ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU TEODOSIE
1
2
Cuprins Introducere ................................................... ..................................................................................3 Capitolul 1. Neagoe Basarab , o figură controversată .................................................................5
Capitolul 2. " Învăţaturile lui Neagoe Basarab"- operă parenetică ...........................................7
Capitolul 3. Paternitatea învăţaturilor ........................................................................................9
Concluzii .......................................................................................................................................11 Bibliografie ...................................................................................................................................12
3
Introducere
Începuturile istoriografiei muntene sunt încă necunoscute în totalitate, fiind destule lacune rămase neumplute. P.P. Panaitescu a apreciat critic cele mai vechi scrieri r omâneşti în volumul “Contribuţii la istoria culturii româneşti” şi a concluzionat că: cele mai vechi documente care fac parte din spaţiul cultural românesc datează din perioada precedentă secolului al XVII- lea 1.
Referitor la istoria Ţării Româneş ti, de dinainte de Neagoe Basarab, nu au rămas mărturii scrise care să fi fost descoperite şi consemnate în mozaicul izvoarelor istoriografiei româneşti. Începând cu domnia lui Neagoe Basarab s-a păstrat o biografie a patriarhului Nifon. Înscăunat domn după câţiva ani, Neagoe Basarab, aflând de moartea fostului său dascăl, porunceşte protului Gavril s ă scrie despre viaţa patriarhului. Textul a fost redactat în greacă şi tradus apoi în română. Pe lângă elementele reale din viaţa
monahului au fost presărate şi unele date istor ice importante din culisele curţii domneşti din Ţara Românească. Se poate considera o sursă preţioasă, având în vedere lipsa documentelor păstrate din acea perioadă. Informaţiile acoperă cronologic perioada a patru domnii: Radu cel Mare (1496-1508), Mihnea cel Rău (1508-1510), Vlăduţ (1510-1512) și Neagoe Basarab( 1512-1521). În această parte se dezvăluie imaginea Ţării Româneşti tulburate de lupte interne. Se regăsesc elemente dramatice, cauzate de comploturile urzite, de răzvrătiri şi, mai ales, de caracterul domnitorilor. Spre exemplu, Mihnea cel
Rău era desfrânat, lacom şi stârnea lupte cu Basarabii, pe care voia să îi distrugă2. Există în această operă unele relatări de mare expresie: în prezentarea complotului urzit de Mihnea cu logofătul Stoica, în beciurile palatului domnesc, între buteliile de vin, după ce au fost daţi afară pivnicerii. Ca un element
surpriză, un fecior de casă din neamul Basarabilor, ascuns de frica domnului într-un butoi de vin, află de complot. Atenţia este focalizată şi asupra figurii domitorului Neagoe Basarab, care este prezentat ca un domn bun, milos, care apară creştinismul, sprijină cu daruri manăstirile. Datorită semnificativei părţi cu
conţinut istoric, această operă a fost intercalată în compilaţia de cronici muntene scr isă de logofătul Stoica Ludescu, “bătrâna slugă a Cantacuzenilor”.
Pe lângă această scriere, demnă de amintit este cronica scrisă în limba română, dar păstrată în latină, din epoca lui Mihai Viteazul. Victoriile obţinute de domnul român împotriva turcilor au aprins nădejdea în sufletul creştinilor din Balcani. Vitejia sa a fost cântata în versuri. Unul dintre cei care au 1 2
P.P. Panaitescu, ” Contribuții la istoria culturii românești“, București, Editura Minerva, 1971, p.390. N. Cartojan,” Istoria literaturii române vechi”, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p.143. 4
propagat ideea dârzeniei lui Mihai Viteazul a fost vistiernicul său Stavrinos. Poemul său s-a bucurat de o mare popularitate. Teodosie Rudeanu, mâna dreaptă a lui Mihai Viteazul, a fost ales de acesta pentru a
scrie o cronică despre domnia sa. Din nefericire, originalul s-a pierdut , dar nucleul cronicii se găseşte într-o traducere polonă făcută de un sol polonez, Andrei Tarnowski. Traducerea sa a fost prelucrată şi
tradusă de către un sol german, venit şi acesta la curtea domnescă din Târgovişte. Totuşi, această traducere nu este o copie fidelă a celei realizate în poloneză, ci conţine unele informaţii suplimentare, preluate din surse străine. Baza comună a acestor traduceri se regăseşte şi în compilaţia de cronici de pe timpul lui Şerban Cantacuzino, redactată de logofătul Stoica Ludescu. Se regăsesc unele informaţii care nu puteau fi oferite decât de unii dintre membrii familiei Buzeştilor. Astfel, dorinţa domnului muntean
de a consemna în scris eforturile sale de a apăra creştinismul au fost zadarnice. De o mare importanță în ansamblul moştenirilor istorice literare este opera “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie“.
5
I. NEAGOE BASARAB, O FIGUR Ă CONTROVERSATĂ
Neagoe Basarab, după cum arată unele izvoare, era fiul vornicului Pârvu, nepot de frate banului Barbu Craiovescu. Craioveştii erau o familie bogată care stăpânea târgul Craiova, devenită mai târziu
reşedinţa banilor Olteniei. Mulţi domni au fost înlăturaţi de către marii seniori feudali ai Craioveştilor. Erau oameni bogaţi, dar evlavioşi, întrucât trimiteau daruri Sfântului Munte. Pe plan politic, ocupau funcţii importante la curtea din Târgovişte. Pe timpul lui Mihnea cel Ră u, marii seniori feudali au fost alungați. Totuşi, acesta este învins şi înlă turat de la tron, fiind instaurat domn fratele lui Radu cel Mare, Vlad cel Tânăr. O mutare de-a dreptul strategică, considerând noul domn un instrument care să le asigure liniştea. Totuşi, Vlad, zis cel Tânăr, pleacă ur echea la duşmanii Craioveştilor, însă aceştia din urmă acţionează promt şi, cu ajutorul turcilor, îl înlătură definitiv de la curtea domnească. Firesc, un motiv lesne de explicat ar fi că răzvrătirea faţă de fraţii Craioveşti era cauzată de sentimentul de strâmtorare produs de marea lor influenţă pe plan local. A apărut imediat dorinţa Craioveştilor de a instaura domn pe cineva dintre ai lor care sa nu îi mai sur prindă neplăcut cu o aliere contra lor. Un candidat optim s-a dovedit a fi fiul lui Pârvu Vornicul, cu toat e că nu făcea parte din dinastia
domnitoare. După numirea sa, în acte s-a trecut Neagoe Basarab. Ovidiu Pecican defineşte sigla de “banoveţi Basarabi” drept o metodă de propagandă a Craioveştilor 3. Astfel, Craioveştii au devenit Basarabi, fără nicio legatură de sânge cu vechii domnitori. Faptul că ştia slavonă era atestat de faptul că
era însurat cu o sârboaică. În plus, tatăl său era unul dintre ctitorii de la Bistriţa, un puternic centru de cultură slavonă. Pe lângă slavonă este foarte posibil ca el să fi cunoscut şi greacă, având în vedere faptul că a fost un fel de contabil al lui Nifon 4. Din documentele vremii reiese că Neagoe a fost întâi vătaf de vânători, apoi comis, a condus oastea care-l însoţea pe Vlad în lupta cu Mihnea, funcţii inferioare celor deţinute de alţi boieri cărturari ai vremii, spre exemplu cea de logofăt, grămatic. Întreaga sa opera de caritate, de milostenie, de într- ajutorare a sfintelor locaşuri se pare că a fost
iniţiată ca urmare a mustrărilor de conştiinţă pe care le-ar fi avut după ce a fost instaurat domn de către paşa care l-a ucis pe Vlad cel Tânăr, fiind totodată implicat, indirect în asasinarea lui Mihnea de către un văr de-al mamei soţiei sale, Despina. Actele sale de milostenie nu sunt puţine. Donează dar uri bisericilor , ridică altele din temelii, ajută material. Dacă este să privim din alt punct de vedere, Neagoe 3
Ovidiu Pecican, “ Troia, Veneția, Roma“, București, Editura EUROPRESS GROUP, 2007, p. 65. A.D. Xenopol,” Istoria românilor din Dacia Traiană”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, ed. a III– a, vol. VI., p.213: ” Este mai mult decât probabil că Neagoe cunoştea această limbă deoarece el fusese socotitorul lui Nifon...în timpul lui Radu al IV-lea, însuşire pe care nu ar fi putut -o îmbrăca pe lângă un pat riarh grec dacă nu ar fi ştiut greceşte de mai înainte”. 4
6
era din neamul Craioveştilor, neam care era mândru de apariţia numelor lor ală turi de cele ale domnitorilor la mănăstirile din tară şi de la Sfâ ntul Munte. Mai mult, Neagoe er a urmaşul la tron al lui Radu cel Mare care primise la curte vizite ale înalţilor prelaţi. Pe langă toate acestea, soţia sa Despina
făcea parte dintr-o familie evlavioasă de ctitori. De netăgăduit este faptul că moştenirea lăcaşurilor ctitorite de domnul muntean şi ajutate material este într -adevar impresionantă.
Se remarcă gustul său extrem pentru lux, izvoarele vremii prezentându-l împodobit cu aur. Cheltuielile sale pe podoabe sunt aspru criticate de A.D.Xenopol care considera că acestea au dus la
sărăcirea poporului5. Solii lui Neagoe Basarab erau des trimişi în Veneţia pentru negoţ, foarte probabil pentru obiecte de lux.
Cu toate că protul Gavril îl prezintă pe domnul muntean într-o lumină pozitivă, unele documente ale vremii atestă faptul că Neagoe Basarab nu era tocmai îm păciuitor cu boierii şi pedepsea dur abaterile
de la normă6. P.P. Panaitescu remarcă, de asemenea, că tonul său era trufaş în documentele adresate boierilor , ajungând să fie chiar ameninţător, cu unele semne de regret, în unele cazuri, faţă de
exprimarea dură. Un demnitar ca mulţi alţii, se poate spune, cu un caracter mândru, uneori ameninţător, dar care a sprijinit numeroase lăcaşuri de cult.
5
A.D. Xenopol,” Istoria românilor din Dacia Traiană”, București, Editura Cartea Românească, vol.IV., p.183: ” Cheltuielile exagerate...sărăceau poporul”. 6 P.P. Panaitescu,” Contribuții la istoria culturii românești“, București , Editura Minerva, 1971, p.175: ”Departe de noi gândul de a trage concluzia...că Neagoe ar fi fost un monstru de răutate; era un demnitar lumesc, un boier din vremile crude şi aspre ale sfârşitului Evului Mediu, un temperament mândru şi aprins, violent şi câteodată cinic . În niciun caz nu era un sfânt”. 7
II.” ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB”
Rezultat al gândirii româneşti, dar redactat în slavă, această creaţie s-a bucurat de atenţie din partea istoricilor. O apreciere pozitivă a venit din partea lui Ioan Eclisiarhul, care a retipărit-o în anul 1843, remarcând bogaţia de sfaturi şi pilde bisericeşti7. În anul următor, Nicolae Bălcescu a folosit “
Învăţăturile lui Neagoe“ în studiul său “Puterea armată şi arta militară la români” , publicat în revista Propăşirea , de la Iaşi, valorificând cuprinsul politic al operei.Nu sunt singurii care au făcut-o. În 1865, B.P.Haşdeu a introdus unele ştiri de natură istorică în colecţia sa de izvoare ale istoriei românilor. Un veritabil binefăcător pentru cultura românească , dupa cum îl caracterizează Nicolae Cartojan , pentru interesul manifestat în realizarea tipăriturilor primelor cărţi de factură religioasă8.
Referitor la cuprins,”Învăţăturile lui Neagoe Basarab “ este împărţită în unsprezece părţi , cu doua infuzii puternice: una de factură religioasă , alta de natură politică .Scopul initial al acestei scrieri a
fost acela de a pregăti un posibil domn pentru succesiunea la tron.Prima parte este consacrată sfaturilor morale , de ordin religios şi anume , îndemnul către respectarea poruncilor. Cea de-a doua parte este consacrată îndemnurilor pr ivitoare la modul de guvernare.În ţesătura acestei a doua părţi se regasesc doua capitole care se leagă prin conţinut de prima parte ,facându-se referire la dragostea şi frica faţă de Dumnezeu.Urmează o relatare despre efemeritatea vieţii pe pământ, idee privită prin prisma transferului moaştelor mamei şi a fiilor săi :Petru , Ioan şi Anghelina la mănăstirea de la Argeş.Abia apoi sunt redate câteva sfaturi privind atitudinea pe care trebuie să o aibă un domn: cum să se comporte faţă de boieri, cum să primească solii , îndemnuri de tactică militară, metode de înfăptuire a dreptaţii, de judecata. În încheiere domnul muntean îşi cere iertare faţă de toţi cei de faţă , către “ cuconii săi şi către
cucoane şi către boier ii săi cei mari şi cei mici şi către alte slugi ale sale”.Precum s e vede , domnitorul muntean se îngrijeşte în special de partea spirituala a vieţii, dedicand o bună parte din opera sa sfaturilor de ordin moral.Se poate observa că şi în partea consacrată învăţăturilor de ordin politic sunt presărate
îndemnuri de natură morală , cuprinzând numeroase pasaje de factură religioasă. Incontestabil , această operă ocupă un loc aparte în literatura românească veche , deşi nu este unică în acest sens.Se poate exemplifica prin sfaturile date de Nicolae Mavrocordat , în greacă , fiului său , Constantin vodă şi traducerea în romană , din latină a Ceasornicului domnilor de Antonio de Guevara ,realizată de Nicolae Costin pentru Nicolae Mavrocordat sau, de ce nu, învăţăturile lui Antim 7 8
P.P. Panaitescu,” Contribuții la istoria culturii românești“, București, Editura Minerva, 1971, p.163. N. Cartojan,” Istoria literaturii române vechi”, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p.71. 8
Ivireanul pentru domnii români şi cele ale profesorului Azarie Cigala pentru fiii lui Mihai Racoviţă
.După cum bine remarcă un doctor în istorie contemporan într-un volum de-al său , rolul acestor scrieri este de a contura un program de domnie .9 D. Russo a identificat o parte din sursele de inspiraţie ale “Învăţăturilor”, fiind în mare parte cuprinse din pasaje extrase din Sf ânta Scriptură , din Varlaam si Ioasaf, din omiliile lui Ioan Gură de
Aur , inclusiv din cuvântări apocrife atribuite acestui ierarh , dar şi din lucrarea “Umilenie “ a lui Simion monahul , o scriere bizantină cu caracter ascetic, de îndemnare către părăsirea vieţii lumeşti în
favoarea unei vieţi petrecute în abstinenţă. Se regăsesc elemente întâlnite în Fisiolog10
9
Ovidiu Pecican , “ Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în Evul Mediu românesc”, Cluj-Napoca, Editura DACIA, 2002. 10 P.P.Panaitescu,” Contribuţii la istoria culturii româneşti “, Bucureşti ,Editura Minerva ,1971,P.181-182. 9
III.PATERNITATEA “ÎNVĂŢĂTURILOR”
Un critic literar de marcă, D. Russo , a sesizat numeroase inadvertenţe în ceea ce priveşte îndemnurile date , se zice , de Neagoe Basarab, fiului său.Cunoscând unele trăsături ale domnitorului , care reies din comportamentul lui , pare greu de crezut că el însuşi a scris integral “Învăţăturile”. Nu este singurul contestatar al apartenenţei “Învăţăturilor” .Această chestiune a atras atenţia unor critici din
afară.Să luăm, de exemplu, citatul : “ Mai frumos lucru este şi mai cu plă cere a vedea pustiele având umbra de cete călugăreşti decât împărăţie îngrijită şi peste câmp mese aşternute şi prânzuri”. Dacă ar fi fost cu adevărat pentru fiul său acest îndemn , ar fi însemnat ca Teodosie să abdice şi să se retragă în pustietate.De asemenea, surprinzator este şi sfatul următor :”Trupul să ţi -l îmbraci în haine slabe şi
proaste” sau :” Ajunge a locui într -un zid mic şi îngrădit cu un gărdicel , iar a face cetăţi şi case de piatră niciun folos nu sunt”. Contravin total obiceiurilor de la curtea domnească. Cum ne putem imagina un domn în haine sărăcăcioase , locuind într-o colibă sau un domnitor care nu vede utilitatea unor cetaţi? Ce credibilitate ar fi avut în faţa fiului său ş i a boierilor care ar fi citit o operă ,de acest gen, venită din partea cuiva care purta podoabe scumpe aduse până şi din Veneţia ? Şi mai concludent este exemplul :” Căci aşa spun , fiul meu şi fraţii mei , nu miluiţi săracii şi mănăstirile din tainurile din cari traiesc slujitorii voştri , căci atunci săracii şi mănă stirile se vor folosi , slujitorii voştri însă se vor face foarte săraci şi cerşetori” şi „ De vreme ce strângi averea ta de la oamenii ţării , se cuvine ca tot lor să le-o împarţi”. Cunoscând numeroasele ajutoare materiale acordate mănăstirilor , ar fi lucru de mirare ca
însuşi Neagoe Basarab să fi aşternut aceste gânduri în scris. Mai mult , î ntr-un alt paragraf Neagoe Basarab recunoaşte că a dat „trupul spre nepăsare şi mâncare şi băutură ”, că şi-a slăbit trupul de lene şi de cuget trufaş” ‚ dar nu pomeneşte nimic de regretul că , în numele său au fost ucişi Mihnea şi Vlad cel Tânăr , ştiind faptul că , după moartea lui Vlad a fost convocat clerul pentru a ţine o slujba. După acelaşi tipar este sfatul , aşa-zis , al lui Neagoe către fiul său de a nu pune în funcţ ii rudele .Se poate lesne trage concluzia că ar fi de-a dreptul straniu ca Neagoe Basarab să fie autorul ” Învăţăturilor ” , căci rudele sale
deţineau funcţii importante la curte. Reiese ,în mod direct, că sunt destule exemple de incongruenţe. După cum conchide P.P.Panaitescu, între Neagoe Basarab şi autorul real al ” Învăţăturilor este o mare prăpastie. D.Russo emite ipoteza că lucrarea ar fi fost scrisă de către un călugar erudit din secolul al XVII-lea , un admirator al lu i Neagoe Basarab . Se observa că autorul citise multe carţ i religioase. P.P.
Panaitescu remarcă posibilitatea ca , adevaratul autor al ”Învăţăturilor să fi citit opera ”Viaţa lui Nifon ” scrisă din ordinul lui Neagoe Basarab , în care acesta este prezentat într-o lumină favorabilă , ca fiind 10
evlavios, un mare sprijinitor al creştinismului , ctitor mare :” a toată Sfetagora”, elemente care l-ar fi
convins să-l privească cu admiraţie pe domnul muntean şi să îi atribuie opera sa.
11
Concluzii
În ansamblul ei, ” Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” este o operă
parenetică, cu un carater puternic moralizator , dar şi pregătitoare pentru o eventuală succesiune la domnie, distingându-se astfel două elemente care se succed: unul predominant de natură religioasă, fiind vorba de îndemnuri utile pentru bunăstarea sufletului şi un altul cu caracter politic, fiind vorba de sfaturi
pregătitoare pentru domnie. Prima parte cuprinde predominant sfaturi pentru respectarea poruncilor, pentru realizarea de fapte bune, pentru într-ajutorarea aproapelui, toate ducând, alături de o credinţă puternică, sinceră, către mântuire. De asemenea, opera îndeamnă puternic către mărturisirea credinţei, către preamărirea lui
Dumnezeu şi către respectarea celor sfinte. Această parte de început este, în opinia mea, de o frumuseţe incontesta bilă şi de o veridicitate etern valabilă. Conţinutul acestei primei parţi, îndeosebi, denotă o
cultură vastă în domeniul religiei a autorului. Sfaturile moralizatoare sunt argumentate fiecare în parte şi exemplificate. Nu se regăseşte niciun sfat enunţat arbitrar , fără să fie argumentată necesitatea urmării lui. În această primă parte, îndemnurile sunt predominant de ordin spiritual, fiind benefice pentru
curăţirea sufletului, pentru tămăduirea şi bunăstarea acestuia. Partea a doua, deşi interferează pe alocuri cu elemente tipice părţii întâi, este
dedicată
predominant îndemnurilor de pregătire a vlăstarului domnesc pentru succesiunea la cârma curţii domneşti. Sfaturile care se regăsesc în această a doua parte sunt con cepute, în principal, pentru conturarea caracterului pe care un viitor domn ar trebui să și-l formeze pentru a se bucura de o domnie
liniştită, de o relaţie armonioasă cu boierii şi de o imagine favorabilă . Unii critici au remarcat existen ţa unor inadvertenţe în ceea ce priveşte unele sfaturi şi caracterul lui Neagoe Basarab, observând totodată că unele sfaturi ar fi nepotrivite pentru o persoan ă care accede la tron. Afirm cu toată r ăspunderea că, într-adevăr, unele îndemnuri nu ar fi potrivite pentru un eventual urma ş la tron cum ar fi, de exemplu, abandonarea acestei lumi şi retragerea în pustietate. Totuşi, nu este exclus ca „ Învăţăturile” să fi suferit de-a lungul vremii unele interpolari şi aceste inadvertenţe să fie datorate acestor adaosuri. Inclusiv contestatarii paternităţii operei admit valoarea incomensurabilă a sfaturilor pentru literatura român ă veche.
12
BIBLIOGRAFIE Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 71-79. ,
Chiţimia, I.C., Neagoe Basarab, Bucureşti, Editura Minerva, 1971. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie cu o prefaţă de Nicolae Iorga, Bucureşti,
Editura 100+1GRAMAR 2003 . Pecican, Ovidiu, Carte de învăţătură către domnii Moldovei în Realităţi imaginate şi ficţiuni ad evărate în Evul Mediu românesc ,Cluj-Napoca, Editura DACIA, 2002, p. 144.
Pecican, Ovidiu, P.P.Panaitescu şi începuturile istoriografiei în Ţara Românească în Troia, Veneţia , Roma, Bucureşti, Editura EUROPRESS GROUP, 2007, p. 63.
Panaitescu, P.P., Învăţăturile lui Neagoe Basarab. Problema autenticităţii în Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, Editura Minerva, 1971, p.163.
Xenopol, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a III – a, vol. IV., p. 183, vol. VI., p. 213, Bucureşti, Editura Cartea Românească. Ediţie revăzută de autor şi îngrijită de I. Vlădescu.
13
