Georges Barbarin - Hristos Prietenul Clipelor de Grea Incercare

Biserica Ortodoxă

 „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”  Medgidia

Prefaţă

1

Prefaţă Vă propunem o scriere nu foarte amplă, dar extrem de bogată în conţinutul ei. Textul de faţă se aşează într -un -un ethos ortodox curat, si structurat pe chemarea la o smerenie (umilinţă, în limbajul cărţii) multifuncţională (interioară, deplină, cât şi  în expresie exterioară). exterioară).  Această expresie, în trup, a umilinţei ni se pare a fi esenţialul calitativ al lucrării. Prin prisma smereniei se pot preîntâmpina multe din neajunsurile vieţii noastre. Se poate ieşi, spre exemplu din pesimism, care are în străfundurile sale şi o doză de prea mare încredere în modul propriu de evaluare a realităţii: " Sunteţi   pesimişti pentru pe ntru că viaţa voastră nu are un scop, pentru că sunteţi izolaţi chiar în sânul propriei voastre familii şi pentru că aţi luat obiceiul de a critica totul, de a vedea încercare în orice ."

În mesajul cărţii se urmăreşte predarea integrală a vieţuirii noastre lui Hristos, Prietenul clipelor de grea încercare, prin dobândirea unei stări de intensă smerenie. în acest duh se primesc multe din lucrările "fundamentale" ale eului nostru: deznădejdea, abuzurile, defectele fizice, durerile şi suferinţele, angoasa în faţa neprevăzutului şi a viitorului, sărăcia, etc. Relaţiile societale contemporane, care presupun explicit şi implicit, adesea egoismul, lupta pentru supremaţie primesc şi ele răspunsuri deloc superficiale ori sentimentale (ci, dimpotrivă, temeinice şi din anumite accepţiuni chiar  eficiente): "Ne plângem de lipsa relaţiilor. Ce altă relaţie mai eficace şi mai  avantajoasă putem găsi decât cea cu Hristos? Iubindu- L pe El şi fiind iubiţi de El, vom atrage toată afecţiunea lumii, şi atâta timp cât o vom dori în mod sincer vom fi în comuniune cu întreg universul " Oare rugăciunea liturgică nu cheamă şi nu

duce pe credincios spre un tip de comuniune ca cel mai sus evocai? Relaţia vie cu Hristos nu înseamnă izolarea şi individualizarea în care suntem tentaţi a cădea. " Nu faceţi pe mizantropul retrăgându- vă vă din lume! Trăiţi cu epoca voastră, fără însă a împărtăşi greşelile ei; la acestea nimeni nu vă obligă."  Activitatea economică de orice nivel nu trebuie motivată pe concurenţă, pentru creştinul sincer. "Dorinţa de a face mai bine un lucru şi de a fi mai bine văzut  decât alţii este un tribut plătit orgoliului. Principalul nu este a face mai bine ca alţii, ci a face bine ceea ce facem, cinstit, şi să nu ne preocupe ceea ce fac alţii."

Sperăm ca această lucrare pe care o încredinţăm acum cititorului să -i aducă o mică şi folositoare luminare în frământările şi căutările sale, în încercările sale de apropiere, indiferent de vreme şi loc, de Hristos Mântuitor ul. ul. "Şi poate veţi avea

bucuria să- L întâlniţi într -o -o zi. Ochii fizici nu- L vor vedea, dar Duhul va tresări de fericire, căci Iubirea cheamă iubire şi Duhul cheamă duh".

2

Un prieten şi un mângâietor în clipe de grea încercare Casa acestui P rieten nu are cheie şi nici clanţă. Putem intra la El fără să batem la uşă. Drumul către El este prin propria noastră inimă. El se interesează cu atât mai mult de cel care are nevoie de El. Acolo unde este El totul este pur, totul este viaţă şi faţa Lui este dragoste. În general, în durere şi în suferinţă facem cunoştinţă cu acest Prieten Unic. Odată ce L-am cunoscut şi L-am simţit aproape,  Îi rămânem credincioşi, pentru că nu ne mai putem lipsi de El. Ne obişnuim astfel să trăim viaţa Lui, şi viaţa fără El este suferinţă, ca şi cum soarele ar dispărea din viaţa omului. Nimeni nu-I cunoaşte identitatea precisă, căci cel ce ar putea s-o pătrundă ar fi el însuşi Dumnezeu. Să ne mulţumim să -L slujim. Cu cât ne vom apropia mai mult de acest Prieten, cu atât Îl vom cunoaşte mai mult şi mai bine. Şi poate veţi avea bucuria să-L întâlniţi într -o zi. Ochii fizici nu-L vor vedea, dar duhul va tresări de fericire, căci Iubirea cheamă iubire şi Duhul cheamă duh.  Aţi fost umilit? Binecuvântată fie umilinţa voastră! Ea este o doctorie pentru voi. Meditaţi asupra ei. Nu sunt aleşi pentru această încercare decât cei care sunt demni de ea. Nu esenţa individualităţii profunde şi spirituale este  înjosită, ci personalitatea superficială şi mentală suferă în orgoliul ei. Cu cât vom fi mai atinşi în personalitatea noastră, cu atât vom creşte mai mult în individualitatea noastră, dacă vom şti să tragem o cât de mică lecţie din umilirea trecătoare a suferinţei.  Această umilire este dăunătoare celor slabi, dar este salutară celor tari. Umilirea nu se datorează decât propriei noastre comportări şi gândiri greşite. Nu păcatul ne condamnă, ci rumegarea lui şi dragostea pe care o avem pentru el. Sa facem măcar un pas în afara stadiului de gândire în care ne aflăm ac tualmente. Prietenul ne va sări în ajutor şi ne va conduce mai departe. Avansaţi pe drumul desăvârşirii, nimeni nu mai are vreo putere să ne umilească. Nu veţi mai cunoaşte nici un ofensator pe pământ, căci egoismul nostru va fi mort. Niciodată nu suntem părăsiţi. Ni se pare numai că suntem singuri, fără nimeni, cerem iubire numai de la oameni ca noi, din carne şi sânge. Nu ne -a trecut niciodată prin minte să cerem iubirea Divinului Prieten. Suntem abandonaţi numai când noi înşine ne abandonăm. Prietenul abia aşteaptă cererea noastră. Nu ezitaţi, bateţi la uşa conştiinţei! Dacă o ascultaţi cu atenţie, îi veţi auzi răspunsul din interior şi o lumină vă va inunda inima, iar căldura dragostei divine va pătrunde in voi. Eternul Prieten este permanent prezent, nu importă numele si esenţa Lui. Principalul este că El nu ne părăseşte niciodată. Cu cât Îi cerem dragoste mai multă, cu atât El ne oferă mai mult. “Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide!” Oamenii se plictisesc să vă asculte văicărelile şi dorinţele voastre. Prietenul divin nu este însă niciodată plictisit de voi, căci ceea ce vă preocupa pe voi îl preocupa şi pe El. El este în acelaşi timp intermediarul şi distribuitorul, avocatul şi judecătorul. Ce mai aşteptaţi pentru a-L striga? Acolo unde este Prietenul, acolo este dragostea şi unirea cu toţi oamenii lumii. Îndepărtarea trupurilor apropie inimile. Cel capabil să suporte despărţirea este mult mai legat 3

decât la reîntoarcere, de ceea ce iubeşte. Nu există decât o singură şi veritabilă solitudine-acea a iubirii. Trebuie să ştim că scăderea potenţialului omenesc, fizic şi moral, nu durează mult. În aceste clipe grele, când de multe ori slăbiciunea fizică sau boala influenţează psihicul şi invers, când durerea morală influenţează starea sănătăţii,  în toate aceste momente grele, prima idee pe care trebuie s-o avem, este că aceasta nu va dura prea mult şi că nu suntem singuri. Omul, dotat cu putere spirituală intensă, îşi domină repede slăbiciunea trupului. Meditaţia şi credinţa îl ajută, în timp ce cel dezarmat moraliceşte nu opune nici o rezistenţă slăbiciunii trupeşti şi descurajarea se instalează în mod cronic în inima sa. Pentru a vă smulge din această inerţie, chemaţi Prietenul în ajutor! Un mic efort, cât de mic, o iniţiativă cât de neînsemnată, chiar la început, şi asistenţa Cerului va amplifica efortul vostru! Voinţa de a acţiona vine acţionând, după cum foamea vine mâncând. Nu lăsaţi niciodată dorinţa şi acţiunea cea bună să se răcească! Invizibil ul divin este prezent, vă aşteaptă, vă asistă şi lucrează cu voi. Ce poate logica şi autosugestia atunci când vine ruina şi moartea peste voi. Şi totuşi Iov, plin de bube, în mizeria lui totală a găsit puterea să -l laude pe Dumnezeu. Iisus i-a binecuvântat pe călăii Săi. Martirii au cântat imnuri de slavă în timp ce erau arşi de vii. De unde şi-au extras aceştia toţi puterea şi rezistenţa? De la Divinul Prieten, pe care Îl vedeau cu ochii sufletului, Îl ascultau cu urechile sufletului, şi această viziune a lor era aşa de intensă încât acoperea chinurile lor trupeşti. Beţi cu toţii din acest izvor de apă vie! Prietenul este acelaşi care a fost şi pentru martiri, şi aceeaşi putere o are mereu. Totul este ca noi să dorim schimbarea în aceeaşi măsură în care au dorit-o acei eroi. Biserica Lui este în inima noastră, iar  preotul nu este altul decât noi înşine. Oferiţi slăbiciunea voastră Prietenului pe altarul inimii voastre! Curăţiţi -l de toate buruienile pe care le-aţi lăsat cu timpul să-l invadeze. Va transforma jertfa voastră, slăbiciunea voastră astfel oferită, în forţă,  în curaj, în putere, care va deveni la rândul ei pace! Tu, călătorule obosit, care nu doreşti altceva decât a pune povara jos şi a te culca în mijlocul drumului, dacă ai cunoaşte cât de a proape, peste drum chiar, este un han de adăpost, unde hangiul îţi este prieten chiar, cum te -ai năpusti într acolo! Ei bine, drumeţule, intră chiar fără să baţi! Intră în hanul vieţii. Acolo fruntea îţi va fi răcorită şi picioarele îţi vor fi spălate. Acolo vei găsi hrana credinţei şi a nădejdii şi vei pleca mai departe întărit şi refăcut. Voi purtaţi în voi acest han ceresc fără să ştiţi. La orice oră din zi şi din noapte vă este deschisă poarta, iar  hangiul binevoitor vă priveşte cu tristeţe cum treceţi mereu prin faţa lui fără să -l observaţi măcar. El aşteaptă mereu, vă iubeşte şi vrea să vă vină în ajutor. De voi  însă depinde totul.

4

Faceţi un pas spre El, un început doar  De ce staţi mereu plecaţi asupra colţurilor negre din sufletul vostru şi vă rumegaţi mereu ideile triste, eşecurile, disperările, pierderile? Ca un materialist să fie pesimist este ceva normal, iar miracolul este că chiar unii materialişti luptă  împotriva deprimării, deşi ei nu au nici un izvor de reîmbogăţire spirituală. Aceasta dovedeşte că redresarea este o atitudine firească omului, instinctivă. Exploataţi deci această tendinţă optimistă, pe care Providenţa a pus -o în voi! A fi pesimişti, când credem în Inteligenţa Creatorului, echivaleză cu îndoiala în această inteligenţă, şi atunci credinţa noastră nu este decât pe jumătate. Imensa eroare a oamenilor constă în faptul ca ei cred doar într -o divinitate foarte îndepărtată, ocupată doar să mişte aştrii, nu şi să se preocupe şi să se plece asupra inimilor lor. Toate evenimentele sunt un apel, un avertisment al lui Dumnezeu către noi. Nu Îi este indiferentă soarta nici unui om. Doar oamenii sunt surzi şi orbi, nu înţeleg sau mai degrabă nu se străduiesc să înţeleagă sensul evenimentelor, care nu este altceva decât vocea lui Dumnezeu. Sunteţi pesimişti pentru că viaţa voastră nu are nici un scop precis, pentru că sunteţi izolaţi chiar în sânul propriei voastre familii şi pentru că aţi l uat obiceiul de a critica totul, de a nu vedea decât insuccese în orice. Dacă doriţi insă, puteţi schimba toată această stare. Încercaţi o săptămână să nu mai judecaţi pe nimeni şi nimic, nici o împrejurare. Predaţi soarta voastră, oricare ar fi ea, în mâi nile Prietenului Divin. Surâdeţi şi fiţi îngăduitor cu oricine şi veţi dobândi de sus o forţă atât de mare, plină de iubire şi generozitate faţă de oameni, încât tot pesimismul vostru se va topi ca un bulgăre de zăpadă în soare. În durere, omul se pleacă î n faţa lui Dumnezeu. De aceea trimite Dumnezeu suferinţele peste om, în ultimă instanţă, când nici un alt apel nu a influenţat inima omului. Atunci abia ne găsim în situaţia de a nu afla sprijin de la nimeni şi atunci omul este obligat să alerge la Dumnezeu şi numai atunci când este părăsit de toţi Îl descoperă pe Prietenul  Adevărat. Vocea secretă pe care o auziţi în străfundul inimii este manifestarea Lui. Elanul care vă împinge spre cer este apariţia Lui în sufletul vostru. Orice cuvânt şi gest frumos al vostru nu este decât influenţa Lui în inima voastră şi traducerea lui în limbaj omenesc. El este totul, şi bucuria şi tristeţea, şi întrebarea şi răspunsul, şi problema şi soluţia. Supărarea voastră şi tristeţea nu este decât o aparenţă de dure re, datorată ignoranţei şi neînţelegerii voastre. Dacă aţi putea privi cauza suferinţei voastre cu alţi ochi, v-aţi mira de lipsa ei de importanţă, de aceea nu încercaţi să rupeţi singuri lanţurile suferinţei care vă apasă. Nu veţi reuşi decât să le întăriţi şi mai mult sau să vă procuraţi altele şi mai grele. Predaţi -vă cu totul Prietenului şi aşteptaţi răspunsul Lui! Acest răspuns nu va fi totdeauna un act sau un fenomen brusc, exterior, ci din interior va veni schimbarea, căci nimic din afară nu poate să vindece cancerul care vă roade inima. Răspunsul divin cerut cu insistenţă şi sinceritate va fi o schimbare în sistemul vostru de gândire, o evoluţie secretă a inimii voastre, o lumină nouă, care vă va arăta sensul vieţii altfel decât îl vedeaţi până acum. Întreg felul vostru de a raţiona se va schimba. Acesta va fi răspunsul de sus. Totul vi se va părea 5

deşertăciune şi fără importanţă şi tot ce v-ar putea bucura va părea o himeră, ceva fără valoare. Prietenul va întoarce butonul nemuritor al conştiinţei voastre şi veţi vedea lumea cu alţi ochi. Cât despre orbirea trecută, nu vă temeţi, deşi veţi da socoteală “până la cel din urmă bănuţ”! Prietenul nu are altă ocupaţie decât a îndrepta şi a şterge tot acest trecut, dacă o doriţi sincer. El este pacea şi dragostea, nu răzbunarea şi dezordinea. Noi Îl credem pe Dumnezeu un fel de jandarm şi, de frica Lui şi a socotelii pe care bănuim că ne-o va cere, nu îndrăznim să ne apropiem cu inima de El. Dacă cel mai mare tâlhar (cum a fost cel de pe cruce) ar  şti cât este de  îngăduitor şi de iertător Dumnezeu, n-ar exista nici o clipă să vină la El. El este mângâietorul dezinteresat. Disperarea nu are nici o cauză exterioară, ea îşi are izvorul în inima noastră îndepărtată de Hristos. Vă complaceţi de multe ori în disperarea voastră pentru a -i impresiona pe alţii şi pentru a vă da importanţă. Disperarea va dispărea dacă veţi apela la Hristos. De voi depinde, El nu vine nechemat, El nu forţează pe nimeni, El previne numai. Nu veţi fi niciodată singuri avân du-L alături pe Prietenul tuturor. Cereţi -I ca un cerşător plictisitor lumina, pacea, înţelegerea, şi nu -L slăbiţi o clipă. Cu cât veţi cere mai cu insistenţă şi cu răbdare, cu atât El vă va dărui mai mult. “Celui ce are i se va mai da”. Perseverenţa obţine surplusul. Dragostea divină se îmbogăţeşte cu cât se adaugă cererea fiecăruia. Rânduiala Prietenului este complet contrară celei omeneşti - El este izvorul vieţii fără de sfârşit şi dragostea Sa faţă de oameni nu seacă niciodată. Cine vă împiedică să veniţi să slăviţi această dragoste nepieritoare?  Îndoiala din voi vă opreşte, aceasta este arma cea mai tăioasă a inimii voastre. Ea sapă în adâncime, deschide răni vechi, construieşte obstacole, aduce greutăţi. Ceea ce vă pierde este raţionamentul greşit, tradiţia, opinia publică, ştiinţa omenească, scepticismul, ezitarea. Cel mai mare geniu omenesc, cu propriile lui mijloace, va cunoaşte, desigur, clipe de prăbuşire. Omul, pradă lui însuşi, oricât ar  fi de inteligent şi de talentat, este incapabil de fericire şi de desăvârşire deplină. Inamicii noştri, primejdiile şi suferinţele noastre sunt doar în mintea noastră bolnava, alterată. Noi singuri ni -i creăm. Cultivăm şi dăm viaţa acestor fantome inexistente, elaborăm singuri replicile lor şi pe ale noastre, declanşăm un spectacol dezastruos în faţa conştiinţei noastre. Nu credem decât în rău, în mai rău. Veşnic punem problema unor  evenimente şi mai grozave în viitor, şi aceasta pentru ca ne credem capabili şi prevăzători. Dacă vom închide însă poarta egoismului, a inteligenţei personale, pe care ne închipuim că o avem, dacă vom face un gol complet în mintea şi în inima noastră, astfel încât nimic din trecut să nu mai tulbure imaginaţia noastră şi, astfel curăţiţi şi purificaţi, să -L chemăm pe Prietenul nostru, ce vom pierde?  În taina odăiţei noastre să-L chemăm pe Dumnezeu, nu în faţa oamenilor, ca să ne vadă evlavia-să ne vadă ipocrizia, în fond. Căci ne rugăm în biserici, dar   în inimă ne îndoim. Prietenul Divin vă aşteaptă oriunde, oricând, şi  întreaga furtună din inima voastră o va liniştiţi, prin încrederea cu care Îl veţi chema. Abia atunci va veţi odihni cu adevărat pe perna credinţei voastre. Atunci când  încrederea va creşte în voi, când orice îndoială se va risipi şi când ochii voştri se vor deschide cu adevărat, atunci vă veţi întreba cum de aţi putut să vă pierdeţi 6

timpul şi să vă risipiţi forţele în căutarea şi împlinirea unor visuri deşarte, când realitatea era atât de aproape de voi? Credinţa voastră va fi de netăgăduit atunci când ea va fi adevărată, căci mecanismul credinţei este greu de explicat. În aceasta constă toată neputinţa inteligenţei şi a logicii omeneşti. Cel care crede nu poate dovedi altuia cauza precisă pentru care crede. Este răspunsul la chemarea lui către Dumnezeu. Numai cine Îl cheamă şi Îl caută pe Dumnezeu primeşte credinţa. Ea este un fluid. un curent, o forţă, o energie ce nu se poate explica unui neexperimentat, pentru că el nu o va pricepe niciodată. Trebuie să o simtă ca să o poată discuta. Ea este ştiinţa vieţii şi Dumnezeu o trimite acelora care o caută. O doriţi şi voi? Cereţi-o sincer şi căutaţi-o, sigur o veţi găsi!

A trăi fără încercări înseamnă a trăi fără viaţă Viaţa este, în fond, o neîncetată adaptare şi o evoluţie spre perfecţiune, în urma luptei între bine şi rău. Toate încercările sunt elemente ajutătoare în această evoluţie spre desăvârşire. Niciodată să nu vă plângeţi de încercări, ci descifraţi -le, disecaţi-le, căutaţi să înţelegeţi sensul lor. Acest studiu făcut cinstit şi cu atenţie vă va aduce un mare progres în conduita voastră. Încercările nu vin niciodată la  întâmplare, ele sunt precise, matematice, proporţionate după forţele şi posibilităţile fiecăruia. Dacă ceva vi se pare prea greu de suportat pentru fiinţa voastră delicată, cereţi imediat ajutorul şi sprijinul Prietenului şi El vă va purta sarcina. Cine cere acest ajutor mai des îl obţine din pli n. Curaj deci! În orice  încercare strigaţi-L pe Prietenul Divin! Dacă aţi greşit, nu vă neliniştiţi! Nu târâţi după voi, ca o piatră grea legată de gât, greşeala voastră. Mărturisiţi greşeala din conştiinţa voastră şi îndepărtaţi o. Ea este o experienţă ce nu mai trebuie repetată, iar nicidecum un balast care să vă îngreuneze mişcarea în viitor. Ea este chiar o bogăţie pentru instruirea omului. Fără greşeli, evoluţia spre desăvârşire nu este posibilă. Greşelile sunt deci necesare, inevitabile. Principalul este să tragem concluzii din fiecare eroare. Busola invizibilă este Hristos. Este biroul adevărului.  Acolo vom găsi orice explicaţie, orice instrucţiune. Întrebaţi mereu la acest birou: “Ce este viaţa mea? Unde este calea ei? Am căzut, ce voi face acum?” Răspunsul va veni la fel ca bunului samaritean care a pansat rănile celui căzut între tâlhari. Vă plângeţi de singurătate, de exil, de lipsa de prieteni, de lipsa de pace şi de familie? Aceasta pentru că vă mărginiţi la aerul pe care îl respiraţi şi la pământul pe care îl călcaţi sub picioare. Această limitare în spaţiu şi în timp a uneia din cele mai nobile aspiraţii omeneşti este aproape singura cauză a tuturor  suferinţelor şi nostalgiilor omului.

7

Dacă L-am iubi pe Dumnezeu, nu ne- am mai simţi niciodată singuri şi izolaţi Noi înşine e ne izolăm, şi dorul acela de ceva nelămurit, acel inexplicabil omenesc este tocmai depărtarea omului de Dumnezeu. Numai El poate completa inima noastră. Fără El nimeni ş i nimic pe lume nu ne poate satisface pe deplin. Cine L-a găsit pe Dumnezeu şi trăieşte cu El în unire permanentă, acela nu mai este singur nicăieri, în cea mai neagră închisoare şi în cel mai îndepărtat colţ de lume în care ar fi forţat să trăiască. Patria lui, familia lui, va fi acolo unde va fi Prietenul Dumnezeiesc, în Duh, nu în spaţiu şi în timp.  În orice clipă a vieţii suntem stăpânii soartei şi ai destinului nostru. Acea fatalitate a scepticilor este o ignoranţă a celor leneşi. Nimic nu este determinat, în afara liberului nostru arbitru. Din comoditate, acuzăm destinul de erorile comise de noi înşine. A te supune orbeşte fatalităţii echivalează cu o sinucidere a sufletului. Înseamnă o renunţare la luptă, la viaţă deci, la progres. Înseamnă o stagnare, chiar un regres. Fataliştii sunt cei slabi, cei fără voinţă, incapabili de iniţiative, de efort spiritual. Cei tari îşi reîmprospătează mereu puterile din izvorul de viaţă, de apă vie al lui Hristos, acel izvor nesecat de desăvârşire. Aveţi puţină bunăvoinţă la început şi ea va veni mai multă, va creşte în voi, va deveni o forţă creatoare. Cereţi, nădăjduiţi, şi certitudinea vă va fi dată. Răceala altora nu este decât reflectarea propriei noastre răceli, a propriei noastre indiferenţe. Alături de un foc aprins nu poate exista răceală, cum nu poate exista căldură alături de un aisberg. După măsura dragostei voastre, voi degajaţi căldură sau frig, iar cei care vă înconjoară suportă căldura sau răceala voastră. Se prea poate ca în drumul vostru să întâlniţi fiinţe reci, rigide şi indiferente, dar  dacă ele rămân tot aşa în contact cu voi, înseamnă că dragostea voastră nu este veritabilă. Iubirea mare, sinceră, încălzeşte tot ce întâlneşte, şi nimeni şi nimic nu poate rezista acestui foc dumnezeiesc. Astfel că voi, cei care vă credeţi singuri, lipsiţi de iubirea aproapelui vostru, verificaţi mai întâi măsura iubirii voastre pentru ceilalţi, şi reaprindeţi această iubire. Atunci îi veţi atrage în jurul vostru pe toţi. Vor  veni sa se încălzească la focul iubirii voastre. Deci de voi depinde dragostea aproapelui. “Ceea ce doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi lor mai întâi!”  Atunci când constataţi că vă este lezat orgoliul, când simţiţi o indignare care vi se urcă în gât, un val de întristare, aveţi grijă să nu cedaţi acestui sentiment niciodată! El se va întări pe măsură ce -i cedaţi. Nu lăsaţi să vă scape nici o silabă, căci pentru a -i pedepsi pe alţii pentru un afront ce vi se pare că vi s-a făcut, voi vă pedepsiţi în primul rând pe voi, vă otrăviţi inima, vă alimentaţi mândria, care începe să crească. Şi mai ales nu rumegaţi întristarea voastră, chiar dacă aţi reuşit să păstraţi tăcerea. Prezentaţi-vă în faţa celor din jur cu o faţă zâmbitoare, senină, deschisă, fără ascunzişuri; veţi face minuni. Orice bucată de gheaţă se va topi în faţa surâsului vostru. Niciodată să nu daţi ordine pe un ton brusc ăi aspru. Să nu credeţi că aceasta inspiră autoritate celor prezenţi. Omul brutal este întotdeauna un slăbănog în fond, lipsit de voinţă; el se camuflează prin tonul ridicat. Fiţi calmi şi veţi culege liniştea. Întotdeauna o voce binevoitoare atrage serviciile tuturor. 8

Dacă voi sunteţi cei bruscaţi, gândiţi-va că, rămânând calmi, sunteţi cu mult superiori interlocutorilor voştri. Totuşi, chiar sunteţi întotdeauna străini de brutalitatea altora? Oare nu tot voi aţi provocat -o, cu un cuvânt înţepător, cu un gest ostentativ? Dacă conştiinţa nu vă reproşează nimic, a răspunde pe acelaşi ton pentru a vă apăra înseamnă să complicaţi inutil discuţia şi să vă înveninaţi inima. Iar dacă totuşi vă simţiţi vinovaţi, tăcerea este şi mai eficace. O victorie interioară, secretă, înseamnă mult mai mult decât o victorie în gesturi şi în cuvinte stridente. Mânia însă este o adevărată beţie. Omul furios devine inconştient de faptele sale. Milioane de celule nervoase sunt mobilizate şi distruse. Într -un acces de furie, omul nu mai este decât o caricatură a lui însuşi. Un demon se instalează  în inima lui. Furia este contagioasă, ea atrage furia altora; un minut este suficient pentru a dărâma ceea ce a fost zidit ani de zile. Furia este un exploziv periculos. Efectele ei sunt totdeauna dezastruoase şi de lungă durată.

Faceţi toate lucrurile din iubire şi toate vi se vor părea uşoare  Încercaţi zi de zi să înlăturaţi micile voastre nemulţumiri, pentru a preveni astfel un acces de mânie violentă. Stăpâniţi -vă permanent nerăbdarea. Acolo unde este iubire, mânia nu mai are loc. Sorbiţi iubirea din izvorul divin, iar când vă veţi umple inimile cu ea, veţi deveni inaccesibili furiei altora, pe lângă voi poate trece orice uragan de furie. Voi sunteţi în adăpostul inimii voastre. Nefiind cu nimic alimentată-cu nici o replică, ci din contră, cu dragoste -mânia va pieri. Ura nu există acolo unde este iubire, precum nu este întuneric acolo unde există lumină. Ura nu trăieşte decât acolo unde este lipsă de iubire. Scoateţi orice strop de ură din inima voastră şi nu o veţi mai vedea nici la ceilalţi! Umpleţi-vă de Iubirea Dumnezeiască! Veţi deveni ca un magnet al iubirii, veţi atrage toate inimile şi ura nu va mai exista niciodată în jurul vostru. Nimeni nu va mai avea vreun motiv să vă urască. Intoleranţa voastră faţă de ceilalţi este cauza tuturor neînţelegerilor, a certurilor, a revoluţiilor, a războaielor.  Îngăduinţa este o imensă virtute individuală şi socială. Prin intoleranţă  închidem orice poartă a înţelegerii frăţeşti, iar prin toleranţă deschidem toate porţile iubirii. Ordinea socială nu este decât un perpetuu schimb între oameni, o cerere şi o ofertă permanentă. Cine nu oferă nu primeşte, opreşte evoluţia şi progresul societăţii. Omul nu a fost creat pentru a trăi singur, ci în colectivitate, iar  progresul lui spiritual nu poate avea loc dacă nu există armonie colectivă. Chiar în singurătate, omul se gândeşte permanent la semenii săi, la relaţiile sale sociale cu ei. Ca să înlăturăm ciocnirile neplăcute cu unii dintre ei, trebuie să -i considerăm ca pe nişte ziduri, de care ne vom izbi cu atât mai dureros cu cât ne vom arunca cu puteri mai mari asupra lor. Depinde de viteza, de încăpăţânarea şi de violenţa cu care ne izbim de zid, dacă vom suferi sau nu. Zidul nu ripostează decât după felul în care îl tratăm. În loc să folosim inteligenţa şi înţelegerea şi să ne facem un sprijin din zid, o apărare, noi îl transformăm în călău. 9

Fiecare trebuie să se preocupe numai de el însuşi. Dacă fiecare ar  aştepta să facă binele numai dacă semenul lui îl face întâi, nu ar mai exista nici un progres în omenire. Şi noi suntem nişte ziduri pentru alţii, si din efortul continuu al fiecăruia se naşte înţelegerea comună. Noi în general suntem amabili şi binevoitori cu străinii, în timp ce cu cei apropiaţi din familia noastră suntem duri şi lipsiţi de maniere, egoişti ş i tirani. Vrem să fim menajaţi şi să nu ni se atragă atenţia asupra nici unui defect. Dacă însă aţi  încerca, de dimineaţa până seara, o gimnastică a iubirii şi a voinţei, a tactului şi a inteligenţei, aţi deveni cu timpul o forţă căreia nimeni nu -i va mai putea rezista. De unde să câştigaţi puterea şi rezistenţa? Mândria este cea care vă opreşte să o faceţi numai din iubire. În fond, acesta este singurul secret de a reuşi, iubirea; o singură formulă de izbândă, iubirea; o singură pârghie a vieţii, iubirea. Faceţi toate lucrurile din iubire şi toate vi se vor părea uşoare. Trataţi toţi oamenii cu dragoste şi toţi vă vor deveni prieteni.  Abordaţi toate evenimentele cu iubire. Deschideţi ochii plini de dragoste asupra universului şi universul va privi cu aceiaşi ochi. Mergeţi deci către Prietenul Dumnezeiesc, care nu este altceva decât Iubirea Universală în adâncul inimii voastre. Identificaţi-vă cu această iubire! Faceţi din respiraţia voastră zilnică şi atitudinea fiinţelor şi lucrurilor din jurul vostru se va schimba radical. Când vă aflaţi pradă unei adversităţi, nu acuzaţi nici destinul, nici providenţa, ci cercetaţi unde anume aţi greşit. Atâta timp cât nu veţi renunţa la greşelile voastre, viaţa vi se va părea greu de suportat şi adversarii de neînvins.  Atunci când sunteţi enervaţi-probă a slăbiciunii voastre-când un gest, un zgomot, un obstacol oarecare vă calcă pe nervi, respiraţi adânc şi foarte încet, apoi relaxaţi-vă muşchii, fără să vorbiţi. Puneţi o barieră între voi şi obstacol, forţaţi-vă să nu mai pricepeţi nimic, fixaţi-vă atenţia în altă parte, şi cea mai sigură liniştire este...crucea lui Hristos. Retrăiţi mental toată agonia Lui, şi enervarea voastră va pieri. Convieţuirea oamenilor ar fi mult mai simplă şi mai armonioasă dacă mândria ar fi lăsată la o parte, dacă fiecare s -ar sili în interesul celorlalţi, precum furnicile. Oamenii însă, în tot ceea ce fac, vor să -şi manifeste superioritatea; aceasta este singura lor grijă în toate acţiunile întreprinse. Dar, în fond, dacă ei s ar gândi care este avantajul pe care realmente îl dobândesc din această atitudine, ar constata că pentru o satisfacţie de o clipă a mândriei şi a vanităţii îşi provoacă mii de răni secrete. Cel care are o mândrie exagerată, acută, este veşnic ca un  jupuit de viu, într-o veşnică dispută cu oricine, nemulţumit de orice, iar inima lui este o rană permanentă.

10

Defectele altora nu sunt decât reflectarea propriilor noastre defecte

Mândria este un microb periculos şi extrem de contagios. Pentru a scăpa de el este nevoie de o practică şi o perseverenţă îndelungată. A pune frână în fiecare zi oricărei nerăbdări, enervări, nelinişti, a substitui amorul spiritual amorului propriu, aceasta este metoda sigură de vindecare şi distru gere a acestui microb.  Aşteptarea, răbdarea, reprezintă piatra de încercare a sufletelor mari, în lupta lor  cu mândria.  În loc de a reprezenta un motiv de enervare, aşteptare să devină o gimnastică spirituală. O aşteptare febrilă este destructivă, în timp ce una caldă şi  încrezătoare este constructivă. A aştepta este egal cu a spera, deci o aşteptare este un act de credinţă. Nu există moment mai indicat şi mai prielnic de a face loc  în inima şi mintea noastră lui Dumnezeu, decât clipele în care suntem nevoiţi să aşteptăm. În timpul preocupărilor noastre nu ne putem concentra asupra lui Dumnezeu. Când aşteptăm însă, nici un alt raţionament nu ne împacă cu aşteptarea noastră, numai Dumnezeu singur ne linişteşte. Oricare ar fi tipul de aşteptare pe care îl suportăm, trebuie să ne convingem pe deplin şi să avem certitudinea că ceea ce urmează să se întâmple nu se va întâmpla decât la ceasul cuvenit şi că orice s-ar întâmpla nu poate fi decât spre binele nostru, chiar dacă aparent se prezintă sub o formă neplăcută. Toate evenimentele sunt pregătite de Dumnezeu spre binele nostru spiritual, spre progresul şi desăvârşirea noastră. Mai ales durerile şi suferinţele noastre nu fac decât să cureţe inima de egoism şi de ambiţii.  În loc de a constitui timp pierdut, clipele de aşteptare pot deveni cele mai  însemnate clipe, pline de bogăţie spirituală. Omul poate să extragă din tot ceea ce-l înconjoară utilul şi vătămătorul, binele şi răul, adevărul şi falsitatea, după inima lui. Atitudinea exterioară a omului îi afectează sufletul, iar ceea ce afectează sufletul afectează şi materia. Acestea se influenţează reciproc în ce priveşte stările omului, trupeşti sau sufleteşti. Dacă ambele merg în acelaşi sens, puterea omului este mare. Fiecare om îşi are greutăţile lui personale. Crucea lăsată de Dumnezeu este potrivită pentru puterile fiecăruia. Cele mai grele sunt cele secrete. Ceea ce ni se pare că este o sarcina grea pentru noi este tocmai ceea ce ne ajută sufletul şi ne obligă la efort, ne face să înţelegem rolul nostru, ne sunt necesare. Magia vie a dragostei este puterea miraculoasă ce schimbă calculele complicate în soluţii simple, care luminează lucrurile obscure şi face ca totul să devină clar şi uşor de împlinit. “Luaţi jugul Meu, el este uşor!” Binecuvântaţi controversele cu ceilalţi, ocazii care vă permit să vă exersaţi toleranţa. Cei care vă contrazic sunt adversarii amorului vostru propriu, deci auxiliarii şi ajutătorii dragostei dumnezeieşti. Ei vă aduc un mare serviciu, deşi îşi fac lor înşişi un mare rău, căci îşi cultivă amorul lor propriu. Din contraziceri iese întotdeauna ceva bun de învăţat. Profitaţi de cei care vă contrazic pentru a vă transforma ideile  învechite. Defectele constituie un element de perfecţiune şi de progres, un motiv de luptă permanentă, o ocazie de a ne perfecţiona continuu. 11

Defectele altora nu sunt decât reflectarea propriilor noastre defecte. Tot ce vedem rău la alţii nu este decât imaginea noastră proprie. Ar ajunge să eliminăm greşelile noastre pentru a nu mai vedea greşelile celorlalţi. În aceasta constă secretul relaţiilor cu semenii noştri. Cu cât un om are mai multe neputinţe, cu atât el găseşte mai multe la ceilalţi şi îi judecă continuu. Cel ce şi le înfrânează pe -ale sale, nu le mai vede peale celorlalţi. Refugiaţi-vă din ce în ce mai mult în templul sufletului vostru şi veţi ieşi din lumea neputinţelor! De câte ori vă înălţaţi sufletul spre Hristos, acesta se purifică de patimi. Dacă vă schimbaţi radical atitudinea interioară, modul vostru de gândire, suprimaţi în acelaşi timp orice cauză a conflictului cu aproapele. Este de ajuns ca unul din parteneri să cedeze pentru ca orice discordie să înceteze.  Adaptaţi-vă deci oricui, pentru a nu vă certa cu nimeni! Nu trăiţi în dezordine şi în plictis! Munca ordonată şi constructivă este cea a gândurilor bune, pline de  încredere în unicul apărător. Dezbinarea cu o singură creatură a lui Dumnezeu constituie un obstacol în calea unirii cu Dumnezeu. Scopul omenirii este unitatea în desăvârşire. Niciodată nu trebuie să atentăm la unitatea colectivă, stârnind vreun conflict cu fraţii noştri. Orice dezbinare opreşte elanul spre desăvârşire. În viaţa materială, ca şi în cea spirituală, unirea este totul. Atracţia, gravitatea sunt legi ale unirii şi conduc la armonia sferelor. Existenţa noastră întreagă este o datorie morală cu care, recunoscând-o, ne îmbogăţim. Eşecurile sunt o binecuvântare pentru noi. Viaţa este făcută din acţiune şi reacţiune, acestea compl etându-se una pe alta şi neputând exista separat, una fără alta. Pozitivul şi negativul formează ritmul mişcării şi al energiei vieţii. Aşadar eşecul nu trebuie deplâns, ci considerat ca inevitabil şi necesar. Datoria noastră este să fructificăm şi eşecul şi succesul. Însă succesul nu -l putem fructifica atât de bine ca eşecul. Succesul este o forţă gata oricând să facă să izbucnească mândria noastră, în timp ce eşecul constituie întotdeauna o învăţătură de minte. Analizaţi -vă deci eşecurile!  Adresaţi-vă Marelui Contabil, chemaţi -L cu voce tare, cu toată conştiinţa! Cei îmbunătăţiţi îşi consideră eşecurile materiale ca pe nişte succese spirituale, iar succesele materiale ca pe nişte eşecuri spirituale. Aceştia au dobândit adevărata inteligenţă. Noi ne provocăm singuri încurcăturile, pentru că trăim fără a-L lua în calcul pe Dumnezeu. Acolo unde ea funcţionează se restabileşte echilibrul.  Alături de Prietenul Dumnezeiesc nu este cu putinţa să ne mai fie frică, şi cel ce nu mai are frica, nu mai are obstacole. Lucrurile care pentru un om obişnuit constituie obstacole, pentru un om îmbunătăţit nu reprezintă altceva decât trepte spre cer. Tot ceea ce există în natura materială, a fost creat pentru un anumit echilibru. Nu abuzaţi de nimic, triaţi totul! Analizaţi tot ceea ce faceţi! Echilibrul nu se va distruge şi pacea va domni în voi. Excesele de orice fel strică echilibrul. Nu evenimentele şi constrângerile din afară ne oprimă, ci propriile noastre obiceiuri. Chiar şi obiceiurile bune sfârşesc prin a fi nocive atunci când ajung să stopeze iniţiativa şi facultatea de a decide.

Cel nemulţumit cu ceea ce are este sclavul vieţii materiale 12

 În orice clipă trebuie să fim stăpâni pe obiceiurile noastre, gata de a le schimba, dacă alte gânduri noi şi nobile ne îndeamnă. Omul nu este o maşină care se reglează odată pentru totdeauna, ci un organism viu, care se adaptează evenimentelor. Faţă de obiceiurile rele trebuie să fim stăpâni pe noi înşine. Accidentele nu sunt decât efectele unor stări de lucru defectuoase. Este foarte posibil să le evităm, modificând atitudinea noastră interioară. Nu este Dumnezeu Cel care se răzbună pe noi, ci noi înşine facem aceasta. Există un fel de a coopera cu legile naturale. În prima clipă a accidentului, să ne întrebăm  întotdeauna: ce am făcut rău şi incorect? Cel nemulţumit cu ceea ce are, care veşnic doreşte altceva, este sclavul vieţii materiale. Cel care se mulţumeşte însă cu puţin, cu ceea ce are, rămâne stăpân pe existenţa lui, căci este stăpân p e trupul lui. În fond, nevoia cea mai mare a oamenilor este nesaţul după surplus. Îndată ce renunţăm la artificii, totul devine îndestulător, căci nevoia este mai mult o chestiune de imaginaţie decât de realitate. Nevoia este incompatibilă cu credinţa. Cel ce crede cu adevărat niciodată nu-şi face griji pentru nevoile lui viitoare. El Ştie că Dumnezeu se  îngrijeşte de soarta lui dacă, la rându-i, munceşte cinstit şi trăieşte după voia şi legile lui Dumnezeu. “Nu vă îngrijiţi de ceea ce veţi bea, veţi mânca, vă veţi  îmbrăca! Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă!” Să căutăm împărăţia pentru ca să ni se dea belşugul vieţii ar fi un egoism şi un calcul interesat, iar credinţa ar fi o ipocrizie. Nu vă îngrijiţi de ceea ce va fi mâine! Inevitabil trebuie să căutăm  împărăţia lui Dumnezeu, să o zidim în inima noastră, si atunci sigur va veni belşugul peste noi, în sensul că vom fi mulţumiţi cu ceea ce avem. Dumnezeu este Acela care stabileşte mersul evenimentelor, al fenomenelor naturii, al marilor cataclisme naturale şi al tuturor calamităţilor.  În aceste clipe grele, sprijinul şi nădejdea noastră vor fi numai la Hristos, credinciosul nostru Prieten. Dacă avem obiceiul să ne ghemuim la pieptul Lui in clipele de mari î ncercări, ne vom simţi apăraţi de El. Ajutorul Lui va consta în curajul pe care-l vom avea de a privi in faţă, fără frică, orice pericol. De ce să căutăm salvarea acolo unde ea nu mai poate fi? De ce să neglijăm adevărata salvare a sufletului nostru? “Rugaţi-vă neîncetat”! Planurile lui Dumnezeu sunt ascunse şi tot răul aparent este spre curăţirea şi desăvârşirea minţilor omeneşti. Nenorocirile se află  în noi înşine, nu în afara noastră. Vă plângeţi de o fire şi de un caracter sensibil, de un te mperament pesimist, pe care natural le aveţi. Mai bine spuneţi că vă complaceţi în acest fel de a fi şi acuzaţi natura. Orice temperament se poate schimba prin voinţă, prin luptă, prin muncă zilnică. Nu mai persistaţi deci în atitudinea voastră destructivă, în a vă menţine caracterul vostru mohorât, care va face să nu înceteze nenorocirile. Când sunteţi lovit în demnitate, în afecţiune şi în sănătatea voastră, plecaţi-vă în faţa lui Dumnezeu şi strigaţi către El: “Tată iubit, care m -ai creat şi nu doreşti pieirea mea, a lucrării mâinilor Tale; întoarce -mi ochii şi mintea de la durerea mea! Acoperă-mi privirea, ridică-mă, încălzeşte-mă, împrăştie-mi suferinţa din inimă!” 13

Nici Dumnezeu Însuşi nu vă judecă, ci faptele voastre vă  judecă  Trebuie să iertăm calomnia. Toţi sunt mai mult sau mai puţin purtători de calomnii, difuzori de ştiri necontrolate, purtători ai bârfelor, ai zvonurilor rele. Cel ce pleacă urechea şi primeşte acuzaţiile ce se aduc aproapelui său, este el însuşi un calomniator. Trebuie întotdeauna să contrazicem calomniile. Tăcerea şi indiferenţa reprezintă complicitate la calomnie. Calomnia este o încercare şi nobleţea omului se vădeşte în felul în care primeşte calomnia. Iisus Însuşi a fost calomniat. Printr-o viaţă curată  însă, alungăm calomnia. Răutatea oamenilor o privim numai dintr-o latură, totdeauna considerându-ne pe noi victime. În realitate, răutatea altora nu este decât reflectarea propriei noastre răutăţi. Atitudinea celor  răutăcioşi ne serveşte drept oglindă. Puneţi-vă întotdeauna în locul celor aşa-zişi răi şi încercaţi să raţionaţi în felul lor. Dragostea celorlalţi vizavi de voi este şi ea tot oglinda dragostei voastre.  Începeţi prin a suprima răutatea voastră personală, egoismul vostru, şi ele vor dispărea din restul universului. Care este acela care n-a judecat niciodată pe nimeni’? Vă supără când despre voi se spune tot ceea ce spuneţi voi despre alţii. Nu vreţi să fiţi judecaţi, dar voi de ce judecaţi pe alţii? Şi ce vă pasă, în fond, de  judecata oamenilor? Nici Dumnezeu Însuşi nu vă judecă, ci faptele voastre vă  judecă. Vă irită judecata altora’? Este returul pe care îl încasaţi la judecăţile voastre asupra altora. “Vorbirea voastră să fie da, da şi nu, nu! Restul vine de la cel rău”. Minciuna nu există decât în imaginaţia voastră. Totul depinde de interpretarea pe care o daţi voi universului, de traducerea pe care o faceţi în conştiinţa voastră şi în limbajul vostru omenesc. De câte ori sunteţi tulburaţi, neliniştiţi şi nenorociţi, înfricoşaţi şi descurajaţi, vă aflaţi pe terenul minciunii, iar de câte ori sunteţi calmi, liniştiţi,  încrezători, atunci sunteţi pe terenul adevărului. Chemaţi Prietenul, acest ocean dumnezeiesc! Nu există pe lume decât un singur dispreţ pe care trebuie să -l aveţi: acela pentru voi înşivă. Cât priveşte dispreţul ce vine de la alţii, să zâmbiţi şi să uitaţi, şi în nici un caz să nu replicaţi.  A dispreţui pe cineva, oricare ar fi gradul de evoluţie al unei fiinţe,  înseamnă a-L dispreţui pe Însuşi Creatorul, autorul acestei fiinţe. Visele urâte sunt o reflectare a conştiinţei. Câ nd sufletul se retrage din corp, viaţa lui spirituală devine intensă, el simte cu o forţă accentuată binele şi răul. În aceasta constă cu adevărat fericirea celor aleşi şi condamnarea celor răi, căci sentimentele dobândesc în afara materiei o amploare neobişnuită, care  încântă sufletul până la extaz sau îl cufundă în oroare.  Acolo unde este Dumnezeu nu există coşmaruri, nu există false viziuni, ci adevărata pace! Blestemul decurge din păcate. Acestea sunt responsabile de dezordinile morale ale vieţii. Ideea de blestem, ca şi cea de răzbunare, sunt nedemne de Dumnezeu. Numai omul este capabil de aşa ceva. Rolul lui Dumnezeu nu este 14

acela de răzbunător redutabil, ci de a fi un conducător al unei creaţii imperfecte, corupte, spre perfecţiunea veşnică, printr -un permanent progres. Tot ce contrariază această evoluţie, acest torent spre desăvârşire este zdrobit în cale, tocmai pentru încercarea lui de a se opune. Nimeni nu este blestemat decât de el  însuşi şi fiecare adună ceea ce a semănat. Fiecare acţiune a noastră provoacă automat o consecinţă, un efect, o reacţie. Tot ce vă atinge vine tot de la voi. Voi sunteţi şi emiţătorii şi receptorii propriilor voastre unde. Dăruiţi iubire, primiţi iubire şi invers. Sunteţi răspunzători de tot ce vi se întâmplă . Fericirea sau nenorocirea ni le pricinuim singuri. Desigur, este mai comod să acuzăm pe alţii de răutate şi pe Dumnezeu de nedreptate. Dacă am considera altfel lucrurile, ne -am da seama că ceea ce am socotit drept o pedeapsă sau o răzbunare a lui Dumneze u nu este de fapt decât un avertisment.

Adevăratul om din noi nu este nici cel al acţiunii noastre, nici cel al vorbelor, ci cel al gândurilor noastre

 Abuzul de orice fel este dăunător omului. Nici chiar dorinţele sexuale nu sunt condamnabile în sine, căci ele au un impuls natural al organismului, lăsat de Dumnezeu. Dar ele trebuie controlate, dirijate, îndreptate spre ţeluri mai nobile, şi toată energia disponibilă trebuie folosită într -o muncă constructivă, transformând impulsul sexual în artă, în creaţie, chiar în eroism. Cine caută să suprime cu forţa aceste porniri nu face decât să comprime un exploziv puternic, care oricând se poate declanşa în mod periculos. Iar cine crede că rezolvarea constă în satisfacerea până la saturaţie a acestor instincte, nu reuşeşte decât să -şi moleşească voinţa şi să-şi pângărească sufletul. Prietenul Dumnezeiesc cunoaşte nevoile şi slăbiciunile noastre. El ne  împrumută imensa Lui virtute, cunoştinţa Lui exactă, înţelegerea Lui totală. El este un fel de rău tainic, în care sufletul omului se scufundă şi se reîmprospătează. Nu vă mai luptaţi singuri cu voi înşivă deci, ci fiţi alături de Puritatea Însăşi. Nu vă speriaţi de fantomele imaginaţiei voastre, nu alungaţi cu forţa gândurile obsedante, pentru că nu vor pieri, ci chemaţi-L pe Dumnezeu chiar fără să vă concentraţi prea tare. Chemaţi-L însă mereu, ca un leitmotiv, mecanicDumnezeule, Hristoase Dumnezeule, Hristoase Dumnezeule-până ce obsesia va dispărea. Stăpânul vine totdeauna la apelul vostru disperat. El umple încet mintea voastră şi nici o obsesie nu mai rezistă. Adevăratul om din noi nu este nici cel al acţiunii noastre, nici cel al vorbelor, ci cel al gândurilor noastre. Omul este ceea ce gândeşte, nu ceea ce arată. Gândirea este un dar dumnezeiesc. Este puterea universului. Omul creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” este dăruit cu darul gândirii, ca şi Dumnezeu. El gândeşte asemenea lui Dumnezeu, cunoaşte binele şi răul. Dintre toate creaturile, doar omul a fo st înzestrat cu cea mai minunată zestre, iar noi o neglijăm, o risipim, o folosim la întâmplare, ba chiar o lăsăm într -un colţ, neutilizată. Orice energie poate fi folosită, fie pentru a construi, fie pentru a distruge. Forţa gândirii poate fi pusă în slujba virtuţii sau a viciului, a 15

răului sau a binelui. Puterea gândirii este superioară oricărei puteri naturale, căci ea este cauza celorlalte. Tot ceea ce există în universul vizibil este născut prin miracolul gândirii, care a conceput totul în universul invizibil mai întâi. Ideea este tatăl şi mama oricărei apariţii, oricărei forme. Ideile nu ne aparţin decât un moment, apoi ele sunt împrăştiate în lume. Bune sau rele, avem puterea să le acceptăm sau nu. Dacă le-am aprobat, ele ne devin legitime şi cresc nemăsurat de mult, după ardoarea noastră. Fug în afara noastră, iradiază din noi cu o viteză de milioane de ori mai mare decât viteza luminii. Aceste idei migrează, dar nu cum dorim noi, ci în toate direcţiile, ca nişte săgeţi ce pătrund în alte creiere omeneşti, şi acolo se amplifică şi mai mult, fie în bine fie în rău. Responsabilitatea pentru ideile care pornesc de la noi este enormă. Culpabilitatea noastră este limitată în domeniul cuvintelor, dar este nesfârşită în domeniul gândirii; acolo este universală şi continuă. Când o idee rea vă vine în gând, îndepărtaţi-o fără duritate,  încet, înlocuind-o cu o alta mai bună, şi concentraţi-vă asupra acesteia. Nimeni nu scapă de gânduri rele, apăsătoare, ruşinoase, care dau târcoale minţii omeneşti neîncetat. Acesta este războiul nevăzut. Nu suntem vinovaţi de ideile urâte care ne vin, dar ne facem vinovaţi pentru acceptarea şi rumegarea lor. Hristos ne spune că omul păcătuieşte cu gândul; poftim la ceea ce nu este al nostru şi păcatul este ca şi făptuit. Ideile urâte nu staţionează decât în inima celui gol de iubirea dumnezeiască. Acolo unde este vid, gândurile negre se instalează; acolo unde este plin de iubire şi lumină, gândurile urâte nu mai au loc. Nu faceţi din creierul vostru un azil al gândurilor urât e care trec prin el. Trupul omenesc este necesar sufletului. Nu trebuie să-l lăsăm să decadă, să se ofilească. Laşitatea morală, scepticismul degradează trupul, şi suntem responsabili de această decădere. Ceea ce ne lipseşte este interesul în acţiune , energia şi ardoarea de a trăi. Să ne imaginam că viaţa nu se va sfârşi niciodată, că nu vom muri niciodată. Trupul nostru este ca o haină care, pentru copilul care creşte, se lărgeşte pe măsura lui, devine perfectă pe adulţi şi se uzează pe cel băt rân. Or, în clipa în care o haină s-a uzat, ea ne face mult mai multe servicii-nu ne mai  jenează, nu ne mai temem că o murdărim sau că rupem şi orice muncă grea o putem face cu ea, cu multă uşurinţă. Există o artă a vieţii, pe care de obicei nu ne -o însuşim decât în clipa în care trebuie să părăsim viaţa. Însă cei care ştiu să o practice încă din tinereţea lor, extrag din ea efecte miraculoase. Nimic nu-l mai tulbură pe omul înţelept în  înserarea vieţii sale. El părăseşte vechea lui haină uzată fără nici un regret, deoarece i-a adus multe servicii, şi adoarme fericit în noaptea pământească, pentru a se trezi în aurora dumnezeiască, unde nu mai este acoperit decât de duh. Ceea ce noi numim degradare fizică este tocmai pregătirea unei noi vieţi. În clipa în care ni se pare că vom pierde totul, de fapt suntem pe cale de a cuceri totul. Când ni se pare că vom uita totul, suntem aproape de cunoaşterea totală, de aflarea adevărului unic.

16

Prin durere să legăm sufletele noastre şi trupurile de Hristos Cel răstignit Voi, care vă necăjiţi pentru micile voastre defecte fizice, de ce nu căutaţi  în voi şi darurile lui Dumnezeu? Căci El a compensat totul. Acolo unde a dăruit lipsuri trupeşti, a dăruit în schimb daruri duhovniceşti, şi invers. Voi suferiţi pentru că trăiţi o viaţă pur materială, superficială, în neglijenţa voastră profundă, care totuşi vibrează în voi. Tot ceea ce vedem cu ochii şi simţim cu simţurile este iluzoriu şi lipsit de realitate, în întregime pieritor. Viaţa adevărată es te cea spirituală, ea este nemuritoare. Nu întotdeauna se poate reface o frumuseţe fizică, dar oricând se poate reface o frumuseţe spirituală-singura pe care timpul nu poate s-o îmbătrânească şi s-o uzeze, singura adevărată. Toate infirmităţile nu sunt decât în aparenţă, dar logica omenească bazată numai şi numai pe interese materiale le consideră astfel. Dumnezeu a lăsat un echilibru în creaţia Sa, orice micşorare a trupului omenesc aduce cu sine o creştere corespunzătoare a sufletului. Durerea fizică măreşte sensibilitatea spirituală, neputinţa trupului rafinează sufletul şi îl pregăteşte pentru lucruri înalte, dar cu o condiţie: să nu se revolte împotriva infirmităţii sale, să nu se întristeze, să nu pună deci preţ pe aparenţă, pe plăcerile trupeşti, pe care ar fi putut să şi le împlinească fiind normal, ci din contră, să accepte, să primească ca pe un ajutor, ca pe un dar, orice handicap. Cine ştie să-şi exploateze infirmităţile poate face din ele cele mai mari instrumente de viaţă. Pentru ca un om sa ajungă la adevărata înţelegere a intereselor lui spirituale şi să intre pe poarta vieţii, are nevoie de o lungă experienţă în general, bazată pe o serie de suferinţe şi eşecuri. Voi, infirmii din naştere, vă găsiţi de la începutul vieţ ii voastre în starea unei maturităţi spirituale, pe care mulţi oameni normali sunt incapabili să o ajungă, sau o ating doar după foarte multă experienţă. Dacă aţi putea înţelege cu cât sunteţi voi mai bogaţi decât alţii şi mai aproape de inima dumnezeiescului Prieten! Boala nu este un fapt precis, ci o stare trecătoare. Aceasta înseamnă că nu există boală, ci numai bolnavi, adică cei ce-şi creează singuri boala, fie prin autosugestie, fie prin eroare. Boala este o încercare sau o prevenire, o corecţie . Orice gest defectuos, orice idee greşită, tulbură sufletul. Vibraţiile sufletului rup echilibrul fluidic-care, astfel, fiind în stare de dezordine, afectează trupul. Trupul nostru este o maşină perfect organizată, însă noi o administrăm prost, nu o folosim după sfaturile creatorului ei şi de aceea se strică. Din fericire, această maşină genial construită se adaptează la orice, ba chiar se repară singură. Doar printr -o neîndemânare persistentă şi printr -o încăpăţânare incurabilă reuşim s-o distrugem. Să deschidem ochii şi să înţelegem că acest trup omenesc e făcut pentru a trăi după legile Creatorului, ale lui Hristos deci, iar nu după capriciile noastre. Nici o maşină nu poate fi folosită cu o altă destinaţie decât cea pentru care a fost creată. Greşelile de întreţinere şi de utilizare se fac simţite, mai devreme sau mai târziu, sub formă de boli. 17

Orice motor revizuit şi reparat poate funcţiona în bune condiţii mai departe. Voi aţi revizuit conştiinţa voastră? Aţi verificat comportarea voastră, sentimentele voastre? Nimeni nu este obligat să sufere în zadar. Toate suferinţele vin ca nişte avertismente, nu ca nişte blesteme. Să nu acceptaţi nici o durere fără a trage învăţăminte din ea, fără a o exploata, fără a învăţa ceva nou din ea. Orice durere trebuie să vă mărească zestrea spirituală. Nimic nu se întâmplă fără motiv. Totul are o explicaţie. Majoritatea bolnavilor habar nu au să tragă vreun folos spiritual din durerea lor, ba încă pierd şi ceea ce au avut. Când nu mai puteţi suporta suferinţa, strigaţi-L pe Prietenul Durerii, încredinţaţi -I Lui chinul vostru şi aveţi nădejde numai în El. Boala cronică este un drum sigur şi direct către Tatăl. Gândiţi şi acţionaţi cum trebuie şi boala şi durerea vă vor fi cruţate. Din durere se naşte fericirea, cu condiţia ca durerea să fie acceptată ca o cheie a înţelegerii adevărului. Prin durere ne legăm inimile şi trupurile de Hristos Cel Răstignit, desăvârşirea însăşi jertfită. Un om puternic nu se dezgustă niciodată de nimic. Totul este viaţă, nimic nu trebuie să ne inspire dezgust. Ţie, care eşti un fiu duhovnicesc al lui Hristos Cel Răstignit, să nu-ţi fie silă de spini şi de scuipături. Nu ceea ce suportăm contează, ci felul în care suportăm. Nedreptatea ce vi se face supuneţi-o lui Hristos. El vă va da răspunsul la dreptatea pe care doriţi să vi se facă. Protestul vostru să fie interior. Lăsaţi mândria ce-şi revendică drepturile să se depună ca o zgură sau ca un mâl la fundul vinului nou. Puritatea inimii voastre va fi completă când veţi fi înlăturat noroiul din sufletul vostru. Răzbunarea este dreptatea pe care vreţi să vi -o faceţi singuri. Ea atrage după sine altă răzbunare. Nu există oprire. Singurul antidot care pune capăt urii este dragostea. “Iartă-ne nouă, precum şi noi iertăm!” Dar oare iertăm noi în inimile noastre?

Veţi cunoaşte atât de bine drumul spre Prietenul Adevărat, încât nu vă veţi mai putea lipsi de prezenţa şi mângâierea Lui permanentă Nu vă legaţi de ceea ce este pieritor -averi, bunuri, viaţă trupească; legaţivă de ceea ce este nemuritor, de comoara voastră spirituală, care nu are de ce să se teamă. Cine poate să se refugieze în Iisus Hristos, pe care bineînţeles L -a iubit toată viaţa, acela nu mai vede şi nu mai aude panica lumii din jur, el se sustrage lumii văzute şi trăieşte cu Dumnezeu. Acesta are pace în inimă, chiar şi în mijlocul unei atmosfere de război. El este slujitorul şi colaboratorul Prietenului. Dispoziţia bună sau rea a omului este ca un peisaj al naturii însorit sau furtunos. Surâsul este soarele omului, cel care încălzeşte totul în jurul lui. Buna dispoziţie, iniţiativa spre bucurie trebuie să fie întotdeauna cu noi, pentru a recolta bucuria şi buna dispoziţie de la alţii. Şi ei aşteaptă de la noi. Cine este cel mai dornic de pace şi bucurie, acela să înceapă primul. Un om surâzător este  înconjurat de oglinzi şi din toate părţile i se întoarce zâmbetul, el declanşează bucuria tuturor.

18

Distrugeţi aşadar mândria voastră, căci ea este mama proastei voastre dispoziţii. Iisus a demonstrat în grădina măslinilor că mândria poate fi înlăturată. Dacă Hristos ar fi avut mândrie, s -ar fi scârbit de mulţimea greşelilor noastre şi nu ar mai fi avut atâta milă şi bunătate pentru noi şi mai ales atâta răbdare. El ignoră supărarea, întristarea, ranchiuna. Acesta este secretul forţei Sale dumnezeieşti. Fiţi asemenea Lui şi veţi face ca El! “Veţi face lucruri mai mari decât acestea!” Folosiţi-vă deci de cei plictisitori şi inoportuni, pentru a vă întări. răbdarea, îngăduinţa, pentru a vă elibera de mândrie. Folosiţi -vă de aceştia, consideraţi-i ca pe nişte instrumente pentru urcuşul vostru duhovnicesc! Neprevăzutul nu există decât pentru noi, cei ignoranţi în materie de armonie a evenimentelor, a fiinţelor şi a lucrurilor. Totul ni se pare fără motiv, survenit din întâmplare. În realitate, totul are un sens, un scop bine determinat. Dumnezeu a echilibrat totul şi ceea ce savanţii lumii pun pe seama naturii sau a  întâmplării, pentru că aparatele lor nu pot înregistra şi explica, are totuşi un sens şi un scop determinat în univers. Nu vă temeţi! Prietenul invizibil a prevăzut totul şi nimic nu vă poate atinge sufletul, dacă sunteţi de acord cu El. Cine crede în El nu se miră de nimic. Consideră toate lucrurile, fie plăcute, fie neplăcute, spre binele lui. Vă plângeţi de nedreptatea altora? Dar voi aţi fost totdeauna drepţi cu ceilalţi? Nedreptăţile pe care le-aţi săvârşit se întorc împotriva voastră, tocmai când vi se pare că nu meritaţi. Nu apelaţi niciodată la dreptatea oamenilor, la tribunalul lor corupt! Nu gemeţi, ci chemaţi-L pe Judecătorul suprem! Ceea ce va hotărî El va fi spre binele şi desăvârşirea voastră. Neliniştea e dezastruoasă. Nu deschideţi inima voastră nici unui gând tulburător. Nu părăsiţi contactul cu Dumnezeiescul Prieten niciodată. Liniştea inimii voastre nu o puteţi găsi decât la Cel ce nu cunoaşte teama şi îngrijorarea. Lăsaţi-vă în braţele Prietenului, ele sunt fermecate. Obişnuiţi -vă astfel, chiar fără motiv. Veţi cunoaşte atât de bine drumul spre El încât nu vă veţi mai putea lipsi de prezenţa şi mângâierea Lui permanentă. Vizita voastră va ajunge cu timpul, de la fiecare zi la fiecare clipă, apoi la o permanentă legătură cu El. Cu El veţi trăi şi pacea va fi veşnică în voi. “Nu mai trăiesc eu, ci Iisus trăieşte în mine”.

Să nu vă fie frică de moartea însăşi, ci mai degrabă de felul în care trăiţi! Frica este marea boală universală. Noi ne temem continuu, sub diferite forme. Orice fel de frică (de sărăcie, de întuneric, de păcat, de greşeală , de nedreptate, de opinia publică, de insulte, de lovituri, de fiare, de diavol, de infern, de moarte, de gelozie, de înşelăciune, de viaţa de dincolo, de necunoscut, de supranatural, de calamităţi, de boli, de accidente, de foame şi de sete, de război şi de revoluţii, de fenomene ale naturii, de fantome, de neplăceri, de suferinţe, de

19

hoţi, de singurătate etc., etc.) zace în inima noastră, toată gândirea noastră se alterează şi dezordinea se instalează în noi. Pentru a fi un om liber, trebuie să fi scăpat complet de orice fel de frică. Toate aceste goluri să le umplem cu prezenţa divină! Nu vă temeţi de Dumnezeu! El este dragoste şi bunătate nesfârşită, universală. Iubiţi -L şi din iubire ascultaţi-L, nu din frică! Nu vă temeţi de moarte! Ea nu comportă nici o durere fizică. Ea este o trecere foarte dulce, simplă şi uşoară. Toţi centrii nervoşi se inhibă şi aparenţa de agonie dureroasă este doar pentru spectatori. Chiar când corpul se zbate, muribundul este inconştient de această luptă, el nu simte nici o durere fizică. El moare ca şi când ar adormi. Nu există excepţie de la aceasta. Prin orice tip de moarte ar pieri omul-accident, boală sau uzură-lucrurile se petrec la fel. Moartea este deci o trecere, iar nu o stare de a fi. Ea ne apropie de Dumnezeu, prin abandonarea hainei trupului nostru. Moartea ne redă tinereţea şi libertatea. Omul care moare renaşte la altă viaţă, îşi schimbă haina uzată. Duhul lui se reîmprospătează. Să nu vă fie frică de moarte, ci mai degrabă de felul în care trăiţi! Moa rtea vă scapă de toate ispitele şi neputinţele voastre. Moartea este o nouă naştere, iar  dincolo, unde ne naştem din nou, este ţara Prietenului pe care L -am iubit în prima noastră viaţă. Acelaşi etern Dumnezeu este peste tot, şi de o parte şi de alta a barierei morţii. Noi trecem această barieră dintr -o ţară în alta, mână în mână cu iubitul nostru Prieten. Toţi avem aceleaşi drepturi la protecţia Prietenului Dumnezeiesc. Raiul şi cerul sunt deja în inima voastră pe acest pământ. Ele sunt stări care există în noi, iar nu locuri anumite unde ne vom duce. Noi singuri suntem creatorii raiului sau iadului, prin propria noastră vieţuire. Nu există un iad colectiv, ci unul particular fiecărui om. Acele “multe locaşuri” sunt tocmai acele stări speciale fiecăruia, după felul fiecăruia. Prin gândurile noastre şi prin faptele noastre, ne construim noi singuri în noi înşine paradisul sau infernul. “Împărăţia lui Dumnezeu este în voi!”  Aceste împărăţii ale iadului şi ale raiului pe care singuri le-am creat în noi, sunt de natură spirituală şi nu ne părăsesc la moartea trupului, ci dimpotrivă, se amplifică, ne urmează dincolo de bariera morţii şi devin mult mai evidente prin faptul că vom fi mult mai conştienţi de ele. În realitate, raiul este viaţa cu Hristos, plină de fericire, de plinătate, iar iadul este lipsa Lui, care ne va pricinui regretul şi remuşcarea veşnică, acel plânset şi acea scrâşnire a dinţilor, unde viermele ciudei şi focul invidiei nu se vor stinge niciodată. Nu vă temeţi de diavol! El fiind personificarea răului, adică expresia negativă a gândurilor noastre, oricând poate fi nimicit de gândurile bune inspirate de Iisus Hristos. Răul nu este decât totalitatea gândurilor noastre, a instinctelor şi a viciilor noastre. Ucideţi viclenia din voi şi veţi ucide diavolul din voi! Iubindu -L pe Prietenul Dumnezeiesc, nu-l mai putem iubi pe vrăjmaşul Acestuia, pe acel ce ne inspiră gândurile rele. “Nu puteţi sluji la doi domni!” Ori Hristos, ori antihrist. Nu vă temeţi de fantome! Iisus Hristos, Prietenul Dumnezeiesc, spulberă orice viziune, iar teama de vrajă şi farmece denotă neîncredere în puterea Prietenului nostru. Ochiul rău nu este acela care vă priveşte, ci acela cu care voi 20

priviţi universul. Fericirea sau nenorocirea depind de felul în care le concepem noi înşine. Însă de îndată ce ne-am predat cheile inimii Prietenului nostru, El o va inunda de lumină şi toată frica va pieri. Toate fenomenele naturii cu aparenţe ostile pentru noi ne sunt, în fond aliate. Ce pot face cataclismele, trăsnetele, cutremurul, inundaţiile şi toate nenorocirile împotriva omului care s-a aliat cu Dumnezeu-sau altfel spus, aliat cu natura ascunsă, cu cauza fenomenelor?! El devine astfel superior naturii vizibile, pe care o percepe cu simţurile sale. Credincioşilor Prietenului nu le pasă niciodată de ce se va întâmpla cu trupul lor. Ei ştiu că protectorul lor îi urmăreşte pas cu pas. Teama de viitor vă otrăveşte prezentul. Atâta vreme cât nu aveţi  încredere în viitor, vă veţi scufunda ca Petru în marea şi valurile vieţii. Ce vă interesează ziua de mâine? Mâine este rezultatul zilei voastre de azi. Mâine este consecinţa a tot ceea ce aţi făcut şi aţi gândit azi. Prezentul şi numai prezentul are valoare. El cucereşte viitorul şi şterge trecutul. “Ajunge zilei răutatea ei”. Prezentul se află în puterea voastră. Nu vă preocupaţi de viitor, fiţi concentraţi asupra clipei de faţă. Fiţi blânzi, îngăduitori, curajoşi, aveţi credinţă, fiţi veseli cu speranţele voastre, aveţi pace, încredere, aceasta este datoria voastră. Ziua de astăzi se va  îngriji singură de viitor. Viitorul nu ne interesează, el este al Domnului, şi El ne interzice să ne ocupăm de mersul evenimentelor. Adevăratul prieten al Prietenului trebuie să trăiască într -o nepăsare activă. Nu vă temeţi de oameni! Din cauza acestei temeri s-au născut ipocrizia, neîncrederea, intoleranţa, neînţelegerea între oameni. Fiecare om ar trebui să se bucure de prezenţa celuilalt om, doar sunt egali în faţa Creatorului prin trupul lor de humă şi prin sufle tul insuflat de Dumnezeu peste ei. Orice om se îndreaptă spre moarte, ca şi noi; atunci de ce să ne fie frică de un om care nu este decât propria noastră oglindă, cu viciile şi defectele noastre? Ne este frică de alţii pentru că ne este frică de noi înşine, îi judecăm după cum ne cunoaştem pe noi înşine. Trebuie să avem încredere în oameni, pentru ca şi ei să aibă încredere în noi. Îndoiala faţă de oameni dovedeşte îndoială faţă de Dumnezeu. Orice om are acelaşi Prieten. Oare aţi îndrăzni să vă îndoiţ i de prietenii Prietenului? Ar însemna să vă îndoiţi de Însuşi Prietenul. “Iubiţi -vă unii pe alţii, în numele Tatălui vostru, care este în ceruri!” Teama de fiare nu ar exista în voi dacă fiarele nu s -ar teme de voi. Frica pe care v-o inspiră unele din ele se datorează cruzimii cu care vă purtaţi voi cu altele. Prin neascultare, omul s-a depărtat de natură, şi astfel a fost lipsit de afecţiunea animalelor. Avem deci puterea să subjugăm animalele prin dragoste, în loc să le forţăm şi să le chinuim. Nu fiţi violenţi cu animalele, ci arătaţi -le neîncetat simpatia voastră. Ele vă vor mulţumi în felul lor. Mulţi sfinţi au trăit în mare familiaritate cu fiarele şi păsările datorită sufletelor lor redevenite curate. Frica de injurii o au cei care nu Îl au pe Prietenul Divin. De cine vă mai pasă când Îl aveţi prieten pe Dumnezeu? De ce vă mai tulbură insultele altora?! Priviţi lumea cu fruntea sus, plini de încredere, surâzători. Nu vă temeţi de întuneric, doar aveţi lumina prin Hristos! Sufletul vă luminează calea pe care mergeţi ziua şi noaptea. 21

Nu vă temeţi de opinia oamenilor. De ce nu aveţi încredere doar în opinia lui Dumnezeu? El este bun şi indulgent, iar oamenii dacă -şi bat joc de voi o fac pentru că şi voi vă bateţi joc de ei. Cei înţelepţi nu -şi fac nici o părere despre fraţii lor şi îi iubesc pur şi simplu, ca fii ai aceluiaşi Dumnezeu, pe care l adoră. Cei nedesăvârşiţi sunt acei care îşi exprimă părerea despre alţii. Orgoliul este cel care  îi judecă pe ceilalţi. În concluzie, alungaţi teama, pentru că ea nu este numai o forţă negativă pasivă, ci declanşează o mare forţă distructivă pozitivă. “De ceea ce ţi-e frică nu scapi”. Vă este teamă? De ce nu cereţi mâna şi ajutorul şi apărarea Tatălui Ceresc?! Invocaţi-L în orice loc, î n orice clipă; El va fi prezent şi va risipi frica voastră. Impuneţi-vă tăcere în clipele de mare tulburare, în special inteligenţei voastre, care nu vă mai poate fi de nici un folos. Izolaţi -vă, dacă este posibil, lungiţi-vă şi goliţi-vă conştiinţa de tot. Nu pierdeţi timpul pentru a tria ideile, ci repetaţi neîncetat: “Prietenul meu este aici, nimic nu există pentru mine în afara Lui!” Dacă o altă idee vă vine, alungaţi-o fără discuţie, spunându-vă: “Nu mai gândesc nimic, nu mai exist, mă abandonez lui Hristos, sunt lucrul Lui, fie voia Lui!” Respiraţi profund, suspinând şi păstraţi în minte numai ideile referitoare la Prietenul vostru iubit. Ascultaţi răspunsul Lui. Va fi întotdeauna un răspuns de pace, de curaj, de speranţă. Nu decideţi nimic singuri. Răspunsul vă va veni ceva mai târziu, noaptea, în timpul unei insomnii. Insulta pe care o ignorăm rămâne inertă, dispare, iar cea pe care o binecuvântăm se reîntoarce asupra autorului ei. Cea pe care însă o sesizăm şi îi replicăm naşte o altă insultă. Este o onoare să suporţi ocările şi injuriile. H ristos a suferit atâtea pentru noi, iar noi, pentru mântuirea noastră proprie, nu suntem capabili să îndurăm nimic? Un insultător binecuvântat este dezarmat. Observaţi -l în zilele următoare şi veţi fi impresionat de schimbarea lui. Dragostea voastră îi va ajunge în inimă din plin. Sentimente ignorate până atunci se vor trezi în sufletul lui. Suferiţi de insomnie? Profitaţi de acest lucru! Goliţi -vă mintea de orice gând care se referă la voi şi la interesele voastre şi nu aşteptaţi altfel somnul, căci el nu va veni! Umpleţi tot ce aţi golit cu fiinţa Dumnezeiescului Prieten. El va absorbi totul, va curăţi totul. Insomniile sunt ocazii unice de a vă izola împreună cu Prietenul, de a vă confunda cu El, de a căuta să-L înţelegi, de a vă uni cu El. Gelozia este un coroziv, o otravă puternică. De ce sunteţi geloşi? Pentru că sunteţi egoişti şi plini de mândrie şi consideraţi că trebuie să vă aparţină tot ceea ce vă place. Totuşi, voi nu sunteţi nişte posesori veşnici şi într -o zi va trebui să părăsiţi totul, de voie, de nevoie. Nu aveţi nici măcar temporar vreun drept asupra cuiva, căci fiecare îşi are liberul său arbitru şi toţi sunt egali, ca şi voi, în a dori ceea ce le place. Pasiunile vă fac geloşi, făcându-vă să confundaţi dragostea cu egoismul. Fiţi geloşi pe cei care au devenit mai buni, mai îngăduitori, mai înţelegători. Gândiţi şi acţionaţi mai bine, sacrificaţi -vă orgoliul. Cine renunţă la luptă renunţă la viaţă, căci viaţa este mişcare, efort, urcuş necontenit. De ce ne -am născut cu trup şi cu suflet? Pentru a lupta din prima până în ultima noastră zi. Cine încetează lupta nu mai poate trăi, cine se opreşte din mers cade, echilibrul se rupe. 22

Desăvârşirea nu se poate atinge decât cu preţul multor greşeli, nu numai în plan spi ritual, ci şi fizic Viaţa este făcută din căderi şi ridicări. Cine se opreşte este dat peste cap fără să vrea, avalanşa trece peste el. Lupta începe chiar în pragul naşterii noastre, pentru a ne conduce spre rostul existenţei noastre. Dacă ţinem pasul cu ea, viaţa noastră se desfăşoară bine, nu ne pierdem. Vrem-nu vrem, trebuie să o urmăm, nu suntem liberi să o abandonăm. Cooperăm deci cu viaţa, ne îndeplinim rostul, iar sprijinul şi izvorul de energie nu poete fi altul decât Cel ce ne -a hărăzit scopul şi sensul vieţii. Să cerem sprijinul Celui de Sus, Celui ce ne -a creat pentru acest scop. Iisus ne-a dat lupta. El este cu noi deci, nu suntem singuri. Greşeala, eroarea sunt paşi spre desăvârşire-bineînţeles, dacă ne dăm seama de ele. Desăvârşirea nu se atinge decât cu preţul multor greşeli, nu numai în plan spiritual, ci şi fizic. Gândirea voastră defectuoasă se amplifică, adăugându-se la celelalte gânduri greşite ale oamenilor, de -a lungul secolelor, şi aceasta constituie răul. Fără mintea coruptă a oamenilor, răul n -ar exista. Încetaţi deci să mai gândiţi rău şi veţi vedea cum ar trebui să se comporte omenirea cu adevărat. Umpleţi universul de dragoste, nu de ură! Înlocuiţi îndoiala cu credinţa, descurajarea cu speranţa, amărăciunea cu optimismul, inerţia cu munca!  În nici un caz să nu consideraţi că sunteţi singuri în efortul vostru de a schimba lumea; n-ar fi posibil. O picătură de colorant ajunge pentru a colora o anumită cantitate de apă. O singură idee a gândirii adevărate fecundează întreg universul. Ea atrage şi naşte milioane de idei frumoase. Receptorii sunt foarte mulţi, însă puţin sunt cei care emit. Nu credeţi în puterea răului! Răul nu învinge decât în măsura în care voi credeţi în el. Voi credeţi că nu sunteţi răufăcător i fiindcă nu omorâţi, nu furaţi şi nu înşelaţi. Ei bine, sunteţi totuşi nişte răufăcători. Faceţi permanent rău prin mândria voastră, prin orgoliul şi egoismul vostru; sunteţi nedrepţi cu alţii, nerăbdători, geloşi, nervoşi, pofticioşi, meschini şi zgârciţ i, invidioşi. Toate acestea fac parte din împărăţia răului. Când îi ironizaţi pe alţii, când vă exprimaţi îndoiala sau judecaţi, când vă este teamă, faceţi rău zilnic şi vă credeţi totuşi nevinovaţi. Prietenul Divin nu vă consideră în nici un caz un binefăcător. Binefăcătorul emite “râuri de apă vie” în jurul lui, un fluid de dragoste către toţi cei care îl înconjoară. Binefăcătorii nu se eschiveze şi nu fug de răufăcători, ci din contră, aceştia din urmă fug de cei buni. Iisus Însuşi a spus: “Nu pent ru cei sănătoşi am venit, ci pentru cei bolnavi, şi nu doresc moartea păcătosului, ci să se  întoarcă şi să fie viu!”  Astfel procedează toţi prietenii lui Hristos cu păcătoşii: nu -i evită, îi iubesc şi caută ca prin dragoste să-i întoarcă pe calea cea bună. Dacă întâlniţi necinstea  în jurul vostru nu trebuie s-o observaţi, să-i daţi importanţă. Pentru un om cinstit nu există necinste-sau, în orice caz, este o eroare trecătoare. Sunteţi un singuratic? De ce? Pentru că nu aţi lăsat dragostea să rodească. Aşteptaţi de la ceilalţi primul pas? De ce? Din orgoliu nu vreţi să -l faceţi voi. Nu vreţi să oferiţi ceea ce nu vi se cere. “Daţi şi vi se va da!” -spune Hristos. 23

Căutaţi prietenia Prietenului Adevărat şi veţi avea prietenia tuturor oamenilor. Prietenia oamenilor este rareori gratuită. Prietenul Divin nu are însă nici un interes personal, El Se dăruieşte numai interesului nostru. Ne plângem de lipsa relaţiilor. Ce relaţie mai eficace şi mai avantajoasă putem găsi decât aceea cu Hristos? Iubindu-L pe El şi fiind iubiţi de El, veţi atrage toată afecţiunea lumii, şi atâta timp cât o veţi dori în mod sincer, veţi fi în comunicare intimă cu întreg universul. În loc să doriţi să căutaţi o prietenie omenească, pe care timpul, egoismul şi moartea o vor distruge, cultivaţi mai bine dragostea şi bucuria Celui pentru care timpul nu există, Cel care este stăpânul vieţii şi al morţii. Nimeni nu este părăsit în această lume atâta timp cât va alerga să se refugieze la sânul Prietenului, al Stăpânului pământului şi al cerului, care să -i fie protectorul, mântuitorul şi sfătuitorul. Vă plângeţi de mediocritate? Tocmai această stare de anonimat vă ajută să scăpaţi de multe pericole. Mediocritatea constituie una din formulele fericirii şi ale adevăratei bogăţii. Bogăţia nu înseamnă abundenţă, ci starea care te satisface, care te mulţumeşte. Poţi avea de toate şi totuşi să nu fii fericit. Mediocritatea se păstrează fără prea mult efort; omul trăieşte neobservat, neinvidiat, el însuşi nepoftind la bunul aproapelui. Aceasta pentru că el este bogat  în duh. Nu vă temeţi de ameninţările nimănui! Odată ce sunteţi sub protecţia Prietenului, n-aveţi teamă! Ameninţarea nu-l paralizează decât pe omul fără sprijin moral. A se refugia la pieptul Prietenului Adevăr at este la îndemâna oricui, oricând. Nimeni să nu se sperie. Nu faceţi pe mizantropul retrăgându -vă din lume! Trăiţi cu epoca voastră, fără însă a împărtăşi greşelile ei; la aceasta nimeni nu vă obligă. Diamantul nu poate fi şlefuit decât tot cu diamant. Omul nu poate fi perfecţionat decât tot prin contactul cu oamenii. Este mult mai uşor să te faci pustnic, dar este mult mai util să fii misionar printre oameni. De altfel, de ce aţi simţit dezgust faţă de ceilalţi oameni şi aţi dori să scăpaţi de ei, nemaiputându-le suporta prezenţa? Nu sunteţi oare cu toţii alcătuiţi din aceeaşi ţărână? Vă indispune prezenţa lor? De ce? Pentru că nu împărtăşiţi dragoste, ci egoism, interese personale. Izolarea, aşadar, poate fi o formă a mândriei şi dispreţului la adresa celorlalţi. Părăsiţi atitudinea voastră sterilă şi daţi un scop vieţii voastre prin colaborarea cu ceilalţi oameni. Prietenul Divin nu este numai al vostru, ci al tuturor  oamenilor, şi toţi oamenii sunt destinaţi a fi una cu El. Există o artă de a trece peste momentele grele. Secretul ei este siguranţa că aceste momente vor trece.  Aşteptarea calmă, abandonându-ne cu totul în braţele Prietenului, aceasta este pacea noastră. Ocările sunt mijloace prin care vă puteţi controla progresul duhovnic esc. Cel ce nu poate tolera şi uita jignirile şi ocările este un om slab. Cel care însă rezistă setei de a replica merge spre desăvârşire.  Adevărata libertate a omului nu este decât pe plan spiritual, acolo unde nici o forţă fizică nu poate interveni. Un trup înlănţuit poate avea un suflet liber şi fericit. Cel ce se crede liber atunci când poate face orice pofteşte se înşeală amarnic. El este rob poftelor. Este sclavul trupului, care îl îndeamnă şi -i 24

porunceşte noi pofte, deşi sufletul nu le aprobă. Cel care ştie să -şi strunească trupul, acela este stăpân, eliberat de orice porniri. Sufletul nu poate fi făcut prizonier. El poate evada de oriunde ar fi închis.  Ajutorul împotriva tiraniei şi opresiunii se află în propria noastră conştiinţă. Binecuvântaţi-i pe persecutorii voştri şi vi se vor deschide ochii spre lumină! Cel care se plânge de sărăcie, se plânge în realitate de lipsa lui de credinţă. Căci cel ce crede în Mântuitorul Hristos şi -L iubeşte, este mulţumit şi fericit cu ceea ce are. Cel ce se jeluieşte întoarce spatele Providenţei şi opreşte mila să se coboare asupra lui. Viaţa cere o ucenicie permanentă. Încetaţi să mai luaţi aerul trist, de om decepţionat de viaţă. Voi sunteţi singurii autori ai decepţiilor voastre. Căpătaţi  î ncredere în Dumnezeu şi scuturaţi-vă lenea şi cereţi, căci vi se va da. Rolul lui Dumnezeu este de a dărui şi cel al omului de a cere. Sărăcia acceptată cu bucurie ne aduce aproape de Hristos. Ea este un privilegiu pe care trebuie să-l merităm. Mulţi sunt nedemni de sărăcia lor, căreia îi ignoră bogăţia spirituală, în timp ce mulţi oameni bogaţi sau plini de glorie sunt nefericiţi, cu toate bunurile lor. Sfântul Francisc de Assisi spunea: “Sfânta sărăcie este cea mai nobilă doamnă, demnă de a fi iubită!” “Iisuse, umple golul sufletului meu, căci sunt însetat de adevăr!” Păcatul a produs în lume cea mai mare decădere. Conş tientizarea existenţei păcatului a început cu strămoşii noştri Adam şi Eva -care, mâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului, au înţeles că erau goi şi s -au ruşinat, nu pentru goliciunea lor, ci pentru că noţiunea de rău, de neascultare, le -a pătruns î n conştiinţă. Dumnezeu ne-a creat şi ne-a lăsat într -o condiţie de fragilitate, de sensibilitate şi nesiguranţă, numai pentru a ne permite nouă înşine privilegiul de a  înainta singuri, de a merita viaţa veşnică. Remuşcările, căinţa ne duc spre desăvârşire. Aceasta a dorit Dumnezeu de la noi. Ne-a lăsat slabi. dar ne-a arătat calea, ba chiar mai mult, ne -a trimis şi modelul omului perfect-pe Iisus Hristos întrupat. “Pe Acesta să -L ascultaţi!”

Nimic nu se concretizează în materie înainte de a fi conceput în duh

Cel care s-a legat de Dumnezeu nu mai are teamă de pericol. Acesta este dispus să accepte orice din mâna invizibilului său Prieten, care nu -i doreşte decât binele adevărat-nu cel trupesc, ci cel sufletesc. De aceea el nu se teme de ceea ce se va întâmpla cu trupul lui. Ce mai poate face doctorul când moartea a venit? Ce mai poate face ghidul când avalanşa a pornit? Ce mai poate face geologul când vine cutremurul’? Ce mai poate face inginerul când digul se rupe din cauza inundaţiilor? Numai atunci cei slabi şi laşi Îl strigă pe Dumnezeu în ajutor, dar odată pericolul trecut, Îl uită numaidecât. Vă indignaţi de ceva? Este inutil, nu veţi putea schimba mersul evenimentelor. Trebuie să vă adaptaţi la orice. Aveţi pute rea de a schimba 25

vederile voastre personale, însă nu şi evenimentele. Nimic nu se concretizează în materie înainte de a fi conceput în duh. Căutând să acţionăm numai asupra materiei, nu vom obţine decât rezultate instabile, fiindcă vrem să schimbăm doar  ef ectele, lăsând aceeaşi cauză să acţioneze în continuare. Cauza primă trebuie modificată, şi cum forţa spirituală este cauza fenomenelor materiale, pe aceasta trebuie s-o modificăm. Care este deci mecanismul care declanşează mersul evenimentelor? Şi cu ce preţ vom afla aceasta? Sursa de energie ideală este credinţa, pe care o vom găsi în noi înşine. Cantitatea de credinţă pe care fiecare o are, fără să ştie, în sufletul lui va creşte neîncetat. Cu cât credinţa noastră se va revărsa mai tumultos, cu atât ea va izvorî mai mult. Aveţi deci credinţă în voi, nu vă îndoiţi nici o clipă! Veţi obţine astfel ceea ce cereţi!  Alungaţi orice frică, orice îndoială şi orice pesimism! Nu vă luaţi după scepticismul vecinilor şi al anturajului vostru! Nici măcar nu-i mai ţineţi la curent pe ceilalţi cu noua voastră atitudine! Toate gândurile noi, faptele vorbele voastre să fie constructive! Gânduri binecuvântate vă vor veni de sus şi evenimente favorabile vă vor ajuta. Voi să aveţi doar bunăvoinţa începutului. Veţi fi în stare să faceţi o vizită Prietenului. Mărturisiţi -I toate dorinţele şi năzuinţele voastre. El le va tria, le va armoniza după adevăratele voastre nevoi. Va întrerupe căile inutile şi dăunătoare, amplificându-le pe cele bune. Nu s-a întâmplat niciodată ca un om plin de curaj şi credinţă să nu fi găsit răspunsul la întrebările sale, soluţii în problemele sale zilnice. Lumina lui Iisus Hristos străluceşte pentru toţi cei ce o doresc.  Aţi pierdut prin moarte pe cineva iubit şi sunteţi sfâşiat de durere şi nemângâiat, iar lumea întreagă îşi urmează cursul ei, indiferentă? Aveţi impresia că s-a petrecut ireparabilul, dar trebuie să ştiţi că nimic nu este ireparabil. Mai târziu sau mai devreme, totul se reface. Nu există decât un singur mare doctor al durerilor sufleteşti, Prietenul Divin, este regele vieţii şi El a călcat moartea în picioare. El ne-a arătat că cei dragi ai noştri nu sunt morţi, ci dorm, aşteptând reîntâlnirea cu noi. Nu vă temeţi de despărţirea prin moarte de cei pe care îi iubiţ i! Nimic nu vă separă, decât voie înşivă-zidul simţurilor voastre trupeşti. Duhurile voastre rămân însă legate. Voi v-aţi legat doar de aparenţă, de trupul lor material, care acum s-a întors în pământul din care a fost făcut, iar sufletul lor nu l -aţi cunoscut,  însă tocmai acesta a rămas viu şi aşteaptă dragostea voastră. Pentru aceasta aveţi nevoie de ajutorul Prietenului Iubit.  Aţi pierdut un proces şi sunteţi distrus. Ar fi fost mult mai trist pentru voi să-l câştigaţi, pentru că, acceptând să-l intentaţi, deja aţi pornit pe o cale greşită. Sunteţi siguri că aveţi dreptate şi cauza voastră este cea justă? Se prea poate, după legile omeneşti, însă nu şi după cele dumnezeieşti. “Celui ce vă da o palmă  întoarceţi-i şi obrazul celălalt, şi nu răsplătiţi răul cu rău!”  Aceasta este legea lui Dumnezeu după care trebuie să ne conducem. Dacă relaţiile voastre cu ceilalţi oameni ar fi fost cele fireşti, nu aţi fi avut nici un proces. Dacă nu aţi fi sperat în câştigarea procesului, nu l -aţi fi intentat. Nu faceţi pe victima, căci nimeni nu este victimă fără să fi provocat el însuşi o agresiune. 26

Cuvântul “adversar” este propria voastră condamnare. De ce aveţi un adversar? Pentru că aşa aţi vrut, pentru că nu aţi renunţat la mândria voastră, la egoismul vostru. Dacă unul din cei doi renunţă, conflictul se stinge de la sine. Voi  însă răspundeţi urii cu ură, iar nu cu obrazul celălalt. Legile justiţiei omeneşti nu fac decât să accentueze resentimentele dintre oameni.  Încercaţi, prin absurd, să vă închipuiţi că adversarul vostru vă este cel mai scump prieten şi dăruiţi-i zilnic dragostea voastră. Veţi sfârşi chiar prin a merge către el veseli şi cu inima deschisă, recunoscând singuri greşeala judecăţii voastre. Procedând astfel, veţi îndeplini legea lui Dumnezeu, iar celălalt va simţi aceasta şi inima lui se va îmblânzi. Cine este hotărât să nu se mai certe cu nimeni niciodată, nici nu întâlneşte ocazii de ceartă; acestea dispar ca prin farmec din calea sa.  A ne certa cu ceilalţi înseamnă a ne certa cu noi înşine şi a ne provoca nouă înşine răul. Prietenul nostru este Prieten al întregii omeniri, şi a ne certa cu unul dintre “micuţii” fraţi ai Săi înseamnă a ne certa cu Prietenul în persoană. Deci, puneţi capăt neînţelegerilor! Oricine ne este frate. Surpaţi toate podurile în urma voastră, începeţi în fiecare zi o viaţa nouă. Faceţi “tabula rasa” din tot trecutul vostru. Oricum, sunteţi incapabili de a schimba ceea ce a fost, în schimb aveţi posibilitatea şi puterea să modelaţi viitorul. Jucaţi cartea prezentului. Dacă remuşcările voastre se referă la greşeli imediate, pe care conştiinţa vi le semnalează, atunci ele constituie cea mai bună motivaţie pentru o schimbare a comportamentului vostru. Remuşcarea are rolul de a vă face să vă schimbaţi felul de a gândi, dar nu să deznădăjduiţi şi să plângeţi fără rost.

Principalul nu este a face mai bine ca alţii, ci a face bine ceea ce facem, cinstit, şi să nu ne preocupe ceea ce fac alţii Când sunteţi bruscat, nu răspundeţi, nu mişcaţi, ci întrebaţi -vă dacă nu cumva aţi meritat reproşul făcut. Dacă este justificat, mulţumiţi-i celui ce vă ceartă. Dacă este nejustificat, schimbaţi vorba, fără acreală. Reţinerea voastră va avea un efect neaşteptat. Dacă vă este greu să vă abţineţi, amintiţi -vă de suferinţa lui Hristos, de agonia şi răstignirea Lui nedreaptă. Când sublimul vostru Prieten, desăvârşirea însăşi, a fost răstignit, mai puteţi protesta oare împotriva unei observaţii, oricât de nedreaptă ar fi ea? Suferiţi asemenea Lui. Suferiţi de concurenţa altora? Aveţi rivali? Dar şi voi înşivă sunteţi rivali pentru alţii. Faceţi-vă un examen conştiincios; oare nu aţi dorit niciodată dispariţia celor ce stau în calea intereselor voastre? Aţi lucrat totdeauna pentru binele general, sau pentru binele egoismului vostru? Vedeţi dar că sunteţi capabili de rivalitate. Nu v-aţi gândit oare că şi unii şi alţii aveţi totuşi un drum, acela al desăvârşirii? Dorinţa de a face mai bine un lucru şi de a fi mai bine văzut decât alţii este un tribut plătit orgoliului. Principalul nu este a face mai bine ca alţii, ci a face

27

bine ceea ce facem, cinstit, şi să nu ne preocupe ceea ce fac alţii. Nu vom răspunde decât pentru noi înşine în faţa Judecătorului.  Aveţi încredere în Dragoste. Orice vi s-ar întâmpla, Prietenul vostru vă doreşte binele. Nici un sacrificiu nu este în zadar, orice ar spune lumea. Sacrificiul este cea mai nobilă atitudine omenească. Iisus Hristos a ridicat sacrificiul la nivelul Dumnezeirii. Azi, Dumnezeu ne cere să ne sacrificăm mândria şi egoismul. Într-o epocă în care închinarea la Dumnezeu nu mai implică o prigoană sălbatică, ne vom dovedi valoarea credinţei noastre în faţa celor ce nu mai au nici un fel de credinţă, numai prin sacrificiul nostru zilnic, prin comportamentul nostru, prin felul nostru de a fi. Prin devotament dezinteresat, prin renunţări la dorinţe şi ambiţii personale, prin toleranţă şi bunătate, prin blândeţe şi concesii, chiar dacă aparent sunt lipsite de raţiune, putem face bine aproapelui nostru. “Nu judecaţi”-spune Iisus Hristos. Mucenicia este tocmai atitudinea mielului ce nu protestează, iar nu a berbecului ce te împunge cu coarnele şi astfel  îşi pricinuieşte singur pieirea. Mucenicia nu este o provocarea, ci dimpotrivă. ”Pace vouă, vă las pacea mea!”; ”Să nu vi se tulbure inima! ” -spune Iisus Hristos. De ce oare ni s-ar tulbura inima, dacă nu din cauza ciocnirii părerilor  contradictorii atunci când ţinem cu înverşunare la ideile noastr e? Hristos  Atotvăzătorul, ştia că oamenii, chiar şi cei mai buni, credincioşii Lui chiar, nu vor   înţelege aceasta, şi de aceea a spus că toată învăţătura Lui va stârni “sabie între oameni”, căci toţi sunt plini de mândrie.  Adevăraţii fii ai lui Dumnezeu sunt făcători de pace. Cine poate să se sacrifice, acela ajunge să-şi învingă materia din el, să se spiritualizeze. Sacrificaţi-vă în tăcere, fără să ştie nimeni! Singur Hristos trebuie să ştie ce facem noi, să adune diamantele sacrificiilor noastre, neştiute şi nevăzute, şi să facă din ele cununa muceniciei noastre.  Aţi fost sedus, trădat, părăsit şi suferiţi amarnic. Amintiţi -vă de Hristos, de palmele, de injuriile, de spini şi scuipările suferite de El, Stăpânul lumii. Mai puteţi să vă plângeţi de ceva? Curaj deci! “Veniţi la Mine, voi cei oropsiţi şi întristaţi!” Iisus este azilul durerii.  Aţi primit viaţa atunci când v-aţi născut, şi la moarte ea vi se va cere  înapoi. A fost un dar pentru voi, deci nu aveţi nici un drept să-i întrerupeţi cursul când voiţi voi. Ea nu vă aparţine, nu este creaţia voastră, ci voi doar o folosiţi, o administraţi şi sigurul vostru drept este să faceţi cu ea bine sau rău, lucru pentru care veţi da socoteală la sfârşitul ei. Viaţa noastră aparţine lui Dumnezeu, suntem datori să I -o restituim în acelaşi stadiu de puritate în care ne -a fost dată. Să ne pocăim permanent, să ne cercetăm permanent, să ne luptăm pentru desăvârşire. “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru este!”, acesta este scopul şi sensul pentru care Dumnezeu ne-a creat. “Iar de nu, veţi muri în păcatele voastre!” - spune Hristos. Veniţi, asemenea fiului risipitor, la Tatăl Vostru Cel Ceresc, şi bucuria voastră va fi mare. Nu vă temeţi de ispite! Ele sunt normale, chiar necesare. Fără ispite nu putem distinge ceea ce este rău de ceea ce este bine. Cei mai mari oameni au fost cel mai puternici ispitiţi, dar au rezistat, şi pentru aceea au fost mari. Ispitele  joacă, în evoluţia omenească, treptele scării spre desăvârşire. 28

Fiecare treaptă favorizează urcarea sau coborârea pe scara urcuşului duhovnicesc. Suntem totdeauna liberi să înfruntăm ispita sau să îi cedăm.  Această libertate ne-a lăsat-o Dumnezeu. Însă de câte ori greşim, El ne ajută să revenim pe drumul cel bun. Dumnezeu nu doreşte pieirea, ci îndreptarea păcătoşilor. Să nu disperăm dacă mai cădem câteva trepte înapoi. Oricând ne putem ridica şi relua urcuşul. Uşurinţa acestei gimnastici spirituale depinde de puterea credinţei noastre. Iar prin taina Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii, care au fost lăsate de Dumnezeu pentru refacerea noastră, putem să ştergem toate greşelile trecute, să ne reîmprospătăm forţele şi să reluăm suişul pe muntele desăvârşirii, aşa cum doreşte Mântuitorul nostru. Prin credinţă totul este uşor, iar Prietenul ne va purta sarcina -crucea pe care tot El ne-a dat-o. ***

O, iubitul meu Prieten, fără Tine viaţa mi -a  r părea lungă şi  tristă, de nesuportat. Cu Tine însă, munca mea devine uşoară, plăcută, lacrimile mele sunt şterse de Tine. Fără Tine n -a  ş vedea peste tot decât  răutate şi nedreptate, pericol continuu. Cu Tine toţi oamenii îmi par  buni- săracii - încă orbi şi neştiutori. O milă imensă mă cuprinde pentru  toţi cei care “nu ştiu ce fac”. Toate evenimentele sunt pentru mine  tălmăciri venite de la Tine, iar mână în mână cu Tine, Iubitul Meu  Domn, aştept cu linişte şi încredere moartea cea dulce, clipa în care Te  voi vedea în sfârşit pe Tine, idealul meu scump, care mă aştepţi şi care  nu m- ai părăsit şi nu m -a   i trădat niciodată ! ***

 Textul este reprodus după:

Georges Barbarin, Hristos, prietenul clipelor de grea încercare , Editura

Bizantină, Bucureşti, 1999

29

30