sovieto-americanã. Ideea „Casei comune - Europa" nu putea admite insule dictatoriale şi anacronice, aceasta fiind una din bazele înţelegerii franco-sovietice Interesul insistent şi zomotos pentru orice decizie stupidã a conducerii sau pentru orice zvon mai mult sau mai puţin fondat venit de la Bucureşti pe cãile disidenţei şi ale opozanţilor ţinea subiectul „România ceauşistã" sub presiune. Franţa, consideratã neoficial o protectoare şi un fel de responsabilã pentru România, va potenţa prin dinamica interesului ei oficial şi neoficial aceastã imagine. Preşedintele Franţois Mitterrand va merge chiar mai departe, amestecîndu-se în relaţiile româno-maghiare şi punctînd, prin revenirea la vechiul obicei al negocierii problemelor României direct cu URSS (Rusia), poziţia sa de Mare Putere angajatã în procesul de modificare a hãrţii politice a Europei de Est şi de îngheţare a hãrţii geografice. Prin nota Nr. 00288/12.12.1989, Departamentul Securitãţii Statului îl informa pe Ceauşescu cã preşedintele Franţei fãcuse o declaraţie publicã extrem de gravã la încheierea reuniunii CEE de la Strasbourg. „... Problema unor provincii cum ar fi Silezia, Moravia, Prusia Orientalã etc. trebuie sãirã.mînã intangibila. în schimb, nu trebuie sã se omitã problema divergenţelor intre Ungaria şi România în problema Transilvaniei sau problema Basarabiei... Franţa şi URSS, trebuie sã-şi reia rolul de asigurare a echilibrului în Europa, aşa cum au fãcut-o de secole."152 Mai clar de atît, mai evident asupra jocului fãcut de Franţa „de secole" împotriva României nu existã. Nici o altã ţarã, nici mãcar URSS, din iniţiativa ei, nu a pus în discuţie apartenenţa de drept a Transilvaniei la România. şi asta, în 1989! în timpul acesta presa americanã tãcea sau continua sã publice mari articole plãtite de serviciul de propagandã al lui Nicolae Ceauşescu. în octombrie 1989, New York Times Magazin se pregãtea sã publice un amplu articol despre politica independentã ã României şi despre calitãţile de lider mondial ale lui Ceauşescu, afişînd un portret al acestuia pe copertã, în presa americana aşa ceva nu se admite •n cazul unui duşman al SUA. Un ziarist cu renume, David Binder, ,g ţa NWT, avea puterea sa plaseze mereu astfel de articole şi •pagini- în urma unor proteste, ziarul american a publicat articolul fãrã sã mai acopere coperta cu chipul zîmbitor al „geniului Carpa-tilor". Cunoscutul opozant Minai Botez va descrie în 1989 o discuţie semnificativã cu ziaristul american: „Am avut ocazia sã stau de vorbã, la reşedinţa unui diplomat american, cu David Binder, considerat drept unul dintre ziariştii occidentali cei mai competenţi în probleme ale Europei de Est, care se afla într-o cãlãtorie la Bucureşti. A fãcut afirmaţii dure, exprimîndu-se astfel: «Cine sunteţi voi? Cine sunt disidenţii din România, mã rog? Ce înseamnã, pentru voi, societatea civilã româneascã? în Balcani nu existã aşa ceva. Noi preferãm dialogul cu cei care reprezintã realitatea, precum domnul Ceauşescu. El, mãcar, e la putere»"153. Autorul a încercat sã înţeleagã acest fenomen, de aceea a apelat la un martor unic, la o personalitate româneascã de talie internaţionalã, unul dintre puţinii români care reuşiserã sã devinã celebri prin intermediul presei americane — graficianul Eugen Mihãescu. La 9 iulie 2003, Eugen Mihãescu, ambasadorul României la UNESCO, mi-a declarat urmãtoarele:

„Eugen Mihãescu: Pînã la sfîrşitul lui noiembrie am avut sentimentul cã americanii îl ţineau în braţe pe Ceauşescu. Am fost pe la marile cotidiane pentru a-i convinge pe redactori cã Ceauşescu este un impostor. Mã respingeau, refuzau sã creadã. Pentru ei Ceauşescu era unul dintre învingãtori, unul dintre cei care luptaserã împotriva Moscovei şi învinseserã acum, cînd se liberaliza Estul. Incredibil! Am dus în redacţii articolele anticeauşiste din presa europeanã. «Propagandã» - îmi rãspundeau. Le-am spus: «Demodeazã sate, demoleazã biserici, nenoroceşte copii...» Nimic. «Ceauşescu e aliatul Americii, ne-a ajutat mult». AMS: în noiembrie 1989? EM: Sfîrşitul lui '88 şi începutul lui '89. îmi venea sã înnebunesc. Mai pãţisem chestia asta în toamna lui 1988 la Londra, Am cerut o audienţã preşedintelui Comisiei de politicã externã a Camerei Comunelor, nu mai ţin minte cum îl chema... Mã primeşte şi îi spun cine e Ceauşescu. Englezul se uitã la mine şi îmi rãspunde: «Cunosc semnãtura dumitale din New York Times. Desenezi foarte frumos, dar ai vreun mandat?», îi rãspund: «Am mandatul a 21 de milioane de români cu cãluşul în gurã». «Românii!» — se mirã el şi începe sã-mi spunã bancul cu Sfîntul Petru care 1-a întrebat pe Dumne/eu de ce a dat atîtea bogãţii în zona Carpaţilor, iar Dumnezeu îi rãspunde: «Stai liniştit cã i-am pus pe români peste ele», în sfîrşit, prin vara lui '89, aflu cã Bush se duce la Budapesta... Vedeţi dumneavoastrã data exactã, cînd a fost Bush în Ungaria... AMS: Cred cã în iulie... (data corectã 11-12 Mie 1989, n.a.) EM: Aflu cã Bush se duce în vizitã în Ungaria şi mai aflu cã va face o escalã secretã la Otopeni sã se vadã cu Ceauşescu. AMS: Cît de secretã era, dacã ştia presa americanã? EM: Pãi nu de la presã am aflat. Este o întîmplare care m-a convins cã Ceauşescu juca foarte sus pe cartea americanã. Domnule, nenorocitul ãsta penetrase unde nu te aştepţi. Mihai Botez era intim al familiei Shultz. George Shultz, secretarul de stat al lui Reagan. AMS: Fãceau parte din aceeaşi lojã? EM: Nu ştiu dacã era o lojã propriu-zisã. Shultz fãcea parte din «Clubul Bilderberger», dupã numele unui hotel unde s-au întîlnit prima oarã cei mai puternici oameni din lume, într-o localitate din Olanda (Oosterbeek, n.a.) Acum se întîlnesc, nimeni nu ştie unde. Este, dacã vrei, un fel de guvern mondial, ãsta de care se vorbeşte, nimeni nu ştie adevãrul. şi Shultz îi spune lui Botez cã Bush face escala secretã la Otopeni. Botez mã sunã şi mã anunţã alarmat ce a aflat. Alerg la New York Times şi îl întreb pe Ray Cave, redactorul şef, dacã are editorial despre vizita lui Bush în Ungaria. Avea. D întreb dacã ştie de escala secretã de la Bucureşti. Nu ştia. îl implor sã facã ceva şi Ray Cave hotãrãşte sã-1 atace pentru prima oara pe Nicolae Ceauşescu. Aşa apare, în preziua vizitei lui Bush la Budapesta, ştirea cã este prevãzutã şi o întîlnire cu Nicolae Ceauşescu, «acest Noriega al comunismului». AMS: Noriega era inamicul numãrul unu al administraţiei americane. EM: Domnule, proiectul a fost real. Iatã de ce. în aceeaşi zi, Shultz îl sunã pe Botez şi îi reproşeazã cã mi-a dezvãluit secretul acelei vizite. Fusese sunat de la Casa Albã şi certat pentru anunţul din New York Times. Aranjamentul fusese real".154 Sã încercãm sã lãmurim lucrurile. Nu existã nici o informaţie accesibilã care sã ateste intenţia lui George Bush de a se întîlni cu Nicolae Ceauşescu în secret la Otopeni. Existã în schimb certitudinea cã preşedintele american nu se putea întîlni în secret cu Ceauşescu pentru cã traseul aeronavei prezidenţiale americane este cunoscut de toţi cei care gestioneazã spaţiul aerian al Europei, pentru cã se creeazã un culoar aerian special şi nimeni nu-şi asumã riscul sã facã modificãri în traseu fãrã o notificare prealabilã. Prezenţa aeronavei AirForce One pe un aeroport nu poate fi mascatã, oricît de adîncâ ar fi noaptea întîlnirii. însã originea informaţiei, implicînd nume de prestigiu - George Shultz, Mihai Botez, Eugen Mihãescu —, nu poate fi o intoxicare banalã sau o pãrere aruncatã întîmplãtor. Mihai Botez a aflat despre intenţia de contact Bush-Ceau-şescu de la George Shultz în casa acestuia, unde se gãsea în vizitã, şi în prezenţa soţiei acestuia. L-a sunat pe Eugen Mihãescu de la unul din telefoanele imobilului fostului secretar al Departamentului de Stat. Casa Albã a reacţionat în condiţii private, dar a reacţionat. Dacã a existat o tentativã de acest gen, ea nu putea fi lansatã decît de la Bucureşti, din iniţiativa personalã a lui Ceauşescu, nu se putea

transmite decît printr-un canal foarte special - eventual şi cel mai plauzibil, şef rabinul Moses Rosen — şi nu se putea adresa decît grupului Dreptei republicane, al neoconservatorilor de care am amintit în primul capitol, unde se aflau personalitãţi, în majoritate de origine evreiascã, care fãcuserã afaceri în trecut cu Ceauşescu. "Afacerea" pare la prima vedere a fi facilitarea emigrãrii evreilor din România şi mai ales din Est prin România. Se comenteazã foarte des şi cu convingere pe tema vînzãrii evreilor de cãtre Ceau-şescu, fapt care ar fi generat „umbrela americanã" cu care a fost protejat douã decenii Ceauşescu. Numai cã, în momentul în care priveşti cifrele emigrãrilor de evrei din România şi înmulţeşti numãrul lor cu sumele care se estimeazã cã se pretindeau de cãtre Ceauşescu, nu vei obţine o cifrã mai mare de 20 de milioane. Un mizilic! Pentru cîteva zeci de mii de evrei care mai rãmãseserã în România dupã valul emigraţionist de sub Gheorghiu-Dej şi pentru o mizã de 20 de milioane de dolari nu se creeazã o supercampanie mondialã de proiecţie pozitivã a figurii fostului copil de ţãran din Scorniceşti, nu vin doi preşedinţi americani la Bucureşti, în plinã doctrinã Brejnev, şi nu se face Congresul SUA cã nu vede dictatura comunistã din România. Intr-o carte foarte subiectivã de memorii, fostul şef rabin Moses Rosen aratã care era realitatea numericã a evreilor sub regimul Ceauşescu: „Pretenţia rabinului Miller cã România a oprit emigrarea evreilor era totalmente nefondatã. Mii de evrei pãrãseau România în fiecare an. Cifra de 100 000 de evrei pentru România nu avea, de asemenea, nici o bazã realã. Cu atît mai mult era o minciunã faptul cã 30 000 de evrei ceruserã emigrarea şi fuseserã respinşi. De fapt, la data aceea, în 1975, existau numai 45 000 de evrei în România şi numai 800 dintre aceştia ceruserã formularele pentru emigrare"155. Relaţia cu evreii a lui Nicolae Ceauşescu, mediatã abil de rabinul comunist al României, avea o agendã pe cît de secretã, pe atît de grea: transferul evreilor estici prin aeroporturile din ţarã, legãturi adînci cu Mossadul şi Forţele Armate Israeliene, în primul rînd prin cadre militare formate la şcolile din România, cooperare între serviciile de informaţii şi scurgeri „întîmplãtoare" de la unul la altul, fie despre ce mai pregãtesc palestinienii, fie despre ce mai pregãtesc sovieticii, amplasarea unor directori de origine evreiascã la conducerea mai tuturor firmelor americane din România, plasamente financiare la bãnci americane, cumpãrarea de cãtre România a unor terenuri şi companii în strãinãtate, girate de fonduri evreieşti, sprijinul constant acordat Israelului la ONU prin votul separat faţã de cel ostil al blocului estic ş.a. Cornel Burticã, fost ministru al Comerţului Exterior, declara Rodicâi Chelaru: Cu deosebitã atenţie trata Ceauşescu problemele comunitãţii evreieşti, care cuprindea mulţi ilegalişti. Rabinului Moses Rosen i-a asigurat condiţii speciale pentru a-şi desfãşura activitatea. Putea sã plece în strãinãtate sau sã aducã de acolo orice bunuri care nu erau permise oamenilor de rînd. De asemenea, pentru a sprijini comunitatea, eu, ca ministru al Comerţului Exterior, am convenit cu rabinul sã prestãm prin firma TERRA orice fel de servicii de care avea nevoie comunitatea evreiascã: aprovizionare cu alimente şi bunuri de primã necesitate, îngrijirea cimitirelor etc. Serviciile erau plãtite de organizaţia JOINT INTERNATIONAL"156. Citatul este interesant pentru ceea ce nu conţine şi anume faptul cã acea „comunitate" de care vorbeşte Burticã mai numãra spre sfîrşitul deceniului nouã aproximativ 9 000 de evrei, adicã extrem de puţini, mulţi dintre ei integraţi în societate ca români de origine evreiascã (pe linie maternã), iar felul cum se fãceau plãţile, direct între MCE şi Joint International, nu prin intermediul Federaţiei Comunitãţilor Evreieşti din România, aratã cã în America bordul acestei organizaţii luase decizia de a-1 sprijini pe Ceauşescu. Acesta nici mãcar nu este un secret, nu s-au ferit nici o clipã, şi este suficient sã iei în mînã presa din zilele în care Nicolae Ceauşescu se afla în Statele Unite sau presa din zilele premergãtoare vizitei preşedintelui american în România ca sã vezi cu cine se în-ţîlnea întotdeauna şeful statului român înainte sã-1 întîlneascã pe şeful administraţiei americane. A fost vorba de cea mai strînsã legãturã vizibilã şi invizibilã cu o ţarã comunistã din Estul Europei. Nicolae Ceauşescu a greşit faţã de aceastã relaţie nu prin antisemitismul permis accidental unor ziarişti sau scriitori români, nici prin epurãri pe criterii etnice. A greşit exact în substanţa relaţiei, a greşit în afaceri. Cînd a iniţiat relaţia privilegiatã cu America şi cu evreii, Ceauşescu a cerut chiar el dezideologizarea legãturilor, sã se facã abstracţie de sistemele politice diferite, de conflictul ideologic dintre ele, iar afacerile sã se desfãşoare, cu mici amendamente — de exemplu, procentul 51-49% din societãţile mixte —, dupã doctrina şi practica pieţei libere. Biograful Ion

Petcu nu rateazã esenţa erorilor lui Ceauşescu: „La prima vedere, pierderea sprijinului oamenilor de afaceri americani pentru România a fost determinatã de «noua politicã economicã» adoptatã la Bucureşti, în 1980, deficitul balanţei de plãţi a României depãşea 3 miliarde ş, din care în relaţiile cu SUA 410 milioane ş. în acelaşi timp, datoria externã a ţãrii a atins la sfîrşitul anului 1981 suma uriaşã de 11,4 miliarde ş. Pentru reechilibrarea balanţei de plãţi, N. Ceauşescu a adoptat o politicã cum nu se poate mai proastã şi neinspiratã pentru ţarã: pe de o parte, a decis o expansiune forţatã a exporturilor însoţitã de o limitare drasticã a importurilor, paralel cu reeşalonarea datoriei externe; pe de altã parte, a decis plãtirea cu orice preţ a datoriei externe pînã la sfîrşitul anului 1988. Aceste deci/ii - mai ales reducerea drasticã a importurilor - au lovit, între altele, în exportatorii americani care şi-au pierdut treptat interesul pentru relaţiile cu România"157. Prima ripostã a oamenilor de afaceri americani este descrisã de acelaşi Cornel Burticã: „Americanii ne-au fãcut o radiografie economicã perfectã - ce fenomene negative se manifestau în economia româneascã — şi au rãspîndit acest document cîtorva zeci de bãnci, iar acestea au început sã nu ne mai acorde credite, începuserã şi comentariile dure din afarã, iar administraţia Reagan punea deja tot felul de interdicţii în negocierile privind clauza naţiunii celei mai favorizate..."158. Afirmaţiile lui Burticã îl confirmã pe Eugen Florescu, fostul consilier al lui Ceauşescu, prezent la Washington o datã cu verdictul: „Ceauşescu - falit!". Cum canalul emigraţionist funcţiona, problema clauzei naţiunii celei mai favorizate nu poate fi înţeleasã decît ca o presiune cu substrat economic. Situaţia nu avea din punctul de vedere american vreo legãturã cu comunismul, însã avea legãturã din punctul de vedere al lui Ceauşescu. Cotitura „noii politici economice" a grãbit rãcirea relaţiilor româno-americane. Revenind acum, dupã ce cunoaştem contextul, la încercarea lui Ceauşescu de a sensibiliza puternicul nucleu lobbist american în vara anului 1989, trebuie sã observãm cã apelul vine la numai cîte-va zile dupã întîlnirea „cu scîntei" de la Bucureşti dintre Ceauşescu şi Gorbaciov. Reamintesc cã cearta violentã cu liderul sovietic a avut loc în noaptea de 7 spre 8 iulie, iar vizita lui George Bush la Budapesta era planificatã în 11-12 iulie. Cererea lui Ceauşescu pentru aranjarea unei escale la Otopeni — în subtextul cãreia se vede o încercare disperatã de a se apãra de Gorbaciov - a ajuns la grupul jCissinger, Eagleburger, Shultz şi probabil cã aceştia intenţionau, din onestitate, sã facã un demers. Nu au putut trece de Bush. în plus, la acea datã America discuta direct cu URS S gestionarea puterii în lume, iar evreii emigrau din Est direct în Israel. Gestul semnificativ al presei americane şi care a declanşat campania de informaţii despre situaţia din România a fost fãcut la 2 decembrie 1989 de CNN. Ecranul era despãrţit în douã: în stînga se transmitea în direct aterizarea avionului lui Mihail Gorbaciov pe aeroportul din La Vãieta, capitala Maltei, în dreapta se transmitea în direct aterizarea avionului care o aducea în America pe Nadia Comâneci, simbolul României în America, marea gimnastã trecutã clandestin peste graniţã în Ungaria de o echipã a serviciilor secrete maghiare. Mao spusese deja: „O imagine face cît o mie de cuvinte". Primele semnale de peste Prut în aceastã perioadã se produc evenimente importante în Basarabia, provincia româneascã încorporatã Uniunii Sovietice prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Hotãrîrea Echipei Gorbaciov de a modifica structura şi componenţa pseudoparlamentului Uniunii Sovietice şi de alegere a unui nou Congres al Deputaţilor Poporului a pus în mişcare diferite grupãri basarabene. Gruparea naţionalistã, avînd un nucleu intelectual credincios istoriei şi limbii române, va profita de ocazie pentru a începe a se face cunoscutã public în calitate organizatã. La fel ca şi alte grupãri basarabene, echipa naţionalistã a fost infiltratã încã de la început de agenţi sovietici, cu scopul de a controla limitele de acţiune ale programului sãu politic. Principala fisiune a agenţilor era sã identifice acele grupuri sau personalitãţi credincioase adevãrului istoric şi dreptãţii popoarelor, sã le pro-voace la manifestãri naţionaliste sau sã le organizeze chiar ei. Mişarea naţionalistã trebuia sã devinã în ochii populaţiei Basarabiei un pericol, o formã de extremism, o tentativã de trecere a provinciei direct sub „ocupaţie" româneascã. încã din cursul anului 1988 în Basarabia se activeazã grupurile intelectuale şi studenţeşti naţionaliste, dedicate revenirii la limba românã şi la grafia latinã, în martie 1989, scriitoarea Leonida Lari scoate la Riga, în Letonia, revista Glasul în limba românã. Pe teritoriul provinciei

româneşti încorporate de URSS prin înţelegerea cu Germania nazistã apar primele formaţiuni, mai întîi culturale, de promovare a adevãrului istoric şi a valorilor limbii şi literaturii române, cãrora populaţia româneascã le aparţinea de drept: „Clubul Mateevici, Mişcarea Democraticã Moldoveneascã, Liga Democraticã a Studenţilor, Societatea Istoricilor - care la 20 mai 1989 s-au contopit în una singurã: Frontul Popular Moldovenesc"159. Programul politic era foarte simplu şi direct, îmbinînd problematica identitarã cu cea politicã: l. Suveranitatea republicii. 2. Limba românã ca limbã oficialã de stat. 3. Trecerea la grafia latinã, veşmînt firesc al oricãrui idiom latin; Tricolorul ca drapel de stat. Frontul Popular organizeazã o serie lungã de manifestaţii şi adunãri de protest în care se lanseazã de cãtre patrioţi autentici şi principalele mesaje naţionaliste, axate pe cele trei idei fundamentale: istoria, cultura şi limba românã. Aplicarea unui astfel de program în republica sovieticã a Moldovei însemna, fãrã echivoc, desprinderea de URSS şi revenirea la Patria Mamã, România. Pentru a controla şi compromite aceastã tendinţã, KGB-ul a activizat reţelele sale informative în republicã şi a pregãtit o serie de diversiuni menite sã sperie populaţia româneascã cu perspectiva unei noi intervenţii militare, pe de o parte, iar pe de altã parte sã sperie minoritatea rusofonã cu perspectiva repetãrii „invaziei fasciste româneşti" din 1941. La 7 noiembrie, cu ocazia manifestaţiei de ziua URSS se organizeazã o defilare militarã cu scopul de a-i intimida pe cetãţeni. Mulţimea nãvãleşte în piaţã, şi coloanele militare sunt întoarse în cazãrmi. Din dorinţa de rãzbunare, militarii deschid focul mai tîrziu, apoi, cînd mulţimea se adunã în faţa clãdirii Ministerului de Interne, militarii „au ieşit din clãdire înarmaţi pînã în dinţi - dovadã cã atacul ce a declanşat alarmarea mulţimii fusese premeditat — şi au început sã lo-veascã în neştire. A fost o rãfuialã în cel mai autentic stil KGB-ist"160. KGB-ul a organizat de altfel mai multe greve în întreprinderile basarabene, incitîndu-i pe muncitori sã se opunã schimbãrii grafiei «i limbii oficiale, lansînd şi zvonul cã forţele patriotice româneşti din Barsarabia urmãresc alipirea republicii de România apoi mãcelãrirea membrilor de partid comunist sovietic, în ciuda aparenţei unei pierderi a controlului asupra republicii sovietice a Moldovei, JCGB şi GRU au controlat permanent mişcãrile grupului naţionalist, nu numai prin operaţiuni de infiltrare, deconspirare, denigrare publicã şi trãdare (cazul grupului Ilie Ilaşcu), dar şi prin mobilizarea structurilor militare şi de securitate sovieticã din centrele de la Nikolaev, Tiraspol şi Odessa. în toamna anului 1989, Armata sovieticã planificã manevre militare în Basarabia la sfîrşitul cãrora trupele combatante rãmîn pe poziţii de aşteptare. Totodatã, pentru a putea controla deplin situaţia, KGB-ul a acţionat restrictiv asupra sistemului de alimentare cu utilitãţi a republicii, sistem energetic amplasat de Stalin strategic, dincolo de Nistru. Agitaţia publicã a Frontului Popular a fost resimţitã în toatã intensitatea ei în vechea capitalã a Moldovei întregite, la Iaşi. Grupul cel mai sensibil la ceea ce se petrecea peste Prut a fost cel intelectual, de altfel niciodatã rupt spiritual de fraţii aflaţi sub ocupaţie sovieticã. Din februarie 1989 încep sã aparã apelurile şi contactele unor personalitãţi basarabene \zEuropalibera. Mesajele scrise sau convorbirile telefonice de la Chişinãu, deşi afectate tehnic de starea precarã a comunicaţiilor, aveau însã un conţinut clar, neobişnuit de transparent. La 19 septembrie 1989, Gorbaciov va lua cuvîntul la plenara CC al PCUS, anunţînd proiectul creşterii autonomiei republicilor din componenţa URSS, dar va atrage atenţia cã „toate manifestãrile de naţionalism şi de şovinism, orice tentativã de a aţîţa Duşmãnia faţã de un popor nu este de admis"161. Tradus în limbile natiunilor ocupate de URSS la sfîrşitul rãzboiului mondial asta însemna strivirea oricãrei tentative de desprindere. La 2 noiembrie 989, pe fondul reacţiei tot mai violente a opozanţilor lui Gorbaciov, care, între altele, îi reproşau scãparea din mînã a problemei naţionalitãţilor, ambasadorul României la Moscova transmitea la Bucureşti explicaţiile primite de la V.A. Medvedev, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PCUS: „Dificultãţile existente pe plan economic şi al raporturilor dintre naţiuni nu au fost determinate de restructurare. Ele au existat şi s-au acumulat de-a lungul anilor"162. De la începutul lunii septembrie atît Securitatea, cît şi Armata României se vãd confruntate cu o situaţie oarecum neaşteptatã şi anume o avalanşã de contacte neoficiale sau conspirative din partea unor cetãţeni din Basarabia, majoritatea propunînd colaborarea informativã sau trecerea la acţiuni comune în vederea dezlipirii B >tsa-rabiei de URSS. Unele propuneri, fiind prea extravagante, au fost declinate, altele au fost luate în legãturã operativã şi folosite pentru culegerea

de informaţii asupra mişcãrilor trupelor sovietice şi a elementelor operative ale KGB şi Ministerului de Interne sovietice. O serie de legãturi au fost realizate pe linia informaţiilor militare, în cursul anilor, dinspre Basarabia veniserã semnale ale existenţei unor grupuri de patrioţi, între care cel din 1971 avusese un sfîrşit dramatic. Este de subliniat cã, spre deosebire de România, unde lupta de rezistenţã armatã din munţi — cu toate tarele ei — pierise la începutul anilor '60, lupta în conspirativitate şi lupta armatã din Basarabia nu au încetat niciodatã, numãrul grupurilor şi organizaţiilor secrete româneşti active, capturate sau nu de sovietici, fiind foarte mare163. Ca exemplu mai cunoscut, un grup de iniţiativã condus de Alexandru Usatiuc Bulgãr a transmis Securitãţii o scrisoare prin care solicita ca Nicolae Ceauşescu sã punã în discuţie retrocedarea Basarabiei, în provincie existînd în acel moment un climat favorabil unei astfel de acţiuni. Securitatea românã îi prezintã cazul şefului statului. Nicolae Ceauşescu dã dispoziţie ca scrisoarea, însoţitã de un „material" explicativ sã fie remisã lui Iun Andropov. „Eroarea a constat în precaritatea documentãrii, chiar şi la nivel de rutinã, înainte de a se raporta şefului statului pentru a afla dacã Usatiuc şi grupul sãu de patrioţi - între care Valeriu Graur, Gheorghe Ghimpu şi Alexandru Şaltoianu - acţionau cu sinceritate «j din propria lor iniţiativã. Consecinţele au fost dezastruoase pentru românii din Basarabia. KGB-ul a declanşat o teribilã anchetã în rîndul grupurilor de români din Basarabia. Cele patru persoane din grupul Usatiuc au fost anchetate, excluse din partid, date afarã din serviciu şi apoi deportate în Siberia."164 Pînã la evenimentele din decembrie din România, Securitatea nu a putut evalua corect cîte din aceste oferte erau sincere, venind de la patrioţi români, şi cîte aveau caracter de intoxicaţie sau infiltrare, fenomen care a continuat şi dupã 1989, cînd soarta vechii provincii româneşti nu era încã hotãrîtã. Cert este cã multe din iniţiativele din Basarabia s-au dovedit ulterior a fi tentative de preluare a reţelelor de informaţii româneşti din provincie sau de identificare a poziţiei României faţã de o eventualã desprindere. Din nou s-a dovedit cã URSS reuşise sã domine situaţia informativã din Basarabia, sã fie mult mai activã şi cu baze operative solide, realitate care ne mai costase o datã pierderea provinciei în 1940 fãrã sã tragem un foc. şi acest amãnunt va conta într-un fel anume în evenimentele din decembrie 1989. Tot în septembrie se petrece la Iaşi, în culisele vizitei de lucru a lui Nicolae Ceauşescu, un fapt care nu poate fi neglijat. Ceauşescu vine la Iaşi pentru deschiderea anului universitar în condiţiile în care Securitatea deţinea informaţii cã un grup organizat de KGB în Basarabia va pãtrunde în România sub acoperirea de turişti şi va acţiona pentru organizarea unui protest care sã bruieze mitingul din Piaţa Unirii. Informaţia este confirmatã de şeful Securitãţii judeţului Iaşi, colonelul Constantin Ciurlãu: „Domnul Ciurlãu: în momentul cînd era la tribunã, nişte grupuri care erau în partea cealaltã sã încerce sã zicã «Jos Ceauşescu!». Domnul Sãndulescu: Adicã nu era ceva similar cu ce a fost aici Pe 21 decembrie 1989? Domnul Ciurlãu: Oarecum"165. Securitatea ia masuri complexe de blocare a oricãrei posibilitãţi de acest gen, dar, totodatã, face la Iaşi o mişcare neobişnuitã — în mod inexplicabil, Serviciul „Gãrzi" care îl apãra pe Ceauşescu slãbeşte sistemul de protecţie şi cîţeva zeci de persoane ajung la el. A fost o acţiune deliberatã. La începutul vizitei lui Ceauşescu, foarte devreme dimineaţã, generalul Iulian Vlad se va deplasa cu un autoturism propriu pe traseul delegaţiei, autoturism în care îl va invita pe şeful Securitãţii locale, colonelul Ciurlãu. Cu aceastã ocazie colonelul Ciurlãu îi va da un raport amplu asupra situaţiei reale din judeţ, insistînd asupra faptului cã mai mult de jumãtate din populaţia Iaşului îşi exprimã nemulţumirea faţã de condiţiile de trai, cã existã aproximativ 10-12 000 de petiţionari, cetãţeni care i-au trimis scrisori lui Ceauşescu şi cã mulţi dintre ei vor încerca sã i le înmîneze chiar personal. Spre surprinderea lui Ciurlãu, Vlad i-a spus atunci: „Lasã cîţiva sã ajungã la el", lucru care s-a şi petrecut. Aceastã întîmplare nu putea avea loc fãrã ca Serviciul „Gãrzi" sã nu primeascã un ordin. Generalul Iulian Vlad „aranjase", de fapt ordonase ofiţerilor din paza imediatã a lui Ceauşescu sã-i lase. Ciurlãu va relata membrilor Comisiei senatoriale acest fapt: „Cîte 10 oameni mergeau o datã la el şi îi dãdeau scrisori" şi „au fost lãsaţi foarte mulţi sã-i dea"166. Scopul

generalului Vlad era de a trezi atenţia lui Ceauşescu asupra realitãţii, cu speranţa cã va lua mãsuri de îmbunãtãţire a condiţiilor de trai. înţelegînd — dar foarte tîrziu — cursul evenimentelor europene, Nicolae Ceauşescu va încerca sã redeschidã problema Basarabiei la Congresul al XlV-lea al partidului, fãrã nici un efect mãcar asupra patrioţilor autentici din provincie. Nu-i ajuta, nu-i mai putea ajuta. Dacã era un naţionalist autentic, dacã simţea sufleteşte rana Basarabiei, cum au simţit-o Nicolae Filipescu, Brãtienii sau Nicolae lorga, Ceauşescu trebuia sã porneascã aceastã bãtãlie de mult, de cînd a aflat de negocierile privind reunificarea germanã sau de cînd a auzit prima scuzã sovieticã pentru nedreptãţile istorice fãcute Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei. şi de data asta am pierdut pe mîna noastrã, în faţa unei perspective de minimã cedare — numirea fiului sãu la conducerea partidului —, Ceauşescu nu renunţã la putere, la întreaga Putere, şi lanseazã la plenara CC a PCR din 2?-28 iunie 1989 procesul mecanic şi inutil al realegerii sale în funcţia de secretar general al partidului, înconjurat de oameni fãrã coloanã vertebralã, nepaţrioţi, el blocheazã orice speranţã a oamenilor de rînd şi îi pune şi mai mult în gardã pe şefii Armatei şi Securitãţii care aşteptau o schimbare de conivenţã. Nici mãcar aceasta nu se produce. Oficial, România anului 1989 era cuprinsã de valul propunerilor venite de la oamenii muncii pentru realegerea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului şi a ţãrii. La televiziune se transmiteau interminabile telejurnale cu secvenţe de la adunãrile organizaţiilor de partid din ţarã, cu declaraţii de adeziune şi sprijin din partea reprezentanţilor diferitelor categorii sociale. Duminicã de duminicã, seara era prezentat un spectacol organizat de fiecare judeţ în cinstea lui Ceauşescu. Toatã acea campanie — inclusiv proiectarea în cinematografe a vizitelor de lucru ale şefului statului în locul filmelor artistice — avea drept scop prezentarea în ochii naţiunii şi ai lumii a unei imagini de solidaritate a poporului român şi a naţionalitãţilor conlocuitoare cu Nicolae Ceauşescu. Dacã cei din strãinãtate nu mai credeau acest lucru, cei din interior nici atît, dar nu fãceau nimic. Membrii Comitetului Central avuseserã o ultimã ocazie sã punã în discuţie conducerea lui Nicolae Ceauşescu şi implicit soarta ţârii la 24-25 octombrie 1989, în timpul Plenarei lãrgite a CC a PCR. Tiţus Popovici va declara într-un interviu luat de Minai Tatulici în 1994 cã aştepta ca Ceauşescu sã-şi anunţe retragerea la aceastã plenarã. El a descris stupefacţia participanţilor în momentul în care şeful lor de partid a anunţat tema discuţiilor: „Problemele socialismului, ale activitãţii ideologice, politico-educative, de dezvoltare a conştiinţei revoluţionare, de formare a omului nou, constructor conştient al socialismului şi comunismului în România". Era irecuperabil. Dar şi ei erau la fel. In Basarabia se constatã o prezenţã sporitã a unor turişti, funcţionari de stat sau aventurieri (cazaci şi foşti luptãtori în Afganistan) care bîntuie prin provincie fãrã un scop aparent. Unii dintre ei îşi oferã serviciile, ca luptãtori, pentru cauza moldovenilor. Alţii par a dori sã se stabileascã acolo, la spartul tîrgului. La 14 decembrie, în timpul lucrãrilor Congresului deputaţilor, Mircea Snegur, preşedintele Sovietului Suprem al RS Moldoveneascã, „a arãtat cã, la construirea Uzinei Metalurgice din Rîbniţa, fostul Minister al Siderurgiei a promis cã va aduce, din afara republicii, 139 de specialişti, ca pînã la urma sã aducã peste 900, din care mulţi nu aveau nimic comun cu industria siderurgicã"167. Intr-o telegramã trimisã de ambasada româna de la Moscova în data de 12 decembrie 1989, era semnalat un aspect care nouã astãzi ni se pare cel puţin straniu: „In RSS Moldoveneascã se constatã un interes crescînd faţã de soarta populaţiei de origine româneascã din fostele judeţe din sudul şi nordul Basarabiei, aflate în prezent în RSS Ucraineanã. Are loc un proces de intensificare a cererilor pentru retrocedarea acestor teritorii RSS Moldoveneşti"168. Ciudãţenia acestei situaţii venea din faptul cã românii din Basarabia, deşi majoritari, erau departe de a se fi constituit într-o forţã politicã unionistã coerentã şi puternicã, şi cu toate acestea se preocupau de teritorii - e adevãrat, româneşti -aflate în posesia Ucrainei. Toatã aceastã exagerare nu fãcea decît sa împingã debila forţã naţionalistã moldoveneascã în conflict cu puternica Ucraina, republicã devastatã de Istorie şi în care principala orientare doctrinarã, cea dominantã şi profundã, a ucrainenilor era naţionalismul lor. La 11 februarie 1989 în Ucraina se formase organizaţia „Taras Şevcenko", ca societate dedicatã limbii ucrainene, iar în plan politic apãruse Mişcarea Popularã a Ucrainei pentru Restructurare (prescurtat RUH) care şi-a ţinut primul sãu congres la 8-10 septembrie169. Primele organizaţii reformiste ucrainene erau programatic naţionaliste şi nu aveau

de gînd sub nici o formã sã accepte cã teritoriile pe care le primise Ucraina de la URSS nu le aparţineau. Un conflict între naţionaliştii români şi ucraineni convenea de minune Moscovei pentru a proiecta o imagine de extremism, uşor de fixat asupra patrioţilor români autentici. Poziţia Moscovei de unicã negociatoare şi de singurã capabilã sã gestioneze o crizã moldo-ucraineanã era cãutatã în primul rînd. Colonelul Constantin Ciurlãu arãta în fata Comisiei senatoriale pînã unde se ajunsese cu diversiunea sovieticã: „Ceea ce m-a frapat a fost faptul cã, începînd cam din septembrie 89, au început sã aparã la televiziunea moldoveneascã unii turişti din Moldova cu anumite revendicãri teritoriale, ca, vor sã ia Moldova pînã la Piatra Neamţ şi respectiv pînã jos, cu acţiuni împotriva României, unde nu e perestroika şi glasnost, terminologia de atunci, şi în acest timp s-a intensificat foarte mult numãrul turiştilor. Probabil cã la ei a existat o anumitã libertate de mişcare, putînd sã intre mai uşor la noi"170. Evenimentele petrecute dupã 1989 au demonstrat cã exact acest aspect a dominat diferitele forme de diversiune organizate de Moscova în spaţiul fostelor provincii româneşti din Est. Opoziţie la Iaşi Iaşul pãrea cumva pregãtit pentru o acţiune anticeauşistã şi chiar anticomunistã. In februarie 1983 acţionase în oraş un mic grup de studenţi - între care şi Sorin Ovidiu Vîntu - care fabricau manifeste bãtute la maşina de scris şi le împrãştiau în oraş. Unul dintre manifeste, intitulat „Curaj moldoveni!", îndemna explicit la revoltã împotriva lui Ceauşescu. Descoperiţi la începutul lunii martie prin identificarea particularitãţilor grafice ale maşinii de scris folosite, studenţii sunt anchetaţi şi avertizaţi. La 28 martie 1983 „Consiliul de Stat adoptã Decretul privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor şi al maşinilor de scris, prin care se introduce controlul poliţienesc asupra folosirii acestor aparate"171. în februarie 1987 se produsese o neaşteptatã manifestaţie a studenţilor ieşeni provocatã de condiţiile de trai din cãminele studenţeşti, în iarna 1986-1987 în România se înregistraserã temperaturi de —20 grade Celsius, cu o minimã în Moldova de -26 grade Celsius. Arh. SR, Stenograma nr. 179/29 mai 1994, A udierea colonelului CiurJâu Gh. Constantin, p. 6. Cristina Pãiuşan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, Regimul comunist din România. O cronologie politicã (1945-1989), Ed. Tritonic, Bucureşti, 2002, P- 283. La 16 noiembrie 2003, cunoscutul om de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu, la acea data ziarist la Opinia studenţeascã, a declarat autorului: „Sorin Ovidiu Vîntu: A început la Cãminele studenţeşti din Copou. Cîteva sute de studenţi au început sã coboare pe Bulevardul Lãpuşneanu spre centru. La circa 30 de minute dupã asta au început sã se mişte şi cei din cartierul Tudor Vladimirescu. Erau politeh-niştii. S-au adunat cam 10 000 de oameni în Piaţa Palatului Culturii şi au pornit spre Primãrie. AMS: Dumneavoastrã unde vã aflaţi? SOV: Eram în oraş. Am fost informat de cîţiva prieteni despre începutul mişcãrii şi imediat am pãrãsit Iaşul, ducîndu-mã la Roman. Acesta este adevãrul, nu am nevoie de legitimaţie de erou. Alţii şi-au fãcut şi şi-o pun pe frunte, umblã aşa printre noi cu capul gol. Eu fãcusem acţiunea aceea cu manifestele în urmã cu cîţiva ani şi mã ridicau imediat, vinovat sau nevinovat. Dar am aflat ce vã spun de la participanţi de încredere. Ce era semnificativ: cînd s-au pus în mişcare spre Primãrie, pe stradã, pe trotuare, erau zeci de mii de ieşeni care n-au avut curajul sã intre în coloanã, dar strigau de pe margine: «Bravo! Mergeţi!» La Primãrie au ajuns peste 20 000 de oameni, studenţi şi oameni care au rãmas pe margine, privitori. AMS: Cifrele mi se par cam mari! SOV: Cifrele se aflã în documentele Securitãţii Iaşi, care documente sunt acum la Armata de la Iaşi. Cifra de 20 000 de participanţi este oficialã, este luatã din documentele Securitãţii. AMS: Mai departe... SOV: în faţa Primãriei nu s-a întîmplat absolut nimic. A venit mulţimea acolo şi a stat. Era un cordon de Miliţie. Ei strigau revendicãri studenţeşti, frig, foame, burse, nici o clipã nu s-a strigat ceva cu Ceauşescu. Aveau probleme cu condiţiile de cazare, cu mîncarea la cantinã. Atunci a venit informaţia cã primul-secretar îi invitã la dialog, sã urce o delegaţie de zece studenţi. Nici unul nu a

vrut sã vorbeascã, le-a fost fricã. Un tip din mulţime, Dan Cãpãţînâ, a strigat atunci: «Alegeţi dumneavoastrã!» şi cei de la partid au ales la nimerealã zece persoane. Dupã vreo douã ore au ieşit de la întîlni-rea cu primul-secretar, care le-a promis cã «tovarãşul preşedinte Ceauşescu, aflînd de problemele lor, va lua cele mai drastice mãsuri pentru remedierea situaţiei». Mulţimea s-a împrãştiat dezorganizat. AMS: Aveţi o explicaţie? SOV: Nici un lider. De-asta nu s-a fãcut nici o arestare, deşi, am uitat sã vã spun cã cei din Tudor Vladimirescu opriserã tramvaiele dimineaţa. Au oprit tramvaiele, au dat cãlãtorii jos şi unii au devastat tramvaiele. Adicã, a existat comportament huliganic, cu violenţã în mişcarea celor veniţi din Tudor Vladimirescu, dar nu s-a fãcut nici o arestare. Iar pe cei din piaţã cum sã-i aresteze, dacã pri-rnul-secretar îi alesese din mulţime sã discute cu el. Nu aveau lideri, de-asta s-a dezorganizat atît de repede".172 Securitatea judeţului Iaşi a trecut atunci printr-un moment dificil, care se va repeta identic la Braşov, în noiembrie. Ea a informat din timp asupra pregãtirii manifestaţiei, arãtînd şi cauzele — condiţiile insuportabile din cãmine —, dar Comitetul Judeţean de Partid nu a luat nici o mãsurã, în acea zi de 16 februarie 1987 — aratã colonelul Ciurlãu —, studenţii scandau: „Luminã sã învãţãm", „Apã sã ne spãlãm". „S-au oprit în Piaţa Unirii, au cîntat imnul ţãrii, care era atunci, şi pe la 12.30 au ajuns la cãmine şi s-au culcat, între timp se dãduse drumul la luminã, la cãldurã." A urmat însã imediat greva de la uzinele „Nicolina". La 16 februarie 1987 se declanşeazã la Uzinele „Nicolina" o grevã spontanã care îl are drept protagonist pe Titi lacob, rectificator, credincios al Bisericii Creştine dupã Evanghelie. „In faţa primului-secretar şi a altor activişti de partid, a cerut drepturi pentru muncitori: duminicã liberã, salarii omeneşti, cãldurã şi luminã, alimente în magazine"173. şi în acest caz, Securitatea 1-a informat pe primul-secretar asupra faptului cã plata întîr-ziatã şi diminuatã a salariilor va duce la o încetare a lucrului în ziua de 16 februarie, simultan cu mişcarea studenţeascã. La fel se va întîmpla şi la Braşov - puterea localã va ignora informaţia, încer-cînd apoi sã o ascundã de Bucureşti. Colonelul Ciurlãu îi raporteazã generalului Vlad, care îl pune în gardã pe primul-secreţar. Acesta reacţioneazã violent, anunţînd destituirea lui Ciurlãu şi telefonînd unor lideri ai partidului, membri în CPEx, pentru a protesta faţã de „abuzurile" Securitãţii, în momentul izbucnirii grevei de la Nicolina, primul-secretar ordonã Miliţiei sã intervinã în întreprindere, sa împrãştie grupul de grevişti şi sã-i aresteze pe capi. Inspectorul Ml şi şeful Securitãţii refuzã, în aceste condiţii, primul-secretar abordeazã direct Secţia militarã ã CC, cerînd destituirea conducerii Securitãţii Iaşi şi arestarea colonelului Ciurlâu. Generalul Vlad îl va trimite de urgenţã la Iaşi pe colonelul Raţiu, şeful Direcţiei I, pentru a aplana lucrurile. Cu aceastã ocazie, colonelul Gheorghe Raţiu va arãta „pericolul lipsei de prevedere şi de mãsuri, în condiţiile intensificãrii acţiunilor ostile României, inclusiv de peste Prut". Conducerea politicã a Iaşului va anunţa la Bucureşti cã greva de la Nicolina a fost generatã de membrii unei secte - trimitere la credinţa lui Titi lacob — şi cã ã fost o provocare strãinã dezamorsatã de activul de partid din întreprindere, explicaţie care a mulţumit conducerea centralã. La Iaşi îşi continuã activitatea opoziţionistã Dan Petrescu, acesta acordînd un interviu ziarului Liberation în ianuarie 1988 care se intitula „Nu Ceauşescu este singurul vinovat" şi se încheia cu fraza: „Este mai uşor sã-1 omorîm pe Ceauşescu decît sã schimbam sistemul"174, în octombrie 1989, Dan Petrescu dã un interviu telefonic postului de radio Europa liberã în care anunţa cã intrã în greva foamei şi se pronunţa cu temeritate şi cu argumente împotrivã realegerii lui Nicolae Ceauşescu la Congresul din noiembrie. Reţinut pentru cîteva ore, el este eliberat şi supus domiciliului forţat. Ca urmare a transmiterii interviurilor lui Dan Petrescu şi Luca Piţu, o listã de protest se completeazã cu 11 semnãturi, inclusiv a Doinei Cornea. Direcţia I a Securitãţii considerã mişcarea ca nesemnificativã. Evenimentele din decembrie 1989 de la Iaşi trebuie încadrate şi înţelese într-un context specific marelui oraş moldovean, în primul rînd, lãsînd la o parte orice tentaţie spre patriotismul local a eroilor acelei tentative de revoltã, lâşiul a fost, erã şi continuã sã fie un centru cultural şi tradiţional foarte puternic. Din punct de vedere al intensitãţii vieţii culturale, Iaşul este cel mai important centru al ţãrii, prin mediul spiritual laic şi religios de înaltã calitate şi consistenţã, prin

permanenta aplecare asupra tradiţiei culturale şi istorice a provinciei, prin unul din cele mai solide centre istoriografice şi arheologice, prin faima şi valoarea Universitãţii, prin personalitãţile rãmase în oraş şi ataşate oraşului, Moldovei şi problemei românilor de peste Prut. Sã nu uitãm cã Iaşul a fost centrul mişcãrii naţionaliste române! Primul supus influenţei şi agresiunii ţariste şi bolşevice, Iaşul a rezistat şi prin dimensionarea, uneori pînã la exces, a reacţiei sale naţionaliste. In Iaşi apãrea o presã literarã foarte ofensivã care dãdea mereu bãtaie de cap cenzurii. Toate aceste elemente de imagologie urbanã şi regionalã sunt amintite pentru a sublinia cã orice mişcare de protest sau de revoltã la Iaşi, indiferent ce cauzã socialã sau economicã ar fi avut, a fost întotdeauna preponderent politicã, iar caracterul preponderent politic a fost dat mereu de substratul naţional, al înţelegerii profunde şi lucide a intereselor naţionale. Chiar şi Dan Petrescu, un anticomunist notoriu, dar rezervat în ce priveşte naţionalismul, se manifesta cu scopul de a trezi conştiinţa naţionalã a românilor în contrast cu delirul propagandistic al dictaturii ceauşiste. Altfel spus, la Iaşi, spre deosebire de alte centre protestatare notorii ale ţãrii - Braşov, Petroşani, Bucureşti -, unde de la nemulţumiri sociale se ajungea conjunctural la conţinut politic, sursele economice sau sociale ale protestului ieşean au avut întotdeauna o direcţie ideologicã precisã spre interesul naţional, fiind privite ca anomalii, abuzuri sau erori economice şi sociale ale Puterii care slãbeau, destructurau sau distrugeau elemente definitorii ale naţiunii. De aceea, erorile şi abuzurile lui Ceauşescu erau privite la Iaşi ca antinaţionale, nu neapãrat ca expresie a tipologiei unei dictaturi personale. Dupã 1986, protestul unor grupuri intelectuale a fost direct anticomunist, influenţat la fel de direct de evoluţia liberalizãrii Estului §i de ideea folosirii acelui moment pentru o rãsturnare de sistem, nu Pentru o perestroikã. Subliniez aici cã fenomenul graffito de la Iaşi -inscripţionare pe ziduri a unor mesaje — a avut mult înaintea altor oraşe un conţinut explicit anticomunist, cea mai frecventã inscripţîle fiind „Jos comunismul!". Nuanţele acestea erau transmise de intelectualitate, de preoţii ortodocşi şi catolici în permanenţã cãtre muncitori printr-o multitudine de mesaje. Iaşul avea şi o tradiţie muncitoreascã aparte, îmbogãţitã de conflictul dintre propaganda şi acţiunea bolşevicã şi mişcarea naţionalistã muncitoreascã din oraş între 1917 şi 1920175, de permanentele instigãri sovietice ale muncitorimii ieşene pînâ în 1944, precum şi de interesul privilegiat acordat de regimul comunist industriei ieşene, considerate ca fâcînd parte din „avangarda mişcãrii muncitoreşti" din România, în oraş se aflau douã unitãţi industriale importante: Uzinele „Nicolina" şi Combinatul de Utilaj Greu (CUG), un mamut energofag care în ultimii 5 ani, înainte de 1989, supravieţuia numai din comenzi pentru URSS, niciodatã livrate la timp. în iarna anului 1985 autorul acestor rîn-duri a vãzut la faţa locului cuptoarele de la CUG Iaşi cu topitura rãcitã şi cu zãpadã aşezatã în ele ca urmare a faptului cã ningea prin plafoanele halelor, în aceastã conjuncturã, pentru ca o revoltã la Iaşi sã aibã succes ea trebuia sã îndeplineascã anumite condiţii care presupuneau constituirea unui nucleu al intelectualitãţii ieşene, preluarea iniţiativei şi conducerea acţiunii - pentru a proiecta şi menţine caracterul politic al revoltei -, şi realizarea unei legãturi organizatorice între acest grup şi muncitorime, astfel încît forţa protestului social şi economic sã fie canalizatã direct spre finalitatea sa politicã. Un astfel de grup a apãrut la Iaşi în decembrie 1989. Iniţiatorul lui a fost Ştefan Prutianu, economist la Centrul de Cercetãri Ştiinţifice şi Inginerie Tehnologicã pentru Utilaj Metalurgic şi Prese (CCSITUMP) cu sediul în incinta CUG Iaşi. Acesta 1-a contactat în luna august pe Cassian Maria Spiridon, inginer la aceeaşi instituţie şi scriitor, întrun program de televiziune dedicat revoluţiei din decembrie 1989, Ştefan Prutianu va declara: „Era o oarecare inconştienţã, adesea şi o nebunie, nu o simplã dorinţã de aventurã. Ideea era de a provoca o comunicare, de a crea o reţea de persoane prin care o şoaptã din gurã în gurã sã ne lege într-o conspiraţie. Frontul Popular Român, le spuneam cã este o organizaţie secretã, puternicã. Ea încã nu exista, el se iniţia, era la început"176. Cassian Maria Spiridon explicã felul în care s-a format nucleul ûscãrii revoluţionare de la Iaşi: „Ideea cu mişcarea din 14 decembrie a pornit de la Frontul Popular din Republica Moldova. Noi ne uitam la televizor, vedeam cã Frontul Popular de dincolo de Prut este o forţã politicã suficient de puternicã pentru a impune limba românã, alfabetul latin - în condiţiile în care regimul sovietic impusese alfabetul chirilic, limba rusã ca limbã de stat — şi atunci, mai în glumã, mai în serios, împreunã cu cîţiva colegi de la Institutul unde lucram atunci Institutul de Cercetãri pentru Utilaj Metalurgic şi Prese, care era pe lîngã CUG — am hotârît sã

facem şi noi un Front Popular. Pas cu pas, ideea a prins contur şi s-a transformat în realitate"177. Postul de televiziune Chişinãu transmitea toate mesajele gorbacioviste, buletinele de ştiri de la Moscova, precum şi desfãşurarea evenimentelor din republicã în sensul transformãrilor dictate de scenariul Echipei Gorbaciov. între 7 şi 10 noiembrie la Chişinãu se desfãşurase o acţiune violentã prin care nucleul naţionalist autentic încercase sã dea un caracter antisovietic mişcãrii. La 16 noiembrie, şeful comuniştilor din RSS Moldoveneascã este înlocuit de Petru Lucinschi. Acesta, împreuna cu Mircea Snegur reprezentau vîrful echipei gorbacioviste. Revista Literatura şi Arta, publicaţie care conta drept oficios al Frontului Popular din Moldova, „va declanşa un deşãnţat cult al personalitãţii domnilor Petru Lucinschi şi Mircea Snegur"178. în plus, aşa cum am enunţat deja, din februarie 1989 ieşenii ascultau la Europa liberã tot felul de mesaje încurajatoare venite de la Chişinãu. Nestor Rateş şi N.C. Munteanu vor aminti zece ani mai tîrziu cum au fost contactaţi de douã personalitãţi basarabene, loan Druţã şi Ilia Constantinovski, despre care au aflat mai tîrziu cã primul provenea din anturajul lui Gorbaciov, iar al doilea fusese colonel KGB în anii '50179. în primul interviu acordat de Mircea Dinescu dupã revoluţie lui Mircea Nedelciu, cunoscutul disident arata cã 1-a cunoscut pe acel colonel KGB: „Eu am cunoscut un bãtrîn scriitor emigrat în URSS, Ilia Constantinovski, care spunea: «In socialism, anii trec foarte uşor, zilele trec îngrozitor de greu»"180. Pe fond, asupra conspiratorilor de la Iaşi acţiona şi sentimentul ca, dovedindu-şi slãbiciunea pe propriul teritoriu de ocupaţie (în Basarabia), URSS n-ar fi avut forţa sã intervinã în România în cazul unei mişcãri care sã schimbe sistemul politic, adicã sã înlãture comunismul. Data convenitã de iniţiatori pentru apariţia formala a Frontului Popular Român este 27 noiembrie 1989, datã la care cei doi au hotãrît sã-1 constituie şi sã-i dea un nume stabil. Primii cu care au luat legãtura Prutianu şi Cassian Maria Spiridon au fost poeţii Aurel Ştefanachi şi Nicolae Panaite. Aceştia erau de mult sub observaţia Securitãţii care efectuase percheziţii la domiciliile lor. Fiind vãzuţi de mai multe ori în anturajul altor scriitori ţinuţi sub observaţie la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti şi avînd în vedere mediul viciat de delaţiune de acolo, cei doi ieşeni au intrat de la început în vizorul Securitãţii. Aurel Ştefanache, aflat la Bucureşti încã din 8 noiembrie, va anunţa cel puţin 20 de scriitori cã la Iaşi se organizeazã un grup de rezistenţã anticomunistã, Ştefanache fãcînd acest anunţ deliberat şi conştient cã Securitatea va afla foarte repede de ei. Cel puţin în zona grupului Ştefanache - Panaite - Cassian Spiridon, hotãrîrea de a acţiona trecuse deja peste orice formã de teamã. La debut, micul grup gîndeşte sã lanseze o serie de scrisori la postul de radio Europa liberã, însã, observînd rezultatul nul al demersurilor lui Dan Petrescu, membrii grupului renunţã la aceastã idee şi hotãrãsc sã organizeze o manifestaţie anticomunistã, anunţatã prin manifeste. Totodatã, ei decid sã dea un caracter organizat şi conspirativ Frontului Popular Român. Fiecare membru trebuia pentru început sã contacteze alţi trei colegi sau cunoscuţi şi aceştia, la rîndul lor, sã anunţe fiecare pe alţi trei ş.a.m.d. O primã ramurã dezvoltatã din nucleul central a fost cea a inginerului Ionel Sãcãleanu (CCSITUMP). O alta, care se va dovedi foarte activã, va porni de la inginerul Georgel Morariu şi va ajunge la fraţii Emilian şi Dan Stoica, care se aflau în legãturã cu Petru Fodor, Vasile Ilaşcu, Vasile Bebe Sfidineac. Grupul de la CUG Iaşi a intrat apoi în legãturã în jurul datei de l decembrie, prin Ştefan Prutianu - cu Titi lacob de ]a Uzinele „Nicolina", care, la rîndul sãu, îl contacteazã pe inginerul Petricâ Duse, de la aceeaşi întreprindere. O alta ramurã a Frontului 1-a avut ca iniţiator pe inginerul Vasile Vicol. Securitatea a aflat de aceastã iniţiativã încã de la constituirea grupului de la CUG, avînd în vedere cã toţi cei patru membri fondatori ai Frontului popular de la Iaşi se aflau sub urmãrire informativã, iar Titi lacob, ca fost luptãtor anticeauşist notoriu, era sub urmãrire permanentã. Conform unui fost ofiţer al Direcţiei I a Securitãţii „la început, urmãrirea persoanelor de la Iaşi a vizat stabilirea caracterului organizat al activitãţii lor (pentru a putea fi încadrate la «complot», n.a.) şi a avut iniţial un aspect strict local, judeţean. La un moment dat însã, unii membri ai grupului, încercînd sã-şi extindã reţeaua organizatoricã, au dat peste indivizi care erau la rîndul lor urmãriţi, pe contraspionaj, pentru legãturi cu sovieticii. Din clipa aceea s-a intrat într-o misiune combinatã şi a intrat pe fir Bucureştiul. Treaba a luat amploare, şi mijloacele puse în mişcare pentru cunoaşterea acţiunii s-au diversificat. Bãieţii de la CUG cãzuserã (fãrã sã vrea, n.a.) pe o operaţiune în curs a sovieticilor". Operaţiunea sovieticã viza mai de mult mediul muncitoresc, în care reuşise o serie de penetrãri. Cele mai multe fuseserã

realizate cu acoperirea misiunii - adicã nu li se spusese cã este vorba de o operaţiune a URSS —, dar au fost şi cîteva situaţii în care, suspectat asupra provenienţei sale, agentul sovietic a dat de înţeles cã aceasta corespunde realitãţii, dar numai în contextul liberalizãrii din Basarabia, care ar trebui fãcutã şi în Moldova de dincoace de Prut. Apoi, dacã purtai o discuţie cu un ziarist sovietic într-un restaurant şi acesta îţi vorbea de Gorbaciov şi de nevoia de a-1 schimba pe Ceauşescu nu trebuie sã fi prea versat ca sã-ţi dai seama cu cine stai de vorbã în realitate. In general, foşti ofiţeri de Securitate implicaţi în operaţiunea de la Iaşi afirmã cã reuşiserã sã identifice şi sã preia sub control cele mai multe reţele folosite de sovietici la Iaşi. în plus, ascultarea şi decriptarea comunicaţiilor peste Prut era fãcutã intens şi de Securitate, şi de Armatã. Imediat ce erau efectuate contacte cu revoluţionari ieşeni, agentura sovieticã transmitea la Centru, care se afla pe teritoriul Basarabiei, evoluţia legãturii. Avînd şi datele furnizate de reţeaua de informatori, Securitatea deţinea informaţii din cel puţin douã surse, cît se poate de timpuriu, astfel cã a declanşat o operaţiune de identificare şi monitorizare a grupului revoluţionar. La cererea autorului, pentru a-şi clarifica imaginea asupra mediului protestatar ieşean, ofiţerul de Securitate din fostul Inspectorat MI de la Iaşi a declarat urmãtoarele: „Ofiţer: Dan Petrescu cãuta sã dea amploare protestului sãu, sã adune cît mai multã lume în jurul lui. Ordinul de la Bucureşti a fost ca sã fie izolat. AMS: Ştiţi de la cine a venit ordinul? O: De la generalul Vlad. El (Dan Petrescu, n. a.) avea treabã cu Occidentul, cu Europa liberã, protesta, scria scrisori, dãdea interviuri... nu fãcea lucruri care sã însemne acţiune. AMS: Ar fi fost totuşi foarte greu, avînd în vedere supravegherea permanentã, domiciliul forţat... O: Nu erã tipul omului de acţiune în stradã şi nici organizator. Era un disident tipic, dacã vreţi. AMS: Eu îl consider un opozant. Adicã, nu intru acum în detalii, dar eu fac o deosebire între disidenţi şi opozanţi, am sã vã explic mãi tîrziu. Vã rog însã sã-mi spuneţi dacã în calculele Securitãţii intra şi ideea cã Dan Petrescu poate fi uşor compromis, public, eventual, prin afişarea la o adicã a dosarului penal şi de aceea nu era considerat un pericol prea mare. O: Acum, dupã paisprezece ani de la momentul acela, înclin sã cred cã ordinul de izolare a lui Dan Petrescu şi a altor intelectuali avea drept scop nerecurgerea la acuzaţia de complot. Dacã se voia pedepsirea lor, existau mijloace, inclusiv dosarul acela, dar şi alte chestiuni care curgeau dupã legile de atunci şi dupã ordinele lui Ceauşescu. AMS: Vã referiţi la acel concept al Securitãţii privind caracterul organizat al unei acţiuni. O: Mi-aţi arãtat un interviu (Stenograma emisiunilor de televiziune TVR l din 1 996 , moderate de VartanArachelian, n. a.)... Convorbiri de patruzeci de minute la Europa liberã, domiciliu forţat în loc de puşcãrie, fãcea liste, primea avertismente şi discuţii... Eu rãmîn la convingerea cã nu s-ã dorit transformarea lor într-un caz AMS: Dar cum vã explicaţi cã... Vreau sã spun: este greu de crezut cã un ofiţer de Securitate de la Iaşi sau de la Bucureşti nu ar fi profitat de acest caz pentru a se face remarcat. Cum vã explicaţi cã nu a existat o acţiune categoricã, în stil poliţienesc, în acel caz de la Iaşi? în ce-1 priveşte pe Dan Petrescu, Securitatea avea un motiv relativ facil, pentru cã avea şi acoperirea infracţiunii penale, despre care eu cred cã a fost înscenatã. Eu sunt atacat în presã de domnul Petrescu pentru cãrţile mele, nu am motive personale sã-i iau apãrarea (...). Aţi vãzut în acea dezbatere pãrerea lui Nestor Rateş şi a lui N.C. Munteanu. Ei credeau cã în Securitate apãruse o breşã sau mãcar o ezitare din prudenţã. O: Eu cred cã Nicolae Ceauşescu nu ştia de Dan Petrescu. şi nu ştia pentru cã nu i se spusese. Cazul Dan Petrescu era insignifiant pentru siguranţa ţãrii". Din investigaţie nu rezultã cã ar fi existat o legãturã între „grupul" Dan Petrescu şi organizatorii Frontului Popular, cu nucleu la Institutul de la CUG Iaşi. Logic, iniţiativa lui Dan Petrescu de a strînge semnãturi împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu la Congresul al XlV-lea avusese un ecou internaţional, dar nici un efect asupra subiectului, motiv pentru care acţiunea Frontului Popular se contureazã ca o continuare independentã, de cu totul altã facturã, avînd drept

scop producerea unei revolte anticomuniste. De altfel, conform mãrturiei celor din „complotul inginerilor", grupul lui Dan Petrescu era numit al „scrisoriştilor". „îmi pare rãu cã mã repet, dar (mişcarea noastrã, n.a.) a fost singura mişcare care avea un caracter anticomunist şi care îşi propunea nişte comandamente de schimbare a regimului. Nu ceream salarii mai mari, scutiri de dãri sau altceva; nu erau revendicãri sindicale, ci revendicãri strict Politice: voiam libertate, democraţie, schimbarea sistemului social."181 Cu amendamentul cã şi Dan Petrescu, Liviu Cangiopol sau Liviu Antonesei aveau aceeaşi platformã politicã anticomunistã, sunt trei lucruri de fixat în legãturã cu situaţia de la Iaşi. în primul rînd, faptul cã Securitatea nu a dorit sã dea amploare cazului Dan Petrescu, fie pentru cã era deja protejat prin intermediul presei strãine, fie pentru cã la nivelul conducerii nu se mai dorea, din prudenţã, o implicare în represiune, în al doilea rînd, şi cazul Petrescu se poate înscrie în succesiunea regresivã de mãsuri luate din ordinul generalului Iulian Vlad pentru o implicare cîţ mai redusã a Securitãţii în represiuni, dupã evenimentele de la Braşov, şi de „pasare" inteligentã a mãsurilor de forţã tot în interiorul Ministerului de Interne, dar pe umerii Miliţiei. De altfel, în timpul emisiunii lui Vartan Arachelian, Liviu Antonesei va face urmãtoarea afirmaţie: „în cursul lui '89 apãreau informaţii dinte-acestea neoficiale cã o mulţime de securişti se internau la Urgenţã sau la Socola ca sã se pensioneze. Deci e limpede cã cei mai inteligenţi dintre ei se gîndeau cã e posibil sã se ajungã la o represiune brutalã şi voiau sã iasã din joc"182. E posibil ca numãrul lor sã nu fie relevant, dar trebuie sã fie vorba de cei care au înţeles mesajele de protecţie ale generalului Vlad. Cazul Dan Petrescu nu este atît de important pentru ceea ce numim revoluţie, dar este semnificativ pentru analiza psihologicã asupra ei. A fost opozantul cu cel mai mare acces la cea mai importantã sursã alternativã de informaţie pentru cetãţenii români: Europa Libera. Nu se poate sã nu ne punem întrebarea: Cum se face cã toţi cetãţenii care au participat activ la revoluţie invocã mobilizarea lor prin ascultarea postului Europa liberã, dar fãrã sã fi fãcut ceva în sprijinul lui Dan Petrescu, principalul personaj al opoziţiei prezent pe acelaşi canal? Este paradoxal sã constaţi influenţa postului Europa liberã, însã fãrã principala sa voce opoziţionistã. Nu trebuie sã ne lãsãm antrenaţi de campania denigratoare lansatã împotriva lui Dan Petrescu dupã revoluţie şi sã judecãm personajul cu imaginea de acum, formatã atîţ prin programul constant şi tenace de distrugere a valorii protestului sãu, cît şi printr-o serie de afirmaţii aproximative sau hazardate din propriile-i articole publicate în ziarul Naţional-Totuşi, se poate constata o realitate simplã: opoziţia lui Dan Petrescu nu a fost urmatã de populaţie. Opinia noastrã este cã lipsea ceva între mesajul curajos, curat anticomunist, categoric al lui Dan Petrescu şi revolta popularã. Grupul Frontului Popular Român era mult mai periculos pentru securitatea statului comunist şi pentru regim prin douã aspecte decisive: avea un contact direct cu mediul muncitoresc şi era cel mai indicat la folosirea sa de cãtre agentura sovieticã datoritã coincidenţei de scop final — revolta popularã. Pentru a preveni declanşarea revoltei, Securitatea Judeţului Iaşi a primit sprijinul Direcţiei conduse de generalul Victor Neculicioiu. Acesta era şeful UM 0110, adicã al aşa-numitei unitãţi anti-KGB. Informaţia este importantã pentru cã, prin nivelul de reprezentare şi prin misiune, aceastã delegare aratã clar cã Securitatea avea informaţii despre o implicare importantã a serviciilor secrete sovietice. La 12 iunie 1994, în timpul audierii la Comisia Senatorialã, generalul Neculicioiu a declarat: „în 14 decembrie eu am fost trimis la Iaşi cu o echipã care, pe specificul meu, sã vadã implicarea ruşilor. Adicã s-a semnalat cã acolo, cum s-a raportat la conducere precis nu ştiu, ce mi s-a spus mie, cã acolo urmeazã sã fie o acţiune mai de anvergurã şi toatã treaba a fost cã trebuie sã vãd implicarea ruşilor în ceea ce însemna cã vor sã facã ãia acolo. Sã scoatã, dupã cîte am înţeles, lumea în stradã. S-au dat nişte manifeste, cînd am ajuns eu acolo, de fapt în 15 dimineaţa, am fost pus în temã mai exact, erau doi sau trei inşi reţinuţi. şi declaraserã deja cã unul a fãcut o organizaţie de recrutãri din astea, nu ştiu dacã e bine spus în piramidã — el recruta pe unul şi ãla trebuie sã recruteze alţi trei — ceva de genul ãsta; o scamatorie. Manifestul, ce spunea acolo, cã trebuie ca ţara noastrã sã adere la perestroika. Deci avea o tentã oarecum ruseascã. O fi mîna ruşilor, n-o fi mîna ruşilor? şi am mers şi cu nişte ofiţeri din cadrul unitãţii, pe ruşi, pe alte categorii, sã vedem ce fac ruşii. E drept cã zona era bãtutã de ruşi; aveau oameni care îi ţineau la curent şi cadre de informaţii de la ambasadã"183.

Conform versiunii publice, liderii Frontului Popular Român de la Iaşi au hotãrît, începînd cu data de 10 decembrie 1989, sã organi-xeze un miting în Piaţa Unirii, „unde cîţiva dintre noi trebuiau sã vorbeascã: Ştefan Prutianu despre starea economicã, Titi lacob Despre starea deplorabilã a muncitorilor, iar eu (Cassian Maria Spiridon, n.a.) despre dezastrul din culturã"184. Au fost scrise de mînâ sau ştampilate cu gumã cîteva mii de manifeste (tip fluturaşi) care chemau populaţia la adunare în Piaţa Unirii în ziua de 14 decembrie, iar unii cetãţeni au fost apelaţi telefonic şi informaţi asupra mitingului de protest. Unele manifeste au fost amplasate în cutiile poştale de la parterul unor blocuri de locuinţe, altele au fost duse în pachete şi lãsate la poarta cãminelor studenţeşti. Cassian Maria Spiridon nu crede în versiunea unei scurgeri de informaţii din interiorul grupului, dar este convins cã felul primitiv şi amator în care au acţionat la rãspîndirea manifestelor şi purtarea convorbirilor telefonice au dus la identificarea rapidã a autorilor de cãtre Securitate. Din investigaţia autorului izvorãşte o cu totul altã concluzie: au fost identificaţi încã de la primele mişcãri, din cauza legãturilor cu grupul masiv de informatori de la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti, dar Securitatea era interesatã de legãtura lor peste Prut. Partea de interes a perioadei de urmãrire a evoluţiei activitãţilor liderilor Frontului Popular Român este cã Securitatea a avut tot timpul în faţã imaginea naivitãţii şi amatorismului acelor ingineri patrioţi, a felului stîngaci şi dezorganizat în care acţionau, şi nu a aplicat prevederile legii, care spunea cã oamenii trebuie preveniţi atunci cînd în anturajul lor evolueazã interese ostile statului, în multe alte situaţii, ofiţerii de Securitate dãduserã de înţeles unor cetãţeni aflaţi sub urmãrire cã se gãsesc pe un drum periculos. Mai exista apoi obiceiul ca Securitatea sã apeleze la secretarii de partid pentru discuţii individuale cu angajaţii care aveau „probleme". Astea erau metodele, acestea erau vremurile. Dacã vrem sã înţelegem ce se întîmpla atunci, trebuie sã ne întoarcem la realitãţile sau cazuistica de atunci. Putem sã privim la infinit Istoria dupã criteriile de astãzi ale democraţiei. Istoria va îngheţa. Prin urmare, în cazul de la Iaşi Securitatea nu a aplicat principiul prevenirii, aşa cum o obligau legea şi dispoziţiile oficiale, şi nu 1-a aplicat pentru cã era interesatã de descoperirea pînã la capãt a legãturilor acelui nucleu conspirativ românesc cu URSS. Primul program al revoluţiei Problema manifestelor este cea mai delicatã şi stîrneşte şi cea mai mare confuzie. Din pãcate, revoluţionarii de la Iaşi nu au fãcut nici un efort sã clarifice informaţiile derutante despre cronologia producerii şi lansãrii manifestelor, lãsînd loc doar aproximãrilor şi ipotezelor. Deoarece informaţiile despre evenimentele de la Iaşi au apãrut în diferite ziare din Bucureşti şi Iaşi, la diferite date postde-cembriste şi cu diferiţi autori, reproducerea articolelor într-un singur volum, cum a fãcut scriitorul Cassian Maria Spiridon, fãrã a le însoţi, probabil din modestie, de un aparat critic sau de comentarii, ne obligã la descifrarea solitarã a problemei manifestelor. Mai întîi trebuie precizat cã au existat douã categorii de documente: o proclamaţie şi mai multe tipuri de manifeste. Proclamaţia se intitula „Chemare cãtre toţi românii (într-o altã variantã cetãţenii) de bunã-credinţã"185. Primele 50 de exemplare anunţau în mod greşit adunarea din Piaţa Unirii în ziua de sîmbãtã, 16 decembrie, la ora 18.00. În decembrie, la ora 18.00 este întuneric! Textul avea un caracter anticeauşist şi propunea copierea modelului redegist al manifestaţiilor la aceeaşi orã în date diferite: sîmbâtã, 16 decembrie, sîmbãtã, 23 decembrie şi sîmbãtã, 30 decembrie. Iatã textul primului program al revoluţiei române din decembrie 1989-mai 1990, aşa cum a fost el rãspîndit prin oraş: Chemare cãtre toţi românii de bunã-credinţã A sosit ceasul descãtuşãrii noastre. Sã punem capãt foamei, frigului, fricii şi întunericului care ne stãpînesc de 25 de ani. Sã punem capãt terorii dezlãnţuite de dictatura ceauşistã care a "os un popor întreg în pragul deznãdejdii. Am rãmas ultima ţarã din Europa în care mai persistã coşmarul stslinist amplificat de cãtre o conducere incompetentã şi rãuvoitoare. Sã arãtãm cã noi cei din urmã vom fi cei dintîi.

Stã în puterea noastrã şi numai a noastrã sã ne eliberãm de cel mai odios jug pe care 1-a avut vreodatã ţara noastrã. Pentru aceasta chemãm toţi cetãţenii de bunã-credinţã sîmbata 16 decembrie ora 18.00, la demonstraţia de protest care va avea Ioc în Piaţa Unirii. Dorim ca demonstraţia sã se desfãşoare într-o tãcere deplina,i^j-la ora 19.00 sã pornim cu toţii cãtre Piaţa Palatului Culturii, unde se va sfîrşi demonstraţia, urmînd sã neîntîlnim sîmbãtã,23 decembrie, la aceeaşi orã, în acelaşi loc. Ultima demonstraţie va avea Ioc Ia 30 decembrie, ora 18.00, cînd vom cere înlãturarea de la conducerea statului a lui Ceauşescu şi a familiei sale. Facem apel la Armatã, Miliţie şi Securitate sã dea dovadã de curaj, patriotism şi clarviziune politicã şi sã sprijine acţiunea noastrã de salvare a acestui neam, care este al nostru, al tuturor. (Semnat) FRONTUL DE SALVARE NAŢIONALÃ, semnãturã înlocuitã cu FRONTUL POPULAR ROMÂN) Era un program strict anticeauşist, perestroikist. Pe de altã parte, manifestele Frontului Popular (fluturaşi) erau fãcute cu matriţe tãiate în gumã şi aveau urmãtorul conţinut: „Participaţi la demonstraţia din Piaţa Unirii, 14 decembrie, ora 16.00". De proclamaţie şi de manifeste s-au ocupat fraţii Stoica şi grupul lor. Pentru a evita deruta asupra datelor şi autorilor, vom menţiona cã aceste manifeste, în numãr de aproximativ 2 000, erau gata în seara zilei de 13 decembrie şi au fost rãspîndite prin oraş începînd cu 14 decembrie ora 04.00186. Rãmîne de neînţeles cum au putut greşi data anunţatã în proclamaţie cu numai o zi înainte de manifestaţie, în legãturã cu situaţia manifestelor, inginerul Stoica a dat cîteva explicaţii, care însã încurcã şi mai mult înţelegerea faptelor-Astfel, el afirmã cã a gãsit în scara blocului sãu „la jumãtatea lunii octombrie 1989 un fluturaş neglijent scris şi care fãcea cunoscut ca, în duminica imediat urmãtoare, în Piaţa Unirii din Iaşi, va avea loc un miting de protest" la ora 11.00. Nimeni nu-şi revendicã aceste anifeste apãrute la Iaşi încã din octombrie. Ducîndu-se la ora anunţată de manifest, inginerul Stoica reuşeşte sã identifice alţi doi cunoscuţi în Piaţa Unirii şi sã înţeleagã cã toţi fuseserã convocaţi prin aceeaşi metodã. Metoda era cunoscutã de Securitate, dar era folositã de Direcţiile cu activitãţi externe, nu de cele cu misiuni în interior. Pentru a forma un grup de acţiune, undeva într-o ţarã strãinã, lansezi anunţuri telefonice sau scrise unor persoane pe care le studiezi de mult şi care se cunosc sau lucreazã în acelaşi loc, de regulã locul unde serviciul de informaţii a ales sã formeze nucleul. La locul de întîlnire agentul se posteazã din timp filmînd sau fotografiind comportamentul celor chemaţi, în mod firesc se salutã, intrã în discuţie. Cei prea temãtori vor pãrãsi urgent locul. Cei curioşi sau suspicioşi vor aştepta sã vadã dacã se întîmplã ceva sau vor deschide un dialog, la început aluziv, pentru a testa identitatea convocãrii. Ei nu ştiu cã din acel moment sunt şantajabili, filmul sau fotografiile grupului adunat în piaţã, care nu atrage atenţia cu nimic cetãţenilor, putînd fi folosite împreunã cu manifestul pentru a li se dovedi cã se aflã deja într-un complot. Aceastã metodã a fost învãţatã de Securitatea românã de la NKVD încã din anii '50. Cititorii pasionaţi de film vor gãsi în scenariul producţiei Telephon, cu Charles Bronson în rolul principal, o ilustrare a acestei metode folosite de KGB în Statele Unite. Pentru cã este o procedurã care se foloseşte în exterior, ceea ce s-a întîmplat ieşenilor în octombrie pare a f i o operaţiune sovieticã. Nu existã însã nici o probã sau mãrturie cã lucrurile s-au petrecut aşa. Este o simplã supoziţie care ar putea explica mai multe lucruri: de ce nu i-a arestat Securitatea pînã în 14 decembrie, de ce s~a mutat Dinamoviada de la Oradea la Iaşi, de ce de acest caz s-a Qcupat generalul Neculicioiu, şeful unitãţii anti-KGB. Grupul Stoica continuã sã producã manifeste din coli în pãtratele A4 tãiate în patru, pe care sã scrie de mînã: „Jos Ceauşescu!" şi "Jos comunismul!". Ele au fost rãspîndite în tren pe distanţa laşi-Nicolina ţi în cutiile poştale de la parterul unor blocuri. Precizez cã, în timp ce manifestul anticeauşist este recunoscut de mai mulţi martori, anifestul cu „Jos comunismul!" nu a fost vãzut de nimeni. Dupã douâ-trei sãptãmîni de activitate, pe la jumãtatea lui noiembrie Stoica îşi dã seama ca nu e în regulã ceva: manifestele „apãreau şi ţJ alte locuri unde nu operasem noi"187. De exemplu,

Vasile Sfidinear gãseşte un manifest lipit pe geamul tramvaiului 5 în care se anunţa o manifestaţie în ziua de 26 noiembrie 1989, ora 14.00, în Piaţa Unirii188. Nu poate fi al Frontului Popular, pentru cã acesta abia se înfiinţeazã a doua zi, în 27 noiembrie, din patru persoane, încã o datã, deşi subiectul este tratat în presa liberã de dupã 1989, nimeni nu-şi revendicã nici aceste manifeste. loan Trofin, şef al Hotelului Unirea, îşi aminteşte de manifeste în 5-6 decembrie în Piaţa Unirii189 Nu ştim cine le-a fãcut. Laurenţiu Constantin, student, de 22 ani, afirmã cã au apãrut afişe în complexul studenţesc „Puşkin", inclusiv la cantinã pe 10 decembrie 1989. Anunţau manifestaţia din 14 decembrie din Piaţa Unirii, ora 16.00. „Români, pe 14 decembrie 1989, la ora 16.00, sã fiţi în Piaţa Unirii. Vom cere demisia şefului statului. Vom repeta acţiunea pe 30 decembrie 1989."190 Este posibil sã fie vorba de Proclamaţia din 14 decembrie (tirajul 51 plus), avînd în vedere cã studentul vorbeşte de „afişe". Numai cã liderul Frontului Popular Român, Ştefan Prutianu, îl anunţã pe unul dintre revoluţionari, juristul Valentin Odobescu, cã „pe 10 decembrie, la ora 12.00, în Piaţa Unirii va fi un semnal fals, menit sã deruteze autoritãţile, sã nu se ducã"191. Investigaţia asupra cazului Iaşi a permis descoperirea secretului manifestelor din 10 decembrie 1989. Ele au aparţinut unui grup mic, de 3 studenţi, între care s-a aflat şi actualul director al Centrului de Prevenire a Conflictelor şi Early Waming, cadru didactic la catedra de „analizã de conflict" la SNSPA, doctor în istorie Iulian Chifu. în timpul convorbirilor din 24 mai şi 4 iunie 2004, Iulian Chifu mi-a declarat urmãtoarele: „Iulian Chifu: în afara manifestelor pe care le-au fãcut cei din grupul Prutianu, au existat concomitent cu ei şi alte manifeste, pe acceaşi metodologie cu a lor. Adicã s-au fãcut în paralel alte tipuri de manifeste, cu literele tãiate în gumã, dar altfel degajate, astfel cã manifestele pãreau diferite. Un coleg de-al meu, orfan de tatã...avuseseese 0 poveste foarte nefericitã... mã rog, nu asta e important... student la Politehnicã, locuia lîngã Nicolina — acum este în Canada, la Microsoft -, a venit cu ideea sã facem manuscrise şi sã i râspîndim prin tramvaie. Locuiam în zona Tãtãraşi. Cînd porneau tramvaiele din staţie dãdeam drumul la fluturaşi. Chestia asta am fâcut-o şi eu, deci pot sã vã confirm. AMS: Problema este urmãtoarea: Securitatea a identificat şase tipuri de manifeste la Iaşi. Unele erau tipãrite, îngrijite şi în plus apãreau în zone unde revoluţionarii nu acţionaserã. Adicã, dupã revoluţie, cei din grupul Prutianu au recunoscut cã apãruserã mai multe manifeste şi cã ele erau rãspîndite în zone unde ei nu acţionaserã. IC: Eu manifeste tipãrite n-am vãzut. Dar nu exclud, pentru cã mã feream şi eu. însã sã ştiţi cã la Iaşi, în rîndurile sţudenţimii, atmosfera era foarte favorabilã la aşa ceva. Lucrurile astea se discutau în facultãţi, se ştia cã se pregãteşte o manifestaţie, fusese opritã apariţia Opiniei studenţeşti şi studenţii erau furioşi... AMS: Cînd a fost asta? IC: La începutul lui decembrie. AMS: Cine a hotãrît asta? IC: Ordin de la Judeţeanã de Partid. AMS: Erau tembeli? IC: Tembeli în ultimul hal. Revolta plutea în aer. Unii erau mai entuziaşti, pentru cã Securitatea nu mişca. De altfel, aria era foarte întinsã, la Politehnicã, la Universitate, erau greu de prins, de cuprins de cãtre Securitate. AMS: Dvs. unde eraţi student atunci? IC: Eram anul trei la Matematicã. AMS: Aşadar, iniţiativa a aparţinut colegului dvs. A venit şi v-a spus dintr-o datã sau ideea a apãrut într-o discuţie între dvs.? IC: Ideea a fost a lui, a venit cu ea. Discuţia însã s-a petrecut în frei - eu, colegul meu şi un tip de la Politehnicã. Fusesem toţi colegi e liceu. Colegul care este acum în Canada avea deja manifestele acute la el şi 20 de bucãţi mi-a dat mie. Nu avea multe. şi Petricã, tipul de la Politehnicã, stãtea în zona Nicolina, aşa cã raza noastrã de acţiune a fost de la început limitatã acolo. Ne era şi fricã, vã daţi seama. Singurul loc unde au apãrut manifestele noastre a fost zona Tãtâraşi. Acelea au

fost ale noastre. Pleca tramvaiul din staţie foarte aglomerat, cu uşile deschise, mã urcam printre ultimii, apuca sa facã trei metri şi eu dãdeam drumul la foi. Vîntul le rãspîndea prin staţie (...) AMS: Ce datã anunţa manifestul dvs.? IC: Manifestele mele erau cele cu 10 decembrie, duminicã. E vorba de cele fãcute de Marius, colegul care este acum la Microsoft... sau, cred cã mai este acolo. AMS: Aşadar, n-a fost vorba de o greşealã, ci de o iniţiativã paralelã. IC: Da. Oamenii nu vor sã se mai întoarcã la acele evenimente, de teamã sã nu fie bãgaţi în cine ştie ce acţiune de care ei nu ştiau nimic. A intervenit... nu ştiu ce acţiune se desfãşura atunci. A intervenit teama sã nu fie interpretat cã ai lucrat cu ruşii. Oamenii se considerã astãzi manipulaţi, folosiţi, şi le este jenã. Dar, în ce mã priveşte, şi cred cã e valabil şi pentru alţi colegi, noi am acţionat din sentimente curate, însã nu ştii pe cine ai slujit şi nu vreau sã fiu bãgat în cine ştie ce reţele".192 In sfîrşit, în revista Expres magazin din decembrie 1990 apare informaţia cã Ştefan Prutianu confirmã apariţia în Iaşi a manifestelor care dãdeau drept autor al organizãrii manifestaţiei Frontul Salvãrii Naţionale!193 „Sã-ţi faci chica topor", cum a scris nemuritorul Creangã în Harap Alb. Frontul Salvãrii Naţionale la Iaşi înainte de 22 decembrie?! Informaţia se confirmã: primele 50 de manifeste erau lansate în numele Frontului de Salvare Naţionalã. Dupã revoluţie, aceastã „eroare" atribuitã de Cassian Maria Spiridon fraţilor Stoica — a fost pusã pe seama celor doi prieteni notorii ai lui Ion Iliescu — Alexandru Tãcu şi Ilie Dordea. Ea ar presupune însã cã Ion Iliescu ştia de existenţa FSN-ului - iniţiat, conform Securitãţii, printr-o înţelegere franco-sovieticã- înainte de revolutie. Rãspunsul este nuanţat: Ion Iliescu ştia de FSN înainte de revoluţie, dar faptul cã prietenii sãi ar fi cei care au introdus FSN-ul în manifestele de la Iaşi nu se confirmã. Problema apariţiei „fronturilor" în diferite republici estice a fost tratatã în timp — perioada 1991-1998 - de presa de la Chişinãu. Evidenţa articolelor apãrute în presa scrisã de la Chişinãu în ultimul deceniu al secolului trecut ilustreazã o activitate subteranã, în prelungirea unor planuri secrete ale Moscovei. Doi membri marcanţi ai Frontului Popular din Moldova au furnizat informaţii despre o adunare secretã ţinutã în vara anului 1988 într-o pãdure de lîngã Moscova unui important ziarist ieşean, care a acceptat sã ne ofere o sintezã a lor: „Majoritatea liderilor provenea din fostele mişcãri de sprijin pentru reformele lui Gorbaciov, perestroikişti. Cei doi români au participat la aceastã întrunire. Au fost duşi cu autobuze plãtite de statul sovietic, de la Moscova, şi pãziţi de forţe speciale, ca sã nu ştie nimeni. S-au pus de acord cum sã se creeze noul curent politic, cunoscut cu denumirea de Front Popular. Aşa a apãrut el în mai multe republici cu aceeaşi denumire sau cu mici modificãri. Cei din Georgia însã nu au rãmas în cadrul stabilit şi au ieşit. Aşa se explicã intervenţia în forţã a trupelor Moscovei în Georgia. S-a intervenit numai acolo unde liderii Frontului Popular au ieşit din înţelegerea cu Moscova, în Ţãrile Baltice, în Basarabia. In Republica Moldova, Frontul Popular a pornit pe mai multe direcţii, pe trei direcţii: KGB, Drac şi intelectualii. Lucrurile astea se cunosc pentru cã în momentul în care independenţa Basarabiei a avansat cu vitezã şi se punea în discuţie unirea cu România, KGB-ul i-a demascat. Aşa a apãrut în presã apartenenţa lui Drac la KGB, aşa au apãrut şi numele conspirative ale celorlalţi, în rîndul l erau Şoltianu, Dinu Viorel şi Mihail Dinu, care au fost prezentaţi în presã ca lucrînd cu KGB. Acţionau prin cenacluri, pînã sã aparã Frontul Popular şi înainte de lansarea lui Drac. Rîndul doi era format din Moşanu, Nedelciuc, Valeriu Matei, Alex Dabija, Ion Hadîrcã, intelectuali care toţi erau ofiţeri cu nume conspirative, ofiţeri acoperiţi. Li s-au publicat numele de cod în presa de la Chişinãu. Ei se aflau în spatele lui Drac. A treia direcţie era Druc. A ajuns prim-ministru, a candidat la Preşedinţia României, a mers departe. Din cîte îmi amintesc, prin 1994-1995, Ambasada României de la Chişinãu a primit dosarele lor de foşti ofiţeri, colaboratori ai KGB. Moscova se rãzbuna. Nu ştiu în ce mãsurã atunci mai erau dependenţi de KGB. Probabil cã de asta i-au lovit. Adicã au fost şantajaţi cã vor fi duse dosarele la Ambasada României dacã nu mai lucreazã cu ei. Dupã acţiunea asta, mulţi au dispãrut în neant, nu se mai ştie de ei, s-au dat la fund. Matei a rãmas în legãtura cu Moscova. La fel şi Dabija. Realitatea este cã grupul intelectualilor era infiltrat masiv". Precizãm cã unii lideri moldoveni au contestat informaţiile despre colaborarea lor cu KGB-ul apãrute în presa de la Chişinãu şi în cîteva cazuri

acuzaţiile au fost demontate, ca fiind intoxicaţii cu scopul de a-i compromite ca luptãtori pentru unitatea naţionalã. Sã ne adunãm firea şi sã încercãm sã punem puţinã ordine în problema textelor începutului revoluţiei, în primul rînd, Proclamaţia (Chemarea), ca prim document al revoluţiei române, era un text curajos, destul de explicit, dar strict anticeauşist, fãrã nici o nuanţã anticomunistã. El a fost identificat dupã revoluţie ca perestroikist, pentru a sublinia cumva influenţa sovieticã asupra revoluţionarilor de la Iaşi, municipiu pe ale cãrui ziduri se scria de mult „Jos comunismul!" Apelul la faptul cã rãmãsesem ultima ţarã comunistã care nu se mişca din teroarea stalinistã, precum şi trimiterile repetate direct la Ceauşescu şi ceauşism întãresc aceastã opinie, în al doilea rînd se observã caracterul general, de adresare cãtre întreaga naţiune, nu numai spre cetãţenii Iaşului într-un limbaj care nu are nimic, nici mãcar un cuvînt specific moldovenesc, nimic din strãlucirea şi bogãţia de spirit şi de lexic a articolelor, cãrţilor, altor texte apãrute în Iaşul prerevoluţionar. Pare o proclamaţie fãrã culoare localã, adresatã întregii naţiuni române, ceea ce ar dezvãlui o anumitã intenţie de proliferare - nesusţinutâ însã de nici un gest -, dar totodatã şi un semn cã revolta de la Iaşi nu ar fi fost izolatã, încurcãtura datelor se afirmã cã aparţine revoluţionarilor ieşeni şi probabil a fost una din cauzele eşecului. Ea a fost favorizatã de caracterul empiric al organizãrii, precum şi de lipsa de unitate a centrelor conspiraţiei. Dupã revoluţie, liderii s-au suspectat între ei inclusiv de legãturi cu KGB-ul, punînd erorile pe seama unor idei şi planuri diferite, din care unele pãreau inspirate de sovietici — evocarea FSN înainte de revoluţie, legãturi cu ziarişti şi diplomaţi sovietici, asigurãri cã nu li se va întîmpla nimic dacã se revoltã, circulaţia inexplicabilã a unor texte preconcepute, tipãrite. Astãzi se poate face o reconstituire, chiar şi aproximativã, a apariţiei şi difuzãrii primului document al revoluţiei, Proclamaţia de la Iaşi. Potrivit vîrfurilor Securitãţii locale şi centrale, ea a fost compusã în URSS sub controlul KGB şi pusã la dispoziţie, printr-o modalitate pe care încã nu o cunoaştem, fraţilor Stoica. Se pare însã cã s-a intervenit iniţial în textul Proclamaţiei prin eliminarea unor formulãri tipice limbajului basarabean, care ar fi dezvãluit şi originea sa sovieticã. Declaraţiile colonelului Constantin Ciurlãu aduc luminã asupra acestor aspecte. De exemplu, el aratã cã „am avut de-a face la un moment dat şi cu apariţia unor manifeste, sigur au fost unele redactate şi de localnici, dar se putea face deosebirea între ele datoritã modului cum erau confecţionate, calitatea hîrtiei, iar acestea din partea de dincolo de Prut se recunoşteau printr-un anumit limbaj care era folosit"194, în timpul audierii la Comisia senatorialã s-a înregistrat şi acest dialog: „Domnul Sãndulescu: în legãturã cu manifestele, fluturaşii (pe) care i-aţi gãsit, ce se spunea în ele? Domnul Ciurlãu: Cele care erau scrise pe hîrtie se chemau manifeste sau fiţuici, din terminologia serviciului respectiv, dar apãreau şi inscripţii. La garã, de exemplu, s-a scris: «Jos Ceauşescu!», «Jos comunismul!», scris cu cretã. In decembrie, cînd au apãrut manifestele, a fost unul cu conţinut care chema: «România este ultimul bastion al stalinismului, în lume este glasul perestroikãi, glasnost-ului..., de ce românii nu ies sã-] dea jos pe Ceauşescul... Facem apel la armatã, securitate, Miliţie sã dea dovadã de clarviziune politicã...», cam aşa se încheia, şi acesta ni s-a pãrut nouã cã a fost adus. Era scris pe o altã hîrtie, nu era contrafãcut. Aceste manifeste (se referã la fluturaşi, n.a.) puteau fi fãcute la aparate de copiere sau puteau fi scrise foarte frumos de mînã. Ãsta (afişul cu Proclamaţia, n.a.) era tipãrit într-un anumit fel şi (pe) un anumit fel de hîrtie şi limbajul din conţinut ne-a fãcut sã credem cã e adus de afarã. Ne-am gîndit la vecinii de dincolo. Fluturaşi! pe care i-am gãsit erau fãcuţi cu radiera şi pe ei era scris sã vinã lumea la manifestaţia din 14 decembrie, ora 14.00 (16.00, n.a.), în Piaţa Unirii, atîta"195. Proclamaţia de la Iaşi a fost imprimatã printr-un procedeu original: pe o folie de plastic s-a scris textul cu creionul, apoi literele au fost decupate cu un ciocan de lipit, prin topire. Folia era aşezatã pe coala de hîrtie şi peste ea se trecea cu un dispozitiv simplu îmbibat cu cernealã. Pe coalã rãmîneau doar literele cuvintelor, textului. Aşadar, se pare cã textul proclamaţiei — suspectate a fi de inspiraţie sovieticã— avea urmãtoarele caracteristici distincte: conţinea un îndemn la urmarea perestroikãi sovietice, la rãsturnarea lui Ceauşescu şi era semnat Frontul de Salvare Naţionalã. S-au difuzat aşa primele 50 de exemplare, apoi, de la exemplarul 51 textul Proclamaţiei a fost modificat

prin înlocuirea cuvîntului cetãţeni cu români - Securitatea afirmã cã au fost eliminate şi referirile explicite la perestroika şi glasnost - şi prin eliminarea semnãturii Frontul de Salvare Naţionalã. Proclamaţii semnate Frontul de Salvare Naţionalã au fost rãspîndite şi în oraşele Bacãu şi Roman. Revoluţionarii ieşeni nu le revendicã. Data anunţatã, cea de 16 decembrie, datã foarte suspectã, care a preocupat şi Securitatea, a rãmas, ceea ce aratã cã între grupul Prutianu-Cassian şi grupul Stoica exista o deosebire esenţialã, de sursã a acţiunii, într-o discuţie purtatã la 14 iulie 2004 cu Cassian Maria Spiridon, acesta mi-a declarat: „Manifestul ãla mare, tipãrit, a fost adus de fraţii Stoica. Dupã revoluţie unul a refuzat sã mai stea de vorbã cu noi, iar celãlalt a fãcut tot posibilul sã distrugã «Asociaţia 14 decembrie». Tot ei au pus data de 16 decembrie, data cînd trebuia sã înceapã la Timişoara. E clar cã asta a fost ramura bolnavã, ramura KGB". Securitatea Iaşi a fãcut o distincţie clarã între manifestele care anunţau marea adunare din Piaţa Unirii la 14 sau 16 decembrie. Ele au fost rãspîndite în zilele de 10 şi 11 decembrie. În noaptea de 13 spre 14 decembrie însã a avut loc o altã operaţie, cea de plasare a unor pachete cu ma-ifeste la complexul studenţesc Tudor Vladimirescu. Colonelul Ciiurlãu aratã cã erau „pachete masive" din care au fost recuperate îteva sute. Conform Securitãţii, ele fuseserã plasate acolo de eţeaua sovieticã. Revoluţionarii afirmã cã leau pus ei. Este însã perfect posibil ca agentura sovieticã sã fi acţionat paralel cu Frontul popular Român, operînd în numele acestuia. Ciurlãu a raportat generalului Vlad, iar acesta i-a rãspuns: „Sã se facã totul pentru a se evita o ciocnire între forţele de ordine şi nucleul acela ce se constituia", apoi a ordonat generalului Neculicioiu sã se deplaseze urgent la Iaşi pentru a identifica implicarea sovieticã. Acesta este traseul logic, sprijinit pe informaţiile obţinute pînã acum şi care, indiferent de buna intenţie, de naivitatea sau de angajarea conştientã a fraţilor Stoica, pune în luminã o implicare sovieticã discretã, dar substanţialã în provocarea şi pregãtirea manifestaţiei de la Iaşi. Este, de asemenea, semnificativ cã toate drumurile duc spre concluzia cã primul document al revoluţiei române, primul act politic materializat printr-o proclamaţie, fusese inspirat de URSS şi semnat Frontul de Salvare Naţionalã! Tentativa de revoltã popularã din 14 decembrie Una din temele tentativei de revoltã de la Iaşi este Dinamoviada de judo organizatã în pripã acolo între 13 şi 16 decembrie. Nu ştim dacã s-a desfãşurat ceva din ea, dar peste 300 de sportivi sau cazat cu cîteva zile înainte în hotelurile din Iaşi. Ei sunt suspectaţi a fi luptãtori şi trãgãtori din trupele speciale ale Securitãţii sau ale Armatei. Nucleul s-ar fi aflat la Hotelul Unirea, care dominã cu înãlţimea sa Piaţa Unirii şi unde se cazaserã 110 „sportivi". Pe aceastã ipotezã, întâmplãrile au o dozã de spectaculozitate, pentru cã în acelaşi hotel se cazaserã şi 176 de turişti sovietici din localitãţile Nikolaev şi Odessa. Securitatea afirmã cã „turiştii" erau luptãtori din trupele speciale sovietice. Cum s-or fi simţit împreunã vecini de camere? Cert este însã cã în dupã-amiaza zilei de 14 decembrie, cînd era clar cã Manifestaţia a eşuat, hotelul s-a golit în mai puţin de o orã. Cercetarea âtâ cã mutarea Dinamoviadei a fost o simplã coincidenţã, dar asta nu exclude ca sovieticii sã fi vãzut în ea o contraoperaţie a Securitãţii, fiind probabil unul din motivele abandonãrii acţiunii. In dupã-amiaza de 14 decembrie, liderii Frontului Popular Român : s-au deplasat în Piaţa Unirii, unde au gãsit toate intrãrile blocate de t Miliţie şi de Gãrzile patriotice. Forţele de ordine fuseserã amplasate în dispozitive încã de la ora 03.00 dimineaţa. Staţia de tramvai a fost mutatã din piaţã pe o stradã din apropiere pentru a nu reprezen-,< ta un punct de staţionare. Numeroşi cetãţeni, atenţionaţi prin mani-: feste şi telefon, au încercat sã vinã în Piaţa Unirii pentru a participa s la miting şi au fost obligaţi sã circule, sã nu se opreascã, iar alţii, observînd dispozitivul de intervenţie şi pustiul pieţei, au traversat ca şi cum erau doar în trecere pe acolo. Dispozitivul amplasat de forţele Ministerului de Interne a fost compus în realitate dintr-un numãr mai mic de forţe decît cel prezentat exagerat de revoluţionari, însã el avea anumite particularitãţi pe care abia în 1994 le-a dezvãluit colonelul Constantin Ciurlãu, începînd cu 12 decembrie 1989 în Iaşi au intrat douã autocare de turişti din RS Moldoveneascã şi din alte republici sovietice şi 60-70 autoturisme în care erau douã-patru persoane. Puse sub urmãrirea filajului, s-a descoperit cã aşteptau în anumite puncte, deşi aveau program de vizitare, apoi plecau la obiective (probabil descoperiserã filajul) şi se

întorceau în acelaşi punct de aşteptare. La ora 16.00, ora declanşãrii manifestaţiei, cele douã autocare au parcat în zona lateralã a Hotelului Traian, în dreptul strãduţei de acces spre Piaţa Unirii. Dispozitivul de contracarare din 14 decembrie era format din patrule ale Miliţiei, douã maşini de pompieri şi în rezervã o companie de securitate-mi-liţie de la batalionul din Fãlticeni. Dispozitivul era completat cu o echipã mare de filaj în piaţã. Efectivele trupelor de miliţie-securi-tate au fost plasate la intrãrile în oraş pentru a observa dacã se întorc maşinile strãine dinspre Bolboca, Tîrgul Frumos. Este vorba de coloanele de maşini cu turişti sovietici care intraserã la 9 decembrie în ţarã şi se opriserã pe şoseaua de ieşire din Iaşi (în dreptul actualului cimitir „Mareşal Ion Antonescu"). Autocarele şi autoturismele din oraş au fost puse sub observare. Numãrul celor identificaţi în piaţã ca fiind convocaţi, mai bine zis rãspunzînd apelul^1 FPR, a fost între 200 şi 300 de persoane. Totodatã, în Piaţa Unirii au fost identificaţi numeroşi strãini care cunoşteau pregãtirea mitingului. «Unii (strãini, n.a.) au participat, pentru cã au fost identificaţi de filaj, într-un anume fel. Ba, mai mult, reţin cã mi s-a raportat ã au fost identificaţi chiar un ziarist sau doi din Elveţia sau din altã tarã, care se gãseau în acel moment în piaţã. Eu am vrut sã raportez cã iniţial s-a spus ca acest 14 decembrie sa fie 16, dupã aceea s-a spus cã e 14 şi nu 16. Iar în final, cînd s-a fãcut analiza tuturor datelor şi informaţiilor, ne-am întrebat, dar nu am putut sa gãsim un rãspuns pînã azi: cine hotãrîse 16 decembrie şi cine a schimbat apoi 14 decembrie!"196. Rãspunsul îl putem da astãzi: cine a organizat şi diversiunea de la Timişoara din 16 decembrie. Turiştii sovietici au început sã plece din 15 decembrie din Iaşi şi nu au mai apãrut toatã perioada. Surprinzãtor, la Iaşi pe toatã perioada acutã a revoluţiei a fost relativ linişte! Liderii Frontului Popular Român din Iaşi au fost arestaţi cu exactitate, dovadã cã numele lor era cunoscut dinainte pe cale informativa. „Primul arestat a fost pe 14 decembrie - Vasile Vicol, un inginer, coleg la ICPUMP, unde era nucleul de bazã al mişcãrii. Au urmat, în aceeaşi zi, în ordine: Valentin Odobescu, Ştefan Prutianu, Ionel Sãcãleanu, Cassian Maria Spiridon şi Aurel Ştefanachi"197. Arestarea lui Vasile Vicol s-a fãcut dimineaţã, la locul de muncã, fãrã ca restul colegilor sã fie şi ei reţinuţi cu aceastã ocazie. Misterul acestei atitudini poate fi dezlegat doar dacã identificarea lui Vicol ca fâcînd parte din conspiraţie nu se realizase pînã atunci. Neavîndu-1 sub observaţie de mai mult timp, noutatea informaţiei despre apartenenţa sa la acţiune a determinat reţinerea imediatã, pentru a nu scãpa de sub control vreo direcţie a mişcãrii, în presa ieşeanã a apãrut dupã revoluţie informaţia cã unul dintre cei contactaţi de Vicol, un anume Dorin Vlãdeanu, nepot al primului-secretar de Ia judeţul Vaslui, a comunicat telefonic Securitãţii tentativa sa de racolare. Practic, Securitatea nu putea rãmîne pasivã în faţa unui Eest care se fãcuse public, dar nici nu putea risca surprinderea revo-'uţionarilor în flagrant printr-o arestare prematurã. Rãmîne logicã oar varianta necunoaşterii apartenenţei lui Vicol la FPR. Vlãdeanu n-are nici o legãturã cu deconspirarea acţiunii, în aceeaşi dimineaţã, Cassian Maria Spiridon şi Ştefan Prutianu au plecat pe jos prin secţiile CUG, reconfirmînd muncitorilor ora şi convocîndu-i încã o datã la manifestaţie, apoi s-au deplasat la Uzinele Nicolina şi, în sfîrşit, tot pe jos în Piaţa Unirii. Dintre cei şase revoluţionari arestaţi - Ştefan Prutianu, Cassian Maria Spiridon, Aurel Ştefanachi, Vasile Vicol, Valentin Odobescu şi Ionel Sãcãleanu —, doar scriitorul Cassian Maria Spiridon a dat detalii ample despre anchetã şi detenţie. Era luat în fiecare zi de la institut cu un ARO la sediul Securitãţii, interogat, pus sã dea declaraţii, apoi era lãsat peste noapte acasã. In acest timp i s-au prezentat probe din cursul urmãririi sale: „Mi-au spus şi ce am vorbit în Piaţa Unirii şi cu cine m-am întînit la întoarcerea acasã, mi-au arãtat fotografii din care îmi cereau sã recunosc diverse persoane". Dupã trei zile de interogatorii, a fost transferat la Procuraturã, unde a fost bãtut în timpul anchetei. Dupã aproape 24 de ore de interogatoriu şi bãtãi - aşezat pe un scaun cu genunchii şi bãtut la tãlpi cu bastonul, întins apoi pe o masã lungã şi lovit în cap şi pe spate cu pumnii -, Cassian Maria Spiridon a fost anunţat cã va fi închis, apoi îmbrãcat în zeghe, cu numãrul 31, şi încarcerat. Era 18 decembrie, începuse Timişoara. Aurel Ştefanache, o personalitate mai dinamicã şi purtãtor al unui spirit hotãrît, va face declaraţii complete anchetatorilor, fãrã sã încerce sã ascundã ceva din gîndurile, proiectele şi intenţiile anticeauşiste. „Am recunoscut ce fac fãrã nici o reţinere — îi va declara autorului la 11.09.2004. Le strigam: Indiferent ce se în-tîmplã cu mine, eu am cîştigat, eu am învins!". Liderii Securitãţii admit cã revoluţionarii de la Iaşi au fost influenţaţi de sovietici, dar

nu neagã, ci chiar subliniazã caracterul curat al acţiunii anticeauşiste a grupului Prutianu-CassianŞtefanache. Din ceea ce s-a publicat pînã acum sau a fost discutat cu ocazia simpozionului ţinut la 10 decembrie 1999 la Iaşi, rãmîn cîteva lucruri obscure şi chiar ciudate. La un moment dat, în febra destãinuirilor de dupã decembrie 1989, a apãrut şi urmãtoarea declaraţie1 „Dorin Aştefãnoaie, muncitor la CFS (aceasta a fost o aripã nede-conspiratã, alãturi de cea de la Metalurgica), aştepta doar un semna' de la Prutianu, pentru a declanşa un mic incident, cu bãieţii care-1 însoţeau, în preajma statuii lui Cuza, incident care ar fi adunat mulţimea"198. Este tipul de incident, cu scop de a aduna lumea, în-tîlnit apoi la Timişoara şi care a fost pus mereu pe seama grupurilor de agitatori şi incendiatori. Tot ca metodã pentru a aduna lumea, Emilian Stoica menţioneazã cã a folosit în timpul telefoanelor pe care le dãdea diferiţilor ieşeni argumentul cã joi, 14 decembrie 1989, în Piaţa Unirii se vor aduce „portocale, orez şi alte bunãtã-ţuri". De ce? Rãspunsul îl dã tot Emilian Stoica: „Majoritatea, imediat cum auzeau despre ce e vorba, ne trînteau telefonul în nas"199. Ieşenii nu erau pregãtiţi pentru o revoltã, nici anticeauşistã, nici anticomunistã. Profesorul Gheorghe I. Florescu de la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol" din Iaşi a rostit cu ocazia simpozionului din 1999 un mare adevãr: „Poate, la un moment dat, undeva, s-a decis ca la Iaşi sã înceapã ceea ce s-a întîmplat pe 16 decembrie 1989 la Timişoara. Alţii au gîndit, poate, altfel şi au manipulat totul pentru a avea ei cîştig de cauzã. Poate, pur şi simplu, capitala Moldovei a intrat într-o asemenea punere în scenã numai în virtutea planului imaginat de Frontul Popular Român (...) Nimeni şi nimic nu a provocat sclnteia aşteptatã"200. Alte întîmplãri ciudate, în timpul anchetei de la Securitate, lui Cassian Maria Spiridon i s-au reprodus şi urmãtoarele cuvinte pe care le rostise într-adevãr în Piaţa Unirii: „Ce interesant ar fi sã fie şi ziaristul sovietic pentru a vedea ce-i în Piaţã!"201. Care ziarist sovietic? Aurel Ştefanache a explicat cã, în timpul uneia din vizitele la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti, a luat legãtura cu prozatorul Rãzvan Petrescu, iar acesta 1-a anunţat cã la Iaşi va veni „un ziarist sovietic la voi sã vadã ce faceţi". Agenţii sovietici sub acoperire de ziarişti au fost identificaţi la Iaşi de filaj, apoi de UM 0110. Vasile Vicol avea printre sarcinile sale în complot şi pe aceea de a declanşa dispozitivul care face sã sune clo-Potele Mitropoliei, în ziua de 14 decembrie 1989 fix la ora 16.00. În dimineaţa de 14 decembrie 1989 Vasile Vicol a fost arestat de Securitate, iar la ora 16.00 era sub anchetã. Dar la ora 16.00 fix clopotele de la Mitropolie au început sã sune! Dupâ revoluţie Vicol va declara şocat: „Deşi eram captiv, clopotele au fost trase". Vom face din nou apel la Creangã: „Na, pozna!". In sfîrşit, Titi lacob, muncitorul de la „Nicolina", îşi aminteşte un telefon inexplicabil pe care 1-a primit de la Timişoara în seara zilei de 17 decembrie 1989: „Voi ce faceţi acolo, dormiţi? Doar trebuia sa fiţi primii..."202. Precizez cã secta (cum era denumitã în acea vreme) din care fãcea parte lacob a fost implicatã şi la Timişoara în evenimente. Cercetarea cazului în rîndul foştilor ofiţeri de Securitate a adus autorului un amãnunt interesant. Conform unei astfel de surse Securitatea era în posesia a mai multor tipuri de manifeste, iar din cursul anchetãrii organizatorilor a rezultat cã aria de rãspîndire a manifestelor era mult mai mare decît cea revendicatã de au»ori. Ancheta primarã, încã din seara de 14 decembrie, a tras concluzia cã au existat cel puţin douã reţele de întocmire şi rãspîndire a manifestelor şi a pornit o acţiune de identificare a celui de-al doilea grup. Pînã la cãderea regimului nu s-a putut obţine un rezultat convingãtor, dar convingerea interlocutorului — ofiţer cu un grad mai mic în Securitatea Iaşi —, care a furnizat autorului acest amãnunt, fiind cã a doua reţea era agentura sovieticã. Oricum, între 9 şi 14 decembrie, au trecut graniţa pe la punctele rutiere de trecere a frontierei, numai dimineaţa la ore foarte mici, mai multe coloane de „turişti" sovietici. Aceştia au fost legitimaţi şi înregistraţi pe liste la punctul de frontierã şi întrebaţi prin sondaj cu ce scop cãlãtoresc. Rãspunsul a fost invariabil în limba românã, cu accent basarabean, şi a constat în afirmaţia cã îşi fac vacanţa în Iugoslavia şi Bulgaria. Ceea ce cunoaştem deja de la Timişoara — tineri atletici, cu pãrul scurt, cîte doi-trei bãrbaţi într-o maşinã, cîteva femei cu alurã sportivã, nici un copil — a fost mai întîi înregistrat la Iaşi. Mai mult decît atît, a existat şi un indiciu. Colonelul Ciurlãu aratã cã „la un hotel, parcã «Moldova», în camere existau nişte pliante şi s-a gãsit într-o camerã o hartã pe care se trãsese o linie începînd de la Iaşi, Craiova, Timişoara"20*. Subiectul a trezit interesul senatorilor:

„Domnul Sãndulescu: Aţi spus cã vi s-a dat o hartã pe care era o linie ce trecea - Craiova Timişoara, era româneascã sau ruseascã? Domnul Ciurlãu: Era româneascã, în fiecare camerã de hotel erau pliante turistice şi pe o hartã dintr-un asemenea pliant era acea linie trasã, în acea camerã stãtuserã nişte turişti ruşi. Noi cãutam prin camere de hotel şi, ceea ce gãseam foarte mult, erau sticle goale de bãuturã, inclusiv sticle de colonie, tampoane de vatã prin care strecurau, era la ei o perioadã de restricţie"204. Alte surse din Securitate care afirmã cu tãrie cã turiştii respectivi fãceau parte din trupele speciale sovietice ar putea sã exagereze, însã existã un fapt cel puţin ciudat care le dã dreptate. Un grup de turişti care cãlãtoreşte cu automobilele pentru a ajunge în Bulgaria îşi planificã parcursul în aşa fel încît sã nu-1 prindã noaptea pe drum. Pentru asta trece într-adevãr frontiera de la Est foarte devreme dimineaţã pentru a strãbate şoselele din România pe luminã şi ajunge în Bulgaria înainte sã se însereze. Numai cã „turiştii" sovietici au pãtruns pe teritoriul României dimineaţã, au declarat cã se duc în Bulgaria, dar au oprit şi au rãmas în Iaşi. în ziua de 13 decembrie, una dintre coloane — şi aici e vorba şi de martori ocazionali — s-a deplasat pe Dealul Bucium, o zonã împãduritã şi cu acces unic prin şoseaua naţionalã. Cealaltã coloanã a rãmas în oraş. Apoi, la un moment dat, în seara zilei de 13 decembrie, coloana din oraş s-a PUS în mişcare cu o direcţie de deplasare spre Vest. Coloana de la Bucium aşteaptã pe acelaşi loc şi în noaptea de 14 spre 15 decembrie, apoi dimineaţã îşi continuã drumul pe şoseaua naţionalã spre Bucureşti (şi Bulgaria?). Aceasta este coloana vãzutã de ministrul Apãrãrii Naţionale, generalul Vasile Milea, şi consemnatã în Rapor-tul Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989: „în ziua de 15.12.1989, în timp ce ministrul Apãrãrii Naţionale general-colonel Vasile Milea, se înapoia la Iaşi, iar şeful Marelui Stat Major, general-maior Guşã Ştefan, de la Buzãu, unde participase la activitãţi de depunere a jurãmîntului în unitãţi militare, au observat de-a lungul întregului traseu foarte multe maşini strãine din care majoritatea aveau numere de înmatriculare sovietice"205. Informaţia este confirmatã şi de generalul de Securitate (r) Nicolae Pleşiţã: „Generalul Vasile Milea era deputat de Iaşi. Mergea spre nord şi s-a întîlnit pe la Bacãu cu o coloanã de maşini Lada din Uniunea Sovieticã. Securitatea n-a putut face nimic pentru cã ei s-au declarat «turişti». Milea a cerut militarilor lui sã opreascã o coloanã. Avea şi el informaţii prin DIA. «Suntem turişti şi trebuie sã mergem în coloanã». Aceeaşi vîrstã, aceeaşi ţinutã civilã, aceeaşi pregãtire fizicã, atleticã. Milea mi-a povestit cu lacrimi în ochi: «E de rãu, Nicule. Zvonurile cu Malta nu sunt vorbe în vînt. Se pregãteşte şi la noi...» Spera cã o sã-i spun lui Ceauşescu. Am procedat ca în cazul lui Militaru. «Foarte bine cã mi-ai spus, dar tu eşti ministrul Apãrãrii, Val. Trebuie sã te duci sã-i raportezi lui Ceauşescu, fiindcã s-ar putea sã aibã efect mai mare decît dacã ne-am duce noi. De multe ori mi-a dat cu informaţiile peste ochi. Dacã spui şi tu, spun şi eu, poate reuşim sã-1 sensibilizãm». «Ai dreptate». I-o fi spus, nu mai ştiu. Noi am centralizat informaţiile, mai ales cã intraserã şi coloane de «turişti» pe la Nãdlac şi Borş"206. Informarea lui Nicolae Ceauşescu asupra prezenţei coloanelor suspecte de „turişti" sovietici s-a fãcut prin buletine informative trimise de la Departamentul Securitãţii Statului şi de la Ministerul Apãrãrii Naţionale. Şeful statului a cunoscut cazul „turiştilor" sovietici, va urmãri evoluţia informaţiilor despre ei şi, mult mai important, va folosi drept argument pentru mobilizarea generalului Milea împotriva manifestanţilor de la Timişoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989. De la postul de Miliţie Podul Iloaiei este semnalatã Securitãţii trecerea (spre interiorul ţãrii) a şase coloane în intervalul 9-14 decembrie. Pasajul despre evenimentele de la Iaşi din cartea colonelului FiliP Theodorescu a trezit cele mai mari controverse printre revoluţionarii din Oraşul luminã al României: „S-a scris cîte ceva despre acel început de tulburãri la Iaşi în 14 decembrie 1989. Realitatea este cã pregãtirile au fost chiar minuţioase şi cu importante cheltuieli materiale şi umane. Premergãtor datei amintite a fost trimis în zonã un numãr apreciabil de «turişti» sovietici. A îngrijorat nu numai numãrul mare şi prezenţa nejustificatã pentru acel sfîrşit de an, dar si faptul cã nu mai ieşeau din ţarã în aceeaşi proporţie cum se întîm-plã de regulã. A u fost aduse şi s-a încercat rãspîndirea unei cantitãţi considerabile de manifeste cu conţinut anticeauşist şi nicidecum anticomunist. Apreciindu-se cã mediul studenţesc este mai receptiv la incitare, pachete întregi de manifeste au fost lãsate în preajma cãminelor studenţeşti, în realitate însã calculele au fost greşite, mizîndu-se îndeosebi pe dificultãţile

materiale cu care se confrunta populaţia Moldovei. Evident, s-a marşat şi pe contribuţia celor doi aşa-zişi disidenţi din Iaşi: Dan Petrescu şi Luca Piţu, care însã nu se bucurau de audienţã decît în imaginaţia celor interesaţi din afara ţãrii, în consecinţã, populaţia Iaşului nu a reacţionat la chemãrile la revoltã lansate cu insistenţã. Nu este meritul exclusiv al organelor locale, indiferent de rostul şi coloratura lor, cã la Iaşi a fost «linişte». Aceasta a fost urmarea socotelilor greşite fãcute de cei interesaţi, dar şi «cãderii» a douã importante personaje trimise în zonã tocmai în scopul declanşãrii evenimentelor"207. Conform revoluţionarilor ieşeni, cele douã importante personaje erau Ion Iliescu, aflat în vizitã la Victor Surdu în localitatea Tomeşti (5 km de Iaşi) - într-o altã versiune la Schitu Duca - şi Petre Roman, aflat la un simpozion Despre mecanica fluidelor la Institutul Politehnic din Iaşi. Ambele Personalitãţi neagã acest fapt, deşi presa ieşeanã a publicat mai Kiulte mãrturii ale unor participanţi la aceste întîlniri, care au confirmat prezenţa celor doi cunoscuţi oameni politici. Petre Roman a fost la Iaşi pentru probleme profesionale, dar mult înainte de 14 decembrie. Numeroasele coincidenţe apãrute pînã acum au nevoie de o explicaţie, într-o operaţiune de subversiune menitã sã producã o revoltã popularã, sub observaţia serviciilor de informaţii ale ţârii respective şi în condiţiile în care, odatã descoperit, poţi deveni obiectul unei reacţii în forţã, cu morţi şi rãniţi, prezentaţi apoi public drept mãrturii ale unei intervenţii strãine, era obligatoriu ca acţiunea sa permitã afluirea rapidã a grupurilor diversioniste la adãpost (peste graniţã). Din acest motiv, oraşele care ofereau cele mai bune posibilitãţi de retragere erau cele de graniţã - Iaşi, Timişoara, Oradea. Rãmîne în discuţie deplasarea grupurilor diversioniste cãtre oraşe din centrul ţãrii. Cum este acoperitã operaţiunea de retragere rapida peste graniţã de la Braşov sau Cluj? Faptul cã grupurile de „turişti", identificate de Securitate, de rapoartele comisiilor parlamentare, de presa românã drept grupuri sau detaşamente ale trupelor speciale sovietice intenţionau sã acţioneze şi în centrul ţãrii, nu numai în apropierea frontierelor, demonstreazã cã operaţiunea viza producerea unor subversiuni care sã ducã la o revoltã urbanã generalizatã, de amploare, care sã împiedice rezolvarea rapidã a crizei, aşa cum se întîmplase de mai multe ori sub regimul Ceauşescu. In al doilea rînd, caracterul nesigur al influenţei sovietice în România şi probabil slãbiciunile reţelelor KGB şi GRU din ţarã (luate sub control sau identificate de Securitate), precum şi perspectiva unei evoluţii care sã depãşeascã scenariul înlocuirii lui Ceauşescu şi sã fie proiectatã rapid spre o mişcare popularã anticomunistã, au fãcut ca detaşamentele speciale sovietice sã primeascã misiuni eţapizate, care presupuneau, pe de o parte, generalizarea revoltei şi pe de altã parte canalizarea ei spre o soluţie politicã rapidã. Nu exclud posibilitatea ca ele sã fi avut în misiune şi pregãtirea, în caz de forţã majorã, a unei intervenţii militare cu forţe convenţionale. Asta este o justificare plauzibilã pentru riscul asumat de a acţiona cu grupuri diversioniste în mijlocul ţãrii — ştiau cã în caz de nereuşitã va urnia invazia. Iaşul era foarte bun din punctul de vedere al retragerii forţelor de intervenţie, însã era şi foarte riscant. O provocare a revoltei la Iaşi urmatã de un eşec ar fi fost fãrã îndoialã folositã nu numai pentru a se arãta spre Moscova, dar şi pentru a se trece la o altã variantã, operaţiunea din Vestul ţãrii, care nu mai beneficia de controlul total al sovieticilor. In Vestul ţãrii interferenţele erau mliltiple şi occidentale. Iar despre coloanele de „turişti" aflate deja centrul ţârii este greu de spus ce s-ar fi întîmplat cu ele. Probabil cã ar fi fost conduse spre graniţã în mod forţat, iar dacã „ar fi fãcut figuri", cum a spus la un moment dat generalul Guşã, şeful MSIM, s-ar fi pus tancul pe ele. Aşa cum 1-au cunoscut foarte bine subordonaţii lui, cum 1-a cunoscut şi autorul acestor rînduri şi cum a avut destule înclinaţii la Timişoara, generalul Guşã, tanchist de specialitate, n-ar fi ezitat sã tragã la un ordin. Dar şi asta ar fi fost o cale deschisã spre intervenţia militarã a trupelor sovietice. Iar sovieticii îl cunoşteau foarte bine pe generalul naţionalist. Timişoara, pe de altã parte, oferea cele mai bune condiţii pentru declanşarea subversiunii. Era la graniţã şi în plus oferea sprijinul logistic, informativ şi diversionist al forţelor ungare şi sovietice de pe teritoriul Ungariei, precum şi sprijin de pe teritoriul Iugoslaviei. La Iaşi, sovieticii erau singuri şi uşor de identificat ca autori, în plus, la Timişoara numãrul întreprinderilor cu efective muncitoreşti era mai mare, astfel cã formula celebrã a lui Curtio Malaparte despre lovitura de stat prin grevã generalã se putea aplica cu şanse de reuşitã. La Timişoara, unitãţile economice erau relativ apropiate de centrul oraşului, astfel cã posibilitãţile forţelor de ordine româneşti de a bloca accesul erau mai reduse. La Iaşi, accesul spre centru era uşor

de blocat, cum s-a şi vãzut, chiar dacã liderii Frontului Popular Român ar fi organizat manifestaţia de protest în Piaţa Palatului. Conform unei declaraţii fãcute autorului de fotoreporterul ieşean Agapi în anul 1991, oamenii Securitãţii au reuşit sã-i izoleze pe muncitorii şi pe maiştrii de la întreprinderile din Iaşi, care intenţionau sã se ducã în Piaţa Unirii, oferindu-le o masã la restaurant sau ţinîndu-i de vorbã, în întreprinderi s-a fãcut prezenţa de mai multe ori în ziua de 14 decembrie şi unele soţii ale celor ţinuţi sub observaţie au primit telefoane suspecte la locul de muncã. Soţiile şiau sunat bãrbaţii, cerîndu-le sã vmâ acasã direct, sã „nu mai batã oraşul". Nu este nimic frivol şi nici mãcar comic în aceste amãnunte, este o realitate aşa cum a fost perceputã atunci şi este oricum realitatea de la baza piramidei. Uşuruiţa cu care Securitatea a dezamorsat revolta la nivelul cetãţenilor nu mai ţine de amatorismul celor din Frontul Popular Român, ci de acceptarea realitãţii cã o mare majoritate a cetãţenilor Iaşului nu era pregãtitã pentru o revoltã anticeauşistã şi cu atît mai mult pentru una anticomunistã. Ele aveau nevoie de un factor dinamic, unul care nu se gãsea la Iaşi, dar se gãsea la Timişoara: minoritatea maghiarã extremistã. Legãtura laşi-Timişoara Dacã pornim de la afirmaţiile colonelului Filip Teodorescu, pe care le citeazã mereu revoluţionarii de la Iaşi, luînd în calcul şi imaginea pozitivã, de credibilitate, pe care i-a creat-o presa româna într-o perioadã cînd foştii ofiţeri de Securitate erau fãcuţi în toate felurile, negativ, trebuie sã acceptãm cã în arhivele Securitãţii se aflã dovezile implicãrii sovietice în evenimentele de la Iaşi. Aparatul logic nu poate rata ocazia: dacã în decembrie 1989 sovieticii se ocupau cu provocarea unor tulburãri care sã permitã înlãturarea regimului Ceauşescu, atunci dupã eşecul de la Iaşi au încercat sã producã acelaşi tip de concentrare a uneimasse de manevrã în alte oraşe. Spre deosebire de Braşov, Arad sau Cluj, la Timişoara s-a ivit scînteia. Este perfect posibil ca ea sã fi fost produsã de forţele occidentale cu mînã maghiara, avînd în vedere tãcerea Occidentului faţã de ce se petrecea la Iaşi şi zgomotul din preajma izbucnirii revoltei din Timişoara. Toţi cei care reproduc citatul de la pagina 43 din cartea colonelului Filip Teodorescu fac o greşealã editorialã. Ei nu citesc cele cîteva rînduri care premerg citatul. Iatã-le: „Fãrã a mai repeta, se impune totuşi sã amintesc cititorului cã, dacã consensul cu pnvire la înlãturarea lui Ceauşescu şi a celor din jurul acestuia era stabilit între Est şi Vest, inclusiv referitor la cãile de realizare, au existat totuşi importante nuanţãri cu privire la punctul pînã la care trebuie mers şi zona în care sã se declanşeze acţiunea". Consensul cu privire la înlãturarea lui Nicolae Ceauşescu fusese stabilit, aşa cum afl1 vãzut, între Mihail Gorbaciov şi George Bush la Malta. Este îns& nerealist sã credem cã cei doi lideri mondiali au discutat şi cum sa-' dea jos pe Ceauşescu şi dacã sã producã subversiunea la Iaşi sau 'a Timişoara. Aceste amãnunte fuseserã stabilite şi puse la punct, cu excepţia nuanţelor menţionate de colonelul Teodorescu, între serviciile de informaţii din Vest (SUA, Germania, Franţa) şi Est (URSS, Ungaria, Iugoslavia). Acolo s-a lucrat pe amãnunt, cu pregãtiri „minuţioase" şi „importante cheltuieli materiale şi umane". Ceea ce s-a întîmplaţ în România în subteranul revoluţiei — adicã al revoltei populare, al puciului şi al victoriei Frontului Salvãrii Naţionale - a avut la bazã o operaţie combinatã a mai multor servicii de informaţii din Vest şi Est. Fãrã acceptarea acestei realitãţi şi fãrã tentativa tenace de a identifica diferitele mişcãri ale diferitelor interese în haosul şi vacarmul revoluţiei nu vom afla niciodatã adevãrul. în al doilea rînd, nemulţumirea şi frustrarea pe care o încearcã şi o aratã revoluţionarii de la Iaşi în legãturã cu ignorarea evenimentelor din oraşul lor este într-adevãr justificatã, dar numai pînã la un punct. Oamenii au început sã-i uite; eşecul mişcãrii de atunci este plãtit cu tãcere în operele istoriografice. în 1998, o ziaristã de talent, Anda Purdelea, semnala pericolul uitãrii: „Deşi acesta a fost un moment important din istoria Iaşului, puţini îşi mai amintesc de el. Am întrebat ieri mai mulţi ieşeni ce s-a întîmplaţ pe 14 decembrie 1989, dar am avut surpriza sã constatãm cã nu ştiau dãdeau din umeri şi treceau nepãsãtori mai departe"208. Cheia salvãrii evenimentului din 14 decembrie 1989 de la Iaşi nu se aflã în mîna Securitãţii sau a SRI, pentru cã acestea nu vor dezvãlui niciodatã informaţii despre dosare operative. Cheia recunoaşterii Iaşului drept iniţiator al revoluţiei se aflã la revoluţionari. Numai ei pot sã lase la o parte teama, sfiala şi nesiguranţa şi sã vorbeascã public despre legãturile pe care le-au avut cu emisarii din Basarabia, cu ziariştii ruşi, cu diferiţi

indivizi „binevoitori" apãruţi de peste Prut şi care se declarau foarte preocupaţi de dictatura lui Ceauşescu. în acel moment şi numai în acel moment se va putea separa partea de manipulare de partea de revoltã autenticã, de slujirea interesului naţional de cãtre patrioţi români, de începutul autentic al revoluţiei. Dezvãluind implicarea sovieticã la Iaşi, ei vor permite demonstrata similitudinilor cu Timişoara şi cu alte localitãţi. Cînd aceastã legãturã va fi fãcutã cu probe şi apoi cu logica fiecãrui cititor, Iaşi, 14 decembrie 1989 va fi trecut fãrã îndoialã în cartea de Istorie drept începutul revoluţiei. Iatã, de exemplu, o frazã cheie care trebuie explicatã: „Ne întîlneam cu fraţii de peste Prut şi, mai în glumã, mai în serios, am început sã ne gîndim la o mişcare revoluţionarã - a continuat Cassian Maria Spiridon"209. Astãzi, Cassian Maria Spiridon afirmã cã întîlnirea cu fraţii de peste Prut s-a produs dupã revoluţie şi cã fraza a fost distorsionatã de presã. Cartea în care a apãrut acest citat din presã este însã îngrijitã chiar de Cassian Maria Spiridon. Douã articole despre începutul revoluţiei la Iaşi publicate în numerele 3333/30 aprilie 2004 şi 3334/1 mai 2004 ale cotidianului Jurnalul Naţional au încercat sã completeze tabloul. Un ofiţer al fostei UM 0110 arãta cã în timpul evenimentelor de la Iaşi, consulul sovietic de la Timişoara (!) comunica cu ambasadorul sãu, anunţîndu-1 cã nu sunt încã gata de acţiune, în articolele respective, un fost ofiţer al Direcţiei I, informaţii interne, arãta cã „la Iaşi trebuia sã se declanşeze revoluţia şi cã la Timişoara nu era decît varianta de avarie. Conform acestuia, în Iaşi, cei care coordonau operaţiunea de declanşare a revoltei îşi aveau comandamentul într-un apartament «înţesat cu tehnicã». Ofiţerul Direcţiei I susţine cã varianta Iaşului a picat din cauza unei operaţiuni de filaj. Filorul, care îl avea în lucru pe şeful comandamentului respectiv, a încercat sã-1 fotografieze noaptea, în infraroşu. Cînd ofiţerul strãin tocmai se pregãtea sã intre în apartamentul în care era comandamentul, filorul a fost trãdat de becul de la aparatul foto, iar «subiectul», brusc, s-a aplecat sã se încheie la pantofi, dupã care s-a întors şi a plecat"210. Conducerea Securitãţii nu a cunoscut aceste detalii. Dar, ne putem imagina eventualitatea ca la Iaşi, în decembrie 1989, sã fi existat un „comandament" sovietic ascuns într-un apartament, precum cel de la Praga şi de la Sofia, precum cel maghiar de la Timişoara - dupã cum afirmã col. Gheorghe Raţiu în cartea sa —, fãrã ca şeful Securitãţii sã ştie? Ne putem imagina doar în douã situaţii: o trãdare la nivelul Direcţiei I sau o situaţie mult mai simplã, mai naturalã şi lipsitã de mister, în care ratarea operaţiei de filaj a fost ascunsã superiorilor, act care se mai întîmpla în Securitate înainte de revoluţie. Mai multe astfel de ratãri ale misiunii au fost descoperite de autor la Timişoara, neraportate superiorilor sau raportate sub altã formã decît realitatea. Aceastã ipotezã aplicatã la Iaşi nu-mi aparţine; este afirmaţia unui ofiţer de Securitate de la Iaşi, care a recunoscut cã unele ratãri şi eşecuri din activitatea Securitãţii locale erau ascunse colonelului Ciurlãu, iar altele nu ajungeau la Bucureşti. Pentru a încheia, voi reproduce un text exponenţial pentru sinteza analizei noastre. El aparţine tot lui Iulian Chifu: „Afirm şi susţin cã, dacã la Iaşi nu a existat revoluţie, atunci nu a existat revoluţie în România. Aici este singurul loc în care un grup de disidenţi, organizaţi — oricîţ de infantilã şi nepoliticã era atunci structura din triadele inventate de Ştefan Prutianu — într-o forţã de naturã politicã ce se intitulase Frontul Popular Român, cu un program în cîteva puncte care se poate asimila cu unul revoluţionar, ca un set de acţiuni de frondã faţã de regim care trãdeazã organizarea, chiar dacã semnalul pentru mitingul din 14 decembrie 1989 nu a mai avut loc. Cã mişcarea aceasta a fost inclusã în planul maima-rilor arhitecturii unei lovituri de stat, cã a fost diversiunea ce a grupat la Iaşi forţele de Securitate ce au reacţionat tardiv, peste douã zile, la Timişoara, este un fapt ce poate fi lesne acceptat, însã tocmai neprofesionismul din aceastã mişcare revoluţionarã, lipsa de pregãtire minuţioasã şi, în final, neconsumarea completã a mitingului din 14 decembrie sunt elemente care demonstreazã cã mişcarea a fost una fãcutã cu inima deschisã, cu bunã-credinţã şi cu asumarea urmãrilor ce puteau apãrea dupã iminenta arestare a noilor disidenţi, necaţalogaţi în catastifele Europei Libere sau ale Vocii Americii. Chiar dacã a fost controlatã din interior, mişcarea nu a putut fi dirijatã de cineva, tocmai pentru cã structura ei era mult prea flascã, prea neînchegatã, pentru a putea permite acest lucru"211. Punînd cap la cap toate informaţiile, imaginea cea mai plauzibilã se compune dintr-o politicã cu caracter global, vizînd înlãturarea regimurilor vechi comuniste din Europa de Est, dintr-un plan general de subversiune destinat în particular României, avînd drept ţinta declanşarea simultanã a

unei serii de diversiuni în cîteva mari oraşe — Iaşi, Braşov, Cluj, Timişoara — în ziua de 16 decembrie 1989. La Cluj, nucleul disident din jurul Doinei Cornea nu se formeazã şi, în consecinţã, nu poate constitui o sursã credibilã pentru diversiune. Inclusiv natura nonviolentã a protestului Doinei Cornea nu putea mişca mai nimic în Cluj. La Braşov, liderii sindicali vizaţi pentru a redeştepta revolta din 1987 erau izolaţi şi puşi sub o strictã supraveghere. Represiunea, chiar şi sub forma râspîndirii liderilor prin mai multe localitãţi ale ţãrii, îşi fãcuse efectul. La Iaşi, suportul popular nu a existat. Ca, de altfel, şi la Timişoara în prima fazã. In aceste patru oraşe sunt rãspîndite mii de manifeste, sunt formate nuclee disidente, sunt activizate reţele de spionaj şi de influenţã, se instaleazã rezidenţe ale unor servicii de informaţii, se difuzeazã searã de searã semnale şi mesaje incitatoare prin posturi de radio şi televiziune strãine. Nu se mişcã nimic la nivelul populaţiei. Probabil cã secretul incitãrii calificate de la Timişoara spre acte de violenţã se aflã tocmai în aceastã lipsã de reacţie a populaţiei României, ilustratã prin experimentul fãcut la Iaşi. Iaşul revoluţionar este un paradox: avea cea mai avansatã şi activã studenţime, avea un corp muncitoresc solid şi nemulţumit, avea cel puţin un opozant celebru şi... nimic! O mişcare de massã izbucnitã în patru oraşe mari ale României, plus Aradul şi Tîrgu-Mureş, avea menirea sã forţeze establishment-ul de la Bucureşti la o debarcare paşnicã a lui Ceau-şescu. O mişcare de o asemenea amploare avea avantajul cã nu putea rãmîne neobservatã, ignoratã sau reprimatã fãrã. consecinţe în plan politic. Eşecul de la Cluj, de la Braşov, mai ales cel de la Iaşi, precum şi eşecul din primele douã zile (1415 decembrie) de la Timişoara prin lipsa de reacţie a populaţiei, prin incapacitatea „mãmãligii" de a face explozie, a fãcut necesarã trecerea subversiunii strãine într-o altã etapã, în etapa violenta de la Timişoara. Aceasta este legãtura funcţionalã, dar şi cauzalã, între Iaşi şi Timişoara şi tocmai ea determinã amplasarea corectã a începutului revoluţiei în capitala Moldovei. O revoluţie poate avea un debut ratat, dar asta nu înseamnã cã acel debut nu face parte din revoluţie. Eşecul manifestaţiei de la Iaşi este el însuşi, prin comparaţie cu Timişoara o dovadã a caracterului curat şi românesc al acţiunii liderilor Frontului Popular Român. Dacã acţionau mînâ în mînâ cu sovieticii, cum s-a întîmplat la Timişoara, revolta popularã reuşea. La 15 ani de la revoluţie, statul român, partea sa de existenţã oficialã, pluteşte în continuare în confuzie şi în ridicol. Parlamentul României a emis la 20 iulie 2004 Legea recunoştinţei faţã de eroii-mzrtiri şi luptãtori care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989. La art. l , alin. l se afirma: „Revoluţia românã din decembrie 1 989, declanşatã prin revolta popularã de la Timişoara..." etc. Confuzie totalã şi inculturã politicã - revolta popularã de la Timişoara se produce abia în 20 decembrie 1989 şi nu reprezintã începutul revoluţiei. Ea a început la Iaşi, a continuat prin diversiunea şi mişcãrile de stradã din 16 decembrie de la Timişoara, a continuat cu represiunea militarã. De altfel, în aceeaşi lege nu lipseşte fenomenul deja tipic al legislaţiei româneşti în care articolele aceluiaşi act oficial se bat cap în cap, se contrazic, astfel cã, în momentul în care textul Legii abordeazã intervalul de timp cãruia i se adreseazã ansamblul privilegiilor stipulate de lege, data de la care se calculeazã activitatea revoluţionarã este 14 decembrie 1989 (art. 3, alin. 3). în 14 decembrie 1989 în România nu a existat decît o singurã acţiune revoluţionarã — Iaşi, Frontul Popular Român.

CAPITOLUL IV DIVERSIUNE ŞI REPRESIUNE. TIMIŞOARA, 16-17 DECEMBRIE 1989 Acest început de capitol s-ar putea intitula „Ceauşescu împotriva lumii", în decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu adusese România în cea mai grea situaţie din istoria sa. Ţara mai fusese ameninţatã de imperii, dar ştiuse sã manevreze între ele sau sã se alieze, uneori împotriva sentimentelor naţionale, cu unul dintre vecini pentru a supravieţui. Chiar şi în primul rãzboi mondial, trãdatã de aliaţii ei şi înghesuitã în nordul Moldovei, România a gãsit resurse de inteligenţã şi abilitate politicã pentru a ieşi învingãtoare. Cuplul Ionel Brãtianu - regina Maria de la conducerea statului a avut forţa patrioticã sã lupte pînã la capãt, prin sacrificii personale, pentru salvarea naţiunii de la o catastrofã şi pentru recuperarea statului, rea-ducîndu-1 pe scena politicã europeanã în dimensiunile sale ideale. Fãrã îndoialã cã o comparaţie între cuplul Ionel Brãtianu regina Maria şi Nicolae şi Elena Ceauşescu poate pãrea forţatã, dar pentru cã au ocupat acelaşi loc al deciziei trebuie sã existe cel puţin un grad de libertate comparativã. Ionel Brãtianu şi regina Maria aveau o credinţã puternicã în Dumnezeu, în naţiunea pe care o conduceau şi îşi rãsplãteau privilegiul de a fi ajuns prin destin sã stea pe locul cel mai de sus printr-un patriotism adevãrat, raţional, fiind dominaţi în tot ceea ce fãceau ca şef al Guvernului şi suveranã de slujirea cu orice preţ a interesului naţional. Brãtianu a renunţat la Putere, a acceptat sã fie hulit, condamnat şi blestemat, s-a înţeles cu şeful Opoziţiei; regina Maria a acceptat compromisuri care pentru o femeie sunt deosebit de grele. Am arãtat în volumele anterioare ce erau în stare sã facã pentru ţara lor liderii politici ai României. Numai dictatorii paranoici Carol al II-lea şi Nicolae Ceauşescu s-au cramponat de Putere. Analiza faptelor de pînã acum asupra preliminariilor revoluţiei din decembrie 1989, ca şi amintirea încã vie a celor ce i-au supravieţuit lui Nicolae Ceauşescu aratã destul de clar cã în faţa schimbãrilor radicale din Europa, a cotiturii pe care o fãcea Istoria în 1989 şi a ameninţãrii grave ce plutea asupra României, Nicolae Ceauşescu a ales interesul personal de a rãmîne un conducãtor prin dictat al ţãrii, pînã la capãt, prizonier al dogmei marxiste şi al nemãsuratei sale dorinţe de putere, spre nenorocul neamului sãu. Nu a putut fi identificat nici un moment în care, punînd în balanţã funcţia sa trecãtoare şi soarta naţiunii, sã fi fãcut un gest care sã ateste cã se eîndea la neamul lui mai mult decît la el. Ieşit din Istorie o datã cu decizia Moscovei de a schimba regimurile comuniste dogmatice din Est, Nicolae Ceauşescu a încercat sã lupte cu Istoria. Soarta personalã a lui Ceauşescu ne intereseazã mai puţin. Efectul deciziilor sale este ceea ce conteazã şi ceea ce scrie Istoria în fiecare zi. Se foloseşte des argumentul cã Ceauşescu concentrase puterea în mîna sa de o asemenea manierã încît nu se putea gãsi o soluţie în afara voinţei lui. Dacã acceptãm acest argument, în condiţiile în care naţiunea nu reacţioneazã, iar statul trebuie sã funcţioneze, indiferent de regim, atunci trebuie sã-1 judecãm pe Ceauşescu pînã la capãt, tocmai pentru cã avea toatã puterea. Situaţia internã În decembrie 1989 situaţia internã a României era deosebit de grea şi periculoasã pentru naţiune. Populaţia trãia în condiţii sociale şi materiale extrem de grele, cu hranã puţinã sau improvizatã, fãrã cãldurã în case, fãrã benzinã pentru autoturisme, lipsitã de condiţii elementare de igienã şi asistenţã medicalã, fãrã dreptul de a se exprima sau crea liber, fãrã dreptul la circulaţie, fãrã acces la infor-maţie, izolatã de lume şi supusã unui tip de regim dictatorial depãşit de Istorie. Statul era confundat cu regimul iar şeful statului se considera reprezentantul naţiunii pe care o tortura cu propagandã şi cultul Personalitãţii. Partidul comunist, construit de Nicolae Ceauşescu ca *orţã politicã menitã sã gestioneze regimul „socialist multilateral Dezvoltat" şi sã conducã statul „în curs de dezvoltare" funcţiona mecanic, pierzînd orice calitate creativa şi orice eficienţã, în afara celei represive. Funcţionarea mecanicã a unui partid, incapacitatea de a se plia pe problemele societãţii, renunţarea la iniţiativã şi îngheţarea structurilor, precum şi atingerea pragului de

ineficientã, în care partidul nu mai poate face nimic, nici în propriile structuri, nici pentru a exercita presiunea deciziei asupra liderului, conduce la moartea organizaţiei. Pentru a înţelege de ce s-a murit la Timişoara, la Bucureşti şi apoi în celelalte localitãţi unde s-au înregistrat victime, de ce Armata şi Securitatea n-au fãcut mai nimic pentru a-1 rãsturna pe Ceauşescu nu este suficient sã-i identificãm pe autorii ordinului de deschidere a focului sau pe indivizii care au tras. Asta este treaba Justiţiei. Treaba Istoriei este sã explice cum s-a ajuns aici, care au fost cauzele profunde şi ce consecinţe ale acestor cauze au adus în mintea unor oameni revolta, violenţa, ordinul de a ucide şi omorul propriu-zis. De aceea, analiza fundamentalã şi care nu s-a fãcut pînã acum cu temei este asupra stãrii Partidului Comunist Român din decembrie 1989. Starea Partidului Comunist. Teoria Organizaţiilor este deja o ştiinţã modernã şi, indiferent ce modele teoretice foloseşte, ea adunã într-un corp de idei simple cîteva concluzii. In situaţia de crizã a unei organizaţii - cum era cazul Partidului Comunist Român la sfîrşitul deceniului nouã al secolului trecut- este obligatoriu ca elementele de structurã din proximitatea conducerii superioare sau chiar conducãtorul suprem sã provoace analiza obiectivã a trei teme: 1. Identificarea unei modificãri a mediului politic intern sau/şi internaţional; 2. Diagnosticarea cît mai precisã a propriei organizaţii; 3. Planificarea schimbãrii. Dacã Nicolae Ceauşescu era patriot sau mãcar îşi punea cîteva întrebãri fundamentale, ca urmare a informaţiilor precise pe care le primea de la Securitate începînd din noiembrie 1987, ar fi trecut cu luciditate, dar mai ales cu responsabilitate la evaluarea corectã a partidului, a stãrii naţiunii şi a situaţiei statului. Nu întîmplãtor am insistat în capitolele precedente pe faptul incontestabil deşi au existat şi pãreri romantice cã Ceauşescu nu ştia — cã dupã revolta de la Braşov şeful statului a fost informat în amãnunt asupra situaţiei grave din ţarã, precum şi asupra transformãrilor petrecute pe plan extern. Mediul. O datã cu venirea lui Mihail Gorbaciov la putere în URSS şi luarea deciziei de a restructura regimul politic, a devenit evident cã transformãrile pe care le va suporta Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi sistemul sãu de putere vor avea efecte asupra celorlalte partide comuniste din statele satelite. Cauzele influenţei de neocolit erau trei: aranjamentul internaţional de la sfîrşitul celui de-al doilea rãzboi mondial cedase statele respective în sfera de influenţã sovieticã; partidele comuniste erau creaţia directã a PCUS, impuse la putere în fiecare ţarã mânu militari; atunci cînd partidele comuniste au încercat orice tentativã de reformã (Ungaria, Cehoslovacia, Polonia) sau de independenţã (România) puterea sovieticã s-a arãtat ostilã, ameninţãtoare, a intervenit militar sau a ordonat schimbarea liderului independent. Cum Occidentul nu recunoaşte nici astãzi implicãrile sale în tentativele de reformã sau de independenţã din interiorul sistemului comunist european, deşi le-a sprijinit vãdit, va trebui sã acceptãm cã Occidentul şi-a asumat o realitate la care participa prin vechea negociere a împãrţirii sferelor de influenţã, la început, şi prin neamestec în treburile interne ale lagãrului comunist, pînã la semnarea Actului final de la Helsinki. Aşadar, situaţia de fapt cã atît regimurile comuniste din Europa, cît şi calitatea de unic reprezentant al puterii acordatã de Moscova, Washington şi Londra partidelor comuniste din acele state aveau un caracter artificial, negociat între Marile Puteri, materializat pe hãrţi şi confirmat prin ONU, a determinat situaţia în care o schimbare petrecutã mai întîi la Moscova sã aibã impact direct asupra celorlalte capitale comuniste. Totodatã, aşa cum am arãtat în primul capitol, decizia URSS de a ieşi din propria crizã prin sacrificarea regimurilor dogmatice din Est, prin nevoia de a avea atuuri serioase cu care sã-şi negocieze pãstrarea statutului de Mare Putere, a provocat Moscova nu la abandonarea lagãrului, ci la forţarea acestuia sã se transforme. Partidele comuniste din Est au primit mesajul schimbãrii fie pe linia subteranã a KGB, fie prin mesaje directe pe linie politicã venite de la PCUS. Începînd din 1986, la Bucureşti au venit pe rînd Eduard Şevardnadze (15-16 octombrie 1986), Mihail Gorbaciov (25-27 mai 1987 şi 7-8 iulie 1989), Andrei Gromîko (10-14 mai 1988). In aceeaşi perioadã Nicolae Ceauşescu a fost de patru ori la Moscova. Tot din 1986 încep sã se producã modificãri în structurile de conducere ale partidelor comuniste, în mediul politic din ţãrile respective şi sã se punã în discuţie pentru prima oarã

fundamentele doctrinare ale Puterii. Aşadar, mediul de bloc politic în care exista şi evolua Partidul Comunist Român suferea modificãri, iar acest lucru trebuia sã producã o necesarã evaluare a situaţiei organizaţiei politice româneşti. Am intra pe o pistã greşitã dacã nu am observa cã Nicolae Ceauşescu a schiţat evaluarea, dar nu cea necesarã. Ea a fost schiţatã abia la 24-25 octombrie 1989, într-o plenarã lãrgitã a CC al PCR în care a refuzat reforma sistemului politic şi a anunţat continuarea existenţei regimului dogmatic comunist în limite ne-transformabile. Aceeaşi decizie mai luase un singur stat din lume: Cuba, o insulã. Fidel Castro declarase în iulie 1989: Communîsmo o muerte! Comunismul sau moartea! Ceauşescu nu s-a consultat cu nimeni, dar vom vedea cã în timpul celebrei şedinţe a CPEx din 17 decembrie va evoca Biroul Politic al Partidului Comunist Cubanez în care Fidel Castro rostise celebra propoziţie. Ceauşescu i-a convocat în octombrie pe membrii Comitetului Central într-o salã şi le-a citit textul rezistenţei sale dogmatice, nerealiste şi în acelaşi timp aberante. Reacţia aparatului de conducere şi de comandã ãl partidului sa rezumat la cîteva şoşoteli şi discuţii la bufet. Adevãrul profund al mediului a fost acela cã, în timp ce pentru Cuba, URSS şi SUA s-au înţeles ca regimul sã rãmînã în picioare cît mai trãieşte Fidel Castro, în ce priveşte regimul comunist din România, cei care au decis şi condus schimbarea s-au înţeles sã-1 doboare. Diagnosticul organizaţiei. Teoria Organizaţiilor aratã cã, aplicînd modelul NadlerTushman, Partidul Comunist Român trebuia sã evalueze 4 componente esenţiale ale organizaţiei: sarcina (scopul), indivizii (membrii), organizarea formalã şi organizarea informalã. In privinţa scopului, luînd în calcul ceea ce declara oficial partidul cã doreşte naţiunii române - independenţa, integritatea teritorialã, dezvoltarea economicã şi creşterea nivelului de trai al populaţiei - acesta era total deformat în faţa realitãţii. Independenţa României îşi pierduse chiar şi acele valenţe pozitive cîştigate prin marea deschidere internaţionalã a politicii externe. Suveranitatea statului se afla într-o situaţie criticã, pusã în discuţie de Marile Puteri în privinţa statutului sãu de subiect de drept internaţional, luîndu-se decizii asupra soartei sale în alte locuri decît la Bucureşti, iar în ce priveşte integritatea teritorialã aceasta a fost pusã în discuţie explicit de doi vecini, Ungaria şi Iugoslavia, sprijiniţi de douã Mari Puteri - Franţa şi Italia. Dezvoltarea economicã şi nivelul de trai erau la pãmînt. Se trãia cu raţii, pe cartele, sub nivelul minim de civilizaţie, în obscuritate. Membrii partidului se despãrţiserã în douã categorii. Primii erau membrii de rînd, inclusiv mulţi secretari ai organizaţiilor de bazã, care constataserã de mult ineficienta partidului şi îşi exercitau doar formal apartenenţa în scopuri preponderent personale (obţinerea, ocuparea sau pãstrarea unei funcţii administrative sau profesionale, care însemna în ultima instanţã o anumitã sumã de bani), proces ce a condus la disoluţia ideologicã, doctrinarã şi operaţionalã a organizaţiei. A doua categorie era cea a activiştilor de partid, a celor urcaţi în funcţii superioare, membri ai CC, nomenclaturişti. Deşi sunt consideraţi privilegiaţi ai regimului, privilegiile lor scãzuserã considerabil şi se reduseserã doar la cîţeva facilitãţi mãrunte, izolate mai ales la nivelul înaltei nomenclaturi. Ei „se descurcau" prin folosirea abuzivã a funcţiei pentru rezolvarea unor probleme personale, sindrom întreţinut cu o vastã reţea de relaţii în subordine, pe orizontalã şi în sus, cît mai aproape de vîrful ierarhiei, plus corupţia. Pentru a li se accepta ilegalitãţile şi abuzurile, pentru a se închide ochii la ineficienta lor politicã şi profesionalã ei rãspundeau prompt, de cele mai multe ori brutal sau exagerat, la ordinele partidului, la ordinele venite de sus. Executau cu zel orice ordin, fie cã privea pe un cetãţean oarecare, fie cã reprezenta un interes personal al supe-riorului, fie cã li se trasa o sarcinã - oricît de stupidã - şi a cãrei legalitate nici nu o mai verificau. înalta nomenclaturã avea sub Ceauşescu chiar un statut special, sã asigure controlul ei politic, manevrarea uşoarã dintr-o funcţie în alta şi loialitatea, statut construit din cîteva decizii strict materialiste. Oamenii din jurul sãu şi din poziţiile cheie au fost aleşi de Ceauşescu în exclusivitate din activişti de partid, funcţionari ai partidului, fãrã o altã pregãtire profesionalã, iar dacã aveau o diplomã aceasta era obţinutã pe linia partidului, la care se adãuga faptul cã nu-şi practicaserã niciodatã aşa-zisa meserie. Trebuie subliniat cã numeroşi „intelectuali" cunoscuţi dupã revoluţie ca politicieni şi lideri de opinie foarte activi aveau diplome, mai ales de istorici şi ziarişti, obţinute, cum se spunea, „pe colţul mesei secretarului de partid", printr-un ordin al lui Nicolae Ceauşescu,

respectivii neurmînd nici o zi cursurile unei facultãţi sau participînd doar la cîteva instructaje ţinute la Academia „Ştefan Gheorghiu". Legile de control al averii — criticate dupã revoluţie — aveau în primul rînd rolul de a permite controlul strict asupra averii activiştilor de partid, lãsîndu-i astfel la dispoziţia partidului şi a banilor acestuia. Casele în care au fost mutaţi au primit regimul locuinţelor de serviciu, astfel cã un activist dat afarã din funcţie pierdea practic tot, putea fi trimis undeva în ţarã împreunã cu toatã familia sau rupîndu-se de familie, într-o nouã formã de dependenţã faţa de partid şi Ceauşescu. Deţinerea unui autoturism era consideratã lux. Una din cauzele prezenţei celebrilor indivizi fãrã coloanã din preajma lui Ceauşescu a fost condiţionarea totalã a destinului lor. Nu o datã, la cererea partidului, Securitatea furniza conducerii superioare informaţii despre viaţa, averea şi familia nomencla-turistului - acest fapt nu este de tãgãduit -, dar informaţiile nu deveneau active decît atunci cînd hotãra partidul. Foştii nomencla-turişti nu au pierdut ocazia sã se plîngã de urmãrirea Securitãţii, prezenttndu-se ca victime, iar foştii securişti nu au încetat sã nege urmãrirea nomenclaturiştilor. Adevãrul este undeva la mijloc: îi urmãrea, dar informaţiile compromiţãtoare, din punctul de vedere al criteriilor ceauşiste, rãmîneau la dispoziţia partidului şi atît timp cit activistul era docil, nu ieşeau din dosar. Greşea cu ceva, nu se mai încadra pe linie sau avea nevoie Ceauşescu de un ţap ispãşitor, dosarul se deschidea şi se deschidea numai la ordinul partidului. „Pentru a fi siguri cã nu vor sfîrşi prin a fi anchetaţi în beciurile poliţie1 politice pentru spionaj, afaceri oneroase, imoralitate, constituire de reţele de tip mafiot (acuzaţii care au fost folosite în anumite contexte ale luptei pentru putere dintre comunişti în întregul bloc sovietic) s-a ajuns, dupã experienţa sţalinistã, la un consens: limitarea şi controlarea riguroasã a acţiunilor poliţiei politice în privinţa membrilor de partid."213 Organizarea formalã a partidului nu suferise modificãri încã de la sfîrşitul anilor '60. Ceauşescu considera partidul ca pe o creaţie a sa, iar aceastã atitudine provenea din anumite realitãţi indubitabile, partidul Comunist Român de sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu cunoscuse modificãri structurale dupã proiectul sãu personal, pe care 1-a imaginat şi compus în anii sãi de ucenicie între 1945 şi 1965. Timp de douã decenii, aşa cum mãrturisesc foştii sãi apropiaţi, Ceauşescu şi-a pregãtit conducerea prin înţelegerea mecanismelor de funcţionare ale partidului şi prin proiectarea propriei sale structuri. Pe acest schelet s-au aşezat, începînd cu Congresul al IX-lea, schimbarea denumirii partidului, modificarea istoriei sale, epurãrile succesive ale cadrelor fostelor structuri, epurarea etnicã şi antisovie-ticâ, promovarea prin salt a activiştilor tineri, captarea intelectualitãţii culturale şi ştiinţifice, rotaţia acceleratã a cadrelor. Prea puţini analişti au înţeles cã Nicolae Ceauşescu îşi construise propriul partid comunist, care pe fond era mai puţin al ţãrii şi mai mult al lui. Scopul acestei organizãri formale construite de Ceauşescu era menţinerea sa pentru totdeauna la Putere, într-un spaţiu în care, peste tot în jurul lui, Moscova alegea şi confirma pe şefii partidelor, le ridica adversari în imediata apropiere sau îi înlãtura prin lovituri de palat. Dacã nu reuşeau manevrele astea, îi lichida fizic sau intra cu trupe. Modelul organizatoric de bazã folosit de Nicolae Ceauşescu pentru noul partid a fost Armata. Perioada în care Ceauşescu a fost Politrucul Armatei RPR este secvenţa biograficã în care el se formeazã ca lider, dar mai ales i se dezvoltã pînã la limita biologicã acele calitãţi native cu care a reuşit sã conducã statul pînã cu o sâp-târnînã înainte sã fie executat. Trimiterea lui la Armatã, întrun cadru foarte bine organizat, îmbrãcarea uniformei de general, posibilitatea de a studia metodic, precum şi sentimentul de autoritate pe care îl acumula prin darea, executarea şi raportarea ordinului au avut un efect formator, de maturizare a liderului politic şi de conştientizare a mirajului Puterii, în concepţia lui Nicolae Ceauşescu, secretar general al PCR, partidul dispunea de toate pîrghiile statului, dãdea ordine în structuri şi verifica executarea ordinului. Regimul comunist avea aceastã particularitate a militarizãrii instituţiilor aşa-numite „de forţã". Facultãţile de Drept erau pepiniere şi surse de jurişti şi magistraţi, dar şi de ofiţeri de Securitate - aceştia fãceau trei ani de studii de Drept în cadrul şcolii militare, apoi încã doi ani la fãrã frecvenţã la Facultatea de Drept —, Justiţia fiind subordonatã directivelor partidului, iar verdictele, în cazurile care implicau statul, partidul sau subiecte politice, dirijate de secţii speciale ale Comitetului Central. Miliţia era un instrument eficace pentru menţinerea ordinii publice, dar principala sa armã era brutalitatea, în timpul revoluţiei aceastã dimensiune a Miliţiei s-a vãzut cu prisosinţã. Eficienţa ei în perioada de început a statului

comunist, cînd, dupã ce a instrumentat brutal colectivizarea, a dus o bãtãlie considerabilã împotriva infracţionalitãţii generalizate, cît şi capacitatea de a gestiona informativ strada, lumea interlopa şi circulaţia au adus Miliţia în situaţia de a fi vãzuta pozitiv de cetãţeni, ca un apãrãtor al ordinii, în ultimul deceniu imaginea ei avea sã se degradeze vertiginos, pe mãsura insistenţei ordinelor abuzive primite de la partid, în decembrie 1989, cel mai hulit personaj public era miliţianul. El a fost şi principala ţintã a atacurilor infractorilor, diversionisţilor şi revoluţionarilor de la Timişoara, uniţi de aceeaşi urã. în sfîrşit, Armata, : cãreia Ceauşescu îi va da mereu impresia unei griji paterne, a avut de la început, prin legi şi reglementãri speciale, şi sarcina politicã de a „apãra cuceririle revoluţionare" şi dreptul de a-şi folosi forţa umanã şi tehnica în domenii care nu ţineau de misiunile sale oficiale. O bunã parte a procesului de deprofesionalizare a Armatei a venit din complexul legislativ creat în jurul acestei instituţii, care o fãcea incapabilã de puci, şi din politizarea excesivã a controlului ei, prin diferite pîrghii aflate exclusiv în mîna lui Nicolae Ceauşescu. Organizarea informata a partidului urmãrea acelaşi model personal impus de Ceauşescu organizaţiei sale. Partidul Comunist Român nu mai funcţiona decît pe baza de directive, exclusiv de sus jn jos, unica sursã a deciziei aparţinîndu-i liderului suprem. Chiar şi atunci cînd „iniţiativele" porneau de jos în sus, ele erau provocate de sus cu conţinutul şi forma dorite. Pentru a sublinia aceastã impunere, directivele menţionau încã de la început încadrarea mãsurilor jn concepţia personala a secretarului general şi în limitele documentelor emanate de acesta, prin trimiteri la declaraţii, acte şi decizii ale acestuia, inclusiv atunci cînd ele se refereau la altceva, fuseserã emise într-un alt context sau pur şi simplu nu existau. Au rãmas celebre examenele de admitere de la Facultatea de Istorie din Bucureşti în care cîţiva candidaţi au invocat la proba oralã declaraţii şi documente ale lui Ceauşescu pe care acesta nu le dãduse niciodatã, promovînd examenul pentru cã profesorii nu puteau contrazice citatele. Cei care 1-au cunoscut bine pe Ceauşescu ştiu cã acesta avea obiceiul de a prelua idei şi iniţiative de la apropiaţi pentru a le prezenta ca fiind ale lui. în plan mediatic, informarea membrilor partidului, la un loc cu toatã naţiunea, fusese redusã la propagandã. şi nu la orice fel de propagandã, ci la cea de facturã stalinistã, singura care se potrivea cu hotãrîrea lui Ceauşescu de a nu schimba linia dogmatic-marxistã a partidului sãu. Aici, fondul acestui apel la formele vechi marxist-leniniste era reprezentat de „îngheţarea" nivelului de culturã politicã a lui Ceauşescu la exact acel nivel, fapt care transforma automat orice altã viziune ideologicã sau doctrinarã modernizatã într-un atac la gradul lui de înţelegere şi la puterea lui de control ideologic. Este fondul disidenţei lui Ion Iliescu, care vedea în partid un organism viu, iar în secretarul general un reprezentant al acestuia, supus controlului acestuia. Pe de altã parte, tendinţa decizionalã a cuplului Ceauşescu, în aceastã privinţã, a fost aceea de a însoţi comunicarea prin propagandã cu interzicerea altor forme de informare, fenomen care a condus inconturnabil la izolare informaţionalã. Un aspect aparte al acestei crize generalizate a partidului a fost faptul cã singurele locuri unde se concentra întreaga informaţie Cabinetul l şi Cabinetul 2 - şi unde teoretic se com-Punea imaginea mediatã a realitãţii, deveniserã în decembrie 1989 Preponderent selective. Elena şi Nicolae Ceauşescu respingeau ^formaţiile despre realitatea internã şi externã, refuzau sã le mai creadã sau sã le accepte, şi nu mai reţineau decît informaţiile false sosite din sistemul politic, din partid. Or, din partid nu mai veneau decît omagiile, laudele, declaraţiile de loialitate şi raportãrile false. Din alte structuri, cum erau Ministerul de Externe sau Ministerul de Interne (Postelnicu), nu mai veneau decît informaţii cenzurate, eviscerate de partea conflictualã, şi de cele mai multe ori, paradoxal, anonime. Adicã nu se mai preciza sursa, pe ce cale a venit, cine a fost implicat, fãrã nume şi într-o frazeologie cît mai vagã. Au rãmas celebre formulãrile de tipul „se vine", „s-a dispus", „s-a hotãrît", „se preconizeazã" etc. Apoi, erau cãutate informaţiile „pozitive". Acestea erau atunci raportãrile false din economie, declaraţiile fragmentare sau trunchiate ale unor lideri antireformişti din URSS şi din lagãrul comunist declaraţii care îi dãdeau lui Ceauşescu sentimentul cã „se rezistã" — şi sancţiunile. Pedepsirea unor activişti (cum a fost cazul vînãtorilor din judeţul Dolj unde totuşi a murit un om) sau condamnarea exageratã a unor oameni pentru diferite cauze minore (cum erau condamnãrile la moarte pentru furtul porumbului), reprezentau pentru cuplul Ceauşescu informaţii pozitive. Ei mai credeau cã toate aceste informaţii pe care le selectau reprezintã elemente ale autoritãţii. Ruperea de realitate, valabilã în orice caz atunci cînd informaţia nu este preluatã, prelucratã şi interpretatã profesionist —

ce a pãţit şi Emil Constantinescu mai tîrziu —, duce invariabil la pierderea autoritãţii. Apelul la activiştii de partid pentru a-i înlocui pe specialişti este letal sub orice regim, aşa cum s-a vãzut şi în perioada 1996-2000. Aşa se explicã, de altfel, şi felul urît în care a cãzut Ceauşescu: fugind cu elicopterul pentru cã aşa i-a sugerat un general cu piciorul în ghips, abandonat pe o şosea, umblînd bezmetic cu diferite maşini hîrbuite şi la dispoziţia a doi plutonieri de Miliţie. Partidul Comunist Român mai avea o singurã funcţie, cea represivã. El mai deţinea încã puterea sã ordone înãbuşirea revoltelor şi. la o adicã, sã trimitã Armata în stradã cu tancurile. Felul în care rãspundeau ministerele de forţã la comanda politicã depindea de şeful acestora. Milea, Postelnicu, ministrul Justiţiei (?, nu mai ştim cine era ministru), apoi mai jos şeful Securitãţii sau şeful Procuraturii erau conştienţi cã se aflã într-o capcanã administrativã — faptul acesta acum este clar —, iar unii dintre ei, cei mai lucizi, se aflau într-o dublã capcanã — politicã şi sufleteascã (Milea şi Vlad) —, dar aşteptau ca Ceauşescu sã devinã raţional, iar sistemul sã stabileascã repede nişte limite ale raţiunii. Planificarea schimbãrii. Orice om politic normal la cap atunci cînd vede cã baza lui ideologicã (mediul politic din URSS şi din lagãr) sau organizaţia din care face parte (partidele comuniste) se schimbã, îşi pune problema cum îl va afecta schimbarea. Este clar cã Nicolae Ceauşescu intuia cã schimbarea care începuse la Moscova va conduce la un moment dat la schimbarea lui. La început a crezut invers, cã se doreşte schimbarea lui cu un lider promoscovit şi apoi subordonarea Bucureştilor la cursul adoptat de Moscova. Intuia corect. Rezistînd, Ceauşescu a apucat anii sã observe cã se dorea cãderea sistemului şi, în consecinţã, el nu mai putea supravieţui decît în mãsura în care reuşea sã asigure supravieţuirea sistemului. A încercat sã facã o alianţã cu Husak şi Honeker, pentru a se opune perestroikâi. A încercat şi cu Jivkov, de la care a primit asigurãri cã nimic nu se va mişca. Apoi a rãmas cam singur. în calitate de creator al partidului, convins cã acesta nu poate funcţiona fãrã el, şi fabulînd în domeniul rezistenţei la lipsa de hranã, medicamente, cãldurã şi libertate a naţiunii sale, precum şi fantazînd în convingerea cã poporul îl iubeşte şi este alãturi de el pe acel drum, Nicolae Ceauşescu a luat decizia ca, în loc sã schimbe, sãrez/'sfe. Decizia de a rezista era determinatã de importanţa planurilor pe care le avea pentru viitor: autonomia financiarã a ţãrii, contracte mari petrol-armamenţ cu Iranul şi Irakul, apropierea de Organizaţia statelor nealiniate, reluarea şi relansarea relaţiilor cu Germania Federalã şi SUA. Aceste proiecte erau nerealiste. Momentul deciziei dramatice de a relansa politica externã româneascã a fost mereu amînat din 1986 şi pînã în 1989 şi momentului i-a trecut definitiv vremea în noaptea de 3 decembrie 1989, dupã ce a fost informat cã soarta lui a fost hotãrîtã de liderii URSS şi SUA. în timpul unei şedinţe de judecatã, generalul Iulian Vlad a sintetizat fenomenul prin urmãtoarea butadã: „Procesul lui Ceauşescu a fost judecat la Bucureşti, în noaptea de 7 spre 8 iulie, sentinţa s-a dat la Moscova în 4 decembrie, iar executarea sentinţei a avut loc la Tîrgovişte în 25 decembrie!" Deşi nu are date certe, ci doar nişte zvonuri din imediata lui apropiere, scriitorul, prin calitatea de proprietar al limbii şi stãpîn al procedeelor literare, îşi poate permite sã imagineze starea de spirit a cuplului Ceauşescu în acea noapte de la începutul lunii decembrie 1989. Procedeele literare folosite se numesc uchronie şi etopee. Uchronia permite autorului sã imagineze scene sau momente ale istoriei pe care nu le poate confirma nimeni şi pentru care nu existã sau nu aveau cum sã existe documente şi mãrturii. Etopeea este procedeul literar care îi permite autorului sã punã în gura unor personaje istorice - în literatura americanã, inclusiv personaje contemporane - cuvinte şi declaraţii care nu pot fi probate, sã le plaseze în situaţii imaginate de el, sã le compunã din atitudini credibile. Cea mai cunoscutã etopee din literatura românã este învãţãturile lui Neagoe Basarab cãtre fiul sãu Teodosie. Şeful statului ajunge acasã foarte tulburat, mai ales abãtut. Cele mai importante forţe ale lumii se coalizaserã împotriva lui şi se prevestea o furtunã care, dupã ce mãturase teritoriul dintre Zidul Berlinului şi Oradea, urma sã se abatã şi asupra ţãrii lui. Ceea ce urmãreau duşmanii şi mai ales agentul american Mihail Gorbaciov era distrugerea comunismului, renunţarea la ideal şi pactizarea cu imperialismul capitalist. Pentru cã el, Nicolae Ceauşescu, continuã sã reziste, duşmanii au dezlãnţuit toate forţele propagandei antiro-mâneşti şi au pus la cale dezmembrarea

României. Dar, în primul rînd, este vînat el. El, care stabilise cu ei relaţii multilaterale, economice şi politice, el, care îi ajutase pe americani şi pe israelieni, care deschisese cel mai mult relaţiile cu De Gaulle, el care se plimbase în trãsurã cu regina Angliei şi inaugurase relaţiile cu Germania Federalã, cînd aceasta umbla disperatã sã lege o legãturã pe piaţa esticã, el, care condamnase intervenţia în Cehoslovacia şi pusese toatã ţara în poziţie de apãrare militarã, el, care împinsese România la marginea Tratatului de la Varşovia şi pînã în pragul Organizaţiei statelor neutre şi nealiniate, el, care fusese şi la Olimpiada din America şi la cea din URSS, împotriva embargoului, tocmai el era vînat pentru a fi înlãturat de la conducerea ţãrii. şi a cui? A ţãrii pe care el o scosese din anonimat, pe care o proiectase în nucleul select al celor ce contau şi jucau pe masa deciziilor strategice. Poporul nu uitã binele fãcut şi poporul a vãzut cum a crescut ţara de la o patrie agrarã la o ţarã mediu industrializatã. Apoi, cum sã se dea la o parte cînd toate astea sunt meritul lui şi pe toate le-a construit el. în plus, are planuri mãreţe pentru viitor, are de terminat Casa Poporului în care va sta el, are de terminat procesul de sistematizare a satelor, de dãrîmat bisericile alea, care sunt prea multe şi vînd în fiecare zi opiu, are de finalizat transformarea Bucureştilor în port la Dunãre şi diai ales are de încheiat procesul de realizare a tuturor produselor din lume în România. Ca şi celebrul personaj Babuşkin, el va privi rîndurile de cãrţi cu coperţi roşii din mica bibliotecã a casei, se va opri un timp asupra volumului cu dedicaţie abia primit de la Gorbaciov şi va şopti doar pentru el: „Astea sunt intrigi!". El se sfãtuieşte cu soţia sa, ca orice bãrbat ajuns la ananghie. Femeia îl îmbãrbãteazã: „Nu te lãsa, Micule!" şi mai drãcuie cîţiva subalterni care nu-şi fac datoria sã-1 apere pe tovarãşul. Ea însã nu-i poate oferi mai mult decît o imensã urã pe tot şi pe toate, precum şi o crizã violentã de isterie casnicã. Intr-un moment de acalmie cei doi se aşazã în faţa unei sticle de vin şi se gîndesc la o schimbare în echipa de guvernare, în martie anul viitor, cu ocazia alegerilor. Va fi adus Nicu de la Sibiu, va fi înfiinţatã funcţia de preşedinte al partidului, iar pe fiu îl va pune primvicepreşedinte. A învãţat sã conducã oamenii, s-a bãtut pentru judeţul lui, a cãpãtat experienţã, s-a mai potolit şi cu femeile. Nicolae are 71 de ani, e bolnav, dar mai poate trãi cel puţin 14 ani, cît sã mai creascã şi Nicu în vîrstã. Gero-vitalul e produs românesc. Apoi, dacã e la o adicã, Elena poate conduce statul foarte bine, avînd în vedere pregãtirea ei profesionalã şi diplomele de savant internaţional. Cînd va muri, cîndva prin mileniul trei, Nicolae va fi îmbãlsãmat şi pus într-un sarcofag de sticlã, într-un mausoleu de marmurã construit pe locul cel mai înalt al Bucureştilor, deasupra poporului. Scorniceşti va fi declarat oraş martir. Bulevardul principal al Capitalei, aeroportul Snagov, care se va construi între timp, Combinatul Siderurgic de la Cãlãraşi vor primi numele lui. Statui vor împodobi pieţele centrale ale capitalelor de judeţ. Pînã atunci însã, va lupta cu întreaga sa convingere marxist-leninistã pentru viitorul de aur al omenirii, se va bate pînã la ultima picãturã de sînge împotriva imperialismului, va milita consecvent pentru internaţionalismul proletar şi pentru cauza popoarelor — comunismul. Cam aşa aratã un posibil scenariu din creierul lui Nicolae Ceauşescu în timp ce realitatea bãtea la uşã. în timpul anchetelor, acuzaţi cã n-au fãcut nimic sã-1 opreascã, foştii membri ai CPEx au afirmat cã „aşteptau ca raţiunea sã învingã". Dar mai era ceva raţional în gîndirea lui Nicolae Ceauşescu? Revenind la posibilul titlu „Ceauşescu împotriva lumii", trebuie remarcat cã, prin inactivitatea naţiunii şi eficienţa represivã a partidului, existau toate temeiurile formale ca naţiunea românã sã fie consideratã solidarã cu liderul ei. Sigur, toţi liderii Marilor Puteri declarau cã se gîndesc la binele naţiunii române, cã ceea ce fac este destinat eliberãrii sale şi cã nu se pune în discuţie suveranitatea statului român. Unele declaraţii apelau la nedumerire sau la nuanţe cu referire la un anumit specific „necombatant" al românilor, cum a fost, de exemplu, declaraţia lui Raymond Seitz, adjunctul secretarului de stat pentru problemele Europei şi Canadei, la sfîrşitul lunii noiembrie 1989: „Este o ţarã insensibilã sau imunã la toate schimbãrile care au loc în Europa Rãsãriteanã. Ea are unele particularitãţi proprii"214. Adicã, cu alte cuvinte, noi suntem mai ciudaţi. Alţii, ca Oleg Bogomolov, consilier al lui Gorbaciov şi şef al Comisiei care-i purta numele şi cu care ne-am mai înţîlnit, dovedeau cã ştiu mai multe: „Procesul care se desfãşoarã în prezent, în unele ţãri din Europa de Est are un caracter ireversibil şi de generalitate. Anumiţi conducãtori politici pot sã nu fie conştienţi de necesitatea unor asemenea schimbãri, dar viaţa însãşi le-o va

impune. De aceea eu privesc cu un anumit optimism evoluţia viitoare a României"215. Cînd Istoria face cotituri şi încep a se surpa malurile hãrţilor, fiecare cuvînd este important şi fiecare vocabulã este cîntãritã înainte sã fie rostitã. Bogomolov a spus cã „viaţa" va impune schimbarea. Schimbarea a fost impusã de la Moscova, ceea ce ne face sã credem cã în adîncul sistemului comunist Moscova încã mai avea drept de viaţã şi, dupã cum am vãzut, şi de moarte asupra lagãrului sãu. în condiţii^6 m care naţiunea nu reacţiona la semnalele de afara şi cum nu-şi puteau permite ca la acest nivel sã-i declare pe români incapabili de schimbare, liderii Marilor Puteri aveau nevoie de un inamic bine marcat, de cineva care ţine naţiunea sub teroare. Acel cineva avea douã capete: Ceauşescu şi Securitatea. Imaginea terorii se concentra asupra liderului comunist român şi asupra instrumentului sãu devotat. Aveau în bunã mãsurã dreptate, însã Ceauşescu şi Securitatea lui acţionau în treburile statului de 25 de ani, timp în care aceleaşi Mari Puteri lucraserã cu amîndoi în draci. Ba, pe generalul Pleşiţã 1-a decorat Charles De Gaulle. De decoraţiile lui Ceauşescu nu mai amintim. Nici de scurgerile voite de tehnologie militarã dinspre Vest spre regimul comunist al lui Ceauşescu prin intermediul Securitãţii (Allouette, Puma, IAR 93 şi 99, motoare MÂN şi platforme pentru tancuri, aparaturã sofisticatã de urmãrire şi ascultare, microelectronicã, diamante industriale ş.a.). Ceauşescu de atunci este Saddam Hussein de astãzi, cel care fusese îmbrãţişat la Bagdad cu ani în urmã de nimeni altul decît Donald Rumsfeld. Din acest punct de vedere, eliminarea lui Ceauşescu a scutit ţara de ceea ce s-a întîmplat în Iugoslavia şi în Irak, state în care liderii fuseserã pînã atunci ţinuţi în braţe de Occident. Problema de fond a raportului stat-naţiune este cã atît Ceauşescu cît şi Securitatea nu au reacţionat pentru a-şi elibera poporul în momentul cînd a apãrut prilejul, în clipa în care inclusiv Moscova le-a cerut acest lucru. Cînd Moscova a dat drumul la primele lanţuri, Ceauşescu a ordonat ca ele sã rãmînã la locul lor, iar Securitatea sã le strîngã mai bine. Pe Marile Puteri, aşa cum am vãzut, trecutul nu le mai interesa, nici cã erau sã-şi dea cu bombele ato-mice în cap, nici cã printre ele fusese un român care jucase pe aceeaşi masã cîteva jetoane. Problema ce trebuie lãmuritã, pentru a judeca şi isteria anticeau-Sistã si an ti-Securitate care a produs morţi şi rãniţi în decembrie 1989 şi care, mai mult decît atît, va avea consecinţe asupra situaţiei ii şi starului român mulţi ani dupã revoluţie, este în ce mãsurã Ceauşescu personal şi Securitatea, ca instituţie, reprezentau un pericol letal pentru naţiune, sursa terorii şi principala frînã în drumul spre libertate, întrebarea ar putea sã parã ciudatã, nepotrivitã — atîta timp cît „se ştie" — şi chiar subversivã. In şapte ani de documentare pentru scrierea acestor volume despre revoluţia din decembrie am întîlnit invariabil aceeaşi nedumerire a foştilor ofiţeri de Securitate faţã de reacţia Armatei, a presei postdecembriste şi a politicienilor din Opoziţie în ce îi priveşte, viaţa şi activitatea lor în cadrul Securitãţii fiind extrem de rigide, departe de ceea ce se întîmplase între 1947 şi 1965, substanţial limitatã de ordinele partidului, de legi şi regulamente restrictive care împiedicau, cel puţin formal, abuzurile. Teroarea la care se refereau liderii Marilor Puteri atunci cînd enunţau îngrijorarea lor pentru naţiunea românã acţiona pe douã cãi: psihologice şi ocazionale. Teroarea la care supusese naţiunea Securitatea în primele decenii ale statului comunist nu se uita. Ea funcţiona mai departe fãrã sã mai acţioneze fizic. Pe de altã parte, dacã ieşeai din front, teroarea revenea imediat cît se poate de prezentã. S-a vãzut asta la Braşov şi la Iaşi, cele douã cazuri cu adevãrat grave. O teroare reactualizatã este o teroare prezentã. Se afirmã cu temei cã nu a existat Opoziţie. Asta înseamnã cã o majoritate covîr-şitoare a naţiunii române se adaptase terorii şi reacţiona asemenea cîinelui lui Pavlov la cel mai mic stimul. Se invocã foarte des în ultimul timp diferenţa de atitudine a Securitãţii între perioada 1948-1965 şi perioada 1965-1989, prima fiind dominatã de teroare insti-tuţionalizatâ, a doua de dispariţia acesteia. Ea a fost explicatã şi prin faptul cã aproape 100% din aparatul informativ avea studii superioare. In realitate, teroarea fusese preluatã de partid, acesta aplicînd toate metodele posibile pentru distrugerea destinului individului care nu se alinia. Sistemul de putere, adus de Ceauşescu la perfecţiunea încercuirii, strivea orice conştiinţã şi orice acţiune, izola individul şi îl condiţiona, inclusiv biologic, dîndu-1 afarã din serviciu, umilindu-1, lãsîndu-1 fãrã casã, înfometîndu-1, urmãrindu-1 pentru a-1 pedepsi. Apoi, Ceauşescu reuşise sã stîrneascã în majoritatea covîrşitoare a românilor sentimentul naţionalist sau, mai corect spus, particula grea de frustrare din nucleul naţionalismului. In faţa nedreptãţilor autentice sau a celor

imaginare, dar bine speculate de propaganda anilor '70, românii s-au simţit pe rînd mîndri, protejaţi, bãgaţi în seamã pe timpul lui Ceauşescu şi într-un final concilianţi, apatici, indiferenţi, învestind întreaga încredere în Ceauşescu, ei aşteptau ca acesta sã fie cel care sã întreprindã ceva. Sentimentul de aşteptare, potenţat de nevoile zilnice şi de presiunile externe, a urcat de la popor pînã la liderii politici din imediata lui apropiere. în al treilea rînd, o reformã eliberatoare venitã în întîmpinarea românilor putea sã aterizeze din orice parte a lumii, cu excepţia Uniunii Sovietice şi a Ungariei. Duşmanii de moarte ai ţãrii puteau sã aibã şi cele mai bune şi generoase intenţii. Nici un român nu era în stare sã-i creadã. Aici intervine din nou explicaţia necesarã pentru acuzaţia de nepatriotism la adresa lui Ceauşescu, pentru cã, aşa comunist cum era regimul ei şi aşa chinuitã de criza internã, România putea sã-şi facã tranziţia cerînd ajutor Americii sau Franţei. Cu America avusese relaţii privilegiate, la conducerea Franţei era un socialist pragmatic, cîndva plãtit de Bucureşti. Cuplatã cu una din aceste Mari Puteri sau cu amîndouã, România şi chiar Ceauşescu aveau şansa sã negocieze ceva. Pe cînd aşa, în decembrie 1989, cînd lumea ajunsese într-un alt punct al Istoriei, nu mai era nimic de fãcut. Astãzi — sigur, privind cu alţi ochi — ne dãm seama cît de puţin reprezentau opozanţii lui Ceauşescu şi cît de puţini s-ar fi alãturat acestora pentru a forma o Opoziţie politicã în condiţii de libertate, cît de uşor era sã-i infiltreze cu informatori — cum a fãcut KGB-ul în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria -, şi ce eforturi politice, materiale şi financiare va investi Occidentul pentru a construi în aceste ţâri mutilate de istorie o societate normalã. Cîte avantaje ar fi avut acea Românie care era deja cu un pas în afara Tratatului de la Varşovia? Dar acesta este un alt traseu, pe care nu ne-am dus, la fel cum n-am pornit pe traseul arãtat în 1862 de cel dintîi prim-ministru al tãrii, nefericitul Barbu Catargiu, mort cu ţeasta zdrobitã pe Dealul Mitropoliei. Greşind drumul, lumea a trecut la presiuni. Presiunile â care a fost supusã România în decembrie 1989 au fost, în prin-ClPal, de şapte feluri: înţelegeri politice la nivelul cel mai înalt între Dãrile Puteri; redeşteptarea iredentismului maghiar şi ameninţarea u dezintegrarea teritorialã; presiuni economice; presiuni militare manevre şi.ameninţãri la frontiere; o amplã campanie mediaticã internaţionalã împotriva regimului, dar şi la adresa românilor, ca popor; intervenţia ocultã a lojilor masonice; tentativa de influenţare culticã şi propaganda religioasã. înţelegerile la nivelul cel mai înalt sunt cunoscute fragmentar şi destul de aproximativ. Se pot identifica trei momente cheie în care s-a discutat soarta regimului comunist din România şi a lui Ceau-şescu personal. Prima a fost întîlnirea Mitterrand - Kohl de la începutul lunii noiembrie la care s-a analizat în primul rînd „chestiunea germanã", preocupare prioritarã a Franţei, pentru a evita pierderea poziţiei sale în Europa prin reapariţia unei Germanii Mari. Dar şi a Germaniei, care evident urmãrea reunificarea în formã absolutã. Cu aceeaşi ocazie, Mitterrand şi Kohl s-au înţeles sã constituie un „front comun al forţelor de opoziţie din ţãrile socialiste"216. Intr-o notã a Securitãţii din 13 noiembrie 1989, întocmitã pe baza unor informaţii obţinute din interiorul Comandamentului NATO, se dezvãluia existenţa unei forme de repartiţie a celor mai importante state NATO în privinţa interesului, dar şi al acţiunii faţã de statele comuniste: „SUA se vor concentra îndeosebi asupra situaţiei din URSS, urmînd ca RFG şi Marea Britanic sã se ocupe mai mult de problemele legate de RDG, Polonia, Cehoslovacia, iar Franţa şi Italia, de cele privind Ungaria, Bulgaria şi România"217. Aşadar, din punctul de vedere al NATO fusesem repartizaţi Franţei. De Ungaria se ocupau cu prioritate Franţa şi Italia şi vom arãta mai departe de ce. A doua întîlnire importantã a fost cea din 6 decembrie 1989 de la Kiev între Gorbaciov şi Mitterrand, la care s-a convenit îndepãrtarea prin forţã a lui Ceauşescu, conlucrarea informativã şi militarã între Franţa şi URSS pe acest subiect (Mitterrand a plusat oferind grupuri de comando ale Armatei franceze, astfel încît sã fie îndepãrtatã posibilitatea ca o eventualã intervenţie cu trupe sovietice sau ungare sã parã un atac al forţelor Tratatului de la Varşovia), precum şi confirmarea status-quo-ulm teritorial, pe frontierele stabilite la lalta, inclusiv drepturile URSS asupra Basarabiei şi nordului Bucovinei. Cu aceastã ocazie a fost reafirmat principiul de drept internaţional al neintervenţiei în treburile interne ale unui stat, cu excepţia cazurilor în care pe teritoriul statului respectiv au loc încãlcãri flagrante ale drepturilor omului. Cele reale trebuiau expuse, celelalte inventate (Tokes). A treia întîlnire, decisivã, a fost cea de la Malta între Gorbaciov şi Bush, însã cu adevãrat influentã pentru regimul

Ceauşescu şi pentru România a fost întîlnirea de la jCiev, unde cele douã Mari Puteri vechi „tutelare" au decis din nou asupra soartei noastre. Trebuie arãtat aici cã înclinarea Franţei spre gestionãri mascate ale sferelor de influenţã nu era doar o chestiune de tradiţie, ci şi problemã vitalã pentru cucerirea unui rol de primã mînã în politica europeanã şi mondialã. Franţa a cunoscut în ultimele decenii mai multe accente stridente ale politicii sale externe — un exemplu a fost continuarea experienţelor atomice în Atolul Mururoa, cînd toate statele nucleare abandonau metoda experienţelor subterane —, ieşind mereu în relief ca un fel de semnal al neuitãrii sale dincolo de trioul cu adevãrat potent SUA-URS S -Germania. Gorbaciovismul a surprins Franţa într-o faza a politicii în care îşi autocondiţiona performanţele europene de relaţia cu colosul comunist de la Rãsãrit: „A face Europa înseamnã a şti sã adopţi o linie politicã faţã de Uniunea Sovieticã, care se uitã tot timpul cu jind la Germania. Franşois Mitterrand îşi impune sã nu vadã în sovietici decît pe reprezentanţii unei mari puteri, la drept vorbind ai unui mare imperiu care n-ar putea fi sensibil decît la forţã. Emoţiile pe care conducãtorii lor, regimul şi etica lor le suscitã sunt de luat în consideraţie în mãsura în care pun în mişcare o opinie publicã. Altfel spus, existenţa gulagului, intervenţia în Afganistan, sau înãbuşirea Poloniei nu pot dicta un comportament de la stat la stat. Trebuie sã te resemnezi cu ritmurile lente ale istoriei şi cu faptul cã toate statele sunt în mod egal nişte monştri fãrã suflet"218. O astfel de politicã, dublatã de viziunile aproape imperiale ale lui Mitterrand a fãcut ca drumul spre o înţelegere deplinã cu sovieticii asupra intervenţiei în România sã fie foarte scurt. Deoarece în opinia publicã s-au dezvoltat douã curente de pãreri în legãturã cu dreptul Marilor Puteri de a interveni în evenimentele din România considerãm necesar sã încercãm o aplecare asupra reglementãrilor internaţionale care legifereazã astfel de cazuri. Primul curent este strict jurnalistic şi porneşte de la premisa cã nu are nici o importanţã temeiul juridic al amestecului în treburile interne atîta timp cît acest amestec ne-a eliberat, ne-a redat libertatea. Al doilea curent are un caracter politic explicit şi subliniazã abuzul la care s-au dedat Marile Puteri prin intervenţia în România pe cale militarã neconvenţionalã, prin susţinerea financiarã, mediaticã şi materialã a grupurilor opoziţioniste, prin acţiunea serviciilor de informaţii. Acest curent, îmbrãţişat şi de personalitãţi ultranaţionaliste independente, doreşte sã impunã o imagine a soartei României decise în strãinãtate, în cancelariile Marilor Puteri, revoluţionarii români fiind doar actori ai unui scenariu scris la Kremlin şi în Salonul Oval. în substrat, acest curent induce şi sentimentul cã fostului regim comunist i s-a fãcut o nedreptate. Ambele curente evitã temeiul legal. Dreptul internaţional. Judecarea situaţiei în care nişte puteri strãine discutã şi hotãrãsc o intervenţie multiplã în interiorul unei ţãri este îngreunatã de faptul cã la acea datã, anul 1989, Dreptul internaţional şi Carta ONU nu aveau la dispoziţie mijloace juridice care sã permitã o astfel de acţiune. Abia mai tîrziu, tocmai din cauza impreciziei legislative, Statele Unite vor încãlca nedisimulat prevederile existente sau le vor interpreta subiectiv, intervenind prin intermediul NATO în Iugoslavia şi fãrã NATO sau fãrã ONU în Irak. Aceste intervenţii au fost, de fapt, expresia construcţiei defectuoase a ONU, a ineficientei sale şi în ultimã instanţã a inutilitãţii sale în raport cu evoluţia rapidã a lumii. Datoritã acestor defecte normative, dreptul Statelor Unite de a riposta la atacul din 11 septembrie 2001 s-a sprijinit exclusiv pe informaţiile furnizate de serviciile secrete, adicã pe surse nepublice. Dar atunci, în 1989, aceste probleme nu se puneau la lumina zilei, cu toate cã în Cancelariile Marilor Puteri se discuta, iar liderii acestora ajunseserã sã negocieze practic încãlcarea lor. Nici un articol al Dreptului internaţional nu acorda dreptul liderilor americani, sovietici, francezi sau germani sã decidã acţiuni care sã implice intervenţia în treburile interne ale altui stat. Aceasta era o capcanã pe care o întinsese Occidentului chiar Uniunea Sovieticã, încã din timpul Conferinţei de la San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945), pe care o dezvoltase mtr-un corp aparent solid de rezoluţii ale ONU cu scopul de a interzice activitãţile Occidentului în sfera sa de influenţã şi pe care o considerase întãritã cu ocazia semnãrii Actului final de la Helsinki. eşa cum am arãtat, dorinţa puternicã de a i se confirma frontierele sferei sale de influenţã a obligat URSS sã accepte la Helsinki „povestea" cu drepturile omului, în 1989 dispare mecanismul de protecţie a blocului comunist în faţa campaniei pentru respectarea drepturilor omului. Pînâ atunci este adevãrat cã propaganda din URSS şi din ţãrile comuniste combãtea mediatic campania occidentalã, dar ţntr-

un final, undeva, la o întrevedere la nivel înalt, pe cãi diplomatice sau în cursul unor negocieri liderii sovietici puneau problema ratificãrii tratatelor de reducere a armelor nucleare, a sporirii cheltuielilor de înarmare, a intervenţiei în America Latinã şi chestiunea drepturilor omului era datã urgent la o parte. Cel mai clar exemplu este al Chinei -cînd vor ceva de la ea, Marile Puteri uitã rapid de respectarea drepturilor omului. Cum URSS renunţa la aceastã doctrinã de protejare a blocului sãu prin propagandã internaţionalã, manifestarea generalizatã a campaniei împotriva regimului comunist de la Bucureşti nu mai putea primi decît slaba ripostã autohtonã. Aşadar, din punctul de vedere al reglementãrilor internaţionale, Marile Puteri nu puteau exercita presiuni asupra României — Nicolae Ceauşescu era un mare campion al principiului nerecurgerii la forţã sau la ameninţarea cu forţa —, decît pe temeiul drepturilor fundamentale ale omului. Acestea sunt în fapt un set de principii umaniste şi umanitare fãrã relevanţã juridicã, nici la acea datã, nici astãzi. Prin urmare, Occidentul şi în primul rînd SUA au avut nevoie de un act internaţional care sã permitã ingerinţa, iar acest act a fost cel semnat în finalul Conferinţei de la Helsinki din 1975. Dar tot nu era suficient, pentru cã nu exista posibilitatea sancţiunii „oficiale", decît prin intermediul unor proceduri complicate din cadrul ONU. In cazul României, pentru SUA, URSS, Franţa şi Germania era evident cã orice tentativã de sancţiune - embargoul, de exemplu - nu ar fi trecut de votul Chinei în Consiliul de Securitate. Urmarea cãii legale ducea la un eşec previzibil, în consecinţã, Marile Puteri au hotãrît sã acţioneze prin mijloacele individuale pe care le aveau la Dispoziţie - mãsuri unilaterale de embargo economic, chemarea ambasadorilor, campanie mediaticã negativã, sprijinirea conspirativa a opozanţilor şi disidenţilor — la care s-a adãugat confirmarea secretã a dreptului URSS de a interveni neconvenţional pentru schimbarea regimului din România. Aici a contat şi un paradox; România comunistã îşi dezvoltase relaţiile internaţionale atît de mult încît pãtrunsese în sistemul de intercondiţionare al lumii, astfel cã şi pîrghiile prin care putea fi blocatã erau numeroase. Probabil cã la un moment dat Ceauşescu a simţit presiunea acestei intercon-diţionãri mondiale şi de aceea a lansat programul autarhiei economice, izolînd brutal ţara. Pe fond juridic, drepturile fundamentale ale omului sunt apãrate prin corpul de convenţii cuprinse m Dreptul internaţional umanitar. Acesta mai poartã şi denumirea de Dreptul de la Geneva, locul unde între 1949 şi 1980 s-au emis reglementãrile sale de bazã. De la început trebuie precizat cã Dreptul acesta este depolitizal, adicã nu ţine cont de ideologii şi nu face distincţii asupra regimului politic, cu excepţia particularã a rasismului. De aceea, el se limiteazã numai la conflictele armate între state, în care drepturile indivizilor combatanţi sau necombatanţi pot suferi încãlcãri. Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 exprima convingerea „cã nici o dispoziţie a prezentului Protocol sau al Convenţiilor de la Geneva, din 12 august 1949, nu poate fi interpretatã ca legitimînd sau autorizînd vreun act de agresiune sau oricare altã folosire a forţei, incompatibilã cu Carta Naţiunilor Unite"219. Interpretarea imediatã a acestui principiu aratã cã, pentru ã interveni în Ungaria (1956), în Cehoslovacia (1968) sau în Afganistan (1979), URSS avusese nevoie de o cerere venitã din interior, de la o grupare a partidelor comuniste, indiferent dacã era autenticã sau scrisã în prealabil la Moscova. Sã observãm cã în ambele cazuri europene, Occidentul a avut o reacţie oficialã identicã: „Este o problemã internã a blocului comunist", în cazul României orice cerere de intervenţie venitã din interiorul partidului comunist sau din partea unor eventuale grupuri opozante producea previzibil o represiune invidualã rapidã a lor şi o solidarizare a populaţiei cu Ceauşescu. în text se vorbeşte şi de „orice altã folosire a forţei" care pare o formulare categoricã, dar în realitate este foarte vagã. în virtutea acestui paragraf detaşamentele trupelor speciale ale URS S au trebuit sã intre în România sub acoperirea de „turişti" şi tot în temeiul acestui paragraf Gorbaciov s-a pronunţat în permanenţã public cã nu se amestecã şi nu are nici un amestec în evenimentele din România. Bineînţeles cã nu-1 crede nimeni, însã din punctul de vedere ãl interesului maxim de a respecta Dreptul internaţional, care i se putea aplica şi lui, Gorbaciov era obligat sã dea aceste declaraţii. Tot în Dreptul umanitar la care puteau face apel Marile Puteri existã şi o Convenţie specialã care reglementeazã protecţia victimelor conflictelor armate fãrã caracter internaţional (Protocolul II), adicã al conflictelor interne. La articolul l, alineatul 2 Protocolul are un text indubitabil: „Prezentul Protocol nu se va aplica situaţiilor de tensiune internã şi tulburãrilor interne, cum sunt actele de dezordine publicã, actele sporadice şi izolate de violenţã şi alte acte

analoage, care nu sunt conflicte armate"220. Altfel spus, ordinul lui Ceauşescu deîntervenţie la Timişoara, dacã era legal, nu putea fi atacat prin intermediul Dreptului umanitar, decît dacã se putea demonstra folosirea unor practici inumane, de tip asasinat voluntar, execuţii, torturã, genocid. Mai mult decît atît, dacã persoanele abilitate prin lege decretau starea de necesitate, ca primã etapã pentru starea de rãzboi, şi indicau prezenţa unui inamic la frontiere sau pãtruns în teritoriu, dreptul forţelor de ordine de a interveni în tulburãri interne era chiar confirmat şi întãrit prin Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de rãzboi din 12 august 1949. La Articolul 5 se preciza: „Dacã pe teritoriul unei Pãrţi în conflict, aceasta are motive serioase sã considere cã o persoanã protejatã Prin prezenta Convenţie este, în mod individual, legitim bãnuita cã s-ar deda unei activitãţi dãunãtoare securitãţii statului sau dacã s-a stabilit cã acesta se dedã în fapt unei asemenea activitãţi, zisa persoanã nu va putea sã se prevaleze de drepturile şi privilegiile confe-rite prin prezenta Convenţie, care, dacã s-ar exercita în favoarea sa, ar putea sã aducã prejudicii securitãţii statului"221. S-ar putea aduce argumentul cã România nu se afla atunci angajatã în nici un rãzboi. Perfect adevãrat, dar numai dacã din sentinţele pronunţate de Justiţia românã dupã 1989 se scot acuzele cã România se afla de fapt într-un rãzboi, în Rãzboiul rece, şi cã statul român comunist era ilegitim pentru cã fusese ocupat de trupele sovietice în 1944, iar regimul comunist era impus, acuze pe baza cãrora numeroşi ofiţeri ai Armatei şi Securitãţii au primit sute de ani de puşcãrie. Atît Comisia juridicã internaţionalã a ONU, cît şi Comisia pentru supravegherea respectãrii drepturilor omului s-au lovit în permanenţã de dificultatea juridicã de a sancţiona o încãlcare a drepturilor omului prin orice fel de presiuni decît cele care pînã la urmã erau lãsate la dispoziţia individualã a unor state, „în legãturã cu formulãrile Cartei Naţiunilor Unite, este evident cã mãsurile de presiune sunt prevãzute numai în conexiune cu pacea mondialã şi securitatea internaţionalã, în acest context, drepturile omului nu sunt menţionate în legãturã cu douã aspecte: a) nu sunt menţionate ca motiv pentru a impune mãsuri coercitive, b) nu sunt luate în considerare cînd sunt luate în calcul efectele unor asemenea mãsuri asupra condiţiilor de trai - în fapt, şansele de supravieţuire ale populaţiei afectate."222 Dacã rãmînea în viaţã şi cu un avocat bun, la un eventual proces internaţional, mai uşor decît cel al lui Milosevic, Ceauşescu ar fi creat mari probleme juridice, cu Dreptul internaţional în braţe. Dacã Nicolae Ceauşescu decreta oficial încã din 17 decembrie, ora 13.30, starea de necesitate şi anunţa cã este vorba de o intervenţie strãinã, demonstrînd aceasta cu probe (agenţi capturaţi, diplomaţi acuzaţi de spionaj, depozite clandestine de arme, transporturi de arme, denunţa manevrele militare de la graniţã, dispozitive menite sabotajului etc.) dreptul de trecere la mãsuri militare în interior, la Timişoara şi Bucureşti, devenea legitim. Dacã Securitatea şi Armata i-ar fi ascultat ordinele, disidenţii, opozanţii, grupurile de diversionisţi pregãtiţi în Ungaria şi „turiştii" sovietici puteau fi reţinuţi, evacuaţi sau curãţaţi, dacã foloseau arme, încã din dupã-amiaza de 17 decembrie- şi asta> legai- Vom afirma tot aici cã, dacã Securitatea românã voia sã-1 apere pe Ceauşescu, ar fi trecut rapid la aceste mãsuri şi termina revoluţia înainte sã înceapã. La Timişoara, de exemplu, filajul îi depistase cu precizie pe instigatori şi în haosul creat de deschiderea focului, şi cãderea primilor morţi îi putea lichida extrem de rapid. Nu a vrut. Numai o întîmplare a fãcut ca în momentul de vîrf al crizei la conducerea Securitãţii sã se afle un intelectual. Dacã la conducerea Securitãţii se afla atunci un activist de partid - de tip Postelnicu, de exemplu - Laszlo Tokes era suprimat de mult, coloanele de „turişti" sovietici nici nu ajungeau la destinaţie, iar agenţii diversionisţi de la Timişoara dispãreau într-o noapte. Fãrã urmã. Pe de altã parte, nu putem sã nu constatãm cã Nicolae Ceauşescu a crezut naiv în respectarea Dreptului internaţional într-o lume rãscolitã de terorism, saturatã cu arme nucleare şi strãbãtutã de la un capãt la altul de furia comunicãrii. Dacã ar fi sã-1 caracterizãm pe Ceauşescu printr-un singur cuvînt, acesta ar fi depãşit. în domeniul public al comunicãrii oficiale mediatizate, presiunile asupra României comuniste nu au existat. A existat doar speranţa exprimatã de lideri politici din strãinãtate cã situaţia se va schimba prin acţiunea din interiorul Puterii de la Bucureşti sau prin cea a populaţiei. Nu este locul acum pentru concluzii, dar Nicolae Ceauşescu şi-a sãpat singur groapa şi a început aceastã muncã sinucigaşã în clipa în care a ştiut cã România va fi atacatã şi nu a arãtat naţiunii pericolul. Dar, la fel ca în numeroase alte situaţii, inclusiv cazul 11 septembrie 2001, acţiunea propriu-zisã nu

s-a desfãşurat public, iar mediatic nu s-a spus decît ceea ce era conform cu Dreptul internaţional, îl prevenim aşadar pe cititor cã, pînã la deschiderea arhivelor, peste cîteva decenii, şi pînã la primele scurgeri de "iformaţii din dosarele Cancelariilor Marilor Puteri, nu va exista confirmarea sau infirmarea vreunei forme de presiuni oficiale asu-Pra României comuniste. Redeşteptarea iredentismului maghiar, în perioada 1986-1989 a avut mai multe surse, cel puţin trei. Nu vom face o incursiune în istoria relaţiilor tensionate dintre români şi unguri, între România şi Ungaria, nu pentru cã au fost supermediatizate, ci pentru cã ceea ce ne intereseazã aici este doar încorporarea acestui fenomen în categoria presiunilor internaţionale. Cele trei surse ale redeşteptãrii extremismului maghiar în perioada premergãtoare revoluţiei au fost: l. Folosirea subversivã a acestuia de cãtre URSS cu scopul de a crea o sursã de conflict în care sã poatã interveni diplomatic şj eventual militar. 2. Folosirea acestui subiect de cãtre Occident pentru a exercita o presiune politicã pe un alt subiect mai important, sensibil sau grav. 3. Cauze interne ale Ungariei. Folosirea conflictului milenar între români şi unguri pe terna Transilvaniei de cãtre Rusia îşi are rãdãcina chiar în momentul în care acest subiect a fost aşezat în centrul preocupãrilor politice ale guvernelor României moderne. Interesul Rusiei a fost simplu de descifrat, el fiind legat de ocuparea ilegalã a Basarabiei începînd cu 1812, de ilegitimitatea administrãrii ruseşti asupra acestei provincii româneşti şi de problemele juridice, de politicã externã şi morale pe care le-a avut la sfîrşitul rãzboiului ruso-turc din 1877-1878. Din clipa în care s-a format România Mare şi Basarabia a revenit la Patria Mamã, Rusia sovieticã şi apoi URSS n-au recunoscut dreptul la autodeterminare al populaţiei Basarabiei şi au forţat internaţional, întotdeauna pe alte cãi decît cele directe, folosindu-şi statutul de Mare Putere şi slãbiciunile organismelor internaţionale, de la Societatea Naţiunilor şi pînã la ONU, precum şi slãbiciunea altor Mari Puteri, mai ales a Franţei, de a accepta negocieri secrete neloiale, pentru a i se recunoaşte stãpînirea Basarabiei. In dorinţa de a potenţa pretenţiile sale asupra provinciei româneşti rãsãritene, URSS a folosit orice prilej pentru a pune în compensaţie negativã, pe soiuţia şantajului, problema Transilvaniei. Gravele erori ale Franţei de la sfîrşitul primului rãzboi mondial, lãsarea deschisã a unor cazuri pentru a-şi satisface interese strategice în Europa — cazul Cehoslovaciei, cazul despãgubirilor germane, cazul Basarabiei — au permis URSS-ului sã negocieze secret înţelegeri care s-au aplicat o datã cu înţelegerile, tot secrete, dintre Stalin şi Hitler. Atitudinea iresponsabilã a Franţei, dezinteresul Marii Britanii în anumite zone şi absenţa SUA din dezbaterile europene au favorizat direct manevra constantã a URSS între români şi unguri, prin acreditarea ideii cã nu numai Basarabia este o problemã deschisã, ci şi Transilvania, iar românii au obligaţia de a alege, România Mare fiind, din punctul de vedere al acelor Mari Puteri, o construcţie artificiala. Aceeaşi imagine de improvizaţie au creat Franţa, Marea Britanic şi URSS în privinţa Cehoslovaciei, ca stat. Sub ocupaţie sovieticã, Moscova stalinistã a impus pe teritoriul României o enclavã artificialã, Regiunea Autonomã Maghiarã, cu acelaşi scop de şantaj. Desfiinţarea acestei enclave şi reorganizarea administrativã a teritoriului fãcutã de Nicolae Ceauşescu a îndepãrtat posibilitatea ca Regiunea Autonomã Maghiarã sã se transforme rapid, la un semn al Moscovei, într-o regiune autonomã autenticã, în esenţã, una din metodele de a pãstra Basarabia sub influenţã sovieticã şi de a împiedicã pretenţiile justificate ale României, alãturi de propaganda constanţã despre crimele fãcute de români în Basarabia, a fost excitarea extremismului maghiar sau organizarea chiar de cãtre ea a acestuia, în consecinţã, românii trebuie sã afle cã, între numeroasele acte şi declaraţii revizioniste din perioada 1986-1989, multe erau provocate de URSS prin multiplele mijloace pe care şi le instalase în Ungaria, în Statele Unite şi în Vestul Europei. Diferiţi activişti ai Partidului Muncitoresc Socialist Ungar s-au trezit peste noapte mai mult maghiari decît comunişti şi foarte preocupaţi de Transilvania. Este importat de subliniat cã primele accente extremiste au apãrut în rîn-durile aşa-zişilor reformişti de la vîrful partidului comunist maghiar, în fapt nimic altceva decît echipa pregãtirã de sovietici sub control KGB de transfer de la comunismul dogmatic la socialismul cu faţã umanã prin modelul perestroikâi. Cel mai gãlãgios era Imre Pozsgay, membru în Biroul Politic şi unul dintre liderii comunismului maghiar, care şi-a format un mic grup de susţinãtori ai reformãrii partidului, la fel ca micile echipe dirijate de Moscova în celelalte ţãri ale blocului sovietic. Printre temele care copiau scenariul moscovit, el a

introdus în dezbateri şi vechile teme ale nedreptãţilor de la Trianon şi ale „dreptului" maghiarilor din Ungaria de a fi responsabili asupra maghiarilor din jurul ţãrii. La fel ca în timpul lui Horthy, primul atac s-a produs împotriva Cehoslovaciei, apoi împotriva României. Metodele erau bine cunoscute: diferiţi istorici, academicieni sau oameni de culturã fãrã autoritate istoriograficã, dar cu imagine publicã, încep sa aminteascã subiectul, sã editeze cãrţi — între care a rãmas celebrã prin aberaţii Istoria Transilvaniei. Am avut ocazia sã citesc cartea în 1989, prin intermediul istoricului Nicolae Stoicescu. între altele, în acest tratat apãrut sub egida Academiei RP Ungare se afirmã cã ungurii sunt de origine europeanã şi cã, migrînd spre Est cu soarele în faţa, li s-au subţiat ochii, devenind chinezii de astãzi, precum şi cã românii sunt mai numeroşi în Transilvania pentru cã beau lapte mai mult! Se lansau mesaje cu ocazia unor dezbateri mediatizate. Ele sunt preluate de diferiţi lideri comunişti ca parte a temelor reformei şi introduse în mecanismul presiunilor exercitate asupra conducerii PMSU pentru a-1 determina sã se transforme. Liderii comunişti, ca de exemplu Karoly Grosz, fostul secretar general al PMSU schimbat conform scenariului sovietic, faza I, cu Rezso Nyers la 24 iunie 1989, chiar a fost acuzat ca „trãdãtor al cauzei maghiarilor" pentru faptul cã nu a revendicat Transilvania cu ocazia întîlnirii de la Arad din 1988 cu Ceauşescu224. Noul şef al partidului comunist va fi nevoit sã-şi radicalizeze şi el mesajul iredentist sub presiunea grupãrilor desprinse din PMSU, al formaţiunilor cu mesaj extremist apãrute pe scena politicã şi al presei declarate libere. Rãspunsul Bucureştilor la recrudescenţa manevrelor iredentiste stimulate de URSS — de unde şi apariţia unor poziţii oficiale ungare pe aceastã temã — s-a transformat mai întîi într-o carte în care au fost combãtute toate atacurile antiromâneşti din ultimul an (1985), carte la care a contribuit şi viitorul lider ţãrãnist creştin-democrat Gabriel Ţepelea. într-unul din studiile acestui volum, istoricul Florin Constan-tiniu dezvãluia cã la Moscova, cu ocazia tratativelor sovieto-ungare, „I.V. Stalin a recunoscut, de asemenea, cã acordul de armistiţiu, în care se specificã faptul cã mare parte din Transilvania aparţine României, oferã baze legale pentru prezentarea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei la conferinţa de pace"225. Stalin aplica un principiu continuu al politicii Moscovei faţã de problema româno-ungarã. Redeşteptarea extremismului maghiar, inclusiv a aspectelor sale ultraextremiste în Occident ca mijloc de presiune a implicat folosirea şi încurajarea lobby-ului maghiar din statele dezvoltate — mai ales SUA, Germania, Franţa şi Marea Britanic - la acţiuni şi declaraţii cu caracter revizionist. Acest curent, care a cunoscut şi aspecte isterice, şi scenarii fanteziste, întemeiate pe fals istoric şi cultural, a avut un acces liber în presa de mare tiraj şi a gãsit cîţiva mercenari în rîndurile unor personalitãţi din ţãrile respective. Au fost puse în circulaţie hãrţi întocmite pe criterii religioase, hãrţi geografice false,, cãrţi şi enciclopedii cu informaţii trunchiate, eronate sau voit negative despre români, ca popor, şi despre România ca stat. Edituri prestigioase, ca de exemplu Penguin Books, au acceptat sã publice acele aberaţii. Pentru a avea dimensiunea aberaţiei la care s-au pretat mari case editoriale, vom folosi chiar exemplul uneia din cele mai mari edituri britanice, în Atlasul de Istorie Medievalã al Editurii Penguin Books „româna şi albaneza sunt douã limbi care au apãrut în Balcani în secolul al XIV-lea"226. Pe harta rãspîndirii geografice a culturilor agricole şi a resurselor naturale vegetale în dreptul Ungariei este figuratã agriculturã dezvoltatã, iar în dreptul României, stepã — fãrã nici o reprezentare a pãdurilor care dominau peisajul la începutul epocii medievale şi au dat denumirea Transilvaniei —, şi nu oricare stepã, ci aceeaşi stepã care coboarã în diagonalã din tundra siberiana. Conform hãrţilor din acest atlas, de la anul 406 pînã la anul 565 pe teritoriul României de astãzi nu existau decît hunii, iar de la 565 pînã la 830 nu existau aici decîţ avarii. De la 830 la anul 1000, teritoriul României era locuit de maghiari şi de bulgari. De la anul 1000, zona esticã şi sudicã a Carpaţilor devine foarte vioaie, fiind ocupatã de populaţia turcã patzinak, dar asta numai pînã la anul 1130, cînd în Moldova, Dobrogea şi Valahia locuiesc cumanii, în sfîrşit, pentru a putea explica apariţia din neant a poporului român la sfîrşitul epocii medievale, la sfîrşitul atlasului şi la sfîrşitul Istoriei, Editura Penguin Books hotãrãşte sã publice o explicaţie: „Românii de astãzi pretind a fi descendenţii coloniştilor vorbitori de limba latinã plantaţi în Dacia (Transilvania modernã) în primul secol dupã Christos. Problema cu aceastã idee este cã nu existã nici o evidenţã a supravieţuirii acestor colonii în cele zece secole dintre abandonarea provinciei romane în 270 d.Ch. şi prima menţionare a valahilor (vorbitori de latina provincialã) în România în 1230 d.Ch. Cei mai

mulţi considerã cã originea mult mai plauzibilã a românilor rezidã în populaţia vorbitoare de latinã din sudul Dunãrii, unde instituţiile romane au prins rãdãcini mai adinei şi au supravieţuit pentru mult mai mult timp"227. Istoriografia românã este obişnuitã cu astfel de elucubraţii şi isterii extremiste tipãrite în tot felul de edituri obscure şi broşuri de propagandã, dar sã aparã aşa ceva sub autoritatea unei mari case editoriale britanice este pur şi simplu degradant, o politicã murdarã. Acest tip de propaganda la care s-au pretat edituri şi publicaţii occidentale nu are nici o legãturã cu regimul comunist al lui Ceauşescu, ci sunt agresiuni la adresa naţiunii române şi la adresa statului român. în fruntea declaraţiilor şi a acţiunilor de lobby antiromânesc s-a plasat Otto von Habsburg, o personalitate influentã, anunţatã de presa maghiarã drept rudã cu preşedintele american George Bush. Lobby-ul iredentist maghiar a beneficiat şi de sprijinul particular al soţiilor de origine maghiarã a unor importanţi lideri occidentali. Astfel de influenţãri se fac şi reprezintã substanţa oricãrei organizaţii lobbisţe. Ele sunt mai puţin periculoase atunci cînd intrã în contact cu principiile şi instituţiile democratice sau cu Dreptul internaţional, dar devin importante atunci cînd subiectul presiunii -regimul Ceauşescu — încalcã normele internaţionale, refuzã dialogul, apeleazã la propagandã ieftinã şi sterilã, îşi sfideazã partenerii - ca în cazul renunţãrii la clauza naţiunii celei mai favorizate -, reduce activitãţile diplomatice, oficiale, şi mai devin importante atunci cînd liderii statelor democratice încalcã principiile şi se apucã sã facã abuzuri: ocolesc ONU, se înţeleg sã exercite presiuni indirecte, negociazã soarta altor naţiuni prin mtîlniri private. Este atmosfera anului 1989 în lume. Sprijinirea iredentismului maghiar de cãtre Occident nu a atins cotele punerii în discuţie a suveranitãţii şi integritãţii teritoriale ale României, singurul exces cunoscut fiind cel al lui Francois Mitterrand la Kiev pe tema şantajului Transilvania contra Basarabia. Cauzele acelui sprijin au fost însã slãbiciunile statului român comunist, încãpãţînarea de a nu se adapta schimbãrilor care se petreceau în lume, refuzul de a-şi elibera naţiunea din teroare, atitudinea ostilã arãtatã de Bucureşti capitalelor Marilor Puteri. îngãduirea şi folosirea propagandei iredentiste antislovace, antiromâneşti şi antisîrbeşti de cãtre Occident au avut în cele trei ţâri vizate un efect contrar celor aşteptate sau cel puţin declarate de cãtre liderii occidentali. A fost o gravã eroare strategicã - dacã acceptãm a priori cã Marile Puteri doreau binele naţiunii române —, deoarece dezvoltarea mediaticã largã şi preluarea temelor extremiste de cãtre personalitãţi oficiale sau semioficiale occidentale nu au avut alt efect decît sã-i înarmeze pe Ceauşescu, pe Securitate şi pe Partidul Comunist Român cu un argument de cea mai mare forţã sentimentalã — pericolul dezmembrãrii României. Nu putea exista un subterfugiu mai bun oferit pe tava lui Ceauşescu decît posibilitatea de a demonstra poporului sãu cã pericolul este real, este foarte mare, iar Marile Puteri s-au coalizat împotriva poporului român, împotriva integritãţii teritoriale a României şi a lui, ca fiind cel dintîi apãrãtor ãl acestora, nu pentru a-1 elibera de dictatura comunistã, ci pentru a dezintegra statul şi naţiunea. Este foarte greu de înţeles cum a fost posibil ca Occidentul sã apeleze la un mecanism atît de primitiv. De la acoliţii sãi politici din imediata apropiere şi pînã la ultimul soldat, efectul acestei porcãrii provocate de URSS şi de Occident şi folosite pînã la refuz şi pînã în ultima clipã de Ceauşescu a coborît de pe trotuar şi a funcţionat cu cea mai mare intensitate pe strãzile Timişoarei. Un tînãr timişorean din acea perioadã a povestit autorului urmãtoarea scenã petrecutã în oraşul de pe Bega în ziua de 19 noiembrie 1989: „Cred cã erã în ultima zi a congresului. Eram în maşinã cînd am observat pe clãdirea de lîngã vila lui Ceauşescu scris cu vopsea roşie:«Jos ungurii!». Am rãmas mut. Am cerut colegului meu sã opreascã... «Uite, mãi, ce scrie acolo!». El mi-a spus atunci cã a vãzut acelaşi înscris şi la Fabrica de bere, şi în alt loc. Surprinzãtor era locul unde fusese scrisã lozinca aia. Era vizavi de locuinţa unui fost colonel de Securitate, Scurtu, într-un loc supravegheat de Miliţie, pe strada Beethoven colţ cu Bulevardul victoriei. Nu se putea apropia nimeni sã stea şi sã deseneze cu vopsea aşa ceva, pentru cã era desenat cu grijã, nu în grabã, lîngâ vila lui Ceauşescu. în aceeaşi zi lozinca a fost ştearsã, dar dupã o sãptãmînã a reapãrut în acelaşi loc. Urma se vede şi astãzi. Ne-arn gîndit: «Domnule, ce semn e ãsta?». Eram îngrijoraţi, simţeam cã se va întîmpla ceva, pentru cã o chemare de acest gen: «Jos ungurii!» noi n-auzisem niciodatã în Timişoara".

Cauzele interne ungare care au generat în trecut, precum si în perioada pe care o analizãm, extremismul sãu naţionalist au - în mod paradoxal pentru români şi dilematic pentru autor— şi o substanţã obiectivã. Analiza care urmeazã va împinge argumentele spre zone nonconformiste faţã de imagologia româneascã şi va cãuta sã atingã un grad de obiectivitate avansat pînã la limita interioarã a raţionalului, numai din convingerea cã rezolvarea definitivã, pentru totdeauna, a acestui subiect nu va putea fi obţinutã pînâ nu se va înţelege precis care sunt argumentele raţionale ale ungurilor. In primul rînd, naţionalismul extremist românesc, dar şi nevoia de a reacţiona la extremismul maghiar a unor naţionalişti moderaţi au lansat în mentalitatea româneascã imaginea unui ungur asiatic venit cãlare, sãlbatic, mîncînd carne de sub şa, ucigaş nativ şi înclinat comportamental spre bestialitate. Elementul de bazã al imaginii era comparativ: românii — stabili, aşezaţi sufleteşte, dedicaţi unei credinţe calme (ortodoxia), în timp ce ungurii erau migratori, agitaţi social şi animişti. în anul 1997, în calitate de subsecretar de stat în Departamentul de Informaţii al Guvernului României am refuzat publicarea unui volum în care se afirma cã existã în celulele sanguine ale românilor o particulã unicã, o substanţã rãmasã de la daci care ne diferenţiazã de restul popoarelor lumii. Atacat în Senat pentru acea decizie, am fost nevoit sã explic Comisiei senatoriale de culturã cu argumente ştiinţifice de ce ideea prezenţei unei substanţe necunoscute în sîngele românilor este o aberaţie. Cu toate acestea nu am fost scutit de atacuri violente în anumite ziare. Adevãrul istoric însã aratã cã acel popor ungar venit din Asia spre sfîrşitul perioadei migraţiilor a dispãrut în cursul procesului de europenizare prin integrare, cã dupã deschiderea de cãtre Geza a procesului de penetrare occidentalã la sfîrşitul secolului al X-lea ş1 dupã anul 1000, o datã cu acceptarea vasalitãţii faţã de Sfîntul Scaun, metisajul între asiatici şi europeni a evoluat rapid, favorizat de imigrarea masivã a unor grupuri organizate de populaţii din Vest, de adoptarea catolicismului, a limbii latine cultice, a obiceiurilor şi mentalitãţilor occidentale. Din acest fond etnic nu lipseşte populaţia protoromânã ortodoxã din Cîmpia Panonicã şi cea cehã supuse şi ele unui metisaj îndelungat. Naţiunea maghiarã şi-a pãstrat, cum era firesc şi printr-un proces natural, limba. Problemele maghiarilor au fost întotdeauna dimensiunea şi poziţia lor geograficã, probleme care s-au accentuat o datã cu apariţia naţiunii maghiare moderne dupã primul rãzboi mondial. Naţiune micã numeric şi aşezatã între state mai mari şi mai puternice, legatã de sursa occidentalã a civilizaţiei sale prin o altã naţiune micã, cea austriacã, tulburatã şi ea de probleme identitare, maghiarii s-au trezit în 1920 în situaţia lor strategicã cea mai proastã. Timp de aproape un mileniu Ungaria s-a luptat sã se extindã, sã fie încorporatã sistemelor politice vest-europene pentru a se defini ca spaţiu geografic. A întîlnit peste tot în jurul ei popoare majoritare şi de aceea a forţat colonizarea şi maghiarizarea unui numãr cît mai mare de indivizi pentru a schimba structura etnicã a vecinãtãţilor. Aliatã cu imperii puternice, fãcîndu-le servicii şi cerîndu-le sprijin, Ungaria a lucrat în permanenţã în Istorie pentru a-şi face un loc cît mai bun. In 1920 ea rãmînea dezgolitã de toate eforturile militare ale trecutului şi de toate cuceririle ei artificiale, vizibil clarã în dimensiunile ei teritoriale reale, autentice, în acel moment, adevãrul strategic dintotdeauna a ieşit transparent la suprafaţã: lipsitã de resurse naturale, de o armatã numeroasã şi de un teritoriu prielnic apãrãrii, Ungaria nu-şi poate asigura singurã exercitarea atributelor naţiunii -independenţã, integritate teritorialã, identitate culturalã naţionalã, ridicarea gradului de civilizaţie, traiul mai bun al naţiunii. Aşa cum înţelegem astãzi cã s-a mişcat şi continuã sã se mişte lumea, Ungaria a cãutat sã-şi rezolve serioasa problemã strategicã dezvoltînd alte valenţe proiective pentru naţiunea sa - 90% popor ungar, 10% Minoritãţi -, altele decît cele enunţate mai sus. Astfel se explicã valoarea deosebitã ã diplomaţiei ungare, activitatea multiplã, pe foarte ftiulte scene, a spionajului, folosirea intensivã a minoritarilor ma-Shiari din statele vecine pentru propagandã şi activitãţi conspirative, constituirea şi întreţinerea lobby-ului din strãinãtate, plasarea emigranţilor în zonele mediatice de mare influenţã presã, televiziuni, cinematografie, edituri —, bãgarea femeilor în patul sau bucãtãria diferiţilor lideri politici, menţinerea mereu în actualitate, oricît de forţatã, a ideii nedreptãţilor fãcute Ungariei. In faţa lui Dumnezeu şi a dreptãţii popoarelor nimeni nu-i poate acuza pentru acestea. Nedreptatea şi abuzul acestor valenţe intervine atunci cînd sunt puse în slujba extinderii teritoriale sau tentativei de a influenţa echilibrul politic, social sau etnic din spaţiul vecinilor.

De ce face totuşi Ungaria asta? Pentru cã, tot strategic, ea nu are decît douã soluţii: 1. Se asociazã unei Puteri în stare sã-i asigure protecţia şi dezvoltarea generalã a naţiunii şi 2. Se extinde teritorial pentru a atinge (cel puţin) nivelul de suficienţã al resurselor care sã-i permitã autoapãrarea. O combinatã a acestor douã cãi strategice ale Ungariei este folosirea aderenţei sau supunerii sale la dominaţia unei Puteri, îndeplinirea scopurilor acelei Puteri în folosul atingerii propriului scop de expansiune. Acestea ar fi motivele pentru care Ungaria a avut nevoie de suzeranitatea papalã, de existenţa Aus-tro-Ungariei, a sãrit cu rapiditate „dintr-o barcã în alta", aliindu-se fãrã nici o ezitare cu Anglia împotriva Germaniei, cu Germania şi Italia împotriva Angliei şi Franţei, fãcînd servicii extravagante ocupantului sovietic, ajutînd Germania Federalã împotriva RDG-ului, sãrind astãzi din barca URSS-ului în cea americanã, şi tot acestea sunt motivele pentru care extremiştii antimaghiari numesc Ungaria „curva Europei". Dacã revenim la modelul teoretic al comparaţiei, în timpul ãsta România a rãmas fidelã prosteşte Franţei, Puterea care o vindea pe ascuns Rusiei şi Uniunii Sovietice, apoi a luptat alãturi de Germania nazistã (care deja vînduse pãrţi din ea Ungariei şi URSS-ului), tot prosteşte, pînã la capãt, în plan istoric, inconsecvenţa maghiarã a ieşit mai bine. De ce? Pentru cã îşi urmãreşte permanent interesele naţionale, indiferent cine bate din picior la Budapesta şi indiferent cîte imperii trec pe la ei, se ridicã şi cad peste lume, şi pentru cã sentimentele liderilor sãi sunt canalizate spre patrie, fãrã sã acorde vreun sentiment Marii Puteri protectoare. Ea ştie sâ-şi facã aliaţi consecvenţi, cum este Italia, cãreia nu a încetat sã-i facã servicii pe spaţiul austriac, sã-i asigure o cale comercială directã spre Centrul Europei, în schimbul unei ieşiri indirecte la mare, Adriatica, şi pentru a folosi influenţa italianã în relaţiile cu Iugoslavia şi România. Aşa se face cã relaţia pragmaticã între Ungaria şi Italia este mult mai puternicã decît relaţia sentimentalã dintre România şi Italia, cu trena sa nesfîrşitâ de amintiri despre daci şi romani, în aceste aproape douã secole de dragoste pateticã a României ba pentru Franţa, ba pentru Italia, Ungaria n-a iubit pe nimeni, decît propriul ei interes. Aici se gãseşte explicaţia deciziei americane de a „repartiza" România comunistã Franţei şi Italiei şi înţelegerea cooperãrii depline între cele douã state, atît de iubite de România, tocmai cu Ungaria, atunci cînd au hotãrît sã schimbe regimul de la Bucureşti. între ramele acestui tablou geopolitic ar fi fost aşadar anormal din punct de vedere maghiar sã nu profite de inconştienţii care conduceau România înapoi spre stalinism la sfîrşitul deceniului nouã al secolului al XX-lea, în timp ce lumea se schimba. Cobai ai acestui experiment sunt maghiarii din România. Deşi ar putea, prin unitate, claritate politicã şi bogãţie sã-i depãşeascã în demnitate şi stare materialã pe maghiarii din Ungaria, ungurii din Transilvania sunt în continuare folosiţi ca masã de manevrã pentru conflictul milenar. Ei repetã astfel, de mai multe ori în istorie, acelaşi drum blocat la capãt, în ce-i priveşte pe români şi relaţia lor cu extremismul maghiar, Gabriel Ţepelea a surprins fenomenul în cîteva cuvinte: „Ca în cazul oricãrei minoritãţi ce crede cãşi apãrã supravieţuirea, ungurii din Transilvania s-au manifestat în primul rînd ca unguri, ca un bloc, în timp ce românii îşi administrau lecţii politice, îşi scormoneau reciproc autobiografiile. Tactica aceasta, care fãcea din învinşi învingãtori, a dat rezultate remarcabile, ideea de autonomie s-a transformat, insidios, în aceea de stat în stat"228. Presiuni economice. Al treilea tip de presiune exercitatã asupra României a fost cea economicã. A fost cea mai uşor de aplicat, avînd în vedere criza economicã generalizatã din ţarã şi comportamentul incorect al partenerilor economici români – nerespectãri sau rezilieri unilaterale de contracte, livrarea de produse sub calitatea şi cantitatea contractatã, blocarea metodei barter etc. Dependenţa energeticã de URSS, chiar diminuatã, a permis reducerea livrãrilor sub diferite motive, între care cel mai des invocat era cã au îngheţat conductele în Ucraina. De altfel, în Nota-raport Nr. 00275, înaintatã de generalul Iulian Vlad lui Nicolae Ceauşescu la l decembrie 1989, la punctul l, alineatul 9 se estima: „Cu privire la ţara noastrã, Bush va releva (la întîlnirea de la Malta, n.a.) cã statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi va solicita ca şi URSS sã procedeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrãrilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier"229. Trebuie subliniat aici cã politica de „independenţã" economicã de URSS promovatã de Ceauşescu a identificat şi folosit multe din sursele de materii prime la foarte mari distanţe de ţarã, în zone unde influenţa americanã sau sovieticã era decisivã. Spre exemplu,

cînd s-a vrut blocarea proprietãţilor statului român în Canada, un trib amerindian local a revendicat pãmîntul, trezindu-se dupã un secol cã ar putea fi proprietar. Deoarece România transporta petrolul importat pe vase, acestea au început a fi arestate, întîrziate sau puse în carantinã prin porturi sub diferite motivaţii improvizate, în timpul ãsta românii tremurau în case şi-1 înjurau pe Ceauşescu, fapt care reprezenta şi scopul acelor şicane. Ironia soartei face ca problema interzicerii presiunilor economice sã fie o temã lansatã în lumea contemporanã de americani prin Doctrina Gran în anul 1948, cu ocazia Conferinţei interamericane de la Havana: „Esenţa ei constã în interzicerea mãsurilor unilaterale coercitive cu caracter economic, financiar sau comercial, atît timp cît n-au fost epuizate celelalte proceduri cunoscute de rezolvare pe calea discuţiilor şi cooperãrii economice egale şi echitabile a unor neajunsuri, care pot apãrea în acest cadru între state (...)"23o. Dimensiunea impactului presiunii economice asupra României a putut fi înţeles atunci cînd s-a publicat stenograma întîlnirii Gorbaciov-Ceauşescu din 4 decembrie 1989 de la Moscova. Pentru materiile prime, Ceauşescu îl informeazã pe Gorbaciov cã „noi lucrãm mult cu ţãrile în curs de dezvoltare şi vrem sã accentuãm aceastã tendinţã. Avem acum posibilitatea sã le acordãm chiar şi ceva credite. De altfel, acum avem de încasat 2,7 miliarde dolari de la aceste ţâri"231. Ţãrile în curs de dezvoltare erau insolvabile sau dependente total de instituţiile financiare internaţionale şi nici un conducãtor al unui astfel de stat nu avea libertatea sã-şi plãteascã creanţele faţã de România. Din cele 2,7 miliarde, 1,7 erau ale Irakului, alte sume erau din ţãri ca Mauritania. Iar Ceauşescu intenţiona sã le acorde credite din banii pe care îi strînsese pe seama foametei şi frigului din casele românilor. In privinţa petrolului, Ceauşescu aratã cã importã doar 5 milioane de tone din URSS şi 15 milioane din alte ţãri, surse aflate în realitate la foarte mari distanţe, însemnînd şi costuri foarte mari. Din Uniunea Sovieticã lua doar 7 milioane de tone de minereu de fier şi 12 milioane din alte pãrţi, iarãşi cu costuri şi în condiţii complet neavantajoase. „Noi importãm cãrbune cocsificabil din Statele Unite ale Americii, iar cu cîţiva ani în urmã am şi investit 100 de milioane acolo — suntem deci proprietari."232 Adio! în sfîrşit, atunci cînd Ceauşescu a cerut perfectarea unei întîlniri pe probleme economice între primii-miniştri, N.I. Rîjkov a spus: „Pe 9 ianuarie 1990 ne întîlnim", iar Gorbaciov a replicat spre el: „Veţi mai trãi pînã la 9 ianuarie!", de-acum celebrele cuvinte care indicau condamnarea la moarte a lui Ceauşescu. Vom reveni asupra acestui episod. Pe timpul audierii sale din 1994, Nicu Ceauşescu a atins problema schimburilor comerciale între România şi URSS, expli-cînd dezechilibrul lor: „Sigur, ştiu cum se vedea din afara. Deci, acum mã refer la ceea ce vedeam eu din exterior, era cã relaţiile noastre cu Uniunea Sovieticã - Rusia sau cum doriţi sã-i spuneţi -se vor deteriora. Sigur, cum, în ce fel va decurge acest joc — sã-i spunem — al relaţiilor dintre noi şi ruşi — nu numai economice —, fiindcã v-am explicat situaţia economicã şi, în general, deja din 1968 ei anunţaserã cã ei vor intra cu toate mãrfurile pe sistem occidental, mã rog, occidental... şi pînâ acum se plãteau occidental... Vedeţi, noi plãteam în mîncare! Mîncarea merge oriunde în Iunie, ceea ce se vede bine acum în România... Se plãtea în fîer-beton sau ofel, preţ de bursã. Mergi peste tot în lume cu el! Sigur, se plãtea în ciment, preţ de bursã, mergi peste tot în lume cu el, se plãtea în aluminiu, preţ de bursã, se mergea peste tot în lume cu el... adicã aici este problema. Aceste lucruri... Degeaba spui: «Bun! Fac schimb». Nu era schimb. Cã una e sã fac schimb cu mãrfuri care sunt greu vandabile în Apus şi alta este sa fac schimb cu lucruri care sunt vandabile în toatã lumea şi oriunde ieşi cu ele pe piaţã, toatã lumea ţi le cumpãrã"233, în dialogul purtat cu Eugen Florescu la l august 2004 a fost evocatã şi tema proiectului economic al lui Nicolae Ceauşescu: „AMS: Care era proiectul lui Ceauşescu? Eugen Florescu: Ce dorea el nu era rãu pentru România. Lui Gorbaciov i-a spus: «Nu casã comunã europeanã ne trebuie nouã, ne trebuie monedã convertibilã cu care sã intrãm în Europa, nu casã comunã». Sigur, se referea la intrarea pe pieţele economice, pentru cã ideea cu casa comunã Europa era una politicã şi s-a vãzut cã n-a avut nici o şansã. Pasul urmãtor al lui Ceauşescu în politicã era convertibilitatea leului. La o discuţie cu Totu, ãsta îi spune cã în perioada interbelicã leul fusese convertibil pentru cã România era mare producãtoare de cereale. Acum vã daţi seama de ce a umflat Ceauşescu producţiile de cereale, datoritã unui analfabetism economic, crezînd cã lumea îl ia în serios şi cã folosind acest argument va face convertibilitatea leului.

AMS: Aşadar, ştia adevãrul asupra raportãrilor false. EF: Ştia adevãrul, dar îl folosea. Al doilea segment al planului lui simplist: Ceauşescu era invidios pe ţãrile care obţin venituri mari din împrumuturile date altor ţãri şi a vrut sã facã din România un bancher internaţional. AMS: Pãi spuneaţi cã era sãnãtos! EF: In toatã politica lui Nicolae Ceauşescu a dominat experienţa sa de ţãran: «Pînã îmi strîng bani sã-mi fac casã, mãnînc numai pîine cu ceapã». şi el a crezut cã poate face experienţa asta cu 22 de Bilioane de oameni. Asta a fost logica lui economicã".234 în concluzia acestei teme, este mai degrabã credibil cã deciziile eronate luate de Ceauşescu în privinţa relaţiilor comerciale, a politicilor financiare şi a autarhiei economice au reprezentat un factor de presiune asupra ţãrii mai mare decît presiunile externe. In momentul în care Ceauşescu a rupt relaţia cu sistemul mondial financiar, dorind sã-1 concureze, el a rupt şi echilibrul interdependenţei economice în care tot Ceauşescu înscrisese ţara, fiind pe vremea aceea primit în toate marile capitale ale lumii civilizate. Acum i se trînteau toate uşile în faţã. Râmîneau deschise doar douã, curbate elegant în partea de sus şi miniate tentant, cele ale Iranului şi Irakului. Abia astãzi ne dãm seama cît de periculos era sã fi intrat pe ele. Presiuni militare, în strategiile militare un conflict nu se produce doar prin declaraţii de rãzboi urmate de acţiuni militare. Un conflict militar se poate şi provoca. De cele mai multe ori a fost vorba de încãlcãri repetate şi cu victime omeneşti ale frontierelor de stat, pãtrunderi de scurtã ãdîncime cu subunitãţi menite sã testeze reacţia forţelor autohtone, încãlcãri ale spaţiului aerian, înscenarea de incidente cu folosirea armelor de foc, pentru a da impresia cã ţara atacatã este cea care atacã, şi nu în ultimul rînd mişcarea forţelor militare în apropierea frontierelor pentru a provoca mãsuri de apãrare legitime, dar care sunt prezentate public ca fiind operaţiuni de ameninţare. Conform istoriografiei româneşti, cum de altfel am mai arãtat, cititorul nu trebuie sã .caute Adevãrul sau Dreptatea în conflictele militare: învingãtorul hotãrãşte cine a avut dreptate. Din acest punct de vedere dezvoltarea fãrã precedent a structurilor de informaţii publice a avut şi menirea de a proiecta decenii la rînd Prin mass-media interesele strategice şi operative ale statelor. Tipul de manevrã militarã care înlocuieşte agresiunea, întoarcerea adevãrului din orice incident sau provocare cu ajutorul presei ţine loc de cele mai multe ori operaţiunii militare propriu-zise sau ajunge sã o legitimeze. Ceea ce s-a întîmplat în jurul României în noiembrie-decembrie 1989, prin mişcarea unor forţe militare, prin operaţiuni vizibile de pregãtire a unei intervenţii, prin antrenarea unor diversionisţi care sã acţioneze pe teritoriul românesc a avut douã scopuri în progres, adicã pe etape ascendente: sã permitã provocarea incidentelor care sã conducã la îndepãrtarea lui Ceauşescu de la Putere şi, daca operaţiunea nu reuşeşte, sã creeze acele condiţii necesare agresiunii indirecte. Agresiunea indirectã nu este reglementatã unanim în legislaţia internaţionalã, deşi ea ar trebui sã concretizeze juridic conceptul de „ameninţare cu forţa". Acesta este reglementat teoretic, dar permite în continuare ameninţãri cu folosirea forţei, presiuni individuale economice, ideologice etc. De ce? Deoarece „ameninţarea cu forţa nu poate conduce la riposta armatã în baza art. 51 din Cartã. Per a contrario, situaţia amintitã ar echivala cu încurajarea agresorului de a declanşa aşa-zise «rãzboaie preventive»"235. Aşadar, orice reacţie militarã a României cu scopul de a se apãra sau de a preveni invazia putea fi interpretatã abuziv ca o ameninţare la adresa vecinilor, în speţã Ungaria, şi dãdea un motiv formal forţelor Tratatului de la Varşovia sã intervinã, adicã pe adevãratul agresor încurajat, în literatura postdecembristã s-a vehiculat foarte mult ideea „iugoslavizãrii" României, ipoteza cã, dacã nu se întîmpla revoluţia şi nu era îndepãrtat Ceauşescu, ceea ce i s-a întîmplat Iugoslaviei ni se întîmpla nouã. Aceastã teorie se sprijinã pe realitãţile preliminariilor rãzboiului din Iugoslavia şi pe caracterul deja previzibil al unor mecanisme internaţionale ale intervenţiei, inclusiv pe suportul mediatic. O eventualã mobilizare a României pentru a se apãra ar fi fost interpretatã ca o pregãtire de rãzboi împotriva Ungariei. Avem oricum exemplul declaraţiei lui Ceauşescu asupra capacitãţii tehnologice de a fabrica arme nucleare, interpretatã imediat de liderii ungari ca o ameninţare la adresa ţãrii lor. Continuarea acestei diversiuni ar fi pus România în situaţia unei ţãri suspectate cã deţine armament nuclear (ca Irakul) şi din acel moment nici nu mai conta dacã aveam

sau nu acel armament, în acelaşi timp s-ar fi declanşat mişcãrile revizioniste ale minoritãţii maghiare şi orice intervenţie împotriva actelor ei ilegale ar fi fost interpretate internaţional ca discriminãri de genul celor din Kosovo, izolarea jredentiştilor transformîndu-se în lagãre de exterminare, iar crimele fãcute de extremiştii maghiari (vezi cazul Cugir) ar fi fost interpretate ca acte de eliberare faţã de autoritãţile comuniste criminale. Aşadar existau toate temeiurile construite mediatic pentru a justifica o intervenţie militarã în România, aşa cum s-a intervenit în Iugoslavia. Diferenţa ar fi fost datã de distanţa apreciabilã dintre tenacitatea şi naţionalismul autentic al sîrbilor şi înclinarea spre cedare şi compromis a românilor, astfel cã un conflict de acest gen la noi s-ar fi terminat mult mai repede şi cu rezultat acceptat. Pentru cazul cã lovitura de palat nu reuşea, era necesar ca forţele rnilitare româneşti sã fie angajate, sã fie alarmate şi sã iasã în stradã mai ales cã dupã principiile strategice comuniste, unitãţile militare se aflau în localitãţi — nu în afara lor cum este normal —, astfel încît forţele odatã ieşite în stradã sã poatã fi antrenate în subversiune. Nu trebuie crezut cã principalii conducãtori profesionişti ai Armatei — Milea şi Guşã - şi din Ministerul de Interne, şeful DSS generalul Iulian Vlad, nu ştiau aceste lucruri. Ei chiar au acţionat conştient, fiind şi bine informaţi, pentru a împiedica antrenarea forţelor proprii, ale MApN şi ale Securitãţii în scenariul provocãrii. Lucrurile trebuiau rezolvate de Miliţie şi de Gãrzile patriotice, echivalente generic Gãrzilor naţionale din ţãrile civilizate. Escaladarea mãsurilor de presiune militarã poate fi reconstituitã astfel: Observînd mişcãrile de trupe de la graniţã şi operaţiunile specifice pregãtirii unei intervenţii, factorul politic de la Bucureşti se simţea presat sã facã ceva, acel ceva fiind înlãturarea regimului şi înlocuirea lui cu o formã tranzitorie de regim politic. Incercînd sã afle ce reprezintã mişcãrile de forţe de la graniţele sale, Puterea de la Bucureşti primea mereu acelaşi rãspuns care nega existenţa acestor mişcãri. Prin negarea unei realitãţi identificabile fizic la frontiere, Puterea de la Bucureşti înţelegea cã mecanismul negocierii a fost tãiat, cã intervenţia este iminentã şi în consecinţã trebuia sã grãbeascã procesul de schimbare. Constatînd cã Ceauşescu se încãpãţîneazã, pentru rãsturnarea regimului din România a fost elaborat un plan etapizat de trecere de la presiuni implicite la presiuni explicite: au fost activate reţelele de spionaj, agentura a trecut la informarea şi organizarea unei disidenţe, pe teritoriul României au pãtruns trupe speciale sub acoperirea de „turişti", forţele militare din jurul României au trecut la manevre de verticalizare a mişcãrilor lor, a fost pregãtitã subversiunea pentru a declanşa o revoltã internã. Este posibil sã fi existat şi un plan de eliminare fizicã a lui Ceauşescu. Raportul SRI înaintat Senatului României atinge aceste elemente ale scenariului printr-o serie de fraze în spatele cãrora se gãsesc informaţii, documente şi probe la care însã SRI refuzã sã acorde accesul: „în perioada premergãtoare Revoluţiei, activitatea rezidenţelor sovietice - intensificatã pe toate planurile — avea în vedere, mai mult decît înainte, obţinerea de informaţii privind: starea sãnãtãţii dictatorului, posibili succesori, concepţiile acestora, de unde se poate trage concluzia cã se urmãrea doar schimbarea lui Ceauşescu şi menţinerea sistemului. S-au accentuat preocupãrile pentru contactarea de vechi activişti (critici potenţiali ai dictatorului), disidenţi şi alte categorii de oameni nemulţumiţi, care sufereau din cauza privaţiunilor impuse de dictaturã, în contactele cu reţeaua informativã, cadrele de spionaj dãdeau asigurãri cã «lucrurile se vor schimba», iar în cîteva cazuri au avansat ca datã probabilã «perioada Pluguşorului 1990»"236. Dacã nici una din aceste mãsuri nu reuşea, nu ducea la reacţia popularã, se intervenea militar sub acoperirea campaniei mediatice internaţionale favorabile şi a înţelegerilor secrete între Marile Puteri. Campania de presã. Aşa cum s-a observat din ansamblul înţelegerilor secrete şi din declaraţiile publice ale liderilor politici mondiali, fiecare Mare Putere s-a angajat sã facã ceva împotriva regimului de la Bucureşti. Presa francezã şi cea vest-germanã s-au ocupat de protejarea şi multiplicarea notorietãţii opozanţilor (Doina Cornea, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu, Andrei Pleşu, grupul ziariştilor) şi disidenţilor din România (Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, semnatarii Scrisorii celor 6, Mircea Dinescu), în conformitate cu înţelegerea Mitterrand-Kohl de la începutul lui noiembrie („front comun al forţelor de Opoziţie din ţãrile socialiste"). Presa francezã a excelat în exagerãri şi informaţii false, pe care le privim astãzi cu distanţã datoritã Jurnalul ui Monicãi

Lovinescu, scriitoarea românã care nu pare sã fi evitat înfãţişarea numeroaselor informaţii false din presa francezã, dar şi a relativitãţii fenomenului disident237. Presa germanã şi-a ales chestiunea minoritãţilor şi cazul Dinescu. Presa britanicã s-a rezumat, pe fond, la atacarea personalã a lui Ceauşescu, inclusiv prin propagandã „neagrã" (Dracula al Carpaţilor ş.c.L). în acelaşi context a fost oferit spaţiu iredentismului maghiar şi scenariilor fanteziste, sumbre despre viitorul naţiunii române. Toate se petreceau la limita dintre realitatea dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceauşescu şi imaginaţia ziaristului. Factorul decisiv în informarea populaţiei asupra evenimentelor din Europa şi în detaliu din blocul comunist a fost postul de radio Europa liberã. El a reprezentat cel mai bun instrument al motivãrii românilor împotriva regimului Ceauşescu şi al inducerii sentimentului de curaj şi acţiune împotriva forţelor de ordine, prin prezentarea eşecurilor repetate ale guvernelor comuniste din jurul României de a menţine ordinea regimului dictatorial. Activitatea Europei libere a fost foarte complexã, acoperind cu profesionalism temele dictaturii, ale existenţei disidenţei şi opozanţilor, ale propagandei anti-Ceauşescu. Pînã în momentul decisiv al revoltei, Europa liberã ã evitat cu inteligenţã sa foloseascã mesajele extremismului maghiar, lucrãtorii de la Secţia românã reuşind sã împiedice pierderea credibilitãţii postului şi a funcţiei sale de influenţã în momentul cînd trebuia sãşi joace rolul sãu istoric. Cînd a venit acel moment, Europa liberã nu s-a putut distanţa de diversiune şi dezinformare, în primul rînd pentru cã dezinformarea a fost aplicatã pe surse şi în al doilea rînd, fiindcã o retragere din campania ofensivã de pînã atunci ar fi fost interpretatã de ascultãtori ca un semnal de reţinere. Credibilitatea unui sistem de comunicare reprezintã structura fundamentalã a capacitãţii de influenţare, şi cum Europa liberã fusese creat pentru a influenţa el nu putea evita misiunea sa esenţialã, hotãrînd la un moment dat sã-şi conserve credibilitatea în detrimentul scopului sãu. Valoarea impactului acestui post de radio asupra populaţiei României poate fi cel mai bine înţeleasã din perspectiva inamicului, a vîrfurilor Securitãţii. Nu au putut face faţã, nu au avut nici mijloace. Reacţia lui Ceauşescu a fost sã dea ordin la televiziune sã umple spaţiul cu emisiuni politice şi, mai ales, a reînviat tezele propagandistice ale anilor '50. Spaţiile cele mai populare ale TVR erau filmul şi teatrul TV. Au reapãrut filmele cu comunişti în ilegalitate, au apãrut seriale noi, improvizate, cu copii eroi, cu tipografii clandestine, cu femeia comunistã care naşte în închisoare, toate prostiile inventate de propagandã sau care aparţinuserã legendei ilegaliştilor. Pentru a combate efectele informãrii prin Europa libera, partidul a luat mãsura prelucrãrii membrilor sãi prin organizaţiile de partid şi stimulãrii unor personalitãţi publice sã contraatace prin presa comunistã. Totodatã, la nivelul Securitãţii s-a produs un fenomen care a trezit multe suspiciuni dupã 1989, fiind vorba despre retragerea totalã a serviciului secret român din operaţiunile de sabotare a activitãţii Europei libere şi trecerea la anumite forme de contact şi legãturã directe între DSS şi celebrul post de radio american. Schimbarea tacticii în privinţa Europei libere a fost explicatã de generalul Stamatoiu în 1994: „Nu metode dure, nu procedeele care se practicaserã înainte. Adicã o influenţare, o temperare, atragere spre ţarã, le-am fãcut şi unele servicii unora, care acum tac, şi care sunt şi acum la.Europa libera, cu familiile lor, şi am cãutat sã rezulte cã nu suntem aşa negri cum fuseserã descrişi mai înainte cei care se ocupau de informaţii externe"238. Lojile masonice. Punerea în discuţie a restructurãrii în interiorul aranjamentului de la Yalta, dupã 45 de ani de bipolaritate, a reactivat lojile masonice şi organizaţiile de tip masonic, cu preponderenţã pe cele controlate de Bisericile reformatã şi catolicã, aflate în ofensivã. Am arãtat la începutul volumului cauzele care au dus dupã al doilea rãzboi mondial la intrarea în adormire a numeroase mari loji şi loji, precum şi la compromiterea parţialã a imaginii organizaţiei. Timpul a lucrat pentru organizaţiile statale şi asociative de tip francmasonic, care au preluat majoritatea preocupãrilor francmasonice, fãrã a mai fi acelaşi lucru cu fostele loji. Biserica romano-ca-tolicã, dupã urcarea pe Scaunul Pontifical a papei loan Paul al II-lea, a reuşit sã domine categoric rãmãşiţele vechiului conflict, singurul centru supravieţuitor ceva mai activ fiind Franţa, ţara în care Stînga anarho-marxistã se amestecã cu masoneria, troţkismul, guevarismul într-un cocteil ideologic delirant. In cei 45 de ani scurşi de la rãzboi, francmasoneria s-a schimbat şi ea, dedicîndu-se mai mult cultivãrii omului şi ridicãrii aspiraţiilor sale, precum şi slujirii lui Dumnezeu. Spre exemplu, „Marea

Lojã Naţionalã Americanã este alcãtuitã din 50 mari loji formate în fiecare stat federal din componenţa SUA. Principiile fundamentale pentru acestea sunt: credinţa în Dumnezeu, prezenţa sfintei Biblii pe al tarul fiecãrei loji, interzicerea oricãrei activitãţi politice în interiorul lojelor, imparţialitatea totalã în materie de religie, supunerea faţã de legea moralã eţc."239 Tentativa de refacere a lojilor francmasonice oculte, precum şi a celor identificate în trecut drept „iu-deomasonerie" la sfîrşitul deceniului opt al secolului al XX-lea a fost imediat sancţionatã public de papa loan Paul al II-lea. La 6 noiembrie 1983, declaraţia asupra francmasoneriei a cardinalului Ratzinger va prezenta poziţia Bisericii romano-catolice: „Credincioşii care aparţin societãţilor masonice se aflã într-o stare gravã de pãcat şi nu pot primi Sfînta Cuminecãturã (împãrtãşanie)"240, într-un comentariu din 23 februarie 1985 apãrut în oficiosul Vaticanului OsservatoreRomano se explica şi de ce se opune Biserica organizaţiilor francmasonice: „Atmosfera de secret presupune pentru cei înrolaţi mai întîi de toate riscul de a deveni instrumente ale strategiilor necunoscute lor"241. Foarte adevãrat, iar lucrul acesta se va vedea cel mai bine în scandalul lojei P2. Eşecul comunismului a contribuit şi el la ofensiva lojilor francmasonice şi a celor de tip francmasonic. Subiectul fiind delicat, suntem nevoiţi sã repetãm cã francmasoneria adevãratã nu trebuie confundatã cu francmasoneria ocultã, care se implicã conspirativ şi ilegal în politicã, şi cã autorul acestor rînduri nu este mason, însã cãderea previzibilã a comunismului o datã cu reformele lui Gorbaciov - un proces fundamental politic - a creat condiţiile pentru ca anumite loji francmasonice sã se implice din nou în politicã şi anume în politica mondialã. S-a comentat la un moment dat pe seama legãturilor lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu în Italia cu Propaganda Due, legaturi confirmate de documentele gãsite la sediul societãţii lui Licio Gelli şi de martori români care au cunoscut bine relaţia242. In primul rînd trebuie subliniat cã anchetele ample desfãşurate de Justiţia italianã au dezvãluit fãrã dubiu cã întreaga organizaţie Propaganda Due fusese iniţiatã, sprijinitã financiar şi condusã de KGB, astfel cã prezenţa lui Ceauşescu acolo nu trebuie sã mire prea mult243, în fapt, relaţia pornitã prin ameţirea cuplului de dictatori cu iluzia unor grade înalte — Ceauşescu voia Premiul Nobel pentru Pace, voia sã-şi acorde gradul de mareşal, ca Antonescu, voia sã devinã preşedintele Organizaţiei ţãrilor nealiniate şi neutre şi aceastã funcţie sã fie echivalatã Secretarului general ONU -, s-a finalizat numai în privinţa unor afaceri şi combinaţii financiare, de altfel şi scopul imediat al acelei organizaţii, în anturajul lui Ceauşescu, un singur lider comunist era francmason, Manea Mãnescu, afiliat la sfatul şefului statului pentru a ţine un canal deschis cu aceastã organizaţie, în trecut, atunci cînd Emil Bodnãraş acceptase sã devinã francmason, racolat de ambasadorul Mexicului în România, Ceauşescu îl alungase cu acest motiv din sfera Puterii. Singurele mãrturii pe care le avem pînã acum în legãturã cu implicarea lojilor francmasonice în rãsturnarea lui Ceauşescu sunt cele furnizate de Securitate, în legãturã cu reactivarea acestora în Ungaria, şi cea a lui Dan Amedeo Lãzãrescu. Avansul Ungariei în procesul de desprindere din blocul comunist s-a reflectat şi în prioritatea reorganizãrii francmasonice faţã de România şi va avea efect dupã revoluţia din decembrie, cînd ieşirea din adormire a lojilor din ţarã a suferit obedienţe dubioase ungaro-franceze, rezolvate mult mai tîrziu prin reconstituirea Marei Loji Naţionale. Ceea ce se mai cunoaşte este cã Ordinul Masonic Român sau „Grupul de la Paris" era aliat cu Marea Lojã Naţionalã Francezã şi cã a dat mandat lojilor americane sã se ocupe de refacerea lojilor din România, probabil o expresie a înţelegerilor politice la nivel înalt privind „repartiţia" intereselor în ţara noastrã. Una din legãturile în ţarã ã fost Dan A. Lãzãrescu. Dan Amedeo Lãzãrescu a fost o figurã cu totul particularã, în primul rînd prin maniera originalã de a prezenta faptul istoric, fabuloasã, arborescentã, aristocraticã şi de aceea extrem de atractivã, în al doilea rînd prin faptul cã a iniţiat ştiinţa imagologiei moderne în România— este considerat pãrintele acestei ştiinţe la noi —, şi în al treilea rînd prin destinul sãu dramatic, ca francmason notoriu, ca parlamentar liberal violent anticomunist demascat spre sfîr-şitul vieţii în calitate de fost informator al Securitãţii. A fost o nedreptate şi o ilegalitate! Dupã 8 ani de detenţie, Dan A. Lãzãrescu a acceptat sã semneze un angajament şi, la scurt timp dupã eliberare, a fost racolat de Securitate, fãcîndu-se apel la sentimentele sale de patriot, pentru a activa în domeniul combaterii iredentismului maghiar. El a fãcut parte dintr-un grup select de personalitãţi de mare anvergurã - între care Constantin Noica, Emil Condurachi, Constantin Daicoviciu — care au avut

legãturi directe cu generali din vîrful Securitãţii pentru a explica înţelesurile adevãrate ale naţionalismului românesc. Securitatea a constatat destul de repede cã, folosind istorici fãcuţi pe bazã de buletin, activişti de partid în domeniul istoriografiei şi diverşi indivizi dogmatici, nu va putea combate internaţional campaniile iredentiste, lobby-ul maghiar extremist, de aceea a apelat la personalitãţi ale „vechiului regim". Dan A. Lãzãrescu a fost una dintre ele şi activitatea sa internaţionalã, dublatã de legãturile sale masonice, au adus servicii importante ţãrii, nu regimului comunist. Agresiunile mediatice sau oculte francmasonice şi iredentiste antiromâneşti nu au apãrut pe timpul comunismului, ele s-au manifestat sub orice regim şi au vizat teritoriul şi naţiunea, nu i schimbarea de regim. Avînd în vedere caracterul strategic, operativ şi de maximã relevanţã pentru securitatea statului al activitãţilor lui Dan Amedeo Lãzãrescu, dezvãluirea în timpul campaniei electorale din 2000 a calitãţii de fost informator al fostei Securitãţi, fãrã a se preciza domeniul în care a lucrat, deoarece acesta nu intra în prevederile legii Dosarelor" — dimpotrivã, era sancţionabil prin prevederile Legii siguranţei naţionale -, a fost în primul rînd un act ilegal şi în al doilea rînd un atac politicianist şi totodatã stupid al administraţiei Constantinescu îndreptat împotriva Partidului Naţional Liberal. în toamna anului 1989, trimis de statul român la congresul de la Paris consacrat Revoluţiei Franceze, Dan A. Lãzãrescu a fost contactat pe linie francmasonicã: „Era pe la sfîrşitul lunii septembrie 1989, cînd un vechi prieten care plecase din România prin 1947 (e vorba de Marcel Schapira, Mare Suveran Comandor al Ordinului Masonic Român, n.a.), m-a întîlnit şi mi-a comunicat cã ştie un izvor secret şi sigur cã, pînã la sfîrşitul anului, Gorbaciov şi-ar fi luat angajamentul sã îi lichideze pe cei de pe urmã patru dictatori comunişti din Europa Centralã şi Rãsãriteanã, în ordinea urmãtoare: Honecker, Hussak, Ceauşescu şi Jivkov. în asemenea situaţii, nu se întreabã nimic. Prietenul meu a adãugat cã Ceauşescu va fi rãsturnat de uneltele Moscovei din vreme implantate în armatã şi în securitate, dar am avut impresia cã, de data aceastã, era o informaţie din alte izvoare, nu tot atît de sigure ca prima, care s-a adeverit întocmai în ordinea indicatã"244. Informaţia a fost plinã de neprevãzut pentru Dan A. Lãzãrescu, în septembrie 1989, cum este şi pentru noi astãzi, deoarece rãsturnarea celor patru dictatori nu s-a „adeverit întocmai în ordinea indicatã", iar aproximaţia în privinţa „uneltelor" are parfumul unui zvon şi chiar a unei politizãri de tip loviturã de stat. Fenomenul francmasonic de dupã cãderea Cortinei de fier a derutat pe numeroşi politicieni şi funcţionari de stat. Mulţi parlamentari s-au înscris într-un dubios Partid Radical European, cu structurã de tip francmasonicã, loja ieşitã din adormire în ţarã a fost repede infuzatã de mulţi indivizi cu trecut comunist activ şi masiv infiltratã de serviciile secrete. Din afarã au apãrut reprezentanţi ai Ordinului Cavalerilor de la Malta, care au primit în rîndurile lor înalţi funcţionari de stat şi generali — unul dintre ei, cel puţin, era analfabet şi fusese şeful propagandei comuniste în Armatã -, totul apãrînd în presã — sã-mi fie iertat — ca o maimuţãrealã a ceea ce fusese cîndva rigoarea şi solemnitatea mişcãrii francmasonice autentice, într-o înregistrare fãcutã în ultima zi de viaţã a generalului Emil Macri şi pusã la dispoziţie autorului de un fost ofiţer de Securitate, fostul şef al Direcţiei II declara: „Una din marile greşeli fãcute de noi a fost sã ignorãm masoneria. Cînd a venit momentul, spionajul a pãtruns, s-a strecurat în România prin reţelele masonice. Or, aceastã problemã a masoneriei a fost abandonatã de noi timp de zeci de ani, din ordinul partidului, şi a revenit în preocupãrile noastre, a fost pusã pe rol abia în ultimii doi-trei ani. Prea tîrziu!". Preluate de patrioţi români, legile masonice de astãzi contribuie activ la relaţionarea internaţionalã a naţiunii noastre. Reactivarea militantã a Bisericilor occidentale, în cadrul mai larg al campaniei de proteste faţã de programul de sistematizare a localitãţilor, a fost lansatã distinct campania împotriva demolãrii bisericilor, întãrind imaginea internaţionalã a lui Ceauşescu de ateu şi antichrist. Problema bisericilor dãrîmate a apãrut mai întîi cu ocazia cutremurului din 1977 cînd, din dispoziţia Elenei Ceauşescu, a fost demolatã Biserica lenei. Atunci, singurul care a protestat în scris, depãşind nivelul pur formal şi oral al nemulţumirilor exprimate de unii oameni de culturã, a fost profesorul Rãzvan Theodo-rescu. Apoi, prin efortul aceluiaşi istoric al artei, care a deschis o listã de protest şi a înaintat conducerii trei scrisori, la care s-a adãugat implicarea în caz a istoricului militar loan Talpeş şi a generalului Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului, a fost salvatã Biserica Mihai Vodã din

Bucureşti. Apoi a apãrut cazul bisericii din complexul Palatului Cotroceni, avariatã grav de cutremurul din 1977. Din punct de vedere tehnic, biserica trebuia oricum demolatã prin procedeele Ştiinţifice de conservare şi apoi reconstruitã în forma iniţialã. Arhitecţii şi restauratorii Palatului, în tentativa de a ocoli decizia Elenei Ceauşescu de a demola biserica pentru totdeauna, au hotãrît sa încerce salvarea ei, în forma avariatã. Arhitectul „de interior al familiei Ceauşescu", Camil Roguski, îşi aminteşte: „Vãzînd cã nu putem sã o scoatem la capãt, ne-am adresat colegilor şi prietenilor noştri la Paris şi urmaşilor Cantacuzinilor. Doream sã aparã în presa francezã, în presa strãinã, o serie de articole, despre importanţa acestei biserici, care era a naţiunii române, şi despre urmãrile demolãrii ei"245. Presa francezã a reacţionat extinzîndu-şi atenţia asupra întregului fenomen, în decembrie 1986 a fost demolatã biserica Mãnãstirii Vãcãreşti, lãcaş de culturã şi monument istoric de maximã însemnãtate pentru naţionalismul românesc. Demolarea s-a produs tot prin decizia Elenei Ceauşescu, ca urmare a proiectului de construire a mausoleului funerar al lui Nicolae Ceauşescu pe locul unde se gãseşte Mitropolia. Aflatã în pericol de a fi mutatã la Mãnãstirea Vãcãreşti, Patriarhia a protestat vehement, fapt ce a provocat furia Elenei Ceauşescu: „Bun, sã râmînã ei acolo. Dãrîmãm biserica şi punem în locul ei un centru sportiv, un complex sportiv"246. Un moment încãrcat cu semnificaţii încã neştiute a fost întîlnirea particularã dintre papa loan Paul al II-lea şi patriarhul României Teoctist la Roma. Deşi patriarhului i s-a interzis de la Bucureşti deplasarea la întîlnire, Teoctist s-a dus la Vatican. Din ceea ce se cunoaşte, cu aceastã ocazie Teoctist a fost informat asupra iminenţei cãderii comunismului şi a lui Ceauşescu, s-a convenit asupra stabilirii unor legãturi directe, mai întîi confidenţiale şi apoi oficiale, şi s-a perfectat în principiu vizita papei în România, dupã cãderea dictaturii. Faptele s-au petrecut astfel: „în 1989, Patriarhul României a profitat de o vizitã pe care trebuia sã o efectueze la o comunitate ortodoxã din India. Statul român nu finanţa deplasarea, Prea Fericitul Teoctist a trebuit sã aleagã între douã rute posibile, aşa cã a optat pentru cea prin Roma, explicabilã şi prin faptul cã era mult mai ieftinã, încã de la scara avionului, un reprezentant al Departamentului pentru Culte îl avertizase pe Patriarh sã anunţe conducerea dacã se ivea ocazia sã discute cu Sanctitatea Sa Papa. La Roma a aflat cã va fi gãzduit în Cetatea Vaticanului şi cã a doua zi, pe 5 ianuarie, la ora 11.00, va fi primit de Papa loan Paul al II-lea. Aceste date au fost comunicate Bucureştiului. Cu puţin înainte de întîlnire, cînd maşina ce trebuia sã îl conducã la Papa era deja la scarã, Prea Fericitul Teoctist a fost vizitat de ambasadorul de atunci al României, care a transmis ordinul venit de la Bucureşti de a anula întîlnirea cu Sanctitatea Sa. Prea Fericitul Teoctist a replicat cã nu poate produce un incident diplomatic şi cã îşi asumã rãspunderea de a merge la întîlnire. întrevederea era evident pregãtitã din timp".247 Apariţia unui caz al activitãţii bisericilor occidentale în România perioadei 1986-1989 a fost determinatã de nişa pe care a creat-o glasnost-ul sovietic, precum şi de insistenţa politicilor occidentale asupra respectãrii prevederilor Actului final de la Helsinki în privinţa libertãţii convingerilor religioase. Trebuie spus de la început cã problema implicãrii bisericilor occidentale în schimbarea de regim din România a avut un dublu caracter, religios şi politic, la care au fost încorporate cîteva cazuri de spionaj, mai precis de folosire a unor prelaţi sau legãturi pe linie culticã în scopuri ilegale de incitare, conspiraţie sau propagandã. Propaganda se reducea la tentative de prozelitism şi la susţinerea iredentismului maghiar. Din punctul de vedere al consistenţei şi eficienţei acestor activitãţi, ele au avut un impact limitat pînã în decembrie 1989, explodînd cu toate consecinţele sale dupã revoluţie, în rîndurile preoţilor şi enoriaşilor catolici din România au circulat cu precizie şi abundenţã informaţiile despre transformãrile petrecute în Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia, despre rolul pe care îl joacã în procesele de liberalizare (inclusiv politice) de acolo Biserica romano-catolicã şi despre personalitatea şi activitatea anticomunistã a papei. Fenomenul a creat o mai mare apropiere şi solidarizare a enoriaşilor, cetãţeni români, de Biserica lor, precum şi convingerea avansatã cã schimbarea va atinge şi România. Fenomenul a fost valabil şi în cazul Bisericilor reformate. Din aceastã perspectivã minoritatea creştinã aparţinãtoare de Bisericile occidentale (reformaţi aproximativ 3,5%, romano-ca-tolici aproximativ 5,0%) a fost mai bine informatã asupra perspectivelor schimbãrii şi mult mai bine motivatã în momentul schimbãrii. Pe componenta religioasã a implicãrii, Bisericile occidentale urmãreau, dincolo de fireasca eliberare, refacerea patrimoniului confiscat de comunişti, rezolvarea cazului Bisericii greco-catolice

şi prozelitismul organizat. Pe componenta politicã a intervenit acea parte a campaniei anticomuniste duse de Vatican, Statele Unite şi Germania care viza folosirea prelaţilor şi legãturilor cultice pentru a sprijini schimbarea. Catolicii au fost mai puţin implicaţi în activitãţile enunţate, datoritã nivelului superior de înţelegere a fenomenului religios şi politic, preponderent ecumenic, la care ridicase papa loan Paul al II-lea problema liberalizãrii Estului. Catolicii au fost ponderaţi, deoarece papa vedea în perspectiva liberalizãrii mai degrabã o apropiere de Biserica Ortodoxã decît o continuare a confruntãrii dogmatice, în aceste condiţii cele mai multe bãtãi de cap au dat autoritãţilor Bisericile reformiste şi sectele. Acestea din urmã au reprezentat întotdeauna un mediu ideal pentru implicare politicã. Se pare cã autoritãţile române tratau cu luciditate acest fenomen: „Asistãm în ultimii ani la un alt fenomen: amestecul sectelor «vechi» în viaţa social-politicã este mai evident decît în trecut, iar cel al sectelor «noi» se dovedeşte de multe ori brutal şi flagrant, activitatea lor fiind dominatã de multe mobiluri ascunse. Aceasta nu înseamnã cã orice acţiune întreprinsã de un sectant sau de o sectã religioasã trebuie automat calificatã în acest mod, latura social-politicã a activitãţii lor urmînd sã fie analizatã de la caz la caz, de la o sectã la altã sectã şi, la nevoie, de la o acţiune individualã a unuia dintre sectanţi la alta"248. Pe toatã perioada scursã între 1986 şi 1989, emisari sectanţi au cãutat sã pãtrundã în România cu publicaţii de propagandã şi Biblii neortodoxe, au fost respinşi încã de la graniţã sau surprinşi pe teritoriul ţãrii în timpul activitãţii şi expulzaţi, în cîteva cazuri, s-a încercat pãtrunderea pe la punctele de frontierã cu Bulgaria şi URSS (Basarabia) fãrã sã explice cineva cum trecuserã de celelalte frontiere ale Cortinei de fier. Majoritatea provenea din Germania şi Austria, dar au fost identificaţi şi emisari din Franţa şi SUA249. Odatã ajunşi în zona de propagandã, unde erau aşteptaţi de legãturi puse la dispoziţie de centrele din Occident, aceşti emisari treceau la activitãţi de incitare în rîndurile enoriaşilor, tema principalã fiind revolta minoritãţilor împotriva regimului comunist, dar pe suportul temelor teritoriale şi naţionale ale iredentismului maghiar. Practic, lupta anticomunistã era o acoperire pentru interesele extremismului antiromânesc. Ocazia nu putea fi pierdutã. Deşi fenomen marginal în ţãrile comuniste din Est (Ucraina, URS S, România, Bulgaria), folosirea sectelor şi a bisericilor occidentale pentru implicarea în politica schimbãrii a avut un rol particular foarte important în România prin instrumentarea cazului Laszlo Tokes. Cazul Tokes este cel mai bine cunoscut pe scena publicã de parlamentarii Comisiei senatoriale care s-au ocupat de reconstituirea evenimentelor din decembrie 1989, precum şi de ziariştii care au avut acces în perioada 1990 — 1992 la copiile dupã dosarul preotului reformat, care a circulat prin redacţii250. Cazul Laszlo Tokes. Activitatea politicã anticomunistã a lui Laszlo Tokes nu a fost prezentã în toatã perioada cît s-a aflat în conflict cu propria sa Bisericã. Atitudinea iredentistã, extremist maghiarã, s-a manifestat timpuriu, dupã ce tatãl sãu a dus un adevãrat rãzboi cu liderii şi enoriaşii propriei sale Biserici, iar activitatea de agent s-a putut identifica cu probe numai în ultimii ani, 1988-1989. Consistenţa cazului sãu a fost datã de conflicte din interiorul Bisericii reformate. Din cei opt copii ai familiei Istvan şi Elisabeta Tokes, numai Laszlo a urmat cariera preoţeascã, fãcînduşi studii în şcoli religioase din România comunistã, prin libertãţi religioase acordate de regimul comunist: primele opt clase la Gimnaziul reformat de fete, liceul la Colegiul piarist şi apoi student la Institutul Teologic Protestant unde tatãl sãu era profesor. Deoarece tatãl sãu se implicase la un moment dat în lupta pentru conducerea cultului reformat din România, iniţiind chiar în 1981 o sciziune „pe criterii politice", tînãrul Laszlo 1-a urmat pe calea disidenţei religioase. Problema este cã foarte mult timp, deşi existau numeroase denunţuri din Autorul acestui volum a fost unul dintre cei care au cunoscut documente ale dosarului lui Laszlo Tokes în calitate de redactor-şef al cotidianului Viitorul românesc, în cursul anului 1991. Copia dupã dosar a fost verificatã împreunã cu alte surse stabilindu-se autenticitatea incontestabilã a acestuia, întrucît copia dosarului fusese achiziţionatã de redacţie, exemplarul unic a rãmas în patrimoniul acesteia. Laszlo Tokes nu a reprezentat un subiect de interes pentru Securitate, fapt care atestã cauza religioasã internã, ierarhicã şi personalã a preocupãrilor sale timpuriu protestatare. Atît tatãl sãu, prin revista Foaia protestantã, publicaţie legalã al cãrei redac-tor-şef era, cît şi Laszlo Tokes prin articolele sale din revista Ellerpontok („Contrapunct"), publicaţie ilegalã, care însã era lãsatã sã

circule de cãtre Secretariatul pentru Culte, nu au avut alt subiect al nemulţumirii decît modul în care conduceau Biserica episcopul Nagy de la Cluj. Dosarul Securitãţii insinueazã cã scopul real al atacurilor la adresa celor doi episcopi era ascensiunea lui Istvan Tokes într-o poziţie de conducere. Pe de altã parte, legãturile dubioase ale acestuia cu lideri reformaţi din Ungaria, precum şi informaţiile provenite din reţea în legãturã cu atitudinea sa „politicã" -în fapt, folosirea acuzaţiei de pactizare cu regimul de la Bucureşti pentru scopuri ierarhice —, ascensiunea tatãlui lui Laszlo Tokes a fost blocatã. Fiul a preluat campania tatãlui în calitate de capelan la parohia reformatã din Dej (1977-1984). Conflictul intern din Biserica reformatã nu putea râmîne fãrã ecou şi fãrã a fi speculat de extremismul maghiar, astfel cã o scrisoare cu caracter polemic ajunge la. Europa liberã. Nici cu aceastã ocazie Securitatea nu iniţiazã vreo mãsurã împotriva lui. Ca urmare a unei avalanşe de cereri venite din partea enoriaşilor reformaţi, avînd ca subiect comportamentul sfidãtor, arogant, neglijent în serviciu, imoral — întreţinea mai multe amante -, episcopul Nagy i-a intentat un proces disciplinar care a durat o jumãtate de an, între 1983 şi 1984. Comisia superioarã reformatã din Cluj, în prezenţa episcopului Nagy, 1-a achitat însã, considerînd cã acuzaţiile nu sunt suficiente pentru a fi sancţionat disciplinar. Pentru a aplana conflictul, a fost transferat la Sînpetru de Cîmpie, unde însã Laszlo Tokes refuzã sã se ducã. Dînd în judecatã conducerea Bisericii reformate, Justiţia românã îi respinge acţiunea pe motiv cã acea cauzã nu era de competenţa ei, refuzînd sã se implice într-un caz care ţinea de regulile interne ale unui cult. Laszlo Tokes îi scrie atunci lui Nicolae Ceauşescu. Memoriul sãu este repartizat Departamentului pentru Culte, care în primãvara anului 1986 intervine la Eparhia reformatã din Cluj în favoarea lui Laszlo Tokes. în timpul audierilor la Comisia senatorialã, colonelul Gheorghe Raţiu, fostul şef al Direcţiei I, avea sã declare: „Tokes Laszlo a fost agent, iar Papp Laszlo, episcop, tot un agent al serviciilor secrete maghiare. A avut sarcina sã-1 şicaneze pe Tokes. De douã ori la Direcţia cultelor i-arn spus lui Papp Laszlo sã-1 lase în pace pe Tokes, dar el nu s-a conformat"25'.La l iunie 1986, Laszlo Tokes este repus în drepturi şi transferat ca ajutor al preotului Paiker Leon la parohia reformata din Timişoara. Explicã mai departe colonelul Raţiu: „Papp Laszlo era deputat în MÂN şi era interzis sã-i urmãrim pe deputaţi. Dar am fãcut aceste verificãri. Prin '87-'88 a spus cã tatãl lui Tokes 1-a rugat sã-1 reangajeze pentru cã episcopul Nagy de la Cluj 1-a dat afarã. M-a întrebat şi pe mine ce pãrere am, am spus: «Bine, sã-1 reprimeascã», şi atunci Cumpãnaşu a trimis acordul Departamentului cultelor. Dar Papp Laszlo a ţinut sã-1 numeascã la Timişoara pentru cã au un preot în vîrstã autoritar care poate sã-1 ţinã în frîu. Am fost de acord şi dosarul lui Tokes a fost transferat la Timişoara. Preotul a primit un atac de cord dupã certuri bisericeşti de-ale lor. Dupã o sãptãmînã Tokes s-a instalat în casa parohialã. Aici a intervenit fiul lui Papp Laszlo, Carol, care n-a vrut sã-1 numeascã paroh pentru cã nu are vechime şi atunci a dat o decizie de mutare. La insistentele mele Cumpãnaşu a fost de acord cu mutarea asta"252. Transferul de la Dej la Timişoara a fost fãcut cu aprobarea Securitãţii, care, mobilizatã de liderii religioşi ai Bisericii reformate şi de numeroasele denunţuri ale enoriaşilor, hotãrîse în iarna anului 1985 sã acorde oarecare atenţie acestui caz. Cu ocazia unei cercetãri fãcute de Ministerul Apãrãrii Naţionale în 1992, colonelul Gheorghe Raţiu i-a declarat autorului: ,,A fost o mare greşealã a Securitãţii sã accepte transferul lui Tokes de la Dej la Timişoara. Eroarea a provenit din importanţa redusã pe care o acorda cazului Tokes, persoanei în sine, care în 1985 nu reprezenta altceva decît un rebel în interiorul Bisericii sale, precum şi faptului cã Securitatea a primit asigurãri din partea episcopului Papp cã la Timişoara îl va avea sub supraveghere proprie, prin intermediul unor mijloace specifice Bisericii respective. La acea datã nu mi-am dat seama de jocul dublu fãcut de episcopul Papp, care incita mereu cazul Tokes şi avea o fiicã mãritatã la Debreţin, unde se deplasa foarte des sub acoperirea acestei relaţii", în fapt, agitaţia lui Laszlo Tokes a condus la trecerea acestuia în sfera de interes a reţelelor finanţate de extremismul maghiar, precum şi a serviciului de informaţii maghiar. Interesul Securitãţii pentru Laszlo Tokes apare cu adevãrat abia în iarna anului 1985, deoarece atunci a primit informaţia, pe calea spionajului extern românesc, cã Tokes este în vederile iredentei maghiare. Se pare cã iniţial Securitatea Judeţului Cluj se limitase la „încadrarea" lui Laszlo Tokes cu doi informatori, provenind din anturajul sãu feminin - Laszlo Tokes era un bãrbat frumos şi destul de libertin -, apoi a reuşit sã-1 racoleze pe fratele acestuia, Andraş, şantajîndu-1 prin apartenenţa sa la minoritatea homosexualã. Securitatea a greşit din nou,

convinsã cã are suficiente surse sigure, din imediata şi intima apropiere a preotului reformat, şi nu a descoperit din timp cã Laszlo Tokes reuşise nu numai sã provoace confesiunea colaboraţionistã a fratelui sãu, ci şi sã ajungã la o înţelegere cu acesta privind prevenirea asupra tuturor zonelor de interes şi a activitãţilor Securitãţii în ce îl priveşte. In adresa trimisã de SRI Comisiei parlamentare, chiar se precizeazã: „Prin şantajarea fratelui sãu, TOKES LASZLO a reuşit sã cunoascã orice acţiune iniţiatã împotriva sa de fostul organ de represiune comunistã"253. A mai existat un amãnunt care a derutat Securitatea mult timp: Laszlo Tokes se prezenta ca un fidel al lui Nicolae Ceauşescu, purtînd cu acesta o corespondenţã bogatã, plinã de adulaţie. Fostul ofiţer de Securitate de la Timişoara, colonelul Petru Pele avea sã declare în faţa Comisiei senatoriale: „Sunt adunate 14 tomuri de dosare cu Tokes. El 1-a venerat pe Ceauşescu. Ii scria scrisori sã-1 ajute împotriva şefilor lui bisericeşti. Dosarele lui Tokes au fost trimise la MApN, acum am înţeles cã sunt la SRI. In dosare Tokes figureazã cu numele conspirativ Vasile. El acţiona pentru independenţa Ardealului, deci nu avea nimic cu Ceauşescu. A ţinut legãtura cu agenţii maghiari, trimitea materiale la TV Panorama"254. întregul tablou de pînã acum al cazului Tokes demonstreazã dezinteresul sau cel puţin lejeritatea cu care a tratat Securitatea acest caz pînâ în anul 1988, cînd preotul reformat a intrat activ în atenţia agenturii maghiare. Probabil cã el nici nu a reprezentat un caz politic pînã în acel moment, ci doar unul confesional, între 1986 şi 1988, deşi se afla sub conducerea vechiului sãu adversar, episcopul Papp, Tokes nu are probleme deosebite şi nici nu produce vreunele, în 1988 însã, preluat de emisari speciali trimişi din Occident, Laszlo Tokes ia poziţie împotriva programului de sistematizare a localitãţilor sub acuzaţia adusã statului de demolare a satelor maghiare. Aceasta era direcţia prioritarã a campaniei internaţionale lansate de extremismul maghiar şi preluatã ca act de încãlcare a drepturilor omului de cãtre presa occidentalã, cu toate cã programul de sistematizare - un subiect care trebuie analizat cu atenţie - nu avea un caracter etnic, majoritatea copleşitoare a localitãţilor vizate fiind etaic româneascã, între aprilie 1988 şi decembrie 1989, Lãszlo Tokes este surprins în întîlniri conspirative cu agenţi maghiari în diferite locuri de contact, în Timişoara şi în afara oraşului, în intersecţii auto fãrã trafic, înregistrat audio şi video fãrã dubiu asupra calitãţii de cetãţean român implicat împotriva statului sãu în activitãţi ilegale. Deşi probele strînse la Direcţia I sunt relevante, deşi agenţii maghiari cu care a intrat în contact au fost urmãriţi şi pe teritoriul ungar pînã la identificarea precisã ã serviciului secret din care fã-ceâu parte, deşi la un moment dat i-a plasat un agent român pe post de emisar ungur, şi Tokes i-a fãcut un raport complet asupra activitãţii sale, deşi Securitatea a cerut lui Ceauşescu arestarea lui, şeful statului nu ia nici o mãsurã, în afarã de cele clasice de supraveghere. La 19 octombrie 1993, Comisia senatorialã 1-ã audiat pe generalul Iulian Vlad: „Domnul Nicolaescu: Problema Tokes aţi raportat-o lui Ceauşescu? Domnul Vlad: Da, a fost raportatã în august sau septembrie 1989, cînd Securitatea judeţului Timiş şi direcţia centralã de linie mi-au prezentat cazul analizat de ei şi din care rezultau lucruri deosebite în activitatea acestui cetãţean român. Se propuneau mãsuri, m-am dus cu cazul, dar nu cu dosarul, cã nu accepta sã-şi arunce privirea într-un dosar, cred cã avea repulsie, de cînd fusese anchetat şi judecat, faţã de dosare. El a considerat atunci cã nu este oportun, el nu angaja discuţii explicite, cel mai des returna hîrtia fãrã sã spunã nimic şi se deducea cã nu eşti în vederile lui. Defectul sau calitatea mea era cã ceream explicaţii şi asta nu convenea, îmi spuneam punctul de vedere, în cazul dat am explicat cã solicitau este serioasã, cã nu este vorba aici de ceea ce fãcea un cetãţean român, ci de ceea ce se fãcea în spatele acestui cetãţean român, puterea lui, planurile şi acţiunile care se întreprindeau în spatele acestui cetãţean român. Domnul Gabrielescu: Poate ne spuneţi ce ştiaţi înainte de decembrie ' 89 despre acest caz? Domnul Vlad: Pot sã vã dau detalii, dar cel mai bine cred cã vã poate lãmuri în acest caz locţiitorul şefului Securitãţii judeţului Timiş, maior Ţinu Radu, care a lucrat în acţiunea respectivã. Ceea ce pot sã vã spun este cã acest cetãţean român nu acţiona în interesul României, care era patria lui prin naştere, ci în interesul unei puteri strãine. Culegea informaţii de orice naturã pe care le transmitea afarã. Ceea ce are o denumire pentru un strãin, spionaj, pentru un român este trãdare de ţarã. Au fost dovezi, un dosar întreg. Cînd i-am prezentat preşedintelui României cazul, a reflectat,

cum nu fãcea în alte cazuri, a cerut explicaţii, i-am dat, şi mi-a spus: «Nu este oportun pentru ţarã, nu trebuie fãcut». Noi propuneam sã fie chemat sã rãspundã în faţa legii pentru faptele lui. şi acum consider cã era o propunere corectã sã fie anchetat. A mai spus ca, totuşi, sã fie ţinut sub control, şi aşa s-a şi fãcut pînã la data de 15-16 decembrie 1989"255. Iniţiativa Securitãţii în privinţa lui Lãszlo Tokes a fost materializatã prin douã documente, primul fiind o notã a Departamentului Securitãţii Statului în care, pe baza probelor existente la dosarul de urmãrire, se propunea luarea mãsurilor legale prevãzute pentru cazurile de trãdare de ţarã, iar al doilea era nota Procuraturii în care se prezenta temeiul legal al arestãrii. Conform generalului de justiţie Gheorghe Diaconescu, cel care a şi înaintat nota Procuraturii Generale, pe aceastã notã, Nicolae Ceauşescu a scris: „NU. Sã se ia mãsuri de influenţare obşteascã. Sa fie dat în judecatã de corul UTC din Arad pentru calomnie şi sã fie mutat". Printre declaraţiile cu referire la activitãţile sale parohiale, Tokes fãcuse aprecieri ironice la adresa corurilor care interpretau cunoscutele cîntece „patriotice" închinate lui Ceauşescu. Noi, cei care am fost contemporani, ştim cã erau jalnice. Oricum, de la acea apostilã a lui Ceauşescu a pornit acţiunea de mutare a lui Tokes din Timişoara. Episcopul Papp şi-a arãtat satisfacţia, a mers pînã la capãt, dîndu-1 în judecatã, iar într-un interviu acordat postului de radio Kossuth a spus foarte clar despre Tokes: „Dacã nu se simte bine în România, sã se mute în Ungaria sau în Canada, unde trãieşte fratele sãu"256. Lucrurile astea conveneau regimului şi lãsau impresia cã acţiunea va decurge liniştit. încercînd sã înţelegem atitudinea prudentã a lui Nicolae Ceauşescu, dincolo de mentalitatea sa primitivã cu „influenţarea obşteascã", trebuie sã luãm în calcul faptul esenţial cã şeful statului şi al partidului conducea în primul rînd şi decisiv prin partid, nu prin instituţii. Faptul cã un secretar de stat şi şef al Departamentului Securitãţii Statului avea acces direct la el era singular, prin natura activitãţii acelei instituţii în care Ceauşescu vedea un instrument al partidului. Indiferent ce informaţii i se aduceau la cunoştinţã, decizia aparţinea secretarului general şi se transmitea prin partid. Nu Securitatea dãdea ordine Procuraturii, ci partidul, care dãdea ordin şi Securitãţii sã punã la dispoziţia Procuraturii informaţiile necesare instrumentãrii unui caz. în acest sistem de gîndire şi de lucru, Nicolae Ceauşescu trebuie sã fi cîntãrit atunci cazul lui Laszlo Tokes dintr-o perspectivã mai largã. Ceea ce Securitãţii i se pãrea foarte simplu, avînd în vedere probele pe care le strînsese, din punct de vedere politic era mult mai complicat. La 28 august 1988, cu ocazia întîlnirii de la Arad, Karoly Grosz, secretar general al PMSU, folosise un limbaj din care rezulta cã Ungaria nu recunoaşte apartenenţa Transilvaniei la România, iar Nicolae Ceauşescu reacţionase vehement, cu toate cã intenţia lui fusese sã profite de aceastã întîl-nire pentru a calmã relaţiile româno-ungare. De la 31 ianuarie 1988, Ceauşescu avea pe cap un caz deosebit de complicat, surprinderea diplomatului Mircea Rãceanu în flagrant delict de spionaj în favoarea SUA, iar probele din anchetã şi mãrturisirile arestatului conduceau spre o posibilã condamnare la moarte (care s-a şi pronunţat). Lui Ceauşescu nu-i trebuia un al doilea caz, mai ales cã dosarul Râceanu era încã ţinut în rezervã, avînd în vedere implicarea relaţiei cu Statele Unite. Abia în martie 1989 este dat publicitãţii cazul lui Râceanu. La începutul lui aprilie Germania Federalã îşi cheamã ambasadorul. La fel au fãcut şi alte ambasade occidentale, cu scopul de a evita implicarea ambasadorilor în ceremoniile festive organizate la sfîrşit de an. în zilele de 14 şi 15 decembrie 1989, toţi ambasadorii statelor occidentale au revenit la post pentru a fi martori şi actori ai rãsturnãrii lui Ceauşescu. Conform unei versiuni publice, tot în primãvara lui 1989, serviciile secrete americane sugereazã apariţia unei forme de protest din direcţia partidului (Scrisoarea celor 6), pentru a compensa cãderea lui Rãceanu. Dupã Silviu Brucan, nu a existat vreo legãturã între cele douã cazuri. Are dreptate: „Scrisoarea celor 6" a fost de inspiraţie sovieticã. Un scandal cu ungurii era ultimul lucru pe care şi-1 dorea Ceauşescu. De altfel, într-o discuţie purtatã de autor la 12 august 2003 cu fostul procu-ror-şef adjunct, Gheorghe Diaconescu, acesta a declarat: „Ceauşescu avea douã obsesii: maghiarii şi studenţii. Considera cã aceste douã medii sunt cele mai periculoase pentru declanşarea unei revolte, a unei mişcãri protestatare violente, serioase, şi dorea sã le evite. Din acest motiv era extrem de prudent în privinţa mãsurilor legale care îi vizau pe maghiari şi pe studenţi, cãutînd sã nu dea el ocazia pentru o astfel de mişcare". Dacã ne uitãm pe lista acţiunilor sale politice din ultimul an, vom observa şi cum înţelegea Nicolae Ceauşescu sã blocheze ameninţarea potenţialã din partea minoritãţii maghiare şi a

studenţilor. La 26 octombrie 1989 organizeazã o plenarã a Consiliului oamenilor muncii de naţionalitate maghiarã, la care primeşte asigurãri de devotament şi sunt respinse „încercãrile de amestec în treburile interne ale României", iar la 5 decembrie „Consiliul de Stat hotãrãşte majorarea cuantumului burselor pentru studenţi şi elevi şi acordarea de burse fiilor de muncitori şi ţãrani cooperatist!, indiferent de veniturile pãrinţilor"257. Un apel nepotrivit la proverbul românesc „Cînd o face plopul mere şi rãchita micşunele" — o versiune recentã a proverbului autentic „Cînd o face plopul nuci şi rãchita mere dulci"258 — pentru a arãta cã socialismul nu va pieri niciodatã, nu a provocat decît reacţia ironicã a studenţilor din mai multe centre universitare, care au atîrnat mere în plopi. Preliminarii ciudate Mai mult decît orice estimare a unui scriitor sau istoric, faptul cã în anul 1990 România ar fi cunoscut oricum o explozie socialã şi politicã nu poate fi negat. Era previzibil dinlr-o sumã întreagã de motive interne şi externe. Antecedentele din anii 1987-1989, mai ales persistenţa focarului social de la Braşov, cu concentrare mare de industrie ineficientã, apoi blocajul funcţional al centrelor industriale supradimensionate şi eşecul agriculturii comuniste aratã cã naţiunea ajunsese la un capãt în raportul sãu cu statul. Uniunea Sovieticã a înţeles din timp cã explozia previzibilã a societãţii româneşti va duce la apariţia unui fenomen accelerat de cãutare a unei alte soluţii politice pentru România. Trecuse şi timpul experienţelor economice şi al rãbdãrii populaţiei. O Românie revoltatã nu se putea îndrepta spre URSS. Ea putea rãmîne suspendatã, se putea rupe în bucãţi sau se putea orienta, prin forţa crizei, spre cele trei oferte occidentale: un ajutor economic german, o umbrelã politicã americanã, o iluzorie protecţie francezã. Sã nu uitãm cã în decembrie '89 Polonia şi Cehoslovacia ieşiserã din scenariul Echipei Gorbaciov şi se îndreptau vertiginos spre soluţiile occidentale. România era prea aproape de URSS pentru a fi pierdutã în acelaşi fel. Perestroika eşuase, iar Echipa Gorbaciov mersese prea departe dincolo de limitele scenariului kaghebist, astfel încîţ anul 1989 înregistra înmulţirea eşecurilor planului iniţial de ieşire din crizã. Gorbaciov însã nu avea încotro; el trebuia sã meargã înainte pe plan extern, pe planul care se rezema mai mult ca oricînd de umãrul occidental. Cîfeva precedente. Nu o datã în ultimii 15 ani cuvîntul revoluţie ã fost înlocuit cu explozie, însã explozia are în primul rînd nevoie de o scînteie, iar în al doilea rînd distruge, face prãpãd în jurul ei. Produsã într-o casã cu uşile şi ferestrele închise, explozia face ravagii. Dacã acea construcţie este solidã, ar putea rãmîne în picioare stîlpii de rezistenţã. Dar construcţia era butaforicã: „Partidul comunist, Securitatea, Nomenclatura şi Economia planificatã erau cei patru stîlpi ai regimului, stîlpi care nu mai puteau fi «reparaţi», ci înlocuiţi, iar orice înlocuire a unuia atrãgea slãbirea construcţiei şi prãbuşirea ei"259. „Explozia" de la Timişoara a avut mai multe precedente interesante în care mulţimea se adunase spontan şi manifestase într-un context psihologic favorizat de amãnunte aparent nesemnificative. Ar fi interesant de analizat cîteva cazuri. La 7 mai 1986 echipa de fotbal Steaua (club al Ministerului Apãrãrii Naţionale a României) cîştiga, dupã o finalã dramatica cu F.C. Barcelona, Cupa Campionilor Europeni. La finalul comentariului sãu, spicherul Coca-Cosma Teoharie a anunţat eronat cã fotbaliştii se întorc în aceeaşi searã de la Sevilla. în Capitalã se adunã spontan în principalele centre sportive — Ghencea şi Giuleşti — sute de suporteri. Un grup se strînge în faţa sediului Clubului Steaua din strada Plevnei, apoi porneşte spre Aeroportul Otopeni pe jos, adunînd pe drum şi suporterii giuleşteni, şi pe alţi suporteri din centru, care încercaserã, fãrã succes, sã convingã pe şoferii unor autobuze de noapte sã iasã din traseu şi sã-i transporte pînã la aeroport. Deşi pînã acolo sunt aproximativ 15 km, la Otopeni ajung peste 2 000 de oameni. Pe drum, mai întîi de la magazinul alimentar de lîngã Televiziune, deschis entuziast de gestionar, apoi de la chioşcul alimentar al Aeroportului Bãneasa (cu program permanent) unii participanţi cumpãrã bãuturi alcoolice, mai ales sticle de şampanie. Ajunsã în faţa aerogãrii Aeroportului Otopeni, mulţimea se comportã relativ disciplinat scandînd şi cîntînd în cinstea victoriei. La început, scandãrile sunt expresia bucuriei şi mîndriei, subliniind superioritatea româneascã în domeniul fotbalului pe plan european. Dupã cîteva ore de aşteptare şi confuzie, autoritãţile (Miliţia) anunţã cã este o eroare şi cã sportivii se întorc abia seara urmãtoare. Mulţimea nu crede, devine agitatã şi în scurt timp apar primele accente verbale violente la adresa

Miliţiei, în care mulţimea vede pe eternul rival sportiv al Stelei, echipa Dinamo (club al Ministerului de Interne). Adunarea se transformã, inclusiv pe fondul consumãrii bãuturilor aduse, într-o manifestaţie scãpatã de sub control în care miliţienii din spaţiile laterale sunt huiduiţi, agresaţi, injuriaţi, goniţi, înspre dimineaţã mulţimea se calmeazã, înţelege şi, avînd în vedere cã la Aeroport este adusã şi presa din ziua respectivã (8 mai), spiritele se potolesc. Suporterii pleacã pe jos înapoi. Cazul, oricît ar pãrea de izolat şi particular, are importante semnificaţii din punctul de vedere ãl psihologiei mulţimii, în primul rînd, nu a fost nevoie de nici o instigare calificatã pentru ca oamenii sã se adune. Mulţimea a mãr-şãluit liberã pe strãzile Capitalei, nu pe trotuare. Determinarea impresionantã a mulţimii a fost doveditã de parcurgerea unei distanţe apreciabile pe jos. In momentul în care autoritatea ordinii (Miliţia) a intervenit — fãrã violenţe, firesc şi corect —, pentru a explica mulţimii realitatea, aceasta nu a fost crezutã şi, mai mult, a provocat o reacţie de ostilitate, în seara urmãtoare vor veni mai mulţi, peste 5 000, tot pe jos şi mult mai organizaţi (cu pancarte, cu steaguri, cu banderole etc.). Cristian Ţopescu, cunoscut comentator sportiv aflat în disidenţã, a fost solicitat de autoritãţi sã se prezinte la aeroport în uniformã de ofiţer pentru a ţine mulţimea în stare de calm. Avînd în vedere cã avionul întîrzia, Ţopescu a fost nevoit sã se adreseze mulţimii, sã-i explice esenţa confuziei privind ziua şi ora întoarcerii fotbaliştilor, sã vorbeascã aproape douã ore. Faptul cã un singur om, cunoscut ca disident, ca personalitate cãreia i se fãcuse o nedreptate, a intervenit cu succes pentru a transmite de fapt acelaşi mesaj ca şi Miliţia, dovedeşte funcţia esenţialã a credibilitãţii în relaţia cumassa. în acea noapte de 8 mai 1986 avusese loc un transfer dramatic de autoritate, de la stat la un om. Duminica urmãtoare, în faţa unor tribune arhipline, echipa Steaua a jucat în campionat primul sãu meci dupã cucerirea Cupei Campionilor Europeni. Printr-o ironie a soartei, adversara era echipa de fotbal a „Securitãţii" (în realitate a Miliţiei Municipiului Bucureşti), Victoria Bucureşti, pe care Steaua a zdrobit-o cu un umilitor 4-0. În tribune s-a manifestat un adevãrat delir anti-Securitate şi anti-Miliţie. Esenţa acelei întîmplãri a fost curajul, înfrîngerea fricii de autoritate prin constituirea ca mulţime, mulţimea fiind un mediu primitiv care asigura protecţia individului, care permitea exprimarea nemulţumirii, care oferea posibilitatea consumãrii sentimentului de libertate. Fenomenul s-a repetat cu amploare la Braşov în 1987. La Timişoara au existat cîteva cazuri de organizare a unei mulţimi înainte de decembrie 1989. Dintr-o iniţiativã rãmasã şi astãzi foarte vagã, deşi se bãnuieşte cã erau studenţii, cu un an înainte, în decembrie 1988, mai mulţi tineri au încercat sã organizeze o manifestaţie într-una din pieţele Timişoarei. „Tinerii nu foloseau manifeste, nu ţi se adresau direct, tranşant: cînd treceau pe lîngâ cineva, ziceau — însã destul de incolor, ca, în situaţia cã persoana ar fi încercat sã îi tragã la rãspundere, ei sã poatã mima mirarea, nevinovãţia, exasperarea — cu un ton scãzut: «Dacã eşti patriot, vino în 3 ianuarie în Piaţa Unirii!», mergînd mai departe de parcã nici nu te-ar fi observat, necum sã-ţi fi vorbit"261. Ca şi la Iaşi, în decembrie 1989, organizatorii fac aceeaşi greşealã: indicã douã puncte de întîlnire - Piaţa Unirii şi Piaţa Operei - similitudinea cu indicarea dublului loc de întîlnire din capitala Moldovei — Piaţa Unirii şi Piaţa Palatului - fiind tulburãtoare. Ca şi la Iaşi, peste un an, „Miliţia şi Securitatea, cunoscînd datele problemei, se pregãtiserã sã intervinã cu promptitudine, în ambele locuri existînd tehnicã şi forţe de ordine"262. Numeroşi timişoreni vor trece prin cele douã pieţe fãrã sã se opreascã, în documentele Securitãţii acest caz nu existã, probabil pentru cã nici nu a existat în forma uşor exageratã prezentatã de revoluţionari (tehnicã, forţe de ordine etc.). La 15 noiembrie 1989, cu ocazia meciului de fotbal România-Danemarca, în urma cãruia echipa naţionalã s-a calificat la Campionatul Mondial din Italia, centrul oraşului Timişoara a fost ocupat de cîteva mii de oameni, care şi-au manifestat bucuria. S-a cîntat Deşteaptã-te, române!, un cîntec patriotic cu semnificaţii revoluţionare. Acţiunea a pornit, ca întotdeauna dupã o victorie internaţionalã la fotbal, din Complexul studenţesc. Securitatea cunoştea din interior, cu ajutorul unei reţele destul de ample, cã la fiecare meci internaţional important în cãminele studenţeşti se adunau studenţii pentru a urmãri partida, dupã o aprovizionare metodicã şi substanţialã cu palincã, la bidoane. Ofiţerul de obiectiv chiar obişnuia sã treacã prin încãperile cu televizoare şi sã stabileascã împreunã cu studenţii nişte reguli de comportament, sã-i roage sã nu producã distrugeri. Dupã

terminarea meciului, s-a format un grup de aproximativ 200 de studenţi care a plecat cîntînd spre sediul Comitetului Judeţean de Partid unde manifestaţia s-a oprit pentru scurt timp, scandînd numele unor jucãtori (Hagi, Balint, Sabãu) şi primind salutul cîtorva funcţionari din sediu (reamintim cã meciul s-ã disputat dupã-amiaza, pe luminã). De aici, grupul a fost condus de lucrãtori ai Securitãţii infiltraţi printre manifestanţi şi purtînd fulare ale clubului Politehnica Timişoara pe un traseu care sã nu deranjeze circulaţia în oraş spre centru, întîmplarea a fãcut ca, fiind identificat în grup un student strãin bãnuit de legãturi cu o organizaţie teroristã, manifestaţia sã fie filatã în permanenţã, filmatã şi fotografiatã. Persoana respectivã însã se integrase pur şi simplu manifestaţiei de bucurie fãrã nici un scop subversiv. O datã cu venirea serii, în zona centralã mai rãmîne un grup de 50-60 de manifestanţi din mijlocul cãrora s-a strigat la un moment dat: ,Perestroika! Gorbaciov!". Lucrãtorii Securitãţii — probabil printre puţinii participanţi treji — vor conduce grupul înapoi în Complexul studenţesc, unde fusese deja organizatã de cadrele didactice şi de grupul politic de sprijin al acestora (UASCR) o şedinţã menitã sã potoleascã spiritele. Nu existã mãrturii credibile cã din mulţime s-a strigat „Jos Ceauşescu!". Nimic nu a transformat adunarea într-o manifestaţie anticeauşistã. Titus Suciu, un timişorean care a avut inteligenţa sã înregistreze aproape toate evenimentele importante din oraş, va consemna cu ternei: „Din pãcate, n-a existat nicãieri un pol, un punct de aglomerare. Adicã nici unul dintre concitadini nu a avut curajul sã se Punã în fruntea mulţimii, sã-i ordoneze şi canalizeze energia, pentru a o folosi împotriva organelor locale de partid"263. Trebuie menţionat cã, spre deosebire de Iaşi sau Bucureşti, centrul oraşului Timişoara — identificat prin axa edilitarã dintre Catedralã şi Operã — este compus în majoritate dintr-un spaţiu pietonal, dintr-o alee de promenadã izolatã de circulaţia rutierã, fapt care nu a permis unul din gesturile de-acum tipice ale revoluţiei: oprirea circulaţiei. Cum organele de ordine (Miliţia) se instalaserã în ziua de 15 noiembrie pe calea rutierã din faţa Catedralei şi asigurau fluenţa circulaţiei rutiere, spaţiul de adunare a fost practic foarte uşor de închis, avînd în vedere şi faptul cã pe lateralele clãdirii Operei accesul pietonal se face prin douã strãduţe extrem de înguste. Apoi, faptul cã oamenii Securitãţii au reuşit sã se infiltreze şi la un moment dat sã conducã manifestaţia aduce acest caz la dimensiuni ceva mai apropiate de realitate. Mult mai interesant pare însã incidentul timişorean din 23 noiembrie 1989, care era penultima zi a Congresului şi în care era pregãtitã realegerea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului comunist. La Uzina Mecanicã Timişoara, în mod iresponsabil - din punct de vedere al puterii comuniste - nu s-a plãtit salariul la timp, deşi era exact intervalul în care se desfãşura Congresul al XlV-lea. în cîteva întreprinderi din ţarã şi din Bucureşti au existat membri ai partidului care votaserã pe timpul verii în organizaţia lor împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu, provocînd deruta liderilor politici. La întreprinderea Aerofina din Bucureşti, de exemplu, muncitorul specialist Şorodoc s-a ridicat într-o şedinţã de partid şi a anunţat cã apartamentul sãu din bloc este imposibil de locuit din cauza lipsei apei de bãut, a apei menajere, a cãldurii în instalaţia de termoficare. A cerut sã se rezolve aceste probleme. Nu i-a dat nimeni nici o atenţie, în şedinţa urmãtoare, adicã peste o lunã, a anunţat cã, ne-fiindu-i rezolvate problemele de cãtre actuala conducere a partidului, voteazã împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu la Congresul al XlV-lea, cu speranţa cã un alt secretar general se va apleca asupra problemelor unuia dintre membrii partidului pe care îl conduce. Luat „la prelucrare" de secretarul de partid al instituţiei şi de trimisul sectorului, muncitorul Şorodoc constatã cã partidul din care face parte nu-1 mai reprezintã. La urmãtoarea şedinţã, peste încã o lunã, cere cuvîntul statutar şi îşi anunţã demisia din PCR. Primulsecre-tar al sectorului şi diferiţi alţi activişti - care, subliniem, nu au desfãşurat nici o formã de presiune, alta decît munca de lãmurire — au rãmas sideraţi în faţa acelei cereri prezentate firesc şi într-un cadru organizat, în Statut nu exista un articol care sã permitã demisia din partid. Deruta în faţa unui disident care nu se manifesta violent, care pãstra în permanenţã o atitudine demnã, care se înscria cu corectitudine în prevederile legilor şi în logica documentelor de partid şi cãruia nu i se putea reproşa nimic profesional, a permis ca la întreprinderea A erofina sã existe înregistrat oficial un vot împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu la Congresul al XlV-lea. Dupã cum s-a aflat ulterior, cazul sãu se multiplica în numeroase alte întreprinderi din ţarã, pãstrîndu-se însã în limitele izolãrii, în cele cîteva cazuri, foarte puţine, provenite din rîndul intelectualitãţii tehnice, aşa-numitul

TESA, atitudinea de refuz a votului a fost privitã cu indiferenţã, şedinţele de partid ale organizaţiilor compuse din angajaţi ai aparatului tehnico-economic fiind de mult transformate într-o parodie la care se citeau ziare sportive, se spuneau bancuri şi se mimau cu ironie lozincile zilei (devenise celebru comentariul ironic al lozincii „Trãiascã Pacea şi Securitatea!")- Mai mult decît atît, organizaţiile de partid ale TESA aveau de cîţiva ani secretari aleşi din rîndurile lor, ale intelectualitãţii tehnice, secretari care se complãceau de multe ori în derizoriul imprimat de colegii sãi. în organizaţiile muncitoreşti situaţia era mult mai periculoasã, existînd cazuri disperate de oameni cãrora li se spunea cã reprezintã clasa conducãtoare a ţãrii, dar care nu mai suportau viaţa în blocurile unde fuseserã mutaţi şi care se degradaserã vertiginos, de oameni care nu mai puteau sã-şi întreţinã familia, pe fondul reducerii drepturilor salariale sau a neplãţii la timp a lefii. La Timişoara şi la Braşov exista o situaţie socio-economicã aparte, cîte un focar exploziv cu implicaţii psihologice determinate de faptul cã în aceste municipii fuseserã aduşi numeroşi muncitori din Moldova. Aceştia veniserã, ocupau blocuri întregi de locuinţe şi lucrau de regulã în sectoarele cele mai dificile, cele mai periculoase, scopul principal al venirii lor fiind cîştigul mai mare, sumele apreciabil mai mari ce se puteau cîştiga în acele locuri. Cum în anii 1988-1989 criza economicã generalizatã a sistemului a condus la di-niinuarea substanţialã a salariilor, muncitorii moldoveni au pierdut avantajul principal al deplasãrii lor locative, al mutaţiei pe care o suportaserã, şi nemulţumirea a devenit cu atît mai mare. Altfel spus, veniserã sã cîştige mai mult şi ajunseserã sã cîştige mai puţin. Cauza principala a migraţiei lor economice era astfel trãdatã de statul care îi adusese acolo. La Timişoara, un grup de muncitori de la secţia mecanicã a Uzinei Mecanice (UMT) a încercat sã mobilizeze angajaţii pentru o grevã care sã forţeze plata salariilor. Este posibil sã fi existat şi accente izolate împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu. „Totul trebuia sã demareze în 23 noiembrie, ora nouã. Atunci aveau sã opreascã maşinile, sã iasã în curte, sã mobilizeze şi celelalte secţii, dupã care urmau sã porneascã în oraş pe un traseu ocolitor, cît mai lung, cu întreprinderi pe parcurs, pentru a aduna manifestanţi de pretutindeni."264 în dimineaţa respectivã la ora nouã curtea întreprinderii a rãmas goalã. Abia dupã ora 10.15 un grup estimat la aproximativ 300-400 de oameni se adunã în curte scandînd: „Români, veniţi cu noi!". Aceastã lozincã este una din cele mai controversate, deoarece are cel puţin douã sensuri: un apel al manifestanţilor de altã origine etnicã cãtre români sau un apel patriotic românesc. Secţia de propagandã a partidului nu va rata nici un prilej pentru a sublinia cã nucleul revoltaţilor a fost mai mereu format din cetãţeni de origine etnicã maghiarã, incitaţi de posturile de radio şi televiziune din Ungaria. Conform unor informaţii venite tot din rîndul revoluţionarilor cifrele participanţilor trebuie sã piardã un zero: „Din pãcate — afirmã losif Costinaş —, doar 40 de temerari au ieşit la poarta uzinei la ora fixatã"265, în fruntea lor s-ar fi aflat maistrul Sabin Poenar. în curtea interioarã a UMT se adunã şi muncitori din alte secţii, formîndu-se o coloanã care pleacã spre poartã. „Numai cã în dreptul birourilor apare un şef de secţie, la intervenţia cãruia oamenii dau înapoi, se pierd, se risipesc pe la secţiile lor, aşa cã afarã au ajuns doar vreo 30 de oameni"266, întîmplarea este derutantã. Un numãr impresionant de muncitori care au oprit maşinile şi au declanşat o acţiune protestatarã împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu se intimideazã în faţa unui şef de secţie! Deşi efectul de mulţime este realizat, el nu funcţioneazã, ca şi în cazurile precedente, pentru a se „canaliza" spre acţiune. şi de aceastã datã lipseşte ceva, ca şi mai tîrziu la Iaşi, ca în numeroase alte cazuri de grevã spontanã sau iniţiativã protestatarã pe care Securitatea recunoaşte cã le-a dezamorsat pe aproape întregul teritoriu al ţãrii. A lipsit scînteia, a lipsit elementul esenţial al exploziei. Tot în timpul audierilor la Comisia senatorialã, colonelul Raţiu avea sã precizeze: „în România era situaţia explozivã, lipsea doar scînteia. Scînteia s-a declanşat la Timişoara (...) Situaţia era mai explozivã la Iaşi sau Galaţi, mult mai necãjite, şi noi ne aşteptam ca acolo sã înceapã"267. Cercetarea de cãtre autor a cazului de la UMT aratã cã relatarea tîrzie conţine multe exagerãri, dar îl identificã pe „şeful de secţie" în persoana colonelului-inginer de Securitate Jurj, care i-a liniştit pe muncitori, dîndu-le asigurãri cã „Mîine vã intrã banii". O precizare necesarã. Cititorul trebuie sã fie prevenit cã povestea revoluţiei române conţine o cantitate apreciabilã de episoade legendare, provenite din rîndurile revoluţionarilor, şi de multe

informaţii derutante din partea Securitãţii, fie minimalizînd actele revoluţionare, fie ascunzînd slãbiciuni, eşecuri şi erori ale propriului aparat, în rîndurile revoluţionarilor a existat tentaţia de a construi o „istorie" anterioarã exploziei, o întreagã pregãtire preliminarã cu scopul de a da un caracter organizat, bine şi lucid structurat politic manifestaţiei din 16 decembrie. Era în dezinteresul legendei ca explozia de nemulţumire sã rãmînã în istorie ca un eveniment necontrolat, haotic, întîmplãtor. Sau, şi mai rãu, organizat de altcineva decît de revoluţionarii înşişi — de sovietici, de unguri sau de autoritãţi. Securitatea şi DIA au fost cele mai des folosite ca diversiune la o realitate greu de reconstituit, în timpul cercetãrii, autorul s-a confruntat cu o adevãratã construcţie ficţionarã despre pregãtirea revoluţiei, despre desfãşurarea ei în momentele esenţiale şi — punctul cel mai sensibil - despre eroii ei. La un moment dat poveştile revoluţiei conţin atîta invenţie încît nici nu mai ştii ce sã crezi, încît devine extrem de greu sã alegi adevãrul de minciunã, şi de o parte, şi de alta, pentru a-ţi forma o imagine coerentã, realistã asupra evenimentului. Reconstituirea fãcutã de autor la faţa locului, la Timişoara, a dezvãluit o cantitate imensã de minciunã, legendã, improvizaţie în legãturã cu diferitele episoade ale evenimentelor: locuri în care se afirmã cã erau adunaţi mii de revoluţionari nu îngãduie decît prezenţa a cîtorva sute, distanţe care nu se puteau parcurge pe jos cu viteza pe care o descriu relatãrile postdecembriste, unghiuri de vizibilitate sau de tragere din care fie nu se puteau vedea incidentele, fie nu se putea executa foc direct, imagini aflate în arhiva Muzeului revoluţiei care atestã cu totul altceva decît se afirmã în lucrãri memorialistice, documente falsificate, hãrţi întocmite pentru a ascunde realitatea etc. Pentru a se descurca în plasa deasã a legendei, cititorul are la dispoziţie aproximativ 300 de cãrţi despre evenimentele de la Timişoara, din care doar vreo cinci pãstreazã încã peste timp cãldura relatãrii din vecinãtatea evenimentului şi numeroase detalii apropiate cumva de adevãr. Râmîn interesante mãrturiile consemnate de Miodrag Milin, Marius Mioc şi Titus Suciu, unele încãrcate sentimental şi înfrumuseţate politic (caracterul anticomunist), cu patriotism local (prioritatea Timişoarei) şi cu episoade eroice (implicarea personalã în actul istoric). Peste timp, tentativa de a reconstitui faptele şi de a se plasa pe ei înşişi cît mai spre centrul lor în dezordinea evenimentelor i-a fãcut pe participanţi sau pe martorii oculari sã încerce compunerea ansamblului şi sã-i dea o ordine o ordine revoluţionarã. Din pãcate pentru ei partea de revoltã a unei revoluţii nu are, în principiu, o ordine acţionalã tocmai pentru cã implicã prezenţa, mişcarea voluntarã sau folosirea tnassei. La cantitatea imensã de idei şi iniţiative, cîteva — uneori doar una — dintre ideile enunţate haotic ating gîndirea, mentalitatea, temerile sau preocupãrile unei majoritãţi amassei şi emitentul acela devine instantaneu un lider, un erou. Oamenii îl urmeazã. Apoi sunt liderii acţionali, cei care, din diferite motive personale sau doctrinare îşi înfrîng teama, simt forţa massei şi o folosesc, dezvoltã mesaje şi atitudini temerare mergînd pînã la violenţã. Ei identificã primii un inamic – organele de ordine, infiltraţii, simbolurile Puterii (însemne, imagini, clãdiri) - şi reuşesc sã dirijeze forţa massei spre acel inamic. Ei nu sunt mai puţin revoluţionari prin asta, ci chiar sunt adevãraţii revoluţionari pentru cã acelea sunt mecanismele determinante ale unei revoluţii. Tentaţia de a face din revoluţionar un individ conştient, lucid, decent şi cu comportament de om bine educat este de neoprit, dar în egalã mãsurã incompatibilã cu principiile unei revolte violente. O forţã inepuizabilã este frustrarea, forţã care a acţionat devastator în România mai ales dupã revoluţie, atunci cînd revoluţionarii au constatat fie eşecul personal, fie deziluzia politicã, fie blocarea speranţelor ficţionare în faţa unor guvernãri slabe, ineficiente, în acest caz, revenirea la idealurile revoluţiei, la raportul între speranţã şi rezultat, a devenit un simptom care a încãrcat şi mai mult legenda cu mituri, unele dintre ele fabricate cu bunã ştiinţã pentru a marca vizibil identitatea de revoluţionar. Pentru numeroşi revoluţionari aceastã identitate este mai puternicã decît cea profesionalã sau politicã (de membru al unui partid) sau este pur şi simplu ultima identitate care le-a mai rãmas. De aceea, ei aveau nevoie de impunerea ideii cã revoluţia a avut un program, o desfãşurare condusã raţional spre un ţel bine determinat şi cã a atins victoria, dar aceasta a fost deturnatã de forţe contrarevoluţionare. Pe lungi liste de eroi vom întîlni frecvent în loc de muncitor, funcţionar, medic, şofer cuvîntul unic revoluţionar, aceasta fiind ultima şi singura identitate a individului care a riscat atunci, care s-a revoltat sau mãcar a coborît în stradã pentru a privi, a rãnitului sau a celui bãtut de forţele de ordine,

în apãrarea acestei identitãţi au fost folosite apoi toate mijloacele administrative şi politice. Ei nu sunt de condamnat, ci de înţeles. Am inclus acest pasaj explicativ aici pentru a pregãti într-un fel cititorul la confruntarea cu o construcţie legendarã care are deja o istorie de 15 ani, s-a realimentat în fiecare an în decembrie prin intermediul presei şi s-a îmbogãţit pînã la mitologie prin literatura revoluţiei. Pe de altã parte, comportamentul autoritãţilor în timpul evenimentelor de la Timişoara are propriile sale particularitãţi. Este evident astãzi cã factorul politic local a acţionat în derutã, amato-nstic şi discreţionar şi cã factorul cel mai apropiat de realitatea strã-zu> Securitatea, a acumulat cele mai multe informaţii, a acţionat pentru a monitoriza evenimentele şi la un moment dat a pierdut controlul acestora. în sfîrşit, renunţînd la aprofundarea acestui fenomen psihologic acum, vom semnala totuşi cititorului cã din cercetarea atentã a mãrturiilor se desprinde concluzia unui corp de informaţii preponderent indirecte, de relatãri tîrzii şi de amintiri extrem de imprecise pentru datele de 14 şi 15 decembrie 1989, chiar şi pentru 16 decembrie, situaţie estimatã a proveni atît din incapacitatea fireascã de a participa activ la un fenomen violent şi a rãmîne perfect lucid în mijlocul unei revolte, a unei intensitãţi emoţionale, cît şi din faptul cã faza iniţialã a revoltei încã îşi cãuta o formã a sa. Cititorul are la dispoziţie o sursã simplã, des folositã şi care s-a transformat într-un fel de reper pentru analiza revoluţiei române -Psihologia mulţimilor a lui Gustave Le Bon. în opera sa publicatã în 1895, Le Bon explicã esenţa unei revoluţii: „Cînd edificiul unei civilizaţii este mîncat de viermi, mulţimile îi aduc prãbuşirea. Atunci se manifestã rolul lor. Pentru o clipã, forţa oarbã a numãrului devine singura logicã a istoriei". Atît autorul, cît şi cititorii aşteaptã în continuare noi documente ale arhivelor secrete, dar este perfect posibil ca acele documente sã nu fie altceva decît reflexul negativ al miturilor fabricate de revoluţionari, o imagine la fel de falsã privitã în oglindã. O coincidenţã suspectã, în noaptea de 10 spre 11 decembrie 1989 „persoane neidentificate au împrãştiat pe strãzile Timişoarei manifeste cu conţinut exclusiv anticeauşist «Jos Dictatura!», «Jos tirania ceauşistã!», «Moartea dictatorului!», în dimineaţa zilei urmãtoare (11.12.1989) întregul personal al Miliţiei Judeţene a fost mobilizat pentru adunarea acestor hîrtiuţe ce umpluserã strãzile oraşului"269. Manifestele aveau acelaşi conţinut cu cele care au apãrut la Iaşi şi care anunţau drept datã a revoltei tot 16 decembrie! Nu s-a putut stabili o legãturã între cele din Timişoara şi cele de la Iaşi, decît cã au fost rãspîndite în aceeaşi zi. Sunt însã, fãrã îndoialã, şi alte coincidenţe surprinzãtoare, la care se adaugã folosirea aceluiaşi cîntec patriotic Deşteapta-te, române! şi locul de adunare în Piaţa Unirii din Timişoara şi Iaşi, iar asta în condiţiile în care revoluţionarii din ambele oraşe nu recunosc vreo legãturã între ei. Rãmîne doar misteriosul telefon primit de la Timişoara de Titi lacob la Iaşi: „Voi ce faceţi acolo, dormiţi? Doar trebuia sã fiţi primii...". Este perfect posibil sã nu existe nici o legãturã, dar trebuie menţionat cã în Bucureşti era foarte bine cunoscut de populaţie cazul unui funcţionar al Ambasadei Ungariei care fusese surprins de Securitate împrãştiind manifeste în oraş. Aflîndu-se sub filaj, era evident cã nu fusese o întîmplare sau cã ,,i-a pus cineva manifestele pe capota autoturismului, împrãştiindu-se atunci cînd a plecat de la stop" aşa cum pueril s-a apãrat diplomatul ungur. Important pentru noi din acest caz este cã, în mod cert, nu numai revoluţionarii produceau şi rãspîndeau manifeste în România a anului 1989. Am discutat cazul împreunã cu generalul Ştefan Alexie, fostul secretar de stat al DSS: „AMS: Spuneţi-mi ceva despre manifestele care apãreau pe strãzi în acea perioadã, înainte de revoluţie. Ştefan Alexie: în Bucureşti, în perioada aceea, se difuzau manifeste, pe care noi le-am codificat Luneta. Nu reuşeam sã prindem autorul acestor manifeste. Erau aruncate în diferite locuri, în zone unde era lume multã, fãrã sã fie sesizat autorul. Aveau un conţinut dur la adresa lui Ceauşescu şi chemau la rãsturnarea lui. S-au irosit forţe imense, sute de oameni ca sã prindem autorul, cu pînde, filaj, echipe speciale... La un moment dat au fost aruncate din tavanul holului mare de la Palatul Telefoanelor, în tavan nu era nimic, nu exista posibilitatea de a fi aruncate de acolo. Atunci ne-am dat seama cã sunt proiectate în sus cu un dispozitiv. Manifestele erau puse în nişte tuburi, care aveau la fund carbid cu apã, tubul era pus în picioare şi legat cu un nailon subţire. Cînd trecea cineva, se rãsturna tubul, avea loc reacţia şi pulveriza manifestele. Cred cã era iarnã,

probabil '88 spre '89, cînd, întorcîndu-mã de la Vaslui, intram în Bucureşti spre searã. Deodatã, la staţia maşinii a intrat apelul «urgent la faţa locului, eveniment deosebit». Am ajuns la birou şi rn-am interesat. O maşinã a Ambasadei Ungariei circula cu viteza redusã, avînd puse pe capotã manifestele, astfel încît sã cadã pe stradã pe o distanţã mai mare. Cînd a ajuns pe Dionisie Lupu, prin dreptul casei Dianei Pacepa, soldatul din post (de la Biblioteca Americanã — n.a.) a observat mişcarea şi a semnalat. La scurt timp s-a apropiat şi filajul din spate, avînd astfel posibilitatea sã observe felul în care opera maşina ambasadei ungare. Şoferul a fost somat sã opreascã, dar nu a vrut. L-au prins, 1-au blocat la intrarea în pasajul de la Colţea. Şoferul era ataşatul Ambasadei Ungariei, Gyorfy, iar lîngã el era o femeie. Au fost supuşi unei cercetãri în noaptea respectivã. Maşina a fost dusã la poliţie, demontatã şurub cu şurub. Femeia care 1-a însoţit a fost cercetatã, aflîndu-se astfel cã era menajera de la ambasadã. A relatat cum a fost luatã de Gyorfy din ambasadã, cum 1-a ajutat sã ia pachetele cu manifeste din ambasadã şi cum au plecat în oraş, cum le punea pe capotã şi mergea încet ca sã le împrãştie. Nu erau dubii".270 Generalul Neculicioiu a menţionat cu ocazia audierii sale la Comisia senatorialã cã în acţiunea ambasadei maghiare de la Bucureşti fusese implicat şi consilierul ambasadorului, un anume Hodişca Tibor27'. între preliminariile ciudate ale incidentelor din 16 decembrie se înscrie şi anunţul fãcut de Laszlo Tokes în timpul slujbei din 10 decembrie prin care îşi informa enoriaşii cã în 15 decembrie expirã termenul la care trebuie sã se mute la Minei, în judeţul Sãlaj, în aceeaşi noapte apar în oraş manifestele evocate mai sus şi care nu sunt revendicate de nimeni. Am putea presupune cã au aparţinut unui grup de enoriaşi, care, prin natura şi restricţiile cultului lor, nu obişnuiesc sã-şi manifeste opţiunile politice, însã manifestele nu conţineau mesaje particularizate, de exemplu: „Opriţi mutarea pastorului Tokes!" sau „Protestãm împotriva abuzului la adresa pastorului Tokes!" sau „Adunaţi-vã sã-1 apãrãm pe pastorul Tokes!", ci mesaje anticeauşiste. Mai intervine un amãnunt semnificativ: conform afirmaţiilor lui Tokes, precum şi ale unora dintre enoriaşi, decizia de mutare din Timişoara era neconformã cu prescripţiile cultului. Astfel, enoriaşul Gazda Arpad precizeazã: „Biserica reformatã este o bisericã democraticã. Spre deosebire de biserica catolicã, aici enoriaşii aleg preotul. Dacã un preot este ales de enoriaşi, nu poate fi schimbat de episcop"272. Sigur, Tokes nu era ales la Timişoara, ci mutat de la Dej din ordinul episcopului. Iar Laszlo Tokes povesteşte: „Ce-i drept, Securitatea pregãtise acum şi cadrul legal pentru evacuare. La începutul lui septembrie i-a forţat pe prezbiteri sã semneze sentinţa. Din cei 31 de prezbiteri, au fost prezenţi la adunarea aceea doar cinci inşi. şi aceştia, sub impulsul fricii, pentru cã fuseserã ameninţaţi cu pierderea posturilor, cu mãsuri luate împotriva copiilor lor. Dar cinci inşi erau insuficienţi, regulamentul nostru prevede cã o hotãrîre devine definitivã cînd e aprobatã cel puţin de un sfert din numãrul membrilor conducerii bisericii. S-au prezentat doar cinci inşi? Nu-i nimic, numãrul se poate completa... şi securiştii 1-au completat, s-au dus dupã alţi trei membri cu maşinile lor, i-au adus, i-au pus sã semneze. De-acum, deci, totul era în litera legii"273. Este posibil ca Tokes sã mintã, aşa cum a fãcut şi în alte situaţii, însã nimic nu-i împiedica pe enoriaşii sãi sã rãspîndeascã minciuna în oraş prin manifeste. Ar fi existat aşadar un temei pentru un protest cu subiect foarte precis — evacuarea pastorului Tokes nu era acceptatã de o parte dintre enoriaşi. O altã parte — şi acest lucru trebuie subliniat — îl susţinea pe episcopul Papp Laszlo, cel care luase de fapt decizia de mutare a lui Tokes, înaintase cazul Justiţiei şi obţinuse un verdict final de evacuare, în consecinţã, grupul de susţinãtori ai lui Tokes putea rãspîndi manifeste cu conţinut la fel de precis, dar credem cã nu a fãcut-o, cã nu acest grup este autorul lor. Comportamentul fidelilor sãi din perioada criticã 1516 decembrie demonstreazã o formã de manifestare paşnicã, lipsitã de orice accent. Revoluţionarul Marius Mioc este autorul unei cãrţi interesante, care demonteazã cîteva din afirmaţiile oficialitãţilor române de dupã decembrie 1989, dar nu are rãspuns pentru astfel de amãnunte ciudate. şi, atît timp cît Securitatea declarã cã autorii manifestelor au rãmas necunoscuţi — adicã nu i-a putut identifica — probabil cã numai timişorenii ar putea rãspunde la semnele de întrebare ale acestui caz. Altfel, coordonãrii anunţului lui Tokes cu rãspîndirea manifestelor nu aparţine revoluţiei» ci subversiunii strãine. Erori ale autoritãţilor politice 14 decembrie-16 decembrie 1989, ora 17.OO

Modul în care s-a transformat cazul de trãdare şi spionaj Laszlo Tokes în scînteia dezordinilor din Timişoara, continuate printr-o revoltã popularã, a preocupat pe mulţi analişti. De regulã este invocatã ocazia datã de evacuarea pastorului reformat pentru provocarea protestelor sau violenţelor populaţiei timişorene (într-o altã versiune, doar ale grupului diversionist), sau direct de la Tokes pentru declanşarea revoluţiei din România. Faptul cã revoluţia ar fi pornit de la un ungur a determinat o serie de tentative de ocolire a realitãţilor din zilele de 15 şi 16 decembrie, a detaliilor semnificative astfel încît revoluţia — act fundamental şi istoric — sã aparţinã în întregime românilor. Aceastã abordare are un caracter subiectiv şi politic, dar cu limite, iar limitele sunt date de refuzul de a accepta cã în acel moment la Timişoara orice aglomeraţie întîmplãtoare putea deveni sursa mişcãrii. Existenţa unei subversiuni organizate de serviciile secrete din URSS şi Ungaria, cu sprijinul serviciilor secrete din Occident şi din Iugoslavia, al cãror exponent a fost Laszlo Tokes este deja o tezã foarte solidã. Securitatea şi Armata afirmã cu fiecare ocazie cã au identificat cu precizie modul de operare din momentele-cheie, chiar dacã acele momente-cheie s-au desfãşurat în mulţime, dar nu au putut aduce probe. Revoluţionarii afirmã cã numai ei au acţionat. Intervenţia directã a subversiunii (partea sa de implicare activã în evenimente) are nevoie de un mediu format, pregãtit din timp. Angajarea populaţiei româneşti în subversiune a pus marile probleme, în primul rînd pentru faptul cã forţele menite sã acţioneze pentru identificarea şi reţinerea diversionisţilor au fost timorate de existenţa unei mulţimi, au primit ordine sã fie rezervate în acţiuni şi, aşa cum s-a putut înţelege mai bine în ultimul deceniu, nu erau nici pregãtite sã gestioneze profesionist o astfel de mişcare. Totodatã, este greşit sã limitãm subversiunea doar la partea ei incitator-violentã. Subversiunea este o operaţie amplã care s-a desfãşurat în România şi în lume pe durata cîtorva ani. Diversionisţii strãini au fost susţinuţi de grupurile manifestanţilor români. Autoritãţile române de astãzi refuzã în continuare accesul la informaţiile selecte ale Securitãţii culese în perioada premergãtoare declanşãrii procesului revoluţionar, deturnînd mereu subiectul decisiv, care poate lãmuri totul, spre problema nesemnificativã a dosarelor informatorilor în care mascaţi şi demascaţi cautã sã se elimine unul pe altul din cîmpul scenei politice, la 15 ani dupã ce şi unii, şi alţii au ieşit de sub tutela Securitãţii, trãdînd-o, desfiinţînd-o, arãtînd apoi cu degetul tot în urmã spre ea. Pe acest traseu este o fundãturã, cea în care se aflã de vreo cinci ani subiectul revoluţie, pentru cã, în conformitate cu dezvãluirile din presã şi cu declaraţiile unor timişoreni, însuşi Laszlo Tokes a fost informator al Securitãţii. Aşadar, apartenenţa cuiva la corpul informatorilor sau colaboratorilor este irele-vantã pentru schimbarea de regim, atît timp cît „simbolul revoluţiei anticomuniste" era parte a acestui corp. în aceste condiţii, neavînd acces la probele care sã ateste sau sã infirme modul în care s-a desfãşurat subversiunea sovieto-ungarã de la Timişoara şi ce rol a jucat Laszlo Tokes în ea, nu ne rãmîne decît sã punem cap la cap datele cunoscute. Raportul Tokes - spionajul maghiar. Cunoscînd cu certitudine colaborarea pastorului Laszlo Tokes cu serviciile secrete maghiare este normal sã studiem acţiunile lui în contextul încercãrilor repetate de a provoca undeva scînteia care sã producã explozia. De la început trebuie observat cã în raportul Tokes—spionajul maghiar se poate constata o tendinţã dominanţã, o caracteristicã — avînd în vedere nivelul de informaţie de care dispunem — şi anume cã Tokes era folosit de spionajul maghiar drept sursã a conflictului mult mai mult decît eventuala convingere a pastorului cã el va reprezenta declanşatorul unei operaţiuni subversive. Cu alte cuvinte, valoarea acţiunii cuplului Tokes—spionajul maghiar era datã mai mult de capacitatea spionajului maghiar de a-1 folosi pe Tokes pentru scopul final - înlãturarea lui Ceauşescu (misiune primitã de la Marile Puteri) şi internaţionalizarea „cazului" Transilvaniei în vederea unei anexãri (misiune proprie), decît de capacitatea lui Tokes de a produce el însuşi o revolta, de a organiza sau de a mobiliza energii revoluţionare. Momentul în care Securitatea a hotarît sã înainteze propunerea de arestare septembrie 1989 - nu era întîmplãtor. în acel moment Securitatea reuşise sã facã dovada relaţiei directe între activitatea antistatalã a lui Tokes şi activitãţile antiromane şti din strãinãtate. Am subliniat cuvîntul activitate, deoarece relaţia pastorului reformat cu serviciile secrete strãine era deja documentatã, inclusiv probatio probatissima, astfel cã putea fi doveditã, însã în lipsa unor consecinţe care sã atingã interesele legitime ale statului. Tokes se putea întîlni cu un agent maghiar, dar simpla întîlnire nu este relevantã, în septembrie 1989 Securitatea a reuşit sã strîngã suficiente

probe pentru a demonstra cã Laszlo Tokes folosea o reţea de enoriaşi, credincioşi din alte localitãţi, cetãţeni români de origine etnicã maghiarã, agenţi maghiari pentru a culege informaţii din ţarã pe care le transmitea legãturilor sale venite din Ungaria. Informaţiile vizau tot felul de întîmplãri sau decizii politice locale care interesau comunitatea maghiarã din România, atît reale cît şi inventate sau exagerate. Tokes strîngea aceste informaţii şi le transmitea emisarilor veniţi din Ungaria. Aceştia le prelucrau în structurile serviciului de informaţii maghiar şi le transmiteau reţelelor din strãinãtate, posturilor de radio şi televiziune, ziarelor, organizaţiilor iredentiste ale emigraţiei maghiare. Acestea ieşeau cu ele public, susţinînd campania împotriva României, a naţiunii române şi ocazional împotriva regimului Ceauşescu. Precizãm cã Laszlo Tokes nu era singurul care ducea aceastã activitate de trãdare de ţarã, dar în acest caz Securitatea a reuşit sã depisteze întregul lanţ al acţiunii subversive. Aceastã situaţie se afla în spatele afirmaţiei fãcute de generalul Iulian Vlad în timpul audierii sale la Comisia senatorialã (19 octombrie 1993): „Culegea informaţii de orice naturã pe care le transmitea afarã". Proba indubitabilã a acestei afirmaţii a apãrut public dupã 1989, într-o carte mult mai bunã decît celelalte, scrisã de Marius Mioc. Ildiko Sepssy, soţia unui membru al grupului Tokes aflat sub supravegherea Securitãţii, avea sã povesteascã: „Soţul a fãcut microfilm cu scrisoarea lui Tokes, care s-a transmis mai departe prin fostul socru al fiicei mele. Cînd Tokes avea ceva de transmis în strãinãtate, apela la soţul meu sã facã microfilme, în 1990 am aflat cã însãşi fiica mea ducea microfilmele la Arad, la bunica fostei soacre, de unde altcineva (nu ştiu cine) aranja sã ajungã mai departe"274. Bela Sepssy va explica şi el implicarea în activitatea de spionaj: „Acasã şi la serviciu aveam laborator fotografic. Acolo am fãcut microfilmele cu textele scrise de Laszlo Tokes, care apoi ajungeau la Budapesta, unde erau prezentate la radio şi TV"275. Faptul cã documentele capturate de Securitate de la agenţii maghiari intraţi în contact cu Tokes în perioada 15-20 noiembrie 1989 conţineau pe lîngã celebra chitanţã-dovadã a finanţãrii de cãtre spionajul maghiar şi un chestionar vine sã întãreascã teza conform cãreia Tokes are valoarea unui instrument. Ultima întrebare era: „Cînd credeţi cã va cãdea Ceauşescu?", la care Tokes nu a completat nici un rãspuns276. Nu ştia, nu i s-a spus. Pentru a înţelege mai bine aceastã calitate limitatã a lui Laszlo Tokes, vom preciza cã Doinea Cornea sau Dan Petrescu se aflau într-un raport invers cu serviciile secrete occidentale, fiind opozanţi autentici care foloseau ei emisarii occidentali pentru a transmite mesajul lor politic explicit, anticomunist, fãrã sã mai aibã vreo importanţã dacã acei emisari erau sau nu agenţi ai unor servicii de informaţii. Diferenţa de fond era datã de faptul cã cei doi, spre deosebire de Tokes, nu aparţineau scenariului sovietic, al KGB-ului. Reamintim cã acest scenariu viza provocarea unor manifestaţii, a unei revolte simultan în localitãţile Iaşi, Cluj, Braşov, Arad, Timişoara, în fiecare localitate exista un nucleu, un focar pregãtit, un fel de Tokes. Timişoara a fost oraşul ales pentru cã, la fel ca Aradul, era lîngã frontierã, era favorabil unei acţiuni rapide de pe douã direcţii, sud şi est. Dar la Timişoara, spre deosebire însã de Arad, exista un motiv de scînteie pus pe tavã de factorul politic românesc, evacuarea omului lor. Data declanşãrii operaţiunii era oferitã de hotãrîrea judecãtoreascã — 15 decembrie (de fapt 16 decembrie), şi era deci cunoscutã cu suficient timp înainte. Laszlo Tokes îşi anunţã enoriaşii, micul sãu grup de manevrã, încã din 10 decembrie, cã peste cinci zile va fi evacuat. Anunţul este fãcut cu atîtea zile înainte din motivul simplu cã era duminicã, zi în care îşi ţinea slujba ştiind cã nu o apucã pe cea din duminica urmãtoare. Numai cã aici intervine un amãnunt banal, dar din acelea care rãstoarnã istoria din nimic: data evacuãrii pica în 16 decembrie, care era sîmbãtã, zi de repaus conform legilor ţãrii. Tot în litera şi spiritul legii, evacuarea propriu-zisã trebuia sã se facã luni, 18 decembrie, zi de lucru. Tokes era convins cã autoritãţile nu vor respecta legile şi-1 vor evacua pe 16, astfel încît 15 decembrie era ultima lui zi în Timişoara. Normal, dar în ultimã instanţã şi firesc, autoritãţile nu acţionau, pentru a respecta legea, inclusiv pentru a nu da ocazia unei acuzaţii de abuz. Nici prin cap nu le trecea sã-1 evacueze pe Tokes mai devreme de luni. Confirmarea vine chiar de la oamenii Securitãţii: „Nu se punea problema evacuãrii -afirmã colonelul Raţiu în audierea pe care am mai citat-o - pentru cã sîmbãtã şi duminica nu se fac evacuãri, eventual luni". Iar generalul Neculicioiu, şeful contraspionajului ţãri socialiste, avea sã declare: „Am un singur caz: în 12 decembrie, viceconsulul Csikas este sunat din Timişoara şi i se spune cã «suntem organizaţi, avem lanţ viu Timişoara — Gyula, suntem în jurul lui Tokes, dar nu

mai avem bani». Am luat legãtura cu consiliul judeţean. Tokes era lucrat de Direcţia I şi nu de noi, unitatea 110. Este o anomalie. Tokes, dovedit 100% cã-i agentul Budapestei, trebuia lucrat de noi"277. Aşadar, Tokes nu face anunţul în 10 decembrie doar dintr-un calcul personal. Securitatea are dovezi cã anunţul sãu era legat de o acţiune organizatã în Ungaria menitã sã mişte spre graniţele României un numãr mare de indivizi care urmau sã formeze un lanţ de solidaritate cu Tokes, peste frontierã, între localitãţile Gyula şi Timişoara. Cum este greu de crezut cã aceastã mişcare putea avea un succes practic (era nevoie de sute de mii de oameni), este clar cã acţiunea nu viza decît imaginea, transformarea cazului Tokes într-o nouã campanie de propagandã internaţionalã despre încãlcarea drepturilor omului, ale minoritãţilor şi libertãţii religioase, în noaptea de 10 decembrie, un numãr mare de manifeste este rãspîndit prin oraş fãrã ca Securitatea sã-i descopere pe autori, cu toate cã Tokes şi grupul lui restrîns de fideli se aflau sub permanentã supraveghere. Alţii fuseserã îndepãrtaţi din oraş cu serviciul sau sub diferite pretexte administrative: Gazda Arpad la Lugoj, Balaton Zoltan şi Varga Lajos la Centrala Nuclearã de la Cernavodã, un altul la Casa Poporului din Bucureşti278. Aşadar, intelectualii din grupul lui Tokes - studenţi şi oameni maturi care ar fi putut forma un nucleu protestatar autentic - sunt dezorganizaţi. Maiorul Radu Ţinu, adjunct al şefului Securitãţii judeţului Timiş, va declara zece ani mai tîrziu: „De menţionat cã mai bine de 90% din tot ce se mişca în imobilul din strada Timotei Cipariu era sub controlul nostru"279, în perioada 10-16 decembrie Securitatea a ascultat convorbirile din apartamentul pastorului Lãszlo Tokes, cunoscîndu-i bine intenţiile şi atitudinea. Timp de o sãptãmînã Tokes şi apropiaţii sãi au inspectat de mai multe ori împrejurimile imobilului şi au încercat sã identifice filajul. De fiecare datã au identificat greşit persoanele şi autoturismele care îi urmãreau. Ca urmare, în 14 decembrie echipa de filaj este propusã la premiere de şeful Securitãţii judeţului Timiş. Ziua de 15 decembrie gãseşte dispozitivul de supraveghere al Securitãţii intact şi nedescoperit. Din l decembrie imobilul este pãzit de un miliţian şi supravegheat în permanenţã de Securitate. Oricine intrã este legitimat şi înscris într-un registru. Pentru a asigura calitatea pazei, „miliţianul" era în realitate un luptãtor USLA detaşat de la Aeroportul Timişoara şi îmbrãcat în uniformã de miliţian. Pe baza rapoartelor de supraveghere, inclusiv prin ascultare şi înregistrare, a registrului de intrãri şi a informaţiilor provenite din grupul fidelilor lui Tokes, între care Securitatea avea mai mulţi informatori infiltraţi, ceea ce în termeni specifici se numeşte anturajul pastorului reformat este cunoscut în detaliu. Factorul politic în primul rînd, dar şi cel executiv considerã situaţia ţinutã sub control. La Bucureşti, în 14 decembrie, generalul Vlad se întîlneşte cu primul-secretar Bãlan, îşi ureazã sãrbãtori fericite, fãrã ca subiectul Tokes sã fie amintit cumva, în mapa cu informaţii la zi a Şefului DSS cazul Tokes nu apare, cu numai o zi înainte de izbucnirea incidentului. Ziua de 14 decembrie 1989. Deşi existã cîteva mãrturii care vorbesc despre formarea primului grup de manifestanţi încã din seara de 14 decembrie, probabil cã este vorba de o confuzie, cei în cauza neobservînd de la distanţã altceva decît prezenţa cîtorva enoriaşi care frecventau locul în mod curent. De cele mai multe ori este vorba de o confuzie de datã. Pentru data de 14 decembrie avem o primã mãrturie, cea a lui Constantin Jinga, care afirmã cã în jurul orei 16.00 a fost abordat de o colegã sub pretextul cã „e revoluţie în oraş" şi cã în faţa Bisericii Reformate este lume adunatã280. Aceastã mãrturie are toate valenţele ciudãţeniei. Nu poate fi o eroare de datare, deoarece în mãrturia sa Constantin Jinga dã un reper precis, inconfundabil: face precizarea cã era joi, 14 decembrie, şi avea cursuri de la ora 16.00. In aceste condiţii nu se înţelege pe ce se întemeia afirmaţia colegei cã „este revoluţie în oraş", în ziua de 14 decembrie (!), cînd era linişte, nici mãcar enoriaşii nu erau adunaţi, iar „revoluţie" va fi din 16 decembrie. Este posibil ca Jinga Constantin sã fi avut de-a face cu o persoanã care ştia mult mai multe decît el, decît forţele de ordine şi decît Tokes însuşi. De altfel, în lista mãrturiilor strînse de Marius Mioc şi de Titus Suciu se aflã mai multe cazuri de persoane care anunţã direct sau — ca şi la Iaşi — telefonic existenţa unei manifestaţii în Piaţa Maria. Printre ele sunt anunţuri anterioare declanşãrii manifestaţiei propriu-zise din locul precis Piaţa Maria, însã nu este exclus ca numele acelui loc sã fi fost folosit ca punct de reper, din obişnuinţã, aşa cum şi bucureş-tenii spun Piaţa Romanã, chiar dacã e vorba de strãzi adiacente. Tot în ziua de 14 decembrie, un cetãţean român de naţionalitate maghiarã-identificat de

autor cu numele Varga (Lajos) Ladislau -, aflat sub supravegherea UM 0110 (contraspionaj ţãri socialiste) este semnalat Securitãţii Timişoara ca devenit dintr-o datã activ, comunicînd direct şi neacoperit diplomatului-ofiţer cu care avea legãtura la Ambasada Ungariei din Bucureşti. „Mesajul se referea la derularea evenimentelor din «jurul lui Tokes Lãszlo», dar în acelaşi timp obiectivul se simţea în pericol şi solicita o întîlnire cu diplomatul-ofiţer"281. Mesajul înregistrat pe casetã a fost descifrat de Securitate în 15 decembrie, astfel cã au ştiut cine este cu precizie. Cunoscut ca agent din anturajul lui Tokes, lui Varga Ladislau i se înscenase cu puţin timp în urmã o percheziţie cu subiect valutar. Probabil cã, reţinut şi cercetat, Varga simte cã a fost descoperit şi, speriat de consecinţe, face eroarea sã-şi caute legãtura pe linie de spionaj, dezvãluind astfel şi una din legãturile lui Tokes cu spionajul maghiar. Este, de asemenea, posibil ca unii enoriaşi sã fi venit la casa parohialã ne-ştiind sau neînţelegînd prea bine care erau procedurile juridice de evacuare, astfel încît sã fi încercat sã se intereseze sau chiar sã se plaseze acolo din timp. Pentru aceeaşi zi însã existã o mãrturie extrem de interesantã, mai ales pentru cã vine de la un revoluţionar, şi nu din partea autoritãţilor. Simion Popescu, muncitor la IJTL Timişoara îi va relata lui Miodrag Milin urmãtoarea scenã, petrecutã în seara de joi, 14 decembrie: „La ieşirea din bloc, pe la ora 22.00, întorcîndu-se spre casã, pe mijlocul strãzii Negoi a observat trei cetãţeni; veneau dinspre tramvai, cîntînd româneşte şi ungureşte. Unul cînta: «O ce veste minunatã». Ajungînd în dreptul lor, i-au spus rãspicat: «Domnule, dumneata nu colinzi cu noi?». Le-a rãspuns: «încã nu e timpul de colindat». S-au oprit din drum şi au venit cãtre el, spre trotuar. L-au mai întrebat: «Dumneata cînd o sã colinzi?». Le-a rãspuns: «La noi se colindã de Crãciun». Unul 1-a întrebat din nou: «Unde la voi?». I-a zis (fiind clujean): «La noi, la Cluj». Atunci un altul 1-a mai întrebat: «Tud magyarul?». I-a zis: «Ştiu, dar nu prea bine!». Cineva dintre ei a venit atunci cu remarca: «Lasã-1, mãi, cã ãsta-i de-al lui Ceauşescu!». Omul nostru a rîs, ca sã calmeze spiritele. Intrînd totuşi în vorbã, i-a întrebat de unde sunt, de baştinã? Aceia i-ar fi zis cã-s din partea şimleului Sil-vaniei. Apoi, de unde vin aşa de veseli, la acea orã? I-au rãspuns: «De mîine, şi cît de repede, vom vedea un lucru mare, de ce sunt în stare ardelenii! (?) Dacã eşti aici de atîta timp, chiar nu ştii nimic?». Rãspunsul a fost: «Ştiu foarte multe, dar nu ştiu ce ştiţi dumneavoastrã!». (Aveau şi sticle în mînã şi erau cam ameninţãtori.) Unul a rostit, pînã la urmã: «Hai, mã, sã mergem, nu vezi cã ãsta-i strãin, iar noi avem treburile noastre». Faptul 1-a fãcut curios. Ce naiba o fi? Le-a cerut: «Spuneţi-mi, totuşi, despre ce este vorba?». Au rãspuns: «Du-te mîine searã la Maria şi ai sã vezi! »"282. Scena este mai valoroasã astãzi decît în 1990, pentru cã astãzi ştim cã numeroşi indivizi din grupurile de diversionisţi şi incitatori proveneau din alte localitãţi decît Timişoara, cã fuseserã pregãtiţi pentru a produce incidentele şi cã acţionau pe baza unui plan. Aşa cum se prezintã mãrturia, Simion Popescu surprinsese cu o searã înainte un mic grup pregãtit sã acţioneze în oraş, împreunã cu alte astfel de grupuri, pentru a produce dezordinile cunoscute. Filajul consemna în perioada 11-15 decembrie prezenţa unui numãr relativ mic de enoriaşi care veneau şi plecau interesîndu-se de situaţia pastorului, intrarea în imobilul unde Tokes locuia ilegal fiind în permanenţã supravegheatã de cel puţin doi adepţi, în acest context se produce un fapt aparent minor, ba chiar ridicol: cineva, o persoanã necunoscutã, sparge geamul apartamentului cu o piatrã. Tokes va protesta, afirmînd cã Securitatea i-a spart geamul ca sã i se facã frig în casã, însã enoriaşii prezenţi la intrare nu denunţã pe nimeni, declarã autoritãţilor cã n-au vãzut nimic. Fãrã ca Tokes şi grupul lui sã ştie, Securitatea primeşte ordin sã cerceteze cine i-a spart geamul. Ofiţerii ajung la concluzia cã a fost o înscenare, dar atît Tokes, cît şi grupul lui de adepţi anunţã în continuare zgomotos cã „a fost atacat de Securitate", în faţa acestei atitudini, generate de spargerea unui geam, Securitatea Timiş hotãrãşte sã nu-şi mai piardã timpul cu toate fleacurile. Iatã însã cã peste numai o zi în presa budapestanã apare ştirea cã Tokes a fost atacat în casa lui de cãtre Securitate, fapt care pune Securitatea Timiş din nou în acţiune cu scopul de a depista sursa, în felul acesta, pornind de la un fapt banal, Securitatea descoperã unul din traseele activitãţilor de agenturã din Timişoara: „Pentru a crea senzaţia cã întradevãr este în pericol Tokes Laszlo, agenţii sub acoperire de la consulatul iugoslav au transmis la un moment dat cã a fost atacatã de Securitate locuinţa pastorului. Televiziunea iugoslavã nu a dat nimic, dar informaţia a apãrut imediat la Radioteleviziunea din Budapesta. Era clar pe ce canal acţionau spionii de la Consulatul Iugoslaviei"283. Centrul de spionaj de la Consulatul Iugoslaviei -

precizarea este absolut necesarã - nu acţiona ca atare numai în folosul serviciilor de informaţii iugoslave, ci în interiorul unei reţele de spionaj maghiare, primind misiunea sã lucreze pentru Ungaria. Acest fapt este confirmat oficial de SRI. Ziua de 15 decembrie 1989. în dimineaţa zilei de 15 decembrie, în jurul orei 08.00 — se pare cã este ora la care şi-au dat întîlnire enoriaşii -, în apropierea imobilului apar fidelii pastorului, în majoritate oameni în vîrstã şi femei. Aceştia însã, observînd prezenţa miliţianului de pazã, nu au curajul sã se apropie şi, dupã cum explicã foarte bine Gazda Arpad, „se plimbau prin zonã, intrau în farmacie, ieşeau, intrau în alimentarã, ieşeau"284, în mãrturia lui Sandu Hanus existã mai multe contradicţii şi informaţii aproximative, generate de faptul cã nu a fost martor direct decît din seara zilei de 15 decembrie. Totuşi, el afirmã cã a vãzut 40-50 de inşi strînşi în faţa casei lui Tokes încã de la ora 06.30 dimineaţa285. Nimeni nu confirmã aceastã informaţie şi ea are toate trãsãturile unei confuzii. Chiar şi martorul Gazda Arpad dã de înţeles cã a ajuns la imobilul lui Tokes dupã-amiazã. Pînã la acest moment el povesteşte din auzite, însã probabil de la martori oculari. Aceştia i-au relatat cã Miliţia nu dãdea voie nimãnui sã se apropie şi, în consecinţã, enoriaşii nu s-au putut aduna în faţa imobilului, în acest moment intervin în derularea neaşteptat de calmã a evenimentelor doi factori: 1. Enoriaşii nu înţeleg un fapt, sunt derutaţi de realitatea imediatã cã ho-tãrîrea judecãtoreascã de evacuare nu se aplicã, cã la casa lui Tokes, deşi acolo exista un miliţian, nu vine ordinul de evacuare, nu apare executorul judecãtoresc; mãsura pare a fi amînatã, fapt ce permite pierderea dimineţii, în realitate, nimeni nu avea de gînd sã trimitã acolo executorul judecãtoresc. 2. Pe direcţia Bulevardului 6 Martie apare secretarul II al Ambasadei SUA, Denis Curry, însoţit de o corespondentã de presã de la Ambasada Marii Britanii la Bucureşti. Cei doi fuseserã preluaţi de organele de filaj ale judeţului Timiş încã de dimineaţã şi se cunoştea cu ce scop au venit acolo. S-au plimbat prin oraş, pentru a da senzaţia cã sunt turişti interesaţi de clãdirile vechi ale Timişoarei, apoi au trecut de mai multe ori prin dreptul imobilului din Timotei Cipariu. Liniştea din faţa casei i-a contrariat, crezînd cã pastorul a fost deja evacuat. La un moment dat, au încercat sã intre în clãdire, dar miliţianul de la intrare i-a legitimat, astfel cã au renunţat. Dupã-amiazã au fãcut rost de o maşinã şi au revenit într-un moment în care începuserã sã se adune cîţiva enoriaşi. Cei doi agenţi occidentali „au staţionat cît sã-1 poatã vedea pe Tokes, apoi s-au retras şi au mers pe cãi ocolite, pentru a scãpa de noi, la telefoane"286, în realitate, au fost goniţi, în momentul în care maşina acestora ajunge în dreptul podului peste Bega, filajul îl anunţã pe Radu Ţinu. Acesta dã ordin miliţianului de la imobilul lui Tokes sã iasã din dispozitiv, sã se deplaseze dupã colţ şi sã opreascã circulaţia autovehiculelor în Piaţa Maria. Agentul va legitima cîţiva trecãtori şi va direcţiona circulaţia pînã la apariţia celor doi strãini. Ei au încercat sã pãtrundã pe strada Timotei Cipariu, dar au fost opriţi de miliţian, acesta informîndu-i cã accesul este oprit pentru cã în zonã se efectueazã cercetãri asupra unui accident, „întrucît D.(enis) C.(urry) şi însoţitoarea sa nu voiau sã renunţe -relateazã maiorul Radu Ţinu -, am intervenit eu, direct, dîndu-i de înţeles cã nu are ce cãuta în zonã". Ţinu s-a prezentat mai întîi ca un cetãţean oarecare de pe stradã, enervat de situaţie: „Nu vezi, dom'ne, cã nu ne dã voie miliţianul?" Relatarea maiorului Ţinu continuã de aici: „Cu toate acestea, cei doi nu renunţã, ocolesc douã-trei strãzi şi revin din cu totul altã direcţie. Filajul, care-i preluase de la aeroport, mi-a raportat şi, contrar uzanţelor, le-am ieşit în faţã, dîndu-le de înţeles cã nu au nici o şansã sã ajungã în strada Timotei Cipariu". Radu Ţinu le-a bãtut obrazul, le-a fãcut semn sã treacã Bega şi le-a strigat în zeflemea: „Dincolo de Potomac!". „Dupã circa 40 de minute, de la un telefon public D.C. raporta la ambasadã: «L-am vãzut, totul este în regulã, lucrurile se desfãşoarã normal»"287. Conform Comisiei senatoriale, mesajul transmis la Ambasada SUA ar fi fost: „acţiunea continuã"288, ceea ce nu este acelaşi lucru. În versiunea ofiţerului de Securitate, textul este dezincriminant pentru agentul CIA. „Lucrurile se desfãşoarã normal", anunţa el. Nu se desfãşura nimic altceva decît cã Tokes stãtea în casã, era bine-mersi, iar comisia de evacuare lipsea. Pe mesajul „acţiunea continuã" lucrurile stau cu totul altfel, fiindcã, în absenţa unor evenimente în faţa imobilului, „acţiunea" nu putea fi decît cea de folosire a momentului evacuãrii pentru declanşarea unor incidente. Persoana cea mai aproape de adevãr este însã Niculae Mavru, fostul şef al serviciului de filaj-investigaţii al Securitãţii judeţului Timiş, care a urmãrit îndeaproape desfãşurarea întregului incident. El va reproduce convorbirea telefonicã a

secretarului II al ambasadei americane în forma înregistratã pe bandã: „Am fost, 1-am vãzut, totul decurge conform planului"289. Reconstituirea fãcutã de autor la faţa locului aratã cã a fost oprit la aproximativ 100 m distanţã de imobilul în care locuia ilegal Tokes şi cã a fost nevoit sã se întoarcã pe o stradã paralelã şi mai îndepãrtatã de Timotei Cipariu. De altfel, încercarea lui de a ocoli şi reveni pe alt traseu dovedeşte cã nu-şi îndeplinise misiunea. Probabil cã finalizarea misiunii viza un contact informativ cu Tokes, nu numai unul vizual. De exemplu, Gazda Arpad afirmã cã, la un moment dat, a ieşit Laslo Tokes la uşã: „Cei doi miliţieni stãteau la uşã, în faţa lor era Denis Curry, în spatele lor Laszlo Tokes, şi au discutat aşa în englezã, în prezenţa miliţienilor"290. Scena a creat oarecare confuzie, deoarece mãrturiile şefului filajului şi ale adjunctului şefului Securitãţii Timiş se contrazic, însã este vorba de douã secvenţe distincte, petrecute la ore diferite: dimineaţã Curry 1-a vãzut pe Tokes, iar dupã-amiazã, cînd a vrut sã-şi continue misiunea, a fost împiedicat de Radu Ţinu. Scena este însã foarte importantã dintr-un cu totul alt motiv: în absenţa miliţianului, în faţa casei lui Tokes se strîng patru enoriaşi în vîrstã, doi bãrbaţi şi douã femei, care profitã de acel incident pentru a se putea apropia. Maiorul Ţinu mai ia decizia de a retrage definitiv miliţianul din faţa intrãrii imobilului. Dupã acest moment, în relatarea martorului Gazda Arpad apare un detaliu care este confirmat chiar de Laszlo Tokes. Gazda Arpad afirmã: „... Miliţia a fost retrasã din poartã — ca urmare a vizitei diplomatului american". Iar Tokes povesteşte: „... în mod surprinzãtor, au dispãrut securiştii. E exact cum vã spun. în 15 (decembrie, n.a.) au dispãrut şi militarii, şi securiştii, care pãziserã atîtea zile uşa casei mele"291. şi în continuare, Tokes face o apreciere fundamentalã: „Atunci am fost aprovizionat cu de toate, nu se mai temea nimeni, nu avea de cine (...)"292. Ora aproximativã la care s-a produs contactul vizual cu Denis Curry a fost 11.15. Sã recapitulãm, pentru a afla cum au început cu adevãrat evenimentele din Timişoara, în dimineaţa de 15 decembrie enoriaşii nu se pot apropia de casa lui Tokes. Comisia de evacuare nu se prezintã. Apare însã secretarul II al Ambasadei SUA. în urma apariţiei acestuia miliţianul de la intrare este retras din dispozitiv. Enoriaşi, curioşi şi indivizi avizaţi se strîng în voie în faţa casei pastorului, unii aprovizionîndu-1 cu lemne şi alimente, alţii postîndu-se la intrare cu lumînãri şi protestînd faţã de o evacuare care nu avusese loc. La început, conform datelor furnizate de Securitate, au fost trei-patru enoriaşi şi aproximativ zece curioşi. Ulterior s-a strîns o mulţime de ordinul zecilor, dar suficientã cît sã atragã atenţia. Cine a compus cu adevãrat prima mulţime vom afla mai tîrziu. Puterea de a lua decizii nu o avea decît factorul politic. O posibilitate este aceea cã Bãlan sau altcineva din conducerea Comitetului Judeţean de Partid a sunat la Bucureşti, la Bobu, şi a informat asupra apariţiei secretarului II al ambasadei americane. Atunci reacţia este tipicã pentru Ceauşescu. El avea teamã de ce o sã spunã americanii, teamã de o acuzaţie de încãlcare a drepturilor omului. Mult mai plauzibilã este însã versiunea cã decizia de a retrage miliţianul i-a aparţinut lui Radu Ţinu, dar în baza unui instructaj prealabil, a unui ordin dat mai de mult şi care îl obliga sã ia astfel de mãsuri de cîte ori este semnalat un diplomat strãin în apropierea casei pastorului reformat. Securitatea localã trebuia sã gãseascã alt fel de mijloace de a-i împiedica pe vizitatorii strãini sã ajungã la Tokes. Astfel, uneori au fost îndrumaţi greşit şi s-au rãtãcit în oraş, alteori li s-a indicat un cu totul alt imobil şi 1-au cãutat pe pastorul reformat pînã s-au plictisit prin blocuri cu sute de apartamente. Un ziarist occidental chiar a gãsit în cartierul de lîngã întreprinderea Electrotimiş un Tokes, cãruia i-a luat un interviu, respectivul Tokes neînţelegînd pînã la sfîrşit ce vrea strãinul de la el. Un alt emisar occidental a fost dus cu taxiul în afara oraşului şi abandonat în faţa unei biserici ortodoxe, în care strãinul 1-a cãutat pe Tokes, convins cã este ascuns de Securitate undeva în altar, dupã catapeteasmã. Retragerea pa/ei din faţa casei lui Lãszlo Tokes nu era un fapt inedit. El se mai petrecea la Cluj în faţa casei Doinei Cornea. Cunoscuta oponentã anticomunistã explicã în 1992 fenomenul: „Dar ştiţi, dupã ce domnul Arbuthnott, ambasadorul Marii Britanii, a fost molestat în faţa casei mele şi sub ochii mei şi, mai ales, dupã indignarea produsã în lumea întreaga de aceastã întîmplare neplãcutã, autoritãţile române au hotãrît sã se poarte cu mãnuşi! De fiecare datã cînd un diplomat venea la Cluj, miliţianul dispãrea, ca din întîmplare, din pragul porţii mele..."293. Comportamentul

nu era acelaşi în cazul disidenţilor, pe care Ceauşescu îi considera „oamenii Moscovei". Silviu Brucan era în permanenţã urmãrit şi paza lui din cartierul Dãmãroaia nu dispãrea niciodatã, deşi acesta locuia mai mult la fiica sa din Cartierul Primãverii. La Mircea Dinescu, la fel. Nikolai Morozov, corespondent al Agenţiei TASS în România, povesteşte cum nu a reuşit sã clinteascã echipa care îl supraveghea pe cunoscutul poet294. Aşadar, dispariţia pazei din dreptul casei lui Laszlo Tokes, dispariţie care a permis adunarea primului grup de protestatari şi al curioşilor, atrãgînd astfel atenţia asupra cazului Tokes a fost consecinţa unui ordin anterior al lui Nicolae Ceauşescu. Fãrã sã-şi dea seama, prin ordinul dat mai demult, iar dacã mai folosim şi teza cã adunarea oamenilor în faţa casei lui Tokes este începutul evenimentelor, atunci Nicolae Ceauşescu este primul autor al revoluţiei!! Conform Comisiei senatoriale, în dupã-amiaza aceea la faţa locului a sosit primul-secretar Radu Bãlan „pentru a vedea cu propriii ochi ce se întîmplâ acolo, în jurul orei 16.00 numãrul persoanelor ce staţionau în zonã trecea peste 100"295. Mai multe mãrturii aratã cã primul-secretar al judeţului Timiş i-a agresat verbal, i-a înjurat pe cetãţenii adunaţi acolo şi i-a ameninţat cu intervenţia forţelor de ordine. Radu Bãlan nu a confirmat aceastã atitudine, în schimb a menţionat cu ocazia cercetãrii penale intervenţia sa din ziua aceea: „în data de 15 decembrie 1989, la ora 16.00, secretarul cu probleme de propagandã, Bolog Vasile, mi-a comunicat cã din datele ce le poseda, în faţa locuinţei pastorului Laszlo Tokes este adunat un numãr de 70-100 persoane, care nu se manifesta sub nici o formã"296. Vasile Bolog va explica situaţia în cursul procesului: „în seara de 15 decembrie 1989, în jurul orei 19.00, ajungînd acasã, de la membrii familiei mele am aflat cã în Piaţa Maria, în dreptul locuinţei pastorului Laszlo Tokes, erau adunaţi vreo 200 de cetãţeni. L-am sunat pe Radu Bãlan, care mi-a cerut sã mã deplasez personal în acel loc şi sã-1 informez ce s-a întîmplat. Aşa am fãcut, acolo gãsind vreo 200 de persoane cu lumînãri aprinse, care erau paşnici şi care, am înţeles, se opuneau unei eventuale evacuãri a pastorului. Informîndu-1 pe Radu Bãlan, acesta 1-a trimis pe primarul Moţ, care a dat asigurãri cã pastorul nu va fi evacuat, în consecinţã, oamenii s-au retras"297, în privinţa acestui moment, la Muzeul Revoluţiei din Timişoara existã o fotografie care îi prezintã pe Moţ şi pe Tokes împreunã la fereastrã, în continuare, Radu Bãlan a arãtat cã „în seara aceleiaşi zile m-am deplasat şi eu în Piaţa Maria, unde îşi avea acel pastor locuinţa şi am constatat cã persoanele adunate acolo erau paşnice, în scopul prevenirii unei situaţii explozive şi cu aprobarea mea, primarul municipiului, Moţ Petru, i-a dat în scris pastorului asigurarea cã nu va fi evacuat. Drept urmare, la miezul nopţii, acele persoane care stãteau în Piaţa Maria s-au retras la casele lor, fãrã cel mai mic incident. Precizez cã anterior, la ora 22.30 din aceeaşi searã de 15 decembrie 1989,1-am pus în temã despre situaţia creatã în Piaţa Maria pe Bobu Emil. Acesta mi-a indicat sã iau rnãsuri ca oamenii sã plece acasã, fãrã sã le concretizeze"298. Asupra configuraţiei grupului de protestatari din dreptul imobilului în care locuia Laszlo Tokes avem douã mãrturii semnificative. Sandu Hanus trece pe acolo între orele 18.00 şi 19.00: „M-aimpre-sionat în mod deosebit un grup de credincioşi maghiari. Cei douãzeci şi ceva de oameni aveau în mîini luminãri"299. Mult mai bogatã în amãnunte despre grupul protestatar este relatarea revoluţionarului Matei Adrian Kah (în altã versiune Kalli), muncitor la IJPIPS, care a ajuns la faţa locului în jurul orei 19.00: „Am mers spre parohie unde m-am întîlnit cu prietenii mei, pletoşi şi rockeri, care discutau la colţul unde este un magazin. (...) Eram acolo oameni care formau un tablou pestriţ: rockeri, creştini, ţigani, oameni care discutau. Creştinii (în zilele Crãciunului, cînd eram la spital, iar pastorul Dugulescu ne-a adus ajutoare, aveam sã aflu cã aparţineau de biserica acestuia) cîntau şi spuneau sã stãm acolo, sã nu plecãm"300. Martorii semnaleazã prezenţa unor indivizi dupã relatãri, destul de numeroşi - al cãror comportament îi descoperea drept membri ai forţelor de ordine. Se apropiau de curioşi şi îi sfãtuiau sã plece, pe alţii îi întrebau iritaţi ce cautã acolo. Lui Sandu Hanus i s-a adresat un individ care i-a precizat cã înãuntru este un „popã care instigã oamenii la dezordine şi revoltã", pe Matei A. Kah 1-a interpelat un altul: „Ce faci aici?". Mai mulţi martori au observat un operator care filma în permanenţã de la un geam de deasupra farmaciei din apropiere. La un moment dat s-a ivit un incident. Doi indivizi 1-au tras din grup pe unul dintre credincioşi, încercînd sâ-1 bage într-o maşinã Dacia combi de culoare neagrã. Cei doi agresori au fost interpelaţi de Ştefan lordãnescu, avînd în vedere cã erau îmbrãcaţi civil şi mai ales cã arãtau

prea ciudat ca sã fie miliţieni sau securişti: „Unul dintre ei avea pãr lung, mustaţã şi palton pe el, celãlalt era înalt, cu o cãciulã de iepure în cap, scurtã de piele şi cizme Otter"301. Cetãţeanul lordãnescu era îndreptãţit sã intervinã, atît timp cît credinciosul era agresat de doi civili, în plus, imaginea pe care o aveau oamenii de rînd despre oamenii Securitãţii era un stereotip — înalţi, tunşi scurt, la costum cu cravatã roşie, ochi albaştri. Pe miliţieni nu şi-i imaginau decît în uniformã albastrã. Nu aveau cum sã ştie cã atît Securitatea, cît şi Miliţia foloseau agenţi sub acoperire, bãrboşi, pletoşi, deghizaţi, unii fãceau pe cerşetorii, alţii pe şoferii de taxi, pe vînzãtorii din piaţã etc., aşa cum fac toate serviciile de ordine publicã din lume. Individul cu cãciulã din blanã de iepure i-a cerut lui Ştefan lordãnescu sã se legitimeze, acesta a refuzat sub pretextul cã este şomer, şi atunci individul a încercat sã-1 reţinã, în acel moment Ştefan lordãnescu îl loveşte. „Lumea 1-a încercuit pe securist — povesteşte mai departe Matei A. Kah — şi 1-a luat la bãtaie." în finalul molestãrii, individul a fost întins pe linia de tramvai, probabil pentru a fi cãlcat sau, oricum, ameninţat cu asta. Douã persoane, colegi cu cel bãtut, îl ridicã de acolo şi ameninţã cã vor reveni pentru a-i cãuta pe agresori. Credinciosul reţinut mai devreme a fost astfel eliberat şi urcat de eliberatorii sãi într-un tramvai. Kah şi rockerii vor pãrãsi zona. în scurt timp vor fi cãutaţi pe strãzile laterale, prin magazine, în tramvaie. Povestea lui Matei A. Kah meritã a fi analizatã. Vom porni de la faptul verificat cã zona imobilului în care locuia Laszlo Tokes era foarte bine supravegheatã de filaj auto şi pietonal, filmatã şi fotografiatã de cîte ori apãrea ceva sau cineva suspect. Facem precizarea cã dispozitivele de filmare nu erau deasupra farmaciei, ci în alt loc. Unul din procedeele de filaj era parcarea unei maşini acoperite cu o prelatã care era ruptã în cîteva locuri abia vizibile. Oamenii filajului erau înãuntru şi uneori stãteau astfel închişi în autoturism zeci de ore, comunicînd prin staţii de emisierecepţie, mîncînd şi fãcîndu-şi nevoile cu ajutorul unor recipiente speciale. Iniţial, Securitatea a observat prin mijloacele de supraveghere cã numãrul enoriaşilor care fãceau un fel de „gardã" la casa lui Tokes creştea la un moment dat inexplicabil. Printr-o sursã din interior a aflat cã enoriaşii stabiliserã un plan simplu de schimb din trei în trei ore a unui numãr de patru persoane care sã asigure permanenţa în dreptul intrãrii. Nerãbdãtori şi alarmaţi de venirea serii fãrã ca executorul judecãtoresc sã-şi facã apariţia, dar şi crezînd cã acesta va profita de întuneric pentru a executa sentinţa judecãtoreascã, enoriaşii celui de-al doilea schimb au venit mai devreme, ridicînd la opt numãrul persoanelor, apoi la 12 prin apariţia celui de-al treilea schimb. Existenţa acestui mic grup va fi semnalatã în apropiere de cîţiva trecãtori, într-adevãr, lumea care s-a strîns ulterior în Timotei Cipariu era pestriţã, iar în oraş se anunţase un concert rock, ceea ce verificã spusele lui Kah. Nu erau mai mult de 20 de indivizi, cu atitudine de curioşi, din rîndul cãrora se manifestau mai zgomotos un anume Romicã, zis Nebunul, figurã pitoreascã a Timişoarei, care recita cu voce tare versuri de Adrian Pãunescu, şi un anume Simion Cherlea, cunoscut de Miliţie ca infractor cu antecedente de drept comun. Au mai fost identificaţi pe bazã de recunoaştere vizualã doi hoţi de buzunare care acţionau de regulã în garã şi douã femei cu paşaport de apatride, care umblau de mai multe zile prin diferite locuri publice, agitau paşapoartele şi strigau cã Securitatea nu le dã vizã. In realitate, cele douã doamne nu aveau vizã de intrare în SUA, Ambasada americanã refuzîndu-le imigrarea. Restul de curioşi nu a fost identificat pe loc, dovadã cã erau cetãţeni obişnuiţi ai localitãţii. O posibilã cauzã a prezenţei unor indivizi din lumea interlopã este sugeratã de fostul membru CPEx, Dumitru Popescu: „Mi-am adus aminte cã Ceauşescu desfiinţase recent talciocul din Timişoara şi, cu douã zile înainte, dacã nu mã înşel, închisese micul trafic de frontierã cu Iugoslavia. M-am gîndit cã, probabil, masa aceea de bişniţari din Timişoara, care trãiau din trafic şi se obişnuiserã cu cîşti-gurile grase şi cu o viaţã uşoarã, s-a revoltat şi a protestat în faţa autoritãţilor locale pentru cã-i luaserã pîinea de la gurã"302. Revoluţionarul Traian Orban va declara autorului: „în 17 decembrie era zi de ocsko, de talcioc la piaţa de vechituri şi pentru micul trafic de frontierã. Ceauşescu 1-a închis în 15, dar 1-a închis degeaba pentru câ la el veneau sãptãmînal oamenii din toatã ţara cu «trenurile foamei», mai ales din Moldova. Erau cei care veneau din marile oraşe pentru încãlţãmintea Otter, mulţi care veneau pentru obiectele de mic trafic şi bişniţarii. Astfel, în acele zile la Timişoara a sosit un numãr important de persoane din ţarã care au gãsit talciocul închis şi au început sã bîntuie strãzile pentru a-i gãsi pe vînzãtorii ambulanţi, goniţi din piaţã. Bineînţeles cã

erau nemulţumiţi". Avînd în vedere componenţa aparentã a grupului de curioşi şi convinsã cã este vorba de infractori veniţi la furat, Securitatea anunţã Miliţia cã prezenţã acelora le deranjeazã operaţiile de supraveghere. Informaţia furnizatã de Dumitru Popescu, chiar dacã vine de la una din cele mai jalnice figuri ale sistemului comunist din România, nu trebuie tratatã cu superficialitate şi nici etichetatã grãbit ca o încercare de denigrare a revoluţiei. La fel ca în numeroase alte cazuri de reacţie emoţionalã, unele mãrturii aparent denigratoare ascund miezul lor interesant. Este cunoscut de cînd lumea cã în orice mişcare a massei indivizii cu antecedente antisociale sau anarhiste, trec cu multã uşurinţã pragul fricii şi îşi transferã urã sau rãzbunarea personalã într-o acţiune violentã îndreptatã împotriva autoritãţii, beneficiind de acoperirea mulţimii. Ei nu pot fi excluşi din astfel de evenimente, sunt identificaţi mai apoi ca elementele cele mai violente, dar este o greşealã sau o diversiune sã caracterizezi mişcarea de revoltã, manifestaţia sau demonstraţia drept o acţiune a lumii interlope. Acest lucru a fost fãcut de Nicolae Ceauşescu, apoi a fost repetat de autoritãţi în primii ani postrevoluţionari cu scop politic imediat. Asocierea evenimentelor din 15 decembrie de la Timişoara cu nemulţumirea lumii interlope faţã de desfiinţarea talciocului este interesantã ca informaţie tocmai prin faptul cã excesele diferiţilor indivizi cu cazier nu au avut nici un efect asupra evenimentelor. Prin urmare, violenţele verbale din 15 decembrie, ca şi cele fizice din 16 decembrie atribuite indivizilor lumii interlope din Timişoara se pot confirma, dar nu au fost determinante. Chiar Radu Bãlan vã arãta în proces care a fost cauza realã a revoltei: „.., Existau deficienţe serioase în ce priveşte aprovizionarea tehnico-materialã a unitãţilor economice, cu repercusiuni grave în ceea ce priveşte posibilitatea de asigurare a retribuţiilor oamenilor, în multe întreprinderi salariaţii luau sub 80% din salariu. Aprovizionarea cu produse agroalimentare a populaţiei era sub minimul necesar pentru majoritatea populaţiei, deşi resurse existau în judeţ. Nu se asigura necesarul de energie electricã şi termicã mai ales pentru populaţie, dar nici pentru industrie, ceea ce dãdea naştere la nemulţumiri"303. In plus, oamenii revoltaţi, care au o credinţã şi o dorinţã puternicã de a protesta, de a-şi manifesta voinţa politicã, altfel spus revoluţionarii, se feresc instinctiv de asocierea cu lumea interlopã în mijlocul unei revolte, dar nu au posibilitatea de a opri acţiunile lor violenţe datoritã sentimentului cã o revoltã pusã în mişcare nu trebuie sã se opreascã în nici un loc. în România existã un obicei popular, un fel de reflex care probabil are o explicaţie filozoficã, socialã sau psihologicã: în faţa unei înţîmplãri violenţe în stradã românul strigã invariabil „Hoţii!", chiar dacã incidentul n-are nici o legãturã cu un furt. Pe baza cercetãrii evenimentelor de la Timişoara au putut fi identificate atitudini clare de disociere a revoluţionarilor autentici de indivizii lumii interlope. Nu înseamnã însã cã aceştia din urmã n-au existat şi nu au participat la revolta de la Timişoara. Dupã ora 19.00 în zonã se deplaseazã o echipã a Miliţiei şi Securitãţii în civil. Securistul cu „cãciulã de iepure", semnalat de Mâţei A. Kah şi care ar fi luat bãtaie de la manifestanţi, ar putea fi locotenent-colonelul Gheorghe Atudoroaie, adjunct al şefului Securitãţii Timiş, care purta întradevãr o astfel de cãciulã neobişnuitã adusã din Moldova. Mai erau de faţã colonelul Ion Deheleanu, şeful Miliţiei judeţene şi coborîse în stradã şi maiorul Radu Ţinu. Scena „bãtãii" a fost o încercare a colonelului Deheleanu de a-i împrãştia pe indivizii suspecţi şi pe curioşi. Conform mãrturiei lui Radu Ţinu, la un moment dat un procuror 1-a reţinut pe Simion Cherlea şi 1-a dat cu capul de stîlpul refugiului, acesta cãzînd pe linia de tramvai. Oprit de Ţinu sã-1 mai batã pe Cherlea, acesta a ripostat: „Lasã-1 dracului, cã ãsta e informatorul meu". De la acest incident la „bãtaia" pe care ar fi luat-o securişţii, altfel în permanenţã gardaţi de luptãtori în civil, distanţa este uriaşã, ca de la realitate la legendã. Dimpotrivã, chiar victima Simion Cherlea afirmã cã a fost invers: »Au venit securişţii, i-am recunoscut pe acolo. M-au arestat în data de 15 seara, am fost bãtut în serii pînã la ora 24.00. Au bãtut-o şi pe femeia arestatã cu mine, era gravidã. Mi-a spus sã semnãm cîte un angajament cã nu mai mergem la casa lui Tokes şi ne-au dat drumul. Dar noi ne-am dus înapoi în Piaţa Maria"304. Conform lui Radu Ţinu, a doua zi dimineaţã, în jurul orei 08.30, Simion Cherlea a venit singur la sediul Securitãţii, întrebîndu-1 pe maior dacã va exista vreo consecinţã din partea Miliţiei pentru prezenţa la casa lui Tokes şi cerînd protecţie. Ţinu 1-a întrebat ce cautã între

iredentişti: „Ce, tu eşti extremist maghiar? Ãştia au alte treburi aici" şi 1-a sfãtuit sã nu se mai amestece. O altã mãrturie asupra grupului adunat în faţa imobilului din strada Timotei Cipariu este a lui Nicolae Danciu Petniceanu, mãrturie consemnatã în formã literarã: „Credincioşi şi necredincioşi deopotrivã se opreau în capul strãzii, priveau ce priveau, dãdeau a lehamite din mînã şi se duceau în drumul lor. Erau şi dintre aceia care se buluceau sub fereastra larg deschisã de la Sfînta bisericã şi voiau cu orice preţ sã-1 vadã în carne şi oase pe preot şi sã-1 audã ce anume precuvînteazã. O parte dintre curioşi, cam la douãzeci de suflete, s-au adunat ciopor sub teiul din buza trotuarului şi cu mîinile vîrîte pînã la coate în buzunare ori cu arãtãtoarele pe scri-vala buzelor stãteau numai ochi şi urechi. Ascultau vorbele blînde ale pastorului. Era, în general, o atmosferã de acalmie, dar şi de aşteptare305, în povestirea lui N.D. Petniceanu apare la un moment dat şi un amãnunt straniu, sugerat astfel chiar de autor: în grupul de la Tokes se aflau cîţiva tineri în blugi şi cu pungi de plastic în mînã inscripţionate Aldi. El îi va regãsi pe tinerii respectivi „vînjoşi şi blonzi-roşcaţi, îmbrãcaţi frumos, decent" avînd aceleaşi pungi goale (!) Aldi în mînã şi în ziua de 16 decembrie, autorul descoperind abia dupã revoluţie cã acele pungi necunoscute proveneau din magazinele din Viena şi Budapesta306. Sugestia este a unui semn de recunoaştere, care poate fi un amãnunt pierdut din vedere de Securitate şi observat de N.D. Petniceanu cu ochi de specialist, fost ofiţer al Direcţiei paşapoarte. Procuratura Generalã a fost sesizatã în timpul anchetei din 1990 asupra existenţei altor semne de recunoaştere, dupã cum i-a relatat autorului generalul de justiţie Gheorghe Diaconescu, cel care se ocupa în 1990 de acele anchete: „între informaţiile primite de la Timişoara a fost şi aceea cã anumite persoane, tineri solizi, purtau o insignã cu un brad micuţ, un semn de recunoaştere. Interesîndu-mã, am constatat cã informaţia se verifica din mai multe surse, cele mai numeroase fiind din rîndul revoluţionarilor". Martorul Victor Burghelea confirmã şi el dimensiunile evenimentelor din 15 decembrie: „Dupã ora 18.00, trecînd cu tramvaiul prin «Maria», observ acolo un grup de 50-60 persoane. Cobor şi mã întîlnesc cu colegul de serviciu Giulay Adam. El mã pune la curent cu ceea ce urma sã se întîmple, adicã evacuarea forţatã a pastorului Lãszlo Tokes. Nu-mi place grupul, printre ei îmi dau seama cã sunt şi «bãieţii» de la Securitate. Ba, în spatele meu, apare cîte o faţã cu organele auzului bine «dezvoltate». La ora 19.00 colegul mã ia de braţ şi ne postãm în dreptul unei ferestre de la parohie, în cadrul cãreia apare pastorul cu soţia lui şi începe sã vorbeascã, dar, dupã cîteva spuse, de jos se strigã sã vorbeascã în româneşte cãci sunt mulţi români care şi ei ascultã. Pastorul se supune şi spune cîteva în maghiarã, apoi în româneşte. La un moment dat de jos se înfiripã, destul de timid, dar se înfiripã, un «Deşteaptã-te, române!». Dupã a doua strofã parohul se adreseazã mulţimii sfãtuind-o sã nu cînte astfel de cîntece, nu cã nu i-ar plãcea şi lui, dar este periculos şi pentru el, şi pentru mulţime. Se aud: «Nu vã lãsãm!», «Nu vã lãsãm!»"307, în jurul orei 21.00 la faţa locului apar dinspre strada Treboniu Laurian (pe calea de acces neocupatã de protestatari) Ion Rotãrescu, secretarul cu probleme organizatorice al Comitetului Municipal de Partid, şi primarul oraşului Petre Moţ. Aceştia intrã în clãdire împreunã cu şase reprezentanţi ai celor adunaţi în stradã, între care se afla şi Gazda Arpad. Acesta povesteşte cã Laszlo Tokes s-a plîns cã nu are lemne, cã sunt geamurile sparte şi cã n-a mai primit salariu. „Cei doi au fãgãduit cã vor rezolva tot în afarã de problema mutãrii la Mineu la care au zis cã probabil se rezolvã şi asta, dar n-au dat o promisiune clarã, în schimb au cerut ca el sã spunã mulţimii sã plece acasã"308. Martorul Gazda Arpad afirmã cã el s-a adresat în maghiarã iar un român pe nume Ion Istvan, în limba românã. Acel Ion Istvan, student care a lucrat apoi ca inginer la întreprinderea Solventul ar fi spus: „«Oameni buni, aici primarul Petre Moţ şi Roţãrescu au fãcut nişte fãgãduieli. Hai sã le dãm şansa sã demonstreze cã au spus lucruri adevãrate. De aceea vã roagã şi domnul Tokes sã mergeţi acasã. Dar mîine veniţi sã vedeţi dacã s-au ţinut de cuvînt. Dacã nu, fiecare sã mai aducã şi vecinii, pentru cã aici se întîmplã o nedreptate». Deci el a instigat, pot sã spun"309. Lumea se disperseazã. Comisia senatorialã a fost greşit informatã, astfel cã instituirea unei comisii judeţene care sã analizeze cererile lui Tokes, promisiunea cã nu-1 vor mai evacua este posibil sã fi fost pusã în discuţie, dar apariţia primelor „manifestãri anticeauşiste" din data de 16 decembrie au fost transferate eronat nopţii de 15 decembrie310. Securitatea a supravegheat în permanenţã zona şi a

înregistrat orice atitudine. Urmînd metodologia specificã profesiei, dacã vreun om din grupul acela restrîns de 20-30 de persoane lansa vreo lozincã anticeauşistã, era luat în lucru de filaj, identificat şi apoi atras din mulţime, izolat, sau cercetat a doua zi la locul de muncã, în cazul unor persoane obişnuite, necunoscute, aşa cum a fost majoritatea manifestanţilor, filajul fãcea descrieri amãnunţite, un fel de portret robot care era apoi verificat în fişierele Miliţiei şi dacã nu putea fi identificat nici acolo persoanei respective i se ataşa un agent în civil sau deghizat în manifestant care încerca sã afle de la respectivul sau de la ceilalţi cine este. Toate aceste operaţii se consemneazã în rapoarte. Aşadar, pentru a ne apropia de realitatea zilei de 15 decembrie trebuie studiate rapoartele de filaj. Acestea nu indicã vreun fenomen de transformare a grupului de curioşi în grup revoluţionar. Cititorul poate sã-şi dea seama singur cã, dacã apãreau lozinci anticomuniste, în aceeaşi noapte autorul strigãtorii era deja reţinut, în noaptea de 15 spre 16 decembrie — aşa cum îi va declara autorului — maiorul Radu Ţinu îşi va anunţa soţia cã sîmbãtã seara vor merge la Operã, la un spectacol. Comisia senatorialã însã aduce un amãnunt foarte important în perspectiva evenimentelor: „în aceeaşi noapte, în jurul orei 23.00 (15.12.1989), Radu Bãlan informeazã pe Emil Bobu despre cursul evenimentelor din Timişoara. Se pare, aşa cum rezultã dupã unele surse, cã acesta din urmã ar fi dat dispoziţii de împrãştiere violentã a manifestanţilor"311. Aşa cum am vãzut, Bobu i-ã dat lui Bãlan o indicaţie vagã, tipicã individului şi înaltei nomenclaturi, echivalentã celebrului „descurcã-te!". La ora 23.00 nu mai era nimeni în faţa casei lui Lãszlo Tokes. Nu aveau pe cine sã împrãştie. Lucrãtorii filajului şi cei implicaţi în supravegherea grupului din seara precedentã primesc permisiunea sã meargã sã mãnînce şi sã se odihneascã, lãsînd în misiune doar doi agenţi. Ascultat în continuare, Lãszlo Tokes priveşte pe dupã perdele strada, confundã o maşinã oarecare staţionatã întîmplãtor în apropiere cu maşina filajului şi hotãrãşte sã se culce. Nu ştim dacã intenţiona sã iasã şi a renunţat. însã cea mai surprinzãtoare mãrturie despre evenimentele care vor porni în 16 decembrie 1989 vine de la un revoluţionar implicat mai demult în activitãţi anticomuniste şi chiar într-o tentativã de asasinat asupra lui Nicolae Ceauşescu. Dãnilã Mihoc, membru al cultului baptist, a declarat la l aprilie 1994 Comisiei senatoriale, practic, cã este autorul revoluţiei din Timişoara. El pregãtise încã din 1988 eliminarea şefului statului: „Ne-am gîndit cum sã-1 asasinãm pe Ceauşescu. Şedinţele le ţineam la o creşã pe strada Fagului. Portarul era de-al nostru. Am fãcut rost de otravã prin C. Emanuil care lucra la Solventul. Ceauşescu urma sã vinã la deschiderea anului de învãţãmînt. Dar eu am fost reţinut la bãile Neptun şi atunci acţiunea noastrã a fost stopatã. Voiam sã-1 împungem, sã-1 înţepãm cu ace otrãvite pe Ceauşescu"312. Revoluţionarul Dãnilã Mihoc a explicat mai departe senatorilor felul în care a organizat rezistenţa împotriva autoritãţilor, avînd în vedere cã acestea nu pe Tokes îl vizau, ci pe pastorul Dugulescu din Timişoara: „încã din august '89 am intrat în legãturã şi cu pastorul Tokes. L-am asigurat câ-1 vom ajuta. La sfîrşitul lui noiembrie iarãşi fãceam evanghelizãri. şi la începutul lui decembrie. Spuneam credincioşilor de pastorul Tokes, cã are necazuri, şi mergeau la casa lui. Trebuia prima datã evacuat Dugulescu, pentru cã din aprilie 89 s-a interzis evanghelizarea tinerilor. Dar cazul Tokes a devenit mai actual. S-au ocupat de el, urmînd sã-1 evacueze pe Dugulescu dupã aceea. Comuniştii îi aţîţau pe români contra ungurilor prin fabrici, spuneau de Budapesta, pentru a-i învrãjbi. I-am cunoscut pe cei de lîngã Tokes. Din 10 decembrie pînã în 15 zilnic am organizat «pichete» în faţa casei lui Tokes. Am zis sã vorbim mai mult româneşte în piaţã. Eram noi, baptiştii, penticostalii şi reformaţii lui Tokes". Este adevãrat cã nici o informaţie nu confirmã pichetarea locuinţei lui Tokes încã din 10 decembrie, aceasta fiind de altfel pãzitã cum am arãtat, dar se pare cã avem în mãrturia revoluţionarului Dãnilã Mihoc o altã dimensiune a evenimentelor, şi anume rãzboiul religios, „în 15 am fãcut o şedinţã comunã — a relatat mai departe revoluţionarul timişorean senatorilor -, reprezentanţii de la culte (Tokes era foarte distrus, moralul foarte scãzut, soţia gravidã). Am discutat în biroul lui Tokes. I-am adus şi o sumã de bani, i-am adus şi alimente. Era şi un inginer Csapo (a fost şi el arestat) şi alţii. Am luat cuvîntul, am spus cã aici va veni foarte multã lume, vor veni şi elevi, vom face grupuri şi grupuleţe, cã vom scoate studenţii. La planul meu Tokes a spus cã mai bine murim noi aici cîţiva decît sã riscãm. Dar i-am spus cã nu mai putem aştepta, în piaţã era lume din ce în ce mai multã. Lumea striga sã iasã Mihoc, pentru cã credeau cã m-au arestat. Dar eu eram bine gardat, aveam caratişti".

Este remarcabil spiritul de sacrificiu al lui Laszlo Tokes în acele momente, dar nu putem sã nu remarcãm cã, în opinia lui Dãnilã Mihoc, nu Tokes era vizat de iminenta arestare, ci chiar Dãnilã Mihoc, care, din fericire, era gardat de caratişti baptişti. Am avea de-a face, aşadar, cu o confuzie a autoritãţilor, organizatorul revoluţiei fiind cu totul altcineva decît pastorul maghiar. Cultele baptist, penticostal şi reformat reuşiserã astfel sã deruteze Securitatea într-o atît de mare mãsurã încît rãzboiul religios s-a putut declanşa în acea searã, luîndu-i pe toţi prin surprindere. Acest fapt este întãrit de urmãtoarea declaraţie a revoluţionarului Dãnilã Mihoc: „Am spus cã pe 16 venim iarãşi aici, cã ori vreţi, ori nu vreţi, noi venim aici şi o facem (revoluţia), cã altã ocazie nu mai prindem. Am stat şi noaptea acolo. La fratele Tokes am discutat cã nu lovim, cã ne adunãm cu luminãri. Dugulescu a acceptat sã punem luminãri, cu toate cã la neoprotestanţi nu se obişnuia, doar cu scopul sã atragem şi ortodocşi, în 16 (decembrie) Dugulescu a întîrziat pentru cã avea evanghelizare la biserica lui. La Tokes, cînd am intrat, era acolo cu comitetul lui. I-am spus informaţia cã vor sã-1 scoatã cu uslaşii prin spate, sã-1 rãpeascã. I-am spus cã noi suntem decişi sã începem. El ezita, a spus sã nu începem nimic, mai bine moare el. Oamenii lui Tokes m-au condus afarã. Am planificat sã punem în faţã femei gravide şi handicapaţi, noi îi pãzim în spate şi pe flancuri, sã mergem la Judeţeanã de Partid, sã cerem demisia lui Ceauşescu şi a Guvernului". Fãrã îndoialã cã strategia de inspiraţie irakianã de a pune gravide şi handicapaţi, pãziţi din spate şi din flancuri, în faţa manifestanţilor ar putea explica şi succesul atacului asupra magazinelor şi Comitetului Judeţean de Partid, dar şi numãrul mare de morţi de la Timişoara. „A venit fratele Dugulescu - spune mai departe Mihoc. Tokes şi-a schimbat moralul, a fost foarte fericit cînd a vãzut cîtã lume s-a adunat. A apãrut Moţ, primarul, s-a bãgat la Tokes cu alţi comunişti, noi îi huiduiam, strigam lozinci. Moţ n-a putut ţine cuvîntarea, 1-am huiduit, a plecat. Am primit o informaţie cã Dugulescu va fi arestat, 1am scos de acolo". A existat într-adevãr o versiune cã unele persoane prezente în faţa imobilului în care locuia Tokes ar fi fost enoriaşi ai pastorului baptist Dugulescu care doreau sã se solidarizeze cu Tokes. Securitatea infirmã versiunea, biserica pastorului Dugulescu fiind un loc liniştit şi sigur. Totuşi, nu trebuie exclusã implicarea enoriaşilor altor culte, avînd în vedere faptul real cã în faţa parohiei reformate erau persoane cu luminãri aprinse, simbol care nu face parte din recuzita cultului reformat. Cercetarea la faţa locului a arãtat cã în zilele de sîmbãtã şi duminicã lãcaşul de cult al Pastorului Dugulescu era pustiu. De altfel, nici baptiştii nu folosesc luminãri, în sfîrşit, revoluţionarul Dãnilã Mihoc a furnizat Comisiei senatoriale de l aprilie 1994 şi o informaţie ultrasecreta şi care ar putea schimba întreaga imagine pe care o avem despre evenimentele de la Timişoara: „încã din Piaţa Maria s-a strigat «Jos comunismul!», «Vrempîine!», «Doina Cornea!», «AnaBlandiana!», Pe cei care nu strigau «Jos comunismul!» i-am izolat. Aşa 1-am izolat şi pe Claudiu lordache. Pentru Timişoara erau pregãtiţi sã arunce bombe"313. Este mai puţin credibil cã un grup minoritar care striga „Jos comunismul!" îi putea izola pe cei din grupul majoritar care nu strigau „Jos comunismul!", dar bombardarea Timişoarei trebuie sã fie cumva legatã de declaraţia de mai tîrziu a Elenei Ceauşescu de a rade oraşul de pe faţa pâmîntului sau face parte din delirul revoluţionar al unor astfel de persoane suspecte. Din pãcate, nici ofiţerii de aviaţie din Timişoara care au format celebra CADA nu au vrut sã dezvãluie existenţa unui astfel de ordin. Ceea ce a rãmas în memoria documentelor şi amintirilor este doar faptul cã magazinele au fost „bombardate" de jos. Astfel de scenarii inventate de mitomani au circulat şi încã mai dominã fondul relatãrilor despre evenimentele de la Timişoara. Nu 1-am reprodus întîmplãtor. Numeroşi indivizi exaltaţi, de cele mai multe ori neparticipanţi la evenimente, auzind totul din zvon, sau simpli martori de pe margine la una sau douã din secvenţele revoltei de la Timişoara au umplut ziarele şi cãrţile cu fanteziile lor. Ei sunt şi principalii denigratori ai revoltei populare, falsificatorii faptelor istorice şi distrugãtorii cei mai temeinici ai rolului important al Timişoarei în procesul revoluţionar început la Iaşi. Pentru noaptea de 15 spre 16 decembrie rãmîne semnificativ conţinutul convorbirii dintre Bãlan şi Bobu sau dintre Ceauşescu şi Bãlan. O întîmplare anume petrecutã a doua zi ne poate da un rãspuns convingãtor. Ziua de 16 decembrie, înainte de ora 17.00. A doua zi dimineaţã (16 decembrie 1989) Securitatea judeţului Timiş îşi desfãşoarã activitatea normal. Aşa cum am arãtat, în jurul orei 08.30

manifestantul Simion Cherlea vine sã discute cu Radu Ţinu, apoi maiorul va lucra împreuna cu locotenent-colonelul Kope R. la întocmirea raportului referitor la agentul maghiar Varga Ladislau, cel care luase contact cu Ambasada Ungariei. Filajul prezintã şi el raportul -linişte, „în dimineaţa de 16 decembrie 1989, la ora 08.00 - declara în proces Ion Florea, fost secretar al Comitetului Judeţean Timiş al pCR —, am fost chemat de Radu Bãlan, o datã cu mine venind şi ceilalţi secretari: Bolog Vasile, Avram Teodorea, Boiboreanu Viorica şi Lazureami Aurel. Bãlan Radu ne-a informat cu privire la cazul Tokes şi anume cã în Piaţa Maria s-au adunat trei-patru sute de persoane care-şi exprimau opoziţia faţã de mãsura de evacuare a pastorului ce urma a fi luatã. Primul secretar ne-a informat cã pentru dezorganizarea acelei manifestaţii urmeazã a fi infiltraţi alţi patru-cinci sute de oameni cu diferite responsabilitãţi pe linia muncii de partid sau de sindicat. Ne-a mai precizat cã deja printre aceşti demonstranţi se gãsesc lucrãtori din aparatul Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne."314 Avînd în vedere cã la ora 08.00 nu era nimeni în faţa casei parohiale, decizia lui Bãlan pare de neînţeles. Ea capãtã un înţeles — determinat şi de natura mãsurii care urma a fi luatã-doar dacã în noaptea de 15 spre 16 decembrie Emil Bobu 1-a informat de Nicolae Ceauşescu asupra convorbirii sale cu Bãlan, iar Ceauşescu 1-a sunat tot în aceeaşi noapte pe Bãlan la Timişoara şi i-a cerut sã ia mãsura neinspiratã, dar tipicã lui Ceauşescu, de a aduce muncitori care sã-i ia la bãtaie pe manifestanţii din faţa casei lui Tokes. şi Bãlan, şi Bobu au ascuns în proces aceastã convorbire de noapte cu Ceauşescu, pentru cã ordinul lui Ceauşescu se aflã la originea evenimentelor, iar ei 1-au executat, tot ca nişte oameni lipsiţi de judecatã. Convorbirile telefonice Bâlan-Bobu-Ceauşescu sunt semnalate de Comisia senatorialã pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, fãrã a cita stenogramele. Totodatã, printr-o hotãrîre neconstituţionalã, Senatul României împiedicã accesul la documentele revoluţiei aflate în arhiva sa. Sã ne uitãm la text şi sã vedem ce conţine, îşi poate cineva imagina „infiltrarea" a patru-cinci sute de cadre ale partidului printre douã-trei sute de manifestanţi? Este hilar. Ce fel de „infiltrare" poate fi aceea a unui grup masiv de oameni care depãşeşte ca numãr pe cel al manifestanţilor? Nu, este clar cã au fost trimişi la bãtaie, iar aceastã mãsurã este tipicã unui singur om — Nicolae Ceauşescu. Sã ne amintim cã în timpul tele-conferinţei din 21 decembrie 1989, Ceauşescu va invoca trecutul sãu de membru al grupelor de şoc organizate de sovietici pe strãzile Bucureştilor în anii 1944-1947, pe care populaţia i-a identificat sub numele de „mardeiaşi": „Reamintesc numai cã în Bucureşti funcţionau înainte asemenea grupe şi nu îndrãznea nimeni, nici un huligan nu îndrãznea sã ridice capul pe bulevardele Capitalei. Este adevãrat, am fost atunci criticaţi cã sunt prea aspre - este demult -, dar le-am spus cã trebuie sã fie şi mai aspre cu cei care încalcã legile"315. Toţi biografii, cu excepţia celor plãtiţi de el, confirmã prezenţa lui Nicolae Ceauşescu în grupurile de bãtãuşi de pe strãzile Bucureştilor, dar şi la conducerea unor astfel de echipe în perioada colectivizãrii forţate. Dupã ora 09.00 încep sã se adune mai întîi cei patru enoriaşi de serviciu, apoi aproximativ 10 curioşi. La un moment dat strada se goleşte subit. Nimeni nu înţelege din ce cauzã, şi ofiţerii de Securitate coboarã pentru a investiga. Pe Bulevardul 6 Martie trecuse o maşinã de vidanja care avea scãpãri tehnologice şi lãsase pe cal-darîm o dîrã de materii fecale urît mirositoare. Persoanele din faţa casei lui Tokes se împrãştiaserã pentru a scãpa de mirosul insuportabil. Se îndeplinea una din constatãrile celebre ale lui Petre Tuţea: „Toate revoluţiile se umplu pînã la urmã de cãcaţ şi sînge". Intor-mat asupra acelui incident, Radu Ţinu cere aprobarea ca vidanja sã fie opritã şi pusã sã mai treacã o datã. Colonelul Sima, şeful Securitãţii Timiş, considerã propunerea neserioasã şi nu o aprobã. Maiorul Ţinu propune atunci ca în intersecţia strãzilor Treboniu Laurian şi Timotei Cipariu sã fie amplasat un miliţian care sã dirijeze circulaţia camioanelor grele pe Timotei Cipariu astfel încît sã nu se poatã aduna o mulţime care sã ocupe strada. Colonelul Sima respinge şi aceastã propunere pe motiv cã, dimpotrivã, camioanele ar putea fi blocate acolo şi va fi foarte greu sã le deblocheze apoi. Pentru acest moment al zilei, dar şi pentru intervalul foarte mare dintre orele 10.00 şi 17.30 Comisia senatorialã are o versiune din pãcate prea schematicã. Se afirmã cã la ora 10.00 Nicolae Ceau-şescu a luat legãtura cu primul-secretar Radu Bãlan şi a dispus „mãsuri concrete printre care şi evacuarea imediatã şi necondiţionatã a pastorului la noul loc de muncã. Dictatorul devenise nervos"316. Nu avem stenograma convorbirii telefonice, dar din ceea ce se întîm-plase în 15

decembrie şi din reconstituirea fãcutã din relatãrile revoluţionarilor şi ale ofiţerilor Securitãţii un interes al lui Ceauşescu pentru situaţia de la Timişoara este perfect plauzibil. Bobu fusese sunat noaptea de Bãlan şi apoi acesta 1-a informat pe şeful statului acasã. Ceauşescu a sunat şi probabil cã Bãlan 1-a informat asupra faptului cã evacuarea ar putea fi împiedicatã de prezenţa unui grup de oameni în faţa casei lui Tokes. Iarãşi în tonul cunoscut, Ceauşescu a ordonat efectuarea evacuãrii imediat, adicã în ziua de 16 decembrie cum era prevãzut în hotãrîrea judecãtoreascã, fãrã sã ţinã cont cã legea obliga la executarea sentinţei în prima zi lucrãtoare. Este, de asemenea, posibil ca Bãlan sâ-1 fi informat cã duminicã Laszlo Tokes avea slujbã şi ar fi putut profita de ocazie pentru a incita lumea la nesupunere civicã. Nu ne trebuie prea multe investigaţii ca sã ne imaginãm cã Ceauşescu a cerut sã se ia mãsuri „pe linie de partid", de „influenţare obşteascã", adicã altfel spus muncitorii, oamenii muncii din Timişoara sã ia atitudine şi sã intervinã pentru executarea sentinţei judecãtoreşti, dar mai ales pentru a-i lua la bãtaie pe cei strînşi în faţa casei lui Tokes. Acesta era patentul gîn-dirii lui Ceauşescu, primitiv, rãmas la anii 1945-1948, cînd fãcuse parte din acel grup de şoc instruit de sovietici pentru încãierãrile cu „fasciştii" din centrul Bucureştilor. Subliniem însã cã ordinul dat de Bãlan subalternilor sãi a fost la ora 08.00 în timp ce discuţia invocatã de Comisia senatorialã a avut loc la ora 10.00, ceea ce demonstreazã existenţa unei alte convorbiri, de noapte. Oricum, dupã convorbirea de dimineaţã cu Nicolae Ceauşescu, primul-secretar Radu Bãlan hotãrãşte sã nu execute ordinul secretarului general: ..Sîmbãtã, 16 decembrie 1989, la ora 10.00, ma sunat Ceauşescu Nicolae, interesîndu-se de situaţia privitoare la pastorul amintit. I-am expus-o aşa cum era în realitate, susţinînd cã nu se poate trece la evacuare, deoarece hotãrîrea judecãtoreascã nu era încã executabilã. El mi-a ordonat sã trec de îndatã la evacuare, lucru pe care însã nu 1-am fãcut, tocmai în ideea de a nu da naştere la conflicte"317. Ceauşescu îi cerea sã execute un ordin ilegal. Este primul ordin ilegal dat de Ceauşescu în acea perioadã. Urmãtoarele ordine ilegale date de el vor fi mult mai sîngeroase. Comisia senatorialã aratã cã „în aceeaşi zi, din ordinul ministrului de Interne, în toate unitãţile subordonate acestui minister, a fost introdusã Situaţia nr. 2 prevãzutã de Ordinul 2030 din 15.05.1972"318. Nu se precizeazã ora la care s-a dat ordinul. Ea este importantã, pentru cã lipsa acestui amãnunt din concluziile Comisiei senatoriale permite confuzia, inducînd ideea cã în dupãamiaza de 16 decembrie situaţia era deosebit de gravã. Ora declarãrii Situaţiei nr. 2 o aflãm de la generalul Grigorie Ghiţã, în timpul audierii sale din 1994: „în 16 decembrie, ora 20.00, m-a sunat Vlad la domiciliu sã mã prezint la Comandament, la Bãneâsa, în spatele Institutului de Meteorologie şi Hidrologie (unde este acum Comandamentul trupelor de jandarmi). Am fost informat de situaţia de la Timişoara. Am luat legãtura cu generalul Bunoaica, comandantul brigãzii de la Timişoara, i-am dat misiunea sã nu permitã intrarea sau ieşirea în biserica reformatã din Timişoara. La ora 22.00, s-a ordonat la MI aplicarea Ordinului 230/1973, deci Situaţia nr, 2, stare de alertã a efectivelor. Am transmis ordinul în teritoriu"319, însã revoluţionarii înşişi, precum şi foştii ofiţeri de Securitate aratã cã în dimineaţa zilei de 16 decembrie numãrul persoanelor strînse în faţa casei lui Tokes era redus. Revoluţionara Veronica Balaj are o amintire romanticã despre prima jumãtate a acelei zile: „Pînã la prînz, nu s-a arãtat vreun semn cã ziua aceea ar fi putut fi deosebitã. Era o sîm-bãtã de sfîrşit de an. Un şaisprezece decembrie ca oricare altul. Aşa pãrea. şi nici nu bãnuiam altfel. Atîta cã vremea se încãlzise peste aşteptãri. Soarele se hlizea în ciuda calendarului în care scria mijloc de decembrie"320. Temperatura maximã la Timişoara în ziua de 16 decembrie 1989 va fi de 16 grade Celsius. Avem temeiuri sã credem cã, începînd cu ora 11.00, în sediul Comitetului Judeţean de Partid s-a dezvoltat un conflict personal între primul-secretar Radu Bãlan şi fostul prim-secretar Ilie Matei. Bãlan va arãta în proces cã „tot în aceeaşi zi, la ora 11.00, la Comitetul Judeţean de Partid şi-a fãcut apariţia Matei Ilie, secretar al CC al PCR, care era învoit pentru a-şi rezolva unele probleme familiale. L-am pus pe acesta în temã cu situaţia creatã în jurul pastorului menţionat, cu ordinul dat de Ceauşescu de a se trece la evacuare, la care Matei Ilie a fost de pãrere cã trebuie sã se punã în executare hotãrîrea de evacuare"321. S-a nãscut o contradicţie între cei doi lideri comunişti locali, provenitã din faptul cã Ilie Matei era fostul prim-secretar al judeţului Timişoara, iar Bãlan îi luase locul doar de o lunã şi jumãtate. Conform unor surse din PriMaria Timişoarei, Matei cunoştea foarte

bine cazul Tokes, fusese implicat în emiterea ordinului de evacuare şi îl considera pe Bãlan încã nefamiliarizat cu situaţia judeţului şi cu a lui Tokes în particular. Radu Bãlan nu dorea sã-şi înceapã conducerea judeţului cu acte de violenţã şi, în plus, fiind prizonierul unei imagini clasice, larg rãspîn-dite, cã Timişoara este un oraş civilizat, a mizat pe reacţia civilizatã a cetãţenilor. Pentru Ilie Matei însã, proaspãt promovat secretar în CC, ordinul lui Ceauşescu era literã de lege. Faptul cã Bãlan a refuzat sã execute acest ordin a generat starea de conflict şi poate şi un telefon la Bucureşti. Avem astfel ipoteza unei diferenţe majore de opinie tocmai la nivelul deciziei superioare pe plan local. Mai tîrziu, în seara zilei de 17 decembrie, Bãlan îi va declara revoluţionarului loan Savu: „Am vorbit cu oamenii, Savule. Am vorbit, dar n-am putut face mai mult pentru cã sosise Matei, pentru cã veniserã generalii"322. Sã ne lãmurim asupra problemei evacuãrii lui Laszlo Tokes. In primul rînd sã reamintim cã acesta ocupa ilegal apartamentul din clãdirea situatã în strada Timotei Cipariu. în al doilea rînd, legalitatea acţiunii de evacuare era stabilitã prin Codul de Procedurã Civilã. Potrivit prevederilor art. 385 din Codul de Procedurã Civilã, în vigoare la acea datã, „nici o executare nu se va putea face înainte de ora 8 dimineaţa şi dupã ora 6 seara". Dar art. 386, în vigoare la acea datã, prevedea cã „executarea silitã nu se va putea face în zilele nelucrãtoare, potrivit legii, afara de cazurile urgente în care executarea poate fi încuviinţatã de preşedintele instanţei de executare". Aşadar, în caz de urgenţã, Tokes putea fi evacuat în orice zi, între orele 08.00 şi 18.00, cu încuviinţarea preşedintelui Tribunalului Timiş, dacã intervenea un „caz de urgenţã". Intîrnplãrile din noaptea de 15 spre 16 decembrie nu întruneau condiţiile cazului de urgenţã, astfel cã ordinul de evacuare forţatã dat de Ceauşescu era ilegal. în jurul orei 12.00 în dreptul imobilului în care locuia Tokes erau strînse aproximativ 30 de persoane. De aceastã datã procentul curioşilor, al celor care poate încercau o solidarizare mutã cu pastorul Tokes este dominant; dintre cele aproximativ 30 de persoane lipsesc indivizii lumii interlope din ziua precedentã. La ora 13.00 maiorul Radu Ţinu îl sunã la Bucureşti pe şeful Direcţiei I din DSS, colonelul Raţiu, şi îi raporteazã, printre altele: „Nu e bine ce se întîmplã. E o bîlbîialã la partid, habar n-au ce sã facã". Este vorba, fãrã îndoialã, de conflictul Bãlan-Matei din sediul CJP. La cîteva minute dupã ora 14.00 strãzile din apropiere se animã şi tramvaiele devin ceva mai aglomerate. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu Piaţa Maria din Timişoara, trebuie precizat cã aceasta este un nod important de circulaţie, locul unde angajaţii întreprinderilor de la periferie schimbã tramvaiele venite din trei direcţii diferite, pentru tramvaiele care circulã spre centru, în Piaţa Maria, în mod normal la ore de vîrf, se adunau pentru a lua alte mijloace de transport multe sute de persoane. Aşadar, posibilitatea de a vedea ce se întîmplã cîţiva paşi mai încolo, la casa parohialã, era maximã, iar şansele ca un cãlãtor curios sã întîrzie pentru a afla ce se întîmplã treceau mult peste 50%. Era sîmbãtã, şi programul de lucru al întreprinderilor timişorene se încheia la ora 14.00. în jurul orei 16.00 în strada Timotei Cipariu apare un grup compact, de aproximativ 60-70 de persoane care se opreşte în dreptul casei lui Tokes, ocupînd şi o parte din carosabil. Securitatea îşi trimite rapid oamenii printre cei veniţi, iar Radu Ţinu se duce personal pentru a afla ce se întîmplã. pe la ziaristul Teodor (Doru) Burza, venit în scurt timp şi el la faţa locului, aflã cã sunt sindicalişti trimişi de primarul Petre Moţ sã împiedice adunarea manifestanţilor şi, la nevoie, sã-i împrãştie. Prin aceastã decizie stupidã, autoritãţile locale constituie ele însele un grup masiv de peste 100 de persoane în faţa casei lui Tokes, trezind curiozitatea trecãtorilor. Mulţi dintre ei se vor opri şi apoi vor rã-mîne pe loc pentru a vedea ce se mai întîmplã. Alţii vor staţiona un timp, se vor duce acasã sã mãnînce şi sã-şi rezolve unele probleme casnice, însã hotãrîţi sã revinã pe searã. Sindicaliştii — persoane cu funcţii pe linie de sindicat din mai multe întreprinderi timişorene — devin cu timpul agitaţi, lãsaţi acolo fãrã nici o conducere, împiedicaţi sã se ducã acasã dupã terminarea programului, preocupaţi ca şi restul persoanelor prezente de lipsurile zilnice, enervaţi cã pierd timpul într-un loc lipsit de interes. Li se spusese cã în Timotei Cipariu este un grup violent de iredentişti, de unguri care vor sã împiedice punerea în aplicare a unei hotãrîri judecãtoreşti. Nu se întîmplã nimic din toate astea, în aceastã manevrã tipicã mentalitãţilor comuniste care dominau gîndirea activiştilor de partid, de jos şi pînã la Bobu şi Ceauşescu, trebuie identificat conţinutul discuţiilor telefonice din timpul nopţii şi de dimineaţã dintre Ceauşescu şi Bãlan.

Informaţiile obţinute de Comisia senatorialã despre convorbirile telefonice la înalt nivel politic între Timişoara şi Bucureşti provin exclusiv de la factori politici locali. Era de aşteptat ca în declaraţiile lor ulterioare, date în procese sau în faţa Comisiei, sã ascundã gafa monumentalã pe care au fãcut-o, dovadã a îngustimii gîndirii lor şi a incapacitãţii de a conduce o structurã, de a gestiona o situaţie oarecare. Le era extrem de greu sã recunoascã faptul cã sunt autorii primei aglomerãri importante de oameni din Timotei Cipariu şi mai ales cã sindicaliştii pe care i-au trimis acolo, „reprezentanţii clasei muncitoare", „forţa înaintatã a partidului" etc., pactizaserã cu micul grup de enoriaşi şi simpatizanţi de acolo, sãuii de propagandã, de minciunã, de condiţiile mizerabile de trai şi de salarii diminuate. Teza unei mulţimi de l 000 de persoane prezente în dimineaţa sau dupã-amiaza zilei de 16 decembrie nu este realistã. Nici autorii cei mai entuziaşti şi înclinaţi spre exagerãri nu confirmã aceste cifre, nici jumãtate, nici mãcar un sfert, în dupã-amiaza de 16 decembrie, Emil Bobu va lua şi alte mãsuri, aşa cum aflãm din declaraţia adjunctului sãu, Nicolae Mihalache: „în data de 16 decembrie 1989, la ora 16.30, din ordin, m-am prezentat la Bobu Emil care, de faţã cu Constantin Radu, mi-a spus urmãtoarele: «Vei pleca la Timişoara, în cursul acestei nopţi va trebui sã fie evacuat un pastor, problema de care se vor ocupa organele Ministerului de Interne. Cumpãnaşu Ion va discuta cu pastorul şi îi va preciza noua parohie. Toate indicaţiile necesare au fost transmise şi primului-secreţar Radu Bãlan. Tu nu vei avea altã sarcinã decît aceea de a mã informa cu evoluţia situaţiei de la Timişoara»"323. Avem posibilitatea acum sã încercãm o reconstituire a evenimentelor şi din punctul de vedere al Securitãţii, punct de vedere care a lipsit din analizele anterioare, în primul rînd, trebuie subliniat cã supravegherea adunãrilor de oameni în faţa casei lui Tokes reprezenta doar un aspect, o parte a activitãţii Securitãţii Timiş, care era mult mai complexã. Din punct de vedere strict profesional, adunarea oamenilor acolo îi deranja pe securişti în îndeplinirea misiunii lor, atît prin faptul cã le mobiliza forţele pentru a depista prezenţa unor eventuali instigatori din afarã sau din interior, cît şi prin faptul cã perturba operaţiile de supraveghere asupra lui Tokes. Este clar cã în momentul în care s-au implicat autoritãţile locale, Securitatea s-a retras în interiorul misiunilor sale stricte de urmãrire informativã. şi sã nu uitãm cã avea în zonã cîteva coloane de „turişti" sovietici care tot declarau cã se duc în Iugoslavia sã petreacã Crãciunul, dar nu mai pãrãseau împrejurimile Timişoarei. Ei nu se cazau la hoteluri şi dormeau peste noapte în maşini. Dormitul peste noapte în maşinã, la jumãtatea lui decembrie, presupune fie o rezistenţã fizicã ieşitã din comun, fie folosirea intensã, pe durata întregii nopţi, a sistemului de încãlzire al autoturismului, fapt care produce un consuni de combustibil foarte greu de recuperat. Iarãşi nu trebuie sã uitãm cã nu se gãsea benzinã şi cã la staţiile de alimentare erau cozi imense, zi şi noapte. Este imposibil sã neglijãm aceste detalii ale unor întîmplãri nefireşti şi ilogice. Coloanele de turişti se aflau la doar cîţiva kilometri de Iugoslavia şi totuşi nu treceau graniţa. In cursul zilei, unul sau douã autoturisme din coloanã plecau în recunoaştere prin oraş, oprindu-se în apropierea unor locuri care vor deveni „aprinse" începînd cu seara zilei de 16 decembrie - în faţa Consiliului judeţean, în dreptul aleii ce ducea la Operã, pe strãzile din vecinãtatea casei lui Tokes. In dimineaţã aceleiaşi zile, douã tiruri sovietice vor staţiona pe interzis în apropierea unor unitãţi militare din Timişoara, îngreunînd accesul. Vor fi îndepãrtate de Miliţie. Mirko Atanaskovici, consulul iugoslav de la Timişoara, care va fi acuzat în timpul proceselor revoluţiei cã s-a implicat în revoltã şi se va apãra dupã aceea cã nu a depãşit „cu nimic ceea ce e prevãzut în Convenţia Internaţionalã privind relaţiile diplomatice internaţionale", fãcea în sãptãmîna 10-16 decembrie trei şi chiar cinci deplasãri pe zi în Iugoslavia şi înapoi. El nu ştie sau nu vrea sã spunã cã urmãrirea sa nu se reducea la un grãnicer care îi numãra ieşirile şi intrãrile pe la graniţa, ci era supravegheat pe teritoriul Iugoslaviei şi interceptat de la Belgrad, astfel cã Direcţia de Contraspionaj pe profil cunoştea unde şi în ce mãsurã încalcã prevederile Convenţiei Internaţionale, în plus, el îşi activase propria reţea de informaţii, între care unii agenţi ai sãi au fost identificaţi la casa parohialã. Precizãm cã în oraşul Timişoara se mai aflau cîteva obiective ale supravegherii operative, asemãnãtoare lui Tokes. Senatorul Sergiu Nicolaescu a inserat în cîteva din volumele sale pe tema revoluţiei un pasaj dintr-un raport al Securitãţii: „Concomitent, au apãrut şi au început sã se manifeste tot mâi insistent şi unele grupuri de tineri cu înfãţişãri şi ţinute diferite ce pãreau a nu aparţine cetãţenilor oraşului.

De menţionat cã aceste grupuri solicitau paşapoarte, vize, precum şi cãldurã şi alimente. Totodatã, aceştia incitau la acţiune, solicitau şi altor persoane sã se alãture lor, iar, dacã unii cetãţeni îi refuzau, erau etichetaţi ca laşi şi fricoşi. S-a încercat folosirea ca tribunã ã unui tramvai oprit. Printre enoriaşii ce se mişcau în jurul casei parohiale, organele de filaj au identificat agenţi ai spionajului strãin care încercau sã-şi piardã urma în mulţime"324. Cercetarea fãcutã la 14 ani dupã revoluţie aratã cã raportul Securitãţii invocat de Comisie este o sintezã care acoperã evenimente petrecute pe durata a mai multor ore ale zilei de 16 decembrie. Asocierea lejerã a apariţiei „grupului de tineri" ceva mai hotãrîţi cu revendicãrile lor - paşapoarte, vize, cãldurã şi alimente -este incorectã. Paşapoarte şi vize cereau doar cele douã femei apatride, cunoscute în Timişoara de mai toatã lumea, cãldurã şi alimente a fost tema primului grup mai serios adunat în faţa casei parohiale, care era format din sindicaliştii primarului Moţ, grupul de tineri a apãrut dupã-amiazã tîrziu şi s-a manifestat cu hotãrîre o datã cu înserarea, iar oprirea tramvaiului şi identificarea unor agenţi ai spionajului strãin s-au întîmplat seara, dupã ce mişcarea s-a mutat în Piaţa Maria. Declaraţiile foştilor lucrãtori de Securitate înregistrate dupã 14 ani de la evenimente şi dupã ce au trecut prin închisoare şi procese trucate se îndreaptã astãzi spre imagini mai realiste, lucide, spre consideraţii mult mai obiective. Mult mai importantã decît relatãrile „fierbinţi" ale anului 1990, înfierbîntate de tendinţa spre epopee eroicã a revoluţionarilor şi spre exagerarea pericolului din partea ofiţerilor care trebuiau sã se apere cumva în nişte procese politice, este faptul cã incidentele din zilele de 14,15 şi din dupãamiaza zilei de 16 decembrie nu au fost provocate de Laszlo Tokes în nici un fel, cã Securitatea nu a înregistrat nici o legãturã a lui cu vreo agenturã în aceastã perioadã, nici un fel de instigare la revoltã din partea vreunui agent strãin. Aceştia existau, erau monitorizaţi cum se învîrteau prin jurul casei pastorului reformat, dar de cele mai multe ori comunicau ce se întîmplâ sau inventau informaţii din oraş, de la diferite adrese. Pînã în dupã-amiaza de 16 decembrie Securitatea a controlat foarte bine cîmpul informaţional şi zona de misiune. Dupã orele 15.30-16.00, cînd apar sindicaliştii, dupã ce conducerea Securitãţii Timiş ia legãtura cu Bucureştii şi dupã ce este informat colonelul Raţiu la Direcţia I, în faţa casei lui Tokes este activatã o reţea de informatori ai Securitãţii române avînd misiunea sã se integreze grupului de manifestanţi şi sã informeze asupra intenţiilor acestuia. Primele informaţii provenite de la reţea dezvãluiau faptul cã sindicaliştii au devenit nemulţumiţi, cã s-au asociat micului grup preexistent, co-rnentînd critic mãsura de a fi aduşi acolo, apoi întîrzierea salariilor, greutãţile pe care le au şi ei acasã. Deja în jurul orei 16,00 colonelul Sima şi maiorul Ţinu informeazã Comitetul Judeţean de Partid cã grupul de persoane din strada Timotei Cipariu s-a mãrit la aproximativ 200 de persoane, cã sindicaliştii au pactizat cu primii manifestanţi şi cã se contureazã un nucleu „asemãnãtor celui de la Braşov". Conform mãrturiilor culese de autor de la foşti ofiţeri de Securitate implicaţi în evenimentele de la Timişoara, Securitatea a ajuns la concluzia, încã din jurul orei 16.00, cã manifestaţia se va îndrepta spre sediul Comitetului de Partid pentru a demonstra şi probabil a devasta la fel ca la Braşov. Aceastã concluzie a provenit din culegerea informaţiilor în mijlocul manifestanţilor, unde se discutau aprins temele sociale cunoscute şi valabile în orice colţ al ţãrii: lipsa de alimente, lipsa cãldurii în case, cozile la benzinã, dar mai ales neplata salariilor la timp sau diminuarea lor pentru nereali-zarea planului. Datele culese de la informatori aveau caracterul unei descrieri de situaţie relativ calmã, dar în tonul tipic al discuţiilor la margine de trotuar în care oamenii se vaitã, îşi dau cu pãrerea, îşi povestesc tot felul de necazuri. Informatorii ieşeau din mulţime şi sunau de la telefoane publice sau se duceau acasã şi nu se mai întorceau la casa parohialã. Este un semnal cã situaţia de acolo nu era alarmantã sau, cum aveau sã recunoascã dupã revoluţie ofiţerii, un simptom cã informatorii nu mai aveau chef sã rãmînã legaţi de angajamentele lor. Oricum în faţa casei parohiale nu era vorba de mii de oameni, cum eronat s-a afirmat. In jurul orei 17.00, Lorin Fortuna şi Claudiu lordache se duc şi ei în strada Timotei Cipariu împreunã cu familiile. Probabil cã mulţi dintre timişorenii prezenţi au venit acolo din curiozitate, în aceleaşi informãri telefonice a apãrut şi amãnuntul cã la alimentara din Piaţa Maria se adusese bere, dupã foarte mult timp, şi cã mulţi au cumpãrat şi au consumat-o pe loc. în zilele de 15 şi 16 la Timişoara în întreprinderi s-au plãtit salarii (chenzina), majoritatea salariaţilor primind sume reduse procentual din cauza neîndeplinirii planului. Deşi ulterior s-a încercat specularea acestui detaliu, ca

fãcînd parte dintr-un plan, aprovizionarea cu bere dupã mult timp în care acest produs lipsise a fost pur întîmplâtoare, fapt pe care 1-a verificat chiar Securitatea. Instituţia care s-a ocupat din ordin de supravegherea aprovizionãrii corespunzãtoare cu alimente a oraşului Timişoara pentru sãrbãtorile de iarnã a fost Miliţia. În Planul de mãsuri pentru acţiunea ORIENT-89 din 2 decembrie 1989, la Capitolul III, art. 17, alin. b, Miliţia primea misiunea de a supraveghea „desfacerea produselor alimentare în scopul prevenirii stãrilor de spirit necorespunzãtoare". La alimentara din colţ de la Piaţa Maria a ieşit invers. Prezenţa unor persoane aflate sub influenţa alcoolului în astfel de situaţii nu trebuie sã creeze proteste rituoase şi nici speculaţii cã se încearcã minimalizarea revoltei, compromiterea revoluţionarilor şi eventual adoptarea poziţiei aberante a lui Ceauşescu faţã de timişorenii care s-au revoltat atunci, cã erau beţivi, huligani sau agenţi strãini. Consumul de alcool în stradã, în frig, în mobilizarea curajului este o realitate cunoscutã de oricine doreşte sã-şi pãstreze obiectivitatea şi refuzã ipocrizia. Nu ne-am fi oprit asupra acestui detaliu dacã nu ni s-ar fi pãrut, în ciuda frivolitãţii sale aparente, mai important decît alte detalii. Cititorul este invitat sã nu uite cã asupra modului în care s-a produs explozia de nemulţumire din Piaţa Maria au existat în presã, imediat dupã victoria revoltei populare, şi alte opinii, care au indicat şi altã provenienţã a violenţei: oameni drogaţi, agenţi şi instigatori strãini, diversionisţi ai Armatei sau Securitãţii care au înscenat totul ca sã provoace represiunea. Acestea sunt aberaţii de pe cealaltã parte a baricadei. Cititorul are astfel la dispoziţie posibilitatea de a alege singur în ce mãsurã agitaţia din Piaţa Maria a fost provocatã de diversionisţi profesionişti sau de nişte oameni nemulţumiţi de condiţiile de viaţã, între care unii se încãlziserã cu bere la sticle de un kilogram şi prinseserã curaj. Tentaţia de a construi eroi impecabili este de cînd lumea. Cînd este portretizat Siegfried, marele erou din Cîntecul Nibelungilor, nu se folosesc pasajele epopeii în care Kriemhild descrie cum o zvînta în bãtãi soţul ei şi o umplea de vînãtãi. între instrucţiunile pe care le lasã Napoleon generalului Kleber în Egipt, atunci cînd hotãrãşte sã se întoarcã în Franţa, nu vom gãsi şi ordinul de a otrãvi cei 3 050 de soldaţi francezi bolnavi şi rãniţi pentru cã îngreunau retragerea. Acest ordin cinic nu figureazã pe nici un monument. în jurul orei 17.00 din dupã-amiaza zilei de 16 decembrie în zona strãzii Timotei Cipariu şi a Pieţei Maria se strînseserã aproximativ 200-300 de persoane. Cifrele participanţilor la incidentele din acea searã sunt de 800 de persoane (estimarea Securitãţii) sau aproximativ l 000-2 000 (estimarea unor revoluţionari). Felul în care a evoluat constituirea massei de protest din strada Timotei Cipariu poate fi reconstituitã pînã la un punct din mãrturiile — altfel destul de puţine şi vagi - ale unor participanţi intervievaţi de Titus Suciu şi de Marius Mioc. Astfel, Sandu Hanus trece pe acolo dupã ora 14.00 şi vede aproximativ 80-100 de persoane. Se duce acasã şi seara aflã de la soacra sa cã se adunaserã, dupã ora 18.00, peste 2 000 de persoane (cifrã exageratã). Studentul israelian Cristian Bogdan ajunge la faţa locului în jurul orei 16.30 şi apreciazã grupul la ceva mai mulţi de 100 de oameni. Dupã ora 16.00 ajunge în Piaţa Maria şi martorul Gheorghe Curpaş, care se posteazã lîngâ balustrada refugiului pentru pietoni din staţia de tramvai a Pieţei Maria şi priveşte în lungul strãzii Timotei Cipariu. El afirmã cã erau mai puţin de 200 de persoane şi cã, în momentul în care a hotãrît sã pãtrundã în mulţime, a recunoscut foarte uşor cã adunarea era înţesatã cu oameni ai Miliţiei în civil. Pe cîţiva chiar îi cunoştea: „Un oarecare Enache, un plutonier ce lucrase la Miliţia din Remetea, de un timp activînd la municipiu; cãpitanul Rădulescu, de la Miliţia economicã; şi un altul pe care ştiu cã-1 cheamã Roman"326. Martorii selectaţi de Marius Mioc îşi încep relatãrile dupã ora 17.00, orã care se pare cã a reprezentat un fel de prag al evenimentelor. Oricum, pentru a identifica cît mai bine evoluţia mulţimii, orice numãr de persoane în preajma cifrei de 100, invocat de martori, se referã la urmãtoarea componenţã: informatorii Securitãţii, filajul, micul grup de enoriaşi (8-12 persoane), cîţiva cetãţeni curioşi sau intim solidari cu Tokes (aproximativ 20-30) şi grupul masiv de sindicalişti adus de primarul Moţ (60-70 de persoane). Dincolo de aceste cifre sunt cei care se adunã dupã ora 16.00 din curiozitate, vãzînd mulţimea neobişnuitã din faţa casei lui Tokes (majoritatea), cei cîţiva care au afirmat dupã revoluţie cã aşteptau un prilej pentru a-şi manifesta protestul şi grupul de tineri energici care apare şi face prima agitaţie. 16 decembrie, dupã ora 17.00. La cîteva minute dupã ora 17.00 în zona de adunare se produce un eveniment pe care îl considerãm determinant. Laszlo Tokes iese de mai multe ori la

fereastrã sau transmite prin apropiaţii sãi mulţimii sã plece din fata casei, în pofida teoriilor despre incitare cu care a fost intoxicatã şi Comisia senatorialã, şi presa, Laszlo Tokes a acţionat în seara zilei de 16 decembrie pentru încetarea manifestaţiei şi pãrãsirea strãzii. Conform enoriaşului Gazda Arpad, care se afla în casã cu Tokes, acesta a considerat adunarea din faţa casei sale o provocare a Securitãţii (este posibil sã fi aflat de cei 60-70 de sindicalişti) şi a ieşit de mai multe ori cerînd oamenilor sã plece, sã se ducã acasã pentru cã este în siguranţã şi nu-1 ameninţã nimeni. El respecta înţelegerea din ziua precedentã cu primarul Petre Moţ. De altfel, dimineaţã apãruserã geamgiii şi puseserã geamurile care lipseau, Tokes fusese aprovizionat cu lemne şi alimente, iar doctorii veniserã sã o consulte pe soţia însãrcinatã a pastorului. Colonelul de Securitate Pele confirmã scena: „Tokes îndemna oamenii sã se împrãştie, le vorbea din geam, probabil cã s-a speriat cã s-a adunat atîta lume". Aceastã scenã a avut un anumit echivoc. Nucleul de adepţi ai lui Tokes a început la un moment dat sã scandeze „Libertate!", fiind vorba de „libertate" pentru pastorul reformat. Acest strigãt a fost interpretat apoi ca un strigãt de libertate pentru poporul român, împotriva lui Ceauşescu. Nici o legãturã. Conform mãrturiei celui mai serios şi echilibrat martor de la Timişoara, Miodrag Milin, Tokes iese la fereastrã, „a fãcut apoi semn şi le-a zis: «Dar eu sunt liber!». Lumea din faţã însã a întrebat: «Cine este în spatele dumneavoastrã?» Pastorul a propus sã vinã cinci persoane, ca sã se convingã. Nu a mers nimeni"327. Fãrã îndoialã cã dezamorsarea legendei cu securiştii care sunt în spate nu convenea, de aceea nu s-a dus nimeni atunci sã verifice. Oamenii au 'fost incitaţi sã scandeze în continuare, fapt care 1-a deranjat pe Tokes. „Acesta a ieşit la geam, zicînd: «Plecaţi acasã, nu vã periclitaţi viaţa pentru mine, nu mã vor lua, mi-au dat asigurãri»"328, în faţa intervenţiilor repetate ale lui Laszlo Tokes de a fi lãsat în pace, din mulţime se lanseazã ideea cã pastorul este cumva prizonier al Securitãţii, cã este forţat de securiştii care se aflã înãuntru sã dezamorseze adunarea. Este firesc sã acceptãm cã oamenii care veniserã sã se solidarizeze cu pastorul erau contrariaţi cã acesta de fapt îi gonea. „Domnul Tokes — povesteşte martorul Gheorghe Curpaş — a apãrut la fereastrã pe la 17 şi un sfert, spunînd celor de jos: «Fraţilor, nu sunt în pericol, nu e înãuntru nici un securist». N-a prea fost crezut, un tînãr a şi încercat sã pãtrundã pe fereastrã, alţii îi bãteau la uşã, toţi crezînd cã pastorul se gãsea sub ameninţarea organelor de represiune. Pentru cã oamenii de la uşã au insistat, dupã un timp pastorul a apãrut din nou: «Fraţilor, repet, nu sunt în pericol. Pe de altã parte, v-aş ruga sã mã lãsaţi sã-mi pregãtesc predica pentru mîine. Ştiu, vreţi sã mã ajutaţi, dar îmi faceţi numai greutãţi. Repet, nu sunt în pericol. Dacã vreţi sã vã convingeţi, formaţi o delegaţie de trei inşi...»"329 Martorul Matei Adrian Kah dã mai multe detalii, între care unul pare semnificativ — în imobil au intrat mai mulţi cetãţeni, scotocind prin încãperi în cãutarea securiş-tilor. Comicul scenei vine şi din faptul cã la ora aia securiştii se retrãseserã din mulţime şi ascultau în cãşti amuzaţi comentariile zeloşilor. Apoi Kah A.M. identificã „un tip, bine aburit, care susţinea cã-1 apãrã pe pastor", lucrãtor la întreprinderea Electromotor. Agitaţia devine mai mare cu cît înţeleg mai bine cã Tokes îi goneşte. El va declara mai tîrziu: „Crezînd cã procedez cum trebuie, pentru cã oamenii erau din ce în ce mai agitaţi, i-am sfãtuit de mai multe ori sã meargã acasã. Era tîrziu, nu mai puteau fi struniţi, începuserã sã scandeze lozinci, de-acum numãrul românilor era poate 80%, se adunaserã deja cîteva mii (sic!) şi voiau parcã altceva, altceva decît sã mã pãzeascã pe mine. Se conturase, adicã, o stare revoluţionarã, de altfel oamenii m-au chemat, m-au chemat între ei, în mijlocul lor330. Laszlo Tokes îi refuzã. Cîţiva tineri din anturajul sãu îi gonesc pe un ton mai ferm, cerîndu-le sã se ducã în altã parte. Grupul de agitatori se instaleazã în Piaţa Maria. Eşecul cãutãrii securiştilor din casa lui Tokes, dar mai ales demersurile insistente ale acestuia de a fi lãsat în pace au avut un efect aşteptat asupra agitatorilor acelei mulţimi. Ei au pierdut la scurt timp dupã ora 17.00 din ziua de 16 decembrie CAUZA care le alimenta agitaţia. Practic, cazul Tokes se închide aici. înfuriaţi cã au rãmas fãrã o CAUZÃ, agitatorii sau cei mai curajoşi şi îndîrjiţi revoluţionari - cum dorim sã-i numim - cautã rapid o altã CAUZÃ. Aceasta se afla la îndemînã şi se tot acumulase în orele de discuţii, încãlzire cu bere şi agitaţie din faţa casei. Este clipa în care interesul pentru pastorul reformat Laszlo Tokes se transferã protestului social. Teza conform cãreia sursa revoltei de la Timişoara şi a revoluţiei în general este Laszlo Tokes este falsã. Revolta a început la Iaşi, avînd un puternic caracter politic, şi a renãscut la

Timişoara prin tentativa unui grup dur aflat în legãturi cu Ungaria de a prelua de la cei cîţiva români revoltaţi protestele lor cu caracter social. Deşi însuşi martorii subliniazã cã întreaga desfãşurare a incidentului a fost filmatã şi înregistratã de Securitate şi în consecinţã aceasta deţine probele realitãţii, foştii ofiţeri afirmã în continuare cã nu s-a strigat nici o lozincã anticeauşistã în faţa casei lui Tokes. Chiar şi martori care insistã sã afirme cã lozincile anticomuniste au existat încã de acolo, subliniazã cã pastorul Lãszlo Tokes nu s-a asociat acestora, ci dimpotrivã ã cerut ca aşa ceva sã nu fie legat de el. Din rapoartele de filaj şi înregistrãrile audio-video ale Securitãţii, precum şi din mãrturiile foştilor ofiţeri reiese cã primele manifestãri zgomotoase de dupã ora 17.00 au avut un caracter exclusiv social şi cã s-a strigat «Vrem lapte!», «Vrem pîine!», «Vrem cãldurã!», cã s-a încercat timid interpretarea cîntecelor Deşteaptã -te române! şi Hora Unirii. Interpretarea acestui cîntec patriotic în rîndurile manifestanţilor este explicatã de mãrturia lui Ciprian Cipu, director la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare, despre activitatea revoluţionarului Ciszmarik Ladislau, responsabil cu probleme muzicale la aceeaşi instituţie. Acel Centru judeţean avea sarcina de partid de a pregãti colinde şi cîntece patriotice pentru sãrbãtorile de iarnã (de fapt, Pluguşorul, ziua Republicii şi Anul Nou). Sunt tipãrite astfel Hora Unirii, Trei Culori şi Deşteaptã-te, române!, cu textele originale, ca urmare a unei indicaţii a secretarului cu propaganda pe judeţ331. Din relatarea lui Ciprian Cipu rezultã cã Ciszmarik Ladislau fusese cel care împãrţise textele acelor cîntece în Piaţa Maria. Din pãcate, Ciszmarik Ladislau va fi unul dintre cei împuşcaţi în cursul revoltei, iar cadavrul sãu, unul din cele incinerate la Bucureşti. Conform reconstituirii fãcute mai tîrziu de revoluţionari, el a fost împuşcat în faţa unui lacto-bar „dirijînd cîntece în Piaţa Operei". Cercetarea Procuraturii indicã faptul cã focul a fost deschis selectiv: „Deschiderea focului s-a fãcut de trãgãtori individuali, fãrã ordin, trãgãtori care nu au putut fi identificaţi pînã în prezent"332. Probabil cã Ciszmarik ieşise în evidenţã prin calitatea de „dirijor al cîntecelor", a avut cumva o poziţie uşor de individualizat şi a fost confundat cu un lider. Dacã focul ucigaş a pornit de pe un TAB sau tanc, în mod cert Ciszmarik n-a fost auzit, trãgãtorul nu a auzit ce spune sau cîntã. Oricum, este semnificativ cã un ungur a fost împuşcat în timp ce dirija cîntece patriotice româneşti. Am insistat pe acest caz, dincolo de semnificaţia sa revoluţionarã, pentru a face o scurtã analizã asupra raportului individ - massã. Structurarea mulţimii. Comportamentul acelei mulţimi primare din Piaţa Maria a fost foarte bine sintetizat de o voce pe care o putem considera credibilã, pentru cã este a unui intelectual cunoscut. Scriitorul timişorean Daniel Vighi aratã cã „douã lucruri au contribuit, dupã pãrerea mea, la depãşirea spaimei: mai întîi faptul cã trecea timpul şi nu se întîmpla nimic şi mai apoi faptul cã se aduna tot mai multã lume"333. Observaţia este pertinentã, urmãreşte un profil comportamental clasic al mulţimilor şi dezvãluie mecanismul cel mai intim al formãrii nucleului activ al revoltei. Un alt revoluţionar timişorean, Claudiu lordache, cunoscut parlamentar şi om de litere, avea sã surprindã mai tîrziu în cîteva cuvinte tumultul acelui conflict de sentimente: „Noi încã nu avem încredere în puterea româneascã de a schimba. Numai cã, atunci, românii au ieşit pe strãzi uitînd cã sunt indivizi, în mulţime, frica tace şi curajul cîntã fãrã cuvinte"334. Aşteptarea din 15 şi 16 decembrie dimineaţa, fãrã sã se întîmple ceva important, fapt confirmat şi de Securitate, eliminarea din cadrul imaginii a grupurilor lumii interlope apãrute în 15 decembrie la faţa locului, sentimentele de fricã, cedare, intimidare pe care le-au degajat autoritãţile politice locale în aceste douã zile -ba chiar se afirmã cã în 16 decembrie primarul Moţ a revenit în Timotei Cipariu şi i-a înjurat pe manifestanţi -, apoi acumularea numericã declanşatã de mãsura stupidã a autoritãţilor de a trimite acolo un grup de sindicalişti, precum şi dezamãgirea produsã de refuzul lui Laszlo Tokes de a deveni sursa unei mişcãri revendicative, toate împreunã au declanşat agitaţia celor care doreau sã se întîmple ceva, sã se spargã „buba". şi, ca în orice poveste moralã, un grup mai hotãrît a trecut pragul fricii şi pentru ceilalţi, sãtui de viaţa amarã pe care o trãiau şi de lozincile lui Ceauşescu. Spectatorii de pînã atunci au înţeles cã nu trebuie sã mai aştepte sã le facã cineva treaba şi au hotãrît cã trebuie sã acţioneze ei. înfrîngerea fricii a fost cheia mişcãrii care a transformat aşteptarea în acţiune. Ea a fost potenţatã ca reacţie umanã fireascã prin intervenţia demonetizatã, lipsitã de autoritate credibilã, prosteascã, arogantã a factorului politic local. Dupã spusele lui Laszlo Tokes, s-ar fi format o delegaţie care s-a deplasat la Primãrie unde însã nu au primit decît ameninţãri. „Demonstranţilor li

s-a dat un ultimatum. Dacã nu se vor împrãştia pînã la ora 17.00, se vor folosi tunurile de apã"335. Este posibil ca Laszlo Tokes sã mintã din nou, dar avem o confirmare a spuselor sale de la un român: „Un tînãr vorbeşte în faţa casei lui Laszlo Tokes: «Avem informaţii cã vor veni pompierii» (. ..)"336. De unde aveau informaţii? Singura explicaţie logicã este cã delegaţia care s-a dus la Primãrie a fost într-adevâr ameninţatã de autoritãţile locale cã, dacã nu elibereazã locul pînã la ora 17.00, pune tunurile de apã pe ei. Grupul acela se va întoarce furios în Piaţa Maria. El este o explicaţie, tot logicã, a „grupului de tineri violenţi" care apare în acel loc la un moment dat. Petre Ţuţea, care declara cã mereu a dorit sã scrie o carte intitulatã Aflarea în treabã ca metodã de lucru la români, îi va spune unui comunist pe vremea lui Ceau-şescu: „Aţi plantat pe spinarea fiecãrui cetãţean cîte o piele de iepure. Pãi atunci... s-a terminat cu soldatul"337. „Soldatul", întruchiparea curajului, va renaşte în sufletul şi mintea celor cîţiva români curajoşi şi se va trezi la Braşov, apoi la Iaşi şi apoi la Timişoara, în acest loc, pentru a nu scãpa din vedere nici o clipã fenomenele psihologice cu care avem de-a face atunci cînd analizãm împreunã -autor şi cititor - ansamblul revoluţiei române, ne amintim scurta analizã a lui Nicolae lorga despre starea de spirit, despre deosebirea de fond între stãrile de spirit trecãtoare (emoţii sociale sau politice trecãtoare, mode, imitaţii, curente efemere) şi starea de spirit a unei naţiuni în faţa evenimentului istoric. Dacã vom deschide cartea cea mai cunoscutã a lui Gustave Le Bon vom constata cã el descrie cu precizie starea de spirit din Timişoara cu 94 de ani înainte ca ea sã se nascã în Piaţa Maria. „Sub influenţa anumitor emoţii violente, cu ocazia unui mare eveniment naţional, de pildã, mii de indivizi izolaţi pot cãpãta, la un moment dat, caracteristicile unei mulţimi psihologice. Este suficientã atunci o întîmplare, de orice fel, care sã-i reuneascã, pentru ca modul lor de comportare sã capete imediat aspectul specific al actelor mulţimilor, în anumite ceasuri ale istoriei, o mînã de oameni poate constitui o mulţime psihologicã, pe cînd sute de indivizi reuniţi întîmplãtor pot sã nu constituie o astfel de mulţime. Pe de altã parte, un întreg popor, chiar în lipsa vreunei aglomerãri vizibile de oameni, devine cîteodatã, printr-o influenţã sau alta, o mulţime. O datã formatã, mulţimea psihologicã va cãpãta anumite caracteristici generale provizorii, dar determinabile. Acestor caracteristici generale li se adaugã caracteristici specifice, variabile în funcţie de elementele care compun mulţimea şi care îi pot modifica structura mentalã."338 Este fascinant cît de bine se potrivesc aceste cuvinte, scrise cu aproape un secol înainte, stãrii de spirit a naţiunii române în faza de perestroika a lagãrului comunist şi în faţa refuzului lui Ceauşescu de a liberaliza societatea româneascã. Este fantastic cum atinge peste timp Le Bon cazul unei întîmplãri oarecare, stimulate prin posturile de radio şi televiziune strãine, prin stupiditatea autoritãţilor şi prin prelungita stare de aşteptare a unei schimbãri. Este interesant cum identificã mîna de oameni goniţi de Tokes în Piaţa Maria într-un nucleu determinant pentru mulţimea psihologicã şi cum demonstreazã Le Bon cã, oricît de neomogenã era componenţa grupului din strada Timotei Cipariu, el se comporta ca şi cum ar fi avut un suflet colectiv. Pe enoriaşi, pe curioşi şi pe sindicalişti îi uniserã aceeaşi nemulţumire socialã - care în comunism are automat un caracter politic -, aceeaşi fricã şi apoi acelaşi sentiment de forţã a mulţimii, în textul sãu, scriitorul Daniel Vighi chiar va insista pe sentimentul primar al mulţimii, care de fapt are la Le Bon semnificaţia unui suflet colectiv: „Singurul sentiment minim de siguranţã era doar faptul cã trebuie sã fim cît mai mulţi". Aceasta şi este principala trãsãturã a mulţimii. în numai cîţeva minute, cu aproximaţie între 17.20 şi 17.30, şi pentru numai cîţiva metri, din strada Timotei Cipariu în Piaţa Maria, grupul de tineri agitaţi şi nucleul de nemulţumiţi a fãcut gestul fundamental al supravieţuirii sale ca mulţime: a tras pantograful tramvaiului, 1-a oprit şi a blocat circulaţia. Cîţiva copii ai strãzii au aruncat pietre în geamurile tramvaielor, în cîţeva minute zona s-a umplut cu oamenii daţi jos din tramvaie. Unii au plecat nervoşi pe jos acasã, mulţi însã au rãmas pe loc pentru a vedea ce se întîmplã. Se forma astfel instinctiv masa criticã a mulţimii, în acel nucleu incipient se concentrau toate elementele definitorii ale unei „stãri revoluţionare". La începutul anilor '70 din secolul al XX-lea, profesorul Roger Mucchielli a definit-o cu precizie: „Se poate constata cã aşa-numitele condiţii social-economice ale revoluţiei (exploatarea muncii, mizeria, şomajul, forţa, ignorînd starea maselor şi punîn-du-se în serviciul intereselor unei clase avute, minoritare etc.) şi chiar condiţiile politice (privarea de libertãţi publice, teroare poliţieneascã,

ideologie impusã, deposedarea de drepturi legitime etc.) nu devin forţe motrice ale revoluţiei decît în condiţiile existenţei stãrii de spirit revoluţionare, a unei voinţe de luptã. Aceastã stare de spirit este aceea care face revoluţia, altfel existã resemnarea fie din cauza fricii, fie a respectului. Se poate şi trebuie deci «lucrat» la nivel psihologic, fãcînd sã disparã frica şi respectul şi creînd agresivitate la unii, complicitate la alţii"319. şi acest exemplu bibliografic de acum 35 de ani, în care apar în evidenţã fenomene întîlnite la Timişoara în decembrie 1989 - condiţiile social-economice şi politice cunoscute, condiţia determinantã a depãşirii resemnãrii din cauza fricii sau a respectului faţã de forţã, de autoritãţi, precum şi cele douã componente ale mişcãrii, violenţii şi complicii — aratã cã ceea ce s-a întîmplat în Piaţa Maria nu a fost un miracol sau un act de mare originalitate, ci mecanismul unui proces social la baza cãruia s-a aflat un proces psihologic. Din aceste motive el a fost şi atît de uşor stimulat. Oricine 1-ar fi provocat — probabil instigatori calificaţi pe care Securitatea şi unii revoluţionari i-au observat şi nu i-au oprit —, ei nu au ieşit din comportamentul tipic al unei revolte, din naturaleţea revoltatã a stãrii de spirit. Tot aşa, deşi starea de spirit exista şi la Iaşi, pregãtitã prin acţiunile Frontului Popular Român şi ale agenturii sovietice, atîta timp cît nu s-a format mulţimea criticã, massa, explozia nu s-a produs. Grupul violent rãmas singur, fãrã mulţime, ar fi fost repede anihilat sau ar fi încetat singur sã mai acţioneze. Avînd în vedere starea de spirit a naţiunii, împãrţirea ei neştiutã în oameni hotãrîţi sã facã ceva şi oameni care îi aprobau tacit pe cei hotãrîţi, explozia de revoltã a ieşenilor, timişorenilor sau bucureştenilor s-a înscris în unitatea stãrii de spirit revoluţionare în care se aflau românii la acel sfîrşit de deceniu nouã. Este încã unul din argumentele teoretice cã revoluţia a început de fapt la Iaşi, în 14 decembrie, pentru cã acolo s-a manifestat primul simptom al procesului prin care trecea naţiunea românã în ansamblul ei. Totodatã, dacã acţiunea de la Timişoara avea cu adevãrat drept scop rezolvarea cazului Tokes, atunci, o datã cu respingerea de cãtre acesta a ajutorului oferit de micul grup de nemulţumiţi, ea s-ar fi oprit dupã ce s-a constatat cã refuzul lui este autentic, este opţiunea lui liberã de a fi lãsat în pace şi nu este controlat de nici un securist. Dar timişorenii din acea searã de 16 decembrie cãutau cu totul altceva, încã o datã trebuie înţeles cã nu Laszlo Tokes este cauza izbucnirii revoltei la Timişoara. Şeful Direcţiei I va preciza Comisiei senatoriale în 1994: „La trei am plecat la masã, sunã telefonul, am venit înapoi la serviciu, mi s-a spus cã la Timişoara, cã nu la casa lui Tokes, ci pe strada principalã a apãrut un grup de tineri turbulenţi, alţii decît cei din faţa casei lui Tokes, cã au blocat circulaţia, opresc trecãtorii, au spart vitrine, au scos lanţuri, cã se îndreaptã spre Piaţa Maria (se comportau ca şi cei instruiţi la Bicske)"340. La ora 17.00 Nicolae Ceauşescu îl sunã din nou pe Radu Bãlan, acuzîndu-1 cã îl dezinformeazã, situaţia din Timişoara fiind mult mai gravã. Imediat ce secretarul lui general închide telefonul, Radu Bãlan îi cere şefului Gãrzilor patriotice sã adune un numãr de luptãtori din întreprinderile timişorene pentru a apãra sediul judeţean al partidului. „Dupã aproximativ 30 de minute de la anterioara convorbire - declara mai departe Radu Bãlan - Ceauşescu Nicolae m-a sunat din nou la telefon, întrebîndu-mã dacã a ieşit armata. I-am rãspuns cã nu este nevoie de aşa ceva şi cã nici nu a ieşit, dupã care, spunîndu-i cã am mobilizat doar 204 luptãtori din Gãrzile patriotice, mi-a închis telefonul, nervos." Este prima informaţie despre invocarea ieşirii armatei pe strãzile Timişoarei. 16 decembrie 1989 la Bucureşti. Conform unei mãrturii de la Cabinetul nr. l, în jurul orei 14.00, generalul Vlad ajunge la sediul CC pentru a-i prezenta lui Nicolae Ceauşescu un raport amplu asupra pregãtirii vizitei în Iran. în anticamerã era şi Emil Bobu, venit sã-1 informeze pe Ceauşescu asupra cursului evenimentelor din Timişoara, dar cei doi, Vlad şi Bobu, nu-şi vor vorbi. La un moment dat, Ceauşescu iese şi spune un singur lucru: „Vlade, cu tine vreau sã stau de vorbã", apoi pleacã la Casa Poporului. Dupã aproximativ o orã Ceauşescu se întoarce, nu-i dã nici o atenţie lui Bobu şi intrã în birou împreunã cu Vlad. Aici, şeful DSS îi va prezenta detaliile vizitei timp de aproape o orã. Ceauşescu a pãrut neaşteptat de mulţumit şi entuziast de programul vizitei şi, mai ales, de cifra contractelor economice care urmau sã fie semnate — l miliard de dolari! Nimic despre Timişoara, doar cã Ceauşescu adoptã o atitudine neobişnuitã, asigurîndu-1 pe şeful DSS cã se va întoarce repede din Iran. Vlad nu înţelege, dar ajuns acasã are presentimentul cã Ceauşescu se referea la altceva decît la deplasarea în Iran. Cere maşina şi pe drum este contactat de ofiţerul de

serviciu pe Departament prin staţie: „Avem probleme la Timişoara!". Ajuns la sediu, generalul Vlad aflã cu stupoare cum evoluase situaţia de la Timişoara încã de dimineaţã şi îşi apostrofeazã aspru subalternii, pe generalul Bucurescu şi pe colonelul Raţiu — pînã la ora 17.00 din ziua de 16 decembrie 1989 nici unul dintre subalternii sãi nu-1 informaserã pe şeful DSS despre evenimentele de la Timişoara, deşi atît Sima cit şi Ţinu sunaserã la Bucureşti în repetate rînduri şi îi ţinuserã la curent pe cei doi înalţi demnitari ai Securitãţii. Atît limitele înguste ale situaţiei de la Timişoara, cît şi incapacitatea autoritãţii politice locale de a gestiona o întîmplare banalã au fost recunoscute implicit de fostul membru al CPEx, prim-vice-prim-ministru al Guvernului, Ion Dincã, în timpul audierii din 21 octombrie 1993 la Comisia senatorialã: „Am aflat despre evenimentele de la Timişoara în dimineaţa zilei de 16 decembrie, pe la ora 08.30 de la Bobu, care m-a sunat la telefon şi mi-a comunicat cã la Timişoara un preot L. Tokes urma sã fie evacuat dintr-o locuinţã ocupatã abuziv, în baza unei hotãrîri judecãtoreşti. Acesta s-a baricadat în casã şi nu vrea sã o pãrãseascã, iar în jurul casei s-au adunat 70-80 de persoane care susţin personalitatea preotului şi sunt împotriva hotãrîrii de evacuare a lui. Pînã atunci nu ştiam despre acest preot şi 1-am întrebat pe Bobu ce trebuie sã fac eu, pentru cã acolo sunt organe locale care pot rezolva situaţia. Mi-a spus sã fac ce cred eu de cuviinţã. Eu am considerat de cuviinţã sã trimit acolo pe şeful Departamentului Cultelor, Ion Cumpãnaşu, cãruia iam relatat ce mi-a spus Bobu şi cã trebuie sã plece cu primul avion la Timişoara. A plecat la Timişoara, dar nu a putut sã intre în contact cu preotul Tokes care nu a acceptat sã stea de vorbã cu el, spu-nîndu-i cã stã degeaba acolo. M-a sunat din biroul fostului prim-se-cretar Radu Bãlan. Am vorbit cu Bãlan la telefon, 1-am întrebat dacã Cumpãnaşu trebuie sã rãmînã acolo şi ã spus cã da. Nu se întîmplase nimic deosebit în oraş pînã în seara zilei de 16 decembrie cînd am primit telefon de la Cumpãnaşu pe la ora 19, cã au Primit aprobare de la Bucureşti sã se facã evacuarea forţatã a pastorului. Am fost împotriva acestei evacuãri forţate şi i-am cerut sã-mi spunã cine a dat aprobarea. Primul secretar îi spusese lui Cumpãnaşu cã are aprobarea de la Nicolae Ceauşescu sã facã evacuarea forţat"341. Aşadar, avem o sursã a nemulţumirii, chiar a revoltei: în timp ce autoritãţile politice locale cad la o înţelegere cu Laszlo Tokes, factorul politic de la Bucureşti ordonã evacuarea forţatã, care în acea zi nu se putea aplica decît prin forţarea legii. Senatorul Sabin Ivan, membru al Comisiei senatoriale, altfel plin de fantezie politicã, scrie în cartea sa despre Cumpãnaşu cã „a ordonat preoţilor ca la slujba de duminicã, sã condamne actele huliganice din 15 şi 16 decembrie 1989"342. Informaţia este confirmatã de preotul Mihai Pop din Timişoara: „în 17 decembrie dimineaţa toţi preoţii au primit telefon sã facã slujbele în care sã defãimeze faptele golanilor. Era Cumpãnaşu de la Departamentul Cultelor în Timişoara, 1-am vãzut. De asemenea, am primit telefon sã nu facem nici o înmormîntare fãrã aprobare de la Pompe Funebre"343. La 22 februarie 1990, din ordinul primului-ministru Petre Roman cu numãrul 566/P.R. s-a instituit o comisie de cercetare a evenimentelor din Timişoara. Membrii acestei comisii au avut posibilitatea sã cerceteze documente oficiale care ulterior au dispãrut sau nu mai sunt puse la dispoziţia publicului. Unul din membrii Comisiei, Marina-Rodica Giura, a apucat sã-i dea maiorului Radu Ţinu, la acea datã inculpat în „procesul Timişoara", copii dupã unele din documentele Comisiei. Cîteva erau extrase din rapoarte ale unitãţilor militare din Banat şi Oltenia. Astfel, conform unui astfel de raport în seara de 16 decembrie, generalul Roşu, comandantul Armatei 3 cu comandamentul la Craiova, a fost informat de locotenent-colonelul Zeca, înlocuitorul la comanda Diviziei 18 din Timişoara, asupra evenimentelor din oraş. Generalul Roşu a raportat mai departe ministrului Apãrãrii, general Vasile Milea, iar acesta lui Nicolae Ceauşescu. în volumul 24 INSTANŢÃ al procesului de la Timişoara, se aflã şi raportul UM 01008 şi extrasul din raportul unitãţii: „16 decembrie, ora 19.00 ALARMÃ". Avem un rãspuns astfel pentru întrebarea adresatã de Ceauşescu lui Bãlan la ora 17.30: „A ieşit Armata?" Ordinul a ajuns abia la ora 19.00. Pentru a se informã asupra evenimentelor, generalul Roşu îl va trimite la Timişoara pe locotenent-colonelul Olaru de la contrainformaţii militare. Din sinteza jurnalelor de operaţii ale unitãţilor militare din Timişoara publicatã în 2001 aflãm: „în prima jumãtate a zilei de 16.12.1989, unitãţile armatei din garnizoana Timişoara desfãşoarã program normal de instrucţie, fãrã a fi prevenite (\) asupra unor posibile mişcãri protestatare în municipiu sau despre situaţii deosebite în zonã de responsabilitate

ori la frontierã. Dupã-amiazã însã, întrucît manifestaţiile în sprijinul pastorului reformat Lãszlo Tokes cunosc o amploare crescîndã, cu evidente obiective politice, degenerînd în acţiuni violente şi distructive, autoritãţile locale intervin cu forţe, luînd mãsuri pentru a bloca zona centralã şi clãdirile administrative cu trupe MI (miliţie, securitate, grãniceri, pompieri). Dupã ora 20.00 au loc primele ciocniri între forţele de ordine şi manifestanţi"344. Sinteza nu explicã sau ocoleşte consemnarea instituirii stãrii de alarmã la UM 01008 începînd cu ora 19.00. Ea a fost mãi mult ca sigur o alarmã „localã", datã la nivel de armatã, adicã la nivelul Armatei 3 care subordona unitãţile militare din Timişoara. Ministrul Vãsile Milea a fost informat şi a aprobat acea primã treaptã de alarmare, dar nu mai mult. Reconstituirea acestei decizii porneşte tot de la primul-secretar Radu Bãlan, care, în urma telefonului primit de la Ceauşescu, sunã la Comandamentul Diviziei mecanizate pentru a-1 convoca pe colonelul Rotariu, membru în Biroul judeţean de partid. „In lipsa colonelului menţionat am aflat de la ofiţerul de serviciu cã nu se primise un astfel de ordin" — declarã Bãlan. Situaţia este anormalã, pentru realitatea juridicã de atunci, într-adevãr, colonelul Rotariu lipsea din Comandament, dar din 11 membri ai Consiliului Judeţean de Apãrare, instituit potrivit Legii 14/1972 privind organizarea apãrãrii naţionale a Republicii Socialiste România, şase erau militari. Dintre aceştia, reprezentînd o majoritate a consiliului, s-au prezentat la chemarea lui Bãlan doar doi - cel de la Gãrzile patriotice şi cel de la pompieri. Restul s-a eschivat. Primul secretar al judeţului şi comandant prin lege al Consiliului Judeţean de Apãrare nu trece de ofiţerul de serviciu de la o divizie mecanizatã! Este o gaurã mare în structura autoritãţii. La Divizia mecanizatã erau şeful de stat major, locţiitorul politic, adjunctul comandantului, cel puţin trei funcţii mari care puteau lua decizii în locul comandantului. Chemat de acasã, locotenent-colonelul Zeca îl contacteazã pe Bãlan, dar la cererea „pe un ton imperativ de a scoate trupe şi tehnicã de luptã pentru restabilirea ordinii"345, ofiţerul îl refuzã pe motiv cã nu a primit ordin de la eşalonul superior. Ajuns la Divizie, Zeca îl sunã pe generalul Roşu, dar şi acesta îi spune sã aştepte şi sã nu ia nici o mãsurã fãrã aprobarea ministrului. Pentru a nu exista nici un dubiu asupra acestui moment, vom preciza cã Radu Bãlan a sunat atunci direct la generalul Roşu, comandantul Armatei 3 de la Craiova, şi i s-a dat la telefon tot pe ofiţerul de serviciu care i-a raportat cã generalul Roşu este de negãsit. Primul secretar de la Timişoara, aflat în mijlocul unei revolte populare în oraş, îl sunã pe ministrul Milea. Acesta îi rãspunde sec cã trupele Ministerului Apãrãrii Naţionale nu au primit nici un ordin de intervenţie. „Dupã aproximativ 10 minute însã - relateazã mai departe Radu Bãlan în faţa completului de judecatã — m-a sunat Milea, comunicîndu-mi cã între timp a primit ordin de la Ceauşescu Nicolae sã scoatã armata fãrã armament şi muniţie pe strãzile Timişoarei". De fapt, acum ştim cã ordinul lui Ceauşescu era sã iasã înarmaţi. Din ordinul lui Milea, Zeca a format cinci patrule, apoi, dupã alte intervenţii ale lui Ceauşescu, 10 şi mai tîrziu 15. Din declaraţia olografã a generalului Guşã înţelegem cã Milea a speculat cifrele acestor patrule, folosind expresiile „încã 10" şi „încã 15", dar în realitate erau încã cinci şi încã cinci, în total 15. La miezul nopţii au fost retrase din ordinul unilateral al lui Milea. Nu s-a ieşit cu tehnicã de luptã cum ceruse Ceauşescu. La Bucureşti, generalul Vlad se lãmureşte în privinţa ezitãrilor subordonaţilor sãi, reacţia sa de nemulţumire fiind provocatã de neinformarea lui asupra unui eveniment atît de grav. în acel moment, în jurul orei 19.00, cînd generalul Iulian Vlad se informeazã asupra tuturor aspectelor legate de incidentele de la Timişoara, atît despre confuzia care domnea la Consiliul Judeţean, cîţ şi despre implicarea Armatei, şeful Securitãţii îl sunã pe colonelul Sima şi îi ordonã sã treacã la activitate informativã şi, totodatã, sã opreascã orice implicare în stradã a lucrãtorilor Securitãţii. El îi va spune lui Sima literalmente: „Nu avem ce cãuta în stradã sã ne punem poalele în cap!" Din acel moment Securitatea Timiş s-a concentrat cu preponderenţã la activitãţile informative curente: verificarea canalelor de legãturã ungureşti şi iugoslave, verificarea poziţiei şi activitãţii agenţilor, curierilor, a autoturismelor folosite, a convorbirilor telefonice între agenţi şi bazele lor. Acum apar primele informaţii ale agenturilor strãine, trimise posturilor de radio strãine, cã în faţa casei lui Tokes este o demonstraţie masivã, nici unul dintre agenţii interceptaţi neştiind sau nedorind sã informeze cã mulţimea de la Tokes era de fapt un grup organizat de Primãrie. Maiorul Radu Ţinu confirmã ordinul venit de la generalul Vlad cu urmãtoarea formulare: „Sã nu ne lãsãm angrenaţi în evenimentele din oraş"346.

Colonelul Filip Teodorescu, locţiitor al şefului Direcţiei de Contraspionaj, îşi aminteşte cã în jurul orei 20.20 din ziua de 16 decembrie a fost convocat de urgenţã la sediul Securitãţii. „Cînd ieşeam din lift dînsul (generalul Bucurescu, n.a.), însoţit de colonelul Gheorghe Raţiu - şeful Direcţiei de Informaţii Interne, tocmai se îndrepta spre cabinetul generalului Iulian Vlad. L-am întrebat care este motivul convocãrii mele. Generalul Bucurescu mi-a comunicat cã au fost convocaţi toţi şefii de direcţii întrucît la Timişoara, cu ocazia punerii în executare a hotãrîrii judecãtoreşti de evacuare a Pastorului Laszlo Tokes din locuinţa parohialã, s-au produs dezordini şi se pare ca amestecul strãin este prezent."341 Convocarea colonelului Teodorescu a fost lãmuritã dupã revoluţie, cînd s-a stabilit cã şeful Direcţiei a 3-a, generalul Aurelian Mortoiu, se afla în Iran, iar adjunctul sãu desemnat iniţial sã se ocupe de cazul Timişoara, locotenent-colonelul Gheorghe Diaconescu nu a putut fi trezit de soţie, fiind beat mort. în continuare, Filip Teodorescu trece la un „control de rutinã asupra situaţiei operative din punctul de vedere al contraspionajului. Cadrele de spionaj aflate în acel moment în ţarã, precum şi agenţii acestora din rîndul cetãţenilor români, cei cunoscuţi de noi, nu desfãşurau activitãţi deosebite care sã ne atragã atenţia"348. Pe baza acestor mãrturii se poate trage concluzia cã Securitatea a dorit sã fie prezentã în evenimentele de la Timişoara, dar cu activitãţi limitate strict la misiunile de informaţii şi contraspionaj. Altfel spus, dupã o vorbã româneascã, Securitatea „se bagã, dar nu participã". Motivul principal 1-a constituit preluarea, cu efecte decisive pentru declanşarea revoltei, de cãtre factorul politic central, trecînd şi peste factorul politic local, a cazului evacuãrii lui Laszlo Tdkes. Principalii actori ai evenimentelor din partea Securitãţii sunt unanimi în a afirma cã Mihalache, Cumpãnaşu şi însoţitorii lor veniţi de la Bucureşti au luat cele mai neinspirate mãsuri care au condus la constituirea mulţimii şi la radicalizarea acesteia. Filip Teodorescu precizeazã: „Din cele prezentate de colegii noştri din Timişoara rezulta cã respectivii (echipa politicã venitã de la Bucureşti, n.a.) mai mult au complicat lucrurile decît au ajutat, au impus evacuarea cu orice preţ, deşi era vizibilã declanşarea de dezordini în oraş. Conform obiceiului, raportau şefilor lor din Bucureşti cã autoritãţile locale, în totalitatea lor, sunt incapabile şi, dacã nu ar fi fost ei prezenţi, nu s-ar fi rezolvat problema evacuãrii"349. Bobu i-a raportat, cine ştie în ce termeni alarmişti, lui Ceauşescu şi acesta a ordonat evacuarea forţatã, în afara cadrului legal. Prin intermediul primarului Moţ, care a transmis delegaţilor sprijinitorilor lui Tokes sub formã de ameninţare hotãrîrea şefului statului, dupã ce tot el, primarul, dãduse asigurãri cu o zi înainte cã nu se va aplica sentinţa, grupul s-a întors „montat" în Timotei Cipariu. Pe român sã nu-1 minţi în faţã cã se face fiarã, sã nu-1 sfidezi şi sã nu-1 tratezi ca pe un gunoi cã se ridicã din el toatã revolta acumulatã în decenii de aşteptare! Declanşarea acţiunilor protestatare Reamintim cã, în concepţia acestei analize, revoluţia a fost un proces complex care a început în 14 decembrie la Iaşi şi cã în aceeaşi unitate a stãrii de spirit revoluţionare evenimentele de la Timişoara s-au declanşat prin constituirea unei mulţimi psihologice conduse spre violenţã de un grup de tineri calificaţi de diferiţi martori ca „instigatori", „agitatori", „curajoşi". Un pasaj din volumul de amintiri al şefului filajului de la Timişoara descrie o modalitate pe cît de neobişnuitã pe atît de simplã de a aduna oamenii, înţelegînd prin acest cuvînt un numãr de curioşi, de gurã-cascã pe care îi întîlnim la locul oricãrui accident sau incident stradal din oricare oraş al ţãrii: „La un moment dat, nucleului de bazã i s-a alãturat o femeie istericã, o persoanã cu evidente probleme de sãnãtate, care se declara de religie baptistã sau penticostalã, nu mai ţin minte, şi care era foarte bine cunoscutã în oraş pentru cã striga prin parcuri, oprea lumea, acosta militari. şi nouã ne era cunoscutã pentru cã era frecvent curtatã de strãini, mai ales de ziarişti, care îi luau interviuri, îi ascultau protestele crezînd cã e vorba de un disident anticomunist, îi lãsam în pace pentru cã erau de rîsul lumii, nu putea fi ceva credibil. Pe de altã parte ne convenea, deoarece ziariştii, bucuroşi de «pradã», pãrãseau repede oraşul crezînd cã au prins marea capturã. şi, deşi era înregistratã liber de ziarişti sau de presupuşii ziarişti, nici un post de televiziune sau vreun ziar din strãinãtate nu a transmis sau publicat corespondenţa respectivã. Nici un redactor-şef nu era atît de nebun încît sã se compromitã cu acel caz. în realitate, era vorba de o persoanã cu paşaport de apatrid cãreia Ambasada SUA refuza sã-i dea viza de intrare în America. Cazul ei nu avea nici o legãturã cu noi.

Femeia venise în strada Timotei Cipariu împreunã cu un grup de copii între şase şi zece ani, pe care i-a aşezat chiar în u§a bisericii, a imobilului. Apoi a început sã ţipe isteric cã în casa lui Tokes Laszlo sunt securiştii şi-1 bat. Ei bine, aceastã femeie a avut un rol determinant în a-i face pe curioşi sã se opreascã pentru mai mult timp şi în creşterea numericã în jurul nucleului de bazã, ţipetele ei auzindu-se şi în Piaţa Maria, şi pe strãzile adiacente, trezind curiozitatea celor care treceau prin apropiere şi nu vedeau ce se întîmplâ în Timotei Cipariu"350. Nu aveam nevoie de analize filozofice pentru a înţelege cum s-au adunat cetãţenii curioşi la ţipetele acelei femei. Formarea nucleului revoluţionar. Conform detaliilor furnizate presei mai tîrziu, persoana care a coborît pantograful primului tramvai a fost poetul Ion Monoran. Nume parcã predestinat (în englezã mono-run înseamnã linie simplã de tramvai), poetul timişorean era cunoscut de Securitate ca fiind cenaclist, membru al intelectualitãţii medii care activa în grupuri literare, folchiste mai mult sau mai puţin profesioniste, dar în care se comentau critic, ca şi la Bucureşti, ca şi la Iaşi, situaţia de fundãturã a regimului comunist, perestroika şi evenimentele din Est. Numeroşii minori care au fost semnalaţi în zonã şi care mai tîrziu vor fi arestaţi, de asemenea, în numãr inexplicabil de mare, proveneau în marea majoritate de la un cãmin de surdo-muţi din apropiere. Experienţa medicinei aratã cã acest fel de minor instituţionalizat poate deveni uşor foarte violent. Studentul israelian Cristian Bogdan a surprins momentul: „Tramvaiele staţionau, care cum venea era oprit, demonstranţii trãgeau frînghiile pantografelor, goleau vagoanele, în mulţime nici un miliţian, nici o uniformã. Am stat acolo pînã spre ora douãzeci umblînd printre demonstranţi, ascul-tînd ceea ce spuneau oamenii care se urcau pe scãrile şi tampoanele tramvaielor şi vorbeau"351. Alertat de informaţiile venite de la Securitate în legãturã cu probabilitatea ridicatã a îndreptãrii mulţimii cãtre Comitetul Judeţean de Partid, primul-secretar Radu Bãlan dã dispoziţie la ora 17.30 şefului Gãrzilor patriotice sã formeze mai multe detaşamente pentru apãrarea sediului local al partidului. Comisia senatorialã reconstituie momentul şi afirmã cã, în final, „nu pot fi aduşi la sediu decît 204 luptãtori". Forţele Ministerului de Interne au fost total absente în timpul acestor evenimente. La ora 18.00 apare Nicolae Mihalache, adjunctul lui Bobu, care împreunã cu Radu Bãlan se deplaseazã în zona incidentelor. Decizia lor spune încã o datã totul: „Cînd au revenit din zonã, cei doi şi-ãu manifestat nemulţumirea întrucît mãsurile preconizate a se lua în vederea îndepãrtãrii acelor manifestanţi nu se realizaserã, pricinã din care Radu Bãlan a hotãrît sã se mãreascã numãrul muncitorilor ce urmau a fi infiltraţi printre manifestanţi'^*2. La ora 19.00, Cum-pãnaşu îl sunã pe Dincã, aşa cum am aflat deja, şi îi comunicã faptul cã Bãlan este incapabil sã stãpîneascã situaţia. Capacitatea lucrãtorilor Securitãţii de a controla situaţia s-a diminuat rapid între orele 20.00 şi 21.00. Nu aveau permisiunea sã intervinã în vreun fel, fila-jul devenise precar deoarece numãrul persoanelor cu comportament de revoltat crescuse peste posibilitãţile practice de acţiune, şi în plus mijloacele de comunicaţie, folosite intens toatã ziuã de joi şi vineri, nu mai fãceau faţã (dura douã zile reîncârcarea bateriilor), în cursul dialogului purtat de autor cu maiorul Radu Ţinu în ziua de 14 august 2003, acesta a explicat: „Radu Ţinu: Pe Ion Monoran îl ştiam, nu era o problemã pentru noi. S-ã urcat pe tampoanele tramvaiului şi a vorbit. AMS: Vã amintiţi ce a spus? Radu Ţinu: Cuvîntarea lui a fost scurtã, ceva cu perestroika şi «uite ruşii ce-au fãcut, sã facem şi noi...». A fost, mai degrabã, un discurs literar... Cam dezlînat. La un moment dat, atenţia mulţimii a fost atrasã de un cetãţean de înãlţime medie, îmbrãcat cu un pardesiu, care era foarte virulent. Nu-1 ştiam. Am luat legãtura cu cei de la filaj şi cu oamenii mei şi am cerut verificarea. Nu putea fi filat din apropiere, din cauza mulţimii. AMS: Ce anume a determinat interesul special pentru acea persoanã? RT: Pentru noi, Timişoara era un „oraş mic", cum se spune. Cam ştiam cine sunt oamenii, cum arãtã cetãţenii sãi, reuşeam, şi noi, şi Miliţia, sã identificãm repede pe cineva care nu era din oraş. Este, dacã vreţi, experienţa muncii în apropiere de graniţã, îl simţi, îl citeşti repede. şi, întradevãr, pe timpul discursului sãu am primit informaţia cã nu era din Timişoara. Dar nu ştiam cine e. A fost unul din cei cîţiva, puţini, care au incitat cu adevãrat mulţimea. AMS: Gîndul se duce imediat cãtre un individ suspect, cãtre un posibil agitator profesionist.

RT: Nu exclud asta, dar nouã ne-a fost imposibil sã-1 identificãm atunci. Asta e realitatea! AMS: Ce atrãgea atenţia la mesajul lui? RT: Era virulent împotriva regimului, chiar dacã nu explicit... Ceauşescu, comunismul.... Cred cã mesajul lui era mai coerent şi mai direct, se deosebea de ceilalţi, inclusiv de Monoran, care bãlmãjise ceva cu perestroika..."353 Este posibil, şi o luãm deocamdatã ca o ipotezã de lucru, ca personajul virulent sã fi fost observat şi reţinut în memorie cu mai mult interes de martorul Gheorghe Curpas: „Profitînd de ocazie, un oarecare Goruţã, ori Moruţã Vasile, nu mai reţin cum îl chema, s-a urcat pe tampoane. Cred cã acest om e primul tribun al revoluţiei. Spunea cã are copii, cã vrea ca ei sã trãiascã altfel, cã e momentul sã ne ridicãm la luptã pentru libertate... Mã treceau fiorii, se spuneau astfel de cuvinte pentru prima datã în faţa unei mulţimi, îl admiram, mã temeam pentru el, îl compãtimeam, îl invidiam. Curajul lui a dat roade, au vorbit şi alţii"354. Miodrag Milin crede cã-1 chema Daniel Vãlcãneanţu, dar nu este sigur. E posibil sã fie vorba şi de douã persoane. Ciudãţenia e cã acest om sau aceşti oameni nu a/au revendicat meritul acelui moment! Au incitat şi au dispãrut. Marius Mioc, un revoluţionar foarte activ dupã revoluţie, a avut parte de o situaţie care meritã interesul. A fost implicat în evenimentele din oraş în seara de 16 decembrie, dupã ora 20.00 pînã spre ora 22.00. Restul relatãrilor sale se referã la anchetele la care a fost supus şi, mai ales, la bãtãile pe care le-a primit. A rezistat recitind versuri de Adrian Pãunescu. Mãrturiile sale despre tratamentul ilegal aplicat în puşcãrie se potrivesc perfect cu cele aplicate revoluţionarilor de la Iaşi, ceea ce constituie o probã a metodelor folosite de organele de represiune ale regimului comunist, altfel îndelung negate. Deşi perioada în care a fost implicat efectiv în revolta de la TinriŞoara a fost extrem de redusã - unul din motivele pentru care este atacat şi ridiculizat în presã —, cîteva informaţii pe care le furnizeazã în volumul polemic pe care 1-a publicat în 1999 sunt relevante pentru înţelegerea întîmplârilor din Piaţa Maria şi de pe Bulevardul 6 Martie. Astfel, Mioc afirmã cã la apariţia primului detaşament de miliţieni mulţimea din Piaţa Maria nu depãşea 200-300 de persoane, evaluare ce pare aproape de adevãr. Din cercetãrile Comisiei senatoriale ştim cã în zonã au fost trimise mai întîi 28 de cadre de Miliţie fãrã armament şi echipament de luptã, însã seara tîrziu. Filajul a surprins relaţia între aceştia şi demonstranţi: „Ofiţerii de Miliţie, cu mult calm, cel puţin la început, au cerut celor cîteva sute de oameni sã plece la casele lor, sã fie liniştiţi, sã-şi vadã de treburi. O parte s-au lãsat convinşi de vorbele acestor ofiţeri arhicunoscuţi, unor manifestanţi fiindu-le chiar ruşine cã se aflau faţã în faţã cu ei. Am asistat la dialoguri din care am constatat cã într-adevãr oamenii se cunoşteau: «Mãi, Gheorghe, du-te acasã», «Nea Traiane, sã nu ne bateţi», «Nu vã bate nimeni, mâi, duceţi-vâ acasã la copii» etc."355. Apoi, apare un pluton de intervenţie cu bastoane, scuturi şi cãşti format din aproximativ 80 de cadre de Miliţie, şi douã-trei maşini de pompieri. Marius Mioc face o distincţie binevenitã între cele douã grupuri de miliţieni. La apariţia primului grup de miliţieni neînarmaţi, mulţimea „are un moment de derutã". „Era anormal ca 200300 de oameni sã se teamã de 10 miliţieni — continuã Mioc — şi totuşi aşa era. Uniforma de miliţian îşi pãstra încã un prestigiu total inoportun în conjunctura respectivã. Sunt necesare acţiuni pentru revenire la normalitate. Se strigã «laşii!» cãtre cei care se retrãseserã. «Uite cîţi suntem noi şi cîţi sunt ei!»."356 Pasajul este semnificativ ca mãrturie pentru psihologia mulţimii — teama de autoritate, reprezentatã de uniformã, existenţa micului nucleu de indivizi curajoşi şi nevoia absolutã de a constitui mulţimea psihologicã şi pe cea numericã, în strigãtul „laşii!" se gãsea toatã spaima celor curajoşi cã vor fi lãsaţi singuri în faţa forţei organizate a autoritãţii şi disperarea cã ar putea sã piardã singura lor protecţie — mulţimea. Apoi, evident, este invocat numãrul — element primitiv al oricãrei mulţimi. „Lîngâ un magazin alimentar erau douã lãzi cu sticle goale de lapte — numai bune de aruncat în miliţieni. Mã aprovizionez şi eu de acolo. Panica mulţimii a încetat. Miliţienii sunt trataţi cu sticle zburãtoare şi cu epitetul «hoţii!»", în timpul procesului de la Timişoara cele douã lãzi cu sticle de lapte goale au devenit 2 000 de sticle pline cu lapte. Nimic despre sticlele de bere. Folosirea epitetului antitetic hoţii adãugat substantivului miliţieni nu-1 mai comentãm. Profitînd de acest citat din revoluţionarul Marius Mioc, trebuie arãtat însã cã structurarea unei mulţimi active, protestatare, revoltate sau revoluţionare are nu numai avantaje, ci şi un mare dezavantaj. Ne propunem un joc al logicii. Nevoia mulţimii de a se manifesta solidar naşte şi

tratamentul unitar al ripostei. Deşi revoluţionarii nu înceteazã sã laude constituirea şi acţiunea mulţimii, ca personalitate colectivã, atunci cînd trebuie sã analizeze tratarea lor ca mulţime de cãtre forţele de ordine, adicã atunci cînd mulţimea este atacatã, bãtutã, udatã cu tunurile de apã sau împuşcatã personalitatea colectivã dispare şi se vorbeşte doar de victime, în cazul dat, mulţimea a aruncat cu sticle de lapte, nu x sau y, cu toate cã Marius Mioc şi-a asumat gestul mai tîrziu. Atacarea cordonului de miliţieni, care se aflau acolo într-o posturã legitimã, a reprezentat o infracţiune. Cine era infractorul? Mulţimea? întrebarea poate fi crucialã pentru înţelegerea raportului între acţiune şi reacţiune şi mai ales pentru militarii Armatei, care prin definiţie şi misiuni nu au posibilitatea materialã de a disocia individul de personalitatea colectivã. Forţele de ordine, da. Peste tot în ţãrile democratice civilizate se întîmplã douã lucruri care nu s-au petrecut la Timişoara în decembrie 1989: 1. Forţele de ordine sunt asistate de o autoritate juridicã (de regulã reprezentantul Procuraturii) care are obligaţia sã-i previnã pe manifestanţi cã au încãlcat anumite legi şi sã le prezinte consecinţele legale ale infracţiunii lor. 2. Forţele de ordine restabilesc ordinea apoi, pe baza informaţiilor furnizate de structuri specializate, prin rapoarte ale membrilor forţelor de ordine, prin reconstituire cu martori sau în baza unui proces, Justiţia îi condamnã individual pe cei gãsiţi ca vinovaţi de infracţiuni sancţionabile, în cazul în care s-a constatat cã mulţimea s-a comportat ca un corp organizat, cu o identitate juridicã precisã (sectã, asociaţie, grupare paramilitarã, club etc.) se iau mãsuri administrative şi împotriva grupãrii respective (amenzi, control instituţional, se limiteazã activitatea sau se interzice). Numãrul persoanelor reţinute nu este de regulã egal cu cel al persoanelor condamnate, în urma revoltei din Los Angeles din 1992 s-au operat peste 12 000 de arestãri şi numai aproximativ 6 000 de persoane au fost condamnate. Dar, sã observãm: au fost condamnaţi şase mii de oameni! în afara acestui mecanism nu existã decît rezultatul forţei. Dacã forţele de ordine înfrîngeau revolta, manifestanţii capturaţi erau judecaţi şi condamnaţi. Cum victoria a aparţinut mulţimii - din Iaşi, Timişoara, Bucureşti şi alte localitãţi -, cei judecaţi şi condamnaţi (în parte) au fost din rîndurile forţelor de ordine, în acest loc, fiind vorba de un criteriu politic, decizia este şi ea politicã. Vom da aici un exemplu semnificativ: generalul Iulian Vlad a fost condamnat la 16 ani de închisoare pentru reţinerea ilegalã timp de 4 ore a lui Dumitru Mazilu - acuzaţie falsã, nu 1-a reţinut Vlad -, în schimb, generalul Vlad, arestat în 31 decembrie 1989, este reţinut ilegal, fãrã nici o formã legalã, fãrã mandat, fãrã formularea vreunei acuzaţii timp de 3 luni şi nu a fost condamnat nimeni pentru asta! Soarta oamenilor în timpul unei revoluţii depinde substanţial de rezultatul ei. Asta nu are nici o legãturã cu dreptatea, adevãrul, legitimitatea juridicã. Trebuie subliniat însã cã mulţimea învingãtoare de care vorbim este cea a manifestanţilor din mai multe oraşe, nu exclusiv cea din Timişoara. Din fericire, Marius Mioc vine cu alte cîteva amãnunte foarte interesante despre relaţia manifestanţilor cu miliţienii: „Cîţiva manifestanţi se duc sã discute cu ei. Apoi se strigã sã nu se mai arunce cu sticle. Se opreşte aruncarea sticlelor şi mulţimea scandeazã cãtre miliţieni «Uniţi-vã cu noi!». Miliţienii sunt paşnici. S-au rãsfirat în linie în dreptul strãzii Timotei Cipariu, dar se poate trece printre ei"357. Este un moment de cumpãnã. Revolta pierde din substanţa sa violentã, esenţialã, în timp ce riposta nu se produce, deşi este legitimã - tulburarea ordinii publice şi poate chiar mai mult - avînd în vedere tentativa de a „pune în pericol viaţa ori integritatea corporalã" a miliţienilor. Gesturile de calmare a situaţiei venite din partea manifestanţilor relevã caracterul neanarhic al unei acţiuni care nu era îndreptatã expres împotriva ordinii publice sau, în particular, a miliţienilor, ci viza protestul faţã de factorul politic. Colonelul Mavru — repetãm, cel care a urmãrit cu ochi profesionist evenimentul - a constatat prezenţa unui nucleu compact de manifestanţi, un grup bine conturat şi constituit din tineri maghiari purtînd elemente de îmbrãcãminte asemãnãtoare. Acest nucleu avea un comportament antrenat, tipic formaţiunilor cu misiuni de incitare şi diversiune: „Acum fac precizarea cã acel comportament al nucleului de bazã din jurul lui Tokes era tipic unor persoane instruite în anumite proceduri de incitare, nu al unor cetãţeni obişnuiţi care se comportã şi reacţioneazã spontan. Noi am recunoscut clar elemente ale instructajului metodic al unor servicii de spionaj, pe care şi noi le învãţasem la şcoalã, pentru a identifica rapid un agent provocator în mijlocul unei mulţimi. Incitarea calificatã nu este un fapt întîmplã-tor, o improvizaţie"358. Dar şi mai interesantã este reacţia conducerii Securitãţii locale: „Raportam

permanent colonelului Sima, secvenţã cu secvenţã, şi ştiu cã el la rîndul lui raporta la CJP şi la Bucureşti, conform ordinelor primite. Sima ne întreba, în esenţã, de fiecare datã: «Sunt strãini? Sunt unguri? Ce vor? Ce fac?». şi atît. Nu s-a ordonat nimic altceva. Nu ara primit în acea perioadã nici un ordin. Raportam, el asculta, punea aceleaşi întrebãri, apoi închidea telefonul"359. O datã cu venirea nopţii, şeful filajului îl va suna din nou pe Sima, semnalîndu-i cã lumea scandeazã: „«Ce strigã?» - s-a interesat Sima. I-am raportat: «Tovarãşe colonel, se scandeazã Pline, libertate!». «Lasã-i sã strige!», a fost rãspunsul colonelului Sima"360. Nicolae Mavru a surprins foarte bine şi raportul între nucleul incitator şi mulţimea de cetãţeni manipulaţi: „Aceşti cîţiva tineri, maximum zece, fluturînd un steag, au început sã strige: «Haideţi dupã noi, spre Comitetul Judeţean!», moment în care se rupeau din mijlocul nucleului şi al mulţimii şi o porneau spre Piaţa Maria. Nimeni nu i-a urmat. Au mai încercat o datã şi încã o datã, în total de vreo opt, nouã ori, sã facã aceeaşi mişcare pentru desprinderea mulţimii şi orientarea ei spre atacarea sediului partidului. Dupã aproximativ o orã, timp în care lumea se cam plictisise de oratorii de pe tampoane, au reuşit sã punã în mişcare circa şaptezeci de persoane. Cu sfialã la început, au mers vreo sutã de metri, exact pînã în apropierea grupului statuar Maria, şi s-au rãspîndit"361. Grupul de instigatori maghiari se întorcea furios în mulţime, iritat de lipsa de cooperare şi de curaj a românilor. Atunci s-a încercat radicalizarea mesajului şi pentru prima oarã a fost lansatã lozinca „Jos Ceau-şescu!". Scena are un iz comic ce nu poate fi ratat: „îmi amintesc bine, deoarece eram lîngã maiorul Radu Ţinu şi strigam şi noi alãturi de ceilalţi «Jos Ceauşescu!». Noi strigam cu ruşine, totuşi, pentru cã era şeful statului în funcţie şi comandantul suprem. Mã uitam la Ţinu şi mai mult ca sigur gîndea ca şi mine: Dacã ne recunoaşte cineva? Dacã ne vede, dracului, cineva strigînd «Jos Ceauşescu!» împreunã cu ãştia şi ne raporteazã mai sus? Eu poate mai scãpãm, cã eram în Filaj şi aveam obligaţia sã mã confund cu mediul, dar Ţinu... Chiar în acel moment 1-am contactat din nou pe colonelul Sima: «De data asta se strigã jos cu... tovarãşul... Ceauşescu!», i-am spus mai cu ferealã. A avut aceeaşi reacţie: «Lasã-i sã strige!», apoi m-a mai întrebat dacã sunt violenţi. Nu, nu erau violenţi momentan. «Ce-ai zis cã scandeazã? Cum scandeazã?», a repetat, ca şi cum nu înţelesese de prima datã. De data asta i-am spus în clar: «Se scandeazã Jos Ceauşescu!». «Lasã-i sã strige!», a fost rãspunsul colonelului Sima"362. Nu a fost vorba de o „fraternizare" a Securitãţii cu manifestanţii din Piaţa Maria, ci de un refuz al implicãrii. Factorul politic este în mãsurã sã considere în acest moment fie cã manifestaţia poate fi gestionatã paşnic, prin dialog, negocieri, înţelegeri, fie cã legea a fost deja încãlcatã şi este autorizat de aceasta sã riposteze în forţã. Factorul politic - Nicolae Ceauşescu personal, apoi Emil Bobu şi Radu Bãlan - a hotãrît atunci sã foloseascã forţa. „Apar maşini de pompieri şi apoi militari cu scuturi. Oamenii sunt alungaţi de lîngã locuinţa lui Tb'kes şi se regrupeazã la podul care face legãtura din Piaţa Maria spre Centru. O vreme situaţia e staţionarã. Lanţul de militari se aflã în Piaţa Maria, unde se despart tramvaiele l şi 6. între grosul mulţimii şi militari e o distanţã destul de mare. Cîţiva demonstranţi strigã lozinci şi se agitã, însã majoritatea oamenilor se poartã ca simpli spectatori. Lanţul de ostaşi începe sã înainteze bãtînd cu bastoanele în scuturi. Oamenii intrã în panicã. Ostãşii înainteazã pînã peste pod separînd mulţimea în douã."363 Se formeazã douã coloane de manifestanţi. Este de precizat cã încã din Piaţa Maria în rîndurile mulţimii apãruserã douã curente: sã se deplaseze la Comitetul Judeţean de Partid pentru a-şi continua protestul şi ideea mai elaboratã de a se deplasa în Complexul studenţesc pentru a-i mobiliza pe studenţi la luptã, pentru a mãri şi numãrul, şi forţa violentã a mulţimii, şi apoi astfel configuraţi sã se ducã la Consiliul Judeţean. Constatãm aşadar cã nu numai Ceauşescu şi aparatul politic aveau o anumitã imagine despre valenţele revoluţionare ale corpului social al studenţilor, ci şi populaţia, în anul 1990, scriitorul Mircea Nedelciu va scrie în revista A vantpost: „Studenţimea este cel mai înaintat detaşament al unei revolte, este cel mai bine folosit de diferite forţe angajate în revoltã şi este singurul factor activ care nu rezolvã nimic". Reconstituirea fãcutã de autor la faţa locului a adus la luminã douã detalii interesante pentru analiza evenimentelor din seara de 16 decembrie, în primul rînd se constatã cã, privind dinspre strada Timotei Cipariu, spargerea vitrinelor la magazinele de vizavi din Bulevardul 6 Martie a pornit mai întîi spre stingã, contrar sensului arãtat de martorii timişoreni, adicã nu spre pod şi spre Centrul municipiului. Motivul este greu de înţeles, avînd în vedere pretenţia cã se urmãrea deplasarea protestului în faţa sediului CJP, şi alimenteazã mai bine

teza cã distrugerea şi devastarea magazinelor a avut scopul de a atrage atenţi?, de a produce un eveniment atît de grav încît sã nu poatã fi negat, ascuns, în al doilea rînd, la Muzeul revoluţiei din Timişoara, în sala de vernisaj se aflã o fotografie luatã în seara de 16 decembrie în piaţa Maria şi trimisã muzeului din strãinãtate, de la Geneva. Fotografia înfãţişeazã zona pietonala şi o parte a strãzii în dreptul magazinului alimentar din colţ, douã tramvaie blocate şi cu geamurile sparte şi un grup de manifestanţi, nu mai mare de 40-50 de persoane. Deoarece nu ştim la ce orã a fost luatã imaginea, nu putem preciza dacã numãrul manifestanţilor este cel real sau fotografia surprinde doar un grup aparte. Ceea ce constituie însã lucrul cel mai important la aceastã fotografie trimisã din strãinãtate şi care dã adevãrata ei valoare ca document este cã imaginea a fost luatã de pe imobilul în care locuia Tokes. Cine se putea urca sau avea profesionalismul sã urce pe acoperişul unui imobil, altfel înalt, pãzit şi supersupravegheat de Securitate? Fotografia este foarte suspectã şi trezeşte bãnuiala cã a fost fãcutã de un profesionist care, în mod sigur, nu spãrgea vitrine şi nu se bãtea cu miliţienii în stradã, ci urmãrea evenimentul „de sus". Aşa cum se prezintã astãzi tabloul situaţiei din noaptea de 16 decembrie putem identifica douã teme ale mulţimii, esenţiale pentru supravieţuirea ei şi determinante pentru evoluţia evenimentelor: 1. Caracterul politic al acţiunii şi de aici îndreptarea fireascã a intenţiilor motrice cãtre Comitetul Judeţean de Partid. 2. Nevoia grupului hotãrît, activ şi violent de a fi protejat prin supravieţuirea sau permanenta acumulare a unei mulţimi curajoase şi în mişcare. în privinţa caracterului politic, datoritã absenţei informaţiilor credibile şi persistenţei imaginii imprecise asupra configuraţiei primului grup violent, nu ştim în ce mãsurã a fost vorba de un grup organizat şi pregãtit în Ungaria sau de un nucleu natural format odatã cu acumularea erorilor autoritãţilor locale şi centrale. Cîţiva martori, nu mulţi, insistã cã încã de la debut mişcarea a abordat lozinci anticeauşiste („Jos Ceauşescu!", „Jos tiranul!", „Gorbaciov!") şi anticomuniste („Libertate!") alãturi de cele sociale („Vrem cãldurã!", „Vrem mîncare!"). Martorii proveniţi din rîndurile Securitãţii insistã cã principalele mesaje politice se limitau la perestroika şi Gorbaciov şi cã mult mai tîrziu au apãrut mesajele anticeauşiste, »în jurul orei 20.00 pe Bulevardul Vasile Pîrvan, cînd ne îndreptam spre Cãminele Studenţeşti şi Comitetul Judeţean PCR, moment în care iluminatul public a fost oprit, în clipa aprinderii becurilor toţi se uitau, cu vãditã teamã, la cei din jur..."364. Observaţia fostului ofiţer de Securitate atinge reacţii credibile pentru acel moment al naţiunii, încã timoratã, încã indecisã. în ce priveşte nevoia nucleului central al manifestaţiei de a asigura o mulţime suficienţã în care indivizii violenţi sã-şi piardã identitatea avem mai multe informaţii. Coloana care trece prin intersecţia Bulevardului Mihai Viteazul cu splaiul Tudor Vladimirescu, în drum spre Complexul studenţesc, este surprinsã de martorul Cristian Bogdan: „Nu erau prea compacţi, am putut trece printre ei". Martorul Mircea Radu aratã cã în zona sensului giratoriu de pe Bulevardul Vasile Pîrvan coloana s-a „pierdut". „Ori îmi stãruie în cap aceastã idee fiindcã stãteam în deschiderea aceea mare, nu ştiu. Am rãmas acolo vreo 30 de minute"365. La apariţia grupului de tineri violenţi, martorul Gheorghe Curpas înregistreazã un îndemn semnificativ pentru analiza noastrã: „Veniţi înapoi, suntem prea puţini, sã mergem dupã studenţi, la Complex!". Strigãtele repetate „Laşilor!", „Români, veniţi cu noi!" precum şi apelul la lozincile curajoase „Jos Ceauşescu!", „Jos tiranul!" au fost expresii ale disperãrii cã acţiunea odatã pornitã va eşua, cã grupul hoţãrît va fi expus anihilãrii facile de cãtre forţele de ordine, dar şi ale faptului cã populaţia nu reacţiona la o mişcare de stradã şi — credem noi, mult mai aproape de adevãr — nu cunoştea sau nu dãdea vreo importanţã cazului Laszlo Tokes. Cele douã coloanele pornite din Piaţa Maria -una pe Podul Mihai Viteazul, alta pe Podul Michelangelo - vor trece mai întîi printr-un episod dramatic, în mod neaşteptat, se stinge iluminatul public şi întreaga zonã a oraşului rãmîne în beznã. Ofiţerii de Securitate întreabã impacientaţi prin intermediul staţiilor de comunicaţii ale filajului „cine a fost dobitocul care a stins lumina?", deoarece întunericul împiedica identificarea comportamentului mulţimii, deruta complet filajul - lucrãtorii acestuia au pierdut de sub observare „obiectivele" -, în întuneric se putea petrece

orice - înjunghieri, aruncãri în Bega, dispariţia unor indivizi deja filaţi. ,Dobitocul" era, potrivit lucrãtorilor Securitãţii, secretarul de partid la Secţia organizatoricã Florea, membru al nucleului politic identificat dupã revoluţie ca unul dintre vinovaţii de toate bîlbîielile, ezitãrile şi deciziile stupide care au permis escaladarea mişcãrii protestatare. Florea şi primarul Moţ fuseserã la Podul Michelangelo pentru a încerca sã-i opreascã pe manifestanţi şi nu reuşiserã, în acea beznã s-a strigat „Jos Ceauşescu!". La somaţiile Securitãţii, lumina a fost reaprinsâ dupã aproximativ 5 minute. Coloana şi-a urmat drumul, şi mai hotãrît, cãtre Complexul studenţesc. Aici însã rãspunsul studenţimii a fost altfel. Nu au ieşit. Dupã revoluţie au fost mãrturii care au arãtat cã unul sau doi studenţi au sãrit geamul pentru a scãpa de supravegherea profesorilor sau a securiştilor din clãdire. Nu îi supraveghea nimeni. Adevãrul este cã studenţimea nu s-a asociat acelei mişcãri, probabil pentru cã nu îi cunoştea cauza sau din simplul motiv cã era în vacanţã. Sîmbâţa era zi de chef în cãminele studenţeşti. In faţa acestei situaţii limitã, grupul manifestanţilor hotãrãşte sã se îndrepte spre Comitetul Judeţean de Partid, în drum, pe Podul Michelangelo coloana este întîmpinatã de primarul Petre Moţ, care încearcã sã-i opreascã: „Gîndiţi-vã ce faceţi, fraţi români!", dar este bãtut366. Ajunşi în faţa clãdirii care reprezenta autoritatea politicã manifestanţii scandeazã lozinci anticeauşiste şi anticomuniste, cerînd în acelaşi timp ca primul-secretar Bãlan sã coboare pentru un dialog, situaţie paradoxalã la care sigur cã nu s-a gîndit nimeni atunci. Ce putea negocia reprezentantul partidului comunist şi al lui Ceauşescu cu o massã care cerea cãderea regimului şi a sistemului politic? Martorul Adrian Matei Kah afirmã cã „aici ne-am oprit şi cîţiva tineri au spart însemnele comuniste (secera şi ciocanul) şi s-a strigat ca pînã atunci pe traseu: «Vrem saloane de Crãciun, nu conducãtori nebuni!», «Vrem cãldurã!», «Vrem mîncare!». Dar în loc sã vinã cineva sã discute, o maşinã de Pompieri s-a apropiat stropind demonstranţii"367. Martorul Radu Mircea descrie acest moment cu cîteva amãnunte în plus: „Chiar dacã n-au avut mijloace potrivite, doi tineri s-au cãţãrat, acesta e cuvîntul, cãţãrat, la lumina unor lanterne, pe zidul Consiliului — se foloseau doar de intervalele dintre structurile clãdirii! — pentru a smulge stema. Au ajuns pînã la ea, n-au reuşit sã o dea jos însã, fiindcã aveau o poziţie proastã, iar stema stãtea foarte bine prinsã în ancorele ei"368. şi studentul israelian Cristian Bogdan a asistat la scenã: „în faţa Consiliului, trei inşi încercau sã dea stema jos, nu reuşeau, era foarte bine prinsã şi ei nu aveau nici o unealtã; jos se strigau lozinci, dupã un timp s-au manifestat altfel, au spart vitrinele librãriei din apropiere, au dat foc cãrţilor lui Ceauşescu, au spart poarta Consiliului. Cam pe atunci au apãrut miliţienii cu scuturi, cãşti şi bastoane"369. Precizãm cã întreaga scenã a distrugerii însemnelor de pe clãdirea CJP a fost filmatã de Securitate şi analizatã a doua zi pentru a putea fi identificate persoanele participante. Acest film se gãseşte în Arhiva SRI şi ne-a fost refuzat la vizionare. Şeful Filajului a vãzut scena: „M-am amestecat printre oameni pînã aproape de trotuarul de lîngã CJP, apoi, vãzînd cã se îngroaşã gluma, m-am retras pe linia de tramvai. Deodatã, doi tineri de 20-22 de ani s-au cãţãrat pe zidul CJP, cu o dexteritate care m-a uimit. Sunt convins cã nici cei cu pregãtire specialã nu puteau sã se caţere atît de uşor şi de repede. Au ajuns şi la stema PCR şi la cea a României şi le-au spart. Erau îmbrãcaţi cu ceva gen salopetã neagrã. Dupã aceasta, au fugit, trecînd pe lîngã mine şi înjurînd. Leam reţinut perfect semnalmentele (...) Voi sãri aici peste poveste şi voi menţiona cã pe cei doi tineri i-am gãsit a doua zi în penitenciar, unde m-am dus special pentru ei. Nu mai aveau bluza neagrã de salopetã. Unul a declarat cã este din Ardeal, altul din Moldova (Botoşani, parcã). Acte nu aveau. Au fost eliberaţi pe 19 decembrie. Nici astãzi nu se ştie cine au fost. Numele declarate de ei nu existã"370. Maşina de pompieri a fost atacatã cu pietre, şoferul pierzînd controlul volanului şi izbinduse în peretele unei case. Martorul Dan Fleşeriu îşi aminteşte: „«Trebuie sã spargem vitrinele!», susţinea unul dintre manifestanţi, «ca sã rãmînã urme. Acum suntem puţini, peste cîteva ore vom merge pe la casele noastre, aşa cã mîine, cum în ziare, la radio ori la televiziune nu se va spune nimic, nu va şti nimeni de manifestarea noastrã. Insã dacã mîine se vor vedea aceste urme, s-ar putea ca în seara ce vine sã fim mai mulţi. Mai mulţi şi rnai puternici»"371. Martorul Gheorghe Curpas a participat la luptele de stradã din zona Comitetului de Partid Timiş: „Pe lîngã pietre, oamenii au rupt din copaci crengi, ciomege; trei inşi s-au angajat sã smulgã o pancartã de pe frontispiciul edificiului... şi-atunci am fost atacaţi de miliţieni. De vreo treizeci de miliţieni ce

apãruserã de pe strada Filipescu, fiind echipaţi cu scuturi, ciomege şi cãşti. Noi am început sã aruncãm cu pietre în ei, ei însã înaintau mereu, unii dintre noi au dispãrut, rîndurile s-au rãrit; cei mai curajoşi s-au dovedit tinerii din primele cinci-şase rînduri, «Nu fugiţi, laşilor!», strigau ei; între noi a cãzut o bombã lacrimogenã, în aer au apãrut particule, picãturi iritabile; am început sã lãcrimãm, ba parcã ni s-a umflat gîtul, limba, dar continuam sã ne batem, am prins un miliţian între noi şi 1-am bãtut cu ce am putut, pumni, picioare, ciomege"372. Martorul Vasile Rotãrescu introduce în acţiune un amãnunt care nu apare la alţi martori şi care nu este însoţit de explicaţii: „Noi aruncam cu sticle cu benzinã, un fel de grenade ad-hoc, ei înaintau apãraţi de scuturi"373. Nu ştim de unde s-a putut procura benzinã în noaptea aceea şi cine a fabricat - deoarece cocteilul Molotov se fabricã — acele proiectile incendiare. Respingerea atacului din faţa Comitetului de Partid a reuşit sã disperseze o bunã parte din manifestanţi, nucleul violent retrãgîndu-se pe douã coloane şi distrugînd magazine în drumul sãu. Spre miezul nopţii s-au izolat douã focare de conflict, unul înapoi spre Piaţa Maria, altul în zona Regionalei CFR. în aceste locuri, luptele între manifestanţii violenţi şi forţele de ordine s-au dat corp la corp, în timp sau la scurtã vreme dupã ce persoane violente spãrgeau vitrinele şi incendiau interiorul. Tot în acest moment de scãdere a intensitãţii acţiunilor nucleului violent şi de ofensivã a forţelor de ordine apar în diferite locuri autoturisme şi autocamioane strãine. Gheorghe Curpas povesteşte: „Pe podul Michelangelo — o luasem din nou spre Complexele Studenţeşti — am dat de douã TIR-uri ruseşti, nu-mi dau seama ce-or fi înţeles, nu pot fi sigur cã ştiau ce se întîm-pla în oraş, oricum au oprit, ne-am dat mîna, noi am zis o mie de chestii, au zis şi ei multe, în urechi mi-a rãmas numai Haraşo rebiata! («Bravo, bãieţi!»)". Dan Fleşeriu i-a vãzut în apropierea pieţei Kuttl: „Apariţia în acea zonã a douã maşini strãine, douã autoturisme, unul din URSS, celãlalt din Italia, a declanşat un val de aplauze". Intervenţia unor cetãţeni strãini este semnalatã şi de martorul Pop Corneliu, pentru ziua de 17 decembrie: „Au trecut vreo douã TIR-uri bulgãreşti, ne-am fãcut cu mîinile, ne-am încurajat reciproc (...) Apar în sensul giratoriu şi douã autoturisme din URSS, venind dinspre Arad. Manifestãri de solidaritate, încurajãri, urãri de izbîndã"374. Problema grupului violent. Comisia senatorialã a surprins atît existenţa grupului violent care a produs distrugerile din oraş, cît şi implicarea unor cetãţeni strãini în evenimente, însã a lãsat cazul fãrã un rãspuns, înlocuindu-1 cu patru ipoteze: l. Grupuri locale de furioşi. 2. Grupuri de mercenari strãini. 3. Diversiune fãcutã de Securitate. 4. Diversiune fãcutã de Armatã. Ultimele douã ipoteze au fost incluse din considerente politicianiste, avînd în vedere îmbrãţişarea acestei teorii de membrii comisiei aflaţi în Opoziţie. Unii revoluţionari au acceptat aceste soluţii din comoditate, dar şi pentru cã ei înşişi nu aveau o explicaţie pentru acţiunile grupului violent de la Timişoara. Teoria unei diversiuni fãcute de Securitate sau de Armatã este ilogicã. Ideea cã diversionisţi români au devastat magazinele şi clãdirea Comitetului de Partid pentru a putea justifica represiunea este o aberaţie, ca multe alte aberaţii produse în mediul politic din dorinţa de a construi o legitimare politicã pentru lideri şi membrii de partid care nu au participat la revoluţie, din rãzbunare pe Securitate, din urã faţã de Armatã sau (în cazul unor lideri UDMR) din dorinţa de a masca implicarea unor lideri maghiari în violenţele din decembrie 1989 de la Timişoara. Toate informaţiile care s-au putut strînge pînã acum dovedesc fãrã nici un dubiu demersurile şefilor Securitãţii şi Armatei de a împiedica apariţia conflictului, apoi de a-1 stinge cît mai repede şi, mai ales, de a se implica cît mai puţin în el. De altfel, putem afirma acum cã, în afara gafelor fãcute de autoritãţile politice locale şi centrale, dezvoltarea conflictului s-a putut produce şi pentru cã forţele de ordine au intervenit ezitant, limitat, dezorganizat — adicã fãrã o pregãtire prealabilã, fãrã premeditarea la care fac apel adepţii teoriei represiunii provocate. Adevãrul complet sau cel puţin suficient de credibil nu va fi aflat decît dupã ce Arhivele secrete vor fi deschise. Ele nu sunt deschise din motive politice, dar şi din cauza faptului cã o serie de indivizi implicaţi în evenimente se aflã sub supravegherea SRI şi dupã 1989, ca urmare a pãstrãrii legãturilor cu vechile reţele de informaţii şi spionaj strãine. Autorul crede cã problema grupului violent de la Timişoara a fost greşit abordatã, cu toate cã informaţiile care ar fi putut explica mãcar o parte din întîmplãri au fost publicate din diferite direcţii, în primul rînd, nu putem cere manifestanţilor obişnuiţi sã aibã capacitatea de a distinge profesionist un român revoltat, ajuns la pragul disperãrii, de un diversionist. Deşi unii dintre

manifestanţi au afirmat dupã revoluţie cã au participat la acţiuni violente, nici unul nu recunoaşte cã a devastat şi nici unul cã a fãcut parte din grupul violent. Mãrturiile strînse de cei doi autori timişoreni — Titus Suciu şi Marius Mioc - nu pot da explicaţii, ci doar confirma cã grupul violent a existat, a acţionat şi nu era tipic timişorenilor: Cristian Bogdan:,,Nucleul mulţimii era format de un grup de tineri energici, curajoşi, în jurul lor gãsindu-se oameni de toate vîrstele". Mircea Radu: „Demonstranţii din piaţã nu erau mulţi, dupã cîte îmi amintesc nu depãşeau cifra de douã sute, se comportau însã cu un curaj nebun. Ca sã nu greşeascã ţintele, se apropiau pînã la 20, chiar 15 metri, de unde aruncau în militari cu pietre, întorcîndu-se apoi dupã alte proiectile. Blãnãria din piaţã a fost spartã, de un ins cam bãut, cam vulgar". (Ofiţerii Securitãţii 1-au identificat în persoana unui cunoscut cerşetor, care a lovit vitrina cu cîrja şi apoi a devastat magazinul împreunã cu trei ţigani.) Radu Bãrzeanvr. „Exista un nucleu, un grup de oameni mai hotã-rîţi, care scandau chemãri, lozinci, ceilalţi mergînd în urma acestora tot mai rãsfiraţi, în grupuri tot mai restrînse, în funcţie de curajul fiecãruia". Corneliu Pop: „Am remarcat un tip înalt cu o patã roşie pe obraji, îmbrãcat într-un Parker, care reuşea sã se facã auzit şi ascultat de suficient de mulţi oameni din jur". Sandu Hanuş: „Cele mai multe vitrine au fost sparte de un grup de şapte persoane avînd în mînã nişte bastoane — de unde? Cum de veniserã astfel pregãtiţi? — şi sticle cu bãuturã" Andraş Vasile: „Dupã ora 21, se spãrgeau vitrinele, la librãria din colţ, la tutungerie. Treaba asta o fãceau patru tineri tunşi zero, îmbrãcaţi în haine civile, avînd nişte bîte, zic eu speciale, lungi de l ,70-1,80 m, prevãzute la capete cu vergi metalice. Ei spãrgeau, dar nu luau nimic, aveau ceva împotriva vitrinelor, lucru pe care, de altfel, îl executau într-adevãr cu plãcere. Nu la mult timp dupã ce librãria fusese atacatã, alţi tineri (subl. n.) s-au repezit la rafturile cu cãrţi, la cele cartonate şi cu coperţi roşii ori cu poza lui Ceauşescu pe ele, le-au luat şi le-au dus în intersecţie, unde le-au dat foc. Dupã cîteva minute, mi s-a pãrut cã observ ceva aparte: grupul celor patru tineri tunşi zero era condus de doi inşi în haine de piele. Tinerii li se adresau mereu, cei doi înclinau din cap şi indicau o direcţie, alta, adicã o vitrinã ori alta, dupã care aceştia se repezeau spre ea" (Este cea mai consistentã mãrturie şi singura cu observaţii asupra comportamentului tipic unor diversionisţi; totodatã, martorul aratã clar cã indivizii care spãrgeau vitrine şi cei care furau sau devastau în magazine nu formau acelaşi grup, ci douã grupuri distincte.) Adrian Matei Kah: „Un grup de oameni se uita cum nişte indivizi bine instruiţi spãrgeau geamurile de lîngã Restaurantul Bulevard. Am rugat oamenii sã apere Modexul, pentru cã era clar cã spãrgãtorii n-aveau nimic comun cu revolta". Autorul a stat de vorbã în mai multe rînduri cu deputatul PNL de Timiş, Ovidiu Drãgãnescu, participant la revolta din Timişoara şi care a relatat în ziua de 26 august 2003 şi urmãtoarea scenã: „La un moment dat, dinspre Centru, din zona care dãdea la Primãrie, a apãrut un individ ciudat. Avea cam l ,75 m înãlţime, alurã sportivã; mai mult slab decît solid, îmbrãcat cu o vestã maro şi jeans. S-a apropiat de grupul nostru foarte calm, a scos pe rînd patru sticle de cocteil Molotov, le-a dat foc foarte tacticos şi le-a aruncat în magazinul de parfumerie. Noi strigam, sãream, fãceam agitaţie... El, nu, acţiona tacticos. Erau sticle de bere de o jumãtate de litru, cu benzinã şi cu fitil de cîrpã. Magazinul a fost incendiat imediat, sprayurile au început sã pocneascã. Repet, noi strigam, rîdeam, ţopãiam pe acolo... Ãla şi-a terminat treaba şi a plecat în aceeaşi zonã de unde venise şi unde noi ştiam cã erau trupe, militari înarmaţi". Avînd în vedere credibilitatea serioasã a martorului Ovidiu Drãgãnescu şi mai ales faptul cã provine din rîndurile revoluţionarilor autentici, mãrturia sa în legãturã cu apariţia acelui individ suspect este consistentã. Nici un revoluţionar timişorean nu avusese un astfel de comportament. Problema grupului violent şi a indivizilor ciudaţi (bine pregãtiţi, metodici, primind ordine de la alţi indivizi calmi, acţionînd violent şi apoi retrãgîndu-se) va fi mereu un subiect de controversã. Sã ne amintim cã Filip Teodorescu, adjunctul şefului Direcţiei de Contraspionaj, a fost alarmat în seara de 16 decembrie şi, ajuns la sediul Departamentului, a fost informat de generalul Gianu Bucurescu asupra ordinului primit de la generalul Iulian Vlad: „Existã informaţii cã la Timişoara au

fost infiltrate forte strãine în scopul declanşãrii unor conflicte violente vizînd destabilizarea situaţiei politice din zonã; sã iau doi-trei ofiţeri cu experienţã şi sã mã deplasez imediat la Timişoara"375. Informaţia furnizatã de Filip Teodorescu este deosebit de gravã şi nu credem cã-şi putea permite sã nu-şi cîntã-reascã bine cuvintele. „Infiltrarea de forţe strãine" nu este o joacã; ea însemna penetrarea sistemului de apãrare şi securitate al ţãrii, operaţiune cunoscutã ca premergãtoare unei intervenţii militare sau unei diversiuni cu scopul de a crea premisele unei rãsturnãri politice. Atunci cînd şeful DSS face o astfel de afirmaţie serioasã şi dã un ordin în baza acestei informaţii trebuie sã existe temeiuri informative solide, date verificate şi care pot susţine luarea mãsurilor de apãrare. Credem cã mai degrabã generalul Vlad i-a cerut colonelului Filip Teodorescu sã verifice dacã au fost infiltrate forte strãine, iar acesta, pîna în dupã-amiaza de 22 decembrie, nu i-a putut confirma. Defecţiuni în sistemul de apãrare, al tãrii în cercetãrile Comisiei senatoriale - comisie care reprezintã Parlamentul, una din cele trei Puteri ale ţãrii - au apãrut informaţii asupra cazurilor numeroase de cetãţeni români care treceau fraudulos graniţa în Ungaria, erau cazaţi în lagãre de refugiaţi improvizate în unitãţi militare şi apoi, dupã un instructaj, retrimişi în România. Concluzia Comisiei este cã aceşti indivizi au compus grupurile violente de la Timişoara. Sursa principalã a informaţiilor pare a fi colonelul Filip Teodorescu, autorul cãrţii Un risc asumat. într-adevãr, în acest volum fostul adjunct al şefului Direcţiei de contraspionaj aratã cã în vara anului 1989 la nivelul superior al Departamentului Securitãţii Statului fusese creat un comandament special cu misiunea de a analiza sãptãmînal evoluţia acţiunilor iredentiste maghiare împotriva României. Acest comandament a constatat, printre altele, cã împuterniciţii de graniţã din partea Ungariei şi Iugoslaviei au început la un moment dat sã predea un numãr mare de transfugi români, cu toate cã pînã atunci astfel de cazuri erau foarte rare. „împreunã cu formaţiunile de grãniceri au fost stabilite mãsuri de cercetare informativã atît a persoanelor predate de împuterniciţii de graniţã, cît şi a celor prinse la intrarea ilegalã în ţarã; au rezultat informaţii deosebit de importante şi îngrijorãtoare: în lagãrele de refugiaţi din Ungaria şi Austria se proceda la recrutarea de mercenari, cu precãdere dintre cetãţenii români de naţionalitate maghiarã şi ţigani, cointeresîndu-i material; li se dãdea o sumã ca avans, restul urmînd sã-1 primeascã dupã îndeplinirea misiunii; misiunea lor consta în introducerea în România de materiale de propagandã anticeauşistã şi antiromâneascã pe care sã le rãspîndeascã în zona Transilvaniei şi Banatului, introducerea de armament, muniţie şi explozivi şi asigurarea în ascunzãtori; sã stimuleze nemulţumirile şi chiar sã declanşeze nemulţumiri deschise, acte de violenţã împotriva autoritãţii de stat folosind în acest scop şi armele, şi explozibilul puse la dispoziţie; în momentul în care se semnala un conflict într-o localitate din zonã, ei trebuiau sã se deplaseze urgent acolo, sâ-1 amplifice şi sâ-1 direcţioneze."376 Conform colonelului Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei I, în competenţa cãruia se afla cazul, din cele aproximativ 300 de persoane cercetate astfel s-au constituit, ca relevante şi substanţiale, 20 de dosare, între care şase conţineau informaţii cantitativ şi calitativ de extremã valoare informativã. Generalul Ionel Gal, fost şef al Arhivelor Statului, avea sã confirme aceastã situaţie: „Din activitatea informativã şi de cercetare a rezultat cã majoritatea acestora veneau din tabãra de la Bicske a organizaţiei «România liberã» unde erau instruiţi special sã participe la o acţiune de rãsturnare prin forţã a regimului din România. Arestarea şi anchetarea a şase indivizi lansaţi au confirmat faptul cã toţi transfugii erau pregãtiţi şi aşteptau un semnal sã intre în acţiune la Timişoara"377, în faţa Comisiei senatoriale, colonelul Raţiu a fãcut urmãtoarele precizãri: „Dupã o teleconferinţã a lui Nicolae Ceauşescu, Vlad a spus cã mai mult de trei luni nu poate dura asta! Era un fenomen de plecare ilegalã din ţarã, dar la sfîrşiţul lui '89 s-a în-tîmplat invers - trimiterea lor înapoi. Ceauşescu a dispus ca aceşti fugari sã fie ţinuţi în dormitoare la batalioanele de grãniceri. Am trimis oameni sã-i cerceteze; circa 20 au recunoscut cã au fost recrutaţi de organizaţia «România liberã» din Budapesta şi aveau o tabãrã de antrenament la Bicske. Pentru cã eram în cercetãri la Arad cu un cioban ce a trecut cu oile, am fost şi la Timişoara sã vãd situaţia acestora. Erau români şi ţigani cei recrutaţi şi mi-au spus cã trebuie sã se prezinte la Timişoara. Maghiarii favorizau plecarea fugarilor în Occident prin diferite filiere, în 1986,

economistul Roşea din Timişoara a înfiinţat organizaţia «România liberã» la Budapesta care a luptat pentru rãsturnarea regimului comunist din România, în Ungaria cercurile iredentiste erau în special din rîndul clerului. La biserica Sf. Ştefan, un preot reformat Nemeth Geza îi primea pe transfugi. Cel mai mare numãr de transfugi staţionaţi în Ungaria era în jur de 6 000. Geza Nemeth a sprijinit organizaţia «România liberã» şi Poszgai i-a vizitat. Nimic contra lui Ceauşescu. Apoi Roşea a plecat în Occident. Ultimul şef acolo a fost unul Manea. Sediul s-a mutat la Bicske — o fostã cazarmã — unde pregãteau transfugii"378. Mecanismul racolãrii era urmãtorul: prin reţele de spionaj active pe teritoriul României erau studiaţi, contactaţi „în orb", angajaţi în discuţii cu referire la situaţia materialã personalã, la situaţia generalã din România, la imaginea lor despre felul de trai din Occident, la posibilitatea de a cîştiga repede o sumã importantã de bani în valutã, o serie de cetãţeni români, cu predilecţie tineri, într-un dialog al autorului cu generalul Ştefan Alexie, fost secretar de stat în Departamentul Securitãţii Statului, acesta a oferit un caz semnificativ: „Cu circa una-douã luni înainte de evenimentele de la Timişoara, şeful Securitãţii Bihor a depistat la Vama Borş doi cetãţeni germani care intraserã legal în ţarã şi care la ieşire aveau asupra lor liste şi documente care puteau fi interpretate ca acte prin care anumiţi indivizi, cetãţeni români, erau selectaţi pentru evenimentele din decembrie. Securitatea a început imediat studierea şi contactarea celor aflaţi pe liste. Pe cei doi germani i-au cazat la un hotel din Oradea, şi colonelul Ogãşeanu a discutat cu ei. Au recunoscut cã au venit cu misiunea de a pregãti persoane ca sã acţioneze la momentul oportun prin acţiuni anarhice în oraşele Cluj, Sighişoara, Sibiu, Braşov, Cugir. Cei doi germani erau unul de aproximativ 50 de ani, altul de 28-30 de ani. Vã atrag atenţia cã violenţele de la Cugir din timpul revoluţiei, faptele oribile de acolo, actele de barbarie n-au fost întîmplãtoare şi cã acolo au acţionat oameni pregãtiţi din timp! Criteriul de selecţie al celor doi agenţi germani viza persoane atenţionate sau pedepsite pentru încercare de trecere frauduloasã a frontierei, cãrora le promiteau ajutorul pentru a fugi în Vest, persoane cu aviz negativ de a primi vizã, de a pleca definitiv din ţarã, evident nemulţumite, precum şi infractori de drept comun". Cîteva din Notele Securitãţii au ajuns şi în arhivele presei române: NOTÃ „O sursã a Securitãţii judeţului Harghita care a efectuat recent o cãlãtorie turisticã în RF Germania, a contactat, între alţii, pe BINDER KAROLY din localitatea Kirdkheim, de profesie inginer, originar din ţara noastrã. Cel în cauzã a relatat cã este secretarul «Asociaţiei maghiarilor ardeleni» stabiliţi în landul Baden-Wurtenberg. Organizaţia are în componenţã circa 420 de membri, sediul acesteia aflîndu-se la Stuttgart. Cetãţeanul vest-german a mai precizat cã scopul întregii activitãţi desfãşurate de membrii asociaţiei este «obţinerea independenţei Transilvaniei» şi cã fiind conştienţi de preponderenţa elementului românesc în aceastã zonã, în ultima perioadã, au început sã coopteze în cadrul organizaţiei şi persoane de naţionalitate româna. A susţinut totodatã cã în sprijinul acestei idei, una din principalele lor preocupãri este de a demonstra opiniei publice internaţionale cã populaţia de naţionalitate maghiarã din ţara noastrã «este lipsitã de cele mai elementare drepturi şi libertãţi». BINDER KAROLY a fãcut cu acest prilej şi o serie de afirmaţii duşmãnoase la adresa realitãţilor social-politice şi economice din RS România. Cu aceste aspecte va fi informatã UM 0544, împreunã cu care vom acţiona pentru obţinerea de date cu privire la scopurile şi modalitãţile concrete de acţiune ale acestei asociaţii, cu accent pe prevenirea realizãrii unitãţii dintre elementele emigraţiei române şi maghiare din aceastã zonã. N.N. BINDER KAROLY, este în vîrstã de 40 ani, de origine germanã (şvab), fost maistru la Fabrica de instalaţii şi utilaje de transport Cãrei, cãsãtorit, are trei copii minori, în ianuarie 1989 a plecat cu permis de mic trafic în RP Ungarã, de unde a ajuns ilegal în RF Germania, obţinînd cetãţenia germanã. Are în ţarã pãrinţii, un frate şi soţia (cu cei trei copii) necunoscuţi cu probleme deosebite"379. Se pune întrebarea: românii care au acceptat sã lucreze pentru «Asociaţia maghiarilor ardeleni", avînd ca scop „independenţa Transilvaniei", adicã ruperea ei de ţarã, şi care au fost

trimişi de aceastã organizaţie sã acţioneze la Timişoara au fost eroi ai revoluţiei sau trãdãtori de ţarã? Cititorul este lãsat sã judece singur. Sã studiem şi o altã Notã a Securitãţii, de data asta cu amãnunte despre cei care au fost pregãtiţi în Ungaria şi au acţionat la Timişoara: NOTÃ Recent, o sursã a Securitãţii judeţului Satu-Mare s-a întors dintr-o cãlãtorie din Ungaria, unde a vizitat unele cunoştinţe din «tabãra refugiaţilor» de la Bicske, relatînd urmãtoarele aspecte de interes operativ: în «tabãrã» s-a întîlnit cu un fost prieten, pe nume NAGY EMERIC, originar din Cãrei, care i-a confirmat cã în august 1989 a trecut fraudulos în Ungaria împreunã cu soţia şi fiica sa, iar în prezent activeazã ca secretar al unei organizaţii denumitã «Liga Anticomunistã Românã» înfiinţatã recent în lagãrul de la Bicske. A menţionat cã organizaţia ar avea circa 100 de membri, recrutaţi dintre fugarii de origine românã şi conduşi de un anume MANEA TRAIAN din Ploieşti, împreunã cu fiica sa NAGY HAJNAL, participã la activitãţile pe care MANEA TRAIAN le organizeazã şi iniţiazã din Bicske împotriva României. A precizat sursei cã se ocupã mult cu acţiunile acestei organizaţii, iar fiica sa este translator. Pe fondul unor manifestãri duşmãnoase, naţionalisţ-iredentiste, NAGY EMERIC a încercat sã determine sursa sã rãmînã în Ungaria, precizînd cã în Bicske ar fi un mare numãr de fugari români, inclusiv saşi şi şvabi, care aşteaptã sã emigreze în Occident. Deşi ungur, activeazã alãturi de români la indicaţia autoritãţilor maghiare, precizînd cã are sprijinul material al acestora, al unor emigranţi români din Anglia, conlucrînd strîns cu gruparea «România Liberã» de la Budapesta. A menţionat, de asemenea, cã pînã în prezent organizaţia condusã de MANEA TRAIAN a iniţiat acţiuni anticomuniste şi antiro-mâneşti în faţa ambasadei de la Budapesta, demonstraţii de stradã şi intenţioneazã sã-şi intensifice preocupãrile de acest gen, mai ales cu prilejul celui de-al XlV-lea Congres. Securitatea judeţului Satu-Mare întreprinde mãsuri de identificare a rudelor şi legãturilor pe care NAGY EMERIC le are în ţarã, în vederea lucrãrii lor active şi iniţierii unor acţiuni preventive adecvate. Cu aspectele raportate va fi informatã şi Unitatea Militarã 0544/225, cu care vom conlucra pentru neutralizarea actelor ostile ale celui în cauzã. NAGY EMERIC este fiul lui loan şi Terezia, nãscut la 10 noiembrie 1947 în Cãrei, fost merceolog la Inspectoratul pentru Protecţia Plantelor, cu ultimul domiciliu în localitatea natalã, str (...). în august 1989, împreunã cu soţia şi fiica, a trecut fraudulos graniţa în Ungaria. 2. Din verificarea informativã realizatã de Securitatea judeţului Satu-Mare pe lîngã BODA ELISABETA, soacra ţiganului fugar HORVATH NICU, rezultã cã aceasta a fost vizitatã în noaptea de 15/16 noiembrie 1989, în condiţii de discreţie deosebitã, de douã persoane necunoscute care în aceeaşi noapte ar fi plecat la Timişoara. Avînd în vedere cã HORVATH NICU este persoana prin care MANEA TRAIAN, conducãtorul «Ligii Anticomuniste Române» de la Bicske, intenţioneazã sã introducã în ţarã fiţuici cu conţinut ostil, nu este exclus ca una din aceste persoane care au vizitat-o sã fie ginerele acesteia. Pentru identificarea şi reţinerea persoanelor în cauzã au fost luate mãsuri de cãtre organele de securitate şi grãniceri din zona limitrofã frontierei inclusiv la legãturile cunoscute din Timişoara, solicitînd în acest sens şi sprijinul Inspectoratului General al Miliţiei"380. în legãturã cu fiţuicile evocate în nota de mai sus, un raport al SRI Caraş-Severin aratã cã aceste fiţuici au apãrut în timpul evenimentelor de la Timişoara în localitãţi ale judeţului: „Din data de 19 decembrie 1989 s-a semnalat în Caransebeş, Oţelu Roşu şi Reşiţa prezenţa unor autoturisme înmatriculate în judeţul Timiş, din care se rãspîndeau de cãtre persoane neidentificate fiţuici al cãror conţinut îndemna la solidaritatea cu acţiunile de la Timişoara şi la înlãturarea de la conducerea ţãrii a lui Nicolae Ceauşescu"381. O Notã a Securitãţii judeţului Iaşi raporta conducerii DSS cã o sursã a sa a informat ca „în ultima perioadã, autoritãţile maghiare insistã tot mai mult pentru a-i determina pe aceştia sã se stabileascã în Ungaria. Comisia pentru refugiaţi le dã asigurãri cã îi va sprijini în aducerea familiilor din ţara noastrã, inclusiv prin plãţirea unor sume de bani cãlãuzelor care se

angajeazã în trecerea lor ilegalã peste graniţã şi îi foloseşte în exercitarea, la rîndul lor, de influenţe emigraţioniste asupra turiştilor români cu care vin în contact (...) Funcţionari ai Ambasadei Franţei din capitala ţãrii vecine sunt preocupaţi de contactarea unor tineri din aceastã categorie şi determinarea lor de a se înrola în armata francezã, promiţîndu-le sume mari de bani şi acordarea cetãţeniei respective dupã cinci ani de prestare a unui asemenea serviciu (...) La Miinchen, sursa a contactat pe BESTHOLD REILAND, fost medic stomatolog la Rãdãuţi, şi pe prietenul apropiat al acestuia, TOHOON ZERFFASS, originar din zona Sucevei, ambii avînd multiple relaţii în rîndul emigraţiei române din zonã. Aceştia au relatat despre pregãtirile ce le-au fãcut, cu mult înainte, fugarii români care au fost trimişi, împreunã cu angajaţi ai postului de radio „Europa liberã", la demonstraţia antiromâneascã ce a avut loc, în luna iunie a.c., la Budapesta"382. Aceste documente ale Securitãţii demonstreazã cã fenomenul pe care îl analizãm a avut în centrul sãu racolarea, instruirea şi folosirea unor români pentru activitãţi declarate anticeauşiste şi anticomuniste, dar acoperind şi activitãţi îndreptate împotriva statului, antiromâneşti. De aceea, teza implicãrii maghiare la Timişoara potrivit cãreia actorii violenţi ai incidentelor erau unguri, iar atacul s-a produs în cadrul unei operaţii militare neconvenţionale purtate de Ungaria pe teritoriul nostru are nevoie de cel puţin o precizare: principala forţã de acţiune a fost constituitã din români din România, incitaţi sã acţioneze cu promisiunea de bani sau emigrare în RFG, din români fugiţi peste graniţã şi pregãtiţi în lagãrele din Unaria, din minoritari unguri sau germani fugiţi din ţarã şi reintroduşi fraudulos peste frontierã. Din aceste motive întrebarea adresatã Securitãţii: „Unde sunt strãinii identificaţi şi prinşi la Timişoara?" este nepotrivitã, iar concluzia ca nu a existat o intervenţie strãinã şi cã autorii violenţelor revoluţionare de la Timişoara au fost numai timişoreni este pripitã. Avem de a face cu români folosiţi şi care s-au lãsat folosiţi pentru o promisiune de lucru sau cetãţenie în Germania. Constatãm deocamdatã cã în principalele puncte de iniţiere a evenimentelor de la Timişoara, la Piaţa Maria, pe tampoanele tramvaielor sau la CJP, dînd jos stemele, ne-am întîlnit cu eroi proveniţi din alte localitãţi! O altã cale de contact era prin intermediul reţelelor de contrabandã, foarte active în zona Banatului, mai ales pe relaţia Iugoslavia, care foloseau sau eludau micul trafic de frontierã şi care furnizau tot felul de produse minore, dar şi ţigãri strãine şi cafea, de negãsit pe piaţa româneascã. Pentru cititorul strãin este locul sã precizãm cã în România anului 1989 cafeaua aflatã pe piaţã era un amestec de substanţe atipice, între care intra şi ovãz mãcinat. Ea purta denumirea popularã de „nechezol", de la verbul a necheza (strigãt caracteristic calului), ilustrînd astfel plastic componenţa furajerã a cafelei puse în vînzare pe piaţa oficialã româneascã. Consumul constant al acelui amestec produce afecţiuni grave ale pancreasului, în diferite situaţii de contact, mai ales cu ocazia unor operaţiuni de „bursã neagrã", cetãţenii români erau sfãtuiţi sã fugã din ţarã sau erau puşi în contact cu cãlãuze, explicîndu-li-se cã dincolo de graniţã existã lagãre de refugiaţi care oferã condiţii bune de hranã şi posibilitatea de a emigra dupã un timp în America, Germania de Vest, Austria. Pe de altã parte, un numãr de reţele de contrabandã controlate de Securitate reuşiserã sã interfereze cu aceste operaţiuni şi sã informeze detaliat asupra activitãţilor de pregãtire a unor comandouri diversioniste. O astfel de reţea care trafica argint industrial pentru Italia a fost informatã la începutul lunii decembrie 1989 de şeful unor vaste operaţiuni de contrabandã din Balcani, celebrul lider naţionalist sîrb Arkan, cã operaţiunile de pregãtire a unor acţiuni subversive cu scopul rãsturnãrii lui Nicolae Ceauşescu erau finalizate şi vor fi declanşate de pe teritoriul Ungariei şi Iugoslaviei. Tinerii iredentist! maghiari sau amatorii români de aventurã erau preluaţi de cãlãuze şi duşi în taberele de instructaj. Comisia senatorialã a identificat şi a dat publicitãţii numele a douã astfel de tabere pentru instruirea mercenarilor, la Bicske şi Haiduszboszlo383. Este posibil ca membrii Comisiei, neprofesionişti, sã facã o confuzie între locul de unde erau racolaţi (Bicske, Haiduszboszlo) şi taberele de instruire, care se aflau în unitãţi militare. Pentru a se putea informa cît mai corect asupra acestor activitãţi ostile, Securitatea a reuşit sã-şi infiltreze propriii agenţi printre transfugi şi sã afle cum şi prin ce mijloace sunt trecuţi peste graniţã, unde sunt grupaţi şi în ce constã pregãtirea subversivã. O datã instalaţi în taberele de pregãtire, transfugii din România erau înregistraţi, fotografiaţi, li se întocmea un dosar care conţinea şi note ale informatorilor strecuraţi printre ei în

lagãr, astfel încît sã poatã fi identificat cît mai bine potenţialul diversionist al respectivului, gradul de inteligenţã, nivelul de nemulţumire sau urã împotriva regimului, a poporului român şi a ţãrii, gradul de interesare materialã, înclinaţia spre aventurã, curajul, în tabere era difuzatã presã „dirijatã", conţinînd ştiri şi articole ostile României, informaţii despre evoluţia perestroikãi şi glasnost-ului sovietic, despre succesele internaţionale ale lui Gorbaciov, publicaţii ocazionale ale unor organizaţii româneşti din emigraţie, mai mult sau mai puţin controlate de servicii secrete strãine. Se puneau la dispoziţie pentru a fi citite în limba românã exemplare multiplicate ale cãrţii Orizonturi roşii a lui Ion M. Pacepa. Cei selectaţi astfel erau apoi supuşi unor interviuri conduse de profesionişti, în care se fãcea un comentariu asupra informaţiilor primite de cetãţeanul român prin presa „dirijatã", prin discuţiile „în orb" cu informatorii infiltraţi printre ei, se analizau pasaje din cartea lui Pacepa. Pe baza unor criterii profesioniste, cei selectaţi erau dirijaţi spre operaţiunile de instructaj diversionist evocate de colonelul Filip Teodorescu. De exemplu, unul dintre criteriile care se aplicau ţiganilor era ostilitatea faţã de autoritãţile române, în special faţã de Miliţie, mai ales în cazurile care proveneau din rîndurile infractorilor cu condamnãri la activ. Acestui tip de infractor îi este mai uşor sã atace un om în uniformã datoritã aversiunii pe care o are faţã de simbolul respectiv, datoritã abilitãţilor dobîndite în mediul infracţional, a curajului sporit şi totodatã prin cunoaşterea din relaţia imediatã a realitãţilor micii corupţii la care mulţi angajaţi ai Ministerului de Interne se pretau, mai ales în zonele de graniţã. Criteriul principal de selectare a tinerilor maghiari era de regulã agresivitatea sentimentelor iredentiste. Odatã încheiatã pregãtirea, mercenarii români şi maghiari erau infiltraţi în grupuri mai mari de refugiaţi aduşi la graniţã şi predaţi autoritãţilor române. De regulã predarea se fãcea cu autobuze trans-portînd minim 30 de persoane - între care diversionisţii erau doi-trei -sau încãrcate la maxim cu 70-80 de persoane, între care diversionisţii erau mai mulţi. Alte grupuri, mai mici, erau lãsate în apropierea punctului de trecere a frontierei şi obligate sã se deplaseze pe jos pentru a se preda. De cele mai multe ori, astfel de grupuri nu conţineau nici un diversionist, dar dãdeau de lucru organelor de stat româneşti în egalã mãsurã. Autoritãţile române îi preluau şi declanşau operaţiunea inversã, de identificare şi prelucrare informativã a celor întorşi din Ungaria şi Iugoslavia. Astfel a fost identificat un numãr de indivizi pregãtiţi dincolo de graniţe pentru diversiunea din decembrie. Conducerea Securitãţii continuã sã afirme cã deţinea informaţii precise despre indivizii antrenaţi în taberele din Ungaria. Am cerut SRI-ului dosarele lor şi am fost refuzat. Criza de la frontierã însã a avut o dimensiune fãrã precedent. Ea pornea de fapt de la criza profundã, nemaiîntîlnitã, din rîndurile trupelor de grãniceri ale ţãrii. Situaţia Comandamentului Trupelor de Grãniceri ale României. In anul 2001, generalul de brigadã (r) Sever Neagoe, fost şef al Secţiilor Pazã şi Operaţii şi Pregãtire de luptã din cadrul Comandamentului Trupelor de Grãniceri, a întocmit o sintezã a istoriei grãnicerilor români, pornind de la figurile sale centrale. Prin intermediul biografiilor principalilor comandanţi ai armei grãniceri, generalul Sever Neagoe aduce la cunoştinţã şi o serie de informaţii despre situaţia operativã de la graniţele României în perioada de final a sistemului comunist european. La sfîrşitul anului 1982 la comanda Trupelor de grãniceri a fost numit, ca urmare a unei politici de cadre greşite, general maior Constantin Cãlinoiu, care provenea din arrna infanterie. Nu avea pregãtire de specialitate pentru grãniceri, dar avea un dosar bun de cadre (fiu de miner), numirea sa fiind favorizatã de un criteriu politic: „originea sãnãtoasã". Arma grãniceri era o specialitate cu mare tradiţie la români şi care stimula adevãrate genealogii profesionale. Astfel, numeroşi ofiţeri de grãniceri proveneau din familii în care tatãl fusese tot grãnicer sau din familii ale unor ofiţeri care fuseserã grãniceri şi pe timpul României Mari. în consecinţã, procentul de ofiţeri de grãniceri din perioada Ceauşescu la al cãror dosar se afla un tatã ofiţer regalist, antonescian, eventual decorat de germani cu „Crucea de Fier" sau avusese misiuni pe Nistru, era destul de însemnat. Ca de obicei în situaţiile de crizã, autoritatea politicã îşi cãuta ţapi ispãşitori pentru ordinele sale aberante şi explicaţii în lipsa de încredere asupra unor oameni cu trecut nesigur pentru comunism. Generalul Cãlinoiu a accentuat pregãtirea trupelor de grãniceri pe teme tactice şi tactic-operative, pe activitãţi specifice infanteriei, acordînd un timp mai redus pregãtirii în domeniul strict grãniceresc. Este interesant cã aceastã pregãtire implica, probabil, contracararea „elementelor de cercetare-diversiune, elementelor

teroriste, detaşamentelor înaintate ale inamicului, precum şi problemelor privind combaterea propagandei acestuia"384. Se poate observa astfel cã, dintr-un ordin politic iresponsabil, li se cerea unor soldaţi în termen sã acopere profesionist activitãţi care sunt obligatoriu atribuite unor unitãţi speciale, formate de regulã din cadre, din angajaţi permanenţi din sistemul de apãrare al ţãrii. Ca urmare a neglijãrii activitãţilor de specialitate evident cã problemele la frontiere nu au întîrziat sã aparã, mai ales dupã 1986 cînd s-a lansat operaţiunea sovieticã de liberalizare a Estului şi au fost reactivate intens organizaţiile vest-europene pentru respectarea drepturilor omului, organizaţii sub acoperirea cãrora se desfãşurau şi operaţiuni ilegale, în faţa creşterii alarmante a numãrului cazurilor de penetrare a sistemului naţional de frontiere, autoritatea politicã hotãrãşte trecerea în rezervã a unui corp întreg de ofiţeri superiori cu experienţã, înlocuirea lor cu ofiţeri proveniţi din activişti de partid şi reducerea efectivelor. „Şeful de stat major al Trupelor, şefii secţiilor de pregãtire de luptã, mobilizare, tratate, comandanţii brigãzilor Oradea, Giurgiu şi Iaşi, au trecut în rezervã pentru pensionare; (Precizez cã vîrsta de pensionare era 55 de ani, astfel încît sã nu se creadã cumva cã au fost pensionaţi pentru cã erau bãtrîni, cã s-a schimbat o generaţie etc., n.a.). Cei doi secretari ai Consiliului politic au sãvîrşit grave fapte de corupţie şi imorale, în urma cãrora au fost destituiţi, acest organ nemairevenindu-şi pînã în decembrie 1989, cînd a fost desfiinţat; locţiitorul tehnic a decedat, iar şeful secţiei pazã şi operaţii a fost numit sã înlocuiascã prin cumul pe şeful de stat major"385. Aceastã situaţie inadmisibilã din interiorul structurii destinate de naţiune, de Constituţie şi de legile ţãrii sã apere frontierele a culminat cu o şedinţã în care generalul Cãlinoiu s-a certat cu propriii sãi locţiitori, insultîndu-se unii pe alţii, pentru ca în urma acestui scandal murdãrit cu trivialitãţi, cu trãdãri personale şi denunţuri, generalul Cãlinoiu sã fie înlocuit la 14 august 1987 cu colonelul Petre Teacã, comandantul „brigãzii în care se petrecuserã în acei 4 ani şi aproape 8 luni cele rnai neplãcute evenimente!". Pe acest fond de decizii distructive în cascadã venite de la Bucureşti, prin intermediul Ministerului Apãrãrii Naţionale, pe teritoriul de acţiune al brigãzilor de grãniceri din Vestul ţãrii s-au petrecut cele mai spectaculoase treceri ale frontierei de stat, precum şi un adevãrat flux de transfugi în Ungaria şi Iugoslavia. Cererile repetate de creştere a efectivelor trupelor de grãniceri din zonele de apãrare a frontierei au fost la fel de repetat respinse, ba, mai mult, organele de informaţii-grãniceri au preluat „activitatea de procurare a datelor necesare organizãrii pazei" astfel cã grãnicerii organizau serviciul de pazã „fãrã datele necesare despre acţiunile infractorilor". Incredibil! Cu toate acestea, între decembrie 1987 şi decembrie 1989 numãrul infractorilor la regimul trecerii frontierei de stat reţinuţi a crescut de la 7 345 la 29 541, adicã de 4 ori! Echivalentul în procente pentru cei care nu au fost prinşi este tulburãtor. La un moment dat s-a fãcut estimarea, pe baza urmelor şi a informaţiilor precare, cã numai în anul 1989 numãrul persoanelor care trecuserã fraudulos frontiera de Vest a statului depãşea cifra l 000. Mai mult decît atît „au crescut cazurile în care infractorii s-au asociat în gru-Puri de 10-15 persoane care nu s-au supus la somaţii, au atacat pe grãniceri", iar în anumite sectoare au fost constatate „pîrtii de urme cu autori neidentificaţi"386. La l noiembrie 1989, prin raionul pichetului Peregul Mare „au trecut în Ungaria 7 persoane cu douã autoturisme, 8 cai şi l 042 de oi". La 27 noiembrie a fost trecutã fraudulos frontiera prin raionul pichetului Pordeanu gimnasta românã Nadia Comãneci, în cadrul unei operaţiuni conduse de serviciile secrete maghiare cu scopul de a lovi în imaginea internaţionala a statului român. Este neverosimil, dar frontierele României par a fi fost în acel an 1989 literalmente vraişte! Nicolae Ceauşescu este principalul vinovat pentru aceastã situaţie, fiindui raportatã în permanenţã, repetat, aceastã situaţie şi refuzînd cu încãpãţînare sã aprobe mãsuri profesioniste de apãrare a frontierelor, înlocuindu-le cu dispoziţii privind „îmbunãtãţirea muncii politice, implicarea mai amplã a organizaţiilor oamenilor muncii de la oraşe şi sate în activitatea de prevenire şi împiedicare a faptelor de încãlcare a prevederilor legii, creşterea spiritului cetãţenesc al cetãţenilor din localitãţile şi zonele limitrofe graniţelor ţãrii, îmbunãtãţirea muncii cu activul de partid din unitãţile şi subunitãţile Comandamentului Trupelor de Grãniceri". Nu existã decît o singurã explicaţie raţionalã pînã acum, venitã de la un general al Armatei române care a dorit sã nu fie citat: „Ceauşescu credea cã o invazie împotriva României se va produce printr-un incident violent la graniţã, ca în al doilea rãzboi mondial între Polonia şi Germania. De aceea, cãuta sã împiedice un astfel de incident, dar lãsa grãnicerii fãrã nici un mijloc de ripostã, în plus de asta,

sistemul de apãrare a frontierelor României fusese dimensionat sub regimul comunist ca pentru un stat înconjurat de aliaţi, de membri ai Tratatului de la Varşovia, într-o concepţie care viza cooperarea cu trupele de grãniceri ale vecinilor. Or, în 1989 România era practic înconjuratã din toate pãrţile de inamici. şi spun din toate pãrţile pentru cã şi dinspre Marea Neagrã şi Deltã aveam probleme". Nicolae Ceauşescu hotãrãşte trecerea grãnicerilor din subordinea Ministerului Apãrãrii Naţionale în subordinea Ministerului de Interne. Data acestui ordin... 15 decembrie 1989! în celebra operã Elogiul nebuniei a lui Erasmus din Rotterdam, Prostia vorbeşte: „Sã nu aşteptaţi cumva sã mã definesc ori sã-mi descriu pãrţile componente, dupã obiceiul retorilor. Nimic mai alãturi cu calea. Sã mã definesc ar însemna sã mã fixez între anumite hotare, ori puterea mea este nemãrginitã". Cãutãm degeaba trãdãtori în apropierea lui Ceauşescu, scuze cã nu a fost informat corect, cã nu se simţea prea bine în 1989... Trãdãtorii, cîţi au fost, au profitat din plin de criza lui paranoicã, de primitivismul gîndirii sale politice, de judecãţile lui marxiste cramponate într-o dogmaticã înapoiatã, de încãpãţînarea cu care a sacrificat soarta naţiunii române pentru gloria lui iluzorie, pentru iluziile lui grandomane, el fiind şi cel dinţii şi cel mai mare trãdãtor al poporului român. A fost dublat de numeroşi incompetenţi. Unul dintre ei, certificat oficial şi istoric ca atare, a fost Tudor Postelnicu. El a convocat o şedinţã extraordinarã în ziua de 15 decembrie anunţîndu-i pe grãniceri: „Aţi venit la noi, unde sã ştiţi cã nu mai merge", „... Sã fi{i sprijiniţi de organele locale pentru a face faţã condiţiilor rele din pichete întrucît Ministerul de Interne nu are fonduri", „... Inspectorii-şefi ai Ministerului de Interne de la judeţe sã verifice soldaţii de grãniceri"?!?387. Habar nu avea cum îi cheamã, în acelaşi context se înscrie şi relatarea fostului cãpitan I. Popescu, într-un interviu acordat publicaţiei Expres Magazin în 1991: „în urma acestor incidente (trecerile frauduloase din perioada 20 noiembrie-1 decembrie 1989, n.a.) s-au deplasat în zonã Postelnicu, ministrul de Interne, însoţit de generalii Milea şi Vlad, precum şi procurorul general Nicolae Popovici. Aceastã inspecţie simandicoasã, desfãşuratã în condiţii neobişnuite (au fost duşi cu tractorul, au mers şi prin noroi pînã la genunchi), a constatat numeroase nereguli, în special în privinţa condiţiilor de hranã, cazare şi dotare a trupelor. S-au luat mãsuri: multe cadre au fost sancţionate, destituite. Au fost chiar şapte arestãri. Aceasta a creat o stare şi mai mare de nemulţumire, de revoltã, în rîndul celor ce trebuiau sã asigure paza graniţei, precum şi în miliţia şi primãriile din zonã, deoarece muştruluiala, sancţiunile şi demiterile i-au atins şi pe ei. Astfel a slãbit şi mai mult paza graniţelor, au fost zdruncinate şi autoritãţile administrative din zonã. (în timpul acestei inspecţii, Postelnicu nu-1 bãga în seamã pe Iulian Vlad, iar cînd trebuia sã i se adreseze, ţipa la el în faţa subalternilor)."388 Este greu de crezut cã lucrurile s-au petrecut aşa. Nu au existat arestaţi, iar Postelnicu nu-şi permitea sã strige la generalul Vlad. în plus, acolo nu existau subalternii sãi, Vlad fiind neînsoţit. Concluzia o trage tot grãnicerul: „Istoria acestor trupe şi cititorii prezentei lucrãri trebuie sã reţinã faptul fãrã precedent cã, în perioada evenimentelor din decembrie 1989, grãnicerii nu s-au gãsit de facto în subordinea nimãnui, deoarece în unitãţile lor abia începuserã operaţiunile de predare-primire, care s-au întrerupt în ziua de 22 decembrie 1989, cînd Ceauşescu a pãrãsit sediul Comitetului Central cu elicopterul"389. Ceauşescu a fãcut o crizã de nervi, a doua dupã Pacepa, pentru cazul Nadia Comãneci, trecerea ei frauduloasã peste frontierã fiind fãcutã cu complicitatea unor grãniceri, prin corupţie. Apoi a fost trecerea peste frontierã a unui cioban cu oile şi cu douã autoturisme, care în realitate era un incident local provenit din faptul cã individul era ciobanul Comitetului Judeţean de Partid, ocrotit de liderii politici din Timişoara şi iertat în repetate rînduri pentru astfel de treceri, în urma acestor incidente, Ceauşescu a vrut sã treacã grãnicerii în subordinea Securitãţii, dar aflînd cã aceastã subordonare este specificã doar URS S şi Bulgariei, a renunţat, subordonîndu-i Ministerului de Interne. Pe de altã parte, dar în aceeaşi ordine de idei, zona Timişoara a reprezentat un interes strategic important al Uniunii Sovietice şi al Tratatului de la Varşovia. Zona Timişoara a fost declaratã „regiune militarã specialã" de cãtre trupele sovietice de ocupaţie încã din 1944, deoarece adãpostea un comandament sovietic de nivel strategic destinat conducerii operaţiunilor militare pentru toatã aria sud-esticã a Balcanilor şi baza operaţionalã a activitãţilor de informaţii şi spionaj pentru aceeaşi zonã. Interesul sovietic pentru Banat, cu centrul pe oraşul Timişoara, a fost ilustrat şi de reacţia supradimensionatã a lui Stalin la ameninţarea desprinderii Iugoslaviei tito-iste din sistem,

fapt ce a condus la dramaticele deportãri ale populaţiei minoritare sîrbo-croate din zonã390, în acelaşi timp, Timişoara - în primul rînd aeroportul şi facilitãţile sale pentru manevra pe verticalã — a avut un rol, din fericire doar teoretic, în planurile Tratatului de la Varşovia pentru flancul de sud, vizînd lovitura forţelor aeropurtate sovietice în nordul Italiei în caz de rãzboi cu NATO. Toate aceste considerente au menirea sã arate cã Uniunea Sovieticã deţinea informaţii geo şi topografice amãnunţite despre zona Timişoarei, care doar aparent era departe de Moscova. Un al treilea aspect al situaţiei dezastruoase de la graniţã 1-a constituit corupţia. Decizia de trecere a grãnicerilor de la Ministerul Apãrãrii la Interne a fost influenţatã de cantitatea tot mai mare de informaţii primite de Securitate prin reţea în legãturã cu înmulţirea actelor de corupţie în rîndurile grãnicerilor. Cazurile Nadia Comã-neci şi „turma de oi", odatã cercetate cu seriozitate, printr-un ordin direct al lui Ceauşescu, au dezvãluit complicitatea unor grãniceri, mînã în mînã cu cãlãuze române- şi maghiare. Colonelul Gheorghe Sãlceanu, fost inspector-şef MI la Arad în timpul revoluţiei, a declarat în faţa Comisiei senatoriale: „Cînd am ajuns eu în noiembrie '89 în Arad era fenomenul de trecere frauduloasã a frontierei, treceau sute de persoane. Erau arestaţi subofiţeri de grãniceri care erau «cãlãuze», gãsiţi la ei sute de mii de lei. Era acolo procuratura militarã, îi aresta pe capete. Cei care fugeau peste graniţã erau în general tineri, din toatã ţara, nemulţumiţi. Ca din 10 decembrie '89 sã fie deja invers, veneau din afarã şi erau predaţi de grãnicerii unguri. Erau în general români, dar erau şi de ceilalţi"^1. Ne putem imagina cã, în momentul în care Securitatea a început sã-şi infiltreze propriii oameni printre fugari, a fost uşor de demonstrat complicitatea unor grãniceri şi dimensiunea corupţiei la frontiere. Pe de altã parte, în Timişoara acţiona o reţea extrem de puternicã de traficare a paşapoartelor şi a valutei, avîndu-1 în frunte pe ofiţerul MI responsabil cu aceste activitãţi, individ aflat în legãturã directã cu generalul Nuţã şi cu Tudor Postelnicu, la care duceau firele corupţiei. Altã reţea ilegalã îi lega pe ofiţeri superiori ai Miliţiei cu clanurile de ţigani implicaţi în traficul cu aur şi bijuterii. Evoluţia coloanelor de „turişti" strãini. Securitatea a monitorizat în permanenţã deplasarea coloanelor de „turişti" pe teritoriul ţãrii noastre, ele fiind practic „pasate" de la Securitatea unui judeţ la Securitatea altui judeţ pe mãsurã ce se deplasau. Aşa cum arãta generalul Pleşiţã, posibilitãţile Securitãţii de a interveni cumva asupra acestor coloane erau limitate. Astfel de coloane cu turişti mai trecuserã pe teritoriul României şi în alţi ani, cu foarte puţine ocazii constatîndu-se cã unul sau doi „turişti" se mai ocupau şi cu altceva decît turismul - fotografierea sau filmarea unor obiective militare, mãsurarea opticã sau electronicã a drumurilor, înregistrarea podurilor şi evaluarea traficului de zi şi de noapte, contactarea unor reţele în scop informativ ş.a. Niciodatã însã nu se înregistrase un flux de asemenea proporţii şi, mai ales, o componenţã atît de unitarã: tineri atletici, cu documente de cetãţeni ai RSS Moldoveneascã, vorbind stricat româneşte, dar avînd totuşi noţiuni de gramaticã şi vocabular, de cele mai multe ori fãrã familii, ci însoţiţi în maşinã de „prieteni", avînd între ei doi-trei traducãtori de limba românã, deşi afirmau cã se deplaseazã în Bulgaria sau Iugoslavia pentru vacanţa de iarnã. Au intrat, aşa cum am vãzut la cazul Iaşi, pe la punctele rutiere de trecere a frontierei de la graniţa cu URSS, au dormit în maşini peste noapte, evitînd hotelurile, deşi România poate fi strãbãtutã de la Nord la Sud, chiar mergînd şi cu 50-60 km/orã în cinci-şase ore. Opriţi şi întrebaţi în cîteva locuri de agenţi de circulaţie (sub îndrumarea Securitãţii) vindeau aceeaşi legendã cu excursia în Bulgaria, fãceau apel la sentimentele fraterne basarabene, deşi în acel moment în Basarabia erau mişcãri de stradã, lupte pentru identitate naţionalã şi culturalã care nu prea constituiau un prilej de vacanţã, în dimineaţa zilei de 15 decembrie coloanele s-au rãs-pîndit brusc pe trasee care n-au nici o legãturã cu Crãciunul din Bulgaria, luînd-o spre Cluj, Braşov, judeţul Ialomiţa, oprindu-se la Craiova, Arad, Reşiţa şi Timişoara. „Nota Serviciului Român de Informaţii privind unele aspecte legate de desfãşurarea evenimentelor din judeţul CARAŞ-SEVERIN în DECEMBRIE 1989" aduce cîteva probe asupra acestui fenomen: „Concomitent s-a constatat, mai ales în a doua parte a lunii noiembrie 1989, o prezenţã numeroasã de cetãţeni strãini pe teritoriul judeţului, îndeosebi a celor din Ungaria şi fosta URSS, atingîndu-se un aflux maxim în perioada 15-22 decembrie 1989. în acest interval puteau fi reperaţi frecvent în diferite localitãţi sau pe trasee grupuri sau coloane întregi de autoturisme cu turişti strãini, avînd la bord douã-trei persoane de vîrstã medie (între 25-40 ani), de regulã bãrbaţi

atletici. ]sîu se foloseau de locuri de cazare (hotel-motel), iar direcţiile spre care se îndreptau erau motivate de aceştia faţã de organele de Miliţie cu care intrau în contact cu ocazia unor controale pe linie de circulaţie, confuz, neconvingãtor"392. Raportul SRI prezintã şi un caz concret, petrecut în localitatea Soceni, la 10 km de Reşiţa: „în urma unui accident rutier produs de unul din cele trei autoturisme sovietice ce se deplasau spre Caransebeş, cel implicat în accident, BORTA NICOLAE s-a prezentat agentului de circulaţie maior GAVRILÃ NICOLAE ca fiind poliţist în fosta RSS Moldoveneascã, vorbind româneşte, ca de altfel şi ceilalţi şase concetãţeni cu care cãlãtorea. Susţineau cã vin din Iugoslavia, dar nu au putut da informaţii precise despre aspecte cotidiene din aceastã ţarã (preţurile la diferite produse, regimul vamal etc.)". La 15 decembrie, un autocar cu 20 de turişti din Ungaria a constituit acoperirea pentru un contact conspirativ: „Grupul turistic a vizitat parohiile romano-catolice din cele douã localitãţi (Slatina-Timiş şi Caransebeş, n.a.), luînd legãtura cu preoţii DOBRA PETRU şi LOVASZ REINHOLD, ambii aflaţi la acea datã în atenţia organelor de securitate pe linia problemei naţionalişti-iredentişti maghiari, continuîndu-şi apoi drumul spre Timişoara în 16 decembrie 1989". Comportamentul acestor coloane de turişti sovietici şi maghiari a sugerat atît Securitãţii cît şi conducerii Armatei procedeul militar al „rãspîndirii în trãgãtori", tipic unitãţilor de comando. Un numãr de maşini cu numere succesive ai cãror conducãtori pretind cã merg astfel, în coloanã, pentru a nu pierde drumul, pentru a evita eventuale accidente rutiere, pentru a se deplasa în ordine, civilizat, nu se sparge la un moment dat în mai multe grupuri care o iau pe trasee diferite pentru a se opri în vecinãtatea unor mari oraşe româneşti. Braşovul a fost foarte vizat, dar s-au dus şi pe Valea Jiului. Senatorul Sergiu Nicolaescu avea sã-i confirme autorului în ziua de 2 septembrie 2003: „Grupurile diversioniste sovietice au vizat şi Braşovul, şi Clujul. Misiunea lor era sã producã o revoltã a maghiarilor, minoritatea maghiarã fiind singurul corp social şi etnic pe care se putea miza atunci la o revoltã împotriva lui Ceauşescu. Ungurii, ajutaţi substanţial de germani şi de olandezi, vizau încã de la început, şi sunt categoric asupra acestui lucru, ceea ce mai tîrziu s-a numit «iugoslavizarea» României. Dar, la Cluj, exista o majoritate româneascã solidã. Se vede asta şi astãzi prin faptul cã primarul ãla de acolo... Funar este ales de atîţia ani. Au încercat şi la Braşov, dar Braşovul era înţesat de Securitate şi, dacã sovieticii ar fi încercat ceva, se lãsa cu mult sînge printre ei. Timişoara era locul cel mai slab, pentru cã era vraişte, era o localitate de graniţã expusã şi din Vest, şi din Sud, unde niciodatã nu s-au putut controla frontierele". Tot în 15 decembrie se petrece un fenomen şi mai interesant. Din Iugoslavia se prezintã la punctele de trecere a frontierei în România alte coloane de „turişti" sovietici, care afirmau cã se întorc din vacanţã. Evident, vacanţa nici nu începuse încã. Coloanele nu s-au mai îndreptat spre URSS, ci s-au oprit în preajma Timişoarei, iar cînd s-au pus în mişcare, dupã fuga lui Ceauşescu, au produs incidentul de la Craiova, cînd au forţat barajele Armatei şi au fost ciuruiţi. Activitatea comandourilor de diversionisti sovietici şi unguri nu a fost documentatã pînã la capãt. Ei au fost observaţi, bãnuiţi a face parte din trupele speciale instruite în acţiuni de diversiune, -iar Securitatea şi, în primul rînd, forţele de ordine pregãtite pentru aşa ceva nu au avut timp sã-i captureze, între cei aproximativ 100 de cetãţeni reţinuţi în Timişoara în noaptea de 16 spre 17 decembrie nu au fost cetãţeni strãini. Este posibil sã fi fost şi cîţiva dintre cetãţenii români antrenaţi în Ungaria, dar nu s-a putut face cercetarea pînâ la capãt. Apoi a fost lansatã marea subversiune cu asasinatele de mii şi zeci de mii de oameni fãcute de Securitate şi cu conflictul deschis al acesteia împotriva Armatei. Pe de altã parte specialiştii, profesioniştii care ştiau cum acţioneazã un diversionist nu au avut ocazia, nu au vrut sau nu au fost crezuţi în faţa nevoii de a explica mãcar dupã revoluţie ce s-a întîmplat. Aşa se face cã numãrul „turiştilor", al celor retumaţi de maghiari la graniţã, al celor care au trecut fraudulos graniţa în acea perioadã a creat impresia cã diversionisţii erau cu miile sau cu sutele. Grupurile de diversionisţi nu au depãşit 20, maxim 50 de luptãtori. Ei sau aflat printre „turiştii" din coloanele de maşini, au fost trimişi sã acţioneze în Timişoara, s-au întors la coloane şi au raportat îndeplinirea misiunii şi consecinţele acesteia: mulţimea s-a adunat, unii dintre indivizii instruiţi în tabere din Ungaria au rãspuns la semnal şi au instigat mulţimea, s-a scandat împotriva lui Ceauşescu, s-a manifestat pe strãzi, apoi pentru cã populaţia nu reacţiona s-a

trecut la distrugeri, devastãri, incendieri. Securitatea îşi menţine şi dupã 15 ani teza cã primii morţi de la Timişoara şi Bucureşti au aparţinut unor luptãtori sovietici din trupele speciale. Oricum, imaginea despre ei este mult simplificatã de revoluţionari şi de populaţie. Ea este influenţatã şi de filmele de acţiune, şi de clişeul cã luptãtorii unui comando au o anumitã ţinutã sofisticatã, trag pînã înroşesc automatele, fac salturi spectaculoase etc. Operaţiunile de acest tip sunt în primul rînd gradate. Ele vizeazã un scop precis cu mijloace minime. Dacã scopul este atins foarte repede - incitarea populaţiei Timişoarei la revoltã, distrugeri vizibile, crearea unei situaţii de tensiune internaţionalã — diversionisţii nu au nevoie de alte intervenţii şi se retrag imediat din zona de operaţii, în aceastã umbrã a necunoaşterii modului în care opereazã astfel de comandouri s-a adunat cea mai mare cantitate de confuzie şi fals. Sunt locuri — şi s-a vãzut acest lucru la Praga — unde este nevoie de o singurã diversiune simplã, de un miliţian care a fãcut pe mortul, dublat de o campanie care a dramatizat episodul, şi diversionisţii se retrag, lasã mulţimea sã facã restul. In zona de vîrf, care este întotdeauna cea politicã, acţioneazã agenţii — de spionaj, de influenţã, de diversiune — care direcţioneazã sau dupã caz controleazã evoluţia evenimentelor. Dacã nu sunt întrunite condiţiile pentru acţiunea primarã a diversiunii — cum ar fi, de exemplu, neconsti-tuirea în timp şi loc a mulţimii -, se trece la alte etape: distrugeri, incendieri, angajarea în violenţe a forţelor de ordine, provocarea deschiderii focului, perturbarea comunicaţiilor, foc diversionist selectiv, asasinarea unor lideri, ameninţare militarã la graniţe, sabotarea unor obiective strategice (baraje, instalaţii periculoase, cãi ferate, poduri ş.a.)- Toate aceste operaţiuni fac parte din procedeele rãzboiului neconvenţional, modern, care nu implicã folosirea forţei armate clasice, ci subunitãţi specializate în subversiune. Nu o datã, dacã nu sunt întrunite condiţiile subversiunii, grupurile de diversionisţi nu acţioneazã, se retrag din dispozitiv, cum s-a întîmplat probabil la Iaşi. Aceasta atitudine este adoptatã şi atunci cînd misiunea este tocmai aceea de a nu provoca intervenţia militarã clasicã, pentru a nu se aplica prevederile legislaţiei internaţionale asupra legilor rãzboiului. Aceasta conţine reglementãri asupra prizonierilor, a dreptului de foc şi ripostã, impune existenţa unui ultimatum, a unei declaraţii de rãzboi, presupune aducerea cazului în faţa ONU, proceduri complicate şi care consumã timp. Rãsturnarea regimului Ceauşescu era deja foarte întîrziatã, pentru cã şi Gorbaciov aşteptase o schimbare la sfîr-şitul lui noiembrie cu ocazia Congresului al XlV-lea. Ion Stãnescu, fostul ministru al Turismului, a dat unele explicaţii pentru cazul „turiştilor" şi al închiderii frontierelor. „Conducerea ţãrii, în primul rînd Nicolae Ceauşescu, se afla în posesia unor informaţii încã din vara anului 1989, care se refereau la pregãtirea unei agresiuni împotriva României. Afirmaţia se sprijinã pe mãsura luatã de a nu mai fi primiţi în România turişti din Ungaria"393, în luna iunie, Stãnescu a fost convocat de Emil Bobu care i-a comunicat cã Ceauşescu a ordonat anularea contractelor cu firmele maghiare de turism perfectate deja pentru sezonul abia deschis. Ministrul Turismului s-a conformat ordinului. Informaţiile care stãteau la baza deciziei lui Ceauşescu proveneau de la Securitate, dar şi de la „membri aflaţi la vîrf în Partidele Comuniste din ţãrile socialiste". în scurt timp însã, o datã cu declanşarea unei campanii de proteste în presa din Ungaria, Ceauşescu a uitat ordinul pe care 1-a dat şi 1-a acuzat cu violenţã pe Stãnescu pentru mãsura de anulare a contractelor turistice: „Cine îţi dã ţie dreptul sã iei asemenea mãsuri care sã strice relaţiile cu Ungaria?", a strigat la el. Dupã ce a gãsit un vinovat, Ceauşescu, laş şi fricos, a redeschis frontierele pentru „turismul" diversionist, în ce priveşte afluxul de coloane cu „turişti" sovietici, Ion Stãnescu clarificã confuzia lãsatã asupra acestui caz, reproducînd dialogul sãu cu Tudor Postelnicu: „Cînd Ceauşescu s-a aflat în Iran, m-a sunat la telefon Postelnicu: «N-aţi înţeles cã nu trebuie sã mai primim strãini? Nu aveţi evidenţa lor...?». Postelnicu mi-a spus cã au venit ruşi automobilişti din Iugoslavia şi s-au cazat în campingul de la marginea Timişoarei. I-am explicat cã aceştia nu sunt veniţi prin organizaţiile de turism româneşti, ci sunt în tranzit, iar eu, ministrul Turismului, nu am nici o legãturã cu asemenea gen de circulaţie turisticã. De graniţã se ocupã Ministerul de Interne, de care rãspunde el, Postelnicu. Iar strãinii aflaţi în tranzit intrã în preocuparea Ministerului de Interne"394. Aşadar, coloanele de „turişti" sovietici se prezentau ca fiind în tranzit spre sau din Iugoslavia, dar nu fãceau tranzitul. Ei au rãmas pe teritoriul României în preajma marilor oraşe pentru a interveni în cazul eşecului diversiunilor care trebuiau sã provoace cãderea lui Ceauşescu. Au fost pur şi simplu daţi afarã din ţarã abia în octombrie 1990 de cãtre

priniul-ministru Petre Roman: „A mai fost un moment foarte delicat, în octombrie 1990, cînd în ţarã se aflau 30 000 de ruşi! Cu maşinile lor! Eu, cînd am aflat de a-ceasta, în calitate de prim-ministru, de la organul competent, adicã S.I. Externe, am fãcut mare tãrãboi şi, mã rog, pînã la urmã am reacţionat, au fost scoşi din ţarã. A mai fost o mişcare foarte ciudatã înainte de 19 martie 1990 la Tîrgu-Mureş"395. într-o discuţie particularã, Petre Roman i-a confirmat autorului cã identitatea acestor „turişti" ca luptãtori ai forţelor speciale sovietice fusese deplin documentatã de SIE. Ce fel de tranzit era acela în care 30 000 de turişti (probabil cã nu toţi erau luptãtori ai forţelor speciale sovietice, dar ei ofereau acoperirea) rãmîn pe teritoriul unui stat, prin care se presupune cã trec în maximum 48 de ore, şi rãmîn un an de zile!? în astfel de constatãri asupra infiltrãrii unor luptãtori strãini a fost implicat cumva şi autorul acestor rînduri. Dupã revoluţie, în preajma alegerilor din 1992, doi ofiţeri MApN din subordinea mea mi-au raportat cã în trei pieţe din Bucureşti s-au instalat tarabe de basarabeni sau ucraineni care vindeau tot felul de dispozitive mãrunte - freze, bormaşine, flexuri. Cei doi ofiţeri au observat şi existenţa printre mãrfuri a unor maşini de prelucrat ţevi tratate, de filetat şi de ghintuit. Experţi ai contraspionajului militar au vizitat sub acoperire pieţele, au cumpãrat din locuri diferite mai multe piese şi au montat la birou o armã cu care se putea trage. Ea a fost pusã pe masa ministrului Apãrãrii. Cu toate cã, probabil, nu existã sau nu mai existã probe concrete, am vrut sã dau acest exemplu pentru a se înţelege cã membrii unui comando diversionist nu acţioneazã neapãrat ca o grupã echipatã vizibil şi înarmatã la vedere. Un diversionist este adus la faţa locului cu o maşinã, coboarã şi înainteazã pînã se pierde în mulţime, constatã situaţia, acţioneazã, de obicei sprijinit de un altul, apoi se retrage la maşina cu care a venit şi este din nou „turist". Nu poţi sã-1 reţii legal decît dacã îl surprinzi în timpul acţiunii. Dar cum acţiunea lui se desfãşoarã exclusiv în mulţime, folosind comportamentul psihologic al acesteia, capturarea este forte greu de fãcut, în operaţiunile structurilor moderne antiteroriste şi antidiver-sioniste se folosesc mijloace moderne, uneori foarte sofisticate, de identificare şi oricum se face o înregistrare video. In decembrie 1989 structurile româneşti de contracarare a acestui tip de acţiune nu aveau aşa ceva. Am prezentat aici o ipotezã, o analizã întemeiatã pe puţinele date avute la dispoziţie pentru a încerca sã explic de ce apar atît de multe informaţii, cele mai valoroase provenind de la revoluţionari, despre existenţa unor indivizi şi mici grupuri violente la Timişoara şi pentru a încerca un rãspuns la întrebarea: De ce nu a fost prins mãcar unul? Deocamdatã am identificat douã rãspunsuri posibile. 1. Fiind prevenit asupra intenţiilor criminale ale lui Nicolae Ceauşescu şi înţelegînd foarte bine cursul evenimentelor, şeful Departamentului Securitãţii Statului a dat ordine care sã evite implicarea Securitãţii în represiune. Ca urmare a acestor ordine, activitatea de împiedicare a desfãşurãrii manifestaţiilor, dar şi cea de blocare a misiunilor diversioniste, a fost diminuatã la un nivel în care acţiunea a depãşit previziunile şi a dus la pierderea controlului asupra evenimentelor. Pierderea controlului s-a datorat unei succesiuni de erori care au provenit în primul rînd de la autoritatea politicã centralã, stimulatã de erorile autoritãţilor locale şi de faptul cã, deşi forţele de ordine aparţinînd Ministerului de Interne reuşiserã sã opreascã dezvoltarea violentã a evenimentelor în noaptea de 16 spre 17 decembrie, Nicolae Ceauşescu a dorit cu insistenţã sã implice Armata, trimiţînd-o pe strãzile Timişoarei, fie sã-i sperie pe timişoreni, fie sã-i reprime. 2. în decembrie 1989 forţele de ordine publicã instituite prin Constituţie şi legi nu aveau mijloace adecvate tehnice sã facã faţã unei situaţii care a escaladat, aşa cum ştim, de la tragerea panto-grafelor unui tramvai la scene de rãzboi civil. Nici legislaţia ţãrii nu oferea posibilitãţi Securitãţii sã intervinã altfel, pe timp de pace. în aceastã ecuaţie trebuie sã introducem şi atitudinea prudentã, rezervatã a unor comandanţi sãtui de Ceauşescu. Sã continuãm investigaţia pentru a încerca sã reconstituim atitudinea ministerelor de forţã, în seara şi noaptea de 16 decembrie 1989. Departamentul Securitãţii Statului. La ora 21.00 generalul Vlad a convocat la sediul DSS pe şefii de direcţii şi a avut loc o şedinţã de informare asupra situaţiei de la Timişoara. Este locul unde şi momentul în care informaţiile de la Timişoara au avut sau nu valoare. Şeful DSS a hotãrît atunci

trimiterea unei echipe cu misiuni de informare. Cum colonelul Raţiu era de serviciu pe minister, iar ceilalţi generali ezitau, generalul Macri s-a oferit sã se ducã el. Aşa s-a format echipa Securitãţii pentru Timişoara. Peste noapte, o datã la ora 22.00 şi a doua oarã la ora 02.00, Nicolae Ceauşescu 1-a sunat pe generalul Iulian Vlad. în prima convorbire, Ceauşescu a întrebat ce cunoaşte despre situaţia de la Timişoara, iar generalul Vlad i-a prezentat informaţiile pe care le obţinuse pînã atunci. La ora 02.00, Ceauşescu a sunat într-o stare evidentã de nervozitate, reproşîndu-i şefului DSS neimplicarea Securitãţii şi evacuarea lui Tokes. Ministrul secretar de stat a precizat atunci cã evacuarea lui Tokes nu este în sarcina Securitãţii, ci a Justiţiei. Discuţia va fi întreruptã brutal de Elena Ceauşescu, iar preşedintele va închide telefonul. La ora 23.00 va pleca spre Timişoara trenul în care se afla grupul de ofiţeri ai Securitãţii condus de generalul Emil Macri. în tren, colonelul Filip Teodorescu a încercat sã afle mai multe despre misiunea în care fusese trimis: „Generalul Macri, singurul care discutase personal cu generalul Iulian Vlad înainte de plecare, mi-a mãrturisit cã nu ştie mai mult decît cã s-au produs dezordini cu ocazia punerii în executare a hotãrîrii judecãtoreşti de evacuare a unui preot maghiar, precum şi informaţia ce-mi fusese transmisã de generalul Bucurescu. Nu era neliniştit întrucît pe linia lui de responsabilitate - respectiv economie - totul era în nota obişnuitã"396. Rãmîne în continuare de neînţeles nivelul scãzut de informaţii pe care îl aveau înalţi ofiţeri de Securitate în legãturã cu misiunea în care au fost trimişi. Iatã, de exemplu, un fragment din Declaraţia de martor a locotenent-colonelului Gheorghe Caraşcã din Direcţia VI, datã în faţa procurorului la 19 martie 1990: „Menţionez cã în ziua de 16 decembrie 1989 eram de serviciu pe unitate (permanent), iar în jurul orei 21.00 am primit ordin telefonic de la fostul şef al unitãţii, colonelul Morariu Patru, sã mã prezint la ora 22.00 la Gara de Nord la şeful Staţiei CFR la generalul în rezervã Macri Emil pentru a pleca în misiune la Timişoara, fãrã sã-mi precizeze scopul acesteia". Dacã ar fi sã ne luãm dupã declaraţiile lui Tudor Postelnicu, acesta chiar dezinforma, avînd în vedere cã în noaptea de 16 decembrie pãrerea lui despre evenimentele de la Timişoara era cã „s-a creat o stare de spirit necorespunzãtoare ca urmare a faptului cã în timpul nopţii (trecute, n.a.) preotul catolic Laslo, a fost forţat de organele administraţiei de stat sã pãrãseascã domiciliul şi oraşul"397. Cã România a avut un dobitoc în fruntea Ministerului de Interne, care nici dupã douã sãptãmîni de revoluţie nu ştia cum îl cheamã pe Tokes şi ce fel de pastor este, nu reprezintã o surprizã, dar în noaptea de 15 spre 16 decembrie nu se produsese nici o evacuare, iar Tokes ajunsese la o înţelegere cu primarul oraşului. Ministerul Apãrãrii Naţionale. Cel mai chinuit om în acele ore premergãtoare izbucnirii revoluţiei, cel mai torturat psihic de Nicolae Ceauşescu a fost ministrul Apãrãrii Naţionale, generalul Vasile Milea. Aşa cum am arãtat, Ceauşescu - mai ales într-o situaţie de crizã personalã avea tendinţa de a stimula folosirea forţei brute, înţelegînd prin aceasta implicarea Armatei în represiune. Armata era instituţia în care Nicolae Ceauşescu avea cea mai mare încredere, fiind şi mediul pe care îl cunoştea cel mai bine. în momentul în care dorea sã punã ordine într-un sector de activitate, într-un domeniu, apela la ofiţeri ai Armatei. Aşa ajunsese, de exemplu, transportul urban din Bucureşti sã fie condus de generali şi cu aceeaşi soluţie cãutase Ceauşescu sã rezolve grava crizã energeticã din 1985. La 17 octombrie 1985, prin Decretul prezidenţial nr. 208 fusese instituitã starea de necesitate în Sistemul energetic naţional şi se trecuse la regimul militarizat al acestui sistem. La articolul 4, de exemplu, se prevedea numirea unui comandant militar în conducerea unitãţilor producãtoare de energie electricã şi care avea în subordine „un grup de cadre militare stabilit de Ministerul Apãrãrii Naţionale"398. Legãtura şefului statului cu Armata era parazitatã de Elena Ceauşescu, din motive obscure, soţia preşedintelui avînd, cel puţin în anul 1989, o serie de atitudini dispreţuitoare sau ostile la adresa corpului militar. Un ordin care a permis ofiţerilor sã poarte cãmaşã scurtã pe timpul verii a fost anulat de Elena Ceauşescu pentru cã li se vedea pãrul de pe braţe. Printr-un decret al Consiliului de Stat militarilor li s-a interzis accesul în perimetrul clãdirii Comitetului Central, Piaţa Republicii şi zona Sãlii Palatului, iar un incident din iarna anului 1988 a devenit repede foarte cunoscut în Armatã prin absurdul lui. Patru ofiţeri care circulau pe Podul Eroilor au fost reţinuţi din ordinul Elenei Ceauşescu în momentul în care coloana oficialã trecea prin acel loc sub pretextul cã îşi ţin mîi-nile în buzunarele mantalelor şi ascund acolo pistoale. S-a dovedit cã suspiciunea ei era neîntemeiatã, dar a dat ordinul sã fie cusute buzunarele mantalelor în

toatã Armata, în sfîrşit, este cunoscut cã în anul 1989 Nicolae Ceauşescu a refuzat avansãrile în grad cu ocazia zilei de 23 august, promiţînd cã le va face la 25 octombrie, refuzînd şi atunci, cu toate cã generalii Milea şi Vlad au insistat. Nu avem o explicaţie pentru atitudinea lui Nicolae Ceauşescu faţã de aceste decizii care au produs o serioasã nemulţumire în rîndul militarilor. Tendinţa lui Nicolae Ceauşescu de a se sprijini pe Armatã pentru a se menţine la putere era amplificatã de neîncrederea în Securitate, conform unei ciudate experienţe personale din trecut şi a unei mentalitãţi primitive care judeca serviciile secrete exclusiv prin prisma spionajului de tip vechi, în care lucrau spioni care-şi vindeau conştiinţa oricui, în repetate rînduri, aşa cum confirmã un numãr mare de înalţi ofiţeri de Securitate, Ceauşescu le reproşa „înclinaţia" spre jocurile duble sau triple. Cu fiecare acţiune reuşitã a Securitãţii în strãinãtate, cu fiecare penetrare în apropierea vreunui şef de stat strãin, Ceauşescu îşi amplifica teama cã este înconjurat de spioni strãini infiltraţi lîngã el şi cã vehiculul principal al penetrãrii este chiar spionajul românesc. De fapt, era o reacţie instinctivã împotriva singurului corp de intelectuali din interiorul aparatului de Putere al regimului. Dar interesul real al lui Nicolae Ceauşescu pentru Armatã a fost determinat fundamental nu de încrederea sau dragostea faţã de instituţia militarã, ci de dorinţa sa expresã şi conştientizatã politic de a controla Armata. Toate prevederile legale referitoare la Armatã pe care le-a emis Ceauşescu în 25 de ani de conducere a ţãrii au fost îndreptate cu insistenţã şi metodã, cum vom demonstra, spre controlul multiplu, cît mai adînc şi eficient al militarilor forţelor armate ale ţãrii astfel încît sã le poatã folosi în interes propriu, pentru menţinerea sa la Putere pînã la sfîrşitul vieţii, începînd cu anul 1980, Nicolae Ceauşescu chiar a lansat în mediile militare ideea numirii sale în gradul de mareşal, motiv pentru care gradul de mareşal era pãstrat în mod inexplicabil în ierarhia gradelor militare399. Ultimii doi mareşali, Antonescu şi regele Mihai, fuseserã duşmanii comunismului. Cu ocazia unui bilanţ al Ministerului Apãrãrii Naţionale, şeful statului comunist român a afirmat cã, în cazul unei agresiuni a NATO împotriva statelor comuniste, el va prelua gradul de mareşal pentru a asigura reprezentarea superioarã a Armatei României, la paritate cu Armata Poloniei, în cadrul comandamentului aliat al Tratatului de la Varşovia. Probabil cã Ceauşescu fãcea o confuzie între funcţia politicã de mareşal al Seimului polonez şi gradul militar avînd aceeaşi denumire. Potrivit unor mãrturii din anturajul generalului Milea, ministrul Apãrãrii a avut un numãr foarte mare de întîlniri cu Ceauşescu în perioada evenimentelor de la Timişoara. Este înaltul demnitar chemat cel mai des la reşedinţa din Bulevardul Primãverii, la diferite ore, inclusiv noaptea pentru a-1 convinge şi a-1 mobiliza asupra gravitãţii situaţiei. De asemenea, a fost sunat de foarte multe ori de la Cabinetele l şi 2. Logic, Milea nu putea nega seriozitatea acelei situaţii aţîta timp cît el însuşi primise informaţii alarmante pe linie de contraspionaj militar şi tot el îi trimisese aceste informaţii lui Ceauşescu prin buletinele MApN. Nu avem prea multe date despre conţinutul acestor întrevederi, însã Milea a comentat la minister despre tracasarea la care îl supunea Ceauşescu. Nu avem dubii asupra intenţiei lui Ceauşescu de a folosi Armata în represiune, încã de la început, şi asupra prudenţei lui Milea de a se implica, în plus, şi Milea, ca şi şefii din Miliţie, trãiau cu sentimentul cã Securitatea este vinovatã de cazul Tokes. în raportul Comisiei senatoriale chiar este evocatã o convorbire telefonicã din jurul orei 01.00 între colonelul Deheleanu, şeful Miliţiei judeţene, şi generalul Nuţã în care acesta din urmã a replicat: „Securitatea sã se ducã în mã-sa, cã ea a creat cazul ãsta"400. Nu Securitatea crease „cazul" Tokes, ci Nicolae Ceauşescu; Securitatea ceruse de mult trimiterea acestuia în justiţie. Este însã interesant de observat cã, deşi nu lipsesc amintirile vii ale înalţilor ofiţeri din Miliţie sau Armatã despre condiţiile proaste de viaţã din acel an, despre compãtimirea populaţiei şi despre propriile lor probleme personale, de familie, de serviciu, toţi îşi îndreaptã atenţia spre cazul Tokes, ca sursa a revoltei. Aşa cum am vãzut, este complet fals. Tokes a fost un pretext oarecare, în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989 generalul Milea face şi el aceeaşi apreciere, considerînd cã evacuarea pastorului de la Timişoara este o chestiune izolatã, un incident minor, „al Securitãţii", fãrã sã facã legãtura cu acţiunea de la Iaşi şi cu informaţiile venite din Ungaria. A fost o greşealã gravã a întregii conduceri a tãrii şi a conducãtorilor Ministerului de Interne şi ai Ministerului Apãrãrii Naţionale. Nu ştim dacã, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, liderii comunişti români nu au considerat cã demontarea acţiunii de la Iaşi a

fost o victorie decisivã care a oprit acţiunea sovieticã, în româneşte existã o expresie care se potriveşte acestei ipoteze: „a se lãsa pe tînjalã". Pe de altã parte, ştim astãzi cã vîrfurile Securitãţii cunoşteau caracterul complex al acţiunii organizate de Vest şi de Est împotriva României. Se ştia cã vor acţiona şi la Braşov, Cluj, Arad, dar au crezut probabil cã stâpînesc situaţia operativã. în declaraţia olografã datã de generalul Ştefan Guşã la 13 februarie 1990, şeful Marelui Stat Major arãta cum a început implicarea sa în evenimente. ,,în seara zilei de 16 decembrie, ora 21.30, am fost sunat de ofiţerul de serviciu pe MStM sã mã prezint de urgenţã la minister şi cã maşina a plecat cãtre domiciliul meu. M-am prezentat direct în biroul ministrului Apãrãrii Naţionale, general-colonel Vasile Milea, care mi-a spus cã a fost informat de cãtre general-maior Roşu Dumitru, comandantul Armatei 3, cã în oraşul Timişoara s-au produs tulburãri generate de evacuarea unui preot reformat şi cã printre persoanele respective sunt multe turbulente, creînd dezordine în oraş. Am întrebat dacã este nevoie sã aduc şi alte persoane din conducerea ministerului şi mi-a ordonat cã nu e cazul, sã-i verific dacã sunt la domiciliu, dar eu şi dînsul vom rãmî-ne peste noapte la minister"401. Generalul Milea a sunat la comandamentul Diviziei mecanizate de la Timişoara şi a purtat o convorbire cu locotenent-colonelul Zeca, înlocuitorul comandantului, asupra situaţiei din oraş. Informaţiile acestuia erau foarte vagi şi se învîr-teau în jurul aceleiaşi imagini eronate despre acţiunile lui Laszlo Tokes şi ale grupului sau de iredentişti. Este posibil ca toate aceste referiri la „cazul Tokes" sã ascundã incapacitatea comandanţilor din diferite eşaloane militare şi civile de a recunoaşte faptul cã mişcãrile violente de la Timişoara antrenaserã populaţia româneascã nemulţumitã de regimul Ceauşescu. Factorul politic local şi central insista pe sursa strãinã a acţiunilor violente şi pe participarea huliganilor, eliminînd din orice comunicare, cu o singurã excepţie, orice referire la caracterul politic anticeauşist. Doar pe canale secrete, ofiţerii de Securitate de la Timişoara au transmis adevãrul. Altfel nu se justificã prudenţa generalului Iulian Vlad. în continuare, pînã în jurul orei 24.00, generalul Mileã şi generalul Guşã iau legãtura cu armatele şi cu şefii de departamente ale ministerului pentru a verifica prezenţa acestora în garnizoane. Milea primeşte telefoane alarmate de la conducerea politicã a Timişoarei, cerîndu-i-se intervenţia Armatei. Unul din telefoanele alarmate a fost de la fostul prim-secretar Ilie Matei, dovadã a faptului cã trecea peste primul-secretar Bãlan, pe care îl considera „lipsit de fermitate". Nu ştim dacã el sau Mihalãche, prin Bobu, a fost acela care 1-a pîrît pe Milea cã nu vrea sa scoatã armata din cazãrmi. Ministrul Apãrãrii gãseşte o modalitate de a se eschiva, fie precizînd cã nu este un caz de intervenţie militarã, fie informînd rituos cã unitãţile militare se aflã îritr-o situaţie operativã obişnuitã, dar cu maximã atenţie din partea comandanţilor, în faţa acestui rãspuns, primulsecretar Bãlan de la Timişoara apeleazã din nou prin intermediul liniei politice, pînã la Nicolae Ceauşescu şi acesta îl va suna din nou pe Milea, ordonîndu-i sã scoatã Armata în stradã. Mileã hotãrãşte sã mãreascã numãrul de patrule militare pe strãzile Timişoarei. Acum Ministrul Apãrãrii a ordonat la rîndul sãu unitãţilor militare din Timişoara sã organizeze cele 10 patrule formate din militari înarmaţi dar fãrã muniţie la ei. La ora 24.00 şeful Marelui Stat Major s-a dus la culcare. La primele ore ale zilei de 17 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu îl sunã din nou pe Mileã şi, sub ameninţarea destituirii, îi ordonã sã scoatã trupele. Milea va executa acest ordin ilegal. Manifestaţiile din noaptea de 16 decembrie vor fi în realitate sparte de Armatã, ea efectuînd şi cele mâi multe din arestãrile înregistrate atunci, în actele oficiale şi în declaraţii se vorbeşte însã numai de mãrirea patrulelor la 15. Este o informaţie falsã: trupele MApN au fost scoase pe strãzi încã din noaptea de 16 decembrie; nu au tras, dar au bãtut şi arestat pînã la dimineaţã. Procuratura Generalã. Procurorul general adjunct Gheorghe Diaconescu a fost primul din sistemul Justiţiei care a luat contact cu informaţii de la Timişoara: „în ziua de 16 decembrie, pînã pe la 10.00 şi ceva seara, nu am ştiut nimic — a declarat Gheorghe Diaconescu autorului în ziua de 3 septembrie 2003. Procurorul de serviciu pe Procuratura Generalã, Dumitru loniţã, mi-a telefonat şi mi-a spus cã procurorul-şef Tilincã i-a vorbit despre acea «aglomerare» din Piaţa Maria de la Timişoara, în legãturã cu operaţia de evacuare a lui Tokes. Despre Tokes ştiam din februarie-martie. A fost un raport înaintat secretarului CC Ion Coman prin care a fost informat cã Tokes a oferit informaţii la doi ofiţeri maghiari, identificaţi cu gradul de maior, cã a primit bani. Au fost capturate şi cele douã chitanţe. I-am cerut lui loniţã sã ia relaţii suplimentare, pentru cã simpla aglomerare nu

produce o alertã. Dupã aproximativ o orã revine spunînd cã este «agitaţie». Pe la 24.00 1-am sunat pe Popovici. Nu ştia nimic. Nefiind informat pe vreo cale oficialã şi la nivelul lui, nu era alertat. (...) Ofiţerul de serviciu loniţã mã suna pe mine, nu pe Popovici, pentru cã avea aceastã obligaţie prin ordin. Ne-am dus totuşi la birou, eu şi Popovici. Popovici a vorbit cu Tilincã, dar acesta avea informaţii modeste. Atunci a luat legãtura cu generalul Vlad de la care a aflat mai multe. Popovici a închis şi mi-a spus: «Cred cã e cazul sã pleci la Timişoara, maestre». M-am dus în cabinetul meu şi am luat la mînã toate lucrãrile. Le-am lãsat în lucru cu bileţele pe fiecare dosar. Am lucrat aproximativ douã ore, dupã care am revenit împreunã cu Popovici acasã, spre ora 04.00 dimineaţã. Am dormit foarte puţin, una maximum douã ore, apoi m-am dus la aeroport, la prima cursã de Timişoara. (...) La Procuratura Generalã nu a fost nici o şedinţã a conducerii în seara de 16 decembrie. Numai noi doi (Popovici şi Diaconescu, n.a.)".402 Sã facem bilanţul datelor pe care le avem despre comportamentul şefilor din ministerele de forţã în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989. Ministrul de Interne nu înţelege ce se întîmplã, dar dã ordinele de intervenţie în stradã, fãrã arme şi muniţie. El este sunat în mai multe rînduri de Nicolae şi Elena Ceauşescu, transmiţînd mai departe forţelor de ordine de la Timişoara toate cererile acestora. Şeful Departamentului Securitãţii Statului lasã ca misiune forţelor sale neimplicarea în stradã, iar cînd evenimentele evolueazã spre violenţe nu este informat la timp de subordonaţii sãi direcţi. Va fi singurul care va organiza o şedinţã a conducerii în acea searã şi va trimite un grup de patru ofiţeri la Timişoara pentru a fi mai bine informat. Şeful acestui grup, generalul Macri, rãspundea de probleme economice şi a fost totuşi desemnat sã conducã colectivul ca urmare a simplului fapt cã s-a oferit voluntar. La Ministerul Apãrãrii, generalul Milea este excedat de presiunile cuplului Ceauşescu, cãutînd în permanenţã sã împiedice implicarea Armatei, convins cã este o problemã minorã, a Ministerului de Interne. El nu dã impresia cã ar face legãtura între informaţiile secrete pe care le primise, cel puţin în ultimele luni, în legãturã cu organizarea unei acţiuni multinaţionale împotriva României şi nici cu evenimentele de la Iaşi, în care fusese implicat, cel puţin prin ordinul de verificare a coloanelor de „turişti" sovietici. Şeful MStM, generalul Guşã, este chemat la minister, dar activitatea sa se reduce la verificarea prezenţei comandanţilor şi şefilor de departamente în garnizoane. Apoi se culcã. Procurorul-şef al ţãrii nu ştie nimic pînã la miezul nopţii şi, aflînd cã generalul Vlad a trimis o echipã proprie acolo, îl trimite şi el pe procurorul şef adjunct Diaconescu, deşi la acea orã infracţiunile raportate de la Timişoara erau exclusiv de drept comun. Nicolae Ceauşescu îl sunã pe generalul Iulian Vlad de douã ori şi pe generalul Vasile Milea de cel puţin şase ori, insistînd pe folosirea forţei brute pentru a lichida rapid dezordinile din Timişoara. Tot acest tablou înfãţişeazã un lanţ al prudenţei din partea unor conducãtori de instituţii importante ale statului, conducãtori care cunoşteau situaţia realã a populaţiei, aşteptau o schimbare şi mai Ştiau şi ce se pregãteşte la graniţele ţãrii. Nici Postelnicu nu era atît de inconştient sã nu-şi dea seama cã instigarea de la Timişoara — despre care Securitatea ştia cã are caracter diversionist! antrenase cetãţeni nemulţumiţi ai capitalei judeţului Timiş. Dupã miezul nopţii, comunicãrile de la Timişoara reflectã situaţia realã: în ciuda violenţelor provocate de manifestanţi, mişcarea a fost opritã, exista patru rãniţi din rîndurile forţelor de ordine, dar şi aproximativ 100 de persoane reţinute. Avînd în vedere cifrele asupra numãrului de participanţi la mişcarea din seara de sîmbãtã spre duminicã, numãrul arestaţilor este oricum foarte mare, fie dacã e vorba de aproximativ un sfert din participanţi, fie dacã au reprezentat, mult mai probabil, aproximativ între 5 şi 10% dintre cei care au protestat pe strãzile Timişoarei, în ce priveşte rezultatul ciocnirilor între manifestanţi şi forţele de ordine, avem o mãrturie interesantã din partea generalului Ştefan Alexie, secretar de stat în DSS: „Eu nu am fost convocat în noaptea de 16 decembrie, ora 21.30, pentru cã în februarie fãcusem un infarct în timpul unui bilanţ. Eram cu bagajul pregãtit ca a doua zi sã mã internez. Dupã Congres acuzam dureri anghinoase. Seara m-a sunat şeful de cabinet al generalului Vlad, întrebîndu-mã dacã am fost convocat. I-am spus cã nu, iar el mi-a recomandat atunci sã rãmîn acasã. Pe 17 dimineaţa, la ora 07.00, m-am dus totuşi la birou în loc sã mã prezint la spital. Aflînd cã sunt în sediu, Vlad vine în biroul meu şi îmi spune, cu un anume entuziasm: «Nu s-a tras nici un foc, s-au descurcat bine. Nu s-a ieşit cu muniţie, dar au fãcut faţã. Avem patru rãniţi şi atît». în

continuare, generalul Vlad a dispus adresarea de felicitãri generalului Ghiţã, dar cum acesta nu a putut veni la Centru, a primit felicitãrile prin telefon"403, în privinţa rãniţilor din rîndurile forţelor de ordine avem o mãrturie de la Timişoara, care provine de la o persoanã calificatã, medicul Octavian Onisei de la secţia Chirurgie I a Spitalului Judeţean: „între orele 21 şi 22 au fost aduşi şase membri ai unitãţilor de luptã antiteroristã (USLA) bãtuţi de populaţie". Nu erau de la USLA, ci de la trupele de miliţie-securitate. Trei dintre ei au fost internaţi la chirurgie, pentru intervenţii asupra unor rãni deschise, un al patrulea a fost internat la neurologie (este vorba de cel lovit în cap de secretarul de partid de la magazinul „Bega"), iar alţi doi au fost pansaţi şi au plecat, între cei patru râmaşi în spital a fost remarcat cãpitanul Dorneanu: „Striga mereu, striga în adevãratul sens al ciivîntului cã indivizii aceia sunt huligani, golani, cã trebuie struniţi; striga cã el nu era om oarecare ci comandant şi cã trebuia sã fie între oamenii lui, dacã nu cu totul, mãcar cu capul, ca sã-i comande, ca sã le spunã cum sã facã, marele lui regret fiind acela cã nu li s-a dat ordin sa tragã, pentru a-i face chisãliţã"404. Spre dimineaţã, probabil orele 02.00-03.00, la spital s-a prezentat un subordonat al cãpitanului Dorneanu cu care acesta a avut un dialog: „Nu vã faceţi probleme, dumneavoastrã o sa vã faceţi bine, cã i-am învins". „Cum i-aţi învins, cã erau mulţi?". „I-am învins, aşa cum ne-aţi învãţat dumneavoastrã"405, în timpul anchetei, timişoreanul Marius Mioc a fost bãtut şi i s-a strigat: „Prea bun e Ceauşescu cu voi. Trebuia de la început sã dea ordin sã se tragã. Ai vãzut cã tot noi suntem mai tari? Care cum mişcã — îngeraş"406. Informaţia nu poate fi verificatã, probabil cã este literaturizatã, dar pentru faptul cã descrie o situaţie foarte similarã cu aceea de la Iaşi, trebuie sã aibã un sîmbure de adevãr. Oricum, mãrturiile privind starea de spirit a unor membri ai forţelor de ordine sunt importante pentru a înţelege cumva atitudinea din momentul în care ordinul de folosire a muniţiei reale chiar s-a dat. Pentru a trage concluzii asupra comportamentului ministerelor de forţã în noaptea de 16 spre 17 decembrie trebuie remarcat faptul cert cã, prin ordinul ministrului Apãrãrii, al ministrului de Interne şi al şefului DSS, nu s-a deschis foc asupra manifestanţilor, deşi actele de violenţã, agresiunile asupra militarilor şi devastãrile de magazine, precum şi pãtrunderea în clãdirea Comitetului Judeţean de Partid se produseserã încã din seara de 16 decembrie. Voinţa de a nu folosi armele de foc a aparţinut celor doi demnitari menţionaţi, Milea şi Vlad (acesta din urmã influenţîndu-1 pe Postelnicu), însã dorinţa de a folosi armele a existat la militarii din stradã, mai ales dupã orele de confruntare cu grupurile violente. Mai trebuie remarcat cã, deşi în noaptea respectivã fuseserã arestate aproximativ 100 de persoane pentru furt, împreunã cu obiectele furate, Procuratura nu s-a mişcat. Aceastã situaţie induce imaginea clarã a lipsei dorinţei de a declanşa o represiune din partea conducãtorilor ministerelor de forţã ale ţãrii. Toate informaţiile indicã dorinţa de a opri escaladarea evenimentelor. Dacã la Timişoara au acţionat diversionisţi, aceştia nu au fãcut-o din ordinul vreunui ministru român. De asemenea, sã nu uitãm şi sã adãugãm aici cã în noaptea de 16 decembrie manifestanţii autentici din Piaţa Maria au oprit aruncarea cu sticle şi alte obiecte în miliţieni, încercînd dialogul, miliţienii au rãspuns cã au primit ordine, iar revoluţionarii au interpretat firesc acest rãspuns ca fiind expresia voinţei de represiune a lui Nicolae Ceauşescu. Teoria cu grupurile speciale, secrete, bine instruite ale Securitãţii sau Armatei care au spart vitrinele pentru a produce motivul declanşãrii represiunii pare astfel complet ilogicã sau creaţia unui interes politic de speţã joasã. O vom analiza separat. Pe de altã parte, comportamentul superficial al unor înalţi ofiţeri din conducerea politicã şi a Armatei, lipsa de comunicare între structuri şi atitudinea de izolare şi desconsiderare între aceleaşi structuri în faţa unui eveniment ce se lega evident de campania internaţionalã declanşatã împotriva regimului comunist din România, în condiţiile în care trupele Uniunii Sovietice se. deplasau perpendicular pe graniţele ţãrii, fãrã preaviz şi fãrã a îndeplini condiţiile prevãzute în acordurile multilaterale din interiorul Tratatului de la Varşovia, demonstreazã o uzurã înaintatã a regimului comunist condus de Nicolae Ceauşescu, cu efect direct asupra capacitãţii de apãrare naţionalã, înainte de a cãuta din nou trãdãtori în preajma lui Ceauşescu, trebuie sã analizãm cu luciditate situaţia statului român din acel moment. El se destructura de mai multã vreme. Aşa cum arãtau şi experţii Comisiei „Bogomolov" sovietice, Nicolae Ceauşescu încã mai avea resurse sã

supravieţuiascã la conducerea acelui stat prin diferite mijloace, între care o infuzie de fonduri spre consum şi o reacţie în forţã la orice mişcare de protest ar fi avut efecte retractile asupra populaţiei, lipsitã, în opinia sovieticilor, dupã cum am vãzut, de „conştiinţa naţionalã". Subversiunea Nicolae Ceauşescu 1-a sunat pe Milea în intervalul 16 decembrie, ora 22.00-17 decembrie, ora 06.00 de şase ori. Informat încã o datã de Bãlan asupra deciziei luate de generalul Milea şi mergînd în continuare pe ideea cã trupele de miliţie—securitate au reacţionat timid, Nicolae Ceauşescu îl sunã din nou pe ministrul Apãrãrii la ora 06.00 ordonîndu-i sã readucã trupele în oraş. în faţa acestei solicitãri, Milea propune trimiterea unei echipe de stat major din partea ministerului la Timişoara pentru a se informa la faţa locului şi a lua mãsuri în conformitate cu realitatea. Milea invocã lipsa de informaţii. Argumentul ministrului era întãrit de faptul cã Postelnicu raporta mereu cã trupele Ministerului de Interne stãpînesc situaţia şi cã prezenţa soldaţilor este nu numai inutilã dar ar putea fi şi provocatoare. Ca urmare a ultimului telefon primit de la Ceauşescu, ministrul Milea cheamã la el pe colonelul Dumitru lonescu din MStM, pe colonelul Teodor Ardelean de la Consiliul Politic Superior şi pe încã un ofiţer ordonîndu-Ie sã se deplasese cu avionul la Timişoara „pentru a vedea care este situaţia şi eventual pentru a coordona unele acţiuni dacã va fi cazul. Apoi a vorbit la armate ordonînd sã se constituie grupe operative, fãrã însã sã se aducã toate cadrele în cazãrmi"407. Este clar cã Nicolae Ceauşescu voia sã vadã Armata în stradã pentru a intimida, pentru a arãta hotãrîrea de a rãspunde în forţã manifestaţiilor pe care el le considera exclusiv opera diversionisţilor strãini, ignorînd cu consecvenţã participarea cetãţenilor nemulţumiţi ai Timişoarei la evenimentele protestatare. La acea orã a dimineţii exista o realitate raportatã la Bucureşti de Securitatea Timiş: nu fusese descoperit şi dovedit nici un diversionist, nici un strãin suspect, iar Miliţia reţinuse aproximativ 100 de persoane între care vreo 30 pentru furt şi foarte mulţi copii. Existau în schimb informaţii despre prezenţa şi acţiunile agenţilor sovietici şi maghiari, dar fãrã a se putea determina implicarea lor directã în evenimente. Factorul politic local, liderii Comitetului Judeţean de Partid, precum şi activiştii trimişi de Dincã şi Bobu de la Bucureşti alimentau agitaţia lui Ceauşescu, direct sau prin Emil Bobu, cu cîte-vateme alarmante: devastãrile din oraş sunt uriaşe, nu aparţin timişorenilor, ci unor grupuri violente de agenţi strãini şi huligani; s-a insistat pe participarea ţiganilor şi a unor indivizi veniţi din alte localitãţi, care au avut asupra lor obiecte contondente şi arme albe; forţele de ordine au acţionat slab, fãrã voinţã şi au stat sã fie bãtute de nişte derbedei, existînd rãniţi în rîndurile miliţienilor; acţiunea este organizatã de iredentişti maghiari în jurul lui Laszlo Tokes, acesta fiind şi punctul cheie în jurul cãruia graviteazã toate mesajele alarmiste ale liderilor comunişti locali, cãutînd în fapt sã ascundã bîlbîielile, deciziile contradictorii şi acţiunile stupide (vezi trimiterea sindicaliştilor) care au produs în realitate incidentul, în timp ce Milea şi Vlad intuiau în acţiunea de la Timişoara o nouã tentativã de a forţa cãderea lui Ceauşescu, acesta şi Emil Bobu, factori politici decisivi şi decizionali, cãutau sã transfere aceastã tendinţã unui atac la adresa integritãţii teritoriale, a unei pregãtiri pentru o invazie iminentã cu scopul de a distruge sistemul comunist. Ceauşescu personal se identifica drept apãrãtor al acestor teme. Nu trebuie sã scãpãm din vedere douã aspecte esenţiale ale comportamentului lui Nicolae Ceauşescu din acele momente, faptul cã era foarte bine informat cã se urmãreşte înlãturarea lui de la Putere şi faptul cã peste tot în ţãrile lagãrului comunist liderul fusese îndepãrtat cu concursul determinant al şefilor Armatei şi Ministerului de Interne! Bolnav de suspiciune, dar şi suficient de viclean, el nu putea interpreta altfel prudenţa şi rezervele generalului Milea şi ale lui Postelnicu faţã de cererile lui insistente de a se interveni în forţã de o asemenea manierã încît incidentele de la Timişoara sã fie rupte brusc din cursul lor, sã fie oprite aţît de brutal încît sã blocheze orice altã dezvoltare. El voia — este cît se poate de clar — o represiune rapidã încã din noaptea de 16 spre 17 decembrie, cu deschiderea focului şi cu trageri „în tot ce mişcã". Atitudinea lui Nicolae Ceauşescu nu era a unui nebun, ci a unui om care, bine informat şi calculat, a ales soluţia (greşitã) a lichidãrii rapide a focului diversionist şi acoperirea represiunii fulger cu propagandã şi adunãri muncitoreşti. Este posibil ca el sã fi înţeles cã acţiunile de la Iaşi şi de la Timişoara, precum şi cele în pregãtire la Braşov, Arad şi Cluj-Napoca, aveau calitatea de

diversiuni în pregãtirea acţiunii centrale de la Bucureşti, în acest loc trebuie sã afirmãm şi noi cu convingere cã evenimentele din Iaşi şi Timişoara se înscriau într-un plan al subversiunii care atribuia oraşelor de provincie postura de centre ale diversiunii care sã determine în final o acţiune decisivã la Bucureşti. Succesul la Timişoara (cum s-a şi produs în 20 decembrie) nu era suficient, dar constituia mişcarea necesarã care eşuase la Iaşi, iar evenimentele din capitala Banatului, în întreaga lor complexitate - cu diversionisţi, hoţi, dar şi o majoritate formatã din cetãţeni revoltaţi — nu au reprezentat în planul schimbãrilor est-europene mai mult decît succesul unei diversiuni. Pentru a înţelege cã folosirea cuvintelor subversiune şi diversiune pentru a caracteriza evenimentele de la Timişoara nu este o licenţã literara sau o opţiune subtil subiectivã a autorului vom apela din nou la definiţii, chiar în acest loc, înainte de a continua reconstituirea evenimentelor. Subversiunea a ajuns în prim-planul operaţiunilor politico-mili-tare ale unor Puteri dupã anul 1970, o datã cu ascuţirea crizei din Orientul Apropiat şi cu declanşarea crizei petrolului. Atunci americanii au înţeles importanţa campaniilor de propagandã organizate de URSS înaintea unei acţiuni militare sau pseudomilitare în zone din afara sferelor de influenţã şi rolul important pe care îl joacã folosirea cãilor publice de comunicare pentru a crea starea de spirit favorabilã unei intervenţii. Subversiunea reprezintã un complex de acţiuni menite sã cîştige rãzboiul, dacã se poate fãrã a se trage nici un cartuş. Ea este declanşatã din timp împotriva unui inamic, cu scopul de a-1 face sã cedeze sau oricum de a-1 slãbi în faţa unei intervenţii paramilitare, din interior. Axa subversiunii este crearea imaginii publice cã schimbarea doritã s-a produs datoritã unor forţe interne ale binelui revoltate împotriva unui rãu, acţiune pe care Puterea externã respectivã o susţine politic spre atingerea pãcii, a libertãţii şi democraţiei. Reamintim cã vocabula democraţie era invocatã şi de URSS, şi de Occident în egalã mãsurã, deşi înţelegeau prin ea lucruri total opuse. Subversiunea este caracteristica rãzboiului ultramodern, cel mai recent istoric, şi a fost vizibilã şi pentru români în cîteva situaţii conflictuale: campania susţinutã prin cele mai importante şi influente canale massmedia, în frunte cu CNN (unde a excelat Cristiane Amampur), pentru a-i transforma pe sîrbi şi pe liderii acestora într-o grupare de nazişti asasini; campania împotriva lui Saddam Hussein, fostul aliat al SUA împotriva Iranului, prezentat ca „prinţul negru din Orient" anunţat de Nostradamus, Antichrist şi antidemocratic; campania rusã împotriva cecenilor şi denigrarea constantã a comandantului Dudaev; campania rusã susţinutã activ de mass-media francezã împotriva naţionaliştilor români din Basarabia, prezentaţi ca fascişti şi asasini, în timp ce mercenarii cazaci veniţi cu armele în provincia româneascã esticã erau nişte eroi romantici (vezi reportajul TV5 din 13 iulie 1992!). Profesorul Roger Mucchielli, expertul occidental numãrul unu în problema subversiunii, ne oferã prima definiţie a acestui tip de rãzboi neconvenţional: „în aceastã nouã formã de rãzboi, subversiunea a devenit arma principalã, într-adevãr, strategia rãzboiului total din zilele noastre exclude recurgerea la intervenţia armatã strãinã, în loc de a angaja trupele la frontierele naţiunii de cucerit, se provoacã din interiorul statului respectiv şi prin acţiunea agenţilor subversivi pregãtiţi special, un proces de dezagregare a autoritãţii, în timp ce mici grupuri de partizani, prezentaţi ca «proveniţi din popor» şi constituiţi «spontan» vor angaja un nou tip de luptã localã cu intenţia declaratã de a începe un «rãzboi revoluţionar de eliberare», în fapt de a accelera procesul de degradare a statului din ţara vizatã şi apoi de a cuceri puterea"408. Mai clar de atît nu se poate, în aceastã definiţie a unui expert occidental întîlnim toate detaliile anormale şi nenaturale (în fond cele care nu aparţineau revoltei revoluţionarilor autentici ai Timişoarei) ale evenimentelor de acolo: evitarea unei intervenţii militare clasice, cu trupe, şi trimiterea unor comandouri acoperite sub calitatea de turişti, adicã prezenţa „agenţilor subversivi pregãtiţi special", instruirea unor „mici grupuri de partizani" identificaţi prin cetãţenii români rugiţi peste graniţã, racolaţi în taberele paramilitare din Ungaria şi returnaţi în România ca refugiaţi ilegali, constituirea „spontanã" în Piaţa Maria a unui grup cu pretenţia de nucleu „revoluţionar" şi atacarea fãrã motiv a forţelor de ordine aflate în zonã, scopul real fiind acela de a arãta cetãţenilor normali ai oraşului cã autoritatea poate fi înfrîntã, cã prin bãtaia datã unui tînãr din rîndurile miliţienilor se dezvoltã curajul împotriva regimului, cã devastãrile vor lãsã un semn atît de vizibil încît este imposibil ca Ceauşescu sã-1 mai ascundã. „Opinia publicã este mediul în care opereazã subversiunea" - spune Roger Mucchielli şi

este vorba în primul rînd de opinia publicã din ţara supusã subversiunii, dar şi de opinia publicã din statul care o organizeazã, în al doilea rînd, pentru ca organizatorii sã-şi asigure un sprijin popular pentru intervenţia lor. „Fãrã presã, fãrã radio, fãrã televiziune, subversiunea este neputincioasã" spune mai departe Mucchielli, dîndu-ne peste timp o explicaţie indubitabilã pentru campania internaţionalã dusã prin toate mijloacele de comunicare împotriva lui Ceauşescu, dar şi, parţial şi din pãcate, inclusiv asupra poporului român. Subversiunea, ca procedeu operaţional al unei puteri strãine, nu are în sine culoare politicã, fiind folositã pe scarã largã şi de NATO, şi de URS S, şi atinge egal şi tehnic ambele feţe ale cercului secţionat prin care Brîncuşi simboliza binele şi rãul. Sã ne înţelegem - subversiunea slujeşte în egalã mãsurã şi acţiunea care oprimã popoare, şi acţiunea care elibereazã naţiuni. Depinde de cine este organizatã şi împotriva cui. în decembrie 1989 subversiunea sovieticã, desfãşuratã cu concursul american, maghiar, iugoslav, german, francez, olandez, britanic, austriac ş.a., a urmãrit eliberarea naţiunii române de sub dictatura de tip stalinist a lui Nicolae Ceauşescu, din cauza faptului cã naţiunea românã întîrzia sã se elibereze singurã. Dincolo de aceastã temã centralã, trei actori principali ai subversiunii au urmãrit sco-Puri secundare diferite: URSS, înlocuirea lui Ceauşescu cu un lider comunist reformist; Statele Unite, ruperea României din sfera de influenţã sovieticã; Ungaria, ruperea Transilvaniei din teritoriul României. Din aceste trei intenţii nu s-a realizat ultima. Prima s-a obţinut imediat, în faptul revoluţiei, iar a doua a urmat un curs foarte lent care s-a finalizat în 2004, o datã cu primirea în NATO. Este atipic. Este românesc. Pentru a înţelege mai bine cã subversiunea este o operaţiune planificatã care se desfãşoarã pe termen lung, şi nu trebuie confundatã cu violenţele din stradã, vom prezenta cele trei obiective secrete urmãrite de o astfel de operaţie: l. Demoralizarea naţiunii vizate şi dezintegrarea grupurilor ce o compun. 2. Discreditarea autoritãţii, a apãrãtorilor, funcţionarilor şi oficialitãţilor acesteia. 3. Neutralizarea maselor pentru a împiedica orice intervenţie spontanã generalã în favoarea ordinii existenţe în momentul ales pentru preluarea non-violenţã a puterii de cãtre un mic grup minoritar. Demoralizarea naţiunii şi dezintegrarea grupurilor ce o compun a fost vizibilã prin campania de presã dusã împotriva românilor, prezentaţi ca izolaţi, înapoiaţi, ţigani, rãmaşi politic în urmã (sã ne amintim declaraţiile americane care „nu înţelegeau" de ce populaţia nu reacţioneazã la evenimentele din Est), mãmãligari care nu fac explozie, popor cu istorie fãcutã de alţii, cu istorie incertã şi fãrã „conştiinţã naţionalã". Apoi a fost tentativa de a folosi minoritatea maghiarã pentru o revoltã împotriva statului, folosirea ţiganilor şi a infractorilor pentru provocarea violenţelor împotriva autoritãţii, prezentarea comuniştilor ca un corp separat de societate prin privilegii, prezentarea disidenţilor şi opozanţilor drept reprezentanţi ai unei largi pãrţi a populaţiei care nu are curajul sã reacţioneze din cauza fricii de Securitate, transformarea lor în lideri de opinie, în posesori ai adevãrului şi ai unei imagini clare, optimiste despre viitor. Pentru a vedea exact cum aratã o diversiune împotriva românilor, prezentaţi ca înapoiaţi şi incapabili, vom alege un singur exemplu. In cartea pe care şi-a publicat-o în România, corespondentul Agenţiei TASS, agentul sub acoperire de ziarist Nikolai Morozov, povesteşte şi urmãtoarea întîmplare: „Odatã, aflîndu-mã la o fermã de pãsãri şi notînd în agendã cifre ce demonstrau o formidabilã productivitate a gãinilor de acolo, am auzit în spatele meu o discuţie din care reieşea cã aceastã gospodãrie aparţinea PCR şi era scutitã de livrãrile planificate cãtre fondul de stat. întrebarea mea «nevinovatã» despre ce înseamnã «gospodãrie de partid» 1-a panicat pe ghidul nostru şi, bineînţeles, nu am insistat sã primesc rãspunsul..."409. Reprezentantul Uniunii Sovietice nu ştia ce este o gospodãrie de nartid sau, mai bine zis, se fãcea cã nu ştie pentru cã, veziDoamne, el fãcea perestroika, se emancipa, iar românii rãmîneau nişte comunişti depãşiţi. Rãspunsul corect pe care trebuia sã-1 dea ghidul român era urmãtorul: „Gospodãria de partid este o structurã economicã sovieticã impusã în România de ocupantul sovietic şi care copia obligatoriu gospodãriile de partid din URSS. Dintr-o astfel de gospodãrie de partid s-a ridicat în ierarhia politicã tovarãşul Mihail Sergheevici Gorbaciov, nu ştiu dacã aţi auzit de el, şeful dumneavoastrã care se ocupã cu ospeţele lui Andropov la gospodãria de partid din Stavropol şi trimitea la Moscova în conteinere speciale produsele gospodãriei de partid pentru consumul înaltei nomenclaturi. Ferma de pãsãri pe care o vizitaţi este scutitã de livrãrile la fondul de stat pentru cã tovarãşul Nicolae

Ceauşescu plãteşte petrol sovietic cu pui de gãinã". Dacã ghidul ar fi dat acest rãspuns, dupã cîteva zile Comitetul Central al PCR primea o notã de protest pentru atitudine antisovieticã din partea Comitetului Central al PCUS, aşa cum mai fuseserã trimise astfel de note împotriva istoricului loan Talpeş, care a scris cã masacrul de la Oarba de Mureş a fost organizat de sovietici, împotriva lui Marin Preda pentru romanul „Delirul", împotriva lui Dumitru Popescu pentru romanul „Pumnul şi palma". Nikolai Morozov nu fãcea pe nebunul, ci participa cu mica lui acţiune diversionistã la subversiunea mai mare. Discreditarea autoritãţii era şi cel mai uşor de obţinut pentru cã se discredita singurã, în frunte cu omul cel mai vinovat, Nicolae Ceauşescu. Secondat de Elena Ceauşescu, a treia femeie fatalã a României dupã Maria Obrenovici şi Elena Lupescu, discreditarea era doar o chestiune de publicitate a evidenţei. Dar şi de invenţii -"Orizonturi roşii" este o astfel de acţiune. Un capitol aparte a fost Scris în discreditarea serviciului secret al ţãrii, ã Securitãţii, ca aparat represiv sîngeros şi ordinar, pus în slujba dictaturii neostaliniste a lui Ceauşescu, braţ înarmat al acestuia împotriva populaţiei, rupt de activitãţile pe care le desfãşoarã în toate ţãrile un serviciu secret, ocupîndu-se numai cu opresiunea, fiind condus direct de dictator şj îndeplinind fãrã ezitare toate ordinele criminale ale acestuia. La procesul de discreditare a autoritãţii a contribuit foarte mult corupţia din aparatul de partid şi, mai ales, cea din Miliţie. Neutralizarea maselor era necesarã pentru a nu reacţiona la o intervenţie militarã sau la un act criminal împotriva conducãtorului statului, ambele acţiuni declanşînd previzibil o solidarizare cu acesta (faptul s-a petrecut invers cu generalul Milea) şi împiedicînd astfel, cum aratã foarte bine Mucchielli, acţiunea „unui mic grup minoritar" destinat sã ia puterea. Oricît ar pãrea de contradictoriu cu teza oficialã a teroriştilor, în decembrie 1989 a existat o formã de neutralizare a maselor, pentru a le împiedica sã atace frontal bazele comunismului şi sã se desprindã din sistem. Aşa cum uşor se poate constata, aceastã operaţiune subversivã împotriva regimului comunist din România şi parţial împotriva poporului român s-a desfãşurat pe mai mulţi ani, declanşîndu-se cam prin anul 1986. De atunci au fost lansate campaniile din presa occidentalã, susţinute fie de agentura sovieticã din tarile respective, cea mai activã fiind cea din presa francezã, fie de cãtre serviciile specializate ale acelor state la comandã politicã. Oricare schimbare a situaţiei din România ar fi oprit acţiunea, cu condiţia sã fi îndeplinit scopul celei care o lansase — URSS. Dacã Ceauşescu preda puterea unui om acceptat de Moscova în iunie, septembrie sau noiembrie 1989, la Congres, subversiunea se oprea în iunie, septembrie sau noiembrie. Ceauşescu nu a cedat şi subversiunea nu s-a oprit. Subversiunea a fost din acest motiv mult mai complex organizatã, datoritã atuurilor interne pe care miza Ceauşescu şi care se regãsesc în analizele institutelor sovietice gorbacioviste, încît era nevoie, spre deosebire de alte ţãri comuniste, de o explozie în mai multe oraşe odatã, de prezenţa comandourilor sovietice pe teritoriul României, de cel puţin o mare diversiune. La Iaşi nu a reuşit, la Braşov a fost prea dificil de obţinut. A reuşit la Timişoara. Ce este diversiunea? Arn folosit cuvîntul la un loc cu subversiunea şi trebuie arãtatã diferenţa. Diversiunea este o parte componentã a subversiunii. Ea copiazã operaţiuni specific militare, folosite la nivel tactic în timpul ducerii acţiunilor de luptã în rãzboaie, dar este folositã şi de serviciile secrete cu scop operativ. Atunci cînd se planificã o subversiune asupra unui stat, cum a fost România în decembrie 198 9, în planul de operaţii existã mai multe locuri în care se cautã obţinerea unui început. El poate fi o acţiune spectaculoasã de sabotaj, o acţiune ofensivã asupra unui obiectiv precis şi important care sã reprezinte obligatoriu şi semnificativ autoritatea (de exemplu, clãdirea unui Comitet Judeţean de Partid), un asasinat a unui lider din Opoziţie (de exemplu, pãrintele Popieluşko în Polonia), un atentat supermediatizat (înscenarea de la Praga), exploatarea unei eveniment favorabil anterior (mişcarea de la Braşov din 1987) sau un incident provocat special în jurul unui pastor reformat pe care Ceauşescu ezita prosteşte sã-1 trimitã la puşcãrie. Trebuie sã fie clar cã scopul acţiunii de la Timişoara nu era eliberarea propriu-zisã a Timişoarei şi a timişorenilor, pentru cã nu puteau rãmîne izolaţi şi liberi în interiorul unei ţãri comuniste, ci folosirea eliberãrii Timişoarei prin acţiuni „revoluţionare" pentru a trezi Bucureştii, pentru a lovi apoi în inima dictaturii. Definiţia diversiunii aratã cel mai bine rolul exact pe care 1-au

avut acţiunile diversioniste de la Timişoara în ansamblul operaţiunii: „Diversiunea este o acţiune premeditatã pusã la cale de un adversar militar sau de serviciile secrete, prin care duşmanului i se deturneazã atenţia spre un obiectiv secundar pentru a-1 slãbi, în vederea unei lovituri distrugãtoare în zona de securitate principalã"410. Acesta este încã un argument pentru alegerea unui oraş îndepãrtat ca loc al diversiunii. Unii foşti activişti de partid şi ofiţeri de Securitate i-au spus autorului în vara anului 2003 cã dacã Ceauşescu venea la Timişoara, aşa cum s-a dus la mineri în 1977, dezamorsa totul. Dacã Ceauşescu se ducea la Timişoara diversiunea se concentra asupra lui şi pãţea cel puţin ce a pãţit la Bucureşti (huiduieli, pa-nicã, atacarea lui directã, dacã nu era şi curãţat). Dacã dezamorsa diversiunea, ea se redeschidea în alt oraş. Dacã Ceauşescu se ducea în fiecare oraş pentru a potoli spiritele, s-ar fi produs un atac decisiv la Bucureşti, în lipsa lui. Ceauşescu ştia bine lucrul ãsta şi din acest motiv a rãmas în Capitalã, în centrul de Putere. Pe de altã parte, forţele de apãrare ale României nu aveau capacitatea sã facã faţã unei operaţiuni complexe conduse de URSS şi sprijinite de toate ţãrile vecine, precum şi de cele mai puternice state NATO. Singurele forţe capabile sã lichideze rapid diversiunea, printr-o acţiune fulgerãtoare şi simultanã asupra agenţilor diversionisţi, erau DIA şi Securitatea, în timp ce forţe strãine „penetrau sistemul naţional de apãrare", DIA nu a mişcat, iar Securitatea a preferat sã le observe atent şi de aproape, în tentativa de a gestiona şi controla schimbarea, schimbare pe care o dorea şi ea. Respectul şi recunoştinţa faţã de morţii revoluţiei şi faţã de revoluţionarii care au supravieţuit nu poate sã împiedice raţiunea sã funcţioneze în faţa evidenţei cã, negãsind resursele interne de grup social sau de naţiune de a se opune dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, cetãţenii români care au ieşit în stradã la Timişoara au fost instigaţi profesionist şi manipulaţi pe baza unui plan premeditat. Singura salvare a demnitãţii acestor cetãţeni este cã aveau toate motivele sã iasã în stradã şi cã fãrã ei, fãrã acea minoritate curajoasã ajunsã la capãtul rãbdãrii, nu se putea îndeplini nimic din planul subversiunii. Am putea spune, de asemenea, cã ei au fost ajutaţi profesionist sã învingã. Teza diversiunii provocate în perioada 28 martie-1 aprilie 1994 la Comisia Senatoriala condusã de senatorul Valentin Gabrielescu au fost audiaţi mai mulţi revoluţionari de la Timişoara, membri ai unor asociaţii revoluţionare. La 30 martie, primarul revoluţionar al Timişoarei, fostul ofiţer Viorel Oancea, avea sã punã în gardã Comisia, în mod neaşteptat, încã de la început asupra credibilitãţii unora dintre mãrturiile revoluţionarilor: „Cele mai reprezentative dintre asociaţiile revoluţionarilor din Timişoara sunt «17 decembrie», «Altar» şi «Victoria». Celelalte sunt parazite, au apãrut ulterior, sunt mulţi care nu sunt adevãraţi revoluţionari, persoane dubioase, fel de fel de indivizi ce erau în jurul mişcãrii din Timişoara"411. Teza pe care o punem în discuţie este provocarea distrugerilor de la Timişoara de cãtre echipe ale Securitãţii sau Miliţiei pentru a justifica apoi represiunea. Pe temeiul jogicii, ea este o tezã absurdã, dar pentru cã presa liberã a preluat-o şi rãspîndit-o larg şi pentru cã s-a format deja în imagistica multor cititori, o vom analiza ca o ipotezã de lucru. Benea Trofin, fost ofiţer de Miliţie, a declarat la 28.03.1994: „Seara la ora 10.00 a început «scandalul», cînd au venit un grup de rnilitişti (miliţieni, probabil o greşealã de redactare, n.a.) îmbrãcaţi în salopete negre, înarmaţi cu bîţe. L-am recunoscut pe plutonierul «Tibi» printre ei. Ei au început sã spargã geamurile de la vitrine, apoi alţii veneau şi dãdeau foc la magazine în Piaţa Traian şi în jurul pieţei, pe strãzi. L-am vãzut printre ei şi pe unul Ştefãnescu ce lucra înainte la Securitate (...) în maşina cu care m-au dus la spital era şi «Tibi», cel care spãrgea vitrinele, a fost împuşcat şi el". Comentariu: Pare o mãrturie calificatã, avînd în vedere apartenenţa la fosta Miliţie a revoluţionarului, precum şi faptul cã dã nume, chiar dacã foloseşte şi un pseudonim (Tibi). Autenticitatea faptelor descrise se loveşte însã de informaţii deja verificate, care aratã cã în seara de 16 decembrie spargerea vitrinelor s-a produs începînd de la Piaţa Maria, pe Bulevardul 6 Martie, dupã ora 18.00, iar acţiunile grupurilor violente s-au stins pînã în ora 22.00, invocatã de martor. Aşadar, la acea orã, vitrinele erau sparte şi magazinele incendiate de mult. Declaraţia nu se potriveşte nici cu mãrturiile altor revoluţionari, care, sprijinind aceeaşi temã a diversiunii Securitãţii, îşi susţin afirmaţiile cu detaliul cã forţele de ordine nu trãgeau în cei care devastau.

Atunci, cum se explicã rãnirea plutonierului „Tibi"? Dacã martorul se referã la noaptea de 16 decembrie, atunci nu s-a tras cu muniţie de rãzboi. Dacã se referã la seara de 17 decembrie, mãrturia sa nu explicã cine a devastat în 16 decembrie. Sã fi continuat Securitatea devastarea din seara precedentã? Cu ce scop? La ora 22.00 focul fusese deschis de mult, încã de la 19.00, astfel cã teza provocãrii pentru a permite represiunea cade, aceasta fiind deja consumatã. In plus, este foarte suspectã folosirea pentru o astfel de diversiune subtilã şi complicatã a unor cadre cunoscute în oraş, sub pericolul de a fi recunoscute! La aceste considerente se adaugã mai multe informaţii provenite de la conducãtori ai fostei Securitãţi potrivit cãrora printre persoanele contactate şi racolate în perioada premergãtoare diversiunii s-au aflat şi foşti ofiţeri trecuţi în rezervã, pensionaţi sau daţi afarã din Securitate şi Miliţie. S-a mai înregistrat un fenomen interesant: o serie de agenţi români retraşi din strãinãtate dupã fuga lui Pacepa au fost repartizaţi în provincie pe diferite funcţii inferioare şi nu sunt puţine datele cã unii dintre ei au fost contactaţi de legãturi provenite din statele unde lucraserã înainte. Petroiu Spiridon, pensionar, a declarat la 29.03.1994: „Convingerea mea este cã magazinele din Timişoara au fost sparte de organele de Securitate în scop de diversiune pentru a da motive de a trage în oameni. Am vãzut un cetãţean cu geacã uşoarã, tuns scurt şi cu o bucatã de ţeava ce a spart sistematic vitrinele de la galeria de artã (circa 10 geamuri), sistematic, parcã îndeplinea o misiune. De furat au furat toţi, erau ţigani mulţi. Au început sã tragã cei din faţa Catedralei, miliţienii şi cei de la MI. Dar nu au tras asupra celor care spãrgeau şi jefuiau, ci s-a tras în cei care strigau". Comentariu: şi aceastã mãrturie este contrazisã de logicã. Ce rost avea continuarea spargerii vitrinelor - presupunînd cã fusese începutã din 16 decembrie —, atît timp cît diversiunea îşi atinsese scopul: focul fusese deschis? Mai mult decît atît, distrugerile din 16 decembrie fuseserã constatate de Procuraturã şi filmate de operatori militari, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, pentru a se constitui în probe. Cînd se produc devastãrile din seara şi noaptea de 17 decembrie, Ceauşescu invocase deja devastãrile în ordinele sale ilegale la şedinţa CPEx şi la teleconferinţã, cerînd trecerea la represiune. Filmul n-a fost niciodatã difuzat, deşi între 16 şi 22 decembrie au trecut cinci zile. Orban Traian, medic veterinar, a declarat la 28.03.1994: „Apoi. înspre Piaţa Libertãţii au început sã spargã vitrinele. Erau experţi» aveau vergele, lanţuri, cabluri. Noi am vrut sã-i oprim, dar nu ne-au ascultat, parcã erau drogaţi. Erau tineri în misiune. Au ajuns cu spartul vitrinelor şi pe strada Engels, la un magazin de chimicale, j-arn rugat ca acolo sã nu dea foc. în altã parte puneau foc cei care spãrgeau". Comentariu: Este mãrturia unui revoluţionar cu o anumitã experienţã militarã, familiarizat cu mediul acesta, în care avusese şi anumite conflicte personale. Oarecum mai radical în apariţiile televizate, este însã mai rezervat în scris sau în audieri oficiale. Pasajul pe care îl reproducem nu-i identificã pe securişti în fãptuitori, ci jnai degrabã descrie o operaţie tipicã a diversionisţilor pregãtiţi din timp în Ungaria. Mãrturia sa este mai importantã în fraza unde aratã cã revoluţionarii autentici se opuneau devastãrilor, diferenţiindu-se astfel de grupul violent. Gheorghe Mariana, fostã vînzãtoare, soţie de ofiţer MApN, a furnizat informaţii interesante în ziua de 29.03.1994, fiind un caz de victimã a devastãrilor: „în 16 decembrie, de curiozitate, m-am dus şi eu la casa lui Tokes. La ora 13.00-13.30, Tokes se afla la geam, lîngã el, doi civili. El era în prelatã neagrã (probabil „prelatul era în îmbrãcãminte neagrã", n.a.). Apoi, pe 16 seara s-au spart toate vitrinele, în 17 decembrie spãlam geamurile. La ora 11.00 era un cordon de poliţişti. Pe la ora 17.00 am vãzut un grup de 12 tineri, conduşi de unul, aveau bîte şi rãngi la ei, strigau «Români, veniţi cu noi!» şi au spart toate vitrinele din cartier. Apoi, în jurul orei 20.00 a nãvãlit alt grup de circa 20-30 care au mai spart ce era de spart şi aruncau afarã toatã marfa. Grupul era condus de un negricios cu mustaţã". Comentariu: Mariana Gheorghe introduce douã teme noi în discuţie, arãtînd cã în 17 decembrie spãla geamurile sparte în 16 decembrie. Nu este o contradicţie, deoarece, aşa cum s-a dovedit cu mãrturii şi probe în procesul Timişoara, încã din noaptea de 16 decembrie primulsecretar Bãlan şi alţi activişti de partid au solicitat cooperativelor de geamuri sã le punã la loc. Operaţiunea a început duminicã dimineaţa, primele geamuri fiind reinstalate la CJP. Unii martori din rîndul revoluţionarilor confirmã şi ei existente geamgiilor şi a unor maşini aparţinînd

cooperativelor de specialitate. Problema este cã, dacã geamurile au fost sparte de „braţul înarmat al Partidului" pentru a provoca represiunea, nu se înţelege de ce Partidul le punea la loc, ştergînd cu grabã urmele!? A doua temã este şi mai fascinantã, cei care devastau chemîndu-i pe români la spargerea geamurilor. Am avea de-a face fie cu o Securitate foarte inventivã, fie cu un caz parabolic: diversiunea care a instigat la represiune împotriva revoluţionarilor a fost fãcutã chiar de revoluţionari! Pavel Stratan a declarat la 30.03.1994: „în 17 decembrie am vãzut şi eu trei tineri, solizi, cii nişte bîte mai groase la un capãt, care spãrgeau vitrinele şi plecau mai departe. Presupun cã erau puşi de miliţieni pentru ca oamenii sã intre în magazine sã fure şi sã aibã pretext de a trage în populaţie. Ulterior, nişte vagabonzi au spart şi prin cartiere, vãzînd cã în centru s-a spart, dar tonul s-a dat în centru", Comentariu: Este o mãrturie elaboratã, singura cu o anumitã logicã şi care face o distincţie plauzibilã între douã grupuri de spãrgãtori, cei din Centru şi cei de la periferii. Teza explicã de fapt cã în Centru s-a produs o diversiune calificatã, iar la periferii un ecou al acesteia. Astfel, este posibil ca martorii sã fi vãzut izolat una dintre tipurile acestea de devastãri şi sã le interpreteze într-una din cele douã versiuni: fãcute de diversionisţi strãini/ autohtoni în centru şi de ţigani, infractori, copii la periferii. Luînd în calcul şi dubiul martorului („presupun"), declaraţia sa nu ajutã logica necesarã înţelegerii acelui fenomen. Ştefan Ivan, primul primar al Timişoarei şi preşedinte FSN, profesor universitar, s-a referit şi la subiectul nostru în ziua de 30.03.1994: „Vitrinele au început sã fie sparte de provocatorii Securitãţii pentru a se dovedi cã în Timişoara sunt huligani. O altã categorie erau borfaşi, ţigani, apoi s-au alãturat şi au spart şi ei". Comentariu: Este o mãrturie care vine în continuarea celei a lui Pavel Stratan, privind identificarea distinctã a spãrgãtorilor de vitrine. Nu aduce nici un argument în favoarea logicii şi nici a faptelor dovedite. Este greu de imaginat ca generalul Vlad, cuplat total la împiedicarea proliferãrii violenţelor de la Timişoara, sã fi instigat chiar el la represiune, pentru a fi apoi acuzat de trãdare, tocmai pentru cã nu a intervenit, de cãtre Nicolae Ceauşescu. lulcuţi Pavel aduce detalii surprinzãtoare în declaraţia sa din 31 martie 1994: „Au venit treipatru persoane îmbrãcate cu scurte kaki, ca la armatã, înarmaţi cu bastoane mari şi spãrgeau vitrinele. Erau tineri şi bine legaţi, solizi. Unul a spus: «Da-ţi foc şi aici cã sunt locatari comunişti şi aici!». şi-au umplut buzunarele cu ţigãri dupã care au dat foc la tutungerie. Au trecut la pantofi, au spart şi au dat foc şi acolo, dupã care au ieşit cu un geamantan cu încãlţãminte, în spate era încãlţãminte bunã, tip Otter, în faţã era doar de calitate inferioarã. Am stins noi incendiul cu nişte furtune. Pompierii erau dincolo, la blãnuri, cã şi acolo se dãduse foc". Comentariu: Nu prea este loc de comentariu asupra acestei declaraţii, avînd în vedere cã, în opinia lui Pavel lulcuţi, Securitatea devenise anticomunistã încã din seara de 17 decembrie, şi-a umplut buzunarele cu ţigãri, dupã care a început sã fure pantofi. Paradoxal, chiar şi declaraţiile acestea mult postdatate, politizate, subiective şi pe alocuri ridicole se adunã la bilanţul probelor care atestã existenţa grupurilor violente organizate şi puse în acţiune împotriva regimului Ceauşescu în urma înţelegerilor între Marile Puteri şi a „undei verzi" primite de serviciile secrete pentru a acţiona în România. 17 decembrie - ziua cea mai lungã între orele 03.00 şi 05.00 ale dimineţii de 17 decembrie din ordinul lui Nicolae Ceauşescu preşedintele Tribunalului Judeţean Timiş dispune evacuarea forţatã a lui Laszlo Tokes. „Acţiunea sa desfãşurat în prezenţa executorului judecãtoresc, a inspectorului de culte, a prim-vicepreşedintelui Consiliului Judeţean ce rãspundea de problema cultelor şi a patru ofiţeri de Miliţie"412. Avînd în vedere violenţele din oraş, distrugerile, rãniţii din partea forţelor de ordine §i arestãrile se poate spune cã mãsura devenise între timp legalã. Dar nici atunci n-a fost, deoarece nu a fost respectatã prevederea legalã privind intervalul orar (8.00-18.00). Se verificã însã cazul cã Judecãtoria Timiş nu intenţionase sã-1 evacueze pe Tokes înainte de luni 18 decembrie, pentru cã termenul expira în zi nelucrãtoare şi cã doar apariţia urgenţei a permis, încâlcind legea în vigoare, evacuarea lui în

noaptea de 16 spre 17 decembrie. Problema este însã cã revolta din oraş nu mai avea nici o legãturã cu Tokes încã din jurul orei 17.30, astfel cã evacuarea forţatã a fost inutilã. Ea n-a fãcut decît sã întãreascã încã o datã impresia eronatã cã ar exista o legãturã funcţionalã între revolta timişorenilor, pe un program social şi politic scandat în stradã, şi fostul informator al Securitãţii devenit agent maghiar. Imaginea acestei legãturi, subliniem încã o datã, a fost lansatã şi întreţinutã de factorul politic local pentru a gãsi o altã cauzã a revoltei decît cea realã, anticeauşistã. Dupã evacuare, locţiitorul comandantului Diviziei mecanizate din localitate îi raporteazã ministrului cã situaţia din Timişoara s-a calmat şi îi solicitã sã retragã încã o datã forţele militare din oraş. Precizãm cã primele patrule au fost retrase în jurul orei 22.00, cã la intervenţiile insistente ale lui Ceauşescu, au fost scoase trupe şi cã spre dimineaţã s-a produs a doua retragere a Armatei din stradã. Milea aprobã, astfel cã pînã la ora 06.00 pe strãzile Timişoarei nu se mai afla nici un militar al Armatei, în studiul documentar din 1998 al Arhivelor Militare se afirmã: „Nicolae Ceauşescu, în calitatea sa de comandant suprem al forţelor armate, a implicat, încã din noaptea de 16/17 decembrie, în aceastã acţiune, şi armata. A fost un abuz cras pe care Ceauşescu 1-a fãcut deliberat, pentru a-şi pãstra puterea, întrucît armatei nu-i reveneau, legal, misiuni în acest sens, ea nu fusese instruitã niciodatã şi nici dotatã pentru astfel de acţiuni şi era în afara oricãrei morale s-o angajezi sã lupte împotriva propriului popor"413. Afirmaţia este discutabilã, dar ea capãtã totuşi o anumitã substanţã dacã este legatã de o afirmaţie de mai jos, aflatã în acelaşi text: „începînd cu noaptea de 16/17.12.1989, Ceauşescu a fãcut personal presiuni asupra ministrului Apãrãrii Naţionale pentru a-1 determina sã ordone, iniţial, înarmarea trupelor cu muniţie de rãzboi şi, ulterior, sã cearã folosirea focului pentru înãbuşirea demonstraţiilor"414. Sã le luãm pe rînd, dar în ordine inversã. Se confirmã prin acest text conţinutul celor şase convorbiri telefonice între Ceauşescu şi Milea, în care şeful statului îi cerea ministrului Apãrãrii implicarea trupelor armatei în restabilirea ordinii, inclusiv prin folosirea armelor de foc. La aceste cereri, ministrul ordonã intervenţia trupelor fãrã muniţie la ele. Rezultã cã ministrul Apãrãrii nu a executat ordinul (ilegal) al lui Ceauşescu. Era posibil? A fost posibil? Noi spunem cã da, însã numai în situaţia unei ipoteze care se sprijinã pe date plauzibile. Aşa cum ştim deja, Nicolae Ceauşescu aplica un formalism care sã inducã subordonaţilor sãi rezolvarea unor probleme, mai ales a celor ilegale, dupã care îi sancţiona, îi rotea prin alte funcţii şi îi reamplasa apoi în funcţii importante, cu aerul cã i-a iertat. Sub acest aspect formal, care dãdea impresia unei mari abilitãţi politice, a unei viclenii sau inteligenţe native, Ceauşescu ascundea de fapt actele sale de laşitate. Este unul din motivele pentru care se înconjurase cu slugi credincioase şi promova indivizi de tip Curticeanu, de exemplu, care îi înţelegeau jocul şi apelau rapid la sistem pentru a transmite intenţii, propuneri, sugestii pentru ordine pe care Ceauşescu nu le mai dãdea clar. De aceea, neavînd la dispoziţie stenogramele convorbirilor telefonice din noaptea de 16 spre 17 decembrie, estimãm cã Ceauşescu nu a dat un ordin direct şi explicit: scoate armata, înarmeazã trupele cu muniţie, trage în ei! Aceastã ipotezã permite şi înţelegerea actului de „insubordonare" (pe care acum îl punem între ghilimele) al ministrului Milea. în consecinţã, înclinãm sã credem cã cererea lui Ceauşescu, deşi a vizat ieşirea efectivelor MApN cu muniţie de rãzboi, nu a conţinut şi ordinul explicit de a deschide focul. Posibilitatea de a obiecta pe care o avea la dispoziţie Milea era datã de legislaţia în vigoare, care presupunea un lanţ lung de decizii politice la nivelul instituţiilor statului sau decretarea stãrii de necesitate de cãtre comandantul su-prem. Atitudinea corectã, rezervatã a ministrului Milea a împiedicat executarea vreunui ordin ilegal în aceastã fazã. Mai mult decît atît, comportamentul Armatei în toatã perioada 16-26 decembrie 1989 nici nu poate fi tratat ca unitar, ea avînd în primul rînd pe plan local aUtudini diferite faţã de evoluţia diferitã a evenimentelor. Altfel sPus, implicarea Armatei în revoluţie nu poate fi studiatã mai întîi decît pe secvenţe şi abia la sfîrşit analizatã în întregul ei. în prima secvenţã - organizarea de patrule şi participarea la reţineri - nu se Poate documenta şi dovedi nici un act de participare la represiune. De fapt, urmînd firul analizei noastre obiective, în noaptea de l g spre 17 decembrie încã nu ştim dacã rãspunsul autoritãţilor la violenţele din oraş a avut caracter de represiune şi nu a fost cumva legitim, avînd în vedere gravitatea faptelor — devastãri, atacarea sediului politic al judeţului, atacul asupra forţelor de ordine, incendierile. Privite cu ochiul normalitãţii, cu ochiul de acum al românului, este imposibil de acuzat cineva care, de exemplu, a dat ordin sau a folosit la Timişoara

tunurile cu apã ale maşinilor de pompieri, gaze lacrimogene sau luptãtori cu cãşti, scuturi şi bastoane, a cules informaţii. Justiţia românã era înfierbîntaţã, şocatã şi probabil derutatã în 1990 cînd a pus printre capetele de acuzare şi astfel de lucruri care se întîmplã peste tot în lume şi reprezintã deja mijloace clasice ale forţelor de ordine. La ora 06.30 soseşte la Timişoara automotorul cu grupul de ofiţeri ai Ministerului de Interne. Şeful Securitãţii Timiş, colonelul Sima, îi informeazã pe generalii prezenţi şi pe ofiţerii superiori cu care veniserã asupra situaţiei, iar aceştia inspecteazã zona Piaţa Maria-Bulevardul 6 Martie, luînd cunoştinţã la faţa locului de dimensiunile devastãrilor. „Cînd au sosit generalul Macri şi ceilalţi, era linişte în oraş. Dupã ce generalul Macri a revenit din zona Piaţa Maria-Bulevardul 6 Martie unde s-a informat la faţa locului despre devastãrile de magazine în prezenţa celor mai sus amintiţi în scopul traducerii misiunii cu care veniserã de la Bucureşti de a se intensifica munca informativã pentru stãpînirea situaţiei operative s-a luat în plus mãsura trimiterii în zona frontierei a mai multor ofiţeri de Securitate, întrucît aveam informaţii cã se va încerca sã se trimitã din strãinãtate elemente transfuge de origine românã care sã destabilizeze situaţia politicã din ţarã."415 Rezultã cã ofiţerii veniţi de la Bucureşti nu au putut crede cã devastãrile au fost fãcute de timişoreni, în al doilea rînd, constatãm un fapt extrem de important în planul informaţiilor şi anume cã Securitatea cunoştea fenomenul folosirii de cãtre agentura maghiarã a transfugilor români pentru diversiune, însã la Ministerul Apãrãrii a ajuns informaţia cã ei sunt cetãţeni aparţinînd minoritãţii maghiare. Scopul acestei diversiuni interne fãcute de factorul politic, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, nu putea fi altul decît de a convinge Armata cã evenimentele de la Timişoara aparţin unei revolte a maghiarilor, premergãtoare unei invazii a trupelor Tratatului de la Varşovia. Cercetãtorul acestor evenimente va avea în faţã douã seturi de informaţii: cele de la Securitate, care identificau grupurile diversioniste, autoare ale devastãrilor, ca for-rnate din românii antrenaţi în Ungaria, şi cele de la Armatã, unde devastãrile nu au alţi autori decît elemente iredentiste ale minoritãţii maghiare, între Securitate şi Armatã nu se putea interpune pentru a modifica sensul informaţiei decît factorul politic central. La ora 06.45, Nicolae Ceauşescu îi ordonã ministrului Apãrãrii sã organizeze în Timişoara o defilare militarã cu scopul de a descuraja continuarea acţiunilor de protest şi a atacurilor violente, în consecinţã, generalul Vasile Milea ordonã constituirea unor detaşamente însumînd 500 de militari, desfãşurarea pe patru coloane şi defilarea cu drapelul de luptã şi cu fanfara pe patru trasee diferite din oraş. La ora 07.30, generalul Guşã revine în biroul ministrului Apãrãrii şi este informat asupra mãsurilor luate peste noapte. Apoi, Milea este sunat din nou de Nicolae Ceauşescu. Dupã ce închide, i se adreseazã lui Guşã: „Uite, mãi, ni se reproşeazã cã armata nu a luat nici un fel de mãsuri". La scurt timp va suna ministrul de Interne, alertat de generalul Vlad în legãturã cu intenţia de a scoate din nou Armata pe strãzi pentru defilare: „A sunat Tudor Postelnicu, iar din frînturile de conversaţie am reţinut cã acesta spunea cã Ministerul de Interne stãpîneşte situaţia din Timişoara şi cã nu are nevoie de armatã deocamdatã, deoarece are securitate, Miliţie şi grãniceri. Acest lucru 1-a confirmat şi ministrul spunînd: «Da, de cîteva zile au luat şi grãnicerii la ei»"416. A fost o ultimã tentativã a generalului Vlad de a împiedica ieşirea Armatei în stradã, stimulînd orgoliul lui Postelnicu şi speriindu-1 cu ideea cã un eşec al forţelor Ministerului de Interne va avea consecinţe asupra rãmînerii sale în funcţie. Intervenţia este invocatã de generalul Alexie: „Vlad s-a interesat cine a dat ordinul pentru defilare. Credea cã vreun comandant local, dar Securitatea Timişoara nu ştia cine, nu confirma. Dar erau trupe din oraş. îl cautã atunci pe Milea şi nu-1 gãseşte. Sunã la Cabinetul l şi j se spune, probabil de Mitea, cã Ceauşescu a dat ordinul, reproducînd şi termenii acelui ordin: «Sã le arãtãm forţa!»". Ce a fãcut Nicolae Ceauşescu în dimineaţa zilei de 17 decembrie aflam de la secretarul sãu personal, Mihai Hîrjãu: „în 17 decembrie '89, Curticeanu m-a sunat sã mã prezint urgent la birou. Mi-a spus cã la Timişoara s-au desfãşurat evenimente grave - de genul celor de la Braşov -, cã evenimentele sunt în curs. Ceauşescu a venit pe la 08.00-08.30 şi a avut loc o şedinţã CPEx (este vorba de Biroul Permanent, n.a.). A vorbit de mai multe ori cu Timişoara, cu Radu Bãlan. Au venit şi Vlad, Postelnicu, Milea la şedinţã, ce a durat aproximativ o orã. Apoi iarãşi a vorbit cu Timişoara. La 11.00-11.30 Ceauşescu a plecat prin Bucureşti, adicã pe şantierele de construcţii. Am plecat acasã"417, într-adevãr, aşa cum a confirmat Ion Dincã la ora

10.00 a avut loc o şedinţã a Biroului Permanent: „Am fost chemat de Ceauşescu cu o parte din membrii Biroului Permanent şi ne-a informat despre cele întîmplate la Timişoara foarte degajat, cã problema este rezolvatã, cã preotul a fost evacuat, cã au fost acte de vandalism, distruse magazine, se face o evaluare a pagubelor şi vom fi informaţi, dar sã avem grijã sã nu mai izbucneascã asemenea conflicte pe teritoriul ţãrii şi sã fie informat la timp, imputîndu-i lui Bobu cã în dimineaţa zilei de 16, cînd a vorbit cu mine Bobu, trebuia sã-1 informeze şi pe el"418. La înţîlnirea cu miniştrii, evocatã de Mihai Hîrjãu, nu a participat generalul Iulian Vlad, ci au fost chemaţi numai Postelnicu şi Milea, acesta din urmã primind şi ordinul direct de a organiza defilarea. Nu avem informaţii dacã ordinul pentru defilare dat de Nicolae Ceauşescu a fost o decizie venitã din instinct sau era întemeiat pe cunoaşterea legislaţiei internaţionale asupra acestui procedeu. Pentru cã, tot printr-o ironie a sorţii, defilarea militarã cu scop de intimidare se gãseşte în legislaţia statelor civilizate, cu precãdere aplicatã de autoritãţile britanice şi ale statelor din Commonwealth. în ziua de 16 martie 1992, la Ministerul Apãrãrii Naţionale a României a fost organizatã o întîlnire a juriştilor Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, ocazie cu care a fost prezentatã legislaţia internaţionalã asupra „Conduitei autoritãţii publice pentru asigurarea ordinii în situaţii de tulburãri şi tensiuni interne" precum şi „Codul de conduitã în situaţia folosirii trupelor militare pentru restabilirea ordinii interne". Cu aceeaşi ocazie Hans peter Gaser, consilier juridic al CICR, a acordat un interviu: „Întrebare: Guvernul ordonã Armatei sã iasã în stradã, dar guvernul poate fi schimbat dupã o astfel de intervenţie. Armata râmîne neprotejatã asupra intervenţiei? Hans Peter Gaser: Dacã Armata iese din cazarmã şi este implicatã în stradã, respectînd regulile de conduitã şi reglementãrile interne, aliniate la cele internaţionale, iese din cauzã, într-un stat de drept existã ierarhii, ordine superioare. Armata acţioneazã dupã codurile disciplinei, dar riposta trebuie sã fie pe mãsurã, în reglementãrile britanice existã proceduri gradate. De exemplu: existã formula to show the colours („sã-ţi arãţi culorile"), adicã defilarea trupelor cu armament greu şi tancuri pentru impresionarea turbulenţilor. Acelaşi cod existã şi în India. Nu toate ţãrile au semnat convenţiile internaţionale pe aceastã temã. De exemplu, din 53 de reglementãri, SUA recunosc numai şapte. Pentru SUA o manifestaţie de stradã însoţitã de violenţã (incendieri, distrugeri, violuri, atacul sediilor unor instituţii de stat) este calificatã drept terorism. Nu existã noţiunea de «mişcare de eliberare naţionalã» sau de «partizani» în SUA"419. Prima cursã TAROM de dimineaţã aduce la Timişoara şi echipa Procuraturii Generale, conduse de Gheorghe Diaconescu. în interviul acordat autorului în ziua de 3 septembrie 2003, acesta a retrãit aceeaşi senzaţie de incompatibilitate între distrugerile din oraş şi timişoreni: „Gh. Diaconescu: Am ajuns la Timişoara în jurul orelor 08.30-09.00. Ne aştepta Tilincã (procurorul-şef al Timişoarei, n.a.). I-am cerut sã coborîm în centru, la Catedralã. Pe drum Tilincã mi-a spus ce se întîmplase: «Acte de vandalism!». Parcurgînd drumul pe jos între Catedralã şi Operã am vãzut magazinele cu vitrine sparte, interiorul rãvãşit, incendiat, chioşcuri de ziare incendiate. Mi-au fãcut o impresie deosebitã. Lucrasem trei ani de zile la Timişoara (între 1965 şi 1968, ca procuror militar şef adjunct, n.a.) şi cunoşteam oraşul foarte bine. Primul gînd, foarte puternic, a fost cã autorii nu puteau fi timişoreni. Era un oraş curat, timişorenii îl îngrijeau, îl respectau. Cunoşteam foarte bine caracterul timişorenilor, se simţea diferenţa de civilizaţie. Ce vedeam acolo nu se potrivea cu imaginea mea despre Timişoara şi timişoreni. Era aiurea! Am mers în continuare direct la Inspectoratul MI. Acolo 1-am gãsit pe generalul Macri. Erau veniţi cu un automotor. Era acolo şi Mihalea, amîndoi în cabinetul şefului inspectoratului, un colonel de Securitate al cãrui nume îmi scapã. AMS: Colonelul Ion Popescu. GD: Exact. Era în jurul orei 10.00. Popescu ne-a informat, pe noi procurorii, cã în cursul nopţii în afara actelor de vandalism au avut loc şi ciocniri în Piaţa Maria între grupurile de acolo şi cadrele de Miliţie. Ca sã-mi demonstreze violenţa acţiunilor, a adus în birou şi ne-a prezentat cincişase ofiţeri şi subofiţeri în uniformã care erau bandajaţi, rãniţi. Apoi m-a condus într-un oficiu, o camerã alãturatã, şi acolo pe masã erau expuse obiecte contondente care fuseserã capturate de la manifestanţi — lanţuri, cuţite, o secure, pari rupţi din pomi. Fuseserã capturate de miliţieni în cursul

luptelor. Exista şi un numãr însemnat de persoane reţinute. Conform agendei lui Nuţã, pe care am consultat-o dupã revoluţie, la Bucureşti, erau 104 reţinuţi în dimineaţa de 17 decembrie. Am întrebat: «Unde sunt reţinuţi?» Mi s-a rãspuns: «îi avem peste tot, la birourile Securitãţii, la Miliţie (arest) unde sunt audiaţi pe linie de Securitate, respectiv Miliţie, şi mai aveam la penitenciar». Astfel am aflat cã fusese trimis acolo locotenent-colonelul Caraşcã de la Direcţia VI împreunã cu un colectiv. Nu aflaserã nimic! (...) De la Inspectoratul MI am plecat la Procuraturã, unde i-am cerut lui Tilincã sã mobilizeze procurorii pentru a începe investigarea celor de la penitenciar. S-a forrnat un grup din cei veniţi de la Bucureşti, Direcţia Cercetãri penale, precum şi cei de la judeţ. S-a fãcut o cercetare «oarbã» — identificare, unde a fost prins, de ce, povestea lor. în termeni clasici, erau «vãrsaţi» de Miliţie fãrã sã ştii nimic despre ei. Am identificat douã teme imediate: 1. Dacã existã temei. Toate forţele de ordine aduceau persoanele şi le lãsau în acele locuri (Securitate, jvliliţie, Penitenciar) fãrã nici un fel de act constatator, cu excepţia a 29 de persoane surprinse cu obiecte furate. 2. Erau mulţi copii. Era obligatoriu sã-i audiem pentru a se stabili vîrsta. Pînã la 14 ani, minorul nu era rãspunzãtor penal. Intre 14 şi 16 ani poate rãspunde penal printr-o expertizã medicolegalã psihologicã şi care sã stabileascã cã a lucrat cu discernãmînt. Mulţi erau sub 14 ani, era deci reţinere ilegalã.420 Începînd cu ora 10.00 pe strãzile Timişoarei s-a desfãşurat defilarea militarã ordonatã de Ceauşescu. Patru coloane din patru unitãţi militare din garnizoanã (UM 01185, UM 01008, UM 01115, UM 01942), au trecut pe trasee stabilite din timp la Comandament. Defilarea a trei coloane s-a desfãşurat fãrã incidente, populaţia obişnuitã a oraşului privind oarecum cu uimire acel marş, unii fãrã sã aibã o explicaţie, alţii fãrã sã ştie dacã nu se serbeazã vreun eveniment neanunţaţ. Au fost şi cetãţeni care, trecînd prin centru şi vâzînd distrugerile, au legat defilarea militarã de faptele din noaptea precedentã. Coloana Unitãţii Militare 01185 însã a fost atacatã de grupuri de indivizi violenţi, care pînã atunci nu se manifestaserã în vreun fel în acea dimineaţã. Comandantul detaşamentului, cãpitan (la acea datã) Nicolae Roman a declarat celei de-a doua Comisii senatoriale la 11 mai 1994: „Din 17 decembrie '89, ora 08.00, în Timişoara am fost în centrul evenimentelor. Am condus în 17 decembrie, cu drapelul de lupta, unitatea prin oraş. Ordinul l-am pri-^t de la comandant, maior Bulai, dimineaţa pentru defilare. La ora ^0.30 a venit şi fanfara, am repetat un cîntec cu militarii. La 10.50 am Pornit cu muzica în frunte, drapelul de luptã şi apoi trupele. La Piaţa Maria era un cordon de scutieri, lume agitatã ce scanda, ne huiduia, am-trecut apoi prin Piaţa Operei unde erau grupuri de cetãţeni, au început huiduielile şi îndemnurile: «Omorîţi-vâ ofiţerii!». S-au adunat cetãţenii în jurul nostru, ne-au presat, unii parcã nu erau din Timişoara, aveau corpuri contondente"421. Este interesant - şi semnificativ în acelaşi timp - cã ofiţerul a dat mult mai multe amãnunte în faţa Comisiei precedente, conduse de senatorul Sergiu Nicolaescu: „în Piaţa Operei coloana a devenit un adevãrat magnet, fiind înconjuratã de persoane cu înfãţişare şi îmbrãcãminte ce nu arãtau a fi din Timişoara. Printre altele s-a strigat şi «Omorîţi-vã ofiţerii!»; atunci am ordonat: «Compania întîia la mine!», ridicînd şi coborînd braţul cu repeziciune. Militarii au înconjurat imediat muzica şi drapelul, creîndu-se un interval de aproximativ 10 m (moment în care locotenentcolonelul Petru B aba a fost atacat de un individ cu cuţitul — ofiţerul a fost salvat de cãtre un militar care 1-a lovit pe agresor cu patul armei). Cu drapelul la piept, sergent-major A. Bagiu, pe care 1-am avut în stingã mea, împreunã cu întreaga coloanã, ne-am deplasat cãtre Hotelul Continental. Mulţimea s-a calmat la strigãtul unui cetãţean care a cerut ca ea sã rãmînã pe loc"422. Atacul asupra detaşamentului militar în defilare, cu muzicã, nu are nici o explicaţie logicã, nefiind vorba de o subunitate care sã blocheze manifestanţii, sã-i agreseze cumva sau sã-i reprime. Ca act de intimidare militarã nu poate fi înregistrat, deoarece armata defileazã cu diferite ocazii fãrã ca acest fapt sã atragã furia mulţimii, în anul 1994, pe vremea cînd era preşedintele Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, Valentin Gabrielescu, fruntaş al PNŢCD, a declarat în legãturã cu defilarea ; din 17 decembrie: „Ideea nu este nouã, nici originalã, se foloseşte şi j în alte pãrţi. Englezii spun: To show the flag („a arãta drapelul")' -Cred cã ideea a fost bunã. Voia sã arate populaţiei Timişoarei: j «Armata este aici! Cîntâm! Defilãm! Nu reprimãm, nu atacãm! Dar suntem prezenţi!». şi americanii trimit cîte un vas sã arate cã sunt prezenţi acolo unde apare cîte un conflict... însã Milea nu se aştepta la ceea ce a urmat. A ieşit ce a ieşit... Bieţii

oameni, care nu fãceau nimic - cîntau şi arãtau drapelul -, au pãţit ceva cu totul neobişnuit în România: sã fie fluieraţi, huiduiţi, sã se arunce în ei cu pietre..."423. A vînd în vedere cã incidentul s-a petrecut asupra unei singure coloane din cele patru şi într-un singur loc, rezultã logic cã intimidaţi, eventual, şi îndemnaţi sã rãspundã intimidãrii printr-o agresiune nu puteau fi decît cei vinovaţi de violenţele de peste noapte, adicã cei care se ştiau cumva vizaţi pentru ceva. Dacã vreunul dintre ofiţeri ar fi fãcut pe loc aceastã legãturã logicã — dar chiar şi fãrã ea — trebuie spus foarte clar cã, în temeiul legilor şi din acel timp şi de astãzi, militarii puteau executa foc asupra agresorilor, acoperiţi complet de prevederile Decretului nr. 367/18 octombrie 1971 privind regimul armelor, muniţiilor şi materiilor explozive, art. 36, alin. a, alin. c şi cu respectarea art. 37 privind somaţia, înjunghierea unui militar din coloanã (fie şi sub formã de tentativã) şi acţiunea cu scopul de a captura drapelul de luptã implicã dreptul de foc în regulamentele tuturor armatelor din lume. Presa şi unii autori de cãrţi au minimalizat acel incident, consi-derîndu-1 neînsemnat sau cel mult un act de intimidare. Dar din punctul de vedere al legilor, situaţia era cît se poate de serioasã. De altfel, incidentul a avut consecinţe în toatã Armata, deoarece informaţia a circulat cu rapiditate pe canalele militare oficiale şi neoficiale. Cititorul obişnuit nu este familiarizat cu atmosfera, cu obiceiurile, cu sistemul de lucru al structurilor militare. Cititorul trebuie sã ştie cã în momentul în care s-a comunicat de la Divizia 18 atacarea detaşamentului de la UM 01185 - cu exagerãrile previzibile, „au atacat Armata!!!" -, din Ministerul Apãrãrii au început sã curgã telefoanele cãtre toate marile unitãţi din ţarã şi de aici la unitãţi, atît prin legãturi directe între comandanţi sau între ofiţerii de informaţii, cît şi între prieteni, colegi, rude. Majoritatea o tãcea din îngrijorare, dar era şi o formã de interes direct: „La voi e linişte? Ce este acolo? Uite ce s-a întîmplat la Timişoara", aşa cum figureazã în documente oficiale ale Armatei 3 şi ale ministerului, „grupuri de huligani devasteazã şi distrug bunurile poporului, huligani aflaţi sub conducerea agenţilor strãini, care în felul acesta ameninţã independenţa de stat a României şi pun în pericol socialismul"424. Se confirmau ştirile despre acţiuni destabilizatoare la frontiera de Vest fãcute de unguri şi sovietici. Acel incident aparent minor a avut efect asupra credibilitãţii ordinelor venite de la Bucureşti, atît de la Ceauşescu, care numai despre o iminentã agresiune militarã vorbea, cît şi de la Milea, pentru care intervalul 11.30-13.30 din dupã-amiaza de 17 decembrie a fost decisiv. Potrivit mãrturiei generalului Guşã la Comisia senatorialã, dupã incidentul cu defilarea, ministrul Milea a ordonat „retragerea în cazãrmi ca sã se evite contactul cu civilii". A fost imediat sunat de Ceauşescu, acuzîndu-1 cã nu reacţioneazã în timp ce „Armata este atacatã". I-a reproşat încã o datã faptul cã nu a scos blindate şi, în special, cã nu a defilat cu blindate. Atacul asupra detaşamentului cu fanfarã din Timişoara, pe care mulţi îl considerã minor, 1-a pus pe Milea în situaţia de a nu mai putea minimaliza faptele. şi cu toate acestea, încercînd sã depãşim dramatismul incidentului, am apelat la un participant la eveniment din partea cetãţenilor Timişoarei pentru a încerca sã îndepãrtãm cumva, prin cunoaşterea mai detaliatã a faptelor, imaginea de act deosebit de grav şi pe care nu şi-1 poate permite nici o naţiune şi nici o autoritate fãrã serioase consecinţe. Sorin Bocereanu era în decembrie 1989 funcţionar la Direcţia drumuri şi poduri şi totodatã lider al unei formaţii rock. în seara de 29 septembrie 2003 a avut cu autorul urmãtorul dialog: „Sorin Bocereanu: Incidentul cu defilarea s-a petrecut pe pod, între Piaţa Maria şi Catedralã, între orele 11.00 şi 12.15. Veneam dinspre Catedralã şi pe pod am vãzut, cam pe la jumãtate, un grup de oameni de la UTC, de la Casa tineretului, activişti de partid. Erau acolo Rotãrescu şi unul, parcã îl chema Coniac sau aşa ceva, ţipi pe care îi ştiam de la Casa tineretului, în Piaţa Maria, de la Regionala CFR pe partea dreaptã era trotuarul destinat publicului, oamenii fiind obligaţi sã circule doar pe partea aceea, în timp ce trotuarul dinspre casa lui Tokes era gol şi nu se putea circula pe el din cauza unui cordon de militari. Lumea se înghesuia pe trotuarul din dreapta şi din cauza cordonului de militari, care stãtea chiar pe bordurã, om în om, era înghesuialã ca la meci, abia mergeai, abia înaintai. Lumea era curioasã sã vadã ce s-a întîmplat peste noapte. 5e auzise de bãtaia de peste noapte, se vedeau şi distrugerile, jylajoritatea celor care se înghesuiau pe trotuarul din dreapta era formatã din curioşi. AMS: Cît de mari erau distrugerile?

SB: Sã ştiţi cã nu erau atît de mari cum s-a spus. Nu am vãzut incendii. Fuseserã sparte vitrinele şi se furase dinãuntru. La Comitetul Judeţean fuseserã incendiate nişte încãperi de la parter, dar pe stradã eu nu am vãzut urme de foc. De altfel, în dimineaţa de duminicã erau acolo cei de la Gospodãria comunalã, puneau în grabã geamurile la loc. Erau nişte furgonete speciale şi se puneau geamurile, cam în grabã, aşa. AMS: Dar nu v-aţi întrebat cine le-a spart? SB: Sã ştiţi cã eu am participat şi la evenimentele din 16 decembrie. Am intrat în coloanã pe Bulevardul Lenin, cam prin dreptul hotelului partidului de pe vremea aia. în faţa coloanei, ca oriunde, ca la mineriade, ca la oricare din mişcãrile de acest gen pe care le-aţi vãzut apoi şi în Bucureşti, sã ştiţi cã erau boschetarii, copiii strãzii şi, sã fiu iertat, ţiganii. Ãsta este adevãrul. Trebuie sã vã gîndiţi la aceşti hoţi, copii ai strãzii, ţigani care aşteaptã, care profitã de orice prilej pentru a devasta. AMS: Sã revenim la defilare. SB: Am trecut prin acea mulţime pînã în capãt, apoi m-am întors tot prin înghesuiala aia. La un moment dat... Scena este foarte comicã, îmi vine şi acum sã rîd. La un moment dat, am auzit muzicã şi am observat cã dinspre Piaţa Kiittl vine o fanfarã. Situaţia era de un comic nebun, ridicolã. Lumea era îngrijoratã, revoltatã de Ce se întîmplase peste noapte, se lansau diferite ipoteze despre morţi, Despre rãniţi, despre tineri arestaţi, şi te trezeşti cã vine fanfara sã-ţi cîrite pe strãzi. Era de un ridicol incredibil. Cînd fanfara s-a apro-Plat, am recunoscut prieteni de-ai mei în rîndul militarilor, colegi cu care cîntam la nunţi, la concerte, mai mergeam şi la o bere. Pe mine situaţia lor mã amuza teribil. Cînd au ajuns în dreptul oamenilor, au început sã le strige: «S-a întîmplat ce s-a întîmplat azi-noapte, nu va e ruşine! Va arde de cîntat? Au fost bãtuţi, au fost arestaţi oameni...». La început au fost oameni mai în vîrstã, plus cã mulţimea înghesuitã pe acel trotuar s-a oprit şi n-a mai putut fi ţinutã de cordonul acela subţire de militari, cã te întrebi şi ce-o fi fost în mintea lor sã înghesuie un puhoi de oameni pe un trotuar şi sã-1 ţinã acolo cu un rînd de tineri în uniformã. Vã rog sã mã credeţi, totul, tot ce se întîmpla acolo era penibil. Bãtrînii le strigau: «Mãi copii, mãi, nu vã e ruşine ce faceţi?». La capãtul podului erau nişte grupuri, dar mici, trei-patru indivizi, care parcã aşteptau. Ãştia au început sã fluiere, sã huiduie. Lumea s-a bulucit spre fanfarã. N-au fost bãtuţi, dar au fost cîţiva care au încercat sã-i tragã de instrumente. Nu era rãzbunare sau vreo atitudine de urã, era mai degrabã dezgust. Oamenii erau iritaţi. Colegii mei din fanfarã rãspundeau: «Noi suntem muzicanţi, n-avem nici o treabã cu..., noi, cu muzica, ni s-a dat ordin...», chestiuni de-astea care sporeau ridicolul situaţiei. Ţin minte cã s-a produs o busculadã, dar n-a depãşit cu nimic o anumitã limitã periculoasã, însã formaţia s-a spart, muzica a încetat într-un mod caraghios, pe rînd, cã se mai auzea cîte un trombon, o trompetã... AMS: Dar dumneavoastrã n-aţi observat cã în spatele fanfarei este o formaţiune militarã cu drapel de luptã, cu ofiţeri, cu armele pe umãr pentru defilare? SB: Ba da, însã atracţia era fanfara. La început nici nu a existat vreun interes pentru militari. V-am spus: oamenii erau revoltaţi de fanfara aia. Se striga: «Vã arde de cîntat, voi nu ştiţi ce se întîmpla?». AMS: Dar dumneavoastrã ştiaţi ce se întîmpla? SB: Bineînţeles cã ştiam. Vedeam la televiziunea ungarã ce se întîmpla. Am vãzut întîlnirea de la Malta între cei doi şi ne spuneam: «Mãi, nu se poate, trebuie sã înceapã şi la noi». Eu nu sunt un om de acţiune, sunt o persoanã retrasã, dar îmi doream schimbarea şi o doream cît mai firesc, însã, cînd a început şi la noi, eu nu mã aşteptam la atîta rezistenţã. Senzaţia mea era cã toatã lumea vrea sã-1 schimbe pe Ceauşescu, cã se saturaserã de el. Apoi, eu de exemplu treceam în Ungaria şi fãceam mic comerţ, în Ungaria era plin de ruşi, de maşini Lada, se deschisese piaţa, erau acolo cum au venit dupã aceea şi la noi, prin pieţe, cu tarabele lor de scule. AMS: înţeleg cã vã aflaţi în partea din faţã, unde s-a destrãmat fanfara. Nu aţi vãzut atacarea drapelului? Aţi auzit strigîndu-se: Omorîţi-vã ofiţerii? SB: Nu am auzit aşa ceva, iar eu eram foarte aproape. şi sã ştiţi cã dacã cineva i-ar fi lovit pe colegii mei din fanfarã, eu le-aş fi sãrit în apãrare. Vã repet, eu nu luam în serios acea situaţie,

pentru ca toatã scena era de un umor nebun. Ridicolul domina situaţia mai mult decît orice act violent. AMS: Domnule Bocereanu, dumneavoastrã ştiaţi ce înseamnã atacarea unei formaţii militare în acel moment? SB: Sigur cã ştiam. Era foarte grav. Ştiam şi ce înseamnã drapelul şi ce se poate întîmpla dacã este atacat drapelul, dar atunci nu interpretam acel gest ca pe ceva atît de grav din cauza situaţiei comice în care ne aflam. Apoi, detaşamentul nefiind ostil, nici nu pãrea o confruntare. Vã spun, sentimentul general era cã militarii aceia ştiau care este situaţia generalã şi le ardea de cîntat. Era cumva o sfidare. Dar, totuşi, îmi amintesc cã a fost atacat drapelul. Aşa este, a existat acest episod. Au trecut mulţi ani, am reţinut numai ce mã interesa. Fiecare probabil cã a ţinut bine minte ce 1-a interesat şi militarii au rãmas doar cu amintirea atacãrii drapelului, dar eu vã spun cã întreaga scenã nu pãrea atît de serioasã. AMS: Ştiaţi cã aveau dreptul sã deschidã foc în acel moment? SB: Sigur, dar vã repet, nu a fost un conflict propriu-zis, ceva împotriva militarilor. Ei se scuzau cã fuseserã puşi în situaţia aia, oamenii protestau din cauza sfidãrii. Dupã busculadã s-a format un grup şi au apãrut imediat nişte lideri, adicã nişte oameni cu iniţiativã. «Hai în Piaţa Operei, hai la Primãrie!». S-a urcat unul pe un stîlp şi în jurul lui s-a adunat lumea şi se tot aduna din curiozitate. Acolo a început bãtaia. Era un cordon în dreptul redacţiei ziarului Renaşterea bãnãţeanã, la Liceul Sanitar, un cordon cu bîte, dar cu nişte bîte cum sunt cozile de cazma. Au fost huiduiţi. Atunci cineva a apãrut cu ideea «Cine are copii sâ-i punã în faţã», pentru cã era lurtie venitã cu copiii de mînã, curioşi. «Cine are copii, sã-i ia în braţe, cã nu vor trage în copii». Lumea era circumspectã. Atunci un individ a strigat: «Nu vã fie fricã, cã n-au voie sã dea în copii». AMS: Dar cine erau oamenii aceştia, liderii de care vorbeaţi, cei care aveau repede un rãspuns pentru orice situaţie? SB: Erau oameni maturi, dar nu-i cunoşteam. E posibil sã nu fi fost din Timişoara. şi oamenii aşa au fãcut, au luat copiii în braţe, chiar şi pe cei mai mãricei, şi s-au apropiat cam la 10 metri de cordon. Mi-aduc aminte cã militarii se uitau la noi rugãtor şi ne implorau sã nu înaintãm, sã nu mai facem nici un pas. Lumea striga la ei: «Ce faceţi voi aici?». Deja trecuserã cam douã ore de la incidentul cu fanfara, iar înaintarea noastrã a durat vreo 10 minute pînã am ajuns în faţa militarilor. Gîndiţi-vã, ei stãteau cu bîtele alea în mîini. Am ajuns faţã în faţã, lipiţi de ei. Militarii erau foarte speriaţi. Ne spuneau: «Suntem trimişi de comandanţi», se scuzau... Atunci, în spatele nostru, nişte indivizi au luat iniţiativa sã-şi facã şi ei nişte bîte şi au început sã sarã pe copaci... Acolo sunt nişte tei. Sãreau pur şi simplu şi cãdeau cu crengile. Presiunea a venit din spate iar rezistenţa militarilor a fost foarte micã. Militarii au fost atacaţi, au început sã-i loveascã şi le-au luat bîtele. Apoi au ajuns în dreptul unor maşini... Se striga: «Sã le rãsturnãm, sã le distrugem». AMS: Vã repet întrebarea: eraţi unul dintre cei care au lovit, care au rãsturnat maşini, aţi participat la atacarea detaşamentului care defilase? SB: Nu. Toate astea le-au fãcut nişte oameni... cum sã spun, nişte oameni de acţiune. Eu pe cont propriu iau foarte puţine hotã-rîri, este felul meu de a fi, dar ascultam multe din acele aşanumite comenzi pentru cã îmi doream sã facã cineva ceva şi îi urmam. Nu ne puteam opri, trebuia sã se întîmple ceva, altfel ieşisem degeaba, se oprea totul şi era ca înainte".425 O altã declaraţie, cea a revoluţionarului Radu Mircea, introduce un amãnunt care ar putea explica trecerea de la calm la violenţã: „Cînd am ajuns în Kiittl, dinspre Bulevardul 6 Martie se apropia o fanfarã militarã. La început lumea a aplaudat, totul a fost perfect, formaţia şi-a vãzut de drum, a trecut de brutãrie;, oamenii se luaserã dupã militari, numai cã miliţienii de pe partea dreaptã a bulevardului - pe care pînã atunci nu se putea circula - au barat drumul din nOu. Asta a iritat, au început huiduielile, apostrofãrile"426. Pare evident cã Radu Mircea a surprins evenimentul la începutul sãu, iar Sorin Bocereanu, în faza sa finalã. Pentru a nu exista neclaritãţi, precizãm cã drapelul de luptã al unei unitãţi militare este un simbol al statului, nu al regimului sau al vreunui partid. La ora 12.00, ministrul Apãrãrii a ordonat transmiterea la toate unitãţile a indicativului TABELA ABC ANA. „Acest indicativ avea în vedere aplicarea unui set de mãsuri organizatorice în

scopul trecerii, în ordine, la desfãşurarea unor activitãţi care sã asigure ridicarea capacitãţii de luptã a comandamentelor şi unitãţilor. Printre acestea se numãra şi asigurarea continuitãţii conducerii în afara orelor de program şi pe timpul nopţii, amplificarea controlului asupra modului cum se executa serviciul de zi şi de gardã"427. Indicativul TABELA ABC ANA a fost transmis ca urmare a anunţãrii oficiale a vizitei lui Nicolae Ceauşescu în Iran şi nu a avut vreo legãturã cu evenimentele de la Timişoara, însã, între orele 12.00 şi 12.30, Ceauşescu îl sunã de douã ori pe Vasile Milea, mai întîi reproşîndu-i cã nu a scos blindatele pentru defilare şi apoi informîndu-1 cã „armata a fost atacatã la Timişoara". Era vorba de incidentul cu fanfara. Generalul Guşã a amintit scena în declaraţia sa olografã din 13 februarie 1990: „Dupã puţin timp a sunat din nou cabinetul l, respectiv Nicolae Ceauşescu, deoarece ministrul a spus: «Am înţeles, tovarãşe secretar general, trimitem o companie de tancuri imediat. Am înţeles». Dupã care a cerut imediat legãtura la Timişoara şi a ordonat ca sã pregãteascã imediat o companie de tancuri care sã se deplaseze cãtre centru, spunîndu-le sã fie foarte atenţi şi sã nu cumva sâ se tragã sau sã se întîmple vreo nenorocire". Insistenţa gene-ralului Guşã pe cuvîntul imediat demonstreazã cumva şi schimbata atitudinii ministrului Milea. în 17 decembrie reîncepuse atacul asupra clãdirii Comitetului Judeţean de Partid şi în foarte scurt timp s-a reluat devastarea magazinelor. De data asta, pe timpul zilei, fãrã protecţia nopţii. Generalul Vlad aflã cã defilarea a produs adunarea unei mulţimi care a permis mascarea activitãţii diversionisţilor, însã un alt fenomen a fost mult mai important pentru curajul şi insistenţa cu care au fost reluate atacurile la adresa forţelor de ordine şi devastãrile, în jurul prînzului, la Timişoara se conturase o situaţie clasicã de pierdere a autoritãţii, determinatã nu numai de violenţa atacurilor, ci şi de bîlbîielile forţelor de ordine. Sunt mãrturiile despre lipsa unei atitudini ofensive din partea soldaţilor şi a ofiţerilor acestora, despre apelul lor la înţelegere, la conştientizarea situaţiei limitã în care se aflau - sub ordin şi sub jurãmînt militar -, sunt apoi informaţiile despre ilaritatea, dar şi iritarea create de o defilare cu fanfarã în mijlocul unei situaţii atît de dramatice - o mãrturie înregistratã în anul 1999 la Timişoara afirmã cã fanfara cînta melodia „Suflecatã pînã-n brîu" - şi nu în ultimul rînd a fost comportamentul pompierilor. Revoluţionarul Radu Bãrzeanu îşi aminteşte intervenţia maşinilor de pompieri „ca în poveste, în loc sã vezi ţîşnind un jet puternic, la capãtul furtunului a apãrut un firicel de apã abia vizibil, ce-a stîrnit fluierãturi, aplauze, hohote de rîs"428. îndemnurile acelor indivizi „de acţiune", care antrenau mereu manifestanţii fie prin cultivarea curajului - „N-au voie sã tragã", „Nu au gloanţe", „Puneţi copiii în faţã cã nu vor trage în ei" etc. -, fie prin exemplul personal, menit, dupã cum aratã mai toţi martorii consemnaţi de publiciştii timişoreni, sã-i intimideze pe soldaţi, pe tinerii din trupele de securitate-miliţie. Este de altfel revelator cã în toate agresiunile fãcute de acele grupuri de indivizi violenţi nu au fost atacaţi ofiţerii — deşi se striga „Omorîţi-vã ofiţerii!" -, ci au fost atacaţi mereu soldaţii în termen din rîndul forţelor de ordine. Cînd au ripostat cadrele s-a lãsat peste tot cu sînge, dar de partea cealaltã, în ultimii 15 ani s-a încercat mereu identificarea primului rãnit din ziua de 17 decembrie. Conform fişelor medicale de la Spitalul Judeţean şi mãrturiei doctorului Atanasie Bãrzeanu „pe la treisprezece a fost adus un tînãr de 21 de ani, lovit la cap. Tînãrul fãcea parte din Gãrzile patriotice, mobilizat pentru paza Consiliului. Grupa lor numãra vreo cincizeci de inşi. Stãteau înãuntru, în Consiliu. Cînd au început sã aparã manifestanţii, miliţianul care era cu ei, speriat şi el, le-a zis cã nu ştia ce sã facã, nu vedea cum ar fi putut împiedica intrarea în clãdire, dispunea doar de şase gloanţe (...) Dintre manifestanţi, primul rãnit în ziua aceea a ajuns la urgenţã pe la ora paisprezece şi patruzeci de minute. E vorba, de fapt, de un tînãr împuşcat în gambã, pe care 1-am operat imediat, el fiind, cred, cel dintîi martir al revoluţiei din decembrie"429, între orele 13.00 şi 14.40 se petrecuse un eveniment care a marcat conflictul între manifestanţi şi forţele de ordine pentru istorie. Deschiderea focului Este neîndoios cã forţele de ordine au fost cele atacate întîi. Existã, de asemenea, numeroase mãrturii despre inactivitatea, reţinerea forţelor de ordine în faţa manifestanţilor. Sã luãm cîteva exemple din mãrturiile revoluţionarilor: Radu Bãrzeanu: „Cum stãteam în apropierea Liceului de Muzicã, am vãzut pe strada şiret, în apropiere de acest liceu, un camion cu prelatã, plin de soldaţi cu bastoane. Care însã n-au intervenit deloc"; Corneliu Pop: „La un moment dat, un ofiţer ne-a spus sã

ne apropiem, cã ne fãcea loc. Am ezitat, ne-a fost teamã de o capcanã, totuşi am înaintat. Militarii sau retras înspre colţul dinspre Continental, în faţã a rãmas ofiţerul, cu arma în mînã, paşii ni s-au cam împleticit, mai mult stãteam decît mergeam, am ajuns în dreptul lui, al lor. Ne aşteptam în orice moment sã ne înconjoare, sã ne aresteze. Mai mult de fricã, tãcerea mã înnebunea, m-ãm adresat şi acestor militari cu aceleaşi cuvinte. Nu s-a închegat un dialog, militarii n-au spus nimic, ofiţerul însã m-a îndemnat sâ-mi vãd de drum, sã mã gîndesc la ceea ce putea urma, mai ales dacã am copil"; Ion Goagãrã: „Noi eram, poate, vreo trei sute de oarneni. Ne-am uitat unii la alţii, nu ştiam ce sã facem, eu pãstrez de atunci o amintire ce mã tulburã mereu: unii soldaţi aveau lacrimi în ochi. Nu ne-au fãcut nimic, ne-am îndepãrtat de ei cu: «Armata e cu noi!», ne-am fãcut cu mîinile cît timp ne-am vãzut". Incidentele mai serioase au pornit în fata sediului Consiliului Judeţean. Demonstranţii au fost întîmpinaţi cu jeturi de apã, însã grupul violent a atacat douã dintre maşinile pompierilor şi le-a incendiat. Aproximativ 10-12 persoane au pãtruns în sediu şi au început sã devasteze, aruncînd diferite obiecte, dar şi elemente de simbol ale regimului (tablouri, cãrţi, steme, documente), dupã care au incendiat interiorul, în acel moment (între orele 13.00 şi 14.00) a apãrut primul-secretar Radu Bãlan care a încercat sã dialogheze cu manifestanţii. „Oamenii 1-au înconjurat imediat, între noi şi el deschizîndu-se un dialog. «Oameni buni, a spus el, am încercat sã fac cîte ceva. Eu sunt aici numai de douã sãptãmîni, dar trebuie sã recunoaşteţi, s-a îmbunãtãţit situaţia la pîine, la carne...». «Cum sã se îmbunãtãţeascã? Nu-i adevãrat!», i-am întors-o noi, acoperindu-1 nemulţumiţi. «Lãsaţi-1 sã vorbeascã!», strigau alţii. Intervenţie inutilã, nu se putea înfiripa un adevãrat dialog, doar se striga, fiecare avea adevãrul lui şi voia sã se facã auzit. «De ce, a tunat de lîngã mine un glas, nu ne-aţi aşteptat cu microfonul, pentru discuţii? De ce cu armata?». «Nu eu comand armata, oameni buni!». «Atunci mãcar opriţi-o! - începuserã sã aparã forţele de ordine, dinspre Filipescu, care degajau terenul din faţa Consiliului. Spuneţi-le sã ne lase în pace sã vorbim, cã noi asta dorim, sã vorbim cu dumneavoastrã şi sã vã spunem ce ne doare». Bãlan ne-a ascultat, ori s-a fãcut cã ne ascultã, s-a îndreptat spre forţele de ordine cu mîinile ridicate — 1-am vãzut pe acolo şi pe Rujoi, prim-vicepreşedintele Consiliului Popular Judeţean, dar lui nu-i dãdea nimeni nici o atenţie şi nici el nu a fãcut nimic —, s-a întors cu mîinile în sus şi cãtre noi, cã adicã sã nu fim agresivi, dar cei care tot înaintau şi ne tot împingeau erau ei, era un vacarm adevãrat, noi strigam mereu, ei ne rãsfirau, maşinile ardeau -douã autotunuri şi douã camioane — cu fum mult, la una dintre ele chiar a explodat ceva. şi aşa, încet-încet, ne-au împins înspre Continental, acolo, nu dupã mult timp apãrînd nişte blindate dinspre Aleea Sportivilor, apoi şi militari, intenţiile lor fiind destul de clare pentru cã, în afara cordoanelor, ne lãsau sã trecem, în interior însâ nu..."430. O realitate şocantã în Armatã, în jurul orei 13.00, generalul Vasile Milea convoacã la Ministerul Apãrãrii o şedinţã cu adjuncţii, şedinţã care avea calitatea de Birou al Consiliului de Conducere. Cetãţenii României nu erau familiarizaţi cu faptul cã, în realitatea regimului comunist din România, ministrul Apãrãrii Naţionale nu conducea direct ministerul, în calitate de conducãtor al acestuia. Administrarea Ministerului Apãrãrii din acel timp revenea Consiliului de Conducere, care, în temeiul Decretului 444/20 noiembrie 1972 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apãrãrii Naţionale, capitolul al III-lea, art. 7 avea caracter deliberativ şi hotãra „în problemele generale privind activitatea acestuia". La capitolul al II-lea, Atribuţii, de exemplu, ministrului Apãrãrii nu-i revenea nici o autoritate de a decide în vreo problemã fundamentalã, toate verbele care activeazã alineatele articolului despre atribuţii fiind neutre: „aduce la îndeplinire", „analizeazã", „asigurã", „organizeazã", prezintã", „sprijinã", „îndrumã", „colaboreazã" „înfãptuieşte sarcini", „avizeazã". Nicãieri în atribuţiile Ministerului Apãrãrii şi ale ministrului nu apar verbele decisive: „comandã", „dã ordine", iar verbul „a conduce" este folosit doar pentru „activitatea de comerţ exterior" cu tehnicã militarã, pentru „activitatea aeronauticã civilã" şi pentru „învãţãmîntul militar". Pare de necrezut, dar aceasta era realitatea juridicã a MApN sub regimul Ceauşescu: conducea comerţul cu arme, liniile aeriene civile şi învãţãmîntul militar! Toate celelalte atribuţii aparţineau, conform art. 2 din lege, Comitetului Central al PCR. Acesta dãdea ordine Ministerului Apãrãrii şi ministrului, şi el împreunã cu Consiliul sãu executau ordinele. La articolul l se enunţa de fapt relaţia de subordonare: „Ministerul Apãrãrii Naţionale înfãptuieşte politica partidului şi statului în domeniul apãrãrii ţãrii". Mai mult decît atît, situaţia aberantã în care Armata era administratã de un

colectiv — pentru cã asta era realitatea juridicã a conducerii atunci - era perturbatã şi de o multiplã subordonare, astfel cã în decembrie 1989, conform legilor sistemului comunist, Armata executa ordinele comandantului suprem, ale Consiliului Apãrãrii, condus de comandantul suprem, şi ale Consiliului de Miniştri (art. 2). Aşadar, pentru a putea da ordine în Armatã, generalul Milea adunã în jurul orei 13.00 Biroul Consiliului, compus din prim-adjuncţi şi adjuncţi ai ministrului. La aceastã adunare, prim-adjunctul politic al ministerului, generalul Ilie Ceauşescu, afirmã cã „toate acestea (de la Timişoara, n. a.) sunt iniţiate şi se desfãşoarã cu sprijin din afarã, din Ungaria şi din alte ţãri, inclusiv din URSS"431. înainte de ora 13.30, Nicolae Ceauşescu îl sunã din nou pe Milea, îl informeazã despre atacarea şi redevastarea sediului Comitetului Judeţean de Partid Timiş şi îi comunicã faptul cã „a decretat starea de necesitate". Aceastã informaţie o avem din Procesul Timişoara, unde, la Volumul 21, pagina 278, se aflã declaraţia colonelului Dumitru lonescu, din Marele Stat Major al Armatei: „La ora 13.30, în ziua de 17 decembrie, general-colonel Vasile Milea, ministrul Apãrãrii Naţionale, ordonã prin telefon comandantului marii unitãţi — Divizia 18 — urmãtoarele: Situaţia în Timişoara s-a agravat. Ordin sã intervinã armata. Armata intrã în alarmã de luptã. S-a decretat stare de necesitate". Este primul ordin grav şi dramatic dat la Timişoara şi în acelaşi timp primul mare abuz, deoarece atît ordinul dat de Ceauşescu, cît şi ordinul transmis de generalul Milea erau ilegale. Totodatã, avem informaţia cã „în ziua de 17 decembrie 1989, la ora 13.00, ministrul de Interne a comunicat colonelului Petre Teacã (şeful Comandamentului Trupelor de Grãniceri, n.a.) faptul cã sa declarat stare de asediu la Timişoara"432. Nici la ora 13.00, nici la ora 13.30 nu a fost dat indicativul legal pentru alarma parţialã de luptã, iar starea de necesitate nu fusese decretatã conform legilor de atunci ale ţãrii. Regimul stãrii de necesitate. Autorii studiului documentar despre Armata românã în revoluţia din decembrie aratã cã „Dreptul de a ordona o asemenea mãsurã îl avea numai preşedintele RSR, comandantul suprem al forţelor armate, la propunerea ministrului Apãrãrii Naţionale". Trecem peste faptul cã ministrul nu propusese aşa ceva, dar nici Ceauşescu nu putea emite acel ordin fãrã a trece prin nişte etape prevãzute de legile ţãrii. Revoluţia din România are o problemã de drept foarte serioasã, cu toate cã a cunoscut procese în Justiţie timp de peste un deceniu, iar unele nu sunt finalizate nici astãzi. Este de neînţeles cum s-a orientat Justiţia cãtre acuzaţii de „genocid", „conturi secrete", „represiune cu jeturi de apã şi gaze lacrimogene", „deschiderea focului împotriva poporului", toate motivate sentimental, fãrã sã facã apel la legile existente în decembrie 1989! În primul rînd trebuie stabilit regimul dreptului în raportul mani-festanţi-forţe de ordine. Aveau voie cetãţenii Timişoarei sã facã o manifestaţie? Aveau dreptul forţele de ordine sã riposteze? Potrivit Constituţiei din 1965, republicatã în Buletinul Oficial nr. 65 din 29 octombrie 1986, la art. 28 se prevedea cã „Cetãţenilor Republicii Socialiste România li se garanteazã libertatea cuvîntului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor1'. Iar la art. 29, alin. l se afirma cã „Libertatea cuvîntului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orînduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc". Ne aflãm în faţa unei dileme. Factorul politic local, Departamentul Securitãţii Statului, precum şi Ministerul Apãrãrii Naţionale, aţît prin conducãtori cît şi prin diferiţi subordonaţi, implicaţi (sub jurãmînt) sau nu în procese dupã decembrie 1989, neagã total existenţa caracterului politic anticomunist explicit din partea manifestanţilor, începînd cu ora 20.00 a serii de 16 decembrie 1989, Securitatea acceptã cã sa strigat sau scandat împotriva lui Nicolae Ceauşescu, în favoarea lui Mihail Gorbaciov şi a perestroikãi. Mişcarea de la Timişoara este identificatã în totalitate, cel puţin pînã la 20 decembrie, drept o mişcare dnticeauşistã, nu anticomunistã, o mişcare împotriva conducãtorului statului, nu a sistemului, în favoarea acestei versiuni pledeazã, ca argument extrem de puternic, atitudinea conducerii organizate a manifestanţilor, respectiv Frontul Democrat Român de la Timişoara, care negociazã cu primul-minisţru Dãscãlescu şi cu Bobu o listã de revendicãri al cãror conţinut este social, economic şi parţial politic. Partea politicã este legatã de vinovãţia lui Nicolae Ceauşescu pentru victimele represiunii din perioada 17-20 decembrie şi îndepãrtarea acestuia de la conducerea starului. De asemenea, pe

timpul desfãşurãrii evenimentelor, pînã în ziua de 22 decembrie 1989, aproximativ orele 17.3018.00 Comisia senatorialã instituitã de Parlamentul României nu recunoaşte caracterul anticomunist al evenimentelor, în general, ci numai caracterul anticeauşist. în condiţiile expuse mai sus, se pune întrebarea în ce mãsurã manifestanţii au respectat prevederile art. 28 din Constituţie („libertatea demonstraţiilor") şi în ce mãsurã manifestaţia lor s-a înscris în prevederile art. 29, alin. l, încâlcind sau nu restricţia asupra „scopurilor potrivnice orînduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc"? Aici intervin douã aspecte, douã atitudini distincte. Ele ating, din punctul de vedere al analizei istoriografice, un paradox. l. Autoritãţile neagã caracterul anticomunist, adicã „cu scopuri potrivnice orînduirii socialiste" al manifestanţilor, ceea ce presupune cã manifestaţia de la Timişoara nu încãlca prevederile Constituţiei, iar violenţele înregistrate de partea revoluţionarilor au avut un caracter penal şi individual. (Cei prinşi asupra faptului sau gãsiţi vinovaţi — de incendiere, devastãri, furturi, agresiuni fizice — ca urmare a cercetãrii legale urmau sã suporte rigorile legilor, dimi-nuînd astfel orice tentativã de a considera evenimentele drept o formã organizatã de revoltã.) în aceste condiţii ar fi fost vorba de represiunea unei manifestaţii legale, ocrotite de art. 28 din Constituţie. Precizez cã manifestaţia din Piaţa Maria, transformatã în miting dupã oprirea primului tramvai, a fost blocatã de forţe ale Ministerului de Interne care nu fuseserã trimise pentru a asigura ordinea desfãşurãrii manifestaţiei, ci pentru a o împiedica, în acelaşi context refuzul procurorilor de la Timişoara de a instrumenta dosare altor persoane decît celor reţinute pentru furt şi ultraj reprezintã un semn cã raportul manifestanţi-forţe de ordine se înscrie în prevederile art. 28, nu şi 29. Aşadar, autoritãţile (Armata, Securitatea, Justiţia, inculpaţii din procese) susţin cumva, probabil inconştient, caracterul constituţional legal al manifestaţiei din 16 decembrie? Dimpotrivã, revoluţionarii, atît individual, dar mai ales organizaţi în asociaţii legal constituite insistã sã afirme, inclusiv prin intermediul unor documente oficiale, publice, cã manifestaţiile de la Timişoara au avut de la început un caracter anticomunist, îndreptat ^potriva sistemului. In aceste condiţii ei se înscriu în prevederile art. 29 din Constituţie şi dau (probabil inconştient) un temei constituţional dreptului de represiune. Pentru istoric, nu şi pentru Justiţie, existã explicaţia tentativei organizaţiilor de revoluţionari de a se legitima ca anticomuniste, deşi probele privind acest caracter sunt postdatate, subiective, inventate cu scopuri diferite, care în final s-au dovedit a avea un caracter politic explicit (în condiţiile sistemului democratic). Paradoxul este vizibil: prin aceastã pretenţie, chiar revoluţionarii situeazã manifestaţia de la Timişoara în afara Constituţiei în vigoare şi în consecinţã Justiţia i-a judecat pe inculpaţi cam fãrã temei constituţional. Justiţia, admiţînd trimiterea în judecatã a unor persoane implicate în „represiune", Procuratura la rîndul ei, reprezentîndu-i pe revoluţionari, iar Justiţia acceptînd rãspunderea solidarã a unor instituţii (Armata) nu au avut un temei constituţional pentru acţiunea judecãtoreascã atît timp cît partea vãtãmatã, revoluţionarii, afirmã cã revolta lor a fost anticomunistã, ceea ce înseamnã cã au încãlcat prevederile art. 29 din Constituţie. Pe de altã parte, dacã se admit afirmaţiile diferiţilor inculpaţi proveniţi din rîndul autoritãţii cã revolta nu a avut caracter anticomunist, ci numai anticeauşist, autorii represiunii erau pasibili de pedeapsã în temeiul art. 28. Prin urmare, dacã se menţine tendinţa de a afirma cã revolta de la Timişoara a avut un caracter anticomunist, poate exista un rezultat favorabil al revoltei, succesul revoluţiei, dar nu poate exista o inculpare pentru represiune, ci numai pentru fapte penale care au încãlcat prevederile legilor în vigoare în acel moment, şi de o parte, şi de alta. In ce priveşte decretarea stãrii de necesitate, comunicatã de Nicolae Ceauşescu ministrului Apãrãrii şi ministrului de Interne în ziua de 17 decembrie 1989, ora 13.30, Constituţia din 1965 aratã cã aceasta era în primul rînd o prerogativã a Marii Adunãri Naţionale. Aceasta, potrivit art. 43, alin. 22, „Proclamã, în interesul apãrãrii tãrii, a ordinii publice sau a securitãţii statului, starea de necesitate, în unele localitãţi sau pe întreg teritoriul ţãrii". Printr-un defect al Constituţiei comuniste, Consiliului de Stat nu-i erau conferite atribuţii în privinţa stãrii de necesitate, dar trimiterea spre Constituţie exista în mod hilar în alte legi. La art. 7, Consiliul de Stat putea declara mobilizarea generalã şi parţiala, iar potrivit art. 8 putea declara starea de rãzboi, în mod normal, între sesiunile

Marii Adunãri Naţionale (cazul din decembrie 1989), Consiliul de Stat era cel autorizat sã proclame starea de necesitate, dar în Constituţie s-a uitat înscrierea acestei prevederi. Preşedintele RSR avea urmãtoarea atribuţie: „art. 75, alin. 14. în interesul apãrãrii Republicii Socialiste România, al asigurãrii ordinii publice sau securitãţii statului, proclamã, în caz de urgenţã, în unele localitãţi sau pe întreg teritoriul ţãrii, starea de necesitate. în îndeplinirea atribuţiilor sale, preşedintele RSR emite decrete prezidenţiale şi decizii". Acest ultim alineat se referã la toate atribuţiile sale. Nicolae Ceauşescu mai inventase o instituţie care sã conducã Armata, un fel de Consiliu Suprem de Apãrare a Ţãrii actual, care atunci se numea Consiliul Apãrãrii RSR. Legea nr. 5/ 14 martie 1969 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Apãrãrii Republicii Socialiste România conţinea o prevedere care nu exista în Constituţie: „Atribuţii, art. 3, alin. I. Examineazã şi propune Marii Adunãri Naţionale, respectiv Consiliului de Stat, proclamarea stãrii de necesitate, mobilizarea parţialã sau generalã, precum şi declararea stãrii de rãzboi". Apoi, la art. 5 preciza cã „Preşedintele Consiliului Apãrãrii este comandantul suprem al forţelor armate ale RSR", iar la art. 6 - „Consiliul Apãrãrii îşi desfãşoarã activitatea potrivit principiului muncii şi conducerii colective". Adicã dezbate, voteazã şi adoptã prin vot, conform alin. 2, astfel cã preşedintele nu decidea singur proclamarea stãrii de necesitate. Sistemul de Putere inventat de Ceauşescu era complicat în mod voit, astfel încît sã permitã folosirea deciziei unilaterale a comandantului suprem care de fapt conducea toate organismele inventate în domeniul apãrãrii. Astfel, prin prevederile art. 9 al aceleiaşi legi: „Hotãrîrile Consiliului Apãrãrii sunt obligatorii pentru toate organele la care ele se referã". Se observã încã o datã cã Ministerul Apãrãrii nu avea nici o autoritate în stat şi trebuia sã se supunã hotãrîrilor partidului şi ordinelor comandantului suprem, în mod legal, Ceauşescu trebuia sã convoace Consiliul Apãrãrii şi sã propunã acolo instituirea stãrii de necesitate, loc unde poate ministrul Apãrãrii ar fi putut limita implicarea Armatei în evenimente, cu evitarea deschiderii focului şi cu legile ţãrii pe masã. Nicolae Ceauşescu însã s-a prevalat direct de atribuţiile preşedintelui ţãrii prevãzute la art. 75, alin. 14 din Constituţie, pe care îl reproducem din nou: „în interesul apãrãrii Republicii Socialiste România, al asigurãrii ordinii publice sau securitãţii statului, proclamã, în caz de urgenţã, în unele localitãţi sau pe întreg teritoriul ţârii, starea de necesitate", dînd telefoane, dar fãrã sã respecte prevederile articolului. Aici se deschide o capcanã în care au cãzut foarte mulţi analişti, revoluţionari şi chiar jurişti. Dar în primul rînd în capcanã a cãzut Milea. Preşedintele proclamã starea de necesitate, ori „a proclama" presupune douã lucruri foarte clare: existenţa prealabilã a unui document cu caracter juridic legal (decretul de instituire a stãrii de necesitate) şi anunţarea publicã a instituirii stãrii de necesitate. Nicolae Ceauşescu nu a emis nici un decret în ziua de 17 decembrie 1989, nici la ora 13.30, nici mai tîrziu, iar comunicarea a fost fãcutã privat, printr-o convorbire telefonicã ministrului Apãrãrii. Ceauşescu nu a anunţat public starea de necesitate, aşa cum cerea chiar Constituţia comunistã. Pentru a nu exista dubii, am apelat la literatura enciclopedicã de specialitate: Dicţionarul Explicativ al limbii române: „A proclama: A anunţa ceva în mod solemn şi oficial; a aduce la cunoştinţã publicã (printr-o proclamaţie) un fapt de mare importanţã şi de interes general". Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Româneascã", Ed. Cartea Româneascã, 1931: „A proclama: A publica, a declara în public cu glas tare şi în oiod solemn. A vesti, a încunoştinţa, a face cunoscut". Pentru cã acest cuvînt este un neologism care provine din limba francezã, vom cãuta termenul în aceastã limbã pentru a observa dacã are şi alte sensuri. Nouveau Petit Larousse, Paris 1969: PROCLAMER: Publier ã haute voix et avec solennite. Divulguer, reveler. Sinonime: Annoncer. Declarer. Devoiler. Manifester. Le Petit Larousse, Dictionnaire Encyclopedique, 1995: . PROCLAMER: Reconnaître, reveler publiquement etsolennel-letnent. Faire connaître publiquement. Petit Robert, Dictionnaire de la langue francaise, Paris, 1967:

PROCLAMER: Publier ou reconnaltre solennellement, par un acte of fidel. Proclamerla republique, la dictature, un roi. Proci amer l'etat du siege. Annoncer ou declarer hautement aupres d'un vast publique". Legãtura între starea de necesitate şi verbul „a proclama" a fost fãcutã prima datã oficial de revoluţionarul Jules Michelet: ,Le decret de l'Assemblee, imprime et affiche sera, de plus, ã tous Ies carrefours, proclame a son de trompe". Dicţionarul Enciclopedic român: „Proclamaţie: Act scris al conducerii de stat, prin care acesta, în anumite împrejurãri de însemnãtate specialã, se adreseazã direct tuturor cetãţenilor ţãrii". Proclamarea stãrii de necesitate trebuie sã fie, în conformitate cu înţelesul unic şi unanim al acestui termen, anunţarea publicã, direct, prin viu grai sau prin acte oficiale obligatoriu publice, cãtre întreaga populaţie a situaţiei de instalare a acestei stãri prevãzute de Constituţie. Nicolae Ceauşescu a ordonat direct ministrului Apãrãrii şi ministrului de Interne înarmarea militarilor cu muniţie de rãzboi în ziua de 17 decembrie 1989, ora 13.30, declarîndu-le la telefon cã a decretat starea de necesitate. Ca urmare a acestui ordin politic, ministrul Apãrãrii a transmis acest ordin ilegal întocmai. De asemenea, aşa cum ştim, Nicolae Ceauşescu a anunţat în teleconferinţa din ziua de 17 decembrie prin interfon cu circuit închis şi privat, secret, liderilor politici judeţeni şi altor factori din structurile politice, de stat şi militare cã a decretat starea de necesitate. Aceasta trebuia proclamatã, declaratã sau decretatã public. Acest lucru 1-a fãcut abia în seara de 20 decembrie la televiziune. Care a fost, prin urmare, temeiul legal al folosirii trupelor Ministerului Apãrãrii Naţionale în oraşul Timişoara, cu dreptul şi ordinul expres de a deschide foc împotriva populaţiei? Locuţiunea „împotriva populaţiei" are aceastã formã în mod voit, şi autorul nu foloseşte alte sintagme precum „persoane violente", „huligani", „infractori" etc., deoarece numai forţele de ordine ale Ministerului de Interne aveau în misiunile lor obligaţia şi autorizaţia de a deosebi cetãţeanul obişnuit de infractor, de individul/indivizii care încalcã vreo lege; Armata nu are în misiunea ei decît lupta cu inamicul. Pentru Armatã, ca şi pentru fiecare militar în faţã nu se aflã, conform regulilor sale şi legilor pentru ducerea rãzboiului pe uscat, decîţ o masã fãrã identitate care poartã denumirea genericã de inamic, în consecinţã, în timp ce forţele de ordine pot acţiona împotriva infractorilor de orice fel, identificînd, izolînd şi reţinînd vinovaţii, trupele militare nu pot face aceste diferenţieri, pentru cã nu au mijloacele juridice şi operaţionale. Armata ar fi putut sã ia prizonieri, dar acest drept îl obţine numai dupã decretarea stãrii de rãzboi, care este cu totul altceva. Ca urmare, focul deschis la Timişoara a avut calitatea juridicã de foc deschis împotriva inamicului, ceea ce este aberant, împiedicarea acestei aberaţii în lumea civilizatã este cea care a impus reglementarea folosirii Armatei în tulburãri interne prin legi speciale, pe care România nu le avea şi nu le are nici astãzi. Ordinul dat lui Milea la telefon în ziua de 17 decembrie 1989 la ora 13.30 şi transmis întocmai de acesta unitãţilor din Timişoara era neconstituţional şi ilegal. Prin urmare şi dreptul de folosire a Armatei, în anumite situaţii din municipiul Timişoara— în principal cele ofensive — a fost neconstituţional şi ilegal. Pentru celelalte situaţii în care s-a deschis focul, şi anume cele prevãzute de legea privind regimul armelor şi muniţiilor, uzul de armã era legitim. Le vom analiza la timpul potrivit. Mai apare un aspect însemnat al acestui eveniment grav, care aruncã asupra evenimentelor din Timişoara o luminã însîngeratã şi care repune în discuţie întregul eşafodaj al proceselor din ultimii 15 ani: dreptul legal al lui Nicolae Ceauşescu de a ordona mãsuri de restabilire a ordinii prin intermediul factorului politic local. Legea Nr. 14/28 decembrie 1972 privind organizarea apãrãrii naţionale a arãta la art. 15: „în vederea coordonãrii şi realizãrii mãsurilor de apãrare pe plan local, la judeţe, municipii, sectoare ale municipiului Bucureşti, oraşe şi comune, funcţioneazã consilii locale de apãrare, organe deliberative, care au sarcina de a soluţiona problemele de apãrare atît pe timp de pace, cît şi pe timp de rãzboi", dar nu se precizau problemele de ordine publicã. La art. 16, alin. 2 se arãta: „Consiliile judeţene de apãrare şi cel al municipiului Bucureşti sunt subordonate şi rãspund pentru întreaga lor activitate faţã de comandantul suprem al forţelor armate, Consiliul Apãrãrii RSR, iar pe plan local, faţã de Comitetul Judeţean de Partid, consiliul popular judeţean, respectiv al

municipiului Bucureşti", iar la Atribuţii, textul art. 18, alin. e avea urmãtoarea prevedere: „(Consiliile judeţene de apãrare) Organizeazã şi conduc în mod unitar acţiunile pentru prevenirea şi lichidarea efectelor calamitãţilor naturale, a incendiilor, pentru apãrarea sãnãtãţii populaţiei, a avutului obştesc, respectarea liniştii şi ordinii publice". Aşadar, Nicolae Ceauşescu putea sã dea ordine directe primului-secretar de la Timişoara şi Consiliului Judeţean de Apãrare, care putea sa ia mãsuri şi sã dea ordine de intervenţie doar forţelor locale apartinînd Ministerului de Interne, pompieri sau Gãrzi patriotice, nu şi unitãţilor militare, în cartea pe care a elaborat-o colectivul din Statul Major General în 1999 în legãturã cu executarea ordinului militar, se aratã foarte clar cã „din consiliile judeţene de apãrare fãceau parte: comandantul militar al garnizoanei sau al unei unitãţi militare desemnate de ministrul apãrãrii naţionale, comandantul Centrului militar, şeful de stat major al apãrãrii locale antiaeriene, şeful de stat major al Gãrzilor patriotice. Aceastã reprezentare se rezuma doar la rezolvarea problemelor locale şi nu angaja instituţia militarã, nu atrãgea dupã sine subordonarea unitãţilor militare faţã de organele 7oca/e"434. Motivul era simplu: apãrarea ţãrii nu se organizeazã dupã configuraţia judeţelor, ci dupã alte criterii teritoriale. Ce însemna asta în planul concret al evenimentelor din Timişoara? Însemna cã Radu Bãlan nu putea da ordin unitãţilor militare din garnizoanã de a ieşi cu trupe, tehnicã, muniţie şi de a executa foc pentru restabilirea ordinii. Acest lucru nu putea sã-1 facã decît jvîicolae Ceauşescu prin intermediul Constituţiei şi legilor ţãrii, iar ministrul apãrãrii sã execute ordinul, dacã era legal. Ceauşescu însã, aşa cum am vãzut, I-a minţit pe Milea cã a decretat starea de necesitate cu scopul precis de a implica Armata în represiune. Milea a transmis ordinul la 13.30, neavînd cum sã verifice dacã a fost respectatã legea şi aşteptînd ca decretul de instituire a stãrii de necesitate sã fie publicat sau ca preşedintele ţãrii sã o proclame public. Probabil cã între timp şi-a dat seama cã acest decret nu existã şi a revenit cu ordine care sã limiteze implicarea armatei în stradã, într-un eventual proces, generalul Vasile Milea se putea apãra prin douã argumente: cã ordinul dat de Ceauşescu nu era vãdit ilegal, deoarece comandantul suprem avea prin Constituţie dreptul sã decreteze starea de necesitate, şi prin faptul cã avea obligaţia sã execute ordinul, urmînd ca proclamarea oficialã a stãrii de necesitate sã-i dea şi temeiul legal pentru executarea ordinului. Aceste douã argumente nu-i puteau aduce însã fostului ministru decît circumstanţe atenuante. Sublinem încã o datã cã proclamarea stãrii de necesitate era doar aspectul formal al acestei atribuţii constituţionale şi cã ea nu se putea exercita decît dupã instituirea prin decret, adicã printr-o formã juridicã, a acelei situaţii. Altfel spus, în spatele proclamãrii stãrii de necesitate trebuia sã se gãseascã obligatoriu decretul de instituire a stãrii de necesitate. Nici decretul, nici proclamaţia nu au existat. Întrucît tot mai mulţi comandanţi de garnizoane raportau cã Primii secretari ãi Comitetelor Judeţene de Partid — se afirmã în tratatul despre rolul Armatei în revoluţie —, care erau şi preşedinţi ai Consiliilor Locale de Apãrare, pretindeau insistent ca unitãţile militare sã iasã din cazãrmi cu efective şi tehnicã pentru a participa la stãvilirea mişcãrii de protest, ministrul Apãrãrii Naţionale - intuind pericolul atragerii armatei într-o confruntare deschisã cu Populaţia ieşitã în stradã - a preluat direct, sub autoritatea şi controlul sãu din Bucureşti, orice intervenţie a trupelor MApN în afara cazãnnilor, cerîndu-le comandanţilor militari sã nu se rãspundã solicitãrilor de efective şi tehnicã, din partea oricui ar veni, decît dupã aprobarea sa expresã"435. S-au pãstrat stenogramele convorbirilor telefonice între ministrul Vasile Milea şi generalul Iulian Topliceanu, comandantul Armatei de la Cluj, iar în convorbirea din 17 decembrie, dupã ora 15.15, a existat şi urmãtorul dialog: „Generalul Milea: îţi atrag atenţia cã toate cererile de efective pentru diferite misiuni le aprob eu. Primii secretari sã mã sune la telefonul operativ şi sã-mi solicite ce doresc. Generalul Topliceanu: Aşa voi proceda şi este bine ca în interior sã se aprobe cît mai puţine efective, majoritatea sã le folosim pentru frontierã"436. Textul îl scoate din cauzã pe generalul Topliceanu, ca şi pe omologii sãi din orice garnizoanã, astfel cã inculparea acestora dupã revoluţie este cam de neînţeles. Milea mai avea o problemã în raporturile sale cu ordinele venite de la Ceauşescu şi anume faptul relevat foarte bine de specialiştii militari cã, prin doctrina de apãrare asumatã de dictator şi prezentatã ca propria sa

concepţie, localitãţile României, inclusiv cele mari, erau incluse în structura apãrãrii. Adicã se putea duce rãzboi şi în localitãţi. Pe acest temei Ceauşescu a ordonat ieşirea cu blindate pe strãzile Timişoarei, însã aceastã operaţie nu se putea face decît în cazul declarãrii stãrii de rãzboi şi, evident, numai dacã inamicul era pãtruns în localitatea respectivã. In volumul „Armatã, mareşalul şi evreii" am arãtat ce s-a întîmplat cînd trupele blindate române au intrat în Chişinãu şi au surprins eşaloane sovietice de infanterie în retragere pe strãzile oraşului - tancurile generalului Son au tras cu obuzele în plin, fãcînd un adevãrat carnagiu. Apoi, cînd tancurile au înaintat pe strãzi, au început sã fie doborîte de vînâtorii de tancuri sovietici ascunşi prin case. Aşadar, ceea ce putea face Milea dupã ce a transmis ordinul lui Ceauşescu a fost sã limiteze efectivele trimise în stradã, dar şi sã orienteze misiunile acestora cãtre poziţii defensive - apãrarea unitãţilor militare, a unor obiective importante, a sediilor instituţiilor politice sau administrative ale statului. Nicolae şi Elena Ceauşescu cunoşteau caracterul politic, anti-ceauşist al mişcãrilor de la Timişoara. Sã revenim la cronologia evenimentelor de la Timişoara şi sã urmãrim activitãţile procuro-rului-şef adjunct Diaconescu şi ale procurorilor sãi, deoarece, pe baza unei mãrturii, dar şi a unor documente, între orele 14.00 şi 15.00 s-a petrecut un fapt care aruncã o luminã revelatoare pentru caracterul, interesele şi intenţiile reale ale cuplului Ceauşescu. „Gh. Diaconescu: în jurul prînzului m-am întors la Inspectorat. Aveam nevoie de informaţii, deoarece realitatea perceputã de mine (lipsa actelor, numãrul mare al copiilor, identificarea doar a 29 de infractori) nu corespundea cu situaţia din oraş, cu devastarea vizibilã, violentã şi cu agresiunea asupra forţelor de ordine. Problema numãrul unu era cã nu aveam informaţii; nimeni nu ne informa asupra legãturii cauzale între cei reţinuţi şi fapte. Atunci am dat acel ordin, care a fost invocat şi amintit de toţi procurorii audiaţi în legãturã cu evenimentele de la Timişoara, cele 10 porunci. Prima era sã se aplice procedurile ca la carte, fãrã sã se omitã nici mãcar o virgulã de la Codul de Procedurã Penalã. AMS: Aţi simţit cã ceva nu este în regulã. GD: Bineînţeles. Am cerut acest lucru şi miliţienilor. Atunci am aflat cã s-ar fi reluat mişcãrile şi cã se cautã pãtrunderea în forţã în clãdirea CJP, deşi era înconjuratã de trupele de miliţie-securitate ale generalului Ghiţã. AMS: Erau neînarmate. Doar cu nişte bîte de lemn. GD: Asta am aflat-o ulterior. Au fost spulberaţi, s-a intrat din nou în sediu, au dat foc, au urmat distrugeri şi acte de vandalism. Iar am fost informat cã erau foarte mulţi copii. Chestia asta era de neînţeles pentru mine. Se vorbea de spulberarea forţelor de ordine şi în acelaşi timp de copii! Era ceva incredibil! Mulţi elevi. Au fost contactate cadrele didactice de la şcoli şi licee sã vinã sã-şi ia elevii. Spre surprinderea mea s-au prezentat foarte puţini. O adevãratã babilonie birocraticã. Aceasta este şi principala cauzã pentru care copiii nu au fost puşi în libertate imediat. Din informaţiile ulterioare am aflat cã, de fapt, chestiunea a ajuns pînã la Elena Ceauşescu. Cineva — Coman sau Bãlan — a pus aceastã problemã mai tîrziu prin telefon la Bucureşti şi Elena Ceauşescu i-a rãspuns: «Ce, ãştia sunt copii sã intre cu boata în clãdirea partidului şi voi îi puneţi în libertate? Ce copii sunt ãştia?». AMS: Sã intre cu boata!? Ce înseamnã? GD: Nu ştiu, dar şi eu, şi ceilalţi am reţinut intervenţia exact, datoritã pitorescului ei. în timp ce ne aflam acolo, apare Radu Bãlan. Agitat, sãrise pe o fereastrã din clãdire, ceva de genul ãsta. Ne-a povestit (lui Popescu, Macii, Mihalea, Diaconescu, aflaţi în încãpere, n.a.) cã în momentul în care manifestanţii au ajuns în faţa sediului a coborît şi a discutat cu ei. Bãlan s-a prezentat. Manifestanţii n-au avut nici un fel de gesturi şi cuvinte nepotrivite faţã de el. Au aflat cine este şi oamenii i-au spus cã nu au nimic cu partidul, dar de ce nu ne daţi lapte, carne... revendicãri economice. (Este o confirmare a scenei relatate de revoluţionari, n.a.). A încercat sã le explice, sã promitã însã la un moment dat un grup violent a atacat din nou clãdirea, fãrã nici o legãturã cu cei cu care discuta, în acest moment, aproximativ orele 14.00-15.00 în ziua de 17 decembrie, am sunat pe TO la Popovici. Nu puteam sã-i vorbesc în clar, dar i-am spus: «Aici este altceva...». «Ce altceva?» - m-a întrebat. «Eh, este o nemulţumire de altã naturã». Am folosit un limbaj voalat ca sã înţeleagã cã era vorba de o manifestaţie politicã. Popovici tot nu înţelege şi îmi spune: «Trebuie sã

ştiu ce e acolo». Atunci i-am rãspuns: «Nu existã temei pentru treaba noastrã, e politic...». Procurorul general nu a avut nici o reacţie, motiv pentru care am şi crezut cã nu mai este la telefon. Am închis telefonul, însã dupã aproximativ 30 de minute... AMS: Numai puţin! Care era în opinia dumneavoastrã sensul acelor cuvinte, în opinia dumneavoastrã ca înalt magistrat? GD: Cã nu este vorba de o acţiune a unor forţe duşmane împotriva statului şi cã actele de distrugere se petrecuserã în timpul unei mişcãri politice îndreptate împotriva şefului partidului şi statului. Cauza era evident economicã. Sã revin! AMS: Vã rog. GD: Dupã aproximativ 30 de minute am fost chemat de generalul Macri, care mi-a comunicat cã mi s-a repartizat un birou separat şi nu mai particip la discuţiile colectivului. Am fost foarte mirat şi chiar ofensat. AMS: Sã reamintim cã eraţi procurorul general adjunct al ţãrii şi, nu numai prin puterile conferite de lege, ofiţerii de orice grad trebuiau sã fie foarte atenţi. GD: Eu aşa cred. M-am dus sã vãd biroul; era, mi se pare, al locţiitorului şefului Securitãţii. Toate telefoanele erau deconectate, inclusiv telefonul interior. Asta m-a fãcut sã cred cã s-a schimbat atitudinea faţã de mine. Ulterior am aflat cã telefonul lui Popovici era ascultat şi cã Elena Ceauşescu a fost informatã asupra discuţiei mele cu Popovici. Ea 1-a sunat pe Postelnicu şi i-a spus: «Diaconescu este trãdãtor!». Nu am rãmas în acel birou, dar nici nu ştiam ce sã fac, plus cã eram, firesc, îngrijorat. Nu trec cîteva minute şi mã sunã chiar Postelnicu, acesta anunţîndu-mã cã Elena Ceauşescu m-a declarat trãdãtor".437 în legãturã cu acest moment-cheie dintre orele 14.00 şi 15.00 ale zilei de 17 decembrie 1989, în care o înaltã oficialitate a statului transmite de la Timişoara la Bucureşti cã la Timişoara nu este o acţiune a iredentismului maghiar sau a vreunui inamic extern, ci o manifestaţie împotriva lui Nicolae Ceauşescu, astfel încît nu mai existã nici un dubiu la nivelul conducerii asupra realitãţii din oraşul de pe Bega, ei bine, în legãturã cu acest moment, avem la dispoziţie douã documente. Primul este declaraţia olografã a lui Tudor Postelnicu, datã în timpul anchetei, în care afirma: „în cadrul unei convorbiri telefonice cu Elena Ceauşescu, printre alte probleme, mi-a spus şi faptul cã procurorul general adjunct Diaconescu Gh. dã informaţii greşite de la Timişoara şi cã felul în care procedeazã nu face altceva decît sã abatã atenţia de la realitãţi. Am simţit cã aceasta, El(ena) Ceauşescu, voia sã minimalizeze gravele probleme de la Timişoara. Am sunat din proprie iniţiativã şi am vorbit cu Diaconescu Gheorghe. I-am spus cã «Elena Ceauşescu este foarte nemulţumitã despre faptul în care dumneavoastrã aţi prezentat problemele de la Timişoara». Mi-a rãspuns: «Nu am fãcut altceva decît sã informez realitatea»"438, în timpul cercetãrilor declanşate de Armatã asupra evenimentelor din decembrie 1989, cãpitanul de justiţie Marius Budu a înaintat ministrului Apãrãrii un raport în ziua de 19 ianuarie 1990 asupra unui incident petrecut pe timpul anchetei: „La data de 26 sau 27 decembrie 1989, nu pot preciza exact, avînd pe atunci calitatea de procuror civil, mã aflam în incinta sediului Ministerului Apãrãrii Naţionale, unde purtam o discuţie cu Postelnicu Tudor, fostul ministru de Interne al fostei dictaturi ceauşiste. La un moment dat, în încãperea în care purtam discuţia a intrat domnul Diaconescu Gheorghe, colonel de justiţie şi adjunct al procurorului general al României, care i-a pus unele întrebãri lui Postelnicu Tudor, legate de activitatea acestuia în reprimarea mişcãrii de la Timişoara şi a revoluţiei din 22 decembrie 1989. Spre sfîrşitul discuţiei, Postelnicu Tudor a afirmat faţã de domnul Diaconescu Gheorghe, citez: «Sunteţi supãrat pe mine!». Domnul Diaconescu Gheorghe a replicat, citez: «Nu, de ce?». Postelnicu Tudor a rãspuns cã se referã la discuţia telefonicã purtatã cu domnul Diaconescu Gheorghe. Domnul Diaconescu Gheorghe a afirmat cã nu este deloc supãrat pentru cele transmise şi imputate atunci şi cã oricum acel aspect nu are nici o legãturã cu cauza în care era cercetat Postelnicu Tudor şi nu poate influenţa obiectivitatea cu care se vor face cercetãrile, (în acel moment Postelnicu era cercetat numai pentru evenimentele din Bucureşti, n.a.). Totuşi, dupã aceea, domnul Diaconescu Gheorghe 1-a întrebat pe Postelnicu Tudor, citez: «Dar vã aduceţi aminte ce mi-aţi spus atunci, nu?, cã sunt demis din funcţie şi cã voi fi condamnat pentru înaltã trãdare de patrie, din ordinul lui Ceauşescu Elena?». Postelnicu Tudor, lãsînd capul în jos, a rãspuns cã aşa este, dar nu a fãcut altceva decît sã transmitã ce i-a

ordonat Ceauşescu Elena, în continuare, domnul Diaconescu Gheorghe i-a rãspuns lui Postelnicu Tudor, citez: «şi toate acestea pentru cã am raportat altceva decît ceilalţi şi nu am vrut sã dau mandate». Dupã ce domnul Diaconescu Gheorghe a pãrãsit încãperea 1-am întrebat pe Postelnicu Tudor cum a putut sã facã trãdãtor un om care a raportat adevãrul şi nu a acceptat sã tîrascã în ruşine o întreagã instituţie. Postelnicu Tudor mi-a spus cã atunci cînd Ceauşescu Elena a auzit cã Diaconescu Gheorghe a raportat cã la Timişoara nu acţioneazã elemente huliganice şi cã este vorba de o mişcare popularã în care se cer drepturi şi libertãţi democratice, motiv pentru care Procuratura nu va emite mandate de arestare pentru persoanele reţinute din rîndul demonstranţilor, i-a ordonat sã-i transmitã lui Diaconescu Gheorghe cã din acel moment este demis din funcţie şi cã va urma sã fie judecat pentru trãdare"439. Este interesant ca tocmai Securitatea confirmã aceastã situaţie. Locotenent-colonel Gheorghe Caraşcã, de la Direcţia VI, trimis, cum am vãzut, şi el la Timişoara, declarã în calitate de martor: „Misiunea pe care am primit-o de la generalul în rezervã Macri Emil a fost aceea de a stabili prin cercetãri cine sunt capii evenimentelor din Timişoara, precum şi dacã ar exista legãturi cu elemente ostile din afarã. Ofiţerii de securitate au efectuat cercetãri pe linia problemelor menţionate mai sus, audiind circa 100 de persoane, iar cadrele de Miliţie au efectuat cercetãri pe probleme specifice muncii de Miliţie (furturi, distrugeri). Menţionez cã din cercetãrile efectuate, care au avut loc în Penitenciarul Timişoara, nu au rezultat aspecte care sã intereseze organul de securitate"440. Reamintim cã diversionisţii de la Timişoara erau români, fuseserã instruiţi în taberele din Ungaria, reveniserã în ţarã. Majoritatea nu provenea din Timişoara, ci din localitãţi transilvãnene şi din alte localitãţi bãnãţene (Miercurea Ciuc, Cugir, Caransebeş, Zalãu etc.) Aşadar, ancheta Securitãţii nu putea afla decît ceea ce ştia deja încã din octombrie. Nici o clipã serviciile de informaţii maghiare şi sovietice n-ar fi riscat sã li se Prindã agenţi unguri sau ruşi în mijlocul acţiunii, pentru cã atunci s-ar fi putut demonstra fãrã tãgadã cine a organizat acţiunea. Pe cînd aşa, în timp ce revoluţionarii vor afirma la infinit cã alţii sunt autorii violenţelor şi instigatorii deschiderii focului, Securitatea nu va înceta sã le dea dreptate. Este un alt paradox românesc. în legãturã cu „cele zece porunci" date de Gheorghe Diaconescu procurorilor de la Timişoara, avem la dispoziţie mãrturia procurorului Gheorghe Mocuţa sub forma unei scrisori trimise Simpozionului organizat în 1996 de Alianţa Civicã la Timişoara: „Gheorghe Diaconescu nea prezentat atunci o listã de zece «porunci» de la Centru (Procuratura Generalã, n.a.), pe care noi trebuia sã le urmãm, precizîndu-ne cã va trebui sã efectuãm cercetãri în continuare. Aceste porunci reprezentau o prelucrare a dispoziţiilor tele-conferinţei prin prisma unui cunoscãtor al normelor juridice, dar nu pot preciza cine anume a stat la baza întocmirii lor. Ceea ce pot preciza cu certitudine este faptul cã procurorul general Nicolae Popovici a dat dispoziţii exprese de a se emite mandate de arestare împotriva «huliganilor» de la Timişoara. Vreau sã arãt, de asemenea, cã prima dispoziţie din cele zece suna în felul urmãtor: «Cercetãrile se vor efectua cu respectarea strictã a dispoziţiilor legale»"441. Ştim cu exactitate cã cele zece „porunci" erau scrise de Diaconescu la Timişoara şi cã fuseserã emise încã de dimineaţã, mult înainte de teleconferinţa lui Ceauşescu, cã aceste reguli au oprit eliberarea de mandate, fapt ce a produs declararea ca trãdãtor a procurorului general adjunct. în timp ce timişorenii încã mai negociau cu Radu Bãlan mai multã carne şi pîine, în timp ce generalul Milea tot aştepta decretul de instituire a stãrii de necesitate, în timp ce generalul Macri şi colonelul Teodorescu transmiteau cã nu este nici un spion implicat direct în violenţele din oraş, Nicolae şi Elena Ceauşescu ştiau cu precizie cã ceea ce se întîmpla la Timişoara era împotriva lor. La ora 14.30, cei doi i-au chemat acasã pe cîţiva din acoliţi, Bobu, Manea Mãnescu şi Ion Coman. Din seria de emisiuni „în fata dumneavoastrã" ale lui Vartan Arachelian, am reţinut acest dialog reprodus apoi într-o carte: „Marius Ghilezan: Aş vrea sã profitãm de situaţia discuţiei din ziua de 17. Un lucru mai puţin cunoscut este faptul cã dumneavoastrã împreunã cu Emil Bobu şi Manea Mãnescu aţi fost la Ceauşeşti acasã la ora 14.30. Ion Coman: Bobu era acolo, Manea Mãnescu nu era. Marius Ghilezan: Manea Mãnescu a venit mai tîrziu, dupã ce dumneavoastrã aţi plecat. Ce v-a spus Ceauşescu, în Primãverii, la ora 14.30, înainte ca dumneavoastrã sã plecaţi spre Timişoara?

Ion Coman: Da, a spus urmãtorul lucru, şi sper sã vã redau cît mai exact: «Un grup de vandali, de derbedei, vînduţi strãinãtãţii, încearcã sã destabilizeze România. Au spart magazine, au incendiat unitãţi militare, au incendiat Comitetul Judeţean de Partid, au încercat sã ia drapelul de luptã al unitãţii, în aceastã situaţie, am hotãrît - el! - stare de necesitate în municipiul Timişoara şi am ordonat lui Milea şi celor de la Interne, sã trimitã un grup de generali de rãspundere sã execute aceste ordine. Te duci şi tu — deci nu eram legat de generali - şi împreunã cu judeţeanã de partid, sã lãmuriţi cu incendierile, cu toate, şi sã reintre în normal a doua zi, orice problemã sã fie rezolvatã». Asta a fost misiunea mea"442. Misiunea lui Ion Coman, aşa cum s-a demonstrat pe bazã de mãrturii, precum şi pe baza actelor sale reconstituite inclusiv prin analiza atentã a declaraţiilor sale, a fost sã-1 reprezinte pe Nicolae Ceauşescu în calitate de conducãtor al tuturor activitãţilor legate de înãbuşirea revoltei de la Timişoara. Bineînţeles, nici la 14,30 nu era vreo stare de necesitate proclamatã sau decretatã, în timpul procesului sãu de la Cluj, generalul Ştefan Guşã a dat cîteva amãnunte despre misiunea pe care a primit-o: „întrebare: Ce ordin aţi primit în legãturã cu reprimarea manifestãrilor populare din oraşul Timişoara? Rãspuns: în ziua de 17.12.1989, în jurul orei 14.00, generalul Vasile Milea, fostul ministru al Apãrãrii Naţionale mi-a ordonat sã mã deplasez cu un avion militar la Timişoara împreunã cu generalul-colonel Victor Stanculescu, prim-adjunct al ministrului Apãrãrii Naţionale, generallocotenent Chiţac Mihai - comandantul trupelor chimice, general-locotenent Nuţâ Constantin, adjunct al ministrului de Interne şi şef al Inspectoratului General al Miliţiei -şi un grup de ofiţeri pe care îi vom considera necesari, în scopul de a pune ordine la Timişoara. Ni s-a mai precizat cã suntem în subor-dinea nemijlocitã a fostului secretar al Comitetului Central, Ion Coman, reprezentant direct al fostului dictator. întrebare: Ce ordine aţi dat la Timişoara în executarea misiunii încredinţate dvs. de ministrul Milea şi al ordinelor primite ulterior din partea secretarului Ion Coman? Rãspuns: Ajungînd în Timişoara, ani constatat cã mai multe unitãţi din garnizoana Timişoara - mecanizate, tancuri, secţia de reparaţii, batalionul aprovizionare-transport, şcoala de şoferi, apãrarea antiaerianã - se aflau deja constituite în dispozitive de luptã. Am înţeles cã dispunerea în dispozitivele de luptã a fost ordonatã de înlocuitorul la comanda Diviziei mecanizate din Timişoara— locotenent-colonelul Zeca — şi a colonelului Rotariu de la Divizia de apãrare antiaerianã. Am fost informat cã pînã în momentul sosirii mele militarii care erau constituiţi în dispozitive de luptã erau dotaţi cu muniţie de manevrã şi cã ulterior au primit ordin ca aceastã muniţie sã fie înlocuitã cu muniţie de rãzboi. Pînã la sosirea mea militarii au folosit muniţie de rãzboi, dar prin foc de avertisment (pe verticalã)"443. Ordinul dat de generalul Vasile Milea forţelor militare de la Timişoara şi transmis de adjunctul şefului Marelui Stat Major, generalul Eftimescu (generalul Guşã era pe drum, nu a fost implicat în darea ordinelor), prin Armata 3 de la Craiova, prevedea distribuirea muniţiei de rãzboi, folosirea tancurilor şi dreptul de foc. ORDINUL MINISTRULUI APÃRÃRII NAŢIONALE Transmis de general Eftimescu Retransmis de locotenent-colonel Ilie Marin, 17 decembrie 1989 • Muniţia se ţine pe companii centralizat, nu pe soldaţi. — Ofiţerii poartã pistoalele cu unitatea de foc. • Cînd sunt chemaţi la eşaloanele superioare sau organele de artid şi de stat se deplaseazã înarmate. • Se cheamã cadrele din concedii. • Funcţiile unicat se cheamã în cazarmã chiar dacã sunt în economia naţionalã. • La compania cu trei plutoane sã se asigure patru ofiţeri. • Comandantul de unitate se cheamã la unitate chiar dacã sunt în economie. • Subunitãţile de intervenţie sã aibã mijloace de legãturã.

•

Pe fiecare tanc sã fie asiguraţi trei-patru pistolari ca desant pe tanc — înarmaţi — în mãsurã sã rãspundã la provocãri. • Mecanicii conductori sã fie mai activi. • TAB-ul sã aibã strictul necesar pentru a fi mai mobil. • Militarii care sunt numiţi în acţiuni sã aibã hranã rece pentru una-douã zile. • Demonstranţii sã fie serios avertizaţi şi apoi sã se tragã la picioare. • Sunt unii dintre demonstranţi care împing bãtrîni şi copii în faţã, mijloacele noastre sã-i fereascã pe aceştia. • Subunitãţile de arme sã fie pregãtite ca infanterişti. • Patrulele în oraş sã fie formate dintr-un cadru + patru militari în termen înarmaţi. Primit: Ajutorul ofiţerului de serviciu principal ss/ maior Vlãduţu Gheorghe. Pentru conformitate COMANDANTUL U.M. 01204, locotenent-colonel Balasz Ştefan Locotenent-colonelul Constantin Zeca va declara în procesul de la Timişoara: „La ora 15.00, ducîndu-mãîn zona Comitetului judeţean de partid, am constatat existenţa unor trupe de la Brigada de securitate (-miliţie, n.a.), de la Brigada de grãniceri, de la Divizia de apãrare antiaerianã a teritoriului şi de la Regimentul de aviaţie. Toate aceste trupe erau înarmate, dar, din cîte ştiu eu, fãrã muniţie, fri total cred cã au fost în jur de l 500 de militari. Efectiv, nu se putea trece cu maşina prin faţa Comitetului judeţean de partid. Dupã ora 15.00, în spatele cordoanelor de militari aflate în faţa Comitetului judeţean de partid au fost dispuse trei tancuri de instrucţie fãrã armament. Ulterior au mai apãrut alte cinci tancuri care au fost dispuse atît la podul Decebal, cit şi la Comitetul jedeţean de partid. Ulterior, dupã ce mã întorsesem de la aeroport, mi sa raportat ca douã din aceste tancuri au fost atacate, incendiate, iar echipajele, molestate grav (unul dintre ofiţeri a primit o loviturã de muchie de topor în cap). Mi s-a mai spus cã echipajele au fost salvate din mîna acestor huligani de cãtre persoane civile care manifestau paşnic"444. Sã încercãm reconstituirea faptelor, atît pe baza datelor cunoscute de la autoritãţi, cît şi cu ajutorul revoluţionarilor. Dupã atacarea detaşamentului de defilare, grupuri de manifestanţi s-au îndreptat spre clãdirea Comitetului Judeţean de Partid unde au întîlnit formaţiuni ale forţelor de ordine formate din tineri militari ale trupelor de securitate-miliţie înarmate cu bîte de lemn. Acestea au fost atacate de grupuri violente care foloseau sticle sparte, pietre, crengi rupte din copaci. S-a pãtruns în sediul partidului şi au fost devastate şi incendiate încãperi de la parter şi primul etaj. Iniţial, clãdirea fusese apãratã de detaşamente ale Gãrzilor patriotice, ai cãror luptãtori au fost molestaţi, la Spitalul judeţean înregistrîndu-se şi primul rãnit (oficial). Gãrzile patriotice sunt înlocuite de luptãtori de la USLA, care reuşesc sã evacueze clãdirea. Ca urmare a acelui atac, forţele de ordine sunt sprijinite şi de formaţiuni ale MApN, inclusiv cu tehnicã de luptã, ca urmare a unui ordin expres al ministrului Apãrãrii, general-colonel Vasile Milea. Nu cunoaştem mecanismul real de gîndire al ministrului Apãrãrii, dar puteam estima cã a fost surprins - dacã nu chiar înfuriat - de atacarea detaşamentului aflat în defilare şi mai ales de tentativa de a captura drapelul de luptã. Acest fapt aparent minor — dar numai pentru un neiniţiat — i-a confirmat apelurile insistente ale lui Nicolae Ceauşescu asupra gravitãţii evenimentelor din Timişoara, în plus, avem informaţii din stenogramele convorbirilor telefonice purtate de Milea cu unitãţile din zona AQ Vest şi din Transilvania cã trupele armatei ungare şi ale unitãţilor sovietice staţionate în Ungaria se puseserã în mişcare, demons-trînd paralel cu linia frontierei, pentru ca unele unitãţi sã ia la un moment dat direcţii perpendiculare, ceea ce presupunea iminenţa unui atac. Din punct de vedere strict militar, acţiunile violente din oraş, precum şi informaţiile despre grupurile violente ale diversionisţilor, construiau imaginea unei operaţiuni militare cu detaşamente infiltrate pe teritoriul României avînd drept misiune slãbirea posibilitãţii de apãrare a frontierelor şi a teritoriului şi pregãtirea unei invazii. Pe teritoriul Ungariei se aflau trupe sovietice de valoarea a aproximativ 60 000 de militari, la care se adãugau şi efectivele armatei ungare, în plus, staţiile de ascultare ale Armatei române au semnalat încetarea comunicaţiilor între unitãţile maghiare, acelaşi lucru petrecîndu-se şi în zona de amplasare a trupelor sovietice, fapt care este caracteristic scurtei perioade dinaintea unui atac iminent, pentru a

nu dezvãlui inamicului poziţia şi valoarea trupelor angajate. Ministrul Milea nu putea ignora aceste semnale. Este incontestabil. Probabil cã pentru el aceste semnale au contat mai mult decît evenimentele din Timişoara şi în mod firesc era imposibil sã nu le interpreteze ca fãcînd parte din aceeaşi operaţiune militarã. Mecanismul diversiunii pe teritoriul inamic înainte de un atac cu trupe se gãseşte în toate tratatele de artã militarã şi se învaţã încã din liceul militar. Ne oprim pentru a aprofunda acest aspect important, deoarece el a declanşat o serie de activitãţi şi atitudini în interiorul Armatei cu impact asupra condiţiilor în care s-a deschis focul subiect al capitolului de faţã. Este adevãrat cã încã din data de 17 decembrie, dupã ora 15.15, avem la dispoziţie stenogramele convorbirilor telefonice între generalii Milea şi Topliceanu şi cã ministrul Apãrãrii şi-a început intervenţia cu o afirmaţie cît se poate de tranşantã: „General Vasile Milea: Fii atent pentru cã sunt pregãtite forţe în Ungaria care pregãtesc o agresiune la frontiera de Vest a ţârii. Luaţi ttiasuri ferme pentru ridicarea capacitãţii de luptã a unitãţilor. Instrucţia se face la cazarmã sau în apropiere de cazarmã. Vezi cã ai militari nepregãtiţi, care ţi-au venit de la muncile agricole. General Iulian Topliceanu: Am înţeles. Am sã iau mãsurile stabilite pentru alarma de luptã parţialã. (S-a primit ordinul în 14 puncte. Dupã terminarea comunicãrii celor 14 puncte, vocea ministrului era alertatã, înainte de a începe comunicarea ordinului) (!) General Milea: Pe la tine, în zona Ardealului, care este situaţia? General Topliceanu: Este linişte, nu avem probleme, dar informaţiile primite duc la concluzia cã pot avea loc oricînd acţiuni în zona de frontierã. Am primit informaţii de la Brigada de grãniceri privind persoanele care au venit din Ungaria şi au relatat despre deplasãri de trupe spre frontiera de vest a României. General Milea: Aşa avem şi noi informaţiile de la ataşatul militar de la Budapesta (.. .)"445 Într-adevãr, între orele 15.00 şi 16.25, ministrul Apãrãrii a transmis în teritoriu ordinul pentru alarmã de luptã parţialã şi, foarte important pentru analiza noastrã, a alarmat unitãţile combatante, la pace, pentru apãrarea frontierelor. Ordinul a ajuns la ora 15.20 la Armata l şi a avut urmãtorul conţinut: N(ota)T(elefonicã)-A2/0887/17.12.'89 . , ,,. Din ordinul ministrului Apãrãrii Naţionale începînd cu 17.12.89, (ora) 18.30 se executã indicativul RADU CEL FRUMOS în toate M(arile) U(nitãţi), U(nitãţi) şi formaţiuni ale Al. Parola - OASTEA CEA MARE Semneazã - Ge(ne)ral-colonel Milea V. întocmit — maior Mitruş Trimite – col. Buliga R. În acest loc trebuie precizat cã Milea a trimis principalele unitãţi de luptã spre frontiera de Vest, în timp ce în Timişoara, de exemplu, au fost puse la dispoziţia autoritãţilor locale subunitãţi cu valoare combativã redusã. Este suficient sã privim din nou lista subunitãţilor descrise de generalul Guşã în declaraţia sa din proces - „secţia de reparaţii, batalionul aprovizionare-transport, şcoala de şoferi"! ]y[ai întîi au fost repartizate douã tancuri de instrucţie — probabil pentru a satisface dorinţa de „putere" a lui Ceauşescu; tancurile acelea nu puteau decît strivi oameni -, apoi, o datã cu agravarea situaţiei, blindate cu muniţie la ele. Un aspect al alarmei de luptã parţiale este cã militarii, într-o fazã incipientã, înainte de a trece la executarea unor misiuni, sunt adunaţi şi consemnaţi în unitãţi. Astfel, din dupã-amiaza de 17 decembrie 1989, toţi militarii români din Timişoara, şi nu numai, au fost izolaţi de orice altã informaţie decît cea oficialã, parţialã şi deformatã din interiorul sistemului. In urma şedinţelor ministrului Apãrãrii cu adjuncţii, generalul Ilie Ceauşescu a transmis tuturor ofiţerilor politici din ţarã o serie de ordine şi misiuni - despre care nu ni s-au pãstrat decît mãrturiile unor astfel de ofiţeri - prin care a cerut ţinerea sub observaţie şi controlarea comandanţilor de unitãţi asupra executãrii ordinelor venite de la Bucureşti, precum şi izolarea informaţionalã a ofiţerilor. De exemplu, autorul acestor rînduri a avut posibilitatea sã cerceteze, în anul 1993, în unitãţi din Transilvania consecinţele acestor ordine şi în toate situaţiile i s-a confirmat ordinul de a sigila toate aparatele de radio şi televiziune din unitãţi, trecerea centralelor telefonice sub controlul activiştilor de partid, interdicţia de a suna acasã, la familie, şi ţinerea de şedinţe cu activul de partid în care li se spunea cã se pregãteşte un atac al armatei ungare.

Dupã revoluţie s-a încercat lãmurirea acelui aspect legat de iminenţa unei invazii a trupelor maghiare şi sovietice. Ameninţarea a existat fãrã îndoialã, într-o emisiune a lui Vartan Arachelian, viceamiralul Mircea Dinu, şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei în 1989, şi generalul Paul Şarpe, locţiitorul acestuia, au dezvãluit cã Armata primise informaţii importante asupra operaţiunilor pregãtite lrnpotriva regimului din România. Ataşatul militar de la Budapesta >,a constatat, dar i s-a şi adus la cunoştinţã prin relaţiile bune pe care 'e avea cu alţi diplomaţi unele mişcãri cãtre graniţele României, unele schimbãri de dispozitive. Nu la nivel de mari unitãţi care sã în-mod deosebit, ci la nivel de nuclee de batalion-regiment; inclusiv grupuri de observare împinse spre graniţe"446, în cursul lunii noiembrie, omologul iugoslav al viceamiralului Dinu i-a comunicat ataşatului militar român la Belgrad întregul proiect general de subversiune organizat de sovietici cu ajutorul Ungariei, care conţinea şi declanşarea unor „acte de tulburare a ordinii interne la care sã fie posibilã o reacţie sau o revoltã, ca urmare a nemulţumirilor generale ale populaţiei; ordinea era începînd cu localitãţile de graniţã, şi ulterior totul sã se extindã pînâ în inima ţãrii". Declaraţia a fost completatã cu o intervenţie a generalului Şarpe: „Din relatarea domnului viceamiral Dinu, reiese cã noi am deţinut aceastã informaţie din sursã foarte valoroasã, cum poate fi considerat omologul domnului viceamiral, dar aceastã informaţie se referea nu la un pericol militar — pentru cã noi avem menirea sã sesizãm pericol militar, deci apropierea marilor unitãţi, a efectivelor de luptã de frontierele ţãrii noastre. Aşadar nu era vorba despre un pericol militar, pentru care sã forţãm imposibilul în vederea unor informaţii suplimentare. Era un pericol de cu totul altã naturã"447. Din mai multe motive jurnalistice şi politice, asupra Direcţiei de Informaţii Militare planeazã multe suspiciuni, între care şi cea privind lipsa de reacţie, minimalizarea situaţiei la semnalele primite din surse sigure. De exemplu, este totuşi şocant sã afli cã, în decembrie 1989, şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei era în concediu, iar pe 17 decembrie a revenit la Bucureşti fãrã sã-1 cheme nimeni!!! Vîrfuri ale Securitãţii nu înceteazã nici astãzi sã afirme cã DIA era locul cu cele mai multe infiltrãri ale spionajului sovietic. Revenind la subiectul nostru, nu putem sã nu constatãm discrepanţa evidentã între informaţiile DIA, care spuneau cã „nu exista un pericol militar" şi ordinele de trecere la alarmã de luptã parţialã date de generalul Milea şi însoţite de informaţii contrare — se mişcã trupele ungare, se mişcã trupele sovietice, se verticalizeazã ş. a. Ori Milea a fost dezinformat, ori a fost o operaţiune mult mai subtilã, care a prins în capcanã conducerea Armatei. Optãm pentru o operaţiune de simulare a pregãtirii de invazie — jnişcãri de trupe cu efective mici, prezenţa vizibilã la graniţã a unor efective reduse cu misiuni de observare, încetarea comunicaţiilor prin sistemul Tratatului de la Varşovia, care putea fi captat şi de români -, simulare care avea probabil scopul de a atrage forţele militare ale Armatei române spre graniţe sau în dispozitivele de apãrare prevãzute în planurile secrete — atenţie! — ale sistemului naţional de apãrare, astfel încît oraşele vinde se desfãşura diversiunea sã fie degajate de forţe militare şi sã permitã dezvoltarea violenţelor menite sã conducã la criza politicã destinatã rãsturnãrii lui Nicolae Ceauşescu. O astfel de strategie nu se putea pune în aplicare decît împreunã cu o trãdare venitã de la nivelul cel mai înalt al Armatei. Securitatea îl indicã drept principal trãdãtor (sau erou!) pe generalul Victor Stãnculescu, prim-adjunct al ministrului Apãrãrii Naţionale, în timpul audierii din 26 ianuarie 1994 în faţa Comisiei senatoriale, generalul Nicolicioiu a fãcut şi urmãtoarea declaraţie: „în septembrie, ataşatul (militar al Ungariei, n.a.) Arady a fost presat de la Budapesta pentru a da informaţii. A rãspuns cã mîine primeşte setul de informaţii. A doua zi 1-am urmãrit şi Arady a intrat în cabinetul ministrului adjunct al Apãrãrii, care apoi nu pentru acest lucru şi-a pus piciorul în ghips"448, în apãrarea sa din procesul de la Timişoara, maiorul Radu Ţinu a afirmat la un moment dat cã generalul Roşu, comandantul Armatei 3, şi-a trimis şeful contraspionajului militar la Timişoara deoarece „au fost trãdãtori şi de la MApN şi de la Interne"449. Fostul adjunct al şefului Securitãţii Timiş nu indicã însã decît un singur trãdãtor (sau erou?) de la Armatã - generalul Victor Stãnculescu. Surse ale vîrfurilor Securitãţii afirmã cã în vara anului 1989, generalul Stãnculescu şi-a fãcut concediul de odihnã împreunã cu familia la Lacul Balaton, ocazie cu care a fost contactat informaţional şi informat asupra operaţiunii de îndepãrtare a lui Nicolae Ceauşescu.

Mãrturiile revoluţionarilor. Dramatismul întîmplãrilor de pe strãzile Timişoarei este cel mai bine redat de relatãrile revoluţionarilor, chiar dincolo de unele exagerãri şi „înflorituri", iar selecţia orientatã spre reconstituirea unor incidente prin audierea mai multor voci permite şi atingerea unui nivel suficient de credibilitate. Mulţi surprind din nou prezenţa diversionisţilor. Vom sublinia acţiunile lor tipice. Traian Orban, ceva mai vehement şi pãtimaş în intervenţiile televizate, este interesant în mãrturiile scrise în care descrie întîm-plãrile de dupã degajarea clãdirii CJP: „Militarii fugeau dupã noi, încercînd sã ne împrãştie sau sã ne reţinã. Noi fugeam, ne retrãgeam 10-20 metri, apoi reveneam. Dupã un timp au pornit şi tancurile, şi TAB-urile. în mulţime lumea comenta nemulţumitã traiul pe care-1 ducem, frigul din locuinţe, se vorbea despre cei care încearcã sã fugã din ţarã şi despre nãdejdea cã doar-doar se va schimba ceva, ca în ţãrile vecine. Am fost împinşi pînã în dreptul strãzii Popa Şapcã. Sus am vãzut un elicopter. Numãrul nostru creştea, mereu ni se alãturau trecãtori nemulţumiţi şi întârîtaţi de desfãşurarea de forţe, dar şi curioşi care dupã scurt timp se retrãgeau sau priveau de departe. Cînd am ajuns în dreptul bazarului, am vãzut o echipã de patru-cinci tineri care s-a apucat sã spargã vitrinele magazinelor. Noi am protestat, spunîndu-le cã nu asta dorim, dar ei şi-au vãzut de treabã, îndeplinindu-şi misiunea. Tinerii aceia doar spãrgeau, nu furau. Militarii, asistînd la aceste spargeri, au devenit mai agresivi, încercînd sã reţinã demonstranţii sau sã-i loveascã cu paturile armelor. Demonstranţii au ripostat aruncînd cu pietre şi militarii s-au retras. Au venit în vitezã tancurile şi TAB-urile, care ne-au împrãştiat. Noi aruncam în tancuri cu ce apucam (pietre, bucãţi de bordurã, conserve). Chioşcul de ziare din Piaţa Sfîntul Gheorghe a fost incendiat, în aceastã piaţã ne-au ajuns tancurile şi TAB-urile. Cu o parte a demonstranţilor am luato pe strada Engels. Cîţiva indivizi au vrut sã incendieze magazinul de chimicale de la colţul strãzilor Engels şi Ceahlãu. Ştiam cã în depozit sunt chimicale foarte inflamabile şi am intuit ce nenorocire s-ar putea întîmpla dacã ar lua foc. în casa aceea stã fostul meu coleg de şcoalã Nicolae Secoşan (crainic radio). A zbierat la indivizii aceia sã nu dea foc, că locuiesc acolo. Tipii s-au retras. Am ajuns în Piaţa Libertãţii. La cofetãria Macul Roşu nişte ţigani se serveau cu sucuri şi prãjituri, îndemnînd şi pe alţii sã ieie. Militarii veneau dupã noi sã ne împrãştie. Am luat-o pe strãzile laterale. Am ajuns iar în Piaţa Sfîntul Gheorghe şi am luat-o pe linia de tramvai înapoi spre Libertãţii. Pe strãduţã aceea a venit un tanc în vitezã cãutînd sã ne calce, cu o şenilã pe trotuarul din stînga, cãlcînd balustrada. Era cît pe-aci sã-mi prindã piciorul. Dupã ce tancul a trecut, unii indivizi au scos mobilier din cofetãria Macul Roşu, au fãcut o baricadã pe linia de tramvai şi i-au dat foc. Manifestanţii priveau înmãrmuriţi. Tancurile treceau şi pe trotuare, şi pe spaţii verzi, unul din tancuri a cãlcat bordura bazinului de apã al porumbeilor. La un moment dat, în dreptul staţiei de tramvai s-a oprit un tanc, care a fost înconjurat de tineri ce încercau sã-1 blocheze. Nişte bãieţi voiau sã bage o rangã sau alte obiecte între şenile. I-am ajutat şi eu, bãgînd între roţile şenilelor cablul de remorcare al tancului respectiv. Tancul a fost blocat, dar motorul îi mergea, iar turela se mişca ameninţãtor în toate direcţiile. Un bãiat cãlãrea pe ţeava. Motorul tancului s-a oprit, iar mulţimea a izbucnit în urale. Dupã asta, un grup de militari ne-a alungat şi a recuperat tancul, care a fost retras"450. loan Savu a ajuns în Piaţa Operei în jurul orei 15.00. El a surprins un moment semnificativ, sugestiv pentru morfologia mulţimii. „Oamenii erau iritaţi, nu ştiau cum sã acţioneze şi asta îi indispunea şi mai mult. Peste 10-15 minute, dinspre Piaţa Libertãţii s-a apropiat un grup - venind dinspre Piaţa Alba lulia - de vreo 30-40 de tineri scandînd: «Jos Ceauşescu!», «Vrem alegeri libere!». Noi am înaintat pe lîngã ei, sperînd cã în direcţia aceea se întîmplau lucruri mai deosebite. Se întîmplau. Chiar atunci cînd treceam prin dreptul chioşcului de ziare din Piaţa Libertãţii, cineva îi punea foc, în intersecţia strãzilor 9 Mai şi V. Alecsandri, pe linia de tramvai deja ardea o maşinã. Am încercat atunci sã pãtrundem înspre Continental prin strãduţa dintre clãdirea în care se gãseşte Consignaţia şi Biblioteca Judeţeanã. N-a fost posibil nici pe aici, la aprozarul din Piaţa Vasile Roaitã - flãcãri, aşa cã înapoi pe K. Marx, apoi prima la stingã pe D. Cantemir"451. Gheorghe Curpaş este un revoluţionar foarte entuziast şi unul dintre puţinii care îşi asumã deschis participarea la violenţe şi la acte care puteau justifica reacţia forţelor de ordine. Din pãcate, relatarea sa este plinã de contradicţii, unele imposibil de lãmurit. Am reţinut însã un fragment care

surprinde un amãnunt important pentru diferenţierea celor douã tipuri de participanţi: „Ceea ce ne-a unit - cã ne strînsesem mai mult de douã mii de oameni, numai cã eram împãrţiţi pe grupuri şi fiecare spunea ce-i trecea prin cap - a fost apariţia altui grup de tancuri. Dintr-o datã am avut un obiectiv al acţiunii; nemulţumirile noastre, revoltele noastre haotice s-au... topit, aşa sã scrieţi, s-au topit într-o unicã şi mare hotãrîre: sã nu permitem trecerea tancurilor înspre zona centralã! Din clipa aceea nu mai eram o adunãturã de inşi care nu ştiam ce vrem, ci o formaţiune de luptã. Unii dintre noi au manevrat douã firobuze (troleibuze, n. a.) în aşa fel încît au barat accesul spre centru de pe la Liceul de Chimie încolo, alţii au încercat sã ridice o baricadã şi pe strada Lidia, la intersecţia acesteia cu Calea Girocului, cei mai agili au început sã pãtrundã printre tancuri şi cu rãngi, cu bare metalice produceau, se strãduiau sã producã avarii cît mai mari, iar, dupã ce maşinile s-au grupat în faţa barajului, o parte din noi am manevrat alte douã firobuze în aşa fel încît am prins tancurile între douã linii de netrecut (...) Ne uitam la monştrii ãia şi nu ne trecea prin cap nimic; la un moment dat, am început sã ne întrebãm dacã fãcuse vreunul dintre noi armata la tancuri, dacã ştia careva din cei de acolo sã conducã o asemenea dihanie; nu s-a gãsit nici unul"*52. Scena în care este descrisã prezenţa unor indivizi dotaţi cu rãngi şi bare metalice, pregãtite pentru a bloca mişcãrile tancurilor, a fost invocatã mereu de Armatã ca fiind dovada existenţei unor oameni antrenaţi, cunoscãtori ai tancului printre manifestanţi. Mai trebuie spus cã unele mãrturii ale revoluţionarilor, pe care le-am citat şi noi, menţioneazã prezenţa grupurilor de tineri înarmaţi cu astfel de bare încã de dimineaţã, mult înainte de apariţia blindatelor pe strãzi, ca şicum ^ fi S1*111 ca acestea vor apãrea mai tîrziu. Gheorghe Curpaş este cel care aratã cã manifestanţii nu aveau astfel de cunoştinţe, motiv pentru care dupã ce grupul înarmat cu rãngi şi bare a dispãrut, manifestanţii au constatat cã nimeni dintre ei nu fãcuse armata la tancuri. Atunci, au desfãcut butoaiele cu motorinã de pe tancuri şi le-au incendiat. Iarãşi este un act de neprofesionişti, pentru cã în tancuri era muniţie brizantã care putea face praf cartierul. Aşadar, întrebarea cine erau acei cunoscãtori ai tancului şi înarmaţi cu bare de blocaj al roţilor motoare ori rãmîne fãrã rãspuns, ori primeşte rãspunsul cel mai plauzibil, întãrit cu zecile de pagini de dovezi aduse chiar de revoluţionari - indivizii hotãrîţi, violenţi şi agili, care sunt identificaţi drept diversionisţii revoltei de la Timişoara. Cristian Bogdan, studentul israelian care a fãcut şi fotografii în timpul evenimentelor, a fost martor şi în ziua de 17 decembrie la escaladarea violenţelor. Mãruriile lui sunt parcã mai reci, mai obiective, oarecum aşezate cu efortul de luciditate al celui care în mijlocul unui eveniment dramatic are rãbdarea sã fixeze aparatul la ochi, sã caute imaginea cea mai potrivitã şi sã fotografieze clipa. El a furnizat unele dintre cele mai credibile informaţii. „Primele fotografii le-am fãcut de la fereastra camerei mele din cãmin. Am surprins pe (strada) Filipescu militari, miliţieni, şase maşini. Dupã aceea am coborît şi am luat-o la fugã spre Piaţa Libertãţii, prin spate, pe strada Ceahlãu; lume multã, agitaţie, tinerii spãrgeau vitrinele, nu furau nimic, dar spãrgeau tot ce vedeau - ţigãnuşii aveau alte preocupãri!; în Libertãţii: lume multã (aproximativ ora şaisprezece), un tanc, pe el oameni, un demonstrant lovea cu un ciomag prin trapã, mi-am gãsit unghiul, clic declanşatorul; numai cã în clipa urmãtoare mã trezesc luat de umeri, iar deasupra capului vãd o mãciucã, cea mai mare mãciucã din lume, niciodatã nu am vãzut una mai mare! «Pentru cine fotografiezi, mã?», mi-a spart omul timpanul cu strigãtul lui. Am avut un noroc imens, i-am dat exact replica potrivitã: «Pentru tine!». «E, atunci...» şi omul i-a dat pe ceilalţi demonstranţi la o parte, fãrã sã fi acceptat vreo împotrivire din partea celor Pe care-i îndepãrta. Aici, în Libertãţii, se auzeau împuşcãturi, oamenii se linişteau unii pe alţii: «Nu vã temeţi, sunt gloanţe oarbe». «Aşa e, am fost ofiţer, ştiu ce spun, armata n-a primit muniţie de rãzboi», în momentul urmãtor, atenţia ne-a fost acaparatã de încercarea a douã tancuri care voiau sã intre în piaţã prin strada 9 Mai"453, în continuare, Cristian Bogdan înregistreazã una dintre cele mai controversate scene ale revoltei de la Timişoara. El aratã cã TAB-ul (Transportor Auto-Blindat, confundat de martorii femei şi de unii bãrbaţi neiniţiaţi cu tancul) „se mişca mereu, pãrea turbat, a şi început sã tragã, deci trãgea, dar nu am vãzut pe nimeni cãzînd". Iar tancul care se deplasa în vitezã de pe strada 9 Mai a fost oprit într-un mod neaşteptat:,,... îndrãzneala unui tînãrm-a blocat: omul, vãzînd tancul apropiindu-se, s-a repezit spre el, s-a aruncat asupra lui şi, ţinîndu-se de ţeava tunului cu mîna stîngã, întins pe tanc ca un Christos, cu palma dreaptã încerca sã-i acopere vizeta

conductorului pentru ca monstrul sã se opreascã, din lipsã de vizibilitate"454. Scena este stranie, pentru cã a sãri pe un tanc sau TAB în mişcare, a şti unde este vizeta conductorului şi a încerca obturarea ei — militari interogaţi în timpul anchetei MApN afirmã cã tînãrul avea o cîrpã cu ulei în mînã - este o acţiune specificã vînãtorilor de tancuri şi se numeşte „orbirea tancului". Nu o poate face decît de cineva foarte bine antrenat, care a exersat de multe ori aceastã mişcare pe alte tancuri similare. La fel ca în cazul piloţilor sinucigaşi de la 11 septembrie 2001, numai un naiv poate crede cã pentru a ieşi de pe culoarul aerian, pentru a pilota aeronava manual şi pentru a lovi cu precizie cu un avion de pasageri o clãdire latã de 60 de metri din mijlocul oraşului au fost suficiente cele cîteva ore de antrenament pe un aerodrom cu iarbã şi cele cîteva şedinţe de simulator invocate de autoritãţile americane! în sfîrşit, martorul nostru surprinde o scenã plinã de semnificaţie: „Cei din Piaţa Operei nu prea ştiau ce sã facã. Sesizînd starea de spirit, un bãrbat de vreo 35 de ani, şaten, cu mustaţã, bun orator, s-a urcat pe un parapet al intrãrii în pasajul subteran din faţa Operei şi a vorbit cam aşa: «Oameni buni, trebuie sã facem ceva. Haideţi sã facem ceva în mod hotãrît, cu un scop bine precizat. Acum suntem mulţi şi ar fi pãcat sã pierdem ocazia. De exemplu, poate ar fi bine sã mergem spre graniţa cu Ungaria. Cîţi suntem, vom reuşi, vom trece dincolo şi vom continua lupta cu ei. Ce pãrere aveţi?». «Nuuu!». S-a auzit din toate piepturile. Mai înainte am precizat cã omul mi-a plãcut. Auzind rãspunsul, mi s-a pãrut cã i-am surprins pe chip un zîmbet inteligent. Cred cã prima lui intervenţie a fost un fel de nadã, el voia de fapt altceva. Ceea ce a şi obţinut apoi imediat. «Atunci, a zis, sã luptãm aici!». «Daaa!», 1-au aclamat oamenii. «Adicã sã strigãm lozinci, sã ne mobilizãm, sã ne adunãm în fiecare searã, pînã cînd vom fi luaţi în seamã de cei de la conducerea judeţului». «Daaa»"455. Scena are şi valoare literarã prin surprinderea cu fineţe a diferenţei între omul care ştie ce face, acţioneazã inteligent, lucid, manipuleazã cu abilitate exersatã, şi masa de manevrã redusã la reacţia primitivã „Nuuu!", „Daaa", ce caracterizeazã orice mulţime psihologicã de la Constantin Negruzzi („proşti, dar mulţi") la Silviu Brucan (stupid people). Rãmîne la fel de interesantã propunerea de a trece în Ungaria, unde, dupã cum ştim, era organizat de cãtre serviciile secrete maghiare un „lanţ" uman între Gyula şi Timişoara, care trebuia sã fie filmat pe o porţiune de cîţiva metri reali pentru a fi prezentat drept kilometric, în Ungaria unde nu se înţelege cum „vom continua lupta de la ei" şi unde se forţa graniţa pentru a permite tranzitul în şi dinspre România fãrã oprelişti. Intervenţia acelui individ poate fi interpretatã şi ca o testare a situaţiei, ca o evaluare, avînd în vedere cã mişcarea se potolise în Piaţa Operei, dar şi cã în oraş se produseserã suficienţe acte spectaculoase, Armata ieşise, se deschisese focul şi în sus, şi în jos, se produseserã suficiente distrugeri ca sã transforme Timişoara într-un caz internaţional şi sã-1 punã pe Nicolae Ceauşescu în situaţia de a nu putea ascunde gravitatea evenimentelor de acolo. De altfel, urmãrind cu atenţie ordinele acestuia şi ale Elenei Ceauşescu se vede foarte clar efortul de a ascunde criza, de a izola comunicaţiile oraşului, de a reduce ansamblul corpului revoltat, al mulţimii la „un grup de huligani plãtiţi de strãini", de a distruge urmele, inclusiv cadavrele celor omorîţi. Este probabil principalul motiv pentru care Ceauşescu nu a decretat şi nici proclamat starea de necesitate, pentru cã asta presupunea anunţarea publicã si, implicit, recunoaşterea existenţei şi gravitãţii crizei. El insistã în toate acele prime ore ale zilei de 17 decembrie pe rezolvarea rapidã prin intervenţia în forţã şi fãrã echivoc a tuturor forţelor de ordine şi a trupelor Armatei şi cînd constatã prudenţa celor doi şefi de instituţii ale sistemului de apãrare, generalul Iulian Vlad şi generalul Vasile Milea, trece pragul Constituţiei, al legii şi anunţã diversionist decretarea stãrii de necesitate prin telefon, îl minte apoi şi pe Ion Coman şi îl trimite la Timişoara pentru a înlocui, printr-un personaj instituit cu puteri depline, gestul aşteptat şi de factorul politic local, şi de Securitatea localã: sã se ducã la Timişoara şi „sã se ridice — cum spunea tot el — în faţa muncitorilor pentru a le spune adevãrul". Dacã acceptãm cã Ceauşescu avea o inteligenţã nativã şi o mare abilitate politicã, atunci trebuie sã acceptãm şi faptul cã nu s-a dus la Timişoara conştient cã ţinta acţiunii este el şi numai el şi cã la Timişoara nu este decît diversiunea necesarã pentru lovitura principalã datã la Bucureşti, în plus de asta, ceea ce îl preocupa cel mai mult în dupã-amiaza de 17 decembrie 1989 era trãdarea, adicã ceea ce înţelegea el din rezistenţa opusã conştient de Vlad şi Milea. în acel moment, Ceauşescu avea

nevoie de o înscenare, de un act care sâ-i punã pe cei doi titulari ai posturilor cheie, dar şi pe oamenii Moscovei din CPEx într-o situaţie limitã, în faţa unui ordin direct, a unui ordin de execuţie (adicã de trecere la acţiune). A fost un risc pentru Ceauşescu, pe muchie de cuţit, dar i-a mers. Spre nenorocirea naţiunii române. Totodatã, intrînd în zona infracţionaltiãţii, a crimei de stat, el a cãutat imediat o justificare a actelor sale şi nişte vinovaţi. De aici, convocarea şi desfãşurarea şedinţei extraordinare a CPEx din 17 decembrie. Dacã urmãrim cu atenţie „harta" mãrturiilor depuse de revoluţionari, harta traseelor pe care s-au mişcat sau au fost mişcaţi, ba de forţele de ordine, ba de diversionisţi, vom constata o deplasare întortocheatã, o intrare pe strãzi, revenire, regrupare, împrãştiere, potolire şi din nou explozie, avem şi imaginea unei mulţimi fizice, nu numai psihologice, care nu depãşea dupâ estimãrile ulterioare 2 000 de oameni pentru ziua de 17 decembrie. Ea a migrat în jurul Centrului şi pînã la urmã s-a concentrat pe spaţiul dintre Catedralã şi Operã, loc cu dimensiune istoricã. Ce fãcea restul? Timişoara avea aproximativ 300 000 de locuitori. Ce fãceau în timpul evenimentelor din oraş aproximativ 200 000 de cetãţeni maturi? Pentru a rãspunde la aceastã întrebare, vom arãta mai întîi cã mai exista un grup social în oraş care se manifesta într-un fel. Cînd au reînceput devastãrile, în ziua de 17 decembrie, locatarii clãdirilor devastate şi incendiate s-au organizat ad-hoc pentru a le apãra. Iatã ce povesteşte revoluţionarul Mircea Gaşpar: „Apoi am remarcat alt lucru demn de semnalat. Locatarii din imobilele la parterul cãrora existã magazine au început sã se organizeze în formaţiuni de pazã. S-au înarmat cu ciomege, cu rãngi, stînd în preajma prãvãliilor"456. Colonelul Ion Deheleanu, şeful Miliţiei judeţului Timiş a spus la un moment dat în proces: „Nu mai conteneau telefoanele cu apelurile cetãţenilor din oraş, care pe bunã dreptate ne-au fãcut incapabili, cã nu suntem în stare sã stãpînim o mînã de derbedei"457. Conform unei mãrturii din Poliţia actualã a municipiului Timişoara, în acea noapte s-au înregistrat aproximativ 20 000 de apeluri telefonice care cereau — în majoritate femei — lichidarea mai repede a manifestanţilor/manifestaţiilor. Nu putem dimensiona corect acest fenomen, care oricum era limitat de capacitatea unei centrale telefonice de a primi mesaje şi de numãrul redus al cetãţenilor care ştiau numerele de telefon ale Miliţiei judeţene. Oricum putem afirma cã cetãţenii aflaţi în acea zi la Timişoara se împãrţeau involuntar în şase categorii: 1. agenţi strãini şi observatori calificaţi ai evenimentelor (de ordinul a 10-15 persoane); 2. diversionisţi, cetãţeni români antrenaţi în Ungaria, mulţi provenind din alte localitãţi decît Timişoara (de ordinul a 30-50 de persoane, dar existã şi estimãri spre 200, greu verosimil, decît dacã luãm în calcul şi persoanele antrenate de ei în acţiuni violente); 3. borfaşi implicaţi în spargeri, furturi, devalizãri (fãrã nici o legãturã politicã cu manifestanţii, dar în legãturã acţionalâ cu aceştia; de ordinul zecilor); 4. cetãţeni ostili incidentelor din oraş care au cerut protecţia forţelor de ordine, oprirea manifestaţiilor sau care s-au organizat în grupuri de pazã a locuinţelor (teoretic potrivnici revoltei; de ordinul cîtorva mii); 5. cetãţenii autentic revoltaţi ai Timişoarei, masã de manevrã pentru diversionisţi, revoluţionarii din 17 decembrie 1989 (aproximativ 2 000 de persoane, dar existã şi estimãri care tind spre 8 000, ceea ce este neverosimil); 6. populaţia Timişoarei, inactivã, probabil timoratã, lipsitã de iniţiativã (peste 200 000 de oameni). Nu putem vorbi decît de un nucleu revoltat al Timişoarei în mijlocul unei majoritãţi covîrşitoare care nu reacţioneazã. Putem presupune cîteva stãri sufleteşti, excluzînd neutralitatea şi indiferenţa: frica de autoritãţi mai puternicã decît nemulţumirea pentru condiţiile de trai; comoditatea laşã, dupã ce au acceptat şi unii au aprobat realegerea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea puterii politice; sentimentul dominant de a lãsa pe alţii sã facã treaba cea mai urîtã şi periculoasã. în faţa acestei statistici apare ca relevant un cu totul alt raport între tezele considerate ca decisive ale celor douã tabere: dacã actele de violenţã au fost fãcute de agenţi strãini sau de revoluţionari. Practic, cititorul are acum la dispoziţie posibilitatea sã observe cã nu mai este important cine au fost autorii violenţelor, cei care au atacat Armata - diversionisţi români, strãini

sau revoluţionari -, ci faptul cã aceştia au fost extrem de puţini (aproximativ l ,5 %) într-un oraş care nu reacţiona. I se striga acestui oraş timp de zeci de ore: „Laşilor! Veniţi cu noi!". şi nu veneau. Situaţia juridicã a Armatei. Comisia senatorialã condusã de Sergiu Nicolaescu a stabilit cã primii rãniţi prin împuşcare au fost din rîndurile militarilor: „în jurul orelor 15.00-16.30 (17.12.1989) s-au înregistrat doi rãniţi militari prin împuşcare. Asupra acestora s-a executat foc de armã automatã de persoane neidentificate. Armata trebuia provocatã. Cine avea arme automate? Acesta ar fi un exemplu clasic de diversiune fãcutã de agenţi provocatori. Nu existã însã posibilitatea verificãrii acestei informaţii venite numai din partea Armatei"458. Afirmaţia se sprijinã pe un raport al UM 01108 jn care nu se dãdeau alte amãnunte: „Asupra a doi militari de la o altã unitate s-a tras cu arme de foc, aceştia fiind rãniţi"459. Autorii tratatului despre implicarea Armatei în revoluţie vin apoi cu un citat din relatarea locotenent-colonelului Vasile Gioarã: „Prima victimã a fost un soldat (se confirmã afirmaţiile medicilor de la Spitalul Judeţean, n.ã.). Era 17.12.1989, ora 16.00. Veneam cu subunitatea dinspre Comitetul Judeţean de Partid. Magazinul Bega fusese spart. Pentru protecţia sa şi a sediilor unor instituţii, militarii fãcuserã un cordon între CEC, spatele magazinului, Bancã, Poşta Mare. Piaţa Libertãţii era ticsitã de demonstranţi. Cordonul de militari se oprise fiindcã nu putea sã-i mai împingã. Atunci au izbucnit incendiile. Ardeau: depozitul de echipament pentru rezervişti de la Comenduirea garnizoanei, maşina colonelului Predonescu, chioşcul de ziare din piaţã". Aşa cum este relatarea ea introduce o oarecare contradicţie cu teza MApN, deoarece sugereazã mai degrabã cã manifestanţii au fost împinşi în Piaţa Libertãţii, unde se aflau unitãţile militare, de un cordon de militari. Subunitatea locotenent-colonelului Gioarã n-a mai putut înainta, deoarece între aceasta şi unitatea militarã se afla mulţimea strînsã de cordonul militar, în acest caz, ideea vehiculatã mulţi ani, cã manifestanţii s-au îndreptat spre unitãţile militare pentru a le ataca, îşi pierde substanţa. Probabil cã atacul s-a produs între grupul presat de cordon şi perimetrul unitãţii militare. Cei din margine au incendiat clãdirile menţionate, ceea ce reprezintã un act reprimabil, dar nu putem afirma cã au ajuns acolo cu acel scop. Mai este adevãrat cã santinelele au în consemn şi paza şi apãrarea perimetrului, care nu se reduce la spaţiul interior al cazãrmii, ci se extinde şi asupra unui spaţiu de protecţie în care poate intra de exemplu şi parcarea, trotuarul de lîngã zid, o cantinã militarã etc. Mai departe, locotenent-colonelul Vasile Gioarã relateazã: „Înainte de primul foc am observat înapoia maşinilor din capãtul strãzii, pe care este Agenţia CEC, un miliţian de la circulaţie. Manifestanţii 1-au înconjurat, în clipa cînd a fost capturat, din mulţime s-a tras asupra soldaţilor întreg încãrcãtorul unui pistol. Primul glonţ 1-a lovit pe soldatul Adrian Zaharia"460. Incidentul este deosebit de grav, dar nu prin consecinţele sale imediate (rãnirea soldatului), ci prin faptul cã focul a fost deschis din mulţime. Un infractor izolat, care intrã în posesia unei arme şi trage, putea fi şi era obligatoriu sã fie identificat, somat şi împuşcat dacã nu lasã imediat arma jos. Dar un trãgãtor cu arma de foc din mulţime este, dincolo de actul sãu de laşitate, şi autorul implicãrii mulţimii în actul infracţional. Un foc venit din mulţime permite deschiderea focului spre mulţime. Mai întîi se someazã, apoi se executã foc în plan vertical, dupã care se executã foc la picioare, în realitate, consecinţele focului la picioare în astfel de situaţii nu pot fi controlate dinainte. Deschiderea focului din mulţime aruncã acea mulţime într-o altã situaţie juridicã, ofensivã şi cu grad foarte mare de periculozitate, acceleratã şi de faptul cã militarii nu cunosc cîte arme se aflã în mulţime. Mai ales dacã este vorba de militari ai Armatei care, aşa cum am arãtat, nu au la dispoziţie mijloace specifice de identificare, focul executat asupra lor este foc inamic la care se riposteazã cu armamentul peste tot în lume. Nu este pe de-a-ntregul firesc, dar este realitatea unei lumi care poartã rãzboaie de vreo 7-10 000 de ani. Este suficient sã privim ştirile primite din Irak dupã încetarea ostilitãţilor sau sã analizãm simplu represaliile armatei israeliene în Cisiordania sau Gaza dupã un atac terorist în Ierusalim. Conducerea Securitãţii afirmã cã primele focuri au avut un caracter diversionist, fiind executate de agenţi strãini, cu misiunea de a produce victime şi de a provoca militarii la ripostã. Un alt martor al Armatei, colonelul Nicolae Predonescu, descrie scena atacãrii „cu bîte, sticle incendiare, pietre şi alte obiecte contondente" a unitãţii militare, cu o privire din interior: „Cele douã santinele de la comandament au fost retrase în incintã şi au fost dispuse, sus, pe balcon pentru a nu fi atacate. Cãtre ora 16.30 au fost atacate violent comandamentul diviziei şi restaurantul

militar, au fost incendiate sala de sport (de la comenduire), restaurantul militar, autoturismul personal 2-TM-455, flãcãrile cuprinzînd brazii din faţa comandamentului şi ajungînd la etajul l, la camera ofiţerului de serviciu, unde era dispusã aparatura IAU, camera în care erau pãstrate hãrţile şi arhiva. Cînd militarii din postul de santinelã, dispuşi în balcon, au fost loviţi cu pietre şi sticle, au executat foc de avertisment în sus. Personal le-am dat acest ordin sã nu tragã în populaţie, alãturi de mine fiind mai mulţi ofiţeri şi salariaţi civili care m-au auzit"461. Conform acestei relatãri, dar şi pe baza cercetãrii judecãtoreşti, rezultã cã focul deschis în Piaţa Libertãţii a fost legitim. Nenorocirea este cã dupã somaţie şi focul tras în aer exista dreptul legal de a executa foc spre mulţime, la picioare. Trebuie însã repetat cã focul la picioare este numai o improvizaţie legislativã, valabilã însã peste tot în lume, deoarece efectele sale directe, precum şi prin ricoşarea gloanţelor nu pot fi controlate. Doar în Statele Unite focul se poate executa direct şi, recent, posturile de televiziune au prezentat un astfel de caz în care un ofiţer de poliţie a tras foc de armã direct, în piept, de la doi metri într-o persoanã care refuza sã ridice braţele, în Piaţa Libertãţii focul la picioare ar fi fost şi mai periculos, deoarece, aşa cum aratã comandantul lor, tragerea se fãcea în unghi descendent, de la un balcon. Acelaşi lucru este valabil şi la fel de anormal în cazul ordinului ministrului Apãrãrii privind focul executat la picioare de pe tanc, din poziţia desant. Nu avem informaţii cã atunci a fost executat foc în mulţime, dar între orele 17.00 şi 17.30 familia Bãrbat (soţ, soţie şi fiicã) a fost atacatã cu foc. Vasile Bãrbat povesteşte: „Eu împreunã cu soţia şi fiica am ajuns în faţa comenduirii garnizoanei, pe trotuar, în dreptul actualei plãci comemorative. Atunci militarii de pe strada Alba lulia au tras foc de avertisment vertical în direcţia Pieţei Operei, în secundele imediat urmãtoare din direcţia restaurantului militar s-a tras o rafalã asupra noastrã. Soţia a fost omorîtã de douã gloanţe trase în cap şi Piept, eu am fost nimerit în abdomen, iar fiica, rãnitã uşor la mînã"462. Cazul este important pentru a înţelege cîteva tipuri de evenimente petrecute în acele zile la Timişoara, legate toate de deschiderea focului. Este clar cã, o datã cu ordinul pentru alarma de lupta venit de la Milea, ofiţerii au transmis ordinul la trupã, în prima fazã a incidentelor din Piaţa Libertãţii nu existã îndoieli asupra legitimitãţii focului în plan vertical, reamintind celor care au mai evocat episodul deschiderii focului pentru prima oarã în oraş şi care tind sã minimalizeze importanţa obiectivelor incendiate (un restaurant, o maşinã), cã restaurantul, parcarea, celelalte clãdiri descrise de colonelul Predonescu, precum şi trotuarul fãceau parte din perimetrul unitãţii şi din consemnul militarilor de gardã. Tocmai aceste amãnunte ale consemnului obligã santinelele sã someze, prin regulament, pentru a atrage atenţia cã s-a intrat într-o zonã apãratã prin consemn, în rest, pentru oricine este clar cã dincolo de zidul unei unitãţi militare este o zonã protejatã. Oamenii obişnuiţi de regulã nu ştiu însã cã existã o zonã din jurul unui obiectiv militar, în afara zidului, care este supusã aceloraşi reguli de apãrare. Santinela nu poate sta la discuţii, sã explice diferitelor persoane care trec pe acolo ce este perimetrul, de aceea la somaţie şi mai ales la executarea focului în plan vertical trebuie sã pãrãseşti urgent zona, altfel te expui focului direct. Totodatã, în aceastã zonã se amplasau de regulã indicatoare care limitau circulaţia, dreptul de fotografiere, parcarea autovehiculelor etc. Aşa cum este descris, focul tras asupra familiei Bãrbat nu face parte din aceastã categorie, chiar dacã cele trei persoane se aflau pe trotuarul comenduirii. Una din persoane era copil (aproximativ 12 ani), în Piaţa Libertãţii nu mai erau manifestanţi. Focul tras în aceste condiţii a fost ilegal şi probabil cã a aparţinut unui militar neinstruit sau unui militar aflat într-o stare de tensiune care i-a afectat discernãmîntul. A fost un foc izolat, automat, complet atipic focului din ordin sau de formaţiune militarã. Ofiţerul cercetat în acest caz, un cãpitan de CI, nu putea fi acuzat decît dacã se dovedea cã gloanţele gãsite în victime au pornit din arma lui. Oricum, prin funcţie şi grad, este clar cã nu i-a dat nimeni ordin sã tragã astfel şi totodatã exclude posibilitatea ca focul sã fi aparţinut unui soldat, deoarece un cãpitan de CI nu putea da ordin de deschidere a focului unor militari aflaţi sub comanda ofiţerilor subunitãţilor de linie din unitate. In apropierea aceleiaşi zone se produce şi un alt incident, descris de Antoanela Todor: „Apropiin-du-ne din nou de Piaţa Libertãţii, am vãzut fum. Ne-am grãbit, ca sã vedem ce se întîmpla. Ajunsesem la intersecţia strãzilor Ungureanu şi Ceahlãu, nu eram singurii de acolo, la doar cîţiva metri se gãsea un grup de vreo cinci tineri. şi deodatã, de nu ştiu unde, s-a auzit o împuşcãturã. Eram cu el de braţ (cuMiroslav Todorov, logodnic, n.a.). De fapt, nici nu sunt sigurã cã am auzit ceva, numai cã, la un moment dat, Miroslav a cãzut"463. Cea mai

plauzibilã cauzã a acestui omor este un ricoşeu, poate chiar de la rafala trasã împotriva soţilor Bãrbat. Conducerea DSS afirmã cã la deschiderea focului în Timişoara, ofiţerii de Securitate de acolo au raportat cã trage Armata, dar şi cã se executã foc de diversiune. Ei au presupus cã sunt diversionisţi strãini, dar n-au putut proba. Armata, de asemenea, a afirmat în mai multe documente oficiale, iar instanţele le-au preluat ca atare, cã au existat şi alte surse ale focului, insinuînd cã au aparţinut Securitãţii. Insinuarea a fost demontatã de cercetãrile Procuraturii. Nu avem însã voie sã excludem posibilitatea existenţei focului diversionist (direct, izolat şi ţintit), sub acoperirea deschiderii focului de cãtre Armatã şi beneficiind de situaţia specialã a lucrãtorilor Securitãţii de la Timişoara, retraşi din dispozitive şi obligaţi sã lucreze numai cu reţelele, din birouri. Alte cazuri, cum este cel în care a fost rãnit Traian Orban, sunt ceva mai clare: din clãdirea Garnizoanei, aflatã pe o laturã a Pieţei Libertãţii, au ieşit doi militari şi doi civili înarmaţi cu pistoale automate şi au executat foc asupra mulţimii, apoi s-au retras în clãdire. La 15 ani de la evenimente, problema folosirii focului cu muniţie de rãzboi de cãtre Armatã la Timişoara nu este dacã Armata a tras sau nu, ci în ce condiţii a tras. Aici trebuie sã se concentreze analiza noastrã, folosind acelaşi mecanism al deducţiei. Statul Major General al Armatei române a prezentat un punct de vedere asupra acestui aspect, „în executarea hotãrîrilor instituţiilor supreme ale statului, a ordinelor comandantului suprem de a interveni în vederea restabilirii şi menţinerii ordinii publice şi pentru apãrarea ordinii de drept, marile unitãţi, unitãţile şi formaţiunile militare au avut de executat misiuni care se circumscriu urmãtoarelor tipuri principale: paza şi apãrarea obiectivelor militare (unitãţi militare, depozite de armament, muniţie, materiale explozive, carburanţi-lu-brifianţi, tehnicã sau materiale militare, aerodromuri, instalaţii tehnice ce prezintã importanţã militarã etc.); paza şi apãrarea unor obiective economice, politico-administrative sau social-culturale cum ar fi: unitãţi economice, lucrãri de artã (poduri, tunele), sedii ale autoritãţilor publice locale, televiziunea, radioul, poşta, magazine, hoteluri etc.; blocarea cãilor de acces cãtre diferite obiective de interes militar, politico-administrativ; sprijinirea forţelor Ministerului de Interne pentru menţinerea ordinii publice, descurajarea acţiunilor violente în scopul protejãrii obiectivelor pe care le aveau de pãzit şi apãrat, pentru limitarea distrugerilor de bunuri materiale etc.; controlul circulaţiei pe unele cãi de comunicaţii importante; acţiuni pentru protecţia efectivelor şi tehnici proprii."464 Aceastã listã de misiuni acoperã toate situaţiile în care s-au aflat militarii Armatei în decembrie 1989 la Timişoara, dar asta nu înseamnã cã vreo lege le definea undeva în acest fel. Existã mari îndoieli cã în misiunile de luptã ale Armatei se gãsea pe undeva apãrarea magazinelor sau a hotelurilor, blocarea cãilor de acces cãtre obiective politico-administrative, la care se adaugã şi aspectul cam meschin cã armata ar fi apãrat sedii administrative (de stat) şi nu sedii politice (ale partidului), prevalîndu-se de realitatea cã ambele se aflau în aceeaşi clãdire. Nu cred cã în misiunile de apãrare date de partidul comunist Armatei se afla şi Catedrala. Problema Armatei a fost cã se afla în totalitate sub control politic nedemocratic, totalitar, cã ministrul ei a fost înşelat, indus în eroare de şeful statului şi cã era obligata prin lege sã execute ordinele acestuia fãrã posibilitatea de a verifica legalitatea ordinelor sau de a reacţiona decît printrun puci, adicã printr-o loviturã de stat militarã, în a doua şi a treia fazã a revoluţiei (revolta de la Timişoara şi prima zi a revoltei de la Bucureşti) acest lucru nu a fost posibil. Ea presupunea un puci dat de Milea şi adjuncţii sãi în ziua de 17 decembrie. Nu au fost în stare. Organizaţiile revoluţionare au aceastã tentaţie de a izola evenimentele din Timişoara, pentru a putea indica fãrã echivoc un vinovat al represiunii, dar izolarea evenimentelor din oraşul lor este o prãpastie adîncã, fiindcã la Timişoara a fost o revoltã popularã abia în 20 decembrie, un segment al revoluţiei începute la Iaşi şi continuate la Bucureşti. Scoaterea revoltei de la Timişoara din contextul general al revoluţiei şi al subversiunii este imposibilã din punct de vedere istoriografie şi neproductivã din punct de vedere al adevãrului. Armata care a tras la Timişoara, ca instituţie, este aceeaşi care 1-a îndepãrtat pe Ceauşescu la Bucureşti şi a adus succesul revoluţiei, finalizînd atît tentativa de revoltã de la Iaşi, cît şi revolta de la Timişoara. Acesta este şi motivul pentru care, din punct de vedere istoric, revoluţia a avut o desfãşurare etapizatã şi nu va putea fi scrisã vreodatã altfel: tentativa de revoltã de la Iaşi a fost continuatã prin planul subversiunii strãine cu revolta de la Timişoara, apoi cu revolta din Bucureşti şi cu puciul din dimineaţa de 22 decembrie 1989.

Uzul de armã. Suntem deja lãmuriţi cu o imagine de ansamblu asupra deschiderii şi folosirii focului cu muniţie de rãzboi la Timişoara. A tras Armata, sub acoperirea cãreia probabil cã s-a executat şi foc diversionist, şi foc necontrolat. Cum autorii focului diversionist nu au putut fi identificaţi, deşi prezenţa lor este acceptatã de toţi factorii instituţionali, precum şi de mãrturiile revoluţionarilor, nu putem analiza decît condiţiile în care Armata a pus în aplicare dreptul la uzul de armã. Cum am vãzut, ordinele politice erau ilegale, atît cele date de Ceauşescu cît şi cele ale factorului politic local. La aceasta se adãuga şi aspectul particular al situaţiei cã nu exista o kgislaţie specificã pentru folosirea Armatei în tulburãri ale ordinei mterne, deşi Armata era scoasã din cazãrmi şi cu alte ocazii: cutremure, inundaţii, deszãpeziri, îndepãrtarea consecinţelor unor catastrofe locale (alunecãri de teren, accidente feroviare, prãbuşiri de clãdiri), situaţii în care se ieşea şi cu tehnicã de luptã, dar fãrã muniţie. Aşadar, diferenţa ar fi datã de prezenţa muniţiei de rãzboi în dotarea trupelor şi tehnicii militare scoase pe strãzi în Timişoara şi Bucureşti, dar şi de inexistenţa unui document oficial care sã descrie natura şi dimensiunea folosirii Armatei, înarmarea cu muniţie de rãzboi poate fi justificatã de natura evenimentelor şi în primul rînd de prezenţa actelor de violenţã. Este, de asemenea, adevãrat cã existaserã cîteva incidente care justificau folosirea armamentului (tentativa de capturare a drapelului, deschiderea focului de pistolet din mulţime, incendierea unor clãdiri din perimetrul unitãţii militare), dar valoarea şi dimensiunea acestor incidente este incompatibilã cu înarmarea tancurilor cu obuze (lovituri), a cãror eficienţã este datã de distrugerea unor clãdiri fortificate ale inamicului, a blindatelor adverse sau a infanteriei duşmane înarmate. Numeroasele capcane în care au intrat revoluţionarii şi ziariştii dupã decembrie 1989 au dus la proiectarea unei imagini deformate asupra realitãţii juridice, indicîndu-se sau acuzîndu-se direct şi nediferenţiat Armata şi Securitatea, ca instituţii criminale. Refuzînd sã se adreseze legislaţiei româneşti şi internaţionale a vremii, revoluţionarii şi ziariştii au apelat la principiile drepturilor fundamentale ale omului, iar unii ceva mai lucizi, la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului, citînd-o însã incomplet (iar în unele cazuri eronat). Trebuie spus de la început cã România comunistã nu ratificase aceastã Convenţie, ceea ce nu înseamnã cã nu putea fi judecatã ca stat dupã aceastã lege internaţionalã. Problema însã nu este aderarea României comuniste la ea, ci faptul cã în realitate aceasta nu îi poate ajuta pe revoluţionari şi ziarişti sã gãseascã un temei legal pentru o acuzaţie criminalã la adresa forţelor de ordine de la Timişoara şi Bucureşti. Denumirea corectã a acestui act internaţional este Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, amendatã prin Protocoalele nr. 3, 5 şi 8 şi completatã prin Protocolul nr. 2, semnatã la Roma la 4 noiembrie 1950 şi revizuitã în anii 1970 (Protocolul nr. 3) şi 1971 (Protocolul nr. 5). Protocolul nr. 8 a intrat în vigoare la l ianuarie 1990 şi nu este luat aici în discuţie. La Titlul I al Convenţiei, unde este pus în discuţie raportul între dreptul la viaţã şi moarte, Articolul 2 este total defavorabil revoluţionarilor: Titlul I ARTICOLUL 2 1. Dreptul la viaţã al oricãrei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzatã cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionatã cu aceastã pedeapsã prin lege. 2. Moartea nu este consideratã ca fiind cauzatã prin încãlcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesarã la forţã: a. pentru a asigura apãrarea oricãrei persoane împotriva violenţei ilegale; b. pentru a efectua o arestare legalã sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute: c. pentru a reprima, conform legii, tulburãri violente sau o insurecţie. Aşadar, pentru a iniţia analiza asupra legitimitãţii deschiderii focului, este clar cã folosirea de cãtre revoluţionari şi ziarişti a apelului la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului cu scopul de a demonstra natura criminalã a deschiderii focului şi provocãrii de victime la Timişoara a fost voit sau involuntar diversionistã. Convenţia spune în realitate invers. De altfel, ar fi foarte greu de justificat deschiderea focului de cãtre armata britanicã în Irlanda de Nord, a armatei franceze în Corsica, a armatei italiene în Sicilia (împotriva unor grupãri mafiote), a armatei americane în tulburãrile de la Los Angeles din 1992. Rãmîne, aşadar, sã „coborîm" la legislaţia româneascã. Uzul

de armã era reglementat prin Decretul Consiliului de Statnr. 367/18 octombrie 1971, modificat prin Decretul nr.18/20 ianuarie 1986 (referire la armele de tir şi de recuzitã) şi prin Decretul nr. 170/15 iulie 1989 (referire la infractorii de frontierã). Prevederile asupra uzului de armã, care ne intereseazã pe noi, nu au fost modificate. Sã le enunţãm, subliniind anumite aspecte importante pentru analiza noastrã, iar pentru uşurarea analizei vom interveni cu comentariul dupã fiecare alineat: ^ CAPITOLUL Uzul de armã Art. 36. Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armã, pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau a misiunilor militare, numai dacã este absolut necesar şi dacã folosirea altor mijloace de împiedicare sau constrîngere nu este posibilã (focul a fost deschis la Timişoara dupã ce au fost epuizate toate formele de împotrivire la atacul mulţimii şi nu s-a tras în masã, ci în situaţii izolate, n.a.) în urmãtoarele situaţii: a) împotriva acelora care atacã prin surprindere pe cei aflaţi în serviciul de gardã, escortã, pazã sau securitate, precum şi împotriva acelora care, prin actul sãvîrşit/m/j surprindere, pun în pericol grav obiectivul pãzit (atacarea unitãţilor militare din Timişoara, a tehnicii de luptã sau a cordoanelor militare nu poate fi încadratã la surprindere, atacatorii fiind vizibili şi zgomotoşi, constituiţi în grupuri identificabile ca atare, n.a.); b) împotriva persoanelor care pãtrund sau ies, în mod ilegal, în sau din perimetrele ori zonele pãzite, stabilite în consemn (cazul Piaţa Libertãţii, unde militarii sunt acoperiţi de lege, cu amendamentul cã uciderea doamnei Bãrbat nu intrã în aceastã categorie, n.a.); c) pentru imobilizarea sau reţinerea infractorilor care riposteazã sau încearcã sã riposteze cu arma sau cu orice alte obiecte care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporalã; (Este alineatul care acoperã cu legitimitate marea majoritate a cazurilor de deschidere a focului, datoritã faptului cã manifestanţilor li se atribuie calitatea de infractori, adicã de persoane care prin acţiune sau comportament încalcã legile ţãrii. Am arãtat cã, dacã manifestaţia era doar anticeauşistã, ea era constituţionalã, iar dacã era anticomunistã, era ilegalã şi atît timp cît revoluţionarii şi Procuratura vor continua sã afirme cã revolta a fost anticomunistã şi cã Armata, Miliţia şi Securitatea au apãrat atunci regimul comunist, şi nu statul, focul deschis la Timişoara, ca şi la Bucureşti, în temeiul aliniatului c, a fost legitim. Mai mult decît atît, solidaritatea de timp «loc între manifestanţii non violenţi şi cei violenţi împiedicã diferenţierea, mai ales în cazul opozabilitãţii cu Armata. Aici existã o singurã diferenţiere, dar majorã, şi anume cea dintre manifestanţii de la Timişoara şi cei de la Bucureşti, unde nu au existat acte de violenţã, devastãri şi atacãri ale forţelor de ordine, ci doar baricade şi cazuri izolate de agresiune! Acest aliniat c era de o subtilitate macabrã, am putea spune, deşi el apare şi în legislaţia ţârilor civilizate, deoarece pornea de la verbul a riposta, de cãtre infractori, ceea ce presupune reacţia infractorilor la o intervenţie preliminarã a forţelor de ordine, şi foloseşte formula orice alte obiecte cînd se referã la mijloacele agresiunii infractorilor. Cu alte cuvinte, aruncarea de pietre, sticle sau cocteiluri Molotov, folosirea de rãngi, pari etc. care puteau pune în pericol integritatea corporalã a oricãrui militar permitea uzul de armã, n.a.); d) pentru a împiedica fuga de sub escortã sau evadarea celor aflaţi în stare legalã de reţinere sau de deţinere (nu este cazul, n.a.); e) pentru imobilizarea infractorilor care, dupã comiterea unor infracţiuni grave, încearcã sã fugã, iar rãmînerea lor în stare de libertate ar crea un pericol deosebit de grav (este iarãşi un aliniat care ajutã forţele de ordine, deoarece riposta acestora era urmatã de reţineri de persoane - nu a fost o represiune cu scopul de a ucide pentru a elimina fizic inamicul -, iar violenţele fãcute de manifestanţi justificau deschiderea focului pentru a le opri şi, în mãsura în care acestea continuau şi dupã deschiderea focului, continua şi uzul de armã. Ideea era cã infractorii, continuînd violenţele, trebuie opriţi inclusiv cu arme de foc pînã la imobilizarea lor astfel încît rãmînerea lor în libertate sã nu permitã crearea unui pericol deosebit de grav, n.a.). Articolul 37 din acelaşi Decret arãta cã uzul de armã avea şi nişte reguli, în primul rînd cele legate de somaţie. Somaţia legalã însemna cuvîntul „Stai!", apoi „Stai cã trag" şi dupã aceea foc de arrnã în sus. Aliniatul 3 al articolului 37 mai permitea şi uzul de arrnã fãrã somaţie „dacã lipseşte

timpul necesar pentru aceasta". Armata a afirmat în permanenţã cã a respectat legea, acceptînd doar existenţa unor situaţii izolate care nu pot fi judecate decît ca acte individuale, nu erori din ordin. Presa a insistat sã nu o creadã, însâ principalele mãrturii asupra comportamentului Armatei provin tocmai de la revoluţionari: Radu Bãrzeanu: „... Militarii, folosind o portavoce, ne avertizau mereu cã vor trage, dacã ne apropiem (...) Dinspre Centru a apãrut o maşinã militarã, s-a deschis focul - a fost numai de avertizare, nu am vãzut pe nimeni cãzînd". Corneliu Pop: „Ei însã mã avertizau mereu, strigau sã nu înaintez, cã vor trage". Gheorghe Curpaş: „... Au aruncat cu petarde, apoi au tras, nu în noi, trebuie sã precizez, au tras în sus, în pereţi, numai cã acolo, la intersecţia strãzii Albac cu Calea Girocului, a murit un om, poate dintr-un glonţ ricoşat, poate dintr-unul tras direct, nu ştiu, oricum omul a murit pe loc, o întîmplare stupidã, el nu era demonstrant, ieşise sã-şi cheme copiii, auzise strigãtele noastre şi împuşcãturile, şi coborîse cu gîndul sã-i punã la adãpost pe cei mici...". Ecaterina Grecu: „A debarcat toatã lumea, oamenii i-au întîm-pinat cu lozinci pacifiste, ofiţerii au încercat sã se facã auziţi, în cele din urmã au tras focuri de avertizare"465. Marius Mioc, un revoluţionar din noaptea de 16 decembrie, a avut inspiraţia sã obţinã şi opinia unui caporal din rîndul forţelor militare: Marian Nicu: „La intrare în Timişoara a fost opritã coloana de maşini, iar domnul cãpitan Cãşeriu, care era şi şeful coloanei, ne-a explicat cã ne deplasãm la Timişoara, deoarece grupuri de huligani, de bandiţi au atacat magazine distrugîndu-le (lipseşte urmãtorul verb! n.a.)... persoanele civile care nu li se alãturau la sãvîrşirea acestor fapte. Ni s-a ordonat sã acţionãm conform regulamentului, sã somãm «Stai!», dupã aceea «Stai cã trag!» şi dacã nici la aceastã somaţie nu se supune sã tragem foc de avertisment în sus. Dacã nici în acest caz nu se supun somaţiei sã tragem la picioare, sã evitãm pe cît posibil sã tragem în plin"466. Toatã aceastã construcţie juridicã ar fi perfectã dacã ordinul iniţial, care instituia starea de necesitate, ar fi fost legal. Cum ordinul lui Nicolae Ceauşescu a fost ilegal şi prin consecinţã şi cel al mi-nistrului Milea, întrebarea nu mai este cum a tras Armata, ci cum a ajuns în situaţia sã tragã? Putem doar sã luãm în calcul faptul evident cã militarii, de la conducerea Ministerului Apãrãrii în jos, nu aveau cum sã cunoascã şi sã blocheze ilegalitatea ordinului. Erau obligaţi sã-1 execute. Prin urmare, vinovãţia pentru executarea unui ordin ilegal urmeazã un traseu identificabil: Nicolae Ceauşescu (pentru darea ordinului), Ion Coman, generalul Vasile Milea, generalul Ştefan Guşã (cu menţiunea cã ordinul de foc era deja dat), generalul Victor Stãnculescu (cu menţiunea cã a cãutat în permanenţã sã nu fie implicat). Toţi ceilalţi ofiţeri inculpaţi sau nu prin Justiţie nu aveau ce cãuta în procesele de dupã 1989, la fel ca şi conducãtorii şi ofiţerii Securitãţii, decît dacã ar fi sãvîrşit fapte individuale în afara legii. Reamintim cã secvenţa pe care o analizãm aici este deschiderea focului din dupã-amiaza de 17decembrie 1989, în jurul orei 17.00. Ea a fost posibilã deoarece, ca urmare a înşelãtoriei lui Nicolae Ceauşescu, ministrul Apãrãrii a dat un ordin ilegal care a permis prezenţa trupei şi a tehnicii de luptã în stradã, înarmatã cu muniţie de rãzboi şi cu dreptul de a trage. Ies din cauzã toate situaţiile în care manifestanţii au atacat unitãţi militare, opere de artã (poduri, tuneluri) sau alte obiective care se aflau în paza legalã a Armatei şi sub consemn, în toate aceste situaţii nu era nevoie de instituirea stãrii de necesitate; erau suficiente prevederile legilor în vigoare privind uzul de armã. însã, acest temei legal se aplica exclusiv forţelor de ordine, care puteau fi trimise în misiunea de restabilire a ordinii publice de cãtre autoritatea politicã localã (primul-secretar şi şef al Consiliului judeţean al apãrãrii) şi nu se aplica forţelor Ministerului Apãrãrii Naţionale, care nu puţeau fi trimise în stradã decît Prin ordin al ministrului Apãrãrii. Repetãm, tocmai pentru importanţa lui, acest ordin a fost forţat de Nicolae Ceauşescu printr-o minciunã, inducîndu-1 în eroare pe Milea. Credinţa noastrã este cã Ceauşescu a fãcut acest lucru în mod deliberat, ştiind cã ordinul este ilegal. Fie în mod mecanic, fie din necunoaştere, toţi generalii implicaţi în represiunea de la Timişoara invocau atunci existenţa stãrii de necesitate, pentru cã acesta era temeiul ordinului dat de Milea, iar astãzi Armata îl invocã oficial şi fãrã echivoc. Dar nu are dreptate. Argumentul real este altul: nu a

cunoscut şi nici nu avea cum sã cunoascã sau sã blocheze ilegalitatea ordinului lui Ceauşescu, Aceasta este marea dramã a Armatei române. Mai existã o problemã a deschiderii focului la Timişoara. Analiştii, ziariştii, revoluţionarii şi, mai grav, magistraţii au scãpat din vedere un aspect la fel de important al revoltei de la Timişoara -responsabilitatea mulţimii. Pare ciudat şi neverosimil, dar într-o situaţie ca aceea din ziua, seara şi noaptea de 17 decembrie 1989 mulţimea — sau gruparea revoluţionarã, cum vrem s-o numim — avea şi ea o responsabilitate menţionatã în jurisdicţia internaţionalã. Astfel, este interzisã amplasarea copiilor şi femeilor în faţa unei demonstraţii, faptã confirmatã de mãrturiile revoluţionarilor prezentate şi în aceastã lucrare, motiv pentru care persoanele care instigã sau fac astfel de fapte sunt pasibile de trimitere în judecatã pentru expunerea unor minori la pericolul vãtãmãrii grave sau al morţii, iar în Israel, Statele Unite, Marea Britanic, de exemplu, sunt condamnaţi pentru tentativã de omor. Aceastã soluţie a provenit tot din cazuistica britanicã, aşa cum a arãtat specialistul român în drept umanitar şi drept al conflictelor armate, doctor Ionel Cloşcã: „în unele state, cum este Anglia, este stipulat şi dreptul armatei de a interveni pentru asigurarea ordinii publice. Amintesc acum cazul unei intervenţii de stradã în care un copil a murit în urma unei lovituri în zona capului, cu un glonte de cauciuc, ordinul fiind acela de a se trage la picioare, iar înãlţimea copilului reprezenţînd un factor foarte obiectiv. Forţele de ordine au fost absolvite de vinã"467. Mai sunt cîteva cazuri în care militarii au fost atacaţi cu violenţã - cum este incidentul conducãtorului de tanc ieşit prin turelã pentru a potoli mulţimea şi a fost lovit cu muchia unui topor în cap sau cel al ambuscadei cu troleibuze -, cazuri care se înscriu în categoria perfidiei, interzisã de legislaţia internaţionalã. De asemenea, o rnulţirn6 care manifestã, chiar şi ilegal, nu trebuie sã permitã prezenţa în rîndurile sale a unor persoane înarmate şi cu atît mai mult sã accepte ca acestea sã execute foc spre forţele de ordine, deoarece aceastã legitimeazã focul de ripostã, iar focul de ripostã al Armatei nu alege, încã o datã este de subliniat cã o mulţime nu se poate declara drept un corp revoluţionar distinct, nu poate pretinde sã fie tratatã de forţele de ordine şi de Justiţie drept un monobloc uman fãrã responsabilitate, care nu-şi asumã infracţiunile atunci cînd se manifestã violent, iar cînd se trage asupra ei sã se identifice numai prin victimele sale. Din mãrturiile mai cunoscute, una singurã demonstreazã înţelegerea acestui fenomen: „Ştim bine însemnãtatea excepţionalã pentru mersul ulterior al revoluţiei, al atacului, al ocupãrii şi al devastãrii clãdirii Consiliului Judeţean din Timişoara: aceasta a provocat reacţia violentã a dictatorului, ordinul de a se trage în mase (dat duminicã, 17 decembrie, la ora 17.00). De acum evenimentele au pornit pe calea cea fãrã de întoarcere"468. Problema este cã, într-o tezã care se sprijinã pe ideea „care pe care", învingãtorul decide soarta învinşilor şi povestea evenimentului. Asta nu înseamnã cã au şi dreptate sau cã, din punct de vedere istoric, nu pot fi supuşi analizei critice. Revoluţionarii din Timişoara trebuie sã fie convinşi cã fãrã partea de violenţã — distrugeri, devastãri, incendieri — care de fapt nu a fost justificata de nimic şi care nu s-a întîm-plat la Bucureşti, de exemplu, revolta lor era curatã şi poate n-ar fi produs atîtea victime umane. Au existat nenumãrate situaţii în care autoritãţile şi populaţia revoltatã a Timişoarei s-au aflat faţã în faţã şi au parlamentat, nenumãrate încercãri ale activiştilor de la partid sau de la Primãrie, precum şi a ofiţerilor de a bloca atacurile violente, devastãrile, incendierile. Atunci, în 17 decembrie dimineaţa, sã fi ieşit muncitorii şi cu totul alta era faţa revoluţiei române. Încã o datã despre starea de necesitate. Insistãm pe acest aspect, deoarece judecarea proceselor revoluţiei, fiind puternic politizatã, lipsitã de informaţii autentice despre evenimente, presatã de mass-media şi de factorul politic, lipsitã de probele esenţiale ale uzului de armã (gloanţele), administratã în unele situaţii cu mediocritate, a permis trimiterea în puşcãrie a unor oameni nevinovaţi, lãsarea în libertate a unor vinovaţi, condamnarea Armatei ca instituţie (una din aberaţiile Justiţiei române), transformarea unor persoane în revoluţionari (beneficiari ai unor drepturi materiale şi bãneşti), fãrã nici un temei juridic real. Pentru a nu greşi, avînd în.vedere cã autorul acestui volum nu este specialist în drept, am apelat la profesionişti, la personalitãţi ale Magistraturii, ale Curţii Constituţionale şi ale Consiliului Legislativ al României democratice. Rãspunsul acestor specialişti, cãrora încã le este teamã sã emitã public opinia lor, a fost formulat astfel: „Decretul prezidenţial pentru instituirea stãrii de necesitate

nu a fost emis pe data de 17.12.1989 şi nici ulterior (pînã. în 20 decembrie 1989, n.a.). Pornind de la aspectele legistice formale pe care le îmbracã decretul prezidenţial de instituire a stãrii de necesitate, se ajunge cu uşurinţã la ideea cã aceasta nu cuprinde şi prevederi referitoare la cãile, mijloacele tehnice sau de altã naturã prin care sunt puse în operã mãsurile de restricţionare a drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţeanului, în consecinţã, trebuie apelat la regimul armelor de foc (implicit al folosirii acestora) care este reglementat actualmente de Legea nr. 17/1996, iar în perioada criticã evocatã de dumneavoastrã de Decretul nr. 367/1971". Rãmîne în afara legii, aşadar, ordinul de scoatere a trupelor MApN cu muniţie de rãzboi (reamintim afirmaţia Statului Major General din 1999: existenţa Consiliilor judeţene de apãrare „nu angaja instituţia militarã, nu atrãgea dupã sine subordonarea unitãţilor faţã de organele locale"). Nu a fost vorba numai de dezinformarea ministrului Apãrãrii Naţionale, ci şi de dezinformarea Comitetului Politic Executiv şi a Comitetului Central de cãtre Nicolae Ceauşescu pe timpul şedinţei extraordinare CPEx şi a teleconferinţei care a urmat în dupã-amiaza de 17 decembrie 1989. Avem date cã unii dintre înalţii demnitari ai statului „s-au prins", cum se spune, de la început sau la un moment dat. Este cazul generalului Vlad, care a întrunit comandamentul sãu şi a cerut inteligent de faţã cu toatã lumea Oficiului juridic al Securitãţii sã prezinte legislaţia în vigoare şi, constatînd ilegalitatea ordinelor lui Ceauşescu, a dat trei ordine clare, pe care le vom analiza 0iai tîrziu. Este, într-un fel, şi cazul lui Milea, care a dat iniţial un ordin fãrã echivoc, în baza falsei stãri de necesitate, apoi a revenit cu un ordin care limita intervenţia Armatei în represiune. La şedinţa CPEx Milea ar fi spus ca s-a uitat în documente şi nu a gãsit nici unul care sã permitã focul împotriva populaţiei. Dupã toate probabilitãţile, cel care a rostit acea frazã a fost Tudor Postelnicu, nu Milea. Aşadar, cineva s-a uitat în documente! Avem o mãrturie care demonstreazã cã şi Ion Coman a înţeles la un moment dat înşelãtoria lui Ceauşescu. Fostul procuror general adjunct Gheorghe Diaconescu i-a relatat autorului la 14 septembrie 2003: „în ziua de 20 decembrie 1989, pe la ora 12 noaptea (adicã 20 spre21 decembrie, n.a.), 1-am surprins pe Ion Coman vorbind la telefon cu Bucureştii, la capãtul celãlalt al firului aflîndu-se Dumitru Apostoiu, consilier al preşedintelui pe probleme juridice. Cînd m-a vãzut, Coman a spus: «Discutam problema decretãrii stãrii de necesitate. Eu nu mã pot înţelege în termeni juridici cu Apostoiu» şi îmi dã telefonul. Apostoiu se chinuia sã nascã un text. Se vedea cã este o improvizaţie şi cã este singur. Nu-1 ajuta nimeni. N-aş putea sã vã spun dacã Coman 1-a sunat pe Apostoiu, îngrijorat de lipsa acelui document fundamental, sau Apostoiu a cerut lãmuriri de la Timişoara asupra unor detalii. I-am dat cîteva sugestii despre cum trebuie sã sune decretul, dar finalmente nu mi s-a transmis textul acestui document". Este posibil ca aceastã convorbire sã fi avut loc mai devreme de ora 12.00 noaptea, pentru cã oficial decretul a intrat în vigoare la ora 23.00, doar dacã el a fost, de data asta, anunţat public, dar înainte sa existe fizic. Este vorba însã de decretul din 20 decembrie 1989. Noi analizãm aici deschiderea focului şi morţii cãzuţi între 17 decembrie şi 20 decembrie, ora 23.00. Am apelat şi la literatura de specialitate. Pentru trecut (înainte de perioada comunistã) lucrurile sunt clare: fãrã ordinul procurorului şi fãrã existenţa stãrii de urgenţã sau de asediu nu se putea deschide foc decît în situaţii similare Decretului 367/1971. Vechea legislaţie a României regale, relativ democraticã, avea trei paliere: starea de urgenţã, starea de asediu şi starea de rãzboi. Regimul comunist a renunţat la formula primelor douã etape, înlocuind-o cu una singurã - starea de necesitate, care acumula prevederi ale ambelor situaţii anterioare. De fapt, era vizatã anume starea de asediu pe care regimurile comuniste nu şi-o puteau închipui, deoarece ea presupunea existenţa unor revolte populare, insurecţii, rãscoale din rîndurile muncitorimii şi ţãrãnimii. Cînd acestea au existat cu adevãrat, represiunea s-a fãcut întotdeauna în baza unei presupuse acţiuni din strãinãtate a forţelor imperialiste, anticomuniste, contrarevoluţionare etc. Aşa cum aratã doctorul în drept loan Vida, starea de urgenţã sau de asediu, în regimul anterior, precum şi starea de necesitate din perioada comunistã „pot şi trebuie sã îmbrace forma unui decret normativ. Aceste decrete intervin în domeniul legislativ, ele cuprind norme juridice primare, emise în baza unei delegãri legislative constituţionale cãtre preşedintele României"469. Este nevoie obligatoriu de un decret, deoarece starea de necesitate implicã instituirea unui regim special, dar şi limitat în timp, de restrîn-gere a libertãţilor publice. Numai în baza acestui decret libertatea cetãţenilor de a manifesta, ca şi dreptul

forţelor de ordine de a interveni cu muniţie de rãzboi poate fi delimitatã precis (într-o anumitã regiune, într-un anumit judeţ, într-un anumit oraş, între anumite zile, între anumite ore). Fiind un document care limiteazã libertãţile publice, el conţine obligatoriu şi limitele sale de loc şi timp, astfel cã, la încetarea stãrii de necesitate, se emite un alt decret care proclamã revenirea la libertãţile publice dinainte (uneori parţial). In analiza atribuţiei conducãtorului starului, sub oricare regim, de a institui starea de urgenţã, starea de asediu sau cea de necesitate, doctorul Vida aratã cã acestea nu se puteau şi nu se pot exercita decît în baza unei legi, a unui act normativ oficial şi pe principiul proporţionalitãţii470. Am atins astfel, prin cuvîntul proporţionalitate un alt aspect concludent al cadrului juridic legat de evenimentele de la Timişoara. Atît în Declaraţia universalã a drepturilor omului, din 10 decembrie 1948, cît şi în Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale din 4 decembrie 1950 este enunţatã ca principiu „proporţionalitatea folosirii forţei" în activitatea de asigurare a ordinii publice. întîmplarea a fãcut cã personalitatea istoricã acreditatã cu introducerea acestui principiu în tehnica legislativã sã fie Sfîntul Toma din Aquino (122(4)5-1274), asupra cãruia autorul acestui volum a fãcut studii îndelungate în ţarã şi în strãinãtate. Aşa cum arãtam în ultimul capitol din volumul 3, Sfîntul Toma din Aquino (nume laic Tommaso D'Aquino) a enunţat în opera sa fundamentalã Summa Theologiea un cod de principii pentru uzul tribunalelor ecleziastice şi al celor laice, care au fost preluate de Inchiziţie şi aplicate nu totdeauna în litera şi spiritul lor. Unul dintre principii era cel al proporţionalitãţii: Potest tamen aliquis ex bona intentione proveniens, illicitus reddi si non sit proporţion atu s fini („Daca se iveşte totuşi — un caz — din partea cuiva de bunã intenţie, acesta se transformã în act ilicit dacã nu are o finalitate proporţionalã")- Tradus în situaţia de la Timişoara, forţele de ordine nu puteau folosi armele de foc decît dacã grupurile violente foloseau la rîndul lor arme de foc, iar împotriva unui foc tras cu un pistolet din mulţime nu se poate executa foc de armã automatã. Cu atît mai mult, împotriva unor grupuri care devasteazã, incendiazã clãdiri sau atacã cu pietre, cu rãngi, cu bîte forţele de ordine nu poţi folosi muniţie de tanc, muniţia de calibru mare a mitralierei de pe TAB (calibrul 14,5 mm), în seara şi noaptea de 17 spre 18 decembrie, cînd la Timişoara s-a tras ore în şir, nu aveau ce sã caute, din start, obuzele în magaziile tancurilor. S-a constatat folosirea muniţiei de rãzboi de pistol automat, muniţia armelor de pe TAB şi tanc, nu şi a obuzelor. Prezenţa lor în înarmarea tancurilor descoperã mai degrabã starea de improvizaţie, tipicã actelor ilegale, în care s-a acţionat. Aceste ordine din noaptea de 17 spre 18 decembrie au aparţinut, conform mãrturiilor, generalului Milea şi lui Ion Coman, Pentru cã nu vom insista pe evenimentele violente de ambele pãrţi din acest interval de timp, vom încerca sã stabilim cine au fost executanţii ordinelor lui Ceauşescu, spre cine trebuie sã ne uitãm atunci cînd analizãm consecinţele uzului de armã de foc. în timpul Procesului sãu, generalul Guşã a dat urmãtoarea declaraţie: „în seara zilei de 17.12.1989 am primit telefonic ordinul secretarului Ion Coman ca armata sã deschidã foc asupra demonstranţilor, «fãrã nici o discuţie», cu «toatã fermitatea». Eu nu am dat curs dispoziţiei primite din partea secretarului Ion Coman, ci am ordonat, dimpotrivã, sã nu se tragã în manifestanţi, dar sã se pãzeascã obiectivele stabilite, iar militarii sã nu se lase provocaţi şi dezarmaţi. Ordinul pe care 1am dat eu, tuturor trupelor din subordine din Timişoara, poate fi confirmat de locotenent-colonelul Zeca, colonelul lonescu, colonelul Gheorghe Radu, locotenent-colonelul Balaş Ştefan (era ofiţer de serviciu), precum şi comandanţii unitãţilor de la divizia mecanizatã pe care i-am convocat în seara aceleiaşi zile"471. Este perfect posibil sã fie aşa, dar nimeni nu explicã ce au cãutat trupele MApN în stradã, sã pãzeascã anumite clãdiri, loc unde au fost atacate, provocate, dezarmate şi obligate sã execute foc. Mai toate mãrturiile, inclusiv ale altor inculpaţi, aratã cã Armata a tras aproape toatã noaptea. Diferite imagini filmate cu camere ascunse aratã blindate executînd foc din mişcare, probabil respingînd un atac. Dar nu fusese decît un atac cu pietre, cu sticle, cu bîte. Sã ne uitãm încã o datã pe legile internaţionale: „Organul de stat abilitat sã exercite, în conformitate cu legea, toate mãsurile cu privire la respectarea ordinii publice în statul de drept este Ministerul de Interne. La realizarea acestor mãsuri participã şi Ministerul Apãrãrii Naţionale, pentru paza şi apãrarea unor obiective importante de pe teritoriul naţional, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept"472. şi pentru a nu exista confuzii, specialiştii militari precizeazã şi care forţe ale Armatei pot îndeplini aceste misiuni: „unitãţile şi subunitãţile de politie militarã din Ministerul Apãrãrii Naţionale"473.

O imagine mai apropiatã de cronologia realã a deschiderii focului la Timişoara o avem de la locotenent-colonelul Constantin Zeca: „Din ce mi s-a raportat de cãtre comandanţii din subordinea mea, am reţinut cã primele focuri de armã cu muniţie de rãzboi au fost executate în jurul orei 20.00. Pînâ la ordinul dat de Coman în jurul orei 18.00, acela de a se face uz de armã, dupã cum am precizat, s-a tras începînd cu orele 16.00-16.30 de cãtre trupele Ministerului Apãrãrii Naţionale în punctele: comandamentul Diviziei, cînd acesta a fost atacat (cele douã santinele), în zona agenţiei CEC de cãtre civilii care au capturat pistoletul miliţianului şi în zona podului Decebal şi în Piaţa Traian, pentru depresurarea tancurilor incendiate. Aceste trageri s-au efectuat, dupã cîte mi s-a raportat, cu cartuşe de manevrã"474. Poziţia pe care o putem considera oficialã a Ministerului Apãrãrii Naţionale a fost expusã pe larg în volumul „Armata româna în revoluţia din decembrie 1989", ea fiind de altfel citatã ca atare în mai multe documente şi luãri de poziţie ale unor înalte oficialitãţi militare. Episodul deschiderii focului cu muniţie de rãzboi este prezentat astfel: „în jurul orei 17.00 se realizeazã practic un dispozitiv circular pentru apãrarea Comitetului Judeţean de Partid, cu participarea, în majoritate, a trupelor de Securitate (-Miliţie), Miliţie, grãniceri. Dispunerea efectivelor militare se prezenta astfel: trupe de Securitate (-Miliţie) şi grãniceri, în clãdire; trupe de Securitate (în uniforme kaki) şi pe cîteva strãzi adiacente. Trupe din brigada de Securitate (—Miliţie) şi cea de grãniceri mai erau dislocate în Parcul Copiilor, la Comitetul Municipal de Partid, Catedralã şi Podul Decebal. La apãrarea sediului participã şi militari din UM 0187, aparţinînd MApN Importante efective ale MApN, din UM 01185, 01145, 01125, 01008 erau concentrate pentru a bloca arterele de comunicaţie şi a interzice afluirea manifestanţilor în zona sediului Comitetului Judeţean de Partid. Alte detaşamente din UM 01008 se aflau dispuse la Hotelul Continental, magazinul Bega, CEC, iar militari din UM 01185,01864,01926 laPoşta Centralã şi Banca Naţionalã; în Piaţa Maria şi la podul cu acelaşi nume ocupaserã dispozitive militari din UM 01276; la podul Decebal, militari din UM 001185, 01008, 01115. La sala Olimpia se afla trimis un detaşament din UM 01185, iar la Piaţa Unirii, pentru paza depozitului de muniţii al Gãrzilor patriotice, un alt detaşament din UM 01864. Dupã ce ajunge, în jurul orei 17.45, la comandamentul marii unitãţi mecanizate, generalulmaior Ştefan Guşã preia conducerea forţelor militare aparţinînd MApN aflate în oraş. Avînd în vedere cazurile de atac asupra cazãrmilor, cît şi de agresare a militarilor, în scopul capturãrii armamentului aflat asupra lor, ordonã ca subunitãţile sã primeascã, fiecare, cîte o unitate de foc, iar muniţia sã fie distribuitã pînã la soldat"475. Fragmentul dezvãluie principala inadvertenţã de fond a problemei: se justificã oricînd apãrarea cu forţe ale MApN a clãdirii depozitului de muniţii din Piaţa Unirii, a Poştei Centrale, a Bãncii Naţionale, a CEC-ului, chiar şi a podurilor (presupunînd cã se împiedica astfel minarea sau distrugerea acestora, ceea ce este greu de crezut), dar nu se înţelege ce au cãutat forţele Armatei la Hotelul Continental, la magazinul Bega, la sala Olimpia, în Piaţa Maria, pe arterele de comunicaţii spre CJP, care era apãrat cu forţele de ordine legale! însãşi motivaţia pentru înarmarea cu muniţie de rãzboi a trupelor pînâ la nivel de soldat — atacarea cazãrmilor şi tentativa de capturare a armelor — nu corespunde acestor dispozîve civile, într-o notã a lucrãrii, se precizeazã scopul real al prezenţei blindatelor în stradã: „în realitate, s-a urmãrit obţinerea unor efecte psihologice: impresionarea şi demobilizarea populaţiei, descurajarea acţiunilor agresive etc."476. Dar dacã misiunea nu este îndeplinitã, dacã se constatã cã manifestanţii nu sunt nici impresionaţi şi nici demobilizaţi? Iatã o întrebare f arã rãspuns. Poziţia generalului Guşã poate fi înţeleasã şi numai din punct de vedere strict militar, în faţa Comisiei senatoriale el a explicat: „Armata era împrãştiatã; la «Radu cel Frumos», în loc sã ne constituim în eşaloane de luptã, eram deja împrãştiaţi. Conducerea, foarte greu de executat. Or, pe acest fond al împrãştierii trupelor şi aşa puţine, un militar gîndeşte cã se poate pãtrunde (în dispozitivul de apãrare al ţãrii, n.a.)"477. Cu toate cã generalul Guşã a încercat sã retragã efectivele în spatele forţelor de ordine, ele au rãmas în poziţia cea mai vulnerabilã, în faţa acestora, pe cãile de comunicaţii, la distanţã de clãdirea CJP. în toate aceste locuri se poate pune în discuţie legitimitatea executãrii focului; în toate celelalte situaţii, în care efectivele Armatei au apãrat obiective de importanţã statalã, din poziţie defensivã, legitimitatea ripostei cu foc nu mai are nevoie de explicaţii. Cum dispozitivele au fost hotãrîte înainte ca generalul Guşã sã ajungã în oraş, responsabilitatea lui pentru deschiderea focului în acele

locuri ilegitime se reduce substanţial. Nu ne dãm seama în ce mãsurã el mai avea posibilitatea practicã de,a deplasa acele forţe şi de a le scoate din zonele vulnerabile, însã pare acum destul de clar cã orice atac asupra militarilor, indiferent de locul unde se aflau, a primit riposta conform ordinului generalului Milea — somaţie, foc în aer, foc la picioare. Generalul Guşã a întãrit acest ordin, o datã cu ordinul de înarmare cu muniţie de rãzboi: „în caz de atac, se va trage întîi foc de avertisment, în aer şi, apoi, la picioare"478, într-un interviu acordat lui Pavel Coruţ, el va declara: „Mã îngrijora situaţia militarã din zonã. Nu înţelegeam de ce era atacatã armata. Era clarã agresiunea asupra sediilor de partid. Dar, repet, mã derutau acţiunile împotriva armatei şi distrugerile magazinelor. Dacã aveau ceva cu partidul şi cu Ceauşescu, de ce atacau armata?"479, îi rãspundem noi astãzi, peste timp şi peste mormînt: pentru cã Armata împiedica accesul la sediul partidului şi pentru cã Armata apãra sediul partidului. Putea generalul Guşã sã retragã trupele din acele locuri? La cîteva minute dupã un astfel de ordin era declarat trãdãtor, împuşcat în unitate şi un alt comandant prelua conducerea forţelor de represiune, în lumea armatelor, asta este lege. Rãmase pe loc, efectivele MApN au reprezentat un simbol al autoritãţii, al autoritãţii care era atacatã pe toate planurile în acel moment. Noi nu arãtãm aici vinovaţi şi nevinovaţi — asta este treaba Justiţiei —, noi înfãţişãm aici tragedia. Cîţ mai realist şi cît mai aproape de dimensiunile sale umane. Totul a pornit de la telefonul mincinos al lui Nicolae Ceau-Sescu. Apoi, a fost şi blestemata şedinţã a CPEx. Şedinţa CPEX din 17 decembrie 1989 Din informaţiile furnizate de Ion Dincã, de Ion Coman şi de Mihai Hîrjãu, secretarul personal al lui Ceauşescu, în jurul prînzu-lui, în ziua de 17 decembrie 1989, şeful statului a fãcut o vizitã pe şantierul Casei Poporului pe timpul cãreia a fost informat cã problemele de la Timişoara nu s-au terminat. S-a dus mai întîi acasã, de unde 1-a sunat pe Milea şi 1-a minţit cã a decretat starea de necesitate, i-a chemat pe Coman, Bobu şi Manea Mãnescu dîndu-le aceeaşi informaţie falsã, apoi s-a întors la sediul Comitetului Central. A luat din nou legãtura cu conducerea politicã de la Timişoara şi a aflat cã trupele MI şi MApN nu au folosit muniţia de rãzboi, iar în plus Armata nu a demonstrat cu blindate, urmînd ca, o datã atacatã, sã riposteze cu foc. Cum principala preocupare a lui Ceauşescu în acel moment era „trãdarea", el a interpretat strict subiectiv cã ceea ce constituia în realitate o tentativã de respectare a legii şi o abandonare a sa de cãtre şefii ministerelor de forţã era simptomul trãdãrii. In faţa crizei, Nicolae Ceauşescu hotãrãşte sã atace direct, convo-cînd o şedinţã extraordinarã a Comitetului Politic Executiv. Sã nu trecem la analiza acelei şedinţe înainte sã revenim la şeful Securitãţii, persoanã cheie a revoluţiei, în noaptea de 16 spre 17 decembrie, generalul Vlad a studiat mãsura în care era posibilã o invazie a forţelor Tratatului de la Varşovia. Avînd în vedere atît forţele speciale infiltrate deja în ţarã şi forţele convenţionale care manevrau la frontiere, el a tras concluzia cã rezistenţa lui Ceauşescu, încãpãţînarea de a se menţine la putere şi ordinul de a deschide foc poate declanşa un atac militar, în consecinţã, el a ordonat intensificarea culegerii de informaţii, mai ales în legãturã cu activitatea şi mişcãrile agenturilor, deoarece acestea îi puţeau indica, prin comportament, o invazie iminentã. Totodatã, mai multe ordine date în judeţele cu probleme vizau protejarea instituţiei prin neimplicarea în tulburãri civile, protejarea documentelor, sigilarea armamentului. O parte a activitãţii din acea dupã-amiazã a fost dedicatã analizei şanselor unei soluţii politice (demisie sau destituire), însã preocuparea principalã a fost îndreptatã spre mişcãrile forţelor militare din preajma ţãrii. Reamintim cã tancurile se mişcau din douã direcţii, Ungaria şi URSS. Bulgarii foloseau alte metode, infiltrãri izolate şi treceri de frontierã, informative. Ştiau cã pot fi loviţi cu rachete sol-sol şi nu riscau un conflict cu un Ceauşescu imprevizibil. Rolul Bulgariei s-a jucat pe televiziune. Dacã Ceauşescu infuza rapid Armata cu bani din fondurile valutare obţinute tot de ea (circa douã miliarde de dolari) şi dacã nu se certa cu Vestul, mai ales cu americanii, invazia strãinã ar fi fost imposibilã. Ceauşescu însã nu ceda. Pe planul imaginii despre el însuşi, pe care şi-o construise Ceauşescu, fie ca urmare a fazelor înaintate ale paranoiei, fie ca urmare a mediului creat de propagandã în jurul sãu, el se considera un luptãtor comunist, acelaşi luptãtor comunist care cunoscuse închisorile şi participase la bãtãile de stradã din perioada 1945-1948. Orice întoarcere din realitatea situaţiei

critice a anului 1989 în adîncurile minţii sale nu gãsea acolo decît fondul sãrac şi primitiv al ideologiei marxist-leniniste, atît cît apucase el sã înveţe din ea. Faptul cã trage dupã el în prãpastie o ţarã nu-1 interesa, nu-1 punea în calcul. Construise partidul ca sã poatã rãmîne la Putere pînã la moarte şi, dintr-o datã, Uniunea Sovieticã îi dãdea planul peste cap. Revenind la subiectul nostru, trebuie sã arãtãm de la început cã stenogramele şedinţei CPEx din 17 decembrie, date publicitãţii pînã acum, nu sunt originale. S-a emis ipoteza cã, pe rînd, Ceauşescu, Bobu şi Curticeanu au intervenit asupra celei originale, eliminînd tocmai pãrţile cele mai importante. O altã suspiciune se îndreaptã spre MApN, unde au fost duse aceste documente, asupra cãrora s-a intervenit pentru a-1 scoate pe Milea din cauzã. Gestul lui Ceauşescu se confirmã: îşi incita subordonaţii la acte ilegale, apoi ştergea meschin şi laş urmele şi dãdea vina pe ei, fãrã nici o remuşcare. Stenograma a fost reconstituitã în mai multe rînduri şi nimeni nu poate confirma cã vreo versiune ar corespunde adevãrului. Este posibil însã ca falsul sã fi fost fãcut în clãdirea CC. Fostul stenograf al Cancelariei CC, Aurelian Dîrnu, avea sã declare Comisiei senatoriale conduse de Valentin Gabrielescu: „Duminicã seara m-am întors în Bucureşti, am urcat la birou. Colega mea era speriatã, mi-a spus cã tocmai participase la o şedinţã a Biroului Politic Executiv ca stenografã şi cã la Timişoara se întîmplã lucruri deosebite. Petrescu, adjunct de şef de secţie, şi Vela (decedat acum) i-au spus sã scoatã din stenogramã pagini întregi. Mi-a spus cã aceste pagini scoase conţineau indicaţiile date de cuplu pentru mãsurile ce trebuie luate la Timişoara"480. Deoarece în domeniul public circulã mai multe versiuni ale stenogramei, am procedat la o scurtã analizã, constatînd cã exemplarul reconstituit de stenografa Maria lonescu are foarte multe trãsãturi de credibilitate, atît prin limbajul tipic cît şi prin particularitãţi de comportament. Ea este în continuare contestatã de unii participanţi. Generalul Iulian Vlad a fost unul dintre aceştia: „Eu am contestat acea stenogramã, care în pãrţile esenţiale este contrafãcutã. 7-8 puncte din stenogramã sunt de contestat şi, contrar stenogramei, instanţa a trebuit sã ţinã seama de argumentele mele, cã erau logice, şi a trebuit ca în dispozitivul sentinţei sã se facã trimitere cã ceea ce se spune acolo este inexact"481. Abordîn-du-1 pe senatorul Sergiu Nicolaescu în ziua de 13 octombrie 2003, am aflat urmãtoarele: „Sergiu Nicolaescu: Eu m-am ocupat, încã din ianuarie 1990, deci foarte proaspãt, de verificarea situaţiei stenogramelor. Mai mult, eu am fost special la închisoarea Jilava şi le-am pus în faţã arestaţilor Bobu, Postelnicu... un text, iar ei mã priveau ca Dumnezeu, fiindcã se credeau condamnaţi la moarte. Am avut importante discuţii între patru ochi şi vã spun cã le-am solicitat sinceritate, dacã vor sã scape. Cred cã informaţiile obţinute de mine atunci sunt cele mai apropiate de adevãr, în ce o priveşte pe doamna lonescu, i-am solicitat refacerea stenogramei, dar cred cã ea a avut stenograma originalã, ascunsã undeva, a ştiut de unde sã o ia şi astfel a refãcut-o. AMS: înclin sã vã dau dreptate, pentru cã existã un aspect tehnic, foarte important al stenogramei, dincolo de ce s-a afirmat în şedinţã, şi anume succesiunea intervenţiilor. De exemplu, poţi sã-ţi aduci aminte ce a spus Postelnicu, dar foarte greu în ce timp precis a spus-o, dupã cine, în ce context, între ce alte intervenţii. Era o discuţie liberã, Elena Ceauşescu intra frecvent peste Nicolae Ceauşescu, acesta la rîndul sãu se adresa foarte general la miniştrii de acolo: «Voi ce-aţi fãcut? Ce ordine v-am dat eu?» etc., şi nu poţi şti în ce ordine au rãspuns Milea, Postelnicu, Vlad. SN: Sigur, sigur, bunã observaţia! Eu cred şi acum cã Maria lonescu a ştiut unde se aflã stenograma originalã sau a avut acces la ea şi a copiat-o. Oficial însã, rãmîne o stenogramã refãcutã, nu originalã. AMS: Mai existã o posibilitate, ca Maria lonescu sã fi refãcut stenograma dupã caiete. Ea nota pe nişte caiete. SN: Pe-astea le-a luat Armata. Le gãsiţi la Armatã". La ora 15.30 Mihai Hîrjâu a început sã-i convoace pe membrii CPEx la şedinţã. Dupã ora 16.00 soseşte la Timişoara avionul militar care îi aduce pe Ion Coman, general Ştefan Guşã, general Victor Stãnculescu, general (MI) Constantin Nuţã, generalii Chiţac, Cîrneanu şi Radu Gheorghe. Grupul de militari se deplaseazã mai întîi la Inspectoratul Judeţean al MI, unde este informat de atacarea incintei Diviziei mecanizate, apoi la cazarma „Oituz" dupã care, între orele 17.00 şi 17.30, ajunge la sediul Diviziei. Aici, Guşã a fost informat de colonelul lonescu asupra situaţiei din oraş şi a angajãrii forţelor Ministerului Apãrãrii: „Mi-a raportat cã o parte din demonstranţi a avut rãngi,

bîte, sticle incendiare şi cã au spart magazinele, iar unii au încercat sã intre în Comandament, fiind nevoiţi sã ordone focuri de avertisment în sus. De asemenea, cã dupã cîte cunoaşte ar fi fost omorîtã o femeie şi o fatã, dar nu de cãtre soldaţi. Mi-a arãtat geamurile sparte chiar la biroul în care ne aflam. A mai raportat cã dimineaţã a primit ordin de la ministru sã scoatã detaşamente de militari care sã se deplaseze cu cîntec prin oraş. Douã din acestea au fost blocate de civili şi cu greu le-au adus în cazãrmi, iar dupã acest incident au primit ordin de la Bucureşti sã nu mai iasã decît cu armament şi muniţie. Nu am întrebat de la cine au primit ordin, dar am dedus cã de la ministrul Apãrãrii s-au transmis de altcineva în numele ministrului. Menţionez cã atît timp cît m-am aflat în biroul ministrului (de la Bucureşti, n.a.), acesta nu a transmis un astfel de ordin. Am mai aflat de la locotenent-colonel Zeca cã şase tancuri din cazarma GIROC au fost blocate în timp ce se îndreptau spre Centru, cã un subofiţer şi un soldat au fost rãniţi (loviţi) şi cã în aceste tancuri se aflã muniţie de rãzboi, fiind unitate «gata de luptã permanent». Aceste tancuri aveau permanent muniţia în ele. Am ordonat ca imediat sã se ia mãsuri şi sã fie aduse în cazarmã, deoarece incendierea lor ar fi produs o catastrofã, în cazul cã au defecţiuni, sã fie remorcate şi tractate, inclusiv cu alte tancuri"482, în timp ce şeful Marelui Stat Major era informat în acest fel şi dãdea primele ordine, Ion Coman primea ştirea cã urmeazã şedinţa CPEx, iar factorii politici locali au primit ordinul sã organizeze audierea tele-conferinţei ce urma. Chemat de Ion Coman sã vinã la CJP, generalul Guşã refuzã şi nu va participa la audierea teleconferinţei. În versiunea stenogramei Sergiu Nicolaescu, la şedinţã au participat: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu Lina, Constantin Nicolae, Constantin Dãscãlescu, Dincã Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Mãnescu Manea, Niculescu Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Popescu Dumitru, Radu Ion, Rãdulescu Gheorghe, Totu loan, Andrei Ştefan, Curticeanu Silviu, David Gheorghe, Gere Mihai, Giosan Nicolae, Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Postelnicu Tudor, Stoian Ion, Szas losif, Toma loan, Ursu Ion. Au mai participat ca invitaţi Bãrbulescu Vasile şi Radu Constantin. „Tovarãşul Nicolae Ceauşescu: Nu sunt toţi tovarãşii? Tovarãşul Silviu Curticeanu: Lipsesc tovarãşii Coman Ion şi Ilie Matei, care sunt la Timişoara şi tovarãşa Suzana Gîdea. Nicolae Ceauşescu: Uite, tovarãşi, de ce am convocat Comitetul Politic Executiv. La Timişoara au avut loc asearã unele evenimente, care s-au reluat astãzi la prînz. Pretextul 1-a format aşa-zisul preot reformat, care a fost sancţionat pe linia lor, 1-au mutat din Timişoara în alt judeţ şi trebuia sã plece din casa pe care o ocupa. N-a vrut sã elibereze casa. Episopul s-a adresat tribunalului, care a hotãrît sã-1 evacueze. Lucrurile s-au tãrãgãnat mult. Ieri s-au dus sã punã în aplicare hotãrîrea tribunalului". Combinaţie de adevãr şi minciunã. Situaţia locativã ilegalã în care se afla Tokes a fost combinatã cu informaţia falsã cã sîmbãtâ s-au dus sã punã în aplicare hotãrîrea tribunalului", în realitate condiţiile legale pentru evacuare în ziua de sîmbãtã nu erau întrunite, iar evacuarea s-a fãcut abia dupã ce violenţele din oraş au per-jnis încadrarea legalã ã acţiunii, ca situaţie excepţionalã. Ceauşescu ascunde astfel faptul cã a cerut evacuarea ilegalã, în zi nelucrãtoare a lui Tokes. Nicolae Ceauşescu: „El şi-a organizat un grup. Aici este amestecul cercurilor de afarã, a cercurilor strãine de spionaj: începînd cu Budapesta, pentru cã el a dat şi un interviu. De fapt, lucrurile sunt cunoscute. De altfel, este cunoscut şi faptul cã atît în Rãsãrit cît şi în Apus toţi discutã cã în România ar trebui sã se schimbe lucrurile. şi-au propus şi cei din Rãsãrit, şi cei din Apus sã schimbe şi folosesc orice". Teza principalã a unei acţiuni organizate de Tokes — în realitate organizatã de serviciile secrete sovieto-franco-ungare sub pretextul Tokes - era argumentatã cu interviul pe care pastorul reformat îl dãduse televiziunii ungare, care însã nu putea fi luat în calcul drept acţiune de spionaj. Acţiunile de spionaj şi trãdare fuseserã documentate deplin de Securitate în septembrie. Bineînţeles, Ceauşescu nu recunoştea cã apariţia acestui caz îi aparţine prin ordinul de neîncepere a urmãririi penale împotriva lui Tokes. Apoi urmeazã o afirmaţie interesantã conform cãreia proiectul de schimbare a regimului din România „este cunoscut". Poate de membrii CPEx, nu de populaţie. De

altfel, din mãrturiile lui Ion Dincã aflãm cã, dupã cearta cu Gorbaciov de la Moscova, din decembrie, Ceauşescu a promis cã va prezenta Comitetului Central, Marii Adunãri Naţionale şi opiniei publice situaţia crizei din relaţia cu URSS şi va deschide problemele Tezaurului, Insulei Şerpilor şi Basarabiei. Tot ce a rãmas a fost scheunatul din Congresul al XlV-lea, în noiembrie. Punerea accentului pe Tokes şi pe „cercurile revanşarde, revizioniste" avea scopul de a asigura o imagine precisã de pericol naţional din partea vechiului inamic. Acesta pãrea şi mai mare, pentru cã atacul era sprijinit de agenţi şi occidentali şi sovietici. Era prima oarã cînd, dupã 1968, Ceauşescu invoca explicit pericolul unei agresiuni sovietice. Dumitru Popescu va expune, dupã revoluţie, opinia sa în legãturã cu aceastã temã: „Mã plictisea îngrozitor politizarea oricãrui fleac pînã la gradul de descendenţã din manevrele imperialismului mondial (...) Cînd blama dominaţia imperialista, chiar în vremea lui Brejnev, avea în vedere şi URSS, iar uneori numai URSS"483. Nicolae Ceauşescu: „Asearã, organele noastre au reuşit sã punã ordine. A fost evacuat şi trimis acolo unde a fost dat de Episcopie. Aceasta era, practic, o problemã strict a lor şi trebuia sã se aplice o hotãrîre judecãtoreascã de evacuare a casei, ceea ce era ceva nor-rnal. Astãzi, spre prînz, de altfel au fost şi ieri, dar tovarãşii n-au înţeles' cã vor reveni astãzi. O serie de elemente declasate sau adunat din nou şi au provocat dezordine, au intrat în sediul Comitetului Judeţean de Partid. Trebuia pusã pazã, pentru cã asta este o regulã generalã. Au avut o atitudine defensivã, capitulardã, atît organele Ministerului Apãrãrii Naţionale cît şi ale Ministerului de Interne". Ceauşescu a arãtat cã a fost reatacat sediul CJP Timiş de grupuri violente de huligani, care au agresat paza, organele de ordine, tre-cînd peste faptul cã nu-i informase despre primul atac. Acest tip de preambul avea scopul sã-i asigure pe membrii CPEx cã la Timişoara existã un vinovat clar şi bine identificat — huliganii, şi o victimã — ordinea publicã. Mai mult, prin atacarea sediului partidului din Timişoara se contura o circumstanţã agravantã, fiind vorba de partidul pe care ei îl conduceau şi îl reprezentau în acea şedinţã. Este posibil ca Ceauşescu sã fi mizat şi pe faptul cã majoritatea celor prezenţi nu ştia exact ce se întîmplase la Timişoara, cã unii probabil aflau atunci pentru prima oarã de acel caz, iar ceilalţi -Bobu, Dincã, Manea Mãnescu — erau deja informaţi. Dupã ce îi monteazã în acest fel, Ceauşescu trece de fapt la unul din scopurile sale, pentru care organizase în pripã şedinţa, şi anume acuzarea celor trei (iniţial doi) demnitari ministeriali de slãbiciune. „Nicolae Ceauşescu: Eu am dat ordin sã se facã acest lucru, iar voi aţi fãcut o plimbare. Nu era posibil sã se întîmple ce s-a întîmplat dacã unitãţile se gãseau în centru. Trebuia lichidate repede toate aceste lucruri. Le-a trebuit o orã şi jumãtate pînã s-au mişcat unitãţile militare. Unde a fost demonstraţia de care am vorbit, pentru care am dat ordin? Milea Vasile: Am executat deplasarea din est cãtre vest. Nicolae Ceauşescu: Nu deplasare de la est cãtre vest! Unitãţile transportoare şi de tancuri trebuia sã se afle în centru. Asta înseamnã ce am ordonat, mrsã se ducã de la est la vest. Am menţionat bine de asearã ce trebuie sã faci, demonstraţia unitãţilor de bazã, a tanchetelor, unitãţile motorizate, toate trebuiau sã fie în centrul oraşului, nu în cazarme. De aceea am spus sã fie demonstraţie, cã demonstraţia presupune ca toate unitãţile sã fie în centru. Asta înseamnã demonstraţie! Adevãrat cã n-am dat toate detaliile, dar cînd spui sã fie demonstraţie trebuie sã fie demonstraţie, nu sã se plimbe spre Jimbolia sau Arad. Trebuia sã fie în oraş, pentru cã strãzile sunt destul de largi. Acolo trebuie sã fie staţionate unele unitãţi. Acelaşi lucru şi cu trupele Ministerului de Interne." Intervenţia dezvãluie destul de mult din convorbirile de noapte şi de dimineaţã ale lui Ceauşescu şi aratã suficient de clar cã intenţia sa a fost dublã: angajarea forţelor MApN cu blindate în centrul oraşului şi folosirea armamentului cu muniţie de rãzboi împotriva manifestanţilor: „Trebuia lichidat repede toate aceste lucruri". Este la fel de clar cã Postelnicu a fost prudent, iar Milea a înţeles sã-şi trimitã unitãţile militare acolo unde le era locul, în dispozitivele de apãrare dinspre frontiere. Ca militar, Milea ştia ce înseamnã folosirea blindatelor în centre urbane, mai ales cã în tactica militarã acestea nu pot fi trimise în misiuni urbane decît exclusiv cu desant de infanterie. Adicã, blindatele trebuiau sã se deplaseze cu militari înarmaţi urcaţi pe ele, astfel încît orice atac asupra blindatului din partea unor luptãtori izolaţi (vînãtor de tancuri) sau în grup sã fie

respins cu foc de infanterie de pe tanc. Era situaţia cea mai periculoasã pentru manifestanţi, deoarece desantul de pe tanc putea executa foc dintr-o poziţie mai înalţã, în mişcare şi din apropiere. S-ar fi înregistrat sute, dacã nu mii de victime, deoarece focul ar fi putut fi deschis numai dacã manifestanţii se apropiau sau aruncau cu obiecte contondente de la micã distanţã, deoarece focul din mişcarea tancului nu poate fi precis, ci numai în masã, iar poziţia în unghi, de sus în jos, mãreşte numãrul de victime aflat în raza vizualã sau în bãtaia armei. Sã ne imaginãm un soldat aflat pe un tanc, rãnit sãu incendiat cu un cocteil Molotov; el nu poate fi ajutat, deoarece camarazii sãi nu se pot întoarce, rãsuci, nici mãcar mişca pentru a interveni; el nu poate primi nici asistenţa echipei medicale; el va cãdea de pe tanc sau va arde ca o torţã, în astfel de situaţii, soldaţii deschid focul instantaneu, din instinct de apãrare. Cunoştea Ceauşescu ce riscuri presupunea trimiterea blindatelor în centrul oraşului Timişoara? Dupã informaţiile date chiar de el în aceastã intervenţie, da. Pe de altã parte, dacã ordinul lui a fost de trimitere a blindatelor fãrã desant („Adevãrat cã n-am dat toate detaliile") el reprezenta o enormã greşealã militarã, o prostie. Pare acum ceva mai vizibil cã generalul Milea a încercat mai întîi sã-şi rezolve problema lui numãrul l, apãrarea frontierei în faţa unei invazii previzibile, anunţate prin diferite semnale tipice, şi a cãutat sã limiteze implicarea forţelor sale în oraş. Aceastã concluzie este confirmatã atît de declaraţiile generalului Guşã, despre valoarea scãzutã a trupelor trimise de Milea în oraş, cît şi de conversaţiile sale cu generalul Topliceanu (dacã sunt autentice). Dupã ce îl acuzã pe Postelnicu pentru faptul cã trupele de grãniceri nu au tras, deşi erau înarmate, şi cã trupele de securitâţe-miliţie au ieşit neînarmate, Ceauşescu a cerut lui Curticeanu sã1 cheme pe Iulian Vlad. Apoi, va lansa informaţia cu ordinele de peste noapte: Nicolae Ceauşescu: „Am discutat cu voi azi-noapte, am discutat de mai multe ori şi la 2, şi la 3, şi la 4 dimineaţa, ce aveţi de fãcut". Aici este necesarã o nuanţã, ãvînd în vedere cã Iulian Vlad contestã aceastã afirmaţie, în ce îl priveşte, dar nu ţine cont de faptul cã Ceauşescu fãcea afirmaţia în prezenţa şi cu referire doar la Milea şi Postelnicu. Acesta din urmã chiar va avea la un moment dat o replicã: „de 15 ori m-aţi sunat", ceea ce aratã cam ce a fãcut Ceauşescu toatã noaptea. Asta presupune şi o frecvenţa mult mai mare de convorbiri telefonice cu factorul politic de la Timişoara decît au recunoscut Bãlan sau Matei în timpul proceselor. La o astfel de frecvenţã a convorbirilor telefonice se putea da o sumedenie de ordine, între care cele privind demonstraţia de forţã de a doua zi cu trupe şi blindate, inclusiv ordine ilegale asupra uzului de armã. Reamintim însã cã în noaptea de 16 spre 17 decembrie incidentele se încheiaserã; nu s-a petrecut decît evacuarea pastorului Tokes. „Nicolae Ceauşescu: Voi n-aţi executat ordinul dat, cã am dat ordin în calitatea pe care o-am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru voi, pentru toate unitãţile, atît ale Ministerului Apãrãrii, cît şi ale Ministerului de Interne. Cum este posibilã o asemenea situaţie? Nişte derbedei sã intre în sediul Comitetului Judeţean de Partid, sã batã pe soldaţi, pe ofiţeri şi ei sã nu intervinã!? Vasile Milea: Nu le-am dat muniţii. Nicolae Ceauşescu: De ce nu le-aţi dat? Am dat ordin sã se tragã în aer, sã someze? De ce nu le-aţi dat muniţii? Dacã nu le-ai dat muniţii mai bine îi ţineai acasã! Ce fel de ministru al Apãrãrii eşti tu? Ce fel de ministru de Interne eşti tu, Postelnicu? Spuneaţi cã le-aţi dat muniţii de manevrã! Ei au primit sarcinã de luptã, nu de manevrã. Nu aţi spus adevãrul. De abia acum spuneţi, pînã acum aţi dezinformat. Aţi spus cã aţi dat ordin sã tragã! De ce aţi dezinformat?" Nu este exclus ca în timpul nopţii Milea şi Postelnicu sã se fi înţeles asupra ocolirii ordinului lui Ceauşescu, înarmîndu-şi fiecare trupele, dar cu muniţie de manevrã. Astfel, la întrebãrile insistente ale lui Ceauşescu dacã au fost înarmate trupele şi dacã au dat ordin sã se tragã, ei au rãspuns probabil cã le-au înarmat şi cã au dat ordin sã tragã, înţelegîndu-se în realitate ca ambele ordine sã fie blocate prin înarmarea cu muniţie de manevrã. Este evident cã Ceauşescu voia sînge, voia morţi, atît de mulţi încît revolta sã fie opritã de fricã, adicã reprimatã. Totodatã, este imposibil ca, în faţa tuturor variantelor de stenogramã, sã mai poatã cineva afirma cã Armata, Miliţia şi Securitatea au dorit represiunea, ca instituţii obediente lui Ceauşescu. Pînã şi Postelnicu, activistul rudimentar de la conducerea MI, a avut rezerve în faţa ordinului de a ucide. Putem afirma

cu temei cã la acea orã nu doreau un ordin de liber foc, din rãzbunare, decît cîţiva ofiţeri de Miliţie bãtuţi în seara precedentã şi cei care, vãzînd violenţa grupurilor de diversionisţi, deosebirea marcantã între aceştia şi locuitorii revoltaţi ai Timişoarei, au crezut cã într-adevãr la mijloc este o acţiune ungureascã. Teza ofiţerilor zeloşi poate fi pusã în discuţie, însã doar dupã teleconferinţã. Un aspect care trebuie neapãrat luat în calcul este impactul „cazului Braşov" asupra atitudinii miniştrilor de Interne şi Apãrare. Am vãzut cã în amintirea secretarului personal al lui Ceauşescu, Mihai Hîrjãu, apare referinţa la evenimentele de la Braşov prin faptul cã prima ştire despre incidentele de la Timişoara le compara cu cele de la Braşov. Mai cunoaştem şi de la ofiţerul anchetator Caraşcã faptul cã cei arestaţi în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, cu excepţia celor 29 de hoţi, erau manifestanţi politici. Este aşadar destul de normal sã credem cã prima imagine pe care au avut-o Vlad, Postelnicu şi Milea despre mişcãrile de la Timişoara sã fie asociatã mişcãrii muncitoreşti de la Braşov, caz deja instrumentat şi documentat în cadrul Securitãţii drept o situaţie în care „oamenii au avut dreptate", erorile au aparţinut factorului politic local, incidentele erau legate de situaţia socialã grea a populaţiei. Prevalîndu-se de teoria cã Armata şi Securitatea sunt ale poporului, ei au gãsit o resursã doctrinarã, dar şi legalã pentru prudenţa în faţa ordinelor insistente, disperate şi ilegale ale lui Nicolae Ceauşescu. Paradoxul acelui moment din şedinţa CPEx era cã, în timp ce Milea se apãra de acuzaţia cã 1-a dezinformat pe Ceauşescu peste noapte, el dãduse încã de la ora 13.30 şi apoi completase cu „ordinul în 14 puncte" ordinul de foc cu muniţie de rãzboi. De aceea, nu putem privi ordinele din noaptea de 16 spre 17 decembrie şi din dimineaţa şi dupã-amiaza de 17 decembrie ca fiind ale unui mecanism bine pus la punct, rigid, obedient care a intrat în funcţiune la ordinul — ilegal, sã nu uitãm acest lucru! — dat de comandantul suprem. Aici avem un caz de disfuncţionalitate în sistemul superior de comandã al statului, provenit probabil din sentimentul încercat de cei doi miniştri cã soarta lui Ceauşescu este pecetluitã. Precizãm acum cã nu numai generalul Iulian Vlad a avut pe parcursul anului o serie de ieşiri premonitorii, ci şi Milea, care în cîteva situaţii depistate pe parcursul documentãrii pentru acest volum (de exemplu, într-un dialog cu Sergiu Nicolaescu), a sugerat nuanţat înlãturarea lui Ceauşescu. Toţi însã aşteptau ca altcineva sã o facã. în continuare Ceauşescu a criticat şi faptul cã nici Gãrzile patriotice nu au fost scoase cu armament şi, revenind asupra celor doi miniştrii, a atins punctul principal al demersului sãu: „Nicolae Ceauşescu: Sâ discutãm în Comitetul Politic Executiv aceastã situaţie, iar eu, în calitate de comandant suprem, consider cã aţi trãdat interesele ţãrii^ânteresele poporului, ale socialismului şi n-aţi acţionat cu rãspundere. Vlad Iulian: Aveţi dreptate, tovarãşe secretar general, aşa este. Nicolae Ceauşescu: Au spus cã au scos trupele de Securitate, dar erau neînarmate. Vlad Iulian: Aşa este. Au fost cu bastoane de cauciuc şi cu gaze lacrimogene. Nicolae Ceauşescu: De ce nu au mers înarmaţi? Vlad Iulian: Am crezut cã nu era cazul". .' Scena are unele probleme de autenticitate. Este ilogic ca, acuzat de trãdare şi pasibil de condamnare la moarte, Iulian Vlad sã fi spus „Aveţi dreptate"! în al doilea rînd, generalul Vlad nu i se adresa lui Ceauşescu decît cu formula „tovarãşe preşedinte", niciodatã cu „tovarãşe secretar general". Replica „Aveţi dreptate, tovarãşe secretar general, aşa este" i-a aparţinut probabil lui Postelnicu sau este pusã de stenografã din greşealã. Vlad intrase în încãpere exact în acel moment, a salutat „Sã trãiţi, tovarãşe preşedinte" şi a rãmas în poziţie de drepţi, iar Ceauşescu a întors capul spre el rostind fraza: „Au spus cã au scos trupele de Securitate, dar erau neînarmate". Aceastã frazã este cea confirmatã de Vlad în prima lui replicã: „Aşa este, au fost cu bastoane... etc.". Altfel nu este logic, în secvenţa urmãtoare generalul Vlad a afirmat şi apoi a demonstrat cu martori în proces cã dialogul sãu cu Ceauşescu a continuat dupã ce el a rãspuns: „Am crezut cã nu e cazul", cu reacţia dictatorului: „Cum? Tu hotãrãşti?", de asemenea, logicã. Urmeazã o secvenţã mult mai importantã. „Nicolae Ceauşescu: De ce n-aţi raportat, sã spuneţi, cã am vorbit toatã noaptea cu voi? Din momentul de fatã, dacã Comitetul Politic Executiv este de acord, destituim pe ministrul Apãrãrii Naţionale, pe ministrul de Interne şi pe comandantul trupelor de Securitate. Din acest moment preiau comanda Armatei, sã-mi pregãtiţi Decretul. Convocaţi Consiliul de Stat, ca sã facem totul

legal, în seara asta. Nu mai am încredere în asemenea oameni. Nu se poate merge mai departe aşa. Toatã noaptea am stat şi am discutat cu ei din 10 în 10 minute, ca apoi sã-mi dau seama cã ei nu fac ce le-am ordonat. De abia pe urmã mi-am dat seama cã ei nu fac ce le-am spus. Trebuia sã-i omoare pe huligani, nu sã-i batã ei. Tu crezi cã huliganii aceia n-au ştiut care este situaţia cu voi, de au intrat în sediu? Intrarea în sediul organului de partid nu este admisã? Cine v-a dat dreptul sã vã consultaţi voi şi sã nu luaţi mãsurile care se impun, pentru cã eu am discutat cu voi şi v-am dat ordin? Ştiţi ce ar trebui sã fac, sã vã pun în faţa plutonului de execuţie! Asta meritaţi, pentru cã ceea ce aţi fãcut voi înseamnã pactizare cu inamicul!" în acest pasaj avem cîteva teme ce trebuie analizate. Ele dezvãluie existenţa unui fel de scenariu personal cu care Ceauşescu intrase în şedinţã, întrebat asupra acestui episod în timpul audierilor senatoriale, Ion Dincã a confirmat cã Ceauşescu intenţiona „sã preia el conducerea Armatei, a Ministerului de Interne şi Dep(artamentului) Securitãţii Statului pînã la numirea noilor titulari". Ceauşescu chiar a cerut lui Curticeanu sã pregãteascã decretul pentru a fi totul legal. Dar singura situaţie legalã era constituirea Marelui Cartier General şi decretarea stãrii de rãzboi. Rãzboi cu cine? Nici pe timp de pace nu se putea, deoarece portofoliile unor miniştri nu puteau fi luate sub autoritatea sa directã decît de cãtre primul-ministru. Ceauşescu nu era prim-ministru. Aşadar, afirmaţiile lui Ceauşescu erau incoerenţe. Mai departe s-a adresat cuiva, nu ştim cui, dar este posibil sã fi fost Vlad datoritã naturii întrebãrii, folosind subterfugiul extrem de periculos cã „huliganii", adicã agenţii strãini, ştiau care este „situaţia" cu cei trei miniştri. Adicã, trãdarea implica nu numai refuzul de a trage în manifestanţi, ci şi înţelegerea cu serviciile de spionaj strãine. Ea este continuatã de ameninţarea cu trimiterea în faţa plutonului de execuţie. Acuzaţia pãrea şi mai gravã, deoarece se consultaserã între ei". Adicã... complot! Scenariul este acum transparent, însã atunci însemna o ameninţare iminentã cu pedeapsa capitalã. Ceauşescu deja construise premisele, acuzarea, „probele", capetele de acuzare - complot, pactizare cu inamicul, trãdare. Dumitru Popescu îşi va prezenta opinia în interviul acordat ziaristului loan Tecşa: „înţelegeam cã poruncise şedinţa ca sã-i zdrobeascã psihic pe cei trei. Dar simţeam cã mai existã încã un substrat, şi anume timorarea noastrã, a membrilor CPEx"484. De ce? Care era scopul acestei timorãri indirecte a celor trei miniştri? Un posibil rãspuns, ales de noi tocmai pentru cã este plauzibil, se gãseşte tot la Ion Dincã: „Vreau sã vã spun cã Ceauşescu era preocupat de mult cã în rîndul membrilor Comitetului Executiv s-ar gãsi oameni nefideli lui, ca sã nu spun trãdãtori. El s-a exprimat de cîte-va ori la adresa unora cã e trãdare şi poate sã fie un act politic de teatru pentru a vedea cine îi spune sã se ducã la pensie şi sã alegem alt secretar general. Dacã se întîmpla aşa, el ştia cine sunt oponenţii sau oponentul. Din pãcate nici unul dintre noi nu a fãcut acest gest, deşi, dacã se fãcea acest gest, nu se întîmpla în ţarã ceea ce s-a întîmplat"485. Analiza lui Dincã este neaşteptat de viabilã, în contrast cu imaginea noastrã despre acest personaj odios. Aşa cum am arãtat în capitolele precedente, Ceauşescu ştia cã sovieticii îşi pun în aplicare scenariul de înlocuire a vechilor lideri comunişti prin intermediul unor membri ai Biroului Politic, sprijiniţi în şedinţa fatalã de miniştrii ministerelor de forţã. Aşa se întîmplase peste tot. Or, scenariul pãrea cã funcţioneazã, dar numai în privinţa miniştrilor, gestul acestora fiind probabil mai degrabã determinat de cunoaşterea scenariului moscovit, decît de o participare directã la proiectul sovietic. Ceauşescu aştepta în acel moment demascarea rivalului sãu, omul Moscovei. Vom spune cã cel vizat era Constantin Dãscãlescu. Mai era suspectat loan Ursu pentru legãturile sale privilegiate cu vîrfuri ale KGB-ului, iar Dãscãlescu, de felul cum fusese primit de sovietici în timpul vizitei din 4-6 decembrie. O altã persoanã contactatã de sovietici era Gogu Rãdulescu avînd numele conspirativ „Marcel". Este însã greu de crezut cã cei doi deveniserã agenţi sovietici şi atît de curajoşi peste noapte. KGB-ul nu reuşise sã penetreze atît de sigur lîngã Ceauşescu. Securitatea aflase încã din toamna anului 1988 cã mai mulţi membrii CPEx fuseserã contactaţi sub diferite pretexte, fie în orb, fie sub forma unor discuţii pe teme politice, pornind de la starea proastã a relaţiilor româno-sovie-tice şi ajungînd la perspectiva îmbunãtãţirii lor dacã Ceauşescu ar pãrãsi puterea. Aceste contacte aveau aspectul unor sondaje profesioniste pentru identificarea disponibilitãţii la scenariul moscovit, dar racolãri propriu-zise, cu intrarea într-un dialog care sã-1 pregãteascã pe înlocuitorul lui Nicolae Ceauşescu nu au fost depistate decît în cazurile Dãscãlescu, Ursu şi Gogu Rãdulescu. Trebuie subliniat din nou cã acest înlocuitor al lui

Ceauşescu reprezenta doar prima etapã politicã a scenariului, primul demnitar destinat sã preia conducerea partidului pentru a trece la reformarea acestuia dupã modelul perestroikãi. Din partid urma sã aparã o aripã reformatoare, condusã de un lider charismatic, vizat şi el mai de mult şi identificat de Securitate în persoana lui Ion Iliescu. Din informaţiile pe care le deţinem în acest moment, vîrfurile Securitãţii au început tot din 1988 sã permitã cultivarea imaginii lui Ion Hiescu drept posibil succesor al lui Nicolae Ceauşescu, accep-tînd sã fie plasate mai multe articole despre acesta în presa occidentalã. Celebrul articol despre Ion Iliescu din revista „Stern" este un caz. Apoi au fost informaţiile trimise posturilor de radio şi televiziune, cel mai bine penetrat cu surse pentru imaginea lui Ion Iliescu fiind „Europa liberã". Pentru conspirarea deplinã a acţiunii de construcţie mediaticã a imaginii lui Ion Iliescu au fost folosiţi cetãţeni strãini aflaţi sub contract informativ cu Securitatea. Alte articole şi informaţii erau infiltrate, în paralel, mai ales în presa de stînga din Franţa, de sovietici. In acel moment de tensiune maximã, ajuns la capãtul propriului scenariu de demascare a rivalului prosovietic, Ceauşescu este luat prin surprindere de o intervenţie venitã din locul unde se aştepta mai puţin. G0gu Rãdulescu, poreclit de popor Porcul, liderul comunist care cãsca de rupea în congrese, surprins nu o datã cu acest gest la televiziune, . individul în jurul cãruia roiau tot felul de intelectuali „disidenţi", ecum şi artiste de teatru şi film în cãutare de protecţie şi carierã, a deschis gura şi a rostit prima frazã de opoziţie: „Gheorghe Rãdulescu: Tovarãşe Ceauşescu, eu v-aş ruga sã nu luãm aceastã mãsurã, pentru cã nu este acum — aşa consider eu — mornentul, sã-i lãsãm sã vedem cum vor acţiona şi dupã aceea sã luãm mãsurile care se impun". Conform stenogramei Sava-Monac, în acel moment a intervenit şi primul-ministru: Constantin Dãscãlescu: Şi eu, tovarãşe Ceauşescu, sunt de aceeaşi pãrere. Consider cã nu este acum cazul sã luãm aceastã mãsurã". Ne oprim aici pentru o scurtã analizã a momentului. Stenograma Nicolaescu nu surprinde acest moment. Ea conţine un lung pasaj de dialog în care Ceauşescu reaminteşte ordinul pentru starea de necesitate, înregistreazã reacţiile Elenei Ceauşescu şi relativa docilitate a celor trei miniştri. Ceauşescu va face apoi un apel la „educaţia comunistã a UTC-ului", dezvãluind cã printre „huligani" erau şi membri de partid, şi UTC-işti: „De altfel, au fost şi cîţiva membri de partid, dar mulţi UTC-işti. Ce educaţie revoluţionarã faceţi voi?". Pasajul care ne intereseazã în continuare este însã urmãtorul: „Nicolae Ceauşescu: Deci, tovarãşi, avînd în vedere situaţia care s-a creat, acum de fapt îmi dau seama, cã, aşa cum este, nu se poate face ordine cu ciomagul. Am convocat şi teleconferinţa. Voi da ordin ca imediat sã se primeascã, acum, armament, toţi sã fie înarmaţi şi sã aplice ordinul. Cînd am dat ordin sã aplicaţi starea de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bîta? Cînd am spus stare de necesitate, ce însearnnã pentru voi stare de necesitate, cu bîta? Tu, care conduci de Securitate, nu ştii ce înseamnã stare de necesitate (?) Iulian: Ştiu, tovarãşe secretar general, am dat ordin. Nicolae Ceauşescu: Nici acum nu spuneţi adevãrul, pentru cã cei de la sediul Comitetului Judeţean de Partid n-au avut cu ce trage. Soldaţii au luptat cu ce au avut, cu bîta, şi au reuşit sã facã faţã. Unul dacã trãgea, ar fi fugit ca potîrnichiile. Voi nu vedeţi unde aţi adus situaţia? Am spus sã trageţi în aer, somaţi, şi dacã nu, trageţi în picioare. Elena Ceauşescu: Sã fi tras în ei, sã fi cãzut şi pe urmã luaţi şi bãgaţi în beci. Nu vi s-a spus aşa? Unul sã nu iasã". Pasajul este fundamental pentru analiza noastrã. Din particularitãţile de limbaj ne dãm seama cã este real, adicã aşa cum a fost consemnat pe caiet de stenografe. Ceauşescu repetã de trei ori „stare de necesitate" în aceeaşi intervenţie, insisţînd pe „vinovãţia" celor trei. Probabil cã în acel moment toţi trei ştiau cã afirmaţia este falsã, dar 9 tãceau, în acest loc, stenograma Sava-Monac introduce celebra replicã a opoziţiei lui Milea: „Silviu Curticeanu: Sã tragã! Nicolae Ceauşescu: De ce nu aţi fãcut ce v-am spus eu?!

Vasile Milea: Vã raportez, tovarãşe secretar general, cã n-am înţeles acest lucru. Am cãutat în toate regulamentele militare şi nu am gãsit nicãieri prevãzut cã armata trebuie sã tragã în popor". Precizãm un amãnunt scãpat din vedere de analişti şi anume cã celebra replicã a consultãrii regulamentelor i-a fost atribuitã în Stenograma Sergiu Nicolaescu lui Tudor Postelnicu, acesta asumîn-du-şi-o în timpul procesului, dar mãrturiile altor inculpaţi, ca de exemplu Bobu, indicîndu-1 pe Milea ca autor, a produs convingerea cã replica i-a aparţinut ministrului Apãrãrii. Existã însã o informaţie mult mai precisã, venitã de la un martor ocular, care se afla în imediata apropiere a celor doi miniştri — generalul Constantin Olteanu. Relatarea sa are toate argumentele exactitãţii: „Cînd îşi vãrsa focul mai ţâre pe cei doi, Nicolae Ceauşescu a constatat cã generalul Iulian Vlad, şeful Departamentului Securitãţii Statului, nu era prezent şi a cerut sã fie chemat imediat, deşi acesta nu fãcea parte din Comitetul Politic Executiv, în circa 15 minute, generalul Vlad a sosit şi a împãrtãşit soarta miniştrilor muştruluiţi"486. Sã ne oprim şi ^ci o clipã şi sã constatãm cã stenograma conţine cel puţin o lacunã gravã: nu marcheazã absenţa iniţialã a lui Vlad şi nici momentul apariţiei lui. Or, stenograma, aşa cum este prezentatã, dã impresia cã Vlad a participat de la început şi probabil i se atribuie cuvinte pe care nu le-a spus el. în al doilea rînd, apariţia lui Vlad trebuie sã se fi produs tîrziu, cel puţin dupã jumãtatea şedinţei, pentru cã avem douã intervale mari marcate de Olteanu: primul, în care Ceauşescu îşi varsã focul pe cei doi miniştri, şi al doilea în care trec 15 minute pînâ apare Vlad. Existã aşadar premise ca observaţiile lui Vlad la adresa stenogramelor sã-fîe întemeiate, în continuare, generalul Olteanu dã şi alte amãnunte: „Cei trei demnitari erau acuzaţi de Ceauşescu pentru trãdare, cerînd sã fie destituiţi şi trimişi - cum zicea el - în faţa plutonului de execuţie, în aceastã atmosferã incendiarã, a luat cuvîntul Tudor Postelnicu care a declarat cã el este un om corect, devotat, cã poate fi destituit, trimis în faţa plutonului de execuţie, dar cã nu este trãdãtor. La cele spuse de Postelnicu, Ceauşescu nu a fãcut nici o apreciere, în continuare, Postelnicu a explicat cã ei, cei de la Interne, au cãutat în legi, în regulamente, în alte acte normative, fãrã sã spunã explicit ce anume, dar nu au gãsit prevederi care sã le permitã sã acţioneze altfel decît o fãcuserã"4*''. Nu poate exista nici o confuzie: cel care a fãcut afirmaţia în legãturã cu cercetarea legilor care nu permit „sã se tragã în popor" -dacã cumva s-a spus şi asta — a fost Tudor Postelnicu, nu Milea. El spune acolo: „...Cei de la Interne au cãutat în legi". Generalul Olteanu nu se putea înşela dintr-un motiv foarte simplu: „Dupã aceea, a intervenit generalul Vasile Milea, care se afla lîngã mine, în stînga, iar Postelnicu în stînga lui Milea. Fac aceastã precizare pentru a se înţelege cã m-am aflat aproape de cei doi miniştri şi am avut posibilitatea sa reţin ceea ce a spus fiecare". Prin urmare, informaţia cu atitudinea lui Milea de a refuza sã tragã în popor este o Agendã. Iar legenda nu putea fi fabricatã decît, postrevoluţionar, de cineva de Ia Armatã sau prin reconstituirea stenogramelor sub controlul Armatei. Prin urmare, replicile corecte ar trebui sã fie cele din stenograma Nicolaescu: „Elena Ceauşescu: Dacã nu v-a fost clar, de ce nu aţi întrebat? Trebuia sã întrebaţi dacã ies trupele înarmate sau neînarmate. Tudor Postelnicu: Vã raportez cã nici într-un act normativ nu am gãsit acest lucru şi nu mi sa comunicat cã trebuie sã iasã cu cartuşe de rãzboi488". Pare un schimb de cuvinte mai aproape de realitatea raporturilor de atunci între acei miniştri şi CPEx, în timp ce o replicã „Armata care trebuie sã tragã în popor" pare destul de strident adãugatã de cei de la MApN dupã revoluţie. Nu-i spunea nimeni lui Ceauşescu: „Ordinul tãu înseamnã cã Armata trebuie sã tragã în popor!". Astea sunt fantezii. Oricum, a fost momentul-cheie, a fost singurul moment de adevãr din acea mascaradã sîngeroasã organizatã de Ceauşescu. Dictatorul a fost confruntat cu primul adevãr, cu realitatea juridicã a unui stat în care acelaşi Ceauşescu fãcea paradã de legalitate, cu minciuna aruncatã disperat pentru a se salva cu orice preţ. S-or fi privit în ochi în acel moment? O fi avut curajul Milea sã-i înfrunte privirile? Nimeni nu-şi mai aduce aminte, însã cei trei miniştri au fost ţinuţi tot timpul în picioare, în poziţie de drepţi. Poziţia de drepţi nu este umilitoare în faţa unui om drept, însã în faţa unui ticãlos este o adevãratã înjosire. Revenind la momentul apariţiei primelor rezerve şi obiecţii faţã de mãsurile cerute de Ceauşescu împotriva lui Milea, Postelnicu şi Vlad, vom constata

cã la Bucureşti, în acea searã de 17 decembrie, se petrecea un fapt prea asemãnãtor cu ceea ce se petrecuse în celelalte capitale ale statelor comuniste din Europa: „Nicolae Ceauşescu: Manea, tu ce pãrere ai? Manea Mãnescu: Tovarãşe preşedinte, şi eu cred cã nu este acum momentul pentru aceastã mãsurã. Gheorghe Oprea: Tovarãşe Ceauşescu, vã rog sã nu luãm acum aceastã mãsurã, ca sã-i lãsãm sã vedem cum vor acţiona. Dupã aceea vom vedea ce mãsuri se impun a fi luate. Nicolae Ceauşescu: îi lãsãm pe ãştia sã demonstreze, şi noi nu luãm nici o mãsurã?! Voi ştiţi cum a fost, în 1945, în aceastã piaţã? Au tras în noi şi nouã nu ne-a fost fricã de ei. Eu eram aici, în piaţã, împreunã cu Doncea şi cu Pătrăşcanu. Vasile Bãrbulescu: Eu ştiu cã eraţi aici şi v-aţi expus gloanţelor reacţiunii. Nicolae Ceauşescu: Deci nu sunteţi de acord cu mãsura propusã?! Atunci (trîntind hîrtiile din faţa sa şi ridicîndu-se de pe scaun), alegeţi-vã alt secretar general! (Se îndreaptã spre uşã; moment în care Silviu Curticeanu îl urmeazã ajungîndu-1, spunîndu-i: Nu aşa, tovarãşe secretar general. Eu niciodatã n-am sã vã pãrãsesc, voi rãmîne lîngã dumneavoastrã. în acest moment se ridicã de pe scaun Constantin Dãscãlescu care spune: Nu se poate, tovarãşe secretar general, noi nu asta am vrut. Nu se poate! în acest moment se ridicã de pe scaune aproape întreg Comitetul Politic Executiv, creîndu-se un moment de derutã. Ana Mureşan plîngea. Elena Ceauşescu s-a dus spre el, convingîndu-1 sã revinã pe scaunul sãu). Dumitru Popescu: Eu nu înţeleg aceastã reacţie, întrucît aici s-a exprimat o simplã pãrere. Emil Bobu: Vã rugãm sã nu vã supãraţi, tovarãşe secretar general. Gheorghe Rãdulescu: Eu nu am fãcut propunerea aceasta ca sã ajungem la o asemenea situaţie. A fost o simplã pãrere. Nicolae Ceauşescu: Bine. Atunci eu voi pleca mîine în Iran şi vom relua aceastã problemã dupã ce se vor termina evenimentele de la Timişoara (...)". Pasajul acesta, al şedinţei CPEx, este halucinant. El a conţinut ternele principale ale tragediei României din acel moment istoric, în faţa celei mai slabe opoziţii, în faţa celei mai mici frîne împotriva ilegalitãţii şi crimei, Nicolae Ceauşescu cedeazã puterea, în momentul în care şeful partidului a fost întors din drum, el îşi anunţase deja intenţiile criminale, dãduse ordinul de deschidere a focului. Pentru cercetãtorul evenimentului este cu atît mai fascinant acest moment cu cît el copia scenariul sovietic aplicat în celelalte ţãri comuniste: opoziţie din rîndul Biroului Politic şi refuzul şefilor ministerelor de forţã de a executa ordine ilegale, în primul rînd ordinul de a trage în oameni. Nu avem probe şi nici prea multã înclinaţie sã *j5redem cã URSS reuşise sã racoleze unul sau doi membri ai CPEx şi pe cei trei miniştri, şi mai degrabã credem cã fiecare sau oricum cei mai mulţi dintre cei prezenţi acolo simţeau cã epoca lui Ceauşescu este terminatã, cã liderul absolut este condamnat de sovietici sau cã trebuia oricum sã urmeze o schimbare de echipã. Dar faptul cã au acţionat astfel, mai ales dacã nu erau înţeleşi cu sovieticii, este cu atît mai grav. O mãrturie elocventã avem de la Cornel Pacoste, care a participat la şedinţa CPEx şi a descris întîmplãrile în timpul procesului de la Timişoara: „în acest context, Ceauşescu Nicolae a propus destituirea celor trei miniştri, el urmînd sã preia comanda. Pe rînd, într-o formã mai mult sau mai puţin expresã, Gogu Rãdulescu, Constantin Dâscãlescu, Gheorghe Oprea s-au opus, toţi subliniind cã nu este momentul potrivit pentru aceastã mãsurã. Personal cred cã dacã s-ar fi propus fie chiar numai suspendarea lui Postelnicu, nimeni nu se opunea, în aceastã situaţie, Ceauşescu Nicolae şi-a pus mîinile în cap şi s-a îndreptat ca o vijelie spre ieşire, spunînd: «Cãutaţi-va atunci un alt secretar general». S-a iscat un vacarm, agitaţie, mulţi 1-au luat în braţe pentru a-1 opri, alţii strigau sã nu plece, în acest timp am auzit-o pe Ceauşescu Elena afirmînd: «Lãsaţi-1 în pace cã se întoarce»"489. Dumitru Popescu a vãzut scena puţin altfel: „A dat cu pumnul în masã, s-a ridicat în picioare şi a strigat: «Eu cu acest Comitet Executiv nu pot sã mai lucrez. Alegeţi-vã alt secretar general, eu nu mai sunt secretarul vostru general». şi a dat sã plece (...) Au intervenit cîţiva, repede, şi 1-au blocat la uşã. Am auzit cuvinte patetice, declaraţii, asigurãri, angajamente, toate de naturã sã-1 frîneze"490. în continuare, fostul acolit al lui Nicolae Ceauşescu va descrie scena revenirii la Putere: „S-a întors, s-a dus la locul lui, a rãmas în picioare,

s-a sprijinit în cot de scaun, într-o poziţie meditativã, a pãstrat cîteva minute de tãcere, cîntãrind, pasãmite, dupã care, aproape calm, parcã detaşat de lume, cu o linişte în care mai pluteau totuşi ameninţãri, a spus: «Bine, o sã facem aşa. Deocamdatã sã ne vedem de treburi'. Ô sã mai discutãm chestiunea». Cuvintele, deşi rezonabile, co'nţineau o primejdie latentã, oricînd pasibilã sã degenereze într-tj nouã crizã"491, în continuare însã Dumitru Popescu încearcã sã justifice atitudinea celor care 1-au întors din drum pe dictatorul comunist al României. El expune o teorie care nu poate fi lãsatã sã circule în domeniul public fãrã o abordare polemica. Vom sublinia pasajele litigioase: „în plus, în şedinţa din 17 decembrie 1989 ceea ce cerea Ceauşescu era absolut legal. El spunea: Au avut loc tulburãri ale ordinii publice în Timişoara. Vagabonzi, haimanale, huligani au dat foc la magazine, au spart vitrinele, au furat bunuri în valoare de zeci şi sute de milioane, au devastat sediul organului local al puterii de stat şi al judeţenei de partid, au molestat militarii de pazã, au atacat unitãţi militare. şi voi aţi stat cu braţele în sîn. Toatã noaptea v-am dat ordine şi indicaţii cum sã procedaţi. Nu voi, activul local cu pieptul i-a scos din sediu pe agresori şi a restabilit liniştea. Voi aţi stat ca nişte nãtãrãi, aţi trimis sã apere instituţiile şi bunurile publice bieţi militari neînarmaţi, practic ţinînd nişte beţe de lemn în mînã. V-am dat ordin clar sã-i somaţi pe cei care atacã, sã trageţi în aer şi dacã nu opresc agresiunea, sã trageţi la picioare. Ce era ilegal aici?"492. Totul era ilegal. Dar, sã o luãm pe rînd. Dumitru Popescu invocã ordinea publicã drept obiect al tulburãrilor de la Timişoara. Organismul constituţional şi legal care are datoria sã restabileascã ordinea publicã era/este Ministerul de Interne, nu Armata. Dumitru Popescu, în loc sã se întrebe ce era ilegal acolo, trebuia sã se întrebe ce cãutau ministrul Milea în şedinţã şi Armata în stradã? în continuare el îl citeazã pe Ceauşescu atunci cînd îi descrie pe autorii incidentelor de ordine publicã de la Timişoara: vagabonzi, haimanale, huligani, şi uitã cã, în şedinţa la care a participat, s-a cerut intervenţia cu blindate. Este posibil ca, pe moment, Dumitru Popescu sã nu fi sesizat nuanţa, dar mai departe face trimitere la episodul restabilirii liniştii. Pãi, dacã vagabonzii, haimanalele şi huliganii au furat, devastat şi incendiat pe 16 decembrie şi liniştea a fost restabilitã, avînd sub cercetare peste 100 de arestaţi, cum se face cã a doua zi au revenit sã fure, sã devasteze şi sã incendieze? Ce comportament de hoţ este acesta? Dacã au ieşit sã fure şi sã distrugã în numele lui Tokes, cum le spusese Ceauşescu, cum se explicã revenirea la infracţiunile de ordine publicã dupã ce Tokes fusese evacuat şi nu se mai afla în oraş? Dacã a fost vorba de o acţiune a unor sprijinitori ai lui Tokes — deci, cu caracter politic —, cum se explica faptul cã, aşa cum i-a informat tot Ceauşescu, huliganii erau „în majoritate UTC-işti", iar printre ei erau şi membri de partid? Un om inteligent ca Dumitru Popescu nu avea voie sã nu-şi punã aceste întrebãri, mai ales cînd, în faţa lui, şeful Internelor afirmã cã în actele normative nu se precizeazã folosirea muniţiei de rãzboi. Este posibil sã crezi cã, în faţa unor vagabonzi, şeful Armatei, al Securitãţii, şi mai ales o brutã ca Postelnicu au refuzat sã tragã pentru cã erau nişte nãtãrãi sau pentru cã aveau informaţii despre componenţa realã a manifestanţilor de la Timişoara? în legãturã cu somarea şi împuşcarea celor care atacã, agreseazã, principiul de drept este corect, numai cã Ceauşescu ceruse intervenţia Armatei cu muniţie de rãzboi şi cu blindate în situaţie ofensivã - tocmai asta reproşase şi Elena Ceauşescu: „sã-i doboare şi sã-i bage la beci" -, fãrã instituirea legalã a stãrii de necesitate. Pe cine acuza Ceauşescu în faţa lui cã n-a tras, pe atacantul central de la Universitatea Craiova sau pe ministrul Apãrãrii? Dumitru Popescu, un intelectual, un om cultivat, o personalitate cu interesante intervenţii reflexive, nu şi-a pus întrebarea simplã: Ce cautã tancurile împotriva unor vagabonzi? Dar dacã erau spioni, din Est şi din Vest? Chiar Dumitru Popescu afirmã cã se plictisise de politizãrile catastrofice ale lui Ceauşescu, la care se adaugã faptul cã tot în faţa lui şeful Securitãţii, întrebat de ce nu a intervenit în forţã, a rãspuns: „Am considerat cã nu era cazul". Semnal cã nu era cazul spionilor. Iatã de ce întrebarea lui Dumitru Popescu: „Ce era ilegal aici?" nu este nici mãcar retoricã. Admitem cã la acea orã el şi ceilalţi acoliţi ai lui Ceauşescu nu ştiau cã Lepa Bãrbat fusese împuşcatã mortal la Timişoara fãrã sã atace şi sã agreseze militarii, dar nu putem admite cã un om cu pretenţii intelectuale trebuie neapãrat crezut pe cuvînt. Cei care 1-au întors din drum pe Ceauşescu atunci şi-au asumat calitatea de complici la crimã. Tot complici la crimã sunt şi ceilalţi membri ai CPEx care, la sfârşitul şedinţei, cînd Ceauşescu le cere votul, i-au votat ordinele criminale fie explicit, fie prin tãcere. S-a vehiculat

mereu teza cã echipele de securişti care pãzeau sediul Comitetului Central i-ar fi arestat sau eventual ucis pe oponenţii lui Ceauşescu. Este fals. Avem la dispoziţie mãrturia colonelului Octavian Nae, şeful Serviciului Gãrzi din Direcţia V a DSS, care infirmã teza conform cãreia şedinţa CPEx din 17 decembrie ar fi fost înconjuratã, pãzitã cu armele şi s-ar fi ţinut sub presiunea armelor. Afarã erau ofiţerii din garda personalã a celor dinãuntru493. Securiştii din clãdire sunt oricum aceiaşi care, la ordinul generalului Vlad, depun armele în 22 decembrie, atunci cînd manifestanţii pãtrund în sediu, încã de la acea orã a şedinţei CPEx, securiştii rãspundeau numai la comanda lui Vlad. De altfel, în timpul audierii sale la Comisia senatorialã, în ziua de 24 ianuarie 1994, generalul Neagoe, şeful gãrzilor lui Ceauşescu, a declarat: „Am avut o discuţie anterioarã cu Iulian Vlad cã noi ce facem dacã se întîmplã şi la noi ce s-a întîmplat în celelalte ţãri socialiste şi am ajuns la concluzia cã «noi nu tragem»!". Dovezile existã în conţinutul tuturor contraordinelor date de şeful Securitãţii pe toatã durata perioadei 14-17 decembrie şi mai ales dupã, cînd Ceauşescu era încã la Putere, în acea scuzã este şi o dozã de fariseism. Era posibil ca Nicolae Ceauşescu sã aresteze Comitetul Politic Executiv? Se putea ascunde un astfel de fapt? Putea sã aparã seara Ceauşescu la televizor şi sã anunţe cã a arestat CPEx-ul, cã i-a arestat chiar pe oamenii lui, creaţi de el, aleşi de el tocmai pentru cã îi erau fideli? Dar Comitetul Central, dar Congresul care abia se terminase? Criza ar fi fost şi mai mare, o crizã devastatoare, nu numai la vîrful partidului, ci în tot partidul. Era Ceauşescu disperat, dar nu nebun. Teza gãrzilor care i-ar fi arestat sau ucis pe membrii CPEx este o gogoriţã. In textul stenogramei mai existã un moment semnificativ pentru relaţia Ceauşescu-Milea. Este secvenţa în care Ceauşescu cere angajamentul celor doi miniştri, iar generalul Vasile Milea dã urmãtorul rãspuns: Vasile Milea: „Garanţia pentru mine este cã n-am înţeles primejdia de la început, acum îmi este clar, cînd aţi spus cã este «stare excepţionalã»". Intervenţia aceasta întãreşte senzaţia cã Milea şi-a dat seama la un moment dat cã lipseşte baza legalã a ordinului transmis telefonic de Ceauşescu şi a ordinelor sale trimise la Timişoara. Afirmaţia tranşantã fãcutã de Ceauşescu în CPEx, cã a instituit starea de necesitate, i-a dat probabil lui Milea sentimentul cã are o acoperire legalã pentru folosirea muniţiei de rãzboi şi a blindatelor împotriva manifestanţilor. Logic, legal şi omeneşte, dupã ce în şedinţa CPEx s-a spus cã nu existã reglementãri pentru folosirea muniţiei de rãzboi în tulburãri interne, Milea trebuie înţeles ca fiind cel mai înşelat în aceastã afacere sîngeroasã. Este şi motivul pentru care spune „acum îmi este clar" pentru cã s-a instituit oficial „starea excepţionalã", cea care ar fi trebuit sã-i ofere temeiul legal pentru ordinul de foc. în mod normal, pentru a înţelege şi mai bine contextul juridic, dupã terminarea şedinţei, Silviu Curticeanu trebuia sã treacã la întocmirea textului decretului privind instituirea stãrii de necesitate, decret în care urmau sã fie precizate concret misiunile Armatei. Nu a fãcut-o. Ceauşescu nu a cerut-o. Un şef de stat responsabil, care înţelege şi protejeazã starea Armatei ţãrii, include în decret toate acele misiuni care acoperã actele deja desfãşurate de organismul militar din ordinul sãu şi îşi asumã rãspunderea politicã pentru ele, aşa cum fãcea mareşalul Ion Antonescu. Deşi au murit executaţi tot de ai lor şi tot din ordinul Moscovei, este o mare diferenţã moralã între Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu. Teleconferinta din 17 decembrie 1989 Ieşind din şedinţa CPEx, Ceauşescu îl întreabã pe Silviu Curticeanu dacã este pregãtitã teleconferinţa cu judeţele şi insistã ca la sediile judeţene de partid sã se afle prezenţi comandanţii militari pentru a auzi de la el, peste autoritatea miniştrilor, ordinele clare de folosire a armamentului împotriva manifestanţilor. în timpul acesta la Timişoara se întîmpla din nou ceva cu procurorul general adjunct Gheorghe Diaconescu: „Am aflat cã va fi o teleconferinţa. M-am deplasat în sala care fusese amenajatã special pentru audierea ei, în clãdirea Inspectoratului, însã Macii mi-a spus pe un ton vizibil jenat cã şedinţa din acel loc are un caracter operativ, intern şi am fost respins, invitat sã pãrãsesc sala. Era încã un semnal cã mã aflam în dizgraţie. Atunci m-am interesat şi m-am dus la centrala telefonicã, unde, spre surprinderea mea 1-am gãsit pe colonelul Filip Teodorescu. Cum

teleconferinţa întîrzia, am avut ocazia sã discut cu el şi sã înţeleg cã şi el avea anumite rezerve faţã de cursul evenimentelor. Am audiat împreunã teleconferinţa. în timpul teleconferinţei s-au auzit focuri de armã automatã. Era muniţie de manevrã. Se trãgea inclusiv din clãdirea în care mã aflam. Oamenii erau în stradã, la ferestre, pe terase şi priveau curioşi. Prin intermediul unui telefonist am aflat cã fusese atacatã unitatea militarã, dar şi undeva în preajma Inspectoratului. Ştiu cã s-a folosit muniţie de manevrã". Filip Teodorescu recunoaşte cã 1-a întîlnit pe Diaconescu în biroul tehnic al Inspectoratului, dar cã, observînd întîrzierea teleconferinţei, la un moment dat a plecat, audiind pãrţi ale teleconferinţei din biroul şefului securitãţii Timiş. El mai afirmã cã nu a auzit nici un foc de armã pe timpul teleconferinţei, ceea ce este posibil avînd în vedere cã serviciul tehnic (centrala telefonicã) se afla într-o altã clãdire. La teleconferinţa Nicolae Ceauşescu a minţit din nou cã factorul Politic local a fãcut greşeala de a nu-1 evacua pe Tokes „conform legilor ţãrii şi normelor care sunt în toatã lumea". Reamintim cã legea nu permitea evacuarea forţatã în zilele oficiale de odihnã. El va susţine apãsat: „Se socoteşte stare de necesitate şi se aplicã legea!" Nu a pronunţat în nici o clipã „am decretat", „am instituit", „am proclamat", pentru cã asta presupunea existenţa unui act. în schimb foloseşte verbul „se socoteşte", care înseamnã „ca şi cum", ceea ce ne face sã credem cã în continuare Ceauşescu ştia foarte bine cã ordinul sãu este ilegal. Obişnuiţi cu dictatura, cu ordinele arbitrare şi cu executarea voinţei personale a lui Nicolae Ceauşescu, activiştii de partid şi militarii nu vor pune la îndoialã legalitatea acestui ordin şi se vor lãsa antrenaţi în actele criminale ale şefului statului şi ale partidului. Este preţul compromisului politic şi personal pe care îl plãteşti atunci cînd te complaci într-o astfel de situaţie, cum spunea chiar Cornel Pacoste, „de marionetã". Nici un tribunal din lume nu-1 putea judeca pe Cornel Burticã, de exemplu, cel care a pãrãsit din proprie voinţã orice funcţie politicã, toate privilegiile şi toate onorurile atunci cînd a constatat cã partidul şi şeful acestuia nu urmeazã nici un principiu moral. Din telecon-ferinţã, meritã sã mai reţinem doar pasajul care încadreazã fãrã echivoc, împotriva protestelor titularului acestui moment, poziţia oficialã a lui Ion Coman: „Nicolae Ceauşescu: (...) Ceilalţi generali din Bucureşti unde sunt? Imediat sã vinã împreunã cu voi sã fie la locul de comandã şi locul de comandã este Comitetul Judeţean al Partidului. Acesta este punctul de comandã! Generalii care au mers cu tine unde sunt? Generalii care au venit din Bucureşti — şeful Marelui Stat Major, ministrul adjunct şi ceilalţi unde sunt? Ion Coman: Acum am mers cu ei şi merg sã vadã cele trei coloane. Nicolae Ceauşescu: Te rog, acţioneazã în numele meu şi preiei comanda şi îmi raportezi din 15 în 15 minute cum se soluţioneazã problemele! Pe toţi îi chemi şi le dai ordin sã execute! Toate unitãţile sã fie în centru şi sã punã ordine! S-a înţeles? Ion Coman: Am înţeles, tovarãşe Nicolae Ceauşescu!" Ion Coman s-a apãrat în proces cu argumentul: „Este real cã Ceauşescu Nicolae mi-a cerut sã acţionez în numele lui şi sã preiau comanda, urmînd a-i raporta din 15 în 15 minute cum se soluţioneazã problemele. Prin aceasta însã eu nu am înţeles cã urma sã devin un comandant peste toţi ceilalţi generali în ce priveşte punerea în executare a ordinului lui Ceauşescu de a se folosi armele pentru restabilirea ordinii şi liniştii publice în Timişoara. Aceasta pentru cã toţi aceştia îşi cunoşteau misiunea cu care sosiserã la Timişoara, fiindu-le transmisã de Ceauşescu prin intermediul miniştrilor lor. Cu ei am ţinut doar legãtura telefonicã în timpul evenimentelor şi uneori direct". Sã le luãm p&rîftd-. Aşa cum am arãtat, conform legii comuniste, „Ministerul Apãrãrii Naţionale îşi desfãşoarã activitatea sub conducerea şi îndrumarea Comitetului Central al Partidului (...). Comitetul Central avea peste 100 de membri, fapt pentru care exercitarea conducerii era atribuitã în mod expres „Secţiei pentru controlul muncii de partid în MApN, MI, Procuraturã şi Justiţie", pe scurt secţiei militare a CC, al cãrei şef în decembrie 1989 era Ion Coman. Aşadar, trimiterea lui la Timişoara era deplin justificatã prin funcţia pe care o îndeplinea. Coman se afla în exerciţiul funcţiunii. Tot aşa cum am arãtat, prin Legea nr. 14/1973, privind organizarea apãrãrii naţionale a RSR, Consiliile judeţene de apãrare şi cel al municipiului Bucureşti sunt subordonate şi rãspund pentru întreaga lor activitate faţã de comandantul suprem al forţelor armate, în proces şi în numeroase apariţii publice, Ion Coman a arãtat cã el nu a înfiinţat nici un comandament de

represiune la Timişoara şi nici nu a preluat comanda vreunui comandament. Este fals. Comandamentul exista, era cel judeţean de apãrare instituit conform Legii nr. 14 şi condus de primul-secretar al judeţului, Radu Bãlan. Prin atribuţiile conferite de statutul PCR şi al CC, comandantul suprem Nicolae Ceauşescu avea în subordonarea directã pe primul-secretar şi şef al Consiliului judeţean de apãrare, pe care îl putea înlocui Printr-un împuternicit personal. Sã ne amintim ce a spus Ceauşescu la teleconferinţã: „Acţionezi în numele meu şi preiei comanda!" Goman a încercat sã deturneze realitatea ierarhicã, prin inducerea ideii cã de fapt Ceauşescu 1-ar fi trimis sã preia comanda trupelor militare, în calitate de general, de comandant militar, fapt inutil, deoarece generalii primiserã ordine pe calea lor ierarhicã. Este iarãşi fals. El 1-a reprezentat pe Nicolae Ceauşescu, chiar dincolo de funcţia lui politica la CC, în calitate de împuternicit al comandantului suprem. Tot în repetate rînduri Ion Coman se apãrã afirmînd cã rãspunsul sãu din teleconferinţã: „Am ordonat sã se tragã foc!", nu avea nici o valoare, deoarece ordinul de deschidere a focului fusese deja dat de Ceauşescu şi de Milea. Este o altã diversiune, pentru cã Ion Coman nu a fost trimis de Ceauşescu la Timişoara pentru a ordona deschiderea focului, ci pentru a controla „punerea în aplicare a ordinelor lui Ceauşescu". Prin urmare, nu ordinul de a deschide focul era misiunea lui Coman, ci verificarea felului în care forţele de represiune executa acel ordin, trag, îi doboarã şi apoi îi bagã la beci. Sã vedem ce spune Radu Bãlan, titularul Comandamentului judeţean de apãrare: „Dupã sosirea lui Coman Ion şi a celor cinci generali, practic aceştia au preluat comanda în ce priveşte înãbuşirea evenimentelor din Timişoara (...) Generalii amintiţi mai sus evitau sã ţinã o legãturã cu mine, cerînd în permanenţã sã vorbeascã cu Coman Ion"494. Iar la întrebarea privind funcţionarea comandamentului de la Timişoara, el a declarat: „Ion Coman a ţinut o legãturã permanentã cu Guşã şi cu Nuţã, care îl informau despre dispunerea forţelor în teren şi despre situaţia existenţã acolo, informaţii pe baza cãrora apoi dãdea indicaţii asupra modului cum trebuie sã se acţioneze pentru reprimarea demonstranţilor"495. Aceastã activitate se numeşte în termeni militari „de comandã". Am reprodus deja declaraţia din proces a generalului Guşã despre ordinul primit de la Coman dupã teleconferinţã, ordin de foc „fãrã nici o discuţie" şi „cu toatã fermitatea". Aşadar, nu a fost vorba de o afirmaţie formalã pentru liniştirea lui Ceauşescu — „Am dat ordin... se trage!" —, ci şi de un ordin explicit dat apoi generalului Guşã. în declaraţia olografã scrisã în faţa procurorului, generalul Guşã a pus la dispoziţia Justiţiei detalii semnificative: „Dupã cîţeva minute a sunat Ion Coman şi mi-a reproşat neexecutarea ordinului de a mã prezenta la judeţ menţionînd (cu unele aproximaţii): «îţi reţin foarte serios atenţia asupra executãrii ordinelor! Sã fie foarte clar! Se trage! Se trage fãrã nici o discuţie! Trebuie sã punem ordine cît mai urgent!». Am încercat sã-i explic cã nu se poate trage decît în condiţiile atacãrii militarilor înarmaţi, a depozitelor şi chiar şi în aceste condiţii numai dupã somare şi executarea focului de avertisment. A închis telefonul, nu înainte de a-mi reţine foarte serios atenţia asupra executãrii ordinelor. Lîngã mine se aflau toţi ofiţerii din încãpere şi anume: colonelul Gheorghe Radu, colonelul lonescu Dumitru, locotenentcolonelul Zeca, generalul Chiţac Mihai, ofiţerul de serviciu operativ".-Este o declaraţie cu martori. Locotenent-colonelul Constantin Zeca a prezentat la proces amãnuntele profesionale privind tipjurile de ordine primite, nivelul de subordonare şi categoriile de acţiuni desfãşurate de trupele MApN din Timişoara: „Deşi primul-secretar al judeţului era preşedintele Consiliului Apãrãrii, operaţiunile legate de acţiunile armatei se executau numai la ordinul ministrului Apãrãrii Naţionale. La întrebarea pusã rãspund cã generalul Guşã şi ceilalţi ofiţeri de la punctul de comandã constituit la Divizie nu au executat alte ordine decît cele date de ministrul Apãrãrii. Nu am în vedere aici ordinele cu caracter tactic, cu privire la deplasarea şi folosirea în teren a forţelor armate. Ordinul transmis de Coman în seara de 17 decembrie 1989 generalului Guşã, mai mult ca sigur a fost transmis de grupa operativã tuturor forţelor aflate în garnizoana Timişoara, altele decît cele aparţinînd Diviziei a 18-a, pe care o comandam"496. Altfel spus, ordinul de a ieşi din cazãrmi şi componenţa forţelor MApN au aparţinut lui Milea, ordinele privind folosirea trupelor în oraş împotriva manifestanţilor i-au aparţinut lui Coman. Şeful Inspectoratului Judeţean al MI, colonelul Ion Popescu, a susţinut în proces urmãtoarele: „Cel care a organizat şi condus totul pentru prevenirea şi anihilarea evenimentelor în curs de desfãşurare la Timişoara a fost Coman. Acesta

ţinea legãtura permanentã cu Bucureştiul, cu Divizia din Timişoara aparţinãtoare de MApN, cît şi cu Inspectoratul judeţului Timiş al Ministerului de Interne"497. Problema stãrii de rãzboi. Foarte mulţi demnitari comunişti şi militari s-au prevalat de existenţa stãrii de necesitate pentru a justifica faptele lor sau executarea ordinelor. Ca români, în calitate de cetãţeni care au trãit perioada comunistã din plin, dar şi ca analişti ai istoriei României moderne ştim cã niciodatã cunoaşterea şi aplicarea legilor nu au fost în ţara noastrã o preocupare responsabilã. Ar fi suficient sã consemnãm gestul şefului Securitãţii, generalul Iulian Vlad, care, ajuns de la teleconferinţã la sediul sãu, cere Ordinul 2600/1988 pentru a-1 citi şi afla ce prevederi cuprinde în cazuri de ' tulburãri civile. Nu îi cunoştea pe dinafarã prevederile. Gheorghe Diaconescu afirmã cã, anterior evenimentelor, în repetate rînduri miniştri şi şefi de departamente apelau la el sau la procurorul general Nicolae Popovici pentru a li se spune ce prevedeau anumite legi sau sã li se explice sensul unor prevederi. Iulian Vlad era unul dintre aceia foarte insistenţi, care, dincolo de relaţia amicalã cu Diaconescu, cerea nu o datã explicaţia juridicã în scris. Apãraţi de aceastã realitate a necunoaşterii Constituţiei şi a legilor, precum şi de faptul cã ordinul lui Ceauşescu nu era vãdit ilegal - pentru cã într-adevãr avea dreptul sã decreteze starea de necesitate, dar în condiţiile legii -, foştii demnitari comunişti au reuşit cã convingã Justiţia şi sã publice chiar cãrţi în care situaţia legalã a stãrii de necesitate a fost complet ignoratã. Cercetarea atentã a vastei documentaţii referitoare la revoluţie dezvãluie însã un amãnunt surprinzãtor. Analiza aplicatã a ordinelor lui Ceauşescu aratã cã, de fapt, acele ordine aparţineau stãrii de rãzboi, nu stãrii de necesitate. Scoaterea trupelor cu muniţie de rãzboi şi a blindatelor din cazãrmi şi trimiterea lor în misiuni de luptã aparţin de drept stãrii de rãzboi. De altfel, întorcîn-du-ne şi la ultimul pasaj al şedinţei CPEx vom constata cã însuşi Nicolae Ceauşescu a definit starea la care se referea: „Nicolae Ceauşescu: (...) Toţi trebuie sã ştie cã suntem în stare de rãzboi. Tot ce s-a întîmplat şi se întîmplã în Germania, în Cehoslovacia şi în Bulgaria acum, şi în trecut în Polonia şi Ungaria, sunt organizate de Uniunea Sovieticã cu sprijinul american şi al Occidentului". Cel care a interpretat precis natura ordinelor date de Nicolae Ceauşescu la teleconferinţã a fost primul-secretar al judeţului Sibiu, Nicu Ceauşescu. Lui i s-a imputat cã, imediat dupã terminarea tele-conferinţei, ar fi declarat: „Asta nu-i stare de necesitate, e stare de rãzboi, şi trebuie sã se facã uz de armã fãrã somaţie". Constantin Goşoteanu, fost şef al Gospodãriei de partid şi intim al lui Nicolae Ceauşescu plaseazã aceastã declaraţie în 18 decembrie, dar în gol, fârâ nici o legãturã cu vreun eveniment, ca şi cum ar fi fost o replicã dintr-un dialog oarecare. Numai cã în declaraţia din anchetã, datã la 30 decembrie 1989^ chiar Nicu Ceauşescu precizeazã: „Cu aceastã ocazie, am cerut drtrupele sã treacã în stare de rãzboi, re-ferindu-mâ la cele aparţinînd MApN"498. Conform mãrturiei bucãtarului sãu, în acel moment Nicu Ceauşescu era beat. Una dintre iubitele lui, Mirela Cosa, avea sã declare în anchetã: „El a mai adãugat cã în aceastã situaţie este stare de rãzboi, ordonîndu-i prin telefon colonelului Rotariu Iulian sa ia mãsuri pentru întãrirea pazei în Sibiu"499. Generalul Macri, aflat în proces la Timişoara, avea sã declare: „Este adevãrat cã la teleconferinţã din 17 decembrie 1989 dictatorul a precizat cã este stare de rãzboi şi trebuie sã acţionam, în consecinţã, cu toatã fermitatea. Tot adevãrat este cã nici un rãzboi nu se poate cîştiga fãrã procurarea informaţiilor privitoare la adversar"500. Generalul Iulian Vlad, prin declaraţia sa din 16 iulie 1990, pune lucrurile la punct: „Dupã teleconferinţã din 17 decembrie 1989, a fost introdusã (ilegal, n.a.) în sistemul organelor MI starea de necesitate. Starea de necesitate în sistemul MI presupune alarmarea efectivelor din unitãţile MI, totodatã aceasta presupune asigurarea în permanenţã a desfãşurãrii activitãţii şi a planului întocmit. Aceastã stare de necesitate nu presupunea în mod necesar distribuirea armamentului şi a muniţiei"501. Evocam mai sus hotãrîrea suspectã a viceamiralului Mircea Dinu, şeful DIA, de a pleca în concediu exact în momentul cel mai periculos pentru ţarã. El a relatat în emisiunea lui Vartan Arachelian cã, înainte sã plece în concediu, s-a prezentat la ministrul Milea pentru a cere permisiunea. Milea 1-a întrebat: „Dar tu te gîndeşti sã pleci acum, cînd se întîmplâ atîtea lucruri?", iar Dinu i-a rãspuns: „Nu se întîmplã în plan militar, deci ceea ce se întîmplã nu face obiectul prezenţei mele acolo", expli-cînd apoi sensul rãspunsului sãu cãtre ministrul Apãrãrii: „Probleme politice şi rãzvrãtiri - asta e cu totul altceva"502. Aşadar, în opinia fostului şef al DIA, generalul Vasile Milea a ştiut şi el, chiar

dinainte, cã mişcãrile de la Iaşi, Timişoara, eventual cele în pregãtire de la Braşov sau Cluj, aveau un caracter politic. Procesul lui Nicu Ceauşescu, pentru cele petrecute la Sibiu, dezvãluie şi el un amãnunt semnificativ, chiar dacã noi ne-am familiarizat deja cu el. în ziua de 17 decembrie 1989, dupã ora 12.00, generalul Vlad 1-a sunat la Sibiu pe Nicu Ceauşescu: „Cu acelaşi prilej i-am rãspuns cã manifestanţii au încercat pãtrunderea prin forţã la sediul comitetului judeţean de partid Timiş, şi cã deja în acel moment manifestaţiile au un caracter politic"503, în timpul audierii la Comisia senatorialã (Gabrielescu), Nicu Ceauşescu va întãri impresia cã ordinele secretarului general al partidului şi comandantului suprem se potriveau stãrii de rãzboi: „Domnul Gabrielescu: Dvs., de la teleconferinţa aceea, ce aţi înţeles esenţial, ce trebuia sã faceţi? Domnul Nicu Ceauşescu: Eu, în ceea ce priveşte judeţul Sibiu? Nimic! Domnul Gabrielescu: Nimic? Domnul Nicu Ceauşescu: şi chiar nu am fãcut nimic! Nu am întreprins... Domnul Gabrielescu: Bine, dar sensul acelei teleconferinţe? Domnul Nicu Ceauşescu: Sensul acelei teleconferinţe? Eram un judeţ de centru! Ca sã ajungã la noi - era mai greu! Domnul Gabrielescu: Cine sã ajungã? Domnul Nicu Ceauşescu: Pai, în momentul în care se face un rãzboi — cã nu se face din interior spre exterior... Domnul Gabrielescu: Bine, dar nu era vorba de rãzboi!... Domnul Nicu Ceauşescu: Ei, aşa s-au prezentat lucrurile! Aveţi benzile cu teleconferinţa! Deci, mã refer la cea din... (17 decembrie, n.a.), fiindcã dupã aceea nu s-au mai pus probleme... aceste lucruri (...) Nicu Ceauşescu considerarea România a intrat în rãzboi cu o putere strãinã, întrebat care putea fi acea putere strãinã, el a fãcut referire la coloanele de turişti sovietici care fuseserã semnalate şi în judeţul Sibiu. Este posibil ca el sã fi interpretat mãsurile ordonate de şeful statului, prin prisma pregãtirii sale militare bune, drept un rãspuns la o „agresiune militarã pe teritoriu limitat", categorie a rãzboiului modern care se învaţã la cursurile Academiei Militare, motiv pentru care nu a luat alte mãsuri decît cele legale, avînd în vedere cã „agresiunea" se producea doar în teritoriul limitat al judeţului Timiş. De fapt, pe noi nu ne intereseazã consecinţele ordinului pentru „stare de rãzboi" date de Nicu Ceauşescu la Sibiu, deoarece acest ordin, comunicat telefonic comandantului garnizoanei, nu a avut nici un efect nociv în 17 decembrie. Colonelul Dragomir primea ordine de la Ministerul Apãrãrii, iar ordinul venit de la primul-secretar nu putea decît sã confirme o situaţie pe care comandamentul militar o aborda exclusiv între limitele ordinelor primite de la Milea. Apoi, la Sibiu era linişte, iar populaţia, aşa cum ştiam atunci şi cum ştim şi acum, era mulţumitã de conducerea lui Nicu Ceauşescu, pentru cã rezolva problemele de aprovizionare mult mai bine decît în alte judeţe. Ceea ce ne intereseazã pe noi este sã subliniem cã mãrturiile lui Nicu Ceauşescu, nu numai prin curajul şi corectitudinea cu care le-a formulat, ci şi prin natura filialã a relaţiei sale cu Nicolae Ceauşescu, demonstreazã cã ordinele ilegale date de comandantul suprem cu ocazia teleconferinţei se potriveau stãrii de rãzboi, nu stãrii de necesitate. Am arãtat deja cã ambele situaţii nu erau instituite legal. Pentru toţi ceilalţi demnitari comunişti am gãsit circumstanţa atenuantã a necunoaşterii prevederilor Constituţiei şi ale legilor din domeniul ordinii publice şi apãrãrii. Toţi, cu excepţia unuia - Silviu Curticeanu. Absolvent al Facultãţii de Drept din Cluj-Napoca, diplomat în ştiinţe juridice cu menţiunea „foarte bine", doctor în Drept magna cum laude, magistrat cu experienţã în Justiţia clujeanã, director al DirecţieLCivile (1965-1972), Silviu Curticeanu ajunge şeful Secţiei justiţie din Comitetul Central, apoi, din iulie 1975, devine jurisconsultul lui Nicolae Ceauşescu. Adicã, persoana cea mai autorizatã sã-i dea consultaţii lui Nicolae Ceauşescu în domeniul legilor ţãrii. Ulterior este numit şeful Cancelariei, în aceastã calitate, de la Constituţie şi pînã la ultima hotãrîre de guvern, toate actele normative ale ţãrii au trecut prin mîinile sale. în cartea publicatã în anul 2000, Silviu Curticeanu arãta cã, de cele mai multe ori, era pregãtit sã-i rãspundã lui Ceauşescu pe

loc asupra prevederilor unei legi, fapt cu totul remarcabil dacã avem în vedere cã domeniul lui se extindea la întreaga legislaţie a ţãrii. Cu aceastã calitate extraordinarã, Silviu Curticeanu nu avea cum sã rateze cunoaşterea prevederilor Constituţiei. Mai mult decît atît, el aratã cã „nu micã mi-a fost surprinderea cînd, înainte de Congresul al XlV-lea, Ceauşescu mi-a cerut Constituţia, spunîndumi cã vrea sã o citeascã în linişte, sã vadã dacã nu sunt necesare unele modificãri; i-am dat-o şi a rãmas pe masa lui multã vreme, fãrã sã se întîmple nimic; în cele din urmã, mi-a restituit-o, fãcînd precizarea cã, deşi a citit-o şi recitit-o de nenumãrate ori, nu a gãsit nimic care sã justifice modificarea ei, nici în privinţa drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, nici în privinţa caracterului democratic al statului"505. Aşadar, cu mai puţin de o lunã înaintea evenimentelor din decembrie, Nicolae Ceauşescu studiase Constituţia, încã o datã subliniem cã, dacã Ceauşescu avea acea inteligenţã nativã şi abilitate personalã în domeniul politic - cum îl prezintã biografii sãi -, este imposibil sã nu fi cunoscut perfect prevederile constituţionale privind ordinea publicã şi apãrarea naţionalã. Ba, ştiind bine ce nori se strîngeau deasupra României şi a lui, putem presupune cã tocmai pe acelea le-a studiat cel mai atent, prin urmare, considerãm cã este exclus ca Nicolae Ceauşescu sã nu fi ştiut prea bine ce prevede Constituţia în situaţia stãrii de necesitate şi care este diferenţa faţã de starea de rãzboi. De asemenea, este exclus ca Silviu Curticeanu sã nu fi ştiut care era regimul legal al stãrii de necesitate. Cãutînd sã se apere în faţa posteritãţii, Silviu Curticeanu prezintã pe rînd toate contraargumentele sale la acuzaţiile care i s-au adus în procesul sãu postrevoluţionar. Mai întîi aratã cã nici un participant la şedinţa CPEx din 17 decembrie nu a ştiut ce se petrece la Timişoara, astfel cã nu au pus la îndoialã afirmaţiile lui Ceauşescu. îl putem crede, dar Mihai Hîrjãu aratã foarte clar cã ordinul venit de la Curticeanu, de a se prezenta la birou, era însoţit de precizarea cã la Timişoara se petrece „ceva ca la Braşov" în 1987! în continuare, el afirmã cã nimeni din cei care aveau informaţii despre evenimentele de la Timişoara (Milea, Postelnicu şi Vlad) nu au infirmat descrierea faptelor aşa cum a fost ea fãcutã de Ceauşescu. Nu este aşa, Vlad şi Milea (sau Postelnicu) prezentaserã acele argumente simple şi suficiente în apãrarea lor, care aveau însã girul nemijlocit şi total al legii, în al treilea rînd, Curticeanu subliniazã cã douã afirmaţii ale lui Ceauşescu excludeau posibilitatea ca ordinele sale sã fie ilegale sau vãdit ilegale (!), adicã faptul cã la Timişoara acţioneazã „huligani, derbedei etc." şi cã „toate acţiunile trebuie sã se desfãşoare cu respectarea regulamentelor, legilor şi a Constituţiei". O astfel de declaraţie din partea persoanei profesioniste în domeniul Dreptului, a celei care cunoştea pe dinafarã legile ţãrii şi Constituţia, a personalitãţii politice şi demnitarului însãrcinat şi plãtit pentru a-1 consilia pe şeful statului în materie legislativã nu poate fi decît o expresie a disperãrii în faţa conştientizãrii gravei sale vinovãţii. Sã afirmi cã în faţa unor huligani şi derbedei trebuie sã trimiţi tancuri, trupe cu muniţie de rãzboi, pe şeful Marelui Stat Major, pe şeful secţiei militare a CC şi pe o grãmadã de generali din toate armele este cel puţin un act de cinism. La fel de cinic este sã afirmi cã aPelul lui Nicolae Ceauşescu la respectarea legilor era suficient pentru a-1 scuti pe jurisconsultul sãu, autorul tuturor decretelor de instituire a stãrii de necesitate de pînã atunci, de responsabilitatea pe care o avea legal. Nu putea sa uite cã exact acele ordine erau ilegale. Situaţia sa este mult mai gravã: din punct de vedere al funcţiei şi pregãtirii profesionale, Silviu Curticeanu era singurul care ştia cã ordinele sunt vãdit ilegale. Adãugind la aceste informaţii datele furnizate de Gheorghe Diaconescu despre cunoaşterea adevãratului caracter al mişcãrilor de la Timişoara de cãtre Nicolae şi Elena Ceauşescu avem un tablou complet al caracterului criminal al ordinelor date de aceştia. Este exclusã posibilitatea ignoranţei şi este anulat contraargumentul cã şeful statului nu ar fi cunoscut caracterul politic, îndreptat direct şi personal împotriva conducerii sale, ba chiar mai degrabã individualizat ca o mişcare anticeauşistã mai mult decît o mişcare anticomunistã. Gãsindu-ne în momentul dramatic al şedinţei CPEx şi al tele-conferinţei, este bine sã facem un bilanţ al faptelor: Nicolae Ceauşescu transmite ministrului Apãrãrii ordinul fals cã a instituit starea de necesitate. Milea, care pe moment nu are cum verifica legalitatea ordinului, transmite unitãţilor din Timiş ordinul de trecere la alarmã parţialã de luptã. La un moment dat, Milea înţelege înşelãtoria şefului statului şi emite un ordin care avea menirea sã diminueze consecinţele ordinului ilegal al lui

Ceauşescu. Atît în timpul şedinţei CPEx, cît şi pe timpul teleconferinţei, Ceauşescu insistã pe ideea instituirii stãrii de necesitate, dar în fapt ordinele sale aparţin stãrii de rãzboi. Nici una, nici cealaltã nu au fost instituite legal. Singurul prim-secretar care identificã ordinele ca aparţinînd stãrii de rãzboi, de asemenea ilegale, este fiul sãu. Ion Coman, în calitate de reprezentant al comandantului suprem, ordonã executarea ordinelor date de Nicolae Ceauşescu, generalul Milea le reconfirmã, însã la faţa locului forţele Armatei aflate în dispozitive de apãrare organizate anterior sau în deplasare spre acestea, dar şi în locuri unde nu aveau ce cãuta, sunt nevoite sã deschidã focul sub presiunea agresiunilor fãcute de grupuri violente şi sã ucidã inclusiv oameni nevinovaţi. Sub acoperirea ordinelor ilegale ale lui Ceauşescu, forţe ale Ministerului de Interne din Timişoara (inclusiv trupele de miliţie—securitate), trecute sub conducerea nemijlocitã a generalului Nuţã, vor acţiona în oraş toatã noaptea, producînd victime. Abordînd problema implicãrii forţelor Miliţiei în incidentele sîngeroase de la Timişoara nu putem ocoli o seamã de informaţii venite de la înalţi reprezentanţi ai autoritãţilor, în rîndul consecinţelor ordinelor ilegale date în timpul teleconferinţei se înscriu şi amãnuntele din urmãtoarea declaraţie a fostului procuror general adjunct Gheorghe Diaconescu, aflat în acel moment în clãdirea Inspectoratului MI Timiş: „Gheorghe Diaconescu: La terminarea teleconferinţei s-a dat ordinul de înarmare cu muniţie realã, de rãzboi. A fost un moment înfiorãtor. Coboram pe scãri şi vedeam lucrãtori în civil ai Miliţiei exultînd de bucurie. Nu pot sã-1 uit pe unul care a strigat: «şi frate-miu dacã vine în faţã trag!». Majoritatea se înarma cu pistoale. Cu arme automate s-au înarmat echipe de Miliţie îmbarcate în ARO şi au plecat cu armele scoase pe fereastrã. AMS: Vã amintiţi acele maşini ARO? GD: Sigur erau unul alb, culoarea aceea gri şi unul parcã roşu. AMS: Ce uniforme purtau aceşti militari? GD: Erau îmbrãcaţi civil. M-am dus direct la Penitenciar, mi-am recuperat procurorii şi leam spus: «Opriţi-vã şi cãutaţi-vãun loc de dormit, nu mai mergeţi la hotel». Eu am stat la procurorul Ieronim Ursu douã nopţi, îşi luase eticheta de pe uşa apartamentului şi de la cutia de scrisori. Peste noapte a fost infernal. Se trãgea ca la rãzboi, mult, aiurea. Toatã noaptea a pîrîit focul automat. Nam mai ieşit pînã în 18 (decembrie) dimineaţa din casã".506 Este o mãrturie consistentã care explicã, din partea Procuraturii Generale, numeroasele informaţii venite de la revoluţionari despre prezenţa unor civili şi cadre ale Miliţiei în autoturisme Dacia şi trâgînd în manifestanţi. Colonelul Ion Deheleanu, şeful Miliţiei judeţului Timiş, a explicat felul în care au participat forţele Miliţiei în noaptea de 17 decembrie: „Generalul Mihalea s-a ocupat de stradã, ajutat de colonelul Obagila de la pazã şi ordine şi şeful Serviciului pazã şi ordine de la Miliţia judeţului, locotenent-colo-nelul Toma Ionel. Nici pe locţiitorul meu, Corpodeanu, nu prea 1a luat în seamã Nuţã, dimpotrivã, mi-a spus cã dacã tot nu am fãcut nimic, mãcar sã le creem spaţiu liber, sã o facã ei"507. Colonelul Ion Popescu, şeful Inspectoratului MI al judeţului Timiş, a venit cu anumite precizãri privind dispozitivul de intervenţie în stradã al Miliţiei: „în jurul orei 08.00 (din ziua de 18 decembrie, n.a.), ajun-gînd la. biroul meu de la Inspectorat, unde 1-am gãsit pe generalul Nuţã care (sic!, acesta, n.a.) mi-a spus cã urmeazã sã soseascã generalul Ilie Ceauşescu şi generalul (era colonel la acea datã, n.a.) Diaconescu, adjunctul procurorului general, între timp a sosit generalul Mihalea Velicu cu un plan al oraşului Timişoara, un ghid luat de la OJT pe care 1-a prezentat generalului Nuţã, spunînd cã toate misiunile ordonate s-au executat. Pe acest plan erau menţionate 8 dispozitive, şi anume Piaţa Operei, Piaţa Victoriei, Piaţa Maria, Circumvalaţiunii, Calea Aradului, lîngã Spitalul judeţean, Calea Girocului şi Calea Lipovei"508. Existã un amãnunt în disputã şi anume afirmaţia generalului Nuţã cã generalul Guşã ar fi dat asigurãri cã pune el ordine în oraş. Este perfect posibil ca lucrurile sã fi stat aşa. Colonelul Deheleanu o confirmã: „Pe scãrile Comitetului judeţean de partid, la plecare Nuţã s-a adresat lui Macri spunîndu-i cã «în noaptea asta nu trecem la treabã, în douã ore Guşã va lua asemenea mãsuri, încît nimeni nu va ieşi din casã cîteva zile». Nu ştiu în ce mãsurã afirmaţia lui Nuţã corespundea realitãţii şi nici dacã Guşã a fãcut ceva în sensul spus de Nuţã. Eu nu vreau sã arunc vina pe Armatã, dimpotrivã, o stimez, ea reprezintã scutul de nãdejde al ţãrii. Este adevãrat cã mãsurile la care se referea Nuţã nu erau în

sarcina Armatei, ci a Ministerului de Interne, în ce priveşte restabilirea ordinii"509. Vom sublinia însã încadrarea orarã din replica lui Nuţã - „în douã ore". Este vorba de intervalul orar 19.00-21.00. Mult timp, mai ales în articole din presa timişoreanã, dar şi în presa centralã detnocraticã, s-a insistat pe focul deschis exclusiv de trupele Ministerului Apãrãrii. Sursa acestei informaţii incomplete a fost cunoaşterea ordinului de înarmare a forţelor MI dat de generalul Nuţã abia în dimineaţa zilei de 18 decembrie, ceea ce excludea Miliţia din corpul forţelor de represiune din noaptea de 17. în realitate, ordinul de înarmare cu muniţie de rãzboi s-a fãcut înainte de sosirea lui Nuţã, iar intervenţia în stradã a Miliţiei a început imediat dupã terminarea ţeleconferinţei, aşa cum arãta foarte clar Gheorghe Diaconescu. De altfel, în declaraţia poate cea mai autorizatã a şefului Miliţiei, colonelul Ion Deheleanu, se aflã şi acest pasaj: „Armamentul şi muniţia de rãzboi au fost distribuite în douã etape: duminicã dupã-amiazã (şi aceasta de frica lui Nuţã, care urma sã aparã) şi luni la prînz (18 decembrie)"510. Unii dintre lucrãtorii sau din rîndul persoanelor de sprijin ale Ministerului de Interne, o categorie aparte de participanţi care a fost neglijatã în timpul cercetãrilor, au acţionat în civil. Pe aceştia i-a vãzut înarmaţi şi colonelul Filip Teodorescu înainte de teleconferinţã: „Ne-am continuat drumul spre inspectoratul MI. La capãtul strãzii, în imediata vecinãtate a sediului Miliţiei municipale, am observat un cordon de civili înarmaţi cu pistoale automate. Am înţeles de la colonelul Popescu Ion cã erau cadre de Miliţie însãrcinate cu paza sediului (...)"5n. Din rîndurile acestora au fost probabil cei vãzuţi de Diaconescu dupã teleconferinţã urcîndu-se în maşinile ARO cu armele automate scoase pe geamuri. In legãturã cu relaţia intervenţionistã dintre generalii Nuţã şi Guşã, acesta din urmã a fãcut urmãtoarea declaraţie: „Dupã un timp (de la terminarea ţeleconferinţei, n.a.), a sunat şi generalul Nuţã spunînd cã, din informaţiile lui, armata nu prea acţioneazã cu fermitate, în zilele şi nopţile respective acesta mi-a reproşat de mai multe ori acest lucru"512. Şeful Securitãţii Arad a relatat Comisiei senatoriale urmãtoarea scenã: „Aparatul meu de radio, deci staţia de emisie-recepţie pe care o aveam montatã în portbagaj în Dacia 1300 neagrã, 2 B 4805 Bucureşti... i-am spus şoferului sã deschidã aparatul de la staţie. Deci, discutam pe 17 decembrie, orele 11.00-11.30 (noaptea). Eu am auzit urmãtoarea treabã şi am scris-o în declaraţie, pe care am dat-o în scris, în puşcãrie: «Alo? Vulturul? Du-te în strada... — zicea o stradã — şi iei de acolo 5 flori!». «Alo? Cutare? în Timişoara, te duci şi iei de acolo 3 flori». Codificat, sigur! Decodificarea a fãcut-o cel care a fost «YuJturul» sau a doua parolã, care a spus: «tovarãşe general Nutã, eu , sunt cu Dacia, nu pot sã iau cele 5 cadavre de acolo!». Acesta a fost codul cu florile! Asta o ştie şi şoferul meu, şi eu. Asta este! Am spus: «Taci!»"513. Pe baza acestor date putem completa imaginea represiunii din noaptea de 17 decembrie 1989 de la Timişoara, avînd perioada cea mai acutã şi mai sîngeroasâ între orele 19.00 şi 21.00: Forţele MApN. Focul a fost deschis de trupele Ministerului Apãrãrii Naţionale aflate în dispozitive de apãrare legitimã (unitãţi militare, depozite, instituţii ale autoritãţii de stat), în deplasare spre acestea sau în locuri care nu fãceau obiectul unor misiuni legale, începînd cu ora 19.00, avînd în susţinere indicativul „Radu cel Frumos" transmis de ministrul Apãrãrii pentru întreaga Armatã şi ajuns la unitãţile din Timişoara începînd cu ora 18.45. Indicativul „Radu cel Frumos" aparţinea de drept stãrii de rãzboi, ordinul generalului Milea permiţînd şi folosirea ilegalã a focului în tulburãri ale ordinii interne de stat. Calitatea juridicã de „ilegal" a focului deschis de forţele Ministerului Apãrãrii nu a fost datã numai de ilegitimitatea ordinelor venite pe traseul Ceauşescu-Milea, ci şi de incompatibilitatea acestora cu misiunea primitã, în timpul cercetãrilor Procuraturii Militare, un ofiţer al UM 01140 Lugoj, locote-nent-major Mãricel Cristea, de profesie inginer în telecomunicaţii - f ã-cînd parte aşadar din intelectualitatea tehnicã militarã— a atras atenţia asupra unui aspect pe care diferitele medii româneşti implicate în problema revoluţiei 1-au ignorat, în legãturã cu ordinele primite în dupã-amiaza de 17 decembrie, el a declarat: „Precizez cã, deşi s-a dat ordinul alarmã parţialã de luptã (Radu cel Frumos), nu ni s-a dat nici un document de alarmã, nici caracteristicile de lucru radio, nu s-a precizat nici o misiune, nici un inamic, nu s-au respectat raioanele de deplasare în astfel de situaţii, nu s-a luat nici o mãsurã de cercetare sau de protecţie. Intr-un cuvînt, nu s-a respectat nici o prevedere a Planului de alarmã în astfel de situaţii şi nici nu ni s-a dat nici o misiune sau informaţie, deşi toţi militarii erau echipaţi cu armament şi muniţie. Aceasta a creat o stare de confuzie totalã atît la cadre cît şi la m.(ilitarii în) ti(ermeri)"514.

Deoarece cititorii nu sunt familiarizaţi cu procedurile actelor de conducere şi comandã din Armatã, vom arãta cã, în^situaţia de alarmã datã de ministrul Apãrãrii, comandantul unei unitãţi militare are la dispoziţie un plic sigilat pe care îl desface atunci cînd primeşte indicativul şi executã ordinele scrise acolo. Plicul conţine misiunile specifice şi speciale ale unitãţii sale, deplasarea şi dispunerea forţelor, felul cum comunicã - pe scurt, cam ceea ce arãta cã a lipsit inginerul Mãricel Cristea. Motivul nerespectãrii unui principiu militar fundamental este cã Armata nu avea în atribuţii şi nici în misiuni sã facã ceea ce a fost trimisã sã facã în centrul municipiului Timişoara. Plicul deschis nu oferea nici o soluţie pentru respectarea ordinului pe care îl primiserã comandanţii. Estimãm cã toate misiunile din toate plicurile comandanţilor unitãţilor militare din Timişoara vizau deplasarea în afara oraşului. şi, ca o parte anecdoticã a dramei consumate în acel decembrie, vom arãta cã, printrun ordin al ministrului Apãrãrii Naţionale, era interzis sã se dea alarmã în unitãţi duminica. Trimiterea Armatei într-o misiune pentru care nu avea mijloace şi nici pregãtirea de specialitate a fost nu numai o gravã eroare politicã, dar şi una strict militarã. Cea mai mare parte a situaţiilor critice în care s-au gãsit militarii a fost generatã de neclaritatea ordinelor, de unprovizaţiile în acoperirea dispozitivelor, de necunoaşterea modalitãţilor de adaptare a focului la incidente urbane, de lipsa de pregãtire a militarilor în termen şi de precaritatea informaţiilor primite de ofiţeri. Analizînd calitatea focului înregistrat între orele 19.00 şi 21.00 se constatã un raport total dezechilibrat între numãrul de cartuşe trase (de ordinul sutelor de mii) şi numãrul victimelor (58), ceea ce duce obligatoriu la concluzia cã focul deschis de militarii Armatei nu a fost în massã, cu scop de represiune brutalã, ci selectiv, în locurile unde au fost atacate unitãţi militare, unde s-au produs atacuri asupra tehnicii militare (de ex., cazul Calea Girocului) şi în situaţii particulare în care fie militarii au deschis focul dezorganizat, fie au primit ordine directe de la ofiţerii lor, în afara limitelor stricte ale misiunii încredinţate prin ordin de generalul Guşã. Un caz aparte 1-au reprezentat cîteva situaţii în care militarii, dupã ce au somat şi au tras focuri de avertisment în aer (tip de tragere care a reprezentat majoritatea), au îndreptat armele spre caldarîm sau spre picioarele agresorilor, fapt care a produs rãnirea sau moartea unor manifestanţi sau cetãţeni curioşi atît prin imprecizia şi hazardul focului la picioare, cît şi prin ricoşeu. Date tehnice Un glonţ de calibrul 7,62 mm, tras de la 100 de metri, are capacitatea de a strãpunge şi rãni mortal 7 persoane aflate în linie, la o distanţã de 0,5 - 1,0 m una de cealaltã, informaţie tehnicã menitã sã excludã, şi ea,intenţia de masacru. Dacã s-ar fi tras în plin, avîndîn vedere şi configuraţia strãzilor din apropierea Centrului municipiului Timişoara, precum şi cazuistica beligerantelor, victimele ar fi fost de ordinul miilor, iar cãderea lor s-ar fi produs într-un interval de 5-7 minute, în acest calcul ipotetic intrã şi numãrul militarilor aflaţi în dispozitivele de luptã, estimat de MStMl a peste l 500 de oameni înarmaţi, în comparaţie cu numãrul estimat al demonstranţilor, 2 000-3 000 şi chiar 8 000. Fiecare încãrcãtor de pistol automat are 30 de cartuşe. De asemenea, dacã s-ar fi deschis foc cu muniţia grea, specificã, de pe tanc, la pierderile umane însemnate s-ar fi adãugat mari pagube materiale şi incendii de duratã, avînd în vedere calitãţile incendiare speciale ale materialelor explozive din componenţa obuzelor. Identificarea precisã a pãrţii de represiune a trupelor MApN (alergarea demonstranţilor cu blindatele, focul tras din mişcare, în ofensivã, din formaţie de detaşament de infanterie şi fãrã somaţie, în holurile blocurilor, foc de urmãrire în timp ce grupurile de manifestanţi se împrãştie) este îngreunatã de calitatea obiectiv neperformantã a mãrturiilor revoluţionarilor, între acestea primeazã informaţiile privind poziţia staticã a militarilor, riposta (reacţie dupã un atac al manifestanţilor),"numeroase dovezi de efectuare a somaţiei legale, a focului vertical, a cererilor repetate de a nu se apropia de dispozitivele militare sau de a se îndepãrta de acestea, rãnirea sau moartea prin ricoşeu. Mai existã o explicaţie - de altfel, foarte plauzibilã- pentru raportul dezechilibrat dintre intensitatea focului, despre care toţi martorii amintesc: rafalele prelungite, rãpãitul prelung al armelor, şi efectul sãu asupra „forţei vii" de pe strãzile Timişoarei. Una din declaraţiile din Procesul Timişoara, cea a lui Sofronie Florea, secretar al CJ Timiş al PCR, pune în discuţie o anumitã situaţie a strãzii în jurul orei 19.00 din noaptea de 17 decembrie 1989: „Dupã ora

19.00, cînd deja se terminase cu acţiunile de devastare şi chiar şi incendiile fuseserã stinse, iar în perimetrul Piaţa Operei-Catedralã demonstranţii începuserã sã se retragã, am auzit primele rafale de arme şi am vãzut oamenii cãzînd împuşcaţi. Aceste rafale de armã au continuat sã se audã şi în zona parcurilor din jurul Catedralei, unde erau sute de manifestanţi. Au apãrut «Salvãrile» care au ridicat rãniţii. Cei neatinşi de gloanţe, la rîndul lor, cãrau la autoturismele lor pe cei atinşi de gloanţe sau morţi. Toatã aceastã activitate a durat pînã în jurul orei 21.00. Mã întreb şi acuma de ce a trebuit sã se tragã, de vreme ce încetaserã acţiunile de devastare"515. Valoarea acestui pasaj din declaraţia fostului activist de partid este datã de amãnuntul cã, la scurt timp dupã ora 19.00, adicã exact atunci cînd militarii au început sã tragã, ceea ce am numit massa psihologicã şi fizicã a mulţimii de la Timişoara se dispersase. In momentul deschiderii focului s-a mai petrecut un fapt care poate fi încadrat în categoria evenimentelor neprevãzute, la limita dintre dramã şi ridicol. Deschizînd focul, Armata trãgea şi în cei 35 de lucrãtori ai Filajului aflaţi printre manifestanţi: „Cãtre orele 18.3019.00, tragerile s-au intensificat, încã nu-mi venea sã cred cã mor oameni în România. Români. Dar mi s-a raportat cã în unele zone (Girocului, Libertãţii, Lipovei) se trage şi cã trec Salvãri care ridicã rãniţi şi morţi. L-am întrebat din nou pe colonelul Sima: «Cine trage, tovarãşe colonel, cine trage cu muniţie adevãratã? Am informaţii cã se trage cu muniţie de rãzboi, cã sunt morţi şi rãniţi» -asta întîmplîndu-se dupã ora 19.00.1-am strigat în telefon dacã ştie cã se trage cu cartuşe de rãzboi şi, în caz cã are cunoştinţã, de ce nu mi-a comunicat, sã-mi retrag oamenii (...) în plus, se întîmpla un fenomen neaşteptat: subordonaţii, care cãpãtaserã cu vremea încredere în mine, mã asaltau cu diverse cereri de informaţii, cu întrebãri: «Spuneţi-ne de unde se trage, care este procedura de foc, ce ordine s-au primit, ca sã putem observa zona, sã ne protejãm» (...) Colonelul Sima mi-a replicat cã el nu ştie de vreun ordin de intervenţie cu cartuşe de rãzboi şi cã mã va suna peste cîteva minute. Abia atunci ne-am dat seama cã, dacã nu-1 informam noi, el nu avea de unde sã ştie. M-a sunat întradevãr peste 5-10 minute şi mi-a comunicat cã Armata este cea care trage cu cartuşe de rãzboi. «Armata are ordin sã tragã», mi-a spus el, apoi mi-a dat permisiunea sã-mi retrag oamenii, deoarece militarii vor trage în tot ce mişcã. Cu toate acestea, mi-a cerut sã fac tot posibilul sã rãmîn în misiune şi sã mai acţionãm în limita posibilitãţilor, acolo unde ne va ordona el. A insistat pe ideea cã nu putem rãmîne fãrã informaţii asupra desfãşurãrii ostilitãţilor, în concluzie, trebuia sã ne orientãm, sã vedem şi sã aflãm ce se întîmpla fãrã sã ne pierdem viaţa în prostie"516. Oamenii revoltaţi, manifestanţii care încã nu identificau precis ecoul evenimentelor de peste zi, familiştii sau pur şi simplu cetãţenii temãtori în faţa unei posibile reacţii a lui Ceauşescu sub acoperirea nopţii' au plecat acasã, iar în Centru au rãmas doar cîteva grupuri, la nivel de sute din rîndul celor hotãrîţi sã nu cedeze, sã nu dea înapoi» revoluţionarii, tinerii împreunã cu copiii, diverse persoane conduse de sentimente autentic anticeauşiste sau anticomuniste, dar si borfaşii, micile echipe diversioniste şi curioşii, persoane care pur şi simplu au rãmas în stradã din curiozitate sau au întîrziat sã se retragã spre casã. Acest corp revoltat de cetãţeni, chiar dacã era format din grupuri dispersate 4n=»diferite locuri, este cel care a fost atacat de militari cu scopul de a fi împrãştiat. Un astfel de tablou al corpului dur şi autentic al -revoltei de la Timişoara permite formularea mai multor explicaţii pentru o serie de alte amãnunte ale consecinţelor folosirii focului de armã: 1. Numãrul relativ redus al victimelor, în comparaţie cu intensitatea focului, îşi are explicaţia nu numai în risipa de muniţie pentru focul de avertizare, în plan vertical, ci şi în numãrul redus de manifestanţi aflaţi pe strãzi la acea orã. 2. Diminuarea evidentã a numãrului demonstranţilor a permis identificarea mult mai uşoarã a celor rãmaşi în stradã drept corpul dur al revoltei, drept autorii devastãrilor, drept „huliganii, derbedeii şi mercenarii vînduţi strãinãtãţii", şi, respectiv, din punctul de vedere al serviciilor de contrainformaţii, drept forţe infiltrate în dispozitivul apãrãrii naţionale. Oricît ar pãrea de forţatã aceastã înşiruire de ipostaze, ele compun imaginile individualizate pe categoriile de participanţi la represiune: miliţieni, soldaţi, ofiţeri, activişti de partid, servicii secrete. 3. Dincolo de misiunile legale de apãrare a unor obiective de interes militar, economic şi administrativ, se poate estima cã au existat şi acţiuni de împrãştiere a acelor grupuri de manifestanţi cu scopul de a goli rapid strãzile şi de a „lichida" revolta. Putem estima, de asemenea, cã focul vertical şi mişcãrile greoaie ale trupelor MApN au stîrnit criticile la adresa Armatei din partea

generalului Nuţã, situaţie care a permis proasta acoperire şi descoperirea acţiunilor ilegale ale echipelor mobile ale Miliţiei. 4. Tot datoritã numãrului mai mic de demonstranţi, în noaptea de 17 spre 18 decembrie se înregistreazã primele identificãri certe: de indivizi — sau revoluţionari, cum au fost declaraţi oficial ulterior — care participaserã nemijlocit la devastãri. Conform declaraţiilor sub jurâmînt ale generalului Macri şi ale şefului Miliţiei, colonelul Deheleanu, în afara celor 29 de indivizi surprinşi furînd sau cu obiecte furate asupra lor în noaptea de 16 spre 17 decembrie, au mai fost identificaţi alţi 8 cetãţeni, la penitenciar şi în Spitalul judeţean, ca fãptuitori în cazurile de devastãri. Identificarea lor s-a fãcut pe baza notelor de filaj, cuprinzînd locul unde s-a produs devastarea, portretul robot al fãptuitorului, amãnunte privind vîrsta, îmbrãcãmintea, semne particulare, comportament specific, ce obiecte sau arme albe a folosit, iar în unele cazuri dupã nume şi adresã, prin verificare în baza de date a Miliţiei, în cazier, cu baza de lucru a Securitãţii etc. Colonelul Sima, şeful Securitãţii Timiş, a arãtat în proces cã „aceste 8 persoane erau recunoscute de ofiţerii din subor-dinea mea ca participante la distrugeri, în aparatul de Securitate lucrez de 30 de ani şi cred cã am fost promovat în aceastã funcţie de comandã nu pentru cã nu mi-aş fi cunoscut munca pe linie de securitate"517. Evoluţia rapidã a evenimentelor, precum şi ordinul expres dat de generalul Nuţã de a-şi atribui toate drepturile de anchetã asupra celor reţinuţi a împiedicat identificarea unui numãr mai mare de autori ai pãrţii violente din revolta de la Timişoara. în legãturã cu raportul intensitatea focului — numãr de victime, unul dintre revoluţionari, Vasile Andraş, a formulat o ipotezã interesantã, nu lipsitã de virtuţi analitice: ,,S-a tras mult, foarte mult, sunt şi rãniţi mulţi, dar dacã legãm numãrul gloanţelor de numãrul împuşcaţilor, ãştia din urmã sunt puţini. Repet, în noaptea aceea s-a tras mult. De-a dreptul nebuneşte. Dar în zona noastrã, atîţ cît am putut vedea eu, au fost împuşcaţi doar patru inşi. şi atunci, vrînd sã-mi explic ce s-a întîmplat, am ajuns la urmãtoarele douã concluzii: ori în magaziile armelor se gãseau cîte unul, douã gloanţe de rãzboi, restul fiind oarbe; ori cei mai mulţi dintre ei aveau muniţie de manevrã şi doar unii — poate ãia mai copţi, mai bãtrîiori — dispuneau de muniţie de rãzboi. Ori una, ori alta, fiindcã altfel..."518. Forţele Ministerului de Interne. Numeroase mãrturii ale manifestanţilor, precum şi informaţiile furnizate de inculpaţi şi martori din procesele care au urmat evocã prezenţa unor dispozitive de pazã j mobile ale Miliţiei, cu lucrãtori şi persoane de sprijin în uniformã si în civil înarmate şi executînd foc asupra grupurilor din stradã. Lea mai elocventã mãrturie este cea a revoluţionarului Trofin Benea, fost ofiţer de Miliţie timp de 15 ani, care a avut astfel şi posibilitatea de a identifica persoane cunoscute: „S-au auzit împuşcãturi ce s-au tras dintr-un ARO. A venit^Se pe strada Industria Lînei, a trecut de Piaţa Traian, pe o altã stradã. A fãcut prãpãd! Era un ARO al Miliţiei, trãgea în populaţie; atunci m-au împuşcat şi pe mine. Din ARO, la un moment dat, a coborît cãpitanul Bucur Viorel şi cãpitanul Iepure, şeful circulaţiei municipale, şi au descãrcat încãrcãtoarele în grupul nostru. Am fost împuşcat în mînã şi în femur"519. Acţiunea acelor echipe mobile, folosind pentru deplasare autoturisme Dacia şi ARO, trãgînd pe geamurile deschise ale portierelor sau coborînd şi executînd foc înspre manifestanţi, se înscriu în categoria acţiunilor teroriste, urmãrind sã terorizeze atît prin prezenţa focului viu, cît şi prin producerea de victime. Deoarece aceste acţiuni sunt atribuite lucrãtorilor unei instituţii a statului, ea se încadreazã în categoria particularã a terorismului de stat. Efectul în victime al acestor echipe poate fi estimat ca redus în comparaţie cu victimele fãcute de trupele MApN, scopul nefiind acela expres de a ucide în masã, ci de a intimida, de a teroriza. Cea mai înaltã oficialitate a Securitãţii aflatã în acel moment la Timişoara, generalul Emil Macri, funcţionar al Ministerului de Interne, va face şi urmãtoarea declaraţie: „Am luat cunoştinţã din informaţiile primite cã în oraş existã Persoane îmbrãcate în uniformele Armatei, însã acestea ar fi de fapt lucrãtorii Ministerului de Interne"520. Declaraţia datã la 25 septembrie 1990 de martora Clara Iile, care s-a prezentat drept „membrã a PCR din ilegalitate", confirmã afirmaţia generalului Macri: „Am trecut printre acele tramvaie şi am fost opritã de nişte bãrbaţi în ţinutã militarã cu pãrul lung, corpolenţi, toţi înarmaţi. M-a frapat faptul cã erau de aceeaşi înãlţime. Aveau cãşti albe pe cap. Erau comandaţi de un ofiţer în jur de 40-45 ani. Nu pot preciza culoarea hainelor. Dupã ce am fost legitimatã şi am arãtat cã doresc sã ajung acasã,

ofiţerul respectiv mi-a cerut sã nu mã abat de la mediana şoselei, cã altcumva nu va fi bine. M-am conformat. Dupã vreo 20 de paşi m-am intersectat cu un alt ofiţer, care era în costum de culoare albastrã, avînd pe deasupra o manta de culoare kaki"521. Un soldat, Tiberiu Zorzon, aflat într-un dispozitiv de baraj rutier, va declara la 28 martie 1990: „Am oprit multe maşini civile în care erau persoane civile cu pistoale mitralierã cu ţeava scurtã. Aveau numerele schimbate de la maşinã, cel adevãrat era pe bancheta din spate. Din discuţii şi din legitimarea acestora reieşea cã sunt din MI"522. Sinteza anchetelor efectuate de Parchetul Militar în perioada 1990-1994 aratã cã: „în aproape toate zonele din Timişoara unde s-au înregistrat morţi şi rãniţi au acţionat persoane civile care au deschis focul împotriva demonstranţilor, din autoturisme ARO sau Dacia, fãrã însemne distinctive. Din cercetãrile efectuate pînâ în prezent, rezultã cã din aceste autoturisme au acţionat forţe ale Ministerului de Interne. Invocãm în acest sens notaţiile din Registrul de consemnare a ordinelor transmise prin reţeaua radio telefon a Miliţiei, unde sunt notate patrulele mobile auto, denumite codificat ZET, precum şi declaraţiile generalului Macri Emil şi ale martorilor Vidican Mihai, fost ofiţer de Securitate, Ilinescu Gheorghe, fost subofiţer de Miliţie, Beghea Nicolae, Jucan Adrian, lacob Pompiliu ş.a. S-a deschis focul din autoturisme în Piaţa Operei, Piaţa 700, Calea Girocului, Calea Aradului, Calea Şagului, Calea Buziaşului, Podul Decebal, Piaţa Traian, Gara de Nord şi Bulevardul Tinereţii. De asemenea, s-a deschis focul de pe clãdiri sau de la etajele diferitelor imobile, de cãtre persoane neidentificate. Astfel de situaţii s-au întîlnit în Piaţa Operei, Piaţa Libertãţii, Calea Girocului, Calea Lipovei şi Calea Aradului. Trebuie menţionat cã toate aceste forţe care au acţionat acoperit (în uniforme de militari în termen, din autoturisme şi de pe clãdiri) aşa cum rezultã din declaraţiile unor martori, ar fi deschis focul doar pe fundalul tragerilor dinspre cordoanele de militari"523. Nu existã certitudinea cã focul diversionist, tras de pe clãdiri, ar fi aparţinut unor luptãtori ai MI, în schimb Securitatea afirmã cã erau diversionisţi strãini. Nu s-au adus probe pentru a susţine aceastã afirmaţie, dar se ridicã un semn de întrebare asupra necesitãţii, logicii amplasãrii unor astfel de trãgãtori de cãtre generalii Ml; atîta timp cît forţele lor acţionau în stradã dupã un plan, atît cu trupe la vedere, cît şi cu echipe mobile. Ce rost avea sã urce- nişte trãgãtori pe case, adicã în poziţii fixe, din moment ce acţiunea forţelor de represiune se desfãşura în mişcare? Manifestanţii contraatacaţi fugeau, dispãrînd astfel repede din raza de acţiune a unui lunetist. Ca aspect particular al comportamentului cadrelor Ministerului de Interne se înscrie şi rãzbunarea. Aşa cum am arãtat cu ocazia analizei asupra evenimentelor din noaptea de 16 decembrie, existã mãrturii care atestã dorinţã de revanşã a celor care fuseserã bãtuţi de grupurile violente, precum şi exprimarea regretului cã nu au avut arme sau muniţie pentru a riposta. Ordinul lui Nicolae Ceauşescu venit prin teleconferinţã a permis nu numai uzul de armã, dar şi abuzul de armã, în condiţiile unei practici a brutalitãţii Miliţiei, aşa cum o demonstreazã deja o întreagã literaturã pe acest subiect, în afara mãrturiilor depuse de persoanele arestate în timpul evenimentelor de la Iaşi, Timişoara şi Bucureşti, avem la dispoziţie şi o scenã descrisã de colonelul Filip Teodorescu: „La un moment dat am auzit afarã nişte bufnituri asemãnãtoare celor ce rezultã din bãtutul covoarelor. M-am ridicat şi m-am uitat pe fereastrã. La fel au fãcut şi ceilalţi. La început nu am înţeles despre ce este vorba. Ne-am dumirit cã erau persoane reţinute, aduse în curtea Inspectoratului, iar dupã ce erau coborîte din autovehicule erau lovite cu bastoane de cauciuc, iar în lipsa acestora cu «înlocuitori», aşezîndu-le cu faţa în jos. La acţiune participau miliţieni în uniformã, soldaţi şi civili. Ulterior, erau coborîţi la arest, tot sub o ploaie de lovituri. M-a indispus total scena şi n-am mai reuşit sã aţipesc pînã s-a luminat de ziuã. Explicaţia datã ulterior de unii care au cunoscut mai îndeaproape acţiunea era cã s-a produs o refulare a stãrii nervoase a cadrelor şi militarilor care încasaserã şi ei destule lovituri de la «demonstranţii paşnici»"524. Securitatea. Dupã 22 decembrie, mai ales în timpul proceselor, în cadrul larg al diversiunii împotriva Securitãţii a fost întreţinutã cu insistenţã ideea cã şi Securitatea a tras la Timişoara. Cercetarea efectuatã de Procuraturã timp ce aproape 14 ani nu a putut demonstra acest fapt. O tezã lansatã încã din timpul evenimentelor -probabil voit — a fãcut ca trupele de Securitate sã fie confundate cu ofiţerii Departamentului Securitãţii Statului. Aşa cum s-a observat pe timpul analizei noastre, toţi cei care au comentat implicarea Securitãţii în represiune au folosit invariabil formele

„Securitate", „securişti", „cadrele Securitãţii" pentru a-i descrie de fapt pe militarii în termen care fãceau parte din trupele de securitate-miliţie, denumirea corectã a acestor forţe. Aceste trupe din Timişoara au trecut din subordinea generalului Vlad în subordinea generalului Nuţã în dupâ-amiaza zilei de 17 decembrie. Acest fapt oarecum straniu a fost posibil dintr-un motiv foarte simplu: generalul Nuţã era adjunctul ministrului de Interne şi în aceastã calitate a fost învestit de Tudor Postelnicu sã preia comanda tuturor forţelor MI din capitala Banatului. Sub aceastã comandã au tras, dacã au tras, reconstituirea de cãtre Procuraturã a condiţiilor în care aceste trupe au folosit armamentul fiind foarte vagã: „Pentru zonele din Timişoara în care s-au înregistrat morţi şi rãniţi în rîndul demonstranţilor, au fost întocmite dosare în care s-au efectuat cercetãri în vederea identificãrii celor care au executat foc. Spre exemplu: dosarul privind uciderea a şapte persoane şi rãnirea altor nouã în Piaţa Operei, în ziua de 17 decembrie 1989. Forţele implicate în aceastã zonã au aparţinut atît Miliţiei şi Securitãţii, cît şi Armatei. Deschiderea focului s-a fãcut de trãgãtori individuali, fãrã ordin, trãgãtori care nu au putut fi identificaţi pînã în prezent"525. Este semnificativ faptul cã din cele 102 dosare întocmite de Parchetul Militar Timişoara, pe baza cãrora au fost trimişi în judecatã 46 de inculpaţi, doar doi au aparţinut Inspectoratului MI, de care ţineau legal trupele de miliţie— securitate, unul fiind şeful Inspectoratului, colonelul Ion Popescu. Condamnãrile în cazul Securitãţii au avut preponderent un caracter politic, frizînd de cele mai multe ori absurdul. Astfel, colonelul Tra-ian Sima a primit 600 de ani de condamnare pentru arestãri ilegale, neexistînd nici o probã cã acesta ar fi ordonat arestarea cuiva, în condiţiile în care nici nu avea vreo astfel de atribuţie! Cifrele exagerate ale condamnãrilor date ofiţerilor de Securitate s-au întors în timp împotriva Justiţiei, ele demonstrînd fãrã echivoc caracterul politic al acestora şi, mai ales, lipsa de probe. Atitudinea Securitãţii Timiş - consideratã de mulţi ca suspectã- a provenit dintrun ordin al generalului Iulian Vlad. Dupã teleconferinţa lui Ceauşescu, generalul Vlad s-a deplasat la sediu şi a convocat imediat o şedinţã a conducerii DSS. Aici el a cerut, de faţã cu toţi, Ordinul 2600/1988 şi, citindu-1, a subliniat cã Securitatea nu va executa decît cele prevãzute în Ordin, adicã culegerea de informaţii, în declaraţia generalului Gianu Bucurescu din 9 februarie 1994, datã în faţa Comisiei senatoriale conduse de Valentin Gabrielescu, acesta a afirmat: „în 17 decembrie 1989, duminica, generalul Vlad a fost chemat cu Postelnicu la Ceauşescu. Ne-am adunat şi noi sã audiem cuvîntarea lui Ceauşescu la teleconferinţa de dupã-amiazã. Vlad la revenire era schimbat, bulversat. A cerut Ordinul 2600, s-a uitat la el, apoi 1-a restituit secretarului. Dupã vizionare m-a chemat pe mine şi Alexie în birou, unde ne-a spus cã la Timişoara evenimentele au evoluat negativ, cã Ceauşescu i-a reproşat cã de ce trupele de Securitate nu au fost înarmate cum se ordonase şi cã Ceauşescu 1-a destituit din funcţie. Nu ne-a precizat dacã a fost numit în locul lui cineva, deci consideram cã este pe mai departe şeful Securitãţii. Nu ne-am pus Problema cã acuma Vlad nu mai poate da ordine. Generalul Vlad ne-a spus arunci sã se continue munca informativa, dar sã nu se angajeze Securitatea în acţiuni de stradã". Aşa cum s-a putut constata dupã revoluţie, generalii Securitãţii au rãmas solidari cu şeful lor în acel moment în care Ceauşescu anunţase destituirea lui. Credem cã atunci şi acolo vîrfurile Securitãţii au hotãrît debarcarea lui Ceauşescu. Asupra comportamentului ofiţerilor de Securitate de la Timişoara am arãtat deja cã aceştia au primit ordin de la generalul Vlad sã nu se amestece în stradã, unde nu au acţionat decît lucrãtorii filajului şi reţelele de informatori, pentru culegerea de informaţii. Colonelul Filip Teodorescu a confirmat aceastã situaţie: „îngrijorarea a crescut în momentul cînd s-a dezlãnţuit canonada focurilor de armã automata, creîndu-mi senzaţia cã ne aflãm în plin rãzboi (...) Din timp în timp suna generalul Iulian Vlad pe care îl informam cu ceea ce reuşeam sã reţinem din sursele amintite. A fost foarte îngrijorat cînd a auzit despre folosirea armamentului, cu atît mai mult cu cît rãpãitul armelor automate îl sesiza şi direct, prin receptorul telefonului, atunci cînd deschideam fereastra. Ne-a atras atenţia sã nu iasã din sediu nici un cadru al Securitãţii înarmat, reamintindu-ne cã rostul nostru este obţinerea de informaţii şi nu «ieşirea în stradã» pentru restabilirea ordinei. Nu a ordonat nimic altceva, în mod cert fiind şi el marcat de ceea ce se petrecea la Timişoara"526. Un comportament similar a avut şi generalul Emil Macii, care, în unele momente, înlocuia raportul cãtre superiorii sãi de la Bucureşti cu punerea telefonului la fereastrã, pentru a putea fi auzitã situaţia realã de la Timişoara. Cu ocazia unei întrevederi din ziua de 30 octombrie 2003, generalul

Ştefan Alexie, fostul secretar de stat al DSS, a evocat o astfel de scenã: „Sãracul Macri, mã suna de la Timişoara şi dupã ce se prezenta îmi spunea: «Ascultã!» şi punea telefonul la fereastrã. Se auzeau scandãrile «Jos dictatorul! Ceauşescu, criminal!» Apoi închidea". Aceastã atitudine a cadrelor Securitãţii aflate la Timişoara era o consecinţã a schimbãrii radicale a atitudinii generalului Iulian Vlad, ca urmare a şedinţei CPEx şi a teleconferinţei, împotriva lui Nicolae Ceauşescu, precum şi a faptului cã, la aflarea informaţiei despre destituirea lui Vlad, toţi ofiţerii, fãrã nici o excepţie, s-au solidarizat cu acesta. O figurã aparte în timpul proceselor a fãcut maiorul Radu Ţinu, achitat mai mult pentru a-1 potoli şi a-1 face sã tacã, intervenţiile sale din instanţã incomodînd vizibil completul de judecatã atît prin probele pe care le invoca, cît şi prin ridiculizarea procesului politic în care era implicat. El a fost primul ofiţer de Securitate prezentat pozitiv de presã, încã din ianuarie 1990527, apoi a fost ascultat cu multã atenţie şi preluat pozitiv de presã colonelul Filip Teodbfescu. Mãrturiile lor, precum şi articolele publicate de Radu Ţinu sub pseudonimul „Dan Timaru" au fãcut ca, în foarte scurftimp, presa timişoreanã şi nou-înfiinţatele organizaţii ale revoluţionarilor sã-şi direcţioneze atacurile şi acuzaţiile asupra Armatei, într-o perioadã în care Armata reprezenta principala forţã a ţãrii, conducea autoritar Justiţia, îşi trecuse Securitatea în subordine şi, mai ales, reprezenta singura autoritate statalã care legitima Frontul Salvãrii Naţionale, adicã puterea politicã. Infirmarea de cãtre timişoreni a rolului activ al Securitãţii şi acuzarea Armatei pentru morţii din oraş au fãcut din capitala Banatului un oraş ostil puterii nou-instalate, cu consecinţele publice pe care le cunoaştem. Al doilea tip de reacţie este foarte controversat: a fost trecerea fostelor structuri ale Securitãţii, mai ales a Direcţiei I, la contraatac dupã revoluţie. Deşi nu existã probe asupra existenţei reale a unui plan secret numit „Cristal", privind mutarea interesului acuzator de pe Securitate pe Armatã, simptome ale unui fenomen dirijat de acest gen au existat, în zecile de dosare ale proceselor de la Timişoara existã mai multe declaraţii ale unor revoluţionari, avînd calitatea anterioarã de informatori sau colaboratori ai Securitãţii şi ajunşi dupã revoluţie în diferite poziţii timişorene influente - presã, formaţiuni politice, Consilii populare —, care afirmã cã au fost contactaţi de foştii ofiţeri, convingîndu-i cã acuzarea Armatei de represiunea de la Timişoara are şi suport real şi va închide subiectul, pentru cã este vorba de o instituţie fundamentalã a statului. Dezechilibrul înregistrat în procesele postrevoluţionare a permis succesul acestei campanii. De la acuzarea exclusivã a Securitãţii s-a trecut la acuzarea exclusivã a Armatei. în legãturã cu subiectul cel mai sensibil — Securitatea — autorul acestor rînduri simte nevoia ca în acest loc sã-şi precizeze poziţia. ~ Consider cã Securitatea a fost cel mai periculos instrument folosit s~de sistemul comunist în România. Regimul instalat de Nicolae Ceauşescu a moştenit nu numai acel instrument odios din primul deceniu şi jumãtate de regim comunist, ci şi problema controlului sãu. Securitatea a evoluat ciclic între subordonarea directã în mîna conducerii superioare a partidului şi subordonarea în cadrul Ministerului de Interne, în funcţie de periculozitatea pe care o reprezenta fie în mîna unui om, fie scãpatã de sub control. Situaţia Securitãţii în decembrie 1989 era aceea a unei instituţii cu aceleaşi misiuni, însã trecutã sub un control strict al Partidului Comunist, infiltratã cu activişti de partid şi supusã umorilor celor doi dictatori. Tot în decembrie 1989 Securitatea se afla la capãtul unui proces de aproximativ 10 ani în care Nicolae Ceauşescu îşi pierduse încrederea în ea. în momentul decisiv al crizei din 1986-1989, Ceauşescu s-a sprijinit pe partid mult mai mult decît pe Securitate, devenind şi suspicios vizavi de loialitatea faţã de el. Pe de altã parte, în perioada premergãtoare şi în timpul evenimentelor din decembrie 1989, Securitatea 1-a abandonat discret pe Nicolae Ceauşescu, dorind o pãstrare a sistemului socialist cu un alt regim, mai relaxat, cu „faţã umanã", eventual sub conducerea lui Nicu Ceauşescu. Acest lucru nu era posibil decît prin cedarea benevolã a puterii de cãtre Nicolae Ceauşescu pe motiv de boalã sau de forţã majorã politicã, astfel cã Securitatea nu a acţionat direct pentru îndepãrtarea lui. Aceastã aşteptare a costat-o surprinderea în momentul revoluţiei, nefiind pregãtitã de un atac care s-o desfiinţeze şi pe ea, o datã cu regimul comunist. Dincolo de acest joc periculos, revoluţia românã nu era posibilã fãrã poziţia favorabilã a Securitãţii, aceasta avînd posibilitatea atît sã anihileze în foarte scurt timp acţiunea externã, cît şi sã lichideze rapid orice manifestaţie spontanã din interior. Contribuţia sa la revolta popularã avea menirea sã-i menţinã

statutul de instituţie importantã a statului şi sã-i permitã sã-şi continue şi activitãţile de apãrare a statului, aşa cum o fac toate serviciile de informaţii din lume. Orice judecatã asupra rolului Securitãţii în statul comunist român trebuie obligatoriu sã despartã — dacã poate — partea de poliţie politicã de partea care a privit apãrarea statului. Realitatea este cã aceeaşi şi în totalitate Securitate, şi cu partea ei de apãrare a statului, şi cu partea ei de poliţie politicã, a contribuit decisiv la cãderea lui Ceauşescu. Mai departe ea a cãzut victimã imaginii negative pe care o avea în societate şi pentru care tot ea era vinovatã, precum şi scenariului de distrugere a ei, scenariu pe care nu 1-a putut contracara la timp. Sub aceastã lupã trebuie sã privim toate mişcãrile discrete, neintervenţioniste de la Timişoara, dar şi faptul cã, tot la Timişoara, Securitatea identificase aproape toate mişcãrile grupurilor diversioniste, agitatorii şi diversionisţii strãini şi români. îi identificase şi se uita la ei. Colonelul Mavru avea sã scrie în cartea sa plinã de amãnunte valoroase: „... exista o formaţiune bine definitã de indivizi tineri, de 22-25 de ani, atletici, tunşi scurt şi foarte incisivi. Nu atacau şi nu fãceau nimic orbeşte, îi studiau foarte atent pe cei de pe margine şi, mai ales, pe cei care nu se ataşau grupului din «instinct», adicã benevol. Miroseau imediat şovãiala, iar cei ce nu reuşeau sã se ataşeze, sau mai bine zis fugeau, erau imediat huiduiţi, fugãriţi şi chiar bãtuţi, dacã erau prinşi din urmã. Scopul formaţiunii era unul singur: adunarea cît mai multor oameni pentru manifestaţie. Acţiunea lor, fiind profesionistã, aproape fãrã nici o legãturã cu scandãrile politice, fãrã legãturã cu ideile şi iniţiativele grupului central de demonstranţi, ne-a atras atenţia de la început, în Plus, operaţiunile noastre, ale Filajului şi Investigaţiei, desfãşurîn-du-se dupã anumite reguli — pe care nu le pot dezvãlui — , au fost la lor sesizate de acei tineri atletici, tunşi scurt. Ştiau sã facã şi contrafilaj, ceea ce însemna cã de aceastã datã aveam de-a face cu adversari de-ai noştri, serioşi"528. Epopeea tancurilor O privire cu un ochi detaşat asupra evenimentelor tragice din noaptea de 17 decembrie 1989 nu poate sã nu constate situaţia-limi-tã în care au fost puşi manifestanţi şi militari, în acelaşi timp şi în acelaşi loc, de conducerea dictatorialã a lui Nicolae Ceauşescu. -Noaptea sîngeroasâ de la Timişoara a fost un rezultat direct nu î'-numai al funcţionãrii statului sub regim comunist, ci şi al complicitãţii marii majoritãţi a naţiunii cu acest regim. O responsabilitate mare o au vîrfurile Partidului Comunist, care au asistat pasiv la ineficienta şi destructurarea singurei formaţiuni politice a ţãrii, acceptînd sã-1 urmeze pe Nicolae Ceauşescu pînã la sfîrşit, chiar şi atunci cînd acesta cãuta în mod evident sã-şi menţinã puterea cu preţul vieţii unor cetãţeni ai ţãrii. Pentru a ilustra aceastã tragedie vom analiza situaţia oficialã şi personalã a şefului Marelui Stat Major al Armatei române, gene-ral-locotenent inginer Ştefan Guşã (1940-1994). Nu vom face o biografie a cunoscutului general, ci ne vom opri asupra a douã mãrturii care ţin loc de caracterizare, astfel încît sã înţelegem cît mai sugestiv cine a fost generalul Guşã. Prima mãrturie: soţia acestuia a relatat postului de televiziune OTV o scenã în care loan Aurel Ilie, fost coleg de şcoalã militarã la Piteşti — devenit dupã revoluţie ministru -, a venit la generalul Guşã înainte de 23 august 1989 şi ia spus: „Fãnicã, ajutã-ne sã-1 luãm pe Ceauşescu la paradã". Guşã i-a rãspuns: „Mãi, eu asta nu pot sã fac. Dacã nu era Ceauşescu, eu nu ajungeam la şcoala de ofiţeri, pentru cã mama nu avea cu ce sã ne ţinã. Mama vindea lapte şi ouã ca sã vinã o datã la trei luni sã-mi aducã pachet. Eu am depus un jurãmînt. Dacã tu ai echipa, cu cine sã o faci, eu nu mã amestec"529. Ştefan Guşã, un copil sãrac, fusese crescut de comunism şi era fidel acestuia, ceea ce nu 1-a împiedicat sã aibã sentimentul de onoare şi sã nu-1 denunţe pe fostul lui prieten. A doua mãrturie îi aparţine chiar generalului Guşã. în faţa membrilor Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 el a declarat: „Pe ruşi îi bag în p... m... lor!"530. Aceste douã reacţii nu sunt alese întîmplãtor. Sã revenim la analiza noastrã. La ora la care ajunge la Timişoara -16.38 din ziua de 17 decembrie 1989 -, şeful sãu direct, ministrul Apãrãrii, generalul Vasile Milea, dãduse deja toate ordinele pentru alarma de luptã parţialã a trupelor Armatei 3 dislocate în judeţul Timiş- Subliniem aici, tocmai pentru a întãri imaginea catastrofei în care a tîrît Nicolae Ceatişescu Armata ţãrii, cã alarma de luptã parţialã se referea exclusiv la misiuni de luptã împotriva unui inamic extern şi nu prevedea deschiderea focului împotriva cetãţenilor ţãrii, indiferent de atitudinea lor, oricît de violentã, decît dacã aceştia deschideau foc de armã împotriva trupelor. Nu a fost cazul. Tot în

momentul în care a sosit Guşã la Timişoara focul fusese deschis, mai întîi în plan vertical şi apoi direct, producînd moartea a douã persoane. Acesta nu este un fapt semnificativ, deoarece focul deschis se putea închide imediat dupã incidentul din Piaţa Libertãţii. Mulţi inculpaţi s-au apãrat cu afirmaţia cã focul fusese deja deschis la Timişoara atunci cînd ei au intrat în dispozitivul de represiune. Nu are nici o importanţã lucrul ãsta. Mult mai important este faptul cã generalul Guşã a gãsit trupele MApN, inclusiv blindate, amplasate în dispozitive de apãrare - pentru apãrarea unor clãdiri, instituţii, cãi de comunicaţie, unitãţi militare. De asemenea, o serie de subunitãţi militare se aflau în deplasare spre Timişoara din ordinul ministrului Apãrãrii. Este clar cã nu le putea opri undeva, deoarece ar fi trecut peste ordinul superiorului sãu. Ajuns la comandamentul Diviziei 18 mecanizate, generalul Guşã a cerut un raport detaliat asupra situaţiei, anume dispunerea forţelor de infanterie şi blindate (tancuri + TAB-uri), constatînd existenţa unor dispozitive deja constituite, inclusiv în locuri care nu puteau reprezenta legal misiuni ale Armatei, precum şi a unor detaşamente în mişcare prin oraş, în deplasare spre locul de amplasare. Problema incidenţei între demonstranţi (violenţi) şi militarii Armatei se poate sintetiza într-o imagine combinatã, staticã şi mobilã. Subunitãţile Armatei au fost trimise în anumite locuri cu misiuni de apãrare sau blocare a cãii de comunicaţie. Incidentele care au implicat deschiderea focului de cãtre subordonaţii generalului Ştefan Guşã şi au generat sau favorizat moartea unor oameni s-au produs în trei situaţii particulare: în timpul deplasãrii spre locul mi-- siunii de apãrare sau blocare; în poziţie de apãrare a unor obiective; %* în timpul respingerii atacurilor venite de la demonstranţii violenţi prin pãrãsirea misiunii de apãrare şi trecerea la contraatac. Putem afirma cã generalul Guşã a „moştenit", la sosirea sa în Timişoara, primele douã situaţii şi a fost acuzat de represiune prin acţiunea mobilã, de urmãrire prin foc a demonstranţilor din diferite locuri fierbinţi. Aceastã acuzã este însã extrem de friabilã, deoarece orice militar instruit poate demonstra cã un atac a fost în realitate un contraatac, adicã un rãspuns la o agresiune, în sarcina lui s-au pus, la un moment dat, înainte sã moarã prematur şi suspect, toţi morţii Timişoarei, lucru care de drept nu poate fi acceptat. Motivele sunt mai multe: ordinul de ieşire cu trupe şi muniţie de rãzboi nu i-a aparţinut; nici ordinul de folosire a muniţiei de rãzboi nu i-a aparţinut; ordinul întãrit de el avea configuraţia regulamentarã (somaţie, foc de avertisment, foc la picioare), dar nu avea cum sã controleze nici efectul focului la picioare, nici încãlcarea ordinelor sale prin executarea focului, de exemplu, fãrã somaţie, direct în plin, nedis-criminatoriu în mulţime şi nu în cei care atacau. Pe fond, Guşã a încercat sã-şi punã efectivele din oraş în poziţii de pazã şi apãrare, astfel încît eventuala ripostã sã fie acoperitã de prevederile legii privind regimul armelor şi a uzului de armã. Conform acestei doctrine, militarii aflaţi în diferite locuri din oraş ar fi primit un consemn, o misiune de pazã şi apãrare a obiectivelor respective, care în realitatea juridicã din 1989 se referea însã numai la santinele. Proble-ma-cheie este, de fapt, locul unde au fost amplasate forţele MApN, în ce mãsurã acest loc putea intra, chiar şi prin forţarea legii, în misiunea unei subunitãţi militare. Doctrina militarã a acelui timp, în particular Regulamentul serviciului de gardã şi în garnizoanã (1987), se referea, la articolul 2, la obiective „ce prezintã importanţã militarã, economicã sau politicoadministrativã"531. Nu pot intra în aceste categorii hoteluri, magazine, Catedrala din Timişoara, clãdirea Operei. Aşadar, se pot pune în discuţie cu seriozitate şi nepãrti-nire situaţiiile în care trupele MApN au fost amplasate în locuri care întruneau condiţiile regulamentare şi unde militarii au deschis focul pentru a apãra obiective legitime (unitãţi militare, depozite militare, întreprinderi, tehnicã militarãjCgâri, aeroporturi, tuneluri, baraje, poduri), în aceastã listã se aflã — dramatic, neînţeles nici de revoluţionari, nici de magistraţi— şi tehnica militarã. Adicã blindatele care au fost pe stradã. în legãturã cu acest subiect, vom analiza, spre exemplu, cazul Calea Girocului. La ora 13.55 generalul Vasile Milea ordonã direct comandantului UM 01115 Giroc sã scoatã 10 tancuri de instrucţie. Comandantul unitãţii nu avea decît şase în funcţiune, de aceea, pentru a completa numãrul cerut mai trimite douã tancuri, dar de luptã, cu muniţie pe tanc. „Sub comanda maiorului Dorel Ghibea, coloana de tancuri începe deplasarea, la ora 14.25, pe itinerariul Calea Girocului — str. Albac - str. Lidia - Cãminele Studenţeşti - Podul Decebal. Cînd ajunge la Podul Decebal, coloana este întîmpinatã de cãpitanul loan Lâzãroiu din comandamentul marii unitãţi, care

transmite ordinul ca 4 tancuri sã se îndrepte spre comandamentul marii unitãţi mecanizate din Piaţa Libertãţii, iar celelalte sã blocheze strada pentru a opri pãtrunderea spre Comitetul Judeţean de Partid. Tancurile, aflate în deplasare spre comandamentul marii unitãţi, vor fi blocate. Intrucît maşinile de luptã erau conduse cu vitezã micã, pentru a nu lovi oamenii, elemente violente incendiazã şi distrug aparatura, butoaiele cu motorinã şi loturile de bord care se aflau în exteriorul tancurilor. Se folosesc în acest scop rãngi, sticle cu lichid incendiar, u se vopsesc vizoarele pentru a împiedica vizibilitatea. Celelalte ajung pînã în dreptul cinematografului Parc, unde o mulţime de oameni ocupã şoseaua pe toatã lãţimea şi pe o adîncime de 3-400 de metri. «Situaţia era complicatã - descrie acest moment maiorul Dorel Ghibea. A merge înainte însemna a trece peste oameni. Datoritã aglomeraţiei nu aveau posibilitatea sã se fereascã. Dau atunci ordin de oprire. Oamenii încep sã se apropie de tancuri şi sã arunce spre ele cu tot felul de obiecte, în aceastã situaţie dau ordin de retragere spre pod (Decebal - n.a.), unde existau douã-trei plutoane de securitate (— miliţie). Retragerea se face pe rînd, în marşarier, ne-fiind alte posibilitãţi de manevrã». Ultimul tanc, al comandantului de detaşament, este înconjurat de manifestanţi, printre care şi copii, "şi incendiat. Mecanicul-conductor, locotenentul-major Ion Bãnicioiu, claxoneazã şi, pentru a-i avertiza sã se fereascã, deschide oblonul, moment în care agresorii îl lovesc în cap cu un topor, rãnindu-1, şi-1 trag afarã din maşina de luptã. Tancul este recuperat imediat cu sprijinul unei subunitãţi de securitate (-miliţie) care acţiona în zonã şi, împreunã cu celelalte, intrã, ulterior, în dispozitiv la Podul Decebal. Era ora 15.55"532. La acea orã generalul Guşã se urca în avion la Bucureşti. A fost pusã în discuţie prezenţa muniţiei pe tanc în unele blindate scoase în oraş, în ideea cã s-a dorit folosirea ei împotriva mulţimii. Acuzaţia nu este serioasã, dar cazul în sine este semnificativ pentru deruta comandanţilor în faţa unui ordin ilegal. Echipajele tancurilor de luptã nu au primit armament individual, arma proprie cu care se apãrã în caz de abandonare a tancului lovit, iar mitralierele montate pe blindat nu au avut muniţie, fapt care atestã lipsa dorinţei de a ucide cu acele maşini grele de luptã. Maiorul Gheorghe Badea a şi precizat acest lucru: „Nu am primit un ordin expres de a folosi tancurile în oraş, ci ordinul a fost de a scoate tancurile în oraş, eu înţelegînd cã sunt scoase pentru intimidare şi nu pentru a fi folosite"533. Cercetînd declaraţiile din anchete ale militarilor responsabili de tancuri, am descoperit motivul real al ieşirii blindatelor cu muniţie: în depoziţia subofiţerului Dionisie Creţu, mecanic conductor: proiectilele nu au fost lãsate în unitate, pentru cã lipsea şeful de depozit şi şeful de armament (...) Nu am primit ordin de folosire a acelor proiectile. De altfel, nici nu aveam echipajul care sã le foloseascã, respectiv trãgãtorii"534. Scena demonstreazã încã o datã improvizaţia în care a fost situatã Armata printr-un ordin care nu corespundea procedurilor legale, faptul cã nici alarmarea în acea zi de duminicã nu fusese completã, lipsind cadre militare altfel indispensabile folosirii unui tanc îrrtrondiţii de luptã. Colonelul Filip Teodorescu confirmã, ca urmare a contactului vizual direct, atît informaţia privind agresarea cu un topor a loco-tenentului-major Bãnicioiu, cît şi prezenţa vopselei folosite pentru „orbirea" tancului: „Am remarcat un tanchist, în uniforma specificã, mic de staturã, cu faţa plinã de sînge şi de vopsea galbenã. Era ajutat de doi militari care îl duceau mai mult tîrîş. Cînd au ajuns în dreptul unui ofiţer a reuşit sã spunã cã este comandantul tancului aflat pe Podul Michelangelo, a fost lovit cu toporul în cap, iar tancul este în pericol sã fie incendiat"535. Generalul Guşã ajunge abia în jurul orei 17.45 la comandamentul marii unitãţi mecanizate şi preia conducerea forţelor militare din zonã. „La ora 18.55, cinci tancuri din UM 01115 Giroc, aflate sub comanda maiorului Gheorghe Badea, ce se îndreptau spre Comitetul Judeţean de Partid, au fost blocate pe Calea Girocului, în apropierea Poştei Centrale, la capãtul liniei 15, de o mulţime agresivã, printr-o baricadã formatã din 4 troleibuze. Referindu-se la acest moment, maiorul Badea a declarat ulterior: «Situaţia era criticã (...) Cu troleibuzele nu era o problemã. Le aruncam de nu se vedeau, dar cu oamenii aveam douã posibilitãţi: sã trec peste ei sau sã opresc tancurile. Riscînd, eu am ales a doua variantã». Echipajele au pãrãsit tancurile, acestea fiind avariate şi incendiate parţial de cãtre manifestanţii excesiv de agresivi. Parte din militari au fost loviţi cu cruzime de elemente violente, 6 cadre militare fiind salvate de cetãţeni aflaţi în apropiere. Maiorul Ilie Badea Gheorghe, plutonierii majori Ştefan Gheorghe Balint, Nicu Constantin Buta şi loan Brînzei, plutonierii Ilie

Constantin Borcãnescu şi losif Dionisie Creţu au fost rãniţi"536. Gheorghe Badea va descrie momentul atacului astfel: „Cam la jumãtatea distanţei între intersecţiile Cãii Girocului cu str. Lidia şi str. Naturii, am fost obligat sã opresc coloana de tancuri, deoarece, cam în dreptul Poştei, strada era blocatã cu un troleibuz, iar în faţa acestuia era o mulţime mare de oameni, avînd în primele rînduri copii. Acesta a fost motivul pentru care am oprit. Precizez cã dacã eu nu opream tancurile nimeni din cei prezenţi acolo nu le-ar fi putut opri din mişcare. Eu am oprit coloana pentru a nu înregistra victime. Dupã ce am oprit tancurile, am ieşit pentru a discuta cu cei din stradã. Am fãcut acest lucru pentru cã tancurile au un sistem de protecţie care permite sã se stingã incendiul de trei ori. M-am gîndit cã dupã epuizarea acestor trei posibilitãţi, tot va trebui sã iau o decizie. Aşa cã am ieşit sã discut cu manifestanţii. Imediat ce am ieşit din tanc şi mi-am dat jos casca de tanchist, am fost lovit cu o piatrã în cap"537. Subofiţerul Constantin Buta, unul dintre cei grav rãniţi, a declarat urmãtoarele, „în momentul cînd am încercat sã ies, am fost lovit din partea stîngã cu o rangã metalicã care mi-a produs o plagã foarte gravã a capului. Iar din partea dreaptã a poziţiei tancului am fost lovit cu o bordurã de trotuar, tot în cap, producîndu-mi tot o gravã plagã cu o fisurã a parietalului"538. Nu existã dubii asupra dreptului de a deschide foc în asemenea situaţii; problema este ce au cãutat în acea situaţie. Aici militarii nu pot fi acuzaţi de nici un tribunal responsabil. Reamintim cã la analiza legilor internaţionale asupra tulburãrilor civile am semnalat existenţa obligaţiilor mulţimii, a demonstranţilor, între care acţiunea cu perfidie împotriva militarilor se sancţioneazã cu asprime. Atacarea conducãtorului de tanc, care iese din turelã pentru a cere manifestanţilor sã nu-şi punã viaţa în pericol, şi lovirea lui cu un topor, rangã sau piatrã se înscrie în aceastã categorie, încã o datã, militarii de oriunde în lume au dreptul sã tragã în faţa unor astfel de cazuri. Martora Daiana Suciu a vãzut toatã scena din balconul mãtuşii sale, loc de unde putea cuprinde un spaţiu mare între locul de întoarcere a troleibuzului 15 şi Oficiul poştal. Ea vorbeşte despre un al doilea eşalon de tancuri (cele 6) care apar de la unitatea din Giroc. La apariţia lor demonstranţii au blocat Calea Girocului în dreptul Liceului de Chimie. Cînd tancurile au trecut de un magazin Plafar a început atacul asupra lor. Pentru blocare au încercat mai întîi sã foloseascMin motocompresor şi un autoturism Dacia, „în acest timp bãrbaţii nu au stat cu mîinile în sîn. Ca prin minune - de unde oare?—au apãrut o mulţime de vergele, de bare metalice şi oamenii mişunînd printre cele şase tancuri care fãceau manevrele acelea de du-te-vino, apãrînd deci multe clipe de staţionare efectivã — introduceau rãngile pe undeva pe la şenile, pentru a le bloca. Pe unul au reuşit sâ-1 opreascã. Conducãtorul acestuia, mai încãpãţînat ori mai slab din punct de vedere profesional, s-a angajat sã treacã fãrã a mai fi ocolit agregatul. Dar calculele lui s-au dovedit greşite, agregatul sa dovedit a fi mai greu decît crezuse el şi tancul s-a înţepenit; atunci conductorul a turat motorul la maximum, zgomot de-a dreptul infernal, a mai înaintat o jumãtate de metru, altã solicitare a motorului, sau încã un sfert de metru înainte; numai cã, staţionînd mai mult decît celelalte, ori chiar mergînd, dar foarte încet, bãrbaţii au reuşit sã plaseze o rangã într-un loc sensibil, blocînd sistemul de rulaj. Ajunsese în intersecţie, dar acolo, rãmas fãrã o şenilã, s-a oprit, în momentul urmãtor oamenii au sãrit pe tanc, au deschis capacul şi i-au scos pe militari afarã. Alt grup se ocupa cu «incendiul». Desprinseserã un bidon cu motorinã de pe un tanc, îl spãrseserã, lichidul se împrãştiase peste tot, şi oamenii încercau sã-i dea foc. Treaba asta a fost însã mai dificilã decît s-ar putea crede, fiindcã motorina nu ardea. Au folosit hîrtii, chibrituri, cu toate astea nu apãrea «pãlãlaia». Dupã multe încercãri s-a aprins, totuşi, arzînd însã greu, cu fum gros, înecãcios. Cei mai lucizi dintre oameni s-au ocupat însã cu altceva: au manevrat alte douã firobuze, fr" spatele tancurilor, prinzîndu-le deci între douã baricade situate la 120-150 de metri, dupã care, încet-încet, i-au scos pe militari din toate maşinile. Mai tîrziu, dupã ce tanchiştii se deplasau - pe jos! spre unitatea lor, a apãrut, dinspre Giroc, un camion cu militari"539. Martorii Luca şi Mariş descriu şi ei scenele cu numeroase amãnunte: Ştefan Luca: „Peste vreo 10-15 minute am pornit, împreunã cu , • un grup de demonstranţi, cãtre tancuri. Nevasta plecase acasã, sã vadã de copii. Am ajuns pe la strada Ştefan Stîncã cînd a început sã se tragã, cred cã dinspre tancuri. Se auzeau gloanţele cum loveau stîlpii şi blocurile. Pe strada Ştefan Plavãţ, dintr-o maşinã «Carpaţi» de armatã, au început sã sarã soldaţi care imediat luau poziţie de i;_...tragere pe burtã, cu faţa spre tancuri. Ne aflam între douã grupuri ţ„de soldaţi:

cei care sãriserã din maşinã, aflaţi lîngã florãrie, între semafoare, şi cei din zona tancurilor. Lumea a început sã fugã, sã se adãposteascã. Mã reîntîlnisem cu nevasta, şi am intrat împreunã într-un bloc. Aici era din nou ticsit de lume. Peste vreo 5 minute am vãzut doi inşi în haine de piele circulînd liniştiţi pe mijlocul strãzii. M-am gîndit cã pot ieşi în stradã fãrã pericol, şi am vrut s-o iau spre casã. Nevasta a mers înainte. Deodatã am vãzut-o ghemuindu-se cu mîna la ochi şi spunîndu-mi: «Fane, nu mai vãd». Cînd am vrut sã o ajut am simţit o cãldurã puternicã pe corp şi pe picior şi am vãzut cã sunt plin de sînge. Am cãzut, încercînd sã mã ridic am simţit o durere puternicã şi mi-am pierdut conştiinţa (cunoştinţa, n.a.). Soţia, dupã ce şi-a revenit (din ricoşeu, nişte schije de la un glonţ i-au intrat în ochi), vãzînd cã eu sunt la pãmînt, a cerut oamenilor prezenţi ajutor, dar, pe moment, nimeni n-a avut curajul sã iasã din bloc"540. Daniel Mariş: „Eram în stradã. Pe Calea Girocului erau 4-5 tancuri blocate. Se fãcuse o baricadã din troleibuze. Dintr-unul din tancuri a ieşit un militar care a fost lovit cu pietre. Unul dintre cetãţeni 1-a ocrotit de furia mulţimii ducîndu-1 într-un apartament. S-au spart butoaiele de combustibil ale tancurilor. Cineva a dat foc la motorinã. Alţii au strigat sã se opreascã focul, fiindcã se puteau produce pagube. S-a intervenit (de cãtre revoluţionari, n.a.) pentru a se limita extinderea focului. Doi-trei manifestanţi s-au suit pe un tanc şi umblau la mitralierã. Nu ştiu ce voiau sã facã cu ea, dar n-au izbutit sã facã nimic. Unul dintre cei suiţi pe tanc a fost strigat de o femeie (probabil maicâ-sa): «Coboarã de acolo! Vrei sã ajungi la închisoare, cã numai luna trecutã ai ieşit?». Dupã cîtva timp s-au spart vitrinele de la magazine. S-au forţat uşile, s-a intrat înãuntru, fiecare însuşinduşi din bunurile aflate acolo. Am intrat şi eu în librãrie, unde am luat nişte pungi cu cãrţi (era obiceiul sã se vîndã la pungã cîte o carte bunã şi una proastã). Cînd m-am întors acasã tata mi-a spus sã arunc cãrţile la gunoi, ceea ce am şi fãcut. Pe la ora 21.00-21.30 dinspre unitatea militarã au venit nişte soldaţi urmaţi de un TAB. Mulţimea s-a speriat şi s-a retras spre strãzile laterale. Soldaţii au deschis focul"541. A fost o umilinţã pentru generalul Ştefan Guşã, cunoscut tan-chist, o adevãratã legendã a armei tancurilor din România şi din întreg Tratatul de la Varşovia. Informat asupra celor întîmplate în Calea Girocului, el va ordona despresurarea tancurilor blocate cu orice preţ, avînd în vedere mai ales periculozitatea existenţei încãrcãturii de obuze din tancurile de luptã. „Dacã luau foc - a explicat el mai tîrziu -, explodau ca nişte bombe. Distrugeau cartierul. Am dat ordin sã fie deblocate cu orice preţ. Recunosc ordinul: cu orice preţ! Inclusiv prin foc"542. Misiunea a fost datã mai întîi detaşamentului maiorului Vasile Paul din UM 01140, care avea la dispoziţie 12 TAB-uri, 3 autocamioane şi un autoatelier. Acesta ajunsese în Timişoara în jurul orei 18.15. Maiorul Paul s-a prezentat la generalul Guşã şi a primit ordinul direct de a despresura tancurile din Calea Girocului cu o parte din forţele de care dispunea. Ofiţerii au încercat sã explice manifestanţilor starea de pericol în care se aflã ei şi cartierul, dar au fost atacaţi cu violenţã de un grup estimat între 50 şi 100 de persoane. Unii revoluţionari au declarat dupã consumarea evenimentelor cã se plimbau în jurul tancurilor sau staţionau în linişte şi nu exista nici un pericol. Locotenent-colonelul Dumitru Marcu, de la UM 01340 Oradea, descrie altfel scena: „Atunci am vãzut primele tancuri care fumegau, mai departe urmãtoarele trei pe care erau urcaţi oameni în bustul gol, cu sticle în mînã"543. Cercetarea incidentului a arãtat însã cã mai multe persoane au pãtruns în tancurile abandonate şi au încercat sã manevreze obuzele, abando-nîndu-le împrãştiate în tanc. Deşi unele blindate erau incendiate şi încã mai ardeau la sosirea detaşamentului lui Vasile Paul, maiorul Gheorghe Badea prezintã o cu totul altã imagine: „Arãt cã dupã ieşirea mea din tanc, o parte din manifestanţi, unii în stare avansatã de ebrietate, au încercat sã incendieze tancurile. Le-am spus cã riscã sã sarã în aer din cauza proiectilelor din interior. S-au convins cã ; " sunt proiectilele în tancuri şi atunci au stins toate începuturile de :~* incendiu. S-au manifestat violent cu rãngi şi alte obiecte contondente asupra a tot ce puteau sparge de pe tanc, respectiv proiectoarele, aparate de ochire pe timp de noapte şi butoaiele exterioare de combustibil. Pot preciza însã cã pînã am plecat de acolo nimeni nu a mai pus problema incendierii"544. Probabil cã incendiile vãzute de detaşamentele sosite pentru despresurare erau provocate de motorina scursã pe jos şi aprinsã de agresori, „îmi asum rãspunderea pentru modul în care a acţionat detaşamentul meu de circa 24 de ofiţeri şi soldaţi, între orele 20.00-24.00, în seara zilei de 17.12.1989 pe cei circa 100 metri, în scopul scoaterii din zonã a tancurilor

incendiate", a declarat public şi fãrã echivoc Vasile Paul, ajuns general în Ministerul Apãrãrii, unul dintre ofiţerii de legãturã cu NATO. Un alt detaşament, al UM 01340 Oradea, şi condus de maior Dumitru Marcu, a intrat în Timişoara la ora 19.30. S-a deplasat la comandamentul marii unitãţi mecanizate unde a primit aceeaşi misiune: sã deblocheze cele cinci tancuri, avînd în vedere cã ofiţerii maiorului Paul comunicaserã prin staţiile blindatelor lor refuzul manifestanţilor de a permite recuperarea tancurilor şi atacarea lor cu violenţã. Pe un drum ocolitor, dirijaţi de locotenent-colonelul Constantin Rogin, detaşamentul de la UM 01340 a pãtruns în zonã şi a sprijinit despresurarea. Aceastã acţiune s-a fãcut prin folosirea focului de avertisment şi a focului direct, în urma cãruia au rezultat 10 morţi şi 25 de rãniţi, în timpul acţiunii de despresurare, militarii au încercat sã evite focul în mulţime, dar în momentul asaltului final s-au comportat conform unei situaţii de rãzboi, executînd aşa-numitul foc de despresurare", care presupune şi eliminarea oricãrui pericol din lateral, fapt ce explicã, dar nu justificã pe deplin, tragerile spre flanc, în scãrile unor imobile pe mãsurã ce militarii înaintau. Cercetarea acelei adevãrate epopei a tancurilor din Calea Girocului, atît din partea Procuraturii, cît şi din partea revoluţionarilor nu a ţinut cont de specificul, greu de înţeles, al luptei de despresurare care presupune eliberarea prin foc a întregii zone în care se aflã unul sau mai multe blindate blocaje545. Cu ocazia cercetãrii împrejurãrilor în care s-a produs incidentul din Calea Girocului, a fost întocmitã o hartã cu dispozitivul militar şi acţiunea diferitelor forţe. Ea se aflã în dosarul Secţiei Parchetelor Militare şi constituie probã la dosar, avînd la data judecãrii caracter secret. Ceea ce se observã, în primul rînd, atît pe hartã cît şi la faţa locului — amãnunte necesare celor care nu cunosc Timişoara — este cã aceastã arterã de circulaţie se aflã între blocuri de locuinţe şi nu este o stradã îngustã, ci un bulevard destul de larg. Constatarea este importantã, deoarece permite înţelegerea faptului cã tancurile aveau loc de manevrã, însã blocarea lor s-a fãcut cu mare precizie — primul din dreapta şi ultimul din coloanã, împiedicînd deplasarea celorlalte trei. în dreptul celor douã tancuri blocate cu bare şi rãngi apare înscrisul „persoane strãine pãtrunse în zonã". şi mai interesant este faptul cã „grupul violent de agitatori" se gãsea într-o cu totul altã parte şi s-a deplasat în direcţia opusã „persoanelor strãine pãtrunse în zonã". Toate intervenţiile ciudate s-au produs pe partea dreaptã, unde sunt semnalate grupurile de persoane, la intersecţia cu str. Lidia. Aici s-a tras asupra „persoanelor pãtrunse în dispozitiv (indivizi violenţi, în stare de ebrietate, dotaţi cu rãngi) dintr-un bloc şi dintr-o grãdinã, iar dinspre str. Lidia s-a forţat în douã rînduri mirarea în zonã a unor autoturisme Dacia albe. Concluzia este cã tancurile se puteau debloca singure dacã ar fi trecut peste oameni, cauza blocãrii lor fiind exclusiv lipsa intenţiei de a-i omorî, în al doilea rînd, încã înainte sã aparã trupele de despresurare, echipaje mobile ale Ministerului de Interne au încercat sã deblocheze zona executînd foc selectiv de intimidare. Tragedia în care civili şi militari au fost actori, puşi într-o situa-ţie-limitã şi unii, şi alţii, şi-a avut izvorul în ordinul ilegal dat de Ceauşescu lui Milea, confirmat de membrii CPEx. şi unii, şi alţii aveau dreptul sã acţioneze, civilii sã demonstreze, militarii sã riposteze cu foc, într-un conflict creat cu intenţie de Nicolae Ceauşescu între Armatã şi cetãţenii ţãrii. Identificarea precisã a dispozitivelor în care s-au aflat efectivele Ministerului Apãrãrii Naţionale permite stabilirea caracterului legitim sau ilegitim al focului, precum şi gradul de responsabilitate penalã al ofiţerilor de la Vasile Milea în jos. însã tragedia este clarã: au fost puşi faţã în faţã cetãţenii şi Armata ţãrii. Unii au fost instigaţi sã atace Armata, alţii au primit ordin sã tragã în oameni. şi unii, şi alţii, cetãţeni şi militari, au fost marionetele unei politici fãrã cruţare şi fãrã sentimente. Dimensiunea realã a acestei tragedii poate fi exprimatã în cifre şi statistici, în argumente şi în contraargumente, dar îşi aratã chipul ei monstruos doar în ochii unui copil. Adrian Jugãnaru, un copil de 13 ani din Timişoara, va trimite Procuraturii României urmãtoarea scrisoare: Declaraţie Subsemnatul Jugãnaru Adrian, nãscut la data de l XI1976, domiciliat în oraşul Timişoara, str. Albac nr. 24, declar urmãtoarele:

în seara de 17 a Xl-a 1989 în jurul orei 18.45 tatãl meu Jugãnaru Dumitru s-a dus la un coleg pe nume Mihai. Acolo a stat doar treizeci de minute dupã care a venit acasã si a început sã plîngã, spunînd: - Copiii mei, sã nu ieşiţi afarã cã este prãpãdul din lumea minunatã! Eu şi mama mea i-am spus: — Bine tãticule, nu ieşim! Dupã aceea tãticul a întrebat: - Magda merge la lucru? - Nu, (-iam) i-am rãspuns eu. - Bine, a exclamat el. Vrind şi el sã (iese) iasã afara, - Vedeţi cã eu mã duc sã vãd tancurile. Eu i-am rãspuns. - Bine, (dute) du-te tãticule. Acestea s-au întîmplat în jurul orei 07.30. La ora 07.37 el s-a dus jos. Eu, sora şi verişoara mea ne-am dus pe geamul de la baie sã vedem ce face tatãl meu. Am vãzut cum veniserã autoanfibiile, precum şi militari veniţi în cordoane. Demonstranţii veneau din centru şi se îndreptau spre Calea Gieocului. Militarii trãgeau în sus: Demonstranţii scandau urmãtoarele: jos Ceauşescu, vrem libertate, armata e cu noi, armatã nu uitaţi cã aveţi copii şi fraţi etc. O autoanfibie patrula împrãştiind mulţimea de oameni. Lingã cordonul de militari se afla o autoanfibie. Numãrul ei era K 193. A scandat şi' tatãl meu. Cînd s-a început sã se tragã în demonstranţi un glonţ 1-a lovit pe tatãl meu fix în cap. De cînd s-a tras şi pînã ce am vãzut cã patru oameni îl aduc pe tatãl meu tîrîş nu l-am mai vãzut. Vãzînd cã îl duc tîrîş am sãrit de pe vanã, am coborîtjos plîn-gînd şi strigînd tãticul meu, tãticul meu. Oamenii care îl duseserã pe tatãl meu pe un loc înverzit m-au întrebat dacã este tatãl meu. Eu le-am rãspuns cã da. Dupã ce le-am arãtat unde stau 1-au dus sus. Pe mine m-a luat o tanti sus la ea. Domnul Bujor a zis unui ofiţer pe nume Paul: - Mã, Paule, mã nu trage! L-am vãzut pe acest Bujor ieşind din curte şi îndreptîndu-se spre maşina autoanfibie si stînd de vorbã şi cu acel Paul înainte de a se trage în demonstranţi şi înainte de a fi împuşcat tata. Aceasta este declaraţia pe care o dau, o sus fin şi o semnez. 9 V 1990 Jugãnaru Bilanţul tragic al nopţii de 17 decembrie In acea noapte antiromâneascã de 17 decembrie şi-au pierdut viaţa 59 de oameni (58 prin împuşcare), şi au fost rãnite aproxi-mativ 185 de persoane. Prinşi în scenariul diversiunii, manifestanţi, curioşi, indivizi violenţi şi militari au jucat o dramã sîngeroasã, plãtind preţul incapacitãţii politice şi al anilor de complicitate la sistemul de putere dictatorialã imaginat şi condus de Nicolae Ceau-şescu. Revolta de la Timişoara, declanşatã în continuarea celei de la Iaşi, a dorit cu preponderenţã transmiterea unui semnal politic spre Nicolae Ceauşescu pentru a pãrãsi puterea. Scenariştii sovieto-fran-co-maghiari ştiau cã acesta nu va ceda şi de aceea au fãcut tot posibilul sã incite la violenţe pentru a lãsa urme atît de vizibile încît dictatorul comunist sã nu mai poatã supravieţui rãsturnãrii sale de la .Putere, în nenumãrate rînduri, în timpul incidentelor din Timişoara, ,dar şi în declaraţiile ulterioare, manifestanţii şi militarii au evocat cererile repetate, şi de o parte, şi de alta, de a nu se recurge la violenţã. şi totuşi s-a întîmplat, cu o aparentã fatalitate. La bilanţul tragediei din 17 decembrie se va putea observa paradoxul unei confruntãri în care civilii sunt puţini, cartuşele sunt de ordinul sutelor de mii, forţele par total disproporţionate, iar din punct de vedere strict militar raportul între foc şi efect este complet dezechilibrat şi de neînţeles, dacã am accepta teza represiunii voite. A fost o piesã de teatru în care chiar s-a murit pe scenã.

Rechizitoriul Secţiei Parchetelor Militare de pe lîngã Curtea Supremã de Justiţie întocmit în 1997, încã politizat şi tendenţios, ne oferã totuşi schiţa acelei tragedii: Catedrala Timişoara şi zona adiacentã: „în seara zilei de 17.12.1989, dupã încetarea actelor de vandalism, s-a deschis focul asupra demonstranţilor aflaţi în zona Catedralei", rezultînd 12 morţi şi 34 de rãniţi. Focul a fost deschis de militari aflaţi în dispozitive amplasate la Operã şi în faţa cinematografului Capitol, apoi din-tr-un tanc aflat în mişcare. Avînd în vedere locul, care nu se înscria în prevederile legilor privind dreptul Armatei de a interveni, deschiderea focului a fost ilegitimã, în aceeaşi zonã au tras în manifestanţi şi „patru civili înarmaţi, care au coborît dintr-un ARO de culoare albastrã", membri ai echipelor mobile organizate şi trimise în oraş de generalul Nuţã. Opera Timişoara şi zona adiacentã: Au fost împuşcate mortal nouã victime şi rãnite alte 12 persoane. Focul a fost deschis din partea unor cordoane militare, iar unul dintre martori a indicat şi prezenţa a trei civili care trãgeau de pe o clãdire, precum şi focul executat dintr-un autoturism. şi în aceastã zonã, atît focul executat de militari, cît şi cel al echipelor MI a fost ilegitim, neexistînd obiectivul de importanţã militarã, economicã sau politico-administrativã pe care sã-1 apere. Piaţa Libertãţii: Este un spaţiu înconjurat de obiective militare. Au fost doi morţi (Lepa Bãrbat şi Miroslav Todorov, al cãror caz 1-ani analizat deja) şi 20 de rãniţi. Deschiderea focului a fost legitimã, fiind violat perimetrul unitãţii militare şi înregistrîndu-se violenţe care justificau folosirea armelor de foc. Subliniem însã cã presupunerea noastrã asupra felului în care s-a ajuns în faţa unitãţilor militare din Piaţa Libertãţii este confirmatã de Rechizitoriu, care aratã cã cele cîteva sute de manifestanţi „au fost împinşi de tancuri şi transportoare dinspre judeţeanã de partid" şi „au afluit spre Piaţa Libertãţii"546, în acelaşi loc s-a înregistrat rãnirea soldaţilor Adrian Zaharia şi Florin Nicoarã prin foc tras din rîndul manifestanţilor (probabil cu pistoletul capturat de la un miliţian). Piaţa „Timişoara-700": Au fost doi morţi şi cinci rãniţi, proveniţi din deschiderea focului în Piaţa Libertãţii, fie prin ricoşeu, fie ca urmare a respingerii atacului violent al manifestanţilor pînã la intersecţia cu strada Mãrãşeşti. Dacã victimele au cãzut ca urmare a respingerii atacului din Piaţa Libertãţii, ele au fost pierderi colaterale ale focului legitim descris mai sus; dacã existã probe cã militari au pãrãsit unitatea şi au ieşit în stradã pentru a-i urmãri pe manifestanţi, cauza se poate judeca în contextul Decretului nr. 367/1971, art. 36, litera e, care reglementa uzul de armã. în ambele cazuri deschiderea focului pare legitimã. Podul Decebal. O coloanã de manifestanţi a încercat sã treacã podul spre Comitetul Judeţean de Partid. Dispozitivul militar care bloca acesul era format din subunitãţi MApN şi din trei plutoane ale trupelor de securitate-miliţie, precum şi din tancuri şi TAB-uri. S-a deschis foc de întîmpinare în jurul orei 19.00, înregistrîndu-se 4 morţi şi 21 de rãniţi. Pentru a încadra acest caz în lege vom reaminti întrebarea generalului Guşã: „Dacã aveau ceva cu partidul şi cu Ceauşescu, de ce atacau armata?" şi rãspunsul logic la aceastã întrebare: pentru cã Armata aparã sediul partidului, în ţãrile civilizate Armata nu are ce cãuta în apãrarea sediului unui partid, dar faptul cã în acelaşi sediu se aflau şi organele alese ale cetãţenilor, instituţiile administrative, oferã o circumstanţã atenuantã. Reamintim cã peste 98% din populaţia oraşului nu participa la aceste evenimente. La Podul Decebal s-a deschis foc şi de pe celãlalt mal al canalului Bega, din direcţia unui dispozitiv al Miliţiei, şi „din douã autoturisme Dacia şi douã ARO, din care au coborît civili şi militari înarmaţi". Piaţa Traian. S-au înregistrat doi morţi şi 13 rãniţi. Focul a fost .executat mai întîi dintr-un ARO de culoare deschisã. „Din registrul de comunicãri radio-telefonice al MI rezultã cã au avut patrule auto în oraş sub denumirea de ZET (volum I, filele 143-146)"547. Un martor afirmã cã s-a tras asupra lui dintr-un TAB, iar un altul dintr-un camion militar. Cazurile nu par a aparţine focului organizat, deschis sub ordin, ci focului criminal, sancţionabil în mod individual. Un plutonier major de Miliţie a fost condamnat la 6 ani de închisoare. Complexul studenţesc. Au murit doi studenţi şi au fost rãnite alte trei persoane. Focul s-a deschis, izolat, din rîndul militarilor: „în Jurnalul de luptã al Diviziei Mecanizate este consemnat în 17.12.1989, ora 19.45: Batalionul de infanterie Arad acţioneazã la Complexul studenţesc - ordin general Guşã Ştefan. Direcţia Centru -Termal - Complex"548.

Calea Girocului. Cazul a fost analizat în detaliu mai sus. Au fost 10 morţi şi 25 de rãniţi. Deschiderea focului s-a încadrat în categoria celui de despresurare, care este legitim. Toate mãrturiile invocã cererile repetate ale militarilor de a fi lãsaţi sã-şi recupereze blindatele avariate, somaţiile legale, precum şi atacarea cu perfidie a militarilor primului tanc, aspect care a dat certitudinea cã este vorba de o agresiune a manifestanţilor cu caracter criminal, între manifestanţi şi militari nu a existat o comunicare şi o înţelegere privind situaţia limitã, regulamentarã, în care se aflau forţele armate de acolo. Cazul Calea Girocului reprezintã o situaţie tipicã pentru surprinderea forţelor militare în deplasare spre misiune, care din punct de vedere militar nu are echivoc. Calea Şagului. Au murit patru oameni, în situaţie de izolare, pe trãzi, fãrã prezenţa mulţimii, iar una dintre victime a fost împuşcata în balcon. Martorii susţin cã focul a venit din dreptul unei subunitãţi militare şi dinspre un garaj al partidului aflat în vecinãtate. Avînd în vedere circumstanţele, a fost vorba de foc criminal, nejustificat de vreo acţiune agresivã. Calea Lipovei. Cele şase persoane decedate şi cei 27 de rãniţi au cãzut în condiţii de acţiune violentã în apropierea şi perimetrul unei unitãţi militare. Focul tras de militari în apãrarea şi despresurarea unitãţii a fost legitim, în zonã a fost semnalatã din nou prezenţa unor autoturisme ARO din care s-a tras. Pentru acest loc existã un volum mare de probe privind tentativa unor tineri atletici, bine pregãtiţi de a sãri gardul unitãţilor militare - cîţiva au fost împuşcaţi în perimetrul unitãţii — fapt de neînţeles pentru acţiunea unor revoluţionari autentici. Strada Ialomiţa. Un mort şi şase rãniţi. Militarii aflaţi în misiune de pazã la depozitele principale ale oraşului au fost atacaţi de un grup de 50-60 de persoane. „Militarii în termen s-au speriat şi au deschis focul spre manifestanţi, trãgînd în aer şi în caldarîm"549. Avînd în vedere locul şi misiunea legitimã a trupelor, focul deschis nu poate fi condamnat. Calea Aradului. S-au înregistrat doi morţi şi opt rãniţi. In zonã se aflau detaşamente ale Armatei cu misiunea de a pãzi întreprinderea Textilã. „Din raportul UM 01008 Timişoara rezultã cã s-a deschis focul împotriva unor persoane turbulente, trãgîndu-se în caldarîm şi în aer". Trei dintre rãniţi afirmã cã s-a tras şi din autoturisme care circulau în zonã. Gara de Nord. Un mort şi trei rãniţi, împuşcaţi de lucrãtori ai Miliţiei. Bulevardul 23 August. S-au înregistrat şapte rãniţi, nici un mort. „Grupuri rãzleţe s-au dedat la acte de vandalism. Apoi au intervenit forţele de ordine împotriva celor care demonstrau"550. Incidentele cuprinse în acel perimetru au fost identificate ca fiind legate de încercarea de a devasta magazinul Bega şi de atacarea CJP. Un rãnit declarã cã a fost împuşcat dintr-un ARO albastru de Miliţie. Calea Buziaşului. Au fost cinci rãniţi prin împuşcare. Patru au depus mãrturie cã au fost împuşcaţi din TAB-uri sau camioane, uniil a declarat cã a fost împuşcat de un civil înarmat coborît dintr-o autodubã TV. Bulevardul Tinereţii, în aceastã zonã au fost împuşcate mortal douã persoane şi rãnite alte cinci. Focul a fost deschis de un cordon de militari şi dintr-un ABI, aparţinînd MI. Prima constatare este cã, afişînd cifra de 59 de morţi (o persoanã a fost cãlcatã accidental de un tanc), s-a indus mereu imaginea cã aceste victime aparţin focului tras în mulţime, existînd de o parte cele cîteva mii de demonstranţi şi de cealaltã parte militarii. S-a insistat mereu cã a tras Armata. Acest tip de generalizare - demonstranţi, adicã mulţime, revoluţionari, de o parte şi Armatã, de cealaltã parte, tancuri de o parte şi cetãţeni cu piepturile goale de cealaltã parte, din care au cãzut 59 de victime - nu corespunde imaginii furnizate de reconstituirea faptelor aşa cum a fost fãcutã de Procuraturã. Analiza tabelului de mai sus, compus ca o sintezã a Rechizitoriului fãcut de generalul Voinea în 1997, aratã cã numãrul victimelor, identificat împreunã cu locul, este foarte mic în comparaţie cu numãrul demonstranţilor, aşa cum este el revendicat de revoluţionari, cu miile, şi în raport cu forţa de foc a militarilor. Cele mai multe victime au cãzut în zona Catedralei (12) şi a Operei (9) dintr-o mulţime de cîteva mii de manifestanţi (una din mãrturii vorbeşte de 8 000), zonã identificatã ca nucleu al represiunii, unde acţiunea protestatarã avea un clar caracter politic, iar trupele MApN nu aveau ce cãuta. Este apoi cazul Calea Girocului, cu 10 morţi, dar în condiţiile speciale arãtate deja. In toate celelalte situaţii a fost vorba de un numãr foarte mic de victime, provenit fie din acţiuni agresive, fie din riposte cu caracter criminal, izolat, de intimidare sau din

partea echipajelor ZET ale generalului Nuţã. Cercetãtorul evenimentelor din noaptea de 17 decembrie are de ales una din douã ipoteze: ori manifestanţii au fost atît de mulţi cît pretind revoluţionarii şi atunci numãrul mic al victimelor provine din focul de intimidare, din ricoşeuri, din trageri selective - adicã, nu s-a tras în masã cu scop de represiune -, ori numãrul manifestanţilor a fost mult mai mic şi, în acest caz, avînd în vedere raportul numãr al victimelor — forţã, forţa folositã a fost disproporţionatã şi, în consecinţã, a avut un caracter de represiune. Altfel, militarii se vor apãra mereu cã se aflau în misiune, cã au fost atacaţi violent şi au ripostat legal. Oricum, este evident pentru orice om de bun-simţ cã militarii din stradã nu aveau posibilitatea de a verifica legalitatea ordinului pentru starea de necesitate dat ilegal de Ceauşescu şi nici sã conteste ordinele pentru alarma deJuptã parţialã venite de la ministrul Apãrãrii. La nivelul superior al Armatei, cei doi adjuncţi ai ministrului Apãrãrii, generaliijStãnculescu şi Guşã, s-au aflat într-o situaţie juridicã fãrã ieşire, în cerc vicios. Aşa cum aratã - corect de data asta - Secţia Parchetelor Militare într-o Rezoluţie din 22 ianuarie 2002, adicã la 12 ani de la evenimente, generalii trimişi la Timişoara se aflau sub ordin militar şi nu aveau la dispoziţie „vreun instrument juridic cu care sã înlãture acţiunile nelegale pe care le-a ordonat Ceauşescu"551. Conform legilor de atunci, ei ar fi trebuit sã facã sesizarea nelegalitãţii ordinului de înarmare cu muniţie de rãzboi, de trimitere a blindatelor în stradã şi de deschidere a focului împotriva manifestanţilor cãtre „organul superior celui care a dat ordinul". Adicã, Stãnculescu şi Guşã ar fi trebuit sã-1 sesizeze pe Nicolae Ceauşescu de faptul cã ministrul Apãrãrii, generalul Vasile Milea, le-a dat un ordin ilegal, în absurditatea situaţiei create de Ceauşescu, o astfel de atitudine formalã pare şi mai absurdã. Alternativa lor era rebeliunea militarã, situaţie în care puteau fi executaţi pe loc de orice ofiţer care primea un astfel de ordin de la Bucureşti, sau sã-şi tragã un glonţ în cap. în acest caz comanda era luatã de alţi generali, care ar fi continuat represiunea. Putem presupune oricînd ca generalii Guşã şi mai ales Stãnculescu (pe care îl bãnuim de cunoaşterea din timp a diversiunii) au înţeles la un moment dat cã este vorba de o represiune ordonatã ilegal de Ceauşescu, constatînd, de exemplu, cã nu existã decretul stãrii de necesitate, fie dupã ce 1-au întrebat pe Milea de el, fie observînd cã nu este publicat în ziarele timişorene. Ei nu aveau la dispoziţie decît cele douã variante expuse mai sus: rebeliunea sau glonţul. Aici intervine, bineînţeles, şj factorul personal. Guşã era un militar de carierã, cu principii cazone puternic fixate în comportament; era omul principiului: „Orice diavol alegi, priveşte-1 în ochi". Stãnculescu era mai rafinat şi mai umblat prin lume, uneori şi prin locuri unde a fost bine informat despre ce urma sã se întîmple în decembrie în România. El cãuta evident sã-şi salveze pielea şi sã iasã cu bine, viu, neîmpuşcat de Ceauşescu, dintr-o crizã extrem de periculoasã. El este un supravieţuitor, un om politic. Nuţã şi Mihalea erau nişte brute, nu ne puteam aştepta nimic de la ei. Generalul Macii a avut un destin ciudat, cãzînd mai degrabã victimã campaniei de distrugere a Securitãţii, decît faptelor sale. Coloneii de Securitate, Popescu şi Sima, cãrora li se luase comanda încã din dimineaţa de 17 decembrie, au primit împreunã l 200 de ani de condamnare, ceea ce spune mult despre caracterul sancţiunilor date dupã schimbarea regimului politic în România. Ne aflãm în faţa unor desfãşurãri de raţionamente, de proiecţii logice. La momentul în care analizãm detaliat realitatea, cea mai bine cunoscutã de Securitate, a contextului internaţional, a presimţirii evenimentului de cãtre Securitate, a faptului cã la Iaşi a fost încercatã declanşarea diversiunii de cãtre sovietici, cã la Timişoara evenimentele s-au produs pentru cã au fost instigate calificat de servicii secrete strãine, apare o altã versiune logicã a evenimentelor. Iar aceastã altã logicã are ca finalitate întrebãrile: de ce s-a ajuns în situaţia sã tragã Armata, de ce a fost nevoie de ordinul criminal al lui Ceauşescu? Pe teritoriul României se desfãşura o diversiune strãinã: ce a fãcut Securitatea sã o împiedice? A lãsat-o sã se desfãşoare. Am avut de-a face cu un proces ireversibil, cãruia nu i ne puteam opune? De ce a trebuit sã plãteascã Armata preţul acestei ruşini istorice? Represiunea de la Timişoara din noaptea de 17 decembrie 1989 a fost ordonatã de Nicolae Ceauşescu şi transmisã forţelor militare de ministrul Apãrãrii, generalul Vasile Milea, şi de ministrul de Interne Tudor Postelnicu. Transmiterea ordinului de represiune la Timişoara s-a fãcut sub acoperirea „stãrii de necesitate" invocate ilegal de Ceauşescu, militarii de la Timişoara, atît cei de la Armatã cjt şi cei de la Interne, neavînd posibilitatea legalã şi fizicã de a verifica legalitatea

ordinului, precum şi instrumentul juridic prin care sâ semnaleze ilegalitatea ordinului sau sã opreascã executarea lui. La faţa locului s-a înregistrat o atitudine represivã din partea forţelor Ministerului Apãrãrii Naţionale în dispozitive care nu fãceau parte din misiunile ce pot fi interpretate ca legale în situaţii excepţionale ale Armatei (Piaţa Operei, Catedralã) şi din partea forţelor Ministerului de Interne acţiomhd acoperit cu echipaje mobile şi trãgãtori individuali, ambele atitudini înscriindu-se în categoria acţiunilor teroriste, în particular a terorismului de stat. în majoritatea cazurilor de victime provenite din folosirea armelor militare, focul s-a executat din poziţii de apãrare (a clãdirilor, tehnicii de luptã sau integritãţii fizice), prezenţa unor grupuri extrem de violente, prac-ticînd şi violenţe nejustificate, devastãri şi incendieri, permiţînd justificarea juridicã a uzului de armã. Moral, niciodatã.

CAPITOLUL V REVOLTA POPULARÃ TIMIŞOARA, 18-20 DECEMBRIE 1989 Moto; Puneţi tunul pe catedralã, sã se termine odatã cu totul. ELENA CEAUŞESCU Analizînd sumedenia de detalii ale comportamentului diferitelor autoritãţi ale statului şi al manifestanţilor nu trebuie sã uitãm imaginea de ansamblu: evenimentele se petreceau în interiorul unui stat dictatorial comunist în care mentalitãţile acţionau mai repede decît instituţiile, iar comunicarea între stat şi societate era unilateralã, restrictivã, redusã la propagandã, în celelalte ţãri comuniste europene, neexistînd particularitatea liderului ales pe viaţã, populaţia se raporta la partidul comunist într-un mod mai direct, organic, astfel cã responsabilitatea partidului intra în ansamblul percepţiilor populare. Teroarea aplicatã în primele decenii de comunism în România a condus şi la lipsa unei reprezentãri viabile de cãtre cetãţeni a Constituţiei şi legilor ţãrii, astfel încît cunoaşterea şi aplicarea lor nu au fost o preocupare, întreaga forţã a legii fiind atribuitã şi în majoritate recunoscutã ca aparţinînd autoritãţii, în sfîrşit, România era un stat insular al lagãrului comunist, iar conştiinţa acestei apartenenţe se fixase timp de 45 de ani în mentalitatea a cel puţin 86% din populaţie, cea nãscutã dupã 1944. Astfel, mesajele revoltei nu erau duse niciodatã pînã la capãt, iar forţele de ordine erau obişnuite sã ignore legea. Al doilea lucru pe care nu trebuie sã-1 uitãm este cã noi — autorul şi cititorii sãi — facem aici reconstituirea unei tragedii. Dacã reducem evenimentele de la Timişoara la schema simplã: revoluţionarii s-au revoltat, armata a tras şi apoi a trecut de partea revoluţiei, nu mai este nevoie nici de cãrţi, nici de manuale şi nici de Istorie. Putem face cum au fãcut japonezii timp de 25 de ani dupã rãzboi: în cãrţile de şcoalã, la capitolul „Al doilea rãzboi mondial", exista doar titlul şi o singurã frazã: „S-a întîmplat şi am pierdut". Atît! Cîteva generaţii de copii şi tineri au fost ferite astfel de sentimentul vinovãţiei, protejate de remuşcãrile sau frustrãrile unui rãzboi pierdut de ţara lor. Aşa putem face şi noi cu revoluţia: s-a întîmplat, a venit libertatea, sã ne bucurãm de ea! Din nefericire, comparaţia cu Japonia se opreşte aici, deoarece Japonia a fost ocupatã de Statele Unite, condusã de acestea spre democraţie şi prosperitate, în timp ce revoluţia din decembrie 1989 — mai precis, felul cum s-a desfãşurat ea — a rãsfrînt consecinţ&negative directe asupra urmãtorilor 15 ani din istoria României şi încã mai rãsfrînge. Agenţi provocatori sau revoluţionari? întrebarea revine obsesiv pentru cã rãspunsul ei poate lãmuri acţiunea diferiţilor actori ai evenimentelor, în noaptea de 17 spre 18 decembrie principalele activitãţi au aparţinut Armatei. Reamintim cã ea se afla în alarmã pe întreg teritoriul ţãrii, însã alarma care i se dãduse nu corespundea nici unei legi sau prevederi regulamentare şi nici nu era menţionatã în ordinele secrete ale comandanţilor de unitãţi. Informat sumar şi aproximativ asupra consecinţelor deschiderii focului la Timişoara, generalul Vasile Milea va transmite telefonic la Divizia 18 la ora 21.00 (17 decembrie) o serie de recomandãri, al cãror conţinut, deşi destul de clar, nu are un rost tocmai explicit. Ministrul Apãrãrii va preciza „sã se întãreascã paza cazãrmilor şi a depozitelor de armament şi de muniţie; sã se execute focul de avertisment numai în sus, dupã somaţiile regulamentare şi, eventual la picioare, numai cînd obiectivele sunt atacate şi dacã existã certitudinea cã este pusã în pericol integritatea acestora, a efectivelor sau tehnicii de luptã; sã fie protejate armamentul şi tehnica de luptã scoase în oraş pentru a nu cãdea în mîna grupurilor turbulente"552 Acest ordin nu este tocmai firesc din douã motive. La acea orã se trecuse la alarma parţialã de luptã pe toatã tara, iar în Timişoara fusese datã încã de dupã-amiazã. Alarma parţialã de luptã implicã automat toate mãsurile transmise de Milea la ora 21.00. Practic, ca sã luãm un exemplu, „întãrirea pazei cazãrmilor" fusese o mãsurã luatã imediat dupã alarmare, astfel cã reluarea acestui ordin era inutilã. Aşa cum am vãzut, „alarma parţialã de luptã" nici nu s-a aplicat potrivit procedurilor

standard. Ar fi posibil ca, repetînd acel ordin, Milea sã fi avut în vedere informaţiile pe care le primise pe linie militarã despre efectul deschiderii focului în - oraş, precum şi despre cele cîţeva incidente grave în care fuseserã !» angajate forţele Armatei (mai ales cel din Calea Girocului). Dacã informarea lui Milea s-a fãcut telefonic, este posibil sã i se fi raportat şi caracterul „profesionist" al unor atacuri, cum au fost cele de orbire şi blocare a tancurilor. Descrierea scenei din Calea Girocului i-o fi amintit lui Milea aceeaşi scenã petrecutã la Praga, în timpul derulãrii scenariului KGB? şi acolo tancurile fuseserã blocate cu zeci de rãngi şi bare apãrute din senin. Am fi tentaţi sã credem cã astfel i s-a întãrit convingerea cã violenţele împotriva trupelor sale au fost conduse de agenţi care au acţionat sub acoperirea mulţimii formate din curioşi. Al doilea motiv al caracterului nefiresc al acestui ordin este faptul cã el nu este specific luptei armate, confruntãrii cu inamicul. Pe inamic nu-1 tratezi cu focuri de avertisment, cu somaţii etc.; tragi şi îl omori. Felul cum aratã acest ordin demonstreazã mai degrabã cã ministrul Apãrãrii ştia cine sunt cei din stradã. Discuţiile purtate de autor cu numeroşi ofiţeri prezenţi la Timişoara în acea perioadã au relevat faptul cã toţi, fãrã excepţie, identificaserã fãrã dubiu prezenţa în stradã a unor cetãţeni obişnuiţi ai oraşului, dar, din cauza acţiunilor violente şi pe alocuri inexplicabile ale grupurilor de agresori civili, ei au interpretat acea categorie de timişoreni drept „persoane antrenate cu prea multã uşurinţã de diversionisţi în acţiunile violente", ca ,jnassã de manevrã" sau pur şi simplu drept „huligani". Dacã recitim cu atenţie textul ordinului lui Milea, vom observa însã cã el insistã pe trecerea subunitãţilor aflate în oraş în poziţii de apãrare, în locaţii specifice Armatei (unitãţi militare, depozite, clãdiri oficiale) şi pe apãrarea în cazul atacãrii tehnicii de luptã. La acea orã mai existau încã focare violente în oraş, mai îndepãrtate de Centru, în ciuda focului intens declanşat începînd cu ora 19.00. Este posibil sã i se fi raportat şi faptul cã acţiunile nu au încetat. De altfel, între orele 21.30 şi 23.00, acţiunile grupurilor violente se îndreptau exclusiv spre obiective apãrate de subunitãţi ale MApN (Uzina Textilã Timişoara, cazarma UM 01942, cazarma UM 01008 şi Spitalul Militar), înregistrîndu-se rãniri în rîndul militarilor, precum şi deschiderea focului de avertizare. în toate aceste cazuri focul deschis de militarii din formaţiunile de pazã a fost legitim. Caûl din Calea Lipovei, de exemplu, rãmîne în continuare inexplicabil, avînd în vedere cã unitãţile militare din aceastã zonã se aflã la o distanţã apreciabilã de Centru. Aici, întrebarea lui Guşã: „Ei au treabã cu partidul, ce cautã sã atace unitãţi militare?" are o deplinã justificare. Calea Lipovei este un bulevard larg strãjuit pe o parte de un gard lung din beton al unitãţilor militare şi pe partea cealaltã de blocuri, locuite în majoritate de muncitori proveniţi din alte zone ale ţãrii, de regulã moldoveni. Nu au ieşit decît cîţiva, din curiozitate; restul a privit de la ferestre, în ciuda eforturilor pe care le fac unele asociaţii de revoluţionari de a prezenta faptele ca foarte clare, râmîne inexplicabil altfel decît prin incitare şi diversiune atacarea unitãţilor din Calea Lipovei. Interpretarea ansamblului incidentelor care au implicat Armata a atins în timp douã aspecte distincte. Din punctul de vedere al revoluţionarilor, atacarea unor unitãţi militare în acel interval orar a avut drept sursã identificarea Armatei ca autoare a represiunii din Centru şi drept scop disocierea soldaţilor de ofiţerii lor, urmãrind oprirea focului de armã şi solidarizarea cu mişcarea anticeauşistã şi anticomunistã. în timpul acestor atacuri, între care cel de la cazarma UM 01942 — încercare de pãtrundere în unitate — a avut aspect de sinucidere în grup, manifestanţii strigau: „Soldaţi, împuşcaţi-vã ofiţerii!" §i „Moldoveni împuţiţi!"553. Acest ultim apel, aparent straniu, provenea din zvonul public cã în rîndurile forţelor de represiune se aflã ofiţeri aduşi din Moldova — reflex în domeniul militar al unor mã-suri luate de partidul comunist în sectorul industrial cu aspect de "^graţie economicã din zonele sãrace al Moldovei. Propaganda maghiarã nu ratase ocazia sã afirme în repetate rînduri cã aducerea moldovenilor în zone industriale aglomerate — Timişoara, Braşov, Valea Jiului - se baza pe loialitatea acestora la regimul comunist şi avea drept scop schimbarea configuraţiei etnice din zonele respective. Pe aceastã canava, propaganda a indus şi ideea diferenţei în gradul de civilizaţie dintre românii bãnãţeni şi românii moldoveni, în realitate şi unii şi alţii trãiau la fel de prost şi de neliber. Aberaţia acestei situaţii venea, cel puţin în cazul Cãii Lipovei, din faptul pe care deja 1-am arãtat cã locatarii acestui cartier erau în majoritate moldoveni. Pe cine atacau ei şi injuriau ca „moldoveni împuţiţi"?! Pe de altã parte, pentru orice instituţie militarã, de oriunde, tentativa de disociere, de desolidarizare a soldaţilor de ofiţerii lor reprezintã un

act extrem de grav, dar nu neapãrat original, desolidarizarea soldaţilor de ofiţeri fiind înregistratã în cazul revoluţiei comuniste din octombrie 1917 din Rusia. Este încã un detaliu care apropie ultima revoluţie a secolului al XX-lea de prima revoluţie a aceluiaşi veac zbuciumat. Mutîndu-ne în cealaltã tabãrã vom constata cã atacarea unitãţilor militare în intervalul 21.00-23.00 se înfãţişa ca o confirmare a intenţiilor agresiv-subversive ale manifestanţilor, imagine cu care fuseserã îndoctrinaţi militarii, dar mai arãta şi comandanţilor militari cã nucleul dur al mişcãrii, izolat şi mai uşor de identificat ca urmare a dispersãrii massei, existã şi opereazã intenţionat împotriva Armatei. Putem crede cã este o atitudine exageratã şi chiar falsã, dar nu trebuie sã neglijãm faptul imediat cã acele atacuri violente se desfãşurau sub ochii lor, cã erau ţinta lor şi cã, în acel moment, nucleul dur aflat în stradã reprezenta o infimã parte dintr-o populaţie urbanã care nu reacţiona. Pe noi nu trebuie sã ne mire. Istoria revoluţiilor demonstreazã cã succesul a fost întotdeauna determinat de acţiunea dinamicã a unui grup restrîns de persoane foarte hotã-rîte sau urmînd un plan cu final bine definit de care s-au ţinut cu tenacitate. Toate revoluţiile au avut un astfel de grup diversionist, fie cã a plimbat cu cãruţa zece morţi prin toate cartierele Parisului în 1848, anunţînd populaţia cã în centru sunt 10 000 de morţi, fie cã a intrat în Palatul de Iarnã gol, anunţînd apoi cã 1-a cucerit prin luptã. Pe de altã parte nu putem pretinde militarilor sã cunoascã istoria unor astfel de fenomene politice ca sã-şi dea seama cã o revoluţie nu are nevoie de participarea „întregului popor". Dimpotrivã, la şcoalã învãţaserã cã o revoluţie aratã altfel. Prin urmare, este perfect plauzibil ca militarii sã nu fi crezut în informaţiile cã în stradã nu sunt cetãţeni revoltaţi ai Timişoarei, ci nişte huligani şi agenţi strãini, este perfect posibil sã nu-şi fi dorit deschiderea focului împotriva lor şi chiar sã fi constatat cã nu existã rãzboiul la care au fost trimişi, dar la contactul direct cu violenţa strãzii toate aceste gînduri au fost înlãturate-de stereo tipiile vieţii militare, de nevoia sau frica de a executa ordinele, de îndoiala cã ceea ce se petrece sub ochii lor este,firesc şi nu provocat cu intenţie. Strada le arãta invers, le dãdea dreptate politrucilor din unitãţile lor. Cred cã este suficient sã ne imaginãm cum a ajuns informaţia despre tancurile blocate în Calea Girocului la militari: ,,îndreptîndu-se spre misiune, tancurile s-au oprit pentru a nu rãni sau omorî cetãţenii din stradã; în faţa acestui gest de omenie şi responsabilitate, grupuri violente de agenţi provocatori şi huligani au atacat echipajele tancurilor, le-au blocat cu bare de fier pregãtite din timp, le-au incendiat dupã care au molestat echipajele cu topoare şi rãngi". Nu a existat alternativã la aceastã informaţie, nu a fost nimeni care sã-i informeze pe militari altceva. Faptul cã dupã ce s-a produs atacul numeroşi locatari din apropiere şi trecãtori s-au învîrtiţ în jurul tancurilor, s-au urcat pe ele, au încercat sã le manevreze nu înseamnã cã aceleaşi persoane sunt şi cele care leau blocat acolo. Asta este o altã legendã de la Timişoara, unde foarte mulţi şi-au atribuit acţiuni şi merite numai pentru faptul cã s-au aflat în locul unde s-au petrecut astfel de incidente. In cele douã ore de represiune militarã din noaptea de 17 decembrie de la Timişoara au existat douã tipuri de reprezentanţi ai autoritãţilor: activi şi inactivi. Cei implicaţi direct au fost Ion Coman, generalul Guşã, locotenent-colonelul Zeca, generalii Nuţã şi Mihalea, fostul prim-secretar Ilie Matei. Scoşi din joc ca urmare a preluãrii comenzii autoritãţii şi a conducerii forţelor de represiune au fost Primul-secretar Bãlan, colonelul Ion Popescu, Gheorghe Diaconescu ŞJ procurorii sãi. Martori fãrã posibilitatea de a influenţa cursul eve-nirnentelor au fost generalul Macii cu subordonaţii sãi şi generalul Victor Stãnculescu. Aceştia doi din urmã, cum am mai arãtat, erau singurii care ştiau ce se întîmplã, înţelegînd fenomenul în ansamblul sãu ca pe o diversiune menitã sã producã înlãturarea lui Ceauşescu la Bucureşti. Putem afirma de pe acum cã, în fata acestei diversiuni, Ceauşescu a gãsit punctul slab în locul cel mai vulnerabil: ministrul Apãrãrii, generalul Vasile Milea. Dupã convorbirea cu Milea, generalul Guşã îi va însoţi în timpul nopţii de 17 spre 18 decembrie pe Ion Coman şi pe fostul prim-se-cretar Ilie Matei într-o deplasare de recunoaştere prin oraş. Aceastã deplasare s-a fãcut într-un TAB, sprijinit de un camion militar plin cu soldaţi. şi amãnuntul acesta este straniu - şeful Marelui Stat Major al Armatei române circulã printr-un oraş românesc într-un blindat! Cauza acestor precauţii era sentimentul inoculat de la Bucureşti şi întãrit de rapoartele panicarde venite de la subunitãţile din oraş cã pe strãzi acţioneazã agenţi provocatori şi cã s-au înregistrat trageri, cu consecinţe mortale, din surse necontrolate. Este posibil ca Guşã sã

nu fi ştiut de echipajele mobile „Zet" ale generalilor Nuţã şi Mihalea, dar a primit informaţia cã se executã foc individual de pe clãdiri şi din autoturisme. In mod cert Guşã fusese informat cã în oraş trag şi civili, în plus, pe timpul deplasãrii din acea noaptea, chiar convoiul sãu a fost atacat într-o zonã de periferie. Trebuie însã arãtat cã, într-o sintezã a tuturor informaţiilor cunoscute despre existenţa şi acţiunea diversionisţilor, aceştia pãrãsiserã deja Timişoara la acea orã, deplasîndu-se cu trenul în alte localitãţi ale judeţului, unde au încercat sã inflameze populaţia, la fel ca şi în capitala Banatului. Dupã toate probabilitãţile, la acea orã grupurile aflate încã pe strãzi aparţineau exclusiv timişorenilor. Avertismentul Tien Anmen Am amînat înadins analiza cazului Chinei de la capitolul referitor la premisele internaţionale ale revoluţiei române pentru a-1 expune aici, datoritã unor particularitãţi anume ale impactului acestui caz în Armata României, începînd din ziua de 30 septembrie 1989, în mari unitãţi şi unitãţi ale Armatei RSR a fost difuzat un film documentar dublat în româneşte, produs de Studioul cinematografic 613 al Armatei Republicii Populare Chineze. Filmul înfãţişa versiunea oficialã asupra evenimentelor din China şi din Piaţa Tien Anmen în perioada 27 aprilie-3 iunie 1989. Deşi rolul iniţial al filmului era sã marcheze, în rîndul militarilor români, ziua naţionalã a Republicii populare Chineze (l octombrie), pelicula a fost difuzatã în toatã Armata românã la nivel de cadre pînã în ziua de 17 noiembrie 1989, adicã pînã în preajma Congresului al XlV-lea. Explicaţia pentru aceastã duratã neaşteptatã, de o lunã şi jumãtate, a proiecţiei documentarului militar chinezesc este" cã Nicolae Ceauşescu vãzuse filmul şi ordonase expres vizionarea lui în toatã Armata. Scopul comandantului suprem va putea fi înţeles numai dupã parcurgerea „cazului" China din anul 1989 şi dupã cunoaşterea conţinutului acelei pelicule. Totodatã, ne vom putea explica şi de ce apariţia înscrisului „Tien Anmen II" pe zidul Institutului de Arhitecturã în timpul fenomenului „Piaţa Universitãţii" a trezit reacţii dezaprobatoare şi chiar ironice din partea presei favorabile FSN. în literatura tematicã scriitorul Stelian Tãnase a analizat procesele complexe prin care a trecut regimul comunist din China în anul 1989. Sub influenţa imaginii internaţionale proiectate de programul sovietic de reforme, paşii dinţii ai schimbãrilor din economia Chinei au permis apariţia unei schiţe de fenomen politic similar şi în China: „Intelectuali, jurnalişti, activişti comunişti revizionişti cer toumingdu, corespondentul pentru glasnost"554. Liderii moderaţi reformişti îi acceptã, îi încurajeazã discret şi chiar îi apãrã în faţa reacţiei imediate şi brutale a comuniştilor radicali. Aceştia din urmã considerã cã orice uşã, cît de micã, deschisã spre liberalizare, va produce o catastrofã politicã de proporţii, urmatã imediat de una economicã şi de una socialã, în plus, un model sovietic este întotdeauna suspect pentru China, pentru cã modelul unei Mari Puteri vecine urmãreşte întotdeauna interese strategice de duratã. Pentru leadership-ul comunist chinez, campania dinamicã şi pe alocuri agresivã a proiecţiei internaţionale a perestroikãi şi glasnost-ului era o altã formã de atingere a hegemoniei zonale, hegemonie pe care China o combãtuse violent timp de o jumãtate de secol. Argumentul forte al comuniştilor radicali era însã realitatea greu de contestat cã gestionarea unui megastat multinaţional populat cu o megapopulaţie (l ,5 miliarde de oameni) presupune o formidabilã organizare politicã şi administrativã, pe care nu reuşise sã o demonstreze decît regimul comunist aşa-numit „de tip asiatic", mai dur din punct de vedere doctrinar, intens ideologizat şi puternic militarizat. Realitatea istoricã le dãdea dreptate, apoi nici Marile Puteri occidentale nu riscau o încurajare prea insistentã a liberalizãrii chineze, din cauza consecinţelor previzibile ale apariţiei unui dezechilibru major în balanţa puterilor mondiale. Statele Unite, mai ales, erau extrem de atente cu evoluţia celei mai importante puteri militare din Pacific, unde Marina militarã chinezã deţinea o supremaţie, cel puţin numericã, dar şi atomicã, de respectat. Fãrã îndoialã cã un proces de liberalizare era şi este posibil oricînd, dar presupune divizarea ţãrii în mai multe state naţionale, ceea ce conducerea Chinei nu poate accepta. Din acelaşi motiv rezistenţa la reforme a liderilor comunişti radicali a îmbrãcat şi aspectul luptei pentru unitate naţionalã, ceea ce fãcea totodatã din orice abordare reformistã un risc de execuţie publicã pe stadionul central din Beijing. Liderii reformişti — Deng Xiaoping, Zhao Ziyang, Hu Yaobang, altfel figuri foarte cunoscute şi în

România — aveau însã de partea lor un argument la fel de puternic: URSS se mişca şi o datã cu ea lumea; China risca sã rãmînã în urma acelei rotaţii accelerate a Terrei umane, motiv pentru care trebuia sã facã şi ea ceva, dar numai atît cît sã nu-şi punã în pericol existenţa. Timpul a dovedit cã singurul loc unde perestroika şi glasnost-\\\ aplicate unui regim comunist au reuşit a fost China, deoarece liderii reformişti au ştiut cum sã manevreze întredeschiderea lanţului comunist. Presat de grupul radical, Deng Xiaoping face o mişcare strategicã inteligentã, retrãgîndu-se din toate funcţiile la Congresul PCC din 1987, dar ocupînd funcţia de şef al Comisiei militare a partidului. Gestul lui Deng avea cel puţin douã raţiuni subtile, care nu pot fi înţelese decît în context istoric chinez, în primul rînd, ideea de retragere inducea public o puternicã imagine, nu de generozitate şi responsabilitate politicã — aşa cum se întîmplã în cazul unui om politic care nu vrea sã împiedice cursul normal al politicii -, ci de repliere în poziţia gînditorului suprem, a înţeleptului. Fostul lider în ciuda rarelor sale apariţii şi a faptului cã nimeni nu ştia ce face toatã ziua, îşi conserva imaginea puternicã de înţelept atoate-ştiutor şi ubicuu, „înţeleptul de pe Muntele Roşu" este o legendã chinezeascã al cãrei simbol se dovedea extrem de elocvent fãrã sã facã o trimitere directã la Mao. în 1978, cînd a avut loc la Bucureşti marea expoziţie de picturã chinezã contemporanã, a putut fi vernisat şi imensul tablou „Mao vorbind insectelor"! în al doilea rînd, ocuparea funcţiei de şef al Comisiei militare îl aşeza pe Deng în fruntea structurii de putere cea-jnai eficiente pe timp de crizã. Din ianuarie 1976, cînd moare Ciu Enlai, şi pînã în iulie 1977, cînd Deng Xiaoping prelua puterea, China a fost condusã practic de un prieten al României, Hua Guofeng. Funcţia lui: şeful Comisiei militare a partidului. Aşadar, precedentul exista. Moartea lui Hu Yaobang la 15 aprilie 1989 declanşeazã mişcarea studenţeascã, susţinutã din umbrã de Deng cu scop dublu: cîştigarea bãtãliei secrete la vîrful partidului şi consumarea segmentului inevitabil al revoltei de stradã pînã la capãt. Harrison E. Salisbury, citat de Stelian Tãnase, rezumã simplu realitatea fenomenului rãmas în istorie cu numele „Piaţa Tien Anmen": „Studenţii nu ştiau cã Tien Anmen este o înscenare. A fost un test de forţã nu doar între studenţi şi guvern; a fost un test în interiorul guvernului"555. Massa a fost folositã inteligent de grupul lui Deng Xiaoping pentru a forţa mîna radicalilor şi, în acelaşi timp, acceptînd circul mediatic şi implicãrile nediplomatice ale lui Gorbaciov în manifestaţia din celebra piaţã, a permis consumarea acelui fenomen pînã la capãt, ştiind cã are o curbã care va cãdea în timp. în ziua de 18 mai se decreteazã Legea marţialã care permite angajarea Armatei într-o misiune de represiune, însã timp de şase zile trupele acesteia nu apar, nu acţioneazã. La 23 mai 1989, ambasadorul României în China transmitea cã ..Trupele armatei chineze de eliberare s-au repliat în zona periferiilor oraşului «în aşteptare de noi ordine». Aici s-au organizat în tabere, montînd corturi şi creînd condiţii pentru o şedere ceva mai lungã"556. Aceste trupe s-au oprit ca efect al contradicţiilor violente de la vîrful conducerii politice, Deng Xiaoping reuşind sã-i convingã pe comuniştii radicali cã aplicarea mãsurilor militare putea fi interpretatã ca o neputinţã a guvernului de a rezolva criza prin mijloace politice. Asta i-a descumpãnit. Cum agitaţia din piaţã începuse sã scadã spre sfîrşitul lunii mai, dar nu înceta mediatizarea exageratã şi partizanã a presei internaţionale, liderii radicali au hotãrît sã lichideze nucleul protestatar, trimiţînd însã numai o parte a forţelor militare, conţinînd în primul rînd infanterie mecanizatã, în ziua de 3 iunie în Piaţa Tien Anmen manifestaţia era deja vizibil eşuatã, mai rãmãseserã cîteva sute de persoane, în marea majoritate venite din provincie şi care nu mai doreau sã se întoarcã, probabil de fricã, în cursul serii de 3 iunie, care era o sîmbãtã, camioanele militare sunt blocate de fluxul populaţiei paşnice aflatã în stradã în mod firesc, fãrã vreo participare la mişcarea de protest stinsã în piaţã. Neputînd sã înainteze, trupele care staţionaserã în jurul oraşului şi interveniserã sporadic în perioada precedentã, sunt atacate de cetãţeni. Fãrã ordine de foc, militarii sunt nevoiţi sã accepte prezenţa civililor în preajma şi pe tehnica militarã şi apare, ceea ce ştim şi din revoluţia românã, sentimentul unei „fraternizãri", în scurt timp se lanseazã zvonul cã armata trimisã împotriva manifestanţilor s-a aliat cu aceştia. Grupuri violente se întorc în piaţã şi încep sã atace clãdiri oficiale, în aceste condiţii, trupe noi, aduse între timp din ţarã, „au luat cu asalt toate centrele importante din centrul oraşului şi în primul rînd Piaţa Tien Anmen. De data asta, coloanelor de autocamioane cu militari li s-a deschis drum cu tancuri şi transportoare blindate.

Afluxul de trupe autopurtate este masiv, în jurul Beijingului fiind adusã o armatã de circa 200 000 de militari"557. Conform poziţiei oficiale chineze, acţiunea a produs 30 de morţi din rîndurile civililor şi 200 din rîndul militarilor! Cifrele au fost puse pe seama minciunilor propagandei comuniste chineze, dar situaţia, oricît pare de neverosimilã, era în realitate foarte aproape de adevãr. Totuşi, cum se poate explica o represiune care produce mai multe victime în rîndul militarilor decît în rîndul civililor?! Rãspunsul era dat în filmul documentar prezentat cadrelor militare române. Probabil cã nimeni nu a fost în stare sã explice cu adevãrat ce s_a întîmplat, în detaliu, în acea noapte pe piatra Pieţei Tien Anmen, în condiţiile în care relatãrile presei occidentale au fost la rîndul lor ridiculizate, ca şi în cazul României, de dezvãluirea ulterioarã a diversiunii la care s-a pretat. Documentarul militar chinez conţinea însã o temã surprinzãtoare: în zona centralã a Beijingului şi în Piaţa Tien Anmen s-a produs o fraternizare a unor trupe militare „şovãielnice" cu populaţia, motiv pentru care trupe fidele puterii de stat au intervenit restabilind ordinea, inclusiv prin anihilarea trupelor „trãdãtoare". Aşadar, din punctul de vedere oficial chinez, în Piaţa Tien Anmen avusese loc în principal o lupta între doua formaţiuni militare, nu între manifestanţi şi Armatã. Ultima secvenţã a filmului documentar — aşa cum mi-a fost relatatã de colegi ofiţeri din Armata noastrã - înfãţişa buldozãrele care împingeau cãtre un şanţ de la marginea Pieţei Tien Anmen maşini, camioane calcinate şi cadavre de civili şi militari la un loc. Imaginea era terifiantã şi a rãmas imprimatã puternic în memoria militarilor români. Acesta a fost şi scopul ordinului lui Ceauşescu de difuzare a filmului în unitãţile militare româneşti: iatã ce se întîmplã atunci cînd militarii ezitã şi „trãdeazã"! Filmul explica şi de ce au fost mai mulţi militari morţi decît civili, constituind totodatã suportul informaţional pentru contestarea postrevoluţionarã a înscrisului „Piaţa Tien Anmen II" de pe clãdirea Arhitecturii: în Piaţa Universitãţii nu avusese loc în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 o confruntare între douã formaţiuni militare. Nu putem ignora acest avertisment dat de Nicolae Ceauşescu ofiţerilor români înaintea lui decembrie 1989. Schimbarea dispozitivului militar Întors din centrul municipiului Timişoara la Comandament, generalul Ştefan Guşã dã trei ordine, în primul cere deplasarea la timişoara a unei subunitãţi de paraşutişti. în al doilea, cere deplasata în directã subordonare a unei subunitãţi de cercetaşi de la Buzãu. Al treilea ordin era o repoziţionare a subunitãţilor aflate în oraş; „Pînã dimineaţã sã se retragã toate tancurile în cazãrmi; sã se ia mãsuri pentru odihna şi hrãnirea efectivelor. Misiuni pentru ziua de 18.12.1989: UM 01185 Timişoara, cu 200 militari, opt TAB-uri, cinci autocamioane, o autostaţie, va executa paza CJP, Poştei, Bãncii, podurilor 23 August şi Michelangelo; UM 01008 şi 01276 Timişoara, cu 400 militari, patru autocamioane, vor asigura paza Depozitului ICRA, Gãrii de Nord, Uzinei Textile, Grupurilor emiţãtoare Radio şi Pieţei Traian; UM 01121 şi UM 01970, cu 115 militari, vor apãra Comandamentul UM 01024 Timişoara; UM 01380 Arad cu 210 militari şi trei TAB-uri se va dispune în zona Complexului Studenţesc, pieţelor Maria, 700 şi Mãrãşti; UM 01233 Buziaş va apãra Consiliul Popular Municipal şi cele douã poduri peste Bega din apropierea Catedralei ortodoxe; 300 militari din UM01140 Lugoj se vor afla în Piaţa Operei. Se vor constitui patrule conduse de ofiţeri în toate zonele de responsabilitate. Rezerva: 200 militari. Dispozitivul va fi gata pînã la ora 09.00"558. Acest ordin indicã apariţia posibilitãţii pentru Guşã de a aduce forţele militare în poziţii de apãrare şi, indirect, de interzicere a accesului de pe anumite cãi de comunicaţie. Amplasarea în noile dispozitive urmãrea prevederile Regulamentului militar, pe care 1-am mai analizat (paza obiectivelor militare, economice etc.), dar fãcea şi unele concesii comenzii politice - Pieţele Maria, 700, Mãrãşti, Complexul studenţesc, Piaţa Operei. Se mai observã şi interpretarea manevrei de interzicere a accesului, nu pe stradã cum se întîmplase peste noapte şi cum gãsise Guşã dispozitivul cînd a venit, ci prin blocarea podurilor, pe baza unei hãrţi a oraşului. Este harta mult comentatã de presã. Utilitatea acelei hãrţi a fost modificarea dispozitivului de amplasare al subunitãţilor MApN, cãutînd, fãrã sã reuşeascã complet, sã respecte legea. Acest ordin mai aratã convingerea lui Guşã cã acţiunea nu s-a terminat, mai ales dupã ce fusese atacat în timpul inspecţiei, şi nu putem şti ce a fost în gîndul lui — operaţiune organizatã sau revoluţionari? în

aceeaşi noapte, la şedinţa cu comandanţii, generalul Guşã face precizarea cã „în continuare situaţia rãmîne gravã". Aducerea la Timişoara a formaţiunilor de paraşutişti şi cercetaşi fost o mãsurã îndelung dezbãtutã în presã, mult timp acreditîn-Hu-se ideea (falsã) cã aceste subunitãţi au fost cele care au devastat pentru a provoca represiunea. Am demonstrat cã ideea este cel puţin ilogicã. Ministerul Apãrãrii a lansat ipoteza cã motivul aducerii acestor forţe a fost neîncrederea lui Guşã în informaţiile pe care le primea de la Ion Coman şi de la Nuţã. S-a acceptat, în volumul editat în 1998 de MApN, şi posibilitatea ca generalul Guşã sã fi început sã aibã bãnuieli asupra realitãţii, a sensului real al manifestaţiilor, precum şi asupra provenienţei participanţilor, în declaraţia sa olografã din timpul procesului, el va face şi urmãtoarele afirmaţii: „Am trimis diferiţi ofiţeri în oraş pentru a-mi raporta care este situaţia, dar majoritatea au informat cã e linişte, deşi se primeau multe ştiri alarmante: cã familiile ofiţerilor sunt atacate, unele depozite sunt atacate şi chiar unele cazãrmi sunt atacate. Colonelul Rotariu a sunat şi a raportat cã i se atacã cazarma. I-am ordonat sã întãreascã paza şi în caz cã va fi atacat sã someze şi dacã se pãtrunde în cazarmã sã tragã foc de avertisment, în sus, iar în caz cã nu se vor supune sã tragã la picioare. I-am reproşat cã nu cunoaşte realitatea şi se conduce dupã zvonuri lansate de alţii. Sã iasã afarã din birou, sã se convingã despre ce este vorba, care este realitatea şi numai dupã aceea sã raporteze. Multe dintre zvonuri nu s-au confirmat şi aveam impresia cã sunt lansate cu scopul de a dispersa şi alerga fãrã rost în diferite locuri". Este o probã cã şeful Marelui Stat Major era în confuzie. Unitãţile erau atacate, însã era vorba de injurii şi aruncarea unor obiecte peste gard, precum şi de acuzaţii pentru morţii din acea noapte. Au existat într-adevãr şi cîteva situaţii ciudate: douã cazuri în care familiile unor ofiţeri au fost ameninţate, injuriate şi agresate de vecinii lor unguri de la bloc şi un caz în care uşa de acces a scãrii unui bloc locuit de cadre militare a fost gãsitã sudatã, astfel încît sã-i împiedice sã iasã la alarmã. Un incident special a fost cel de la Unitatea Militarã 01942 din Calea Lipovei, o şcoalã de şoferi, unde un grup de tineri iresponsabili a încercat sã pãtrundã ln unitate pe poarta principalã, o datã cu douã maşini militare. ^Periaţi de apariţia neaşteptatã a civililor peste ei, soldaţii în termen ai Şcolii de şoferi fãrã şedinţe de tragere efectuate - au deschis foc necontrolat. Tot acolo, ordinul de a trage rafale în sus a permis şi rãnirea sau uciderea accidentalã a unor locatari din blocurile de vizavi. Informaţiile derutante, care cereau trimiterea forţelor militare în diferite locuri, simultan cu reproşuri cã „Armata nu îşi face datoria", veneau de la generalul Nuţã. Amîndoi generalii, şi Guşã, şi Nuţã, au fost prezentaţi de presa postdecembristã drept favoriţi ai Elenei Ceauşescu, însã în acel moment de la Timişoara o legãturã prin comunicaţii cu Elena Ceauşescu avea doar Nuţã. Apoi, aşa cum atestã toate amintirile apropiaţilor, între Guşã şi Nuţã era o mare diferenţã de personalitate, moralitate şi nivel de pregãtire în favoarea lui Guşã. Bãnuiala cã generalul inginer Ştefan Guşã începuse sã conştientizeze realitatea situaţiei în care se afla este întãritã de aducerea celor douã subunitãţi specializate, de paraşutişti şi cercetaşi, pentru a avea informaţii proprii şi sigure. Faptul cã el trimitea ofiţeri din cazãrmi în oraş şi faptul cã se simţea dezinformat dovedesc logica acelui ordin de deplasare, însã trimiterea cerceta-şilor, care aveau misiuni de cercetare în adîncimea frontului inamic, în întreprinderi îl aşazã pe Guşã, cel puţin pentru un moment, în rînd cu liderii politici locali care încã din noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 au cãutat sã împiedice solidarizarea muncitorilor cu grupurile violente din oraş. Informaţiile despre starea de spirit a cetãţenilor oraşului şi în particular din întreprinderi veneau pe traseul Securitãţii locale, erau raportate de generalul Macii lui Ion Coman, iar acesta le comunica eventual lui Guşã. Aşa cum aratã depoziţiile ofiţerilor de Securitate din procese, starea de spirit a cetãţenilor era rezervatã, adicã nu aveau de gînd sã iasã în stradã, deşi este uşor de imaginat la ce se gîndeau peste 290 000 de oameni în noaptea în care se trãgea în oraşul lor cu sute de mii de cartuşe. Am întrebat cîţiva martori din rîndul muncitorilor de la Fabrica de Ţigarete şi de la ELBA ce simţeau atunci cînd oraşul vuia de rãpãitul armelor automate. Rãspunsurile au fost invariabil dezarmante: „Noi ne vedeam de lucru"; „Directorul/ secretarul de partid ne-a spus sã ne vedem de treabã"; „Tot ce ştiam era cã armata se luptã cu ungurii preotului ãla"! Nu trebuie sã scãpãm din vedere cã atît pe linie politicã, cît şi pe linia Direcţiei II a Securitãţii (în economie) existau suficiente mijloace de a şti ce se petrece în întreprinderi.

Astfel, trimiterea de cãtre Guşã a cercetaşilor în întreprinderi nu avea decît o singurã logicã: se considera dezinformat de factorul nolitic şi de Securitate, i se cereau deplasãri de trupe în diferite locuri din oraş, scotînd astfel efectivele din dispozitivul pe care abia jl stabilizase şi din misiunile stricte de apãrare. Cu toate acestea, nu în întreprinderi se afla problema lui Guşã, dacã ar fi sã ne limitãm la pretenţiile oficiale ale Armatei, cã nu s-a implicat în represiunea politicã. Securitatea a depistat prezenţa luptãtorilor DIA în mai multe grupuri de manifestanţi din oraş, apoi şi pe cei infiltraţi în întreprinderi, menţionînd în notele de filaj cã aceştia sunt înarmaţi. Au avut asupra lor pistolete, ,dar documentele militare oficiale demonstreazã cã nu le-au folosit. Unii ofiţeri de Securitate afirmã şi astãzi cã acele documente militare au fost falsificate. Nu existã însã nici o probã, decît mãrturii izolate cã dupã revoluţie au fost rescrise acte şi documente întregi aparţinînd unitãţilor militare, într-o declaraţie olografã, datã de generalul Macii la 24 februarie 1990, el afirma: „în zilele de 17-18 decembrie 1989 cît am stat la Timişoara în unele întreprinderi din oraş au fost prinşi 9 ofiţeri îmbrãcaţi în civil de cãtre muncitori şi aduşi la Inspectoratul Judeţean de Interne. Aceştia au fost legitimaţi de organele de Interne locale şi s-a stabilit cã fãceau parte din Direcţia de Informaţii a Armatei; erau aduşi din Bucureşti şi fuseserã aduşi la Timişoara sã facã muncã de informaţii. I-am dat telefon lui Ion Coman despre acest lucru şi acesta mi-a confirmat cã au fost aduşi 50 de inşi din cadrul Direcţiei arãtate, dar care sunt slab pregãtiţi, fiind prinşi"559. Dacã aceştia sunt diversionisţii, ne-am procopsit! Dar Macii fãcea cel puţin douã confuzii: luptãtorii DIA ajunseserã la Timişoara la ora 07.40 din ziua de 18 decembrie, orã confirmatã de Jurnalul operaţiilor al unitãţii lor, de diagrama aeronavei cu care au venit şi de Registrul aerian al Aeroportului Timişoara. Aşadar, nu erau în oraş pe 17 decembrie, în al doilea rînd, Macri afirmã cã au fost aduşi de la Bucureşti, deşi veneau de la Buzãu. Militarii respectivi au fost prinşi în perioada 18-20 decembrie, nu în aceeaşi zi, de ofiţerii de Securitate şi de personalul întreprinderilor aflat în serviciul de pazã al întreprinderilor, în unele cazuri, cum au fost cele douã din ziua de 20 decembrie, luptãtorii DIA, avînd misiunea sã stabileascã starea de spirit a muncitorilor, au sãrit gardul unor întreprinderi goale, muncitorii fiind în centrul oraşului! Autorul nu exclude posibilitatea ca unele documente, cum este de exemplu Jurnalul de luptã al Batalionului 404, sã fi fost falsificat ulterior, însã nu are alte probe. Din pãcate, Istoria se scrie şi aşa, rãmîne astfel confirmatã şi se transmite urmaşilor ca probe. Cîndva, peste ani, un istoric sau un cercetãtor ocazional va da peste un fragment de text sau peste un document secret şi îl va publica. Inflexibilã, Istoria va merge mai departe. Ceea ce trebuie sã reţinem în legãturã cu acest moment precis al evenimentelor este cã reorganizarea dispozitivului militar ordonatã de generalul Guşã a fost interpretatã la Bucureşti drept „un pas înapoi" fãcut de Armatã. Retragerea subunitãţilor în poziţii de apãrare, în principal de protecţie a unor clãdiri, lãsa din nou cele mai multe cãi de comunicaţii şi centrul oraşului la dispoziţia manifestanţilor şi împiedica manevrele represive de tip terorist ale generalilor Nuţã şi Mihalea, prin reducerea posibilitãţilor de acoperire a operaţiei. Asigurãrile date de la Timişoara lui Bobu de cãtre Ion Coman, precum şi asigurãrile date de Bobu lui Ceauşescu, devreme dimineaţa, cã la Timişoara situaţia a fost pacificatã, au permis nu numai plecarea dictatorului în Iran, ci şi acceptarea manevrelor de schimbare a dispozitivului militar ordonate de Guşã. în fapt, grupurile diversioniste pãrãsiserã deja Timişoara, astfel cã potenţialul agresiv al mişcãrilor de stradã se reducea la timişoreni hotãrîţi sã nu cedeze iniţiativa şi sã nu piardã ocazia, la cetãţeni îngrijoraţi şi revoltaţi de canonada de peste noapte, precum şi de zvonul cã sunt sute de morţi cãzuţi pe strãzile oraşului lor. Dupã revoluţie, Coman a fost arãtat cu degetul de mulţi adepţi ai ideii cã rãmînerea lui Ceauşescu în ţarã ar fi rezolvat cumva lucurile la Timişoara şi cã plecarea lui a fost determinatã de „dezinformarea" lui Ceauşescu de cãtre Coman. Este adevãrat cã în dimineaţa de 18 decembrie, în jurul orei 06.00, Ceauşescu 1-a sunat pe Coman şi 1-a întrebat dacã poate pleca liniştit în Iran. „Iam rãspuns cã poate pleca liniştit şi sã nu ducã nici o grijã" - a mãrturisit Coman în proces, în dimineaţa de 18 decembrie diversiunea încetase la Timişoara, spargerile izolate de magazine şi atacurile unor depozite aparţinînd lumii interlope deja mult mai bine organizate în douã zile de tulburãri civile. Bineînţeles, revoluţionarii amestecã lucrurile, atribuind toate distrugerile lumii interlope de care cautã sã se diferenţieze total pentru a înnobila revoluţia.

în acea dimineaţã, schimbarea dispozitivului militar a avut propria sa istorie, nu mai puţin importantã pentru înţelegerea unor întîmplãri legate de represiune.-,Aşa cum am vãzut, ministrul Milea a transmis peste noapte ordine (relativ) noi lui Guşã, care au vizat în principal retragerea tancurilor din stradã din cauza riscurilor la care se expuseserã în ziua precedentã. Nici o armatã profesionistã nu trimite tancurile într-un oraş. La proces, Ion Coman va încerca sã acrediteze ideea cã ordinul de retragere a blindatelor i-a aparţinut, aducînd drept argument şi atitudinea durã pe care a adoptat-o în dimineaţa de 18 decembrie faţã de cei doi generali, Nuţã şi Guşã, pentru faptul cã ascultã ordinele superiorilor lor pe linie ierarhicã, Milea şi Postelnicu, fãrã avizul sãu. El nu face decît sã confirme faptul cã se afla la Timişoara în calitate de reprezentant şi împuternicit al comandantului suprem şi deţinea întreaga responsabilitate: „în dimineaţa cînd am discutat la telefon cu Nuţã şi cu Guşã le-am cerut ca mai înainte de a lua legãtura cu miniştrii lor, sã mã punã pe mine în temã cu ce vor raporta dupã care sã mã informeze despre ordinele pe cale le primeau"560. Este un secret ascuns în aceastã pretenţie. Milea şi-a dat seama de eroarea neprofesionistã pe care o fãcuse şi a dat ordinul de retragere a tancurilor din oraş fãrã sã-1 anunţe pe Coman. Lipsit de tancuri, Coman îi cere lui Guşã compensarea forţei trupelor cu TAB-uri, motiv pentru care este adusã unitatea de la Buziaş şi introdusã în dispozitivul din oraş, la Catedralã. Totodatã, pentru a stãpîni situaţia din oraş şi pentru a acoperi cu anumite mãsuri asigurãrile date lui Ceauşescu, Ion Coman se va Ocupa de verificarea atitudinii muncitorilor din întreprinderi şi de cooperarea deplinã între forţele MI şi MApN. Pentru aceastã a doua problemã el a cerut celor doi generali sã se prezinte la CJP pentru a pune toate dispozitivele pe o hartã unicã. Scopul ambelor mãsuri luate de Coman, verificarea situaţiei din întreprinderi şi unificarea dispozitivelor, era precis: împiedicarea muncitorilor sã iasã în stradã. El se va deplasa personal în 7 întreprinderi pentru a face prezenţa şi îi va opri ferm prin ordin pe cei doi generali sã mai comunice cu miniştrii lor fãrã sã-1 informeze. Ultima minciunã politicã La ora 05.20, Ion Coman vorbeşte la telefon cu Emil Bobu şi îl informeazã cã situaţia de la Timişoara este sub control. La 05.30 Bobu îl sunã pe Ceauşescu acasã şi îi comunicã acelaşi lucru. Ceauşescu se intereseazã de pregãtirile pentru „mobilizarea activului de partid" din Timişoara cu scopul de a „înfiera acţiunea elementelor declasate care au provocat dezordini" în oraş. încã din 17 decembrie, de la ora 23.00, la Timişoara fusese trimis Cornel Pacoste cu scopul de a coordona activitãţile organizaţiilor de partid din municipiu pentru obţinerea unei atitudini publice, propagandistice, de condamnare a acţiunii manifestanţilor şi de confirmare a stãpînirii situaţiei de cãtre partid. Totodatã, Ceauşescu îi convoacã pe Milea, Postelnicu şi Vlad la reşedinţa din Bulevardul Primãverii pentru o ultimã serie de ordine, înainte sã plece în Iran. Sofronie Florea, secretarul Comitetului Judeţean de Partid, va organiza şedinţa de instruire cu activul de partid şi va arãta în instanţã cã „în dimineaţa de 18 decembrie 1989, la ora 08.00, la Comitetul municipal de partid a avut loc instruirea activului de partid şi de stat la care, în afarã de mine, au participat Bãlan Radu, Matei Ilie, Pacoste Cornel, activul judeţean şi municipal de partid, secretarii de partid din întreprinderi, directorii şi ceilalţi şefi de întreprinderi şi instituţii. Luînd cuvîntul în cadrul acestei şedinţe, Bãlan Radu a comunicat cã s-a decretat starea de necesitate în municipiul Timişoara şi, ca atare, este indicat sã nu se circule în grup, oamenii muncii avînd obligativitatea sã se deplaseze la şi de la locurile de muncã pe itinerariile cele mai scurte, cã se va interzice vînzarea bãuturilor alcoolice, se vor sista spectacolele, cã este necesar sã fie luate mãsuri ca salariaţii sã nu iasã în stradã, cã fiecare organ de partid trebuie sã cunoascã nominal pe cei care lip-sesc de la locul de muncã şi cauzele. A pus accent pe necesitatea luãrii unor mãsuri care sã asigure desfãşurarea în bune condiţii a activitãţii productive. A caracterizat actele de devastare ca fiind antistatale. A mai precizat cã armata a primit ordin sã tragã şi cã a tras, rezultînd morţi şi rãniţi"561. A fost o tentativã de a bloca solidarizarea muncitorilor timişoreni cu manifestanţii care fuseserã pe stradã în noaptea precedentã. Sebpul principal a fost intimidarea, de aceea a fost invocatã deschiderea focului de cãtre Armatã în condiţiile stãrii de necesitate-şi mai ales ameninţarea cã va trage în continuare. Matei Ilie a întãrit şi el mesajul acesta, subliniind cã este stare de necesitate, cã Armata a fost înarmatã cu muniţie de rãzboi şi cã va trage. Cornel Pacoste a insistat pe organizarea adunãrilor generale ale oamenilor muncii de solidarizare cu Ceauşescu şi

înfierare a actelor de huliganism. Directorii de instituţii şi secretarii de partid din întreprinderi au primit sarcina sã organizeze adunãrile generale ale oamenilor muncii pentru a transmite mesajele de intimidare şi pentru a lua poziţie criticã împotriva actelor de huliganism. Cîteva din acestea au fost filmate şi transmise la televiziune, iar presa localã a publicat mai multe articole şi reportaje pe aceeaşi temã. Este interesant de semnalat cã unii dintre directorii de întreprinderi, şi anume cei cu grade şi funcţii militare, au fost preveniţi de generalul Stãnculescu încã din noaptea de 17 decembrie sã fie foarte prudenţi, dîndu-le de înţeles exact contrariul celor anunţate oficial. Unul din cazuri, directorul întreprinderii Optice Timişoara, avea sã declare: „în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, pe la ora 01.00, am fost sunat de generalul Stãnculescu care se interesa de situaţia existentã în unitate. Dupã ce i-am rãspuns cã nu este nimic îngrijorãtor, acesta mi-a cerut sa fiu atent la tot ce fac, afir-mînd cã nu este timp de alte discuţii. Am înţeles prin aceste vorbe cã trebuie sã-mi drãmuiesc fiecare pas de acţiune şi în sinea mea am i fãcut legãtura cu cauzele reale care îi determinaserã pe oameni sã iasã în stradã"562. şi aceastã atitudine a generalului Stãnculescu se adaugã ipotezei cã a ştiut din timp care este secretul diversiunii de la Timişoara. Adevãrul este cã în dimineaţa de 18 decembrie, care era luni, prima zi lucrãtoare a sãptãmînii, locuitorii Timişoarei s-au dus la locurile de muncã. Nimeni, dar absolut nimeni nu s-a oprit sã formeze un grup protestatar, sã se ducã la CJP pentru a cere explicaţii despre intervenţia militarã de peste noapte, sã abordeze trupele militare pentru a afla care este situaţia. Sentimentul apartenenţei la un partid care avea responsabilitãţi şi obligaţia de a da explicaţii în faţa membrilor sãi, în ultimã instanţã a muncitorilor, nu funcţiona (nu se manifesta). La locurile de muncã au fost adunaţi în lungi şedinţe şi au asistat pasiv la declaraţii de solidaritate faţã de Ceauşescu, aflînd totodatã cã în oraş au acţionat nişte huligani şi nişte agenţi strãini, cã Armata şi-a fãcut datoria. Organizaţiile de partid au fãcut prezenţa pentru a depista absenţii, bãnuiţi astfel cã au participat la evenimentele de peste noapte. Acest act, aşa cum a fost el raportat la CJP şi înregistrat oficial, semnala un numãr extrem de mic - unu-doi absenţi nemotivaţi doar la cîteva întreprinderi — astfel cã dimensiunea represiunii, prin numãrul de morţi şi rãniţi - 59 de morţi, aproximativ 280 de rãniţi - nu se înfãţişa salariaţilor drept atît de gravã pe cît era în realitate, în timpul cercetãrii din 2003-2004 am stat de vorbã cu mulţi salariaţi din întreprinderi timişorene şi am aflat cã erau într-adevãr foarte derutaţi de contradicţia între realitatea numericã din întreprindere (IOT, UMT, ELBA, Fabrica de Tutun) şi ceea ce auzeau, fie în stradã, fie de la cei care îi contactau din stradã. Efectuarea prezenţei din orã în orã, precum şi asigurãrile date de secretarii de partid cã se va îmbunãtãţi aprovizionarea şi vor fi plãtite salariile integral au condus la inactivitatea revoluţionarã a muncitorimii timişorene, care nu a reacţionat nici în ziua de 18 decembrie, deşi peste noapte oraşul vuise. Dupã şedinţele respective, unii participanţi la evenimentele nopţii trecute au început sã relateze sporadic faptele colegilor lor, temîndu-se sã nu fie arestaţi. Subiectul cel mai penetrant a fost existenţa morţilor la Spitalul judeţean. Avînd în vedere intensitatea focului de peste nOapte, auzit de toatã lumea, precum şi relatãrile involuntar exagerate ale participanţilor, imaginea despre numãrul morţilor, aşa cum era ea prezentatã de agitatori, de participanţi la luptele din timpul nopţii» a cãpãtat proporţii la primele ore ale dimineţii. Foarte puţini aveau însã imaginea exactã a tragediei. Muriserã din întreprinderile timişorene aproximativ 20 de muncitori, ceilalţi pînã la 59 provenind din rîndurile funcţionarior, elevilor şi studenţilor. La numãrãtoarea pe care o fac revoluţionarii (de exemplu, Marius Mioc) apar 70 de morţi, cifrã fãrã nici un suport probatoriu şi în care intrã şi 7 neidentificaţi. Aceştia din urmã sunt prezentaţi de Procuraturã ca provenind probabil din alte localitãţi, iar de Securitate ca fiind din rîndul diversionisţilor veniţi din Ungaria, în timpul dialogului purtat de autor cu domnul Traian Orban la Muzeul Revoluţiei din Timişoara în ziua de 4 decembrie 2003, cunoscutul revoluţionar avea sã facã unele precizãri neaşteptate: „Traian Orban: La Timişoara nu avem doar 7 neidentificaţi, ci şi 17 dispãruţi. Dacã prin ipotezã şi cu mari eforturi am reuşit sã mai identificãm doi din rîndul celor şapte, nu ştim nimic despre cei 17. AMS: Bine, dar ce vã face sã credeţi cã cei identificaţi sunt din rîndul celor 7 neidentificaţi şi nu provin din rîndul celor 17 dispãruţi?

TO: Au fost iniţial 9, au mai rãmas 6 sau 5. Am mai primit o seamã de cereri ale unor urmaşi şi s-au stabilit douã identitãţi dupã. media de vîrsţã şi dupã unele semnalmente. Avem şi un caz în care identificarea este destul de certã, dar rudele nu au fãcut nici un efort sã ne ajute, nu s-au interesat. AMS: Aşadar, numãrul persoanelor neidentificate în urma evenimentelor din Timişoara ar fi 22 sau 24? TO: Da, şi în unele cazuri nici nu încape loc pentru povestea cu ™ga peste graniţã. Ştiţi cã a apãrut ideea cã mulţi oameni au fugit dupã revoluţie în strãinãtate... AMS: Sau, pur şi simplu, au profitat de deschiderea graniţelor, au rãmas pe undeva şi nu-i mai intereseazã rudele din România... Unii or fi prin puşcãrii... ,)..;-, TO: Vã dau un exemplu, Otto Zontec, om de 56 de arii, nu era un aventurier, o persoanã care sã fugã peste graniţã. La Timişoara avem în realitate 5 sau 6 neidentificaţi şi 17 dispãruţi. Evidenţa lor, pe baza sesizãrilor fãcute din mai multe localitãţi din ţarã, se afla la Primãrie. AMS: Vreţi sã spuneţi cã între cei dispãruţi la Timişoara mulţi nu erau din Timişoara? TO: Nu, mulţi nu erau din Timişoara. AMS: Domnule Orban, sunt puţin derutat. Iertaţi-mi insistenţa, dar .,; calitatea de martir oferã nişte avantaje. Este posibil sã nu revendice nimeni 22 de cadavre, care oferã 22 de certificate de martir? TO: Nu, nu m-aţi înţeles. Cele 17 persoane dispãrute sunt revendicate de 17 familii, dosarele lor sunt la Primãrie. AMS: Pãi atunci, în cazul ãsta este posibil sã avem 17 plus 5 sau 6 cadavre nerevendicate de nimeni între cele 40 arse la Bucureşti? Ale cui sunt?" în tabelul întocmit de Ministerul Sãnãtãţii în 1991 şi înaintat Senatului României, la judeţul Timiş apar 26 de persoane decedate neidentificate, acoperind probabil tot judeţul şi tot intervalul 17-26 decembrie563. Modul improvizat în care s-a fãcut identificarea cadavrelor nu oferã informaţii certe cã cei care sunt îngropaţi în cimitirul eroilor din Timişoara sunt chiar cei înscrişi pe pietrele tombale. Barbaria morbidã a furtului cadavrelor şi a arderii lor în crematoriul de la Bucureşti ne rãpeşte şi aceastã certitudine. Emisiunile posturilor de radio strãine erau încã prudente, schematice. Europa liberã începe sã primeascã telegrame pe fluxul de ştiri abia dupã miezul nopţii, dar conţinutul lor era extrem de vag -graniţa închisã, existenţa unei manifestaţii de simpatie pentru Laszlo Tokes, apariţia trupelor Armatei în oraş, deschiderea focului, însã fãrã descrierea consecinţelor564. Lucrãtorii secţiei române ^.Europei libere probabil cã au fost şi ei circumspecţi atunci cînd le-au sosit ştiri de genul „4 000 de demonstranţi se aflau la biserica reformatã", loc unde nu încap nici 500. Mijloacele de presã americane şi canadiene vor reacţiona abia din 19 decembrie565. în jurul orei 08.00 dimineaţa Milea, Postelnicu şi Vlad sunt chemaţi acasã la Nicolae Ceauşescu. Milea i-a dat asigurãri lui Ceauşescu cã lucrurile sunt pacificate la Timişoara. La ora 08.30, Nicolae Ceauşescu a decolat spre Iran. La conducerea statului rãmîne un triumvirat format din Elena Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mãnescu, sprijinit de ministrul de Interne, Tudor Postelnicu. Primul ordin dat de acest triumvirat 1-a vizat pe şeful de stat major al Gãrzilor patriotice care a fost convocat şi i s-a comunicat cã „va executa numai ordinele transmise de Curticeanu, Mãnescu şi Bobu"566. Din ordinul generalului Ilie Ceauşescu în unitãţile militare din responsabilitatea Armatei 3 se organizeazã şedinţe cu activul de partid şi instruiri ale cadrelor şi militarilor asupra evenimentelor de la Timişoara, dîndu-se ordine pentru încazarmare, adicã izolarea informaţionalã a militarilor în unitãţi, în susţinerea afirmaţiei cã ceea ce se întîmplã la Timişoara este o acţiune a trupelor Tratatului de la Varşovia condusã de URSS, Ilie Ceauşescu a comunicat conducerii Armatei 3 şi unitãţii militare din Timişoara cã se va deplasa la Timişoara, aducînd cu el şi dovezile, într-adevãr, în dimineaţa zilei de 18 decembrie, acesta soseşte în oraş, contactîndu-i mai întîi pe Ion Coman şi pe generalul Stãnculescu, informîndu-i cã deţine informaţii care atestã implicarea strãinã în evenimente. Colonelul Popescu, şeful Inspectoratului Judeţean al MI, a surprins momentul în care Ilie Ceauşescu i-a arãtat „dovezile" generalului Nuţã: „înjurai orei 08.15 a sosit la Inspectorat generalul Ilie Ceauşescu care i-a dat generalului Nuţã douã coli ministeriale pe

care erau dactilografiate cîteva fraze. Dupã ce le-a citit, generalul Nuţã s-a exprimat: «Da, se. vede cã este mînã din exterior», dupã care le-a bãgat în mapã"567. Înscrisurile prezentate de Ilie Ceauşescu conţineau fragmente (citate comentate politic) din celebrele telegrame primite de la ataşaţii militari din Ungaria şi Iugoslavia. Ilie Ceauşescu s-a dus la Comandamentul Diviziei, instruindu-şi politrucii pe baza acestor hîrtii, aceştia la rîndul lor ţinînduşi şedinţele cu activul de partid pentru a le transmite concluzia cã la Timişoara au acţionat şi acţioneazã în continuare elemente diversioniste strãine. La recomandarea lui Ilie Ceauşescu activiştii de partid din unitãţile militare au dat ordin pentru sigilarea tuturor aparatelor de radio şi TV din unitãţi. Informaţia despre diversiunea strãinã a ajuns pînã la trupã, dar numai la militarii care se aflau în cazãrmi. Nu ştim cît şi citeau crezut în veridicitatea lor, dar actul de propagandã şi de mobilizare psihologicã a existat. începînd cu ora 12.00, Ion Coman şi Ilie Matei se deplaseazã în şapte întreprinderi timişorene pentru a verifica prezenţa la lucru şi dacã existã victime din rîndurile muncitorilor, „în urma discuţiilor avute cu conducerile administrative şi politice ale acestor unitãţi am aflat cã prezenţa era cea obişnuitã, cã nu existau victime, cu una sau douã excepţii, şi cã directorilor le era teamã cã vor fi atacaţi. La întrebarea mea: «De cine sã fie atacaţi», aceştia au replicat: «De cei care au distrus oraşul» şi mi-au cerut sã dau aprobare pentru ca armata (de fapt atît cei de la Ministerul Apãrãrii Naţionale, cît şi cei de la Ministerul de Interne) sã-i apere"568. Este o altã minciunã politicã lansatã cu scopul de a justifica prezenţa forţelor militare la porţile întreprinderilor. Apãrarea unitãţilor economice era asiguratã, conform legilor statului comunist, de Gãrzile patriotice, organizate şi instruite în fiecare întreprindere, avînd la dispoziţie armament stocat în depozite speciale aflate în incintã. Ion Coman nu explicã de ce, din ordinul sãu, muniţia aflatã în depozitele Gãrzilor patriotice din întreprinderi a fost ridicata de Armatã. Explicãm noi: pentru ca muncitorii revoltaţi sã nu aibã şi arme cu care sã iasã în stradã împotriva regimului. Astfel devine destul de clar, în hãţişul de declaraţii ocolite şi dezinformãri, cã schimbarea de cãtre generalul Guşã a dispozitivului militar, din ordinul ministrului Milea, încã de la miezul nopţii de 17 sPre 18 decembrie, a fost transformatã de factorul politic local în acea zi într-o misiune de patrulare, interzicere şi blocare a muncitorilor în întreprinderi. O astfel de acţiune este caracteristicã stãrii de asediu. Bineînţeles, nici o lege nu autoriza o astfel de mãsurã şi nici un document oficial nu îndreptãţea forţele Ministerului Apãrãrii Naţionale sã ţinã întreprinderile timişorene sub asediu. Activitãţile Procuraturii La Timişoara, procurorul general adjunct Diaconescu ia primele mãsuri pe linia Procuraturii: „Dimineaţa am mers la Procuraturã. Atît cît aflasem, erau mulţi morţi. Am dat telefon la Procuratura Generalã şi am vorbit cu directorul Direcţiei anchete, Comşa Dorel, sã trimitã cu avionul doi procurori criminalişti care sã coordoneze activitatea de identificare a cadavrelor. Au fost trimişi Ovidiu Petrescu şi Vasile Greblea (şeful laboratorului criminalistic). Lui Tilincã i-am ordonat sã nu mai trimitã pe nimeni la penitenciar şi sã se mobilizeze toţi la autopsii, coordonate de cei 2 criminalişti. De acolo m-am întors la Inspectorat, pentru a obţine informaţii. Apãruse Nuţã. El ne-a informat cã cei mai mulţi morţi sunt la Spitalul judeţean, la serviciul medico-legal, dar cã sunt şi la alte spitale. Am cerut celor de la MI sã le aducã pe toate la serviciul medico-legal. In cursul dimineţii, pînã în jurul orelor 11.00-12.00, fuseserã aduse la Spitalul judeţean, Serviciul medicolegal, 42 de cadavre. Erau aşezate pe jos, pe coridoare, în Serviciul medico-legal erau doar douã mese de prosecturã. Morţii aceştia proveneau din stradã, în marea majoritate, şi din spital, decedaserã ulterior, nu au putut fi salvaţi. Din cei 42 de morţi au putut fi identificaţi atunci 13, pentru cã aveau acte la ei sau fişa clinicã adusã din spital. Pînã seara s-au strîns 56 de cadavre". Informaţia este confirmatã de procurorul cri-oiinalist Ovidiu Petrescu: „Am ajuns la sediul Procuraturii judeţene Timiş în jurul orei 12.30, dupã ce traversînd oraşul am vãzut şi am aflat despre evenimentele ce au avut loc acolo în ziua şi noaptea precedente. La sediul Procuraturii judeţene 1am întîlnit pe domnul Gheorghe Diaconescu care ne-a trasat sarcina, mie şi colegului Greblea Vasile, de a ne deplasa la morga spitalului judeţean şi de a coordona acolo activitatea colegilor de la Timişoara în vederea examinãrii medico-legale şi a identificãrii cadavrelor existente569. Pînã în

jurul orei 16.30 operaţiunile de examinare medico-legalã şi de identificare a cadavrelor au fost finalizate, în condiţiile descrise de Gheorghe Diaconescu. Vom sublinia anumite pasaje importante pentru a putea lãmuri unul din misterele revoltei de la Timişoara: „în ce priveşte cadavrele, am dat în toate cazurile dispoziţii scrise de efectuare a expertizei medico-legale, întocmirea de formulare, şi s-a încheiat un proces-verbal pentru fiecare cadavru. Documentele conţineau descrierea vestimentarã, fizicã, rãnile, anumite semne particulare. S-au fãcut fotografii judiciar-operative de cãtre echipa specialã a Miliţiei condusã de colonelul Ghircoiaş, şeful Inspectoratului de criminalisticã al IGP. Nu s-au fãcut autopsii pentru ca nu era timpul şi nu erau nici mijloace — acolo erau trei medici şi douã mese. S-a fãcut constatare medico-legalã, care este o examinare mai sumarã decît autopsia. De exemplu, dacã a fost un caz strivit de tanc, ce sã-1 mai deschizi? La majoritatea cadavrelor, orificiul de intrare era în zona pectoralã, s-a fãcut incizie, s-a gãsit proiectilul, a fost prelevat în prezenta procurorului, a medicului legist, ofiţerului de judiciar al judeţului, plus lucrãtorul criminalist (foto) sub supravegherea celor doi criminalişti de la Bucureşti, în condiţiile de acolo nu se putea face mai mult. S-a întocmit un dosar pentru fiecare cadavru, deci 56 de cadavre în ziua de 18 decembrie. Procurorii au plecat cu dosarele de acolo, iar criminaliştii cu filmele pentru developare la inspectorat. Precizez cã în noaptea aceea au dispãrut filmele". Aceastã mãrturie este importantã, deoarece, în anii trecuţi de la revoluţie şi pînã astãzi, atît presa cît şi diferite organizaţii revoluţionare au identificat neefectuarea autopsiilor cu neefectuarea nici unei proceduri legale de cãtre Procuraturã, insinuîndu-se sau chiar acuzîndu-se complicitatea acesteia la cazul furtului cadavrelor. Procurorii, în frunte cu Diaconescu, n-ar fi întocmit aceste acte scopul de a şterge urmele morţilor şi pentru a putea fi declaraţi fugiţi peste granitâ. Este fals. Aşa cum s-a constatat în timpul proceselor pe aceastã speţã din perioada 1990-2002, Procuratura întocmise suficiente documente pentru ca existenţa morţilor, cauza morţii şi elementele preliminare ale identificãrii sã se poatã constitui în dosare ale unei anchete. Pentru asta au existat probe. Ce aflãm de la Gheorghe Diaconescu şi de la Ovidiu Petrescu? Aflãm cã au existat dispoziţii scrise de efectuare a expertizei medico-legale, cã au fost completate formularele tipice acestor cazuri, cã s-au fãcut fotografii judiciar-operative de cãtre Miliţie şi, mai ales, cã „s-a gãsit proiectilul, a fost prelevat în prezenţa procurorului, a medicului legist, ofiţerului de judiciar al judeţului, plus lucrãtorul criminalist (foto) sub supravegherea celor doi criminalişti de la Bucureşti", adicã numeroase probe identificate şi strînse cu martori, în particular, mãrturiile acestea aratã cã celebrele gloanţe inexistente de la Timişoara şi cu ajutorul cãrora s-ar fi putut identifica armele din care s-a tras, au existat şi au fost extrase din cadavre. Ce mai ştim? Cã pînã la ora 18.00 din ziua de 18 decembrie 1989, procurorul criminalist Ovidiu Petrescu întocmise procesul-verbal-cadru al cazurilor de omucidere de la Timişoara prin arme de foc şi cã fuseserã întocmite dosare pentru fiecare persoanã decedatã. Aceste dosare, aflate în mîinile procurorilor, trebuiau completate cu probele aflate la Miliţie (fotografii judiciar-operative, fişele gloanţelor prelevate din fiecare cadavru şi eventual analiza balisticã a lor, identificarea pe baza de fişier de evidenţã a populaţiei a persoanelor decedate). Toate aceste probe au dispãrut de la Timişoara. Ele au fost cerute de Postelnicu la Bucureşti şi trimise de Nuţã. Astfel, în custodia Procuraturii de la Timişoara au rãmas numai dosarele cu formularistica întocmitã de procurori, fãrã probe. Mãi poate fi subliniat ca semnificativ şi faptul cã echipa de procurori condusã la Timişoara de Gheorghe Diaconescu nu a încercat sã ascundã cauza morţii victimelor represiunii, toate dosarele întocmite, cu excepţia celui al femeii strivite de tanc, precizînd drept cauzã a morţii împuşcarea cu arme de foc militare. Ne aşteptam, în atmosfera de criminalitate generalizatã, creatã de presa postdecembristã, ca forţele ceauşiste de represiune - Armatã, Ministerul de Interne, Securitate şi Justiţie —, fidele dictatorului, sã fi acţionat unitar cu acesta. A fost creatã impresia cã forţele de ordine au acţionat orbite de urã şi îndrãgostite de Nicolae Ceauşescu şi de regimul comunist. Lucrurile nu au stat aşa. Nu putem identifica voinţa expresã de a ucide decît la cuplul Nuţã-Mihalea, cu scopul de a intimida manifestanţii prin acte de terorism şi de a-i obliga sã nu mai iasã în stradã, precum şi la cîţiva militari dintre care doar o parte au fost identificaţi şi trimişi în judecatã. Un caz aparte îl reprezintã despresurarea tancurilor din Calea Girocului. Este adevãrat cã Procuratura a lucrat superficial, prevalîndu-se de condiţiile improprii de la faţa locului pentru a efectua autopsiile. Putem arãta aici

cã neefectuarea expertizei în cazul femeii cãlcate de tanc a fost un alt exemplu de superficialitate, deoarece chiar şi în acest caz aparent simplu analiza corpului trebuia sã facã anumite determinãri, cum ar fi, de exemplu, dacã persoana decedatã consumase alcool, dacã nu cumva fusese mai întîi împuşcatã şi apoi se trecuse cu tancul peste ea, cãzutã din cauza rãnii sau deja moartã, astfel încît sã poatã fi identificatã responsabilitatea realã a conducãtorului acelui blindat. Dar probabil cã la ora aceea nimeni nu se gîndea cã militarii şi civilii (Gãrzi patriotice plus persoane de sprijin ale MI) care au tras vor fi trimişi în vreo judecatã. Pentru a înţelege mai bine povestea „furtului cadavrelor", vom pãrãsi cronologia strictã a evenimentelor şi vom face un salt de cîteva ore în timp. Pe parcursul interviului acordat de Gheorghe Diaconescu autorului în ziua de 3 septembrie 2003, acesta a fãcut unele precizãri interesante asupra cazului: „Gheorghe Diaconescu: în jurul orei 20.00 din ziua de 18 decembrie, am fost chemat la spital de şefa Direcţiei sanitare, doctoriţa Rodica Novac, care era îngrijoratã cã n-are unde sã punã cadavrele şi existã pericolul unei infecţii intraspitaliceşti. Era hotãrîtã sa se ducã Ia partid sã-1 informeze pe Coman în legãturã cu această situaţie. Cadavrele proveneau prin moarte violentã, în marea majoritate prjn foc de armã. Din acest punct de vedere lucrurile erau lare. Rodica Novac m-a însoţit la CJP şi 1-a informat pe Coman De acolo am plecat acasã la Ursu, dar dupã 30 de minute a telefonat Nuţã: «Veniţi repede la inspectorat, vã trimit o maşina»- Am fost dus într-o salã unde fusese amenajat un prezidiu la care stãteau Macri, Nuţã, Mihalea şi cred cã şi Sima, dar nu sunt sigur. Fãrã Coman. Am fost invitat sã iau loc în salã, unde se aflau circa 30 de persoane. Chestiunea aceasta, invitarea mea în salã în loc de prezidiu, m-a deranjat, era ofensatoare. Eram totuşi procurorul-şef adjunct al ţãrii. Generalul Nuţã a luat cuvîntul şi a anunţat cã s-a hotãrît sã se facã alte autopsii, fiindcã cele de la spital nu sunt edificatoare, motiv pentru care cadavrele trebuie duse la Bucureşti în noaptea asta. Aş vrea sã mã înţelegeţi exact, în contextul precis de atunci: eram cu capsa pusã! Elena Ceauşescu mã declarase trãdãtor iar ãştia luau hotarîri într-un domeniu care îmi aparţinea. Am intervenit din salã pe un ton iritat: «Nu e nevoie de aşa ceva, problema este a noastrã, omorurile sunt de competenţa Procuraturii, nu a Miliţiei». Macri şi apoi Nuţã au insistat pe transportarea lor la Bucureşti. Am rãmas pe aceeaşi poziţie, creîndu-se un evident moment de tensiune între mine şi cei doi. AMS: De precizat aici cã erau totuşi 30 de martori! GD: într-adevãr. Atunci au întrerupt şedinţa şi am fost invitat într-un birou alãturat. Am intrat eu, apoi Nuţã, Mihalea şi Macri. Intervenţia lor a mers de la «Vã rog, vã implor», pînã la «Nea Gigi, dã-o în p... m...». Eram furios şi le-am repetat iritat: «Nu vã mai bãgaţi peste mine. Ce v-a apucat cu chestia asta?» Nuţã îmi spunea: «Nu e nici o problemã», adicã nimic ascuns, însã evident ascundeau ceva, un ordin de la Bucureşti. Apoi era şi statutul meu, ca urmare a ordinului Elenei Ceauşescu, şi era normal sã fiu foarte atent cu tot ce se întîmplã. «Ce s-a întîmplat? îi tot întrebam. Vã doare pe voi capul dintr-o datã de autopsii». Nuţã a repetat: «Nu e nimic, nea Gigi». Cum sã nu fie nimic, cînd ei intrau peste atribuţiile mele. AMS: Este posibil sã fi crezut atunci cã este vorba de o desãr-Clnare a dvs. din ordin superior? GD: Ba bine cã nu! «Nu dau dispoziţie scrisã», le-am spus. «Ce vã costã?», m-a întrebat Macri. «Nu mã costa nimic, în 10 minute pot sã o fac: pun formularele la maşinã, dar dacã nu îmi spuneţi despre ce e vorba, nu dau dispoziţie. Eu nu consider cã e cazul unei autopsii la Bucureşti». Lucrurile au rãmas aşa şi am plecat acasã la Ursu. Acolo m-a sunat Stãnculescu şi m-a anunţat cã a doua zi la 07.00 sunt aşteptat la Coman. Vãzînd cã sunt mereu sunat, plus deranjul familiei Ursu, am pãrãsit apartamentul acestuia şi m-arn dus la hotel".570 Vom preciza, în completarea acestui pasaj, cã cei trei participanţi la acea întrevedere separatã — Macri, Nuţã şi Mihalea — sunt decedaţi şi dialogul reprodus de Gheorghe Diaconescu nu poate fi verificat. El este însã plauzibil, în primul rînd pentru cã, într-ade-vãr, Diaconescu nu a emis dispoziţiile scrise pentru deplasarea cadavrelor la Bucureşti. Ca analişti obiectivi ai acestor evenimente nu putem abandona, de dragul sentimentelor, realitatea fapticã, elementele constitutive şi mai ales cele logice ale situaţiei. Or, este evident ca acele cadavre nu puteau rãmîne în spital prea

mult timp. Gheorghe Diaconescu a oferit soluţia legalã de a fi predate Primãriei (cele neidentificate) şi familiilor, pentru morţii identificaţi. Generalul Nuţã a luat legãtura cu Postelnicu şi ordinul venit de la Bucureşti, de la Elena Ceauşescu, a fost ca ele sã fie „furate". Faptul cã au fost furate, adicã sa trecut peste procedura legalã a eliberãrii unei dispoziţii, demonstreazã cã procurorii de la Timişoara nu au ştiut de acel ordin sau 1-au acceptat tacit, dar fãrã a emite vreun document. Al doilea element de noutate faţã de imaginea formatã în presã pe tema cadavrelor de la Timişoara este cã problema nu a avut iniţial un caracter secret, ci s-a dezbãtut în prezenţa a peste 30 de oameni, membri ai activului de partid, ai Miliţiei, Securitãţii, Armatei. Refuzul Procuraturii de a elibera dispoziţiile pentru autopsierea la Bucureşti a determinat acţiunea ascunsã, furtul cadavrelor. Ceea ce ne intereseazã pe noi în acest subcapitol este restabilirea adevãrului privind efectuarea procedurilor legale, în condiţiile date, asupra cadavrelor de la Timişoara, în dimineaţa şi dupã-amiaza zilei fo 18 decembrie. Probele prelevate la faţa locului au dispãrut, trimise la Bucureşti de generalul Nuţã, şi nu au apãrut nici în procesele care au urmat în perioada 1990-2002. Putem sã umplem fluvii de hîrtie de carte sau de ziar cu presupuneri despre cine a tras -Artnata, Miliţia, Securitatea sau grupurile diversioniste strãine, fãrã probele acestea deschiderea focului la Timişoara nu va fi niciodatã pe deplin elucidatã, în fapt, aşa cum am aflat de la Muzeul Revoluţiei din Timişoara, cel puţin jumãtate din cadavrele incinerate la Bucureşti este perfect posibil sã nu fi aparţinut timişorenilor. Identificarea numai pe bazã de îmbrãcãminte şi vîrstã nu este edificatoare. Foarte multe corpuri umane fuseserã dezbrãcate în spital în cursul intervenţiilor chirurgicale pentru a fi salvate vieţile celor grav rãniţi, apoi, dupã deces, au fost depozitate la morgã, fãrã a mai fi îmbrãcate. Hainele au fost amestecate, unele au fost arse. Aşadar, faptul cã avem o listã cu 40 de cadavre identificate apoi pe baza reconstituirii aproximative a unor date de identitate nu înseamnã cã aceastã listã chiar îi conţine în totalitate pe timişoreni, atît timp cît avem 22, 24 sau 26 de neidentificaţi şi dispãruţi. Reluarea manifestaţiilor Pînã în jurul orei 15.30 a zilei de 18 decembrie 1989 situaţia a fost relativ calmã în Timişoara. Sigur, prezenţa cordoanelor forţelor de ordine şi ale transportoarelor blindate ale Armatei nu puteau sã nu indice faptul cã oraşul era sub asediu. Piaţa Catedralei a început sã se anime dupã aceastã orã, o datã cu apariţia primului grup de tineri. Un martor ocular, care a filmat secvenţe ale evenimentelor din piaţã descrie momentul: „în prima fazã s-au adunat 25-30 de tineri, care veniserã dinspre Maria şi de pe strada Politehnicii. Totul s-a desfãşurat într-o tãcere sinistrã. Tinerii s-au oprit pe platoul din faţa Catedralei într-o linişte, mã repet pentru cã totul m-a impresionat extrem de puternic, de mormînt. Nici mãcar nu-şi vorbeau, necum sã strige lozinci (...) în jurul orei 16.00 a apãrut - cineva îl avusese la el, dar nu-1 desfãşurase pînã atunci - un drapel fãrã stemã. a fost primul drapel de acest fel, pe care-1 vedeam. şi steagul a început sã fluture, tînãrul a prins curaj şi 1-a purtat pe deasupra lor tot mai energic. Din partea forţelor de ordine, nici o reacţie încã. Deci: soare, forţele de ordine, tinerii, un steag fîlfîind şi, totuşi, o tãcere de mormînt, sinistrã"571. La un moment dat, dupã ora 16.15, tinerii au început sã scandeze „Jos Ceauşescu!" şi „Armata e cu noi!", mesaje elocvente asupra intenţiilor acestor manifestanţi, în piaţã se mai adunaserã aproximativ 500 de persoane în faţa Restaurantului Expres şi aproximativ o sutã în staţia de pe celãlalt trotuar. Ca rãspuns la acele scandãri militarii din TAB-uri primesc ordinul sã ambaleze motoarele, probabil cu scopul de a intimida grupul manifestanţilor. Dupã ora 16.30, TAB-urile avanseazã şi din ele se aruncã patru grenade de instrucţie cu substanţã toxicã, care produc panicã, împrãştie o parte a manifestanţilor, iar pe alţii îi obligã sã pãtrundã în Catedralã. Deoarece grenadele lacrimogene nu-şi fãceau efectul, cordonul format din „miliţieni şi persoane civile înarmate"572, ce se afla cu faţa la Catedralã deschide foc de avertisment. TAB-urile îşi continuã deplasarea trãgînd focuri cu mitraliera grea în plan vertical. Este secvenţa filmatã de martorul Victor Popa şi prezentatã la televiziuni ca dovadã a represiunii fãcute de Armatã. Autorul filmãrii va preciza fãrã echivoc: „Mitralierele aveau ţevile îndreptate în sus, sub un unghi de 30 de grade, nu ştiu însã poziţia armelor puşcaşilor"573. Dispozitivul forţelor de ordine din piaţa Catedralei era format din militari de la MApN (UM 01233 Buziaş), de fapt pãrţi ale unei companii care avusese probleme tehnice pe drum (li se defectaserã TAB-urile), şi din formaţiuni ale

Ministerului de Interne, grãniceri şi lucrãtori ai Miliţiei din dispozitivul Dl imaginat de generalul Nuţã. Informat asupra ineficientei grenadelor toxice, Ion Coman îl va suna pe generalul Guşã, cerîndu-i sã trimitã pe cineva la Catedralã. Guşã îl trimite în zonã pe generalul Mihai Chiţac, comandant al trupelor Chimice şi al Garnizoanei Bucureşti, între timp, Coman o sunã pe Elena Ceauşescu, care într-un acces de isterie îi ordonã: „Puneţi tunul pe Catedralã, sã se termine odatã cu totul'"574- Coman ar fi încercat s-o tempereze. „Generalul Chiţac s-a deplasat dupã ora 17.00 cu un autoturism ARO, însoţit de colonelul Predonescu Nicolae şi locotenent-colonelul Elek luliu. îmbrãcat în uniformã şi cu un pistol mitralierã în mînã, generalul Chiţac Mihai si-a exprimat nemulţumirea cã demonstranţii nu sunt împrãştiaţi din faţa Catedralei. Chiţac a dat ordine celor care comandau dispozitivele militare"575, în urma acestor ordine, a fost deschis focul, bineînţeles nu se ştie de cine, rezultînd trei morţi şi cinci rãniţi. Dar pentru cã acest caz a fost puternic mediatizat, Chiţac fiind acuzat cã a tras chiar el, iar acesta apãrîndu-se cã nu a participat la deschiderea focului, este bine sã lãmurim lucrurile. Indiferent dacã a tras sau nu, generalul Chiţac este responsabil pentru deschiderea focului cu efectul pierderii de vieţi omeneşti, deoarece, prezentîndu-se în piaţa Catedralei unde se aflau dispozitivele militare ale MApN şi MI şi dînd ordine, s-a înscris în prevederile regulamentelor militare la capitolul „preluarea comenzii", el fiind cel mai înalt în grad. Este adevãrat cã în literatura pe acest subiect şi în presã au apãrut cifre mult mai mari în rîndul victimelor de la Catedralã, cauza fiind politizarea partizanã a evenimentului, dar şi o particularitate a situaţiei legatã de felul cum au perceput unii martori incidentul, în momentul în care s-a deschis focul dupã ora 17.00, în condiţii de înserare, manifestanţii s-au culcat la pãmînt, astfel cã s-a creat impresia cã au cãzut seceraţi de gloanţe. Manifestanţii au fost goniţi şi apoi vînaţi prin parcul din apropiere, mulţi dintre ei fiind arestaţi. La scurt timp dupã acest incident, generalul Nuţã 1-a sunat pe generalul Guşã şi i-a spus „cã nu i-a plãcut cum acţioneazã soldaţii şi cã oamenii lui au fãcut treabã bunã"576. Aceastã declaraţie este consideratã partizanã şi chiar inventatã, în oglindã cu cea care îl indica pe Guşã drept autorul represiunii („face nea Fane curãţenie" etc.), însã a fost consemnatã în procese şi mãrturia colonelului Ion Deheleanu, şeful Miliţiei Timiş despre atitudinea generalului Nuţã: „Este real cã la reproşul lui Coman cã nu se trage suficient, Nuţã a afirmat: «Tragem, tovarãşi, nu scãpãm nimic, radem tot!»"577. Fãrã îndoialã cã au existat multe declaraţii fãrã acoperire şi neurmate de acţiune în acea perioadã. De exemplu, în ziua de 18 decembrie, Elena Ceauşescu a cerut în mod expres arestarea celor care atacaserã şi devastaserã sediul Comitetului Judeţean de Partid Timiş. I s-a rãspuns mai întîi cã sunt 86 de arestaţi din cei care au participat la acel atac, cifrã complet aiurea, şi bineînţeles cã nu s-a dat curs arestãrii, deoarece marea majoritate a celor reţinuţi fusese capturatã la întîmplare de pe stradã, dintre participanţii ocazionali, jumãtate dintre ei fiind copii, în plus, nici Procuratura, nici Miliţia nu reuşiserã sã identifice prea mulţi agresori de la CJP. Aşa cum arãtam, liderii represiunii au considerat cã în acea zi. Armata a fãcut un pas înapoi, în Jurnalul de luptã al Diviziei 18 mecanizate, la ora 03.00 din 19 decembrie se consemnase: „General Chiţac — cordoanele bine concepute, dar staţionare. Sã se execute manevre pentru a nu permite formarea grupurilor de terorişti"578, ordin care îi identifica pe manifestanţi drept „terorişti" şi îndemna forţele militare sã treacã la acţiuni ofensive. Poziţia „staţionarã" era determinatã de ordinul lui Guşã de a reduce activitatea efectivelor sale la misiuni de apãrare a unor obiective din oraş. Avînd în vedere nivelul de reprezentare, ordinul nu putea veni decît de la Ion Coman. Totodatã şi mare parte din participanţii la violenţele din noaptea precedentã a preferat sã stea ascunsã, interpretînd liniştea din oraş drept o victorie a forţelor de represiune. Pentru ziua de 18 decembrie avem certitudinea cã au ieşit sã protesteze cetãţeni ai Timişoarei, în majoritate tineri, în numãr mult mai mic decît pe 17 decembrie, dar asupra apartenenţei acestor manifestanţi la calitatea de revoluţionar autentic nu poate exista vreun dubiu. Apoi, în faţa unei Justiţii care schimbase rapid macazul dupã revoluţie, inculpaţii au dat vina unii pe alţii cum au putut, în cazul deschiderii focului în piaţa Catedralei, adunînd şi mãrturiile revoluţionarilor, concluzia Procuraturii este una singurã: au murit trei oameni ca urmare a tragerilor individuale din rîndul forţelor de ordine ale MI. în aceeaşi noapte în zone periferice ale Timişoarei se încearcã din nou atacarea unor obiective apãrate de militari şi trupe de miliţie-securitate şi sunt declanşate noi incendii. Deşi mai reduse ca arie şi violenţã, se înregistreazã şi devastãri de magazine

urmate de furturi. Bilanţul zilei de 18 decembrie 1989 este de 8 morţi şi 23 de rãniţi, proveniţi în majoritaje din rîndurile celor care au forţat dispozitivele de pazã. Revoluţionarii nu recunosc însã decît 5 morţi pentru ziua de 18 decembrie, între.care şi controversatul Janoş Paris, însã cifra nu se înscrie în logica evenimentelor, deoarece în acea noapte erau 56 de cadavre la morga Spitalului judeţean — 13 identificate, alte 3 neidentificate şi 40 transportate la Bucureşti. Furtul cadavrelor Istoria României are şi momente macabre, altfel inexplicabile în raport cu imaginea de cumpãtare şi religiozitate pe care o avem despre poporul nostru, în volumul l al acestei cãrţi am prezentat cazul petrecut la Craiova în 1860, foarte similar cu cel de la Timişoara, cadavrele fiind furate, aruncate într-o groapã, recuperate de manifestanţi şi aşezate în oraş la rãspîntii pe scaune şi în paturi. Plouate şi apoi îngheţate de ger trebuie sã fi înfãţişat o imagine apocalipticã. Cazul cadavrelor de la Timişoara are un aspect juridic care nu a fost revelat de presã şi anume faptul cã putem vorbi de un furt, deoarece cadavrele nu au fost ridicate cu forme legale, adicã fãrã o dispoziţie emisã de Procuraturã, şi de o infracţiune de distrugere a probelor materiale prin incinerarea lor. Trebuie spus cã, dacã acele cadavre erau trimise la Bucureşti cu forme legale şi se fãceau autopsiile care nu se puteau efectua la Timişoara, acest caz nu exista. Din aceste motive, atît ordinul criminal, cît şi responsabilitatea îi revin Elenei Ceauşescu. Numai în mentalitatea ei îngustã putea exista ideea cã incinerarea cadavrelor însemna şi dispariţia cazului Timişoara. Or-lnul ei s-a înscris în proiectul comun cu soţul ei de a nega existenţa tulburãrilor de la Timişoara, de a lichida cît mai repede acel focar şi de a şterge urmele. Acestui proiect li s-au opus diversionisţii, care au fãcut tot posibilul sã provoace devastãri, incendieri cît mai vizibile, sã implice Armata în incidente care sa ducã la deschiderea focului, sã existe morţi şi rãniţi, li s-au opus posturile de radio şi televiziune, care construiau in crescendo evenimentul mediatic, şi lj s-au opus timişorenii îngroziţi de posibilitatea ca ocazia sã fie pierdutã şi ultima şansã irositã. încã din dupã-amiaza zilei de 18 decembrie, între orele 15.00 şi 16.00, Elena Ceauşescu a cerut aducerea cadavrelor la Bucureşti şi incinerarea acestora, pentru a face sã disparã urmele represiunii. Conform Comisiei parlamentare conduse de senatorul Sergiu Nico-laescu aceastã acţiune a primit numele de cod Trandafirul519, în cazul în care se confirmã existenţa acestui cod înseamnã cã operaţiunea a fost planificatã la Ministerul de Interne, avînd un caracter premeditat şi cu scopul final de a incinera cadavrele. Procuratura Militarã a reconstituit scenariul acestei acţiuni macabre: „Pentru a ascunde urmãrile uzului de armã din Timişoara, Elena Ceauşescu împreunã cu Bobu Emil şi Postelnicu Tudor au hotãrît sã incinereze cadavrele celor împuşcaţi şi neidentificaţi, lansînd totodatã zvonul cã aceştia ar fi trecut fraudulos frontiera în statele vecine, în 18.12.1989 aceastã dispoziţie a fost transmisã la Timişoara generalilor Nuţã, Mihalea şi Macri, fiind informat şi Coman Ion. în noaptea de 18/19.12.1989, la morga Spitalului Judeţean Timiş s-au deplasat colonelul Ghircoiaş Nicolae şi locotenent-colonelul Corpodean loan, împreunã cu o echipã formatã din lucrãtori de Miliţie (maior Avram Gheorghe, maior Veverca losif, cãpitanul Mişea Eugen, cãpitanul Grui Tiberiu, cãpitanul Ciucã Valentin, locotenent-major Peptan Eugen şi locotenentmajor Preda Laurenţiu). Morga a fost deschisã de învinuit doctor Golea Ovidiu-Sorin, directorul spitalului, care a permis încãrcarea a peste 40 de cadavre într-o autoizo-termã, fãrã ca lucrãtorii de Miliţie sã prezinte documentele legale. Colonelul Ghircoiaş Nicolae a indicat decedaţii ce urmau sã fie luaţi, ofiţerii menţionaţi i-au încãrcat în camionul frigorific. Autoizoterma a plecat spre Bucureşti, fiind condusã de cãpitanul Ciucã Valentin şi şoferul Ceaca Dorel, care însã nu ştia ce transportã. Pe oarcurs, autovehiculul a fost însoţit de un autoturism al Miliţiei. Din ordinul generalilor Nuţâ şi Macri, de organizarea preluãrii şi incinerãrii cadavrelor, la Bucureşti s-au ocupat colonelul Moraru Petre -locţiitor şef IGM, colonel Baciu loan - şef direcţie economicã în IGM şi civilii Ganciu Gheorghe şi losef Emilian-Zamfir - foşti ofiţeri MI, angajaţi ai cimitiruîai. Cadavrele au fost incinerate în noaptea de 19/20.12.1989, iar cenuşa rezultatã a fost aruncatã într-o eurã de canal, pe raza comunei Popeşti-Leordeni"580. în fapt, Justiţia a putut demonstra implicarea generalului Macri, nu şi a procurorului general adjunct Diaconescu. Pentru aflarea adevãrului, acesta a fãcut un gest unic, cerînd continuarea procesului sãu deşi infracţiunea care i se pusese în sarcinã fusese amnistiatã. Cazul lui Gheorge Diaconescu este interesant nu numai prin unicitatea sa,

ci şi prin faptul cã a demonstrat necesitatea continuãrii proceselor, astfel încît sã aparã şi informaţii noi şi lãmuriri asupra unor concluzii eronate ale Justiţiei, precum şi asupra unor afirmaţii false ale presei. Presa din ziua de 29 decembrie 1997 a prezentat pe larg gestul acesta şi a comentat refuzul de a fi graţiat: „Contactat telefonic de noi în cursul zilei de ieri, domnul general (r) Diaconescu, acum şeful unui birou de avocaturã din Bucureşti, ne-a mai spus cã, în declaraţia pe care a dat-o la Parchetul General în legãturã cu faptele de care a fost învinuit în dosarul l l/P/1990 referitor la evenimentele din 17-21 decembrie din Timişoara, a menţionat cã refuzã beneficiul amnistiei şi, în ce-1 priveşte, solicitã continuarea procesului penal, aşa cum prevede art. 13, alin. l, din Codul de Procedurã Penalã. «Vreau sã dovedesc astfel cã nu mã ascund dupã un articol de lege, pentru cã mã consider nevinovat şi numai atunci cînd se va constata acest adevãr sã se dispunã neînceperea urmãririi penale»"581. Prin Rezoluţia din 22 ianuarie 2002 a Secţiei Parchetelor Militare, Gheorghe Diaconescu a fost scos de sub urmãrire penalã, dovedin-du-se astfel cã este nevinovat, dar şi cã nu a existat o autorizaţie de incinerare emisã de procurori, cã fapta prin care au fost luate cadavrele de la Timişoara s-a numit furt, iar incinerarea lor s-a încadrat în infracţiunea de distrugere a probelor materiale, în povestea macabrã a cadavrelor de la Timişoara, Gheorghe Diaconescu are douã argumente foarte puternice: a refuzat sã elibereze dispoziţia de preluare a cadavrelor şi a salvat dosarele celor incineraţi astfel cã au putut fi identificate pînã la urmã, iar cazul, instrumentat de Justiţie. El mai dã însã şi alte amãnunte interesante: „Gh. Diaconescu: A doua zi, la 07.00, m-am deplasat la CJP unde era Coman, împreunã cu cîţiva miniştri şi secretari ai CC -parcã Mihalache, Pacoste, unul cu tineretul. Discutau deja problema cadavrelor, pornind de la pericolul de infecţie intraspitaliceascã. Se fãceau fel de fel de propuneri din partea celor prezenţi: sã-i îngroape înţr-o unitate militarã, astfel ca rudele lor sã nu mai facã manifestaţie. Alţii au propus sã fie înhumaţi în afara judeţului. Acolo s-a vehiculat cifra de 40 de cadavre neidentificate. Atunci i-am cerut lui Radu Bãlan sã-1 aducã pe primarul Moţ, pentru cã înhumarea cadavrelor neidentificate era obligaţia Primãriei. Am vorbit cu Tilincâ sã pregãteascã procurorii care sã elibereze autorizaţii de înhumare. Din cîte îmi amintesc, obligaţia de înhumare intervenea dupã 48 de ore de la constatarea decesului. Altfel, era nevoie de o ordonanţã care sã deroge de la regulã. Fãrã unul din aceste documente, cimitirele nu aveau voie sã înhumeze. Moţ a luat legãtura cu Tilincã prin telefon. AMS: O clipã! Aceste discuţii se purtau marţi dimineaţa, pe 19 decembrie? Cadavrele fuseserã deja luate de Nuţã...! GD: Aşa este, dar nu se ştia. AMS: Adicã, dincolo de macabrul situaţiei a existat şi umor negru. Şefii politici se adunaserã la partid şi imaginau tot felul de scenarii ca sã scape de cadavre, în timp ce ele erau scrum, aruncate într-o gurã de canal! Incredibil! GD: în acel moment, Coman m-a tras cu el spre fereastrã, avînd în mînã un şerveţel de hîrtie cu care se ştergea de grãsime, mîncase ceva. Mi-a spus în şoaptã cã «este supãrare mare de tot din partea tovarãşei Elena, cã trebuie sã mai tac şi cum sã spun aşa ceva la telefon (referire la convorbirea cuPopovici, n.a.). Cei 41 au trecut fraudulos frontiera». «Imposibil, am rãspuns, pentru cã pentru fiecare cadavru este constituit un dosar înregistrat, ştampilat la procuratura Timiş». Coman: «Bãieţii au fãcut curat şi la serviciul medico-legal, şi la spitale». AMS: Distrugerea registrelor... GD: Inclusiv ruperea filelor din registrele de intrare, a foilor de observaţie clinicã a celor trataţi anterior. La proces am aflat cã de asta s-a ocupat Ghircoiaş, în calitate de comandant al unei echipe care a plecat la Bucureşti cu cadavrele. Ulterior, stînd de vorbã cu demnitarii partidului aduşi la Cãminul Haiducului în 22-24 decembrie, am constatat cã Postelnicu cunoştea foarte bine situaţia, în amãnunt: maşini de la CONTIM, ce culoare aveau, unde s-a fãcut transbordarea. Lanţul deciziei fusese Elena Ceauşescu — Bobu — Coman. Chiar mi-a reprodus ordinul Elenei Ceauşescu: «Sã se ocupe Nuţã, cã ãla e mai drãcos». Pe linie MI au acţionat Postelnicu, Nuţã şi Macri. Ordinul Elenei Ceauşescu a fost dat încã din seara de 18 decembrie. AMS: Sã revenim la Ion Coman.

GD: Coman mi-a cerut sã distrug documentele, dosarele. A fãcut şi un gest, strivind între degete şerveţelul de hîrtie. M-am dus la Procuraturã şi, împreunã cu Ovidiu Petrescu, Greblea şi criminalis-tul-şef de acolo, Chindriş, i-am cerut lui Tilincã sã fie aduse toate dosarele la mine. Unele aveau procese-verbale în creion, altele bãtute la maşinã. Am ordonat: «Aşa cum sunt, fiecare mapã cu ordonanţa, procesul-verbal şi actul medico-legal sã fie aduse în birou la Tilincã». In prezenţa martorilor de mai sus am constituit douã pachete mari din hîrtie de ambalaj legate cu sfoarã, am scris personal pe ele numãrul de dosare şi am semnat. I-a ordonat lui Tilincã sã le punã în caseta casei de fier şi, dacã este întrebat, sã spunã cã sunt luate de nune. Mi-am luat aceastã mãsurã de precauţie pentru cã, aflînd de furtul cadavrelor şi de distrugerea actelor de la spitale, eram foarte vulnerabili putînd sã ne fie luate foarte uşor şi dosarele. Clãdirea Procuraturii era pãzitã de un portar. Dosarele au rãmas acolo pînã în ziua de 22 decembrie cînd, dupã anunţarea preluãrii puterii de cãtre FSN, i-am cerut lui Tilincã sã scoatã dosarele şi sã dea ordonanţa de declinare a competenţei în favoarea Procuraturii Militare Timişoara, pentru cã cei care au tras erau militari. Toate cadavrele au fost apoi identificate la Timişoara pe baza dosarelor întocmite şi salvate astfel". Scena salvãrii dosarelor este confirmatã de procurorul Ovidiu Petrescu. Acesta, în Nota pe care a înaintat-o la Dosarul l l/P/1990, mai aratã şi cã în dimineaţa de 19 decembrie „mai multe persoane s-au prezentat la sediul laboratorului, dintre aparţinãtorii victimelor, cerînd încredinţarea cadavrelor"582. Sunat de procurori, generalul Nuţã a promis cã va trimite un ofiţer de Miliţie sã discute cu ei, lucru pe care nu 1-a fãcut, astfel cã rudele şi prietenii victimelor au umblat de la laboratorul serviciului medico-legal, la Procuraturã şi la Inspectoratul Judeţean de Miliţie toatã ziua de 19 decembrie, cerîndu-şi morţii, în cursul zilei de 19 decembrie informaţia despre dispariţia cadavrelor se rãspîndeşţe în oraş. Începutul mediatizãrii internaţionale a cazului Timişoara Imaginea cetãţeanului român despre implicarea şi influenţa presei internaţionale, în special a celei ungare, în relatarea evenimentelor de la Timişoara este dominatã de ideea diversiunii, a informãrii tendenţioase şi false, a denigrãrii grosolane a românilor. Trebuie arãtat cã aceste fenomene ale dezinformãrii şi diversiunii prin presã au fost reale, dar reprezintã aspecte relativ tîrzii ale mediatizãrii cazului Timişoara. Campania de informaţii false şi exagerãri ale presei maghiare şi iugoslave s-a declanşat dupã 19 decembrie şi anume într-un moment în care imaginea externã despre rezultatul incidentelor din Timişoara, asociat cu plecarea lui Nicolae Ceauşescu în Iran, a indus sentimentul cã revolta a fost reprimatã eficient şi cã autoritãţile stãpînesc situaţia. Autorul continuã sã creadã cã iniţial mişcãrile politice provocate în România, la Iaşi şi apoi la Timişoara, dar pregãtite şi la Braşov, Arad şi Cluj, aveau menirea sã conducã la o cedare a puterii sau o înlocuire rapidã a lui Ceauşescu. Atunci oresa internaţionalã ar fi putut prezenta ca subiect central mişcarea de rãsturnare a lui Ceauşescu prin voinţã popularã, la fel ca în celelalte ţãri comuniste din lagãr, avînd ca personaj principal naţiunea românã, autoarea eliberãrii. Ceauşescu rezistînd şi reuşind sã pãcãleascã şi sã implice Armata în represiune, subiectul principal al mass-media a devenit represiunea în sine. Cum factorul esenţial al succesului, singurul potent, devenise între timp Armata, campania de presã nu putea ataca comportamentul ei violent din timpul represiunii, astfel cã a fost nevoie de un alt asasin - Securitatea. Pe de altã parte, capacitatea agenţiilor de presã de a-şi plasa reporterii în locurile fierbinţi din Timişoara a fost serios diminuatã prin acţiunea de blocare a accesului în oraş efectuatã de forţele MI, precum şi de supravegherea strictã din partea Securitãţii. Primele informaţii despre ciocnirile dintre manifestanţi şi forţele de ordine au venit de la cîţiva cetãţeni germani, maghiari şi iugoslavi trecuţi peste graniţã în dupã-amiaza şi seara de 17 decembrie, fãrã însã a putea furniza date consistente, fie pentru cã nu apucaserã fizic sã vadã rezultatul represiunii dintre orele 19.00 şi 21.00, fie pentru cã fuseserã în zone marginale ale incidentelor. Aceste surse au fost neaşteptat de izolate şi contradictorii, conţinînd şi informaţii false, de fapt pãreri personale sau zvonuri auzite în oraş înainte sã treacã frontiera. Al doilea tip de surse a fost cel provenit din diferite telefoane date direct din Timişoara în Ungaria, Germania, Austria la cunoştinţe, prieteni sau rude, conţinînd relatãri neprofesioniste, alarmiste sau confuze ale evenimentelor. Cîteva centre de concentrare a agenturilor — au funcţionat în acea perioadã activ centrele agenturii maghiare, iugoslave şi

germane — au transmis informaţii în direcţia bazelor de spionaj aflate pe teritoriul ungar şi iugoslav, dar la presã nu au ajuns decît acele informaţii prelucrate de serviciile de informaţii şi livrate agenţiilor de presã la un anumit moment, în Plus, aceste centre de informaţii ale agenturilor din Timişoara erau supravegheate la fel de activ de Securitate, astfel cã mare parte a activitãţii lor era cunoscutã şi monitorizatã, nefiind împiedicatã pe durata evenimentelor şi din motivul cã valoarea informaţiilor transmise, ca şi intensitatea lor erau foarte reduse, în acest loc trebuie sã luãm în calcul şi operaţiunile conduse de Securitate pe scena presei europene, fie prin infiltrãri timpurii în reţelele de informaţii ale agenturilor, fie prin reţele proprii amplasate în redacţiile mijloacelor de presã europene, fie prin lovituri date pe resurse, mai ales pe surse credibile pregãtite din timp. Este, de asemenea, important de subliniat cã o datã cu declanşarea evenimentelor de la Iaşi şi apoi din Timişoara, Securitatea nu a trecut în nici o clipã la operaţiuni de contracarare a transmiterii de informaţii, la dezorganizarea reţelelor şi nici la dezinformãri oficiale şi neoficiale. S-a încercat blocarea legãturilor telefonice din Timişoara spre interiorul ţãrii, fapt pus în aplicare parţial şi tîrziu. Acest subiect a fost unul din capetele de acuzare ale generalului Vlad în procesul sãu, fiind vorba de încãlcarea dreptului fundamental la comunicare. Principala preocupare a fost informarea. Tot ce s-a fãcut în domeniul contracarãrii a venit din partea secţiei de propagandã a partidului şi s-a rezumat la cîteva articole prin care se cerea respectarea legii, cu referire indirectã la evacuarea lui Tokes. Reamintim, pentru ironia situaţiei, cã legea nu permitea evacuarea în zi de odihnã. Aşa cum a rezultat din cercetarea subiectului, Securitatea era implicatã conspirativ în numeroase acţiuni ale presei europene, furnizînd informaţii şi chiar articole despre disidenţii din România. Unele articole despre disidenţa lui Ion Iliescu şi despre calitatea lui de posibil succesor al lui Nicolae Ceauşescu — cum a fost amplul articol din revista germanã Stern — au aparţinut chiar Securitãţii. Singurul motiv plauzibil gãsit de autor pentru aceastã acţiune este cã Securitatea juca pe mai multe planuri, cãutînd sã controleze orice fir care ducea spre unul sau altul dintre posibilii succesori ai lui Ceauşescu. în plus, folosirea din timp a unor surse bine informate şi furnizarea de informaţii în regim de conspirativitate dãdea credibilitate în ochii redacţiilor marilor centre de presã occidentale, astfel încît, la momentul oportun, baza informativã a acestora sã poatã fi influenţatã sau controlatã aşa cum dorea Securitatea. Este acum cert cã Securitatea nu a dorit sã blocheze informaţia externã despre evenimentele din Timişoara, connsiderînd că aceas(a ajuta prin presiune la forţarea deciziei lui Ceauşescu de a demisiona. Ea a cãutat însã blocarea informaţiei în interiorul ţãrii, pentru a împiedica rãspîndirea manifestaţiilor şi în alte oraşe. Planul a fost dat peste cap de şedinţa CPEx în care Ceauşescu a fost întors din drum şi prin implicarea Armatei în stradã, inclusiv prin deschiderea focului. A apãrut în plus problema surselor maghiare şi iugoslave, pe care marile agenţii de presã leau tratat cu oarecare distanţã la început, pentru ca apoi, pe fondul sentimentului cã revolta a eşuat, sã treacã la folosirea lor în scop diversionist şi de dezinformare. Sã observãm evoluţia informaţiilor sosite la postul de radio Europa liberã în perioada 17-19 decembrie, care a fost, sã nu uitãm, cea mai intensã a represiunii şi cu cele mai multe victime. Ea ne intereseazã din punctul de vedere exclusiv al informaţiilor pe care le puteau auzi a doua zi la Europa liberã cetãţenii români, cei din Timişoara constatînd ecoul evenimentelor de peste noapte din oraşul lor, în comparaţie cu ce trãiserã ei în case sau pe strãzi, ceilalţi aflînd pentru prima oarã cã se întîmplã ceva la Timişoara: Dupã miezul nopţii de 17 spre 18 decembrie primele informaţii sunt furnizate de Radio Budapesta şi conţin doar date vagi despre enoriaşii maghiari care au încercat sã opreascã evacuarea lui Tokes, cu precizarea cã ciocnirile cu forţele de ordine au început în jurul orei 14.00 şi cã existã cîţiva rãniţi. La ora 00.13 agenţia MTI informeazã cã graniţa României cu Ungaria a fost închisã. La scurt timp dupã mijloacele de presã maghiare intrã în acţiune şi cele austriece, multe surse fiind comune, identificate în persoana unui turist iugoslav. Acestea estimeazã numãrul participanţilor la manifestaţii în jurul cifrei de 5 000 de oameni şi precizeazã cã au fost folosite tunuri de apã şi s-au înregistrat rãniţi. Cifra participanţilor este exageratã, ea fiind de aproximativ 2 000 de persoane constituite în nucleic de manifestanţi şi curioşi în diferite locuri ale oraşului. Aceleaşi informaţii vagi curg pe telexuri pînã la ora 07.00 a di-rnineţii de 18 decembrie, fãrã sã depãşeascã nivelul celor trei-patru erne: mişcarea a început în jurul lui Tokes, s-au strîns 5 000 de Participanţi, forţele de ordine au folosit tunuri de apã, graniţa cu Ungaria a fost închisã. Deşi ne aflãm la 10 ore de la vîrful

de violenţã al represiunii şi de cînd muriserã peste 50 de oameni pe strãzile Timişoarei, agenţiile de presã nu numai cã nu confirmã, dar nici nu amintesc de existenţa victimelor. Dupã ora 09.00, Budapesta şi Viena introduc în fluxul de ştiri şi informaţia cã la Timişoara au fost sparte vitrinele magazinelor, cã a fost atacat sediul politic al judeţului şi cã s-au operat arestãri, în sfîrşit, înainte de ora 12.30, apare prima ştire de la agenţia sovieticã TASS, preluatã însã la Miinchen prin agenţia maghiarã MTI, ştire din care se poate extrage •ţ o informaţie prea precisã pentru a nu fi fost furnizatã de o sursã i credibilã (probabil din Armatã) — „Ciocnirile între poliţie şi demon-1 stranţi au durat aproximativ doua ore. Mulţi dintre demonstranţi au fost arestaţi"583. Deşi încadreazã corect intervalul de timp în care s-a desfãşurat represiunea - doua ore (19.00-21.00), TASS nu anunţã ; existenţa morţilor de la Timişoara. Nikolai Morozov, fostul cores-i pondent al Agenţiei TAS S, va povesti în cartea publicatã în România ca luni dimineaţã a primit reproşul de la Centru cã toate agenţiile ; strãine transmit informaţii despre Timişoara numai TASS nu şi cã , „una din gazetele moscovite publicase, fãrã a menţiona sursa, un material «senzaţional» în care descria plastic situaţia din acest oraş"584. Probabil cã descrierea „plasticã" a situaţiei din oraş provenea de la agenţii sovietici implicaţi în diversiunea de la Timişoara şi fusese prelucratã mai întîi la rezidenţa KGB de la Bucureşti şi apoi la Moscova, însã afirmaţia lui Morozov este oricum falsã. Veaceslav Stavilã, cercetãtor al Institutului de Studii al Academiei de la Chişinãu, va arãta cã „în Uniunea Sovieticã, prima informaţie tipãritã despre manifestaţiile de la Timişoara a apãrut în dimineaţa zilei de 19 decembrie"585, în acea dimineaţã de 19 decembrie, la peste 30 de ore de la consumarea vîrfului dramatic al represiunii, corespondentul ziarului Izvestia la Bucureşti, V. Volodin (agentul KGB implicat în cazul „grupului Bãcanu") transmitea cã „tentativa a 526 locuitori ai Timişoara de a se adresa comitetului orãşenesc de partid cu rugãmintea de anulare a deciziei judecãtoreşti nu a dat rezultate. Sîm-bãtã, în faţa clãdirii comitetului orãşenesc de partid a avut loc o demonstraţie la care au participat circa cinci mii oameni, împotriva lor fiind utilizate instalaţiile antiincendiare. Duminicã, în timpul nopţii, credincioşii, cu luminãri în mîini, au format un lanţ viu în jurul clãdirii bisericii reformate, exprimînd în acest fel un protest faţã de acţiunile conducerii oraşului. Acestor oameni lis-au alãturat grupuri de tineri care au scandat slogane ce chemau la schimbarea conducerii ţãrii, încercãrile Miliţiei de a dispersa mulţimea a(u) dus la ciocniri, în timpul cãrora, într-un şir de magazine, au fost sparte vitrinele"5*6. Am subliniat cîteva pãrţi ale textului pentru facilitarea analizei. La prima vedere surprinde precizia cifrei de 526 de persoane care au protestat în faţa clãdirii CJP. Pentru asta ar trebui sã te afli la faţa locului şi sã stai sã numeri. Securitatea afirmã cã agentul KGB Volodin se afla la Moscova, nu în România, fiind retras de agenturã dupã arestarea grupului Bãcanu, pentru a nu fi expus de-conspirãrii publice sau unor represalii din partea Securitãţii. Misterul cifrei 526 ar putea fi lãmurit de o anumitã observaţie fãcutã pasager de Marius Mioc într-una din cãrţile sale. El aratã cã în ziua de 3 decembrie 1989, un grup de 526 de enoriaşi ai lui Laszlo Tokes înaintase Tribunalului din Timişoara o petiţie prin care se cerea renunţarea la evacuarea agentului maghiar587. Informaţia deschide mai multe posibilitãţi analitice, arãtînd şi numãrul aproximativ de sprijinitori reali ai lui Tokes, dar şi faptul cã sovieticii erau la curent cu evoluţia acelui caz, în detaliu, în continuare articolul âmlzvestia al lui Volodin aratã cã numãrul manifestanţilor era de 5 000 (cifrã falsã) şi cã împotriva lor s-au folosit „instalaţii antiincendiare" (tunuri de apã ale pompierilor şi praf antiincendiu). Deşi articolul pretinde cã descrie şi evenimente de duminicã 17 decembrie, deşi identificã Precis diferenţa de conţinut a massei demonstranţilor prin apariţia separatã a unor grupuri de tineri şi aminteşte şi de spargerea vitrinelor. V. Volodin nu spune nimic despre Armatã şi despre deschiderea focului. Avînd în vedere apartenenţa sa doveditã la KGB, este de presupus logic cã informaţiile i-au venit pe reţeaua aflatã la faţa locului în Timişoara şi cã decizia de a deschide în URSS tema evenimentelor din România a fost luatã la vîrful KGB-ului, probabil dupã ce a fost informat Gorbaciov şi dupã ce s-a constatat cã Ceauşescu pleacã în Iran. Apariţia primului articol despre evenimentele din România în presa sovieticã a reprezentat un semnal clar cã trebuie trecut într-o altã fazã a subversiunii. De altfel, Nikolai Morozov aratã în cartea sa cã, fiind împiedicat sã se ducã la Timişoara, a rãmas în Bucureşti. Motivul principal pentru care a rãmas în Capitala se înscrie perfect în logica subversiunii începute cu tentativa de diversiune de la Iaşi şi continuate prin diversiunea reuşitã de la Timişoara:

„în fine, am considerat cã dacã tulburãrile de la Timişoara, ale cãror începuturi noi oricum le pierdusem, vor lua amploare, atunci centrul noilor evenimente, indubitabil, va fi Capitala care nu trebuie pãrãsitã"588. Trebuie spus cã, inclusiv în ziua de 19 decembrie, nimic nu anunţa o extindere a protestului anticeauşist în Bucureşti, aşa cum nu se extinsese nici de la Braşov în 1987 şi cum nu se extinsese nici de la Iaşi în 14 decembrie 1989. Pentru a ilustra aceastã afirmaţie autorul va apela la aceleaşi surse mediatice din care provin toate celelalte informaţii analizate în acest subcapitol: o telegramã sositã de la Viena la redacţia postului Europa liberã în ziua de 18 decembrie 1989, ora 15.43, precizeazã cã „între timp, diplomaţi occidentali contactaţi prin telefon la Bucureşti afirmau luni cã situaţia în capitala României pare a fi calmã, lipsitã de obişnuitele semne vizibile de nelinişte"589, în memoriile sale, liderul ţãrãnist Ion Diaconescu îşi va aminti: „în perioada revoluţiei de la Timişoara m-am întîlnit zilnic cu Cornel Coposu şi cu alţi prieteni şi ne uitam cu disperare cã ţara pãrea impasibilã la evenimente, cã focul nu se întindea"590. Cu aproximativ o orã în urmã, Agenţia Reuters îi contactase pe cîţiva diplomaţi occidentali la Bucureşti şi aflase cã aceştia „auziserã de existenţa a cîţiva rãniţi, dar nu şi de morţi. De existenţa morţilor se va afla public prin intermediul surselor iugoslave. Agenţia AssociatedPress din Iugoslavia va cita un cetãţean sîrb venit din România, apoi pe unul (sau acelaşi) sunat de un prieten din Timişoara care ar fi relatat cã „cel puţin douã persoane, inclusiv un copil, au fost ucise în revoltele de pe timpul sfîrşitului de sãptãmînã în Vestul României, oraşul Timişoara" şi cã alţi cãlãtori au relatat cã au vãzut mai mulţi morţi în oraş dupã intervenţia forţelor de Securitate"592. Sursele iugoslave vor fi preluate de toate agenţiile. Ele aparţineau reţelei conduse de consulul general al Iugoslaviei la Timişoara, Mirko Atanaskovici, pe care Servicul Român de Informaţii îl va identifica dupã 1989 în raportul înaintat oficial Senatului României drept „cadru al Serviciului de informaţii iugoslav, infiltrat într-o agenturã a serviciilor speciale ungare"593. Se explicã astfel afirmaţiile ofiţerilor de Securitate cã Mirko Atanaskovici era agent şi cã fãcea între douã şi cinci treceri ale frontierei în Iugoslavia pentru a livra informaţiile pe care le obţinea prin reţeaua proprie sau prin cea maghiarã aflate în Timişoara. Reţelele folosite de consulul iugoslav era formate din cetãţeni români racolaţi din timp şi pregãtiţi pentru a furniza informaţii în timpul desfãşurãrii diversiunii de la Timişoara. Dupã ora 18.00 radio Moscova dã al doilea semnal, pentru trecere la desãvîrşirea diversiunii mediatice. Folosim aceşti termeni în mod deliberat, dar tehnic, fãrã sã uitãm nici o clipã cã era vorba de rãsturnarea regimului Ceauşescu, însã ştirea difuzatã de radio Moscova conţinea şi urmãtoarea informaţie despre identitatea persoanelor revoltate la Timişoara: „Membri ai populaţiei de etnie maghiarã din oraş au regizat demonstraţii acolo (în Timişoara, n.a.) în ultimele cîteva zile în apãrarea drepturilor lor". (Members ofthe ethnic Hungarian population have staged demonstrations n the past few daysin defence oftheirrights.)59* Acţiunile de la Timişoara nu aveau un caracter etnic, nu erau conduse de unguri şi nu au pus în discuţie nici o clipã problema drepturilor minoritãţii maghiare. In fapt, în rîndurile forţelor de ordine se aflau ofiţeri şi soldaţi din trupele de miliţie—securitate şi din Armatã de naţionalitate maghiarã care au tras în manifestanţi cot la cot cu românii, aşa cum de altfel a arãtat raportul SRI înaintat Senatului României şi a demonstrat ancheta Procuraturii. Dar cînd Radio Moscova este aceea care afirmã cã în România are loc o revoltã a minoritãţii maghiare nu te poţi gîndi decît la clasica subversiune folositã de URSS pentru a ataca şi speria România, subversiune istoricã pe care am prezentat-o în capitolul dedicat factorilor de presiune externã. Peste mai puţin de o orã, biroul Reuters de la Belgrad va prezenta primul martor ocular, studentul iugoslav Radislav Dencic, pe care îl va cita cu declaraţia: „Sute de oameni cãdeau pe asfalt în faţa ochilor mei"595. Convingãtor, nu? Scenele s-au petrecut sub ochii lui. Numai cã în aceeaşi corespondenţã de la Belgrad „studentul,, Radislav Dencic, dacã acesta este numele lui real, afirmã cã „sutele" de morţi de la Timişoara au fost mitraliaţi din elicopter, iar atunci cînd descrie devastarea magazinelor din oraş se referã la un singur caz, altfel foarte revoluţionar — incendierea librãriei şi aruncarea în stradã a cãrţilor lui Nicolae Ceauşescu. Evident, aşa cum cititorul deja ştie, acesta este un eveniment din seara de 16 decembrie, cînd nu a existat nici un mort. Cel de-al doilea martor ocular al Agenţiei Reuters -devenitã între timp celebrã prin falsurile difuzate din Iugoslavia în timpul intervenţiei NATO -, este şi mai interesant decît Radislav Dencic. Martorul, care a cerut sã-şi pãstreze anonimatul, plaseazã cele cîteva mii de manifestanţi din oraş în

faţa casei lui Tokes şi îi face pe toţi unguri. Apoi, pentru a completa dramatismul luptei minoritãţii maghiare, martorul descrie scena în care Laszlo Tokes i-a gonit în realitate pe manifestanţi din faţa casei sale, astfel: „Unii oameni au observat cã faţa preotului era tumefiatã de lovituri şi cã mîi-nile lui erau mînjite de sînge"596. Aberaţiile de acest tip sunt preluate imediat de biroul Associated Press din Viena şi difuzate împreună cu date eronate despre cazuistica mişcãrilor anticeauşiste din România. United Press International nu se lasã mai prejos şi la ora 20.05 anunţã cã la Timişoara sunt cel puţin patru soldaţi omorîţi cu un glonţ în frunte, pentru ca o orã mai tîrziu sã fie reprodusã la Geneva declaraţie a regelui Mihai I, fãrã nici o legãturã cu acel caz, dar sub titlul „Se transmite cã soldaţi au fost omorîţi", lansînd în acelaşi text şi un paragraf anodin, iarãşi fãrã nici o legãturã cu ce spusese regele, despre Securitate, în sfîrşit, aproape de miezul nopţii, Reuters gãseşte şi vinovatul: „Forţele de"~securitate româneşti este posibil sã fi ucis zeci de oameni cînd acestea au deschis focul duminicã împotriva demonstranţilor în oraşul Timişoara, dupã cum afirmã un martor"597. Martorul era acelaşi Radislav Dencic. Cele mai cunoscute emisiuni de radio au avut o singurã temã -fostul informator al Securitãţii şi spion maghiar, Lãszlo Tokes, prezentat drept Hungarian human rights champion. Problema dezinformãrilor grosolane fãcute de agenţiile de presã occidentale, din care am prezentat aici doar începutul, a fost analizatã de o personalitate a jurnalisticii româneşti, Emil Hurezeanu, care în perioada revoluţiei lucra la.Europa liberã şi apoi a fost numit director al Departamentului românesc al postului de radio Deutsche Welle din Koln. Aşadar, un om care cunoaşte bine din interior mass-media occidentale. Emil Hurezeanu va şoca audienţa în timpul Simpozionului ţinut la Timişoara în 1996 cu informaţii despre felul în care sunt folosite mijloacele de presã în dezinformãri: „în noiembrie şi decembrie 1989 am fost confruntaţi cu un fals rãzboi informaţional, cu larmã, în parte realã, în parte înscenatã, pe care aş asemãna-o cu bruiajul electronic din timpul Revoluţiei. Am ştiut de cele mai multe ori — în ciuda opiniilor domnului Portocalã din cartea publicatã în 1990 - cã se fac încercãri de dezinformare. Am ştiut, şi uneori leam evitat în general; alteori le-am folosit pentru cã, indiferent de intenţiile celor care voiau sã schimbe situaţia din ţarã, Pentru noi — şi bãnuiesc, pentru majoritatea locuitorilor României — cnitnbarea şi prãbuşirea regimului Ceauşescu erau obiectivele cele mai importante"598. Un celebru dicton al Sfîntului Toma din Aquino: „Pentru a face un bine, ai voie sã faci orice rãu", s-a aflat începînd cu secolul al XlII-lea la baza construcţiei civilizaţiei europene occidentale, a fost principalul simbol doctrinar al Inchiziţiei şi funcţioneazã şi astãzi în doctrina globalizãrii. Al doilea program revoluţionar al revoluţiei din decembrie Cel de-al doilea program revoluţionar, dupã cel al Frontului Popular de la Iaşi, este foarte puţin cunoscut, şi mult mai naiv. Scriitorul Petru Ilieşu pleacã din Timişoara în ziua de 17 decembrie şi ajunge în Bucureşti în jurul orei 22.00, unde va trãi o aventurã mirobolantã. Mai întîi opreşte nişte tineri veseli pe stradã şi încearcã sã le relateze ce vãzuse pe strãzile Timişoarei, „îmi amintesc acum nişte feţe fãrã identitate care s-au destins deodatã— avea sâ-şi aminteascã scriitorul timişorean. Am simţit atunci cã sunt crezut, cã ceea ce le-am vorbit, aşa, dezlînat şi cu patimã, a fost crezut din prima clipã"599. El va lua legãtura apoi cu un grup de confraţi de la Uniunea Scriitorilor, între care Nicolae Prelipceanu, Denisa Comãnescu, Elena Ştefoi, Florin laru şi, în 18 decembrie, va întocmi împreunã cu aceştia în apartamentul lui Florin laru un program revoluţionar în patru puncte: 1. Intervenţia trupelor ONU în România; ; 2. Alcãtuirea unei liste cu cei care au tras, omorîndîn Timişoara; 3. Deci ararea internaţionalã a acţiunii din Timişoara drept crima împotriva umanitãţii; 4. Declararea celei de-a doua zile de Crãciun drept zi de doliu naţional. Nu punem în discuţie naivitatea programului; alţii nu au fãcut nici atît. Programul intitulat Protest a fost expediat printr-un curier diplomatic în Vest, unde a fost recepţionat în ziua urmãtoare. Grupul mai plãnuise şi un contact în faţa ambasadei suedeze din Bucureşti, însã a fost repede descoperit şi cîţiva membri reţinuţi într-o secţie de Miliţie. Apoi, la fel de brusc, au fost eliberaţi. Potrivit lui Ilieşu, maiorul Radu Ţinu ar fi declarat la o „masã rotundã" ţinutã dupã revoluţie la Timişoara cã acel „curier belgian" pe care îl folosiserã era omul Securitãţii. Radu Tinu^l-a pãcãlit.

Curierul era chiar ofiţer al Securitãţii, dar amplasarea lui sub acea identitate s-a putut face, deoarece scriitorul timişorean fusese „turnat" încã de la început de unii dintre partenerii sãi de la Uniunea Scriitorilor. ,,;, 19 decembrie - primele agitaţii muncitoreşti în dimineaţa de 19 decembrie, încã de la primele ore ale activitãţii economice, ofiţerii de Securitate din întreprinderi îl informeazã pe generalul Macii cã muncitorii sunt agitaţi şi cã s-au manifestat primele semne de protest cu tendinţa de a lua un caracter organizat. Dupã ora 09.00 şi dupã ce în prealabil îl informase pe generalul Vlad la Bucureşti, Macri îl va anunţa pe Ion Coman cã cel tîrziu în ziua de 20 decembrie la Timişoara va avea loc o grevã generalã. Generalul Macri va cere ofiţerilor sãi, pe care îi subordona şi prin calitatea de şef al Direcţiei a Il-a, sã-1 informeze asupra stãrii de spirit a muncitorilor, dar şi sã pregãteascã birourile pe care le ocupã în întreprinderile respective pentru eventuala evacuare, într-adevãr, în momentul în care s-a conturat manifest acţiunea muncitoreascã în favoarea schimbãrii lui Nicolae Ceauşescu, ofiţerii de Securitate au fost retraşi şi din unitãţile economice. Acesta ar fi al cincilea ordin elocvent în privinţa atitudinii generalului Vlad şi a Securitãţii, între orele 09.00 şi 10.00, şeful DSS o va suna pe Elena Ceauşescu şi o va informa asupra situaţiei de la Timişoara. Elena Ceauşescu a reacţionat violent: „Ce fac cei de acolo, ce pãzesc cei trimişi acolo?". Conştient cã femeia nu înţelege exact importanţa informaţiei, Vlad îi va explica pe un ton ferm cã situaţia de la Timişoara s-a schimbat, cã nu mai este vorba de elemente strãine, ci de muncitori români. Dupã aproximativ 20 de minute, Elena Ceauşescu a convocat o şedinţã la CC, la „sãliţã", locul unde ţinea ea întîlniri în acea perioadã. Au fost prezenţi Elena Ceauşescu, Emil Bobu, Manea Mãnescu, Constantin Dãscãlescu, Silviu Curticeanu, Tudor Postelnicu, Vasile Milea şi procurorul general Popovici. Generalului Vlad i s-a cerut sã informeze asupra situaţiei de la Timişoara, iar cînd a terminat Elena Ceauşescu a hotãrît trimiterea lui Dãscãlescu şi a lui Bobu în oraşul de pe Bega. ., Trecerea la acţiune a muncitorilor din întreprinderile timişorene trebuie vãzutã prin prisma unor realitãţi incontestabile: cu numai cîteva luni în urmã, aceiaşi muncitori votaserã entuziast sau asistaserã fãrã nici o reacţie la realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al partidului; în continuare principalele preocupãri ale muncitorilor erau de ordin economic şi social; deşi în oraş se trãsese douã nopţi la rînd şi se aflase cã sunt morţi şi rãniţi, muncitorii nu reacţionau, se duceau la muncã şi ascultau, iarãşi fãrã reacţie, declaraţiile de solidaritate cu Ceauşescu şi „înfierarea" acţiunilor huliganice în lungi adunãri ale oamenilor muncii. Ştim cã nemulţumirile se acumulaserã în cîţiva ani, dar reacţia politicã întîr-zia sã aparã. Tocmai aceasta a fost şi miza ultimã a instigãrii fãcute de URS S: determinarea muncitorilor sã reacţioneze. De cealaltã parte, avînd în vedere exemplul „periculos" al Braşovului, miza represiunii rapide şi dure era împiedicarea unei reacţii din partea muncitorilor. Aceastã imagine nu este o restrîngere a tabloului complex pe care îl înfãţişa societatea româneascã în acel moment, ci o coborîre la esenţa acţiunii celor doi actori principali ai evenimentului: un URSS gorbaciovist, nevoit sã-şi reformeze repede sistemul, şi regimul comunist român luptînd sã supravieţuiascã. Ambii puneau la baza acţiunii lor aceeaşi ideologie, or, obiectul principal al ideologiei era muncitorul. şi din acest punct de vedere, declanşarea prin subversiune a revoltei din România s-a deosebit de celelalte acţiuni din lagãrul comunist, unde forţele schimbãrii puse în acţiune au fost altele: studenţii în Cehoslovacia, armata în Bulgaria, vîrfurile partidului în RDG. Dificultatea înlãturãrii lui Ceauşescu prin oricare alte mijloace - de exemplu, la Iaşi mişcarea studenţeascã eşuase, la Braşov populaţia era timoratã - a condus la situaţia extremã a folosirii muncitorimii pentru a forţa cãderea şefului statului comunist român, aducînd însã nu numai în prim-planul mişcãrii, ci şi pe muchia de cuţit a ideologiei corpul social fundamental al regimului. Revolta muncitorimii române — mai întîi la Timişoara, apoi la Bucureşti, cum vom vedea —, a pus în discuţie bazele regimului, deoarece revolta sa, paradoxalã din punct de vedere ideologic şi doctrinar, contesta puterea pe care chiar ea o reprezenta. O contestare venitã din partea altui corp social — de la studenţi sau de la formaţiunile vagi de tip „tinerii" saw-„cetãţenii" — nu era atît de periculoasã. De asta le-a fost teamã şi sovieticilor, cum arãtau premonitor institutele lor de analizã, de pierderea controlului ideologic şi de atingerea

bazelor sistemului. Realitatea acestui fenomen politic subteran şi subtil nu a fost vizibilã doar la Bucureşti în 22 decembrie seara, cînd mişcarea s-a transformat brusc în acţiune anticomunistã, împotriva sistemului, ci a avut un simptom la fel de vizibil la Iaşi, unde au apãrut primele revendicãri anticomuniste, apoi la Timişoara, cînd în programul Frontului Democrat Român au apãrut şi puncte cu caracter antitotalitar, în dimineaţa de 19 decembrie la întreprinderea Electrobanat (ELBA) este semnalatã prezenţa unor persoane strãine care încearcã sã se infiltreze printre muncitori. Numãrul lor nu este mare, dar ei aparţin unor tabere opuse; sunt tineri strecuraţi în întreprindere care încearcã sã-i convingã pe muncitori cã în ultimele douã zile au fost omorîţi peste l 000 de oameni, cã morţii au fost duşi la Bucureşti ca sã se şteargã urmele şi cã puşcãriile gem de arestaţi care acum sunt torturaţi; ceilalţi sunt luptãtori DIA trimişi sã identifice starea de spirit a muncitorilor. La Secţia 200, unde erau atelierele cu condiţii grele de lucru şi cu toxicitate ridicatã, lucrãtoarele devin agitate şi nemulţumite. La ora 09.00 ajunge în secţie zvonul cã în curtea întreprinderii a sosit un camion militar din care se descarcã arme şi aceastã ştire produce explozia de nemulţumire a oamenilor care se simt ameninţaţi chiar la locul lor de muncã, într-adevãr, venise un camion militar, dar el nu descãrca, ci încãrca arme şi muniţie, mai Precis încãrca armele şi muniţia Gãrzilor patriotice din întreprinde-re- Era vorba de executarea ordinului Elenei Ceauşescu, speriatã cã rii s-ar putea înarma şi apoi ataca forţele de ordine. Martora Adelina Elena descrie acel moment şi evoluţia lui: „Prezenţa armelor în întreprindere echivaleazã cu o împuşcãturã. La secţia 200 vestea dezlãnţuie furia pînã atunci mocnitã. «Sã mergem sâ-i întrebãm!», «Nu lucrãm sub arme!», «Ce vor de la noi?». Femeile izbucnesc şi cheamã: «Sã ieşim în curte!», «Sã-i chemãm pe toţi!», «Veniţi cu noi!». Este chemat fostul şef al secţiei, care s-a bucurat de respect, încercãrile de a-i ţine în secţie dau greş. Femeile sunt în primele rînduri. Muncitoare tinere, unele studente la seral, femei în vîrstã cu mîmi istovite, crãpate, cu feţe brãzdate de cearcãne adinei, în urma lor, tot mai mulţi bãrbaţi. Trec peste ameninţãrile cu Procuratura, chiar şi peste acelea cã vor fi împuşcaţi. Pe lîngã camionul cu oameni înarmaţi se scurge şuvoiul. Se vãd pumni ridicaţi ameninţãtor. Coloana strãbate curtea, îndreptînduse spre clãdirea cu birourile conducerii administrative şi de partid ale întreprinderii"600. Scena nu este lipsitã de paradoxul numeroaselor alte situaţii de la Timişoara din acele zile, cînd tragedia s-a îmbinat cu ridicolul, dar dovedeşte tensiunea în care se aflau oamenii de rînd. Sigur cã din punct de vedere istoric este lipsit de importanţã dacã militarii aduceau sau luau arme la/de la întreprinderea ELBA, însã muncitorilor probabil cã nu le-a trecut prin cap sau nu au ştiut cã în întreprindere erau arme, cele ale Gãrzilor patriotice. Paradoxul are o explicaţie simplã: în ultimii ani muncitorii nu mai erau scoşi la gãrzi, deşi se afirma oficial cã ei formeazã detaşamentele înarmate ale clasei muncitoare, gãrzile erau compuse în majoritate din aparatul TESA şi din ucenici, tineri angajaţi, pentru ca muncitorii sã rãmînã în producţie, sã nu fie întreruptã activitatea economicã. Se adãuga şi faptul cã tragerile cu acest armament fuseserã drastic reduse din cauza costurilor. Gãrzile patriotice înfiinţate dupã invazia sovieticã din Cehoslovacia deveniserã în 1989 o ficţiune. Apoi va trebui sã luãm în calcul şi faptul cã principalul nucleu de nemulţumiţi era format din femei. Mulţimea muncitorilor, estimatã la peste l 000 de oameni, ocupã curtea uzinalã. Cîţiva se urcã pe un autocamion şi pe un motosti-vuitor şi strigã. Apar directorul şi secretarul de partid. Ei le cer sã se linişteascã, sã se întoarcã în secţii, unde se va discuta cu ei separat. gste de presupus cã dãduserã telefon în prealabil la CJP, anunţînd greva spontanã. Adelina Elena povesteşte mai departe: „Deşi cu-vîntul grevã nu a fost scandat, greva generalã era declanşatã şi instauratã în întreaga întreprindere, între timp, maşina cu oameni înarmaţi a pãrãsit incinta fabricii, în schimb sosesc în mare grabã Radu Bãlan, primul-secretar al judeţului, primarul Moţ şi Constantin Posa"601. Este adusã staţia de amplificare şi Radu Bãlan se urcã pe un scaun. El cere ca muncitom sã se întoarcã în secţii şi le promite cã se va discuta cu ei acolo. Oamenii scandeazã: „Aici, aici, cu toţii!" La un moment dat, observînd cã nu îi poate convinge sã se întoarcã la locurile de muncã, Bãlan gãseşte soluţia sã scoatã un carneţel din buzunar pentru a-şi nota doleanţele muncitorilor şi îi întreabã simplu ce vor. Urmeazã un scurt moment de derutã, dupã care ,,Radu Bãlan noteazã într-un carneţel cererile umile ale unor femei ajunse în dreptul lui: «Vrem cãldurã!», «Vrem carne!», «Vrem ciocolatã pentru copii!» şi «Ciorapi, chiloţi, cacao, vatã...»"602. Conţinutul cererilor este

confirmat de timişoreanul Ion Pachia Tatomirescu: „... Sã fie ciocolatã pentru copii, sã fie saloane de Crãciun şi sã se termine cu bişniţa ete.; muncitoarele le-au zis de lipsa vatei, a chiloţilor de bumbac şi a ciorapilor"603. Cercetarea fãcutã de autor la Timişoara aduce cumva evenimentul la dimensiunile sale mai aproape de realitate, într-adevãr, primul grup de nemulţumiţi ieşiţi în curte a fost format din femei. Dar motivul real îl constituia absenţa de la întreprindere a responsabilului CAR, care trebuia sã dea împrumuturile pentru sfîrşitul de an. Numeroase persoane contribuiau la fondul CAR, participau la acele cunoscute „roţi", cotizînd tot anul şi îşi plasau luna împrumutului în decembrie, la sfîrşit de an, astfel încît sã-şi poatã face unele cheltuieli mai mari pentru produse de lungã folosinţã: frigider, televizor, aspirator etc. Erau sume mari, importante. Plata împrumutului nu se fãcuse luni şi nu se fãcea nici i, 19 decembrie, apãrînd mai întîi zvonul cã reprezentantul CAR a fugit cu banii, în realitate, el fusese arestat pe stradã în seara de 17 decembrie şi se afla la penitenciar. Aflînd realitatea, femeile au cerut eliberarea reprezentantului CAR pentru a-şi primi banii. De aici primul mesaj revoluţionar: „Eliberaţi deţinuţii!". în scurt timp informaţia despre greva de la ELBA ajunge la Elena Ceauşescu. Aceasta îl va suna pe Ion Coman şi îi va striga în telefon: „Trageţi în plin în femei şi puneţi cîinii pe ele!"604. Versiunea lui Radu Bãlan nu diferã prea mult de cea a martorilor din rîndul angajaţilor întreprinderii: „în dimineaţa de 19 decembrie 1989, pe la ora 09.00, m-am deplasat la întreprinderea Electrobanat, pentru a intra în dialog cu muncitorii care ieşiserã afarã în curtea întreprinderii. Ajungînd acolo în prezenţa primarului Moţ, am aflat cã aceşti muncitori revendicau îmbunãtãţirea condiţiilor de trai, iar un grup de 10-15 tineri strigau «Jos Ceauşescu!». De asemenea, acei muncitori solicitau sã fie scoasã armata din întreprindere şi din oraş, adicã sã fie retrasã în cazãrmi, în timp ce discutam cu ei, au apãrut douã TAB-uri, care şi-au îndreptat ţevile spre noi, cei din curtea uzinei. Acest lucru a iritat şi neliniştit pe muncitori, fapt care m-a determinat sã merg în secţie şi sãi telefonez lui Coman Ion, cerîndu-i sã retragã armata, pentru cã altfel oamenii nu se liniştesc, dimpotrivã. Mi-a replicat cã nu e treaba mea, întrucît de armatã se ocupa dumnealui. Cînd am revenit în curte TAB-urile fuseserã retrase şi am tras concluzia cã primiserã ordin în acest sens"605. Observînd punctul mort al situaţiei, mulţimea nu mai vrea sã dea înapoi şi începe sã strige: „«Nu lucrãm sub arme!» (camionul plecase şi se lãmuriserã cu muniţia, n.a.), «Afarã armata din oraş!», «Unde sunt deţinuţii?», «Nu suntem huligani!» (rãspunsla informãrile fãcute cu o zi înainte de partid cã afarã acţioneazã huligani, n.a.), «Unde ne sunt banii?» (leafa se dãduse în urmã cu trei zile, dar diminuatã, apoi sigur era şi cazul împrumuturilor la CAR, n.a.), «Vrem pîine pentru copii!», «Unde ne sunt morţii?». şi apoi, unanim şi hotãrît: «Jos Ceauşescu!»"606. Este de precizat cã aceste strigãturi sunt de fapt o enumerare a unor reacţii simultane, neorga-izate, care fie ilustrau amestecarea temelor sociale cu cele politice, ţ'e aparţineau unor grupuri distincte: pe de o parte muncitorii cu evendicãri economico-sociale şi pe de altã parte micul grup de tineri cu lozinci politice explicite. Important aici este faptul cã la un moment dat mulţimea s-a unit într-o massã compactã şi solidarã, avînd un singur duşman, pe Nicolae Ceauşescu. Probabil cã dacã I
raporteazã cã este linişte în oraş, ceea ce corespundea adevãrului, şi cã oamenii nierg la lucru, cu excepţia cîtorva grupuri mici care staţionau paşnic. Evident, nu se aplicau prevederile „stãrii de necesitate", care nu Permite adunarea unor grupuri mai mari de trei sau cinci persoane, S1 nu se aplicau pentru cã acele prevederi n\u existau. La un moment dat, comandantul unitãţii de paraşutişti 1-a sunat şi i-a comunicat cã a primit ordin de la Nuţã sã pãzeascã clãdirea Inspectoratului Ml. Nuţã îşi depãşea atribuţiile, ceea ce este semnificativ, şi îşi permitea acest lucru printr-o împuternicire directã de la Elena Ceauşescu. Guşã îşi anunţã subordonatul — din nou semnificativ — cã se subordoneazã lui şi lui Coman. „Cred cã înainte de prînz - declara generalul Guşã la proces — am fost sunat de Ion Coman care mi-a spus sã mã duc urgent la ELBA cã se aflã acolo fostul primsecretar Bãlan şi cã are probleme deosebite. Am plecat cu aghiotantul şi cu cãpitanul Ilie, şeful cercetãrii Diviziei. Am ordonat ca în urma noastrã sã se deplaseze şi un camion cu soldaţi, dar acesta a rãmas în urmã. La intrarea în fabricã am fost oprit de cîţiva civili care mi-au spus sã nu intru, deoarece îmi risc viaţa şi cã o sã fiu sfîşiat. In curte erau peste l 000 de oameni, bãrbaţi, femei, tineri care scandau: «Libertate!», «Jos Ceauşescu!» şi alte lozinci"607. Observînd retragerea lui Bãlan, Guşã se va îndrepta spre mulţime, se va urca pe scaun şi le va vorbi: „Am încercat sã fac linişte şi le-am spus cã soldaţii nu au tras în ei, ci în sus. Cã soldaţii sunt fraţii şi copiii lor şi nu vor trage în ei. Cîţiva au aplaudat, alţii au continuat sã scandeze lozincile menţionate mai sus. în pauzele de linişte i-am rugat sã nu se mai spargã magazinele, sã nu atace unitãţile. Cei care au auzit au strigat cã nu ei au fãcut acest lucru şi au cerut sã plece armata de lîngã fabrici. Le-am promis cã aşa va fi, dar sã nu se mai comitã acte de violenţã. Unii au aplaudat, iar cîţiva au strigat: «Armata e cu noi!»". Oricum, prezenţa generalului Guşã în mijlocul mulţimii nu demonstreazã doar curajul lui, ci şi fondul nonviolent al manifestaţiei de la ELBA. Ajuns din nou la poartã, el va trimite camionul cu soldaţi înapoi la divizie, îi raporteazã lui Coman, însã acesta îi spune cã n-a înţeles ordinul, cã nu trebuia sã se ducã el, ci sã trimitã o subunitate, apoi 1-a ironizat cã s-a speriat de cîteva femei, înfuriat, Guşã ordonã lui Zeca sã retragã toate blindatele de la întreprinderi. Cauza realã a prezenţei lui Guşã la ELBA a fost informaţia falsã cã primul-secretar Bãlan a fost sechestrat de manifestanţi. Din aceeaşi • formaţie falsã au rezultat şi mãsurile militare exagerate luate în •urul întreprinderii. Seara, generalul Guşã îi va raporta şi lui Coman mâsura de retragere a forţelor din oraş. Fiind linişte, Coman a acceptat. Probabil aflase cã vine Dãscãlescu. încercarea unor muncitori de a se solidariza cu grupul de afarã, de la pod, eşueazã. „Mulţimea se îndreaptã spre poarta II. Cîţiva cer deschiderea porţii, unirea cu cei de pe pod. Li se explicã cã-i primejdios. Porţile trebuie sã râmlnã închise. Suntem la noi acasã, în grevã. Aici, uniţi, ne simţim puternici, în siguranţã. E uimitor cu ce repeziciune o masã uriaşã, aparent anarhicã, înţelege şi se disciplineazã. Radu Bãlan telefoneazã chiar din cabina portarilor. Moţ — se zice - este la cealaltã poartã"608. Mãrturia surprinde cel mai bine psihologia izolaţionistã a muncitorimii, încã limitatã la revendicãrile sociale, încã temãtoare, încã dezinformatã şi separatã de evenimentele din oraş. în cazul ELBA este posibil ca reacţia prudentã sã fi fost determinatã de cunoaşterea realitãţilor curente, zilnice a spaţiului comercial din Josefin, a talciocului de peste drum, vãzut ca un loc rãu famat, mişunînd de bişniţari şi de lumea interlopã, astfel cã grupul adunat peste Bega nu era credibil, chiar dacã el putea fi compus din revoluţionari autentici. Din alte mãrturii rezultã cã grupul era populat cu cetãţeni veniţi din alte judeţe ale ţãrii pentru cumpãrãturi şi achiziţii comerciale şi care nu aflaserã de închiderea talciocului. Aşa s-ar putea explica implicarea unor autoturisme cu numere de Iaşi, Constanţa, Bacãu în incidentele din zona ELBA. Martorul Sandu Hanuş ajunge acolo în jurul orei 14.30. Pe pod erau un tractor şi o remorcã rãsturnate şi incendiate. A auzit o împuşcãturã şi zvonul cã a fost rãnitã o femeie. Militarii de pe TAB-uri trãgeau cu petarde „dar de tras (cu armele, n.a.) nu trãgeau"609. Apoi a apãrut un TAB dinspre Bulevardul 6 Martie, acesta a tras şi a rãnit o terneie într-un fîş roşu, luatã apoi de o maşinã cu numãr de Iaşi. Generalul Guşã afirmã cã focul a fost deschis accidental, în mo-mentul în care persoane din grupul adunat peste Bega au rãsturnat şi incendiat tractorul şi remorca lui. în aceste incidente s-a deschis focul asupra a douã femei. Nu cunoaştem dacã acest fapt a avut vreo legãturã cu ordinul Elenei Ceauşescu de a fi împuşcate femeile, dar cele douã cazuri sunt pline de ciudãţenii. Vom analiza în detaliu unul dintre ele.

Conform mãrturiilor revoluţionarilor, prima femeie se afla pe malul dinspre ELBA al Begãi cu un copil de mînã. împotriva ei, fãrã nici o somaţie şi fãrã nici un motiv s-a tras foc de armã de cãtre un singur soldat aflat în desant pe un TAB. Martora Adelina Elena, inspector pentru învãţãmînt la întreprinderea ELBA, descrie scena dramaticã astfel: „şi, deodatã, pe neaşteptate, rãsunã primele rafale. Curtea este un urlet. Alte focuri şi pe podul vidat de lume rãmîn douã siluete. «Poarta!» Prin deschizãturã ţîşnesc cîţiva bãrbaţi. Se-ntorc cu o femeie grav rãnitã, pe care - în grabã - o duc la Dispensarul ELBA şi ne anunţã cã pe pod a rãmas un bãieţel împuşcat mortal, de 10-11 ani. Maşina directorului ţîşneşte spre dispensar, spre a duce rãnita la spital; se aud şi strigãte, ca vine Salvarea. «Copilul!». Sub ochii noştri, care pur şi simplu refuzã în primul moment sã creadã, corpul copilului este aruncat în Bega. îl însoţesc ţipetele şi lacrimile femeilor de la ELBA. Dumnezeule, nu poate fi adevãrat! şi deodatã ne dãm seama, conştientizãm fãrã putere de tãgadã cã este adevãrat, cã avem morţi — poate chiar acea incredibilã mie de care pomenea cineva cu cîteva ore înainte, cã avem rãniţi, cã victimele sunt femei şi copii nevinovaţi, a cãror identitate se cautã a fi ştearsã, cã toţi cei întemniţaţi se aflã în pericol de moarte!"610. Dramatismul scenei este tulburãtor, bine dozat de o autoare cu simţ literar incontestabil, dar în realitate nu a fost împuşcat nici un copil, trupul lui nu a fost aruncat în Bega, iar din curte, din dreptul Porţii nr. 2 de la ELBA scena nici mãcar nu putea fi vãzutã. Reconstitukea fãcutã de autor la faţa locului demonstreazã cã Poarta 2 de la ELBA se aflã la aproximativ 10 m sub nivelul strãzii, accesul în întreprindere fãcîndu-se printr-o rampã pronunţatã, astfel cã din curte nu se poate vedea decît vîrful podului peste Bega. A observa ce se întîmplã pe malul Begãi - un şanţ adînc la fel ca al Dîmboviţei din Bucureşti - ţine de paranormal. De altfel, îteva rînduri mai încolo se demonstreazã felul în care circulã un von şi cum poate deveni paginã de istorie, fãrã sã vrei: „Se afirmã ã din blindatã s-a tras cu trasoare, cã femeia şi copilul au fost „mpuşcaţi je joi «civili», cu pistoale sub hainã. Aceiaşi care au aruncat trupul copilului în Bega şi care au încercat - n-am înţeles daca au reuşit sau nu — sã arunce şi poşeta femeii, pentru a i se pierde şi ei identitatea"611. Altã fantezie! Este clar cã Adelina Elena descrie zvonuri şi nu scene vãzute, deşi scrie negru pe alb „sub ochii noştri". Din pãcate, fenomenul mãrturiilor de la Timişoara -pentru cã este vorba de un fenomen psihologic tipic în condiţii de stres - suferã din cauza unor astfel de mituri fabricate chiar în timpul evenimentelor fãrã nici o intenţie de înşelãtorie. Martorii sunt sinceri (nu punem aici în discuţie legendele fabricate dupã, din varii motive personale, politice sau sociale). Nu trebuie uitat nici o clipã cã revoluţionarii, cei foarte puţini care au ieşit în stradã, fie cã au fost o massã de manevrã a diversiunii, fie cã au avut iniţiativa de a provoca mul t-aşteptata cãdere a lui Ceauşescu, sunt elementele esenţiale ale revoluţiei, sunt personajele principale. Faptul cã cel mai cunoscut şi probabil cel mai important revoluţionar al Timişoarei, domnul Traian Orban, astãzi director al Muzeului „Memorialul revoluţiei", a fost rãnit în dupã-amiaza de 17 decembrie şi a trãit revoluţia în spital, faptul cã cel mai prolific scriitor timişorean al revoluţiei, domnul Marius Mioc, a fost arestat în seara de 16 decembrie şi a trãit revoluţia în închisoare, nu au nici o relevanţã pentru actul istoric. Eu însumi am asistat la o scenã petrecutã la Bucureşti în timpul vizitei lui Mobutu Sese Seko, preşedintele Republicii Congo. Câteva mii de oameni, între care mã numãram, fuseserã scoase din întreprinderi şi umpluserã circular Piaţa Scînteii (actuala Piaţã a Preesei Libere) pentru a aplauda convoiul oficial. Ceauşescu şi Mobutu se apropiau într-un ARO decapotabil. In momentul în care autoturismul a fãcut primii metri în interiorul pieţei (cam în dreptul trecerii de pietoni) un tînãr a sãrit din mulţime şi i-a întins lui Ceauşescu o scrisoare, în numai douã secunde, un activist de partid a ţîşnit în spatele lui, 1-a prins, 1-a tras înapoia rîndurilor de participanţi şi, cu ajutorul altor douã persoane civile (probabil lucrãtori al Direcţiei V), 1-a bãgat într-o Dacia neagrã, întreaga scenã s-a petrecut „sub ochii mei", de la început pînã la capãt, la o distanţã de 3-4 metri. Tînãrul purta o pereche de bretele albe peste o cãmaşã de culoare închisã, avea pãrul lung, dar îngrijit, pantaloni de stofã şi pantofi de varã, eleganţi. Nu era un derbedeu. Reţinerea lui s-a fãcut în tãcere, iar Dacia neagrã a demarat fãrã incidente. Ei bine, în minutele urmãtoare am auzit cel puţin trei versiuni din partea unor oameni care se aflaserã lîngã mine - şi trebuie sã luãm în calcul faptul inevitabil cã toatã lumea se uita într-o singurã direcţie, spre ARO-ul prezidenţial, şi nu putea rata scena scrisorii —, trei versiuni în care tînãrul ba îndreptase un pistol spre Ceauşescu, ba Ceauşescu se aplecase şi luase

scrisoarea, ba Mobutu luase plicul alb. Dar cea mai fabuloasã versiune am auzit-o cînd m-am întors la întreprindere: „Securitatea are lasouri cu care îi prinde pe protestatarii de acest fel". Oricît ar pãrea de neverosimil, de exagerat sau pedagogic, faptul este autentic şi legenda lasourilor pe care le foloseşte Securitatea a circulat mult timp. înadins — tocmai pentru a demonstra uşurinţa cu care se creeazã legende „sub ochii noştri" - nu am dat cititorilor un detaliu: în momentul în care activistul de partid a sãrit în spatele tînãrului, nu a reuşit sã-1 prindã de umãr, ci doar i-a agãţat bretelele, astfel cã tînãrul a fost tras înapoi de elasticitatea acestora. De aici, lasoul Securitãţii. Ca scriitor profesionist, atent la detaliile vieţii, scena şi legendele ei mi-au rãmas în memorie cu o claritate reconfortantã. Ea mã ajutã astãzi sã-i înţeleg pe martorii de la Timişoara şi totodatã sã constat cã acel tînãr curajos de la Bucureşti, probabil un opozant autentic, a rãmas un anonim — nimeni nu-şi aminteşte de el. Intervalul 18-20 decembrie are şi o altã semnificaţie istoricã: este perioada cea mai bunã în care se putea da o loviturã de stat. Ceauşescu era plecat din ţarã iar imaginea Elenei Ceauşescu era atît js proastã de sus şi pînã jos în partid, Armatã şi Securitate încît îndepãrtarea ei ar fi produs un imens oftat de uşurare. Omulcheie era Milea. Fãrã sprijinul Armatei nimeni nu putea mişca ceva. Apoi, privind componenţa CPEx-ului românesc, o adunãturã de bicisnici, era probabil şi greu de gãsit acolo un înlocuitor al lui Ceauşescu. Dupã toatã tragedia provocatã la Timişoara, generalul Milea nu a schiţat nici un gest. Nicolae Ceauşescu nu a plecat în Iran pentru cã era atît de importantã vizita, aici pentru a face pe curajosul, ci a plecat pentru cã îşi cunoştea bine oamenii. Cel care risca cel mai mult era generalul Iulian -Vlad, autorul ordinelor de neimplicare date Securitãţii de la Timişoara şi a unui alt ordin care îl putea aduce în faţa plutonului de execuţie: eliberarea din penitenciare a persoanelor reţinute pe baza unor acuzaţii politice şi care nu aveau încã o sentinţã. Revista presei Analiza presei strãine pentru ziua de 19 decembrie, cînd informaţiile se refereau exclusiv la evenimentele din zilele precedente, induce sentimentul cã observatorii occidentali au fost cumva descumpãniţi de hotãrîrea lui Ceauşescu de a efectua vizita în Iran. Imaginea proiectatã de aceastã decizie a fost aceea a unui regim solid, a unui aparat de conducere care stãpîneşte situaţia ţãrii şi a crizei de la Timişoara, dar şi a unei incapacitãţi de reacţie din partea populaţiei. Totodatã, a pãrut cã leadership-u\ politic este solidar în jurul lui Ceauşescu. Sunt exploatate în continuare, dar cu prudenţã, informaţiile venite pe canalele diversioniste maghiare şi iugoslave, articolele din marile cotidiane şi emisiunile de radio-TV orientîn-du-se cãtre analize mai elaborate asupra „cazului" românesc, cãtre explicaţii despre istoria României, a regimului comunist şi a naturii dictatoriale a lui Ceauşescu. Informaţiile adevãrate erau puţine, co-^spondenţii de presã fiind sistematic împiedicaţi sã obţinã informaţii Directe, sã contacteze surse credibile, sã se deplaseze la Timişoara. Cãmine oarecum cuplatã la temele surselor maghiare presa germa-na> exploatîndu-le pînã la saturaţie şi folosind fãrã discernãmînt profesional o serie de dezinformãri venite pe cele douã cãi diversioniste: Budapesta şi Belgrad. De exemplu, Agenţia Tanjug transmitea la 19 decembrie cã la Timişoara sunt 2 000 de victime, adulţi şi copii, şi cã poliţia a adus demonstranţi arestaţi în piaţa centralã din Timişoara, unde i-a bãtut şi înjunghiat cu baionetele înainte sâ-i arunce în camioane şi sã-i ducã într-o direcţie necunoscutã612, în realitate aceasta era o scenã din timpul intervenţiei militare din Chile pentru rãsturnarea lui Salvador Allende (1973). Frankfurter AIIgemeine Zeitung publicã o analizã plinã de amãnunte despre biografia şi dictatura lui Ceauşescu, despre criza economicã a României şi despre criza politicã în contextul liberalizãrii gorbacioviste, dînd impresia unei documentãri serioase, dar plaseazã Timişoara în nord-vestul României, ceea ce demonstreazã cã documentarea fusese „primitã", datã de undeva şi folositã fãrã o cercetare atentã a cazului; autorul reproduce mecanic o serie de informaţii, multe dintre ele reale, însã de sertar. Die Welt dã detalii despre clanul Ceauşescu, aratã criza economicã şi socialã în care se zbate populaţia şi se axeazã pînã la urmã pe singurele teme consistente, cele diversioniste: ungurii şi Securitatea. Stuttgarter Zeitung pare mai degrabã interesat sã-şi informeze cititorii despre cazul României, cu scopul de a îndepãrta imaginea remanentã de erou antisovietic creatã lui Ceauşescu tot de presa

occidentalã. Peter Keresztes, editorialist adjunct la The Wall Street Joumal-Europa., face un portret eroic lui Laszlo Tokes, pe care îl întîlnise la Timişoara în octombrie, fãrã a preciza cã Tokes ocupa ilegal imobilul şi parohia şi cã din cei aproximativ 2 000 de enoriaşi reformaţi ai municipiului doar 10% erau de partea lui, îl susţineau. Cei doi maiori ai Serviciului de informaţii maghiar (AVO) care 1-au plãtit pe Tokes pentru activitatea de spionaj apar drept preoţi veniţi cu ajutoare bisericeşti. Importantul jurnal francez Liberation publicã sub semnãtura ziaristei Dominique Garraud un scurt articol care se detaşeazã de campania dirijatã de Moscova în pre^ sa de stingã francezã, surprinzînd corect contextul internaţional care furnizase României cazul Timişoara: „Da data aceasta, Ceauşescu nu mai poate conta pe tãcerea «fraternã» a aliaţilor sãi din Pact (Tratatul de la Varşovia, n.a.). Occidentalii au uitat favorurile pe care i -au rezervat dictatorului român datoritã independenţei sale vizavi AQ jvloscova. Din contrã, ei trebuie deja sã facã faţã zelului noilor conducãtori maghiari, excedaţi de soarta rezervatã minoritãţii lor din România"613. Scurt şi cuprinzãtor, la obiect, rece şi profesionist! Cititorul român trebuie sã ştie cã în acea perioadã nu a acţionat doar diversiunea sovieto-maghiarã în presa occidentalã, ci şi corpul jurnaliştilor independenţi, de ţinutã, pe care poate România nu-i interesa decît strict profesional. Reacţia presei occidentale nu poate fi redusã la ştirile diversioniste - cele cu miile de morţi, cu gropile comune, cu Securitatea şi Armata care trag în tot ce mişcã etc. — şi trebuie înţeles cã numeroase mijloace de informare publicã au fost private de informaţii reale, de la faţa locului, şi au fost nevoite sã „înghitã" ce le-au dat sursele diversioniste. Descumpãnirea venitã din gestul lui Ceauşescu de a pleca în Iran şi mai ales din lipsa de reacţie a populaţiei a produs o uşoarã detaşare de tema „revoluţiei" care rãstoarnã dictaturile pe rînd în Est şi care în alte capitale comuniste scosese sute de mii de oameni pe strãzi. De aici poate a provenit şi nevoia iniţialã fireascã de a exagera cifrele participanţilor la tulburãrile de la Timişoara din perioada 16-19 decembrie. La Bucureşti era linişte, la Timişoara se fãcuse linişte. Tot în 19 decembrie iese în evidenţã un articol al Ariellei Thedrel din Le Figaro, în care se dau amãnunte despre existenţa Frontului Salvãrii Naţionale de mai tîrziu, plasat în interiorul nomenclaturii partidului comunist şi acreditat chiar cu unele activitãţi: „în sfîrşiţ, de douã ori în aceastã toamnã, membri ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român, simpatizanţi ai lui Gorbaciov şi regrupaţi într-un Front de Salvare Patriotic, au cerut pe un ton ameninţãtor demisia numãrului unu român"614. Este posibil ca Arielle Thedrel sã fi ştiut ceva mai mult decît noi. Nu poate fi vorba de Pseudosemnatarii „Scrisorii celor 6", pentru cã nu erau membri CC Ş1 oricum ziarista aminteşte douã intervenţii. Nu poate fi vorba nici de grupul Iliescu-Militaru, pentru cã nici lor nu li se potrivesc datele din articol. Fostul şef al Direcţiei I a Securitãţii, colonelul Gheorghe Raţiu, a furnizat informaţii despre preexistenta Frontului Salvãrii Naţionale şi despre campania de popularizare a acestuia în presa occidentalã: „Cu 7-10 zile înainte de cãderea lui Ceauşescu, toate posturile de radio occidentale cu emisiuni în limba românã (nu doar Europa liberã) au început sã transmitã de mai multe ori pe zi ştirea cã în România luase fiinţã o nouã grupare de opoziţie intitulatã «Frontul Salvãrii Naţionale», care îşi propune ca în cel mai scurt timp sã înlãture de la putere regimul ceauşist şi sã preia puterea"615. Securitatea înregistra zeci de astfel de apeluri şi informaţii despre apariţia şi activitatea unor formaţiuni politice secrete (unele chiar îi aparţineau), dar numai aceasta a atras atenţia, din douã motive: 1. Era singura care îşi propunea preluarea Puterii. 2. Deţinea informaţii cã „Frontul Salvãrii Naţionale" era o formaţiune politicã ale cãrei baze „fuseserã puse la Moscova şi cã era rodul unei combinaţii de colaborare între KGB şi Serviciul de spionaj francez"616. De aici la urechea Ariellei Thedrel a fost doar o chestiune de centimetri. Presa americanã reacţioneazã tîrziu la evenimentele din România, fiind preocupatã de pregãtirea mediaticã a intervenţiei în Panama şi de apropierea sãrbãtorilor de iarnã. Ecoul comparaţiei fãcute de New York Times între Noriega şi Ceauşescu are efect doar în mediile oficiale. Primele ştiri apar pe Coasta de Est, preluate în totalitate din presa occidental-europeanã şi reproducînd involuntar exagerãrile, deformãrile şi diversiunile gãsite acolo. Dominau, aşadar, cele douã surse diversioniste - Agenţia Tanjug şi presa maghiarã -, la care însã a fost adãugat un fond de informaţii cu caracter „istoric", explicîndu-se cetãţenilor americani schimbãrile produse în ultimii ani în atitudinea lui Nicolae Ceauşescu, dupã ce timp de douã decenii fusese lãudat pentru „independenţa" faţã de Moscova, tentativele de revoltã anterioare (Braşov, intelectualii, disidenţii), precum . şi situaţia grea

economicã. Informaţiile vor exploda din 21 decembrie, atît pentru a acoperi acţiunea din Panama, prin sugestia unei, natalele antidictatoriale, cît şi pentru a sublinia cãderea ultimului bastion comunist ca urmare a programului gorbaciovist. Cîteva publicaţii vor introduce în analizã şi un apel voalat la Gorbaciov pentru a-şi exercita influenţa sa în România, astfel încît schimbarea sã se producã mai repede şi sigur. Nu existã invitaţii la intervenţia militarã, dar ideea apartenenţei României la sistemul de putere sovietic şi sugestia responsabilitãţii principale sovietice pentru rezolvarea situaţiei sunt prezente. Alexandru Duvan, un refugiat român în Statele Unite, va colecţiona din oraşul Baltimore primele reacţii americane şi britanice apãrute în presa de peste ocean, în Baltimore Sun din 19 decembrie 1989, se scria, dincolo de povestea falsã cu Tokes: „Ceauşescu, care la 71 de ani cãlãtoreşte rar, era într-o vizitã oficialã la Teheran, încerca astfel sã demonstreze cã regimul lui nu era ameninţat, în acelaşi timp, aceastã vizitã era o încercare de a sparge izolarea în care îl aruncase dispreţul ţãrilor învecinate. Din motive diferite, România şi Iranul împãrtãşesc aceeaşi soartã de paria în lumea civilizatã! Deci e normal sã fie prieteni"617. A doua zi, Baltimore Sun arãta cã Nicolae Ceauşescu este un mincinos, refuzînd ziariştilor accesul la informaţie şi folosind în continuare propaganda oficialã pentru a înlocui realitatea. O sursã diplomaticã de la Bucureşti transmitea starea de spirit din ţarã, fãrã a da însã vreo explicaţie asupra ei: „Tineretul român, chiar cei din Partid sunt nemulţumiţi, dar prudenţi aşteaptã, însã evenimentele din ultima sâptãmînâ sugereazã cã nu vor aştepta prea mult"618. Presa americanã a fost uşor defazatã: ea nu a prins prima parte a valului de informaţii la zi despre evenimentele de la Timişoara, a rãmas prudentã şi distantã în primele douã zile, invocînd absenţa ziariştilor la faţa locului, şi fiind cumva derutatã de şocul diversionist al surselor maghiare şi iugoslave; în faza a doua ea a prins contramişcarea diversionistã a lui Ceauşescu în Iran, o chestiune care îi interesa mult mai mult pe americani, şi a marşat pe relaţia româno-iranianã, ca una marcatã de rezistenţa la cursul vizibil al Alexandru Duvan, Revoluţia românã vãzutã de ziarişti americani şi englezi, Fundaţia România liberã (Washington/Baltimore) şi Centrul Mass-Media Evenimentul/Bucureşti, 1991, p. 9. liberalizãrii mondiale. Principalele cotidiane şi posturi de televiziune au preluat ştiri de la presa vest-europeanã, dîndu-le însã o aproximaţie prudentã şi pãstrînd tonul politicos şi rece al unei atitudini rezervate. Spre deosebire de presa vest-europeanã, Ceauşescu apare ca „domnul Ceauşescu" — nu dictatorul, nu tiranul, nu descreieratul —, imaginea de adîncime a ştirilor, proiecţia subliminalã fiind aceea a unei rupturi între naţiunea românã şi şeful statului, ca proces politic fundamental şi totodatã ca explicaţie pentru o cãdere previzibilã. Aceastã reacţie a presei americane a fost un reflex al dezinteresului aparent arãtat de America situaţiei din România şi al înţelegerilor privind repartizarea sarcinilor între membrii NATO în cadrul procesului de lichidare a sistemului comunist. Altfel ar fi urlat media ca în cazul Grenadei, o insulã de 344 kmp din Caraibe (cam 18 pe 18 kilometri) în care Statele Unite interveniserã printr-o invazie militarã în 1983. Reacţia inteligentã a presei britanice. Cea mai substanţialã atitudine, dominatã de luciditate, viziune de ansamblu, informaţie şi analizã pertinentã s-a gãsit în presa britanicã de ţinutã. Nu luãm în calcul presa de tipul Daily Mail, dedicatã timp de 70 de ani temelor extremismului maghiar, falsificãrii istoriei României şi denigrãrii constante a poporului român, şi nici intervenţiile diferiţilor mercenari din televiziuni de care nici Marea Britanie nu duce lipsã. Ca o parantezã, dar cu scopul precis de a arãta cititorilor români cam cine au fost ziariştii occidentali care au transformat evenimentele din decembrie 1989 — martie 1990 din România într-o revoluţie maghiarã, voi evoca aici încã o întîmplare trãitã de mine. In ianuarie 1995 am efectuat o vizitã oficialã la sediul postului de televiziune britanic ITN, ocazie cu care directorul postului a ţinut o conferinţã de presã. Am întrebat dacã ITN a corectat informaţia falsã de la Tîrgu-Mureş despre Mihãilã Cofariu ca victimã a agresiunii românilor în timpul tulburãrilor etnice din martie 1990. Mi-a rãspuns fãrã ezitare cã a primit informaţia adevãratã la cîteva minute dupã difuzarea imaginilor în care Cofariu era prezentat drept ungur, dar nu a co-rectat-o „pentru cã aceasta este politica postului". Revoltat de acest rãspuns, colegul meu, ofiţerul de presã al Armatei Bulgariei, a pus capãt conferinţei de presã cu urmãtoarea intervenţie: „Ca sã nu mai ISTORIA LOVITURILOR DE STJSTfti ROMÂNIA 675

pierdem timpul aici, pentru cã în mod cert ceea ce avem de învãţat de la postul ITN nu se potriveşte cu ceea ce ni se spune despre Actul final de la Helsinki, vã rog sã alegeţi dintr-o scarã de cinci valori - adevãrul, moralitatea, interesul naţional, interesul postului, banii — cel mai important principiu care vã guverneazã activitatea de jurnalist". Directorul ITN a rãspuns fãrã nici o ezitare: „Banii!". La miliardul de dolari pe care îl cheltuia Ungaria în anul 1989 pentru promovarea în presa mondialã a intereselor sale strategice şi de imagine, România rãspundea cu propagandã de cea mai proastã speţã. De aceea, vom lua în analizã doar presa de ţinutã din Marea Britanie. într-un editorial din 19 decembrie Times arãta cã izolarea informaţionalã şi politicã a României nu permite perceperea exactã a perspectivei în aceastã ţarã în care „conducãtorul" Ceauşescu ar putea supravieţui pentru încã un timp, avînd în vedere blocajul înregistrat de sovietici în programul de prãbuşire rapidã a regimurilor comuniste din Europa de Est. Cauza este cã „Ceauşescu şi-a îndepãrtat cu grijã din partid pe aceia care simpatizau cu Moscova. De aceea, preşedintele Gorbaciov se bucurã de mai puţinã influenţã la Bucureşti decît în capitalele celorlalţi vecini ai sãi"619. Ziarul estima — bine orientat asupra realitãţilor româneşti — cã Armata românã va juca un rol esenţial în evenimentele în curs, chiar dacã pentru moment nu dãdea semne cã s-ar opune la ordinele de represiune primite de la Ceauşescu. Lipsa de reacţie a populaţiei şi dominaţia fricii în România erau explicate corect prin douã observaţii: „Existã foarte puţine legãturi între intelectuali, cele cîteva voci disidente auzite în Vest şi clasa muncitoreascã. România duce lipsã de o instituţie pregnantã cum este Biserica Catolicã din Polonia în jurul cãreia sã se mobilizeze clar nemulţumirea popularã. Românii, dorind chiar ei sã scape de familia Ceauşescu şi de partidul lor iubit, nu pot gãsi inspiraţie (cum este papa polonez) sau refugiu (cum este Germania Federalã)"620. Ceea ce se dovedea unic la ziarul Times, diferenţiindu-1 de toate celelalte publicaţii, a fost înţelegerea superioarã a implicãrii Ungariei în evenimentele din România şi a campaniei iredentiste declanşate în presa occidentalã. Times acorda puţine şanse de succes iredentismului maghiar şi vreunei victorii în privinţa Transilvaniei şi semnala premonitor cã „timpul pentru a ridica problema este cel de dupã instalarea sigurã a unor guvernãri democratice la Budapesta şi Bucureşti"621. Acesta era un semnal cã în Marea Britanie exista un curent de opinie favorabil unei repuneri în discuţie a problemei Transilvaniei, în condiţii de negociere între pãrţi. Securitatea şi Armata nu au trecut cu vederea acest tip de atitudine şi multe din excesele naţionaliste de dupã revoluţie au vizat, uneori brutal, contracararea unor astfel de idei periculoase. Iarãşi semnificativ pentru înţelegerea realitãţilor din România şi a mecanismelor eficiente, viabile de îndepãrtare a lui Ceauşescu, presa britanicã va reproduce intervenţia oficialã a lui William Waldgrade, ministru de stat în Departamentul britanic de Externe, referitoare la evenimentele din România prin transmiterea unui apel cãtre Securitate „sã reprezinte adevãrata dorinţã a poporului român şi sã înlãture regimul actual"622. Aceastã intervenţie oficialã britanicã a fost crucialã, ca semnal politic. Marea Britanie se dovedea atentã la situaţia României şi atingea cu degetul în punctul sensibil, la momentul cel mai greu pentru cursul evenimentelor — absenţa lui Ceauşescu din ţarã şi necesitatea unei acţiuni, a unei mişcãri decisive din partea Securitãţii, care sã profite de acel moment. Nici un cuvînt pentru partid, nici o speranţã din partea populaţiei apatice. Realismul tipic naţionalismului britanic, realismul ca valoare a conservatorismului sãu axial va funcţiona şi în acest caz. Ştim astãzi cã Securitatea acţiona discret pentru îndepãrtarea de la putere a cuplului Ceauşescu, dar lovitura de stat aşteptatã de englezi în perioada 18-20 decembrie nu s-a produs. şi asta o va costa pe Securitate - la 14 ani de la revoluţie, în plinã desfãşurare a cuceririi Bagdadului, postul de televiziune BBC încã mai compara gãrzile fidele lui Saddam Hussein cu ofiţerii Securitãţii române. Tot pe 19 decembrie, Times-ul londonez publicã un larg comentariu al milionarului de origine românã Ion Raţiu, a cãrui intervenţie avea rolul sã corecteze ceva din avalanşa de informaţii false despre jtornânia, sã contrabalanseze propaganda iredentistã maghiarã şi sã proiecteze o imagine mai apropiatã de adevãr despre ţara lui de origine. Vocea lui Ion Raţiu era atît de diferitã de ceea ce se scria sau vorbea despre România în acele zile - reapãruse acuzaţia de „fascişti" -, încît ne este greu sã dimensionãm impactul ei asupra cetãţenilor britanici intoxicaţi pe ttfate canalele cu problema maghiarã. Cunoscutul patriot român arãta cã „partidul are astãzi 3,8 milioane de membri, dar puţini cred în comunism. Ei au intrat (în partid), deoarece calitatea de membru de partid este

singura cale pentru o viaţã tolerabilã - de exemplu, pentru a obţine un titlu universitar mai înalt. Ceauşescu, familia şi clica lui sunt efectiv o mafie. Toatã puterea vine de la Naşul. Aceastã clicã conducãtoare depãşeşte cu greu 250 000 de persoane, în cel mai bun caz. Dacã nu existã religie, nare cum sã fie reformare. Dacã nu existã comunişti convinşi, nu pot exista disidenţi gata sã munceascã pentru un comunism cu faţã umanã"623, în continuare, Ion Raţiu fãcea o analizã pertinentã a raţiunilor pentru care Gorbaciov va interveni la un moment dat în România — în Germania de Est şi în Bulgaria, el a beneficiat de sprijinul comuniştilor est-germani şi bulgari dispuşi la un compromis cu Moscova, nu este cazul în România. Dar Gorbaciov nu va risca pierderea celor 80% din exporturile agricole ale României în URSS şi, în plus, are o problemã mult mai gravã de rezolvat: ,ferestroika a adus o formã de autoguvernare republicii sovietice învecinate Moldovei, a cãrei populaţie este pur româneascã. Limba moldoveneascã este acum limba oficialã de stat şi este din nou scrisã cu caractere latine, nu chirilice. O Românie prosperã, hrânin-du-şi poporul din bogãţiile naturale ale solului sãu (cum ar trebui), 0 Românie angajatã la o structurare politicã şi socialã, cu o recunoaştere gradualã, dar asiguratã a drepturilor omului, va face inevitabil ca moldovenii sã doreascã sã pãrãseascã Uniunea Sovieticã si sã se reuneascã cu Patria Mamã"1'24. Cunoscut ca apropiat al serviciilor âe informaţii britanice, Ion Raţiu a furnizat arunci unul din argumentele grele pentru care Moscova era hotãrîtã sã intervinã în România spre a rãsturna regimul Ceauşescu şi a-1 înlocui cu un regim socialist reformat, care sã copieze la Bucureşti perestroika moscovitã. Timpul şi realitatea îi vor da dreptate pe deplin. Solicitat de postul NBC pentru un talkshow, Ion Raţiu îl va înfrunta şi combate vehement pe celebrul comentator Brian Gumble — care va afirma în direct cã Timişoara este un oraş unguresc —, apãrindu-i pe revoluţionarii timişoreni, arãtînd cã manifestanţii de la Timişoara sunt români, „toate lozincile au fost româneşti, victimele au fost români"625. Ion Raţiu a dus o activitate complexã pentru sprijinirea financiarã şi organizatoricã a rãsturnãrii regimului comunist din România. A fost implicat în acţiuni subversive, plãtind echipe de acţiune şi ziarişti care sã pãtrundã clandestin în România prin Iugoslavia. A fãcut faţã cu înţelegere numeroaselor solicitãri financiare venite de la diverşi refugiaţi sau exilaţi români, care s-au trezit peste noapte gata sã acţioneze împotriva lui Ceauşescu, cerîndu-i bani cu nemiluita pentru tot felul de proiecte fanteziste care sã doboare sistemul. A murit fãrã sã ştie cã peste un milion de dolari investiţi în acţiuni destinate rãsturnãrii lui Ceauşescu au ajuns în conturile Securitãţii române, solicitanţii fiind în marea lor majoritate agenţii ei acoperiţi din Occident, iar banii trimişi în ţarã cãzuţi imediat sub controlul contraspionajului, în jurnalul sãu, Ion Raţiu îşi va nota impresia faţã de intervenţia rnediatizatâ a regelui: „A fost cam molîu"626. Exploatarea mediaticã a fostului suveran român a fost într-adevãr una din cele mai neinspirate acţiuni, dar ea era expresia absenţei unei alternative, a cel puţin unei personalitãţi politice marcante în stare sã aspire marile speranţe ale românilor, autori ai unei revoluţii şi rãmaşi a doua zi în pielea goalã, mai goi decît regele pe care îl rãsturnaserã. Aceastã personalitate putea fi chiar Ion Raţiu, dacã nu era sistematic sabotat de propriul sãu partid, PNŢCD. Mîna serviciilor de informaţii britanice - încã o data lucide şi bine informate — se va simţi şi în cazul articolelor din ziarul The Independent. Edward Lucas de la Bucureşti şi Steve Crashaw de la Londra vor sublinia încã o datã diferenţa enormã de percepţie între presa de ţinutã şi presa popularã care, nu numai din Marea Britanic, este expusã la orice investiţie diversionistã627, într-un articol din 19 decembrie cei doi jurnalişti vor sublinia cã „presiunea popularã pare în acest moment prea necoordonatã şi lipsitã de lideri ca sã fie jn stare sã-i disloce pe Ceauşeşti. Ce ar putea face totuşi este sã convingã elemente din Armatã şi din aparatul de Securitate cã singura şansã pentru a evita o revoltã naţionalã finalã şi sîngeroasã, în care vieţile şi proprietatea tuturor celor conectaţi cu Ceauşeştii vor fi supuse unui risc, este sã acţioneze rapid pentru a îndepãrta singurul exemplu european rãmas al deformatului «socialism dinastic» practicat de acea familie pentru mai mult de trei decenii"628. Cine avea ochi şi creier atunci înţelegea adevãrata soluţie, mesajul fiind mai degrabã destinat liderilor din Armatã şi Securitate. Nu ştim dacã acest mesaj sau altul similar a ajuns la generalul Victor Stãnculescu, dar era unul din cei vizaţi. Tentativele lui (nereuşite) de a evita implicarea la Timişoara şi acţiunile lui decisive de la Bucureşti susţin ipoteza Securitãţii cã

Stãnculescu era de mult în legãturã cu agentura britanicã din România. La recomandarea acesteia ar fi acceptat sã colaboreze cu ataşatul militar Aradi al Ungariei. Pe ansamblu, „revista presei" din 19 decembrie 1989 a reacţionat cu derutã la sfidarea lui Ceauşescu, reprezentatã de decizia de a zbura în Iran, o acţiune care arãta soliditatea regimului sãu şi lipsa de fisurã în structura partidului, a Armatei şi Securitãţii. Isteria şi diversiunea surselor maghiare şi iugoslave au mobilizat mai toatã presa occidentalã de scandal, plus cea francezã de Stingã, nereuşind însã a disimula disperarea cã intervenţia grupurilor diversioniste de la Timişoara şi morţii acelui tragic municipiu puteau rãmîne fãrã rezultat, în vuietul mediatic declanşat atunci, singurii piesa britanicã de ţinutã a vãzut lucid atît soluţiile reale ale crizei, cît şi dificultatea mişcãrii din loc a unei naţiunii încremenite. , ;.i Diversiunea de la Europa liberã. Oamenii nu-şi mai aduc aminte, ziariştii uitã, politicienii ignorã marea majoritate a detaliilor acelor zile. Ceea ce rãmîne dintr-o astfel de campanie mediaticã este informaţia de şoc, acea intervenţie scurtã şi spectaculoasã care a reuşit sã se imprime în memorie printr-o imagine, un sunet, o scenã. La doi ani de la atacul din 11 septembrie 2001, Institutul Galupp arãta ca peste 66% din cetãţenii americani, impresionaţi de imaginea avioanelor lovind turnurile, uitã cã a fost lovit şi Pentagonul. Cam acelaşi lucru se întîmplã şi cu ştirile difuzate de televiziunile şi posturile de radio occidentale despre evenimentele de la Timişoara. Senatorii Comisiilor parlamentare de cercetare, partidele politice de Stînga, SRI şi Armata, personalitãţile naţionaliste nu invocã decît partea de dezinformare a posturilor strãine şi, în particular, diversiunea de la Radio Europa liberã din 19 decembrie 1989. începînd din acea noapte, Europa liberã a început sã difuzeze o bandã despre care se afirma cã este înregistratã clandestin la Timişoara. Şocul acelei presupuse înregistrãri era dat de zgomotul unor salve de tun trase în manifestanţi şi de strigãtele isterice ale unei femei: „Suntem români! Suntem români!". Mircea Carp va povesti cum s-a mobilizat redacţia românã a postului în ziua de 17 decembrie 1989: „Din iniţiativa unui grup restrîns de reporteri, de redactori care se gãseau acasã, erau liberi, un grup în frunte cu colegul meu Sorin Cunar a hotãrît sã vinã însã la radio şi, de acord cu conducerea, sã cearã acordarea unor emisiuni speciale, a unui program special al Europei libere în limba românã şi dupã ora 12.00 noaptea, cînd, în mod normal, emisiunile noastre se încheiau. S-a primit aprobarea şi s-a ţinut astfel deschis microfonul Europei libere pînã a doua zi dimineaţã, în dimineaţa zilei de 18 decembrie, în acest timp am transmis muzicã, am transmis nişte reportaje mai vechi, dar, totuşi, de actualitate şi din cînd în cînd cîte o ştire despre Timişoara, o ştire cît de cît verificatã, dar scopul principal al acestei emisiuni speciale era sã ţinã deschisã antena. Europei libere pentru momentul în care vom putea transmite pe larg tot ceea ce se întîmpla în ţarã"629, începînd de a doua zi, 18 decembrie, redacţia a fost restructuratã şi a început sã transmitã 24 din 24 de ore. în acest context, Europa liberã a transmis şi înregistrarea cu salve de tunuri. In încheierea acestui subcapitol voi reproduce explicaţiile temerare ale jurnalistului Emil Hurezeanu asupra acestui caz celebru: „Vã amintiţi de banda de magnetofon care a sculat ţara în picioare şi care a fost transmisã de toate posturile, dar mai ales de noi, din 19 pînã în 23 decembrie; banda de magnetofon pe care se auzeau strigãte de disperare, zgomote de luptã, lovituri de tun, de artilerie, aici, la Timişoara, o bandã de 53 de secunde, în seara zilei de 19 decembrie, în jurnalul de actualitãţi al televiziunii austriece a fost intervievat în direct, la telefon, un om de afaceri austriac, care a ţinut sã spunã cã vorbeşte dintr-un birou al Securitãţii din Timişoara. El pãrea uimit de aceastã retragere inexplicabilã a Securitãţii din propria clãdire, mai ales cînd securiştii aflaserã cã omul vrea sã dea un interviu, sã vorbeascã de ororile confruntãrii de la Timişoara, pentru o televiziune occidentalã, în legãturã cu banda, trebuie sã spun cã banda aceea de magnetofon are o istorie foarte specialã. Aici, la Timişoara, în 1993, a apãrut mãrturia unui jurnalist de la Belgrad, care spunea cã înregistrarea cu zgomotul de luptã de pe strãzile Timişoarei, cu salve de tunuri şi strigãtul disperat al femeii, ar fi fost fãcutã de el, ar fi fost transmisã de un post de radio din Belgrad în seara de 18, iar apoi remisã unui jurnalist german de la Deutsche Welle ce urma sã o transmitã postului de radio Europa liberã; în felul acesta a ajuns la noi. în realitate am primit aceastã bandã printr-o agenţie de informaţii, din partea unui domn din Linz, din Austria, care a încasat şi un onorariu pentru ea, aşa cum se procedeazã în astfel de cazuri, în ianuarie 1990, o echipã de ziarişti americani fãcea un film despre revoluţie. Ei au insistat sã afle

cine este autorul, adresantul acestei benzi. I-am spus cã este vorba de un domn, cu un numãr de cont, cu o identitate precisã. Americanii au deseori energie sã se ocupe de lucruri de care noi, ceilalţi, ne simţim înspãimîntaţi: au mers pe firul apei şi au constatat cã aceastã persoanã, aşa cum a existat în decembrie 1989, nu mai exista în ianuarie 1990"630. Explicaţiile sunt atît de clare cã nu mai au nevoie de prea multe comentarii: a fost vorba despre o diversiune mediaticã. Este suficient sã ne gîndim ca la Timişoara nu s-a tras cu tunul, nici cu artileria, nici de pe tancuri. Emil Hurezeanu s-a limitat la douã ipoteze: o acţiune a Securitãţii — de unde accesul surprinzãtor al austriacului în sediul Securitãţii —, acţiune menitã sã forţeze mîna partidului la Bucureşti şi, eventual, o probã care sã ateste cã autoarea represiunii de la Timişoara este Armata, ipotezã susţinutã de informaţia pe care o avem acum cã la Timişoara au existat foşti ofiţeri de Securitate implicaţi în acţiuni antiregim; o acţiune a KGB-ului printr-un agent ilegal, versiune mult mai plauzibilã. Analiza comportamentului presei occidentale în cazul revoluţiei române este totodatã o lecţie despre lumea în care trãim şi în care România rãmãsese, este şi va mai fi în continuare mult, mult în urmã. De la grevã generalã la revoltã popularã în dimineaţa de 20 decembrie 1989 izbucneşte la Timişoara o revoltã popularã, avînd iniţial configuraţia unei greve generale. Reacţia corpului muncitoresc al societãţii atingea, aşa cum am arãtat, bazele teoretice şi ideologice ale statului comunist român, inclusiv legitimitatea conducãtorilor şi a regimului lor. în privinţa legitimitãţii, Nicolae Ceauşescu şi regimul sãu primiserã recent o aprobare formalã, oficialã şi legalã, prin cele cîteva luni de vot ale anului 1989 în organizaţiile de partid, de la cele mai mici pînã la cele foarte mari, şi prin realegerea sa în funcţia de secretar general al partidului. Din pãcate nu exista un instrument pentru a demonstra cã acest vot este fals, cã nu corespunde voinţei majoritãţii populaţiei. A veni cu argumentul cã oamenii erau terorizaţi de Securitate pentru a vota în favoarea lui Ceauşescu nu mai convinge pe nimeni. Societatea în ansamblu, de la mentalitatea neintervenţionistã a cetãţeanului şi pînã la gîndirea conformistã a unui înalt demnitar al partidului, era viciatã. Vocile opoziţioniste sau disidente (adicã din partid) erau extrem de slabe numeric, ineficiente şi izolate. Nu exista, aşadar, un instrument care sã demonstreze contrariul decît o mişcare de massã a muncitorimii şi care nu putea debuta decît, obligatoriu, printr-o grevã generalã. Dacã un istoric strãin complet neiniţiat asupra realitãţilor româneşti se va uita pe o schiţã simplã a revoluţiei române, peste 70 sau 100 de ani, nu va înţelege cum a fost posibil ca la numais o lunã de la reînvestirea entuziastã a lui Nicolae Ceauşescu, acesta sã fie rãsturnat practic de acelaşi corp socio-politic care 1-a reînvestit. Dacã se va uita peste presa românã sau prin actele oficiale tot nu va gãsi motivul unei astfel de rãsturnãri majore, pentru cã, în luna trecutã de la 19 noiembrie la 16 decembrie, nu se întîmplase nimic în societatea româneascã. Fãrã sã vrea — şi asta este una din fatalitãţile istoriei revoluţiei române — istoricul strãin va cãuta rãspunsuri în exterior, în cazul României, eşecul tuturor tentativelor politice anterioare aparţinînd Uniunii Sovietice, de la încercarea de persuasiune a lui Gorbaciov asupra lui Ceauşescu şi pînã la tentativa de loviturã de palat din timpul CPEx-ului din 17 decembrie, a impus trecerea la faza ultimã şi cea mai riscantã a subversiunii: folosirea corpului muncitoresc pentru atingerea decisivã a scopului. Sã ne înţelegem asupra termenilor analizei: revolta popularã declanşatã la Timişoara în ziua de 20 decembrie 1989 a fost autenticã, a cuprins un numãr suficient de mare de cetãţeni ca sã determine cu adevãrat un caracter de massã şi a avut un program social şi politic real care a configurat evenimentul cu claritate în istoria recentã a României. Ea a avut toate trãsãturile actului istoric, adicã ale acelui act care, prin semnificaţia sa, rãrnîne înscris în istorie şi gste supus descrierii, analizei şi concluziilor. Pe de altã parte, revolta de la Timişoara nu a avut caracter decisiv, adicã nu a fost aceea care a determinat cãderea regimului, dar s-a înscris categoric în cronologia reprezentativã a revoluţiei. Fiind produsul unei subversiuni internaţionale, a unei diversiuni aplicate calificat şi a represiunii, revolta din Timişoara şi-a atins scopul în cadrul acelei subversiuni. Revolta de la Timişoara nu s-a produs în ziua în care a început Congresul al XlV-lea al partidului sau în ziua cînd s-a terminat

acesta şi s-a observat cã Ceauşescu nu produce schimbarea aşteptatã sau cã nu renunţã la putere. Ea nu s-a declanşat nici în 29 noiembrie, nici în 15 decembrie cînd pe întreg teritoriul economic al României s-au luat lefuri mai mici, diminuate cu 20-30%, iar pîinea, laptele şi ouãle se cumpãrau în continuare pe cartelã, deşi şeful statului anunţase cã a fost plãtitã datoria externã a ţãrii. Toate aceste cauze interne foarte serioase şi grave - şi anume acele cauze interne mereu invocate - nu au produs revolta. Nu s-a produs nici mãcar atunci cînd în Timişoara acţiona un grup „revoluţionar" care ducea adevãrate bãtãlii de hãrţuialâ cu forţele de ordine, nu s-a produs nici cînd se trãgea aproape un milion de cartuşe în municipiul lor. Reamintim realitatea numericã aproximativã a persoanelor angajate în incidentele din 16-19 decembrie: circa 2 000 de revoluţionari în stradã şi peste 200 000 de cetãţeni inactivi, nici mãcar martori. Revolta popularã a izbucnit atunci cînd s-a acumulat cu rapiditate o serie de factori favorizanţi, generaţi de conflictul deschis între lovitura externã şi contralovitura internã. Cele trei zile şi douã nopţi de tulburãri civile din Timişoara au provocat pînâ la urmã, cu succes, prelungirea peste limitele suportabile a situaţiei de asediu, au permis circulaţia şi stabilizarea informaţiei cã nu a fost vorba de lupta cu ungurii sau cu huliganii, cã sunt rãniţi în spitale şi morţi furaţi şi duşi la Bucureşti, a dat succes dezinformãrii cã la Catedralã au fost omorîţi „copii şi tineri în masã". Ele au condus la ruperea barajului psihologic al fricii de stat şi de organizaţiile de partid, la atingerea limitei de aşteptare a unor schimbãri în situaţia personalã (alimente, salariu, frig), pe fondul parcurgerii şi depãşirii fazei dialogului cu factorul politic local, au scos în lumina tentativa eşuatã a factorului politic local de a organiza contramanifestaţii în întreprinderi, au evidenţiat pierderea credibilitãţii organizaţiilor de partid şi diluarea autoritãţii acestora Una din erorile fundamentale ale lui Ceauşescu a fost încercarea de a ascunde cît mai mult timp evenimentele de la Timişoara, adicã decizia de a nu comunica. Este posibil ca Nicolae Ceauşescu sã fi cunoscut particularitãţile ciclice ale unei subversiuni calificate sau cel puţin sã fi intuit instinctiv cã o acţiune de acest tip are o desfãşurare limitatã în timp, altfel se dilueazã, riscã sã fie descoperitã şi expusã, motiv pentru care a vjait de la început, cu insistenţã, ca Armata sã intervinã imediat şi cit mai violent, pentru a rupe din debut procesul diversionist declanşat la Iaşi, pregãtit pentru Braşov, Tîrgu-Mureş, Cluj şi Arad şi pînã la urmã declanşat la Timişoara. Soarta lui Ceauşescu s-a jucat în acel interval de trei zile de la Timişoara în care diversiunea cãuta sã producã cît mai mult zgomot, cît mai multe distrugeri şi sã lase urme imposibil de ascuns, dar mai ales sã antreneze cît mai mulţi cetãţeni într-o mişcare de masã, iar Ceauşescu cãuta sã o înãbuşe cît mai rapid şi sã o ascundã sau minimalizeze. Nu a reuşit, pentru cã Securitatea 1-a abandonat şi a refuzat sã-1 asculte, pentru cã Armata nu a tras în plin, iar factorul politic a intrat în paralizie. A doua mare eroare a lui Ceauşescu a fost fenomenul paradoxal al dizolvãrii autoritãţii politice prin aglomerarea şi suprapunerea autoritãţii în Timişoara. Conform legii, în cazul unor tulburãri interne de o asemenea facturã, se constituia un comandament local al cãrui comandant era primul-secretar al judeţului. Or, peste Bãlan a intrat fostul secretar Ilie Matei care dãdea ordine contrare celui din-tîi, apoi au venit pe rînd Cumpãnaşu de la Culte, Mihalache de la Bobu, Cornel Pacoste, Ion Coman, generalii Guşã, Stãnculescu, Chiţac, Macri, Nuţã, Mihalea, procurorul-şef adjunct Diaconescu, adjunctul ministrului de Justiţie Bracaciu, procurori, ofiţeri superiori de Miliţie şi Armatã, miniştri de resort şi activişti de partid de la Bucureşti, unii dintre ei adevãraţi „mitici", toţi cãlcîndu-se pe picioare. Autoritatea localã a primului-secretar al judeţului a fost încãlcatã de autoritatea acordatã personal lui Ion Coman de Ceauşescu, în timp ce fiecare reprezentant venit de la Bucureşti se raporta şi raporta la autoritatea sa centralã. Sã privim o clipã legenda hãrţii autoritãţii de stat la Timişoara între 17 şi 20 decembrie: peste autoritatea legalã a primului-secretar al judeţului se aşeza autoritatea personalizatã a lui Ion Coman, reprezentîndu-1 pe Ceauşescu, peste j conducãtorii diferitelor instituţii ale statului se aşezau conducãtorii Partidului, Armatei, Securitãţii, Justiţiei veniţi de la Bucureşti, care primeau ordine atît de la Coman cît şi de la şefii lor, secretari ai CC sau miniştri rãmaşi la Bucureşti. Peste toatã aceastã harababurã instituţionalã, Nicolae şi Elena Ceauşescu interveneau personal «•telefonic dînd alte ordine, nu numai lui Coman, reprezentantul lor, ci şi direct altor actori ai represiunii.

Erorile de fond ale regimului Ceauşescu — situaţia socio-politicã gravã a populaţiei - şi erorile de abordare în faţa declanşãrii diversiunii acute la Timişoara au permis atingerea la 20 decembrie a acelui moment psihologic cheie: explozia vizibilã, nedisimulatâ a nemulţumirii corpului muncitoresc timişorean. Se adevereau douã teze enunţate de Curzio Malaparte în Tehnica loviturii de stat: pentru a paraliza un regim, oricare regim, trebuie sã paralizezi viaţa publicã şi, de aceea, greva generalã folositã de comunişti pentru a da lovituri de stat poate fi folositã şi ca armã pentru apãrarea/cucerirea democraţiei; cãderea unui guvern se poate produce şi atunci cînd acel guvern crede cã apãrarea statului este o chestiune a poliţiei (în cazul nostru al forţelor de ordine combinate), încã o datã ne exprimãm surprinderea pentru faptul cã Nicolae Ceauşescu, un individ cu gîndire şi manifestãri primitive, a ştiut aceste lucruri şi a cãutat sã le combatã cu douã acţiuni de ripostã: în primul rînd blocarea muncitorilor în întreprinderi, cu ţinerea acestora în tensiunea condiţionãrilor politice şi sociale, asedierea lor cu mijloace militare, organizarea de contramanifestaţii şi în al doilea rînd implicarea ilegalã a Armatei într-o represiune civilã, act anticonstituţional şi de subminare a puterii de stat. Schema i-a ţinut trei zile. Consecinţele acestor acte criminale s-au vãzut în toţi aceşti ani, 15 la numãr, în mentalitãţi, complexe personale şi de grup, în slãbiciunile instituţiilor fundamentale ale statului, în numeroşii anii în care politica României a fost condusã din stradã. Aşa cum informase corect Securitatea cu 24 de ore înainte, în dimineaţa de 20 decembrie muncitorii majoritãţii întreprinderilor timişorene au ieş^ în curtile uzinale şi au început sã protesteze, sub 4jferite motivaţii reale sau exagerate, cãutînd un punct de sprijin, o oluţie pentru revendicãrile lor acumulate în ultimii ani de privaţiuni. Temele principale au fost surprinse de figura centralã a revoltei timişorene, inginerul Lorin Fortuna: „în cadrul unor întreprinderi din platforma industrialã a Cãii Buziaşului s-a plãnuit o ieşire în stradã, a doua zi, printr-un marş organizat, care sã protesteze faţã de dictatorul ce ordonase represiunea, precum şi pentru faptul cã jnajoritatea cadavrelor celor ucişi în ziua de 17 decembrie 1989 au dispãrut, fiind transportate şi incinerate la Bucureşti"631. De fapt, imaginea publicã a lui Ceauşescu, de binefãcãtor al naţiunii şi de mare personalitate internaţionalã, se micşorase brusc la portretul unui asasin. Este de subliniat aici — împotriva tezei motivaţiei sociale - cã argumentul determinant al revoltei, cel imediat, nu a fost situaţia grea în care trãiau oamenii, ansamblul nemulţumirilor politice şi sociale, ci rezultatul sîngeros al represiunii. Aşadar, legãtura directã între cauzã şi efect se poate face în primul rînd între rezultatul imediat al diversiunii, care a fost represiunea, şi revolta popularã, nu între nemulţumirile sociale şi revolta popularã. Acestea din urmã au reprezentat fondul mental, acumulat, al unui potenţial de revoltã cum exista în toatã ţara, fãrã sã explodeze. Dependenţa acutã a populaţiei de stat produsese o mentalitate imposibil de schimbat peste noapte - nu s-a schimbat nici astãzi -, astfel cã oamenii aşteptau în continuare pe cineva, primul-secreţar al judeţului, Ceauşescu personal, sã ia o decizie care sã le modifice brusc starea materialã şi situaţia socialã. Ele, nemulţumirile sociale, au reprezentat apoi, dupã revoluţie, motivaţia noii puteri şi a tuturor celor interesaţi sã nege existenţa sau sã micşoreze importanţa intervenţiei strãine. Aceastã tezã este o capcanã, pentru cã, dacã viaţa era bunã sub Ceauşescu, putea sã modifice Gorbaciov de o mie de ori politica URSS şi sã producã intervenţii în ţãrile socialiste, un român mulţumit n-ar fi mişcat nici un deget împotriva lui Ceauşescu. -şi avea sensul. Asupra stãrii de spirit a muncitorilor, martorul Gheorghe Curpaş avea sã declare: „La Electrotimiş curtea plinã, la AEM la fel, dar nu ieşeau, nu ieşeau, domnule, încã se temeau, nu se copseserã, nu aveau încã o conştiinţã revoluţionarã"632 Avînd în vedere cã liderii politici locali veniserã de mai multe ori în întreprinderile timişorene pentru a-i calma, este evident cã soluţia dialogului fusese depãşitã. Putem presupune cã depãşirea acestui prag psihologic s-a datorat gravitãţii faptelor incriminate: uciderea oamenilor şi furtul cadavrelor. Deşi liderii politici locali - Bãlan, Florea, Bolog ş.a. - s-au deplasat şi în acea dimineaţã prin întreprinderi, ei au fost respinşi categoric şi huiduiţi. Un fapt banal şi nu lipsit de aspectul comic a determinat întîrzierea ieşirii muncitorilor: lucrãtorii de la Electrotimiş aşteptau sã sune sirena întreprinderii, dar cum aceasta era defectã s-a trimis o echipã sus, pe acoperiş, pentru a încerca repararea ei. Abia dupã mai bine de o orã oamenii şi-au dat seama cã nu au nevoie de sirenã, între timp se derula o formã de comunicare între întreprinderi apropiate, descrisã plastic de martorul Mircea Gaşpar: „La AEM,

douã secţii erau în doliu: o colegã de-a lor şi copiii altor douã muncitoare fuseserã împuşcaţi. Femeile reacţioneazã mai repede, mai tranşant: refuzã sã munceascã. Chiar mai mult, îndeamnã la revoltã. Numai cã nu se prea ştie ce ar trebui fãcut, începutul e acţionarea sirenei, distrugerea lozincilor ceauşiste, dar mai departe... şi atunci au fost folosiţi drept mesageri copiii, cele douã întreprinderi vecine, AEM şi Electrotimiş, se îndemnau unii pe alţii, nu ştiau cum sã facã primul pas, nu îndrãzneau.. .«La noi majoritatea sunt femei» scria într-un bileţel adus de un puşti celor de la Electrotimiş, muncitorii de aici trimiţîndu-le o notiţã în care se spunea: «La noi sunt mulţi securişti» (se refereau probabil la informatori, n.a.). Dilema lor e rezolvatã de altã întreprindere. Din spate se vede venind lOT-ul! Atunci porţile celor douã întreprinderi sar în lãturi, ies bãrbaţii, ies femeile, umplu sensul giratoriu, se îmbrãţişeazã ca fraţii, pornesc mai departe amestecaţi, culeg pe drum oamenii muncii de pe la celelalte întreprinderi din zonã, înainteazã spre centru tot mai hotãrîţi, tot mai entuziaşti"633. Semnalul decisiv, primul gest de ieşire masivã în stradã şi de trecere a grevei generale în forma sa concreta de revoltã popularã, printr-un marş cu program politic precis — înlãturarea lui jslicolae Ceauşescu — a aparţinut colectivului de la întreprinderea Opticã Timişoara. Ei bine, era o întreprindere economicã centralã cu conducere militarã! Nu a fost un paradox şi nici vreo manevrã oculta, ci rezultatul unei acţiuni simple, pe care de altfel am prezen-tat-o mai sus: generalul Stãnculescu, şef ierarhic superior pe linie economicã şi adjunct al ministrului Apãrãrii, îi recomandase colonelului loan Pastiu sã fie prudent, sã nu rãspundã la solicitãri periculoase şi sã nu împiedice reaciia muncitorilor. Colonelul Pastiu, care nu întîmplãtor a rãmas director şi dupã revoluţie, a explicat la proces cum a fost posibil ca muncitorii unei întreprinderi militarizate sã fie şi cei care sã dea semnalul revoltei populare de la Timişoara: „în dimineaţa de 20 decembrie 1989 în mod succesiv am fost informat de secretarul de partid şi de alţi subalterni cã muncitorii freamãtã şi mai mult ca sigur cã vor ieşi în masã la manifestaţie. Le-am cerut sã le transmitã cã nimeni nu-i împiedicã sã facã acest lucru, deşi ar fi mai bine ca nemulţumirile şi doleanţele sã şi le exprime acolo în unitate"634. Atitudinea directorului a fost raportatã imediat la sediul partidului, de unde primarul Moţ i-a cerut sã întoarcã oamenii din drum, apoi sã organizeze o contramanifestaţie. Directorul a simulat o deplasare spre manifestanţi, dar dupã un ocol a revenit în biroul sãu. Aici a fost sunat dintr-o altã locaţie la telefon de ofiţerul de Securitate al întreprinderii, cãpitanul Tepenel, care 1-a întrebat asupra situaţiei. Cu totul neaşteptat - dar noi ştim astãzi de ce - ofiţerul de Securitate îi cere sã nu-şi facã probleme, „doar sã ia mãsuri sã nu se întîmple vreo catastrofã"635. Se referea evident la asigurarea întreprinderii împotriva vreunui accident tehnologic. Mai dãm şi detaliu cã aceastã întreprindere nu a avut morţi dintre angajaţii sãi în zilele precedente, doar un rãnit uşor la mînã şi care a ieşit din spital dupã cîteva zile. în Timişoara circulã şi astãzi opinia cã cei care au declanşat revolta Popularã au fost muncitorii întreprinderii ELBA, încã din 19 decembrie. Nu corespunde rigoarei istoriografice — acţiunea de la ELBA s-a înscris şi a rãmas în categoria protestului. O sintezã a evenimentelor din Timişoara întocmitã de doi autori la scurt timp dupã consumarea lor aratã cã: „încã de dimineaţã, în Calea Buziaşului, muncitorii se organizeazã pe întreprinderi. La 09.30 muncitorii de la întreprinderea Opticã se unesc în stradã cu cei de la Electrotimiş şi AEM. Sunt înlãturate ultimele lozinci ceau-şiste şi mulţimea se îndreaptã fluturînd steaguri tricolore fãrã stemã, cu eşarfe negre, spre Fabrica Banatul, adunînd pe rînd muncitorii de la fabrica de Autoturisme, de la cea de detergenţi, Azur, Ambalajul metalic şi mai apoi pe cei de la Cooperativa Progresul şi de la Guban. O adevãratã avalanşã umanã creşte pe strãzile oraşului. Fabrica Banatul avea zi liberã. De pe aceastã platformã industrialã coloana a trecut pe lîngã Abatorul oraşului, o parte din ea o ia spre centru, dar cei mai mulţi ajung la Spitalul de pe Bulevardul Victor Babeş, scandînd: «Aveţi grijã de copii!». Coloana se opreşte şi la Spitalul Ortopedic de pe Bulevardul Mihai Viteazul, unde erau internaţi mulţi rãniţi. Aici se cîntã Deşteaptãte române. De acolo coloana se îndreaptã spre Consulatul iugoslav, cerînd diplomaţilor sã comunice în exteriorul ţãrii adevãrul despre Timişoara şi despre ce vor oamenii din acest oraş"636. Episodul este relatat şi de Lorin Fortuna: „Participanţii la marşul celor din Calea Buziaşului - printre care mam numãrat începînd din zona Abatorului - au hotãrît sã nu se meargã direct spre centrul oraşului, ci mai întîi sã se facã joncţiunea cu cei din platforma Gãrii de Nord. în plus, s-a cerut sã se treacã şi

prin faţa Consulatului iugoslav, pentru ca de acolo sã se vadã ce se întîmplã în Timişoara şi sã se transmitã în afara ţãrii. Joncţiunea dintre cele douã mulţimi de oameni aflaţi în marş s-a produs, într-un entuziasm general, în zona podului de peste Bega, de la Gara de Nord, dupã care mulţimea s-a îndreptat cãtre centrul oraşului"637. Escala pe la Consulatul iugoslav rãmîne o acţiune încã foarte controversatã, dar trebuie arãtat cã era singurul oficiu diplomatic din oraş, singura legãturã oficialã cu exteriorul şi cã dorinţa de a se proteja cumva, de a contracara încercuirea militarã a oraşului şi blocajul informaţional, inclusiv telefonic, era fireasca în acele cjrcumstanţe. Bineînţeles, nu putem accepta cã zecile de mii de manifestanţi timişoreni ştiau la acea datã cã Mirko Atanaskovici era un spion, însã chiar dacã cineva a „dirijat" profesionist massa spre Consulat, acest lucru nu mai are importanţã — în acel moment Atanaskovici lucra aparent pentru ei. Agentului maghiaro-iugoslav nu i s-a dat legãtura cu Belgradul, Securitatea cãutînd sã-i împiedice activitatea de agenturã. A luat legãtura cu ambasada din Bucureşti. Demonstranţii i-au înmînat un-document scris de mînã, însoţit de numele aducãtorilor. Programul, cererile lor, în cinci puncte, ne intereseazã pentru agenda politicã a momentului: „Transmiterea urgentã a ştirilor despre demonstraţia de la Timişoara şi despre cererile cetãţenilor prin posturile centrale de radio şi de televiziune româneşti; demisia urgentã, în bloc, a Guvernului şi a preşedintelui Ceauşescu; deschiderea necondiţionatã a graniţelor şi liberul acces în România al presei şi surselor internaţionale; alegeri libere şi democratice; sã se facã publice numele celor direct rãspunzãtori de deschiderea focului împotriva demonstranţilor şi sã fie pedepsiţi"638. Radu Bãlan a fost între orele 10.00 şi 11.00 împreunã cu Sofronie Florea la IMT unde a stat de vorbã cu muncitori (aproximativ 2 500 de angajaţi). Au mai venit ministrul de resort şi Cornel Pacoste. Oamenii afişau revendicãri economice şi sociale plus lozinci împotriva lui Ceauşescu. Ambii lideri politici locali au fost huiduiţi. Primul secretar se întoarce la sediu, unde se discuta posibilitatea instalãrii unor staţii de amplificare pe Stadion sau în balconul Operei. „Din dispoziţia mea — va recunoaşte Bãlan mai tîrziu —, auzind cã demonstranţii nu vor sã se adune pe Stadion, staţiile s-au montat pe clãdirea Comitetului Judeţean de Partid". Vasile Bolog, secretarul pentru probleme de propagandã, a fost la Electrotimiş împreunã cu secretarul Rotãrescu: „Cereau aceleaşi drepturi: pîine, cãldurã, libertate, abdicarea lui Ceauşescu". De la Bucureşti vin telefoane alarmate, cerînd insistent organizarea unor contramanifestaţii, ordin pe care generalul Ştefan Guşã a încercat sã-1 execute, deşi era convins cã este o prostie: „Cred cã tot în dimineaţa zilei de 20 decembrie s-a organizat în douã întreprinderi o contrademonstraţie la care trebuiau sã participe şi militari fãrã arme. Am trimis ofiţeri care sã verifice, dar mi s-a raportat cã în întreprinderile respective nu era nimeni. Am raportat acest lucru lui Ion Coman, dar acesta a afirmat cã se ocupã de acest lucru secretarul Moţ de la municipiu insistînd sã execut ordinul dat. Am ordonat sã se execute, dar dupã aproximativ o orã mi s-a confirmat. Am dat ordin ca toţi soldaţii sã se înapoieze urgent în cazarmã şi sã nu mai iasã nicãieri"639. Semnificaţia sloganului „Armata e cu noi!". Odatã pusã în mişcare demonstraţia muncitorilor, generalul Guşã a cunoscut punctul critic al dilemei militarului aşezat de destin între ordin şi conştiinţã: „Cãtre prînz am fost informat cã grupuri masive de oameni se îndreaptã din diferite locuri cãtre centru. Cã aceştia poartã steaguri albe, scandau «Fãrã violenţã» şi «Armata e cu noi». Am ordonat sã fie lãsaţi sã treacã. Mi s-a raportat cã nu sunt violenţi, cã demonstreazã paşnic. Dupã un timp au apãrut inclusiv pe strada din faţa comandamentului, cu steaguri şi albe, şi cu tricolorul. Mulţi s-au urcat pe TAB-uri şi au defilat cu acestea. Am fost informat cã la fel s-a procedat şi în Piaţa Operei, Piaţa Maria, în faţa Comitetului Judeţean. Am dat ordin ca dupã terminarea demonstraţiei toate TAB-urile sã fie retrase în cazãrmi, sã nu cumva sã se piardã armament sau muniţie"640. Pentru cercetarea istoriograficã este important de aflat dacã TAB-urile s-au deplasat cu demonstranţii sau au fost „cucerite", cum afirmã legenda revoluţionarã. Urcarea pe TAB-uri este uşor de înţeles, veridicã, în situaţia în care generalul Guşã nu dã ordin de foc, dar deplasarea lor cu manifestanţi pe ele nu se putea face decît tot la un ordin. Generalul Guşã a dat şi acest ordin, ca TAB-urile sã-i transporte pe manifestanţi spre centru, iar ordinul a fost dat dupã ce sa consultat cu generalul Vasile Milea641. Loco-tenent-colonelul Constantin Zeca va încerca sã reproducã ceva din conţinutul dialogurilor repetate între liderii politici şi Comanda-mentul Diviziei: „îmi amintesc cã în data de 20 decembrie 1989, în •urlil orelor 10.00-11.00, cei de la punctul de

comandã situat la Comitetul Judeţean de Partid erau foarte agitaţi şi prin toate liniile telefonice, vreo 10 la numãr, ne sunau, îmi amintesc de Coman Ion, Bãlan Radu şi de alţi activişti de la Comitetul Municipal de Partid spunîndu-ne cã grupuri mari de manifestanţi se îndreaptã cãtre centru şi este nevoie de noi forţe pentru a bloca direcţiile de afluire a acestor manifestanţi. Situaţia era realã, fiindu-ne confirmatã de ofiţerii trimişi de noi în recunoaştere. Generalul Guşã i-a raportat din nou ministrului Milea ce i se solicita de cãtre cei menţionaţi mai sus, iar acesta i-a reînnoit ordinul dat ca armata sã nu mai intervinã împotriva demonstranţilor sub nici o formã"642. Consecinţa acestui fapt rezultã şi din declaraţia martorului Vasile-Costel Marcu: „Pe la orele 11.30-12.00 (din ziua de 20 decembrie 1989, n.a.) a trecut coloana de demonstranţi spre garã şi de acolo urma sã o ia spre centru. Coloana era formatã din circa 30 000 de oameni, venind dinspre întreprinderile Electrotimiş, FAEM, Spumatim, Azur şi altele din acea zonã. împreunã cu mai mulţi colegi m-am alãturat coloanei, scandînd cu toţii lozinci anticeauşiste. M-am aflat pe la mijlocul coloanei de demonstranţi. Pe parcurs am trecut pe la garã, de unde s-au alãturat demonstranţi mulţi de la întreprinderile ELBA, Electromotor, 13 Decembrie, IRA, coloana mãrindu-se masiv. Coloana şi-a continuat drumul spre centrul oraşului, avînd drept ţintã finalã ajungerea în faţa Operei de la al cãrei balcon se ţineau cu-vîntãri. Centrul oraşului era înconjurat la toate capetele de acces ale strãzilor cu TAB-uri şi militari MApN care nu au tras în mulţime. Mulţimea a acaparat TAB-urile, s-a urcat pe acestea cu steaguri tricolore în mînã şi împreunã cu TAB-urile am plecat spre centru. M-am urcat şi eu pe un TAB cu alţi colegi de-ai mei de la întreprindere (ex. Vîrtaci loan şi Negoiţã Petru - muncitor, urcat pe alt ). în acest fel armata s-a alãturat poporului fãrã sã tragã în mulţime nici un cartuş. Am ajuns cu TAB-urile, cît şi restul demonstranţilor pe jos, în faţa Operei. Cred cã eram peste ^00 000 de demonstranţi"643. Numãrul caracterizeazã massa. Intrã aici în discuţie teza unor revoluţionari cã armata, trupa,; fraternizat în stradã în pofida sau fãrã ştirea comandanţilor militari. Ipoteza a fost susţinutã indirect şi de general de brigadã magistrat' Dan Voinea în rechizitoriul la Procesul „Stãnculescu-Chiţac" prj comentariul la aceeaşi idee a fraternizãrii, dar invocatã în apãrare de »•militari: „Dupã Revoluţia din 1989, a încercat sã se acrediteze ideea | cã începînd cu 20.12.1989, armata a fraternizat cu demonstranţii la . Timişoara. Este posibil sã se fi produs acest lucru între manifestanţi şi militarii din stradã. Generalii MApN au rãmas fideli regimului Ceauşescu pînã la cãderea acestuia, la fel ca şi ceilalţi membri ai comandamentului local"644. Este o tezã inegalã şi discutabilã. Transportoarele blindate au ţinut în permanenţã legãtura radio cu baza şi cu Comandamentul Diviziei unde se afla generalul Guşã, iar acesta a fost informat din timp cã manifestanţii se apropie. Dacã acesta ordona foc — nu era nevoie de foc în plin, era suficient cel de avertisment — militarii ar fi executat acest ordin, aşa cum îl executaserã timp de trei zile şi douã nopţi. A existat aşadar ordinul de a nu se deschide foc, fapt care a permis apropierea demonstranţilor de tehnica de luptã, „fraternizarea" şi deplasarea împreunã cu manifestanţii. Dar şi aceastã mişcare s-a fãcut tot prin ordin. Este o copilãrie sã crezi cã TAB-urile au plecat atunci cu civilii urcaţi pe ele din propria iniţiativã a subofiţerilor care le conduceau, toate odatã, fãrã ezitare, în dosarele revoluţiei se gãsesc mai multe mãrturii ale soldaţilor din subunitãţile militare dislocate în oraş, şi soldaţii, în mãrturiile lor, deşi luate pentru un anumit moment al evenimentelor -de exemplu, incidentele din Calea Girocului —, soldaţii, aşadar, au relatat întreaga lor participare. Astfel, studierea atentã a depoziţiilor lor poate lumina diferite alte zone ale evenimentelor, cu toate cã selecţia martorilor a vizat un scop anume, un caz anume, în mãrturia soldatul pistolar Ion Barticel aratã ce ordine a primit în 20 de-ernbrie 1989: „Aproximativ la ora 14.00 am primit alarmã şi ordinul sã ne deplasãm la obiectiv. Ajunşi aici am primit ordin sã nu tragem în manifestanţi, deoarece sunt oamenii muncii de la ELBA • alte fabrici şi uzine. Am primit ordin sã scoatem încãrcãtoarele de ia armã, sã punem armele la spate"645. Ordinul dat de Guşã de a permite deplasarea spre centru a fost completat cu ordinul de a se retrage apoi tehnica în cazãrmi, o datã cu terminarea deplasãrii. Generalul Guşã chiar a confirmat aceastã mişcare în declaraţia sa olografã: „Acest lucru s-a executat în dupã-amiaza respectivã, iar cele din faţa Comitetului judeţean s-au retras în dimineaţa zilei de 21 decembrie dupã ce s-â terminat demonstraţia din faţa Comitetului Judeţean". Teza „Armata e cu noi" este într-adevãr importantã pentru acest moment exploatatã intens atît de revoluţionari, cît şi de poziţia oficialã a MApN -, dar ea comportã cel puţin

o explicaţie pentru a fi înţeleasã, în primul rînd, a existat un scurt moment de confuzie în rîndul comandamentului militar atunci cînd au început sã se formeze coloanele de manifestanţi: nu mai erau huligani, erau muncitori de pe platformele industriale şi aceştia scandau: „Armata e cu noi!", deşi, dacã ar fi sã acceptãm teoria cã la Timişoara între 16 şi 20 decembrie avusese loc o revoltã popularã, din care nu putea lipsi corpul muncitoresc, oamenii care scandau „Armata e cu noi!" trebuiau sã fie cei care tocmai scãpaserã de „mãcel", de mãcelul fãcut de aceeaşi Armatã! Este ilogic. Pe de altã parte, nu avem voie sã ieşim din atmosfera acelei epoci istorice, din complexul mental al vremurilor, şi sã uitãm cã educaţia fãcutã militãrilor se axa pe ideeâ cã Armata slujeşte poporul muncitor, pe muncitorime în principal în calitate de clasã conducãtoare în societatea socialistã. Guşã era omul unor astfel de credinţe ferme. De aceea, o massâ de muncitori care scanda „Armata e cu noi!" nu putea provoca decît un ordin de nefolosire a armelor, dar şi ocazia de a face o diferenţã categoricã între „inamicul" cu care se înfruntase timp de 3 zile, huli-şi agenţii strãini, şi poporul muncitor, cetãţenii Timişoarei. O dozã de adevãr exista fãrã îndoialã în aceastã logicã a generalului Guşã: muncitorii rãmãseserã în fabrici pe toatã durata tulburãrilor de stradã, comportamentul distructiv al agresorilor din zilele precedente nu se potrivea cu mentalitatea timişorenilor, informaţiile venite din stradã şi de la filajul Securitãţii, şi de la DIA, era cã în componenţa grupurilor turbulente se identificã mulţi copii ai strãzii tineri rockeri sau exaltaţi, cenaclişti formaţi ani de zile la cîntecele şi versurile protestatare ale lui Adrian Pãunescu, membri cunoscuţi lumii interlope locale, mici contrabandişti şi traficanţi locali "cãrora li se închisese talciocul, mulţi gurã-cascã, cîţiva cetãţeni ai » Timişoarei curajoşi, sincer revoltaţi împotriva lui Ceauşescu din motive personale. Pentru militari şi în primul rînd pentru generalul Guşã aceştia nu erau reprezentativi pentru poporul român. Muncitorii, da. în seara zilei de 19 decembrie, generalul Ştefan Guşã convocase adunarea cadrelor de bazã ale Diviziei 18 şi aduse de la Marele Stat Major şi le spusese: „Dacã pînã acum s-au manifestat în oraş grupuri de huligani care au produs pagube materiale avuţiei poporului, de acum încolo nu mai este vorba de aşa ceva; în mod cert, mîine muncitorii vor ieşi în stradã"646, în plus, ştim cã din 19 decembrie dimineaţa ministrul Milea se alãturase generalului Vlad în ideea apelului la soluţia politicã, situaţia fiind - aşa cum sublinia şeful DSS — schimbatã: nu mai era vorba de diversiune, ci de „muncitorii noştri", în realitate, diversiunea îşi atinsese scopul — prin provocarea represiunii se reuşise mobilizarea cetãţenilor, în particular a muncitorilor, la un protest masiv faţã de regimul Ceauşescu. „Armata e cu noi!" va fi unul din sloganurile emblematice ale revoluţiei, fãrã ca, probabil, vreunul dintre demonstranţii din stradã sã aibã percepţia exactã a faptului cã factorul decisiv al rãsturnãrii lui Ceauşescu este Armata şi cã dupã înlãturarea dictatorului ţara va fi la dispoziţia Armatei, aceasta hotãrînd şi cine sã preia puterea şi cum sã se desfãşoare tranziţia spre regimul democratic. Strigãtul repetat „Armata e cu noi!" a fost mai degrabã o formã de speranţã, o lozincã preventivã; în mai multe situaţii ulterioare liderii manifestanţilor vor cere ca Armata sã nu tragã, expresie a fricii de nou val al represiunii. De altfel, chiar şi în acea zi istoricã de 20 s-a tras. Martorul Vasile-Costel Marcu a fost rãnit pe Girocului dupã ora 18.30. El va descrie condiţiile în care s-a deschis focul, în urma cãruia a fost grav rãnit la plãmîn şi coloana vertebralã şi suportã astãzi o infirmitate permanentã: „în comuna Giroc, aflatã la vreo trei-pãtru km de Timişoara, am mîncat la mine acasã şi am mers apoi la bufet unde am bãut 4 beri şi am luat cu noi un litru de lichior pornind pe jos spre Timişoara, pe la ora 18.30. Ni s_au alãturat patru tineri consãteni (Bãnea Sorin, Tillicã Dãnuţ, Popa ]y[jhai şi încã unul pe care nu mi-1 amintesc), pornind împreunã spre Timişoara, bînd lichior. Mergeam pe stradã ţinîndu-ne de braţ în douã grupuri. Strigam: «Armata e cu noi», «Libertate» etc. Am ajuns pe Calea Girocului, unde sunt douã unitãţi militare: un depozit de muniţii pe stingã cum intri în oraş şi, în continuare, o altã unitate, pe dreapta. Cînd treceam prin dreptul depozitului de muniţii, de dupã gard s-au auzit mai multe rafale de arme automate care trãgeau spre noi. Eu am fost singurul împuşcat, glonţul intrînd prin spatele umãrului stîng şi apropiindu-se de coloana vertebralã"647. Autorul nu a reuşit sã gãseascã acest caz în dosarele Procuraturii. La acea orã focul nu putea fi deschis decît individual, în afara ordinului dat de generalul Guşã, sau în cazul în care micul grup din care fãcea parte Vasile-Costel Marcu a intrat în perimetrul de protecţie al unitãţii sau a fãcut ceva ce martorul nu aminteşte în declaraţiile sale.

Pentru ziua de 20 decembrie 1989 nu putem vorbi de o fraternizare a Armatei cu manifestanţii din Timişoara şi implicit de o asociere a Armatei cu revolta popularã. Teza, îmbrãţişatã şi de revoluţionari, şi de MApN din considerente legendare, este, aşa cum am arãtat, falsã, în acel moment generalii Guşã şi Milea au fãcut o distincţie netã între grupurile violente care acţionaserã pe stradã lricepînd din 17 decembrie — identificîndu-i convenabil pe toţi par-lcipanţii în categoria „huliganilor" - şi zecile de mii de muncitori de pe platformele industriale. Armata s-a oprit din considerente doctrinare, dar şi practice — nu putea trage într-o mulţime de o asemenea dimensiune —, şi s-a oprit în aşteptarea unei soluţii politice Numai în mãsura în care putem demonstra - şi se poate demonstra pe bazã de probe, nu de considerente sentimentale - cã ministrul Apãrãrii a rãmas fidel regimului Ceauşescu, se poate vorbi şi de o atitudine asemãnãtoare a Armatei. Aici însã problema organizãrii, funcţionãrii şi subordonãrii Armatei sub regimul comunist, precum j^şi a responsabilitãţii liderilor politici care o comandau (Ceauşescu şi Coman) intrã obligatoriu în calcul. Totodatã, ideea unei Timişoare libere din ziua de 20 decembrie, luate sub control de revoluţionari este la fel de nerealistã. Obişnuinţa de a folosi cuvîntul generic „Armatã", chiar dacã este întemeiatã pe realitãţi imagologice substanţiale, creeazã multe confuzii. Nu a existat o „Armatã" care a fraternizat la Timişoara în ziua de 20 decembrie şi o altã „Armatã" care a tras în Piaţa Universitãţii din Bucureşti în noaptea de 21 spre 22 decembrie. A existat o singurã Armatã, aruncatã iresponsabil şi tragic de un grup de criminali împotriva cetãţenilor Patriei pe care o apãra. Un cerc cu douã centre: Opera şi CJP. în zona centralã a municipiului Timişoara se formeazã douã coloane: „împodobind transportoarele blindate cu steaguri, dîndu-le mîncare la militari, oamenii au intrat din nou în Piaţa Operei, printre Muzeu şi Hotelul Central, în Piaţa Operei, lumea a îngenuncheat pentru un moment de reculegere în memoria celor morţi în zilele revoluţiei. O parte din mulţime a rãmas pe loc, iar o altã parte s-a îndreptat spre Piaţa Libertãţii. Nimeni nu s-a împotrivit, cînd s-a pãtruns în clãdirea garnizoanei, oamenii convingîndu-se cã armata este alãturi de ei. Din Piaţa Libertãţii, coloana înainteazã spre sediul judeţenei de partid. Ajunsã în faţa sediului, mulţimea a cerut stabilirea unui dialog cu autoritãţile"648. Este de remarcat cã deplasarea tuturor coloanelor de muncitori s-a fãcut în ordine, flancate de oameni de ordine purtînd banderole, care îndepãrtau din coloane sau din apropierea acestora persoanele în stare de ebrietate, prea agitate sau predispuse la acte de violenţã, în grupul de la Operã se contureazã ca personalitate Lorin Fortuna. El se duce în laboratorul sãu de la Facultatea Electrotehnicã şi confecţioneazã trei pancarte pe care scrie „Jos reauşescu!", „Frontul Democrat Român" şi „Asta-i Timişoara. Unde te ţara?". Se duce cu ele în Piaţa Operei şi le dã unor participanţi a le ridice, pentru a fi vãzute. „Din pãcate oamenii erau destul de nspicioşi — avea sã relateze cu mult realism Fortuna —, fiecare considera cã avea el ceva mai important de spus sau de propus şi lucrurile nu progresau. Arunci, în timp ce eram îngenuncheaţi spu-nînd «Tatãl nostru» pentru cefcãzuţi, aşa cum de mai multe ori se întîmplase, am avut revelaţia balconului Operei şi mi-am dat seama cã pentru a capta atenţia'mulţimii (apreciez cã, în acel moment, în Piaţa Operei erau cam în jur de 4-5 000 de oameni), era necesar sã fi, nu în mijlocul ei, ci undeva, deasupra, vizibil (...) Dupã terminarea rugãciunii, am spus celor din jurul meu cã trebuie sã intrãm în Operã şi, din balcon, sã vorbim mulţimii pentru a o organiza. Ne-am deplasat, în grup, spre intrarea principalã a Operei şi a Teatrului Naţional. Uşa era închisã şi, deşi am bãtut cu pumnii, nu a deschis nimeni. Atunci loan Chiş a spus cã el cunoaşte pe cineva de la Operã şi cã va merge la intrarea de serviciu pentru a-1 cãuta şi a-1 convinge sã ne lase sã intrãm. Iam spus sã nu plece singur şi 1-au însoţit mai mulţi"649. Considerînd cã a venit momentul ca teama fireascã a oamenilor sã fie depãşitã, Lorin Fortuna a urcat în foaierul cu ieşire la balcon. Aici s-a întîlnit cu grupul care reuşise sã pãtrundã prin intrarea lateralã. „Am ieşit pe balcon - povesteşte el mai departe —, adresîndu-mã mulţimii adunate în piaţã pentru a spune cã trebuie sã ne organizãm, formînd un comitet de coordonare şi conducere, în care scop am invitat cîte doi-trei reprezentanţi ai întreprinderilor ai cãror salariaţi se aflau în piaţã, sã urce alãturi de noi. Invitaţiei i s-a dat curs şi din aceşti reprezentanţi s-a format primul comitet care şi-a asumat conducerea revoltei timişorene. Era în jurul orei 13.00 cînd comitetul respectiv a fost prezentat ii adunate în piaţã"650, în balconul Operei a fost instalatã o staţie de amplificare, pe care unii revoluţionari (loan Chiş) o con siderã pregãtitã pentru oficialitãţi. Ea a fost instalatã din ordinul prj mului-secretar Bãlan, cum am vãzut,

pentru revoluţionari, jj, speranţa cã grupul adunat în faţa Consiliului Judeţean de Partid se va deplasa şi el la Operã. Minai Haidãu, inginer electronist, aratã cã staţiile au fost pregãtite într-adevãr pentru manifestanţi în trei locuri -. Operã, CJP şi Stadionul l Mai -, neştiindu-se unde se vor opri aceştia. Dupã cum a relatat în anchetã, lui Bãlan îi era teamã cã o nouã devastare a sediului judeţean al partidului va redeschide furia lui Ceauşescu şi o revenire a represiunii, de aceea cãuta sã mute centrul acţiunii la Operã. La acea datã Radu Bãlan nu mai credea că va putea rãmîne în funcţie, în orice circumstanţe, motiv pentru care unele atitudini ale sale au fost orientate vizibil cãtre o colaborare cu revoluţionarii, iar unii dintre aceştia 1-au adoptat în grupul lor. în al doilea rînd, în spaţiul adiacent balconului Operei a fost instalat, la cererea revoluţionarilor, un post telefonic. Aparatul era „lucrat" de Securitate cu mult timp în urmã, avînd microfoane implantate pentru ascultarea unui angajat al Operei, ungur din anturajul lui Laszlo Tokes. în acest fel tot ceea ce se întîmpla în balconul Operei a fost ascultat în permanenţã de Securitatea Timiş, aceasta avînd o sursã directã şi completã în chiar revoluţionarii timişoreni. O operatoare telefonicã a consemnat în scris sub formã de stenogramã tot ceea ce s-a discutat acolo. Din pãcate, SRI nu acordã acces la aceste documente pentru a afla cu adevãrat ce s-a spus şi petrecut acolo, în jurul orei 15.00, din balconul Operei va vorbi Claudiu lordache: „Mã numesc Claudiu lordache, scriitor român. Mi-e teamã. Tuturor ne este teamã. Singura soluţie este sãrãmînem împreunã!"651, în urmãtoarele ore, douã preocupãri principale vor domina eforturile revoluţionarilor: trimiterea unor participanţi în întreprinderi pentru a aduna cît mai multã lume şi legãtura cu Consulatul iugoslav pentru a se asigura un canal de informaţii despre revoltã în strãinãtate. Cealaltã coloanã, care se asigurase în Piaţa Libertãţii cã Armata nu se opune manifestaţiei, se va deplasa spre sediul judeţenei de Partid. „Ajunsã în fata sediului, mulţimea a cerut stabilirea unui dialog cu autoritãţile. Apar, în balconul de la etaj, cîteva persoane. 1umea huiduie şi cere sã nu se tragã (!) Se anunţã cã de marţi, ora 00 nu s-a mai tras. Mulţimea cere retragerea armatei din faţa i unde erau trei şiruri de militari. Cordoanele de trupe militare şi intervenţionişti se retrag, în balcon sunt recunoscuţi Radu Balan (pe atunci prim-secretar al Comitetului Judeţean al Partidului comunist), Constantin Dãscãlescu (pe atunci prim-ministru al Guver-ului)- Acesta din urmã vrea sã Vorbeascã şi este huiduit"652. Primul ecretar Bãlan va arãta cã „pînã la sosirea la Comitetul Judeţean de Partid a lui Dãscãlescu şi-a lui Bobu (care s-a întîmplat pe la ora 14 00) prin fata sediului au trecut grupuri de manifestanţi care scandau lozinci anticeauşiste, revendicîndu-şi totodatã morţii şi arestaţii". Bobu şi Dãscãlescu aterizaserã la Timişoara în jurul orei 12.30 şi fuseserã aduşi direct la CJP, ceea ce înseamnã cã în jurul orei 13.00 erau deja acolo. Ieşit în balconul CJP, primul-ministru Constantin Dãscãlescu nu se face auzit şi lumea îl huiduie. I se dã un megafon de mînã, dar la mulţimea adunatã acolo - aproximativ 10 000 de oameni la acea orã — intervenţia sa este la fel de ineficientã. „Ulterior se monteazã megafoane mai puternice. Urcã în balcon un reprezentant bãrbos al mulţimii (Ion Marcu, n.a.), cu un poncho din pînzâ albã pe care scria «Jos Ceauşescu», care face linişte şi încearcã sã-i dea cuvîntul lui Dãscãlescu. Acest primministru de operetã nu ştie se spunã altceva decît cã a venit sã «analizeze» şi sã «rezolve» pe rînd problemele Timişoarei şi cã lumea ar trebui sã plece la locurile ei de muncã. Lumea îl huiduie. Se scandeazã în lozinci principalele deziderate ale mulţimii. Dãscãlescu minte, afir-mînd cã nu cunoaşte situaţia din Timişoara"653. De fapt, Dãscãlescu, ^capabil de exercitarea înaltei funcţii în stat pe care o deţinea, trage e timp în aşteptarea întoarcerii lui Nicolae Ceauşescu din Iran. Trebuie arãtat în acest punct cã cele douã centre revoluţionare •au dezvoltat inegal, cel de la Operã fiind mai timpuriu, mai bine organizat şi mai consistent, în timp ce grupul de la CJP a pierdut mult timp cãutînd un dialog cu responsabilii puterii locale şi c primul-ministru Dãscãlescu. Grupul de la Operã şi-a gãsit foarte re pede liderii proprii şi a trecut cu remarcabilã luciditate la corist^ tuirea unei forme de organizare revoluţionarã şi la elaborarea urm; program. Din aceastã ecuaţie, dincolo de toate acuzele politizate care i s-au adus ulterior şi de evoluţia ciudatã a destinului sãu, rm poate fi scos Lorin Fortuna, al cãrui loc în memoria istoricã trebuie marcat cu obiectivitate. Evoluţia evenimentelor va demonstra cã li. nia revoluţionarã rezistentã şi autenticã a fost cea de la Operã, ruptã de relaţia cu autoritatea comunistã, conservata ca independentã şj constructivã. Dupã ora 14.00, în clãdirea Operei s-a constituit Frontul Democrat Român, şi Biroul sãu permanent, avîndu-1

ca preşedinte pe Lorin Fortuna şi membri ai conducerii desemnaţi pe Claudiu lordache vicepreşedinte, pe loan Chiş, Mihaela Munteanu şi Maria Trãistaru, încã elevã, în jurul orei 18.00 în faţa Operei din Timişoara se aflau peste 40 000 de oameni. Tot atunci a fost trimisã o delegaţie de trei oameni la Consulatul iugoslav. „Consulatul iugoslav a jucat un rol foarte important, în cursul serii a plecat un om la Belgrad. De acolo, în aceeaşi noapte, a fost înştiinţat postul de radio Europa liberã"654. Radu Bãlan va descrie la proces evenimentele de la Comitetul Judeţean de Partid: „în jurul orei 19.00 (ora este greşitã, scena s-a petrecut mult mai devreme, probabil 13.00, n.a.), împreunã cu Pacoste Cornel am coborît în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid, unde era adunatã acea mulţime şi am stat de vorbã cu oamenii care mi-au reflectat ceea ce auzisem anterior eu din birou. M-a întîmpinat un anume Marcu de la IMT. Oamenii au fost paşnici şi nu m-au bruscat, ba dimpotrivã, am fost primit cu bunãvoinţã. In cele din urmã un numãr de 13 reprezentanţi ai lor au urcat în sediu şi, în prezenţa mea şi a celorlalţi, au dialogat cu Dãscãlescu şi cu Bobu, repetînd aceleaşi revendicãri şi cerînd în plus morţii şi eliberarea reţinuţilor"655. Un alt martor, Marin Dunãvete, a rãmas afarã §' a avut posibilitatea sã observe starea de spirit a manifestanţii01' Mărturia lui confirmã starea de tensiune, frica de o represiune diatã şi durã: „Apoi s-a fãcut o listã cu reprezentanţi ai mulţimii să discute cu Dãscãlescu. Lista avea vreo 10 nume Unul care era pe listã s-a urcat pe treptele Prefecturii şi a citit lista cu glas tare. Ne-a zis sã ţinem minte numele lor şi sã ,ern din cînd în cînd sã aparã la balcon ca sã nu li se întîmple va, cãci îşi asumã mari riscuri. Lista s-a fãcut în mai multe exem-lare care s-au dat în mulţime. Discuţiile dintre reprezentanţii noştri • pãscãlescu au durat cîteva ore^ Din cînd în cînd apãrea la balcon cîte unul dintre ai noştri sã ne spunã cã nu s-a rezolvat nimic, între timp s-a instalat şi o staţie de amplificare. La un moment dat am fost informaţi de la balcon cã clãdirea e plinã de militari. Dupã un timp reprezentanţii au ieşit afarã spunînd cã Dãscãlescu a zis cã noi cerem ceea ce nu se poate. Cineva a venit cu propunerea sã mergem la Operã. Unul din cei de pe listã a zis sã nu plecãm, fiindcã aici se aflã cei cu putere de decizie. Tîrziu spre searã se pleca totuşi, în grupuri rãzleţe, cãtre Operã"656. O copie a listei a fost fãcutã pentru Consulatul iugoslav. Lista negociatorilor a fost pierdutã timp de 5 ani apoi regãsitã de timişoreanul loan Trapşa şi pusã la dispoziţia cotidianului Ziua. Este o filã de agendã-memorator („Nu uita") pe care se pot identifica cîteva nume scrise în grabã, cu greşeli, cu emoţii, unele nume devenind foarte cunoscute între timp: Savu loan, Marcu loan, Petre Petrişor, Curuţui Ion, Hurezan Petru, Eustaţiu Cornel, Pisicã Marin, Oprea Sorin, Boroşoiu Petre, Sãsãran, Vasoi Victoria, Bârna, Stiura Rodica. Tot în stradã, oameni cu iniţiativã au încercat sa întocmeascã o listã de revendicãri, o platformã pentru negocieri. Lista, scrisã pe o foaie volantã, conţinea 14 puncte: 0. Demisia Guvernului. l. Cine a dat ordin sã se tragã 2. Numãrul morţilor 3. Numãrul rãniţilor 4. Cîţi sunt arestaţi. 5. Unde sunt morţii, sã-i înmormîntam. 6. Transmisiune în direct la radio. (De emoţie cifra 7 a fost scrisã, dar nu a conţinut nici revendicare, n.a.). 8. Lista Comitetului cetãţenesc sã fie publicatã la Radio fa . este ceva greu descifrabil care pare afi„... şi la Consulatul Yug « dar nu putem fi siguri, n.a.). 9. Lista sã fie publicatã şi în presã. 10. Copiii de Ia Catedralã. 11. Doliu naţional. 12. Demisia... (probabil demisia lui Nicolae Ceauşescu, dar nu au avut curajul sã o scrie, n.a.). 13. Televiziune, radio". Documentul este o ilustrare a stãrii autentice de spirit a revoluţionarilor, demonţînd totodatã numeroasele legende eroice despre momentul negocierilor cu liderii comunişti strînşi în clãdirea

CJP, Nici o revendicare socialã. Se cerea demisia guvernului, o chestiune care, în condiţiile figuraţiei pe care o fãcea aceastã instituţie în viaţa politicã româneascã şi avînd în vedere cã primulministru era în faţa lor, nu avea prea mare efect. Era apoi problema numãrul unu -victimele represiunii, ceea ce iarãşi demonstreazã legãtura realã de cauzalitate cu revolta popularã. şi, în sfîrşit, frica. Chiar şi dupã atîţia ani, citirea programului întocmit cu grabã şi emoţie în strada respirã frica pe care o trãiau oamenii atunci, motiv pentru care cererea de a fi mediatizaţi la televiziune, radio, în presã se repetã obsesiv. Avînd în vedere comportamentul „carnasier" — ca sã folosim un cuvînt inspirat al lui H.R. Patapievici — al autoritãţilor, mai ales furtul şi arderea cadavrelor, temerile revoluţionarilor erau justificate, în continuare, revoluţionarul Ion Marcu a reuşit sã aducã o relativã ordine în relaţia dintre manifestanţi şi autoritãţi propunîiw formarea acelui grup de reprezentanţi. Conform afirmaţiilor fãcute de revoluţionari într-un film al Televiziunii Române (TVR1 — Tiv®' şoara, decembrie 1989, autor Lucia Hossu Longin), la început grupul a fost format din şapte persoane: loan Marcu, Corneliu Durm^ Pop (acesta lipseşte de pe listã, dar apare un Eustaţiu Cornel), Soi Oprea, Ion S avu, Petre Petrişor şi douã tinere, apoi s-a mãrit, cum am vãzut. Au urcat în sediu şi au început sã negocieze cu Balan, Bobu, Dãscãlescu şi Toma, ministrul Tineretului. Erau prezenti şi generali de la Bucureşti. Revoluţionarul loan Savu descrie cu onestitate începutul tratativelor: „Cei mai mulţi dintre noi s-au m pierdut, s-au cam fîstîcit. Unii au şi folosit cu un ton moale, să nu zic altfel - formula: «Sã trãiţi, tovarãşe prim-ministru!». Am crezut cã pocnesc. Debutul discuţiei le-a fost şi el favorabil. Cu . «Ce vreţi? Ce vreţi, tovarãşilor, cu adunãtura asta de afarã?» răstit, Pe urni dintre noi Dãscãlescu i-a intimidat şi, nici nu ştiu cum, s-a ajuns la schimburi de replici ce aveau în centru probleme mãrunte: s-a vorbit parcã şi despre servicii, şi despre locuinţe, şi despre paşapoarte... Zic parca, fiindcã n-am putut fi atent la tot ceea ce s-a discutat. Abia acolo în faţa lor mi-am dat seama cã nu eram pregãtiţi sã purtãm o discuţie cu e/7"657. Grupul a trecut destul de repede peste temele sociale şi peste problema demisiei lui Nicolae Ceauşescu, realizînd probabil incapacitatea celor prezenţi de a rezolva astfel de revendicãri. Apoi au atacat tema principalã şi cea mai actualã a revoltei — morţii şi arestaţii —, temã în faţa cãreia Dãscãlescu a „cerut voie sã se informeze despre situaţia din Timişoara". Cunoscutul om de paie al familiei Ceauşescu a încercat mai întîi sã fie arogant — „Nu discut. Nu am ce discuta" —, apoi a cãutat sã cîştige timp pentru a primi indicaţi de la Ceauşescu. Incapabil sã dea vreun rãspuns coerent, el va tergiversa şi se va bîlbîi în faţa unei revendicãri simple şi a cãrui rezolvare era la îndemîna lui: retrocedarea morţilor şi eliberarea celor reţinuţi. Dãscãlescu a cerut permisiunea sã-i cearã voie lui Ceauşescu — cam aceasta fost ecuaţia lui, o ecuaţie cu o singurã necunoscutã: ce cãuta acest individ în fruntea Guvernului României care se pretindea actor important al Politicii internaţionale, care pretindea cã a redat poporului istoria nationalã, care se pretindea naţionalist. Ce cãuta acest individ pe scaunul lui Ionel Brãtianu? - iatã întrebarea care trebuie pusã ori-nostalgic al comunismului şi adept al lui Nicolae Ceauşescu. entificînd precis caricatura de politician pe care o aveau în faţã, Ion Savu i-a strigat: „Domnule Dãscãlescu, conform Constituţia. ţãrii, în lipsa preşedintelui statului, primul-ministru are prerogativele puterii. Or, dacã dumneavoastrã nu cunoaşteţi situaţi din ţarã, nu meritaţi sã fiţi prim-ministru!"658. Potrivit legendei des pre revoluţia de la Timişoara, loan Savu sau Ion Marcu ar fi ţ^ cercat atunci sã-1 loveascã pe Dãscãlescu cu pumnul, în realitate, la auzul acelor cuvinte, Dãscãlescu a bãtut el cu pumnul în masa. 4 urmat un val de ameninţãri la adresa revoluţionarilor. Pe acest fond dar mai ales sub presiunea mulţimii din faţa CJP, liderii grupului au cerut demiterea lui Ceauşescu. Asta a declanşat protestele şi ostili-tatea vizibilã a activiştilor de partid şi a generalilor de acolo. Situaţia a devenit cumva stranie, autoritãţile ameninţînd cu arestarea revoluţionarilor, iar revoluţionarii cu capturarea liderilor politici şi militari prin nãvãlirea mulţimii de afarã, în aceste condiţii, spre sfîrşitul celor cinci ore de negocieri, Dãscãlescu a început sã-şi noteze doleanţele revoluţionarilor pe mãsurã ce aceştia le dictau. La un moment dat a venit de la Operã grupul condus de Lorin Fortuna, acesta avînd un mandat din partea Frontului Democrat Român şi un program politic bine definit. loan Chiş s-a adresat lui Emil Bobu, crezînd cã acesta reprezintã totuşi ceva. Avocatul timişorean îi va arãta temeiul nemulţumirii cetãţenilor şi îi va cere morţii. Bobu, cel care transmisese ordinul Elenei

Ceauşescu de sustragere a cadavrelor, va nega. „Ştim cã sunt morţi şi ştim cã i-aţi dus la Bucureşti" - îi va spune Chiş. „De unde ştii?" - va întreba speriat Emil Bobu. De altfel, Emil Bobu îşi va nota numele reprezentanţilor mulţimii pentru a-i supune unor represalii ulterioare. Conform declaraţiei colonelului Mircea Gogonţea, comandantul batalionului de paraşutişti de la Caracal, pe durata negocierilor din clãdirea CJP Timiş, militarii prezenţi au lãsat staţiile deschise, astfel cã formaţiunea de paraşutişti a fost în permanenţã conectat la ceea ce se întîmpla acolo şi, bineînţeles, a fost pregãtitã sã intervinã • Toate informaţiile erau transmise imediat la Bucureşti, mai întu Elenei Ceauşescu, apoi lui Nicolae Ceauşescu. în timpul primei runde de negocieri, Ion Coman va fi sunat de Nicolae Ceauşescu, venitit din Iran, Coman afirmînd la proces cã i-ar fi prezentat şefului statului situaţia realã. Dãscãlescu a reuşit la un moment dat şi el sã ia legãtura cu Ceauşescu, dar ascunzîndu-i adevãrul, limitîndu-se la problerna morţilor şi a celor arestaţi. Ceauşescu a întrebat citi morţi sunt, Coman spunîndu-i cã sunt 58, iar generalul Nuţã cã sunt 28, prima cifrã fiind pentru Coman un fel de alibi — cã n-ar fi ştiut de furtul cadavrelor —, care însã nu ţine în faţa ultimelor informaţii cunoscute. „Dupã luarea aprobãrilor de la Ceauşescu - a explicat mai departe Radu Bãlan Procuraturii - s-a admis eliberarea deţinuţilor şi a morţilor, ceea ce urma sã se facã a doua zi, rãmînînd ca restul problemelor sã-şi capete rezolvarea ulterior. Acest lucru i-a nemulţumit, oricum nu le-a dat satisfacţie. Dãscãlescu nu i-a raportat lui Ceauşescu cã oamenii cereau abdicarea acestuia şi demiterea Guvernului". Dupã ora 19.00, atît Dãscãlescu cît şi ceilalţi nomenclaturişti iau asigurat pe manifestanţi cã Nicolae Ceauşescu va lua o atitudine publicã printr-o apariţie la televizor, fapt ce a derutat încã o datã grupul revoluţionar de la CJP. Eşecul grupului de la CJP, succesul grupului de la Operã, cantitatea imensã de legende eroice menite sã legitimeze diferiţi indivizi şi improvizate grupuri, politizarea postrevoluţionarã a revoltei populare din 20 decembrie 1989 au fãcut ca revoluţionarii timişoreni sãrãmînã divizaţi timp de un deceniu şi jumãtate. Influenţa exercitatã de luptele politice din primele luni ale anului 1990, precum şi de eşecul important al partidelor de Opoziţie în alegerile din 20 mai, de rateurile fenomenelor „Piaţa Universitãţii" şi „Punctul opt" al Proclamaţiei de la Timişoara au fãcut ca oameni care îşi asuma-serã riscuri imense şi responsabilitãţi temerare în acele momente dramatice sã se conteste între ei, sã se acuze, sã se urascã. Un grup ataşat partidelor de Opoziţie îi va acuza pe revoluţionarii Frontului Democrat Român cã nu au fost altceva decît nişte perestroikişti, cã au înfîinţat un partid perestroikist şi cã erau agenţi ai KGB-ului. Grupul radical, condus de Mihail Decean, ar fi cerut introducerea în Programul FDR a trei puncte: „1. Demisia lui Nicolae Ceauşescu şi ^întregului CC al PCR. 2. Demisia primului-ministru Constantin Dãscãlescu şi a Guvernului. 3. Desfiinţarea Securitãţii". În faţa acestei cereri, Lorin Fortuna ar fi replicat: „Noi nu avem nimic cu partidul, nici cu Securitatea... noi avem ce avem cu Ceauşescu". Nu vom analiza acum acest conflict şi nu vom da un rãspuns i tema oportunitãţii, a distanţei politice parcurse în cele cîteva ore H revoltã popularã din ziua de 20 decembrie, alegînd un rãspuns tot din rîndul revoluţionarilor. Inginerul timişorean Mihai Haidãu, un personaj care pare detaşat de furia politicã declanşatã dupã decern, brie 1989, îi va da replica: „Afirmaţia de ieri a domnului Mihaii Decean, precum cã membrii FDR ar fi fost prelungirile unor structuri KGB-iste este cel puţin hilarã, întrucît 20-25% erau infractori de drept comun, 10-15% erau infiltrãri ale Securitãţii, 50% erau prea tineri ca sã poatã reprezenta altceva decît visele unor liceeni 1-2% e posibil sã fi reprezentat interese strãine, iar restul de circa 10% o reprezintã acei «conducãtori» fãrã experienţã politicã şi fãrã structuri de susţinere, care nu au reuşit sã dialogheze eficient cu Iliescu şi nu au reuşit sã pãstreze puterea nici trei sãptãmîni"661. Cercetarea fãcutã de autor la Timişoara dupã 15 ani de la evenimente, lungile dialoguri cu ofiţeri de Securitate şi de Miliţie de la Timişoara asupra provenienţei unor revoluţionari, studiul unor documente confirmã versiunea inginerului Mihai Haidãu. De altfel, orice român, atunci cînd se uitã pe o listã cu personalitãţile - incontestabile, autentice şi vrednice de tot respectul nostru - ale pãrţii de revoluţie de la Timişoara, va observa cã foarte puţini îşi trec meseria în dreptul numelui şi cei mai mulţi adoptã o nouã identitate -revoluţionar. Aceastã nouã identitate, de revoluţionar, ascunde de cele mai multe ori un trecut, un viitor sau o cauzã realã, foarte personalã, a curajului sau disperãrii din decembrie 1989.

înainte cu cîteva minute de ora 19.00, autoritãţile locale şi centrale, precum şi revoluţionarii hotãrãsc sã urmãreascã împreunã cuvîntarea lui Nicolae Ceauşescu la televizor, în momentul în care televizorul a fost deschis el era pe un canal sîrbesc; al doilea canal era tot sîrbesc, al treilea canal erã televiziunea maghiarã şi abia al patrulea canal era TVR. Chiar şi liderii de vîrf ai partiduluişi cei ai Comitetului Judeţean de Partid urmãreau în mod curent osturile strãine, nu televiziunea naţionalã! Dupã cuvîntarea lui Ceauşescu la televizor, revoluţionarii din clãdirea CJP intrã în panicã. Se instaleazã frica de represalii a celor care avuseserã curajul sã cearã demisia lui Ceauşescu şi, totodatã, se contureazã clãdirea Operei ca ultim loc de refugiu. Miodrag Milin evocã acel moment: „La ora 19.00 a vorbit Ceauşescu. N-a cedat, dimpotrivã... Demnitarul de partid Pacoste a reacţionat în consecinţã: «Ieşiţi din clãdire!». Fortuna a vrut sã ia microfonul. L-am împins deoparte. Sã nu vorbeascã, era foarte grav! Am zis: «Domnule Pacoste, noi plecãm, dar nu renunţãm la luptã!». A zîmbit ironic. Am coborît cu toţii. M-am gîndit cã locul nostru de la Operã, unde aveam spaţiu sã ne apãrãm"662, în psihologia acelor oameni s-a produs un declic acţionai, generat de panicã — fuseserã filmaţi, înregistraţi, identificaţi, notaţi de Bobu şi de alţii. Unii au plecat în acea noapte spre graniţã, cu gînd sã fugã, alţii s-au ascuns, dar un grup mic, cel mai disperat şi aflat în situaţia cea mai criticã, nu a cedat şi a hotãrît sã meargã înainte. Ei sunt revoluţionarii autentici ai Timişoarei. Baricadaţi în clãdirea Operei, ei se vor gãsi izolaţi şi pãrãsiţi de mulţime în acea lungã noapte, la discreţia unei forţe de intervenţie a Armatei sau Securitãţii. Deşi ordinul de capturare a venit de la Bucureşti, nici comandanţii militari, nici cei ai Securitãţii nu 1-au respectat. în acest loc revenim cu recapitularea etapelor strãbãtute pînã în noaptea de 20 spre 21 decembrie de revoluţia românã, cu scopul de a nu pierde din vedere ansamblul evenimentelor, precum şi înţelegerea corectã a fenomenului istoric pe care îl analizãm. Revoluţia Parcursese pînã în acel moment urmãtoarele etape: Etapa l - Subversiunea strãinã, începînd din septembrie 1989 retelele serviciilor secrete sovietice din România sunt mobilizate mai mult, activitatea lor devenind pe alocuri neacoperitã, fapt care convinge Securitatea cã se apropie faza finalã, decisivã a subversiunii internaţionale declanşate în vederea prãbuşirii regimului comunist condus de Nicolae Ceauşescu şi înlocuirea lui cu un regim socialist reformat, dupã model gorbaciovist; Mihail Gorbaciov primeşte garanţii americane şi franceze cã poate acţiona în România fãrj opoziţie sau protest, ba chiar cu sprijin logistic şi mediatic. KGB acţioneazã în anturajul politic al lui Nicolae Ceauşescu, pregãtin-du-1 pentru momentul rãsturnãrii, ca urmare a apariţiei unor crize grave în mai multe oraşe mari ale ţãrii. Etapa a 2-a — Diversiunea strãinã. Serviciile secrete sovietice "" atît independent, cît şi prin încurajarea şi stimularea organizaţiei * Frontului Popular Român de la Iaşi, încearcã declanşarea crizei *" printr-o diversiune în acest mare oraş cu scopul de a oferi liderilor PCR de la Bucureşti ocazia de a-1 îndepãrta pe Ceauşescu; Securitatea reacţioneazã operativ şi înãbuşã acţiunea din faşã; Iaşi, 14 decembrie 1989 este începutul revoluţiei, în faţa eşecului de la Iaşi, serviciile secrete sovietice, întãrite cu unitãţi speciale de comando infiltrate în România sub acoperirea de turişti, se deplaseazã spre alte oraşe, fiind vizate Cluj, Tîrgu-Mureş, Braşov, Timişoara, unde sunt pregãtite anumite „cazuri" în jurul cãrora sã se declanşeze proteste cu caracter politic şi social. Cazul Tokes de la Timişoara fiind mult mai avansat şi oferit ca oportunitate atît de serviciile de spionaj maghiare, cît şi de erorile în lanţ ale factorului politic local, este ales pentru declanşarea diversiunii. Etapa a 3-a — Tulburãri civile. Cazul Tokes este folosit pentru producerea unor tulburãri civile în noaptea de 16 decembrie 1989 menite sã atragã atenţia intern şi internaţional şi sã producã la Bucureşti o crizã politicã suficient de acutã încît sã determine fie demisia lui Ceauşescu, fie demiterea lui. Tulburãrile civile în care au fost implicate elemente diversioniste sovietice, maghiare şi cetãţeni români pregãtiţi din timp pe teritoriul Ungariei au cunoscut o violenţã neobişnuitã, pentru situaţia civilã a ţãrii, dar nu au reuşit sã mobilizeze populaţia municipiului Timişoara. Securitatea şi Armata se comportã prudent, Miliţia intervenind anemic şi indecis, astfel ca doar numãrul mic de participanţi împiedicã dezvoltarea evenimefl' tului. Eşecul diversiunii din 16 decembrie determinã reluarea ei în după-amiaza de 17 decembrie, cu şi mai mare amploare, de data sta fiind atacate direct forţele Ministerului Apãrãrii Naţionale.

Etapa a. 4-a - Tentativa de loviturã de palat. Nicolae Ceauşescu transmite în fals ministrului Apãrãrii ordinul de deschidere a focului sub pretextul decretãrii stãrii de necesitate, fãrã a aplica prevederile Constituţiei, faptã ce se înscrie în infracţiune de subminare a puterii de stat. Apoi convoacã CPEx (17 decembrie 1989) cu scopul de a-şi solidariza conducerea superioarã a partidului pentru declanşarea unei represiuni rapide. Sunt incriminaţi ca trãdãtori ministrul de Interne, al Apãrãrii şi şeful Securitãţii. Cîţiva lideri comunişti, între care Gogu Rãdulescu şi Constantin Dãscãlescu, contactaţi în prealabil de sovietici, se opun destituirii celor trei miniştri. Ceauşescu anunţã renunţarea sa la Putere şi vrea sã pãrãseascã sala de şedinţã, dar este întors din drum de alţi membri ai CPEx. Lovitura de palat eşueazã şi liderii politici se asociazã de fricã, fãrã altã replicã, ordinului ilegal de represiune. Etapa a 5-a - Represiunea de la Timişoara. Sub acoperirea ordinelor ilegale date de Nicolae Ceauşescu şi transmise de ministrul Apãrãrii, forţele de ordine trec la ofensivã, deschizînd focul. Nucleul represiunii s-a înregistrat între orele 19.00 şi 21.00 ale serii de 17 decembrie, forţa principalã de represiune fiind constituitã din trupele de infanterie şi blindate ale MApN. Timp de douã zile (18 şi 19 decembrie), Timişoara se aflã sub un regim ilegal de stare de asediu. Populaţia Timişoarei nu reacţioneazã. Grupurile diversioniste se deplaseazã spre alte localitãţi ale judeţului Timiş, încercînd rãspîndirea tulburãrilor civile, dar cu rezultate nesemnificative. Presa strãinã, atît occidentalã cît şi esticã reacţioneazã din inerţia planului subversiunii externe, însã este derutatã de plecarea lui Nicolae Ceauşescu în Iran. Apelurile cele mai importante cãtre ţarã aParţin presei britanice care se adreseazã direct Armatei şi Secu-ntãţii, cerîndu-le sã acţioneze în lipsa lui Ceauşescu printr-o loviturã de stat. Cele douã instituţii nu rãspund acestui apel. Etapa a 6-a - Revolta popularã de la Timişoara, în dimineaţa de 0 decembrie se declanşeazã în întreprinderile timişorene greva §eneralã, urmatã apoi de un marş şi de formarea a douã nuclee opo-, fapt ce marcheazã atingerea etapei revoltei populare. Ea nu a avut un caracter spontan, ci provocat, cauza imediatã a revolte; populare fiind succesul diversiunii şi consecinţele represiunii. Aşadar, pînã în dimineaţa de 20 decembrie 1989, evenimentele rãmase popular cu denumirea de „Revoluţia din decembrie", au cunoscut cel puţin 6 etape: subversiunea strãinã (septembrie-decern-brie 1989, cu elemente de pregãtire şi organizare încã din toamna anului 1988); diversiunea strãinã (14 decembrie la Iaşi, apoi 16 decembrie la Timişoara); tulburãri civile (seara şi noaptea de 16 de-*;cembrie); tentativa de loviturã de palat (CPEx-ul din 17 decembrie la Bucureşti); represiunea (17 decembrie, între orele 19.00 şi 21.00, *^ cu prelungire într-o situaţie ilegalã de asediu în zilele de 18 şi 19 decembrie); revolta popularã (grevã generalã între orele 08.00 şi 11.00, aproximativ, urmatã fluent de revolta popularã dupã ora 1 1 .00). Aceastã sintezã are rolul de a reaminti cã ipoteza de lucru a analizei de faţã porneşte de la ideea cã revoluţia a fost un fenomen politico-militar complex care a cunoscut mai multe etape componente, din care am parcurs pînâ acum cu analiza doar 6, şi în continuarea cãrora vom regãsi mai tîrziu, la Bucureşti, şi alte pãrţi. Activitãţile lui Nicolae Ceauşescu în ziua de 20 decembrie 1989 în timp ce inginerul Lorin Fortuna se ocupa de întocmirea programului politic al Frontului Democrat Român, iar generalul Guşã avea o discuţie telefonicã scurtã cu generalul Stãnculescu la Timişoara: „Nea Victore, aici situaţia e clarã, doar cei de la Bucureşti nu înţeleg"663, la Bucureşti Nicolae Ceauşescu pregãtea prima sa ieşire publicã în legãturã cu evenimentele de la Timişoara. Hîrjãu, secretarul sãu personal, va povesti membrilor Comisiei senatoriale (Gabrielescu) mişcãrile lui Ceauşescu din seara de 20 decembrie 1989. Ceauşescu a plecat primul de pe aeroport. Cînd a ajuns Hîrjãu, dupã 10 minute, erau deja în şedinţã. Ceauşescu i-a spus lui Hîrjãu sã ia legãtura cu Dãscãlescu şi cu Bobu, a vorbit cu ei, apoi a început sã-şi scrie o cuvîntare pentru TV. Conţinutul cuvîntãrii l-a discutat în Biroul Permanent (ceea ce, de obicei, nu fãcea). Elena a participat la toate discuţiile. Apoi a fost chemat Pîrcãlãbescu de la Gãrzi pentru a fi trimise din cîteva judeţe Gãrzi patriotice la Timişoara. A venit şi Dincâ pentru aceastã problemã. Apoi s-a dactilografiat cuvîntarea pentru TV. S-a mai adãugat o frazã. Apoi s-a retras cu Manea Mãnescu, cu Dincã, pentru a discuta ideea unui miting. A fost chemat Barbu Petrescu pe aceastã idee. înainte sã aparã la televizor,

Ceauşescu va convoca-o teleconferinţã cu primii secretari de judeţ. Ea va consta într-o scurtã cuvîntare a secretarului general, o intervenţie a primului-şecretar de la Dolj şi o replicã a Elenei Ceauşescu (ambele nesemnificative). în cuvîntarea sa, Nicolae Ceauşescu va atinge patru teme. Prima va fiintervenfia strãinã, afirmînd cã „toate aceste incidente grave de la Timişoara au fost organizate şi dirijate de cercurile revanşarde, revizioniste, serviciile de spionaj strãine", motiv pentru care factorii locali, Armata şi forţele de ordine, nu au reuşit sã „linişteascã lucrurile". Pentru prima oarã, Ceauşescu face legãtura între intervenţia strãinã în România şi cea americanã din Panama: „Acum, dupã declanşarea atacurilor SUA împotriva republicii Panama, reiese clar cã şi evenimentele acestea de la noi fac parte din planul mai general împotriva statelor care îşi apãrã independenţa, integritatea şi suveranitatea şi nu doresc sã capituleze în faţa dictatului cercurilor imperialiste, reacţionare". Afirmaţia, comparaţia în sine, era departe de adevãr, regimul dictatorial al lui Noriega din Panama încãlcînd grav statutul internaţional al Canalului şi transformînd micul stat în principalul centru de trafic cu stupefiante al continentelor americane, în Panama avuseserã loc alegeri libere pe care Noriega le anulase pentru a rãmîne la putere. Nu era vorba de nici o capitulare în faţa cercurilor reacţionare, ci de un adevãrat rãzboi în care şi-au Pierdut viaţa peste 4 000 de oameni. Informaţia despre declanşarea mtervenţiei militare americane în Panama îi venise pe teleimprimatoarele din avion, Ceauşescu citind telegrama şi comentînd asupra confirmãrii informaţiilor primite la începutul lunii decembrie în legãtură cu înţelegerile Bush-Gorbaciov664. în continuare, Ceauşescu abordeazã problema, mobilizãrii clasei muncitoare împotriva inter venţiei strãine de la Timişoara, prin organizarea „dupã cuvîntul rtie la televiziune, chiar începînd din aceastã searã şi mîine" a urio adunãri unde sã se adopte moţiuni de condamnare. Graba lui - Ce adunãri se puteau organiza în întreprinderi seara? - avea scopul de a acoperi ordinul de deplasare a peste 20 000 de luptãtori ai Gârzil0r patriotice din sudul ţãrii la Timişoara pentru a-i lua la bãtaie ne timişoreni. Ordinul reprezenta o nouã formã de subminare a puterii de stat, un act ilegal prin care se cãuta provocarea unui conflict între cetãţenii aceleiaşi ţãri, între muncitorii aceleiaşi naţiuni. Apoi va atinge subiectul Armata, arãtînd cã „ea are astãzi marea rãspundere în faţa poporului de a apãra şi respinge orice acţiuni care sunt împotriva independenţei, suveranitãţii, integritãţii teritoriale, a liniştii, a construcţiei socialiste în ţara noastrã". şi acest subiect nu era întîm-plãtor ales, Ceauşescu ştiind la acea orã cã forţele militare de la Timişoara se retrãseserâ în cazãrmi, fapt pe care nu-1 putea admite. Mai mult, el miza pe reluarea represiunii, de data asta sub acoperirea şi cu argumentul cã muncitorimea, prin manifestãrile de condamnare şi prin deplasarea gãrzilor la Timişoara, acordã un gir politic şi constituţional folosirii armelor. Ceauşescu forţa din nou mîna Armatei, continuînd sã submineze autoritatea şi imaginea acesteia, ca instituţie fundamentalã a statului indiferent de regim. In sfîrşit, va reaminti primilor secretari cã nu trebuie sã neglijeze problema planului şi a realizãrii lui „în toate domeniile de activitate". Hotãrît sã iasã public, sã aducã subiectul la suprafaţã, Nicolae Ceauşescu nu va mai acorda mare importanţã teleconferinţei, pe care o provocase evident ca o formalitate, şi se va concentra pe discursul de la televiziune. Discursul de la Televiziune. Dupã reacţiile lui din anturaj şi de la teleconferinţã, o datã cu sosirea din Iran, Nicolae Ceauşescu trãia o stare combinatã de nemulţumire/suspiciune faţã de subalterni S1 totodatã de hotãrîre de a lichida personal situaţia de la Timişoara. Aceastã ultimã idee se contureazã înaintea lui - pe baza mãrturiilor rãmase de la cei apropiaţi — sub forma unei lupte de tip revoluţionar comunist împotriva reacţiunii, reacţiune care reuşise sã mobilizez6 muncitorii dintrun oraş împotriva partidului şi a programul^ socialist al ţãrii. La acea orã Ceauşescu ştia cã în centrul Timişoarei muncitori, membri de partid — sigur, „înşelaţi şi instigaţi de „agenturi" — care îl contestã. Contestarea nu a declanşat la el în nici o clipã ideea unei negocieri, a unei analize a fenomenului, ci sen-. entul cã marea masã a muncitorimii române, a populaţiei este de artea lui, nu cunoaşte adevãrul şi, odatã informatã la cel mai înalt ivel, i se va alãtura pentru a combate deviaţiunea de la Timişoara. Un curs al evenimentelor pe aceastã concepţie politicã ar fi justificat şi intervenţia unitãţilor de Gãrzi patriotice pe care le trimitea -mbarcate în trenuri la Timişoara. In al doilea rînd, în dupã-amiaza je 20 decembrie Ceauşescu a perceput pentru prima oarã pasul vizibil înapoi fãcut de Armatã şi de Securitate, ambele instituţii in-vocînd acelaşi argument, cã situaţia s-a

schimbat, cã pe strãzile Timişoarei sunt acum muncitorii. Relaţia dintre preşedinte şi instituţiile statului atinge un nou paradox: în timp ce Nicolae Ceauşescu forţeazã continuarea acţiunilor represive, conducerea Armatei şi a Ministerului de Interne sugereazã şi sperã într-o soluţie politicã. De fapt, ceea ce ar putea fi consideratã o soluţie politicã în acele vremuri fusese de mult depãşitã: la Timişoara Comitetul Judeţean de Partid încercase sã negocieze încã din 17 decembrie, apoi acţionase prin structuri în întreprinderi, dupã care fuseserã trimişi tot felul de activişti de partid şi miniştri, iar la conducerea comandamentului instituit acolo se afla un reprezentant personal al secretarului general, în sfîrşit, în dupã-amiaza de 20 decembrie la Timişoara eşuase şi tentativa de negociere şi de soluţionare politicã a primului-mi-nistru Dãscãlescu şi a lui Emil Bobu, omul trei al regimului, în fapt, dorinţa criminalã a lui Ceauşescu de a înãbuşi mişcarea din faşã provocase o represiune brutalã înainte de epuizarea posibilitãţilor de dialog. Ceea ce înţelegeau conducãtorii Ministerului Apãrãrii şi ^ Ministerului de Interne, inclusiv Securitatea prin „soluţie politicã" era o deplasare a lui Ceauşescu la Timişoara sau o nouã şedinţã a "-PEx în care secretarul general sã anunţe modificãri importante în onducerea statului şi a partidului, rãspunzînd cumva, chiar şi mim, cererilor muncitorilor din Piaţa Operei. Vinovaţii erau la dernînã, şi Ilie Matei era pregãtit sã-i arate cu probe în grupul de eri Politici locali, inclusiv de la Bãlan în jos. In timpul acesta la Bucureşti se întîmplâ ceva ciudat, încã ins, ficient cunoscut şi de cele mai multe ori negat. Cunoscutul om rj televiziune Vartan Arachelian a fost martorul unei întîmplãri semn' ficative pentru momentul 20 decembrie 1989: „în dupã-amia> acelei zile mã aflam la cafeneaua Aroma, de lîngã cinematograful Patria. La un moment dat, a intrat pe uşã colonelul Pop de ritatea Municipiului Bucureşti, fost în corpul consular, un al locului. A intrat, a cerut un coniac şi ne-a spus tare: «Fraţil0r pînã la Crãciun îl bem în libertate». Sigur cã ne-am strîns lîngã el J astfel am aflat cã la Comitetul Central avea loc o adunare secreta a unor lideri ai partidului cu scopul de a1 îndepãrta pe Ceauşescu. ln. tîmplarea a fãcut ca, vãzînd ce se întîmplã în stradã în zilele urmãtoare, sã fiu foarte prudent". Mai mulţi autori, între care şi colonelul Gheorghe Raţiu, au afirmat — deşi niciodatã crezuţi — cã undeva prin rîndul doi al partidului se formase nu numai un curent de opinie, dar şi un nucleu de nemulţumiţi care va fi identificat apoi în primele rînduri ale manifestaţiei de a doua zi acţionînd neobişnuit. Acest grup pare sã fi fost cel format din Apostoiu, Nicolcioiu, ambii consilieri ai secretarului general, generalul Stãnculescu şi generalul Neagoe, şeful Direcţiei V, care obişnuiau sã se întîlneascã şi sã-1 bîrfeascã pe Ceauşescu într-unul din birourile CC-ului, la o sticlã de whisky. Incapacitatea membrilor CPEx de a acţiona mãcar acum, în ceasul al doisprezecelea, pentru a împiedica o tragedie şi mai mare, a permis continuarea evoluţiei criminale a lui Nicolae Ceauşescu. Mai mult, ei 1-au susţinut şi 1-au însoţit - inclusiv Gogu Rãdulescu! - la mesajul transmis prin televiziune, mesaj care va conţine elemente probatorii pentru infracţiunea de subminare a puterii de stat. în discursul sãu de la televizor, Nicolae Ceauşescu va afirma cã în zilele de 16 şi 17 decembrie avuseserã loc „evenimente grave", enumerînd atacarea unor instituţii de stat - nu spune nimic de atacarea sediului partidului -, distrugeri şi jafuri asupra unor clãdiri publice şi asupra unor unitãţi militare şi precizînd cã autorii au fogt „grupuri de elemente huliganice". Avînd în vedere gravitatea evenimentelor, Ceauşescu nu explicã de ce anunţã acest fapt abia dupã trei zile. în continuare, el declarã cã „deoarece acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste au continuat, unitãţile militare " conform Constituţiei şi în conformitate cu legile ţãrii - au fost obli-ate sã se apere, sã apere ordinea şi bunurile întregului oraş, de fapt - apere ordinea în întreaga ţarã"665. Aflãm în plus cã pe teritoriul Roniâniei se desfãşurau de trei zile acţiuni teroriste, pe care mijloacele oficiale de comunicare nu le fãcuserã publice, şi cã Armata deschis focul. Evident, nu spune nimic despre poziţionarea tru-elor Ministerului Apãrãrii în zone unde nu puteau îndeplini misiuni constituţionale şi nici legale, fãrã a mai insista şi noi pe faptul cã temeiul constituţional nu exista, iar cel legal era limitat la situaţiile particulare şi izolate de atacare a unor unitãţi militare. Dupã ce denunţã organizarea şi declanşarea evenimentelor „în strînsã legãturã cu cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţãri strãine", Nicolae Ceauşescu se va întoarce cu insistenţã la mesajul sãu principal, vizînd conservarea solidaritãţii Armatei cu el: „Amata şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţã de patrie, faţã de popor şi cuceririle socialismului". El

oferea astfel o absolvire izbãvitoare pentru toţi cei — şi erau mulţi — care ordonaserã direct deschiderea focului şi trãseserã, în acea primã searã de cumpãnã pentru Armatã, Ceauşescu oferea garanţia acoperirii oricãror fapte criminale. Lucrul acesta a fost înregistrat ca atare şi a contat în psihologia comandanţilor trimişi pe stradã la Bucureşti, în noaptea de 21 decembrie, vãzînd şi fãcînd ultima fazã a represiunii. „Dacã armata şi unitãţile de ordine nu şi-ar fi îndeplinit datoria şi rãspunderea faţã de patrie, faţã de popor, ar fi însemnat sã nu rãspundã jurãmîntului, sã nu îndeplineascã prevederile Constituţiei ţãrii de a acţiona cu fermitate în apãrarea cuceririlor socialiste, a cuceririlor întregului popor, a independenţei, integritãţii şi suveranitãţii României" - va spune în continuare Nicolae Ceauşescu lãsînd sã alunece şi o insidioasã dozã de ameninţare în cuvintele sale. Apoi, şi-a pregãtit terenul pentru folosirea Gãrzilor Patriotice. Dar cerînd „mobilizarea tuturor cetãţenilor Republicii ocialiste România", el vedea în acest apel tot o conexiune cu for-tete armate: „Este necesar sã sprijinim - în orice împrejurãri, armata noastrã, apãrãtoare de nãdejde a independenţei, suveranitãţi-şi integritãţii ţãrii, a construcţiei socialiste, a vieţii paşnice a întregi' noastre naţiuni! Sã acţionãm în aşa fel pentru a nu fi necesara intervenţia armatei"666. Este clar cã mesajul de la Televiziune, Pe care noi 1-am perceput atunci ca pe obişnuita lui înşiruire de fraze goale, a vizat în primul rînd Armata, la fel cum este clar, mimai citind cu atenţie frazele lui Ceauşescu, cine trãsese la Timişoara şj cine şovãia acum. Pe fond, aceastã tragedie în care a aruncat intenţionat şi ilegal Nicolae Ceauşescu Armata ţãrii nu s-a limitat doar la victimele de la Timişoara, ci a avut un efect determinant şi în perioada decisivã de dupã fuga şi arestarea fostului comandant suprem. Totodatã, în timpul cuvîntãrii — aşa cum a declarat secretarul sãu particular — Ceauşescu s-a abãtut de la textul scris şi a pronunţat trei fraze liber: „Cu toţii ne reamintim de poziţia fermã a întregului popor în 1968, împotriva invaziei Cehoslovaciei şi pentru apãrarea independenţei României. Acum se poate afirma cã este o situaţie asemãnãtoare sau chiar mai gravã. De aceea, se impune sã acţionãm cu întreaga rãspundere pentru a respinge orice atacuri împotriva României, a construcţiei socialiste din patria noastrã". Era pregãtirea pentru mitingul din 21 decembrie. Preocuparea lui Ceauşescu pentru refacerea momentului 1968 avea însã şi un substrat diplomatic. Ultimele ore ale zilei de 20 decembrie, în seara zilei de 20 decembrie Nicolae Ceauşescu îl invitã pe ambasadorul Uniunii Sovietice, dar acesta lipsind din ţarã a fost înlocuit de însãrcinatul cu afaceri ad interim. Pretextul acestei audienţe provocate de Ceauşescu era apariţia primelor ştiri despre evenimentele de la Timişoara în presa sovieticã şi pe fluxul agenţiei TASS, iar esenţa înţîlnirii era datã de protestul dictatorului român faţã de informaţiile false pe care le difuzau acele mijloace de presã (în principal, informaţia cã la Timişoara avusese loc o revoltã a ungurilor). Cu aceastã ocazie, ambalîndu-se în protestul sãu, Ceauşescu va escalada spre o acuzaţie clarã cã în tulburãrile civile din capitala Banatului erau implicate grupuri de intervenţie ale unor state membre ale Tratatului de la Varşovia, ungare şi sovietice. Pentru a argumenta aceastã acuzaţie, va cita în mai multe rînduri informaţii de pe un raport secret înaintat de Securitate în aceeaşi zi, raport pe care îl avea în faţa. Deşi existenţa acestui raport este confirmatã de conducerea pSS, Serviciul Român de Informaţii refuzã sã îl punã la dispoziţia autorului. Este un document fundamental. Publicarea lui ar permite analiza riguroasã a informaţiilor obţinute de Securitate şi puse la dispoziţie la cel mai înalt nivel în legãturã cu autorii incidentelor de la Timişoara, care provocaserã represiunea. Numai citind acest raport ne putem da seama dacã Securitatea avea date precise, probe, informaţii detaliate despre implicarea strãinilor în diversiune sau Securitatea umpluse cîteva pagini cu fraze generale, aluzive, cu aproximaţii şi deducţii. Abia citind acest document putem spune cu certitudine dacã evenimentele de la Timişoara au fost provocate din afarã sau au aparţinut unei minoritãţi curajoase de timişoreni. Elocvente pentru înţelegerea poziţiei oficiale şi descifrarea acţiunilor neoficiale ale URSS sunt rapoartele Ambasadei române la Moscova gãsite de istoricii Mihai Retegan şi Dumitru Preda în Arhiva MAE. în seara zilei de 20 decembrie ambasadorul Ion Bucur a fost chemat într-o audienţã la I.P. Aboimov, adjunct al ministrului Afacerilor Externe al URSS, ocazie cu care diplomatul sovietic a adresat rugãmintea „ca partea românã sã prezinte o informare, mãcar cu caracter închis, despre ceea ce are loc în realitate în România"667, întîlnirea dezvãluie, dincolo de limbajul diplomatic,

acea parte ascunsã a relaţiilor între state comuniste, precum şi sugestii asupra integrãrii diferitelor acţiuni în ansamblul operaţiilor desfãşurate de URSS la nivel mondial. Cauza invocatã oficial de Aboimov era cunoaşterea situaţiei din România în pregãtirea adoptãrii de cãtre al doilea Congres al deputaţilor a unei poziţii faţã de intervenţia americanã din Panama. „Desigur, între aceste douã situaţii nu existã nici o legãturã - va afirma adjunctul ministrului Afacerilor Externe al URSS. în cazul Panama, este vorba de o lr>tervenţie militarã strãinã, iar în cazul România evenimentele au un caracter intern"668. Pãcat cã nici documentul, nici pagina de cart nu pot reproduce senzaţii, sentimente, gesturi şi mimici. Diplomatul sovietic trebuie sã fi roşit puţin sau sã fi aplecat uşor ochii, dacã nu cumva, ca oficial antrenat de KGB aflat în faţa unui ambasador al unui stat satelit al URSS, 1-a privit drept în ochi cu rãcealã pe Ion Bucur, convins cã în urmãtoarele minute nu-i va creşte nasul. Ba credem cã mai degrabã aşa a procedat, ca un bun diplomat, minţind cu sînge rece. Este neîndoios cã sublinierea diferenţei între cazul ; Panama şi cazul România, ca fiind total deosebite - intervenţie strãinã şi tulburãri interne - avea un caracter de impunere, de îngro-sare forţatã a poziţiei oficiale a URSS. Noi nu uitãm cã, la Malta Gorbaciov şi Bush au discutat pe puntea vasului aceste douã cazuri împreunã, legate unul de celãlalt, şi probabil cã numai Gorbaciov a fãcut diferenţa printr-un limbaj ocolitor. Aşa cum am vãzut, de cîte ori americanii insistau pe subiectul Americii de Sud şi Centrale, Gorbaciov devenea evaziv şi afirma cã URSS nu are interese politice acolo, lãsînd deschisã o cale de protest şi şantaj pentru orice manevrã americanã. De altfel, intervenţia americanã în Panama a fost monitorizatã de aproape de cãtre sovietici. Sã facem un scurt istoric. Hotãrârea Statelor Unite de a îndepãrta regimul dictatorial şi corupt din Panama fusese luatã mai demult, de cînd Casa Albã a aflat cã fostul lider Noriega, sprijinit direct şi substanţial în trecut de SUA, a hotãrît sã depãşeascã limitele contractului sãu, implicîn-du-se în traficul de stupefiante şi în diversiuni politice periculoase în zonã. Trupele de intervenţie americane s-au pregãtit intens la baza Little Creek, statul Virginia, conducerea militarã centralizatã de la Fort Bragg planificînd şi mai multe acţiuni ale trupelor de comando SEAL. La începutul lunii decembrie, dupã ce Bush s-a înţeles cu Gorbaciov la Malta, forţele speciale au fost mutate la baza Rodman, aflatã vizavi, peste canal de statul Panama, unde s-au atrenat pînã în momentul atacului, sub conducerea comandantului Corson. Avizaţi asupra acestor mişcãri, liderii panamezi au reacţionat cerînd oficial explicaţii. Li s-a rãspuns, ca şi în cazul mişcã' rilor de trupe sovietice din Basarabia, cã este vorba de un exercitiu miilitar curent, obişnuit, în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989. Coordonatorul operaţiei din Fort Bragg îşi va informa trupele de intervenţie ca armata panamezã a descoperit intenţia de invazie şi a trecut în stare de alertã, astfel cã elementul surprizã va fi mai greu obţinut. La 19 decembrie, ora 23.30, unitãţile de comando de la Rodman descoperã cã în portul Panama, chiar lîngã canoniera lui Noriega, acostase o navã comercialã sovieticã. Grupurile de scafandri ai forţelor SEAL, trecînd prin dreptul acesteia la adîncime micã, constatã cã nava sovieticflrera dotatã cu aparaturã electronicã tip sonar de detectare, fapt care conduce la concluzia cã era o navã spion. De altfel, pe vasul sovietic sa dat imediat alarma şi angajaţii civili" s-au înarmat cu arme militare, fiind observaţi de pe celãlalt ţãrm în poziţii de luptã. Atacul împotriva statului Panama a început în dimineaţa de 20 decembrie, înaintea orei 01.00 pe uscat, sub denumirea „Cauza dreaptã". Armata SUA a angajat în aceastã luptã peste 22 000 de militari. Intervenţia, finalizatã abia în 3 ianuarie 1990, a produs 23 de victime din rîndul americanilor şi peste 4 000 din rîndul panamezilor. La 3 ianuarie 1990 populaţia statului Panama a ieşit pe strãzi, dansînd, rugîndu-se, manifestîndu-şi bucuria pentru eliberarea din dictaturã. Sã ne amintim, de asemenea, cã în noaptea de 3 decembrie 1989, generalul Vlad i-a înmînat simultan douã documente informative lui Ceauşescu, unul despre intervenţia sovieticã în România şi unul despre intervenţia americanã în Panama. Asta se întîmpla cu aproape douã sãptãmâni înainte de declanşarea celor douã operaţii. Mare jucãtoare pe scena politicã internaţionalã - dacã nu cumva era cea mai mare jucãtoare! -, URSS îşi acoperea aproape perfect operaţiunile conduse în diferite locuri ale lumii, scoţînd mereu în evidenţã caracterul agresiv şi intervenţionist al adversarilor, de regulã americanii.

Scopul real al întîlnirii solicitate de Aboimov era sondarea atitudinii României, a secretarului general Nicolae Ceauşescu fatã de Aplicarea forţelor de comando ungaro-sovietice la Timişoara şi de activitatea, pe alocuri neacoperitã, a agenturii sovietice din Româ-la> dupã eşuarea diversiunii de la Iaşi şi a loviturii de palat de la CpEx-ul din 17 decembrie. Sovieticii ştiau foarte bine ce se întîmplã în România. Aboiniov şi Gorbaciov voiau sã ştie dacã Ceauşescu va reacţiona public, de-mascînd implicarea sovieticã şi ungarã la Timişoara printrun pr0, test internaţional care ar fi fost imediat preluat de presa occidentalã pentru a echilibra informaţiile privind intervenţia în Panama. URşş putea pierde pe moment ofensiva, iar prezentarea în paralel a acţiu. nilor din cele douã state strãine ar fi sugerat destul de uşor caracterul tranzacţionist al înţelegerilor de la Malta. Adunînd acum cîte-va din informaţiile comentate deja în capitolele precedente vom reaminti şi cã Nicolae Ceauşescu avea, printr-un compartiment special al Securitãţii, un acces direct, rapid şi eficient la marea presã occidentalã. Aceasta refuza sau evita (cazul presei americane) sa-i mai publice articolele de propagandã, dar s-ar fi reactivat imediat dacã Ceauşescu lansa tema intervenţiei sovietice în România. Ea putea fi comentatã şi pozitiv, ca o intervenţie necesarã împotriva unui dictator, dar subiectul deranja total URSS, din orice unghi de abordare, în plus, ştim acum cã americanii cãutau sã se agate de orice pentru a-şi acoperi acţiunea din Panama. Pînã la urmã au cerut explicit intervenţia sovieticã în România şi au pus toate canalele de televiziune pe Televiziunea Românã Liberã. La punctajele lui I.P. Aboimov ambasadorul român va rãspunde modest, în nota obişnuitã a lui Ceauşescu în relaţiile cu URSS şi cu celelalte state comuniste. El va protesta - acestea erau limitele mandatului sãu - pentru ştirile apãrute în presa sovieticã despre evenimentele de la Timişoara, prin preluarea unor surse care „conţin aprecieri neconforme cu realitatea". Ambasadorul român, în spatele cãruia intuim directive personale ale lui Ceauşescu, tipice paranoiei sale de lider mondial, va aduce şi argumentul suprem: „Partea românã nu a solicitat pãrţii sovietice sã o informeze despre evenimentele din Gruzia sau din Nagorno Karabah şi nici nu a publicat ştiri provenite din surse occidentale, considerînd cã este vorba de probleme strict interne ale URSS". Totodatã, Bucur a invocat şi faptul ca URSS a introdus restricţii pentru accesul turiştilor români în Armenia şi Gruzia! în continuare Ceauşescu încerca sã joace tare. La aceastã întrevedere şi la acea atitudine a Ministerului Afacerilor Externe al URSS, Ceauşescu va reacţiona prin convocarea însãrcinatului cu afaceri A.I. al URSS la Bucureşti, protestînd de jata asta direct la implicarea sovieto-ungarã de la Timişoara şi dîndu-i detalii de pe raportul înaintat de generalul Iulian Vlad. Proba indirectã cã aşa au stat lucrurile este adusã la luminã tot de istoricii Preda şi Retegan, prin publicarea unui al doilea document din Arhiva MAE. A doua zi, în 21 decembrie, la ora 12.00, ambasadorul Ion Bucur este chemat de urgenţã de Aboimov. Acesta a protestat de aceastã datã ameninţãtor pentru faptul cã, la întrevederea lui Ceauşescu de la Bucureşti cu însãrcinatul cu afaceri A.I. sovietic, secretarul general al Partidului Comunist Român „a exprimat nemulţumirea faţã de declaraţiile oficiale sovietice în legãturã cu evenimentele de la Timişoara, apreciind cã acestea sunt rezultatul unor acţiuni planificate din timp în cadrul Tratatului de la Varşovia"669- Nu avem informaţii despre o asemenea planificare, dar este posibil ca Ceauşescu sã fi interpretat cooperarea diversionistã a URSS cu Ungaria ca parte a unei operaţii „de tip Cehoslovacia - 1968", motiv pentru care, atît în declaraţia sa de la televiziune, cît şi în teleconferinţe va invoca rezistenţa României din acel an violent. Aşadar, sursa invocãrii rezistenţei româneşti din 1968 nu era doar credinţa sa cã cetãţenii României se vor solidariza cu el, ca atunci, ci şi teama cã urmeazã o invazie, în textul telegramei trimise de la Moscova de Ion Bucur, aceastã teamã se dezvãluie fãrã disimulare: „Ar exista date din care rezultã cã URSS ar intenţiona sã intervinã militar în România", în faţa pasului temerar fãcut de Ceauşescu, de a protesta pe linie bilateralã pentru implicarea sovieto-ungarã de la Timişoara, reprezentantul oficial al URSS nu putea reacţiona decît violent. Era un prim semn cã, la disperare, Ceauşescu va putea denunţa implicarea sovieticã în mod public. Sã nu uitãm cã în acea zi la Bucureşti era programat un miting care se dorea asemãnãtor cu cel din 1968! Dacã Ceauşescu repeta figura din 1968? Probabil cã nu ar fi avut acelaşi efect, cel puţin în privinţa solidaritãţii interne -oamenii n-ar fi avut entuziasmul de atunci. Oamenii ar fi fost aduşi ca turma în piaţã şi duşi înapoi în întreprinderi, tot ca turma, cum se

UMîrnpla de obicei, cum se întîmplase cu numai o lunã înainte la terminarea Congresului PCR. însã ecoul mesajelor antisovietice, denunţînd o invazie, ar fi rãsunat pe toate canalele mass-media; Anunţul public putea, inclusiv, sã anuleze acea decizie de invazj pentru cã invazia 1-ar fi confirmat. Logic, URSS trebuia sã acţioneze» rapid. Iar locul de acţiune era chiar mitingul din Piaţa Republicii În acel moment critic pentru operaţiunea sovieticã din România Aboimov va trece la ameninţãri. El i-a arãtat ambasadorului român cã „personal şi în mod preliminar le calificã ca «declaraţii neînterne iate care nu corespund realitãţii şi stîrnesc nedumerire». Este puţin probabil cã cineva poate crede aşa ceva. «Asemenea acuzaţii - a subliniat Aboimov - au un caracter aşa de grav, încît ele necesita o examinare cu mare atenţie»"670. Pentru cine nu este familiarizat cu limbajul şi cutumele diplomaţiei, trebuie arãtat cã o declaraţie de o asemenea gravitate, practic o ameninţare, formulatã în nume personal în faţa unui ambasador, este inadmisibilã. Diplomaţii în exerciţiul funcţiunii nu au pãreri personale şi cu atîţ mai mult nu li se permite sã ameninţe pe ambasadorul unui stat strãin, în al doilea rînd, adjunctul ministrului Afacerilor Externe nu putea declara „în mod preliminar" în numele URSS nimic, deoarece poziţia oficialã a unui stat, mai ales a unui asemenea stat, nu aparţine unui funcţionar al Ministerului de Externe, ci organismului superior legitim: Guvernul, Preşedinţia sau organul de conducere politicã a statului. Este tot mai clar cã Aboimov avea un mandat imperativ de a preveni vreun gest spectaculos din partea lui Ceauşescu. Acesta, deşi convocase mitingul cu scopul de a repeta figura din 1968, a spus tot felul de prostii, numai esenţialul nu. A cãzut pe mîna lui. în acest loc poate fi descifratã gîndirea sovieticã asupra raportului între intervenţia din Panama şi cea din România: în timp ce în Panama era vorba de o intervenţie strãinã, în România era obligatoriu ca acţiunea sã parã o revoltã a populaţiei, nu o intervenţie sovieticã, motiv pentru care URSS a acoperit mediatic şi politic evenimentul din ţara noastrã ca pe o revoluţie naţionalã. în logica lipsitã de realism, dar orientatã în funcţie de accelerarea crizei dintre Bucureşti şi Moscova, ideea organizãrii mitingului a aparţinut lui Nicolae Ceauşescu. Tema a fost dezbãtutã îndelung presa postdecembristâ, pornind de la interesul pentru demonstra-a desfãşurãrii unei lovituri de stat în acel segment al revoluţiei, tfel cã în apropierea lui Ceauşescu s-ar fi aflat nişte agenţi sovietici care au Precipitat evenimentele. Teza este, într-adevãr, foarte tentantã. Adevãrul înclinã accelerat spre realitatea cã Ceauşescu fãcuse şi continua sã facã mai multe greşeli în acele zile, dintre care unele, prin acumulare rapidã, s-au dovedit decisive: a trimis Armata în stradã sã defileze apoi sã tragã la Timişoara; a aglomerat autoritatea de acolo cu zeci de înalţi funcţionari trimişi de la Bucureşti; a refuzat sã comunice direct cu timişorenii, a ascuns un eveniment al cãrui nucleu dur era diversionist, dar şi uşor de anihilat sub acoperirea unei comunicãri ofensive; a nãruit puterea de stat prin ordine neconstituţionale din care nu mai putea ieşi decît cu un succes pe cît de total pe atît de sîngeros al represiunii; a plecat în Iran în mijlocul unei crize politice grave; a apãrut la televizor fãrã sã ofere nimic, nici o soluţie politicã, nici o rezolvare a revendicãrilor timişorenilor, ambiţionînduse pe iluzia existenţei unui fond revoluţionar comunist romantic în conştiinţa membrilor de partid, ca în anii '40, lansînd un singur mesaj, strict personal, cã el va lupta pînã la capãt. Acesta, mai ales, nu interesa pe nimeni, în plus la aceste argumente, Ceauşescu nici nu mai avea alte soluţii — dupã ce şi Armata fãcuse pasul înapoi —, decît apelul la „masele muncitoare", care urmau sã legitimeze lupta lui şi detaşamentele de muncitori din Oltenia trimise la Timişoara pentru a-i lua la bãtaie pe muncitorii de acolo, în aceeaşi noapte Nicolae Ceauşescu emitea la Bucureşti decretul pentru starea de necesitate pe care trebuia sã-1 dea încã din 16 sau 17 decembrie. DECRET PREZIDEMŢIAL Cu privire la instituirea stãrii de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş Avînd în vedere încãlcarea gravã a ordinii publice în judeţul rirniş, prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bu-nuri obşteşti, în temeiul articolului 75 punctul 14 din Constituţia Republicii Socialiste România, Preşedintele Republicii Sociaiisfe România decreteazã: Art. l - Se instituie starea de necesitate pe întreg teritorii^ judeţului Timiş. Toate unitãţile Armatei, Ministerului de Interne ş/ formaţiunilor Gãrzilor patriotice sunt puse în stare de alarmã.

Art. 2 — Pe timpul stãrii de necesitate se interzic orice întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane Art. 3 - Toate unitãţile socialiste din judeţul Timiş sunt obligaţe sã ia mãsuri imediate pentru desfãşurarea normalã a proceselor de producţie, pentru paza bunurilor obşteşti, pentru respectarea strictã a ordinii, disciplinei şi programului de lucru. Art. 4 — Consiliile populare municipale, orãşeneşti şi comunale din judeţul Timiş sunt obligate sã asigure respectarea strictã a ordinii publice, paza bunurilor proprietate socialistã, de stat şi cooperatistã, aprovizionarea în bune condiţii a populaţiei, desfãşurarea normalã a transporturilor, organizarea şi desfãşurarea în bune condiţii a întregii activitãţi economice şi sociale. Art. 5 — întreaga populaţie a judeţului Timiş este obligatã sã respecte cu stricteţe legile ţãrii, ordinea şi liniştea publicã, sã apere bunurile obşteşti, sã participe activ la înfãptuirea normalã a activitãţii economico-sociale. NICOLAE CEAUŞESCU Preşedintele Republicii Socialiste România Subliniem cu tãrie cã nici acest decret nu a îndeplinit iniţial condiţiile legale - nu a fost proclamat în acea searã -, dar va fi publicat a doua zi în presã şi citit de generalul Minai Chiţac din balconul Operei din Timişoara, ceea ce a fãcut ca documentul sã se înscrie, tardiv, în limitele legii. Se observã cã el invoca art. 75 din Constituţie, adicã dreptul preşedintelui de a decreta starea de necesitate în condiţii de urgenţã, dar, avînd în vedere existenţa intervalului 16-20 decembrie şi faptul cã în cuvîntareala Televiziune Ceau-şescu face referire la evenimente petrecute cu patru zile în urmã, în 16 şi 17 decembrie, trebuia apelat la Consiliul de Stat. Urgenţa care putea justifica o invocare a art. 75 era numai în 17 decembrie, eventual 16 decembrie, cînd se petreceau actele de violenţã care să justifice apelul la intervenţia directã a preşedintelui statului. Altfel, Constituţia arãta cã trebuie apelat la Marea Adunare Naţionalã. Ceauşescu ştia bine acest lucru, deoarece avem o probã irefutabilã: în timpul procesului de la Tîrgovişte el va declara cu încãpãţînare: gu nu rãspund decît în faţa Marii Adunãri Naţionale". Atunci îşi adusese aminte de Constituţie! Decretul pentru starea de necesitate din 20 decembrie 1989, intrat în vigoare începînd cu ora 23.30, reactualiza ideea cã toate unitãţile socialiste din judeţ trebuie sa ia mãsuri pentru desfãşurarea normalã a producţiei, o formã mascatã pentru ţinerea muncitorilor în întreprinderi. Apoi erau reînvestite cu autoritate Consiliile populare, conform legii apãrãrii naţionale. Sigur, ne întrebãm ce mai cãutau acolo Coman şi ceilalţi şi cum de era numit prin ordin verbal Stãnculescu comandant militar al Timişoarei? în legãturã cu destinul acelui document inutil avem din nou mãrturia unui jurist important, generalul Gheorghe Diaconescu: „în ziua de 20 decembrie 1989, pe la ora 12.00 noaptea, 1-am surprins pe Ion Coman vorbind la telefon cu Bucureştii, la capãtul celãlalt al firului aflîndu-se Dumitru Apostoiu, consilier al preşedintelui pe probleme juridice. Cînd m-a vãzut, Coman a spus: «Discutam problema decretãrii stãrii de necesitate. Eu nu mã pot înţelege în termeni juridici cu Apostoiu» şi îmi dã telefonul. Apostoiu se chinuia sã nascã un text. Se vedea cã este o improvizaţie şi cã este singur. Nu-1 ajuta nimeni. N-aş putea sã vã spun dacã Coman 1-a sunat pe Apostoiu, îngrijorat de lipsa acelui document fundamental, sau Apostoiu a cerut lãmuriri de la Timişoara asupra unor detalii. I-am dat cîteva sugestii despre cum trebuie sã sune decretul, dar finalmente nu mi s-a transmis textul acestui document". Cam la aceeaşi orã de cumpãnã a zilei de 20 spre 21 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu pãrãsea pentru ultima oarã pe trepte clãdirea Comitetului Central. Silviu Curticeanu, sluga şi complicele lui, îşi va aminti aceastã scenã: „La ieşirea din birou, 1-am auzit spunînd cu voce tare, dar mai mult pentru sine, reproduc textul: «Am sã le arãt eu celor de la Timişoara!»"671. Iar la Timişoara, în biroul serviciului special de ascultare fonicã, ofiţerii Securitãţii Timiş ascultau încordaţi zgomotele, discuţiile, reacţiile de spaimã şi panicã ale celor cîţiva care rãmãseserã în clãdirea Operei. Apoi, treptat, spre primele ore ale zilei de 21 decembrie, zgomotele au încetat. Secretara-telefonistã aflatã sub contract cu Securitatea va mai consemna, conform amintirii maiorului Radu Ţinu, pe stenograma acelei înregistrãri, doar o singurã frazã: „Acum douã persoane întreţin relaţii neprincipiale", în încãperea cu telefon, departe de zbuciumul acelei zile abia scurse, doi tineri fãceau dragoste.

CAPITOLUL VI CÂT DE PREGÃTIŢI AU FOST ROMÂNII PENTRU O REVOLUŢIE? GRADUL DE INFORMARE AL CETÃŢEANULUI ROMÂN ÎN DECEMBRIE 1989 Moto: Arhipelagul Gulag' este un serviciu fãcut în sprijinul partizanilor Rãzboiului rece şi un act de rãzbunare personalã din partea autorului. Primul canal al televiziunii RFG - 9 ianuarie 1974. Pentru a înţelege cît de pregãtitã era naţiunea românã pentru o revoluţie şi cum au fost manipulaţi românii, va trebui sã alegem convenţional cazul unui intelectual aşezat teoretic la mijloc, între cei cîţiva şi foarte puţini rezistenţi, anticomunişti conectaţi prin unul sau mai multe fire în Occident şi protejaţi public de acesta, şi intelectualii numeroşi şi anonimi ale cãror surse de informaţii erau Europa liberã şi posturile de televiziune ale ţãrilor vecine. Românul nostru nu avea în decembrie 1989 o viziune globalistã asupra evenimentelor, cu toate cã ele se mişcau evident. I-a lipsit spiritul unei astfel de priviri, sentimentul transnaţional pe care îl au naţiunile Marilor Puteri, dar mai ales conducãtorii lor, care pot sã sprijine cea mai odioasã dictaturã - de tip Ceauşescu, de tip Saddam -, s& investeascã în oameni ca Ossama bin Laden şi apoi sã-i condamne pînã la anihilare. Atunci nu exista instrumentul veridic cu care sã fie identificat în întreaga sa dimensiune conceptul de „inte-êse ale Marilor Puteri", „politicianismul" la scarã planetarã, sã-1 lnteleagã şi sã-1 priveascã asemenea unei ocazii bune, rece însã la oaterile inutile ale lui Ceauşescu de a se opune acestor interese şi e a se încrede în imaginea sa favorabilã din ochii naţiunii române, Pe care tot el o martiriza. Din acest punct de vedere, comunismul i-a împãrţit pe români în victime ale propagandei, unde „interesei Marilor Puteri" erau prezentate ca malefice, şi în disperaţi, pe cjr „interesele Marilor Puteri" nu-i interesau decît dacã ajungeau sa-.] rãstoarne pe Nicolae Ceauşescu, eventual şi comunismul, cu orice preţ. şi unii, şi alţii, aduşi în aceastã stare de regimul Ceauşescu, re_ prezentau un teren favorabil acţiunii externe, întrebarea care va ra-mîne fãrã un rãspuns cuprinzãtor este aceasta: cît de pregãtit cultural istoric şi politic era cetãţeanul român pentru o revoluţie care sa îndepãrteze regimul comunist? Evenimentele din decembrie 1989 se aflã chiar în mijlocul acestei întrebãri. Ce s-a întîmplat dupã este în afara întrebãrii, deoarece, atunci cînd obţii libertatea indiferent ca o cucereşti sau îţi este oferitã — primeşti şi dreptul de a o folosi pentru a-ţi organiza viitorul. Aici, influenţele externe devin secundare. Al doilea argument este gradul de informare al cetãţeanului român, acurateţea informaţiilor pe care le primea din exteriorul ţãrii, natura sistemului de comunicare - bazat în primul rînd pe zvon, pe transmiterea deformatã a unei informaţii -, precum şi vulnerabilitatea sa la diversiune. Ruperea de lume, cum se spune într-o expresie popularã, a fost un factor important al naivitãţii şi stîngãciei cu care naţiunea românã şi-a fãcut revoluţia. Ultima revoluţie a mileniului doi. Intelectualul moderat ales convenţional pentru analiza noastrã nu a ieşit în stradã la revoluţie. A plecat de la locul lui de muncã acasã şi a surprins pe ecranul televizorului scena incendiarã a lui Mircea Dinescu şi apoi perindarea diferiţilor revoluţionari la microfon. O apariţie anume 1-a oprit sã iasã în stradã: generalul în rezervã Nicolae Militam. De ce? Sã presupunem cã intelectualul nostru citise Orizonturi roşii a lui Ion Mihai Pacepa sau ascultase la. Europa liberã extrasele reproduse cu intonaţie teatralã. Reţele clandestine în perioada 1987-1989 au funcţionat în Bucureşti mai multe reţele clandestine de difuzare a literaturii şi publicaţiilor interzise. Ro" Iul fiecãrui membru era de a gãsi o modalitate sã copieze şi sã difuzeze mai departe texte interzise. Circulau pe acest traseu cãrţi de Soljeniţin, volume despre crimele comuniste din Uniunea Sovieticã, articole din presa strãinã despre Gorbaciov, dar şi poezii nepublicate ale lui Adrian Pâunescu, poezia Motanul Arpagic a poetei Ana Blandiãna, fotograme ale unor caricaturi politice de Mihai Stãnescu, exemplare epuizate din volumele Jurnalul de la

Pãltiniş sau Epistolarul ale lui Gabriel Liiceanu, stenograme ale unor conferinţe cu circuit închis de la Ministerul de Interne, Securitate, foruri superioare ale PCR. Aceste stenograme, de exemplu, conţineau lecţii (informãri) susţinute de anumiţtspecialişti în faţa unor lideri ai instituţiilor respective, ocazie cu care erau prezentate informaţii interzise în circuitul public. Profesorul Rãzvan Theodorescu susţinuse în noiembrie 1989 douã conferinţe într-o salã a Muzeului Naţional de Istorie cu tema „Rolul monarhiei române", intervenţia sa fiind în totalitate elogioasã la adresa regilor Carol I şi Ferdinand, a reginei Maria, dar şi a regelui Carol al al II-lea, trecînd peste aspectele controversate ale biografiei sale. Afirmaţiile lui Rãzvan Theodorescu, însoţite de date şi amãnunte, nu se gãseau în nici un text public şi aveau pe alocuri un caracter categoric şi reparatoriu explicit. Cunoscutul istoric afirma: „Regii României nu au fost mai rãi decît alţi monarhi europeni. Sub Carol I şi Carol al II-lea, România a cunoscut cele mai importante salturi economice şi trebuie sã înţelegeţi cã nu putem compara la infinit realizãrile economice de astãzi cu cele din 1938, fãrã sã acceptãm cã acel an a fost unul de vîrf pentru societatea româneascã. Sub Ferdinand I s-a fãcut Marea Unire. Totodatã, cînd accepţi principiul comparaţiei, nu trebuie sã te opreşti doar la statistici, la diferenţa între nişte cifre ale unor epoci total diferite şi sãrite în timp, deoarece noi nu avem cum sã ştim cum ar fi arãtat România astãzi dacã nu avea loc 30 decembrie 1947". O stenogramã extrem de incitantã era cea a conferinţei ţinute în 1984 în faţa unor lucrãtori ai Securitãţii de cãtre istoricul militar loan Talpeş. Locul probabil unde avusese loc conferinţa era Institutul -Nicolae lorga". Printre alte afirmaţii şocante, Talpeş prezenta Celebrul masacru de la Oarba de Mureş drept o acţiune deliberatã a Comandamentului sovietic cu scopul de a testa loialitatea Armatei române. în cazul Pactului Ribbentrop-Molotov, sovieticii erau prestaţi ca autori ai unei agresiuni interpretatã de ei, de sovietici, drept „o necesitate pentru «victoria socialismului» (cu ghilimele -text, n.a.) şi pentru «victoria socialismului», acele state la acea dar trebuiau sã fie sacrificate. Ne este greu sã înţelegem acest lucru «' nu cred cã-1 vom înţelege vreodatã". Liderii Partidului Comuni din România (din subliniat în textul stenogramei, n. a.) erau evocat1 prin propunerea de a declara România republicã sovieticã. Apoi p la jumãtatea intervenţiei, Talpeş fãcea şi urmãtoarea afirmaţie-„România se spune cã a fost burghezo-moşiereascã, a fost feudalã a fost ce vreţi dumneavoastrã, însã datoria noastrã este — şi aici cred cã sunteţi de acord cu mine -, de a perpetua patrimoniul românesc Indiferent care a fost coloratura, cãci ceea ce este românesc este esenţial în toate elementele ei". Mai departe — şi sã nu uitãm cã era anul 1984! — loan Talpeş vorbea despre rãpirea Basarabiei, despre Insula Şerpilor şi despre braţul Deltei luat prin abuz de sovietici, în alt loc erau descrise ororile fãcute de ocupantul horthyst în Transilvania, dar şi cele fãcute de sovietici în Vechiul Regat dupã ocuparea ţãrii, începînd cu 30 august 1944. Notorietatea lui loan Talpeş printre membrii reţelei a crescut atunci cînd s-a aflat cã într-un volum cu circuit închis editat de Editura Militarã, destinat doar ofiţerilor, textul sãu despre cooperarea militarã româno-sovieticã în timpul rãzboiului din Vest era extrem de critic şi pe alocuri acuzator. S-a aflat apoi repede cã, la nivelul cel mai înalt, au existat douã scrisori de protest din partea Biroului Politic al Comitetului Central al PCUS şi una din partea Comitetului Central al Partidului Comunist Ungar la adresa istoricului loan Talpeş. Acesta, protejat de fratele lui Nicolae Ceauşescu, a fost mutat la Editura Militarã. Este interesant de semnalat cã pe lista înaintatã lui Ceauşescu de mai mulţi intelectuali pentru împiedicarea demolãrii Bisericii „Mihai Vodã" din Bucureşti se aflau Rãzvan Theodorescu şi loan Talpeş-Importante personalitãţi ale intelectualitãţii culturale române, deşi solicitate, au refuzat sã semneze protestul, de fricã sau pentru a nu-şi compromite posibilitãţile oferite de Securitate de a cãlãtori în strãinãtate. La douã zile dupã încheierea lucrãrilor Congresului al XlV-lea al PCR, Talpeş a fost chemat sã comenteze rezultatele acestuia în faţa unei sãli pline de delegaţi. Urcat la tribunã el şi-a surprins auditoriul cu o declaraţie foarte scurtã: „Este prea devreme pentru a evalua consecinţele acestui congres. El poate fi sfîrşitul nei etape istorice pentru România. Din pãcate, nu vã pot spune ce va urrna. Vã rog sã mã scuzaţi". Dupã un scurt moment de linişte, sala s-a zguduit de aplauzele activiştilor de partid, care în urmã cu douã zile îl ovaţionaserã pe Ceauşescu şi-1 realeseserã în unanimitate. Intervenţia lui Talpeş avusese un efect mult mai dinamic decît cea a lui Constantin Pîrvulescu de la Congresul al XH-lea. Cei mai mulţi aşteptaserã ca Nicolae Ceauşescu sã-şi anunţe retragerea, cu toate cã cel puţin formal aceastã decizie se afla în mîinile lor. partidul Comunist Român, daca existase vreodatã, murise.

O altã stenogramã era cea a conferinţei ţinute de Nicolae Fotino, directorul ADIRI, în iulie 1984, în faţa unor înalţi activişti ai partidului, la care au participat Corneliu Coposu şi istoricul liberal Dan Amedeo Lãzãrescu, avînd ca temã colocviul de la Strasbourg referitor la consecinţele primului rãzboi mondial. Fotino fãcea o descriere a felului în care se mobilizeazã diaspora maghiarã în perfectã înţelegere cu statul comunist maghiar pentru a pune în discuţie „cazul" Transilvaniei. Intervenţia lui Nicolae Fotino conţinea informaţii obţinute pe cale informativã, pigmentatã cu detalii ale modului de organizare şi pregãtire logisticã a acelei acţiuni antiromâneşti, fãcute cu acceptul tacit al francezilor. La un moment dat, Fotino a propus publicarea manuscrisului necenzurat al lui Chiriţescu, inclusiv capitolul care descrieînfringerea guvernului bolşevic delaBudapesta din 1919 de cãtre Armata românã. Ineditul acelei conferinţe era dat de apariţia, pentru prima oarã în public, a temei jocului necinstit fãcut de Franţa în relaţia sa cu România, temã ce reprezenta un şoc pentru legenda bine imprimatã a iubirii francofone. Pe acelaşi traseu de comunicare au circulat în perioada 1987-1989 articolele lui Sorin Alexandrescu, traduse de autorul acestor rînduri din olandezã, referitoare la generaţia opţzecistã şi la textua-lismul românesc, texte încãrcate cu mesaje politice anticomuniste nedisimulate, apoi articolele publicate de Mircea Dinescu în presa Şerrnanã. Traseele necunoscute ale reţelelor de difuzare a textelor mterzise s-au activat brusc, peste obişnuinţã, în vara anului 1988, 0 datã cu apariţia primelor informaţii despre disidenţa poetului Dinescu. Cazul Dinescu. în acei ani se citea mult şi erau vînate cu ten citate cãrţile esopice, piesele de teatru aluzive, articolele critice ş revistele culturale, într-o perioadã în care lumea poeticã era dorn' natã de figura lui Adrian Pãunescu, ostracizat dupã un incident gra petrecut în timpul unui turneu al Cenaclului „Flacãra", Mircea Dinescu era cunoscut drept copilul teribil al poeziei româneşti. Deşi apariţiile sale televizate erau foarte rare şi se rezumau la recitarea unor poezii proprii, Dinescu era perceput ca o voce ascuţitã, tãietoare, explicit protestatarã, plasata însã la sfîrşitul unui curent cultural care trezise multe speranţe printre cititori. Cu Pãunescu în domiciliu forţat şi cu Grupul optzecist deturnat de la filonul sãu critic se încheia perioada de relativã acceptare de cãtre partid a libertãţilor de expresie, în care Dinescu strãlucise ca o cometã (premiul Academiei la vîrsta de 26 de ani). Ei bine, exact cînd curentul critic murea, cãrţile lui Augustin Buzura deveneau mai eliptice, iar cele ale lui Octavian Paler luau tot mai mult un aspect turistic, Mircea Dinescu explodeazã din izolarea lumii literare prin atacarea frontalã a subiectelor politice. Nu ştim dacã momentul acestei explozii a fost ales de autor ca urmare a unui calcul politic, dar cert este cã atitudinea sa publicã suferã o modificare substanţialã cãtre sfîrşitul deceniului nouã. Dupã o curbã descendentã a notorietãţii şi prezenţei sale literare, Dinescu revine în atenţia cititorilor şi, în primul rînd, a intelectualilor printr-o poziţie politicã explicitã. Primul text dinescian care a circulat clandestin a fost scrisoarea deschisã adresatã preşedintelui Uniunii Scriitorilor, în care poetul denunţa urmãrirea sa de cãtre Securitate (filajul) şi dezvãluia, într-un stil plin de ironie, felul cum fusese ascultat la cantina Casei Scriitorilor prin intermediul unei farfurii. Scenele descrise de Dinescu aveau ceva fabulos, incredibil, dar erau gustate pentru tonul lor spiritual. Totuşi, scrisoarea, care putea fi încadratã (de cunoscãtori) în categoria licenţelor literare pe care scriitorii de pretutindeni şi le permit, conţinea şi douã informaţii importante, care au atras atenţia imediat' Prima era o trimitere la vizita lui Mircea Dinescu în URSS: ,,Apa' riţia acestor domni (filajul, n.a.) am sesizat-o încã din vara anului trecut, dupã întoarcerea mea din Ţãrile Baltice (în text, ţãrile baltic6' cu literã micã, n.a.), unde mi-am petrecut concediul la invitaţia Uniunii Scriitorilor Sovietici. Nu vã mai amintesc de faptul cã fusesem invitat oficial printr-o hîrtie înmînatã dumneavoastrã personal de cãtre secretarul Uniunii Scriitorilor din URSS, a trebuit să plec pînã la urmã cu greu, ca persoanã particularã, dupã consumarea nervilor şi a unor insistenţe obositoare. Interviul pe care 1-am dat la Radio Moscova, în care îmi exprimam entuziasmul pentru efectele magice ale cuvintelor perestroika şi glasnost, sesizate de mine în presa şi la posturile de televiziune sovietice, precum şi în viaţa socialã din republici, pîrdalnicul interviu deci, nu fãcu o jjnpresie prea bunã anumitor urechi, cum n-a fãcut, dupã douã luni, njci discursul meu despre condiţia scriitorului, intitulat «Pîinea şi circul» pe care 1-am rostit la (un) colocviu(l) de literaturã al Academiei de arte vest-berlineze". Cu o anumitã întîrziere, determinatã de dificultatea accesului la scriitorul Mircea Dinescu, din interiorul Uniunii Scriitorilor au fost lansate pe circuitul

neoficial al reţelelor atît interviul de la Radio Moscova (25 august 1988), cît şi intervenţia din Berlinul de Vest (15 septembrie 1988), ambele pe foi volante, dactilografiate cu greşeli de ortografie care, evident, nu puteau aparţine poetului, în interviul de la Radio Moscova Mircea Dinescu îşi preciza poziţia de intelectual cu atitudine: „Se spunea pe vremuri cã scriitorii sunt ajutoare de nãdejde ale partidului. Sã se înţeleagã bine acest lucru, în ce sens sunt ajutoare de nãdejde: în sensul cã scriitorul este un observator extraordinar al realitãţii şi poate ajuta partidul (,) arãtîndu-i cît mai bine realitatea". Dinescu se pregãtea sã arate public realitatea din România, motiv pentru care accesul sãu la public a fost limitat prin cenzurã şi interdicţie. La colocviul ţinut în Berlinul de Vest, Dinescu va afirma, printre altele: „Scriitorii din Est suferã uneori de inconştiente şi elegante deformãri profesionale, cãci într-un sistem totalitar anormalii par Cei ce nu şchioapãtã nemaivorbind de faptul cã între aparenţã şi esenţã se circulã numai cu vizã de la Miliţie. Cenzura, împreunã cu fiica ei şi mai odioasã, autocenzura, te îmbie sã încalţi de bunãvoie ţi nesilit de nimeni pantofii ideologici îngãduiţi, mimînd astfel formalitatea, scriind - spre a putea numi mãcar, cît de cît, rãul - subînţelesuri, pe dedesupt (dedesubtîn text, n.a.), cifrat, chinuit ăntortochiat (în text întortocheat, n.a.), înfofolind în mii de foiţe adevãrul, aducînd în felul acesta ciudat un omagiu celebrei spaniole ca încãlţãminte fireascã a ereticului din vechi timpuri" Poetul evoca stilul esopic la care erau nevoiţi scriitorii români sa apeleze, dar, mult mai important, identifica în mod explicit regimm comunist drept unul totalitar. Scrisoarea înaintatã preşedintelui Uniunii Scriitorilor conţinea şi 0 a doua temã importantã pentru atitudinea protestatarã a poetului Mircea Dinescu. Evocînd momentul destituirii sale din funcţia de redactor la revista România literarã, Dinescu aratã ironic, dar foarte pronunţat „eretic", cã în momentul chemãrii sale pentru a i se anunţa destituirea „am crezut cã m-aţi chemat sã semnãm împreunã un act de dezaprobare pentru arestarea dramaturgului Vaclav Havel, colegul nostru cehoslovac şi faţã de sentinţa de condamnare la moarte a colegului nostru Salman Rushdie". Trimiterea la mişcarea cultural/politicã a intelectualitãţii artistice cehoslovace era transparentã. Mircea Dinescu era într-adevãr urmãrit de Securitate. Faptul a fost confirmat oficial de şeful Securitãţii Bucureşti: , .Domnul Goran: Vedeţi, pe mine mã surprinde cã (Dinescu, n.a.) nu mai e prieten cu Liiceanu, cu Pleşu... Cã ei erau înainte prieteni. Domnul Hosszu: Erau disidenţi? Domnul Goran: Erau în atenţia noastrã, aşa, cã se gîndeau aşa: «Hai, noi, şapte scriitori sã facem o scrisoare lui Dumitru Popescu cã nu suntem de acord cã i s-a luat Anei Blandiana drept(ul) de semnãturã!». Trebuie sã ştii asta, cã între ãia şapte era şi unul dintre ai noştri. şi asta era realitatea. Trebuia sã ştii. Trebuia sã informezi; în domeniul artei cam aşa stau lucrurile... şi nu luai la anchetã. Fãceam nota frumos, o dãdeai la partid, la secretarul cu probleme de propagandã, îl chemau ãia, îl judecau şi îl stãpîneau"672. La un moment dat, Mircea Dinescu a ieşit din nivelul observãm curente care se fãcea asupra scriitorilor, a oamenilor de culturã B1 general. Lucrul acesta s-a întîmplat o datã cu interviul acorda 672 Arh. SR, Stenograma m. 90/4 mai 1994, Audierea colonelului Goran, p. 97. ISTORIA,IşYPTJRILOR DE STAT ÎN ROMÂNIA 737 oOstului de radio Moscova, unde se declarase adept al perestroikãi şi sovietic, fapt care îl punea în atenţia mãritã a Securitãţii- Numai cã, în actele Secţiei CC care a ordonat Securitãţii sã-1 punã sub urmãrire, Dinescu nu a devenit, încã de la început, un caz al disidenţei, adicã al unei opinii separate faţã de politica PCR, ci un caz al contraspionajului. Aceasta este o explicaţie şi pentru atacurile pe care le-a suportat dupã revoluţie în presa comunist-nos-talgicã, prin care s-a încercat şi în parte reuşit diminuarea imaginii de disident a talentatului poet român. Partidul lui Ceauşescu nu admitea existenţa disidenţei, iar în cazul Dinescu se ascundea dupã teoria posibilitãţii „democratice" de a se manifesta cu o opinie separatã în cadrul organizaţiei sale de partid sau a adunãrii generale de la Uniunea Scriitorilor. Numai cã Adunarea generalã a Uniunii Scriitorilor, dar în primul rînd Consiliul de conducere - din care însuşi Dinescu fãcea parte! — fuseserã împiedicate sã se mãi întruneascã. Astfel cã argumentele Secţiei CC nu aveau nici o consistenţã legalã şi nici partinicã.

Mircea Dinescu a fost urmãrit din cauza soacrei sale, membrã a micii comunitãţi de intelectuali bolşevici rãmaşi în România dupã retragerea trupelor sovietice. Securitatea şi-a sprijinit actul de trecere la urmãrirea informativã a poetului pe ipoteza cã soacra sa se aflã în contact informativ cu KGB -ui şi cã atît vizita cît şi interviul la radio Moscova au fost perfectate cu scopul precis de a lansa imaginea unui disident român adept al perestroikãi şi glasnost-ului, ca admirator al politicii lui Gorbaciov şi critic la adresa politicii închistate, antireformiste a lui Ceauşescu. In consecinţã, Dinescu a fost urmãrit pentru ã se depista eventuale legãturi ale sale cu reţelele sovietice de spionaj din România, care, într- adevãr, primiserã misiunea de a identifica şi folosi personalitãţi româneşti dispuse la o disidenţã sub acoperirea şi protecţia presei internaţionale. Certitudinea cã Dinescu a intrat în sfera de interes a serviciilor secrete sovietice a venit la Bucureşti, prin tentativele re-Petate ale unor ofiţeri KGB sub acoperire de a-1 vizita la domiciliu. Aceasta era o practicã prin care Moscova atrãgea atenţia cã per-soana respectivã se aflã sub protecţia ei. Confirmarea o avem de la Brucan, care a relatat ordinul dat de Gorbaciov în acest sens. a fost gãsitã nici o altã probã concretã de colaborare a poetului Mircea Dinescu cu reţele de spionaj sovietice. Lipsa probelor, pr~ cum şi imposibilitatea de a opri acumularea de cãtre poet a informa ţiilor despre evoluţia perestroikâi în URS S - familia Dinescu era abonatã la presa sovieticã, iar soacra o ridica personal de la am basadã - a produs o tentativã de retragere subtilã a Securitãţii din „cazul Dinescu", lansînd totodatã proiecţia unui Mircea Dinescu incontrolabil, instabil, paranoic, „nebun" ale cãrui pãreri nu pot ţ[ luate în serios. Cercetînd cu atenţie acest caz, mai ales prin analiza împreunã cu foşti ofiţeri de Securitate şi foşti activişti de la Secţia de propaganda a Municipiului Bucureşti, autorul a constatat cã proiecţia despre un Dinescu instabil a fost lansatã deliberat de Securitate în sus, spre structurile de putere comuniste, în primul rînd cãtre Secţia de propagandã a Municipiului Bucureşti, apoi cãtre secţia superioarã a acesteia din CC, cu scopul de a atenua sau împiedica amplificarea impactului protestului sãu politic în structurile superioare ale partidului şi mai ales la Ceauşescu, sub acoperirea opiniei cã este poet, adicã un visãtor lipsit de aplicare spre acţiune. Problema „cazului Dinescu" - care se înscrie fãrã dubiu în categoria disidenţei - este cã informaţiile ajungeau la CPEx şi la Ceauşescu prin alte canale, în primul rînd prin canalul politic, dirijat de Secţia de propagandã, care era în permanenţã alimentatã de delaţiuni ale confraţilor lui Dinescu din Uniunea Scriitorilor, pe de o parte, iar, pe de altã parte, ca urmare a ecoului internaţional al poziţiei lui Mircea Dinescu, ecou care, din nou, ajungea la Ceauşescu prin alte canale decît Securitatea. Situaţia devenise paradoxalã: pe de o parte Securitatea încerca sã subţieze importanţa cazului Dinescu şi îi acorda în continuare vize de cãlãtorie în strãinãtate, inclusiv în Vest, iar Dinescu, imediat ce ajungea acolo, începea sã dea declaraţii împotriva regimului neostalinist din România, declaraţiile ajungeau la Ceauşescu şi la aparatul de propagandã, care se întorcea acuzator spre Securitate. Deşi probabil cã nu cunoştea dedesubturile reale ale jocului dintre Securitate şi Secţiile CC-ului, Monica Lovinescu observa cu inteli" genţã fenomenul care punea în antitezã mişcarea gorbaciovistã cu nemişcarea regimului ceauşist în sfera intelectualitãţii artistice-„Kremlinul îşi exportã cu succes glasnost-ul, trimiţînd în Occident credibili, cu cãrţile lor extrase din pivniţele cenzurii cu tot) Dezgheţul sovietic face sã aparã, prin contrast, şi mai aberant talinismul rigid de la noi"673. Pentru a exemplifica, Monica Lovinescu arãta cã, la a 16-a Bienalã a Poeziei de la Liege din 1988, fuseserã invitaţi oficial 11 scriitori români, între care Mircea Cârtârescu şi Alexandru Paleologu (!), dar nu primise vizã decît... jvtircea Dinescu. „Totul se petrece cã şi cum regimul ar ţine sâ-şi împinga intelectualii spre disidenţã", constatã cu acuitate Monica Lovinescu674. Consemnarea este de la sfîrşitul lui octombrie 1988, dupã ce Dinescu vorbise la Radio Moscova şi în Berlinul de Vest. Sigur, la bienala aceea se încerca adunarea şi sprijinirea formãrii unui grup disident compact în România. Cauza care se afla la originea paradoxului din „cazul Dinescu" se gãsea în poziţiile diferite adoptate de Securitate şi secţiile CC, liderii DSS şi în primul rînd generalul Vlad considerînd problema adopţiei glasnost-ului şi a perestroikãi de cãtre unii scriitori, între care şi Stelian Tãnase, drept „o bãtaie de cap inutilã şi consumatoare de timp şi efort din partea noastrã", pe mãsurã ce activişti de partid, în frunte cu celebrul Dulea, incitaţi tot din interiorul Uniunii Scriitorilor, cãutau cu încrîncenare sã ajungã cu informaţii cît mai panicarde şi periculoase la Ceauşescu. Pentru a scãpa de aceste cazuri,

în decembrie 1988 generalul Vlad îl contacteazã pe Gogu Rãdulescu, rugîndu-1 sã potoleascã, pe de o parte, zelul progorbaciovist al unor scriitori şi pe de altã parte sã dezamorseze informaţiile alarmante care ajungeau la Ceauşescu. O bunã parte a vizelor eliberate unor scriitori români pînâ în noiembrie 1989 s-a datorat acestei înţelegeri, întrucît sursa principalã de informaţie pentru buletinele oficiale înaintate de secţiile de partid lui Nicolae şi Elena Ceauşescu era postul de radio Europa liberã, principala monedã de schimb pentru acordarea vizelor şi neluarea de mãsuri represive împotriva scriitorilor între Vlad şi Gogu Râdulescu a fost sfatul ca aceştia sã fie rezervaţi în relaţiile cu acel post. Mircea Dinescu însã nu se conforma nici unei con-Ver>ţii, ştiute sau neştiute, şi îşi continua campania. Ea îşi va atinge apogeul cu articolul „Mamutul şi literatura" din 11 noiembrie 1989 cu o sãptãmînã înainte de Congresul al XlV-lea — în care Ceauşescu era fãcut „Buldozerul naţional", Zidul Berlinului fusese „importat cãrãmidã cu cãrãmidã şi mutat la graniţele României", lãudãtorij erau „apostolii cultului personalitãţii, care scriu cu lingura cu care mãnîncã", în România existã „douãzeci de milioane de protestatari de disidenţi lipsiţi de publicitate, ce-şi duc existenţa cu cãluşul în gurã". Chemînd la o grevã a scriitorilor, Mircea Dinescu îşi încheia apoteotic articolul ce era destinat publicaţiei germane Frankfurter Allgemeine: „E o ironie a sorţii pe care probabil o meritãm, fie chiar şi numai pentru voalatul colaboraţionism de a accepta sã publici un articol neutru alãturi de baligile patriotarde şi licoide ale celor ce stau în patru labe în faţa tiranului". Este de semnalat cã acest articol a circulat pe reţelele de difuzare clandestinã a textelor interzise imediat dupã scrierea lui, chiar în sãptãmînã dinaintea congresului, cu o stranie promptitudine. Toate reţelele clandestine de comunicare pe care circulau astfel de informaţii erau supravegheate de Securitate, cunoscute şi lãsate sã funcţioneze fãrã prea mari piedici. Una din piedici era interzicerea accesului membrilor acestor reţele la copiatoarele Xerox din întreprinderi. Alta a fost chemarea repetatã la secţiile de Miliţie pentru a se verifica maşinile de scris. Indirect, textele pledau şi pentru opoziţia pe care o fãcea România vecinului sovietic şi întãreau într-un fel sentimentul de „independenţã", vag înţeles, dar mereu prezent în conştiinţa multor români. Chiar şi astãzi sunt numeroşi aceia care considerã cã suprimarea lui Ceauşescu a fost o rãzbunare pentru felul cum i-a sfidat pe sovietici. Realitatea relaţiilor sovie-to-române era însã mult mai complexã, în fond, activitatea acestor reţele se limita la un numãr restrîns de oameni care puteau citi şi altceva decît scria Scînteia. Astãzi actele lor, mai degrabã de lecturã decît de rezistenţã, par minore, poate chiar ridicole, lovite de amara ironie şi naivitate, dar, de exemplu, pentru intelectualii domeniulu* tehnic din acea epocã ele reprezentau un acces la altã lume decît cea oficialã, în zona intelectualilor de la Uniunea Scriitorilor, astfel de lecturi erau curente, iar cel puţin în douã cazuri cunoscute, cãrţi'6 interzise erau cerute la citit pe sub mînã chiar de ofiţerii de securitate ai instituţiei, în plus de asta, nu o datã, atitudini precum ce]e ale lui Theodorescu şi Talpeş erau difuzate la Europa liberã, aea cum s-a întîmplat cu un alt actor al evenimentelor din decembrie 1989, procurorul Gheorghe Diaconescu. în ziua numirii sale în funcţia de procuror-şef al Municipiului Bucureşti (7 iulie 1980), Europa liberã îl prezenta ca pe un magistrat corect şi neinfluentabil politic. Sursa acelei evidenţieri neaşteptate, şi care i-a creat magistratului serioase probleme, era atitudinea sa în cazul unui dosar penal devenit celebru. Cazul „Sony", caz al asasinãrii şi tranşãrii macabre a tinerei Anca Broscãţean — faptã pentru care fusese arestat, anchetat şi închis un nevinovat, Samoilescu —, devenise un subiect de discuţie în cele mai largi cercuri. Verdictul greşit fusese dat la presiunea directã a Elenei Ceauşescu, care a ameninţat cu scoaterea din magistraturã. Toţi procurorii semnaserã actul de acuzare, dar Gheorghe Diaconescu a scris pe document: „Cu mari rezerve", atitudine care s-a dovedit corectã, adevãratul asasin fiind descoperit, iar Samoilescu eliberat. Problemele politice pe care le avusese Diaconescu dupã acel incident au atras atenţia. Europei libere, în imaginaţia ascultãtorilor români, care nu proiectau atunci mental decît posibilitatea unei schimbãri din interiorul Puterii, existenta unor astfel de cazuri dãdea speranţa cã undeva se formeazã un curent. O altã reţea, mult mai interesantã de studiat, era cea a Ambasadei URSS la Bucureşti, în anii 1986-1989, numeroşi cetãţeni au primit acasã, în cutia de scrisori, pliante sau broşuri în limba românã despre Gorbaciov şi perestroika. Aceste materiale de propagandã atingeau numai subiecte care-1 interesau direct şi dureros pe cetãţeanul român: Gorbaciov rezolvase problema luminii şi a cãldurii în apartamente cetãţenilor sovietici, apãruserã opinii libere în presa oficialã şi chiar primele

publicaţii „independente", sovieticii puteau circula în strãinãtate, iar pe piaţa moscovitã se vindeau produse alimentare occidentale, la Moscova erau invitate trupe rock şi pop în vogã din Occident, naţionalitãţile primiserã dreptul de a-şi exprima liber întregul potenţial cultural fãrã sã intre în contradicţie cu politica oficialã, la Leningrad fusese înfiinţat primul mare cabaret din Est. Spectacolul acestui cabaret leningrãdean difuzat de televiziunea bulgarã s-a dovedit a fi absolut senzaţional, mult peste spectacolele pariziene rãsuflate aduse la Bucureşti şi prezentate la Sala Palatului. Departamentul Securitãţii Statului a fost sezizat de timpurii asupra acţiunii de propagandã lansate de URSS, care folosea aco perirea prilejului oferit de vizita lui Gorbaciov la Bucureşti, dar «' de un obicei mai vechi, rãmas de pe vremea stalinismului, de a se permite propaganda între statele lagãrului comunist. Anual erau stabilite prin înţelegeri bilaterale anumite tranşe de publicaţii cu ^propagandã provenind de la Agenţiile oficiale ale statului respectiv în cazul nostru No vostiURSS. Cercetarea acestei operaţiuni sovietice •de influenţare a descoperit douã lucruri semnificative. Primul: materialele de propagandã nu fãceau parte din tranşele trimise oficial de la Moscova, ci erau compuse şi tipãrite clandestin în România. Al doilea: analiza numelui şi adresei persoanelor la care fuseserã trimise aceste materiale dovedea cã ele aparţin unei baze de date ample deţinute de spionajul sovietic despre cetãţenii români, în Bucureşti, de exemplu, s-a putut demonstra cã majoritatea adresanţilor fãcuse studii în URSS, avea provenienţã basarabeanã, cã persoanele vizate aveau rude apropiate care studiaserã acolo, fãcuserã parte din delegaţii sau din echipele oficiale ale programelor „schimbului de experienţã", învãţaserã limba rusã în şcoalã. Mai mulţi ofiţeri relativ tineri de Securitate şi de Armatã au primit acasã astfel de materiale şi le-au predat serviciilor de contrainformaţii, contrariaţi de faptul cã ei nu îşi fãcuserã studii în URSS. Intr-adevãr, nu îşi fãcuserã studiile acolo, dar fuseserã propuşi la un moment dat pe liste secrete, care însã nu fuseserã aprobate de Ceauşescu. Atît de performantã era baza de date sovieticã despre cetãţenii români în decembrie 1989. Propaganda sovieticã proiecta imaginea unui „dezgheţ" serios, substanţial, care rezolva cetãţenilor sovietici exact problemele pe care Ceauşescu nu le rezolva cetãţenilor români. Dincolo de toate aceste considerente, în anii dinaintea momentului decembrie 1989, au existat intelectuali care au citit în origin^ Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn, Istoria KGB-ului de John Barron sau Orizonturi roşii a lui Ion Pacepa. Asocierea acestor titluri nu este întîmplãtoare. Ea are scopul de a iniţia o scurtã analizã asupra efeC' telor pe care le-au avut ele asupra unor intelectuali fãrã manifestări disidente vizibile, dar încãrcaţi cu speranţa cã ceva sau cineva îl va ãsturna pe Ceauşescu. Acel cineva sau ceva era extrem de confuz -naintea lunii decembrie 1989. Lua uneori forma lui Mihail Gorba-jOv, dar calitatea sa de rus şi de stãpîn al Uniunii Sovietice, mare duşman etern al românilor, lãsa mereu loc unei îndoite suspiciuni. Motivul pentru care am ales aceste exemple este cã, în tabloul colorat al personalitãţilor revoluţiei din România, în afarã de mobilitatea disidenţilor şi a agenţilor sovietici, influenţa lecturilor interzise şi a audierii postului Europa liberã apare ca semnificativã, uneori chiar determinantã, asupra unor intelectuali obişnuiţi pe care îi vom gãsi acţionînd în clipele decisive ale rãsturnãrii lui Ceauşescu. Ce este Orizonturi roşii? Orice cititor al cãrţii lui Pacepa ştia cã, în 1978, omul de încredere al lui Ceauşescu fugise în Vest şi cã acest fapt îi dãduse şefului statului comunist român o loviturã mortalã. Circula prin straturile societãţii, de sus şi pînâ jos, legenda unei reacţii a lui Ceauşescu din clipa în care a aflat de fuga lui Pacepa: „E o loviturã mai grea decît cutremurul din '77!". Adevãrat sau nu, este cert cã trãdarea „omului de casã" a lui Ceauşescu a avut incontestabile efecte asupra destinului fostului şef al statului, dar şi asupra instituţiei pe care o pãrãsise -Securitatea. La un deceniu dupã fuga sa, cartea Orizonturi roşii apãrea la o editurã din Washington şi în foarte scurt timp exemplare pirat se gãseau în România. Din punct de vedere literar, cartea Orizonturi roşii a lui Ion Mihai Pacepa este nulã. Ii lipseşte un stil, nu are construcţie, se blocheazã în efecte facile şi de aceea cele mai multe scene descrise în text par neverosimile, false, exagerate. Este vorba în primul rînd de scenele care descriu

comportamentul cotidian al lui Nicolae Ceauşescu şi al soţiei sale. Conştienţi de slãbiciunile formei acestei cãrţi, editorii au inserat încã de la început un text explicativ: „Con-vorbirile din aceastã carte au fost scrise din memorie de general-lo-cotenent Ion Mihai Pacepa. Ele sunt tot atît de exacte pe cît pot fi orice convorbiri neînregistrate, reamintite"675. Dar chiar şi acest anunţ de bun-simţ nu salveazã caracterul propagandistic uşor d identificat al cãrţii şi nu poate acoperi lipsa de talent a autorului/avu torilor. Astfel de cãrţi „uşoare" apar cu miile în Statele Unite, sum citite în metrou sau pe bãncile parcurilor, pe pajiştile campusurilor universitare sau în vacanţele stricate de ploaie, însã importanţa acestei opere nu stã în partea sa literarã, ci în conţinut şi, mai ales în impactul pe care trebuia sã-1 aibã la publicul sãu ţintã. Or, ceea ce cititorilor români nu li s-a spus şi ceea ce presa românã nu a reuşit sã explice, este cã Orizonturi roşii a fost o carte scrisã în primul rînd pentru americani. Scopul acestei destãinuiri a „omului de casã" al lui Nicolae Ceauşescu — aşa cum se poate descifra la o analizã atentã şi neapãrat distanţatã de revoluţia din decembrie — a fost acela de a distruge imaginea pe care o avea Nicolae Ceauşescu în America, dupã ce fãcuse patru vizite la Washington (1970, 1973, 1975, 1978), iar doi preşedinţi americani fuseserã la Bucureşti. Mai mult decît atît, Gerald Ford a venit la Bucureşti „la numai trei sãp-tãmîni dupã ce îl primise pe Ceauşescu la Casa Albã"676. Aşa ceva nu se întîmplase nici unui lider comunist din lume şi oricum unui numãr foarte mic de lideri occidentali, de regulã mari aliaţi ai SUA Imaginea lui Ceauşescu în America trebuia distrusã rapid şi pentru faptul cã fusese construitã pozitiv de americani timp de aproape un deceniu şi jumãtate, ca lider independent şi antisovietic din interiorul lagãrului comunist, în acelaşi context, un alt simbol al României în America, gimnasta Nadia Comãneci, trebuia sã fugã din ţarã şi sã atragã atenţia poporului american asupra realitãţilor din ţara lui Nicolae Ceauşescu. Scuza americanilor — pe care o putem gãsi cu mare uşurinţã — este cã, dincolo de orice construcţie sau demolare profesionistã de imagine, la baza campaniei de distrugere a imaginii lui Ceauşescu se aflau şi informaţii reale, întîmplãri adevãrate şi realitãţi pe care noi le trãiam zilnic. Aşadar, Orizonturi roşii se înscrie precis în categoria operelor de ficţiune pornite de la fapte reale, numite în Statele Unite docufictions, la graniţa între documentar şi imaginaţie, fãrã a atinge nici o clipã pretenţia cã reprezintã o descriere a unor fapte adevãrate. Forţa unor astfel de opere vine din faptul cã, asociind fapte reale cu scene imaginare, îl face e cititorul mediu sa acorde un procent ridicat de credibilitate unor scene inventate în totalitate de cãtre autor. Acelaşi procedeu literar l-am folosit şi eu în romanul Drumul Olandei, în care descriam activitatea unor români din Rezistenta olandezã în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial. Informaţiile aveau la bazã întîmplãri reale, povestea a patru ofiţeri români arestaţi în Germania dupã 23 august 1944 şi trimişi într-un lagãr, de unde au evadat în Olanda. Acolo s-au integrat unei reţele a Rezistenţei olandeze, unde au furnizat informaţii tehnice preţioase despre puterea aerianã a Germaniei naziste, ei fiind toţi studenţi ai Şcolii Superioare de Construcţii de Avioane de la Charlottenburg atunci cînd au fost arestaţi. Doi dintre ei participaserã şi la acţiuni de sabotaj. în roman, afirmam la un moment dat cã au murit eroic în timpul unei acţiuni. Era o licenţã literarã. Numai cã în 1997 am fost sunat de ataşatul militar al României în Olanda, care mi-a relatat cã de douã sâptãmîni cautã mormintele românilor prin cimitirele olandeze împreunã cu Organizaţia Veteranilor din Olanda, cã au gâsit cu precizie mormintele indicate de mine în carte, dar nu sunt de roma ni. Nimeni, nici oficialul român, nici veteranii olandezi, nu a privi coperta cãrţii mele sau pagina de gardã pe care scrie „roman", adi<-operã de ficţiune. Pe cartea lui Pacepa nu scrie roman, din motiv lesne de înţeles, dar procedeul literar folosit de autorul Orizonti , iilor roşii este acelaşi. In plus, mirajul pe care îl trezeşte în ochii unui cetãţean norma, şi obişnuit misterul care înconjoarã activitatea spionilor, secretele Pe care le deţin, apropierea de adevãruri nespuse, precum şi aura care pluteşte deasupra ofiţerilor superiori ai serviciilor de informaţii, face din orice destãinuire a unui astfel de personaj - oricît de tarat ar fi el în realitate — , un pol de atracţie irezistibilã. Care ar fi aşadar imaginile pe care le-a transmis în engleza On-roşii publicului american şi funcţionarilor administraţiei ? Sã încercãm o identificare. Americanii trebuiau sã afle cã: l. România lui Nicolae Ceauşescu nu era independentã faţã de Sovieticã. Imaginea sa de independenţã era prefabricatã, falsã, construitã artificial chiar de Ceauşescu. Din 22 februarie 1967

el preluase personal conducerea DIE şi lansase operaţiunea „Orizont" menitã sã convingã Occidentul cã România este independentã, se opune Uniunii Sovietice, cautã dezvoltarea economica prin intermediul tehnologiei occidentale pentru a se desprinde din lagãrul comunist. 2. Nicolae Ceauşescu era înţeles cu Uniunea Sovieticã şi cu celelalte ţãri membre ale Tratatului de la Varşovia asupra planului de pãcãlire a Americii, Ceauşescu fiind totodatã legat de China comunistã. Ceauşescu raporta la Moscova tot ceea ce stabilea şi fãcea împreunã cu americanii, trãdîndu-le acestora încrederea. Tehnologia modernã luatã din Occident era imediat livratã Uniunii Sovietice, astfel încît aceasta sã o poatã folosi în domeniul militar împotriva Statelor Unite. 3. în timp ce se prezenta drept un campion al dezgheţului faţã de America, Ceauşescu dezvolta şi mai mult, amplifica şi diversifica spionajul împotriva Statelor Unite, corupea şi mituia înalţi funcţionari americani, obligîndu-i sã-şi trãdeze ţara. 4. Calitatea de moderator în conflictul din Orientul Apropiat ascundea în realitate protejarea, sprijinirea OEP, precum şi implicarea directã în terorismul arab îndreptat împotriva Americii şi a Israelului. 5. Elena Ceauşescu, identificatã prin asociere de cãtre cetãţeanul american drept prima doamnã a României, era în realitate o ţoapã incultã şi avarã, implicatã direct în politicã, tãind şi spînzu-rînd în ţarã dupã bunul plac. Femeia cãreia regele Spaniei îi sãruta mîna, împãrãteasa Farah a Iranului îi dãruia bijuterii scumpe şi pe care soţia preşedintelui Franţei o lua drept partenerã de dialog şi vernisaje culturale era o comunistã periculoasã, conducãtoare din umbrã a Securitãţii. 6. Nicolae Ceauşescu fãcea trafic de oameni, vînzînd evrei şi germani pentru a acumula averi personale sau fonduri folosite apoi tot împotriva Occidentului. 7. Ceauşescu era aliatul secret al lui Gadhafi, marele duşman al Americii din acea perioadã (1987). Securitatea furniza libienilof paşapoarte americane false, cu care aceştia pãtrundeau în diferit6 state occidentale în vederea înfãptuirii unor acte de terorism. 8. Românii nu sunt mai liberi decît alte popoare aflate sub co-şi nu trãiesc mai bine pentru cã este Ceauşescu preşedinte. Rezultatele statistice publicate de oficialitãţile române sunt false, şi a liberalizat emigrãrile, a desfiinţat delictele politice şi a eli-cenzura (toate fuseserã argumente în favoarea acordãrii clauzei naţiunii celei mai favorizate), regimul comunist nu respectã Constituţia şi libertãţile fundamentale ale omului. 9. Nicolae Ceauşescu este antisemit şi îi urãşte visceral pe unguri, fapt care atinge interesele" lobby-ului evreiesc şi maghiar în America, dar în special pe cel evreiesc care sprijinise mult timp politica lui Ceauşescu şi- mai ales imaginea pozitivã a acestuia la Casa Albã. 10. Nicolae Ceauşescu îi dispreţuieşte în realitate pe preşedinţii americani. Pe Jimmy Carter îl considera slab, dominat de trãiri interioare intense, pasionale, iar religiozitatea lui era ridicolã. Ceauşescu a ordonat recrutarea ca spion a fratelui preşedintelui american, Billy, pe care şeful statului român îl considera un individ beţiv şi corupt. 11. Ceauşescu a ordonat atacurile teroriste şi asasinatele asupra Europei libere, post de radio finanţat de Congresul SUA. 12. Ceauşescu este un dictator criminal şi paranoic. Fãrã îndoialã cã cel puţin jumãtatea acestor imagini induse americanilor de cartea Orizonturi roşii se sprijinea pe un sîmbure de adevãr şi corespundea parţial unei realitãţi nu numai subterane, însã problema noastrã nu este aceasta, ci faptul cã este imposibil ca americanii sã nu le fi ştiut încã de la început, sã nu le fi aflat eventual la un moment dat şi sã nu le fi contracarat „prin mijloace specifice". Imaginea Americii în cartea lui Pacepa este aceea a unei mari naivitãţi, naivitate pe care el, Pacepa, a curmat-o o datã cu fuga sa. Nu, problema este mult mai gravã: Statele Unite au acceptat jocul lui Ceauşescu ştiind tot timpul cu ce se ocupa, cunoscînd tot timpul care erau realitãţile României. Unul dintre cei care îi informa periodic pe americani, timp de mai multe decenii, aşa cum însuşi pretinde, era chiar Ion Mihai Pacepa. Mai mult decît atît, era unul dintre cei care se ocupau cu transferul de informaţii şi tehnologie cãtre URSS. Este de presupus aşadar cã Statele Unite aveau interese strategice suficient de mari pentru a accepta proiectarea în notorietate mondialã a unui dictator criminal şi paranoic. Aceasta a fost prima impresie ne care a creat-o cartea

Orizonturi roşii în mintea cititorilor români cu capul pe umeri, dar fãrã o experienţã politicã exersatã. A doua impresie, mult mai devastatoare, a fost generatã de lunga listã a succeselor Securitãţii române pe care o conţine cartea luj Pacepa. Obişnuiţi cu ofiţerul de Securitate din întreprindere, care îşi mai umplea sacoşele la bufet, îşi mai lucra o mobilã sau o piesã de ^.maşinã în fabricã, mai fãcea rost de casã sau loc de muncã unei irude de informator, fuma la un loc cu bãieţii şi uneori mai trãgea şi un chef cu angajaţii dupã orele de program, românii nu aveau o imagine profundã, adîncã a ceea ce reprezenta Securitatea. Mai ales pentru cei care apucaserã deceniile postbelice de mare teroare, noii securişti pãreau mai degrabã interesaţi de mersul producţiei, de succesul întreprinderii, de blocarea oricãrui sabotaj sau a oricãrei nemulţumiri salariale, dar în nici un caz exponenţii unei forţe cu amplitudine internaţionalã. Românii credeau sau fuseserã convinşi de propagandã cã toate marile succese internaţionale ale României comuniste aparţineau geniului politic al lui Nicolae Ceauşescu. Vagi aluzii şi zvonuri nuanţate circulau despre performanţele spionajului românesc, dar nimic concret şi nimic conectat direct. Orizonturi roşii a fost prima „dovadã" a forţei Securitãţii. Pentru cã, fiind destinatã americanilor şi construitã dupã modelul de referinţe al acestora, cartea lui Pacepa nu trebuia sã arate neapãrat brutalitatea şi nocivitatea internã a Securitãţii, cît pericolul pe care îl reprezintã aceastã instituţie comunistã pentru americani. Patentul volumului în cauzã fusese lansat cu cîţiva ani în urmã printr-un mare şoc editorial de autorul american John Barron, cu ocazia publicãrii cãrţii Istoria KGB-ului. în Istoria .K"GB-ului, un jurnalist şi scriitor american renunţa pentru prima oarã la propaganda clasicã antisovieticã şi, prezentînd în detaliu marile succese ale serviciului de informaţii sovietic, atrãgea atenţia indirect, dar decisiv, asupra periculozitãţii acestui serviciu. Lãudîndu-1, Barron îi arãta forţaArãtînd forţa KGB-ului, Barron pleda pentru vigilenţã, fermitate şi pentru sporirea fondurilor serviciilor de informaţii americane. Cam acelaşi lucru a încercat şi Pacepa cu volumul sãu, numai cã impactul asupra cititorului român dinainte de revoluţia din decembrie a fost devastator. Securitatea puternicã, implicatã în operaţii spectaculoase pe plan internaţional, încadratã cu oameni inteligenţi, cu genii profesionale şi cu ofiţeri devotaţi, emana din cartea Orizonturi roşii arna, dezamãgirea, pierderea speranţei pentru orice român care trãia cu iluzia unei eliberãri viitoare. Probabil cã au fost şi cititori care s-au simţit mîndri dupã ce au citit aceastã carte. Un calcul asupra ponderii diferitelor teme urmãrite de Pacepa în cartea sa aratã cã subiectul problema evreiascã ocupã l %, subiectul deosebirile între tficolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu ocupã 1%, subiectul conflictul cu sovieticii ocupã aproximativ 8%, alte subiecte secundare (Nicu Ceauşescu, Zoia, personalitatea altor lideri români - Andrei, Burticã, Bobu etc.) ocupã 6% din conţinutul cãrţii, în timp ce succesele Securitãţii acoperã peste 80% din text. Sã identificãm cîteva succese „remarcabile" ale Securitãţii române, aşa cum le-a prezentat destul de detaliat Ion Mihai Pacepa în Orizonturi roşii. 1. Supravegherea electronicã a celei de-a Şasea Flote a Statelor Unite din Mediterana. 2. Descoperirea microfoanelor amplasate de serviciile secrete occidentale în ambasadele române din ţãrile respective şi folosirea lor inteligentã ca surse de dezinformare. 3. Coruperea unor înalţi funcţionari occidentali pentru a prezenta România drept o ţarã liberã şi independentã. 4. Racolarea ca spioni a doi funcţionari ai Departamentului de Stat al Statelor Unite. 5. Recrutarea ca agent secret român a mîinii drepte a lui Arafat, un anume Hani Hassan. 6. Preluarea controlului asupra organizaţiei „Iunie negru" a lui Abu Nidal. 7. Crearea la Bucureşti a unui „oraş tehnologic" dupã model şi cu tehnologie americanã (IPRS-II), avînd la dispoziţie „cea mai modernã microelectronicã". 8. Deţinerea tehnologiei fabricãrii diamantelor sintetice. 9. Medierea între Israel şi OEP, prin intermediul Statelor Unite. Pacepa nu vorbeşte mai nimic despre medierea fãcutã de Ceauşescu între America şi China, în timpul administraţiei Nixon. 10. Recrutarea a trei agenţi la Cancelaria Federalã a Germaniei 11. Controlarea emigraţiei române prin scriitori români de prestigiu aflaţi în strãinãtate şi care altfel se prezentau drept anticomunişti.

12. Obţinerea de informaţii complete (!) despre forţa militarã a NATO. 13. Performanţe extraordinare în mobilitatea diplomaticã a lui Ceauşescu: „în aprilie la Washington cu preşedintele american în mai la Beijing, cu noul secretar general chinez, iar în iunie la Londra, cu regina". 14. Folosind materiale genetice furate din Statele Unite, România „a ajuns unul dintre cei mai mari producãtori de porumb din Europa". 15. Un citat fãrã alt comentariu: „Noua specie de agenţi secreţi români a fost recrutatã dintre oamenii de ştiinţã şi inginerii de înaltã calificare". 16. Obţinerea proiectului de fabricare a aliajelor ultradure, folosite pentru noua generaţie de rachete militare şi spaţiale. 17. Obţinerea tehnologiilor militare germane de fabricare a tancurilor performante. 18. Infiltrarea în centrele de analizã NATO, astfel încît Securitatea îşi verifica acurateţea textelor cifrate în computerele NATO, mimând şi certificate de autenticitate NATO pentru documente pe re tocmai le furase de acolo. 19. Performanţa ca fiecare ofiţer TS trimis în Occident de Securitatea românã sã aducã în ţarã în medie 3 milioane de dolari. 20. Obţinerea de informaţii tehnologice secrete de la firme de aviaţie britanice etc. Fostul spion al Securitãţii comuniste române nu s-a putut abţine sã nu îşi aroge merite în aceste performanţe şi sã nu le prezinte cu o dozã de mîndrie profesionalã, care de altfel transpare din paginii6 cãrţii sale. Aparent, aceste succese profesionale i-au permis sã urce în ierarhia poliţiei politice româneşti pînã alãturi de Nicolae CeauşescU-în realitate, pe baza informaţiilor obţinute dupã revoluţie, s-a , afla cã ascensiunea lui Ion Mihai Pacepa s-a datorat altor cauze. Cititorul român trebuie sã ştie cã activitatea de culegere de nformaţii - spionajul, cum este cunoscut cu un termen popula - consumã fonduri imense. De aceea, în activitatea de spionaj a unei ţãri Pe teritoriul altei ţãri sau vizînd activitãţile acesteia în afara ţãrii gUnt direct proporţionale cu interesul pe care ţara spioanã îl are în tara spionatã. Cu excepţia celor douã Mari Puteri interesate strategic permanent în România - Rusia şi Germania —, intensitatea activitãţilor de spionaj în ţara noastrã ale diferitelor servicii secrete strãine fluctueazã dupã gradul de interes-pe care îl prezintã România în ochii acelui serviciu, fondurile investite mãrindu-se sau scã-zînd în funcţie de cota de interes. ,Cînd România a devenit actor al scenei internaţionale, posesoare a armelor chimice, a tehnologiei folosirii laserului în scopuri militare, deţinînd capacitatea tehnologicã de a fabrica arme nucleare, precum şi posibilitatea de a-şi achiziţiona vectorii, spionajul Marilor Puteri a fost extrem de intens. Chiar dacã aceste dezvoltãri tehnologice cu scopuri militare nu au putut fi avansate din cauza lipsei unui suport economic real sau al oscilaţiilor umorale ale lui Ceauşescu, România comunistã prezenta totuşi un potenţial care nu putea fi ignorat. A fost perioada în care Securitatea a avut mult de lucru şi a atins punctul de vîrf al performanţei sale. Cînd economia s-a prãbuşit, viaţa socialã s-a ruinat iar activitatea politicã s-a rezumat la cultul personalitãţii lui Ceauşescu, spionajul s-a diminuat, o datã cu relaţiile economice şi diplomatice. Pericolul ca acele arme sã fie folosite în afarã s-a îndepãrtat. Multe ambasade şi-au închis porţile, au acoperit activitãţile consulare prin centre zonale, cu sediul în ţãri vecine (de regulã Ungaria şi Bulgaria) sau au încheiat înţelegeri pentru transfer de informaţii cu rezidenţele altor ambasade rãmase în ţarã. Multe reţele de informaţii au fost conservate sau puse la dispoziţia Marilor Puteri interesate şi active în procesul de îndepãrtare a regimului Ceauşescu. Aceste retrageri de interes au purtat numele de „izolarea României ceauşiste". Dupã revolutia din decembrie Occidentul s-a concentrat, cu insistenţã diplomaticã, pe distrugerea imediatã a capacitãţilor de folosire a armelor chimice şi pe desfiinţarea unitãţilor de rachete care le puteau transporta la ţintã. Cu aceasta ocazie s-a descoperit un fapt tehnic, dar semnificativ - ele nu puteau lovi decît Bulgaria. Creşterea activitãţii serviciilor de informaţii în spaţiul românesc, tervenitã în cursul anului 1989, nu a fost expresia interesului potenţialul general al ţãrii, ci pentru înlãturarea lui Nicolae şescu şi a regimului sãu. în planul secund, distrugerea Securitãţi} vizat deschiderea spaţiului românesc pentru o penetrare masivã, ceea ce dezvãluie un interes major şi secret, care nu trebuie neglijat.

Din punct de vedere „istoric" însã, chiar şi unele Mari Puteri cum sunt Statele Unite sau Franţa, au avut fluctuaţii în interesul arãtat spaţiului românesc. O singurã ţarã occidentalã nu şi-a încetat nici o clipã legãturile multiple cu România şi nu a abandonat nici o secundã activitãţile intense de spionaj pe teritoriul nostru: Germania. O afirmã foarte clar un as al serviciilor secrete româneşti, colonelul Filip Teodorescu: „Singura care nu a putut renunţa nici un moment la aceste activitãţi, le-aş numi de rutinã, a fost Republica Federalã Germania care a continuat sã-şi ţinã la zi, cu meticulozitate, datele culese pe parcursul anilor cu privire la ţara noastrã"677. Aceastã realitate subteranã fãcea din România un teren de luptã informativã între Germania şi Rusia, sub toate regimurile. Prin urmare, de la cel mai simplu cetãţean român şi pînã la ministrul de Externe sau preşedintele statului, indiferent cine ar fi, ar trebui sã se ştie cã singurele Mari Puteri care sunt interesate direct şi activ de România, au fost, sunt şi vor fi Germania şi Rusia, în mod normal, nu numai dupã criteriul istoric, dacã nu produce rapid o orientare decisivã cãtre centrul de putere anglo-saxon (SUA-Marea Britanic) şi acesta nu aratã un interes de lungã duratã, ţara noastrã ar trebui sã lase experienţele internaţionale şi sã se poziţioneze între aceste douã state europene cu prioritate. Povestea relaţiilor româno-germane, inclusiv de spionaj, este foarte veche şi nu lipsitã de importanţã pentru analiza noastrã, chiar dacã pare aici o digresiune literarã. Germania şi-a instalat reţele solide de informaţii în România o datã cu urcarea lui Carol I pe Tronul României, reflex al interesului acesteia de a atrage încã de timpuriu ţara noastrã în spaţiul sãu de influenţã. Paradoxal pentru orice român tipic francofil, dar perfect inteligibil pentru un analist atent al destinului european al României, Germania a vizat, între 1866 şi 1944, douã subiecte cheie ale intereselor sale în România, care au fost şi sunt şi astãzi principalele douã probleme ale statului român: puterea economicã şi puterea militarã. Terţiar, pentru constituirea unui suport popular al includerii României în sfera de influenţã germanã, s-au dezvoltat relaţiile culturale. Altfel spus, Germania a oferit timp de peste un secol României soluţia rezolvãrii problemelor sale economice şi, implicit,.a constituirii unei armate puternice. România a refuzat cu încãpãţînare aceste oferte repetate (fie din loialitate faţã de Franţa, fie din prostie), fiind nevoitã sã le accepte doar la ananghie şi anume statului nazist, sub Carol al II-lea şi sub Ion Antonescu. Carol I a fost primul care a avut aceastã viziune (secondat de unii politicieni de Dreapta — Carp, Marghiloman) şi tot regele întemeietor a permis infiltrarea serviciilor de informaţii germane în zona economicã şi militarã a României. Dupã primul rãzboi mondial, care a debutat cu activarea deplinã a reţelelor germane şi sabotarea cvasitotalã a Armatei române în numai cîteva zile, precum şi dupã dispariţia fizicã a lui Carol I şi preluarea Puterii de cãtre cuplul anglo-francofil regina Maria-Ionel Brãtianu, influenţa germanã a cunoscut un recul. S-a refãcut însã rapid pe cale economicã şi comercialã. A urmat colaborarea pe timp de rãzboi împotriva Uniunii Sovietice în care serviciile de informaţii germane şi române au fost mai apropiate ca oricînd, chiar dacã jucau de multe ori şi pe alte scene: germanii la Moscova şi la Budapesta, românii la Paris şi la Londra. Important pentru analiza noastrã asupra impactului pe care 1-a avut dezertarea lui Ion Mihai Pacepa asupra regimului Ceauşescu este sã arãtãm cã nu întîmplãtor trãdarea fostului ofiţer de Securitate este legatã de Germania. Deşi oficial România reia relaţiile diplomatice la rang de ambasadã cu RFG în 31 ianuarie 1967, dupã ce le reluase pe cele comerciale la 3 august 1963678, legãturile economice şi activitãţile de spionaj reciproc nu au încetat niciodatã, inclusiv în perioada stalinistã. Uniunea Sovieticã s-a ocupat intens de preluarea reţelelor de informaţii externe ale statelor ocupate în Est, şi în ce priveşte România, predarea reţelelor, mai ales a celor din spaţiul hitlerist, de cãtre Eugen Cristescu, fostul şef al SSI, fapt care ia asigurat supravieţuirea în faţa plutonului de execuţie. Cu acordul Moscovei — care avea ea însãşi nevoie de tehnologia ger, manã pentru a întreţine şi dezvolta tehnologia pe care o luase drept capturã la sfîrşitul rãzboiului —, România comunistã şi-a asigurat un import neîntrerupt de produse care constituiserã baza comercialã a relaţiilor din perioada nazistã cu firme ca Bayer, Farbenindustrie, Krupp etc. Fãrã a intra în detaliile acestor legãturi, ne intereseazã sã subliniem cã anii '50 ai relaţiilor comerciale româno-germane au fost dominaţi de produsele industriei chimice şi petrochimiei. ~on Mihai Pacepa a ajuns în aceastã zonã a relaţiilor germano-romane, pornind de la faptul întîmplãtor cã alesese sã devinã inginer chimist în acei ani în care puteai lua o diplomã pe

bazã de buletin (1951). încadrai în Securitate, pregãtit de sovietici pentru spionajul în strãinãtate şi trimis în Germania ca şef al Agenţiei economice de la Frankfurt pe Main (1956), Pacepa acţiona „sub acoperirea de reprezentant al întreprinderii de comerţ exterior Chimimport (şi) era şi şeful rezidenţei de spionaj din RF a Germaniei"679. Din aceastã calitate Ion Mihai Pacepa face o greşealã de amator, expresie a lipsei sale de profesionalism, şi pierde doi agenţi importanţi, Horobeţ şi Ciuciulin, în mîinile contraspionajului german. Cu aceastã ocazie, RFG şi Statele Unite „au identificat aproape întreaga reţea româneascã de spionaj din RFG, Anglia şi SUA"680. Pe baza informaţiilor sţrînse la ancheta din 1978, precum şi a cãrţilor dedicate lui Pacepa de Mihai Pelin şi de trei foşti ofiţeri care i-au cunoscut direct — Titu Simon, Neagu Cosma şi Nicolae Pleşiţã —, legenda adeziunii timpurii a lui Pacepa la democraţie, a colaborãrii sale din tinereţe cu americanii şi a infiltrãrii inteligente în serviciile de informaţii româneşti nu stã în picioare. Imaginea care se contureazã este a unui securist obişnuit, poate ceva mai corupt şi lacom, care a fost lansat şi dirijat de cãtre spionajul sovietic cu scopul de a „pasa" informaţiile obţinute de români din Germania spre Moscova, a unui securist care a ratat lamentabil misiunea în Germania şi a fost „întors" de germani (americani) cu ocazia cãderii celor doi agenţi ai sãi. Probabil cã a acceptat jocul pentru a-şi salva pielea. Apoi, el a devenit mult mai interesant ca agent dublu prin plasarea sa în mijlocul celei mai grave boli româneşti: corupţia. Chimistul Pacepa era alimentat cu cadouri, cu bani şi informaţii tehnice pentru a-şi croi drum la vîrful piramidei corupţiei din România comunistã. Cea mai importantã mutare fãcutã de serviciile de informaţii germane - cele mai bine informate asupra specificului românesc, cele mai bine integrate societãţii româneşti — a fost identificarea precisã, încã de timpuriu, a caracterului Elenei Ceauşescu,, Ambiţioasã, urmãritã de complexul de inferioritate, intrigantã nativ, Elena Ceauşescu nu fãcuse parte din categoria soţiilor plasate de agentura sovieticã a URSS în imediata apropiere a liderilor comunişti români. Aşa a ajuns ca soţia lui Nicolae Ceauşescu sã aleagã chimia din multiplele profesii pe care le putea îmbrãţişa formal, fãrã a fi vreodatã siguri cã s-ar fi priceput la vreuna. Adevãrat creator al Elenei Ceauşescu, împreunã cu Mihai Florescu şi cu Bodnar de la ICECHIM, speculîndu-i pînã în ultima clipã incultura patologicã, Ion Mihai Pacepa a navigat liber prin apele paranoiei cuplului Ceauşescu obsesia furtului de tehnologie occidentalã, obsesia rolului de mare jucãtor pe scena politicã internaţionalã, obsesia grandomaniei edilitare, obsesia transformãrii în bancher al ţãrilor subdezvoltate, obsesia rolului femeii în societate, obsesia unei independenţe absolute a României, obsesia permanentei şi neştirbitei iubiri arãtate de poporul sãu. Conform unei versiuni mâi recente, generate se pare de publicarea în România a informaţiilor din „Arhiva Mitrokhin", discreditarea internaţionalã şi în primul rînd americanã a lui Ceauşescu a fost comandatã de Moscova. S-au dezvãluit prin acel volum operaţiile de discreditare a unor lideri comunişti sau a unor disidenţi fãcute dupã un plan conceput de o secţie specialã a KGB, cu sprijinul larg al presei internaţionale şi cu acceptul tacit al americanilor. Informaţia se va verifica deplin dacã va putea fi legatã în viitor de date noi despre garanţiile secrete pe care le obţinuse Ceauşescu din partea americanilor şi pe care le-a pierdut prosteşte o datã cu renunţarea la clauza naţiunii celei mai favorizate şi cu sfidãrile absolut stupide aruncate în faţa vechilor sale legaturi la Washington. Fuga lui Pacepa din 1978 - deşi unii continuã sã o minimalizeze- a avut consecinţe dintre cele mai proaste pentru regimul comunist din România, dar din pãcate şi pentru România ca stat şi naţiune. Din acea varã a anului 1978, Nicolae Ceauşescu intrat în panicã, speriat cã toatã construcţia lui de imagine s-a prãbuşit. La aceastã crizã majorã personalã nu a gãsit decît o singurã soluţie şi anume acea unicã soluţie pe care o înţelegea, pe care o învãţase şi pe care se sprijinea întregul sãu minim fond educaţional: revenirea la stalinism. Se repeta cu altã denumire situaţia în care România mai fusese şi în dictaturile precedente, sub Carol al II-lea şi Antonescu, situaţie pe care am descris-o detaliat în volumele precedente şi care poate fi rezumatã prin urmãtoarea definiţie: De fiecare datã cînd românii au fost conduşi prin dictaturã, Puterea s-a concentrat în mîinile unui om bolnav de Putere, considerat providenţial, identificat drept soluţie pentru rezolvarea problemelor de fond, de la cele istorice pînã la cele curente, populaţia investind în el speranţa, sprijinul şi dragostea, ajungînd inconştientã sã-şi lege destinul personal, destinul naţional şi al

statului de acel individ pînã la cãderea lui ridicolã. De fiecare datã, populaţia, naţiunea şi statul au rãmas sã plãteascã oalele sparte de pe urmele dictatorilor sãi, neînvãţîndu-se minte şi aşteptînd în continuare un alt salvator. Nenorocirea este cã, de oriunde ar veni acesta, va exista întotdeauna un Pacepa lîngã el. şi pînã nu vom avea un sistem democratic viabil, fantoma dictatorilor noştri ne va bîntui gîndurile, împreunã cu umbra lãsatã de lumina pe care o proiecteazã Marile Puteri asupra nefericiţilor conducãtori români. Dar în acel decembrie 1989, intelectualul român şi milioane de alţi români încã nu ştiau aceste lucruri. Critica unei cãrţi neînţelese A doua carte care a contat în derularea multor intelectuali români a fost Arhipelagul Gulag a lui Alexandr Soljeniţîn. Soljenitîn a fost un ofiţer sovietic arestat pe front pentru cã în cîteva scrisori trimise unui prieten îl criticase pe Stalin. Pentru a parafraza titlul unui excelent roman politic al scriitorului Constantin Turturicã, „nimeni nu este obligat sã moarã tîmpit". în plus, aşa cum singur recunoaşte, corespondenţa sa conţinea programul constituirii unui nou partid în URSS şi proiectul declanşãrii unui „rãzboi postbelic" în interior. „Iatã de ce — scrie Soljeniţîn — anchetatorul meu nu trebuia sã inventeze nimic pentru mine". Dotat cu mare talent literar şi încãrcat cu suferinţa pe care a trebuit sã'b suporte în detenţie, Soljeniţîn s-a lansat mai întîi în literatura sovieticã, apoi a fost preluat ca mare autor de cãtre Occident. I s-a oferit premiul Nobel pentru literaturã. Pentru unii, apariţia cãrţii Arhipelagul Gulag în Occident „a fost tunetul, furtuna vestitoare. Bine am numit-o explozie atomicã, un fel de Hiroşima moralã" (Alexandru Paleologu). Pentru alţii (în primul rînd KGB-ul, apoi comuniştii lagãrului sovietic), cartea a fost un obiect de propagandã anticomunistã americanã, un instrument pe care pînã atunci (1973) îl ignoraserã, o potrivire perfectã pe campania dusã de SUA împotriva URSS. Unii au considerat cã a luat Premiul Nobel pentru valoarea literarã a cãrţii sale, alţii, cã 1-a primit pe criterii politice, cum îl mai primiserã şi alţi scriitori comunişti. în anul 1984 canalul francez Antene 2 i-a luat lui Soljeniţîn un lung interviu, în acest film, întrebãrile puse de reporterul francez erau atît de amatoristic dirijate, încît totul pãrea o fãcãturã propagandisticã, nepotrivitã valorii autentice a operei lui Soljeniţîn. Mai mult, marele scriitor era pus sã iasã în curtea casei sale din America, sã inspire adînc şi teatral aerul american în faţa camerei de filmat şi sã rosteascã patetic: „Libertate!", întrebat banal, convenţional, cum s-a apucat de scris, Soljeniţîn a rãspuns cã a citit Rãzboi şi pace a lui Tolstoi şi a hotãrît sã scrie o carte mai bunã decît asta. Punîndu-i-se întrebarea „de forţã": „Cum scrie?", Soljeniţîn a rãspuns cam aşa: „Mã aşez la birou cu un top de coli albe în faţã, îmi verific stiloul, apoi sting lumina şi Dumnezeu îmi conduce mîna pe hîrtie în întuneric" (!). Astfel de secvenţe pot fi tratate ca nişte licenţe artistice ce se întîlnesc destul de des la scriitori, muzicieni, pictori sau sculptori celebri. Unii aJung sã creadã în poveştile inventate tot de ei, alţii joacã aceastã comedie pînã la capãt, conştienţi de farsã. Marele Celine, acuzat de nazism şi de antisemitism, obişnuia sã îmbrace nişte haine rupte, ponosite, sã scoatã un scaun în curtea casei şi sã se aşeze pe el în vãzul trecãtorilor, pentru a-i convinge cã se cãieşte şi cã este un nenorocit, îl ploua, îl ningea, îl bãtea vîntul. Intra în casã doar la prînz pentru a mînca în secret din cele mai rafinate preparate culinare etc. Stilul rafinat ironic al lui Soljeniţîn şi fraza exersatã au convins de la început pe mulţi cititori cã se aflã în prezenţa unui scriitor valoros. Arhipelagul Gulag este o operã polemicã anticomunistã în care dominã stilul sarcastic şi pe alocuri moralizator, dominat de o cazuisticã excelent condusã. Apoi, pe mãsurã ce textul se deruleazã, încep sã aparã semne de întrebare în privinţa conţinutului, mai bine zis a informaţiei pe care o furniza autorul sub forme literare aproape desã-vîrşite. Iatã sinteza cîtorva lecturi, culese de autor în noiembrie 1989: 1. Toate relatãrile despre atrocitãţile, crimele şi abuzurile regimului comunist se referã exclusiv la perioada stalinistã, dîndu-le un caracter istoric precis, ca şi cum atrocitãţile, crimele şi abuzurile din perioada Hruşciov sau Brejnev n-ar fi existat. Or, pentru cititorul român, lunga listã de crime staliniste nu reprezenta o noutate, în România se dezvoltase sub Ceauşescu un adevãrat curent literar dedicat „obsedantului deceniu", în care crimele staliniste din România, identice cu cele din

URSS şi din tot lagãrul acesteia, erau descrise în amãnunt, în România apãruserã în tiraje de masã Galeria cu viţã sãlbaticã a lui Constantin Ţoiu (carte tradusã în Occident ca disidentã), Nişte ţãrani a lui Dinu Sãraru, primul mare roman politic despre drama colectivizãrii (tradus şi el în Occident ca operã de disidenţã), Caloianul şi Fiul secetei ale lui Ion Lãncrãnjan, opere modeste artistic, dar explicite politic (unul din capitole descria în premierã procesele şi asasinatele împotriva Opoziţiei, crimele de la Canal şi reeducarea de la Aiud), romanul Orgolii al lui Augustin Buzura, romanul Cel mai iubit dintre pãmînteni al lui Marin Preda, o adevãratã frescã a stalinismului, cu detalii din anchete, din puşcãriile comuniste, din lumea activiştilor de partid. 2. în România se lansase un curent literar mult mai curajos şi mult mai profund, cunoscut sub denumirea genericã „Desant", curent literar pe care îl cultivau tinerii scriitori optzecişti. Critica anticomunistã a unor scriitori ca Mircea Nedelciu, Cristian Teodorescu, George Cuşnarencu, Bedros Horasangian, Mircea Cãrtãrescu ş.a. lovea într-un loc precis şi cît se poate de contemporan: eşecul social al socialismului. 3. Chiar şi în perioada de acutã paranoia a lui Ceauşescu, cu douã zile înainte de Congresul al XlV-lea, Mircea Cartãrescu citea în cenaclu textul Pãpuşarii, cu referire directã la cuplul prezidenţial, iar Dinu Sãraru publica un roman stupefiant, Speranţa, în care comunismul este dus la groapã, iar tinerii ies în stradã pentru a provoca o nouã revoluţie. Cartea lui Sãram ataca, nu stalinismul sau „obsedantul deceniu", ci comunismul sub Nicolae Ceauşescu. 4. Sunt foarte numeroşi românii care au avut cel puţin o rudã arestatã, închisã sau asasinatã de comunişti în perioada stalinistã. Povestea Gulagului românesc le era cunoscutã de la sursã. şi dacã nu, aveau o rudã, aveau un prieten, un coleg de serviciu, o cunoştinţã. Dacã este adevãrat ce a scris cotidianul România liberã, cã peste 2 milioane de români au avut de suferit atrocitãţi comuniste, atunci fenomenul cunoaşterii acestei realitãţi a fost extrem de extins. Iar fenomenul cunoaşterii a evoluat prin toate straturile societãţii, nu numai printre intelectuali, pentru cã a existat colectivizarea, a existat deportarea unor comunitãţi întregi, au existat milioane de ţãrani care înainte votau cu ţãrãniştii, cu liberalii şi cu legionarii şi sute de mii de bãrbaţi români simpli care luptaserã pe front împotriva Uniunii Sovietice. 5. Arhipelagul Gulag conţine şi o pledoarie voalatã pentru mãreţia Rusiei, un apel la statutul ei de Mare Putere, sub orice regim. Nimic bun şi optimist pentru români. 6. în sfîrşit, în volumul l al romanului Arhipelagul Gulag se gãseşte o particularitate a naraţiunii care îl poate deruta pe un cititor atent. Capitolele împãrţite de Soljeniţîn pe schema abuzului stalinist (arestarea, ancheta, procesul, transportul, detenţia etc.), conţin, alãturi de cazuistica aflatã de la diferiţi martori, şi propria sa trecere prin schema Gulagului. Or, între cazurile oribile pe care le descrie şi cazul sãu existã stridenţe evidente. Pentru aceastã ultimã observaţie sunt dator o explicaţie mai largã. Arestãrile se fãceau noaptea, cu percheziţii violente, cu dube negre, cu lovituri şi injurii. Soljeniţîn scrie: „Eu am beneficiat probabil de cea mai uşoarã formã de arestare dintre cîte se pot închipui. Ea nu m-a smuls din braţele celor apropiaţi, nu m-a rupt de viaţa familialã atît de scumpã nouã"681, în privinţa anchetei, dupã o analizã plinã de stil asupra celor 31 de forme de torturã aplicate de NKVD şi GRlj şi a unei cazuistici şocante, Soljeniţîn scrie: „Anchetatorul meu n-a folosit cu mine alte torturi în afarã de privarea de somn, minciuna şi intimidarea - metode întru totul legale"682. Fragmentul nu poate fj înţeles decît în notã ironicã. Dus într-un grup de arestaţi, Soljeniţîn refuzã sã-şi care geamantanul, pe motiv cã este ofiţer şi nu carã. NKVD-iştii îl ascultã şi dau sã care geamantanul unui prizonier german. Citind aceastã scenã, un român nu-şi putea închipui pe generalul Macici, pe colonelul Hotineanu sau pe alt înalt ofiţer cerînd securiştilor sã-i care geamantanul! Cîteva pagini mai încolo, celebrul disident sovietic declarã: „Acel cititor care aşteaptã ca aceastã carte sã fie o demascare politicã poate s-o închidã aici"683. Detenţia sub regimul stalinist este descrisã în toate aspectele ei monstruoase, cu celulele sordide, cu zeci de oameni înghesuiţi fãrã aer, cu bolnavi şi morţi, cu oameni arestaţi ilegal şi uitaţi în carcere, cu sinistrele beciuri de la Liublianka. Dus în celula 53 de la Liublianka, Soljeniţîn constatã cã trebuie sã întreţinã parchetul (!), sã priveascã afarã printr-o fereastrã imensã, sã returneze cãrţile la bibliotecã unei bibliotecare blonde în zece zile, sã nu facã mizerie dupã ce primeşte pachet, sã poarte lungi discuţii cu colegii de celulã. „Aşadar - scrie

Soljeniţîn -, iatã care sunt posibilitãţile noastre: sã ieşim la plimbare, sã citim cãrţi, sã ne povestim unul celuilalt trecutul propriu, sã ascultãm şi sã învãţãm, sã discutãm şi sã ne educãm! şi drept rãsplatã - un prînz din douã feluri de mîncare! Incredibil!"684. Orice deţinut politic român poate fi invidios, în materie de judecatã, autorul Arhipelagului Gulag se simte nevoit sã facã o distincţie clarã între felul cum se desfãşura judecata în perioada stalinistâ şi felul cum a fost rejudecat sub Hruşciov. Un electrician, A.D. Romanov, este judecat în 1937 astfel: „A fost tîrît în goanã pe scarã de doi gardieni, pînã la etajul al treilea (liftul probabil funcţiona, însã cum deţinuţii erau într-un necontenit du-te-vino lucrãtorii închisorii nu 1-ar mai fi putut folosi). Trecînd pe lîngã un deţinut care tocmai îşi primise condamnarea, au intrat în salã. Judecãtorii care formau Colegiul Militar se grãbeau atît de tare, încît nici nu se aşezaserã pe scaune, stãteau toţi trei în picioare. Gîfîind din greu (ancheta lungã îl epuizase), a rostit numele şi prenumele. Judecãtorii au mormãit ceva, au schimbat priviri între ei, şi Ulrich — iar el! — a pronunţat: «Douãzeci de ani!» şi pe Romanov 1-au scos în fugã afarã, şi tot în fugã 1-au introdus pe urmãtorul", în 1963, Soljeniţîn ajunge în acelaşi loc: „Am avut prilejul sã urc şi eu pe aceeaşi scarã (am refuzat înadins liftul ca sã pot examina scara), dar în compania politicoasã a unui colonel, secretarul organizaţiei de partid. Din întreg Arhipelagul doar mie mi-a hãrãzit destinul aceastã fericire! şi în sala înconjuratã de o colonadã rotundã, unde, se spune, au loc şedinţele plenare ale Tribunalului Suprem al Uniunii, cu o masã uriaşã în formã de potcoavã şi cu încã una rotundã şi şapte scaune vechi la mijloc, m-au ascultat şaptezeci de colaboratori ai Colegiului Militar, acela care i-a judecat cîndva pe Karetnikov, Romanov şi alţii, şi alţii..."685 Sarcasmul salveazã însã şi aceastã scenã, dar deja a început sã sune cam fals. în sfîrşit, transportul de la anchetã în lagãr, în puşcãriile din Siberia, în coloniile de muncã se fãcea cu nişte vagoane carcerã (vagoane zak), în care aerul devenea insuportabil pe timp de varã, iar barele de fier se lipeau de carne în timpul iernii. Legaţi cu lanţuri în compartimente de tablã şi sîrmã groasã, deţinuţii politici mureau pe capete sau ajungeau la destinaţie cu minţile pierdute. Soljeniţîn povesteşte cum a fost transportat cu un vagon de cãlãtori („aproape nu se deosebeşte de cãlãtoria în stare de libertate"), sub supravegherea unei escorte speciale care „se poartã prieteneşte şi chiar îţi vorbeşte cu dumneavoastrã"', în compartiment se urcã şi alţi cãlãtori, în staţii se poate coborî pentru dezmorţire. înainte de staţia Pereborî - scrie Soljeniţîn - „am vãzut cã în compartimentul vecin era un loc liber la fereastrã şi m-am mutat acolo"686. Poate neînţelegerea subtilitãţilor limbii engleze, poate starea deprimantã în care se aflau mulţi cititori români în acei ani le-au întunecat privi, rea lucidã asupra valorii de document a acestei cãrţi, însã povestea personalã trãitã de Alexandr Soljeniţîn în Arhipelagul Gulaguluj 'sovietic era suspect de frivolã în comparaţie cu ce trãiserã în realitate sute de mii de deţinuţi politici români şi mai mult ca sigur şi ruşi. în plus de asta, şocul mediatic care îl lansase internaţional pe Soljeniţîn se sprijinea fundamental pe ideea şocului politic produs de dezvãluirile sale, de informaţiile pe care le aducea în premierã (!) despre Gulagul sovietic, pe starea de şoc provocatã cititorilor occidentali de aceste revelaţii. Şocul ãsta în Est nu s-a produs, fie pentru cã aceastã carte a fost interzisã prosteşte, fie pentru cã în Est ea nu aducea nici o noutate, nimic necunoscut cititorilor. Dacã în România, de exemplu, regimul dictatorial al lui Ceauşescu ar fi aprobat publicarea cãrţii, Arhipelagul Gulag ar fi fost golit - numai prin simplul gest de indiferenţã faţã de sensul contemporan al textului — de orice sens politic de actualitate. Ar fi fost mai mult ca sigur comparatã cu cartea fundamentalã a lui Marin Preda, i s-ar fi gãsit defectele şi ar fi fost aşezatã liniştit în raftul cu volume antistaliniste de care, vorba aia, comunismul „evoluat" nu se mai temea. Astãzi, Alexandr Soljeniţîn este uitat, cãrţile lui abia dacã se mai editeazã, iar dacã vine vorba despre el, se vorbeşte numai despre calitatea lui de disident, ceea ce este nedrept. La Tîrgul de Carte Bucureşti din 2003 şi 2004 s-a gãsit la sutele de standuri un singur titlu de Soljeniţîn. Se mai vorbeşte şi de rolul politic internaţional pe care 1-a jucat Arhipelagul Gulag în momentul declanşãrii campaniei finale împotriva sistemului comunist. Se pierde astfel şi superba claritate stilisticã a cãrţii O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, refuzatã la premiul Lenin în 1964, deşi Soljeniţîn se luptase din toate puterile sã îl ia. Editorul lui avea sã declare: „Dacã Soljeniţîn ar fi primit atunci premiul, destinul lui ar fi fost, poate, cu totul altul..."687.

Încãrcat şi cu deziluzia acestei lecturi, intelectualul nostru nu putea simţi altceva, în acel început de iarna al anului 1989, decît o disperatã nefericire pentru nedreptatea care i s-a fãcut lui Marin Preda, rãmas prizonier al limbii române şi autor al unei cãrţi mult mai valoroase decît Arhipelagul... unui Soljeniţîn dubios. Acelaşi Soljeniţîn a luat-o repede razna dupã 1989 şi a fost discret şi cu zîmbete reci ascuns pe dupã cortina Istoriei, chiar de occidentali. La baza acestei proiecţii pesimiste de imagine s-a aflat tot o diversiune, în plin regim brejnevian, KGB-ui pusese în acţiune o adevãratã reţea internaţionalã pentru discreditarea lui Soljeniţîn, aşa cum aratã astãzi documentele publicate în Franţa, într-un raport secret al Agenţiei Novosti din 22 februarie 1974, dupã ce se fãcea bilanţul acţiunilor de denigrare a lui Soljeniţîn în întreaga lume, directorul agenţiei de presã sovietice preciza: ,JLe travail de deconsideration de Soljenitsyne est mene en cooperation avec le KGB"6BS. Principala acuzã adusã cãrţii lui Soljeniţîn era „cã se opune destinderii" între Est şi Vest. Ridicolul situaţiei şi ironia Istoriei fac ca tocmai destinderea autenticã sã fie aceea care sã-1 marginalizeze pe marele scriitor rus. Ajuns în Germania, Soljeniţîn este acuzat public: „Sunteţi mai rãu decît kaghebiştii!", iar în Danemarca, la o întîlnire fastuoasã cu scriitorii danezi, membri ai Uniunii Scriitorilor Danezi, i s-a spus în faţã: „Noi toţi vã urîm! Oameni ca dumneata ar trebui spînzuraţi"689. Iatã dezvãluirea uriaşei mize pe care contase KGB-ui atunci cînd a hotãrît declanşarea procesului de salvare din crizã a colosului sovietic: spaima oamenilor de rãzboi nuclear şi aranjamentele secrete, de negociere, pentru reunificarea germanã. A funcţionat. Aşa se face cã, vãzîndu-1 pe generalul Militaru la televizor în dupã-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, scepticismul literar al intelectualului mediu s-a adãugat scepticismului politic. La acea datã nu ştia prea bine cine este Ion Iliescu. L-a vãzut pentru prima oarã pe micul ecran, prezentat drept „revoluţionar". Parte a marei mute care se uita în acele ore la televizor, intelectualul ales de noi drept fin exponent al mediei naţionale a urmãrit evoluţia lui Ion Iliescu şi a revoluţiei cu maximã atenţie. Intelectualul acesta nu şi-a arogat nici un merit şi pînã astãzi nu a formulat nici o criticã. Un sondaj de opinie dat publicitãţii la 29 mai 2003 de Institutul de Studii Sociale arãta cã 87% din români nu au ieşit niciodatã în stradã pentru un protest în decursul celor 15 ani scurşi de la revoluţia din decembrie 1989. Din 21 de milioane de oameni, peste 18 milioane n-au participat niciodatã la o grevã, la o manifestaţie, la un marş, la vreun , protest stradal. Singura descoperire pentru intelectualul cu lecturi interzise este cã multe milioane de români au trãit acel moment istoric la televizor, în timp ce alţii, o minoritate extrem de restrînsã, fãceau istorie revoluţionarã şi postrevoluţionarã.

SFÂRŞITUL PĂRŢII I

Partea a II-a Eşecul democraţiei române

Istoria Loviturilor de Stat Din Romania Alex Mihai Stoenescu Vol 1-4_1

Recommend Documents