Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie Q: Care era idealul moral si idealul politic prezentat in carte? - by Sashenka
‘Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie’, opera baroca, numita de B. P. Hasdeu ‘falnic monument de literatura, politica, filozofie si elocinta la strabunicii nostri ‘, scrisa in spiritul Renasterii, este o carte de invatatura, un manual de educatie morala si politica si in acelasi timp un testament pentru urmasi, cuprinzand sfaturi, maxime si invataturi ale domnitorului Neagoe Basarab (15121521) pentru fiul sau si urmasii acestuia la tronul Tarii Romanesti. Apartinand genului parenetic (categoria sfaturilor, indemnurilor etc), ‘Invataturile…’ folosesc izvoare bizantine si slave, restructurate insa dupa un plan care nu se mai intalneste in nicio scriere similara. Intre izvoarele folosite de Neagoe Basarab se afla scrieri religioase, indeosebi ’Biblia’ , cu ‘Vechiul si Noul Testament ‘ si cartile populare care circulau in epoca, ‘Varlaam si Ioasaf’, ‘Alexandrina’, ‘Fiziologul’, ‘Calatoria Maicii Domnului in iad ‘, legenda despre ‘Lemnul crucii’. Lucrarea este impartita in doua parti, prima parte cuprinzand o expunere teoretica a doctrinei clasice a monarhiei bizantine, dupa care este inserata o apologie de texte pedagogice, menita a ilustra ideile generale expuse la inceput. Cele mai importante capitole sunt acelea care trateaza despre modul in care domnul trebuie sa-i cinsteasca pe boieri sau sa-i pedepseasca in anumite cazuri (capitolul 5), despre alegera dregatorilor si scoaterea lor din functii (capitolul 6), despre cum trebuie sa se comporte la masa si despre neajunsurile betiei (capitolul 7), despre ‘solii si razboaie’ (capitolul 8, cel mai extins, si, in intregime original), despre cum trebuie sa judece domnul pe supusii sai (capitolul 9). Sfaturile cu caracter laic, practic, dina ceste capitole, sunt urmate de lungi dizertatii religios- morale pe aceeasi tema, pe care autorul le-a preluat din cartea unui autor bizantin din sec al XI-lea, Simion Monahul. Prin interesul pentru zugravirea principelui ideal, ‘Invataturile…’ se dovedesc intrutotul contemporane secolului lui Machiavelli. Exista in ‘Invataturile…’, ca si in ‘Principele’ lui Machiavelli, o intreaga tehnica a stapanirii de sine, avertismente fata de comportamente ce ar pune in primejdie prestigiul domnului si puterea sa. In ceea ce priveste metodele de carmuire, ‘Invataturile…’ sunt net impotriva
amoralismului politic ce domina in Europa Renasterii. Neagoe pledeaza impotriva hotaririlor luate dupa bunul plac al domnului, impotriva uciderilor fara judecata ori a judecatilor sumare, concepand guvernarea ca implinire a unei legi a carei suprema tinta este indreptarea oamenilor, si nu supunerea lor. Daca scrierea si-a pastrat vioiciunea si prospetimea, putand fi citita astazi cu un interes mai mult decat documentar, faptul se datoreaza tocmai insusirilëor structural-literare, in care sunt transmise ideile si care abunda in imagini si formulari. In stilul retoric, vocea impersonala a naratorului, care priveste evenimentele dintr-un exterior auctorial, este inlocuita de implicarea totala in discurs, acesta prezentand marcile auctoriale specific:adresare directa exprimata prin frecvente vocative, persoana a doua a pronumelor si a verbelor. Pe acestea se aplica ornamentele artei oratorice : amplificarea discursului, perioada frastica, ritmarea frazei, atitudinea persuasiva accentuata, folosirea unor figuri de stil specifice, metafora, alegoria, parabola. Timpul narativ este prezentul, creand totusi o impresie de irealitate, de voce venind de dincolo de timp, tocmai din aceasta proiectie a intregului spatiu epicizat intr-un abis temporal al vremurilor viitoare. ‘Invataturile…’ lui Neagoe Basarab tin de o indelungata experienta a vietii, de conturarea unor norme de conduita pentru un personaj situat cel mai sus in ierarhia laica a vremii. Stilul gnomic al textului aminteste de vechile sentinte ale clasicilor greci, de posibilitatea acestora de a apela la inteligenta zeiasca, la oracole si la profeti divini. Read more: http://articole.famouswhy.ro/invataturile_lui_neagoe_basarab_catre_fiul_sau_teodosie/#i xzz1EZPH6fHY
Top referate
Admitere
Teste
þÿ
Astronomie Biologie Chimie Desen Diverse Drept Economie Engleza Filozofie Fizica Franceza Geografie Germana Informatica Istorie Marketing Matematica Medicina Psihologie Romana
• CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie) • Comertul cu amanuntul (economie) • IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept) • Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse) • O scrisoare pierduta (romana) • O scrisoare pierduta (romana) • Ion DRUTA (romana) • COMPORTAMENT PROSOCIALCOMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie) • COMPORTAMENT PROSOCIAL-
Utile
C
þÿ
LITERATURA CRESTINA Vizite: ? Not
r4k4kp Trasaturi generale Literatura crestina a alcatuit o unitate autonoma in interiorul culturii antice. in mul privinte, ea nici n-a apartinut antichitatii, prefigurand mai degraba evul mediu. De ruptura cu traditiile antice n-a fost si n-a putut fi totala, literatura crestina exprima masura o mentalitate si o ideologie noua. Autorii crestini, exponentii noii religii in convertesc in interesul religiei lor metavalori ca obsequium si sanctitudo, pentru a raspandi cuvantul Domnului. Pe de alta parte, crestinii impun valori noi, ca „gratia" coborata printre ei ca sa le intareasca existenta, si „binecuvantarea", benedictio, a de divinitate si de puternicii episcopi crestini. Totodata, cum am aratat, crestinism abandoneaza complet opozitia roman/Barbar. Pe de alta parte, chiar atunci cand s talent, scriitorii crestini nu urmareau cu prioritate obiective literare. Pe cand chiar necrestini de retete medicale considerau ca ei fauresc in primul rand literatura. Cu mai notat de fapt, scriitorii crestini confereau discursului lor vocatii polemice si do manifeste, considerau ca ei exprima, apara si propaga cuvantul revelat de Dumne Reiteram observatia ca ruptura fata de literatura necrestina n-a fost totala. Se poa degraba vorbi de o alternanta intre discontinuitate si continuitate. Autorii crestini izoleaza de tendintele estetice generale ale literaturii latine. Ei sunt inrauriti de cul pagana a vremii, pe care concomitent o combat si incearca s-o integreze. De fapt literatura crestina debuteaza tarziu, la sfarsitul secolului al ll-lea d.C. si la inceputul veacului urmator. Pentru ca nu pot fi considerate pendinte de literatura inscriptiile funerare mai vechi din catacombe, scrise intr-o latina rudimentara. De f chiar la Roma, limba oficiala a bisericii crestine fusese initial greaca, in care erau redactate textele sacre. Pana la urma emerge insa si o literatura crestina in latine propagata in Italia, Africa si in alte zone occidentale ale Imperiului. Cu unele excep scriitorii crestini atesta ca religia noastra nu ramane total straina de marile traditii culturale si filosofice ale antichitatii. Ei preiau, in functie de formatia lor retorica, in necrestina, idei si concepte ale paganilor, prin excelenta neoplatoniciene, si se ex intr-un stil clasicizant. Preocuparile lor religioase vor asuma initial un caracter inde apologetic, adica dirijat spre combaterea paganismului, pentru a imbraca ulterior orientare patristica, menita sa reprobe numeroasele erezii, ca donatismul, arianis care se dezvolta in sanul comunitatilor crestine. S-a ajuns de fapt la un simbolism de tip gnostic: problemele pacatului si ale mantuirii au dobandit un statut privilegi reflectiile autorilor crestini. Totodata multi dintre autorii crestini provin din Africa r Prin ei, Cartagina pare aproape sa-si ia revansa asupra vechii Rome. Nu intamplat polemica purtata impotriva lui Augustin, un episcop din Italia il va acuza pe marele si teolog african de perfidie punica! Pe de alta parte, unii scriitori crestini au realizat opere deosebit de performante di de vedere artistic: Tertuilian, Lactantiu, indeosebi Augustin, insa si altii, printre pro Prudentius, printre poeti. Unele texte de proza capata o coloratura romanesca. Liri
COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie) • Starea civila (geografie)
• domnisoara hus • legume • istoria unui galban • metanol • recapitulare • profitul • caract • comentariu liric • radiolocatia • praslea cel voinic si merele da aur
autentic se impleteste cu accentele retorice si cu limbajul declamatoriu, in numero opere literare crestine. Exponentii literaturii crestine, in majoritatea lor, adera la c treilea clasicism1. Minucius Felix Unii cercetatori moderni considera ca Tertuilian ar fi fost primul autor crestin impo literatura latina, iar Minucius Felix al doilea. Dar, in orice caz, testimoniul de apolo latina oferit de Minucius Felix ilustreaza prima faza a atitudinii comunitatilor cresti de Imperiu si societate, caracterizata de cautarea unei anumite concilieri, in vrem Tertuilian da seama mai ales de etapa urmatoare, cea a refuzului structurilor tradi date. Marturia lui Minucius Felix rezida in elegantul dialog intitulat Octauius. Dispunem de putine informatii cu privire la viata lui Marcus Minucius Felix. Se pare originar din Africa romana, unde, inainte de convertirea la crestinism, ar fi fost un talentat. Opinam ca ar fi trait si scris mai degraba in a doua jumatate a secolului al d.C, decat in prima parte a veacului subsecvent2. Titlul unicei opere conservate a l Minucius Felix, adica „Octavius", Octauius, se refera de fapt la unul dintre personaj textului, care este, cum am semnalat imediat mai sus, convertit intr-un mic dialog maniera ciceroniana. Octauius constituie de fapt primul dialog vreodata scris de a crestini. Discutia se desfasoara in clipe de tihna, pe malul marii, la Ostia, intre aut prieteni ai lui: crestinul Octavius lanuarius si paganul Caecilius Natalis. Controvers purcede de la o statuie a lui Serapis, pe care o saluta Caecilius. Urmeaza o discuti teme religioase, arbitrata de autor si desfasurata, fara inversunare, potrivit acordu prealabil stabilit intre antagonisti (MIN., l-4). Caecilius incepe prin a apara vechile religioase si prin a reproba doctrina crestina, atitudinea exponentilor ei (MIN., 5-l3) Octavius ii raspunde, exaltand bazele teoretice ale crestinismului si morala lui (MI 37). in final, Caecilius pare sa se recunoasca invins si sa accepte crestinismul (MIN. 40). Moderatia caracterizeaza intreaga dezbatere, care nu comporta o drama colectiva, conversatie eleganta, intre intelectuali rafinati. Octavius respinge acuzatiile aduse crestinismului, pornind de la unele elemente neopitagoreice, care par a conduce p spre un crestinism filosofic, mai degraba integrat traditiei culturale antice decat os realitate, integrarea este incompleta. Octauius raspunde orizontului de asteptare a literatilor vremii, foarte competenti in materie de literatura si de filosofie antica. P acestia, Minucius Felix incearca sa-i convinga, sa-i atraga de partea noii religii. Scri expune ideile cu precautie si eleganta, desi cu ardenta convingere, care cauta mai mijloace subtile de persuasiune. Octauius constituie un relevant exemplu de suaso controversa crestine. Dupa exemplul lui Cicero, Minucius Felix isi structureaza cu a dialogul, astfel incat discutiile sa se desfasoare lin si firesc. Punerea in scena evoc treacat, murmurul valurilor si frumusetea peisajului ambiant*. Scriitura comporta o exprimare de o puritate aproape clasica. Frazele sunt ample, clare, ciceroniene, b intr-o ornamentatie stilistica plasticizanta. Este limpede ca, desi ruptura cu vechile structuri mentale antice nu poate fi escamotata, Minucius Felix se straduieste sa dovedeasca existenta unei continuitati, sa demonstreze prezenta unor punti de le intre vechiul discurs mental si vesmantul lui stilistic, pe de o parte, si noua credint crestina, pe de alta3. Tertuilian Ponderatiei subtile a lui Minucius Felix i se contrapune vehementa lui Tertuilian, d un scriitor inzestrat cu un talent literar remarcabil. Propensiunea spre montanism l determinat oare sa preconizeze contestarea globala, apriga a societatii antice? Sa - cum este probabil - recuzarea structurilor socio-politice si cultural-religioase l-a i spre aderarea, in ultima instanta, la erezia montanista, deosebit de aspra fata de I si de obiceiurile lui? Opera ampla a lui Tertuilian dezvaluie inflexibilitate crescanda evolutie spirituala, din care nu lipsesc angoase rascolitoare. Quintus Septimius Florens Tertullianus era, ca si Minucius Felix, originar din Africa El s-a nascut la Cartagina, in jurul anului 160 d.C, din parinti necrestini. Tatal sau e centurion in garda proconsulului provinciei Africa. Tertuilian a studiat cu asiduitate Cartagina retorica, dar si dreptul, de fapt toate ramurile culturii antice. Trebuie tot incercat anumite frustrari si complexe, datorita originii sale relativ modeste, si mai si fi cenzurat cu asprime un S-a detectat totusi un bizar simbolism si in construirea cadrului dialogului, care ar concomitent realist si „criptocrestin", cu subtilitate. Barcile trase pe plaja Ostiei ar pe cele ale Tiberiadei, in vreme ce jocurile inocente ale copiilor de pe acelasi tarm aminti cuvantul lui Cristos (MIM, 4). eros navalnic, pulsiuni psihice deosebit de put S-a crestinat in jurul varstei de 30 de ani si s-a remarcat cu rapiditate prin forta el insa si prin austeritatea morala. A fost ales preot si a militat cu fervoare pentru crestinismul intransigent, sub flamura unei mentalitati organic protestatare, efen/e
si aprige. Sufletul sau vesnic nemultumit, incarcat de fermenti spirituali contradict inflexibilitatea sa doctrinara l-au determinat, spre sfarsitul vietii, indeosebi prin 20 sa adere la erezia montanista. Secta creata de Montanus, prin 160-l70 d.C, predic extrema austeritate, intoarcerea spre moravurile crestinismului initial si refuzul ori pactizari cu lumea necrestina. Mai tarziu, Tertuliian s-a despartit si de montanisti, creeze o secta proprie, inca mai intransigenta. Se pare ca Tertuliian ar fi murit la o foarte inaintata. Activitatea literara foarte fecunda a lui Tertuliian s-a desfasurat intre 197 si 222 d. pastrat 31 de lucrari, in vreme ce alte 11 s-au pierdut4. Nu vom putea mentiona si prezenta toate scrierile conservate. Din primii ani de creatie literara dateaza scrier au fcst: „Catre martiri", Ad martyres, „Catre pagani", Ad nationes, si mai ales .Apol Apologeticum. Ad nationes, in doua carti, incorporeaza o virulenta condamnare a paganismului. Termenul de natio, de fapt „semintie", subinteles „straina", desemn unui ebraism transpus in greaca si apoi in latina, „necredinciosii". Cum am mai ara „strainul" sau „celalalt" nu mai era Barbarul, ci necrestinul. in aceasta scriere sunt violent paganii persecutori si sunt respinse acuzatiile de imoralitate aduse de ei cr De asemenea sunt satirizate implacabil traditia culturala necrestina, modul de viat religia, ideile societatii oficiale. Apologeticum constituie opera cea mai importanta Tertuliian si totodata baza apologeticii crestine. Apararea dreptei credinte asuma f unui discurs, adresat guvernatorilor provinciei Africa si structurat dupa normele or clasice. in cursul expunerii, Tertuliian intoarce cu abilitate, impotriva adeptilor cult religioase traditionale, acuzatiile aduse de ei crestinismului. Tertuliian prezinta si chintesenta doctrinei crestine (Apoi., 15, 8-27). Crestinismul trebuie confundat cu un sistem filosofic aApoi., 46-49). Mai ales insa il preocupa re succesiva a obiectiilor aduse crestinilor, crimele si imoralitatea de care erau invinu neparticiparea la cultul imperial si la serbarile pagane, detestarea statului si societ romane. Ceea ce confera validitate artistica Apologiei este tocmai inversunarea manifestata impotriva societatii traditionale, minate de orgoliul, viciile si erorile ei. 200 d.C, Tertulfian publica „Despre subterfugiul ereticilor", De praescriptione here care prefigureaza intreaga literatura patristica si va servi ca text de baza bisericii Tertuliian blameaza cu pasiune ereziile, care incepusera sa se dezvolte pe corpul crestinismului: orice secta care nu se inscrie in traditia apostolica trebuie respinsa Ardentul rigorism al lui Tertuliian emerge intr-o lucrare ca „Despre tinuta femeilor" cultu feminarum. Aici, scriitorul recomanda fecioarelor sa poarte un val pe fata nu la biserica, ci si pe strada si in reuniunile publice. „Despre post impotriva materialistilor", De ieiunio aduersus psychicos, traduce consecintele adeziunii lui Tertuliian la montanism. Montanistii si adeptele lor, profe asteptau permanent reintoarcerea lui Cristos, in haine de judecator, sub semnul D Sfant. De aceea Tertuliian exalta asceza si abstinenta, preconizate de montanisti. reproba, pe un ton pasional, adeptii Refutarea ereziilor implica principii ale dreptului roman. Sectele eretice ar vehicula deghizate de idolatrie pagana. bisericii oficiale, „materialistii" (psychici), care ar v mijlocul unei vieti carnale si animalice, pe cand montanistii, „spiritualistii" (pneum duce o existenta cu adevarat demna. Idei similare apar In alte lucrari, unde este s conditia umana, ca in „Despre spirit", De anima, sau „Despre exortarea castitatii", exhortatione castitate etc. Iar „Despre carnea lui Cristos", De carne Christi, posteri 212 d.C, proclama realitatea corpului omenesc al lui Cristos. Tertuilian declara ca oficiala ar pactiza cu dusmanii ei, ca iarta prea usor pacatele, care n-ar reclama ingaduinta. Trebuie sa prevaleze justitia, si nu toleranta. Ideile si arta lui Tertuilian Tertuilian a fost fondatorul apologeticii latine si totodata unul dintre initiatorii patri abordeaza problemele cardinale ale Dreptei Credinte, precum cele ale raului, mor noi, fauririi unor structuri mentale inedite, trinitatii etc. Tertuilian consemneaza as relevante ale vietii urbane a vremii. A fost cu adevarat un luvenal crestin. Combus interioare, cultului ascezei si fermitatii doctrinare le corespunde o indignare perma Vehementa critica traduce exigente oratorice traditionale, insa si un temperament exploziv, precum si un supraeu foarte exigent. intr-o reputata teza de doctorat, Je Claude Fredouille a apreciat ardoarea „sacra" a polemistului, ca expresie a modelu omului manios, „l'homme en colere", si a stilului pasional. Confruntarii pacifice a sistemelor de gandire, practicate de intreaga cultura antica, i se substituie razboiu idei. Nu exista, afirma Tertuilian, cale de mijloc intre adevar -totdeauna revelat - si Totusi preconizarea implacabila a interdictiilor religioase, cultural-sociale, morale compensata de clamarea rolului pozitiv al indurarii, postului si penitentei, chiar de anumit pragmatism. Tertuilian, desi preconizeaza discontinuitatea, ruptura cu soci cultura traditionala, opereaza o abila conversiune a experientelor literare necresti
vederea optimizarii propagandei pe care o intreprindea. Deoarece Tertuilian, cum aratat, era un competent cunoscator al retoricii, filosofiei si dreptului societatii traditionale. Am aratat mai sus ca Tertuilian manuieste schemele oratoriei consacrate, subtilita retorice4bis. Sintaxei ciceroniene a discursului, intemeiata pe triada clasica (a inst delecta, a emotiona), i se aliaza o scriitura foarte colorata, adesea caustica, o pati baroca si mai ales expresionista. Desigur, abunda reminiscentele livresti, locurile c imprumuturile lexicale din opera lui Apuleius. insa Tertuilian se adreseaza si latinei colocviale a epocii, ca sa-si faureasca un vocabular foarte expresiv. Utilizeaza si pr populare. De asemenea, el creeaza cuvinte ori conotatii noi, pentru a ilustra conce inedite, caci inzestreaza metalimbajul teoretic al crestinismului cu termeni ca „trei trinitas, sau „persoana", persona (care primeste o acceptie total necunoscuta cult traditionale). Limbajul lui Tertuilian, desi pitoresc si foarte pregnant, este adesea si obscur, aproape ermetic. Acest limbaj complicat se adapteaza spiritualismului exa al autorului. Oricum, suflul viguros al demonstratiei ideilor, relieful deosebit de pre imagisticii, expresivitatea scriiturii i-au asigurat lui Tertullian statutul de al doilea talent artistic prilejuit de literatura crestina. Autori ca el compenseaza reculul inre de proza necrestina a secolului al lll-lea d.C.5 Alti prozatori ai secolului al lll-lea intr-adevar, eforturile lui Tertullian au avut continuatori abili. O reala efervescenta, veritabila creativitate se pot degaja din dezvoltarea prozei crestine, in aceasta vre sterilizare a prozei pagane. Totodata contestatia globala a societatii si culturii tradi ramane invarianta, elementul focalizator al propagandei intreprinse de urmasii lui Tertullian. Ciprian este cel mai semnificativ dintre ei. Predicatorii crestini erau ade obligati sa recurga la un discurs apropiat de exprimarea colocviala a adeptilor noii proveniti din categoriile sociale de conditie modesta. Tascius Caedlius Ciprianus a fost un profesor de retorica, tot romano-african din C convertit la crestinism prin 246 d.C. si devenit ulterior episcop. Prin 250 el este ur persecutori, cum rezulta din scrisori ale sale, redactate in aceasta perioada. Mai ta alcatuit operele capitale, „Despre biserica catolica", De catholica ecclesia, si „Des ce au alunecat" (de fapt „au abjurat"), De lapsis, in care reproba cu severitate impl orice ingaduinta fata de crestinii care, infricosati, isi abandonasera religia si sacrifi zeilor in timpul persecutiilor. Ciprian va fi decapitat din ordinul imparatului Valeria septembrie 258. Ciprian continua in mod intentional orientarea lui Tertullian, insa nu atesta virtuozi retorica a maestrului sau. El manijfesta insa o anumita sensibilitate spirituala, can nareaza convertirea in „Catre Donatus", Ad Donatum, care prefigureaza introspect Augustin. Ceea ce nu-i diminueaza inflexibilitatea, incearca sa se exprime simplu, maniera ciceroniana. Un alt romano-african si profesor de retorica numit Arnobius s-a convertit la cresti Diocletian. Afirma ca adeziunea la noua Credinta fusese determinata de un vis. A sapte carti, „impotriva paganilor", Aduersus nationes, care constituie o stranie ma apologetica, anterioara hotararii de a i se acorda crestinismului toleranta. Esential in refutarea sistematica a incriminarilor aduse crestinismului de catre pagani, care atribuiau acestuia raspunderea tuturor calamitatilor vremii. Arnobius nu pare a fi c temeinic dogmele crestine, dar si-a combatut adversarii cu intransigenta si ironie sarcastica foarte performante. Ca si Tertullian, Arnobius a pendulat intre un stil de inspiratie clasicizanta si un suculent expresionism popular. Pentru a contesta glob vechea lume antica, a citat indeosebi din Platon si Lucretiu6. Commodianus intransigenta, polemica efervescenta, contestarea neinduratoare a l antice asuma accente inca mai acuzate in marturia primului poet crestin de limba l adica in poemele lui Commodianus. Nu cunoastem nici patria si nici numele complet ale lui Commodianus, scriitor care probabil in secolul al lll-lea si, intr-un acrostih din poemele sale, s-a proclamat „Commodianus cersetor al lui Cristos" (adica ascet), Commodianus mendicus Chri culegere de optzeci de poeme, de dimensiuni care variaza intre 6 si 48 de stihuri s intitulata „invataturi", Instructiones, Commodianus reproba cu intransigenta pe pa pe mozaici, insa recomanda crestinilor o conduita ireprosabila, plina de caritate, p cele mai pioase. Sunt acuzate luxul unor femei crestine AInstr., 2, 18-l9), funeraliil somptuoase (Instr., 2, 33). Hexametrii lui Claudian sunt alcatuiti in acrostih (doua acrostihuri sunt abecedare: Instr., 1, 35 si 2, 19). Poemele au fost grupate in doua inca mai semnificativa este cealalta opera a lui Commodianus, adica poemul relati si format din 1060 de hexametri, purtand titlul de „Poemul apologetic", Carmen Apologeticum. Dupa o vehementa reprobare a paganismului (CA., vv. l-88) si o pre a doctrinei trinitatii, singurul mijloc de salvare a oamenilor (CA., vv. 89-790),
Commodianus inchipuie un tablou al conflagratiei lumii romane si al triumfului fina dreptatii (CA, vv. 79l-l060). Accentele satirice, tensiunea emotionala accentuata sunt subordonate pretutinden special in Carmen Apologeticum, tonului apocaliptic si unor elemente de doctrina (montanista, sabelliana etc). Fantezia si realitatea se impletesc in tabloul cuceririi de catre Barbari, care ii vor considera pe crestini ca pe fratii lor (C. A., vv. 807-822 focul va purifica pamantul si va aduce conflagratia finala a universului. inaintea cla eternitatii Romei de catre scriitorii din cercul Nicomachilor, Commodianus se ridica impotriva Imperiului. Sub impactul psihologiei colective, faurite de anarhia militara esecurile Romei si de persecutarea crestinilor, poetul intrevede ruinele fumegande statului imperial, simbol al coruptiei, si se bucura nespus. De aceea exclama: „pla pentru vesnicie, cea care se falea ca este eterna", adica Roma (C. A., v. 923, in lati luget in aeternum quae se iactabat aeterna). Niciodata ura impotriva Romei n-a fo de intensiv exprimata in literatura latina. Poezia apocaliptica a lui Commodianus r orice clasicism, cum recuza orice traditie romana. Ea se hraneste „gurmand" din expresionismul popular. De unde abateri masive de la normele clasice, de ordin le morfologic si sintactic. Commodianus stie sa alcatuiasca hexametri buni. Totusi, privilegiaza o metrica novatoare, de sorginte populara, pe care o atestau si inscrip vremii. Primul hemistih al hexametrului se bazeaza pe accent, incat numai a doua versului, care vine dupa o cezura invariabil pentimemera, respecta tiparul clasic al cantitatii. Toate acestea nu-l impiedica pe Commodianus sa recurga la un limbaj fi exclamatii, interogatii si tirade retorice. Spiritualismul lui intransigent, contestarea societatii, culturii si religiei traditionale vehiculeaza insa ostentativ un expresionis popular anticlasic. Commodianus este aproape o insula chiar in interiorul literaturii crestine7. Lactantiu Lactantiu ilustreaza un moment de tranzitie. Ori, mai bine spus, o rascruce pe dru evolutiei literaturii crestine, de la contestatia globala la concilierea cu societatea, c Imperiul si cultura traditionala. Si nu numai pe plan stilistic. Totusi concilierea functioneaza, in discursul lui Lactantiu, numai fata de Imperiu si de traditiile lui cul Cultele pagane si adeptii lor nu afla nici o ingaduinta in ochii lui Lactantiu. Lucius Caecilius Firmianus Lactantius era si el romano-african, nascut probabil in j anului 250 d.C., retor si discipol al lui Arnobius. Initial pagan, a fost angajat de Dio ca profesor in scoala retorico-propagandistica din Nicomedia. Din aceasta perioad dateaza unele scrieri precrestine in versuri si in proza. Se pare ca persecutarea m crestinismului, initiata de imparatul Diocletian in 303 d.C, l-a tulburat profund. Oric imparatul Galerius a inchis scoala din Nicomedia si Lactantiu a aderat la crestinism pare ca si-a petrecut sfarsitul vietii in anturajul imparatului Constantin. S-au pierdut toate scrierile precrestine ale lui Lactantiu, inclusiv manualul de metri gramatica, intitulat „Gramaticul", Grammaticus. De altfel nu s-au conservat, in tot lor, nici lucrarile compuse dupa convertirea la crestinism, survenita dupa ce Lacta depasise varsta de 50 de ani8. Scrierile de teologie crestina preconizeaza indeobst religie destul de rationalista. Nu incidental Lactantiu vadeste simpatie pentru Minu Felix. Tocmai aceste lucrari i-au prilejuit lui Lactantiu reputatia de „Cicero crestin", „universitar crestin", de „primul adevarat literat crestin". in „Despre lucrarea lui Dumnezeu", De opificio Dei, tratat in doua carti, alcatuit in 305 d.C, Lactantiu com ideile epicureilor si reia conceptiile stoicilor relative la lume ca „lucrarea divinitatii" de providenta, investita cu unele conotatii filosofice, mai mult decat religioase, do alte opere. Prin 307-310 d.C, Lactantiu redacteaza „Institutiile divine", Institutiones diuinae, in carti, marturia sa teologica fundamentala. Aceasta ampla opera incearca o prezen ansamblu a doctrinei crestine. Primele trei carti inglobeaza o critica sistematica a politeismului si a filosofiei traditionale. Celelalte prezinta teologia si morala crestin incheie printr-o exortatie vibranta spre adoptarea noii religii9. Ulterior, Lactantiu a o epitoma a acestei vaste lucrari. in „Despre mania lui Dumnezeu", De ira Dei, Lac proclama superioritatea conceptiei crestine despre divinitate, fata de ideile epicur stoice, in acelasi domeniu. Nu trebuie admisa, spune teologul, doar opinia ca divini fi totdeauna buna. Lactantiu tinde sa intemeieze o filosofie providentialista a istori carei principala expresie este „Despre mortile persecutorilor", De mortibus persec opera aparuta prin 315 d.C, putin dupa declararea tolerarii crestinismului. Tonul se inaspreste pentru a reflecta triumful noii religii. Lactantiu se straduieste sa demon ca mania divina a pedepsit cumplit, printr-un sfarsit abominabil, toti imparatii care persecutat pe crestini. Aceasta monografie istoriografica prezinta intr-o asemenea istoria Romei. Se pare ca Lactantiu ar fi avut antecesori, ale caror opere nu ni s-au Oricum, astfel el ofera pentru cititorul modern primul testimoniu de istoriografie cr
Antropocentrismiii vechii istoriografii romane, diminuat in operele istoricilor necres vremii, scade considerabil in discursui istoriografie al iui Lactantiu, care vehiculeaz conceptie providentialista si teleologica cu privire la desfasurarea procesului istori vreme ce osteneala istoriografului este inchipuita ca o forma de „serviciu militar al Cristos", militia Christf. in principal divinitatea faureste istoria evenimentelor. Totu Dumnezeu reactioneaza fata de actele oamenilor, pedepsind cele reprobabile si ra faptele bune. O lume atroce se degaja din discursul istoricului. Lactantiu exalta comportarea pilduitoare a martiriior crestini, insa descrie cu lux de amanunte terifi torturi pe care le indurasera. Identic, adica asumand o precizie clinica, descrie Lac sfarsitul persecutorilor. El staruie asupra a trei aspecte: a) toti persecutorii au fost incompetenti si tiranici, intrucat s-au comportat detestabil in toate domeniile politi (fiscal, militar, administrativ eic); b) fie ca au murit in patul lor sau pe campul de lu divinitatea i-a pedepsit printr-un sfarsit atroce si rusinos; c) principii toleranti fata crestini s-au dovedit buni carmuitori in toate privintele. Nu atat faptele concrete a ci mai ales conotatia lor religioasa. Astfel reformele lui Diocletian, astazi considera utile si urmarind redresarea Imperiului, emerg, din opera lui Lactantiu, ca profund inumane, daunatoare, ridicole (De mort. pers., 7). Totusi Lactariu este, probabil, c semnificativ si mai talentat istoriograf crestin. De altfel, cand nu trebuie sa apere f doctrina crestina, Lactantiu, in scrierile teologice, da seama de un rationalism tole suplu. El se comporta ca un fiiosof crestin, discipol al lui Platon si Cicero, care nu r total un sincretism teoretic. Lactantiu incearca sa salveze din traditia necrestina to ora ireconciliabil cu noua religie. S-a aratat ca Lactantiu dispunea de o foarte bogata biblioteca, in care, pe langa au crestini si Biblia, figurau numerosi scriitori pagani. Astfel Lactantiu a intrat in comp raporturi de intertextualitate cu Seneca. Destul de frecvent, Lactantiu a citat din o filosofului din Corduba10. Scriitura lui Lactantiu este indeobste intentional si programatic ciceronizanta. Ace fost remarcat inca din antichiiate (HIER., Ep., 58, 10). in operele teologice, Lactanti exprima intr-o latina clara, intemeiata pe simetria maiestrita a frazelor si a alcatuir o ornamentatie stilistica echilibrata si eleganta. Lactantiu adera cu entuziasm la c treilea clasicism, ilustrand si pe acest plan stabilirea de contacte cu traditia si exp necrestine. Dar discursului pasionai din De mortibus persecutorum ii corespunde, stilistic, o maniera partial expresionista. Cum am aratat, atrocitatii faptelor infatisa este congruenta o expresie literara bazata pe o scriitura colorata, pitoreasca, uneo violenta. Intensitatea expresiei se slujeste de portrete acuzate, de scene si tablour viguroase, de acumularea antitezelor, de un vocabular incarcat de indignare, de re emotionala foarte puternica. Scriitori ai secolului al IV-lea: Hieronymus, Ambrosius si altii Proza secolului al IV-lea prelungeste estetica si conceptiile lui Lactantiu. in general pledeaza pentru concilierea cu Imperiul si cu traditiile lui culturale. Totusi, cand se joc reprobarea cultelor politeiste, mai ales orientalizante, sau critica moravurilor, p crestini regasesc accentele protestatare, vehementa exprimarii, indignarea militan chiar maniera expresionista. A subzistat foarte multa vreme ceea ce unii cercetato francezi numesc „nucleul dur", „le noyau dur" al literaturii Parintilor Bisericii11. Astfel Firmicus Maternus continua intransigenta fata de vechile culte in scrierea „D eroarea religiilor profane", De errore profanarum religionum, alcatuita in jurul anul d.C., pentru a proclama imoralitatea cultelor pagane si a reclama interventia bratu secular impotriva lor. El persifleaza violent stradania filosofilor necrestini de a inte vechile culte in sens alegoric si ataca mai ales mithraismul, religiile orientale in ge incarcate de emotii senzuale si de mituri naturaliste. Rrmicus Maternus da seama tendinta comunitatilor crestine de a utiliza administratia imperiala in favoarea lor. abandonata ideea neamestecului statului in probleme religioase, candva preconiz Minucius, Lactantiu si chiar Tertullian. Hilarius, un episcop din Gallia romana, profu implicat in controversele cu arienii, si-a harazit demersul literar patristicii, combat arianismului, prin scrierile „impotriva arienilor", Aduersus arianos, si „Despre credi fide. El adopta o atitudine favorabila fata de Imperiu, de administratia lui si se exp ingrijit, in virtutea esteticii celui de-al treilea clasicism. Mai important in multe privinte a fost Hieronymus sau Sfantul Ieronim. indeosebi p „Cronica" sa, Chronicon, un catalog sau un tabel cronologic de istorie universala, c prezenta evenimentele de la nasterea lui Abraham pana in 378 d.C. De fapt Hieron traducea, prelucra si completa in latineste cronica de istorie universala, alcatuita i greaca de Eusebiu din Cesareea. Este interesant faptul ca Hieronymus accepta cro de sorginte pagana, a olimpiadelor si ca relateaza numeroase elemente, politice si culturale, care priveau civilizatia pagana. in acest fel, el furnizeaza o performanta informatii, relative la istoria Romei, pretioase cercetatorilor moderni. Totodata,
Hieronymus opereaza o recentrare a istoriei, sub impactul opticii crestine, provide si teleologice, ca sa puna in relief faptele crestinilor si sa evidentieze ca desfasura evenimentelor constituie mai ales rodul vointei divinitatii. Pe de alta parte, alte scr lui Hieronymus releva critica severa a moravurilor societatii Imperiului. De fapt Eusebius Hieronymus ori Sfantul Ieronim s-a nascut in orasul dalmatian Str intr-o familie crestina, pe la 340-350 d.C. A fost insa initial necrestin, inainte de aexistenta ascetismului si apoi chiar vocatiilor monahale. Dupa 382 d.C, a parasit R unde fusese adevarat diriguitor de constiinte, urmat de fervente crestine din aristo romana, ca Paula si fiica ei, pentru a intemeia la Bethleem o manastire. A murit in dupa ce a lasat o opera „literara" deosebit de vasta. Emerg lucrari de istorie a bise crestine si a exponentilor ei biografii pioase, tratate polemice, traducerea Bibliei in latineste, care constituie o capodopera a literaturii narative crestine. Pe langa ace vulgata, Hieronymus a alcatuit si o culegere de 125 de scrisori. Foarte sever fata d cultele pagane si de erezii, Hieronymus se dezlantuie si impotriva luxului practicat societatea crestina. El denunta abandonarea vechilor virtuti crestine, luxul femeilo elegante, ale caror dulapuri gem de vesminte pe care le devoreaza moliile. Dar ele acopera zilnic de bijuterii si Cristos moare gol inaintea portilor lor" (Ep., 22, 32). Hieronymus reproba vehement orgoliul falsilor filantropi, preotilor si calugarilor av eleganti, carora le opune cultul ascezei monahale autentice: „este bogat cel care sarac impreuna cu Cristos" AEp., 14,1). Nu transpune astfel Hieronymus in context o idee fundamental stoica? Tribulatiile suferite de existenta sa ii prilejuiesc exclam „nici un profet nu dobandeste cinstire in patria sa" AEp., 14, 7). Desi scriitura sa se de modelele clasicizante vehiculate de Lactantiu, uziteaza un discurs colorat, deos pregnant, plin de verva si de patos, unde nu lipsesc elemente expresioniste si pop Traducerea Bibliei comporta un autentic „limbaj vulgar", sermo uulgaris literar12. Aurelius Ambrosius a ramas in istoria Romei si a culturii ei nu numai ca modelul in inaltului prelat crestin de curte, de „eminenta cenusie", nu numai ca animatorul u puternic cerc cultural-politic crestin, insa si ca omul care l-a hotarat pe Theodosius ezita, sa treaca la interzicerea si reprimarea tuturor cultelor pagane. inrudit cu Symmachus si cu inalta aristocratie a Romei, bun cunoscator al lui Cicer filosofiei neopitagoreice, Ambrosius parcurge o cariera civila si eciesiastica straluci sa devina episcop de Mediolanum si sa exercite o influenta decisiva la curtea impe Pare mai putin important pentru lucrarile de dogma si mai semnificativ prin scrieril circumstanta: scrisori, discursuri, oratii funebre etc. A incercat sa comenteze, in se moral, naratiile biblice si a citat cu dezinvoltura din Homer, Vergiliu, Euripide si Ari Este clara stradania de a realiza conversiunea vechii culturi in folosul crestinismul scrisori ale sale amalgameaza consideratii despre binele suprem cu banalitati amu ale vietii cotidiene: astfel el multumeste pentru niste ciuperci (Ep., 43). Fata de ve idei religioase si fata de arianism manifesta o intransigenta consecventa. Se expri limba foarte revelatoare pentru cel de-al treilea clasicism: sintaxa sa atesta o .puri notabila. Totodata, pe urmele lui Hilarius, care, spre a combate arianismul, propag excelenta in mediile sociale populare, crease imnodia crestina occidentala, Ambro promoveaza o poezie liturgica simpla, menita a fi cantata in biserica. Alcatuite in d iambici si grupate pe catrene, versurile lui Ambrosius prezinta o sobrietate impresi Imnurile acestui anti-Pindar, care a fost Ambrosius, aveau un continut pur religios incarcatura emotionala certa. La sfarsitul secolului al IV-leai.e.n. si inceputul veacului urmator, preotul gallo-rom Sulpicius Severus, pe langa diverse scrieri, ca dialogi, scrisori etc, alcatuieste o epi doua carti a istoriei universale, „Cronica", Chronica, care mergea pana la inceputul secolului al V-lea si la consulatul lui Stilicho, in care, ca si altii, isi punea speranta s Imperiului. Ideile istoriografice crestine, providentialiste si teleologice, domina cu autoritate discursul acestui scriitor preocupat mai ales de evenimentele legate de crestinism, de problemele Bisericii. Totodata Sulpicius Severus a compus si „Viata Martin", Vita Martini, biografie encomiastica a apostolului Galliei. Ea va constitui ar biografiilor ascetice posterioare. Desi asuma tipare ale istoriografiei necrestine, Su Severus da seama in textul sau de miracole si lupte impotriva diavolului, reprezent fapte autentice si concrete, petrecute intr-o existenta normala, cotidiana13. Poezia crestina: Prudentius si alti autori in secolul al IV-lea d.C. se dezvolta o poezie crestina performanta, mai degraba in directa cu imnodica de factura propagandistica a lui Hilarius si Ambrosius, decat prezentand afinitati cu expresionismul straniu al lui Commodianus. Un poet ca Pru atesta de altfel un talent artistic notabil. Poetii crestini dau seama de implantarea crestinismului ca doctrina oficila, dar si de discursul mental promovat de noua reli Intrati in raporturi de intertextualitate cu Vergiliu, Horatiu si mai ales Ovidiu, ei pra arta rafinata, intemeiata pe sinteza intre invatatura crestina si sensibilitatea traditi
De asemenea poezia crestina ilustreaza amalgamul de genuri, specii si tipare care caracterizeaza literatura latina tarzie. luvencus, un preot hispano-roman, scrie in ti Constantin o epopee cu subiect crestin. Gaius Vettius Aquilinus luvencus converte evanghelia pe registru epic, intr-un poem alcatuit din patru carti si 3190 de hexam „vergilieni". Acest poem se intitula „Istoria evanghelica", Historia euangelica, sau „Carti ale Evangheliilor", Euangeliorum libri. in prolog, declara ca vrea sa cante fap Cristos si invoca, in locul muzelor, sprijinul Sfantului Spirit, luvencus exalta intelep divina si se inspira din evanghelia lui Matei. Fiecare carte se incheie cu un miracol Raspunde asteptarii unui public crestin instruit si practica un limbaj clasicizant, de inspiratie vergiliana. Dar litera Bibliei, respectata de luvencus cu scrupulozitate, of continut colorat, care contrasta cu scriitura si metrica purista, luvencus n-a fost un foarte talentat14. Intentia didascalica, pusa in slujba crestinismului, prevaleaza si in poemele lui Pru Aurelius Prudentius Clemens s-a nascut intr-o familie de crestini bogati ai Hispaniei romane si in prima jumatate a secolului al IV-lea d.C. Dupa o lunga cariera de inalt functionar imperial si curtean, a cazut in dizgratie si a inceput sa scrie versuri pe l de cincizeci de ani. Si-a publicat cele peste 10 000 de versuri, din culegerea de po 405 d.C. si a murit, probabil, in 410. Unele poeme si cicluri de poeme se adreseaza, desi nu in exclusivitate, filoanelor li Este cazul ciclului de douasprezece imnuri, intitulat Cathemerinon. Dintre aceste douasprezece imnuri, de dimensiuni relativ importante - cel mai scurt cuprinde ma de 100 de versuri - primele sase corespund momentelor fiecarei zile (zorile, dimin pranzul, amurgul etc), in vreme ce poemele din a doua sectiune sunt harazite dive evenimente ale anului crestin (imnuri pentru post, dupa post, pentru inmormantar pentru Craciun, pentru Boboteaza). Alt ciclu, intitulat Peristephanon, cuprinde pais poeme, care glorifica performantele unor martiri crestini, mai ales hispano-romani: Petru si Pavel, Ciprian si altii. Martirii sunt imaginati ca ostasi ai lui Cristos, care, d indurasera suplicii, primeau in cer coroana de invingatori. Mortificarea trupului ace martiri era depasita de triumful spiritului. Aceste poeme sunt destul de lungi. Cel consacrat lui Vincentius contine 576 de versuri, cel dedicat lui Laurentius 584, iar harazit lui Romanus chiar 1140. Ce caracter au poemele apologetice? Ele se afla la confluenta a trei genuri - liric, epic si oratoric - si atesta un talent deosebit: excele consacrat lui Laurentius sau Sfantului Laurentiu. Alte discursuri poetice asuma mai caracter didascalico-teologic, dramatic si satiric. Ne referim la poemul .Apoteoza", Apotheosis, la Hamartigenia, la Dittochaeon si chiar la „impotriva lui Symmachus", Symmachum, toate lungi poeme in hexametri, ultimul avand chiar doua carti dest lungi. Apotheosis cuprinde versuri teologice relative la trinitatea suprema, la esent a lui Cristos si combate diverse erezii. Ca si Hamartigenia, dirijat impotriva ereziei Marcion, care milita pentru dualism, pentru existenta a doi Dumnezei. Dittochaeon 49 de catrene, care explica scene si tablouri biblice, intr-o interferenta de devotiun mistica si de arta descriptiva eleganta. Contra Symmachum incearca sa ridiculizez pagane si polemizeaza impotriva lui Symmachus, care afirma ca dezvoltarea Impe era stingherita de parasirea cultelor traditionale si de eliminarea zeitei Victoria din Prudentius riposteaza ca nu zeii, ci eroii i-au faurit Romei victoriile AContra Sym., 555). Cristos a vrut o lume unificata: istoria Romei a pregatit triumful crestinismul a prilejuit Cetatii eterne o noua tinerete aContra Sym., 2, vv. 578-633). in sfarsit, o epopee alegorica si oratorica, in 915 hexametri, „Lupta sufleteasca", Psychomachi nareaza lupta data in sufletul omului intre virtuti si vicii. Toate acestea constituie abstractiuni personificate: Castitatea, care infrange Desfraul, Rabdarea, care birui Umilinta, care invinge Trufia etc. Fervoarea mistica si privilegierea continutului teologic ni se par evidente in discur Prudentius. Poetul se straduieste sa demonstreze ca experienta crestina putea con izvor de inspiratie poetica, in aceeasi masura ca si traditia pagana. Totodata el vre rivalizeze in patriotism cu Symmachus si, ca si poetii pagani, crede in eternitatea Pentru el, in pofida noii atitudini preconizate de crestini, Barbarul este inca un ina Totusi eternitatea este harazita Romei crestinismului, proclamata centru al evoluti universului. Amalgamul de genuri si tipare stanjeneste orice incercare de a clasific specie sau alta poemele lui Prudentius. Poetul practica un lirism sofisticat, foarte li care este incarcat de reziduuri din poezia lui Catul, Lucretiu, Vergiliu, Horatiu etc. Intertextualitatea cu Ovidiu, desi practic nestudiata de cercetatori, ni se pare de asemenea manifesta. Lirismul lui Prudentius se adreseaza asteptarii crestinilor cult opune imnodiei simple, populare. De altfel Prudentius multiplica, in versurile sale, digresiunile, indeobste lungi, descriptiile si anecdotele. Dar performantele eroice, t si cuvantarile declamatorii, tablourile pregnante, deosebit de viguroase, accentele abunda in poemele sale. Dimensiunea epica le confera o incontestabila originalitat
componenta eroica nu se desfasoara pe vechile registre. Totusi Prudentius articule nou tip de erou, care este martirul, sfantul din Peristephanon, inzestrat cu atribute vergiliene: virtutea si pietatea (pietas). Sintaxa docta si retorica a discursului nu i de altfel rigiditate. Prudentius sensibilizeaza cu talent notiuni abstracte. Sentiment sunt vii, proaspete, autentice, iar imaginile comporta o remarcabila plasticitate. D asemenea, cand practica tipare satirice, Prudentius manuieste abil ironia sarcastic Metrica se vadeste clasica, ca si limbajul poetului, unde nu lipsesc totusi termenii ales crestini. De altfel el privilegiaza redundanta. Alianta intre vechile tipare artisti tehnica ascetica ilustreaza aspiratia literaturii crestine a epocii de a-si integra Imp mare parte din traditiile lui15. Daca ni se pare foarte exagerat sa-l consideram eg Horatiu, suntem indreptatiti a-l pretui nu numai ca pe cel mai performant poet cre de fapt, ca pe unul dintre cele mai puternice talente ale literaturii tarzii. Amalgamul de genuri, dar nu si talentul stralucit al lui Prudentius, se regasesc in o Meropius Pontius Paulinus, cunoscut si sub numele de Paulinus din Noia. Fost elev Ausonius si inalt functionar si demnitar imperial - chiar consul in 378 d.C. -, a fost cultul martirului Felix, care isi avea mormantul la Noia, in Campania: a renuntat la alte bunuri, pentru a duce o viata monahala in regiunea respectiva. A devenit chia episcop la Noia, unde a fost inhumat in 431 d.C. Pe langa unele epistule in proza, treizeci si cinci de poeme pentru a proslavi doctrina crestina, mai ales pe Felix - ex paisprezece poezii etc. Doua poeme - al 17-lea si al 22-lea - sunt dedicate lui Nicet Remesiana, episcop al Daciei si al zonelor invecinate, pe care il considera un misio crestin exemplar. Cu acer prilej, Paulinus ofera informatii despre daco-romani si alt semintii ale spatiului danubian, lai ales despre modul in care erau imaginati ei in It Scriitura lui Paulinus este clasic : anta si vehiculeaza o imagistica echilibrata, dezin sensibila la frumusetile naturii, dar si la alentele pietatii noii religii16. Secolul al V-l va consemna insa si alte opere crestine in versuri. Astfel Tiro Prosper, un gallo-rom combate in versuri ereziile, iar Sedulius transpune secvente biblice pe registru liric Augustin. Viata Augustin este in acelasi timp cel mai valoros, cel mai talentat scriitor crestin si unu varfurile literaturii latine. Cel pe care catolicii il numesc Sfantul Augustin, iar ortod Fericitul Augustin este de asemenea unul dintre cei mai prolifici autori latini. Prin a introspectiei, prin observatia fenomenelor ambiante, prin gandirea sa teoretica, pri pregnanta exceptionala a scriiturii, Augustin a lasat o marturie deosebit de semnifi asupra Imperiului tarziu, asupra relatiilor lui cu Dreapta Credinta. Doctrina lui Aug constitui baza teologiei medievale, prin excelenta catolica, si chiar a conceptiilor p ale Bisericii catolice. Viata lui Aurelius Augustinus poate fi reconstituita pe baza informatiilor furnizate de fostul lui di episcopul Possidius, care i-a alcatuit o biografie, dupa 430 d.C, precum si a unor date oferite operele scriitorului. Augustin s-a nascut la 13 noiembrie 354 d.C, in localitatea Thagasta din N Familia ii era de conditie relativ modesta: tatal sau, functionar imperial, era pagan, in vreme ce mama sa, era o ferventa crestina. Tocmai zelul religios al Monicai l-a determinat pe Augustin crestineze, dupa ce depasise varsta de treizeci de ani. Augustin trebuie sa fi cunoscut anumit in copilarie si sa fi nutrit contestatia tatalui. A studiat retorica si cultura latina in Africa romana tinerete a dus o viata relativ dezordonata. A aderat totusi la doctrina austera a maniheismului moartea tatalui sau, care se crestinase, in 374 d.C, a devenit profesor de retorica la Thagasta Cartagina. Trece prin profunde crize spirituale, prin cumplite indoieli si dezbateri de constiinta. la Roma, in 383 d.C, si devine adeptul neoplatonismului. Se converteste la crestinism si este de Ambrosius in 387 d.C. Devine preot si, incepand din 396 d.C, la varsta de patruzeci si doi d episcop al orasului africano-roman Hippona, unde moare la 28 august 430, chiar in timpul ase cetatii de catre vandali17. Opera lui Augustin Opera lui Augustin poseda dimensiuni practic incomensurabile. Augustin a abordat cele mai di genuri, specii si tipare literare. Recent a fost descoperit un nou grup de scrisori. Demersul scrii privilegiat proza. Tematica lui Augustin a recurs la armele filosofiei, moralei, teologiei, autobio spirituale, dar a utilizat si alte structuri literare18. Astfel Augustin a rostit, in fata credinciosilor, numeroase predici. El insusi Ie-a intitulat „Convo Sermones, pentru a sublinia spontaneitatea lor, simplitatea lor familiara. Nu se intitulasera ide saturele horatiene? I se atribuie 640 asemenea predici, dintre care 501 sunt, in mod cert, aute Unele parafrazeaza versete biblice, insa altele trateaza probleme de teologie si morala crestin ilustreaza relatii dintre adeptii noii religii si cei ai altor culte ori chiar aspecte ale vietii cotidiene Imperiului, intr-un limbaj simplu, apropiat de exprimarea colocviala a vremii. Finalitatea pedag acestor predici este manifesta. Se pare ca predicile n-au fost niciodata redactate de Augustin, inregistrate, dupa expunerile lui orale, de catre stenografi sau auditori. S-au conservat de ase sute de „Scrisori", Epistulae, al caror numar, cum am semnalat mai sus, nu inceteaza sa crea dimensiuni care variaza intre un bilet si un adevarat tratat si schimbate cu diversi coresponde
386 si 429 d.C, aceste epistule au un continut eteroclit, in care nu prevaleaza aspectul person demonstrarea ideilor doctrinei crestine. Nu lipsesc insa abordarile intereselor practice ale com crestine, incat Scrisorile lui Augustin dau seama de unul dintre ultimele momente importante a evolutiei speciei epistulare latine19. Mai ales insa Augustin este autorul unui enorm numar de tratate teoretice. Multe dintre ele as tiparul dialogic, forma dezbaterii intre mai multe personaje. De aceea nu este exclus ca unele sa constituie, de fapt, conversatii autentice, stenografiate pe loc si apoi revizuite substantial d Augustin in vederea publicarii. Daca lasam de o parte scrierea, de altfel pierduta, in doua sau „Despre frumos si ceea ce este adecvat", De pulchro et apto, anterioara convertirii si tributara maniheismului - cu scopul decantarii bazelor esteticii - trebuie sa mentionam dialogi, care ilust discutiile dintre Augustin si rudele sau prietenii lui, ce s-ar fi desfasurat in suburbia orasului Mediolanum, in 386, adica in pragul trecerii la crestinism. Ne referim la „impotriva adeptilor Ac Contra Academicos, in trei carti, „Despre viata fericita", De beata uita, si „Despre ordine", De o doua carti. in acesti dialogi, Augustin combate dialectica probabilista a Academiei platoniciene viata si fericirea ar depinde de ideea de adevar absolut. Fericirea implica cunoasterea divinitat statueaza ordinea intr-o lume unde dezordinea aparenta ar depinde de manifestarile raului. S elibereaza Augustin complet de influenta filosofiei traditionale? Desigur ca nu, pentru ca prolif aceste scrieri, conceptiile neoplatoniciene, temele eclectice, metodele dezbaterii de inspiratie ciceroniana. Totusi rolul primordial in controverse si in polemica revine Monicai, ale carei refle depind de meditatiile filosofilor, ci de credinta ei crestina foarte consecventa. Dupa 388 d.C, A trece la alcatuirea altor dialogi ca „Despre liberul arbitru", De libero arbitro, „Despre magistru", magistro, „Despre marimea sufletului", De quantitate animi, si „Despre muzica", De musica, in carti. Aceasta ultima scriere face parte dintr-o enciclopedie, de inspiratie varroniana. in toti dial Augustin propune, intr-o controversa evident artificiala, sa se ajunga la cucerirea adevarului, fi al Bisericii crestine, in virtutea unei maieutici de obarsie socratica si ciceroniana. Dintre lucraril teoretice augustiniene pot fi consemnate cele indreptate impotriva ereziilor si maniheismului", i „Despre doctrina crestina", De doctrina christiana, in patru carti, scriere inceputa in 397, ca sa terminata abia in 427 d.C. Continutul acestei lucrari rezida intr-un manual, destinat clericilor, d interpretare a textelor sacre. Augustin opineaza ca eruditia pagana poate sa serveasca exege comentarii acestor texte. in ultima carte, Augustin schiteaza un mic tratat de retorica si de sem unde revalorizeaza conceptiile lui Cicero privind formarea plurivalenta a oratorului si cele trei o pe care trebuie sa le urmareasca acesta20. Deosebit de interesante se releva scrierile augustiniene care asuma tonul si continutul unei autobiografii spirituale, unor memorii, unei confesiuni dramatice. Opera intitulata chiar Confesi constituie creatia lui Augustin cea mai performanta din punct de vedere artistic. Printre aceste lucrari se inscriu, in primul rand, „Solilocviile", Sotiloquia (un cuvant nou, creat d in doua carti. in aceasta lucrare, Augustin nu monologheaza, ci dialogheaza cu propria sa rati Aceasta i se adreseaza lui Augustin, in acelasi fel cum el discuta cu unul dintre discipolii lui. D marele scriitor african isi dezvaluie dezbaterea interioara, la o inalta tensiune emotionala, cu p natura sufletului, la problemele metafizice pendinte de conditia umana. in 397-400 d.C, Augus redactat si publicat, in treisprezece carti, capodopera intitulata „Confesiuni", Confessiones. in autobiografie, Augustin practica o introspectie profunda, o autoanaliza, figurare si talmacire a itinerar spiritual, a unei odisei morale si religioase. Augustin nazuieste Ca in „Despre erezii", De haeresibus, din 428 d.C. - unde critica 88 de erezii - dar si in „Despr moravurile Bisericii crestine si ale maniheenilor", De moribus ecclesiae catholicae et maniche „Despre geneza impotriva maniheenilor*, De genesi contra manicheos, „Despre adevarata reli uera religione etc. sa-si nareze viata, convertirea la crestinism si angoasele care au precedaturmat-o. Am aratat mai sus ca scriitorul cunostea si simpatiza de multa vreme crestinismul; da intransigenta Monicai l-a oprit sa-l asume ca adevarat adept al noii religii. De fapt structura Confesiunilor pare bizara: numai primele noua carti au un caracter narativ si prezinta o autenti autobiografie (l-3 fiind rezervate copilariei si formatiei retorice, 4-5 infatisand tribulatiile spiritua ca profesor la Roma si Mediolanum, 6-9 prezentand criza moral-religioasa, retragerea la Cass si convertirea), in vreme ce cartea a zecea expliciteaza credinta autorului, iar ultimele carti an texte biblice si interpretarea lor alegorica. Aceasta structura semnalizeaza tocmai bivalenta art discursului, revelarea a doua grile de lectura a acestuia. Caci, in spatele unor tribulatii palpitan cititorul poate decoda si descifra vointa divinitatii, care l-a calauzit pe autor la transcenderea m morale. Astfel, prima grila de lectura afirma ca, dupa ce parasise Cartagina si Roma, intrucat c dentilor il nemultumea, Augustin a intalnit din intamplare la Mediolanum pe ibrosius, un profes carui lectii l-au fascinat si impins spre convertire. -a a doua grila de lectura sugereaza ca totul s-a petrecut in virtutea intentiei ui Dumnezeu, car sa-l ajute pe Augustin sa se converteasca, sa afle drumul adevarului. in filigrana, se propune doctrina a predestinarii. De altfel, de la inceputul discursului, Augustin lanseaza divinitatii un a vibrant, zguduitor: „Poate si tu iti bati joc de mine, dar iti va fi mila cand te vei intoarce spre mi ce altceva vreau sa spun, Doamne, decat ca nu stiu de unde am venit aici, adica in aceasta vi muritoare sau moarte vitala" (uitam mortalem, an mortern uitalem, Conf., 1, 6, 7). Elanurile un abisale se imbina cu arabescurile cele mai abstracte21. Augustin nu renunta la rationalism. El
in ce priveste realitatile invizibile, doreste o certitudine absoluta, precum cea ca sapte adunat zece (Conf., 6, 6, 14). insa cercetatorii au decelat in Concesiuni o adevarata „tesatura psalmic fiindca anumite pasaje ilustreaza experiente de o intensitate exceptionala, care conoteaza efu mistice, traduse in forma unor adevarati psalmi. Pe de alta parte, la sfarsitul vietii, adica in 427 Augustin scrie doua carti de „Retractari", Retractationes, in care isi autoanalizeaza activitatea l insufletit de un zel religios fervent, Augustin semnaleaza imperfectiunile operelor sale literare propune chiar emendari. Totusi opus maius, cum se spune, opera capitala a lui Augustin este „Despre cetatea Divinitati ciuitate Dei. Episcopul africano-roman ofera in aceasta lucrare monumentala, alcatuita intre 41 d.C. si in douazeci si doua de carti, adevaratul sau testament teologico-literar, sub forma unei sinteze filosofice si istorice, de substanta crestina. El purcede de la apararea crestinismului de acuzatiile enuntate de pagani de a fi provocat ruina Romei, dupa invazia lui Alaric din 410. Tot fara iluzii in privinta supravietuirii imperiului, Augustin legitimeaza viitorul proces a! detasarii Bi statul roman, in vederea cuplarii intereselor ei cu noile regate barbare, carora ea le va imprum ierarhii si structuri romane de organizare. Primele zece carti comporta un discurs apologetic si polemic. Nu zeii de pagani si destinul, ci „providenta divina", diuina prouidentia, a ocrotit un timp Roma. Sistemele filosofice necrestine detestabile, inclusiv neoplatonismul, desi Augustin il admira pe Platon. Cartile urmatoare au u speculativ. Augustin dezbate problemele timpului, care au aparut dupa crearea universului, al conditie fireasca a oamenilor, si deci statutul structurilor faurite de ei. Cetatii divine, care este deci „cetatea cereasca", ciuitas caelestis,se opune „cetatea pamanteana", ciuitas terrena. Dih reflecta ecouri platoniciene si poate chiar reziduuri maniheene. De fapt rebeliunea Satanei a g cetatea terestra, populata de stirpea lui Cain. Ea nu este totusi locasul exclusiv al viciilor, ci ta unde totul se amesteca, pietatea si impietatea, in raporturi de degradare fata de cealalta cetat suprem, summum bonum, chiar in cetatea terestra, il constituie pacea. Desigur cetatea cereas prioritara (C/t/. De/, 2, 21, 1). Cetatea terestra, ineluctabil efemera, simbolizeaza Imperiul rom consoleaza asemenea idei cititorii in legatura cu destabilizarea statului roman antic? Biserica nevoie de o putere temporara, insa Augustin afirma ca ea trebuie sa domine aceasta autoritat controleze pentru a transcende existentei oricarei forte laice, intrucat era exponenta cetatii cer vesnice. incat „cetatea divinitatii" echivaleaza cu multimea celor drepti, care lupta pe pamant p cauza divina, de fapt Biserica crestina, pentru a se uni cu Dumnezeu in viata eterna din ceruri. Augustin prefigureaza toate interventiile Bisericii catolice medievale in viata politica a statelor Doctrina lui Augustin si bazele sale Doctrina lui Augustin, ansamblul ideilor lui, se intemeiaza pe o cunoastere foarte solida a cultu necrestine. Fara indoiala, discursul gigantic, ca dimensiuni, al scriitorului, pentru a da seama d efervescenta creatoare stupefianta, dezvolta teologia crestina. Dar fostul profesor de retorica, filosof neoplatonician, care a fost Augustin, a utilizat abundent, in demonstrarea ideilor sale, o Platon, ale stoicilor, ale lui Cicero, ale lui Apuleius, lui Plotin si neoplatonicienilor etc. Scriitorul cunostea temeinic operele poetilor si istoriografilor romani, mai ales cele alcatuite de Terentiu, Horatiu, Salustiu, dar si de Varro. Contestarea filosofiei necrestine implica, in discursul augusti conversiunea zestrei gandirii traditionale in folosul Bisericii. Augustin preconizeaza un crestini consecvent, care respinge indoiala probabilistilor sau scepticilor, ca sa propovaduiasca adeva absolut. Acesta se afla insa in invatatura crestina despre divinitate, careia i se subordoneaza „intelepciunea", sapientia. O logica subtila, manevrata cu abilitate, cateodata aproape acrobati intrebuintata pentru apararea dogmelor si impotriva altor religii sau a ereziilor. Augustin procla sufletul ca substanta a ratiunii, fiind ca atare menit sa guverneze corpurile (De quant. anim., 2 ideea, sufletul este indivizibil, pe cand corpul, comparat cuvantului, este divizibil. Sufletul poat progresa pana la contemplarea supremului bine. Caci Augustin admite liberul arbitru si afirma pacatul, viciul, ca si virtutea, depind de libera alegere a omului. De aceea pacatul trebuie pede Totusi, cum am aratat, Augustin accepta si predestinarea, conceptia teleologica asupra vietii, poate fi dirijata de divinitate. Spiritualismul extatic se impleteste, in universul ideilor augustinie rationalismul exigent. Obiectul ratiunii rezida numai in intelegerea a ceea ce este chezasuit de Daca Tertullian exclamase „cred deoarece este absurd", credo quia absurdum, Augustin decla ca sa inteleg", credo ut intelligam. Totodata, in De ciuitate Dei si in alte scrieri, Augustin imbina o adevarata filosofie a istoriei cu politica pragmatica. Am aratat de fapt ca istoriografii necrestini se preocupau mai mult de poet de filosofia istoriei, mai sensibil de metodologia nararii evenimentelor decat de pricinile si sens evolutiei lor. Dimpotriva, in De ciuitate Dei, prevaleaza analiza fortelor motrice ale istoriei, inte unei viziuni providentialiste si teleologice asupra lumii. Nu omul, nu fortele materiale, ci divinita faureste istoria. Totodata, cum am relevat, Biserica nu trebuie sa se solidarizeze la infinit cu ni structura politica terestra (sau „pamanteana"). in cartea a unsprezecea din De ciuitate Dei, Au evidentiaza o „Zeitauffassung", o viziune pur liniara asupra timpului, mai limpede decat orice i antic. Timpul se scurge mereu, incat prezentul, moment indivizibil si sustras duratei, mediaza i trecut si viitor. De fapt, trecutul apare scriitorului ca un prezent care nu mai este, in vreme ce v constituie un prezent ce va fi. Timpul este infinit si incomensurabil, conex miscarii, insa dispun natura proprie. in mintea omului, cele trei ipostaze ale timpului devin asteptare, atentie si amin
asemenea, Augustin manifesta intense preocupari de-semiotica, intrucat sugereaza o adevara a semnelor, mai ales verbale. El considera semnul ca element material si perceptibil, care se mintii umane ceva din exteriorul ei si determina aparitia lui in spiritul omului. Un obiect devine atunci cand asuma functie semnificanta. „Semnificabilul", significabile, este semnificat prin „se signum (De Mag., 4). Orice significabile poate deveni signum, purtator de semnificatie, precu semn este susceptibil sa se converteasca in semni
Comentarii: Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajuta Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre. Nume (obligatoriu): þÿ
Email (obligatoriu, nu va fi publicat): þÿ
Site URL (optional): þÿ
Comentariile tale: (NO HTML)
Adauga Comentariu
Noteaza referatul: In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite). 2
3
4
5
6
7
8
9
10
Noteaza
Copyright© 2005 - 2011| Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Referate Meniu Astronomie Biologie Chimie Desen Diverse Drept Economie Engleza Filozofie Fizica Franceza Geografie Germana Informatica Istorie Italiana Marketing Matematica Medicina Muzica Psihologie Romana Romana1 Spaniola
Home Referatele
Ultimele Referate
Gestiunea fiscala a intreprinderii Lucrare de licenta psihologie Alte lucrari de diploma Plati prin carduri Publicitate
Conceptia sfantului augustin-teocentrismul CONCEPTIA SFANTULUI AUGUSTIN. TEOCENTRISMUL Secolul al III-lea d.Hr este caracterizat in Imperiul Roman printr-o noua expresie a sentimentului religios, mai subtila si mai putin materiala, crestinismul. Proclamat ca religie de stat, initial mai mult din motive politice si mai putin din vocatie religioasa, crestinismul devine fundamentul unei noi civilizatii. In aceasta perioada, in care Imperiul Roman era pe cale de a fi distrus de navalirile barbare, se naste in Africa de nord, laThangaste, Augustin -Aurelius Augustinus-, (354-430), intr-o familie de functionari; mama sa, Monica, era crestina. Educatia si-a facut-o in Cartagina. Lectura scrierilor lui Cicero l-au determinat sa studieze filozofia. In 374, este profesor de retorica la Cartagina. Renumele sau crescand, 44681gto74uie9s pleaca la Roma si Milano. Dupa cum singur marturiseste, in scrierile sale “Confesiuni”, la Cartagina a trait in desfrau “fiind sedus si seducand, fiind inselat si inseland, in diverse pofte lumesti”. Cu toate acestea a fost stapanit de dorinta de a intelege religia. Intr-o perioada de timp relativ scurta constiinta sa religioasa trece de la manheism (care sustine este o lupta intre bine si rau, intre Dumnezeu si materie cu propovaduirea unei vieti aspre pentru a te elibera de fortele raului) la scepticism, aprofundeaza scrierile lui Platon si Porfir, pentru ca in 387, sub influenta episcopului Ambrosius sa se converteasca la crestinism. Renuntand la cariera de dascal se intoarce in 388 in Africa, se hirotoniseste, dupa ti681g4474uiie ce a trait doi ani intr-o manastire si devine ajutorul episcopului de Hippo Regius (Hippona). In 396 devine episcop al orasului, pana la moarte influentand politica religioasa a bisericii africane. Sfantul Augustin este autorul unei opere impresionante. In perioada 426-427, inventaria in “Retractationes” 93 de titluri cu 232 de carti, o bogata corespondenta, numeroase predici, dialoguri de inspiratie filozofica ” De ordine” (“Despre ordinea in succesiune”), “Contra Academicos” (“Impotriva filozofilor academici”),” De vita beata“ (“Despre viata fericita”) in care se dezbat cele trei parti ale filozofiei antice (fizica, logica si morala),“Sololoquia”(gasirea unei fundamentari rationale, filozofice crestinismului, scrieri polemice impotriva diverselor curente eretice religioase (manheism, donatism, arianism), lucrari de exegeza a doctrinei crestine, tratate de teologie docmatica (“De fide et symbolo”- Despre credinta si simbol, “De trinitate”- Despre Sfanta Treime, “De doctrina cristiana”-Despre doctrina crestina). Doctrina despre pacatul originar, harul dumnezeiesc si predestinatie au fost teme pe care le-a tratat in mod special. De o deosebita importanta este lucrarea “Confesiuni” in care pe parcursul a 13 carti, Augustin descrie framantarile constiintei sale pe drumul parcurs pana a deveni crestin. In aceasta scriere discuta de asemenea despre timp si despre existenta raului pe lume. In cele 22 de carti ale operei “Cetatea divina” (“De civita Dei”), Augustin da o replica literaturii pagane, care acuza noua religie, crestinismul, de prabusirea Imperiului Roman. Folosind datele istorice, Augustin isi sustine teza sa despre existeta concomitenta a doua categorii umane (doua cetati): una, a celor care sub influenta ideilor pagane nu urmaresc decat obtinerea de bunuri pamantesti si a doua, a celor care iubitori de Dumnezeu se alatura bisericii, unde sunt pregatiti pentru viata viitoare. Trasatura esentiala a lucrarilor lui Augustin este raportul dintre credinta si ratiune. Desi profound credincios, credinta este premiza filozofiei crestine, el considera ca ratiunea trebuie sa consolideze credinta si sa o faca inteligibila: “Intelegerea este rasplata credintei. Deci nu incercati sa intelegeti pentru a crede, ci sa sa credeti pentru a putea intelege”. Conceptia sa filozofica, in care a adoptat idei platonice si neo-platonice pe care le-a adaptat structurii sale spirituale, a fost pusa in slujba teologiei. Pentru Augustin, Dumnezeu este centrul existentei. Augustin a incercat sa explice in mod rational o serie de concepte si notiuni. Ca si Platon considera ca sufletul isi are locul in trupul omnenesc (“ omul este suflet rational care se slujeste de un trup material si muritor”), insa spre deosebire de acesta, el considera ca Dumnezeu creeaza fiecare suflet cand o fiinta umana vine pe lume. Cunoasterea este produsul sufletului rational, ea bazandu-se pe informatiile primite prin intermediul simturilor si pe cele percepute de minte “prin sine”. Mintea foloseste simturile pentru a cunoaste, dar prin nivelul ei intelectual poate sa judece si sa interpreteze aceste informatii. Tot ceea ce cunoaste spiritul prin sine este inteles, dintre simturi numai vazul poate da o informatie
atat de clara (“ Ratiunea este vazul mintii, datorita caruia ea percepe adevarul prin sine, fara mijlocirea trupului”). Ca si pentru Platon, Augustin considera ca activitatea intelectuala are ca rezultat iluminarea mintii si recunoasterea unor adevaruri fundamentale care sunt latente in mintile oamenilor. Descoperirea acestor adevaruri, ajuta fiinta omeneasca sa stabileasca judecatile referitoare la ea insasi sau la ceea ce o inconjoara (regula adevarului si a ratiunii drepte). Fiinta umana este pentru Augustin “o unitate”, acesta idee este insa in contradictie cu teoriile lui Platon. Conceptia sa Teocentrica este extinsa si asupra intelegerii naturii umane. Fiinta umana este deosebit de complexa, viata sa morala poate fi inluentata de filozofie in sensul asigurarii fericirii in care Dumnezeu a creeat omenirea. Augustin dinstinge intre natura entitatilor nerationale (care isi realizeaza inclinatiile firesti) si a fiintelor rationale care au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si capacitatea de a decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite. Impulsurile umane, denumite de Augustin “ iubiri” indeamna omul si la actiuni dar si la pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa valoarea lor adevarata. Intelegerea acestor valori adevarate se face numai cand omul ajunge sa inteleaga adevarurile latente in mintea proprie si care sunt baza legii lui Dumnezeu care “este transcrisa in sufletul celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile lor sunt mai bune si mai sublime dupa gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre mintile lor si a pastrarii ei in vietile lor”. Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o culme a intelepciunii. Interesanta este si conceptia lui Augustin referitoare la existenta raului in lume. Raul nu poate fi atribuit lui Dumnezeu care este ceatorul a tot ceea ce exista. Raul este o deficienta a existentei depline. Dupa Augustin, el a aparut ca urmare a vointei libere a omului de a alege intre “iubiri”. In acest mod explica Augustin pacatul stramosesc. Adam a pacatuit prin alegere, iar omenirea purtand povara acestui pacat a cerut mijlocirea lui Hristos pentru salvarea ei. Acordand un rol important sacrificiului lui Hristos pentru omenire, conceptia lui Augustin poate fi considerata Christocentrica sau o imbinare intre Christocentrism si Teocentrism. De aici si controversele existente in studiile multor autori contemporani al caror obiect de studiu este viata si opera lui Augustin. Importanta pentru dezvoltarea gandirii filozofice este si conceptia lui Augustin referitoare la natura timpului. Incercand sa explice masurarea timpului el isi da seama ca ajunge la un paradox. Timpul trecut nu poate fi masurat pentru ca nu mai exista, cel viitor pentru ca nu a venit, iar cel prezent devine trecut de indata ce incepe sa existe. De aceea el concepe timpul ca o extensie: ceea ce masuram sunt impresiile si amintirile ramase in mintea omului. Timpul trecut este lung sau scurt dupa cum amitirea noastra in prezent este mai lunga sau mai scurta. A vorbi despre viitor inseamna a ne referi la asteptarile noastre mintale. Incercand sa gaseasca explicatii la aspectele majore ale existentei, prin intreaga sa gandire si creatie, Augustin (canonicizat de Biserica catolica) acorda in mod rational lui Dumnezeu un loc central. Prin modul de abordare a diferitelor concepte, opera lui Augustin a fost un factor de influentare a gandirii religioase medievale si in perioada actuala initiind controverse. BIBLIOGRAFIE COLLINSON, DIANE, “Mic Dictionar al Filozofiei Occidentale”, Bucuresti, Editura Nemira, 1995, pag. 39-42; MATEI, HORIA, “Civilizatia Lumii Antice”, Bucuresti, Editura Eminescu, 1983, pag. 96-97; www.geocities.com/zacharyaustinharris/Theo.htmlwww.amazon.com : STUNDER, BASIL, O’CONNELL, MATTHEW, “The Grace of Christ and the Grace of God in Augustine of Hippo: Christocentrism or Theocentrism “ SÂRBU ALEXANDRU DAN Clasa a IX-a F
Copyright © Contact | Trimite referat
Antim Ivireanul
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare Antim Ivireanul
Mitropolie Înscăunare Retragere Data nașterii Data decesului
Mitropolia Ungrovlahiei 28 ianuarie 1708 septembrie 1716 cca. 1650 Iviria, Georgia septembrie - octombrie 1716 Rumelia
(n. circa 1650, Iviria — d. 1716, asasinat în Rumelia) a fost un autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit Antim Ivireanul
Literatura română
Pe categorii Istoria literaturii române Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 -Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană Curente în literatura română Umanism - Clasicism Romantism - Realism Simbolism - Naturalism Modernism - Tradiționalism Semănătorism- Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism Scriitori români Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii Portal România Portal Literatură Proiectul literatură d
român de origine georgiană. Mitropolit de București, autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înfiin țat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în secolul XVIII. Cuprins [ascunde]
•
1 Biografie 1.1 Sosirea în Țara Românească 1.1.1 Tipografia domnească, București 1.1.2 Mănăstirea Snagov 1.1.3 București, 1701 - 1705 1.1.4 Mănăstirea Govora, Vâlcea 1.1.5 Mitropolit al Ungrovlahiei 1.1.6 București 2 Rolul lui Antim Ivireanul în propășirea culturii române 2.1 Tipograf, redactor, editor, creator de limbaj bisericesc în limba română 2.2 Întemeietor de tipografii, în premieră mondială, în limbile arabă și georgiană 2.3 Scriitor, autor de lucrări bisericești 2.4 Ctitor de lăcașuri de cult 3 Caterisirea și martiriul său; canonizarea sa în 1992 4 Monografii 5 Studii
•
6 Legături externe
•
o
•
o o
o o
• •
[ modifică] Biografie Născut probabil în 1650, în Iviria (Georgia sau Gruzia), ucis cândva în intervalul septembrie–octombrie 1716 de către ostași turci. Luat de tânăr în robie de turci și dus la Constantinopol, este ulterior eliberat, trăind în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învă țat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă; probabil, tot acum a fost călugărit sub numele Antim și hirotonit ieromonah.
[modifică] Sosirea în Țara Românească Prin 1689 - 1690 este adus de Constantin Brâncoveanu în Țara Românească. Aici a învă țat limbile română și slavonă, precum și meșteșugul tiparului. În 1691 i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București, în care a imprimat 4 căr ți.
[modifică] Tipografia domnească, Bucure ști •
o
o o o
Invă ță turile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691, limba greacă), Slujba Sf. Paraschiva și a Sf. Grigore Decapolitul (1692, limba română), Evangheliarul greco–român (1693) și Psaltirea (1694, limba română).
[modifică] Mănăstirea Snagov •
După 1696 a fost numit egumen la Mănăstirea Snagov, unde a mutat tipografia, imprimând 15 căr ți (7 grecești, 5 românești, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă), între care se pot menționa: •
o o o o
o o o o o
Antologhionul (1697), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701, grecește), Liturghierul greco-arab (1701, prima carte tipărită cu caractere arabe din lume), Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698), Carte sau lumină ( 1699), Învă ță turi creștinești (1700), Floarea darurilor (1701), toate în românește
[modifică] București, 1701 - 1705 •
Între 1701 și 1705 și-a reluat activitatea la București, unde a tipărit alte 15 căr ți (11 grecești, 2 românesti, una slavo-română, una greco-arabă), între care: •
o o
Ceaslovul greco-arab (1702) și Noul Testament (1703), prima ediție a acestuia în Țara Românească.
[modifică] Mănăstirea Govora, Vâlcea Pe data de 16 martie 1705 a fost ales episcop de Vâlcea, unde la tipografia de la Mănăstirea Govora , tipărește alte 9 căr ți (3 românești, 3 slavo-române, 3 grecești): •
o o
Tomul bucuriei, (1705, grecește), Liturghierul și
o
o
Evhologhionul (1706, într-un singur volum, ambele reprezentând primele ediții românești al acestora în Muntenia, Învă ță tura pe scurt pentru taina pocăin ț ei (1705, românește, lucrare originală).
[modifică] Mitropolit al Ungrovlahiei •
La 28 ianuarie 1708 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei, fiind instalat în func ție pe 22 februarie al aceluiași an. În această calitate, înființează ca și la Râmnicu Vâlcea o tipografie la Târgoviște, unde a tipărit un număr de 18 căr ți (5 grecești, una slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 românești), între care se remarcă cele românești: •
o
o
o o o o o
Învă ță tură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învă ță tura preo ț ilor (1710), Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieștecarele din preo ț i și din diaconi deplin și cu cinste datoria hotarului său (1714), ambele originale, Psaltirea (1710), Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Evhologhionul (1713), Catavasierul (1714);
[modifică] București •
În 1715 tipografia a fost mutată la București, unde a mai imprimat alte două căr ți grecești.Prin tipografiile infiintate cu sprijinul ;ui Petru Movila,fiu de voievod moldovean ajuns mitropolitul Kiev-ului,cartile religioase se raspandesc si contribuie la unificarea limbi romane literare.
[ modifică] Rolul lui Antim Ivireanul în propă șirea culturii române
[modifică] Tipograf, redactor, editor, creator de limbaj bisericesc în limba română Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însu și, coordonate sau patronate, în limbi diferite și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat alături de Diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. A avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbă. Deși româna nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost în țeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi.
[modifică] Întemeietor de tipografii, în premieră mondială, în limbile arabă și georgiană Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit și alte popoare ortodoxe, imprimând căr ți pentru slavi, greci și arabi (din Patriarhia Antiohiei). Este și autorul unei premiere mondiale în tipărit, Liturghierul greco-arab din 1701, a fost prima carte tipărită cu litere mobile din lume având caractere arabe. În anul 1706, aceeași instalația tipografică cu caractere arabe a fost dăruită patriarhului Atanasie Dabas, care a instalat-o la Alep. In 1699 a trimis pe unul din cei mai buni ucenici ai săi, ipodiaconul Mihail Ștefan, la Alba Iulia, unde a tipărit o Bucoavnă și un Chiriacodromion. Pe același Mihail Ștefan, l-a trimis în țara sa de origine, Georgia. Acolo, la Tbilisi, ipodiaconul a pus bazele primei tiparnițe cu caractere georgiene din țara natală a lui Antim, unde au fost tipărite mai multe căr ți în limba georgiană.
[modifică] Scriitor, autor de lucrări bisericești Pe lângă lucrările tipărite, au rămas de la el și câteva manuscrise: •
•
Primul manuscris rămas, Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vesti ț i ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor ... , cu 22 foi text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schițe și 8 desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament (Târgoviște, 1709, manuscrisul original se găsește la Kiev, iar în România există o copie realizată de dascălul Popa Flor, realizată pe la mijlocul secolului al XVIII-lea). Tot în manuscris a rămas și opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători și 7 cuvântări ocazionale).
Analiza căr ților originale publicate, dar și a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci și una profană întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar și din literatura patristică, respectiv din filosofi antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl așează, fără nici o îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile.
[modifică] Ctitor de lăcașuri de cult Este ctitorul mănăstirii cu hramul "To ți Sfinții" din București – numită azi Mânăstirea Antim - (1713 - 1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din țara noastră. Pe seama veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un testament, intitulat "Învăț ături pentru a șezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinț ilor, capete 32" , în vederea organizării unei impresionante opere de asisten ță socială.
[ modifică] Caterisirea și martiriul său; canonizarea sa în 1992 Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii ortodoxe și a poporului român, dar mai ales din pricina atitudinii sale fă țiș antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic și condamnat la exil pe viață în mănăstirea "Sfânta Ecaterina" din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci și trupul aruncat undeva în râul Marița sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Câțiva ani mai târziu, Patriarhia Ecumenică a ridicat această nedreaptă caterisire și a fost reabilitat. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, fiind prăznuit în fiecare an la 27 septembrie. [ modifică] Monografii •
•
•
•
•
•
Arhim. Sofian Boghiu, Sfântul Antim Ivireanul și Mânăstirea Tuturor Sfin ț ilor , Editura Bizantină, București, 2005, 172 pagini, format album (Reproduce pentru prima dată integral și în polichromie manuscrisul Mitropolitului Antim Chipurile Vechiului și Noului Testament , aflat la Kiev) Emile Picot, Notice biographique et bibliographique sur l'imprimeur Anthime d'Ivir, metropolitaine de Valachie, în Nouveaux Melanges Orientaux ..., Paris, 1886, paginile 513-560; Ștefan Dinulescu, Viaț a și activitatea mitropolitului Tării Române ști Antim Ivireanul , Cernăuți, 1986, 100 de pagini (extras din "Candela"); Nicolae Dobrescu, Viaț a și faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei , București, 1910, 119 pagini; Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc și propovăduitor al Evangheliei , în ST, an. XX, 1969, nr. 1 - 2, p. 5 - 97 (și extras); Fanny Djindjihașvili, Antim Ivireanul, cărturar umanist , Iași, 1982, 132 de pagini
[ modifică] Studii •
• • •
•
•
•
Damian P. Bogdan, Viaț a lui Antim Ivireanul , în BOR, anul LXXIV, 1956, nr. 8 9; alte studii în acela și număr al revistei; Preot Niculae Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf , paginile 690-760; Victor Brătulescu, Antim Ivireanul miniaturist și sculptor , paginile 766-774; Preot Profesor Alexandru I. Ciurea, Antim Ivireanul predicator și orator , paginile 775-817; Preot Profesor loan Rămureanu, Antim Ivireanul Iuptător pentru Ortodoxie , paginile 831-853; Profesor Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul, apostol și mucenic al dreptei credin ț e, paginile 853-863; Ioan Nanu, Un monument istoric și de artă religioasă, ctitoria lui Antim , în BOR, anul LXXXIX, 1961, nr. 3 - 4, paginile 223 -318;
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
Preot Profesor D. Belu, Predicile Iui Antim Ivireanul , în MA, anul VIII, 1963, nr. 1-3, paginile 188-212; Aurelian Sacerdoțeanu, Antim Ivireanul arhivist, bibliotecar și topograf , în Glasul Bisericii, anul XXII, 1963, nr. 9- 10, paginile 862-990 și anul XXIII, 1964, nr. 3-4, paginile 223-244; Mario Ruffini, II metropolita Valacco Antim Ivireanul , în Oikumenikon, 1966, volumul III, paginile 357-398; Gabriel Ștrempel, Un cronograf ilustrat atribuit mitropolitului Antim Ivireanul , în Românoslavica, anul XIII, 1966, paginile 309-353; Dan Simonescu, Antim Ivireanul scriitorul , în Analele Academiei R.S.R., 1966, paginile 663-675; Stelian Izvoranu, Antim Ivireanul sfătuitor și îndrumător pentru preo ț i și duhovnici, în BOR, anul LXXXIV, 1966, nr. 9 - 10, paginile 971-981 (alte studii tot acolo); Preot Niculae Șerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul , în MO, anul XVIII, 1966, numărul 910, paginile 771-911 (alte studii tot acolo); Preot Profesor Teodor Bodogae, Personalitatea mitropolitului Antim Ivireanul , în MB, anul XVI, 1966, numerele 7 - 9, paginile 467-482; Mircea Păcurariu, Importan ț a mitropolitului Antim Ivireanul pentru Biserica și cultura românească , în MB, anul XVI, 1966, numerele 7 - 9, paginile 493-515 (alte studii în acela și număr); Preot Profesor Sofron Vlad, Mitropolitul Antim Ivireanul , în MA, anul XI, 1967, numerele 1 - 3, paginile 43-81; Profesor Iorgu Ivan, Nulitatea actului de caterisire a mitropolitului Antim Ivireanul , în în MA, anul XI, 1967, numerele 1 - 3, paginile 147-179; Alte studii se găsesc în Glasul Bisericii, anul XXV, 1966, numerele 9 - 10, paginile 831-844; MO, anul XXVII, 1975, numerele 11 - 12, paginile 856-872; MMS, anul LIl, 1976, numerele 5 - 6, paginile 360-382; o o o
•
•
•
Eugen Negrici, Antim, logos și personalitate, București, 1971, 262 pagini (analiza Didahiilor); Dicț ionarul literaturii române de la origini până la 1900 , București, 1979, paginile 42-44; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul II, București, 1981, paginile 143–161 (ediția a II-a, București, 1994, paginile 141-160)
[ modifică] Legături externe La Wikisursă există texte originale legate de Antim Ivireanul • •
Biografie completă la situl "Dicționarului teologilor români" Sfinți Români
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Antim_Ivireanul Categorii: Nașteri în 1650 | Decese în 1716 | Biserica Ortodoxă Română | Ctitori de edificii religioase | Episcopi români | Gravori români | Martiri ai neamului românesc | Mitropoliți români | Teologi ortodocși | Teologi români | Tipografi români Unelte personale •
Creare cont / Autentificare
Spații de nume • •
Articol Discuție
Variante Vizualizări • • •
Citește Modifică Istoric
Acțiuni Căutare þÿ
Navigare • • • •
Pagina principală Portaluri tematice Cafenea Articol aleatoriu
Participare • • • • •
Schimbări recente Proiectul săptămânii Ajutor Portalul comunității Donații
Trusa de unelte •
Ce trimite aici
• • • • • •
Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Versiune de tipărit Navigare în istoric Citează acest articol
În alte limbi • • • • • • •
• •
Deutsch English Español עברית
ქართული Nederlands Русский
Ultima modificare 15:54, 16 ianuarie 2011. Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
Duminica 20, 22:41:38
Meniu autori
Didahiile - ANTIM IVIREANUL
Alexandru Macedonski Barbu Stefanescu Delavrancea Camil Petrescu Costache Negruzzi Gala Galaction George Bacovia George Calinescu George Cosbuc Ioan Slavici Ion Barbu Ion Creanga Ion Luca Caragiale Liviu Rebreanu Lucian Blaga Marin Preda Marin Sorescu Mihai Eminescu Mihail Sadoveanu Mircea Cartarescu Mircea Eliade Nichita Stanescu Octavian Goga Titu Maiorescu Tudor Arghezi Vasile Alecsandri Vasile Voiculescu
l8k4310lz22vsf Antim Ivireanul (1660-1716), originar din Iviria, din Gruzia, este un erudit in spiritul grecesc, stapanind laolalta mestesuguri diferite, sculptura, pictura, tipariturile, dar si broderia. in 1705, Ivireanu este episcop de Ramnic; in aceasta perioada e l tipareste un "Antologhion, adeca floarea cuvintelor" (1705), un "Evologhion" si un "Octoih" (1706). Domnia lui Nicolae Mavocordat ii aduce moartea, pentru ca se opune voievodului: il indeamna sa paraseasca Bucurestiul, aratandu-i o scrisoare potrivit careia Gheorghe Cantacuzino, descendentul lui Serban Cantacuzino, ar ataca, in fruntea unei osti de 12 000 de oameni, capitala. Antim este exilat la manastirea de pe muntele Sinai si predat unei garzi care, pe drum, il asasineaza la Galipoli si il arunca in raul Tundja. Una dintre operele sale importante este "Evanghelia greco-romana" (1693), urmata de o "Psaltire" in 1694. invatand limba slavona, scrie la Snagov "Dreapta alcatuire a gramaticii slavonesti". "Didahiile", opera sa principala, sunt scrieri ecleziastice de o valoare deosebita, cele treizeci si cinci de discursuri fiind redactate intre 1709 si 1716 in stilul oratoriei bizantine, cu o acribie exemplara, si rostite la slujbele bisericesti de la Bucuresti si Targoviste. Scrisul lui Antim este retoric, persuasiv, cu multe repetitii, interogatii, ornamente stilistice in stil baroc, sensurile existentei umane fiind exprimate metaforic, ca o expresie a sortii schimbatoare, alunecoase (pe tema ubi sunt?), dincolo de care se simte imperativul moral al unei vieti cucernice: "Unde ti-ai ingropat partea cea mai aleasa a sinelui tau, zidirea cea mai iscusita a dumnezeie stei puteri, sotia cea iubita a ingerilor? Unde este frumusetea aceea a inchipuirii cei d umnezeiesti? Unde este podoaba a darului celui dumnezeesc? Unde este slava, unde sunt frumusetile lui cele minunate, carele se arata mai minunat decat soarele?". intr-o secventa extrem de concentrata din manual, lumea este comparata, in stilul legendelor despre Facere care vorbesc de broasca testoasa sustinatoare a pamantului, cu "o mare ce se turbura, intre care niciodata n-au oamenii odihna, nici liniste corabiile, intre valuri sunt imparatiile, craiile, domniile si orasele, multimea norodului, politiile, supusii, bogatii si saracii, cei mari si cei mici...". Imensa miscare browniana a lumii nestatornice determina o continua curgere, o instabilitate evenimentiala in care fiinta umana este predestinata supunerii sortii schimbatoare. Zbuciumul vietii e reprezentat in plan metaforic de "vanturile cele mari ce umfla marea", intr-o imagine hiperbolizata a lumii, cu enumeratii si repetitii care aglomereaza sufocant spatiul narativ: "valurile ce lupta cu corabia sunt nenorocirile care se intampla in toate zilele; norii ce negresc vazduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetele ce infricoseaza toata inima viteaza sunt intamplarile cele de multe feliuri, neasteptate pagube, infricoserile vrajmasilor, supararile, necazurile ce ne vin de la cei din afara". Asupra omului se abate o serie de nenorociri: "necazurile ce ne vin de la cei din afara, jafurile, robiile, darile cele grele si nesuferite...", o adevarata cutie a Pandorei dezlantuita.
