Gerald Messadie
Moise Vol. 1 – Printul fara coroana ….. 2 Vol. 2 – Profetul intemeietor ….. 329
Gerald Messadie Moise - Printul fara coroana
Orice poveste este modernă. Benedetto Croce CUVÂNT ÎNAINTE Moise este unul dintre giganţii istoriei. Monoteismul pe care l-a fondat în urmă cu treizeci şi trei de secole se află la originea celor trei religii care au schimbat pentru totdeauna soarta Occidentului şi a Orientului. Cum era de aşteptat, dimensiunile personajului au dat naştere unei legende, relatate în primele cinci cărţi ale Vechiului Testament, şi ea a căpătat o asemenea amploare, încât istoricii au tras concluzia că e vorba mai degrabă de un mit, ajungând chiar să se îndoiască de existenţa istorică a lui Moise. Evident că
2
legenda a eclipsat omul, dar a existat fără îndoială sub acest nume şi un om, şi nu unul oarecare, ci un geniu, cea mai bună dovadă fiind aceea că, fără el, iudaismul n-ar fi existat. Paginile de faţă reprezintă reconstituirea romanescă a vieţii cotidiene a acestui om. Am folosit analiza conjecturală, metodă a criticii istorice care s-ar putea rezuma astfel: un element al legendei este sigur, altul este plauzibil sau îndoielnic, iar altul este imposibil. Am făcut referire la evenimente istorice verificate, ori de câte ori acest lucru a fost posibil. Se ştie, de pildă, că iosua a cucerit ierihonul în jurul anului 1250 î.e.n., după moartea lui Moise. Ceea ce înseamnă că Moise ar fi murit cu câţiva ani sau cu câteva decenii mai înainte, asta rămâne de văzut. Această metodă îţi permite să stabileşti în primul rând epoca în care a trăit Moise, circumstanţele naşterii şi primii ani de viaţă, detalii care au fost eliminate de legendă. Ea te ajută, de asemenea, să înţelegi motivaţia faptelor lui care, altfel, ar rămâne misterioase sau pur şi simplu fantastice. „De ce să scrii un roman? vor obiecta unii. Legenda nu este destul de frumoasă? Ce-ar putea spune în plus? Nu riscă să ştirbească legenda, una dintre cele mai frumoase care există?” Înţeleg foarte bine aceste obiecţii, dar la rândul meu am şi eu altele; legenda se distruge singură în timp. De altfel, din acest motiv au şi ajuns unii istorici să pună la îndoială existenţa reală a lui Moise. În fond, raţiunea istoriei este aflarea adevărului despre oameni şi evenimente. Acesta este, de altfel, şi scopul atâtor cercetări prodigioase întreprinse de aproape un secol de echipe de exegeţi, traducători, comentatori, paleografi, arheologi, interesaţi să afle adevărul despre un alt gigant, Iisus, despre manuscrisele de la Marea Moartă, care conţin sâmburele învăţăturilor sale, despre partea originală a Evangheliilor şi despre partea hagiografică ulterioară a acestora, ca şi despre atâtea alte capitole ale istoriei. Culturile se schimbă, şi o dată cu ele şi oamenii. Ne vine greu să credem, după trei mii cinci sute de ani, în Pentateuh[numele primelor 5 capitole din vechiul testament , care prezinta viata lui moise ]. Ca şi în existenţa
3
celor două,coloane, una de praf şi cealaltă de foc care i-ar fi călăuzit pe ebraici timp de cincizeci de ani prin deşert şi care par a fi mai degrabă rodul talentului poetic al autorilor. Aşa cum toţi cei care au fost în Israel sau în Iordania ştiu acum că mana nu cade din cer, ci este o excrescenţă răşinoasă care apare pe cătină şi e vândută turiştilor ca delicatesă în micile prăvălii. Aşa cum bagheta magică folosită de Moise, când l-a înfruntat pe faraon, ne contrariază pe noi, cei care venerăm omul. Nu, Moise n-a fost un magician. A fost mai mult decât atât, a fost un om tenace, incandescent, cu un destin extraordinar. Prin fragilitatea şi modestia lui, romanul - romanul istoric mi s-a părut a fi modalitatea cea mai potrivită de a restitui realităţii un astfel de erou şi de a-l proteja de lipsa de credibilitate pe care legendele o suscită în cele din urmă. Obişnuinţele pe care legendele le-au sădit în oameni riscă să fie date peste cap în aceste pagini. Astfel, Moise este prezentat cel mai adesea ca un bătrân. S-a uitat că durata medie a vieţii omeneşti era mult mai scurtă în urmă cu trei mii trei sute de ani decât în zilele noastre; aşa că oamenii aveau o dezvoltare mult mai precoce. S-a uitat, de asemenea, că şi în epoca aceea, ca şi acum, longevitatea era considerată un lucru excepţional, aproape miraculos, şi că în limbajul Vechiului Testament „patruzeci de ani” nu înseamnă patru decenii, ca în limbajul contemporan, ci „un timp îndelungat”. Moise este aşadar, în cele două volume ale acestui roman, un om tânăr. Pe de altă parte, istoricul nu va fi surprins să constate că povestea emoţionantă, dar improbabilă, a bebeluşului abandonat pe Nil lipseşte din aceste pagini, aşa cum alţi cititori ar putea fi surprinşi de această omisiune. Modul în care au fost scrise numele s-a schimbat de-a lungul mileniilor. Pentru autenticitatea reconstituirii am preferat forma străveche. Astfel, ebraicii, care erau numiţi atunci hapiru sau apiru, sunt desemnaţi sub acest ultim nume. La fel în privinţa numelui personajului central, am renunţat la forma „ Moise „ în favoarea formei egiptene „ Mose „
4
Unele idei pot părea îndrăzneţe. Cum ar fi de exemplu cea legată de originea egipteană a lui Moise. În ultimul secol, istoricii n-au încetat să se contrazică pe această temă. Totul a pornit de la numele eroului, « Moise » fiind cuvânt egiptean care înseamnă « fiu ». S-au făcut adesea speculaţii hazardate legate de religia lui Moise (care ar fi fost - s-a afirmat fără prudenţă - cea egipteană). Eu nu merg însă atât de departe Moise a fost cu siguranţă pe jumătate egiptean, a fost crescut la curtea faraonului şi de-abia mai târziu s-a apropiat de ebraicii oprimaţi, aşa cum spune şi Cartea Exodului, dar opera lui profund originală se înscrie fără doar şi poate în moştenirea lui Abraham şi numai în ea. Aceste pagini sunt aşadar un roman, fondat însă, în afară de admiraţia evidentă' pentru Moise, pe unul dintre imperativele metodei invocate mai sus: să ştii când trebuie să pui capăt speculaţiei. Sigmund Freud începuse şi el să scrie un roman despre Moise dar, după cum se ştie, nu l-a terminat, şi în cele din urmă a reluat câteva teme în seria de eseuri Moise şi monoteismul. Ipoteza mea în legătură cu acest eşec romanesc este că ideile ocupau prea mult loc în roman. Cred că lecţia a fost înţeleasă. Cititorul îşi va da singur seama.
PARTEA ÎNTÂI - O TINEREŢE EGIPTEANĂ
1 Omul care părea de bronz
Briza serii începea să se simtă trezind foşnetul curmalilor şi al tufelor lăţoase de papirus de pe malurile Nilului. Cerul, până
5
atunci argintiu, redeveni de un albastru tandru. Rozetele care ornau terasele emanau un parfum puternic. Ca şi cum ar fi ieşit din pământ, nori de ţânţari îşi făceau simţită prezenţa sâcâitoare, iar în faţa ferestrelor palatului princiar, vânătorii de muşte îşi începură activitatea unii agitau în aer evantaie uriaşe din frunze de palmier pentru a-i ţine pe atacatori la distanţă. Alţii aruncau în vase pline de jăratec bucăţi mici de lemn mirositor de Punt, care să alunge ciuma zburătoare. Nezmet-Tefnût , a treia din cele unsprezece fiice ale regelui Egiptului, Seti, se trezi, după ce-şi făcuse siesta, cu senzaţia că trupul ei este supus unor trăiri puternice. Sângele parcă îi curgea mai repede prin vene, iar corpul îi era scăldat în sudoare. Aproape goală în patul de trestie împletită cu fineţe şi prinsă în cadrul de sicomor cu patru picioare, percepu ca pe un semn mişcările amuletei care îi atârna între sânii luciosi, o figurină de aur care o reprezenta pe zeiţa Tueris, protectoarea femeilor. Simţi nişte înţepături în sâni. Mai avusese asemenea stări în ultimul an, cel de-al cincisprezecelea al existenţei ei, dar nu le luase prea în serios.Îşi întinse picioarele de culoarea chihlimbarului, înroşite cu henna pe tălpi, căscă, întinse mâna către un bol plin de curmale roşii ca sângele, curmale de Nubia, şi ronţăi una, fără a se gândi la nimic în mod special. Avea o faţă de copilă, un năsuc cu nări fremătânde şi ochi bine conturaţi. Abia aştepta să se maturizeze, dar toate chinurile astea o făceau să se simtă pustiită pe dinăuntru. Suspină. Auzind zgomot în camera stăpânei, şefa servitoarelor intră tiptil, cu picioarele goale. – Stăpână, surorile tale au cerut ca în seara asta să vă îmbăiaţi mai devreme din cauza serbării, o anunţă ea.
6
Nezmet-Tefnût - Nezmet, cum îi spuneau fraţii şi surorile ei, clătină din cap. Serbarea.Ce plăcere! Dansatoare şi muzicanţi, compania surorilor şi a servitoarelor, mai multă flecăreală decât în zilele obişnuite, confidenţe. Funcţionarii şi fiii lor, autorizaţi de faraon să asiste la sărbătoare, cei mai mulţi dintre ei destul de plicticoşi. Nezmet nu remarcase pe nici unul care să-i placă, aşa se explica de ce, la cincisprezece ani, întârziase deja un an cu măritatul, dar cum era de viţă regală, nimeni nu îndrăznea să-i reproşeze pe faţă. Fraţii ei, prinţii, veneau şi ei din când în când
7
la aceste petreceri, dar nu se prea distrau. La palat, se organizau din şapte în şapte zile astfel de serate. Seti era de părere că prinţesele nu trebuie să se plictisească. Dar singura distracţie adevărată era prezenţa a două-trei curtezane de la Memfis care povesteau lucruri destul de interesante. – Apa este filtrată, de data asta? Întrebă îmbufnată prinţesa. – Am schimbat azi dimineaţă nisipul filtrului, zise servitoarea. Este atât de pură că ai putea s-o şi bei. – Ieri erau pietricele pe fundul bazinului, bombăni Nezmet punând piciorul pe pământ. Îşi scutură pletele ondulate, cu reflexe roşcate, pentru a le aerisi, îşi aranja şuviţele rebele, apoi se înfăşură într-o eşarfă cenuşie de în pentru a se proteja de insecte şi de căldură şi ieşi pe terasă. Luă de pe balustradă unul din acele vase arcuite, de argilă poroasă, în care se ţine apa pentru a se păstra rece şi bău cu desfătare. Apoi privirea i se pierdu distrată în peisaj. În faţa ei, fluviul roşcat avea reflexe albăstrii. Cerul, mai senin înspre apus, căpăta culoarea caisei. Mai în depărtare, la stânga, dincolo de zidurile palatului, putea vedea, dacă se apleca, casele slujitorilor, hambarele, grajdurile, arsenalurile, suburbiile Memfisului, roşiatice în lumina după-amiezii. Atenţia lui Nezmet fu atrasă de strigăte guturale şi de o activitate intensă care se desfăşura douăzeci de coţi mai jos de terasă. Trei bărci cu fundul plat erau legate de micul ponton care servea de obicei la descărcarea proviziilor aduse de pe pământurile regale. Acum însă se descărcau pietre, bucăţi mari de piatră nou-nouţe, fiecare măsurând doi coţi lungime şi unul lăţime. Două duzini de bărbaţi legau cu frânghii fiecare piatră, apoi o trăgeau câte trei sau patru spre poarta palatului. Muncă monotonă şi obositoare. Lucrau sub ordinele unui contramaistru. Nezmet se aplecă să-l vadă mai bine. Avea în jur de treizeci de ani. Dezbrăcat până la brâu, părea viguros şi semăna cu o statuie de bronz în mişcare. Munca în aer liber îi bronzase pielea, care acum lucea de transpiraţie, căci pusese şi el mâna la treabă. Dar era un bronz auriu, nu maroniul tern al slujitorilor regelui.
8
Nezmet se aplecă atât de mult, că sânii îi ţâşniră din eşarfă şi fu nevoită să se înfăşoare din nou. Nu-şi putea lua ochii de la umerii puternici şi de la pârul arămiu ondulat al bărbatului. Se simţi cuprinsă de exaltare. Se repezi în cameră, îşi puse sandalele, îşi legă fruntea cu un bandou de aur şi turcoaze care îi arăta rangul, şi o luă la fugă pe scări spre mirarea servitoarelor. – Mă întorc imediat! le strigă ea, dându-le de înţeles că nu voia să fie însoţită. Şi nu se mai auzi decât tropăitul vioi al sandalelor ei. ajungând afară, în curte, se îndreptă spre poarta pe care se aduceau pietrele. Fuseseră depozitate deja în spaţiul care separa cartierul prinţeselor de cel al prinţilor. Istoviţi, muncitorii nici n-o băgară în seamă. Când îl văzu pe contramaistru, se apropie de el, dar acesta, aplecat pentru a verifica dacă erau bine înnodate frânghiile pentru remorcare, îi întoarse spatele. – Ce faci aici? Îl întrebă pe un ton autoritar. Bărbatul se ridică şi se întoarse cu faţa spre ea. Nu doar trupul îi era frumos, dar şi faţa, luminoasă şi fermă, împodobită cu o barbă arămie care-i ascundea buzele cărnoase. Şi ce culoare aveau! Un roşu indecent, precum acela al sexului femeii. – Aducem pietre pentru construirea palatului lui Sethmes, fiul regelui, care se va căsători în curând. – Cine eşti tu? Întrebă ea arogantă. Bărbatul răspunse cu o întârziere aproape imperceptibilă. Cum aproape imperceptibil îi era şi zâmbetul. Un insolent. Aceşti străini erau nişte obraznici. – Sunt Amram, contramaistru la palat, răspunse tărăgănat, în timp ce privirea îi întârzia pe bandoul de aur, pentru a ghici rangul fetei. – Amram..., repetă ea. Întârzierea răspunsului fu de data asta mai clară. – Sunt un apiru. Era sigură aproape toţi muncitorii de la palat erau apiri. – Ai terminat aici? Îl mai întrebă, ca şi când ar fi interesat-o în mod direct problema pietrelor.
9
– Nu, în seara asta o să le descărcăm pe astea şi mai aducem altele mâine. E nevoie de multe pietre pentru o casă, adăugă el pe un ton amabil. După care o să fie nevoie de cărămizi. Se simţea încurcată din cauza privirii insistente a bărbatului şi, clătinând din cap, îi întoarse spatele după care, contrariată, o luă spre locuinţa ei. Impetuozitatea nu-i folosise la nimic. La ce i-ar fi putut folosi, de fapt? Cu toate astea se instala din nou pe terasă pentru a-l studia pe apiru. Oare el îi simţea privirea? În orice caz, simţi că ia foc când, brusc, bărbatul ridică capul şi o privi. Deschise gura, dar nu putu să spună nimic. Atunci el zâmbi şi, ca să-şi ascundă emoţia, ea se îndepărtă de balustradă. Cerul îşi schimba portocaliul pal în roşu auriu. Nezmet era foarte neliniştită în timp ce se îmbăia alături de surorile ei, prinţesele. Îi ceru servitoarei să-i ungă părul cu mai mult ulei parfumat decât de obicei şi n-avea chef să-şi mai pună perucă, fiindcă-i era şi-aşa destul de cald. La serbare, muzicanţii şi dansatoarele îşi dovedeau deopotrivă măiestria ca şi până acum. Conversaţiile însă i se păreau lui Nezmet mai interesante ca ultima dată. Se mulţumi să mănânce prepeliţă umplută cu grâu, un castravete, câteva curmale şi bău un pahar cu vin de palmier. Răspunse distrată surorilor ei şi îşi permise câteva zâmbete ca răspuns la glumele care pe ceilalţi îi făceau să râdă zgomotos. Îi era cald, deşi nu purta nimic pe sub rochia de în olisat, brodată cu perle minuscule de aur şi cu sticlă albastră. Aşa că ieşi pe terasa mare, aflată în prelungirea sălii unde avea loc festinul. Flacăra torţelor se zbârlea în bătaia vântului serii. Se sprijini cu coatele pe balustradă şi privi fluviul negru. Un strigăt o făcu să-şi aplece privirea, apoi auzi încă unul. Era un bărbat îmbrăcat cu o tunică şi ea văzu, în lumina jucăuşă a torţelor, cum îi zâmbea. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Încercă zadarnic să se liniştească. Asta a căutat, nu? Bărbatul nu se înşelase în privinţa prinţesei care apăruse aşa deodată în viaţa lui. Privirea lui i-o
10
spusese de a început. Şi acum el venise s-o caute. Îl voia sau nu? Îşi umezi buzele şi îi veniră din nou în minte umerii lui, pielea bronzată... Cu paşi lenţi, aproape funebri, coborî scara exterioară care ducea în grădina de pe ţărm. Când ajunse la ultima treaptă rămase o clipă nemişcată, în întuneric, cu piciorul suspendat in aer, cu privirea pierdută, cu răsuflarea tăiată. El aşteptă, ori din respect, ori ca să fie sigur că va veni. Încă o dată, dar mult mai intens decât în acea după-amiază, ea resimţi existenţa imperioasă a trupului său. Şi îşi dădea seama că prezenţa lui îi conferea forţă şi o înnebunea în acelaşi timp. Nu cunoscuse până atunci nici un bărbat, îi privise doar; dar acesta era primul care exercita asupra ei o asemenea putere. Îşi ridică uşor capul şi cu un gest imperial, coborî şi ultima treaptă. Se îndreptă spre el şovăielnic, gata s-o ia la fugă inapoi. Dar când ajunse în faţa lui şi îi simţi răsuflarea şi parfumul de ambră al pielii proaspăt spălate, când îi văzu zâmbetul şi buzele roşii, se simţi ca paralizată. El îi puse o mână pe umăr, iar cealaltă pe faţă. Cu gura întredeschisă, ea scoase un suspin. Apoi, degetul lui arătător ajunse între buzele ei. De pe umăr, mâna îi coborî pe sânii care se întăriseră insuportabil. Cu un semn al capului, o trase mai spre piciorul terasei unde penumbra era mai deasă. Într-o clipă îi ridică rochia şi îi mângâie corpul tânăr, pietros, sânii, subsuorile, pântecul, fesele. O mână alunecă mai jos de pântec, iar unul din degete pătrunse în crăpătură. Ea începu să tremure în timp ce degetul lui mima actul sexual. Apoi, ea îşi unduie trupul şi el îi scoase rochia fără nici un efort şi, apucând-o de mijloc, o culcă pe una din pietrele prospăt aduse, pe care o aşezase poate dinadins acolo. Piatra răcoroasă îi păru mai plăcută decât patul ei de trestie. Ea apucă strâns încheietura mâinii care îi explora trupul şi el crezu că vrea să-l respingă, dar ea voia doar să îl simtă mai aproape. El îi conducea acum mâna pe corpul lui şi ea îl mângâia cu stângăcie, apoi ii strânse membrul. Da, acum înţelegea, înţelegea cu adevărat, iar el era deja în ea. Scoase un strigăt, de
11
durere, dar şi de uimire şi beţia trupurilor îi sufocă pe amândoi deopotrivă. Ce a urmat aproape că nu mai ţinea de ei, era un fel de ritual ucigaş, convulsii, spasme, lovituri repetate, ca de pumnal, şi ea agăţată de umerii lui Amram ca o înecată. Când, înlănţuiţi fiind, ea se ridică într-un cot şi-i trase capul căutându-i buzele, el fu luat prin surprindere. Şi în momentul acela îşi dădu drumul în ea. Astfel, o posedă în întregime, dăruindu-i răsuflarea prin sărut şi sămânţa prin sex. Când s-au rupt din îmbrăţişare, ea continua să-i ţină mâna într-a ei. Sus, serbarea se apropia de sfârşit. Se auzeau câteva râsete ascuţite, încălzite de vin. Ea îşi privi pântecul şi observă că era pătat de sânge. Merseră să caute apă la cel mai apropiat puţ, în curte. El luă blidul de pe marginea puţului şi îi turnă uşor apa pe pântec, iar ea scoase un ţipăt care se preschimbă repede într-un râs înfundat. Au continuat să se întâlnească astfel serile, timp de mai multe săptămâni. Se aflau în anul 4 al domniei regelui Seti întâiul. Discul argintiu al zeiţei Hator străbătu de trei ori drumul în formă de arc pe cerul senin al Egiptului cât ţinură aceste întâlniri amoroase grăbite şi aproape tăcute. El aureola în acelaşi timp capitelurile uriaşelor temple pe care regele le ridicase zeilor, din Delta Nilului până la hotarele arzătoarei Nubii, ca şi frunzele curmalilor roditori. El făcea să roiască la nesfârşit fărâme de argint pe fluviu şi praf scânteietor peste această ţară milenară. Lui Nezmet-Tefnût însă nu-i păsa. Precum florile de lotus, prinţesele de cincisprezece ani nu aşteaptă decât să-şi desfacă petalele. Ea nu bănuia că în fecunditatea lui imensă, Egiptul tocmai zămislise un conducător la fel de mare şi că acesta avea să despice într-o bună zi cerul în două pentru a face să apară un zeu mai mare decât Ra, cel mai mare dintre toţi zeii. 2 Prinţul Ptahmose
12
Relaţia lor avea să se sfârşească într-o seară din cauza imprudenţei prinţesei. Luată de valul pasiunii, în plin extaz, Nezmet nu-şi mai putu stăpâni ţipetele de plăcere, căci Amram se dovedise a fi, într-adevăr, de o virilitate înnebunitoare. Strigătele ei au alarmat-o mai întâi pe servitoarea-şefă care picotea pe terasă ronţăind lupini. Recunoscând vocea stăpânei, ea crezu că aceasta fusese muşcată de un scorpion sau de un şarpe, ori că fusese atacată poate de un crocodil. Coborî scara cu o torţă în mână. Deşi întunericul o împiedica să vadă foarte clar ce se întâmplă, spectacolul stăpânei ei muncită cu furie de un bărbat, o amuţi. Scoase doar un geamăt şi ridică torţa la înălţimea feţei bărbatului gol şi încă în erecţie. – Un apiru! strigă. Indignarea din vocea ei era cât se poate de evidentă. În timp ce bărbatul se îmbrăca, cele două femei încercau să-şi vină în fire. – O să mă omoare regele! se tânguia servitoarea. – O să te omor eu, dacă nu-ţi ţii pliscul ! o repezi Nezmet. Voci alarmate răsunară şi din alte camere ale cartierului prinţeselor, alertate şi ele de tărăboiul iscat. – Ce se întâmplă? Întrebă Mirrit-Anuket, una din surorile lui Nezmet, soră vitregă, provenind dintr-un alt aşternut, cum erau de altfel aproape toţi fraţii şi surorile ei. – Berea şi luna au înfierbântat mintea acestei femei ! răspunse prinţesa, lartă-mă că te-am deranjat. Du-te, nu e nimic important, zise, surâzându-i graţios. Când Mirrit-Anuket plecă, servitoarea reluă: – Asta era aşadar secretul escapadelor nocturne! – Dacă mai scoţi un cuvânt, o să te trezeşti cu sânul muscat de o viperă! – Un apiru! – L-ai fi vrut pentru tine? – Ce nenorocire! Cu siguranţă, se va naşte un copil din toată povestea asta. Predicţia îi atinse lui Nezmet coarda sensibilă. Avea dreptate. Nu-i mai venise ciclul de două luni. Dar nu ideea de a da naştere
13
unui copil o îngrijora, cât mai ales eventuala reacţie a tatălui ei. Nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi din partea lui. În urmă cu câteva luni, când una din surorile ei mai mici născuse un băieţel făcut cu unul din fiii şambelanului, care era însurat cu o altă femeie, tatăl lor a fost încântat. Dar când unul din fraţii ei - şi prinţii păcătuiau mai mereu o lâsase însărcinată pe fiica unui ofiţer al arsenalului, el a făcut un adevărat scandal. – Trebuie să te măriţi cât mai repede, spuse servitoarea, dându-şi seama că ultimele cuvinte o puseseră pe gânduri pe stăpâna ei. Tatăl tău nu va accepta ideea ca tu să porţi în pântece copilul unui apiru. Asta, într-adevăr, aşa era. – Cine sunt aceşti apiru? bâigui Nezmet. – Cine sunt? repetă servitoarea indignată. O faci pe neştiutoarea? Sunt nişte vagabonzi! Aliaţii duşmanilor noştri! – Dar trăiesc aici, la Memfis. – Azi aici, mâine în altă parte, depinde cine-i plăteşte, in orice caz, n-are rost să mai discutăm. Tatăl tău n-o să vrea ca ginere un apiru, mai zise servitoarea, ridicându-se să pună lemn de Punt în brasero pentru a alunga muştele. Mireasma acră şi camforată a esenţei exotice se răspândea din fumul albăstrui şi,într-adevăr,muştele năvăliră afară pe fereastră. « O să-mi ucidă copilul. » Şi asta era posibil. Nezmet îşi încruntă sprâncenele şi se lăsă în jos, pe vine. – E copilul meu, murmură ea. Şi cu cine să mă mărit? – Cu Nakht, zise dintr-o dată servitoarea. Şase luni şi jumătate mai târziu, Nezmet se zbătea în chinurile facerii. Servitoarele trimiseseră după una din cele trei moaşe de la palat şi după soţ, care între timp fusese numit al treilea ofiţer al Camerei Proviziilor. Copilul şi presupusul tată îşi făcură apariţia aproape în acelaşi timp. Nakht îi auzi ţipetele în timp ce urca scările. Tocmai îi tăiaseră buricul.
14
– E băiat, spuse triumfătoare moaşa, în timp ce servitoarele şi sclavii sărbătoreau evenimentul cântând şi bătând din palme. Nakht se aplecă asupra ghemotocului acela încă murdar, pe care femeile îl spălau, şi privirea i se împăienjeni. Părul îi era blond, pielea deschisă ca lămâia. Gânditor, el intră în camera soţiei. – Te simţi bine ? o întrebă pe un ton indiferent.Copilul... murmură ea epuizată. E adevărat că e băiat? – E băiat, răspunse el pe acelaşi ton. – O să-l numim Nakhtmose? Întrebă imprudentă stăpâna servitoarelor. – Nu e un nume tocmai potrivit pentru un apiru, spuse Nakht cu o voce blândă, fără să renunţe întru totul la indiferenţa lui. Şi ieşi din cameră după ce, mai întâi, se aplecă asupra soţiei lui pentru a o felicita şi pentru a-i ura însănătoşire grabnică. – Atunci o să-l numesc Nezmetmose, spuse fără vlagă mama. E fiul meu. Primul meu fiu. – Ai putea să-l numeşti Ptahmose, spuse una dintre servitoare. – Ptahmose, repetă mama, reflectând la semnificaţia numelui. Fiul lui Ptah, Ptah, zeul venerat la Memfis. Zeul care a creat lumea prin cuvânt. – Ptahmose, da. Era prea slăbită ca să poată alăpta, aşa că ar fi trebuit să încredinţeze copilul unei doici. Nakht nu prea părea să fie de acord, deşi, din consideraţie pentru soţia sa, nu vorbea deloc despre asta. Femeile bătrâne se gândesc însă la toate. Le face plăcere să urzească destinul lumii. Sunt ca Parcele şi uneori destinul le dă într-adevăr puterea de a rupe firul unei existenţe. În cazul copilaşului, ele aveau senzaţia că acesta le aparţinea -mai mult decât mamei lui. Una din servitoare îl căută pe Amram, care lucra încă la palat. Îl văzuse deja dând ocol palatului Prinţeselor, cu privirea aţintită spre terasă, sperând fără îndoială să-şi zărească tânăra amantă şi să aibă veşti despre copil.
15
Când servitoarea îl chemă, el supraveghea descărcarea cărămizilor destinate construirii unui cartier al slujitorilor în noul palat princiar. – Există vreo femeie în familia ta care poate alăpta? Îl intrebă servitoarea. Dintr-o dată faţa bărbatului se însufleţi ochii i se măriră, fruntea i se încreţi. – Copilul meu s-a născut! strigă cu voce înăbuşită. Servitoarea îi aruncă o privire glacială. – Prinţesa Nezmet-Tefnût are într-adevăr un copil. Dar dacă o iei aşa, voi căuta altă doică. Copiii aparţin mamelor. Nu e ca la apiru, unde ei aparţin taţilor. În ţara asta tatăl n-are nici o importanţă. Descendenţa se stabileşte pe linie maternă şi de aceea fiul regelui, când urcă pe tron, trebuie mai întâi să se căsătorească cu sora lui pentru a fi rege legitim. – E băiat? Întrebă Amram. – Asta n-are nici o importanţă pentru doică, răspunse sec servitoarea. Dar bărbatul părea atât de nefericit, şi apoi era tatăl copilului, încât ea se mai îndulci puţin. – Da, e băiat. El clătină din cap. – Nevasta mea alăptează, spuse. – Prinţesa o s-o plătească. – Nu e vorba de bani. – Va trebui să vină să locuiască la palat, zise servitoarea cu fermitate. – O să-i cer să facă asta. – Aştept răspunsul în seara asta. Într-adevăr în seara aceea o femeie se prezentă la palat. Ţinea în braţe un copil. Urcă scările de la casa lui Nezmet cu încetineală. I se recunoştea originea apiru după tenul deschis şi după reflexele arămii şi aurite ale părului pe care le aveau toţi. Se uita uimită la mulţimea servitorilor şi a sclavilor. Nu-şi
16
imaginase că prinţesa poate avea atâţia oameni în serviciul său. Zece sclavi, aproape tot atâţia slujitori... Una din servitoare o întâmpină era cea care încheiase târgul cu Amram. Sunt soţia lui Amram, apirul... Începu ea. – Ştiu cine eşti, i-o tăie servitoarea, examinând-o din cap până-n picioare pentru a se convinge că e sănătoasă. Cum te cheamă? Şi ce-i cu copilul ăsta? – Mă cheamă Yokebed. Şi asta e fiica mea, n-o pot lăsa acasă, pentru că n-are cine s-o alăpteze. – Ai vreo boală? – Nu. De ce nu pot lua copilul acasă la mine? – Pentru că acest copil este fiul unei prinţese. Nu trebuie să părăsească palatul.Tonul servitoarei nu admitea replică şi cealaltă înţelese. Cele două femei se înfruntară din priviri, lucru care nu trecu neobservat de restul servitoarelor. În cele din urmă nevasta lui Amram îşi plecă ochii. – Unde este copilul? Întrebă ea. Servitoarea plecă şi după câteva clipe se întoarse ţinând în braţe un bebeluş care se zbătea cu o figură schimonosită ca a bătrânilor colerici, cum fac adesea noii-născuţi. Yokebed îl privi îndelung cu uimire şi ochii i se umeziră. – E frumos, spuse. – E foarte frumos, accentua servitoarea. Este un prinţ. – Un prinţ, repetă Yokebed fără să înţeleagă cu adevărat cuvântul. Unde o să stau? Fu condusă la etaj. – O cameră doar pentru mine? Întrebă ea. – O cameră pentru Ptahmose. – Ptahmose? – E numele prinţului. – Am avut un vis, îi mărturisi a doua zi Nezmet servitoarei principale. – Vrei să trimit după ghicitor?
17
– Nu, e un vis frumos. Mut lua o stea de pe sânul ei şi ni-o întindea, zise Nezmet sorbind din laptele de bivoliţă. – E un vis foarte frumos. E de bun augur. Nezmet desfăcu pumnul şi îşi privi palma, aproape surprinsă că nu vedea în ea nici o stea. 3 Conversaţie nocturnă în curtea palatului Copilul văzuse tot. Ridicarea stâlpului Ded fusese periculoasă, în ziua aceea, pentru preoţii sanctuarului lui Osiris. Această ceremonie, care încheia marile serbări dedicate triplei zeităţi Ptah-Sokaris-Osiris, în luna lui Şoiak, consta în a ridica cu ajutorul unei frânghii o mumie culcată la pământ şi al cărei cap era chiar acest stâlp, mai mare decât mumia cu aproape un cot. Mumia îl reprezenta pe zeul Osiris, iar ridicarea ei şi a stâlpului simboliza învierea zeului, Suveran al eternităţii. Asta se întâmpla chiar la templul lui Osiris de la Memfis. Mumia nu atârna greu. În realitate, un copil cu o constituţie normală ar fi putut s-o ridice singur. Dar trebuia să pară că are o greutate enormă. Cei care o ridicau erau regele, asistat de fiii săi, începând cu Ramses, şi un preot. De obicei, regele era lăsat s-o facă aproape singur. Dar, în dimineaţa aceea, Shemes, capelanul, Preotul pur, care avea misiunea de a-l asista pe rege la ceremonia învierii sacre, simţise la un moment dat că Seti lăsase să-i alunece frânghia în timp ce mumia era deja pe cale să fie ridicată. El apucă iute frânghia, iar prinţul Ramses, care sesiză aproape instantaneu slăbiciunea regelui, îl seconda. Nimeni dintre cei prezenţi nu remarcase nimic. Mumia fusese ridicată şi ceremonia decurse în mod normal. Nimeni nu văzuse nimic sau poate toţi se prefăceau că nu văzuseră nimic. Dar fusese cât pe ce să aibă loc o catastrofă. Dacă Shemes şi Ramses n-ar fi fost atât de vigilenţi şi prompţi, mumia ar fi căzut, stâlpul probabil s-ar fi
18
spart şi ar fi ieşit un scandal nemaipomenit. Ceea ce ar fi fost de foarte rău augur. Copilul avea şase ani. Auzise ţipătul înăbuşit al mamei lui când regele pierduse controlul asupra frânghiei. Îşi ridicase ochii spre cei din jur, surprinzând privirea pătrunzătoare a lui Ramses. Era pentru prima dată când i se dădea voie să asiste la această ceremonie şi nu cunoştea ritualul. Se uită la rege care era palid la faţă, aproape pământiu şi avea un zâmbet ciudat. Un zâmbet sarcastic pe care Ptahmose nu-l mai văzuse a nimeni până acum, zâmbetul unuia care ascundea un mare secret. Îşi reveni repede, dar lui Ptahmose i se păru că era mai mult mort decât viu. Dintr-o dată atenţia i-a fost atrasă de ciudata ceremonie care urmă şi în cadrul căreia patru preoţi se repeziseră cu pumnul ridicat către alţi patru preoţi care băteau în retragere. Scena fusese alarmantă, numai că toată lumea, întreaga umilie regală alături de care se afla, rămase liniştită şi părea să găsească scena cât se poate de normală. Nu-i decât un joc, gândi. Totuşi, preoţii se loveau de-adevăratelea. Unul dintre ei strigă: «Sunt Horus, cel care cunoaşte adevărul! » Era destul de bizar, mai ales că, în scurt timp, încăierarea luă amploare acum erau cincisprezece persoane care se băteau nu doar cu pumnii, ci şi cu bâte, luate cine ştie de unde. Ptahmose ridică ochii spre mama lui; şi ea găsea scena nteresantă şi surâdea, la fel şi soţul mamei lui, acest om cam siropos care se numea Nakht, la fel şi Ramses şi toţi ceilalţi, în orice caz, cei doi preoţi care stăteau de-o parte şi de alta a regelui nu păreau deloc grăbiţi să întrerupă bătaia; ba chiar arborau un aer de satisfacţie, deşi regele nu părea prea mişcat. – Ce e cu bătaia asta? o întrebă pe mama lui. – Cei care se bat sunt oamenii lui Pe şi ai lui Dep, adică cei care sunt pentru ridicarea lui Osiris şi cei care sunt împotrivă, îi şopti Nezmet. – Cine va câştiga? Întrebarea îl făcu să zâmbească pe tânărul Ramses, care se aplecă spre copil şi îi spuse pe un ton doct, ca un atotştiutor:
19
– Ca întotdeauna, cei care sunt partizanii ridicării lui Osiris. Ptahmose se simţi flatat. Îl admira pe Ramses. Îşi spunea adesea: «într-o bună zi, voi fi la fel de magnific precum Ramses. Voi merge la fel de semeţ ca el.» În cele din urmă, ceremonia se termină. Către al treilea ceas al după-amiezii, după cum indica cadranul solar, după ce mumia ridicată a zeului fu instalată cu mare pompă în lăcaşul ei celest, se organiză un festin în curtea palatului. Pe o suprafaţă de o sută de coţi erau înşirate mese - de fapt scânduri puse pe nişte lemne încrucişate - care gemeau sub greutatea merindelor şi a băuturilor. Regele inaugura festinul ducând la buze un pahar din sticlă albastră în formă de lotus, decorat cu aur, pe care primul şambelan i-l umpluse cu berea cea mai slabă a regatului. Răsunară aclamaţii, printre care se distingeau urări de viaţă lungă adresate regelui de copii şi părinţi, o mulţime de fraţi, surori, băieţi, fete şi copii mici, fără a mai pune la socoteală personalul casei regale, preoţii, generalii, guvernatorii provinciilor... După ce s-a înfruptat dintr-un piept de porumbel fript şi a mestecat tacticos două curmale confiate, regele a salutat adunarea cu acelaşi surâs enigmatic şi s-a retras în apartamentele lui pentru a se odihni. După plecarea lui, în centrul atenţiei a rămas Ramses. Era primul moştenitor al lui Seti şi, prin voinţa tatălui său, de nouă ani era căpitanul armatei. Îl însoţise pe rege în campaniile din Palestina şi Siria. Se vedea asta după aerul său imperial şi după jambierele de soldat. În plus, cu faţa lui rotundă, cu ochii negri ca antimoniul, cu buzele mari, cărnoase, date cu carmin, mereu cu un surâs pe chip, la cei nouăsprezece ani ai lui, atrăgea privirile tuturor. Şi evident ale lui Ptahmose. De ce unchiului său îi era sortit să fie viitorul rege? o întreba Ptahmose pe mama lui. Pentru că era fiul cel mare al actualului rege şi pentru că regele hotărâse asta. El va deveni aşadar slujitorul zeilor.
20
Şi preoţii îi aruncau priviri pline de interes lui Ramses. Reţinute şi circumspecte, desigur, căci tatăl lui, regele, era încă în viaţă, dar totuşi pline de interes. Shemes ridică paharul cinstea prinţului şi a soţiei lui, imitat cu promptitudine de crimul preot-lector al regelui, de servitorii zeului, de preoţii-slujitoricu-ora şi de toţi ceilalţi. – Să bem în cinstea marelui rege Seti, spuse preotul, şi a ilustrei sale descendenţe. Să bem în cinstea căpitanului Ramses. Această libaţie fu urmată de un apel la binecuvântare adresat numeroaselor divinităţi, toţi cei de faţă aşteptând ca sta să se termine pentru a putea în sfârşit să se repeadă asupra platourilor cu mâncare. Festinul se încheie când soarele se lăfăia în aur şi arămiu la apus. Shemes rămase singur cu primul lector şi cu al treilea şambelan, în timp ce servitorii strângeau mesele, supravegheaţi de al doilea intendent al proviziilor. Gâşte şi raţe, unele abia “începute, pui, porumbei, prepeliţe, bucăţi de carne de capră, de miel, resturi de peşte, salate, boluri pline cu smochine şi curmale, toate astea au fost repede încărcate, fiind destinate cartierului slujitorilor. În privinţa băuturii, intendentul se arătă mai puţin îngăduitor. Ulcioarele pline erau duse înapoi în depozitele regale sau trimise prinţilor. – Or să chefuiască şi ei, comentă preotul pe un ton ironic. Şambelanul era sobru. – Eşti neliniştit? Îl întrebă preotul. Şambelanul dădu din cap. – Nimeni n-a văzut nimic, spuse primul lector, întreaga familie a văzut, îl corectă şambelanul. A plecat şi s-a culcat imediat. Mi-e teamă că marea barcă o să se pună în mişcare. Marea barcă solară pe care va călători sufletul regelui şi care era deja construită. Din ordinul regelui, evident. Moartea unui rege era o problemă pentru toţi preoţii regatului, de la Egiptul de Sus la cel de Jos. Nu se putea şti niciodată dacă succesorul nu avea să reformeze, încă o dată, religia, deci şi clerul, şi administraţia templelor, şi dotările regale rezervate acestora şi chiar rolul templelor. Astfel, Seti
21
hotărâse ca templele să fie, cu excepţia sanctuarelor, centre de primire a celor vii din regat, ceea ce sporea considerabil puterea preoţilor. Ramses avea să menţină această funcţie? Totul se schimba o dată cu fiecare deces regal şi uneori era nevoie să refaci totul, bucată cu bucată, prin discursuri şi intrigi, cum s-a întâmplat când un rege a hotărât să contopească două sau trei divinităţi în una singură. Slujitorii a trei temple au fost constrânşi să se alăture unuia singur. Şi mulţi s-au orientat atunci spre comerţ. Pentru a nu mai vorbi de grozăvia de acum jumătate de secol, când nebunului rege Amenophis IV, i-a dat prin cap să măture întreg panteonul şi să nu mai fie venerat decât discul solar ! Un singur zeu ! – Dar prinţul Ramses pare foarte înţelept, zise preotul. Şambelanul clătină din cap fără convingere: – Are curtezanii lui. Şi este bine ştiut că orice rege nou schimbă personalul casei. Se temea ca nu cumva moartea regelui să însemne şi sfârşitul carierei sale. Curtezanii în cauză le-ar putea lua locul servitorilor regelui actual, iar aceştia n-ar mai fi decât foşti aleşi, nostalgici ai unei puteri pierdute. Slujitorii regali strigau ordinele care trebuiau respectate pe timpul nopţii iar sclavii înfigeau torţele în cercurile de fier, acolo sus, pe terasa palatului, torţa regelui în centru, cele ale prinţilor la dreapta şi cele ale prinţeselor la stânga. Curtea pietruită se umplu de o lumină roşiatică animată de pâlpâirea flăcărilor în adierea brizei. Umbrele celor trei personaje, care se opriseră la intrarea în palatul prinţeselor, prinseră viaţă ca nişte flăcări negre. Vocile lor răsunau în liniştea pogorâtă asupra palatului o dată cu venirea nopţii. – Această slăbiciune a regelui este bruscă şi neaşteptată... observă primul lector. – Să-i urăm aşadar viaţă lungă regelui Seti, întrerupse preotul aceste meditaţii morocănoase. E vorba desigur de o indispoziţie pasageră. Să sperăm că-şi va reveni repede.
22
– Mai sunt atâtea de rezolvat... reluă primul lector. De pildă, toţi aceşti apiru... Unde te-ntorci, dai nu de câte unul, ci de trei. Şi sunt tot mai rebeli. Va trebui să luăm măsuri. – Da, aprobă preotul. Aceşti oameni seamănă tulburare în tară! Răspândesc credinţe străine. Au început din nou să vorbească de un zeu unic... – Supărător lucru, mormăi şambelanul. Totuşi, am văzut de ceva timp circulând amulete aparţinând unor culte necunoscute, despre care se crede că pot favoriza prosperitatea, rigiditatea membrului masculin sau fecunditatea femeilor... – Este de neînţeles, spuse preotul, căci ei nu au nici preoţi, nici religie. Dar cel mai supărător lucru este atitudinea lor. trăiesc în regatul nostru de mai bine de trei secole în mod legitim. Cu toate astea, refuză să fie asimilaţi de poporul nostru de care par a se considera superiori. Ei nu se căsătoresc cu femeile noastre, nici femeile lor cu bărbaţii noştri. – Nu ne iubesc. Altădată s-au aliat cu cei din tribul hykso, când aceştia ne-au atacat, spuse şambelanul. De altfel, de la: aceste populaţii sălbatice de la sud de Siria au împrumutat amuletelor lor. – Totuşi, insinua primul lector, aceste amulete par eficace, căci farmecul unui apiru a cucerit o prinţesă de-a noastră... Şi a dat familiei regale un prinţ de ascendenţă apiru, adăugă preotul pe un ton acru. Aruncă o privire în jur. Siluetele gărzilor, aurite de lumina torţelor, se profilau pe metereze. Apoi adăugă pe un ton grav: – Băiatul are şase ani. Este al douăzeci şi unulea în ordinea accesiunii şi când va avea vârsta potrivită, mai mult ca sigur că va fi al o sutelea... Aşa că nu cred că vom avea vreodată un rege apiru. Educaţia pe care i-o dă al treilea lector, Amsetse, îl va purifica de influenţele negative pe care sângele tatălui său i le-ar fi putut transmite. Apoi adăugă mai încet: Totuşi va rebui să avem grijă să reducem naşterile, fie şi prin forţă. Ceilalţi doi interlocutori îl aprobară.
23
– În orice caz, reluă şambelanul frecându-şi braţele goale pentru a se încălzi, căci briza serii era răcoroasă, este puţin orobabil că vom ajunge la asta. Prinţul Ramses le-a făcut pe surorile lui să înţeleagă că apirii nu sunt oamenii potriviţi oentru a prelungi linia regală. Cei trei demnitari îşi urară noapte bună şi se îndreptară spre locuinţele lor. N-aveau de unde să bănuiască că, lângă ei, ascuns în întuneric, copilul despre care vorbeau le auzise conversaţia. Ascultase, dar fără să înţeleagă tot. În ceea ce spusese preotul găsise explicaţia diferenţei care exista între el şi ceilalţi prinţi pielea mai deschisă la culoare şi a atitudinii suspicioase în privinţa lui, a casei regale şi mai ales a tatălui său, Nakht, şi a lui Ramses. Cine erau aşadar aceşti apiru? Emoţiile şi spectacolul din timpul zilei, degetul de bere pe care i se dăduse voie să-l bea, ora târzie şi briza care agita flăcările tortelor, toate acestea îl împiedicară să-şi răspundă la întrebare. Pleoapele îi era grele, aşa că merse la culcare. După ce stătuseră la taclale, doicile şi servitoarele sforăiau acum. Ptahmose intră în camera pe care o ocupa la primul etaj, îşi dădu jos roba şi sandalele, păstrând ca veşmânt pentru noapte doar nişte şalvari. Apoi suflă în lampa de lut care era plină de muşte. Şi abia se întinse pe rogojina prinsă într-un cadru de lemn şi se înveli cu cearşaful, că şi căzu într-un somn profund. 4 Educaţia lui Ptahmose Dar Seti nu muri. O cură severă de zeamă de bob amestecată cu argilă albă îl salvă. Răul de care suferea era o criză de dizenterie acută. La opt zile după nefericita slâbiciune care-l lovise în timpul ceremoniei de la templul lui Osiris, el reveni în marea sală a consiliului, slăbit, dar cu faţa oaspătă şi ochii vioi. Şuşotelile de la palat încetară. Singurele zvonuri care mai
24
circulau erau despre planta pe care doctorul regelui o folosise pentru a-şi vindeca stăpânul. Şambelanii şi cerul îşi regăsiră liniştea. Nu se mai vorbea decât despre templul pe care monarhul intenţiona să-l ridice în onoarea regelui eponim Seth, tatăl lui suprem care îi salvase viaţa. Unde va fi construit? La Avaris, în Deltă, hotărî regele. – Cine e Seth? Îl întrebă Ptahmose pe învăţătorul său. Se aflau într-una din sălile de la parterul palatului prinţilor, acolo unde copiii familiei regale studiau singuri sau în grup, după dorinţa lor şi a părinţilor. Fetele nu se prea omorau cu învăţatul erau destul de puţine în clasă. Ferestrele dădeau spre Nil şi se auzea şuieratul vântului printre trestii. Elevii erau învăţaţi să citească hieroglifele, să le scrie pe tăbliţe de argilă dale, puse pe o planşetă aşezată pe genunchi, şi apoi să le îmbine în funcţie de ce anume voiau să spună. Erau învăţaţi in acelaşi timp legăturile logice dintre semne, prilej pentru a da şi alte informaţii, cum erau de pildă cele despre Seth. – Seth este zeul deşertului, răspunse învăţătorul. – Dar cum poate fi un zeu? Nu el l-a ucis pe Osiris? Învăţătorul clătină din cap. – Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Este un zeu. Numai un zeu poate omorî un alt zeu. – Aşadar zeii se luptă între ei? – Acum nu se mai luptă pentru că echilibrul a fost restabilit. Inteligenţa supremă care-i stăpâneşte face ca fiecare dintre ei să-şi cunoască rolul în cadrul armoniei universale. Seth protejează lumea împotriva marelui şarpe Apophis care ameninţă să readucă haosul. Complicate explicaţii pentru un copil. Adulţii spuneau zeii ca şi cum acest cuvânt era de la sine înţeles. Dar cine erau aceste personaje? Grea întrebare! Învăţătorul, care se ocupa de mai mult timp de tânărul Ptahmose, fiind ales personal de Nakht, la insistenţa lui Nezmet, a zâmbit la început, apoi cu un aer grav i-a răspuns că erau stăpânii invizibili, atotputernici şi eterni ai lumii.
25
– Ei nu au rege? a mai întrebat Ptahmose. – Ba da! Au un foarte mare zeu printre ei, cel mai mare, Amon-Ra. Ceilalţi zei sunt emanaţii ale puterii lui. De aceea zeii nu se pot certa între ei. Emanaţii ale puterii lui. Încă o noţiune dificilă. Medita la acest răspuns, dar se abţinu să mai pună întrebări pentru a nu părea obtuz. – Cum este Amon-Ra? se interesă. – Nimeni nu l-a văzut vreodată, dar faţa lui este strălucitoare, pentru că el este soarele însuşi, spuse grav învăţătorul. Copilul încercă evident să-şi reprezinte această fiinţă fabuloasă. Apoi îl privi pe învăţător. Era un om bun acest Amsetse, un preot de cel mai mic rang. Scund, bucălat, chel, cu torsul imberb, cu mâini şi picioare durdulii, avea misiunea să-l înveţe pe copil noţiuni elementare de conştiinţă civică şi de scriere. Nakht, care începuse să se ataşeze de Ptahmose, în ciuda reţinerilor de la început, îi sugerase chiar folosirea băţului în cazul în care băiatul s-ar fi arătat reticent. – Copilul ascultă mai mult de bătaie, decât de vorbă bună, declară el pe un ton sentenţios. – Stăpânul meu are dreptate, încuviinţă Amsetse. Numai că băţul nu-i atinsese niciodată fundul lui Ptahmose el se îmbiba cu învăţătură precum nisipul cu apă şi Amsetse îl lăuda în faţa lui Nakht şi al lui Nezmet. “Un teren fertil ca cel al lămâiului! Şi caligrafia, i-aţi văzut-o? Şi le arătă mostre ale frumoasei scrieri hieratice a copilului şi fiecare dintre ei se minunară. Amsetse era foarte mulţumit de felul în care scrisese în dicteu extras din preceptele de înţelepciune ale marelui vizir Ptahhotep: Fii activ toată viaţa Şi fă mai mult decât ţi se cere. Nu-ţi irosi timpul în ceea ce faci. Căci merită dispreţul
26
Acela ce iroseşte clipele. Acest text tânărul Ptahmose îl recita pe de rost şi ştia să-l şi comenteze. Nakht şi Nezmet priveau copilul cu alţi ochi. Nakht cu regret şi Nezmet cu mândrie. Mai avea alţi doi copii, dar Ptahmose era satisfacţia ei secretă. El îi demonstra că nu era doar rodul unui moment de rătăcire, cum se exprimase într-o zi sec fratele ei Ramses, ci al unei pasiuni clarvăzătoare. Nebunie şi intuiţie în acelaşi timp. Căci iată, Ptahmose nu era doar frumos, ci şi inteligent. – Amsetse, de acum înainte vei face câte o oră suplimentară cu fiul meu în fiecare zi, spuse ea. Nakht aprobă din cap cu convingere. Această educaţie binefăcătoare avea însă nişte limite.Intr-o zi Ptahmose surprinse o conversaţie între Nakht, Nezmet si Amsetse în care era vorba despre el. Şi atunci făcu ceva foarte ruşinos se ascunse să nu fie văzut şi trase cu urechea. – Ar fi bine ca un băiat atât de dotat să facă puţină ucenicie “într-un templu, pentru a se forma, spuse Nakht. Pentru că Amsetse păstră un moment de linişte, Nakht reluă: – Nu pari a fi de aceeaşi părere! – Dimpotrivă, dimpotrivă! Cred că un băiat ca Ptahmose ar avea mult de câştigat dacă şi-ar face ucenicia într-un templu. Dar tonul era neconvingător, chiar ezitant. – Ţi-e teamă ca preoţii să nu aibă rezerve, nu-i aşa? interveni Nezmet. – Perspicacitatea prinţesei este demnă de invidiat, răspunse Amsetse. – Foarte bine, conchise Nezmet. Atunci mă voi mulţumi ca fiul meu să fie învăţat. O să intre în administraţia regală. Auzind aceste cuvinte, Ptahmose căzu în braţele disperării. Aşadar avea o ţară care îi interzicea să fie preot şi, din seara în care auzise fără să vrea conversaţia aceea din curtea palatului,
27
ştia despre ce e vorba : avea sânge apiru. Şi apirii, putea să-şi dea şi el singur seama, erau consideraţi inferiori. Din cauza asta a fost supărat câteva zile. Nu se mai juca cu fraţii şi surorile lui şi abia dacă mai zâmbea din când în când. Îl cuprinse o dorinţă aprigă de răzbunare şi rezultatul a fost că deveni şi mai sârguincios în privinţa învăţăturii. Dar cum copiii uită repede, Ptahmose îşi reveni şi el, deşi dorinţa de răzbunare nu-l părăsi întru totul. O dată cu trecerea anilor, reputaţia lui crescu. Zvonul despre înţelepciunea tânărului de cincisprezece ani ajunse mai întâi la urechile lui Ramses, apoi regele îşi exprimă dorinţa de a-l vedea. Înalt, cu umerii laţi, semeţ, cu faţa mare, încadrată de bucle închise la culoare, Ptahmose atrăgea atenţia. La cincisprezece ani arăta aproape ca un bărbat. Vânătoarea de tauri sălbatici la care participa alături de fraţii lui mai mari îi dezvoltase musculatura gambelor fără să-i altereze fineţea încheieturilor. Dar mai ales faţa lui luminoasă atrăgea atenţia. Sub fruntea dreaptă şi netedă, nasul uşor încovoiat şi ochii mari, de un bronz strălucitor, exprimau autoritatea. Tendinţa de a-şi încrunta sprâncenele accentua această impresie. Gura însă tempera asprimea trăsăturilor: buzele colorate, îngroşate la mijloc de parcă ar fi fost tăiate cu foarfecă, lăsau impresia unei sensibilităţi schimbătoare; te aşteptai la o ironie sau la un compliment, deopotrivă. Tenul era arămiu. Iar bărbia ascuţită şi voluntară completa portretul: prinţul Ptahmose avea un caracter cu totul deosebit. Surorile sale îl admirau comparându-l cu Ramses şi spuneau că unchiul şi nepotul erau cu siguranţă cei mai frumoşi oameni din Memfis. Gol până la brâu, purtând o Perizoma pentru ceremonii şi pe cap cu un şal dungat, strâns după urechi - aşa cum arăta în dimineaţa aceea, Ptahmose părea o figură dăltuită în piatră de sculptorii regali. Fu primit solemn de un şambelan la intrarea pe aleea sfincşilor care ducea în curtea Marii Case Regale. Apoi fu luat în primire la fel de ceremonios de doi funcţionari ai palatului care îl
28
conduseră în cabinetul regal, îi reamintiră protocolul, îi verificară ţinuta şi îi aranjară şalul care îi alunecase un pic din cauza părului. Abia atunci îl însoţiră în Sala de aur, unde Ptahmose nu intrase decât o dată, cu mama si bunicul lui, cu ocazia celebrării noului an. În fundul salii se înălţa estrada pe care se afla tronul. Cu fiecare pas, contrastul între strălucirea locului, scânteind de atâta aur, şi personajul care stătea aşezat, sau degrabă căzut, acolo, pe tron, era mai puternic. Monarhul era o fiinţă uscată, cu braţe ridate şi cu un tors scheletic, protocolul îl obliga pe Ptahmose să sărute pământul, apoi picioarele regelui. Cu un gest, acesta opri întâiul omagiu. Ptahmose se înclină aşadar la picioarele regelui care semănau deja cu cele ale mumiei care avea să devină în curând bunicul sau. La un alt semn al acestuia, cea mai mare parte a fancţionarilor prezenţi ieşiră afară. Era o întâlnire restrânsă, Ramaseră doar patru şambelani din zece şi bineînţeles Ramses, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, regent al regatului şi mostenitor desemnat al tronului. Fără a-l mai pune la socoteală pe tânărul care stătea în picioare la dreapta regelui, cu o bardă de aur la centură şi care ţinea un uriaş evantai: era un frate vitreg plin de importanţă pe care Ptahmose îl văzuse uneori în curtea palatului. Monarhul îi întinse o mână îmbătrânită, ceea ce era o mare favoare, şi Ptahmose se grăbi să i-o sărute. – Aşază-te, spuse Seti, arătându-i un taburet la picioarele lui. Mi s-a spus că ai învăţat multe lucruri, mai multe decât cei de vârsta ta. Dar eu vreau să ştiu dacă eşti o bibliotecă sau un om lucid şi dacă ai reflectat la ceea ce ai învăţat. Ce este dreptatea? – Este piatra de temelie a unui regat. – Si în ce constă ea? – În a da fiecăruia ce i se cuvine. – Dar cum hotărăşti ce i se cuvine fiecăruia? – După meritele sale.
29
– Foarte bine, spuse regele. După tine, este aşadar drept ca un om care a muncit bine să aibă ce mânca, iar aproapele lui, care n-a făcut decât să bea, să moară de foame? Ptahmose rămase încurcat. – Acest lucru e drept, spuse el tărăgănat, dar nu este de dorit. – De ce? – Pentru că asta presupune să ai o inimă dură, ori asprimea inimii provoacă nedreptate. – Dacă tu ai ce mânca pentru că ai muncit, iar vecinul tău moare de foame pentru că a fost leneş, ce vei face? – Îi voi da din pâinea mea şi îi voi spune să meargă să muncească, căci în ziua următoare n-o să-i mai dau de mâncare. – Şi dacă a doua zi el nu merge să muncească? – Îl voi forţa să facă asta! strigă Ptahmose. Ridică ochii şi văzu privirea scânteietoare a lui Ramses. Regentul dădea din cap amuzat. – Ce principiu aplici tu în felul acesta, unul care este mai important decât cel al justiţiei? Întrebă regele. – Acela al autorităţii. – Perfect! Asta e!strigă regele satisfăcut de răspuns. Şi întorcându-se spre unul din şambelani, îi ceru să-i aducă un ulcior de bere şi două pahare. – Eşti aşadar conştient că înaintea justiţiei se află principiul autorităţii, reluă el adresându-se băiatului. Dar cum îţi explici asta? – Nu poţi avea justiţie dacă nu poţi s-o aplici. Justiţia este o constrângere. Regele începu să râdă dând din nou din cap. Nu mai avea dinţi şi râsul lui avea ceva înspăimântător, cu toate acestea îl facu pe Ptahmose să mai prindă curaj. Un servitor aduse ulciorul Cu bere şi cele două pahare. Regele porunci să fie puse jos. Serveşte-te, îl îmbie el pe Ptahmose. Acesta se execută se ridică pentru a întinde paharul regelui. Apoi bău şi el din berea care era fină şi pură, căci era cernută de două ori printr-o panza de in
30
şi pusă din nou la fermentat. Nici în cartierul prinţilor nu se servea o bere atât de bună. - Spune-mi, reluă regele, crezi că pentru a fi just, trebuie A fi puternic. Dar ce-ai face dacă zece trândavi ar veni la tine sa iti ceară pâinea, cea a femeii şi a copiilor tăi? Ptahmose reflectă un moment. – Ar trebui să am o autoritate şi mai mare şi servitori în serviciul meu. Si dacă ar fi vorba de zece mii de oameni? – As merge la rege şi l-aş ruga să intervină. Sambelanii ascultau atenţi şi vizibil fascinaţi. Ramses îşi incrucişase braţele la piept şi părea şi el interesat. – Deci eşti de acord că cu cât injustiţia este mai mare, cu atat puterea trebuie să fie mai mare? – Da. – Şi după părerea ta, care om din regat este gardianul suprem al dreptăţii? – Tu eşti, spuse Ptahmose, pentru că tu deţii autoritatea supremă. – Şi dacă eu aş fi nedrept? Întrebă bătrânul rege aplecându-se către tânăr. Ptahmose ridică ochii spre el: – Seth te-ar pedepsi, spuse încet. – Da, spuse grav regele, Seth m-ar pedepsi. Nu există dreptate care să nu vină de la zei, pentru că ei sunt cei mai puternici. Dreptatea, Ptahmose, este Legea şi Legea vine de la zei, nu uita niciodată asta. Regele chemă un şambelan şi îi şopti ceva la ureche; funcţionarul se arătă uimit. – Ptahmose, zise regele, ai un cap foarte bun. Vreau să capeţi şi experienţă. Te numesc prim asistent al subdirectorului scribilor documentelor regale de la Avaris. Era una dintre cele mai înalte funcţii din regat. Ptahmose ridică spre rege o faţă uimită şi îmbujorată din cauza tulburării.
31
– Vei învăţa ceea ce nu ştiai până acum că trebuie să înveţi, adică să-l urmezi pe rege, şi vei afla că nici o învăţătură nu este vreodată inutilă pentru o minte strălucită. Păru să mediteze o clipă, apoi spuse: – Mi s-a spus că te aprinzi cam repede. Ptahmose roşi şi se arătă contrariat. Bârfele ajunseseră aşadar până la palat! Era adevărat că în urmă cu câte zile se certase cu trei dintre fraţii lui. Dar cum vocea regelui i se păru binevoitoare, răspunse: – Uneori, stăpâne. – Uneori, repetă pe un ton ironic regele. Cu cât calul este mai viguros, cu atât călăreţul trebuie să fie mai puternic. Temperamentul-tău este calul, călăreţul este mintea ta. Nu uita asta! Îşi goli paharul, iar şambelanul, care dispăruse pentru o clipă, apăru urmat de un scrib şi îi întinse regelui două săculeţe. La rândul lui, regele i le întinse lui Ptahmose, care, cu mâinile tremurând, desfăcu unul din ele şi scoase o statuetă din aur. «Acesta este zeul Seth cel care ne apără împotriva haosului pe care şarpele Apopis vrea să-l aducă în lume. Să-l porţi mereu cu tine şi să-l invoci atunci când te afli în impas. Iar acesta, zise desfăcând stângaci cel de-al doilea săculeţ, este un papirus de aur pentru învăţătorul tău Amsetse care te-a instruit atât de bine. Să-i transmiţi felicitările mele.» Apoi, sub dicteu regal, scribul a înregistrat actul prin care prinţul Ptahmose era numit pe lângă subdirectorul documentelor regale. Tânărul asculta solemn cuvintele regelui, în sfârşit gusta din această putere care-l impresionase încă din copilărie. Documentul regal îi atesta maturitatea. Mai mult chiar, avea să-i aducă puterea. Fu redactată o copie şi pentru Ptahmose. Regele le parafă pe amândouă. Tânărul sărută mâna pe care bătrânul i-o întinse şi care-l opri din nou printr-un gest să-i sărute picioarele şi pământul. El privi spre Ramses şi regentul făcu un gest neaşteptat: se aplecă şi-şi puse mâna pe obrazul lui Ptahmose.
32
Acest semn de afecţiune îl tulbură pe tânăr care sărută mâna unchiului său. Doi şambelani îl însoţiră înapoi până la cabinet, alţi doi de-a lungul curţii şi pe aleea sfincşilor. Ajungând afară, Ptahmose, care continua să strângă sulul de papirus în mână, fu orbit de lumina soarelui. Era lumina gloriei lui care tocmai năştea. 5 Realitatea aparenţelor Cei al căror sânge se înfierbântă repede nu respectă deloc convenienţele, acesta este fără îndoială motivul pentru care ei sunt sortiţi să ajungă stăpâni sau criminali, adică oameni cărora nu le pasă de aparenţe. Ptahmose îşi aminti dintr-o dată că nu avea un tată căruia să-i spună de numirea lui. Printre rudele lui nu era nici un bărbat căruia să-i dea vestea cea bună şi care să-i împărtăşească mândria. Se opri o clipă în curte străfulgerat de o amintire trecută. În urmă cu trei ani o întrebase pe Nezmet: – Cine este tatăl meu? Nezmet tocmai îşi alegea o mătase pentru a-şi face o rochie. Ridică spre el o privire tristă, puţin contrariată. Apoi lăsă să-i scape cu un dram de melancolie: – Un apiru. Ptahmose cunoştea conotaţiile dezonorante ale acestui cuvânt. – Asta înseamnă că eu sunt un apiru? o întrebase. – Nu eşti un apiru pentru că eşti fiul meu, răspunsese Nezmet, prefăcându-se că examinează mătasea mai îndeaproape. Tatăl tău nu contează. N-ai trăi în acest palat dacă n-ai fi fiul meu. Nu te mai gândi la asta. Dar el continuase să se gândească la asta cu oarecare ruşine, ca şi cum Nezmet îi dezvăluise o tară pe care trebuia să şi-o ascundă. Şi acum se oprise acolo, în mijlocul curţii scăldate de razele soarelui, oftând descumpănit. Dar dintr-o dată tulburarea
33
fu înlocuită de febra entuziasmului. Trebuia să-i spună mamei lui. Urcă câte patru scările care duceau în apartamentele lui Nezmet. Ea rămase stupefiată văzându-l cum dă buzna aşa, îmbrâncind slujitorii pentru a ajunge în camera ei. În acel moment faţa lui Ptahmose era de nedescris: gravă, din cauza buzelor strânse, expresivă din cauza ochilor mari şi a privirii fixe, încât ea se putea aştepta în egală măsură la o veste bună sau la una rea. – Fiule, strigă. Ce se întâmplă? – Regele..., începu el. Apoi, stăpânindu-se, reuşi să spună: – Am fost numit asistentul subdirectorului documentelor regale din Egiptul de Jos! Acum înţelegea: asistent al unui stăpân al regatului. La cincisprezece ani. Din Egiptul de Jos, se gândi ea: regele făcea din Ptahmose secundul unui stăpân al celor din tribul apiru. Era cam târziu să savureze ironia amară a acestei promovări extraordinare. Dar ăsta era stilul lui Seti: până şi complimentele lui erau pline de subînţelesuri. Îşi desfăcu braţele şi Ptahmose se aruncă la pieptul ei ţinând încă în mână papirusul. – Trebuie să sărbătorim... zise, mai emoţionată decât fiul ei. Trebuie să-l anunţăm pe ta... pe Nakht, va fi atât de mulţumit. Şi pe surorile tale... şi pe Sese... Sese, aşa era dezmierdat Ramses. – Sese, bineînţeles, şi trebuie să-l invităm şi pe Amsetse. Regele mi-a dat un dar pentru el... Incapabil să mai vorbească coerent, se repezi pe terasă si cuprinse cu privirea imensitatea fluviului, o mare întunecată si gravă peste care cerul aruncase argint. Inima îi bătea nebuneşte şi fericirea îi inundă tot corpul, de parcă s-ar fi îmbătat cu vin de palmier. Hotărâră, să sărbătorească în seara aceea, dar, după ce se mai gândiră, amânară pentru a doua zi. Aveau nevoie de timp pentru a se asigura că toţi invitaţii vor fi prezenţi. Bucuria lui
34
Nakht când află, în timpul cinei, nu era simulată; chiar dacă era uşor umbrită de o melancolie amestecată cu gelozie, îi tot cerea lui Ptahmose să repete conversaţia pe care o avusese cu regele. Savura fiecare cuvânt, încuviinţând din cap şi zâmbind atunci când Ptahmose îl imita pe rege. Ptahmose dormi destul de rău în noaptea aceea. Se trezi, contemplă cerul fără lună, ascultă broaştele şi urmări zborul liliecilor. Nu adormi decât către ziuă şi pentru puţin timp. – Prinţul e aşteptat de croitorii palatului, auzi, în timp ce zăcea întins gol în patul din lemn de cedru, pe somiera de paie. Muştele bâzâiau deja în faţa oblonului împletit care acoperea fereastra. Croitorii palatului. Era cam ciudat. – Nakht i-a chemat pentru tine, adăugă servitorul. – Adu-mi apă şi miere, spuse Ptahmose, aruncându-şi ceva pe el şi îndreptându-se spre baie pentru a se uşura. “Şi curmale!”, mai strigă. Croitorii, trei la număr, unul cărunt, trecut de cincizeci de ani şi doi mai tineri, ajutorul şi ucenicul lui, intrară. Zâmbiră toţi trei şi făcură mai multe plecăciuni în faţa tânărului, după care începură să recite imnuri de laudă. Ptahmose îi asculta abia stăpânindu-şi mirarea. Asta desigur făcea parte din noul său destin. Dar în cele din urmă le făcu semn să tacă. Meşterul croitor îşi ridică privirea şi-l măsură pe tânăr din cap până-n picioare. Examinarea, motivată desigur de curiozitatea oamenilor de la palat în legătură cu noul favorit al regelui, dură doar cât ai clipi de trei ori, fiind întreruptă de un gest al bărbiei lui Ptahmose. – Şase perizoma de pânză pentru purtat pe deasupra şi şase bucăţi pentru purtat pe dedesubt, recită atunci meşterul croitor, înarmat cu o măsură de lemn de trei coţi lungime. Asta pentru început. Îi luă măsurile lui Ptahmose, mai întâi de la gleznă până în talie.
35
– Doi coţi şi un sfert, anunţă cu o voce ascuţită, voioasă. Ucenicul se grăbi să-şi înmoaie pana de trestie într-o călimară portativă şi să noteze măsura. – Dacă prinţul binevoieşte să facă un pas şi să rămână nemişcat o clipă... Măsură distanţa dintre glezne şi strigă: Un cot şi o treime! Ucenicul notă. – Dar nu sunt decât asistentul subdirectorului..., începu Ptahmose. Meşterul croitor ridică spre el o privire de om atotştiutor, însoţită de un surâs enigmatic. – Un subdirector ar trebui să-i mulţumească regelui şi zeilor că are ca asistent un prinţ, murmură el. Apoi cu o voce mai oficială: Mantiile! Mantiile pentru ceremonii! Prinţul va avea nevoie de mantii pentru evenimentele oficiale. Croitorii din Egiptul de Jos nu sunt deloc obişnuiţi cu fastul nostru. Crede-mă, cele mai frumoase mantii din regat se fac la Memfis. Servitorul aduse un ulcior cu apă şi un bol cu miere. – Vrea stăpânul să le amestec? Ptahmose clătină din cap şi ceru o curmală, continuând să mediteze la cele spuse de meşterul croitor. Aşa interpretau deci cei de la palat numirea sa în funcţie. În ierarhia administrativă el nu era decât asistentul unui subdirector al documentelor regale, dar în realitate toată lumea ştia ce rang are şi în această calitate de prinţ i se recunoştea autoritatea cuvenită. Ronţăi gânditor o curmală. Meşterul croitor se ridică şi-i puse degetul pe spate, chiar la ceafă. Apoi se aplecă şi măsură până la un punct virtual unde s-ar fi aflat tivul pelerinei. – Trei coţi şi jumătate! Ucenicul notă din nou. – Mantia, reluă meşterul croitor, este o haină pretenţioasă. Trebuie să vină ca turnată la spate şi să fie amplă în faţă. Şi aruncându-i o privire nemulţumită: Mai bine arcuită în spate, stăpâne, şi suplă în faţă. Largă la umeri şi strânsă pe talie. Stăpânul are o talie de invidiat.
36
Ptahmose se prefăcu că nu a auzit complimentul, bău o gură de apă îndulcită cu miere şi încuviinţă. Meşterul măsură lungimea umerilor. – Doi coţi şi o cincime! Apoi îi măsură talia cu o sforicică pe care o întinse apoi pe măsurătorul lui şi strigă: – Doi coţi şi un sfert! Ucenicul scrijelea febril pe papirus. Un servitor intră înarmat cu o coadă de cal prinsă de un baston şi o agită furios prin încăpere făcând “Pshhh!” pentru a alunga muştele. Şi într-adevăr acestea se speriară şi după ce mai roiră de câteva ori, ieşiră pe fereastra deschisă. – Una sau poate două eşarfe? Întrebă meşterul croitor. – Nu sunt rezervate preoţilor lectori? Întrebă Ptahmose gândindu-se la aceste ornamente pe care înalţii funcţionari le purtau atârnate lejer în jurul gâtului, într-un mod care i se părea cam caraghios. – Sunt rezervate oamenilor de calitate superioară, aşa cum este şi stăpânul meu, răspunse meşterul croitor. – Atunci să fie două eşarfe. – Două eşarfe! Ucenicul îşi înmuie pana în călimară. – Şi sandalele, prinţe?... Întrebă meşterul. Să-i spun tăbăcarului să se grăbească cu pieile? Ptahmose nu ştiu ce să răspundă. Avea deja trei perechi de sandale. – Prinţul are nevoie de sandale pentru ceremonii, spuse meşterul. Colegul meu, sandalierul, face unele foarte flexibile, din piele de vacă căptuşită cu piele fină de miel, frecate cu praf de aur şi ornate cu un caboşon de turcoaz. Piciorul demn de admiraţie al stăpânului meu s-ar obişnui repede cu ele. Ptahmose zâmbi din curtoazie. Sau poate pentru a-şi stăpâni râsul: ideea că piciorul său poate părea demn de admiraţie era de-a dreptul comică.
37
– Comandă-i tăbăcarului trei perechi de sandale de ceremonie ornate cu caboşoni de turcoaz! strigă meşterul croitor. Ucenicul continua să noteze. – Stăpânul meu mai doreşte şi altceva? Ptahmose habar n-avea ce-ar mai putea dori. Până acum nu acordase decât o atenţie pasageră felului în care arăta şi veşmintelor. Purta aceeaşi perizoma şi aceleaşi sandale până se rupeau, neinteresându-l decât să fie curate. Nu era de acord cu ideile meşterului croitor, împărtăşite de altfel şi de Nakht. Amsetse îl învăţase că valoarea unui om constă în bravură, în puterea de a îndura, în cinste şi în respectul legilor. Şi, din acest motiv, Ptahmose era mai mândru de precizia cu care arunca măciuca pentru a vâna păsări şi de forţa braţelor lui, când vâna crocodili, decât de podoabele pe care le purtau fraţii lui, prinţii. – Nu, nu mai am nevoie de nimic, răspunse. După ce făcură câteva plecăciuni, meşterul croitor, asistentul şi ucenicul se retraseră. Ptahmose tocmai îşi chemă servitorul ca să-l ajute la abluţiuni, când apăru Nezmet. – Meşterul croitor ţi-a satisfăcut dorinţele? – Cred, mai degrabă, că eu i le-am satisfăcut pe ale lui. Şi izbucniră amândoi în râs. Ptahmose îşi privi mama şi fu mişcat de drăgălăşenia, uşor ofilită, şi de fragilitatea ei. – Chiar am nevoie de atâtea haine luxoase? Ea aşteptă un moment până să-i răspundă. – Vei fi reprezentantul regelui. Ceilalţi trebuie să-şi dea seama de asta. Într-adevăr, nu se gândise că, de fapt, nu-şi mai aparţinea. Avea să reflecteze mai târziu la această constrângere. – Un şambelan a venit să mă anunţe că unchiul tău, Sese, va prezida festinul din această seară, pe care-l organizează în palatul său. – De ce în palatul lui Ramses ? sări el. Nu putem să-l dăm aici ? Reacţia lui o luă prin surprindere.
38
– El este regentul, este moştenitorul. Şi apoi palatul lui este mai mare. Era adevărat: regele îi oferise moştenitorului său un palat impresionant în oraşul regal, cu un personal numeros şi gărzi. Şi o reşedinţă pentru femeile lui. Rămaseră pentru o clipă faţă în faţă fără să-şi spună nici un cuvânt. Era evident că viitorul lui Ptahmose depindea nu doar de rege, ci şi de Ramses. – L-a însărcinat de asemenea pe şambelan să-i transmită lui Nakht că îţi poartă o afecţiune deosebită, mai spuse Nezmet. Şi că se bucură de onoarea pe care ţi-o face regele. Ptahmose îşi plecă capul. Era pentru prima oară când îşi dădea seama de uriaşa maşinărie de interese şi manevre de la palat. Rivalităţi, intrigi, minciuni şi fără îndoială gelozii şi trădări. – Nu uita să-i mulţumeşti lui Nakht, spuse ea întorcându-se în pragul uşii. Este foarte mândru de tine. Ptahmose îi remarcă privirea insistentă pe care i-o aruncă. – Eşti însărcinată, observă el. – În luna a patra, râse ea. Avea deja două surori; deodată îşi dori cu ardoare ca măcar de data asta să fie un băiat. Servitorul intră aducându-i o perizoma pentru ceremonie. – Iarăşi haine! se miră el. – Prinţul Ramses ţi-a trimis-o pentru festinul din această seară. Spune că, de acum înainte, eşti unul din reprezentanţii regelui. Haina era din pânză fină, plisată şi brodată în partea de jos cu fir de aur. Ptahmose o examina cu un aer gânditor şi se dezbrăcă pentru a merge să se spele. Festinul fu atât de somptuos, încât Ptahmose simţi repede dorinţa de a părăsi Memfisul. Petrecerea părea a fi dată în onoarea lui Ramses care strălucea, vorbea cu o voce tunătoare, împărţea zâmbete cu generozitate, îi primea maiestuos pe fraţii săi, cam o duzină şi
39
jumătate de prinţi, îşi flata surorile, două duzini bine numărate, ca şi pe şambelani, pe consilierii regali şi pe placidul Amsetse... Apoi dădea ordine sonore servitorilor, cerându-le să servească cutare vin, cutare bere, cutare hidromel. Ai fi zis că este tatăl lui Ptahmose şi stăpânul, deja, al regatului. O mulţime de scaune, cum nu mai văzuse niciodată, şi tot atâtea mese fuseseră aranjate de servitori şi sclavi în sala mare a palatului, susţinută de patru coloane de granit roz, terminate cu capiteluri în formă de lotus. Podeaua era din acelaşi granit, atât de lustruit că strălucea. Mesele erau aranjate în semicerc, în centru aflându-se Ramses, în faţa marilor ferestre care dădeau spre terasă şi spre Nil. Ptahmose stătea în stânga lui, iar în dreapta era prima lui soţie, Sitre. Două maimuţe, aduse din Punt, ţinute la distanţă, se dondăneau cu papagalii agăţaţi de mâinile înmănuşate ale sclavilor. Doi gheparzi îşi plimbau privirile machiate şi morocănoase printre cei o sută de comeseni. O prinţesă se amuza dându-i să bea vin de palmier unei maimuţe care plescăia şi scotea sunete ascuţite spre amuzamentul celor din jur. Aşezaţi în apropiere, Nezmet şi Nakht se uitau la Ramses cu uimire şi, i se păru lui Ptahmose, cu obsecviozitate. Moştenitorul parcă le forţa privirea. Cu nasul lui mare, cu gura-i voluptoasă asemenea unei curmale desfăcute, cu ochii înguşti, cu torsul gol, pe care atârna un pectoral de aur împodobit cu granate, lapis lazuli şi turcoaze, cu peruca lăcuită, el emana tinereţe, putere şi glorie. La dreapta sa, purtând perizoma brodată cu aur pe care i-o dăruise Ramses, bând vin şi mâncând friptură ele gâscă, raţă, prepeliţă şi pâinişoare de grâu, orz şi secară, suportând - ce alt cuvânt? complimentele lui Ramses, Ptahmose fu încercat de o anume agasare, care se transformă în plictiseală şi apoi în melancolie. Maimuţa i se părea singurul invitat care merita efortul unei conversaţii. Totuşi găsi în el destulă putere şi curtoazie pentru a-i aduce omagiul aşteptat lui Amsetse şi pentru a-i înmâna papirusul trimis de rege.
40
– Sunt fericit, spuse el, să fiu solul prin care divinul nostru stăpân îi transmite omagiul său marelui învăţător care este Amsetse. Cu intuiţia lui divină, regele a ales o bucată de trestie. Sunt mândru să fiu eu papirusul care se ascunde în spatele ei. Apoi scoase darul din tocul în care-l adusese şi se ridică în picioare pentru a i-l oferi lui Amsetse. Cei doi se îmbrăţişară strâns. Dar întorcându-se spre gazdă, Ptahmose simţi privirea pătrunzătoare a lui Ramses. Complimentul fusese poate prea reuşit? – Un omagiu regentului, îi şopti Amsetse. – Sunt la fel de fericit, reluă Ptahmose întorcându-se spre Ramses, de ospitalitatea magnifică a regentului nostru. Fericit e omul care se bucură de umbra a doi copaci uriaşi. Toţi aplaudară şi strigară urări. Prinţesele, ameţite de băutură, sporovăiau gălăgios, rivalizând cu papagalii. Ramses îi întinse un pahar, zâmbindu-i triumfător. Ptahmose îi căută privirea lui Amsetse şi acesta îl recompensă cu o clătinare puternică a capului. “Aşadar am reuşit să mă stăpânesc! Am fost un elev bun!”, gândi golindu-şi paharul. Nu băuse niciodată atât de mult, dar Ramses îi umplea întruna paharul. Avea să-şi amintească mai târziu că ieşise pe terasă, când festinul era pe sfârşite, iar vacarmul muzicanţilor şi spectacolul acrobaţilor se terminase. Apoi i se făcu somn. O uşă a terasei dădea spre o odăiţă în care era un pat. Se întinse în el şi adormi. La un moment dat, când era încă noapte, iar broaştele se auzeau cântând, se trezi în îmbrăţişarea unui corp străin. Doar o singură lampă ardea şi la lumina roşiatică care inunda camera, văzu că era o fată, probabil una dintre dansatoare, căci avea faţa pictată. Era cam de vârsta lui, poate un pic mai tânără, cel puţin aşa părea după corp. El era dezbrăcat, cu perizoma desfăcută, şi gesturile fetei îi provocară o erecţie violentă. Restul fu de o simplitate dezarmantă, dar pentru el o necunoscută încă. Se trezi mângâind şoldurile alunecoase, mai line decât bronzul lustruit, ale fetei care îl călărea. Îşi arcui corpul, şi ea la fel. Sânii micuţi
41
tresăltau. Se porni într-un galop nebun, gâfâind, şi el se simţi repede istovit. Dar ea nu descăleca decât mai târziu, după o serie de ţipete scurte, care aminteau de cele ale maimuţei de la festin, şi după o moleşeală care o făcu să-şi lase torsul peste cel al lui Ptahmose. El îi mângâie sânii, apoi fesele şi în cele din urmă faţa. Stând în genunchi pe pat, cu o mână pe sex, ea începu să râdă şi-i făcu un compliment. Apoi întinse mâna, apucă o bucată de pânză de pe pat, o înmuie într-un bol cu apă caldă, pe care îl adusese fără îndoială cu ea, şi începu să-i spele membrul. El era deja adormit când fata, mirosind a ulei de cuişoare şi santal, se aplecă spre el murmurând: “Eşti frumos.” Se trezi în zori. Palatul lui Ramses era cufundat în linişte. Ptahmose se ridică din pat, cu capul cam greu. Îşi înnodă perizoma în jurul şoldurilor, îşi căută sandalele, uimit de mireasma de cuişoare rămasă pe corp. Apoi, mai mult adormit, traversă sălile goale pentru a ajunge la scări. Agăţată de cuşcă una din maimuţe văzându-l trecând, începu să ţipe agitându-şi braţele descărnate. El râse amuzat şi se întoarse acasă. Era aşadar la bunul plac al regentului, îşi spuse culcându-se în patul lui. Dansatoarea era şi ea, fără îndoială, tot o favoare pe care i-o făcuse regentul. Dar el, Ptahmose, cine era el cu adevărat? 6 Puterea şi legea In ajunul plecării spre Egiptul de Jos, Ramses porunci unui emisar să-l convoace pe Ptahmose. Emisarul, un tip uscăţiv, trecut de patruzeci de ani, cu faţa luciosă, ridată, energică, era un locotenent al armatei. Vocea şi privirea îi erau curtenitoare şi elocvente în timp ce recita textul pastoralei, prima de acest gen, dar cu siguranţă nu şi ultima.
42
Ptahmose era de acum înainte în serviciul regatului, sub autoritatea unchiului său, regentul. Emisarul îl escortă până în curtea palatului uşurându-i trecerea pe lângă gărzile şi şambelanii care controlau accesul la vicemonarh. Protocolul era acelaşi ca la palatul regal, cu singura diferenţă că lui Ramses, care avea propriul său tron, nu era nevoie să i se sărute piciorele: el nu era încă încarnarea divină care avea să devină după moartea tatălui său, după ce sufletul regelui, sub forma unui ibis cu cap de om, se va prezenta în faţa Judecătorului Morţilor, zeul Osiris, susţinut în această încercare de ka-ul său, entitate nemuritoare, splendidă şi copilăroasă. Ptahmose traversă un pasaj între două săli imense, una la stânga, alta la dreapta, în care douăzeci de scribi jupuiau mormane de papirusuri îngrămădite pe mese. În încăperea următoare, în întregime roşie, patru persoane de rang înalt discutau cu voci grave în faţa unor mese pe care se aflau doar câteva papirusuri. Ptahmose presupuse că erau miniştri şi, în trecere, prinse din zbor câteva fraze: “...Trebuie să-i învăţăm pe fierarii noştri să facă care din bronz, mai uşoare, care să poată fi trase de doi cai în galop, şi nu căruţe ţărăneşti din metal...” Imediat ajunse într-o sală unde se afla Ramses. Regentul, care tocmai vorbea cu un mic grup de ofiţeri, îi făcu semn din cap că l-a văzut, dar îşi continuă discuţia. Spre deosebire de miniştri, oamenii de arme nu purtau nici un fel de bijuterii, iar sandalele se prelungeau cu nişte jambiere din piele cu catarame din bronz. – Nu-i vom învinge pe libieni atâta timp cât nu-i vom face să înţeleagă că puterea noastră militară este constantă, explica un ofiţer agitându-şi evantaiul. Deocamdată ei sunt orecum muştele astea. Îi alungăm, dar se întorc o dată cu vântul. -- Singurul mod de a-i face să înţeleagă asta, spuse Ramses, este de a instala câte o garnizoană în fiecare din rele două ţări ale Oazei. Planul meu este de a mai instala iDoi alte trei în Egiptul de Jos, pentru a-i descuraja astfel pe invadatorii care vin din vest sau din est.
43
– Cred, Sire, interveni pe un ton meditativ un alt ofiţer, un tip unsuros, cu faţa lucioasă, că ar trebui să-i înrolăm chiar pe libieni în armata noastră. Propunerea fu urmată de o tăcere adâncă. – Ei coboară pe câmpiile fertile precum lăcustele: pentru că nu au ce mânca în ţinuturile lor, continuă ofiţerul. Dacă le dăm o soldă regulată, două mese pe zi şi apă, cred că-i putem transforma în servitori ai regelui. În plus ei cunosc bine punctele slabe ale invadatorilor şi asta o să-i facă şi mai folositori. Ramses căzu pe gânduri zâmbind. – Interesantă idee, Neferseti. Interesantă. Te însărcinez s-o pui în practică. Încearcă cu o sută de oameni pentru început. – Şi mâna de lucru, sire? Întrebă primul ofiţer. Cu cine vom construi fortăreţele? – Cu cei din tribul apiru, răspunse Ramses. Ptahmose ciuli urechile. – Ei sunt deja folosiţi pentru lucrările de la Avaris. Şi nu putem să-i scoatem pe ţăranii noştri de pe câmpuri. – Dar sunt aproape treizeci de mii de apiri în Deltă, spuse Ramses. Tocmai am primit ultimul recensământ al populaţiei lor. Excluzând femeile, care sunt cam jumătate, copiii şi bătrânii, care sunt o treime din cealaltă jumătate, mai rămân şapte mii de muncitori. – Nu înseamnă prea mult pentru lucrările de la Avaris. – Ptahmose! strigă Ramses. Nepotul său se apropie şi ofiţerii se întoarseră spre el, măsurându-l din priviri. – Prinţul Ptahmose a fost numit de rege asistent al subdirectorului documentelor regale. Ptahmose avea de înfruntat nu doar privirea şefilor armatei, dar şi cea dintâi viziune a unei alte lumi a palatului diferită de tot ceea ce cunoscuse până acum - terase pline de flori, dimineţi de studiu cu Amsetse, întreceri cu ceilalţi copii, vânătoare de păsări, serbări şi plimbări cu barca. Intra brusc într-o lume a adulţilor însărcinaţi cu paza regatului.
44
– Îl trimit pe Ptahmose să ia două mii de oameni din forţa de muncă de la Avaris şi să-i folosească la construcţia forturilor în cele două ţări ale Oazei. Planurile acestor forturi vor fi realizate de arhitecţii din Memfis şi expediate la Avaris, date în grija lui Ptahmose, care le va înmâna directorului însărcinat cu construcţiile regale. Ptahmose fu surprins de tonul autoritar al lui Ramses, care era total diferit de cel folosit în timpul festinului din ajun. Şi dacă înţelegea bine, tocmai îi lărgise însărcinarea. Muncitorii apiru de la Avaris vor fi practic sub supravegherea lui. Discuţia cu ofiţerii fu întreruptă şi Ramses se întoarse spre Ptahmose care rămase în picioare. Ofiţerii stăteau şi ei în picioare, deşi erau destule scaune în jur. – Eşti în serviciul regelui şi al regatului, Ptahmose. Bănuiesc că eşti mândru de asta. Şi pe bună dreptate. Regatul e mare. De la nord la sud, el se întinde de la mare la Ţara Puntului, iar de la est la vest, de la mare până la deşert. Este fertil, este bogat, este puternic şi de aceea are mulţi duşmani. Duşmani din exterior cu care se luptă armata, dar şi duşmani din interior, care sunt mai greu de recunoscut, pentru că nu sunt înarmaţi. Aceşti duşmani sunt toţi cei care refuză să se supună justiţiei regale, adică Legii zeilor, aşa cum ţi-a spus şi stăpânul nostru, regele. Ramses vorbea fără să se grăbească, clar, fără pic de ezitare. Ai fi zis că-şi grava cuvintele în piatră. Ptahmose era impresionat. – Îi mai poţi recunoaşte şi altfel pe aceşti duşmani din interior? Ramses zâmbi, lăsând capul în jos, îşi puse mâna stângă pe coapsă şi-l privi pe tânăr cu seriozitate. – Sunt în primul rând stăpânii locali care pretind să fie aplicată justiţia lor şi nu cea a regelui. Ambiţia aceasta a lor se mai domoleşte uneori de frica pedepselor, dar nu dispare niciodată. Şi mai sunt cei care trăiesc în regat, dar care au alţi zei şi se cred aşadar în afara justiţiei regale. Aceştia sunt mai ales cei din tribul apiru.
45
– Care sunt zeii în care cred apirii? – Chiar nu ştiu, răspunse Ramses cu sarcasm. Poate unii preoţi-lectori ştiu, pentru că ei au timp să studieze. Zei din est, fără îndoială, zei ai unor oameni care aleargă întruna prin deşert. Un singur lucru trebuie să ştii, Ptahmose: oricine mănâncă din pâinea regatului, trebuie să ne respecte zeii. Ptahmose era înspăimântat. Trebuia să-şi asume o adevărată misiune militară, deşi el era civil. În plus, descoperea dintr-o dată fantastica maşinărie a regatului. Până acum nu văzuse decât un fluviu, case, oameni şi copaci, iar acum descoperea o putere invizibilă, organizată la fel de minuţios precum templele. O putere zdrobitoare. – Ar fi bine, reluă Ramses ca o concluzie, să ajungi la Avaris cu o suită demnă de rangul şi funcţia ta. Îţi voi da deci doi lăncieri, doi servitori şi patru sclavi care să te însoţească. – Aduceţi suita prinţului Ptahmose, strigă la unul din şambelani. În clipa următoare, oamenii erau acolo; erau toţi tineri şi viguroşi, nici unul nu avea încă treizeci de ani. Ramses le spuse: – Din acest moment, prinţul Ptahmose este stăpânul vostru. Apoi le făcu semn să plece. – În afară de cAli pentru lăncieri, îţi mai dau încă doi, plus doi catâri şi patru măgari, continuă Ramses. Trebuie să ajungi la Avaris călare, având în faţă pe unul din lăncieri. Subdirectorul o să-ţi asigure o locuinţă şi restul servitorilor. Nu ezita să-i ceri tot ce ai nevoie. Şi nu uita că îl reprezinţi pe rege. Mi-ar plăcea să-mi prezinţi un raport o dată pe lună. E bine să fie scris. Vorbele sunt mai unduitoare ca trestia. Şi acum, apropie-te. Îl îmbrăţişa de rămas bun. Ptahmose făcu o ultimă plecăciune şi se îndreptă spre ieşire însoţit de şambelan. Când ajunse la uşă, vocea lui Ramses îl făcu să se întoarcă. – Ai cincisprezece ani, nepotul meu, spuse regentul cu un zâmbet larg. În curând va trebui să ai casa ta.
46
Ptahmose clătină din cap. Asta însemna să se însoare şi să aibă copii. Se gândea uneori la asta, dar alunga repede gândul. Lumea i se părea mai mare decât o casă, fie ea şi a lui. – Cu o femeie de rangul tău. Multe din surorile şi verişoarele tale ar fi fericite să-ţi fie soţii, adăugă regentul. Aşadar Ramses se amesteca şi în viaţa lui intimă. – Dar mâine plec, spuse Ptahmose. Era un răspuns dilatoriu. Poate că Ramses nici nu-l auzi. Poate că nu-i puteai vorbi regentului, aşa, de la distanţă. Sau poate că lui nu-i păsa de răspunsuri. Ptahmose dormi din nou prost, chinuit de un vis straniu. Se afla undeva, în deşert, înconjurat de o lumină orbitoare. Se trezi lac de sudoare. Zorile îl găsiră în picioare. Îşi făcu singur abluţiunile. Servitorii îi strânseră lucrurile în două cufere de lemn pe care le încărcară pe unul din catâri. Nezmet apăru, încă somnoroasă, în pragul uşii. Se îmbrăţişară. Îi dădu apoi un ulcior cu miere. – Ca să-ţi aminteşti de mine dimineaţa. Nakht apăru şi el, tulburat şi confuz, bâiguind ceva imposibil de înţeles. Veniră şi cele două fete ale lor care observară scena cu acea curiozitate rece a copiilor. Ptahmose le îmbrăţişă. – O să mă întorc într-o lună, spuse pentru a pune capăt acestor efuziuni. Servitorii îl aşteptau în curte. – E mai bine să plec devreme, zise, ca să evit căldura dimineţii. Şi coborî scările mai repede decât era necesar, fără să-şi dea seama de ce, probabil pentru a scăpa dintr-o situaţie pe care n-o avea sub control. Unul din servitori îl aştepta pentru a-l ajuta să se urce în şa şi Ptahmose fu surprins să descopere printre membrii echipajului său o siluetă mai degrabă fragilă, înfăşurată din cap până-n picioare într-o haină de călătorie. Degetele care ieşeau din naină erau însă ale unei femei. Ptahmose privi în sus şi pe faţa invăluită desluşi un zâmbet. Era dansatoarea din ajun. Zâmbi el
47
amuzat de acest cadou maliţios al lui Ramses. Hotărî ca ea să urce pe calul primului servitor, în spatele acestuia. Tocmai împingea cu piciorul micul taburet aflat în stânga calului pe care-l alesese, când o altercaţie înăbuşită, în spatele lui, îi atrase atenţia. Întoarse capul şi văzu o fată luptându-se cu celălalt servitor care o împingea cu brutalitate. – Ce se întâmplă? Întrebă Ptahmose. O privi pe fată, o fetişcană zdrenţăroasă, cu o claie roşcată de păr, a cărei faţă i se părea vag familiară şi care îl întrebă pe un ton aproape sălbatic: – Tu eşti Ptahmose? – Da. Pe faţa ei se citea expresia unui dispreţ plângăcios. – Tatăl tău a murit. – Tatăl meu? – Amram, spuse ea. Şi cu o voce agresivă, răguşită de ţipete şi de durere, adăugă: – Amram, apirul. Lumea se învârtea prea repede, ca o sfârlează nebună. – Şi tu, tu cine eşti? o întrebă Ptahmose. – Sunt sora ta, Miriam. Nu putea s-o trimită nimănui. Lăncierii şi servitorii aşteptau. Egiptul de Jos îl aştepta. Funcţia de reprezentant al regelui îl aştepta. Lăsă capul în jos şi încalecă, simţindu-şi deodată gura plină de praf. Ea se uita la el de jos. – O să mă întorc luna viitoare, bâigui. Şi ieşi în galop din incinta palatului. Ea rămase acolo urmărindu-l cu privirea. 7 O oră pentru naşterea unui şef Tot drumul până la Avaris, Ptahmose îşi rumegă neliniştea şi furia. În primul rând furia: cum îndrăznise această fiinţă soioasă
48
să se apropie aşa de el, prinţul Ptahmose? Şi să pretindă că era sora lui? Şi cum dovedea că aşa numitul Amram fusese tatăl lui? Dar neliniştea revenea otrăvindu-i furia. Ptahmose se privise de câteva ori într-una din oglinzile mamei lui, ştia cum arată. Şi se recunoscuse dintr-o dată în chipul acelei tinere obraznice. Chiar dacă destul de vag. Va trebui să facă ceva cercetări, când va avea timp. Când se va întoarce, va trimite un servitor să-i ducă nişte cadouri, o jumătate de deben' de linte sau de grâu, poate şi vreo pasăre de curte, sfătuind-o să-şi ţină gura. Încercă să se gândească la altceva, ceea ce se şi întâmplă destul de repede, căci nu ieşise niciodată din Memfis, decât cel mult prin împrejurimi, când mergea la vânătoare împreună cu fraţii lui. Drumul se întindea pe malul Nilului şi, urmând fluviul, pe care-l vedea tot timpul la Memfis şi care-i devenise aproape la fel de familiar precum cerul, intră într-o altă ţară. Nu-şi imaginase niciodată Delta atât de înverzită. Nu mai era decât o lună de vară şi întinderi de grâu, grâu de primăvară, se lăsau unduite de briză, schimbându-şi uşor verdele în auriu şi înnebunindu-i pe corbii lacomi. În depărtare, se întindeau câmpuri de în care păreau că oglindesc cerul. De-a lungul canalelor de irigaţie, din pământul gras, ici şi colo ieşiseră flori iar malul fluviului era înţesat cu tufe de papirus. Palmierii se înşirau denşi, umbroşi, încărcaţi de păsări. Şi satele se înmulţeau, asta se vedea după mulţimea de copii semidezbrăcaţi care alergau înaintea micii caravane de când o zăreau, agitându-şi în aer mâinile care semănau cu nişte flori roşii. Dansatoarea, al cărei nume era Buto-met, izbucnea într-un râs copilăresc când îi vedea. Era o companie tulburătoare şi amuzantă în acelaşi timp. Au fost nevoiţi să se oprească de vreo zece ori din cauza ei, ca să-şi satisfacă nevoile şi să-şi dezmorţească picioarele. La un moment dat ajunseră într-un sat care părea diferit de celelalte. – Un sat apiru, anunţă lăncierul din frunte. Ptahmose mai văzuse mici grupuri de apiru la Memfis.
49
Dar acesta era primul sat apiru în care intra. Dădu ordin să încetinească. Nu mai erau copii care să se ţină după ei şi casele erau puţine, multe din ele formate dintr-un perete şi din corturi prinse în ţăruşi. Nici un om de vârstă mijlocie, doar câţiva bătrâni care stăteau în faţa porţilor privind la călători cu ochi iscoditori. Şi mai erau femeile care jumuleau păsări, pisau grâu sau întindeau rufele la uscat. – Sunt trişti! observă Buto-met. Cât a ţinut drumul până la Avaris, au mai văzut multe astfel de sate. Le recunoşteau repede după faptul că n-aveau nici cel mai mic sanctuar prin apropiere. Dacă aceşti oameni aveau zei, probabil că-i ţineau ascunşi. Ajunseră în cele din urmă, sfârşiţi de oboseală, la marginea unui oraş mare. Avaris fusese, de fapt, capitala regilor hyksos timp de patru secole; Ptahmose aflase asta cu totul întâmplător de la Amsetse, căci nu se prea vorbea cu plăcere despre hyksos în Egiptul lui Seti. Când îl întrebară pe un bărbat, care tăia cu o toporişca crengile joase ale unui sicomor, adresa subdirectorului documentelor regale, alţi cinci sau şase oameni, impresionaţi de echipaj, se grăbiră să-i conducă. Era clar că sosise o persoană importantă; era bine s-o flatezi, fiecare dintre ei avea o cerere de dat, un ciubuc de făcut, un sac de sămânţă de bob de cerşit, un petic de pământ de obţinut. În curând escortei princiare i se alăturară douăzeci de oameni. Unul dintre ei, care părea să aibă o anumită autoritate, le spuse că subdirectorul documentelor regale se afla la aproape o treime de oră de acolo. Străbătură mai întâi, nu fără oarecare greutate, străduţele din cartierele de negustori, unde stăteau unii lângă alţii vânzători de peşte, bijutieri, ceramişti, sculptori şi negustori de amulete, apoi o luară de-a lungul unor străzi largi mărginite când de monumente străvechi, când de şantiere care degajau un praf apăsător. Se opriră în sfârşit într-un cartier care părea luxos, în faţa unei imense locuinţe care avea în faţă o grădină de migdali. Câţiva dintre bărbaţi alergară la uşa casei nerăbdători. Ptahmose îi auzi strigând:
50
– Stăpâne, stăpâne, prinţul din Memfis vrea să te vadă! “Prinţul din Memfis!” îşi zise Ptahmose. Nu puteai să le reproşezi că exagerează! Dar în realitate, prinţ şi echipaj, erau toţi rupţi de foame, de sete şi de dureri de spate. Un tip mărunţel şi durduliu apăru în curând la uşă şi înainta spre ei cu braţele ridicate, cu o grabă care făcea ca burta să i se hâţâne de la stânga la dreapta. Se vedea de departe că are o privire şireată. – Stăpâne, stăpânul meu, Hape-nakht este preasupusul tău servitor! Se înclină de mai multe ori în faţa piciorului drept al lui Ptahmose care nu descălecase încă. Între timp servitorii aduceau taburete şi se grăbeau să le aşeze, mai întâi la stânga lui Ptahmose, apoi în dreptul lăncierilor, pe slujitori lăsându-i să coboare de pe catârii şi măgarii lor, fiecare cum putea. Cu siguranţă aceşti oameni aveau simţul protocolului. Uimit de primirea exgerată, Ptahmose coborî de pe cal în timp ce zece braţe se întindeau spre el pentru a-l ajuta, apucându-l care de umăr, care de braţ, care de antebraţ. Hape-nakht, căci acesta era numele lui, nu se mai oprea din plecăciuni. De îndată ce puse piciorul pe pământ, Ptahmose îi spuse cu amabilitate: – Sunt fericit de primirea pe care i-ai făcut-o asistentului tău, Hape-nakht. Dar când îl privi mai cu atenţie, îşi dădu seama cât era de linguşitor. Toată comedia asta era însă amuzantă. – Asistentul venit de la palatul regelui este asemenea zeului care se ascunde în nori! protestă Hape-nakht. Reprezentantul stăpânului nostru inefabil este el însuşi mesagerul puterilor celeste! Ptahmose îşi ascunse un zâmbet. Aceşti oameni aveau un simţ dezvoltat al retoricii. Subdirectorul documentelor regale îl invită printr-un gest amplu al mâinii să străbată cei douăzeci sau treizeci de coţi care separau zidul grădinii de uşa casei. – Înainte de a merge mai departe, unde crezi că o să mă instalez? Întrebă Ptahmose.
51
– Prinţe, un curier mi-a adus vestea nobilei tale vizite în urmă cu trei zile. Am dat imediat ordin să se construiască o locuinţă pentru augusta ta persoană. Nu este încă gata, dar va fi cam în zece zile. Până atunci, m-aş simţi foarte flatat dacă ai vrea să accepţi modesta mea casă ca locuinţă provizorie. Ptahmose se întoarse şi porunci să fie descărcate cuferele, în timp ce lăncierii şi servitorii, ca să nu mai vorbim de Buto-met, aşteptau să se poată răcori. – Eu şi familia mea vom locui nu departe de aici, ca să putem fi oricând la dispoziţia ta, adăugă Hape-nakht. Servitorii mei sunt şi ai tăi. Ordonă şi dorinţa îţi va fi îndeplinită. Era tot cu mâna întinsă spre casă, aşa că Ptahmose îl urmă.Hape-nakht făcu oficiile de gazdă. Locuinţa provizorie, cum îi spusese el, merita oprirea. Casa era spaţioasă şi cu siguranţă demnă de un subdirector al documentelor regale pentru Egiptul de Jos. Era formată în mare din două clădiri de câte opt şi respectiv cinci camere fiecare, separate printr-o altă grădină cu trandafiri şi rodii. Pereţii interiori ai grădinii erau acoperiţi cu iasomie. Clădirea din faţă, mai mare, cuprindea sufrageria, bucătăria şi birourile, iar cea din spate, apartamentele personale. Pereţii birourilor erau plini de rafturi încărcate cu o grămadă de suluri care păreau aranjate cu minuţiozitate. Şase scribi se ocupau încă de aranjarea lor şi ei se înclinară ceremonios în faţa lui Ptahmose. Umbra unui salcâm uriaş se întindea peste apartamente. O fântână cu ghizdul jos se afla la mică distanţă de cea de-a doua clădire. Cele două corpuri ale casei miroseau puternic a soluţie de natron şi a praf de plante şi de cărbune, destinate să ţină la respect muştele, ţânţarii, ploşniţele, puricii, gândacii şi alţi paraziţi. Două pisici sălbatice dormitau în grădină şi îi aruncară lui Ptahmose priviri languroase. – Nu vreau să întrerup sau să încetinesc munca scribilor, spuse el. Pot continua să lucreze chiar şi cât voi sta eu aici. Corpul din spate mi-e de ajuns. Hape-nakht mai făcu o plecăciune. El oferi oaspetelui bere şi o armată întreagă de servitori se repeziră să umple bolurile de
52
agată fină puse pe o masă din piatră, în sufrageria primei clădiri. Ptahmose, Hape-nakht şi cei doi lăncieri degustară o bere dulce, în timp ce dansatoarea şi servitorii, conştienţi de rangul lor, rămaseră afară. – Stăpânul meu simte fără îndoială nevoia de a se odihni după această călătorie, spuse Hape-nakht, punându-şi cupa pe masă. Dacă-mi permite, îl invit la o masă, în seara asta, în compania unor persoane de vază, demne de a se prezenta în faţa mesagerului regelui. Luat prin surprindere, Ptahmose acceptă dând din cap. Crezuse că va fi un funcţionar de categoria a doua şi când colo i se atribuia un rang superior. Poate că masa din cursul serii îl va ajuta să elucideze misterul. Servitorii aduseră bagajele în camera aleasă de Ptahmose. Lăncierii se instalară şi ei, iar dansatoarea îşi alese o cameră vecină cu cea a stăpânului. CAli au fost duşi în grajduri, la scurtă distanţă de casă. La un moment dat, Hape-nakht dispăru şi el. Ptahmose se întinse pe pat, care era fără îndoială al stăpânului casei, şi adormi. Îl trezi răcoarea serii. Aici era mai răcoare ca-n Memfis. Ieşi afară. Cerul era indigo. Două torţe ardeau într-un stâlp din mijlocul grădinii, care servea drept rug pentru legiuni întregi de insecte.Iasomia parfuma aerul. Ptahmose se simţea descumpănit, în mai puţin de o săptămână, îşi pierduse locurile familiale şi acum se afla într-o lume necunoscută, însărcinat cu o misiune neclară. Chemă un servitor şi ceru să i se pregătească abluţiunile. Obişnuiţi cu luxul, servitorii lui Hape-nakht încălziră apa şi puseră în ea ulei de santal, apoi spălătorii îl ajutară să-şi scoată lenjeria. Ptahmose îmbrăcă o tunică cu mâneci lungi şi îşi atârnă la gât un pectoral de aur, cu încrustaţii de coral şi turcoaze, pe care nu-l mai purtase decât o dată. Dacă tot i se atribuia un rang extraordinar, atunci să şi-l arate. Un servitor de-al lui Hape-nakht veni să-l anunţe că atunci când va dori, va fi condus la locul festinului.
53
Plecă în noaptea care răsuna de orăcăit de broaşte, urmat de lăncieri şi de servitori. Buto-met rămase acasă bănuind că era un dineu doar pentru bărbaţi. Asta şi era, de fapt. Casa în care se ţinea era şi mai mare decât a lui Hape-nakht, luminată de mai multe torţe care îi înnebunea pe lilieci. Mai mulţi cai erau legaţi de copacii din apropiere, fiind supravegheaţi de scutieri. La lumina torţelor se distingeau taburetele aşezate sub copaci. Ptahmose intră în sufragerie. Doisprezece oameni îl aşteptau, unii aşezaţi, alţii în picioare, bând vin din cupe. Cei mai tineri aveau treisprezece ani, cei mai în vârstă în jur de cincizeci. Îl ţintuiră cu privirile şi el deveni dintr-o dată conştient de tinereţea lui şi de examenul la care era supus. N-avea decât câteva clipe la dispoziţie pentru a se impune ori pentru a se face de râs. Bonomia lui Hape-nakht fusese o capcană. Îşi aminti comportamentul lui Ramses şi se hotărî să-l imite: spatele drept, privirea fixă şi vocea fermă, surâs abia schiţat, dar rece. Primul care se îndreptă spre el fu cel mai în vârstă. Un tip masiv, burtos, care se mişca cu oarecare solemnitate. – Eu sunt Horw-amon, nomarhul din Avaris şi gazda ta, spuse el, măsurându-l pe tânărul prinţ cu ochi ridaţi de reptilă. Urez bun venit mesagerului regelui, al cărui preaumil servitor sunt. Nomarhul din Avaris! Unul din personajele cele mai puternice ale regatului. Aproape vice-rege al Egiptului de Jos! – Mesagerul Ptahmose este flatat să-l întâlnească pe reprezentantul justiţiei stăpânului nostru, răspunse. Următorul era un bărbat relativ tânăr, chel, cu o figură somnoroasă. – Sunt kherihebul Shu-enshi, servitor al templului lui Seti în locuinţa lui Osiris de la Abydos, spuse cu o voce înceată preotul-lector. Urez bun venit scribului luminat, purtător al inspiraţiei regale şi divine pe lângă eminentul Hape-nakht, subdirector al documentelor regale.
54
Vocea sa era uşor ironică? În orice caz Ptahmose nu-şi dădu seama care ar fi putut fi motivul. Repetă într-o variantă adaptată răspunsul pe care-l dăduse şi nomarhului. Şi pe care-l reluă, de altfel, şi în faţa celorlaţi comeseni, directorul proviziilor din templul lui Osiris, comandantul garnizoanei Avaris, directorul răspunzător de mâna de lucru a monumentelor regale, plus două sau trei personaje care păreau a fi, după titlurile pe care le înşirau, bogaţi proprietari de terenuri. Toţi erau cu ochii pe el. Nu scăpă din acest cerc al supravegherii decât în timpul mesei, când putu să admire în voie sufrageria, decorată cu coloane roşii şi fresce cu lotuşi, mobilată în stil princiar, cu scaune din abanos încrustate cu fildeş şi mese din alabastru. Bucatele nu erau cu nimic mai prejos, ca rafinament şi opulenţă, faţă de cele din Memfis, dacă nu cumva le întreceau, cu vinur ile de Siria şi de Cipru, rar întâlnite chiar şi la palatul din Memfis, cu paharele colorate şi aranjamentul platourilor printre flori şi fructe. Dar lui Ptahmose puţin îi păsa de toate astea. El simţea că miza acestei seri era considerabilă şi că de această miză depindea prestigiul lui. Li se părea cu siguranţă prea tânăr; dar el avea să le demonstreze că merita favoarea regală. Mai era însă o miză, care îi scăpa deocamdată. – Bunăvoinţa regelui şi a regentului în privinţa Egiptului de Jos ne încălzeşte inima, spuse nomarhul, aşteptând ca Ptahmose să se servească primul cu fileu de peşte în ulei de coriandru, întins pe bucăţele de pâine cu susan. Stăpânul nostru divin, regele, şi fiul său luminat vor, după cum se vede, să ridice ţara aceasta la rangul pe care i l-au hărăzit zeii. Îl privi pe Ptahmose ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns. – Restaurarea templelor o dovedeşte, răspunse el. Nu aflase asta decât întâmplător, dar întâmplarea potrivise bine lucrurile. – Mă gândesc şi la construcţia forturilor, spuse nomarhul. Cu toate că această lucrare i se pare regentului că merge prea încet. – Şi aşa este? Întrebă Ptahmose.
55
– Ar greşi regentul? Întrebă nomarhul cu un surâs voalat. Lucrurile sunt simple. Muncitorii folosiţi sunt străini. Unii sunt prizonieri de război din ţările din est, dar marea majoritate o constituie muncitorii apiru. Prizonierii de război au un randament mediocru. Nu ştiu nici să taie şi să cioplească pietrele ca lumea, nici să toarne cărămizile. În schimb, muncitorii apiru muncesc mult mai bine, dar se răzvrătesc. – Din ce cauză? – Pretind că li se cere prea mult, spuse, scăpărând de indignare, directorul responsabil cu mâna de lucru a monumentelor regale, punând în farfurie o pulpă de raţă şi luând cuvântul pentru întâia oară, cu buzele strălucind de grăsime. – Sunt treizeci de mii, spuse Ptahmose, reluând cifrele pe care le auzise din gura lui Ramses, din care jumătate sunt femei. Dacă excludem bătrânii şi copiii, mai rămân zece mii. Ceea ce înseamnă o forţă de lucru apreciabilă. Într-un ritm de lucru normal, ar trebui să nu fie probleme. Precizia răspunsului păru să-i surprindă. – Sunt impresionat că prinţul Ptahmose cunoaşte atât de bine subiectul, spuse directorul responsabil cu mâna de lucru, servindu-se cu vin. Problema este că ei se plâng totuşi că muncesc prea mult şi că se răzvrătesc. Iar noi nu mai vrem să avem revolte, cum am avut în ultimii ani. Aici, ca şi la Memfis, revoltele îi alarmează pe responsabilii cu ordinea şi îi supără pe rege şi pe regent. Şi noi nu vrem pentru nimic în lume să-i supărăm. Ptahmose nu spuse nimic. Rupse în bucăţi porumbelul gras din faţa lui, gustă salata, îşi şterse degetele, luă o înghiţitură de vin şi, întorcându-se către subdirectorul documentelor regale, îl întrebă brusc: – Care este munca mea aici? Nomarhul izbucni în râs, în timp ce preotul-lector zâmbi lăsând ochii în jos. – Ascuţimea minţii prinţului este remarcabilă.
56
– Subdirecţia documentelor regale, spuse Hape-nakht, înregistrează actele emise de augustul rege şi ilustrul regent cu privire la Egiptul de Jos. Dar ea nu este doar un birou de înregistrare. Ea este însărcinată să vegheze la aplicarea deciziilor regale împreună cu nomarhu. Munca prinţului Ptahmose este, cu consimţământul său, să uşureze punerea în practică a acestor decizii. – Şi cum să fac asta? Hape-hakht îşi compuse o figură curtenitoare, care îi dădea însă un aer de şmecher. Ridică paharul. – Îmi cereţi să definesc geniul prinţului? Ptahmose înţelese dintr-o dată de ce Seti îl trimisese acolo: pentru a-l pune la încercare, dar şi pentru a-l forma. – Dacă înţeleg bine, speraţi să găsesc un mod de a îmbunătăţi randamentul muncitorilor apiru şi, dacă nu, să pledez cauza voastră pe lângă regent. Nu ne rămâne decât să ne vedem la lucru pe teren. Tonul lui era fără replică. Dădură toţi din cap aprobator. – Propunerile prinţului fac dovada clarităţii şi sensibilităţii lui, spuse nomarhul. Ne dăm încă o dată seama de buna alegere a divinului nostru protector. Îl priveau cu alţi ochi acum. Dar Ptahmose era obosit din cauza călătoriei, din cauza efortului mintal depus în timpul cinei, era obosit de toţi aceşti necunoscuţi. Gustă din smochinele uscate conservate în vin, îşi goli paharul şi căută cu privirea un servitor. Unul dintre ei veni fuga cu un bol cu nisip într-o mână şi cu un ulcior cu apă în cealaltă. Vărsă încet apa parfumată peste degetele prinţului, care le frecă apoi cu nisip pentru a îndepărta grăsimea şi la sfârşit le întinse pentru a le clăti. Un alt servitor aduse un prosop şi Ptahmose îşi şterse degetele. Era un mod de a spune că terminase de mâncat. Nomarhul se ridică şi ceilalţi îi urmară exemplul. – Prezenţa ta este o lumină şi o onoare pentru noi, spuse. – Pentru mine este o onoare, răspunse Ptahmose.
57
Când se întoarse, Buto dormea deja. Ptahmose rămase o clipă în grădina interioară privind cerul, ca şi cum ar fi auzit o voce de acolo, de sus. Dar era singur, cu desăvârşire singur în acest imens labirint birocratic, fără să audă decât vocea sa interioară. Se întinse pe pat şi adormi imediat. A doua zi, după ce-şi făcu toaleta, trimise un servitor la Hape-nakht pentru a-i spune că dorea să fie însoţit cât mai repede cu putinţă pe un şantier în prezenţa unui contramaistru. O jumătate de oră mai târziu, Hape-nakht însuşi şi alţi doi bărbaţi sosiră călare pe catâri. – Prinţul doreşte să meargă pe şantierul garnizoanei? Ptahmose dădu din cap. Terminarea cât mai grabnică a forturilor era una din grijile principale ale lui Ramses. Încalecă pe calul său şi încadrat de doi lăncieri, unul în faţă şi altul în spate, se alătură oamenilor lui Hape-nakht. Şantierul se afla la vest de Avaris, cam la o oră de mers. Soarele arzător inunda un teren prăfuit care măsura între o mie şi cinci mii de coţi lungime şi o mie de coţi lăţime. Fusese începută construcţia unui zid circular tăiat de mici forturi. Aproape o mie de oameni lucrau la el, lac de sudoare, semidezbrăcaţi sau uneori dezbrăcaţi complet, siluete sumbre în pustiul albicios. Muncitorii apiru aveau pielea arsă de soare; abia îţi dădeai seama, după dunga de pe şolduri, că aveau pielea albă. Ici şi colo o echipă şlefuia pietre aduse cu vaporul din Egiptul de Sus, alta, turna, cu oarecare nepăsare, pământ în formele lăsate să se usuce la soare, o a treia aducea apă pentru cărămizi, alta cioplea lemnul pentru şarpanta pereţilor de cărămidă... Unii păreau să nu facă nimic, ascunzându-se în spatele celor care munceau. Contramaistrii strigau, cu biciul în mână. Lui Ptahmose toată activitatea asta i se păru haotică; observase cu destulă atenţie lucrările de construcţii din curtea palatului ca să ştie că nu trebuiau convocate toate categoriile de muncitori în acelaşi timp. Îşi aminti de preceptul lui Amsetse: “Inteligenţa este ca uliul, voinţa ca bivolul.” Trebuia deci să cântărească bine situaţia şi s-o remedieze imediat impunându-şi
58
autoritatea. Or, cheia acestei situaţii era dezordinea. Mai rămânea să afle amănuntele. Hape-nakht i-l prezentă pe responsabilul şantierului, pe arhitectul şef, pe contramaistrul şef, pe şeful cioplitorilor şi pe acela al cărămidarilor... Toţi se aplecară cât putură de jos, proferând în dezordine formule de primire, de servitute şi de binecuvântare. – De când este deschis acest şantier? Întrebă Ptahmose pentru a le întrerupe logoreea. – De trei luni, răspunse contramaistrul, pe nume Pikhare. – Şi când se va termina? Contramaistrul se lansă într-un discurs din care nu se înţelegea nimic în afara faptului că el, Pikhare, era foarte volubil şi saliva abundent. Ptahmose îl studia în tăcere şi îl găsi mai degrabă congestionat, cu ochii prea strălucitori şi răsuflarea prea mirosind a mentă; cu siguranţă băuse şi se grăbise să ascundă duhoarea alcoolului mestecând iarbă aromatizantă. Bărbatul avea un cap masiv fixat pe un gât de taur. – Când, vrea să ştie prinţul? spuse aspru Hape-nakht, văzând nerăbdarea lui Ptahmose. – Cel mai devreme peste patru luni, răspunse contramaistrul încurcat. – Şi care era termenul? – Peste trei săptămâni, răspunse Pikhare, care începuse să transpire de frică. Era evident că zidul circular n-avea cum să fie terminat la data fixată. – V-am spus eu! strigă arhitectul. Ptahmose nu-i dădu nici o atenţie. Ceru să facă turul şantierului. Hape-nakht şi arhitectul şef nu-l părăsiră nici o clipă. După aproape o oră, se întorseseră la punctul din care plecaseră. – După cum văd, spuse Ptahmose pe un ton care nu admitea replică, cărămidarii toarnă cărămizi în timp ce fundaţia de piatră nu este încă terminată, iar în partea de nord fundaţia nu este nici măcar săpată. – Oamenii au ritmuri diferite de lucru... Începu Pikhare.
59
– Nu slujeşte la nimic să torni cărămizile cu douăzeci de zile înainte de a termina fundaţia, i-o tăie Ptahmose. Începând din acest moment, cărămidarii o să ajute la săparea fundaţiei şi apoi, cei care ştiu să şlefuiască piatra, vor şlefui pietre. – Dar cărămizile au nevoie de timp pentru a se usca, obiectă contramaistrul. – Au nevoie de patru zile să se usuce, iar când se va reîncepe turnarea lor, va exista deja o provizie care să asigure un avans considerabil. O dată fundaţia terminată, cărămidarii vor fi trimişi într-o altă echipă, pe un alt şantier. Contramaistrul era stupefiat. – Dar prinţe, cărămidarii sunt cărămidari... Cine va turna cărămizile când va fi nevoie? – Şi un copil ar fi în stare să toarne cărămizi. Nimic mai simplu: torni în forme de pământ lichid amestecat cu paie tăiate fin şi le laşi să se usuce. E ca un joc. Chiar şi şlefuitorii de piatră ar putea s-o facă. În orice caz, când se vor construi pereţii superiori, va fi nevoie de mult mai puţini cărămidari. Contramaistrul holba ochii nevenindu-i să creadă. Hape-nakht clipea absent, în timp ce arhitectul rămase cu gura căscată. – În momentul de faţă, reluă Ptahmose, întreaga echipă a zidarilor stă cu mâinile încrucişate pentru că şanţurile nu sunt săpate, în timp ce pietrele sunt gata. Cărămidarii îşi pierd vremea cu jocuri. Şi asta, pe banii nomarhului şi ai regatului. Nu e normal. Câţi cărămidari sunt? – Treizeci şi cinci, prinţe. – Cu treizeci şi cinci de oameni în plus, fundaţia ar trebui să fie gata în patru zile. În timpul acestor patru zile, vreau ca zidarii să-i ajute pe cărămidari la şlefuirea pietrelor. – Prinţe! strigă Pikhare. Şlefuirea... şlefuirea este o artă! O meserie! Zidarii, cărămidarii... să şlefuiască pietrele... Prinţe! – Vor învăţa. Aşa cum au învăţat cei care sunt acum şlefuitori, aşa vor învăţa şi cărămidarii şi zidarii, răspunse Ptahmose.
60
Hape-nakht şi arhitectul aduseseră deja cu ei un scrib; aşezat pe o piatră, acesta îşi scoase flaconul de cerneală de la gât, îl destupă şi-l puse pe o piatră alăturată, iar Hape-nakht îi dictă: “Din ordinul prinţului Ptahmose, azi, 8 Athyr, au fost luate următoarele hotărâri cu privire la şantierul garnizoanei de la Avaris, din ţara Egiptului de Jos...” Şi urmau instrucţiunile lui Ptahmose. Contramaistrul ascultă consternat, cu capul în jos, în timp ce pana scribului trasa cu repeziciune semnele. După ce totul fu consemnat, Ptahmose adăugă: – Şi mai vreau ca de acum înainte, pe toate şantierele din Avaris, echipele de muncitori să fie convocate pe măsură ce e nevoie de ele, după un calendar care va fi stabilit de arhitectul şef şi de contramaistru, astfel încât să nu mai stea nimeni degeaba şi să nu se mai piardă nici o zi de lucru.” I se aduse o cană de bere dulce şi un pahar pe care i-l umplu în faţa lui; prinţul îşi înmuie buzele. “Câţi oameni sunt pe acest şantier? – Şapte sute treizeci şi unu, prinţe, răspunse contramaistrul. – Câţi săpători, câţi cioplitori şi câţi zidari? – Cincizeci de săpători, treizeci de cioplitori şi treizeci şi şase de zidari. – Treizeci şi şase de zidari? – Cu ucenici cu tot, prinţe. – Sunt prea mulţi. Nu e nevoie să fie mai mult de o sută de oameni pe un şantier. Câţi sunt apiri? – Toţi sunt apiri. – Foarte bine. Regele şi regentul au nevoie de mână de lucru şi la Memfis s-a raportat că nici aici nu aveţi destulă. Eu văd că aveţi mai multă decât este necesar. Şi pregătindu-se să plece mai zise: – Mă voi întoarce mâine să văd cum au fost puse în aplicare instrucţiunile mele. Aşadar fusese suficientă o oră pentru ca tânărul din Memfis să-i convingă că nu este doar un obiect de decor. Hape-nakht şi escortele îl urmară.
61
– Admirabil, strigă subdirectorul. Admirabilă clarviziune! Ce promptitudine de uliu! Îşi împreună mâinile şi le ridică în sus, spre cer. Binecuvântată fie ziua în care ai venit, o, mesager al regelui! Ptahmose abia îşi stăpâni râsul. – Periculoase complimente, stăpâne, zise. Dar cum se face că nimeni n-a văzut cum stau lucrurile înaintea mea? Hape-nakht se opri brusc. – Toată lumea a văzut, prinţe, dar nimeni nu putea să spună nimic. Contramaistrul este fiùl şefului celui mai bogat sat din apropiere de Avaris. El asigură, de pe pământurile lui, o cincime din proviziile pentru Avaris. Dacă-l supărăm cu ceva, cantitatea de carne scade cu o cincime, oamenii din sat vor veni să fure pietrele, cărămizile şi lemnul de pe şantier, ca şi proviziile din temple. – Vrei să spui că Pikhare este un profitor şi un delicvent. Care acum este nemulţumit, zise Ptahmose încălecând. S-a îmbogăţit întârziind lucrările şi o să încerce să le întârzie şi mai mult. Nomarhul nu are autoritate aici? Hape-nakht, care mergea la trap pe catârul lui, strigă: – Prinţul meu, contramaistrul va fi bântuit în noaptea asta de un coşmar în care-i va apărea Sehmet, zeiţa răzbunării! Mâine dimineaţă va scuipa sânge!” Ptahmose izbucni în râs. Cuvintele lui Hape-nakht îl lăsară perplex. Dar oare nu pentru asta aşteptaseră toţi venirea lui, ca să rezolve astfel de probleme? – Mâine dimineaţă în zori Pikhare va fi pe şantier punându-ţi în aplicare ordinele cu sârguinţă de şobolan! mai zise Hape-nakht cu o voce care deveni ascuţită. – Şi nomarhul, Hape-nakht, nomarhul? – Ah, prinţe, începu Hape-nakht pe un ton atât de patetic încât Ptahmose îşi încetini mersul, nomarhul este în aceeaşi situaţie ca şi mine! Dacă încearcă să-şi exercite autoritatea, i se demonstrează rapid că are mult mai puţină decât crede el.
62
– Aşadar, nu există autoritate regală, murmură Ptahmose, amintindu-şi de conversaţia cu Seti. Dar Hape-nakht nu-l mai auzi. În scurt timp ajunseră la casa în care stătea Ptahmose. – Binecuvântată zi! mai strigă Hape-nakht coborând de pe catârul său. Servitorii se grăbiră să pună un taburet în partea stângă a calului lui Ptahmose. Fără să ia în seamă mâna care i se întinse, el coborî dintr-o săritură. – Binecuvântată zi! repetă Hape-nakht şi ridică braţele spre cer. 8 Calul şi taurul In zori, Ptahmose rămase stupefiat când unul dintre servitori veni să-i spună că nomarhul în persoană aştepta în grădină ca el să se trezească. Îşi puse perizoma, îşi luă sandalele şi deschise uşa care dădea în grădină. Nomarhul, escortat de un scrib, se apropie de el. – Soarele să te aibă în pază, zise Horw-amon. – Soarele să te aibă în pază şi pe tine, răspunse Ptahmose, cu o privire întrebătoare. – Eu am avut parte doar de lună în noaptea asta, spuse nomarhul. Contramaistrul Pikhare mi-a întunecat mintea cu lamentaţii şi reproşuri. – Lamentaţiile sunt nepotrivite, iar reproşurile mi se par obraznice. – Mi-a reproşat că l-am abandonat în ghearele uliului regal, reluă nomarhul. Susţine că ordinele tale provoacă dezordine şi a ameninţat că va renunţa la funcţia pe care o are. Ptahmose trase adânc aer în piept. – Cred că ordinele mele îi dau peste cap mai ales acţiunile lui ilegale. Este plătit de tine din banii regatului şi nu face altceva decât să întârzie lucrările după cum are el chef pentru a-şi încasa dijma. Aduce toate echipele în acelaşi timp pe şantier pentru ca
63
să coste mai scump. Şi îi raportează regentului că lucrările de construcţie merg prost pentru că duce lipsă de mână de lucru. Dacă aşa stau lucrurile pe toate şantierele regatului, e clar. – Ai dreptate, spuse nomarhul, dar Pikhare aparţine unei familii de notabilităţi din Egiptul de Jos. Sunt oameni importanţi. Vor suporta greu umilirea la care au fost supuşi ieri. Cele două pisici se întinseră somnoroase în lumina primelor raze de soare. Briza mării unduia iasomia care parfuma aerul. Un corb croncăni. – Există ceva şi mai rău decât umilirea, spuse Ptahmose privindu-l pe nomarh drept în ochi. Pot să declanşez o anchetă fiscală asupra lui Pikhare şi a familiei lui. Dacă renunţă la funcţia pe care o are, ceea ce înseamnă o sfidare la adresa autorităţii tale, mă pot întoarce mâine la Memfis să-i prezint regentului propriul meu raport. Nomarhul îşi muşcă buza de jos şi privirea i se întunecă. – Şi ce ai scrie în acest raport? – Că un contramaistru corupt exercită la Avaris o autoritate superioară celei a nomarhului şi că o gestionare greşită este cauza întârzierii lucrărilor. Consecinţele erau uşor de prevăzut. Nomarhul ar fi fost demis. Cât despre familia lui Pikhare, ea ar fi fost dată pe mâna unei echipe a fiscului trimisă expres de la Memfis. Nomarhul se posomorî. – Asta ar însemna război, spuse încet Horw-amon. – Un război pierdut dinainte, răspunse sec Ptahmose. Am să văd cum se prezintă situaţia în dimineaţa asta. Pikhare ameninţă cu şantajul. Se pune cu un reprezentant al regelui şi al regentului. Ceea ce nu face decât să dovedească că alcoolul i-a întunecat creierul de măgar. Pisicile veniră să se frece de picioarele lui. Se aplecă să le mângâie, apoi se ridică. – Nomarhule, te însărcinez să-l avertizezi pe Pikhare că dacă nu se prezintă pe şantier, va ţine minte ziua de azi. Nomarhul încuviinţă din cap şi plecă.
64
Situaţia nu era deci aşa cum i-o prezentase Hape-nakht; nu numai că nomarhul nu se prevala de autoritatea lui, dar, mai mult, părea să-l protejeze pe Pikhare sau, în orice caz, statutul acestuia. Cu siguranţă, îşi dădea Ptahmose cu presupusul, beneficia şi el de daruri de la familia acestuia. Aşadar Ptahmose lovise într-o adevărată reţea de corupţie. Se grăbi cu abluţiunile şi, însoţit de lăncieri şi de servitori, se duse pe şantier, de data asta fără să-l mai prevină pe Hape-nakht. Dar îl găsi deja acolo conversându-se morocănos cu nomarhul şi arhitectul şef. Zărindu-I pe Ptahmose, Hape-nakht alergă spre el şi se lansă din nou în salutări servile; frica îi modificase însă zâmbetul. Ptahmose avu senzaţia că spinarea subdirectorului documentelor regale era mai curbată decât în ajun. Nomarhul i se părea şi el enigmatic. Când contramaistrul Pikhare îl zări pe Ptahmose, rămase pentru o clipă nemişcat privind la tânărul care îi devenise atât de repede duşman. Apoi înainta încet spre el. Ptahmose cuprinse şantierul cu privirea; nu mai rămăsese nici măcar o treime din muncitorii pe care-i văzuse cu o zi înainte. Ameninţarea avusese aşadar efect. Contramaistrul se înclină cu rigiditate şi îi ură bun venit lui Ptahmose ţintuindu-l cu o privire voalată, dar încărcată de o dorinţă ucigaşă. Ptahmose îi răspunse în cuvintele obişnuite de curtoazie, susţinându-i privirea fără a clipi. Ceru apoi să viziteze şantierul. Săpătorii se grăbeau să termine fundaţia. – Bărbaţii pe care-i vezi săpând aici sunt cărămidarii, aşa cum mi-ai cerut, spuse Pikhare. – Când crezi că vor termina? – Mâine seară. – Care este proporţia pietrelor rămase pentru a fi şlefuite? – Cam o treime, aş zice. – De cât timp e nevoie pentru asta? – Depinde de numărul de oameni. Şi de timpul atribuit. – Ca să fie terminate în două zile? – Douăzeci şi cinci de ucenici.
65
– În două zile, când fundaţia va fi terminată, o să-i aduci pe cioplitori. Două zile mai târziu, poţi să-i aduci pe cărămidari şi pe zidari pentru a construi zidurile superioare. Câte cărămizi au fost turnate până acum? – Cam jumătate. Mai sunt şi unele imperfecte. – Foarte bine, spuse Ptahmose. Asta înseamnă că nu va fi nevoie decât de jumătate din echipa de cărămidari pentru restul lucrărilor. – Vrei aşadar să fii contramaistru? Întrebă Pikhare pe un ton dur. – Dacă ar fi fost un contramaistru pe acest şantier, n-aş mai fi fost nevoit să-ţi dau aceste ordine. Şantierul se va termina în zece zile. – Dacă vreau eu. – Am crezut că Horw-amon ţi-a explicat cum stau lucrurile. Dacă vreau, pot declanşa chiar de mâine o anchetă fiscală care să te cerceteze pe tine şi familia ta. Dacă manifeşti cea mai mică intenţie de a încetini acest şantier, o să pun să fii reţinut de poliţie şi aruncat în închisoarea templului în aşteptarea judecăţii. Eu îi reprezint aici pe rege şi pe regent. Regentul vrea ca acest şantier să fie gata în trei săptămâni. Tu eşti deja în întârziere cu cinci săptămâni şi ai de gând să mai întârzii încă şaisprezece. Pikhare se învineţi la faţă. – Va trebui ca nomarhul să-şi dea acordul pentru toate astea. El este cea mai înaltă autoritate a ţării. Ptahmose înţelese atunci că nomarhul nu-i spusese nimic lui Pikhare. l-a fost fără îndoială teamă de un conflict; aşa că i-a lăsat întreaga răspundere lui Ptahmose. Toţi aceşti oameni se gândiseră probabil că tânărul din Memfis nu va merge mai departe de manifestarea epidermică a autorităţii.Dându-şi seama de asta, Ptahmose se însufleţi şi mai tare. – Cea mai mare autoritate a ţării este regele. Apoi vine cea a regentului. Alcoolul te face surd, Pikhare. Ti-am spus deja că eu reprezint aici regele şi regentul.
66
Ridicase vocea; muncitorii întoarseră capetele spre ei. Cine îndrăznea să sfideze autoritatea lui Pikhare? – Asta e tot. Şi acum, la lucru. Contramaistrul îi aruncă o privire turbată. Apoi se răsuci pe călcâie, se duse spre locul unde se săpau fundaţiile şi câteva minute mai târziu, îi trase o puternică lovitură de bici unuia dintre muncitori, care scoase un strigăt înfiorător. Ptahmose interveni. – Biciul nu face şantierul să avanseze, ci mai degrabă îl întârzie. Îţi interzic să-l mai foloseşti fără a fi neapărată nevoie. Pikhare scoase un strigăt de furie şi aruncă biciul. Părea să-i ţină piept cu toată fiinţa lui. Muncitorii se opriră din treabă şi toate privirile se îndreptară spre cei doi. Era pentru prima oară că puterea regală părea să le ia apărarea. Un conflict neaşteptat prindea viaţă în faţa lor; tânărul, asemănător unui cal, împotriva contramaistru lui, asemănător unui taur. Pikhare gâfâia. Era evident că ardea de nerăbdare să se arunce asupra lui Ptahmose şi că doar teama de consecinţe îl împiedica. Horw-amon şi Hape-nakht, care văzură scena de la depărtare, alergau acum către ei. – Munceşte, contramaistre! striga Ptahmose. Şi fără violenţă! Supune-te voinţei regelui şi a regentului! Sub supravegherea mea! Vocea lui răsună pe tot şantierul. Toţi muncitorii o auziră. După care se lăsă o linişte suspectă. Nomarhul încercă să se interpună între cei doi bărbaţi, dar Ptahmose îl împinse cu mâna, gest de dispreţ, de neconceput în ajun, şi se îndreptă spre calul lui. Hape-nakht îl însoţi, în timp ce Horw-amon rămase mai în urmă consternat. – Prinţe! Prinţe! Fii răbdător, te implor în genunchi! striga el. – Înţeleg acum de ce mi-ai dat casa ta, Hape-nakht, spuse Ptahmose. Credeai că nu voi rămâne aici mai mult decât şoarecele de câmp urmărit de vulpe. Acum vreau să-mi fie terminată casa în exact zece zile.
67
Şi spunând acestea, trase de frâu, făcu o întoarcere şi zvâcni, urmat de lăncieri şi servitori. 9 Vorbele încâlcite ale consulilor din Avaris Credea că afacerea se terminase, dar se înşela. Când se întoarse la casa lui Hape-nakht, scribii erau în mare agitaţie şi când îl văzură deveniră şi mai înspăimântaţi. Plânsetul unei fete se auzea din grădină şi nu-şi dădu seama că e Buto, n-o auzise niciodată plângând, decât când se duse lângă ea. Slujitorii îşi îngrijeau reciproc rănile. Povestea celor întâmplate era cât se poate de simplă. La puţin timp după plecarea lui Ptahmose, dinspre câmpuri apărură şase oameni, care intrară în casă pe uşa din spate, se repeziră asupra lui Buto, rupându-i hainele şi insultând-o şi când slujitorii îi săriră în ajutor fuseseră nevoiţi să se lupte cu agresorii. Numai intervenţia scribilor, alertaţi de ţipete, puse capăt agresiunii atacatorilor rămaşi în minoritate. Unul dintre ei fusese aproape omorât de slujitori şi zăcea acum afară, sub sicomor. Ptahmose o consolă în câteva cuvinte pe Buto şi merse să-l vadă pe muribund. Un cerc de oameni se formase în jurul lui; unii erau de părere că agonizează, alţii că o să-şi revină a doua zi. Un doctor adus de urgenţă se chinuia să facă o cataplasmă, nimeni nu ştia prea bine din ce, ficat de liliac, ulei de susan, praf de aramă... şi perora despre arta lui. Ptahmose se aplecă asupra bărbatului, care avea o rană mare la frunte. În orice caz, nu era mort, sau nu încă; pieptul i se ridica mai mult sau mai puţin regulat şi pleoapele păreau să i se mişte. Ptahmose gândi că, dacă s-ar afla în locul acestui om, ar face-o pe mortul cât mai mult timp posibil pentru a nu divulga numele celui care l-a trimis. – Du-te şi adu-mi un hârdău cu apă, îi şopti el unuia dintre slujitori.
68
Când îi fu adus, Ptahmose aruncă energic conţinutul asupra victimei. Bărbatul deschise brusc ochii şi gura, începu să tuşească cu o figură rătăcită, apoi îşi reveni. Cei de faţă începură să strige că prinţul Ptahmose îl adusese pe mort la viaţă şi că acum urma să-l pedepsească. – Doctore, administrează-i doctoria, ordonă Ptahmose. Şi întorcându-se către servitori: Legaţi-i mâinile şi picioarele; nu-l loviţi, chiar dacă aveţi chef s-o faceţi. Proferând blesteme la adresa borfaşului şi ameninţându-l că va fi trimis către adâncurile infernale unde domnea şarpele uriaş Apopis, servitorii se executară. – Cine te-a trimis? Îl întrebă Ptahmose. Bărbatul tăcea cu capul în pământ. – Foarte bine. Ridicaţi-l cu picioarele în aer şi daţi-i câteva bastoane la tălpi, spuse Ptahmose servitorilor. Bărbatul scoase un urlet de durere. – Asta nu-i decât o porţie, îl avertiză Ptahmose. Te voi bate până când vei vorbi. – Vorbeşte, canalie! strigă unul din servitori, cel care avea cea mai frumoasă vânătaie. – Milă! gemu bărbatul. – Ai tu milă de tine. Cine te-a trimis? Omul gemu din nou: – Dacă-ţi spun, o să mă ucidă. – Dacă nu vorbeşti, te voi bate până când vei mărturisi. Bărbatul gâfâia. – Mai daţi-i câteva, zise Ptahmose. – Nu! urlă omul. Dar le încasă, căci servitorii nu-l iertară, şi izbucni în plâns. – Acum plângi, secătură, şi mai devreme ne omorai cu bâta! strigă un servitor. – Pikhare, bâigui omul, ca şi când şi-ar fi dat duhul. – Aţi auzit? Întrebă Ptahmose asistenţa. Ce a spus? – Pikhare, răspunseră mai mulţi. Un murmur se auzi printre cei de faţă. Urâtă afacere, dacă Pikhare se apucase de fapte criminale.
69
Chemaţi nu se ştie de cine, nomarhul şi Hape-nakht veniră şi ei. Aflaseră despre ce este vorba, căci nu puseră nici o întrebare. – Scribule, spuse Hape-nakht, încheie procesul verbal. Scribul dădu fuga în casă şi aduse un sul de papirus şi o călimară cu cerneală. “în prezenţa prinţului Ptahmose şi a subdirectorului documentelor regale din Egiptul de Jos, Hape-nakht, s-a stabilit azi...” Şi urma relatarea evenimentelor. Pe măsură ce scria, scribul repeta fiecare cuvânt. Ptahmose asculta cu atenţie. Darea de seamă părea fidelă. Numele martorilor erau toate trecute şi ceea ce complica lucrurile era că cinci scribi figurau şi ca victime şi ca martori, pentru că primiseră şi ei deopotrivă lovituri de baston. Avusese loc o agresare a funcţionarilor publici; pedeapsa putea merge până la condamnarea la moarte. – Instigatorul, dictă Hape-nakht, a fost desemnat de către unul din atacatori ca fiind contramaistrul Pikhare. Ptahmose dădu din cap în timp ce Horw-amon îşi luase o figură de înmormântare. – Pikhare a înnebunit, spuse. Să aducem poliţia. Acest om va fi închis în închisoarea templului lui Osiris. – După aceea va trebui să-l judecăm pe instigatorul acestui act necugetat, spuse Ptahmose privindu-l pe Horw-amon drept în ochi. Nomarhul repeta sumbru: – Va trebui într-adevăr să-l judecăm pe instigator. – Cer ca acuzarea lui Pikhare să fie amânată cu zece zile, zise Ptahmose. – Cu zece zile? Întrebă nomarhul fără să înţeleagă. – Timpul de care are nevoie pentru a termina şantierul. – Şi după aceea? – După aceea voi hotărî în funcţie de stadiul lucrărilor, îşi aroga astfel dreptul de a decide soarta lui Pikhare. Puterea lui era de acum înainte mai mare decât aceea a unui asistent al subdirectorului documentelor regale.
70
– Să vedem dacă va accepta să termine lucrările fără să ştie ce soartă îl aşteaptă, spuse Horw-amon. – Un lucru e clar, spuse Ptahmose. Dacă lucrările nu sunt terminate în zece zile, asta va însemna sfârşitul lui. Dar dacă sunt, cum v-am spus, voi lua o decizie. Se întoarse pe călcâie şi intră în casă. O oră mai târziu totul reintrase în normal. Scribii se întorseseră la birourile şi instrumentele lor de scris. Poliţia venise şi-l luase pe borfaş ca să-l ducă în închisoarea templului. Buto se calmase cu o bere îmbogăţită cu seminţe de mac, după cum o sfătuise soţia unuia dintre slujitori, şi îşi ţinea o compresă de usturoi şi ovăz amestecate cu argilă albă pe obrazul pe care atacatorii i-l pălmuiseră. Cât despre amorul propriu, îşi mai revenise când văzuse cum i se administrase loviturile de bâtă unuia dintre atacatori. Bucătăresele pregătiră masa de prânz. După ce mancă, Ptahmose se retrase pentru siestă. Hape-nakht sau însuşi nomarhul se vor întoarce mai mult ca sigur înainte de căderea serii pentru a-i prezenta efectele ultimatumului. Se întreba ce viclenie ar mai putea folosi pentru a-l face să renunţe. Apoi medita la singurătatea lui: un soldat pe frontul acesta abstract al corupţiei, în serviciul oamenilor binevoitori fără îndoială, dar străin în mijlocul ipocriţilor corupţi şi profitori. Se gândi apoi la fiinţa aceea mizerabilă care venise să-i spună, când pleca de la Memfis, că tatăl său murise. O soră. Avea atâtea surori; erau toate ca nişte păsări ale paradisului, care nu cunoşteau decât seducţiile lumii, şi aproape nimic din conflictele care îi îmbătrâneau pe bărbaţi. Adormi cu aceste gânduri sumbre şi când se trezi, i se păru că era destul de rece şi ceru să i se încălzească apa. Mângâia una din pisici, iar servitorul agăţa o torţă într-un suport de fier, în grădină, pentru a alunga ţânţarii, când îl văzu venind pe Shu-enshi. Nu se gândise la el. Preotul lector venise călare şi înainta cu o indolenţă studiată, urmat de un singur scrib, un băiat foarte frumos. Ptahmose se
71
întrebă distrat dacă nu cumva întreţinea relaţii sexuale cu scribul şi care dintre ei era partea activă. Shu-enshi se prefăcu că nu-l vede pe Ptahmose în grădină, la câţiva paşi de el, şi îi ceru portarului să întrebe dacă augustul prinţ Ptahmose ar fi fost dispus să-l primească. Aşa că toată maimuţăreala care urmă fu de-a dreptul ridicolă: portarul îl întrebă pe Ptahmose dacă putea să-l primească, iar când acesta consimţi, preotul-lector simula bucuria. Pisica, nemulţumită că a fost dată jos, scoase un mieunat plângăcios şi îşi înfipse o gheară în piciorul lui Ptahmose. Preotul lector afişă un zâmbet politicos, în timp ce, în spatele lui, scribul făcu o reverenţă. În lumina jucăuşă a torţei, trăsăturile feţei păreau uluitor de clare. Atât de clare, încât îi treceai cu vederea greşelile de gramatică. – Armonia serii nu este desăvârşită fără prezenţa radioasă a prinţului Ptahmose, spuse Shu-enshi onctuos. – Armonia serii cred că e garantată de prezenţa servitorului lui Osiris, răspunse Ptahmose. – Rolul nostru, al reprezentanţilor clerului, este într-adevăr acela de a veghea la armonia lumii. Ptahmose îşi reţinu un zâmbet. Aşadar, armonia lumii se reducea la armonia criminală din Avaris. Îi întrebă pe preotul-lector şi pe scribul său dacă nu doreau să se răcorească cu ceva de băut şi cum aceştia optară pentru bere, Ptahmose îi porunci servitorului să aducă o masă, o cană cu bere şi trei pahare, căci audienţa urma să aibă loc în grădină. – Armonia lumii, reluă Shu-enshi aşezându-se, este garantată de echilibrul între puterile celeste şi cele infernale, îşi înmuie buzele în bere şi găsind-o destul de bună, luă două înghiţituri. Ruşinos, scribul nu bău decât una. – Echilibrul a fost restabilit când Re l-a trimis pe Seth să-l supună pe şarpele Apopis, cel care declanşase haosul cu toate nenorocirile lui, şi să-l trimită înapoi în adâncurile infernului. O scânteiere apăru în ochii, artistic fardaţi cu antimoniu, ai lui Shu-enshi.
72
– Dar era marele Seth, spuse el. – Zeul protector al lui Seti, răspunse calm Ptahmose. Preotul-lector îl privi lung. – Asta se întâmpla după declanşarea haosului. Crezi că haosul ne ameninţă şi acum? – Dreptatea divinului Seti nu va permite asta, îl combătu Ptahmose pe un ton care părea ofensat. – Lupta între Seth şi Apopis a fost sângeroasă, reluă preotul şi zâmbetul îi dispăru de pe faţă. Lupta contrazice ideea de armonie. – Sunt convins că dreptatea divinului rege şi a regentului său, care este inspirată de zei, va veghea asupra echilibrului. – Echilibrul pare totuşi serios compromis, zise Shu-enshi golindu-şi paharul. Şi în timp ce servitorul i-l umplea din nou, adăugă, pe un ton indolent, aproape insultător: – Clerul din Egiptul de Jos ar fi foarte dezamăgit dacă s-ar întâmpla asta. Mesajul era clar: clerul era îngrijorat de iniţiativele lui Ptahmose şi nomarhul îl delegase pe preotul-lector să-l facă pe prinţul adolescent să înţeleagă motivul acestei îngrijorări. Evident, şi clerul era mânjit, Pikhare nu reprezenta decât un aspect al unei corupţii generalizate. – Sunt sigur că inspiratul nostru cler s-ar felicita pentru înfrângerea lui Apopis, răspunse Ptahmose, apăsând pe fiecare cuvânt. Nu se lăsă intimidat de privirea dispreţuitoare a lui Shu-enshi, de ochii lui ameninţători care păreau să spună: “Dacă se va întâmpla asta, tu vei fi cel învinuit.” Oricum, mesajul ăsta era mai clar decât vorbele lui încâlcite. – Mă voi ruga pentru armonie, spuse Shu-enshi ridicându-se. Scribul se grăbi să-i tragă ceremonios scaunul înapoi. Ptahmose se ridică şi el şi zâmbetul le înflori din nou pe buze. Apoi oaspeţii fură conduşi spre poartă.
73
Şi când aceasta fu închisă, Ptahmose îi porunci portarului să o blocheze şi să meargă s-o închidă şi pe cea din spate. Apoi se duse să-şi facă abluţiunile. Îşi dădu seama că nici Hape-nakht, nici nomarhul nu veniseră să-i comunice rezultatul eventualelor tratative purtate cu Pikhare. Aşadar n-aveau nici o noutate pentru el. Sau nu considerau oportun să-l informeze. Se duse devreme la culcare. Buto veni să-şi ofere serviciile, dar el o sfătui să se baricadeze în cameră şi ea se supuse înspăimântată. Ptahmose mai ieşi pentru ultima oară în grădină să cerceteze zidurile, apoi se întoarse în camera lui, dar nu trase zăvorul. Avea asupra lui un pumnal cu mâner de aur, pe care i-l dăduse tatăl lui vitreg, Nakht, şi un altul cu mâner de bronz, primit de la unul din fraţii săi. Suflă în lampă şi aşteptă. Cam la două ore după miezul nopţii, tocmai când era pe cale să adoarmă, se întâmplă ceea ce aştepta să se întâmple. Auzi patru paşi care intrară în cameră, după ce uşa fusese deschisă cu precauţie. Patru picioare care se despărţiră, două de-o parte şi două de alta a patului. Apoi braţele intruşilor loviră puternic şi de mai multe ori în forma adormită de sub cearşaf, adormită pentru eternitate, după cum sperau ei. Ptahmose, ascuns sub pat, nu mai pierdu timpul, înfipse pumnalul de bronz într-un picior, ţintuindu-l de podeaua de lemn, şi un urlet de durere răsună în liniştea camerei şi a oraşului. Apoi, răsucindu-se, trase puternic de cele două picioare care se găseau de cealaltă parte a patului, făcându-l pe posesorul lor să se prăbuşească cu zgomot. Ptahmose îl trase sub pat şi îi înfipse pumnalul de aur în inimă. Un horcăit atroce ieşi din gura asasinului. În acest timp, bărbatul cu piciorul ţintuit urla cât îl ţinea gura, încercând să smulgă pumnalul care-l ţinea pe loc. Casa fu cuprinsă dintr-o dată de zarvă, ţipete, uşi trântite. Cu lămpile în mâini, slujitorii dădură buzna ţipând în camera lui Ptahmose. – Eliberaţi-l pe acest asasin, le ordonă Ptahmose, şi daţi-mi pumnalul înapoi. Bandajaţi-i piciorul şi legaţi-i mâinile la spate.
74
Apoi scoateţi acest cadavru afară şi spălaţi podeaua. Voi doi, aduceţi-mi apă să mă spăl de sângele porcului ăstuia. Blestemele şi strigătele ţâşniră atunci ca un stol de lăcuste. Ai fi zis că e vorba de o răscoală. Trezită de vacarm, Buto, ţipa înnebunită în camera ei. Ptahmose îi porunci să se liniştească şi imediat după aceea o auzi, dincolo de uşă, plângând. Noaptea a fost scurtă. În zori Ptahmoses vorbi în şoaptă cu unul din servitorii săi de la Memfis. Acesta dădea din mâini şi din cap, apoi plecă pe poarta din spate. Se întoarse după o oră, când soarele strălucea peste câmpuri. Îi întinse stăpânului său un sac, în care mişca ceva, legat la gură cu o sfoară. Ptahmose apucă sacul cu precauţie şi se duse să-l vadă pe prizonierul care, legat fedeleş, zăcea livid în bucătărie. Se aplecă asupra lui şi-i zise: – În acest sac este o viperă. Bărbatul se uită la el cu ochi înspăimântaţi. – O să-ţi pun o singură întrebare, o singură dată şi dacă nu răspunzi, o să-i dau drumul pe tine. Şi nu-mi doresc să fac asta. Înţelegi? Omul începu să se văicărească. – Ascultă-mă bine: cine te-a trimis? Stătea aplecat deasupra prizonierului, gata să desfacă sfoara. Asasinul scoase un strigăt înfricoşător, aproape animalic. – Nomarhul, nomarhul! Şi îşi pierdu cunoştinţa. Ptahmose se ridică. Aruncă sacul în care se afla reptila. Guvern putred, cler putred. Frumos cadou i-a mai făcut regele! Ieşi afară, trase adânc aer în piept şi ridică ochii spre cer. Era de un albastru distins, aproape feminin. Forţele celeste în care credea puteau să tolereze oare ticăloşi ca Horw-amon şi Shu-enshi? Fu tentat să plece imediat la Memfis, dar nu voia să se întoarcă acolo decât după ce fortul va fi terminat. Cel mai greu lucru, îşi zise, era să se întoarcă acum la Memfis. Un echipaj mic ca al lui ar putea fi atacat cu uşurinţă de o armată de ţărani aflaţi în solda nomarhului ori a familiei lui Pikhare.
75
Aşa că, deocamdată era prizonier la Avaris. 10 Un cuvânt şi un nume Mai erau opt zile până la marea celebrare a lui Osiris. Dincolo de aleea străjuită de sfincşii marelui templu de la Avaris şi de piloni, enormele porţi înclinate, marile catarge din interiorul zidului înconjurător, erau ornate cu banderole colorate; peste două zile n-o să mai rămână nici o floare în împrejurimile oraşului, vor fi toate culese pentru confecţionarea ghirlandelor. Catargele se vor transforma în stâlpi înfloriţi. Marele preot, trezorierul zeului, scribul din casa zeului, preotul lector, Shu-enshi, singurul din clerul local care-l cunoscuse pe Ptahmose, pe scurt întregul colegiu al preoţilor, era absorbit de pregătiri. Evident toate personalităţile de la Avaris şi din împrejurimi vor fi prezente. Nomarhul, Ptahmose însuşi, singur reprezentant al casei regale, subdirectorul documentelor regale, soţiile şi fiicele notabilităţilor, în special cele ale nomarhului, care îşi spuneau preotese ale zeiţei Hator, majordomi, scribi, copii de vârstă regulamentară, toată această lume va defila în cea mai strictă ordine protocolară. Vor urma trei zile de sărbătoriri, bancheturi, cântece şi dansuri. – Fără îndoială, răspunse laconic Ptahmose. Mai aduse un scaun şi îl invită pe Hape-nakht să mănânce cu el. Acesta acceptă şi se aşeză cu greutate, afişând un aer consternat. Ce-l frământa? se întreba Ptahmose. Tentativa de asasinat sau faptul că presupusa victimă scăpase cu viaţă? – Pe unde au intrat? Servitorii mi-au spus că ai închis porţile... – Pe acoperiş, evident. Hape-nakht ridică ochii spre zidurile înalte.
76
– Ştii dacă o să vină şi nomarhul? Îl întrebă Ptahmose. – Era ocupat cu pregătirile pentru sărbătoarea lui Osiris, dar eu l-am chemat bineînţeles, răspunse Hape-nakht. Cum ar putea să nu vină? Ptahmose râse scurt. Ipocrizia în Egiptul de Jos este atât de grosolană, că poate fi tăiată cu cuţitul, îşi spuse. Alte voci îl făcură să întoarcă capul; erau cele ale scribilor care veneau la lucru. Slujitorii îi informau despre evenimentele din timpul nopţii. Ptahmose strigă la un servitor şi îi porunci să meargă să-l cheme pe şeful poliţiei. – Imediat ce poliţia va fi aici, vom întocmi procesul verbal, spuse Hape-nakht. Unde sunt cadavrele? – Nu există decât un cadavru, răspunse Ptahmose. – Celălalt a reuşit să fugă? – Nu, este prizonierul meu. Hape-nakht rămase cu gura căscată. – L-am făcut să mărturisească numele instigatorului. Lui Hape-nakht îi scăpă un ţipăt scurt. – Tot Pikhare? Întrebă el cu o voce atât de ascuţită de-ai fi zis că-i a unei femei. – Nu, nomarhul. Hape-nakht era fără îndoială un bun comediant, dar de data asta îi fu cu neputinţă să se prefacă: deveni pământiu la faţă şi sudoarea îi şiroaia pe faţă, pe piept şi pe picioare. Îşi duse mâna la inimă, căscă gura, scoase nişte icnete, ca de bebeluş, apoi închise ochii. Îşi dădu capul pe spate şi Ptahmose se întrebă dacă nu cumva o să i se facă rău. – Cum e posibil, pe zeul tatălui meu, cum e posibil! murmură. Bău o gură de lapte şi îşi umezi buzele. – Este foarte posibil, după cum vezi. Faci cumva şi tu parte din complot? Întrebă calm Ptahmose aplecându-se spre Hape-nakht, asemenea unui doctor care îşi examinează bolnavul. Ochii celuilalt se umplură de groază. Scutură violent din cap.
77
– Cum... Cum poţi... nu! Cum poţi să te gândeşti, pentru numele lui Amon, că eu... – Dar nu eşti surprins de ce se întâmplă, nu-i aşa? În pragul agoniei, Hape-nakht nega dând din cap cu putere. – Ai mers prea departe, spuse el. – Trebuie să mergi departe sau nicăieri, i-o întoarse Ptahmose. Şantierul e o nimica toată pe lângă ce se întâmplă în rest. Hape-nakht era buimăcit de-a binelea; parcă-i luase cineva graiul. – Toţi sunt implicaţi, nu-i aşa? Clerul e amestecat şi el? Hape-nakht închise îndelung ochii, apoi îi deschise. – Corupţia e una, spuse cu o voce obosită. Este inevitabilă. Tu eşti tânăr şi n-ai de unde să ştii. Dar crima, crima e cu totul altceva. Nu, stăpâne, n-am ştiut ce se întâmplă. Dar trebuie să-ţi mărturisesc că m-aşteptam la astfel de violenţe. – Horw-amon a vrut să scape repede de mine, nu-i aşa? Hape-nakht ridică din umeri. – Bănuiesc că Shu-enshi face şi el parte din complot, nu? Tăcerea şi capul plecat al lui Hape-nakht erau mai elocvente decât orice răspuns. Chiar atunci îşi făcură apariţia zece poliţişti însoţiţi de un scrib, care se înclinară respectuos în faţa lui Hape-nakht şi a lui Ptahmose. Şeful lor era un tip bine făcut şi purta pe cap un tulpan prins pe după urechi. Părea cinstit, după faţă, dar parcă mai puteai să-ţi dai seama de caracterul omului după faţă! Ţinea în mână o lance, iar la brâu îi atârna un pumnal. – Ne-ai chemat, stăpâne. Ptahmose îi povesti despre tentativa de asasinat şi chiar de la primele cuvinte, poliţistul holbă ochii stupefiat şi scandalizat. Chiar se dădu câţiva paşi înapoi îngrozit. Subordonaţii lui ascultară şi ei fără să piardă nici un cuvânt. Aceeaşi repulsie li se citea pe feţe; păreau sinceri. Aşadar poliţia nu era amestecată în complot. Ptahmose se feri să vorbească despre şiretlicul lui şi
78
despre capcana pe care le-o întinsese asasinilor aşteptându-i ascuns sub pat. – Şi asasinii, stăpâne, unde sunt? Întrebă şeful poliţiei. – Cadavrul unuia dintre ei este afară, în spatele casei. – Cine l-a omorât? – Eu, răspunse Ptahmose. – Te-ai luptat cu doi asasini care te-au atacat în timp ce dormeai? Stăpâne, eşti cu adevărat binecuvântat de Amon şi Osiris! Şi celălalt? – Celălalt este prizonierul meu, spuse Ptahmose în timp ce poliţiştii repetau care mai de care binecuvântat de Amon şi Osiris. Şeful poliţiştilor păru surprins. – Este deci în viaţă? – E în viaţă. Şi l-am constrâns să-mi spună numele celui care l-a trimis. Şeful poliţiei rămase mut de uimire. În acel moment sosi şi nomarhul, însoţit de şase gărzi. Pătrunse în grădină cu paşi hotărâţi, urmat de escorta lui, ceea ce era o mare impoliteţe. Ptahmose se ridică în picioare şi-i aruncă cu o voce aspră: – Nomarhule, aceasta este locuinţa privată a reprezentantului regelui şi al regentului. Spune gărzilor să aştepte afară. Horw-amon se uită la cei de faţă, şeful poliţiei şi Hape-nakht, care nu se ridicase în picioare la apariţia lui. – Acest om, spuse el adresându-se şefului poliţiei, a venit aici ca să provoace dezordine şi... – Spune-le gărzilor să aştepte afară! tună Ptahmose, cu braţul ridicat. Nomarhul păru luat prin surprindere. – Sunt guvernatorul acestui... – Afară cu gărzile, am spus. Urmă un lung moment de tăcere în care cei doi se înfruntară din priviri.
79
– Fie, spuse nomarhul. Şi dădu ordin gărzilor să iasă din grădină şi să-l aştepte în afara proprietăţii. – Şef al poliţiei din Avaris, în numele regelui, urmează-mă, zise Ptahmose. Incapabili, evident, de a lucra în această atmosferă de tensiune şi violenţă, scribii se înşiraseră ca statuile pe zidul clădirii în care se aflau birourile. Hape-nakht rămăsese pe scaun, picior peste picior, sorbindu-şi laptele care se răcise de-acum. Nomarhul îi aruncă o privire îngrozită. Hape-nakht ridică ochii spre el privindu-l dispreţuitor: – Nefastă zi, nomarhule. Foarte nefastă! În acest timp, Ptahmose şi şeful poliţiei se duseră în bucătărie unde asasinul rănit zăcea întins pe jos, sub supravegherea slujitorilor şi a doi lăncieri. La intrarea lor, un strigăt de spaimă ţâşni de pe faţa murdară, plină de muci. – Asasinule, îi ordonă Ptahmose, spune-i şefului poliţiei cine te-a plătit pentru a împlânta cuţitul în corpul meu noaptea trecută. Asasinul începu să plângă. – Vorbeşte! Îi ordonă şeful poliţiei. Dacă nu, te vor face oamenii mei să vorbeşti. – Nomarhul! Horw-amon! icni omul, cu faţa schimonosită de frică. Un cuvânt şi un nume doar. Aceleaşi pe care Ptahmose le auzise deja. Un cuvânt şi un nume amintind parcă de acele incantaţii magice care schimbă soarta lumii. Lăncierii şi slujitorii scoaseră un strigăt de uimire. Şeful poliţiei se întoarse stupefiat spre Ptahmose. – Este imposibil! spuse cu voce pierdută. Apoi amuţi. Nomarhul intră în cameră. Văzându-l, prizonierul, îngrozit, începu să scoată urlete sacadate, răguşite. Şeful poliţiei se întoarse spre Horw-amon şi arătându-l cu degetul, spuse, nevenindu-i să creadă: -Tu! Tu?Tu? Nomarhul rămase nemişcat.
80
– Acest om minte cu abilitate... Începu el. Apoi păru brusc cuprins de o stare de rău, căscă gura, îşi duse mâna la inimă şi picioarele îi cedară sub greutatea corpului. Căzu într-o parte şi horeai câteva momente. Şeful poliţiei se aplecă asupra lui, cu sprâncenele încruntate. Câteva minute mai târziu, nomarhul era înţepenit de-a binelea. Şeful poliţiei îi ascultă inima. – E mort, zise ridicându-se. Asasinul începu să plângă încet în timp ce servitorii murmurau formule magice. Şeful poliţiei îşi chemă doi dintre subordonaţi ca să scoată corpul nomarhului din încăpere şi să-l încredinţeze gărzilor care aşteptau afară. Aşezat pe scaunul lui, Hape-nakht privea calm. Se aplecă greoi ca să vadă mai de aproape cadavrul nomarhului care era purtat pe braţe. – l-am spus eu că e o zi funestă! zise el. Înfăşurată într-o haină, încremenită de spaimă, Buto se lipise de zidul grădinii ca şi cum ar fi vrut să se contopească cu el. Şeful poliţiei privea buimăcit grădina. “Nomarhul, repeta, însuşi nomarhul...” Apoi ieşi, sperând parcă să găsească un răspuns afară. – Acum, îi spuse Hape-nakht lui Ptahmose, eşti prizonierul acestei ţări. – Acum, răspunse Ptahmose, străduindu-se să-şi ascundă sub masca indiferenţei tulburarea pe care i-o pricinuiseră evenimentele din ultimele ore, te rog să mă însoţeşti pe şantier. Şi ieşi anunţându-l pe şeful poliţiei: – Dacă eşti de acord, vom întocmi procesul verbal peste două ore. Afară, gărzile nomarhului începură să ţipe şi să se agite la vederea cadavrului şefului lor. Se lamentau astfel în timp ce încărcau cadavrul într-o litieră între doi catâri. Şeful lor nu avea să mai prezideze serbarea închinată lui Osiris. Ptahmose trecu încet, călare, pe lângă ei, încadrat de lăncieri, iar la mică
81
distanţă de el, Hape-nakht mergea la trap pe catârul lui, urmat de servitorii care alergau prin praf. O haită de câini cuprinşi de nebunie se ţinea după ei lătrând. Fiecare cu războiul lui. 11 Prinţul binecuvântat Când mica escortă ajunse pe şantier, era în a patra oră de la ivirea zorilor. Muncitorii nu făcuseră mai nimic, cu excepţia a doi sau trei cioplitori care finisau bucăţile de piatră. Hape-nakht izbucni într-un râs necuviincios. Ptahmose îşi şterse faţa cu un prosop pe care-l luase cu el fără să-şi dea seama şi îl căută din priviri pe Pikhare. Coborî de pe cal şi o porni pe şantier. Îl găsi pe contramaistru aşezat pe o piatră, cu un ulcior de vin pus la umbră şi mâncând curmale; sporovăia cu doi bărbaţi care urmau exemplul stăpânului lor - curmale şi vin. Ptahmose se îndreptă spre el. Zărindu-l,acesta rămase încremenit, cu o curmală între dinţi, cu ochii holbaţi, murmurând palid: – Pe spiritele strămoşilor mei! În numele lui Anubis! – Nici strămoşii tăi, nici Anubis n-au nimic de-a face cu toată povestea asta, Pikhare, spuse calm Ptahmose. Muncitorii tăi nu fac nimic. Dar Pikhare îşi pierduse vocea cu totul. – Da, eu sunt, Pikhare. Asasinii tăi n-au reuşit să mă omoare. Unul dintre ei este în infern, celălalt în închisoare. Horw-amon e mort. Aşa că ridică-te şi la lucru. Ptahmose se întrebă pentru o clipă dacă Pikhare n-avea să-l urmeze şi el pe nomarh, pentru că luase culoarea ciudată a unui porfir prăfuit. Nici tovarăşii lui de băutură nu se simţeau prea în largul lor. – Horw-amon e mort?, întrebă unul dintre ei.
82
– Ridică-te, bădăranule, când îmi vorbeşti! spuse Ptahmose. Da, Horw-amon e mort de o oră. Căutăm nişte şacali care să-i devoreze trupul, căci pământul nu-l primeşte! – Pe Anubis! repeta Pikhare. Ptahmose dădu cu piciorul ulciorului cu vin care se rostogoli şi se vărsă. – Ridică-te şi pune-te pe treabă, îţi spun. Alege între muncă şi Anubis, care te va arunca cu siguranţă în gura şarpelui Apopis. În picioare! Celălalt se ridică tremurând. – În picioare şi voi! strigă la cei doi, care se ridicară dintr-un salt făcând astfel să se rostogolească pe jos curmalele pe care le aveau în poală. Şantierul va fi gata pentru serbarea lui Osiris, dacă nu, acea zi va fi cea mai nefastă din viaţa voastră! Pikhare se luă cu mâinile de cap şi începu să plângă în hohote. – Un om ca mine! se văicărea el. – Chiar aşa, un om demn de dispreţ ca tine. S-a terminat cu huzureala, Pikhare. Acest şantier trebuie terminat în opt zile, astea sunt ordinele mele. Acoliţii plecaseră deja să-i pună pe muncitori la lucru. – Şi fără bici! strigă Ptahmose. O să mă uit de acolo, de jos să văd cum te porţi cu oamenii! Muncitorii apiru îl priveau acum din ce în ce mai deschis. Şi nu cu teamă, ci ca şi când aşteptau de la el un semn. La rândul lui, el îi privea cu coada ochiului, surprins parcă de importanţa pe care o dobândiseră dintr-o dată în viaţa lui publică şi personală. Îi privea mai ales pe cei mai în vârstă, întrebându-se dacă tatăl lui semănase cu vreunul dintre ei. N-ar putea să existe vreun unchi sau vreun frate printre ei? Şi-ar fi dorit să aibă o oglindă pentru a se privi, pentru a-şi da seama de eventualele asemănări dintre ei şi el. Se îndreptă apoi spre pâlcul de palmieri la umbra cărora Hape-nakht stătea şi privea, dar se opri la jumătatea drumului. – Pikhare! strigă şi acesta se întoarse. Să nu mai contezi nici pe Shu-enshi...
83
Supraveghea şantierul, dar sfârşi prin a-şi da seama că nu se uita decât la apiri. Dar în acest timp, ultimele pietre începură să fie fixate în tranşee, mortarul se revărsa printre ele, iar zidarii înfigeau ultimii ţăruşi şi trăgeau de sfori. Temelia şi zidurile de piatră ale incintei şi ale cazematelor vor fi gata încă din primele ore ale după-amiezii. Se săturase s-o facă pe contramaistrul; chemă un apiru trecut de patruzeci de ani. – Hei, tu, tu de colo... Omul se ridică surprins şi Ptahmose fu nevoit să-i facă semn din nou. În cele din urmă, veni. Era un tip musculos, fără nici un pic de grăsime - unde-l găsiseră oare! - cu o faţă netedă, cu ochi febrili şi cu nişte sprâncene groase precum mustăţile. – Cum te cheamă? – Isar. – Ştii cine sunt eu? Bărbatul clătină uşor din cap. – Eşti prinţul binecuvântat, Ptahmose. Prinţul binecuvântat. Ptahmose rămase nemişcat. – Isar, du-te şi spune-i lui Pikhare că în această după-amiază, când se va termina zidul, vreau să fie aduşi pe şantier toţi zidarii, dulgherii şi suficienţi cărămidari pentru a putea turna şi restul cărămizilor. Construcţia zidurilor superioare trebuie începută astăzi. Ai înţeles? Bărbatul repetă ordinele. Vorbea ca un egiptean, cu accentul acela uşor cântat specific Egiptului de Jos şi pe care Ptahmose începuse să-l recunoască. – Mă voi întoarce mai spre seară ca să văd ce a făcut. Bărbatul plecă şi Ptahmose îl urmări cu privirea observându-l cum vorbeşte cu Pikhare. Fără ca măcar să întoarcă capul, acesta chemă doi ucenici pentru a le porunci fără îndoială să convoace cele trei categorii de muncitori solicitaţi. – Suprema jignire, râse Hape-nakht, să-i transmiţi ordinele printr-un apiru!
84
Ptahmose nu-l luă în seamă, dar îşi spuse că Hape-nakht prea o făcea pe grozavul, uitând că scăpase cam ieftin din toată povestea asta. – Şantierul va fi terminat la timp, prinţe, reluă Hape-nakht. Amon şi Thot te copleşesc cu binefacerile. Unul ţi-a dat autoritatea, celălalt înţelepciunea! Slăviţi fie zeii! Slăvită fie perspicacitatea regelui şi a regentului! Eşti aici doar de două zile, două zile, şi ai făcut ceea ce un om de rând n-ar fi făcut nici într-un an! lartă-mă, prinţe, căci nu pot să nu-mi exprim profunda mea admiraţie! Ptahmose asculta cu calm toate aceste complimente, aşteptând să vadă ce urmează, căci ştia că nimic nu era gratuit când era vorba de Hape-nakht. – Au mai rămas însă şi alte probleme, reluă, într-adevăr, acesta. Trebuie ales un succesor al nomarhului şi acesta va fi, provizoriu, directorul funcţionarilor nomei, dar confirmarea lui va fi făcută la Memfis şi va dura probabil câteva săptămâni. – Bănuiesc că vice-nomarhul aparţine aceluiaşi sistem ca şi Horw-amon, spuse Ptahmose. – Aşa este, prinţe. Va fi mai prudent o perioadă, căci nu va avea încredere în tine, dar un ghepard nu-şi spală niciodată petele. Şi apoi mai e clerul. – Clerul..., îl îngână Ptahmose, aşteptând explicaţii. – Clerul este foarte important în ţara asta, poate că o ştii deja, iartă-mi impertinenţa. Iar clerul din ţara de jos este şi mai independent decât cel din ţara de sus, pentru că mult timp a făcut ce-a vrut în umbra puterii regale. Nu poţi să-l tratezi ca pe Horw-amon. Aminteşte-ţi că Shu-enshi nu va uita afrontul pe care i l-ai făcut. Marele preot trebuie să fie foarte contrariat, dar nu lasă să se vadă asta. Marele preot. Ptahmose nu-l văzuse încă. Un alt prevaricator ipocrit, poate chiar un complice la tentativa de asasinat din ajun. Ptahmose se gândi că era singur. În fond, prinţul binecuvântat nu era decât un apiru de rang înalt, expus uneltirilor din întreaga ţară de jos.
85
Până la urmă, acest umflat antipatic de Hape-nakht nu era deloc prost. 12 Zvonuri şi probleme ivite într-o scurtă vizită la Avaris Trebuia să se întoarcă în oraş pentru procesele-verbale ale atentatului. Poliţia îl aştepta într-adevăr. Când totul fu terminat, parafat şi clasat în două exemplare, unul pentru subdirecţia documentelor regale şi altul pentru poliţia nomei, şeful poliţiştilor îl informă pe Ptahmose că hotărâse din proprie iniţiativă să trimită şase oameni să-i supravegheze casa, trei în faţă şi trei în spate. Ptahmose primi vestea cu un surâs ironic. – Duşmanul este invizibil, spuse el. Ochii nedumeriţi ai poliţistului arătau că fraza i se păruse enigmatică. – Stăpâne, răspunse el, vorbeşti de invizibil, dar asasinul căruia geniul tău i-a deturnat pumnalul ne-a făcut o mărturisire tulburătoare. Ne-a spus că atunci când a crezut c-a înfipt pumnalul în corpul tău, nu-l înfipsese decât într-o fantomă, ceea ce l-a umplut de teroare. Ptahmose zâmbi. – Pe patul meu nu era decât o cuvertură rulată sub cearşaf, care dădea iluzia unui corp omenesc. Hape-nakht izbucni în râs lovindu-se cu palmele peste coapse. – Şi tu unde erai, stăpâne? – Sub pat. Hape-nakht râse şi mai tare, iar unul dintre scribi se molipsi şi el. Poliţistul rămase perplex. – De ce? Te aşteptai la vizita asasinilor? Continuând să zâmbească, Ptahmose dădu din cap. – Nu cunoşti ţara asta, poliţistule? Nu eşti informat asupra uneltirilor care au loc aici?
86
– Am venit de la Memfis, stăpâne, şi, de fapt, sunt originar din Teba. Am fost delegat aici acum opt săptămâni din ordinul regentului. Nu, nu sunt informat. – Şi oamenii tăi de unde sunt originari? – De aici. – Atunci, scuteşte-i de paza casei mele. Mi se par mai mult periculoşi decât utili. Poliţistului îi trebui un moment ca să înţeleagă cuvintele lui Ptahmose. Îl privi insistent pe prinţ apoi făcu o grimasă şi oftă: – Sunt la ordinele tale, stăpâne. Unitatea celor două ţări era departe de a se fi realizat, gândi Ptahmose. Cum avea timp şi încă nu văzuse decât o mică parte din Avaris, îi ceru lui Hape-nakht să-l însoţească într-un tur al oraşului. Plecară din sud. Acest drum îi ducea în faţa casei nomarhului. Un lung şir de oameni se întindea în faţa porţii fiind format din notabilităţi şi clienţi care veneau să-şi prezinte condoleanţele şi să se încline în faţa rămăşiţelor pământeşti ale celui care fusese omul cel mai puternic din Egiptul de Jos. Importanţa vizitatorilor spunea multe despre influenţa clanului său şi îl puse pe gânduri pe Ptahmose. Toţi aceşti oameni nu i-ar fi vândut prea scump pielea. Mai departe, pe acelaşi drum, Hape-nakht se opri în faţa unui mic şantier. – Aici va fi reşedinţa ta, spuse el. Casa care se ridica, mai în spate,-pe un fel de străduţă, era situată într-un decor înverzit şi umbros, cu duzi, rodii şi smochini. Avea să fie mare şi plăcută. Dar îi ridica lui Ptahmose o întrebare la care nu ştia ce să răspundă. Va rămâne el oare în Egiptul de Jos? Aceşti oameni nu-l voiau. Dar nici perspectiva de a se întoarce la Memfis nu-i surâdea mai mult. Dacă se întorcea înainte de a-şi termina misiunea pe care i-o încredinţaseră regele şi Ramses, se va spune despre el că a dat greş. Şi de altfel, ce-ar face la Memfis? Ar da petreceri? S-ar ţine de chefuri? Destinul
87
unui prinţ e comparabil cu cel al unui ofiţer: mereu în campanie. Nu e uşor să ai cincisprezece ani, îşi spuse... Îşi reluară drumul şi Ptahmose se întrebă cine voia să scape de el. Merse mai departe cu gândul şi ajunse să se întrebe de ce s-a născut. Există oameni care îţi pot spune de ce ne naştem? El nu întâlnise niciodată un astfel de om. Amsetse nu suflase niciodată un cuvânt despre asta. Aşadar oamenii trăiau ca animalele, doar pentru a-şi satisface nevoile şi pentru a cuceri noi teritorii? Ajunseră în faţa unui templu unde se desfăşura o activitate ciudată: cocoţaţi pe schele, sculptorii dădeau jos cartuşele şi inscripţiile de pe zid, pilonii şi obeliscurile în timp ce alţii instalau statui noi; or piatra proaspăt tăiată şi şlefuită a acestora contrasta puternic cu cea a edificiului, care părea tocită şi patinată de atâţia ani. Trei arhitecţi se plimbau prin templu şi supravegheau lucrările cu planurile în mâini. Ptahmose se opri şi încercă să descifreze cuvintele cartuşelor care nu fuseseră încă distruse. – Akhenaton... se chinui să citească. Hape-nakht îl privi cu un aer amuzat. – Cine era Akhenaton? Îl întrebă Ptahmose. Amsetse care îi dăduse ceva noţiuni elementare despre istoria neamului său, nu pomenise niciodată acest nume. – Un rege despre care nu se vorbeşte, răspunse subdirectorul documentelor regale. – De ce? – Pentru că a contrariat clerul, răspunse celălalt aruncându-i o privire maliţioasă. – Dar ce a făcut? – l-a interzis pe toţi zeii din Egipt. Ptahmose rămase năucit. – Toţi zeii? I se părea un lucru extravagant, de neimaginat, o adevărată blasfemie. – Aproape pe toţi, cu excepţia unuia singur, Aton. – De ce?
88
Hape-nakht ridică din umeri. – Unii zic că era influenţat de apiri. Unul dintre arhitecţi îl recunoscu pe Hape-nakht şi ieşi din templu pentru a schimba cu el amabilităţi. Hape-nakht i-l prezentă pe Ptahmose şi arhitectul se înclină de trei ori în faţa lui. – Sunt onorat de interesul manifestat de stăpânul meu pentru refacerea acestui templu, spuse arhitectul. Cum poate vedea, templul va fi dedicat zeului patronimic al stăpânului meu şi va fi gata în câteva zile. Cu puţin noroc, ar putea fi gata chiar pentru serbarea închinată lui Osiris. Ptahmose dădu din cap, lăsând să se înţeleagă că ştie despre ce e vorba, dar nu făcu nici un comentariu de teamă să nu-şi trădeze ignoranţa. – E unul din puţinele temple din Egiptul de Jos supuse renovării, adăugă arhitectul. Ptahmose se străduia din răsputeri să afişeze un aer de cunoscător. Când îşi reluară drumul, întrebă: – Apirii au aşadar un zeu unic? Hape-nakht închise ochii întârziind răspunsul. – Nu ţi s-a spus niciodată nimic despre religia celor din neamul apiru? Ptahmose pricepu aluzia şi se întrebă cum de ştia Hape-nakht că el avea un tată apiru. – Nu, răspunse sec. La palat nu se vorbea despre apiri, iar învăţătorul meu n-avea nici el nici un motiv să-mi vorbească despre ei. Dar de ce mă întrebi? – Îţi spun, dar rămâne între noi. Shu-enshi a trimis un mesager la Memfis pentru a se informa despre tine. Reprezentantul clerului de acolo i-a transmis că tatăl tău a fost un apiru. – Şi presupun că el şi colegii lui pretind acum că ăsta este motivul pentru care îi apăr pe apiri?
89
– E un motiv bun de război, zâmbi Hape-nakht. Dar de ce îţi faci griji? Scrisoarea de recomandare a divinului rege îţi atestă titlul de prinţ şi-ţi confirmă misiunea. Tocmai intrau în cartierul negustorilor. – Mi-e sete, spuse Hape-nakht. Îmi permiţi să-ţi ofer un pahar de hidromel sau un suc de tamarin? Descălecară şi, pe străduţa acoperită pe care intrară, precedaţi de un lăncier şi urmaţi de un altul, vestea se răspândi repede de la o prăvălie la alta. Excelenţele lor erau acolo! Curioşii se înghesuiră în jurul vizitatorilor pentru a vedea de aproape aceste personaje mirifice pe care nu le zăreai decât de departe, la ceremonii. Femei şi fete se aplecau pe ferestrele de la etaj. Un puşti de patru sau cinci ani se agăţă de perizoma lui Ptahmose cu o familiaritate deconcertantă, în ciuda strigătelor şi a mustrărilor mamei sale. Ptahmose îl luă în braţe şi copilul, radiind de fericire, izbucni în râs, se prinse cu un braţ de gâtul lui, iar cu celălalt saluta mulţimea ca şi când tocmai i se conferise titlul de prinţ. Buticari, muşterii, cumpărători, ţărani priveau scena cu stupefacţie. Hape-nakht părea şi el la fel de mirat să-l vadă pe prinţ înaintând cu un copil din popor în braţe. – La Memfis prinţii îi iau pe copiii din popor în braţe? Întrebă el când Ptahmose îl lăsă jos pe copil, în faţa negustorului de băuturi. – Nu-mi amintesc, răspunse Ptahmose. Dar de ce n-ar face-o? Nu putea s-o spună, nu ştia cum s-o spună, poate nu şi-o putea explica nici lui însuşi, dar faptul că-l simţise pe puşti la pieptul lui şi bucuria acestuia, parcă-i transmisese un surplus de viaţă. Evenimentele zbuciumate din ultimele zile parcă i se şterseră din memorie. Pentru câteva clipe avusese în faţa ochilor imaginea unei alte vieţi. La care unii cred că ar fi trebuit să renunţe. Pentru ce? Ptahmose optă pentru bere. Restul echipajului, opt oameni în total, îi urmară plini de curtoazie exemplul. Hape-nakht comandă un ulcior de bere şi negustorul, zăpăcit de onoarea care i se făcea, abia găsi două pahare. În picioare, în strada de
90
pământ bătătorită de paşi, ceilalţi îşi trecură ulciorul de la unul la altul şi băură cu desfătare. Berea era răcoritoare, puţin acră şi picantă, nu semăna deloc cu cea care se bea la palatul din Memfis, dar Ptahmose era mulţumit să guste din băutura oamenilor de rând. Era pentru prima dată când se afla printre cei din Egiptul de Jos. Or, poporul acesta era diferit. Vorba îi era mai cântată, atitudinea mai puţin austeră decât la Memfis, ba chiar plină de frondă şi chiar ca fizic erau diferiţi. Oamenii din Avaris aveau pielea mai deschisă, ochii mijiţi uneori, dovedind astfel o descendenţă hyskos, iar trăsăturile, mai ales cele ale femeilor, erau mai fine. – Nu există decât trei puteri în ţara asta, spuse cu emoţie Hape-nakht, regele, armata şi clerul. Fără îndoială rumega declaraţia asta mai demult, iar halta pe care o făcuseră pentru băut nu era decât un pretext pentru a o spune. Dar ce-l făcuse oare să afirme asta? se întrebă Ptahmose care părea că nu înţelege cuvintele celuilalt. – Ai declanşat un conflict între puterea regală şi cler, continuă Hape-nakht. Şi clerul nu se va lăsa învins. Acum Ptahmose înţelegea. Victoria pe care-o obţinuse în patruzeci şi opt de ore fusese prea uşoară. Nu avea să dureze. Şiretul Hape-nakht rezumase situaţia în câteva observaţii care puneau mai bine în lumină faptele. Un prinţ pe jumătate apiru nu va avea greutate în faţa clerului din Egiptul de Jos, cel puţin aşa credea Hape-nakht. Clătină din cap. Văzuse şi înţelesese destule, acum voia să se întoarcă acasă. De fapt, la gazda lui. – Am aplicat justiţia regelui, spuse el punând paharul pe marginea ferestrei negustorului de băuturi. Nu e vina mea dacă clerul s-a aliat cu duşmanii acestei justiţii. Ai multă experienţă, Hape-nakht, şi îţi mulţumesc că mi-o împărtăşeşti. Dar ai şi multă fineţe şi şiretenie, poate chiar prea multă. Negustorul reîncepu să se piardă în complimente şi declaraţii de servilitate însăilate într-o retorică întortocheată. Ptahmose urcă în şa cu ajutorul unuia dintre servitori şi făcu cale întoarsă
91
cu nenumărate precauţii ca să nu răstoarne nici o tarabă, acolo o bătrână care avea un ulcior de lapte pe cap. La întoarcere, acelaşi puşti alergă după el. Ptahmose se opri şi, trăgându-l de braţ, îl urcă în şa alături de el. Copilul striga de bucurie. Era totuşi o fericire să-i provoci cuiva atâta bucurie. La ieşirea din cartierul negustorilor, Ptahmose se opri din nou şi îl ajută pe puşti să pună piciorul pe pământ. Acesta alergă după el, trimiţându-i sărutări cu amândouă mâinile, ceea ce-l făcu pe Ptahmose să zâmbească o bună parte din drum. Dar gândindu-se că el nu avusese un tată căruia să-i trimită astfel de sărutări, se posomorî dintr-o dată. 13 Gâscă Când se întoarse, plin de praf şi răvăşit de gânduri, ceru să i se pregătească o baie caldă. Buto se aventurase în grădină şi vorbea încet cu soţiile a doi servitori, aşezate la picioarele ei; întoarse spre el o privire întrebătoare. Scribii îşi terminaseră ziua de lucru. Nu se mai afla în casă nici cadavrul, nici asasinul rănit. Pisicile dădeau târcoale bucătăriei. Era aproape imaginea fericirii domestice. Când Ptahmose împinse uşa de la baie, cel mai în vârstă dintre servitori, repartizat la bucătărie, un bărbat negricios la faţă din cauza focului, veni în fugă. – Stăpâne, în absenţa ta a venit asta, spuse el înmânându-i o gâscă friptă. O pusese pe un platou de faianţă bleu într-un decor de frunze. Albastrul făcea să iasă şi mai bine în evidenţă pielea aurie şi rumenită a zburătoarei, pe care grăsimea topită şi răcită o acoperea ca un smalţ asemănător celui al platoului. – Cine a adus-o? – Un apiru, stăpâne. – Cum arăta?
92
– Un bătrân. – De unde ştii că era un apiru? – Stăpâne, protestă servitorul, asta se vede! Ptahmose se mai uită o dată la gâscă şi spuse: – Foarte bine. Reîncălzeşte-o şi serveşte-o la cină. În timp ce se îmbăia, încercă să-şi imagineze discuţiile, dezbaterile, certurile care precedaseră poate decizia de a oferi o gâscă friptă unui prinţ care avea o funcţie în administraţie. Le trebuise mai bine de două ore să taie gâsca, s-o jumulească, s-o cureţe, apoi s-o frigă şi s-o aducă aici. Acţiunea începuse deci în timp ce el se plimba prin Avaris în compania lui Hape-nakht. Gâsca fu consumată cu supă de grâu şi salată. Buto, care începuse să-şi revină, îşi tăie o bucată de piept pe care o găsi, spunea ea, suculentă, adăugând că era prima masă liniştită de când venise la Avaris. – Crezi că vom dormi liniştiţi în noaptea asta? Întrebă ea. Ii răspunse zâmbind: – Cred că i-am descurajat. – Cine sunt? – Oameni pe care îi deranjez. – De ce îi deranjezi? – Pentru că aplic justiţia regelui. Aceste noţiuni erau poate cam abstracte pentru Buto. – Vreau să mă întorc la Memfis, spuse ea. – O să ne întoarcem în curând. Încercă să dea formă nebuloasei de gânduri şi de intuiţii confuze în care predomina o opinie melancolică asupra naturii umane. Să-ţi satisfaci nevoile şi când acestea erau satisfăcute, să concepi altele şi mai mari şi aşa mai departe. Cele două pisici, care devorau cu entuziasm resturile gâştei în faţa bucătăriei, n-aveau nevoie decât de un acoperiş deasupra capului şi de o burtă plină. Ideea îl amuză: dorinţa de a stăpâni o turmă de şoareci nu tulbura somnul pisicilor. Buto ar fi vrut să doarmă cu Ptahmose, dar el nu era prea încântat de idee, ba chiar îi displăcea. Te culcai cu o femeie
93
pentru a procrea, restul nu dovedea decât că eşti un spirit cuceritor şi deci nesatisfăcut. Îi spuse că va trece pe la ea mai târziu şi ieşi să se plimbe pe câmpurile care se întindeau dincolo de salcâm, în spatele casei. Ibişii se aciuaseră în salcâm pentru a înnopta, mici fantome ascunse printre ramuri, deasupra vulpilor şi a pisicilor şi la adăpost de ulii. Mai mulţi slujitori se strânseseră sub copac în jurul unui foc, pe rogojini, în faţa clădirii izolate în care locuiau. Era un foc făcut cu balegă de vacă şi cu ierburi uscate, care emana un parfum de mosc şi din când în când se dezlănţuia brusc, împrăştiind scântei până la ramurile de jos. Ronţăiau curmale, lupini, caise uscate, arahide, beau vin de palmier şi fără îndoială bârfeau. În copilărie, Ptahmose auzise destule astfel de palavre între slujitori ori între doicile de la palat. Aceşti oameni petreceau ore întregi povestind, comenta analizând şi disecând cele mai mici detalii ale vieţii stăpânilor lor. Era ca o a doua meserie, de pe urma căreia dobândea înţelepciune primitivă şi sumbră. Când îl văzură trecând, vorbira mai încet şi îşi întoarseră privirile spre el. Îi salută cu o aplecare a capului şi îşi continuă plimbarea. Înainta până la livada de migdali şi de manghieri din dreapta care îi aparţinea lui Hape-nakht. Noaptea scânteia de stele. – A fost bună gâscă? Vocea era cântată, un pic hârâită. Familiaritate întrebării, ca şi autorul ei îl ţintuiră pe loc pe Ptahmose. Cu ochii pe cer, nu-i văzuse pe oameni. Erau doi, aşezaţi pe rogojină, cu un sac de curmale între ei. Se întoarse spre ei felicitându-se că păstrase măcar un pumnal asupra lui. Dar oamenii nu păreau a fi agresivi. Se ridicară în picioare greoi şi Ptahmose îl recunoscu pe unul dintre ei. Era apirul de pe şantier. – Gâsca a fost foarte bună. Tu mi-ai trimis-o? Isar se întoarse spre camaradul lui, un bărbat mai în vârstă, cu o barbă albă şi părul grizonat. – Tatăl meu, Lumi. Rămaseră în picioare, tăcuţi.
94
– Îţi mulţumesc, spuse Ptahmose. – Noi trebuie să-ţi mulţumim, zise Lumi. Şantierul fortului nu reprezintă toate şantierele din Egipt şi oamenii apiru din Egiptul de Jos sunt mult mai numeroşi decât cei care lucrează pe şantier. Dar datorită ţie, este pentru prima dată când cei din neamul apiru nu mai sunt trataţi ca nişte câini. – Aşadar, mă aşteptaţi aici? Întrebă el. – Ne-am zis că... Începu Isar căutându-şi cuvintele.Ne-am zis că totul se întâmplă cu un scop anume... Că, fără îndoială vei veni să cauţi... Ptahmose nu înţelegea. – Am aflat ce s-a întâmplat, îl întrerupse Lumi, tentativa de asasinat, miraculoasa ta victorie, moartea lui Horw-amor Toate acestea demonstrează că Domnul şi-a îndreptat privirea spre tine. Ne-am spus că El te-a trimis în căutarea noastră. – Domnul? repetă Ptahmose, neînţelegând prea bine la cine se referea termenul. – Domnul, spuse din nou Lumi. Stăpânul lui Abraham. – Cine este Abraham? – Cel care a auzit primul chemarea Domnului. – Acest Domn, vreţi să spuneţi că este zeul vostru? – Da, este Zeul nostru, răspunse Lumi. Zeul care te-a ales pe tine şi al cărui fiu eşti. – Al cărui fiu sunt? strigă Ptahmose, tulburat. – Noi toţi suntem copiii lui. Tot ce există pe pământ este creaţia lui. – Nu vă ajută prea mult acum, observă Ptahmose recăpătându-şi stăpânirea de sine. Lumi lăsă capul în jos. – Nu, nu ne ajută prea mult în acest moment. Dar poate tu eşti primul semn al eliberării noastre. Poate voinţa sa este ca în sfârşit lunga noastră încercare să ia sfârşit. De la Iosif încoace, nimeni n-a mai ridicat mâna în favoarea noastră. – Nu cunosc nimic din toată istoria voastră. Cine este Iosif? – Primul dintre noi care a venit în ţara asta, după Abraham.
95
– De ce a venit? – N-a fost dorinţa lui. El era favoritul tatălui său, lacob şi fraţii lui erau geloşi pe el. Din această cauză l-au vândut unui negustor din deşert şi a ajuns aici ca sclav. Asta s-a petrecut cu mult timp în urmă, pe timpul regilor care au cucerit Egiptul. O mangustă sări printre picioarele lor urmărind un şarpe, îl ajunse după câţiva coţi şi gesturile violente ale capului arătau că era pe cale să-l sfâşie cu dinţii ei frumoşi. Era foarte curioasă această aversiune de nestăpânit a mangustelor faţă de reptile. – Şi voi ceilalţi de ce v-aţi alăturat lui, dacă era sclav? Întrebă Ptahmose. Isar merse după sacul plin de curmale rămas pe rogojină şi îl întinse lui Ptahmose. Acesta băgă mâna şi scoase o curmală, pe care o ronţăi aşteptând răspunsul lui Lumi. – Iosif devenise foarte puternic la curtea faraonului. Ştia să citească gândurile şi faraonul îi acordase încrederea lui, dar şi mari bogăţii, Iosif şi-a adus aici familia, căci Egiptul era foarte primitor pe vremea aceea. – Familia aceea care-l vânduse ca sclav? Întrebă Ptahmose. – Da, nu te-a învăţat nimeni lucrurile astea? – Nu. De ce m-ar fi învăţat? Cei doi oameni îl priviră pe Ptahmose, atât cât puteau în întunericul nopţii, şi păreau surprinşi. El îşi dădu seama că ştiau despre tatăl lui apiru. Aruncă departe sâmburele curmalei şi îşi spuse c-ar fi putut umple un sac cu gânduri neterminate, ca nişte curmale cu sâmburi de negăsit, atâtea se adunaseră în ziua şi în noaptea aceea. – Vrei să ştii mai multe? Întrebă Lumi. Ptahmose nu-i răspunse imediat. – De ce nu? hotărî el în cele din urmă. – Să ne reîntâlnim aici mâine seară, la aceeaşi oră. Ce vroiau aceşti oameni? Dar pe de altă parte, ce pierdea dacă afla nişte poveşti?
96
Încuviinţă din cap şi ei plecară. Îi privi îndelung, două siluete negre în noaptea înstelată. Se întoarse la culcare. Nu mai rămăseseră decât doi servitori lângă focul care se stingea. Buto se simţea vizibil ofensată că a fost abandonată în nopţile trecute. La ce era bună, întreba ea, dacă nu să-i ofere plăcere stăpânului ei? El era tânăr, avea sânge fierbinte, bun, aşa că o lăsă să-i dăruiască plăcere. Corpul femeiesc era un obiect plăcut. Un fel de pisică umană, cu părţi care îşi schimbau consistenţa în timpul comportamentului sexual. De ce sânii şi sexul se întăreau? Din cauza afluxului de sânge, cum se întâmpla la bărbaţi? Şi ce se afla în adâncul pântecului ei care, dacă era atins, declanşa în ei această criză care se rezolva de o parte şi de alta printr-o scurgere de lichide? Ce se afla dincolo de femeia în sine? Avu un vis pe care-l mai avusese deja, se afla singur într-o lumină puternică. De data asta, era singur pe câmp, sub stele. Şi oamenii se strânseseră în jurul lui, iar stelele care străluceau tot mai tare începură să ardă... 14 Ce spune preotul orb Pentru prima dată în viaţa lui, Ptahmose încercă sentimentul că soarele putea fi copleşitor. El strălucea peste lume, revelându-i nu de puţine ori opacitatea; dar nu lumina şi cărările sufletului. Conversaţia din noaptea precedentă i se părea luminoasă în comparaţie cu peisajul de acum familiar care se întindea la dreapta şi la stânga drumului ce ducea la şantierul fortului. Spectacolul şantierului ar fi trebuit să-l reconforteze. Construcţia zidurilor de cărămidă avansa, eşafodajele o demonstrau. Zidari şi dulgheri împreună adăugau rând după rând între proptelele de lemn.
97
În câteva zile, garnizoana, care era cazată în cazemate disparate, după cum îi spusese Hape-nakht, ar putea veni să se instaleze aici. Ar putea deci să se întoarcă la Memfis după serbarea închinată lui Osiris. Îl căută cu privirea pe Pikhare şi îl văzu în depărtare, avea aerul îmbătrânit al unui om învins. Contramaistrul îl văzuse şi el şi se mulţumi să întoarcă capul, ceea ce nu-i dădu nici o satisfacţie lui Ptahmose. Înfrângerea celorlalţi i-a părut a fi întotdeauna o prefigurare a propriei înfrângeri. Fusese aşa din copilărie. Odată îl pusese la pământ pe unul din fraţi, într-o încăierare, şi apoi îl ajutase să se ridice întrebându-l dacă nu era rănit. Desigur, n-o să facă la fel cu Pikhare; partida nu era terminată. Şi era puţin probabil ca natura grosolană a contramaistrului să aprecieze această compasiune. Arhitecţii îl văzură şi şeful lor veni să se încline în faţa lui Ptahmose şi să-l asigure că lucrările se desfăşurau cu bine datorită supremei clarviziuni a mesagerului regal. Ptahmose se prefăcu interesat şi întrebă care era înălţimea finală a zidurilor. Douăzeci şi unu de coţi, răspunse arhitectul. Drumul de rond se afla cinci coţi mai jos. Ptahmose n-avea nici cea mai vagă idee despre ce era acela un drum de rond şi subiectul nici nu-l interesa; era probabil drumul pe care-l urmau pândarii şi arcaşii. Aşa că încuviinţă dând din cap. Fără îndoială arhitectul îl credea atotştiutor. Cocoţat pe o schelă, Isar îl zări şi el pe Ptahmose de la distanţă. Cum ar fi putut de altfel să nu-l vadă, însoţit fiind de doi lăncieri şi patru servitori? Se opri o clipă din lucru şi făcu un gest aproape imperceptibil din cap. Nu-i mai rămânea decât să se întoarcă. Sau să meargă mai departe, până la mare. Ptahmose nu văzuse niciodată marea. N-o ştia decât din descrieri, care i se păreau toate fanteziste: că n-avea decât un mal, că era la culoare ca lapis lazuli, că valurile erau albe, că apa era sărată, că la o sută de coţi depărtare, în larg, era fără fund. Chiar şi descrierea făcută de Amsetse era la fel. Oamenii exagerau cu siguranţă.Văzuse o hartă a regatului în
98
marea sală a palatului lui Ramses. Identificase pe hartă o întindere de apă care mărginea regatul la nord şi la est. Dar era probabil foarte diferită de ceea ce se spunea. Oftă. Încă o întrebare rămasă fără răspuns. O să meargă s-o vadă cu siguranţă înainte de a părăsi Avaris; o va lua şi pe Buto cu el. Dar asta nu se va întâmpla azi. Ar fi vrut ca noaptea să cadă mai repede.ca să-i revadă pe Isar şi pe Lumi şi să audă continuarea poveştii lor. Se întoarse să aştepte acasă. Dar evenimentele hotărâră altfel. Ptahmose şi echipajul lui mergeau cu greu de o treime de oră, când fură nevoiţi să se oprească. Un om era căzut în drum. Era un bătrân, zăcea pe spate, cu bastonul lângă el. Servitorii se repeziră să-l dea la o parte. De la înălţimea calului său, Ptahmose văzu că omul era în viaţă - mişcase un braţ şi întorsese capul. Şi când servitorii se aplecară să-l ridice, el se apucase cu celălalt braţ de gâtul unuia dintre ei. – Întrebaţi-l ce a păţit, strigă Ptahmose la servitori. – Spune că n-a mâncat şi n-a băut nimic de trei zile, răspunseră aceştia. S-a împiedicat de o piatră, este foarte slăbit. – Puneţi-l pe picioare, ordonă Ptahmose. Se executară, dar bătrânului îi tremurau picioarele şi servitorii fură nevoiţi să-l susţină pentru a nu cădea din nou. Când în sfârşit îl ridicară şi el se sprijini în baston, au văzut că avea un mod ciudat de a ţine braţul stâng. – Este orb, spuse un servitor. – Nu putem să-l lăsăm în starea asta, spuse Ptahmose cu jumătate de voce, mai mult pentru el decât pentru ceilalţi. Urcaţi-l în spatele meu, dacă puteţi. Servitorii îi explicară bătrânului că o să-l urce pe cal, în spatele stăpânului lor. – Stăpânul vostru fie binecuvântat! spuse acesta cu glas piţigăiat. Operaţiunea fu anevoioasă. Bătrânul nu era greu, dar a fost nevoie de trei oameni care să-l ridice în sus, plus ajutorul lui Ptahmose care îl trăgea de braţ, apoi îl legară de mijloc pentru
99
a-l imobiliza, şi asta cu mare greutate, după contorsiuni periculoase atât pentru cavaler cât şi pentru pasagerul său. Mai mult, bătrânul nu-şi lăsa deloc bastonul, lovind stângaci cu el ici şi colo. În cele din urmă, servitorii se porniră pe râs. – Luaţi-i bastonul, zise Ptahmose. Nici asta n-a fost deloc uşor. – Prinde-te cu braţele de mijlocul meu şi încrucişează-ţi degetele. Nu le descleşta până nu ajungem. – Fii binecuvântat, spuse bătrânul executându-se cu greu, căci agăţat într-un echilibru instabil pe spinarea calului, avea gesturile nesigure. Porniră din nou la drum în pas domol. Coborându-şi privirea pe mâinile bătrânului, Ptahmose fu uimit să vadă un inel de aur pe arătătorul drept al pasagerului său. Nu avu timp să-l examineze cu atenţie, dar era un inel mare, cu o piatră, nu-şi dădea seama ce era. Apoi, mâinile îi erau fine, cu siguranţă nu erau mâini de ţăran. – Trupul tău e tare şi pielea fină, spuse bătrânul cu o voce poticnită. N-ai nici douăzeci de ani. – Cincisprezece, spuse Ptahmose, puţin surprins de atâta perspicacitate. – Cincisprezece ani şi eşti deja cavaler. Eşti, aşadar, un personaj important. – Sunt prinţul Ptahmose. – Eşti nou deci în această ţară şi vii de la Memfis. Ptahmose îşi înăbuşi zâmbetul. Bătrânul era fără îndoială slăbit de foame şi de sete, dar nu era atins de senilitate. Exprimarea îi era îngrijită şi precisă. – Eşti preot? Întrebă orbul. –Nu. – Militar? – Într-un fel, da. Nu suntem cu toţii soldaţi într-o armată? zise Ptahmose. – Eşti matur pentru vârsta ta. Înseamnă că ai fost delegat în administraţie.
100
– Crezi că militarii nu sunt inteligenţi? Întrebă Ptahmose amuzat. – Militarilor nu li se cere să fie inteligenţi, răspunse bătrânul. Prea multă fineţe le strică. Când ajunseră, servitorii se repeziră să-l ajute pe bătrân să coboare de pe cal şi abia după a doua încercare reuşiră să-l prindă în braţe. După ce l-au pus pe picioare, îl ajutară şi pe Ptahmose să coboare la rândul lui. Ptahmose îi ordonă unuia dintre slujitori să aducă de la bucătărie lapte, pâine, apă şi curmale şi să aşeze două scaune şi o masă în grădină. Apoi se întoarse pentru a-l conduce pe bătrân în grădină, la scaunul aşezat în faţa lui. Bătrânul pipăi scaunul şi se aşeză cu prudenţă. Ptahmose fu mirat de atitudinea demnă, aproape hieratică a acestui om care, în urmă cu o oră, zăcea în drum. Cu mâinile împreunate în poală, pe perizoma decolorată, degaja o distincţie cu mult peste condiţia lui prezentă. Pisicile se apropiară de el studiindu-l într-un mod ciudat. Îl mirosiră, apoi ridicară capul spre el, după care se aciuară într-un rodiu, ca şi când ar fi vrut să supravegheze scena. Slujitorul aduse platoul şi îl puse pe masă. Ptahmose se aplecă şi-i luă mâna bătrânului, îndreptând-o spre diferite feluri de mâncare. Îşi dădu seama dintr-o dată de agilitatea spiritului după dexteritatea manuală. Ca într-un zbor al degetelor, mâna bătrânului trecea de la un obiect la altul, reperând carafa cu lapte şi paharul de lângă ea, apoi apucând carafa cu mâna dreaptă şi paharul cu stânga şi turnând cu precauţie laptele. După care se opri. Nu, nu era un ţăran. Doar un om obişnuit cu exerciţiul spiritului putea să păstreze atâta exactitate manuală. Bătrânul luă paharul încet şi îl duse la buze. Luă o înghiţitură şi, întorcând spre Ptahmose ochii albiţi de noapte, spuse: – Este lapte fiert, lapte pentru un prinţ. Şi un zâmbet imperceptibil îi apăru pe chip.
101
Atâta abilitate îl făcu pe Ptahmose să se întrebe dacă nu cumva incidentul din drum nu fusese o prefăcătorie, poate o capcană. Îi umplu din nou paharul. – Pâinea este acolo, îi spuse. Omul întinse o mână şovăitoare la nivelul platoului, luă pâinea, apoi îşi afundă arătătorul în ea şi clătină din cap. – Este pufoasă, observă. Asta înseamnă că eşti un bun pitar. Mie mi-au rămas dinţi puţini. Dar la sfârşit nu va trebui să-l muşc pe Toth de mână când va veni să mă ducă în lumea de dincolo, nu? Tristeţea acestor ultime cuvinte îl surprinse pe Ptahmose. – Ce e cu inelul ăsta? Întrebă el. – E al unui preot-lector. Piatra de cornalină are gravat pe ea discul solar. Sunt Nesaton, ultimul preot al templului lui Aton din Avaris. Îşi ronţăia parcimonios pâinea, luând din când în când câte-o înghiţitură de lapte, fără îndoială pentru a o înmuia. – Cum ai ajuns în situaţia asta? Îl întrebă Ptahmose. – Cum de n-am ajuns mai devreme? Numele lui Aton este blamat. Nu clerul actual mi-a asigurat pâinea şi sarea. Orb, bătrân şi indezirabil, doar compasiunea câtorva vechi credincioşi m-a ajutat să supravieţuiesc de-a lungul anilor. Chiar şi această compasiune era ţinută secretă. Apoi credincioşii s-au stins, unul după altul, ultimul dintre ei acum trei zile. – Acum trei zile? – Era nomarhul, dar nu trebuie să afle nimeni. Ptahmose abia-şi ascunse mirarea. – Nomarhul era unul dintre cei care-ţi rămăseseră fideli? – Nu el, tatăl lui. Dar din respect pentru memoria tatălui său, el avea grijă de mine. Nesaton întinse mâna spre farfuria plină de curmale şi prinse una între degete. – N-ar fi fost prea bine dacă tatăl lui nu mi-ar fi rămas credincios. Akhenaton nu glumea când era vorba de religie.
102
Un alt surâs apăru pe buzele preotului decăzut, care desfăcea acum curmala cu vârful degetului. Religia, o ştii prea bine, depinde de voinţa regală. Pe scurt, când m-am dus la casa nomarhului, unde îmbălsămătorii îşi făceau deja treaba, mi s-a dat o ultimă masă şi am fost rugat să nu mai trec niciodată pe-acolo. Un slujitor mi-a explicat că stăpânul său avusese o confruntare cu un prinţ tânăr, confruntare care se dovedise a-i fi fatală. Presupun că tu eşti tânărul prinţ, zise zâmbind. Nu te obosi să-mi explici ce conflict ai avut cu Horw-amon, timpul tău este mult prea preţios. Ptahmose era stupefiat. Nesaton îl ţintuia cu privirea, îi simţea ochii, două agate albicioase pe o mască sortită unei morţi apropiate. – Te-am cam tulburat, zise Nesaton. Dar n-am s-o mai fac, ar fi urât din partea mea să-ţi răsplătesc în felul ăsta ospitalitatea. Ar fi mai bine să plec, oricum rămân un proscris. Gândurile se învălmăşeau în capul lui Ptahmose şi cum i se întâmpla deseori să fie tulburat, îngăimă: – Eu... aş... vvvrea... Inspiră adânc. Vreau să-ţi spun că atâta timp cât sunt eu aici, ai un adăpost deasupra capului. Pentru mine nu contează că eşti un proscris. Şi după un moment de gândire: Nu ştiu nimic despre Akhenaton şi nici despre răzbunarea care i-a fost destinată lui şi preoţilor lui. Poţi să mă luminezi? A patra oră a după-amiezii se înscria pe cadranul solar fixat pe zidul clădirii scribilor. Nesaton îşi încrucişa braţele pe burtă. – Prea mulţi zei, prea multe culte, începu el. Aşa credea Akhenaton. Aşa că i-a redus dintr-o dată la unul singur, dătător de viaţă şi energie - Aton, discul solar. Şi-a schimbat el însuşi numele şi şi-a spus Akhenaton. A construit în ţara de sus un templu magnific pentru Aton şi şi-a construit palatele în împrejurimi. Donaţiile regale pentru cultul celorlalţi zei au fost întrerupte. Clerul s-a văzut constrâns să se supună sau să se dizolve. Aşa că s-a supus. Când Akhenaton a murit, preoţii i-au reinstaurat pe toţi foştii zei. Nu mai rămăseseră decât câteva
103
temple ale lui Aton, printre care şi cel din Avaris. Noi, preoţii lui Aton, eram prost văzuţi de ceilalţi, dar, din fericire, am fost ţinuţi departe de putere. Egiptul de Jos nu îl interesa prea mult pe rege. La Teba sau la Memfis, dacă există un funcţionar din zece care să fi văzut marea. Doar militarii care l-au urmat pe Seti în campanii au văzut Marile Lacuri Verzi. Egiptul începea cu adevărat de la Memfis. (Bătrânul preot oftă) Un militar, pe nume Horemheb, a preluat puterea. Clerul i-a pus condiţii. Preoţii îl susţineau dacă îi menţinea pe vechii zei şi dacă punea capăt cultului lui Aton. Ultimele temple ale lui Aton au fost aşadar închise şi eu m-am trezit aruncat în stradă. Eram prea marcat de vechiul cult, prea bătrân deja, nici măcar nu se dorea reconverti rea mea. Am fost destul de clar? Ptahmose ascultase cuprins de o stupefacţie crescândă. Oare cunoştea el cu adevărat această ţară? – Ai fost clar, am înţeles povestea ta, dar nu o înţeleg pe cealaltă. De ce un singur zeu? – Nu există decât un zeu. Se va adeveri asta, mai devreme sau mai târziu. Lumea nu este guvernată de mai mulţi zei aşa cum o ţară nu poate fi guvernată de mai mulţi regi. – Egiptenii şi-au petrecut timpul schimbându-şi zeii şi venerând astăzi ceea ce detestau ieri. Să-l luăm pe Seth, de exemplu, fiul lui Nut şi fratele lui Osiris. Ieri îl detestau şi spuneau despre el că este un zeu rău care traieste din jafuri. Postaseră zei în cele patru puncte cardinale - Isis, Osiris, Horns şi Thot - pentru a-l alunga. Îl reprezentau ca asasinul lui Osiris. Preoţii făceau incantaţii şi scuipau pe figurina acestui zeu, înainte de a o arunca în foc. Astăzi este un zeu venerat. Se spune că Re i-a cerut să salveze Egiptul de şarpele Apopis. Regele nostru poartă chiar numele lui... Ptahmose asculta stupefiat aceste idei noi şi necuviincioase. Bătrânul preot întinse braţele în faţă pentru a se dezmorţi şi oftă din nou. – Fiecare zeu are legea lui, reluă Nesaton, cu acea voce clară pe care o au uneori bătrânii, şi toţi aceşti zei au la un loc prea
104
multe legi. Tu eşti tânăr şi inteligent. Poate mă poţi înţelege. Religia înseamnă lege şi nu poate exista decât o singură lege. Ptahmose îşi aminti de conversaţia cu regele. – Poporul nu poate înţelege legea. E ceva ce nu poate fi atins sau mâncat, nu are formă, nici culoare. Aşa că lui trebuie să-i spui poveşti. Uciderea lui Osiris de către Seth, de exemplu, şi durerea lui Isis care pleacă în căutarea bucăţilor cadavrului dezmembrat, este o poveste ţărănească. Oricine poate s-o înţeleagă. Suferinţa unei femei impresionează pe toată lumea. Fiecare se pune în locul bietei Isis şi este încercat de milă sau de afecţiune pentru Osiris, chiar dacă nu i-a văzut nici pe Osiris, nici pe Isis, nici pe Seth. Preotul izbucni într-un râs puternic, care aproape că îl scandaliza pe Ptahmose. – Religia, reluă preotul, constă în a spune oamenilor poveşti cu eroi minunaţi, învingători sau nefericiţi. Asta îi face pe oameni să cunoască şi apoi să respecte fundamentul legii. Trebuie să se ţină seama de ce vor zeii, căci altfel poate fi rău. Dar cine ştie ce vor zeii? Preoţii. Şi ce sunt preoţii? Servitori ai regelui, dacă ambiţia nu li se urcă la cap. Poveştile zeilor nu sunt decât instrumente ale puterii. – Vorbele tale sunt necredincioase! strigă Ptahmose. – Crezi asta în adâncul sufletului, tinere prinţ? Îţi aud vocea, te prefaci că eşti indignat. Dar în realitate, nu te indignează decât lipsa ta de indignare. Ştii bine că nu există decât un zeu. Ptahmose chemă un slujitor şi ceru vin de palmier. Un deget de alcool îl va ajuta poate să împrăştie nisipul care-i întuneca spiritul, un praf imposibil de măturat. – Dar Akhenaton a eşuat, reluă Nesaton. Ideea existenţei unui singur zeu este prea dificilă pentru popor. Un zeu solitar, imuabil, fără duşmani, fără femeie, nici copii, e ceva plictisitor. Akhenaton a crezut poporul şi chiar pe unii preoţi mai inteligenţi decât erau de fapt. Sau poate a crezut că el avea o putere mai mare decât o avea în realitate. Şi apoi mai avea şi viaţa lui personală. Pe scurt, Akhenaton a greşit.
105
– Vrei să guşti nişte vin de palmier? Întrebă Ptahmose. – Vinul mă adoarme şi nu ştiu unde voi dormi. – O să-ţi găsesc un loc pentru la noapte. De fapt, îşi dorea să-l păstreze un timp pe bătrânul preot alături de el. Notabilii vor cârti, dar la dracu cu notabilii! – Atunci voi gusta vinul tău de palmier. Nesaton îşi înmuie buzele parcimonios. E la fel ca cel al lui Horw-amon, zise. Viguros. Îşi linse buzele. – Exista aşadar o putere mai mare decât cea a lui Akhenaton? Întrebă Ptahmose. – Inerţia umană, răspunse Nesaton cu un surâs maliţios. Şi dorinţa. Oamenilor nu le plac schimbările. Ei ştiu la ce renunţă, dar nu ştiu ce vor pune în loc. Îmi amintesc că în tinereţea mea se încercase să se introducă în Egiptul de Jos o ceapă mică, dulce, adusă din Siria. Oamenilor din Memfis şi din Teba le-a plăcut un timp, dar după aceea s-au întors la ceapa mare, acră, cu care se obişnuiseră de când erau copii. Zeii sunt precum ceapa din copilărie. Poporul s-a obişnuit cu colecţia lui de zei. Şi nu vrea să-i schimbe. Râse scurt şi reluă: – S-a mai întâmplat ca vechiul cler să fie mai puternic decât a crezut regele. Şi să aibă aliaţi în armată. Omul avea darul vorbirii. Părea grăbit şi mulţumit să-şi împărtăşească experienţa şi ideile înainte de a plonja în liniştea morţii. – Şi armata s-a simţit frustrată. Dar lui Akhenaton nu-i păsa. El fusese un militar meschin, nu avusese un fizic prea grozav, iar cAli îl înspăimântau. Nu vedea nici o raţiune în a da bani soldaţilor pentru ca aceştia să facă arme şi să meargă să cucerească noi teritorii şi să ucidă oameni. Poveştile generalilor, pline de violenţă şi cadavre, îl plictiseau. Prefera să sporovăiască cu preoţii şi cu apropiaţii în faţa unor dulciuri şi a unui bol încărcat cu flori de lotus. Şi aşa a decăzut regatul, în acest timp, cele două tabere de nemulţumiţi, preoţii şi militarii, îşi pregăteau răzbunarea.
106
– Vorbeai despre viaţa privată a lui Akhenaton, îi aminti Ptahmose. – Vezi, chiar şi ţie îţi plac poveştile, spuse Nesaton. Dacă Akhenaton ar fi avut fii demni de a-i succeda la tron, dacă ar fi lăsat la moartea lui un regat puternic, poate cultul lui Aton ar fi dăinuit pentru totdeauna. Dar Akhenaton se închise în palat, împreună cu favoritul lui, Semenkere. Nu se mai ştia cine guvernează, de fapt, Akhenaton sau Semenkere. Regina Nefertiti, abandonată, părăsi palatul. Regele era tot mai ciudat, apărea în public mai mult gol, îmbrăcat în tunici transparente şi în ochii multora deveneau tot mai evidente unele aspecte ale... caracterului său. Armata şi clerul s-au scandalizat. Îşi goli paharul şi îl puse pe masă. Cred că l-au otrăvit ?. În orice caz, nimeni n-a vorbit prea mult despre asta. Numele lui este hulit, uitat... Ptahmose rămase mut de uimire. Asta era dreptatea regală? Religia era aşadar supusă capriciilor armatei şi clerului? Bunului plac al poporului ? – În orice caz, conchise Nesaton, asta nu schimbă cu nimic faptul că nu există decât un singur zeu. Vorbea cu o siguranţă dezolantă, parcă mâhnit de faptul că este singurul posesor al adevărului pe care nu-l poate impune. – Un singur zeu sau mai mulţi - la urma urmei, ce mai contează? Oricum zeilor nu le pasă de noi. Mai degrabă, nouă ne pasă de ei. Gândul îi zbură la apiri care aveau şi ei un singur zeu şi cu toate astea nu o duceau mai bine. Nesaton ridică spre el ochii lui lăptoşi. – Eşti destul de sumbru pentru un om atât de tânăr, remarcă el surprins. Este adevărat că pe zei nu-i interesează problemele noastre. Ei nu intervin decât atunci când transgresăm legile lor. De altfel, un zeu care s-ar amesteca în viaţa poporului său ar fi primejdios. – Primejdios pentru cine? – Acest lucru ar îmbăta mai mult decât vinul cel mai puternic.
107
Se lăsă o tăcere, care trecu ca un val de mare. – Cum i-a venit lui Akhenaton această idee a unui zeu unic? Întrebă Ptahmose. – O avea deja de pe vremea tatălui său, care, la rândul lui, fusese fără îndoială influenţat de religiile de dincolo de Tigru şi Eufrat, unde soarele este considerat singurul zeu mare. Dar Akhenaton a impus într-adevăr soarele ca zeu unic. Era fanatic. S-a numit el însuşi mare preot al templului Ra-Horus-dela-orizont, considerându-se Mare prezicător. Ptahmose se lăsă purtat de reverie. Acest lucru ar îmbăta mai mult decât vinul cel mai puternic. Da, sigur că da. Să te lupţi cot la cot cu un zeu, asta trebuie să fie excitant. Cei din neamul apiru nu înţeleseseră nimic, căci îl lăsau pe zeul lor să somnoleze. Ptahmose îl privi pe bătrânul preot: o adevărată comoară de ştiinţă! Se simţea ameţit! Atâtea lucruri pe care nu le învăţase niciodată! – De ce ai spus că Akhenaton a greşit? Întrebă Ptahmose. – Ţi-am vorbit deja despre câteva din greşelile lui. Dar cea mai mare a fost fără îndoială aceea de a-l fi expus şi numit pe zeu. Enigmatice cuvinte. – L-a expus şi l-a numit pe zeu? repetă Ptahmose intrigat. Bătrânul preot lăsă să treacă un timp până să răspundă. – Zeul trebuie să rămână nenumit şi secret. Lăsă capul în jos şi îşi încrucişa mâinile pe coapse. Era laş? Nu voia să spună mai mult? Părea să-i placă să se retragă mereu în tăcere. A cincea oră se înscrise pe cadranul solar cu o umbră lunguiaţă. Pisicile dormeau în culcuşul lor. Şeful scribilor veni să îl întrebe pe Ptahmose dacă binevoieşte să parafeze documentele despre contractele de arendare a noilor pământuri ale coroanei. Ptahmose îi întrebă unde era Hape-nakht şi află că fusese desemnat să prezideze discuţiile legate de moştenirea lui Horw-amon şi despre plata celor ce se ocupau de îmbălsămare. Ptahmose îl chemă apoi pe şeful servitorilor.
108
– Vreau să pregăteşti o baie pentru acest om, să-i dai o perizoma nouă şi curată, să ai grijă să fie hrănit şi să-l conduci în seara asta într-un loc unde să poată dormi liniştit. Şi aplecându-se spre Nesaton: O să am grijă de tine, preotule. Nesaton atinse braţul lui Ptahmose cu degetele lui lungi şi osoase. – Aton îţi va mulţumi, prinţe, şi el va fi mult mai generos decât ar fi putut fi cuvintele mele. Ptahmose dădu din cap, apoi plecă în camera lui şi se trânti pe pat. Puţin după aceea dormea adânc, precum mâlul fluviului. Visă că se afla în ape învolburate şi că puterile îl părăsiseră. Apoi dintr-o dată îl apucară nişte braţe puternice şi el înotă triumfător în mare. Era convins, în vis, că o forţă divină îl ajutase. 15 Ploaia Când Ptahmose se trezi, se lăsa seara, aducând cu ea adieri pătrunzătoare şi parfumate. Un freamăt umed se simţea în aer slujitorii îl numeau “spiritul mării”. Iarăşi marea! Ar trebui să meargă s-o vadă. Ieşi afară şi grădina era plină de umbre care, din cauza torţelor, se mişcau după cum bătea vântul serii. Îşi aminti dintr-o dată de Nesaton şi-l întrebă pe un slujitor unde era moşneagul. – L-am spălat şi l-am îmbrăcat cu haine curate. Acum e în cartierul nostru, în spate. Şi uitându-se întrebător la stăpânul lui, adăugă: E un om înţelept. Vorbeşte puţin şi bine. Îi place şi vinul de palmier, mai spuse slujitorul râzând. În timp ce şeful servitorilor, care-l asista ca de obicei în timp ce-şi făcea abluţiunile, îi turna apă caldă pe corp şi îl freca pe spate cu un săculeţ vegetal umplut cu frunze de săpunariţă şi de
109
muşcată, Ptahmose se gândi iarăşi la zeul unic al lui Akhenaton şi al lui Nesaton. Şi în acelaşi timp la Domnul misterios al lui Lumi şi Isar şi al celorlalţi apiru. Un zeu unic, ciudată noţiune. Dar nu putea să nu se gândească că până acum, această idee nu purtase noroc apărătorilor ei. Cei din neamul apiru erau sclavi, Akhenaton era proscris şi îngropat în uitare. Mancă ceva uşor, peşte la grătar şi salată de bob cu ceapă. “Peşte de mare”, preciza servitorul. Mereu marea, devenea cu adevărat o obsesie! Dar era într-adevăr un peşte cum nu mai mâncase niciodată, cu carne slabă şi albă, mult mai fină decât cea a peştilor de Nil, care mirosea a pasăre acvatică. Pisicile veniră să-şi ceară drepturile; se căţăraseră pe balustrada de lemn în faţa bucătăriei şi ochii lor pe jumătate închişi reflectau cu intermitenţe flacăra torţelor. Bucătarul şef găsise un ulcior de vin de Siria, cu aromă fină de cedru. Dacă te mulţumeai să fii doar un reprezentant al regelui, viaţa putea fi dulce în regatul Egiptului. Dar cine era regele? Un învingător care făcea apel la o putere imanentă. Or, această putere începea să i se pară suspectă lui Ptahmose. Uciderea lui Osiris de către Seth, de exemplu, şi durerea lui Isis care pleacă în căutarea bucăţilor cadavrului dezmembrat, este o poveste ţărănească. Ptahmose se surprinse râzând gândindu-se la figura scandalizată pe care ar face-o Amsetse în faţa unor astfel de vorbe. Râsul îi pieri când îşi aminti o altă frază a lui Nesaton: Poveştile zeilor sunt aşadar instrumente ale puterii regale. Nu acordase niciodată cu adevărat o mare importanţă religiei: pentru el însemna mai mult serbări. Ritualuri. Simţea nevoia să-l asculte din nou pe Nesaton. Şi să-l întrebe: Şi atunci? Mai există şi altceva? Spune-mi, preotule, cine ne dictează destinul? Dar auzea parcă răspunsul orbului: Nu există decât un zeu. Se va adeveri asta, mai devreme sau mai târziu. Lumea nu este guvernată de mai mulţi zei, aşa cum o ţară nu poate fi guvernată de mai mulţi regi. Şi ce coincidenţă între vorbele lui Nesaton şi cele ale lui Lumi! Deodată îşi aminti că-şi dăduse întâlnire cu Lumi şi fiul lui. Se
110
ridică, îşi goli paharul şi luă două curmale de pe platou. Buto se culcase? Împinse uşa de la camera ei; stătea la taclale cu aceleaşi femei de ieri. Dădu din cap, zâmbi şi închise uşa. Plecă pe pajişte. Călca iarba cu graba unui îndrăgostit care merge la o întâlnire clandestină cu amanta lui. Ei îl văzură venind şi se ridicară în picioare. Dar în seara asta erau trei. Noul venit era un om şi mai în vârstă decât Lumi. Hotărât lucru, era ziua moşnegilor “Tatăl meu, spuse Lumi. Îl cheamă Abel.” Bătrânul îi luă mâna lui Ptahmose, se aplecă şi i-o sărută, ceea ce îl tulbură. Şi mâine, dac-o să vină acolo din nou, ar vedea un străbunic? Îl cuprinse aceeaşi tulburare ca în ajun. În fond, de ce se afla acolo? Nu ştia. Éi o ştiau? – Stai cu noi? Îl întrebă Lumi. Văzu că aduseseră cu ei două rogojini; se aşeză pe una din ele în faţa celor trei oameni. Isar stătea mai retras. – Tu nu ştii, începu Lumi, dar Domnul şi-a plecat privirea asupra ta. – De unde ştii? – Ţi-am spus, nimeni n-a ridicat braţul ca să ne ia apărarea de la moartea lui Iosif încoace, interveni Abel. Tu ai făcut-o. – Şi dacă tu nu ştii de ce ai făcut-o, noi o ştim, reluă Lumi, cu o asemenea siguranţă încât Ptahmose îl întrebă de unde ştie. – Prinţe Ptahmose, tu eşti de-al nostru prin tatăl tău. – Pentru egipteni sunt un prinţ al Egiptului, răspunse. – Ptahmose, zise Abel cu glas tremurat, n-au făcut un preot din tine. Nici un soldat. Au făcut un funcţionar. Gândeşte-te, nu ţi-au încredinţat nici religia, nici securitatea. Ci doar un post în administrarea unei provincii pe care nici măcar n-o cunosc. Ptahmose avu o mică ezitare. Ăsta era aşadar secretul favorii regale! Şi a numirii sale în Egiptul de Jos! – Nu poţi recuza un preot sau un ofiţer. Dar poţi oricând recuza un funcţionar. Cum de nu-şi dăduse seama? Doar asta îl lăsase şi Hape-nakht să înţeleagă când îi spusese: Nu există decât trei
111
puteri în această ţară - regele, armata şi clerul. Or, el fusese numit de rege, deci nu exista decât prin voinţa regală; în realitate, nu era nici preot, nici ofiţer. Toţi încercaseră să-l facă să înţeleagă fragilitatea situaţiei în care se afla. Dar în orgoliul său juvenil, el nu auzise nimic, nu înţelesese nimic. – Ce vreţi în fond de la mine? Să mă proclam unul de-al vostru? – În nici un caz! sări Lumi. N-ai fi decât un om lipsit de putere! Era adevărat, n-ar fi decât un egiptean fals şi un apiru doar pe jumătate. – Atunci, ce? Să mă proclam apărătorul vostru? – La ce ar sluji asta, fiule? La nimic. Noi nu suntem egipteni. Şi nu vom fi niciodată. Ei nu ne acceptă pentru că noi nu le recunoaştem zeii, zise Abel. Chiar dacă ai ajunge regele Egiptului, conducătorul clerului şi al armatei, noi tot n-am fi mai egipteni, aşa cum nici tu nu eşti, Ptahmose. – Eu nu sunt egiptean? Întrebă Ptahmose surprins. Abel îl apucă de mână. – Crezi tu, Ptahmose, că zeii au feţe de şacal, de maimuţă, de crocodil, de hipopotam, de leu, de ibis? Crezi tu că puterile celeste ar lua astfel de forme inferioare pentru a li se arăta oamenilor? Nu, bineînţeles că nu. Atunci totul era fals! gândi într-un acces de disperare. Totul! Se simţi mai singur ca niciodată. Un om singur în noapte. – Atunci, ce vreţi de la mine? Întrebă cu o voce pierită. – Cuvântul Domnului nu poate rodi pe un pământ sterp, spuse Abel. Atâta timp cât vei crede în zeii lor, el nu va rodi în tine. Cuvântul Domnului! Deci el era deocamdată un pământ sterp. – Să cadă cuvântul Domnului pe un pământ fertil, asta vrem, repetă Abel. Cuvinte! gândi Ptahmose. – Şi apoi? Întrebă.
112
– Domnul va avea grijă. El ne-a ales. Şi-a plecat privirea asupra ta. Se va îndura de noi. – Dar când? strigă Ptahmose. Au trecut deja patru secole de când sunteţi în robie pe pământ străin! Când se va îndura de voi Domnul vostru? – Ziua Domnului nu este ca aceea a unui om, răspunse Abel arătând cerul. Dar făgăduinţa făcută de Domnul poporului nostru se va împlini. Lui Ptahmose îi dădură lacrimile. Se simţea şi el în robie, îşi plângea propria soartă. Nu credea în cuvintele lor, nu-şi vedea decât neputinţa. Ploaia îl opri din plâns pe cuceritor. Prinţul Egiptului nu mai era decât un tânăr descumpănit, aşezat pe o rogojină în toiul nopţii, în faţa unor sclavi. – Şi la lacrimile noastre nu te gândeşti? Îl întrebă Lumi. Era laş. Cuvintele lui Nesaton, care păreau venite dintr-o altă lume, şi cele ale lui Abel îl făcuseră să se simtă descurajat, tulburat, epuizat. Se ridică, rămânând un timp în picioare în faţa lor, după care le spuse noapte bună şi se întoarse acasă. 16 Semne false Adoua zi după întâlnirea lui Ptahmose cu Nesaton, către ora a doua a după-amiezei, cadranele solare nu mai indicau nimic. O armată de nori negri veniţi din nord se întinseră peste ţară. Ei începură să lanseze o violentă ploaie de săgeţi care îi obligă pe ţărani, pe muncitori şi pe toţi cei care lucrau afară să se refugieze pe unde puteau. Ploaia înverzea peisajul, înmuia pământul, conferea monumentelor o culoare aurită, făcându-le să pară ca noi, şi vălurea apele Nilului şi ale celor opt braţe ale lui. Pe şantierul fortului, după ce se adăpostiră sub palmierii din apropiere, muncitorii uzi leoarcă se felicitau că apucaseră să tencuiască pereţii cu cărămizi nearse. Dar se bucurau prea
113
devreme: după prima rafală, aceiaşi nori se lăsară mai jos şi ciuruiră cu pietre ţara. Pereţii trosneau sub asaltul lor. Vacile de pe câmp şi bivolii înhămaţi alergau înnebuniţi în toate părţile. Un car se răsturna ici, un altul era târât acolo, spre zid. CAli, măgarii, catârii, caprele şi oile făceau la fel. O haită de câini, surprinsă pe o stradă în Avaris, fu cuprinsă de panică şi o luă la goană, lătrând, cu o asemenea viteză că răsturnă câţiva oameni. Când furtuna trecu, neînţeleasă ca tot ceea ce venea din cer, un curcubeu uriaş îşi desfăşură cu nonşalanţă spre nordest cele şapte culori. Se vedea peste tot acest arc care părea să păşească peste întreaga lume, de la Mendes la Sais şi de la Avaris la Busiris. Cerul considera fără îndoială bătălia câştigată şi acum îşi desfăşura flamura. Oamenilor nu le mai rămânea decât să inventarieze pagubele. Câmpuri pustiite, livezi distruse, grădini de zarzavaturi culcate la pământ. A doua zi, în timp ce delegaţii proprietarilor discutau cu subnomarhul despre reducerea impozitelor impusă de catastrofă, la câţiva coţi de sala unde îmbălsămătorii continuau să scoată savant măruntaiele rămăşiţelor pământeşti ale lui Horw-amon, vântişorul care sufla de dimineaţă se înteţi. Cerul se întunecă brusc, apoi deveni galben ca de sulf, apoi roşu. Un roşu intens care semăna cu sângele. În casa lui Ptahmose, servitorii îngălbeniră de spaimă şi începură să psalmodieze formule de neînţeles. Femeile izbucniră în plâns, strigând îngrozite spre cerul acela apăsător. La marele templu al lui Osiris, preoţii nu se simţeau nici ei prea în largul lor. Se grăbiră să-i pregătească un sacrificiu zeului pentru a preîntâmpina ceea ce, credeau ei, era un semn al mâniei acestuia, dar nici nu reuşiră să adune toate ingredientele - lapte, vin şi o pasăre - că cerul deveni roz, apoi îşi reluă culoarea lui obişnuită, în timp ce o pulbere fină plutea prin aer, făcând dinţii să scârţâie şi argintând soarele. Ptahmose mai văzuse acest fenomen în copilăria lui, la Memfis. Nici atunci nu se alarmase. Slujitorii palatului,
114
strigaseră şi ei înspăimântaţi către cer, dar nici o nenorocire nu se întâmplase. Dimpotrivă, recolta de grâu fusese excelentă în anul acela. Acum Ptahmose nici măcar nu părăsise grădina în care se afla împreună cu Hape-nakht şi doi scribi discutând despre aplicarea unui ordin al regentului referitor la recensământul vacilor de lapte. Pe fondul roşu al cerului, Hape-nakht şi scribii căpătaseră o culoare ciudată: din cauza reflexelor cerului, feţele lor aveau o tentă portocalie, asemănătoare fardului dansatoarelor. Se refugiaseră tremurând de frică în birourile scribilor, rugându-l zadarnic pe prinţ să îi urmeze. Ptahmose însă ştia ce avea să urmeze după roşu. Privi în jurul lui - grădina devenise rozalie. O pulbere roşie se depusese pe pământ şi pe frunzele copacilor, chiar şi pe masa plină de papirusuri cu câteva minute în urmă. Îşi plimbă mâna peste masă - un fard fin îi pudra palma şi vârfurile degetelor. Încă mai privea această pulbere când Hape-nakht se întoarse gâfâind, desfigurat de frică. Se uită la Ptahmose cu groază ca şi când el ar fi pus la cale spectacolul. – Eşti curajos, spuse subdirectorul documentelor regale. – Nu mă sperii de praf, răspunse Ptahmose. – Praf! Cei doi scribi reveniră şi ei speriaţi. – A fost o furtună de nisip, spuse Ptahmose. Vântul sufla din vest. Este furtuna deşertului. – Şi cerul devine atât de roşu, stăpâne? Întrebă unul din scribi. Ptahmose întinse mâna către frunzişul grădinii. – Mergeţi să vă convingeţi singuri. Ceea ce şi făcură. Unul dintre ei ieşi să examineze şi grădina din faţă şi se întoarse spunând că într-adevăr şi grădina aia era acoperită cu un praf roşu, iar pământul străzii era roz. Hape-nakht se aşeză respirând greoi. – E un semn al cerului totuşi, murmură el. Ptahmose se întrebă pentru cine. Furtuna putea fi rea pentru unul şi bună pentru altul. Încercarea de a filosofa nu putea alunga însă
115
spaima celui care era, la urma urmei, şeful lui şi care avea ideea lui fixă. Ptahmose ştia că astfel de fenomene aveau loc mai ales primăvara, dar era inutil să le împărtăşească şi altora ştiinţa lui. Mai erau două zile până la serbarea dată în cinstea lui Osiris. Ptahmose se duse pe şantier şi-i găsi pe muncitori îngrijoraţi. Aşezat pe o piatră, Pikhare îşi ştergea faţa cu un burete şi, când îl văzu pe Ptahmose, îi aruncă o privire sticloasă. Isar veni să-i spună că şi pentru ai lui voalul roşu era un semn al cerului. Ptahmose îi arătă zidurile albe care absorbiseră particulele roşii devenind rozalii, apoi pământul, lemnul, molozul, acoperite toate de o pulbere fină roşie. – Praf din deşert, explică el calm. – Un semn al cerului, repeta Isar. Pentru oamenii ăştia, cerul nu face altceva decât să trimită semne, gândi Ptahmose. Numai de n-ar face un gest decisiv! Fortul era aproape terminat. Zidarii şi tâmplarii montau uşile, se tencuia antablamentul spaţiului pentru rond, se căra molozul, care era strâns în grămezi în exteriorul zidurilor. Militarii inspectau deja locul însoţiţi de arhitecţi. A doua zi, la aceeaşi oră, cu siguranţă fatidică, oraşul fu din nou tulburat. Patru crainici urcaţi în două care trase de cai suri şi conduse de câte un vizitiu, străbătură strada principală, cea care mergea din sudul în nordul oraşului, sunând din trompetă. Oamenii ieşiră în stradă. Ce se putuse întâmpla? Cine erau aceşti crainici ai gloriei? Alţi patru trompetişti, urcaţi şi ei pe care, veneau în spatele primilor, cufundând strada într-o zarvă care alunga păsările din drumul lor. Oamenii se pregăteau să asiste la încă o minune. Sosi o fanfară de douăzeci de muzicanţi - trompetişti, cântăreţi la chimvale, sistre şi tambururi - producând un zgomot puternic ritmat, care cu greu s-ar fi putut numi muzică, fiind mai degrabă un tărăboi organizat. Carele, zdruncinate penibil de-a lungul străzii, se grăbiră să se alinieze pe străzile adiacente, urmărite de biciurile, ghionturile şi înjurăturile gardienilor. Grupuri de gură-cască se strângeau de o parte şi de alta a străzii.
116
La Avaris nu se mai văzuse niciodată ceva asemănător. Cincizeci de lăncieri veneau călare, în ţinută de ceremonie, cu ţintele de bronz scânteind pe jambiere, cu piepturile lucind în soare şi împodobite cu pectorali de bronz şi cu pietre albastre. Apoi veni o altă fanfară. Într-un sfert de oră nu mai rămase nici un bărbat şi nici o femeie pe la casele lor. Aerul răsuna de vacarmul ritmat al muzicanţilor. De la terasa cea mai înaltă a templului, în nordul străzii, câţiva preoţi urmăreau impasibili spectacolul. Doar ei puteau vedea cortegiul care venea în urma primelor detaşamente, strălucind în ceaţa argintată ridicată de copitele cailor, şi care era mai important decât cel care ajunsese deja în oraş şi care se aranja pe esplanada de la capătul străzii. Cincizeci de arcaşi, călare pe cai negri, veneau la trap, rigizi ca statuile, cu mâna stângă încleştată pe arcuri, cu dreapta pe tolbe, neţinându-şi echilibrul decât prin forţa coapselor lor aurite şi lucitoare. Puterea şi teroarea încarnate. În urma lor, o altă fanfară umplea aerul cu sunetele ei stridente. Apoi un nou vuiet infernal: şase care de bronz, cu roţi strălucitoare, cu câte trei ofiţeri, trase de câte doi cai. Urma un car în care se afla un singur om, un om tânăr, gol până la brâu, îmbrăcat cu o perizoma scurtă, cu fruntea strânsă în bandoul de aur al şefului armatei, surâzând precum statuile zeilor dintr-un templu. Emoţia se dezlănţui, izbucniră aplauze şi vivat-uri, unele nu prea înflăcărate, căci, ce-i drept mulţi dintre oamenii din Avaris crezuseră că e regele, când, de fapt, era prinţul regent, Ramses. Cincizeci de cavaleri încheiau cortegiul care defilase aproape o oră. Cu două ore înainte, emisari speciali veniţi de la Memfis alertaseră toţi înalţii funcţionari şi toate notabilităţile din Avaris: de la marele preot la şeful jandarmilor, de la subnomarh la intendentul domeniilor, de la comandantul garnizoanei la directorul trezoreriei oraşului; şi, bineînţeles, singurul membru al familiei regale aflat în misiune la Avaris, Ptahmose. Toţi
117
aceşti oameni au fost aranjaţi pe esplanadă, la umbra imenşilor baobabi, după un protocol fixat de şeful ceremoniilor de la curtea din Memfis şi aplicat cu vigilenţă de un delegat special. Primul rând al excelenţelor desemnate să-l primească pe regent era format din marele preot, subnomarhul, un om pe care Ptahmose nu-l văzuse niciodată şi care era judecătorul şef al nomei de la Avaris, subdirectorul documentelor regale, Hape-nakht, Ptahmose şi comandantul garnizoanei. Spre dezamăgirea lui, preotul-lector Shu-enshi se afla în al doilea rând, în spatele lui Ptahmose. În timp ce membrii cortegiului militar se aliniaseră de o parte şi de alta a esplanadei într-o ordine riguroasă, cei ai comitetului de primire vorbeau între ei, cu prudenţă, despre vizita surpriză a regentului. Marele preot se înclină un pic pentru a-l zări pe Ptahmose şi îi aruncă un zâmbet formal. – lată şi ziua cea mare, zise el cu un aer suficient. – O zi cu adevărat fastă, răspunse Ptahmose. – Rămâne de văzut, spuse marele preot. Cerul ne-a vorbit deunăzi. – Eu n-am auzit nimic, murmură Ptahmose. Subnomarhul îşi luă un aer jenat şi dispreţuitor. – Dar toată lumea a văzut, se amestecă în vorbă comandantul garnizoanei. Graţie prinţului, fortul este terminat, ceea ce nici nu îndrăzneam să visăm până acum, schimbă el subiectul. Astfel cele două tabere fură oarecum împăcate. Hape-nakht remarcă că se lăsase o linişte ciudată. Nimeni nu mai îndrăznea să se mişte. Ramses sosea în sfârşit. Doi ofiţeri îi ţineau cAli. Alţi doi îl ajutară să coboare din car. Garda lui personală, formată din zece oameni, se alinie şi îl urmă până la comitetul de primire. El cuprinse o clipă cu privirea întreaga adunare, apoi înainta spre marele preot care îi recită un compliment de primire. Subnomarhul se lansă într-un lung discurs despre decesul nefericit al superiorului său şi despre onoarea nesperată care i se făcea de a-l primi pe regent. Judecătorul şef declară că vede în
118
persoana regentului întruchiparea justiţiei regale. Spre surprinderea lui Ptahmose, Hape-nakht fu destul de discret, în ceea ce-l priveşte, Ptahmose n-avea nimic de spus. Îl privi pur şi simplu pe Ramses în faţă şi acesta îl cuprinse în braţe. A fost singura îmbrăţişare pe care a dat-o cu această ocazie. Comandantul garnizoanei fu scurt. – Stăpâne, căpitane, bucuria mea este mare. Onoarea pe care ne-o face venirea ta coincide cu terminarea fortului, întoarse capul spre Ptahmose şi se pregătea să-şi continue discursul, când fu oprit cu un gest al mâinii. – Ştiu, i-o tăie Ramses. Şi îl însărcina pe subnomarh să-i prezinte restul notabilităţilor. Ptahmose întoarse capul şi-i văzu pe marele preot şi pe subnomarh consternaţi. Reflectă repede la acel scurt “Ştiu” al lui Ramses. Regentul era informat asupra evenimentelor. Avea aşadar spionii lui. Instinctiv Ptahmose privi la Hape-nakht; acesta îşi ridică ochii spre cer. Ce lume! Ptahmose îşi înăbuşi un zâmbet. Cu vocea lui sonoră, Ramses declară că vizita sa era motivată de interesul manifestat de regele divin faţă de Egiptul de Jos'. Regele divin hotărâse ca fiul său, regentul, să prezideze serbarea închinată lui Osiris la marele templu din Avaris. Această hotărâre era simbolică, regele hotărându-se să acorde acestei ţări şi mai multe binefaceri decât îi acordase până acum. El, regentul regatului, venise deci la Avaris pentru a prezenta înalţilor funcţionari proiectele guvernului regal. În a şaptea oră a serii va avea loc un banchet, anunţa delegatul cu protocolul, enumerând numele celor care erau invitaţi. Regentul dădea audienţe a doua zi, după încheierea celebrării lui Osiris. Până atunci regentul regelui divin se va odihni la reşedinţa lui. – Ce reşedinţă, stăpâne? Îl întrebă Ptahmose între patru ochi. – A ta, Ptahmose, zise Ramses zâmbind. Locuinţa ta a fost terminată, nu ştiai? Dacă nu te superi, o să stau în ea două zile.
119
Exista deci uneori şi ceva fericire în lume. Sau cel puţin, ceva distracţie. Oficialii se răspândiră, fiecare spre calul lui, subnomarhul, marele preot şi preotul lector Shu-enshi aparent îmbufnaţi. Urcând pe calul său, Ptahmose îşi aminti, fără nici un motiv cuvintele lui Lumi: Domnul şi-a plecat privirea asupra ta. 17 Marea Ramses lovi un perete cu palma şi se întoarse spre arhitectul şef. – Vreau ca locul să fie complet închis, spuse el. Este deschis în spate. La prima ofensivă, duşmanii pot pătrunde aici. Arhitectul încuviinţă, puţin intrigat. Regentul nu putea fi contrazis. – Nu e un reproş, arhitectule. Trebuie ca fortul să poată rezista, chiar dacă este asaltat din toate părţile. – Am urmat planurile aprobate de Excelenţa Voastră. – Ştiu, ştiu. Dar m-am răzgândit. Vreau un loc închis. Era fără replică. Ptahmose, care însoţea micul cortegiu de militari la inaugurarea fortului, se minună de autoritatea unchiului său. Imediat după sfârşitul serbării lui Osiris, se duseseră toţi pe şantier. – Garnizoana va putea totuşi să se instaleze aici în timpul lucrărilor? Întrebă comandantul. – Desigur, spuse Ramses. Arhitectule, vreau în centru o clădire mai înaltă decât zidurile fortului. Trebuie să fie o clădire locuibilă, cu un turn de pază în vârf. Să aibă scară interioară. Şi mai vreau bineînţeles un puţ şi magazii de provizii în incintă. Şi un staul. Acest loc trebuie să servească drept model pentru toate celelalte forturi pe care am de gând să le construiesc în Egiptul de Jos.
120
– Este o lucrare mare, domnule regent, zise arhitectul. Dublă faţă de cea pe care am făcut-o. – Este o lucrare necesară, răspunse Ramses coborând scara incintei. Îi aruncă o privire lui Ptahmose. Totul era hotărât, întoarcerea lui la Memfis nu mai era valabilă. Ptahmose avu sentimentul că Ramses îl îndepărta în mod voit de cercurile puterii. Era un exil magnific, chiar triumfător, dar totuşi un exil. Nu putea să spună nimic, îşi îndeplinise misiunea, fusese recompensat prin onoruri în timpul protocolului, îmbrăţişare publică, respingerea implicită a adversarilor săi, o reşedinţă princiară, o listă civilă pe măsura rangului său; dar era în mod elegant exilat. – Prinţul Ptahmose, începu Ramses contemplând noul portal, a supravegheat terminarea acestor lucrări cu grija şi promptitudinea conferite de misiunea regală pe care o avea. Data inaugurării construcţiei o dovedeşte. Îl însărcinez să supravegheze şi noile lucrări de completare a fortului. Apoi urcă pe cal şi plecă urmat de escortă într-un imens nor de praf. Ptahmose obţinu o audienţă după-amiază şi ea avu loc în casa care îi era destinată şi pe care şeful şantierului, învăţând din păţaniile lui Pikhare, o terminase cu o repeziciune lăudabilă. Ptahmose n-avu timp pentru discursuri lungi. – Ştiu tot, spuse Ramses. Administraţia fiscală instrumentează începând din această dimineaţă cazul familiei lui Pikhare. Ai făcut bine că ai fost ferm cu el. Este un netrebnic corupt, care era mână în mână cu Horw-amon. Familia acestuia a venit să-mi ceară autorizaţia de a institui un cult în amintirea lui. Am refuzat. Mai mult, toţi membrii familiei sale sunt excluşi din administraţie pentru zece ani. L-am asigurat pe noul nomarh că ai sprijinul meu. Ramses se întrerupse o clipă şi rămase cu privirea pierdută spre uşa care dădea spre grădină.
121
– Oamenii din Egiptul de Jos au uitat, se pare, că există un control de la centru, trebuie să le reamintesc acest lucru. Vom dezvolta ţara asta. Folosindu-ne nu de asentimentul, ci de supunerea lor! Ptahmose se întrebă ce anume îl iritase într-atât pe regent. Poate alte rapoarte cu privire la corupţia lui Horw-amon? Privirea lui Ramses reveni asupra lui Ptahmose, tonul era mult mai calm. – Marele preot şi preotul lector au venit să mă plictisească cu recriminările la adresa ta, susţinând că venirea ta şi metodele pe care le foloseşti provoacă dezordine în oraş. Le-am răspuns că ar trebui să se bucure de faptul că autoritatea ta nu este şi mai mare. Nu pot să-i destitui. Sunt corupţi, o ştiu. Dar vor fi liniştiţi şi prudenţi în ceea ce te priveşte, asta ar trebui să fie de ajuns. Arhitectul şef şi cei doi asistenţi ai lui nu mai încetează cu laudele la adresa ta. Hape-nakht a înregistrat un înscris care îţi va fi comunicat chiar astăzi şi prin care vei fi numit imediat intendent general al construcţiilor regale în Egiptul de Jos. Lista ta civilă se dublează: vei avea o mie de debeni şi doisprezece servitori. Se întrerupse şi îl privi din nou pe Ptahmose, ca şi când aştepta ca acesta să spună ceva. Dar Ptahmose nu putu să scoată nici un cuvânt. La ce bun? Înainta câţiva paşi şi-i sărută mâna lui Ramses. – Sese, ce mai face mama? Întrebă. – Foarte bine, răspunse Ramses. Poate vii s-o vezi la Memfis, luna viitoare. Meşteşugite cuvinte! Ptahmose făcu o plecăciune. Şambelanul îl conduse la uşă. – Ptahmose! zise Ramses cu un aer amuzat. Ce e cu povestea aia de asasinat nereuşit? Ptahmose povesti cum, plin de bănuieli după vizita lui Shu-enshi, s-a prefăcut că se culcă, a pus o cuvertură sub cearşaf în locul său şi el s-a ascuns sub pat. Ramses izbucni într-un râs nebun care sfârşi prin a-l molipsi şi pe şambelan.
122
– Trebuie să-i povestesc şi regelui! strigă el. Dar era nerăbdător să afle urmarea. – l-ai înfipt pumnalul dintr-o lovitură? Chiar voiai să-l omori? – Trebuia să omor pe unul din ei, răspunse Ptahmose. El nu voia să mă ucidă? Ramses clătină din cap. – Horw-amon a făcut bine că a murit singur. Oricum l-aş fi decapitat! Să încerce să asasineze un trimis al regelui! Asta fusese tot. Ptahmose se trezi afară, în briza parfumată de florile lăţoase ale salcâmilor. “Exilul...” murmură. De fapt, l-au exilat între cei din neamul apiru. Solitara putere regală împotriva unui duşman omniprezent, însăşi natura umană! Dar la urma urmei, soarta lui era totuşi mai de invidiat decât a celorlaţi. Urcă pe cal, fără să ştie unde merge. Atunci îi veni în minte marea. Trimise servitorii acasă şi le spuse celor doi lăncieri: “Către nord!” Plecară la trap uşor. Apoi Ptahmose ţâşni în galop, devansându-i pe lăncieri, încântat să poată renunţa în sfârşit la mersul regulamentar. Era bun călăreţ: după o oră, zări în sfârşit, dincolo de ultimele câmpuri şi dincolo de plantaţiile de palmieri, incredibilul. O linie albastră care se întindea de la stânga la dreapta, la infinit. Şi cu cât se apropia, cu atât se dovedea mai incredibilă. Avea, de fapt, culoarea unui lapis lazuli mai deschis. Era adevărat că valurile erau încoronate de spumă albă. Încercă în mod ridicol să-i găsească o limită, dar ştia că nu are aşa ceva. În depărtare, ca nişte insecte aventuroase, trei sau patru vapoare de pescuit, păreau nişte fluturi rătăciţi. Izbucni în râs. Lăncierii păreau stupefiaţi. Veneau de la Memfis şi nu văzuseră nici ei marea niciodată, iar acum îşi umpleau ochii de necunoscut. Ptahmose îşi aruncă perizoma şi pumnalul şi înainta gol în acest element necunoscut. Un val îl răsturnă făcându-l să râdă. Gura i se umplu de apă şi era într-adevăr sărată, după cum se spunea. Nu ştia să înoate, călca pe fundul nisipos, se băga cu capul sub apă ţinându-şi respiraţia
123
şi văzu că într-adevăr adâncimea creştea cu douăzeci, treizeci de coţi faţă de ţărm. Legenda era adevărată. Incapabil de a se ţine pe picioare în această lume mişcătoare, se lăsa pătruns de sentimentul ciudat că devenea nou şi curat. Şi fără vârstă. Ieşi din apă, îşi stoarse părul şi se aşeză pentru a se usca la soare în timp ce lăncierii, urmându-i exemplul, se aruncau şi ei în apă. Care este zeul mării? se întrebă. Oricât se gândi, scormonind în memorie, pe listele de zei şi zeiţe pe care le enumera altădată Amsetse, nu găsi nimic. La nord infinitul, la sud puterea. Era un prizonier de lux. Se îmbrăcă gânditor. Tinereţea lui lua sfârşit. PARTEA A DOUA FURIA
1 Miriam Scribii notau pe foile de papirus psalmodiind: “Două sute de legături de legume...” Unii sclavi înghesuiau lângă zidul secretariatului salate, pere, cepe, alţii descărcau afară marfa de pe măgari. Un scrib număra pachetele. “Doisprezece saci de grăunţe...” Grâul era ambalat în saci de cânepă din care ieşea un praf sufocant. Un nor gros plutea în marea sală a secretariatului. Cei şase scribi ai secretariatului direcţiei construcţiilor regale protestară: “Cântăriţi afară! O să murim aici!” într-adevăr, de fiecare dată când cei doi sclavi însărcinaţi cu cântărirea mai puneau câte un sac pe enorma
124
balanţă, înainte de a-l depozita la perete, lângă legume, un nor de praf se ridica. “Greutate regulamentară!” striga scribul care cântărea, cu părul deja alb de praf. “Cinci bucăţi de carne de vacă...” “O sută zece păsări vânate...” Mâncarea destinată personalului şantierelor trebuia înregistrată la direcţia construcţiilor regale, înainte de a fi expediată în antrepozitele adiacente. O sarcină în plus pentru administraţia construcţiilor. “Foarte bine, spuse subşeful scribilor. Şi dacă măgarii sunt aici, încărcaţi grâul pentru a fi expediat la pitar. Carnea şi legumele vor fi duse cu convoiul direct pe şantierul de nord “. – Măgarii au sosit, anunţă unul din sclavi din pragul uşii. – Ce de muşte! se miră Ptahmose intrând în secretariat. Toţi se întoarseră spre el, oprindu-se pentru o clipă din lucru. Era un pic mai împlinit la trup, cu barba mai deasă şi arămie şi cu privirea mai întunecată. Avea douăzeci şi trei de ani. Roiuri de muşte invadaseră într-adevăr secretariatul, atrase de mirosul de carne. Ptahmose îl chemă pe unul din sclavii nubieni, un negricios filiform şi vioi, pe care-l răscumpărase de la stăpânul lui pentru a-l salva de tratamentul dur care i se aplica. Puştiul veni spre el cu faţa plină de adoraţie. – Mai întâi vreau să vânezi muştele cu evantaiul mare din colţ. Apoi, vreau să aprinzi lemnul de Punt şi frunzele de eucalipt din vasul cel mare de acolo, de jos. Micuţul sclav se execută imediat, agitând cu îndemânare evantaiul din frunze de palmier şi făcând “şşşuu”, aşa cum îl învăţase stăpânul lui adorat. În câteva minute muştele fură date afară din cele şase camere adiacente ale secretariatului. Apoi un fum parfumat se răspândi în camere, mergând dintr-una în alta ca un şarpe lung; albăstriu. – Vreau ca bucăţile de carne de vită să fie acoperite cu o pânză şi să rămână acoperite în timpul transportului. Muştele pot depune ouă, îl lămuri Ptahmose pe şeful scribilor. Să fie o pânză de cânepă, care lasă totuşi să intre aerul.
125
– E carnea pentru muncitori, răspunse acesta. – Un motiv în plus. Muncitorii bolnavi nu fac decât să ne întârzie lucrările. Data viitoare, vreau ca grâul să fie livrat cu o săptămână înainte. Pitarul va avea astfel timp să-l macine şi să facă pîinea. Când grâul este livrat o dată cu alimentele perisabile, suntem constrânşi să organizăm două convoaie pentru acelaşi şantier. Nu este economic. Ptahmose se întoarse în grădină admirând rodierii încărcaţi de fructe care ieşeau în relief ca nişte incrustaţii pe pereţii proaspăt văruiţi. Cele două pisici, pe care le luase de la Hape-nakht când se mutase în noua locuinţă, întemeiaseră o familie, erau opt acum. Ptahmose alese un pisoi galben cu ochi de aur. Cu el în braţe, traversă zona plantată cu asfodele, înconjură bazinul cu apă unde lotuşii îşi etalau sânii de fecioare şi intră în bucătăria aflată în cel de-al doilea corp al clădirii. Văzându-l cum se uita prin încăpere, bucătarul îl întrebă din priviri ce vrea. – Caut un coş mare, zise Ptahmose. Vreau şase pâini, o gâscă jumulită, un sac de bobi şi o legătură de ceapă. Bucătarul se execută şi umplu coşul cu alimentele cerute. Ptahmose puse pisoiul deasupra şi se îndreptă spre grajduri. Se duse la calul său, oprindu-i cu un gest pe grăjdarii care aveau de gând să-i alerteze pe lăncieri pentru a-l escorta. – Nu-i nevoie, nu lipsesc mult. Îi susţinură piciorul ca să poată urca pe ca13 şi reuşi asta fără ca motanul să se sperie. Plecă la trap spre sud şi ajunse după puţin timp într-un sat apiru. Pisoiul privea speriat, când în stânga, când în dreapta, în timp ce Ptahmose îl mângâia pentru a-l linişti. Se opri în faţa unei case situate puţin mai într-o parte faţă de celelalte. Pe frânghie atârna un cearşaf. Doi copii îi ieşiră în întâmpinare râzând şi strigând. Ieşi şi o femeie şi, înainte de a descăleca, el îi întinse coşul. Femeia era puţin mai în vârstă ca el. Când văzu pisoiul, zâmbi. – Cu el, spuse Ptahmose, vei scăpa de şoareci. Dacă nu-i prinde chiar de la început, dă-i totuşi să mănânce, ca să nu plece.
126
Pisicile mele omoară şoarecii, dar nu-i mănâncă. Au gusturi rele. Închide-l în casă ca să nu-l prindă uliul sau nevăstuica. – O gâscă, se bucură ea, uitându-se în coş. Va fi sărbătoare. Ea întinse obrazul şi el i-l sărută. Copiii, care nu văzuseră ce era în coş din cauza înălţimii lor, începură să strige în ebraică: “O gâscă! O gâscă!” Apoi se năpustiră asupra pisicii, pe care o copleşiră cu dezmierdări şi mângâieri. Femeia intră să pună bine gâscă, bobii, pâinea şi ceapa. Apoi reapăru în prag. – Vrei să intri? Am vin de palmier. – Nu, am venit doar să te văd. Soţul tău e bine? – Lăudat fie Domnul, răspunse ea. E rezistent. A avut ceva probleme cu ochii din cauza prafului, acum câteva zile, dar i-a trecut cu apă de muşeţel. Ptahmose dădu din cap, în semn că a înţeles. – Dacă Aaron ar fi aici, suspină ea. – O duce bine la Memfis. Acolo e contramaistru. Aici contramaiştri sunt doar egiptenii. – Asta nu mă încălzeşte cu nimic. – Ştiu, Miriam. A trecut ceva timp de când eşti aici. Ţi-am construit casa asta. Dar nu sunt regele Egiptului. – Un prinţ n-are dreptul să-i construiască o casă şi fratelui? – E mai bine să nu fac prea mult dintr-o dată. – Dar o să-l aduci şi pe el aici, nu? – O să-l aduc. Ţi-am promis. – Nici măcar nu vorbeşti limba tatălui tău. Ptahmose se simţi dintr-o dată agasat. – O învăţ. Şi-apoi, n-am nevoie de ea. Dacă aş fi de-al vostru, n-aş mai putea face nimic pentru voi. Asta n-ar folosi nimănui. – Atunci ce-i de făcut? – Nu ştiu. Mai sunt multe lucruri de făcut. – Nimic nu se va schimba niciodată, gemu ea. – Totul se schimbă mereu, Miriam. Mai ales când nu te aştepţi.
127
– Au trecut şapte ani de când eşti aici. Nu m-ai adus decât acum trei luni. Timpul trece. Domnul ne-a uitat. Vocea îi era sumbră, ameninţând să se transforme în plâns şi lui nu-i plăceau lacrimile. Nu venise cu cele câteva cadouri decât din cauza legăturii de sânge, în amintirea acelui moment penibil când micuţa sălbăticiune care era pe-atunci îi dăduse vestea morţii tatălui său. Dar, cu siguranţă, ea nu era sora la care visase altădată, confidenta, complicea... Pe scurt, cea care poate înlocui o nevastă, aşa cum trebuia să fie o adevărată soră. Se îndreptă spre cal, gândindu-se că-i suporta de prea multe ori lamentările. Ea se repezi să-i aducă un taburet pentru a putea urca şi când fu în şa, îi aruncă o privire plină de reproş. – Trăieşti cu femeia aia. – E o concubină. – Care ţi-a dat copii. – Femeile asta fac, copii, răspunse el luând hăţurile în mâini. – Nu pot veni să te văd... Femeia aia... El făcu o tură prin faţa casei, urmat de copiii care ţineau pisoiul în braţe, ca pe un frate mai mic. – Gândeşte-te la Aaron! strigă ea în timp ce pleca. El dădu din cap şi o luă din loc repede. Un acces de furie îl cuprinse. Femeile n-aveau niciodată pentru bărbaţi decât reproşuri? Ce-ar fi vrut? Să renunţe la funcţiile lui pentru a se angaja ca muncitor? Să se-nsoare cu o apiru şi să devină astfel cumnatul sau nepotul unuia dintre proprii lui muncitori? N-avea nimic în cap? Ce se va întâmpla atunci când va veni şi Aaron la Avaris ca să-şi ceară drepturile! 2 Iarăşi marea Unde se ducea prinţul atunci când dispărea de unul singur? Asta era întrebarea pe care şi-o puneau uneori cei ai casei şi cei de la secretariat. Căci Ptahmose dispărea din când în când, în
128
timpul dimineţii, când treburile administraţiei i-o permiteau. Pleca departe, pentru că îşi lua calul, şi se întorcea având un aer senin şi absent în acelaşi timp, cu o mască asemănătoare unei statui care se preface că priveşte, dar a cărei privire este interioară. Hape-nakht, care îl văzu într-o după-amiază la întoarcerea dintr-o astfel de escapadă, se îngrijoră. Nu cumva luase o doză prea mare de kat? Toată lumea consuma aşa ceva la Avaris, ca peste tot de altfel, pentru a scăpa de plictiseală, încercă aşadar să-şi dea seama dacă pupilele îi erau micşorate, cum se întâmpla imediat după consumarea frunzei de Nubia. Era bolnav? Nici vorbă, arăta bine la faţă, era vioi. Hape-nakht venise să-i vorbească despre o problemă legată de construcţia forturilor din oaze. Ptahmose nu scosese nici un cuvânt. Urmase o linişte derutantă. – Ce-ar trebui să fac, după părerea ta? Întrebă Hape-nakht, deconcertat. – Regentul are dreptate, răspunse în cele din urmă Ptahmose, fără să-şi întoarcă faţa, cu mâinile pe coapse. Este absurd să trimiţi alimente în oaze. Trebuie ca'soldaţii garnizoanei să fie autonomi. Aşa că e mai bine să se construiască acolo cuptoare pentru pâine, abatoare şi cărămidării. Vocea îi era serioasă, calmă, clară, dar ciudată, sepulcrală. După o clipă adăugă: – Trebuie dezvoltate grădinile de zarzavat, culturile de cereale şi creşterea animalelor care nu sunt practicate în aceste oaze decât într-un mod primitiv. Simţindu-se cam rău, Hape-nakht se ridică să plece. – Soarele fie cu tine, îi spuse Ptahmose conducându-l. Era adevărat că spontaneitatea, chiar impetuozitatea, de care Ptahmose dăduse dovadă la sosirea lui Avaris nu mai erau decât o amintire. În momentele lui cele mai familiare, era grav, în altele, absent. Era de multe ori chiar absent fizic. Buto nu-l mai vedea deloc după cină, pentru că dispărea. Aşa că ea culca copiii şi stătea de vorbă cu doica şi cu nevestele slujitorilor. Ajunsese şi
129
ea să bârfească. Sau lua de la ele tot felul de reţete de magie, pentru a avea sânii mai tari, de exemplu. Era o adevărată nebunie ce puteau egiptenii să facă prin magie! Când Ptahmose se întorcea, ea era cel mai adesea adormită. N-o mai trezea, avea camera lui, astfel că dimineaţa, când ea deschidea ochii, era deja sculat şi îşi termina micul dejun în grădină. Îl lua pe băieţelul lui de trei ani pe genunchi şi îi desfăcea o smochină. Unde putea să meargă? Zvonurile ajunseră la urechea lui Hape-nakht. Subdirectorul documentelor regale era însărcinat să afle cât mai multe despre viaţa privată a notabilităţilor din Avaris şi să-i trimită regentului cât mai multe informaţii prin curier secret. Hape-nakht puse deci un spion să-l urmărească pe Ptahmose. Omul se prefăcea că lucrează alături de grădinarii care se ocupau de grădina de zarzavat creată de prinţ pentru uzul lui personal, la cincizeci de coţi distanţă de casă. Într-o dimineaţă, când Ptahmose părăsi secretariatul pentru a merge să-şi ia calul, spionul îşi luă şi el măgarul şi îl urmări mai bine de o oră până la întoarcerea acasă. A doua oră după crepuscul, se prezentă la Hape-nakht. Subdirectorul nu-l lăsă să aştepte, îl primi într-unul din birourile goale ale secretariatului său. Spionul avea un aer încurcat. – Deci? Întrebă Hape-nakht. Ai aflat unde se duce? – Da, răspunse spionul. Merge la mare. – La mare? – Da, la mare. Se duce cu calul până la ţărm şi rămâne acolo. – Rămâne acolo? Cum adică, rămâne acolo? În picioare? Aşezat? Cu cine e? Ce face? – Nu face nimic. Stă jos şi priveşte marea. Hape-nakht îşi frământă bărbia şi îşi miji ochii cu un aer de şmecher. – Şi după aia? Întrebă. – După aia, nimic. A urcat pe cal şi s-a întors aici. E la el. Tocmai îşi ia cina. – Cu cine a vorbit?
130
– Cu nimeni. – Cu nimeni? Cât timp a stat în faţa mării? – Mai bine de două rotaţii pe cadranul solar. – A stat două ore în faţa mării, fără să vorbească, şi apoi s-a întors aici? – Exact. – Mă iei drept un imbecil? – Taie-mi nasul şi urechile, dacă ceea ce spun nu este absolut adevărat. – Te-a văzut? – N-a avut cum să mă vadă. Am mers la cinci sute de coţi în urma lui. – Nu s-a oprit nici măcar să bea ceva? – Avea o ploscă agăţată de şa. A băut din ea. Hape-nakht se foi pe scaun. Era într-adevăr o poveste extraordinară. – Să treci mâine pe la secretariat să-ţi iei cei zece debeni de marfă, aşa cum ne-am înţeles. – Vreau pânză. – Vei avea pânză, zise Hape-nakht împingându-l afară. Apoi începu să-şi frece din nou-bărbia. Povestea asta nu stătea în picioare. Ptahmose îl cumpărase probabil pe spion. Mâine va recruta altul. Două zile mai târziu, al doilea spion dădea un raport aproape identic. Hape-nakht nu mai avea somn. Ce putea să facă prinţul Ptahmose, directorul construcţiilor regale, contemplând marea timp de două ore, singur şi fără să spună un cuvânt nimănui? Dacă ar trimite un raport scris despre asta la Memfis, regentul i-ar pune chiar propria minte sub semnul întrebării. După trei zile, pentru a se simţi cu inima uşurată, Hape-nakht se hotărî să-l spioneze chiar el pe Ptahmose. Postă un al treilea spion în faţa casei lui Ptahmose şi îl însărcina să vină să-i spună imediat ce o să-l vadă pe Ptahmose plecând singur, pe cal, pe drumul dinspre nord. În fond, nu exista decât un singur drum de la Avaris spre mare şi chiar dacă
131
Hape-nakht pleca mai târziu, tot sfârşea prin a-şi ajunge din urmă vânatul. Patru zile mai târziu, spionul veni la el gâfâind: prinţul plecase. Lăsându-şi baltă treburile, Hape-nakht alergă la catârul lui şi porni pe urmele lui Ptahmose. Merse la trap până ce văzu, puţin după ieşirea din Avaris, un cal şi silueta lui Ptahmose. Hape-nakht îi lăsă călăreţului un avans de o sută de coţi. Într-adevăr, Ptahmose părea să se îndrepte spre mare; până aici spionii nu minţiseră. Când ajunseră în apropierii mării, acolo unde nu mai erau nici sate, nici plantaţii, ci doar mici pâlcuri de pădure alternând cu mlaştini sălcii, Hape-nakht îşi legă catârul de un copac şi o luă cu precauţie pe jos până la tufişurile de pe ţărm. Înainta cu paşi de lup şi-l văzu pe Ptahmose care tocmai se sprijinea de o creangă de copac ca să coboare de pe cal, apoi îşi legă animalul şi merse încet spre mare. Şi aşteptă. Aşteptă, după cum spusese şi spionul, aproape două ore. Cu toate simţurile la pândă, el observă acest personaj în mod cert enigmatic. Tot ce a văzut, a fost cum Ptahmose, aşezat cu faţa la mare, părea să respire puternic, mai puternic decât normal. Altfel, nu făcea nimic, absolut nimic. Ptahmose îşi luă în cele din urmă calul şi plecă, în timp ce Hape-nakht stupefiat de-a binelea, rămas cu buza umflată, nu se întoarse decât mult mai târziu, incapabil de a găsi o explicaţie pentru un astfel de comportament. Tot răul spre bine: nu mai avea de ce să trimită nici cel mai mic raport la Memfis. Prinţul mergea să respire aerul mării, şi atunci? El, Hape-nakht, era liber să creadă că Ptahmose înnebunise, dar nimic din comportamentul lui în cadrul direcţiei construcţiilor regale n-o dovedea, dimpotrivă. Administrarea acesteia strălucea datorită rigorii şi rapidităţii lui. Ceea ce Hape-nakht n-avea de unde să ştie, era că acest comportament îi fusese dictat de preotul decăzut Nesaton, primit în audienţă de Ptahmose. – Sfârşitul meu e aproape, zise acesta după ce Ptahmose îl invită în grădină şi îi aduse o carafă cu vin de palmier şi smochine.
132
Faţa bătrânului era aproape zâmbitoare sau poate rictusul morţii i se întipărise deja pe faţă? Chiar şi vocea îi era veselă. – M-ai salvat prin mărinimia ta şi eu n-am nimic să-ţi dau în schimbul ospitalităţii tale, pentru perizoma, pentru porumbeii fripţi, pentru pâinea, laptele şi vinul de palmier. Nimic, decât un strop de înţelepciune. Răsuflarea lui devenea tot mai sacadată. – Învaţă un lucru, căci am sentimentul că-l ignori: nici un om nu trăieşte fără sentimentul divinităţii. Cel care pretinde că face asta sfârşeşte prin a fi un animal inferior. Bătrânul lăsă aceste cuvinte să pătrundă în mintea lui Ptahmose şi, după o pauză, continuă. – Sângele tău se înfierbântă prea repede pentru că eşti tânăr. El creează valuri în capul tău, învolburându-ţi dorinţele şi regretele care te îndepărtează de ceea ce este esenţial, adică de acest sentiment al divinităţii de care îţi spuneam. Şi el nu se va naşte, dacă sufletul tău este, precum apele fluviului sau ale mării, mereu tulburat ba de una, ba de alta. Bătrânul luă o înghiţitură de vin de palmier. – Ptahmose, atâta timp cât nu vei fi pregătit să primeşti în tine divinitatea, nu vei fi decât jucăria întâmplării şi, mai rău, a propriilor tale dorinţe. Numai divinitatea poate să te ancoreze în realitatea invizibilă, care nu este nici viaţă, nici moarte, ci imanenţă. – Ce divinitate? Întrebase Ptahmose. – Nu contează numele ei, răspunsese Nesaton. Numele sunt creaţia limbajului nostru; divinitatea este una singură, imanentă, ea n-are nume şi nu poate fi numită. Ea există dinaintea cuvântului. Noi suntem cei care o materializăm prin limbaj. Mă înţelegi? – Vorbeşte şi te voi înţelege. – Dacă vrei să primeşti în tine divinitatea, trebuie mai întâi să renunţi la tot ceea ce ea nu este, adică sentimente şi griji legate de acţiunile tale. Trebuie să încerci să nu te mai gândeşti la nimic. Este secretul care i-a fost dezvăluit lui Akhenaton şi pe
133
care n-a ştiut să-l folosească. I-a dat un nume divinităţii pe care a simţit-o în el şi, ţi-am spus, numele n-au nici o importanţă. Aton sau Re, Osiris sau Seth, ceea ce este divin nu trebuie numit decât pentru spiritele inferioare. Eliberează-ţi spiritul, uită ce-ai făcut în timpul zilei, uită de viaţa ta, de ceea ce-ţi doreşti sau urăşti. Bătrânul îşi întinse braţul slăbănog spre platoul cu smochine, degetele lui pluteau pe deasupra fructelor, le mângîia, ca un fluture care caută un loc unde să se aşeze, şi luă una. O mancă încet, tacticos, după care continuă: – Pentru asta, trebuie ca şi corpul tău să fie în repaus. Aşezat sau culcat, dar în repaus, în întregime în repaus, fără dorinţa de face altceva. Eu prefer să fiu aşezat, dar poţi sta şi culcat, iar unii colegi de-ai mei pot practica acest exerciţiu chiar stând în picioare. Un corp susţinut de zece degete, o piele care nu simte decât aerul. Îţi ia ceva timp să înveţi asta, trebuie să iaşi creierul să se golească de toate impurităţile. Şi atunci... Nesaton păru să-şi piardă suflul, dar şi-l regăsi repede. –...Şi atunci trebuie să respiri. Profund, ca şi cum ai aspira tot aerul din jurul tău, umple-ţi pieptul ca şi când ar fi ultima gură de aer pe care o absorbi. Apoi expiră-l în întregime, fără să laşi în tine nici cea mai mică urmă, şi ia-o de la capăt. Dar de data asta, trebuie ca aerul să circule în interiorul tău. Trebuie să respiri din interior, prin stomac, înţelegi? Bătrânul îi făcu o demonstraţie şi Ptahmose văzu stomacul preotului mişcându-se, ca şi cum plămânii ar fi coborât până la el. – După un timp, o mare pace te cuprinde. Mai târziu, această pace se transformă în fericire. După şi mai mult timp, dispare şi fericirea şi întrezăreşti - nu, de fapt, nu întrezăreşti nimic pentru că vederea nu mai e în joc - te apropii de un sentiment al vieţii mult mai intens, mult mai profund, mult mai luminos... Te apropii de divinitate. Disciplina pe care ţi-o predau este alianţa cu divinitatea. Alianţa! Ptahmose fu străbătut de un fior. Era acelaşi cuvânt pe care îl folosiseră şi cei din neamul apiru. Ei spuneau că
134
Domnul lor încheiase cândva o alianţă cu primul lor şef, Avram. Nesaton întinse mâna spre un pahar cu vin de palmier. – Când practici în mod regulat acest exerciţiu, reluă el, când îl practici cu fineţe, fără să urmăreşti ceva anume, ci ca şi când ar fi un mod normal de viaţă, te apropii uneori de divinitate. Atunci nimic nu te mai atinge, nici chiar teama de moarte. Vei avea mult de câştigat din acest exerciţiu. – De ce? Întrebă Ptahmose fascinat. – Pentru că focul care este în tine te tulbură, aşa cum face apa să fiarbă. – Ce e rău e în a fi neliniştit? – Te epuizezi. Îţi consumi inutil energia interioară, sufletul oboseşte, devine melancolic. Cînd furia sau altă emoţie profundă te loveşte, mestecă câteva frunze de kat. Sau bea puţin vin de mac. Ptahmose făcu o grimasă. Vinul de mac era amar. – Trebuie să trăieşti fără foc? Întrebă el. – Nu, dar trebuie ca focul să vină de sus. Trebuie să fie focul divinităţii din tine, şi nu acela pământesc, spuse Nesaton luând o altă smochină. Ptahmose căzu pe gânduri. – Asta fac preoţii? Întrebă. Nesaton întârzie cu răspunsul. – Unii dintre ei. Dar nu în Egiptul de Jos. Eu am fost iniţiat la Abydos, în sud. Câţiva preoţi de acolo întreţin tradiţia, dar asta se întâmplă în sud. – Cum trebuie să fac? Întrebă Ptahmose. – Ai auzit ce-am spus. Reculege-te. Practică regulat controlul respiraţiei. Bătrânul preot îşi luă bastonul şi se ridică cu ajutorul lui Ptahmose. Puse mâna pe umărul acestuia şi spuse şoptit: – N-au vrut să te iniţieze, nu-i aşa? Asta pentru că tatăl tău este un apiru. Nu, nu protesta, ştiu, totul se ştie. N-au vrut să fii preot, ca să nu le dezvălui străinilor misterele lor. Dar tu nu eşti un străin oarecare, Ptahmose, o simt. Tu inspiri frică. Probabil că le-a fost frică de tine, acolo, la Memfis, din moment ce te-au
135
expediat aici. Simt însă că vei ajunge totuşi un şef. Şeful cui, nu ştiu. Al egiptenilor, nu prea cred. Al apirilor poate. De-aia te-am învăţat toate astea. – Dar este... este atât de uşor? se miră Ptahmose. Nesaton zâmbi. – Poate nu-i atât de simplu cum am rezumat eu, dar am spus esenţialul. Când pui laptele la fiert, substanţele esenţiale se ridică la suprafaţă, sub formă de cremă. Eu ţi-am dat crema. Prin practică, în timp, vei înţelege şi restul. Condu-mă. Ptahmose îi susţinu braţul până la uşa din spate, care dădea spre cîmp. Acolo, servitorii îi repartizaseră o cameră preotului decăzut. I-o dăduseră încă din prima seară, înainte chiar ca Ptahmose să le ordone. N-o făcuseră din cauza vârstei lui, nici din cauză că le-o ceruse stăpânul lor, ci din cauza autorităţii pe care bătrânul o degaja. O autoritate blândă şi irezistibilă. Când ajunseră la uşă, un servitor bătrân îl înlocui pe Ptahmose. “Alianţa...” gândi Ptahmose întinzându-se pe pat. Dar Hape-nakht n-avea de unde să ştie toate astea. 3 Un consul Noul nomarh, Setepentoth, era un om tânăr, slab şi pedant, aparţinând unei familii de notabili locali despre care unii credeau că se trage din hyksoşi. Dar bârfa asta nu mai era de mult băgată în seamă, mai ales când se ştia că familia cu pricina poseda două sute de mii de coţi pătraţi din cele mai bune pământuri din Deltă şi producea cele mai bune fructe din tot Egiptul. Ales de însuşi Ramses, Setepentoth auzise bineînţeles admonestarea indirectă cu privire la comportamentul predecesorului său faţă de Ptahmose. Acesta fusese numit de rege şi oricine îi punea beţe în roate, cum încercase defunctul
136
Horw-amon, răspundea în faţa regentului şi a regelui. Setepentoth ţinuse minte asta şi manifesta faţă de Ptahmose o curtoazie fără cusur, chiar dacă glacială. Îi adresa la marile sărbători urările regulamentare însoţite de fructe, rodii, curmale, smochine, struguri, în funcţie de ocazie, plus un ulcior cu vin de Deltă, din cel care era mai puţin scump; îi asigurase locul regulamentar în cadrul ceremoniilor care depindeau de autoritatea sa, dar se abţinea de la orice raport personal. Hape-nakht era în comparaţie cu el un prieten din copilărie. La un moment dat, pe unul din şantiere se ivi o problemă. Era un vast proiect stabilit de secretariatul nomarhului în colaborare cu cel al direcţiei construcţiilor regale. Proiectul consta în a dezvolta Avaris spre nord-vest, ceea ce presupunea exproprierea unui cartier până atunci depărtat de oraş şi ocupat de apiri, care aveau aici grădini de zarzavat mai mult sau mai puţin declarate, din care obţineau venituri şi ele declarate în mod aleatoriu. Proiectul nomarhului era justificat: acest cartier, numit în mod dispreţuitor “Groapa de gunoi apiru”, nu corespundea deloc oraşului Avaris, aşa cum se dezvoltase el de la venirea lui Ptahmose. Acest teritoriu liber, de care până şi poliţia avea repulsie, avea deja un aspect sumbru. Respingător în timpul zilei, îşi arăta adevărata faţă noaptea: În afara locuinţelor mizerabile, o adunătură de lupanare şi tripouri risipite pe terenurile virane unde mişunau şoareci de câmp, vulpi şi nevăstuici. Se spunea că se auziseră chiar şi urlete de şacali. Igiena era aici deplorabilă, existenţa acestui cartier nejustificându-se decât pentru apirii care nu plăteau nici o dare pentru pământ, îşi construiau cocioabele acolo unde li se părea lor că e bine, îşi cultivau castraveţi şi ceapă şi îşi creşteau gâştele şi găinile fără să plătească nimic fiscului. Indignarea egiptenilor nu era, de altfel, străină de hotărârea nomarhului de a distruge acest cartier: aceştia începuseră să se sature de favoarea ilegală pe care şi-o arogaseră aceşti apiri şi ameninţau să trimită un raport la Memfis.
137
Or, muncitorii apiru refuzau să se atingă de casele, cocioabele şi terenurile coreligionarilor lor, dintr-un motiv cât se poate de întemeiat: mulţi dintre ei aveau acolo bucata lor de pământ şi propriile lor barăci. Nici mustrările, nici ameninţările contramaiştrilor n-aveau efect. Secretarul nomarhului merse într-o dimineaţă să-i prezinte problema lui Ptahmose. Era o problemă spinoasă: şantierul proiectat de Setepentoth nu făcea parte dintre întreprinderile comandate de construcţiile regale, dar primise totuşi aprobarea şefului lor. Într-un fel, chiar autoritatea lui Ptahmose era pusă în joc. El îi spuse secretarului nomarhului că va merge pe teren şi va încerca să găsească o soluţie. Merse chiar a doua zi. Muncitorii stăteau la periferia “Gropii” mâncând pâinişoare umplute cu bob şi ceapă şi bând dintr-un ulcior vin de struguri sau poate de palmier. Contramaistrii nu se vedeau pe nicăieri. Bineînţeles că-l văzură pe Ptahmose cu garda lui, dar se prefăcură că nu-l observă sau îi aruncară câteva priviri piezişe. Îl cunoşteau de pe alte şantiere pe care acesta le vizitase. Ptahmose coborî de pe cal şi păşi pe terenul cu bordură al străzii care avea să se facă. – Aveţi un şef ? Întrebă el oprindu-se în dreptul unui grup. – Contramaistrii sunt plecaţi, răspunse muncitorul fără a se opri din mestecat. – Nu vorbeam de contramaiştri, ci de şeful vostru. Şi-ar fi dorit ca Lumi sau Issar să fie pe acest şantier, dar ei lucrau pe un altul, care se afla sub propria lui conducere. Un muncitor în jur de patruzeci de ani se ridică. Avea faţa contractată şi ochii injectaţi; era clar că nu ţinea la băutură. – Despre ce fel de şef vorbeşti? Întrebă el pe un ton arogant. Nici un şef nu ne va convinge să distrugem casele fraţilor noştri. – Ocupaţi ilegal aceste terenuri ale coroanei, spuse calm Ptahmose. Casele ridicate pe aceste pămînturi au fost construite ilegal. În plus, aţi dezvoltat aici culturi agricole pe care nu le-aţi
138
declarat şi pentru care, spre deosebire de ceilalţi oameni ai ţării, voi nu plătiţi nimic. – N-o să jucăm după cum ne cântă filfizonul ăsta! spuse un muncitor în limba apiru. – Nu sunt un filfizon şi n-am venit să vă cânt nimic, îi replică Ptahmose tot în apiru. Am venit să vă explic că vă aflaţi într-o situaţie care nu mai poate continua. Urmă o tăcere plină de stupefacţie. Era pentru prima oară când îl auzeau vorbindu-le limba şi o vorbea corect. Foarte puţini egipteni reuşiseră să-şi însuşească doar noţiunile elementare. – Cine vorbeşte în tine? Întrebă interlocutorul lui Ptahmose. Apirul sau trimisul regelui? Obrăznicia întrebării îl lăsă stană de piatră. – Dacă v-aţi afla într-un regat apiru, răspunse el, casele voastre ar fi distruse în aceeaşi zi şi de poliţie şi de armată. Pentru că nu există nici un regat fără justiţie. Vă aflaţi în regatul Egiptului şi sunteţi supuşi justiţiei lui. Liniştea era perfectă, aşa încât îl auziră toţi. – Şi dacă refuzăm? – O să-i pun pe muncitorii libieni să vă distrugă casele, sub supravegherea poliţiei. – Asta înseamnă război! strigă omul. – Iată de ce e mai bine să faceţi singuri asta, spuse Ptahmose pe acelaşi ton. Câteva femei ieşiră din cocioabe şi asistau la înfruntare de la distanţă. Una dintre ele ţinea în mâini o pasăre pe care o jumulea. Ptahmose se gândi la Miriam. Oare femeile erau acelea care îi împingeau pe bărbaţi la revoltă? – Dar unde să ne ducem? strigă omul agitându-şi cu vehemenţă braţele sub nasul lui Ptahmose. Unde să ne ducem? Vrei să dormim sub cerul liber? N-ai văzut în ce mizerie trăim? Vocea îi devenise ascuţită. – Întrebarea asta este singurul lucru interesant din tot ce mi-ai spus până acum, răspunse Ptahmose. Pot să vă aloc un teren nu departe de aici pe care să vă construiţi casele. Case mai
139
convenabile, în care copiii voştri n-ar mai risca să fie muşcaţi noaptea de şoareci de câmp sau de vulpi, iar voi aţi putea dormi fără să mai fiţi treziţi de strigătele din lupanare. – Unde? strigară în cor mai multe voci. – La Casa lui Sobk, pe drumul care duce la Şedet, răspunse Ptahmose. Era un cartier mărginaş, la est de Avaris, în apropierea a două sate apiru aflate mai la sud. Ei le ştiau de altfel: unul din sate era locuit de oamenii din tribul lui Efraim, celălalt de oamenii din tribul lui Simeon. – Voi cei de-aici sunteţi din tribul lui luda, nu-i aşa? Întrebă Ptahmose. Îl priviră uimiţi. Acest fals egiptean cunoştea aşadar şi triburile? – Aproape toţi, răspunse şeful. Mai sunt şi unii care fac parte din tribul lui Benjamin. Bărbatul scuipă un jet de salivă verde şi Ptahmose îşi dădu seama că mestecase kat. – Şi unde vom dormi în seara asta? făcu bărbatul scârbit. – Vă las zece zile ca să vă construiţi viitorul sat. După care începeţi imediat să eliberaţi aceste terenuri. Se uită la ei şi văzu că erau şocaţi de-a binelea. – Dar vreau ca eliberarea terenurilor de aici să nu dureze mai mult de-o săptămână. – Şi cine ne va da materiale? Întrebă bărbatul. – O să vă dau o echipă de cărămidari şi paie. Riposta lor se mai domolise, fiind întreruptă de tot mai multe momente de tăcere. În fond, nu erau prea nerăbdători să se măsoare cu poliţia sau cu armata. – Dar nu mai vreau nici lupanare, nici tripouri la Casa lui Sobk, adăugă Ptahmose. Nu vreau să duceţi în satele apiru de acolo corupţia din groapa asta. Chiar şi interlocutorul lui Ptahmose tăcea. – N-am venit aici degeaba, zise Ptahmose. Vreau un răspuns acum.
140
Bărbatul se îndepărtă convocând câţiva confraţi. Discutară un moment, când cu ridicări de voce, când în şoaptă. Apoi omul se întoarse spre Ptahmose. – Îţi acceptăm oferta, spuse în apiru. – Bine faceţi, le răspunse. Este în interesul vostru. Mâine dimineaţă veţi găsi echipa de cărămidari şi provizia de paie la Casa lui Sobk. Urcă pe cal sub privirile lor uluite. Apoi îşi trimise scribul la Setepentoth pentru a-i prezenta înţelegerea făcută cu apirii. Spre seară, când se întoarse, acesta îi raportă că nomarhul nu-şi ascunsese mirarea el se temuse de o revoltă. În semn de recunoştinţă, se oferi să furnizeze el însuşi paiele pentru noile case ale apirilor. Ptahmose cina gânditor, ascultând o muzică de flaut care se legăna în aerul parfumat. Servitorii săi celebrau o căsătorie pe câmpul din spate. Le oferise pentru această ocazie un măgar, şase gâşte, cincizeci de pâini, un sac de bob şi un ulcior cu vin de Deltă. Muzica, feminină şi dansantă, se insinua în rinichi şi-ţi paraliza creierul. După care, servitorii începură să facă tot felul de magii pentru a alunga spiritele rele. În lipsa alianţei, se resemnau să alunge fiinţe imaginare. Sângele li se înfierbântase din cauza alcoolului şi fiind noapte păcătuiau care mai de care. Ptahmose oftă. Poate că, în fond, aceşti oameni aveau dreptate. La ce îi foloseau iluminările? Nu exista decât prin meritele lui. Era singur. În şapte ani, nu fusese la Memfis decât de patru ori. Ultima oară pentru a i-l prezenta mamei lui pe ultimul său născut şi pentru a o aduce cu el pe sora lui, Miriam, şi familia acesteia. Găsise o mamă distrată, preocupată mai mult de durerile de stomac ale soţului ei, Nakht, şi de educaţia copiilor săi. Ramses îl primise şi el cu o falsă mirare. Ce făcea la Memfis? Era un fel de a-i spune că locul lui nu era acolo. Fusese exilat bine mersi şi acum era considerat tacit ca şef al celor din neamul apiru. Un fel de consul, abilitat să negocieze cu ei pentru că avea sânge apiru. Dar în realitate, el nu era adevăratul lor şef. Va fi
141
vreodată? Vor ajunge ei vreodată să aibă un şef? De sute de ani nu se conduceau decât după bunul lor plac. Şi la urma urmei ce importanţă avea? El găsise lumina, dar cum ar putea să le-o împărtăşească acestor netoţi? 4 Marele Negru – Aici, Egiptul pare fără sfârşit, strigă Ptahmose către arhitectul şef, un călăreţ slăbănog care se legăna în şa alături de el. Se aflau la est de Heliopolis, în plin deşert, pe drumul care despărţea Egiptul de Asia. Cu mâna întinsă, Ptahmose arătă înspre întinderile când muntoase când vălurite, presărate cu lagune, brăzdate de crăpături şi ueduri secate, întrerupte de falii abrupte din înaltul cărora un vânt demonic spulbera nisip şi praf. Acest vast amalgam al unui creator neglijent ori grăbit era decorat din loc în loc cu pâlcuri de copăcei, ale căror crengi sărăcăcioase şi răsucite erau rezultatul înfruntării verilor secetoase şi toride, a primăverilor furtunoase şi uneori a nopţilor glaciale. Terebinţi, salcâmi, stejari şi măslini pitici supravieţuiau acolo unde piatra stâncoasă îi lăsa. Ici şi colo, sfidând asprimea peisajului, flori roşiatice se legănau în bătaia vântului, cactuşii îşi etalau pe tulpini cenuşii ramurile uscăţive şi veninoase, arbuşti spinoşi se zbârleau la prădători. În văzduh, un cuplu de vulturi pleşuvi planau în căutarea vreunui schelet. La picioarele călătorilor, natura nu părea a fi deloc mai primitoare: o cobră neagră, uriaşă şerpuia la câţiva coţi depărtare de ei şi, când o văzură, ceilalţi doi bărbaţi rămaşi mai în urmă începură să scoată strigăte de alarmă. Lăncierii escortei îşi încleştară mâinile pe arme, dar cobrei nu-i păsa de prezenţa oamenilor preocupată fiind să urmărească o şopârlă mare, spinoasă.
142
Ptahmose îşi destupă plosca şi luă o înghiţitură bună de vin amestecat cu apă. O oră mai tîrziu, cei zece membri ai escortei zăriră un sat risipit pe malul unui lac imens, care părea mai degrabă o mare, cu sclipiri negre ca obsidianul. Era Marele Lac Negru. Se apropiară. Hamalii descărcau marfa din bărci sub privirile atente a trei contramaiştri. Lăsau pe cheiul rudimentar baloţi, snopi şi cuşti. Acestea din urmă atraseră, înainte de toate, atenţia noilor sosiţi. În cuşca cea mai mare mârâia un cuplu de gheparzi. În alte două, maimuţele scoteau nişte sunete înspăimântătoare, iar în cele mai mici erau păsări viu colorate. Un snop era format din colţi de elefant. Câţiva baloţi degajau parfumuri puternice, se simţea miros de tămâie, cuişoare, santal de Asia, lemn de Punt şi esenţe. Unul din hamali îi măsură cu obrăznicie pe noii sosiţi. Era una din acele fiinţe despre care puteai să crezi orice - că e profet sau criminal, amant sau sclav. Nu părea o fiinţă umană, ci mai degrabă încarnarea unui element necunoscut, grosolan, nebun, senzual, infantil, mai viclean şi mai pătrunzător decât vântul, aspru precum nisipul luat de furtună, alunecos şi iute ca apa. Părea un om crud. – Asta e ultima încărcătură de săptămâna asta! spuse el. Vremea e spre furtună. Nimeni n-a înţeles cu adevărat ce voise să spună şi, în plus, avea un accent străin, bolovănos. Ptahmose lăsă să cadă scăriţa de frânghie pe care o avea legată de şa şi descăleca cu vioiciune. Ceilalţi îi urmară exemplul, deşi arhitectul fu mai puţin sprinten. Ptahmose cuprinse cu privirea Marele Lac Negru. O adevărată mare, n-aveai ce zice! Cercetă cheiul de debarcare, sau ceea ce servea drept aşa ceva, şi se apropie de hamal. Acesta se aplecă peste un sac rupt şi scoase un pumn de frunze verzi, deja ofilite, mari cât palma. – Ia-le, zise el, întinzându-i două sau trei frunze lui Ptahmose. – Ce sunt astea? Întrebă arhitectul. Ptahmose mirosi frunzele necunoscute. Aveau un iz amar, probabil erau veninoase.
143
– Sunt bune pentru suflet, spuse hamalul. Îl fac invincibil. Ptahmose izbucni în râs. Omul râse şi el. Un râs înfricoşător de ucigaş. Îşi rulă o frunză şi coborî pe vapor. Când reveni avea capătul ruloului aprins. Inspira şi expira fumul cu delectare. I-l întinse apoi lui Ptahmose care trase şi el un fum. Era aromat, amar şi simţea cum îi pune în mişcare bucăţi inerte de creier. Un fel de kat, dar mult mai subtil. – Ce e asta, întrebă el? – O plantă din Punt. Fumul vinului! răspunse celălalt râzând. Apoi scoase din buzunarul şorţului o mână de frunze, dar diferite, de nuc, şi nişte rămăşiţe negricioase pe care i le întinse lui Ptahmose cu generozitatea zeflemitoare a hoţilor. – Tu eşti şeful, deci ţie ţi le dau, zise el. – De unde ştii că eu sunt şeful? – Se vede. După cum te uiţi. – De unde vii? – De la Madian. Ţara de dincolo de Marele Lac Verde. – Şi cu ce te ocupi? Îl mai întrebă Ptahmose. – Depinde pentru ce sunt plătit. Sunt marinar, hamal, soldat. Nu vorbea prea desluşit. Ptahmose luă amestecul primit şi îl mirosi. Recunoscu unul sau două ingrediente folosite de vraci pentru leacurile lor misterioase, virnanţ, laur, dar restul îi rămâneau necunoscute. – Frunzele se fumează ca şi celelalte. Seminţele astea trebuie să le pisezi şi să le ţii puţin în vin. În vin, nu în bere. Coaja asta trebuie s-o fierbi şi să bei câte un pic atunci când simţi că te lupţi cu tine-însuţi. Că te lupţi cu tine-însuţi! repetă amuzat Ptahmose. Cu siguranţă, sunt zile când te lupţi cu tine însuţi, cum zicea acest hamal în limbajul lui ciudat. Continuă să tragă lent fumul aspru din ruloul aprins şi băgă restul în desagă. Pentru că hamalul plecase să-şi întâlnească tovarăşul la celălalt capăt al cheiului, Ptahmose continuă să cerceteze locul.
144
– la uită-te, îi zise el arhitectului. Lemnul nu e prea solid. Platforma părea într-adevăr că se clatină. Ptahmose se aplecă să vadă cât de adâncă era apa: şase-şapte coţi. Ceea ce explica de ce doar bărcile cu fundul plat puteau să acosteze. Văzu de asemenea că stâlpii, pe jumătate scufundaţi în apă, erau înclinaţi. Ce putuse să-i mişte, şocul provocat de izbitura vapoarelor? Şi-l mai intriga un detaliu. Scândurile erau acoperite cu un fel de nisip dur de culoare verde, cum nu mai văzuse niciodată. Hamalul, care se întorsese între timp, îi observă uimirea. – E cupru, spuse el. Minereu de cupru. Nici Ptahmose, nici arhitectul nu păreau să înţeleagă despre ce e vorba. – Minereu de cupru. Adus din Marele Verde. Din Arabia, nu ştii? Ptahmose înţelese dintr-o dată: aici acostau vapoare mici încărcate cu minereu de cupru, esenţial pentru confecţionarea armurilor regale şi mai ales pentru carele de bronz. Auzise că Ramses voia să accelereze vânzarea mărfurilor şi pentru asta avea nevoie de un port mai mare. – Acest lucru, îi explică el arhitectului, ar permite vapoarelor mari care vin din est, din Marele Verde, să descarce marfa direct aici, în loc să o ducă pe coasta de sud, la Punt, unde să fie transbordată pe vapoare mai mici. – Îţi dai seama ce muncă ar însemna asta! strigă arhitectul. Ar trebui mai întâi să despotmoleşti fundul Marelui Negru şi chiar să sapi un canal din Marele Verde şi până aici trecând prin marea Trestiilor. – Ceea ce vrea regentul... Începu Ptahmose, dar nu-şi mai termină fraza. Oricine ştia că ceea ce vrea regentul echivala cu un ordin venit de sus, din cer. – Mai rămâne de văzut cum îi vom aduce aici pe toţi muncitorii de care avem nevoie, continuă arhitectul. Lucrările pe care vrea regentul să le facă vor necesita mulţi ani de muncă. Va
145
trebui deci să construim o aşezare pentru a-i adăposti pe aceşti muncitori. – Totuşi trebuie s-o facem, spuse Ptahmose. Regentul vrea, într-un viitor apropiat, să facă un canal care să unească Marele Negru cu canalul Deltei. Arhitectul era consternat. – Cerul să-l ajute pe regentul nostru! murmură el. Şi pe noi! O luară din loc coborând spre sud şi la lăsarea nopţii se opriră pentru popas. A doua zi după-amiază, ajunseră la Marea Trestiilor. “Mare” era prea mult spus: era mai degrabă un canal mai larg, de adâncime variabilă, care făcea legătura între Marele Negru şi Marele Verde. Două vaduri, mai la sud, permiteau traversarea Marelui Verde călare, căci apa nu urca mai sus de un cot şi jumătate. Ajunşi pe celălalt mal, fură biciuiţi de vântul care bătea dinspre deşertul Asiei, vânt care deveni repede răuvoitor spulberând nisipul. Marele Negru se tulbură, vestindu-le apropierea furtunii, aşa că cel mai înţelept lucru pe care-l aveau de făcut era să se adăpostească în grota pe care o văzură în dreapta, pe faleză. Abia apucară să intre în grotă, că rafale furioase de apă inundară peisajul. Nisipul auriu îşi schimbă culoarea în bronz închis, bălţile formate deveneau în doar câteva clipe lacuri, apoi acestea ieşeau din albie şi ţâşneau sub forma unor ueduri furioase şi pline de neprevăzut care se împrăştiau în toate părţile precum şerpii înnebuniţi de frică. Cînd furtuna încetă, peisajul se schimbă brusc. Tufişurile uscate se umplură de flori. Un freamăt nedefinit umplea aerul, era zumzetul insectelor care-şi recăpătaseră încrederea în destinul minusculei lor lumi. De pe culmea falezei, Ptahmose fu martorul unui spectacol care-l lăsă visător şi abia atunci înţelese cuvintele hamalului. Marea Trestiilor, pe care o străbătuseră fără necazuri, cu doar o jumătate de oră înainte, se spărgea acum în valuri cu furie de la nord la sud, umflată de ploaie şi bătută de vânt. Ea se arunca cu frenezie în Marele Verde formând vârtejuri în care mureau
146
înecaţi oameni şi animale. Se revărsa repede peste gardurile de trestie, împingând în faţă o margine groasă de spumă. Drumul pe care micul grup ajunsese până acolo devenise impracticabil. Chiar şi cărările pe care ajunseseră la grotă erau periculoase şi Ptahmose ordonă să se facă un ocol destul de mare prin est ca să-şi poată continua drumul pe ţărmul Marelui Negru. – Îţi dai seama! repetă arhitectul, care observase şi el schimbările. Nivelul apei a crescut cu doi coţi şi jumătate în mai puţin de o oră! Ar trebui lărgită şi îndiguită toată Marea Trestiilor pentru a avea o cale de navigaţie sigură! Şi asta nu e tot! Nici o barcă n-ar fi rezistat acestor vâltori. E o lume mult prea schimbătoare. E anticamera lui Apopis! Ptahmose clătină din cap. Înţelegea acum şi de ce platforma de pe malul Marelui Negru era distrusă furtunile din Marele Verde provocau valuri seismice mai la nord. Proiectul regentului părea desigur justificat, dar necesita o amploare de care cu siguranţă nimeni nu-şi dădea seama la Memfis. – Trebuie să fac un raport amănunţit, îşi zise el. Fie din cauza refluxului, fie din cauza ploilor, Marele Negru îşi mărise şi el nivelul cu mai mulţi coţi. Pentru a doua noapte, călătorii găsiră o altă grotă, făcură un foc din crengi de stejar şi aşteptară zorile mâncând pâine şi smochine uscate. A doua zi dimineaţă când şi-au reluat expediţia, au mers pe malul de răsărit al Marelui Negru. Apa se retrăsese lăsând în urma ei moluşte, peştişori şi mâl lipicios. Nisipul se uscase şi îşi recăpătase culoarea, iar copacii, spălaţi de praf, parcă reînverziseră. Marele Negru îşi recăpăta încet-încet dimensiunile obişnuite. Ptahmose întoarse capul spre dreapta. Nimic. Doar un pustiu bolovănos care se întindea la nesfârşit şi de unde puteau să apară în orice clipă hoarde furioase venite din Asia, coborând, ca nişte lăcuste umane, în Valea Fertilă. – Şi totuşi regentul are dreptate, spuse el. Nu putem lăsa regatul aşa neterminat şi fără apărare... Cuvintele care tocmai îi ieşiseră din gură îl surprinseră. Regentului nu-i păsa de el, aşa cum nu-i păsa de o sanda
147
aruncată. Pe de altă parte, nici lui nu-i păsa de regat mai mult decât de un oscior. Golul din dreapta nu îl înspăimânta deloc, dimpotrivă, îl atrăgea! Parcă îl înghiţea! Pentru o clipă, îşi dori să ţâşnească în galop şi să se năpustească către acest necunoscut, pentru a deveni în sfârşit ceea ce trebuia să devină - nici el nu ştia ce în orice caz, el -însuşi, Ptahmose. Departe de administraţii, nomarhi, subnomarhi, directori, subdirectori, mari preoţi, preoţi oficianţi, contramaiştri, departe de scribi şi de zornăitul abacurilor din timpul zilei! Departe de o soră care nu înceta să-l tot acuze şi de o soţie dependentă de magie. Departe de aceşti apiri care când îl revendicau ca pe unul de-al lor, când îl respingeau ca pe un frate fals. Departe de înscrisuri, ordine şi sentinţe date de Alteţa Sa, regentul. Un încrezut bolnav de putere şi regalitate! Toţi aceşti oameni îi furau propria viaţă. Îl făceau prizonier. Regatul nu era ţara lui. El n-avea ţară. Nici măcar trib... Sângele tău se înfierbântă prea repede. Ecoul cuvintelor lui Nesaton îi răsună în urechi adus parcă de vântul care se pornise să sufle. Trase adânc aer în piept şi furtuna din sufletul lui trecu, aşa cum trecuse şi cea care se abătuse asupra regiunii. Şi îi lăsase trupul întreg. Îşi întoarse privirea spre Marele Negru. Era din nou asemenea unei oglinzi. Aşa cum era atunci când îl privise de pe malul mării. Aşa cum nu va înceta niciodată să fie. Două zile mai târziu, ajunseră la Avaris, sfârşiţi de oboseală, prăfuiţi şi înfometaţi. Un proprietar bogat dădea o petrecere pentru a sărbători căsătoria unuia dintre fii. Îl invită evident pe Ptahmose, ca şi pe toţi cei care exercitau oarecare influenţă în oraş. Nu putea să refuze invitaţia unor astfel de oameni. Ar fi însemnat să-i jignească şi să stârnească nemulţumiri şi nu merita doar pentru că îi era lene. Nu era practic o petrecere ca acelea date de nomarh, ci mai degrabă o celebrare în stilul nunţilor ţărăneşti, pretext pentru mâncare, băutură şi propuneri indecente. Locuinţa unde avea loc
148
petrecerea gemea de flori, iar câmpul din spate era transformat într-o vastă rotiserie unde se învârteau în proţap muşchi de vită, miei, gâşte, raţe, găini... În alt loc se frigeau peşti, iar în ceaunele fumegânde puse pe pirostrii se pregătea tocană de măgar. Vinul vin de Deltă bineînţeles, dar şi vin de palmier - ca şi berea, curgea în valuri. Stăpânul casei îl întâmpină cu un zâmbet larg. Burta lui revărsată făcea ca perizoma să-i alunece mereu sub buric, iar peruca lăcuită îi dădea un aer de ticălos. Care tocmai îl linguşea asemuindu-i prezenţa princiară cu aurul. – Apropos de aur, spuse Ptahmose întorcându-se spre secretarul care îl însoţea, dă-mi voie să ofer acest dar fiului tău. Şi scoase dintr-o pungă de piele un pectoral de aur şi granat pe care îl luase la întâmplare din caseta lui cu bijuterii. Mirele fu chemat în faţa lui Ptahmose. Era un tânăr încă zvelt, cu faţa scăldată în sudoare şi îmbujorată de vin, care părea că se bucură prin toţi porii. – Menna! Prinţul îţi face onoarea unui cadou fabulos! strigă tatăl, ca să fie sigur că e auzit de toţi. Ptahmose atârnă pectoralul de gâtul tânărului şi îl îmbrăţişa. Îmbătat, dar nu doar de recunoştinţă, Menna îl cuprinse pe Ptahmose cu braţele şi îl strânse precum un amant. Apoi îi sărută mâinile. Cum ai putea să nu-i doreşti fericire acestui băiat? se întrebă Ptahmose. Ce însemna aşadar bunăvoinţa? Era doar efectul vinului? Nu se chinui să estimeze numărul invitaţilor. Două, trei sute? Nu văzuse niciodată o asemenea petrecere. Bogată ţară. Chiar şi posomorâtul Setepentoth, marele-preot, râdea în hohote. Abia terminaseră de înfulecat, când, în al treilea ceas de după crepuscul, muzica se auzi din toate părţile. Mai întâi cistrele, apoi tamburinele şi în final flautele marcând timpii. Ritmul lor era aproape militar, cu o sincopare la sfârşitul fiecărei măsuri. Comesenii se apropiară să vadă spectacolul. Doi tineri se prefăceau că se luptă cu nişte bâte lungi pe care le ridicau deasupra capetelor. Se învârteau unul în jurul altuia, marcând
149
ritmul prin lovirea bâtelor. Tac-tatac-tac. Săreau, făceau piruete, îşi răsuceau bâtele, fără să rateze nici o lovitură şi terminară într-o serie de izbituri năucitoare. Izbucniră aplauze. Urmă un grup de dansatoare. Prin tunica cu falduri li se zăreau sânii mici, feciorelnici. Aveau mâinile înroşite cu hena, la fel şi picioarele ale căror degete păreau atât de micuţe c-ar fi încăput într-o smochină. – Adevărate curmale proaspete! strigă Setepentoth, ameţit fără îndoială de băutură. Dansatoarele se înclinau, se întorceau la dreapta, apoi la stânga, făceau piruete, se aplecau din nou în faţă de parcă ar | vrut să atingă pămîntul, îşi ridicau braţele şi se prindeau într-un cerc care se învârtea o clipă apoi se desfăcea, iar ele şerpuiau pe rogojinile mari, aranjate special pentru picioruşele lor. Ce iubire le era sortită acestor fiinţe, poate doar cea a fluturilor? O mână de bărbat le-ar fi strivit, un sex de bărbat lear fi spintecat. Ptahmose se întrebă ce-ar face dacă gazda i-ar oferi una din ele, ar accepta? Însă alungă imediat gândul. Seara asta îi tulburase inima. Dar asemenea Marelui Negru, după furtuna cea mai violentă, şi el începuse să-şi recapete liniştea. La plecare, când încalecă pe calul său, avea deja întipărită pe chip acea mască impasibilă care îl intriga pe Hape-nakht. 5 Fuga – Salut. – Salut Mose, îi răspunseră mai multe voci. Altfel spus, salut fiule. Îi spuneau “Mose” de ceva timp, pentru că pur şi simplu nu-i puteau rosti numele, Ptah, şi pentru că “prinţe” ar fi sunat caraghios, dat fiind caracterul informal al adunărilor lor. Nu-l numeşti “prinţ” pe fiul unuia din tribul lui Levi. În plus, era tânăr, frumos şi puternic, un fiu ideal. Această
150
atitudine ar fi putut părea condescendentă dar, el o ştia bine, era mai degrabă un semn de afecţiune. Bărbaţii se ridicară în picioare pentru a-şi primi oaspetele, apoi toată lumea se aşeză pe rogojini. Li se dădu pahare groase în care se li se turnă vin de palmier. Saci de curmale, smochine şi caise uscate fuseseră răsturnaţi din loc în loc pe rogojini. Cele două lămpi de pământ atrăgeau musculiţele. Din cauza fitilului grosolan, flacăra când se micşora devenind o luminiţă abia pâlpâind, când se etala ca o floare, căpătând dintr-o dată o viaţă nebănuită. Cel care ceruse să fie aduse lămpile fusese Ptahmose într-adevăr, el respingea ideea reuniunilor clandestine, misterioase şi suspecte. Toată lumea ştia că se întâlnea seara cu cei din tribul apiru şi că puneau ceva la cale. În urmă cu câteva luni, Abel murise, fusese răpus de o insolaţie; alţi doi bătrâni, tot din tribul lui Levi, Enoh şi Arfaxad. Îi luaseră locul la întâlnirile nocturne dintre Ptahmose şi cei din tribul apiru. În timpul acestor întrevederi învăţase, din curiozitate dar şi dintr-un fel de pietate faţă de tatăl pe care nu-l cunoscuse niciodată, limba aceasta despre care Miriam şi ceilalţi spuneau că este a strămoşilor săi. De-a lungul anilor, aceste întrevederi deveniseră un bun prilej de a face schimb de informaţii. Ptahmose afla astfel în ce stare de spirit mai era unul sau altul din grupurile tribului - ei le numeau “naţiuni”- informaţii care îi erau utile dată fiind poziţia lui. Mai nou, era şi comandantul a treizeci - patruzeci de mii de oameni care lucrau sub ordinele lui. Nu aflase niciodată câţi erau cu adevărat; recensământul era împotriva tradiţiei, i se repeta cu încăpăţânare. De altfel, avea de gând ca într-o bună zi să pună în discuţie problema asta din motive cât se poate de practice: trebuia neapărat să ştie de câtă forţă de muncă dispunea într-un moment sau altul sau pentru o sarcină sau alta. Cu părere de rău pentru tradiţie, va delega cât de curând o escuadă formată din scribi şi oameni de poliţie pentru a afla numărul exact al celor din tribul apiru, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni.
151
La rândul lui, el îşi informa interlocutorii despre proiectele de construcţii, căci cu Ramses, se pare că aveau să aibă şantiere pentru eternitate. Şi ei îi spuneau: “Da, îţi putem da atâţia cărămidari, atâţia zidari, atâţia cioplitori în piatră şi dulgheri pentru cutare şantier şi atâţia pentru altul.” Cereau întotdeauna să fie acceptaţi şi ucenici, în primul rând pentru a le uşura munca lucrătorilor, şi-n al doilea rând pentru ca aceştia să învăţe meserie. Apoi aveau loc tot felul de discuţii între diferitele consilii ale tribului pentru ca sarcinile de lucru să fie repartizate în mod echitabil. Ptahmose nu-i cunoştea pe toţi contramaistrii tribului, cu atât mai puţin pe cei care lucrau în nord ori pe cei care erau adesea repartizaţi chiar la Memfis. Reuniunile nocturne îi dădeau posibilitatea să colaboreze cu ei în mod onorabil. Aceste schimburi de informaţii constituiau cheia puterii lui Ptahmose nu doar la Avaris, ci în tot Egiptul de Jos şi chiar la Memfis. De cînd conducea şantierele, şi asta se ştia la Memfis, nu mai avusese loc nici una din acele răscoale care alarmaseră atât capitala. Modul în care rezolvase conflictele, la puţin timp după sosirea noului nomarh, rămăsese în mintea tuturor. Uneori aceste reuniuni nu aveau un scop precis. – Vrem să-i aducem o jerfă Domnului nostru, spuse în seara aceea Arfaxad. Poate că astfel ne va împlini rugămintea. Poate că ne-a uitat pentru că nu i-am mai adus jertfe în ultimul timp. Ptahmose era la curent deja cu această dorinţă a lor. – Care Domn? Şi ce înţelegi tu prin “noi” întrebă el. Cele două întrebări îi lăsară fără grai. – Nu înţeleg ce vrei să spui, murmură Arfaxad. Domnul nostru. Tu nu ştii cine este Domnul nostru? – Nu. Cum îl cheamă? Bănuia şocul provocat de acest răspuns, dar şi-l pregătise cu ceva timp în urmă. Pentru că le lua partea în faţa maiştrilor şi a funcţionarilor, cei din tribul apiru ajunseseră să creadă că le împărtăşea ideile şi cauza şi că ştia totul despre ei şi despre convingerile lor. Dar, de fapt, el nu ştia mai nimic, doar ceea ce
152
văzuse cu ochii lui, cât despre religia lor, aceasta îi era total necunoscută. Urmă o tăcere prelungită. Mose era aşadar prost dispus? Le devenise ostil? – Domnul nostru este un mare Zeu, spuse în sfârşit Enoh. Cel mai mare. Singurul. – Cum îl cheamă, am întrebat. – Nu ştii? N-avem voie să-i pronunţăm numele. – Şi cum îl voi recunoaşte? Vreţi să aduceţi o jertfă unui zeu al cărui nume nu îl puteţi pronunţa? Atunci cum va şti că acest sacrificiu e pentru el? Păreau din ce în ce mai uluiţi. Dar în cele din urmă şi-au dat seama că nici tatăl, nici mama lui n-ar fi putut să-l înveţe ceva despre religia lor. – Jertfa nu poate fi adresată unui alt zeu, pentru că e făcută de noi, răspunse într-un târziu Arfaxad. Este zeul strămoşului nostru Avram. Ptahmose îşi turnă vin de palmier şi-l sorbi privindu-i gânditor. – Templele din Egiptul de Jos sunt înţesate de apiri, spuse el rece, cu o voce aproape agresivă. Pe şantiere, aproape toţi bărbaţii lucrează dezbrăcaţi până la brâu şi am văzut amuletele care le atârnă de gât. Reprezintă zei egipteni: Apis. Osiris, Horus şi alţii. Arfaxad şi ceilalţi îl priviră tulburaţi. – Este adevărat, Mose, o mare parte a poporului nostru a adoptat zeii egipteni. Dar ei nu sunt zeii noştri. Noi n-avem decât un zeu. Şi credem în el. – Un zeu al cărui nume nu îl puteţi rosti. – Dacă n-am fi în robie, aşa cum suntem... zise Arfaxad. Enoh, care devenise cam neliniştit, îşi agită mâinile în aer şi îl întrerupse pe Arfaxad. – Dacă n-am fi în robie, zeul nostru ar triumfa în faţa lumii, Mose! Zeul nostru! Zeul tău! strigă el.
153
O cucuvea cânta undeva în apropiere. Lui Ptahmose îi plăcea figura inteligentă şi gânditoare a cucuvelelor, aceste pisici zburătoare care se aflau în război cu şoarecii de câmp. – Poate ai dreptate. Dar în numele cui vorbiţi voi? Întrebă el. M-am lăsat sedus de această idee a naţiunilor în care credeţi voi. Când, de fapt, nu aveţi decât clanuri, de altfel prost delimitate. Nu există nimic altceva care să vă lege decât sclavia. Trageţi unii cea şi alţii hăis atunci când e vorba să luaţi o decizie, credeţi că n-am observat? Chiar vă certaţi între voi pentru sarcinile de pe şantier. Aşa că aceia dintre voi care vor să aducă jertfe n-au decât să meargă singuri pe malul mării, încheie Ptahmose agasat. – Să aducem jertfe Domnului nostru pe ascuns? Întrebă Arfaxad. – Vreţi să construiţi un templu pentru Domnul vostru pe pământurile regelui? Le-o întoarse Ptahmose. Cred că vă imaginaţi ce consecinţe ar avea acest lucru. – Şi atunci să trăim ca un popor fără zeu? Întrebă Isar. Sau să ajungem să divinizăm animalele? – Ar trebui să fiţi un popor liber, spuse Ptahmose.Voi n-aveţi armată şi vă aflaţi pe un teritoriu străin pentru că aţi venit aici acum patru sute de ani ca să vă îmbogăţiţi. Deci nu sunteţi liberi. – Cuvintele tale sunt dure, spuse Isar. Nici n-ai zice că eşti de-al nostru! – Ai sânge egiptean, adăugă Enoh. Soarta noastră îţi este indiferentă. – Voi, voi care adoraţi zeii egipteni, tocmai voi îmi spuneţi asta! tună Ptahmose. Atunci, ce credeţi că fac aici, la ora asta când cântă cucuveaua? Rămaseră înmărmuriţi în faţa mâniei lui. – Eu văd lucrurile aşa cum sunt, reluă el după un timp, ştiţi bine că egiptenii sunt deja alarmaţi din cauza numărului vostru. Dacă aveţi de gând să celebraţi aici religia voastră, ştiţi foarte bine care va fi reacţia clerului, apoi cea a regentului şi în final cea a regelui. Armata o să vă distrugă templul şi, dacă opuneţi rezistenţă, o să fiţi masacraţi. Eu nu doresc un astfel de masacru.
154
Şi nici un astfel de eşec. Situaţia ar fi şi mai dureroasă decât cea de acum. Îşi mai turnă vin de palmier şi făcu un efort să-şi redobândească calmul. Ei stăteau cu capetele plecate. Un scarabeu mare se repezi spre una din lămpi şi arse sfârâind zgomotos. – Am greşi dacă i-am reproşa ceva lui Mose, spuse Arfaxad cu o voce calmă. Vorbele pe care ni le-a aruncat sunt desigur dureroase, dar ele demonstrează ataşamentul lui faţă de noi şi nu ostilitatea sau indiferenţa. Eu unul îl înţeleg. Are dreptate, nu putem practica liber religia noastră în Egipt. Religia şi libertatea noastră sunt legate precum mâna de încheietura ei. – Atunci să părăsim ţara asta! spuse Enoh. Ptahmose nu-i luă în seamă vorbele. Devenea enervantă această idee extravagant ă de a părăsi Egiptul. Ca să meargă unde? Şi totuşi, era adevărat că vor sfârşi prin a fi sufocaţi. El însuşi era sclavul lui Seti şi al lui Ramses şi al nebuniei lor de a construi. Un sclav privilegiat, desigur, dar totuşi un sclav. – Să părăsim această ţară, reluă Enoh. Doar n-au de gând să ne ţină aici prizonieri, buni doar de corvoadă, la nesfârşit! Nu ne vor împiedica să plecăm pentru că ne dispreţuiesc. – Tu ce crezi, Mose? Întrebă Isar. – Dacă plecaţi, egiptenii se vor trezi dintr-o dată fără forţă de muncă şi o să vă baricadeze drumul. – Ştim deja că suntem prizonieri, observă Isar cu vehemenţă. Nu te-am întrebat ca să ne reaminteşti asta. Te-am întrebat ca să ne spui cum putem părăsi Egiptul. Când vom fi în afara Egiptului, naţiunea noastră va prinde viaţă. Dacă am fi fost o naţiune constituită, n-am fi avut nevoie de tine. – Cum aş putea să ştiu pe ce drum să ieşiţi din Egipt? spuse Ptahmose fără să ia în seamă obrăznicia lui Isar. Ştiu cum ar putea fugi un om singur, dar treizeci sau patruzeci de mii de persoane, cu femei, copii şi bătrâni - nu văd cum ar putea să parcurgă o distanţă de milioane de coţi fără ca acest lucru să nu provoace o reacţie violentă din partea egiptenilor.
155
– Eşti de-al lor. Porţi un titlu regal. Îi cunoşti. Trebuie să ai o idee, insistă Isar. – Nu. Ar trebui să se întâmple ceva extraordinar pentru ca Seti să vă lase să plecaţi. – Ar trebui deci ca Domnul să ne vină în ajutor. De aceea vrem să-i aducem o jertfă, spuse Arfaxad. – Ne învârtim în cerc, observă Ptahmose. – Dar dacă ne-ai conduce tu, am reuşi să ieşim? Întrebă Arfaxad. Ideea îl surprinse pe Ptahmose. Îl surprinse pentru că era nebunească. Şi în sufletul său se simţi tulburat. – Ce-aş putea face eu în plus? răspunse el cu o voce tremurândă. V-am spus, ar trebui să se întâmple ceva extraordinar ca să putem pleca de-aici. Era pentru prima oară când spunea noi. Ceilalţi îl priviră altfel. – Isar are dreptate, zise Arfaxad. Tu eşti cel mai instruit şi cel mai puternic dintre noi. Trebuie să găseşti o soluţie. – Când veţi ajunge să fiţi destul de uniţi ca să puteţi pleca împreună, eu voi fi bătrân sau.voi fi murit deja, răspunse el. Şi-apoi, unde aţi pleca? – În Canaan, zise Arfaxad. – Nici Canaan nu e ţara voastră. Şi acolo sunt oameni care au pământurile lor! – Dar acolo sunt şi oameni de-ai noştri, cei care au rămas. – Şi cum vă vor primi după atâţia ani? – Suntem cu toţii copiii Domnului. Până la urmă ne vor primi, spuse Arfaxad. Se lăsă o tăcere adâncă. – Dacă ai spune un cuvânt, un singur cuvânt, reluă Isar cu vehemenţă, am reuşi să ajungem la acea unitate. – Nu pot să vă trimit la moarte, răspunse el. Ne trebuie un eveniment extraordinar. Şi deocamdată nu-mi dau seama care ar putea fi acela.
156
Se ridică şovăitor. Spusese adevărul afirmând că nu ştia care ar putea fi acel eveniment. Dar la fel de bine ştia că putea încerca să se gândească la o soluţie. Ajungând acasă, încercă să-şi privească în suflet. Dar nu reuşi. Marea lui interioară era agitată. 6 Canopele Acul cadranului solar arăta a patra oră a după-amiezii. Era în a treia lună a anotimpului shemu - vara - şi căldura devenea apăsătoare. Afară, în grădină, Ptahmose o învăţa pe May, fiica lui cea mai mică, în vârstă de trei ani, să se joace cu oscioarele. Lângă ei, abandonat, era un car mititel din lemn pe care fetiţa îl târâse toată ziua după ea, dar acum nu-i mai dădea nici o atenţie căci ajunsese la concluzia că-i trebuia un căluţ. Prin fereastra deschisă a secretariatului, se auzea zdrăngănitul abacurilor. Vocea lui Buto răsuna până în spatele casei. Ptahmose ghici, după cum ţipa, că era vorba de ceva legat de spălătorie. Neferhotpe, băiatul cel mare în vârstă de şase ani, se întoarse de la şcoală, şi avea o figură ruşinată. Urechea dreaptă îi era mai roşie decât cealaltă. Ptahmose îl luă la întrebări. – După cum se vede, ai avut o zi proastă. Un profesor nervos? Ce l-a supărat atât de tare? – Modul în care ţin beţişorul de trestie. Zgârii papirusul. – Trebuie să-l laşi să alunece uşor pe papirus, spuse Ptahmose. Nu trebuie să agate fibrele. Neferhotpe stătea cu capul plecat. – Dacă te concentrezi puţin poţi să-ţi stăpâneşti mâna. A fost ceva care ţi-a distras atenţia? – Oamenii care se băteau în stradă. Şeful servitorilor se apropie temător, cu faţa crispată.
157
– Stăpâne... Începu el. Ptahmose ridică sprâncenele. Acest servitor era un bărbat stăpânit şi sobru. Ptahmose nu-i văzuse niciodată expresia asta. – Stăpâne, domnul meu, a venit un mesager... reluă servitorul. Un mesager de la Memfis... – Cu veşti proaste, constată Ptahmose. Celălalt dădu din cap. – Nici nu îndrăznesc... – Ba îndrăzneşte. – Mama stăpânului meu... Ptahmose închise ochii suspinând. – lartă-mă, stăpâne, spuse servitorul. Ptahmose clătină din cap. Făcu un efort să se stăpânească. Buto intră şi era gata să spună ceva ca să arate că împărtăşeşte durerea soţului ei. Dar când văzu consternarea servitorului şi expresia ciudată, de rătăcire, de pe faţa lui Ptahmose, închise gura şi aşteptă. Acesta o privi şi îi întinse mîna. Ea se apropie şi puse mâna pe umărul lui. Cei doi copii se uitau la ei, cu ochii holbaţi, fără să înţeleagă nimic. – Ptahmose... murmură ea. Pentru gestul acesta, în acel moment el îi iertă tot, toate şedinţele alea prosteşti de magie. – Mama... spuse el. Buto izbucni în lacrimi. N-o văzuse pe Nezmet-mut decât o dată, cu mult timp în urmă, dar acum parcă murea şi ea puţin o dată cu Nezmet. – Dă-i mesagerului să mănânce şi să bea, îi ordonă Ptahmose servitorului, şi pregăteşte-mi calul. Anunţă-i pe lăncieri că plecăm. Spune-i mesagerului că se poate întoarce cu noi la Memfis, dacă vrea să plece imediat. Şi întorcându-se către Buto: – Îl iau pe Neferhotpe cu mine. Pregăteşte-mi o perizoma şi o pereche de sandale. – Când te întorci? – Mâine seară. Cu siguranţă, n-o să stea la Memfis patruzeci de zile, cât,va dura îmbălsămarea.
158
Neferhotpe nu văzuse niciodată Memfisul. Era încântat..Atâţia oameni! Şi străzile astea imense, şi casele, şi templele gigantice! Şi palatul, gărzile, funcţionarii, toţi oamenii ăştia care sunt într-un permanent du-te vino... Un car lung de vreo treizeci de coţi, tras de doisprezece boi, căra, într-un scrâşnet înfiorător, o statuie care măsura cam de zece ori statul unui om... Scara pavilionului lui Nakht era aglomerată. În timp ce încerca să-şi facă loc, Ptahmose îl recunoscu pe tatăl său vitreg. Tânărul firav de odinioară se transformase între timp într-un tip obez care stătea acum în antreu, copleşit de durere, înconjurat de oameni veniţi să fie alături de el. Bocitoarele tocmai făcuseră o pauză. Nakht îşi ridică privirea şi când îl văzu pe Ptahmose, ochii i se umplură de lacrimi. Se ridică şi îl îmbrăţişa. – Aşa, deodată, spuse el plângând. A murit pe neaşteptate acum două zile, după-amiaza. – Deci n-a suferit, spuse Ptahmose. Cei de faţă îl priviră mai cu atenţie pe acest nou sosit căruia Nakht îi acorda atâta importanţă. «E Ptahmose», murmurară. În acel moment, bărbaţi şi femei, foşti prieteni de joacă şi de petreceri, mai graşi acum din cauza vârstei şi a necumpătării, îi strânseră încurajator braţul, iar când Nakht îl eliberă, Ptahmose îi îmbrăţişa şi el pe aceşti necunoscuţi: fraţi, surori, veri, nici nu-i mai deosebea pe copiii lui Nezmet de cei ai fraţilor şi surorilor ei. – Khamuaset, fiul lui Sese... zise Nakht, arătându-i un tânăr înalt, leit taică-su şi deja la fel de impunător ca el. Khamuaset veni şi el să-l îmbrăţişeze pe Ptahmose şi o făcu îndelung recitând cu gravitate formulele de doliu. Ramses nu venise, era plecat în campanie, în est. Nakht îl conduse apoi pe Ptahmose în camera funerară. Mireasma dulceagă a florilor de lotus se amesteca cu cea de tămâie. Nezmet era aşezată în patul ei, cu mâinile încrucişate pe piept, învăluită de la mijloc în jos într-o pânză brodată cu fir de aur, în poziţia în care avea să fie pentru eternitate. Faţa îi era fardată. Părea tânără. Ptahmose se aplecă asupra ei şi o sărută
159
pe frunte. Apoi o privi îndelung încercând să ghicească sub culorile machiajului acele trăsături care o animaseră în timpul vieţii. Ştia ea oare că se va confrunta în curând cu Mâncătorul de sânge, Mâncătorul de umbre, Faţă întoarsă,Ochi de foc, Spărgătorul de os, Genunchiul de foc şi cu celelalte duhuri păzitoare ale fericitei eternităţi şi că va trebui să-şi dovedească în faţa lor puritatea, respectul pentru zei şi rege - ştia ea oare ce destin teribil îi hărăzise lui în urmă cu douăzeci şi opt de ani? De ce îl iubise atât pe Amram? Absorbită de propria ei căsnicie, de copii, de familie, de rangul său, ea se îndepărtase, în timp, încet-încet de el. Şi el de ea. Lacrimile îi umplură ochii. Ptahmose plângea acum nu pentru ceea ce pierduse, ci pentru ceea ce nu avusese niciodată. Se stăpâni cu greu, apoi se ridică şi îl luă de mână pe Neferhotpe, care îl privea îngrozit. «A fost mama mea », îi spuse. Apoi ieşiră din cameră. Li se oferi vin alb şi pâine cu miel. – E la fel de frumoasă, nu-i aşa? zise Nakht. Ptahmose aprobă dând din cap. Bietul Nakht, îşi pierduse fiinţa iubită! Ferice de el, însă, căci nu vedea dincolo de fericirea pierdută... – După îmbălsămare, va fi depusă în hipogeul regelui, în Egiptul de Sus, spuse Nakht. Îţi voi trimite un mesager. Ptahmose încuviinţă cu o mişcare a capului. Când coborî scările îi văzu pe îmbălsămători care descărcau vasele canopice* într-o încăpere de la parter. Măruntaiele care i-au dat viaţă vor fi una câte una prelevate şi puse în aceste vase pictate cu figuri de oameni şi animale. Ptahmose hotărî să se întoarcă cu toată suita la Avaris. Aşadar, tot ceea ce îl lega de trecutul său, avea să sfârşească într-un hipogeu în Egiptul de Sus. Un palat întunecat, cu încăperi sufocante, pline de mobilier care nu va servi niciodată nimănui, cu mese încărcate de păsări şi fructe din ipsos... aşteptându-i doar pe hoţi! Intrară în Avaris la apus, când soarele cobora schimbându-şi aurul în arămiu, apoi în bronz, înainte de a dispărea de pe cer.
160
Abia ajunşi, Neferhotpe se repezi în casă şi se aruncă în braţele lui Buto plângând. – Nu vreau să mori! strigă el. Buto izbucni şi ea în plâns, iar micuţa May la fel. Hohotele de plâns molipsiră imediat întreg personalul casei. Dar Ptahmose înţelesese cu mult timp în urmă că nu plângi cu adevărat decât în tăcere, în tine însuţi. Aşa că aşteptă liniştit sfârşitul acestui potop de lacrimi. A doua zi, Nesaton fu găsit fără suflare în patul lui. Dar el nu avea să aibă timp să-şi pledeze nevinovăţia în faţa gardienilor lumii de dincolo. Durerea lui Ptahmose era fără margini. Acest preot căzut în dizgraţie era cel mai înalt spirit pe care-l cunoscuse. Nesaton ajunsese la o clarviziune care continua să iradieze chiar şi după ce ochii lui se închiseseră pentru totdeauna. Ptahmose îi ceru marelui preot acordul pentru îmbălsămare, fără să-şi dea seama de ce. Puteai oare să-i mai reînvii în vreun fel pe cei a căror inimă zace într-o canope şi al căror creier a fost înlocuit cu un amestec aromat? Marele preot îi răspunse că era mişcat de cererea lui Ptahmose cu privire la defunct, dar că numele lui Nesaton nu figura pe lista preoţilor templului. În această ţară trebuia să ai o anumită stare civilă pentru a-ţi permite să mori. Fără îndoială exista un nomarh şi în lumea de dincolo. Ptahmose îi plăti el însuşi pe îmbălsămători şi construi, pe pământurile lui, un cavou special pentru preotul lui Aton. Când termină totul, se simţi obosit. 7 Scriitura zeilor Aşa cum râul face o curbă acolo unde pământul este mai friabil, spusese Nesaton într-o seară, aşa şi scriitura zeilor este desluşită acolo unde natura noastră este mai slabă.
161
Un an mai târziu, în prima săptămână a primei luni a lui Akhet, anotimpul inundaţiei, Ptahmose se duse pe nepusă masă pe un şantier destinat ridicării unui rambleu circular care să protejeze noul cartier din vest, situat pe malul unei lagune care se forma cu regularitate după ce avea loc inundaţia şi care era ameninţat de ape. Nu se ştia din ce cauză terenul cartierului se scufundase; fără îndoială era construit pe un strat de argilă care se turtise sub greutatea clădirilor. Era vorba despre clădiri destinate administraţiilor regale, pe care Ramses le voise centralizate, şi care erau destul de grele. Această prăbuşire îi amintise lui Ptahmose de cuvintele bătrânului preot. La cererea nomarhului, se formase urgent o echipă pentru a efectua lucrări de terasament. Îşi dădu seama de existenţa şantierului chiar înainte de a ajunge acolo, după praful care se ridica în aer şi după strigătele care se auzeau. Când ajunse, văzu mai întâi un contramaistru pe care nu-l cunoştea şi care se agita, cu un bici în mână. De mai mulţi ani, la cererea lui, contramaistrii nu mai foloseau bici. Ptahmose îşi legă calul mai departe şi se îndreptă spre contramaistru. Era un tip mic de înălţime, furios, cu fălcile încleştate. Îl aborda în momentul în care contramaistrul se îndepărtase de grupul de lucrători pentru a merge să bea dintr-un ulcior pe care-l pusese alături de un sac, lângă perete. Aici rambleul era terminat şi măsura mai mult de trei coţi înălţime. Pământul nu era încă bătătorit. Avea să fie mai târziu, cu ajutorul lopeţilor. – Nu te cunosc, zise Ptahmose. – Nici eu nu te cunosc, răspunse contramaistrul cu aroganţă. – Sunt şeful construcţiilor regale, răspunse Ptahmose. – Eu sunt la ordinele nomarhului, n-am nevoie să te cunosc. – Această echipă a fost convocată de mine şi tu ai să mă cunoşti, zise Ptahmose. – Ce vrei de la mine? – Vreau să nu mai foloseşti biciul.
162
– Vin de la Memfis şi contramaistrii de acolo folosesc biciul. Dacă biciul este bun pentru lucrătorii din Memfis, e bun şi pentru cei din Avaris. – Aici asculţi de ordinele mele, spuse Ptahmose. – Ţi-am spus că nu te cunosc, îi replică contramaistrul. Aceste lucrări sunt urgente şi n-am timp de conversaţii savante cu oameni din Egiptul de Jos. Ptahmose căută din priviri alţi muncitori; erau departe de el, la celălalt capăt al şantierului, în spatele caselor, şi Ptahmose n-avea cum să-i cheme pentru a-l potoli pe contramaistru. Acolo jos se terminau lucrările de completare a rambleului, iar aici sus, contramaistrul îl lovea puternic cu biciul pe un muncitor care căra, pe cap, un coş încărcat cu cărămizi. – Mă duc să caut poliţia ca să te aresteze, ameninţă Ptahmose. – Du-te şi caută-l şi pe Apopis dacă vrei! urlă contramaistrul. Ptahmose se îndepărtă de el pentru a-şi lua calul, când auzi ţipete. Se întoarse şi văzu cum contramaistrul se năpustise cu sălbăticie asupra muncitorului care căzuse, răsturnând coşul cu cărămizi.Ptahmose se întoarse din drum, alergând spre contramaistru. Îl apucă cu putere deumăr, silindu-l să înceteze. Muncitorul zăcea întins pe jos, cu spatele sângerând şi cu ochii închişi. Contramaistrul avea o privire de câine turbat. – Se pare că n-ai înţeles ce-am spus, observă Ptahmose, încercând să-şi păstreze calmul. – Îi protejezi pe apiri? strigă bărbatul ridicând biciul. Ptahmose îi apucă braţul cu o asemenea forţă încât bărbatul îşi pierdu echilibrul şi dădu drumul biciului. Apoi se aruncă asupra lui Ptahmose, care îi sfâşie faţa cu şase lovituri de bici. Sângele ţâşni pe obrajii contramaistrului. Strângând din dinţi, acesta se repezi din nou la Ptahmose care, apucând mânerul biciului, îl lovi cu toată puterea în cap. Era un mâner lung şi gros. Omul îşi dădu ochii peste cap, se clătină şi căzu lângă victima sa. Ptahmose se aplecă asupra lui. O spumă roşie îi ieşea din gură. Horcai pentru o clipă, apoi rămase înţepenit. Ptahmose îi puse mâna pe inimă; câinele turbat murise.
163
Aşadar îl omorâse. Era surprins. Era al doilea om pe care-l omora. Prima dată fusese în legitimă apărare. Dar nu şi astăzi. Omul este un animal fragil, gândi el cu răceală. Oare muncitorul care zăcea la pământ îşi dăduse seama de omor? Gâfâia şi gemea, cu ochii închişi. Ptahmose apucă o lopată şi săpă o groapă în pământul încă afânat al rambleului. Într-un sfert de oră termină. Împinse cadavrul contramaistrului în ea, apoi o acoperi refăcând rambleul. Privi în jur. Nimeni. Fără îndoială ar fi trebuit să-l readucă în simţiri pe muncitor. Dar nu şi pe martorul din el. Aşa că escaladă rambleul până la calul său şi apucându-se de cea mai joasă creangă a salcâmului de care era legat, sări în şa şi o apucă spre sud, către oraş. Când ajunse acasă era încă şocat. Nervii îi cedaseră, încercând să-i ia apărarea unui apiru. Care se afla acum între viaţă şi moarte. Scriitura zeilor se citeşte acolo unde natura noastră este mai slabă. Era prea târziu ca să mai meargă pe malul mării, dar Ptahmose simţea o nevoie imperioasă s-o facă. 8 Şeful Nu se simţea deloc vinovat. Nu fusese el oare instrumentul dreptăţii? Nu al dreptăţii regale, ci al celeilalte. Ideea existenţei unei justiţii diferite de cea a oamenilor, care îi veni în minte seara, înainte de a adormi, îl umplu de stupoare. De când se raporta el la o altă justiţie decât cea a oamenilor? Cine îi băgase ideea asta în cap? Nesaton? Adormi cu greu.
164
Aşadar dispăruse un contramaistru. A doua zi, la întâlnirea nocturnă cu apirii, pândi cea mai mică aluzie la incident. Îi întrebă ce noutăţi mai au de pe şantierul noului cartier. – S-a terminat, răspunse Isar. De ieri. Într-un mod ciudat. A dispărut un contramaistru. În locul lui a fost pus un om din tribul lui Simeon, pentru că era nevoie de un contramaistru. – Cum a dispărut? Întrebă Ptahmose. – A fost prezent la începutul şantierului, iar la sfârşit nici urmă de el. Nu şi-a luat nici măcar ulciorul de vin şi sacul cu smochine. Dar a fost găsit un terasier grav rănit care zăcea pe jos fără simţire. Când şi-a revenit, a spus că acel contramaistru se năpustise asupra lui ca o bestie. Iar oamenii cred că el a fugit crezând că l-a omorât pe muncitor. În orice caz, nu e nici o pagubă, dimpotrivă, era o brută. – Parcă interzisesem folosirea biciului, zise Ptahmose. – Contramaistrii din Avaris nu-l mai folosesc. Dar ăsta era din Memfis, zise Lumi. Oamenii lui Simeon spun că părea nebun. Ptahmose răsuflă uşurat. Nu-l văzuse nimeni. Oamenii schimbară subiectul. – Cumnatul tău... Începu Arfaxad privindu-l pe Ptahmose. Cumnatul tău se întreabă de ce nu vrei să-l aduci aici pe fratele tău, Aaron. Indiscreţiile lui Miriam începeau aşadar să se răspândească. Era o idee meschină să-l aducă la Avaris. – Aaron este contramaistru la Memfis, răspunse. Aici n-ar fi decât muncitor. Nu văd care-ar fi avantajul lui. – Este fratele tău, Mose, insistă Arfaxad. Ai putea să-i aranjezi să aibă aceeaşi funcţie şi aici. – Nu înţeleg ce câştigaţi voi din asta, răspunse Ptahmose după un moment. Şi nu văd ce-aş avea eu de câştigat sau Aaron. V-am spus deja că nu este bine, nici pentru mine, nici pentru voi să mă port pe faţă ca fiind unul de-al vostru. Care ar fi statutul lui Aaron? Acela de frate al unui prinţ egiptean. Contramaistru în cel mai fericit caz. Nu vă gândiţi? Toată lumea are de pierdut. Toată autoritatea pe care o am aici, mi-am pus-o în serviciul
165
vostru. De mai bine de opt ani, nu mai sunt probleme pe şantier. Sunteţi mai puţin maltrataţi, mai puţin obosiţi. Vreţi să pierdeţi toate astea făcând din mine un apiru? – Dar este fratele tău! strigă Arfaxad. Nu simţi nevoia să-ţi vezi fratele? Pe fiul lui Amram? – Nu l-am cunoscut pe Amram. Nu mi-am petrecut copilăria alături de Aaron, nici alături de Miriam, zise Ptahmose cu o oarecare nerăbdare. Rudenia presupune să-ţi petreci timpul cu cineva. N-am avut nimic de împărţit cu ei, aşa cum ei n-au avut nimic de împărţit cu mine. Cuvintele lui îi puse pe gânduri. – Ştiu ce vreţi, reluă el. Vreţi să-i reuniţi aici pe Aaron şi pe Miriam ca să puteţi face presiuni şi mai mari asupra mea. Dar n-o să vă las să faceţi asta. Nu vă mai iese din cap ideea asta aventuroasă cu fuga, care vă poate duce la dezastru. Tu, Arfaxad, eşti plin de sentimente fraterne când e vorba de alţii. Dar nu tu i-ai trimis acum trei tuni pe oamenii din tribul lui Simeon la muncile cele mai grele, pentru că voiai să te cruţi pe tine şi pe ai tăi? Reproşul îl atinse pe Arfaxad ca un bici, făcându-l să-şi lase capul în jos. – Există o voce a sângelui, Mose, şi se pare că tu n-o auzi, spuse încet Arfaxad. Cum vrei să fii şeful nostru, dacă nu auzi vocea sângelui? – Dacă n-aş fi auzit vocea sângelui, n-aş fi fost aici! tună Ptahmose. Tresăriră cu toţii. Era pentru prima oară când îl auzeau vorbind pe tonul ăsta. – Sunteţi ca nişte copii capricioşi. Vreţi un şef, dar vreţi să-i spuneţi voi ce să facă! N-am să fiu jucăria voastră! Se uitau la el cu uimire şi teamă. Acesta era tânărul distant, savant şi uneori calculat pe care credeau că-l cunosc? – Ceea ce trebuie făcut, va fi făcut atunci când va fi posibil, spuse el ridicându-se. Dacă aveţi un şef mai bun ca mine, vorbiţi cu el.
166
Parcă se metamorfozase dintr-o dată. Îi domina ca o statuie cu ochi arzători. Pentru o clipă îi electrizase, precum un fulger. – Nu avem, Mose, spuse Isar cu o voce gravă. Nu avem, tocmai de aceea te presăm. El mai rămase acolo puţin, apoi plecă cu paşi lenţi, dar hotărâţi. Musculiţele şi fluturii de noapte continuau să sfârâie în flăcările lămpilor. Ei rămăseseră tăcuţi, pendulând între uimire şi o speranţă nouă, nebună, aproape animalică. În sfârşit, le vorbise ca un şef. 9 Umbra pe nisip Ceea ce ai făcut ieri şi ceea ce vei face mâine este etern. Gândeşte-te la toate faptele tale, căci memoria divinităţii le va păstra înscrise pentru totdeauna, îi spusese într-o seară Nesaton. Dar remuşcările violente pe care le avusese din cauza uciderii contramaistru lui începuseră totuşi să dispară. Poate că într-o zi va uita acest acces de violenţă care îl împinsese la fapta cea mai odioasă din perspectiva divinităţii. Sau poate amintirea ei se va reduce la o imagine îndepărtată şi prăfuită, comparabilă cu acei copaci izolaţi care se micşorează pe măsură ce te îndepărtezi de ei, sfârşind prin a nu mai fi decât un punct din peisaj. Omul acela fusese rău. Nu regreta că l-a ucis, asta era tot. Spiritul de justiţie îi înarmase braţul. Or, spiritul de justiţie venea de la Domnul. Şedinţele de meditaţie din faţa mării îi dezvoltaseră capacitatea de a se detaşa de propria sa viaţă şi chiar de propriul trup, ca şi când acestea aparţineau altcuiva. Efectul lor devenea tot mai intens şi din ce în ce mai uşor de obţinut, în timpul ultimelor meditaţii, Ptahmose avusese senzaţia că vede cum o linie verticală de lumină se desena în faţa lui. după care începea să vibreze cu o asemenea forţă, încât devenea de nesuportat.
167
Avea atunci sentimentul că ceva imens şi inexprimabil se contura şi asta îl înspăimânta. În momentul acela linia pălea, se subţia şi se dizolva în scânteieri care îi făceau rău ochilor. Ca să poată vedea în continuare linia, trebuia să reziste spaimei. Şi aceste transe se prelungeau, accentuându-i absenţele care îi nedumereau tot mai mult pe cei din anturajul său. Trăia ore în şir rezonanţe inexplicabile şi atunci Ptahmose îşi găsea propriile sentimente derizorii.Trăirile lui obişnuite îi păreau neînsemnate. Percepea perfect ceea ce se întâmpla în jurul lui, cuvintele care îi erau adresate, documentele care i se supuneau atenţiei, imaginile din jurul lui, percepea totul chiar cu mai multă claritate decât înainte. Şi era capabil să ia hotărâri mai drepte şi mai clarvăzătoare decât până atunci. Dar adevărul era că se afla sub influenţa acestor rezonanţe. De unde veneau ele? Dintr-o energie superioară, extraordinară, terifiantă. Pentru a se linişti, recurgea uneori la kat. Alteori la cânepă. Experimenta de asemenea unele din substanţele misterioase pe care i le dăduse hamalul de pe ţărmul Marelui Negru. Una din ele îi prelungea transele mai mult decât de obicei. Obţinută dintr-o infuzie de frunze mari, catifelate, avea efect mult mai puternic decât virnanţul, căci îl făcea nu doar mai rezistent fizic, ci şi insensibil . Or, rezistenţa începuse să devină necesară. Avaris nu mai reuşea să satisfacă nebunia de a construi care-i lovise pe Seti şi pe Ramses. Le trebuia un alt oraş, la nord de Marele Negru. Arhitecţii din Memfis veneau unul după altul în fiecare săptămână, trimişi acolo jos, în “anticamera lui Apopis”, pentru a stabili cadastrul deşertului, al neantului. În calitate de director al construcţiilor regale, Ptahmose trebuia adesea să-i însoţească în expediţii istovitoare. Căci Ramses nu luase în seamă primul raport care îi fusese adresat şi în care erau menţionate pericolele, ba chiar imposibilitatea de a construi un pod la sud de Marele Negru. Lăsase să se înţeleagă că arhitectul şi Ptahmose nu-şi dăduseră
168
seama de grandoarea proiectului. În orgoliul lui nemăsurat, Ramses se prefăcea că ignoră obstacolele, iar tatăl lui îl încuraja. Abia după cea de-a patra expediţie a arhitecţilor, regentul acceptă în sfârşit evidenţa. Dacă voia un port la sud, trebuia să refacă tot, Marele Negru, marea Trestiilor şi chiar Marele Verde. Dar Ramses nu era omul care să renunţe. Dacă era imposibil de construit un port la sud de Marele Negru, va fi construit unul la nord, unde mişcările mareelor erau mai puţin puternice. Existau şi acolo, atingând chiar un cot şi jumătate, dar cu debarcadere destul de înalte s-ar putea construi un port. Ptahmose şi arhitecţii dezbătură îndelung problema: de ce să construieşti un port la nord, din moment ce nu se putea construi unul în sud? Pentru că, explica arhitectul, regentul voia să sape un canal care să traverseze Marele Negru de la nord la sud. Nu un port, preciza Ramses, ci un oraş. Ptahmose temporiza cât de mult putea. De unde să ia oameni pentru a-l construi? Să se termine mai întâi lucrările de la Avaris, după care va fi disponibilă mâna de lucru pentru noul oraş. Trebui să trimită deja acolo o echipă de două sute de terasieri care să se ocupe de nivelurile prealabile, să niveleze dunele ca să afle cum sunt terenurile şi să îndiguiască uedurile care se formau după ploi şi după revărsările Marelui Negru. Asta implica astuparea depresiunilor şi a albiilor uedurilor, dar primele lucrări fură departe de a fi concludente. La primele ploi, torentele care nu-şi regăsiră vechile albii se revărsară care pe unde, săpând altele în pământurile afânate, ceea ce a însemnat un adevărat haos. Pentru a consolida totul, au suportat condiţii îngrozitoare. Ptahmose, arhitecţii săi şi servitorii care îi însoţeau dormeau în corturi, la discreţia scorpionilor şi a şerpilor pe care gălăgia îi înnebunise, fără a mai vorbi de ţânţari şi de alte insecte. Mâncau prost, de cele mai multe ori mâncare negătită, şi nu se spălau deloc, cele două puţuri săpate neavând decât apă sălcie. Când nu cădeau în crăpături ale solului, muncitorii se bălăceau în noroi. Arhitecţii, murdari şi ei de noroi, înjurau ca şi când s-ar fi lăsat posedaţi de demoni, contramaistrii nu mai aveau voce să strige,
169
iar terasierii începură să se revolte ca în vremurile rele de altădată. Ptahmose rămânea adesea departe de casă mai multe zile la rând. Autoritatea lui începuse să scadă în situaţii tot mai tensionate care apăreau între arhitecţi şi contramaiştri, pe de o parte, şi între contramaiştri şi muncitori pe de altă parte, într-o zi se nimeri într-o dispută între doi terasieri. Unul din ei îl împinse pe celălalt, apoi pumnii zburară de la unul la altul. Se apropie repede de cei doi. – Ho! strigă în apiru. Loviturile nu rezolvă nimic! Ei se opriră o clipă şi-l măsurară din priviri. – Loviturile nu rezolvă nimic? Întrebă unul din ei sarcastic. – Nu. Bărbatul îşi şterse cu dosul palmei sângele care îi curgea din nas. Cei doi se uitară chiorâş unul la altul. – Cine spune asta? – Eu, Ptahmose. – Şi lovitura dată contramaistrului pe care l-ai îngropat sub rambleu, la Avaris, n-a rezolvat nimic? – Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Ptahmose. Nu vreau certuri între voi, asta-i tot. Într-adevăr, cearta lor se terminase. Se îndepărtă, încercând să-şi stăpânească emoţia. Când întoarse capul văzu că cei doi îl urmăreau cu priviri ironice. Crezuse că nimeni nu l-a văzut, se înşelase. Cei doi muncitori, pe care tocmai îi părăsise, fuseseră singurii martori ai uciderii contramaistrului sau mai erau şi alţii? Povestiseră şi altora ceea ce văzuseră? Între timp, Enoh, Arfaxad, Lumi, Isar nu aflaseră nimic despre contramaistru? Sau păstrau secretul faţă de el, pentru a-l putea şantaja când vor crede de cuviinţă? Ptahmose întoarse problema pe toate părţile şi ajunse la concluzia că, dacă zvonul uciderii contramaistrului ajunsese la urechile celorlaţi contramaiştri, aceştia se vor grăbi să-l denunţe la nomarh, care, la rândul lui, va raporta la Memfis prin intermediul lui Hape-nakht. Îi stătea în putere s-o facă. Dacă
170
regele îi va face favoarea de a nu-i tăia nasul şi urechile, el nu va mai fi totuşi decât o fiinţă inferioară, mai jos chiar şi decât apirii, pe care n-o să-i mai poată apăra împotriva ferocităţii contramaiştrilor. Rămase pentru o clipă în picioare, cu faţa în bătaia vântului, reflectând la situaţia creată. Se lăsa noaptea. Ici şi acolo, se aprindeau focuri pentru masa de seară. Arhitecţii discutau în cortul lor. Trebuia să fugă. Se uita când la cort, când la calul său. Cu un mers nonşalant se îndreptă spre cort. Servitorii se agitau pe afară ca să facă un foc. Îşi strânse cuvertura, rulând-o sub forma unui cilindru cât mai mic posibil, apoi luă două pâini, un săculeţ de smochine, altul de curmale şi o ploscă de vin îndoit cu apă. Se uită să vadă dacă mai are cele două pumnale la brâu. Apoi ieşi din cort şi, cu aceeaşi nonşalanţă, se îndreptă spre cal. În întunericul care se îndesea, nimeni nu-i dădu nici o atenţie. Cei care l-au văzut, au crezut probabil că pleacă cu treburi. Lui Ptahmose i s-a părut că vede în ochii mari şi negri ai calului său o privire mirată şi cu o voce blândă, îi ceru să păstreze liniştea, ca şi când animalul l-ar fi putut înţelege. Apoi legă cuvertura de şa şi îşi trase calul lângă o piatră destul de mare pentru a-i servi drept taburet. Dintr-o săritură fu pe cal şi, după o lovitură de pinten, animalul porni în galop. O luă spre est. Cunoştea drumul, căci îl străbătuse de multe ori în ultimele zile. Era o câmpie plină de pietriş şi calul nu risca să se împiedice. În plus, putea să se orienteze cu uşurinţă, chiar şi pe întuneric. Ptahmose galopa de o jumătate de oră, când i se păru că aude strigăte în urma lui. Fără să se întoarcă, grăbi pasul. Puţin mai târziu, aruncă o privire în urmă. Nu se mai zăreau nici măcar focurile taberei. Nu-l urmărea nimeni. Era liber! Trase aer în piept. Unde mergea? Cu siguranţă nu spre nord: drumul de coastă care ducea spre Asia era păzit de garnizoane care l-ar fi reperat imediat. Un emisar călare ar putea chiar să-l depăşească în orice clipă. Era aşadar imperativ s-o cotească spre sud. Ridică ochii şi orientându-se după stele, făcu un ocol îndreptându-se
171
spre sud-est. Nu ştia ce va găsi acolo, dar în orice caz nu era regatul. Îl cuprinse o adevărată euforie. Era liber. Nu mai era funcţionar al regatului. Nu mai era aservit unor proiecte nebuneşti ale unui rege şi ale unui prinţ care voiau să refacă pământul, dar care n-aveau nici cea mai mică noţiune despre suferinţa celorlalţi. Nu mai erau scribi, spioni, rapoarte, nu mai auzea zornăitul abacurilor. Nu mai avea o concubină oferită de regent. Nu mai trebuia să suporte privirile înşelătoare şi cuvintele aleatorii. De acum înainte, era singurul stăpân al minţii şi al trupului său. Merse la trap toată noaptea, întrezărind, la lumina stelelor, o masă nedefinită şi înaltă în stânga sa, fără îndoială munţii. Frigul îl obligă să-şi scoată cuvertura şi să se înfăşoare în ea. În faţa lui, terenul părea relativ neted, dar nu prea cunoştea locul, aşa că încetini mersul calului. Strigăte de animale - urlete de şacali, ţipete de răpitoare nocturne, probabil iepuri sau şoareci de câmp, prinşi în gheare, în dinţi sau în pliscuri - se auzeau în noapte. Îşi pipăi pumnalele. În zori văzu munţii roşiatici şi descoperind o scobitură unde se putea adăposti, se îndreptă spre ea. Ajuns acolo, mancă puţină pîine şi două smochine, bău multă apă şi se odihni, mai degrabă somnolând decât dormind. După două ore, era în picioare şi-şi vedea de drum. Un soare puternic lumina peisajul simplu: o câmpie mare se întindea la poalele munţilor, presărată ici şi acolo cu tufişuri de arbuşti piperniciţi. Unde ducea această câmpie? Nu ştia. Două ore mai târziu, ţipetele pescăruşilor îi răspundeau la întrebare. Departe, în dreapta, o linie albastră, infinită strălucea în soare. Se îndreptă spre ea şi când ajunse pe ţărm, îşi lepădă perizoma şi intră în apa mării, spălându-se de praful Egiptului. Când ieşi, gol, îşi văzu umbra solitară pe nisip şi rămase nemişcat: era imaginea vieţii lui începută în ajun. Trecutul dispăruse precum apa pe nisipul cald. Se gândi din nou la povaţa lui Nesaton, dar aici, nimic nu părea înscris nicăieri. Buto, copiii, grădina cu rodii, regele însuşi, Ramses, toate acestea nu mai
172
erau decât imagini neclare, sortite dispariţiei. Nu-şi cunoştea viitorul. N-avea decât un cal, puţină pâine, curmale şi smochine. Şi o jumătate de ploscă cu apă. Nu era decât un om gol în mijlocul imensităţii. Se aşeză pe nisip pentru a se usca, încercând să distingă celălalt mal, dar nu reuşi. Îşi aminti de hărţile pe care le văzuse în camerele administraţiei lui Ramses şi trase concluzia că se afla pe celălalt mal al Marelui Verde, în faţa regatului. Să meargă de-a lungul mării? Soarele părea mai puţin torid pe ţărm. Dar s-ar îndepărta de poteca pe care venise şi aceasta era singura lui speranţă de a găsi apă. Urcă în şa şi se întoarse la drumul lui. Marea îi făcuse foame; mancă două smochine şi puţină pâine, realizând că începuse să i se usuce gura. Îşi agită plosca şi sunetul scos de puţina apă îndoită cu vin îl întrista. Bău o gură minusculă. Începea să fie cald. Dacă nu găsea apă înainte de căderea nopţii, era în pericol. “Fă, Doamne, să găsesc apă!”, se rugă el fără să-şi dea seama. Rugăciunea îi ieşise pe gură precum răsuflarea. Spusese Domnul. Dar era prea îngrijorat ca să-şi dea seama de asta. Capul începu să i se învârtă şi privirea i se tulbură. Încercă să calculeze cât timp trecuse din zori, dar nu reuşi, ziua părea să nu se mai termine. Dintr-o dată calul se întoarse spre stânga. Ptahmose nu-l mai controla, el însuşi se mai ţinea în şa doar printr-un efort de voinţă. Solul părea să se schimbe, devenind mai închis la culoare. Recunoscu o vegetaţie scurtă, ierburi. Apoi văzu apa şi închise ochii. Instinctul animalului îl condusese spre un pârâu. Fără îndoială fusese mai abundent în urmă cu două-trei zile; albia, mult lărgită, măsura mai bine de cincizeci de coţi, în timp ce lăţimea apei nu era nici de zece, dar era totuşi apă. Ptahmose puse cu greutate piciorul pe pământ. Calul se adăpa deja. Ptahmose merse până la ţărm, îşi stropi faţa cu apă şi începu să bea. Era o apă proaspătă, limpede, cum nu mai gustase de când
173
era în Avaris, încă şi mai limpede. După ce bău pe săturate, se aşeză, spunând cu un oftat: “îţi mulţumesc, Doamne!”. Se uită în jur. Şuvoiul de apă cobora din munţi. Ploile din seara trecută îl îngroşase probabil, dar dacă mai continua să curgă, înseamnă că era alimentat de o sursă. Aici peisajul era mai înverzit. Calul se oprise şi el din băut şi începuse să pască ici şi acolo, alegând cu grijă plantele. Ptahmose se duse să exploreze malurile în căutarea unui arbore fructifer, dar nu găsi niciunul. În schimb, văzu nişte urme şi inima începu să-i bată. Un cerc înnegrit, resturi de lemne arse. În jur, iarba era bătătorită. Atinse lemnul stins. Era rece. Răscoli cu mâna în cenuşă şi găsi oase şi măruntaie uscate de peşte, aruncate de cei care făcuseră popas în acest loc. Câţi erau? Şi cine erau? Încotro se îndreptau? Îşi continuă explorarea şi la ceva distanţă văzu balegă, estimând că cel puţin douăzeci de animale se opriseră acolo. Îşi încruntă sprâncenele, amintindu-şi că egiptenii trimiteau sclavi să scoată cupru şi malahit de pe cealaltă parte a Marelui Verde... Dar, cu siguranţă, aceştia n-ar avea de unde să ştie că el este un fugar... Îşi făcu repede inventarul proviziilor: o pâine şi ceva, destule curmale şi smochine ca să-i ajungă pentru două zile. Şi apoi? Îşi umplu plosca, regretând că nu mai avea încă una, mai bău puţină apă şi îşi reluă drumul, după ce îşi rulase din nou cuvertura şi o legase de şa. Cu ochii în jos, căuta urme. Pământul acoperit cu pietriş nu le mai păstrase, iar pe porţiunile cu nisip vântul ştersese tot. Totuşi, urme de roţi îl făcură să creadă că a dat peste ceva. De-o parte şi de alta vedea adeseori pietre mari care păreau să fi fost aruncate dintr-un drum central pe care ierburile, mai puţin înalte, fuseseră călcate în picioare. Aşadar alţi călători trecuseră pe acolo, dar cine? Îi zări a doua zi, în zori. Din grota în care se refugiase, situată mai la înălţime, putea vedea drumul. Trei duzini de animale ciudate care semănau cu nişte gazele mari şi diforme mergeau una după alta, legănându-se nepăsătoare. Erau dromaderi, auzise de ei. Pe unii dintre ei erau cocoţaţi oameni, cam vreo
174
douăzeci, alţii erau încărcaţi din abundenţă cu saci şi cu baloţi. Egipteni? Nu, egiptenii nu purtau haine aşa deschise la culoare. Oamenii ăştia coborau spre sud, în timp ce egiptenii n-aveau ce face în sud, pe ei îi interesa estul. Se gândi că cel mai înţelept lucru ar fi să li se alăture, în fond, nu putea să reziste la nesfârşit cu pâine, smochine şi o ploscă cu apă şi nici să rătăcească prin deşert până la moarte. Coborî din munţi şi o porni în urma caravanei. Îl zăriră de când era la o mie de coţi distanţă. Fără îndoială fusese dat un ordin de oprire, căci caravana fu străbătută de la cap la coadă de strigăte sacadate, înainte ca toate cămilele să se oprească. Oamenii se întoarseră spre el, privindu-l cum'vine. Salut! le strigă în ebraică, întrebându-se dacă-l înţelegeau. – Salut! răspunseră ei, privind cu uimire la acest călător singuratic, care mergea prin deşert, gol până la brâu. Şi el îi privea curios. Nu, nu erau apiru, deşi semănau cu ei. Purtau barbă, tăiată scurt. – Unde mergeţi? Îi întrebă. Şeful caravanei părea să-l aştepte pe Ptahmose. Acesta se apropie de el şi repetă întrebarea. – Mergem la Alaat, răspunse bărbatul. Tu cine eşti? – Ptahmose. Vin din Egipt. – Singur? – Singur. – Înseamnă că eşti fugar, zise bărbatul după un timp. – Nu mai vreau să muncesc pentru rege. Bărbatul părea intrigat. Un gest al lui Ptahmose îi descoperi mânerul pumnalului încrustat cu geme. – Eşti nebun? Îl întrebă şeful ţintuindu-l cu privirea. – Nu, răspunse Ptahmoze râzând. – Trebuie să fii nebun ca să cobori în deşert singur. Cunoşti deşertul? – Nu. Un râs forţat zgudui pieptul bărbatului,
175
– Cu torsul gol, sublinie el cu o nuanţă de dezaprobare. Ptahmose observă că, într-adevăr, toţi aceşti oameni purtau cămăşi largi pe sub mantaua de lână albă. Oare nu le era cald? – De cât timp mergi prin deşert? – De trei zile şi trei nopţi. Unul din membrii caravanei, care părea a fi locotenentul şefului, îl privi pe Ptahmose cu neîncredere. Un murmur străbătu convoiul. Se auzi un om râzând. – Vrei să mergi cu noi la Alaat? Întrebă şeful. – Da. Nu prea mai am provizii. – Vrei apă? – Am o ploscă plină. Şeful ridică braţul dând ordin să pornească la drum. Apoi se întoarse spre Ptahmose şi-i spuse: – Treci al treilea în rând. Alaat. Ptahmose nu mai auzise acest nume. Era cu siguranţă o cetate. Ajunseră acolo la lăsarea serii. Era o fortăreaţă ridicată pe un platou abrupt. Zidurile erau făcute din bucăţi mari de piatră, tăiate cu greu şi lipite cu mortar gros. Din loc în loc erau aşezate mortiere. Împotriva cui? Dromaderii şi cAli fuseseră lăsaţi la poarta cetăţii, la adăpostul zidurilor înalte; unul din oameni le aruncă furaje. Dromaderii se culcară balansând sacii şi baloţii care trebuiau descărcaţi şi duşi într-un fel de depozit din cetate. Descărcară o parte din ei cu ajutorul lui Ptahmose, operaţiune care dură aproape două ore. De câte ori trecea de porţile grele din lemn cu armătură de fier ale cetăţii, Ptahmose era frapat de grosimea zidurilor. La ce atacuri se aşteptau cei din Alaat? Era sfârşit de oboseală. Frigul îl pătrunse şi se înfăşură în cuvertură. Când terminară de descărcat era noapte. Animalele fură duse în mijlocul oraşului într-un grajd. Se auziră ordine. Oamenii se repeziră să închidă porţile cetăţii şi să le baricadeze cu două bare groase de bronz. Şeful caravanei şi alţi doi oameni făceau inventarul sacilor în depozit, la lumina unei lămpi.
176
– Vino cu mine, îi spuse lui Ptahmose, după ce închise uşa depozitului prin interior. Ieşiră printr-o mică uşă laterală şi trecură într-o casă alăturată. Se aflau într-o cameră mare, la parter, tapetată cu covoare ţesute din păr de capră, cu piei de oaie, cu rogojini cum Ptahmose nu mai văzuse până atunci. Într-un colţ ardea focul, între două ziduri micuţe, sub un horn prin care ieşea fumul. O uşă dădea în spate unde erau fără îndoială alte camere. Se auzeau voci de femeie şi râsete înfundate. O faţă de copil se ivi în uşă. Şeful îl chemă şi un băieţel de vreo trei sau patru ani se aruncă în braţele celui care era, cu siguranţă, tatăl lui. Ptahmose se posomorî. Pentru prima dată, se gândi la copiii iui, lăsându-se pradă melancoliei. – Stai jos, îi zise şeful. Unul din oameni le aduse boluri de pământ lăcuite şi un ulcior. Îi turnă întâi şefului, apoi lui Ptahmose. Era un fel de bere dulce. – Băieţii mei, spuse şeful arătând spre cei patru tineri care se aflau de faţă. Numele meu e Hussam. – Al meu este Ptahmose. – Fii binevenit, Ptahmose. Pronunţă Tamuz. – De ce ai plecat de la faraon? – Nu voiam să mai lucrez pentru el. Eram şeful apirilor, o masă de rebeli, pe care trebuia să-i comand. O muncă care devenise din ce în ce mai grea. – Totuşi nu pari a fi un om slab, Tamuz, spuse Hussam, care nu părea prea mulţumit de explicaţie. – Adevărul e că nu poţi servi două cauze, zise Ptahmose. Celălalt aştepta să continue. – Trebuia să-l servesc pe rege şi în acelaşi timp trebuia să servesc cauza celor care aveau încredere în mine. – De ce n-ai ales doar pe unul dintre ei? Ascultau toţi cinci atenţi, cu privirile aţintite asupra străinului. Nu primeşti în casa ta un necunoscut fără a-i cerceta inima.
177
– Dacă alegeam cauza regelui, trebuia să fiu crud cu ceilalţi. Dacă alegeam cauza lor, îmi pierdeam rangul. – Ce rang aveai? – Eram prinţ, răspunse Ptahmose. Îşi goli bolul. Unul din băieţi i-l umplu din nou. – Prinţ? se miră Hussam. Cum aşa? – Fiul unei sore a lui Ramses. –Aşadar eşti nepotul lui Ramses. Ptahmose dădu din cap. Se gândesc oare să ceară o răscumpărare? – Ramses are mulţi nepoţi, ca să nu mai vorbim de fii. Nu cred că-i voi lipsi. – Cum se face că vorbeşti limba apiru? – Trebuia să mă înţeleg cu ei. Dar vorbesc şi egipteana. – Ştii să scrii? – Ştiu să scriu şi să citesc. Hussam făcu un semn unuia din fii care se ridică şi dispăru pe uşa din spate. Vocile femeilor se auziră din nou, însoţite de nişte zgomote surde. Băiatul se întoarse cu un ceaun care părea greu şi îl puse pe un grătar de fier, deasupra focului, apoi se aşeză la locul lui. – Ce-o să faci acum? Întrebă Hussam. – Nu ştiu. – Unde te duci? – Nu ştiu. – Cum e posibil aşa ceva? Întrebă Hussam zâmbind. Aveai o ţară, un titlu, o familie, un loc al tău şi tu renunţi la toate astea şi pleci către nimic, pentru nimic? Pentru prima dată Ptahmose îşi dădu şi el seama de ineditul situaţiei sale. Ce putea să-i răspundă acestui om? Că n-avusese niciodată sentimentul că are tot ceea ce spunea că are? Realiză dintr-o dată că într-adevăr nici el nu văzuse niciodată un om care să-şi abandoneze averea şi să plece în deşert. Desigur, fugise ca să nu fie acuzat de crimă, degradat, privat de autoritatea lui. Fugise ca să-şi protejeze ceea ce avea mai de preţ, identitatea sa.
178
Dar în acelaşi timp descoperea că această fugă corespundea aspiraţiilor sale cele mai profunde. Chiar şi înainte de omor, simţise dorinţa de a fugi. El nu aparţinea Egiptului. Şi nu putea fi şeful unor sclavi visând să fugă. Fuga asta era ca o împlinire pentru el. Cum să explice asta? – Nici un om nu este sclav, răspunse în cele din urmă, gânditor. Cu nici un preţ. Doi dintre fiii lui Hussam îl aprobară, pentru prima dată în seara aceea, pe misteriosul lor invitat, uitându-se la el cu căldură. – Atunci, trebuie să fii rege! lăsă să-i scape Hussam aruncându-i lui Ptahmose o privire pătrunzătoare. – Rege? repetă acesta surprins.” – Noi suntem deja regi, spuse unul dintre fii pe un ton glumeţ. – Regii celor şase sute de oi, îl lămuri tatăl. – Dar regi. Ptahmose izbucni în râs, la fel şi băieţii, râdeau cu toţii într-o complicitate a generaţiilor. Focul îi pusese sângele în mişcare. Mirosul care venea din ceaun începea să-i facă foame. Unul din ei aduse farfurii şi nişte pâinişoare aproape negre la culoare. Pe farfurii erau puse ridichi, mirodenii pisate şi un fel de sos maroniu, în care băieţii întingeau cu pâine. Ptahmose le urmă exemplul. – Eşti nebun? Îl întrebă Hussam, ţintuindu-l pe Ptahmose cu o privire de uliu. – M-ai mai întrebat asta. N-am avut niciodată reputaţia că aş fi nebun. Nu cred că mi s-ar fi încredinţat postul pe care l-am avut, dacă eram nebun. Hussam căzuse pe gânduri. Îl studie mult timp pe Ptahmose, încercând să găsească o explicaţie pentru ceea ce lui i se părea că sfidează logica. Apoi oftă, se ridică în picioare, considerând că mâncarea era făcută. – Ali, du-te şi adu-ne nişte vin, îi spuse unuia dintre fii. Acesta se întoarse cu un mic ulcior şi cu un vas mare pe care îl puse în mijlocul camerei. Apoi luă ceaunul de pe foc, apucându-l cu o cârpă pentru a-şi proteja degetele, şi îl ţinu deasupra bolului.
179
Folosindu-se de un cuţit lung, Hussam scoase din ceaun un sfert de pasăre pe care o puse pe farfuria oaspetelui său, înainte de a-i servi pe ceilalţi. Ptahmose îşi dădu seama că era pulpă de potârniche. În ceaun era supă de grâu sălbatic fiert în zeamă de potârniche. Fiecare îşi luă grâu, servindu-se de un polonic. Desigur nu concura cu mâncărurile de la Memfis sau Avaris, dar era caldă şi bună la gust. – Cum aţi prins potârnichea? Întrebă Ptahmose. – Cu plasa, la fel ca şi celelalte păsări. Voi cum le prindeţi? – Cu o măciucă zburătoare, spuse Ptahmose. A trebuit să le explice tehnica asta. Şi le-a mai spus că după ce potârnichea era lovită şi cădea departe, un câine dresat o aducea la vânător. Le promise că va încerca să cioplească o astfel de măciucă zburătoare. Mâncarea de după zilele de post, vinul, căldura, toate emoţiile trăite în timpul fugii îl epuizaseră pe Ptahmose. Abia-şi mai ţinea capul drept. Ali strânse farfuriile, în timp ce Hussam hotărî ca Ptahmose să doarmă acolo, cu ei. Mai aduseră o rogojină, o blană de oaie, un rulou umplut cu paie pe post de pernă şi le aranjară lângă ale celorlalţi. Suflară în lămpi. Ptahmose adormi imediat ce se întinse. Se trezi brusc, în noapte, simţind atingerea unui corp străin. Unul din băieţi, nu ştia care, întins lângă el, întinsese braţul peste torsul lui şi acest braţ adormit exprima apropierea. Un gest de încredere naivă, posesivă, care îl lega pe străinul fugar de restul umanităţii. Ptahmose alunecă din nou în somn, precum o sticlă care pluteşte pe mare. Visa. Visa că era rege şi, ceea ce îl mira chiar şi pe el în vis, acest lucru i se părea cel mai firesc din lume. Nici un om nu este sclav – Suntem păstori, îi spuse a doua zi Hussam întinzându-i un bol cu lapte covăsit. Vrei să lucrezi cu noi? Când i-a întâlnit, tocmai livraseră negustorilor din Migdol şi Sin, localităţi situate mai sus, chiar lângă drumul de coastă care ducea în Egipt, cinci sute de oi îngrăşate cu păşunile de primăvară, cuverturi şi textile
180
din lână, primind în schimb grâu, arme, bijuterii şi lingouri de cupru. Cei patru tineri alături de care mâncase în ajun erau de faţă, aşteptând cu îngrijorare răspunsul lui, mai ales cel mai mic dintre ei, Ali. – Vreau să lucrez cu voi, răspunse Ptahmose. Dar nu voi putea să vă urmez în Egipt. – Nu va trebui să faci asta, zise Hussam. Avem destul de lucru şi tu te poţi ocupa de treburile noastre aici, la Sebiia şi la Temina. Sebiia şi Temina... Oare unde se aflau? – Ce-ar trebui să fac? Hussam clătină din cap cu un aer de cunoscător. – Ceea ce va fi de făcut, răspunse. Apoi îi explică. De două ori pe an, când ploile de primăvară şi de toamnă înverzeau păşunile şi oile se îngrăşau, străbăteau coasta Marelui Verde de la est până la Migdol, Sin şi Bal-Cephos şi până la cei din Canaan, pe ţărmul Marelui Verde din nord, mânându-şi oile. Drumul era lung, căci oile nu erau rezistente şi trebuiau lăsate să pască pe săturate, ca să nu slăbească. Erau necesare trei săptămâni pentru a străbate un drum care în mod normal era făcut în cinci sau şase zile. Mărfurile pe care le primeau în schimbul oilor erau revândute triburilor de beduini din sud, până la Eţion-Gheber, la graniţa cu Madianul, ca şi negustorilor care se îndreptau la rândul lor spre sudul Arabiei. “Dar unde sunt oile? Întrebă Ptahmose. – În taberele noastre din câmpie. La Sebiia şi Temina. O să le vezi dacă cobori cu noi. Plecăm în câteva zile. Aveau aşadar mai multe centre de legătură. Alaat le servea drept depozit provizoriu, Sebiia şi Temina erau fermele unde păstrau perechile reproducătoare ale oilor lor. – Şi femeile voastre unde sunt? Întrebă Ptahmose. Întrebarea îi făcu să zâmbească. Aveau femei şi copii peste tot, la Alaat, la Sebiia, la Temina. Femeile nu călătoreau, nici copiii până la zece ani.
181
– Ce vă iese din acest comerţ? – Aur, argint, cupru, răspunse Hussam. Tu vei primi după fiecare drum o duzină din partea ta în aur, argint şi cupru. – Vreau să lucrez cu voi, repetă Ptahmose. Tinerii se ridicară pentru a-l îmbrăţişa: Samot, cel mai mare, zis şi Coincidenţă, pentru că se născuse când pe cer era lună nouă, Nibbiot, numit şi Profeţia, pentru că fusese anunţat, Rahman, Milostivul, şi Ali, zis şi Cel bine crescut, pentru că fusese născut la Alaat. – Ştii să te baţi? Îl întrebă Hussam. Şi când Ptahmose dăduse afirmativ din cap, reluă: -Căci trebuie să ştii să te baţi. Caravanele noastre sunt adesea atacate. – De cine? – De bande de hoţi. – Voi cum vă bateţi? – Cu cuţitul... cu sabia, răspunse, uşor mirat, Hussam. Ptahmose părea uimit. Ca să te lupţi cu cuţitul, trebuia să te dai jos de pe dromader. Şi era cam riscant să foloseşti sabia împotriva unor adversari mai bine antrenaţi. – Dar tu cum te-ai bate? Întrebă Samot. – Aş încerca mai întâi să-mi ţin adversarul departe de mine. – Cum? – Cu arme care lovesc la distanţă. La distanţă mare, de treizeci-patruzeci de coţi, cu arcul cu săgeţi, iar la distanţă mai mică cu lancea. – Astea nu sunt armele noastre, zise Hussam. – Dar nici ale atacatorilor nu sunt, replică Ptahmose cu un zâmbet. Ceea ce ne-ar avantaja. Propunerea îi lăsă cu gura căscată. – Poţi să tragi cu arcul când eşti pe dromader? Întrebă Hussam gânditor. – De ce nu? răspunse Ptahmose. – Şi unde vom găsi arcuri, săgeţi şi lănci? – Aţi putea să le cereţi în schimbul mărfurilor. – Egiptenii n-or să ne vândă niciodată arme, obiectă Hussam.
182
Într-adevăr, asta aşa era. – Şi cine ne va învăţa să tragem cu arcul? – Veţi învăţa singuri, practicând. – N-am putea să ni le confecţionăm singuri? Întrebă Samot. Întrebarea îl lăsă gânditor. Din conversaţiile militarilor, pe care le ascultase adesea, ştia că lemnul folosit pentru confecţionarea arcurilor şi săgeţilor din Egipt era cedru adus din Canaan. Mai auzise vorbindu-se şi de altul, dar nu-şi mai amintea dacă era vorba de chiparos sau de tisă. – Am putea încerca, răspunse. Ne va trebui lemn de cedru. Ritmul zilelor modifică percepţia timpului. Ptahmose era la Alaat doar de o săptămână, dar i se părea că trecuseră luni întregi. Evenimentele care aveau loc aici erau lipsite de importanţă. Tinerii coborau dimineaţa pe malul Marelui Verde, se scăldau toţi cinci împreună şi se minunau de vreo cochilie mai ascuţită sau de vreo meduză care se usca pe nisip, dovedind prin moartea ei că nu era decât un sac plin cu nimic. Aruncau plase în apă, adunând peşti de toate culorile, îi aruncau înapoi în apă pe cei care păreau prea ciudaţi, îi curăţau pe ceilalţi şi urcau înapoi ca să-i frigă pentru prânz. Voiau să ştie cât mai multe despre viaţa lui Ptahmose. – Ai ucis vreodată vreun om? Îl întrebă cel mai mic, Ali, care făcuse o adevărată pasiune pentru Ptahmose, considerându-l un dar al hazardului adus de pe celălalt mal. – Da, am ucis odată unul. Şi le povesti cum scăpase în noaptea aceea, la Avaris, din tentativa de asasinat. Îl ascultau cu ochii strălucind, precum cei ai şacalilor, când, plini de îndrăzneală, se apropiau noaptea prea mult de foc. În aceeaşi seară se chinuiră să-i repete povestea tatălui lor. Îl imitau pe Ptahmose cum înfigea pumnalul în pieptul bărbatului. Alaat nu era deci decât o etapă. Încărcară cămilele şi plecară spre Sebiia. Hussam îl învăţă pe Ptahmose că, pentru a rezista în deşert, trebuia să poarte o cămaşă lungă şi largă din pânză şi să-şi protejeze corpul şi capul, înfăşurându-se într-o cuvertură
183
din lână albă. După două zile ajunseră la destinaţie. Nu era chiar un oraş, ci doar o tabără de câteva duzini de corturi aşezate în jurul a trei puţuri. Îi primiră ca pe nişte copii pierduţi care se întorceau la căminul lor. Râsete şi îmbrăţişări, apoi priviri întrebătoare adresate noului venit. – Este un egiptean. Este unul de-al nostru, de acum înainte, răspunse Hussam. Beduinii îl studiară câteva clipe, apoi îl bătură cu palmele pe spate, invitându-l în cercul lor. Era tânăr şi frumos şi, ca şi până acum, fu repede acceptat. Seara, s-au fript oi la proţap, s-au desfăcut burdufuri de vin, apoi bărbaţii începură să danseze, un dans sălbatic care făcea praful să ţâşnească de sub călcâie. Ptahmose rămase singur. Cei patru fraţi, Samot, Nibbiot, Rahman şi Ali, ca şi tatăl lor, Hussam, plecaseră să-şi viziteze femeile locale. Stătea jos, în faţa focului, gânditor. Se gândea la Buto, la copiii lui, la Isar, Lumi, Enoh, Arfaxad, care îl credeau fără îndoială mort, devorat de şacali şi de vulturi. Prinţul Ptahmose nu mai era decât un schelet anonim şi albicios, lustruit de vânturi undeva în deşert. Zâmbea gândindu-se la perplexitatea lui Hape-nakht, a scribilor, a nomarhului, a arhitecţilor şi probabil a regentului Ramses, căruia i s-o fi semnalat deja dispariţia nepotului său. Miriam s-o fi mirat că el n-o mai vizita. Poate că s-o fi dus să se intereseze de fratele ei şi o fi fost bruftuluită şi trimisă înapoi. “Nu mai e nici un frate aici, a plecat, e mort.” Şi ea o fi plâns, cu faţa în palme, şi s-o fi întors la casa ei din marginea oraşului, strigându-şi durerea. Şi copiii lui? Vor fi de acum înainte “copiii fugarului”. Buto i-o fi dus la Memfis. Or fi fost primiţi de Nakht. Erau tineri, îşi vor fi uitat repede tatăl. Focul trosnea. Un moşneag singuratic îi ţinea companie lui Ptahmose. Cu picioarele osoase, albite din cauza uscăciunii, cu mâinile asemenea rădăcinilor unui copac smuls de furtună, cu faţa de nedescifrat din cauza ridurilor. Stătea perfect nemişcat, ca şi când moartea îl surprinsese pe nesimţite, acolo.
184
– Ce fericire că există zei acolo sus, spuse el în cele din urmă, cu o voce egală, tristă, aproape firavă. La sfârşitul vieţii, bărbaţii au adesea voce de femeie, iar femeile de bărbat. Ptahmose încerca să deosebească trăsăturile necunoscutului, dar nu văzu decât un pachet de haine care păreau aurite în lumina focului pe cale să se stingă. – Ce zei? Întrebă el. – Există întotdeauna zei, zise bătrânul ridicând mâna spre stele. – Ce zei? Întrebă din nou Ptahmose cu insistenţă. – Voi, egiptenii, aveţi mai mulţi decât vă trebuie. Eu am fost sclav la voi şi ştiu. Luă o creangă din grămada de vreascuri şi o aruncă în foc. Era un lemn aromat, cu miros de mosc. – Şi tu erai sclav. Numai sclavii fug. Ptahmose fu luat prin surprindere. Numai sclavii fug. Şi el care îi spusese lui Hussam, în prima seară: Nici un om nu este sclav. Cu nici un preţ. Dar era tulburător să descopere că în ochii unui necunoscut el nu era decât un sclav fugar. – Unde o să dorm? Întrebă, căci nu-i spusese nimeni. – Cum tu n-ai nici o femeie aici, o să dormi în cortul bătrânilor. De altfel, şi eu mă duc acolo. Urmează-mă. În noaptea aceea, cu puţin timp înainte de a adormi pe rogojina lui, înfăşurat în cuvertură, Ptahmose aproape că şi-ar fi dorit ca zorile să nu mai vină. Dar nu se ştia niciodată ce-avea să fie. Uneori zorile veneau. 11 Mâna zeilor Plecând de la Alaat, încărcaseră pe animale bijuterii şi ţesături egiptene, mai ales în transparent şi plisat, care le făcea pe beduine să înnebunească de dorinţă. Jumătate din el era
185
rezervat pentru tabăra de la Sebiia, iar cealaltă pentru cea de la Temina. Rochiile brodate cu fir de aur erau râvnite cu ardoare, aşa cum bărbaţii erau cuprinşi de dorinţă pentru o femeie. Bătrâne sau tinere, femeile defilau după prânz prin cortul lui Hussam, sub privirile uimite ale lui Ptahmose, şi înainte ca soarele să apună, negustorul şi cei patru fii ai lui nu mai aveau nimic de vânzare. – Inul îl schimbi pe aur, observă el. Dar bijuteriile de aur pe ce le schimbi? – Pe aur mai puţin prelucrat. Cu o diferenţă de un sfert din greutate, răspunse Hussam strângând la gură un sac plin de obiecte metalice care zornăiau. Erau bucăţi de aur mai mult sau mai puţin prelucrat, agrafe, fibule, brăţări, coliere, pe care le cântărea pe o balanţă mică, punând într-o parte bijuteria şi în cealaltă o mică greutate din bronz. Această transformare a oilor în aur îl lăsă pe Ptahmose visător. De câţi ani făcea acest troc, Hussam ar fi trebuit să fie foarte bogat. Ce făcea cu aurul? După moartea lui, el va fi împărţit, fără îndoială, între fiii şi “femeile lui, dar acum la ce-i servea? Hussam îl strângea cu o constanţă, cu o ingeniozitate şi o aviditate fără cusur. Ce va cumpăra cu el? Deodată fraza din seara trecută îi reveni în memorie: Trebuie să fii rege. Hussam voia să devină şeful unui trib, al unui teritoriu. El era acela care voia să fie rege. Şi după aceea? Ar deveni un mic Seti, tatăl unui mare Ramses, şi ar avea un Ptahmose al lui, fără îndoială. Ar construi mult, şi-ar forma o armată şi ar declara război vecinilor săi. Era de-a dreptul plictisitor. Fiinţa umană nu aspira decât la putere. Îi veniră în minte apirii care, într-un fel, şi ei voiau să facă din el un rege. “Şi tu? se întrebă. Tu la ce aspiri?” Dar cunoştea răspunsul, era simplu: el îşi dorea să vadă linia de foc... Plecă să se plimbe pe colinele, care erau încă verzi, deşi anotimpul ploilor se sfârşise de trei săptămâni. Păşunile se
186
întindeau de jur împrejurul cetăţii Sebiia şi el văzu oile care nu fuseseră vândute - cele păstrate pentru reproducere - păzite de câţiva păstori. Poate că Hussam voia să ajungă rege peste Sebiia. Şi desigur peste Temina. Şi de ce nu şi peste Alaat? Ptahmose se întoarse, făcând turul taberei. Abia dacă erau vreo două sute de corturi apărate de ziduri groase, de fapt nişte grămezi longiline din pietre mari, ca cele ale meterezelor de la Alaat, dar nelipite între ele cu mortar. Fără îndoială aceşti oameni nu aveau duşmani sau aceştia nu prea aveau ce să fure de la ei. Unele femei torceau lână, altele ţeseau pe războiae rudimentare, ca acelea pe care le văzuse la Avaris, iar altele se chinuiau să învârtească un par înfipt în mijlocul unei pietre uriaşe care strivea grâul. Aşezată pe pragul cortului, o femeie care pisa susan pentru a scoate din el ulei, ridică ochii spre el. – Tu eşti Tamuz, prietenul lui Hussam? Îl întrebă. El se opri şi zâmbi, nu era obişnuit să fie interpelat în felul acesta. Femeia era o matroană cu ochii fardaţi cu antimoniu. – Eşti frumos şi puternic, zise ea. Nu vrei să-ţi alegi o femeie dintre noi? El începu să râdă. – Abia am sosit. – Soarele e sus, e deja amiază. Am două fete frumoase şi sănătoase. – O să le văd cu siguranţă, dacă sunt aşa precum spui. Îi trebuia într-adevăr o femeie. Dar îţi iei o femeie când nu ai un cămin? Şi unde să-şi întemeieze acest cămin? În aceeaşi seară, în timp ce mâncau în cort, Hussam îi aruncă la picioare o pungă de bani şi bucăţi subţiri dintr-un lemn pe care nu-l recunoscu. – Cedru, preciza Hussam. Poţi să faci un arc şi săgeţi? Ptahmose ridică ochii către negustor. – Voi încerca, zise. Luă punga şi o scutură pentru a-i ghici conţinutul; înţelese imediat că era aur. Ridică din nou ochii spre Hussam.
187
– N-am fost cu voi decât două zile. M-ai hrănit, m-ai adăpostit. Aurul ăsta nu e pentru mine. – Refuzi aurul? Întrebă Hussam surprins. – Nu refuz dreptul meu. Nu refuz decât ceea ce nu mi se cuvine. Hussam se aşeză lângă el zâmbind. – Acum cred într-adevăr că eşti prinţ. Cei patru fii veniră şi se aşezară în cerc, lângă ei. Femeile aduseră un ceaun, pâine, vin, pahare. Hussam îi servi pe ceilalţi. Era o tocană cu bucăţi mici de carne de oaie şi mirodenii. Hussam părea bine dispus. – Femeia mea este însărcinată, spuse Ali. – Şi a mea, zise Samot. – Nu mă mai primeşte la ea. – Are dreptate, zise Samot, drumul lunii nu trebuie întrerupt. Ptahmose zâmbi. – Trei femei vor să-ţi dea fiicele, îl anunţă Hussam. – Aşa e obiceiul la voi, ca gazelele să-i vâneze pe vânători? Întrebă Ptahmose. Izbucniră toţi în râs. – Da, aşa e obiceiul, conveni Hussam. Dar nimic nu te împiedică să-ţi alegi singur gazela. – N-am încă destul aur ca s-a plătesc, zise Ptahmose. – Îţi împrumut eu, zise Hussam. – Şi eu! sări Ali. – Nu vrei o femeie? Întrebă Hussam întorcându-se spre Ptahmose. – Să m-apuc să plantez un migdal pe drum? – Şi unde te duci pe drumul ăsta? – Domnul o să-mi spună. – Domnul? Ptahmose arătă cu degetul spre cer. – Şi capul, întrebă Hussam pe un ton provocator, capul nu-ţi serveşte la nimic? Cuvintele lui îl uimiră pe Ptahmose. Va aştepta la nesfârşit un semn de la Domnul? Va aştepta mereu pe ţărmul mării ca
188
linia de foc să prindă formă? Refuzase deja să-i conducă pe apiri într-o fugă smintită în afara regatului, pentru că aştepta un eveniment extraordinar, un semn de sus, de la El. Dar oare nu acţiona el mereu sub presiunea evenimentelor, cum se întâmplase atunci când fugise? Şi acum, că-şi cucerise libertatea, ce avea de gând să facă cu ea? – Nu te simţi bine printre noi? Întrebă Hussam. Fiii mei te-au adoptat în câteva ore ca pe un frate, şi eu, eu te-am primit ca pe un fiu. – Nu v-am spus c-o să muncesc cu voi? răspunse Ptahmose. Asta ar trebui să vă fie de ajuns. Nu culegi fructul înainte de a fi copt. – Vara se apropie, îi răspunse Hussam cu un zâmbet. Nu aştepta prea mult să te coci. A doua zi dimineaţă porniră la drum către Tamina, cu patru oameni în plus, care aveau afaceri acolo. Hussam sconta că vor ajunge acolo a doua zi seara. Prima zi a călătoriei trecu fără necazuri. Dar în a doua zi, cu puţin timp înainte de amiază, Hussam îşi încruntă sprâncenele arătând cu degetul un nor de praf de pe drum. Caravana răsună de strigăte. “Jefuitori!” Dintr-o dată săbiile ţâşniră de sub şei. Ptahmose n-avea decât pumnalele lui. Îşi aminti de poveştile spuse de locotenenţii egipteni supuşi şi ei unor astfel de atacuri când se întorceau de la minele de cupru. Îşi aminti, ca într-o străfulgerare, de tactica adoptată de ei pentru a-i pune pe fugă pe atacatori. Coborî cu vioiciune de pe cal şi dându-i o palmă peste crupă, îl goni spre munţi. – Ce faci? strigă la el Hussam. Urcă repede înapoi! – Nu, mă bat mai bine de jos. Coborâţi şi voi! Puneţi dromaderii să stea jos, altfel o să le taie jaretele! Jefuitorii veneau cu viteza vântului, călare pe nişte cai mai mici. Erau zece. Se vedeau de departe venind cu săbiile scoase din teacă. În timp ce Hussam şi ceilalţi strigau la el să se întoarcă, Ptahmose se aruncă înainte către primul călăreţ care îşi rotea sabia. Când ajunse cam la trei coţi de el, Ptahmose
189
aruncă o mână de nisip în ochii calului. Animalul orbit se cabra brusc şi-şi răsturnă călăreţul. Când acesta căzu într-o parte, Ptahmose îi aruncă şi lui o mână de nisip în ochi. Omul continua să-şi rotească sabia, se frecă la ochi şi căzu jos. Făcând un salt pentru a evita sabia celui de-al doilea călăreţ, Ptahmose ajunse în spatele celui căzut jos, se aplecă deasupra lui şi îi înfipse pumnalul până la mâner în inimă, apoi îl scoase şi îi ţinu piept celui de-al doilea Călăreţ. Dintr-o singură mişcare tăie hăţurile, trecu pe sub capul animalului şi îl trase pe călăreţ de picior. În timp ce acesta se zbătea dezechilibrat, Ptahmose îi înfipse pumnalul în picior străpungându-i pulpa. Omul urla şi, imediat, dintr-o lovitură violentă, Ptahmose îl trânti la pământ, îl întoarse pe burtă şi lăsându-se pe el cu toată greutatea, îi înfipse cuţitul în spate. Cu coada ochiului văzu cum între timp Hussam şi ceilalţi, încurajaţi de exemplul lui, trecuseră şi ei la ofensivă. Hussam se tăvălea pe jos cu unul din jefuitori, încercând să-i imobilizeze braţul în care ţinea sabia şi, când un altul se pregătea să-l lovească, Ptahmose se ridică şi îl apucă pe atacator de picior, dezechilibrându-l. Agresorului îi scăpă sabia şi, cu o rapiditate de care nu se crezuse niciodată capabil, Ptahmose îi înfipse pumnalul prima dată în spate şi a doua oară în şold. Apoi se aruncă asupra altui agresor, moment în care un cal se năpusti spre el. De data.asta îl salvă Ali. Urmând exemplul lui Ptahmose, acesta aruncă cu nisip în ochii călăreţului, îl aruncă la pământ şi îl sugrumă. Cei şase atacatori care supravieţuiseră o luară la fugă înapoi. În câteva clipe nu se mai văzu în urma lor decât un nor de praf. Călătorii se priviră gâfâind, incapabili să scoată vreun cuvânt. Hussam avea o tăietură mare în coapsă. Nibbiot avea o cicatrice pe faţă şi pe gât, dar părea superficială. Unul din oamenii din Sebiia, Rahman, primise o lovitură de copită în braţ şi se întreba dacă osul nu era rupt. Ptahmose rupse o fâşie de pânză din cămaşa unui atacator ucis, spălă rana lui Hussam cu apă din plosca lui şi-i strânse puternic bandajul în jurul coapsei. Pânza
190
se impregna de sânge, dar hemoragia părea că se oprise. Nibbiot îi spălă rana lui Rahman, dar nu ştia cum să-l panseze. Ptahmose merse şi rupse cea mai dreaptă creangă de copac pe care o putu găsi şi imobiliza braţul omului din Sebiia pe această atelă improvizată cu ajutorul unor fâşii de pânză, aşa cum văzuse cândva la Memfis. Îşi şterse faţa cu palma şi contemplă spectacolul. Înjunghiase trei oameni. Ceea ce însemna în total cinci până acum, într-o viaţă destul de scurtă. Examinară cadavrele. Ptahmose le percheziţiona luându-le amuletele de aur şi de cupru. Apoi luă săbiile şi le legă de şaua calului său. – Lipseşte un cal, observă el. – L-au luat cu ei, spuse Ali. Hussam şi fiii lui îl priveau fără să scoată nici un cuvânt. – De ce mă priviţi aşa? Întrebă el. Ali îi răspunse aruncându-se în braţele lui şi plângând de emoţie. Tremura ca un copil. Ptahmose îl cuprinse cu braţul pe după umeri. – Unde ai învăţat să te baţi? Întrebă Hussam când se liniştiră cu toţii. – Trebuie oare să înveţi să te baţi? Întrebă Ptahmose râzând nervos. Cred că orice om ştie să se bată din instinct. – Eşti curajos şi rapid ca o felină, spuse Hussam. Şi eşti viclean. Nu m-aş fi gândit niciodată să mă bat aşa cu un călăreţ. Am crezut că eşti nebun. Dar mâna zeilor este pe tine. Domnul şi-a pogorât privirea asupra ta, îi spusese cândva un apiru numit Abel. – Ne-ai salvat, zise Rahman. Fără tine, am fi avut cel puţin doi morţi. – Cu arcuri şi săgeţi, n-am fi avut poate nici măcar un rănit, spuse Ptahmose. Am câştigat totuşi trei cai, continuă zâmbind. Şi dromaderii sunt intacţi. Cât despre mine, m-am plătit deja, zise, arătându-i lui Hussam flecuşteţele de aur şi cupru pe care le luase de la jefuitori şi pe care le zornăia în mână.
191
Băură apă şi mâncară puţin. Apoi târâră cadavrele spre marginea drumului, le acoperiră cu nisip şi pietre, legară cAli de dromaderii şi îşi reluară drumul. Când ajunseră în Sebiia, deasupra apusului nu mai rămăsese decât o felie aurie de cer, o felie lunguiaţă de pepene galben pe care noaptea avea s-o mănânce. 12 Flacăra Ptahmose înfipse pana de silex în bucata de cedru pe care i-o adusese Hussam. Dădu deasupra o lovitură puternică de măciucă şi pana despică lemnul detaşând un fragment lung de trei coţi şi gros ca încheietura mâinii. Stând pe vine lângă el, Ali îl observa cu atenţie. De când fuseseră atacaţi, îl urma peste tot ca o umbră, nedespărţindu-se de el nici măcar pentru a dormi. Ptahmose încercă supleţea lemnului îndoindu-l uşor pe genunchi, mai întâi pe o parte, apoi pe cealaltă. Adulmecă lemnul aromatic şi uşor gras. Apoi începu să-l cioplească cu pumnalul lui de bronz pentru a-l ascuţi mai întâi la un capăt, scoţând cu greutate aşchii fine, căci lemnul era dur. Din când în când se oprea pentru a-i examina marginea, apoi se apuca din nou de cioplit. N-avusese niciodată ocazia să examineze un arc de aproape, cu atât mai puţin să asiste la confecţionarea lui, aşa că proceda după cum credea el că e bine. Popasul la Temina se prelungise pentru ca rana lui Hussam să se cicatrizeze. Un bătrân din tabără îi acordă câteva îngrijiri: Îi aplicase o cataplasmă de pătlagină fiartă, înmuiată în ulei cald. Hussam şchiopăta şi nu voia să-şi continue călătoria înainte de a-şi reface forţele, cu atât mai mult cu cât îi aştepta un drum lung. Un alt atac al tâlharilor risca să-l găsească mai puţin pregătit şi să se termine mai puţin fericit decât precedentul.
192
Ptahmose văzu o umbră lungindu-se pe nisip, lângă el. Era Hussam care înainta şchiopătând. Neguţătorul se aşeză jos, alături de el, întinzându-şi piciorul rănit. – Cum se face că tâlharii au venit pe cai şi nu pe dromaderi? Îl întrebă Ptahmose. Un cal era în fond mult mai puţin agil pe întinderile nisipoase care întretăiau Sinaiul – Cunosc regiunea, răspunse Hussam. Ştiu care sunt porţiunile de drum pietroase, unde pot folosi cAli. Tactica lor e atacul deschis. - De unde vin? - De obicei coboară de pe platourile înalte. Cei care stau de pază acolo sus îi avertizează la trecerea unei caravane. Majoritatea sunt oameni din triburile noastre,urmăriţi din diferite motive, probleme legate de femei, de moşteniri sau de băutură care s-au terminat rău. Au fost alungaţi şi singurul lor mod de a-şi câştiga existenţa este jaful. Nu atacă aproape niciodată caravanele care sunt însoţite de oi. Ştiu că nu vor găsi aur pentru că oile nu au fost încă vândute. Cu oile n-au ce face. - Ce mănâncă? - Nu ştiu. Peşte, gazele, iepuri, mană de tamarix. – Ce e asta? Întrebă Ptahmose. - Îţi voi arăta. Se găseşte pe arbuştii deşertului. Se culege, se pisează şi se obţine un fel de făină din care se pot face plăcinte. – Şi ce beau?.'. – Apă se găseşte peste tot. Este de ajuns să sapi un puţ, de şapte-opt coţi adâncime, şi dai peste apă. Cel mai adesea este sălcie, dar se poate bea. – Dar cum sapă puţurile? Au lopeţi? Întrebă Ptahmose. – De obicei se folosesc de puţurile noastre, pe care le săpăm în timpul opririlor. Sunt nişte leneşi. Nimeni nu e mai leneş decât un hoţ, spuse Hussam cu dispreţ. – S-au stabilit într-un loc anume?
193
- Nu, n-au nici foc, nici loc. - Atunci n-au nici femei? Întrebă Ptahmose. – Oamenii fără cămin n-au femei, spuse sentenţios Hussam. Ptahmose îi aruncă o privire uşor ironică. Hussam izbucni în râs. - Te observ de o săptămână, reluă Hussam. Acum cred că te cunosc puţin mai bine. Ptahmose rămase tăcut, cu ochii la ceea ce făcea. Cioplise una din extremităţile viitorului arc; îi mai rămăsese să subţieze şi celălalt capăt, apoi să dea ansamblului o uşoară curbură, ceea ce era o treabă destul de delicată. - Eşti precum silexul, reluă Hussam. Dacă te loveşte cineva iese o flacără. Te-am văzut cum ai reacţionat la atacul bandiţilor. Aş fi crezut că te-ai apărat toată viaţa împotriva atacurilor de acest gen. Dar era primul. Dintr-o privire, ai ştiut ce trebuia să faci. Când l-ai orbit pe primul călăreţ, te-ai aruncat asupra lui şi l-ai înjunghiat într-o clipă. Am văzut cum l-ai azvârlit din şa pe celălalt şi cum i-ai înfipt pumnalul în picior. Şi în cazul lui la fel dintr-o ochire ai pus stăpânire pe el şi l-ai înjunghiat. Dar n-ai fost niciodată în armată, nu-i aşa? – Nu. Nu cred că înveţi astfel de lucruri în armată, răspunse Ptahmose cu detaşare. – Atunci de unde le ştii? – Aş vrea să-ţi spun, Hussam, dar nici eu nu ştiu. Hussam căzu pe gânduri. – Există o flacără extraordinară în tine, spuse el grav. O flacără. Era cu siguranţă cea pe care aştepta să o vadă. – O flacără care aşteaptă să ţâşnească, reluă Hussam. Dar când? La ce semn? Ali îl privi pe Ptahmose cu ochi scânteietori ca şi când ar fi vrut să-l incendieze din priviri. De fapt, faţa lui ardea. Noaptea trecută se agăţase de Ptahmose precum un amant. Era puţin alarmant şi, în acelaşi timp, emoţionant să-l vezi pe acest tânăr dăruindu-se astfel, devenind de bunăvoie un sclav al pasiunii. – Fiii mei sunt subjugaţi de tine, Tamuz. Oamenii din Sebiia care te-au văzut luptând sunt convinşi că eşti posedat de o forţă
194
divină. N-au încredere decât în tine. Ţi-am mai spus-o şi ţi-o repet. Mâna zeilor este pe tine. Ce mai aştepţi? – Este adevărat că aştept, zise Ptahmose întrerupându-se din lucru. Aştept un semn. – Un semn de la zei. – Un semn de la Domnul, zise Ptahmose. – Şi ce vei face? – Domnul o să-mi spună. – Crezi că Domnul tău o să-ţi vorbească? Ptahmose studia profilul arcului, străduindu-se să păstreze o umflătură la mijloc. Când termină, îi aruncă lui Hussam o privire însufleţită spunându-i: – Dacă trebuie să-mi dea un semn, o să-mi vorbească, nu? Spre seară Ptahmose aproape că terminase arcul. Munca îi obosise palmele şi braţele. Îşi făcu abluţiunile cu ajutorul lui Ali, care îi masa spatele cu un fel de sevă spumoasă pe care oamenii o extrăgeau dintr-o plantă care dizolva grăsimile şi cu care tratau lâna. Tânărul îi frecţionă apoi pielea cu păr vegetal şi la sfârşit îl clăti cu multă apă. Ptahmose se miră, ca în fiecare seară, de faptul că spălarea corpului poate împrospăta creierul şi limpezi ideile. Creierul avea aşadar legătură cu pielea? În acelaşi timp se gândea la coarda cu care va întinde arcul şi la modul în care va face săgeţile. Remarcase că oamenii din Sebiia şi din Temina foloseau intestine de oaie uscate pentru a coase pânza corturilor. O să-şi procure a doua zi ca să le încerce. Se aşteptase ca în seara aceea să ia masa, ca de obicei, alături de Hussam şi de fiii lui, cu unul sau doi părinţi sau prieteni. Dar Hussam şi fiii lui îl conduseră spre marele cort al şefului din Temina, Nimr ibn Subar. Treizeci de persoane erau strânse acolo, în picioare. Ibn Subar era un bărbat înalt şi uscăţiv, la cincizeci de ani, care îşi pierduse un ochi într-o bătălie împotriva bandiţilor. El îi primi pe noii sosiţi în picioare şi îl îmbrăţişa pe Ptahmose.
195
– Locuinţele noastre, spuse el cu o voce puternică, sunt deschise tuturor oamenilor de suflet. Începând din această seară, oaspetele fratelui nostru, Hussam, este fratele nostru, al tuturor. – Fratele nostru, repetară alţii, de parcă era o rugăciune. – Rapid ca un uliu, îndrăzneţ ca un leu, şiret ca şarpele negru, continuă Ibn Subar, el a salvat viaţa celor care l-au primit în deşert, le-a apărat bunurile şi animalele, a pus câinii pe fugă şi le-a luat trei cai. Ca dovadă a admiraţiei şi recunoştinţei noastre, a tuturor, îi dăruiesc această bijuterie. Şeful scoase dintr-o pungă un pectoral de aur cum Ptahmose nu mai văzuse niciodată. Un triplu lanţ de aur întrerupt din loc în loc de pietre roşii susţinea o placă de aur lucrată în relief, care reprezenta un călăreţ străpungând cu lancea o fiară. Ptahmose şi-l puse la gât şi se înclină în faţa lui Ibn Subar. Şeful ridică mâinile şi îi invită pe comeseni să se aşeze, luându-l pe Ptahmose la dreapta lui. Restul fu mai confuz. Conversaţiile, vinul, căldura... Când se trezi a doua zi, soarele era deja sus, îşi dădea seama de asta după lumina care pătrundea prin deschizătura cortului. Ali zăcea lângă el atât de nemişcat, încât Ptahmose puse mâna pe el să vadă dacă mai trăieşte. În cealaltă parte a cortului, rogojinile lui Hussam şi a lui Rahman erau goale. Samot şi Nibbiot dormeau încă. Ptahmose încercă să-şi amintească seara precedentă. Băuseră cu toţii. Apoi ieşiseră afară, în faţa unui altar construit din pietre, cea mai de sus dintre ele fiind discret luminată de două lămpi. Ptahmose îşi aminti în mod deosebit această piatră. Avea gravat pe ea un cerc în mijlocul căruia se distingeau trăsături aproape umane. Cei prezenţi ridicaseră privirile spre cer. Două-trei sute de oameni, erau mult mai numeroşi decât cei care fuseseră prezenţi la masă. O semilună fină era desenată sus, pe cer. Un strigăt se ridică din mulţime. Ptahmose avu senzaţia că acest strigăt umple deşertul. – Sin, zeu al cerului, suntem servitorii tăi! Pieptul lui Ptahmose vibra. Probabil puseseră droguri în vin.
196
– Sin, zeu al plenitudinii, dă-ne din puterea ta! Revedea scena. Un om înaintase spre altar. Alţi doi îi aduseră o oaie. Ptahmose îl recunoscu pe Ibn Subar. Cei doi aduseră oaia sub altar şi Ibn Subar o înjunghiase. Behăitul ei fusese acoperit de invocaţiile celor prezenţi. Lui Ptahmose i se păru că aceste invocaţii ţinură foarte mult. Se repetau cu variaţii. Cu cât deveneau mai puternice, ca şi când ar fi ieşit nu doar din gâtul, ci din măruntaiele celor care celebrau, cu atât erau mai pline de entuziasm, scandate pe un ritm irezistibil. Ptahmose îl văzu pe Ibn Subar ridicând capul berbecului deasupra asistenţei. Invocaţiile izbucniră din nou. Erau strigăte aproape sălbatice, repetate de sute de oameni care se legănau de la dreapta la stânga şi din faţă în spate gâfâind, de fiecare dată ieşindu-le pe gură câte un strigăt aspru. Mişcările oamenilor erau tot mai violente şi Ptahmose le urmă şi el exemplul. Cu fiecare mişcare simţea că expira nu doar aerul din piept, ci întreg sufletul, care nu-i mai aparţinea. Nu mai era decât ritm şi beţie... Îşi amintea că văzuse oameni care se prăbuşeau la pământ. Flacăra pe care o văzuse altădată, flacăra pe care o căutase cu ardoare, reapăruse, da, reapăruse, de data asta în toată splendoarea ei... Flacăra! Oamenii cădeau în jurul lui. Rămâneau culcaţi pe spate, gâfâind, gemând... Căzuse şi el la rândul lui. Răcoarea nisipului, căldura cerului. Amintiri de nedescris se amestecau în capul lui. Se trezise abia în timpul nopţii. Ali se aplecase asupra lui şi îl ridicase. În jurul lor, deşertul era presărat cu oameni care păreau morţi. Se întoarseră în tabără. Sin. Zeul-lună2. Oare el îi dăruise flacăra? Dar nu era zeul lui. Cine era aşadar zeul lui, cel pe care el îl numea Domnul? Se ridică cu greu şi ridică pânza de la intrarea în cort. Soarele îl orbi, obligându-l să închidă ochii. Întreaga lume ardea. Pleoapele lui lăsară peste lume un voal roşu. Rămase aşa un
197
timp, apoi simţi că se clătină pe picioare. Pentru a-l întări, Hussam îi întinse un bol de lapte şi pâine. Ptahmose îl privi întrebător pe Hussam. Văzu sau poate i se păru doar că citeşte în ochii lui multe lucruri. Nu poţi să-i interoghezi pe oameni: fiecare vede lumea în felul lui. Mai târziu, în timpul zilei, îl întrebă totuşi pe Hussam dacă Sin era zeul lor cel mai mare. Hussam reflectă un moment. – Nu, avem altul - vorbea încet, de parcă dezvăluia un secret şi acela este protectorul nostru, al tuturor. Este tatăl nostru. – Nu v-am auzit vorbind despre el, zise Ptahmose. – Este adevărat. – Cum se numeşte? Hussam lăsă din nou să treacă ceva timp până să răspundă. – De obicei nu-i divulgăm numele străinilor, dar fiind vorba despre tine, ţi-l spun. Îl numim Ya'uq. El ne-a dat viaţă. El veghează asupra noastră. Poate că el te-a trimis la noi. Apoi îl privi pe Ptahmose cu ochi surâzători, ceea ce însemna că spusese destul. 13 “Regele Demonilor” Arcul arăta satisfăcător. Bine uscate, intestinele de oaie aveau exact elasticitatea şi rezistenţa dorite, sau mai bine zis imaginate, căci Ptahmose nu trăsese niciodată cu arcul în viaţa lui. Făcuse două crestături adânci la cele două extremităţi ale arcului şi introduse într-una din ele nodul cu care voia să întindă arcul. Dar când încercă să introducă şi al doilea nod, maţul cedă cu violenţă, sfâşiindu-i încheietura. Reluă operaţiunea, de data asta cu trei maţe răsucite strâns, ceea ce conferea corzii un plus de elasticitate, fiind astfel nevoit s-o scurteze. Şi mai trebuia să mărească găurile pentru că nodurile erau acum mai groase. Astfel triplată, coarda rezistă, solicitând puternic supleţea lemnului, dar permiţându-i totuşi să se întindă.
198
Ptahmose făcu să vibreze coarda de mai multe ori la rând. De fiecare dată scotea un zbârnâit care îl fascina pe Ali. Îi mai rămânea să facă o săgeată ca să poată încerca arcul. Prima idee care-i veni fu să folosească stuf care creştea în apropierea unei bălţi. Beţele de stuf erau îndeajuns de drepte, groase şi lungi. Ptahmose tăie unul şi îl ascuţi la capăt, apoi îl împodobi cu pene de uliu. Dar după ce înfipse ampenajul în coardă şi întinse arcul, sub ochii lui Ali, beat de admiraţie şi nerăbdare, după ce slăbi coarda întinsă şi lansă săgeata, Ptahmose fu profund dezamăgit. Săgeata nu ţâşnise în linie dreaptă, aşa cum văzuse el în tinereţe, când gărzile regale vânau gazele în deşert, ci zburase strâmb. Era prea uşoară şi briza o devia. Ptahmose se duse s-o caute printre ierburi. Cum s-o facă mai grea? În Egipt, săgeţile erau din lemn de cedru. Dar nu mai avea lemn să facă una şi de altfel îi trebuia mai multe dacă voia să facă o armă adevărată. Hussam, a cărui rană se cicatrizase, avea de gând să plece din Temina peste două zile. Ptahmose voia să aibă cel puţin şase sau şapte săgeţi când porneau la drum. Era convins că tâlharii pe care-i întâlniseră vor încerca să se răzbune şi că de data asta vor fi, fără îndoială, mai numeroşi ca prima dată. Încercă atunci să îngreuneze băţul de stuf scobit al săgeţii turnând nisip în el. Numai că în dreptul nodurilor stuful se înfunda prin interior, ceea ce împiedica nisipul să curgă până la fund. Îşi aminti atunci de frigările pe care oamenii din Temina îşi învârteau păsările. Ali îl duse în cortul bucătarilor lui Ibn Subar. Ptahmose încinse la foc o vergea şi o înfipse în interiorul băţului până când acesta pătrunse prin nodurile care îl înfundau. Umplu apoi tubul cu nisip fin şi astupă capătul cu o cocă făcută din sânge de oaie şi praf. După o oră, coca se uscase şi Ptahmose putu să încerce din nou. De data asta săgeata zbură corect. Ali sări în sus de bucurie, ceea ce îl făcu pe Ptahmose să râdă. Măsură distanţa între locul de unde trăsese cu arcul şi locul unde căzuse: patruzeci de paşi, ceea ce însemna aproape cincizeci de coţi. Mai rămânea de văzut
199
dacă era într-adevăr o armă şi nu un simplu proiectil. Chiar întărit în foc, vârful săgeţii îi părea prea fragil pentru a provoca o rană mortală unui om. Trase cu arcul într-un copac. Săgeata lovi ţinta, sări înapoi şi căzu jos, neînţepând decât coaja. Căută în buzunar şi examina amuletele pe care le luase de la jefuitori. Două dintre ele erau mici figurine de cupru, alungite ca nişte falange. Ptahmose nu ştia ce divinităţi reprezentau, pentru el reprezentau un singur lucru viaţa lui. Pentru asta însă trebuia să le mai scurteze puţin. Căută din priviri o piatră destul de dură ca să poată şlefui amuletele şi se apucă de treabă. Ali părea scandalizat. – Dar... dar sunt zeii noştri! abia reuşi el să spună. – Zeii tăi sunt bucăţi de cupru? Îl întrebă Ptahmose, prefăcându-se uimit. Ali nu ştia ce să răspundă – Nu, Ali, reluă Ptahmose, aceştia nu sunt zeii tăi. Nu sunt decât imagini ale zeilor tăi. Celălalt făcu ochii mari. – Bine, dar imaginile... – Ali, zise Ptahmose întinzându-i cealaltă amuletă ca s-o scurteze, cuvântul picior nu este acelaşi lucru cu piciorul tău. Pot lovi cuvântul picior după ce-l scriu şi nimeni nu va avea de suferit. Şi drept pildă, scrise pe nisip cuvântul picior în egipteană, apoi începu să lovească peste el cu o piatră. Ali izbucni în râs, apucă amuleta şi se aruncă de gâtul lui Ptahmose. – Aş vrea să fiu fiul tău! strigă el. La lăsarea serii, cele două amulete erau subţiate şi atât de ascuţite că te înţepau la deget. – O să le fixez mâine, îi spuse lui Ali. Încearcă să-mi mai găseşti şi alte amulete. Măcar atât să facă şi zeii ăştia necunoscuţi, să le protejeze vieţile.
200
Ptahmose se gândi că doar ei doi n-ar reuşi să ascută destule amulete, în caz că ar mai găsi şi altele, pentru a dispune înainte de a pleca de provizia necesară. Aşa că trebuia să-i pună şi pe alţii la treabă. Era o nebunie să le iei oamenilor amuletele, fie că erau ale lor, fie că erau rezultatul trocului. Dar febra cu care Ali povesti despre încercările din timpul zilei îi convinse fără prea mare greutate pe câţiva dintre fraţii săi să sacrifice alte cinci amulete pentru a face din ele vârfuri de săgeţi, ascuţindu-le după metoda lui Ptahmose. Ali avu grijă să-l trezească pe Ptahmose înainte de răsăritul soarelui. – Săgeţile! Îi şopti el, în timp ce toţi ceilalţi dormeau. Vârfurile! Trebuie să facem o probă, aşa ai spus. O altă problemă a fost fixarea vârfurilor improvizate în capătul betelor de stuf. Ptahmose a fost nevoit să le lipească cu aceeaşi pastă din sânge pe care o folosise în ajun şi să le strângă cu maţe de oaie. Dacă proba nu va fi concludentă, îşi spuse, călătoria va fi periculoasă. Se lumina de ziuă. Îşi încorda arcul şi îşi aminti de eforturile pe care le făcuse în faţa Marelui Verde, în apropiere de Avaris, ca să vadă linia de foc. Ochi acelaşi copac ca în ajun. Săgeata zbură cu un şuierat uşor. Ptahmose auzi sunetul pe care îl scoase înfigându-se în copac. Ali alergase pentru a vedea rezultatul, în timp ce Ptahmose venea mai încet în urma lui. Săgeata pătrunsese prin coajă şi atinsese lemnul. O smulse cu greutate. “Şi eu sunt o săgeată”, gândi. Dar nu ştia încă spre ce ţintă se îndrepta. La sfârşitul zilei avea şapte săgeţi. Seara puse o femeie din tabără să-i confecţioneze un toc din piele înzestrat cu o curea care îi permitea să-l lege la centură şi în care dădu drumul cu grijă săgeţilor. Douăsprezece ore mai târziu, Hussam, cei patru fii ai lui şi doi asociaţi încărcau dromaderii cu mărfuri care urmau să fie vândute, cu corturile necesare opririlor şi cu provizii. Luară cu ei şi cele patru săbii capturate de la atacatori,
201
una din ele revenindu-i lui Ptahmose, precum şi praştiile cu pietrele alese. Nu putuseră să se folosească de ele la primul atac, îi explicase Hussam, pentru că fuseseră luaţi prin surprindere, praştia utilizându-se la cel puţin şaptezeci de coţi depărtare. Cât despre cei trei cai, doi dintre ei rămăseseră la Temina; Ptahmose ţinuse să ia unul cu ei şi îl legase de dromader. La cererea tuturor, el se instala în fruntea convoiului, chiar în spatele lui Hussam care cunoştea pista şi al cărui dromader conducea de obicei caravana. Aveau cinci zile de mers până la următoarea etapă. Prima zi trecu normal. Ptahmose supraveghea creasta platourilor care se întindeau de-a lungul drumului. Noaptea se refugiară într-o cavitate a munţilor, la adăpost de vânt. Focul pe care îl aprinseră nu putea fi văzut decât din câmpie. Totuşi doi oameni au făcut de pază cu schimbul. În dimineaţa celei de-a doua zile Ptahmose descoperi acea mană de tamarix despre care îi vorbise Hussam era vorba de granule transparente care se luau uşor de pe coaja acestor arbuşti şi care se înmuiau o dată băgate în gură, dacă nu erau ronţăite imediat. Deodată Ptahmose surprinse ceva infim care se mişcase în câmpul său vizual. Ridică instinctiv ochii şi, pe creasta unui platou în contrafort, în faţa muntelui care tot câştiga în înălţime pe măsură ce înaintau, zări un punct, aproape invizibil, dar nu părea a fi nici animal, nici pasăre: era un om. – Vom fi atacaţi în curând, îl anunţă el pe Hussam. Cât timp le trebuie pentru a coborî de acolo, de sus? Întrebă arătând cu degetul spre locul unde văzuse silueta care dispăruse între timp. – Nu ştiu, răspunse Hussam tulburat. O oră, poate. Îi chemă pe ceilalţi şi le spuse că Ptahmose zărise un pândar. – Şi noi supraveghem crestele şi n-am văzut nimic, obiectară ei. – Eu am văzut şi vă asigur că, de data asta, vor fi mai numeroşi, zise Ptahmose cu autoritate. Nu ne vor cruţa, vor să se răzbune. Să nu pierdem timpul. Să ne repliem la poalele
202
muntelui. Dacă nu ne vor găsi pe pistă, vor fi surprinşi şi se vor împrăştia. Ne va fi mai uşor atunci să-i atacăm. – N-am mai făcut niciodată asta, spuse Hussam după câteva clipe de gândire. Dar după cum ţi-am spus, mâna zeilor este pe tine. Am văzut cât valorezi. Îţi încredinţez responsabilitatea caravanei. Schimbară aşadar direcţia îndreptându-se spre munte. După o jumătate de oră, găsiră mai multe stânci mari care formau un fel de meterez natural, în spatele căruia Ptahmose dădu ordin să se oprească şi să culce animalele. – Nu trebuie să fim văzuţi de pe pistă, adăugă el. Şi îşi duse calul mai încolo, pentru a-l lega în spatele unei stânci care îl ascundea. Merse să cerceteze împrejurimile şi descoperi, la patruzeci de coţi depărtare de drum, o stâncă din spatele căreia puteau fi pândiţi tâlharii. Se întoarse la caravană şi îşi preveni tovarăşii: când va ridica braţul, înseamnă că i-a văzut. Îşi luă arcul, săgeţile, sabia, apă de băut şi se întoarse la stâncă. Se scurse mai puţin de o oră până când Ptahmose să-şi ridice braţul. Erau optsprezece, de data asta. Trecură în galop, apoi se întoarseră înapoi, mai lent, împrăştiindu-se. Nu-şi găsiseră prada. Se auzeau strigăte. Scrutară muntele. Ptahmose îl distingea bine, în lumină, pe şeful lor. Era un om încă tânăr, pe un cal negru. Cum ajungeai tâlhar? se întrebă Ptahmose. Dispreţuind viaţa altora, aşa cum egiptenii dispreţuiau viaţa apirilor? Apucă arcul, apoi o săgeată, potrivi ampenajul săgeţii în coardă, încorda arcul şi încercă să se transpună în starea în care era prima dată când încercase săgeata cu vârf de cupru. O stare în care sufletul părea să plutească în trup. Aşteptă până când starea aceea îi cuprinse corpul şi ochi. Săgeata zbură şi îl străpunse pe tâlhar în şale. Acesta scoase un strigăt ascuţit şi căzu la pământ. Ptahmose îşi spuse cu răceală că trebuia să îndrepte săgeata puţin mai sus. Vârful săgeţii era fără îndoială prea greu, căci el ochise torsul. Strigăte violente izbucniră.
203
Călăreţi şi cai se duceau şi se întorceau, dezorientaţi, învârtindu-se pe loc. Din felul în care căzuse bărbatul, nu-şi puteau da seama de unde venise săgeata. Ptahmose mai luă una şi se târî în mărăcini. Se afla la doar treizeci de coţi de tâlhari. A doua săgeată îi străpunse gâtul unuia dintre ei. Acesta lăsă sabia să-i cadă, scoase un strigăt, apoi sângele îi ţâşni în valuri din gură, îşi duse mâna la gât încercând să-şi scoată săgeata, se clătină şi căzu de pe cal. De data asta ghiciră de unde veneau săgeţile. Înaintară până la marginea lizierei. Înainte ca Ptahmose să-şi dea seama ce se întâmplă, îl văzu pe unul din călăreţi la câţiva paşi de el şi aproape în acelaşi timp acesta scoase un urlet de durere, se zbătu şi căzu de pe cal cu sabia în mână. Ali îl aşteptase şi în cădere îi împlântase pumnalul în burtă, apoi făcu un salt înapoi pentru a evita ultima lovitură de sabie a muribundului. Ali urmase exemplul eroului său. Tâlharii se regrupară pentru a scotoci liziera. Ptahmose lansă o a treia săgeată care îl atinse pe unul din ei în piept. Acesta căscă gura cu stupoare şi căzu pe spate. Patru morţi, gândi Ptahmose, mai rămâneau paisprezece. – Înapoi! Îi strigă lui Ali. Şi alergă cu capul plecat spre stânci. Un călăreţ îl ajunse din urmă cu sabia în mână şi în momentul în care sabia cădea asupra lui, se răsuci, cu arcul lipit de corp, se ridică şi o zbughi spre un pâlc de copaci, douăzeci de coţi mai încolo, unde călăreţul nu-l putea urma. Acesta se năpusti totuşi spre el încercând să ocolească copacii. Dar păduricea se întindea pe un grohotiş de neocolit. Din ascunzătoarea lui, Ptahmose îşi încorda arcul şi-l urmări încet cu privirea pe tâlhar. Aşteptând ca ţinta să-i apară în vizor, îi văzu faţa încordată de furie, ochii încreţiţi, cicatricea de pe frunte, iar când săgeata porni, privirea îngrozită, gura căscată, sabia căzându-i, mâinile strângând săgeata care-i pătrunsese în abdomen. Cinci, mai sunt treisprezece, gândi Ptahmose. Nu mai avea decât trei săgeţi. Străbătu cu privirea câmpul de bătălie. Ceilalţi
204
tâlhari îl încercuiau acum pe Ali, care arunca în ei cu pietre de pe o stâncă. Una dintre ele îl atinse la cap pe un călăreţ, făcându-l să se clatine. Alţi doi coborâră de pe cai ca să escaladeze stânca înconjurată de călăreţi. Ptahmose părăsi crângul ca să se apropie de Ali şi să încerce să-l apere. O altă piatră îl atinse pe unul din tâlhari în cap în momentul în care acesta ajunsese la picioarele lui Ali şi Ptahmose se întreba cine o aruncase. Hussam, îşi zise. Praştia! Omul căzu pe spate fără o vorbă. O a treia piatră îl rată pe cel care escaladase stânca şi îşi scosese sabia doar la câţiva paşi de Ali. Dar alţi doi călători ieşiseră din ascunzătoare. Ptahmose îi recunoscu pe Rahman şi Nibbiot, veniţi în ajutorul lui Ali. Ceea ce a fost de ajuns pentru a-i distrage atenţia pentru o fracţiune de secundă. Ali profită, se aruncă la pământ şi-l trase de picior. Tâlharul, care se afla chiar pe marginea stâncii, se răsturnă pe spate şi căzu peste ceilalţi călăreţi scoţând un urlet care răsună până în depărtare. CAli înspăimântaţi îl călcară în picioare. Şapte, au mai rămas unsprezece, continua să calculeze Ptahmose. Mai avea două săgeţi. Călăreţii îl văzură în momentul în care descoperise un munticel pe care cAli îl puteau escalada cu uşurinţă. Cinci călăreţi ajunseră la stânca unde se aflau cei trei fraţi. Alţi şase se năpustiră asupra lui Ptahmose, care văzu deodată un om alături de el. Era Hussam, cu sabia în mână. – Fereşte-te! Îi strigă Ptahmose în timp ce cAli se năpusteau spre ei. Îl văzu cu coada ochiului pe Hussam cum înfige sabia în burta unui cal care se cabra de durere, îşi aruncă călăreţul din şa şi îl strivi căzând într-o parte. Primul tâlhar cu care se confruntă primi o crâncenă lovitură de sabie în picior. Ptahmose auzi un strigăt, dar era ocupat să se bată în continuare cu cel rănit. Făcu un salt în spate. Omul şchiopăta. Ptahmose se aruncă asupra lui şi dintr-o lovitură de sabie îi tăie mâna. Omul căzu la pământ. Un alt călăreţ venise spre el şi Ptahmose simţi şuieratul săbiei. Sări sub cal şi-l trase de picior pe tâlharul prins în capcană, după metoda deja demonstrată. Dar un altul apăruse în spatele lui
205
Ptahmose şi se pregătea să îl decapiteze, când acesta, care îşi înfipsese sabia de jos în sus între picioarele primului tâlhar, se trezi cu al doilea în spate. Acum era strivit de greutatea celor doi oameni, fără să ştie că unul era mort, înjunghiat de unul din asociaţii lui Hussam. Cei patru tâlhari rămaşi dădură înapoi pregătindu-se să bată în retragere. Ptahmose zări în acelaşi timp trupul lui Hussam, care zăcea pe jos într-o baltă de sânge, şi spatele ultimului călăreţ care fugea. Într-un acces de furie, porni în urmărirea lui, îl ajunse, îl trase de manta, îl dezechilibra, îl trânti jos şi îl decapita dintr-o singură lovitură. Toţi ceilalţi supravieţuitori, opt la număr, fugiră. Pierduseră mai mult de jumătate din oameni. Săbiile erau pline de sânge. Ptahmose se întoarse cu paşi lenţi spre Hussam în jurul căruia ceilalţi îngenunchiaseră. Era mort, ucis de o lovitură de sabie în piept. Sângele îi şiroia din gură pe gât şi pe pământ. – A vrut să mă salveze, spuse Ptahmose. M-a salvat. Şi se gândi că Hussam nu va fi niciodată rege. Izbucni în plâns şi îşi aminti că nu mai plânsese de mult. Fusese singurul tată pe care îl întâlnise. Când îi văzură lacrimile, cei patru fraţi îl îmbrăţişară. Soarele era la zenit. Le trebui o oră pentru a-i prăda pe tâlharii ucişi şi pentru a aduna săgeţile pe care Ptahmose voia să le recupereze şi dintre care două se rupseseră în trupurile celor ucişi, dar păstrară totuşi preţioasele lor vârfuri. Din cauza căldurii, nu putură să ia cu ei rămăşiţele pământeşti ale lui Hussam, pentru că mai aveau de mers patru zile. Aşa că săpară un mormânt cu săbiile morţilor şi după ce depuseră în el trupul negustorului, ridicară deasupra o piramidă de pietre ca să recunoască locul. Apoi îngrămădiră cadavrele tâlharilor într-un fel de groapă naturală pe care o acoperiră cu ramuri şi pietre. Calul mort fu târât în mărăcini. Aveau mâinile pline de sânge şi le frecară cu nisip. – Vom găsi mai departe un râu, spuse Rahman. Ne vom spăla acolo.
206
– Putem vinde cAli, nu-i aşa? Întrebă Ptahmose. – Cum să nu! Şi valorează destul de mult! opina cu putere Samot. – O să-i vindem în mai multe etape. Sunt opt. – Tatăl meu a spus că ţi-a încredinţat responsabilitatea caravanei, spuse atunci Samot. Aşa că ea îţi revine. Ne-ai salvat de la o moarte sigură. – Eu nu cunosc drumul, răspunse Ptahmose, dar bineînţeles că vreau să mă ocup de supravegherea lui. Hotărîţi care dintre voi îi succede la conducere lui Hussam şi eu îl voi urma. – Tu, îi spuse Rahman lui Samot. Tu eşti cel mai mare dintre noi. Toţi ceilalţi aprobară dând din cap. Când ajunseră la El Safran, constatară cu uimire că povestea luptei cu tâlharii le-o luase înainte. Cei care supravieţuiseră povesteau că îl întâlniseră pe regele demonilor şi ceata lui, care îi pusese pe fugă de două ori. Pentru prima oară, de la moartea lui Hussam, călătorii izbucniră în râs. Când au fost întrebaţi de ce râd, cei patru fraţi şi cei doi asociaţi ai lui Hussam îl arătară cu degetul pe Ptahmose: – El este regele demonilor, iar demonii suntem noi! Ptahmose se miră că locuitorii fuseseră informaţi despre cele două încăierări. Nibbiot îi explică că, dacă le mergea rău, tâlharii îşi ofereau uneori serviciile ca gardieni ai caravanelor. Terorizaţi şi scârbiţi, tâlharii anunţaseră că renunţau să mai opereze în zonă. Şeful din El Safran ceru să-l vadă pe Ptahmose şi găsindu-l arătos, conchise că, dimpotrivă, era un zeu trimis de lună ca să-i protejeze pe oamenii cinstiţi şi dădu în aceeaşi seară un festin cum nu se mai văzuse până atunci în satul lor. El însuşi dansă, insistând ca Ptahmose să i se alăture, aşa că acesta se supuse şi dansă cu el. Cei doi stăteau faţă în faţă, la zece paşi distanţă, ridicând pe rând când un picior, când altul şi bătând din palme în ritmul tobelor ale căror vibraţii le simţeau în tot trupul. Se înclinau într-o parte, apoi în cealaltă, înainte şi înapoi, învârtindu-se uşor
207
în jurul cântăreţilor. Un fluieraş cu cinci note, susurând ca un pârâiaş, susţinea această demonstraţie de veselie, sănătate şi prietenie. Apoi alţi oameni li se alăturară, Ali cel dintâi, şi cercul se lărgi în noapte, neîncetat, până când toţi bărbaţii din El Safran ajunseră să danseze sub ochii aprinşi ai femeilor. Dansul avu un asemenea succes, că Ptahmose primi neaşteptat de multe cereri în căsătorie, precum şi bijuterii făcute cadou de neguţătorii care răsuflau uşuraţi că scăpaseră, cel puţin pentru o vreme, de pericolul jefuitorilor. Ptahmose avea senzaţia că plecase din Egipt de câţiva ani şi că prinsese gustul celibatului. În realitate, trecuseră doar două săptămâni de la fuga lui şi îşi spuse că, de fapt, în sufletul lor, aceşti călători, printre care se număra şi el de acum înainte, erau eterni celibatari: adevăraţii lor tovarăşi de viaţă erau dromaderii şi cerul. Acum era asemeni lor. Încercă să reînvie în minte corpul femeii, dar nu regăsi decât amintirea acelor momente scurte în care corpul aruncă într-un alt corp cel mai preţios lucru al său, o licoare de suflet. O clipă delicioasă era ucisă pentru perpetuarea rasei. Restul nu mai conta. “Eu cărei rase îi aparţin?” murmură el pentru sine. Îşi aminti de oamenii pe care îi abandonase şi care îl revendicau. Apoi scutură din cap. Nu, el nu va fi, nu putea să fie regele unor sclavi. Dacă trebuia să conducă, atunci va conduce un popor liber. Libertatea, înainte de toate. 14 Sefira Călătoria părea fără sfârşit. Nu mai era o călătorie, ci un mod de viaţă, plin de cer, de nori, de pietre şi nisip, de arbuşti ţepoşi, de aer. De libertate. Ptahmose îşi zise că n-ar mai putea niciodată să se întoarcă la Avaris. Cerul îi căleşte pe oameni, gândi. Cel din timpul zilei le
208
purifică trupul şi spiritul, iar cel din timpul nopţii îi fecundează. Oamenii oraşelor ignoră faptul că pereţii între care trăiesc îi transformă în mumii înainte de vreme. El unul se îndrăgostise de deşert, de munţii care deveneau tot mai înalţi pe măsură ce caravana se îndrepta spre destinaţie şi care semănau cu nişte îngrămădiri titanice de palate şi temple cum nici Seti, nici Ramses n-ar putea vreodată să construiască. Dimineaţa ele erau galbene ca aurul şi seara roşii precum arama. Ce rege ar putea să-şi clădească palate care să-şi schimbe culoarea în timpul zilei? Şi spaţiul! Dacă îi era sortit să fie rege, ar trebui să fie al acestui spaţiu, mai ameţitor decât orice vin... Avea impresia că devenise destul de pur, destul de puternic de acum înainte, pentru ca linia de foc să-i apară în sfârşit fără a exista riscul ca ea să tremure sau să dispară. Nu mai aveau apă şi de două ori Nibbiot şi Rahman puseseră mâna pe lopeţi. Săpară o dată la cinci coţi adâncime, altă dată la şase şi coborâră un ceaun legat la capătul unei corzi până în fundul gropii. Scoaseră ceaunul plin. Dar apa era sălcie. Căutară atunci un arbust din care rupseră mai multe crengi pe care le curăţară de coajă şi le înmuiară în apă. Ptahmose se uită în ceaun: un strat alb, cleios, produs de lemnul curăţat se formase la suprafaţă. După aproape o oră, stratul se depusese pe fund şi apa devenise bună de băut, cu condiţia să nu fie mişcat ceaunul. – Există apă peste tot? Întrebă el. – Nu, răspunse Rahman. Uită-te la terenul pe care suntem. Este ca un lighean. Când plouă, apa se strânge, pătrunzând apoi în pământul poros. Acolo, în adâncime, ea nu se mai evaporă. Trebuie să alegi terenurile puţin scobite sau în pantă. După şase săptămâni de la plecarea de la Temina, ajunseră la Eţion-Gheber. În ultimele opt zile merseseră de-a lungul mării, pentru că cetatea se ridica pe ţărm, într-unul din golfurile Marelui Verde din est. Reflexele zidurilor ei roşiatice scânteiau în apa turcoaz. Vapoare negre se balansau în port şi Ptahmose se
209
gândi iarăşi la portul pe care Ramses voise să-l construiască pe Marele Negru. Nibbiot îi spuse că se aflau la graniţa teritoriului locuit de madianiţi, la sud, şi de edomiţi, la nord. Cu ce se ocupau? Întrebă Ptahmose. Erau păstori, negustori şi câteodată tâlhari. Dar oamenii din Edom erau guvernaţi de prinţi. De două ori pe an Hussam venea aici ca să cumpere mărfuri mai preţioase decât ţesăturile de lână şi decât pânza de în egipteană, aproape la fel de preţioase ca bijuteriile: tămâie şi smirnă aduse cu vaporul din ţările riverane Marelui Verde, situate mai la sud; coral, geme roşii, albastre, verzi provenind din îndepărtatele ţări Hind şi Serendib, de peste mări. Extraordinare geme! zicea Nibbiot. Unele par să conţină stele adevărate. La Eţion-Gheber vor întâlni cei mai bogaţi negustori din lume. Dar cu ce vor plăti toate astea? Întrebă Ptahmose. Schimburile fuseseră profitabile, răspunse Nibbiot şi vânduseră la preţ bun şi cAli tâlharilor. – Şi tu eşti bogat, îi spuse Nibbiot. Mai târziu, în timp ce se opriseră să ia apă de la marele puţ al cetăţii, Nibbiot îi zise: – Numele tău este egiptean. Egiptenii nu sunt întotdeauna bineveniţi aici. Cred că va trebui să ţi-l schimbi. – Cum o să mă mai recunosc atunci? răspunse Ptahmose râzând. – Le vei părea suspect sau îţi vei face duşmani fără nici un motiv. – Şi cum să mă numesc? – Mose. – Dar nu semnifică nimic, decât fiu în egipteană, obiectă Ptahmose. – Ce importanţă are, nimeni nu ştie asta, spuse Nibbiot astupându-şi plosca. Întrebaţi şi ei, ceilalţi fraţi confirmară că nu îndrăzniseră să-i spună, dar că într-adevăr numele lui trezise bănuieli la El Safran şi că ei trebuiseră să jure că străinul era unul de-al lor.
210
“Mose”, repeta Ptahmose gânditor. – N-o să-ţi mai spunem decât aşa, Mose, spuse Ali luându-l de braţ. Aveau să-i spună aşadar la fel cum îi spuneau apirii. Hazardul acesta îl puse pe gânduri. Pierzându-l pe Ptah, marele creator care scosese lumea din neant prin cuvântul şi prin inima lui, Ptah, “zeul primordial” cum i se spunea acolo, mai pierdea puţin din Egipt. “Fiu.” Acum fiul trebuia să-şi caute alt tată. În prima seară îşi instalară tabăra la marginea oraşului. A doua zi, le făcură o vizită negustorilor pentru a-i anunţa că au sosit şi pentru a-i întreba ce mărfuri voiau. În timpul unei astfel de vizite Mose văzu una din acele pietre despre care-i vorbise Nibbiot. Era o piatră mare, albastră, transparentă, în interiorul căreia strălucea într-adevăr o flacără albă, o stea cu şase colţuri. Era uimit: era atât de aproape, încât ar fi putut crede că e flacăra pe care o căuta. – Un safir de Serendib. Zece măsuri de aur, zise negustorul, un tip mărunţel, gras, palid la faţă. Zece măsuri de aur! O avere. Dar Mose nu-şi putea lua ochii de la el. – Câte măsuri face pectoralul acesta? Întrebă el scoţând din pungă bijuteria pe care i-o oferise Ibn Subar. Negustorul cântări în mână pectoralul cu un aer admirativ, apoi îl examina mai îndeaproape, – Bijuteria ta este mai frumoasă decât această piatră, spuse el cu regret. Puse pectoralul pe talerul unei mici balanţe şi anunţă cincisprezece măsuri, din care trebuia să reţină jumătate pentru pietre. Dar fu de acord să oprească doar două măsuri şi jumătate de aur. – Ştii cine este acest om? Îl întrebă Ali pe negustor. E cel care a pus pe fugă tâlharii de la Sebiia. Pectoralul pe care-l vezi i-a fost oferit ca recompensă de Ibn Subar, şeful din Sebiia, pentru serviciul făcut regiunii.
211
Negustorul ridică ochii spre Mose, zâmbi, oftă şi puse pectoralul şi piatra pe micuţa masă de cedru din faţa lui. – Tu eşti aşadar Mose, cel despre care se spune că este regele demonilor. Ne-ai făcut un mare serviciu, într-adevăr, spuse el. Dar trebuie să-mi câştig şi eu pâinea. Nu-ţi pot oferi această piatră. – Atunci ia pectoralul, zise Mose. Negustorul scutură din cap. – Nu, nu iau nici pectoralul, pentru că l-ai obţinut prin bravura ta. Nu pot să schimb un obiect care are un preţ cu unul nepreţuit. Trase de sub masă un săculeţ şi pescui din el un inel; era ornat cu un alt safir, mai mic fără îndoială, dar în care strălucea o stea asemănătoare aceleia din prima piatră. Îl luă între degetul mare şi arătător, îl întoarse spre lumină pentru a-i pune în valoare steaua şi i-l întinse lui Mose. – E al tău, spuse el. Mose şi-l puse pe degetul arătător, aşa cum îşi puneau regii inelele. Avea senzaţia că piatra îi schimbase sufletul. De acum înainte, steaua îi aparţinea, putea s-o vadă în orice moment, să-şi bucure ochii. Cei patru fraţi apreciară gestul negustorului. – Acum poţi să ne aperi de egipteni, spuse acesta în timp ce vizitatorii îşi luau rămas bun. Mose râse scurt. O dată ieşiţi, Ali îi spuse: – În ziua în care ţi-ai schimbat numele, ai primit în dar această piatră. Este un semn. Cei patru fraţi declarară că trebuiau să meargă în afara cetăţii, la unul dintre furnizorii obişnuiţi de tămâie şi ierburi medicinale ai tatălui lor. Ajunseră acolo în mai puţin de o oră: treizeci de corturi erau aşezate într-o vale înverzită, pe riviera orientală a râului Araba. Negustorul îi primi surprins: unde era Hussam? Când îi spuseră că era mort, îşi puse mâinile pe obraji în semn de lamentaţie. Apoi ridică ochii spre Mose. Era cumva unul din fraţi, pe care nu-l cunoştea? Sau un asociat? Un frate prin adopţie, răspunseră ei, cel pe care tâlharii deşertului îl numiseră regele
212
demonilor. Negustorul le oferi vin oaspeţilor săi şi se încinseră la vorbă. Mose nu înţelegea nimic din discuţiile despre tămâie şi nici n-avea de gând să facă comerţ cu aşa ceva. De altfel, comerţul îl plictisea. Acest troc neîncetat i se părea fără noimă, iar ataşamentul lui faţă de fiii lui Hussam nu putea, conchise el, să-l facă să-i urmeze la nesfârşit în călătoriile lor. Atunci ce voia? Se uită la steaua de pe degetul lui, ca şi când ea ar fi trebuit să-l ghideze de acum înainte. Îl cuprinse tristeţea şi se îndepărtă de cortul negustorului. Se aventură în preeriile învecinate, apoi se opri şi privi îndelung cerul, argintiu înspre mare şi de un albastru blând deasupra văii. – Ce caută străinul? Vocea era puţin groasă, bogată în rezonanţe. Alături de el se afla un bărbat. Venise călcând cu paşi înceţi şi silenţioşi pe iarbă. Absorbit în contemplarea cerului, Mose nu-l auzise venind. Omul avea vârsta lui Hussam, dar era mai înalt, mai maiestuos în roba lui dungată şi în mantaua tivită cu lână albă de oaie. Privirea lui Mose se opri la ochii lui surprinzător de luminoşi, cum nu mai văzuse niciodată şi despre care se spunea că sunt semnul oamenilor misterioşi. O barbă arămie, stufoasă, tăiată drept, presărată cu fire albe. Un păr bogat, tăiat la fel. – Nu caut nimic, răspunse Mose. Mă uit la ţara asta. Este frumoasă. – Cea din care vii tu este mai puţin frumoasă? Întrebă omul. – Eu nu mai am ţară, spuse Mose, cu regret. Omul îl privi mai atent. – Totuşi nu pari a fi tâlhar, spuse el cu un surâs. Eşti negustor? – Am venit aici cu nişte negustori, dar n-am venit nici să vând, nici să cumpăr, răspunse Mose. – Atunci eşti soldat? – Nu. N-am nici un şef, zise Mose după un timp. – Înseamnă că vrei să fii rege. Mose zâmbi. – N-aş putea să fiu decât propriul meu rege. – Aşadar îţi aştepţi destinul?
213
– Dacă aşa se numeşte, atunci, da, îl aştept. Bărbatul păru intrigat. – Iată un om tânăr şi puternic, spuse el cu un uşor accent declamatoriu. Pare chibzuit, dar n-are nici rege, nici ţară, nici nu vinde, nici nu cumpără, nu este nici soldat, nici tâlhar. Poţi trăi o viaţă întreagă fără să întâlneşti un astfel de om. Accepţi ospitalitatea mea cât să bei un pahar cu vin? Mă numesc Letro. Nu vând tămâie, nici ierburi medicinale. Negustorul pe care tovarăşii tăi s-au dus să-l vadă îmi este cumnat, este din clanul meu. Eu am turmele mele. Şi pământuri. Mă hrănesc pe mine şi familia mea, iar surplusul îl vând. Se exprimase cu o lentoare studiată. Măiestria limbii şi perspicacitatea neobişnuită a personajului îl făcură pe Mose să creadă că omul nu spunea tot adevărul. Ciudaţi oameni, aceşti madianiţi, îşi zise Mose, gândindu-se la limbuţia marinarului pe care-l întâlnise pe Marele Negru şi care-i făcuse cadou ierburile şi grăunţele alea necunoscute. Mose dădu din cap şi îşi spuse numele. Omul îl invită, printr-un gest, arătându-i un cort uriaş care se ridica la mai puţin de o sută de paşi, pe un munticel înconjurat de boscheţi, dar şi de livezi. După ce intrară şi se aşezară, Letro bătu din palme, îşi făcu apariţia un tânăr, un sclav, fără îndoială, îşi zise Mose observându-i şira spinării puţin curbată. El aduse o cănită de vin proaspăt şi două pahare de Siria, apoi îi servi pe cei doi bărbaţi. Apăru şi o tânără, care, la vederea lui Mose, avu o mică ezitare. – Intră, îi spuse tatăl ei. Am un vizitator, Mose, care vine de nicăieri şi nu merge nicăieri. Fiica mea, Sefira. Un corp unduitor, cincisprezece sau şaisprezece ani, abia bănuit prin rochia de lână bleu deschis. O faţă arsă de soare, dar luminoasă, cu atât mai mult cu cât avea ochii tatălui ei. Părul de culoare bronzului. Un colier de perle mari, albastre. Părea un vis de blândeţe şi de seninătate. Dar mai ales avea un anumit fel de a păşi pe covor care dovedea agilitate şi siguranţă în acelaşi timp. Îl privi pe necunoscut o clipă, stăruitor, cântărindu-l din ochi.
214
– lartă-mă, îi spuse ea tatălui ei, voi reveni mai târziu, Letro se întoarse spre invitatul său. – Mose, unde te-ai născut? –In Egipt. – Ştiam eu, din cauza numelui. Înseamnă fiu în egipteană, nu-i aşa? Mose încuviinţă printr-o mişcare a capului, iar celălalt reluă: – Uneori vin şi la noi negustori egipteni. Traversează Marele Verde cu vapoare mari şi încearcă să-i concureze pe negustorii din Sinai, venind să cumpere direct de aici tămâie şi smirnă. Sunt ahtiaţi după lux. Cel mai adesea le spunem că marfa nu ne-a sosit sau că a fost deja vândută. Le dăm ce mai e pe fundul sacului. – De ce? – Pentru că vor să ne înrobească pe toţi. Pe toţi oamenii din Sinai şi din Arabia, ca şi pe cei din Edom şi Canaan. Am auzit că au ridicat pe ţărmurile marelui lor fluviu cetăti fabuloase, temple înalte precum munţii, palate decorate cu aur. Este adevărat? – Este adevărat. – Preferăm să facem comerţ de parfumuri doar cu oamenii religiei noastre. Sunt mai puţin imperioşi. Letro luă o înghiţitură zdravănă de vin şi întrebă deodată: – Fiul cui? – Cum? – Numele tău. Care e numele tău întreg? – Ptahmose. – Ai făcut bine că l-ai scurtat. Ţi-am spus, nu prea suntem de partea egiptenilor. De ce ai fugit? Avea să i se pună mereu aceeaşi întrebare? Îi răspunsese deja lui Hussam. Avea, fără îndoială, o figură contrariată. – Bine, nu vrei să răspunzi, zise Letro. Un egiptean nu-şi părăseşte niciodată ţara. Are piciorul greu. Doar nomazii părăsesc o ţară pentru alta. Eşti un apiru? – Tatăl meu era, răspunse Mose, descumpănit de acest interogatoriu.
215
– Se spune că sunt mulţi apiru în Egipt. E adevărat? – Între treizeci şi patruzeci de mii. Letro se aplecă pentru a-i mai turna vin lui Mose. – Se spune că toţi sunt sclavi, zise neridicându-şi privirea. – Într-adevăr. – Deci tu nu faci parte dintre ei. Mose izbucni în râs. – Manierele tale, zise Letro. Mose aşteptă explicaţia, deşi o bănuia. – Nu sunt manierele unui om supus. Privirea ta este semeaţă, aproape trufaşă. Mâinile tale nu sunt ale unui om care a muncit pe câmp sau pe şantier. Mă înşel cumva? – Nu, spuse Mose. – Deci mama ta era de rang înalt. Mose dădu din cap. Îşi trecu palmele peste ochi şi izbucni din nou în râs, uimit că o fiinţă umană putea fi atât de transparentă, Letro îi descria viaţa ca şi cum i-ar fi cunoscut-o deja. – Cunoşti numărul apirilor. Ceea ce înseamnă că te-a preocupat soarta lor. Presupun că aveai funcţii înalte. Pe scurt, nu prea se potriveşte una cu alta, reluă Letro după ce-şi goli paharul. Aşadar ai plecat. Şi nu mergi nicăieri. – De ce spui asta? – Pentru că am trăit destul de mult, Mose. Şi n-am văzut niciodată până acum pe cineva care să se oprească pentru a contempla peisajul aşa cum ai făcut tu. Nici egipteni, nici apiri, nici edomiţi. Cu atât mai puţin vreun om de pe aici. Ei privesc norii pentru a şti cum o să fie vremea a doua zi sau se uită la orizont după un vapor sau după o caravană. Pe când tu, tu aşteptai altceva. Mose medita la aceste cuvinte, îşi bău vinul, gustă una din smochinele care se aflau în bolul din faţa lui, o smochină micuţă, albă, şi i se păru că are un parfum de mosc pe care nu-l aveau smochinele din Egipt şi nici cele din Sinai. – Şi tu, Letro, aştepţi ceva, spuse în cele din urmă. Ca să ai o privire atât de ascuţită, trebuie să aştepţi ceva.
216
De data asta, fu rândul lui Letro să râdă. Mose auzi că era strigat afară. Se ridică, ieşi, îşi agită braţul şi strigă: – Nibbiot, Ali! Aceştia îl zăriră şi veniră spre el. – Ne întoarcem, spuseră. Te căutam. Letro apăru din cort şi privirile celor doi se îndreptară spre el. Primul care înţelese situaţia fu Ali. – S-ar părea că rămâi aici, spuse el cu o privire neliniştită, –Il invit la mine, spuse Letro. Păreau descumpăniţi. Nu-şi imaginaseră viaţa fără străinul care trăia alături de ei doar de trei săptămâni. – Mose...., spuse Ali cu o voce plină de reproş. – Întoarceţi-vă mâine, spuse Mose luându-l pe Ali de braţ. Avem de vorbit în seara asta. Îi însoţi până la copacul mare unde îşi legaseră dromaderii şi pe al lui îl lăsă să pască. Aveau capetele plecate. Îl îmbrăţişară şi poate că îşi ascunseră lacrimile. Poate că şi el şi le ascunse pe ale lui. Când se întoarse spre cortul lui Letro, speră s-o vadă pe Sefira, chiar şi numai pentru o clipă. Îl găsi pe Letro care îi arătă un sclav. – O să te ajute să-ţi faci abluţiunile, dacă vrei. Te aştept la masa de seară. O să-mi cunoşti fiii. La mică distanţă de cort, un pavilion minuscul din cărămizi nearse, fără acoperiş, era folosit pentru abluţiuni. Era, de fapt, un bazin pavat cu pietre plate. Apa pe care sclavul o vărsa pe spatele lui Mose era caldă şi parfumată cu cenuşă de tămâie. Cerul devenise turcoaz închis. 15 Sete Se trezi la miezul nopţii. Sforăiturile lui Letro şi ale celor doi fii ai lui acopereau şuierăturile brizei, dar nu şi strigătele
217
familiare ale cucuvelelor şi nici cele, îndepărtate, ale şacalilor. Se întoarse pe spate şi, asemeni somnorosului care dimineaţa împinge cuvertura cu piciorul, aşa şi el respinse tenebrele care îi ameninţau spiritul. Comparase mereu somnul de noapte cu mormântul. Corpul zace în aceeaşi poziţie, doar sufletul se trezeşte la o viaţă superioară şi se contemplă în propria lui oglindă. Îşi dorea să vadă steaua inelului său, dar ea nu făcea decât să-i amintească de Cealaltă stea, de cealaltă flacără: cea care trebuia să scânteieze în el însuşi. Se gândi la fiii gazdei lui. Doi tipi zdraveni, leiţi tatăl lor, dar din care nu scăpărase niciodată nici cea mai mică scânteie, Letro era un silex tăios. Dar de ce îi oferise dintr-o dată ospitalitatea lui? Ce aştepta? Pentru prima dată după mult timp, poate de când părăsise Egiptul, îşi dorea compania unei femei. Nu doar a unui corp de femeie, ci a unui corp în care să se regăsească deja şi o parte a sufletului său. O adevărată tovarăşă de viaţă, nu o concubină. Până atunci nu avusese parte decât de femelă, noaptea, iar ziua de freamătul unei agitaţii secundare, îngrijirea corpului, trăncăneală şi bârfe. Spasmul şi inutilitatea. Îşi dorea o femeie gravă. Se gândi la Sefira. Bănuia că, în ajun, nu intrase în cort decât pentru a-l studia. Şiretlic de femeie. Şiretlic flatant fără îndoială pentru el, dar fără altă semnificaţie. Sefira: o lumină umană. O lumină într-un vas de alabastru. Ar fi vrut să stea de vorbă cu ea chiar atunci. Dar ea dormea în cealaltă parte, în cortul femeilor, cu mama ei şi cu servitoarele. Legile ospitalităţii erau mai ermetice decât orice zid. Trebuia să se înarmeze cu răbdare. Îi era sete, se ridică şi ieşi cu picioarele goale îndreptându-se spre unul din vasele cu apă puse la răcit pe zidul mic ce înconjura cortul. Era lună plină şi destul de răcoare, dar goli aproape tot vasul simţind că apa avea parfum de tămâie. În timp ce bea, observă că piatra inelului său captase una din razele lunii şi că steaua se animase. O contemplă un moment. Cuprinse apoi
218
cu privirea preeria care se întindea dincolo de colină. I se păru că percepe, foarte aproape de el, un zgomot ciudat. Punând vasul înapoi pe zid, îşi dădu seama că ceea ce auzise era mai degrabă reflexul unui zgomot. Trebuie că venea dinspre cortul femeilor. Se duse să vadă. Într-adevăr o formă feminină stătea în faţa unui zid identic cu cel de lângă cortul lui. N-o vedea decât din spate, dar o recunoscu imediat. Era ea. Îi fusese sete în acelaşi timp. Îi simţise oare prezenţa? Ea se întoarse dintr-o dată, aproape cu bruscheţe, şi îl văzu, erau la zece paşi unul de altul. Rămaseră aşa, nemişcaţi, faţă în faţă, în lumina lunii. Apoi ea intră în cortul ei. Se întoarse şi el în aşternut şi adormi cu greu. 16 Focul Vântişorul de dimineaţă sufla rece. Deasupra mării, dincolo de port, nori mici, veniţi din nord, se mişcau cu insolenţă, mândri că sfidau anotimpul. Sub pâlcul de copaci de la baza colinei, un corb ciugulea delicat capul unui dromader care nu părea să se sinchisească, lăsând-o placid pe zburătoare să-i facă toaleta. Durerea şi îngrijorarea întunecaseră faţa femeii. Cândva fusese frumoasă. Pielea ei era încă netedă, părul bogat. Dar veghea din ultima vreme îi stinsese licărul din priviri. Lângă ea, cu ochii în jos, Sefira privea îngrijorată spre copilaşul de trei sau patru luni pe care femeia îl ţinea în braţe şi care părea palid. Privirea lui Mose trecu de la una la alta, măsurând vag, dar cu strângere de inimă, fragilitatea înspăimântătoare a lucrurilor. – Mă duc să-l caut pe tata, zise Sefira. Femeia îşi întoarse faţa spre Mose. – În numele tatălui tău, convinge-l să-mi salveze fiul. În numele tatălui tău. Mose nu ştiu ce să răspundă, dar în clipa aceea Letro îşi făcu apariţia, cu gura întredeschisă, ca unul
219
care se abţine să spună lucruri neplăcute. Femeii îi scăpă un ţipăt scurt. – Nu mai suge de două zile, spuse ea. Nu mai plânge. Abia se mişcă. E primul meu născut. Dacă moare, voi fi repudiată. Îţi dau toate bijuteriile mele, dar te implor, fă-l să rămână în viaţă, să se însănătoşească. Letro se aplecă asupra copilului. – Laptele tău nu este bun. Dă copilul la o doică. Şi purifică-te, mai zise ridicând ochii spre femeie. Femeia îşi întoarse cu greu faţa. – Îţi cer o intervenţie, murmură ea. – Chiar dacă a părăsit pântecul, copilul rămâne ataşat de marna lui până la şase luni. Dacă mama este impură, copilul va fi ameninţat. Înţelegi ce vreau să spun. Femeia închise ochii şi suspină. – O să fac ce spui tu, Letro. Letro se întoarse spre fiica lui. – Cuţitul, zise. Şi un sac. Sefira intră în cort şi aduse un sac mic din pânză de cânepă şi un cuţit care îl făcu pe Mose să tresară. Femeia îşi dădu jos gluga mantalei şi îşi lăsă capul pe spate, ca şi cum şi-ar fi pregătit gâtul pentru lama ascuţită pe care o ţinea Letro. Mose înghiţi în sec, gata să intervină, în ciuda ospitalităţii care i se acordase. O privi pe Sefira; era tensionată, dar nu părea să se aştepte la o ucidere, fie ea şi ritualică, Letro se duse în spatele femeii. Îi apucă părul cu toată mâna, ca şi când ar fi vrut să-i ţină capul pe spate şi să-i taie mai bine gâtul. Dar nu-i tăie decât părul. Îl tăie pe tot, şuviţă după şuviţă, aruncându-l în sacul pe care Safira îl ţinea desfăcut. Femeia îşi ţinea ochii închişi, ca şi când ar fi fost supusă unei pedepse. Când ridică în sfârşit capul, semăna cu un bărbat. Lacrimile îi ţâşniră din ochi. – După ce-o să-ţi dai copilul la doică, fă o baie rece, zise Letro. Şi nu te mai uita la fiul soţului tău. Se duse în cort şi reveni după o clipă, aducând un săculeţ pe care i-l întinse femeii.
220
– Spune-i doicii să pună această pudră în laptele pe care trebuie să-l bea înainte de a alăpta. – Şi intervenţia? Întrebă femeia, cu o voce şoptită. – În seara asta, răspunse Letro. Rămase nemişcată o clipă, parcă rumegându-şi moartea. – Nu pierde timpul. Du-te şi caută o doică, îi ordonă Letro. Femeia se întoarse încet pe călcâie şi porni pe drumul pe care venise, Letro legă sacul cu o sfoară pe care i-o întinse Sefira. Apoi îi aruncă lui Mose o privire tristă, amară. Chemă sclavul şi îi ceru să aducă o cană de apă şi un prosop, îşi turnă apă pe mâini, le spălă şi le şterse cu grijă. Mose era încă sub efectul emoţiei pe care i-o provocase scena cu femeia, dar şi a revelaţiei pe care o avusese în privinţa lui Letro ca personaj public. Patriarhul amabil şi ospitalier pe care-l cunoscuse în ajun se transformase sub ochii lui în judecătorul autoritar, deţinător al unei puteri fără recurs. Ce fel de rege era, peste cine sau peste ce? – Oile sunt mai inteligente, spuse Letro aşezându-se pe o bancă, în faţa cortului său. Ele nu visează să păcătuiască în orice anotimp, în orice moment. Sau dacă o fac, rămân doar cu visul. Chemă din nou sclavul ca să le aducă vin şi două pahare. – Să fii păstor de oameni este o viaţă de câine, mai zise. Îi întinse un pahar lui Mose, care se aşezase la picioarele lui, îi turnă vin şi se servi şi el. Apoi continuă: – Ea se căsătoreşte cu un bărbat a cărui nevastă dintâi a îmbătrânit şi s-a ofilit. Aduce pe lume un băiat. Fiul cel mare al soţului ei o doreşte şi ea i se dăruieşte lui. Îşi neglijează copilul, care se îmbolnăveşte, apoi vine la mine să se smiorcăie că va fi repudiată. – De unde ştii toate astea? Întrebă Mose. De fapt, bănuia de unde: În astfel de comunităţi, ca şi la Avaris şi fără îndoială şi în altă parte, totul se ştia. – Eu sunt şeful lor, răspunse Letro. Oamenii vin la mine să mă informeze despre lipsurile, rătăcirile şi renegările lor. Ei ştiu că orice greşeală provoacă inevitabil dezordine de pe urma căreia
221
întreaga comunitate poate avea de suferit. De exemplu, dacă un om îşi încalcă cuvântul dat. Acest lucru declanşează o ceartă între două familii legate prin căsătorie. Fraţii vor fi separaţi, se vor crea alte clanuri, unii vor pleca să se instaleze în altă parte, se vor lupta pentru a obţine păşunile lor. Această divizare nu va înceta să învenineze. Aşa că e mai bine să faci apel la o autoritate şi să opreşti această destrămare cât mai repede posibil. – Aşadar eşti şeful lor, conchise Mose. – Tatăl meu era deja şeful lor. La fel şi bunicul meu. De când ne-am instalat aici, acum câteva generaţii. – Ce-i cu intervenţia pe care ţi-o cerea femeia asta? Letro îşi mai turnă vin şi îi aruncă lui Mose o privire stranie. – E vorba de un sacrificiu care să refacă integritatea Legii. – A Legii? – Voi n-aveaţi legi în Egipt? Nu există justiţie care să nu vină de la zei, îi spusese cândva Seti. – Judecătorii nu făceau sacrificii, răspunse Mose. Tu ce fel de şef eşti, şi judecător şi mag? – Ce face un judecător? zise Letro. Aplică o lege. De unde vine legea? De la zei. Un judecător este întotdeauna un mag. Aproape că erau cuvintele lui Seti. – Natura umană nu poate concepe legile, reluă Letro, abia dacă le înţelege. Dacă oamenii ar fi lăsaţi să decreteze legile... Ridică braţul într-un gest neterminat. – Dar cine le cunoaşte? Întrebă Mose. – Intermediarii, răspunse Letro. – Deci zeii ţi le-au comunicat ţie? – Le-au dictat strămoşilor mei. – Aici? – La nord, de unde venim toţi, spuse Letro. – Sunteţi veniţi din nord? – Ca şi apirii, replică Letro. Ce importanţă are? Esenţialul este să avem legi.
222
Mose rămase tăcut un moment. Dacă admisese, încă din tinereţe, că zeii erau garanţia justiţiei, nu auzise până acum spunându-se că ei dictau direct legile celor care erau însărcinaţi cu aplicarea lor. Această idee îl lăsase perplex. – Cum se pot manifesta zeii? Întrebă Mose. – Vorbesc în noi atunci când facem să tacă vocea noastră interioară, spuse Letro. Mose fu uimit. Să faci să tacă vocea ta interioară, nu asta făcea el când era în Egipt, nu se cufunda în el însuşi pentru a alunga orice gând şi pentru a încerca să zărească linia de foc? Nu asta făcea şi acum, când avea timp liber? Linia de foc nu era divinitatea pe care o aştepta? Descoperi însă că şi zeii aveau o voce. Expresia lui Mose trebuie că-l intrigă pe Letro. – Cine e mai surprins, apirul sau egipteanul, de ceea ce am spus? Întrebă el. Mose dădea din mâini, găsindu-şi cu greu cuvintele. – Linia de foc... Focul divinităţii trebuie să ardă în tine, şi nu cel terestru..., zise el repetând spontan cuvintele lui Nesaton. Letro îl ţintui cu privirea. Mose îşi recăpăta încet-încet stăpânirea de sine. – Erau cuvintele unui preot egiptean, Nesaton... – Stăpânul tău? – Nu l-am cunoscut decât la sfârşitul vieţii, răspunse Mose cu regret. – Ce te-a învăţat? Mose ridică spre Letro o privire mirată; ar fi avut atâtea de spus. – Cum să fac vocile să tacă... răspunse el. – Pentru a o auzi pe cea a zeilor? – Pentru a vedea divinitatea. – Şi ai văzut-o? – A fost cât pe ce... dar mi-a scăpat.
223
Letro scoase un oftat şi se aplecă spre Mose. Îl privea insistent cu ochii lui limpezi ca şi cum îl vedea pentru prima oară. Apoi umplu din nou cele două pahare cu vin. – De câte ori? – Nu ştiu... De mai multe ori. Urmă din nou un moment de tăcere, într-adevăr, asta nu e o practică a apirilor, spuse Letro. Ei au plecat de mult timp. Nu era nimeni care să-i îndrume acolo, în Egipt. Au adoptat, fără îndoială, credinţele egiptenilor. Mose îşi aminti de oamenii aceia speriaţi pe care îi întâlnea noaptea şi care visau să fugă. Şi toţi ceilalţi, care trudeau pe şantierele regale, de ce voiau să fugă? Din demnitate? Ca să-şi regăsească zeii? Nu înţelesese niciodată. Ştia doar că ei venerau zei care nu erau întotdeauna cei ai egiptenilor, căci zărise la gâtul lor amulete agăţate de sfoară de cânepă sau de în, în care recunoştea zei şi zeiţe din est, un zeu al tunetului, cel mai adesea, şi o zeiţă a fertilităţii. – Apirii din nord, reluă Letro, au adoptat zeii din Canaan şi pe cei ai asirienilor. – Apirii din nord? Întrebă Mose, amintindu-şi că, într-adevăr, existau apiri şi în altă parte. De ce nu săreau oare în ajutorul fraţilor lor care erau sclavi? – La nord de Araba şi Edom, în Canaan, spuse Letro. Credeai că toţi apirii sunt în Egipt? – Au un rege al lor? Întrebă Mose. – N-au nici regi, nici cetăţi. Doar grupuri înarmate, prost înarmate, care sunt de obicei la cuţite cu cei din Canaan. Sclavul le aduse mâncarea pe un platou din lemn de cedru. Cei doi mâncară în tăcere. Gândul lui Mose zbura. Spre Sefira. Precum călătorul care visează să se oprească într-o oază, sub palmieri, în susurul apei. Seara Letro aprinse focul pe o piatră pătrată, care îi ajungea până la talie, pe aceeaşi colină pe care se afla şi cortul lui. Mose îl observă de departe. Când focul ardea bine, Letro vărsă deasupra lui un pic de lapte, apoi un pic de vin. Picură apoi deasupra lui parfumuri, iar vântul împinse fumul albăstrui spre
224
Mose. La sfârşit, aruncă în foc micul sac în care pusese azi dimineaţă părul femeii. Focul arse violent câteva clipe şi Mose se întrebă dacă femeia, acolo unde se afla ea, simţea vreun efect. Se duse spre Letro. Acesta întoarse capul spre el. – Purificarea, zise el. Doar focul purifică. Doar divinitatea purifică. Numai focul mănâncă materie. Numai focul este purtătorul spiritului. A doua zi fiii lui Hussam se întoarseră. Când coborâră de pe animalele lor, erau trişti. – Poţi să te întorci când vrei. Eşti fratele nostru, zise Ali strângându-l în braţe. Mose aduse arcul şi săgeţile care-i rămaseră şi i le dădu. – Ai văzut cum l-am făcut. Încearcă să faci şi tu unul la fel. Chiar mai multe. Şi multe săgeţi. O să aveţi nevoie de arme cât timp veţi fi pe drum. Nibbiot îi întinse un săculeţ şi Mose bănui ce conţinea. Scutură din cap. – E partea ta, insistă Nibbiot. – Ospitalitatea pe care mi-aţi oferit-o era partea mea. Rămaseră toţi cu ochii în pământ. – E timpul să plecaţi, zise Mose. Păstraţi amintirea zilelor frumoase pe care le-am petrecut împreună.. Ei plecară pe dromaderii lor, iar el îi urmări cu privirea până când trecură de defileul împădurit care ducea către drum. Puţin după aceea, în timp ce mai privea încă defileul, o văzu venind, călare pe o măgăriţă, pe femeia din ajun. Nu mai avea copilul cu ea şi lui Mose i se strânse inima. Descăleca şi înainta spre el. Mose o privea insistent, neîndrăznind s-o întrebe ce s-a întâmplat. – Copilul suge, spuse ea. Şi-a recăpătat culoarea în obraji. Vreau să-l văd pe Letro. – Mai bine nu, răspunse el. – Atunci, dă-i asta, zise ea, scoţând din manta un săculeţ. După clinchetul care se auzi, îţi dădeai seama că era vorba de bijuterii.
225
– Mai bine nu, repetă el. Ea lăsă capul în jos şi rămase un moment aşa, fără să spună nimic: Apoi întrebă: – De ce? – Există unele lucruri care nu se plătesc. Şi altele pe care le-ai plătit deja. – Eşti nou venit aici? – Da. – Vorbeşti deja precum fiul lui. Îşi puse săculeţul înapoi în manta şi se îndreptă spre măgăriţa ei. 17 Uleiul lămpii Se reîntâlniră opt zile mai târziu, la asfinţitul lunii, în faţa fântânilor de pe teritoriul lui Letro. Ea venise cu două căldări de cupru să ia apă pentru abluţiuni, în timp ce Mose îşi propusese să umple numeroasele vase în care se păstra apa pentru cei din cortul bărbaţilor, sclavul fiind plecat împreună cu unul din fiii lui Letro în oraş. – Nu mai eşti un străin, zise ea cu voce calmă. – Dacă spui tu. – Tatăl meu a spus-o. – Mă supun înţelepciunii lui. – Spune că porţi în tine o lumină. – El este cel care a vărsat ulei în lampa mea. – Ai aşadar o lampă. – Lampa mea eşti tu. – Înseamnă că lampa ta are două lumini. – Totuşi doar o flacără arde. – Atunci caută şi celălalt fitil. – E aici, în faţa mea, spuse el. Îl aprind în visele mele. Este flacăra pe care o văd cu ochii închişi.
226
Ea îi aruncă o privire şi se aplecă pentru a coborî prima căldare în puţ, lăsând funia să alunece uşor pe marginea joasă. El se duse lângă ea ca s-o ajute să scoată apa. Făcu la fel şi cu a doua găleată. De câte ori trăgea de funie, braţul lui atingea uşor sânul Sefirei. Dar ea nu se dădea înapoi. Şi poate că buzele îi fremătau. – Ar trebui să vărs apa asta pe mine, spuse el zâmbind, în timp ce-şi îndrepta spatele, dar de fapt, nici dacă m-aş arunca în fântână, nu m-aş răcori. Ea izbucni în râs. – Egiptenii au uşurinţa vorbelor. – Fitilul unui apiru nu arde decât într-un ulei bun, spuse el. Se întoarse cu faţa spre ea şi îi puse cu delicateţe palma pe sânul de care braţul lui se atinsese. Ea îşi lăsă aproape imperceptibil capul pe spate, dar corpul îi rămase nemişcat sub mângâierea mâinii lui. Respira mai repede. – Aşa să fie, spuse ea nedezlipindu-şi privirea de cea a lui Mose. Vorbeşte cu tatăl meu. – Atunci totul este în ordine. Laptele se transformă în stele şi copacii cântă în aşteptarea nopţii noastre. Ea se aplecă pentru a apuca cele două găleţi şi el o mângâie pe cap. După ce se ridică şi plecă, o urmări cu privirea până în vârful colinei. Din cauza celor două greutăţi pe care le ducea, mersul îi era şi mai unduitor decât de obicei. Aplecându-se într-un târziu ca să-şi umple vasele cu apă, începu să cânte, pentru prima oară după mult timp. De fapt, pentru prima oară în viaţa lui, aşa i se părea. – Chiar mă întrebam când o să-mi ceri mâna Sefirei, spuse Letro în aceeaşi seară, gânditor. Zece bărbaţi au cerut-o de nevastă până acum, dar se pare că noi te aşteptam pe tine. – Noi? se miră Mose. – Şi eu te aşteptam, spuse Letro oftând. Omul cu flacăra. Omul care poartă în el flacăra. Omul care caută flacăra. Sunt puţini astfel de oameni. Sunt rari, precum stelele căzătoare.
227
Se gândea oare la fiii lui când spunea asta? După un timp reluă: – Cred că Sefira este soţia ta dintotdeauna. Îţi era hărăzită. Ea a ştiut-o de când te-a văzut. Se căsătoriră opt zile mai târziu, Letro le ridică un cort, nu departe de al lui. Un cort din pânză albă bine căptuşită, cu proptele de pin lăcuite. Când festinul dat cu ocazia nunţii se termină, când ultimele cântece, ultimele dansuri, ultimele ecouri ale tambururilor şi castanietelor încetară, după ce vinul fusese băut şi plăcintele cu carne de miel şi susan mâncate şi torţele stinse, cel care era numit regele demonilor fu cuprins de nelinişte. Îşi înăbuşise oare prea tare vocile interioare? Se simţea ca un arcaş pietrificat, călare pe un cal care tropăia pe loc. Erau amândoi goi pe o cuvertură mare din piei de oaie, înlănţuiţi, copleşindu-se cu mângâieri, admirându-se unul pe celălalt, sărutările ucigându-le cuvintele de pe buze. El îi contempla faţa schimbătoare, corpul care tremura şi în cele din urmă îi aparţinu acestei fiinţe care, la rândul ei, i se dăruia. Prima săgeată plecă. Mâinile lui explorară din nou corpul Sefirei, sânii, coastele, pântecul, coapsele. Ar fi vrut să se contopească cu ea. Ea îi sărută mîinile, i le muşcă, iar el îi sărută picioarele. Trase toate săgeţile, cu trupul înfierbântat, ca şi cum viaţa lui depindea de asta. Aşa cum spusese, Sefira era uleiul lămpii sale. Îşi aparţinuse prea mult timp. În cele din urmă se dăruia. Viaţa nu mai avea sens de acum înainte decât dăruindu-se în întregime. Şi astfel începea să trăiască. Egiptul dispăruse în noapte şi o dată cu el şi sclavia, care nu mai era decât un basorelief pe un zid cenuşiu, plin de praf, acoperit de semne aproape indescifrabile. Dimineaţa îi făcu o declaraţie cam ciudată, cum fac de obicei fetele, dar pe care n-o regretă: – N-o să fiu decât al tău.
228
PARTEA A TREIA O VOCE ÎN DEŞERT
1 “Regele Egiptului a murit!” Şase luni mai târziu. Al doilea anotimp al ploilor se apropia. Vânturi arţăgoase începuseră să sufle de câteva zile, enervând animalele şi tulburând somnul oamenilor. Laiş şi Ido, cei doi fii ai lui Letro, se întoarseră din port. Ei veniră să ia masa de prânz alături de tatăl lor care observă că erau cam tulburaţi. Întâlniseră negustori care veneau din Egipt povesteau ei - şi care aduceau veşti importante. Acestea, credeau ei, l-ar putea interesa pe Mose. Sclavul merse să-l caute pe pajiştile unde număra, împreună cu păstorii, oile, berbecii şi mieii pe care urma să-i ducă spre est, acolo unde păşunile începeau să fie bune o dată cu ploile. – Regele Egiptului a murit! Îi spuse Laiş. Mose se aşeză. – Seti a murit? Întrebă. De unde ştii? Laiş îi spuse că aflase de la negustorii madianiţi care se întorceau din Marele Negru şi din Marele Verde. Mai erau încă în port, reparând carcasele şi pânzele vapoarelor, căci traversarea fusese furtunoasă n-avuseseră timp să vorbească cu el. Dar Mose putea să meargă la ei n-ar trebui decât să întrebe de Untel şi dacă îşi încheiaseră afacerile, o să-i spună, fără îndoială, mai multe. Mose se grăbi să-şi termine prânzul frugal
229
sub privirea gânditoare a lui, Letro, apoi îşi luă calul şi plecă în port. Îi găsi pe negustori, un grup mic de vreo douăzeci, inclusiv mateloţi, trebăluind pe lângă vapoarele care păreau destul de rău avariate. Ocărau diavolii care, ziceau ei, se abătuseră asupra lor. Mose îl luă pe unul dintre ei deoparte, cel care părea să aibă mai mult bun simţ, şi îi oferi un ulcior cu vin de Siria, cerându-i în schimb să-i acorde o oră din timpul său. Acesta, surprins, acceptă. – Ce vrei de la mine? – Vreau să-mi povesteşti tot ce ai văzut în călătoria ta. – Îngrozitoare călătorie. Plecaserăm din Eţion-Gheber de-abia de două zile când vântul din nord s-a pornit să sufle. Marea s-a umflat, cu valuri înalte cât un stat de om. Vântul din nord-est, vântul duhurilor rele. A trebuit să ne echilibrăm sacii sub punte, aşezaţi însă pe scânduri, ca să nu se înmoaie. Nu puteam să avansăm în mijlocul mării. Aşa că am mers de-a lungul coastei vâslind. Din fericire furtuna se potoli când am ajuns în faţa Mării Trestiilor, altfel nu am fi putut ajunge acolo. Totuşi am făcut în unsprezece zile drumul pe care-l făceam în şase. Şi am avut parte de mai multă apă. Abia am sosit că furtuna a început iar. Iată-ne blocaţi. Singura consolare o delegaţie de îmbălsămători, condusă de un preot al templului din Avaris, care ne-a cumpărat toată marfa. Toată. Au plătit cu aur şi cupru. De la ei am aflat că regele Egiptului a murit de o săptămână... – Seti? – Seti, da, acesta e numele lui. Douăzeci şi unu de ani de domnie. Acum au un rege nou. Ramses. Fiul lui. Seti murise de aproape două săptămâni. Mose îşi imagină munca sinistră a îmbălsămătorilor, incizând abdomenul cadavrului pentru a-l eviscera, scoţând măruntaiele una după alta pentru a le pune în canope cu aromatizante, scoţând creierul cu nişte cârlige băgate prin nas, spălând carcasa cu natron şi
230
sucuri...Toate acestea în duhoarea cea mai infamă. Se cutremură. Şi în toată ţara se auzeau fără îndoială lamentaţiile bocitoarelor. – Cum era la Avaris? – Haos. Şantiere peste tot şi, din cauza ploii, era o mare de noroi. – Şi apirii? – Apirii? Ca întotdeauna, muncesc ca nişte animale de povară. Era ceva, în ploaie! Negustorul scoase din buzunar o frunză asemănătoare cu cea pe care hamalul madianit i-o oferise cândva lui Mose, pe ţărmul Marelui Negru. O rulă strâns, merse spre un negustor de păsări care îşi frigea marfa în port, apoi se aplecă şi îşi aprinse frunza. Se întoarse aspirând fumul. – Asta îţi limpezeşte mintea. E o plantă din Asia. Mose dădu din cap. – Ştiu. Ce altceva poţi să-mi mai spui? – Nimic. Ţara e în doliu pe perioada celor patruzeci de zile în care regele este îmbălsămat. Ne pregăteam să plecăm când o a doua furtună s-a iscat şi chiar Marele Negru, care este totuşi liniştit de obicei, a început să se agite. Am rămas blocaţi acolo jos încă patru zile. La întoarcere, marea foarte tulburată... Negustorul continua povestea necazurilor lui, dar Mose nu-l mai asculta. Aşadar nimic nu se schimase. Lucrurile riscau chiar să se înrăutăţească, Ramses, de acum înainte singur stăpân al Egiptului şi posedat de nebunia grandorii, vrând să impună splendoarea puterii sale, construind din toate puterile peste tot şi mai ales în Egiptul de Jos. Dar apirii voiau ei cu adevărat să fugă? Îndoiala îl măcina pe Mose pentru întâia oară. Cei care îi vorbiseră de fugă şi care îl voiau ca şef erau doar câţiva oameni care visau la libertate; ceilalţi erau fără îndoială înrădăcinaţi în pământul egiptean şi nu-şi imaginau altul. Îl cuprinse deznădejdea şi o dată cu ea simţi un gust de cenuşă. Această amărăciune îl surprinse. Ce sperase, de fapt? Să conducă exodul apirilor? Ce naivitate! Acest
231
lucru îl făcu pentru a doua oară să simtă deziluzia şi se întoarse la Letro prost dispus, ba chiar plin de sarcasm. Letro îl înţelegea foarte bine. Şi dacă în următoarele zile se abţinu să abordeze subiectul, într-o seară îl întrebă: – Ce sperai să se întâmple la moartea faraonului? Mose bâigui. – Mă gândisem... Credeam că apirii...nu ştiu. Mă gândisem că după moartea faraonului poate se vor răzvrăti. – Sunt bine acolo unde sunt, zise Letro. Afirmaţia îl luă prin surprindere pe Mose. – Dar sunt sclavi! strigă el. – Ce gândeşte un prinţ educat şi ce gândesc populaţiile apiru nu e deloc acelaşi lucru. În orice caz, unde s-ar duce, dacă ar fugi? – În Canaan, nu? Acolo de unde au plecat... – Ar fi masacraţi de canaaniţi. Şi-au pierdut deprinderile de luptă. Câţi dintre ei ar mai şti să mânuiască o lance? De câte ori apirii rămaşi în Canaan, care sunt obişnuiţi totuşi să se lupte, au declarat război canaaniţilor, au fost bătuţi măr. Ei nu sunt nici soldaţi, nici cuceritori. Şi le e mai bine acolo unde sunt. Mose părea consternat. – Sunt sclavi, spuse. Tu nu i-ai văzut, tu n-ai fost sclav. Nu poţi să ştii... Letro îl privi pe Mose cu îngrijorare. – Tu te considerai un sclav? Îl întrebă. – Nu... Dar într-un fel... nu, nu eram un om liber. Eram la ordinele regelui, ale fiului său... răspunse încet. – Te consideri acum eliberatorul apirilor? – Unii dintre ei voiau ca eu să-i scot afară din Egipt. Nu ştiu dacă ceilalţi îşi doreau să plece. În fond, se stabiliseră acolo cu secole în urmă... Dacă viaţa ar fi fost mai puţin dură pentru ei... Nu ştiu dacă pot fi eliberatorul apirilor. Nu ştiu dacă am forţa să fac asta. Letro îşi trecu degetele peste ochi. – Ştim povestea sosirii lor în Egipt, spuse el plictisit. Triburile apiru şi triburile noastre s-au întâlnit de multe ori. În Sinai, în
232
ţările Canaanului, de la Edom şi Moab până la Tadmor, Mari, Asur, Babilon... S-au aşezat în Egipt folosindu-se de puterea de seducţie a femeilor lor. – Cum? strigă Mose. – Când primul dintre apiri, Avram, a plecat în Egipt, în urmă cu mult timp, înainte de a intra în ţară, i-a spus soţiei lui, Sarai: “Eşti o femeie frumoasă. Când egiptenii te vor vedea, vor spune: «E soţia lui». Şi pe mine mă vor omorî, iar pe tine te vor lăsa în viaţă. Mai bine spune că eşti sora mea, ca să-mi meargă bine.” Ceea ce se şi întîmplă. Sarai l-a sedus pe faraon, care i-a făcut daruri lui Avram, oi, boi, măgari, măgăriţe, servitori şi servitoare. Până când şi-a dat seama de înşelătorie şi a poruncit ca Avram şi soţia lui să fie alungaţi din ţară. Mose îl privea pe Letro consternat. – Dar n-a fost singura dată când Avram a recurs la acest şiretlic, reluă Letro. Când s-a întors în Canaan, Avram a pus-o pe Sarai să facă acelaşi lucru cu regele canaanean, Abimelec. Care şi-a dat şi el seama de adevăr, dar totuşi i-a permis lui Avram să se stabilească în ţară. Fu rândul lui Mose să-şi treacă mâna peste faţă. – Era, se pare, o tradiţie de familie, continuă Letro, căci Isaac, fiul lui Avram, a făcut la fel. Acelaşi rege a luat-o pe soţia lui şi a eliberat-o când a înţeles că era soţia lui Isaac. Şi l-a lăsat şi pe Isaac să se stabilească în ţara lui. Mose, te consider nu doar ginerele meu, ci şi fiul meu. Văd că îţi faci multe griji pentru soarta apirilor din Egipt. Vreau să ştii că scoaterea lor de acolo e o sarcină uriaşă. Nu te lăsa înşelat de nemulţumirea lor. E ca şi când ai încerca să deplasezi muntele, dar în cazul acesta, muntele riscă să se prăbuşească peste tine. Supărarea pătrundea în sufletul lui Mose. Încercă să şi-o reprime, dar ea ţâşnea precum apa. Era asemeni impulsului care-l făcuse să-l omoare pe contramaistrul egiptean sau să-i înjunghie pe tâlhari cu atâta precizie. Acelaşi impuls care l-a făcut să alerge după un jefuitor şi să-l decapiteze cu furie, din răzbunare.
233
– Nu-i pot lăsa în mâinile acelor oameni! strigă el cu mânie. “Ramses!” strigă, agitându-şi pumnul, ca turbat. “Ramses!” repetă cu pumnul ridicat. Sări în sus, cuprins de o furie care-i congestiona faţa şi îi injecta ochii de sânge. Letro îşi împreună mâinile pe genunchi şi îl privi cu răceală. – Mose, nu devotamentul faţă de apiri te conduce, ci răzbunarea. Vocea lui solemnă îl imobiliza pe Mose. – Răzbunarea? – Răzbunarea faţă de egipteni. Pe Ramses îl urăşti, –îl urăsc pe Ramses pentru că îi face să sufere... – Ai fugit din Egipt pentru că nu mai suportai să lucrezi pentru Ramses. Furia lui Mose se potoli. – Îl urai şi pe tatăl lui? – Nu. Dar asta era înainte de a-i întîlni pe apiri... – Pe Ramses îl urăşti. Şi tot ceea ce reprezintă el. Lui i te împotriveşti. Constatarea era fără replică. Mose se întoarse spre socrul său stupefiat. – Ai dreptate, spuse cu jumătate de voce. Îl detest pe Ramses, dar totuşi... Sefira şi mama ei veniră să anunţe că gătiseră prepeliţe umplute cu grâu şi că împreună cu servitoarele pregătiseră o masă festivă pentru a celebra, în seara aceea, naşterea celui de-al doilea băiat al lui Laiş. Mose îşi veni în fire uitase deja de această naştere în ciuda ţipetelor lehuzei şi a moaşei care îl treziseră înainte de ivirea zorilor. Sefira se ţinea mecanic de pântecul care era deja proieminent. Naşterea copilului lor fusese prevăzută să aibă loc peste trei luni. Ridică ochii spre Sefira şi îi zâmbi. Ea însă remarcase îngrijorarea soţului şi continua să-l privească întrebător. Momentul acesta de tulburare fu spulberat de sosirea lui Laiş şi a lui Ido, care se întorceau din port. Laiş cumpărase un colier de aur pentru soţia sa.
234
Viaţa lui era aici, în câmpia de lângă Eţion-Gheber. Gândurile eroice se risipiră. Mose se ridică şi se duse lângă soţia lui. 2 Spaima Mose se obişnuise să meargă în port o dată pe săptămână. Aici aştepta vapoarele. Din conversaţiile cu negustorii, cu proprietarii vapoarelor şi cu marinarii afla informaţii despre sosirile prevăzute, despre plecări, itinerarii,vreme, mărfuri... Sfârşi prin a învăţa cum se repara o pânză, cum se călăfătuia o carcasă din interior, din ce fel de lemn se făceau cele mai bune catarguri şi cele mai bune vâsle (pinul de Moab şi stejarul de Siria), cum se strângeau velele şi multe alte lucruri. Pândea desigur vapoarele care veneau din nord, cele care vindeau mirodenii aduse din Arabia şi Asia egiptenilor, dar îi asculta cu plăcere pe negustorii care veneau din sudul Africii, din Punt şi Kuş sau de la celălalt capăt al lumii din ţările Quin, Serendib, Barigaza şi Barbaricon şi care uneori făceau doar escală la Eţion-Gheber. Mose privea ore în şir cum erau debarcaţi sclavii negri, goi, deşelaţi şi furioşi, coliviile cu păsări ciudate, şuierătoare, vorbitoare, cântătoare, maimuţele care îl făceau să râdă şi în acelaşi timp îl umpleau de o tristeţe inexplicabilă, gheparzii cu ochi fardaţi... Jucării pentru adulţi! Când terminau de descărcat marfa, marinarii se strângeau ca să mănânce şi să bea. Nu era nevoie să caute femei, veneau ele la ei, ştiind că săptămânile de abstinenţă îi ofilise şi că erau cu dare de mână. Dar, între timp, Mose se delecta cu povestirile extravagante cu dragoni care scuipau flăcări, cu maimuţe mai mari decât oamenii, cu peşti uriaşi precum templele. Lumea era imensă, existau şi prin alte părţi regi magnifici, Egiptul nu era singurul regat din lume.
235
În timpul unei astfel de deplasări la Eţion-Gheber a avut o experienţă ciudată. Tocmai ieşise pe chei, la ora la care-şi făcea obişnuita plimbare pe străzile aglomerate din port, când văzu oamenii fugind din calea lui. Nu înţelegea ce se întâmplă, nu vedea decât oameni cuprinşi de teroare şi care ţipau şi se închideau în casele cele mai apropiate. Fugeau de el? De ce? Atunci încremeni de spaimă. Un om care mersese alături de el tot drumul şi căruia nu-i acordase atenţie, se întoarse spre el. Faţa lui nu era propriu-zis o faţă umană. Nu era decât o imensă plagă. În locul nasului, două găuri băloase deasupra cărora ochii sangvinolenţi şi galbeni păreau să nu mai vadă lumea. Această creatură se sprijinea într-un baston, motiv pentru care înainta penibil, târându-şi picioarele, la unul dintre ele nemaiavând toate degetele. Scoase din manta o mână care nu mai era mână, ci un ciot. Fiecare deget avea lipsă una sau două falange. Creatura se întoarse spre Moise şi începu să vorbească. Mose nu auzea ce spune, căci, cuprins la rându-i de spaimă, alerga spre chei, străduindu-se să păstreze cea mai mare distanţă posibilă între el şi această odioasă apariţie venită din lumea cealaltă. Deodată se deschise o uşă şi o femeie îl trase înăuntru, după care o închise. În cameră se aflau mai multe persoane, stupefiate, îngălbenite de frică. – Te-a atins? Îl întrebă un bărbat. – Nu, zise Mose. – Binecuvântat fie Baal! Mose înţelese că dacă monstrul l-ar fi atins, aceşti oameni l-ar fi vânat imediat. – Dar cine e? Întrebă el. – Un lepros, zise bărbatul. Un lepros. Mose auzise uneori despre aşa ceva în poveştile pe care doicile le depanau seara, dar nu văzuse niciodată unul. Se uită la oamenii din încăpere nu mai văzuse de mult o asemenea panică, din ziua în care cerul devenise roşu, la Avaris. Un marinar aproape gol se lipise de un perete, cu ochii daţi peste cap. Toţi aceşti oameni parcă-şi ieşiseră din minţi la vederea
236
leprosului şi se ascunseseră fiecare pe unde putuseră. Deasupra unei vetre, un ceaun bolborosea. Femeia care-l primise pe Mose pregătea fără îndoială prânzul când îşi făcu apariţia figura aceea îngrozitoare. Ea îşi lipi faţa de ferestruica uşii. Scoase un ţipăt. – Este aici! În faţa casei! La cincisprezece paşi! Unul din bărbaţi se ridică să se uite şi el. – A plecat, zise acesta. – Dar unde se duce? Întrebă altul. – Trebuie ucis, trebuie ucis! strigă un tânăr în pragul isteriei. – Ca să-l ucizi, spuse bătrânul, trebui să-l atingi. Femeia îşi cuprinse obrajii în palme îngrozită. – Daţi-i foc! gemu ea. – Am putea arunca pe el o torţă şi s-ar aprinde, zise tânărul. – Nu aici, nu în oraş, zise bătrânul. Trebuie să facem asta în deşert. Bărbatul care se uitase pe ferestruică deschise uşa şi scoase capul afară. – A plecat, zise el. – Nu se mai vede? – Nu mai văd decât o formă în mişcare, acolo jos, el este fără îndoială. Se îndreaptă spre coline. Deschiseră poarta. Femeia alergă să caute nişte frunze şi le aruncă în foc. Un fum parfumat şi înţepător se răspândi în cameră. Un astfel de fum ieşea din mai multe case. O femeie îşi recupera sandaua pe care, fugind, o pierduse în pragul unei case. Oamenii se aventuraseră pe chei priveau toţi în aceeaşi direcţie: cea în care dispăruse leprosul. – Se îndreaptă spre puţuri! strigă un bărbat. Se înălţară şi alte strigăte. Mose văzuse destul. Îşi luă calul şi o porni spre drumul de întoarcere. A doua zi, Ido povestise în faţa lui şi a lui Letro că oamenii din Eţion-Gheber îl urmăriseră pe lepros când acesta se îndrepta spre puţuri. Aruncaseră în el cu pietre înfăşurate în câlţi aprinşi şi îl arseseră de viu.
237
– Lepra şi ciuma, spuse gânditor Letro, sunt cele două semne ale furiei zeilor. 3 Gherşon Nici Mose şi nici Letro nu dormiră într-o anumită noapte din cea de-a noua lună a sarcinei Sefirei. Letro fusese ocupat cu purificarea mai multor cazane cu apă, pe care le fierbea îndelung şi în care arunca un praf al cărui secret îl ştia numai el. Când veni moaşa, în ora a şasea după prânz, i se dădu să mănânce, după care Letro îi spuse: – Înainte de a o atinge pe fata mea, să-ţi purifici mâinile cu apa asta. Iar după ce va naşte, să te întorci aici. Servitoarele vor duce un cazan înăuntru şi vei spăla copilul cu apa purificată din el. Cu apa din cel de-al doilea cazan o vei spăla pe fata mea. Ea deschise gura, ca să obiecteze fără îndoială că-şi cunoştea meseria, dar îl cunoştea şi pe Letro, care nu putea fi contrazis. Aşa că îşi închise pliscul. Aşteptară în jurul focului, în faţa cortului lui Mose. Erau acolo Letro, cumnatul lui negustorul de mirodenii de la care se aprovizionau fiii lui Hussam, Laiş şi Ido, servitorii şi Mose. Soţia lui Letro, femeia lui Laiş, sora ei, moaşa şi servitoarele erau înăuntru. Naşterea primului copil al lui Mose şi al Sefirei era un eveniment. În a douăsprezecea oră de după prânz, un ţipăt scurt îi alertă erau primele dureri. Mose patrula prin faţa cortului. Moaşa ieşi şi Letro se ridică. Se duse să ia apă cu o cănită dintr-unul din cazane şi o vărsă el însuşi pe mâinile femeii. - Nu ţi le usca, zise Letro. Du-te. Ţipetele deveneau tot mai puternice şi tot mai dese. În a treia oră înainte de ivirea zorilor, bărbaţii auziră clar vocea mamei Sefirei: “Binecuvântată fie Astarte!” (Astarte - zeiţă a procreaţiei şi fecundităţii în mitologia feniciană şi al cărei cult era foarte răspândit în lumea semită,) Apoi îşi făcu apariţia spunând că e băiat.
238
Servitoarele veniră să ia primul cazan, apoi pe al doilea. Laiş şi Ido îl îmbrăţişară pe Mose. Acesta se gândi la copiii lui pe care-i lăsase în Egipt şi, pentru prima dată, plânse. Nu era decât o jucărie în mâinile unor forţe necunoscute şi resimţea propria-i fragilitate. – Ce nume o să-i pui? Întrebă Ido. Mose se gândi un moment şi spuse: –Gherşon. Nu era oare acest copil un străin? Ca şi tatăl lui? În zori intră în sfârşit în cort. Mama Sefirei picotea. O servitoare dormea lungită, epuizată. La apropierea lui Mose, Sefira deschise ochii. Copilul era culcat lângă ea, înfăşat într-o pânză fină. – Pe mine m-ai născut, zise el. Ea zâmbi, îi luă mâna şi o puse pe inima ei. Adormi aşa şi Mose nu-şi retrase mâna decât când soarele fu sus pe cer. Ieşi din cort ca să bea şi să mănânce ceva. Privi peisajul şi îşi zise că era un pământ fertil. Îşi dorea să aibă pe cineva lângă el ca să-i împărtăşească bucuria, ca în ziua aceea în care ieşise din palatul lui Seti şi era mândru de funcţia cu care fusese investit. Apoi privirea îi rătăci spre nord, dar nu văzu decât munţii ale căror piscuri acoperite de gheaţă străluceau în soare. I se păru că aude o voce care-i spunea că avea totuşi o mare familie, dar îşi zise că poate oboseala îi tulburase mintea şi merse să se culce în cortul lui Letro. 4 Rugul în flăcări Gherşon împlinea trei ani şi viaţa căpătase aspectul unui fluviu liniştit, Letro lăsase în grija lui Mose o parte din activităţile lui de patriarh, supravegherea pământurilor cultivate cu grâu şi legătura cu fermierii, ca şi gestionarea turmelor. Trebuia să se ocupe de recrutarea secerătorilor sezonieri, de depozitarea grâului şi de împărţirea lui, pe de o parte cel
239
destinat negustorilor şi pe de alta cel care trebuia dat la măcinat pentru pâinea clanului până la următoarea recoltă, de alegerea păstorilor care duceau turmele la păşunat, de aprovizionarea şi de protecţia lor. Căci hoţii de oi apăruseră în zonă şi Mose fusese nevoit să-i vâneze deja de două ori. Aceşti oameni nu furau decât câte o oaie sau două, pe care le legau cu sfoară şi le încărcau pe un dromader înainte de a o şterge spre deşert, dar cum veneau câte patru sau cinci o dată şi cum incursiunile lor erau frecvente, acest lucru provoca pierderi apreciabile afacerilor lui Letro. Aşa că Mose învăţase să folosească praştia. Într-o zi, lovind un astfel de hoţ în spate, în timp ce un altul scăpase cu fuga, se duse să vadă dacă era mort sau viu. Îl găsi căzut pe spate, gemând, piatra-i rupsese probabil o coastă sau două. Fu totodată surprins de vârsta hoţului: paisprezece sau cincisprezece ani cel mult. Când îl văzu pe Mose, se ridică totuşi şi scoase un pumnal de la centură. Faţa-i era deformată de o grimasă care exprima dispreţul. Mose înainta liniştit spre el şi îi spuse: - Dă-mi pumnalul. Băiatul se năpusti asupra lui Mose, care îl aşteptă pe loc şi îi trase o puternică lovitură de picior în coaste. Hoţul se chirci de durere şi scăpă cuţitul din mână. După aceea Mose îl lovi cu pumnul în faţă şi el căzu încă o dată pe spate, horcăind. – Parcă ţi-am spus să-mi dai arma, îi zise Mose. Luă pumnalul, tăie repede câteva fâşii din cămaşa băiatului şi îi legă strâns braţele la spate. Apoi îi legă picioarele, îl urcă pe dromader şi i-l duse lui Letro. Când servitorii miraţi îl dădură jos pe hoţ de pe cămilă, acesta era livid de durere şi de furie. Văzându-l, Letro înţelese ce se întâmplase. Îi aruncă lui Mose o privire admirativă. – Este rănit, zise Mose. Vrei să-l îngrijeşti? Îngrozit, hoţul, cu torsul gol, legat fedeleş, stătea jos pe pământ, Letro îi examina rana. Ceru apă caldă, o spălă de sânge şi, puţin mai târziu îi aplică o cataplasmă de pătlagină caldă opărită în ulei şi strânse bandajul în jurul torsului hoţului care, în pofida durerii, nu îndrăznea să scoată nici un cuvânt.
240
Mose îl dezlegă pe hoţ şi îi ordonă să stea în picioare. Acestuia îi tremurau picioarele, iar ochii îi ieşiseră din orbite de frică. Avea o faţă de vulpoi zbârlit. Servitorii asistau la scenă copleşiţi de admiraţie. “Ar trebui să te omor”, îi spuse Mose. “Sau să-ţi tai mâna dreaptă.” Celălalt scoase un horcăit de spaimă. “De azi înainte înainte eşti în serviciul meu. Ai înţeles?” Hoţul dădu din cap. “Nai decât să fugi, dar dacă îţi reiei meseria, eşti un om mort. Ai înţeles?” Hoţul dădu din nou din cap. “Munca ta constă în a apăra turmele lui Letro, care se află în faţa ta, împotriva complicilor tăi. Ai înţeles? Vorbeşte!” Dar hoţul nu vorbi; se aruncă la picioarele lui Mose şi începu să plângă. Îi sărută picioarele şi le udă cu lacrimile lui. Mose îl ridică. – Cum te cheamă? – Stito. – Daţi-i să mănânce, le spuse Mose servitorilor. O să doarmă cu voi. Este de-al nostru. Arătaţi-i unde trebuie să-şi facă abluţiunile pentru a fi curat. – Mâna zeilor este cu siguranţă pe tine, zise Letro. Mose se întoarse brusc spre el. – De ce spui asta? Întrebă el cu vocea sugrumată. – Pentru că trebuie să ai o forţă superioară ca să transformi în felul acesta răul în bine. Este privilegiul oamenilor aleşi de zei. Tu ai forţa şefilor, Mose. Letro privi lung la ginerele său. Mâna zeilor este pe tine. Mose vibra pe dinăuntru, ca scuturat de un cutremur. Puterea lui asupra lui Stito părea magică. Dacă Mose ar fi avut vreodată un sclav, acela ar fi fost Stito. De-abia îi trecu rana şi i se sudă coasta, că veneraţia, vizibilă pe faţa lui, se manifestă într-un mod mai fizic dormea pe orice vreme în faţa cortului stăpânului său, îi îndeplinea cea mai mică dorinţă şi, când avea timp, se lăsa călărit de Gherşon care scotea strigăte de bucurie.
241
– Ce i-ai făcut băiatului acesta? Îl întrebă Sefira. Nu i-ai salvat doar viaţa, ci şi sufletul. Este înspăimântător să constaţi cât de devotat îţi este. Eşti magician? Mose pleca adesea, împreună cu Stito, să supravegheze împrejurimile păşunilor. Îi zăriră o dată sau de două ori pe foştii complici ai acestuia şi îi puseră pe fugă. Într-o zi toridă, spre sfârşitul anotimpului, când cerul alb părea să se topească, Stito îşi trase dromaderul la umbră, sub un pâlc de copaci, se întinse şi adormi. Mose îşi legă calul de unul din copaci şi plecă în căutarea unor plante pe care i le ceruse socrul său. Căldura era atât de puternică că un foc alb părea să urce din pământ, iar pietrele păreau incandescente. Aerul stătut se ondula la orizont şi la poalele munţilor, ca şi cum ar fi fost lichid. În acel moment Mose zări un arbust spinos şi rămase ţintuit pe loc. Deasupra frunzelor mici, lăcuite se ridicau flăcări şi totuşi arbustul rămânea intact. Era ceva supranatural. Avu un moment de orbire. Rămase cu ochii pironiţi, iar capul i se învârtea. Rugul acesta în flăcări era un semn divin sau infernal. – Eu sunt ceea ce cauţi, auzi el. Eu sunt flacăra pe care o cauţi. Nu îndrăznea să se apropie de arbust de frică să nu se ardă, de teamă ca focul să nu-i pătrundă, de data asta, până în străfundurile sufletului. – M-ai găsit, spuse vocea, eu sunt zeul strămoşilor tăi. Mose îşi acoperi faţa cu mantaua şi încercă să vorbească, dar vocea lui era stinsă. Îşi ascunse faţa. – Eu sunt Domnul tău. Mose gâfâia, scăldat în sudoare, iar pleoapele nu erau decât un voal roşu peste ochii lui. Vocea era irezistibilă, chiar dacă nu voia să o audă rezona în capul lui precum tunetul. – Trebuie să-i eliberezi pe ai tăi din Egipt, reluă ea. .- Cum să-i eliberez? gemu el, în timp ce vocea continua să răsune în el. Nu am puterea...
242
– Îţi poruncesc să-i eliberezi în numele meu, spuse vocea, a cărei amploare se întinse peste pajişti şi vibra până la munţii îndepărtaţi într-un bubuit gigantic. Ce se întâmpla, cine era acest zeu, ce putere avea, cine ar putea crede vreodată în această apariţie, în această voce... Şi vocea îi spuse: – Eu sunt cel ce sunt... Spune-le că eu sunt Acela... Bubuitul acestei voci era asurzitor, Mose se dădu înapoi. – Nu mă vor crede, zise el slab. – Spune-le că eu sunt cel ce sunt, spune-le că sunt Dumnezeu! zise vocea şi Mose căzu în genunchi. În tulburarea lui, lăsă să-i cadă toiagul şi când deschise ochii, constată îngrozit că acesta se ondula pe pământ. Se transformase într-un şarpe! Mose scoase un strigăt. – Ridică toiagul, îi porunci vocea. El se aplecă şi apucă toiagul cu frică şi dezgust, dar văzu că acesta era din nou o bucată de lemn... Era departe de cei din neamul apiru, era pierdut în acest deşert, cum să facă să-i scoată din ţara aia... Se simţi dintr-o dată slab, fără scăpare... – Aaron... Aaron... Aaron te va ajuta, spuse vocea. Vor avea loc evenimente la care nu te aştepţi, care-ţi vor veni în ajutor... Eu sunt Stăpânul acestui popor şi acesta este Poporul Meu... Vocea se auzea tot mai tare, ca şi cum Mose se afla în inima unui tunet continuu. Apoi se transformă într-un bubuit răsunător şi o forţă terifiantă îl aruncă pe Mose la pământ. Ştia că această forţă avea putere supremă, aşa că rămase îngenunchiat, cu faţa la pământ, aşteptând ca furia să dispară. Liniştea se lăsă încet-încet. Mose nu mai simţea decât pământul fierbinte care vibra încă, şi fruntea lui deasupra, ca un jăratec. Se ridică încet sprijinindu-se în toiag, îşi duse mâna la cap şi merse clătinându-se până la pâlcul de copaci. Acolo, buimăcit, se lăsă să cadă la pământ şi îşi pierdu cunoştinţa. Îşi reveni când simţi o mână pe piept şi o răcoare pe buze. Stito stătea aplecat asupra lui, picurându-i apă din ploscă pe
243
gura întredeschisă. Faţa tânărului era crispată din cauza neliniştii. – Stăpâne, stăpânul meu, cum te simţi? Îl întrebă Stito. Mose răspunse printr-un semn al ochilor. Apoi, agăţându-se de Stito, se ridică în fund. Se simţea slăbit, dezorientat, incapabil să se gândească şi la altceva decât ceea ce văzuse şi auzise. – Ai stat prea mult în soare, zise Stito. Mose apucă plosca şi bău câteva guri bune. Lumea începea să revină încet-încet la normal. După poziţia soarelui, Mose îşi dădu seama că trecuseră două sau trei ore de la viziunea pe care o avusese. Briza sufla din nord şi mintea lui îşi intra din nou în drepturi. – Prea mult soare, repetă Stito, răcorindu-i fruntea lui Mose cu o pânză înmuiată în apă. Trebuie să ne întoarcem acum. – Am văzut soarele, murmură Mose ridicându-se cu greutate. Pe drumul de întoarcere, îi tot răsunau în cap cuvintele: eu sunt cel ce sunt. O dată ajuns acasă, se întinse şi rămase culcat. Sefira se alarmă. Auzise foarte bine explicaţiile lui Stito, care atribuia starea lui Mose soarelui prea puternic, dar nu credea decât pe jumătate. Se aşeză lângă Mose fără să spună nimic şi îi luă mâna într-a ei. – Nu sunt bolnav, zise el fără vlagă. Am întâlnit o forţă imensă. O forţă divină pe care nici un om nu este în stare s-o înfrunte. Sunt om, trebuie să mă odihnesc. Din când în când, tunetul ceresc mai răsuna în capul lui, declanşând gesturi violente, asemănătoare spasmelor. Şi Mose gemea, cu răsuflarea tăiată, cu gura deschisă. Alertat de Sefira, Letro veni să-l vadă şi el pe Mose.Părea îngrijorat. – Ce ai văzut? Îl întrebă. – Am văzut lumina, am văzut focul, dar mai ales am auzit vocea. – Ce a spus? Mose întoarse capul spre Letro:
244
– Eu sunt cel ce sunt. – Nu-i pomeni despre porunca pe care i-o dăduse. Poate că nu avea voie să vorbească despre asta. – Acum zeii te-au luat în mâinile lor, zise Letro. Mai rămânea să-i convingă pe ceilalţi, pe toţi ceilalţi. Spune-le că sunt Dumnezeu. 5 Vizitatorul Cum? Cum? Mose nu înceta, de săptămâni întregi, să se gândească la modul în care ar putea să-şi îndeplinească misiunea, pe care, era tot mai convins, i-o încredinţaseră puterile celeste. Să se întoarcă în Egipt? Putea să străbată Marele Verde cu vaporul, să ajungă până la Marele Negru şi de acolo, să încerce să-i facă pe apiri să înţeleagă intenţia Domnului. Erau însă două obstacole. În primul rând, mai mult ca sigur că ar fi recunoscut, şi chiar dacă indiscreţiile terasierilor în legătură cu moartea contramaistrului nu ajunseseră foarte departe, chiar dacă nu fusese târât în faţa lui Ramses, acţiunile lui ar fi paralizate imediat. Era considerat cu siguranţă un fugar. Nomarhul, sinistrul Hape-nakht, sau cel care îi succedase în calitate de spion al Memfisului, şi marele preot n-ar fi de partea lui. Căzut în dizgraţie, expediat sub pază la Memfis, ar fi un nimeni, fără sprijin regal, fără să aibă nici o influenţă asupra apirilor. Cel mai cumplit eşec! Al doilea obstacol era inerţia apirilor. Letro îl avertizase că aceştia nu erau soldaţi. Desigur, câţiva oameni ici şi colo, cei care altădată îi ceruseră să preia comanda, l-ar urma fără discuţie, cu ardoare chiar. Dar celorlalţi, ce să le spună? Că Cel-Atotputernic i se arătase? L-ar întreba de ce Cel-Atotputernic nu le înlesnea fuga.
245
Un al treilea obstacol începea să se contureze în mintea lui Mose: cum să scoată din regat treizeci sau patruzeci de mii de persoane, bărbaţi, femei, copii, bătrâni? Gândul la Sefira şi la fiul său nu-i uşura deloc situaţia. Ce-avea să facă din această aventură extravagantă, atunci când vor fi acolo prima femeie care îi hrănise sufletul şi primul copil pe care-l zămislise ca om liber. Liber? Sperase să fie liber, crezuse că e, se bucurase de libertate câteva luni. Dar exista Vocea. Exista Lumina. Ce idee avusese să meargă pe malul mării, apoi să aştepte ca linia de foc să se materializeze... Cel mai rău era că nici Sefira, nici Letro nu puteau să-i fie de nici un ajutor în acest zbucium. Motiv pentru care se duse să rătăcească prin port, cu privirea pierdută, ascultând poveştile marinarilor ca un naufragiat. . Într-o zi, în timp ce se afla într-un depozit, împărţind cu negustori şi marinari o masă bogată - creveţi, peşte fript pe jar, pâine de secară, brânză cu ulei, un marinar veni la el şi-i puse mâna pe umăr. Se apropia anotimpul rece, vânturile din nord începeau să facă ravagii şi cavaleria norilor se ambala. În port, apa se ondula şi în depărtare marea făcea valuri înspumate. – Mose, e cineva care vrea să te vadă. Tu eşti Mose, nu-i aşa? Se întoarse şi văzu un om pe care avea senzaţia că-l cunoaşte, dar în acelaşi timp că nu-l cunoaşte. Acesta însă se topea de nerăbdare, cu faţa desfigurată de bucurie, emoţie şi de lacrimi. – Ptahmose! Mose se ridică, tulburat, şi abia apucă să fie în picioare că celălalt se şi aruncă în braţele lui. – Mose! Nu mă recunoşti? Sunt Aaron. Fratele tău Aaron! –Aaron! Ceilalţi convivi ridicaseră şi ei capetele, surprinşi de aceste efuziuni. “Aaron.” Simţi că ameţeşte. – Cum ai ajuns aici? Celălalt ridică braţele spre cer. Era o întreagă poveste.
246
– Dacă este fratele tău, i-o tăie scurt unul din marinari, spune-i să se aşeze; avem peşte pentru toată lumea. Aaron nu se lăsă rugat; era mort de foame şi de sete. – Mose, vin de la Avaris. Îşi goli paharul dintr-o înghiţitură. Mose îl studia pe acest bărbat burtos, cu fruntea înaltă, căruia îi dădea cam patruzeci de ani. Nu-l cunoştea practic.Patruzeci de ani! Cu cincisprezece ani mai mulţi decât el. – Am găsit un vapor care pleca de la Marele Negru, reluă Aaron. Trei săptămâni! E ceva timp! Am crezut de zeci de ori c-o să ne scufundăm! Volubil mai era Aaron. Se vedea că nu-l preocupase linia de foc în toţi anii ăştia. Îi amuza însă pe mateloţi, care nu erau deloc obişnuiţi cu personaje atât de expansive, ei care numărau cuvintele cum îşi numără săracul boabele din farfurie. Mose încerca să-şi ascundă îngrijorarea. Aaron te va ajuta, îi spusese vocea. Şi iată că Aaron venise, coborât parcă din cer. – Ce făceai la Avaris? Îl întrebă. Te credeam la Memfis. – Am fost transferat la Avaris, răspunse Aaron. Dar, spune-mi, vorbeşti curent limba noastră acum? Mi-au spus cei de la Avaris c-o ştii, dar nu mi-a venit să cred. – Destul de bine ca să mă fac înţeles. Dar auzindu-l pe Aaron, Mose îşi dădu seama că propriul său accent era mai bolovănos, faţă de cel al oamenilor din deşert, în timp ce al lui Aaron era mai blând. – Este pentru prima dată când plec pe mare, spuse Aaron. Ştii ce înseamnă asta! – Nu, spuse liniştit Mose, am venit pe uscat. – Pe uscat? Există un drum pe uscat? Mose lăsă lucrurile să meargă de la sine. Va vedea mai târziu din ce motiv Aaron făcuse această călătorie periculoasă şi predestinată în acelaşi timp. – Ştii că Seti a murit? Ştii? – Ştiu, zise Moise, întrebându-se dacă Aaron era într-adevăr fratele lui. Erau atât de diferiţi. De exemplu, Mose nu era atât de
247
necumpătat la băutură. Era adevărat însă că Aaron nu era decât pe jumătate fratele lui. – Ramses este stăpânul absolut al ţării. Dacă ai vedea! A construit la nord de Avaris un oraş care va purta numele lui, PiRamses, între Apele lui Re, ştii, la vest, şi Apele Avarisului, pe Marele Negru. Armata a devenit atotputernică. Numai infanteria numără patru divizii de cinci mii de oameni fiecare! Marinarii, care înţelegeau cu greu limba lui Aaron, se uitau la el din ce în ce mai zeflemitori. Mose începea să se simtă încurcat. Aaron îşi dădu probabil seama de asta, căci îi aruncă o privire ironică. – Crezi că sunt beat, Mose? – Deloc, răspunse Mose, puţin surprins de clarviziunea fratelui său vitreg. – Te-am găsit cu greu, spuse Aaron. Ai plecat într-o seară de pe un şantier din nordul Avarisului şi m-am gândit că n-ai putut urma drumul de coastă, acesta fiind supravegheat de armata egipteană. Am bănuit că ai coborât spre sud şi că ai luat un vapor de pe ţărmul Marelui Negru. Şi mi-am zis că trebuie să fi coborât într-una din escalele de pe coastă. Mose asculta fără să clipească. – Ce s-a întâmplat după ce am plecat? Întrebă. – Te-au căutat zile în şir. S-au întrebat unde plecaseşi şi posturile de pe drumul de coastă au fost alertate. Trebuiau să te oprească şi să te ducă la Memfis. – De ce? Întrebă Mose. – Pentru că şantierul devenise imposibil de condus după plecarea ta. Muncitorii nu mai ascultau de nimeni. – Le eram atât de drag apirilor? Întrebă Mose. Aaron îi aruncă o privire plină de reproş. – După ce ai plecat, fraţii noştri nu mai voiau să se supună egiptenilor. Marinarii începeau să fie prea puţin interesaţi de conversaţie. Mose se ridică şi le spuse că mergea să-l conducă pe fratele său la cortul lui. Mateloţi dădură din cap, în semn că putea să meargă
248
liniştit. Mose îl luă pe Aaron pe crupă şi galopă spre cortul lui. Descălecând, îi spuse: – Vorbeşte cât mai puţin. – Ascunzi ceva? – Nu ascund nimic. Dar aici eu sunt altcineva. Îl instala în cortul păstorilor, care erau plecaţi până la sfârşitul săptămânii. – Aaron, explică el, sunt însurat cu Sefira, fiica unui patriarh, Letro, care este singurul tată pe care l-am cunoscut. Am un fiu. Dacă ai făcut tot acest drum ca să-mi spui ceva serios, păstrează asta doar pentru mine. Numai pentru mine. Faţă de ceilalţi, spui că ai venit să mă vezi şi nimic altceva. Aaron rămase tăcut un moment şi apoi spuse pe un ton grav: – Am venit să te văd pentru ceva important. Mose dădu din cap şi ieşi să-i anunţe pe Sefira şi pe Letro de sosirea fratelui său vitreg, venit din Egipt. Aaron fu primit cu bunăvoinţă, dar şi cu oarecare surpriză, Letro, amabil şi seniorial, se simţea fericit să-l cunoască pe fratele ginerelui său. Dar zece întrebări, aparent lipsite de importanţă, îi adeveriră bănuiala că nu doar afecţiunea fraternă îl făcuse pe Aaron să se aventureze într-o astfel de călătorie. Laiş şi Ido îi puseră întrebări curtenitoare despre Egipt, mirându-se că Aaron nu-şi urmase fratele în exil. Discreţia sau spiritul de observaţie îl făcură pe Letro să se retragă imediat după cină. Laiş se întoarse lângă soţia lui, Ido dispăru nu se ştie unde. Mose şi Aaron rămaseră singuri. 6 Dovada nebuniei O noapte fără lună, plină de stele. Un vânt răcoros, în tabără, ultimele focuri se stingeau, iar şacalii îşi începeau vocalizele. Cei doi bărbaţi se aflau pe colina cea mai îndepărtată de corturi. – De ce ai plecat? Întrebă Aaron.
249
– Pentru că am omorât un om, un contramaistru egiptean, şi pentru că terasierii apiru o ştiau. Mi-au spus-o. Aaron rămase un moment tăcut. – Isar, Lumi, Arfaxad, Enoh, oricine altcineva i-ar fi făcut să tacă. Ştii bine asta. – Tu ştiai ce se întâmplase? – Circulase un zvon. L-am înnăbuşit. Luaseşi apărarea unuia de-al nostru. Noi n-am fi permis niciodată ca cei doi să-ţi pună viaţa în pericol. Chiar şi în absenţa ta. –Noi? – Şefii clanurilor'. Pentru prima dată, Aaron vorbea cu autoritate. – Dar tu nu ne-ai mărturisit nimic. Nu te considerai unul de-al nostru. Dacă ne-ai fi spus, ai fi fost sigur că cei doi terasieri n-ar fi deschis gura şi tu ai fi fost şi azi în Egipt. Mose tăcea. – Nu te consideri nici acum unul de-al nostru? Întrebă Aaron cu forţă. – Până acum câtva timp, nu, răspunse Mose. – Până acum câtva timp? Mose avu o clipă de ezitare. – Până în ziua în care am auzit vocea... Aaron aşteptă continuarea. Dar ea nu veni. – Vocea cui? Întrebă el. – Vocea. – A cui? – A Celui Atotputernic. – Explică-mi. – El mi-a spus: Eu sunt cel ce sunt. Înţelegi? Mose ridică braţele cu o privire pierdută. – Ai auzit vocea asta? Întrebă Aaron. – Am auzit-o. – Unde? – În deşert. Emana dintr-un rug în flăcări care nu ardea. Făcea să vibreze lumea, pământul, munţii. Ea a spus: Sunt zeul strămoşilor tăi.
250
– A mai spus şi altceva? – Mi-a... mi-a poruncit... nu, în fine, am auzit: Trebuie să-i eliberezi pe ai tăi din Egipt... Îţi poruncesc să-i eliberezi în numele meu... Înţelegi? strigă Mose. – Vocea a spus asta? Întrebă Aaron care părea uluit. – Am spus că sunt prea slab, că nu pot să-i conving să părăsească Egiptul. Aaron te va ajuta, a răspuns vocea. – Aaron te va ajuta? repetă acesta, strângându-i mâna lui Mose. Mose dădu din cap. Aaron ridică şi el braţele, scoţând un geamăt ca de copil. – Abia atunci am înţeles... am acceptat ideea că sunteţi ai mei, spuse încet Mose. Dar nimeni nu mă va crede, Aaron. Închipuie-ţi cum vor reacţiona când le voi spune că zeul strămoşilor mei mi s-a arătat şi mi-a poruncit să-i eliberez... – Te vor crede, zise gânditor Aaron. E semnul pe care îl aşteaptă. – Nu, nu mă vor crede. Şi nici pe tine nu te vor crede, Aaron. Pe tine te vor considera mincinos, iar pe mine nebun. Le e bine acolo unde sunt. De ce ar părăsi Egiptul? Pământul este îmbelşugat, laptele şi mierea abundente, livezile înfloritoare şi vânatul... – Asta crezi? Îl întrerupse Aaron. Te înşeli. – Nu vor pleca, Aaron, zise Mose, închizând ochii. Cum vrei să convingi să plece treizeci sau patruzeci de mii de persoane? Te-ai gândit la asta? – Vrei să spui că nu te vei supune poruncii Domnului? strigă Aaron cu vehemenţă. L-ai auzit pe Domnul şi nu crezi în ceea ce ţi-a spus? – Eu ştiu că l-am auzit, dar nu cred că ei mă vor auzi pe mine, răspunse Mose cu oboseală. – Ascultă-mă, viaţa acolo jos a devenit mai rea decât era pe timpul tău. Ramses parcă a înnebunit. S-ar zice că vrea să acopere întreg pământul Egiptului cu monumente, temple, garnizoane, oraşe... Marele lui arhitect, May, de-abia a schiţat
251
planurile, că Ramses şi vrea să le vadă puse în practică. Muncim fără odihnă, pocnetul biciului ne urmăreşte până şi în somn. Nu mai putem! Te vor crede, nu aşteaptă decât să creadă. Însuşi numele tău este simbolul speranţei. N-ai ucide doar un contramaistru, ci pe toţi contramaistrii! – Nu mă mai întorc acolo. Nu vorbesc destul de bine limba lor, zise Mose. – Lasă-mă să le spun că ai auzit vocea Domnului. Că le transmiţi chiar porunca lui... Mose oftă. – Bine, du-te şi spune-le. – Isar, Lumi, Arfaxad, Enoh şi mulţi alţii nu aşteaptă decât un semn de la tine. – Cum de au ştiut că mai sunt în viaţă? – De la neguţători. Când au pomenit de poveştile cu tânărul, frumos ca un prinţ, venit din Egipt şi căruia i se spunea regele demonilor, am înţeles cu toţii că era vorba despre tine. Mergeau de-a lungul colinei. Vântul le flutura robele. – Dacă le spui... Începu Mose. Ascultă, m-am gândit. Dacă le spui, trebuie să te adresezi mai întâi şefilor clanurilor, înţelegi? Şefii vor hotărî pentru ei. – Exact, fu de acord Aaron. – Şefii să le spună să fie pregătiţi. – Pregătiţi pentru ce? – Va avea loc... va avea loc un eveniment neobişnuit care le va permite să fugă. – Ce eveniment? – Nu ştiu. – Ne ceri să aşteptăm în mod nedefinit un eveniment care ne va permite să fugim, fără să ştii nici măcar despre ce eveniment e vorba? – Nu ştiu. Ştiu doar că va avea loc. Aaron scoase un oftat de exasperare. – Nu înţeleg, Ptahmose. Îi spunea tot Ptahmose. – Acum mi se spune Mose.
252
– Mose? Nu are sens. Pe de o parte, te gândeşti la operaţiune, recomandând ca şefii clanurilor să-i strângă pe oameni în jurul lor, şi, pe de altă parte, o condiţionezi de un eveniment despre care nu ştii nici de ce natură e, nici când va avea loc. – Va avea loc un eveniment sau mai multe, repeta Mose. Ştiu, pentru că vocea mi-a spus-o. Ea mi-a spus: Aaron te va ajuta, şi tu ai venit. Mi-a spus: Vor exista evenimente care-ţi vor veni în ajutor şi ele vor veni. Asta-i tot. – Vocea ţi-a spus asta? – Da. – Ceea ce este extraordinar, spuse Aaron după un timp, este că mi-ai apărut într-o noapte în vis. Mă chemai la tine. Şi atunci am venit. Acesta este adevăratul motiv al călătoriei mele. – Vezi? – Am venit totuşi, reluă Aaron, pentru ca tu să ne ajuţi. – Aşadar nu mai există nimeni în afară de mine la Avaris? – Poate că mai sunt oameni care ar putea lua comanda poporului nostru, spuse Aaron. Dar tu eşti acela care le-a reţinut atenţia celor mai hotărâţi dintre noi. – De ce? – De ce, nu ştiu. Laşi impresia că ai fost atins de mâna Domnului. Mose oftă. Până la urmă era adevărat; Domnul îşi pusese mâna pe el. Şi o simţea apăsătoare. Se încotoşmănă în mantaua lui. – Dar tu cum ai face să-i scoţi din ţară pe toţi aceşti oameni? Până la urmă, singurul nostru atu este că acest proiect este complet smintit. – Ce vrei să spui? Întrebă Aaron descumpănit. – Spun că tot acest plan de fugă din Egipt frizează nebunia, Aaron, şi că tocmai în asta constă singura noastră şansă de reuşită. – Nu înţeleg... murmură Aaron. – E clar că Ramses se va opune plecării unui popor care reprezintă pentru el cea mai puternică mână de lucru. Când
253
primele grupuri de apiri se vor pune în mişcare spre est, el va trimite armata pe urmele lor. Dacă fuga eşuează din cauză că armata ne baricadează drumul, condiţia apirilor va fi mai rea ca niciodată. Bănuiesc că Isar, Arfaxad şi ceilalţi nu s-au gândit la acest lucru. Aaron rămase tăcut. – Ăsta e motivul pentru care n-am răspuns aşteptărilor lor, continuă Mose. Şi apoi, să declanşezi această operaţiune la porunca unei voci pe care un apiru a auzit-o în deşert şi să încerci să convingi treizeci sau patruzeci de mii de apiri că este vocea Domnului, şi asta prin intermediul unui frate vitreg al acelui apiru, mi se pare adevărată demenţă. Să-l sfidezi pe Ramses şi să pleci într-o călătorie fără sfârşit, fără să ştii măcar unde mergi, este nebunie curată! Aaron îşi cuprinse faţa cu mâinile. – Dar eşti complet descurajat, Mose! Complet descurajat! Vrei să spui că nu vom reuşi niciodată. Şi asta numeşti tu un atu? – Într-un fel, este, într-adevăr, un atu. – Mă înnebuneşti, gemu Aaron. – Vreau să spun, explică liniştit Mose, că dacă ar fi un plan rezonabil Ramses ar avea mijloace la-fel de rezonabile pentru a-l combate. Şi cum el este cel mai puternic, ar câştiga. Dar pentru că este un proiect aberant, Ramses va fi luat pe nepregătite. Mai ales dacă evenimentele anunţate vor avea loc. – Care ar putea fi aceste evenimente? Întrebă Aaron. – Nu ştiu. Cu siguranţă ceva venit din cer. Ceva imens, mai puternic decât însuşi Ramses. Vocea le-a anunţat. – Şi cum vom fi informaţi despre asta? – Îţi voi trimite un mesager. Şi Mose îşi dădu seama în acel moment de avantajul de a avea prieteni printre negustori şi marinari. Va găsi cu siguranţă un marinar madianit prin care să-i transmită un mesaj lui Aaron. – Ştii să citeşti? – Nu, mărturisi cu tristeţe Aaron. Avea dreptate, de ce ar fi citit în egipteană?
254
– Dar sunt printre noi unii care ştiu. – Trimite-mi un mesaj scris chiar când ajungi, pentru a mă informa despre reacţia şefilor de clan. – Eşti sigur că nu vrei să vii? – Nu vorbesc destul de bine limba voastră. Şi mai ales, dacă m-aş arăta la Avaris, aş risca să fiu prins şi asta ar compromite totul, răspunse Mose. Trebuie să te întorci cu primul vapor. Mai târziu, marea va deveni într-adevăr agitată. – Nu m-ai întrebat nimic despre Miriam, zise Aaron. – Ce mai face? – Bine. Vorbeşte de tine tot timpul. – Transmite-i binecuvântarea mea, spuse Mose. Erau pe punctul de a-şi spune noapte bună, când Mose se răzgândi. – Şi cei care au rămas în Canaan? Întrebă el. Păstraţi legătura cu ei? – Cei care au rămas în Canaan? repetă Aaron surprins. Nu. Cum am putea afla veşti? Din când în când, auzim vorbindu-se despre ei. Îşi schimbă mereu teritoriul. – Te-ai întrebat cum ne vor primi? Sunt patru secole de când... am plecat din Canaan. – Ni se vor alătura, cred, zise Aaron tulburat. Erau o mulţime de necunoscute, gândi Mose. – Oricum, ne putem împotrivi voinţei Domnului? 7 Scrisori Anotimpurile treceau şi Gherşon creştea. Sefira se iluziona cu ideea că ele se vor succeda astfel până la cel din urmă, când ea va închide ochii. Rămase iarăşi însărcinată. Tabăra răsuna de ţipetele copiilor, cele ale lui Gherşon, ale copiilor lui Laiş şi Ido, ale copilaşilor cumnatului lui Letro.
255
– Nu sunt niciodată destui copii, spunea ea bucuroasă. Ştia că are o rivală misterioasă, dar nu vorbea niciodată despre ea nici cu mama ei, nici cu tatăl ei. Era soarta lui Mose. Gândul acesta o ţinea adesea trează în noapte, dar Sefira se încuraja singură. Îl alesese pe soţul ei pentru că era excepţional, îl recunoscuse înainte de a-i şti numele. Or, ce era acela un om excepţional, dacă nu eternul amant al unei soarte? Stito devenise paznicul copiilor, fără a înceta nici o clipă să fie cel al lui Mose. Le confecţionase cercuri din stuf, pe care-l înmuiase şi-l îndoise în formă de cerc, şi le învârtea cu un baston; era destul de surprinzător să-l vezi pe acest fost hoţ urmărit de o ceată de copii care se prăpădeau de râs. Letro împărţea dreptatea, tămăduia şi făcea sacrificii ca întotdeauna. Seara, cum bărbaţii cinau împreună, el îl tot chestiona pe Mose, uneori din voce, alteori din priviri. Acesta îi vorbise de viziunea pe care o avusese în deşert şi despre vocea pe care o auzise. – Cunosc rugul acela, spusese. Nu este miraculos. Dar nu cunosc vocea şi nu m-am înşelat când ţi-am spus că ai fost ales de zei. De ce spunea el “zei” şi nu Zeu? Întrebă Mose. – Fiecare naţiune are zeul ei şi uneori are mai mulţi, răspunsese Letro. – Poporul meu nu va avea decât un Zeu, răspunse Mose. N-au decât să aibă egiptenii toţi zeii ăia. – De ce îi urăşti atât de mult pe egipteni? Întrebă Letro. De fiecare dată când vorbeşti de ei, de când te-am cunoscut, vehemenţa ta este tot mai mare... – Cum aş putea să nu-i urăsc pe opresori? ţipă Mose. – Poţi să-i urăşti pe opresori fără să le urăşti şi zeii. – Zeii lor au capete de animale! – Capetele de animale nu sunt decât simboluri, Mose, spuse Letro. Mi-ai vorbit despre acel preot bătrân care te-a instruit. Şi el îi detesta pe zeii lui?
256
– Bineînţeles! strigă Mose. Era preotul unui cult care nu recunoştea decât un singur Zeu. Acest cult a fost abolit în mod sălbatic. Egiptenii au restaurat vechea lor religie şi dacă proslăvesc mai mulţi zei, o fac pentru că pietatea lor este superficială. – Ai devenit judecătorul inimii oamenilor? Întrebă cu blândeţe Letro. Mose scutură din cap. – Am devenit judecătorul opresorilor. Nu, Letro, poporul meu nu va avea decât un singur Zeu şi acesta nu va avea c ap de animal. Spunea acum “poporul meu” şi Letro remarcă şi el acest lucru. – Te consideri rivalul lui Ramses? – Ramses va trece, Letro, şi templele lui se vor prăbuşi, dar Domnul va rămâne. – Îl deteşti pe Ramses, spuse Letro. Mose ridică ochii spre Letro şi văzu privirea aceea luminoasă în care dansau flăcări. Patriarhul bănuia că Mose aştepta nişte semne, dar nu ştia care erau acelea. Primul din aceste semne veni, după ştiinţa lui Mose, printr-un marinar care se întorcea din Marele Negru, la patru luni după vizita lui Aaron. Era un papirus rulat şi băgat într-un toc de bambus de Punt. Pentru Ptahmose, fratele meu ales, scrisă de mâna fratelui meu Arfaxad, în cartierul Servitorilor din Apis, la nord de Avaris. Chiar la întoarcerea mea în Egipt, am avut o întâlnire cu bătrânii şi cu şefii a opt dintre cele treizeci şi şapte de familii ale triburilor noastre din cele şase nome ale Egiptului de Jos, la Avaris şi în noul oraş Pi-Ramses'. N-am putut să-i convocam şi pe şefii celorlalte nouăsprezece familii, asta pentru că unii dintre ei n-au considerat că am avea ceva important să le comunicăm, iar alţii erau plecaţi şi nu puteau răspunde la apelul nostru. Într-adevăr cinci şefi de clan erau imobilizaţi la Pi-Ramses, pentru lucrările care se desfăşurau în această cetate, iar alţii
257
însoţiseră echipele care fuseseră trimise la Teba pentru lucrările la construcţia mormântului lui Seti. Le-am făcut cunoscută întâlnirea noastră şefilor prezenţi şi le-am spus despre revelaţia divină pe care ai avut-o. Au fost profund emoţionaţi şi au declarat imediat că-i vor aduce o jertfă Domnului pentru a-i mulţumi că nu i-a uitat. Jertfa a fost celebrată imediat după reuniune. Le-am adus de asemenea la cunoştinţă recomandarea ta de a-i alerta pe toţi şefii de clan ca să-i mobilizeze la rândul lor pe fraţii noştri şi să-i avertizeze să fie pregătiţi pentru drumul spre libertate. Ordinul tău a fost primit ca o dovadă în plus a marii tale înţelepciuni şi va fi îndeplinit cu fervoare de toţi şefii de clan care au fost prezenţi la întâlnire. Te voi informa despre viitoarea noastră reuniune care, sperăm, va fi organizată cu toţi şefii de clan. Îţi dorim prosperitate şi pace în supunere faţă de Domnul. Mose îşi încruntă sprâncenele: doar opt familii din treizeci şi şapte! Dacă una sau două ar fi lipsit, mai treacă-meargă, dar douăzeci şi nouă... Toţi erau probabil chinuiţi de teamă şi îndoieli! Bănuia ce gândeau: că Mose era un iluminat, dar că, pe baza viziunilor lui, povestite de altfel de fratele lui vitreg, n-aveau de gând să pornească în cine ştie ce aventură. Dacă ar fi fost acolo, le-ar fi arătat că se înşală! Dar nu era acolo. Şi Aaron nu era un om cu autoritate. Era un om înţelegător. După-amiaza şi ziua următoare şi le petrecu căutând papirus, cerneală şi un beţişor de stuf cu care să scrie. Nu se scria mai deloc în Ţara Madianului şi Mose, negăsind beţişor de scris, se hotărî să-şi taie şi să-şi cioplească el singur unul. Luă papirusul şi redacta răspunsul sau, mai degrabă, replica. De la Ptahmose către fratele lui Aaron, prin grija fratelui său Arfaxad, în cartierul Servitorilor din Apis, la nord de Avaris. Cei care se tem de furia Domnului să audă: nu e timp pentru tărăgănări.
258
Domnul le porunceşte prin vocea mea tuturor şefi lor celor treizeci şi şapte de familii ale Poporului Său din exil să-i îndemne pe toţi ai lor, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, să fie uniţi şi să se pregătească pentru ieşirea lor din sclavie. Să fie gata să se supună semnelor care nu vor întârzia să se manifeste prin Voinţa Sa. Cei slabi vor fi excluşi din rândul Poporului Său şi se vor expune trăsnetelor Justiţiei Sale. Vor rămâne pe veci în sclavia egiptenilor. Rulă papirusul, îl puse în acelaşi toc de bambus şi se întoarse în port pentru a-l încredinţa unuia dintre negustorii care plecau spre Marele Negru, rugându-l să aibă grijă ca această misivă să nu cadă în mâinile spionilor egipteni şi să-i fie înmânată destinatarului. Negustorul îl avertiză că scrisoarea nu va ajunge mai devreme de trei săptămâni şi că, dacă aştepta un răspuns, acesta nu-i va parveni decât după alte trei. În seara aceea, Mose se culcă prost dispus. Se trezi brusc în toiul nopţii. Aşadar, unde se va încheia această tentativă nebună de evadare, unde vor merge toţi aceşti oameni? Trebuia să facă o recunoaştere în Canaan. A doua zi îi spuse Sefirei şi socrului său, că va lipsi pentru câteva zile. Îşi luă praştia, ceva provizii şi o ploscă cu apă. Plecă împreună cu Stito, pe care îl luă pe cal, în spatele lui. O oră mai târziu, urcau de-a lungul râului Araba, pe malul de răsărit. – Vei găsi multă apă acolo unde mergi, îi spusese Letro. Într-adevăr, după o zi de călătorie, văzu că Araba primea doi afluenţi de o parte şi de alta, la hotarul cu ţara Edomului. Era cea mai împădurită ţară pe care Mose o văzuse vreodată: dacă părăseai cele câteva drumuri tăiate prin văi, te rătăceai în pădurile dese, cu stejari, frasini şi cedri pe înălţimi. Totul colcăia de vânat şi calul său necheză de două ori de frică, zărind un lup. Prima dată lupul o luă la sănătoasa la vederea calului, a doua oară însă păru hotărât să încerce un atac. Stito era mort de frică. Mose apucă praştia şi trase cu o piatră asupra animalului pentru
259
a-l descuraja. Piatra îl atinse în spate, făcându-l să scoată nişte schelălăieli ascuţite şi să se refugieze imediat în pădurice. La căderea nopţii lupii prind curaj precum şacalii, de aceea Mose şi Stito fură fericiţi să ajungă într-un sat, la puţin timp după crepuscul. Prima casă pe care o văzură se ridica într-o poiană, în mijlocul unui loc împrejmuit cu pari ascuţiţi, pe flancul muntelui; câteva vaci şi capre păşteau în acest loc împrejmuit, situat destul de sus încât să-i ţină la respect pe lupi şi pe şacali. Fără a coborî de pe cal, Mose se aplecă peste gard şi zări un bărbat încă tânăr, cu o claie de păr în cap şi cu o barbă zburlită, îmbrăcat cu o manta groasă, căptuşită cu lână. – Ne adăposteşti pentru o noapte? Îl întrebă Mose. Celălalt îl studie un moment. – Eşti egiptean? Întrebă. Mose bănui că egiptenii nu erau bineveniţi în regiune. – Nu, răspunse, ceea ce chiar se dovedise adevărat. – Eşti un apiru? – Vin din Madian, zise Mose. – De unde din Madian? – De la Eţion-Gheber. – Vorbeşti ca un apiru. Noi nu vrem nici egipteni, nici apiri aici. – Poate că, de fapt, nu vreţi nici măcar fiinţe umane, îi zise Mose, stăpânindu-şi furia. Şi o luă din loc după ce îi aruncă omului o privire furioasă. Noaptea se lăsa, iar Mose şi Stito începeau să se îngrijoreze. Nu era deloc ţara pe care şi-o imaginase Mose, ci un ţinut aspru şi închis. Se gândi pentru o clipă să se urce pentru a înnopta într-un copac împreună cu însoţitorul său, dar asta ar fi însemnat să-şi lase calul pradă lupilor şi şacalilor, ca să nu mai vorbim de urşi şi lupi. Îşi continuară deci drumul în noaptea care se lăsa şi ajunseră într-o câmpie care se întindea la marginea unui platou. N-aveau cu ce să facă focul. Găsiră în cele din urmă o scobitură la picioarele platoului, în mărăcini, şi se instalară aici, gonind un pui de mistreţ care dormea acolo. Apoi mâncară
260
puţină pâine cu brânză şi Mose se întreba dacă Letro cunoştea ţinutul şi, în acest caz, de ce nu-l prevenise. Dormi iepureşte până dimineaţă. Merseră trei zile, până la Punon şi Salmona, şi la toţi edomiţii întâlniră aceeaşi ostilitate arţăgoasă cu privire la străini. Cele două cetăţi erau adăpostite de ziduri înalte pe care patrulau arcaşi. Mose şi Stito fură lăsaţi să intre cu greu şi abia după ce precizaseră că veneau să cumpere ceva provizii. Cu siguranţă în jurul acestor fortăreţe, câmpiile erau verzi şi se vedeau multe turme, dar cea mai mare parte a ţării era acoperită cu păduri dese, neospitaliere, alternând cu întinderi pietroase deloc primitoare. Abia la Tamar, la graniţa cu Moab, cei doi oameni găsiră puţină ospitalitate, atât din partea locuitorilor, cât şi a peisajului, deşi acesta nu era atât de debordant. Prima întrebare care li se punea era mereu aceeaşi: “Sunteţi egipteni?” Oamenii nu răsuflau uşuraţi decât după ce Mose le spunea că vine din Madian. Se vede treaba că egiptenii nu lăsaseră amintiri prea plăcute în regiune. Prima lor conversaţie încrezătoare au avut-o la Arad şi asta fără îndoială pentru că au atras atenţia unei văduve care i-a oferit lui şi însoţitorului său prima lor masă adevărată: iepure cu şofran, morcovi şi salate, stropite cu vin roşu de Siria şi puţin îndulcite. Văduva părea să fie curtată de oameni de vârste diferite, ceea ce îl amuză pe Mose. În mod evident erau unii care făceau figură de vânat, iar alţii treceau drept prădători, căci femeia părea să fie pe placul tuturor. Toţi aceşti oameni îi studiară aşadar pe cei doi călători cu priviri temătoare şi nu se liniştiră decât atunci când Mose le aduse la cunoştinţă că aveau să plece a doua zi. – De ce edomiţii sunt aşa de puţin ospitalieri, întrebă el când buna dispoziţie îi cuprinse o dată cu vaporii de vin. La care comesenii bufniră în râs. – Poţi să ceri de pomană hoţilor? strigă în cele din urmă unul din ei. Dar cum Mose nu părea să înţeleagă, omul îi explică:
261
– Edomiţii au furat teritoriile beduinilor şi sunt permanent ameninţaţi de apiri. În plus, au făcut de mai multe ori afaceri cu egiptenii, care au luat sute de sclavi dintre ei, motiv pentru care nu sunt deloc dispuşi să le ofere ospitalitate. – Şi unde o să pleci mâine? Îl întrebă văduva privind cu coada ochiului piatra inelului de pe degetul lui Mose. – Merg la Beer-Şeba. – Ce vrei să faci la apiri? Dacă eşti negustor, n-ai ce să le vinzi şi nici ce să cumperi de la ei. Cu siguranţă, îşi zise Mose, oamenii de pe aceste meleaguri n-aveau prea mare stimă unii pentru alţii. El pretinse că socrul său, negustor, căuta să stabilească legături comerciale cu negustorii de pe coasta Canaanului dinspre Marele Verde de Nord. Explicaţia păru plauzibilă şi nu i se mai puseră alte întrebări înainte de plecarea de a doua zi. Urcând spre nord-est, găsi o ţară foarte diferită de cele pe care le traversase. Descoperi câmpii fertile, ale căror lanuri de grâu sau de orz se legănau în adierea brizei, livezi, turme numeroase, ferme şi sate. Flancurile colinelor erau cultivate cu viţă-de-vie. Era cu adevărat o ţară primitoare. Prima cetate unde s-au oprit, Beer-Şeba, n-avea cu siguranţă dimensiunea cetăţilor egiptene abia dacă măsura vreo patru sute de coţi în lungime dar, în fine, era o consolare după fortăreţele ostile ale edomiţilor. Când Mose şi Stito întrebară unde ar putea să se odihnească şi să-şi facă abluţiunile, li se răspunse, pe acelaşi ton, că la vest, sub zidurile oraşului, vor găsi locuinţe. Fură întâmpinaţi de un om, aparent prosper, dacă judecai după mărimea amuletei de aur care îi atârna la gât, la capătul unui lănţişor de bronz. – De unde veniţi? Îi întrebă el. Accentul era mai puţin bolovănos decât acela al edomiţilor şi tonul mai amabil. – Suntem madianiţi. – Ce vă aduce atât de departe? – Mergem de-a lungul coastei, să vedem dacă există negustori cu care am putea face afaceri eu, socrul meu şi cumnaţii mei. Şi tu, cine eşti?
262
– Sunt un apiru, răspunse bărbatul. – Asta e o cetate apiru? – Nu, răspunse omul aparent surprins. Trăim aici alături de canaaniţi. Avem destulă apă şi destule păşuni, încât să nu ne luăm la ceartă. Mai degrabă ducem lipsă de mână de lucru. Ne-ar trebui oameni pentru a despăduri locurile. Sunt prea mulţi copaci. Dacă nu erau egiptenii şi hitiţii, am fi fost mult mai prosperi. Cum Mose părea surprins, celălalt continuă. – Eram copil când s-au bătut în nord, la Kadeş. Ah, armatele egiptene care au trecut peste pământurile noastre. La ducere şi la întoarcere! Nu numai că au furat tot, dar i-au luat prizonieri şi pe oamenii mai puternici! Mose înţelese atunci de ce egiptenii nu erau bineveniţi în Edom şi în Canaan. Evident, forturile nu rezistau prea mult atacurilor diviziilor lui Ramses. Încercă să recunoască zeul reprezentat de amuleta de la gâtul interlocutorului său. – Este.Baal-Hadad,Domnul.Tunetului,spuse,omul, observându-i privirea. Zeul tău care este? – Este Lumina, răspunse Mose, ca să evite orice conflict. Dar bărbatul privea piatra de pe degetul lui Mose, încercând poate să stabilească o legătură între steaua care strălucea în soare şi lumină. Refăcuţi şi odihniţi, ba chiar invitaţi la masa de seară de gazda lor, Mose şi Stito îşi reluară drumul a doua zi. Munţii se conturau uşor la orizont, văile erau la fel de verzi ca cele pe care le văzuseră în ajun şi acolo unde pământurile nu erau cultivate, străluceau flori. – Este o ţară binecuvântată, spuse Stito. Aş vrea să vin să trăiesc aici. – Vom veni, îi zise Mose. Din fericire, îşi spuseră ei la întoarcere, câteva zile mai târziu, nu trăiau încă acolo. Abia ajunseseră la Obot, la frontiera occidentală a Edomului, că văzură venind hoarde de oameni care fugeau. Pe dromaderi, măgari şi măgăriţe, dar mai ales pe jos,
263
bărbaţi, femei, copii, bătrâni fugeau cu saci în spate, trăgând după ei vite, boi, capre, oi, formând pe drum un indescriptibil haos uman şi animal şi răspândindu-se adesea pe pajiştile din împrejurimi. Mose şi Stito descălecară ca să întrebe ce se întâmplă. – Egiptenii! li se răspunse. Plaga pământului! S-au întors! Merg fără îndoială să se bată din nou cu hitiţii! Nenorocire! Nenorocire! Mose încremeni. Egiptenii! Se întoarse la calul lui şi merseră când la trap, când la galop de-a lungul râului Araba până când ajunseră destul de departe de invadatori. Două zile mai târziu, erau întorşi acasă. Primirea lui Letro şi a Sefirei, precum şi a celorlalţi membri ai familiei, fu exuberantă. Dar bucuria lor avea să fie de scurtă durată. 8 Semne adevărate Mose învăţase să interpreteze devenirea anotimpurilor după nenumărate semne: abundenţa şi mărimea peştilor din Marele Verde de est, variaţiile de temperatură, numărul păsărilor din văzduh. Când peştele era rar în mare şi când murea în râul Araba, când erau văzuţi rechini în Marele Verde de est, însemna că apele erau prea calde. Asta provoca furtuni neaşteptate şi violente şi chiar uragane devastatoare. Prevestea de asemenea invazii de insecte, iar acestea anunţau la rândul lor invazii de broaşte şi şoareci. Când temperaturile variau puternic de la zi la noapte, asta însemna vânturi violente în zilele care vor veni. Marinarii i-o confirmaseră: În verile foarte călduroase din trecut, văzuseră nori de lăcuste urcând din Kuş şi din Punt către Egipt. Uneori aceşti nori erau împinşi de vânt şi se năpusteau asupra apei, făcând-o să pară de culoare roşie din cauza aripilor
264
stacojii ale acestor insecte. Ceea ce făcea ca peştii să urce la suprafaţă şi să fie pescuiţi adesea fără ca măcar să aibă timp să-şi digere prada. Dar şi apa lacurilor se colora uneori în roşu, nu se ştie prin ce fenomen sinistru, şi pe deasupra devenea de nebăut. Când păsările erau mai puţine, asta era din cauză că şoarecii mâncaseră multe ouă şi puişori, fiindcă lanurile cu grâu şi orz suferiseră de căldură. Or, vara se anunţa într-adevăr cladă. La întoarcerea sa din ţara Madianului, Mose găsise un mesaj de la Aaron: Pentru Ptahmose, fratele meu ales, scrisă de mâna fratelui meu Arfaxad, în cartierul Servitorilor din Apis, la nord de Avaris. Te-ai arătat indignat de faptul că douăzeci şi nouă de şefi de clanuri au omis să se prezinte la ultima noastră reuniune. Şi eu am fost indignat şi agitat, cu atât mai mult cu cât nu fusesem informat în legătură cu adevăratele motive ale acestor absenţe şi circulau anumite zvonuri alarmante. Aceste zvonuri s-au adeverit şi am aflat următoarele fapte. Nomarhul Setepentoth, pe care îl cunoşti, a pus la cale în urmă cu câteva luni proiectul unei secesiuni care ar fi făcut din el prinţul provinciei independente din Egiptul de Jos. Avea deci nevoie de o armată şi cum cele câteva sute de militari care erau de partea lui în această răzvrătire nu erau de ajuns, i-a testat pe fraţii noştri, adresându-se şefilor clanurilor noastre, exact cei care nu veniseră să ni se alăture la reuniune. Mose se îmbujora la faţă şi mâinile începură să-i tremure, ii revăzu dintr-o dată pe toţi acei mici potentaţi de provincie, stând bine la căldurică în corupţia lor şi arzând de nerăbdare să se elibereze de jugul regal, acest jug pe care el însuşi îl apăsase peste ei. Înţelegea mai bine acum de ce îşi atrăsese ura lor, înţelese de asemenea şi care fusese rolul lui Hape-nakht, acela de agent dublu care informa Memfisul despre uneltirile răzvrătiţilor şi pe răzvrătiţi de proiectele Memfisului. Reluă lectura scrisorii.
265
Le-a cumpărat aşadar complicitatea cu aur, argint şi cupru distribuite în cantităţi mari. Şefii, văzând în asta ocazia de a-şi lua o revanşă care îi transforma în oameni liberi într-o ţară nouă, departe de jugul agenţilor lui Ramses, au acceptat şi darurile şi proiectul lui Setepentoth. În orice caz, această generozitate nu făcea decât să compenseze suferinţele şi lipsurile îndurate de sute de ani. Totuşi, complotul lui Setepentoth a eşuat. Hape-nakht l-a trădat pe acesta şi spionii lui au alertat imediat regele de la Memfis. Nomarhul a fost arestat de un detaşament venit de la Memfis şi se crede că în momentul de faţă a fost deja executat. Această răsturnare de situaţie i-a alarmat şi disperat pe şefii care crezuseră că puteau să participe la eliberarea Egiptului de Jos. Nu numai că şi-au văzut visul spulberat, dar acum trăiesc cu frică de noile represalii ale puterilor regale. Nu ştim încă ce informaţii deţine Hape-nahkt cu privire la complicitatea şefilor de clanuri. Ne rugăm la Cel Atotputernic ca acestea să nu atragă asupra noastră furia faraonului şi a vizirilor. Dar a devenit evident pentru toţi că trebuie să plecăm urgent. Urmând ordinele tale inspirate de voinţa Celui Etern, treizeci şi trei dintre şefii de clanuri s-au alăturat în cele din urmă grupului nostru. Ei s-au înclinat toţi în faţa voinţei supreme şi au adus mulţumiri Domnului că nu i-a uitat după secolele petrecute în suferinţă. Ei au transmis aceste ordine tuturor celor din clanurile lor, recomandându-le să fie pregătiţi în orice moment pentru o plecare spre pământul strămoşilor lor din Canaan. În numele lor, îţi cer să binevoieşti a ne spune cât mai curând posibil, de îndată ce inspiraţia divină te va informa, care va fi momentul ales pentru plecarea noastră. Nici un cuvânt despre motivul pentru care patru dintre clanuri nu se alăturaseră şi ele celorlalte. Mose se aşeză încercând să calmeze furtuna pe care aceste informaţii o stârniseră în mintea lui. Apirii înarmându-se împotriva lui Ramses! El ce ar fi făcut dacă ar fi fost acolo? Nu
266
putea să se prefacă, s-ar fi înarmat şi el. Acest lucru îi mai potoli furia faţă de şefii care se lăsaseră seduşi de acel plan, în loc să se supună ordinelor sale. Îi înţelegea: perspectiva de a fi în sfârşit liberi pe aceste pământuri pe care le lucraseră şi în aceste oraşe pe care le construiseră cu mâinile lor! Dar sinistrul Hape-nahkt îşi făcuse treaba lui murdară şi din răzvrătirea arogantă a lui Setepentoth nu mai rămâneau aşadar decât ruine. Ultima frază din scrisoare punea o problemă într-adevăr urgentă: În ce moment să aibă loc plecarea din Egipt? Ideal ar fi fost imediat, înainte ca fuga să se transforme într-un dezastru din cauza mâniei lui Ramses şi a furiei naturii. Şi mai ales înainte ca Marea Trestiilor, singura trecere posibilă, în afară de drumul de coastă, să devină impracticabilă, cum o constatase Mose însuşi când trecuse pe-acolo. Dar acest lucru era imposibil: armatele egiptene se vor opune cu preţul vieţii. Şi Mose întoarse problema de nenumărate ori pe toate părţile şi în toate sensurile, ajungând la aceeaşi concluzie: În cazul unui eşec, viaţa apirilor ar fi mai rea decât acum. Trebuia aşadar să obţină consimţământul lui Ramses. Dar faraonul nu asculta de nimeni altcineva în afară de el însuşi. Singurul lucru care ar putea să-l facă să-şi schimbe hotărârea şi să nu se mai opună plecării apirilor, ar fi un semn al cerului. Va veni însă semnul acesta? Şi când? Mose nu dormi în noaptea aceea, încercând să-şi ascundă îngrijorarea faţă de Sefira. Cel mai rău era că timpul presa. Fiecare oră care trecea putea să mărească sau să diminueze şansele de reuşită. Îl rugă pe Domnul care îi vorbise în deşert să-l scoată din dilema asta. Adormi cu puţin înainte de ivirea zorilor şi fu cuprins de un gând imperios: trebuia să-i scrie faraonului. În vis, acesta avea o statură gigantică, dar Mose îi ţinea piept acestui uriaş. Când se trezi alese deci cel mai frumos papirus de care dispunea, îşi ascuţi noul beţişor de stuf şi scrise:
267
Lui Usermaatre Setepenre, stăpân absolut peste Egiptul de Sus şi de Jos, în palatul lui de la Memfis, din partea vechiului său servitor Ptahmose, fiul lui Nezmet-Mut. Stăpâne absolut al văii Nilului, al pământurilor de sus şi de jos, unchiul meu, din timpuri îndepărtate triburile apiru sunt captive în ţara ta. Aceşti oameni m-au ales şef al lor şi te implor să-i laşi să se întoarcă în ţara Canaanului de unde au venit, aşa cum le cere Zeul unic al strămoşilor lor. Acest Zeu a hotărât să-i pedepsească pe toţi temnicerii poporului Său, dacă aceştia nu se vor supune voinţei lui. Te implor, Usermaatre Setepenre, să binevoieşti a scuti populaţiile ţării tale, pe care o port în suflet, de mânia Domnului Domnilor. Trimite-mi augustul tău răspuns, Usermaatre Setepenre, prin fratele meu Aaron, în cartierul Servitorilor din Apis, la nord de Avaris. Nimic nu era mai îndoielnic decât şansa unui răspuns la această misivă din partea lui Ramses. Mose aştepta aşadar într-o dispoziţie destul de sumbră. Dar într-o dimineaţă, în port, marinarii care traversaseră Marele Verde din Est îi povestiră despre un fenomen extraordinar: apele Nilului deveniseră roşii ca sângele. Înfricoşaţi, ei ridicară braţele spre cer. Îi spuneau de asemenea că apa aia nu era bună de băut, chiar filtrată, şi că vitele care beau din ea se îmbolnăveau. În plus, pe Nil pluteau, cu burta în sus, mii de peşti morţi. Lui Mose începu să-i bată inima, lată aşadar semnul pe care i-l anunţase Vocea din deşert! Se ridică în picioare şi strigă: “Lăudat fie Domnul Unic!” Ceea ce îi uimi peste măsură pe interlocutorii săi. Patru zile mai târziu, marinarii întorşi din Marele Negru îi aduseră un mesaj de la Aaron: apirii văzuseră şi ei Nilul înroşit şi începură să plângă de bucurie în faţa acestui semn al cerului. Nici un cuvânt despre vreun mesaj de la Ramses. Mose îşi zise că ar fi fără îndoială înţelept să scurteze drumul acestor misive mergând, de exemplu, la Alaat, la fiii lui Hussam.
268
Dar vapoarele nu făceau escală în aceste locuri decât dacă erau avariate. Cât despre varianta de a merge de cealaltă parte a Mării Trestiilor, era mai bine să nu se gândească: locurile colcăiau probabil de spioni şi şi-ar fi asumat riscuri prea mari. Nu va merge acolo decât în ultimul moment, când va fi sigur de succes. La Eţion-Gheber, se bucura cel puţin de complicitatea marinarilor şi de informaţii sigure şi relativ rapide. O săptămână mai târziu, îi sosiră veşti despre ce-a de-a doua prevestire: Egiptul de Sus colcăia de broaşte. Făceau un asemenea vacarm încât noaptea nu se putea dormi. Dar bucuria lui Mose fu moderată: nu de broaşte ar avea nevoie Ramses. Îl cunoştea bine. Doar apariţia lui Osiris însuşi ar reuşi să-l mişte şi asta pentru singurul motiv că regele se temea să nu fie considerat lipsit de pietate. La rândul lor, apirii credeau şi ei, fără îndoială, că răzbunarea divină era slabă, adresată unui personaj ca Ramses, şi de aceea Mose nu primise nici un răspuns de la el. Al treilea semn urmă imediat: Ţara Egiptului fu dintr-o dată invadată de ţânţari veniţi din Nubia, care obligau majoritatea oamenilor să stea în case, când n-aveau nevoie urgentă să iasă afară, sau să se îmbrace cu mantale din cap până-n picioare, în ciuda căldurii. Munca la câmp, i se raporta lui Mose, a fost afectată peste tot în afară de Egiptul de Jos, unde ţânţarii nu intraseră. Acest lucru îl lăsă pe Mose gânditor din două motive: mai întâi faptul că Egiptul de Jos, unde locuiau apirii, fusese ocolit, dădea de gândit; şi apoi, reţinuse, din perioada când stătea în Egipt, că în săptămânile care urmau invaziilor de ţânţari, mulţi oameni se îmbolnăveau de o febră periculoasă, care îi făceau uneori incapabili de a se ţine pe picioare. Îşi amintea de asemenea că mulţi copii mici mureau din cauza asta. Un mesaj scurt, scris aparent în grabă de Arfaxad, îi aduse la cunoştinţă lui Mose că reprezentanţii clerului de la Memfis şi de la Avaris fuseseră înştiinţaţi de mesajul adresat de el regelui şi că succesiunea dezastrelor începea să-i îngrijoreze. Ameninţările transmise de Mose şi puse în aplicare vizibil de Zeul său
269
misterios îi alarmau, determinându-i să facă presiuni asupra miniştrilor regelui pentru ca aceştia să intervină la rândul lor pe lângă monarh şi să-l convingă să autorizeze plecarea apirilor. Mose se instala în port pentru a putea afla cât mai repede posibil despre evenimentele care aveau loc în Egipt. – De ce eşti neliniştit? Îl întrebase Letro. Ţi-am spus că mâna zeilor este pe tine. Nu există nici un motiv să te abandoneze. – Trebuie să fiu încă la înălţime, răspunse Mose. În fond, această onoare i s-a făcut unui om,şi nu sunt atoateştiutor ca să pot sta liniştit. Letro dăduse din cap. – Vei avea nevoie de toate forţele, în lunile următoare, Mose. Menajează-te. Al patrulea semn surveni la exact trei săptămâni de la cel dintâi: o ploaie cu grindină, cum nu se mai văzuse, devasta ţara. Marinarii povesteau că oamenii fuseseră răniţi pe câmp şi că, sub ploaia de proiectile căzute din cer, caii înnebuniseră de-a binelea şi provocaseră stricăciuni în cetăţi şi în cazarme. Marinarii începeau să se întrebe ce putea face Mose pentru Egipt şi de ce se interesa atât de ceea ce se întâmpla acolo. Mose îşi aminti de căderea de grindină la care fusese martor cândva la Avaris şi îşi dădu seama din nou că, oricât de violentă ar fi fost acum, ea tot nu-l va îndupleca pe Ramses. În afara perspectivei unei calamităţi majore, nu mai avea decât un singur aliat în acţiunea lui panica preoţilor egipteni. Cât despre el, nu putea să mai facă nimic, decât să aştepte şi să se roage, în agitaţia crescândă în care se afla, nu mai putea totuşi să ajungă la concentrarea transcedentală pe care o practicase altădată. Nu mai era vremea de contemplare, ci de acţiune. Marinarii şi negustorii se obişnuiseră deja să-i furnizeze lui Mose informaţiile încă de când primii veniţi dintre ai lor debarcau în port, chiar înainte de a-şi descărca mărfurile. Oamenii erau întâmpinaţi cu întrebarea: – Ce veşti aduceţi din Egipt?
270
Câteva zile mai târziu, Mose află astfel că o a cincea calamitate lovi regatul. Un nor enorm de lăcuste, cum nu se mai văzuse niciodată până atunci, se abătuse asupra Egiptului de Sus şi devastase culturile până la Memfis.Oamenii năvăliseră în temple şi ceremoniile religioase excepţionale se succedau fără încetare. Foametea ameninţa ţara şi de această dată, se gândea Mose, Ramses ar fi trebuit să cedeze. Numai să nu fi fost informat de complicitatea apirilor la complotul lui Setepentoth. Trecură douăsprezece zile, timpul cel mai lung pentru ca un mesaj de la Avaris să-i fi parvenit. Dar nu veni nimic. Era în pragul disperării şi Letro se străduia din răsputeri să-l liniştească. – Zeul tău n-a trimis toate aceste semne degeaba, îi spunea el. Nu se va da bătut, pentru că este mai puternic decât Ramses şi decât toţi regii de pe faţa pământului. Ai încredere. Răbdarea îţi este pusă la încercare. Dar ce înseamnă răbdarea unui singur om când este vorba de destinul unui întreg popor? Fără îndoială, doar afecţiunea pe care i-o arăta socrul său îl făcu pe Mose să suporte aşteptarea care se prelungea. Însă după ce marinarii şi negustorii întorşi din Marele Negru îi descriseră cea de-a şasea prevestire, el îşi pierdu răbdarea. O furtună de nisip, venită din vest, suflase trei zile peste întreg Egiptul, aducând noaptea în plină zi, umplând gura de praf şi acoperind totul cu un linţoliu galben. Şi în acest timp, oamenii se sufocaseră. – Şi acum? strigă Mose exasperat, posedat de o ură faţă de Ramses pe care n-o bănuise atât de puternică. Şi acum! Cum ceilalţi nu ştiau nimic despre miza extraordinarei înfruntări de forţă care avea loc între un rege atotputernic şi un Zeu atotputernic, toţi se întrebau ce îl apucase pe Mose. Cel mai rău, îşi spunea el, era că toate acestea zdruncinau încrederea pe care oamenii de acolo, din ţara de jos, i-o purtau. Acest zeu, al cărui ales era, era într-adevăr Zeul strămoşilor lor sau era un alt zeu care-şi bătea joc de ei, făcându-i să vadă speranţa strălucind în faţa ochilor? Spre consternarea alor săi,
271
Mose îşi pierdea curajul. I se întâmpla chiar să nu mai meargă în port două-trei zile la rând. Într-o dimineaţă, pe când dormea, după o noapte agitată, Letro veni el însuşi să-l trezească. – Mose! Mose! A venit un mesaj pentru tine, îi zise întinzându-i tubul de bambus pe care Mose îl cunoştea foarte bine. Încă buimac, smuls dintr-un vis violent pe care se chinuia să-l uite, apucă tubul, rupse firul de cupru care ţinea capacul şi băgându-şi două degete înăuntru, trase papirusul. Pentru Ptahmose, fratele meu ales, scrisă de mâna fratelui meu Arfaxad, în cartierul Servitorilor din Apis, la nord de Avaris. A şaptea calamitate a fost îndreptăţită de încăpăţânarea asupritorilor noştri, dar ea ne-a frânt inima. Un număr considerabil de copii mici au murit în aceste ultime săptămâni de friguri, aşa cum se întâmplă de obicei după invaziile de ţânţari. Flagelul s-a oprit la Memfis şi n-a ajuns până la Avaris. Asaltaţi de populaţie, preoţii au mers în delegaţie la rege pentru a-i cere să cedeze abjuraţiilor tale. Regele şi preoţii ne-au adresat blestemele lor solemne şi ne izgonesc din Egipt. De acum înainte suntem liberi să plecăm. Am celebrat un mare sacrificiu pentru Domnul nostru. Oamenii au încetat lucrul şi aşteptăm cât mai grabnic ordinele tale. Mose fu atât de surprins de aceste veşti, încât Letro se temu ca ginerelui său să nu i se facă rău. O chemă pe fiica lui şi împreună îl ajutară pe Mose să se ridice în picioare. Mult timp el ţinu discursuri care păreau incoerente. Îi dădură să bea lapte cald cu coriandru şi abia către amiază Mose îşi reveni. În momentul acela izbucni în lacrimi şi îi ceru lui Letro să meargă cu el pentru a aduce un sacrificiu pe altarul folosit pentru ceilalţi zei. Stito era consternat văzându-şi stăpânul într-o asemenea stare. Într-adevăr, Mose nu se oprea din plâns şi tremura. – Ce spune scrisoarea? Îl întrebă Letro.
272
Când Mose îi rezumă conţinutul acesteia, Letro observă că răspunsul era mai urgent decât sacrificiul. – Ai dreptate, admise Mose. Aşa că redacta un răspuns prin care le ordona celor treizeci şi şapte de şefi ai clanurilor să se pornească la drum către Marea Trestiilor, unde li se va alătura şi el pentru a-i ghida. Mose socoti că timpul necesar pentru ca mesajul să ajungă la destinaţie ar fi de şapte zile. Şi că apirii aveau nevoie de un răgaz de cel puţin cinci zile să se pornească la drum şi să ajungă pe malul egiptean al Mării Trestiilor, căci erau numeroşi. Asta însemna douăsprezece zile. Cu condiţia să plece rapid, a doua zi sau în ziua următoare, el va ajunge acolo o dată cu ei, ba, cu un pic de noroc, chiar înainte. Seara sacrifică doi porumbei albi pe altarul lui Letro. – Doamne, spunea el cu vocea tremurând de emoţie, servitorul pe care Tu l-ai ales şi poporul care este de acum înainte al tău îţi aduc mulţumiri că ai rupt lanţurile sclaviei. Doamne, Tu eşti singurul Zeu care coboară din cer pentru a veni în ajutorul oamenilor! Doamne, mâna Ta a ieşit din cer şi vocea Ta a răsunat pe pământ! Letro îl asculta tăcut. – De ce voi? Întrebă el mai târziu, în timp ce fumul mai plutea încă în aerul indigo. – Pentru că noi L-am auzit, pentru că noi L-am ascultat. El n-a eliberat nici un alt popor. A doua zi dimineaţă, Ido hotărî să i se alăture lui Stito şi să-l însoţească pe Mose în port, atât de mult se temea pentru sănătatea cumnatului său. Îl recunoşteau cu greu în acest personaj bântuit, slăbit, cu privirea fixă, pe tânărul frumos care fusese Mose cu doar câteva săptămâni înainte. Căutară un vapor gata de plecare. Marea era mizerabilă de câteva zile, le răspunse un căpitan, dar era o corabie care pleca şi care accepta pasagerul. 9
273
Dincolo de cuvinte Nu fusese niciodată pe mare. Balansarea constantă a vaporului în toate sensurile îi apărea ca un simbol al vieţii sale. Era legănat, dar în acelaşi timp mergea undeva, în cele din urmă, ajutat de soare şi vânt, căzu într-un somn la fel de profund ca cele din copilărie. Avea nevoie de aşa ceva, căci nu mai dormise liniştit de săptămâni întregi. Marea era adesea violentă şi Mose trebuia să se agate de semi-debarcaderul navei pentru a nu fi măturat de valurile de apă care treceau peste bord dintr-o parte în alta şi loveau cu furie echipajul, dar nu îi era frică. De acum înainte era convins că vorbele care i se repetaseră adesea erau adevărate: Domnul îşi pusese mâna pe el. Îi ajuta bucuros pe marinari să arunce apa când aceasta ameninţa să dezechilibreze vaporul, strângându-se înăuntrul calei şi accentuând tangajul şi ruliul. Se îndrepta către poporul său precum un amant către femeia dorită. Nu o văzuse altădată, dar acum că Domnul i-o încredinţase, n-o mai vedea decât pe ea. Trimis al Domnului, el era, prin mâna divină, creatorul acestui popor. Vaporul mergea de-a lungul coastei din dreapta pe care Mose o străbătuse altădată pe dromader. Recunoştea ici şi colo crestele munţilor, la umbra cărora se adăpostise, unde îi învinsese de două ori pe tâlhari... Gândul îi zbură la fiii lui Hussam, apoi la ultimele ore pe care le petrecuse cu Sefira, Gherşon şi Letro. – Nu e un echipaj potrivit pentru o femeie şi cu atât mai puţin pentru o femeie însărcinată, îi spusese Letro înainte de plecare. Sefira va fi mai la adăpost aici şi va putea să-şi ducă mai bine sarcina. Ţi-o voi aduce când poporul tău va fi traversat Marele Verde. Îmbrăţişări, lacrimi, ardoare. Focul care îi ardea în vene. Fu smuls din visare de amintirea Mării Trestiilor şi de capriciile ei. – Cum este curentul? Îl întrebă el pe şeful marinarilor.
274
– Puternic, dar suportabil până acum, răspunse acesta. Cu un pic de noroc, vom putea traversa Marea Trestiilor până la Marele Negru. Dar de câteva ori pe zi, sub privirea atentă a pasagerului său, şeful marinarilor plonja o prăjină în apă pentru a măsura forţa curentului. Pe măsură ce călătoria înainta, simţurile şi spiritul lui Mose se ascuţeau şi el redevenea tânărul sprinten şi vigilent de care îşi amintea că fusese înainte. Chiar începu să râdă când un delfin înotă pentru câteva momente alături de vapor, sărind şi plonjând precum un copil fericit. – Dacă delfinii ies la suprafaţă, înseamnă că totul este bine deocamdată, spuse şeful marinarilor. Când curenţii sunt prea puternici, delfinii nu se văd. Se vedeau totuşi şi rechini. Inima lui Mose bătea să se spargă când şeful anunţă în sfârşit că se vedea Marea Trestiilor. Mose alergă la proră, cu perizoma fluturându-i în vânt, scrutând peisajul alb-albastru. Când se apropiară la câteva sute de coţi, zări în sfârşit siluete umane. Da, erau oameni, acolo, pe ţărmul Mării Trestiilor, cu corpurile ascunse de frunzele verde deschis ale trestiilor, dar cu torsurile şi feţele uşor de recunoscut, erau oameni, cele mai frumoase flori pe care trestiile le făcuseră vreodată. Ei erau acolo! – Lasă-mă pe malul Egiptului! Îi strigă el şefului marinarilor. – Ştiu, zise acesta, dând ordin marinarului de la prora să orienteze vâsla cea mare spre stânga. Îşi îmbrăcă mantaua, îşi aruncă bocceaua pe umăr şi stătea la proră, ameţit de cea mai nebună dintre beţii. Câţiva înaintară pe mal şi Mose avu impresia că-l recunoaşte pe Aaron. Alături de el era o femeie. În cele din urmă, vaporul se înclină spre stânga, cu riscul de a-l arunca pe Mose peste bord, apele deveniră mai puţin tumultuoase şi vaporul se apropie de ţărm prin forţa vâslelor, căci fuseseră nevoiţi să strângă pânza pentru a nu eşua. Patru coţi de apă relativ adâncă mai separau bordul înalt al vaporului de pământ. Şeful marinarilor apucă scândura care servea drept
275
pasarelă şi abia apucă s-o pună că Mose se avântă, precum spiritul vântului şi, din două sărituri, ajunse pe pământul Egiptului. Se aruncă în braţele lui Aaron, apoi în cele ale sorei lui, Miriam, şi imediat după aceea fu luat în primire de o mulţime în delir. O mişcare ondulatorie străbătu mulţimea ca un spasm, însoţită de un murmur care se umflă atingând proporţiile unui bubuit subteran. – Păstraţi rândurile! strigă Aaron. Mai mulţi bărbaţi alergară în spate pentru a împiedica formaţiunea de sclavi de acum înainte liberi să se strice complet. Se auzea repetat: “Păstraţi rândurile!” până departe. – Salut, Mose! strigară marinarii, uimiţi de acest spectacol încă şi mai extraordinar decât toate semnele de până atunci. Pasarela fusese retrasă, Mose le strigă şi el “Adio!”, dar privea în partea cealaltă, spre poporul care aştepta. – Luaţi-mă pe umerii voştri, le ceru el celor doi oameni dintre care unul era Arfaxad. Se urcă pe umerii lor şi văzu un fluviu uman care se întindea cât vedeai cu ochii şi care ridica braţele spre cer. Le ridică şi el. Patru secole de servitute se sfârşeau aici! Vântul le lua cu el suferinţa aşa cum mătura praful. O lume nouă se năştea sub cerul străbătut de nori grăbiţi, asemănători îngerilor care dau fuga să anunţe vestea bună Stăpânului lor. Domnul îşi ţinuse promisiunea. – Glorie Domnului Dumnezeului nostru! strigă el. – Glorie Domnului Dumnezeului nostru! repetară ei. Strigătul se repercuta la nesfârşit, dus de vânt, amestecându-se cu vuietul valurilor şi cu foşnetul trestiilor. Nu mai era vorba de voci umane, era sunetul unui element nou. BIBLIOGRAFIE Şl NOTE CRITICE Partea I - O TINEREŢE EGIPTEANA
276
Capitolul 1 1. Numele fiicei faraonului care, conform legendei, ar fi descoperit leagănul lui Moise plutind pe lângă malul Nilului, şi care ar fi, după teza ilustrată aici, adevărata mamă a lui Moise, nu este menţionat nicăieri. Conform unei tradiţii rabinice, întemeiate pe un pasajul din Cronici (I Cronici IV, 18), ea s-ar numi Bat-Yah sau Bit-Ya, nume care semnifică în ebraică “Fiica Domnului” şi care nu este plauzibil pentru o prinţesă egipteană. Pe de altă parte, acelaşi pasaj din Cronici avansează ideea că ea ar fi fost soţia lui Mered, descendent din Caleb, personaj imposibil de situat cronologic. Numele egiptean de NezmetTefnût este aşadar imaginar. Caleb, sau în orice caz unul dintre cei care poartă acest nume în Vechiul Testament, este “strămoşul eponim al unui clan foarte important al tribului lui Iuda” (AndréMarie Gérard, Dictionnaire de la Bible, Robert Laffont-Bouquins, 1989). Ar decurge de aici că mai sus numita “fiică a faraonului” ar fi fost căsătorită cu un evreu, or nu se cunoaşte nici un exemplu de astfel de mariaj în istoria Egiptului, aşa că probabilitatea acestui fapt pare mai mult decât îndoielnică. Nehotărârea Vechiului Testament cu privire la această femeie, pe de o parte făcând din ea mama adoptivă a lui Moise şi pe de alta încercând să o lege de tradiţia ebraică, pare mai degrabă să sugereze, pe ocolite, paternitatea egipteano-ebraică a lui Moise. 2. Cotul egiptean are aproximativ patruzeci de centimetri. 3. După opinia tuturor orientaliştilor, apiru sau hapiru este echivalentul cuvântului evreu, în ebraică ivri. De mai bine de un secol “orientaliştii au apropiat cuvântul ivri de termenii apiru, întâlnit în textele egiptenilor, şi habiru, echivalentul lui în textele scrise în cuneiformă” (Joseph Mélèze Modrzejewski, Les Juifs D'Egypte de Ramsès Îl à Hadrien, ed. Errance, Paris, 1991) . Termenul înseamnă “acoperit de nisip” şi desemnează o populaţie semi-nomadă care, în epoca
277
aceea, se întindea din Egipt până în Mesopotamia. Termenul ivri este folosit de treizeci de ori în Biblie, cu sensul de evreu. 4. Seti I, tatăl lui Ramses al II-lea, cel mai celebru faraon al dinastiei a XIX-a şi unul dintre cei mai celebri regi ai vechiului Egipt, a domnit între anii 1313 şi 1292 î.e.n. Al patrulea an al domniei lui ar corespunde deci anului 1307. Alegerea acestei perioade a fost motivată de două repere. Primul este acela că exodul evreilor conduşi de Moise a avut loc în timpul “noului rege care nu-l cunoscuse pe Iosif” (Exodul, 1,8). Numele regelui care-l cunoscuse pe Iosif nu este menţionat, dar se ştie că cel care nu-l cunoscuse este cel care a construit “cetăţile Pitom şi Ramses, ca hambare pentru faraon” (Exodul I, 11). Este vorba, în mod evident, de cetăţi a căror construcţie fusese începută într-adevăr de Seti şi terminată în timpul domniei fiului său, Ramses al II-lea. Al doilea dintre aceste oraşe va deveni, de fapt, noua capitală a lui Ramses şi se va numi PiRamses. Cartea Exodului nu menţionează acest lucru; poate din cauză că noul oraş nu atinsese încă statutul de cetate regală. Al doilea reper este fraza din Exod conform căreia, în timpul sclaviei evreilor în Egipt (şi a construcţiei oraşelor), a murit un rege (Exodul II, 23). Acest rege ar putea fi, în principiu, fie Seti I, fie Ramses al II-lea. Dar ipoteza morţii lui Ramses ai II-lea trebuie înlăturată pentru următorul motiv acest rege a murit după o domnie extraordinar de lungă, de şaizeci şi şapte de ani, în 1212. Or, arheologia arată că Ierihonul a fost cucerit de Josua către 1250 î.e.n. la data aceea, Moise era mort de mult. Aşadar, regele care moare în timpul vieţii lui Moise şi al sclaviei evreilor nu este Ramses al II-lea, ci tatăl său, Seti I. Personalitatea enigmatică a lui Moise şi obscuritatea care acoperă multe puncte esenţiale ale vieţii şi activităţii lui au dat naştere la numeroase teorii hétérodoxe cu privire la Vechiul Testament. Astfel, egiptologul german Rolf Kraus a avansat, în 1997, ideea că profetul n-ar fi altul decât Amenmes sau Amonmes, unul din fiii faraonului Seti al II-lea (1209 - 1205 î.e.n.), şi îl identifică cu uzurpatorul care a domnit între anii 1205 - 1200
278
(“Moise ètait-îl un pharaon?”, Le Figaro, 28 august 1997) .
Fără a intra în detaliile argumentaţiei lui Krauss, teza aceasta nu pare deloc să se susţină din mai multe motive: mai întâi, pentru că l-ar situa pe Moise după luarea Ierihonului, ceea ce este imposibil ţinând cont de istoria biblică, confirmată de arheologie, şi apoi, uzurpatorul care a domnit efectiv peste Egipt între 1205 -1200 era un rege sirian (A. Erman &H. Ranke, La Civilisation égyptienne, Payot, 1976). O altă teorie situează naşterea lui Moise în secolul al XV-lea î.e.n., deci în timpul domniei lui Thutmosis al III-lea (1479 - 1425 î.e.n.), bazându-se pe două lucruri: primul este menţiunea din Cartea Regilor (VI, 1), care stabileşte un interval de 480 de ani între plecarea din Egipt şi construcţia Templului lui Solomon (secolul al IX-lea), şi descrierea fenomenului refluxului şi fluxului apelor în Marea Roşie după fuga din Egipt (Exodul XIV, 21-27). Or, trebuie relevat că menţiunea din Cartea Regilor nu face decât să o reia pe cea din Biblie care spune că în momentul Exodului, ebraicii se aflau în Egipt de 480 de ani (Exodul XII, 40). Cele două menţiuni sunt contradictorii, căci construcţia Templului n-a început evident imediat după ieşirea din Egipt. Al doilea argument ar oferi la prima vedere o perspectivă mult mai seducătoare; ea avansează, de fapt, ideea că Exodul ar fi avut loc către anul 1470 î.e.n./dată reţinută ca atare de istorie ca cea a unui cataclism - erupţia vulcanului din Thera, actualul Santorin. S-a stabilit că, după ce a avut loc explozia, vulcanul s-a golit de lavă, iar craterul s-a scufundat sub nivelul mării. Într-o primă fază, apele mării au năvălit în crater, provocând atragerea unei mase de apă considerabile care ar fi putut fi aspirată parţial de Marea Roşie prin “primul canal Suez”, cel care a fost construit cu multe secole înaintea celui actual; contactul apei cu craterul încins ar fi declanşat după aceea o explozie formidabilă şi un reflux sub forma unui val seismic. Teoretic, evreii ar fi putut aşadar să traverseze Marea Roşie fără prea mare dificultate, după ce a avut loc fluxul, armata faraonului fiind înghiţită de reflux.
279
Dar în ciuda aspectului aparent plauzibil, această teorie prezintă numeroase neajunsuri. Nu vom reţine aici decât trei dintre ele. Mai întâi, dacă a avut loc un flux, este exclus ca el să fi putut goli bazinul Mării Roşii de toată apa, astfel încât să permită ebraicilor s-o traverseze cu piciorul pe jos sau pe vad. Chiar dacă n-ar fi rămas în bazinul Mării Roşii decât un metru de apă, ceea ce este improbabil, violenţa curentului n-ar fi făcut posibilă nici o traversare. Apoi, valul seismic provocat de refluxul exploziei din Thera a devastat toate terenurile joase de pe ţărmul Mediteranei, atât cel oriental, cât şi celălalt: fugarii ebraici ar fi fost măturaţi şi ei la fel ca şi armatele faraonului de aceste formidabile ziduri groase de apă revărsându-se pe o suprafaţă de mai mulţi kilometri de uscat, în fine şi cel mai important, canalul construit înaintea celui de Suez lega de fapt Nilul de Marea Roşie, şi nu pe aceasta de Marea Mediterană, şi n-a fost adâncit decât în secolul al Vl-lea î.e.n. de regele persan Darius, după ocuparea Egiptului. Adică la opt secole după Exod. Aşadar, în epoca aceea nu exista nici o comunicare între cele două mări şi ipoteza fluxului şi refluxului este deci nulă şi neavenită. Ca şi teoria unui Moise născut în timpul domniei lui Thutmosis al lIIlea. Nu e mai puţin adevărat că efectele exploziei din Thera pe coasta egipteană, ca şi extraordinarul flux şi reflux al Mediteranei, au lăsat cu siguranţă o amintire greu de uitat pentru populaţiile egiptene, deci şi printre ebraicii prezenţi deja în Egipt, în special în Delta Nilului. Suntem deci îndreptăţiţi să credem că acest episod a fost folosit de autorii Exodului atunci când au reconstituit fabuloasa plecare din Egipt. Se va vedea, de altfel, în volumul al II-lea al acestei lucrări, că fenomenul care i-ar fi înecat pe egipteni în timpul urmăririi ebraicilor a fost de o cu totul altă natură. Citez din memorie alte două teorii, dintre care prima se fondează pe celebra stelă aşa zisă “a Israelului”, descoperită în 1895 de arheologul englez Flinders Pétrie în necropola din Teba. Ea este datată ca fiind din anul 5 al domniei regelui
280
Merenptah(“cel iubit de Ptah”), numit şi Mineptah sau Merneptah, al treisprezecelea fiu şi succesor al lui Ramses al II-lea şi ultimul descendent al dinastiei a XIX-a, care a domnit deci de la moartea tatălui său, din 1213 î.e.n., până în 1204. lată inscripţia de pe această stelă, în traducerea lui Etienne Drioton, datând din 1955: Prinţii se prosternează când spun Salam Nu e nici unul care să ridice capul printre cele Nouă-Arcuri De când libienii sunt îmblânziţi, în ţara hitiţilor este pace Canaanul este curăţat de toate relele Ascalonul este cucerit, stăpânim Geserul Yenoamul este redus la tăcere Israel este nimicit, nu mai are cereale Khor plânge după Egipt Toate ţările doresc pacea Orice răzvrătire este înăbuşită. Pe scurt, este o stelă de auto-mulţumire; în 1208 î.e.n., regele îşi afişează mulţumirea pentru că Egiptul a făcut ordine în toate teritoriile vecine. Realitatea este puţin diferită: Încă din ultimii ani ai domniei lui Ramses al II-lea, situaţia militară a Egiptului începuse să se degradeze. Merenptah a fost obligat să intervină (succesul a fost de scurtă durată, căci degradarea puterii militare egiptene continuă-şi după moartea sa, lui succedându-i la tron uzurpatorul Amenmes) .
Importanţa acestei stele în contextul istoriei lui Moise constă în faptul că ea face prima referire istorică cunoscută la Israel. Într-adevăr, se ştie graţie celor patru basoreliefuri sculptate în timpul lui Merenptah la Karnak (şi care în secolul al XlX-lea au fost atribuite din greşeală tatălui său), că în 1209 a avut loc o revoltă în Palestina. Israelul a suportat deci represiunea egipteană (care nu este menţionată de Vechiul Testament) şi câmpurile de cereale i-au fost incendiate. Documentul dovedeşte aşadar, în deplină cunoştinţă de cauză, că Israelul era bine instalat în Palestina în 1209 î.e.n. Totuşi, unii autori traduc în mod diferit fraza: Israel este nimicit, nu mai are cereale, interpretând-o ca “Israel este nimicit şi nu mai are sămânţă”, vrând să spună prin asta că descendenţa Israelului ar fi fost distrusă. De aici şi până la concluzia că textul s-ar referi la un genocid al copiilor de sex masculin, nu e decât un 281
pas. Un studiu al mumiei lui Merenptah, care este foarte deteriorată cum ar putea fi aceea a unui om înecat într-un val seismic, duce la concluzia că acesta ar fi “incontestabil” faraonul Exodului. Elementele citate mai sus par să ilustreze următoarea teză: ar trebui să ne gândim dacă nu cumva Exodul a avut loc în 1204... la aproape o jumătate de secol după cucerirea lerihonului! Cealaltă teorie este cea a lui Emmanuel Anati, specialist în arheologia Sinaiului şi Arabiei. Ea se fondează pe două elemente principale: pe de o parte, absenţa oricărei menţiuni cu privire la un exod al “asiaticilor” (aşa sunt numite populaţiile din Sinai şi din Orientul Apropiat, adică evreii) în afara Egiptului şi la cele “zece nenorociri”; pe de altă parte, o descriere a calamităţilor comparate cu cele “zece nenorociri” care se abat asupra Egiptului, într-un text al celei de-a Vl-a dinastii numit învăţătura lui Ipouwer (2375 - 2181 î.e.n.). Făcând şi alte analogii, Anati ajunge la concluzia că Exodul ar fi avut loc cu zece secole înainte de Ramses al II-lea, în timpul domniei faraonului Pepi I (Emmanuel Anati, La Montagne de Dieu - Hai karkom, Payot, 1986). Această a patra teorie ar fi, cu siguranţă, plauzibilă, dacă n-ar exista două obiecţii. Prima este aceea că există în Pentateuh referinţe istorice verificabile, cum sunt oraşele Pitom şi PiRamses; or, aceste oraşe evident că nu existau, nici măcar ca proiecte, în timpul primului rege al dinastiei a Vl-a, Pepi I. A doua obiecţie se referă la cucerirea lerihonului (sau o cucerire a Ierihonului în concordanţă cu cronologia noastră) care a fost situată pe la 1250. Ar trebui deci să se intercaleze un hiatus de zece secole între Moise şi Iosua, iar sosirea lui Iosif în Egipt să fie plasată la începutul celui de-al III-lea mileniu înaintea erei noastre, la cincizeci de ani după construcţia ultimei din cele trei piramide ale lui Gizeh. În acest caz, ar trebui de asemenea să nu se ţină seama de cele câteva elemente istorice plauzibile din Pentateuh pentru a realiza o reconstituire cronologică care ni se pare că ameninţă să fie încă şi mai săracă în repere decât a noastră.
282
Acestea sunt motivele pentru care, după opinia noastră, Moise s-a născut fără îndoială la începutul sau la mijlocul domniei lui Seti I. Capitolul 2 1. Numele propriu Moise, în ebraică Mosche, în engleză Moses, este un substantiv tipic egiptean antic - mes sau mesu, după forma gramaticală, înseamnă “copil”. Se regăseşte în multe nume egiptene ca Thutmes, sau Thutmose, “copilul lui Thut”, Ahmes, “copilul lui Ah”, Ramese (Ramses), “copilul lui Ra”, Amonmes, “copilul lui Amon” etc. Nu poate sub nici o formă să fie un prenume şi, dat fiind originea lui explicit egipteană, este evident un nume ciuntit. Moise purta cu siguranţă un nume compus, ca Nezmetmes, Sethmes, Ptahmes sau altul, pe care nu-l vom cunoaşte desigur niciodată, tradiţia trunchiase din motive evidente prefixul egiptean care desemna direct rudenia. Etimologia ebraică extrasă din Exodul II, 10 (“îl voi numi Moise pentru că l-am scos din ape”), este greu de susţinut în gramatica ebraică: termenul ebraic mache, care ar corespunde cel mai bine lui mosche, este forma primei persoane a trecutului verbului machah, care înseamnă a trage. Ar însemna atunci “trăgătorul apelor”, ceea ce este exact contrariul obiectului oferit pentru explicaţie. Dar respingerea cea mai radicală a etimologiei biblice tradiţionale rezidă în faptul că o prinţesă egipteană nu vorbea pur şi simplu limba ebraică. Cea mai tulburătoare singularitate a numelui lui Moise rezidă în faptul că singur Moise, dintre cei trei copii ai lui Amram, nu are nume, în orice caz nu unul ebraic, precum fratele lui, Aaron, şi sora lui, Miriam. Dacă ar fi fost considerat de către poporul său ca evreu în întregime, este de netăgăduit că ar fi avut un nume “adevărat”; dar nu este cazul. Or, într-adevăr, nu pare să fi crescut printre evrei, cum o dovedeşte şi precizarea Exodului: “într-o zi, când Moise a crescut, s-a dus la ai lui şi i-a
283
găsit muncind din greu”. Ceea ce înseamnă că până atunci, nu trăise printre ei. Povestea copilului în vârstă de trei luni, abandonat pe apele Nilului, după ce fusese dat ordinul regal de a-i omorî pe nou-născuţii evrei de sex masculin, şi găsit de fata faraonului care se dusese să se scalde (Exodul II, 3 - 10), este în mod evident o ficţiune romanescă destinată celor care n-au văzut niciodată Nilul şi nu cunosc obiceiurile de la curtea egipteană. Şi te întrebi, de asemenea, de ce n-a avut aceeaşi soartă şi Aaron, fratele lui Moise. În plus, povestirea Exodului este suspectă chiar prin abundenţa detaliilor, cinci secole mai târziu, a acestui episod crucial cum este cel al naşterii fondatorului naţiunii Israelului. Se spune astfel că leagănul a fost pus în apă, între trestiile de pe mal. În acest caz, el ar fi putut rămâne acolo la nesfârşit; nu servea la nimic să ascunzi astfel un copil condamnat la moarte, pentru că el nu putea fi găsit prea repede; însemna deci să-l laşi să moară de foame sau să fie devorat de crocodili sau de şoareci. Povestirea spune, de asemenea, că sora lui Moise se afla în apropiere de locul în care leagănul de răchită, căptuşit cu “argilă şi gudron”, fusese pus în apă, pentru a vedea ce se întâmplă; or, nu putea să se întâmple nimic, aşa împotmolit cum era. Putem să ne mirăm de asemenea şi de intuiţia prinţesei, care recunoaşte instantaneu un copil evreu. După ce putea să-l recunoască? Cu siguranţă nu după circumcizie, pentru că tinerii egipteni erau şi ei circumcişi (de altfel, obiceiul ebraic a fost fără îndoială împrumutat de la ei, în timpul lungii lor şederi în Egipt) . Acelaşi text avansează ideea că “fiica Faraonului” (sintagma lasă să se înţeleagă că era unica fiică, când, de fapt, dată fiind mortalitatea infantilă foarte ridicată, faraonii aveau nenumăraţi copii, dacă se poate spune aşa, lui Ramses al II-lea, de exemplu, i s-au
se scălda în apa Nilului, “cu doamnele ei de companie care se plimbau pe mal”. Această reprezentare fantezistă dovedeşte o totală necunoaştere a obiceiurilor de la curte; egiptenii erau meticuloşi în privinţa curăţeniei şi încă din timpul Vechiului Imperiu prinţesele egiptene se scăldau în băi sau piscine particulare alimentate cu apă de fântână sau cu apă de atribuit o sută)
284
Nil filtrată cu nisip, şi nu ca ţăranii, în apele nămoloase ale Nilului. Băile figurau în toate palatele regale încă de acum trei mii de ani înaintea erei noastre. Circumstanţele descoperirii leagănului lui Moise, aşa cum le prezintă Exodul, sunt pur şi simplu neverosimile în raport cu egiptologia. În fine, compasiunea de care dă dovadă “fiica Faraonului” se supune şi ea eternelor legi ale ficţiunii populare; ar fi fost interesant de văzut de ce o fiică de rege s-ar fi opus voinţei tatălui ei, salvând de la moarte un copil evreu, dacă tatăl ei hotărâse că aceştia nu trebuiau să supravieţuiască. Şi mai neverosimil este, după ordinul faraonic de omorâre a copiilor evrei, adopţia copilaşului de către chiar fiica faraonului; procedura adopţiei exista cu siguranţă în Egipt, cum o dovedeşte între altele şi papirusul 1946.96 de la Ashmolean Museum din Londra, dar adopţia unui condamnat la moarte de către o fiică de faraon este o ipoteză îndrăzneaţă, dacă nu chiar extravagantă. De fapt, ea îl investeşte pe Moise cu drepturi echivalente acelora unui prinţ de sânge egiptean. Textul Exodului trădează aşadar necunoaşterea obiceiurilor egiptene ca şi data tardivă a fuziunii celor două versiuni originale ale Exodului (J pentru cea yahwistă şi E pentru cea elohistă - cf. Richard Elliott Friedman, Who Wrote the Bible?, Summit Books, New York, 1987), în secolul al VlII-lea î.e.n., după încă cinci secole de la recunoaşterea tradiţională a existenţei lui Moise. Este un text scris în atenţia unui public pentru care Egiptul era de acum o ţară îndepărtată unde, de pildă, prinţesele se scăldau în Nil, la fel cum în Israel se scăldau în apele Iordanului, ape incomparabil mai limpezi. Hagiografia spontană a Exodului, împodobită de culori romaneşti, dacă nu chiar naive, este întru totul comprehensibilă. Ar fi fost de neconceput să-i fie recunoscută lui Moise o origine egipteană; acest lucru ar fi făcut din presupusul autor al Pentateuhului un descendent al idolatrilor. Cu toate acestea, tradiţia, care face din el un familiar, dacă nu chiar un membru, al curţii faraonului, supravieţuieşte până în secolul I; Luca,
285
autorul Faptelor Apostolilor (VII, 22), scrie că Moise a fost iniţiat în “toată înţelepciunea egipteană”: asta e ceva considerabil, mult mai mult decât destinul obişnuit al evreilor folosiţi ocazional la curtea regelui. “Moise era un personaj important în ţara Egiptului”, insista deja Exodul (Xl,3). Moise pare aşadar să se fi bucurat de o poziţie privilegiată la curtea regelui Seti I, apoi la cea a lui Ramses al II-lea. Or, când se cunoaşte animozitatea egiptenilor faţă de evrei, sub Ramses al II-lea, prezentată amănunţit chiar de Exod, îţi dai seama că n-ar fi putut avea această poziţie în calitate de copil găsit şi adoptat de o prinţesă. S-ar putea admite, la rigoare, că Moise ar fi fost admis în familia regală şi la palat o dată ce, devenind adult, şi-ar fi dovedit inteligenţa. Dar Exodul însuşi precizează că Moise a rămas în această familie încă din copilărie: “într-o zi, când Moise s-a făcut mare, se duse la ai săi şi îi văzu trudind din greu” - Îl, 11). Asta vrea să spună, fără nici o ambiguitate, că, până la maturitate, Moise n-a ştiut nimic de soarta evreilor. Ceea ce înseamnă, aşadar, că făcea parte din cercul regal şi nu putea altfel, decât ca fiu al acestei prinţese. Trebuie amintit aici că, în vechiul Egipt, legitimitatea nu provenea decât de la mamă şi de aceea faraonii care ajungeau pe tron se căsătoreau simbolic (dar nu întotdeauna doar simbolic) cu surorile lor; tatăl conta mai puţin. Procesul conceperii fiind misterios, copilul era mai întâi fiul mamei. Dacă n-ar fi avut un tată evreu, “Mose” ar fi fost un prinţ egiptean în toată regula. Dar tatăl lui, apirul, aparţinea unei clase considerată inferioară, de vreme ce din cadrul ei se recrutau mercenarii şi mâna de lucru. 2. Zeiţă a cerului, identificată uneori cu Hathor. Capitolul 3 1.Vechimea prezenţei evreilor în Egipt este, la ora actuală, imposibil de determinat cu precizie dacă ne bazăm doar pe Pentateuh. Acesta menţionează, într-adevăr, trei generaţii
286
pentru descendenţa lui Levi (Exodul VI, 16 - 20) şi şapte pentru cea a lui Iosif (Numeri XXVII, 1). Când încheie alianţa cu Avram, Dumnezeu îi anunţă o servitute de 400 de ani (Geneza XV, 13), cifră care va ajunge la 430 în Exod (XII, 40). Sigur, nu trebuie să luăm ad literam precizările din Vechiul Testament, dar nici să presupunem că toate indicaţiile din această Carte ar fi fanteziste - cel mai bine este să presupunem că ele conţin câteva menţiuni factuale, chiar modificate de diverşii săi autori. Prima referire la evrei, hapiru sau apiru datează de la sfârşitul mileniului al III-lea î.e.n. este epoca în care luptătorii nomazi, cum ar fi triburile hyksos, coboară din Mesopotamia spre Mediterana dedându-se la jafuri. Ei vorbesc limbi semitice occidentale, printre care şi ebraica.'Tăbliţele mesopotamiene îi menţionează sub numele de apiru, adică “prăfuiţi”, cum erau descrişi nomazii. La sfârşitul Epocii de bronz, adică la începutul mileniului al II-lea î.e.n. (în timpul dinastiei a XII-a), textele egiptene îi desemnează la rândul lor tot cu acest cuvânt şi nu e vorba de beduini, ale căror migraţii sunt regulate, în timp ce ale apirilor nu sunt. Aceştia sunt organizaţi în bande de aproape două mii de oameni fiecare, aflate sub conducerea unui şef. Se pare că Avram a fost un astfel de şef, Geneza informându-ne că avea 318 servitori “născuţi în casa lui”. Pe de altă parte, apirii se pare că au avut o cultură superioară celei a celorlalţi nomazi. În fine, ei sunt împărţiţi în clanuri, dintre care unul poartă numele de YWH, tetragrama numelui divin - Yahweh, deci în grafie latină. Apirii erau prezenţi în Deltă încă din timpul dinastiei a XII-a, perioadă la începutul căreia, să ne amintim, puterea regală este slăbită. Nu se ştie dacă s-au instalat aici definitiv sau dacă făceau doar incursiuni sporadice. Se ştie, de asemenea, că patru secole mai târziu, în timpul domniei lui Thutmosis al III-lea, în secolul al XV-lea î.e.n., evreii fac probleme autorităţilor egiptene, în teritoriile aflate sub stăpânire egipteană, cum ar fi Palestina. Pentru a-i ţine în frâu, aceste autorităţi îi înrolează fie ca mercenari în armatele lor, fie
287
mai târziu în serviciul templelor, cum ar fi cel al zeiţei Hathor sau al lui Amon, la Teba (Paul Johnson, A History of the Jews, Harper & Row, New York, 1988; J.M. Modrzejewski, Les Juifs d'Egypte, op. cit.) . Înrolarea în serviciile statului indică o sedentarizare a evreilor. Dacă ne bazăm pe ipoteza expusă mai sus (v. I, cap.l, nota 4) , conform căreia Moise s-a născut în timpul domniei lui Seti I, evreii ar fi fost prezenţi în Egipt de aproape patru sute de ani în momentul naşterii sale. Ei ar fi fost aşadar acolo în timpul celor două dinastii de regi hyksos, secolele al XV-lea şi al XVI-lea, adică de la 1790 la 1580 î.e.n. Ei par chiar veniţi în “furgoanele” hyksoşilor, dacă se poate spune aşa. Faraonul care i-a permis lui Iosif să-şi aducă tatăl şi fraţii “pe pământul Goşen” (Delta) era deci un hyksos. Trei precizări se impun aici. Mai întâi episodul ocupaţiei hyksos a Egiptului joacă un rol important în statutul evreilor din această ţară. Contrar a ceea ce textele egiptene lasă să se înţeleagă, şi în mod special istoricul egiptean foarte tardiv Manethon, hiksoşii (în egipteana veche hequau khasut, adică “regi păstori”, sintagmă deformată de greci în “hyksos”), nu erau deloc barbarii necredincioşi care au distrus cultura, religia şi tradiţiile egiptene. Ei au “importat” un zeu, Seth, după egipteni “zeul confuziei”, reprezentant al Răului şi presupus asasin al lui Osiris în legenda teologică egipteană. Dar Seth a fost destul de rapid adoptat de religia oficială a egiptenilor, cum o dovedeşte şi numele faraonului Seti (de fapt Sethos ) şi faptul că un sanctuar (construit de evrei) i-a fost închinat la Avaris. Hyksoşii au menţinut religia egipteană şi regii lor au adoptat astfel pentru numele oficiale sufixul “Re”, dovedind recunoaşterea acestui zeu suprem. Hyksoşii au menţinut structurile statale egiptene, au făcut să progreseze mult arta militară egipteană şi, între alte binefaceri, i-au învăţat pe egipteni să folosească carele uşoare. Singura lor vină era aceea de a fi străini şi stăpâni ai ţării. După recucerirea puterii de către faraonul Ahmosis (1552 - 1526 î.e.n.), amintirea lor devine odioasă pentru egipteni. Dar nu doar amintirea lor, ci şi aceea a aliaţilor lor, adică evreii. Aceştia
288
veneau, în definitiv, din aceeaşi regiune ca şi hyksoşii, limbile lor erau asemănătoare, poate şi religiile lor. Aveau toate motivele să se înţeleagă cu ei. Dar hyksoşii au plecat şi evreii au rămas. De la statutul de aliaţi ai stăpânilor ţării, ei au trecut, începând cu Noul Imperiu, la cel de populaţie de rangul doi, de corvoadă. Nu mai puteau să părăsească Egiptul decât întorcându-se spre est; acesta a fost exodul organizat de Moise. A doua precizare: În calitate de sclavi virtuali, ei constituiau pentru egipteni un rezervor de mână de lucru ieftină pentru marile lucrări în curs de desfăşurare, dar nu trebuia totuşi să le fie autorizată o expansiune demografică prea mare, care ar fi fost din punct de vedere politic periculoasă. Exodul o spune de altfel foarte clar: “Cu cât ei (evreii) erau mai asupriţi, cu atât populaţia lor se înmulţea, dincolo de orice limită, astfel încât egiptenii au ajuns să urască vederea lor. De aceea îi tratau pe sclavii israeliţi fără pic de milă şi le făceau viaţa amară într-o crudă servitute (...) Pe scurt, îi foloseau fără milă ca sclavi în tot felul de munci grele.”(Exodul 1,12-14) Cum s-a văzut, chiar în timp ce evreii erau stabiliţi în delta ,bande de evrei dădeau de furcă egiptenilor din Palestina. Exista teama ca nu cumva evreii din Palestina să vină în ajutorul celor din Deltă; puterea egipteană risca să piardă o parte din Egiptul de Jos. Menţiunea unei tentative de control demografic prin omorârea nou-născuţilor (metodă aplicată în China până recent, dacă nu şi acum) este deci întru totul plauzibilă. A treia precizare: În epoca lui Seti I, puterea egipteană cunoaşte o gravă slăbiciune provocată de domnia dezastruoasă a pseudo-monoteistului Akhenaton, atât în politica internă, cât şi în cea externă, provinciile din Asia fiind toate pierdute. Indisciplina evreilor din Egipt şi agitaţia celor din Palestina erau pentru egipteni motive de nelinişte şi aversiune faţă de evrei. Asemenea circumstanţe le-a întărit vigilenţa cu privire la demografia “galopantă” a evreilor. O concluzie se impune în urma acestor precizări: În mod cert, climatul nu era unul de încredere între egipteni şi evrei. Primii n-ar fi acceptat ca un apiru get beget să ocupe funcţii înalte, cum
289
au fost cele ale lui Moise în regat. De fapt, de la Iosif, care fusese de altfel “egiptinizat” de un rege hyksos, nu s-a mai văzut evreu care să ocupe o funcţie publică cât de mică în regat (excepţie făcând, în secolul al XII-lea î.e.n., un Ben Hazen, care n-a fost de altfel decât paharnicul regelui Meneptah). Capitolul 4 1. În mod evident, documentele egiptene despre viaţa cotidiană nu erau redactate cu hieroglife, ci într-o scriere curentă, numită “hieratică”, consonantică şi constituind un fel de stenografie a hieroglifelor. Creată în timpul Vechiului Imperiu, ea a evoluat de-a lungul secolelor, urmând chiar evoluţia limbii (care în epoca lui Ramses al II-lea, s-a degradat sensibil). 2. Se evaluează în mod greşit în opinia contemporanilor (într-o epocă în care analfabetismul face ravagii în proporţii deconcertante!) importanţa textului scris în Vechiul Egipt, şi deci a scrierii şi a lecturii. Şi asta la fel de bine în Imperiul Vechi, în Imperiul de Mijloc, ca şi în Imperiul Nou. Egiptul a fost o ţară remarcabil “alfabetizată”, ca să folosesc un termen contemporan. În acest regat atât de dezvoltat administrativ, nimic nu se făcea în nome sau în provinciile Egiptului de Jos sau de Sus, ca şi în teritoriile ocupate, fără un document scris. De aceea existau legiuni de scribi care înregistrau în mod strict toate tranzacţiile publice şi private, de la o vânzare de teren la o expoziţie de obiecte din pânză, de la o moştenire la cheltuielile de îmbălsămare, iar armata avea evident scribii ei care însemnau pe papirus (sau pe lemn) soldele recruţilor, situaţia arsenalului, grajdurile şi depozitele, cheltuielile pentru repararea carelor, comandanţii armatei etc. Se adăuga în mod regulat “la scrisorile de afaceri următoarea notă: Păstraţi scrisoarea mea, ca să vă servească pe viitor drept piesă justificativă” (Erman & Ranke, La Civilisation égyptienne, op. cit.) Erman şi Ranke (id.) au vorbit de o “furie a scrierii”. Cu trestia ascuţită pusă după ureche şi papirusul rulat mereu în mână, scribul era totuşi un personaj subaltern, cu excepţia judecătorilor care erau “şefii scribilor” din districtele lor.
290
Trăind la palat până când “s-a făcut mare”, cum zice Exodul, este sigur că a învăţat şi stăpânit limba egipteană. 3. Acest post a existat cu siguranţă în timpul Imperiului Nou (subdirecţia scribilor documentelor regale era una dintre atribuţiile Marilor preceptori ai Egiptului de jos şi de Sus) ,
dar nu se ştie dacă Moise l-a ocupat, ar fi putut să ocupe multe altele. Căci, un lucru e sigur, pentru a ajunge “un personaj important”, după cum spune Exodul, a făcut în mod obligatoriu parte din administraţie: judecător, guvernator sau subguvernator al nomei, director sau subdirector «al vreunui departament al trezoreriei, scrib al regelui etc. Funcţiile pe care i le-am atribuit mi s-au părut justificate prin experienţa tribulaţiilor evreilor, pe care Cartea Exodului le sugerează, tribulaţii care erau mai frecvente în cadrul lucrărilor publice (v. nota 1, cap.6) . 4. Se pare că Moise n-a putut ajunge personajul important descris de Exod decât prin ordin regal, care era acordat în urma unei audienţe regale. Ceea ce înseamnă că el a avut măcar o întâlnire directă cu Seti I. 1. Începând cu dinastia a XVIII-a, egiptenii claselor superioare acordă atenţie felului în care arătau, bărbaţii la fel de mult ca femeile. Hainele ajung la un rafinament şi o complicaţie uimitoare o dată cu rochiile de gală plisate şi scrobite. Podoabele masculine - pectorali, brăţări, inele - se puteau înmulţi după dorinţă. 2. Încă din timpul Imperiului Mijlociu, egiptenii practicau vânătoarea păsărilor cu ajutorul unui fel de măciucă zburătoare, plată, în formă de S care aminteşte foarte bine de bumerangul folosit de aborigenii australieni. 3. Nu se ştie exact la ce vârstă viitorul Ramses a II-lea a primit titlul de regent al regatului, în timpul vieţii tatălui său, Seti I, şi prin voinţa acestuia. Câteva informaţii ne fac totuşi să credem că era foarte tânăr. Într-adevăr, numit căpitan al armatei la vârsta de zece ani, el a primit o pregătire militară şi l-a însoţit pe tatăl său în campanii. Fără îndoială că n-a fost numit regent decât mulţi ani mai târziu, când experienţa militară şi administrativă a tânărului prinţ dovedeau că puterea 291
pe care i-o conferea acest titlu va fi susţinută de o suficientă autoritate. Şi acest lucru nu se putea întâmpla, după părerea mea, înainte de a împlini şaisprezece sau şaptesprezece ani. 4. Este necesară următoarea precizare: toţi egiptologii sunt de acord cu faptul că libertatea sexuală a egiptenilor pe vremea faraonilor era totală. Noţiunea ulterioară de pudoare le era necunoscută. Astfel, organele sexuale masculine şi feminine erau în mod curent reprezentate în textele hieroglifice. Capitolul 6 1.Este evident că Moise, “personaj important al Egiptului”, se afla sub ordinele directe ale viitorului Ramses al II-lea încă din timpul regenţei acestuia. Astfel, el a ajuns să intre în contact cu evreii, folosiţi la construcţia forturilor din oaze şi din Deltă, descoperite în timpul ultimelor trei decenii (cf. Henri de Saint-Blanquat,
“Les grandes capitales du Delta” şi “Découvertes dans les oasis”, Science & Avenir hors -serie nr. 30).
Numit căpitan al armatei şi regent, prinţul Ramses avea, într-adevăr, mână liberă în privinţa acţiunilor de apărare a regatului împotriva invadatorilor din vest şi din est, fără a mai pune la socoteală şi construirea oraşelor din Deltă, evocată de Exod. Ipoteza că Moise ar fi fost un fel de mare intendent al lucrărilor publice egiptene din Egiptul de Jos se fondează pe următoarele trei elemente. a. Ştim că era “un personaj important al Egiptului”; ori, el nu putea ocupa această poziţie de vârf decât în cadrul clerului, în armată sau în administraţie. Pare exclus să fi aparţinut clerului, mai întâi din cauza originii sale parţial ebraice şi apoi pentru că formaţia sa clerică nu i-ar fi lăsat timp liber pentru a se interesa de soarta evreilor din Egipt şi pentru că structurile religioase şi juridice pe care le-a dat evreilor nu poartă deloc marca celor egiptene (ca să nu mai vorbim de rolul pe care-l ocupă Yahweh în teologia sa şi care n-are nimic de-a face cu teologia egipteană).
b. Este puţin probabil ca Moise să fi ocupat un post în armată care să corespundă cu acela de “personaj important”. Desigur,
292
statele majore egiptene conţineau, în afară de prinţii de sânge egiptean pur, şi favorizaţi (cf. Christiane Desroches-Noblecourt, “L'armée égyptienne à la XIX-e dynastie”, în Ramses II, la véritable histoire, Pygmalion/Gérard Watelet, 1996) , dar în acest caz, ar fi fost plecat tot timpul în campanii şi ar fi avut foarte puţin timp liber în care să se intereseze de soarta evreilor. Pentru a rezuma aceste două obiecţii, aş zice că atât clerul cât şi armata l-ar fi absorbit pe Moise şi i-ar fi oferit destule satisfacţii ca să nu mai ajungă în fruntea populaţiilor evreieşti. c. Originea lui parţial ebraică îl desemna în mod logic pentru funcţii în care ar fi avut responsabilitatea raporturilor cu evreii. Cele mai verosimile funcţii erau cele din domeniul lucrărilor publice, pentru că evreii constituiau aici principala forţă de lucru. În episodul asasinării contramaistrului violent (Exodul Îl, 11-14) se spune că Moise s-a întors pe şantier a doua zi; deci, mergea zilnic pe şantier şi acest lucru ne face să preferăm ipoteza conform căreia el avea o funcţie în administraţie şi mai exact, în sectorul care se ocupa de lucrările publice. 2. Libienii au fost într-adevăr înrolaţi în garnizoanele egiptene. 3. Evreii s-au concentrat în Egiptul de jos şi în regiunea Deltei încă de la sosirea lor în Egipt. Nu există nici o informaţie cu privire la numărul evreilor prezenţi în această regiune în timpul lui Seti I şi Ramses al II-lea. Numărul lor nu putea să varieze de la câteva sute la două-trei mii după sosirea lor, în timpul hyksoşilor, fără ca aceştia din urmă să nu se îngrijoreze. Aşadar, nu e vorba de Douăsprezece triburi în total (cifră virtuală care nu întruneşte de altfel asentimentul tuturor specialiştilor) care au venit în Egipt; numeroase menţiuni ale Vechiului Testament (Geneza XXXIV, XXXVII, 20-29 şi Numeri XXI, l-3, Numeri XXXIII, 41-49...) demonstrează cuceririle evreilor şi prezenţa lor continuă în afara Sinaiului. O bună parte din ei, dacă nu majoritatea triburilor, rămăsese în Palestina şi în regiunile învecinate. Deci numai o fracţiune din populaţia ebraică totală se afla în Egipt. Probabil că, patru sute de ani mai târziu, expansiunea ei demografică atinsese proporţii care să-i alarmeze şi să-i
293
avantajeze în acelaşi timp pe egipteni
(spun “probabil” pentru că nu există nici o dovadă istorică a acestei expansiuni, nici a reacţiilor egiptenilor, nici a unui genocid al copiilor de sex masculin întreprins de către egipteni).
Îi alarma pentru că evreii nu erau integraţi în poporul egiptean, ci constituiau un nucleu în permanenţă rebel, dar îi avantaja pentru că evreii constituiau o mână de lucru binevenită şi probabil prost plătită pentru marile lucrări ale lui Seti I şi Ramses al II-lea. Dar care era pragul dincolo de care evreii puteau să-i alarmeze pe egipteni? Pentateuhul nu oferă deloc informaţii viabile, căci cifra de şase sute de mii, fără a pune la socoteală şi rudele, pe care o citează Cartea Exodului este extravagantă: asta ar fi reprezentat o populaţie de cel puţin un milion şi jumătate de persoane, ceea ce înlătură orice verosimilitate în ceea ce priveşte un exod masiv al atâtor oameni într-o zi sau două. Doar prin metoda comparativă se poate face o estimare. Ştim că în secolul I î.e.n. Flavius Josef estimează populaţia romană din Egipt la şapte milioane şi jumătate (La Guerre des Juifs, Îl, 385). Dacă ţinem seama de faptul că în Egiptul de la jumătatea secolului al XX-lea î.e.n., rata naşterilor era de 44,5 la 1000 de locuitori şi că rata decesurilor era de 25 la 1000, obţinem o creştere de 1950 de indivizi la 1000 de locuitori pe secol. Ceea ce înseamnă că per total populaţia acestei ţări se dublează la fiecare secol. Desigur, acest model nu se aplică tel quel Egiptului vechi, unde mortalitatea infantilă era mai ridicată decât în Egiptul secolului al XX-lea şi unde, speranţa de viaţă nedepăşind 45 de ani, mortalitatea adultă era mai ridicată. Se poate deci postula, în lipsa unor repere statistice, că în cel mai bun caz, populaţia s-ar fi dublat o dată la aproape patru secole. Este de asemenea imposibil să calculezi pierderile demografice cauzate de războaiele foarte numeroase duse de această ţară sau de epidemiile care decimau populaţia. Cele Zece Nenorociri care se abat asupra Egiptului nu sunt desigur o invenţie, sau cel puţin nu în întregime. Ca exemplu de influenţă a epidemiilor, să cităm cazul Mexicului după cucerirea spaniolă: În 1520, populaţia aztecă era de aproape 20 de milioane de suflete; în urma sosirii unui sclav atins de variolă, provenind din Cuba, un secol mai 294
târziu, în 1618, ea scăzuse la 1,6 milioane (Jared Diamond, Guns, Germs and Steel, The fates of Human Societies, Cape, New York, 1997) . Nu există însă nici o menţiune despre o epidemie de o asemenea amploare în istoria egipteană. Se poate deci presupune că expansiunea populaţiei egiptene avea loc într-un mod relativ stabil. Ceea ce ar indica că în secolul al XX-lea î.e.n., populaţia din Valea Nilului ar fi fost între un milion şi un milion şi jumătate de locuitori, dintre care aproximativ o treime în Egiptul de Jos, o alta în Egiptul de Mijloc şi restul în Egiptul de Sus. Cu o populaţie generală de aproape o treime, cam între 300.000 şi 500.000 de locuitori, Delta ar fi început deci să găsească “stânjenitor” un grup exogen “neasimilat” care ar fi reprezentat cam treizeci de mii de suflete. Într-adevăr, dacă ar fi fost mai puţini, evreii n-ar fi putut să constituie rezervorul de mână de lucru ieftină din Egipt. Capitolul 7 1. Unitate de cupru cântărind 91 de grame folosită ca referinţă când se realiza trocul. În Egipt n-a existat, până la cucerirea elenistică, moneda bătută. 2. Măsurarea timpului la vechii egipteni era aproape aceeaşi cu a noastră: ei divizaseră anul în 365 de zile şi 1/4 constituite în 12 luni a câte 30 de zile, plus 5 zile neîmpărţite. Ziua şi noaptea era divizate în câte 12 ore fiecare, măsurate, ziua cu ajutorul cadranelor solare şi noaptea, începând cu Noul Imperiu - adică cu Ramses - prin clepsidre sau orologii cu apă care se scurgea regulat. Relativa imperfecţiune a sistemului consta în cele 5 zile neîmpărţite şi în faptul că orele de vară erau evident mai lungi decât cele de iarnă. 3. Progresele egiptologiei în secolul al XX-lea au permis să se înţeleagă că, în imensitatea lor şi uneori deconcertant de variate, titlurile funcţiilor egiptene corespundeau de fapt unor realităţi total diferite pe care titulatura lor nu o poate sugera. Astfel,
295
marele preot al templului era şi mare director al lucrărilor aferente templului, ceea ce făcea din el un fel de antreprenor al lucrărilor. Dar se întâmpla, pe de altă parte, să exercite şi funcţia de temnicer, în cazul în care templele aveau şi închisori în care inculpaţii erau închişi în mod preventiv, aşteptând instrumentarea cazului lor şi aplicarea pedepsei. Diverşii funcţionari care se ocupau de înregistrarea documentelor regale nu erau cu siguranţă doar arhivişti, ci, întrucât erau şi depozitari ai legii, erau şi garanţi ai aplicării acesteia, într-un mod care ar aminti pe departe de Consiliul constituţional din zilele noastre. “Personaj important” al regatului, Moise trebuia să fi cunoscut bine administraţia şi regulile ei. Egiptul faraonic era, într-adevăr, una din ţările cele mai birocratice din istorie şi nimeni nu putea să desfăşoare nici cea mai neînsemnată activitate fără să aibă anumite atribuţii oficiale. 4. Calul a apărut în Egipt o dată cu carul, în timpul dinastiei hyksos, în secolul al XVII-lea sau al XVI-lea î.e.n. Se pare că un trib arian, Khuri, de pe Eufratul de Sus şi Tigru, a furnizat Egiptului cai prin intermediul canaaniţilor (cf. A. Erman & H. Ranke, La civilisation égyptienne, Payot, 1976). Măgarul şi catârul, pe care egiptenii au avut voie să-i folosească începând cu perioada Noului Imperiu, rămâneau totuşi animalele favorite ale oamenilor simpli, calul fiind rezervat claselor aristocrate. Echitaţia presupunea anumite calităţi sportive, dat fiind faptul că nu apăruse încă scara pentru a urca în şa. Capitolul 8 1. Exista un fisc în Egipt, şi numeroase documente dovedesc că vigilenţa lui nu era mai mică în cazul celor bogaţi faţă de cei săraci. Reprezentanţii lui erau plătiţi în grâu, ţesături, piei de animale, carne, papirus, obiecte de metal... Fiecare funcţionar trebuia să-i dea scribului perceptor o parte din ceea ce primea, calculată în debeni, unitatea de măsură din cupru, prezentată
296
mai sus. Contribuabilii recalcitranţi erau pasibili de un număr de lovituri regulamentare aplicate cu nuiele de palmier. 2. Nu există în Vechiul Testament nici o dovadă a responsabilităţii exercitate de Moise în construcţii.Totuşi incidentul omorârii egipteanului care maltrata un evreu (Exodul II, 11 - 12) sugerează acest lucru din două motive. Primul este acela că evreii erau folosiţi în lucrările de construcţii (Exodul I, 12), lucrări foarte extinse în timpul domniei lui Seti I şi a fiului său, Ramses al,II-lea. Menţionarea echipelor de evrei aflate sub supravegherea “oficialilor” (Exodul I, 11) nu se referă la muncile câmpului, ci, cu siguranţă, la munca grea din cadrul lucrărilor publice. Al doilea motiv este acela că şantierul era cadrul cel mai verosimil pentru un omor, evreii muncind în permanenţă aici. (v. nota 1, cap. 6). Exodul îl prezintă pe Moise ca şef spiritual al evreilor din Egipt; acest lucru e discutabil, chiar improbabil, căci din câte ştim din studiile de egiptologie despre domniile lui Seti I şi Ramses al II-lea, aceşti doi faraoni, mult mai autoritari decât predecesorii lor, n-ar fi admis existenţa unei entităţi ebraice în ţară, care să fie conduse de un şef autonom, autorizat să vorbească de la egal la egal cu Ramses al II-lea, cu atât mai mult cu cât evreii erau consideraţi sclavi. Ipoteza este chiar absurdă. Este vorba, în mod evident, de o înfloritură hagiografică, lesne de înţeles, de altfel, dacă ne gândim la epoca în care a fost redactată Cartea Exodului. Capitolul 9 1. Numeroase documente, ca papirusul din Berlin, de pildă, arată că viaţa politică internă a Egiptului antic nu era acea inepuizabilă şi idilică desfăşurare de ceremonii religioase inspirate de înţelepciunea supremă pe care o atribuim epocilor dispărute. Dimpotrivă, comploturi, prevaricaţiuni, rezistenţă obstinată a stăpânilor de provincie în faţa administraţiei centrale, funcţionari lacomi şi intriganţi, maşinaţiuni şi
297
„gangsterisme”- organizate însă - abundă pur şi simplu în cursul unei lungi istorii de mai bine de trei milenii. Toate acestea capătă mai mult relief decât operele artistice -aproape toate funerare, deci hagiografice - şi lasă să se întrevadă o anumită imagerie turistică a Egiptului antic. Egiptul era un regat mare şi rivalităţile între interesele colective şi indivizi erau puternice, fiinţele umane nu erau deloc diferite de cele care erau şi sunt încă peste tot. Loviturile de stat nu erau rare şi, cu siguranţă, una dintre ele i-a adus puterea regală unui simplu soldat, Horemheb, unchiul fondatorului dinastiei a XIX-a, Ramses I, tatăl lui Seti I. Slăbirea puterii centrale datorate decadenţei şi scandalurilor regelui pseudo-monoteist Akhenaton din cea de-a XVIII-a dinastie, cum se întâmplase de altfel şi în Prima şi A Doua Perioadă Intermediară, a impus regilor dinastiei a XIX-a, dintre care Seti I şi fiul său Ramses al II-lea, o sarcină extraordinară: restabilirea puterii regale atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării. Prestigiul căpătat de Moise în timpul celor doi regi demonstrează că el acţiona în primul rând pentru întărirea puterii regale. Şi nu putea face asta decât ca autohton şi având un titlu oficial, fără îndoială prestigios pe care istoria nu ni l-a lăsat mărturie. Raporturile de cvasi-familiaritate la care se referă Exodul (nu fără contradicţii, de altfel) nu puteau să se bazeze decât pe un trecut de servitor devotat regelui. La fel de bine, el nu putea să intre în conflict cu uneltirile de răzvrătire ale guvernatorilor locali, mai ales în Egiptul de Jos, care fusese neglijat de dinastiile precedente. Seti I a fost, într-adevăr, primul rege care a consolidat puterea regatului în această regiune; ori, aici locuiau evreii (nu există dovezi ale existenţei lor în Egiptul de Mijloc sau în cel de Sus) . Egiptul lui Moise a fost cel din Deltă şi doar acela. Capitolul 12 1. Rege al dinastiei a XVIII-a (1337 - 1354?), cunoscut şi sub numele de Amenofis al IV-lea, a cărui domnie s-a caracterizat, pe
298
de o parte printr-o revoluţie teologică, el eliminând toţi zeii din panteonul egiptean în favoarea zeului Aton, iar pe de altă parte printr-o slăbire critică a puterii egiptene, în special a hegemoniei sale asupra teritoriilor Palestinei şi ale Siriei. El şi-a schimbat numele original, Amonhotep (“Amon este mulţumit”) în Akhenaton (“El îi place lui Aton”). La moartea lui, care pare să fi fost pe cât de neaşteptată, pe atât de misterioasă, clerul l-a pus pe tron pe nepotul său, tânărul Tutankamon, care a murit la fel de misterios (poate nu chiar atât de misterios, de altfel, căci radiografiile scheletului său, efectuate în 1997, au scos la iveală leziuni cervicale datorate aparent unei lovituri în ceafă). Un discipol de-al lui Akhenaton, Aye, a domnit foarte puţin după Tutankamon, apoi dinastia a XVIII-a a luat sfârşit în circumstanţe care au rămas obscure. Tronul a fost luat în mod paradoxal de un militar, Horemheb, în urma unei lovituri de stat, şi astfel a luat naştere dinastia a XIX-a, căreia îi aparţin doi dintre cei mai mari regi ai Egiptului, Seti I şi Ramses al II-lea. Căderea dinastiei a XVIII-a a fost urmată de o reacţie violentă a clerului. Privaţi în timpul întregii domnii a pseudo-monoteiştilor de subsidiile care le erau în mod tradiţional vărsate de către stat, preoţii lui Amon, Osiris, Ptah şi ai altor zei fuseseră înfometaţi, Akhenaton decretând că singurul cult care putea fi practicat era acela al lui Aton. Aşa că ei se grăbiră, cu ajutorul lui Horemheb, să restabilească cultele vechilor zei şi mai ales pe cel al lui Amon, căruia îi acordau cea mai mare parte a veniturilor. Până şi numele lui Akhenaton a fost blamat şi proscris, apoi şters din edificiile publice. Revoluţia religioasă a lui Akhenaton a suscitat în secolul al XX-lea comentarii impresionante, de la Freud la Velikovski, fără a mai vorbi de elucubraţiile obişnuite. S-a văzut în el când fondatorul monoteismului, când un discipol al monoteismului ebraic. Or, termenul de “monoteism” nu se potriveşte cu teologia rudimentară a lui Akhenaton. Într-adevăr, numele “Aton” nu desemnează decât discul solar care este o emanaţie a zeului-soare Ra. Este vorba deci cel mult de o idolatrie totalitară.
299
Ipoteza unei influenţe ebraice ar putea părea la prima vedere seducătoare, dar ea se loveşte de obiecţii majore. Cea mai importantă este aceea că monoteismul ebraic era, în epoca lui Akhenaton, departe de a fi atins coerenţa pe care i-a dat-o Moise un an mai târziu. Elementele biografice despre Amenofis al IV-lea ne fac mai mult să ne gândim că acest faraon, a cărui viaţă privată a fost destul de excentrică (Cf. Histoire générale du Diable et Histoire générale de Dieu, scrise de autor, Robert Laffont, 1989 et 1997), ar fi fost apucat de crize de misticism care l-au îndreptat către o idolatrie solară. 1. “Vorba şi limba îmi sunt greoaie”, i-a spus Moise lui Dumnezeu (Exodul IV, 10). Evident că ne vine greu să credem că Moise, marele şef şi fondator al unei naţiuni, a fost bâlbâit, cel puţin în sensul modern al cuvântului. Dar este posibil să fi avut o dificultate de exprimare în momentele de emoţie. Pe de altă parte, trebuie să observăm că, fiind crescut în mediile egiptene, vorbise limba egipteană până la maturitate şi nu învăţase ebraica decât destul de târziu. Ceea ce poate explica lentoarea şi ezitarea când foloseşte limba ebraică. 2. Mediterana şi Marea Roşie. 3. Sfârşitul neaşteptat şi misterios al lui Amenofis al IV-lea, ne fac să ne gândim că, într-adevăr, a fost victima unei lovituri de stat pusă la cale de militarii şi cler. Clericii se obişnuiseră fără îndoială să intervină în alegerea monarhilor, căci asta a fost, se pare şi soarta succesorului său, celebru, dar ineficace, Tutankamon. 4. În secolul al XX-lea au existat multe teorii despre presupusele raporturi între Moise şi religia egipteană, mai exact pseudo-monoteismul solar sau cultul lui Aton iniţiat de Amenofis al IV-lea, zis şi Akhenaton. Pentru a le rezuma, să spunem că unii susţineau că monoteismul lui Moise ar fi fost inspirat din monolatria lui Akhenaton, alţii, dimpotrivă, că monolatria lui Akhenaton ar fi inspirată din monoteismul ebraic. Teoriile primului grup, printre care cea pe care Sigmund Freud a expus-o în Moise şi monoteismul, nu are nimic de-a face
300
cu Istoria, nici cu teologia comparativă, ca să spunem numai atât. Dacă Freud, de exemplu, recunoştea că monolatria solară a lui Amenofis al IV-lea începuse în timpul domniei tatălui său, Amenofis al III-lea, el a ignorat în totalitate diferenţele, zdrobitoare totuşi, care existau între cultul discului solar şi religia ebraică, el n-a văzut decât asemănările cele mai superficiale. Principalele obiecţii aduse teoriilor din primul grup sunt în număr de trei: a. Moise n-ar fi putut dezvolta iudaismul la evrei, dacă el n-ar fi fost fondat pe Dumnezeul lui Avram, care exista de patru secole; b. Dumnezeul lui Moise este antropomorfic şi intervine în istorie şi în viaţa oamenilor (şi în asta constă revoluţia înfăptuită de Moise), în timp ce zeul Aton este cosmic şi static; c. Dumnezeul Yahve al lui Moise este exclusiv al evreilor în timp ce ambiţia lui Akhenaton este de a se impune nu doar în Egipt, ci şi în ţările vasale, un ecumenism atonian, adică un imperialism religios. Această ultimă diferenţă se vede cu uşurinţă în efectul celor două religii: iudaismul lui Moise generează un nou dinamism în istoria evreilor şi îi face să cucerească Canaanul şi teritoriile învecinate, în timp ce atomismul contemplativ al lui Akhenaton provoacă dimpotrivă ruina politică şi militară a regatului său. Obiecţiile teoriilor din cel de-al doilea grup sunt aproape aceleaşi, dar inversate: Însăşi istoria religiei egiptene exclude faptul că Akhenaton să se fi inspirat din monoteismul evreilor pentru a fonda monolatria sa faţă de discul solar. Încă din epoca predinastică, Soarele era deja demiurgul universal: el i-a creat pe ceilalţi zei şi, în acest sens, am putea spune că religia egipteană este monoteistă încă de la origini. Politeismul egiptean nu este decât aparent, ceilalţi zei nu sunt decât o emanaţie a Soarelui, care este “zeul invizibil”. Greşeala lui Akhenaton, căci există o greşeală, rezidă în interpretarea dogmatică a acestui monoteism,
301
subiacent, pentru că făcuse din însuşi discul solar obiectul noii sale religii care excludea celelalte manifestări. În plus Akhenaton n-a “inventat” nimic, în ciuda unor interpretări literare ale reformei sale cultul zeului-soare era deja universal şi trebuie c-a rămas mult timp, pentru că se regăseşte la fel de bine în religia asiriană, ca şi în religiile africane, în religiile ulterioare ale aztecilor, în religiile indo-ariene etc. Dacă Moise, în reforma sa, este cu ceva dator religiei egiptene, acesta poate fi ideea de “zeu invizibil”. 5. Începînd cu Imperiul Vechi, toate terenurile regatului, cu excepţia celor ale preoţilor, erau proprietatea coroanei şi cei care le munceau dădeau un procent de 20% din produsele pe care le făceau. Capitolul 16 1, Până la Seti I, regii Egiptului nu prea au fost interesaţi de Egiptul de Jos. Acesta era considerat o vastă fermă, motiv pentru care faraonii au ridicat aici puţine monumente şi în orice caz nici unul la fel de important ca cele din Egiptul de Mijloc şi de Sus. Alarmaţi de incursiunile repetate ale libienilor la vest şi ale hitiţilor la est, cei doi regi au hotărât să fortifice regiunea şi Ramses chiar ridică aici noua sa capitală, Pi-Ramses, menţionată în Exod, unde evreii au fost exploataţi din greu. Aşadar Moise şi-a petrecut cea mai mare parte a existenţei lui egiptene în Deltă. Dezvoltarea Egiptului de Jos a fost relativ de scurtă durată: chiar atunci cînd Seti I dezvolta Avarisul, Noul Imperiu avea tendinţa să abandoneze treptat Memfisul, care se află sub nivelul Deltei, în beneficiul Tebei, situată mult mai la sud. Dezvoltarea Egiptului de Jos n-a fost reluată decât în epoca ptolemaică. Capitolul 17
302
1. Se întâmpla în mod frecvent ca unele personaje, care avuseseră anumite funcţii în timpul vieţii, să fie, după moarte, obiect de cult în calitate de “mediatori între vechii subordonaţi şi zei” (Claude Traunecker, Les Dieux de l'Egypte, P.U.F., Que sais-je? 1992). 2. Este de remarcat faptul că marea nu joacă aproape nici un rol nici în cosmogonia, nici în mitologia egipteană. Nu există nici un zeu şi nici o zeiţă a mării, aceasta fiind aparent asimilată cu haosul. Partea a II-a – FURIA Capitolul 1 1. Toate marile instituţii egiptene, înţelegând prin asta şi templele, începând mai ales din Noul Imperiu, administrau direct proviziile destinate personalului lor, care le reveneau fie de pe pământurile atribuite de coroană, fie de la administraţia centrală. Din această cauză, secretariatele scribilor funcţionau ca depozite. 2. Moda grădinilor interioare era răspândită în Noul Imperiu. 3. Scara este o invenţie chinezească a secolului al IV-lea al erei noastre. Înainte cavalerii erau nevoiţi să folosească un taburet sau să recurgă la ajutorul unui scutier. 4. Un punct obscur din foarte succinta biografie a lui Moise în Egipt, aşa cum este ea prezentată de Exod, este statutul lui conjugal înainte de fuga la madianiţi. Un bărbat rămânea rareori celibatar după douăzeci de ani, exceptând situaţia în care avea vreo infirmitate, iar vârsta obişnuită a căsătoriei, atât la egipteni cât şi la evrei, se situa în jurul vârstei de cincisprezece ani. Este mai mult ca sigur că Moise, care se bucura de o mare reputaţie în Egipt, după cum spune şi Exodul, avea o consoartă, fie ea şi numai o concubină, după obiceiul egiptean. Şi e greu de crezut că nu avea copii.
303
Capitolul 2 1. Cele cinci oaze ale deşertului libian - Siwah, Bahriyah, Farafrah, Dakhla şi Khargah - au fost, într-adevăr fortificate sub Ramses al II-lea împotriva agresiunilor libienilor. Cam neglijate de săpăturile arheologice, ele au făcut obiectul cercetărilor începând cu anii şaptezeci şi au fost scoase la iveală vestigii importante ale fortificaţiilor. 2. Existenţa unui misticism în religia egipteană antică este atestat prin numeroase fragmente de papirus. Paralel cu religia oficială, existau rituri esoterice rezervate iniţiaţilor. Ceea ce ai aflat Sunt patru formule (care vor rămâne) secrete. Nu le rosti Pentru ca profanii Să nu le audă! stă scris în Le Livre du Jour et de la Nuit Institut français d'archéologie orientale, Le Caire, 1942) .
(trad, par Alexandre Piankoff,
Eu sunt un preot iniţiat în mister dar Nu (pot să) spun ceea ce am văzut. spune şi unul din preoţii iniţiaţi
(trad, par E. Chassinat, Le Mystère d'Osiris
au mois de Khoiak, Institut français d'archéologie orientale, Le Caire, 1966) .
Cartea Morţilor menţionează că zeiţa Isis-Hathor pronunţa “cuvinte magice” care îl salvau pe Ra-Horus din situaţii dificile, că aceste cuvinte sunt “un mare mister” şi că ochii nici unui om nu trebuie să le vadă vreodată, căci era o abominaţie (pentru orice om) să-şi ridice ochii în sus”. (E. Wallis Budge, Egyptian Magic, reed. Dover Publications, Inc., New York, 1971). Diverse texte arată că toţi regii erau iniţiaţi în diferite secrete, în legătură cu care nici un document mai amplu nu ne luminează
304
totuşi. Este sigur însă că o mare parte a acestor rituri urmăreau declanşarea unui sentiment de revelaţie la cel iniţiat. Ceea ce presupunea practicarea în mod curent de exerciţii spirituale sau psiho-fizice. Mormântul lui Ramose (sau Ramses), vizir al regelui “monoteist” Amenofis al IV-lea, care-şi luase numele de Akhenaton, avea o inscripţie, descoperită de egiptologul american J.H. Breasted, din care reiese că ştiinţa acestui rege fusese încredinţată vizirului: Cuvintele lui Re în faţa ta (le divulg) augustul meu tată mi le-a transmis... Inima mea a avut parte de cunoaştere faţa mea de revelaţie Am înţeles (...) (citat de Max Guilmot, Les Initiés et les rites initiatiques en Egypte ancienne, Robert Laffont, 1977).
Acest text indică în mod clar existenţa practicilor contemplative destinate suscitării de revelaţii. Disciplina suflului rezumată aici este comună tuturor marilor mistici. Cea mai veche este pranayama - care ţine de yoga, cea mai recentă este isihasmul creştin al lui Grigore Palamas şi a lui Nicefor Solitarul. Unele texte sugerează că riturile iniţiatice ar fi presupus transe conducând la fenomene psihologice ca dedublarea personalităţii, călătorii “în afara corpului” etc. O dovedeşte inscripţia de mai jos transcrisă pe papirusul T32 din Leyde, aparţinând colecţiei de texte esoterice ale dinastiei a XXII-a, ataşate la Osireionul din Abydos (Guilmot, op. cit.): Am trecut dincolo de Misterioasa lume inferioară Pentru a-mi contempla trupul Care se afla în ea Pentru a-mi lumina formele.
305
Este vorba aparent de un text rostit de un om în viaţă şi nu de un text funerar. El ilustrează o temă clasică a misticismului, moartea sinelui pregătind reînvierea în lumina divină. Senzaţiile spontane ale dedublării la care se referă sunt excepţionale, dar ele pot fi induse prin droguri psihotrope. Reiese de aici că, asemenea tuturor religiilor iniţiatice din lume, practicile esoterice egiptene făceau apel la droguri psihotrope, kat, cânepă etc. Când Luca spune că “Moise a fost iniţiat în înţelepciunea egipteană” (precizare neaşteptată căci, în secolul I, Egiptul, tărâm păgân, nu era cu siguranţă o referinţă pentru evrei, nici pentru creştini) , el se face fără îndoială ecoul unei tradiţii antice, termenul “înţelepciune” indicând o cunoaştere filosofică nedeterminată, esoterică sau nu. Dar minunile lui Moise menţionate de Exod, cum ar fi transformarea unui şarpe în toiag, dovedesc o cunoaştere şi o practică a magiei în care egiptenii trecuseră drept maeştri şi care era rezervată iniţiaţilor. 1. Evreii erau grupaţi în triburi în localităţile egiptene. Dar nu era sigur că după patru secole de absenţă din Palestina, aceste grupuri să fi rămas atât de distincte după cum le indică Numeri. 2. Ambiguitatea statutului lui Moise atât în ochii evreilor cât şi ai egiptenilor, cel puţin până la fuga lui la madianiţi, este dovedită prin atitudinea celor doi evrei pe care încearcă să-i despartă atunci când aceştia se iau la bătaie şi care îi spun că ar putea să-l denunţe pentru că a omorât un contramaistru egiptean. Aceasta arată că Moise nu avea în mod oficial nici un fel de autoritate asupra lor, autoritate pe care egiptenii n-ar fi tolerat-o, de altfel, niciodată (v. nota 2, cap. 8, partea I) . Capitolul 4 1. Pe locul unde se află astăzi lacurile Timsah şi Amar, la nord de Suez, exista în epoca lui Ramses al II-lea o singură mare întindere de apă numită “Marele Negru”, după cum reiese şi din
306
excelenta sinteză realizată de Dr. Maurice Bucaille (Moise et Pharaon, Seghers, 1995), după studiile lui R.P.A. Lagrange, de F.Vigouroux şi din raportul lui Du Bois Aymé apărut în Description de l'Egypte de Vivant-Denon. Este posibil ca această mare să fi înglobat marele lac Menzaleh (numit şi Sirbonis), situat mai la nord, şi care, ca şi celelalte două, constituia rămăşiţa unui lac mult mai întins care exista din paleolitic. În cursul mileniului următor relieful Egiptului s-a schimbat, fie din cauza folosirii intensive a lacurilor pentru lucrările de irigaţii, cum s-a întâmplat şi în secolul al XXlea cu Marea Azov, fie în urma unei schimbări suferite de debitul Nilului, fie în urma unei schimbări climatice (v. mai jos, nota 4, cap. 4). Rezultă de aici că doar partea inferioară a acestei mări forma un canal cunoscut sub numele de Marea Trestiilor, contopit astăzi cu Marea Roşie, canal care a jucat un rol determinant în Exod. 2. Spre surpriza istoricilor şi a botaniştilor, examinarea mumiei lui Ramses al II-lea, efectuată de mai multe echipe de specialişti francezi şi egipteni din 1975 până în 1977 la Muzeul Omului din Paris, a scos la iveală prezenţa unei frunze de tutun, Nicotiana longiflora, în cavitatea abdominală a mumiei. Acest tutun a fost evident pus acolo de îmbălsămători. Descoperirea infirmă aşadar teza admisă de toată lumea până acum cum că tutunul ar fi de origine exclusiv americană, fără a se putea presupune totuşi de unde provenea acest tutun. (Museum d'Histoire & Musée de l'Homme, La momie de Ramses Îl, Editions CRG/Rechers sur le civilisations, 1985, p.197)
3. Actuala Mare Roşie (care nu este deloc roşie, cum au putut constata toţi cei care au văzut-o) era cunoscută în epoca ramesidă sub numele de Marele Verde, ca şi Marea Mediterană. Cea dintâi era Marele Verde din Est, cealaltă Marele Verde din Nord. 4. Este necesar să facem următoarele precizări pentru o mai bună înţelegere a povestirii. O reconstituire a Deltei antice, realizată începând cu anii şaizeci, de echipa universităţii din Viena, sub conducerea lui Manfred Bietak, a permis stabilirea a trei puncte esenţiale: mai întâi, traseul braţelor Nilului în Deltă a variat considerabil de-a lungul ultimelor trei milenii; astfel,
307
anticul braţ numit “braţul lui Peluz” se întindea mult mai la est şi se termina fără îndoială în lacul Menzaleh, la sud de actualul Port-Said. Pe ţărmul oriental al acestui braţ se ridicau oraşele Avaris şi Pi-Ramses. În al doilea rând, exista un canal care făcea legătura între marile oraşe orientale ale Deltei, în al treilea rând, se crede că un mare oraş, neidentificat încă, se ridica pe ţărmurile unei lagune din sud-est. Se pare că era situat la nord de Marele Negru şi că ar fi constituit zăvorul drumurilor Asiei. Este posibil ca acest oraş să fi fost chiar celebrul Pi-Ramses, a cărui situare este încă în discuţie (cf. Henri de Saint-Blanquat, Les Grandes Capitales du Delta, în “La nouvelle Egypte ancienne”, numéro special de Science & Avenir, mai 1980).
Rezultă că evreii se aflau la mai puţin de o sută de kilometri de Sinai, în linie dreaptă, şi la aproape o sută cincizeci de kilometri, dacă se mergea pe drumul din sud către Marea Trestiilor. 1. Există o concepţie, în mod confuz întreţinută de o tradiţie modernă fără legătură nici cu istoria, nici cu Vechiul Testament, care suţine că religia ebraică ar fi supravieţuit intactă de la şederea lui Avram în Egipt şi până la Moise. De unde ar reieşi că noţiunea de Zeu unic, Yahweh sau Elohim, ar fi fost prezentă şi predominantă în rândul populaţiei ebraice captivă în Egipt. Totuşi, chiar şi Vechiul Testament abundă în dovezi ale persistenţei unui cult al zeilor străini la evrei. Episodul dansului în jurul Viţelului de aur, petrecut mult timp după începutul Exodului, când Moise se afla pe muntele Horeb sau Sinai, adică în momentul în care încerca să făurească identitatea culturală şi religioasă a poporului său, este cea mai celebră dovadă a politeismului ebraic. Trebuie precizat că celebrul Viţel de aur era boul Apis. Câteva secole mai târziu, chiar şi atunci când religia iudaică era constituită şi când interdicţia de a face idoli era în vigoare, cultul Viţelului de aur nu dispăruse, aşa cum o dovedesc cei doi viţei de aur pe care regele Ieroboam îi face şi cuvintele pe care le spune când îi dăruieşte evreilor: “lată zeii voştri, Israel, care v-au scos din Egipt” (I împăraţi, XII, 28). 308
Ne putem întreba în egală măsură despre conformitatea cu prescripţiile mozaice a celor doi heruvimi de aur cu care Solomon împodobeşte Templul din Ierusalim (2 Cronici III, 10 - 14) şi de care Cronicile fac mare caz, dar nici o ambiguitate nu planează asupra faptului că Solomon, constructorul Templului din Ierusalim, a ridicat pe o colină la est de Ierusalim un templu pentru zeul Chemos al moabiţilor şi un altul pentru Moloc, zeul amoniţilor (I împăraţi, XI, 6-7). Profeţii nu vor scăpa ocazia de a-i stigmatiza pentru trădare pe cei pe care îi crezuseră credincioşi legii lui Moise. Astfel, Ezechiel deplânge în vorbe aspre participarea femeilor lui Israel la riturile lui Tamuz, zeul babilonian (Ezechiel, VIII, 14), şi adorarea Soarelui de către bărbaţi (Id., VIII, 16). Ilie îi dojeneşte pe evreii adoratori ai lui Baal: “Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Yahweh este Elohim, mergeţi după el. Dacă este Baal, mergeţi după el” (I împăraţi, XVIII, 21) . Trebuie totuşi să luăm în seamă contextul acestor epoci şi să ne amintim că acest politeism pare a fi mai mult lingvistic decât efectiv: numele lui Baal, El, Ellel, Elohim erau sinonime, pentru că îl desemnau toate pe Marele Zeu al canaaniţilor, al fenicienilor, al hitiţilor şi al evreilor. Noţiunea de infidelitate faţă de Dumnezeul lui Moise trebuie deci să fie temperată prin conştiinţa condiţiilor istorice: proximitatea constantă a culturilor semitice diverse în Palestina în timpul primelor secole ale prezenţei evreilor în Palestina, care impunea împărţirea credinţelor şi riturilor şi cvasi inexistenţa comunicării în sensul modern, care ne permite în zilele noastre să definim culturile şi religiile. Subiectul depăşeşte de departe cadrul acestor note (cf. “Les Dieux des Hébreux et le Dieu des Prophètes”, în Histoire generale de Dieu, de l'auteur, op. cit.) . Ori, dacă la câteva secole după exod, cultul zeilor străini se perpetua printre evrei, înseamnă că în timpul celor patru secole a prezenţei lor în Egipt, el îi stăpânea cu şi mai multă forţă. Să postulezi că iudaismul s-a perpetuat intact de la Avram şi până în zilele noastre, cu doar câteva modificări, ar însemna să nu
309
recunoşti rolul determinant pe care l-a avut Moise în crearea identităţii culturale şi religioase ebraice. Capitolul 9 1. Virnanţul, Ruta graveolens, este o plantă ale cărei flori, consumate din cea mai străveche antichitate, conţin un alcaloid sedativ. Planta cu frunze catifelate este laurul, plantă universală, care conţine în întregime un puternic alcaloid halucinogen şi neurotrop (sedativ - v. nota 2, cap. 2, partea a ll-a). Sugestia consumului de psihotrope halucinogene nu poate şi nici nu trebuie să aibă aici coloratura irevenţioasă din epoca noastră. Utilizarea acestor plante cu scopul iluminării mistice şi religioase este foarte veche: cu trei mii cinci sute de ani înaintea erei noastre, a fost menţionat, în descrierea unor rituri ariene din India, Persia, Bactrian, consumul de soma, extract de burete pestriţ, o ciupercă halucinogenă. De la laur la măselariţă sunt puţine plante cu proprietăţi psihotrope, care să nu figureze în textele vechi şi în tradiţiile celor cinci continente (cf. John Allegro, Le Champignon sacré et la Croix, Albin Michel, 1971) . Se pare că foarte mulţi mistici ai multor religii au făcut apel la ele. Viziunile lui Ezechiel şi ale autorului Apocalipsei, de exemplu, par în mare parte tributare folosirii halucinogenelor, mai ales a ciupercilor. Dar dacă au existat mulţi consumatori de psihotrope de-a lungul secolelor, nu toţi au devenit Moise sau Baudelaire. 2. Şirul forturilor care supravegheau câmpia de coastă din nord, între localităţile din El Kantara şi Gaza, exista de pe vremea lui Amenofis al IV-lea. La începutul domniei lui Seti I, aceste fortăreţe fuseseră luate de beduini (asociaţi sau nu cu evreii, n-avea importanţă, textele egiptene nu par să facă distincţie între ei) . Cum ele constituiau în acelaşi timp calea de acces a Egiptului către Asia şi calea de invazie dinspre Asia spre Egipt, au fost consolidate sub Seti I, apoi sub Ramses al II-lea (A.H.Gardiner, “The Ancient Military Road between Egypt and Palestine”, Journal of Egyptian Archaeology, vol 6, 1920) .
310
3. Pentru înţelegerea Vechiului Testament, problema limbilor folosite în Orientul Apropiat în epoca lui Moise capătă o importanţă uneori neluată în seamă de marele public. Ebraica făcea parte, alături de limbile aramaice de nord, din grupul limbilor semitice ale grupării occidentale ea conţine elemente asiro-babiloniene, aramaice vechi şi canaaene, care par să se fi fixat în limba canaaniţilor, cea pe care o adoptă la sfârşitul secolului al XIII-lea înaintea erei noastre evreii instalaţi în Palestina (cf. André-Marie Gérard, “Hebreux”, în Dictionnaire de la Bible, op. cit.) . O persoană care vorbea ebraica n-ar fi întâmpinat prea mare dificultate în a se face înţeleasă de beduinii din Arabia. Mai rămâne de stabilit dacă limba evreilor captivi în Egipt de patru sute de ani nu se modificase din cauza faptului că era vorbită în spaţii închise şi sub influenţa inevitabilă a limbii egiptene. Aparţinând,familiei,lingvistice,afro-asiatice(sau,hamito-semitice), egipteana era, teoretic vorbind, înrudită cu limbile semitice. Dar este îndoielnic că, exprimându-se în egipteană, aceasta fiind limba copilăriei şi a tinereţii sale, Moise ar fi fost înţeles de interlocutorii canaaniţi sau beduini: egipteana era într-adevăr o limbă distinctă care, mai ales de la începutul secolului al XlV-lea înaintea erei noastre, evoluase în mod sensibil (Cf. Hebrew Language, Encyclopaedia Britannica). 4. Contrar unei păreri răspândite printre cei care nu-l cunosc decât din textele Vechiului Testament, Sinaiul nu este acea regiune în întregime aridă care, în mintea multora, se confundă cu deşertul Gobi. Dacă cele trei deserturi - Şur, Sin şi Paran sunt în mare parte nelocuite din cauza uscăciunii climatului, ele sunt totuşi udate de cursurile de apă care izvorăsc din lanţurile muntoase care câştigă în altitudine de la nord la sud şi care devin torente primăvara şi toamna. Deşertul primeşte 2 milioane de metri cubi de apă de ploaie pe an şi acesta este motivul pentru care se găseşte apă la o adâncime de 1 până la 2 metri. Acesta este fără îndoială şi motivul pentru care, în era creştină, numeroşi schimnici se duceau să trăiască în aceste deserturi. (Sinai, Encyclopaedia Britannica).
311
În fine, câmpiile de coastă au destule păşuni pentru ca beduinii din regiune să-şi ducă la păscut turmele, după schema antică a transhumantei. Este deci probabil, dacă nu chiar sigur, ca după prima fugă, când trebuia să ajungă în ţara Madianului, pe ţărmul oriental al golfului Akaba, Moise să fi întîlnit caravane. De altfel, Sinaiul a fost ocupat încă din perioada preistorică. Inscripţiile care au fost descoperite în 1904 -1905 de Sir William Flinders Pétrie şi parţial descifrate în 1916 de Sir Alan Gardiner datează de acum trei mii de ani înaintea erei noastre. Chiar şi numele de Sinai derivă din cel al zeului-lună, Sin. Cercetările arheologice din peninsula Sinai, ca şi cele din peninsula Arabică, sunt încă în stare incipientă, dar existenţa cetăţilor de coastă şi a celor din interior, ca şi actuala Serabet el-Khadîm, fără îndoială Dofca menţionată în Exod, demonstrează existenţa cultului divinităţilor în rândul populaţiei semi-nomade. Numele de Alaat este fictiv. 1. Există mai multe tipuri de mană, care sunt toate escrescenţe răşinoase ale anumitor arbori şi arbuşti din deşert ce sunt atacaţi de coşenila arboricolă. Şi în zilele noastre, beduinii din Sinai mai consumă încă mana de tamarix, Tamarix mannifera, care este friabilă şi care dacă este măcinată devine o făină din care se pot face plăcinte. Acum trei mii de ani, Sinaiul, mult mai împădurit decât în zilele noastre, oferea o cantitate apreciabilă de astfel de mană. Moise, care aflase de existenţa acestui aliment abundent în timpul şederii sale în Sinai, îi cunoştea bine proprietăţile; şi acesta este, de fapt, motivul pentru care el se face purtătorul de cuvânt al lui Yahweh şi recomandă ca mana să fie recoltată dimineaţa înainte ca soarele să o înmoaie (Exodul XVI, 21). Cf. André-Marie Gérard, Dictionnaire de la Bible, Robert Laffont/Bouquins, 1989. 2. Sin, zeul-lună, care dă numele lui unuia din cele trei deserturi ale Sinaiului, apoi Sinaiului în întregime, era unul din acei zei de origine sumeriană care-şi schimbau numele după epocă, limbă, cultură. Astfel, numit Nanar în Sumer, el devine Suen'Sin în Babylon, apoi Sin în Palestina, în sudul Arabiei, deci
312
şi în Sinai. Această regiune aparţinea sferelor de influenţe culturale şi religioase canaanene şi mesopotamiene. Natura sa deşertică, absenţa centrelor urbane (cu excepţia coastei mediteraneene) , populaţiile nomade, specificul său de loc de trecere între Africa şi Asia şi succesiunea invaziilor, a căror scenă de manifestare a fost, sugerează că noţiunile de divinitate erau aici mai fluide şi mai polisemantice decât oriunde în altă parte şi, mai ales, în Egipt (cf. Geoffrey Parrinder, World Religions from Ancien History to the Present, The Hamlyn Publishing Books Limited, 1971 ) .
Este sigur că, după şederea sa în Sinai, care n-ar fi depăşit doi sau trei ani, Moise a cunoscut mai multe din aceste divinităţi şi culte care existau acolo. Unii autori sugerează că aici ar fi descoperit noţiunea de zeu protector al grupului uman sau “zeu al taţilor”, Ya'uq, şi că acesta i-ar fi influenţat concepţia lui despre Yahweh (André Caquot, “La religion des Sémites occidentaux”, Histoire des religions, t.1, sous la direction d'Henry-Charles Puech, de l'Institut, Galimard/La Pléiade, 1994) . Este sigur că de-a lungul anilor petrecuţi în Sinai şi în deserturile din nordul Arabiei, Moise n-a putut supravieţui decât integrându-se într-unul din triburile nomade de beduini, de la care a învăţat, de exemplu, mijloacele de supravieţuire într-un loc străin şi ostil. Este improbabil să nu fi avut de-a face cu tâlharii, endemici în regiune, şi împotriva cărora, trei secole mai târziu, David constituia un fel de poliţie pentru protejarea păstorilor din Palestina. Capitolul 14 1. Exodul (II, 16-22) spune că Moise stătea lângă o fântână când cele şapte fiice ale preotului din Madian, Letro (însemnând “Excelenţă” în ebraică, în versiunea elohistă, numit adesea Reul în greacă sau Ragul în Vulgata*, adică “Dumnezeu este prieten”),
au venit să umple jgheaburile pentru a adăpa turma tatălui lor şi au fost alungate de păstori. Moise le-a luat apărarea şi le-a adăpat el însuşi turma. După care, ele s-au întors acasă mai repede şi tatăl lor s-a mirat. Ele au explicat atunci că un egiptean le-a scăpat din mâna păstorilor. Preotul
313
le-a trimis pe fiicele lui să-l caute pe Moise pentru a-l invita la masă şi apoi i-a dat mâna fiicei lui, Sefira. Capitolul pe care tocmai l-aţi citit se îndepărtează sensibil de această poveste. Motivul este neverosimilitatea mai multor elemente, dintre care cel mai evident este că povestea Vechiului Testament atribuie fiicelor lui Letro rolul de păstoriţe, lucru absolut imposibil în sistemul pastoral şi în regimul patriarhal al beduinilor din Sinai şi din Arabia de la sfârşitul mileniului al IIlea înaintea erei noastre. Meseria de păstor implica, într-adevăr, să-ţi aperi turmele împotriva tâlharilor şi a animalelor sălbatice şi să le duci în transhumantă. Mi-e greu să-mi imaginez că “cele şapte fiice” ale lui Letro, de vârste diferite, ar fi fost însărcinate cu asta - printre altele, ar fi însemnat că nu au o familie. Este mult mai plauzibil ca un patriarh, cum era Letro, să fi angajat păstori. În plus, este interesant de remarcat cum un străin fără turme se amesteca într-o ceartă legată de accesul la o fântână, ceea ce nu era deloc un fleac în epocă. Cifra şapte, cifra plenitudinii şi a purităţii în simbolistica biblică, este introdusă aici în scop hagiografic, semnificând predestinarea personajului care avea să ajungă socrul şi sfătuitorul lui Moise. Pe de altă parte, cele două nume ale lui Letro pun câteva semne de întrebare, primul, Reul sau Ragul, fiind clar ebraice, în timp ce Letro nu era evreu, şi al doilea fiind un titlu şi nu un nume (l-am păstrat totuşi pentru că este familiar cititorilor Vechiului Testament şi pentru că nu se ştie, de fapt, adevăratul nume al acestui personaj). Numeri (X, 29) şi Judecătorii (IV,2) îl desemnează ca Hobab, fiul lui Reul chenitul sau cainitul. Ipoteza lui T.K. Cheyne, conform căreia Hobab şi Ionadaab, tatăl recabiţilor, erau la origine aceeaşi persoană, nu simplifică deloc problema (recabiţii erau beduini israeliţi, care au constituit ulterior o sectă în vremea lui ieremia şi care refuzau să semene grâu şi să planteze viţă-de-vie). Desemnarea lui Letro ca “preot al Madianului”, a fost invenţia cea mai nimerită pentru acest personaj care va deveni apoi consilierul şi inspiratorul lui Moise, dacă nu chiar
314
instauratorul instituţiei judecătorilor legii mozaice. Madianul, situat pe coasta de sud a golfului Akaba, era populat de triburile beduine nomade sau semi-nomade care evident nu cunoşteau decât divinităţile de origine asiriană sau canaaneană Este foarte îndoielnic ca aceste triburi să fi practicat un cult unic sub îndrumarea unui singur preot. Chiar dacă este luat în sens larg, termenul “preot” este de altfel dificil de conceput fără sanctuar, edificiu evident absent din viaţa nomazilor. Cele două forturi, singurele din regiune, erau, din câte se ştie până acum, actualul Maqna, un port pe ţărmul de sud al golfului, şi Qurrayah, actualul Dhotel-Haji, în interiorul zonei şi, aparent, la graniţa cu teritoriul Madianului. Pare mai probabil ca Letro să fi fost un păstor bogat, judecător şi magician în sensul vechi al cuvântului, adică intermediar între oameni şi puterile superioare. Logica povestirii biblice pare destul de precară; nu se spune ce era cu Moise aşezat lângă fântână fără să facă nimic, nici cum fiicele lui Letro şi-ar fi dat seama că e egiptean şi, în fond, un bărbat n-avea nevoie de mai puţin timp decât cele şapte fete ca să umple jgheaburile cu apă. În fine, nu trebuie uitat că Letro este, alături de Pytagora şi Hamza, principalul discipol al fondatorului sectei, una din cele şapte încarnări ale celei mai înalte raţiuni în religia druzilor. O tradiţie evident anacronică care face din el un preot mazdeist. Capitolul 16 1. Aluzie la originea iraniană comună popoarelor din Orientul Apropiat şi Mijlociu, indicată prin înrudirea lor lingvistică şi prin împărţirea metalurgiei bronzului (cf. Colin Mc Evedy, Atlas de I histoire ancienne, Robert Laffont, Bouquins, 1985). Aria de întindere a Palestinei şi a coastelor arabice în timpul lui Moise, arameeni, amoriţi, edomiţi, moabiţi, corespunde aproape exact celei a metalurgiei bronzului la începutul celui de-al doilea mileniu înaintea erei noastre. 2. Unul din punctele cele mai obscure din istoria evreilor este sistemul lor de credinţă din perioada celor patru secole ale
315
prezenţei lor în Egipt, înainte de instaurarea legii şi a instituţiilor mozaice. Desigur, cu mai multe secole înainte, familia lui Iacov-Israel renunţase la zeii aduşi din străinătate şi, de exemplu, Rahela îngropase terafimii sau idolii domestici ai tatălui ei, Laban (Geneza XXXI, 19). Dar vedem, de asemenea, că după aproape două secole de la sosirea pe Pământul Făgăduinţei, regele Saul are terafimii lui, la fel şi fiica lui, Mical, soţia lui David (ba chiar cu ajutorul unui teraf înfăşurat într-o cuvertură, ea îşi va salva soţul de ucigaşii tocmiţi de regele Saul). Se mai ştie că abia ajunşi pe Pământul Făgăduinţei, evreii îi cer lui Aaron, fratele lui Moise, să le facă un Viţel de aur (Exodul XXXII, 1 -8). Există aşadar multe motive să credem că evreii captivi în Egipt practicau idolatria ancestrală. Este posibil ca o parte dintre ei să fi adoptat zeii şi unele rituri egiptene, dar este mai verosimil ca marea lor majoritate să fi adorat zei de origine mesopotamiană, care le amintea de trecut (v. nota 1, cap. 5). 3. Repartiţia evreilor între Egipt şi Palestina în epoca lui Moise este un alt punct relativ obscur al istoriei lor. Pe de o parte, pare incontestabil că în Egipt exista o populaţie importantă, cu un procent ridicat al dezvoltării demografice (v. nota 1, cap. 6) , stabilită acolo din timpul dinastiei a XV-a, adică din secolul al XVII-lea î.e.n. Mai rămăseseră evrei în Palestina? Acest lucru pare să fie sugerat, pe de altă parte, de două texte nonbiblice. Primul este stela de la Memfis, care menţionează că în timpul domniei lui Amenofis al II-lea, care a fost rege din 1448 până în 1420, trei mii şase sute de apiri au fost readuşi la Memfis ca prizonieri, la capătul unei expediţii militare dincolo de Sinai (J. Briend et M.J. Seux, Textes du Proche-Orient ancien et Histoire d'Israël, Le Cerf, 1977) . Al doilea text se referă la tulburările pe care apirii le-ar fi provocat în Palestina, prin atacul asupra fortului canaanean Beişan ( BetŞean?) , fort care, de altfel, va face obiectul şi altor ofensive ale evreilor (Iosua XVII, 16-17). Nu se ştie totuşi cât de importanţi erau evreii din Palestina şi care erau raporturile lor, dacă existau, cu evreii din Egipt.
316
Partea a lll-a O VOCE ÎN DEŞERT Capitolul 1
1. Geneza XII, 10-20. 2. Geneza XX, l-18. Documentul elohist menţionează că al doilea şiretlic al lui Avraam a fost comis pe cheltuiala regelui filistinilor, ceea ce e un anacronism explicabil prin redactarea tardivă a documentului: aveau să se scurgă aproape şase secole până la sosirea filistinilor în Canaan. Fără îndoială, este vorba de un prinţ cananean. 3. Geneza XXVI.' Capitolul 3 1.Emigratul Capitolul 4 1. Autorul Exodului îşi trădează necunoaşterea geografică, atunci când situează viziunea lui Moise pe muntele Horeb sau Sinai, care se află de cealaltă parte a ţării Madianului şi a golfului Akaba, la trei sute de kilometri de Eţion-Gheber. 2. Există efectiv o plantă ornamentală, balsamul alb sau frăsinelul, care creşte în tufe, atinge trei picioare înălţime şi secretă un ulei ai căror vapori se inflamează din cauza căldurii foarte mari sau dacă există foc în apropiere. 3. Misteriosul episod ulterior atacului nocturn a cărui victimă este Moise, după plecarea lui spre Egipt, atac care ar fi fost comis chiar de Dumnezeu, după cum spune Exodul (IV, 24-26), şi pe care
317
Sefira îl atribuie faptului că Moise nu şi-a circumcis fiul, n-a fost reluat în acest capitol din patru motive. Primul constă în faptul că, după cum spune Exodul, Sefira se grăbeşte să-şi circumcidă ea însăşi fiul cu un silex, pentru că ea crede că furia ucigaşă a lui Dumnezeu se datorează faptului că Moise n-a respectat condiţia circumciziei tuturor evreilor stipulată în Alianţă (Geneza XVII, 9-12 şi 14: cel care nu e circumcis este “alungat dintre ai săi pentru că a rupt Alianţa”). Or Sefira, care este madianită şi nu evreică, n-are de unde să cunoască aceste condiţii ale Alianţei. Al doilea motiv este că Sefira nu a plecat cu Moise în Egipt; o dovedeşte chiar Exodul (XVIII, 2-7), care menţionează că Moise îşi lasă soţia la socrul său şi după ce poposeşte în deşert, Letro vine şi i-o aduce pe Sefira şi pe cei doi fii. Al treilea motiv este că după ce şi-a circumcis fiul, cum se spune în Exod, Sefira atinge sexul bărbatului său cu prepuţul tăiat şi-i spune lui Moise că este de acum înainte “un soţ de sânge” gestul capătă o semnificaţie simbolică precisă în Exod pentru că face din Moise un circumcis, dar din punct de vedere istoric el nu are sens (cu atât mai puţin cu cât e realizat de o femeie care nu e evreică): născut în Egipt şi crescut ca un egiptean, Moise a fost cu siguranţă circumcis ca toţi egiptenii. Circumcizia se făcea într-adevăr în Egipt între şase şi doisprezece ani. O frescă din Sakkara, în Egipt, datând de acum 2400 de ani î.e.n. prezintă un ceremonial al circumciziei. Şi diverse alte texte şi documente menţionează că acest rit era deja practicat cu 4000 de ani înaintea erei noastre. Desigur deja, Sefira ştia mai bine decât oricine altcineva că Moise era deja circumcis. Iar Moise n-ar fi omis cu siguranţă să-şi circumcidă fiul, fie că o făcea după practica egiptenilor, a beduinilor sau a evreilor. Al patrulea motiv este că circumcizia este menţionată ca fiind prima condiţie dictată de Dumnezeu în declaraţia de Alianţă (Geneza XVII, 9-12) pentru a diferenţia poporul ales de ceilalţi. Or, se ştie că, încă din cea mai străveche antichitate, circumcizia era aproape universală: numai indo-germanicii, mongolii şi popoarele din grupul fino-ugric nu ştiau de ea (“Circumcision”,
318
Enciclopaedia Britannica).
Într-o povestire contemporană, Dumnezeu nu putea să nu ştie acest lucru. Desemnarea circumciziei ca rit specific ebraic este o noţiune eronată şi târzie a celor care au redactat Vechiul Testament. Există şi un al cincilea motiv: caracterul iraţional şi irascibil cu care este înzestrat Dumnezeu în acest episod. Mi se pare ireverenţios să-i atribui lui Dumnezeu intenţia de a-l asasina pe Moise pentru singurul motiv că fiul lui cel mare n-ar fi fost circumcis. 1. Exodul menţionează că singurul motiv pentru care a fugit Moise, a fost frica de a fi denunţat de către cei doi terasieri evrei pentru omorârea contramaistrului egiptean care maltrata un evreu el specifică chiar că “faraonul” încercase din această cauză să-l condamne pe Moise la moarte. Ori, acest scurt pasaj al Exodului nu este deloc convingător din trei motive. Primul este acela că, fiind un personaj important, cum îl considerau mai ales evreii, lui Moise nu i-ar fi fost greu să-i convingă pe aceştia că nu era oportun să-l denunţe pentru o crimă înfăptuită pentru a-l apăra pe unul de-al lor. Al doilea motiv este istoric - pasajul biblic dovedeşte că nu erau cunoscute metodele administraţiei egiptene. Într-adevăr, când Dumnezeu îi spune lui Moise că cei care voiau să-l omoare sunt morţi (Exodul IV, 19-20), el pare să ignore faptul că urmăririle declanşate împotriva unui criminal, hoţ sau ucigaş, nu se opreau la moartea monarhului: ca în toate administraţiile din lume, ele rămâneau în vigoare fără prescripţie, aşa cum o atestă nenumărate povestiri despre urmăriri angajate pentru violare de sepultură. Al treilea motiv este că, în împrejurările date, Ramses, fiind regent al Egiptului încă de când tatăl lui era în viaţă, n-ar fi renunţat la urmăririle juridice după moartea acestuia, presupunând că, în augustele lui funcţii, el se interesa şi de un astfel de fapt divers cum era omorârea unui contramaistru. Uciderea funcţionarului, caracterizată ca omucidere şi care nu pledează deloc în favoarea capacităţii de a se controla a lui Moise, este desigur plauzibilă. Fuga din Egipt însă nu este
319
explicabilă decât în două moduri: ori Moise nu era recunoscut de comunitatea evreilor, nu se considera încă un membru al acestei comunităţi şi nu avea încredere în discreţia lor, teză pe care o susţin în aceste pagini, ori a plecat din motive personale, şi asta nu contrazice cauzele prezentate mai sus, excedat de constrângerile serviciului imperial. 2. Unul dintre punctele cele mai frapante din povestea lui Moise este acela că el a fost desemnat ca şef de către evrei tot aşa cum a fost şi prin sentimentul misiunii sale divine şi că, absenţa lui din Egipt, evreii n-au găsit unul sau alţi oameni (mai ales fratele lui, Aaron) capabili să preia conducerea lor. Alegerea lui Moise ţinea fără îndoială de carisma lui ca şi de rolul important pe care-l avusese în medierea între puterea regală şi evrei. 3. Unul dintre elementele care ne fac să credem că Moise nu s-a întors în Egipt, contrar versiunii din Cartea Exodului, este rolul dintr-o dată preponderent al lui Aaron, singurul capabil să-i informeze pe evrei despre misiunea atribuită lui Moise de revelaţia lui şi să le transmită instrucţiunile. Dacă s-ar fi întors în Egipt, Moise n-ar mai fi avut nevoie de serviciile lui Aaron. Şi e greu să-ţi dai seama din ce motiv, în Cartea Exodului, Yahweh i se arată când lui Moise, când lui Moise şi Aaron, dar niciodată lui Aaron singur. În cazul acesta, suntem nevoiţi să plasăm în domeniul legendei fantastice competiţiile de magie dintre Moise şi Aaron, pe de o parte, şi dintre acesta din urmă şi magicienii egipteni, pe de altă parte. Cartea Exodului descrie cum sceptrul lui Aaron se transformă în şarpe şi mănâncă bastoanele magilor egipteni... Mi se pare că aceste treceri de la unul la altul sunt prea puţin conforme cu psihologia şi demnitatea marelui legislator care a fost Moise. Pasajele din Cartea Exodului care se referă la acest lucru păcătuiesc, de altfel, prin anacronisme care trădează atât necunoaşterea Egiptului, cât şi data tardivă a redactării Pentateuhului. Astfel, se spune aici că Domnul îi porunceşte lui Moise să se scoale dimineaţa devreme şi să-i ţină calea
320
faraonului când acesta merge la râu (Exodul VIII, 20), eroare similară aceleia în care fata faraonului merge să se scalde în apele Nilului; faraonul n-avea nici un motiv să se ducă dimineaţa “la râu”, nici pentru abluţiuni, nici pentru nevoi, pentru că avea baia lui personală. Se spune, de asemenea, că Domnul ameninţă cu o teribilă ciumă dromaderii, printre alte animale, ai egiptenilor (Exodul IX, 4); ori, nu existau dromaderi în Egipt în epoca aceea şi cu atât mai puţin turme de dromaderi: acest animal n-a apărut decât mai târziu, după ocupaţia greacă a ţării, adică în secolul al IV-lea î.e.n., totuşi era deja domesticit în Asia, în Orientul Mijlociu şi în Arabia. (Erman & Ranke, La Civilisation égyptienne, op. cit.). 1. Aceste cifre sunt arbitrare şi nu trebuie luate decât în sens orientativ: este sigur că membrii triburilor aşezate în Egipt erau organizaţi în clanuri, dar nu dispunem de alte informaţii referitoare la ei decât lista celor treizeci şi şapte de familii enumerate de Exod VI, 14-27. Această listă este totuşi interpretată diferit de diversele şcoli biblice, familia fiind uneori considerată în sens larg ca un clan imichapahah, iar alteori ca o subdiviziune a clanului. În orice caz, această listă pune mai multe întrebări decât răspunsuri, căci dacă atribuim fiecărei familii o cifră ipotetică şi maximală de o sută de persoane, asta ar însemna că toată populaţia ebraică a Egiptului se reducea la trei mii şapte sute de persoane, cu puţin mai mult decât numărul prizonierilor aduşi înapoi de Amenophis al II-lea. Cât despre cifra dată de Exod (XII, 37-38), de “şase sute de mii de oameni, în afară de copii”, toată lumea o crede excesivă, dacă nu chiar extravagantă: ar însemna că populaţia evreilor se ridica la cel puţin un milion de suflete, adică aproape două treimi din întreaga populaţie a văii Nilului (v. nota 1, cap.6, partea I) 2. Exodul lasă impresia că toţi evreii ar fi fost concentraţi într-un punct, de unde ar fi plecat împreună la un semnal dat. Ori, dacă este adevărat că o mare parte a evreilor stăteau în Egiptul de Jos, trebuie menţionat că Egiptul de Jos era destul de vast şi că evreii erau împrăştiaţi pe teritoriile reprezentând mai bine de o sută de kilometri pătraţi. De altfel, unele echipe este
321
posibil să fi fost mutate mai la sud, la Memfis sau la Teba, pentru a-i ajuta pe muncitorii locali. Mobilizarea populaţiilor, cu bunurile lor, cum o precizează Exodul, a fost dimpotrivă o lucrare de mari proporţii. 3. Cuvântul “Edom” semnifică roşcat sau păros şi prin extensie împădurit şi ar fi fost porecla dată lui Esau la naştere din cauza părului care îl acoperea (Geneza XXV, 25). El este desemnat de Geneză şi de Numeri ca strămoşul edomiţilor. Pe de altă parte, se pare că ţara Edomului ar fi fost numită aşa pentru că era, de fapt, acoperită de păduri dese. Se pare că într-o perioadă, anterioară celei instalării evreilor în Egipt şi situată aproximativ la începutul mileniului al II-lea î.e.n., semiţii occidentali, apiri sau beduini, ar fi cucerit aceste teritorii, primii ocupanţi nefiind cunoscuţi de arheologie. S-a bănuit, după Deuteronomul II, 12, 22, că aceşti ocupanţi ar fi fost horiţii, o ramură a marelui popor nonsemitic care erau huriţii. Dar nu s-a descoperit nici o urmă arheologică a “horiţilor” (“Edom”, Enciclopaedia Britannica). Ne putem întreba aşadar dacă cuvintele horiţi şi huriţi nu sunt sinonime. Interesul acestui punct, în contextul acestor pagini, este refuzul pe care “regele Edomului” l-ar fi adresat lui Moise după Exod (Numeri XX, 14-21). 4. Ţara Edomului era delimitată în epocă la nord de râul Zered, la vest de Araba, la sud de marginea platoului care dă spre actualul Wadi Hismeh şi la est de deşert. Toată această regiune, străbătută pe cal prin Negev, sudul Iordaniei şi al Palestinei actuale, era foarte bine împădurită în epocă şi era plină de urşi, lupi, şacali, mistreţi şi hiene. Se pare că erau chiar şi lei, la care fac aluzie numeroase texte ale Vechiului Testament. 5. Contrar multor interpretări foarte răspândite, cuvântul “Baal” nu desemnează nici un zeu: el semnifică pur şi simplu “Domnul” şi era cel mai adesea urmat de un alt cuvânt care îi defineşte atribuţiile - “Stăpân al câmpiei”, “al fertilităţii”, “al dansului”, al unei localităţi etc. 6. În primăvara celui de-al patrulea an al domniei sale, informat de spionii săi că Benteshima, regele poporului amuru, şi
322
protectorul său Muwatali, regele hitiţilor, au încetat pregătirile militare, pentru că nu se mai temeau de o acţiune militară a Egiptului, Ramses lansează o campanie surpriză pentru a recâştiga fortul din Kadeş, pierdut cu mai mulţi ani în urmă. Atacul a fost pe cât de scurt şi violent, pe atât de triumfal (cf. Christiane Desroches-Noblecourt, Ramses Îl, la véritable histoire, op. cit).
Este ciudat că Vechiul Testament nu face deloc aluzie la frecventele incursiuni ale armatei egiptene în Canaan, care trebuie să-i fi îngrijorat de nenumărate ori pe evrei. 1. Fenomen constatat de multe ori în timpurile moderne, în afara unui context extraordinar, explicabil prin proliferarea algelor microscopice, a rodofitelor, în prezenţa hidraţilor de carbon insolubili şi în anumite condiţii de temperatură. Proliferarea acestor alge ar fi putut să se producă în lacul Victoria, de exemplu, în urma căderilor anormale de materie vegetală şi fluviul ar fi putut să care aceste ape până în Egipt. 2. Această răzvrătire nu este o invenţie romanescă; ea este inspirată de cea mai importantă descoperire istorică care a făcut lumină asupra Exodului, cea a stelei numită Elefantina, pentru că a fost găsită pe insula Elefantina, în apropierea primei cataracte a Nilului. Publicată pentru prima dată în 1972, ea datează din al doilea deceniu al secolului al XII-lea î.e.n., deci aproximativ din anul 1180 î.e.n., adică din timpul faraonului Setnakht. Inscripţiile stelei menţionează o tentativă de lovitură de stat organizată de notabilii egipteni, cu complicitatea asiaticilor (este şi termenul folosit de egipteni pentru a-i desemna pe evrei), care ar fi fost cumpăraţi cu aur, argint şi cupru (cf. The Exodus: Egyptian Analogies, în Exodus, The Egyptian
Evidence, sub îndrumarea lui Ernest S. Frerichs et Leonard H. Lesko, Eisenbrauns, Winona Lake, 1997).
În afară menţionării acestor “asiatici”, interesul excepţional al acestui text este corelarea lui cu pasajele din Cartea Exodului, care i-a lăsat perplecşi pe adepţii Bibliei: “Fiecare femeie va cere de la vecina ei şi de la cea care locuieşte în casa ei bijuterii de argint şi de aur şi haine. Puneţi-le pe fiii şi fiicele voastre şi păgubiţi-i pe egipteni.” (Exodul III, 22). Această recomandare, pusă în mod paradoxal în gura Domnului, este reluată mai târziu, ceea
323
ce îi dă o importanţă deosebită: “ Oamenii (evreii) să ştie că bărbaţii şi femeile lor trebuie să ceară vecinilor bijuterii de argint şi de aur” (Exodul XI, 2-3). Şi detaliul este reluat pentru a treia oară: “Israeliţii făcuseră aşa cum îi învăţase Moise, le ceruseră egiptenilor bijuterii de argint şi de aur şi haine.” (Exodul XII, 35-36). Ceea ce face întrebarea şi mai tulburătoare, este că Psalmistul reia la rândul lui această menţiune referitoare la aur şi argint (întâietatea esta dată argintului): “A scos poporul lui Israel afară din Egipt încărcat cu argint şi cu aur” (Psalmii, 105, 37) . Aceste patru pasaje citate nu se supun unei interpretări coerente şi raţionale: primul este pur şi simplu o incitare la furt, al doilea şi al treilea nu sunt deloc clare, căci nu se vede de ce egiptenii (nu poate fi vorba decât de ei, singurii cu care evreii erau părtaşi) le-ar fi dat bijuterii şi haine evreilor, ai căror opresori erau, şi al patrulea pasaj atribuie aurul şi argintul generozităţii Domnului, fără nici o referire la egipteni. Stela elefantină confirmă că evreii (ceea ce nu înseamnă neapărat evreii Exodului) au plecat luând cu ei aur şi argint (şi cupru) şi oferă în sfârşit o explicaţie verosimilă a pseudo-generozităţii egiptene şi a acestui aur şi argint pe care evreii l-au luat cu ei din Egipt. Dacă acest text istoric s-ar înscrie exact în Exod, el ne-ar constrânge să avansăm cu aproape un secol data acestui eveniment; Setnakht, faraonul celei de-a XX-a dinastii, a domnit de la 1200 la 1198. Ne-ar constrânge, de asemenea, să reconstituim o întreagă cronologie şi, în mod deosebit, să devansăm cu un secol cucerirea Ierihonului. Întreprindere periculoasă, ce ar pune probleme considerabile, căci doar un secol l-ar mai despărţi atunci pe Moise de David. Pare mai verosimil ca masa evreilor, ostilă puterii regale egiptene, care o transformase într-o populaţie aflată la cheremul ei, să fi oferit o rezervă de rebeli potenţiali care să fi fost folosiţi de mai multe ori de potentaţiii locali (şi tentativele de lovitură de stat şi revoluţiile de palat nu lipsesc deloc din istoria egipteană) . De fiecare dată, cooperarea apirilor era efectiv cumpărată cu aur, argint şi cupru.
324
Şi acest lucru a putut să se producă sub Ramses al II-lea, înainte de a se produce din nou sub Setnakht. 3. Un alt nume oficial al lui Ramses al II-lea. 4. S-a mai întâmplat de-a lungul secolelor, în regiunea Romei, atât în antichitate, cât şi în timpurile moderne, când paludismul făcea ravagii mai mult printre copiii de vârstă mică decât printre adulţi. 5. Încă o dată povestirea de faţă se îndepărtează în mod clar de Cartea Exodului. Motivele sunt poate evidente pentru lectorul familiarizat cu Vechiul Testament, şi mai puţin evidente pentru ceilalţi. Ele pot fi rezumate din trei perspective: a psihologiei, a genurilor literare şi a istoriei. – Din punct de vedere psihologic, povestirea Exodului îl transformă pe Moise într-un fel de magician, care face vrăji pentru a-l convinge pe Ramses de puterea divină cu care este investit. Rând pe rând, la un gest al lui Moise, toiagul lui se transformă în şarpe, în acelaşi fel în care se întâmplase în timpul viziunii din deşert, apoi acelaşi toiag preschimbă apa Nilului în sânge, făcând peştii să moară şi umplând aerul de o duhoare insuportabilă, apoi provoacă invazii de broaşte, de lăcuste etc. Acest gen de minuni puteau desigur să impresioneze ascultătorii epocii, pentru că îi convingea de puterea cu care Moise era investit, dar mie mi se pare că făcea rău imaginii acestuia, statului şi verosimilităţii sale. În plus, recurgerea la miracol pare să contrazică în ultimă instanţă intenţiile autorilor, întrucât primele versiuni ale Exodului nu pot fi anterioare secolului al Vl-lea î.e.n., ceea ce înseamnă la opt secole după evenimentele prezentate: miracolul în sine este o dovadă de neputinţă a divinităţii, constrânsă să recurgă la minuni acolo unde nu puteau triumfa evenimentele. Tot din punct de vedere psihologic, povestirea Cărţii Exodului păcătuieşte prin necunoaşterea atât de evidentă a personalităţii faraonilor, şi în special a lui Ramses, încât îşi pierde toată credibilitatea. Într-adevăr, Ramses care era, în termeni moderni, un potentat megaloman, n-ar fi tolerat mult timp un personaj care încerca să-l facă să creadă că posedă
325
puteri superioare. Fie că era vorba de un evreu pur, fie că era vorba de fiul unei prinţese egiptene şi a unui evreu, pisălogul nu şi-ar fi menţinut discursul mult timp. Ar fi fost luat fără menajamente şi aruncat în cea mai apropiată carceră. Să-ţi imaginezi că faraonul i-ar fi putut spune reprezentantului evreilor: “De data asta, am păcătuit” (Exodul IX, 27), asta da ficţiune nebunească. – Din punct de vedere literar povestirea se supune regulilor rapsodice ale genului: adică utilizează repetarea aceleiaşi teme cu scopul de a produce o tensiune care să atingă catharsisul. După ce s-a arătat de neînduplecat după primele pedepse, faraonul începe să se înmoaie, apoi se înmoaie din ce în ce mai mult la fiecare pedeapsă până când cedează cu totul la sfârşit. Regulile genului au fost analizate pe larg în altă parte. – Din punct de vedere istoric, povestirea este plină de neconcordanţe care dovedesc toate data târzie a redactării scrierii. Când autorul scrie:”Du-te la faraon şi spune-i...”(Exodul VIII, 1;IX,13 et X,1), el se dovedeşte complet ignorant în ceea ce priveşte protocolul curţii, care, desigur, nu dădea voie oamenilor, fie ei şi de rang înalt, şi cu atât mai puţin dacă era reprezentantul unora consideraţi sclavi, să meargă la monarh ca şi cum acesta ar fi fost un patriarh de ţară. Inventarul acestor neverosimilităţi a fost făcut de multe ori. El riscă, după părerea mea, să oculteze rolul considerabil pe care l-a avut Moise în naşterea lui Israel, rol de o asemenea dimensiune, încât a dat naştere evident unei legende căreia nu-i prea pasă de adevărul istoric. Ceea ce demonstrează încă o dată, de altfel, că atât Vechiul cât şi Noul Testament trebuie să fie considerate legende eroice conţinând ocazional şi elemente istorice. Să presupui că Moise, autorul omorului contramaistru lui egiptean, ar putea să se prezinte nepedepsit în faţa faraonului pentru a-i impune condiţiile sale în privinţa plecării evreilor din Egipt, dovedeşte de asemenea o totală necunoaştere a jurisdicţiei egiptene, (v. cap. 6, nota 1). Concluzia mea este că o dată plecat, Moise nu s-a mai putut întoarce în Egipt. Exodul a fost cel mai probabil organizat în
326
Egipt de către Aaron pe baza instrucţiunilor lui Moise, aşa cum lasă să se înţeleagă de altfel şi Vechiul Testament. De unde şi importanţa pe care o capătă acest frate vitreg şi înaltele funcţii care i le atribuie Moise după aceea, în ciuda carenţelor şi lipsurilor personajului. Acestea fiind zise, trebuie să amintim că nu există nici un text egiptean care să evoce o fugă a apirilor către Canaan şi cu atât mai puţin un personaj ca Moise. Adevărul istoric al Exodului nu este atestat decât de cartea eponimă a Pentateuhului. Această lacună nu infirmă desigur existenţa Cărţii Exodului, ci sugerează doar că fuga din Egipt a evreilor a fost considerată de egipteni un incident minor. Desigur, inscripţiile egiptene, cum nota şi André-Marie Gérard {Dictionnaire de la Bible, op.cit.), comemorează victoriile, adesea în termeni excesivi, şi se fereşte să menţioneze eşecurile. Dar oricare ar fi fost amploarea exodului, pierderea unei mâini preţioase de lucru nu pare să afecteze nici dispoziţia lui Ramses, nici ritmul construcţiilor pe care le ridica. Neglijat de scribi, evenimentul n-a marcat mai puţin profund istoria religiilor. Capitolul 9 1. Exodul îl înfăţişează pe Moise ca pe un om în vârstă, care ar fi avut patruzeci de ani când a plecat spre Madian şi patruzeci şi ceva când a auzit chemarea rugului în flăcări, ceea ce înseamnă că ar fi avut optzeci de ani când a pornit în titanica aventură a Exodului şi că a murit la o sută douăzeci de ani. Aceste cifre tind evident să ofere o imagine de invidiat a eroului, văzut ca un patriarh de o mare înţelepciune, dar ele nu trebuie luate ca atare, căci specialiştii în Biblie ştiu că cifra patruzeci indică, spre deosebire de cum o percepem în zilele noastre, o perioadă mult mai mare de timp. Vechiul Testament nu se arată, de altfel, deloc zgârcit în ceea ce priveşte longevitatea personajelor sale.Dar este de necrezut ca Moise să se fi lansat la optzeci de ani în aventura Exodului, care ar fi presupus forţa
327
fizică şi psihologică a unui om mai degrabă de trei sau patru ori mai tânăr. Puterea de rezistenţă dovedită în timpul Exodului pare a fi, de altfel, a unui om mai aproape de treizeci de ani decât octogenar. 2. Evident, vapoarele din perioada aceea nu aveau cârmă, ele se orientau cu ajutorul unei vâsle mari fixate în spate.
328
Gerald Messadie Moise – Profetul Intemeietor
Nici chiar Dumnezeu n-ar putea exista fără profeţi. Luther 277-253 Cuvânt Înainte Omul care a întemeiat lumea modernă Primul volum al reconstituirii romaneşti a vieţii lui Moise, “Prinţul fără coroană”, a prezentat tiparul istoric în care a fost turnat personajul: curtea şi Egiptul lui Ramses al II-lea. Monarhie puternic centralizată, într-o formidabilă expansiune cuceritoare, corupţie endemică, sunt trăsăturile dominante ale acestei faimoase perioade din istoria Egiptului antic.
329
Cred că nu poţi scrie istoria fără a prezenta în acelaşi timp şi tiparul şi personajul care a ieşit din el. Tiparul formează, personajul se reformează. Crescut la palat, în frivolitatea arogantă a curţii, tânărul Moise, de sânge regal prin mama sa, se îndepărtează de aceasta atât fizic, cât şi moral. Moise este numit intendent al construcţiilor regale din Egiptul de Jos, regiune până atunci neglijată de capitală şi în care Seti I, apoi Ramses al II-lea, fiul său megaloman, construiesc cu înverşunare noi oraşe pe măsura orgoliului lor. Aici îi cunoaşte Moise pe evrei sau apiri, imigraţi în urmă cu patru sute de ani pe urmele lui Iacov de fapt, ei sunt cei care construiesc aceste oraşe. Dar evreii nu mai sunt imigranţii bineveniţi de altădată, protejaţii puterii regale, ci au fost între timp coborâţi la rangul de cvasi-sclavi, de truditori pe degeaba. Pentateuhul, adică primele cinci cărţi ale Vechiului Testament, face din Moise “un mare om în regatul Egiptului”.Formula este fără îndoială calchiată după modelul lui Iosif, consilier al unui faraon care se trăgea din hiksoşi, invadatori care cuceriseră ţara şi cu care evreii întreţineau în mod ereditar relaţii inteligente. Dar definiţia nu este cu totul falsă; ceea ce ea nu spune, totuşi, este faptul că în Egiptul lui Ramses, nu puteai avea putere decât în administraţie. Moise a fost aşadar un mare intendent. În Egiptul de Jos, Moise dobândeşte două virtuţi care cu siguranţă nu se practicau în Egiptul real, istoric al lui Ramses: revolta şi credinţa. Revolta îi este fără îndoială indusă de evrei şi de dezgustul faţă de intrigile curţii şi ale administratorilor de provincie. Credinţa i-a fost insuflată de unul din preoţii care au supravieţuit religiei de atunci înainte blestemate a “regelui nebun”, Akhenaton, care fondase un fel de monoteism, poate chiar dupa modelul evreilor Revolta il face pe Moise sa omoare un om, un contramaistru de o cruzime feroce, şi acest fapt îl obligă să fugă în deşertul Sinai. Acolo, el aude vocea lui Yahwe, care îi porunceşte să elibereze poporul Său de sub jugul faraonului. Aşa că, de la depărtare, el organizează Exodul.
330
În acest punct se termină prima parte a poveştii. Reconstituirea celei de-a doua părţi este mai delicată. Pentateuhul oferă într-adevăr versiuni cel puţin contradictorii ale epopeii Exodului. Scrise la câteva secole după ce s-au petrecut evenimentele, cele cinci cărţi interpretează fiecare istoria în funcţie de cele patru mari şcoli de redactori care au scris şi rescris povestirea. Episoadele cele mai celebre fac obiectul unor versiuni diametral opuse. Pentru unii, de exemplu, Lovirea Stâncii, din care Moise face să ţâşnească un izvor pentru adăparea evreilor însetaţi, este o dovadă a misiunii divine care i se încredinţase; pentru alţii, dimpotrivă, este greşeala fatală care îl va costa pedeapsa supremă: pentru că n-a lovit stânca în numele lui Yahwe, el nu va vedea niciodată Pământul Făgăduinţei. A trebuit deci să trag o linie între aceste contradicţii, recurgând la analiza istorică, psihologică, textuală şi, în plus, să umplu şi lacunele. Astfel, se ştie că după ce a fugit în Arabia, actualmente saudită, Moise a fost primit de un preot-mag, Letro, şi că acesta i-a dat-o de nevastă pe fiica lui, Sefira. Soţia lui Moise ar fi meritat fără îndoială o menţionare afectuoasă în Pentateuh, din moment ce se presupune că acesta ar fi fost scris chiar de mâna profetului. Or, ea nu este menţionată decât de două ori şi încă într-un mod expeditiv. I-a zămislit doi băieţi, ai căror descendenţi au fost leviţi respectaţi. L-a urmat în Exod? Cu siguranţă. Atunci de ce această tăcere? Pentru că era străină. Şi acesta nu e decât un exemplu, mai sunt multe altele. La ce bun să scrii, de altfel, dacă nu pentru a-i împărtăşi cititorului analizele, descoperirile, ipotezele? Dacă nu pentru a încerca să-i reprezinţi acest caracter deosebit care a fost Moise, posedat de misiunea divină, dar totuşi profund uman, coleric, angpasat, de o generozitate pe care, din păcate, Pentateuhul n-o reflectă decât foarte slab. Căci trebuia să fie foarte generos ca să proclame bunăvoinţa faţă de străini: “Nu uitaţi că voi aţi fost străini în Egipt”.
331
Generaţia scribilor care au urmat i-au pus o mască de tiran. Eu cred că era cu adevărat bun. I-a scos pe evrei din Egipt pentru a le dărui Canaanul. Era o sarcină grea: evreii nu mai avuseseră un şef de mai multe generaţii, păstrau în pântece nostalgia gâştelor şi a pepenelui galben din Egipt şi i-au dat de furcă până la sfârşit, învinuindu-l de lipsa apei şi a cărnii, înnebunindu-l cu neînţelegerile dintre ei, reproşându-i că a luat de nevastă o madianită, mergând până la a-i contesta autoritatea divină. Dar şeful avea un caracter puternic, călit din acelaşi metal ca Iacov, cel de-Al Treilea Patriarh, care îl întâlnise într-o seară pe însuşi Yahwe şi se împotrivise acestei forţe terifiante şi fără formă, motiv pentru care numele i-a fost schimbat în Israel: Esra-EL, “cel. care luptă împotriva lui Dumnezeu”. Moise, care l-a întâlnit şi el pe Dumnezeu şi a vorbit cu el, nu se va lăsa învins de urmaşii lui Israel. Obosit de efort, de necazuri, de frustrare, el a murit înainte de a ajunge pe Tărâmul Făgăduinţei, cu siguranţă pe la cincizeci de ani. Nu cred că moartea lui a fost efectul răzbunării lui Yahwe. Dumnezeu nu se răzbună. Răzbunarea este un sentiment uman. Nici chiar Dumnezeul gelos din Vechiul Testament n-a putut să-şi ascundă tandreţea faţă de acest gigant pe urma căruia lumea modernă, evrei, creştini, musulmani, încă mai merge şi acum, după trei mii trei sute de ani. După cum se vede, îl admir pe Moise dincolo de textele rigide, arhaice şi, aş îndrăzni să spun, de o sărăcie afectivă deconcertantă faţă de acest şef spiritual şi politic grandios. Incomparabil mai mare decât strămoşul Avraam, el merita mult mai mult, de exemplu, decât un mormânt anonim în câmpia Moabului. Căci, fără el, ce-am fi noi astăzi? Ce-ar fi lumea modernă fără cele trei religii monoteiste? Fără el, l-am fi avut noi oare pe Iisus? Paris, aprilie 1998 G. M.
332
Partea Întâi EXODUL
1 Urgenţa
333
Un vânt furios, stârnit fără îndoială de spirite grăbite, bătea de la sud la nord sub un cer violaceu şi ameninţător. El umfla mantalele şi încovoia tufele de stuf, ciufulea oamenii şi ridica praful, formând vârtejuri turbate care durau doar câteva clipe. Oricine l-ar fi observat cu atenţie şi-ar fi dat seama că nordul adică golful Mării Roşii şi canalul Mării Trestiilor, aflat mai jos era cel care atrăgea în acest fel entităţi superioare în atmosfera de jos. Acolo se pregătea un mare eveniment. Ciudăţenia acestei agitaţii celeste consta în ruperile de nori, prin care pătrundea din când în când câte-o fantă de lumină, cu siguranţă ochiul scânteietor al Creatorului ce altceva? supraveghind un moment crucial din lumea sa. Într-adevăr crucial: câteva mii de sclavi, surprinşi în convulsiile mereu confuze şi îndoielnice ale istoriei umane, se pregăteau să părăsească un splendid regat pentru a fugi spre acele pământuri aride şi neprimitoare numite deşert. Ei îşi croiau drum printre întinderile nesfârşite de stuf, dând din cap a neîncredere. “Ce faceţi, păreau ei să spună, abandonaţi pământurile fertile ale Marelui Fluviu, templele aurite, vânatul dolofan şi fructele zemoase? Încotro mergeţi, copii ai lui Avraam?” Nici ei nu ştiau. Bărbatul, ca şi femeia, nu vede niciodată întregul desen al destinului, nu recunoaşte, în cel mai bun caz, decât întinderile plane, niciodată liniile întortocheate şi, spre binele lui, fără îndoială, nu înţelege nimic din textul înfricoşător al Creatorului. Frânturi de semne, vise, amintirea cuvintelor străvechi îi tulburaseră până în adâncul fiinţei. Ura dospise în ei. Îi atinsese chemarea cerului. O nelinişte tumultuoasă făcuse să fiarbă aceste cuve tenebroase de temeri nedesluşite şi de splendide elanuri, de ură ridicolă şi de gânduri transcendente, de dorinţi păcătoase şi de mângâieri angelice, numite simplu suflet. Domnul arătase cu degetul spre Răsărit: “Plecaţi, e timpul.” Nimeni nu bănuia că neliniştile sufleteşti, îngrijorările şi neînţelegerile provocate de ordinul suprem conduceau, în fapt, spre un destin. Nimeni, în afară de Mose. Şi pe bună dreptate. Posedaţi de noua beţie a libertăţii, îndepărtaţii descendenţi ai lui
334
Avraam se adunaseră pe malul apusean al Marelui Negru, femeile plângeau şi ţipau, bărbaţii ridicau braţele spre cer şi, parcă pentru a întreţine confuzia, suflau din buccine, nişte cochilii mari transformate în trompete, printr-o gaură făcută la capătul spiralei. Era un vacarm infernal care sfârşi prin a speria măgarii şi vitele pe care fugarii le luaseră cu ei în exod. Cei care se aflau pe ţărm priveau apele învolburate ale Marelui Negru, întrebându-se dacă trebuia într-adevăr să le treacă şi cum vor putea face asta. Nu mai văzuseră niciodată marea aşa, nu le prevestea nimic bun; pur şi simplu ştiau c-or să se înece. În acelaşi timp se gândeau că încă mai erau pe pământul Egiptului şi că armatele lui Ramses puteau să apară în orice moment şi, într-un vuiet de clopot, să-i transforme pe toţi în hrană pentru vulturi. Mose era conştient de asta. Nu avea încredere în Ramses şi în promisiunile regale. Dar ceva îi spunea că nu se putea ca Domnul să-i fi dus atât de departe ca să-i lase pradă duşmanului. Înainte de a coborî de pe umerii celor care îl ridicaseră deasupra lor, pentru ca întreg poporul să-şi poată vedea eliberatorul, iar el, la rândul lui, să-i vadă pe toţi, Mose aruncă o ultimă privire imensului câmp de grâu ale cărui spice erau oamenii. O linişte perfectă, tulburată doar de vuietul vântului, domnea pe malul egiptean al Mării Trestiilor. Clipind des, din cauza vijeliei, apirii îşi priveau cu insistenţă şeful necunoscut până atunci de aproape de nici unul dintre ei. Un bărbat tânăr şi puternic, cu faţa hotărâtă încadrată de şuviţe brune, pe care vântul le umfla, şi de o barbă care se ondula. Aşadar el era cel căruia Domnul lui Avraam îi vorbise, după patru secole de tăcere. O rafală furioasă de vânt îi ridică mantaua şi părea că are nişte aripi care se mişcau la orizontală în spatele lui. “ Lăudaţi-l pe Domnul! strigă el cu putere din toţi rărunchii, întinzând braţele spre cer. Lăudaţi-l pe Eliberatorul vostru!” Ordinul se transmise din aproape în aproape şi un murmur nedesluşit se înălţă din câmpul de grâu până la hotarele lui cele mai îndepărtate.
335
“Glorie Domnului nostru! Glorie Eliberatorului nostru!” Răspunsul se ridica tot mai sus, ca un bubuit, părând a fi mai degrabă un fenomen natural decât voci umane. Pescăruşii erau înnebuniţi de frică. În cele din urmă, Mose se sprijini pe umerii celor care îl purtau, fratele său Aaron şi Arfaxad, şi sări sprinten pe pământ, cu faţa gravă, aproape îngrijorat. Şefii, sau cel puţin cei care păreau a fi şefi, se îngrămădeau în jurul lui, privindu-l îngrijoraţi, cu încordare, aşteptând un ordin. Totuşi, el nu scoase nici un cuvânt, încercând să realizeze imensitatea evenimentului, dar fără să piardă din vedere cât era de urgent. Emoţia lui era pe măsura mulţimii adunate şi a circumstanţelor, dar şi mai puternic era sentimentul unei decizii superioare: numai un Dumnezeu, cel mai mare dintre toţi, ar fi putut scoate atâţia oameni din căminele lor şi i-ar fi putut convinge să se lase conduşi spre un pământ nou. Aproape treizeci de mii de suflete părăsiseră un pământ unde altădată crezuseră că ar putea prinde rădăcini. Şi asta la îndemnul unui necunoscut care i-a asigurat că Domnul însuşi se manifestase în el cu toată puterea Sa. Mose îşi dădea bine seama că acest lucru friza absurdul şi că nu s-ar fi întâmplat niciodată fără speranţa secretă a apirilor de a pleca către o ţară care să fie a lor şi care să nu poarte numele de Servitute. O ţară adevărată şi minunată, cea despre care strămoşii povesteau adeseori, fără să creadă prea mult, pe care Dumnezeul lui Avraam le-o promisese. În altă parte, departe de contramaiştrii furioşi, de corvoacle, de umilinţe. Departe de acest rege nebun care nu mai contenea să acopere pământul cu edificii menite să-i celebreze gloria. Nu vântul mării legăna aceste spice, ci speranţa. El, Mose, n-avea nici un merit în această întreprindere extraordinară, el nu era decât un executant. Da, într-adevăr, fusese atins de mâna Domnului, cum i se spusese adesea. “Tot ceea ce se întâmplă te depăşeşte, Ramses! murmură el. Domnul este mai mare decât toţi zeii tăi care flecăresc, latră, ţipă şi grohăie!”
336
Lovi cu călcâiul în pământ; era nerăbdător să părăsească pământul Egiptului. Încă mai trebuia să fie la înălţimea sarcinii. Aaron observă gestul fără să-l înţeleagă. În cele din urmă vântul uscă lacrimile şi zgomotul valurilor îşi reintră în drepturi. Ţipetele intempestive ale pescăruşilor acopereau implorările, rugile exaltate, ca şi strigătele mamelor ce nu-şi găseau copiii sau ale bătrânilor care se plângeau de picioare, de spate ori de cap. Şi când beţia regăsirii cu acest popor pe care Domnul i-l încredinţase se risipi, acolo, pe ţărmul apusean al Mării Trestiilor care îi despărţea de libertate, Mose se trezi cuprins de panică. Urma să conducă, în siguranţă, spre libertate treizeci sau patruzeci de mii de persoane, bărbaţi, femei, copii, bătrâni, veniţi din Egiptul de jos doar la chemarea lui, aşa cum le-o spuseseră şefii lor, convinşi mai mult de el decât de ei înşişi că el era steaua destinului lor şi că Domnul lui Avraam le va arăta drumul spre un viitor liber şi prosper. Una era să-şi dorească acest lucru şi cu totul altceva să-şi asume răspunderea aproape militară a acestei populaţii. Şi dintr-o dată Mose se trezi stăpânit de sentimentul că trebuia să se grăbească. Ramses era răzbunător, putea foarte bine să se răzgândească şi să trimită în forţă armata pe urmele exilaţilor. Ceea ce ar însemna un masacru. Era deja amiază şi chiar dacă traversarea Mării Trestiilor începea imediat, era puţin probabil ca ea să se termine înainte de căderea nopţii. De altfel, rămânea de văzut dacă Marea Trestiilor avea să-i facă pe egipteni să-şi schimbe hotărârea de a-i urmări până în deşert pe foştii lor sclavi, pe care îi făceau indirect responsabili de masacrul copiilor în urma căruia Ramses se înduplecase şi-i lăsase să plece. Mose străbătu cu privirea imensa oglindă de apă din faţa lui, în care se reflecta cerul argintiu. O adevărată mare, presărată însă cu tufe de trestii înalte cât un stat de om şi plină de capcane. Prin unele locuri, adâncimea apei era doar de-un cot, prin altele te puteai îneca. Acolo era, o ştia de la arhitecţii care făcuseră lucrările, un canal folosit de vapoarele cu fundul plat or, acest canal trecea printre două vaduri şi, dacă mergeai pe aceste
337
vaduri, apa îţi ajungea până la piept. Pe acolo ar trebui să treacă, căci nu se punea problema să o ia pe drumul de coastă. La asta se gândea când văzu venind o delegaţie de bărbaţi cu feţele tulburate, cu sprâncenele ridicate, gata să izbucnească în plâns, cu mâinile întinse spre el. Erau şefii clanurilor, Enoh, Iemuel, Gherşon, Libni, Manii şi toţi ceilalţi. Îl apucară de un braţ, apoi de celălalt. “Domnul! Atotputernicul! Ţi s-a arătat! Pentru noi! Fie ca binecuvântările să se înalţe spre El secole şi secole de-a rândul! Tu eşti şeful nostru! Facă-se voia Sa!”. Mose nu mai apucă să spună nici un cuvânt, toţi aceşti oameni vorbeau în acelaşi timp, împroşcând cu salivă, vehemenţi, patetici, exaltaţi, inspiraţi, profetici, fără să asculte nimic, iar unii chiar erau gata să facă un sacrificiu: aduseseră cu ei miei, porumbei... – Nici nu se pune problema, zise Mose tranşant. – De ce? – N-avem timp de pierdut. – Dar ca să aducem o jertfă Domnului, salvatorului nostru, avem cu siguranţă timp... – Suntem aici pentru că ne pregătim să trecem Marea Trestiilor şi să punem apa între egipteni şi noi, după voinţa Domnului, nu pentru a sărbători. Când bărbaţii se întoarseră la posturile lor, vizibil dezamăgiţi, Mose îl întrebă pe Aaron: – Ce ţi-a spus exact mesagerul lui Ramses când l-ai văzut? – A spus că suntem o plagă pe faţa ţării sale şi din cauză că i-am ofensat pe zeii Egiptului, prin prezenţa noastră acolo, s-au abătut atâtea nenorociri asupra regatului său. Şi a mai spus că stăpânul celor două ţări era fericit că vrem să plecăm. – Şi ce altceva a mai spus? – Că răzbunarea lui Sehmet împotriva trădătorilor şi asasinilor care ne conduc va fi cumplită şi că zeiţa îi va rupe în bucăţi. “Trădătorii” era un plural care-l desemna pe Mose. – Ţi-a lăsat şi un mesaj scris? Întrebă el.
338
– Nu. A fost doar unul verbal. Mose se gândi o clipă, apoi îl întrebă din nou: – Ce părere ai? – Cred că a vrut să ne insulte, răspunse Aaron. – Aş vrea să fiu sigur că s-a convins de hotărârea noastră de a pleca. Câte provizii au luat apirii cu ei? – În afară de câteva animale, după cum vezi, pâine pe care o vor coace pe drum, brânză, ouă... – Dar apă? – Apă? Da, câte-o ploscă. De ce, nu există apă acolo unde ne duci? – De ce nu i-ai pus să ia mai multe provizii? E totuşi o călătorie lungă. Aaron îşi privi mirat fratele, cu un uşor reproş: – Imediat după plecarea mesagerului lui Ramses din Avaris, le-am dat ordin să se pregătească. Am urmat instrucţiunile tale întocmai. Ne adunaserăm deja pe ţărm, convinşi că Domnul nu şi-ar încălca promisiunea. Mesagerul a venit în a doua parte a după-amiezii până când ordinul s-a răspândit, s-a făcut noapte. Am mâncat repede şi am luat cu noi tot ce puteam duce fără să ne îngreuneze drumul. Aşa cum ne-ai recomandat, stabiliserăm să plecăm de la Sucot. Am mers două nopţi şi o zi pentru a ajunge la Etam, apoi o jumătate de zi pentru a ajunge la punctul de întâlnire pe care-l fixaseşi. Şi iată-ne. Cel mai important lucru era să pornim la drum, înţelegi? Am plecat şi am ajuns, nu-i aşa? Mose căzu pe gânduri. Se mira că egiptenii îi lăsaseră pe toţi aceşti oameni să treacă pe la Tieku, Sucot-cum spuneau apirii în limba lor. Acolo era totuşi o fortăreaţă care supraveghea drumul de acces în Egiptul de Jos. Soldaţii trebuie să fi fost uimiţi văzând acest puhoi de lume fugind din Egipt. – Ce au spus la Tieku, întrebă el, când au văzut toată lumea asta părăsind regatul? – Le-am explicat că ne alungase faraonul, şi oricum n-au văzut mare lucru pentru că era noapte.
339
– Aşadar gărzile n-au văzut câţi sunteţi? murmură Mose ca pentru sine. – Nu, nu cred c-ar fi putut să ne numere. Dar ce importanţă are? Întrebă Aaron. – Are importanţă. Asta înseamnă că Ramses nu va afla decât mâine câţi oameni au părăsit tara. – Şi? – Şi va avea o mare surpriză. Iar urmările vor fi imprevizibile. Se felicită că dăduse Sucot ca punct de întâlnire dacă ar fi intenţionat să se opună plecării apirilor, egiptenii şi-ar fi imaginat cu siguranţă că aceştia o luaseră pe drumul de coastă, care era mai uşor. Arfaxad şi Lumi se apropiaseră de ei şi auzeau toată conversaţia. Toţi aşteptau ca Mose să ia o decizie, doar n-aveau să-şi petreacă noaptea acolo, stând pe loc. – Avem, cred, provizii pentru trei zile. Nu vor fi de ajuns? Domnul va veghea asupra noastră. – Domnul va veghea asupra noastră, repetă Arfaxad, încercând să-l liniştească pe Mose din priviri, uitând fără îndoială că acesta parcursese deja drumul. Avea acea privire a oamenilor care încearcă să-ţi dea încredere, când de fapt ei habar n-au de ce-i aşteaptă. Şi Mose nu mai putea da înapoi. Nu putea să meargă decât înainte. Pentru o fracţiune de secundă îşi imagină ce s-ar întâmpla dacă şi-ar exprima cea mai mică îndoială cu privire la reuşita acestei aventuri. Probabil că ar fi făcut bucăţi. Arfaxad ghici neliniştea lui Mose, căci îl prinse de braţ şi-i repetă: – Domnul va veghea asupra noastră, Mose. Ne-a adus până aici, o să ne călăuzească şi mai departe. Până la urmă această încredere se dovedi molipsitoare şi Mose se mai linişti puţin. – Bine, spuse el, trebuie să ne grăbim. Spune-i şefului că toată lumea trebuie să-şi scoată sandalele din picioare. Vom traversa pe cele două diguri care sunt la o sută de coţi depărtare
340
de aici. Tu vei rămâne cu mine aici, pe malul acesta al mării, până când vor traversa toţi. – Nu mergi să le vorbeşti? se nelinişti Aaron, surprins. Nu le vorbeşti de Domnul? – Domnul nu ne-a scos din Egipt ca să ţinem predici pe drum, replică Mose. – De ce această grabă? Întrebă Arfaxad. – Nu am încredere în egipteni, răspunse Mose, evitând să le spună că o furtună în Marele Verde ar face Marea Trestiilor impracticabilă. Vremea fusese foarte schimbătoare în ultimele zile şi traversarea de la Eţion-Geber încoace fusese uneori periculoasă. – De ce? Oare n-a înţeles Ramses că Domnul ne apără? Întrebă Lumi. Ar îndrăzni să-l sfideze pe Domnul care i-a provocat atâtea rele? – Domnul nu i-a făcut nici un rău lui Ramses până acum, îl contrazise Mose. Capacitatea de răzbunare a lui Ramses este intactă. El este în stare să-şi schimbe părerea şi să trimită trupe după noi. Irosim timpul vorbind. Trebuie să începem traversarea. Fiecare şef de clan să-i conducă pe ai săi. Tonul era fără replică şi chiar nerăbdător. Aaron, Lumi, Arfaxad şi ceilalţi se retraseră pentru a le spune şefilor de clan că trebuia să pornească la drum. Aşa că se porniră, cu Enoh în frunte, însoţit de nevastă, de copii şi de un sclav care nu voise să rămână în urmă, temându-se fără îndoială de răzbunarea egipteană şi având misiunea să care după el două oi. Enoh se descălţă, privi apa şi îşi înmuie prudent un picior. – Este adâncă! strigă el la Mose. – Nu ajunge mai sus de genunchi, răspunse Mose. Puneţi bine piciorul pe vad! Înaintaţi în linie dreaptă! Cunoştea acel vad: avea cinci sau şase coţi lărgime şi n-aveai cum să faci abstracţie de el. Enoh îşi ridică mantaua pe cap, îşi puse bocceaua pe umăr, ţinând-o c-o mână şi intră în sfârşit în apă, urmat de nevasta lui. Mai vioi, copiii o luaseră ca pe o joacă
341
şi îşi depăşiseră deja tatăl. Oile îi urmau fără a face prea multe nazuri, încercând să înoate pentru a-şi păstra capul deasupra apei. Vreo şaizeci de persoane o luară pe urma pionierilor, când Enoh, prins de un curent brusc, îşi pierdu echilibrul, ridică un braţ şi începu să strige. Copiii se întoarseră pentru a-l ajuta să se ridice în picioare. Vadul, nu mai lung de cinci sute de coţi, era, ce-i drept, mai adânc pe alocuri, dar când îi vedeai pe aceşti copii cum îl străbăteau cu paşi mari şi sprinteni îţi dădeai seama că nu era o expediţie periculoasă. Îi vedeai debarcând cu bine pe celălalt mal, dând la o parte trestiile care îi ascundeau apoi din nou vederii. Dar totul dura mult prea mult din cauza femeilor şi a bătrânilor; mulţi dintre ei nefiind prea înalţi se înspăimântau văzând apa atât de mare, temându-se să nu-şi piardă baloţii puşi pe cap. – N-o să se sfârşească niciodată? strigă Mose. Mai repede! Aaron, să folosim şi celălalt vad care este mai jos. Rămâi tu să supraveghezi trecerea pe acest vad şi spune-le celorlalţi să mă urmeze. Celălalt vad nu era prea departe. Mose înainta spre el, făcându-le semn cu mâna fugarilor şi în curând erau la fel de mulţi pe ambele vaduri. Trecură câteva ore, apoi, la un moment dat, când soarele începuse să apună, unul din şefii clanurilor, Mişael, care părea a fi mai de treabă decât alţii, se îndreptă spre Mose. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, cu o figură aspră, care fusese un timp contramaistru la Memfis. – Frate Mose, doar jumătate din oamenii noştri a trecut vadurile. Se lasă noaptea şi se va crea învălmăşeală dacă unii vor fi de-o parte şi alţii de cealaltă. Din câte-am înţeles, ai fi vrut să traversăm cât mai repede posibil. Mose îl privi întrebător. – Aşadar trebuie să ne continuăm traversarea şi în timpul nopţii, relua Mişael. Nu crezi că ar fi bine să luminăm locul? – Aşa e, recunoscu Mose. Avem smoală? – Am adus cu mine un vas.
342
– Şi jăratic? – Şi jăratic. – Foarte bine, spuse Mose. Pregăteşte două torţe, câte una pentru fiecare vad. Cei care ţin torţele vor sta la mijlocului vadului ca să-l lumineze în întregime şi să arate drumul. Torţele fură pregătite în mai puţin de o jumătate de oră, timp suficient pentru a face un foc din vreascuri şi pentru a aprinde mai apoi smoala. Mişael se postă el însuşi la mijlocul primului vad şi un alt bărbat, un tânăr pe care Mose nu-l cunoştea, se postă la mijlocul celui de-al doilea. Flacăra torţelor se zburlea în bătaia vântului, dar aveau destulă smoală, din cea mai bună, c a să nu se stingă. – Flăcările ar putea atrage atenţia egiptenilor, îi zise Aaron. – Nu sunt egipteni prin aceste locuri, doar marinarii de pe vapoare, şi oricum prefer să-mi asum acest risc decât să întrerup traversarea până în zori, răspunse Mose, care începea să resimtă oboseala. Nu făcuse altceva decât să stea ore în şir cu picioarele în apă; nu se odihnise nici un moment din ajun şi nu mâncase aproape nimic. Îşi desfăcu traista şi scoase o bucată de pâine şi câteva smochine uscate. Se gândea cum rezistă ceilalţi, mai ales femeile şi bătrânii care mărşăluiau de două zile şi două nopţi. – Întoarce-te la postul tău, îi spuse el lui Aaron. Deodată se auziră ţipete în şirul care trecea pe vadul supravegheat de Mose. O femeie alunecase şi căzuse în apă, iar bărbaţii o ridicaseră la suprafaţă. Nu se lovise prea rău, dar plângea şi striga, spunând că îndurase prea multe şi că asta era peste puterile ei. Rudele veniră să se plângă lui Mose că femeia era obosită, ca şi ei de altfel, şi că nu mai puteau să înainteze. – E vorba de libertatea voastră, de libertatea noastră, le spuse Mose.. Fără îndoială, spuse un bătrân, dar nu ştim încotro mergem. Mose nu ştia nici el foarte bine. – Fie, spuse el. Faceţi o haltă pe celălalt mal şi odihniţi-vă pană în zori.
343
– Sub cerul liber? se indignă bărbatul. – N-o să ridicaţi totuşi corturile doar pentru patru sau cinci ore de somn... – Patru sau cinci ore? repetă bărbatul nevenindu-i să creadă. Dar suntem epuizaţi, sunt trei nopţi şi două zile de când mărşăluim! – Am spus patru sau cinci ore de somn, până în zori, asta-i tot. – Şi unde mergem după aceea? – În Canaan, răspunse Mose în pragul exasperării. – Este departe? – Da, este departe. Şi îi întoarse spatele bărbatului ca să se ducă să-i anunţe pe cei doi purtători ai torţelor şi pe Aaron că cei care voiau să facă un popas pe celălalt mal al Mării Trestiilor puteau să-l facă până în zori, nu mai târziu. În această noapte vântoasă era imposibil să-i găseşti pe şefii clanurilor pentru a-i însărcina cu transmiterea acestor ordine. Traversarea tindea să se transforme în debandadă şi, o oră mai târziu, nu mai era nimeni pe vaduri; de o parte şi de cealaltă a Mării Trestiilor, fugarii se culcaseră la marginea dunelor, încotoşmăniţi în cuverturile lor, încercând să prindă câteva ore de somn. Unii îşi aprinseseră focuri de la torţe şi îşi coceau pâinea. Între timp, clanurile se dezmembraseră, aşa că fiecare era pe cont propriu. O începuseră prost şi Mose, care era şi el epuizat, se duse la Aaron să organizeze paza. Vor face cu rândul şi vor dormi fiecare câte trei ore. Traversarea va fi reluată a doua zi. Purtătorii torţelor merseră în urma lor, apoi stinseră torţele în nisip şi se culcară şi ei. Mose adormi primul, răpus de oboseală. Se înfăşurase în manta, rezemat de o dună. Somnul îl învălui precum moartea. 2 “Ei nu au un zeu al mării.”
344
Când Aaron veni să-l trezească, într-a doua oră de după miezul nopţii, el îşi înăbuşi un strigăt şi se trase înapoi îngrozit. Mose deschise ochii, se ridică şi sări asupra lui cu pumnul ridicat. Apoi încremeni şi întoarse spre fratele lui o faţă buimacă. -Aaron! – Eu sunt. Ce te-a apucat? Mose îşi trecu palma peste faţă: – Credeam că... că e Ramses, spuse cu o voce pierită. Ramses care venise să mă atace. Se aşeză şi bău o gură de apă din ploscă. Umezeala nopţii îi pătrundea în oase. Căută din priviri un foc unde să se “incălzească. – Nu te gândeşti decât la Ramses. Numai pe el îl visezi.O să mă culc şi eu un pic. – N-ai văzut nimic? – Nimic. Dorm cu toţii, de o parte şi de alta a mării. – O să te trezesc peste trei ore. – Dar mai e până-n zori, sări Aaron. – Până trezim pe toată lumea şi până vor traversa şi cei care-au mai rămas, o să se facă dimineaţă. – Dar de ce te grăbeşti aşa? – Ti-am mai spus-o. Nu am încredere în Ramses. V-a lăsat prea uşor să plecaţi. – Nu crezi că îi e teamă acum de Domnul? Întrebă Aaron intinzându-se să se culce. – Lui nu-i este frică de nimeni, răspunse Mose plecând în căutarea unui foc. Găsi unul aproape stins. Aruncă în el câteva vreascuri şi focul trosni cu putere, începând să scoată fum. Un bătrân care dormea în apropierea lui se trezi bombănind, apoi se apropie, se aşeză lângă foc, aruncându-i lui Mose o privire opacă şi urcluroasă. Era clar că nu-l recunoscuse poate că nici nu-l văzuse vreodată. Mormăi: – E nebun Mose ăsta. – De ce? se îngrijoră Mose.
345
– De ce el şi prietenii lui ne-au făcut să plecăm din Egipt? Ne era bine acolo, aveam casele noastre, turmele noastre, pământurile noastre. – Eram sclavi, replică Mose. – Eram sclavi pentru că eram prea puţini şi pentru că nu puteam să ne apărăm şi să ne facem respectaţi. Aceeaşi soartă ne aşteaptă peste tot, oriunde vom merge. Întinse mâinile spre foc şi continuă: – I-am spus asta lui Corah. Dar el a zis că acest Mose primise ordin de la Domnul lui Avraam. – Şi nu crezi asta? Întrebă Mose. – Nu. Nu văd de ce Domnul s-ar arăta după patru secole de tăcere pentru a ne arunca într-o expediţie istovitoare fără să ştim unde mergem. N-am avut nici o dovadă a existenţei lui de când am venit în Egipt. – S-a arătat pentru că a văzut că trăiam în sclavie, zise Mose. Şacalii se auziră urlând. – În plus, n-am văzut niciodată ca zeii să se arate şi să-i vorbească unui muritor, reluă bătrânul. Din ce clan ziceai că eşti? – Din clanul lui Levi. Bătrânul îşi ridică privirea. – Ai vocea tânără. Înseamnă că eşti sănătos. Dar mulţi dintre noi nu sunt şi această fugă e pentru ei o încercare grea al cărei sfârşit nu-l văd. – Nu crezi în Domnul? Întrebă Mose după un timp. – Aş vrea ca Domnul să creadă în mine, spuse bătrânul. La ce e bun un zeu dacă te lasă să suferi? Muncesc de când aveam cinci ani, am dus o viaţă cinstită, mi-am crescut copiii şi copiii mei i-au crescut pe nepoţii mei şi iată-mă aruncat în deşert, în întuneric şi în frig ca un răufăcător. Domnul nostru este oare orb? – Nu-ţi pierde speranţa. – Dar tu, tu cine eşti, de mai speri? – Sunt Mose, zise ridicându-se. Îl lăsă pe bătrân în faţa focului şi o luă pe malul apei, în foşnetul trestiilor care se transforma din confidenţă tandră în profeţie de nebun. Scrută noaptea de parcă ar fi încercat să
346
zărească moartea la orizont şi nu văzu nimic. Privi stelele, gândindu-se că era acolo de dinainte de a apărea el şi că vor mai fi şi după. Vântul se înteţea, ceea ce îl îngrijora. Se întoarse printre grupurile de oameni care dormeau şi îi privi aşa cum un tată îşi priveşte copiii adormiţi. Erau copiii lui de acum înainte. Şi fără îndoială vor fi nerecunoscători cu el, aşa cum vor fi şi cu Tatăl lor celest. Suspină. De ce Domnul îi încredinţase această povară? Pentru că era puternic? Oare cei puternici trebuiau să plătească mereu pentru forţa lor? O umbră se apropia de el. – Nu dormi, constată bărbatul, şi Mose recunoscu vocea lui Mişael. – Cineva trebuie să vegheze. – De care duşman te aperi? – De Ramses, zise Mose. – Crezi că ne va ataca noaptea? Nici el nu vede mai bine ca noi. – Poate trimite spioni. – De ce? – Ca să afle informaţii despre poziţia noastră. După care ne-ar ataca în zori. – De ce să ne atace? Nu el ne-a permis să plecăm? Dezastrele nu l-au învăţat minte? – Permisiunea pe care ne-a dat-o nu e decât un gest de dispreţ prin care voia să ne arate că n-avem nici o valoare pentru el. Dar eu îl cred în stare să-şi calce cuvântul, ca să dea vina pe noi pentru calamităţile care s-au abătut asupra Egiptului şi ca să ne pedepsească pentru c-am fugit. Şi mai ales pentru că l-am lăsat fără cea mai importantă mână de lucru. – Dar totuşi, insistă Mişael, s-a obosit să trimită un mesager la fratele tău pentru a-i spune că suntem liberi să plecăm. Crezi că se va dezice? Că nu are cuvânt? – Singurul cuvânt al celor puternici este puterea lor. – Tu îl cunoşti. Este aşadar lipsit de onoare? – Puterea nu cunoaşte onoarea, Mişael. Ramses este nebun de putere. Poate că tatăl său cunoştea onoarea, pentru că lui îi era
347
frică de zeul său eponim, Seth. Dar Ramses se crede o divinitate încarnată care nu se poate dezice. Tot ce face este pentru el drept, aşa cum este pentru zei. Mişael nu mai spuse nimic, copleşit de realismul şefului său. Mose ridică ochii spre stele a cincea oră de după miezul nopţii se sfârşea. Mancă puţin din pâinea şi brânza pe care le adusese cu el de la Eţion-Geber, apoi câteva smochine uscate şi bău o gură din ploscă. Apoi merse să-l trezească pe Aaron. Acesta avea somnul greu. Se trezi în cele din urmă, îşi trecu mâna peste faţă şi când distinse forma aplecată asupra lui, oftă şi zise: – E încă noapte. – Într-o oră se va lumina. Trezeşte-te. Eu mă duc să-i trezesc pe cei de pe malul egiptean şi tu trezeşte-i pe cei de pe malul acesta. Aaron se ridică într-un târziu, respirând greu. – Vântul se înteţeşte, zise Mose. Să ne grăbim. – Ce legătură are vântul? – O să-ţi explic. Sau o să vezi şi singur. Îl căută pe Mişael din priviri, dar negăsindu-l îl strigă pe nume. Acesta veni în goană. – Pregăteşte-te să aprinzi torţele, îi zise Mose. – Nu aştepţi să se facă ziuă? – Nu. Mă duc pe celălalt mal. Toţi cei care sunt gata să traverseze vor începe s-o facă deja. Am nevoie de torţe ca să traversez dincolo. Mişael se întoarse o clipă mai târziu cu o torţă a cărei flacără tremura din cauza nisipului care se amestecase cu smoala. O altă torţă ardea în mâinile unui bărbat, câţiva paşi mai încolo. Mose reperă vadul. Curentul devenise mai puternic. Se îndreptă cu paşi număraţi spre malul egiptean. – Urmează-mă! Îi strigă el lui Mişael care rămăsese acolo sus, pe malul asiatic. Ai grijă la curent! Escaladară malul abrupt al Egiptului, îşi traseră un pic sufletul, apoi îi cuprinseră cu privirea pe cei care dormeau
348
îngrămădiţi precum morţii rămaşi după o misterioasă bătălie. Mose aprecie că erau acolo cel puţin cincisprezece mii de oameni. – În picioare! le strigă cu o voce de stentor. În picioare toată lumea! Trebuie să traversăm! – La ora asta? Îl întrebă o femeie. N-ai pic de milă? – Mila mă face să vorbesc, i-o întoarse Mose. Ridicaţi-vă, dacă ţineţi la viaţa voastră. Trebuie să terminăm traversarea! – În miez de noapte? se îndignă un bărbat. – Zorii vor miji în câteva clipe, spuse Mose. Strângeţi-vă lucrurile şi pregătiţi-vă. Oile începură să behăie, trezindu-i pe oameni. – Şefii de clan care sunt printre voi să se ridice şi să vină la mine! strigă Moise, a cărui faţă era luminată de torţa lui Mişael. Cinci sau şase oameni apărură, abia mişcându-se. – Ce e cu graba asta? Întrebă unul dintre ei, Cohat. – Trebuie să traversăm toţi înainte să se facă ziuă. – Asta o spui tu! replică Cohat. – O spun la ordinele Domnului care ne protejează. N-aţi plecat din Avaris ca să vă instalaţi aici, din câte ştiu! Ecourile schimbului de replici îi trezi şi pe cei care mai dormeau încă. Unii îşi strânseră lucrurile, alţii se îndepărtară ca să-şi facă nevoile, iar vreo zece-doisprezece se apropiară de Mose, gata de traversare. – Arată-le drumul, îi zise el lui Mişael. Apoi se duse să-i ocărască pe ultimii recalcitranţi. Unii nu voiau să traverseze Marea Trestiilor înainte să se lumineze bine. Marşul spre vad fu reluat iar cerul devenea pe nesimţite mai alb. Mişael, în mijloc, îi chema pe oameni, făcându-le semn cu mâna. În curând, fluxul emigraţilor atinse densitatea din ajun. Când umbrele nopţii păliră, Mose se duse la jumătatea celuilalt vad, fluturându-şi braţele şi strigând: – Pe aici! Pe aici! Repede! O parte din mulţime îl urmă. El le întindea mâna bătrânilor şi îi liniştea. Pe celălalt vad, Mişael stinsese torţa. Vântul se
349
iscase cu violenţă. Valuri din ce în ce mai puternice se izbeau de vaduri. – Câţi au mai rămas? Îl întrebă Mose după o oră pe unul dintre bărbaţii care înaintau pe vadul lui. – Vreo două mii, nu ştiu exact. – lntoarce-te şi spune-le să se grăbească. Omul se supuse, mulţumit că poate să ajute şi el cu ceva. În mijlocul apei o oaie behăia şi când se duseră s-o ajute constatară că un pui de rechin, lung cât un braţ, îi apucase coada şi fură nevoiţi să omoare rechinul pentru a o elibera. Mose îşi aminti că într-adevăr rechinii se reproduceau puţin mai sus, în Marele Negru. Nu peste mult timp, fluxul emigraţilor se rări şi din partea lui Mose nu mai venea nimeni. El alergă spre mal, îl escaladă în grabă şi scrută peisajul. În afara focurilor care fumegau, nu se vedea nimic. Ultimii fugari coborau malul spre vadul unde se afla Mişael. – Repede, repede! striga el. Săriră şi se împotmoliră. Unul din ei căzu şi Mose se duse să-l ridice. – Apa este îngheţată, se văicări fugarul. – Moartea este şi mai şi! replică Mose. Vântul cernea asupra oamenilor nisipul din deşert. – Spune-le să înainteze! N-o să rămânem toată ziua pe malul acesta. – Unde ne aflăm? Îl întrebă Aaron. – La marginea deşertului Şur. Aaron se gândi un moment, realizând că nu ştia nimic despre acel deşert. – Încotro trebuie să mergem? se nelinişti el. – Spre sud. – Dimineaţa se anunţa vântoasă, plină de nori şi friguroasă. În picioare, pe malul răsăritean al exilului, Mose îşi mijea ochii, parcurgând cu privirea ultimul peisaj al acestui Egipt căruia îi spunea adio. Acolo se născuse, acolo fusese copleşit de
350
onoruri, dar din toate nu-i mai rămăsese decât un gust de cenuşă. Oamenii îşi puseseră zeii în slujba lor, dar Dumnezeu nu era servitorul nimănui. Bieţi aroganţi! Ei credeau că luptă împotriva corupţiei cu mirodenii şi îmbălsămări! Corupţia este în minţile voastre! Un freamăt imperceptibil bruia orizontul spre nord, apoi se auzi clar: erau infanteriştii lui Ramses, precedaţi de douăsprezece care şi de ţipetele isterice ale pescăruşilor. – Iată-i! strigă el cu voce sugrumată. – Pe cine? Întrebă Aaron. Mose nu răspunse. Câţiva bărbaţi li se alăturară, între-bându-se la ce se uitau, apoi nu mai spuseră nimic. – Tocmai de asta mă temeam! murmură Mose. Vin din nord! Au încercat să ne bareze drumul de coastă! lată motivul întârzierii lor. Aaron şi ceilalţi nu înţelegeau nimic din ce spunea Mose şi începură să ţipe. – Or să ne ajungă din urmă! Ne vor masacra! – Nu ne ajută la nimic dacă fugim, spuse Mose. E mai bine să aşteptăm aici. – Eşti nebun! strigă un bărbat. – Alergi mai repede decât un cal? Îl întrebă Mose, întorcându-se spre el. – Toate aceste suferinţe sunt zadarnice. Suntem blestemaţi! – Trebuie să fie prima garnizoană de la Avaris, zise Mose. O mie nouă sute de oameni. Un horcăit prelungit ieşi din gâtul lui Aaron. – Oare carele vor putea traversa vadurile? Întrebă el gemând. – În mod normal ar putea, răspunse Mose. Cu condiţia ca egiptenii să ştie unde sunt vadurile. Poate că neguţătorii îi informaseră pe egipteni de existenţa vadurilor, dar le spuseseră oare şi despre canal? Părea puţin probabil ca acesta să poată fi traversat cu carele, gândi Mose. Dar atunci, de ce veniseră cu ele până acolo? – Au crezut fără îndoială că ne găsesc pe malul lor, spuse Mose.
351
– Ne-ar fi tăiat în bucăţi! strigă unul dintre bărbaţi. – Acum îţi înţeleg graba, îi spuse Aaron lui Mose. Dar ce facem? – Ne rugăm la Domnul! ordonă Mose, întorcându-se spre ei. Erau, de-acum, acolo mai mult de o mie de oameni privind fascinaţi înaintarea egiptenilor, care păreau să se apropie cu viteza vântului. În curând carele fură la marginea celuilalt mal acoperit de trestii. Mose numără din nou douăsprezece. Fiecare purtând un ofiţer, cu platoşă şi cască, şi, în spatele lui, un soldat. Se opriră şi strigară ceva la adresa apirilor. Erau fără îndoială injurii, dar vântul, care biciuia furios mantalele fugarilor, ducea cu el cuvintele înspre deşert. Mose încercă să-i numere; erau, la prima vedere, aproape două mii. Întreaga garnizoană de la Avaris. Ramses dăduse aşadar mult mai multă importanţă plecării apirilor decât lăsase să se înţeleagă din mesajul adresat lui Aaron. El calculase că două mii de oameni erau suficienţi ca să decimeze grosul fugarilor şi să aducă înapoi zece sau douăzeci de mii de prizonieri. Şase sau şapte infanterişti egipteni coborâră malul, fără îndoială în căutarea vadurilor. Ei se împotmoliră un moment sub privirile sticloase ale apirilor, luptând cu greu împotriva curentului care părea furios. În cele din urmă, făcură semne că găsiseră unul din vaduri. – Trebuie să fugim! striga Aaron. – Linişteşte-te, ţi-am spus că asta n-ar sluji la nimic, spuse Mose cu ochii pironiţi pe Marea Trestiilor, spre sud. Tot ce putem spera e să ne atace repede. Unul din care înainta, zdruncinându-se, către vad, iar cAli se cabrară în faţa valurilor. Ofiţerul care-l conducea se întoarse şi le făcu semn pedestraşilor care coborâră şi ei spre vad, fără mai multă siguranţă decât fugarii în momentul traversării lor. Primul val de infanterişti se aruncă în apă şi mai mulţi dintre ei îşi pierdură echilibrul şi începură să ţipe. Unul dintre ei; care nu ştia ce e acela un vad, se trezi prins într-un mascaret şi ceilalţi fură nevoiţi să meargă în ajutorul lui. Primul car intră în valuri şi un altul îl urmă îndeaproape, apoi un al treilea. Ofiţerii erau
352
prea ocupaţi să ţină în frâu cAli înnebuniţi de curentul ce năvălea din ce în ce mai furios în canalul Marelui Negru la nord, ca să dea atenţie fugarilor care îi priveau înspăimântaţi din înaltul malului. Dar, din când în când, ei le aruncau o privire fără echivoc. Ploaia începuse să cadă. – Mose! gemu Aaron. Mose continua să privească, cu dinţii încleştaţi, sudul Mării Trestiilor. Şi atunci se produse imposibilul. Şapte care, unul după altul, şi o mie de soldaţi egipteni se zbăteau în mare, încercând să rămână pe vad, moment în care furtuna se declanşa cu adevărat. Un prim val venit dinspre sud, având înălţimea unui stat de om, se revărsă peste egipteni. Pedestraşii îşi pierdură direcţia şi o luară la întâmplare, ofiţerii carelor se dezechilibrară, un car se răsturnă, cAli se cabrau şi nechezau, trăgând după ei în dezordine toate carele de acum goale şi făcându-i şi pe ceilalţi ofiţeri să-şi piardă echilibrul. Un al doilea val, şi mai puternic, acoperi cAli şi majoritatea infanteriştilor. De pe malul egiptean, conducătorii carelor şi soldaţii care nu intraseră încă în mare priveau consternaţi dezastrul fraţilor lor. – Nu ştiu să înoate, murmură Mose. Egiptenii nu au un zeu al mării, nu-i aşa? Dar Domnul nostru este şi Zeul mării. Din nou Aaron nu înţelegea ce zice. Căzuse în genunchi, în ploaie şi în vânt, şi plângea în hohote. – Domnul! Domnul ne-a salvat! striga el. Şi, agăţându-se de mâna lui Mose, îl îmbrăţişa. Tu ştiai! Ştiai! – Ştia! strigară şi alţii. Se strânseră în jurul lui, acolo, în furtună, cu feţele scăldate de ploaie şi de lacrimi. Dar Mose continua să privească înspre celălalt mal. Nici vorbă ca egiptenii să mai încerce să mai traverseze. Un cal reuşise să-şi desfacă harnaşamentul şi urca cu greu malul pe care se aflau apirii. – Să-l prindem, ordonă Mose. Şi ca şi cum ar fi fost chiar voinţa Domnului, mai mulţi bărbaţi se lansară în urmărirea animalului.
353
– Adunaţi apă de ploaie! le mai ordonă el. Şi îşi desfăcu chiar el plosca şi o puse pe pământ, ca să se umple cu apă. Pe celălalt mal, egiptenii păreau descumpăniţi. Trupurile pluteau pe apă. Un pedestraş egiptean, apoi un altul şi încă unul ajunseră să urce pe ţărm către apiri şi se clătinară pe picioare, apoi se prăbuşiră gâfâind. Mose se duse să-l cerceteze pe cel care era mai aproape şi îi luă pumnalul pe care-l purta la centură. – Să-l terminăm, strigă unul din şefii de clan. – Nu, strigă Mose. Sunt prizonierii noştri. E rândul nostru să luăm prizonieri! – O să-i hrănim pe egipteni acum? se indignă un bărbat. – O să-i hrănim pe sclavii noştri, zise Mose. Ceilalţi care scăpaseră urcau malul opus, după care se prăbuşeau la pământ. – De ce ai rămas acolo? Întrebă Aaron fără vlagă. – Vreau să văd ce-or să facă acum... N-a fost nevoie să mai aştepte mult: cele cinci care ce scăpaseră din dezastru începeau să facă deja cale-ntoarsă. Era cea mai înţeleaptă decizie, căci furtuna se înteţea. – Ramses! strigă Mose. Dumnezeul apirilor este cel mai mare!! Se uita la ultimii egipteni care băteau în retragere. Mantaua îi era înmuiată de ploaie. – Să ne umplem ploştile, spuse el. Îl însărcina pe Aaron cu convocarea şefilor de clan. Mişael, care se ataşase de Mose, şi alţi trei, între care un tinerel mândru foc, veniră să-i spună că luaseră treizeci şi unu de prizonieri şi capturaseră cinci din cele douăsprezece care. – Mergem spre sud, fiecare şef în fruntea clanului său, zise Mose. Vom merge toată ziua şi o să vă spun eu unde să â adăpostiţi când va veni momentul. Îşi dădu seama că vocea îi era aspră. Şi dintr-o dată, în aţa acestor oameni şi în ciuda eforturilor pe care le făcea, avu viziunea morţii brutale de care tocmai scăpaseră. Emoţia îl
354
copleşi, începu să tremure din toate încheieturile, îşi luă faţa în mâini şi începu să plângă. 3 Primele regrete Înaintau, copleşiţi încă de emoţie. Nu vorbeau decât de un singur lucru: dacă Domnul nu şi-ar fi grăbit valurile pentru a îneca armata egipteană, la ora aia cadavrele lor ar fi fost presărate prin deşert cu miile! Plângeau atât de mult, încât te-ai fi putut întreba, pe bună dreptate, dacă făceau asta din recunoştinţă, iar copiii plângeau şi ei la descrierea morţii atroce de care fuseseră atât de aproape. Fuseseră din nou grupaţi pe clanuri şi fiecare şef înainta cu fiii lui alături, cu femeile, surorile şi fiicele în spate, apoi veneau părinţii, iar servitorii încheiau plutonul. Puţinele vite şi cei câţiva măgari şi catâri aduşi de pe pământul fertil al Egiptului mergeau de o parte şi de alta. Mose şi Aaron mergeau în frunte, urmaţi de Miriam şi ai săi, ca şi de soţia lui Aaron, Elişeba şi cei patru fii ai lor, Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar. Ei se întorceau din când în când pentru a le arăta celorlalţi că se aflau în clanul din frunte. Mose o auzise deja de două sau trei ori pe Miriam spunând “Fratele meu, Mose” şi asta îl iritase. Ba chiar începuse să prezică viitorul, după cum îi mărturisise destul de încurcat Aaron! – Spune că Domnul sălăşluieşte în ea. – De când? Întrebă Mose. – În ultimele luni, răspunse Aaron fără prea mare convingere. Da, de când aflase că Mose auzise vocea celui Atotputernic în pustiu! Ar trebui s-o aducă cu picioarele pe pământ cu prima ocazie. Cât despre femeia lui Aaron, Mose o auzise şi pe ea trăncănind ca şi când ea ar fi organizat traversarea Mării Trestiilor. În zori, se văzu nevoit să le dojenească pe cele două cumetre.
355
– Femeile din spate! ordonase pe un ton care nu admitea replică, fulgerându-le cu privirea pe Miriam şi Elişeba. Ele rămaseră năucite. Aaron protestă slab. Desigur, Sefira, soţia lui, nu s-ar fi comportat precum gâştele astea... Sefira, inteligenţa graţiei şi graţia inteligenţei! Gândul îi zbura fără să vrea spre cea pe care o considera adevărata, singura sa soţie, dar se strădui să se gândească la altceva. O va visa, ştia asta. Domnul nu l-ar separa de singura fiinţă prin care mai păstra legătura cu lumea asta materială. Din ea îşi trăgea forţa şi numai datorită ei ar putea să împlinească voinţa Domnului. Omul care e singur îşi mănâncă năruntaiele, cum se spunea odinioară în Egipt. Se hotărî brusc să încalece unul din cAli capturaţi; era cel mai bun mijloc de a le ţine pe femei la distanţă. Îl trimise pe unul din fiii lui Aaron să pregătească animalul. Băiatul se întoarse după o oră cu doi cai şi Mose se hotărî să-i dea unul lui Aaron, care avu mari probleme să-l încalece şi să se ţină în dar care nu se dădu bătut, nevoind să dezamăgească asistenţa. Mose realiză că are un avantaj în plus. În afara faptului că-şi cruţa forţele, domina peisajul şi, din când în când,. întorcea privirea spre celălalt mal al Marelui Verde, pândind cu îngrijorare prezenţa unor eventuali observatori egipteni. Dar malurile mării se îndepărtau tot mai mult şi, după o oră, coasta egipteană nu mai era decât o linie albă dincolo de ape. Nu se mai vedea nimic pe această linie care înghiţise o tinereţe, intrigi, umori, femei. Nu se mai vedeau palatele din Memfis, nici rodiile de la Avaris, intrigile lui Hape-Nakht, scribii în faţa abacurilor, nici vrăjitoriile lui Buto. Nu se mai vedeau nici chiar cei doi copii pe care Mose îi lăsase acolo şi pe care curtenii îi priveau fără îndoială cu dezaprobare şi care creşteau sub un alt nume. Mose era totuşi îngrijorat. Încă de pe vremea când el slujea în Egipt, Seti şi Ramses construiseră galere care străbăteau Marele Verde dinspre est; încă mai exista riscul ca, în furia sa, Ramses să trimită aici câteva pentru a-i urmări pe fugari. Erau galere mari, fiecare putând transporta câte şaizeci de arcaşi. Cinci sau
356
şase sute de arcaşi ar fi putut să le provoace pierderi usturătoare. Mose cunoştea velele galerelor: una mare şi una mică. Dar, de la plecare, el nu văzuse decât o barcă comercială cu o singură velă pătrată, care venea cu siguranţă dinspre Cuş. Aşa că privi din nou înainte. Deşertul. Deşertul pe care-l cunoscuse cu câţiva ani în urmă când evitase şi el drumul de coastă şi când coborâse spre sud, mânat parcă de un presentiment. Mânat de mâna Domnului. Deşertul se întindea în faţă nesfârşit. Munţii trandafirii şi galbeni la stânga, marea la dreapta. Recunoştea rămăşiţele potecii, acea piatră dură tăiată de intemperii şi de paşii cămilelor, şi mai recunoştea modul în care tufişurile şi arbuştii spinoşi se răreau paralizaţi, hărţuiţi, taxaţi de căldurile infernale, de vântul arţăgos, de ronţăitul febril al insectelor, de şopârle, de ulii-pescari şi de mâncători de stârvuri înfometaţi, ca şi de frigul din timpul nopţilor. Aaron, care nu cunoştea aceste locuri, privea în jurul lui consternat de goliciunea peisajului. Munţi sterpi, nisip, marea... El nu vedea nimic din bogăţia deşertului, nu deosebea cătina şi salcâmii pitici de tufele cu fructe comestibile, minuscule, portocalii, cu miros de mosc nu recunoştea peliniţa albă, aşa cum îl învăţase altădată pe Mose Hussam şi fiii lui. El avea nostalgia pământurilor cultivate. După privirea lui, Mose îl simţea dezolat: Îşi dorea o lume gata împodobită cu palmieri-curmali, curgând de fructe, şi cu femei cu şolduri voluminoase, spre deosebire de Mose, pentru care lipsa însemna bogăţie şi setea, oricât de mare, însemna promisiunea apei. “în fond, sunt făcut pentru deşert”, îşi zise el melancolic. Fusese liber în deşert supravieţuise, se luptase şi se trezise, într-o bună zi, în faţa unui rug în flăcări. – Acolo unde mergem este la fel? Îl chestiona în cele din urmă Aaron. – Nu, Canaanul este verde şi fertil. Deocamdată, facem un ocol, spuse Mose. – De ce?
357
– Pentru că, dacă urmam drumul drept, am fi ajuns în teritoriile controlate de armatele lui Ramses. Dar apropo, adăugă el, du-te şi adu-mi pe unul din prizonieri. Aaron se execută şi câteva clipe mai târziu aduse un militar egiptean, cu mâinile legate la spate. Mose coborâse de pe cal şi, ţinându-l de căpăstru, cerceta drumul mai îndeaproape încercând să descopere eventualele urme ale unei recente treceri. – Cine i-a legat mâinile? Îl întrebă el pe Aaron, care nu stiu ce să-i răspundă. Mose îl dezlegă pe militar şi dădu ordin să fie dezlegaţi şi ceilalţi. Apoi i se adresă egipteanului în limba lui: – Nu legându-ţi mâinile te voi face prizonier. – Dar cum? i-o întoarse, frecându-şi mâinile, egipteanul, un băiat de vreo douăzeci de ani cu o mutră arogantă. – Făcându-te să înţelegi că este în interesul tău să fii în serviciul meu. Ce rang aveai în armată? – Sunt ofiţer de car, răspunse egipteanul. – Deocamdată, eşti prizonierul meu, zise Mose. De unde veneaţi când aţi ajuns la Marea Trestiilor? – De la Sin, pe drumul de coastă. Acesta era aşadar motivul pentru care armata egipteană ajunsese cu atâta întârziere. În ciuda lentorii lor, fugarii reuşiseră să traverseze. – Aţi crezut c-o să ne prindeţi la Sin? – Da, intenţionam să vă tăiem drumul spre Sinai. Dar când gărzile de frontieră ne-au spus că nu v-au văzut, ne-am gândit că o luaserăţi pe drumul spre sud şi că vă aflaţi încă pe teritoriul regatului. – Ştii de ce regele şi-a schimbat hotărârea, după ce ne dăduse autorizaţia de plecare? Întrebă Mose. – Noi, cei din armată, n-am crezut niciodată că o să plecaţi. De ce aţi plecat? – Eram obosiţi. Ţara voastră devenise o imensă închisoare pentru noi.
358
Ofiţerul reflectă asupra acestui răspuns, dar nu păru să înţeleagă mesajul. – Şi unde mergeţi acum? se îngrijoră el. – În Canaan, acolo de unde am venit. – Ce-o să găsiţi în plus acolo faţă de Egipt? – Libertatea. Acest cuvânt îl lăsă pe egiptean cu gura căscată. De fapt, ce putea să însemne pentru el libertatea? Era liber în ţara lui şi nu concepea ca alţii să poată fi liberi în altă parte. – Vorbeşti aşa de bine limba egipteană pentru că eşti nepotul Faraonului, nu-i aşa? – Da. – Am auzit vorbindu-se despre tine în armată. Dacă te prinde, Faraonul o să te dea câinilor să te mănânce. – N-o să mă prindă. – De ce? – Pentru că Dumnezeul meu este mai puternic decât zeii lui şi v-a învins. – Suntem învinşi? se minună celălalt. Dar voi n-aveţi nici măcar o lance! – După cum vezi, nu e nevoie de lănci ca să iei prizonieri, spuse Mose, aplecându-se ca să cerceteze din nou drumul mai de aproape. – Dar de ce e nevoie, atunci? – De un Dumnezeu. – Şi noi avem zei. – Dar nu v-au salvat de ape. Nici de lăcuste, nici de însângerarea Nilului, nici de broaşte, nici de ţânţari. Nici de moartea noilor-născuţi, răspunse Mose. Egipteanul căzu pe gânduri. – Erau totuşi şi zeii tăi, spuse el. Nu eşti tu nepotul Faraonului? – Ce fel de zei sunt ăia? replică Mose. Zei cu capete de animale, zei care se omoară între ei... Nu, nu mai sunt zeii mei. Adevăratul Zeu mi s-a arătat şi mi-a vorbit.
359
– Atunci care e zeul tău? Întrebă egipteanul. – Este Cel-care-este. -Asta nu înseamnă nimic. – Poate că ai urechile înfundate şi eşti orb. Poate că n-ai văzut nenorocirile pe care le-a abătut asupra Egiptului, pentru că Ramses nu voia să ne lase să plecăm. Şi n-ai văzut mai înainte cum i-a înghiţit pe soldaţii care plecaseră pe urmele noastre? – Spune-mi cum se numeşte zeul tău. Dacă este atât de puternic precum spui, vreau să fie şi zeul meu, se entuziasma soldatul. – Atunci renunţă la zeii tăi. – De ce, el este duşmanul celorlalţi zei? – Nu există alţi zei, nu există decât El! strigă Mose cu putere. – Cu ce seamănă? – Nu seamănă cu nimic şi seamănă cu tot, fiindcă el a creat această lume. Cerul, până atunci încărcat de nori negri, se lumină dintr-o dată, dar vântul continua să sufle cu putere şi marea făcea valuri înspumate. Puţin după jumătatea zilei, patru şefi de clan - Cohat, bătrânul, Mahli, Josua, Corah - veniră să-i vadă pe Mose şi pe Aaron. – Acum că am ieşit din Egipt şi nu mai e nici o urgenţă, am vrea să facem un popas pentru a ne reveni un pic şi pentru a ne odihni. Mulţi sunt obosiţi. Mose fu de acord, atrăgându-le însă atenţia ca opririle să nu fie prea lungi ca să nu se prelungească prea mult călătoria. – Când o să găsim apă şi hrană? mai întrebă Corah. – Apă - nu înainte de trei zile, cel puţin, răspunse el, amintindu-şi de drumul pe care-l făcuse altădată prin regiune. Şi încă atunci, el mersese fără să se oprească de multe ori, doar noaptea. Miriam apăruse în spatele şefilor, însoţită de soţul ei. Asculta cu acea expresie de eternă indignare care părea că n-o părăseşte niciodată.
360
– Câtă apă v-a mai rămas? Întrebă Mose. V-am spus să vă umpleţi ploştile când ploua, acolo, pe ţărmul Mării Trestiilor. – Asta am şi făcut. Dar nu ne mai ajunge decât pentru o zi sau două... – Spune-le să bea mai cu zgârcenie. – Bine, asta în privinţa apei, reluă Corah. Dar ce facem cu hrana? – Aţi luat cu voi pâine, nu? Întrebă Aaron. Şi brânză, şi ouă, curmale, smochine... – Da, dar nu mai avem decât pentru patru sau cinci zile... – Ei bine, o să vedem atunci..., zise Mose. – Stai puţin, interveni un alt şef de clan, Iemuel, care se alăturaseră celorlalţi, vrei să spui că n-o să găsim hrană în Canaan? – N-am spus niciodată asta, explică Mose. Canaanul este un pământ fertil - Domnul nu ne-ar fi eliberat niciodată din Egipt pentru a ne duce să trăim în deşert. Dar drumul spre Canaan e lung şi trece prin deşert, aşa că, până vom ajunge, va trebui să ne mulţumim cu puţin. E clar? Şefii clanurilor rămaseră tăcuţi un moment, apoi Iemuel întrebă din nou: – Câte zile avem de mers până în Canaan? Mose se gândi o clipă. – N-aş putea spune exact. O lună, cel mult două, după cum ne mişcăm. – O lună, două? se mirară şefii. Dar o să murim de foame şi de sete! Şi îi aruncară priviri răuvoitoare egipteanului, care era tot lângă Mose, spunând că el şi ceilalţi prizonieri n-ar fi decât nişte guri în plus. – Dar sunt femei care alăptează! sări unul. – Ele vor avea prioritate la apă şi la mâncare. N-aţi văzut că Domnul i-a făcut să piară pe copiii egiptenilor şi i-a cruţat pe ai noştri? Credeţi c-o să-i lase să moară pe noii-născuţi? Domnul nu v-a lăsat să sucombaţi sub loviturile armatei lui Ramses, spuse
361
Mose cu iritare în glas, şi au trecut doar câteva ore de atunci. Memoria voastră este oare atât de scurtă? Credeţi c-o să vă lase să muriţi de foame şi de sete? Sau nu credeţi în Domnul? – lartă-ne, iartă-ne! se grăbiră să spună şefii. Credem în Domnul, Mose, cum am îndrăzni... Ne puneam doar nişte “întrebări legate de problemele materiale... Mose clătină din cap, a înţelegere, dar oricine putea să vadă că se posomorâse. Şefii se întoarseră la posturile lor, cu excepţia lui Josua, unul din fiii lui Nun, un tip solid, cu o figură vioaie, pe care Mose îl remarcase în timpul traversării Marii Trestiilor, când făcuse risipă de energie, ajutând femeile şi bătrânii, şi a cărui faţă rămăsese în tot acest timp impasibilă. – Mose, spuse el, doar egiptenii ne sunt duşmani? Măcar uite unul care nu vorbea nici de pâine, nici de vin... – Ce vrei să spui? – Vreau să spun că în afară de bâtele şefilor şi ale bătrânilor si de pumnalele unora dintre noi, n-avem nici o armă în caz că suntem atacaţi. Nici o lance, nici un arc, nici o săgeată. Am auzit că tu ai trecut deja prin ţara asta şi te întreb dacă nu sunt şi alţi duşmani de care să ne temem. – Sunt bande de jefuitori, dar nu constituie un pericol oentru noi. Nişte călăreţi care atacă caravanele, dar n-ar putea să ne facă prea mare rău. – Nimeni altcineva? – Nu ştiu, răspunse Mose, care nu-şi pusese până acum întrebarea asta. Altădată, el fusese, ce-i drept, bine primit, pentru că era tânăr, puternic, frumos şi mai ales singur, dar cum vor reacţiona oamenii de aici când vor vedea venind zeci de mii de străini? Nu-i vor lua oare drept cotropitori? – Ce propui să facem? Îl întrebă pe tânăr. – Văd că există totuşi copaci în ţara asta, spuse Josua. Am putea să tăiem ramurile cele mai drepte, să le cioplim şi să le punem vârfuri pe care să le ascuţim la foc. Ar fi totuşi nişte arme...
362
Mose dădu din cap, amintindu-şi cu câtă greutate îşi confecţionase cândva un arc. – Sunt mulţi tineri printre noi, reluă Josua, ar putea să se ocupe de asta în timp ce ne deplasăm şi apoi în timpul popasurilor. – E o idee excelentă, spuse Mose. Alegeţi ramurile cele mai lungi, sau mai bine chiparoşii tineri şi drepţi o să dăm în curând peste ei. Dar, spune-mi, nu sunt şi aruncători cu praştia printre voi? – Ba da. – Spune-le să aleagă nişte pietre pe care să le păstreze pentru a se antrena. Tânărul înclină din cap şi se întoarse la ai săi. După Josua, fu rândul lui Miriam să apară în faţa lui Mose. – Mose, spuse ea, există printre noi oameni care au o încredere oarbă în tine, dar există şi alţii care au plecat pentru că pur şi simplu nu voiau să rămână singuri în Egipt. – Şi? – Avem foarte puţină mâncare, reluă ea, şi dacă o să răbdăm de foame şi de sete, aceşti oameni se vor revolta. Eşti sigur că acesta e drumul pe care trebuie să-l urmăm? – L-am parcurs deja, când am fugit din Egipt. Este greu, dar nu imposibil. Dacă aceşti oameni nu cred că Domnul i-a scos din Egipt şi că îi va proteja, sunt pierduţi. – Trebuie să-l vadă, Mose! strigă Miriam cu o voce patetică. Trebuie să-l vadă pe Domnul care-i apără! Aaron mi-a spus, ne-a spus, că tu l-ai văzut pe Domnul într-o flacără deci aşa interpretaseră episodul cu rugul în flăcări dar ei, ei n-au văzut nimic! – Ce-mi ceri? Întrebă Mose după un timp. – Îţi cer să nu uiţi că toţi aceşti oameni nu cred în Domnul, spuse ea, uitându-se în ochii fratelui ei. – Dar în ce cred? – Cred în tot felul de zei, nu ştii? Nu ne cunoşti prea bine. Tu ai trăit la curtea regelui, apoi ca un prinţ şi vorbeşti cu greu
363
limba noastră. Ei cred în Baal, Apis, Osiris, Isis. Când le vorbeşti de Domnul, ei cred că e vorba de Baal sau de altul din aceşti zei. – Şi? Întrebă Mose pe un ton sobru, agasat de condescendenţa sorei lui. – Trebuie să le arăţi că Domnul nu este unul din aceşti zei, spuse Miriam. Trebuie s-o faci cât mai repede. Mose încuviinţă şi ea plecă, arborând un aer victorios. Nu greşise spunându-i, doar că i-o spusese prea greoi. O primă oprire fusese hotărâtă, dar Aaron fu nevoit să alerge de-a lungul convoiului pentru a le spune oamenilor să nu-şi instaleze corturile. Unii voiau să se odihnească, alţii să se adăpostească de vânt sau de soare... – Nu, striga Aaron, ne oprim doar pentru a mânca şi a ne odihni puţin, după care trebuie să ne continuăm drumul! Copiii şi tinerii se împrăştiară, îndreptându-se spre mare şi cum majoritatea nu o văzuseră niciodată, se aruncară goi în apă, ţipând. Mose mergea prin mulţime şi la un moment dat auzi o femeie care, la trecerea lui, zise: – Ne era bine în Egipt. Acum iată-ne în deşert fără nimic. Miriam avea dreptate: ar trebui să le arate. Se abandonă pentru câteva clipe amintirilor întâlnirile cu Lumi, Arfaxad şi ceilalţi în nopţile calde de la Avaris, când ei îi cereau să fie conducătorul lor într-un exil imaginar. Căută în memorie parfumul de flori de lotus al sânilor concubinei lui, Buto, mişcările pisicilor vigilente în grădina cu rodii şi asfodele, freamătul tufelor de papirus în amurgul de culoarea caisei. Apatia şi frustrările care se ţeseau în umbra puterii. Nimic din toate acestea nu mai era. Puterea unei alte lumi îi vorbise. Vibraţiile Vocii Atotputernice făcuse să dispară bibelourile pe care le confundase cu viaţa, aparenţa puterii, sexul înşelător, scaunele de abanos şi mesele de alabastru, aşa cum vântul împrăştie praful de pe drum. O voinţă superioară îi făurise un destin şi i-l pusese pe umeri, ca un pectoral făcut din stele.
364
Chiar dacă nu l-ar fi omorât pe acel contramaistru, tot n-ar mai fi putut să rămână în Egipt. Era prea corupt. Şi, în fond, da, prefera mirosul prafului decât cel al migdalilor în floare şi al micuţelor dansatoare parfumate cu iasomie. “Contramaistru al lui Yahwe, murmură el mergând de-a lungul mării, iată ce sunt.” 4 Aurul prinţilor, sângele libertăţii Găsiră un loc unde să se adăpostească peste noapte, la poalele munţilor, şi, după ce au aprins focurile şi au fost convinşi să ia o masă frugală, ca să economisească hrana, îşi instalară corturile. Mose rămase să doarmă în cortul lui Aaron, iar Elişeba fu trimisă în cortul lui Miriam. – Oare îşi doresc ei într-adevăr libertatea? Întrebă Mose pe un ton dezamăgit. – N-ai auzit-o cu urechile tale, când erai în Egipt? protestă Aaron. Şi eu, ţi-aş fi urmat instrucţiunile dacă ei n-ar fi vrut să plece? Aş fi putut să fac asta? Veneau în fiecare seară să mă întrebe: Venise mesagerul regelui? Aveam veşti de la tine? – Şi apoi a avut loc acea răzvrătire... -Tocmai asta-i dovada! sări Aaron. – Cum s-a petrecut? – Ţi-l aminteşti pe noul nomarh, acela pe care-l alesese Ramses? – Setepentot. Mose nu-i păstra o amintire prea plăcută: un tânăr uscăţiv şi pedant, bun administrator, dar sincer ca un vulpoi în lesă. Retrăi într-o clipă viaţa de la Avaris, căldura, mirosul salcâmilor în floare, amestecându-se cu cel de baligă, câinii nebuni care alergau pe străzi, reţeaua aproape sufocantă de intrigi... – Setepentot, da. Când ai plecat, s-a făcut dintr-o dată un gol. Totuşi, tu îl reprezentai pe Ramses, puteai să-i ţii sub control pe funcţionari. Întreaga ta autoritate i-a fost transmisă lui
365
Setepentot, pentru că şi el era omul de încredere al regelui. Bun, dar după câtva timp, cred că gustul puterii i s-a urcat la cap. Slujitorii îmi raportau că proprietarii din regiune veneau puhoi la el. Îi aducea mulţumiri lui Amon că îi scăpase de tine. Era de neiertat că puterea regală cedase unor exacţiuni ca cele pe care le suferiseră ei din partea ta. Mose asculta amuzat. – Pentru aceşti oameni, într-adevăr, justiţia era echivalentă cu o exacţiune. – Argumentarea lor era tot mai curajoasă. Pentru rege, mai susţineau ei, Egiptul de Jos nu era bun decât să raporteze impozitele şi să furnizeze mână de lucru ieftină. Soarta lor era doar cu puţin mai de invidiat decât cea a apirilor, se plângeau ei. În fond, Memfisului nu-i păsa câtuşi de puţin de Avaris, Ramses nu venise acolo decât o dată şi ideal, ah, ideal ar fi fost ca Egiptul de Jos să fi fost o ţară separată, condusă de un spirit luminat precum Setepentot... – Şi noi, ce-avem noi de-a face cu asta? Îl întrerupse Mose. – Noi am început să primim vizitele scribilor care ne zâmbeau cu gura până la urechi, ceea ce era cu totul nou. Ne făceau mici cadouri şi ne ţineau discursuri neaşteptate: de fapt, eram acolo de atât de mult timp încât eram ca şi ei, egipteni, şi ei începuseră să ni se plângă. – Să ni se plângă? – Soarta noastră nefericită se datora cruzimiii oamenilor din Memfis, începuseră să spună “oamenii din Memfis”. Dacă Egiptul de Jos se elibera de sub puterea regală, soarta noastră se ameliora simţitor... La capătul câtorva săptămâni de astfel de manevre, Arfaxad şi câţiva dintre şefii noştri i-au întrebat direct unde voiau să ajungă. Atunci ne-au propus târgul următor: dacă îl ajutam pe nomarh să se elibereze de Memfis, vom fi recompensaţi cu vârf şi îndesat în aur, argint, aramă şi vom putea să cumpărăm pământuri. Am răspuns că cerem plata înainte. După câteva zile de discuţii, au fost de acord. – Cine erau aceşti emisari?
366
– Scribi care veneau să ne viziteze în toiul nopţii şi care abia dacă-şi spuneau numele. Dar plata a venit. În saci plini. Marii fermierii contribuiseră la asta şi nu se caliciseră. Ţineau la armata lor particulară de apiri, căci n-ar mai fi găsit niciodată atâţia ţărani ca să-i apere, iar garnizoanele regale ar fi fost fără îndoială de partea lui Ramses. Nici măcar n-am ajuns să cântărim tot acel aur, tot acel argint, toată arama aia. Ne-au informat după aceea că revolta urma să aibă loc peste două zile. Trebuia să luăm cu asalt garnizoanele din Avaris şi să-i facem prizonieri pe soldaţii regelui. Şi de asemenea să construim în grabă mari baricade pe drumurile care duceau la Memfis, pentru a bara trecerea trupelor lui Ramses. – Şi voi aţi acceptat toate astea? – Asta răspunde întrebării tale despre dorinţa de libertate. Ne-o doream. Toţi îşi doreau cu atâta ardoare libertatea, încât ar fi colaborat şi cu Apofis! – Şi cum s-a terminat? – Chiar a doua zi, un detaşament de soldaţi a venit de la Memfis. Ofiţerii l-au arestat pe Setepentot şi l-au dus la Memfis împreună cu întreaga familie. Marii fermieri au fost arestaţi cu toţii şi aruncaţi în închisoare. Un general al lui Ramses i-a luat imediat locul nomarhului. – Au fost fără îndoială trădaţi de vulpoiul acela de HapeNakht. Şi voi? – Noi am păstrat aurul. Dar eram îngrijoraţi. Dacă fermierii şi Setepentot mărturiseau că ne plătiseră ca să-i ajutăm, era vai de noi. Chiar atunci ne-a parvenit mesajul lui Ramses, aşa că am şters-o mai repede decât îţi poţi imagina. – Şi aţi luat aurul acela cu voi. – Da, e la noi. Mose reflectă un moment la cele spuse de Aaron. – Totuşi, mi-e greu să înţeleg de ce poporul acesta este atât de neîncrezător, spuse el lungindu-se şi sprijinindu-se într-un cot. Doar au văzut clar, chiar azi dimineaţă, cum voinţa Domnului, ce altceva, a ridicat valurile şi i-a înecat pe egipteni. Dar astăzi, am
367
auzit numai acuzaţii legate de hrană, apă, vin şi mai ştiu eu ce... N-au înţeles ei oare că libertatea nu se câştigă decât cu preţul sacrificiilor? Până acum n-am suferit nici de foame, nici de sete, n-a trebuit decât să ne apărăm de animalele sălbatice, dar ce se va întâmpla când va trebui să trecem prin încercări mai grele? – Şefii sunt convinşi, Mose, zise Aaron pe un ton liniştitor. Ei o să-i convingă şi pe alţii. Dar majoritatea oamenilor, ce vrei, nu ştiu nici măcar ce înseamnă Domnul! Un zeu, ca Amon sau Ra... În Egipt, ei aveau pământ, chiar dacă nu era al lor. Şi acum iată-i în deşert, nevoiţi să se încreadă în cuvântul unui singur om... Înţelege. – Ce înţeleg eu este că şefii care au venit să mă ia la întrebări nu păreau să fie mai luminaţi decât ceilalţi. – Poate că nu ştiu cine este Domnul, Mose. Au trecut patru secole... patru secole! – Ştiu, zise Mose. Mâine îi vom aduce o jertfă Domnului pentru a ne manifesta public supunerea faţă de voinţa Lui. – Şi ce vei sacrifica? Întrebă Aaron alarmat. – Doar avem berbeci, oi... – Nici să nu te gândeşti, sări Aaron. De-abia aşteaptă să le sacrifice pentru ei-înşişi când vom face o oprire destul de lungă! Se va lăsa cu o răzmeriţă şi... – Nu va fi nici o răzmeriţă! i-o tăie Mose. Vom face un sacrificiu, după care vor mânca animalul. Trebuie neapărat să-i aducem o jertfă Domnului. – Nu te-ai gândit la toate detaliile, Mose, spuse Aaron. Nu poţi împărţi o oaie la treizeci de mii de oameni! Şi dacă vom împărţi carnea doar la unii, adică la cel mult douăzeci de persoane, acest lucru o să stârnească nemulţumiri şi va atrage noi acuzaţii. Cu atât mai mult cu cât ai ţinut morţiş să-i luăm pe prizonierii egipteni cu noi în loc să-i omoram. E mai bine să aşteptăm cu acest sacrificiu până vom face o haltă destul de lungă ca să putem ucide şi alte animale şi mai ales ca să ne aprovizionăm. Mose fu de acord cu raţionamentul lui Aaron.
368
-Atunci să.ne rugăm cu toţii la Domnul. – Mi se pare un lucru înţelept, zise Aaron. Dar, spune-mi, în cât timp crezi că ne vom putea aproviziona? – Nu ştiu, zise Mose. Primul oraş pe care l-am întâlnit pe acest drum, El Alaat, este la cel puţin opt zile de aici, după ritmul în care înaintăm. Acolo trăiesc păstori de la care vom putea cumpăra oi şi cultivatori de la care vom putea cumpăra făină, bob şi linte. Dar nu sunt sigur dacă proviziile şi turmele lor vor fi suficiente pentru toţi. Treizeci de mii de persoane, înseamnă un adevărat popor. În orice caz, nu vom face chiolhan la El Alaat. – Şi cum îi vom plăti pe aceşti păstori şi cultivatori? Iarăşi această latură practică a lui Aaron care îl amuza adesea pe Mose, dar de data asta îl agasa. – Şi tot aurul ăla al vostru, la ce altceva ar putea servi? Ştia răspunsul: le repugna ideea de a da aurul în schimbul hranei, din moment ce speraseră să găsească, la ieşirea din Egipt, o ţară primitoare şi case deja amenajate, dotate cu vase şi pahare. Mose recunoscu urletul familiar al şacalilor, care îi neliniştea pe ocupanţii cortului vecin. Un bărbat strigă în întuneric că ar trebui organizată o pază împotriva animalelor sălbatice. Era vocea soţului lui Miriam. Acest om părea să nu ştie că şacalii nu atacă oamenii, ci numai animalele, şi că fără îndoială mirosul oilor îi excita. Mose ieşi să-l liniştească, apoi se întoarse în cort. – S-a făcut târziu, zise Mose. Mă duc să mă culc, pentru că bănuiesc că mâine ne vom scula în zori. Erau deja întinşi în cortul pe care îl bătea vântul, când vocea lui Aaron se auzi în întuneric: – De unde ai ştiut că vor fi valuri uriaşe în Marea Trestiilor? Întrebarea îl luă prin surprindere pe Mose. Aşadar Aaron nu credea în întregime în intervenţia Domnului, sau poate că nu credea deloc. – Nu ştiam, răspunse el. Ştiam doar că va fi o maree, ca în fiecare dimineaţă. Valurile uriaşe, cauzate de furtună, s-au
369
format din voinţa Domnului. Evident că eu nu puteam să prevăd furtuna. O tăcere prelungită urmă acestei explicaţii. Dar Aaron era încăpăţânat. – O maree obişnuită ar fi reuşit să împiedice armata egipteană să ne urmărească? – Da. Carele n-ar fi putut traversa, ele ar fi fost luate totuşi de valuri. Fără îndoială că ar fi fost mai puţini morţi, dar atacul egiptean ar fi fost oprit. – Din acest motiv ne-ai făcut să trecem Marea Trestiilor? -Da. – Erai deci sigur de reuşită? – Domnul a vrut ca eu să cunosc şi Marea Trestiilor şi cele două vaduri, în timp ce armata egipteană nu le cunoştea, din acest motiv mi-am luat răspunderea de a traversa, răspunse Mose. – Dar de unde ştiai că armata egipteană n-avea cunoştinţă de existenţa mareei din Marea Trestiilor şi a celor două vaduri? – Armata egipteană n-a avut niciodată ocazia să treacă Marea Trestiilor, pentru simplul motiv că există drumul de coastă. Erau puţine şanse ca ea să cunoască fenomenul de maree şi cu atât mai puţin pe cel de maree puternică declanşată de o furtună. Cel mult putea să fi auzit vorbindu-se despre cele două vaduri. – Aşadar, faptul că tu cunoşteai bine Marea Trestiilor ne-a salvat? Întrebă Aaron. – Ascultă Aaron, spuse Mose pe care această conversaţie îl neliniştea, mai ştiam şi de puterea Domnului. Şi de calamităţile care se abătuseră asupra Egiptului înainte ca Ramses să ne dea autorizaţia să plecăm. Se chinui să adoarmă, tulburat de scepticismul fratelui său vitreg. Domnul îl alese pe el, Mose, ca instrument al eliberării apirilor. Acest lucru era evident, dar ceilalţi nu erau convinşi de asta. Nu încă. “Eu sunt plămada, îşi spuse el. Şi aluatul este necrescut.”
370
5 Plămada Zorile îl găsiră pe Moise în alertă, cu simţurile şi mintea la pândă. Ieşi din cort şi se duse să se uşureze în pietrişul de la poalele muntelui. Cerul se lumina. În cenuşiul dimineţii, câteva mii de corturi fâlfâiau în vânt, dominate de siluetele celor cinci cai şi ale măgarilor. Treizeci de mii de suflete încă adormite, un viitor popor plutind în limburi sub ochiul Domnului. Mose se întoarse şi privirea i se opri pe o stâncă mare, teşită, care se ridica pe un imens teren înţepat din loc în loc de mărăcini: părea o tribună convenabilă. Un leopard se postase acolo sus şi studia şi ei peisajul. Coincidenţa îl făcu pe Moise să surâdă. Aruncă în el cu o piatră şi îl atinse în spate. Felina o şterse. Mose se duse să se scalde în marea încă rece pentru a-şi pune sângele în mişcare. Apoi se întoarse la cort ca să-l trezească pe Aaron, bău o gură de apă şi constată, agitându-şi plosca, că-i mai rămăsese doar pentru restul zilei şi pentru a doua zi, după care o să fie chinuit de sete. Situaţia devenea dificilă, căci puteai să mănânci puţin, dar trebuia să bei destul. – Mose! se auzi o voce feminină de afară. Ieşi. Era Miriam care îi întindea un bol cu lapte şi o jumătate de plăcintă. – Am pus asta deoparte pentru tine. El ezită. Oare de când avea laptele? – L-am fiert aseară, spuse ea, ghicindu-i gândul. Vei avea nevoie de forţe proaspete astăzi. O să le vorbeşti azi, nu-i aşa? El luă pâinea şi bolul fără să răspundă şi intră în cort. Ce credea, că putea să-i spună ce să facă? Aaron se trezea cu greu din somn şi lui îi lipsea plămada. Pentru prima dată, imaginea lui Aaron, lipsită de ornamentele afective naturale sau forţate, îl surprinse pe Mose un bărbat care nu stătea prea grozav, între treizeci şi patruzeci de ani, rotofei, bădăran, ameninţat de calvitie şi de o oarecare laşitate. N-avea ce face.
371
Domnul îi fericea pe unii cu graţiile lui, pe alţii nu, şi acorda cele spirituale cu cele fizice: Ali şi fraţii lui, Stito, posedau un spirit tot atât de liber ca şi articulaţiile, un mod rapid, angelic de a se adapta la lume, capacitatea de a se schimba de la o clipă la alta, ca şi vântul, aveau picioarele înaripate şi spiritul subtil. Nu era cazul lui Aaron. El fusese conceput într-o zi când părinţii erau îmbuibaţi cu bob şi ceapă. – Trezeşte-te, îi spuse Mose. Se luminează de ziuă. Aaron scoase o serie de grohăieli şi şuierături, apoi îşi drese glasul şi se sculă, aruncându-i lui Mose o privire sticloasă, în timp ce încerca să-şi găsească cuvintele. Desigur se aşteptase să-şi vadă nevasta lângă el şi când colo nu era decât fratele, care se trezise înaintea lui, proaspăt şi binedispus. – Avem treabă de făcut, zise Mose. Du-te şi fă-ţi nevoile si bea nişte apă. Poţi să te scalzi în mare, ca să te trezeşti. Aaron se supuse, fără chef. Mose ieşi după el şi constată că intrase în cortul vecin. Aaron avea nevoie de femei aşa cum bebeluşii aveau nevoie de mama lor nu ca un cuceritor, nu, nici ca mesager înaripat, cu surâsul pe buze, supus, nu, ci ca un plod neîngrijit, plin de umflături şi negi. De fapt, Aaron ieşi din cort cu un bol de lapte în mâini, urmat de trei din cei patru copii năzuroşi pe care-i avea cu Elişeba. Nu, el n-ar vedea rugul în flăcări. Îşi sorbea înfrigurat laptele, când deodată Îl văzu pe Mose în faţa ochilor. – E frig, gemu el. – Aaron, grăbeşte-te, zise Mose consternat. Şi, deodată, realiză cât e de singur. Străbătu tabăra şi fu mulţumit să-i întâlnească, unul după altul, pe Josua şi apoi pe Mişael. Cei doi erau poate adevăraţi tovarăşi, precum aceia care altădată îl priveau cu ardoare cioplind un arc. Josua nu se trezise de mult, apa mării îi şi roia pe trup şi el se frecţiona cu mişcări repezi, iar ochii îi erau plini de vioiciune. – Te trezeşte, zise el, ca să spună ceva. Poţi să te bazezi pe tipii ăştia energici. Mişael apăru şi el zâmbind. Mose îşi dădu seama că un zâmbet dimineaţa era o
372
adevărată binecuvântare. Domnul le dăruise din energia lui oamenilor care se scoală devreme şi sunt amabili. Încă o dată gândul îi fugi spre Sefira, care se trezea mereu proaspătă şi blândă. Un izvor din care apa ţâşnea de fiecare dată. – Ce facem astăzi? Întrebă Mişael. Reluăm imediat drumul sau mai e ceva de făcut? – Mai e ceva, zise Mose, dar eu sunt cel care va face acest lucru. – Ce o să faci? – O să vă reamintesc ce avem de făcut, răspunse Mose. Aşteptară să le explice despre ce e vorba, dar el nu o făcu. – Mergeţi amândoi să treziţi oamenii, le spuse. Au somnul greu. Mişael începu să râdă: – Mose, tu eşti făcut din aer şi foc, ceea ce nu e cazul celorlalţi oameni! Mose îl bătu pe umăr. Mişael şi Josua o luară de-a lungul corturilor, strigând din răsputeri: “în picioare, s-a făcut ziuă! Noaptea a murit, ziua s-a născut! Sculaţi-vă să ne închinăm la Domnul!” şi bătând cu palma într-un tambur pe care-l găsiseră cine ştie pe unde. Feţe furioase se arătară din corturi, unii mulţumindu-se să bombăne, alţii ocărându-i pe cei doi zgomotoşi. – Iată, într-adevăr, nişte oameni plini de virtute, murmură Mose, în timp ce-l privea pe Aaron îndreptându-se spre mare cu paşi leneşi. – Unde se duce? Întrebă Elişeba. – Merge să se scalde în mare, eu l-am sfătuit, Elişeba, îi spuse Mose pe un ton autoritar. Asta o să-l facă viguros. – În mare? Dar e îngheţată! O să se îmbolnăvească! strigă Elişeba, gata să plece după Aaron ca să-l împiedice să se scalde. – Nu e îngheţată, e doar rece. Rămâi aici. Sau, dacă tot te duci, fă şi tu acelaşi lucru.
373
– Se vede că n-ai femeie, de-aia nu gândeşti raţional, Mose, spuse ea, aruncându-i o privire arţăgoasă, şi se întoarse bombănind în cort. Se scurse o oră până când fură gata cu toţii. Mose îi convocă pe şefi, iar ei, la rândul lor, îi strânseră pe apiri în jurul stâncii mari pe care o reperase. Când se adunară cu toţii acolo, Mose se caţără prin spate şi îşi făcu apariţia în faţa lor. În spatele lui erau soarele şi muntele, care străluceau în acelaşi timp, scăldându-l, doar pe el, într-o lumină aurită. Pentru o clipă, cuprinse cu privirea acea mare de oameni. Poate că şi Creatorul contemplase în acelaşi fel materia inertă căreia îi dăduse viaţă, apoi identitate şi conştiinţă. Un haos de sentimente mizerabile, egoisme derizorii, calcule meschine, nelinişti lipsite de importanţă, tulburări viscerale, emoţii ridicole, frustrări infantile, pe care trebuia să le supună judecăţii supreme a unui Zeu unic. Aproape că îşi pierduse curajul, chiar înainte de a începe. – Ieri, începu el totuşi cu o voce puternică, eraţi nişte sclavi. Astăzi, sunteţi liberi, bărbaţi şi femei în drum spre ţara strămoşilor voştri. Ieri, un rege pe care îl dispreţuiaţi vă obliga să munciţi fără odihnă pentru propria sa glorie. Astăzi, suferinţa voastră nu face decât să-l glorifice pe Domnul vostru eliberator. Vocea lui se lovea de pietre şi ecoul îi întorcea cu forţă vorbele de duh menite să lumineze întunericul în care dormeau toate acele minţi omeneşti. – Fără acest Zeu care v-a scos din sclavie, aţi trăi şi acum puţin mai bine decât în noroiul Nilului, trecând de la sudoare la lacrimi şi de la lacrimi la sudoare. Aţi fi prinşi în cursa propriei voastre suferinţe oarbe, dominate de zei cu feţe de animale, şacali, crocodili, maimuţe, hipopotami, pe scurt, zei inferiori! Ei ascultau şi îi dădeau dreptate. În primul rând, îi recunoscu pe Mişael şi Josua şi fu izbit de feţele lor înflăcărate. Cei doi îl ascultau cu aviditate. – Şi acest Zeu, Dumnezeul strămoşilor voştri, Avraam şi Iacov, a rupt giulgiul în care eraţi înfăşuraţi din cauza atâtor ani de
374
servitute! Eraţi ca nişte cadavre, El v-a readus la viaţă. Domnul mi s-a arătat în deşert, o flacără care cuprindea un rug şi rugul ardea fără a se consuma, o voce mai puternică decât toate tunetele, şi el mi-a zis: “Tu vei fi cel care va elibera poporul meu! Mergi şi spune-le că a sosit timpul! Du-te, du-te şi spune-i faraonului că trebuie să-i lase să plece!”. Tăcerea începuse să pătrundă în mulţime şi Mose o simţea. – I-am scris lui Ramses, eu, servitorul Domnului, la ordinele Domnului, i-am cerut să vă lase să plece. Dar ştiţi, aţi văzut, Ramses n-a crezut în voinţa acestui Zeu. Ramses este servitorul zeilor cu feţe de animale, al zeilor care nu vorbesc decât despre instinctele animalice. Şi Domnul şi-a manifestat prima dată puterea şi mânia, o ştiţi, aţi văzut-o: Nilul s-a făcut roşu ca sângele şi apa lui a devenit de nebăut. N-aţi văzut asta? – Am văzut, răspunseră nişte voci, printre care cele ale lui Mişael, Aaron şi Josua. Era pentru prima dată că această mulţime reacţiona. Doamne, gândi Mose, dă-mi plămada care să facă să crească acest aluat greu! – Dar lui Ramses nu-i era teamă de Domnul, fiindcă nu-l cunoştea. Ramses este ca acel animal sălbatic care nu cunoaşte decât săgeata vânătorului său! Şi atunci Domnul a acoperit ţara de broaşte, n-aţi văzut? – Am văzut! răspunseră voci mult mai numeroase acum decât prima dată. – Dar Ramses a rămas surd şi Domnul a făcut ca ţara să fie invadată de ţânţari purtători de febră şi toată ţara a fost infestată, în afară de Egiptul de Jos, în care locuiaţi voi. Şi Ramses a rămas surd, nevoind să audă avertismentele celei mai mari forţe din univers! Atunci Domnul a făcut să cadă pietre din cer. N-aţi văzut? – Am văzut! strigă un torent de voci. – Dar pentru că Ramses avea capul mai tare decât toate pietrele cerului, atunci Domnul l-a lovit pe rege în bogăţia regatului său şi a acoperit ţara cu nori de lăcuste care au mâncat
375
recoltele. Şi Domnul a făcut să fie noapte în plină zi, ştiu că toţi aţi văzut asta. Şi Ramses tot surd rămânea. Atunci Domnul, care voia să-i elibereze pe toţi apirii în numele promisiunii pe care o făcuse strămoşilor voştri, şi-a pierdut răbdarea. A trimis febra mefitică care a omorât toţi copiii mici şi mulţi bătrâni. Asta n-aţi văzut-o, pentru că, în bunătatea lui pentru voi, Domnul a cruţat Egiptul de Jos unde locuiaţi voi, dar ştiu c-aţi auzit ce s-a întâmplat. Atunci chiar şi preoţii zeilor cu feţe de animale au început să se teamă. Au văzut că generaţiile viitoare plăteau preţul pentru încăpăţânarea bestială a lui Ramses. Au înţeles că zeii lor inferiori erau incapabili să-i ţină piept Dumnezeului nostru unic şi s-au dus să-l implore pe Ramses să ne lase să plecăm. Şi în momentul acela, Ramses a trimis un mesager care să ne spună că avem în sfârşit dreptul să plecăm. Mose îşi trase sufletul şi cuprinse cu privirea imensul auditoriu. Erau surprinşi, aşteptau o apariţie pe care n-o puteau defini, dar pe care o presimţeau într-un mod confuz. – Şefii voştri v-au dat de ştire că a sosit clipa plecării. V-au dat întâlnire la Sucot, aşa cum mi-a poruncit Domnul să vă spun şi apoi v-au adus pe ţărmul Mării Trestiilor, cum tot Domnul mi-a poruncit să vă spun. Pentru că Domnul este de o înţelepciune şi de o clarviziune infinite. El a înţeles duplicitatea lui Ramses. Ştia că Ramses îşi va trimite armatele ca să vă oprească pe drumul de coastă! De aceea El ne-a făcut să plecăm pe drumul din sud, cel la care Ramses nu s-a gândit! Vedeţi, copii ai lui Avraam? Înţelegeţi acum? Domnul v-a făcut să plecaţi din Egipt şi el v-a protejat până aici! Vedeţi? – Vedem! au strigat ei. – În omniscienţa lui, Domnul a dus armata faraonului în Marea Trestiilor şi, din voinţa Lui, apele care v-au lăsat pe voi să treceţi s-au revărsat peste carele şi peste soldaţii lui Ramses! El îşi ridică braţele şi privirea înspre cer. – Cine se poate compara cu tine, Doamne, dintre toţi zeii? Cine are măreţia puterii tale? Iubirea Ta a condus poporul
376
printre atâtea pericole, forţa Ta a înghiţit carele duşmanilor precum plumbul topit'! Ei ascultau stupefiaţi. – Nu simţiţi acum puterea Domnului? – Simţim puterea Domnului! Percepea clar vocile lui Mişael, a lui Josua şi a lui Aaron din primul rând şi a mii de bărbaţi şi femei din spatele lor. – Nu, o bănuiţi doar! Chiar dacă fiecare dintre voi ar trăi atâţia ani câte grăunţe de nisip sunt în deşert, tot n-ar vedea decât o infimă parte din ea. Şi asta pentru că puterea Domnului este infinită. Înţelegeţi acum că Domnul este Dumnezeul vostru şi că este unic? – Înţelegem că Domnul este Dumnezeul nostru şi că este unic! repetară ei. – Vreau să vă aud pe toţi spunând că Domnul vă apără! – Domnul ne apără! clamară ei. Niciodată vocea lui nu mai avusese un asemenea ecou: răsuna până în munţi. – Dar Domnul s-a mâhnit din cauza nerecunoştinţei voastre, reluă Mose. Mi s-a arătat mie pentru a mă anunţa că intenţionează să vă elibereze. De mai multe săptămâni v-a tot adus dovezi ale bunătăţii şi ale forţei sale şi la câteva ore după ce aţi trecut Marea Trestiilor sub protecţia lui, aţi început să vă plângeţi. Aşa se poartă nişte copii recunoscători? O linişte grea însoţi această întrebare. – Ne pare rău! clamară câteva voci din primul rând şi din nou le recunoscu pe cele ale lui Aaron, Josua şi Mişael. Aceştia se întoarseră şi făcură semn către restul mulţimiii să le urmeze exemplul. Lui Mose i se păru că aveau complici înfiltraţi peste tot în mulţime, tineri ca ei care ridicară energic braţele. Atunci se mai ridicară şi alte braţe, timid pentru început, apoi mai hotărâte. – Domnul a ales pentru ţara voastră pământul Canaanului, reluă Mose. E un pământ fertil. Dar Domnul, care este şeful vostru, vrea să vă comportaţi ca nişte soldaţi demni de El şi nu
377
ca nişte vite îngrăşate pe pământul Egiptului pentru abatoarele lui Ramses! Drumul va fi lung, va fi greu. Va trebui să suportaţi o serie de privaţiuni. O să-l ofensaţi pe Domnul şi cu alte acuzaţii? O să provocaţi încă o dată mânia unicului vostru Stăpân? – Nu! Nu! Au răspuns, ca şi data trecută, la început moale, apoi mai convingător, după ce au fost impulsionaţi de cei din faţă. – Când vom găsi apă? Întrebă cu vehemenţă o voce de femeie şi Mose o recunoscu pe cea a nevestei lui Aaron, Elişeba. Aaron şi alţi câţiva încercară să o facă să tacă, dar ea se apăra cu furie. – Am dreptul să întreb când vom găsi apă! De ce sunteţi ipocriţi? Sunteţi la fel de nerăbdători ca şi mine să aflaţi! Şi pentru că Mose ştie ce vrea Domnul, să ne spună el când vom găsi apă! Ea ridică spre Mose o faţă congestionată. – Aşa îi vorbeşti Domnului, femeie? zise Mose. – Nu vorbesc cu Domnul, vorbesc cu tine, Mose, fiindcă tu pretinzi că eşti mesagerul Lui, căci tu cu siguranţă nu eşti Domnul meu. Când vom găsi apă? – Femeie, meriţi ca Domnul să te lase să mori de sete! i-o întoarse Mose, făcând eforturi să se stăpânească. Dar Domnul n-o să-ţi rezerve o astfel de soartă. El nu va lăsa pe nici unul dintre voi să moară de sete, şi pe tine nici atât, femeie necredincioasă. – Nu răspunde! strigă ea. Nu ştie! În cele din urmă, Aaron o scoase din mulţime şi cearta lor fu înăbuşită de reproşurile celor de faţă. – Am vorbit degeaba? strigă atunci Mose, nemaistăpânin-duşi furia. Vreţi să vă părăsesc? N-aveţi încredere în mine? Cuvântul meu n-are aşadar nici-o valoare pentru voi? Vreţi să vă abandonez în deşert? Vreţi să vă abandonez furiei Domnului? Căci dacă eu voi pleca, n-o să mai găsiţi nici un intermediar prin care să vorbiţi cu Dumnezeul strămoşilor voştri! O rumoare se făcu simţită în mulţime şi şefii înaintară către stâncă, urmaţi de un grup de tineri şi de câteva femei.
378
– Nu, Mose, nu! Tu eşti şeful nostru! N-o asculta pe această femeie! O să ne condamni din cauza insolenţei unei femei insensibile? Şi câţiva dintre şefi se căţărară pe stâncă, apucându-l pe Mose de mână, bătându-l cu palmele pe umăr, spunându-i cuvinte de liniştire, Josua, apoi Mişael li se alăturară. – Mose, spuse Josua luându-l de mână, chiar dacă n-ai face-o decât pentru mine, te implor, calmează-te! – Bine, zise Mose. Să pornim la drum. 6 “Apă? Mâncare!” Aşadar toate femeile îi erau ostile? Observă de departe, în timp ce strângeau corturile, discuţiile între Miriam şi Elişeba care trădau nu atât complicitatea dintre cumnate, cât mai ales nemulţumirile lui Miriam. Aaron îi surprinse privirea şi înţelese la ce se gândea. – Prin însăşi natura lor, femeile îşi protejează căminul. Tu le-ai făcut să şi-l abandoneze pentru necunoscut. – Necunoscut? Libertate, vrei să spui! Îl contrazise Mose. Sunt ele cumva devotate servitutii? – Sunt devotate deja servitutii domestice. – În orice caz, nevasta ta este devotata insolenţei. – Le va trece când vom găsi apă. Este problema care le sperie cel mai tare. Recunoaşte că locurile astea nu prevestesc nimic bun, zise Aaron. Mose se gândi că, de la plecarea lor de la Marea Trestiilor, nu parcurseseră decât jumătate din drumul pe care el îl făcuse în acelaşi timp, după fuga sa din Egipt. El mersese pe cal şi nu dormise aproape deloc acum, ei merseseră pe jos şi făcuseră opriri lungi. Aşadar nu vor găsi mai devreme de două zile izvorul unde altădată el îşi potolise setea. Or, oamenii ăştia nu vor mai rezista încă două zile fără apă, aşa că trebuia să găsească rapid o
379
sursă sau să sape un puţ, de îndată ce căldura avea să se mai potolească, la apusul soarelui. Într-adevăr, către amiază, caravana răsună de glasuri nemulţumite. – Ce se întâmplă? Îl întrebă Mose pe Josua. Tânărul se duse să afle şi la întoarcere îi spuse că oamenilor începuse să le fie sete şi că se temeau să nu moară în deşert. Mose îşi aminti că Hussam îl sfătuise să caute depresiunile naturale din teren pentru a săpa un puţ, pentru că acolo se strângea apa. Furtunile recente impregnaseră probabil solul cu apă. După o oră, descoperi o adâncitură în jurul căreia vegetaţia părea să fie mai abundentă. Coborî de pe cal şi îi trimise pe Josua şi pe Mişael să caute bărbaţi robuşti echipaţi cu lopeţi. Remarcase că foarte mulţi muncitori îşi luaseră cu ei uneltele de muncă, gândindu-se naiv că ar putea găsi de lucru acolo unde merg. – De ce te-ai oprit? se nelinişti Aaron. – Pentru că vreau să găsesc apă. -Aici? Mose nu răspunse, dar când cei doi veniră cu terasierii, îi spuse: – Du-te şi spune-le oamenilor că vom săpa un puţ şi că vom găsi apă. – Şi dacă n-o să găseşti? O să-ţi pierzi prestigiul. – O să găsim! Îl contrazise Mose cu nerăbdare. Şi le arătă bărbaţilor unde să sape. Grupuri de oameni, printre care aflau Isar, Lumi şi Arfaxad, ajunseră în acel moment în dreptul lor şi se opriră să vadă ce se întâmplă. Discuţiile se animară şi subiectul ajunse repede în dezbaterea şefilor de clan. Mose auzea de la distanţă reflecţiile acestora. – Apă în plin deşert? Ar fi un miracol! – Cine a hotărât să se sape acolo? – Mose. – Dar dacă ar fi apă, ar exista măcar un râuleţ! – Mose nu e nebun!
380
– Nu, dar eu unul n-am văzut niciodată pe cineva care să sape un puţ în deşert! Terasierii săpaseră deja o groapă de aproximativ trei coţi lărgime şi de un cot şi jumătate adâncime. Mose se aplecă şi văzu că pământul devenea mai închis la culoare, fiindcă era mai umed. Era un amestec de pietriş şi stâncă. – Continuaţi. Un cot mai jos, terasierii constatară că pietrişul lucea de umed ce era şi asta le spori nerăbdarea. Aşa că se înhămară la lărgirea puţului şi în scurt timp acesta fu destul de mare pentru ca să încapă în el doi oameni. – Pământul s-a înmuiat sub picioarele noastre! strigă unul dintre ei! – Foarte bine. Continuaţi. Un cerc imens de oameni se formase în jurul gropii. Comentariile erau mai rare. – E un miracol! strigă Aaron. Apă! Uitaţi-vă, într-adevăr Domnul ne protejează! – Rămâne de văzut dacă vom găsi destulă apă pentru toţi, spuse cineva. Când ajunseră la peste patru coţi adâncime, cei doi terasieri strigară din fundul gropii: – Apă! Erau înmuiaţi până la gleznă. – Mai săpaţi, le spuse Mose. De acum aruncau afară pietriş înmuiat. În mai puţin de o oră, apa le ajunse terasierilor până la genunchi. – Ajunge, spuse Mose. Daţi-mi un blid. Mişael se duse să-i aducă unul şi Mose le ceru terasierilor să-l umple cu apă. Două sau trei mii de perechi de ochi se uitau cum şeful unui nou popor gusta apa. – E cam sălcie, dar e potabilă, constată el. Poate fi folosită la fierberea alimentelor, cu condiţia să fie purificată. Puţul era prea aproape de mare şi apa de ploaie trebuie că se strânsese pe terenurile încărcate de sare.
381
Îi trecu blidul lui Cohat, şeful de clan care voia să guste şi el. – E sălcie, spuse acesta. E sălcie, Doamne! Ce ne facem? Un murmur se ridică din mulţime. – Linişte! strigă Mose. Cei dintre voi care au alimente ce trebuie fierte să vină să ia din apa asta sălcie. O s-o îndulcesc mai târziu ca s-o putem bea. – Cum o s-o îndulceşti? Întrebă Aaron. – Tot n-avem apă de băut? se îngrijoră Elişeba cu faţa încruntată. – Linişte, am spus! ordonă Mose. A fost nevoie de trei ore bune pentru ca cei care aveau nevoie de apă pentru fierberea alimentelor şi pentru a face pâine să se aprovizioneze. Între timp, Mose se duse să caute un anumit arbust, pe care să-l jupoaie pentru a îndulci apa, aşa cum văzuse cândva. El şi mica lui echipă strânseră ramuri şi începură să le jupoaie. Dădu apoi ordin să se umple recipientele cu apă şi aruncă ramurile în ele. Seva cleioasă formă imediat o pojghiţă la suprafaţa apei. – Lăsaţi recipientele nemişcate o jumătate de oră, îi sfătui Mose, timp în care pojghiţa o să cadă la fund o dată cu sarea. După aia puteţi să beţi apa sau s-o puneţi în ploscă. După ce trecu timpul, Mose gustă apa şi o găsi bună de băut. Desigur, încă mai era puţin sărată, dar oricum era mai bine decât să moară de sete. Chiar şi scepticii se grăbiră să arunce în vasele lor lemnul jupuit care le fusese dat. Până şi-au potolit toţi setea, nu fără să se strâmbe, şi până şi-au refăcut proviziile de apă, soarele a coborât la orizont şi Mose hotărî să înnopteze acolo, urmând să reia drumul a doua zi înainte de a se lumina, pentru a recupera timpul pierdut. În ziua aceea fugarii nu merseseră mai mult de trei ore. În ritmul ăla, nu vor ajunge la Eţion-Geber mai devreme de câteva săptămâni. – Avem motive să ne grăbim? Îl întrebă Josua. Era adevărat, de ce să se grăbească, acum că ieşiseră din Egipt? Candoarea întrebării îl făcu pe Mose să râdă.
382
– Suntem o masă informă, Josua, îi explică Mose. Trebuie să devenim un popor. Înţelegi? Domnul ne-a smuls din ghearele lui Ramses, dar nu e de ajuns. Dacă va trebui să rătăcim luni de zile, vom fi asemenea animalelor, fără legi şi fără suflet. Instalară aşadar corturile pe care le strânseseră în urmă cu câteva ore şi reaprinseră focurile. Mose îi reuni lângă un foc pe câţiva şefi şi pe oamenii lui cei mai devotaţi precum Josua, Mişael, Lumi, Isar şi Arfaxad. Masa fu de o frugalitate exemplară: pâine făcută de Miriam, o îmbucătură de brânză, un ou fiert şi fructe uscate. Singura băutură - apă, şi încă neîndulcită. – Noi, cei de faţă, facem parte dintre aceia care pot să se mulţumească cu puţin, zise Isar. Dar sunt mulţi alţii care suferă. Când vom putea spera să găsim dacă nu abundenţa, măcar un regim mai puţin auster? Mereu această întrebare referitoare la mâncare. Mose se strădui să nu-şi trădeze iritarea. – Mâine vom pescui peşte, răspunse el. – Peşte? Şi cum o să-l pescuim? – Ne vom face năvoade. – Eşti sigur că vom găsi peşte? Mose nu se mai obosi să evidenţieze absurditatea întrebării. – Şi din ce ne vom face năvoade? Întrebă Arfaxad. – Vom deşira ţesăturile pentru a scoate din ele fire pe care le vom înnoda. Proiectul îi entuziasma vizibil pe Mişael şi Josua, dar ceilalţi rămaseră gânditori. – Dacă mă întrebi, Isar, când vom fi instalaţi în casele noastre cu toate cele de trebuinţă într-o gospodărie, cu păsări de curte, carne, pâine, legume şi fructe din abundenţă, cu aşternuturi de paie proaspete, văzându-ne fiecare de treaba noastră, o să-ţi răspund că asta nu se va întâmpla mai devreme de câteva luni în cel mai bun caz. Va trebui apoi să ne construim case şi să ne lucrăm pământurile. Dar îţi voi mai spune că noi nu suntem nişte animale care se îngraşă trăind în lenevie şi că fiinţele
383
umane pe care Domnul le-a salvat ar trebui să dea dovadă de ceva mai multă recunoştinţă şi să vorbească mai puţin despre mâncare. – Recunoştinţa noastră nu intră în discuţie. Ceea ce spun este că trebuie să trăim, iar ca să trăim, Mose, avem nevoie de mâncare. – Tu, Isar, erai acela care mă presa în Egipt să iau conducerea poporului nostru, dacă nu mă înşel. – Da, eu, Mose. Şi nu mi-am schimbat părerea. Mose clătină din cap. – N-a fost cu voi Domnul de când aţi ieşit din Egipt? Şi n-o să vă părăsească, chiar dacă nu veţi găsi imediat cepe zemoase şi pepeni dulci. Era vizibil supărat şi nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. – M-am săturat să vă tot aud văicărindu-vă că vă e foame. Aţi luat cu voi capre şi oi, n-aveţi decât să le mâncaţi! zise ridicându-se. Mâncare! Setea, hai c-o mai înţeleg! Dar nu v-aud vorbind decât despre mâncare! – Suntem aproape treizeci de mii, Mose, îi răspunse Isar fără a se lăsa intimidat, şi cele câteva capre şi oi pe care le-am luat cu noi nu vor ajunge nici pentru a cincea parte din noi. Nimeni nu-ţi contestă vorbele. Noi ţi-am pus doar nişte întrebări pentru că tu cunoşti regiunea. Mose nu mai răspunse; o făcuse deja. – Să începem imediat să facem năvoadele, spuse Mişael. Nam somn. Noi am cioplit deja cinci suliţe. Puştii ăştia aveau darul de a-l calma. – Vom avea nevoie de mult mai multe. – De câte? – Cel puţin o mie. – O mie! – Ba chiar cinci mii, Mişael. Nu pentru o încăierare de stradă avem noi nevoie de suliţe.
384
Deocamdată, mergeţi şi adunaţi toate ţesăturile din cânepă şi lână de care oamenii nu au neapărat nevoie. Avem mai multă nevoie de hrană decât de suliţe. Cel puţin, aşa sper. Se întoarseră după o oră, când comesenii festinului cu firimituri plecaseră trişti la culcare cu stomacul gol, sub un pătrar de lună care semăna cu o felie de pepene deja mâncată. Aduseseră pachete întregi de ţesături. Înteţiră din nou focul ca să vadă mai clar şi, la indicaţiile lui Mose, începură să deşire şi apoi să răsucească cinci-şase fire împreună, ca să obţină o sforicică de mai mulţi coţi lungime. Mose plecă şi el să se plimbe prin acele locuri, singur şi gânditor. Era neliniştit. Să hrăneşti treizeci de mii de persoane. Mii de fiinţe umane pe care nemulţumirea le coborâse la rang de bebeluşi vorace şi urlători, răi, arţăgoşi, colţoşi. Tabăra atingea zece mii de coţi lungime, estimă el. Era înfricoşător, treizeci de mii de persoane de hrănit; rămase aproape paralizat. “Doamne, ştiu că Tu ne-ai scos din Egipt. Ştiu că intenţiile tale sunt ascunse şi că nu se manifestă decât în mod excepţional. Dar mie mi s-au arătat, totuşi, clar precum luna pe cerul negru. Tu eşti Stăpânul absolut, Tu ştii totul, Tu prevezi totul şi Tu poţi totul. Eu nu sunt decât instrumentul Tău, dar ce să fac cu oamenii ăştia? Ei nu-mi vorbesc decât de mâncare şi de băutură. Dacă acesta e poporul Tău, nu poţi să-l faci să înţeleagă?...” Noaptea era populată de şopârle,bufniţe, lilieci, şerpi, patrupede discrete şi suple, făcute din dinţi, labe şi stomac, prădători misterioşi pe care nu-i descoperi decât după foşnetul frunzelor, după trosnete, scâncete, răgete. Ce căutau ei oare? Să mănânce şi să bea, fără îndoială, ca să întreţină forma cea mai elementară de viaţă. El, Mose, trebuia să facă să strălucească în ochii tuturor voinţa Domnului. Singurătatea îl cuprinse ca o febră. Gândurile îi zburară spre Sefira. Chiar şi când nu înţelegea, ea credea. Ea era poporul lui. Dar Domnul nu i se arătase doar pentru a o cuceri pe Sefira. Cerul şi miliardele lui de stele îi păru o povară prea grea. Aproape că se clătina pe picioare când ajunse în sfârşit la cortul
385
lui Aaron şi ultimul său gând fu acela că omul care ştie este adesea cel mai mizerabil dintre toţi. Şi cel mai singur. 7 Ziua calculelor -Sunt de ajuns? Îi arătară sculurile cu fire răsucite mai mult sau mai puţin regulat. Se sculaseră în zori, îi mărturisi Mişael, pentru a relua lucrul început în ajun şi din cauza asta aveau ochii roşii. Aaron privea sculurile pe deasupra umărului lui Mose cu un aer neîncrezător. Mose luă un scul şi trase de un fir cu amândouă mâinile, cu forţă. – Merge. Acum trebuie să tăiaţi bucăţi de aceeaşi lungime, să aibă câte doisprezece coţi fiecare, şi să le înnodaţi, încrucişându-le, cu o distanţă de trei degete între ele. Mişael dădu din cap. – Rămânem aici astăzi? Întrebă el. E o muncă pe care n-o putem face mergând. Când Mose îi preciza că-şi vor prelungi oprirea pentru toată ziua, Mişael plecă cu Josua şi cu alte două tinere. Mose se întoarse spre Aaron. – Vreau să-i aduni pe şefii clanurilor şi să le spui să-i numere fiecare pe ai săi, pe toţi, şi pe servitori. Trebuie să ştim exact câţi suntem. – La ce ne va folosi, va schimba ceva? – E necesar să ştim, când va sosi momentul aprovizionării. Aaron părea îmbufnat, dar Mose nu dădu importanţă acestui lucru. După aceea, trebuia constituit un grup cu oamenii cei mai viteji, în caz de atac. Mose nu vedea de unde ar putea veni, nici care ar fi scopul unui atac, dar trebuia să fie gata pentru orice eventualitate. La începutul lumii, Domnul avusese de făcut o
386
muncă asemănătoare, când a organizat haosul, introducând logica. Mose urcă pe cal şi o luă înainte, în recunoaştere. Peisajul se schimbase după trei ani, câţi trecuseră de când fusese el prin acele locuri. Unele porţiuni muntoase păreau să se fi scufundat, apărură pete de vegetaţie de care el nu-şi amintea, tufe de iuiuba şi de stejari pitici, pe care recentele ploi le spălaseră. Coborî de pe cal pentru a inventaria vegetaţia şi scoase un strigăt de uimire: cătina devenise abundentă şi el adună mai multe bucăţi de mană ca să o guste. Era bună şi dacă găseau destulă, putea să le ţină loc de pâine. Găsi chiar un smochin sălbatic, pe care-l deposeda de toate fructele, şi cicoare sălbatică din abundenţă din care smulse câteva plante. Nu, nu lipsa apei îl neliniştea. Nici chiar cea a hranei. Ceea ce îl neliniştea era aşezarea finală. Mancă câteva smochine şi merse să spele cicoarea în mare pentru a o putea gusta. Nu era o masă copioasă, dar, fiindcă îi umplea stomacul, o putea considera şi aşa. Se întoarse în tabără către prânz. Mişael îi ieşi în întâmpinare şi îl ajută să coboare de pe cal. – Vino! Vreau să-ţi arăt ceva! Lucraseră repede. Două năvoade erau deja gata, întinse pe pământ. – Foarte bine, zise Mose. Trebuie să consolidaţi marginile cu o sfoară. Apoi să ataşaţi mânere întărite la capete. Băieţii şi fetele se grăbiră să facă ce li se spusese. Între timp, unii bărbaţi veniră să examineze năvoadele, emiţând tot felul de critici. – Aveţi cumva voi alte năvoade? Îi întrebă Mişael. Nu? Atunci de ce criticaţi? Noi am făcut aceste năvoade cu mâna noastră ca să putem pescui peşte şi, dacă nu vreţi peştele nostru, o să-l mâncăm singuri! – N-o să prindeţi niciodată peşte cu năvoade atât de uşoare, ripostară bărbaţii. Năvoade făcute de fete! Cuvinte usturătoare zburau de la unii la alţii, era timpul să se întoarcă la muncă.
387
– Să nu mai pierdem timpul! strigă Mose. E nevoie de patru oameni pentru fiecare năvod, Josua, du-te şi caută întăriri. Abia terminară primul năvod că Mişael şi cele două fete care îl ajutaseră să-l confecţioneze erau deja în apă. Tinerii convocaţi de Josua veniră alergând. Cele două năvoade fură băgate în apă în doi timpi şi trei mişcări, sub supravegherea lui Mose şi sub privirile zeflemitoare a o sută de oameni care asistau la scenă cu braţele încrucişate. Mose intră el însuşi în apă până la piept, pentru a trage unul din năvoade mai în larg. După câteva minute, năvodul începu să se întindă, fetele ţipau de bucurie, iar cei din grupul care mânuia celălalt năvod strigau şi ei. Toţi erau înmuiaţi până la gât. – Ţineţi bine! Năvodul risca, într-adevăr, să scape iar una din fete îi dăduse drumul din mână şi urca pe ţărm gâfâind cu ciudă. – Nu mai pot! Trage! Năvodul ţinuse bine, cu excepţia câtorva ochiuri. Conţinutul fu vărsat pe nisip şi peştii săreau, zvâcneau, se răsuceau, înghiţeau lacomi aerul. Peşti mari gri, roşii, gălbui, graşi, subţirei şi o mulţime de peşti mici care mai de care mai bizari. – Aruncaţi-i înapoi pe cei mici! ordonă Mose. Dădu el însuşi exemplu, apucând plevuşcă de coadă şi aruncând-o în apă. În năvodul adus de Mose şi Mişael se găseau un pui de rechin, doi şerpi şi tipari. – Aruncaţi şi peştii fără solzi! Nu-i atingeţi! Pielea este veninoasă! Îşi aminti de poveţele pescarilor de la Eţion-Geber, care la contactul cu tipării se umpluseră de inflamaţii alarmante ale mâinilor, şi dădu exemplu, împingându-i spre apă cu un băţ. Bilanţul fu repede făcut: conţinutul primelor două năvoade putea hrăni treizeci de persoane. Ar fi trebuit cinci sute de năvoade pentru a hrăni pe toată lumea în două reprize, calculă Mose, redescoperindu-şi talentul de supraveghetor de şantier. Două sute cincizeci în patru reprize, o sută douăzeci şi cinci în opt, şaptezeci şi două şi jumătate, dacă s-ar putea spune aşa, în
388
şaisprezece reprize... Or, ei n-aveau decât două şi nu puteau în ziua aceea să pescuiască mai mult de zece năvoade, adică hrana pentru trei sute de persoane. Spectatorii se uitau şi ei fără entuziasm. – Câţi oameni veţi hrăni cu asta? se îngrijoră unul dintre ei. – O s-o luăm de la capăt şi mai ales o să confecţionăm alte năvoade, răspunse Mose calm. Femeile veniră şi ele să vadă prada, admirând tonul şi dorada, în timp ce Josua, Mişael şi fetele se apucară deja să repare năvoadele. – E frumos peştele, spuse una din ele. – Eu şi surorile mele am putea şi noi să facem un năvod, zise una dintre fetele care îi ajutaseră pe băieţi. – Faceţi. Repede. În acest timp, se adresă Mose femeilor, voi puteţi să v-apucaţi să curăţaţi peştele acesta. Şi întoarceţi-vă peste o jumătate de oră, veţi mai avea încă pe atât. – Cui vom da să mănânce acest peşte? Întrebă Aaron, care tocmai terminase întrevederea cu şefii clanurilor. – Femeilor mai în vârstă, celor care alăptează şi copiilor, mai întâi. Ai transmis şefilor de clan instrucţiunile mele? – Da. Numărătoarea a început. Mose plecă să caute bărbaţi robuşti care să-i poată înlocui pe Mişael şi Josua la confecţionarea năvoadelor. – V-au mai rămas sculuri? – Mai putem face altele. – Câte năvoade mai puteţi confecţiona? – Patru, poate. Trebuie să vedem. Mai avem nevoie de fire pentru a le repara pe primele două. Pe înserat, Mişael îl anunţă că alte trei năvoade erau gata şi cu materialul rămas nu mai puteau face decât două. În total şapte. Mose începu din nou să calculeze, amintindu-şi în treacăt de preceptorul său, Amsetse, care îl învăţase să facă socoteli, fără să-şi imagineze la ce vor servi într-o bună zi lecţiile lui. Cinci sute de persoane dacă năvoadele erau aruncate o dată, o mie cinci sute dacă erau aruncate de zece ori. Or, a doua zi, pescuitul
389
putea începe în zori. Era deci posibil să arunce năvoadele de cel puţin douăzeci de ori, ceea ce asigura hrana pentru două mii o sută de persoane. Bărbaţii n-aveau să guste peştele acesta prea curând. Trebuia să dubleze numărul năvoadelor şi, mai ales, să găsească o altă sursă de hrană. Mose începu prin rezolvarea primei probleme. Dar nu mai rămăsese prea multă pânză de care oamenii se puteau lipsi şi care să furnizeze un fir destul de rezistent. Mai găsi pentru confecţionarea a încă cinci năvoade, dar acesta era punctul final. “Trei mii şase sute de persoane în douăzeci de reprize”, murmură Mose. Nu era destul şi era clar: coeziunea poporului său depindea de modul în care era împărţită hrana. Spre seară, fu nevoit să-şi revizuiască calculele, Josua formase echipe care pescuiau fără întrerupere, chiar şi în timpul nopţii. – Câte încărcături? Îl întrebă Mose. – Cel puţin treizeci într-o zi şi-o noapte, poate mai mult. – Foarte bine. Nu supraîncărcaţi năvoadele. Dacă conţinutul unui singur năvod ajungea pentru a hrăni cincisprezece persoane o dată, asta însemna hrană pentru cinci mii patru sute de persoane, adică mai mult de o treime din femei. Tot nu era de ajuns. Cel puţin şaptezeci de aruncări ar fi fost necesare pentru ca peştele să ajungă la toată lumea. Miriam veni să-i ofere două bucăţi de doradă fripte. Conform propriilor sale recomandări, nu avea dreptul să mănânce, dar voia să ştie ce gust are. Era savuros şi hrănitor. Dar problema rămânea aceeaşi: dacă stătea prea mult timp în acest loc, ca să confecţioneze alte năvoade, îşi reduceau şansele de a găsi hrană în altă parte şi nemulţumirea oamenilor va creşte. Mose se aşezase în faţa cortului, privind soarele care apunea peste Egipt şi pescarii, în apă până la brâu, când Aaron apăru mergând agale. Îl anunţă rezultatele recensământului: erau douăzeci şi şapte de mii.
390
– Mai puţini decât credeam, observă Mose, surprins, cu sprâncenele ridicate. Aproape zece mii mai puţin, dacă socotesc că aţi luat în calcul şi servitorii. Aaron se uita în jos şi Mose îşi dădu atunci seama că nu-l întrebase, când se întâlniseră pe ţărmul Mării Trestiilor, dacă plecase toată lumea din Egipt. Toată lumea. Până la ultimul apiru. Sângele îi năvăli în obraji. Se aflau în seara celei de-a patra zile de când plecaseră şi abia acum îşi dădea seama de adevăr. - Aaron, zise el cu voce pierită. Celălalt ridică ochii. - L-am auzit pe Ramses spunând cu gura lui că suntem treizeci sau patruzeci de mii. - Nu s-a făcut niciodată un recensământ al poporului nostru, replică Aaron. Estimarea lui Ramses nu se baza pe nimic. - Dar mai sunt unii care au rămas acolo şi tu o ştii. - Da, au mai rămas. Nu ştiu câţi. - N-ai nici o idee? - Trei, patru mii, poate un pic mai mulţi, Josua veni să aprindă focul şi aruncând o privire celor doi, ghici tensiunea dintre ei, aşa că plecă fără un cuvânt imediat ce focul se aprinse. – De ce nu mi-ai spus acest lucru mai devreme? – Circumstanţele nu erau prielnice. Aveai destule probleme de înfruntat. Încă le mai avem, şi apoi credeam că ai înţeles asta din scrisorile mele. Îţi scrisesem că nu ni se alăturaseră toţi şefii de clan. Liliecii efectuaseră deja primele lor zboruri, acolo jos, în întunericul munţilor. Pădurea verde trosnea şi fumega. Mose înţelese că-şi supraestimase autoritatea. – De ce au rămas? – Unora dintre ei nu le-am putut trimite mesageri. Unele echipe se aflau în Egiptul de Sus unde fuseseră trimise pentru a săpa mormântul lui Seti. Şi au mai fost alţii care n-au vrut să ni se alăture. Aaron întinse mâna spre foc, apoi desfăcu un săcuţ de curmale şi îi oferi lui Mose.
391
– De altfel, ce-am fi făcut cu oamenii care ne-ar fi urmat împotriva voinţei lor? reluă el. Ne-ar fi făcut numai necazuri. – De ce n-au vrut să ni se alăture? se întrebă Mose, mestecând gânditor o curmală. Jos, la ţărm, pescarii cărau năvoade care păreau foarte grele, prea grele. Aaron ridică din umeri. – Poate că erau mai puţin ataşaţi credinţei părinţilor noştri decât noi. Poate că nu mai erau ataşaţi deloc. Erau mulţi care o duceau bine, aveau casele lor, terenurile lor. Se căsătoriseră cu egiptene. Nu se simţeau nefericiţi. Copiii lor se considerau egipteni... Îi aruncă lui Mose o privire care parcă spunea: Si tu erai aproape un egiptean. – Suntem deci douăzeci şi şapte de mii, spuse Mose, tăindu-i vorba. Nu mai era în stare să calculeze cât peşte i-ar fi trebuit pentru toţi. Se gândea doar la un singur lucru: aceşti oameni nu erau încă un popor. Nu-i unea decât o slabă credinţă în religia părinţilor lor, întărită de aversiunea faţă de vechii lor opresori. Protecţia Domnului le părea multora dintre ei un concept vag. Dacă Domnul susţinea că îi protejează, atunci de ce nu le dădea apă limpede şi hrană? Nu e mâncare, nu e nici credinţă! Misiunea pe care Domnul i-o încredinţase nu se terminase... Discursul din ajun le intrase pe-o ureche şi le ieşise pe alta. Cuvinte! Şi cine le dovedea că acest Mose, acest Ptahmose, auzise într-adevăr porunca Domnului? Scoase un suspin şi se ridică pentru a merge să examineze peştele descărcat pe plajă. Unele femei aşteptau, iar altele se serveau fără să mai aştepte, ducând peştele către corturile lor. Unele se serveau chiar de două trei ori. Era nevoie de cineva care să se ocupe de distribuirea peştelui. Năvoadele erau mai pline decât în timpul zilei. Porni în căutarea lui Josua ca să-i ceară să aprindă torţele pentru noapte şi să aibă grijă ca femeile să nu se mai servească de două ori. Se constituiseră mai multe echipe
392
pentru a se pescui fără întrerupere şi aceşti oameni se serveau evident fără să ţină seama de ordinele lui Mose. Nu puteai să le reproşezi nimic, doar îşi câştigaseră hrana. Vântul serii adia în aerul plin de fumul grătarelor pe care se frigea peştele de-a lungul întregului ţărm. Mergând prin tabără, Mose auzi o femeie plângându-se că nu mai are ulei. Adormi târziu pentru că, pentru prima dată, de mult timp, îşi reluă exerciţiile de meditaţie şi de concentrare. Nu linia focului încerca s-o vadă, ci flacăra arzândă a cărei Voce o auzise. Fără amintirea, emoţia, imanenţa acestei voci, era dezarmat, era ca toţi aceşti oameni, un exilat cu stomacul aproape gol. “Domnul este forţa mea”, murmură el, simţindu-se împovărat. 8 Primele contestaţii Adoua zi, Mose hotărî să ridice tabăra. Era şi timpul, căci bărbaţii, chiar dacă femeile îşi împărţiseră porţia de peşte cu ei, aveau acea stare proastă pe care o dă un stomac gol. – Nu mai avem pâine! Nici făină! – O să găsim. – Unde? – O să găsim. Deocamdată, faceţi-vă provizii de apă. – Asta numeşti tu apă? Pe nepregătite, un bătrân, Eliab, rubenitul, muri dimineaţă, ceea ce declanşa o scenă de isterie colectivă în tot clanul. – De ce n-am murit şi noi! gemeau femeile, lovindu-se peste faţă. Deşertul va fi mormântul nostru! Strigau, vorbeau întruna, răcneau din toţi plămânii, alertând vecinii, punând moartea lui Eliab pe seama exodului lor şi încercând înadins să stârnească o revoltă. Mose fu alertat de unchiul său Isar, căci era vorba despre clanul lui Cohat, tatăl lui Isar şi bunicul lui Moise şi Aaron.
393
Mose se duse acolo escortat de Aaron, care nu se simţea în largul său, judecând după figura-i crispată. Ceea ce nu ştia Mose, era că revolta era condusă de propriul fiu al lui Isar, care nu prea îl avea la suflet pe vărul său. Îl numea “bastardul”. O ceartă de familie ameninţa să ştirbească prestigiul lui Mose. – Lamentaţiile voastre îl supără pe Domnul! strigă Mose cu mânie. Într-adevăr, o să-l rog eu-însumi să vă pună capăt zilelor, fiindcă sunteţi nedemni de bunătatea lui! – N-avem dreptul să ne plângem tatăl? Îl întrebă o femeie cu răutate. – Aveţi dreptul să vă plângeţi tatăl, dar n-aveţi dreptul să transformaţi nemulţumirea voastră în scandal. – Tatăl meu a murit, Mose, din cauza acestei fugi din Egipt, spuse pe un ton ameninţător un bărbat pe nume Datan pe care Mose îl remarcase deja pentru agresivitatea sa. – Era tatăl nostru, înţelegi? strigă fratele lui Datan, Abiram. – Ce mai poţi să ne spui, Mose, acum când Eliab a murit din cauza suferinţelor pe care tu i le-ai provocat? adăugă femeia. – Că mânia Domnului se abate asupra ta! Toţi oamenii de vârsta lui Eliab sunt aşadar morţi? Eliab şi-a dat sufletul pentru că Domnul a hotărât că i-a venit sorocul şi acuzaţiile tale şi ale celor din familia ta îl ofensează pe Domnul! Cohat pălise. Mose îşi aroga dreptul de a-i dojeni pe oamenii din clanul său fără a-l lua în seamă pe el, bunicul... – Aşa îi vorbeşti bunicului meu, egipteanule? – Tu, vere, îi spuse Mose, dacă nu eşti în stare să păstrezi ordinea şi supunerea faţă de Domnul în clanul tău, voi numi un alt şef în locul tău. – Cu ce drept? strigă Cohat, agitându-şi o mână furioasă sub nasul lui Mose. Eu deţin aici autoritatea supremă, micuţule egiptean, şi sunt bunicul tău! Şi deplâng acest lucru! Nici măcar nu vorbeşti limba noastră! Eşti fiul unei egiptene, sora lui Ramses! – Compătimirile astea nu te interesează decât pe tine şi pe acei oameni care sunt destul de proşti pentru a te asculta, Cohat.
394
Autoritatea ta este nulă în comparaţie cu cea pe care Domnul mi-a conferit-o asupra voastră, a tuturor, chiar şi asupra ta! Legea sângelui este nulă în ceea ce mă priveşte, Cohat! Încă o rebeliune şi toţi şefii care m-au urmat fără rezerve vor fi de acord să vă abandonez aici, în deşert. Şi să vedem cum o să supravieţuiţi cu blestemul Celui Atotputernic asupra voastră! Până atunci, te somez să-ţi readuci nepotul la ordine. – Calmează-te, tată! interveni Isar. – Te blestem, striga Cohat, adresându-i-se lui Mose, în timp ce saliva-i curgea din gura bătrână şi ridată. Te blestem, sânge impur! Isar îşi acoperi faţa cu mâinile. O rumoare se ridica în jurul lor, unele femei plângeau şi altele strigau, iar Mişael, vărul lui Mose, îl apucase de braţ, parcă implorându-l. – Cohat, tată al tatălui meu, şi tu, Corah, blestemul pe care-l proferaţi împotriva trimisului Celui de Sus se va întoarce împotriva voastră, reluă Mose, galben de furie. Vă rămâne puţin timp ca să vă căiţi, căci cel care va blestemă este chiar Domnul! Solemnitatea ameninţării provocă ţipete. S-au repezit să-l susţină pe Cohat şi să-i oprească pe Corah, Datan şi Abiram care voiau să se arunce asupra lui Mose, în timp ce Mişael şoptea la urechea lui Mose: “Vere, vere, te implor!”. Se produse îngrămădeală. Aaron, livid, era gata să leşine în timp ce soţia sa, Elişeba, agăţată de braţul lui, grohăia ca un animal. – Ştiu cine eşti, Corah, i se adresă Mose, cu o voce puternică. Tu eşti unul dintre aceia care nu voiau să plece. Eşti dintre aceia care preferă un stomac plin de ceapă şi de bob egiptean binecuvântate de Domnul! Eşti dintre aceia care nu cunosc nici sensul libertăţii, nici al demnităţii! - făcu o pauză ca să-şi tragă sufletul - Corah, văr al meu, îţi retrag dreptul de a conduce. Din acest moment, familia ta se va supune direct autorităţii lui Aaron. Acum, îngropaţi-vă tatăl, ca să putem ridica tabăra cât mai repede posibil. – O să-l îngropăm aici, în deşert, ca pe un animal sălbatic? Întrebă o femeie care era fără îndoială văduva lui Eliab.
395
– Vrei să-l luăm cu noi ca să putrezească pe spatele unui măgar, pe căldura asta? interveni Aaron. Ţi-ai pierdut minţile? Unde vrei să-l îngropi, femeie? Ai cumva pe-aici vreun loc de veci pentru familia ta? – Chiar aşa, unde ai vrea să-l îngropi? o întrebă şi Isar pe femeie. – Tu, tacă-ţi gura! strigă bătrâna. Nu eşti decât un servitor al lui Mose! – Tacă-ţi şi ţie gura, femeie! ordonă Aaron. Curajul acesta îi veni aşa, dintr-o dată. Într-adevăr, mai mulţi şefi de la clanurile vecine veniseră să afle motivul scandalului şi nu păreau dispuşi să-i ţină partea lui Cohat. – N-avem nevoie de o rebeliune în acest moment, spuse unul dintre ei, Iemuel. Strigătele şi obrăzniciile, pe care le auzim de când am părăsit Egiptul, sunt un rău exemplu pentru oamenii din clanurile noastre. N-aţi încetat nici un moment să vă plângeţi şi să contestaţi autoritatea lui Mose. Noi l-am ales ca şef şi avem un singur şef desemnat de Cel de Sus. Vă implorăm în faţa tuturor, temeţi-vă de mânia Domnului. Cohat îşi înghiţi vorbele. -lngropaţi-l pe Eliab, ordonă el. Repede. Crispat de furie, Mose se îndepărtă urmat de Aaron, Isar, Mişael şi Josua. – Nu mi-ai spus că opoziţia este atât de puternică, îi spuse Mose lui Aaron. – Lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Am făcut ce am putut, răspunse Aaron. Poate că n-am făcut-o prea bine. Poate că le-am forţat mâna unora, aşa cum e Corah. El n-a vrut să ni se alăture decât sub presiunea tatălui său, nu-i aşa Isar? Poate că n-am ţinut cont nici de faptul că, pentru cei din familia noastră, tu eşti... tu faci parte din familia lui Ramses. Nu vorbeşti prea bine limba noastră. Mulţi sunt invidioşi... Ceilalţi ascultau cu capul aplecat. – Fiul tău este invidios pe mine? Îl întrebă Mose pe Isar. – Am descoperit-o o dată cu tine. – Nu bănuiai nimic?
396
– Fără îndoială că am greşit pentru că n-am dat destulă atenţie rezervelor lui. Într-adevăr, pentru el, ca şi pentru mulţi alţii, tu nu eşti de-al nostru. Tu eşti un stăpân, în fine, erai acolo, în Egipt. Pe când noi eram sclavi. Şi acum, din nou, ne conduce un stăpân. În vocea lui Isar se simţea un regret. – Sunt mulţi împotriva mea? Isar dădu din cap. – Nu pot să te mint. Mulţi au faţă de tine aceleaşi sentimente ca şi fiul meu. Sunt geloşi. Spun: “Iarăşi ne comandă un egiptean”. M-am străduit în zadar să-i fac să înţeleagă că tu ne protejai împotriva egiptenilor...” Aaron se duse să-şi ajute fiii să strângă cortul. Ceilalţi plecară la treburile lor, cu excepţia lui Josua. – Eşti furios, constată acesta. Te înţeleg, Mose, şi o să mai ai încă multe ocazii de a te supăra până ce vom ajunge acolo unde vrei să ne duci. Dar furia nu poate decât să te încetinească. Ca pe noi toţi de altfel. Mose îi aruncă o privire tânărului. O faţă largă, care părea şi mai mare din cauza tunsorii scurte. Cum de ştia lucrurile astea la doar douăzeci şi cinci de ani? Şi de ce era de partea lui? Îl întrebă Mose. – Pentru că nu-mi place încetineala, răspunse el. Tu eşti înaripat. – Ceilalţi au mâncat prea mult bob, zise Mose. Şi izbucniră în râs amândoi. Aceste convulsii şi înmormântarea lui Eliab îi costară trei ore de întârziere. Pescarii profitară de asta ca să-şi arunce din nou năvoadele, iar Mose îl întrebă pe Josua cum stă cu pregătirea aripei de apărare pe care i-o încredinţase. Un grup de femei îl întrerupseră: – Şi cu peştele ce facem? – O să pescuim mai departe. – Dar ce facem cu peştele pe care l-am pescuit deja? Pe care l-am pescuit.
397
– O să ţină câteva ore, le răspunse Mose, dar nu mai mult. Trebuie să-l frigeţi din seara asta. Apoi se întoarse spre Josua. – Arată-mi suliţele pe care le-ai făcut. Josua plecă în pas alergător şi se întoarse, urmat de Mişael şi de alţi doisprezece tineri care aduceau fiecare mai multe suliţe. – Ceilalţi ajută la strângerea corturilor şi la strângerea lucrurilor, spuse Josua. Suntem aproape o mie. Iată suliţele. Mose fu surprins de calitatea lor. Erau inegale ca lungime, dar la fel de drepte ca şi când ar fi fost fabricate. Aproape toate erau din lemn de chiparos. Vârfurile le fuseseră întărite la foc, cum îi învăţase Mose, care încercând unul din vârfuri cu degetul arătător dădu din cap. Apucă una din ele, o cântări în mână şi o aruncă departe. Suliţa zbură vreo cincizeci de coţi şi se înfipse în nisip ia aproape un cot adâncime, dovadă că era destul de grea pentru o aruncătură eficace. Tinerii observară demonstraţia cu surpriză şi admiraţie. Aşadar bărbatul căruia Domnul i se arătase avea şi forţă fizică! Mose se duse să scoată săgeata şi se întoarse la ei. – Câte aţi făcut? – Două sute optzeci şi una, răspunse Josua. Nu sunt destule, ştiu, dar n-am avut destul timp. A trebuit să ne ocupăm şi de năvoade. Mose surâse. Îi studie pe tineri. Erau toţi foşti muncitori pe şantierele Egiptului. Trupuri bine făcute şi sprintene şi feţe hotărâte. – Deocamdată, le spuse Mose, mergem spre pământul care ne este destinat, acela de unde a venit strămoşul nostru Avraam. Vom fi consideraţi un popor rătăcitor de către toţi cei care au deja pământurile lor. Pentru ei vom fi o ameninţare. Sau vom fi atacaţi de cei care ar vrea să ne transforme din nou în sclavi, sau poate de cei care vor vrea să ne împiedice să ne luăm în stăpânire pământurile. Suntem deci constrânşi să ne confecţionăm propriile noastre arme. O mie de suliţe ar fi bine, şi
398
trebuie să fie gata cât mai repede posibil. Dar tot nu vor fi de ajuns. Ei aşteptau. Câte? – Dacă suntem atacaţi, reluă Mose, va fi un duşman destul de puternic ca să îndrăznească să atace douăzeci şi şapte de mii de persoane din care cel puţin jumătate vor fi în măsură să se apere. Dacă noi atacăm, va trebui să fie ceva care să merite. N-am putea nici să ne apărăm, nici să atacăm cu mai puţin de cinci mii de bărbaţi. Şi întorcându-se spre Josua, adăugă: – Sunt sigur că vei găsi rapid încă patru mii de bărbaţi printre noi. Viguroşi şi rapizi ca aceştia. Aveţi pumnale? Mai mulţi dintre ei aveau. – O armată trebuie să aibă mai multe feluri de arme, le explică Mose. Arcuri, lăncii, spade sau, în lipsa suliţelor ca cele de aici, măciuci şi, pentru a se apăra, scuturi. N-o să avem decât armele pe care le faceţi voi. Vreau să vă antrenaţi la tragerea cu praştia. Este o armă redutabilă în mâna unui bărbat care ştie s-o mânuiască şi este uşor de făcut. Ei aprobară dând din cap. Mai mulţi dintre ei mărturisiră că ştiau s-o mânuiască. – Mai târziu, o să avem armele pe care o să le luaţi de la cei învinşi, reluă el. Ceilalţi părură miraţi. – Un duşman învins este de două ori învins, pentru că lasă armele pe câmpul de luptă. Mose aruncă o privire pe deasupra umerilor lor. Majoritatea corturilor erau deja strânse. – Dar amintiţi-vă, încheie el surâzând, armele n-au decât o importanţă secundară. Ceea ce contează este capul care comandă braţul la capătul căruia se află arma. Vreau oameni rapizi, vioi, şireţi. Eu nu sunt decât locotenentul vostru. Şeful vostru, adevăratul vostru şef, este Domnul. Vă cer să fiţi demni de protecţia sa. Spuneţi cu voce tare şi în gând: Domnul mă apără. Şi ei repetară.
399
– Josua, tu vei fi, după mine, şeful acestor oameni şi ai celor pe care o să-i mai alegi. O să mergeţi împreună şi nu cu clanurile voastre, jumătate dintre voi chiar în spatele meu, ceilalţi veţi închide convoiul. Era aproape amiază când toate corturile fură strânse. Mose estimă că nu vor merge mai mult de şase ore. Eliab fusese îngropat şi mormântul lui era acoperit cu pietre mari. Josua conducea cinci sute de oameni în spatele lui Mose şi ceilalţi cinci sute închideau convoiul. Oamenii întrebară ce era cu aceste escorte. Oile behăiau şi măgarii răgeau. Mose urcă pe calul său şi coloana se puse în mişcare. O coloană de douăzeci şi şapte de mii de suflete, lungă de câteva zeci de mii de coţi şi plină de speranţă, de resentimente, de anxietate, de acest noroi pe care Domnul l-a aruncat în fiecare dintre creaturile sale, laolaltă cu paiete de aur. “Doamne, vom întemeia cu adevărat o naţiune?” se întrebă Mose. Cerul era senin. Spre răsărit, ai fi zis că e un sidef cu nuanţe de verde. 9 “Fără El, nu eşti decât o cucuvea!” Ar trebui cât de curând să dea o lege, gândi Mose, contemplând peste coama calului marea şi nisipurile aurite de soarele care apunea. Acum că scăpaseră de sub jugul egiptean, deveneau rebeli. Dar înainte de lege, trebuia mai ales să le dea de mâncare. Se gândi din nou la Sefira, la copiii lui, la Letro, când Aaron, care călărea şi el unul din cAli luaţi de la egipteni, cai ce se dovediseră a fi uimitor de îndurători, lăsă să-i scape: – A început să-mi fie foame. – Era şi timpul... zise Mose. Plimbându-şi privirea pe vegetaţia din dreapta sa, de un verde atât de închis că bătea în negru pe fondul munţilor care
400
deveneau roz şi se învineţeau, el se întoarse şi ordonă oprirea. Mai aveau totuşi o oră de lumină până se întuneca. – Acum? se miră Aaron care ronţăia curmale. – Staţi! strigă Josua întorcându-se şi el. – Opriţi! strigară oamenii din ultimul rând al escortei. – Opriţi! repetară alţi câţiva de-a lungul coloanei. Mose descăleca şi-l rugă pe Aaron să-i convoace pe şefi singuri. Când aceştia veniră, le ceru să îl urmeze până la un tamarix. – Vedeţi aceste excrescenţe albe? zise el rupând una de pe trunchi. Sunt comestibile. Şi îi întinse unuia dintre şefi un grăunte de mărimea unui bob mai mare. Poţi să guşti. Celălalt luă cu băgare de seamă mana şi începu s-o mestece între dinţi. – Seamănă cu pâinea cu miere. – Putem să facem pâine din ea. Aaron, care nu cunoştea mana, luă şi el o bucată şi o gustă. Ceilalţi şefi îi urmară exemplul. – Ce e asta? – E pâinea pe care Domnul ne-o dă ca să nu murim de foame, răspunse Mose. Îl priviră cu scepticism. Fără îndoială erau unii care se întrebau dacă nu cumva Domnului i se terminase făina sau grâul. Le-o citea în ochi: ar fi preferat să cadă într-un câmp de grâu, aşa, pur şi simplu în deşert. – E într-adevăr comestibilă. O să găsim destulă, pentru toată lumea? – O să fie destulă. Vreau ca mâine, când va miji soarele, femeile să meargă să adune de pe copaci câte un orner de familie. Mana se culege dimineaţa devreme şi doar cât să ajungă pentru o zi. Încă o dată, se uitară cu uimire la Mose. Chiar şi Aaron. – Şi dacă a doua zi nu mai găsim? – N-o să mai găsiţi dacă n-aveţi încredere în Domnul, răspunse Mose.
401
– De ce trebuie s-o recoltăm înainte de strălucirea soarelui? Întrebă alt şef. – Pentru că la căldură se înmoaie şi se umple de viermi. Pentru a face pâine din ea, e bine să fie pisată şi coaptă imediat, în plus, vedeţi aceste ierburi? continuă Mose, smulgând o cicoare sălbatică pe care o spălă în mare. Şi asta se mănâncă.. Este cicoare. O dată spălată, devine comestibilă. Şi spunând asta, mestecă câteva” frunze şi le întinse restul celorlalţi. – Este din abundenţă. Pâine şi salată, asta o să ne mai îmbogăţească masa zilnică... Se uita la degetele lor care rupeau frunzele, spunându-şi că până şi degetele puteau exprima scepticismul. – Măcar dac-am avea masă zilnică... murmură unul din şefi. – E puţin amară, spuse un altul. – Salată fără sare? se miră un al treilea. – Dacă vreţi sare, lăsaţi la soare un vas plin cu apă de mare. Seara, când apa va fi evaporată, veţi găsi pe fund puţină sare. Nu păreau deloc entuziaşti, dar învăţaseră să nu se mai contrazică cu Mose şi se întoarseră la ale lor. Din nou corturile fură instalate şi focurile aprinse, în timp ce pescarii îşi reluară munca. Într-un vacarm de clămpănit de aripi şi de pliscuri, un stol de berze negre venite din sud se abătură deodată asupra plajei, acolo unde tocmai fuseseră deversate ultimele năvoade de peşte proaspăt, şi păsările începură să se servească. Puştii şi fetiţele începură să alerge după ele ca să le prindă, dar păsările nu se lăsau uşor intimidate, lovind cu ciocul şi bătând din aripi. Erau mai mult de o sută le goneai dintr-o parte şi se întorceau pe altă parte. – Lăsaţi-le! strigară pescarii care observară intrusele. Nu mănâncă decât ceea ce noi oricum aruncăm! Se uitară la ele un timp cum mănâncă creveţi, moluşte şi peşti atât de mici că era de mirare că nu scăpaseră prin ochiurile năvoadelor. Apoi scoaseră câteva ţipete şi îşi luară zborul înspre
402
tufele de mărăcini unde îşi încheiară masa cu lăcuste, şopârle şi alte gângănii, înainte de a se pregăti de culcare. Dimineaţa erau deja plecate. – De unde vin? Mose se întoarse spre cea care vorbise. Era nepoata lui, fata lui Aaron. O floare ce căpăta culori noi în vântul deşertului şi al mării, departe de lâncezeala din Egipt. Spera din tot sufletul ca ea să nu se molipsească de acreala mamei ei şi de prostia care se îngroşase în ţăranca aia de când se ridicase domnişoară şi până devenise femeie matură. – Vin din Africa, răspunse el, unde stau pe timpul iernii şi pe care o părăsesc când vine primăvara. Toţi tinerii sunt frumoşi. Numai gândurile urâte îi fac pe adulţi atât de urâţi, ranchiuna, laşitatea, minciunile, geloziile murdare, iremediabila vanitate a indivizilor care se cred, fiecare, centrul lumii, lenea, lipsa inimii, necunoaşterea morţii sau, şi mai rău, frica de moarte. El voia o naţiune de tineri, frumoasă şi curajoasă. Nu una formată din aceşti bătrâni a căror faţă era atât de ridată încât ai fi putut crede că mergeau pe ea şi nu pe picioare. – Unde se duc? – Înspre nord. Dincolo de Marele Verde, există pământuri necunoscute. Ridică ochii şi zări un cuplu de vulturi care se roteau în înaltul cerului, sperând să se hrănească cu câteva berze care rămăseseră în urmă epuizate. – Aaron! Era vocea Elişebei care renunţase la cotcodăceala ei obişnuită şi care se ţinea acum la o distanţă respectabilă de Mose. Aaron se duse să-şi ajute familia la instalarea cortului, apoi se întoarse să-l ridice şi pe cel pe care-l împărţea cu Mose. O oră mai târziu, ţărmul era din nou înecat în fumul de la grătarele cu peşte. Mose se dezbrăcă şi se duse să facă o baie. Doar câţiva tineri îi urmară exemplul; ceilalţi, aşteptau fără îndoială să găsească un izvor. Când se întoarse, în timp ce se usca, constată că vărul său,
403
Mişael, aprinsese un foc şi frigea, pe o piatră plată, două fileuri mari de peşte pentru el. – Am spus ca peştele să fie rezervat femeilor, observă Mose. – Este porţia mamei şi a mătuşilor mele. Au spus că au mâncat destul ieri. În seara asta au ronţăit un pic şi s-au declarat ghiftuite. Nu mai vor. – Aşadar, râse Mose, nu atât foamea este motivul acestor lamentaţii pe tema mâncării, cât mai ales lipsa plăcerii de a mânca. Mişael ridică spre el o privire plină de subînţelesuri ironice şi întoarse fileurile cu cuţitul. – Dar tu, tu ai mâncat? Întrebă Mose. – Nu, eu îţi respect ordinele. Ai spus că peştele este doar pentru femei. – Dar de vreme ce femeile din familia ta nu-l mai voiau, de ce nu te-ai servit? – Am preferat să te servesc pe tine mai întâi. – De ce? – Pentru că văd ceea ce vezi şi tu şi pentru că înţeleg ceea ce gândeşti. – Chiar crezi asta? – Suntem mulţi care-am înţeles că, fără tine, am mai fi simţit şi acum biciul contramaiştrilor pe spinare. – Asta e tot ce aţi înţeles? – Am mai înţeles că tu ne eşti ca un tată. Mose clătină din cap. Un tată! El, care nu avusese niciodată unul... – Atunci împarte un file cu mine şi i-l vom lăsa pe celălalt lui Aaron, spuse el. – Dacă-mi ordoni. – Cum Aaron apăru deja, Mose îi oferi celălalt file de peşte. Totul e bine, zise acesta la ultima înghiţitură. Mâine va fi şi pâine pentru toţi. Dar carne tot n-avem. Mose şi Mişael izbucniră în râs iar Aaron le aruncă o privire surprinsă şi scandalizată.
404
Doi dintre fiii lui, Nadab şi Eleazar, observându-l de la distanţă, se arătară miraţi că-l văd mâncând peşte. – Am spus vreo prostie? Întrebă el, prefăcându-se că se adresează doar vărului său. – Tocmai mănânci peşte proaspăt şi te plângi că n-ai carne! În plus, Mişael şi cu mine am împărţit un file ca să-ţi lăsăm ţie unul întreg. – Nu mă plâng. Spun că ceilalţi sunt obişnuiţi să mănânce carne şi că noi n-avem aşa ceva, răspunse el uşor ofensat. – Ei bine, încă n-am murit de foame! – Indulgenţa nu este punctul tău forte, observă Aaron. Trebuie totuşi să-i înţelegi pe oamenii pe care-i comanzi. – Nu, indulgenţa nu trebuie să domine un şef, Aaron. Greşeşti. Să înţelegi pe cineva înseamnă să ţii mereu cont de slăbiciunile lui, adică să te simţi jenat în toate deciziile importante. Eu n-am de gând să ţin seama de reproşurile referitoare la diferenţele dintre hrana din Egipt şi cea pe care o putem găsi în deşert! Credeţi că vom rămâne pentru totdeauna la regimul acesta? Nu puteţi avea răbdare, în numele Domnului care v-a eliberat? Era uimitoare această incapacitate a lor de a-şi imagina viitorul! Până şi copiii, când le promiţi ceva pentru a doua zi, sunt în stare să se înarmeze cu răbdare. Dar nu, acestor oameni le trebuia carne, şi asta imediat. Singurii pe care nu-i auzea protestând erau tinerii. De ce? Pentru că în orice tânăr fermentează o revoltă? Pentru că revolta poartă în ea speranţa? Sau poate pentru că ei nu erau încă moleşiţi de obişnuinţa confortului precum cei mai în vârstă? Josua şi un alt tânăr pe nume Zikri, pe care Mose îl mai văzuse prin preajma lui, veniră să li se alăture. – Domnul m-a însărcinat să înfiinţez naţiunea voastră pe pământul pe care El l-a ales, Aaron. Şi n-am de gând să fondez o naţiune cu nişte obsedaţi de tocană! Nu ne aşteaptă o viaţă uşoară în Canaan, chiar dacă pământul este fertil. Vreau să fondez o naţiune tânără şi curajoasă, capabilă să se apere'şi să atace şi să suporte privaţiunile. Vă cer să fiţi demni de Domnul! Să fiţi
405
soldaţi ai Domnului! Dacă sunteţi creaturi ale lui Dumnezeu, vreau să văd în voi lumina speranţei! Dar dacă era adevărat că speranţa nu poate trăi fără obiect, în lipsa căruia lumea o bea precum nisipul apa? Trebuia să le ofere o imagine de care să se agate, o imagine clară care să li se arate chiar şi în vis. Noţiunea de libertate era prea abstractă, ca şi cea de demnitate. Dacă libertatea şi demnitatea erau asociate în mintea lor cu un stomac gol, le vor respinge. Data viitoare, când o să le vorbească, o să ţină cont de asta. Aaron tăcea consternat. Încercarea lui de diplomaţie fusese zdrobită, fără drept de apel. – Bătrânii vor fi morţi, din fericire pentru ei, murmură ei în cele din urmă. De altfel, o bătrână tocmai a murit. – Din ce cauză? – Vârsta. N-a vrut să-şi lase fiii să plece singuri. Oboseala a dat-o gata. Nimeni nu le promisese că exodul va fi o garanţie împotriva morţii. – La toţi o să ne vină rândul. N-ar trebui, Aaron, ca moartea bătrânilor, care ar fi fost primită în Egipt ca un necaz previzibil, să-şi schimbe sensul în deşert şi să fie interpretată ca pedeapsă a libertăţii. Îţi cer să veghezi la înţelegerea acestui lucru. Plecarea din Egipt şi încercările din deşert nu sunt un subterfugiu pentru a ne debarasa de bătrânii noştri, ai înţeles? Oamenii în vârstă păstrează o parte a memoriei noastre şi de aceea le-am rezervat, ca şi femeilor, un statut de privilegiaţi în privinţa raţiilor alimentare. Aaron părea tulburat. Toate aceste idei... El era laş şi aproape că se bucura că Domnul nu i se adresase lui. Mose era un om instruit, avea deja experienţa puterii, putea manevra toate aceste concepte şi probleme, pe când el... – Zikri, reluă Mose după un timp, este adevărat că femeile refuză să mai mănânce peşte? Celălalt păru încurcat.
406
– Nu pot vorbi în numele tuturor femeilor, Mose. Şi poate că “refuză” este un termen prea categoric. Dar este adevărat că am auzit pe unele dintre ele spunând că s-au plictisit să cureţe solzi şi să scoată măruntaie ca să mănânce ceea ce au mâncat deja cu o zi în urmă. Şi am mai auzit că ar vrea să mănânce peştele prăjit. – Foarte bine. Dacă aşa stau lucrurile, du-te şi spune-le pescarilor că una din zece capturi le revine lor. Zikri îi aruncă lui Mose o privire amuzată şi se ridică să meargă pe plajă. – Apropo de carne, zise Josua, am zărit gazele, sus în munţi. N-am putea să le vânăm? – Cu condiţia să ajungi până la ele. Cu ce te-ai gândit să le vânezi? – Cu praştia. – Şi după ce le-ai nimerit mai trebuie să te duci în munţi să le aduci. Iar după ce le-ai adus, ar trebui să le împărţi şi nu sunt sigur că ar fi destulă carne pentru toată lumea. Gazelele de pe aici sunt mici, dintr-una nu pot mânca mai mult de zece-douăsprezece persoane. Îţi dai seama? Ar trebui să ucizi două mii cinci sute de gazele pentru o singură masă! Dacă nu, o să stârneşti gelozii! Josua izbucni în râs, făcându-l şi pe Mose să zâmbească. – N-aş vrea să mai vorbesc despre carne, zise el. Se făcuse noapte de mult. Oboseala şi supărările din timpul zilei îi împinseseră pe toţi, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, în braţele somnului, aşa cum marea împinge pietricelele pe plajă. Ţipătul unei cucuvele îl trezi pe Mose în toiul nopţii. Ascultând-o, i se păru că descoperă în ţipătul ei un ton întrebător. Singură, în copacul din apropiere, cânta probabil neliniştea unui suflet solitar, căutând sensul propriei vieţi. “Domnul! murmură Mose drept răspuns. Domnul! Cu el, devii regina nopţii; fără El, nu eşti decât o cucuvea!” Ca şi când l-ar fi auzit, ea tăcu şi adormi.
407
În zori, se duseră cu sutele să culeagă mană de pe tamaricşi. Asta îi făcu să se aventureze până departe, fapt ce provocă ceva emoţii, fiindcă dacă înaintai în bolovăniş, unde creşteau arbuştii, riscai să dai peste şerpi. Ceea ce se şi întâmplă. Unii fură într-adevăr muşcaţi şi veniră să-l caute pe Mose, ca şi când ar fi fost vina lui. – Cum era şarpele care te-a muşcat? Întrebă Mose. – Un şarpe, ce ştiu eu! spuse bărbatul arătându-i mâna umflată. – Cum avea capul, oval sau triunghiular? – Cred că oval. – Ce culoare avea? – Era negru. – Cât era de lung? – Foarte lung, patru sau cinci coţi. Mose se duse să caute pătlagină printre ierburi, culese o duzină de frunze şi se întoarse spunându-i victimei: – Spune-i nevestei tale să le fiarbă o jumătate de oră cu ceva grăsime, ulei dacă mai are, dacă nu, e bine şi numai în apă. Aplică frunzele fierte pe mână şi pune un pansament deasupra. Mâine n-o să se mai cunoască nimic. Te-a muşcat o năpârcă de Siria, nu e veninoasă. În alte două cazuri de muşcături de viperă, Mose deschise rana cu vârful cuţitului său şi lăsă să curgă sângele otrăvit. Culegătorii de mană fură imediaţi obligaţi să controleze desişurile, folosindu-se de bâte înainte de a se aventura. Ceea ce nu era lipsit de pericol, căci printre şerpi mai erau şi cobre negre care nu se lăsau intimidate şi care se ridicau furioase, gata să-i atace pe cei care le deranjau. În cele din urmă, la ordinul lui Mose, culesul se termină înainte ca soarele să înceapă să ardă. Mana fu pisată, amestecată cu apă şi pusă la fiert pe pietre. Rezultatul a fost o pâine evident plată, dulceagă, care putea fi mâncată cu cicoare, cu resturi de brânză sau cu peşte. Gustul era nou, dar se obişnuiră totuşi cu el.
408
10 Ce spune Ali, beduinul Mâncară mană şi peşte timp de cinci zile, conti-nuându-şi drumul. Masa obişnuită era împodobită de unii cu bace, dulci şi uşor acidulate, ori curmale sălbatice. Dar cât priveşte materiile grase, nimic. Mose scotocea în amintirile din perioada în care împărţea masa cu Hussam şi fiii lui, dar nu-şi aducea aminte de nici o sursă sălbatică de materii grase. Singurul element gras provenea din lapte, iar cele trei vaci luate cu ei din Egipt ar fi fost incapabile să asigure nevoile comunităţii. În plus, produsele lactate nu se păstrau prea bine din cauza căldurii. Tocmai de aceea, Mose ordonase ca laptele să fie rezervat femeilor gravide şi cele care alăptau şi, dacă mai rămânea, copiilor mici, pe care încerca să nu-i supună foametei. În dimineaţa celei de-a cincea zile, văzu sosind o caravană şi alergă spre ea. De unde veneau aceşti oameni? De la Eţion-Geber, apoi din taberele de mai sus, răspunseră membrii caravanei, stupefiaţi de masa umană pe care o vedeau mărşăluind prin soare în spatele lui Mose. – Şi voi? Întrebă şeful lor. – Ce-i cu atâta lume? – Am părăsit regatul. – Aşadar e adevărat? -Ce? – Ce ne-au spus barcagiii, că apirii au fugit. Mose încuviinţă din cap. – Şi unde mergeţi? – În Canaan. Îl măsurară din priviri de parcă le-ar fi spus că merg pe Lună. – Tu eşti şeful, nu-i aşa? Parcă te cunosc. Nu eşti Mose, regele demonilor? Mose izbucni în râs, la fel şi şeful caravanei şi ceilalţi care repetau de la o cămilă la alta: “Este regele demonilor!” şi râdeau,
409
un râs solar şi gutural. Aşadar nu uitaseră această poreclă pe care i-o dăduseră cei alături de care luptase împotriva jefuitorilor! Josua, Mişael şi Aaron, veniră lângă Mose şi examinau cămilele cu stupefacţie. – Şi Ali? Şi fraţii lui? se îngrijoră Mose. – Ali o duce bine. Ne întreabă adesea dacă nu te-am văzut prin locurile pe unde mergem. Este la Alaat cu familia lui. – La ce distanţă suntem de Alaat? – O să ajungeţi acolo în seara asta. Dar n-o să fiţi primiţi în cetate, după cum ştii. – Da, ştiu. Mose nu îndrăznea să vorbească despre posibilitatea aprovizionării cu merinde şi apă. – Există în deşert plante din care am putea extrage ulei? Întrebă el. Şeful caravanei rămase perplex. – Există migdali sălbatici, dar n-o să găsiţi prea des, nici prea mulţi, iar migdalele conţin puţin ulei. Poate o să puteţi cumpăra ulei de măsline la Alaat. Se îmbrăţişară. – Cu bine, rege al demonilor! Cu bine, frate! Şi caravana îşi reluă drumul de-a lungul imensei mase de exilaţi. – Îi cunoşti pe aceşti oameni? Întrebă Josua. Păreau afectuoşi cu tine. Şi Mose îi explică că oamenii din aceste regiuni îl primiseră printre ei altădată, când fugise din Egipt. – Şi atunci ţi-ai luat nevastă? Mose fu surprins că Josua era la curent cu această căsătorie. Informaţia o răspândise Aaron, care se întorsese în spatele interminabilei caravane şi comentase în felul său întâlnirea lui Mose cu beduinii. – Şi ce altceva a mai spus? Josua păru încurcat. – Că n-ar fi trebuit să-ţi iei nevastă dintre străini.
410
Ajunseră într-adevăr la Alaat la căderea nopţii. Mose recunoscu profilul citadelei care părea mai mare după trei ani. Se auziră strigăte. “Lumină! Sunt nişte oameni!” – Ne oprim! ordonă Mose. El anunţă că urcă până la cetate ca să încerce să obţină dreptul de a se aproviziona cu apă şi mâncare. Se produse agitaţie căci unii se aventuraseră în câmpia de la poalele Alaatului şi, distingând în lumina apusului palmieri şi culturi, crezură că au ajuns în sfârşit în Canaan. Mose se avântă călare pe drumul pe care-l cunoştea şi reuşi să intre folosind drept recomandare numele lui Ali, fiul lui Hussam. Ce mai primire! Îmbrăţişări. Proteste stângace. Râsete. Emoţie. Căldură. Apoi cina. Savoarea vinului, a pâinii, potârnichea cu condimente... După care întrebările... – Unde sunt fraţii tăi, Samot şi Nibiot? – Se vor întoarce în curând. Mai am şi acum arcul şi săgeţile tale, ştii tu... Te întorci la Eţion-Geber? Te duci să-ţi vezi nevasta? L-am văzut pe socrul tău, Letro şi pe fiul tău, Gherşon... Se spune că ai devenit regele apirilor, că i-ai scos afară din Egipt... – Nu, ascultă, am nevoie de tine... Şi Mose îi povesti. Ali asculta, din ce în ce mai mirat. – Câţi sunteţi? – Douăzeci şi şapte de mii. – Douăzeci şi şapte de mii! – Ne trebuie apă şi merinde. – Pentru toată lumea! Nu pot să hotărăsc singur. După cum ştii, noi avem trei izvoare şi unsprezece puţuri. Dar voi o să le ocupaţi mai multe zile şi e anotimpul îngrăsării turmelor... – Lăsaţi-ne un anumit număr de ore pe zi. O să plătim, spuse Mose. Puteţi să ne vindeţi ulei şi făină? – Bineînţeles. Dar nu ştiu dacă magazinele noastre vor fi suficiente pentru voi. – Unde sunt şefii?
411
– Sunt aici, la Alaat. O să mergem la ei imediat, spuse Ali ridicându-se. Vino cu mine. Au mers astfel din uşă în uşă în noaptea rece şi de fiecare dată se repeta acelaşi ceremonial; îi găseau pe şef încălzin-du-se în faţa unui brasero* sau a unui cămin, înconjurat de fiii lui, de fiicele cele mai tinere, de clienţi şi de sclavi, Ali îl prezenta pe Mose, da, cum să nu, fiecare îşi amintea de el, regele demonilor, şefii râdeau, îi invitau să se aşeze şi Ali le spunea despre ce era vorba: regele demonilor devenise şeful apirilor şi cerea dreptul plătit de a se aproviziona cu apă, voia să cumpere făină şi ulei. Trebuia să le explice de fiecare dată de ce părăsiseră apirii regatul faraonului, apoi trebuia să le spună numărul exilaţilor. Şi de fiecare dată exclamau: “Douăzeci şi şapte de mii!”. Trei ore mai târziu, Ali obţinu în sfârşit un acord în privinţa apei: apirii aveau dreptul să se aprovizioneze în timpul primelor trei ore ale zilei, plătind pentru asta o sută de shekeli de argint. Samot şi Nibbiot, care tocmai se întorseseră, se gândiră că pentru merinde cel mai bine era să facă inventarul a doua zi, la lumina zilei. – Dormi cu mine, spuse Ali când tratativele se terminară, este mai cald ca în cort. – În cazul acesta, trimite un emisar la fratele meu să-l informeze, ca să nu se îngrijoreze. Aşa cum o confirmă şi emisarul, Aaron şi ceilalţi se îngrijoraseră deja, imaginându-şi că Mose fusese făcut prizonier. Ali şi Mose se retraseră pentru noapte, lungit fiecare pe câte o saltea de paie, în lumina roşiatică a focului, aşa cum o făcuseră şi cu trei ani în urmă, când Mose cinase întâia oară cu Hussam. Pentru prima dată, după mult timp, Mose se întinse pe saltea, în mirosul aromat de lemn calcinat, de tămâie şi de usuc pe care-l degaja cuvertura lui din piele de oaie. Mâncă smochine, curmale, castane, plăcinte cu miere şi susan, aranjate frumos în boluri, încercând să-şi înăbuşe remuşcările pe care i le provocau aceste privilegii. Cu cât mânca mai mult, cu atât i se făcea mai foame şi Ali îi spuse în cele din urmă:
412
– Asta mă necăjeşte. -Ce? – Să te văd aşa slăbit la faţă. Apoi, după un timp, adăugă: – De ce n-ai rămas cu noi? – Tatăl tău a spus-o deja: mâna lui Dumnezeu m-a atins. – Dacă ai fi rămas cu noi, ţi-ai fi luat o nevastă şi nu i-ai mai fi avut pe toţi aceşti oameni în grija ta. Avem şi noi zei. – Al meu m-a însărcinat să scot acest popor din Egipt. – Şi unde o să mergeţi? -în Canaan. Ali se schimbase. Era mai profund, dar mai puţin impetuos. Mose cunoscuse cândva un tânăr sălbatic şi descoperea acum un bărbat reflexiv, fin, molatic. – Vreţi să-l cuceriţi? Sunt deja oameni acolo: canaaniţii, amoriţii şi hitiţii, care sunt mai răi decât toţi... – Mai sunt şi apiri. Ei vor fi de partea noastră. Trebuie să fie. Vom lua în stăpânire acel teritoriu. – Cu ce? O să confecţionezi arcuri, săgeţi? Mose zâmbi amintindu-şi de vremurile de altădată. – Nu. Dar o să-l cucerim. Pentru că aşa vrea Domnul. – Crezi tu că Zeul tău vrea fericirea oamenilor? Întrebarea îl luă pe Mose pe nepregătite. – Ce este fericirea? Să mănânci bine, să ai o femeie, să fii sănătos? Poporul meu avea toate astea în Egipt. Dar nu era destul, Ali. S-au hotărât să plece. – De ce? – Le lipsea libertatea, demnitatea, mândria. – Şi noi, Mose, noi n-avem libertate, demnitate, mândrie? Nu le avem împreună cu fericirea? – Le aveţi, fără îndoială. Le aveţi, da, m-am convins de asta. Dar noi, noi nu le aveam. Trebuia să le cucerim. – Dar acesta nu e cu adevărat poporul tău, pleda Ali. Ne-ai spus-o, tu eşti egiptean... – Domnul mi-a dat acest popor. – Cum?
413
– L-am văzut, o flacără albă care se ridica dintr-un rug. O voce care se auzea până în munţi şi care făcea pământul să se cutremure. L-am văzut, Ali, mi s-a arătat, Ali. Nu pot să neg asta. – Ti-ai părăsit soţia ca să-i îndeplineşti ordinul? – Este mai puternic decât orice, Ali, spuse Mose cu o voce somnolentă. Vinul, mâncarea, căldura: nu-şi mai putea ţine capul drept. – Dormi, spuse Ali. Într-o buna zi, întreabă-l pe Dumnezeul tău de ce simt că-mi eşti frate, tot aşa cum îmi sunt fiii tatălui meu. Această ultimă frază îl ameţi pe Mose, dar capul nu-l mai asculta, alunecă în somn precum în braţele unei femei. Şi se gândi că tandreţea oamenilor este tulburătoare. El nu ştiuse niciodată s-o aprecieze... 11 Mulţumiri uitate Adoua zi dimineaţă, o mână îi ridică capul şi Mose recunoscu ochii căprui ai lui Ali, întinzându-i un bol cu lapte cald. Îl bău gânditor, emoţionat de acest gest. Apoi se duse să-i informeze pe Aaron şi pe ceilalţi şefi, care îl aşteptau, încă îngrijoraţi, despre rezultatele întrevederilor sale. Da, vor avea dreptul la apă, dar va trebui să urce din nou ca să vadă ce le dădeau şefii din Alaat în materie de ulei, făină, linte, bob, legume'... Scoaseră strigăte de bucurie. Apă, linte, bob, legume... Mai mulţi dintre ei se aventuraseră din nou încă din zori în câmpia de la poalele muntelui şi, cum descoperiseră culturi, turme, izvoare, traseră concluzia că era Canaanul şi urmau să se instaleze aici. Mose îi readuse la realitate: câmpiile alea nu puteau cu siguranţă să cuprindă întreg poporul; Canaanul era mai departe. Merse să facă o baie în mare. Apoi Ali coborî cu un membru al caravanei pentru a efectua schimburile comerciale: apirii puteau
414
să plătească o sută de saci de făină? Douăzeci de saci de linte? Zece de bob? Alţi zece de fructe uscate? Cincizeci de omeri de ulei de măsline? Cei câţiva şefi de clan prezenţi întrebară cât are un sac. Cincisprezece omeri, răspunse Mose, care ştia. Ei întrebară cât costă. Cinci shekeli de argint sacul de făină, şase sacul de linte, ca şi sacul de bob şi cel de fructe uscate. Asta făcea o sută de shekeli de argint, plus o sută, plus cincizeci, plus o sută de shekeli pentru drepturile de a folosi puţurile timp de trei zile, să fie în total şapte sute de shekeli de argint. Beduinii ar accepta şi aur? Întrebară şefii. Beduinul care o făcea pe contabilul răspunse că doi shekeli de aur pentru zece de argint şi pentru cincisprezece de cupru. Şefii plecară să se sfătuiască cu ai lor şi se întoarseră o oră mai târziu cărând doi saci de iută care zornăiau. Aaron le ţinea deoparte pe femeile care se grăbeau să-i vadă pe negustorii care vindeau aceste incredibile merinde şi să se bage şi ele-n vorbă ca musca-n lapte. Ceea ce declanşa ridicări de voci şi chiar o dispută între Aaron şi nevasta lui. – Ulei! Era să uităm uleiul! strigă Mose. Acesta costa cinci shekeli trei omeri, dar Nibbiot nu putea să garanteze livrarea a mai mult de zece ulcioare de trei omeri. Cincizeci de shekeli în plus. Ali observa aceste tranzacţii cu un ochi pe jumătate mirat, pe jumătate amuzat. Beduinul scoase la iveală o balanţă pe care Aaron şi câţiva şefi începură s-o examineze cu suspiciune, ceea ce ar fi putut fi ofensator, dar contabilul zâmbea cu ironie în timp ce ei treceau balanţa dintr-o mână în alta şi cântăreau talerele pentru a se convinge că unul nu era mai greu decât celălalt. Mose şi Ali supravegheau de departe operaţiunile de cântărire. Asta dură toată dimineaţa. Apoi Mose îi însărcina pe Aaron şi pe Josua să adune o sută de oameni pentru a aduce sacii de merinde. – Pe ce o să-i încărcaţi? Întrebă Nibbiot, parcurgând tabăra cu privirea şi nevăzând decât câţiva măgari şi cai. – N-o să luăm cu noi tot, răspunse Mose. Cred că în cele trei zile, cât o să stăm aici, vom consuma o bună parte din ele. N-am mai avut parte de o masă adevărată de cincisprezece zile, de
415
când am plecat din Egipt. Cred că o să ne uşurăm de o treime din hrană. – Ai vorbit de legume, zise Aaron, adresându-se lui Mose. Toată lumea mă întreabă de legume. Ce putem avea din categoria asta? – Salate şi ceapă, spuse Nibbiot. – Cine sunt aceşti oameni? Îl întrebă Aaron între patru ochi, arătându-i pe Ali şi Nibbiot. – Fraţii mei. – Cum poţi să-i numeşti fraţi pe oamenii de altă religie? – Aşa cum şi tu mă numeai frate, îi replică Mose. – Aduc şi legumele? Întrebă Nibbiot. – Mai întrebi? strigă unul din şefi. Contabilul adăugă deci douăzeci de shekeli de argint pentru salate. – Cine e omul acesta? se interesă Ali cu jumătate de voce, arătându-l pe Aaron. – Fratele meu, răspunse Mose surâzând în barbă de simetria întrebărilor. – Haide, ştii că noi suntem singurii tăi fraţi, îi răspunse Ali râzând. Şi cu ce aţi trăit în tot acest timp? – Cu mană şi peşte. Putem să cumpărăm oi? – Cincisprezece shekeli oaia, preciza Nibbiot. Dar nu putem să vă vindem mai mult de douăzeci de capete. Contabilul adăugă deci trei sute de shekeli pentru oi. – Ce răspundere ţi-ai luat! suspină Ali. Hamalii aduceau din citadelă primii saci de făină şi inghesuiala din jurul lor era cât pe ce să-i răstoarne. Se striga, se cânta şi se dansa chiar în jurul acestor saci, sub privirea gânditoare a lui Mose. A trebuit să le dea ordin lui Aaron şi şefilor: doar o treime din cantitatea de făină, linte şi bob va fi consumată cât vor rămâne acolo. Doar oile vor fi mâncate toate. – N-o să mai găsiţi provizii ca astea până la Eţion-Geber, îi avertizase Nibbiot. – Am uitat vinul! strigă Mose. Şi adresându-i-se lui Ali:
416
– Aveţi vin? – Putem să vă dăm câteva burdufuri de vin. – E înţelept să le dăm să bea vin? se nelinişti Mose. – Putem să-l îndoim cu apă, sugeră Josua. -Cinci burdufuri atunci, nu mai mult. Seara aceea îi făcu să uite toate lipsurile de până atunci. Femeile copseseră pâine, pâine adevărată spuneau ele, toată după-amiaza. Apoi oile fuseseră tăiate şi puse la fript pe proţapuri din lemn de chiparos şi numai mirosul îi îmbăta pe mulţi. Bobul şi lintea fuseseră puse la fiert într-o mulţime de vase. Tabăra scânteia, se înroşea, sfârâia din pricina a mii de focuri. Ali le oferi usturoi pentru a le parfuma masa şi când totul fu gata, se aşezară lângă foc şi mâncară - mai bine zis înfulecară. Carne de oaie şi salată cu ulei, linte cu usturoi, praz şi lăptuci. Furios exerciţiu de mandibule! Apa, abia colorată de vin, declanşa crize de ebrietate. Un bărbat se trânti la pământ cu braţele încrucişate, după câteva înghiţituri, altul se porni să sară prin tabără şi căzu peste jăratic. Femeile dansau, bărbaţii cântau în cor sau aveau crize de râs smintit. Satisfacţia senzualităţii scotea la iveală, fără pudoare, naturi, comportamente şi umori pe care foamea le înfrânase. Îşi făcură apariţia sânii, buricul, burţile, carnea tremura, se excita şi cuplurile se formau. Animalele de noapte se speriaseră şi urletul şacalilor părea să exprime pentru Mose indignarea pe care el-însuşi o simţea. Aceşti oameni se mai credeau încă în Egipt, chefuiau ca pe vremea şederii lor în regat. În mintea lor, ei mai aparţineau încă faraonului, mai erau fideli zeilor acestuia. Şi totuşi militarii egipteni pe care-i luase prizonieri păreau în comparaţie cu ei, mai reţinuţi. Respectau încă disciplina armatei, chiar departe de şefii lor. Mose suspină. Lui îi revenea sarcina de a duce acest popor în ţara lui. O ţară care să fie a lor, sub privirea unui Dumnezeu care să fie al lor, singurul, Cel Nenumit, Cel Fără de Nume, Spiritul purificator. Observa totul cu o privire dezaprobatoare. “L-au uitat pe Domnul, murmură el. Nici o rugăciune, nici o mulţumire!”
417
Samot, Nibbiot şi Ali îl găsiră în această contemplare posacă şi îl luară să cineze cu ei. li ghiceau ei oare gândurile? În orice caz, îi respectară tăcerea. 12 Carnea căzută din cer Burdufurile, ploştile şi ulcioarele au fost umplute cu apă. Măgarii au fost încărcaţi până la refuz cu saci de făină, linte, bob, mulţi dintre ei fiind împărţiţi în doi sau trei saci mai mici ca să poată fi duşi de un singur om. Din vin nu mai rămăsese nici o picătură. Trebuiau să pornească din nou a drum. Plecarea din Elim fu pentru Mose mai dureroasă ca fuga lui din Egipt. – Ne vom mai întâlni, ziseră fiii lui Hussam, ingrămădindu-i pe cal tot felul de cadouri: saci cu fructe uscate, de care îi plăceau lui, sare, cuişoare... Apoi, formidabila caravană a apirilor se puse în mişcare. Briza mării se ridica şi umfla pânzele roşii ale unei bărci care plutea în larg. Încă o dată se treziră mărşăluind cu munţii în stânga, marea în dreapta şi viitorul în faţa lor, unduind deja, sub efectul căldurii, ca o mare a mirajelor. În curând, gândi Mose, va trebui să reluăm pescuitul. Să confecţionăm alte năvoade din frânghiile cumpărate la Elim frânghii adevărate din cânepă împletită, din care vor ieşi nişte năvoade nemaipomenite. La oprirea de seară, Mose îi adună pe şefi. – Sunt trei săptămâni de când Domnul ne-a scos din Egipt, începu el. În tot aces timp, am fost chinuiţi de gânduri confuze, iar eu am suferit că n-am auzit rugăciunile voastre de mulţumire adresate Domnului, după ospăţul de la Elim. Ce-aţi fi voi fără El? Nu vă gândiţi? Dacă nu-l păstraţi prezent în spiritul vostru, pe bună dreptate o să se înfurie şi-o să-şi întoarcă faţa de la voi.
418
Vreau ca de acum înainte o zi pe săptămână, a şaptea, să fie consacrată rugăciunii. În această zi n-o să faceţi nimic altceva, doar o să vă rugaţi. N-o să gătiţi mâncare, n-o să vă îndepărtaţi mai mult de o sută de coţi. N-o să pescuiţi. Nu vreau să aud nici strigăte, nici certuri; ziua asta trebuie să fie sfântă şi consacrată Domnului. Or, ziua asta cade mâine. În seara asta, o să vă pregătiţi aşadar mâncarea. – Lumina este într-adevăr cu tine, Mose, zise unul din şefi, Zefon, din tribul gadiţilor, unul din cei care îşi manifestaseră dintotdeauna admiraţia pentru Mose. Acesta era obiceiul nostru încă de pe vremea lui Avraam. Ceea ce spui tu este drept şi în conformitate cu voinţa divină. Ziua asta era cea de-a şaptea, iar aceea pe care ai ales-o tu este tot cea de-a şaptea. Binecuvântată fie înţelepciunea ta. – Fiecare dintre voi să-i instruiască pe cei aflaţi sub autoritatea lui. – Vom putea face focul? Întrebă un alt şef. – Nu. Nu faceţi nimic. Pregătiţi focurile şi aprindeţi-le înainte de apusul soarelui. – Putem sufla în jar ca să nu se stingă? Mose se întoarse spre Zefon. – Doar suflaţi, răspunse acesta. – Avem printre noi sclavi care nu sunt dintre ai noştri. Putem să-i punem pe ei să aibă grijă de foc, aşa cum făceam noi în Egipt? Întrebă un alt şef. – Asta este permis. Prizonierii egipteni sunt destul de numeroşi pentru a se ocupa de acest lucru. Fiecare să-i supravegheze pe ai lui. Mose făcu o pauză. – Am fost şocat de desfrâul de la festinul care a avut loc în prima seară la Elim, reluă el. Fetele dansau goale, ameţite de băutură. Tinerii, deloc mai îmbrăcaţi, făceau gesturi indecente, cei mai în vârstă nu erau nici ei mai... – Mose! interveni unul din şefi. Nu mai văzuseră mâncare de mult timp...
419
– Da, ştiu, de trei săptămâni. Militarii egipteni au fost mai stăpâniţi. Nu acesta este comportamentul unui popor care-şi respectă Domnul şi care va întemeia o naţiune. Nu mai vreau să văd aşa ceva. A doua zi, calmul şi liniştea se făcură simţite în tabără. Numai prizonierii egipteni se agitau, alergând de la un foc la altul pentru a pune lemne ori pentru a aranja câte-un vas cu tocană care risca să se verse. Sufletele acestor oameni erau asemenea apelor tulburi; odihna o să-i purifice, gândi Mose. – Şi dacă vom fi atacaţi într-o zi de sabat? Îl întrebă Josua, care se ţinea după el, aşa cum îi era obiceiul. – O să ne apărăm. După care o să-i aducem o jertfă Domnului ca să ne ierte. Tabăra fu ridicată două zile mai târziu, după un pescuit abundent. Aaron îi obligase să cureţe şi să usuce tot peştele care nu fusese consumat în acea zi. De altfel, expus la soare şi la vânt, acesta se zvântă repede. Îl etalară dimineaţa şi a doua zi semăna cu pielea de animale. În a patra zi nu le mai rămăsese decât cantităţi infime din proviziile cumpărate la Elim. Mana şi peştele îşi reintrară în drepturi şi păreau şi mai insipide după delicatesele de la Elim. Lamentaţiile reîncepură deci, încingând urechile lui Mose, Aaron, Josua şi Mişael. Femeile alergau mai multe sute de coţi ca să depăşească ariergarda şi să se poată plânge că nu mai au făină, ulei şi multe altele. Apa începuse să se termine şi ea. Seara erau prost dispuşi. Bombăneau cu toţii. Iar mustrările n-ar fi servit la nimic. Faptul se petrecu chiar în dimineaţa următoare. Dintr-o dată, cerul se umplu de freamăt şi piuituri, se întunecă, apoi păsări mici căzură pe pământ, cu sutele, sub privirile stupefiate ale apirilor. Mose înţelese, într-o fracţiune de secundă, că erau prepeliţe şi îi avertiză pe oamenii care erau mai aproape de el. – Repede! Prindeţi-le până nu-şi iau zborul! Urmat de Mişael şi Eleazar, porni în pas alergător de-a lungul taberei pentru a-i alerta şi pe alţii. Dar femeile ţâşniseră
420
deja din corturi, ţipând şi aruncând peste zburătoare cuverturi, haine, jupoane; copiii alergau şi ei de la stânga la dreapta şi aproape toţi oamenii, lăsaţi pe vine, săreau asemenea broaştelor, încercând să pună mâna pe următorul lor prânz. O agitaţie fără seamăn puse stăpânire pe tabără, atingând punctul culminant când două vulpi roşcate, apărute din desişurile din apropiere, făcură imprudenţa să o ia printre oamenii înnebuniţi ca să pună laba şi ele pe niscaiva prepeliţe, înainte de a se refugia în vizuini. Mose prinse cinci prepeliţe, pe care le omorî, lovindu-le cu o piatră plată şi le aruncă în cortul lui. Ridică ochii în sus şi zări mai întâi trei cupluri de ulii roşcaţi, apoi un alt stol de prepeliţe care pichetau cerul. Sub ameninţarea uliilor, stolul de prepeliţe se ondulă ca o pânză în bătaia vântului, apoi se deşiră şi o mare parte din grup pierdu vertiginos din înălţime şi căzu pe pământ în strigătele de bucurie ale oamenilor. Între timp, ulii se înfruptară deja din stol, acolo sus. Apoi restul stolului se regrupa, pendulând de la dreapta la stânga, înainte de a-şi relua direcţia. Mose mai prinse două prepeliţe, dar renunţă să le numere pe ale celorlalţi, nici măcar nu le mai zise nimic. A doua zi sau în zilele următoare va mai apărea un alt stol, era anotimpul lor. Cei care nu apucaseră, vor mânca atunci. După ce îşi mai trase sufletul, strigă: – Fii lăudat, Doamne! Fii lăudat pentru generozitatea Ta! Aceste prepeliţe erau un cadou pentru el şi pentru comunitate. Ele îl eliberau, pentru un timp, de acuzaţiile referitoare la hrană. Domnul îşi făcuse simţită prezenţa şi ăsta era singurul lucru care conta. Toată după-amiaza au jumulit, au scos măruntaie şi au fript. Unii puseseră păsările pur şi simplu să se usuce la soare. Seara, în faţa focului, Mose, Aaron, Josua, Mişael şi Zikri au devorat fiecare câte două prepeliţe, într-o tăcere deplină. Se auzea doar cum ronţăiau oasele fragile între dinţi, ceea ce spunea destul.
421
13 Cearta provocata de prepelite În zori, în timp ce ieşea din mare, ca de obicei, Mose îl găsi pe Mişael aşteptându-l pe ţărm, deja spălat şi cu părul lins şi strălucitor. Îl întrebă din priviri ce se întâmplase. Se vedea clar că Mişael avea să-i spună ceva. Ochii lui de cal “ingândurat aveau o strălucire sumbră. – Ei, ce s-a întâmplat? făcu Mose, scuturându-şi capul aşa zum face un câine când iese din apă. N-ai o faţă prea veselă. Asemenea egiptenilor - şi în fond fusese egiptean până cu o lună în urmă - lui Mişael nu-i plăcea să aducă veşti proaste. Schiţă câteva gesturi din bărbie, care nu avură alt efect decât să-l facă şi mai cabalin. – Trebuie să-ţi trag una cu bâta ca să te fac să vorbeşti, vere? Mişael râse scurt, de parc-ar fi nechezat, şi Mose simţi un val de afecţiune pentru felul lui de a fi atât de natural. În cele din urmă vorbi, în timp ce Mose îşi ştergea părul. Scotea informaţiile una câte una, ca şi când nu credea întru totul ce spunea. Mose asculta consternat. Burţile oamenilor se dezobişnuiseră deci de mâncare atât de mult încât două sau trei prepeliţe avuseseră pentru cei mai lacomi efectul unui chiolhan? Şi încă atât de repede? Noaptea fusese agitată pentru mulţi şi fatală pentru câţiva. Mişael îşi continua darea de seamă, spunând ce aflase. Mulţi oameni au început să se simtă rău şi s-au plâns de inimă slabă. “Palpitaţii ale inimii”, erau exact cuvintele pe care le foloseau cei mai instruiţi. Trei persoane muriseră, alte douăsprezece gâfâiau în corturile lor. O anume tulburare se simţea în tonul rece, aproape administrativ al lui Mişael. Era posibil ca prepeliţele care fuseseră mai întâi primite ca o generozitate din partea Domnului, să fi fost dimpotrivă o răzbunare a Celui de Sus? Dar împotriva cui?
422
Mose era descumpănit. Nu putea remedia un rău a cărui cauză n-o cunoştea. Ştia doar că totul se întâmplase din cauză prepeliţelor. El mâncase aşa ceva în Egipt fără să i se facă rău şi cu atât mai puţin să se îmbolnăvească, ca şi ei cu siguranţă şi îşi aminti că fusese sfătuit atunci să nu mănânce prea mult dar că nu se mai gândise la acest lucru până acum. În orice caz, trebuia să explice acest fenomen. Să-l justifice. Confuzia punea stăpânire pe el ca o boală. Se afla în fruntea unei populaţii exilate în căutarea unei ţări, a unei identităţi, a unei credinţe. Aceşti oameni îi acordaseră încrederea lor, dar cu zgârcenie şi îi suportau autoritatea făcând nazuri. Era el într-adevăr trimisul Domnului? Mulţi, ca şi Corah nu erau siguri de asta, el le ghicea impertinenţa, ba chiar reaua-voinţă. Îşi imagina discursul pe care aveau să i-l ţină: “Noi am cerut carne şi am crezut că Domnul ne va împlini dorinţa, dar am fost înşelaţi. Prepeliţele care ne-au fost trimise ne-au otrăvit şi au provocat moartea multora dintre noi. Asta este protecţia divină de care ne vorbeai ieri? Sau s-ar putea ca acest zeu, care ţi-a apărut şi despre care pretinzi că ar fi cel al părinţilor noştri, să fie, de fapt, un altul?” Îi văzu venind de-a lungul ţărmului. Vreo treizeci de oameni printre care îi recunoscu, bineînţeles, pe Corat şi Corah. Îi aştepta hotărât. Mai întâi au stat faţă în faţă, fără să scoată nici un cuvânt, treizeci de bărbaţi furioşi şi el, cu torsul şi picioarele goale. Privi pe deasupra umerilor lor şi îi văzu în depărtare pe Josua şi Mişael în fruntea unui grup numeros de tineri înarmaţi cu suliţe. Veneau să-l apere, din proprie iniţiativă. Duşmanul nu era cel pe care îl prevăzuse. Dar dacă se ajungea la confruntare, asta însemna scindare, în cel mai bun caz. Aaron venea şi el în fugă. – Mose, începu Abiram pe un ton rece, ameninţător, patru dintre ai noştri sunt morţi. Şi asta s-a întâmplat pentru că au mâncat prepeliţe. Corat încercă să-i taie vorba, dar Abiram nu-l lăsă s-o facă.
423
– I-am cerut Domnului carne. Am crezut că ruga noastră a fost îndeplinită. Dar nu era decât o înşelătorie... Corat încercă din nou să-l întrerupă: – Domnul Dumnezeul lui Avraam nu ne poate înşela!Cel Atotputernic ne-a îndeplinit dorinţa! Abiram îşi reluă discursul: – Nu Cel Atotputernic ne-a îndeplinit dorinţa? Nu cumva zeul al cărui profet te crezi este unul rău? Exact ceea ce prevăzuse. – Tu n-ai mâncat prepeliţe, Abiram? Întrebă Mose. Şi tu, Corat? Şi voi ceilalţi? Recunoscură că într-adevăr mâncaseră. – Şi totuşi, sunteţi destul de sănătoşi ca să mergeţi, ba chiar nu păreţi deloc a fi bolnavi. Ei îl priviră încurcaţi, neştiind ce să răspundă. – Îl învinovăţiţi pe Domnul, când, de fapt, v-aţi otrăvit nguri. Adevărata otravă este lăcomia voastră nesăţioasă. Aţi nâncat peşte, apoi mană, după care aţi mai cerut şi carne. Nu. vă înfrânaţi niciodată, nu vă gândiţi niciodată că cererile astea neîncetate l-ar putea supăra pe Domnul? Josua şi tinerii înarmaţi cu suliţe ajunseseră şi ei acolo fură primiţi cu priviri indignate. – Deci din ce cauză au murit cei care au mâncat? Întrebă cu un gest impertinent Nemuel, un al fiu al lui Eliab. – Nu ştiaţi, din Egipt, că nu trebuie să mâncaţi multe prepeliţe? Nu ştiaţi că aceste păsări trebuie eviscerate şi doar carnea e bună de mâncat? Aţi fost atât de lacomi încât aţi uitat să fiţi prudenţi? Domnul a pedepsit aviditatea voastră. – Tu ai întotdeauna explicaţii savante, dar unii au murit! strigă Corah. Şi vor mai fi probabil şi alţii! Tu eşti responsabil. Tu, care te dai drept şeful nostru, tu ar fi trebuit să ne previi. Tu ai provocat moartea acestor oameni, vocifera el, apropiindu-se tot mai mult de Mose. Isar interveni pentru a-şi opri fiul. Dar Mose îi pusese deja mâna în piept, împingându-l cu putere.
424
– N-am provocat nici-o moarte, Corah. Tu, în schimb, ai grijă să nu ţi-o provoci pe-a ta înainte de vreme. – Mă ameninţi? strigă Corah cu faţa încordată. Îndrăzneşti să mă ameninţi? Câţiva săriră să-l imobilizeze, in timp ce el urla cît il ţinea gura: – O să-ţi venim de hac, prinţişorule! O să-ţi venim de hac, bastardule! Isar îi trase o pereche de palme, iar Josua şi Mişael, care-l ţineau pe turbat, începură să-l lovească cu pumnii. Datan si Abiram, neputincioşi, se aruncară spre Mose, dar fură apucati de braţe. – Nu faceţi voi legea aici, declară Aaron. – Aceşti oameni vor rămâne legaţi sub paza ta, Josua până când voi lua altă decizie, spuse Mose – Avem legile noastre! striga Datan. Mose, nu tu vei face legea! Dar Mişael îi taie vorba cu un gest brutal. Împingândul în faţa lui şi întorcându-l pentru a-i lega mâinile. Apoi îl trase lângă Abiram şi Corah, care erau şi ei legaţi. – Oare pentru astfel de scene v-a ajutat Domnul să plecati din Egipt, Isar? Mai bine aş fi rămas la Avaris şi v-aş fi lăsat sub biciul contramaiştrilor egipteni. – Nu spune asta, murmură Isar. Inima mea e ca o rană. – Domnul m-a desemnat, voi m-aţi ales, soarta este pecetluită, Isar. Chiar de va fi să-ţi condamn fiul la moarte, el tot o să vă duc acolo unde Domnul mi-a spus. – Ştiu, Mose. Femeile, pământii la faţă şi cu privirea întunecată, asistau de la distanţă la aceste confruntări. Bărbaţii care veniseră să-i susţină pe Corah se împrăştiară sub privirile severe ale celor din garda comandată de Josua.. Era pentru prima dată că Mose punea problema condamnării la moarte a unui om, o moarte pe care el ar ordona-o şi ceea ce era cel mai rău, a unui om de acelaşi sânge cu el. Dar aceşti oameni se împotriveau voinţei
425
Domnului. Nu exista crimă mai mare pe lume. Mose se trezi singur, doar cu Aaron şi Josua. Rămaseră tăcuţi mult timp. Ziua era pierdută, trebuiau să-şi îngroape morţii şi să aştepte însănătoşirea bolnavilor. – Eu nu însemn nimic, murmură Mose într-un târziu. Dar care mi se împotriveşte mie, se ridică împotriva voinţei domnului. Josua, tu eşti gardianul voinţei Domnului. – Sunt servitorul tău. Mose căută privirea tânărului şi descoperi două agate. Nici ură, nici furie, era exact aşa cum trebuia să fie un servitor al Celui de Sus. – Am mai recrutat ieri cinci sute de oameni, spuse Josua. – Încorporează-i şi pe egipteni. – Asta am şi făcut. Sunt buni soldaţi. Dau exemplu altora. – Sunteţi deci o mie cinci sute. Mai trebuie trei mii cinci sute. Cel puţin. Şi suliţe. Fiecare să şi-o confecţioneze pe a lui. Arată-le cum. – Totul va fi făcut în următoarele zile. Mose încuviinţă din cap, apoi încalecă şi plecă departe ca să mediteze. Îşi reluase vechiul obicei al acestei rugăciuni care-i umplea întreg sufletul de prezenţa divină. Dar, de data asta, nu această prezenţă străluci în el. Se revăzu deodată tânăr în prezenţa regelui Seti. – După părerea ta, care om din regat este gardianul suprem al dreptăţii? – Tu eşti, pentru că deţii autoritatea supremă. – Şi dacă eu aş fi nedrept? – Seth te-ar pedepsi. – Da, Seth m-ar pedepsi. Nu există dreptate care să nu vină de la zei, pentru că ei sunt cei mai puternici. Dreptatea, Ptahmose, ere Legea şi Legea vine de la zei, nu uita niciodată asta. Scena îi revenea în minte cu atâta forţă, încât fu de-a dreptul mişcat. Făcu ochii mari şi peisajul de bronz, de aur şi azur înlocui imaginea sălii regale a audienţelor.
426
Legea. Legea vine de la zei. Nu va domni dreptatea în. poporul său, dacă nu va exista Legea. Nici nu va mai avea în popor, ci doar grupări dezorganizate mânate fiecare de orgolii, de lăcomii şi nebunie. Da, trebuia să impună Legea. Dar cum? Îşi aminti pasajul din înţelepciunea lui Ptah-Hotep, pe care preceptorul său, Amsetse, i-l dicta şi el îl scria în beli hieratici pe un papirus nou. Nu inspira teamă oamenilor, căci zeul se va purta în acelaşi fel cu tine. Dacă cineva pretinde să trăiască astfel, zeul îi va lua pâinea de la gură. Când cineva pretinde să se îmbogăţească, el îi spune: “îţi voi lua această bogăţie”. Dacă cineva pretinde să se lupte, va fi redus la neputinţă. Nu sădi teama în om, oferă-i o viaţă în sânul păcii şi fă în aşa fel încât să-ţi dea de bunăvoie ceea ce îi luai prin teamă. Cuvinte pline de forţă, gândi, bune pentru a descuraja rebeliunea. Dar oare el nu se lupta? Şi cum să impună Legea unora ca Abiram sau Datan, dacă nu prin teamă? Nu teamă faţă de Mose, ci faţă de Domnul. Atâta timp cât Domnul era de partea lui, el nu putea fi înfrânt. Nici egiptenii nu-şi aplicaseră propriile precepte, pentru că sădiseră în apiri teamă şi ură. Ei uitaseră că Zeul e de partea celor care cred în el. Îi veni în minte faţa lui Shu-enshi, preotul din Avaris, plin de duplicitate şi aroganţă, şi-i alungă imaginea. Nu, poporul Domnului nu va avea niciodată preoţi ca el! “Doamne, ajută-mă! imploră el. Aceste alegeri sunt dificile, luminează-mă.” Un leopard cocoţat pe o stâncă îi aruncă o privire gălbejită. Mose puse mâna pe pumnal. Dar leopardul îl urmări cu ochii lui de aur şi lui Mose chiar i se păru că-i zâmbeşte. Când se întoarse, Aaron îl anunţă că oamenii hotărâseră să numească acel loc Mormintele Lăcomiei, Kibroth-hattaavah. Aşadar recunoşteau cauza răului. Doar patru persoane muriseră şi ele fuseseră îngropate. Bolnavii îşi reveniseră. A doua zi puteau pleca mai departe'.
427
14 Defăimătorii Trebuia să găsească apă repede, chiar înainte de oprirea de seară. Mose îşi amintea bine că la două zile de mers de Alaat se afla oaza de la Sebiia. Dar asta era dacă mergeai pe cămilă. Pe jos, şi cu multe opriri nocturne, trebuia să socoteşti dublu. Până acolo, şi pe căldură, setea ar fi devenit insuportabilă. Era aşadar cu ochii pe fâşia de verdeaţă, mai mult sau mai puţin bogată care se întindea între munţi şi mare, pândind vulturii, ulii şi vegetaţia mai deschisă la culoare. Dacă erau păsări de pradă, asta însemna că era şi vânat şi, în acest caz, prin apropiere se puteau găsi un izvor sau un curs de apă. Cât despre vegetaţia de un verde mai deschis, ea indica apă ieşită la suprafaţă. Căci stejarii pitici, aproape negri la culoare, care erau presăraţi din loc în loc pe fâşia de coastă se mulţumeau cu umezeala nopţii şi îşi înfigeau adesea rădăcinile foarte adânc. Deodată, reperă o porţiune de vegetaţie de un verde fraged şi coborî de pe cal ca s-o cerceteze. Salcâmi, sicomori, câţiva castani sălbatici, crescând într-o selva stufoasă cu saxifragi*, tamaricşi, ciumăfaie*, lauri roz. Frunze verzi din abundenţă vesteau apropierea primăverii. Îi chemă pe terasieri. – Aici este apă. Aceştia îşi înfipseră lopeţile în pământ. – Şi dacă o să fie sălcie? Întrebă Aaron. – O s-o îndulcim. – Chiar şi îndulcită, este rea la gust. – Mai bine rea la gust decât să murim de sete. După o oră, terasierii dădeau peste argilă umedă. Mai târziu, erau cu picioarele într-o baltă. – Un blid! Mose gustă apa. – Este aproape dulce. – Nu destul, se plânse Aaron, mereu chinuit de nelinişte. – O să fie destul de dulce.
428
Mose cunoştea de-acum aceste ape subterane. Mica adâncime a celei de faţă, umflată de ploile de primăvară, îi dovedea abundenţa. Vara, totuşi, ar fi redusă la jumătate. – Peste două sau trei zile, vom ajunge la o altă oază. – De unde ştii? – Pentru că o cunosc. – Nu prea mai găsim multă mană. – O să găsim mai departe. -Tu ştii totul. – Ştiu destule. Au găsit, într-adevăr, destulă apă şi era cât se poate de potabilă. Totuşi, cei care veneau să se aprovizioneze aveau o figură dezgustată: e atât de puţină, păreau ei să spună. Dumnezeu nu există într-adevăr decât pentru unii, gândi Mose. Cum judeca El toate astea de acolo, de sus? Oamenii priveau cerul, dar nu mai erau prepeliţe. Tinerii porniseră la vânătoare de gazele, cu praştia, după instrucţiunile lui Josua. Desigur, nu puteau să aducă destulă carne pentru toţi, dar Mose decretase ca fiecare vânător să păstreze carnea pentru clanul său, cum i se părea normal. În fond, trebuia să le stimuleze puţin instinctul de cucerire. Mişael, care vânase o gazelă în ajun, îi aduse un sfert din ea lui Mose, care o împărţi în trei bucăţi şi o puse la fript înfiptă într-o ramură de stejar, ceea ce aromatiză un pic vânatul. Carnea era tare şi avea un gust puternic, dar măcar mai schimbau peştele. Când ajunseră la Sebiia-decepţie: beduinii nu mai aveau Decât trei saci de făină şi trei burdufuri de vin de vânzare păstrau restul pentru ei. Nu mai aveau nici oi, le vânduseră la Eţion-Geber şi cu siguranţă n-aveau de gând să le dea pe cele de prăsilă. Mose hotărî ca pâinea făcută din cei trei saci de faină să fie împărţită conform ierarhiei stabilite mai înainte: femei, copii, bătrâni, soldaţi. Se obţinu exact o pâine pentru fiecare femeie. Zece legături de ceapă fură distribuite la intâmplare. Dar, în fine, aveau apă.
429
Obţinură ceva mai mult la oaza Temina. Puţină carne de gazelă, nişte peşte, plăcinte. Stomacul începe să se strângă, gândi Aaron. Dar starea de spirit se schimba din cauza monotoniei, a oboselii şi a vremii. De la o clipă la alta, cerul revenea negru şi vărsa şuvoaie de apă, crăpând pământul şi “inmuind întreaga lume. Când era îngheţat, când ardea. Singurul avantaj al averselor era că le refăcea proviziile de apă. Totuşi, tinerii şi copiii primeau aceste răpăieli binedispuşi, ba chiar -răzând, căci ele îi spălau de praful de pe drum, iar copiilor le placea sa sară prin băltoace. Mişael vâna potârnichi cu praştia, una sau două pe zi, şi seara prepara tocăniţe semiclandestine în care îi oprea mereu şi lui Mose o porţie. Acesta nu accepta aceste cadouri ilicite decât din cauza ironiei lui Mişael. El, Josua şi alţi câţiva îi erau devotaţi trup şi suflet. Vorbea cu ei fără ocolişuri ceea ce era un lux, căci nici chiar în Aaron, Mose simţea că nu putea avea mereu încredere. Era ceva ce îi unea pe aceşti tineri. Înflăcărarea. Ei erau cei ce vor ridica Israelul şi nu amatorii de tocană, nici aceia care tânjeau după ceapă şi pepene galben. – Situaţia asta nu mai poate dura mult timp, Mose, zise Josua. Au ajuns la capătul răbdării. – Şi atunci? – Se vor revolta. -Şi? – Şi o să-i abandonăm în deşert, zise calm Josua, în timp ce sugea un picior de potârniche. Ei nu ştiu nici măcar unde să găsească apă. Nici jumătate din acest popor nu-ţi este devotat. Iar ceilalţi sunt nişte molâi nemulţumiţi. Poate că. Într-adevăr, ar fi mai bine să-i abandonăm în deşert. Spui că vrei să pui bazele unei naţiuni? O s-o faci cu aceşti veşnici acuzatori? – Nu-i pot abandona. Domnul mi i-a încredinţat. – Sunt unii care te blestemă. -Ştiu. Se făcu linişte. – Câţi oameni ai acum în subordine? Îl întrebă Mose. – Trei mii două sute şi trei mii de suliţe.
430
– Grăbeşte-te. Am zis cinci mii. – Mă mişc cât pot de repede. Mulţi mă întreabă împotriva cui ne vom bate. Bătrânii lor îi descurajează. Toţi cred că o s-ajungem în Canaan şi o să găsim cuptoare gata încălzite pentru pâine, castraveţi în boluri şi vaci pe pajişti. Josua ridică spre Mose o privire placidă. – Ceea ce vroiau ei, Mose, era să-şi facă un mic regat în Egiptul de jos, conspirând cu Setepentoth şi nu să rătăcească aşa prin deşert. Tinerii vedeau aşadar situaţia mai de sus şi cu mai mult realism decât bătrânii. Pentru ei, exodul nu era o problemă de pâine şi castraveţi, ci o întreprindere magnifică şi glorioasă. Ironia, adeseori aspră, a lui Mişael, Josua, Zikri şi a altor câţiva era singura consolare adevărată a lui Mose. – Domnul a hotărât altfel, Josua. La Refidim, mai la sud, ziua începea cu o agitaţie asemănătoare cu revolta, din cauza lipsei de apă potabilă. Nu mai plouase de cinci zile şi din cele trei puţuri săpate zilele trecute nu mai scoteau decât apă sălcie. În plus, pe lângă foame şi oboseală, contagioasa ostilitate faţă de Mose pregătise terenul pentru un conflict detestabil. În ajun, tabăra fusese instalată la poalele munţilor înalţi care mărgineau deşertul Sin. A doua zi, în zori, vreo două sute de oameni îşi făcură apariţia în faţa cortului în care dormea Mose. Strigătele lor îl treziră pe Aaron care se înspăimântă când îşi dădu seama că mai mulţi dintre ei aveau pietre în mâini. – Am petrecut noaptea răbdând de sete! spuneau ei. Apa e sălcie nu face decât să ne agraveze setea! Ce-o să facem în răldura zilei? Ne-ai adus până aici sub pretextul că Domnul va cerut-o. Dar ce fel de Dumnezeu este ăsta care de trei luni Te lasă să suferim de foame şi de sete? Al cui profet eşti tu, Mose? E Domnul nostru? Sau este un altul? Nu cumva eşti pastorul lui Pazuzu? Mose văzuse foarte bine pietrele, dar asculta liniştit aceste blasfemii. De ce oare Cel de Sus a creat acest animal? se întreba
431
el. Aerul dimineţii era rece, dar ura din jurul lui era caldă, ridică ochii şi văzu munţii încoronaţi de zăpadă. Fără îndoială ca încălzirea primăvăratică a vremii o topea şi apa alimenta un torent. Trebuia doar să-l descopere. – Aşteptaţi aici, răspunse el fără să-şi piardă calmul. Mă voi intoarce înainte de amiază şi o să vă arăt unde să găsiţi apă. Se îmbrăcă cu roba şi mantaua, îşi luă bastonul şi se indreptă spre munte. Escaladă stâncile, felicitându-se că-şi păstrase coapsa puternică şi gamba elastică. Era un drum mai mult pentru o gazelă decât pentru un om. Îşi zdreli mâinile şi picioarele, sufla din greu, urca, agăţându-se din piatră în piatră şi, două ore mai târziu, se opri să-şi tragă sufletul. – Chiar dacă găsesc apă, gândi el, nu vor putea urca până aici ca să se adape. Privi în jurul lui. Un peisaj nesfârşit de aur şi azur, o imensă piele de dragon întinsă pe suprafaţa lumii, când stâncoasă,când netedă. Aşadar, de pe aceste înălţimi Atotputernicul contempla lumea acoperită de răsuflări fetide şi pofte sordide. Un vânt de titan îl mângâia, îl răvăşea şi îl entuziasma. Un vânt care îi curăţa creierul şi îi purifica trupul. – Doamne! strigă el. Dacă vrei să-i duc acolo unde-mi ceri, arată-mi cel puţin unde să găsesc apă! Braţele i se păreau mai grele, copleşite de speranţa pierdută. Un zgomot sec îl făcu să întoarcă capul. Ceva mişcase undeva, la capătul câmpului său vizual. O gazelă. Fără îndoială atinsese cu copita o piatră care se rostogolise. Ea îl zărise deja şi îl pândea cu ochi catifelaţi şi neliniştiţi, la o sută de coţi distanţă. Or, gazelele trebuia să bea apă cel puţin o dată pe zi. Mose înainta riscant pe un platou şi cuprinse cu privirea celălalt versant al muntelui. Gazela o luă din loc, sperioasă ca o fecioară, aşa cum fac toate animalele sălbatice. Privirea lui Mose urmă flancul muntelui, până la o vale înverzită care se deschidea treptat, de sus în jos, înspre câmpie. Muntele roşu se ridica în faţa lui, aureolat de soarele pe care îl ascundea. În mijlocul văii, un torent curgea în cascadă.
432
Mose îi observă traseul. Apa cobora furioasă din treaptă în treaptă, până la o albie străveche, destul de adâncă pe alocuri. Jos, în câmpie, torentul se înspuma sub un mic curcubeu, apoi scânteia în meandre orientate spre est. Ar reuşi el să urmărească torentul? Cercetă întâi locurile, se încălzi, îşi scoase mantaua pe care o strânse ca un balot şi o prinse la centură, apoi coborî, pantă abruptă, pantă domoală, agăţându-se de arbuşti, de rădăcini, de pietrele mai stabile, sub privirile ironice ale câtorva gazele. O oră mai târziu, cu sudoarea şiroindu-i pe trup, ajunse la baza torentului şi se zbengui ca un copil în apa învolburată şi proaspătă. Bău până îşi potoli setea, mestecă o iarbă aromată care curăţa dinţii şi cercetă câmpia. Aceasta se întindea în jurul muntelui. Merse pe urmele ei şi ajunse la câmpia de coastă. După încă o oră era înapoi în tabără obosit, dar plin de speranţă. – Ei, cum e? Îl întrebă Aaron. – Urmaţi-mă şi luaţi-vă cu voi burdufuri, ploşti, vase. Când au ajuns, s-au uitat la torent cu ochi neîncrezători. Nici chiar în Egipt nu văzuseră vreodată apă atât de pură. Apoi ridicară ochii spre el. – Domnul mi l-a arătat, spuse Mose. Şi acum, beţi. Eu m-am săturat de gemetele voastre necredincioase. Sunteţi nedemni de Cel de Sus. Ruşinea şi spaima se citea pe feţele lor. – Acest torent se va numi “Ispită şi Ceartă”, conchise el. Fruntea îi era încărcată de nori negri. Numai Josua, Mişael şi Zikri îndrăzniră să-l urmeze. – N-am văzut niciodată o apă atât de pură, observă Josua. Apa pură şi Legea, gândi Mose. Luă hotărârea să impună Legea înainte ca cei care îl huleau să câştige prea mult teren. Însă destinul, care e numele ascuns al Celui de Sus, avea să decidă altfel. 15 Primele lupte, primul triumf
433
Erau instalaţi acolo de două zile, aprovizionându-se în mod regulat cu apa cristalină a torentului, când se petrecu incidentul. Cam în a patra oră de la răsăritul soarelui, Mose se afla în cortul său, stând de vorbă cu unul din şefii de clan despre o moştenire care trebuia împărţită între doi copii din relaţii diferite, când apărură femeile urlând, smulgându-şi părul din cap şi plângând. Bărbaţii care le însoţeau ţipau şi ei. Mose şi şeful de clan ieşiră din cort. – Mose! Ne-au luat bărbaţii! Fraţii! Copiii! – Cine? – Nu ştiu! Nişte bărbaţi călare pe animalele alea înspăimântătoare cum aveau prietenii tăi beduini! Vorbeau toţi deodată şi Mose înţelegea cu greu ce se întâmplase. O mie de bărbaţi şi femei se duseseră să se aprovizioneze de la torent, ca în ajun, când o bandă de bărbaţi îşi făcu apariţia, îi atacase şi luase prizonieri. Mai mulţi apiri fuseseră înjunghiaţi. Mose nu reuşi totuşi să-şi facă o idee despre numărul exact al agresorilor, Josua şi Mişael veniră în goană. – Josua! Adună-ţi oamenii! ordonă Mose. Amândoi plecară în pas alergător. În mai puţin de o jumătate de oră, Josua se întoarse în fruntea armatei pe care o constituise, cu egipteni cu tot. – Câţi sunteţi? – Trei mii opt sute. – Alege imediat şapte locotenenţi. Fiecare dintre ei va comanda patru sute şaptezeci şi cinci de oameni. Pune în frunte oamenii înarmaţi cu suliţe. – Avem aproape toţi suliţe. – Bine. Mergeţi la torent şi luaţi urma agresorilor. Când o să-i găsiţi şi-o să vă vadă, o să vă atace. Ţintiţi-le picioarele cu suliţele şi faceţi-i să cadă de pe cămile. Încercaţi să vă feriţi de spadele lor. Veţi putea face asta folosindu-vă de suliţe, căci ei nu au astfel de arme. Important este să-i faceţi să cadă. Îi
434
străpungeţi când vor fi la pământ. Ceilalţi vor veni pe jos, aşa că vor fi mai puţin vulnerabili. Dar suliţele vă avantajează. După aceea, găsiţi prizonierii şi eliberaţi-i. Eu o să urc pe munte, de unde voi putea vedea bârlogul acestor duşmani. Dă-mi un om sprinten care să mă însoţească şi care va coborî să vă aducă informaţii. Era iute acest Josua. Locotenenţii fură aleşi într-o clipă, iar ordinele transmise cu o corectitudine exemplară. Un puşti slăbănog pe care Mose n-ar fi dat nici o ceapă degerată se prezentă în faţa lui. – Eu sunt mesagerul tău. Numele meu e Hur. – Să mergem! strigă Mose la Josua. Şi începu escaladarea, ca în ziua în care descoperise torentul. În timp ce urca, reflecta la cele întâmplate. Nu erau jefuitori cei care organizaseră atacul, erau oameni care-şi păzeau sursa de apă, deci păstori. Probabil erau mai numeroşi ca bandele de jefuitori, care n-ar fi îndrăznit să atace două mii de persoane, chiar dacă acestea erau neînarmate. Ajunse în sfârşit pe platoul de unde descoperise torentul şi îşi dădu seama că tânărul mesager desemnat de Josua era de o agilitate uimitoare. Hur sărea de la o stâncă la alta ca o capră, făcând salturi de zece coţi şi aterizând pe suprafeţele cele mai accidentate cu un echilibru perfect. Mose căuta din priviri ceea ce putea semăna cu o tabără de străini pe care să nu fi zărit-o în altă zi. Nu văzu nici o tabără, dar văzu oi care se adăpau. Aproape o sută de capete, păzite de câini negri. O duzină de oameni în haine deschise la culoare priveau în jurul lor, ca şi cum pândeau eventualii duşmani. Unde erau oare ceilalţi? Mose nu vedea clar din cauza soarelui puternic. – Acolo jos! strigă Hur. Într-adevăr, către sud se ridicau fumuri. Acolo se aflau taberele duşmane, într-o vale ascunsă vederii de pe stânca pe care se cocoţaseră Mose şi Hur şi care dădea fără îndoială înspre coastă. Mose întoarse capul şi zări armata condusă de Josua, care înconjura muntele. Şi era deja prea târziu când văzu iureşul
435
jefuitorilor, două-trei sute de oameni călări, care se năpustiră de-a lungul coastei! Peste câteva clipe a urmat şocul. Jefuitorii, în şiruri de cinci, se ciocniră de o armată de suliţe şi cei din primele rânduri fură doborâţi în câteva clipe. Atunci, ceilalţi se desfăşurară pentru a încercui grupul format din oamenii lui Josua şi din ai lor, cei căzuţi, străpunşi de suliţe, striviţi de cămilele care zăceau pe jos. Ei îşi roteau săbiile, dar punând în aplicare de minune sfaturile lui Mose, oamenii lui Josua îi ţineau la respect cu armele lor, îi înţepau cu vârful, îi fentau şi la prima breşă în paradă, înfigeau dintr-o dată vârful în trupul călăreţilor. Greşeala pe care o făceau toţi jefuitorii consta în faptul că încercau să apuce cu o mână suliţa care îi ameninţa, în timp ce cu cealaltă, în care ţineau sabia, se chinuiau să-şi atingă adversarul. Dar lungimea săbiei era mai mică decât a suliţei şi, agăţându-se de aceasta, călăreţul sfârşea repede prin a se dezechilibra, căzând de pe animalul său. În curând nu mai rămase din primul val decât una sau două duzini de jefuitori care înaintau spre tabăra apirilor. De acolo de sus, Mose şi Hur auziră strigătele femeilor, dar văzură şi cămilele cabrându-se şi pe jefuitori luaţi pe sus de hoarde de douăzeci - treizeci de persoane, aruncaţi la pământ şi masacraţi fără milă cu propriile lor săbii. Dar nu era decât primul val. Un altul apăru la puţin timp după, dar, zărind cadavrele semenilor pe pământ, fu cuprins de o nehotărâre care avea să fie fatală. Agresorii încetiniră, stupefiaţi de înfrângerea unui număr atât de mare de luptători valoroşi, Josua şi oamenii săi se năpustiră asupra lor şi cei din primele rânduri avură aceeaşi soartă cu a predecesorilor. Cei din ultimele rânduri făcură atunci cale întoarsă, dar, spre surprinderea lui Mose, Josua şi mai mulţi dintre oamenii săi puseseră mâna pe cămilele valide şi reuşind să se cocoaţe pe ele, porneau pe urmele duşmanilor. – Ce curajoşi! murmură Mose. Cu coapsele lipite de cămile, tinerii lăncieri ajungeau la inălţimea jefuitorilor şi le străpungeau pântecul, torsul, gâtul,
436
apoi, din câteva lovituri de lance, îi azvârleau din şa. Unii dintre ei i-au urmărit pe agresori până s-au pierdut în zare. – Prizonierii! strigă Mose şi, urmat de Hur, coborî cât putea de repede, sărind din piatră în piatră. Jos îl găsi pe unul din oamenii lui Josua pe un cal luat de la egipteni şi îi strigă: – Dă-mi calul tău! Porni în galop pentru a putea găsi valea în care se afla tabăra atacatorilor şi, cu siguranţă, şi prizonierii apirilor. Urmele de saboţi îl ghidară în curând şi începu să strige la toţi oamenii care treceau, ordonându-le să-l alerteze pe Josua. Se regrupară o oră mai târziu la intrarea în vale şi pătrunseră la trap în albia unui torent aproape secat. Tabăra se întindea pe fundalul văii, etajată pe contraforturile muntelui. Dar agresorii, femeile lor şi liota de copii îi văzură şi ei venind valea se umplu de strigăte. Fără să ţină seama de deruta combatanţilor lor, bătrâni, tineri şi chiar femei ieşiră din corturi, înarmaţi cu săbiile care mai rămăseseră, cu pumnale, bâte, măciuci. Mose numără cinci sute de suflete, dar spectacolul armelor pe care le agitau în faţa ochilor înteţea furia răzbunătoare a lui Josua şi a cetei lui. Cei câţiva conducători, improvizaţi, de cămile, urmaţi de pedestraşi, năvăliră spre tabără în două sau trei grupuri compacte. Cei de pe cămile provocară un adevărat carnagiu, străpungând orbeşte orice fiinţă umană care apărea în faţa lor, indiferent de vârstă şi sex. O femeie se aruncă asupra lui Mose cu o sabie dreaptă şi aplecându-se peste şa, Mose o decapita dintr-o singură lovitură a săbiei de bronz deja însângerate pe care o luase mai înainte de la unul din morţi. Oamenii lui Josua, care se înarmaseră şi ei la fel, de la cadavrele inamicilor, terminară între timp treaba conducătorilor de cămile, trecând corturile prin foc şi sabie. Atunci ţâşniră prizonierii apiri. Înţelegând că ceasul eliberării lor sunase, ei tăbărâră pe paznicii lor. Mose fu surprins de rapiditatea cu care au luat armele aruncate pe jos, spade şi pumnale, şi de sălbăticia cu care se manifesta răzbunarea lor
437
eliberatoare. În fond, îi judecase greşit; aceşti foşti sclavi ardeau de nerăbdare să se lupte. Ura acumulată timp de secole îi făcea să aibă o inimă de soldat. Şi un gând îl străfulgera: dacă răzvrătirea lui Setepentoth ar fi reuşit, apirii le-ar fi dat serios de furcă soldaţilor lui Ramses. În scurt timp, nu mai rămase nici un duşman în tabără. Câţiva bătrâni, câteva femei buimăcite, fetiţe şi băieţi pierduţi printre cadavre... Focul devorase deja corturile. Din lâna făcută scrum se înălţa spre cer un fum negru şi greţos. Josua sună din trompetă, acoperind lamentaţiile celor învinşi. Oamenii lui se opriră. El se îndreptă repede spre Mose. – Ce ordoni? Întrebă el. – Eşti un adevărat şef, îi răspunse Mose, privind faţa şiroind de sudoare, dar mereu impasibilă, a tânărului. Număraţi prizonierii. Vezi să nu fie răniţi printre ei. Şi apoi întoarce-te la mine. Un băieţaş de vreo şapte-opt ani îl privea de lângă calul său. El se aruncă asupra animalului şi Mose puse prompt piciorul pe pământ, îl apucă pe puşti şi îl pălmui, apoi îl prinse de braţe în timp ce acesta urla şi se zbătea. Mose apucă o cârpă aruncată pe jos şi îi legă puştiului mâinile la spate. N-a putut niciodată să omoare un copil; ar fi fost ca şi cum s-ar fi ucis pe el însuşi. – Dacă vrei s-o faci pe bărbatul, atunci o să fii prizonierul meu. Înţelegi ce spun? Celălalt îl privea stupefiat, -înţelegi? Puştiul dădu din cap. La fel ca şi cu Stito, gândi Mose. Forţa şi mărinimia îi transformă în miei. – O sută optzeci şi şase, anunţă Josua. Mulţi răniţi, dar nimic foarte grav, se pare. – O să-i examinăm pe răniţi. Cei care agonizează vor fi omorîţi. Cei care pot merge vor fi luaţi ca sclavi. Tabăra va fi jefuită. Supravegheaţi repartizarea prăzii. Armele vor fi date în primul rând celor mai buni luptători care nu aveau aşa ceva.
438
Nu vreau să rămână nici un dram de mâncare. După care tabăra va fi arsă şi cadavrele incinerate. Prizonierii să-şi mâne imediat turmele spre tabăra noastră. Aceste oi ne vor fi de folos mâine, la festinul prin care vom celebra victoria. Dar nu vreau să vă atingeţi de nici una dintre ele în absenţa mea. Josua dădu din cap. Pentru prima dată schiţă un zâmbet. – Cine sunt aceşti oameni? Întrebă Mose. – Am interogat o femeie. Sunt din neamul lui Amalec. – De unde vin? – Din nord. Vagă informaţie. O să afle mai târziu alte amănunte. Vulturii planau deja pe deasupra a ceea ce fusese până nu demult tabăra amalecită. Se întoarseră la căderea nopţii, avându-i înainte pe purtătorii de torţe şi urmaţi de prizonierii care mânau în faţa lor oile, cămilele şi caii încărcaţi cu pradă şi provizii, după ce asistaseră cu ochii înfundaţi în orbite la spectacolul atroce şi răzbunător al trupurilor arzânde ale duşmanilor. N-au plecat până când ultimele oseminte înnegrite nu s-au prăbuşit în jarul rugului pe care-l înălţaseră în mijlocul taberei. Strigătul cu care fură primiţi primii luptători se ridică până la cer, când Mose sosi, precedat de purtătorii de torţe. Bărbaţi, femei şi copii se îngrămădiră în jurul lui şi îl purtară pe braţe. Apoi fu înălţat pe umerii luptătorilor săi. Băieţaşul pe care-l luase prizonier rămăsese singur pe cal, privind cu uimire. – Mulţumiţi-i Domnului, repeta Mose. Căci Domnul voise ca ei să triumfe în seara aceasta şi victoria era a Lui. 16 Singurătate Abia ieşit din mare, a doua zi dimineaţă, Mose îl însărcina pe Aaron să-i convoace pe Josua şi pe şefi de clan.
439
– Ieri ne-am bătut. Am fost prost înarmaţi şi am învinsAceastă victorie ne-a fost dată de Domnul, pentru ca, în slăbiciunea noastră, să devenim conştienţi de intenţiile Sale si de forţa noastră, atunci când el ne înarmează braţul. Ea a demonstrat că putem lupta şi învinge în numele Dumnezeului nostru unic. Şi o să ne mai luptăm, asta este inevitabil. Erau acolo toţi cei care îl sfidaseră în faţă cu câteva zile mai înainte. Ascultau cu gravitate, dar Mose ar fi dat oricât ca să le cunoască adevăratele gânduri. Cum ei nu şi le exprimau Mose continuă. – Am adus turme ca pradă. Cel mai frumos dintre aceste animale va fi sacrificat în cinstea Domnului înainte să v-atingeţi de celelalte, ca să dovedim, în mod solemn, recunoştinţa noastră. Ei dădură din cap. – N-am făcut deja asta, plătind cu sudoarea şi efortul nostru această victorie? Întrebă unul dintre şefi. Mose îşi încleşta fălcile. – Te îndoieşti de ajutorul Domnului? Nu ţi-e frică de furia lui, de ai propuneri atât de indecente? Sau poate nu te duce mintea? Dacă eu n-aş fi avut inspiraţia, divină, de a vă pune să faceţi suliţe, poate că n-am mai fi la ora asta atât de vii. Dacă aceste suliţe n-ar fi fost folosite aşa cum inspiraţia divină mi-a arătat, ar fi fost acelaşi lucru. În ciuda sudorii şi a eforturilor noastre. – Tu eşti întotdeauna vizitat de inspiraţia divină? Întrebă cineva. Iarăşi - insolenţa. – Faptele o dovedesc. Domnul v-a scos din Egipt. A copleşit această ţară cu nenorociri pentru a vă dovedi furia lui “Inpotriva regelui. A înecat armatele acolo unde voi aţi reuşit să traversaţi Marea Trestiilor. Ne-am luptat vegheaţi de El cu nişte arme improvizate. Credeţi că toate acestea sunt dovada geniului meu? Pentru ce aveţi ochi, ca să nu vedeţi nimic? Mă “indoiesc. Mulţi dintre voi mi-au contestat autoritatea. Au venit să mă trezească ieri dimineaţă cu pietre în mâini. Erau aceiaşi care m-au hulit după ce mâncaseră prea multe prepeliţe. Cum în
440
trebui aşadar să interpretez toate aceste semne pe care vi le-am enumerat, dacă nu ca dovezi ale vigilenţei de care dă dovadă Cel Atotputernic, a cărui voce am auzit-o şi care m-a sărcinat să vă transmit ordinele lui? Privirile lor neîncrezătoare se loviră de ochii lui de bronz. Lăsară capetele în jos. Dacă l-ar recunoaşte ca mandatar al Domnului, autoritatea lui asupra lor ar fi absolută. Iar a lor va infimă. Mose ştia acest lucru, toţi aceşti oameni se vor gândi la vorbele lui când vor rămâne singuri, mai târziu. – Prizonierii pe care ai vrut să-i iei vor participa la festinul din această seară? Întrebă unul din şefi. – Erau prizonieri, de acum înainte sunt sclavi. Deci sunt de-ai noştri. Drept este să aibă aceeaşi soartă ca şi ceilalţi sclavi. – A fost drept să-i ia pe oamenii noştri prizonieri? – N-a fost. Dar noi le vom arăta ce înseamnă dreptatea. Astfel, o să le impunem legea noastră, care este Legea Domnului. Puteţi pleca, acum. Se ridicară, mai mulţi dintre el având aceeaşi figură întunecată. Când era pe punctul de a ieşi din cort, un alt şef de clan se întoarse spre Mose: – Dacă ne vor insulta, ce trebuie să facem? – O să merg eu cu voi. Câţi sunt? – O sută unsprezece. Puştiul pe care Mose îl îmblânzise în ajun şi-l făcuse să doarmă cu el şi cu Aaron în cort urmărea scena cu ochii permanent miraţi. – Vino cu mine, îi ordonă Mose. Prizonierii amaleciţi stăteau pe jos, aşezaţi sau culcaţi, în spaţiul dintre două corturi, sub supravegherea unei duzini de soldaţi de-ai lui Josua. Cu feţe schimonosite, unii încă murdari de sângele celor ucişi, ei aveau mâinile legate şi păreau furioşi. – Le-aţi dat să bea şi să mănânce? Întrebă Mose. – Nu încă. Şefii observau scena cu priviri aspre. Mose înainta printre prizonieri.
441
– Ascultaţi-mă! strigă el. Unii întoarseră capul spre Mose şi mai ales spre puştiul care mergea în libertate alături de el. – Ne-aţi atacat şi aţi fost înfrânţi. Sunteţi prizonieri. Puteţi schimba acest statut cu cel de sclav. Veţi împărţi atunci cu noi soarta şi mâncarea, vă veţi supune legilor noastre şi Domnului nostru. Dar, în acest caz, o să vă abţineţi să ne jigniţi şi veţi da dovadă de aceeaşi supunere ca toţi ceilalţi sclavi. M-aţi auzit? – Ne-ai omorât taţii, fraţii şi fiii, i-o întoarse unul dintre ei, şi acum ne ceri loialitate? Vorbea limba madianiţilor, care era asemănătoare cu cea a apirilor, şi toată lumea putea să-l înţeleagă. – I-am omorât pe cei care ne-au atacat şi care au vrut să-i ia prizonieri pe ai noştri. Aceia dintre voi care vor să întreţină ura, sunt liberi s-o facă. Cei care preferă să fie abandonaţi în deşert să se ridice în picioare. Li se va da o ploscă cu apă şi o pâine şi vor fi conduşi la fosta lor tabără, mai bine zis la ce a mai rămas din ea. Cei care vor să ni se alăture în condiţiile pe care vi le-am spus, să rămână aşezaţi. – Copilul acesta care e alături de tine, ce ai de gând să faci cu el, întrebă un altul. – M-a atacat, l-am luat în stăpânire şi l-am făcut să înţeleagă de partea cui este dreptatea. Voi avea grijă de el ca de unul din copiii noştri, răspunse Mose, întorcându-se spre băiatul care îl privea gânditor. – Ce se va alege de el? – În şase ani, va fi un om liber. – Şi noi? – În şase ani, cei care sunt sclavii noştri vor deveni şi ei oameni liberi. Prizonierii începură să vorbească între ei. Unii schiţau gestul de a se ridica, dar protestele altora îi făceau să se aşeze la loc. – Vreau răspunsul vostru, spuse Mose. N-o să-l aştept toată ziua. – Acceptăm, răspunse în cele din urmă un bărbat.
442
– Foarte bine. Dezlegaţi-i, ordonă Mose. Daţi-le să bea şi să mănânce şi apoi duceţi-i la mare să se spele. Aaron, tu vei supraveghea repartizarea sclavilor pe clanuri. Îi vor ajuta pe pescari. Mose plecă cu aceia dintre şefi care erau de partea lui ca să vadă turma luată de la amaleciţi. Alese cel mai frumos berbec şi hotărî să-l sacrifice pentru Domnul. Urmat de Aaron, el mergea maiestuos, ca să dea ceremoniei întreaga solemnitate de care avea nevoie. Apoi se îndreptă spre centrul taberei şi căută din ochi o stâncă plată şi înaltă care putea servi ca altar şi care putea fi văzută de toţi. Când o găsi, ceru ca toate activităţile din tabără să fie întrerupte, ceea ce luă ceva timp. Aaron alese sabia cu lama cea mai subţire pentru a sacrifica animalul. – Acest berbec va fi sacrificat pentru Domnul, unicul Dumnezeu care v-a scos din Egipt! proclamă Mose, lăsând ecoul vocii sale să reverbereze în pereţii muntelui. Domnul este singurul vostru Dumnezeu şi stăpân şi lui trebuie să-i jertfim primele şi cele mai de preţ bunuri. Când vom ajunge în Canaan, Lui trebuie să-i închinaţi primul vin, primul snop de grâu, primele fructe ale livezilor voastre. Îi căută din priviri pe răzvrătiţii care veniseră la el cu pietre în mâini şi îi văzu împrăştiaţi ici şi colo, în grupuri de trei sau patru. Îl observară şi ei, cu sprâncenele încruntate, dar muţi, temându-se ca nu cumva la primul protest să fie luaţi de soldaţii lui Josua, aceşti soldaţi care triumfaseră şi care n-ar fi permis să fie pus la îndoială ajutorul Domnului. – Fără Domnul Dumnezeul vostru, reluă Mose, nu sunteţi decât o bandă de fugari fără căpătâi, rătăcind prin deşert. Cu Domnul, sunteţi un popor care se îndreaptă spre pământul care le-a fost promis strămoşilor lui. De când am părăsit Egiptul, unii dintre voi au fost cuprinşi de gânduri rele şi s-au răzvrătit, fiindcă n-au fost în stare să mai îndure pentru câteva ore foamea şi setea. Ei au crezut că se ridică împotriva mea, dar s-au înşelat! - apoi cu o voce tunătoare - Eu nu sunt omul pe care l-aţi ales ca şef pentru a vă conduce în afara Egiptului, eu sunt instrumentul
443
Domnului! Răzvrătiţii s-au ridicat împotriva Domnului şi au provocat furia lui! Se auziră murmure şi privirile se întoarseră spre şefii care îl sfidaseră. Mose aşteptă să se aştearnă liniştea. În spate, Josua şi soldaţii lui ridicară lăncile. Dacă erau ameninţaţi cu forţa, ba chiar cu moartea, vor răspunde la fel. – V-aţi obişnuit cu zeii neputincioşi ai Egiptului, acei zei care nu se amestecă în viaţa muritorilor. Dar Domnul nostru este etern! El este Atotputernic! Şi El intervine în viaţa muritorilor pe care i-a ales! El este printre noi în aceste clipe, ne priveşte în suflet! Să vă temeţi de Domnul aşa cum vă temeţi de propria moarte! De data asta, liniştea fu deplină. Nu se mai auzea decât vântul şi zgomotul valurilor. – Mâine este ziua de sabat, trebuie să vă mai amintesc? Carnea pe care o s-o pregătiţi astăzi o veţi mânca mâine. Josua şi Mişael aprinseră lemnele puse sub altarul improvizat. Mose îi făcu semn lui Aaron şi doi bărbaţi traseră berbecul până la altar. Sângele se scurse pe piatră şi servitorii lui Josua şi ai lui Mişael puseră animalul pe jar. Se simţi fumul acru de la lâna care ardea, apoi cel dulceag, al sângelui, apoi cel al cărnii care se calcina pe jar. Mose se întoarse spre mulţime şi o măsură cu privirea. – Mergeţi în pace. Se puseră în mişcare încet. Ştia foarte bine ce gândeau: de acum înainte le era frică de el. Ei îl consideraseră unul de-al lor, desigur un om cu un destin singular, dar ale cărui decizii puteau fi contestate. Îl dispreţuiseră, dar, dacă el era purtătorul de cuvânt al Domnului, tăgăduindu-l, riscau să-l supere pe Cel de Sus. Mose îşi încrucişa privirea cu cea a lui Aaron, care tocmai îşi întorcea faţa din cauza fumului, şi i se păru pierdută. Victoria militară şi carnea pe care urmau s-o frigă aveau preţul lor: supunerea în faţa autorităţii. Gemetele animalelor care erau omorâte umplură tabăra. Mose urcă pe cal şi galopă în lungul mării. Mintea îi era plină de
444
amintirea lui Nesaton, de înţelepciunea lui Letro, de amintiri amestecate ale căror fire nu reuşea să le ţeasă. Îşi dădea seama că dezamăgirea îl ameninţa şi îşi umplu pieptul cu aer, forţându-se să respire aşa cum îl învăţase Nesaton ca să se purifice! Ar suporta singurătatea, dar cu condiţia să fie pură. Ea, singurătatea, era singura certitudine. 17 Întoarcerea la Etion-Geber Două luni mai târziu, mergeau de-a lungul golfului EţionGeber. Numeroase corăbii erau ieşite în larg. Bănuiai, fără să le vezi, privirile neîncrezătoare ale mateloţilor şi ale negustorilor aplecaţi peste balustrade, în faţa spectacolului fantastic al zecilor de mii de oameni care înaintau pe ţărm cu pas încet, irezistibil, un întreg popor în mişcare. Mose îşi imagină atunci, nu mirarea, ci spaima oamenilor din Eţion-Geber când vor vedea această masă de populaţie încercuind oraşul. – Aşteptaţi-mă aici! Îi spuse lui Aaron, când convoiul se afla doar la o jumătate de zi de oraşul care se vedea scânteind departe în soare. Nu serveşte la nimic să mergem toţi la EţionGeber, care este prea mic pentru a ne primi. – Lasă-mă să te însoţesc. – Mose ezită, apoi fu de acord. Plecară repede. După cum plănuise Mose, trebuiau să meargă de-a lungul portului înainte de a o lua printre coline, acolo unde îl aşteptau Sefira, copiii şi Letro. Izbucniră strigăte. Se opriră şi descălecară. Negustorii şi barcagiii îi apucară de braţ, îmbrăţişările urmau una după alta, parcă nu se mai terminau. – Mose! Este adevărat ceea ce am auzit? Auziseră de la barcagiii care fuseseră în Egipt, bineînţeles. – Mose, o să mergi la Letro, nu-i aşa? El şi femeia ta te aşteaptă, Letro a spus că o să te întorci.
445
– Dar unde sunt apirii? – Au rămas în urmă. Aş vrea să négociez dreptul de trecere, ca şi dreptul de a lua apă şi de a cumpăra provizii. – Câţi sunteţi? Cel care pusese întrebarea era unul din şefii negustorilor, unul din şefii locali care altădată îi fusese prieten. – Douăzeci şi şapte de mii. – Ai scos din Egipt douăzeci şi şapte de mii de apiri? Lumea se îngrămădi în jurul lor. – Dar asta înseamnă un întreg popor! Ai ajuns rege! Încotro mergeţi? – În Canaan. – Trebuie să discutăm în consiliu problema tributurilor. Dreptul de trecere vi-l acordăm, fără îndoială. Dar pentru dreptul la apă va trebui să plăteşti, Mose. Nici nu ştiu dacă avem destule puţuri. Nivelul 'Arabei' este în scădere. – Înţeleg. Tocmai de aceea vreau să discut cu voi. – Mergi la Letro, o să ne întâlnim cu toţii diseară. Aaron părea îngrijorat. – Cine este acest Letro? Întrebă el. – Socrul meu. L-ai văzut. Ai dormit la el când ai venit din Egipt. Este un şef madianit care m-a adăpostit când am fugit din Egipt. – Eşti însurat cu fiica lui? Eşti însurat cu o madianită? – Am chiar doi copii cu ea. – Aşadar ai patru copii, doi cu o egipteană şi doi cu o madianită? Mose nu răspunse, culoarea îi năvăli în obraji. – Dar cum e posibil să fii şeful nostru şi soţul unei madianite? Mose smuci de hăţurile calului. – Eşti sigur că vrei să vii cu mine la Letro? Pot foarte bine să négociez şi singur tributurile. Tonul îi era sec, aproape ameninţător. – Eşti un madianit sau unul de-al nostru? Îl atacă din nou Mose.
446
– Cu siguranţă nu-mi eşti frate de inimă, Aaron! spuse Mose printre dinţi. Mereu mă judeci! Mereu ai pregătită o vorbă acră! Ca şi sora ta! Ce-ai vrea, să le declar război madianiţilor? Şi voi, ipocriţilor, n-aţi păcătuit cu egiptenii şi egiptencele? – N-o să-ţi permit... – Nu e nevoie să-mi permiţi tu nimic, Aaron! Întoarce-te! N-o să mergi la Letro. Prezenţa ta strică totul! Înapoi! Şi plecă în galop, gâfâind, cu privirea posomorâtă. Puţin mai târziu, revenindu-şi, încetini şi strigă către cer: – Doamne! De ce mi i-ai dat pe oamenii ăştia fără inimă? M-ai ales dintre egipteni pentru a conduce acest fluviu de meschinărie către regatul Tău! Atunci, ajută-mă! Respiră adânc, gândindu-se că, în ciuda a tot, avea printre aceşti oameni câte un Josua, câte un Isar, câte un Mişael. Îi dădu lacrimile. Când ajunse la poalele colinelor şi când le recunoscu, alte lacrimi îi ţâşniră din ochi. Se năpusti înspre corturi, cu sufletul la gură. Câteva clipe mai târziu o femeie ieşea cu un ulcior în mână şi în mod ciudat, auzind probabil copitele calului, se întoarse şi rămase nemişcată privind departe, apoi mai puţin departe, apoi aproape... Un nor de sânge şi de foc îi umplu inima. Mose aproape că se aruncă de pe cal la picioarele ei. – Nu ştiu cum, dar ştiam că eşti tu, murmură ea. Letro şi toţi ceilalţi ieşiseră afară. Stito, micuţul hoţ de altădată, îngenunchiase, înlănţuind cu mâinile picioarele lui Mose şi repetând întruna: – Stăpânul meu! Stăpânul meu! Bucuria de a trăi îl copleşi pe Mose. Râdea. Uitase de faţa lui slăbită, de ridurile timpurii, de primele fire de păr alb. Domnul îi acorda un răgaz.
PARTEA A DOUA MUNTELE DOMNULUI
447
1 Profilul spadelor
Fu trimis un emisar la apirii imobilizaţi la câteva ore de mers călare de Eţion-Geber, ca să-i avertizeze că Mose nu se va întoarce decât a doua zi pentru a-i informa despre rezultatul tratativelor. Cei opt şefi din Eţion-Geber organizară un festin acasă la Letro. Au făcut tot ce le stătea în putinţă, că doar primeau un rege. Căci aşa îl considerau. Îl întrebară din nou pe Mose despre numărul apirilor ieşiţi din Egipt. – Douăzeci şi şapte de mii! se minunară ei, stupefiaţi. Îi poţi stăpâni? Şi cum Mose răspunse afirmativ: – N-am vrea ca nişte capete înfierbântate dintre ei să se supere şi să ne atace. Căci, în ciuda prieteniei pe care ţi-o purtăm, o să ripostăm. – N-o să vă atace nimeni. – Şi unde mergeţi? -în Canaan. – E adevărat că sunt apiri acolo-jos... Am aflat că te-ai bătut cu amaleciţii. – Ei ne-au atacat. Au luat două sute de prizonieri dintre oamenii noştri, fără să ne prevină. Noi ne-am dus să-i eliberăm. Şi i-am făcut noi prizonieri, explică Mose. Îşi bău vinul gânditor. De o săptămână, imaginea spadelor se profila la orizont. Deşertul nu însemnase decât un răgaz. De acum înainte, el trebuia să se socotească cu alte popoare. Iar după încheierea socotelilor, avea să fie intendent al proviziilor şi
448
şef de război. A mânca şi a se lupta erau cele două activităţi de bază ale unui popor. În suprema sa înţelepciune, Domnul nu-l prevenise. Dar, fără îndoială, alesese omul potrivit: trăind printre egipteni, el dobândise experienţa conducerii. – Aşadar tu eşti şeful a douăzeci şi şapte de mii de persoane, reluă decanul de vârstă al şefilor. Cei mai puternici dintre noi au în stăpânire două mii de persoane cu totul. Tu n-ai încă un regat, dar noi te cunoaştem de când hoţii te-au descris ca pe un rege al demonilor. Regatul n-o să-ţi mai lipsească mult timp. Îşi ridică paharul şi Mose făcu la fel. Vinul era aspru, dar pentru el era o băutură demnă de Dumnezeu. – Eu nu sunt decât servitorul Domnului meu, răspunse. – N-a fost, nu este şi nu va fi fiinţă umană pe acest pământ care să nu fie servitorul zeului său, Mose. Important este să o ştie. Ridicară din nou paharele. – Glorie zeilor noştri! – Dar chiar şi printre cei care o ştiu, puţini sunt cei aleşi să fie regi, reluă bătrânul. Unii cuceresc prin spadă. Tu ai darul cel mai preţios: cucereşti doar prin prezenţa ta. L-am ascultat pe Letro. El este mediatorul nostru. Le vorbeşte zeilor noştri. Privirea lui bate mai departe decât ale noastre şi totuşi nu cred că-i lipseşte experienţa. El ne-a spus că mâna zeilor te-a atins, încă o dată, a avut dreptate. – Să bem în cinstea clarviziunii lui Letro! Asta-i mai bine decât să bem în cinstea clarviziunii oratorului, gândi Mose, acesta nu s-ar da în lături să folosească spada. Expresia feţei îi trăda probabil gândurile, căci realiză dintr-o dată că unul dintre comeseni îl măsura tenace, amuzat. Ruşinat, dar şi intrigat, Mose îi întoarse privirea şi îşi dădu seama că era unul din fraţii Sefirei, Hobab, propriul său cumnat! Începu să râdă şi Hobab râse şi el, apoi se ridică şi veni să se aşeze lângă Mose, care se retrase uşor astfel că putură să vorbească fără să-i audă toţi.
449
– Nu m-ai recunoscut. – Nu. Iartă-mă. – A trecut ceva timp. M-am schimbat. – Barba ta este mai frumoasă şi figura mai îndrăzneaţă. -Tu nu te-ai schimbat. Eşti acelaşi om despre care tatăl meu spunea că este atins de mâna zeilor. Adineauri, râdeai în sinea ta când şefii închinau în cinstea clarviziunii tatălui meu. – Nu de urări râdeam, Hobab, şi cu atât mai puţin de clarviziunea tatălui tău, care este mare. Râdeam de zădărnicia relaţiilor umane. Aceşti oameni care mă onorează acum îmi vor înfige pumnalul în pântece în momentul când o să le cer să împartă cu poporul meu apa unui puţ. – Deci tu nu crezi în relaţiile dintre oameni? – Nu ţi-am spus? – De ce crezi atunci în fidelitatea tatălui meu faţă de tine? – Pentru că nu e vorba de mine, ci de faptul că amândoi am recunoscut unul în celălalt supunerea faţă de puterea divină. – Aşadar, n-ai crede în supunerea mea, dacă ţi-aş declara-o? – Aş crede dacă ai accepta să mă urmezi, să împărţi destinul meu şi al poporului meu. Nici un om nu-i poate fi credincios altuia întreaga viaţă. Numai supunerea faţă de un zeu este durabilă. Doar relaţia cu un zeu merită osteneala. – Nu m-ai crede deci decât dacă te-aş urma? – Nu ţi-am spus-o? Vrei să mă urmezi? – Am ţara mea, zeii mei... – Vino cu noi! Vei fi ghidul nostru şi vei împărţi cu noi averea noastră. Nu eu, ci Domnul te va răsplăti. Hobab rămase un moment îndelungat fără să răspundă, în cele din urmă, spuse: – Voi veni, Mose. Dar voi veni pentru tine şi pentru că zeul tău se oglindeşte în tine. Este într-adevăr un zeu care te-a atins cu mâna lui, nu ştiu cum de ştiu asta, dar de acum înainte o ştiu. Şefii vorbiră până târziu în noapte. Îi acordară în cele din urmă lui Mose dreptul de a folosi puţurile pentru o sută de shekeli de argint pe lună, cu condiţia să nu fie mai mult de o sută
450
de persoane pe zi la fiecare din cele paisprezece puţuri, căci acestea trebuiau să asigure şi propria lor aprovizionare. Îi vindeau ce puteau din proviziile de făină, ulei şi legume şi animalele de care puteau dispune: maximum trei sute treizeci de miei, oi şi berbeci. Toată lumea fu de acord cu Letro că era mai bine ca apirii să nu vină în masă la Eţion-Ceber. Numărul lor ar speria populaţia. Ar putea să se instaleze pe colinele din nord, de-a lungul râului 'Araba, la hotarele deşertului Paran. Acolo, pe malurile torentului, puteau să-şi completeze aprovizionarea cu apă în funcţie de ploi. Apoi şefii îşi luară cămilele şi se întoarseră la ei. Totul ieşise mulţumitor şi Mose se felicită că Aaron nu participase la întâlnire. Mose rămase singur cu Letro. – Mi s-au spus tot felul de poveşti despre tine şi mintea nu le dădea crezare. Dar inima, da. Mi s-a povestit că i-ai înfrânt pe amaleciţi? Mose dădu din cap. – Dar aveaţi arme? – Lăncii tăiate din copaci şi al căror vârf l-am întărit la foc. – Eşti nerăbdător să-ţi revezi nevasta. Du-te şi te culcă. O să mai vorbim mâine seară. Ea, oaza de după deşert. – Tu eşti un dar al Dumnezeului meu, murmură el. Adormiră brusc, surâzând, înlănţuiţi. Uneori sentimentul domină animalul. Inima, alambic al sângelui grosolan, distilează tandreţea. l-au trezit copiii. Gherşon, care avea aproape cinci ani, şi Eleazar, trei ani şi jumătate, pui de lei dolofani, cu coamă aurie, care veniră să se rostogolească râzând în aşternutul părinţilor lor. – Ce-o să faci? o întrebă. Nu vii cu mine? – Dar unde mergi? -în Canaan. Ea se ridică pentru a da într-o parte pânza de la intrarea în cort, apoi se duse să caute lapte cald şi se întoarse cu un ulcior şi patru boluri şi cu pâinişoare cu miere. – Vor avea loc probabil lupte, Mose. O să-ţi expui fiii spadelor duşmanilor?
451
Ea vărsă lapte într-unul din boluri şi i-l întinse lui Mose. – O să vin după tine în Canaan. Ştiu că nu voi mai aştepta mult timp. El îşi bău laptele gânditor. Da, vor fi lupte, într-adevăr. Şi mai erau Aaron, Miriam şi alţi câţiva, duşmănoşi faţă de Sefira, străina. Se spălă în aceeaşi cabană rudimentară de altădată, de data asta cu ajutorul lui Stito, când apăru Letro. – O să urcaţi direct spre Canaan, cum ai spus ieri seară? se îngrijoră el. În acest caz, o să le cereţi drept de trecere edomiţilor, care nu sunt oameni prea plăcuţi. – Vrei să spui că va trebui să ne batem cu ei? – Mă tem că da. Sunt mai numeroşi decât amaleciţii cu care aţi avut voi de-a face. Au forturi. Şi au încheiat alianţe cu egiptenii. – Într-adevăr, trebuie să mă gândesc la acest lucru. – Pe de altă parte, mă îngrijorează tot ce ai tu de făcut. Eşti în acelaşi timp şeful, generalul şi stăpânul proviziilor acestor oameni. Îmi închipui că acest popor se confruntă în mod inevitabil cu certuri interne şi că tu trebuie, în timp ce mergeţi, să ţii loc de judecător. Şi nici măcar n-am pus la socoteală îndatoririle pe care le ai ca şef religios. Cum poţi să-ţi asumi toate astea în acelaşi timp? – Sunt asistat de fratele meu Aaron. Şi am delegat deja cuiva responsabilitatea soldaţilor noştri. Dar e adevărat că am prea multe de făcut. Ai o soluţie? – Să reîmparţi responsabilităţile, Mose. Să ai judecători, şefi de provizii, trezorieri... Altfel, n-o să-ţi poţi duce proiectul la bun sfârşit. – Dar ar trebui să m-ajute cineva să fac asta. -Te ajut eu. – În acest caz, ar trebui să vii în tabără. – O s-o fac mâine, aceste probleme trebuie rezolvate înainte de a porni din nou la drum.
452
Mose încăleca pe calul său, ţesălat cum se cuvine şi buşumat* de Stito şi îl rugă pe acesta să-l însoţească, căci ar avea nevoie de un mesager pentru toate acele drumuri dintre tabăra apirilor şi Eţion-Geber. Găsi tabăra, pe Aaron şi pe şefi în efervescenţă şi se întrebă dacă nu cumva se pusese la cale un complot pentru a numi un alt şef în locul său. În lipsa indiciilor, îi măsură pe toţi de sus şi îi informă despre târgul încheiat cu şefii madianiţi. – De ce nu ne putem instala la aceşti oameni? Întrebă un şef. – Suntem douăzeci şi şapte de mii. Ar fi o invazie şi am sta cam înghesuiţi. În taberele lor n-ar încăpea decât cel mult două mii de persoane. Am adăuga aşadar la supărare şi inconfortul. Argumentul îl posomorî pe Aaron. – Când ne vor da proviziile? -într-o zi. – Ne este foame. – Vouă vă este mereu foame, replică Mose. Nici nu se pune problema să facem un chiolhan. Vremurile frugalităţii nu s-au terminat. Trei sute treizeci şi şapte de oi abia dacă vor fi suficiente pentru masa unei zile. Nu ştiu încă ce cantitate de făină şi de ulei ne vor fi atribuite, dar ştiu că proviziile madianiţilor nu sunt imense. Pâinea va fi deci făcută cu măsură şi va fi distribuită în modul cel mai echitabil. – Suntem departe de Canaan? – Ca distanţă, nu. Ca timp, da. Pentru a ajunge acolo, trebuie să cerem dreptul de trecere edomiţilor şi mă îndoiesc că ni-l vor acorda fără probleme, dacă totuşi ni-l vor acorda. – I-am învins pe amaleciţi, spuse Aaron. De ce nu i-am învinge foarte bine şi pe edomiţi? – Pentru că sunt mai numeroşi, pentru că sunt mai bine înarmaţi şi supraveghează drumurile din spatele forturilor. Şi pentru că vreau să evit pierderile de sânge cât mai mult cu putinţă. – Şi atunci? – Şi atunci, o să chibzuiesc.
453
Două sau trei duzini de bărbaţi şi femei de toate vârstele veniră în acel moment. Mose îi întrebă ce vor. Aveau tot felul de probleme de rezolvat, sfaturi de cerut, certuri de arbitrat... – După cum vezi, avem multe probleme de dezbătut între noi, spuse un alt şef. Unii dintre ai noştri au murit şi asta presupune probleme legate de moştenire. Sunt, de asemenea, şi probleme legate de răscumpărări. După afacerea succesiunii lui Eliab, cu câteva luni mai înainte, Mose servise drept judecător în multe cazuri. Dar după aceea au mai murit şi alţi bătrâni ceea ce ridica, evident, noi probleme. Ai fi spus că numărul lor creştea de la o zi la alta. – Despre ce vorba de data asta? Întrebă el cu umor. Aveţi un patrimoniu atât de mare încât partajul trebuie rezolvat pe cale juridică? – Nu vom fi mereu în deşert, argumentă unul din şefi. Vom ajunge în curând pe un pământ care va fi al nostru. E mai bine ca lucrurile să fie clare. – O să ne organizăm rapid, hotărî Mose, gândindu-se iarăşi la cuvintele lui Letro. Căci eu nu pot să mă ocup personal de fiecare. Sarcina devenea grea, îşi zise. Dar nu bănuia nici pe jumătate ce-l aşteaptă. 1 Oile discordiei Trei noi probleme apărură aproape în acelaşi timp. Prima a fost proasta stare de spirit manifestă cu care fu primit Mose a doua zi dimineaţă când, după noaptea petrecută cu Sefira, se întoarse în tabără. Aaron şi o parte din şefi, la care se alăturară mai multe femei, îl măsurară cu rea-voinţă. Miriam şi Elişeba erau în primul rând. – Ce-i cu privirea asta de zgripţuroaică? o întrebă Mose pe Miriam cu asprime.
454
– Eşti de-al nostru sau de-al madianiţilor, de te duci în fiecare seară să te culci cu o madianită? strigă ea. Celelalte femei ascultau altercaţia de la distanţă. – Este nevasta mea de când madianiţii mi-au oferit refugiu. – Ştiu bine asta! exclamă Miriam. E grea povara! Ai copii madianiţi! – Nu sunt madianiţi, pentru că sunt ai mei. – Sânge amestecat! şuieră cu dispreţ Elişeba, soţia lui Aaron. El înainta spre ea, cu pas greu, ameninţător: – Eşti femeie sau eşti hienă? Dacă Domnul şi-ar fi întors privirea de la mine, El nu mi-ar fi vorbit când deja o luasem pe această femeie de soţie! Femeile şi bărbaţii stăteau în spate, bombănind că “el” voia să-i aducă în sânul lor pe fiii unei străine. – Domnul! Domnul! Tu n-ai decât acest cuvânt pe buze! se piţigăi Elişeba. Ce-ai fi făcut dacă soţul meu, Aaron, nu i-ar fi reunit pe ai noştri în Egipt? Mose ridică braţul pentru a o lovi pe cumnata lui, dar se stăpâni. – Destul! tună el. Nu e doar rebeliune. Sunt vocile infamiei care îl insultă pe Domnul! Această femeie este soţia mea şi vreau să fie respectată şi să nu-mi mai vorbiţi despre acest lucru! – Femeile au dreptate, declară Aaron, prinzând dintr-o dată curaj. Cum ne poţi fi şef dacă aduci o madianită în mijlocul poporului nostru? Copiii tăi vor fi supt aşadar lapte străin! Unii dintre şefii de clan, mereu aceiaşi, repetară vorbele lui Aaron în diverse variante. El le ghici jocul: Îl voiau ca şef pe Aaron. Cum acesta era mult mai maleabil ca el, ei i-ar dicta mai uşor dorinţele lor. – Şi voi, adunătură de ipocriţi! Vreţi să străbat tabăra şi să număr nevestele voastre egiptene şi nubiene? Aaron, Miriam şi tu, Elişeba, care scuipi cu venin, dispăreţi din faţa mea! Un singur cuvânt dacă mai spuneţi despre soţia mea, o să vă consider prizonieri şi o să vă pun sub paza soldaţilor! Căiţi-vă! Sau o să vă alung din tabără o săptămână! Şi tu, Aaron!
455
Mişael, vărul său, care era de acum înainte unul din locotenenţii lui Josua, asista şi el la scenă împreună cu câţiva soldaţi. El îl trimise pe unul dintre ei să-l cheme pe Josua. Aaron şi soţia lui, ca şi Miriam, se dădură înapoi şi se întoarseră “in corturile lor, bombănind. Mose arătă cu degetul spre şefii de clan: – Voi, la fel! Dispăreţi din faţa mea şi căiţi-vă! N-o să ezit sa vă alung şi pe voi din tabără! Blestemul va cădea asupra “tuturor acelora care se vor împotrivi proiectelor Domnului, să nu uitaţi asta niciodată'! Miriam ieşi imediat din cort într-o stare de agitaţie extremă. Ciufulită, cu braţele ridicate spre cer, bolborosea nişte cuvinte pe care vocea ei răguşită le făcea aproape ininteligibile. – Domnul! clama ea. Îl văd pe Domnul! Doamne, vino şi ne ajută în suferinţa noastră! Domnul ne cere să ne eliberăm De tiranie! Doamne, te aud! Îmi ceri să ridic poporul împotriva tiraniei! Se rotea în jurul cortului ca turbată, cu ochii daţi peste cap şi cu hainele într-o asemenea dezordine încât un sân îi iesise afară. O făcea pe profetul. Mulţi se înghesuiau să vadă scena, murmurând că da, trebuie să se elibereze de tiranie! – Această femeie bate câmpii, spuse un bătrân glumeţ. A mâncat măselariţă, daţi-i nişte spânza! – E sora mea, protestă Aaron. Este o sibilă! Dar chiar daca nu se lăsau păcăliţi cu toţii, Miriam putea totuşi să-şi constituie o facţiune dintre duşmanii lui Mose. Nu era nevoie să fii prea deştept ca să înţelegi motivul exhibiţiei sale neaşteptate: voia să rivalizeze cu Mose şi să-i conteste autoritatea. Cât despre discursurile despre eliberarea poporului său, ele incitau la răzvrătire, cum înţeleseră foarte bine Mose şi Josua. – O să provoace un adevărat tărăboi, murmură Josua. Mose se îndreptă cu pas hotărât spre Miriam şi o apucă de braţ. Încercând să scape din strânsoare, ea scoase un strigăt puternic şi încercă să se dea înapoi. Dar el o ţinea bine cu mâna lui puternică.
456
– Termină imediat cu maimuţărelile astea! Ajunge atâta impostură! Nu eşti mai sibilă decât o capră! Ea îl ţintui mută, cu ochii ieşiţi din orbite, cu balele curgându-i. – Domnul..., mormăia ea cu voce cavernoasă. – Domnul o să te spulbere, ţărancă neruşinată! strigă Mose, scuturând-o violent. Întoarce-te în cortul tău. Şi întorcându-se către cumnatul său: – Du-o pe această creatură în cort şi să n-o mai aud! A doua problemă apăru cu puţin înainte de prânz când emisarii negustorilor de la Eţion-Geber veniră să anunţe că urmau să aducă turma de oi vândute şi că aveau nevoie de oameni şi cai pentru a descărca de pe cămilele lor făina, uleiul şi legumele care făceau parte din troc. Dar Mose, care era încă tulburat de dezlănţuirea arţăgoasă şi de gesticulaţiile din timpul dimineţii, nu-şi dădu seama de această problemă decât mai târziu. Toată lumea ieşi din corturi pentru a se uita la turma mânată cu bâtele de vreo şase ciobani madianiţi, pe drumul umbrit de stejarii şi salcâmii pitici de la poalele muntelui. Mose îl trimise pe Mişael să-l caute pe Aaron. Acesta veni, în silă şi pocăit în acelaşi timp. – Adună-i pe şefi, ordonă Mose pe un ton sec. Să vină cu aurul, argintul şi cuprul pe care-l au ca să plătim oile. Mose îl însărcina apoi pe Mişael să adune oamenii şi animalele libere pentru a merge să aducă făină, ulei şi legume şi pentru a supraveghea procedurile de plată, când apăru a treia problemă. Sosi Letro, urmat de două servitoare care îi aduceau lui Mose platouri cu dulciuri şi fructe. De cum îl zări, Aaron încremeni într-o atitudine ostilă. Mose se întoarse spre fratele lui şi, de departe, îl dojeni din priviri. Aaron lăsă capul în jos. Iar când îl văzură pe Mose că merge în întâmpinarea lui Letro şi că fac schimb de saluturi şi îmbrăţişări, purtând amprenta respectului şi a afecţiunii, mai mulţi şefi care asistau la reglementări se duseră să-l ia la întrebări pe Aaron. Atunci avu loc un conciliabul pe care Mose îl observa cu coada
457
ochiului şi care nu-i prevestea nimic bun. După ce-l instala pe Letro în cortul său, el trimise după Josua, pentru a-l însărcina cu convocarea tuturor şefilor în faţa cortului său. Aceştia veniră, unii încruntaţi - cei care îi luaseră partea lui Aaron în acea dimineaţă, alţii curioşi. Mose aşteptă să se strângă toţi în jurul lui, Josua şi o sută de soldaţi înarmaţi cu suliţe reprezentând garda, apoi luă cuvântul. – Letro, madianitul, care ne-a făcut onoarea să ne viziteze, este socrul meu. Şi este un înţelept. Letro clătină de mai multe ori din cap, zâmbind. Şefii îl studiau pe străinul care avea privilegiul de a fi lăudat de Mose şi care era socrul şefului lor. – De aceea i-am cerut sfatul, reluă Mose. După cum ştiţi, suntem numeroşi şi eu nu pot să mă ocup în acelaşi timp de mâncare, de apă, de plăţi, de judecăţi şi de război. Îi dădu cuvântul lui Letro şi acesta explică că singurul mod de a organiza o comunitate atât de numeroasă, cu nevoi atât de diverse ca acelea ale unei naţii, era de a stabili o ierarhie. El sugeră ca Mose să aleagă oamenii pe care îi considera cei mai demni de încredere şi să le dea responsabilitatea unui anumit număr de oameni, o mie de exemplu. Aceştia ar desemna, la rândul lor responsabilii care ar garanta fiecare pentru câte o sută de suflete. Şefii, instruiţi de Mose în legătură cu legea pe care voia s-o aplice, ar face oficiul de judecători, expediind afacerile simple şi raportându-i lui Mose doar cazurile în care ei nu ştiau ce să hotărască. – Dar noi avem deja şefii noştri de clan, obiectă cu umor unul dintre aceştia. Letro întârzie răspunsul cu un aer plin de subînţelesuri. – Ca să fii judecător, trebuie să fii imparţial. Or, şefii nu sunt ei legaţi de clanurile lor? – În orice caz, îl întrerupse Mose, un clan nu reprezintă mii de persoane şi sunt de părerea lui Letro. Şefii de clan sunt devotaţi, în primul rând, clanului lor. În cazul unui conflict, ei vor ţine, cum e şi firesc, cu ai lor. Or, noi nu mai suntem clanuri,
458
suntem un popor şi vreau ca fiecare din noi să aibă în primul rând grija interesului general. Şefii de clan făcură nişte feţe mai lungi de-un cot: Îşi vedeau într-o clipă întreaga lor putere spulberată. Dar, pe de altă parte, era evident că mulţi dintre ei candidau deja, în mintea lor, la un post important. – Dar nouă n-o să ne rămână nici o putere? Întrebă unul dintre ei. – Vă rămâne puterea pe care o deţineţi asupra familiilor voastre, i-o reteză Mose. În plus, aştept ca un trezorier să se ocupe de toate plăţile pe care le avem de făcut şi de repar tizarea prăzii pe care o luăm. Nu e drept ca unele clanuri să fie mai bogate decât altele. Trebuie să punem toate bogăţiile noastre în comun până când o să ne stabilim în Canaan. Pentru plata oilor, de exemplu, există clanuri care au plătit mai mult decât altele şi nu e drept să pretindă mai multe animale decâ: cei care nu pot plăti mai mult. – Nu eram toţi la fel de bogaţi în Egipt, obiectă un altul, -în Egipt, eram supuşi faraonului. Acum, o repet, sunter un popor liber şi avem nevoie de toate forţele noastre. Or, nu putem fi puternici decât dacă suntem uniţi. Aţi acceptat ca Josua să preia comanda soldaţilor noştri şi n-aveţi decât să felicitaţi pentru asta. Şi la fel o să vă felicitaţi dacă un trezorier îşi asumă problemele financiare ale comunităţii. Oamenii se îndepărtară discutând. Peisajul părea pacifist. Cerul era senin şi aerul blând. Pescarii trăgeau de năvoade. Femeile îşi împărţeau făina şi uleiul, fumuri parfumate se ridicau în aer, apoi se dispersau la nivelul valurilor care duceau cu ele mirosul aromat al lemnului de salcâm şi pe acela, senzual, al pâinii cu ulei. Ceea ce aproape că aducea a fericire. Te puteai gândi că viaţa îşi urma astfel cursul fără întrerupere. Spre seară, când Letro plecă, şefii reveniră. Nahşon, fiul cel mare al unui şef pe nume Aminadab, i se adresă lui Mose: – Ne-am gândit şi am venit să-ţi cerem sfatul. Aceste oi pe care le-am cumpărat, ne vor ajunge pentru una sau două mese,
459
după care n-o să mai rămână nimic din ele, ca şi ultima dată. Or, resursele noastre în aur, argint şi cupru nu sunt infinite. Făcu o pauză, interogându-l pe Mose din ochii lui sumbri, înţeleg, răspunse acesta. – Sunt mulţi berbeci printre animalele pe care le-am cumpărat. Mose dădu din cap în semn de aprobare. Dar înţelese dintr-o dată problema care apăruse şi de care nu-şi dăduse seama când păstorii madianiţi aduseseră oile. Aceste animale consumau apă. Problemele legate de accesul la puţuri riscau deci să se agraveze, chiar şi cu madianiţii. Pe de altă parte, el nu putea să le refuze acestor oameni să-şi formeze turme care le-ar prinde bine şi care ar asigura aprovizionarea cu carne -aprovizionare cu atât mai preţioasă cu cât, în câteva zile, apirii urmau să plece spre ţinuturile înalte, înspre Canaan, departe de mare, şi unde peştele le va lipsi. Aşa le era scris! hotărî Mose. Israel avea nevoie de turme pentru a supravieţui şi dacă va fi nevoie, se vor bate cu celelalte popoare. În zori, i se păruse că vede umbra spadelor profilându-se la orizont. De acum înainte, era sigur că acestea aveau să fie spadele care vor marca teritoriul copiilor lui Israel. – Faceţi aşadar după cum aţi propus, conchise el. Ei dădură din cap cu satisfacţie, dar nu păreau dispuşi să se ridice. – Mai avem o întrebare, reluă în cele din urmă Nahşon. Letro va fi unul din judecătorii noştri? – Nicidecum, răspunse Mose după un timp. El nu cunoaşte legea noastră. Răspunsul îi lăsă perplecşi. – Care este legea noastră? Unde este scrisă? Întrebă un alt şef. – Domnul ne-o va dicta când va crede El de cuviinţă, în momentul de faţă, nimeni nu cunoştea încă legea. Cine putea aşadar să fie judecător? Dar nimeni nu ridică problema acestei contradicţii.
460
– Dacă vom intra în conflict cu madianiţii, mai întrebă cineva, cui îi va fi credincioasă soţia ta? Şi tu de partea cui vei fi? – Îmi puneţi fidelitatea la îndoială? strigă Mose ofensat. Nu vă ajunge că v-am adus până aici din ordinul Domnului? Nu vă ajunge că am triumfat asupra egiptenilor şi ama-leciţilor? Şi mai veniţi să-mi puneţi astfel de întrebări! Credeţi că aş lua apărarea madianiţilor împotriva voastră? Şi credeţi că soţia mea va fi de partea madianiţilor împotriva soţului şi a copiilor ei? Se lăsă o tăcere grea. Nu voiam să te ofensăm, spuse Nahşon. Poate că ar trebui să consideri sinceritatea noastră ca o dovadă a încrederii pe care o avem în tine. Ţi-am spus ceea ce aveam pe suflet. – Aş dori ca inimile voastre să fie mai înţelepte şi minţile voastre mai senine, răspunse Mose. La căderea serii, îl chemă pe Josua lângă foc. Tânărul se aşeză jos, pe pământ, lângă el. Întrebarea lui Mose fu simplă: – Câţi oameni şi câte arme avem acum? – Aproape patru mii trei sute. Toţi înarmaţi. Cei care nu au suliţe, au spadele luate de la amaleciţi. Câteva scuturi din piele. N-am numărat praştiile. De fapt, toţi ştim să mânuim praştia, zise întinzând mâinile spre foc. Am înrolat toţi prizonierii egipteni si am inceput sa inrolez prizonierii egipteni şi am început să înrolez şi câţiva amaleciţi. Mose se arătă mirat. – Sunt excelenţi soldaţi, reluă Josua. Egiptenii erau deja antrenaţi. Şi aceşti oameni sunt mai buni soldaţi decât sclavi. Umilirea i-ar fi transformat în rebeli. – Ştii tu ce faci. Ai toată încrederea mea, spuse Mose. Ţi-am spus că ne trebuie cel puţin cinci mii de bărbaţi. Josua dădu să-l întrerupă, dar Mose i-o reteză: – Ai făcut tot ce-ai putut, sunt sigur. Dar ne trebuie rapid cinci mii de oameni, Josua. Şi chiar mai mulţi. Repede. Josua îl măsură cu o privire calmă şi senină. – Din cauza turmelor, nu-i aşa? Mose fu surprins de perspicacitatea tânărului.
461
– Exact. – Într-adevăr, observă Josua, ridicându-se, timpul ne presează. Când stelele începură să scânteieze, Mose îşi spuse rugăciunea, apoi îşi luă calul şi se întoarse la Letro, ca să fie lângă Sefira. Într-o bună zi, trebuia să-şi ia soţia şi copii cu el. Cum vor fi primiţi? Oare fericirea lui cea mai intimă avea să fie contestată de ai săi? Ridică ochii spre cer, dar stelele scânteiau mai puternic pentru că pur şi simplu noaptea era mai neagră. Şi dacă respirai mai adânc, dacă alungai toate aceste gânduri febrile, noaptea şi stelele începeau să intre în tine, de parcă o sticlă desfăcută se umplea de apa cerului... Dumnezeu intra în tine. Da, această noapte fremătând de stele nu putea fi decât Domnul. 3 Cea dintâi aşezare A doua zi, după sabat, convoiul se puse în mişcare la ordinul scurt al lui Mose. – Unde mergem? Întrebă Aaron, constatând că nu urmau drumul spre Eţion-Geber, ci că o cotiseră spre nord şi mergeau printr-o vale strâmtă situată între două masive muntoase. – Spre un loc unde să ne tragem răsuflarea, răspunse Mose. Am remarcat că mulţi dintre noi, şi încă dintre cei mai buni, au devenit asemenea cailor obosiţi. Au trecut trei luni de când am plecat şi încercările la care am fost supuşi încep să schimbe sufletele. E timpul să devenim conştienţi de ceea ce suntem, e timpul ca sufletele noastre să se liniştească şi ca Domnul să se facă simţit în inimile noastre.
462
Răspunsese aproape fără să se gândească. Cuvintele îi ţâşniseră ca nişte frânturi de gânduri. Apoi, ideile i se limpeziseră. – Deşertul e pe cale să ne schimbe într-o hoardă, şi nu într-un popor, şi organizarea pe care am stabilit-o, la sfatul lui Letro, nu e suficientă pentru a înlătura răul. Nu ne serveşte la nimic să fim guvernaţi de legi şi de oameni dacă nu vibrează în noi divinitatea. Întoarse uşor capul, adresându-i-se fratelui său. – Suntem aici din voinţa Domnului, reluă el cu o voce puternică, dar eu nu-l văd nici în ochii, nici în inimile voastre. De când am plecat, spiritul discordiei se răspândeşte. Te-a contaminat şi pe tine, Aaron. Aaron plecă capul. Sefira şi cei doi fii ai lui Mose îl urmau îndeaproape, pe una din cămilele luate de la amaleciţi. Mose o luase de la Letro, impunându-i asta cu o privire care promitea numai tunete şi fulgere. Dar, în acest moment, privirea lui deveni gânditoare, aproape duioasă. Îşi aminti de violenţa cu care, noaptea trecută, posedase trupul Sefirei. Ca un hoţ! Ca un violator nesătul! Ca un adolescent care descoperă pentru prima dată corpul fetei iubite! Ca un carnivor, devorând totul - gura, degetele, sexul... Frământând, rând pe rând, fesele, sânii, ca şi cum era pe cale să o modeleze, reluând apoi asaltul, ca un asasin, până când spasmele care cuprindeau umerii şi buzele Sefirei îi dovedeau că ea era moartă de-a binelea, că nu-şi mai aparţinea, că era în întregime a lui, carne, sânge, lichide şi răsuflare... Până când Sefira s-a speriat de această dezlănţuire care o cuprinsese ca un vârtej. – Vine o vreme pentru tot, îi spusese el cu glas scăzut. Va veni şi vremea când n-o să-mi mai aparţin, Sefira. Voi aparţine Domnului. De aceea îţi dau ceea ce pot să-ţi dau, îţi iau tot ceea ce pot să-ţi iau înainte ca amintirile noastre să se prăfuiască. Când s-au întins unul lângă altul epuizaţi, el s-a gândit că iubirea este un duel cu lumea. Corpul femeii este haosul de dinaintea naşterii universului. Şi poate că, în definitiv, Adam o
463
crease pe Eva în îmbrăţişarea puternică cu argila căreia Creatorul îi conferise în cele din urmă viaţă... Şi-l imagină pe Adam stăpânit de o erecţie formidabilă, mergând pe malul unui fluviu, pradă chinurilor şi deliciilor dorinţei... Fără îndoială că asta voise Creatorul: după ce a trudit din greu să organizeze imensa dezordine ieşită din mâinile Lui, El a lăsat moştenirea bărbatului şi l-a însărcinat să-şi creeze el singur femeia... Dar aceste reverii fură întrerupte de vocea lui Aaron. – Nu-mi poţi ierta faptul că i-am luat partea lui Miriam. Mose îşi întoarse privirea spre fratele său. – Dacă nu-ţi iertam această orbire, n-aş vorbi acum decât pentru mine, Aaron. Dar eu nu vorbesc pentru mine. Eu vorbesc in numele Domnului care v-a scos din Egipt pentru a face din voi un popor. În Egipt, v-aţi deprins cu obiceiurile vicioase pe care le generează sclavia şi aici, în deşert, continuaţi să fiţi sclavi. Sclavi care fug, dar lipsiţi de pietate. Soarele îmbrăca în galben şi roşu munţii scunzi de la est şi Tibra răspândea un roşu violaceu spre munţii înalţi de la vest. – Dac-o să continuăm aşa până-n Canaan, reluă Mose, vom fi asemenea amaleciţilor, o imensă hoardă care nu visează decât la sărbători, lupte şi chefuri, rumegându-şi la nesfârşit răzbunările şi rivalităţile. Ceea ce nu e demn de intenţiile divine. – Ce vrei să faci? – Nu ştiu. Domnul, al cărui umil servitor sunt, o să-mi spună. Tonul era fără replică şi cu atât mai impetuos cu cât era liniştit. Aaron nu-l mai recunoştea pe tânărul înflăcărat cu care se întâlnise pe celălalt mal al Mării Trestiilor. – Mai este un lucru pe care nu vi l-am spus, continuă Mose. Vom alege din fiecare trib oamenii care ni se par a fi cei mai plini de ardoare, cei mai pioşi, cei mai deschişi către Domnul. Ei vor fi cei care îl vor celebra pe Domnul. Mose lăsă să se scurgă un moment. – Tu vei fi şeful lor. Apoi, după o altă pauză: – Nu se pune problema ca cei care au fost împotriva mea să figureze printre cei aleşi.
464
– Totuşi, sunt printre ei oameni pioşi, obiectă Aaron. – Pietate de convenienţă. Nu au inima deschisă voinţei Domnului. Trei zile mai târziu, ajunseră în văile care se aflau la vest de 'Araba. Distanţa pe care o străbătuseră era scurtă, dar acum, când îşi mânau şi turmele, într-adevăr, înaintau mai lent. Era în al cincilea ceas de la ivirea zorilor. Mose cuprinse cu privirea peisajul din jur. În depărtare, un lanţ neregulat de munţi. Văile se lărgeau pe măsură ce coborau, pierzându-se într-un ansamblu de coline în ale căror scobituri vegetaţia se chinuia să prospere, dar mai păstra ici şi colo câte o tentă cenuşie. Totuşi oile n-or să se prăpădească, căci mai găseau ce să pască în următoarele zile. Noaptea fusese sfâşiată de fulgere, o furtună scurtă reumpluse 'Araba şi udase iarba. Dar, la căderea serii, acest fluviu care scânteia nu va mai fi decât un pârâiaş. Va trebui aşadar să sape puţuri. – Aici e, spuse Mose. Aaron examina peisajul, fără să-şi dea seama ce anume căuta şi, mai mult decât atât, incapabil să discute cu fratele său despre asta, apoi se întoarse şi galopă în spatele convoiului pentru a le da de ştire şefilor şi judecătorilor. Când reveni, o surprinse pe Sefira vorbind cu cei doi copii şi o învălui cu o privire plină de tandreţe. Apoi îl văzu pe Josua cu ochii la pândă. La un semn scurt din cap al şefului său, acesta veni în goană. – Hai să explorăm locurile, spuse Mose. Stejari pitici, salcâmi, terebinţi, lauri, tamaricşi şi, pe înălţimi, câţiva pini şi, foarte rar, chiparoşi; aşadar locul nu ducea mereu lipsă de apă. Stăteau mărturie tufele de mirt, galbanum şi alte ierburi care se înverşunau să se lupte cu plăcile de piatră ingrată. Mose recunoscu printre ele frăsinelul pe care-l văzuse odată aprinzându-se sub ochii lui, pe vremea când rătăcea mai la sud, chiar înainte de a auzi Vocea... – Nu e comod de apărat, observă Josua. Poţi fi uşor încercuit.
465
Din loc în loc erau urme înnegrite de foc, aranjamente de pietre, porţiuni nivelate în mod vizibil pentru instalarea corturilor. – Nu suntem aici nici singurii, nici primii. Mose clătină din cap. Reperase şi el urmele de foc, oasele albite rămase după un festin, cioburi de vase sparte, Josua începea să aibă ochiul ager al unui şef. El merita pe zi ce trece mai mult din încrederea pe care Mose i-o acordase instinctiv la început. – Deci ce propui? Întrebă el. – Să ne instalăm pe colinele cele mai înalte, răspunse Josua. Arătă cu degetul spre ceea ce semăna cu nişte poteci, cam vagi desigur, dar totuşi prea precise pentru a fi datorate hazardului. – Oamenii vin aici din est şi din nord. Porni călare de-a lungul uneia dintre aceste poteci iar Mose îl urmă. – Priveşte acolo, iarba a fost păscută acum câteva săptămâni. Uită-te la copăcei: ramurile de jos au fost păscute, scoarţa a fost ronţăită, asta au făcut-o caprele. Şi uite şi acolo jos, balegă de animale. Turmele vin să pască aici. Se întoarse spre Mose. – Dacă n-am fost încă atacaţi, e pentru că n-am fost văzuţi. Dar cred că nu vor trece mai mult de câteva zile până vom fi. – Atunci va trebui să ne luptăm, spuse Mose înfierbântat. Nu putem să ne aşezăm decât acolo unde este apă şi peste tot unde unde este apă sunt şi oameni. Supravieţuirea noastră depinde de arme. Cuvântul divin ne va apăra, Josua. – N-am ajuns încă în Canaan, spuse Josua, privindu-l pe Mose întrebător. Cât timp vrei să rămâi aici? – Câteva luni. Răspunsul păru să-l contrarieze pe Josua. – Va trebui să construim metereze, spuse el. – Vom construi metereze. – Trebuie mai întâi să ştim pe ce colină se vor stabili oamenii. El mai examina o dată peisajul.
466
– Sau mai bine zis pe ce coline, reluă el, căci suntem numeroşi. Le voi alege pe cele care oferă o protecţie naturală, care sunt lipite de munte. Cele de acolo, de exemplu. Arătă cu degetul colinele care se găseau în partea de est. Mose asculta gânditor, apoi deodată nu se mai gândi la nimic. Soarele strălucea, scânteia, exploda deasupra muntelui, acolo jos, la nord, pe un cer perfect senin, şi Mose fu luat prin surprindere, parca-ar fi fost golit de orice gând, ca şi cum vedea soarele pentru prima dată, ca şi cum soarele era purtătorul unui mesaj extraordinar. Mose resimţi o orbire exterioară şi interioară, o îmbrăţişare, o conflagraţie fixă. Acest sentiment porni din stomac, cu atâta violenţă încât Mose trebui să-şi stăpânească greaţa, apoi urcă spre inimă şi îi umplu capul ameninţând să ţâşnească prin orbite şi scăldându-l pe Mose într-un nor ardent. Această lumină era... da era linia de foc pe care o căutase altădată... Mâna lui se ridică ca împinsă de o altă voinţă decât a lui. Prea plin de atâta splendoare, el rămase aşa, cu braţul întins, cu întreaga fiinţă suspendată în aer, ca un lingou de metal în fuziune. Apoi îşi dădu seama de prezenţa lui Josua alături de el. Se întoarse spre tânăr şi expresia alarmată, stupefiată a lui Josua trecu prin perdeaua de lumină care îl orbea. Îşi mişcă buzele, dar nu articula nimic. – Mose! De ce aşadar această nelinişte? se întrebă derutat Mose. De ce să acorzi atâta importanţă lumii exterioare? Şi de ce, el, Mose, ar răspunde derizoriilor nelinişti ale altora? – Mose! repetă Josua, apropiindu-se şi întinzând braţul spre şeful său. Te simţi bine? – Foarte bine, răspunse Mose. De ce? Josua înghiţi în sec. – Suntem aşteptaţi în spate, spuse el cu o voce pe care se chinuia s-o păstreze neschimbată. O să-i instalez deci pe oameni pe colinele pe care ţi le-am arătat? Mose dădu din cap.
467
– Ar fi mai bine să fii cu mine când voi organiza instalarea, reluă Josua. Vor fi cu siguranţă unii care vor avea obiecţii. Mose îşi flutura mâna, parcă înşirând obiecţiile. O bandă de cusurgii care de-abia aşteptau să-şi manifeste derizoria lor existenţă şi să jubileze. Aaron veni în goană călare, neliniştit. – Ce se întâmplă? Ce ai hotărât? Poporul aşteaptă, este nerăbdător. Tocmai această nerăbdare îl neliniştea pe Mose. – Spune-le să vină. Se vor instala pe cele două coline de acolo. – Cele două coline? Dar vom fi expuşi vânturilor din toate direcţiile... Privirea severă a lui Mose îi tăie vorba lui Aaron. – Bine, am plecat. – Mă duc să-i caut pe soldaţi! strigă Josua. Trebuie să începem ridicarea meterezelor chiar de astăzi. Mose rămase singur în vale. Privirea lui se întoarse irezistibil înspre munte. Norii acoperiseră soarele. Splendoarea era deci intermitentă. Se îndreptă la pas spre muntele care semăna cu un leu culcat. O dată ajuns acolo, zări la poalele unei coline, în apropierea unui aliniament de pietre care marca fără îndoială frontierele unei tabere, o piatră plată. O examina şi recunoscu urme de sânge. Simţi mânia cuprinzându-l. Ceilalţi zei, falşii zei... O să-i anihileze!... Scuipă pe altar şi îşi continuă drumul. Nu exista decât un singur Dumnezeu. Cel care i se arătase în deşert. – Un singur Dumnezeu! exclamă el. Întoarse capul şi-i recunoscu de departe pe soldaţii lui Josua care soseau. Îi promisese acestuia că va fi prezent când se vor instala. Trase deci de frâu şi făcu cale-ntoarsă, cu faţa încă iradiată de lumina care-l scăldase cu câteva clipe mai înainte. Era Dumnezeu, cel care îi trimisese acest semn nu putea fi decât Dumnezeu.
468
4 Intruşii De ce am ales culmile acestor coline, care sunt în calea vântului? O să murim de frig! – Şi unde vom găsi apă când torentele vor seca? – Clanul lui Isaşar are pretenţia să ocupe un teritoriu mai mare decât al celorlalţi, ceea ce este inadmisibil! – Ce-i cu meterezele astea? De cine trebuie să ne apere? De capre? Mose fu trezit în zorii primei zile de ecourile protestelor şi indignărilor. Dintr-o săritură fu în picioare şi se duse să-l vadă pe Aaron. – Vino cu mine. Convocară judecătorii în consiliu de urgenţă. Aceştia erau în număr de unsprezece. – Nu mai vreau să aud larma acestor disensiuni. Dacă ajung la urechile Domnului, mânia divină ne va trimite o nenorocire mai mare decât cele care au lovit Egiptul. Vă însărcinez să reinstauraţi imediat buna înţelegere dintre toţi, din respect faţă de Domnul care ne-a protejat până aici. Aaron va avea grijă ca, începând din această seară, orice scânteie de ceartă să dispară dintre noi. – Asta e ţara pe care Domnul ne-a atribuit-o? Întrebă unul dintre judecători, Nadab. De ce ne oprim aici? Ce rost are această instalare? Iritarea sesizabilă din vocea lui îl surprinse pe Mose, care se întoarse spre Aaron. – Nu v-a explicat fratele meu, care este al doilea şef al vostru, după mine, că este necesară o pauză în călătoria noastră spre Pământul Făgăduit, ca să ne revenim? De când am părăsit Egiptul, nu aud decât nemulţumirile voastre. Nu v-aţi manifestat nici măcar o singură dată recunoştinţa faţă de puterea celestă care v-a scăpat de faraon. Mă aştept ca această
469
ţară să vă dea ocazia să vă reculegeţi şi să conştientizaţi faptul că sunteţi un singur popor, supus voinţei Domnului, şi nu o hoardă de vagabonzi flămânzi nemulţumiţi fără încetare. – Aaron ne-a spus, răspunse judecătorul. Dar asta nu ne-a convins. Suntem nemulţumiţi pentru că n-am ajuns încă în ţara pe care Domnul a promis-o tatălui nostru, Avraam. Du-ne acolo cât mai repede şi nemulţumirea care te supără va dispărea şi ea. – Şi cum credeţi că vom intra în Canaan? strigă Mose. Credeţi că pământurile de acolo aşteaptă ca noi să binevoim să le semănăm pentru a da roade, că puţurile şi râurile au rămas neexploatate şi că vor rămâne aşa până când ne vom da noi osteneala să scoatem apă? Unde vă e capul? Credeţi că în Canaan casele noastre sunt deja construite, cu focul arzând în vatră şi cu oalele de marmită pregătite ca să fierbem tocăniţa? Trebuie să cucerim ţara asta! Trebuie s-o cucerim prin forţa armelor, prin vitejia şi prin unitatea noastră! Şi care ar putea fi liantul unităţii noastre, dacă nu credinţa în Domnul? Dar unitatea voastră este inexistentă! Voi vă ciondăniţi tot timpul! Dovada este că a trebuit să vă numesc pe voi ca să rezolvaţi certurile neîncetate şi că voi nu mai prididiţi să le judecaţi! Am avut încredere în înţelepciunea voastră şi iată că abia investiţi în funcţie, vă consideraţi şefi ai poporului nostru! Şi vitejia voastră este asemănătoare sugarilor, căci nu puteţi suporta nici setea, nici foamea nici măcar o zi! Cât despre arme, dacă nu v-aş fi dat garda condusă de Josua, care, în treacăt fie spus, este un bărbat mult mai înţelept decât voi, aţi fi fost deja decimaţi de amaleciţi! Îşi trase sufletul, apoi continuă: – Vreau ca în timpul şederii noastre aici, să deveniţi conştienţi de faptul că sunteţi poporul ales de Domnul şi că, fără El, nu sunteţi nimic! Nimic decât o hoardă de fugari cu suflete întunecate! Vocea lui puternică atrăsese aproape o sută de oameni în jurul micului grup. Unul dintre ei, un bătrân pe care Mose nu-l cunoştea, înainta, ridicând un braţ descărnat.
470
– Mie Domnul nu mi s-a arătat, zise el. Eu nu am caracterul lui Mose. Nu ştiu ce i-a zis Domnul. Dar înţeleg din voce ce este în inima lui şi ştiu că ce spune el este drept şi bine pentru noi toţi. Judecătorii se întoarseră spre bătrân descumpăniţi. – Ascultaţi-mă, înţelepţilor, reluă acesta. Am suferit în timpul exodului, ca voi toţi, şi fără îndoială un pic mai mult decât majoritatea dintre voi, din cauza vârstei mele. Am dreptul să vă vorbesc, înţelepţilor. Am să adaug ceva la cele ce v-am spus despre Mose. El v-a spus că fără Domnul nu suntem nimic. Şi eu vă spun că nici fără Mose n-am fi nimic. Şi nu sunt singurul care crede asta! Judecătorii lăsară capetele în jos, consternaţi. Dacă erau dezavuaţi chiar de cei pe care-i considerau susţinători, autoritatea lor era compromisă. – Cât timp trebuie să rezistăm în această ţară? Întrebă unul pe nume Gilead. – Nu îi este dat omului să măsoare timpul Domnului, răspunse Mose. Numai Domnul poate hotărî ora la care va trebui să ne reluăm drumul. Zilele următoare au fost mai paşnice, în ciuda agitaţiei şi a discuţiilor inevitabile generate de momentul instalării pe termen lung. Josua şi oamenii lui se agitau să protejeze teritoriul taberei prin ziduri de pietre aşezate una peste alta, fără mortar. Aceste metereze improvizate abia dacă se ridicau la înălţimea unui piept de om, dar era bine ca protecţie, estimă Josua. Inălţate pe flancul colinei, ele vor permite apărătorilor să-i respingă pe atacatori cu lovituri de pietre. Ideal ar fi fost să ridice în locul lor garduri din trunchiuri de copaci, dar aceştia, şi mai ales timpul necesar tăierii lor, le lipseau. – Trei ore sunt necesare pentru a doborî un singur copac, pentru a-l jupui şi ascuţi ca să fie înfipt în pământ, explica Josua în raportul pe care i-l dădea lui Mose. Or, ne-ar trebui cel puţin o mie de copaci şi nu avem destule topoare. Mose îl aprobă dând din cap.
471
– Vezi acest flanc al muntelui? reluă Josua. Domină cele două coline. O să instalez acolo un post de observaţie cu zece oameni însărcinaţi cu supravegherea împrejurimilor şi care să ne anunţe orice prezenţă străină. Vreau să-ţi cer o derogare. Vreau ca aceşti oameni să aibă autorizaţia de a coborî să ne avertizeze în caz că ar putea avea loc un atac, chiar şi în ziua de sabat. Mose nu răspunse. Simţea privirea lui Josua apăsând asupra lui. – Dacă noi suntem poporul Domnului, continuă Josua, nu este drept să-l apărăm în ziua care îi este consacrată? Mose ridică capul, surprins de raţionament. – Ceea ce contează, Mose, este ceea ce e înscris în inimă sau ceea ce spune Legea? Mose oftă. – Ceea ce e înscris în inimă, când această inimă e pură. Reflectă un timp şi adăugă: – Dar cine, dintre oameni, va fi judecătorul inimilor? – Domnul va fi singurul judecător, spuse Josua. – Nu pot lăsa oamenii singuri în faţa Creatorului, fără să existe o autoritate terestră în faţa căreia să răspundă. Altfel, la ce-ar mai servi Legea? – Legea le cere celor care o respectă în litera ei să se lase masacraţi? Dacă cei care o respectă ar trebui să fie masacraţi, atunci n-ar mai exista Lege, pentru că n-ar mai rămâne nimeni ca s-o respecte. – Josua, spuse blând Mose, de ce mă tulburi? Pentru prima dată, omul căruia îi acordase cea mai mare încredere i-o lua înainte. – Iartă-mă, nu vreau să te tulbur. Am venit să-ţi cer autorizaţia de a declanşa lupta, dacă suntem atacaţi în ziua de sabat. – Ţi-o dau, Josua. Ne vom căi după aia. Dar o să mă rog la Domnul să nu fim atacaţi în acea zi. – Vreau să-ţi mai cer încă o derogare, Mose. Mose privi la tânăr cu ochi neliniştiţi.
472
– Vreau să-ţi cer să vii cu noi acolo sus în caz că suntem atacaţi. Mose lăsă ochii în jos. – Eşti şeful nostru. Ce s-ar întâmpla cu noi dacă tu ai cădea răpus de loviturile duşmanilor noştri? Mose oftă. – Cine o să mă ierte, Mose, dacă tu o să mori? ţipă Josua. – Josua! Josua! Mie mi-e teamă ca într-o zi să nu vină un alt Josua care să-mi judece faptele! Mose îşi luă faţa în mâini. – Pentru ca acea zi să vină, reluă cu blândeţe Josua, ar trebui ca poporul să fie încă în viaţă, ceea ce ar însemna ca tu să-mi acorzi cele două derogări pe care ţi le cer. – Ţi le acord. Dar va trebui ca oamenii tăi să vină să mă ia cu forţa. Josua rămase un moment fără să spună nici un cuvânt. – Nu, Mose. Nu pot să accept asta. O să am nevoie de toţi oamenii mei şi cererea ta este ipocrită. Domnul este prea inteligent ca s-o accepte. Mose clătină din cap cu resemnare. Pentru prima dată în viaţa lui, se simţea laş. Puse mâna pe umărul tânărului. – Mose, zise Josua gânditor, poate că eşti mai egiptean decât crezi. Această introducere anunţa o declaraţie, aşa că Mose o aşteptă. – Legea pe care ne-o impui, noi n-am respectat-o niciodată în Egipt. Josua ridică ochii spre mai vârstnicul său prieten, dar acesta încă mai aştepta concluzia, Josua se bucura de privilegiul excepţional de a putea să-i spună ceea ce gândea, pentru că el ştia că îi unea încrederea. Deci o să-i spună. – Chiar şi armata pe care m-ai pus s-o constitui şi pe care mi-ai încredinţat-o este după modelul armatei faraonului. Mose îşi stăpâni un zâmbet, -în fond, Mose, tu eşti faraonul nostru. De data asta, Mose, începu să râdă, apoi căzu pe gânduri.
473
E adevărat că era egiptean; nu erau, într-un fel, toţi, după patru secole petrecute în Egipt? Dar el era mai egiptean decât ceilalţi prin sânge şi prin faptul că fusese crescut la palat. Şi chiar prin opoziţia lui faţă de Ramses. Duşmanul îşi reflectase atât de puternic imaginea asupra lui încât i-o impregnase. Fără îndoială asta simţea Josua. – Domnul nu i s-a arătat lui Ramses, Josua. Asta ar trebui să fie suficient pentru a mă diferenţia de faraon. Şi eu n-am dat nici o lege, unde vezi tu că am făcut acest lucru? Aş fi impus o lege dacă Domnul nu mi-ar fi dictat-o? – N-ai dat nici o lege, dar toţi bănuiesc acelaşi lucru. Aştepţi vocea Domnului ca s-o aplici imediat, aşa cum ne-ai impus şi sabatul. – De ce-mi spui asta? Întrebă Mose mişcat. – Pentru că, pentru poporul nostru, legea rămâne secretă şi acest Dumnezeu pe care l-au uitat, cât au stat în Egipt, este încă invizibil. Autoritatea ta va fi contestată atâta timp cât cerinţele Domnului nu vor fi auzite decât de tine. Eu sunt soldatul tău, Mose, e mai mult decât dacă-ţi eram fiu şi te voi apăra cu oamenii mei până la ultima mea suflare, dar voi suferi, totuşi, dacă autoritatea ta va fi contestată şi, în cele din urmă, poporul nostru se va scinda. Josua avea dreptate. Mose fu încă o dată mişcat de intuiţia tânărului. Trebuia ca prezenţa Domnului să se manifeste în faţa tuturor într-un mod strălucitor. Dar asta presupunea rugăciuni prea lungi şi prea secrete pentru a putea fi rostite pe loc. Mose îi puse din nou mâna pe umăr şi clătină uşor din cap. Gestul invita la răbdare şi la discreţie. Nu mai scoaseră nici un cuvânt până când veni Mişael să-l caute pe Josua pentru a-l duce la soldaţii lui. Apoi apăru Aaron, urmat de fiul său, Eleazar. – Mose, aceste torente de apă din jurul nostru sunt numeroase, dar trecătoare. Femeile s-au dus să caute apă la unul din cele două care încă mai curgeau ieri, dar era aproape secat. Ne trebuie cel puţin un puţ.
474
– Să-i aducem pe terasieri, zise Mose. – Trebuie să le ordoni tu, pentru că sunt toţi repartizaţi la ridicarea meterezelor. Mose se duse aşadar să detaşeze o echipă de terasieri dintre bărbaţii care stivuiau pietre mari pe aliniamente improvizate. Îi puse să sape un prim puţ şi nu găsi decât o pânză subţire de apă, dar ordonă s-o lase totuşi deschisă. A pus să fie săpată atunci alta şi, când a gustat apa şi a găsit-o dulce, apoi când a aruncat o sfoară legată de o piatră şi a măsurat pânza de apă care atingea cel puţin patru coţi, a pus să fie lărgită şi zidită de jur împrejur. Femeile veniră să cânte şi să danseze la puţuri, ceea ce îl făcu să zâmbească. – O să te îmbolnăveşti, îi spunea blând Sefira, seara, când se întorcea în cortul lor pentru singura masă adevărată pe care o lua în timpul zilei. El mânca fără să spună aproape nici un cuvânt, privindu-şi femeia şi copiii, mângâindu-i cu privirea şi uneori cu mâna, apoi se întindea şi adormea imediat. Lucrările de instalare, care necesitară zece zile, erau terminate când Mişael şi un alt locotenent al lui Josua veniră să-l trezească pe Mose în zori. – Repede! Vin! Mose sări în picioare şi îi însoţi pe cei doi în partea de nord a incintei. În primii aburi ai zorilor, o masă umană se vedea revărsându-se în vale. Stito care, conform obiceiului său, dormea în faţa cortului, se repezi în spatele stăpânului său. Mai întâi se vedeau venind oi şi capre, apoi vreo cincisprezece cămile încărcate cu baloţi groşi în care se recunoşteau corturile, apoi oameni pe jos şi un mic grup călări. Trebuiau să fie aproape două mii de persoane. – Cine ar putea fi? Întrebă Mişael. – Madianiţi, fără îndoială, răspunse Mose. – Vin până aici? – O să vedem.
475
Un al doilea grup, aproape identic, apăru după cel dintâi. Număra mai mulţi călăreţi. Primii sosiţi se opriseră şi bărbaţii descărcau deja cămilele. Păstorii duceau turma să pască mai la nord. Al doilea grup se opri şi capetele se întoarseră spre locurile împrejmuite cu pietre. Lui Mose i se păru că se luau nişte hotărâri. Mai la nord, se mai distingea şi un al treilea grup de noi veniţi. Şase mii de oameni, deci, şi nimic nu garanta că n-ar mai veni şi alţii. Cel mai deconcertant era faptul că aceşti oameni nu păreau animaţi de intenţii belicoase. Nu porneşti la război împingând oile înaintea ta. Nu dintr-o dată. Soarele revărsa în vale o lumină roşiatică. Mose se întoarse spre sud şi văzu păstorii poporului său care îşi duceau şi ei oile şi caprele la păscut. Se gândi imediat la rezervele de apă ale regiunii şi la problemele pe care le-ar pune cu siguranţă împărţirea lor. Dar mai ales, cum Canaanul era la nord, aceşti noi veniţi se interpuneau pe drumul spre Pământul Făgăduit. Madianiţi sau ce-or fi, erau nişte intruşi. Ca să complice totul, apăru şi Hobab, intrigat de vocile pe care le auzise în zori. Privirea lui o urmări pe cea a lui Mose iar când Josua îi spuse că erau madianiţi şi surprinse îngrijorarea de pe chipurile tuturor, se posomorî şi el. 5 Ata şi acul
Suflând din greu, după cursa pe care o făcuse de la postul de pază, Josua aştepta mut în faţa lui Mose, cu ochii întrebători şi faţa încordată.
476
– N-au venit să ne atace, spuse într-un târziu Mose. Cel puţin, nu imediat. Mâna stângă a lui Josua se crispa pe o piatră a zidului, dreapta pe lancea căreia nu-i dădea drumul, muşchii braţului se convulsionară sub piele aşa cum peştii tremură sub apă. Umerii lui străluceau de sudoare. Nu reuşea să-şi ia ochii de la acei străini care îi invadaseră teritoriul. – O să ne disputăm apa, spuse el. – În acest caz, vom chibzui la ce e de făcut, replică Mose. – Priviţi, ne trimit emisari! spuse Mişael. O delegaţie formată din două duzini de oameni escortau într-adevăr un personaj călare care se îndrepta spre prima dintre cele două coline, cea pe care stătea Mose. Era un bărbat de o vârstă incertă, al cărui piept era acoperit cu un pectoral vizibil de la distanţă. Doi lăncieri pedeştri îl încadrau. Urmat de escorta sa, el începu să urce colina, cu privirea fixată pe oamenii care îl observau din înaltul zidurilor de pietre. – Vreau să vorbesc cu şeful vostru! – Eu sunt, Mose, şeful apirilor! Tu cine eşti? – Eu sunt Evi! Mose nu răspunse. – Cine este Evi? Îl întrebă el pe Hobab. – Unul din regii madianiţi. – Du-te şi adu-mi două duzini de oameni! Îi ordonă Mose lui Josua. Evi continua să urce colina. – Opreşte-te la jumătatea drumului, îi strigă Mose. O să ne întâlnim acolo. – De ce m-aş opri? – Pentru că eşti pe un teritoriu al apirilor şi pentru că noi nu te aşteptam. Răspunsul nu păru să fie pe gustul lui Evi şi al escortei sale. Josua apăru, urmat de oamenii ceruţi, înarmaţi cum se cuvine cu suliţe şi spade, iar Mose, urmat de Josua, Mişael, Hobab şi de soldaţi, coborî la întâlnirea cu Evi. Ii trebui ceva timp, căci
477
avansa cu paşi solemni, privind înainte cu severitate. Cei doi şefi se priviră faţă în faţă îndelung, apoi Evi declară: – Forţa zeilor fie cu noi. – Pacea Domnului să fie dată pacifiştilor. – Ocupaţi teritoriul nostru, zise în cele din urmă Evi. Nu părea să fie un om rău şi burduhanul lui trăda mai degrabă un om aplecat spre plăcerile acestei lumi. Dar Mose nu se mai încredea demult în fizicul oamenilor. Unii grăsani blegi aveau suflet de viperă şi unii slăbănogi arţăgoşi, de lei. – Suntem pe teritoriul Domnului, Dumnezeul nostru, răspunse Mose cu duritate. – Noi ne-am mânat turmele la păscut aici dintotdeauna. Voi n-aţi venit decât de-o lună. – Nu le este dat oamenilor să măsoare timpul Domnului. Nu ştiu ce înţelegi tu prin totdeauna, dar eu înţeleg totuşi ce vrei să spui. Josua şopti ceva la urechea lui Mişael, care se făcu nevăzut. – De ce nu mergeţi mai la nord, pe teritoriul Moabului? Noi suntem madianiţi şi aici ne aducem oile la păscut, spuse din nou Evi. Escorta lui o măsura din priviri pe cea a lui Mose, examinând suliţele şi spadele. Şi ei aveau, cu toţii, spade, dar nu şi suliţe. – Te-am auzit, Evi. O să mergem cu siguranţă spre nord, dar deocamdată voi staţi în calea noastră. În plus, tot aici am hotărât să ne păzim şi noi turmele, pentru moment. – Crezi că există destulă apă pentru cele două popoare? – Da, din păcate, nu e destulă, mi-ar părea rău pentru voi. Unul din locotenenţii lui Evi înainta, murmurând ceva de neînţeles. – Nu suntem războinici, Mose. Dar ne putem bate când e vorba de subzistenţa noastră. – Asta au vrut să facă şi amaleciţii, Evi. Replica îi lăsă muţi pe madianiţi pentru o clipă. Auziseră vorbindu-se despre povestea asta.
478
– Mergeţi mai întâi să vedeţi dacă există destulă apă pentru voi înainte de a vorbi de arme, reluă Mose. Dacă nu găsiţi suficientă, o să găsiţi mai la nord. Apa nu merită vărsare de sânge, crede-mă. Cât despre noi, stăm bine aici unde suntem. Am construit aceste metereze. O să ne apere atâta timp cât e nevoie. Mose auzi mişcare la câţiva paşi distanţă în spatele lui. Evi şi escorta lui ridicară ochii şi priviră dincolo de Mose. Păreau surprinşi. Mose îşi dădu seama la ce se uitau. – Poate că o să putem trăi în bună vecinătate, spuse Evi, după un timp, pe un ton conciliant. Pentru că trebuie să mergeţi mai departe spre nord, o să vă considerăm, până atunci, oaspeţii noştri. Mose încuviinţă cu o mişcare a capului. – Îmi pare mai înţelept aşa. Mergi în pace, Evi. Cum ţi-am mai spus, pacea Domnului Dumnezeului nostru să fie cu pacifiştii şi spada lui să se abată asupra duşmanilor poporului Său. – O să-ţi trimit un ulcior cu vin de-al nostru, spuse Evi pe un ton care se voia glumeţ. Apoi făcu cale-ntoarsă, coborând colina, urmat de oamenii săi. Mose se întoarse atunci pentru a urca spre tabără şi fu, la rândul lui, surprins, Josua îşi dispusese oamenii în jurul meterezelor, în rânduri atât de strânse că n-ai fi putut arunca o piatră printre ei. O armată de lănci se ridica spre cer, spadele străluceau, Josua era în fruntea lor. Mose se îndreptă încet spre el, îl privi în ochi îndelung, apoi surâse, se aplecă spre el şi, în faţa soldaţilor săi, îl îmbrăţişa. – Tu eşti apărătorul Domnului! spuse el cu voce tare. Hobab asista la scenă. – Sunt fericit că totul s-a terminat cu bine, îi mărturisi el lui Mose puţin mai târziu. Aş fi suferit dacă ar fi avut loc un conflict. – Va fi un conflict, fără îndoială, răspunse Mose. Eşti în tabăra Domnului, ţi-am spus-o la Eţion-Geber. Duşmanii noştri sunt cei ai Domnului, Hobab, şi pentru că tu eşti de-al nostru, sunt de-acum înainte şi ai tăi.
479
Dar nimeni - şi cu atât mai puţin Mose - nu şi-ar fi putut imagina cum ar putea izbucni conflictul şi de ce. În primele zile care au urmat instalării madianiţilor în vale, relaţiile dintre ei şi apiri se limitară la schimburi între păstori pe malurile cursurilor de apă. Mai multe furtuni le umpluseră, aşa că n-aveau motiv de ceartă. Păstorii se priveau de departe fără căldură, dar şi fără ostilitate. Apoi, meseria trecând pe primul plan, ei începură să-şi compare turmele şi, după câteva zile, au început să vorbească despre carne, boli, calitatea păşunii, tunsoarea oilor, fertilitate, împerechere. Nu putea să se simtă nimeni lezat dacă un madianit împrumuta un berbec reproducător unui apiru sau invers. S-a ajuns repede la reţete de preparare a brânzei de capră sau de oaie, apoi la schimbul acestor produse. S-a nimerit ca madianiţii să aibă textile din belşug în timp ce majoritatea apirilor, neavând nici timp, nici posibilitatea să toarcă lână, ţârâiau aceleaşi boarfe de când plecaseră din Egipt. Aşa că se trecu la efectuarea trocului. O manta de lână în schimbul a trei platouri de brânză, o rochie de in în schimbul a două platouri. Pentru că era vorba de pânză, femeile din ambele tabere se amestecară şi ele şi-şi dădeau întâlnire pe pajişte, pe teren neutru, pentru a pipăi stofa. Comerţul fiind leagănul civilizaţiei, acesta trebuia în mod evident să ducă şi la organizarea de agape. Un păstor apiru accepta să cineze la un madianit şi invers. “Uite, aveţi cutare mirodenie, uite, aveţi cutare ierburi...” Şi-au format obişnuinţa de a-şi împrumuta unii altora coriandru, chimen, ceapă, usturoi, bob, peşte uscat... Apoi madianiţii au dat o petrecere în onoarea zeului lor, Baal. Au aprins focuri pe munte, au sacrificat un ied pe un altar, au cântat imnuri, celebrându-l pe cel care era cel mai mare zeu al lor şi sfârşiră prin a pune oi la frigare, apoi au dansat şi printre dansatori erau tot atâtea fete câţi băieţi. În sfârşit muzica răsună! Tamburine, cistre şi castaniete, fără a mai pune la socoteală fluieraşele din os de oaie şi harpele lungi din lemn de chiparos care scoteau sunete voluptuoase! Vinul, melodiile, calitatea bucatelor şi trupurile tinere au atras aici şi
480
altă lume decât cea a păstorilor. Tinerimea apiru, care se plictisea de la plecarea din Egipt, descoperi prima ocazie de a-şi dovedi că viaţa merita totuşi să fie trăită şi nu era doar o nesfârşită traversare a deşertului. Sfaturile îngrijorate ale bătrânilor nu avură efect deloc: fetele apiru care au alergat la madianiţi au fost mai puţin numeroase, dar au fost totuşi. Cât despre fetele madianite, mai puţin ruşinoase, ele au fost excitate să descopere feţele noi ale tinerilor apiru şi, în acelaşi timp, galanterii necunoscute. După sărbătoarea lui Baal, a avut loc un festival al toamnei, unde s-a degustat o bere nouă, iar apirii, care prinseseră gustul sărbătorilor madianite, se simţiră obligaţi să participe. Timp de mai multe săptămâni, focurile străluceau în fiecare seară pe colinele în jurul cărora, dintr-un motiv sau altul, tinerii celor două popoare se întâlneau şi chefuiau mai mult sau mai puţin discret. Mose observa toate acestea de la depărtare, deloc informat în privinţa detaliilor acestor momente de veselie, fiindcă serile pe care le petrecea în compania judecătorilor şi a şefilor de clan, când nu stătea cu familia, erau mai mult decât austere şi nimeni nu se încumeta să-i raporteze despre astfel de libertăţi care n-ar fi fost deloc pe gustul lui. Aşa că el nu ştia că tinerii apiru dansaseră în faţa altarului lui Baal şi că într-o altă seară unii dintre ei se alăturaseră, aproape dezbrăcaţi, tinerelor madianite, celebrând mai târziu, ascunşi de noapte şi de coline, ceea ce ei numeau riturile fertilităţii. Pe scurt, floarea celor două popoare nu se abţinea nici de la băutură, nici de la păcat. Aaron îşi dădu seama de asta din câteva remarci ale fiului său, Eleazar, care se întâlnea cu tinerii de vârsta lui şi care era un prefăcut înnăscut, când era vorba de confidenţe. Dar nu aflase destule ca să se scandalizeze. În fond, chefuiseră şi în Egipt şi dacă părăsiseră ţara asta nu însemna în mod obligatoriu că trebuiau să ducă până-n mormânt o viaţă de penitenţă. Şi apoi, dintotdeauna tinereţea îşi lasă sămânţa pe unde apucă şi n-aveai cum să-i interzici să dovedească că avea în ea sevă şi sânge.
481
Totul ar fi fost în regulă dacă într-o seară câţiva bătrâni nu s-ar fi hazardat să sugereze că poate amestecul intim dintre cele două popoare nu era tocmai conform cu atitudinea rezervată care li se părea normală. – Ce amestec intim? Întrebă Mose, încruntându-se brusc. Se întoarse spre Aaron, întrebându-l din priviri. – Nimic grav, răspunse Aaron. Negoţ, câteva chefuri, fără îndoială prietenii. Totuşi n-o să ne aruncăm cu pumnalul în mână asupra tuturor oamenilor care ne cumpără linte. Şi tu ai acceptat şi ai băut vinul lui Evi, nu? Josua, care ştia mai multe şi care gustase din seducţiile madianite, îi aruncă o privire ironică, dar Mose nu-şi dădu seama. N-aveau să-l deranjeze nici de data asta cu observaţiile lor inutile despre rătăcirile trecătoare ale tinereţii. Dar Aaron scăpa totuşi prea ieftin. Josua nu se putu stăpâni să nu-i arunce: – Vinul, mai merge. Dar zeul lor? – Ce zeu? Întrebă Aaron sec. – Baal. – Ce? făcu Aaron. “Baal” vrea să însemne “Domnul”. Ei aduceau omagiu Domnului. Chiar şi Letro a recunoscut că Domnul nostru este cel mai mare. – Nu mai spune, bombăni Josua. – Despre ce vrei să vorbeşti, Josua? Întrebă Mose. – Despre seara în care băieţii şi fetele poporului nostru şi ai poporului lor au dansat pe jumătate goi în faţa altarului lui Baal. – Era o sărbătoare care n-avea nimic de-a face cu Baal..., îngăimă Aaron. – Mose, mă duc să mă culc, spuse Josua. Aminteşte-ţi ce ţi-am spus. Legea trebuie să fie vizibilă. Chiar şi pentru fratele tău. 6 La Muntele Pregătirii
482
Veniră Furtuna şi Noaptea, cea mai mare noapte din istoria lumii. Cu puţin timp înainte de crepuscul, cerul deveni negru cum nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată. De un negru violaceu care-i înspăimânta pe toţi, apiri şi madianiţi, tineri şi bătrâni, curajoşi şi timoraţi. Turmele se întorseseră în tabără, dar trombele care ameninţau îi făcură pe păstori să strângă animalele şi să le acopere cu prelate imense rezervate pentru aşa ceva. Câteva spirite mai puternice încercară să ridice moralul celorlalţi, asigurându-i că furtuna iminentă va fi o binecuvântare, pentru că va umple din abundenţă 'Araba, dar aceasta era totuşi o slabă consolare. Furtuna străluci la nord, la mai bine de o oră de la adevărata cădere a nopţii, spre a şasea oră după apusul soarelui, după cum arăta clepsidra pe care Aaron o adusese cu el din Egipt. Violenţa ei fu teribilă. Fulgerele neîncetate scăldară munţii în lumini albăstrii şi spectrale şi se putea vedea câmpia până departe. Tunetele răsunau unul după altul şi munţii le repercutau, provocând un bubuit asurzitor. Chiar şi soldaţilor lui Josua li se făcu frică şi se strânseră aşa cum putură într-o cavitate din scobitura muntelui. Potopul se revărsă, izbind copacii, pietrele din zidurile incintei, corturile. În vâlcele se formară pârâiaşe care se fansformară rapid în pârâie frenetice, apoi în torente ce coborau spre 'Araba, scânteind în lumina fulgerelor. Sefira se chinuia să-şi stăpânească propria îngrijorare pentru a-i linişti pe copiii înspăimântaţi. Hobab veni în fugă œntru a se refugia sub cortul lui Mose, urmat îndeaproape de Aaron, amândoi căutând să se mai îmbărbăteze lângă şeful or. Mose ieşi să observe acest fenomen fără precedent, amintind de acele Nenorociri abătute asupra Egiptului despre care nu ştia decât din auzite. Cerul semăna cu un culcuş de jâratic roşind printre fumurile dense. Dar ce flagel ar fi putut aduce furtuna? “ Asta trebuie să însemne ceva”, murmură el. Instinctiv privi spre
483
muntele peste care, în ziua instalării lor, soarele strălucise cu atâta violenţă. Vârful era invizibil. Madianiţii îi puseseră numele Muntele Pregătirii. Era o prevestire acest nume. Se îndreptă cu paşi mari spre staulele improvizate. Aaron alerga în urma lui, strigând în vacarmul de afară: – Unde te duci? Mose îşi dezlegă calul, îl încalecă şi coborî colina, urmat de Aaron, Hur, Stito, Hobab, apoi Josua, care îi făceau semne cu braţele. Dar el plecă repede în această noapte parcă din altă lume, cu faţa şiroind, orbit de ploaia care răpăia. – Doamne, Tu eşti? Un fulger lovi un copac la o sută de paşi de el, transformându-l într-un schelet fumegând. Trecând prin torentele neaşteptate, înfruntând perdeaua de ploaie care îi făcea calul să se oprească din când în când, Mose, neînfricat, nu simţea decât o febră devoratoare. El ajunse la poalele acelui leu culcat, care era muntele, când un sunet de trompetă venit de la hotarele universului, un sunet susţinut începu să se audă tot mai tare. Asurzit, Mose trase de frâu, chinuindu-se să zărească vârful muntelui care apărea şi dispărea după bunul plac al norilor. Ce trompetă? Trebuia să fie un instrument al muntelui însuşi. Şi ce putea ea să anunţe dacă nu venirea Domnului? De data asta, sub privirile tuturor! Un vânt furios se declanşa, norii se risipiră şi un trăsnet lovi vârful, pe spinarea leului gigant, provocând o mulţime de ecouri care se repercutară până la stelele dispărute. Un fulger cum nici un om nu mai văzuse vreodată. Glasul trompetei se pierdu într-o lovitură de trăsnet celest. O zguduitură formidabilă se propagă din înaltul muntelui până la poale. Lui Mose, care descălecase, îi tremurau picioarele, iar calul necheza de teroare. Un potop de scântei ţâşniră în momentul impactului, precum stelele scăpate din mâna Creatorului la naşterea lumii ele sfârâiră în ploaie, descriind arcuri de sute de coţi lungime. Apoi se porni o vijelie puternică, ploua în acelaşi timp cu foc şi cu apă şi Mose căzu în genunchi, aşa cum făcuse cândva în faţa rugului în flăcări.
484
Un titanesc cuptor de fierar turba acolo sus. Pântecele norilor se umplură de suferinţă şi de sânge şi focul părea să curgă chiar pe flancurile muntelui. Evident, nu mai era un munte, era un altar! – Doamne! Doamne! Ai milă! strigă Mose, înspăimântat. După un timp, vântul îşi pierdu din violenţă şi Mose îndrăzni, în sfârşit, să ridice ochii. Vârful muntelui continua să ardă, făcând pietrele să strălucească. Pentru un timp, Mose rămase în genunchi, împietrit. O ploaie mai blândă se lăsa mângâiată de vânt, dar ea nu ajungea să stingă focul de sus. Dimpotrivă, se vaporiza deasupra jarului. Mose se ridică şi se îndreptă spre munte. Pământul muiat aluneca. O paloare lividă anunţa probabil zorii. Panta era destul de lină ca să poată fi urcată prin partea de vest. El continua aşadar să înainteze, ca deposedat de sine-însuşi. Era la jumătatea drumului când ultimii nori se împrăştiară spre sud, ca să ducă veşti incredibile. Cerul se degajă. Luna lucea. Dar strălucirea ei rivaliza cu cea a jarului peste care îşi răspândea lumina rece, încercând să potolească lumea. Mose ajunse pe crupa leului şi se opri pentru a-şi trage sufletul, incapabil de a-şi lua ochii de la cuptorul fantastic. Ce putea să întreţină flăcările? De altfel, erau ele într-adevăr flăcări? Nu, stânca însăşi părea să ardă. Era el oare victima unei iluzii? nicidecum, fiindcă simţea căldura de la trei sute de coţi distanţă de jar. Căldura deveni chiar atât de puternică încât fu nevoit să se oprească, simţindu-şi picioarele, mâinile şi faţa fierbinţi. Avea să ardă şi el. Sau poate că el era berbecul cuvenit Domnului... – Opreşte-te! Cu gâtul uscat, Mose se opri Cine vorbise? Cine altul putea fi dacă nu Stăpânul universului? – Legea! strigă Mose. Dă-mi Legea. Acum când te-ai arătat tuturor, dă-mi Legea! Trebuie! O piatră explodă, proiectând un ciob până la picioarele lui. Era un avertisment. – lată, m-am oprit. Te implor să-mi dai Legea.
485
Legea. Îşi dădu seama de propria lui ignoranţă. Ce altă lege dacă nu cea a Domnului putea el să aibă? Şi n-o cunoştea deja? Ba da, o cunoştea. Se aplecă pentru a lua ciobul de piatră. Lunguieţ, de lungimea unui antebraţ, de lăţimea unei palme, arzând, tăios, subţire. Pe el trebuia s-o scrie. Era simplă: nu există viaţă fără Domnul, nu există alt Dumnezeu decât el. El este stăpân peste toate şi peste întreaga viaţă. Ceea ce este evident. Vântul sufla şi umfla roba şi mantaua lui Mose. Întreaga lui siluetă palpita convulsiv, de parcă se umpluse dintr-o dată de Spirit. – Am infuzat-o în tine. Scrie-o acum. Este Legea poporului Meu. Ea va fi eternă. Pentru un moment, Mose închisese ochii. Când îi deschise, fu cuprins de un vertij, apoi îşi reveni şi aruncă o privire împrejur. Descoperi o ţară scăldată de lumina lunii. Nu era doar o ţară, era ţara Domnului său. – Eu sunt cel care este. Oftă. Puterea suflării divine care-l atinsese îl istovise. Se strădui să-şi regăsească propriul echilibru şi işi privi mâinile şi picioarele cu uimire. Deci era încă în viaţă! În orice caz, destul de viu încât să-şi dea seama că era ud până la piele şi că-i era frig. Privi ciudatul ciob de piatră plată pe care-l ţinea în mână şi care începuse să se răcească. Pe el trebuia aşadar să scrie Legea. Rămase astfel un moment destul de lung. Focul bubuia. Nu fusese spus totul? Nu, totul începea. Fumul se ridica din cuptor sub forma unor rotocoale sacadate şi şuierătoare, ca cele pe care le scot ultimele lemne care ard la sfârşitul unui sacrificiu. Josua, care-l urmase şi el călare, ajunsese la poalele muntelui chiar în momentul în care cerul se lumina. El distinse o siluetă minusculă pe spinarea leului de piatră, prinsă între văpăi le misterioase, care scoteau un fum roşiatic, şi lună. Era pentru prima dată în viaţa lui când vedea o siluetă umană profilată pe cer. Şi acest lucru îl surprinse mai mult decât ceea ce văzuse în ultimele ore.
486
7 Coama de foc Josua nu fusese singurul care-l văzuse pe Mose în vârful muntelui. Când sunetul ascuţit al trompetei răsunase şi fusese înghiţit de formidabila bubuitură care zguduise muntele, apiri şi madianiţi, erau toţi ieşiţi din corturi, înfruntând furtuna. Şi privirile lor erau aţintite spre coama de foc care împodobea muntele şi de la care nu-şi mai puteau lua ochii. Au văzut apoi silueta minusculă a unui bărbat care înaintase spre jăratic. Apirii înţeleseseră imediat: era Mose, nu putea fi decât el. Domnul i se arătase încă o dată, dar de data asta în faţa tuturor. Toţi se aşteptaseră ca Mose să ardă în focul terifiant. Or, el se întorsese cu faţa şiroind din cauza încercării la care fusese supus. Pe drumul de întoarcere, Mose, urmat de Josua, trebui să traverseze taberele madianite. Zorile tocmai luminau pământul şi aceştia îşi dădură seama că prima dintre cele două umbre înfăşurate în mantale înmuiate de ploaie era Mose, “omul care fusese pe munte”. Ei îl priveau cum trecea la pas, cuprinşi de un respect plin de teroare. Chiar şi calul lui părea gânditor. Apoi îşi întoarseră privirile spre Muntele Pregătirii şi fumul care ieşea din el le reînnoi spaima sacră. Când se întoarse printre apiri, Mose fu primit de o mulţime silenţioasă. Nu era nevoie să-i privească pentru a-i vedea. Dar, dintr-o dată, el nu mai percepu figurile lor halucinate si întră în cort şi se prăbuşi. Seara, cum el aproape că nu se mişcase în somn, Sefira ridică lampa deasupra lui şi îl crezu mort. Servitoarea gemea şi copiii înspăimântaţi se refugiaseră în cortul vecin, al lui Aaron. – Doarme, doarme, spuse Stito, dar Sefira nu-l crezu şi alergă să-l cheme pe Aaron şi pe Hobab care se aplecară asupra lui. Stito era aşezat la picioarele stăpânului său, uimit de această harababură. Mose deschise brusc ochii şi ei erau cât pe ce să leşine de groază. El le citi gândurile şi spuse: – Nu sunt mort.
487
Îşi trecu mâna peste faţă şi simţi o arsură. – Faţa ta..., murmură Safira. Părul tău, barba... Avea o expresie stupefiată şi alarmată. – Ce au? – Sunt arse, zise Sefira. – El îşi privi mâinile şi picioarele: erau roşii, inflamate. Îşi aminti de căldura puternică pe care o simţise acolo sus, când înfrunta jăraticul. Sefira se duse să caute oglinda ei de bronz şlefuit. Trecuseră ani de zile de când nu se mai uitase într-o oglindă şi îl cuprinse ameţeala. Privi insistent la străinul pe care-l descoperi în discul aurit şi nu văzu decât o mască buimacă. Era el? Detaliind imaginea cu atenţie, constată că pletele lui căpătaseră o culoare ciudată, variind de la negru la bronz închis şi că din cauza focului, se răsuciseră. – O să treacă, spuse el. Apoi îi făcu semn lui Stito. – O să mă spăl. Se ridică şi se îndreptă cu pas leneş, de parc-ar fi fost beat, către uşa cortului, apoi se întoarse şi îi spuse lui Aaron: – Vreau ca toată lumea, tot poporul, până la ultimii oameni, egipteni şi sclavi amaleciţi, să se spele şi să-şi spele veşmintele care le ating corpul. Vreau puritate, puritate! Aaron îl privi aproape înspăimântat. Stito vărsă pe el apă parfumată, îl frecţionă şi îl masă cu ierburi pe care numai el le cunoştea şi care-i făceau sângele să circule, apoi îi spălă părul, i-l clăti şi i-l uscă, de parc-ar fi fost vorba de un înger prăfuit. Or, Mose urma imediat acestuia în ierarhia creaturilor celeste şi terestre, nu doar pentru Stito, ci pentru vreo patruzeci de mii de fiinţe umane care asistaseră la întâlnirea lui cu focul celest pe un altar mare cât un munte, de forma unui leu culcat, simbol care nu putea să înşele pe nimeni. După ce termină cu abluţiunile şi după ce îi întinse lui Mose haine curate, fostul hoţ scoase un balsam calmant cu care îi masă mâinile şi picioarele stăpânului său. Mose se lăsă în seama lui, cufundat în gânduri, având perfectă încrede-e Stito era una
488
din acele fiinţe care i se devotase trup şi suflet şi care mai bine s-ar fi lăsat ucis decât să aibă un gând necredinc Calmul şi liniştea serii care urmă, semănau cu cele a'e unei zile de sabat, deşi era o zi obişnuită din săptămână. Toată lumea urmă întocmai ordinul lui Mose, se spălară şi îşi schimbara veşmintele care atingeau direct corpul, apoi le puseră la uscat Cuprinşi de incertitudine, bătrânii interziseră ca bărbaţii să aibă relaţii cu femeile lor, fiindcă Mose ceruse puritate. Numa că bărbaţii n-aveau deloc chef de sex, că si animalul speriat nu este dispus să se reproducă. Cina fu mai frugală decât de obicei. În urma unor deliberări agitate, bătrânii şi judecatorii se hotărâră să meargă la Aaron şi să-l chestioneze asupra intenţiilor lui Mose, mesagerul domnului. Aaron nu ştia nimic. – Ce pot să vă spun mai mult decât ştiţi deja? N-a scos un cuvânt de când s-a întors, a ordonat doar să ne purificăm toţi. A urcat la focul aprins de Domnul şi s-a întors fără să ne vorbească. Domnul i s-a arătat, e singurul lucru de care sunt sigur. În momentul în care Mose, spălat şi îmbrăcat cu veşminte curate, se întorcea spre cortul lui, apăru Josua. Mose se opri o clipă şi ridică ochii spre tânărul care era cel mai apropiat de soţia şi de copiii lui, după Stito. Cei doi bărbaţi se priviră îndelung. Lui Josua i se păru că descifrează în clipirile ochilor stăpânului său ceva ce voia să însemne: “Te înţeleg. Fii liniştit. Apoi îşi reluă drumul spre cort. Bătrânii îl asaltară pe Stito. Mose avea ceva urme pe corp? Da, faţa lui trăda atingerea Domnului. Cum adică atingerea? Li se părea că era într-adevăr ciudat de împurpurată. Se plângea el de ceva? Nu. Pronunţase vreun cuvânt? Nu, nimic. Stito nu putea să spună nimic; îl spălase pe stăpânul său şi nu observase în mod deosebit nimic. Nu, Mose nu spusese nimic. Speculaţiile erau tot mai umflate. Mai ales după ce s-a aflat că, de când s-a întors, şeful nu băuse decât apă şi nu mâncase nici măcar o firimitură. Şi când, a doua zi, în zori, plecă spre munte, luând cu el bucata de piatră, mulţimea îl aştepta la poalele muntelui, înainte
489
de a se căţăra, se întoarse şi făcu un semn din mână care însemna: “Plecaţi de aici.” Ei se dădură înapoi, iar el urcă, urmărit de privirile lor. Cerul era pudrat de argint. Platoul muntelui se răcise. O urmă negricioasă marca locul cuptorului şi vântul împrăştia fumarole sumbre în direcţia opusă lui Mose. Acesta se aşeză pe o stâncă şi se goli pe dinăuntru, după disciplina pe care o stăpânea de acum înainte. Puţin mai târziu, spuse: – Doamne, stăpâneşte-mă şi dictează-mi. El luă piatra pe genunchii săi şi o examina. Era o placă de un gri gălbui, un şist subţire cu margini clare, aproape tăiate, cu suprafaţa prăfuită. Cum o să scrie pe ea? Nu era un papirus, iar Mose n-avea nici beţişor de trestie tăiată, nici cerneală. Zgârie cu unghia un colţ al pietrei şi observă că apăruse o urmă mai albă. Trebuia aşadar să graveze cuvintele pe care Domnul avea să i le dicteze. Dar cu ce? Privi în jurul lui şi zări un silex cu vârful ascuţit, pe care îl luă. Un impuls care nu ţinea de voinţa lui îi mişcă braţul şi îi ridică mâna; părea că e gata să zboare. Strânse silexul. Vocea urca din străfundul fiinţei lui. Şi Mose începu să graveze. EU SUNT DOMNUL DUMNEZEUL TĂU Şl TU SĂ NU Al ALT DUMNEZEU ÎN AFARĂ DE MINE. SĂ NU FACI CHIPUL MEU CIOPLIT Şl NICI A CELOR CREATE DE MINE ÎN APE, PE PĂMÂNT SAU ÎN CER. SĂ NU IEI NUMELE MEU ÎN DEŞERT. SĂ URMEZI EXEMPLUL MEU Şl SĂ TE ODIHNEŞTI ÎN A ŞAPTEA ZI Şl SĂ-MI ÎNCHINI ACEASTĂ ZI.
Piatra era plină. Căută cu disperare alta din priviri şi găsi una aproape la fel. CINSTEŞTE PE TATĂL TĂU Şl PE MAMA TA Şl ÎŢI VOI DA VIAŢĂ LUNGĂ. SĂ NU UCIZI. SĂ NU COMIŢI ADULTER. SĂ NU FURI. SĂ NU DEPUI MĂRTURIE MINCINOASĂ. SĂ NU JINDUIEŞTI LA BUNUL ALTUIA, LA FEMEIA LUI, LA ROBUL LUI, LA BOUL LUI, NICI LA NIMIC DIN CE II APARŢINE.
490
Vocea tăcu. Braţul lui Mose era greu. Voinţa Domnului se înfăptuise. El puse piatra pe stâncă şi căzu în genunchi. Se aplecă cu fruntea la pământ şi rămase aşa până când o forţă irezistibilă îi ordonă să se ridice şi să meargă să spună poporului său voinţa Domnului. El privi de sus peisajul de la picioarele lui. Colinele dispăruseră - erau acoperite de oameni. Erau toţi cu ochii aţintiţi spre înaltul muntelui. În primul rând, distingea o siluetă infimă cât o furnică, dar el ştia că e Josua. În spatele lui, o altă siluetă, biciuită de vânt, şi el îşi dădu seama că era Aaron. Începu să coboare, strângând pietrele la piept, simţindu-şi dintr-o dată mintea limpede. Apirii îl primiră cu o rumoare impresionantă, o adevărată furtună vocală, primul sunet pe care-l scoteau de când Domnul inflamase coama leului. El se opri în faţa lor, privindu-i. Josua era singur, în primul rând. Urmau apoi bătrânii, judecătorii, şefii de clan cu gâtul întins, cu faţa crispată de aşteptare. Mizerabile grămăjoare de pasiuni, vanităţi, fanfaronade, laşităţi, rivalităţi, prejudecăţi, compromisuri, vederi-scurte, incoerenţe, egoism, gânduri tulburi, rea-voinţă insidioasă... Inimi insensibile cu scop divin, gâlgâituri animalice care sting deranjanta strălucire divină, bâlbâieli ale lenei, duhoarea animalului la vânătoare... Cunoştea destul de bine aceste priviri! Oarbe în faţa Domnului! Vulpea sau lupul priviseră la fel umanitatea! Voinţa Domnului va face ordine. Cu răbdarea pe care o avea, El va re-crea până la sfârşitul lumii aceste grămezi de argilă moale pentru a le da o formă mai mult sau mai puţin acceptabilă! Mose ridică braţul. Se făcu linişte. – Ieri Domnul Dumnezeul vostru unic vi s-a arătat pe acest munte! Începu el. Pentru a-şi dovedi solicitudinea în faţa întregului său popor, El a aprins muntele. Eu am urcat la chemarea Lui. Domnul, unicul vostru stăpân, eliberatorul vostru, a vorbit! Mi-a vorbit pentru ca eu să vă fac cunoscută voinţa Lui! Vocea lui ricoşa în peretele muntelui şi se amplifica până la cer. Aaron ridică braţele, nimeni nu ştia de ce. Mose îi recunoscu, împrăştiaţi prin mulţime, pe duşmanii lui, mărunţii
491
revendicatori, egoiştii mizerabili care nu vedeau mai departe de nasul lor şi pe care rigiditatea cefei îi împiedica să ridice ochii spre cer. Consternaţi, livizi, cu sufletul chircit din cauza anxietăţii. Şi ei văzuseră focul pe munte. Se terminase cu subtilităţile lor, cu raţionamentele, cu fanfaronadele şi dispreţul. Doamne, Tu mi-ai încredinţat acest popor, numai voinţa ta m-a făcut să accept această sarcină. Acum, trebuie să aprind în ei focul aşa cum l-ai aprins Tu pe munte. Dă-mi puterea să-i îmbrăţişez! – Domnul mi-a dictat Poruncile Lui! El arătă cele două table de piatră şi le ridică deasupra capului. Şi apoi, le citi cu voce lentă cele zece porunci. Liniştea care urmă fu ca o creştere înspăimântătoare a presiunii atmosferice, o sufocare asemănătoare aceleia pe care trebuie să o simtă cei îngropaţi de vii. Şi răsună dintr-o dată. Din toate gâtlejurile, din toate piepturile ţâşni un strigăt neclar, vibraţia animalului confruntat cu puterea celestă. – Haaaaaaa... Pereţii muntelui rezonară din nou. – Lăudat fie Domnul nostru care ne-a scos din Egipt! Cine îi învăţase această laudă? Aaron, fără îndoială, şi câteva suflete nobile, precum acel bătrân necunoscut care-i luase în acea zi apărarea în faţa judecătorilor. – Domnul mi-a dictat şi Legile lui! reluă Mose. Oare ascultau? Auzeau? Înţelegeau? Pentru prima dată, Mose avea sentimentul copleşitor, dezesperant că natura umană nu putea să perceapă divinitatea, aşa cum pielea nu putea suporta focul, acest foc care acum îi ardea faţa. Divinitatea îl anihila, îl reducea la nimic, la o mizerabilă grămadă de argilă sortită să se usuce, să ajungă praf în drum. Vocile poporului se umflau şi descreşteau, apoi iar se umflau ca o masă lichidă. Mose coborî spre ei, întinzând braţele, pentru a nu fi atins, Josua şi Aaron înţeleseră. Ei se repeziră în faţa lui, pentru a-i îndepărta pe cei care voiau să-l atingă pe alesul Domnului, Josua îi adusese calul
492
şi îl ajută să-l încalece, apoi îl urmă înconjurat de o escortă de o sută de soldaţi. În faţa cortului, Sefira îl aştepta împreună cu Gherşon şi Eleazar. După ce descăleca, Mose se opri, privindu-i cu o expresie care părea de uimire şi întinse mâinile către ei. – Pacea Domnului fie cu voi! Josua voia să le interzică să se apropie de Mose, dar acesta îi chemă. – Veniţi, copiii mei! Ei se aruncară spre el, îi sărutară mâinile şi, ţinând cele două pietre în mâna stângă, el îl luă pe cel mic în braţe cu dreapta. Sefira abia îşi stăpânea lacrimile. El merse spre ea, îl lăsă jos pe Eleazar, puse mâna pe fruntea şi pe buzele soţiei lui şi-i spuse: – Tu eşti mereu lumina mea, aici, pe pământ. Dă-mi să mănânc. Josua întărise garda în exterior. Erau acum trei sute de soldaţi care împiedicau poporul să se apropie de cortul în care Mose se odihnea. După ce devorase trei porumbei doborâţi de Stito cu praştia şi umpluţi cu grâu, el se cufundă în gânduri. În faţa cortului vecin, Aaron se întreţinea cu şefii de clan şi judecătorii. Mose le auzea bine vocile şi frânturi din vorbele lor. Reluau poruncile una câte una şi le comentau în mod savant. Ce importanţă aveau deliberările lor! Un singur lucru conta mai mult decât orice pe lume: trebuia ca Domnul să fie mult mai prezent printre apiri. Trebuia ca El să fie chiar în sânul lor. Inevitabil. Omniprezent. Ridică pânza de la intrarea în cort pentru a privi peisajul inundat de soare. În faţa cortului, deasupra unui arbust înflorit, fremătau nişte libelule, aripi imateriale, spirite pure, copilărie angelică, embrioni de heruvimi. Îl strigă pe Gherşon şi-i spuse: – Priveşte. Sufletul tău trebuie să fie la fel de pur, la fel de uşor ca aceste libelule. Şi totuşi, de fier. Înţelegi? O privire de copil şi nişte libelule.
493
8 Visul despre Chivot* Domnul, cine putea fi aşadar Domnul dacă nu Marele Distribuitor al tuturor fericirilor? Ideea era justificată, dacă nu elevată, dar ce le puteai cere mai mult unor păstori, ţesători, dulgheri, cărămidari, cultivatori scăpaţi de numai câteva luni din strânsoarea de piatră a faraonului, apoi aruncaţi în cazanul deşertului şi în uscăciunea vântului, cu burta niciodată plină decât pe jumătate? De cum îşi refăcu forţele, Mose îi convocă pe Aaron şi pe Josua şi le ordonă să interzică oricărui om să se apropie de munte, existând riscul de a fi trăsnit pe loc. O oră mai târziu echipe de terasieri se duceau să planteze ţăruşi legaţi printr-o coardă, pentru a interzice accesul la singura potecă care ducea în vârful Muntelui Pregătirii. O dată trecută prima spaimă şi emoţiile cauzate de proclamaţia lui Mose dispersate, un zvon se răspândi din cort în cort printre apiri: divinitatea se manifestase public şi, chiar dacă nu ajunseseră încă pe Pământul Făgăduit, prezenţa Celui Atotputernic se dovedise şi, o dată cu ea, certitudinea bunăstării, imaterială marfă care le lipsise cumplit de la plecarea din Egipt. Se cuvenea deci să celebreze cu bucurie această ocazie. Madianiţii nu erau nici ei străini de această interpretare. Cu siguranţă, marele zeu Baal Domnul, stăpânul cerului şi al pământului, nu li se arătase niciodată cu atâta strălucire, dar cine ar putea prevedea toanele puterilor celeste, iată, le reamintise de existenţa lui printr-un foc de artificii extraordinar şi, însoţit, pe deasupra, de această apă abundentă fără de care oamenii nu sunt decât argilă prăfuită. Baal era şi el Stăpânul fulgerelor şi, convinşi că el fusese acela care se arătase pe Muntele Pregătirii, nu mică le-a fost uimirea când l-au văzut pe şeful apirilor căţărându-se pe leul culcat pentru a merge să vorbească - după cum spunea el - cu acest zeu.
494
Evi, şeful madianit, convocă un bătrân dintre apiri pentru a-l întreba despre iniţiativa pe care o luase Mose de a merge pe altarul aprins chiar de zeul însuşi. – Este un semn al Dumnezeului nostru, răspunse bătrânul. – Avem deci acelaşi Dumnezeu, replică Evi. Dar de data asta, el ni s-a arătat sub înfăţişarea lui Baal-Samern. – Baal-Samem? – Zeul soarelui. Unul din magii madianiţi care asistau la întrevedere îi arătă o amuletă din bronz care reprezenta un zeu cu o semilună în frunte şi ţinând un cerc crenelat în mâna dreaptă, simbolizând soarele. – Este evident, el a declanşat focul în timp ce luna strălucea. Bătrânul, pe care aceste mistere îl depăşeau, dădu din cap, adăugând că o să-i informeze pe ai lui. – Dar el a adus şi ploaie, ceea ce înseamnă că a apărut în egală măsură şi sub chipul lui Baal-Adad, reluă magul. Madianiţii aveau cu siguranţă o idee multiformă despre zeul lor, dar bătrânul, care păstra amintirea transformărilor divinităţilor egiptene, n-a fost surprins din cale-afară. – Este boul divin, spuse magul. Bătrânul dădu iarăşi din cap. – Egiptenii îl numesc Apis, spuse el. Magul încuviinţă. – Da, ştim. Este un zeu mare care domneşte peste multe popoare. – Avem statuia lui, declară Evi. O s-o arătăm în curând. Este în întregime acoperită cu aur. Vom organiza o mare petrecere pentru a sărbători evenimentul. Data acestor festivităţi nu fusese precizată. Dar o mare sărbătoare era mereu o idee binevenită şi bătrânul promise şi el să-i anunţe pe ai săi. Mose habar n-avea de aceste pregătiri şi de faptul că madianiţii aveau de gând să-l celebreze şi ei pe Domnul. El era în cortul lui, inaccesibil. Pe la prânz, ieşi şi se uită la Muntele Pregătirii şi văzu că era tot încoronat de fumarole. Ele se ridicau în aerul calm ca nişte panglici de gaze.
495
Atâta timp cât va fi fum, Domnul va fi acolo sus, îşi spuse Mose. Dar când fumul se va risipi, oamenii, uituci, vor crede că s-a sfârşit, Domnul ni s-a arătat, ne apără, să ne continuăm viaţa ca înainte şi ne vom atinge ţelul. Doamne, spune-mi ce să fac pentru ca Tu să rămâi pentru totdeauna printre noi. Încalecă şi făcu din nou drumul care ducea la Muntele Pregătirii, Josua îi propuse să-l însoţească. – Numai până la locul împrejmuit care înconjoară muntele, răspunse Mose. Acolo o să-mi iei calul ca să-i dai de mâncare. Nimeni nu trebuie să se apropie de munte. – Cât timp vei rămâne acolo sus? – Nu ştiu. Atât cât o să vrea Domnul. Când ajunse la piciorul muntelui, descăleca. Apoi începu ascensiunea. Ajuns în vârf, se aşeză pe aceeaşi stâncă, contemplă cazanul din care ieşeau fumarole şi se cufundă curând într-un soi de toropeală cu ochii deschişi. Imagini luminoase se înălţau, se amestecau, se învârteau, cu o asemenea plenitudine încât avea senzaţia că, în comparaţie cu ele, mâinile lui erau pline cu noroi... Ţâşneau noi forme şi scânteieri pe care le bănuia magnifice, dar care erau atât de rapide că nu reuşea să le perceapă. Gâfâia. Imaginile ameninţau să-l înghită prin abundenţa lor şi să-i înece spiritul. Respiră profund şi se forţă să reia controlul asupra sufletului său. Succesiunea viziunilor încetini. El respiră mai lent, iar imaginile erau mai clare. Văzu un chivot magnific acoperit cu aur pur. La cele două extremităţi, doi heruvimi din aur masiv aşezaţi faţă în faţă. Aripile lor acopereau capacul chivotului. El îşi dădu seama că acesta închidea în el ceva ce putea fi cel mai preţios lucru din lume, dar nu ştia ce anume. Din cauza îngrijorării, faţa i se umplu de sudoare. Mărturia legământului meu.. Mărturia legământului meu cu voi... Poruncile! Pietrele gravate!
496
Doamne, acest chivot va fi întotdeauna printre noi şi Tu vei fi prezent în inima noastră... Da, aici e mărturia legământului Tău... Apoi imaginile se amestecară şi Mose crezu că fumarolele puseseră stăpânire pe mintea lui şi i-o întunecau. Dar, din nou, imagini splendide ieşeau din vârtejurile obscure şi căpătau forme în mintea lui. O întreagă veselă de aur, boluri în formă de flori de migdal... Vase de un roşu aprins, pentru a-l servi pe Domnul... Şi un copac de aur! Nu, nu un copac: un sfeşnic cu trei braţe la stânga şi trei la dreapta. Talgerele erau tot în formă de flori de migdal. Imaginile se întunecară şi în faţa lui apărură materiale violet, purpurii şi stacojii. Draperii somptuoase, brodate cu fir de aur... se păru că distinge heruvimii în desenul broderiei. Când deschise ochii, soarele apunea şi cerul era violet, purpuriu, stacojiu... Se cufundă în amintirea celor văzute. Dumnezeu îi dictase totul. Voinţa lui. Da, lada, chivotul legământului... Când se ridică, era noapte şi avu nevoie de ceva timp ca să ajungă la poalele muntelui. Un om, cu o torţă în mână, îl aştepta şi el îl recunoscu pe Josua. Tânărul îl ajută să urce pe cal, apoi sări şi el pe animalul său şi se porniră la pas spre tabără, în strigătul sfâşietor al şacalilor şi în interogaţiile nebuneşti ale cucuvelelor. 9 Apis Când se apropiau de tabăra madianiţilor, Mose şi Josua auziră strigătele amestecate cu sunetul subţire al cistrelor şi cu bătăile surde ale tamburelor. Puţin mai departe, clipiră din ochi, orbiţi de o pădure de torţe.
497
– Ce se întâmplă? – Nu ştiu. – O victorie? Dar asupra cui? Torţele formau un vast cerc în centrul teritoriului care separa cele două tabere, madianită şi apiru. O mulţime imensă era strânsă acolo, douăzeci, treizeci de mii de persoane, cea mai mare parte instalată pe flancul colinelor, uitându-se la ceilalţi care se aflau în vale. În centrul cercului se ridica o statuie pe un ţăruş înfipt în pământ. Era din aur şi lucea în lumina sulfuroasă şi senzuală a torţelor. Mose recunoscu efigia unui taur, de mărimea unui mieluşel, cu un disc argintat între coarne. Se opri. Trei sau patru sute de tineri dansau în jurul statuii, goi sau aproape goi. Ei cântau ridicând piciorul, în cadenţă. O orchestră de cistre, fluierase, tamburine şi tambure scanda mişcările lor. Ici şi acolo, oamenii dansau la unison şi aproape toţi cu paharul sau cornul în mână. Erau beţi. Din când în când, câte un cuplu se îndepărta şi se prăbuşea în tufişuri. Nici măcar la petrecerile din Egipt nu văzuse vreodată atâţia sâni care se bălăngăneau pe burţi, atâtea burice giratorii şi cu siguranţă niciodată atâtea sexe masculine în erecţie. Totul era unsuros de atâta spermă şi sudoare. Dar dintre toate, îndeosebi unul din cupluri atinsese culmea indecenţei. Erau amândoi complet goi şi dansau un dans săltat care când îi apropia, când îi îndepărta, în funcţie de săriturile ca de maimuţă. Când se apropiau, bărbatul îşi freca membrul turgid de pântecele femeii, care ridica braţele spre cer. Îşi puneau atunci mâinile unul pe umerii celuilalt şi continuau să se învârtească. – Glorie zeului nostru eliberator! cânta mulţimea, zeflemitoare şi fascinată în acelaşi timp. Din salt în salt, cuplul ajunsese să se îmbrăţişeze strâns şi, în faţa mulţimii uimite, inevitabila copulaţie se produse. Răsturnată pe spate, femeia se trezi posedată şi simulacrul de dans se sfârşi în fricţiunea unui coit. Mose şi Josua priviră poate prea mult, căci o dată atenţia captată, ea este precum însuşi actul sexual: nu poţi să-l întrerupi.
498
Şi unul şi celălalt îl văzură deci pe bărbat eliberân-du-se de femeie după câteva momente, agitându-şi membrul încă lucind şi rotindu-l încet, în timp ce femeia, nemişcată, cu picioarele desfăcute, ridica, excitată, braţele la cer. – Glorie eliberatorului nostru! – Dar e zeul Apis! strigă Mose, cu voce aspră. Şi aceştia sunt... dar aceştia sunt oamenii noştri care dansează cu madianiţii! – Într-adevăr, sunt ai noştri. – Participă la sărbătoare! Mose lovi atunci cu călcâiul furios în burta calului care o porni la galop. Răsturnând totul în drumul său, spre scandalizarea mulţimii ameţite de băutură, el se repezi spre cercul de foc, urmat de Josua. Fără a descăleca, smulse ţăruşul şi statuia care îl orna, se întoarse şi aruncă statuia într-un foc din apropiere. Strigăte indignate răsunară în jurul lui, unii îl trăgeau de picior, alţii trăgeau de coada calului, dar elanul le cam pierise, Josua călărea îndeaproape, cu sabia la vedere. Bărbaţii şi femeile se trânteau pe jos, cuprinşi de crize de râs smintit. Puţin le păsa, în starea în care erau, că se arunca în foc simbolul fertilităţii virile, ei băuseră vin şi n-o să-i dezmeticească aceşti tipi supăraţi. Mose ţâşni din nou în galop, de data asta spre tabăra apirilor. Ajuns la cortul său, el ridică brusc pânza de la intrare şi, cu nespusă uşurare, o găsi pe Sefira şi pe cei doi fii, pe Stito şi doi sclavi. Se ridicară toţi dintr-o dată şi se aruncară spre el. – Cel puţin tu eşti aici! Domnul fie lăudat! spuse Mose cu o voce aspră. Ea îl privi dezolată. El ieşi din cort la fel de brusc şi merse la cortul lui Aaron. Era gol. Nici Aaron, nici Elişeba. Nu era nimeni nici în cortul lui Miriam. Se întoarse spre Josua. – Soldaţii tăi?... – Sunt la posturile lor. Îi văd de aici. Chiar şi egiptenii. Hur veni la Josua şi îi vorbi în şoaptă la ureche. Acesta păru pentru un moment dezorientat. Oamenii care stăteau aplecaţi peste
499
zidul incintei îşi întoarseră capul şi Mose îi recunoscu pe cei trei fii ai lui Aaron, Nadab, Abihu şi Eleazar. – Unde este tatăl vostru? – La sărbătoare, răspunse Eleazar pe un ton mâhnit. – La sărbătoare! tună Mose. Ce sărbătoare? – Sărbătoarea lui Baal-Adad. – Dar este unul din zeii madianiţilor! – Ştiu. – Am văzut statuia zeului Apis... – Toţi zeii ăştia seamănă între ei, explică Eleazar cu lehamite. – Cum a putut tatăl tău să lase să se întâmple aşa ceva? – N-a putut să se opună poporului. – Şi judecătorii? – Unsprezece împotriva tuturor acestor oameni? Ei sunt în corturile lor, aşteptând cu teamă întoarcerea ta. – Şi bătrânii? – Majoritatea sunt şi ei în corturile lor. – Josua, zise Mose cu o voce spartă, cu capul plecat, strângând cu forţă umerii tânărului. E prea nedemn! Este o mârşăvie! Şi izbucni în plâns. Apoi se desprinse brusc de Josua. Avu o tentaţie violentă, îi venea să spargă pietrele gravate! Sfâşierea pe care i-o provocă doar acest gând îl curbă în două, asemenea unei violente crize de stomac. Nu, pietrele nu erau ale lui. Ar fi o blasfemie să le spargă. Şi o prea mare satisfacţie pentru duşmanii lui. Închise ochii, pentru a absorbi şocul acestui conflict care îl făcea să lupte cu el-însuşi. – Ar trebui să sparg pietrele gravate! ţipă el. – Nu! strigă Josua. – Nu! strigă şi Eleazar, aruncându-se spre Mose. – Nu stăpâne, zise Josua, viaţa ta este de acum înainte singura garanţie a voinţei Domnului. Te implor să te odihneşti, în seara asta este prea târziu, nu putem să mergem să ne luptăm cu treizeci de mii de persoane. Sefira ieşise şi ea din cort, urmată de Stito, impresionat de tulburarea lui Mose.
500
– Stăpâne, zise Stito, voinţa Domnului este ca tu să te odihneşti şi să îţi refaci forţele. Vrei să te ajut să te speli? Dar el părea incapabil să se mişte. – Mose, reluă Josua, dacă nu te odihneşti, ce-o să se întâmple cu noi? Cedă aşadar rugăminţilor alor săi şi se abandonă îngrijirilor lui Stito, apoi atenţiilor Sefirei. Josua avea dreptate, trebuia să continue să trăiască pentru a apăra voinţa Domnului. Aaron şi toţi ceilalţi puteau să mai aştepte. Până în zori răsunară trompetele, strigătele dezordonate ale fetelor şi vocile ameţite de băutură ale bărbaţilor iar ecourile lor ajungeau la urechile lui Mose, sfâşiindu-i nervii. Durerea care fermenta în el îl făcea să turbeze. Sefira nu dormi nici ea deloc conştientă de efectul acestor zgomote asupra soţului ei. La un moment dat, Mose exasperat se sculă pentru a face câţiva paşi pe terenul care separa cortul lui de zidul incintei. Păşi peste corpul întins al lui Stito, care se trezi brusc şi merse alături de stăpânul lui în faţa zidului. Se uitară la chefliii care se întorceau la corturile lor cu paşi împleticiţi şi vorbind atât de tare încât puteau fi auziţi de la o mie de paşi. – Uită-te la gloata asta! mormăia Mose. Au înecat scânteia divină în vin şi în grăsime de oaie! L-ai văzut întorcându-se pe Aaron? – Am văzut-o pe nevasta lui, Elişeba, înainte de a mă culca. – Beată şi ea? – Nu, mai degrabă obosită. – Şi Miriam? – Ea a băut. – Soi rău! Se ridică într-o dispoziţie execrabilă. După ce se aranja în grabă şi înghiţi cu greu un bol cu lapte cald, el se înfiinţa în faţa cortului lui Aaron şi îl strigă cu o voce tunătoare. Acesta ieşi pe jumătate adormit şi deja ruşinat. – Vreau să-mi explici mârşăvia din această noapte! tună Mose.
501
– Nu eu sunt organizatorul. Oricine poate să-ţi explice la fel de bine sau de rău ca şi mine, răspunse Mose. – Te-ai dus acolo cu nevasta ta. – N-am dansat. Şi poate că prezenţa mea a temperat desfrâul. – Halal temperare! Ar fi trebuit să-i biciuieşti ca să-i faci să se întoarcă la corturile lor. Elişeba scoase nasul afară din cort, dar degetul răzbunător şi privirea dură a lui Mose o făcură să se tragă înapoi. – Trebuia să-i biciuiesc şi pe bătrâni? protestă Aaron. Cu ce drept? Cu braţul cui? – Cum au început toate astea? – Madianiţii intenţionau să dea o petrecere în onoarea Domnului. Or, poporului nostru nu prea a avut parte de petreceri în ultimele luni. De vin, de bere, de carne nici atât. Aşa că s-a dus. Nu ştia... După plecarea ta pe munte, mai mulţi bătrâni au venit să mă anunţe că intenţionau să facă sacrificii Domnului. Ar fi trebuit să mă opun? – Ce Domn? Apis? – Madianiţii îl numesc pe zeul lor “Domnul”. Trebuia să le ţin o predică pentru a le explica că Domnul madianiţilor nu este şi al nostru? Noi încă mai eram sclavi acum câteva luni, Mose. Religia noastră a fost ştearsă precum inscripţiile din Egipt acoperite de praful deşertului. Patru secole, Mose, patru secole de la Avraam! Îţi dai seama? Treziţi de vocea lui Mose, alertaţi de femeile şi servitorii lor, judecătorii îşi făcură apariţia unul câte unul. În jurul lui Mose şi al lui Aaron se formase o adunătură de oameni care se mărea din clipă în clipă. – Dar când m-au văzut acolo sus, pe munte... reluă Mose după un timp. – Şi madianiţii te-au văzut. Pentru ei, Domnul care s-a manifestat nu era numai al nostru, ci şi al lor. – Dar ai noştri! strigă Mose. Când au văzut boul Apis, animalul egiptenilor, n-au înţeles că nu era Domnul? S-au dus să danseze goi în faţa acestui zeu mârşav!
502
Aaron plecă capul. – Abia ieri, Mose, spuse unul dintre judecători, ne-ai spus despre interdicţia Domnului de a ne face efigii. Crezi într-adevăr că doar în câteva ore toată lumea a învăţat acest lucru? – Chiar şi voi aţi asistat la această sărbătoare, spuse Mose pe un ton reprobator. Nu puteaţi să-i trimiteţi pe oameni acasă şi să-i împiedicaţi să se dedea la aceste contorsionări obscene? – Noi suntem unsprezece. Unsprezece. La această sărbătoare erau câteva mii dintre ai noştri, amestecaţi cu madianiţi. Puteam să fim acuzaţi că ne opunem unei celebrări a Domnului! Am fi fost acuzaţi de impietate, ocărâţi, poate chiar alungaţi cu pietre! – Trebuie să înţeleg din asta că e perfect normal ca bărbaţii şi femeile noastre să danseze goi în jurul statuii lui Apis? spuse Mose cu exasperare. – Când s-a întâmplat asta, era deja prea târziu! replică un alt judecător pe acelaşi ton. Nu mai puteam face nimic! Şi le întoarse spatele, luând-o din loc. Încă furios, Mose îl chemă pe Josua, care stătea puţin mai la o parte de reuniune. – Vreau să iei o sută de oameni şi să-i înarmezi cu bice. Iar ei să meargă din cort în cort şi să afle cine a dansat ieri seară în jurul statuii infecte a taurului. Şi când îi vor găsi pe aceşti oameni, să le administreze fiecăruia câte zece lovituri de bici! Să le spună că eu am ordonat asta, pentru că l-au trădat pe Domnul care i-a scos din Egipt! Corecţia colectivă avu loc în prima parte a dimineţii. Ţipetele, gemetele, suferinţele umilirii bărbaţilor, surprinşi în ajun de nebunia genezică, şi a femeilor, excitate de spectacolul cărnii şi al promisiunii orgasmului, umplură aerul până seara. Mose le asculta într-o profundă stare de prostraţie. Aceşti depravaţi nu-şi dau seama că se chinuiesc să se divinizeze pe ei înşişi atunci când se împerechează? Acest lucru trebuie să se schimbe! Noaptea se lăsa peste această atmosferă copleşitoare. În cele două tabere era linişte.
503
“Şi totuşi Domnul este gloria noastră, murmură pentru el-însuşi. Este bucuria noastră, mândria, viaţa noastră! Cum de nu înţeleg ei acest lucru?” O sfâşiere imensă îl cuprinse. “Doamne, ce povară mi-ai dat!” 10 Obiectele Prezenţei Mose îi trimisese după el pe judecători, pe bătrâni şi pe toţi aceia cu care avea obiceiul să vorbească. Bărbatul stătea în faţa lui. Slab, noduros, cu mâini puternice şi fine în acelaşi timp. Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui luda. Din când în când, îi arunca o privire întrebătoare lui Mose, care părea absorbit în gândurile lui şi nu se grăbea să-i explice de ce îl convocase. Întinse mâna spre bolul cu smochine de sicomor din faţa lui. Alese una care fusese ciugulită de o pasăre şi care avea deci mai mult suc, ceea ce o făcea mai dulce. – În Egipt făceai mobile? Întrebă în cele din urmă Mose. Bărbatul dădu din cap. – Din ce lemn? – Depinde, în funcţie de mobilă, de folosinţă, de averea celui care mi-o comanda. Pentru paturi, de exemplu, cedrul şi chiparosul sunt cele mai bune. Devin mai rezistente în timp. Pentru cufere, prefer abanosul, sicomorul sau salcâmul. Poţi să faci din ele scânduri mici, mai uşoare. Depinde de banii pe care-i ai. – Şi ca să faci o ladă acoperită cu aur? Dacă ar trebui s-o facem aici? – Din salcâm, evident, n-avem abanos. Am văzut salcâmi prin aceste locuri. Şi câţiva cedri, mi s-a părut. Dar să încrustez aur nu mă pricep. – Ştii pe cineva printre ai noştri care să ştie?
504
– Sunt câţiva, Iehosafat, de exemplu. A făcut o ladă garnisită cu aur pentru nomarhul din Avaris. Frumoasă lucrare. Căută o altă smochină şi ridică ochii spre Mose. – Ce vrei să faci? – Cea mai frumoasă ladă care s-a văzut vreodată pe pământ. Urmă un moment de linişte. – O ladă eternă, reluă Mose. Bărbatul nu zise nimic; obişnuia să spună dacă poate sau nu să satisfacă dorinţele clientului, nu să le comenteze. – Lada va conţine simbolurile legământului nostru cu Domnul. – Pietrele? – Pietrele! Deci aşa le numeau? – Poruncile Domnului. Bărbatul nu se arătă prea emoţionat. – Ce dimensiuni să aibă? – Doi coţi şi jumătate lungime, un cot şi jumătate lăţime şi tot atâta înălţime. Şi să fie portabilă'. – Portabilă? – Transportabilă, dacă vrei. N-am ajuns încă în Canaan. Această ladă va călători împreună cu noi. Vor fi fixate câte două inele de fiecare parte, ca să poată fi introduşi drugi. Inele de aur. – În cât timp? – Cât timp îţi trebuie ca să confecţionezi lada? – Depinde de echipa pe care o voi avea. – Vei avea echipa de care ai nevoie. – Vreo cincisprezece zile, atunci. Mose dădu din cap. – Bine, spuse el. Această ladă va fi aşezată într-un sanctuar care va trebui să fie şi el transportabil. Lungimea lui va fi de treizeci de coţi şi lăţimea de zece. Nu vor fi decât trei pereţi, doi de treizeci de coţi şi unul de zece. Beţaleel păru uşor surprins. – Este destul de mare. – Sanctuarul va trebui să fie demontabil.
505
– Când va fi montat, nu va avea stabilitate, pentru că îi va lipsi fundaţia, dacă înţeleg bine. – Ai vreo soluţie? – Am putea să îmbinăm scândurile pereţilor cu ajutorul unor cepuri. Şi apoi, ne-ar trebui nişte bare care să treacă prin iele pentru a consolida totul. Mose aprobă din nou printr-o mişcare a capului. – Vreau cepuri din argint. Două pe fiecare scândură. Şi inele din aur, ca şi pentru ladă. – Asta o s-o stabileşti cu Iehosafat. – O să văd cu el aşadar. Cât timp o să-ţi ia? – Cel puţin cinci săptămâni. – Nu poţi să ai două echipe, care să lucreze una lada, cealaltă sanctuarul? – Ba da, ar fi posibil. – Nimeni nu va fi plătit, Beţaleel. Lucrarea este destinată slăvirii Domnului nostru unic şi prezenţei lui eterne printre noi. Beţaleel îl privi pe Mose gânditor. – Va fi aşadar o operă pioasă. Mose dădu din cap. – Este o lucrare mare. Voi avea nevoie de un contramaistru. – Cunoşti vreunul? – Aholiab, fiul lui Ahisamac. Noi am lucrat deja împreună. – Foarte bine. Caută-l, la fel şi pe Iehosafat. Aholiab era un tânăr foarte robust, cu privire ageră, Iehosafat, un bărbat mai în vârstă, cu faţa veselă. Se aşezară în faţa lui. – Unii dintre noi s-au lăsat induşi în eroare de zei străini, de zei falşi, declară Mose. Ei i-au oferit ieri Domnului nostru, cel care ne-a scos din Egipt, spectacolul ticăloşiei lor. Au celebrat prin indecenţă un zeu străin. Mânia Domnului nostru este mare. De aceea el va fi de acum înainte printre noi, oriunde o să fim, ca să ne apere de înşelătorii. Ei ascultau în linişte. Poate că unii dintre ei participaseră la sărbătoare. Sau poate cunoşteau oameni care făcuseră asta. Se abţineau să judece.
506
– El va fi prezent într-un sanctuar unde se va afla chivotul care conţine mărturia Legământului pe care l-a făcut cu noi. Voi sunteţi însărcinaţi cu construirea sanctuarului şi a chivotului. Nu va mai fi fost niciodată nimic mai frumos de când lumea a fost creată. Ii descrise lui Iehosafat cei doi heruvimi ale căror aripi voia să acopere capacul chivotului. – Asta înseamnă că aripile fiecărui heruvim vor măsura cel puţin un cot şi un sfert lungime, observă acesta. Cam mult aur. – Avem mult aur, replică Mose. În orice caz, heruvimii nu vor fi din aur masiv. – Dar tu vei cere aurul, spuse Iehosafat. Eu nu am autoritatea necesară. – O s-o fac. De cât timp ai nevoie ca să termini? – Trei săptămâni, fără sabaturi, din momentul în care am aurul. – Poţi să pui un artizan să încrusteze aurul pe lemnul chivotului. – Trebuie început prin a bate aurul. – Începe prin a bate aurul pentru ca foile să fie gata în momentul în care chivotul va fi terminat. N-ai nevoie să mai aştepţi ca să fie gata chivotul pentru a începe să sculptezi heruvimii. Esenţialul este să fie sudaţi cu aurul capacului. Iehosafat asculta gânditor. – Vreau, în acelaşi timp, să confecţionezi accesoriile şi vesela de aur destinată Domnului. Vreau un sfeşnic mare din aur masiv, cu braţe şi potiraşe. Potiraşele vor avea forma unor flori de migdal şi vor susţine şapte candele din aur masiv, întregul sfeşnic va fi făcut dintr-un talant de aur pur. – Voi începe în momentul în care îmi vei da aurul, spuse Iehosafat ridicându-se. – Voi, ceilalţi, continuă Mose adresându-se lui Beţaleel şi Aholiab, puteţi să începeţi imediat. Când o să terminaţi, o să am o altă sarcină pentru voi. Vreau să faceţi un altar. Va fi din lemn de salcâm, pătrat, lung şi lat de un cot şi de doi coţi înălţime, cu
507
coarne sculptate din aceeaşi bucată cu el. Iehosafat, asta te interesează şi pe tine. Acest altar va fi în întregime poleit cu aur. El va avea coroană de aur de jur împrejur şi va fi înzestrat cu patru verigi prin care să se introducă drugii care vor sluji la ducerea lui. Drugii vor fi şi ei poleiţi cu aur. Ei dădură din cap şi plecară. Mose îl convocă pe trezorierul general, Elţafan, fratele lui Mişael. Îi spuse despre proiectul său şi îi porunci să adune aurul şi argintul necesare în cel mai scurt timp posibil pentru a le preda în prezenţa sa lui Iehosafat. – O să fac asta. Dar de ce atâta grabă? Întrebă Elţafan. – Sunt nerăbdător ca Domnul să fie prezent în sânul nostru şi să nu mai putem pleca sau veni fără să fim conştienţi de prezenţa Lui. Pun deci să se construiască un chivot, un altar şi un sanctuar. Chivotul va conţine tablele pe care sunt gravate poruncile Domnului şi el se va afla în interiorul sanctuarului. Altarul va fi aşezat în faţa chivotului. Cele două vor fi în întregime poleite cu aur; Sanctuarul va fi bogat ornat cu aur, aşa cum se cuvine. În plus, va fi confecţionată veselă din aur curat pentru slujirea Domnului Dumnezeului nostru unic şi atotputernic. Această lucrare necesită aşadar o mare cantitate de aur. Este aurul cu ajutorul căruia speram să ne cucerim libertatea şi mi se pare drept să fie consacrat celui care ne-a eliberat. Memoria oamenilor este ca nisipul. Se îmbibă cu solicitudinea divină şi apoi se usucă şi uită. Vreau ca spiritele acestui popor să păstreze în permanenţă conştiinţa protecţiei divine graţie prezenţei Casei Domnului. După cum prevăzuse Elţafan, unii şefi de clan s-au lăsat rugaţi să doneze aurul. – Cum, nici nu ne-am instalat pe Pământul Făgăduit şi ne şi ia acest aur care mâine ar putea să ne fie atât de folositor! protestară ei. – Îl cunoaşteţi pe Mose, zise Elţafan. Dacă află că refuzaţi să contribuiţi, reacţia lui va fi înspăimântătoare.
508
– La ce va servi acest aur? Întrebă un alt şef. Dacă înţelegem bine, la construirea unui mobilier şi a unor ustensile demne de un faraon. Şi cine se va folosi de el? Partizanii lui Mose. – Acest mobilier şi aceste ustensile vor fi instalate în centrul taberei noastre, pentru că ele vor materializa prezenţa Domnului printre noi. Ustensilele vor fi în exclusivitate consacrate serviciului Domnului, observă Elţafan pe un ton reprobator. – Dar de ce crede Mose că Domnul n-ar fi prezent printre noi? ţipă un alt şef. – Dansul în jurul statuii lui Apis i-a dat motive să se gândească la asta, i-o întoarse Elţafan. – Era statuia madianiţilor! Aceia dintre noi care au mers să danseze erau nişte ignoranţi! Şi au fost biciuiţi destul! – Sunt totuşi mulţi printre voi care consimt bucuroşi să-şi doneze aurul... – E treaba lor. Fiecare este stăpânul aurului său. Elţafan se îngrijoră. Dacă îi explica acest lucru lui Mose, ar fi declanşat o nouă criză. Iar dacă nu-i dădea lui Iehosafat aurul pe care-l ceruse, criza va izbucni la fel de bine. Aşa că se retrase pentru a se gândi ce să facă. Noaptea îi fu de ajutor, dar nu aşa cum îşi imaginase. O aversă violentă se dezlănţui în timp ce toată lumea dormea, înmuind pământul, ea dezagregă pietrele care menţineau unul dintre ţăruşii unui cort. Acesta flutură precum o aripă şi vântul şi ploaia năvăliră puternic înăuntru. Proprietarul cortului se sculă ca să remedieze stricăciunea, dar nevăzând nimic, îşi prinse piciorul în coardă şi căzu. Cum cortul se găsea la marginea taberei, foarte aproape de zidul incintei, bărbatul se lovi cu capul de zid. Copiii lui îl găsiră dimineaţă în noroi, inconştient, şi la puţin timp după, îşi dădu sufletul. Or, acest bărbat era unul din şefii grupării care se opunea donării aurului. Efectul accidentului a fost radical: a doua zi, către amiază, toţi cei care aveau cele mai bune motive din lume de a păstra aurul, au găsit altele la fel de bune pentru a-l dona. Bijutierii primiră astfel douăzeci şi nouă de talanţi şapte sute treizeci
509
shekeli de aur şi o sută de talanţi o mie şapte sute şaptezeci şi cinci shekeli de argint. Mose îşi făcuse de la început planuri mai ample. Îşi imaginase sanctuarul acoperit de vaste draperii violete, purpurii şi stacojii. Dar când îi convocă pe ţesători, aceştia îi răspunseră că nu luaseră cu ei războaiele de ţesut. Şi unde vor găsi fire? Şi culori? Dădu din cap cu ciudă. Lucrarea asta avea să fie amânată pe mai târziu. 11 Conversaţia cu Miriam Vom mai rămâne aici mult timp? Mose aştepta întrebarea lui Josua de mai multe zile. Aşezat pe o piatră pe care o cărase în faţa cortului şi care-i servea de scaun, el mai lăsă să treacă câteva momente, privi cerul şi răspunse: – Aştept să fie terminate Chivotul şi Sanctuarul. De asemenea, când vor fi instalate, vreau ca ele să fie vizibile din locul unde Domnul a apărut în faţa tuturor. – Vine vara, apa se împuţinează, păstorii încep deja să se bată pe ea. Şi apoi, zise Josua rezemându-se de zid, vor ajunge să nu mai creadă în Canaan. Examina faţa lui Mose. Chiar dacă n-avea încă patruzeci de ani, faţa îi era brăzdată de riduri şi îmbătrânită de arsurile care îl desfiguraseră acolo sus, pe munte. Pielea începea să se jupoaie. Laba gâştei. Părul şi barba grizonate. Ultimele amintiri ale tinereţii - şuviţele de păr rebele, gura care din când în când devenea lacomă şi aproape că râdea. Ar fi fost de preferat ca Mose să nu fie prea bătrân când vor ajunge în sfârşit pe Pământul Făgăduit... dacă aveau să ajungă acolo vreodată. – Conştientizarea existenţei lui Dumnezeu este mai importantă decât Pământul Făgăduit, spuse Mose. Apoi ridică spre Josua o privire aproape zeflemitoare:
510
– Vrei să te baţi, nu-i aşa? Ai să te baţi, stai liniştit. Şase săptămâni mai târziu, Chivotul şi elementele Sanctuarului fură terminate aproape în acelaşi timp. Mose îi convocă, deoparte, în câmpie, pe toţi bărbaţii în putere ai tribului lui Levi. – Sanctuarul va fi instalat în centrul taberei noastre, anunţă el. O să vă ridicaţi corturile în jurul lui. Voi veţi fi gardienii lui. Acesta va fi cel mai sfânt loc al nostru. – Sunt două tabere, observă unul dintre ei. – În ochii Domnului, e una singură. Voi veţi monta Sanctuarul şi veţi aşeza în el Chivotul şi tot voi o să-l demontaţi când va trebui să ridicăm tabăra şi o să-i căraţi părţile componente. Voi veţi transporta şi Chivotul. În paza voastră vor fi încredinţate accesoriile cultului şi întreaga veselă de aur. – De ce noi? Întrebară ei. – Pentru că mi s-a spus că sunteţi singurii care nu v-aţi dus să dansaţi la acea sărbătoare mârşavă. – Vom avea şi un şef, dacă nu vei fi tu? – Da. O să aveţi cinci. Aaron şi fiii lui, Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar. – Aaron n-a fost la acea sărbătoare? Întrebă unul din leviţi pe un ton aspru. – Dacă a fost, a făcut-o pentru a încerca să prevină desfrâul. Rămaseră toţi tăcuţi şi îl priviră pe Mose o clipă. Acesta era impasibil. Se lăsase păcălit? Sau îşi iertase fratele? – Sunteţi împotriva lui Aaron? se nelinişti el. Şi cum pe feţele lor nu se vedea, într-adevăr, nici un entuziasm, continuă: – Nu este el cel care, la porunca Domnului, v-a făcut să plecaţi din Egipt? Evident, nu-şi dădeau seama că Mose încerca să vadă ce efect ar avea asupra lor numirea lui Aaron ca şef al clerului, principalul interesat nefiind confirmat încă. Mose făcu o pauză, apoi continuă: – Chivotul Legământului nostru cu Domnul va fi plasat în fundul Sanctuarului. Altarul va fi aşezat în faţă, dar separat
511
printr-o perdea, de îndată ce va fi posibilă ţeserea ei. Sanctuarul va fi pus în centrul unei curţi de o sută de coţi lungime şi cincizeci de coţi lăţime. Când vom avea războaie de ţesut, Sanctuarul va fi îmbrăcat în pânze violete, roşii şi stacojii iar stâlpii care vor marca limitele Sanctuarului vor fi şi ei legaţi unul de altul cu pânze asemănătoare, toate brodate cu heruvimi. Ei se înclinară şi se întoarseră în tabără. Mose îi urmă şi se duse la Aaron pentru a-i anunţa numirea. – Zi binecuvântată! strigă Aaron, izbucnind în lacrimi. Alergă să-i anunţe şi pe fiii lui, care erau în apropiere, şi toţi patru îi acoperiră mâinile lui Mose cu sărutări. – Zi binecuvântată! strigă Elişeba din spatele cortului. Strigătele lor alertară vecinii. Chiar şi Miriam veni. Ea se dăduse jos din pat pentru a vorbi cu Mose. Era bolnavă şi Mose descoperea pe faţa ei semnele şi culoarea apropiatei morţi. Ea nu mai avea forţă să strige. Se uitară unul la altul pentru un timp. – Căile Domnului sunt de nepătruns, spuse ea în cele din urmă, ca şi când tocmai descoperise acest lucru. Tu, fiul unei egiptene! Tu eşti acum stăpânul nostru şi cu tine vorbeşte Dumnezeul lui Avraam! El o privi fără nici un cuvânt, respectând-o mai mult ca pe o muribundă, decât ca pe o soră. N-o iubise niciodată pe Miriam. Nu fusese sora consolatoare pe care şi-o dorise. Nu apreciase la el decât importanţa pe care o avea pentru apiri. Şi în definitiv, gândi el amuzat şi melancolic, ea îi semăna. Căci şi el îi preferase fără să stea pe gânduri pe slujitorii proiectului celest, aşa cum era Josua. Chiar şi Sefira îi apărea ca o slujitoare a acestui proiect, pentru că ea era tovarăşa perfectă. – Nu duceam lipsă de oameni viteji, dar ţie ţi-a revenit onoarea de a ne conduce! – Descopăr în vocea ta şi resentiment, şi uimire, zise el. – Nu ştiai limba noastră şi totuşi ţie ţi-a dictat Domnul poruncile! Vezi, tu, Mose, uimirea mea este reală. Mă minunez, într-adevăr, de inteligenţa Domnului! Căci cu adevărat tu erai
512
omul care ne trebuia, tu ne-ai scos din Egipt şi iată-ne acum liberi, cu o armată şi cu turme! N-aş fi crezut asta când am venit să te anunţ, în curtea palatului, la Memfis, că tatăl tău murise şi când tu ai plecat călare fără să-i spui un singur cuvânt măcar soioasei care eram pe atunci. Nu, n-aş fi crezut asta pe vremea când tu erai prinţ în Avaris şi când ai binevoit să mă vizitezi ca să-mi faci cadou un pisoi şi o gâscă. Nu, într-adevăr, n-aş fi crezut niciodată că vei ajunge şeful nostru! – Şi resentimentul? – Nu mai am timp pentru resentiment. Era un răspuns dictat de orgoliu. – Eram proastă pe atunci. Nu înţelegeam că sângele apă nu se face. – Ce vrei să spui? – Ea pufni într-un râs scurt, sarcastic, un capriciu caustic. – Tu întrebi, Mose? Tu ai puterea în sânge! Eşti ca toţi ceilalţi din familia lui Seti şi ai lui Ramses: sunteţi născuţi pentru putere. E singura voastră hrană. Am observat cum, după ce am plecat din Egipt, te mulţumeai cu mai nimic, câteva fructe uscate, o bucată de pâine, o jumătate de ploscă de apă sălcie... – Am părăsit Egiptul şi familia regală cu mult timp în urmă. Am îmbrăţişat cauza voastră. – Nu-ţi ajungea să fii prinţul în fapt al Egiptului de Jos. Erai înhămat la jugul unchiului tău, Ramses. Aspirai, în orgoliul tău, să nu mai răspunzi în faţa nimănui, în afară de Domnul. – Mereu aceleaşi insolenţe, Miriam. Dar tu eşti prea bolnavă, ca să mă înfurii. Stăteau acolo, amândoi, în acel peisaj paşnic, ca nişte stane de piatră, el ferm, ea tremurând în primele adieri ale morţii. El se impacientă. – N-ai înţeles nimic, Miriam. Nimic. Vei ajunge în Şeol* cocoşată sub povara sacului de idei false şi de resentimente derizorii. – Ce n-am înţeles? Întrebă ea cu dispreţ.
513
– Puritatea. Puritatea! Egiptul, Seti, Ramses, toate astea, ştii ce însemnau pentru un copil? Compromisurile, combinaţiile, lupta pentru profit şi putere, bineînţeles! Puterea pentru putere! Toţi aceşti oameni care complotau şi păcătuiau, cu gura plină de gâştele care vă lipseau atât de mult! Cu răsuflarea încărcată de mirosul de usturoi şi ceapă care vă bântuie amintirile! Sexul şi banii şi minciuna şi puterea m-au făcut să plec din Egipt. Ai uitat sensul purităţii şi al justiţiei care sunt într-un copil? Crezi tu într-adevăr că mi-e sete de putere? M-am înconjurat de semne ale puterii? Port aceeaşi robă, aceeaşi manta, aceleaşi sandale ca atunci când m-am dus să vă întâmpin la ieşirea din Egipt. Mănânc puţin şi mai puţin bine decât majoritatea dintre voi. Nu, Miriam, nu gustul puterii mă animă, ci puritatea Domnului, justiţia şi splendoarea Domnului! Ea păru tulburată şi cu sprâncenele încruntate, cu o figură supărată, dintr-o dată perplexă, ridică din umeri. – Şi unde l-ai descoperit pe Dumnezeu dacă nu la noi? – Nu ştii nimic. Dumnezeu este în fiecare dintre noi. El este chiar în inima unor egipteni, cei care nu se lasă orbiţi de zeii care latră sau grohăie. Domnul înalt şi pur... Îşi aminti de Nesaton, de şedinţele de meditaţie de pe malul mării. Miriam îi întrerupse gândurile. – De ce l-ai numit pe Aaron şeful clerului? reluă ea. Nu-l iubeşti. Nu l-ai iubit niciodată pe Aaron, pentru că este un om slab şi plin de compasiune, tu nu iubeşti decât oamenii tineri şi puternici. Tu îl iubeşti pe Josua, care este o brută. Aproape că ai făcut din el fiul tău, moştenitorul tău. – Domnul, de care te minunezi atât, Miriam, nu suportă oamenii slabi. Din slăbiciune a mers Aaron să danseze în faţa Viţelului de aur, nu din perversitate. – Atunci de ce l-ai ales? – Pentru că e nevoie de o continuitate. El v-a reunit în Egipt. – Şi poate şi pentru că tu nu vrei să fii şeful clerului. Tu eşti şef de război, nu-i aşa, Mose?
514
El dădu din cap vrând parcă să spună că aborda subiecte la care nu se pricepea. – Războaiele nu s-au terminat, Miriam. A fi în slujba Domnului este, într-adevăr, o muncă foarte solicitantă. – Sunt aproape fericită că o să mor în curând. Căci voi muri în curând, o ştii deja. M-am săturat de războaie. M-am săturat de violenţă. Eu sunt ca toate femeile lui Israel. Aş vrea să văd Pământul Făgăduit, unde castanii înfloresc fără să simtă niciodată răsuflarea războinicilor beţi, unde pântecul femeilor se rotunjeşte fără să se teamă de spade şi unde oboseala bărbaţilor nu este niciodată decât o zi de muncă plină. Nu ştiam ce înseamnă promisiunea Canaanului. Urăsc mirosul de sânge. El dădu din cap. – Nu eu vreau sânge. Sunt scopurile Domnului. – Sunt crude. – Nu huli! – Sunt crude! strigă ea. Şi tu eşti imaginea lor! O privi îndelung. Ştia că n-o să-şi mai vorbească niciodată. Ea se întoarse la cortul ei. Şi el se întrista. Vestea terminării Chivotului şi a Sanctuarului provocase o adevărată emoţie, iar aceasta se transformă în efervescenţă când Mose ceru să se elibereze centrul taberei şi când leviţii se instalară aici iar perimetrul destinat Sanctuarului fu interzis tuturor şi plasat sub garda soldaţilor. Leviţii transportară atunci planşele şi barele şi montară edificiul după instrucţiunile lui Mose şi ale artizanilor, cu faţa spre sud. Bătrâni şi tineri veniră să vadă, dar de la distanţă, cum se ridicau planşele, cum erau fixate împreună şi după ce un perete a fost asamblat, cum se introduceau pe lângă el drugi de salcâm ca să-l consolideze. Apoi leviţii transportară Chivotul în fundul sanctuarului şi, la sfârşit, aşezară altarul înaintea lui. Apirii văzură Chivotul doar în trecere, în timp ce îl transportau. O magnifică ladă poleită cu aur, strălucind, o adevărată bucată ruptă din soare. Capacul, acoperit de aripile heruvimilor, suscită comentarii pline de încântare. Inelele prin
515
care treceau drugii care serveau la ducerea ei erau din aur! Picioarele erau garnisite cu inele de aur! Erau încântaţi de atât a splendoare şi se plânseră că nu puteau să-l privească mai mult. Se apucară să examineze Sanctuarul. Şi când acesta fu în cele din urmă ridicat, asistară plini de uimire la transportarea altarului, şi el poleit în întregime cu aur. Ca şi drugii altarului! Poleiţi şi ei în întregime cu aur! Se bătură pe locul de unde puteau vedea plantarea pilonilor care marcau perimetrul curţii. Erau mai ales conştienţi de faptul că avea loc un eveniment, că istoria lor mergea înainte, că Domnul nu-i uitase. Chiar şi madianiţii veniră să vadă şi ei ce puteau, atât de mare era gloata. Se căţărară în copaci pentru a vedea pereţii Sanctuarului. Taberele lor erau în fierbere. Apirii construiseră pentru zeul lor o casă folosind până şi cuie din aur! Tinerii şi copiii fură cei mai impresionaţi. Spectacolul bărbaţilor care transportau cu gravitate planşele poleite cu aur, garnisite cu aur, bătute în cuie de aur... – Cine este Domnul? Întrebară ei seara, înainte de culcare. – Regele nostru nemuritor, care veghează asupra noastră. – Unde stă? – În cer. – El este regele tuturor oamenilor? – Este regele nostru. – Este mai mare ca Mose? – El nu va muri niciodată. – De ce atâta aur? Întrebă Gherşon, fiul lui Mose, care se întorcea de la lecţia de caligrafie pe care o făcea cu un bătrân. Sefira întoarse capul, surprinsă de întrebare. – Pentru că aurul nu se înnegreşte niciodată când este pur. Domnul este pur, Gherşon. Este puritatea însăşi. Să nu uiţi niciodată. Puritatea. 12 Răzvrătiri
516
Dar Josua avea dreptate. Certurile pentru apă dintre păstori ameninţau să ducă, mai devreme sau mai târziu la înfruntare. – Este mai greu să te lupţi împotriva oamenilor cu care te-ai înţeles bine, zise Josua. – Să plecăm atunci, conveni Mose. Opt zile întregi, nouă punând la socoteală şi sabatul, au fost necesare pentru a ridica tabăra. În timpul acestei lungi opriri, mulţi cedaseră nebuniei de a planta: ceapă, lăptuci, cicoare, castraveţi... Cu inima sfărâmată, ei smulseră ceapa abia formată, lăptucile de un verde crud, cicoarea care abia răsărise şi castraveţii încă verzi. – O să aveţi mai mult noroc în Canaan, le spuneau bătrânii drept consolare. Dar instinctul de a cultiva nu cedează decât aceluia de a se perpetua. Unii se ataşaseră de câte un smochin, alţii de o brazdă de coriandru sau de usturoi sălbatic. – Slavă Domnului că nu aţi plantat grâu, c-am fi rămas aici pentru totdeauna! Leviţii dădură dovadă de o abilitate uimitoare; în trei zile, demontaseră totul, stâlpii incintei şi pereţii Sanctuarului, totul ambalat în rogojini şi cuverturi, şi nu aşteptau decât semnalul de plecare. Josua străbătu taberele cu oamenii lui pentru a se asigura că toată lumea era gata, după care sunetele trompetelor răsunară în vale. Madianiţii, surprinşi, îşi întrerupseră activităţile. Apirii plecau. Se vărsară lacrimi pe ascuns, amanţi despărţiţi, prietenii întrerupte din cauza plecării, neînţelegeri preschimbate în regrete. La urma urmei, aceşti apiri nu fuseseră tipi răi. Ştiau să se distreze, fiicele lor erau fierbinţi şi băieţii veseli. Chiar şi Evi, care nu mai fusese văzut de la episodul cu Viţelul de aur care îl ofensase peste măsură, veni să-l salute pe Mose, urmat de un servitor care ducea un sac de mirodenii şi un burduf cu vin. – Aşadar plecaţi?
517
– Era hotărât. – Unde mergeţi? – Spre Canaan, după cum ţi-am spus. – Vă urez prosperitate. – Pacea Domnului fie cu voi. Desigur, mulţi oameni muriseră în timpul şederii la madianiţi, dar se născuseră şi mai mulţi. Cât priveşte animalele, măgăriţele concepuseră măgăruşi iar cămilele, cămiluţe. Fără a mai vorbi despre turme, care numărau mai mulţi miei şi iezi ca la venire. Şi apoi, apirii adunaseră bunuri, haine, provizii, lemn şi se obişnuiseră totodată cu tot felul de tabieturi. În loc să se grăbească, ca altă dată, jigăriţi, în rânduri compacte, cu boccelele pe spate, lăsaseră o anumită distanţă între un grup şi altul. La fel, între momentul când se vedeau trecând cei din fruntea convoiului şi cel în care se vedeau cei din coada convoiului, se scurgea o zi întreagă. În frunte erau Mose şi Aaron călare, apoi ai lor, formând un mic grup care urmau îndeaproape leviţii, cu Chivotul şi Sanctuarul demontat, păziţi de jumătate din trupele lui Josua, să fi fost două mii cinci sute de oameni. Cealaltă jumătate a soldaţilor încheiau convoiul. Şi toată această lume trebuia să bea apă, bineînţeles. După unsprezece zile de mers, ajungând într-o vale mult mai înverzită decât cea pe care o părăsiseră, ei se grăbiră să adape turmele şi celelalte animale, să umple ulcioarele şi ploştile la numeroasele râuşoare care şerpuiau printre coline. Un sat se profila în depărtare într-o vale şi un păstor, mai întâi îngrozit de masa de oameni şi de animale pe care o vedea dintr-o dată revărsându-se, îngăimă că era Kadesh, sediul regelui madianit Reba. Apoi se grăbi să o şteargă mânând în faţa lui cele doisprezece oi. Două puţuri se găseau la mică distanţă, dar femeile apiru care credeau că se pot aproviziona de acolo se întâlniră cu femeile madianite care îşi umpleau şi ele ulcioarele. – De ce aţi venit aici? le întrebară femeile madianite pe cele apiru după ce au aruncat priviri îngrijorate către formidabilul fluviu format din oameni şi animale care se profila în vale.
518
– Să ne umplem ulcioarele. – Nu sunt puţurile voastre. – Oamenii lui Evi erau mai primitori decât voi. – Noi nu suntem din tribul lui Evi, ci din cel al lui Reba. Plecaţi de aici. Femeile apiru făcură aşadar cale-ntoarsă, promiţându-şi să revină în cursul nopţii pentru a-şi umple ulcioarele. În timp ce apirii îşi instalau corturile, apăru un grup de cincizeci de oameni, vrând să afle cine era şeful lor. În faţa lui Mose, cel care îi conducea spuse: – Noi suntem fiii şi şefii clanurilor regelui Reba. Cu ce drept vă instalaţi aici? Sunteţi pe pământurile acestui rege. – Nu facem decât o haltă. Regele Evi ne-a acordat ospitalitate şi credem că şi regele vostru poate face acelaşi lucru. – Nu asta e intenţia lui. O să ne devastaţi păşunile şi o să ne epuizaţi rezervele de apă. Josua, care văzu delegaţia venind, se grăbi să ajungă cu cinci sute de oameni şi să se posteze la vederea madianiţilor, la câţiva zeci de paşi de Mose. El şi doi dintre locotenenţii lui erau călări, cu spadele la centură. – Suntem aici, nu putem să ne volatilizăm fiindcă aşa, vreţi voi, răspunse Mose. V-am spus că nu facem decât o haltă. Aş vrea ca ea să fie pacifistă. Madianiţii îi aruncară o privire furioasă şi după ce-i măsurară pe soldaţii care îl înconjurau, făcură stânga-mprejur fără nici un cuvânt, pentru a-i raporta regelui. Aceşti madianiţi păreau mai prosperi decât ceilalţi, aveau fără îndoială arme şi puteai sa crezi ca nu le tineau degeaba. Leviţii veniră să-i întrebe pe Mose dacă trebuia să instaleze Sanctuarul şi Chivotul. – Nu încă, spuse Mose. Nu vreau să se afle în centrul unei bătălii. Să vedem întâi care sunt intenţiile acestor madianiţi. În orice caz, vreau ca Sanctuarul să fie construit în prima zi din lună şi Elul* se termină. Mai sunt opt zile până la prima zi din Tişri, ziua destinată instalării Casei Domnului.
519
O dată această zi venită, se instaurase deja un status quo, ca şi în cazul oamenilor lui Evi, cu diferenţa că, de data asta, apirii şi madianiţii nu legară deloc relaţii de prietenie. Dimpotrivă: Încăierările între păstori şi păruielile la puţuri erau frecvente. Dar, în sfârşit, puteai să-ţi imaginezi o şedere mai îndelungată împreună. Mose îi convocă pe leviţi. – Instalaţi Sanctuarul şi Chivotul. Vreau ca toţi cei dintre voi care au împlinit douăzeci şi cinci de ani şi care sunt sănătoşi să participe la paza Sanctuarului. Apoi îl chemă pe Mişael. – Cere-i lui Josua o escortă de douăzeci de oameni, ia de la trezorier argint şi cupru şi mergi la Kadesh să cumperi un război de ţesut. Dacă au două, cumpără-le pe amândouă. – Cum ne vor primi? – Perspectiva unui câştig trece înaintea sentimentelor. Mişael începu să râdă iar Mose surâse. – Nu şi în cazul meu, stăpâne. – De-aia tu te numeri printre fiii mei. Dacă au fire de in neţesute, cumpără şi din astea. Inul cel mai fin. Cumpără de asemenea vopsea, violet, roşu şi stacojiu. Şi mai cumpără şi toată tămâia pe care vor accepta să ţi-o vândă. Du-te. Mişael se întoarse seara cu un singur război de ţesut. Folosit, dar în stare bună. Plus firele de in şi culorile. Şi un sac mare cu tămâie. – A fost aşa cum ai prevăzut. La început s-au arătat arţăgoşi, dar când le-am spus de ce am venit, s-au îndulcit. – Foarte bine, zise Mose. Şi îl convocă pe Bezalel. – Uită-te cu atenţie. – Un război de ţesut! făcu Bezalel surprins. – Vreau să-mi mai faci alte două exemplare. Cât îţi ia? – O săptămână. Fără să punem la socoteală sabatul. Apoi fu rândul cioplitorului în piatră. – Vreau să-mi faci o cuvă perfect etanşă de trei coţi lărgime şi cinci lungime. Va fi destinată vopsitului pânzelor care vor acoperi Sanctuarul şi care vor atârna pe stâlpii curţii.
520
În timpul acestor pregătiri, muri Miriam. Mulţimea se adunase în faţa corturilor lui Mose şi Aaron. Lacrimile scăldau faţa lui Aaron în timp ce Mose privea cu ochi uscaţi. -Aşadar n-o plângi? Îl întrebă Elişeba. – Să mă prefac că am crezut-o nemuritoare? – E sora ta... – În realitate, Elişeba, am fraţi pe care nu i-a zămislit mama mea. Îţi alegi părinţii. Dar însoţi totuşi micul cortegiu funebru care ducea rămăşiţele pământeşti ale surorii lui vitrege în munţi. Toţi aşteptau ca el să rostească o oraţie. Fu scurt. – Domnul, eliberatorul nostru, este imens. Fiinţa umană este muritoare şi nu poţi să cunoşti decât o parte infimă din ea, şi asta atunci când ai binecuvântarea ei. Ceea ce înseamnă că adesea ne bucurăm sau ne mâhnim de ceea ce nu cunoaştem. Numai Cel Drept, conştient de limitele privirii sale, îşi păstrează sufletul egal în orice împrejurare ştiind că Domnul hotărăşte pentru el după voinţa Lui de nepătruns. Vreau să sper că sufletul lui Miriam este capabil de acum înainte să judece micimea vieţii ei pământeşti. Abia întorşi în tabără, îi spuse lui Aaron: – Începând de mâine, vei arde tămâie în fiecare dimineaţă pe altarul de aur al Domnului. Seara, te vei duce să aprinzi sfeşnicele şi vei arde iarăşi tămâie. În primele ore ale dimineţii şi ale nopţii trebuie ca tămâia să ardă pe altarul Domnului. Aaron ridică spre el ochii înroşiţi de lacrimi. Mose rămânea impasibil. – Nu mi-ai spus nici măcar o singură vorbă de consolare. Nici copiilor lui Miriam nu le-ai spus. Chiar şi ofiţerii egipteni aveau astfel de cuvinte pentru soldaţii ai căror fraţi mureau în luptă. – Nu trebuie să aşteptăm consolare decât de la Domnul, Aaron. – Deci trebuie ca inima ta să fie uscată! strigă Aaron şi se îndepărtă brusc.
521
Luna plină părea să agite spiritele, căci după puţin timp, Mişael şi Hur veniră să-l vadă pe Mose în timp ce dădea pe gât un bol de supă şi o bucată de pâine cu brânză de oaie. Nu spuseră nimic, dar figurile lor necăjite vorbeau în locul lor. Mose îi invită să se aşeze şi le oferi din tainul lui. Luară din c urtoazie unul o smochină uscată, altul o prăjiturică cu miere, în loc de băutură, apă. – Bine, zise el. Ce s-a întâmplat? Regula care interzicea să aduci veşti proaste îi punea în încurcătură, dar loialitatea îi făcea să nu ţină aceste veşti secrete. Cei doi bărbaţi începură să se bâlbâie. – Nu înţeleg nimic, spuse Mose agasat. Spuneţi ce aveţi de spus. – O răzvrătire, spuse în sfârşit Mişael. -Da? – Corah, Datan, Abiram, On... Şi alţii. – Iarăşi? Mose îşi trecu mâinile peste faţă. Corah, fiul lui Cohat, era vărul lui, un levit care-şi manifestase deja nemulţumirea la puţin timp după ieşirea din Egipt, apropo de apă şi de alimente. Datan, Abiram şi On era rubeniţi care nu acceptaseră niciodată, nici ei, fără a se împotrivi, autoritatea lui Mose. Făceau parte dintr-un nucleu contestatar care găseau întruna o sută de motive ca să discute deciziile lui Mose. – Şi ceilalţi cine sunt? Întrebă Mose. – Leviţi. Chiar în acest moment ţin o reuniune. – Ce spun? – Că nu există nici o raţiune în a se supune autorităţii tale şi nici în a accepta ca Aaron şi fiii lui să fie şefii clerului. – Mă duc să-i văd. Tu du-te să-l previi pe Josua. Mose trimise după Aaron şi împreună merseră la locul reuniunii. Toţi se întrerupseră când îi văzuseră venind pe cei doi. Erau mai bine de trei sute, formând un cerc în exteriorul căruia se aflau câteva femei. – În loc să discutaţi între voi, mai bine veniţi să-mi prezentaţi plângerile voastre, spuse Mose măsurându-i din priviri.
522
– Nu se poate discuta cu tine, i-o întoarse Corah. Nu putem decât să ascultăm ordinele tale şi să le executăm. Tu domneşti peste noi ca un faraon. Mose ridică din umeri. Era o obsesie! – Dac-aş fi un faraon, Corah, şi tu ai fi la fel, fiindcă eşti vărul meu. Ce vreţi? – Ce vrem? strigă On, înaintând spre Mose şi dând din mână. Numai tu decizi pentru tot! Nimeni n-are dreptul să ridice o obiecţie! Nu mai există şef de trib, şef de clan, autoritatea ta îi sufocă pe toţi ceilalţi! Vorbeşti fără încetare despre Domnul, dar Domnul este cu noi toţi şi în fiecare dintre noi. Tu nu eşti mai bun ca noi! – N-am spus niciodată că sunt mai bun ca voi. Când vom ajunge în Canaan, veţi putea face ce-o să credeţi că-i bine. Deocamdată, eu sunt cel care am hotărât să vă conduc în afara Egiptului. Aţi fost cu toţii de acord. Pentru asta vă trebuie un şef şi se întâmplă ca eu să fiu acela. Acum, care este motivul concret al acestei reuniuni? – De ce l-ai numit pe Aaron în fruntea noastră? Nu sunt aşadar decât executanţi printre noi? Nu cumva principala lui calitate este aceea că ţi-e frate? Întrebă un levit. Aaron păli. Or să vorbească iarăşi de povestea aia cu Viţelul de aur? În acel moment, sosi Josua urmat de trei sute de soldaţi. – Dintre toţi, v-am ales pe voi ca să oficiaţi serviciile pentru Domnul, strigă Mose, şi mi se pare just ca şeful vostru să fie cel care v-a adunat în Egipt, după voinţa Domnului, şi care apoi v-a scos împreună cu mine, tot sub protecţia Domnului. Nimic n-o să vă împiedice mai târziu, când Aaron va îmbătrâni, să faceţi dovada înţelepciunii voastre. – I-ai numit şi pe fiii lui! – Fiii mei sunt leviţi ca şi voi! spuse Aaron. – Asta vă exclude din rândul leviţilor sau din serviciul Domnului? reluă Mose. Credeţi deci că Eleazar şi fraţii lui ar putea să facă totul?
523
Păreau să se fi calmat şi unul dintre ei chiar ridică vocea să spună că numirea lui Aaron era legitimă, pentru că Domnul însuşi îl desemnase în egală măsură. – Acum, întrebă Mose, de ce rubeniţii au cauză comună cu leviţii? Ar vrea să intre în serviciul Sanctuarului? – N-am spus asta, răspunse Datan. Noi am vrea să ştim din ce motiv deţii tu autoritatea supremă şi ai mereu ultimul cuvânt în orice. Noi nu suntem mai puţin respectabili decât tine. Cerem să fim consultaţi. Faţa lui Mose se congestiona. El respiră adânc pentru a se calma. – Ştim cu toţii ce se întâmplă cu acele grupuri în care toată lumea vrea să fie şef. Voi nu sunteţi şefi de trib şi nici nu vreţi să vedeţi că avem aşa ceva. Nu sunteţi judecători şi nici nu vreţi să vedeţi că avem judecători. Căci tu, Datan, şi tu, Abiram, şi tu, On, şi voi toţi, spuse el arătând cu degetul spre cei care se grupaseră în spatele lor, voi spuneţi că sunteţi pătrunşi de spiritul Domnului, dar nu acest spirit vă îndeamnă la răzvrătire, ci vanitatea voastră. Voi vreţi să străluciţi în ochii alor voştri, nu-i aşa? Şi vă spuneţi: “De ce ne comandă Mose?” Dar, pentru că aveţi ochii acoperiţi cu puroi, voi n-aţi văzut că Domnul s-a manifestat public. Voi n-aţi văzut Tablele Legii. Voi n-aţi văzut că eu nu sunt decât instrumentul Domnului şi că acest instrument vă este în întregime devotat. În realitate, nu este pentru prima dată când sunteţi împotriva mea sau cel puţin credeţi că sunteţi împotriva mea. Sunteţi împotriva instrumentului Domnului. Ceea ce înseamnă că locul vostru nu este printre noi. El arătă cu degetul spre ei. – Vă exilez, tună el. Vă las în viaţă şi vă abandonez justiţiei Domnului. Strângeţi-vă corturile şi părăsiţi poporul nostru, voi, familiile voastre şi servitorii. Soldaţii vă vor conduce la o zi de mers de aici.
524
Un strigăt de furie ţâşni din gura lui Abiram. Dar deja leviţii săriră să-l potolească în timp ce soldaţii înaintau. Mose şi Aaron se întoarseră cu spatele şi plecară. Rebeliunea fusese înăbuşită. 13 Legile O sută de soldaţi îi înconjuraseră a doua zi dimineaţă pe cei aproape cincizeci de bărbaţi cu figuri înverşunate, femei plângând, copii ruşinaţi, toţi încărcaţi cu baloturi, şi îi escortau în afara văii. Erau rebelii şi familiile lor. Apirii îi priveau posomorâţi. Unii propuseră să li se dea hrană pentru drum, alţii protestară. – Ce se va întâmpla cu ei? – Ar trebui să fie mulţumiţi că au scăpat cu viaţă. – Cu viaţă, e prea repede spus, cum se vor apăra? Locurile sunt bântuite de urşi şi de lupi. – Nu mai au de contestat autoritatea lui Mose! – Dar sunt fraţii noştri... – Un frate se răzvrăteşte împotriva alor săi? Exilaţii se pierdură în curând într-un nor de praf în depărtare, în vale, dar acest praf otrăvi tabăra. Judecătorii încercară să pună capăt disensiunilor, amintind că un om care pretindea să se sustragă legii greşea şi că Datan, Abiram, On şi toţi ceilalţi se excluseseră singuri din comunitate. Dar mai erau şi alţii care se temeau să nu se trezească excluşi într-o bună zi pe motiv că i-ar fi provocat neplăceri lui Mose. În acest timp, ţesătorii îşi făceau treaba. Ei veniră să-i arate lui Mose întâiul cot ţesut. Acesta pipăi şi cântări în mână pânza, apoi dădu din cap. – E bine, arătaţi-o şi lui Aaron. Apoi Mose îi convocă pe Aaron şi pe judecători şi le spuse:
525
– V-am spus că o să vă comunic şi alte porunci ale Domnului legate de legile care trebuie să ne conducă. A sosit timpul s-o fac. Cereţi să vi se aducă suluri de papirus şi calame*, ascultaţi-mă şi scrieţi. – Trebuie să scriem toţi sau doar unul dintre noi? Întrebă decanul de vârstă al judecătorilor. – Vor scrie trei dintre voi poruncile Domnului, pentru ca, dacă unul face o greşeală, ceilalţi doi să-l poată corecta. – Dar nu avem nici papirus, nici cerneală, nici calame. Trebuie să mergem la Kadesh să cumpărăm şi asta ne va lua o zi întreagă. A doua zi, adunarea se întruni din nou. Mose era aşezat în faţa judecătorilor şi a lui Aaron, strânşi în semicerc, pe taburete. Cei trei redactori ţineau tăbliţe pe genunchi iar lângă ei, pe pietre, erau puse călimările cu cerneală şi câte un cuţit pentru a ascuţi calamele. – Dacă vei cumpăra un rob apiru, începu Mose, va sluji pentru tine şase ani, dar în al şaptelea va fi liber fără să plătească nimic. Dacă a venit singur la tine, să plece singur, dar dacă era însurat, să plece şi femeia împreună cu el. Dacă stăpânul lui i-a dat o soţie şi a avut fii sau fiice cu ea, femeia şi copiii vor fi ai stăpânului şi bărbatul va pleca singur. Dar dacă robul zice: “Eu iubesc pe stăpânul meu, pe soţia mea şi pe copiii mei şi nu vreau să fiu liber”, atunci stăpânul să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, în faţa uşii sau pe prag, să-i găurească o ureche cu o sulă şi robul va rămâne sclavul lui pentru totdeauna. Judecătorii se aplecară unul spre altul pentru a comenta această lege în şoaptă, dând puternic din cap. – Dacă un om îşi vinde fiica drept roabă, ea nu-şi va recăpăta libertatea aşa cum ar face-o un bărbat. Dacă stăpânul ei n-a avut relaţii cu ea şi dacă ea nu-i place acestuia, el îi va permite răscumpărarea. Dar nu va avea dreptul s-o vândă unor străini, căci s-a purtat necinstit faţă de ea. Dacă o dă de soţie fiului său, să se poarte cu ea după dreptul unei fiice. Dacă va lua de soţie o altă femeie, n-o va priva pe cea dintâi de hrană, de îmbrăcăminte
526
şi de drepturile ei conjugale. Dacă nu-i va da aceste trei lucruri, ea va fi liberă fără nici o răscumpărare. Ei ridicară ochii, gânditori. – Oricine loveşte un alt om şi îl omoară va fi pedepsit cu moartea. Dar dacă el nu o face intenţionat şi dacă şi-a întâlnit victima prin voinţa Domnului, ucigaşul va putea fugi într-un loc pe care-l voi hotărî eu... – Vrei să spui că Domnul îl va hotărî? Îl întrerupse un judecător. – Aşa este porunca Lui. – Şi dacă nu va hotărî acest loc, cum ar trebui să înţelegem această poruncă? – O să dezbatem cazul. Dar dacă un om se gândeşte să-şi omoare aproapele, slujindu-se de viclenie, chiar de la altarul Domnului va fi smuls pentru a fi omorât. Tăcu un moment. – Cine loveşte pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea, reluă Mose. Cine răpeşte un om să fie pedepsit cu moartea, fie că-l va fi vândut, fie că omul va fi găsit în mâinile lui. Cine-şi blestemă tatăl sau mama va fi pedepsit cu moartea. – Un om cinstit n-are dreptul să-şi condamne tatăl, dacă acesta a comis o crimă? Întrebă un judecător. – O să dezbatem şi un astfel de caz, răspunse Mose pe acelaşi ton, înainte de a continua. Dacă doi oameni se ceartă şi unul dintre ei îl loveşte pe celălalt cu o piatră sau cu pumnul, fără să-l omoare, dar silindu-l să stea în pat; dacă acest om se reface şi poate umbla pe-afară sprijinit în toiag, agresorul lui nu va fi pedepsit decât cu despăgubirea timpului pierdut şi va fi nevoit să-şi îngrijească victima până la vindecarea deplină. Dacă un om îl loveşte pe robul lui, bărbat sau femeie, cu un baston şi robul moare pe loc, el trebuie să fie pedepsit. Dar dacă robul mai trăieşte o zi sau două, el nu va fi pedepsit, căci robul acela valorează argint pentru stăpânul său. Dacă în timpul unei certe, un om loveşte o femeie însărcinată destul de tare încât să-i provoace un avort, dar fără un alt rău, el va trebui să plătească o
527
amendă cerută de soţul femeii după hotărârea judecătorilor. Dacă se întâmplă o nenorocire, o să daţi viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, lovitură pentru lovitură, rană pentru rană. Mose îşi trase sufletul, privindu-i pe judecători cu un aer gânditor, luă o înghiţitură de apă şi continuă: – Dacă un bou va împunge şi va omorî un bărbat sau o femeie, boul va fi ucis cu pietre şi carnea lui nu trebuie să fie mâncată; stăpânul animalului va fi absolvit de orice vină. Dar, dacă animalul avea obiceiul să împungă de ceva timp şi stăpânul lui fusese înştiinţat de lucrul acesta şi nu l-a supravegheat iar animalul ucide un bărbat sau o femeie, atunci stăpânul lui va fi şi el pedepsit cu moartea. Dacă totuşi pedeapsa îi este comutată în amendă, el va plăti pentru răscumpărarea vieţii lui oricât i se va cere. Dacă boul împunge un băiat sau o fată, se va aplica aceeaşi regulă. Dacă boul împunge un rob, bărbat sau femeie, proprietarul lui va plăti treizeci de shekeli de argint stăpânului lor şi boul va fi omorât. Dacă un om descoperă o groapă sau dacă el sapă o groapă şi o lasă neacoperită şi un bou sau un măgar cade în ea, stăpânul gropii va suporta pierderea. El va despăgubi pe proprietarul animalului în argint, iar vita va fi a lui. Când boul unui om împunge boul altui om, omorându-l, vor vinde boul care a supravieţuit, vor împărţi banii şi vor împărţi şi boul mort. Dar dacă se ştia că boul avea obiceiul să împungă şi stăpânul lui nu l-a supravegheat, atunci acesta va fi nevoit să dea despăgubire bou pentru bou, iar animalul mort să fie al lui. Când un om fură un bou sau o oaie, şi-l taie sau îl vinde, va trebui să plătească cinci boi pentru boul furat şi patru oi pentru oaia furată. Dacă hoţul n-are de unde să dea, el va fi vândut ca rob pentru a-şi plăti furtul. Dar dacă animalul, bou sau oaie, este găsit viu în mâinile lui, el trebuie să plătească doar două animale.
528
Dacă un hoţ este prins în flagrant delict şi este rănit mortal, nu va fi considerată crimă; dar dacă fură după răsăritul soarelui şi este omorât, atunci este crimă. Dacă un om dă foc unui câmp de grâu sau unei vii şi lasă focul să se întindă pe câmpul altuia, atunci să dea ca despăgubire din propria sa recoltă; şi dacă câmpul vecin e devastat complet, să dea ca despăgubire cel mai bun rod din ogorul sau din via lui. – Vom avea aşadar şi vii! strigă unul dintre judecători. – Cuvântul Domnului este că vom intra în Canaan, spuse Mose. El profită de întrerupere pentru a reflecta o clipă şi reluă. – Dacă izbucneşte un foc şi se întinde prin mărăcini şi arde grâul în snopi sau în picioare sau arde câmpul tot, cel care a declanşat incendiul să plătească despăgubire deplină. Când un om îi încredinţează altuia argint sau unelte spre păstrare şi sunt furate din casa acestuia din urmă, hoţul trebuie să dea înapoi dublu, dacă e găsit. Dacă hoţul nu e găsit, stăpânul casei se va prezenta în faţa Domnului pentru a declara că n-a pus mâna pe avutul aproapelui său. În orice caz de înşelăciune cu privire la un bou, un măgar sau o oaie, o haină sau orice alt lucru pierdut care ar putea fi reclamat, fiecare dintre părţi îşi va pleda cauza în faţa lui Dumnezeu; acela pe care Domnul îl va declara vinovat, va înapoia dublu aproapelui său. Judecătorii se consultară şi zgomotul făcut de calame pe papirus se întrerupse. – O să-l plictisim pe Dumnezeu cu furtul unei haine? Întrebă unul dintre ei. – Dreptatea nu-l plictiseşte niciodată pe Dumnezeu. – Şi care e rolul nostru? – Este definit de toate legile precedente. Reiau. Când un om încredinţează altuia spre păstrare un măgar, un bou, o oaie sau orice alt animal şi dacă animalul moare, este rănit sau dispare, atunci acela va jura în faţa lui Dumnezeu că n-a pus mâna pe avutul aproapelui său. Stăpânul animalului va primi jurământul acesta şi nici o despăgubire nu va fi plătită. Dacă animalul a fost
529
furat, omul îl va despăgubi pe proprietar. Dacă animalul a fost atacat de o sălbăticiune, el va aduce ce-a mai rămas din el ca dovadă; el nu va trebui să înlocuiască ce a fost sfâşiat. Când un om împrumută aproapelui său o vită şi ea este rănită în absenţa stăpânului ei, cel care a luat-o cu împrumut va trebui s-o plătească în întregime; dar dacă stăpânul era de faţă, nu i-o va plăti. Dacă vita a fost dată cu chirie, aceasta va fi de ajuns. – Înţelepciunea Domnului este infinită! exclamă unul dintre judecători. A prevăzut totul! Mose îi aruncă printre gene o privire suspicioasă. Tonul judecătorului i se păruse cam prea entuziast - aceşti oameni erau sinceri sau îşi băteau joc de el? Continuă: – Dacă un om seduce o fecioară nelogodită, îi va plăti zestrea şi o va lua de soţie. Dacă tatăl ei refuză să-i dea mâna fiicei sale, seducătorul va plăti în argint preţul zestrei cuvenite fecioarelor. Să nu lăsaţi să trăiască o vrăjitoare. – N-ar trebui să definim ce e aceea o vrăjitoare? Întrebă un judecător. – E nevoie de o definiţie? – O vrăjitoare este doar cea care face vrăji sau şi femeia care recurge la serviciile unei vrăjitoare pentru propriul ei interes? – O să dezbatem situaţia, răspunse Mose. Oricine are raporturi împotriva naturii cu un animal va fi pedepsit cu moartea. Oricine aduce jertfe oricărui alt zeu în afara Domnului va fi pedepsit cu moartea, după o judecată oficială. Judecătorii şi scribii rămaseră cu calamele în aer şi cu capul plecat. Aaron era agitat. – Legile sunt valabile începând de astăzi, zise Mose. Observă că toţi tăceau şi reluă. – Să nu te porţi rău cu un străin şi să nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în Egipt. Să nu faci rău văduvei şi orfanului. Dacă o să-i asupreşti, fii sigur că le voi auzi strigătele de ajutor. Mânia mea se va ridica împotriva voastră şi vă voi nimici
530
cu sabia, iar femeile voastre vor rămâne văduve şi copiii voştri orfani. Dacă împrumutaţi arginţi vreunui sărac al poporului meu, să nu vă purtaţi ca un cămătar şi să nu cereţi dobândă de la el. Dacă iei garanţie haina aproapelui tău, să i-o dai înapoi înainte de apusul soarelui, căci este singura lui învelitoare. Este haina în care îşi înveleşte trupul, cu ce-o să se culce? Dacă strigă la Mine, Eu îl voi asculta, căci eu sunt plin de milă. – Înţelepciune divină! strigă acelaşi judecător de mai înainte. De această dată, fu rândul lui Aaron să se uite la el chiorâş. – Să nu huliţi pe Dumnezeu şi să nu blestemaţi pe şeful poporului vostru. – Să nu blestemaţi sau să nu contestaţi? Întrebă unul din scribi întrerupându-se. – Am zis să nu blestemaţi, răspunse Mose. Să nu păstraţi primul rod din recolta voastră, fie că e vorba de grâu sau de vie. Să-mi daţi pe primul născut dintre fiii voştri. Să faceţi la fel cu boii voştri şi cu oile voastre. Să rămână şapte zile cu mama lor şi în a opta să mi-i aduceţi. Să fiţi puri în faţa mea. Să nu mâncaţi carne sfâşiată de fiare pe câmp, ci să o aruncaţi la câini. – Într-adevăr, am văzut oameni care au mâncat carne pe jumătate devorată de animale şi care au murit după aceea de nebunie, cu bale la gură! declară un judecător. Cerinţa Domnului este de mii de ori îndreptăţită! Lăudat fie Domnul! Mose dădu din cap şi continuă: – Să nu răspândiţi zvonuri neadevărate. Să nu vă aliaţi cu cei răi ca să depuneţi mărturie mincinoasă. Să nu vă luaţi după mulţime ca să faceţi rău şi când veţi depune mărturie într-un proces, să nu treceţi de partea celor mulţi ca să falsificaţi dreptatea. Să nu părtiniţi pe cel sărac la judecată. Bău o gură de apă şi privi la papirusul deja plin. – Când veţi găsi boul sau măgarul rătăcit al aproapelui vostru, să i-l duceţi înapoi acasă. Când veţi întâlni măgarul duşmanului vostru căzut sub povară, să-l ajutaţi, oricât v-ar repugna acest lucru.
531
– Bunătate infinită! sublinie judecătorul. – Să nu-l privaţi pe sărac de dreptate, la un proces. Fereşte-te de minciună şi nu provoca moartea celui nevinovat. Căci Eu, Domnul, nu voi ierta niciodată pe cel vinovat. Să nu primeşti mită, căci corupţia îl orbeşte pe omul sensibil şi suceşte hotărârile celor drepţi. Să semănaţi şi să strângeţi roadele timp de şase ani, dar în al şaptelea să lăsaţi câmpul să se odihnească. Din rodul lui să mănânce săracii şi ce va rămâne, să mănânce fiarele. Tot aşa să faceţi cu viile şi cu măslinii noştri. – Să dea Domnul să le avem în curând..., suspină un judecător. – Să lucraţi şase zile, dar în a şaptea să vă abţineţi de la muncă, pentru ca boul şi măgarul vostru să se odihnească, pentru ca robul vostru şi străinul să-şi refacă forţele. Luaţi aminte la fiecare dintre cuvintele Mele. Să nu invocaţi alţi dumnezei şi buzele voastre să nu le pronunţe numele. De trei ori pe an să ţineţi o sărbătoare pentru Mine. Timp de şapte zile să ţineţi sărbătoarea pelerinilor cu azimă; să mâncaţi azimi aşa cum v-am cerut în luna Abib*, căci în luna aceea aţi ieşit din Egipt. Nimeni nu va veni în faţa Mea cu mâinile goale. Să ţineţi Sărbătoarea Recoltei, cu primele roade ieşite din ceea ce aţi semănat şi Sărbătoarea Strângerii roadelor, la sfârşitul anului, când veţi strânge de pe câmp roadele muncii voastre. De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se prezinte în faţa Domnului Dumnezeu. Să nu aduceţi sângele jertfelor pe care le faceţi pentru Mine cu pâine dospită. Grăsimea jertfelor pe care mi le aduceţi să nu rămână pe altar până dimineaţa. Să aduceţi în Casa Domnului, Dumnezeului vostru cele mai bune dintre roadele voastre. Să nu fierbeţi un ied în laptele mamei lui. Mose închise ochii şi tăcu. Aaron şi judecătorii se uitau la el. Cu ochii închişi, el întinse mâna în faţa lui şi adăugă:
532
– Şi Domnul a mai spus: Iată, Eu trimit un înger înaintea voastră ca să vă ocrotească pe drum şi să vă ducă la locul pe care l-am pregătit. Fiţi atenţi şi ascultaţi-l. Nu-l dispreţui, pentru că el nu vă va ierta răzvrătirea, căci Numele Meu este în el. Dacă veţi asculta doar glasul lui şi veţi face tot ce vă voi spune, atunci Eu voi fi duşmanul duşmanilor voştri şi-i voi hărţui pe cei care vă hărţuiesc. Îngerul meu va merge înaintea voastră şi-o să vă ducă la amoriţi, hetiţi, fereziţi, canaaniţi, heviţi şi iebusiţi şi Eu îi voi nimici. Să nu vă închinaţi în faţa dumnezeilor lor şi să nu-i adoraţi, să nu vă luaţi după obiceiurile acestor popoare, ci să le distrugeţi imaginile şi stâlpii lor sfinţi. Voi să vă închinaţi Domnului, Dumnezeului vostru, şi el vă va binecuvânta pâinea şi apa. Eu o să vă scap de orice boală. În ţara voastră nici o femeie nu va fi sterilă şi nici una nu va face avort. O să vă dau o viaţă plină şi lungă. Vocea lui Mose devenise gravă. Chiar lentoarea ei, calculată pentru ca judecătorii să poată să scrie cuvintele pe papirus, îi dădea o rezonanţă care făcea să vibreze măruntaiele celor prezenţi. – Voi trimite teroarea Mea înaintea voastră şi voi semăna frică în toate popoarele pe care le veţi întâlni în drumul vostru. Voi face ca toţi vrăjmaşii să fugă. Voi răspândi panică pentru ca hiviţii, canaaniţii şi hitiţii să fugă dinaintea voastră. Nu-i voi izgoni pe toţi într-un singur an, pentru că ţara ar rămâne pustie şi fiarele sălbatice ar fi prea numeroase pentru voi. Îi voi izgoni încetul cu încetul până când veţi fi destul de numeroşi ca să ocupaţi întreaga ţară. O să vă întind hotarele de la Marele Verde de est până la Marele Verde de nord şi de la pustie până la Marele Fluviu. Îi voi da pe locuitorii acestor ţări pe mâna voastră şi voi o să-i izgoniţi dinaintea voastră. Să nu faceţi legământ nici cu ei, nici cu dumnezeii lor. Să nu rămână în ţara voastră ca să nu vă facă să păcătuiţi împotriva Mea, căci atunci i-aţi sluji pe dumnezeii lor şi aţi cădea în capcană. El se opri şi rămase mult timp tăcut, cu mâinile pe coapse, nemişcat, încât judecătorii şi Aaron au crezut că adormise. Aaron
533
tuşi discret şi Mose deschise ochii. Părea că se întoarce de la începuturile timpului, dintr-o altă lume. – Te simţi bine? Îl întrebă Aaron. – Mă simt bine. Am retrăit splendoarea... Îşi drese vocea şi spuse ridicându-se: – O să vă dictez mâine urmarea legilor pe care Domnul mi le-a dictat. Nu sunt decât un om. Ei rulară papirusurile, le legară, închiseră călimările cu dopuri de seu înfăşurate în pânză fină de în, puseră calamele în buzunare şi se ridicară, aşteptând un ordin. – Mergeţi, zise Mose. Fie ca pacea şi spiritul de dreptate al Domnului să vă umple inimile. Ei se întoarseră la corturile lor, cu hainele fâlfâind din cauza brizei. Aaron mai rămase un moment cu Mose, căutându-şi cuvintele pentru a-i spune cât era de mişcat, dar nu le găsi, căci nu ştia nici el ce era cu emoţia care-l cuprinsese. Se simţea slab, tremura, gata să strige de entuziasm sau să izbucnească în lacrimi. – O să vă trebuiască, ţie şi fiilor tăi, nişte haine demne de funcţiile voastre, spuse Mose. Apoi tăcu din nou, ridică ochii spre cer, iar Aaron plecă. 14 Furia şi complotul O uscăciune îndelungată se abătu asupra regiunii şi certurile pentru puţuri şi pentru cursurile de apă se înteţiră... Păstorii madianiţi se plânseră celui pe care îl numeau regele lor, Reba. Nu se mai putea aşa, ziceau ei : aceşti intruşi veniseră, se instalaseră pe nişte pământuri care nu erau ale lor şi se purtau de parcă ei erau stăpânii locurilor. Madianiţilor abia dacă le mai rămânea destulă apă iar păşuni deloc. În plus, aceşti oameni îi provocau. Incidentul cu Viţelul de aur ajunsese şi la urechile lui
534
Reba, care clătină din cap consternat. Evi nu îndrăznise să riposteze la această nemaiauzită insultă, de frică să nu provoace o baie de sânge, dar înţelepciunea şi răbdarea aveau limitele lor. Păstorii din Kadesh treceau prin crize de furie care îi alarmară mai întâi pe vecini, apoi întreaga ţară. – Ce e de făcut? clamau ei, rubedeniile lor şi vecinii. O să plecăm ca să-i lăsăm pe aceşti străini în locul nostru? Tu eşti şeful, du-te şi spune-le să plece, dacă nu, îi vom chema pe egipteni în ajutor. – Egiptenii sunt pe drumul de întoarcere în ţara lor, răspunse Reba, nu vor veni să ne facă nouă pe plac. Marele lor rege, Ramses, nu le-a venit de hac hitiţilor şi egiptenii nu vor veni să se amestece în certurile noastre ca să ne facă pe plac. – Mai sunt garnizoane în apropiere de Kiriat-Arba'a şi Ierihon! Ştim cu toţii duşmănia pe care le-o poartă apirilor! O să fie o plăcere pentru ei să-i taie în bucăţi! – Vreţi să-i vedeţi pe soldaţii egipteni revărsându-se în această vale? Nu vor şti să facă diferenţa între apiri şi noi. – Atunci, să-i chemăm pe hitiţi! propuseră păstorii. – Hitiţii au şi ei alte griji. Şi apoi, se pare că aţi uitat fabula omului care lasă un lup să intre în casă pentru a-l scăpa de şoareci. După ce lupul a mâncat toţi şoarecii, l-a mâncat şi pe om. Ne-am desprins destul de greu de sub tutela egiptenilor, apoi de sub cea a hitiţilor, n-o să-i amestecăm acum din nou în certurile noastre. E o problemă pe care trebuie s-o rezolvăm între noi. Exasperaţi, protestatarii strigară că nu le rămânea decât să-i atace ei singuri pe apiri. Reba îşi netezi barba şi îşi privi calm interlocutorii. – N-o să mă las purtat de furia voastră şi n-o să vă las nici pe voi să faceţi asta. Apirii sunt de trei ori mai numeroşi decât noi şi, pe deasupra, dispun şi de o armată antrenată, puternică, de cinci mii de oameni foarte bine înarmaţi, în timp ce noi n-avem nici măcar un sfert din suliţele şi spadele acestor oameni. Dacă-i provocaţi, se va lăsa cu morţi şi ne vor lua prizonieri. În concluzie, noi vom fi cei constrânşi să părăsim aceste pământuri.
535
– Atunci înseamnă că suntem sclavi? urlă şeful păstorilor cu disperare. – Nu. Trebuie să ne aliem cu alte triburi şi cu alte popoare. O să mă ocup eu de asta. Staţi liniştiţi, vom învinge prin viclenie şi răbdare. Şi cu ajutorul zeilor noştri. Reba îl trimise imediat pe fiul său la un rege din Canaan ale cărui teritorii erau aproape de ale lui şi de care era legat printr-o căsătorie, căci luase de nevastă pe una din fiicele lui. Oraşul acestui rege se numea Arad', ceea ce însemna “Bou sălbatic”, pentru că acest animal era foarte des întâlnit în regiune. Regele Aradului avea o armată mică, dar de temut şi lăsa să se înţeleagă că egiptenii şi hiţiţii preferaseră să încheie o alianţă cu el decât să lupte cu trupele lui. Era, fără îndoială, o exagerare, dar în fine, armata exista şi făcuse deja dovada vitejiei ei. Fiul lui Reba fu primit cu căldura rezervată unui prinţ înrudit, dar discursul regelui fu cu măsură. Pe terasa fortăreţei, în faţa focurilor deasupra cărora se roteau iezi şi miei, pe covorul de lână împletită şi în faţa paharelor în care strălucea vin rubiniu de Siria, regele spuse: – Aceşti apiri se mişcă fără încetare. Au venit din Egipt şi nu e un secret pentru nimeni că se îndreaptă spre Canaan, unde se vor întâlni cu ceilalţi din neamul lor care n-au fost captivi în Egipt. Mai devreme sau mai târziu îşi vor relua drumul spre Canaan. Se feresc s-o ia prin nord, căci ar risca să se întâlnească cu egiptenii care se întorc acasă şi, dacă-i prind pe drumul lor, soldaţii lui Ramses n-o să-i cruţe. Vor trece pe aici şi în acel moment voi avea nevoie de ajutorul vostru. Popoarele noastre aliate o să-i împingă înapoi spre egipteni, ale căror armate se mai află încă în nord. Ei o să-i spulbere şi-o să le piară cheful insultelor. Dar şansele noastre vor fi şi mai mari dacă ne vom alia cu un al treilea rege. Spune-i tatălui tău că o să-l trimit pe fiul meu, Balak, la regele Moabului pentru a-i cere să ni se alăture. – Va trebui să aşteptăm până atunci? Întrebă fiul lui Reba.
536
– Dacă vrei să loveşti, trebuie să aştepţi momentul când o singură lovitură este de ajuns ca să-ţi ucizi duşmanul. În felul acesta reduci pierderile. Nu va dura mai mult de câteva luni până s-o ia din loc. Haltele lor nu sunt niciodată prea lungi. – Aceşti oameni sunt totuşi de nesuportat, reluă fiul lui Reba. De când profetul lor, Mose, pretinde că l-a văzut pe dumnezeul lor pe Muntele Pregătirii, ei afirmă că toate celelalte religii sunt false sau vicioase, în afara religiei lor... – Ce înseamnă o religie falsă? Sau vicioasă? Întrebă cu mirare regele Aradului. Ce idee ciudată! E ca şi cum ai spune că există copaci falşi sau vaci depravate! Zeii sunt aşadar ca oamenii pentru apiri? Şi acest profet despre care tot aud, nu ştie oare că toţi zeii sunt perfecţi? Cum ar putea o religie să fie falsă din moment ce e o religie? Izbucni în râs şi comesenii îl imitară. – În realitate, dacă trebuie să ne luptăm cu apirii, n-o facem doar pentru că ne fură păşunile, ci şi pentru a-i împiedica să răspândească idei atât de dăunătoare. Toţi aplaudară vorbele înţelepte ale regelui şi, o dată hotărârea de război luată, terminară de mâncat şi de băut într-o atmosferă de bună dispoziţie. 15 Boala şi şerpii Când se întoarse înapoi la Reba, câteva zile mai târziu, fiul său îl găsi plin de îngrijorare. Sigur, regele îi ascultă cu atenţie raportul, dar după aceea spuse: – Cel mai greu va fi să potolim furia oamenilor noştri. O ciumă face ravagii printre apiri şi ai noştri spun că mirosurile urâte o să se răspândească în vale şi o să-i infesteze şi pe ei. Unii dintre ai noştri sunt deja atinşi.
537
Ce era aşadar cu această maladie? Era una din nenumăratele forme ale Bolii, această sămânţă a morţii care creştea dintr-o dată în trupurile oamenilor pentru a le aminti că nu erau zei. Febră, bube, vărsături, scurgerea lichidelor din corp, delirul şi, nu după mult timp, înfrângerea organismului descurajat. Ce ţi-e şi cu natura asta, care ar fi trebuit să-l susţină, care îl născuse chiar, într-un moment de tandreţe inexplicabilă, şi care acum dintr-o dată îl respingea într-un acces de dezgust nejustificat, poate de furie, pentru unul din acele motive misterioase care fac ca lumea să meargă înainte, sfidând gândirea omului. În ultima vreme, se înmulţiseră şobolanii, aceste spirite rele ale nopţii, cum erau consideraţi altădată în Egipt. Aduseseră ei oare Boala cu ei, fiind aproape de pământul pe sub care se târau spiritele malefice? Sau erau de vină femeile madianite, cu care, orice s-ar fi spus, bărbaţii continuau să păcătuiască în nebuneasca iluzie că mai erau încă tineri şi că mai aveau în ei sămânţă? Sau poate băieţii madianiţi, căci şi ei se înfruptau din carne străină, şi chiar bărbătească, cum toată lumea ştia, dar nimeni nu mărturisea. În orice caz, Boala nu putea să fi venit decât din altă parte, din afară, din străini, din impuritate, din necredinţă, din nesupunere, din contestare, din păcat. De vină erau madianiţii, cu siguranţă, da, madianiţii ăia murdari care cu ipocrizie, pe ascuns, insidios, pe căi ocolite, pernicios, prin sex, trebuie că aduseseră Boala în poporul ales al Domnului. Asta era, de altfel, ipoteza sau, mai degrabă, explicaţia autoritară a lui Aaron şi a leviţilor şi cum se întâmplă întotdeauna în astfel de vremuri catastrofale, prima explicaţie ocultă aruncată la întâmplare captează mai bine atenţia decât un raţionament solid. Căci explicaţia ocultă are incomparabilul avantaj de a oferi argumente care depăşesc înţelegerea obişnuită, de a atinge zonele întunecate şi fetide ale sufletului, de a lumina relaţiile de la cauză la efect la care, bineînţeles, nu te-ai fi gândit niciodată când erai îmbătat de sănătate, de a oferi, în sfârşit, chei secrete! Frica de ceea ce nu ştii este infinit mai puternică decât claritatea a ceea ce ştii. Depravarea! Tăvăleala cu
538
madianitele! Acest schimb de licori, cele mai preţioase ale individului! Ea adusese Boala! Ba nu, revolta! S-au revoltat destul împotriva lui Mose! Împotriva lui, profetul sublim, trimisul Domnului, Eliberatorul! Da, Domnul se răzbuna pentru că Mose fusese contestat! Depravarea şi revolta! Şi depravarea nu este şi ea tot o formă de revoltă? Să ţi-o tragi cu femeile şi cu băieţii madianiţi, aceste false femei! Toţi nişte târfe şi cei mai răi - cei care se prostituau din motive religioase! Prostituatele şi prostituaţii sfinţi care dădeau târcoale noaptea altarelor lui Baal, cu ochii înnegriţi cu antimoniu, legănându-şi şoldurile! Gemete, lacrimi şi ţipete zgâriau noaptea cristalină care cădea peste taberele apirilor. Gemete ale bolnavilor, lacrimi şi ţipete ale celor sănătoşi. Şi peste tot, remuşcări. Aşezat în faţa cortului său şi a focului pe care devotatul Stito îl aprindea în fiecare seară cu punctualitate, Mose asculta ecourile, frânturi, fragmente, firimituri, care ajungeau până la el precum acele epave necunoscute pe care marea le arunca la picioarele înotătorului. Mizerie umană! Ce-ar fi omenirea fără splendoarea Domnului? Nu putea renunţa la convingerea că, într-adevăr, nu te îmbolnăveai decât dacă sufletul slăbea. Şi de ce ar fi slăbit el dacă nu fiindcă splendoarea Domnului se întunecase în el? Nu avea importanţă dacă femeile bătrâne şi copilaşii formau majoritatea victimelor Bolii, oameni care, cu siguranţă, nu se răzvrătiseră şi nici nu păcătuiseră printre stânci. Mânia Domnului nu se abătea numai asupra vinovaţilor, dar şi asupra familiilor lor. Remuşcarea le era de ajutor. Trebuia cultivată. Lui Mose îi scăpă trei-patru cuvinte despre asta şi leviţii se şi grăbiră să le răspândească ca antidot prin tabără. Boala se abătuse asupra lor pentru că Domnul nu era destul de iubit. – Frica nu e de ajuns! Frica nu înseamnă nimic fără iubire! Boala se stinse după trei săptămâni, după ce secerase patru sau cinci sute de persoane, fără a mai vorbi de cei pe care îi lăsase slăbănogi, cu ochii galbeni şi picioarele şubrede, când, culmea ghinionului, începu sezonul împerecherii reptilelor, căci
539
începea luna Nisan şi mai erau cincisprezece zile până la Paşti. De când se instalaseră la Kadesh, fiecare prinsese obiceiul să hoinărească printre coline căutând, desigur, mană, dar şi bace sălbatice, smochine, rodii, migdale, iuiuba, măsline şi meri de Sodoma din ale căror frunze fermentate se făcea un fel de bere. Nimeni nu luă în seamă faptul că madianiţii, care cunoşteau locurile alea de demult, se abţineau de câteva zile să mai străbată colinele. Prima victimă a fost o femeie care a deranjat două vipere ascunse în mărăcini şi care a fost aşadar muşcată de două ori. Plecase cu alte patru vecine, care o auziseră ţipând, o văzură prăbuşindu-se şi veniră în goană, exact la timp ca să zărească reptilele cu pete maronii şi negre dispărând printre pietre. Pornind în căutarea lor, fură şi ele muşcate de alte vipere surprinse în timpul împerecherii. Femeile se întoarseră cu mare greutate în tabără, se încercă îngrijirea lor, dar trei dintre ele trecură repede de la viaţă la moarte, cu faţa învineţită şi buzele roşii. În ziua următoare un copil şi un bătrân fură atacaţi de un şarpe veninos, o cobră mare, neagră, care le scuipă venin în faţă şi se aruncă asupra lor. Îi găsiră după-amiază şi dacă copilul supravieţui, bunicul lui muri pe loc. Bărbaţii se organizară în cete pentru a extermina şerpii. La sfatul câtorva bătrâni, înainte de a pleca la vânătoare se înarmară cu bastoane şi mai întâi răscoleau tufele de iarbă din faţa lor pentru a face şerpii să fugă. Dar aceştia, sperioşi în restul anului, păreau să nu tolereze deranjul provocat de intruşi în timp ce erau ocupaţi cu împerecherea. Se aruncau asupra oamenilor şi veninul lor mai omora câte un apiru. Se repezeau care mai de care să facă o incizie în locul muşcăturii ca să extragă sângele otrăvit, dar nu era de ajuns, căci adeseori veninul se răspândea în restul corpului. Numărară o sută de morţi în cinci zile şi disperarea atinse o asemenea violenţă încât şefii triburi lor se duseră să se sfătuiască cu Mose. Trebuia, clamau ei agitându-şi spre cer degetele osoase, să stăruie pe lângă Domnul! Trebuia ca El să-şi abată mânia de la
540
poporul Său. Cum, scăpaseră de egipteni doar ca să cadă în ghearele unei boli tenebroase şi sub dinţii şerpilor înmulţiţi de forţele Răului? Această pretenţie de a dicta Domnului dorinţele lor îl indispuse pe Mose. Mai ales că strigătele şi lamentările nu făceau decât să reia aceeaşi vorbărie obositoare: ce-au venit să facă în acest deşert înspăimântător? Să-şi lase oasele pe-aici? Domnul îi călăuzise prin deşert doar ca să-i extermine? Când delegaţia şefilor şi a bătrânilor se duse la Mose, acesta nu ştia cum să-şi stăpânească exasperarea pe care i-o provocau revendicările şi reproşurile. Trebui să-i dea înapoi dojenindu-i. N-aveau decât să suporte urmările greşelilor lor! Dar era în ajunul ultimului sabat înainte de Pesah*. Dacă nenorocirile trimise de cer continuau să decimeze poporul, gândea Mose, amărăciunea risca să suscite noi tulburări. Pregătirile comemorării ar risca să nu fie observate, ceea ce ar compromite sfinţenia celebrării. În faţa Sefirei şi a copiilor alarmaţi, Mose se aruncă în genunchi pentru a-l implora pe Dumnezeu să-l lumineze. – Doamne! Doamne! Ce să fac? Nu mai pot! Dă-mi din înţelepciunea Ta divină. Apoi intră într-una din acele transe care păreau să-l pietrifice şi pe care apropiaţii lui le cunoşteau bine. Când ieşi din transă, câteva ore mai târziu, îl convocă pe Aaron şi pe leviţi. – Numai o jertfă de pocăinţă ar putea însoţi rugăciunile noastre, pentru ca Domnul să vrea să-şi abată mânia de la noi, după cum îl roagă poporul Său, spuse el. Făcură deci o jertfă de pocăinţă la sanctuar, şefii rămânând în afara incintei după ce aduseseră darurile. În timpul celor câteva ore care despărţeau sfârşitul sacrificiului de apusul soarelui, poporul a fost informat că Mose şi leviţii îi prezentaseră Domnului cererea poporului Său şi că se aştepta decizia Lui. Sabatul începea când ţipete pătrunzătoare răsunară peste tot în tabără. Viperele pătrunseseră în corturi în căutarea căldurii şi oamenii ţâşneau afară scoţând strigăte înspăimântătoare, ceea
541
ce constituia aproape o blasfemie. Pentru a calma spiritele, Aaron declară a doua zi că fugărirea reptilelor răufăcătoare nu era considerată o încălcare a legilor sabatului. – Vreau să-mi faci imediat un şarpe de bronz lung de şase picioare pe care îl vom fixa pe un catarg deasupra taberei, ordonă Mose. În aceeaşi seară, şarpele de bronz, încă fierbinte, era gata şi Mose hotărî amplasarea catargului care să-l susţină la o mie de coţi de Tăbernaclu. Poporul se înghesui să vadă ciudatul obiect care îşi înălţa capul deasupra corturilor şi se auziră strigăte de uimire. – Priviţi-l, aceasta este porunca Domnului! strigă Mose. Fiecare om care a fost muşcat de şarpe să privească acest şarpe de bronz şi va scăpa de rău! Ei se uitau cu toţii la acea reptilă căreia văpăile apusului îi dădeau luciri roşiatice, sperând cu ardoare că imaginea ei va alunga răul care dădea târcoale printre coline. Părinţii îşi ridicară copiii pe umeri ca să ţină minte simbolul iar la venirea serii, aprinseră focuri lângă animalul de bronz, divinitate ciudată care la lumina flăcărilor părea că se încolăceşte şi se ondulează ca şi când ar fi fost vie. Era mâna protectoare a Domnului? Puterea şarpelui? Sau faptul că scurtul sezon de împerechere a descendenţilor animalului care o sedusese pe Eva se încheiase? În orice caz, şerpii nu le mai creară probleme. Dar Răul nu face niciodată altceva decât să somnoleze, aşteptând momentul prielnic. 16 Ce au văzut cercetasii Mose, să nu ne lăsăm înşelaţi de calmul aparent din aceste văi. Madianiţii se agită. Au încheiat alianţe cu moabiţii şi cu
542
regele Aradului. Mai devreme sau mai târziu coaliţia lor va fi destul de puternică ca să ne atace. E timpul să ne reluăm drumul spre Canaan. Josua stătea în faţa stăpânului său, într-o atitudine respectuoasă, dar care exprima în mod presant aşteptarea unui răspuns. – Nu mi-ai spus chiar tu că egiptenii ocupă toată câmpia de-a lungul mării, înţelegând şi Canaanul, şi că urcă până în Siria pentru că Ramses se bate cu hitiţii? Întrebă Mose. – Este adevărat. Dar acum se repliază. Nu le-au venit de hac hitiţilor. Au preferat să încheie alianţe cu ei. – Au părăsit Canaanul? – Trupele lor se repliază. Putem spera ca în câteva săptămâni să fie plecaţi. – De unde ştii? – De la călători. Şi am spionii mei. Mose rămase tăcut un moment. – Deci, deocamdată sunt tot acolo. Să urcăm spre vest sau mai bine spre est? Asta e întrebarea. – Deocamdată, egiptenii sunt la vest. – Deduc aşadar că trebuie să urcăm spre est. Josua se aplecă şi cu o creangă de copac desenă în, praf o hartă a regiunii. – La trei sau patru zile de mers de aici, vom ajunge pe ţărmul unei întinse mări fără peşti, care se numeşte Marea de Sare, pentru că apa ei este foarte sărată. După părerea mea, trebuie s-o ocolim prin est şi să urcăm în lungul ei. Acolo, o să ne aflăm pe malul de răsărit al unui mare fluviu care se varsă în această mare şi care se numeşte Iordan. În felul acesta nu riscăm să-i înfruntăm pe egiptenii, care, chiar dacă sunt în drum spre Egipt, s-ar năpusti asupra noastră dacă ne-ar întâlni în calea lor. În plus, Ramses a încheiat alianţe cu popoarele din regiune şi acestea ne-ar ataca atunci din două motive. Primul ar fi că le invadăm teritoriile, al doilea că s-ar supune ordinelor egiptenilor', eventual cu sprijinul acestora.
543
Mose închise ochii, străduindu-se să perceapă situaţia în ansamblul ei. Nu era decât pe jumătate convins. După un moment, îi deschise. – Trebuie să trimitem cercetaşi, pentru a vedea dacă drumul este liber şi dacă teritoriile nu sunt ocupate de oameni ostili. Vei prelua conducerea acestor cercetaşi. – Câţi vor fi? – Câte unul din fiecare trib. Mergeţi pe jos. Doisprezece oameni nu vor atrage atenţia, nici a băştinaşilor, nici a egiptenilor pe care i-aţi putea eventual întâlni. Din tribul lui Ruben, îl vei lua pe Şamua, fiul lui Zacur. Din cel al lui Simeon, pe Şafat, fiul lui Hori. Din cel al lui pe luda, pe Caleb, fiul lui lefune. Din cel al lui Isahar, pe Igal, fiul lui lusuf. Din cel al lui Beniamin, pe Palti, fiul lui Rafu. Din cel al lui Zebulon, pe Gadiel, fiul lui Sodi. Din cel al lui Mânase, pe Gadi, fiul lui Susi. Din cel al lui Dan, pe Amiel, fiul lui Ghemali. Din cel al lui Aşer, pe Setur, fiul lui Micael. Din cel al lui Naftali, pe Nahbi, fiul lui Vofsi. Şi din cel al lui Gad, pe Gheuel, fiul lui Machi. În absenţa ta, încredinţez conducerea armatei lui Mişael, este un om de nădejde. Plecară a doua zi spre nord, iar Mose şi Aaron se puseră pe aşteptat. Judecătorii, bătrânii şi ceilalţi, ca şi soţiile lor aşteptau, chiar şi copiii, care nu înţelegeau cu adevărat ce aşteaptă, îşi încetară jocurile, sperând ca aşteptarea să se termine mai repede. Pe platforma care domina zona ocupată de armată, Mişael instala, a doua zi după plecarea cercetaşi lor, un pândar, care avea misiunea să anunţe întoarcerea lor în faţa tuturor. Se întoarseră după treizeci de zile şi toată lumea se adună în spatele zidurilor incintei. Cercetaşii urcară colina şi, sub privirile mulţimii mute, se îndreptară spre cortul lui Mose care îi aştepta şi el, cu mâna la frunte, din cauza soarelui. Ei depozitară la picioarele lui un sac al cărui gât îl dezlegară şi din care scoaseră, încă prins de curmei, un ciorchine de strugure cum nu mai văzuseră niciodată, nici măcar în Egipt, smochine durdulii şi brumate, rodii enorme deja crăpate şi gata să-şi scuipe rubinul.
544
– Iată fructele Canaanului, stăpâne, spuse Josua. Mose refuză să guste, chiar şi numai un bob de strugure. – Primele fructe de pe Pământul Făgăduinţei vor fi închinate Domnului, spuse el. Îi făcu un semn lui Aaron care ordonă să fie duse fructele la Sanctuar. Apoi se aşeză şi îi privi pe cercetaşi. Femeile lor le întindeau apă, boluri cu lapte, pâine. Ei băură şi mâncară puţin, apoi Josua ridică mâna. Toată lumea asculta, dar cum nu puteau toţi să audă, cei care erau în primele rânduri repetau cele auzite celor din spatele lor, etajaţi până la baza colinei. Şi aşa, din repetiţie în repetiţie se ajungea la deformări ale celor spuse. – Am urcat prin deşertul Sin, până la Rehob, trecând prin Leb-Hamat, începu Josua. Până acolo n-am văzut într-adevăr multă lume. Apoi am ajuns la Kiriat-Arba'a, unde trăiesc, după cum ni s-a spus, Ahiman, Şeşai şi Talmai, uriaşii care descind din Anac. Mose încruntă din sprâncene. – Ce uriaşi? – Oameni foarte mari. – Oameni mari, atunci, zise Mose. Există oameni mari şi mici. Este normal, asta nu merită menţionat. Josua nu insistă. – La est şi la nord am găsit o ţară superbă, bogat împădurită, de unde am cules la întoarcere fructele pe care vi le-am arătat. Ape sunt din belşug, păşunile sunt grase, culturile prospere, viile înfloritoare şi livezile curg de atâtea fructe. Dar oraşele sunt bine fortificate şi fără îndoială ne va fi greu să le asediem. Făcu o pauză şi reluă pe un ton visător. – Când am fost întrebaţi de unde venim, am răspuns că venim din sud şi oamenii, călători moabiţi, s-au arătat surprinşi; ne-au spus că apirii erau la nord. Unde la nord? În Galileea, ne-au spus. Deci sunt deja de-ai noştri în Canaan, la nord şi la sud. – Cei care nu l-au urmat pe Avraam, spuse Aaron, dând din cap. O să vedem, când o să ajungem acolo.
545
– Ar putea să ne vină în ajutor dacă suntem atacaţi, observă Josua. – Ai întâlnit vreunul? -Nu. – Ce triburi sunt? Îl chestiona un şef de clan. -Triburile lui Dan şi Simeon, mi s-a spus. Dar n-o pot dovedi. – Ştii câţi sunt? se îngrijoră Mose. – Nici atât. Aceşti oameni ar putea fi o problemă, gândi Mose. Păstraseră religia strămoşilor lor? O să-i recunoască pe fraţii lor? Şi autoritatea lui? Ei nu participaseră la înfăptuirea promisiunii divine. Care va fi deci statutul lor în faţa lui Dumnezeu? – Bine, o să ne dăm seama când o s-ajungem în Canaan. Ce altceva aţi mai văzut? – Mai sus, în Negev, i-am întâlnit mai întâi pe amaleciţi. Apoi, mai sus, pe iebusiţi şi amoriţi. – Şi canaaniţii? – Ei trăiesc în câmpiile aflate de-a lungul mării. Amoriţii trăiesc în munţi şi sunt cei care deţin majoritatea fortăreţelor. Mai sunt hitiţi, pe ici, pe acolo, mai ales militari, organizaţi în mici patrule. – Şi trupele lui Ramses? Întrebă Mose. – Sunt tot acolo, răspunse Josua în silă. Aaron, judecătorii şi bătrânii gemură decepţionaţi. Din cauza transmisiei informaţiilor în ultimele rânduri ale apirilor, lamentaţiile acestora ajunseră mai târziu. Era ca o durere care se propaga în popor. – Tu-mi spuseseşi totuşi că n-ar mai rămâne acolo decât câteva săptămâni? observă Mose. – Se pare că şi-au schimbat părerea şi vor să-şi menţină taberele pe o durată nedeterminată. – Câţi sunt? Întrebă Mose cu o voce aspră. – N-am putut estima numărul lor cu exactitate, dar am numărat trei tabere, la distanţă una de alta, de vreo două mii de oameni fiecare. Mose căzu pe gânduri.
546
– Sunt bine înarmaţi, adăugă Josua. O mică parte din cavalerie este tot acolo şi mai sunt aproape trei sute de care într-o tabără în apropiere de Kiriat-Arba'a. – Şi Ramses? – S-a întors în Egipt. L-a lăsat pe fiul lui, Imenerkepesef, să vegheze la întoarcerea cu bine a trupelor în Egipt. Ni s-a spus că şi-a instalat tabăra la Ierihon. Pentru un moment, destul de lung, nimeni nu îndrăzni să spună nimic. Se auzeau doar alte gemete înăbuşite, suspine şi un murmur confuz. Unul dintre cercetaşi, Caleb, făcu doi paşi în faţă şi se prezentă înaintea lui Mose. – Putem totuşi să intrăm în ţară şi să ne apărăm în caz că vom fi atacaţi, spuse el. – Nici nu se pune problema! strigă Gheuel, care făcuse şi el parte din expediţie. Să-i ataci pe moabiţi sau pe edomiţi, mai treacă-meargă, dar pe egipteni, e imposibil. Vor chema în ajutor trupele care sunt în Sinai, pe drumul de întoarcere. – Domnul este cu noi! strigă Caleb. – Domnul este cu siguranţă cu noi, spuse un alt cercetaş, Igal, dar nu ne-ar ierta dacă ne-am lăsa doar în grija Lui şi am comite imprudenţe. – Propun să aşteptăm ca toţi egiptenii să se întoarcă în ţara lor, spuse Josua, consultându-l din priviri pe Mose. Acesta asculta rumoarea care venea dinspre popor. “Ne-am săturat de deşert! Şi nu putem intra în Canaan! Ce se va întâmpla cu noi? Dumnezeu ne-a promis totuşi acest pământ! Sau ne-a făcut să venim până aici doar ca să ne lăsăm oasele în pustie!” – Să ne lăsăm timp de gândire până mâine, conchise Mose. O să mă rog la Domnul să-mi dea din înţelepciunea Lui. Mulţimea se împrăştie, fiecare discutând aprins cu aproapele lui. – Şi totuşi, trebuie să plecăm, murmură Josua către Mose. Soarele se ducea la culcare. Niciodată cerul senin nu contrastase
547
mai mult cu neliniştea din inimi. Un viespar bleu cu roşu brazdă aerul, repezindu-se asupra unei libelule pe care nu reuşi s-o înghită dintr-o dată şi Mose observă pentru o clipă aripile multicolore are insectei mai mari decât pliscul păsării. Tot aşa şi egiptenii i-ar înghiţi pe ai lui de cum i-ar vedea revărsându-se în Canaan! Lumea nu era populată decât de prădători şi de victime. Se ridică cu greutate şi, sprijinindu-se de Stito, se îndreptă spre pavilionul rudimentar unde, ca în fiecare seară, îşi făcu abluţiunile cu ajutorul tânărului. Avea senzaţia că niciodată umerii lui nu fuseseră atât de grei, nici spatele atât de înţepenit. – Egiptenii... murmură el în timp ce Stito îi fricţiona spatele cu păr de cal înfăşurat în frunze parfumate. Aşadar, nu se va sfârşi niciodată! – Se va sfârşi, îi răspunse Stito. Domnul nu ne-a făcut să venim până aici ca să ne abandoneze. Ramses nu este stăpânul lumii. Mose zâmbi, pentru prima dată în acea zi. Nu, nici chiar Ramses nu era stăpânul lumii. Chiar şi el fusese nevoit să părăsească Canaanul. Îşi înghiţise prada şi o scuipase înapoi. 17 Umbra egiptenilor Era un eşec. Mose ieşi în zori şi privi peisajul din înaltul terasei, cu mâinile sprijinite pe zidul din pietre al incintei, încă umed de roua nopţii. Somnul nu-l odihnise, ci îl obosise. Un eşec. Ajunseseră până acolo, urmau să intre în sfârşit pe Pământul Făgăduit şi nu puteau. Egiptenii se îndreptau spre nord precum sfincşii care stăteau de strajă în pragul templelor. Îşi imagină fulgerător ce s-ar întâmpla dacă soldaţii lui Ramses l-ar captura şi l-ar duce înapoi în faţa acestui unchi pe care-l
548
ura... Nu, asta nu se va întâmpla, Dumnezeu n-ar permite aşa ceva! Dar atunci, de ce-i confrunta cu acest zid invizibil? Poate că el, Mose, lăsase să slăbească inspiraţia divină. Căută din priviri ulcica de apă şi Stito, care-i ghici dorinţa, i-o întinse. Bău o gură zdravănă, rece şi îi înapoie ulcica tânărului. Şi după ce inspiraţia slăbise, era rândul inimii să cedeze sub povara greutăţilor. Vârsta, îşi spuse. Nu cea a trupului, ci aceea a inimii. Se simţea bătrân. Contemplarea Domnului stinge orice pasiune pământească şi ce este, în fond, tinereţea, dacă nu clocotul pasiunilor pământeşti? Privise prea mult în inima altora şi nu descoperise în ea lumina. Stito îi aduse un bol de lapte cald şi Mose îl bău gânditor în timp ce soarele se ridica pe cerul al cărui stăpân era. Acolo jos, în ultimele neguri ale nopţii, păstorii madianiţi îşi mânau turmele. Aici, păstorii apiru le mânau pe ale lor înspre pârâiaşele mici şi păşunile aride care le rămăseseră. Indiscutabil, trebuiau să plece. După raportul cercetaşilor, poporul n-ar suporta ca aşteptarea să se prelungească. Dar de data asta, ar trebui să meargă în celălalt sens. Când Mose îşi terminase toaleta de dimineaţă, apăru Aaron. – Pacea Domnului fie cu tine. Îmi spuseseşi, dă-mi voie să-ţi amintesc, că noua mea funcţie necesită haine corespunzătoare. Mose încuviinţă din cap. – Noua ta funcţie şi cele ale fiilor tăi, spuse el. Îi chemă pe ţesători, pe bijutieri şi pe croitori. Cu pânza de in care rămânea de la ţesăturile pentru Sanctuar, dădu ordin să confecţioneze pentru Aaron, Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar câte o tunică cu pieptar din material violet, purpuriu şi stacojiu brodat cu aur, efodul *, o mantie brodată, o eşarfă şi un turban. Bijutierilor le-a comandat pentru fiecare bărbat câte două cornaline montate în aur, pe care să fie gravate numele celor şase triburi ale lui Israel şi care să fie fixate pe umeri. În plus, un pectoral pătrat cât o palmă, făcut din patru şiruri de pietre preţioase: În primul şir un sardonix, un crisolit şi un feldspat
549
verde, în al doilea un granat, un lapislazuli şi un jad, în al treilea un turcoaz, o agată şi un jasp şi în al patrulea un topaz, o cornalină şi un jasp verde. – Unde vom găsi toate astea? Întrebă bijutierul? – O să le găsiţi când va fi nevoie, răspunse el. Fiecare piatră va avea gravat pe ea, ca un sigiliu, numele unuia din triburile lui Israel. Artizanii îl priviră cu scepticism. Aaron şi fiii lui erau înmărmuriţi. Dar el urmă: – Acest pectoral va fi prins prin două lanţuri de aur de cornalinele epoleţilor şi prin panglici violete trecute prin inele de aur de brâul albastru al efodului. În acest fel, când Aaron va intra în sfântul locaş al Domnului, va purta pe piept şi pe umeri numele fiilor lui Israel. – Vom avea nevoie de timp, spuse unul dintre bijutieri. – O să vă faceţi timp, atunci când va fi nevoie. Nu părea să audă într-adevăr vocile pământeşti. – Mantiile vor fi violete, cu o deschizătură circulară pentru cap, tivită cu broderii ca să nu se rupă. Marginile inferioare vor fi împodobite cu broderii violete, purpurii şi stacojii, cu nişte clopoţei de aur între ele. Asta pentru ca Aaron şi fiii lui să fie auziţi când se duc în faţa Domnului şi când ies din Sanctuar. Astfel, ei nu vor muri. Dar unde să caute aşa ceva? se întrebau cei de faţă. Apoi îşi amintiră că Mose era prinţ şi fusese crescut la curtea Egiptului. – Vreau ca pe turbanul lui Aaron, să figureze o rozetă de aur, prinsă cu un şnur violet şi pe ea să fie gravate cuvintele Consacrat Domnului. Ea va servi la iertarea greşelilor în ritualurile alor noştri când aceştia vor aduce ofrande sfinţite Domnului. Copiii lui Aaron îşi ascundeau cu greu stupefacţia. – Vreau ca aceste turbane să fie puse pe nişte acoperăminte înalte, ca să confere celui care le poartă demnitate şi grandoare. Cei de faţă se chinuiau să descifreze privirea lui Mose, dar el ţinea ochii pe jumătate închişi, de parcă auzea o voce interioară.
550
– Eşarfa va fi brodată, spuse el, întorcând capul spre Aaron şi fiii lui. Croitori, veţi confecţiona pentru marele preot şi pentru fiii lui pantaloni de în lungi până la coapse, ca să le acopere părţile ruşinoase. Şi privindu-i fix pe preoţi: – Le vor purta pe sub haine ori de câte ori se vor prezenta în faţa Domnului, altfel se vor face vinovaţi şi vor muri. Se lăsă o tăcere lungă şi nimeni nu mai îndrăznea să-l întrebe nimic. În cele din urmă, el spuse, făcând cu mâna un gest autoritar: – Duceţi-vă! După ce plecară, Mose rămase mult timp cufundat în gândurile sale. Acestea se învârteau în jurul unui fapt simplu: dacă nu ducea poporul său în Canaan, asta ar însemna o victorie pentru Ramses. O victorie în gol, desigur, dar totuşi o victorie. Apirii ar tărăgăna, ar întârzia, s-ar rătăci sau s-ar împrăştia pe ici, pe colo, instalându-se acolo unde ar găsi mai puţini duşmani. Triburile s-ar despărţi. Proiectul întemeierii unui mare popor s-ar duce de râpă. În acel moment percepu o rumoare şi, ridicându-se să vadă ce anume o provoca, văzu o mulţime de oameni care se îndreptau spre cortul lui. Erau apiri care se pare că ieşiseră din tabără pe poarta de nord şi ocoliseră colina. Purtau în spate baloţi, aveau cu ei măgari la fel de încărcaţi şi păreau pregătiţi pentru o călătorie lungă. Se opriră la jumătatea colinei şi unul din bărbaţi care părea să le fie şef continuă urcuşul de unul singur până la zidul incintei. Pe măsură ce se apropia, Mose îi distingea mai bine trăsăturile şi, când omul ajunse la o sută de coţi de el, îl recunoscu pe Amiel, fiul lui Ghemali, din tribul lui Dan. Bărbatul se apropie şi mai mult. – Mose, spuse el cu o voce sonoră, nouă nu ne e frică de uriaşi! Mose îl privi fără să-i răspundă. Imbecilul, gândi. Cum să nu-ţi dai seama dintr-o dată de nebunia unui om? – Noi plecăm spre Pământul Făgăduit! continuă Amiel. O să ne unim cu ai noştri, cei care au rămas acolo.
551
Mose rămase o clipă tăcut. În cele din urmă, zise: – Câţi sunteţi? – Aproape două mii opt sute. – Sunteţi prea puţini. Domnul nu este cu voi. O să fiţi striviţi. – Ştim să ne luptăm! Josua, care din înaltul colinei văzuse şi el micul convoi, venea agale. – O să daţi peste egipteni. De cum vor afla că sunteţi în zonă, se vor arunca asupra voastră precum pisicile asupra şoarecilor. – Am fost cu tine, Josua. Ştii bine că te poţi furişa. Sunt păduri în care te poţi ascunde. – Doisprezece oameni, da. Dar aproape trei mii, nu. – Vouă v-a fost frică de egipteni, dar noi îi vom ocoli. - O să fiţi ca nişte şoareci între pisici şi câini. Dacă-i evitaţi pe egipteni, o să cădeţi în ghearele amaleciţilor şi ale canaanitilor. – Cu atât mai rău pentru voi, spuse Amiel. O să fim în faţa voastră. – În Şeol, da, răspunse Josua. Mose nu spunea nimic. Urmări îmbufnat silueta lui Amiel care cobora spre acei emigranţi desprinşi ei înşişi dintr-o emigraţie. Urmări cu privirea chiar şi micul convoi până când dispăru pe după coline, la nord. – Adevărată nebunie, murmură el. Şi, întorcându-se spre Josua: – Du-te la şefii de clan şi spune-le să facă recensământul populaţiei noastre, inclusiv copiii mici, sclavii, egiptenii, precum şi amaleciţii care vor fi consideraţi de-acum înainte de-ai noştri. Era al doilea recensământ de la ieşirea din Egipt. În ciuda celor întâmplate, cerul îşi păstra, totuşi, netulburata lui seninătate. Mose îl trimise pe Stito să-i convoace pe judecători. Ei însă nu se grăbiră şi apărură abia peste trei ore. Aaron, care îi însoţea, avea o faţă lungă de-un cot. – Ce v-a făcut să întârziaţi atât? se nelinişti Mose. – Meseria noastră. Erau încruntaţi.
552
– Mai am să vă dictez şi restul Legilor. Ei nu se arătară deloc entuziasmaţi. – Dictează-le, spuse în cele din urmă unul din judecători. O să fie în curând îngropate împreună cu noi. Dacă o să mai rămână cineva care să ne acopere cu pământ. – Nu vreţi să cunoaşteţi legile Domnului? – Ne întrebăm, Mose, dacă vom avea vreodată ocazia să le punem în aplicare. – Vă răzvrătiţi şi voi? – Nu ne răzvrătim. Constatăm că suntem înconjuraţi de duşmani şi că nu putem merge nicăieri, în orice caz nu spre Canaan. Egiptenii la nord, madianiţii în faţa noastră, moabiţii, amoniţii, hitiţii, iebusiţii... În curând aceşti duşmani ne vor ataca şi vom fi spulberaţi. Vom cădea sub loviturile lor şi, din bătălie în bătălie, n-o să mai rămână prea mulţi dintre noi. – Nu credeţi, aşadar, că Domnul o să vă apere? – Dacă Domnul ne apără, este drept să fi venit până aici degeaba, după ce am suferit atâta de la plecarea noastră din Egipt? A fost doar pentru a ne dovedi perseverenţa? Sau mai degrabă nebunia? – Huliţi! strigă Mose. – Dac-am sta să te-ascultăm, Mose, după tine, noi n-am încetat să hulim încă din ziua în care ne-am născut, spuse calm un judecător, privindu-l pe Mose în ochi. Mose ar fi vrut să-l fulgere din priviri, dar celălalt spuse: – Poate ar trebui să-ţi temperezi judecăţile. Şi mânia. Mose simţi aerul de frondă şi, într-adevăr, îşi înfrâna mânia. – Orice persoană care îndrăzneşte să-ţi conteste deciziile este imediat împroşcată de tine cu blesteme ca un renegat, ca un duşman al Domnului. Dar trebuie să-ţi amintesc un lucru. Tu ai ajuns la rangul de şef peste toţi ceilalţi şefi pentru că Domnul ţi s-a arătat. Asta nu înseamnă că nu eşti un om, Mose, un om ca şi noi, cu slăbiciunile tale, supus greşelii. Nu poţi să ne blestemi pe toţi, pentru că asta ar însemna să anulezi întreaga ta misiune. Fără noi, tu nu eşti nimic: doar o voce clamând în pustiu. Şi noi
553
am venit să-ţi spunem că tu eşti şeful nostru numai pentru că noi acceptăm asta. El păli şi furia i se transformă în disperare. Dar dacă judecătorii îndrăzneau să-l sfideze în acest fel, înseamnă că aveau spatele asigurat; nu vorbeau doar în numele lor, ci şi în numele altor mii de oameni. Să-l cheme pe Josua în ajutor n-ar fi servit la nimic. Dacă întreg poporul se răsculase împotriva lui, nu prin forţă le-ar fi venit de hac şi şi-ar fi recâştigat puterea. Trei mii de persoane plecaseră deja, sfidându-i autoritatea. Iar cei rămaşi îl contestau la rândul lor. Cel mai dureros era că înţelegea ce spuneau judecătorii: fără ei, fără popor, el nu era nimic. Nu putea să ducă la îndeplinire voinţa Domnului, decât dacă triumfa el însuşi, dar el nu putea să triumfe decât cu ajutorul Domnului! – Dacă disperarea a pus stăpânire pe voi, dacă v-aţi pierdut încrederea în Dumnezeu, nu mai are rost să vă dictez Legile lui, spuse el într-un târziu, cu o voce gravă. – Legile Domnului nu sunt ale tale, Mose. Nu poţi să le foloseşti după bunul tău plac. Domnul te-a însărcinat să ni le dictezi. Atunci, dictează-le, spuse cel mai bătrân dintre judecători. Dar mai întâi explică-ne de ce suntem în acest impas şi cum crezi că am putea ieşi din el. Aaron scoase un geamăt şi îşi trecu mâinile peste faţă. – Trebuie să ne întoarcem spre est, spuse Mose obosit. – Să parcurgem din nou tot drumul pe care l-am făcut? Până unde? – Până la Eţion-Geber. De acolo, vom urca spre nord. Privirile lor se adânciră şi se întunecară, umerii le căzură şi spatele li se încovoie. – Dacă vreţi ca Domnul să fie cu noi, acum, lăsaţi-mă să vă dictez Legile lui. Ei clătinară din cap, cei trei scribi scoaseră din traiste tăbliţele pe care aveau să-şi pună papirusul, flacoanele cu cerneală şi calamele. Deşurubară flacoanele şi ridicară ochii spre Mose.
554
– Iată ofrandele de mâncare pe care le veţi duce înaintea Domnului: sacrificiul zilnic obişnuit va consta din doi miei fără cusur. O să-i sacrificaţi unul dimineaţa şi celălalt între apusul soarelui şi căderea nopţii. Ofranda de cereale va consta într-o zecime de efă de făină plămădită cu un sfert de hin de ulei de măsline strivite. Vinul pentru băutura obişnuită va fi de un sfert de hin pentru fiecare” miel. Veţi duce această băutură, în locaşul sfânt, ca ofrandă. Este un dar de un miros plăcut Domnului. – Dar noi n-avem vii, n-avem deloc ulei de măsline, pentru că n-avem măslini, iar făină n-avem destulă nici pentru a ne hrăni, spuse un judecător. – Când o să avem, o să ştiţi care este voinţa Domnului. Pentru ziua de sabat, doi miei fără cusur, o ofrandă de cereale de două zecimi de efă de făină plămădită cu ulei şi ofranda ritualică de vin. Pe lângă ofranda de sabat, se va aduce în plus şi ofranda obişnuită şi vinul prescris. În prima zi a fiecărei luni, veţi aduce o ofrandă Domnului constând în doi tauri tineri, un berbec şi şapte miei, toţi fără cusur. Ofranda de cereale va fi de trei zecimi de efă de făină plămădită cu ulei pentru fiecare taur, de două zecimi de efă de făină plămădită cu ulei pentru berbecul adult şi de două zecimi de efă de făină pentru fiecare miel. Este o ofrandă de mâncare cu un miros plăcut Domnului. Ofranda de vin va fi de o jumătate de hin de vin pentru fiecare bou, de o treime de hin pentru berbec şi de un sfert pentru fiecare miel. Acest sacrificiu va fi făcut în fiecare lună de-a lungul anului. În plus, va fi sacrificat un ţap ca jertfă pentru păcat adusă Domnului şi asta pe lângă ofrandele şi libaţiunile de vin prescrise. – Dar n-avem nici un taur şi berbecii noştri sunt de prăsită, obiectă un judecător. În scurt timp, n-o să mai avem deloc turme, cum o să facem sacrificiile? – Discutaţi voinţa Domnului? Am spus că asta va fi pentru când vom ajunge pe Pământul Făgăduit. Ei reflectară un moment înainte de a scrie, apoi calama zgârie din nou papirusul.
555
– Pastele Domnului va fi celebrat în a paisprezecea zi a primei luni iar în a cincisprezecea zi va fi celebrată Sărbătoarea pelerinajului*. Timp de şapte zile nu veţi mânca decât pâine nedospită. În prima zi veţi ţine o adunare sfântă. Să vă abţineţi de la treburile voastre obişnuite. Să aduceţi Domnului, ca ofrandă de mâncare, doi viţei, un berbec şi şapte miei, toţi fără cusur; şi ca jertfă pentru păcat, să aduceţi un ţap ispăşitor. Toate aceste daruri să le adăugaţi ofrandei de dimineaţă, care este jertfa obişnuită. Veţi face asta în fiecare zi, până în a şaptea, mâncarea fiind de un miros plăcut Domnului, şi, în plus, ofrandele obişnuite şi cele de vin. În a şaptea zi, să ţineţi o adunare sfântă şi să nu faceţi nici una din treburile voastre obişnuite. În ziua celei dintâi recolte a fructelor, când veţi aduce Domnului ofrandă de cereale din noua recoltă, să ţineţi o adunare sfântă; să vă abţineţi de la treburile voastre obişnuite. Să aduceţi ofrandă de un miros plăcut Domnului: doi viţei, un berbec şi şapte miei. Ofranda obişnuită de cereale va consta din făină plămădită cu ulei, trei zecimi pentru fiecare viţel. Pentru voi, aduceţi un ţap ispăşitor; toate aceste animale să fie fără cusur. Veţi aduce toate aceste ofrande pe lângă ofrandele obişnuite de cereale şi de vin. În prima zi din a şaptea lună, veţi ţine o adunare sfântă; să vă abţineţi de la treburile voastre obişnuite. Aceasta va fi o zi de odihnă. Veţi aduce o jertfă de un miros plăcut Domnului: un viţel, un berbec şi mieii lui, toţi fără cusur. Ofranda de cereale va consta în făină plămădită cu ulei, trei zecimi de efă pentru taur, două zecimi pentru berbec şi câte o zecime pentru fiecare miel, precum şi un ţap ispăşitor pentru voi. Veţi aduce toate aceste ofrande pe lângă ofrandele reglementare de cereale şi de vin obişnuite. Ofranda să fie de un miros plăcut Domnului. Mose realiză dintr-o dată că instrumentele de scris nu mai alunecau pe papirus. Scribii îl priveau fix. Avu loc un scurt duel al privirilor, apoi el reluă: – În a zecea zi din a şaptea lună, va avea loc o adunare sfântă şi voi o să vă smeriţi. Să vă abţineţi de la orice alte treburi în
556
acea zi. Să aduceţi ofrandă de un miros plăcut Domnului: un viţel, un'berbec şi şapte miei... – Mose, pentru că toate aceste jertfe ne sunt imposibile în momentul de faţă şi pentru că n-am ajuns încă pe Pământul Făgăduit unde ne asiguri că vom dispune de mijloacele necesare ca să le facem, poate că ar fi mai înţelept să întrerupem dictarea lor până când vor deveni urgente, spuse unul din judecători. Mose îşi netezi barba, îl privi pe Aaron, care era aşezat lângă el, şi zise: – Din moment ce sunt depozitarul acestor prescrieri, trebuie să vi le comunic cât mai repede posibil, căci sunt muritor. Reiau, aşadar. În a cincisprezecea zi din a şaptea lună, veţi ţine o adunare sfântă. Să vă abţineţi de la treburile voastre obişnuite şi să organizaţi o sărbătoare a pelerinilor* pentru Domnul, care va ţine şapte zile. Ca jertfă, veţi aduce o ofrandă de un miros plăcut Domnului; veţi aduce treisprezece viţei, doi berbeci şi paisprezece miei care vor fi toţi fără cusur. Ofranda regulamentară de cereale va fi din făină plămădită cu ulei, trei zecimi de efă pentru fiecare din cei treisprezece viţei, două zecimi de efă pentru fiecare berbec şi o zecime de efă pentru fiecare din cei paisprezece miei, şi veţi mai aduce un ţap ispăşitor, pe lângă ofranda obişnuită de cereale şi vin. În a doua zi, veţi aduce doisprezece viţei, doi berbeci... Auzi oftaturi de exasperare şi se întrerupse pentru a-i privi pe judecători a căror expresie nu lăsa nici o îndoială în privinţa stării lor de spirit. Înşiruirea acestor vite nu părea, într-adevăr, să-i intereseze. Aaron nu se simţea nici el mai în largul lui - se foia pe bancă, îşi ducea mâna la nas, la barbă, îşi freca mâinile, dând din picioare. Dar cu toţii trebuiau să înţeleagă, acum mai mult ca niciodată, că lucrarea Domnului nu putea fi oprită în timpul Exilului. Aşa că reluă: -...şi paisprezece miei, împreună cu ofrandele regulamentare de cereale şi vin pentru viţei, berbeci şi miei, în funcţie de numărul lor, aşa cum a fost prescris, şi în plus un ţap ca ofrandă de ispăşire, însoţit de ofranda obişnuită de cereale şi vin. În a
557
treia zi, unsprezece viţei, doi berbeci şi paisprezece miei fără cusur, împreună cu ofrandele regulamentare de cereale şi vin pentru viţei, berbeci şi miei, aşa cum au fost prescrise în funcţie de numărul lor, şi în plus un ţap ca ofrandă de ispăşire, însoţit de ofranda obişnuită de cereale şi vin...” Unul dintre judecători se ridică şi pleca. Mose îl urmări cu o privire indiferentă. – Dacă unul din scribi omite ceva, voi considera că a cedat intenţiei de a-l ofensa pe Domnul şi-l voi pedepsi cu severitate. Continuă inventarul ofrandelor până la a şaptea zi, cu aceeaşi voce impasibilă. – A opta zi va fi consacrată unei ceremonii de încheiere; să vă abţineţi de la treburile voastre zilnice. Ca ofrandă de alimente, de un miros plăcut Domnului, să aduceţi un viţel, un berbec şi şapte miei, împreună cu ofrandele de cereale şi vin prescrise după numărul lor. Şi în plus un ţap ispăşitor însoţit de ofranda regulamentară de cereale şi vin... Unul dintre scribi luă vasul cu apă al lui Mose care era pus să se răcească lângă zid şi bău cu poftă. Mose se prefăcu că nu observă impertinenţa şi conchise: – Acestea sunt jertfele pe care trebuie să le faceţi pentru Domnul în anotimpurile stabilite, pe lângă ofrandele votive, ofrandele spontane, cele de mulţumire, cele de cereale, ofrandele de vin şi ofrandele colective. Se întrerupse şi privi cerul. Cei de faţă aşteptară un timp şi cum el nu zicea nimic, scribii şi ceilalţi judecători se ridicară. Tocrrrai plecau când el ieşi dintr-o* dată din acea toropeală aparentă. – Desigur, nu sunt singurele legi pe care mi le-a dictat Domnul. Mai sunt şi altele. Ceilalţi rămaseră interzişi. – Un exemplar din legile de astăzi şi din cele pe care vi le-am dictat mai înainte, ca şi din cele pe care o să vi le dictez vor fi încredinţate marelui-preot aici de faţă, care va avea sarcina de a le transmite generaţiilor viitoare.
558
– Dacă va mai exista aşa ceva, murmură un judecător cu o voce şoptită. Mose auzi bine această remarcă impertinentă, dar n-o luă în seamă. De dimineaţă şi până atunci, îşi reprimase deja amărăciunea eşecului. Dacă nu puteau să pătrundă pe Pământul Făgăduit prin nord, ei bine, vor intra prin est. Le va lua ceva mai mult timp, asta-i tot. Splendoarea Domnului nu va avea de suferit din cauza disperării oamenilor mai mult decât suferă flacăra din cauza muştelor. El era Legea şi Viaţa. Mose se ridică şi intră în cort să se odihnească. Când să treacă peste prag, se opri intrigat de umbra stranie pe care o piatră o lăsa pe pământ. Ar fi jurat că era umbra unui sfinx. Luă piatra în mână şi văzu că era informă. Ridică din umeri. Ce era aşadar sfinxul, în realitate, dacă nu un morman de pietre? Şi ce era imaginea lor, dacă nu o umbră?...
PARTEA A TREIA ZORII ÎNDEPĂRTAŢI
1 Doliu şi insulte
Nu spiritul divin pluteşte acum deasupra Kadeshului, zise într-o dimineaţă Josua, adresându-i-se lui Mişael. Într-adevăr, în ajun, doi din cei patru fii ai lui Aaron, Nabab şi Abihu, căzuseră amândoi grav bolnavi în acelaşi timp. Atât de grav încât îşi dăduseră sufletul după teribile dureri abdominale. Tabăra vuia de certuri şi bârfe legate de dublul deces al băieţilor până atunci sănătoşi, de douăzeci şi cinci şi, respectiv, douăzeci
559
şi şase de ani: după unii, asta nu putea fi decât urmarea unei mânii divine iar, după alţii, efectul consumării de alimente toxice. Controversa era importantă, fiindcă avea consecinţe prac tice: să-i înhumeze ca pe nişte leviţi morţi în stare de puritate sau mai bine să-i înmormânteze pe furiş, după câteva rugăciuni grabnice? Consultat asupra acestui lucru, Mose îi luă la întrebări pe fraţii lor, Eleazarşi Itamar, apoi pe ceilalţi leviţi din serviciul Sanctuarului. – Au mâncat alaltăieri ierburi necunoscute de noi şi de care noi nu ne-am atins, spuse Eleazar. – Nu asta-i cauza! interveni un alt levit. Cei doi au considerat, împotriva părerii noastre şi a tatălui lor, că una din jertfele aduse Domnului n-a fost bine făcută. Aşa că au hotărât, cu de-a ei putere, s-o refacă, ceea ce e o greşeală gravă! Domnul n-a primit aceste sacrificii suplimentare! Pedeapsa divină n-a întârziat! Ca dovadă că au mâncat acele ierburi otrăvitoare! Dacă o bănuială plana asupra acestor decese, şi ea venea din partea preoţilor, era mai bine, hotărî Mose, să nu-şi asume în mod public riscul de a-l ofensa încă o dată pe Domnul. Cei doi fraţi fură aşadar îngropaţi fără mare ceremonie în munţi. Aaron şi Elişeba, ceilalţi doi fii, Eleazar şi Itamar, implorară iertare Domnului, pentru ca El să nu arunce asupra lor şi asupra rudelor lor păcatele fraţilor defuncţi. Ei au fost singurii martori ai înhumării. Atâtea încercări o epuizaseră pe Elişeba. Ea muri dintr-o dată, la patruzeci şi doi de ani. Aaron a avut nevoie să fie susţinut pentru a putea merge la funeraliile ei. Trei zile mai târziu, Mose îi făcu o vizită fratelui său. – N-o mai duc mult, murmură Aaron dintr-o răsuflare. – N-ai decât cincizeci şi patru de ani, spuse Mose. Nu te lăsa pradă disperării. Dar trebui să accepte că Aaron arăta ca un bărbat de şaptezeci de ani. – Sarcina pe care mi-a încredinţat-o Domnul este peste puterile mele.
560
– Puterile îţi vin de la Domnul. – Atunci înseamnă că El mi le-a luat. – Dumnezeu nu îşi ia darurile înapoi fără motiv. Greşelile noastre ne lasă fără ele. – Atunci... atunci înseamnă că am făcut greşeli, suspină Aaron. Dar cine nu face? Eleazar şi Itamar îi făcură semn lui Mose tatăl lor era epuizat. Aaron nu-şi mai reveni. Cinci zile mai târziu, îşi dădu şi el sufletul. Mose se duse în cort însoţit de cei doi fii ai lui Aaron şi de alţi şapte leviţi şi acolo ordonă să fie luate hainele şi accesoriile de mare preot ale defunctului pe care i le înmâna solemn fiului acestuia, Eleazar. Apoi organiză o mare ceremonie de înmormântare la care luară parte toţi leviţii şi ordonă o perioadă de doliu de treizeci de zile. Acum că tovarăşul atâtor ani de încercări nu mai era, lui Mose nu-i mai rămânea decât să se încreadă în cei tineri: Josua, Mişael, Hur... Or, chiar dacă aceştia priveau cu respect doliul, lui Mose nu-i scăpă din vedere faptul că se stăpâneau cu greu. Naveau să rămână o sută de ani la Kadesh! Şi nerăbdarea lor nu făcu decât să crească când se auzi că cei trei mii care plecaseră spre nord, conduşi de Amiel, vrând să evite o tabără egipteană, căzuseră într-o ambuscadă a canaaniţilor şi amaleciţilor. Aceştia din urmă, care păstraseră o amintire usturătoare a scărmănelii pe care le-o administrase Josua cu câtva timp înainte, îi masacraseră pe majoritatea apirilor şi-i păstraseră ca sclavi pe cei rămaşi în viaţă. Dar n-aveau de gând să ţină doliu după cei care se lansaseră în acea aventură fără binecuvântarea lui Mose. – Au fost preveniţi, spuse Josua în chip de meditaţie funebră. – Dac-ar fi fost mai numeroşi..., începu Mose fără să termine fraza. – Şi-au asumat un mare risc, comentă Josua. Se înţelegeau din două-trei vorbe, atât de bine că nu mai era nevoie să termine ce aveau de spus. – Şi noi pe unde o vom lua? Întrebă Mose.
561
– Să încercăm un drum mai la est, spre interior, de-a lungul râului 'Araba. Dar nu ştiu dacă vom obţine dreptul de trecere. Aşa cum ţi-am spus, edomiţii sunt aliaţi cu moabiţii şi nu mi s-a părut că ne au la inimă. Imediat ce se termină perioada de doliu, Mose trimise emisari la regele Edomului pentru a-i cere doar dreptul de trecere pe drumul de pe malul râului 'Araba, care mărginea regatul său. De fapt, ţara Edomului avea mai multe oraşe-stat, guvernate fiecare de câte un prinţ, dar aceste oraşe erau supuse suveranităţii prinţului cel mai puternic, pe care îl numeau regele lor. – Noi, fraţii tăi din seminţia lui Israel, suntem aici la Kadesh, spunea Mose, şi vrem să urcăm spre Canaan. Nu vom face decât să trecem pe drumul care duce într-acolo. N-o să încălcăm nici câmpurile, nici podgoriile tale. Vom plăti pentru apă şi vom merge drept înainte, spre nord, până vom părăsi teritoriile tale. Era un mesaj conciliant, dar regele Edomului o făcu pe surdul. Mesagerii se întoarseră plini de ciudă. Regelui nu-i păsa de rudenia invocată de Mose şi răspunsul lui fusese pe cât de clar, pe atât de scurt: nici vorbă! – Aşteaptă, spuse Josua, există mai mulţi prinţi ai Edomului. Poate unii dintre ei ne vor lăsa totuşi să trecem. Distanţa dintre Kadesh şi capătul drumului de pe lângă 'Araba era scurtă, puteau să-şi asume riscul traversării. Două zile mai târziu, abia ajunseră la Obot că ţara se umplu de ţipete şi strigăte, de străluciri de arme şi nechezat de cai: erau trupele masate acolo pentru a le bara trecerea. Şi erau bine înarmate: lăncii, spade, scuturi, cai, arcaşi. Egiptenii le furnizaseră mijloace de apărare. Să încerci să-i înfrunţi ar însemna să trezeşti leul egiptean care somnola nu departe de ei. Soldaţii lui Josua şi ceilalţi stăteau faţă în faţă la trei sau patru sute de coţi distanţă, şi unii şi alţii dând din mâini şi proferând injurii. Un grup de trei ofiţeri călare înaintară la pas spre apiri. – Cine este şeful vostru? Întrebă unul dintre ei. Josua îl arătă pe Mose.
562
– Tu eşti şeful? Tu trebuie să fii cel căruia i se spune Mose, profetul. Mose răspunse printr-o clătinare din cap. – Suntem aici şapte mii de soldaţi, edomiţi şi moabiţi. Şi mai sunt cam tot atâţia care ni se vor alătura în timpul zilei, dacă aveţi de gând să forţaţi trecerea. Nici nu e nevoie să fii profet ca să prevezi ce se va întâmpla. Ofiţerul îşi ridică bărbia pentru ca avertismentul să fie şi mai clar şi, după ce le aruncă o privire obraznică apirilor, le dădu ordin celorlalţi doi să facă cale-ntoarsă. Mose rămase nemişcat, impasibil. Aşadar, moabiţii şi edomiţii se aliaseră, aşa cum îl preveniseră spionii lui Josua. – Dacă aşa stau lucrurile, să mergem tot înainte, hotărî Josua. Vom ocoli ţara asta prin est. Să dea ciuma-n ei! Părăsiră Obot, sub ochii armatei edomite. Noul traseu nu era lipsit de pericole, pentru că treceau printre Edom, la nord. şi Moab, la sud, dar nu traversau nici una, nici alta din aceste ţări şi sperau ca armatele coaliţiei să nu se alarmeze. Ajunseră fără necazuri, seara, pe teritoriul unui sat moabit, Punon, şi se opriră fără a-şi instala corturile, în ciuda nopţii răcoroase, Mose anunţând că-şi vor relua drumul în zori. Următoarea etapă Ii purtă printr-o pustietate muntoasă şi roşiatică până într-un alt sat moabit, Lya-Ha-Abarim. – O să rămânem fără apă, începură să se plângă emigranţii, dar cercetaşii îi asigurară că la mică distanţă de ei curgea un râu, Zered. Făcură o haltă prelungită aici, atât cât să aibă timp suficient să-şi refacă proviziile de apă, să-şi adape turmele şi să se spele. Începând din acest punct, urcau spre nord, pe o potecă, având în stânga contraforturile unui lanţ muntos care constituia graniţa dintre Edom şi Moab, iar în dreapta deşertul, care semăna cu o blană de leu nesfârşită. Zece zile mai târziu, traversau râul Arnon şi Josua răsuflă uşurat: parcurseseră cea mai mare parte a teritoriilor inamice şi se aflau la hotarele câmpiilor Moab şi al ţării amoniţilor, pe teritoriu amorean.
563
– Poate vom putea s-o tăiem acum prin ţara amoriţilor, sugeră Mose. Sihon, regele confederaţiei lor, este duşmanul moabiţilor, deci nu poate fi aliatul lor, nici să se amestece în certurile lor. A doua zi, chiar la răsăritul soarelui, el trimise acestui rege, în cetatea lui din Hesbon, aceiaşi mesageri pe care-i trimisese şi regelui Moabului, purtând acelaşi mesaj. Corturile nu fuseseră încă ridicate căci nu merita osteneala să piardă o zi cu instalarea dacă puteau traversa în curând ţara amoriţilor şi să ajungă în sfârşit de cealaltă parte a munţilor, spre Iordan şi Canaan. După aceea, ar fi un blestem să nu poată, prin câteva lovituri de lance şi spadă, să ajungă în sfârşit pe Pământul Făgăduit. Cercetaşii se întoarseră către prânz, cu figuri la fel de descufnpănite ca şi prima dată. – Este mai rău decât celălalt! Ne-a tratat ca pe nişte prizonieri! Ne-a împroşcat cu injurii! Şi vrea să ne atace imediat! Mose intră într-una din crizele lui de furie, dar Josua îşi păstră sângele rece. – Soarta ne e hotărâtă, spuse el. Nu mai putem continua să suportăm insultele acestor oameni. Îmi dai ordin să răspund acestei ofense? – Domnul să-ţi înarmeze braţul! răspunse Mose. Orele următoare trecură cu organizarea taberei, Leviţii şi preţioasa lor încărcătură au fost deplasaţi în spate, unde erau în siguranţă, iar oamenii lui Josua, al căror număr se ridica acum la peste cinci mii cinci sute, au fost masaţi în faţă. Urmau, în sfârşit, să se ia la harţă cu aceşti sălbatici! Şefii de clan veniră la Mose să-i anunţe în mod solemn rezultatul recensământului: după plecarea facţiunii conduse de Amiel, erau douăzeci şi cinci de mii şaizeci şi şapte, dintre care şapte mii o sută doisprezece bărbaţi cu vârsta cuprinsă între optsprezece şi şaizeci de ani, opt mii o sută douăzeci de femei, trei mii şapte sute cincizeci şi trei de copii şi adolescenţi până-n optsprezece ani, patru mii două sute treizeci şi unu bătrâni şi o mie opt sute cincizeci şi unu sclavi, amaleciţi şi egipteni adoptaţi.
564
Mose clătină din cap. – Acestea sunt seminţele Domnului! spuse el. Mâine, vom însămânţa Canaanul! Şi ridicând braţele spre cer: – Doamne, şterge cât a mai rămas din perioada de doliu! – Da, Doamne, usucă-ne lacrimile! răspunseră şefii de clan şi judecătorii, de această dată din toată inima. 2 Trei sunete de trompetă Iosua îşi dispuse oamenii în faţa taberei, de-o parte şi de alta, ca două coarne care să ţină piept duşmanului, între coarne, un arc de cerc concav format din trei rânduri de lăncieri. Tabăra se afla la poalele contraforturilor stâncoase. Zorii colorau în roz culmea munţilor vineţii când amoriţii îşi făcură apariţia, venind dinspre Hesbon. Josua se sui pe o stâncă, observându-i de la înălţime, cu ochii mijiţi. O luaseră printr-o depresiune care ducea drept la tabăra provizorie a apirilor. Un mic detaşament de lăncieri călare, două sute de oameni cel mult, conduceau grosul pedestrimii. N-aveau care. Aveau să ajungă acolo în mai puţin de o jumătate de oră. Josua alergă în tabără şi îi spuse lui Mose: - Dă ordin ca toată lumea, bărbaţi, femei, copii să meargă pe munte şi, la semnalul meu, când voi suna din trompetă de trei ori, să împingă stânci peste călăreţii care vor trece de prima linie. Cel mai bine e să rămână câţi mai puţini oameni în tabără. Să nu-şi ia nimeni bagajele. Nu vor păţi nimic. Mose fu de acord şi nu se scurse nici o jumătate de oră că toată lumea îi urmase deja ordinele. Călăreţii amoriţi se aruncară spre centrul trupelor lui Josua, care se retraseră din faţa lor, atrăgându-i în capcană. În câteva clipe cei mai mulţi dintre ei erau prinşi la strâmtoare, chiar în locul în care era amplasată tabăra, rămasă pustie, şi copitele
565
cailor rostogoleau corturile strânse, sacii cu haine şi provizii... Amoriţii îşi dădură atunci seama de capcană şi începură să şarjeze la dreapta şi la stânga, Josua sună de trei ori din trompetă. Un bubuit înfricoşător îi răspunse. Stânci enorme se porniră să cadă pe flancurile muntelui, umplând caii de panică, strivind, azvârlind din şa călăreţii şi punând capăt asaltului lor. Trupele apirilor care se retrăseseră, înaintară şi se aruncară asupra lor. Cei aflaţi încă pe cai erau dezorientaţi, căci atunci când credeau că pot împunge un apiru cu lancea, acesta se adăpostea în spatele unei stânci şi lancea nu lovea decât piatra. Cât despre cei azvârliţi din şa, ei nu mai aveau de ales: cât ai clipi, apirii îi masacrară pe majoritatea celor valizi şi îi terminară pe răniţi. În acel moment îşi făcură apariţia pedestraşii care, văzând drumul barat de un câmp de stânci, îşi pierdură capul. Se năpusteau la dreapta şi la stânga asupra soldaţilor lui Josua, dar la un moment dat cele două coarne se reuniră. Amoriţii se treziră prinşi din nou în capcană. Nu aveau de-a face doar cu un singur front, ci cu mai multe. Aşa că se grupară în mijloc formând o masă umană pe care loviturile apirilor o subţiau încetul cu încetul. Or, iată că apirii care păreau să fie totuşi în avantaj, se făcură dintr-o dată nevăzuţi. Rămaşi grupaţi, amoriţii priveau cu stupefacţie cum duşmanii lor se îndepărtau. Au înţeles ei oare ce anunţau cele trei sunete de trompetă? Dacă da, au înţeles-o prea târziu. Un bubuit asemănător cu acela al unui cutremur de pământ precedă cu puţin o nouă avalanşă de stânci care se prăvăleau asupra lor cu viteza unui cal în galop. La trei-patru sute de coţi distanţă, soldaţi înarmaţi cu praştii trimiseră o ploaie de pietre asupra celor care scăpaseră de stânci. Nu mai rămase nici măcar un singur amorit pe câmpul de luptă. Trecuseră mai puţin de două ore de la începutul atacului. Crestele muntoase deveneau aurii. Purpuriul care învăluia munţii mai în jos era inundat de o ceaţă roşcată. O linişte
566
aproape perfectă domnea pe câmpul de bătălie, tulburată doar, ici şi acolo, de horcăielile muribunzilor. Josua ridică ochii spre munte şi văzu acolo sus întregul popor nemişcat. El sună din trompetă o singură dată, lung. Un strigăt urcă din rândul soldaţilor, reluat de oamenii de sus. Josua ridică un braţ. Acolo sus, un bărbat ridică şi el braţul şi chiar dacă nu-l distingea bine din cauza strălucirii cerului, el ştia că acel bărbat era Mose. Apoi se porni iureşul. Cei douăzeci şi cinci de mii de apiri coborâră muntele ca nişte stânci umane. Se aruncară asupra lui Josua, îl îmbrăţişară, îl purtară pe umeri, îi strânseră în braţe pe soldaţi şi chiar găsiră puterea să-i ridice de mijloc în sus. Printre stânci şi cadavre, câmpul de bătălie semăna acum cu o imensă scenă de dans. Dominând mulţimea, Josua râdea. Acest învingător triumfa acolo, deasupra tuturor, prin uimitoarea lui frumuseţe, frumuseţea omului susţinut de puterea divină. Mose îl fixa de jos cu o privire extatică. Când Josua sări jos, pe pământ, Mose îl îmbrăţişa cu putere. – Yahwe să te binecuvânteze! strigă el. Era pentru prima oară că pronunţa numele divin în public. Şi Mose începu să râdă, da, râdea cum nu mai fusese văzut râzând de mult timp. Şi râsul îi dădea strălucire. 3 Prima cucerire Fură număraţi răniţii şi morţii, Josua pierduse o sută cincisprezece oameni. Îngroparea lor dură până la prânz. Apoi duşmanii înfrânţi au fost deposedaţi de arme şi bijuterii. Fiecare îşi căuta baloţii cu lucruri pe care copitele cailor le împrăştiaseră în timpul învălmăşelii. Apoi aşteptară ordinele.
567
Căci, cu siguranţă, nu puteau să rămână acolo, printre cadavre şi stânci. – Mergem la Hesbon, îi anunţă Mose pe şefii de clan. Se porniră la drum, având în faţă soldaţii, şi ajunseră după o oră. Oraşul era practic pustiu. Locuitorii fugiseră, le povesti un bătrân care nu voise să-şi părăsească casa. Josua, care o luase înainte ca să scotocească palatul lui Sinon, nu găsi în el decât sclavi îngroziţi de frică. Masa cu mâncare, paharele pe jumătate pline, bijuterii aruncate pe jos dovedeau graba cu care potentatul şi ai lui, rămas de acum înainte fără armată, o luaseră din loc. – Şi Sihon? Îl întrebă Mose pe bătrân. – A plecat în oraşul vecin. – Care? – Eleale. Este foarte aproape. Şi întinse un deget slăbănog ca să arate direcţia. – Ia o mie de oameni şi du-te să-l. cauţi, îi spuse Mose lui Josua. Pune mâna pe el şi dă foc oraşului. Ar putea să meargă să ceară sprijinul amoniţilor, moabiţilor, edomiţilor sau mai ştiu eu al cui. Să nu apună soarele înainte de a pedepsi infamia acestui om şi a poporului său. În acest timp, noi o să ne instalăm aici. Acest oraş este de acum înainte al nostru. Palatul, care era o vastă colecţie de încăperi ce înconjurau un hol mare cu plafonul susţinut de patru stâlpi, putea adăposti mai multe familii. Mose se instala în câteva cu Sefira şi cei doi copii şi le repartiza pe celelalte lui Eleazar, Itamar şi familiilor lor, păstrând-o pe cea mai bună pentru Josua. Leviţii care păzeau Sanctuarul şi Chivotul se instalară în sala cea mare şi în apartamentele alăturate. Ceilalţi ocupară casele abandonate. În acest timp, soldaţii şi puştanii se apucaseră de jefuit, punând mâna pe alimente, aur, argint, aramă, dar nu şi pe vin şi ulei, pe care Mişael le rechiziţionase la ordinul lui Mose, căci erau mărfuri rare. Cei câţiva sclavi rămaşi pe loc şi care la început s-au temut că vor fi trecuţi prin sabie, înţeleseră că aveau
568
stăpâni noi şi îşi oferiră serviciile cu atâta zel că o făcură pe Sefira să râdă. – Eleazar, înainte de căderea serii, trebuie să aducem mulţumiri Domnului, spuse Mose. Şi se ocupă împreună cu el şi cu ceilalţi leviţi de organizarea unui sacrificiu pe un altar improvizat în piaţa mare a Hesbonului, apoi convocă poporul prin intermediul şefilor de clan şi al judecătorilor. Fu jertfit un berbec şi chiar în momentul în care flăcările cuprindeau lemnul pus pe altar, un fum negru se ridică în crepuscul deasupra Hesbonului. Un alt altar ardea întru slava Domnului şi toţi înţeleseră că era Eleale. O dată sacrificiul încheiat, după regulile pe care le permiteau circumstanţele, Mose îi invită pe judecători la o cină încropită din alimentele găsite în oraş şi, pentru prima dată, îl pofti şi pe fiul său mai mare, Gherşon. Masa fu amenajată pe terasa palatului, pentru ca toată lumea să poată vedea rugul Elealei. Stito pusese pe jos piei de capră şi perne. Mose păstra liber locul din dreapta lui şi întârzie pregătirile pentru cină destul de mult pentru ca Josua şi oamenii lui să aibă timp să se întoarcă. Stito umplu paharele, dar nimeni nu se atinse de ele. Se lăsa seara. Flacăra torţelor tremura în vânt când Josua apăru, urmat de un bărbat cu mâinile legate şi de doi lăncieri. – Vi l-am adus pe Sihon, spuse el, cu o voce pe care oboseala o înăsprise. – Aşază-te, îi spuse Mose lui Josua, arătându-i locul liber. El ridică paharul şi spuse întregii adunări: – Bem în sănătatea omului care a făcut să triumfe braţul Domnului. Şi mai bem pentru înfrângerea duşmanilor Domnului. Şi adresându-se juriului: – Vă cer să-l judecaţi pe Sinon, regele amoriţilor. Singură conştiinţa voinţei divine trebuie să vă ghideze spiritul. Poporul nostru i-a cerut autorizaţia de a trece paşnic spre pământul promis de Domnul. El l-a refuzat şi şi-a trimis soldaţii să ne atace. N-avea nici un motiv să facă asta, nici frica de hitiţi, nici cea de egipteni. N-a fost mânat decât de ambiţia personală care îi
569
animă pe atâţia monarhi. O sută cincisprezece oameni valoroşi au murit ca să ne apere şi cred că nici sângele tuturor amoriţilor nu poate fi de ajuns pentru a-i răzbuna. Pronunţaţi sentinţa. Oricare ar fi ea, o voi accepta. Judecătorii îşi întoarseră din nou privirile spre captiv. Ce se poate citi pe faţa unui om? Prea puţine lucruri. Cruzimea ori bunătatea nu-i schimbă culoarea, nici lăcomia ori generozitatea nu modifică mărimea nasului sau forma frunţii iar frica de Domnul ori impietatea nu se citesc în ochi: există oameni pioşi cu privire întunecată şi asasini cu privire limpede. Cel care stătea în faţa lor era un bărbat de vreo patruzeci de ani, bine făcut, în ciuda unei uşoare rotunjimi a trupului, cu părul şi barba închise la culoare şi îngrijite şi cu faţa deloc dezagreabilă. Rege al statului său, adică al acelor oameni pentru care acumularea de bogăţii şi de putere este un lucru normal şi pentru care morala preferată este ordinea lumii care le convine cel mai bine. Aproape că e portretul psihologic al unei fiare. S-a speriat de mulţimea apirilor şi a presupus că aceşti emigranţi fără căpătâi n-o să-i opună mare rezistenţă. Poate că auzise că duceau cu ei mult aur şi argint. Un motiv bun pentru a-i ataca. Îşi făcuse un calcul prost şi pierduse. Puteai fi tentat să te arăţi mărinimos în privinţa lui şi să-l laşi să plece sărac şi plin de recunoştinţă. Dar riscai în felul acesta să laşi să fugă o fiară care s-ar ralia altor fiare şi s-ar dovedi mai periculos cu altă ocazie. – Ai un zeu? Îl întrebă unul din judecători. Întrebarea păru să-l surprindă sau poate că era încă mirat că se afla prizonier pe terasa propriului palat şi lăsă să treacă ceva timp până să răspundă. – Baal este zeul poporului meu. – Zeul tău nu-i învaţă pe oameni decât cruzimea? Şi mai surprins, cu sprâncenele ridicate, el răspunse: – Nu, este zeul prosperităţii şi al vieţii. – În numele prosperităţii şi al vieţii ţi-ai trimis armatele să ne atace fără motiv? – Un rege trebuie să cucerească. Faraon! gândi Mose.
570
– Iată-te cucerit, spuse Josua, intervenind pentru prima oară. – Vrei să spui că un rege trebuie să-i ucidă pe toţi străinii pe care îi întâlneşte? Întrebă un alt judecător. – Un rege nu este decât regele poporului său. Judecătorii clătinară din cap posomorâţi. Apoi se sfătuiră în şoaptă pentru un moment şi şeful lor, Guni, se întoarse spre Sihon. – Ai fi putut fi un om, o creatură a Domnului ca ceilalţi. Nu eşti, după fapta ta, decât un rege învins. Îţi aplicăm aşadar propria ta lege şi te condamnăm la moarte. Nu există justiţie fără lege şi fiecare lege vine de la zei, spusese cândva regele Seti, în timpul primei sale conversaţii private cu Mose. De ce Ramses nu urmase exemplul tatălui său? Pe ce batjocorise legea bunătăţii? – Luaţi-l, le ordonă Mose soldaţilor. Sihon voia, fără îndoială, să spună ceva, dar se răzgândi. Şi dispăru în jos, pe scară. Terasa rămase cufundată în linişte pentru un moment. Mose ridică ochii în sus şi cerul scânteind de stele îl făcu să lăcrimeze. – Doamne, murmură el, fie ca toţi oamenii să audă vocea Ta! Gherşon părea stupefiat. La prima lui cină în public, alături de tatăl său, făcea cunoştinţă şi cu justiţia oamenilor şi cu cea a zeilor în acelaşi timp. Stito umplu paharele şi judecătorii ridicară şi ei ochii spre cer. Poate că nu priviseră niciodată cerul, în orice caz, nu în felul acesta, în seara unei victorii, prima mare victorie a poporului lor. Parcă era nisip de diamante, Îl priviră îndelung, uitând să mai bea. Apoi servitorii aduseră primele platouri, friptură de oaie presărată cu praf de coriandru, supă picantă de ovăz, porumbei umpluţi cu boabe de grâu şi strugure, pâinişoare de alac cu susan... Începură să mănânce în momentul în care capul tăiat al lui Sihon se rostogolea pe caldarâmul propriului său palat. Masa se încheie cu struguri proaspeţi, asemănători cu cel pe care cercetaşii îl aduseseră din expediţia lor, când ecouri de cântece şi de muzică de dans ajunseră până la ei. Josua se ridică şi se aplecă peste zidul terasei.
571
– Soldaţii sărbătoresc victoria, spuse el, întorcându-se la locul lui. – Există mai multe feluri de bucurie, observă Mose cu un surâs. Şi ridicându-se: – Josua, vreau să dormi bine în noaptea asta. De mâine, începi să consolidezi dominaţia noastră peste toate câmpiile Moabului. 4 Măgarul lui Balaam Dacă crezuseră că au scăpat de edomiţi şi de moabiţi pentru că le ocoliseră teritoriile, se înşelaseră. Dar se scurse o lună întreagă până când Mose şi Josua să-şi dea seama de acest lucru. După strivirea armatei amoriţilor, Josua şi oamenii lui alergară din fortăreaţă în fortăreaţă, ocupând, incendiind şi jefuind fără dificultate. Cu excepţia câtorva lupte corp la corp cu băietani încăpăţânaţi care se înverşunau să-şi apere surorile sau măgarii, sechestrul apirilor asupra ţării a fost mai degrabă o petrecere câmpenească. Şi, în plus, aducătoare de bogăţie: pe malul de răsărit al Iordanului, câmpurile erau înverzite, viile curgeau de ciorchini iar livezile de fructe. Apa era şi ea din belşug fiindcă se aflau pe ţărmul unui fluviu. Puţurile erau nenumărate şi cel mai dificil lucru a fost să-i convingă pe apiri, care vedeau pentru prima dată, de când plecaseră din Egiptul de Jos, vegetaţie umedă şi grasă, să nu se piardă cu firea. Dar trebuiră să renunţe la teritoriile atât de prospere, întrucât Mose le ordonă să rămână grupaţi. – N-am ajuns în Canaan, le aminti el solemn. Într-o bună zi, vom relua drumul pentru a traversa fluviul. Dar până atunci, nu vă împrăştiaţi, amoriţii nu ne sunt prieteni, duşmanii noştri
572
n-au dispărut şi o să fiţi o pradă uşoară pentru ei dacă vă îndepărtaţi prea mult de soldaţii noştri. Şefii de clan, care înţeleseseră perfect justeţea ordinului, fură însărcinaţi să aibă grijă ca toată lumea să se întoarcă seara într-un loc care avea să fie stabilit de Josua şi Mişael. Desigur, nu toţi amoriţii îşi părăsiseră ţara la fel ca locuitorii din Hesbon, dar erau mulţi, mai ales şefii de clanuri şi alţi mici stăpâni, care o luaseră din loc la apariţia soldaţilor apiru şi trecuseră frontiera Moabului pentru a se refugia la vecinii lor. Cei dintâi ajunseseră acolo imediat după luarea Hesbonului şi incendierea cetăţii Eleale, ducând cu ei poveşti înspăimântătoare. Cei care le urmară înfloriră tot mai mult poveştile de groază, alarmându-l astfel pe Balac, regele Moabului care era stăpân peste ceilalţi prinţi, mai mici, ai ţării sale. Mai ales povestea cu strivirea armatei amoriţilor îi înfricoşa pe moabiţi. Stânci mari cât caii! Da, da, insistau amoriţii care fuseseră pe câmpul de bătaie. Apirii aveau aşadar uriaşi în serviciul lor care făceau să plouă cu stânci peste oameni? O dată trecută consternarea din primele zile, moabiţii începură să-şi facă griji pentru propria lor soartă, frontierele dintre ei şi amoriţi nefiind niciodată bine definite şi nefiind stabilite decât prin tradiţie. Dacă apirii ocupaseră astfel ţara amoriţilor, nu vor întârzia să descindă şi în ţara lor. De la Metfaat la Bet-Baal-Meon şi de la Atarot la lye-Ha-Abarim nu se mai vorbea decât despre armata apirilor şi despre uriaşii pe care-i aveau în serviciul lor. Sigur, moabiţii aveau armata lor, încă intactă, dar nu te apucai să tragi de coada leului fără să fii sigur c-o să-l ucizi. Balac se felicită atunci de alianţa pe care o încheiase cu câteva luni înainte cu Reba, madianitul, şi cu prinţii Edomului. Le trimise emisari pentru a-i alerta şi, câteva zile mai târziu, toţi aceşti potentaţi, însoţiţi de vechii vasali ai lui Sihon, se reuniră la Rabbat-Moab pentru a stabili planurile de acţiune. Se ghiftuiră cu multă carne de oaie şi de pasăre şi cu vin de Siria, proclamându-se puternici cu cei douăzeci de mii de oameni ai lor
573
şi jurând să-i şteargă pe apiri de pe faţa pământului. Erau discursurile obişnuite ale tuturor purtătorilor de săbii. În forul său interior, Balac era însă măcinat de nelinişti. Apirii erau conduşi de un profet şi profeţii, oricine ştia, aveau legătură cu forţele celeste. Ca dovadă, intervenţia uriaşilor care-i striviseră pe amoriţi. Tot numai un profet putea să-i vină de hac şi în privinţa asta, Balac nu cunoştea decât unul singur demn de acest nume, Balaam. Născut în Peor, în nordul Mării de Sare, Balaam era renumit pentru că vorbise cu puterile celeste pe vârful muntelui Pisga. Într-un an secetos, Balaam, preotul lui Baal din Peor, profet, ghicitor şi magician făcuse să plouă-n şuvoaie la rugăminţile disperate ale oamenilor din regiune. În plus, el prezicea viitorul şi ar putea cel puţin să prevadă rezultatul unui război. Balac trimise după el. Mesagerilor îi se răspunse că amaviţii vecini, care locuiau pe malurile Eufratului, avuseseră nevoie de serviciile lui Balaam şi că acesta se dusese să împiedice o epidemie. Mesagerii plecară în goană la Petor, îl găsiră pe ghicitor, îi fluturară în faţa ochilor un sac de aur şi îl luară cu ei la Peor, aproape cu forţa. Era un omuleţ palid şi gânditor, obsedat de o convingere simplă: fiinţele umane erau comparabile cu nişte flacoane astupate. Când le destupai, spiritul divinităţii pătrundeau înăuntru şi atunci flacoanele deveneau preţioase. Dar, în încăpăţânarea ei, natura umană îşi închipuia că este unică şi că individul era bunul cel mai preţios al lumii. Flacoanele se astupau cu atât mai ermetic cu cât proprietarii lor se credeau unici. Balaam învăţase în tinereţe, sub îndrumarea unui preot babilonian, să se deschidă prin două mijloace rezervate preoţilor Asiei care le folosiseră încă din timpuri străvechi. Cea dintâi era meditaţia, cea de-a doua o băutură al cărei secret îi fusese încredinţat sub jurământ. Balaam o prepara în serile cu lună plină, punând la macerat ciuperci albe veninoase, măselariţă şi laur într-un ulcior cu vin. După cinci zile de fermentare, vinul se schimba într-o băutură în stare să golească şi cel mai obtuz
574
creier de mizerabilele lui marote: instinctul de înavuţire, concupiscenţa, răzbunarea şi alte pasiuni care nu făceau altceva decât să umple flacoanele cu un nămol putred. Fiinţa era deschisă atunci chiar şi spiritului lui Baal, creatorul şi Stăpânul întregului univers. Ştiinţa cea mai profundă pătrundea în suflet precum roua pătrunde în floare în zori. Şi când beţia se risipea, se trezea asemenea unui copil încântat de faptul că există pe lume. Vedea! Ochii i se deschideau în sfârşit! Când mesagerii lui Balac îi fluturară aurul prin faţa ochilor, Balaam, care trăia cu măsline, brânză, un deget de vin şi o plăcintă stropită cu miere, Balaam, care dispreţuia din tot sufletul aurul şi puterea, le zâmbi placid. El înţelese că, dacă veniseră după el de la asemenea depărtare, era o problemă importantă. Atât de importantă încât depăşea de departe derizoriile persoane ale lui Balac şi ale acoliţilor lui. Mesagerii scăpaseră câteva vorbe în timpul drumului şi el ghici restul. Peor nu era la mare distanţă de Hesbon, la un trap de măgar. Balaam încalecă aşadar pe animalul său şi se duse să-l vadă pe Mose la noua lui locuinţă. Acesta auzise vorbindu-se de vizitatorul său şi îl primi cu blândeţe, mânat mai mult de curiozitate. – Mare Mose, servitor al Domnului, îţi depun la picioare devotamentul meu. Erau vorbe spuse fără servilism şi poate chiar cu sinceritate. Şi complimentul era însoţit de un burduf de vin, ceea ce-l intrigă pe Mose. Îl pofti pe Balaam să se aşeze. – Cerul pare încărcat, frate, spuse Balaam. Cel puţin în ochii muritorilor de rând. – Ce trebuie să înţeleg din asta, Balaam? Vrei să spui că cei care te-au trimis se pregătesc de război? – Mose, există oameni care cred că se folosesc de mine, dar nimeni nu m-a trimis, în afară de Domnul, Baal în limba noastră. Stito aduse vin pentru vizitator şi pentru stăpânul său. – Baal, repetă Mose, grijuliu să nu ofenseze dintr-o dată un vizitator care nu părea rău intenţionat.
575
– Divinitatea are mai multe nume, reluă Balaam, dar, după cum ştim, ea este una singură. Nu ştiu cum se numeşte a ta, dar nu mă pot înşela în privinţa identităţii sale. Mose simţi privirea pătrunzătoare a lui Balaam şi îşi aminti cuvintele bătrânului preot Nesaton. Erau aproape identice: “Nu există decât un zeu. O să-ţi dai seama de asta, mai devreme sau mai târziu”. Aşadar de ce venise Balaam? Ca să-l evalueze pe cel care-i fusese prezentat ca duşman. Mose se abţinu să nu râdă şi îl măsură pe Balaam cu o privire de leu. Dar Balaam era un copil şiret şi începu să râdă, aparent fără motiv. Stito, fascinat, nu-şi mai lua ochii de la el. – Dincolo de nori, Mose, cerul este mereu senin. – Este cerul divinităţii. – Acolo locuim noi. – Nu, Balaam, cerul trebuie să fie în noi! Degetele lui Balaam mângâiau paharul şi un zâmbet îi lumina faţa. – Este adevărat. Şi văd că spiritul divin este în tine. Nu trebuia decât să te privesc, Mose, pentru a înţelege asta. Era cam enigmatic. Mose aşteptă să continue. – Vor să ne ni se opună. Numai cei care nu sunt stăpâniţi de spiritul Domnului ar concepe aşa o prostie. - Luă o gură de vin. Tu încerci să faci să pătrundă adierea Domnului în capetele oamenilor. Şi ele sunt astupate cu ceară. Fu rândul lui Mose să râdă, scoţând un fel de sughiţ scurt. – Cine vrea să ne atace, Mose? – Balac şi toţi ceilalţi, edomiţi, madianiţi, ce a mai rămas din amoriţi. Cred că aveţi uriaşi în slujba voastră. Mose păru mirat. – Uriaşi de zece coţi înălţime care aruncă cu stânci în soldaţii amoriţi. Mose izbucni în râs şi Balaam râse şi el. Chiar şi Stito începu să râdă.
576
– O să vă atace. Şi vor pierde. Neînsemnate spasme mizerabile ale prinţilor. N-au nimic de-a face cu suflul divin. Dar am abuzat de ospitalitatea ta. Se ridică şi Mose îl imită. Cei doi bărbaţi se măsurară din ochi. Esenţialul fusese spus dincolo de cuvinte, ca întotdeauna. Apoi Mose întinse braţele spre Balaam. – Privirea zeilor este asupra ta, spuse Balaam îmbrăţişându-l. Mose simţi să-l ia cu ameţeală. Era ceea ce-i spuseseră Nesaton, Balaam, Letro. Privirea zeilor este asupra ta. – Suntem fraţi. Mai presus de oameni. Şi de timp. O ultimă privire şi ghicitorul lui Baal o zbughi de parcă nici nu atingea pământul. În clipa următoare dispăruse. Mose se uită pe fereastră cum vizitatorul său încăleca pe măgar şi ieşea pe poarta palatului. – Admirabil om, spuse Stito. Ar trebui să fie cu noi. – Este cu noi. Şi Mose avea dreptate. Spionii lui Josua îi aduseră la cunoştinţă că, întors la Peor, Balaam îl făcuse pe Balac să aştepte mult timp până să se ducă la el şi că în chip de scuză îi povestise cum, funestă prevestire, măgarul lui n-a vrut să meargă pentru că un mesager celest l-a întors din drum şi măgarul strigase la el cu vorbe omeneşti. Nu se ştie dacă Balac înghiţise această fabulă, cert este că îl dusese pe Balaam în vârful muntelui Pisga, pentru a-i arăta tabăra apirilor şi pentru a-şi da seama de amploarea dezastrului: terenurile fertile din Câmpiile Moabului populate cu străini, Eleale în ruine şi peste tot satele ocupate de aceşti vagabonzi apiru. – Blestemă-i, Balaam, în numele zeului nostru! Şi victoria va fi a noastră! Se mai spunea că Balaam, pentru a putea vorbi cu puterile celeste, îl pusese pe monarh să zidească şapte altare pentru jertfe. Balac sacrificase într-adevăr şapte boi şi şapte berbeci, pentru ca ghicitorul să slăbească forţa lui Israel. Când li se povesti asta, Mose şi Josua râseră amândoi. Apoi Balac îl ameninţase pe Balaam, somându-l să-şi blesteme duşmanii. Dar
577
Balaam nu se dezise: apirii vor învinge, dacă vor fi provocaţi la luptă. Balac se întoarse în vizuina lui plin de ciudă. Profeţiile lui Balaam îi tăiară considerabil lui Balac poftele războinice. Săptămânile treceau şi spionii pe care Josua îi trimisese în toată ţara, până în inima Moabului, nu raportară despre nici un fel de pregătire de război. Mose ordonă atunci să fie ridicat Sanctuarul în curtea palatului şi să se instaleze în el chivotul. Apoi cedă întreg palatul leviţilor şi el îşi construi o casă în centrul Hesbonului. Josua era plecat mai tot timpul. Pregătea trecerea fluviului. Mose îl urmă într-una din zile. Cei doi bărbaţi se opriră pe malul Iordanului. – Totul începe dincolo, spuse Mose. Celălalt mal nu era deloc diferit de cel pe care se aflau. La fel de verde, dominat de aceleaşi pâlcuri de pini, pichetat în depărtare de aceleaşi acoperişuri albe. Şi totuşi, totul începea acolo. 5 Fraţii pierduţi La trei săptămâni după instalarea la Hesbon, Josua se duse la casa lui Mose însoţit de trei necunoscuţi murdari de noroi precum catârii într-o zi ploioasă. – Oamenii ăştia vin de la Betleem, spuse el. Sunt din tribul lui Zebulon'. Ei se uitau la Mose ca la o fantomă, cu ochii ieşiţi din orbite. – Tu eşti Mose? reuşi în sfârşit să articuleze cel mai bătrân dintre ei, care părea a fi şeful. Mose întinse mâinile spre el şi acesta se înclină cu febrilitate pentru a i le săruta. Ridică apoi ochii: – Credeam... Credeam că eşti doar o legendă! Mose începu să râdă.
578
– Mă numesc Eber. Şi tovarăşii mei, Elon şi Zemuel. – Emisarii mei şi-au regăsit poporul, explică Josua. Ei au vorbit despre tine. Aceşti oameni şi fraţii lor nu credeau că exişti cu adevărat. Aşa că au cerut să treacă Iordanul ca să vină să te vadă. Se aşezară în cerc, pe piei de oaie. Stito aduse vin şi pahare. Cei trei zebuloniţi nu-şi mai dezlipeau ochii de Mose. – Mose, tu eşti cel care l-a văzut pe Domnul? El dădu din cap. – Şi cum este Domnul? – Este lumină. Un fel de horcăit admirativ urcă din adâncul piepturilor lor şi rămaseră îndelung când cu capul plecat, când privind la Mose. – Ni s-a spus că ţi-a dat Poruncile gravate de mâna lui pe piatră. El dădu din cap. În fond, ceea ce conta era adevărul din inimă. – Mose, probabil că iarba tremură pe mormântul lui Avraam! Şi copacii cântă! strigă în cele din urmă Eber. – O să ne dai înapoi Canaanul? Este adevărat că o să ne dăruieşti Canaanul? Întrebă Zemuel. – Nici n-o să vă dăruiesc, nici n-o să vă dau înapoi Canaanul. Domnul o să vi-l dăruiască. Domnul a înarmat braţul lui Josua şi El îşi va îndeplini promisiunea. Noi nu suntem în faţa Domnului decât emigranţi şi oaspeţi. El bău şi ceilalţi se grăbiră să-i urmeze exemplul. – Domnul fie lăudat! Domnul fie lăudat! Domnul fie lăudat! repetau ei cu lacrimi în ochi. – Domnul fie lăudat până la sfârşitul lumii, spuse Mose. Câţi sunteţi în ţara voastră? – Noi, oamenii lui Zebulon, nu ştiu. Două mii? Trei mii? Nu mai mulţi. Suntem risipiţi pe coline, sub jugul canaaniţilor, care şi ei sunt sub jugul hitiţilor. Există fraţi de-ai noştri pe care nu i-am văzut de zece ani. – Sunt aproape trei mii, spuse Josua. După cum au estimat emisarii mei.
579
– Josua ne-a spus că o să treceţi Iordanul şi că veţi avea nevoie de noi. – Sunteţi înarmaţi? Întrebă Mose, --înarmaţi? Ideea părea să-i descumpănească. Dădură din cap, dar după cum se vedea, Josua nu-i informase despre toate planurile lui. – Împotriva cui luptăm, a canaaniţilor? A hitiţilor? – Împotriva duşmanilor noştri, care sunt duşmanii Domnului. Ei ridicară braţele spre cer. – Sunt în jur de opt sute de oameni apţi de luptă. O să le dau vechile noastre suliţi, spuse Josua. Şi o să le trimit un instructor. În mod evident, era vorba despre o mână de oameni, păstori şi negustori care trăiau încă de pe vremea lui Avraam sub jugul canaaniţilor şi a hitiţilor. Mose îi opri la cină, dădu ordin să li se pregătească aşternuturi de paie şi a doua zi, înainte să treacă înapoi Iordanul, îi încredinţa lui Eleazar ca să vadă Sanctuarul şi ca să le dea o copie a poruncilor scrise pe papirus. Când veniră să-şi ia rămas bun, el îi binecuvânta iar ei îi sărutară mâinile la nesfârşit. Câteva zile mai târziu, Josua se întoarse cu alţi trei necunoscuţi. Aceştia erau din tribul lui Aşer. Situaţia lor nu era deloc diferită de cea a oamenilor lui Zebulon, cu excepţia faptului că, trăind mai la nord, le era şi mai frică de hitiţi. Aceştia, spuneau ei, erau nişte sălbatici care le tăiau mâinile şi le scoteau ochii prizonierilor. Oamenii lui Aşer erau şapte mii, dintre care aproape două mii erau bărbaţi apţi de luptă, Josua le dădu şi lor suliţe şi îi învăţă să le confecţioneze. Aceste întâlniri se repetară cu oameni din triburile lui Manase, Dan, Isahar şi Neftali. Şase triburi în total. Mai erau oare şi altele? Fără îndoială, dar împrăştiate în regiune. – Crezi că aceşti fraţi pierduţi vor face recrutări de valoare? Îl întrebă Mose pe Josua. – Recrutări, sigur. De valoare, o să vedem. Important este că reprezintă, cu toţii, treizeci de mii de persoane care, când se vor ridica şi vor incendia cetăţile inamice, ne vor da un ajutor preţios.
580
Împrăştierea lor, pe care la început am considerat-o o slăbiciune, este un atu. Ei sunt peste tot. Mose dădu din cap. – Dar ei nu cunosc Poruncile Domnului, observă el. În numele a ce ne vor urma? - Le vor cunoaşte, Mose, le vor cunoaşte. Lumea întreagă va cunoaşte Poruncile. Deocamdată, nu pot decât să invoc în relaţia cu ei decât fraternitatea noastră. Fraţi, gândi Mose. Dar singura adevărată fraternitate este întru Domnul. Şi este singura durabilă. 6 “Ce vom fi fără El?” – Coapsele strânse! Frâiele sus! Tânărul soldat îşi strânse atât de puternic picioarele pe flancurile calului încât părea înţepenit. El se întoarse aproape pe loc, porni în galop, cu lancea în mână şi ridică o pânză pusă pe un butuc, apoi zvâcni, ca şi cum cucerise tunica unei fecioare, agitând-o ca pe un stindard. Reveni mergând la fel şi o aruncă în acelaşi loc. Următorul călăreţ intră pe pistă după el cu o înflăcărare excesivă şi fu pe punctul de a cădea de pe cal, se restabili dintr-o mişcare de şale, dar îşi pierdu suliţa. Unul dintre grăjdari o luă de jos şi i-o întinse. – Din nou! strigă Mişael, care stătea la mică distanţă de el. Un antrenor cu o barbă ciudat împletită, alergă după călăreţ şi îi ordonă să-şi îndrepte spatele. Mose asista la antrenament alături de Mişael. – Nu călăream rău nici eu, dar ăştia sunt nişte aşi, zise el. --Asta datorită antrenorului pe care Josua l-a adus din Siria. Caii sunt mult mai bine îngrijiţi, îi explică Mişael pe şoptite. Doi ani trecuseră de la instalarea în câmpiile Moabului şi stăpânirea apirilor peste aceste pământuri păruse a fi, după doar
581
câteva luni, suficient de evidentă pentru ca Mose s-o împartă triburilor lui Gad, Ruben şi Manase. Şi oamenii acestora nu stătuseră degeaba: gadiţii construiseră trei oraşe fortificate şi plănuiau să mai ridice alte cinci, rubeniţii construiseră şi ei două şi săpau fundaţiile altor patru. Cât despre cei din tribul lui Mânase, ei îşi extindeau cuceririle în cele patru puncte cardinale, măreau oraşele cucerite, ridicau şi fortificau metereze şi, pentru a încorona totul, le dădeau bucuroşi propriile lor nume. Astfel că Nobah, unul din locotenenţii lui Josua, schimbase liniştit numele oraşului Chenat pentru a i-l da pe al lui, ceea ce îl amuză pe Mose. Josua îşi consolida poziţiile. Desigur, aceste câmpii nu erau Canaanul, dar nimic nu-l împiedica să le păstreze. De asemenea, echipa armata: făcuse arme, îndeosebi vârfuri de bronz pentru noile suliţe şi, mai ales, trimisese emisari în Siria ca să cumpere arcuri şi să înroleze un profesor de echitaţie şi un antrenor. Tot din Siria adusese şi cai, animale viguroase, rezistente şi sobre: cinci sute de cai pentru tot atâţia călăreţi pe care Josua îi încredinţase lui Mişael, mai îndrăgostit poate de aceste animale decât de oameni. Hesbonul se mândrea cu grajduri pe care chiar şi Ramses al II-lea le-ar fi invidiat, îmbogăţită cu două mii de oameni, armata avea acum şi un corp de o mie de arcaşi pe care alţi doi sirieni îi antrenau în fiecare dimineaţă. După ce a admirat călăreţii, Mose se întoarse la casa lui, mergând încet şi ţinându-se din când în când de braţul lui Stito. În ultima vreme, căuta din ce în ce mai mult compania soţiei lui. Şi Sefira era şi ea mai atentă cu Mose de când se instalaseră la Hesbon, dând importanţă nimicurilor pe care le îndrăgea soţul ei: brânza albă un pic fermentată şi picantă întinsă pe pâine proaspătă cu susan, focul făcut cu lemn de cedru al cărui miros îi plăcea atât de mult, strugurii puşi la răcit în puţ. – Vino, lampa mea, îi spunea el surâzând. – Ce este o lampă în comparaţie cu focul? răspundea ea pe un ton vesel. Eu nu ţi-am fost de ajuns, ai îmbrăţişat un întreg popor!
582
El zâmbea şi îi chema pe Gherşon şi Eleazar care se aşezau la picioarele lui. Îi mângâia pe cap, privindu-i gânditor. – Lăsaţi focul Domnului să vă îmbrăţişeze, le spunea. – Eşti cam palid, îi mărturisi Sefira într-o dimineaţă. Era vorba într-adevăr doar de piele? Mose se simţea palid în interior. Cu timpul, trupurile devin poroase, lumea exterioară pare să le traverseze şi, invers, viaţa nu mai este ermetic închisă în ele. Încet-încet înţelegi că n-o să fii stăpân la nesfârşit peste cei din jur şi începi să te întrebi când va fi ultima oară când vei face cutare gest, când vei privi negura nopţii împrăştiindu-se la poalele colinei şi când vei asculta ţipătul ascuţit al cucuvelei. Simţurile se tocesc şi pasiunile pălesc. Faimoasele crize de furie ale lui Mose erau tot mai rare şi mai puţin violente. El nu era bătrân ca vârstă - patruzeci şi trei de ani -, dar trăise trei vieţi. Răsuflarea îi devenea dintr-o dată prea scurtă. Inima îi slăbea şi ea. Se îndepărta rar de casă şi cel mai adesea o făcea pentru a merge pe ţărmul Iordanului. Acolo, privea celălalt mal, aşa cum contempla odinioară marea în apropiere de Avaris. Nu era nimic altceva decât apă, dar el nu mai avea puterea să-şi facă poporul s-o treacă. – Când o să fii gata? Îl întreba uneori pe Josua. – Până acum noi ne-am bătut ca nişte vagabonzi, cu arme improvizate, răspundea tânărul. Spionii mei mi-au raportat că, de cealaltă parte, canaaniţii şi hitiţii au armate adevărate. Hitiţii au şi care de luptă. Spune-mi, nu e drept să merităm încrederea Domnului şi să ne pregătim armata în aşa fel încât să triumfe în faţa celor care vor să ne alunge de pe pământul pe care El ni l-a promis? Mose dădea din cap. – Şi ai noştri, cei rămaşi acolo? Întrebă el într-o zi. – Acum doi ani, după cum ştii, am trimis emisari să afle numărul lor, ţările în care locuiesc, starea lor de spirit. Instructorii sunt însărcinaţi să-i înarmeze pentru ca în ziua în care vom trece Iordanul să ni se alăture şi să îngroaşe rândurile
583
noastre. Ştiau să folosească praştii, acum ştiu să folosească suliţe. De când le-au fost trimise clandestin, în mănunchiuri de câte zece, sunt bunurile lor cele mai preţioase. – Şi Poruncile? Josua îşi întoarse spre Mose privirea mereu luminoasă. – Le-am trimis leviţi care să-i înveţe Poruncile şi de asemenea să le spună povestea noastră de când am părăsit Egiptul. Povestea ta, Mose, adăugă el cu un surâs imperceptibil. Mose puse mâna pe braţul lui Josua. – Povestea voinţei Domnului este povestea slăbiciunii umane, spuse el. Cu toţii observau semnele subtile, dar sigure ale declinului său, prefăcându-se că nu văd nimic. Îi ascundeau faptul că, încă o dată, convieţuirea cu străinii dădea roade îndoielnice. Femeile lui Moab aduceau pe lume copiii lui Israel şi acelea ale lui Israel copiii moabiţilor. Acest lucru nu era în ordinea firii. Căci populaţiile nu-şi manifestau toate şi nici întotdeauna ostilitatea faţă de prinţii lor. O fată drăguţă îl înfierbântă pe un băiat şi îi înlătură sentimentul de supunere abstractă. Instinctul perpetuării este şi el însetat de cuceriri şi seducerea unei femei presupusă inamică este şi mai excitantă decât a uneia deja cucerite. La fel, un băiat viguros o sperie pe o fată care nu are, de altfel, ce face decât să se supună dorinţei sale de a dovedi că ea este mai dorită decât alta. Sărbătorile moabiţilor îi excitau pe unii şi pe alţii iartinerii apiri care mergeau “să vadă” sfârşeau prin a aduce jertfe, ca şi ceilalţi, pe altarul fertilităţii, mai întâi în văzul tuturor şi la sfârşit în intimitate. Se întâmpla astfel ca vulpile să fugă de vreun cuplu care se tăvălea prin iarbă iar cucuvelele să se mire auzind ţipete care semănau în mod ciudat cu ale lor. Dar astfel de fapte erau de acum înainte de competenţa lui Eleazar, a judecătorilor şi, dacă era cazul, a lui Josua. Mose s-ar fi simţit copleşit dacă i s-ar fi raportat aceste abateri, faptul că unii băieţi îşi fardau ochii sau că amuletele lui Ishtar, zeiţa fecundităţii, atârnau la gâtul fetelor.
584
Într-o dimineaţă, susţinut de Stito, Mose urcă pe muntele Pisga. Nu băgă în seamă cele şapte altare abandonate pe care Balaam le construise pentru Balac. Privi dincolo de Iordan, la câmpiile şi colinele care se întindeau până la mare. Un pământ, în sfârşit! Cel dăruit de Domnul şi care punea capăt atâtor secole de pribegie. Şi plânse. Căci Domnul care îi dăduse Nilul îi refuza acum Iordanul. După ce coborî, trimise după Eleazar şi îi ceru să convoace întregul cler în Sanctuar. Apoi trimise după Josua care veni alarmat. O mulţime imensă se adunase afară, încercând să audă ce spunea Mose. Nu putea însă, pentru că vocea lui era prea slăbită. Leviţii erau strânşi în jurul lui ca să nu piardă nici un cuvânt. – Viaţa mea se va sfârşi în curând, anunţă el. Vă trebuie un şef. Cel pe care l-am văzut neobosit de-a lungul încercărilor noastre, mereu stăpânit de spiritul Domnului, iată-l. Întinse mâna spre Josua care făcu un pas înainte. Mose îi puse mâna pe umăr. – Domnul a înarmat braţul lui, el o să vă apere, l-a înarmat şi spiritul, o să vă susţină inimile. Ceru să se facă o jertfă pentru a celebra numirea lui Josua. Făcu efortul să asiste în picioare, apoi plecă să se odihnească. A doua zi, părea să se simtă mai bine. Josua, Eleazar şi ceilalţi - leviţi, judecători, şefii de clan care mai rămăseseră -se strânseră dis-de-dimineaţă în faţa casei lui, aşteptându-l să iasă, după cum obişnuia. Apăru mult mai târziu ca de obicei şi văzându-i adunaţi acolo, le spuse zâmbind: – Domnul mi-a acordat un răgaz. Ei sperau ca acest răgaz să fie lung, dar trei zile mai târziu, în timp ce stătea la soare în faţa casei, Stito veni să-l anunţe că masa de prânz era gata şi Mose nu răspunse. Stito îl atinse şi îşi înăbuşi un ţipăt. Se repezi s-o cheme pe Sefira care veni în fugă. Mose avea ochii deschişi. Murise privind cerul. Josua puse să fie distruse cele şapte altare ale lui Balac şi săpă mormântul lui Mose în vârful muntelui Pisga. Apoi decretă
585
un doliu de patruzeci de zile, dar fu plâns mult mai mult, până când traversarea Iordanului aminti acestui popor de scopurile lui terestre şi până când el ocupă în sfârşit câmpiile şi colinele Canaanului. Unul dintre bătrânii care-l urmaseră încă din Egipt, refuză să părăsească mormântul mai multe zile la rând, chiar şi atunci când Josua lua cu asalt Ierihonul. – Ce vom fi fără el? spuse către cei care veniră să-l caute. Cuvânt înainte la Bibliografie şi Note critice Paginile pe care tocmai le-aţi citit se bazează pe povestirile Pentateuhului (în greacă, “cinci etuiuri”), cuprinzând Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul, care merg de la crearea lumii până la moartea lui Moise. Aceste prime cinci cărţi ale Vechiului Testament sunt cunoscute şi sub numele de Cărţile lui Moise sau Tora. Cititorul s-ar putea mira că multe din reconstituirile mele se îndepărtează de ele, în literă şi spirit, lată motivele generale, detaliile urmând a fi prezentate în notele care urmează. Cărţile Pentateuhului au suscitat de secole o literatură exegetică şi critică care ar umple cu uşurinţă o clădire destul de mare. Tradiţia ebraică susţinea (şi susţine şi azi) că ele au fost scrise chiar de mâna lui Moise şi că ne-au parvenit neschimbate de-a lungul secolelor; ceea ce le-ar conferi o veridicitate indiscutabilă, cu condiţia să înfrunte atacurile autorităţilor religioase creştine, precum şi a celor evreieşti. Totuşi de-a lungul secolelor au apărut şi unele rezerve. În secolul al XV-lea, de exemplu, Isaac ben Yaşuş, medic la curtea musulmană a Spaniei, evidenţia faptul că lista regilor Edomului dată în Geneza XXXVI nu putea să fie scrisă de Moise, pentru că mai mulţi dintre aceşti regi domniseră după moartea sa; din cauza observaţiei sale, ben Yaşuş s-a ales cu porecla de “Isaac
586
Gafe-urul”şi a fost trimis înapoi la bisturiul şi leacurile lui. Tot în secolul al XV-lea, Tostatus, episcop de Avila, a subliniat că anumite pasaje, mai ales cele care relatau moartea lui Moise, în mod evident, n-avea cum să fie scrise de el. Mai târziu, Spinoza considera că fraza din Deuteronomul XXXIV: “Nu s-a mai ridicat niciodată în Israel un profet ca Moise...” era suspectă pentru că Moise era primul profet al acestui popor şi deci nu se puteau face comparaţii în această privinţă, comparaţii de altfel lipsite de modestia care i se atribuie marelui om. În cele din urmă s-a admis, în petto, că scribii care recopiaseră cele cinci Cărţi nu se putuseră abţine să nu adauge câteva ceva din ceea ce ştiau ei, dar că tradiţia trebuia să rămână neschimbată: cele cinci Cărţi erau scrise de mâna lui Moise. De altfel, în zilele noastre s-a ajuns la concluzia că “multe din textele legislative nu fuseseră încă aplicate în timpul lui Moise şi nici chiar după aceea şi deci că Pentateuhul conţine pasaje importante scrise după el” (André-Marie Gérard, Dictionnaire de la Bible, Robert Laffont/Bouquins, 1989). Consensul la care au ajuns exegeţii este că cele cinci Cărţi au fost redactate în forma lor actuală între secolele al VlII-lea şi al ll-le î.e.n., deci cu cinci până la zece secole după moartea profetului întemeietor, desigur cu o intenţie pioasă şi chiar hagiografică, dar adesea în serviciul interpretărilor particulare ale originilor iudaismului. Nu m-am simţit aşadar constrâns să urmez cuvânt cu cuvânt - şi în acest caz, la ce bun? - textul biblic. De altfel, din punct de vedere strict istoric, el este enigmatic sau haotic. Dar mai e ceva. Începând din secolul al XlX-lea, exegeţi precum Karl Heinrich Graf, Wilhelm Vatke şi Julius Welhausen înfruntă autorităţile religioase, analizând contradicţiile şi repetiţiile Pentateucului şi concluzionând, în celebra “Ipoteză documentară”, că se disting patru curente distincte: Unul care desemnează divinitatea cu numele de Yahwe, curentul fiind numit J (căci Yahwe/Iehova se scrie în germană jahweh) sau yahwist;
587
Unul care o desemnează cu numele de Elohim (pluralul de la Eloha, cel Foarte-lnalt) şi care este numit elohist; Unul care tratează foarte pe larg probleme sacerdotale şi care este curentul numit P (de la Priesterr); Şi un ultim curent, specific Deuteronomului, care se interesează îndeosebi de problemele etice şi spirituale şi care, evident, este numit D. Importanţa acestor noţiuni pentru cititorul notelor care urmează constă în faptul că fiecare din aceste curente priveşte adesea aceleaşi evenimente din perspectivă diferită şi chiar contradictorie. De exemplu, celebrul episod al Lovirii Stâncii este văzut de Cartea Exodului ca o victorie a Domnului asupra scepticismului evreilor şi de Numeri ca o neputinţă gravă şi chiar fatală a lui Moise, care va atrage asupra lui cel mai teribil blestem: să nu calce niciodată pe Pământul Făgăduit. Descoperirile arheologice şi progresele epigrafiei au contribuit în mod considerabil, mai ales în secolul al XX-lea, la cunoaşterea perioadei biblice. Multe din lucrări s-au oprit asupra detaliilor Pentateuhului, uneori infirmându-le sau chiar contrazicându-le, alteori confirmându-le şi ele. Două alte curente s-au conturat şi ele persistă şi astăzi: Unul, în majoritate universitar, după care Pentateuhul, ca de altfel Vechiul Testament în totalitate, este un mozaic de texte din epoci diferite şi de autori diferiţi, ceea ce explică repetiţiile, lacunele şi contradicţiile. Totuşi el conţine date istorice exacte, dar modificate de tendinţele redactorilor şi presupunând, în afara oricăror consideraţii religioase, o reinterpretare prudentă. Celălalt, după care Vechiul Testament în ansamblu este în acelaşi timp o operă revelată şi una de un adevăr istoric inexpugnabil (întrucât e revelat), dar care, paradoxal, n-ar putea fi supusă analizei istorice fără a compromite fundamentele a trei religii revelate.
588
Pentru acest curent, contradicţiile Pentateuhului nu sunt decât aparente şi depăşesc înţelegerea umană. Acest din urmă curent mi se pare în mod fundamental lipsit de coerenţă: Într-adevăr, orice lucrare care se vrea istorică şi care descrie evenimente reale este în mod legitim supusă analizei istorice. Paradox suplimentar: acest curent este alimentat de creştini care trec drept erudiţi şi tradiţionalişti, dar care nu par a avea deloc cunoştinţă de una din recomandările Papei în secolul al XX-lea. Într-adevăr, în 1943, în enciclica lui, Divino Afflante Spiritu, Pius al XII-lea încuraja “cercetarea recentă care încearcă să stabilească caracterul particular şl circumstanţele în care a lucrat autorul sfânt, epoca în care a trăit, sursele scrise sau orale din care s-a inspirat şi formele de expresie pe care le-a folosit”. Vox clamantis în deserto... Convingerea mea este că Pentateuhul prezintă, mai ales, o epopee istorică crucială care are de câştigat dacă este reconstituită sub un unghi istoric. Este la fel de absurd să-i reproşezi că nu este un document istoric şi să-i pretinzi să fie aşa ceva: noţiunea de istorie este recentă şi nici nu putea fi concepută acum douăzeci şi cinci de secole sau mai mult. Este o povestire epică a cărei eficacitate era probată de efectele literare. Publicul căruia i se adresează era în cea mai mare parte analfabet; trebuia să se adreseze imaginaţiei şi fabule precum cea cu strugurele din Canaan pe care doi oameni abia îl duceau sau poetica poveste a Măgarului lui Balaam erau mai eficace decât minute întregi de istorie. Dovadă că popularitatea lor a dăinuit până în zilele noastre. O anume prejudecată se opune formei romaneşti pe care am ales-o. Eu personal o cred nejustificată: se admit foarte bine reprezentările picturale după Vechiul Testament şi Dumnezeu ştie cât sunt de multe şi cum se îndepărtează adesea de realitatea arheologică; de ce nu s-ar admite şi o reconstituire romanescă bazată pe analiza istorică a acestei epopei? Notele de faţă detaliază aşadar motivele pentru care am crezut că e bine să stabilesc o cronologie şi nişte înlănţuiri logice
589
în povestire şi să reinterpretez unele evenimente, chit că m-am îndepărtat de textul original. N-am evadat însă deloc din timpul lui şi cu siguranţă am mai îndulcit o trăsătură a personajului care mi s-a părut inacceptabilă: cred în bunătatea şi în nobleţea funciară a lui Moise şi nu îl cred în stare să fi ordonat masacrele înspăimântătoare pe care i le atribuie Pentateuhul (Deuteronomul XXXIV, 12). Acesta este motivul pentru care ele sunt absente din povestire. Cu atât mai puţin îmi pot imagina Puterea celestă ordonând asemenea masacre şi mergând până acolo încât să ameninţe Israelul de canibalism (“O să vă mâncaţi proprii copii, carnea fiilor şi fiicelor voastre, pe care Domnul Dumnezeul vostru v-a dat-o...” (Deuteronomul XXVIII, 53-54). Se prea poate ca astfel de povestiri să fi avut efect altădată. Dar în ultimele decenii noi am văzut prea multe masacre şi orori ca să mai putem crede că motorul poate fi altul decât capacitatea de infamie specific umană. Iar acesta este un alt motiv pentru care ele lipsesc din povestirea mea. BIBLIOGRAFIE ŞI NOTE CRITICE Partea I – EXODUL Capitolul 1 1. Suntem nevoiţi să ne îndepărtăm aici de povestirea legendară a Exodului (XII, 37-38), care spune că numărul evreilor era de şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, fără a pune la socoteală copiii şi oamenii de toate felurile (vezi vol. I, partea a lll-a, capitolul 7, nota 1), ceea ce ar fi reprezentat cel puţin un milion de persoane, adică două treimi din populaţia Egiptului în acea epocă. Un asemenea transfer de populaţie ar fi fost cu siguranţă menţionat în cronicile egiptene, presupunând că autorităţile regale egiptene l-ar fi tolerat, dar nu s-au găsit
590
mărturii nici în secolul al XlV-lea, nici în secolul al XlII-lea î.e.n. Evident, autorul Exodului încearcă să confere povestirii sale o dimensiune monumentală, fără să ţină cont de realitatea demografică. În plus, acelaşi pasaj din Exodul mai spune că evreii ar fi luat cu ei “turme şi cirezi”. Acest amănunt pare greu de conciliat cu recomandarea pe care Domnul le-a făcut-o în acelaşi timp (în condiţii neprecizate) lui Aaron şi Moise ca fiecare miel să fie mâncat într-o singură casă şi să nu fie dusă carne afară din casă. (Exodul XII, 46). Or, dacă era posibil ca evreii să nu fi fost informaţi despre dificultatea drumului pe care aveau să-l facă, atât pentru ei cât şi pentru animale, acest lucru n-ar fi putut fi valabil pentru Moise şi pentru Aaron, care era locotenentul său. Mai probabil este ca Aaron să le fi interzis să ia cu ei animale, pentru a nu încetini exodul, dar pare verosimil să fi fost totuşi ţărani care să fi luat cu ei câteva animale, acestea reprezentând bunul lor cel mai de preţ. 2. Există un contrast, ba chiar o contradicţie între recomandările precise ale Domnului date lui Aaron şi Moise referitoare la plecare şi graba evidentă cu care fugarii părăsesc ţara, neluând cu ei decât aluat necrescut, pentru că nu mai aveau plămadă (Exodul XII, 39). 3. Tieku sau Sucot din Egipt (căci există un oraş cu acelaşi nume în Transiordania; numele semnifică în ebraică “Colibele”) este o localitate încă neidentificată şi care trebuie să se fi aflat la vest de actualul lac Timsa; acolo s-au adunat evreii înainte de a pleca spre Etam. O sută de kilometri separau Avaris de Sucot, cincisprezece Sucot de Etam şi încă cincizeci de kilometri Etam de trecerea dintre marele lac numit Marele Negru şi Golful Suez. Aceste distanţe sunt aproximative dat fiind faptul că nu se cunoaşte unde era amplasat exact Sucot şi că configuraţia Marelui Negru, care reunea lacul Timsa şi lacurile Amare (poate cu un canal care îl lega de lacul Menzaleh), s-a schimbat de-a lungul ultimelor milenii (vezi harta).
591
4. Este ceea ce lasă să se înţeleagă pasajul din Exodul (XIV, 1 -2), când Dumnezeu îi ordonă lui Moise să se folosească de un şiretlic şi să-i pună pe evrei să-şi întindă tabăra între Pi-hahirot (“Acolo unde încep drumurile”) între Migdol şi mare, la est de Baal-Ţefon. Aici începe drumul de coastă spre Sinai, dar, contrar spuselor lui Dumnezeu în acest discurs, el nu era nicidecum dificil: Într-adevăr, se afla pe pământurile cele mai fertile ale Egiptului şi era în mod regulat folosit de beduinii care îşi duceau turmele la păscut în Deltă. În plus, Exodul (XIV, 9-10) avansează ideea că Moise i-ar fi ghidat efectiv pe evrei către locul indicat de Dumnezeu, că i-ar fi pus să ridice tabăra acolo şi că tot acolo armata egipteană i-ar fi ajuns din urmă. Atunci ei ar fi strigat şi i-ar fi reproşat lui Moise: “Ce, nu erau oare morminte în Egipt, de ne-ai adus să murim în pustie?”. La care Domnul i-ar fi ordonat lui Moise să-şi întindă toiagul pentru a despărţi apele şi a-i lăsa pe evrei să treacă Marea Trestiilor în siguranţă. O asemenea povestire reflectă mai ales necunoaşterea geografiei egiptene de către autorul Exodului. Într-adevăr, Pi-hahirot nu putea - numele lui o spune - să se afle decât pe malul răsăritean al Marelui Negru, la vest de Migdol şi efectiv la est de Baal-Ţefon, acolo unde începeau drumurile umblate de beduini în transhumanta lor anuală sub supraveghere egipteană. Această ultimă localitate, Tahpanes pe numele ei egiptean, în prezent pe ţărmul lacului Menzaleh, nu putea să se afle şi ea decât pe ţărmul răsăritean al Marelui Negru şi este evident că evreii nu-şi puteau ridica tabăra în mijlocul apei; ei se aflau deci la vest de Migdol, la marginea deşertului Sur. Povestirea biblică nu mi se pare aşadar că se susţine din punct de vedere istoric din trei motive. Primul este că, dacă armatele egiptene i-ar fi surprins pe evreii fugari campând la Pi-hahirot, adică în plin uscat, ele nu i-ar fi cruţat. Evreii, care mergeau pe jos, ar fi fost cu uşurinţă ajunşi din urmă de carele egiptene, apoi de pedestraşi. În acest caz, autorul Exodului n-ar mai fi avut ce să povestească.
592
Al doilea motiv este că Moise n-ar fi avut deloc nevoie să-şi ridice toiagul în aceste locuri fiindcă n-avea ape de despărţit nici pentru a le traversa, nici pentru a-i îneca pe egipteni. Evreii se aflau la marginea deşertului Şur, aşa cum am mai spus. Al treilea motiv este că Moise, despre care chiar Exodul ne spune că fugise spre ţara Madianului, cunoştea cu siguranţă drumul cel mai sigur: ar fi fost de o temeritate de neiertat să expună între treizeci şi patruzeci de mii de persoane urmăririi armatei egiptene între Baal-Ţefon şi Migdol, apoi să le pună să facă o buclă înspre sud şi asta în condiţiile în care era mult mai rapid să meargă de la Sucot către Marea Trestiilor (vezi harta). Nu mi se pare că Moise, care a fost în mod evident un mare conducător, ar fi putut să o ia pe altă parte. Indicaţiile din Cartea Exodului, care, să nu uităm, a fost obiectul modificărilor mai întâi yahwiste câteva secole mai târziu, apoi elohiste, apoi deuteroniste, vreo cinci secole mai târziu, apoi sacerdotale, după exil, şapte secole mai târziu, au reinterpretat elementele unei tradiţii străvechi după legile povestirii epice şi nu după acelea ale veridicităţii istorice, care este o noţiune modernă. 5. Datorez informaţiile relative ale existenţei acestor două vaduri care traversau Golful Suez erudiţiei lui Maurice Bucaille în Moise şi Faraonul (Seghers, 1995). Acest autor a găsit menţiunea în Descrierea Egiptului a lui Du Bois Aymé. Anterioare, evident, săpării istmului, aceste două vaduri scurtau prin “mai mult de două locuri” drumul dintre Egipt şi Sinai. Dr. Bucaille citează totodată şi o notă a lui R.P. Coroyer, aparţinând Şcolii biblice a Ierusalimului, oferind o traducere îmbogăţită a Exodului, care menţionează un vad în partea de sus a Golfului Suez, “folosit de cei care mergeau în pelerinaj la Mecca”, şi “un vad mai periculos, în partea de sud a lacurilor Amare, unde ajungeau urmele potecilor străvechi” (vezi harta). Această observaţie o confirmă pe precedenta. Or, este vorba de observaţii făcute în epoca modernă şi noi nu dispunem de nici un element referitor la geografia regiunii de acum aproape treizeci şi trei de secole, ea modificându-se
593
considerabil de atunci. Oceanografii cunosc bine rapiditatea cu care curenţii pot constitui sau distruge în câteva zile bancurile de nisip care formează vadurile. 6. Întrucât aprinderea focului era o operaţiune dificilă, se transporta jăratic în vase de pământ. Acest jăratic era eventual alimentat la intervale regulate. 7. Din Exodul, XIV, 27, se subînţelege că traversarea Mării Trestiilor s-a făcut noaptea. Este totuşi dificil de crezut ca treizeci sau patruzeci de mii de persoane să fi putut toate să străbată această întindere semi-mlăştinoasă pe întuneric, mai ales dacă ţinem cont de faptul că printre ei figurau femei, copii şi bătrâni, deja epuizaţi de drumul pe care-l făcuseră din Egiptul de Jos. Mai plauzibil este ca o parte a evreilor să fi traversat noaptea, iar restul să fi terminat traversarea a doua zi dimineaţă. Capitolul 2 1. Exodul lasă să se înţeleagă că toate familiile sau clanurile enumerate în VI, 14-27 erau leviţi, adică membri ai tribului Iu Levi. Acest text nu întruneşte unanimitatea părerilor specialiştilor dintre care mulţi cred că redactarea Pentateuhului este, de departe, posterioară evenimentelor descrise şi că triburile nu existau în epocă. Obiecţia este întărită de lista din Numeri (XXVI. 56-61), mult mai detaliată şi care citează treisprezece clanuri şi numeroasele lor “familii”, care par să corespundă exact triburilor lui Israel (cu excepţia celei a lui Levi, care nu avea un statu: specific de trib şi nu trebuia, prin urmare, să posede teritorii). Această enumerare detaliată pune totuşi două probleme suplimentare: mai întâi, ea lasă să se înţeleagă că cele doisprezece triburi ar fi fost reprezentate în Egipt în perioada captivităţii, ceea ce este îndoielnic, pentru că triburile nu existau încă; fără îndoială trebuie să considerăm, o dată în plus, cifra doisprezece ca fiind simbolica. Apoi, ea se afla, mai ales, în contradicţie tormală cu aserţiunea din Geneza (XLVI, 27) după
594
care “Membrii familiei lui Iacov care s-au dus în Egipt erau şaptezeci cu toţii.” Ar trebui deci să presupunem, dacă luăm în calcul această ultimă aserţiune, că naţiunea ebraică s-a format integral în Egipt în timpul captivităţii, ceea ce e puţin plauzibil, sau să postulăm că toţi evreii din Palestina s-au dus puhoi până la ultimul om în Egipt, ceea ce nu este deloc mai plauzibil; cele două ipoteze ar fi, de altfel, contrazise de faptul că egiptenii au continuat să facă prizonieri evrei în Palestina şi după instalarea lui Iacov în Egipt. Se pare că redactorii târzii ai Pentateuhului, yahwişti, elohişti şi sacerdotali ar fi prezentat poporul evreiesc din Egipt, inspirându-se din ceea ce devenise acest popor după prima regalitatea lui Saul, aşa cum o dovedeşte, între multe alte exemple, pasajul din Geneza (XLIX, 10) care vorbeşte despre regalitatea lui luda, în timp ce primul rege din clanul lui luda n-a apărut decât la aproape patru secole după moartea lui Moise. Fără a intra mai adânc în discuţia care este extrem de complexă (cf., de exemplu, C. Dennis McKinsey, The Encyclopaedia of Biblical Errancy, Amherst, New York, 1995, şi Tribus, Douze, în Dictionnaire encyclopédique du judaïsme, Robert Laffont/ Bouquins, 1989), vom concluziona aici că noţiunea de doisprezece triburi pare puţin plauzibilă înaintea instalării evreilor în Palestina. Pare mai veridic ca populaţia evreilor în Egipt să fi fost divizată în clanuri, mai mult sau mai puţin circumscrise. 2. Vezi harta. Ipotezele străvechi despre prima parte a drumului Exodului erau fondate pe identificarea Mării Trestiilor cu Marea Roşie, ceea ce este eronat. Ele nu puteau deci să ia în considerare existenţa vadurilor la sud de Marele,Negru, singurele elemente care permit explicarea trecerii Mării Trestiilor “cu piciorul gol”. 3. Încă o dată, nu există nici un text şi nici o inscripţie egipteană sau străină care să facă caz de urmărirea de către armata egipteană a evreilor fugari. Singura referinţă pe care o avem este, deci, aceea din Exodul. Dacă prin abundenţa detaliilor
595
prezente în cartea Exodului, se adevereşte că unii evrei, ba chiar aproape toţi cei care trăiau în Egipt, luaseră hotărârea să părăsească ţara, absenţa totală a mărturiilor egiptene pare să indice faptul că represiunea fugii a fost considerată de egipteni o simplă operaţiune a poliţiei. Ea nu merita aşadar să fie menţionată în cronicele timpului. În orice caz, această urmărire militară pare să dea naştere unei contradicţii majore în povestirea biblică; într-adevăr, ea infirmă în întregime teza acestei povestiri după care faraonul ar fi consimţit ca evreii să plece, cedând în faţa evidenţei puterii celeste manifestate prin cele zece nenorociri legendare. Contradicţia este subliniată de faptul că Exodul nu indică nici un motiv al răzgândirii neaşteptate a lui Ramses, într-un acces de extravaganţă romanescă, autorul Exodului chiar scrie: “După ce regele Egiptului a aflat că israeliţii au fugit, el şi slujitorii lui şi-au schimbat complet părerea şi au spus: “Ce-am făcut? l-am lăsat pe sclavii noştri israeliţi să fugă!”" (Exodul, XIV, 5) Chiar dacă par a avea o memorie de doi bani, egiptenii, şi mai ales Ramses şi preoţii superstiţioşi, puteau să-şi amintească totuşi recentele calamităţi care îi forţaseră să accepte plecarea evreilor. Istoria lui Ramses este suficient de documentată în zilele noastre pentru a exclude ipoteza unei asemenea bicisnicii. Mai plauzibil pare ca Ramses şi miniştrii lui să nu fi crezut că evreii vor lua într-adevăr drumul exilului şi să se fi gândit că doar câteva mii de nemulţumiţi vor părăsi regatul. De-abia după ce şi-au dat seama de amploarea exodului şi de plecarea bruscă a unei mari părţi a mâinii de lucru necesară lucrărilor regelui ei au încercat mai întâi să le bareze fugarilor drumul de coastă. Negăsindu-i acolo, au coborât atunci spre sud (vezi capitolul 1, nota 4). Să lăsăm la o parte, din raţiuni teologice, discursul de neconceput pe care Dumnezeu i l-ar fi ţinut lui Moise: “Voi împietri inima lui faraon şi el îi va urmări pe evrei, astfel ca eu să mă acopăr de glorie în detrimentul faraonului şi a întregii sale armate” (Exodul XIV, 4).
596
4. Exodul, plin de exagerări la tot pasul, avansează ideea că însuşi faraonul “ îşi înhamă carul şi luă cu el şase sute de care alese şi toate celelalte care ale Egiptului...” (Exodul XIV, 7) şi nu numai că a luat el însuşi conducerea armatei pentru a-i urmări pe evrei, dar a şi pierit înghiţit de valurile despicate de toiagul lui Moise. Nu ştim care putea fi efectivul de care egiptene (al hitiţilor, care era de departe superior, era de două mii cinci sute de care), dar e greu de crezut că Ramses ar fi putut comite următoarele erori: mai întâi să ia cel puţin şase sute de care ca să urmărească nişte fugari neînarmaţi, apoi să străbată astfel cam trei sute de kilometri de teren accidentat, greu practicabil pentru care, de la Avaris la Migdol, şi, în fine, să se lanseze în această expediţie noaptea, pentru că, după cum spune Exodul, traversarea a fost terminată în dimineaţa zilei următoare, chiar înainte ca egiptenii să sosească, văzuţi de evreii de pe malul opus. În plus, nici un faraon, niciodată n-a murit înecat în mare. 5. în lucrarea sa “Lacurile Amare ale istmului Suez” pe care a prezentat-o la Academia de Ştiinţe în 22 iunie 1874, menţionează Dr. Bucaille (în Moise şi Faraonul, op. cit.), De Lesseps povesteşte că în 1854, ridicându-şi tabăra în aceeaşi regiune, a fost martorul unei furtuni, observând cu această ocazie că mareea era de un metru treizeci până la un metru optzeci.» Pe de altă parte, în textul citat mai sus din Descrierea Egiptului (cap. 1, nota 4), Du Bois Aymé consemnează că atunci când a folosit unul din vadurile golfului Suez, în 1799, Napoleon Bonaparte era să se înece în mareea tot mai înaltă. Se pare că trecătoarea mărea considerabil înălţimea mareelor şi deopotrivă a valurilor, după ce aveau loc furtuni în Marea Roşie, pentru că fundul Mării Trestiilor era sensibil mai ridicat decât cel al Mării Roşii. După deschiderea istmului Suez, amplitudini de ordinul a şaptezeci de centimetri până la un metru au fost în mod regulat înregistrate, în ciuda adâncimii canalului şi a faptului că amplitudinea mareei poate să se întindă până la Mediterana. Dar, după furtuni, valurile depăşeau probabil înălţimea indicată de Lesseps şi asta poate
597
explica foarte bine deruta armatei egiptene plecată în urmărirea evreilor. Astfel de maree nu se puteau produce decât la intrarea în vechiul golf Suez, la gura Mării Trestiilor, din cauza imediatei apropieri a Mării Roşii, şi acest lucru confirmă din nou localizarea trecerii evreilor. 6. Exodul (XIV, 28) avansează ideea că nici un egiptean plecat în urmărirea evreilor n-a supravieţuit. Fără îndoială, trebuie să punem pe seama exigenţelor povestirii epice o afirmaţie atât de categorică: chiar şi după cataclisme gigantice precum valul seismic declanşat de erupţia vulcanului Krakatau, în Insulinda în 1883, şi care a atins patruzeci de metri înălţime, au fost supravieţuitori. Au fost probabil supravieţuitori pe ambele maluri şi evreii i-au luat prizonieri. Capitolul 3 1. Vezi vol. I, “Prinţul fără coroană”. 2. Este un punct care n-a fost niciodată pus în discuţie în comentariile despre Exod: dacă Ramses ar fi fost hotărât să-i extermine pe evreii fugari, el ar fi trimis în urmărirea lor, atunci când aceştia mergeau de-a lungul coastei Sinaiului, câteva din galerele flotei egiptene care supravegheau navigaţia în Marea Roşie încă din secolul al XV-lea î.e.n. (cf. Lionel Casson, Ships and Seamanship în the Ancient World, Princeton University Press, Princeton, 1971). 3. Personajul lui Josua este prost reconstituit în Vechiul Testament, din cauza contradicţiilor dintre documentele yahwiste şi cele elohiste. În ciuda rolului important pe care-l joacă în Cartea Exodului şi care este aproape superior celui al lui Aaron, Josua nu este menţionat, nici el, nici tatăl lui, în lista şefilor de clan ai Exodului (VI, 14-27). El apare brusc în Cartea Exodului în capitolul XVII, 9, fără a se menţiona numele tatălui său, în momentul în care Moise îi ordonă să meargă “cu oamenii lui” să se lupte împotriva amaleciţilor, iar în Numeri, (XI, 29) se spune
598
că era în serviciul lui Moise de când era un băieţandru; această menţiune este subiect de contestaţie, dat fiind faptul că Josua trebuie să aibă cel puţin între douăzeci şi treizeci de ani în momentul Exodului, pentru că el comandă la ordinul lui Moise lupta împotriva amaleciţilor. Or, după părerea mea, Moise nu este nici el cu mult mai în vârstă în momentul începerii Exodului; ar trebui deci să presupunem că l-a avut pe Josua în serviciul său încă din adolescenţă, ceea ce este puţin plauzibil. În plus, Moise a fost plecat din Egipt între trei şi cinci ani; ar trebui deci să presupunem că l-ar fi luat pe Josua cu el când a fugit, ceea ce nu pare să fie adevărat. Acest tip de contradicţie, frecventă în Vechiul Testament, poate fi pusă pe seama dorinţei autorilor de a conferi o vârstă canonică tuturor eroilor şi în special iui Moise, despre care se spune la sfârşitul Deuteronomului (XXXIV, 7) că a murit la o sută douăzeci de ani fără ca nici vederea, nici puterile să-i fie slăbite. Trebuie, o dată în plus, să amintim că patruzeci are două sensuri în ebraică, mult timp şi generaţie. Autorii au vrut să spună, într-o altă formă, că Moise a murit la o vârstă înaintată, dovadă a favorii divine. Este o indicaţie hagiografică; cunoştinţele moderne în psihologia senescenţei ne fac să ne imaginăm cu greu un octagenar conducând o operaţiune precum exodul şi cu atât mai puţin organizând instituţiile religioase şi juridice ale Israelului la o sută de ani. Dacă am lua Pentateuhul cuvânt cu cuvânt, ar trebui să presupunem (Exodul XII, 37) că Exodul a durat patruzeci de ani pentru că atunci când a început, Moise avea optzeci de ani (Exodul VII, 7). Totuşi, dacă aruncăm un ochi pe hartă, ne dăm seama că e într-adevăr o perioadă de timp exagerată pentru a parcurge cam cinci sute de kilometri până în Ţara Moabului, chiar cu numeroase halte. Cartea Exodului precizează (XVI, 1) că după patruzeci de zile de la plecarea din Egipt, evreii se găseau deja la sud de oaza Elin, la marginea deşertului Sin sau Sinai, adică la paralela 29; făcuseră deci o sută de kilometri, cele două
599
halte făcute la Mara şi Elim fiind incluse în acest răstimp. În ritmul acesta, distanţa dintre Egipt şi Moab ar fi fost parcursă în mai puţin de opt luni. Durata de patruzeci de ani atribuită Exodului trebuie deci luată în sens simbolic, ca şi numeroase alte indicaţii din Vechiul Testament, şi interpretată ca o exploatare a noţiunii de lungă durată cu scopul de a imprima un caracter fabulos povestirii. O estimare modernă a parcursului situează durata acestuia între unu şi doi ani. Aceste consideraţii ilustrează dificultatea, familiară istoricilor, de a stabili o coerenţă istorică şi psihologică în povestirile Vechiului Testament, de a descifra multiplele sensuri pe care acestea le ascund precum şi simbolistica lor apologetică, îmbogăţită prin modificările succesive. Printre neverosimilităţile şi contradicţiile evidenţiate, trebuie menţionate cele referitoare la relaţiile lui Moise cu părinţii lui presupuşi. Vedem pe de o parte că Moise ar fi fost fructul mariajului (care trebuie să fi fost ulterior judecat ca incestuos de însăşi legea mozaică) dintre Amram, fiul cel mare al lui Cohat, cu sora acestuia, Yokebed, propria sa mătuşă pe linie paternală (Exodul VI, 20 - să semnalăm că după Talmud, Yokebed ar fi fost “revirginizată” la vârsta de o sută treizeci de ani, vârstă la care ea l-a conceput pe Moise). Pe de altă parte, pe lista şefilor de familii care părăsesc Egiptul figurează numele lui Cohat şi a lui Amram. Deci trei generaţii s-ar fi regăsit în deşert la plecarea din Egipt, Moise, tatăl său şi bunicul său. Dar pe lângă faptul că Amram e socotit a fi trăit, ca şi Levi, o sută treizeci şi şapte de ani (cifră pur simbolică, l-3-7, aleph, guimel, zayinn, ale cărei sensuri secrete sunt creaţie, ajutor, sămânţă) nu-l vedem niciodată intervenind în conflictele neîncetate pe care Moise le are cu Aaron, Miriam şi cu ceilalţi membri ai familiei sale. Într-adevăr, nici Amram, nici tatăl său, Cohat, nu fac nimic când Corah, fiul lui Işar, fiul lui Cohat, contestă autoritatea lui Moise care este deci vărul lui primar, conflict care se va termina tragic după Numeri, pentru că el va
600
duce nu doar la moartea lui Corah, ci şi a altor paisprezece mii şapte sute de persoane! (Numeri XVI, 50). Trebuie deci să tragem concluzia că Amram era mort în momentul Exodului şi că nu este decât rememorat. În plus, printre participanţii la Exod îl găsim pe Saul, fiul lui Simeon, care ar fi fost fiul unei soţii canaanene a acestuia din urmă; or, această precizare este întrucâtva anacronică, dat fiind că, chiar după Vechiul Testament, evreii n-au ajuns în Canaan decât după mult timp. În mod vizibil, autorii Exodului au încercat să stabilească o evidenţă a familiilor care pleacă din Egipt, dar n-au putut face acest lucru decât de-a lungul unei succesiuni de tradiţii deformate, înfrumuseţate şi în cele din urmă devenite indescifrabile între secolul al XlII-lea î.e.n. şi epoca redactării finale a textului Exodului care ne-a parvenit, secolul al Vl-lea sau al V-lea î.e.n. (vezi şi capitolul 2, nota 1). Capitolul 4 1. Cartea Exodului (III, 21-22) conţine o poruncă atribuită lui Dumnezeu: “Bărbatul să împrumute de la vecinul său şi femeia de la vecina ei, obiecte de argint şi obiecte de aur.” Pasaj a cărui interpretare este ambarasantă căci nu ţi-l poţi imagina deloc pe Dumnezeu sfătuindu-i pe evrei să facă “împrumuturi” pe care nu vor avea ocazia să le dea înapoi prea curând, dacă nu niciodată, şi care par a fi periculoase ca delicte pur şi simplu. Au făcut ei aceste “împrumuturi” şi dacă da, le-au făcut de la egipteni? Nu se spune nimic, dar totuşi tradiţia aşa a interpretat. Filon, în Viaţa lui Moise, şi apologetul creştin Tertulian, în Contra lui Marcion, explică că ar fi fost vorba de o despăgubire consimţită de egipteni pentru anii de exploatare a evreilor; explicaţia ar fi plauzibilă, numai că textul vorbeşte de împrumuturi. Şi nu-i văd deloc pe egipteni împrumutând bijuterii celor al căror zeu i-a copleşit cu nenorociri înspăimântătoare şi a fost cât pe ce să le omoare nou-născuţii.
601
După unii exegeţi, ar fi vorba despre o pradă de război făcută din oficiu, fără consimţământul proprietarilor bijuteriilor. Versetul trebuie interpretat aşadar în sensul că evreii au luat cu japca bijuteriile egiptenilor. Ceea ce nu pare prea verosimil, e greu să ne imaginăm ca atâtea spargeri să nu fi declanşat reacţiî violente din partea egiptenilor. Se impune deci să nu ne depărtăm de textul Cărţii Exodului care nu vorbeşte nici de luări cu forţa, nici de egipteni. După părerea mea, el lasă să se înţeleagă că evreii, săraci şi nevoiaşi, ar fi cerut un fel de cadou de adio. Ceruseră de la egipteni sau de la evreii care n-aveau de gând să-i urmeze pe ceilalţi în Exod? Întrebarea a rămas fără răspuns până la descoperirea, în 1972, a stelei Elefantine, care menţionează că aurul, argintul şi cuprul luate de evrei în Exod reprezentau mita plătită de funcţionarii care se răzvrătiseră împotriva puterii, regale, (vezi vol. I, “Prinţul fără coroană”, capitolul 8, nota 2) Capitolul 5 1. Acest text se îndepărtează în mod evident de ilustrul cânt de glorie al Exodului XV, l-18, care pare să fie un adaos tardiv şi care, în orice caz, conţine anacronisme imposibil de susţinut. Într-adevăr, versetul 14 evocă angoasa care i-a cuprins pe “locuitorii Filistinei” în timp ce filistinii sunt atestaţi în Palestina la aproape un secol după Exod (către 1 290 î.e.n. vezi voi. 1, capitolul 1, nota 4) şi până în al optulea an al domniei lui Ramses al lII-lea, spre anul 1194 î.e.n., la mai bine de jumătate de secol înaintea luării lerihonului. În timpul lui Moise, Palestina era denumită Canaan. Printre altele, versetul 15 evocă zăpăceala care i-a cuprins pe şefii Edomului, în timp ce Exodul abia începuse şi fugarii n-aveau de ce să trateze cu edom iţii. 2. Multe pasaje din Pentateuh evidenţiază clar tensiunile care apar între Moise şi evrei în timpul Exodului. Una dintre cele mai celebre este cea în care Moise strigă, adresându-se Domnului: “Ce să fac cu oamenii ăştia? Într-o bună zi mă vor ucide cu
602
pietre!” (Exodul XVII, 4 - 5). Dar lucrul cel mai surprinzător e că personalitatea lui Moise a făcut obiectul unor aspre contestaţii şi din partea apropiaţilor săi, ca Aaron şi Miriam, aşa cum o atestă pasajul din Numeri (XII, l-16) unde aceştia sunt pedepsiţi de Dumnezeu pentru calomniile pe care le-au răspândit despre el. Acest ultim punct pune evident sub semnul întrebării identitatea autorului Pentateuhului. Să rezumăm datele problemei: numeroasele repetiţii, impreciziile şi mai ales contradicţiile celor cinci Cărţi ale Pentateuhului au determinat încă din secolul al XlX-lea eminenţi specialişti să ajungă la concluzia că acestea sunt o colecţie de texte vechi refăcute de mai multe ori în decursul celor şapte secole care s-au scurs de la moartea lui Moise. De menţionat că nici manuscrisele, nici copiile contemporane ale Vechiului Testament în ebraică nu menţionează nici măcar o dată că aceste cinci Cărţi ar fi fost scrise de însuşi Moise. Faptul că ele conţin şi descrierea morţii profetului este o dovadă sigură că nu puteau fi scrise de mâna lui (vezi şi capitolul 13, nota 1). Capitolul 6 1. Mai multe incidente prezentate de Cărţile Pentateuhului dovedesc că Moise a avut de înfruntat o opoziţie constantă pe toată perioada Exodului (Exodul XVII, 4 şi XXXII, 19-3, Numeri XII, l-16; XIV, l-4; XVI, 12-15 şi 41-42; Deuteronomul I, 26-28). Autoritatea lui, responsabilitatea în timpul Exodului şi tribulaţiile evreilor în timpul acestuia sunt motivele cele mai frecvente ale contestaţiilor; căsătoria lui cu madianită Sefira, fiica lui Letro, constituie, de asemenea, un motiv. Rezultă de aici că plecarea din Egipt nu s-a făcut cu acordul unanim al evreilor, ci doar cu al unei majorităţi şi al şefilor. Sprijinindu-se pe aceştia din urmă a încercat Moise să stingă toate nemulţumirile şi să-şi impună autoritatea şi apoi propriile legi. 2. Un motiv în plus de a considera că cei “patruzeci de ani” despre care vorbeşte Pentateucul pentru traversarea “deşertului”
603
până la Canaan reprezintă o cifră simbolică, este şi faptul că într-un răstimp atât de lung s-ar fi produs desfiinţarea păturii sociale a evreilor. Dacă ar fi fost nevoiţi să pribegească patruzeci de ani între Sinai şi Canaan, evreii s-ar fi transformat fără îndoială în hoarde imposibil de guvernat. 3. Exodul nu menţionează peştele printre sursele de aprovizionare de care puteau beneficia evreii. Totuşi, în prima parte a periplului lor au mers de-a lungul coastei răsăritene a Mării Roşii, care se ştie că este plină de peşte. Chiar dacă era acesta nu era sursa alimentară de bază, totuşi Moise, care parcursese deja acest drum, nu putea s-o ignore. 4. Cartea Exodului (XII, 37-38) spune că evreii luaseră cu ei “multe animale, mari şi mici.” Dar în acelaşi pasaj se evaluează numărul evreilor la şase sute de mii de oameni cu slujitorii lor şi menţionarea acestor turme de animale pare să fie o exagerare poetică. În primul rând, ea presupune că evreii erau bogaţi, ceea ce nu se potriveşte cu condiţia de sclavi sau cvasi-sclavi descrisă de Pentateuh. Apoi, chiar dacă evreii nu erau decât treizeci sau patruzeci de mii, nu-i văd încărcându-se cu animale mari în fuga lor şi acest fapt este, de altfel, în contradicţie cu strigătele de foame pe care le scot chiar din prirnele zile ale călătoriei: ar fi putut să taie şi să mănânce aceste animale cel puţin în prima parte a călătoriei. Fără îndoială că au luat cu ei câteva oi şi capre, în număr foarte mic, tocmai pentru ca aceste animale să le poată potoli foamea de care se plângeau. Un lucru este aproape sigur: n-au luat cu ei păsări de curte, creşterea lor nefiind frecventă în Egipt, mai ales în Egiptul de Jos, având în vedere abundenţa vânatului cu pene în zona lacurilor, (vezi şi capitolul 1, nota 1). Capitolul 7 1. Nu există nici o dovadă că toţi evreii din Egipt au plecat în Exod. În mod inevitabil, o parte din ei erau căsătoriţi cu femei egiptene, copiii lor erau consideraţi egipteni şi ei înşişi fuseseră asimilaţi de poporul egiptean. Respectau obiceiurile şi religia
604
acestuia şi fără îndoială că nu aveau nici un motiv să părăsească ţara şi căminele (fără a mai vorbi de rezistenţa soţiilor lor) pentru a pleca într-o aventură al cărei deznodământ nu-l cunoşteau. Cartea Exodului arată fără ambiguitate nostalgia pe care mulţi evrei o nutreau pentru Egipt. Scris la câteva secole după evenimente, la mult timp după ce naţiunea israelită s-a constituit, Pentateuhul pare să le atribuie retrospectiv evreilor din Egipt o noţiune clară a identităţii lor. Dar, în afara faptului că religia aproape că ducea lipsă de moştenitori, cum o dovedeşte dorinţa exprimată în Cartea Exodului de a aduce un sacrificiu lui Dumnezeu, patru secole de viaţă activă în cadrul unei civilizaţii cu o cultură bogată şi puternic constituită îşi puseseră amprenta asupra lor, aşa cum o dovedeşte episodul cu Viţelul de aur. 2. Conform Cărţii Exodului, Domnul îi ghida pe evrei în periplul lorprintr-un “stâlp de foc şi de fum”, negru ziua şi luminos noaptea. Ar fi putut fi o tornadă. Dar este neverosimil ca aceeaşi tornadă să se menţină pe toată perioada Exodului, chiar dacă acesta ar fi durat doar doi ani; şi este foarte improbabil ca evreii să fi avut nevoie de un ghid care să meargă înaintea lor noaptea prin deşert, ceea ce lasă să se înţeleagă că ar fi mers zi şi noapte tot timpul. Este mult mai verosimil ca evreii să-şi fi luminat taberele noaptea în maniera tradiţională a timpului, cu focuri şi torţe. Capitolul 8 1. Acest episod este inspirat din conflictul prezentat într-o manieră parţial exclusivă în Numeri (XVI, l-35), unde vedem că un anume “Corah, fiul lui Isar, fiul lui Cohat”, sfidează autoritatea lui Moise. Omisiunea reiese din faptul că în pasajul din Numeri nu se spune că Cohat este şi tatăl lui Amram, care este tatăl lui Moise; Corah este deci vărul primar al lui Moise, de unde rezultă că în chiar clanul lui Moise şi în sânul propriei sale
605
familii a avut loc o rebeliune împotriva lui. Episodul se termină cu moartea brutală, spectaculoasă şi mitologică a lui Corah şi a complicilor lui, Datan şi Abiram, din tribul lui Ruben: pământul se despică la picioarele lor în cea mai bună tradiţie mitologică şi îi înghite pe ei, casele şi bunurile lor. Nu se spune ce s-a întâmplat cu cei “două sute cincizeci de oameni notabili ai comunităţii” care susţinuseră răzvrătirea lui Corah, nici de ce ei au fost cruţaţi de la această înghiţire. Totuşi, conflictul a fost destul de important pentru ca în Numeri să-i fie consacrate treizeci şi cinci de versete. A fost acesta singurul conflict dintre Moise şi o facţiune a evreilor? Puţin probabil, aşa cum este şi versiunea sfârşitului brutal al opozanţilor. În mod evident, Numerii pun moartea spectaculoasă a acestora pe seama furiei divine; altfel, ar fi putut la fel de bine înfăţişa cauze mai puţin providenţiale, precum condamnarea la moarte sau exilarea opozanţilor. Ceea ce trebuie reţinut din asta, este că o opoziţie atât de puternică i-a creat lui Moise dificultăţi considerabile în formarea identităţii ebraice, în ciuda autorităţii divine cu care era sau se spunea că este învestit. 2. Având experienţa deşertului şi a bandelor de jefuitori, Moise a constituit rapid un embrion de armată, aşa cum o dovedeşte pasajul (de altfel destul de confuz) în care, evreii fiind atacaţi de amaleciţi la Refidim, el îi dă ordin lui Josua să contraatace a doua zi (Exodul XVII, 8-9). Nu se ştie de ce atacul este amânat pentru a doua zi, căci amaleciţii ori fuseseră victorioşi, ori nu, în acest al doilea caz nu mai avea rost să-i atace, fiindcă jefuitorii fugiseră deja. În Egipt, evreii nu avuseseră arme şi nu există nici un motiv să fi avut deodată în deşert. Ca să-i poată ataca pe amaleciţi, care erau înarmaţi, evreii trebuiau să fi avut măcar armament improvizat. Singurul pe care ni-l putem imagina putea fi constituit din suliţe cu vârful întărit în foc, praştii şi poate măciuci. Capitolul 9
606
1. Vezi vol. 1 pentru explicaţia provenienţei manei. În mod evident, această excrescenţă răşinoasă provocată de atacul unei insecte, coşenila, se găsea mai ales, prin însăşi natura ei, pe tamaricşi şi nu pe pământ, cum avansează Cartea Exodului (XVI, 15), de unde ar fi fost imposibil să fie adunată. Amănuntul dat de Cartea Exodului (XVI, 21 ) cum că mana se topea la soare confirmă natura manei, aşa cum o face şi sfatul lui Moise de a n-o păstra până noaptea, fiindcă risca să se umple de viermi. 2. În ebraică, manhu, de unde cuvântul “mană”. 3. Cartea Exodului, care cuprinde un text surprinzător de lung cu privire la mană (XVI, 14-36), menţionează că fiecare om trebuia să ia doar un omerpe zi şi s-o ducă în cort şi precizează că omerul este a “zecea parte dintr-o efă” - asta făcea în jur de trei litri şi jumătate de făină de persoană (cf. “Manne”, André-Marie Gérard, Dictionnaire de la Bible, Robert Laffont/Bouquins, 1989), ceea ce este considerabil, chiar şi pentru oamenii înfometaţi, pentru că asta ar fi însemnat circa cinci kilograme de pâine pe puţin, dacă punem la socoteală şi apa. De altfel, este puţin probabil, chiar şi pentru acea epocă, ca mana să fi fost atât de abundentă, încât să fie adunată zilnic în asemenea cantitate cum o indică Cartea Exodului: aproape trei tone şi jumătate pe zi de către o mie de persoane, mai mult de zece tone pentru cei aproape treizeci de mii de evrei aflaţi în exil (cinci mii două sute cincizeci de tone pe zi, dacă am lua în considerare numărul de un milion şi jumătate de evrei avansat de aceeaşi sursă!). Mi s-a părut aşadar că această cantitate a fost exagerată de autori în scop apologetic, pentru a indica bogăţia darului celest, şi l-am redus la proporţii mai verosimile. Chiar luând în considerare doar patru persoane de fiecare familie, acest lucru reprezintă o cantitate considerabilă - mai mult de douăzeci şi şase de tone. 4. Unele pasaje din Pentateuh, şi în mod special Cartea Exodului, par să stabilească o echivalenţă între statutul lui Moise şi cel al lui Aaron. Altele, şi mai ales Leviticul, stabilesc o diferenţă netă între ei, prioritatea fiindu-i conferită lui Moise fără ambiguitate. Această problemă a fost analizată de eminenţi
607
specialişti, imposibil de enumerat în cadrul acestor note; nu voi da decât un exemplu. Astfel, în Leviticul, carte de inspiraţie sacerdotală, Domnul nu i se adresează decât o dată lui Aaron singur (X, 8-9), de patru ori lui Moise şi Aaron împreună şi în rest doar lui Moise singur, cu ordinul ferm Spune-i asta lui Aaron, Dă-i acest ordin lui Aaron. În mod evident, chiar şi în ochii autorilor sacerdotali, chiar dacă Aaron este primul mare pontif, Moise este acela care deţine, cel puţin din punct de vedere testamentar, prioritatea absolută. Această prioritate pare confirmată din punct de vedere istoric. În timp ce, în perioada când a trăit în Egipt, Moise este definit ca “un mare personaj”, Aaron nu pare să se fi remarcat în vreun fel. De altfel, Moise este un învăţat şi şi-a exersat spiritul de responsabilitate în administraţia egipteană, de unde experienţa autorităţii. El are deci un ascendent asupra fratelui său vitreg. Această frăţie vitregă este confirmată, o amintesc, într-un singur pasaj din Leviticul: «Moise trimise după Mişael şi Elzafan, fiii unchiului lui Aaron, Uziel, şi le spuse: “Veniţi să-i scoateţi pe verii voştri în afara taberei, departe de locul sfânt.”» (X, 4). Dacă Moise şi Aaron ar fi fost fraţi buni, Uziel ar fi fost la fel de bine şi unchiul lui Moise şi întorsăturile specifice autorului Leviticului ar fi fost deplasate. 5. Importanţa, până la urmă paradoxală, acordată de Pentateuh problemelor de aprovizionare a evreilor pe timpul exodului, contrazice, încă o dată, menţiunea referitoare la turmele de animale mari şi mici pe care aceştia le-ar fi luat cu ei în număr mare. Dacă ar fi fost aşa, evreii nu şi-ar fi exprimat nostalgia după mâncarea egipteană cu atâtea strigăte care au sfârşit prin a-l ofensa pe Yahwe. Dar ea reflectă fără îndoială, în mod indirect, un aspect al conflictului dintre Moise şi evrei, nesiguri de scopul fugii lor din Egipt şi îngrijoraţi de prescripţiile lui Yahwe, al cărui”mesager era Moise. Ea confirmă deci că în afara câtorva şefi luminaţi, exodul şi întemeierea poporului evreu sunt opera lui Moise şi că el a fost conducătorul.
608
Capitolul 10 1. Este ciudat că nici una din povestirile Exodului nu menţionează întâlnirea evreilor cu caravanele, nici cu localnicii de pe coasta orientală a Sinaiului şi a Mării Roşii. Totuşi, caravanele străbăteau în lung şi-n lat în mod constant coasta şi arheologii au arătat că Sinaiul era departe de a fi un deşert cu mii de ani înainte de Exod, în Epoca bronzului mijlociu, judecând după numărul mare de tabere beduine a căror urme s-au descoperit (cf. Emmanuel Anati - Muntele Domnului, Har Karkom, op. cit.). Chiar şi numai aprovizionarea cu apă, ca la Elim, impunea totuşi negocieri cu locuitorii oazelor. 2. Cartea Exodului (XVI, 1), şi Leviticul (XXXIII, 10) citează o haltă într-o aşezarea numită Elim unde, precizează Leviticul, existau “doisprezece izvoare şi şaptezeci de palmieri”, şi care ar fi fost la liziera deşertului Sin, la o sută de kilometri de Marea Trestiilor. Numerele doisprezece şi şaptezeci trebuie interpretate simbolic, neavând valoare topografică. Elim ar fi fost a doua mare oprire din timpul Exodului. Cât despre restul etapelor menţionate de Pentateuh, ele n-au putut fi identificate; descrierea vegetaţiei abundente {Elim înseamnă “copac” în ebraică) sugerează o oază mare care ar putea corespunde regiunii actualului Wadi Garandel (cf. André-Marie Gérard, Dictionnaire de la Bible, Robert Laffont/Bouquins, 1989). O oază de o asemenea importanţă ar fi trebuit să aibă o populaţie sedentară şi e verosimil ca aceasta să-şi fi construit o tabără fortificată sau o fortăreaţă pe înălţimi, căreia eu i-am dat numele - imaginar - de Alaat. Dar, în mod sigur, aceste populaţii de păstori-agricultori dispuneau de rezerve care au contribuit, chiar dacă numai parţial, la aprovizionarea evreilor; într-adevăr, aceştia nu puteau subzista în timpul lunilor lungi ale Exodului, doar cu mană, cu prepeliţele, virtual toxice (vezi cap. 12, nota 2) care cădeau din cer nici cu peştele pe care eu l-am adăugat rezervelor naturale ale regiunii. 3. Vezi vol. I, “Prinţul fără coroană”.
609
Capitolul 11 1. Unul din aspectele cele mai dezbătute ale comportamentului lui Moise este atitudinea sa cu privire la străini. Numeroase puncte ale Pentateuhului, atribuie cu siguranţă Domnului, prin intermediul lui Moise, interdicţia de căsătorie cu străinii, pedepsită cu moartea celor doi soţi, ca în cazul lui Salu simeonitul care a luat-o de nevastă pe Cozbi madianită (Numeri XXV, 6-15). Pedeapsa este paradoxală, pentru că în Exodul se menţionează că Moise însuşi se căsătorise cu o madianită. Cum de n-a fost el pedepsit? Cum a putut să-l aducă în sânul evreilor pe socrul său, Letro madianitul, pe deasupra mare preot al unei religii străine şi cum a putut acest mare preot să răspundă invitaţiei lui Moise fără s-o ia cu el pe fiica lui, Sefira, mama celor doi copii ai lui Moise? (Exodul). Chiar şi din Numeri reiese că, în ciuda interdicţiilor, căsătoria lui Moise fusese admisă (chiar dacă a fost criticată de Aaron şi Miriam), pentru că el este prezentat rugându-l pe cumnatul lui, Hobab, fiul lui Letro, să li se alăture în cucerirea Canaanului (Numeri X, 29-32). 2. În afara recunoştinţei pe care Moise o resimţea faţă de aceşti beduini şi madianiţi care îl găzduiseră în perioada anilor de exil în deşert, aceste contradicţii ne fac să ne gândim că Moise era sfâşiat între o toleranţă naturală faţă de străini, cu condiţia ca ei să nu fie ostili evreilor, şi dorinţa de a consolida identitatea ebraică prin interdicţia de căsătorie cu străinii. 3. I se atribuie lui Moise interdicţia căsătoriei intertribale (Numeri XXXVI, 5-9) în scopul conservării patrimoniului. Dar se pare că toate aceste interdicţii sunt opera autorilor ulteriori ai Pentateuhului. Capitolul 12 1. Cuvântul “sabat” provine din combinarea verbului chabat, “a înceta”, şi cifra şapte, cheba. Practica aceasta este străveche,
610
babilonienii, de exemplu, celebrând în a cincisprezecea zi a lunii o zi de repaus ispăşitor, sapattu. 2. După Cartea Exodului (XVI, 10-12), Yahwe ar fi apărut în faţa tuturor printre nori, în timp ce Aaron se adresa comunităţii reunite şi El i s-ar fi adresat lui Moise pentru a-i spune să-i informeze pe evrei că între crepuscul şi lăsarea nopţii, vor avea carne ca să mănânce. Numerii prezintă lucrurile mult mai precis: “Domnul suflă un vânt; el împinse dinspre est prepeliţele şi ele zburară în jurul taberei pe toată lungimea, la trei picioare deasupra solului, în toate direcţiile, cât o zi de mers. Oamenii au strâns prepeliţe toată ziua, toată noaptea şi în ziua următoare şi chiar şi cel care adunase cel mai puţin avea măcar zece omeri. Şi s-au apucat să le usuce întinzându-le în toată tabăra. Dar abia gustară din carne că furia Domnului izbucni şi îi lovi o boală mortală. Locul acela fu numit Kibroth-hattaavah, pentru că acolo îi îngropară pe cei care se lăcomiseră la carne.” (Numeri XI, 3134). Kibroth-hattaavah înseamnă “Mormintele lăcomiei”. Să subliniem aici o contradicţie flagrantă între Cartea Exodului şi Numeri, prima anunţând prepeliţele ca pe o recompensă, fără menţionarea nici unei otrăviri, a doua descriind episodul ca pe o pedeapsă. De altfel, din punct de vedere teologic, e greu de conceput că Dumnezeu le-ar fi trimis prepeliţe evreilor pentru a-i otrăvi, cu atât mai mult cu cât aceştia, tot plângându-se că au burta goală, era clar că nu aveau de gând să se abţină. La fel de periculoasă este interpretarea pedepsei divine: ori au fost otrăviţi toţi evreii, ceea ce mi se pare exagerat pentru o slăbiciune neînsemnată, în ansamblu, ori au fost doar unii dintre ei otrăviţi, dar o astfel de logică e greu de conceput. Se pare că această problemă i-a pus în încurcătură pe autorii celor două Cărţi, care au dat versiuni contradictorii. Analiza istorică oferă câteva explicaţii. Trebuie semnala: că primăvara, de la sud la nord, şi toamna, de la nord la sud. migraţiile prepeliţelor, ca şi ale unei imense varietăţi de păsări, sunt obişnuite în regiune, indiferent dacă există sau nu un exod
611
al oamenilor. “Migraţia păsărilor între Eurasia ş Africa trece prin Negeb” (Negev), scrie Eitan Cernov, de la Universitatea ebraică din Ierusalim (Mediul, biografia şi fauna muntelui Har Karkom, Negeb, Israel, în Muntele Domnului Har Karkom, de Emmanuel Anati, Jaca Book, Milan, 1986 Depresiunea riftului siro-african este un fel de culoar pe care îl folosesc păsările de pradă, ciconiidele şi o mare varietate de vrăbii. Rămâne totuşi de evaluat cantitatea de păsări care a putut să cadă în tabăra evreilor. După Jewish Enciclopaedia, o z biblică de mers ar măsura 44 815 în (ceea ce este o supraevaluare deja enormă pentru o masă asemănătoare de oameni mergând pe jos). În Numeri se spune că prepeliţele se vedeau “ în depărtare cât o zi de mers în orice direcţie”, ceea ce dă o suprafaţă extravagantă de 2000 Km2 de prepeliţe. Dacă fiecare prepeliţă ocupă în jur de 400 cm2 (2Ocm x 2Ocm), un total de cincizeci de milioane de prepeliţe reprezintă o cantitate fantastică, în afara oricărei verosimilităţi. Desigur prepeliţe migratoare sunt foarte numeroase, pentru că ornitologii au numărat până la zeci de mii într-un stol, dar cincizeci de milioane, asta e de-a dreptul fabulos. Cum observă Encyclopaedia of Biblical Errancy (de C. Dennis Mckinsey, Prometheus Books, Amherst, New York, 1955), aveai cu ce să umpli trenuri întregi de marfă. Dar e adevărat că exactitatea matematică nu e prea convenabilă interpretării Bibliei. Să lăsăm la o parte aserţiunea din Numeri după care cel care capturase cele mai puţine prepeliţe avea totuşi zece omeri, adică 35 kg de prepeliţe; dacă o prepeliţă are în jur de 300 g, asta înseamnă 120 de prepeliţe pentru cel mai nenorocos; cititorul contemporan va trage singur concluziile. Cum am anunţat în Cuvântul înainte al acestei lucrări, obiectul acestor pagini este, dimpotrivă, de a descoperi adevărul istoric dincolo de textul apologetic al Vechiului Testament. Faptul cel mai tulburător este descrierea mâniei divine care îi loveşte de moarte pe cei care abia gustaseră din prepeliţe. Întrucât Cartea Exodului şi Numerii au descris din abundenţă
612
suferinţele provocate de foamea de care se plângeau evreii, este de presupus că toţi s-au grăbit să guste din merindele celeste şi că toţi au murit. Caz în care, Exodul s-ar fi terminat brusc printr-un masacru. Se impune să dăm la o parte aceste emfaze dramatice şi exagerări epice, menite să accentueze povestirea şi să încercăm să găsim elementele verosimile ale acesteia. Ele ar putea fi rezumate astfel: Capturarea prepeliţelor care migrau dinspre Africa spre nord prin riftul sir-african este o certitudine; această migraţie mai are loc şi astăzi; Cantitatea de prepeliţe capturate de evrei a fost, în mod sigur, mult mai modestă decât o indică cifrele din Numeri: vreo câteva zeci de mii fără îndoială. Dar cum zborurile migratoare ale prepeliţelor se succed în primele zile ale primăverii, capturile au fost suficiente pentru a le permite evreilor să-şi îmbogăţească masa obişnuită. Prepeliţele au această particularitate de a putea consuma plante toxice, mai ales beladonă, şi de a le acumula în corpul lor, fără a fi afectate, până la de zece ori cantitate toxică pentru un om; aceste doze letale par a se concentra în viscere; consumarea prepeliţelor sălbatice neeviscerate poate aşadar să fie riscantă; putem deci să deducem fie că unele prepeliţe, dar nu toate, au consumat într-adevăr plante toxice, iar celor care le-au mâncat (mai mult sau mai puţin fripte) li s-a făcut rău, unii dintre ei făcând chiar stop cardiac; fie că evreii au mâncat prepeliţe neeviscerate. Un detaliu ciudat apare în Numeri (XI, 33): prepeliţele au fost puse la uscat prin toată tabăra, ceea ce ar indica faptul că evreii le-ar fi conservat pentru a le consuma mai târziu; pentru asta, ele au fost deci despicate şi deschise, fără îndoială neeviscerate. Un lucru este sigur: mulţi dintre cei care au mâncat s-: Îmbolnăvit grav sau au murit. De unde invenţia romanescă din Numeri.
613
Capitolul 13 1. Numerii (XXXIII, 16) prezintă etapa de la Kibroth-hattaa.. ca fiind a opta de la traversarea Mării Trestiilor. Există aici o indicaţie imposibil de verificat din punct de vedere istor' nici una din cele treizeci şi şapte de etape indicate (Numeri XXXII, l-49), cu excepţia Eţion-Geber-ului, neputând fi identificată cu precizie de către exegeţii şi istoricii care s-au ocupat de acest lucru. Este posibil ca majoritatea acestor localităţi să fi existat efectiv, dar sub alte nume (precum Dofka, de exemplu, care a fost adesea identificată cu actuala Serabef el Khadim), sau să fi dispărut foarte bine încă de atunci. Această etapă pune o dată în plus problema itinerariuL Exodului, lucru esenţial pentru înţelegerea acestei povestiri (ve_ harta). N-o să vă enumăr aici în detaliu toate ipotezele asupra acestui itinerariu, ele sunt numeroase. Sa le rezumăm în trei grupe principale: Cele ale drumului de coastă: ele sunt infirmate într-o manieră concludentă de Papirusurile Anastasi şi de lucrările lui Alan Gardiner (citat în voi. 1): drumul de coastă era supravegheat de un lanţ de fortăreţe egiptene şi nu permiteau trecerea nici spre Egipt, nici spre Asia fără un permis special al autorităţilor egiptene. Papirusul Anastasi V menţionează că două sclave care fugiseră pe acest drum fuseseră căutate de poliţia de frontieră (John A. Wilson, în Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old Testament, editat de James B. Pritchard, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1969). Dacă două sclave nu puteau să fugă pe acest drum fără a fi semnalate, ce-ar fi trebuit să fie cu treizeci de mii de fugari! Ipoteza drumului transversal: acesta, numit Darb el Haji (drumul pelerinilor, pentru că pe el vor merge, douăzeci de secole mai târziu, pelerinii musulmani spre Mecca) i-ar fi dus pe evrei direct de la Marea Trestiilor la Eţion-Geber de-a lungul deserturilor Sur, Paran şi Sin. Dificultatea lui ar reflecta bine suferinţele îndurate de evrei, aşa cum sunt ele descrise de
614
Pentateuh. El ar părea mai verosimil (şi ar explica, între altele, de ce descrierile Pentateuhului nu menţionează posibilitatea evreilor de a se hrăni cu peşte), dar există o obiecţie istorică majoră: acest drum îi ducea pe evrei drept înainte în Canaan, printr-o bifurcaţie de-a lungul 'Arabei. Ei n-ar fi avut de ce să le ceară edomiţilor dreptul de trecere şi n-ar mai fi avut ocazia să se ia la harţă cu amaleciţii, ale căror teritorii se aflau mult mai la sud. În plus, era un drum necunoscut pentru Moise, care, după ce fugise singur din Egipt, urmase evident drumul din sud, cel mai lung, dar cel mai uşor, pentru a ajunge la Eţion-Geber. Dacă Moise ar fi urmat drumul transversal, el ar fi luat contact cu evreii rămaşi în Palestina, în timp ce Pentateuhul demonstrează în mod amplu că nu cunoştea această ţară şi nu menţionează nici cea mai mică urmă a întâlnirilor lui cu evreii din Palestina. S-ar putea obiecta că acest drum nu era atât de greu, pentru ca el a fost folosit mai târziu de pelerinii care mergeau la Mecca: dar s-ar pierde din vedere că, alături de cal, cămila, necunoscută evreilor, pentru că era necunoscută în Egiptul lui Ramses al IIlea, era un animal obişnuit în Orient, în timp ce evreii n-aveau nici cămile, nici cai, ci doar câţiva măgari. Ipoteza drumului de la Marea Roşie, care era drumul caravanelor, prezintă avantajul că răspunde acestor obiecţii, singura ^ondiţip fiind.çflMte mnntplp pe care Dumnezeu i-a apărut lui Moise în altă parte decât în locurile tradiţionale, adică la sud de piscurile muntoase ale Sinaiului (vezi cap. 6, nota 3). Capitolul 14 1. Povestirile Exodului nu menţionează decât două regiuni unde erau probleme cu aprovizionarea cu apă, Marah şi Refidim. Dar un grup atât de numeros cum erau evreii Exodului trebuia să se aprovizioneze foarte des, mai întâi din cauza căldurii care domneşte ziua pe ţărmurile Mării Roşii şi apoi pentru prepararea alimentelor; şi în fine, pentru că, mergând pe jos şi
615
încărcaţi cu multe alte bagaje, printre care şi corturile, ei nu puteau transporta fiecare decât câţiva litri o dată, copiii şi bătrânii fiind evident scutiţi de această povară. 2. Nu se ştie unde se afla Refidim. Tot ce putem bănui este că se afla pe ţărmul oriental al Mării Roşii, aproximativ la înălţimea actualului ued Feiran şi a mănăstirii Sfânta-Ecaterina, pe teritoriul amalecit. Într-adevăr, posibilităţile de a-i întâlni pe amaleciţi mai sus erau nule, aceştia neputând sub nici o formă să traverseze în număr mare masivul muntos al Sinaiului (vezi mai jos, notele 4 5 1, cap. 15). 3. Conflictul de la Refidim, aşa cum este el prezentat de Cartea Exodului, reflectă violenţa tensiunilor dintre evrei, din cauza cărora ei au venit să întrebe dacă Domnul era cu ei sau nu (Exodul XVII, 7). 4. Meritele istorice ale lui Moise nu sunt deloc ştirbite, dacă presupunem că faptul că el cunoştea dinainte terenul i-a permis să repereze locurile unde existau şanse de a găsi cursuri de apă. Cartea Exodului (XVII, 6) arată că episodul legendar, cunoscut sub numele de “Lovirea Stâncii”, ar fi avut loc lângă muntele Horeb (sau Sinai, sau Djabal -Mussa - vezi nota 3). În apropierea acestui munte (de presupus că el coincide cu djaba: Mussa) pe unde curge astăzi uedul Feiran (ceea ce evide” nu înseamnă ca acest torent să fi ieşit din Lovirea Stâncii). În textul Exodului, de altfel, episodul Refidim urmează dup* cel cu prepeliţele, ceea ce arată că el a avut loc primăvara sau toamna, anotimpul migraţiei prepeliţelor, dar şi a ploilor torenţiale şi neaşteptate care provoacă inundaţii (Cf. Sinai, Encyclopaedia Britannica), dar fac să şi ţâşnească torente efemere. Două ipoteze rezultă de aici: ori Moise i-a dus pe evrei la uedul Feiran, ori a plecat în căutarea unui torent în contraforturile muntelui şi l-a găsit. În ambele cazuri, apariţia providenţială a unei surse de apă potabilă a fost interpretată de autori într-o optică hagiografică, motiv pentru care îl vedem pe Moise cum face să ţâşnească apa dintr-o singură lovitură a baghetei lui de magician.
616
5. Massa wa meriba, “tentaţie şi ceartă”. Tentaţie pentru că evreii voiseră să-l pună pe Dumnezeul lor la încercare; ceartă, din cauza conflictului dintre ei şi Moise. Incidentul a lăsat o amintire de neşters în memoria evreilor. În Deuteronomul (VI, 16 şi IX, 22), este pusă în gura lui Dumnezeu această admonestare: “Să nu-l ispitiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, aşa cum l-aţi ispitit la Massa.” Capitolul 15 1. Primul atac armat în care au fost implicaţi evreii de la începutul Exodului (Exodul XVII, 8-9) este atribuit amaleciţilor, dar nu e menţionat nici un motiv: vedem într-adevăr că aceştia îşi lansează atacul chiar după “Lovirea Stâncii”. Se pare totuşi că folosirea punctului de apă (torentul găsit de Moise) de către evrei şi agresiunea beduinilor amaleciţi sunt legate: aceştia din urmă erau păstori semi-nomazi, acordau deci o mare importanţă surselor de apă. Văzând străini care se adăpau la un torent situat pe teritoriul lor, ei au pornit atunci ofensiva împotriva lor, luând prizonieri ca-sclavi (amaleciţii practicau eventual şi jaful, ca şi alte popoare din acea epocă). Atacul având loc în apropierea muntelui Horeb, rezultă că amaleciţii ocupau coasta septentrională a golfului Akaba, cea meridională fiind ocupată de madianiţi. Distribuţia teritoriilor ocupate de semi-nomazii din regiune şi din epocă este în mod evident imprecisă, chiar controversată, cu atât mai mult cu cât geografia regiunii s-a schimbat sensibil în decursul ultimelor trei milenii. Enciclopedia Britannica (Amale-kites ) situează teritoriul amaleciţilor la sud de luda, adică la hotarele teritoriului edomiţilor, ceea ce nu e contradictoriu fiindcă amaleciţii constituiau o ramură a edomiţilor (Geneza XXXVI, 12). Deşi amaleciţii făceau din nou parte din tribul lui Efraim (judecătorii V, 14 şi XII, 15), ostilitatea faţă de verii lor îndepărtaţi pare foarte veche, ajungând până la sosirea primilor evrei în Palestina şi trebuie că
617
a durat mult timp, fiindcă se prelungeşte trei secole după Moise, până la David. Nu se cunoaşte originea acestui antagonism, care ar fi anterior constituirii identităţii ebraice şi care ar putea să fi avut, iarăşi, ca obiect de partaj apa şi păşunile. 2. Cartea Exodului (XVII, 13), menţionează că Josua i-a trecut pe toţi amaleciţii prin sabie, dar la plecarea lor din Egipt, evreii nu puteau fi înarmaţi cu spade; nu erau nici în Egipt, căci egiptenii n-ar fi tolerat existenţa miliţiei evreieşti pe teritoriul ei. Dacă, la ieşirea din luptă, aveau spade, ele nu puteau fi decât cele luate de la duşmani. Mai rămâne de văzut de ce fel de arme ar fi putut să dispună pentru a declanşa atacul la ordinul lui Moise, căci nu-i văd deloc pornind cu mâinile goale împotriva amaleciţilor care aveau toate motivele să fie înarmaţi de mult timp, date fiind jafurile ocazionale cu care se ocupau şi certurile inevitabile cu populaţiile vecine, madianiţi, hitiţi, moabiţi şi eventual egipteni. Ipotezele sunt puţine, cum am văzut mai înainte (vezi cap. 8, nota 2): erau înarmaţi cu suliţe, pe care le puteau confecţiona din lemn, cu vârful întărit în foc, şi cu praştii. Capitolul 16 1. Evreii au practicat sclavia ca toate popoarele din epocă. Sclavii erau fie prizonieri de război, fie oameni care 5 vindeau de bunăvoie şi în felul acesta evreii se puteau vinc.r altor evrei (Leviticul XXV, 39-40 şi 53). Sclavii israeliţi beneficiau totuşi de un tratament favorizant, pentru că ei puteau să se răscumpere oricând şi pentru că erau eliberaţi oricum după şase ani, al şaptelea fiind socotit an sabatic. Există numeroase referinţe la sclavie în Vechiul Testament şi ele dovedesc că prescripţiile, a căror dată de promulgare rămâne de altfel incertă, erau mai mult sau mai puţin aplicate cu stricteţe. Eu îi confer aici lui Moise o mărinimie deosebită cu privire la amaleciţi, pentru că le acordă acestora clauza de libertate la capătul a şase ani.
618
2. În diferitele lor sinteze ale Exodului şi ale epopeii care a urmat, Cartea Exodului, Numerii şi Leviticul situează prescripţiile legale ale lui Moise, ca şi construcţia Chivotului, în timpul periplului care îi poartă pe evreii din Egipt în Canaan. În mod evident, autorii succesivi ai acestor cărţi au încercat să ofere o reconstituire mulţumitoare din punct de vedere teologic, cu scopul de a demonstra că fundamentele iudaismului s-au pus în totalitate la foarte puţin timp de la ieşirea din Egipt. Din punct de vedere strict istoric, totuşi, această versiune pare puţin plauzibilă, dacă nu în întregime improbabilă. De exemplu, ordinele divine din Numeri XXVIII, 1 - XXIX, 40 sunt în contradicţie flagrantă cu descrierile penuriei cronice a evreilor până la sosirea lor în Canaan: unde să fi găsit emigranţii doi berbeci perfecţi, trei litri şi jumătate de făină amestecată cu ulei de măsline verzi şi şase litri de vin destinaţi sacrificiilor cotidiene, doi tauri, un berbec, şapte miei şi un ţap pentru sacrificiile lunare? La fel, detaliile ridicării cortului şi ale construirii Chivotului (Exodul XXV, 10 - XXVII, 21) exclud faptul ca acestea să fi fost realizate în timpul peregrinărilor evreilor: cum ar fi putut aceştia să ţeasă pânzele mari de în subţire şi să le vopsească în violet, purpuriu şi stacojiu, să toarne garniturile de bronz şi să placheze cu aur mânerele şi pereţii Chivotului, să confecţioneze lanţurile şi rozetele din aur şi să facă veselă şi candelabre din aur pur? Cum să fi putut confecţiona ciucurii în formă de flori ţesute cu un fir violet care trebuiau să orneze mantiile evreilor? (Numeri XV, 37-40). Activităţile ţesătorilor, dulgherilor, lucrătorilor în piele şi bronz, bijutierilor implicaţi sunt incompatibile cu condiţiile nomade ale evreilor până la sosirea lor pe Pământul Făgăduit. Doar descrierea Tabernacolului*, schiţată după Templul lui Solomon, şi structura lui în mod evident netransportabilă, este suficientă pentru a demonstra că poruncile divine se adresează unui popor deja stabilit într-un loc.
619
Acestea sunt motivele pentru care n-am menţionat poruncile în acest punct al povestirii: ele au fost reportate momentului instalării evreilor la Kadesh-Barnea. Capitolul 17 1. Torent sezonier care ia naştere în munţii deşertului cu acelaşi nume şi care se divizează în mai multe braţe, unele curgând spre Marea Moartă, braţul principal fiind adesea îmbogăţit de numeroşi afluenţi, care la Eţion-Geber se varsă în golful Akaba (Ladislaus Szczepanski, S.J., Ceographia Historica Palestinae Antiquae, Sumptibus Pont Instituti Biblici, Rome, 1928). 2. Vezi voi. 1. 3. După Cartea Exodului (XVIII, 5-6), Letro s-ar fi dus să se întâlnească cu Moise însoţit de Sefora şi de cei doi copii ai ei, aflând despre isprăvile ginerelui său. Textul este totuşi imprecis, ba chiar contradictoriu. În primul rând, el spune că Letro s-ar fi dus să-l vadă pe Moise unde îşi întindea el cortul “la muntele lui Dumnezeu”; evident că nu se precizează unde se afla acest munte. Era la sud de masivul muntos al Sinaiului meridional, în apropiere de muntele Sinai? Sau era, aşa cum susţin eu în această carte, pe muntele Karkom, la nord de Eţion-Geber? (vezi capitolul 6, nota 3). În ambele cazuri, iniţiativa lui Letro pare puţin plauzibilă. Ridicarea taberei la poalele Sinaiului ar fi fost evident provizorie şi Letro era prea chibzuit pentru a-i impune fiicei lui un drum de aproape o sută cincizeci de kilometri, când Moise oricum nu putea s-o ia prin altă parte, decât pe la EţionGeber. În a doua variantă, care este mai verosimilă, Moise nu putea să nu treacă pe la Eţion-Geber pentru a se duce pe muntele Karkom şi e greu de crezut că n-ar fi simţit dorinţa de a-şi vizita soţia. Textul Cărţii Exodului pare aşadar să transforme această întâlnire într-un omagiu implicit adus lui Letro, care face un drum atât de lung ca să-l întâlnească pe Moise.
620
În plus, întâlnirea apare ca un adaos anacronic, pentru că este descrisă (XVIII, l-27) înainte chiar ca Moise şi evreii să ajungă la Sinai (XIX, l-3). Cu toate acestea, ea capătă o importanţă considerabilă, cum se va vedea în continuare, pentru că descrierea ei determină interpretarea relaţiilor dintre evrei şi madianiţi (vezi nota 1, cap. 1 din partea a Il-a). Cel mai important este că această întâlnire este forţată şi în contradicţie cu alte pasaje din Pentateuh. 4. Sfaturile privind organizarea oferite de Letro şi acceptate de Moise (Exodul XVIII, 13-27) demonstrează într-un mod indirect că acesta din urmă nu este, în timpul Exodului, patriarhul cărunt şi experimentat cum îl reprezintă tradiţia, ci un bărbat încă tânăr şi care n-a învăţat încă să delege responsabilităţile. Partea a Îl-a - MUNTELE DOMNULUI Capitolul 1 1. Relaţiile evreilor cu madianiţii par să se fi deteriorat în circumstanţe pe cât de complexe pe atât de ambigue. Nici una din cele cinci Cărţi ale Pentateuhului nu elucidează cu precizie cauzele. Se ştie că atunci când soseşte în regiunea Eţion-Geber, Moise este întâmpinat de Letro, şef madianit şi socru al profetului, care i-o aduce pe fiica lui Sefira şi pe cei doi pe care ea îi are cu Moise. Apoi, Moise îl face pe Letro consilierul său juridic pentru a rezolva certurile dintre evrei (Exodul XVIII, 1 -27). Totuşi, vedem mai târziu, când evreii au ajuns în oraşul Sitim (sau Abel-Ha Sitim), la nord de marea Moartă, în ţara Moabului, că furia Domnului se dezlănţuie împotriva madianiţilor pentru că un evreu, Zimri simeonitul, a luat cu el o madianită, Cozbi, fiica unui şef de clan (Numeri XXV, 6-8); acest fapt determină mânia lui Fineas (sau Pinas), nepot de fiu al lui Aaron şi deci presupus nepot al lui Moise, care îi străpunge pe amândoi dintr-o singură lovitură de lance. Episodul ar fi greu de înţeles, căci
621
Moise este el însuş însurat cu o madianită. “Fă-i pe madianiţi să sufere, aşa cum şi ei te-au făcut să suferi prin vicleşugurile lor la Peor, şi ucide-i”, cere Yahwe. Obiectul furiei divine ar fi că fetele şi băieţii evrei s-au amestecat cu madianiţii la serbările zeului din Peor, “Baal din Peor”, serbări care aveau un caracter aparent licenţios. Dar există în acelaşi timp şi o cauză de natură materială a ostilităţii apărute brusc între evrei şi madianiţi (să ne amintim dl aceştia din urmă descind din Madian, unul din cei şase fii ai lui Avraam): alianţa pe care madianiţii au încheiat-o cu moabi: Înspăimântaţi de năvălirea maselor de evrei în ţara lor şi de faptul că turmele acestora constituiau o ameninţare pentru punctele lor de apă. Evident că e dificil să departajezi rolul motivului religios j al motivului material în declanşarea războiului dintre evrei, de o parte, şi moabiţi şi madianiţi, de cealaltă, dar nu putem exclude ca Moise, şi cu atât mai mult autorii succesivi ai Pentateuhulu să fi invocat motive religioase pentru a justifica războiul şi masacrele atroce descrise în Numeri. Aceste consideraţii prezintă un interes suplimentar prin faptul că precizează itinerariul evreilor spre Canaan. Ele arată, prin detalii semnificative, că şederea evreilor în ţara Moabului (Numeri XXII, 1) a fost suficient de lungă pentru a le permite să constituie turme şi să se instaleze de o manieră cel puţin semi-sedentară; vedem, într-adevăr, că Fineas este gardianul vaselor sfinte (Numeri XXXI, 6), ceea ce înseamnă că Tabernacolul fusese deja ridicat cu toate accesoriile de cult descrise în Cartea Exodului (XXV, 10 - XXVII, 21). 2. Recrutarea lui Hobab, fiul lui Letro şi deci cumnatul lui Moise (Numeri X, 29-32), suscită aceleaşi întrebări ca cele evocate în nota precedentă. Moise pledează cu căldură pe lângă Hobab ca să-l convingă să se alăture evreilor. În ciuda unui prim refuz al acestuia, Moise insistă şi în cele din urmă are fireşte adeziunea cumnatului său. Dar se pierde din vedere cum anume acesta (ca de altfel şi sora lui, Sefira) suportă războiul
622
neîndurător şi masacrarea fraţilor lor de sânge, madianiţii, de către evrei. Sfâşiaţi între supunerea naturală faţă de madianiţi şi cea pe care o promiseseră lui Moise, ei trec fără îndoială printr-o dramă de conştiinţă despre care Pentateuhul nu spune un cuvânt. Capitolul 2 1. Episodul reproşurilor adresate lui Moise de către Aaron şi Miriam din cauza soţiei lui străine este descris în Numeri XII, l15 cu următoarea precizare: Sefira era din tribul madianit al cuşiţilor. În versiunea prezentată în Numeri, Aaron şi Miriam sunt loviţi prin blestem divin de o lepră care i-a albit pe loc şi Miriam, dar nu şi Aaron, este exclusă din tabără pentru şapte zile. Natura acestei “lepre” provizorii fiind obscură şi discutabilă şi sancţiunea excesivă, mi s-a părut că dojana lui Moise ar fi suficientă pentru a-i readuce pe Aaron şi pe Miriam la supunerea pe care i-o datorau fratelui vitreg şi şefului lor. 2. Măselariţa făcea parte din drogurile sacre, folosite în -nod obişnuit de toate popoarele antichităţii. Inducând transe, terpretate în acea vreme ca semne ale unei posesiuni divine, ea era ocazional consumată de credincioşi, cum sugerează pasajul din Numeri XI, 26-29, în care se vorbeşte despre doi oameni, Eldad şi Medad, cuprinşi de o transă aparent bizară. 3. O tradiţie târzie, despre care Pentateuhul nu suflă un cuvânt şi care porneşte de la profetul Mica (Vl,4), o considera pe Miriam o sibilă. I se atribuia chiar şi “Imnul lui Moise”. Pentateuhul face totuşi din ea femeia acră, gata oricând să conteste autoritatea lui Moise şi care merge până acolo încât să critice căsătoria acestuia. 4. Rezerva cu privire la căsătoria lui Moise cu Sefira, madianită, dacă nu chiar adevărata ostilitate cu privire la această uniune, pare să se fi menţinut secole de-a rândul. Este, într-adevăr, ciudat faptul că în Numeri, de exemplu, vorbindu-se despre descendenţii lui Moise şi ai lui Aaron, când Domnul se
623
adresează acestuia din urmă, se detaliază doar descendenţa lui Aaron, nefiind menţionat nici unul din copiii lui Moise, Gherşon şi Eleazar (Numeri III, 1 -4). Omisiunea, evidentă, nu poate fi decât rezultatul unei cenzurări. Capitolul 3 1. Vezi harta. 2. Vezi harta. E vorba, după părerea mea, de regiunea aflată la sud de deşertul Paran şi la nord-vest de Eţion-Geber, la aproximativ cinci sute de metri deasupra nivelului mării, adică de aşezările Abrona şi Jimna din partea de vest a fluviului 'Araba; ar putea corespunde regiunii numite Obot (Numeri XXI, 10-11 -vezi harta). Nici una din cărţile Pentateuhului nu îi atribuie o importanţă deosebită, dar ipoteza unei halte prelungite a evreilor este sugerată implicit de pasajul din Cartea Exodului care spune că după ce l-a trimis pe Letro acasă, Moise “s-a întors în ţara lui” (Exodul XVIII, 27). Moise nu putea să-l fi trimis pe Letro dincolo de acest teritoriu, care se afla la hotarele Moabului şi Edomului. Mai la est, într-adevăr, s-ar fi aflat pe teritoriul amoriţilor. Acest text este de altfel deconcertant: Moise nu poate îr acel moment (după bătălia împotriva amaleciţilor) să aibă o ţară a lui, pentru că n-a ajuns în Canaan (unde de altfel, conform Pentateuhului, nu va intra niciodată). Care ar putea fi aşadar această “ţară”? După părerea mea, nu poate fi vorba decât de o aşezare provizorie, un fel de bază unde evreii să fi făcut o haltă prelungită, înainte de a-şi relua drumul spre Canaan această haltă ar fi putut fi, după părerea mea, hotărâtă de Moise pentru a pune capăt perioadei de pribegie de mai multe luni care ameninţa să destrame poporul şi pentru a-i impune acestuia Legea şi structurile care decurgeau din aceasta. Sute de pasaje din Pentateuh, mai ales descrierile construirii Chivotului şi a cortului care îl adăpostea, ca şi prescripţiile elaborate ale cultului, sunt, într-adevăr incompatibile cu condiţiile materiale
624
ale marşului prin deşert (v. cap. 16, nota 2): ele nu au sens şi nu capătă verosimilitate decât în contextul unei opriri prelungite. Ipoteza şi alegerea acestei aşezări mi s-au părut potrivite din punct de vedere istoric şi geologic. Istoric, pentru că neaşteptata ostilitate a madianiţilor faţă de evrei şi alianţa lor bruscă cu moabiţii au fost motivate de ameninţarea pe care noii sosiţi o reprezentau pentru punctele de apă din regiune; madianiţii şi moabiţii sunt, într-adevăr, păstori semi-nomazi şi apa este esenţială pentru turmele lor (v. cap. 15, nota 1 ). Or, regiunea de interes comun pentru cele două popoare nu poate fi situată decât la hotarele teritoriilor respective, adică în valea fluviului 'Araba. Geologic, această regiune, care astăzi pare aridă, a fost foarte populată încă din mileniul al II-lea î.e.n.: erau nu mai puţin de treizeci şi nouă de aşezări umane, printre care şi Temna, într-adevăr, ea era irigată de foarte multe cursuri de apă sezoniere, dintre care Hiyyon în nord şi numeroşi afluenţi ai 'Arabei la sud. Era aşadar o zonă propice păstoritului (v. harta zonei Nejev şi a Sinaiului în John Rogerson, Nouvel Atlas de la Bible, Edition du Fanal, 1987). În fine, această regiune pare să corespundă cel mai bine amplasării muntelui numit Sinai (v. partea a ll-a, cap. 6, nota 3). Capitolul 4 1. Foarte rigid la început, sabatul interzicea chiar şi deplasarea mai mult de o sută de paşi. 2. Fără îndoială că raportarea la modelele egiptene este una din cheile principale ale înţelegerii personajului lui Moise. Pentru toţi istoricii din vechime - Strabon, Clement din Alexandria, Eusebiu din Cesareea şi chiar pentru filosoful evreu din secolul al XII-lea, Maimonide - originile egiptene ale lui Moise sunt în afara oricărui dubiu. Succesorii lor moderni n-au adus schimbări esenţiale: de la ebraistul englez al secolului al XVIIlea, John Spencer, pentru care Moise nu era un egiptean, ci un
625
evreu egiptenizat, la Freud, pentru care era un egiptean evreizat care hotărâse să-şi facă propriul regat şi să-i scoată pe evrei afară din Egipt pentru a realiza un Egipt ideal, toţi istoricii care au analizat viaţa şi personajul profetului întemeietor au făcut-o referindu-se la influenţa pe care civilizaţia egipteană o exersase asupra lui. Chiar pentru istoricul prusian de la începutul secolului trecut, Eduard Meyer, a existat un Moise egiptean în adevăratul sens al acestui cuvânt. Neglijând aproape în totalitate indicaţiile istorice ale Pentateuhului, Meyer postula într-o manieră destul de extravagantă că au existat de fapt doi Moise şi nu unul singur, egipteanul şi un omonim madianit (ceea ce demonstrează incidental carenţele lui Meyer în materie de filologie, numele de Moise fiind mai mult decât improbabil pentru un madianit). 3. Conflictul dintre evrei, de o parte, şi coaliţia formată din madianiţi şi moabiţi, de cealaltă, n-a izbucnit dintr-o dată, ci a existat o perioadă nedeterminată de coabitare. El s-a manifesta: mai mult în nord, pe ţărmul răsăritean al Iordanului şi la nord de Marea Moartă, pe înălţimile lerihonului, în “câmpiile Moabului” (Numeri XXII, 1). Capitolul 6 1. Ceas cu apă. Existau ceasuri primitive şi e posibil ca unii dintre emigranţi să fi luat astfel de exemplare în bagajele lor. 2. Furtuna este descrisă în cartea Exodului (XIX, 16-20), dar ea are loc în zori, la trei zile după întâlnirea lui Moise cu Yahwe pe munte. 3. Există nu mai puţin de nouă locuri (v. harta) unde, conform diverselor teorii, s-a crezut, de-a lungul anilor, că poate fi localiza: muntele pe care Yahwe i-a apărut lui Moise: djabal* Halal, djabal Sinn Bishr, djabal Ya'allaq, djabal Sirbal, djabal Katerina, djaba Mussa, în (aproape) insula Sinai; doi alţi munţi pe malul răsăritean al golfului Akaba, în actuala Arabie Saudită, din care
626
unul, djabal el Lawz, a fost în 1998 subiectul unei povestiri nu prea palpitante şi fără cine ştie ce noutăţi arheologice (Howard Blum, The Gold of Exodus, Simon & Schuster, New York 1998). Nici una din aceste localizări nu mi s-a părut demnă de a fi reţinută, atât din motive istorice, cât şi din motive geografice şi topografice. Astfel, munţii Halal şi Sinn Bishr nu corespund sub nici o formă itinerariului Exodului. Muntele Ya'allaq se află doar la cincizeci de kilometri de Marea Trestiilor şi mi s-a părut că aş introduce prea repede episodul apariţiei lui Yahwe. Munţii Sirbal, Katerina şi Mussa sunt din punct de vedere istoric plauzibili, dar nu corespund detaliilor din Pentateuh, care nu pot fi ignorate în totalitate; astfel, fiindcă am vizitat regiunea în 1955, pot să vă asigur că muntele Katerina este cu total inaccesibil, neputând fi escaladat decât cu echipament modern de alpinism. Cei doi munţi de pe ţărmul oriental al golfului Akaba trebuie excluşi, nici Pentateuhul, nici verosimilitatea istorică nefăcându-ne să ne gândim că evreii ar fi putut traversa acest golf (prin ce mijloace?); acest lucru i-ar fi îndepărtat de altfel de Pământul Făgăduit de care voiau atât de mult să se apropie. Localizarea cea mai verosimilă mi s-a părut a fi cea a Pr. Emmanuel Anati, a cărui teză este detaliată şi susţinută în mod convingător în două din lucrările sale cu acelaşi titlu şi conţinut aproape identic, La montagne de Dieu: Har Karkom (op. cit., una – apărută la editura Payot-Weber - este un în-quarto cuprinzând numeroase comunicări savante despre locurile studiate, cealaltă – apărută la editura Payot - este o lucrare de format mai maniabil ). Între multe altele, există două motive pentru care teza Preotului Anati pare a fi cea mai concludentă. Primul este că Har Karkom se află pe drumul cel mai probabil al evreilor, care după ce au urcat coasta occidentală a golfului Akaba, se îndreaptă spre nord, traversând Negev şi ţara madianiţilor, Madian, către Canaan. Al doilea motiv constă în faptul că locul este accesibil mergând pe jos şi că, în alte privinţe, cum e cea a
627
vegetaţiei, se potriveşte mult mai bine amănuntelor prezente în Cărţile Pentateuhului. Har Karkom măsoară 847 metri înălţime şi dacă flancurile lui sunt abrupte, arată Pr. Anati, “se poate urca totuşi pe flancul de vest, unde două poteci bine trasate urcă până pe platoul din vârf pornind din două puncte foarte accesibile. Muntele este în realitate o masă de calcar cu aflorimente de silex, care măsoară aproape patru kilometri lungime, din nord la sud, având aproximativ doi kilometri lăţime.” Două vârfuri încoronează acest platou la distanţă de 70 de metri unul de altul. Numele de Har Karkom, “muntele lui Safran”, este re cent; el se succede celui de Har Geshur care i-a fost dat pentru o scurtă perioadă, după acela de djabal Ideid, “muntele Pregătirii” sau “muntele Multitudinii”. Am putea fi tentaţi să-l identificăm cu muntele Hor care apare în treizeci şi patru din cele patruzeci şi două de etape ale Exodului citate în Numeri (XXXIII, l-48), muntele unde Aaron este dezbrăcat de veşmintele de mare-preot şi unde moare (Numeri XX, 22-29), dar cronologia Cărţilor Pentateuhului nu ne permite să-l înscriem în această ipoteză. 4. Puţine evenimente legendare au suscitat atâtea ipoteze extravagante ca descrierea din Cartea Exodului (XIX, 17 -XX, 21). O lucrare (de succes) apărută în 1997 şi pretinzând, în lipsa oricăror cunoştinţe de istorie a Vechiului Testament, că ar exista un cod secret, merge până acolo încât avansează ideea că Yahwe ar fi fost un extraterestru a cărui farfurie zburătoare ar fi aterizat pe muntele Sinai şi l-ar fi convocat pe Moise prin difuzoare! Două mari grupe de ipoteze au dominat studiul istoric al acestui episod. Primul postulează că în regiune s-ar fi produs o erupţie vulcanică, ceea ce ar explica de ce muntele fumega “ca un cuptor” (Exodul XIX, 18-19). Muntele pe care Yahwe i s-a arătat lui Moise ar fi fost deci un vulcan. Negev se găsea cu siguranţă pe riftul siro-asiatic, dar nici un studiu n-a putut demonstra existenţa unui vulcan în regiune, la nici unul dintre locurile presupuse a fi muntele Sinai. Pe deasupra, o erupţie n-ar explica
628
furtuna aparent violentă care s-a declanşat atunci (Exodul XIX, 16 şi XX, 18). În plus, jeturile de praf şi de pietre sau curgerile de lavă incandescentă pe care le-ar fi provocat, ar fi făcut mai degrabă poporul să fugă decât să-l incite să se apropie de vulcan. Al doilea grup postulează ideea că un meteorit ar fi căzut pe munte, declanşând în momentul impactului o violentă incandescenţă de stânci (în timpul flashului final al meteoritului Podkamennaya Tunguska, în Siberia, în 1908, hainele martorilor au fost arse la şaizeci de kilometri depărtare). Incidental, trebuie amintit că aceste căderi de meteoriţi erau mult mai frecvente înainte de 1800 şi că ele sunt la originea credinţei antice că fierul este un metal de origine celestă. Meteoritul ar fi putut să cadă în timpul furtunii sau, la fel de verosimil, să o declanşeze el însuşi printr-o ionizare ascuţită a norilor de deasupra regiunii. Personal, înclin spre această a doua grupă de ipoteze, cu atât mai mult cu cât Cartea Exodului menţionează de două ori un sunet de “trompetă ascuţit” (Exodul XIX, 16 şi XX, 18). O erupţie vulcanică n-ar fi provocat cu siguranţă un asemenea sunet; în schimb, intrarea unui meteorit mare în atmosfera joasă ar fi putut declanşa un şuierat care putea fi luat drept un sunet ascuţit de trompetă. Capitolul 7 1. Un detaliu particular din Cartea Exodului (XXXIV, 29-35) a intrigat exegeţii din numeroase generaţii şi, incidental, a influenţat considerabil modul în care a fost reprezentat Moise de către artişti. Coborând de pe munte, după întrevederea cu Yahwe, pe faţa lui se vedea ceva deosebit, înspăimântător fără îndoială, pentru că oamenilor le era frică să se apropie de el: pielea îi strălucea (“Pielea feţei lui strălucea”, La Bible, traducere şi prezentare de André Chouraqui, Desclée de Brouwer, 1985), pentru că vorbise cu Domnul şi era obligat să poarte un voal pe faţă oriunde mergea, în afara cazului când vorbea cu Domnul.
629
Amănuntul este amintit cu o insistenţă tulburătoare, de şase ori în şase versete, ceea ce ne face să credem că i-a frapat mult pe evrei. O eroare în traducerea textului a făcut ca mult timp să se creadă că Moise purta coarne, coarne de lumină, se-nţelege. De unde una dintre cele mai celebre reprezentări a profetului, cea realizată de Michelangelo. După exegetul american William Propp (The Skin of Moses' Face, Transfigured or Disfigured? Catholic Bibi ical Quarterly, 1987), Moise ar fi fost mai degrabă desfigurat decât transfigurat. Se poate presupune că afecţiunea de care era atins, după o şedere prelungită în faţa focului aprins de meteorit (v. nota 4, capitolul precedent) era un eritem violent. De unde necesitatea de a se proteja de soare printr-un voal. 2. Tradiţia după care Tablele Legii, numite “tablele de piatră” de textele elohiste şi yahwiste, evocă pentru unii istorici blocul de diorit pe care a fost scris Codul babilonian al lui Hamurappi (cu un conţinut foarte apropiat de Cele zece porunci), cu două mii de ani înaintea erei noastre, şi sute de alte texte egiptene având putere de lege, care au fost la fel gravate pe pietre (cf. AndréMarie Gérard, Dictionnaire de la Bible, op. cit.). Acest lucru le conferea prestigiul eternităţii. Moise se supune deci tradiţiei scriind pe pietre poruncile de inspiraţie divină. Din punct de vedere al istoriei moderne şi în particular a istoriei religiilor şi fără a contesta în nici un fel inspiraţia sacră a lui Moise, este totuşi dificil de admis că Yahwe însuşi a gravat poruncile, ba mai mult că le-ar fi gravat încă o dată după ce, cuprins de furie, Moise le-ar fi spart pe cele dintâi. Constrângerile povestirii epice, care vor să demonstreze importanţa pe care Yahwe o acorda acestor porunci - ca şi o concepţie specifică a intervenţionismului divin - nu mi se par compatibile cu respectul datorat divinităţii. De aceea mi s-a părut mai verosimil ca Moise să fi fost convins că Yahwe însuşi i-a ghidat mâna. 3. Conform Cărţii Exodului, se pare că prescripţia de odihnă în timpul sabatului a fost anterioară proclamării celor Zece
630
porunci, pentru că Moise le-a impus-o evreilor pe durata primei părţi a traversării deşertului, când erau nevoiţi să mănânce mană. Ar fi vorba deci de o reamintire, care transformă un obicei într-o poruncă. Capitolul 8 1. Să ne amintim că “Baal” semnifică simplu “Domnul” la semiţii occidentali (Manfred Lurker, Lexikon der Gotter une Dämonen, Alfred Kramer Verlag, Munich, 1984). 2. Motivele pentru care apropierea de muntele sfânt ar f fost interzisă, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, înainte de a se auzi sunetului cornului (Exodul XIX, 12-13 şi 23-24) rămân până astăzi misterioase, dacă nu contradictorii; într-adevăr, în cartea Exodului (XIX, 21) Yahwe reînnoieşte această interdicţie, dar de data asta în mod necondiţionat, că se aude sunetul cornului sau nu. Numai Aaron este autorizat să meargă acolo (Exodul XIX, 25), dar mai departe constatăm că Moise se duce pe munte cu Aaron, Nadab şi Abihu, ca şi cu şaptezeci de bătrâni ai lui Israel care-l văd astfel pe Dumnezeul lui Israel (Exodul XXIV, 9-10), şi, trei versete mai încolo, că urcă pe munte însoţit de Josua (XXIV, 13). 3. Această descriere este împrumutată din Cartea Exodului (XXV, 18-22). Am reluat-o mai mult din fidelitate faţă de elementele esenţiale ale descrierii Chivotului decât din convingere personală, căci ea este în contradicţie formală cu a treia poruncă (Exodul XX, 4): “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, pe pământ sau în ape.” Unii autori (Richard Elliot Friedman, Who Wrote the Bible? Summit Books, New York, 1987) sugerează că trebuie să se facă distincţie între o statuie făcută cu ajutorul unui mulaj în care curge metal topit şi una confecţionată din placaj şi bătută în cuie pe un suport de lemn; într-adevăr, Yahwe spune: “Să nu-ţi torni zei”, ceea ce ar semnifica că vina lui Aaron, când a făcut Viţelul
631
de aur, a fost aceea că l-a făcut cu ajutorul unui mulaj. Dar ne putem întreba ce simbolizează diferenţa dintre cele metode de realizare a statuilor sau de ce ar fi preferat-o Yahwe pe cea de-a doua. Deşi Cartea Exodului arată că descrierea minuţioasă a Chivotului este dictată de Yahwe, chiar şi mobila pare identică cu lada regală a lui Tutankhamon. De asemenea, motivul celor doi heruvimi care acoperă cu aripile lor capacul Chivotului pare să trimită, printre altele, la cel al zeiţelor aurite care protejează cu braţele desfăcute capela de lemn aurit conţinând mumia lui Tutankhamon de la Muzeul din Cairo. Nu se cunoaşte originea conceptului de heruvimi aşa cum nu se cunosc nici rădăcinile cuvântului ebraic kerub. Capitolul 9 1. Cartea Exodului (XXXII, l-35) aruncă responsabilitatea episodului cu Viţelul de aur asupra evreilor şi a lui Aaron deopotrivă: poporul, văzând că Moise era plecat, i-ar fi spus lui Aaron: “Să ne facem [efigii de] dumnezei pe care să-i purtăm înaintea noastră” şi acesta din urmă le-ar fi cerut bijuteriile (cercei, după Cartea Exodului). Aaron ar fi făcut deci mulajul unui taur şi ar fi turnat în el aur topit. Copleşit de ruşine, dojenit de Moise, Aaron nu-şi recunoaşte vina şi pretinde (Exodul XXXII, 23-25) că, rugat să facă o statuie a lui Dumnezeu, el ar fi “aruncat aurul în foc” şi că ar fi ieşit astfel, absolut întâmplător, o statuie de bou. Episodul este greu de crezut şi povestirea suspectă de a fi contrafăcută în scopul discreditării lui Aaron. Obiceiul de a purta efigii de zei în timpul procesiunii, ca în timpul festivalului sed, este specific egiptean şi e greu de crezut că Aaron, care a fost alături de Moise organizatorul fugii din Egipt, ar fi putut în acelaşi timp să răspundă dorinţei de a reînvia un obicei egiptean şi de a face cu propriile sale mâini un mulaj a ceea ce pare foarte bine să fi fost zeul egiptean al fertilităţii, Apis. Or, o astfel de
632
întoarcere la zeii egipteni mi s-a părut de neconceput la un personaj cum e Aaron, mai ales în momentul în care, cu ştirea acestuia, Moise vorbea cu Yahwe sus pe munte. Episodul din Cartea Exodului mi se pare a fi o invenţie destinată să-l discrediteze pe Aaron, poate pentru a masca faptul că, până la moartea lui josnică, el s-a opus lui Moise râvnind la conducerea evreilor. Mi s-a părut deci mai verosimil ca, neavând autoritatea lui Moise, Aaron să fie incapabil să se opună dorinţei de celebrare idolatră, alături de madianiţi. Într-adevăr, încă de la intrarea lor în Negev, evreii erau în contact constant cu localnicii, moabiţi, edomiţi, amoriţi, în afara madianiţilor. Cât priveşte boul cunoscut sub numele de “Viţelul de aur”, este posibil ca el să fi fost o efigie a zeului Apis însuşi, lăsată acolo de cuceritorii egipteni pentru a servi cultului nou implantat al acestui zeu, sau a unei reprezentări sincretice a lui Apis şi a lui Baal Adad. 2. Conform Cărţii Exodului, Moise ar fi spart Tablele Legii, pe care Yahwe le-ar fi rescris după aceea pentru el; ne putem întreba dacă nu este vorba aici de un efect literar destinat să scoată mai mult în relief greşeala poporului; într-adevăr, există riscul pe de o parte ca Cel Atotputernic să apară, constrâns de furia lui Moise, şi pe de alta ca acesta din urmă să fie văzut ca un personaj incapabil să reziste propriilor sentimente. Din acest motiv, am reprezentat acest episod ca o ameninţare nefinalizată. 3. Cartea Exodului vorbeşte de intenţia unui sacrificii, pelerinajului (la Ierusalim - cf. Pelerinaje, în Dictionnaire Encyclopédique du Judaïsme, Cerf/Robert Laffont, 1989); este vorba despre un anacronism evident, datorat datei tardive a scrierii Pentateuhului, hagigah* -ul nefiind instituit decât după ce David ar fi stabilit, în secolul al X-lea sau al Xl-lea î.e.n., Ierusalimul drept capitală. 4. Cartea Exodului arată într-adevăr că dansul în jurul Viţelului de aur a avut loc la puţin timp după prezentarea Decalogului evreilor. A posteriori, episodul nu poate suscita evident decât dezaprobarea redactorilor Pentateuhului.
633
5. Conform Cărţii Exodului, leviţii, sau preoţii, ar fi fost înarmaţi cu spade la ordinul lui Moise şi ar fi executat fraţi de-ai lor, prieteni şi vecini, hăcuind astfel trei mii de persoane (Exodul XXXII, 27-29). Povestirea te lasă puţin sceptic, căci nu e sigur, în primul rând că instituţia sacerdotală s-ar fi putut constitui aşa de repede după anunţarea Decalogului şi că leviţii ar fi fost deja formaţi; apoi, e greu de conceput ca Moise să fi renunţat la trei mii de evrei, adică a noua parte din populaţia Exodului, al cărui număr era un atu crucial în ocuparea de noi teritorii. În fine, se pune întrebarea pe ce criterii leviţii, chiar dacă erau deja constituiţi, ar fi executat ordinul, pentru că toţi evreii participaseră la sărbătoare: cum să fi ales victimele ispăşitoare? Trebuie, pe de altă parte, să punem în evidenţă fanatismul şi cruzimea nemaiauzită a unei asemenea răzbunări, definită în cuvintele puse în gura lui Moise: “ Astăzi v-aţi pus în întregime în slujba Domnului, căci fiecare dintre voi s-a ridicat împotriva propriului fiu şi a propriului frate şi aţi atras asupra voastră binecuvântarea divină.” (Exodul XXXII, 29)? Unii comentatori au încercat să apere cruzimea atribuită lui Moise, argumentând că e vorba despre o altă epocă şi că moravurile erau diferite; dar istoria abundă în dovezi care demonstrează că egiptenii timpului, de exemplu, nu s-au dedat niciodată la astfel de execuţii. Dintr-un punct de vedere strict istoric, mi se pare că episodul evidenţiază mai mult exagerare epică, dacă nu exces apologetic, decât verosimilitate: cum ar fi putut Moise să pună în aplicare o pedeapsă atât de severă din moment ce era contestat, cum o demonstrează chiar episodul cu Viţelul de aur? Condamnarea la moarte a trei mii de persoane ar fi riscat să declanşeze o revoltă care să culmineze cu asasinarea lui Moise. Capitolul 10 1. Lectorul se poate raporta la Cartea Exodului pentru lista completă a specificărilor, de o precizie deconcertantă. Măsurile
634
date sunt fidele celei din Cartea Exodului. Să nu uităm - un cot ebraic are aproximativ 45 cm. 2. Cartea Exodului (XXV, 19) precizează că heruvimii vor fi din aur bătut, adică sculptaţi, nu turnaţi. 3. Nici unul din textele Pentateuhului nu arată că evreii ar fi avut un trezorier general, nici că acesta ar fi fost Elzafan, personaj istoric şi văr al lui Moise (paradoxal desemnat în Leviticul X, 4 ca “fiu al unchiului lui Aaron, Uziel”). Se pare totuşi că evreii trebuiau să aibă'un embrion de organizare economică pentru strângerea contribuţiilor din metale preţioase. 4. Cartea Exodului spune că Yahwe i-ar fi ordonat lui Moise să ţeasă zece bucăţi de pânză fină de în de douăzeci şi opt de coţi lungime şi de patru coţi lăţime fiecare pentru acoperirea sanctuarului, şi s-o vopsească violet, purpuriu şi stacojiu, ceea ce reprezintă o sută douăzeci şi şase de metri de pânză de în cu lăţimea de 1,80 cm. La care trebuie să adăugăm trei sute cincizeci şi cinci coţi de draperie pentru curtea Sanctuarului, adică în jur de o sută şaizeci de metri, ceea ce înseamnă în total două sute optzeci şi şase metri. Ar trebui în acest caz să ne gândim că evreii ar fi luat cu războaiele de ţesut, ceea ce este foarte îndoielnic, date fiind condiţiile Exodului şi faptul că aceste obiecte i-ar fi încurcat. Dacă instrumentele bijutierului sau ale ebenistului, mai puţin stânjenitoare, ar fi putut foarte bine să fie luate, cu totul altfel stăteau lucrurile în privinţa războaielor de ţesut. Chiar dacă evreii luaseră cu ei unul sau două, rămâne de văzut unde ar fi putut găsi fire de în, căci Exodul nu permitea cu siguranţă nici cultivarea acestei plante, nici topirea sau toarcerea. De unde reiese că Sanctuarul portativ şi Chivotul n-au putut fi terminate dintr-o dată şi că draperiile au fost adăugate când evreii au ajuns într-un centru unde îşi puteau procura un război de ţesut, fire de în şi pigmenţi costisitori de murex - cochilie care produce purpura - sau coşenilă, insectă care permite obţinerea nuanţei de stacojiu. E greu de conceput, pe deasupra, că vopsitorii ar fi putut să dispună de cuve şi de substanţele
635
necesare hăituirii, operaţiune indispensabilă fixării pigmenţilor. Realizarea perdelelor despre care Pentateuhul spune că au fost comandate de însuşi Yahwe pentru Sanctuar şi curtea acestuia au fost lăsate pentru o oprire mai lungă, cum a fost de exemplu cea de la Kadesh, afară de cazul când n-a fost cu totul făcut din adăugările ulterioare. Capitolul 11 1. După cartea Exodului, episodul cu Viţelul de aur se situează după numirea lui Aaron şi a fiilor lui ca şefi ai clerului; mi s-a părut că acest lucru l-ar face de altfel şi mai contradictoriu, căci nu se poate concepe ca întâiul şef al clerului israelit să fie tentat să facă o statuie a unui zeu străin. O asemenea infidelitate ar fi justificat o revocare a lui Aaron. Totuşi, reconstituirea pe care am făcut-o în aceste pagini rămâne parţial conformă cu Cartea Exodului prin aceea că plasează realizarea Chivotului şi a Sanctuarului după numirea lui Aaron. 2. Exodul XXXVIII, 24-25. Valoarea talantului exprimată în măsuri contemporane a variat mult de-a lungul secolelor. În timpul lui Solomon, secolul al Xl-lea, ea era de 571,200 g. Talantul însemnând 60 de mine şi mina, 50 de şekeli, greutatea totală a aurului utilizat pentru Chivot şi Sanctuar ar fi deci de 16.703, 800 g, aproape 1 7 kg. Cât despre argint, greutatea lui ar fi de 60,500 kg. Capitolul 12 1. Cunoscută şi sub denumirile biblice de Massa, Meriba şi Ein Mişpat, regiunea corespondentă n-a fost localizată cu certitudine: ar putea fi vorba fie de actualul Ein Quudeis, fie de acutalul Ein el Quudeirat, la zece kilometri spre nord. Unii specialişti (cf. C.H.J, de Geus, citat de John Rogerson, în Nouvel Atlas de la Bible, op. cit.) optează pentru a doua localizare, prima
636
fiind netedă şi săracă în apă, în timp ce a doua, care este de altfel o oază (i se spune “Oaza deşertului Sin”), abundă în păşuni şi în apă. După părerea mea, este posibil ca masa considerabilă de evrei, care ocupa, stând în picioare, cel puţin o mie de metri pătraţi, fără a mai pune la socoteală turmele, corturile, Sanctuarul etc., să fi ocupat ambele locuri. După Deuteronomul (I, 46), evreii ar fi rămas “treizeci şi opt de ani”, timp în care generaţia celor care părăsiseră Egiptul ar fi dispărut; Yahwe îi pedepsise pentru răzvrătirea lor (Deuteronomul 11,14 şi Numeri XIV, 21 -23). Kadesh a fost cu siguranţă una dintre principalele etape ale evreilor în drumul lor spre Canaan; regiunea, care se găseşte în Negev, la extrema de sud a Palestinei, era la întretăierea drumurilor spre ţările Edomului şi Moabului şi de aici au plecat într-adevăr cercetaşii în recunoaştere pe Pământul Făgăduit. Dar pare puţin probabil ca evreii să fi întârziat intrarea în Canaan atât de mult cum o indică Deuteronomul, cu atât mai mult cu cât erau înconjuraţi de ţări ostile. La Kadesh ar fi avut loc celebrul episod al Lovirii Stâncii (Exodul XVII, 2-7 şi Numeri XX, 2-13). Nu l-am reluat în această povestire, în ciuda celebrităţii lui, din două motive importante. Primul este că Ein Quudeis şi Ein el Quudeirat au amândouă puţuri, a doua localitate fiind chiar bogată în apă, iar plângerile evreilor pe tema lipsei de apă din deşert sunt un leitmotiv al povestirilor Exodului în Pentateuh, care vor mai degrabă să ilustreze răzvrătirea evreilor decât un fapt istoric real. Al doilea motiv este că acest episod serveşte mai ales la punerea faţă în faţă a două interpretări antagoniste: după Cartea Exodului, el dovedeşte supunerea lui Moise faţă de Yahwe, care îi ordonă să lovească stânca şi rezultatul este un miracol fericit. După Numeri, el dovedeşte, dimpotrivă, nesupunerea lui Moise, care nu se mulţumeşte să-i vorbească stâncii, precum Yahwe îi poruncise, ci o loveşte cu bastonul şi este un episod funest, acesta al celei mai rele nesupuneri a profetului. În virtutea căreia, va alimenta răzbunarea lui Yahwe. Într-adevăr, din cauza acestei
637
nesupuneri, nici Moise, nici Aaron nu vor întră pe Pământul Făgăduit (pedeapsă care nu este evocată în Cartea Exodului). Această contradicţie evidentă între cele două versiuni ale Lovirii Stâncii ilustrează în fapt antagonismul, bine cunoscut al biblicilor, între sursa aşa numită yahwistă care a supravegheat redactarea Cărţii Exodului şi care îi este favorabilă lui Moise, şi sursa numită sacerdotală, care a supravegheat redactarea Cărţii a patra, Numeri, şi care îl prezintă adesea într-o lumină nefavorabilă. Au trecut secole întregi de când biblicii dezbat această problemă (cf. Richard Elliot Friedman, Who Wrote the Bible? op. cit.). 2. Revolta membrilor tribului lui Levi, numiţi leviţi (Numeri XVI, 1 - XVII, 13), este unul dintre episoadele cele mai semnificative ale Exodului, chiar dacă unii comentatori nu văd în ea decât un incident secundar. Declanşată de levitul Corah, ea include, desigur, şi oameni care nu aparţin tribului lui Levi, precum Datan şi Abiram, din tribul lui Ruben, dar adresarea categorică a lui Moise: “Ascultaţi, voi ceilalţi fii ai lui levi” (Numeri XVI, 8) arată că nucleul rebeliunii îl reprezintă leviţii, adică cei din propriul său trib, “toţi oameni de rang înalt în comunitate, cu reputaţie bună şi şefi de adunări”. Moise impune atunci rebelilor ordalia, adică judecata Domnului: ei vor veni cu cădelniţele cu tămâie şi, spune Moise, dacă Domnul acceptă tributul lor şi pământul nu se deschide la picioarele lor pentru a-i duce în Şeol (infern), înseamnă că ei nu poartă păcatul în inimile lor. Or, pământul se despică efectiv sub picioarele lui Datan şi Abiram şi focul din cer cade asupra a două sute cincizeci de leviţi care sunt înghiţiţi. După textul din Numeri XVI, 31-32, pământul s-ar fi despicat sub picioarele tuturor rebelilor şi i-ar fi înghiţit. E vorba aici mai mult de o imagine decât de un fapt plauzibil, căci nu putem crede că pământul i-ar fi înghiţit doar pe rebeli. Urmarea o confirmă, pentru că evreii îl consideră pe Moise, şi nu pe Domnul, responsabil de pedeapsă.
638
Toată această poveste trebuie descifrată, ca de altfel întregul Vechi Testament, având în vedere un al doilea grad al scriiturii. Despre ce este vorba? Datan, Abiram şi On, ca şi alţi două sute cincizeci de leviţi contestă autoritatea religioasă a lui Moise. După ei, el nu este mesagerul Domnului, ci e propriul său şef. Acest ultim punct este confirmat de propunerea pe care o face Moise: ordalia va dovedi dacă Domnul este acela îl inspiră. Episodul este deci o probă de forţă între Moise şi rebeli, leviţi şi ne-leviţi, care pun la îndoială calitatea sa de profet mesager al Domnului. Probabilitatea unei astfel de revolte este amplu demonstrată de restul Pentateuhului; Moise a trebuit să lupte fără încetare, şi până la descoperirea Pământului Făgăduit, pentru a-şi impune autoritatea de mandant al Domnului. Totuşi, mi-a fost imposibil să reiau episodul exact aşa într-o povestire care se chinuie să facă o sinteză între diferitele cărţi ale Pentateuhului. Într-adevăr, în privinţa acestui episod, acestea variază considerabil: dacă Numerii rezervă un sfârşit teribil tuturor rebelilor, leviţi şi ne-leviţi, ei fiind devoraţi de flăcările ieşite din pământ, împreună cu femeile, copiii, casele şi proprietăţile lor, Deuteronomul (XI, 6 şi mai târziu Psalmii CVI, 16-18) nu rezervă acest sfârşit decât ne-levitului Datan şi Abiram (On fiind în mod misterios uitat). Ce-ar trebui să deducem de aici? Încă o dată, au existat la autorii Pentateuhului două tendinţe foarte divergente în povestirea acestei revolte; una favorabilă lui Moise şi numită “yahwistă”, care vrea să demonstreze că Domnul a făcut să prevaleze autoritatea lui Moise exterminându-i pe cei care i se opuneau, leviţi sau nu; cealaltă, sacerdotală, care a suprimat orice referinţă la o revoltă a leviţilor. Într-adevăr, în epoca scrierii textelor, rolul istoric şi divin al lui Moise este indiscutabil şi statutul elevat al leviţilor interzice amintirea acestei revolte. Incidental, menţiunea referitoare la “case” şi la “proprietăţi” în textul din Numerii nu corespunde deloc condiţiilor materiale ale evreilor, mereu în drum spre Pământul Făgăduit şi trăind în
639
corturi. Ea reflectă mai degrabă data tardivă a redactării textului, ulterioară Cărţii Exodului şi Leviticului. Moartea teribilă şi spectaculoasă rezervată tuturor rebelilor în Numeri sugerează o execuţie capitală, la ordinul lui Moise, şi această ipoteză pare întărită de următoarea revoltă pe care această execuţie în masă ar fi suscitat-o printre evrei (Numerii XVI, 41 ) şi care este urmată şi ea de o nouă răzbunarea a Domnului, care răspândeşte o ciumă printre evrei... Eu n-am urmat această pistă. Condamnarea la moarte a două sute cincizeci de leviţi mi s-a părut în acelaşi timp o imprudenţă politică şi un act de barbarie. Pe deasupra, ea ar putea reflecta o atitudine partizană a redactorilor, fie ei de inspiraţie yahwistă care ar fi vrut să pecetluiască prin mânia divină supremaţia absolută a lui Moise, fie de inspiraţie sacerdotală, vrând să demonstreze cruzimea lui Moise (v. nota precedentă). Cel mult ne putem imagina că Moise i-ar fi alungat pe ne-leviţii Datan, Abiram, On şi ai lor din comunitate, pedeapsă deja considerabilă, care îi arunca, într-adevăr, în braţele foamei sau a sclaviei. Capitolul 13 1. Potrivit tradiţiei, Pentateuhul ar fi fost scris chiar de mâna lui Moise. Dar, în principiu, este destul de greu de conceput că el ar fi putut să-şi descrie propria moarte, să prevadă că regatul lui luda va primi sceptrul ceea ce nu s-a întâmplat decât patru secole după Moise, şi cu atât mai puţin să dea în Geneza XXXVI, 31, lista regilor Edomului care au domnit la mult timp după moartea lui. Aşa stând lucrurile, cele cinci Cărţi nu oferă nici cea mai mică informaţie despre modul în care legile au fost comunicate evreilor, nici despre scriptor, nici despre condiţiile generale în care au fost redactate. Este exclus ca ele să fi fost gravate pe pietre, în felul Decalogului, ceea ce ar fi făcut transportarea lor dificilă. Mult mai probabil este ca suportul utilizat să fi fost papirusul, care pare să se fi fabricat şi în afara Egiptului, mai ales în Siria. Limba folosită ar fi fost ebraica,
640
sephath Kenaan, “limba din Canaan” (Isaia XIX, 18) sau “limba lui luda” (Neemia XIII, 24) care era vorbită din secolul al XVI-lea î.e.n. (cf. Geoffrey Rolles Driver, Hebrew Language, Encyclopaedia Britannica; Larry Walker, Biblical Language, în The Origin of the Bible, ed. Philip Wesley Confort, Tyndale House Publishers, Wheaton, III, 1992). Dintr-un punct de vedere ştiinţific şi independent de orice chestiune de credinţă, un mare număr de exegeţi biblici sunt de acord să respingă ipoteza ca Moise însuşi să fi fost autorul (presupunând că ar fi stăpânit ebraica scrisă) căci în acest caz el n-ar fi împrăştiat textul legilor în cele patru Cărţi ale Exodului, Leviticului, Numerelor şi Deuteronomului, incluzând reluări şi variante. Cred că, dată fiind importanţa imensă a textului, Moise trebuie să fi recurs la o dictare colectivă solemnă. După indicaţiile Cărţii Exodului, primele redactări ale legilor n-au putut fi făcute mai devreme decât după lungi etape care au urmat după plecarea din Eţion-Geber, atunci când evreii începeau să urce spre Canaan şi când Moise îi dotase deja cu instituţii. Cf. R.E. Friedman, Who Wrote the Bible? op. cit. 2. Am reluat acest text din Cartea Exodului. Totuşi acest termen de “casă”, beth, ridică o problemă, căci vedem într-un text ulterior din Vechiul Testament că atunci când regele David propune construirea unei Case pentru Domnul, acesta îi interzice, prin gura profetului Natan, argumentând că el n-a trăit niciodată într-o casă de când israeliţii au părăsit Egiptul, ci că a trăit într-un cort şi într-un tabernacol (Cartea a doua a lui Samuel VII, 6). Se impune atunci să conchidem că versiunea actuală a acestui text a fost rescrisă după domnia regelui Solomon, constructor al primului templu, adică după secolul a IX-lea î.e.n., patru secole mai târziu. 3. Această interdicţie a avut o mare importanţă pentru diverse şcoli de redactori ai Pentateuhului, pentru că o regăsim de patru ori în Pentateuh, de două ori în Cartea Exodului (XXXIII, 19 b şi XXXIV 26 b), o dată în Levitic (XXII, 28) şi încă o dată în Deuteronomul (XIV, 21). Ea poate deconcerta lectorul modern,
641
dar este în fapt o referinţă la riturile magice ale fecundităţii semiţilor care sacrificau în aceeaşi zi animalul şi vlăstarul lui şi care erau de acum înainte interzise evreilor. 4. În unele versiuni: “De la Marea Roşie la Marea Filistinilor”, Pelishtîm, i.e., Mediterana. Este vorba evident de versiuni tardive, filistinii, veniţi din Anatolia şi din Creta, ocupând Palestina aproape un secol mai târziu. 5. Cartea lui Josua (I, 4), reluând promisiunea lui Yahwe, precizează “Eufratul”. Capitolul 14 1. După părerea istoricilor, ar fi existat două localităţi cu numele de Arad, de altfel nu prea îndepărtate una de alta (douăzeci de kilometri): una care se află tot cam la douăzeci de kilometri de Beer-Sheba şi care ar fi vechea Tell Malhatta, la intersecţia drumului care ducea spre Sinai cu cel care duce de la ludeea la valea râului 'Araba; cealaltă, mai la est, la poalele muntelui, la mică distanţă de ţărmul meridional al Mării Moarte (cf. John Rogerson, Nouvel Atlas de la Bible, op. cit.). Aparent, din primul ar fi plecat atacul coaliţiei madianiţi-moabiţi împotriva evreilor. 2. O studiere atentă a drumurilor antice şi a itinerariului Exodului pune în lumină un fapt care, după părerea mea, n-a fost aprofundat: e vorba de preferinţele evreilor pentru drumurile cele mai îndepărtate posibil de nord-vest. Ei au prelungit astfel considerabil Exodul înconjurând ţara Moabului, la sud şi la est de Marea Moartă, pentru a face acelaşi lucru în Iordania. Exista totuşi un drum care i-ar fi dus direct de la Kadesh la Beer-Sheba şi de acolo la Şepela şi în Canaan, mergând pe lângă munţii Iudeii, Betle şi Samarie (v. harta). Totul se întâmplă ca şi cum ei ar fi evitat în mod voit drumurile cele mai scurte. Îmi vine acum o explicaţie în minte: era drumul cel mai direct şi era cel mai adesea folosit de egipteni în
642
expediţiile lor militare din afara Sinaiului. (v. capitolul 16, nota 1 ). 3. Prima consemnare istorică a unei religii antice care să fi declarat că o alta era ilicită este reacţia preoţilor lui Amon care s-au grăbit să distrugă toate urmele cultului unic al lui Aton instaurat de faraonul Amenofis al IV-lea sau Akhenaton, din a XVIII-a dinastie, imediat ce regele a murit. În cartea lui, Moise Egipteanul, egiptologul Jan Assman (Harvard University Press. Harvard, 1997) avansează ideea că monoteismul lui Akhenaton ar fi stat la baza celui al lui Moise şi la respingerea celorlalte religii, în primul rând al religiei egiptene. Această teză, deja susţinută de Sigmund Freud, este seducătoare, cu singura excepţie că ea mi se pare a ignora două elemente esenţiale: primul e că monoteismul ebraic era anterior cu patru secole celui al egiptenilor, pentru că Avraam e acela care a avut revelaţia unui zeu unic. Dacă ar trebui să căutăm influenţele, am conchide mai degrabă că apirii sau evreii au fost cei care l-au influenţat pe Akhenaton şi nu invers (mama acestui faraon era de altfel o siriană, cu siguranţă mult mai cunoscătoare a religiilor originare ale Mesopotamiei - Cf. Istoria generală a Diavolului şi Istoria generală a lui Dumnezeu, aparţinînd autorului, Robert Laffont, 1993, respectiv 1997). Al doilea element constă în faptul că monoteismul structura deja religia egipteană sub aparentul ei politeism şi că Akhenaton n-a făcut decât să-i substituie o adorare exclusivă care trăda spiritul însuşi al religiei egiptene. Am putea mai degrabă să inversăm problema: cultul solar al lui Akhenaton n-a fost el respins de clerul egiptean (şi poate de armată) pentru că îl considerau originar din Asia şi pentru că supunea statul egiptean influenţelor străine? Ceea ce rămâne valabil e că teza lui Assman introduce o referinţă nouă în studiul lui Moise: aceea a refuzului strict teologic al unei religii. Capitolul 15
643
1. Diversele tentative de identificare a acestei epidemii n-au dus la formularea nici unei ipoteze concludente. Bacteriile şi viruşii au evoluat prea mult de-a lungul mileniilor pentru a se putea defini, în lipsa simptomelor, infecţia care i-a lovit pe evrei. Singura certitudine este că era vorba despre o boală contagioasă. 2. Acest episod, pe cât de celebru, pe atât de enigmatic, nu este prezentat decât de una din cele cinci Cărţi ale Pentateuhului, Numerii (XXI, 6-9); fără îndoială, omiterea lui de celelalte se explică prin caracterul magic intrinsec al intervenţiei lui Moise cât şi prin faptul că nu era în conformitate cu prescripţiile religioase ebraice. Confecţionarea unui obiect reprezentând răul trecea, în practicile religioase orientale, drept un mijloc de a scăpa de el (cf. A.M. Gérard, “Şarpele de bronz”, Dictionnaire de la Bible, op. cit.). Omiterea pe care o fac celelalte cărţi ale Pentateuhului este cu atât mai evidentă cu cât, după Numeri, Moise a făcut şarpele la porunca lui Dumnezeu. Capitolul 16 1. Din punct de vedere istoric, unul din aspectele cele mai deconcertante ale celor cinci Cărţi ale Pentateuhului este că nu se face nici cea mai mică aluzie la prezenţa egiptenilor dincolo de Sinai şi în zona a ceea ce va deveni Palestina. Or, această regiune era din timpul celei de-a XVIII-a dinastii miza unei lupte constante între Egipt şi Imperiul hitit. În al cincilea an al domniei sale, adică în anul 1274 î.e.n., Ramses al II-lea traversa Palestina cu armata sa pentru a declara război coaliţiei conduse de regele hitit Muwatalli, care era de-o vârstă cu el (douăzeci şi nouă de ani, se pare). Campania care a durat din mai până în iulie, s-a terminat cu o semi-victorie egipteană la cetatea Kadesh (pe care el n-a reuşit s-o cucerească): după părerea istoricilor, aceasta a fost prima mare bătălie a antichităţii. În acea epocă, era imposibil ca micile regate ale Palestinei să nu fie cel puţin informate, dacă nu implicate, în acest conflict de proporţii. Pe deasupra, egiptenii aveau alte motive de a fi interesaţi de
644
Palestina: pentru că apirii -termen care-i desemna şi pe beduini atacau posturile de frontieră aflate pe drumul militar dinspre Gaza. În timpul următorilor patru ani, Ramses al II-lea, a cărui ardoare cuceritoare a fost exaltată, va obţine victoria asupra Kadeshului pentru a lua în stăpânire apoi viitoarea Palestina: În 1272, el subjugă populaţia Moabului, Edomului (Seir) şi a întregii Palestine orientale, care pretindea că respinge tutela egipteană; el traversează Canaanul şi ocupă teritoriile de la est de Marea Moartă până la Damasc (Temesq); În 1271, în al nouălea an al domniei sale, după ce ocupase toate porturile - Akko, Tyr, Sidon, Beyruth, Biblos, Irquata, el desăvârşeşte recucerirea Siriei; » în 1270-1269, o contra-ofensivă a regatelor hitite locale, în special a prinţilor din Alep şi Karkemish, susţinută de hitiţii lui Muwatali, îl constrânge pe Ramses al II-lea să se întoarcă în zonă. Dar se dovedeşte că el nu poate să asigure poziţii militare stabile în regiunea prea îndepărtată de baza sa şi preferă să menţină alianţe mai degrabă diplomatice decât prin arme. El se retrage aşadar, bătăliile încetează şi regiunea recade sub dominaţia hitiţilor (cf. remarcabila reconstituire de Christiane Desroche-Noblecourt, Ramses al II-lea, Adevărata istorie, op. cit.). Între 1274 şi 1269 î.e.n., evreii şunt astfel obligaţi să rămână în “hăţişurile” muntoase ale Sinaiului, greu de pătruns de către trupele egiptene. Ei n-au putut deci să ajungă la sud de Negev şi la Kadesh-Barnea decât după încetarea luptelor, la sfârşitul anului 1270 şi începutul anului 1269, şi acesta e motivul cel mai plauzibil a ezitării lor prelungite de a intra în Canaan. Absenţa totală din Pentateuh a referinţelor la aceste evenimente demonstrează data târzie a textului actual: acesta a fost redactat într-o epocă în care Egiptul pierduse întreaga influenţă militară, deci după 1269. Dar asta nu presupune emimii şi alţi zamzumini să fi fost filistini, pentru că aceştia nu aveau să apară în regiune decât aproape un secol mai târziu, către secolul al XII-lea î.e.n. În orice caz, nimic nu ne
645
îndreptăţeşte să considerăm că filistinii, ale căror schelete s-au descoperit, de altfel, în sepulturi, ar fi fost giganţi, totul conduce la concluzia că ne aflăm în plină literatură fantastică: Londra a avut şi ea, mai târziu, giganţii ei, Gog şi Magog care măsurau 4,20 m, Anvers a avut-o pe Antigona, înaltă de 12 m, Douai l-a avut pe Gayant, care măsura 6,5 m... Mitul unei degenerescente fizice a umanităţii, care ar fi fost altădată formată din giganţi, este pe cât de vechi, pe atât de trainic. Dacă la rigoare putem presupune că o excepţie datorată creşterilor genetice repetate ar fi putut produce, într-o populaţie restrânsă, un mic grup de oameni care să aibă o înălţime uşor deasupra normalului, concluzia către care ne poartă povestirile extravagante atribuite primilor cercetaşi trimişi în Canaan, ţară unde totul ar fi fost în afara normelor, este că redactorul lor fabulează, în afara faptelor sau, mai probabil, pentru a masca faptele: prima echipă de cercetaşi refuză să meargă în Canaan şi pentru a se justifica, invocă, într-adevăr, prezenţa giganţilor ca singur motiv. Există deci un alt motiv al acestui refuz, care suscită mânia divină, şi acest motiv pare a fi ameninţarea trupelor egiptene. Incidental, am observat că numele primului dintre cei trei uriaşi evocă numele demonului Ahriman. 9. Mai multe texte ale Pentateuhului fac referire la evreii care se găseau dincolo de Sinai înainte de Exod. Geneza (XXXIV) evocă astfel cucerirea cetăţii Sihem în perioada patriarhilor, deci înainte de Exod. Întregul capitol XXXVIII al Genezei arată că luda n-a coborât în Egipt, ci că a rămas în Canaan. Dar, mai ales, lista triburilor are o variantă care întăreşte ipoteza evreilor care n-au cunoscut Exodul: tribul lui Simeon nu figurează în Deuteronomul XXXIII şi totalul de douăzeci nu poate fi obţinut decât despărţind urmaşii lui Iosif în două triburi conduse de Efraim şi Mânase. În plus, două texte nonbiblice, egiptene, fac referire cu certitudine la prezenţa evreilor dincolo de Sinai (vezi vol 1). Această prezenţă trebuie deci ridicată la rang de fapt istoric.
646
Nu se cunoaşte numărul şi repartizarea acestor populaţii. Dar este evident că existenţa evreilor care nu participaseră la îndeplinirea promisiunii divine, pentru că se aflau deja pe pământul făgăduit, a pus probleme redactorilor Pentateuhului. De unde relativa lor discreţie faţă de acest subiect (vezi şi nota 5, cap. 1). 10. Descinzând din Şam, după Cronicar, amoreenii sau amoriţii nu au identitate antropologică cu adevărat distinctă de a celorlalţi semiţi. Veniţi în Mesopotamia în al lII-lea mileniu î.e.n., ei au întemeiat prima mare dinastie regală din Babilon, cea căreia îi aparţinea în secolul al XVIII-lea î.e.n. marele rege Hamurappi, şi se pare că s-au stabilit pe cele două maluri, ale Iordanului şi ale Mării Moarte după Exod. Regii lor stăpânesc cinci mari oraşe: Ierusalim, Kiriat-Arba'a sau Hebron, Lakich şi Eglon. lebusiţii sau iebuseenii, prezenţi în Canaan de la începutul mileniului al II-lea î.e.n., ar putea fi de sorginte amoreeană, dar textele biblice îi disting de aceştia, poate din cauza influenţelor hurite primite de iebusiţi; ei ocupă Ierusalimul, dar nu vor fi izgoniţi de David când acesta va stabili aici capitala (Cf. A.M. Gérard, Dictionnaire de la Bible, op. cit.). Îh ciuda distincţiei aparent formale pe care textele biblice o fac între amoreeni şi canaaneni, majoritatea istoricilor îi identifică cu aceştia din urmă. Hitiţii, făcând parte dintr-un mare imperiu al lui Hattussa, care se întinde de la Liban până la Eufrat, nu sunt autohtoni din Palestina; dacă cercetaşii trimişi de Moise îi întâlnesc în timpul expediţiei lor, este pentru că hitiţii întreţin relaţii comerciale şi diplomatice cu micile regate şi oraşe-stat ale regiunii, intitulându-se “mari protectori”. Prezenţa egiptenilor nu este menţionată în textul din Numeri. Dar după jumătatea de victorie împotriva hitiţilor la Kadesh-peOront, egiptenii au păstrat până la Ramses al lII-lea cel puţin garnizoanele din Negev pentru a controla mişcările “apirilor”, beduinilor şi evreilor, care forţau uneori drumul militar spre Gaza.
647
11. În raportul cercetaşilor prezentat de Numeri (XIII, 1, XIV, 45), refuzul acestora, cu excepţia lui Caleb şi a lui Josua, de a încerca o intrare în forţă în Canaan are două consecinţe: prima constă în faptul că Yahwe îşi retrage încrederea sa în toţi evreii şi a doua în aceea că este o condamnare divină nu doar a tuturor cercetaşilor, cu excepţia lui Josua şi Caleb, dar şi a tuturor evreilor prezenţi să nu intre niciodată în Canaan (Numeri XXVI, l-62). Este evident vorba de o exagerare literară, căci ne e greu să ne imaginăm că Exodul masiv din Egipt n-ar fi dus decât la intrarea acestor doi oameni în Ţara Făgăduită. Pedeapsa promisă poporului se datorează refuzului acestuia de a încerca să se aventureze într-o expediţie pe pământul făgăduit: toate generaţiile prezente sunt deci condamnate prin blestem divin să moară în deşertul Nagevului. Urmarea evenimentelor aşa cum sunt ele prezentate de Pentateuh dezmint acest blestem cel puţin parţial fiindcă evreii ajung departe de deşert, până în Câmpiile Moabului, la mică distanţă de lerihon, deci de Canaan. Ne întrebăm, de altfel, cine ar fi putut să transforme Sanctuarul şi Chivotul dacă blestemul s-ar fi adeverit şi cu ce soldaţi ar fi putut Josua să asedieze lerihonul. Acelaşi text adaugă o a treia consecinţă, reluată de Deuteronom (I, 19-46): conform aceluiaşi blestem, Moise însuşi e condamnat să nu intre niciodată în Ţara Făgăduită (I, 38), ceea ce este greu de explicat, căci el nu este vinovat de refuzul evreilor de a întreprinde o intrare în forţă în Canaan. Din punct de vedere strict istoric şi independent de orice interpretare exegetică a acestor texte, se impune să scoatem în evidenţă o lacună: nu e dat nici un motiv plauzibil al refuzului evreilor de a intra în forţă în Canaan, intrare pe care şi-o doresc atât de mult, în afara prezenţei celor trei giganţi Ahriman, Şestai şi Talmai, obstacol mai degrabă derizoriu pentru o populaţie de douăzeci şi şapte de mii de persoane. Capitolul 17
648
1. După Kadesh-Barnea, se constată, într-adevăr, că evreii se întorc din drum, după itinerariul indicat de Numeri XXI. Vezi harta. 2. Aceste detalii sunt reluate într-o formă simplificată în Exodul XXVIII, 13-28. 3. Id. Trebuie evidenţiat faptul că prezentarea detaliată a hainelor sacerdotale, care este împinsă până la extrem, presupunea cu atât mai mult un artizan urban decât acela pe care-l puteau avea evreii în deşert. 4. Palestina era, într-adevăr, mult mai împădurită în acea epocă decât în zilele noastre. 5. Această scenă este evident în întregime fictivă. Dar ea se bazează pe analiza raporturilor dintre Moise şi evrei aşa cum sunt ele prezentate de-a lungul celor cinci Cărţi ale Pentateuhului: profetul este confruntat până la moarte cu răzvrătirea, cu “rea voinţa” - ca să ne exprimăm în limbajul contemporan, a evreilor. Textele Pentateuhului arată că la Kadesh-Barnea a avut loc criza cea mai importantă în relaţiile lui Moise cu evreii: descoperind, după raportul făcut de cercetaşi că nu puteau pătrunde în Canaan pe drumul pe care veniseră, ei se răzvrătesc împotriva lui. Rebeliunea este pusă în Numeri XIV, 26-45 şi în Deuteronomul IX, 13-25 pe seama “încăpăţânării acestui popor, a răutăţii şi a păcatului”. Cuvinte surprinzător de crude cu privire la Poporul ales, care nu pot masca faptul că nimeni nu putea fi învinuit de această întorsătură a sorţii. 6. Este itinerariul din Deuteronomul (Îl, l-3) şi Numeri (XIV, 24-25). 7. O efă reprezintă treizeci şi şase de litri. 8. Un hin este a şaizecea parte dintr-un omer, adică şase litri. 9. Nu se ştie la ce dată au fost redactate legile sacrificiale, reluate aici de Numeri XXVIII, 1 -XXIX, 40. În orice caz, ele n-au putut fi concepute decât în perspectiva prosperităţii care avea să urmeze după instalarea în Canaan şi nu în condiţiile de viaţă ale evreilor din timpul Exodului, pentru că textele biblice spun că ei
649
au trăit cu mană timp de “patruzeci de ani”, durată pe care evident, trebuie s-o luăm, o dată în plus în sens simbolic, adică “foarte mult timp”. Partea a III-a - ZORII ÎNDEPĂRTAŢI Capitolul 1 1. Motivul morţii neaşteptate a lui Nadab şi Abihu este într-adevăr obscur, iar cauzele invocate de textele biblice nu sunt deloc coerente: după Numeri III, 4, ei ar fi murit pentru că ar fi adus Domnului “în deşertul Sinai”, o jertfă pe care acesta nu ar fi cerut-o; aceeaşi cauză este reluată de Numeri XXVI, 61, fără a se preciza nici locul, nici timpul. Exodul XXIV,1, care nu pare să facă prea mare caz de absenţa lor, îi citează pe amândoi printre fiii lui Aaron ca făcând parte dintre cei pe care Domnul îi convocase pe Munte, deci după ieşirea din “deşert”, iar Exodul XXVIII, 1 precizează că Domnul îi numeşte, alături de ceilalţi doi fraţi, printre aceia desemnaţi a fi în slujba lui. Leviticul X, l-4 reia teza sacrificiului necerut de Domnul, dar Cartea I a Cronicilor XXIV, l-2 nu face nici o aluzie la o atare absenţă. Fără îndoială moartea simultană a doi fraţi le-a apărut unora dintre cronicari ca un semn al mâniei divine şi de aceea au inventat un motiv al acestei coincidenţe. 2. O anumită ambiguitate poate fi semnalată în acest punct al povestirii: al doilea fiu al lui Moise se numeşte Eleazar, ca şi fiul lui Aaron căruia îi revine pontificatul după moartea tatălui său. Ne putem pune întrebarea dacă este pur şi simplu vorba de o coincidenţă sau a existat un singur Eleazar pe care posteritatea l-a transformat, prin convenienţă, în fiul lui Aaron. Fiul lui Moise risca, într-adevăr, să i se reproşeze o ascendenţă madianită. De altfel, destul de curios, Cartea I a Cronicilor, XXIII, 12-18 nu citează numele fiului lui Aaron, în ciuda
650
înaltelor funcţii ale acestuia, dar le menţionează pe cele ale fiilor lui Moise, Gherşon şi Eleazar, precizând că ei au fost simpli leviţi. 3. Versiunea morţii lui Aaron, după Numeri XX, 22-29, evidenţiază că Domnul a poruncit ca Aaron să fie dezbrăcat, fiind încă în viaţă, de hainele sacerdotale pentru a-l îmbrăca cu ele pe fiul său, Eleazar; această umilire supremă s-ar explica prin răzvrătirea lui Aaron la Meriba (vezi partea Îl, cap. 12, nota 1). Totuşi, nici un text biblic nu face caz de răzvrătirea lui Aaron la Meriba, răzvrătire care a făcut de altfel obiectul interpretărilor contradictorii între Cartea Exodului şi Numeri. 4. Conform Genezei, edomiţii descindeau din Edom (Esau), fiul cel mare al lui Isaac, deci aceştia ar fi fost “veri” cu israeliţii. Ca şi Israel, Edom ar fi întemeiat doisprezece clanuri, câte unul pentru fiecare fiu; erau în orice caz semiţi. Potrivit documentelor egiptene, Ramses al II-lea a pus stăpânire pe Edom, zis şi Seir, în timpul campaniei sale din 1273-1272 pentru a “pacifica” teritoriile din jurul Mării Moarte. Dar după ce, în urma semi-victoriei de la Kadesh-pe-Oront, Ramses a renunţat la sechestrul prin mijloace militare, preferând diplomaţia, se poate ca Edomul să fi căpătat o oarecare independenţă şi faţă de egipteni şi faţă de hitiţi, cu anumite condiţii. Printre acestea, interdicţia de a se alia cu apirii, beduinii şi israeliţii, care constituiau o ameninţare constantă pentru Egipt; de unde refuzul, altfel de neînţeles, al regelui Edomului de a-i lăsa pe evrei să folosească drumul care trecea prin estul regatului său, supranumit şi “drumul regelui” în amintirea lui Ramses. 5. Numerii XXI, l-3 menţionează că înainte de a înconjura Edomul evreii au fost atacaţi de regele canaanean al Aradului. Acesta a luat mai mulţi prizonieri şi la sfârşitul bătăliei care a urmat, evreii învingători au distrus mai multe oraşe aparţinând acestui rege şi au numit locul “Hormah”, adică “distrugere”. Eu n-am reluat acest episod din două motive. Mai întâi, Aradul este la aproximativ douăzeci şi patru de kilometri nord de Kadesh şi, părăsind zona, evreii trebuiau să coboare mult mai la sud ca să înconjoare Edomul. Nu văd deloc ce motiv ar fi avut regele
651
Aradului să-i urmărească atât de departe de bazele lui. Nu-mi dau seama nici de ce evreii s-ar fi bătut cu canaanenii, din moment ce aceştia refuzaseră să facă parte din coaliţia edomiţi-moabiţi. Şi apoi, formularea potrivit căreia evreii ar fi distrus mai multe oraşe şi le-ar fi numit Hormah mi se pare imprecisă, dacă nu chiar ambiguă. Este posibil ca acest episod să fi fost confundat cu nimicirea detaşamentului de evrei care încercase să intre în Canaan pe drumul din nord. Capitolul 4 1. Deuteronomul XXII, 5 situează regiunea unde se afla Balaam în Aram-Naharaim, adică în Mesopotamia de Sus, la vreo şase sute de kilometri de Moab. Numerii o situează în “ţara fiilor lui Amon”, deci pe teritoriul amoniţilor, mult mai aproape. Confuzia se datorează faptului că amoniţii sunt, ca şi locuitorii din Aram-Naharaim, arameeni (A.-M. Gérard, Dictionnaire de la Bible, op. cit.). 2. Deloc reticent faţă de contradicţii, autorul textelor din Numeri face din Balaam în acelaşi timp un adevărat profet, capabil să înţeleagă vocea lui Yahwe, şi un om venal, care acceptă cadourile somptuoase ale lui Balac. Portret neconvingător, pe care nu l-am reluat: profet oriental, înclinat mai ales spre ascultarea vocilor divine, Balaam nu poate fi cu siguranţă prevaricatorul descris, fără să nu fi adus în rugile lui elogiu evreilor şi dumnezeului lor, ceea ce l-ar fi făcut desigur să-şi piardă clientul. Am imaginat întâlnirea cu Moise la sfârşitul căreia arameanul îi declară supunere profetului şi şefului evreilor. Invenţie întemeiată pe: arameanul şi Baal creatorul canaanenilor erau mult prea aproape de Yahwe pentru ca Balaam să nu recunoască în Moise mesagerul inspirat de divinitate. Şi Balaam nu putea să-şi schimbe atât de abrupt interesele dacă nu-l întâlnea pe Moise.
652
Numeri XXXI, 16 “exagerează” totuşi făcând din Balaam instigatorul corupţiei evreilor prin intermediul femeilor madianite, ca şi cum profeţii stăpâneau instinctele genezice ale locuitorilor şi, mai mult chiar, ale populaţiilor străine. Dar suntem îndreptăţiţi să-i suspectăm pe autorii Pentateuhului că nu i-au făcut un portret prea flatant lui Balaam de teamă ca acesta să nu-l umbrească pe Moise. 3. Pare sigur că profetul canaanean Balaam a refuzat să-i condamne pe evrei din respect faţă de Moise. Dar în ciuda succesului ei milenar, suficient pentru a-i justifica prezenţa în text, fabula cu măgarul care începe să vorbească nu-şi avea locul în aceste pagini. Se prea poate ca Balaam însuşi s-o fi inventat-o pentru a-şi justifica propriile reticenţe faţă de Balac. Capitolul 5 1. Problema evreilor rămaşi în Palestina constituie una din lacunele cele mai evidente ale Pentateuhului. Subiectul a făcut deja obiectul notelor volumului 1 al acestei lucrări şi al prezentului volum (partea I, cap. 7, nota 1). Numeroşi specialişti ai Bibliei estimează că luarea Canaanului şi ocuparea lui prelungită n-ar fi putut fi posibilă decât graţie cooperării dintre populaţiile evreieşti prezente în Palestina cu mult înainte de exod (cf. John Rogerson, Nouvel Atlas de la Bible, op. cit.; Paul Johnson, A History of the jews, Harper & Row, New York, 1988). Asta nu explică totuşi de ce Pentateuhul n-a făcut nici cea mai mică menţiune. Pot fi avansate două ipoteze: aceşti evrei n-au avut nici un rol în Exod şi nu au intervenit în cucerirea Canaanului decât după moartea lui Moise, aşa că puteau să nu fie menţionaţi. De altfel, nebeneficiind de revelaţia lui Moise, este posibil ca ei să nu se fi supus docili dominaţiei lui Josua, moştenitorul său, ceea ce poate explica de ce Cartea lui Josua nu menţionează nimic despre asta. În ambele cazuri, ei puneau probleme de interpretare autorilor Pentateuhului şi Cărţii Exodului. Într-adevăr, aceste cărţi fiind redactate după
653
evenimente, menţionarea evreilor străini de epopeea Exodului şi pe deasupra rebeli şi impregnaţi de cultul religiilor locale, hitite şi babiloniene, risca să-i discrediteze pe descendenţii lor. Putem găsi în Pentateuh şi în tradiţie motive plauzibile pentru repartizarea ciudată a teritoriilor atribuite triburilor. Ceea ce nu o face mai puţin eratică: tribului lui Dan, de exemplu, i s-a atribuit o parte din teritoriu lângă muntele Hermon şi alta la aproape o sută cincizeci de kilometri depărtare, pe ţărmul mării; teritoriile tribului lui Mânase se află de o parte şi de alta a Iordanului, întretăiate de teritoriile tribului lui Gad; teritoriul tribului lui Simeon este situat chiar în mijlocul celui al lui luda... Desigur, frontierele acestor teritorii erau imprecise şi textul de referinţă asupra acestei împărţiri (Josua XIII, 19) nu menţionează decât oraşele atribuite. Dar acest lucru nu e de ajuns pentru a explica această împărţire haotică şi faptul că cetatea Kiryat-Yearim a fost dată ba lui luda, ba lui Benjamin, chiar dacă au intervenit presiunile filistinilor şi locurile mai mult sau mai puţin importante ale unor triburi. O explicaţie s-ar putea, poate, găsi în faptul că după joncţiunea evreilor din Egipt cu cei din Palestina, trebuie că s-au stabilit cote prost tăiate pe baza teritoriilor pe care le ocupau înainte evreii din Palestina. 2. Leviticul XXV, 23. Capitolul 6 1. Cf. Numeri XXXII, 33-42 pentru enumerarea detaliată a acestor cuceriri în Transiordania, care au avut loc fără îndoială după moartea lui Moise. 2. Se pune adeseori întrebarea ce tip de cai se vor fi folosit în bătăliile din mileniul al lII-lea şi al II-lea î.e.n.; pentru Orientul Mijlociu, răspunsul e unul singur, calul arab. Rezistent şi răbdător în acelaşi timp, dotat cu copite foarte dure care nu trebuiau potcovite, de talie mică (de la 1,42 la 1,50 m), în timp ce un cal de călărie francez sau un Oldenburg depăşeşte 1,60 m,
654
aproape înălţimea unui om în epocă, care permitea să fie încălecat şi descălecat fără prea mare dificultate într-o epocă în care scările nu existau. 3. Conform Pentateuhului, Moise a murit în Transiordania, înaintea intrării pe Pământul Făgăduit, şi mormântul său era încă de pe timpurile biblice (Deuteronomul XXXIV,6) situat într-un loc necunoscut, “într-o vale a Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor”, adică la mică distanţă de muntele Pisga. Nici un element istoric sau arheologic nu ne face să ne îndoim de prima afirmaţie, dar poate părea totuşi surprinzător ca Moise să fi început împărţirea Transiordaniei între trei triburi, Gad, Ruben şi Mânase (Numeri XXXII, 33-42), ca şi cum ştia deja cum erau dispuse pământurile Canaanului, într-o vreme în care nu existau hărţi. Dar, în lipsa unor indicii mai concludente, am respectat totuşi indicaţiile Pentateuhului referitoare la locul morţii lui Moise. Povestirea mea diferă totuşi în privinţa vârstei la care a murit profetul. Deuteronomul XXXIV, 7, spune că la o sută douăzeci de ani şi că Moise era atunci plin de vigoare şi că vederea nu-i slăbise; dar scopul autorilor biblici nu era desigur informaţia istorică, iar grija lor nu era veracitatea fiziologică. Eu personal situez această vârstă între patruzeci şi cincizeci de ani, ceea ce, trebuie amintit, era o vârstă matură pentru acele timpuri şi va rămâne de altfel până la începutul secolului al XXlea. Prematur îmbătrânit din cauza încercărilor şi a intensităţii nemaipomenite a emoţiilor, este posibil ca Moise să fi murit pur şi simplu din cauza unei slăbiciuni cardiace. În ceea ce priveşte mormântul său, anonimatul acestuia demonstrează că Pentateuhul este ambiguu. Moise are, într-adevăr, o valoare istorică şi simbolică cel puţin egală dacă nu superioară celei a lui Avraam, al cărui mormânt, celebrul Mormânt al Patriarhilor de la Hebron, era şi este încă un loc cunoscut şi venerat de toţi. De ce mormântul lui Moise să fi fost anonim? Acesta este unul din numeroasele puncte obscure ale Pentateuhului. Oricum ar fi, mi se pare că locul cel mai indicat
655
ar fi fost, nu o vale, ci vârful muntelui Pisga, care mai era numit şi Nebo, de unde el contemplase, pentru ultima oară, Pământul Făgăduit. Dar nu este decât o deducţie logică printre atâtea altele...
656
