Florin Ghiuro - Pentru Mihail... Până La Marginile Pământului

Pentru Mihail... ...până la marginile pământului Florin Ghiuro

2015 Florin Ghiuro Loulé, Portugal e-mail: [email protected] Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată în vre-un sistem informațional, transmisă în orice formă și prin orice mijloace electronice, mecanice, de fotocopiere, înregistrare sau de orice altă natură, fără permisiunea prealabilă, în scris, a deținătorului de copyright. Fragmente scurte pot fi folosite în scopuri critice.

Editare, tipar și distribuție în S.U.A.și Canada : Dumitru Roșu 401-125, Ave.Dorval, Dorval, QC, Canada, H9S 3G7 Tel. (514)794-3464 e-mail: [email protected]

Notă: Pentru ediția de față, citatele biblice au fost preluate din Biblia sau Sfânta Scriptură, versiunea Dumitru Cornilescu, București, 1923.

Dépôt légal : 2015 Bibliothèque et Archives nationales du Québec Bibliothèque et Archives Canada ISBN 978-2-924375-22-8

Cuprins Cuvânt înainte…………………...………………………........... 9 Prefaţă………………………………..…………………......... 11 1. Copilăria şi adolescenţa …………………………...…… 15 2. Vremurile tinereţii …………………………………........ 23 3. Amintiri de demult …………………………………...... 27 Vindecarea miraculoasă a soţiei mele ....................................... 31 Biserica din Sântandrei ............................................................... 38 4. O altă direcţie în lucrare ………………………...…….. 43 Ionică şi Mihaela Dobai ............................................................. 44 5. Alte familii mântuite……………………………………. 51 Mircea şi Mihaela Pop ................................................................. 51 Nelu şi Denisa Pop ..................................................................... 54 6. Biruitori în lupte prin Hristos …………………………. 55 Mărturia surorii Corina ............................................................... 57 Amânarea poate avea consecinţe tragice ................................. 59 Paul şi Florica Kanalaş ............................................................... 60 7. Cheresig – început de lucrare …….........………….….. 63 Experienţa înmulţirii alimentelor .............................................. 65 8. Ultimele roade din ţară, înainte de plecare ..........…… 67 Mărturia lui Nicu Pleş ................................................................ 68

9. Domnul veghează asupra cuvântului Său ca să-l împlinească ……................................................. 73 10. Acomodarea în noua ţară adoptivă …………..…….… 81 11. Domnul nu dispreţuieşte începuturile slabe ….…….. 89 Sângele Mielului divin vindecă şi azi ...................................... 93 Seminarul „Trandafir Sandru” în Loulé ................................ 95 12. Primii paşi ai bisericii ……………...……………….… 99 După un an de activitate ........................................................ 102 13. Primele roade ale Bisericii Maranata …….………… 103 Daniel Sârb – mărturie ........................................................... 104 Pregătirea pentru botez .......................................................... 107 Lucrarea Duhului Sfânt .......................................................... 109 14. Prima Convenţie şi a doua aniversare …………….… 113 Familia Moiş Laurenţiu – mărturie ....................................... 116 15. Botez la ocean …………………………………..…… 123 Dan Amalia – mărturie: în căutarea iubirii .......................... 124 Minuni la stăruinţă .................................................................. 135 Bogdan Cornea – mărturie .................................................... 137 Ziua de mâine nu-i a ta .......................................................... 138 16. Dragostea frăţească ………………………..………… 143 Sărbătorirea a trei ani de har ................................................. 144 Ninu Kondrat – mărturie ....................................................... 145 Loulé – gazda Celei de-a Doua Convenţii .......................... 152 Al patrulea an încheiat ............................................................ 154 Cristina Pera – mărturie ......................................................... 155 Domnul este Medicul tău ....................................................... 165

17. Rugăciunea – cheia care deschide cerul .......………. 169 Florin Ciorcas – poezie .......................................................... 172 Educaţia creştină a copiilor ................................................... 173 Pastorul Jaime Rosado – mărturie ........................................ 177 Biserica penticostală portugheză ........................................... 179 Scurt istoric penticostal .......................................................... 180 18. Lisabona – A Treia Convenţie ……………………..... 195 Biserica Penticostală Română „Elim“ Lisabona ................ 195 Lisabona – capitala Portugaliei ............................................. 197 Trestia frântă şi fitilul care mai fumegă ............................... 202 Lucrătorii din umbră ............................................................... 206 19. A cincea aniversare ………………………………….. 209 Importanţa cunoaşterii Evangheliei ..................................... 210 A Patra Convenţie – Sousel ................................................... 213 A şasea aniversare a Bisericii Maranata Loulé .................... 215 Mafra – A Cincea Convenţie ................................................. 215 Dorel Nicolaescu – mărturie ................................................. 218 Biserica din Sines ..................................................................... 221 Grigore Ciorba – mărturie .................................................... 222 Vasile şi Andreea Şimoniak – mărturie ................................ 225 20. A şaptea aniversare …………..........………………… 229 Experienţe în Penitenciarul din Faro ................................... 231 Pentru Mihail… până la marginile pământului .................. 235 Portimao – A Şasea Convenţie ............................................. 238 Exilat de Dumnezeu, din pricina păcatului ......................... 239 Şoapta care ucide ..................................................................... 245 Elisei Craiovan – mărturie ..................................................... 252 Seminariştii din 2010-2011 .................................................... 253 21. A opta aniversare …………………......……………… 255 Lucian şi Adina – mărturie .................................................... 256

Nouă ani de părtăşie frăţească .............................................. 263 Un sfert de veac binecuvântat .............................................. 264 Rugăciuni ascultate după patruzeci de ani .......................... 265 Postul – o armă puternică! ..................................................... 266 22. Vizita în Israel ……………………………………….. 269 Cezareea .................................................................................... 270 Marea Moartă .......................................................................... 272 Masada ...................................................................................... 273 Rezervaţia naturală En Ghedi ............................................... 275 Qumran – reşedinţa esenienilor ........................................... 276 Râul Iordan .............................................................................. 278 Ierusalimul ................................................................................ 281 Grădina Mormântului ............................................................. 287 Grădina Ghetsimani ............................................................... 290 Zidul Plângerii ......................................................................... 292 Botez cu Duhul Sfânt în Israel ............................................. 295 Muntele Tabor ......................................................................... 296 Marea Galileii şi Muntele Fericirilor .................................... 299 Capernaum – oraşul Domnului Isus .................................... 301 Psalmul 91 în viaţa noastră .................................................... 304 Betesda ...................................................................................... 304 Gabata – Arcul „Iată Omul” ................................................ 306 Odaia de Sus – Cetatea lui David ......................................... 308 În loc de epilog ................................................................. 313 Dorin Bosancu – mărturie ..................................................... 313

„…vei ajunge la marginea unei ape, la o casă pe deal, acolo vei întâlni nişte oi, care în mod spiritual reprezintă copii ai Domnului. Mi-a arătat Domnul că acolo vei vesti Evanghelia şi oile acestea se vor aduna în jurul tău, vei face o lucrare pe care nu ai mai făcut-o.”

CUVÂNT ÎNAINTE

D

acă eşti ca majoritatea oamenilor de azi, îngrijorat, dezamăgit, descurajat, fără o perspectivă asupra sensului vieţii, această carte poate fi un ajutor pentru tine. Cartea pe care o ai în mână poartă un titlu interesant, poate chiar ciudat, până apuci să decodifici mesajul ei, pentru că titlul descrie de fapt inima autorului.

Ca să apară această carte a fost nevoie de o voinţă puternică şi de sentimente vii, iar Florin Ghiuro le are pe amândouă! Îl cunosc pe autor deoarece drumurile noastre s-au intersectat de câteva ori în viaţă şi nu în situaţii lipsite de importanţă, ci în momente esenţiale, decisive chiar, încărcate de semnificaţie. Cartea constituie o rază de speranţă în pesimismul tot mai evident al vremurilor noastre, pentru că descoperă în autor o persoană care defineşte succesul într-un mod diferit de cel cu care suntem poate obişnuiţi. Florin Ghiuro nu vorbeşte de sus, ci din interior şi foarte uşor poţi sesiza nostalgia cu care istoreşte evenimentele şi vrei, nu vrei, ajungi să fii captivat de povestire. Cartea conţine mărturii personale ale minunilor divine, „impresii de călătorie” din viaţă, secvenţe din viaţa de slujire şi din evoluţia celor două biserici pe care le păstoreşte autorul, toate acestea văzute ca un ecou al promisiunii Mântuitorului: „Voi zidi Biserica Mea...” (Matei 16:18). Florin Ghiuro a îndrăznit să creadă această făgăduinţă şi să călătorească prin viaţă cu Domnul Isus Hristos, care este întotdeauna credincios Cuvântului Său. Mi-e greu să numesc vreo categorie de cititori care nu ar avea de câştigat lecturând această carte, care aşa cum am anticipat deja, 9

fără a fi o carte teologică prin excelenţă, este totuşi o carte care îţi poate reaprinde focul pasiunii pentru a-L crede şi urma pe Cel care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6), şi de a îndeplini mandatul încredinţat, şi anume, de a duce Vestea Bună până la marginile pământului (Fapte 1:8).

Păstor Ioan Bodog, directorul Seminarului Biblic „Trandafir Sandru” - Oradea

PREFAŢĂ ceastă carte s-a născut din dorinţa de a veni în ajutor tuturor celor care nu şi-au găsit chemarea şi locul în lucrarea Domnului. Experienţele binecuvântate şi vindecările miraculoase de care am avut parte în familia noastră au fost un puternic motiv de încurajare pentru toţi cei cărora le-au fost împărtăşite. Drept urmare, am fost îndemnaţi să scriem o carte, pentru slava şi gloria lui Dumnezeu. Iar noi, ca nişte umili slujitori ai Marelui Stăpân, am vrut să ne punem la dispoziţia Lui, în semn de mulţumire faţă de marea-I bunătate şi dragoste.

A

Am văzut miracolul multor vieţi transformate de puterea Duhului Sfânt şi acesta ne-a motivat la o implicare tot mai profundă în evanghelizarea personală. Nimic nu depăşeşte în valoare salvarea unui suflet de la condamnarea eternă! Domnul Isus Însuşi ne-a răscumpărat cu preţ de sânge, de aceea am căutat să venim în ajutorul câtorva familii tinere din România, care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu. La începutul capitolului 9 este menţionat răspunsul dat de soţul meu cuiva, într-o conversaţie: „Dacă Domnul vrea să mă trimită până la marginea pământului pentru salvarea unui singur suflet, eu sunt gata să ascult de vocea Lui”, răspuns cu care am fost întru totul de acord, chiar dacă am fost puţin surprinsă pe moment. Au trecut anii şi cu toate că nu am fost întotdeauna la înălţimea chemării, Dumnezeu S-a proslăvit prin salvarea de la pedeapsa veşnică a multor suflete aici, „la capătul lumii”, aşa cum era cunoscută Portugalia în Evul Mediu. 11

12

Pentru Mihail... până la marginile pământului

Acum, în secolul XXI, lucrarea Duhului Sfânt este la fel de actuală ca în timpul Bisericii Primare, iar credinciosul care vrea să se pună la dispoziţia lui Dumnezeu, poate beneficia şi azi de promisiunile Sfintelor Scripturi: „Dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:9-10). Dorim din toată inima ca Dumnezeu să mărească tuturor cititorilor acestor rânduri credinţa în puterea sângelui Mielului divin, care vindecă şi azi orice boală, oricât de gravă ar fi ea, care transformă suflete căzute în cea mai neagră deznădejde. A lui Dumnezeu să fie toată slava şi gloria în veci. Amin.

Felicia Ghiuro *** Deşi mai degrabă sunt un consumator de carte decât un scriitor, totuşi, după lungi perioade de frământări interioare, îndemnuri din partea familiei şi în mod special îndemnat de Domnul, am decis în final să rup tăcerea şi să scriu. Am citit multe cărţi de teologie scrise de autori consacraţi precum: Derek Prince, John F. Tipei, Trandafir Sandru, John Stott, Josh McDowell şi alţii; iar acestea mi-au întărit convingerea că Domnul lucrează şi azi, de aceea merită să fie glorificat de noi pentru lucrările Lui minunate pe care le experimentăm în fiecare zi. De fapt a trăi zilnic cu El înseamnă o aventură, ceva special. De asemenea am citit diferite lucrări foarte bune scrise de autori diferiţi: Jim Cymbala, David Wilkerson, Zaharia Bica, Rick Warren, Ray H. Hughes, Gabriel Floruţ, Max Lucado. Apoi am

Prefaţă

13

citit pagini de istorie a bisericilor, sau mai bine zis pagini despre evoluţia acestora de-a lungul anilor, în peisajul neoprotestantismului românesc. Unii autori au fost de bună credinţă şi au zidit trupul lui Hristos prin ceea ce au scris, alţii, în schimb, au căutat să denigreze şi să ponegrească lucrarea pe care majoritatea slujitorilor au căutat să o ducă până la capăt cu credincioşie. Din dorinţa de a contracara cumva efectul negativ al acestora, am vrut să scriu câteva rânduri despre lucrarea pe care o poate face Dumnezeu prin viaţa cuiva care se lasă modelat de mâna Marelui Olar; toata slava şi gloria să fie a Lui. În anii copilăriei am citit o carte deosebită Cei mai fericiţi oameni de pe pământ scrisă de către Demos Shakarian. Am râs şi am plâns împreună cu autorul acestei cărţi şi adeseori mă identificam cu acesta trăind parcă aievea minunile pe care Dumnezeu le-a făcut prin viaţa comunităţii penticostale armeneşti. Am înţeles atunci că Domnul face minuni şi se foloseşte de elementul uman pentru a-şi aduce la îndeplinire planurile Lui măreţe. Recent am citit Omul ceresc de fratele Yun şi din nou am ajuns la aceeaşi concluzie: „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9). Comunităţile româneşti de pretutindeni pot comunica prin intermediul internetului şi toţi cei care doresc pot asista la slujbele religioase ale bisericilor evanghelice. Cu toate acestea eu am fost şi sunt partizanul unei metode mult mai eficiente de evanghelizare, de la om la om. „Apoi le-a zis: Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15). Această carte este doar un crâmpei de istorie atât personală, cât şi a unei bisericuţe pierdută undeva în sud-vestul Europei în Loulé, Portugalia. Am decis să scriu această carte pentru a-i încuraja pe aceia care nu şi-au găsit chemarea în Marea Lucrare a Domnului: „Şi le-a zis: Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său” (Luca 10:2); pentru aceia care

14


stau la răscruci de drumuri, cu rugămintea de a deschide bine ochii şi inima la nevoile semenilor noştri, care nu sunt chiar aşa departe de noi. Adeseori nevoile lor nu sunt de factură materială, ci nevoi profund spirituale. De cele mai multe ori vom găsi oameni care caută pe cineva să-i înţeleagă, să se roage pentru ei şi să plângă împreună cu ei. Sunt atâtea suflete zdrobite care au nevoie să audă vocea Mântuitorului prin noi: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Din cauza realităţii dictonului: „Vorba zboară scrisul rămâne”, doresc din toată inima ca aceste rânduri să fie o încurajare pentru cei dragi nouă, pentru copiii noştri şi nu numai pentru ei, ci şi pentru toţi cei care vor citi aceste rânduri. Poetul creştin Traian Dorz spunea în una dintre poeziile sale: „O, om… ce mari răspunderi ai / de tot ce faci pe lume. / De tot ce spui în scris sau grai, / de pilda ce la alţii-o dai, / căci ea mereu spre iad sau rai / pe mulţi o să-i îndrume. // Ce grijă trebuie să pui / în viaţa ta, în toată, / căci gândul care-l scrii sau spui / s-a dus… şi-n veci nu-l mai adui, / dar vei culege roada lui / ori viu, ori mort odată.” Cred din toată inima că aceste gânduri scrise cu ajutorul lui Dumnezeu vor fi de un real folos cititorului.

Florin Ghiuro

1 COPILĂRIA ŞI ADOLESCENŢA raian Dorz spunea la un moment dat: „La oameni, unitatea de măsură pentru timp este secunda… De aceea ei se grăbesc, fiindcă secunda vieţii şi stăpânirii lor este scurtă. La Dumnezeu, unitatea de măsură pentru timp este mia de ani. De aceea El nu se grăbeşte, fiindcă anii Lui sunt fără număr, iar stăpânirea Lui este fără sfârşit” şi drept consecinţă trebuie să contabilizăm bine timpul de care dispunem: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” (Psalmul 90:12).

T

Mă număr şi eu printre cei cărora Dumnezeu ne-a dat oportunitatea să ne naştem pe acest pământ şi aceasta nu la voia întâmplării, ci într-un timp, un loc şi un scop bine definite, fără a ni se cere părerea. Pentru fiecare dintre noi Dumnezeu are un plan desăvârşit. Chiar dacă aş fi putut să mă nasc oriunde pe acest pământ sau în oricare secol al istoriei, sunt convins că Domnul a avut un plan precis pentru viaţa mea, ca de altfel pentru viaţa fiecăruia dintre noi, de aceea vreau să stau la dispoziţia lui Dumnezeu cu tot ceea ce sunt, spre lauda şi slava Lui! M-am născut într-o familie destul de numeroasă, fiind întâiul născut dintre unsprezece fraţi, dintre care doar nouă am ajuns la maturitate; două dintre surorile noastre au murit în frageda copilărie. Tatăl nostru, Nicolae, era creştin ortodox, iar mama, Iuliana, era de religie reformată. 15

16


Scumpa noastră mamă ne-a crescut cu multă dragoste, gingăşie, sacrificiu şi jertfă de sine, nu vom fi în stare să o răsplătim niciodată, oricât de multe cuvinte frumoase am căuta să-i adresăm. A avut parte de multe nopţi nedormite, la căpătâiul vreunuia dintre noi, bolnavi fiind; s-a rugat şi se mai roagă pentru noi cu lacrimi fierbinţi, pentru mântuirea sufletelor noastre, pentru sănătatea şi fericirea fiecăruia dintre noi. O iubesc mult pe mama şi mă rog ca Dumnezeu din ceruri să-i răsplătească pentru tot binele pe care mi l-a făcut, cu multă sănătate şi fericire pe acest pământ, iar dincolo în eternitate, cu viaţă veşnică, alături de noi cei dragi şi de sfinţii lui Dumnezeu. Tata avea metehnele lui pe care le aveau aproape toţi cei din clasa muncitoare, cu predilecţie pasiunea alcoolului şi a tutunului, de aici trăgându-se multe necazuri şi suferinţe pentru întreaga familie. Primii cinci ani ai copilăriei i-am trăit cu bunicii în frumosul sat Diosig din judeţul Bihor. Adeseori mi-aduc aminte cu nostalgie de acele vremuri frumoase, când alergam cât era ziulica de mare prin grădina imensă plină cu tot felul de pomi fructiferi, care nu mai există decât în amintirile mele. Apoi seara cădeam istoviţi în paturile noastre cu saltele „Relaxa” de paie, în căsuţa bunicii. Rămân de multe ori pierdut în amintiri şi oricât aş încerca să povestesc copiilor mei aceste lucruri, pentru ei acestea nu înseamnă nimic. Toate lucrurile s-au schimbat radical în viaţa familiei noastre din ziua când părinţii mei L-au găsit pe Domnul, sau mai bine zis ei au fost cei găsiţi de Marele Păstor al oilor şi au luat decizia să încheie legământ în apa botezului. Parcă şi acum îmi aduc aminte cuvintele pe care le-am auzit rostite într-o bisericuţă undeva în Bihor, aveam cinci anişori pe atunci. La un moment dat, predicatorul de la amvon, a spus privind spre tata, lângă care stăteam eu: „Dacă nu te pocăieşti vei merge-n iad”. Deşi nu aveam noţiunea iadului şi cu siguranţă acel frate nu se adresa direct tatălui meu, cu toate acestea am început să plâng. La terminare tata m-a întrebat: „De ce ai

Copilăria şi adolescenţa

17

plâns?”, iar eu am răspuns printre sughiţuri: „A zis nenea ăla că dacă nu vă pocăiţi mergeţi în iad.” Era anul 1966 pe vremea când epoca de tristă amintire era în apogeul ei. Întunecimea comunismului şi a ateismului era adâncă, iar negura ignoranţei spirituale cuprindea în mrejile ei o mare parte a clasei muncitoare, din care făceau parte şi părinţii mei. Toată societatea românească din acea vreme suferea sub lozinca: „NOI SUNTEM GENERAŢIA DE SACRIFICIU.” Până am ajuns la maturitate a fost aşa. Minciuna comunistă pe care o susţineau cei de la conducerea ţării era conceptul utopic al construirii unei noi ere socialiste, multilateral dezvoltate şi crearea unui om nou. Nu era chiar uşor în vremea aceea să facă cineva botezul în apă; tata şi mama au fost botezaţi clandestin, în vana apartamentului din Oradea unde locuiam. De acum frecventam cu regularitate slujbele Bisericii Penticostale Betel de pe strada Ion Ghica din Oradea, iar în cursul săptămânii mergeam la seri de rugăciune. Aceasta se întâmpla în perioada anilor 1972-1985, când credincioşii penticostali erau urmăriţi de securitate şi era foarte periculos să se întâlnească la rugăciune. Am văzut de pe atunci lucrarea Duhului Sfânt, deşi nu înţelegeam în totalitate ce se întâmpla. De multe ori auzeam în timpul rugăciunilor cuvinte profetice din partea Domnului, deoarece unul dintre unchii mei, Ghiuro Pavel, avea darul prorociei. La rugăciune veneau mulţi fraţi şi surori de pe valea Crişului care erau înzestraţi cu daruri ale Duhului Sfânt. Îmi amintesc de fratele Ioan Caba, Pavel din Orvişele, Nuţu Bogdan din Husasău şi mulţi alţii. Cu unii dintre cei pe care i-am cunoscut atunci mi-a fost dat să mă întâlnesc peste ani şi să depănăm amintiri plăcute: fratele pastor Nicu Stanciu din Atlanta, care ne-a vizitat în 2014 în Portugalia; de asemenea fratele pastor Ioan Caba în 2009. Deznodământul unei întâmplări de care uitase fratele Caba, a fost elucidat după mai bine de 30 de ani. Pe vremea aceea, cum

18


bine ştiţi, era interzis prin lege să deţii literatură creştină, cu atât mai mult să o depozitezi sau să o distribui. Fratele Caba a primit o valiză cu literatură creştină din străinătate, dar pe când să ajungă acasă a fost avertizat că securitatea îi percheziţiona casa. Nu a avut o altă soluţie decât să aducă valiza la noi acasă, deoarece era prieten bun cu tatăl meu, iar noi nu eram în vizorul securităţii. Eu, curios fiind, am descoperit sub unul din paturi aceea valiză şi m-am delectat citind cărţile găsite. Îmi amintesc de Graiul martirilor scrisă de fratele Petru Popovici, dar au fost şi altele. La întrebarea mea despre originea cărţilor, tata m-a făcut să înţeleg că nu-i treaba mea. Abia în 2009, când ne-a vizitat, fratele Caba a primit răspuns la dilema lui – nu ştia unde au ajuns acele cărţi! Bineînţeles că tata le-a distribuit pe la fraţi, erau şi Biblii şi cărţi de cântări în aceea valiză. Au fost multe şi serile de stăruinţă pentru botezul cu Duhul Sfânt; am auzit de vindecări miraculoase, dar mai ales mi-au rămas în memorie frânturi din cântările de altădată: „Aşa zice Duhul Sfânt / Cu glas mare pe pământ / O poporul Meu iubit / Fii gata să fii răpit / Căci corabia de salvare / Este gata de plecare / Iar de vei sta împietrit / Vei rămâne pe pământ.” Alteori rămâneam seara acasă la vreo mătuşă cu ceilalţi verişori cam de aceeaşi vârstă cu mine şi până veneau părinţii de la rugăciune noi, copiii, ne rugam, cântam şi predicam, cum ştiam că fac cei mari. Anii au trecut şi în mintea mea a început să se creeze o nebuloasă; deşi mergeam la biserică, gândirea mea a început să fie afectată negativ de învăţătura atee care ne era inoculată la şcoală. Probabil această stare s-a datorat în parte şi lipsei de timp a tatălui nostru, care nu a reuşit să ne dea o educaţie spirituală solidă. Am fost pasionat de literatură şi m-am împrietenit cu Tom Sayer şi Hucklebery Finn, eroii lui Mark Twain, cu Winnetou, Old Shatterhand şi mulţi alţii. Scriitori ca Jules Verne şi alţii de factură


19

ştiinţifico-fantastică erau printre preferaţii mei, aceasta dovedind căutarea febrilă a identităţii mele. Întrebări de genul: „De unde vin?”, „Cine sunt?”, „De ce exist?”, „Care-i destinaţia mea?” îmi răscoleau mintea. Deşi poate părea curios, aceste stări se împleteau cu zile de post despre care învăţasem de la mama. La suprafaţă eram un copil liniştit, chiar docil şi, în consecinţă, adesea aveam parte de batjocura colegilor şi a profesorilor pe tema apartenenţei mele religioase. De multe ori eram revoltat şi mă întrebam: „Oare de ce m-am născut într-o familie de pocăiţi?”. Revolta nu o puteam manifesta în exterior, deoarece tata era mai mult un dictator şi, în consecinţă, nici unul dintre noi nu avea drept de apel. Deja pe la vârsta de 12-13 ani trăiam o viaţa duplicitară, mergeam şi la biserică, dar în acelaşi timp aveam frământările mele personale. În biserică aveam câţiva prieteni buni printre care: Daniel şi Mihai Gordan, Ionel şi Marinel Sferle, Iancu Sorin cu care alcătuisem un grup şi cântam prin bisericile din jurul oraşului Oradea: Copăcel, Nojorid, Păuşa, Şuncuiuş, Oşorhei, Sălard şi multe alte localităţi. Pe parcursul anilor s-au alăturat grupului şi alţi prieteni: Vasile Sana, Andor Daniel, Marcela Sferle, Luci Ungur, Florica Pop, Florin Pupăză şi alţii cărora le-am uitat numele. Rămân neuitate zilele de duminica după-amiaza, petrecute în apartamentul de la etajul zece din cartierul Nufărul, unde cu multă dragoste eram găzduiţi de sora Maria Popa, mama fraţilor Ionel, Marinel şi Marcela. Pe strada Frunzei numărul 13, locuiau părinţii lui Daniel Gordan – multe amintiri frumoase mi-au rămas şi din casa aceasta binecuvântată. Dumnezeu să răsplătească cu viaţă veşnică şi surorii Maria Popa şi familiei Gordan, pentru ospitalitatea cu care ne-au găzduit de atâtea ori de-a lungul anilor. O perioadă de timp am cântat şi în fanfară, sub bagheta fratelui dirijor Nicu Florea, iar mai târziu în corul bisericii, sub bagheta fratelui Hanga Traian.

20


Într-o vară am fost invitaţi să cântăm cu orchestra în Biserica Penticostală din Constanţa; pentru mine au fost patru zile de neuitat petrecute pe litoralul Mării Negre. Atunci am fost împreună cu doi dintre prietenii mei din acea vreme, fiind şi ei cuprinşi în fanfară: Ionel Sferle şi Viorel Ghiulai. Atunci am văzut pentru prima dată marea şi am rămas uimit cum acea cantitate imensă de apă se opreşte exact acolo unde Dumnezeu i-a trasat hotarul, aşa cum spune El în cartea lui Iov, când vorbeşte despre creaţie: „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie, şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? Cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din pântecele mamei ei? Când i-am făcut haina din nori şi scutece din întuneric; când i-am pus hotar şi când i-am pus zăvoare şi porţi; când am zis: «Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale?»” (Iov 38:4-11). Pentru noi, adolescenţii aflaţi în perioada căutării identităţii noastre, un impact deosebit în acei ani l-au avut mesajele fratelui păstor Petrică Lascău. Duminica seara, până la ora 19:00 când începea predica, era o vânzoleală continuă, un dute-vino al celor de vârsta mea, dar apoi eram captaţi repede de mesajul cald al Evangheliei. Nu ştiu dacă fratele Petrică Lascău mai ţine minte, dar eu mi-aduc şi acum bine aminte de titlul unei predici: „Tinere Absalom”. Toate acestea au ţinut până în preajma vârstei de 16 ani, când tata m-a luat cu el la o seară de rugăciune acasă la sora Suplăcan, în cartierul Rogerius. În casa dumneaei multe suflete au găsit răspuns la rugăciunile lor, deoarece sora avea din partea Domnului darul profeţiei. Domnul care cunoştea gândurile şi frământările mele a decis în îndurarea Lui să-mi iasă în cale, vorbindu-mi cu dragoste părintească. Psalmistul David spune în Psalmul 139:1-2: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti; ştii când stau jos şi când


21

mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul”. În seara aceea sora a rostit un cuvânt profetic din partea Domnului, care suna astfel: „Ascultă tânărule, în inima ta s-au ridicat gânduri care să nege până şi existenţa Mea…” (Când am auzit aceste cuvinte m-am făcut mic-mic, gândindu-mă la represaliile de care voi avea parte din partea tatălui meu la întoarcerea noastră acasă. Totuşi Dumnezeu a făcut cumva ca tata să nu aibă nici un fel de reacţie ca şi cum ar fi fost atins de amnezie.) „Dar,“ a continuat Cuvântul Domnului, „îţi dau voie să Mă pui la încercare, iar dacă nu-ţi voi răspunde, eşti liber să-ţi alegi singur drumul pe care-l vei urma în viaţă.” Acum, eu cunoşteam Sfintele Scripturi deoarece citisem toată Biblia, din pasiune pentru literatură. Citisem şi despre Ghedeon, care a cerut un semn de la Domnul. Atunci am zis în inima mea: „Doamne dacă exişti undeva şi Tu ai fost cel care mi-ai descoperit taina inimii şi mai mult de atât îmi dai voie să Te pun la încercare, Te rog ceva: în data de 11 mai să fie vreme frumoasă, fără ploaie şi astfel voi înţelege că într-adevăr exişti”. În cartea sa intitulată Cu Dumnezeu în subterană fratele Richard Wurmbrand ne prezintă prima lui rugăciune: „A fost rugăciunea unui ateu. Am zis cam aşa: Doamne ştiu că nu exişti. Dar dacă totuşi exişti – ceea ce eu contest – Tu eşti acela care trebuie să mi Te dezvălui; nu e datoria mea să Te caut eu pe Tine.” Bieţii de noi doream să-L avem pe Dumnezeu la cheremul nostru. În anul acela a fost o primăvară ploioasă şi aceste lucruri se petreceau spre sfârşitul lunii aprilie. Cu câteva zile înainte de data fixată de mine ploua mocăneşte, mărunt şi nu mai contenea; pe data de 10 mai, analizam în mod negativ toată întâmplarea în inima mea, văzând ploaia de afară. A doua zi, când m-am trezit, am dat fuga la fereastră ca să văd ce vreme era afară. Cerul era senin şi soarele strălucea cum nu o mai făcuse de multe zile! Atunci m-am prăbuşit înaintea lui Dumnezeu şi am zis: „Doamne, Te rog iartă-mi nebunia, iartă îndoiala şi necredinţa mea. Îţi mulţumesc că ai luat aminte la un vierme de om ca mine, la un nimeni şi mi-ai

22


ascultat cererea. Te voi sluji de acum toată viaţa.” Toată ziua aceea a fost vreme frumoasă, iar a doua zi a început să plouă din nou. În toamna anului 1983 am fost botezat în apă la Biserica Penticostală Betel Oradea de către fraţii păstori Ştrengaru Traian şi Mudura Florian. A fost bucurie atât în familia noastră, cât şi în cerul întreg; sunt convins de aceasta deoarece, aşa stă scris în Sfânta Scriptură: „Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouă zeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7). Bineînţeles că nu am fost perfect, dar m-am străduit să mă apropii mai mult de Domnul.

2 VREMURILE TINEREŢII

D

atoria faţă de patrie mi-am îndeplinit-o prin efectuarea stagiului militar în perioada septembrie 1986 – ianuarie 1988. Înainte de aceasta, cu toate că îmi luasem un angajament de a nu-mi complica existenţa cu nici o relaţie de prietenie cu vreo fată, am cunoscut-o pe frumoasa viitoarea mea soţie. Această perioadă a fost o experienţă dulce-amară din mai multe motive: fiind pocăit, am avut „onoarea” să fiu încorporat la trupele „speciale de geniu” instruiţi pentru a fi muncitori necalificaţi pe şantierele României. În batalionul nostru de la Alba Iulia, unde am făcut o lună perioada de instrucţie, eram numai trei categorii de ortaci: foşti deţinuţi de drept comun, pocăiţii şi cei care aveau rudenii în străinătate – cei care nu prezentam nici o garanţie pentru guvernul comunist din vremea aceea. Apoi am fost mutat în frumosul oraş care „ştie cât e ceasul” – ORĂŞTIE! După trei luni am fost mutat în Oradea, aproape de casă. În perioada cât am fost departe de casă am dus o corespondenţă destul de intensă cu aleasa inimii mele şi printre altele am aflat că într-o seară de rugăciune, undeva în Oradea a fost botezată în Duhul Sfânt. Pentru mine aceasta a fost un motiv de bucurie deosebită, dar în acelaşi timp şi motiv de gelozie, o invidie în sensul bun al cuvântului. 23

24


Am vizitat în mai multe rânduri Biserica Penticostală din Orăştie. Într-o duminică dimineaţă am cerut învoire în oraş, cu gând să merg la biserică, deşi nu cunoşteam adresa. Mergând pe stradă am văzut o familie; femeia avea un batic pe cap şi am avut certitudinea că sunt pocăiţi. Am salutat respectuos şi la întrebarea mea dacă sunt pocăiţi, spre bucuria mea, mi-au confirmat presupunerea. Nu ştiu dacă şi azi vreun soldat rătăcit ar mai avea aceeaşi şansă ca mine, deoarece această diferenţă semnificativă între copii Domnului şi cei din lume nu prea se mai vede. În Oradea, lucrurile au luat o turnură deosebit de favorabilă mie: puteam să fiu aproape de aceea pentru care inima îmi bătea într-un mod special, iar pe de altă parte, puteam să particip la seri de rugăciune. Eram în continuă căutare a adevărului cu privire la botezul Duhului Sfânt. Eram un „bapto-penticostal” convins, un sceptic de excepţie, care doream să trec absolut orice experienţă prin filtrul raţiunii. Adesea, în singurătatea nopţii, când nu mă vedea nimeni, mergeam spre casă plângând şi rugându-mă să primesc şi eu acest „dar” al botezului în Duhul Sfânt. Mă cercetam în fel şi chip, căutam cu disperare să-I fiu pe plac Domnului Isus, mă rugam cerându-I Lui să-mi descopere, dacă era necesar, chiar prin darul prorociei, starea vieţii mele. Nu-mi părea rău, chiar dacă ar fi fost nevoit Domnul să folosească cuvinte de mustrare pentru îndreptarea mea, numai să primesc botezul. Dar Mântuitorul nostru drag şi scump nu-I ca noi, oamenii; într-o seară prin darul profeţiei, fratele Ghiuro Pavel mi-a spus următoarele cuvinte din partea Domnului: „Ascultă tinere, dacă vei crede din toată inima, am să-ţi dau marea binecuvântare pe care o aştepţi de mult timp; crede şi nu te îndoi, căci Eu vreau să te ridic.” Atunci am zis: „Doamne, slăvit să fii căci Tu nu eşti ca noi, oamenii, care suntem gata să-i mustrăm pe alţii pentru orice lucru mărunt, ci eşti plin de milă şi îndurare, nu te uiţi la nevredni-

Vremurile tinereţii

25

cia noastră şi eşti gata să ierţi pe orice om care Te caută din toată inima.” La scurt timp după aceea, în noaptea de 28-29 mai 1987, Domnul Isus m-a botezat în Duhul Sfânt, după o rugăciune stăruitoare de aproximativ patru ore. Slăvit să fie Domnul căci s-a confirmat încă o dată cuvântul rostit prin profetul Ioel 2:28: „După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa visuri şi tinerii voştri vor avea vedenii”. A fost o seară de neuitat pe care am petrecut-o împreună cu fraţii din Sântandrei, comuna unde locuia Felicia. Nemulţumit fiind, nici diavolul nu a stat nepăsător, ci s-a răzbunat pe mine prin unul din comandaţii unităţii militare unde încă eram încorporat. Într-o seară, la apelul companiei, un căpitan m-a chemat la raport şi în faţa întregului pluton de 50 de soldaţi, m-a ameninţat în fel şi chip adresându-mi cuvinte grele de batjocură din cauza pocăinţei mele. Era în stare de ebrietate şi striga: „Te distrug, te nenorocesc!” şi ridica mâna spre faţa mea, aproape să mă atingă, dar parcă un scut divin îl oprea la câţiva centimetri de obrazul meu şi nu mă putea atinge. Într-un târziu am fost scăpat din mâna lui de un alt căpitan, dar urma să mergem la sala de mese şi aveam un sentiment de repulsie amestecată cu frică. Dintr-o dată am auzit o voce lăuntrică, asemenea unui susur blând: „Dar cine se va atinge de unul din aceşti micuţi ai Mei, de Mine se atinge.” Plin de bucurie am mulţumit Domnului că mi-a fost dat să sufăr pentru numele binecuvântat al Fiului său iubit, deşi suferinţa mea psihologică era neglijabilă în comparaţie cu adevăratele suferinţe ale altora. Astfel s-a adeverit încă o dată Cuvântul sfânt pe care l-a rostit Domnul Isus în Predica de pe munte: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii, care au fost înainte de voi” (Matei 5:11-12).

26


Bineînţeles că au urmat valuri, valuri, perioade succesive de umplere cu Duhul Sfânt în multele seri de rugăciune petrecute cu tinerii din Sântandrei, de asemenea în timpul multor vizite pe care le-am făcut în acea perioadă în diferite biserici din judeţul Bihor.

3

AMINTIRI DE DEMULT venit în sfârşit luna ianuarie 1988 şi am fost „lăsat la vatră” cum se spunea în vremea aceea. Deja aveam planuri mari de viitor: am îndrăznit să o cer în căsătorie pe draga mea Felicia. Fericitul eveniment a avut loc în data de 26.06.1988, în Sântandrei, într-un cadru feeric ca-n poveşti. În dimineaţa acelei frumoase zile de vară am avut ajutorul nepreţuit al fratelui păstor Florian Damian în „greaua misiune” de a cere mireasa, iar mai apoi actul de cult al căsătoriei a fost efectuat de către fraţii păstori Ştrengaru Traian şi Ciuciui Teodor. Nu doar noi ne-am schimbat statutul civil, unii dintre prietenii noştri s-au căsătorit şi ei în aceeaşi perioadă.

A

Părinţii soţiei mele dragi provin din judeţul Sălaj, dintr-o comunitate penticostală destul de numeroasă. În perioada 1965-1970, din cauza condiţiilor grele de viaţă, mai multe familii de penticostali, printre care şi familia socrilor mei, au fost nevoite să se mute în Sântandrei, judeţul Bihor. Sora Bolba Terezia mama soţiei mele, era credincioasă, ea căuta prin rugăciune, post şi o viaţă de credinţă exemplară să câştige pentru împărăţia lui Dumnezeu atât pe soţul dumneaei, cât şi pe cei cinci copii cu care Domnul i-a binecuvântat. Bineînţeles penticostalismul a fost adus în comuna Sântandrei de aceste câteva familii de credincioşi, care trebuiau să se deplaseze la Oradea în fiecare duminică pentru a participa la slujbele 27

28


religioase de la Biserica Penticostală nr. 1 (Betel), în Sântandrei neavând un locaş de cult în vremea aceea. Asumându-şi riscurile, de a fi urmăriţi şi persecutaţi, în cursul săptămânii se adunau la rugăciune după lăsarea întunericului, venind doi câte doi, pentru a nu fi descoperiţi de către organele de securitate. Dar cu toate acestea, Domnul lucra cu putere şi de multe ori, fraţi şi surori din alte localităţi căutau acest izvor de har, în mod special cei din cartierul Ioşia, Oradea, care era mai aproape de Sântandrei. Acesta a fost contextul în care am ajuns în mijlocul fraţilor din Sântandrei. Am iubit mult acele seri de rugăciune când Duhul Domnului Se manifesta prin darurile spirituale şi mulţi dintre tinerii de atunci alergau la rugăciune, seară de seară. Amintesc aici câteva familii, unde ne adunam la rugăciune şi care de fapt erau nucleul viitoarei biserici Penticostale din Sântandrei: Bolba Terezia Silaghi Floriţa, Vaida Teodor, Şipoş, Opat, Bănoiu, Mocanu Lucreţia, Lucaci Aurel. Sora Bolba Terezia a suferit mult de-a lungul anilor, dar fiind o femeie a rugăciunii, Dumnezeu a intervenit adeseori în viaţa ei, vindecând-o în mod miraculos. Probabil că prin această viaţă de suferinţă, Domnul a rânduit ca şi copiii, băiatul şi cele patru fete cu care a fost binecuvântată, să se apropie de Domnul şi să primească mântuirea. Primăvara anului 1988 a adus un nou val greu de suferinţă în viaţa surorii Bolba Terezia. Un cuvânt profetic a fost rostit din partea Domnului aducând un avertisment cu privire la hotărârea diavolului de a curma firul vieţii surorii Terezia. Felicia era întâiul născut al familiei şi ea a mobilizat toată familia la post şi rugăciune. Domnul a răspuns în mod miraculos dăruind viaţa acolo unde după o intervenţie chirurgicală, pronosticurile medicale erau sumbre. Prin îndurarea Domnului trăieşte şi azi, după 25 de ani de la acel eveniment. De altfel psalmistul spune: „Doamne Dumnezeule, multe sunt minunile şi

Amintiri de demult

29

planurile Tale pentru mine: nimeni nu se poate asemăna cu Tine. Aş vrea să le vestesc şi să le trâmbiţez, dar numărul lor este prea mare ca să le povestesc” (Psalmul 40:5). Acesta a fost cadrul în care a crescut soţia mea, pregătind-o pentru lucrarea pe care Domnul dorea să o facă în viaţa ei. După căsătorie, deşi ne doream copii, nu i-am primit de la Domnul decât după mult post şi rugăciune. În luna mai 1990, după o perioadă foarte grea de suferinţă pentru soţia mea, s-a născut Ligia, bucuria inimii noastre. Eram fericiţi, bucuroşi, dar bucuria ne-a fost umbrită de o suferinţă care a intervenit în viaţa mea, fiind afectat de o boală de stomac. Am căutat remediul la diferiţi medici şi fiecare îmi punea un alt diagnostic şi medicaţia aferentă, dar cu toate acestea nu primeam alinare la simptomele groaznice ale bolii. Aproape nimic din ce mâncam nu stătea în mine şi nu suportam nici un fel de alimente. Am cerut prin rugăciune Domnului să Se atingă de trupul meu şi să mă vindece, dar parcă cerul era de plumb. După mai multe luni de chin şi suferinţă, într-o duminică seara soţia a trimis un bilet la amvonul Bisericii Penticostale Betel descriind cazul meu. La slujire în seara aceea era fratele păstor Florian Damian, care a motivat biserica la rugăciune pentru mine, având şi un cuvânt profetic de încurajare din partea Domnului. Din momentul acela nu am mai avut niciodată nici un fel de probleme la stomac, am fost vindecat pe deplin. Slăvit să fie numele Domnului! Din punct de vedere economic eram oarecum favorizaţi, chiar dacă proveneam din familii cu posibilităţi destul de limitate financiar. Domnul ne-a purtat de grijă şi ne-a dăruit un apartament în Oradea, repartizat de la serviciu. Era aceea perioada tulbure de după aşa-zisa „Revoluţie” din decembrie 1989. Majoritatea tinerilor din vremea aceea au încercat să-şi caute o viaţă mai bună în Occident; m-am alăturat şi eu acestora şi în toamna anului 1990 am ajuns în Viena, Austria, în vizită la familia Mocan Ionică. Dar tind să cred că nu a fost voia Domnului să rămân atunci în afara grani-

30


ţelor ţării, deoarece după două săptămâni situaţia politico-legislativă a vremii mi-a impus reîntoarcerea în ţară. În luna iulie 1991 tata a avut un grav accident auto în Ungaria, în urma căruia a plecat la Domnul, lăsând în urma lui şapte copii minori. A fost o durere teribilă pentru noi toţi, dar slăvit să fie Domnul că Biserica Betel Oradea a fost alături de noi şi mai ales de fraţii mei mai mici şi de mama. Am văzut împlinindu-se Cuvântul Domnului care zice: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea” (Psalmul 37:25). Duhul Sfânt ne-a mângâiat inimile îndurerate. Deşi a fost greu, mama a avut parte de multe experienţe minunate în umblarea ei cu Domnul. Când aproape nu mai avea hrană, Domnul Se îngrijea şi adesea din depărtări, trimişii Lui aduceau cele necesare. Mare răsplată vor avea toţi aceştia care au hrănit şi au îmbrăcat pe orfani şi pe văduvă. Peste anumite evenimente s-a aşezat ceaţa vremii, tăvălugul timpului nivelând parcă totul şi doar pe ici pe colo mai răsar crâmpeie de amintiri. Pentru familia Bolba au urmat în scurt timp două căsătorii şi astfel am ajuns să-mi cunosc cumnaţii: Bogdan Dorel şi Stanciu Samuil. De Dorel m-am ataşat într-un mod mai special datorită câtorva evenimente deosebite petrecute în vieţile noastre. După o perioadă de câteva luni petrecute în Austria, spre finalul anului 1991 Dorel se întorcea spre casă, dar în zona graniţei dintre Austria şi Ungaria a avut un grav accident de maşină din care a scăpat cu viaţă, doar prin harul Domnului. Am mers după el la spitalul unde era internat în Ungaria şi în seara zilei de 24 decembrie am ajuns acasă. În timpul rugăciunii a avut un cuvânt profetic din partea Domnului şi toţi am rămas uimiţi, dar el atunci ne-a dezvăluit că accidentul a fost un avertisment pentru el şi totodată un moment de hotar. Dumnezeu îl chemase la o lucrare specială, dar până atunci el a tot tergiversat, căutând tot felul de pretexte,

Amintiri de demult

31

eschivându-se de la lucrarea Domnului. Acest lucru vreau să înţeleagă toţi cititorii: Dumnezeu are un plan bine definit pentru fiecare dintre noi şi este foarte important să ne încadrăm în parametrii trasaţi. Dacă nu vrem, vom suporta consecinţele şi, la fel ca odinioară prorocul Iona, mai repede sau mai târziu vom fi obligaţi să ne recunoaştem înfrânţi în faţa lui Dumnezeu: „Iona s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, din pântecele peştelui şi a zis: În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul şi m-a ascultat; din mijlocul Locuinţei morţilor am strigat şi mi-ai auzit glasul. Şi totuşi mă aruncasei în adânc, în inima mării, şi râurile de apă mă înconjuraseră; toate valurile şi toate talazurile Tale au trecut peste mine. Ziceam: Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi! Dar iarăşi voi vedea Templul Tău cel sfânt. Apele m-au acoperit până aproape să-mi ia viaţa, adâncul m-a învăluit, papura s-a împletit în jurul capului meu. M-am pogorât până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie; dar Tu m-ai scos viu din groapă, Doamne, Dumnezeul meu! Când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul şi rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în Templul Tău cel sfânt” (Iona 2:1-7). Binecuvântat să fie Numele Domnului pentru că El ne călăuzeşte paşii şi ne arată calea pe care trebuie să o urmăm. Pentru noi toţi a fost ca un nou început; priveam totul într-o nouă lumină şi aşteptam să vedem ce alte lucruri ne va învăţa Domnul. Părtăşia pe plan spiritual şi nu numai, a crescut vizibil, dorind tot mai mult, să fim la dispoziţia lui Dumnezeu.

Vindecarea miraculoasă a soţiei mele Anul 1992 ne-a adus o altă binecuvântare din partea Domnului, prin naşterea mezinului George în familia noastră, darul lui Dumnezeu pentru noi. Această perioadă de sarcină a fost atât de grea pentru soţia mea încât medicul a sfătuit-o să revină cât de urgent posibil pentru consultaţie. Dar fiindu-i deja groază de spital şi de medici a tot amânat până când, din punct de vedere uman, era imposibil de a mai face ceva. În vara anului următor soţia mea a

32


trecut printr-o experienţă deosebită, care a produs în viaţa ei dorinţa de a mărturisi şi altora bunătatea, mila şi dragostea lui Dumnezeu, precum şi puterea Lui vindecătoare de Medic Suprem. În continuare doresc să redau mărturia personală a scumpei mele soţii: „Domnul Isus m-a chemat să-L urmez din fragedă pruncie, având parte de nenumărate experienţe binecuvântate, care mi-au rămas întipărite pentru totdeauna în suflet. Doresc să relatez doar despre două din minunile trăite de familia noastră, pentru a proslăvi Numele Domnului prin aceasta şi pentru zidirea spirituală a tuturor celor care vor citi cele întâmplate. Prima dintre aceste minuni speciale s-a petrecut la puţin timp după căsătoria noastră. După multe zile de post şi rugăciune Domnul ne-a binecuvântat cu o fetiţă scumpă, Ligia-Adela, era un răspuns din partea Domnului, deoarece de multe ori mă rugam, spunându-I Lui că nu puteam concepe viaţa de familie fără de copii. Din cauza pericolului de avort spontan, cea mai mare parte a timpului de sarcină am petrecut-o sub supraveghere medicală în Maternitatea din Oradea. Chiar dacă după aproximativ şase luni de sarcină am fost la un pas de un deznodământ fatal, totuşi prin îndurarea Domnului, după venirea pe lume a fiicei noastre, toate durerile au fost uitate. Au fost nouă luni grele, dar mă simţeam împlinită ca mamă, neavând suficiente cuvinte de mulţumire faţă de Domnul pentru binecuvântata schimbare care s-a produs în familia noastră. După aproximativ doi ani, Domnul în bunătatea Lui, ne-a binecuvântat din nou cu o odraslă, de data aceasta cu un băieţel drăgălaş George-Mădălin, chiar dacă noi nu ne mai aşteptam la un al doilea dar atât de special din partea Domnului. De data aceasta supravegherea medicală de care am avut parte în această perioadă, era mai mult făcută acasă, adeseori îmi pierdeam cunoştinţa fie pe stradă sau în tramvai, fiind tot timpul în pericolul de a pierde copilaşul mult aşteptat. Domnul m-a ajutat să ajung la sfârşitul acestei

Amintiri de demult

33

perioade dificile şi eu credeam că o dată cu naşterea copilului se vor termina şi problemele, dar nu a fost aşa. La externarea din spital, după naşterea lui George, medicul mi-a spus următoarele cuvinte: „Peste o săptămână, după ce îţi revii puţin, să te întorci la spital deoarece am observat ceva destul de grav în organismul tău”. Dar din cauza suferinţei de care am avut parte în această perioadă, aveam oroare de tot ce însemna „spital, analize şi medici”; drept consecinţă nu am luat în serios sfatul medicului. Timpul trecea, iar eu ca mamă mă simţeam împlinită şi fericită, aceasta fiind un motiv pentru care nu am dat prea mare importanţă primelor simptome de boală. Simţeam câteodată ca un foc ce ardea în interiorul meu, la început destul de suportabil, dar cu trecerea timpului tot mai accentuat până când, după aproximativ un an, aceste simptome au culminat cu o hemoragie cumplită. După mai multe zile de aşteptare zadarnică a ameliorării stării de sănătate, am hotărât să merg la o clinică particulară în speranţa unui tratament medicamentos care să rezolve problema. Dar nu a fost aşa. După ecografia care mi s-a făcut, medicul m-a întrebat: „Doamnă aveţi copii?”„Desigur”, am răspuns eu, „o fetiţă şi un băiat”. „Şi acum veniţi? În ultima fază? Nu mai putem face nimic.” Aşa au început nopţile nedormite, frământările şi rugăciunile fierbinţi pe care I le adresam lui Dumnezeu: „Doamne, Tu mi-ai dat aceşti doi copii minunaţi, Te rog ajută-mă să mă fac bine, să pot să-i cresc.” Vreau să menţionez faptul că în acele zile Domnul ne-a vorbit printr-o vedenie, prin intermediul unui frate din Husasău de Criş, cu următorul conţinut: „În faţa casei voastre se vede un sicriu, pe care diavolul vrea să-l introducă înăuntru, răpind un suflet din familia voastră. Nu mi s-a făcut de cunoscut dacă e vorba de un adult sau de un copil, dar voi rugaţi-vă şi postiţi ca diavolul să nu poată să-şi ducă planul la îndeplinire.” La auzul acestor lucruri, cu toată groaza pe care o aveam de spital, l-am căutat pe medicul care m-a supravegheat în timpul

34


sarcinilor, deoarece nu primisem nici un tratament de la clinica particulară. După câteva cuvinte de mustrare, au urmat diferite analize şi ecografii, în urma cărora medicul ne-a informat: „De la o rană uterină s-a ajuns cam departe, ai venit prea târziu, vom încerca o cauterizare pentru diminuarea hemoragiei, dar noi viaţă nu-ţi putem da, numai Dumnezeu mai poate face ceva.” Mi-a făcut cauterizarea fără anestezie şi nu pot descrie durerea îngrozitoare pe care am simţit-o! Cu toate acestea, hemoragia nu a încetat. Medicul l-a luat deoparte pe soţul meu şi i-a spus: „Nu are rost să o ţinem în spital deoarece infecţia s-a extins în tot corpul; pregăteşte-te în scurt timp pentru tot ce-i mai rău, nu va supravieţui acestei boli.” Disperarea a început să pună stăpânire pe noi, ne simţeam singuri şi părăsiţi, credeam că şi Dumnezeu ne-a părăsit, fiind undeva departe, parcă nu mai întrezăream nici un viitor. Credinţa ne-a fost pusă la grea încercare, trebuia să dăm dovadă de nădejdea care era în noi, totul părea cenuşiu şi fără speranţă de vindecare. După mai multe zile de post şi rugăciune soţul s-a hotărât să caute un răspuns de la Domnul pentru situaţia fără ieşire în care ne aflam. Domnul în dragostea Lui ne-a vorbit prin fratele Cornel Noje, din Tileagd, care i-a spus soţului meu: „Ai adus o cauză înaintea Domnului, se vede o balanţă, care pe o parte indică moarte, iar pe cealaltă viaţă. În scurte zile se va decide în care parte va înclina balanţa pentru acea persoană, totul depinde de postul, rugăciunea şi lupta voastră.” A continuat lupta spirituală în post şi rugăciune, soţului şi mamei mele alăturându-li-se mulţi fraţi şi surori care erau decişi să postească până când Domnul va da vindecare. De asemenea Duhul Domnului l-a înştiinţat pe un unchi de-al meu cu următorul avertisment: „Din arborele genealogic al familiei, diavolul în scurt timp vrea să răpească un lăstar tânăr; vestiţi un timp de post şi apropiere de Domnul pentru întreaga familie.” A fost anunţat pos-

Amintiri de demult

35

tul la toate rudeniile din ţară şi din străinătate, dar interesant este faptul că noi nu am ştiut despre aceasta. După puţină vreme nu am putut să mai cobor din pat, aveam o paloare pronunţată a feţei, eram mai mult moartă decât vie, rugăciunile nu încetau, iar rudeniile şi vecinii veneau să mă viziteze ca de rămas bun. Durerea fizică îmi era amplificată la gândul care mă frământa cu privire la copilaşii mei, care erau mici: George nu ştia să umble, iar Ligia abia împlinise trei anişori. Rodica, sora mea, şi-a luat angajamentul că se va ocupa ea de creşterea copiilor mei, promiţând că îi va îngriji ca pe copiii ei. Printre cei care ne-au vizitat într-una din zile, a fost şi Viorica Bogdan, sora cea mai mică a mamei, împreună cu soţul ei, Natanael şi bineînţeles că au înălţat o rugăciune fierbinte înaintea Domnului. Am rămas toţi surprinşi când l-am auzit pe fratele Natanael zicând: „Am simţit că a trecut o putere prin mine, în timp ce ne rugam pentru Felicia şi Cosmin (cel de al treilea copil al surorii mele Rodica şi care era bolnav de meningită în aceea perioadă), ori unul, ori celălalt aţi fost vindecaţi chiar în acest moment.” Vă mărturisesc înaintea Domnului că în acel moment mi s-a oprit hemoragia, m-am ridicat de pe pat, ceea ce nu făcusem de câteva săptămâni şi am cerut de mâncare, deoarece până atunci nu am putut mânca decât puţine lichide. Dumnezeu a făcut o minune la care nimeni nu mai spera. La plecare, fratele Natanael mi-a spus aşa: „Aşteaptă câteva zile să te întăreşti şi pe urmă să mergi la medic, să-ţi refacă analizele şi să mărturiseşti ce ţi-a făcut Domnul.” Aceasta s-a întâmplat în data de 25 august 1993; amintirea acestei minuni nu se va şterge niciodată din memoria noastră. Duminica următoare am mers pe jos până la biserică, dorind să demonstrez tuturor minunea de care mi-a făcut Domnul parte, am stat tot timpul slujbei în picioare, mărturisind public cum s-a petrecut vin-

36


decarea. Eram atât de entuziasmată de viaţa ce am reprimit-o încât îmi venea să îmbrăţişez pe toată lumea. După câteva zile m-am reîntors la clinică şi nu pot să descriu privirea medicului la apariţia mea în cabinetul medical. A început să-şi facă semnul crucii şi m-a întrebat şocat: „Ce-ai făcut? Ce-ai făcut de mai eşti în viaţă?”, la care eu foarte calmă i-am răspuns: „Prima dată mă consultaţi, apoi am să vă spun ce s-a întâmplat.” Nu prea sunt multe situaţiile în care un medic din cauza curiozităţii, să alerge încoace şi încolo pentru a termina cât mai repede cu analizele, ecografia, bineînţeles o grăbea şi pe asistentă în acelaşi scop. La un moment dat, a exclamat: „Nu se poate, ce-ai făcut? În urma cauterizării trebuia să fi rămas o cicatrice urâtă pe uter, dar cicatricea nu mai există, iar uterul este ca şi la un nou născut.” Am rămas mult timp în cabinet ca să-i mărturisesc cum s-a întâmplat totul şi cum Dumnezeu m-a vindecat, cum Domnul vorbeşte şi astăzi prin intermediul darurilor profetice. La final a recunoscut şi medicul, făcând următoarea afirmaţie: „Am auzit şi eu că la pocăiţi Dumnezeu vindecă şi cancerul!” Au trecut 21 de ani de atunci de când Domnul a făcut această minune în familia noastră. Mă-ntrebam ce aş putea face, pentru a răsplăti cumva, în vreun fel, marele dar de care am avut parte „sănătatea”, dar Domnul mi-a răspuns într-un timp de părtăşie: „Mărturiseşte tuturor experienţa pe care ai trăit-o tu şi familia ta.” Această experienţă m-a ajutat să stau la dispoziţia lui Dumnezeu pentru ridicarea spirituală şi fizică a multora dintre cei cu care am avut tangenţă de-a lungul timpului. Cea de-a doua minune de care am avut parte, prin harul şi îndurarea Domnului, a avut loc în data de 11 noiembrie 2007. Locuiam deja în Portugalia, când am avut parte pentru prima dată în viaţa mea de o criză puternică la vezica biliară. După mai multe zile de dureri insuportabile, am mers la spitalul Regional de Faro, crezând

Amintiri de demult

37

că după o consultaţie minimă voi primi un calmant şi se va termina cu durerea. Dar nu a fost să fie aşa, la serviciul medical de urgenţă al spitalului, după o serie de analize şi ecografii, verdictul medical a fost total surprinzător pentru noi. Analizele arătau o vezică biliară supradimensionată, multilitiazică, dimensiunile uneia dintre pietre avea aproximativ 2,5 centimetri. Pentru calmarea temporară a durerilor am fost supusă unui tratament intravenos sub formă de perfuzii. Cu toate acestea, durerea nu a dispărut în totalitate. Medicul spaniol care era la serviciul de urgenţă, a încercat să explice soţului situaţia destul de complicată, care necesită de urgenţă o intervenţie chirurgicală: „Litiaza în mişcare are tendinţa să obtureze canalul de legătură la ficat şi poate surveni în orice moment moartea, în urma unei puternice crize, de aceea este absolut necesară această operaţie.” Surprinsă fiind de această veste, eram nehotărâtă, aveam oroare de medici, dar mi-am adus aminte de vindecarea miraculoasă de care am avut parte în trecut. Prin urmare, după o scurtă rugăciune, l-am informat pe medic de decizia mea de a nu accepta această soluţie. Crezând că nu am înţeles bine despre ce este vorba, a încercat să-mi explice din nou, dar am repetat din nou faptul că sunt conştientă de toate riscurile, dar mi le asum, deoarece eu am mai avut parte de minuni în viaţa mea. După ce soţul nedumerit, m-a întrebat dacă aceasta este decizia mea finală, medicul mi-a pus în faţă o declaraţie prin care am refuzat internarea şi că pe răspunderea mea părăsesc spitalul, avertizându-mă că s-ar putea să nu ajung, nici măcar până acasă cu bine. Nu a fost uşor să iau această decizie, simţind aceleaşi dureri, aceleaşi simptome, dar parcă Duhul Domnului, din interiorul meu îmi dădea curaj să îndrăznesc, deoarece în Numele Lui avem vindecare. Într-o împrejurare, Domnul Isus le-a spus ucenicilor nedumeriţi de neputinţa lor de a vindeca un copil: „Acest soi de draci”, le-a zis El, „nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post” (Marcu 9:29). Pentru

38


mine acest cuvânt a fost o încurajare, motivându-mă să încep o perioadă de post de 40 de zile. Acestea bineînţeles, împletite cu multă rugăciune şi chiar dacă unii au fost sceptici, aşteptând curioşi deznodământul acestor evenimente, totuşi Dumnezeu nu m-a lăsat de ruşine şi prin îndurarea Lui S-a atins de mine şi m-a vindecat. Cu ajutorul Domnului am reuşit să termin cele 40 de zile de post, mâncam doar seara, menţionez aceasta pentru slava Domnului deoarece doar El mi-a dat puterea necesară. Cu această ocazie amintesc celor care se află în situaţii grele că numai la Domnul avem rezolvarea tuturor problemelor noastre. Îndrăzniţi căci Domnul Se îndură şi prin smerenia survenită în urma postului, El Se lasă înduplecat şi dă mângâiere. După aceasta, la îndemnul familiei simţindu-mă foarte bine, am decis să merg la o consultaţie la clinica „Fernando Sancho”. Ecografia a confirnat ceea ce eu simţisem deja în trupul meu, şi anume, vindecarea totală. Acolo unde înainte erau mai multe pietre în vezica biliară, de data aceasta s-a constatat doar ceva urme rămase, ca şi cum demult ar fi existat formaţiuni litiazice. Aceasta numai Dumnezeu putea să facă, deoarece de acolo, niciodată nu s-ar fi putut elimina pe cale naturală, nici un firicel de nisip. Medicul de familie mi-a explicat apoi că totul a dispărut ca prin minune; de asemenea a afirmat că din punct de vedere medical nu există explicaţii. Mult binecuvântat să fie Domnul nostru iubit Isus Hristos, pentru marea Lui bunătate şi pentru puterea Duhului Sfânt, care face şi azi minuni.”

Biserica din Sântandrei Dar să reînnodăm firul evenimentelor şi ne reîntoarcem la perioada anilor 1990. După Revoluţia din ’89, profitând de libertatea religioasă, fraţii din Sântandrei au deschis Biserica din comună, afiliată Bisericii Penticostale Betel din Oradea, în casa fratelui Şipoş. Ulterior s-a construit o biserică frumoasă, care pe vremea aceea era încăpătoare pentru membrii bisericii. În aceeaşi perioadă

Amintiri de demult

39

am început şi eu slujirea în câmpul Evangheliei prin îndemnuri de rugăciune şi încet-încet şi cu câte un mesaj evanghelistic. Biserica a fost coordonată de mai mulţi fraţi păstori: Bănoiu Grigore, Ivan Petrică, Cioloş Gheorghe, Silaghi Gavril, iar mai recent fratele păstor Ghiţă Paşca, ajutat de fratele Cornel Pupăză. Toţi aceştia au slujit cu credincioşie şi multă râvnă lui Dumnezeu şi bisericii Sale. Din toamna anului 1992, ne-am mutat cu familia în Sântandrei; aceasta a atras după sine o implicare mai mare în biserică, deoarece era într-o perioadă de progres spiritual şi necesita tot mai mulţi slujitori. O vreme am făcut parte din comitetul bisericii, dar ulterior m-am retras din motive personale. Sub îndrumarea fratelui Cioloş Gheorghe, am învăţat foarte multe lucruri şi în mod special evanghelizarea individuală. Punea atâta suflet în lucrarea Domnului, era devotat total pentru ridicarea celor căzuţi, considera ca şi o datorie de onoare textul din Epistola lui Iuda 1:23: „căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc.” Adeseori îl însoţeam în vizită la diverse familii; consilierile spirituale pe care le dădea, au rămas adânc înrădăcinate în inima mea. Perioada petrecută de fratele Cioloş în biserica din Sântandrei a rămas în memoria multora şi în mod special în a mea, fiind unul dintre primii mei mentori spirituali. Doresc din toată inima ca Domnul să ridice în aceste vremuri tot mai mulţi slujitori de talia fratelui Cioloş. A urmat apoi o perioadă de activitate evanghelistică prin cântare cu Grupul Filadelfia, constituit din familii tinere din biserică. Au fost multe frământări şi tulburări, dar prin harul Domnului am reuşit să le depăşim pe toate. Una dintre cele mai frumoase amintiri din vremea aceea o constituie punerea în scenă a pildei „Fiului Risipitor”, în rolul de „fiu risipitor” era Dorel Bogdan, iar „fiul cel mare” eram eu; timp de mai mulţi ani am participat la numeroase evanghelizări în case de cultură, şcoli şi biserici din judeţele Bihor şi Satu Mare. De multe ori am văzut lacrimi rostogolindu-se pe obrazul celor care asistau, şi sunt convins că Dumnezeu a lucrat la

40


inima multora dintre cei care nu-L cunoşteau pe Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos. Dar cu toate acestea simţeam că Dumnezeu are ceva mai mult de lucru cu fiinţele noastre. Eram convins că Domnul merită mult mai mult de la noi, în urma minunilor pe care le-au văzut ochii noştri în familia noastră. Relaţia de prietenie specială pe care o aveam cu Dorel Bogdan s-a adâncit şi mai mult datorită faptului că în anii ’92-’93 am îndrăznit să ne măsurăm puterile cu capitalismul sălbatic, care se înfiripa în România postdecembristă. Am avut în locaţie de gestiune un autocamion destul de şubred din punct de vedere tehnic, pe care am reuşit să-l punem pe picioare cu ajutorul unui frăţior scump, Simion Vodă. Rămân de neuitat călătoriile în lungul şi latul României, dar mai presus de toate experienţele spirituale pe care le-am trăit prin cercetarea Duhului Sfânt. Nimic nu poate echivala bucuriile pe care le aveam prin rugăciunile fierbinţi sub ungerea divină, care adeseori se prelungeau pe distanţe de zeci sau chiar sute de kilometri. În una dintre acele nopţi pline de bucurii sfinte, la întoarcere dinspre Târgu-Jiu, Dorel a avut un cuvânt profetic din partea Domnului pentru noi şi mi-a spus: „Florin, Duhul Domnului mi-a spus să continuăm să ne rugăm deoarece diavolul vrea să ne dea o lovitură puternică.” În mintea mea mă gândeam la scenariul unui posibil accident în zona pe care o traversam chiar atunci – locurile pitoreşti, chiar sălbatice, ale Văii Jiului. Şoseaua, care şerpuia urmând meandrele sinuoase ale Jiului, era străjuită de partea cealaltă de pomi seculari, stânci abrupte care se aplecau periculos spre şosea. Drept consecinţă am căutat să conduc cât mai precaut posibil împletind aceasta cu rugăciuni fierbinţi. Dar când ne aşteptam mai puţin, atunci a căutat diavolul să-şi îndeplinească planul de atac. Eram la ieşire din oraşul Beiuş, dimineaţa circulam cu viteză adecvată unui drum drept, deodată un microbuz, după mai multe tentative eşuate, a reuşit să mă depăşească, iar apoi fără nici o expli-

Amintiri de demult

41

caţie a frânat brusc în faţa noastră. Numai Dumnezeu a fost cel care mi-a dat reflexul necesar frânării autocamionului. Cu toate acestea, abia am reuşit să opresc. Nu aveam încărcătură, altfel poate ne răsturnam, deoarece prin frânare, am traversat şoseaua care era liberă şi ne-am oprit pe acostament. Doar Dumnezeu a fost cel care ne-a păzit de o tragedie. Domnul ne-a scăpat de foarte multe ori, din multe situaţii grele şi următoarele cuvinte ale psalmistului ni se potrivesc de minune fiecăruia dintre noi: „De n-ar fi fost Domnul de partea noastră, să spună Israel acum! Sufletul ne-a scăpat ca pasărea din laţul păsărarului; laţul s-a rupt şi noi am scăpat. Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut cerurile şi pământul” (Psalmul 124:1,7-8). Toată slava şi lauda să fie a Domnului! Cu toată „isteţimea” noastră, cu toate strădaniile noastre, în cele din urmă am reuşit „performanţa” să ne afundăm în datorii de vreo patru mii de dolari! Drept consecinţă, am abandonat afacerea şi am căutat cu disperare o soluţie pentru datorie. Toate acestea se întâmplau pe fundalul inflaţiei exorbitante a anului ’93. Dorel a plecat în Austria în speranţa că va găsi de lucru, dar Domnul avea un alt plan; fratele Şimon din Viena, Austria a avut un îndemn din partea Domnului să vină în Oradea şi să ne plătească datoria către cel căruia îi datoram. Nu-mi venea să cred că e adevărat, cu atât mai puţin creditorului nostru, care a fost trezit în miez de noapte să-şi primească banii. Pentru această datorie am fi fost obligaţi în final să ne vindem casa, dacă braţul atotputernic al lui Dumnezeu nu ar fi intervenit. Urmând ordinea firească a lucrurilor, în marea familie a socrilor mei s-a înregimentat şi cumnăţelul nostru Vasile Sanfira, prin căsătorie cu Mariana, sora cea mai mică a soţioarei mele. Deşi, aşa cum îi place lui să afirme, „s-a născut în Oltenia, a crescut în Banat şi s-a cultivat în Sântandrei”, este un om a lui Dumnezeu cu inimă mare, cu o dragoste deosebită pentru lucrarea Duhului Sfânt. Am trăit împreună cu el experienţe frumoase, ca de altfel cu întreaga

42


familie extinsă; un eveniment deosebit ne-a marcat pe amândoi pentru totdeauna cu privire la darul vorbirii în alte limbi. În miezul uneia dintre nopţile din toamna anului 1999, am primit un telefon de la Rodica, soţia lui Dorel cu rugămintea de a veni urgent acasă la ei să ne rugăm pentru Dorel, deoarece avea dureri îngrozitoare de cap. Am trecut şi pe la Vasile să-l chem la rugăciune. Durerile erau cumplite şi fără zăbavă ne-am pus pe genunchi la marginea patului unde Dorel zăcea gemând, rugăciunea fiind înflăcărată, am simţit repede cercetarea Duhului Sfânt şi bineînţeles foloseam darul vorbirii în alte limbi, alternând cuvinte în limba română. La un moment dat, cum eram cu mâinile deasupra capului lui Dorel, ne-a prins de mână şi ne-a îndemnat să insistăm în rugăciune în alte limbi, deoarece simţea o uşurare deosebită a durerilor în timpul rugăciunii în alte limbi. După ceva vreme a simţit o alinare a durerilor şi într-un târziu a adormit. Într-adevăr atunci, am trăit ceea ce ni se spune în cuvântul divin: „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu” (Romani 8:26-27). Pe Vasile, Domnul l-a chemat în lucrarea de evanghelizare şi la ora actuală slujeşte în bisericile din zona comunelor Cefa şi Inand. Aici face o lucrare de pionierat şi terenul, spiritual vorbind, este destul de arid. Dumnezeu să întărească această lucrare şi pe slujitorul Lui!

4 O ALTĂ DIRECŢIE ÎN LUCRARE

D

upă ce nu am mai făcut parte din comitetul de conducere al bisericii aveam o stare de aşteptare, mă rugam Domnului şi-I ceream să ne descopere planul Lui de lucrare în continuare pentru noi. Dumnezeu a pregătit terenul propice în vederea împlinirii voii Sale supreme cu vieţile noastre în continuare. Nu prea ştiam cu exactitate care este voia lui Dumnezeu pentru noi, dar aveam câteva noţiuni elementare despre „Marea Trimitere” cu care Domnul Isus Însuşi i-a însărcinat pe ucenicii Săi după înviere: „…apoi le-a zis: Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit” (Marcu 16:15-16). Cunoscând acest adevăr şi având o oarecare experienţă în consilierea familială, experienţă acumulată în perioada în care am slujit împreună cu fratele Cioloş, eram mereu în aşteptare, gândindu-ne în fel şi chip la împlinirea acestei porunci clare a Domnului Isus. Vedeam că în urma serilor de evanghelizare din biserică şi a campaniilor evanghelistice nu prea rămâneau rezultate şi simţeam cumva în duhul nostru că era necesară o implicare mai personală în viaţa semenilor noştri. Dar exista un impediment: nu ştiam cu precizie care ar fi acele suflete, acele persoane care ar fi gata să accepte o conversaţie deschisă despre mântuirea sufletului, judecata 43

44


divină, dragostea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, oameni cu o inima deschisă pentru mesajul Evangheliei. Apoi mai ştiam un alt cuvânt pe care Domnul Isus îl spusese ucenicilor: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Marcu 1:17). A venit o zi, în care Domnul mi-a confirmat adevărul lucrurilor care mă frământau. Într-o noapte am avut un vis: se făcea că eram la pescuit şi, la un moment dat, am prins un peşte mare, foarte frumos! Vreau să menţionez aici că nu sunt un om căruia să-i placă pescuitul. Nu ţin minte să fi fost vreodată la pescuit de când am devenit adult. În copilărie am fost de câteva ori, cu câţiva prieteni. Atunci în loc de undiţă aveam un băţ mai lung, de care am legat un fir de nailon cu un ac cu gămălie îndoit la capătul liber. Mare a fost dezamăgirea mea când după o aşteptare îndelungată nu am prins nimic! De atunci nimeni nu m-a putut convinge să merg la pescuit – consideram aceasta o pierdere de timp. Însă, după acel vis, am înţeles că într-adevăr Domnul are ceva special pentru familia noastră şi vrea să ne facă pescari de oameni. Acest lucru s-a întâmplat în toamna anului 1998. Domnul ne-a scos în cale familia pe care avea în vedere să o mântuiască, să o aducă la credinţă prin intermediul nostru.

Ionică şi Mihaela Dobai Draga mea soţie avea o prietenă, Mihaela Dobai, credincioasă ortodoxă, nepracticantă, de altfel ca majoritatea celor care au această credinţă. Era venită de puţin timp cu familia în Sântandrei, împreună cu soţul şi doi copii. Trecând într-una din zile prin faţa casei lor, am rămas şocaţi de felul în care arăta Mihaela. Am întrebat-o despre starea sănătăţii ei şi ne-a istorisit printre lacrimi că în urma unei altercaţii verbale cu cineva, asupra ei a fost aruncat un blestem şi în termen de două săptămâni s-a îmbolnăvit. Medicii nu au putut decât să constate

O altă direcţie în lucrare

45

prezenţa mai multor tumori la cap şi axilă, fiind diagnosticată cu cancer în metastază. A apelat bineînţeles la diferite cadre medicale, având relaţii bune, deoarece făceau parte dintr-o societate mai privilegiată financiar. Cu toate acestea nu se întrezărea nici o speranţă, pronosticul medical fiind la fel cu cel prezis de persoana care a făcut acel blestem: viaţa ei se va sfârşi în scurt timp. Soţia mea i-a povestit în câteva cuvinte situaţia critică din care a salvat-o Dumnezeu, redându-i sănătatea şi vindecare deplină. I-a vorbit de Domnul Isus şi de puterea vindecătoare pe care o are şi astăzi, de minunile care sunt actuale, deoarece cuvintele Sfintelor Scripturi sunt valabile şi astăzi: „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53:4-5). De asemenea, printre altele, i-a spus că şi în zilele noastre sunt oameni ai lui Dumnezeu înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt, prin care Domnul poate să transmită mesaje profetice, poate să-i folosească pentru vindecare miraculoasă a oricărei boli. Drept urmare, au mers împreună la rugăciune în familia fratelui Bogdan Natanael, unde prin cuvânt profetic Domnul a descoperit cauza reală a situaţiei sănătăţii Mihaelei, cerându-i o întoarcere totală, din toată inima, la Dumnezeu, cu făgăduinţa vindecării. Dacă pocăinţa va fi reală, definitivă şi totală, Domnul a promis prin Duhul Sfânt, că va rupe absolut orice blestem şi consecinţele acestuia în trupul ei. Mihaela nu a zăbovit nici o clipă şi chiar din momentul acela s-a decis să se predea Domnului, renunţând la felul de viaţă lumesc în care a trăit până atunci. Domnul i-a dat putere să renunţe la viciul fumatului şi a căutat să se apropie de Dumnezeu prin zile de post. Soţul ei, Ionică Dobai, a reacţionat negativ, dar totuşi nu a oprit-o să meargă la Biserica Penticostală din Sântandrei, afirmând cu tărie că el nu se va pocăi niciodată.

46


Zilele s-au scurs una după alta şi în scurt timp ameliorarea stării de sănătate a Mihaelei a fost evidentă întrucât au dispărut tumorile de la cap şi de sub braţ. Bineînţeles lucrul acesta nu l-a lăsat indiferent pe Ionică. Ca urmare, în timpul unei vizite pe care soţia mea i-a făcut-o Mihaelei, a rugat-o să mă cheme şi pe mine a doua zi la ei. A doua seară i-am vizitat şi eu, iar Ionică avea un chef de vorbă ieşit din comun, încălzit fiind de vinul consumat mai devreme. În timpul acelei discuţii am avut drept concurenţi atât televizorul, de care Ionică era atras din când în când, cât şi o sticlă de vin pe care o ţine lângă piciorul patului! Întrebările au curs cu nemiluita pe teme religioase, în mod special cu privire la diferenţele dintre ortodoxie şi penticostalism: de ce nu consumăm alcool, de ce nu fumăm, de ce nu ne facem semnul crucii, de ce nu avem icoane în biserici, de ce nu o venerăm pe fecioara Maria şi multe alte întrebări. Luat de val nu am observat scurgerea implacabilă a timpului şi pe la miezul nopţii am dat să plecăm, cu scuzele de rigoare. Ionică mi-a smuls promisiunea de a-i vizita şi în seara următoare, dar spre mirarea mea, seara următoare Ionică a fost lucid, fără pic de alcool „la bord“, iar de data aceasta televizorul nu mi-a mai făcut concurenţă. Am putut să discutăm în linişte din Sfânta Scriptură, dându-mi seama că aveam în faţa mea un om foarte dornic să-L cunoască pe Dumnezeu şi Cuvântul Său. Mult mai târziu, după ce s-au botezat amândoi, Ionică mi-a mărturisit: „Ştii Florin, în fiecare seară, după ce plecai de la mine, stăteam până pe la patru-cinci dimineaţa să caut în Biblie capitolul despre care mi-ai vorbit ca să văd dacă ai spus adevărul sau nu.” Dar să continuăm naraţiunea. În urma minunii petrecute în familia lor – vindecarea Mihaelei de către Dumnezeu – era de la sine înţeles să vină şi el la biserică. În aceea duminică de toamnă târzie, era o seară de evanghelizare în Roit, o localitate din apropiere, la care am participat toţi patru. Spre finalul mesajului, fratele care vestea Evanghelia a rostit următoarele cuvinte: „Dacă vrei să-L pui pe Dumnezeu la încercare, roagă-te în felul următor: Doamne Isuse, dacă


47

exişti într-adevăr, fă să-mi curgă lacrimi fierbinţi de pocăinţă pe obraji, din care să înţeleg că mă iubeşti.” Ionică, fiind militar la jandarmerie, „a executat comanda“ şi drept consecinţă, l-am văzut stând în picioare, în mulţimea de oameni, ştergându-şi lacrimile care i se rostogoleau din abundenţă pe obraji! În seara aceea, la chemarea pentru dedicarea vieţii în mâna Mântuitorului, printre cei care s-au plecat pe genunchi s-au aflat amândoi prietenii noştri: Ionică şi Mihaela. În drum spre casă, o vreme nu am îndrăznit să-l întreb nimic pe Ionică deoarece îl vedeam tăcut, dus pe gânduri, şi nu ştiam ce se petrece în sufletul lui. După un timp am rupt tăcerea şi l-am întrebat: „Ei, cum ţi s-a părut?” El mi-a răspuns: „Ştii, când omul acela ne-a spus cum să ne rugăm, eu m-am rugat exact aşa, cu toată sinceritatea şi dintr-o dată am simţit lacrimi fierbinţi curgându-mi pe obraji, dar aşa de tare, că nu apucam să le şterg destul de repede, ca să nu vadă cineva că eu, ditamai omul, plâng. Apoi, când ne-am plecat pe genunchi, deşi avem ochii închişi, am văzut dintr-o dată în depărtare un punct luminos, care a crescut vertiginos devenind o lumină orbitoare, iar în mijlocul acesteia a apărut Domnul Isus cu o Biblie deschisă. Mi-a arătat-o, apoi punând-o sub braţ, mi-a făcut semn să-L urmez, în timp ce Se îndepărta pe o cărare luminoasă mărginită de o pajişte verde frumoasă. Eu mă pocăiesc.” Aşa s-a şi întâmplat, toată slava şi gloria să fie a Domnului pentru aceasta! Bineînţeles că nu i-a fost uşor să renunţe la modul vechi de viaţă, la anturajul prietenilor de altădată. Am petrecut multe seri împreună în rugăciune, sfătuire, încurajare, fiind mereu cu ajutorul Domnului, alături de ei. Prin intermediul acestor evenimente, am înţeles desluşit planul pe care Domnul îl avea cu privire la familia noastră. Era un dar al Duhului Sfânt, darul ajutorărilor şi al îmbărbătării, despre care citim în Sfintele Scripturi: „Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi apostoli; al doilea proroci; al treilea învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi” (1 Corinteni 12:28).

48


Mai există apoi darul îmbărbătării şi al învăţării altora: „Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare” (Romani 12:7-8). Slăvit să fie Domnul pentru harul Lui nemărginit de mare, pentru că ne-a învrednicit să lucrăm în via Sa, cu resursele noastre omeneşti limitate, pentru lărgirea Împărăţiei cerurilor pe pământ. În această familie, acolo unde cu puţin timp în urmă plana divorţul a fost restabilită pacea; în urma întoarcerii lor la Domnul, au încheiat amândoi legământ cu Domnul în apa botezului în Biserica Penticostală din Sântandrei. În viaţa lui Ionică Dobai au avut loc transformări radicale: cu toate ispitirile şi provocările locului de muncă, dintr-un om violent a devenit un om plin de pace, dintr-un om supus viciilor alcoolului şi tutunului, a devenit rob al lui Hristos. Setea pentru Cuvântul divin a fost potolită prin citirea de patru ori a Sfintelor Scripturi, în primul an de pocăinţă! Bineînţeles roada Duhului Sfânt nu s-a lăsat mult aşteptată şi împreună cu aceasta, experienţele binecuvântate ale vieţii de credinţă. Merită menţionată una din experienţele pe care le-a trăit în cadrul activităţii profesionale. Trupele de jandarmi, unde era angajat, erau chemate adesea pentru menţinerea ordinii publice la diferite evenimente culturale, care aveau loc în aer liber în centrul oraşului Oradea. La un concert al unei formaţii de muzică rock, a fost plasat de către superiorii săi, fiind cunoscut de acum ca un om de încredere, cu spatele spre scenă, cu faţa spre public, pentru a împiedica luarea cu asalt a scenei de către fanii formaţiei respective. Din nefericire, în spatele lui se afla şi o coloană sonoră de vreo trei-patru metri înălţime, care la primele acorduri au făcut până şi plămânii din el să vibreze. A rostit o scurtă rugăciune cerând intervenţia lui Dumnezeu în această situaţie. Nu şi-a terminat bine ruga şi întreaga coloană sonoră a amuţit. În zadar au încercat tehnicienii să rezolve


49

problema – erau mufe pe care trebuia să le manevreze doi oameni – nu au găsit soluţia decât spre finalul concertului. Cu cincisprezece minute înainte de terminare şi-au revenit şi boxele, iar fratele Ionică a răsuflat uşurat zicând: „Cântaţi de acum – oricum e gata spectacolul!” Pe plan spiritual creşterea a fost pe măsura dăruirii. După ceva vreme am observat chemarea lui pentru vestirea Evangheliei şi, prin urmare, l-am îndemnat să-şi înceapă slujirea în biserică dând îndemnuri de rugăciune. Într-o duminică dimineaţa la timpul de rugăciune, ne-a surprins pe toţi cu o declaraţie şocantă: „Fraţilor am fost un criminal.” Peste adunare s-a lăsat o tăcere grea, toţi erau numai ochi şi urechi, întrebându-se ce vrea să însemne aceasta. Cel mai surprins am fost eu, considerându-mă într-un fel responsabil de ceea ce afirma şi spunea el. „Fraţilor am fost un criminal”, a repetat din nou fratele Ionică. „Şi ştiţi de ce? În vremea când nu-L cunoşteam pe Dumnezeu, am acceptat ca soţia mea să facă avort şi am făcut aceasta de două ori. Ştim că avem de-a face cu un Dumnezeu mare: şi eu şi soţia am plâns şi ne-am căit mult înaintea Domnului pentru aceasta. Credem din toată inima că El ne-a iertat, dar totuşi pentru certitudinea noastră, pentru liniştea noastră sufletească, ne-am rugat Domnului să ne dea la anul pe vremea aceasta, ca semn al iertării Sale, doi gemeni.” Toţi am rămas surprinşi, iar unii şi-au notat data respectivă în calendar. Nu mică ne-a fost mirarea când exact la un an după acel eveniment, în familia fratelui Ionică s-au născut doi gemeni, un băiat şi o fetiţă deosebit de frumoşi, pe care i-am numit fii făgăduinţei. Slăvit să fie numele Domnului pentru minunile Lui! Pe vremea aceea Grupul Filadelfia a suferit o remodelare. Fiindcă eram prea mulţi în grup şi aceasta ne împiedica să lipsim toţi din biserică deodată, pentru a merge în misiune, o parte din noi au format Grupul Evanghelic; de asemenea, Ionică şi Mihaela au devenit lucrători împreună cu noi.

50


În prezent fratele Ionică slujeşte ca diacon în Biserica Domnului din Cheresig, satul său natal. Binecuvântat să fie Domnul, pentru că El rânduieşte fiecăruia dintre noi, cât şi cum să lucrăm, aşa cum spune apostolul Pavel: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea. Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar” (Filipeni 2:13-16).

5

ALTE FAMILII MÂNTUITE Mircea şi Mihaela Pop trecut puţin timp de la botezul în apă al familiei Dobai, când soţia a simţit un puternic îndemn din partea Domnului să viziteze o altă familie de tineri, care nu-L cunoştea pe Dumnezeu. Familia Mircea şi Mihaela Pop, treceau printr-o perioadă foarte critică; la scurt timp după ce a adus pe lume o fetiţă drăgălaşă, Mihaela a fost supusă unei complicate intervenţii chirurgicale la plămâni. În timpul operaţiei a suferit de două ori stop cardiac, cu greu a fost resuscitată, iar ulterior a rămas cu dureri cumplite postoperatorii. Avea o frică teribilă de moarte, cunoscând pronosticurile medicale sumbre, această stare fiind agravată şi de o acută depresie post-natală.

A

Cu ajutorul Duhului Sfânt, soţia mea a încurajat-o vorbindu-i despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în viaţa ei, folosindu-se de argumentele biblice ale dragostei divine. Am motivat imediat grupul la rugăciune şi post pentru această familie şi bineînţeles am continuat vizitele în familie pentru încurajare, evanghelizare şi rugăciune. În îndurarea Sa cea mare, Dumnezeu a intervenit şi la scurt timp s-a atins de Mihaela Pop, redându-i sănătatea. Cu toate acestea, Mihaela fiind o fire mai sceptică, nu a capitulat aşa uşor în faţa Domnului. Iubea viaţa mondenă, petrecerile, dansul şi de aceea Domnul a mai trecut-o prin câteva perioade dificile, în care medicii 51

52


când aveau veşti bune, când din nou se arătau sceptici, susţinând că plămânii Mihaelei lucrau la o capacitate sub nivelul normal. Aceste oscilaţii de simptome erau în funcţie de apropierea sau îndepărtarea ei de Dumnezeu. Dar a venit şi ziua deciziei finale; la un cerc de rugăciune era pregătită cu diagnosticul medical în buzunar pentru a se confrunta în caz de nevoie cu omul lui Dumnezeu, crezând că va dovedi lucrarea Duhului Sfânt şarlatanie. Dar nu a fost necesar deoarece s-a împlinit şi de data aceasta Scriptura care zice: „Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” (Psalmul 139:13-14) Prin darul cunoştinţei, omul lui Dumnezeu i-a descris starea sănătăţii ei şi i-a vorbit chiar şi despre acele suferinţe pe care le ştia numai ea. Auzind acest mesaj din partea Domnului nu ştia cum să mototolească aceea adeverinţă medicală, de teama de a nu fi dată în vileag. S-a prăbuşit înaintea Domnului, şi-a cerut iertare şi din clipa aceea s-a decis total pentru o schimbare radicală în viaţa ei. Cu Mircea, soţul ei, lucrurile au fost puţin mai complicate deoarece era robit de patima fumatului; ar fi dorit să scape, dar nu ştia cum. Avea un trecut destul de întunecos; pasiunea lui pentru muzica hard-rock îl purtase adesea prin cimitire, comiţând acte de vandalism şi tot felul de alte activităţi reprobabile. Dorinţa lui de a se întoarce la Dumnezeu ca urmare a vindecării depline a soţiei lui era sinceră, dar nu putea să facă singur pasul acesta. Din nou grupul Filadelfia a apelat la tronul harului, prin post şi rugăciune pentru el şi în final după mai multe seri de rugăciune şi consiliere, cu ajutorul Duhului Sfânt, Mircea a devenit un om liber. Din punct de vedere profesional, Mihaela, fiind contabilă, avea un serviciu bun. Cu toate acestea, au fost nevoiţi, ca familie, să locuiască o vreme destul de îndelungată cu părinţii. Chiar dacă au primit din partea părinţilor un teren ca să-şi construiască o casă, a fost destul de greu să-şi atingă acest scop. După întoarcerea lor la

Alte familii mântuite

53

Domnul, au avut parte de o experienţă frumoasă care i-a întărit în credinţă. Cunoscând învăţătura biblică referitoare la zeciuială, aşa cum o găsim în cartea Maleahi: „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: „Cu ce Te-am înşelat?” Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime! Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare” (Maleahi 3:8-10) au început să-şi îndeplinească cu credincioşie această îndatorire biblică. Dar totuşi la un moment dat, fiind puţin strâmtoraţi financiar, cum se întâmplă de multe ori, s-au gândit: „Nu dăm zeciuială luna aceasta – o să recuperăm luna viitoare. Domnul vede şi ne înţelege.” Dar, spre surprinderea lor, nu a fost chiar aşa uşor precum planificaseră ei. În luna următoare situaţia s-a agravat şi au apelat la aceeaşi stratagemă: „Las’ că recuperăm luna viitoare.” Următoarea lună situaţia financiară a fost dezastruoasă şi au stat în rugăciune înaintea Domnului, cerându-I ajutorul. Răspunsul nu a întârziat să vină şi au înţeles că Domnul trebuie să fie întotdeauna pe primul loc în viaţa noastră. Mihaela, contabilă fiind, a făcut repede un calcul al zeciuielilor pentru cele trei luni trecute, au luat bani împrumut ca să se achite de această obligaţie, angajându-se în mod solemn înaintea lui Dumnezeu că de acum înainte, prima dată vor da partea Domnului şi abia după aceea se vor ocupa şi de problemele lor. Promisiunea divină s-a împlinit în viaţa lor, Domnul i-a binecuvântat mult mai mult decât s-au aşteptat ei. Astăzi, după ani de zile, nu doar casa în care locuiesc ei este gata, Domnul le-a dat oportunitatea să devină antreprenori în lumea imobiliară. Acest lucru i-a motivat la o şi mai mare dăruire în lucrarea lui Dumnezeu, inoculând această viaţă de credincioşie şi milă faţă de semeni şi în copiii lor. Ei ajută persoane în faze terminale de boală, copii rămaşi orfani, familii la limita extremă a

54


subzistenţei, motivându-şi proprii copii, să dăruiască altor copii, chiar din jucăriile lor favorite. Dumnezeu răsplăteşte din plin dedicarea lor de a fi binecuvântare pentru cei din jur. În urma întoarcerii la Domnul a acestei familii binecuvântate, s-a lărgit Împărăţia cerurilor; la fel s-a întâmplat şi cu grupul Filadelfia, care de acum era compus din următoarele familii: Florin şi Felicia Ghiuro, Dorel şi Rodica Bogdan, Samuil şi Dorina Stanciu, Vasile şi Mariana Sanfira, Viorel Bolba, Daniel şi Julieta Carţon, Eugen şi Florina Carţon, Ionică şi Mihaela Dobai şi bineînţeles Mircea şi Mihaela Pop. Aceste familii, care au ajuns să-L cunoască pe Domnul, au devenit o mărturie deosebită pentru cei din fostul lor anturaj cu privire la ceea ce poate face Dumnezeu atunci când cineva Îl acceptă pe Isus Hristos ca Mântuitor şi Domn. Cu oricine stăteau de vorbă, căutau să le transmită aceea stare de fericire, de care erau cuprinşi de când L-au cunoscut pe Domnul.

Nelu şi Denisa Pop Era ceva natural şi de la sine înţeles ca dragostea lui Dumnezeu şi a grupului Filadelfia să ajungă la familia Denisa şi Nelu Pop, fratele mai mare al lui Mircea Pop. Nelu avea aceleaşi pasiuni ale rock-ului şi era robit de această muzică demonică. Pe toată suprafaţa unuia dintre pereţii dormitorului avea desenat un craniu uman însângerat cu o halebardă şi o sabie, încrucişate, alături de diferite însemne satanice – un tablou lugubru pentru un dormitor! Dragostea lui Dumnezeu a avut câştig de cauză şi în familia lor şi într-una din serile de evanghelizare, care au avut loc undeva aproape de comuna Ceica, şi-au predat viaţa în mâna Domnului şi şi-au recunoscut nevoia de salvare, de mântuire. Botezul în apă pe care l-au efectuat la scurtă vreme după aceea, a confirmat naşterea din nou care s-a produs în viaţa lor, aşa cum citim în 1 Petru: „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos” (1 Petru 3:21).

6 BIRUITORI ÎN LUPTE PRIN HRISTOS

D

ar să nu credeţi că a fost chiar aşa de uşor sau simplu să facem această lucrare; erau lupte spirituale care se dădeau, seară de seară, până la ore târzii, erau întrebări, sfătuiri, adesea lacrimi, dar prin ajutorul Domnului eram mai mult decât biruitori aşa cum afirmă apostolul Pavel: „Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37). Era angrenată toată familia, mergeam cu copiii de multe ori pe jos, dar eram bucuroşi că putem să facem ceva pentru Mântuitorul nostru drag şi scump, care ne-a făcut atât de mult bine. La întoarcere spre casă, într-o seară, George, care în vremea aceea avea şase-şapte anişori, m-a întrebat: „Tati, ni se va scrie şi nouă asta?” Ştia el că toate lucrurile pe care le facem pentru Domnul, sunt scrise de El într-o carte de aducere aminte! Fraţii din biserică ştiau de lucrarea noastră şi drept consecinţă se rugau şi mijloceau înaintea Domnului pentru noi. Nu a fost uşor, deoarece şi diavolul se lupta cu înverşunare atât împotriva noastră, cât şi a celor pe care îi consiliam, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu. De exemplu, într-o seară în timp ce stăteam de vorbă cu familia lui Ionică Dobai şi îi sfătuiam, maşina mea, care era parcată în faţa casei socrilor mei, a fost lovită de o căruţă cu doi cai scăpaţi de sub 55

56


control. Ligia, fiica noastră în momentul impactului era în partea dreaptă şi, speriată, a vrut să coboare din maşină, fiind în pericol de a fi lovită în mod brutal de acel atelaj. Am cerut protecţia Domnului peste familia noastră şi slăvit să fie Numele Lui binecuvântat pentru că nu a îngăduit decât pagube materiale. A doua oară când am avut un alt incident cu maşina, în perioada consilierii familiei Pop, mi-am dat seama că acestea erau atacuri furibunde ale celui rău, care voia să ne împiedice să facem lucrarea lui Dumnezeu şi să ne îndrepte atenţia în altă parte. De fapt, stă scris în Sfânta Scriptură: „Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul” (Efeseni 6:10-13). În perioada anilor 1999-2001 au fost mai multe familii tinere din Sântandrei cu care am încercat să lucrăm, dar lucrurile nu au decurs întotdeauna cum am fi vrut. Au fost tineri de care şi acum îmi pare rău pentru că nu au vrut să ne urmeze sfatul. Cu toate că au venit la biserică şi o perioadă de timp arătau semne de pocăinţă, totuşi în final au optat să rămână departe de Dumnezeu şi de mântuirea Sa. Noi am făcut cu credincioşie lucrarea la care am fost chemaţi, am lucrat ca pentru Domnul, conştienţi fiind de faptul că este o datorie de onoare şi chiar o obligaţie să vestim Evanghelia, aşa cum spune apostolul Pavel: „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! Dacă fac lucrul acesta de bunăvoie, am o răsplată. Chiar dacă-l fac de silă, este o isprăvnicie care mi-a fost încredinţată” (1 Corinteni 9:16-17).

Biruitori în lupte prin Hristos

57

Mărturia surorii Corina Aşa ceva s-a întâmplat în viaţa unor tineri proaspăt căsătoriţi, care la trei luni de la nuntă au ajuns în pragul divorţului. Într-o după-amiază stăteam în casă şi cântam la orgă, când în curtea noastră a intrat Corina, sora Mihaelei Pop. Cântam cântarea: „Îmi plâng amarul, dar nu disper| În greul vieţii privesc la El| Am siguranţă, în El mă-ncred| Căci stânca vieţii e Dumnezeu.|| Îmi plâng amarul, l-am spus la mulţi| Dezamăgirea mi-a fost răspuns| Lume tirană, cum m-ai tratat| Pe rana vieţii balsam n-ai dat|| Îmi plâng amarul şi rana mea| Va fi pansată de mâna Sa| Îi spun Lui, Medicul meu| El mă conduce spre Dumnezeu|| Să-ţi plângi amarul, dar nu uita| Căci El va şterge lacrima ta| Să ai nădejde pe drumul greu| Priveşte numai la Dumnezeu.” Când am terminat de cântat, Corina m-a întrebat: „De ce ai cântat cântarea asta? Ştii de unde vin eu?” „De unde să ştiu?” am răspuns eu. Am chemat-o pe soţia mea şi Corina ne-a istorisit printre lacrimi tristul eveniment al zilei. Venea de la tribunal, unde a avut prima înfăţişare de divorţ şi a simţit nevoia să stea de vorbă cu noi. Am încercat să o sfătuim, că nu divorţul este cea mai mare problemă a ei şi că rezolvarea problemelor ei atârnă de împăcarea cu Dumnezeu. Am încercat să i-L prezentăm pe Domnul Isus ca singura şansă a vieţii, atât a celei de zi cu zi, cât şi a celei eterne. La scurt timp a venit şi Gabi, bănuind că o va găsi pe Corina la noi. A fost o după-amiază şi o seară grea de consiliere, dar în final spre ora patru dimineaţa, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să-i aducem pe genunchi înaintea Domnului în rugăciune, predându-şi viaţa în mâna Păstorului celui Bun. Am continuat consilierea vreme îndelungată şi se părea că toate lucrurile vor decurge bine. Corina, la îndemnul soţiei mele, L-a pus pe Domnul la încercare: avea o infecţie puternică la un ochi şi s-a rugat, cerând vindecare miraculoasă, ca dovadă a dragostei divine şi a purtării de grijă a lui Dumnezeu. În dimineaţa următoare ochiul era deplin sănătos, dovedind atotputernicia Domnului şi asupra bolii.

58


Au renunţat la felul lumesc de viaţă, Gabi chiar a dus la container o plasă de casete cu tot felul de genuri muzicale, a reuşit chiar să se lase de patima fumatului şi de alcool. Duminica dimineaţa, când am intrat în biserică împreună cu Gabi, fraţii s-au uitat la noi foarte surprinşi, chiar suspect de surprinşi. Am auzit ulterior aşa în surdină: „Unde l-a mai găsit şi pe ăsta?” – o reacţie normală a fiului mare din pilda Fiului risipitor. Trăgeam nădejde că într-adevăr va veni şi ziua fericită în care ei vor încheia legământ cu Domnul în apa botezului. Au fost integraţi şi în grup, am mers cu ei la evanghelizări şi la cercuri de rugăciune pentru a-i ajuta să crească spiritual. Într-o astfel de ocazie, Duhul Sfânt l-a avertizat pe Gabi, prin fratele Mihai Bogdan, despre un plan al diavolului: „…De tine,” a spus fratele, „se apropie o motoretă neagră. Fii foarte atent; dacă te vei urca pe ea te vei întoarce în lume şi nu vei mai avea puterea să revii pe calea Domnului.” Am rămas şocaţi şi l-am îndemnat şi noi să vegheze, căutând o explicaţie plauzibilă acestei viziuni. La scurt timp, în una din zile, spre seară, eram în curtea casei cu Felicia, când deodată am auzit pe şosea trecând o motoretă, era neagră, şi în spatele celui care conducea, era Gabi. Strigând din mers a salutat-o pe soţia mea „Ceau Feli…” Deodată am exclamat amândoi: „Motoreta... îl duce pe Gabi!” Şi dus a fost; cel cu motoreta era un fost prieten de chefuri de-al lui Gabi. Chiar dacă Gabi a plecat definitiv de acasă şi a divorţat, Corina a continuat să frecventeze biserica. La scurt timp, în data de 8.07.2001, ea a intrat în apa botezului, pentru a-L mărturisi pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor personal. Dumnezeu a avut în vedere credincioşia ei şi i-a ascultat rugăciunea prin care cerea un soţ, care să slujească Domnului prin cântare, ca şi semn al binecuvântării divine. După ce a încheiat legământ cu Domnul, la câţiva ani, a avut parte de o binecuvântare deosebită, prin căsătoria cu un frate credincios.


59

Împreună cu Ghiţă, au două fetiţe drăgălaşe şi un băieţel. Aşer - mezinul, s-a născut după o sarcină foarte grea, diavolul a vrut chiar să-i curme firul vieţii, încă înainte de naştere, dar cu toate acestea Dumnezeu Şi-a proslăvit Numele şi prin această situaţie, copilul născându-se sănătos. Fratele Ghiţă şi sora Corina, slujesc Domnului prin cântare în Biserica Penticostală din Girişul de Criş, judeţul Bihor, o slujbă pe care o îndeplinesc cu bucurie. Toată slava şi gloria să fie a Domnului până în veşnicii! Am plâns în sufletul meu pentru Gabi şi regret pierderea lui, dar fiecare este liber să aleagă, aşa cum stă scris în Cuvântul lui Dumnezeu: „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră, că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deuteronom 30:19).

Amânarea poate avea consecinţe tragice Tot atunci am avut parte de o experienţă tristă, de care îmi pare rău până în ziua de azi. Într-o zi obişnuită de duminică am fost numit să slujesc la serviciul de evanghelizare şi între ascultători am observat o familie de necredincioşi. Spre finalul slujbei, în timpul unei cântări cu întreaga biserică, cei doi s-au îndreptat spre uşă. În acel moment am simţit în duhul meu îndemnul să mă duc să stau de vorbă cu ei, dar eu am ezitat preţ de câteva secunde, târguindu-mă cu Domnul. Căutam să mă justific prin lipsa de timp, fiind foarte ocupat în vremea aceea cu alte două familii. Totuşi la îndemnul persistent al Duhului Sfânt, am ieşit pe o uşă laterală cu gândul să le ies înainte, dar între timp ei ieşiseră pe poarta principală şi traversaseră deja strada. Am încercat să-mi liniştesc conştiinţa cu gândul că voi sta de vorbă cu ei altă dată. Dar nu a mai fost o altă ocazie, deoarece bărbatul acela, lunea dimineaţa şi-a pus capăt zilelor. Luni de zile am fost dărâmat din cauza acestor întâmplări. Aveam mustrări de conştiinţă pentru nevegherea mea, pentru că

60


nu am fost în stare să le spun câteva cuvinte şi poate că această tragedie ar fi fost evitată. În acea duminică probabil căuta un răspuns la problemele lui şi eu nu am fost gata să sacrific din timpul meu ca să încerc să-l ajut. Am plâns înaintea Domnului, mi-am cerut iertare şi mi-am luat angajamentul că nu voi mai face niciodată aşa ceva. Întotdeauna trebuie să răscumpărăm vremea, să folosim orice ocazie pentru a le vesti oamenilor Evanghelia, în orice conjunctură am fi, pentru că nu ştim care este planul lui Dumnezeu. Ori de câte ori Duhul Sfânt vă îndeamnă la o astfel de lucrare, lăsaţi-vă călăuziţi de El, aşa cum spunea apostolul Pavel: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:16-17).

Paul şi Florica Kanalaş Una dintre frumoasele lucrări care s-au făcut în Biserica din Sântandrei, a fost alcătuirea unei orchestre de mandoline, sub bagheta fratelui Aron din Oradea. Acest frate iubitor, a adunat copiii bisericii şi, cu tenacitate şi dăruire, a reuşit în scurt timp să pregătească o orchestră. A îndemnat copiii să cheme la orchestră şi colegi de clasă din familii de necredincioşi, astfel că la inaugurarea orchestrei au venit la biserică şi părinţii acestor copii. Printre cei invitaţi, s-a aflat şi Florica Kanalaş, mama uneia dintre colegele fiicei noastre Ligia. Renata a încercat să explice mamei sale cam ce se întâmplă în biserică, dar totuşi pentru mai multă siguranţă, Florica a cerut îndrumări din partea soţiei mele. La finalul slujbei, soţia a invitat-o pe Florica la noi acasă, deoarece aveam nişte fraţi musafiri, care aveau darul prorociei. În seara aceea, Domnul a descoperit „taina inimii” familiei Paul şi Florica Kanalaş. Domnul i-a avertizat să se pocăiască, să-şi


61

schimbe modul de viaţă, căci doar aşa vor putea evita nenorocirea care plana asupra familiei lor şi în mod special asupra lui Paul, pe care diavolul voia să-l pună într-un cărucior cu rotile. La auzul acestor cuvinte, Florica a izbucnit în plâns, mărturisind că într-adevăr starea de sănătate a lui Paul era destul de critică, deoarece suferea de hernie de disc, o boală ereditară. Nu ştiam nimic despre familia lor, nici modul de viaţă destul de viciat pe care îl trăia Paul; cu toate acestea am acceptat invitaţia lor de a-i vizita şi a le împărtăşi adevărul Sfintelor Scripturi. Paul avea prieteni cărora el le era un fel de body-guard, cunoscut fiind pentru violenţa fizică şi verbală care îl caracterizau. Din punct de vedere spiritual aveau relaţii de prietenie destul de strânse cu preotul ortodox, relaţie care totuşi, nu-i împiedecau să trăiască în chefuri şi alte lucruri, care de altfel pentru cei din lume sunt fireşti, naturale. Am început lungul drum al sfătuirilor, rugăciunilor şi prin îndurarea lui Dumnezeu, Cuvântul semănat cu perseverenţă şi răbdare a rodit. De acum lui Paul nu-i mai era ruşine să meargă de-a lungul străzilor, îmbrăcat de sărbătoare, în fiecare duminică spre biserică, cu Biblia sub braţ. Grupul Filadelfia i-a îmbrăţişat cu căldură, fiind un real sprijin în rugăciune pentru ridicarea spirituală a acestei familii. În ziua botezului lor în apă, care a survenit la scurt timp, a fost dat următorul cuvânt profetic: „Cu multă vreme în urmă, pe vatra acestei case a fost aruncat un blestem care cerea nenorocirea oricărui bărbat ce ajungea la maturitate, pentru ca nici unul dintre aceştia să nu ajungă la anii bătrâneţii. Acum venise rândul lui Paul, dar pentru că a încheiat legământ cu Domnul, acest blestem a fost rupt restaurându-se pacea familiei.” Cercetând cu atenţie printre rudenii şi vecinii mai apropiaţi, am constatat adevărul celor descoperite de Duhul Domnului şi în stânga şi în dreapta casei lor, au fost cazuri de bărbaţi care au murit de o moarte năprasnică la o vârstă destul de timpurie. Chiar Florica, fiind moştenitoarea casei, a rămas orfană de tată, acesta murind pe când avea vreo 40 de ani.

62


Aşa cum a promis, Domnul s-a atins de Paul şi l-a vindecat în chip miraculos, la rugăciune, fără nici o intervenţie medicală. Schimbarea radicală a vieţii acestei familii, a fost remarcată de toţi vecinii şi foştii prieteni ai lui Paul. După convertirea lui, aceştia din urmă i-au solicitat în continuare serviciile, făcându-i oferte financiare generoase, dar Paul a rămas neclintit în hotărârea sa. Binecuvântat să fie Domnul, căci s-a dovedit încă o dată adevărul Sfintelor Scripturi care spun: „Căci, dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).

7

CHERESIG  ÎNCEPUT DE LUCRARE

Î

n anii 1998-2001 am locuit chiar lângă biserica penticostală, acest lucru prezentând mai multe avantaje: nu aveam mult de mers până la biserică, eram la şoseaua principală şi toţi membrii Grupului Filadelfia treceau pe la noi, înainte sau după slujbele religioase. Aproape zilnic era un du-te-vino binecuvântat. Această perioadă a fost marcată de plecarea fratelui Dorel Bogdan din Grupul Filadelfia, deoarece nu a mai putut participa la repetiţii. A început o lucrare de evanghelizare în Cheresig, pusă de către Domnul în inima lui şi aceasta bineînţeles i-a ocupat tot timpul. De altfel, duminicile şi le petrecea mai mult în această lucrare, adoptând o metodă diferită de cea folosită de înaintaşii lui. Dacă fraţii care au încercat altădată să vestească Evanghelia în Cheresig au avut parte de împotrivire deschisă din partea sătenilor, incitaţi de preotul ortodox, Dorel a început lucrarea în casa unei familii de credincioşi unde s-au adunat multă vreme la rugăciune împreună cu vecini şi alţi necredincioşi. După un timp s-a reuşit cumpărarea unei căsuţe vechi situată într-o poziţie centrală, în locul căreia, prin îndurarea lui Dumnezeu şi donaţiile unor fraţi scumpi, s-a construit o frumoasă casă de rugăciune. Prin harul lui Dumnezeu, de câteva ori am fost acolo împreună cu Dorel şi am avut parte de bucurii spirituale nespuse. Îmi aduc aminte de o experienţă inedită din căsuţa aceea, care era 63

64


adunare de rugăciune; cu mâinile întinse lateral în semn de adorare la adresa lui Dumnezeu, aproape că atingeam pereţii laterali, ca să nu mai vorbesc de înălţime – aproape că atingeam cu capul grinzile de lemn! Deodată, în timpul unei cântări, unul dintre fraţi a început să se roage şi să-L glorifice pe Domnul în alte limbi, fiind botezat de Domnul cu Duhul Sfânt! Drept urmare, o bucurie imensă a inundat inimile noastre ale tuturor celor prezenţi. Când Dorel şi Rodica au părăsit grupul nostru, s-a produs un gol şi datorită faptului că Dorel era acordeonistul nostru. Pentru a putea să ne continuăm slujirea ca grup am cerut ajutorul Domnului şi am reuşit să achiziţionez o orgă, cu care am suplinit partea instrumentală. În această perioadă, prin îndurarea lui Dumnezeu, am avut parte de câteva experienţe deosebite; două dintre acestea doresc să le prezint în continuare. Pornise o epidemie de meningită, care a făcut mai multe victime. Simptomele acestei boli sunt cumplite: dureri de cap insuportabile şi febră foarte mare; aceste simptome le-am simţit şi eu timp de mai multe zile. Fiindcă aveam bănuieli că ar putea fi vorba de meningită, am împărtăşit acest gând soţiei mele şi i-am spus să ceară bisericii să se roage pentru mine. La sfârşitul slujbei din seara aceea, soţia a revenit acasă însoţită de Dorel Bogdan şi un alt frate. Ne-am rugat cu toţii şi spre finalul rugăciunii, Dorel a avut următoarul cuvânt profetic din partea Domnului: „Te-ai gândit în mintea ta că ai avea meningită, dar să ştii că acest gând este din partea celui rău. Dacă vei crede aşa, vei da autoritate celui rău asupra ta şi într-adevăr vei fi bolnav de meningită, dar dacă nu vei crede această minciună a diavolului, chiar în clipa aceasta, mâna Domnului se atinge de tine aducându-ţi vindecare.” Aşa s-a şi întâmplat. Slăvit să fie Domnul că am avut puterea să-L cred pe Dumnezeu pe cuvânt şi astfel El s-a atins de mine. Instantaneu a încetat atât durerea de cap, cât şi febra mare. Slăvit să fie Domnul pentru harul şi îndurarea de care mi-a făcut parte

Cheresig – început de lucrare

65

redându-mi sănătatea. Încă o dată am experimentat adevărul Sfintelor Scripturi, care ne învaţă că Domnul Isus a purtat suferinţele noastre pe Golgota şi în Numele Lui avem vindecare.

Experienţa înmulţirii alimentelor Un alt eveniment deosebit, care a marcat familia noastră, s-a petrecut într-o după amiază de duminică. În aceea zi, la biserică au fost mai mulţi musafiri din diferite localităţi, a fost o zi deosebită de bucurie în Duhul Sfânt. Am încercat ca fraţi, să îndeplinim îndemnul Cuvântului divin, de a fi primitori de oaspeţi. M-am consultat cu soţia pentru a invita pe unul din fraţi la noi la masă. Am chemat pe unul dintre fraţi să vină la noi, dar probabil din cauză că nu am fost foarte explicit cu privire la numărul de persoane, ne-am trezit dintr-odată cu opt musafiri la masă, în afară de noi doi şi copiii, care erau destul de mici. Ca de obicei, soţia pregătise de sâmbăta mâncare pentru noi patru! Bineînţeles că la vederea celor opt musafiri am fost puţin surprinşi, dar ne-am gândit că la nevoie puteam completa masa cu hrană rece: salam, slănină şi ce mai aveam prin frigider. I-am invitat pe fraţi la masă, am pus înaintea lor hrana preparată şi, după ce s-a cerut binecuvântarea Domnului, au servit fiecare dintre ei. Spre surprinderea noastră am observat, nu doar că s-au săturat toţi, ba dimpotrivă a mai rămas suficientă mâncare, pentru a ne sătura şi noi. Nu a fost necesar să apelăm la hrana rece, deoarece Domnul binecuvântase într-adevăr mâncarea şi din ceea ce în mod obişnuit ajungea doar pentru noi patru, de data aceasta s-au mai săturat şi cei opt musafiri. Nu ştiu cum, dar Domnul a înmulţit puţinul nostru, la fel ca cele cinci pâini şi doi peşti în locul pustiu din apropiere de Marea Galileii. Slăvit să-I fie Numele, căci El lucrează şi astăzi! Revenind la Grupul Filadelfia, Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru fraţii minunaţi din acest grup. În ei am găsit întotdeauna sprijin în rugăciune şi împreună am avut parte de multe bucurii

66


spirituale. După ce plecau de la noi, în fiecare sâmbătă seara după repetiţii, ieşeam după ei şi mă uitam în urma lor, Îi mulţumeam Domnului pentru ei, conştient fiind că dacă nu ne-am fi pus la dispoziţia lui Dumnezeu, poate unii dintre ei nu ar fi cunoscut niciodată mântuirea care vine prin Hristos Domnul. Nu ştiu cât de mult am contribuit noi, prin sfaturile noastre, la întoarcerea la Domnul a familiei Elis şi Ionel Coţea şi a părinţilor lui, dar ştiu că prin ajutorul lui Dumnezeu am căutat să ne apropiem de ei în anumite momente critice ale vieţii lor şi împreună cu Grupul Filadelfia ne-am rugat pentru ei. Din punct de vedere economic, România nu se ridicase prea mult, un fapt cunoscut şi actual şi după aproape cincisprezece ani de la revoluţia din 1989. Avem prieteni care au plecat în Austria în anii ’90, au primit cetăţenie austriacă, erau realizaţi din punct de vedere material, iar diavolul venea şi-mi şoptea: „Vezi? Dacă rămâneai în Austria, erai un om realizat!” În acelaşi timp, Duhul Domnului mă mângâia şi mă încuraja: „În toţi aceşti ani, locul tău şi al familiei tale a fost în ţară, pentru a-Mi putea împlini lucrarea prin voi. Dacă nu a-ţi fi stat la dispoziţia Mea, aceste suflete nu ar fi ajuns să Mă cunoască.” De-a lungul timpului, prin darul profeţiei, Domnul a vestit vremuri în care va trebui să plecăm cu familia pe alte meridiane, dar cumva eram sceptic şi nu aveam nici o nădejde că aceasta se va împlini vreodată; dar să nu anticipăm. Aveam nevoie de o pregătire mai profundă în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. Prin urmare, cu ajutorul Domnului, în anul 2000, sub îndrumarea fratelui păstor Ioan Bodog şi a altor profesori şi fraţi păstori, am urmat cursurile Seminarului Teologic „Trandafir Sandru” de pe lângă Comunitatea Penticostală Bihor. A fost o perioadă binecuvântată, în care am reuşit să-mi fixez mai bine în minte şi în inimă doctrinele şi principiile credinţei creştine, găsind de multe ori răspunsurile cele mai potrivite la multele întrebări pe care mi le puneau oamenii cu care aveam de-a face.

8 ULTIMELE ROADE DIN ŢARĂ, ÎNAINTE DE PLECARE şa cum deja aţi observat, noi am iubit şi iubim lucrarea Duhului Sfânt şi sunt convins că aşa cum spunea cineva: „Capitolul 29 din cartea Faptele apostolilor se scrie încă şi astăzi”. Dacă noi ca popor ales al Domnului, ne vom lăsa călăuziţi de El, vom vedea minuni mari petrecându-se în şi prin vieţile noastre.

A

Una dintre cele mai mari minuni are loc atunci când prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt, oamenii se întorc din starea de păcat la Hristos, sunt mântuiţi, devin făpturi noi şi sunt botezaţi şi umpluţi cu Duhul Sfânt. Aceasta fiind nu o finalitate, ci un început al unei trăiri în Duhul, prin sfinţirea pe care o dă doar Dumnezeu. Evreii din Ziua Cincizecimii au fost uimiţi de ceea ce vedeau şi auzeau, şi au exclamat: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: Fraţilor, ce să facem?, Pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapte 2:37-39). De altfel, apostolul Pavel defineşte foarte clar acest adevăr scriptural: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc... dar nu mai 67

68


trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). Aleluia, slăvit să fie Domnul! De multe ori am văzut împlinindu-se promisiunea aceasta în vieţile oamenilor.

Mărturia lui Nicu Pleş Un exemplu grăitor în acest sens este familia Nicu şi Mariana Pleş, pe care am ajuns să-i cunoaştem prin intermediul lui Nelu Pop. Fiind bolnav de inimă, la cei treizeci şi şase de ani pe care îi avea, starea de sănătate a lui Nicu era foarte precară şi se preconiza o operaţie chirurgicală complicată la Institutul Inimii din Cluj-Napoca. Am stat de vorbă cu el, ne-am împrietenit şi bineînţeles i-am propus să vină la biserică, pentru a putea să vadă cu ochii lui şi să simtă cu inima, dragostea lui Dumnezeu, care se revarsă în poporul Său, în părtăşia Duhului Sfânt. A fost adânc mişcat de pasiunea de care au dat dovadă fraţii, în rugăciunea de mijlocire pentru cei bolnavi şi în mod special, de faptul că, unor oameni străini, le-a păsat de suferinţa lui şi s-au rugat pentru el. Noi cei din Grupul Filadelfia am încercat să încurajăm această familie să Îl caute pe Domnul; care mai de care le vorbeam despre minunea întoarcerii noastre la Domnul şi de puterea Lui vindecătoare. Bineînţeles în inima lui Nicu se dădea o luptă teribilă deoarece avea şi el patimile şi viciile lui, chiar dacă medicii i-au interzis să mai fumeze. Faptul că lucra în armată nu l-a împiedicat să trăiască o viaţă tulbure şi se pare că din cauza alcoolului i s-au destrămat primele două căsnicii. Chiar şi cea de a treia era într-o stare destul de şubredă! Având gradul de subofiţer, a crezut că are dreptul să dea ordine şi în postul de poliţie din Sântandrei! Prin urmare, fiind în stare de ebrietate, a intrat în conflict cu şeful de post. În urma incidentului respectiv Nicu s-a ales cu o condamnare de şase luni de închisoare. Regretele şi remuşcările au fost tardive şi nu l-au putut scăpa de această pedeapsă. În mare acesta a fost trecutul lui.

Ultimele roade din ţară, înainte de plecare

69

Cu toate acestea, când a trebuit să plece la operaţie la Cluj-Napoca, noi l-am încurajat mult deoarece avea o frică teribilă de moarte. Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea – a fost cu el în timpul operaţiei şi totul a decurs bine! Deşi din punct de vedere medical se prevestea o convalescenţă lungă şi chinuitoare, planul lui Dumnezeu a fost altul; şi-a revenit foarte repede şi acest fapt l-a determinat să-şi reevalueze viaţa şi, împreună cu Mariana, soţia lui, au decis să încheie legământ cu Domnul. Un lucru care m-a surprins în vremea aceea a fost atitudinea unei persoane din biserică, „purtătoare de cuvânt” a altora, care mi-a spus: „Nu crezi că prea repede i-ai primit pe toţi ăştia în grup şi prea repede au fost botezaţi, prea repede i-ai pocăit? Vei vedea tu că nu vor fi pentru mult timp pocăiţi.” Atunci am răspuns aşa cum am simţit călăuzirea Duhului: „Dacă i-am pocăit eu, se va vedea şi nu vor rezista pe calea pocăinţei, dar dacă Domnul a fost Cel care i-a născut din nou şi aceasta se va vedea. Mă rog din toată inima ca Domnul să-i ţină aproape de El.” Ştiţi când am primit confirmarea că schimbarea petrecută în viaţa celor cu care am lucrat a fost lucrarea lui Dumnezeu? Domnul a dovedit că erau născuţi din nou când i-a botezat cu Duhul Sfânt, rând pe rând. Printre primii care au primit acest botez al Sfântului Duh, a fost Nicu, la care mă aşteptam cel mai puţin. Fratele Cioloş, cu care mai colaboram, avea o vorbă: „Florine, du-i acolo unde izvorul Duhului Sfânt e deschis; du-i acolo unde auzi că se face stăruinţă pentru a fi botezaţi de Domnul.” Nicu stăruia de mine: „Frate, du-mă la stăruinţă, vreau să primesc Duhul Sfânt.” Eu ezitam, deoarece ştiam că fusese operat pe cord, avea două valve mecanice la inimă şi orice efort fizic, cât de mic era riscant – putea să-i provoace oricând o hemoragie! Totuşi, în cele din urmă am luat decizia să participăm la o seară de stăruinţă la Biserica Horeb din Oradea. Le-am spus fraţilor care se

70


ocupau de stăruinţă de problema fratelui Nicu, de prescripţia medicală de a evita orice efort fizic. La îndemnul lor, am rămas şi eu în preajma fratelui Nicu. La începutul rugăciunii, Nicu stătea în genunchi, cumva cu capul aplecat în jos, sprijinindu-se cu mâinile de pardoseală şi a început rugăciunea aşa mai domol, dar cu trecerea timpului, fiind şi întreaga biserică sub cercetarea Duhului Sfânt, fratele Nicu s-a îndreptat de spate şi volumul rugăciunii lui creştea cu fiecare minut care trecea. Pe undeva eram îngrijorat de aceasta, temându-mă pentru sănătatea lui; mă rugam cu ardoare pentru el, ca Domnul să-i dea putere să lupte în rugăciune şi mai mult de atât să-i dea repede Duhul Sfânt! Dar botezul lui cu Duhul Sfânt nu a avut loc nici chiar foarte repede şi nici în modul liniştit la care mă aşteptam eu. Nu ştiu exact cât a durat rugăciunea, poate o oră sau ceva mai bine, dar totuşi am observat un lucru: cu trecerea timpului fratele Nicu se ruga din ce în ce mai tare, depunând un efort considerabil pentru aceasta, fără urmă de oboseală sau alte simptome concepute de mintea mea. La un moment dat Duhul Sfânt a pus cuvinte noi în inima şi pe buzele lui, a izbucnit într-o vorbire cursivă în alte limbi, în timp ce instantaneu s-a ridicat în picioare cu mâinile ridicate în sus. Mare a fost bucuria noastră a tuturor şi mai ales a mea, când am văzut confirmarea lucrării Duhului Sfânt în viaţa lui Nicu. Slăvit şi mult binecuvântat să fie Domnul pentru aceasta! Adevărată este afirmaţia pe care a făcut-o odată cineva: „Nu veţi cunoaşte bucuria creştină, până nu veţi smulge un suflet din iad.” Alţii din grupul nostru au primit botezul Duhului Sfânt mult mai târziu, după ce noi ne-am stabilit în Portugalia. Astfel Domnul a confirmat realitatea naşterii din nou a acestor fraţi şi surori, care au fost scoşi cu mână tare şi braţ puternic din robia păcatului. Mult binecuvântat să fie Numele Domnului Isus Hristos înaintea căruia trebuie să se plece orice genunchi: „De aceea şi Dumnezeu

Ultimele roade din ţară, înainte de plecare

71

L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2:9-11). Aminteam la începutul acestui capitol de cartea Faptele Apostolilor; în afara lucrării Duhului Sfânt, în vieţile ucenicilor, a credincioşilor bisericii primare, de o importanţă covârşitoare a fost rugăciunea. De altfel epistolele apostolului Pavel abundă de referinţe la rugăciune, îndemnându-ne să fim oameni ai rugăciunii. Domnul Isus le-a spus celor din vremea Lui şi acest lucru este valabil şi astăzi pentru noi: „Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18:7-8). Am cunoscut mulţi oameni ai rugăciunii şi, dacă ar fi să alcătuiesc o listă cu aceştia, la loc de cinste aş putea să o aşez pe sora Terezia Bolba, mama-soacră. O femeie a rugăciunii cum puţini se mai găsesc în zilele noastre, o femeie care a luptat în rugăciune pentru familia ei, atât pentru mântuirea fiecăruia în parte cât şi pentru situaţia materială. Nu ştiu cum s-a făcut că toţi patru ginerii am semănat între noi, ca şi cum am fi fost traşi pe acelaşi calapod! Niciunul din noi nu am avut cu ce să ne lăudăm şi am fost nevoiţi la începutul căsniciilor noastre să acceptăm generozitatea casei părinteşti a familiei Bolba. Apoi, în decursul anilor, cu ajutorul lui Dumnezeu şi a rugăciunilor mamei, fiecare din noi am ajuns rând pe rând la casele noastre. Am afirmat de multe ori şi să ştiţi că nu sunt vorbe goale, dacă ar fi să pun pe un cântar aprecierea şi dragostea pe care le datorez mamei mele şi mamei-soacre, nu aş putea face vreo diferenţă. Recunosc că datorez enorm de mult surorii Terezia „sora-maică”, aşa cum îmi place mie să-i spun. Doresc din toată inima ca Dumnezeu să le dea amândurora multă sănătate atât trupească, cât şi spirituală.

72


Dar să mă întorc la ideea de la care am pornit. Spuneam că în urma rugăciunilor, Dumnezeu ne-a binecuvântat şi din atmosfera sufocantă a oraşului Oradea, am putut să ne refugiem în Sântandrei. După ce tentativa noastră, a mea şi a lui Dorel, de a înjgheba o afacere a eşuat, am vrut la un moment dat, să mă fac fermier. Era mai mare dragul să mă fi văzut pe mine, „marele orăşean”, întrun grajd cu vaci şi viţei. Credeam că m-am căpătuit, în calculele mele luam în considerare doar faptul că vacile au obligaţia să dea lapte neîntrerupt, neştiind nimic de perioada de gestaţie. Mare mi-a fost surpriza când în prag de iarnă, nu mai aveam producţie de lapte şi, prin urmare, nevrând să fiu mai departe slugă la vaci, m-am reprofilat. Şi câte nu am încercat! Peste toate acestea, de la o vreme, în preajma anului 2000, de mai multe ori în timpul serilor de rugăciune sau cu alte ocazii, anumiţi fraţi au avut din partea Domnului înştiinţări care au început să-mi dea de gândit. Cu toate că eu renunţasem de mult timp la ideea plecării din ţară, Duhul Domnului mă anunţa că va veni vremea când va trebui să plecăm. Unul dintre ultimele mesaje din partea Domnului m-a marcat în mod profund, prin fratele Mihai Bogdan din Fegernic, Bihor. Omul lui Dumnezeu a spus aşa, printre alte lucruri: „Vei ajunge la marginea unei ape, la o casă pe deal, acolo vei întâlni nişte oi, care în mod spiritual reprezintă copii ai Domnului. Mi-a arătat Domnul că acolo vei vesti Evanghelia şi oile acestea se vor aduna în jurul tău, vei face o lucrare pe care nu ai mai făcut-o.”

9 DOMNUL VEGHEAZĂ ASUPRA CUVÂNTULUI SĂU CA SĂL ÎMPLINEASCĂ

Ş

i într-adevăr lucrurile s-au precipitat într-un ritm alert, de neînchipuit şi, în vara anului 2001, am decis să plecăm din ţară. Probabil că acest fapt era efectul cu bătaie lungă al afirmaţiei pe care am făcut-o cu prilejul unei conversaţii avute cu cineva. Persoana respectivă m-a întrebat ce mă determină să mă implic atât de mult în viaţa celor necredincioşi şi până unde am de gând să merg. Răspunsul meu a fost pe măsură: „Dacă Domnul vrea să mă trimită până la marginile pământului pentru salvarea vreunui suflet, eu sunt gata să ascult de vocea Lui.” Decizia de a pleca a fost relativ uşor de luat, dar marea dilemă era destinaţia. Am început târguiala cu Domnul şi am zis în felul următor: „Doamne, dacă într-adevăr este voia Ta să plecăm, am nevoie să ştiu unde vrei să plecăm. De asemenea doresc să merg împreună cu familia şi voi înţelege că voia Ta este să mergem acolo unde voi fi acceptat aşa.” Bineînţeles că pentru a putea pleca era strict necesar să vindem casa, ceea ce am şi făcut. În urma acestei hotărâri îndrăzneţe am avut parte de tot felul de comentarii din partea celor din jur, mai mult negative, decât pozitive. Unii chiar credeau că am probleme serioase de discernământ şi aşteptau, parcă nerăbdători, să vadă deznodământul tragic al evenimentelor. 73

74


Am început căutările; iniţial ne-am gândit la Ungaria, dar condiţiile nu erau prielnice. De pe lista opţiunilor am exclus din start Austria, Germania şi Belgia, deoarece în vremea aceea românii nu erau acceptaţi. Au mai rămas Franţa, Italia şi Spania, deoarece ţările nordice nu mă prea atrăgeau. Dar spre surprinderea mea răspunsul era invariabil: „Dacă ai fi singur, ar mai fi cumva, dar aşa cu toată familia nu se poate.” Aveam vize Schengen pentru toţi patru, dar încă nu ştiam destinaţia. După câteva zile mi-am adus aminte de un fost prieten din copilărie, care era plecat în Portugalia; am făcut rost de numărul lui de telefon şi l-am sunat, i-am povestit dorinţa mea şi că suntem gata de drum, dar aştept o mână de ajutor, o găzduire provizorie etc. După câteva secunde de gândire răspunsul a fost: „Vino şi vom vedea.” Am zis: „Aleluia! aici e voia Domnului să ajungem, dar unde eşti?” „Uită-te pe hartă”, mi-a răspuns Viorel, „şi vezi că trebuie să ajungi în oraşul Faro.” Mi-a dat şi un număr de telefon pentru transport şi iată-ne gata de drum. Uitându-mă pe hartă am fost surprins să constat împlinirea primei părţi a prorociei: „la marginea unei ape”. Oraşul Faro este situat în sud-vestul Europei, pe ţărmul Oceanului Atlantic. Din momentul în care au aflat această veste, cei din grupul nostru, în mod special cei recent convertiţi, au rămas şocaţi şi le venea greu să creadă realitatea iminentă, crudă, a despărţirii. Întâlnirea de rămas bun a fost o seară binecuvântată – lacrimi şi cuvinte frumoase! Am depănat amintiri frumoase ale momentelor deosebite petrecute împreună şi târziu în noapte ne-am despărţit cu greu, cu promisiunea de-a ne ruga unii pentru alţii. Am lăsat pe cei dragi în urmă, şi a doua seară, în data de 9.08.2001 am pornit spre necunoscut cu un microbuz, având în minte tot felul de întrebări cu privire la ce ne va fi rezervat în lunga călătorie de aproape patru mii de kilometri şi mai ales la sfârşitul acesteia. În timpul zecilor de ore ale călătoriei am avut posibilitatea să meditez la tot ce s-a petrecut în ultimii ani, la cei dragi nouă, care

Domnul veghează asupra cuvântului Său ca să-l împlinească

75

erau departe acum, la cei pe care îi consideram copiii noştri spirituali. M-am rugat din nou pentru ei, ca Dumnezeu să-i ajute să-şi poată duce mântuirea până la capăt. Eram confuz şi aveam o stare de nelinişte indusă de către cel rău, neavând nici o idee, cât de vagă, despre cum vor decurge lucrurile. Îmi veneau în minte tot felul de şoapte: „Dacă te-ai înşelat, dacă nu vei reuşi să găseşti de lucru, unde vei merge după aceea? Nu cunoşti limba, era mai bine dacă mergeai singur.” Dar în acelaşi timp auzeam, ca un refren, mesajul primit din partea Domnului: „Vei ajunge la marginea unei ape, la o casă pe deal, acolo vei întâlni nişte oi…” M-am agăţat cu disperare de această promisiune crezând că mă găsesc în parametrii trasaţi de Dumnezeu pentru mine şi familia mea, bazat fiind pe cuvântul Lui care spune: „Acum, aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut, Iacove, şi Cel ce te-a întocmit, Israele! Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!” (Isaia 43:1-3) Nu aveam prea multe cunoştinţe despre Portugalia – tot ce ştiam era poziţia acestei ţări pe hartă. Nu ştiam dacă există vreo comunitate românească sau vreo biserică penticostală. Dar slăvit să fie Domnul că El a vegheat asupra vieţilor noastre şi după o călătorie obositoare de două zile şi două nopţi, am ajuns la destinaţie. Mare ne-a fost bucuria, când şi celelalte elemente ale mesajului profetic s-au împlinit sub ochii noştri. Am intrat în Portugalia prin partea de nord şi am fost surprinşi de varietatea formelor de relief, de vegetaţie, de arborii de plută, de livezile de măslini şi smochini care se întindeau pe vaste suprafeţe de o parte şi alta a autostrăzilor impecabile pe care circulam. Am admirat, deşi eram obosit, arhitectura deosebită a capitalei Lisabona; iar cel mai mult mi-a plăcut traversarea podului peste estuarul fluviului Tejo, care se varsă în aceea zonă în Oceanul

76


Atlantic. Acest pod lung de cincisprezece kilometri poartă numele lui Vasco da Gama, un mare explorator şi navigator portughez, care în epoca marilor descoperiri geografice, în anul 1497, a stabilit, pentru prima dată în istorie, ruta maritimă de legătură între Europa şi India, prin sudul continentului african. Nu am putut admira prea mult Lisabona, deoarece ne-am continuat călătoria spre sudul Portugaliei în cursul aceleaşi nopţi, iar în zorii zilei am ajuns în apropierea oraşului Faro. Prin contact telefonic am aflat adresa exactă unde trebuia să ajungem şi spre surprinderea noastră după câţiva kilometri, pe un drum şerpuit am găsit „casa pe deal” pe care o aşteptam. Era într-adevăr poziţionată pe un deal în mica localitate Agostos, în apropiere de Santa Barbara de Nexe. Imediat am fost puternic marcaţi de mirosul deosebit de plăcut al smochinelor coapte, de căldura toridă – deşi era destul de devreme – şi de sunetul strident produs de o specie de insecte, care se auzea din toate părţile. Cât despre casă… noi obişnuiţi fiind cu acoperişul destul de ţuguiat pe care îl au casele în România, am rămas surprinşi de faptul că nu avea acoperiş, doar o verandă imensă pe toată suprafaţa casei, ca şi cum un bombardament i-ar fi ras acoperişul! Atunci instantaneu mi-am amintit de pasajul din Scriptură unde ni se spune că, pe la ceasul al şaselea, „Petru s-a suit să se roage pe acoperişul casei“ (Faptele apostolilor 10:9). Am realizat dintr-o dată că mă aflu pe un alt tărâm, cu o altă climă, cu altă arhitectură, cu o altă cultură şi multe-multe alte lucruri pe care aveam să le descopăr în timp, foarte diferite faţă de tot ce cunoscusem eu până atunci. Am fost întâmpinaţi de Viorel, care şi-a îndeplinit de minune oficiul de gazdă, prezentându-ne celorlalţi locatari ai casei, unde locuiau în chirie. Bineînţeles că am văzut iarăşi, împlinirea cu exactitate a cuvântului rostit din partea Domnului: „vei întâlni nişte oi...”! Toţi cei opt pe care i-am întâlnit erau tineri din familii de pocăiţi şi bineînţeles împreună cu ei, prietenul meu care Îl iubea pe Domnul şi Îl slujea din anii tinereţii. Am mulţumit din adâncul inimii, cu


77

lacrimi în ochi, lui Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă, pentru călăuzirea minunată de care ne-a făcut parte. Am fost primiţi cu multă simpatie şi amabilitate, oferindu-ni-se cu generozitate un ajutor deosebit atât moral cât şi material. Nu ne-am imaginat cât de greu ne va fi să găsim o casă sau un apartament de închiriat. Am crezut că vom deschide ziarul şi vom alege dintre sutele de oferte, la fel ca în Oradea. Gazdele noastre s-au înghesuit cum au putut pentru a ne oferi condiţii cât de cât acceptabile şi am locuit împreună până pe la jumătatea lunii octombrie. Când mă gândesc la aceea perioadă, simt parcă un gust dulce-amărui, dacă pot să mă exprim aşa. Dulce, pentru faptul că aproape în fiecare seară ne rugam împreună cu toţi ai casei şi aveam părtăşii frumoase din Sfânta Scriptură. Vrând-nevrând, trebuia să stau la dispoziţia Domnului şi a fraţilor mei, răspunzând multor întrebări pe care mi le puneau. Amărui, pentru faptul că nu am găsit de lucru atât de repede precum nădăjduisem şi de aceeaşi problemă erau afectaţi aproape toţi cei din casă. Un mare impediment a fost şi necunoaşterea limbii portugheze, care pentru noi era o enigmă totală, cu toate că ne străduiam din răsputeri să învăţăm câte ceva din dicţionar. Când confruntam cunoştinţele noastre lingvistice cu realitatea cotidiană, ne cuprindea o deznădejde teribilă. Căutam de lucru cu puţinele cuvinte stâlcite pe care le ştiam şi dintr-o mare de cuvinte care îmi erau adresate, distingeam doar un singur cuvânt „Nao!” şi înţelegeam că-i rost de căutat în altă parte. Au fost momente de grea cumpănă, diavolul mă ataca teribil la nivelul minţii spunându-mi: „Ai văzut ce ai făcut? Nu era mai bine dacă nu plecai niciunde? Acum ai pierdut tot, ce o să te faci? Poate că toate au fost doar simple coincidenţe, pleacă înapoi în România până mai poţi.” În acest context vreau să vă mai spun ceva; pe drum şoferul microbuzului lăuda Portugalia, „vai ce bine e, ce bine se câştigă” şi alte şi alte încurajări. Cu toate acestea, spre mirarea noastră, după ce

78


am intrat în Portugalia refrenul şoferului s-a schimbat: „ce-o să faceţi aici, n-o să vă descurcaţi… atâţia pleacă din Portugalia, mai bine veniţi cu mine înapoi…” Omul avea nevoie de clienţi pentru întoarcere! Vă daţi seama ce deznădejde mă cuprindea când vedeam realitatea crudă a unei zile de căutări în zadar, pe distanţe de mulţi kilometri, prin căldura toridă de vară? Primele două săptămâni au fost groaznice; dacă nu am fi cheltuit o treime din valoarea casei, abandonam în scurt timp şi ne întorceam. Dar Domnul avea un alt plan; condiţiile în care ne aflam ne-au obligat să rămânem în Portugalia, ba mai mult, ne-au motivat la rugăciune, post şi apropiere de Domnul, cu toţii. Pot spune că într-adevăr aici a fost prima noastră biserică. Sub acelaşi acoperiş cu noi erau fraţii Florin şi Daniel Ciorcaş, fraţii Samuel şi Estera Kondrei, familia Ileana şi Vasile Hrezdac, Viorel Ghiulai şi Mona Profire. Obişnuiţi fiind cu frecventarea cu regularitate a slujbelor religioase în Biserica din Sântandrei, ne-am exprimat îngrijorarea pentru ziua Domnului, curioşi fiind de existenţa vreunei biserici prin apropiere. Duminică am pornit cu toţii spre Biserica Penticostală Românească din Almancil la aproximativ 15 kilometri depărtare. Am mulţumit Domnului că a rânduit în apropiere o casă de rugăciune, unde să ne putem bucura de părtăşia frăţească. Era o comunitate mică – vreo 35 de membri – recent constituită, majoritari fiind bărbaţii, deoarece în perioada aceea pentru a călători în Europa, cetăţenii români aveau nevoie de viză, care se obţine destul de greu şi cu costuri mari. Ne-am integrat destul de bine în noua adunare în care slujbele se ţineau doar în cursul zilei de duminică; localul era o sală de sport, care în cursul săptămânii era ocupată. Dintre noii noştri prieteni din această biserică doresc să-i amintesc pe câţiva: Mihai Popovici, Emil şi Daniel Demian, Mihai Bumbuc, Liviu Drăgan, care ulterior a devenit pastorul acestei biserici şi mulţi alţii cu care am petrecut clipe de neuitat de părtăşie


79

frăţească. Cei mai mulţi dintre membrii bisericii proveneau din Poienile de sub Munte, Repedea şi Ruscova – toate localităţi din judeţul Maramureş. Începând din anul 2002, odată cu eliminarea obligativităţii vizei, tot mai mulţi români, din toate colţurile României, au venit pe meleagurile Portugaliei, şi astfel numărul membrilor bisericii a crescut simţitor. Acest fapt a constituit o provocare serioasă pentru comitetul de conducere al bisericii: nu era uşor să se ajungă la un numitor comun, cu atâtea păreri diferite privitoare la modul de închinare, dar prin rugăciune şi mai ales prin dragoste frăţească, s-au găsit întotdeauna soluţii adecvate. Slujirea noastră, ca familie, a continuat prin încurajarea tinerilor cu care aveam de-a face şi motivarea lor la rugăciune. De asemenea slujeam prin cântare, recitare de poezii şi bineînţeles la solicitarea fraţilor, propovăduiam Evanghelia. Au fost vremuri binecuvântate de har, dar am observat adesea existenţa celor trei categorii de pământ neroditor descrise în Evanghelia după Marcu la capitolul patru, alături de pământul cel bun. După o vreme, prin harul Domnului, am reuşit să găsim locuri de muncă. De asemenea ne-am stabilit în oraşul Faro, unde copiii au început să frecventeze şcoala şi încet-încet lucrurile au început să se stabilizeze.

10 ACOMODAREA ÎN NOUA ŢARĂ ADOPTIVĂ ortugalia este o ţară mică şi frumoasă, binecuvântată de Dumnezeu cu o climă mediteraneană, cu veri călduroase şi ierni blânde, în mod special în partea de sud, unde temperatura nu atinge aproape niciodată valori negative. Aceasta atrage mulţi turişti, turismul fiind favorizat de cei peste o sută de kilometri de litoral în partea de sud a ţării şi aproximativ opt sute de kilometri litoral în vest. Graniţa terestră nordică şi estică desparte Portugalia de marea ei vecină, Spania, cu care împarte într-un raport total dezavantajos peninsula Iberică.

P

Până în anul 1974 a fost şi aici un regim totalitar; de atunci Portugalia s-a bucurat de un progres economic simţitor, dar totuşi întotdeauna este loc de mai bine. Nu am iubit niciodată frigul şi am fost plăcut surprins în prima iarna petrecută aici, să văd că nu îngheaţă, nu-i ger, nu-i polei... Dorel Bogdan, ştiindu-mă friguros, chiar m-a întrebat cum de am nimerit un aşa loc. Răspunsul meu a fost: „Chiar dacă eu nu am ştiut de un astfel de loc, totuşi Domnul a ştiut că mie îmi place căldura, de aceea m-a trimis aici.” Aminteam la un moment dat de arhitectură; aceasta a fost afectată de influenţa maurilor care au trăit şi au stăpânit secole de-a rândul peste aceste tărâmuri. Aceştia şi-au lăsat amprenta şi asupra limbii portugheze, care cu toate că este o limbă romanică, este foarte diferită de surorile ei. Vei întâlni aici construcţii deosebite, 81

82


la preţuri fabuloase în zonele rezidenţiale ale comunităţilor englezeşti, germane, olandeze etc., amestecate cu căsuţe modeste, vechi, sau chiar ruine de secole. Vegetaţia este tipic mediteraneană cu palmieri, portocali, lămâi şi smochini, fiind pentru noi o surpriză să vedem în miezul iernii, pomi înfloriţi şi înverziţi. Dar mai mult decât orice, mi-a plăcut şi îmi place şi azi să privesc apusul de soare pe malul Oceanului Atlantic. De fiecare dată sunt cuprins de admiraţie faţă de Marele Creator, mă prostern în faţa tronului divin şi exclam ca şi autorul frumoasei cântări: „Cât de măreţ e Dumnezeu| Văd marea cu talazuri grele,| Mă-nalţ pe munţii de bazalt| Şi-mi zboară gândul printre stele,| Tot mai înalt.|| Acel ce-a pus în goluri firea| Acel ce-a scris oricui menirea,| Mai mult decât nemărginirea| E Tatăl meu!” Ca şi popor, portughezii sunt destul de primitori cu imigranţii, nu au manifestări rasiste, aceasta poate şi din pricina faptului că au origini latine. Cred că o motivaţie importantă în această privinţă este istoria lor de emigraţie – foarte mulţi portughezi au fost şi sunt emigranţi în multe ţări ale lumii. Aceasta a fost explicaţia pe care am primit-o chiar de la un portughez: „Noi vă înţelegem, ştim ce înseamnă să fii străin – treizeci şi şase de ani am fost emigrant în Canada.” Am fost surprinşi de mulţimea culturilor şi raselor care alcătuiesc societatea modernă portugheză, aceasta datorită faptului că Portugalia până în decada anilor ’60 -’70 a fost o ţară colonialistă, care cu greu a vrut să renunţe la proprietăţile ei. Acestea se întindeau din Orientul Îndepărtat, din Macau, Timorul de Est, până în ţări africane precum Mozambic, Angola, Guineea Bissau şi Brazilia din America Latină. Prin urmare, aici întâlneşti foarte mulţi africani, brazilieni, indieni, chinezi, latino-americani şi foarte mulţi europeni nordici, care aşa cum am menţionat deja, sunt în căutarea climei deosebite de care se bucură Portugalia.

Acomodarea în noua ţară adoptivă

83

Cultul închinării la fecioara Maria, are o importanţă deosebită pentru acest popor, ca de altfel pentru majoritatea ţărilor din sudul Europei, unde catolicismul este majoritar. Chiar dacă aici în Portugalia, au unul din cele mai mari sanctuare la Fatima, o majoritate covârşitoare, poate 75-80% dintre creştini se declară nepracticanţi, iar ceilalţi se declară atei. Materialismul capitalismului modern a zdrobit tot ceea ce Inchiziţia Spaniolă şi valurile de mauri musulmani nu au reuşit să şteargă din inimile oamenilor. Cu toate acestea vei găsi şi comunităţi evanghelice, e drept mai puţine; penticostale: Adunarea lui Dumnezeu şi Biserica lui Dumnezeu, charismatice, baptiste şi o întreagă pleiadă de alte mici grupări de biserici pseudo-evanghelice de brazilieni. Cu toate că în bisericile braziliene slujba se ţine în limba portugheză, mărturia vieţii cotidiene lasă de dorit, astfel că aceste biserici nu au un impact foarte mare asupra societăţii. Una dintre cele mai vechi biserici neoprotestante este „Igreja Evangelica” din Faro, fondată în 1830, cu păstorul căreia, Louis Calisto, am avut o relaţie specială de colaborare, în anii de căutare a unui sprijin juridic al bisericii. Acesta a fost cadrul spiritual al Portugaliei în anul 2001 când am ajuns noi; Îi mulţumeam Domnului pentru purtarea Lui de grijă şi ne străduiam din răsputeri să fim receptivi la orice semnal pe care dorea Duhul Sfânt să ni-l dea pentru lucrarea Lui. Dacă mă gândesc acum la aceea perioadă, mi se pare că a trecut ca un vis, dar realitatea cotidiană de atunci a fost dureroasă. Dorul după toţi fraţii şi prieteni era cumplit, nu sunt cuvinte care să descrie aceea perioadă de rupere de părinţi şi de toţi cei dragi, de biserica în care slujisem, de locurile natale – ne simţeam dezrădăcinaţi. Sufeream noi, sufereau şi copiii la şcoală, a trecut o perioadă destul de lungă până au reuşit să se integreze, să fie acceptaţi de colegi. Le era greu să înţeleagă de ce sunt priviţi ca şi o

84


curiozitate, ca o ciudăţenie. Dar în toate acestea, ne-am pus nădejdea în Domnul care spune: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5). Timpul şi-a făcut cursul său normal, dar parcă pentru noi s-a oprit în loc; nu era uşor să stai într-o continuă aşteptare, în speranţa că ziua de mâine va aduce rezolvarea neajunsurilor de azi, fără a avea posibilitatea să-ţi faci o minimă planificare a timpului. Pe deasupra acestora, dorul după tot ce am lăsat în urmă era parcă tot mai mare şi singura alinare pe care o aveam era întâlnirea din fiecare duminică cu fraţii la biserică. Prima sărbătorire a Naşterii Mântuitorului în noua ţară adoptivă ne-a adus noutăţi, împodobirea oraşelor cu o antecedenţă de o lună, vacarmul şi aglomeraţia cumpărătorilor de la marile centre comerciale etc. De asemenea încercarea de a înlocui lipsa de zăpadă cu fulgi artificiali, a fost ceva interesant pentru noi. Totuşi, din toată această stare de euforie lipseau caracteristica românească a sărbătorilor de iarnă şi albul imaculat al zăpezii. În ajunul Crăciunului, peste aşezările umane se lasă o linişte nefirească; marea majoritate a portughezilor se adună în familie, cu rudeniile cele mai apropiate, în locurile de baştină şi petrec această noapte în jurul unei mese bogate. Pe străzi e o linişte aproape desăvârşită, lipsind farmecul colindelor care altădată răsunau pe străzile satelor şi oraşelor din România. Aceasta stare de amorţeală cuprinde parcă toată firea, întreaga noapte şi ziua de Crăciun până spre seară, când din nou lumea începe să iasă la plimbare şi încet-încet lucrurile reintră pe făgaşul normal. De altfel parcă cu o sfinţenie împământenită, peste o săptămână, acelaşi ritual luat de la capăt: alergătura frenetică pentru cumpărături, cadouri, întâlniri gălăgioase între prieteni, iar apoi din nou liniştea desăvârşită a nopţii de ajun de An Nou, de data aceasta, întreruptă de câte un taxi întârziat. Nu vezi nici ţipenie de om pe străzi, ceva cu totul neobişnuit în timpul anului, iar a doua zi – unu


85

ianuarie, încet-încet spre seară străzile încep să prindă viaţă. Începând de atunci, în fiecare an aveam să fim martori la acest ritual al sărbătorilor, lipsit de izul specific românesc. Totuşi în biserica din Almansil căutam, cu ajutorul Domnului, să compensăm cumva aceste diferenţe şi adeseori simţeam prezenţa Duhului Sfânt care ne mângâia inimile. Nu a fost uşor să ne obişnuim cu această schimbare, ba dimpotrivă unora le-a fost chiar imposibil. Unii nu au rezistat departe de casă, de familie decât câteva săptămâni, iar alţii ceva mai mult, dar în final au preferat să se întoarcă în România. Dragii mei cumnaţi, Vasile şi Sami, au testat şi ei „cele străinătăţuri”, dar în cele din urmă Vasile s-a reîntors în România, iar Sami mult mai târziu şi-a adus familia în Portugalia. Era destul de greu să-ţi astâmperi dorul, deoarece distanţa este mare, iar costurile transportului – aerian sau terestru – sunt ridicate, la acestea adăugându-se bineînţeles şi durata mare de timp a călătoriei. Nu a fost uşor să învăţăm limba portugheză, dar există un proverb care spune: „Nevoia îl învaţă pe om”, aşa că vrând-nevrând am învăţat din mers, şontâc-şontâc, să vorbim strictul necesar. Va trebui probabil să ne naştem încă o dată într-o familie portugheză, pentru a putea vorbi fluent şi fără nici o greşeală. Prin această experienţă, am înţeles practic învăţătura biblică a naşterii din nou din Evanghelia după Ioan: „Drept răspuns, Isus i-a zis: Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (3:3). După doi ani am reuşit, în cursul lunii august să ne permitem un concediu în România. I-am mulţumit lui Dumnezeu din adâncul inimii pentru nemărginita Lui îndurare, pentru ajutorul pe care ni l-a dat şi, în mod special, pentru răspunsul dat rugăciunilor mele. La vreme de grea cumpănă, am scris pe un bilet toate nevoile noastre familiale: mântuirea sufletului pentru întreaga familie, sănătate fizică, de asemenea un loc de muncă decent unde să pot

86


să-mi câştig existenţa şi bineînţeles ocrotire pentru noi şi pentru copii, într-o societate atât de diferită decât aceea în care am trăit până atunci. După multă vreme, soţia a descoperit biletul pus de mine sus pe dulap şi m-a întrebat de originea lui, iar eu i-am răspuns: „Cu multă vreme în urmă, m-am rugat Domnului şi am zis: «Doamne, eu sunt copilul Tău şi Îţi aparţin cu tot ce am; prin urmare, problemele mele sunt şi ale Tale. Eu oricum nu pot să fac nimic decât să mă îngrijorez pentru ele; cea mai bună soluţie este să le las în grija Ta. Îţi mulţumesc pentru că ai luat aminte la acest bilet în Numele scump al lui Isus, Amin.» Şi vezi dragă, eu am şi uitat de bilet, dar Domnul nu a uitat, slăvit să fie Numele Lui în veci, şi El ne-a dat mult mai mult decât am cerut eu.” A fost un concediu binecuvântat în timpul căruia am petrecut momente deosebite cu cei dragi. De asemenea am pregătit împreună cu fratele păstor Ioan Bodog, detaliile începerii în biserica noastră din Portugalia a unor studii biblice pentru pregătirea lucrătorilor. Ideea aceasta mi-a venit după o conversaţie avută în biserica din Almansil cu unul dintre tineri. Printre altele, acesta mi-a spus că doreşte să cunoască mai mult Biblia, dar nu avea materialul necesar şi atunci s-a născut ideea de a împleti „utilul cu plăcutul”. Ştiam că pentru vestirea Evangheliei este nevoie de oameni pregătiţi şi în biserica din Portugalia există un imens potenţial deoarece majoritari erau tinerii, care căutau în Occident o viaţă mai bună. În al doilea rând, urmând aceste cursuri, tinerii ar fi primit pregătirea necesară şi totodată timpul lor liber era direcţionat spre studiul Scripturilor, acest lucru fiind benefic pentru viaţa lor spirituală. În decursul celor doi ani petrecuţi în Portugalia s-a produs pe nesimţite un lucru interesant – dezlipirea de vechile rădăcini. După ce timp de câteva zile am fost plin de bucurie la revederea celor dragi, a locurilor natale, a bisericii, am avut un sentiment de înstră-


87

inare; parcă nu mai aparţineam acelor locuri, gândul îmi zbura spre Portugalia, spre noile prietenii care s-au închegat şi abia am aşteptat să ne întoarcem acolo. Atunci mi-am dat seama că aparţin de două lumi diferite şi în timp şi în spaţiu. Când am plecat, am vărsat din nou lacrimi la despărţire şi în memorie ne-a răsunat o cântare atât de cunoscută la vremea aceea: „Despărţire, de ce oare mai trebuie şi tu să fii? | De ce plătim cu atâtea lacrimi a noastre scurte bucurii?” Aveam totuşi o bucurie în suflet, că nu s-au împlinit pronosticurile negative ale unora, cu privire la cei din fostul grup Filadelfia, mai bine zis cu cei pentru care am plâns şi ne-am rugat, considerându-i copiii noştri spirituali. Dimpotrivă, i-am găsit aproape de Domnul, întăriţi spiritual prin braţul Lui atotputernic.

11 DOMNUL NU DISPREŢUIEŞTE ÎNCEPUTURILE SLABE

Î

n timpul călătoriei am avut parte de ocrotirea Domnului şi după ce ne-am întors în Portugalia lucrurile au revenit pe făgaşul normal. Un lucru care m-a surprins plăcut a fost faptul că în scurt timp am putut începe cursurile Seminarului teologic „Trandafir Sandru” în Loulé, deoarece un număr destul de mare de fraţi şi surori s-au arătat interesaţi de această lucrare. În cursul săptămânii, nu erau slujbe religioase la biserică şi am decis să ne întâlnim în apartamentul pus cu generozitate de familia Ciorcaş, la îndemâna fraţilor. Ne adunam în fiecare săptămână în frumosul orăşel Loulé, situat la vreo şase kilometri spre nord de Almansil. Cu această ocazie am constatat că în Loulé locuiau destul de mulţi fraţi, care în fiecare duminică trebuiau să se deplaseze până la biserică în Almansil, unii chiar pe jos, neavând mijloace de transport în vremea aceea. Spre sfârşitul anului 2003, s-a născut ideea deschiderii unei noi biserici în Loulé şi după ce am căutat voia Domnului în rugăciune şi post, acest lucru s-a concretizat în anul 2004, în prima duminică din luna ianuarie. Domnul ne-a desluşit voia Lui cu privire la această lucrare şi implicaţiile spirituale ale acesteia pentru mine şi familia mea. 89

90


O viziune din partea Domnului prin fratele Mihai Bogdan a confirmat ceea ce Duhul Domnului spusese cu multă vreme în urmă. Dacă vă mai amintiţi, o parte a profeţiei suna astfel: „…acolo vei face o lucrare pe care nu ai mai făcut-o.” De data aceasta, în vedenie se arăta o fântână mare din piatră, a cărei construire trebuia să o supraveghez şi să coordonez desfăşurarea lucrărilor. Prin această vedenie am înţeles că Domnul vrea ca această biserică să ia fiinţă, deoarece acolo erau suflete însetate ce aveau nevoie de apa vieţii. A fost destul de dificil să găsim un spaţiu de închiriat la un preţ rezonabil şi pe care să-l amenajăm. Bineînţeles că am avut şi noi, ca Ghedeon, „lânile noastre”, pe care le-am pus înaintea Domnului. Prima „lână” am pus-o în arie când am negociat locaţia cu proprietarii acesteia. Atunci m-am rugat Domnului în inima mea: „Doamne, dacă într-adevăr este voia Ta să începem această lucrare, Te rog ajută-ne să primim o amânare de o lună de zile pentru a plăti garanţia”. Într-adevăr, am găsit înţelegere la proprietari pentru o lună. Cea de a doua „lână” a fost pusă puţin mai târziu de draga mea soţie. Deşi la inaugurarea „marii” săli de 40 de metri pătraţi, au participat un număr de 40 de suflete, numărul membrilor s-a stabilizat la 22. Dintre membrii fondatori doresc să-i amintesc pe câţiva: Florin şi Gabriela Ciorcaş, Daniel şi Estera Ciorcaş, Cristi şi Mona Profire, Sami Kondrei, Viorel şi Lidia Stan, Săndel şi Remina Apetrei, Adi şi Crina Apetrei, Florin şi Dana Apetrei, Călin şi Angela Apetrei, Ghiţă şi Maria Oprea, Florin Oprea şi bineînţeles subsemnatul împreună cu soţia. Sumele care se adunau la colectă duminica erau după posibilităţi, dar în primele săptămâni nu au depăşit 45-50 €. Într-una din duminici, soţia mea s-a rugat în gând şi a pus şi ea o „lână” înaintea Domnului cu următorul conţinut: „Doamne, voi şti într-adevăr că această lucrare este voia Ta şi nu vreun gând rebel din partea firii noastre pământeşti, dacă în colecta de azi vor fi cel puţin 100 €.” Ca niciodată până atunci, fraţii au dăruit mai mult – cu puţin peste 100 €! Slăvit şi binecuvântat să fie Domnul, pentru că El aduce la îndeplinire tot

Domnul nu dispreţuieşte începuturile slabe

91

ceea ce promite şi mai mult decât atât, El nu dispreţuieşte începuturile slabe. Printre primele lucruri de care am avut nevoie urgent, a fost o acoperire juridică şi bineînţeles, organizarea într-un cadru adecvat pentru o bună funcţionare. Am apelat la ajutorul organizaţiei penticostale „Igreja de Deus” de care aparţine deja şi biserica din Almansil. Reprezentatul legal al acesteia, care în vremea aceea era păstorul Jose Borges, ne-a dat tot sprijinul pentru organizarea juridică şi cultică. Aşa cum stă scris în Faptele apostolilor 15:28: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă...” am decis şi noi ca numele bisericii nou înfiinţate să fie „Igreja de Deus Pentecostal Romena Maranata Loulé” (Biserica lui Dumnezeu Penticostală Română Maranata Loulé). Începând de atunci s-a adeverit şi în cazul nostru afirmaţia făcută de cineva cu privire la sine şi la biserica pe care o păstorea: „Dumneavoastră aţi învăţat pe spatele meu să fiţi biserică, iar eu pe al dumneavoastră să fiu păstor.” Aşa a rânduit Dumnezeu lucrurile şi, prin bunătatea Lui desăvârşită, ne-a dat şi unora şi altora atât voinţa, cât şi înfăptuirea. Pentru o mai bună colaborare la nivel naţional, am intrat în contact şi cu celelalte biserici de români. În vremea aceea, în afară de biserica din Loulé, mai existau biserici în Lisabona, Moscavide, Santiago de Cacem, Sousel, Almansil şi Portimao. Ca orice început, nici al nostru nu a fost uşor, dar slăvit să fie Domnul, care ne-a călăuzit pas cu pas. De un real folos ne-a fost experienţa acumulată în România, cu prilejul întoarcerii la Domnul a celor câteva familii binecuvântate, care au rămas în urma noastră. De asemenea, aplicând principiul lăsat de Domnul Isus, de a fi în totalitate la dispoziţia Duhului Sfânt şi a bisericii, am putut să ne formăm o linie proprie de slujire. Pentru început, neavând nici un instrument muzical, toate cântările erau cântate „a cappella” şi Domnul mi-a adus aminte de alte

92


vremuri, când puţinele mele cunoştinţe muzicale, mi-au fost de un real folos. Am achiziţionat o orgă şi pentru fiecare slujbă, exersam acasă cântările care urma să le cântăm, iar apoi cântam Domnului cu toată adunarea. Mai târziu, fratele Săndel Apetrei a preluat partea instrumentală, fiind înzestrat de Domnul pentru această lucrare, iar eu am putut răsufla uşurat din acest punct de vedere. Chiar dacă în multe biserici s-a trecut la un fel mai „emancipat” de slujire, noi am căutat să păstrăm timpul de rugăciune – plecaţi pe genunchi, în mijlocire pentru tot felul de cauze atât de boală, cât şi pentru diversele probleme particulare, care le impune destul de dificila viaţă din diaspora. Apoi urmează serviciul de evanghelizare, în timpul căruia, înainte de vestirea Evangheliei, sunt înălţate, spre slava lui Dumnezeu cântări şi poezii. De asemenea, din lipsă de predicatori şi mai ales pentru a implica în slujire cât mai mulţi fraţi, au fost cooptaţi pentru îndemnuri de rugăciune aproape toţi fraţii. Fiecare dintre noi aveam nevoie de creştere spirituală atât personală, cât şi în lucrarea de slujire; de aceea, ne-au prins bine tuturor cursurile de omiletică pe care le studiam împreună cu seminariştii. Am fost foarte interesat de a observa slujirea fraţilor pentru a descoperi talanţii cu care era înzestrat fiecare, talanţi care altfel ar fi rămas îngropaţi poate pentru totdeauna având în vedere multitudinea preocupărilor cotidiene. Mă bucuram văzând că fraţii îşi dădeau toate silinţele să studieze Scriptura, ca mai apoi să ne împărtăşească un mesaj din partea Domnului. Mi-a rămas în memorie o afirmaţie sinceră pe care unul dintre fraţi a făcut-o la finalul mesajului pe care l-a împărtăşit bisericii: „Fraţilor, credeţi-mă că predica de acasă a fost mai frumoasă decât asta de aici”. Unii dintre fraţi aveau emoţii destul de mari; acest fapt i-a determinat să-L caute pe Domnul în rugăciune atât pentru ei înşişi, cât şi pentru ceilalţi, anulându-se astfel efectul nociv al duhurilor de judecată.


93

Înainte de a încheia prezentarea acestei perioade, se cuvine să menţionez două evenimente importante petrecute în mijlocul nostru. Vorbind despre Unsul, Mesia, Domnul Isus, cu aproximativ 700 de ani înainte ca acest eveniment să aibă loc, prorocul Isaia a afirmat: „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53:4).

Sângele Mielului divin vindecă şi astăzi Familia fratelui Viorel Stan a trecut printr-o experienţă deosebită, prin care Dumnezeu li s-a descoperit într-un mod special. De dragul acurateţei, voi prezenta în continuare mărturia scrisă de sora Lidia Stan. „În toamna anului 2013, cineva m-a întrebat foarte mirat de ce sufăr atât de tare la luarea deciziei de a ne reîntoarce definitiv în România. Viorel, soţul meu, a rămas în şomaj şi nu mai vedeam nici o posibilitate de a mai rămâne în Portugalia. Astfel, după 12 ani, eram obligaţi de situaţia financiară să luăm hotărârea de repatriere. Mă înspăimânta acest gând, sufeream enorm şi nu reuşeam să mă împac cu această idee. Când mi s-a pus aceea întrebare „de ce?”, am căutat în interiorul meu un răspuns plauzibil la această întrebare şi concluzia la care am ajuns a fost că, de fapt, sufeream la ideea de a părăsi biserica. În decursul anilor, ajunsesem să ne integrăm în Biserica Maranata Loulé; aveam părtăşie deosebită cu fraţii şi surorile din biserică. Era mai mult decât aceea părtăşie cordială, formală de duminica, devenisem o familie în adevăratul sens al cuvântului. Dumnezeu ne-a aşezat în această biserică de la înfiinţarea ei; uitându-mă în urmă, nu pot decât să-I mulţumesc din toată inima Domnului pentru multele bucurii spirituale experimentate. Nu am suficiente cuvinte de mulţumire pentru minunile de care am avut parte în aceşti frumoşi ani, dintre care cea mai mare şi de

94


neuitat, s-a petrecut în familia noastră, chiar în primul an de existenţă al micii noastre biserici. Am trăit o perioadă dificilă a vieţii noastre când, fiind însărcinată cu fetiţa noastră Patricia, am aflat în urma consultaţiilor medicale periodice, că copilul avea probleme cardiace, fapt confirmat ulterior şi la ecograf. Primul nostru copil a plecat la Domnul, doar la trei zile de la naşterea sa, iar vestea despre starea sănătăţii celui de-al doilea copilaş a venit ca o lovitură teribilă de care a încercat să profite şi diavolul, pentru a semăna frica şi îndoiala în sufletele noastre. Cu toate că ştiam din Sfânta Scriptură, că Domnul ne-a promis ajutorul Său la vreme de necaz, totuşi parcă realitatea era prea dură pentru a mai avea vreo speranţă. Boala de inimă era o problemă ereditară în familia soţului: bunica, mama şi una dintre surorile lui avuseră probleme serioase de inimă, deci… Medicul de familie a încercat să ne dea speranţe, informându-ne despre posibilitatea unui tratament în perioada sarcinii, la o clinică specializată din oraşul Porto şi pregătindu-mă pentru aceasta. Însă Domnul a avut un alt plan, slăvit să fie Numele Lui. Într-o duminică dimineaţa la serbarea Cinei Domnului, fratele păstor s-a apropiat cu pâinea, care reprezintă trupul frânt al Domnului Isus. Îndemnat de Duhul Sfânt s-a rugat cu putere ca în momentul când ne vom împărtăşi, să dispară orice urmă de boală şi în Numele Lui să fim vindecaţi. Un fior puternic m-a cuprins în acel moment şi o căldură pe care nu o pot descrie, fiindcă rareori în viaţă îţi este dat să experimentezi aşa ceva. O pace cum nu mai simţisem demult m-a cuprins şi am ştiut atunci că Domnul Isus S-a atins de mine. În săptămâna care a urmat, am repetat o serie de teste şi ecografii, care apoi trebuiau trimise la clinica unde urma să fiu internată peste o lună, dar mare a fost uimirea medicului de la Spitalul Regional din Faro: „Nu se poate, acest bebeluş nu are nimic!” A mărit volumul aparatului care înregistra bătăile inimii şi în acelaşi timp se uita la ecografia anterioară, pe care o avea în mână. „Auzi mămico?”


95

m-a întrebat el, apoi a continuat: „copilul nu are nimic, inima îi bate normal.” Atunci am început să plâng şi să mulţumesc Domnului! Medicul nu înţelegea cum este posibil aşa ceva, dar eu ştiam. Dumnezeu S-a atins de copilaşul meu în acea dimineaţă, toată slava şi gloria să fie a Lui. Îi mulţumesc din toată inima, căci mi-a dat privilegiul să fiu copilul Lui şi pentru că a înfăptuit această minune, una dintre multe altele pe care le-a făcut în bisericuţa noastră.” Toată gloria şi slava să fie a Domnului nostru Isus Hristos! Sfânta Scriptură spune: „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53:3-4). Dragii mei, acesta este un adevăr clar şi bine ştiut: Hristos Domnul a suferit pe Golgota şi în trupul Lui zdrobit şi frânt a purtat bolile şi suferinţele noastre, S-a făcut părtaş durerilor noastre. În consecinţă, când ne împărtăşim cu trupul Domnului reprezentat prin pâinea de la Cina Domnului, ne împărtăşim cu viaţă din Viaţa Domnului. Trebuie să credem din toată inima că Domnul Isus a luat asupra Lui bolile noastre şi de aceea este de o importanţă covârşitoare să nu lipsim niciodată de la Cina Domnului, ci să participăm la aceasta ori de câte ori avem ocazie. Un alt eveniment din aceea perioadă s-a petrecut cu Emanuel, copilul de câteva luni al fratelui Florin Apetrei. Acesta avea hernie şi Domnul S-a atins de el şi l-a vindecat în urma rugăciunii făcute, însoţită cu ungerea cu untdelemn. Emanuel a fost primul copil adus la binecuvântare în Biserica Maranata Loulé.

Seminarul „Trandafir Sandru” în Loulé Un eveniment major, care a marcat această perioadă de început a bisericii, a fost absolvirea primei promoţii de seminarişti. Prin

96


îndurarea Domnului, fratele păstor Bodog Ioan însoţit de Bodog Daniel şi Gabi Suciu au venit în cursul lunii mai 2004, pentru finalizarea cursurilor şi pentru a înmâna diplomele absolvenţilor. Dar şi de data aceasta, ca de fiecare dată când Domnul avea un plan deosebit de lucrare, diavolul a căutat să umbrească bucuria noastră printr-un eveniment neplăcut petrecut în viaţa mea. Locul meu de muncă în perioada aceea, ca de altfel al celor mai mulţi dintre fraţi, era în construcţii. În anii 2000-2008, Portugalia a cunoscut o perioadă înfloritoare în ramura construcţiilor datorită în primul rând climei, iar în al doilea rând, a fondurilor europene care erau un pic mai bine administrate decât în România. În data de 1 mai, spre seară, mă aflam la primul etaj al unei clădiri, pe o terasă fără protecţie. Din neatenţie, fiind foarte aproape de margine, am căzut deodată în gol, dar prin îndurarea lui Dumnezeu, nu m-am ales decât cu o fisură de bazin. Totuşi, aceasta a fost suficient de gravă ca să nu mai pot călca cu piciorul drept, fără ajutorul cârjelor. Aveam dureri îngrozitoare şi diagnosticul medical era destul de pesimist – singura soluţie fiind vindecarea divină! Situaţia mea nu s-a ameliorat nici după cinci săptămâni de neputinţă; dimpotrivă, nu puteam să ating deloc podeaua cu piciorul, darmite să mai calc pe el. Dar să revenim la prima vizită mai deosebită de care a avut parte bisericuţa noastră. După o călătorie obositoare, aşa după cum au mărturisit mai târziu fraţii, au fost primiţi cu căldură de către întreaga comunitate. Au fost momente de bucurie, mai ales pentru familia noastră deoarece de fratele Gabi Suciu în mod special, ne legau multe amintiri; la fericitul eveniment al căsătoriei lui cu sora Claudia în data de 27.07.1986, am cunoscut-o pe minunata mea soţie! A fost un timp binecuvântat de învăţătură, cu o hrană spirituală bogată şi bineînţeles cu multe emoţii pentru seminariştii care


97

aveau de dat testul final de absolvire. Prin harul Domnului au absolvit un număr de 17 fraţi, din care 13 erau membri în biserica din Loulé, 3 erau din Almansil, iar unul era din comunitatea nou constituită în oraşul Portimao. Pentru mine a fost în mod deosebit o ocazie specială, deoarece aveam atâta nevoie de sfaturi şi îndrumări pentru noua slujbă pe care mi-a încredinţat-o Domnul, iar fratele Ioan Bodog a acceptat cu multă dragoste provocarea de a-mi oferi ajutorul necesar. Începând de atunci apreciem nespus de mult astfel de ocazii, de-a avea părtăşie cu fraţi veniţi din ţară sau de mai aproape, considerând aceste evenimente oaze de împrospătare spirituală pentru sufletele noastre. Avea dreptate înţeleptul Solomon când spunea: „Ca apa proaspătă pentru un om obosit, aşa este o veste bună venită dintr-o ţară depărtată” (Proverbe 25:25). La scurt timp după plecarea fraţilor a ajuns printre noi şi dragul meu cumnat şi prieten Bogdan Dorel, pe care l-am chemat din două motive: să agonisească câte ceva pentru familie şi să ne dea un sprijin în rugăciune, în vederea botezului în Duhul Sfânt, de care aveau nevoie mai mulţi membri ai bisericii. Chiar dacă noi, gândind omeneşte, aveam în vedere doar anumite lucruri, Domnul cunoştea mult mai profund nevoile noastre. Vă aduceţi aminte de accidentul suferit de mine la locul de muncă? Ei bine, cârjele erau nelipsitele mele tovarăşe de mai bine de cinci săptămâni! Când mergeam la biserică le puneam sub scaun, mă ţineam cu amândouă mâinile de pupitru şi predicam sprijinit într-un picior. Într-o seară, am fost invitaţi la Portimao, la o evanghelizare împreună cu fratele Dorel. Am lăsat cârjele în maşină şi, cu ajutorul fraţilor, am intrat în biserică. La îndemnul Duhului Sfânt, Dorel a chemat în faţă pe toţi cei care aveau nevoie de rugăciune. Au fost mai mulţi cei care s-au plecat pe genunchi, iar eu m-am ridicat cumva într-un picior şi împreună cu Dorel, ne-am rugat uitând

98


total de problema mea. Târziu după terminarea slujbei din seara aceea, ne-am întors acasă parcurgând cei 60 de kilometri, plini de bucuria revărsării Duhului Sfânt printre noi. Apartamentul în care locuiam era situat la etajul trei şi în timp ce urcam treptele, deodată Dorel m-a întrebat: „Dar unde ţi-s cârjele?”„Sunt în maşină”, am răspuns eu uimit şi bucuros în acelaşi timp, realizând abia atunci că Domnul S-a atins şi de mine. Slăvit să fie Numele Sfânt al lui Isus Hristos, Domnul nostru în a cărui Nume avem vindecare de orice boală. Când ne-am rugat pentru cei bolnavi, am primit şi eu vindecare şi din acel moment nu am mai avut nevoie de cârje. De asemenea au dispărut şi durerile groaznice, care mă chinuiau la orice mişcare mai bruscă. Multe lucruri avea să ne mai arate Domnul, dar pentru a le experimenta a fost necesar să ne lăsăm călăuziţi de El şi să urmăm pas cu pas, voia Lui divină.

12 PRIMII PAŞI AI BISERICII urând am început să avem probleme cu vecinii locaţiei unde aveam adunarea; cântările şi rugăciunile cu voce tare erau deranjante pentru locatarii blocului de locuinţe, la parterul căruia ne adunam. De stăruinţă pentru botezul în Duhul Sfânt, nici nu putea fi vorba acolo şi, drept urmare, am căutat alte soluţii.

C

Undeva pe marginea autostrăzii dintre Loulé şi Faro, am observat o clădire singuratică, unde în anumite seri vedeam o mare mulţime de oameni. Am presupus că ar fi vorba de vreo comunitate evanghelică şi într-adevăr mergând în recunoaştere, într-o seară am rămas plăcut surprins de ceea ce am descoperit. Numele bisericii era Filadelfia şi aparţine unei comunităţi penticostale independente de rromi portughezi. Modul lor de închinare era asemănător cu al nostru şi dacă reuşeai să treci peste diferenţa de cultură, manifestările lor explozive, cântările ritmate însoţite de bătăile din palme ale celor aproximativ 350 de persoane, puteai simţi prezenţa Domnului printre ei. La sfârşit am luat legătura cu păstorul lor şi, după ce ne-am prezentat, le-am solicitat sprijinul pentru o seară pe săptămână, în numele organizaţiei din care făceam parte şi noi şi ei. Au fost deosebit de deschişi cu noi şi, după verificările de rigoare, ne-au pus la dispoziţie sala. 99

100


Am fost plăcut surprins, când în prima seară au venit şi dintre ai lor la rugăciune, în frunte cu păstorul şi nu doar ca asistenţi, ci chiar au mijlocit pentru umplerea cu Duhul Sfânt a celor care stăruiau. A fost o revărsare de har şi au fost botezaţi cu Duhul Sfânt câţiva fraţi. În timp ce fraţii la urmă, depuneau mărturia personală a experienţei botezului, eu traduceam grupului de fraţi portughezi, iar ei au exclamat: „Aleluia! Exact ca şi la noi, sunteţi ca şi noi; Acelaşi Duh Sfânt vă călăuzeşte şi pe voi.” Din seara aceea ne-au încredinţat o cheie şi am putut să ne bucurăm în continuare de bunăvoinţa lor şi a Domnului. Dar pentru noi era puţin o seară pe săptămână, de aceea am căutat şi în altă parte. Ştiţi care a fost următoarea locaţie? Un garaj la subsolul unei vile neterminate, unde lucrau fraţii Apetrei. În timpul zădufului zilei, trudeau din greu împreună cu Dorel la construcţia respectivă, iar seara ne adunam în garaj la rugăciune. Pe jos nu era decât beton nefinisat şi drept urmare sub genunchi, foloseam cartoane, dar nu conta, aveam toţi o râvnă deosebită pentru această lucrare. Mi-aduc aminte cum într-o seară fratele Florin Apetrei, a fost cercetat în mod special de Duhul Domnului şi nu a mai ţinut cont de dimensiunea limitată a cartonului, a ajuns cu genunchii pe beton şi nici măcar nu a realizat că în urma lui a rămas o dâră de sânge! Au fost clipe de neuitat, de neegalat, în care Domnul a lucrat botezând cu Duhul Sfânt mai mulţi fraţi şi surori, aducând bucurie în sufletele noastre prin umplere cu putere divină. Am simţit din plin dulceaţa mângâierilor Dumnezeieşti, aşa cum spune psalmistul: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” (Psalmul 34:8). În multe seri de stăruinţă ni s-au alăturat fraţi din Portimao şi din Almansil, lărgind astfel părtăşia familiei lui Isus Hristos.

Primii paşi ai bisericii

101

Abia am apucat să ne obişnuim cu prezenţa lui Dorel în mijlocul nostru, când după aproximativ o lună a decis să ne părăsească, fiind chemat de fraţii din Biserica Speranţa, Roquetas de Mar, Spania; acolo slujea de ceva vreme fratele Cornel Dulcă, împreună cu fratele Aurel Ilie. În Portugalia, legea cultelor religioase este destul de rigidă. Chiar dacă aveam acoperire juridică în calitate de grupare religioasă, pentru locaţia în care se ţineau slujbele religioase trebuia să obţinem o autorizaţie specială. Pentru aceasta, pe lângă o seamă de semnături de la diferite foruri competente, aveam nevoie şi de acordul vecinilor. Aceştia nu au fost de acord cu prezenţa noastră în mijlocul lor şi, drept urmare, am început să căutăm o altă locaţie. După o perioadă de 8 luni petrecută în primul spaţiu, prin îndurarea Domnului am găsit un spaţiu mai mare – 75 metri pătraţi – şi primul gând pe care l-am avut a fost următorul: „Doamne, acest spaţiu este prea mare pentru noi, dar vom face tot ce depinde de noi, vom pune scaune, iar Tu, Doamne, poţi să ocupi aceste scaune cu oameni ale căror suflete să fie însetate după Cuvântul Tău.” După unele statistici, în vremea aceea, în regiunea unde eram noi localizaţi, pe o rază de 60-70 km, se aflau aproximativ 5.000 de români, fără să îi luăm în calcul pe moldovenii de dincolo de Prut. Eram conştienţi de nevoile spirituale covârşitoare pe care le aveau aceşti oameni. În noua locaţie ne-am mutat în luna octombrie 2004 şi am fost surprinşi de amabilitatea noilor vecini. Unii vecini din blocul unde se afla acum biserica, cât şi oameni din cartier aşteptau cu nerăbdare ziua de duminică în care ascultau cântările care răsunau în timpul slujbelor. Domnul a folosit nemulţumirea unora pentru a ne obliga să ne mutăm într-un loc cu oameni mai primitori! Aici am stat până în octombrie 2008, când spaţiul, care la început ni s-a părut prea mare, a devenit neîncăpător. Cum ne-am rugat, aşa s-a şi întâmplat – Domnul a mântuit în această perioadă mulţi oameni umplând spaţiul pe care îl aveam la dispoziţie!

102


După un an de activitate Dar să nu anticipăm! Ne întoarcem la sfârşitul anului 2004 sau, mai exact, la începutul anului 2005 – prima aniversare a existenţei Bisericii Maranata. Prin îndurarea lui Dumnezeu, vestea despre existenţa unei biserici penticostale s-a răspândit şi ne vizitau tot mai mulţi oameni. Apoi, fraţii din biserică mai aduceau din România rudenii sau prieteni şi astfel numărul membrilor creştea. Totuşi exista o anumită instabilitate, deoarece mulţi nu erau dispuşi să rămână multă vreme în Portugalia. Aceasta instabilitate s-a păstrat până în ziua de azi. Prin această biserică s-au perindat foarte multe persoane de-a lungul anilor, dar slăvit să fie Numele Domnului, că foarte mulţi au fost transformaţi pentru totdeauna de Duhul Sfânt, care a lucrat şi lucrează printre noi. La sărbătoarea de aniversare, am avut bucuria să avem în mijlocul nostru reprezentanţi din mai multe biserici atât din Portugalia, cât şi din Spania. Ca invitat special l-am avut pe fratele păstor Vasile Hozan din Canada. Prezenţa Domnului s-a făcut simţită din plin şi în timpul cântărilor, dar în mod special în timpul vestiri Evangheliei. Slujba de seară s-a transformat într-o seară de stăruinţă şi Domnul a botezat cu Duhul Sfânt patru persoane. Aceasta a fost proba de foc pentru noii noştri vecini şi am fost nerăbdător să aflu reacţia lor, temându-mă oarecum de neplăceri. Însă, prin îndurarea Domnului, aceea seară binecuvântată nu a avut nici un fel de urmări negative.

13

PRIMELE ROADE ALE BISERICII MARANATA rimul botez în apă a fost efectuat în 10.04.2005. Era destul de rece afară, de aceea am apelat la sprijinul fratelui păstor Louis Calisto, deoarece Biserica Evanghelică din Faro avea baptistier şi duminică după amiaza nu era slujbă religioasă.

P

Pentru familia noastră acest botez a fost un eveniment deosebit deoarece printre cei patru candidaţi s-a aflat şi fiica noastră Ligia. A fost bucurie în biserică, în inimile noastre, dar mai ales a fost bucurie în cer şi aceasta am împărtăşit-o cu fraţii din Spania şi din alte biserici din Portugalia, cu fratele Liviu Drăgan păstorul bisericii din Almansil şi de asemenea cu supraveghetorul de la „Igreja de Deus”, păstorul Jose Borges. La botez au participat şi mulţi necredincioşi, care căutau răspunsuri la problemele lor. Fratele Richard Wurmbrand avea o vorbă: „Toţi avem necazuri: unii necazuri de România, alţii necazuri de America, alţii necazuri de China…” Am căutat bineînţeles să ne apropiem de aceştia, slujindu-le cu dragoste şi credincioşie, prin consiliere spirituală şi prin desluşirea tainelor Sfintelor Scripturi. Erau oameni avizi după părtăşie, sătui fiind de toate ofertele mincinoase ale lumii. Mulţi dintre ei erau la începutul vieţii de emigrant şi aveau nevoie de cineva să-i înţeleagă, să se roage pentru ei, să mijlocească înaintea tronului de îndurare 103

104


al lui Dumnezeu, pentru multitudinea problemelor cu care se confruntau. Printre primii care s-au decis să se întoarcă cu trup şi suflet la Domnul, a fost Daniel Sârb. În continuare, voi da curs mărturiei lui, cu rugămintea înaintea Domnului, ca El să cerceteze inimile celor care vor citi.

Daniel Sârb – mărturie „Mă numesc Ioan Daniel Sârb, m-am născut într-o familie de credincioşi ortodocşi, în frumosul orăşel Sânnicolau Mare, judeţul Timiş în 15 iunie 1979. De tânăr mi-au plăcut distracţiile, viaţa lumească, aceasta aducând după sine efecte nedorite, care în final m-au determinat să plec din ţară. Am ajuns în Portugalia şi de altfel, ca majoritatea celor care aleg calea pribegiei în Occident, am căutat să mă îmbogăţesc cât mai repede posibil. Acest fapt m-a adus în contact cu diferiţi aşa-zişi prieteni, care erau implicaţi în trafic de droguri, comerţ cu diferite obiecte furate şi alte activităţi asemănătoare. Eram conştient că toate acestea puteau avea un sfârşit tragic, dar parcă atracţia banului era mai mare şi drept consecinţă am început să trăiesc o viaţă duplicitară. Îi mulţumesc din toata inima lui Dumnezeu, că a găsit de cuviinţă să-mi iasă în cale, prin dragostea lui nemărginită şi a oprit înaintarea mea nebună spre distrugerea fizică şi spirituală. Cum s-a petrecut aceasta? De multe ori mi-am pus şi eu această întrebare, dar toate lucrurile au un început. La un moment dat am cunoscut un tânăr care mi se părea cel puţin ciudat, dacă nu chiar „deplasat” din cauza lucrurilor pe care le auzeam de la el. Iosif avea darul de a povesti într-un mod deosebit despre Biblie, despre Dumnezeu, despre judecata finală. Relatările lui erau de o asemenea manieră încât a început să mă facă curios; nu bănuiam eu atunci că mai târziu vom deveni cumnaţi! Chiar dacă părinţii erau ortodocşi, aveam un frate care se pocăise şi am observat o schimbare radicală în viaţa lui. Frecventa cu

P r ime l e r o a d e a l e B is e r ic ii Ma r a n at a

105

regularitate slujbele Bisericii Penticostale din Sânnicolau Mare, al cărei membru era împreună cu soţia lui. Drept consecinţă îmi doream şi eu în adâncul fiinţei mele o schimbare spre bine, sătul fiind de viaţa mea duplicitară de până atunci. Nu ştiam atunci, dar Dumnezeu a fost cel care a pus pe inima lui Iosif, să ne invite la el acasă, pe mine şi pe încă un prieten pe nume Ninu. De asemenea nu ştiam care vor fi consecinţele acestei vizite. După o vreme, Ninu s-a întors la Domnul, iar eu am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, Felicia Craiovan, care era cumnata lui Iosif. Atunci am descoperit şi faptul că ea provenea dintr-o familie de credincioşi baptişti, dar îndepărtarea de familie şi de biserică a adus cu sine şi îndepărtarea de Dumnezeu. Am început să frecventăm slujbele Bisericii Penticostale Maranata Loulé, fiind atraşi de dragostea lui Dumnezeu. Chiar dacă inima mea nu era predată în totalitate, am încheiat legământ cu Domnul în apa botezului în data de 17.09.2005, mai mult ca să mă pot căsători cu Felicia. După frumoasa nuntă de care am avut parte în România, am revenit în Portugalia şi am fost nemulţumit de atitudinea soţiei mele care dorea din toată inima să ia în serios pocăinţa. Fiind încăpăţânat, arogant şi flegmatic din fire, nu voiam să mă împac cu ideea de a „pierde timpul” atât de des la biserică. Socoteam că este suficient să mergem doar o dată pe duminică la biserică şi nu vedeam nici un sens să mergem şi joi seara, dar postul şi rugăciunile soţiei mele au început să dea roade. Domnul a găsit cu cale să Se folosească de fratele păstor şi de soţia lui, care ne-au oferit consiliere pentru nevoile noastre spirituale şi încet-încet am simţit o mai multă dragoste pentru Domnul şi lucrarea Lui. Biserica noastră a organizat Prima Convenţie a Bisericilor Penticostale Române din Portugalia, ocazie cu care Domnul mi-a arătat că El poate vindeca şi azi ca în trecut. Sufeream la talpa piciorului de o boală numită „pinten calcanean”, care îmi provoca dureri mari ori de câte ori păşeam. În timpul

106


Convenţiei, a fost un moment de frământare în inima mea şi m-am rugat Domnului, cerându-I să mă ajute să simt prezenţa Lui, aşa cum o proclamau fraţii păstori la aceea convenţie. Nu ceream vindecare, voiam doar ceva deosebit, care să mă facă să simt într-adevăr puterea lui Dumnezeu. Slăvit să fie Domnul, pentru că în îndurarea Lui cea mare m-a vindecat chiar în momentele acelea, dovedindu-mi că El este şi Medic suprem şi, aşa cum spune Scriptura, „în rănile Lui suntem tămăduiţi”. Mai mult de atât, Domnul Şi-a desăvârşit lucrarea în viaţa mea botezându-mă cu Duhul Sfânt. Acelea au fost vremuri binecuvântate de care îmi aduc aminte cu drag – în perioada aceea mulţi fraţi au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Domnul ne-a binecuvântat cu doi copilaşi minunaţi: Darian şi Dafne. Nu avem cuvinte să-I mulţumim Domnului pentru tot binele pe care ni l-a făcut, pentru transformarea vieţii mele. A pus în inima mea o mare dragoste pentru Casa Domnului şi acum nu pot sta acasă când ştiu că fraţii se strâng la rugăciune. În concluzie, pot să spun că am fost un om rău, un ticălos şi am avut un mod de viaţă murdar. Cu toate acestea, Domnul Isus prin sângele Lui divin mi-a şters tot trecutul şi m-a umplut de dragoste de Dumnezeu, pentru că El a fost Cel care m-a iubit întâi. Mulţumesc Domnului că El ascultă rugăciunile, adună lacrimile vărsate spre pocăinţă şi dă biruinţă celui ce se încrede în El. Îi salut pe toţi cititorii acestei cărţi cu Psalmul 27.” Astăzi fratele Daniel Sârb, este un înflăcărat vestitor al Evangheliei, slujind cu credincioşie Domnului Isus Hristos, Cel care i-a făcut atât de mult bine, alături de întreaga familie. Binecuvântat să fie Numele slăvit al Mielului divin pentru că şi astăzi găseşte cu cale să caute în noroiul lumii mărgăritare pierdute, pe care apoi le face să strălucească în cununa slavei Sale.

P r ime l e r o a d e a l e B is e r ic i i M ar an at a

107

Pregătirea pentru botez Cum era de aşteptat, am început pregătirea pentru botezul în apă a celor care doreau să depună această mărturie publică a lucrării lui Dumnezeu în viaţa lor. Prima afirmaţie pe care am făcut-o la începutul perioadei de cateheză a fost aceasta: „Îmi doresc foarte mult ca la încheierea acestui timp de pregătire să pot observa în viaţa voastră efectele naşterii din nou”. Aveam această dorinţă datorită unor carenţe pe care le-am observat în viaţa unor credincioşi pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului. În acele interacţiuni am constatat că unii nu aveau nici cele mai elementare noţiuni privitoare la credinţa creştină şi acest lucru m-a surprins deoarece fuseseră botezaţi în apă cu multă vreme în urmă. După o analiză mai atentă am ajuns la concluzia că există două explicaţii posibile pentru starea acelor credincioşi: fie nu au avut parte de o pregătire corespunzătoare înainte de botez, din partea celor răspunzători cu acest lucru, fie nu au fost serioşi în decizia lor de a se boteza şi, drept urmare, nu au avut cum să crească spiritual, din moment ce nici măcar nu erau născuţi din nou. Nu are importanţă din ce mediu provin cei care vor să se întoarcă la Domnul, la pocăinţă. Adesea cei ce provin din familii de credincioşi evanghelici au mai mare nevoie de consiliere şi învăţătură decât cei ce provin din alte medii, deoarece viaţa lor a fost o continuă luptă între restricţiile impuse în familie şi plăcerile lumii care îi înconjoară. Toţi au nevoie de „naşterea din nou” de care i-a vorbit Domnul Isus lui Nicodim: „Drept răspuns, Isus i-a zis: Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Conştient fiind de aceste adevăruri, am căutat să le prezint candidaţilor de botez cât se poate de clar tot ce cuprinde credinţa creştină, din punctul nostru de vedere ca biserică penticostală şi, la sfârşit, fiecare având dreptul să decidă.

108


Este adevărat că am întâlnit şi fraţi care încercau să justifice cumva lipsa de pregătire a unora, susţinând că Domnul Isus a poruncit să fie botezaţi cei care doreau acest lucru, iar apoi să fie învăţaţi şi ucenicizaţi. Şi eu recunosc necesitatea ucenicizării, dar a boteza nişte oameni ignoranţi din punct de vedere spiritual este o greşeală fatală. De exemplu, la un moment dat am întâlnit un tânăr dintr-o altă biserică şi acesta mi-a spus că nu a ştiut că ar fi păcat un anumit lucru deşi era botezat de doi ani. „Bine, dar când ai fost botezat, nu ţi s-a spus?” l-am întrebat eu. „Păi să vedeţi cum am fost botezat. Am fost în vizită în România şi foştii mei prieteni de cartier urmau să fie botezaţi în apă duminica următoare. Am cerut şi eu să fiu botezat odată cu ei şi cererea mea a fost acceptată.” Ce greşeală teribilă să botezăm persoane fără schimbarea modului lor de viaţă, fără lacrima pocăinţei, fără naşterea din nou! Şi ne mai mirăm că există credincioşii nenăscuţi din nou în bisericile secolului XXI! Ce să mai vorbim de stăruinţa pentru botezul în Duhul Sfânt, de roada Duhului Sfânt, de darurile Duhului Sfânt! Am înţeles atunci că biserica trebuie să lupte pe mai multe fronturi: în primul rând pentru salvarea sufletelor celor nemântuiţi din lume; în al doilea rând pentru salvarea sufletelor celor botezaţi, dar nenăscuţi din nou; şi nu în ultimul rând pentru redresarea celor care din neveghere s-au îndepărtat de Dumnezeu – toate acestea aşa cum ne îndeamnă Cuvântul Domnului: „să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Luca 24:47); de asemenea: „căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc…” (Iuda 1:23). Pentru aceasta, trebuia noi în primul rând să cunoaştem temeinic Sfintele Scripturi şi abia pe urmă să pornim la lupta spirituală care ne aşteaptă.

P r ime l e r o a d e al e B is e r ic ii Mar an at a

109

Lucrarea Duhului Sfânt Cu ajutorul Domnului, de-a lungul timpului, prin mesajul Evangheliei, am pus accentul de la început pe lucrarea făcută de Duhul Sfânt, printre noi muritorii, în această perioadă a Harului. Când vorbim de această lucrare măreaţă, avem în vedere patru mari acţiuni pe care le iniţiază sau mai bine zis al căror generator, sursă, este Duhul Sfânt, şi anume: .

dovedeşte lumea păcătoasă şi îl determină pe păcătos să ia o decizie

.

produce naşterea din nou, aducând cu sine o fire sau natură nouă, născută din Dumnezeu

.

botezul Duhului Sfânt este o făgăduinţă care se află la îndemâna oricărui credincios născut din nou

.

sfinţirea este cea de-a patra lucrare majoră a Duhului Sfânt în viaţa credinciosului, aceasta pentru tot restul vieţii.

Dacă le luăm pe rând, analizându-le conform cu Sfintele Scripturi, vom constata următoarele lucruri: .

vestirea Evangheliei aduce cu sine, prin intermediul Duhului Sfânt, în inima păcătosului convingerea stării de păcat, precum şi soluţia salvatoare pe care Dumnezeu o oferă celui ce crede în puterea de mântuire a jertfei Mielului: „Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat” (Ioan 16:8-11).

.

De asemenea: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o

110

Pentru Mihail... până la marginile pământului deosebire, căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca în vremea de acum să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit şi, totuşi, să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:21-26).

Aceasta conduce cum este şi normal la întrebarea pe care au pus-o cei din Ierusalim, în ziua Cincizecimii, în urma predicii lui Petru: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?» «Pocăiţi-vă», le-a zis Petru, «şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh»” (Fapte 2:37-38). Acest fapt pregăteşte terenul inimii omului pentru schimbarea radicală care urmează să o facă Duhul Sfânt, naşterea din nou. Şi repet: Duhul Sfânt o face, exact aşa cum spune Domnul Isus: „Isus i-a răspuns: Adevărat, adevărat îţi spun că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Nimeni altcineva şi nimic altceva nu poate produce naşterea din nou decât Duhul Sfânt. De aici porneşte mai departe, într-o extensie dacă doriţi, efectul naşterii din nou în viaţa credinciosului, roada Duhului Sfânt. De acum în pământul fertil al omului născut din nou, Duhul Sfânt rodeşte spre slava lui Dumnezeu rod bun şi bogat, aşa cum stă scris în Galateni 5:22-25: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim prin Duhul să şi umblăm prin Duhul.”

P r ime l e r o a d e al e B is e r ic ii Ma r an a t a

111

Dacă credinciosul rămâne în Hristos, va aduce rod prin Duhul Sfânt: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard” (Ioan 15:4-6). Apoi, ca o consecinţă a naşterii din nou urmează cea de a patra lucrare sau acţiune în viaţa credinciosului: botezul în Duhul Sfânt, dar niciodată înaintea naşterii din nou. Acest fapt îl afirmă clar şi răspicat apostolul Petru în pasajul citat mai sus din Fapte 2:38-39: „«Pocăiţi-vă», le-a zis Petru, «şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru».” Botezul în Duhul Sfânt, nu a încetat odată cu plecarea la cele veşnice a apostolilor, aşa cum susţin unii în mod eronat. Dimpotrivă este tot atât de actual şi azi ca şi atunci şi va fi actual până va veni Domnul să-Şi ducă rodul suferinţelor Lui în gloria eternă. Apoi unii se opresc aici, crezând că botezul acesta e o finalitate, dar să ştiţi că nu-i aşa. De fapt, acum se deschid noi orizonturi pentru cel credincios –acesta poate să trăiască în plinătatea Duhului Sfânt, primind din darurile divine descrise de Pavel în 1 Corinteni 12:7-11: „Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia deosebirea duhurilor; altuia felurite limbi şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte.”

112


Slăvit să fie Domnul pentru faptul că aşa cum stă scris, El ne dă o arvună sau mai bine zis în avans o părticică din bucuria eternă ca o garanţie că vom primi integral ceea ce Domnul ne-a promis: „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui” (Efeseni 1:13-14). Dacă acceptăm toate cele trei mari lucrări ale Duhului Sfânt în viaţa noastră, trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu Duhul Sfânt să-Şi ducă până la capăt lucrarea pe care vrea să o facă în viaţa noastră, deoarece încă de pe primele pagini ale Cuvântului Divin răsună acest obiectiv Dumnezeiesc: „Vorbeşte întregii adunări a copiilor lui Israel şi spune-le: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru” (Levitic 19:2). Şi să ştiţi că acest obiectiv nu s-a schimbat. Acelaşi glas divin răsună şi pentru noi: „Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: «Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt»” (1 Petru 1:14-16). De fapt, Duhul Sfânt este Cel care ne ajută să putem îndeplini acest deziderat, iar scopul final este să ajungem la statura plinătăţii lui Hristos: „până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13).

14 PRIMA CONVENŢIE ŞI A DOUA ANIVERSARE um era şi firesc, am găsit cu cale să abordăm orice mijloace prin care să ducem vestea Evangheliei, comunităţii de români cu care aveam de a face. Mi-aduc aminte de una dintre primele noastre descinderi pe care le-am întreprins în piaţa publică din Almansil, deschisă de obicei în ultima duminică din fiecare lună, unde veneau mulţi, foarte mulţi români. Am chemat doi tineri cu mine, pe Adi Apetrei cu chitara şi pe fratele lui, Florin, să mergem în recunoaştere; când am ajuns, ne-am împrăştiat printre tarabe şi ne-am rugat în mijlocul mulţimii, cerând revărsarea puterii Divine asupra întregii lucrări.

C

Am cerut permisiunea trupelor de jandarmerie, care vegheau la păstrarea ordinii publice, să ne dea voie să cântăm în limba română, iar după aceea să distribuim celor interesaţi broşuri, tractate şi Biblii. Am rămas plăcut surprinşi cât de mulţi erau cei care se opreau, ascultau cântările, iar apoi primeau Cuvântul lui Dumnezeu. Unii îşi aduceau aminte de anii tinereţii, când auziseră de Calea Domnului, alţii chiar aveau rudenii credincioase în România. Bineînţeles au fost şi din aceia care respingeau orice încercare de-a fi abordaţi, din teama de a nu fi luaţi în derâdere de către alţii. Pentru multă vreme s-a făcut această frumoasă lucrare şi am avut bucuria să avem în mijlocul nostru, chiar dintre aceea care auziseră în piaţă vestea Evangheliei pentru prima dată. 113

114


Timpul se scurgea implacabil şi ne apropiam încet de finalul anului 2005, moment în care Domnul mi-a pus pe inimă organizarea Primei Convenţii a Bisericilor Penticostale Române din Portugalia. Până la această dată avuseseră loc doar întâlniri sporadice, vizite individuale a unor fraţi slujitori cu ocazia diferitelor evenimente, dar nu a mai avut loc niciodată o asemenea întâlnire la nivel naţional. Acest fapt se datora în parte şi distanţei, care în unele cazuri era de ordinul sutelor de kilometri, iar pe de altă parte şi din lipsa unui precedent. Am menţionat deja legislaţia puţin greoaie a Portugaliei cu privire la viaţa religioasă, în consecinţă fiecare biserică de cum lua fiinţă, căuta să se organizeze din punct de vedere juridic, pe cont propriu, drept urmare nu s-a ajuns la formarea unei uniuni a bisericilor, acest lucru fiind un alt factor determinant. Dar realitatea covârşitoare era faptul că eram toţi călăuziţi de acelaşi Duh Sfânt, de aceeaşi putere divină şi pe lângă toate acestea, aveam aceeaşi origine română. Au fost momente de frământări, de căutări febrile, de rugăciuni şi slăvit să fie Domnul, după toate acestea am putut anunţa data primei Convenţii. Relaţia de apropiere frăţească pe care o aveam cu Biserica Evanghelică, ne-a fost o mare binecuvântare şi de data aceasta. Undeva la aproximativ 25 de kilometri spre nord-vest de Loulé, într-o localitate numită Bias do Sul, această biserică are o proprietate extinsă pe câteva hectare de teren, dotată cu un complex de clădiri, printre care o sală mare de conferinţe, cu o capacitate de 500-600 de locuri. Totul este foarte frumos amenajat, cu spaţii verzi de recreere, cu o vegetaţie bogată, locuri de parcare, un loc ideal pentru astfel de evenimente. Cu multă dragoste am primit găzduire pentru organizarea primei noastre Convenţii, care a avut loc în data de 21.01.2006, cu această ocazie sărbătorindu-se şi cea de-a doua aniversare a biseri-

Prima convenţie şi a doua aniversare

115

cii noastre. Sala s-a dovedit aproape neîncăpătoare pentru cei peste 500 de invitaţi, care au venit din aproape toată Portugalia, majoritari fiind cei din Lisabona, care au sosit cu două autocare, însoţiţi de fratele Ursaciuc Ionuţ, păstorul bisericii şi de fratele prezbiter Ghiţă Morcocean. Tema acestei Convenţii a fost partea finală a versetului 18 din Epistola lui Pavel către Efeseni capitolul 5: „Fiţi plini de Duh.” Revărsarea Duhului Sfânt s-a simţit în toate cele trei slujbe religioase care au avut loc, bucuria acestei manifestări divine am împărtăşit-o cu fratele păstor Ioan Bodog venit din România, cu fraţii păstori Ionică Buia şi Florin Câmpeanu din Statele Unite ale Americii şi alţi fraţi slujitori din Portugalia şi Spania. Pentru buna organizare am apelat la ajutorul fratelui păstor Ionică Buia, dumnealui având experienţa mai multor Convenţii în America. De altfel acestea au produs în inima mea dorinţa acestei lucrări. Era de neînchipuit să lipsească de la acest eveniment păstorul evanghelic Louis Calisto, în calitate de amfitrion; a rămas plăcut surprins de mulţimea participanţilor, ca de altfel şi supervizorul de la Igreja de Deus, fratele păstor Jose Borges. La finalul ultimei slujbe religioase de duminică seara, Duhul Sfânt a pecetluit lucrarea printr-o revărsare deosebit de puternică, zguduind parcă în mod fizic toată sala. Rugăciunea făcută pentru cei bolnavi a fost ceva unic în felul ei, multă vreme după terminarea convenţiei, fraţii de pretutindeni şi-aduceau cu bucurie aminte de atingerea Domnului. Printre cei care au participat la convenţie a fost şi familia Moiş Laurenţiu şi Mihaela, care frecventau biserica noastră de ceva vreme. Au fost profund impresionaţi de tot ce au văzut şi mai ales de ce au simţit, mărturisind că nu au putut să-şi închipuie că poate să existe aşa ceva. Au întâlnit în ziua aceea prieteni de ai lor, care erau deja convertiţi, înţelegând prin aceasta, că Domnul îi cheamă şi pe ei la mântuire.

116


Bineînţeles din nou voi da curs mărturiei lor personale, pentru zidirea sufletească a cititorului.

Familia Moiş Laurenţiu – mărturie “Am fost în căutarea fericirii toată viaţa mea, dar adevărata fericire nu am găsit-o decât în Isus Hristos Domnul şi în viaţa trăită împreună cu aleşii Domnului. Mă numesc Mihaela Monica Moiş, cu toate că m-am născut şi am crescut într-o familie de credincioşi ortodocşi, în care am simţit dragoste şi ocrotire din partea părinţilor şi a celor doi fraţi, totuşi parcă nu eram împlinită, era un gol în sufletul meu, pe care am căutat să-l umplu cu tot ce poate oferi lumea. Unul dintre obiectivele mele de tânără era să mă căsătoresc, cât mai curând posibil, având convingerea că acest fapt va aduce împlinire şi fericirea mult căutată. Cu toate că m-am căsătorit la 19 ani cu alesul inimii mele, Laurenţiu, şi într-un sens am fost împlinită, simţind pe cineva alături de mine la bine şi la greu, totuşi nu au fost toate chiar aşa de „roz” cum credeam eu. În multitudinea problemelor care au apărut, deşi locuiam în oraşul Satu Mare, lipsurile erau multe, venitul era doar cel de gardian public al soţului, eu negăsind de lucru, am decis în final să vindem apartamentul, iar Laurenţiu să plece pentru o perioadă de timp, undeva în străinătate la lucru. Credeam noi că vom reuşi să ne facem palate, dar planul lui Dumnezeu era altul; Laurenţiu în anul 2000 a plecat în Portugalia, în timp ce eu fiind însărcinată, am rămas cu părinţii în România. Depărtarea, lipsa unui loc de muncă sigur a soţului în Portugalia, a adus o stare de răceală în relaţia noastră, dar totuşi după multă tristeţe şi lacrimi, venirea pe lume a lui Marian, copilaşul nostru, a adus bucurie în inimile noastre. Citeam acatiste, mă rugam, cum o fac ortodocşii, dar credeţimă, mă rugam din toată inima ca să ajung şi eu lângă soţul meu în


117

Portugalia. Au trecut doi ani lungi şi grei, până când într-o zi, spre bucuria mea, am pornit spre ţara visurilor mele. Din nou am fost dezamăgită în aşteptările mele, eu trăgeam nădejde că de acum vom fi fericiţi, împliniţi şi financiar, dar nu a fost chiar aşa. Eu aveam de lucru, Laurenţiu avea de lucru doar din când în când, apoi mai era prins şi de patima ţigărilor, a alcoolului, iar de aici vă daţi seama care erau consecinţele. La aceasta se mai adăuga şi pasiunea mea pentru fumat, lipsa totală a rugăciunilor, nici măcar un „Tatăl nostru” ca şi mai înainte. Plângeam adesea noaptea de dorul copilului pe care-l lăsasem la părinţi, erau atâtea greutăţi care mă apăsau zi de zi... Eram la capătul puterilor, mă gândeam în sinea mea: „Doamne în viaţa asta nu găsesc nicăieri fericirea de care am nevoie, nici chiar banii nu pot să o dea, nici averile, nimic, Doamne, …unde-i fericirea?”, aveam parcă o nelinişte în sufletul meu, nu aveam pace, eram epuizată psihic. Am decis într-un târziu să plecăm în concediu în România, nu vă imaginaţi bucuria care mi-a inundat sufletul, când l-am revăzut pe Marian, dar totuşi am fost cuprinsă de întristare, când am văzut că la aproape cei trei anişori pe care îi avea, nu rostea nici măcar un cuvânt, nu spunea nici măcar „mama”. Toţi eram convinşi că e un pic mai leneş la vorbit şi cu timpul va începe să vorbească. Medicul la care l-am dus, după o simplă consultaţie a afirmat: „Doamnă copilul dumneavoastră e foarte bolnav, este retardat mintal.” Când am auzit aceasta, parcă tot cerul s-a năruit peste noi. Totuşi să ştiţi că Dumnezeu veghează din înaltul cerului şi El coordonează toate lucrurile în suveranitatea Lui. Am decis să aducem copilul cu noi în Portugalia, pentru a încerca o soluţie la specialiştii de aici. După întoarcerea noastră în Portugalia, am aflat că familia unui consătean de-al nostru, Viorel Oşan, care cândva a fost cantor în biserica ortodoxă, s-a pocăit. Dana, soţia lui Viorel, îmi povestea

118


că ea a găsit fericirea pe care o căuta de mult şi pentru a ne convinge de adevărul celor spuse, ne-a invitat la biserică. Cu toate că am văzut o schimbare în viaţa ei, totuşi nu am acceptat de prima dată, deoarece credeam că femeia aceasta a păţit ceva, a înnebunit şi de aceea vorbeşte aşa. Dar cu timpul auzind cântările religioase pe care le ascultau în casă şi cu gândul la copilul nostru, Dumnezeu a lucrat la inimile noastre şi am acceptat invitaţia de a merge la biserică. Când am intrat de prima dată în Biserica Penticostală din Loulé, vreau să vă spun că, am simţit din primul moment prezenţa lui Dumnezeu în mod real, am zis în gândul meu: „Doamne Tu chiar eşti aici.” Apoi am fost profund impresionată de căldura cu care ne-au înconjurat cei din biserică, am simţit cumva că îi cunoaştem de când e lumea, a fost o primire specială, dar vreau să vă spun, că am fost profund mişcaţi de rugăciunea stăruitoare, cu voce tare, cu toată biserica pentru copilaşul nostru. Fratele păstor cunoştea într-o oarecare măsură povestea noastră şi drept consecinţă a motivat biserica să se roage pentru copilul nostru, când biserica a izbucnit în rugăciune, m-am înfiorat în tot trupul, nu am cuvinte să explic ce am simţit în acele momente. Cu toate acestea, nu a fost atunci momentul pocăinţei noastre, erau încă multe lucruri care ne ţineau legaţi în robia păcatului. Aveam multe întrebări, despre religie, despre Biblie, despre pocăinţă şi multe-multe altele, despre diferenţele dintre ortodocşi şi penticostali, dar Dumnezeu a pus în inima fratelui păstor dorinţa de a ne ajuta spiritual, ne întâlneam foarte des cu familia fratelui păstor şi prin bunătatea Domnului încet-încet, ne-am apropiat de El şi de poporul Lui. Pentru a ajunge la o consultaţie medicală, cu Marian, era necesar o programare, în urma căreia trebuia aşteptat multă vreme, dar


119

Dumnezeu veghea şi asupra acestei situaţii. O colegă portugheză care avea un copil cu probleme auditive, mi-a dat un număr de telefon al unui medic specialist de la o clinică particulară. După consultaţie, medicul ne-a informat că de fapt copilul nu aude şi are nevoie urgentă de o intervenţie chirurgicală, preţul acesteia ajungând la 3.000 de euro, cu toate acestea, când ne aşteptam mai puţin, după o săptămână, am fost chemaţi la clinică şi fără să plătim nimic, medicul a făcut acea operaţie. Toată slava să fie a Domnului nostru Isus Hristos, pentru faptul că ne-a dat fraţi şi surori, care s-au rugat pentru noi, iar Domnul a ascultat rugăciunea lor, El să le răsplătească cu viaţă veşnică. Marian a crescut şi căutam o grădiniţă pentru el, dar nu era uşor, deoarece nicăieri nu erau locuri libere, până într-o zi când soţul a primit un telefon de la o grădiniţă unde era un loc, dar educatoarea se scuza pe undeva că e grupă specială pentru copiii cu probleme auditive. Am rămas uimiţi cum ştie Dumnezeu să coordoneze lucrurile, slăvit să fie Domnul pentru bunătatea Lui nemărginită. Mai târziu am fost trimişi cu Marian la Lisabona, la un specialist de pediatrie, care ne-a recomandat un aparat auditiv pentru copil, având convingerea că după o vreme va vorbi. Nu au trecut bine două săptămâni când într-o zi, Marian a venit de la grădiniţă şi pentru prima dată a rostit „mama”. Am izbucnit în plâns, am înţeles în acel moment că Dumnezeu a pregătit totul pentru noi, biserica, medicii, prin acestea am cunoscut marea putere a Domnului. Chiar dacă am început să frecventăm mai des biserica, totuşi nu eram încă gata să facem pasul întoarcerii la Domnul, Laurenţiu mai avea patimile lui, chiar dacă nu în aceeaşi măsură ca şi până atunci, eu la fel, parcă aveam nişte legături invizibile, îndoieli interioare, până într-o zi, dar ce zi a fost aceea? Pe data de 21.01.2006, Biserica Maranata Loulé, a organizat Prima Convenţie a Bisericilor Penticostale din Portugalia, am fost surprinşi de aceea mulţime de fraţi şi surori, erau peste 500 de

120


persoane, dar mai surprinsă am fost când m-am întâlnit cu o fostă prietenă, care de când nu ne-am mai văzut, s-a pocăit şi cu câtă bucurie spunea lucrul acesta. În ultima seară, s-a făcut o rugăciune specială, când am văzut cum toţi se rugau cu mâinile ridicate, prima reacţie a fost să plecăm, dar Laurenţiu a insistat să mai rămânem. Atunci am zis în gândul meu „Doamne, dacă într-adevăr este real, tot ce oamenii aceştia susţin, vreau să simt şi eu, ce simt şi ei.” Doream şi eu să pot plânge, să mă pot ruga, deodată am simţit cum parcă cineva mi-a ridicat amândouă mâinile în sus şi bucuria şi fericirea care o căutam de mult timp mi-a inundat fiinţa, mă rugam cum nu m-am rugat niciodată până atunci, am înţeles că totul era real, că Dumnezeu mă iubeşte cum nu m-a iubit nimeni niciodată. Acolo şi atunci am decis că-l voi urma şi-l voi iubi pe Domnul toată viaţa mea. Mă uitam în direcţia lui Laurenţiu, am observat aceeaşi cercetare specială şi peste fiinţa lui, chiar şi camera de filmat tremura în mâinile lui. Fraţii păstori, au format un culoar şi au chemat în faţă pe toţi acei care doreau să li se facă ungerea cu untdelemn în vederea vindecării, am mers şi eu cu Marian, să se roage fraţii pentru noi. Simţeam parcă cerul întreg coborât acolo, parcă îl simţeam pe Dumnezeu aievea, prezent printre noi, aveam atâta pace şi fericire în inimă, parcă eram detaşată de tot ce mă înconjura şi nu aş fi vrut să mai plecăm de acolo niciodată. Am încheiat legământ cu Domnul în apa botezului în vara aceluiaşi an, în 25.06.2006, deşi îmi doream ca şi Laurenţiu să facă botezul deodată cu mine, la terminarea perioadei de cateheză, a amânat deoarece era conştient, că mai avea anumite patimi care îl stăpâneau. Amânarea aceasta a durat aproape trei ani, până într-o zi când la o slujbă religioasă din biserică, au participat un grup de fraţi din România, fratele Dănuţ Măzăreanu, Aurel Ţaţu şi alţii. Prin fratele Aurel Ţaţu, a fost un cuvânt profetic din partea


121

Domnului pentru Laurenţiu care zicea astfel: „Ascultă bărbatule, de două ori am bătut la inima ta şi nu mi-ai deschis, dar azi e momentul deciziei tale.” Din acel moment, Laurenţiu s-a decis pentru Domnul trup şi suflet, slăvit să fie Numele Lui, căci dintr-un fumător înrăit, dintr-un împătimit de alcool, Dumnezeu l-a transformat într-un credincios slujitor al Lui. Marian învaţă foarte bine la şcoală, recită versete pe de rost în biserică, spune poezii, suntem o familie unită şi-l iubim pe Domnul din toată inima, pentru lucrarea pe care El a făcut-o în viaţa noastră, nu căutaţi fericirea în bani sau alte valori, pentru că tot ce avem, doar de la El le primim, dar datoria noastră este să-l căutăm din toată inima.”

15

BOTEZ LA OCEAN entru Biserica Penticostală „Maranata” Loulé, anul 2006 a fost un an plin de rod bogat, din punct de vedere spiritual. Prin îndurarea Domnului am avut harul să slujesc pentru convertirea mai multor suflete. În anul acesta prin bunătatea suverană a Domnului nostru Isus Hristos, s-au efectuat două botezuri în apă: primul în 25 iunie, iar cel de-al doilea în 3 decembrie. Şi de data aceasta botezul a fost efectuat în Oceanul Atlantic, exact în acelaşi loc ca şi în toamna anului 2005.

P

Locul ales este excelent pentru astfel de evenimente, deoarece se află pe o insulă numită „Ilha de Faro”, situată la extremitatea sudică a oraşului Faro. O şosea străjuită de o parte şi alta de apele estuarului „Ria Formosa”, la capătul căreia se află un pod, asigură accesul pe insulă. Acest estuar are un ecosistem foarte variat şi nu la voia întâmplării poartă acest nume, multe specii de păsări vieţuiesc în acest habitat, iar dacă din România berzele sunt obligate să migreze iarna, aici găsesc un refugiu ideal în tot cursul anului. Pentru iubitorii lucrărilor minunate ale lui Dumnezeu, nimic nu poate fi mai splendid decât o plimbare cu barca, printre meandrele estuarului, în momentele mirifice ale unui apus de soare. Pe partea dinspre oraş, apele oceanului cresc şi descresc, în funcţie de diferenţele de nivel ale fluxului, formând un fel de canal navigabil pentru tot felul de ambarcaţiuni de agrement. Apa, pe această parte a insulei este foarte liniştită, în schimb spre sud apele 123

124


Oceanului Atlantic, se sparg furioase pe plaja întinsă, în mod deosebit în cursul iernii. Locul meu de muncă era în vremea aceea în Faro, de la etajul şase al clădirii se vedea foarte bine fluxul şi refluxul în depărtare, iar Ria Formosa, pentru mine era un bazin natural de botez. Mă rugam cu câteva zile înainte: „Doamne, umple Te rog, Tu bazinul”, ştiind că în fazele de reflux apa este foarte mică, insuficientă pentru botez. Nu a trebuit să mă frământ, deoarece Domnul a avut grijă ca bazinul să fie plin. Parcă-mi spunea Domnul: „Nu te preocupa tu de asta. Candidaţii de botez sunt gata? Asta-i treaba ta.” Binecuvântat să fie numele Domnului, căci pentru acest botez erau gata nouă candidaţi. Cu ajutorul Domnului am petrecut împreună cu aceştia o perioadă frumoasă, în care am împărtăşit Cuvântul Divin. Din rândul candidaţilor făcea parte şi sora Dan Amalia, doresc din toată inima ca mărturia ei să fie benefică pentru cititori.

Dan Amalia – mărturie: în căutarea iubirii „Nouăzeci şi nouă la sută din omenire aleargă în căutarea „iubirii”, acest cuvânt straniu şi ciudat. Unii definesc iubirea într-un fel, alţii în alt fel, dar toţi vor acelaşi lucru: să fie fericiţi şi să găsească iubirea. Printre ei mă număram şi eu, eram în căutarea iubirii, căutam să-mi umplu golul din inimă, cu cea ce eu defineam a fi iubire. Însă aveam să descopăr mai târziu cea ce lipsea în inima mea. M-am născut în 1988 în luna iunie, într-o familie de creştini ortodocşi, din câte am auzit fusesem un copil dorit de părinţii mei. Însă viaţa nu este în totdeauna aşa cum o vrem noi, l-a scurt timp după naşterea mea, căsnicia părinţilor mei s-a distrus. Tatăl meu a început să lipsească de acasă, la început mai rar, iar mami nu a avut curajul să divorţeze, poate se gândea că lucrurile se vor schimba, dar în final, când eu am împlinit patru anişori, mami se hotărî să

Botez la ocean

125

divorţeze. Aşa mi-am început copilăria, fără să-mi cunosc propriul tată, acest fapt m-a afectat foarte mult emoţional. Iar durerea şi sentimentul acela ciudat, mi-a rămas imprimat încă de la vârsta de şase anişori, când începusem să pricep şi să înţeleg că nu am tată. Am avut şi am o mamă iubitoare, care s-a dedicat total să mă crească şi să-mi dea toate cele necesare, am avut parte de o educaţie bună şi s-a preocupat întotdeauna de mine. Însă vedeam mereu o tristeţe mare în ochii ei, adeseori mă trezeam în miez de noapte şi o auzeam plângând şi rugându-se pentru mine. Atunci durerea părea să se intensifice de trei ori mai mult, însă cu ea am învăţat să mă rog, învăţasem să vorbesc cu Dumnezeu. Căutam să aflu răspuns de la Dumnezeu şi fără să preget, Îl întrebam în rugăciune: „de ce m-ai lăsat fără tată”, apoi: „de ce ai lăsat-o pe mami singură şi fără sprijin”; acestea erau întrebările pe care le puneam. Repede mi-am dat seama că Dumnezeu ascultă rugăciunea şi că pot să vorbesc mult mai multe lucruri cu El, deşi eram doar un copil, simţeam că El mă înţelege şi mă ascultă, aveam nevoie de a vorbi cu cineva. Mamei mele nu-i puteam arăta ceea ce simţeam, îmi era teamă să o întreb mai multe despre tatăl meu, din frică de a nu deschide răni care dor. Rugăciunea mea insistentă înainte Domnului era să am un tată, iar mama să aibă un soţ. Voiam o familie, atâta tot, asta era tot ce voiam! Credeam că doar cu atâta pot umple golul din inima mea, rugăciunile acestea le începusem la vârsta de 6-7 ani, şi până la vârsta de 10-11 ani, Dumnezeu a tăcut. Deja uitasem de aşteptarea mea pentru a primi răspuns, nu mai credeam că se va mai schimba ceva. Eram obişnuită şi parcă eram împăcată cu ideea că vom continua călătoria vieţii, doar eu şi mami.

Prima rugăciune rezolvată M-a surprins faptul că după aproape şase ani, Dumnezeu mi-a răspuns rugăciunii şi i-a dat mamei mele un soţ şi mie un tată, în

126


sfârşit aveam o familie şi aveam căldura unei familii, însă nici aşa golul pe care îl simţeam în suflet nu s-a umplut, încă persista în inima mea. Doar că era ca şi cum mi-aş fi amorţit conştiinţa, cu cea ce eu credeam a fi iubirea. Repede a trecut şi această scurtă bucurie, la scurt timp după aceasta, soţul mamei mele a plecat în mica ţară exotică Portugalia şi după opt luni a plecat şi mami de lângă mine. Din nou am început să mă simt singură şi tristă, din nou am început să stărui în faţa lui Dumnezeu, să mă ajute să ajung la părinţii mei. Era greu în acea perioadă cu actele şi au încercat de mai multe ori să mă ducă, dar părea imposibil – nimeni nu îşi asuma responsabilitatea să scoată la graniţă o minoră! Totul părea sumbru şi cenuşiu, urma să vină cel de-al doilea Crăciun fără mami, fără familie, mă simţeam mai singură ca niciodată. La scurt timp, prin îndurarea Domnului, s-a rezolvat şi această problemă, a venit şi ziua plecării, am ajuns cu bine în Portugalia, înainte cu două săptămâni de sărbătorile de iarnă din 2003. Viaţa de acum părea să decurgă normal şi fără preocupări, eram bine, eram cu familia, totul era aşa cum visam de mică, dar cu toate acestea golul încă era acolo, mai mare ca niciodată, mă simţeam de parcă nu m-ar fi iubit nimeni. Căutam iubirea, din nou acest cuvânt straniu „iubirea” şi nu era nicăieri. Începusem din nou să mă rog la Dumnezeu, să-mi descopere ce e de fapt iubirea. „Este acel sentiment ciudat pe care adolescenţii îl au faţă de persoana iubită?” Era ciudat cea ce Îl întrebam pe Dumnezeu, dar El nu mi-a răspuns imediat; ceea ce căutam aveam să găsesc mai târziu.

Găsirea adevăratei iubiri La scurt timp după sărbătorile de iarna din 2005, am intrat în mica biserică „Maranata” din Loulé, orăşelul în care locuiam, eram pentru prima dată în această biserică, dar simţeam o pace imensă în interiorul meu, era aceea pace pe care o aveam când eram copil şi stăteam de vorba cu Creatorul meu. Am înţeles că Dumnezeu

Botez la ocean

127

era prezent acolo, aceea pace, bucurie şi linişte îmi spunea că El era acolo. Nu erau mulţi la număr, dar nu-mi puteam da seama de ce simţeam că toţi erau sinceri, parcă ar fi fost toţi o familie. Mă vedeam aşa de rea, de păcătoasă şi îmi era ruşine de mine, înainte de aceasta mă gândeam cum să ajut oamenii şi ce fapte bune să fac, să-i fiu pe plac lui Dumnezeu, dar acum mi-am dat seama că nu pot face nimic bun, fără ajutorul Lui. M-am rugat în seara aceea Domnului să mă ierte, să mă spele de păcate şi să mă facă o făptură nouă. Am găsit ceea ce căutam, pacea şi ocrotirea divină, iar prin melodiile pe care le auzeam, am primit iubirea, în căutarea căreia am fost de când eram un copil de doar şase anişori. Am început să frecventez biserica cu regularitate, învăţam despre felul cum Dumnezeu lucrează, auzeam de minunile pe care El le făcea. M-am decis să-L urmez pe Isus, să mă botez. Mai era o problemă: nu ştiam care va fi reacţia părinţilor, de multe ori am încercat să-i chem la biserică, dar întotdeauna căutau tot felul de motive. Am învăţat un lucru, atunci când cineva nu te ascultă, demonstrează-i cu fapta şi drept urmare mergeam în fiecare duminică la biserică, fără să le mai spun nimic, iar ei doar ne spuneau la plecare, mie şi verişoarei mele: „rugaţi-vă şi pentru păcătoşi.” Curios însă, într-o duminică dimineaţa văd că părinţii mei erau pregătiţi să meargă undeva, în mintea mea m-am întrebat, oare unde mai au de gând să meargă. „Venim şi noi la biserică”, mi-au zis, când am dat să ies din casă, eram atâta de fericită, inima începuse să-mi bată cu putere şi am început încă de pe drum, să mă rog ca Dumnezeu să le atingă inimile. Într-o după masă am ieşit cu mami la suc şi din vorbă în vorbă i-am spus: „mami vreau să mă botez.” Era pentru prima oară când spuneam cu voce tare „vreau să mă botez.” Apoi am fost surprinsă de reacţia mamei mele, mă aşteptam să reacţioneze ciudat sau să mă întrebe: „de ce ai vrea să te botezi?”. Însă nu a fost aşa, mi-a

128


spus doar atât: „ai grijă ce vrei să faci, pentru că legământul pe care vrei să-l faci, îl vei face cu Dumnezeu care este viu.” M-am bucurat că totul părea să fie uşor, eram aşa de fericită, aş fi vrut să mă înscriu la botez cât mai repede, însă fratele Florin Ghiuro, păstorul bisericii nu era în Portugalia. Am aflat că s-a început de ceva timp cateheza şi acum îmi era teamă, că nu mă va înscrie la botez. Din nou am început să mă rog stăruitor Domnului şi aşteptam cu nerăbdare întoarcerea fratelui păstor. Parcă văd şi acum aceea joi, după terminarea slujbei, fratele Florin Ghiuro era aşa de obosit, abia a ajuns din călătorie în după masa aceea, din Romania. M-am dus la el şi i-am zis: „Pace frate, aş vrea să mă înscriu la botez, se mai poate?”, lângă mine în dreapta era mama, şi fratele mi-a răspuns: „sigur că da, să vă înscriu pe amândouă?” Pe moment, câteva secunde am încercat să asimilez întrebarea, apoi am vrut să spun: „nu frate”, însă vocea ascuţită a mamei mele a străpuns tăcerea spunând: „da, pe amândouă frate.” Nu mai aveam nici o reacţie, eram înmărmurită, parcă nu-mi venea să cred cea ce auzisem. Era prea mult, era prea mare bucuria ce o simţeam în inima mea, Dumnezeu mă ascultase din nou. Oare meritam eu o aşa bucurie, este oare doar un vis din care aveam să mă trezesc în zori zilei? Pe parcursul catehezei învăţam calea Domnului, aşa cum un bebeluş învaţă să meargă, aşa cum mama îl sprijină, aşa eram sprijiniţi de fratele Florin şi ajutaţi să vedem lucrurile cum trebuie în lumina Sfintelor Scripturi.

Primul test În două luni urma să fiu botezată, aşteptam cu aşa bucurie şi nerăbdare, însă dragostea şi credincioşia sunt testate uneori, ca să se vadă statornicia credinciosului. Am început cu o simplă tusă seacă, care părea nevinovată, deşi sunt o persoană care nu se lasă biruită de orice simple simptome,

Botez la ocean

129

tusa nevinovată şi trecătoare, s-a transformat în cea mai cumplită boală. Spitalul nu era în planul meu, mă dezgusta doar gândul de a merge la spital, aşa că nu am dat ascultare mamei mele, până într-o dimineaţă când m-am trezit cu faţa umflată toată, tusa nu se oprea, continua cu înverşunare, am ajuns să mănânc din ce în ce mai puţin. Sunt o persoană căreia îi place foarte mult să comunice, chiar prea mult aş zice, însă acum nu mai puteam nici vorbi. La cel mai mic efort începeam să tuşesc foarte repede şi nu mă opream, ajungeam chiar să vomit din cauza tusei, era îngrozitor. Timp de şapte zile am stat internată în spitalul din Faro, am făcut nenumărate analize, unele le repetam, aveam în jur de cinci sau şase pastile de băut pe zi, eram sub perfuzie din cauza deshidratării, iar medicii nu găseau nimic. Unii ziceau că e alergie, alţii că e nu ştiu ce, dar nimeni nu-mi dădea un diagnostic sigur şi precis. Tusa continua, am slăbit foarte mult, eram şi aşa slabă de felul meu, însă acum arătam ca un cadavru viu. Medicii văzând cum stau lucrurile, mi-au dat drumul acasă aşa cum eram, doar că în plus aveam o plăsuţă cu vreo şapte, opt cutii de medicamente. La puţin timp după ieşirea din spital, nu mai mâncam aproape deloc, doar supă, fără nimic în ea. Nu prea mai umblam, stăteam toată ziua în pat, fără să mai vorbesc cu nimeni. La biserică mergeam foarte rar, din cauza tusei nu puteam sta, iar la cele patruzeci şi două de kilograme ale mele, îmi era destul de greu să stau în picioare. Cine nu a trecut prin ce am trecut eu, cu siguranţă va zice, ce exagerare, dar vă spun că tot ce scriu, este aşa cum am trăit şi simţit eu lucrurile. Nu mă frământa gândul că aş putea părăsi pământul, eram împăcată cu Dumnezeu, ştiam unde merg prin mila şi îndurarea Lui, doar că doream mult să fac botezul.

130


Într-o duminică am rugat-o pe mami să-mi pregătească hainele de biserică, deoarece eu nu reuşeam. Voiam să merg la biserică, ceva în interiorul meu parcă mă făcea să doresc să fiu în Casa de închinare. „N-are rost să vii la biserică, vezi că te simţi rău”, zicea mami „nu vei rezista în biserică, şi-l mai pui şi pe taică-tău pe drumuri să te ducă şi să te aducă.” Dar eu nu luam seamă la ce îmi spunea ea, ştiam doar atât, că trebuie să ajung la biserică. La sfârşitul slujbei fratele păstor Florin a spus: „cine vrea vindecarea de la Dumnezeu să vină în faţă.” Nu ştiu cum am ajuns în faţă, la ungerea cu untdelemn, dar după rugăciune se părea că nu s-a schimbat nimic, însă miercuri dimineaţa, când m-am ridicat din pat, am simţit de la prima vertebră până la ultima, ca şi cum ar trece cineva cu un fier de călcat fierbinte, de sus în jos pe tot spatele. Din momentul acela am fost vindecată şi pot spune asta cu toată inima mea, boala şi suferinţa au dispărut ca şi luate cu mâna. Eram foarte bucuroasă; acum nimic nu mă mai împiedica să fiu botezată, aveam să reuşesc să intru în apa botezului. Cât timp fusesem bolnavă, mai mulţi din familia mea, îmi spuneau mie şi părinţilor, că Dumnezeu era acel ce mă pedepsea, pentru că voiam să-mi schimb religia. Total greşit şi neadevărat, eu nu voiam să schimb nicio religie. Eu Îl găsisem pe Dumnezeu şi voiam să-L urmez, atâta tot! Dar acum totul trecuse, veni şi data de 25.06.2006, dată pe care o aşteptam cu nerăbdare. Slujba a fost minunată, la fel şi actul botezului, dar cel mai frumos a fost că era şi Domnul Isus acolo, îi simţeam prezenţa şi ne bucuram cu toţi. Nouă persoane urma să intrăm în apa botezului, trei femei şi şase bărbaţi. Era o zi minunată, soarele strălucea pe cer marea era liniştită, iar noi aşteptam să intrăm în apă şi să împlinim cuvântul Scripturii, care zice: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16:16).

Botez la ocean

131

Urma să intru eu în apă, dar fratele păstor a spus: „să intre sora Amalia şi sora Liliana”, apoi a relatat celorlalţi care erau pe malul oceanului, că eram de fapt mamă şi fiică. Am fost botezate amândouă deodată, eram foarte fericite, însă parcă mai era o umbră de tristeţe pe chipurile noastre, soţul mamei mele, tatăl meu, încă nu era decis să-l urmeze pe Isus. Zicea că vrea să facă în România botezul, dar erau doar motive, aşa cum fiecare avem scuze pentru orice, când nu vrem să facem ceva. Eu şi mami nu am descurajat deloc, dimpotrivă ne-am încrezut şi mai mult în Domnul şi la doar şase luni mai târziu şi tatăl meu intra în apa botezului. Iubesc copiii, nu credeam că voi mai avea vreun frăţior, însă, spre marea mea uimire, din nou Dumnezeu îmi ascultase rugăciunea şi în 9.08.2007 ajunse în casa noastră micuţul Benjamim. Vă puteţi imagina bucuria pe care o simţeam, deşi mami a dus sarcina destul de greu, Domnul a fost de partea ei şi a ajutat-o, iar după venirea lui Beny, parcă toţi uitasem de toată greutatea. Beny era un bebe cuminte, sănătos şi părea a fi inteligent, îl iubeam şi încă îl iubesc cu toata fiinţa mea, aş fi făcut orice pentru ca el să fie bine, dar noi oamenii suntem limitaţi şi de cele mai multe ori, ne dăm seama de asta, doar atunci când nu mai avem resurse de a face ceva. Biserica obişnuia şi încă mai obişnuieşte să facă rugăciuni pentru familii şi pentru tinerii bisericii, este o listă unde sunt puşi toţi, iar în fiecare săptămână biserica se roagă lui Dumnezeu, pentru acei care au căzut la sorţ, să fie păziţi şi ocrotiţi de El. În duminica în care mi-am auzit numele rostit de la amvon, mă gândeam la ce avea să mi se întâmple, pentru că ştiam că în aceea săptămână voi avea nevoie de rugăciune. Dar nu eram preocupată prea tare, ştiam că o biserică întreagă, avea să se roage pentru mine. După cum gândisem, aşa s-a şi întâmplat în săptămâna aceea, marţi în jurul orei nouă seara, am intrat de urgenţă în operaţie. Făcusem o criză de apendicită care era deja perforată. Operaţia a

132


decurs bine, l-a fel şi recuperarea mea, încă o dată am văzut că rugăciunea avea putere şi că Dumnezeu programa bine lucrurile. Cine ar fi ştiut că eu voi avea nevoie de rugăciune, în afară de Domnul, doar El le ştie pe toate. Se părea că lucrurile în familia noastră s-au liniştit şi totul era bine. Trecusem cu bine prin toate, dar parcă nimic din cea ce trăisem până acum, pentru mine nu era ca o minune. Auzisem de minuni mult mai mari şi aveam în inimă o dorinţă de a vedea minuni şi în familia mea. „Cerem şi nu ştim ce cerem”, aşa că obişnuiam să-I cer din când în când Domnului, să facă o minune în familia mea.

Minunea are un preţ Era o vineri seară liniştită, părinţii mei împreună cu frăţiorul meu mai mic Beny erau la cumpărături, era la puţin timp după convalescenţa mea. Eram în cameră, când am auzit uşa apartamentului deschizându-se în timp ce toţi ai casei s-au întors din oraş. Am ieşit din cameră pentru câteva secunde, apoi am revenit în camera mea, Beny era în rotobilul lui, umblând dintr-o parte în alta, fericit şi mulţumit la cele opt luni ale lui. La doar câteva minute după ce am intrat în cameră, am auzit un zgomot, apoi un strigăt asurzitor pe scara blocului. Eram îngrozită şi singurul lucru pe care nu aş fi vrut să îl ştiu în acel moment, era ca Beny să fi căzut pe scări. Am ieşit afară şi imaginea ce mi se derula sub ochii mei era cumplită, frăţiorul meu căzuse peste cap nouă trepte, iar mami era cu el în braţe. Mintea mi s-a înceţoşat, nu puteam reacţiona în nici un fel. „Nu se poate să fie mort”, am zis eu, strigând doar în subconştientul meu, dar imediat după ce l-am auzit plângând m-am liniştit un pic. Tati l-a luat în braţe pe Beny, iar fraţii mei mai mari au ajutat-o pe mami să ajungă în apartament, parcă a rămas fără nici o putere. Deoarece capul lui Beny era foarte umflat şi începea să se învineţească, l-am dus de urgenţă la spital unde am aşteptat nerăbdători răspunsul analizelor.

Botez la ocean

133

În scurtă vreme, tati s-a întors din salon cu faţa mai albă decât varul şi ne-a spus că Beny are fractură craniană dintr-o parte în alta, deşi nu înţelegeam bine în acele momente despre ce era vorba, realizam faptul că era vorba despre ceva foarte grav. Medici i-au dat mamei mele un timp de 48 de ore, în care ei aveau să vadă şi să evalueze situaţia, Beny era între viaţă şi moarte. Printre altele spuneau ei: „Nu putem face nimic, totul depinde de Dumnezeu”, şi într-adevăr aşa era. Nimeni din biserică nu ştia încă nimic, în noaptea aceea Ligia Ghiuro, fata fratelui păstor şi cea mai bună prietenă a mea, a avut un vis tare ciudat. L-a visat pe Beny, aşa micuţ, recitând Psalmul 23. L-a întrebat cum de poate vorbi, însă el a repetat din nou acelaşi psalm. L-a repetat de trei ori, apoi s-a oprit. În aceea dimineaţă i-a spus mamei ei visul, apoi la scurt timp au aflat cu toţii, iar biserica a început să se roage şi să strige către Dumnezeu. Aceea noapte, a fost una dintre cele mai îngrozitoare nopţi pe care le-am trăit vreodată. Am revenit cu fraţii mei acasă, era în jurul orei doisprezece, când am rămas singură în camera mea, priveam peste tot şi totul părea a fi sinistru. Fără să mai stau pe gânduri, m-am pus pe genunchi, dar nici să mă rog numai aveam putere. La început L-am întrebat pe Domnul: „de ce?”, apoi am zis: „ia-mă pe mine”, apoi am tăcut, se auzea doar vâjâitul vântului de afară şi în interiorul meu era o furtună cumplită, durerea din interior mă înnebunea, dar cu trecerea orelor începeam să văd mai clar lucrurile. Ştiam că nu puteam face nimic, totul depindea de El, de Creatorul meu, agonizam tresărind la orice zgomot, ori cât de mic, în speranţa vreunei veşti de la spital. Însă uşa rămânea închisă şi aşa îmi părea şi cerul închis, parcă ar fi fost de plumb. Pe lângă durerea ce o simţeam acum, mă îngrijoram şi de părinţii mei, chiar îmi era frică de ceea ce s-ar întâmpla, dacă frăţiorul meu ar păţi ceva. Am zis: „Doamne Tu ni l-ai dat şi tot Tu îl poţi

134


lua, dar Te rog din inimă păzeşte-mi părinţii, în mod special pe mami, că nu va rezista, întăreşte-mă şi pe mine.” După asta am rămas pe genunchi până dimineaţa, mişcându-mi doar buzele şi aşteptând în linişte răspunsul şi verdictul Lui. Cele 48 de ore au trecut repede şi ai mei s-au întors acasă. Starea lui Beny era relativ bună, avea o lună până la următoarea consultaţie. Biserica nu înceta să se roage, părinţii s-au hotărât să-l ducă la ungerea cu untdelemn şi drept consecinţă următoarea consultaţie a fost un motiv de bucurie, dar de data aceasta atât pentru familie, cât şi pentru biserica întreagă; medicul le-a spus părinţilor mei, să uite căzătura suferită de frăţiorul meu, deoarece nu se mai vedea nici o urmă a fracturii craniene. Acum eram sigură că Dumnezeu era cu mine, dar şi cu familia mea, nu mai aveam nevoie să văd minuni sau să caut ceva. Găsisem totul, aveam totul, de acum nu mai trebuia să mai caut „iubirea” căci mă găsise ea pe mine. Frăţiorul meu are aproape şapte anişori şi e sănătos, vorbeşte, râde, se joacă, e un copil normal ca toţi ceilalţi. Apoi în biserică la ungere, am fost vindecată de nişte probleme cardiace, de care am suferit în jur de vreo două luni şi ceva. Rugăciunea şi postul fac totul, încrederea în Dumnezeu dau pace, bucurie şi linişte omului. Povestea vieţii mele nu s-a încheiat încă, ce a fost ştiu, ce este ştiu, dar ce va veni este o taină scrisă de El, de Tatăl meu. Am relatat o parte din povestea vieţii mele, nu ca să mă cunoaşteţi mai bine pe mine, ci ca să cunoaşteţi că Dumnezeu lucrează într-un fel minunat. El ne iubeşte mai mult decât noi ne putem imagina, puneţi-vă încrederea în El şi atunci când nu aveţi răspunsuri, şi atunci când totul pare sumbru şi cenuşiu. Eu am învăţat mult în şcoala lui Dumnezeu şi am descoperit multe lucruri minunate căutând „iubirea”.

Botez la ocean

135

Minuni la stăruinţă La mărturia surorii Amalia, merită să mai adaug o altă experienţă deosebită, petrecută tot în familia lor, dar care a avut un impact deosebit şi asupra bisericii. Deşi nu am mai amintit, totuşi aveam sporadic, aşa cum simţeam din partea Domnului, perioade de rugăciuni stăruitoare pentru botez în Duhul Sfânt. Noul local unde am reuşit să ne refugiem pentru aceasta, în aceea perioadă, ne-a fost pus la dispoziţie, prin îndurarea Domnului de bunătatea fraţilor portughezi. Este o bisericuţă mică, izolată de restul localităţii Bordeira, la zece kilometri spre nord de Loulé, aşezată undeva pe un deal, pe care noi am denumit-o „Odaia de sus.” Şi într-adevăr, ca pe vremea apostolilor, de multe ori ne-am bucurat de revărsări puternice de har, Duhul Sfânt fiind turnat din belşug peste stăruitori, de asemenea noi ceilalţi aveam parte de umpleri succesive cu putere divină. Numărul exact al celor care au primit botezul Duhului Sfânt, de-a lungul anilor, numai Dumnezeu îl ştie cu precizie, dar au fost seri în care revărsarea „ploii târzii” cuprindea câte 4-5 fraţi şi surori deodată. Printre stăruitori, la un moment dat, se afla şi sora Liliana, mama surorii Amalia. Poate veţi zice: „şi ce-i cu asta? Nu-i nimic special în acest fapt.” Cu toate acestea, prezenţa ei la o astfel de seară de rugăciune specială era un lucru neobişnuit, deoarece a venit în acel loc adusă mai mult pe sus. A avut o fractură deosebit de gravă la un picior şi cu toate că a purtat timp de patru luni un aparat gipsat, osul fracturat nu s-a vindecat şi nici după cinci luni nu putea umbla decât cu ajutorul celor din jur sau a cârjelor. Nu a precupeţit nici un efort, în dorinţa ei fierbinte de a primi botezul Duhului Sfânt şi pentru aceasta, s-a aşezat jos pe podiumul din faţa amvonului acelei bisericuţe. A fost o seară deosebită, simţeam revărsarea Duhului Sfânt încă din primele clipe de părtăşie, mişcându-se printre noi, aveam o senzaţie de plutire prin unda Duhului. Supravegheam desfăşurarea evenimentelor, împreună cu un

136


frate scump venit din România, Dănuţ Măzăreanu, ne rugam din toată inima pentru cei care stăruiau pentru botez, dar parcă am fost mişcaţi de dorinţa surorii Liliana, cu toată neputinţa ei fizică. Mă gândeam la toţi acei care erau plini de sănătate, dar nu considerau necesar să se obosească la stăruinţă. La un moment dat, în timp ce eu reflectam la aceste lucruri, deodată am observat o cercetare spirituală deosebită manifestându-se peste sora Liliana. Dintr-o dată, în timp ce noi mijloceam în rugăciune pentru ea, a sărit în picioare izbucnind într-o vorbire cursivă în alte limbi. Am vrut să o sprijinim, ştiind de problema ei cu piciorul, dar a strigat „Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă, Domnul Isus m-a vindecat, Domnul Isus m-a vindecat.” A fost o mare bucurie pentru noi toţi şi în mod special pentru familia ei, încă odată Bunul Păstor a luat pe braţe una dintre oiţele Lui şi a vindecat-o, dându-i totodată arvuna Duhului Sfânt. Binecuvântat să fie Domnul pentru dragostea Lui desăvârşită şi pentru minunile Lui la care ne face părtaşi. Sunt mulţi acei care ajung pe meleagurile Portugaliei cu planurile lor bine ticluite, de a-şi agonisi o brumă de avere, dar de cele mai multe ori, se împlineşte proverbul românesc care zice: „Târgul de acasă nu potriveşte cu cel din piaţă.” Din această categorie au făcut parte şi doi prieteni: Florin Dragotescu şi Bogdan Cornea, care au ajuns în biserică, mai de voie, mai de nevoie, fiind colegi de muncă cu fraţii Apetrei, de care depindeau într-o oarecare măsură. Chiar dacă nu au reuşit ei să se îmbogăţească din punct de vedere material, totuşi venirea lor în Portugalia nu a fost degeaba. Cuvântul Domnului a început să lucreze în inimile lor şi s-au numărat şi ei printre candidaţii de botez. Mulţumesc din toată inima Domnului pentru Harul pe care mi l-a dat să slujesc într-o biserică vie, ai cărei membri sunt gata să ducă mărturia Evangheliei tuturor celor pierduţi. Redau în câteva rânduri mărturia lui Bogdan Cornea, unul din cei doi prieteni.

Botez la ocean

137

Bogdan Cornea – mărturie „Mă numesc Cornea Bogdan Ioan, sunt din oraşul Lupeni şi am văzut lumina zilei în primăvara anului 1984, având o copilărie frumoasă, petrecută alături de fratele meu, într-o familie modestă. Anii de liceu i-am petrecut la Liceul „Dragomir Hurmuzescu” din Deva, iar în Facultatea de Inginerie Electrică din Petroşani, am petrecut doar doi ani, din cauza unei himere la care visam cu ochii deschişi. De mic eram fascinat de maşinile sport şi drept consecinţă am decis să „îngheţ” studiile în favoarea unui loc de muncă în Portugalia. După calculele mele, în doi-trei ani mă vedeam un om realizat, proprietarul unei maşini sport, de ultimă generaţie. Eu căutam realizarea financiară, dar de fapt am găsit ceva mult mai de preţ, o comoară inestimabilă din punct de vedere uman, am găsit mântuirea sufletului de la pierzarea eternă. Aveam printre noii mei colegi, câţiva credincioşi penticostali, care m-au invitat la biserică. La insistenţele unuia dintre ei, mi-am luat inima-n dinţi şi am vizitat bisericuţa din Loulé, eu care în România frecventam biserica, doar la Paşti şi la Crăciun, şi am rămas foarte impresionat de lipsa „sfinţilor” de pe pereţi cu care eram obişnuit să-i văd în biserica ortodoxă. A doua zi, la întrebarea plină de curiozitate a colegului meu, i-am răspuns cu sinceritate că nu mi-a plăcut foarte mult, dar totuşi din respect pentru el, i-am promis că voi mai merge. Duminica următoare am zis în sinea mea: „Mă mai duc doar de data asta la biserica pocăiţilor.” Dar de data aceasta a fost ceva diferit, am descoperit că Dumnezeul pocăiţilor, este un Dumnezeu viu, plin de putere şi de dragoste. M-am aşezat din nou pe acelaşi scaun şi Dumnezeu a descoperit printr-unul din fraţii musafiri, Bogdan Dorel, un lucru pe care doar eu îl ştiam. Am rămas încremenit, fără cuvinte, am realizat că Dumnezeu cunoaşte viaţa fiecăruia dintre noi, inclusiv viaţa mea. Din momentul acela am îndrăgit

138


părtăşia cu biserica, cu fraţii, cu Domnul şi prin îndurarea Lui la scurt timp mi-am încredinţat viaţa în mâna Domnului prin legământul botezului în apă. Domnul m-a binecuvântat mult mai mult decât aş fi meritat, mi-a dăruit o soţie minunată, Lidia şi o fetiţă gingaşă Estera, de care ne bucurăm foarte mult. Visul cu care am venit în Portugalia, a fost mult mai neînsemnat decât ceea ce Domnul mi-a oferit în dar, adică „mântuirea”. Astăzi sunt un copil al Domnului şi mă bucur că-I pot sluji alături de fraţii mei în Biserica Maranata Loulé.” Şi dacă tot am descris primul botez în apă, prima binecuvântare de copii şi prima Convenţie, se cade să menţionez şi prima nuntă care a avut loc la noi în biserică. Bogdan când a venit în Portugalia, a venit cu planurile lui bine puse la punct: v-a sta un an, doi şi după aceea va continua facultatea. Ei bine, prea mulţi bani nu ştiu dacă şi-o fi făcut, pentru că până acum nu a reuşit să-şi cumpere autoturismul ideal la care visa, dar a câştigat ceva mult mai de preţ, a câştigat viaţa veşnică. Mai mult de atât a primit misiunea de ambasador al cerului, slujbă pe care şi-o îndeplineşte prin vestirea Evangheliei şi pe lângă toate acestea Dumnezeu i-a pregătit o surpriză la care nu se aştepta, o mireasă. A fost un eveniment frumos, la care a participat cu bucurie toată biserica.

Ziua de mâine nu-i a ta Adeseori mă gândesc la unii dintre aşa-zişi credincioşi, care nu se sinchisesc să participe cu devotament la slujbele religioase, chiar dacă au mijloace de transport adecvate, în timp ce alţii, ar da orice să nu lipsească de la Casa Domnului. Doi fraţi, Marius şi Nicu Stolier, locuiau la o distanţă de aproximativ 8 kilometri de biserică şi parcurgeau această distanţă cu bicicleta, chiar dacă era ploaie sau vreme bună, nu ţineau cont de intemperii, pentru ei prevala părtăşia frăţească.

Botez la ocean

139

Marius era botezat în apă deja din România, în schimb Nicu tot a amânat această hotărâre, dar aici confruntat fiind într-un mod direct cu Cuvântul Evangheliei, a fost pus în faţa unei hotărâri decisive. Erau multe întrebările pe care le avea şi el şi alţi tineri, dar cu ajutorul binecuvântat al lui Dumnezeu, serile de părtăşie pe care le aveam împreună, se transformau adeseori în studiu biblic. Decizia lui Nicu de a se întoarce la Dumnezeu a fost radicală şi definitivă, cu alte cuvinte a luat pocăinţa în serios. Era un fapt cunoscut seriozitatea lui la locul de muncă, de asemenea ducea o viaţă de post şi rugăciune, era nelipsit de la serile de rugăciune. Vreau de data aceasta să atrag atenţia cititorilor asupra unui aspect foarte important, noi suntem trecători pe acest pământ, dar cu toate acestea, cei mai mulţi dintre noi trăiesc aşa, ca şi cum nu le-ar veni rândul să moară niciodată. Cu toate acestea Sfânta Scriptură spune în cartea Eclesiastului următorul adevăr: „Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de supt ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei” (Eclesiastul 3:1-2); de asemenea, avertizează la sfârşitul aceleiaşi cărţi: „Bucură-te tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată. Goneşte orice necaz din inima ta, şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare” (Eclesiastul 11:9-10). Drept consecinţă ar trebui să luăm bine seama la felul nostru de vieţuire. Biserica noastră a fost zguduită de două evenimente tragice. Unul dintre ele, s-a petrecut la aproximativ un an după botezul în apă a lui Nicu Stolier. Au hotărât împreună cu Marius, să facă o surpriză părinţilor şi drept consecinţă au pornit în călătorie, cu un alt frate din biserică spre România. Undeva în nordul Spaniei au avut un accident în urma căruia Nicu a fost chemat la Domnul, iar Marius şi şoferul maşinii, au fost grav răniţi. Am căutat să mângâiem familia prin mărturia vieţii trăite, de care a dat dovadă Nicu în ultima perioadă; avea puţin peste 20 de ani.

140


Al doilea eveniment dureros s-a petrecut în luna decembrie 2013. Emanuela Ivan, era o tânără de 27 de ani care frecventa de mai multă vreme slujbele bisericii, sătulă şi dezamăgită de tot ceea ce suferise până atunci. Avea o fetiţă de trei ani, pe nume Claudia, iar căsnicia ei nu se baza pe un legământ marital, de altfel ca şi a majorităţii tinerilor din societatea păcătoasă a zilelor noastre. Provenea dintr-o familie de credincioşi penticostali din zona Vatra Dornei, care din păcate s-au depărtat de Dumnezeu în anii tinereţii şi drept consecinţă, copiii nu au ajuns să-L cunoască pe Domnul. Emanuela şi-a găsit pacea şi liniştea sufletească după o lungă perioadă de consiliere spirituală, acordată cu gingăşie şi multă dragoste de către draga mea soţie, de care s-a ataşat ca şi de propria mamă. Trăia o viaţă de post şi rugăciune de o rară calitate, în zilele de post ducea mâncarea ei şi o dădea celor fără adăpost, celor nevoiaşi, bineînţeles nu doar cu aceste ocazii a dat dovadă de dărnicie. Aveam în vedere efectuarea botezului ei în apă pentru luna ianuarie 2014, dar cu două luni înainte, a vrut să-şi mărturisească tot trecutul, pentru a scăpa de povara care simţea că o apăsa. Căuta cu tot dinadinsul să aducă din nou în familia părinţilor ei lumina Evangheliei şi să aprindă dragostea pentru Hristos în inimile lor. Era un exemplu în smerenie, în credincioşie, iubea Cuvântul lui Dumnezeu şi cu toate că nu avea mijloace proprii de deplasare, era nelipsită de la Casa Domnului. Duminică, în data de 8.12.2013, spre seară a fost lovită de un autoturism pe marginea drumului, în faţa casei unde locuia şi nu a supravieţuit leziunilor craniene grave decât cinci zile, iar Cel pe care L-a iubit atât de mult a chemat-o acasă. Dovada dăruirii ei pentru cei lipsiţi a fost văzută de toţi, când aceştia au venit la spital să-i aducă un ultim omagiu.

Botez la ocean

141

Biserica s-a unit în acele zile în post, rugăciune şi lacrimi ca un singur om, dovedind încă odată în plus dragostea frăţească ce ne leagă în Hristos Domnul. Nici unul dintre noi nu ştim când Domnul decide în dreptul nostru să ne cheme la odihna veşnică, important este să fim pregătiţi în orice vreme. Suntem noi gata să auzim glasul trâmbiţei sau nu am vrea să ne desprindem nicicum de lumea aceasta. Spunea cineva la un moment dat: „Ne naştem pe rând şi murim pe sărite”, să fim gata dar, în orice vreme. Să cântăm pentru Domnul ca şi cum ar fi ultima cântare, să predicăm ca şi cum ar fi ultima predică şi să ne rugăm ca şi cum ar fi ultima rugăciune.

16 DRAGOSTEA FRĂŢEASCĂ

D

omnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:34-35). Cu alte cuvinte Isus a vrut să spună, că unitatea este extrem de importantă. Omeneşte lucrul acesta este imposibil, pentru a se realiza aşa ceva este necesară puterea Duhului Sfânt. De fapt dragostea face parte din cele nouă caracteristici ale roadei Duhului Sfânt şi nicăieri nu este mai bine descrisă decât în 1 Corinteni 13:1-7: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.” Cu mici excepţii prin îndurarea Domnului am văzut dragostea divină manifestându-se printre noi şi vă rog să mă credeţi, nu-i uşor să o menţii într-o comunitate atât diversificată, ai cărei mem143


144

bri provin din atât de multe zone ale ţării. Totuşi au fost câţiva factori, care au contribuit la realizarea şi menţinerea unităţii în cadrul bisericii: .

în primul rând a existat întotdeauna un nucleu de fraţi credincioşi, cu frică de Dumnezeu, care au avut înţelepciunea necesară să le arate calea celor mai tineri în credinţă, au fost un model demn de urmat şi drept consecinţă s-a împlinit Sfânta Scriptură care zice: „Croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai de grabă să fie vindecat. Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul. Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă turburare şi mulţi să fie întinaţi de ea” (Evrei 12:13-15).

.

în al doilea rând, biserica fiind în formare, s-au putut contura principii clare, limpezi, scripturale şi toţi cei care se converteau, erau cuprinşi în această legătură a dragostei;

.

şi nu în ultimul rând, am încercat să implementăm în toţi cei care veneau la Hristos aceeaşi dragoste arzătoare pentru semenii lor, pentru a fi gata oricând i-ar chema Domnul în lucrare. De altfel era aproape aceeaşi lucrare pe care am făcut-o şi în România, dar la o altă scară mult mai mare.

Sărbătorirea a trei ani de har La începutul anului 2007 am vrut să experimentăm în mod practic părtăşia frăţească şi am organizat o mini-conferinţă cu tema „Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună!” (Psalmul 133:1), prilejuită de a treia aniversare a bisericii noastre. Au răspuns invitaţiei noastre mulţi fraţi slujitori, dintre care amintim: fratele Ionică Buia, Aurel Ilie din Spania, Bogdan Dorel şi Ionuţ Ursaciuc din Lisabona.

Dragostea frăţească

145

În prima seară a fost o revărsare specială a Duhului Sfânt, a fost o seară a deciziilor pentru mulţi din cei prezenţi, o seară a rededicării în care Domnul ne-a vorbit fiecăruia într-un mod special. Au participat de asemenea grupuri de tineri din Spania şi Portugalia, care au slujit prin cântare, au fost zile de neuitat datorită harului nemăsurat care s-a revărsat din belşug peste toţi cei prezenţi. La această conferinţă, printre sutele de participanţi veniţi din toată Portugalia au participat şi o familie de tineri, Ninu şi Simona Kondrat, prieteni de familie cu Daniel şi Felicia Sârb. Cu toate că aş fi dorit din toată inima să-i păstrez pe toţi cei care s-au format şi au crescut spiritual în biserica noastră, bineînţeles pentru a asigura slujitori potriviţi pentru lucrarea de evanghelizare, totuşi Dumnezeu a rânduit altfel lucrurile. După cum am observat eu, Biserica Maranata era ca şi un fel de pepinieră, vorbind din punct de vedere spiritual, unde cei care aveau o anumită chemare pentru evanghelizare, după ce se formau cât de cât, plecau spre alte meleaguri, dar de acum erau echipaţi pentru lucrare şi ulterior auzeam despre ei că Domnul îi foloseşte în alte biserici. Acest lucru s-a întâmplat şi în cazul fratelui Ninu Kondrat a cărui mărturie vreau să o expun atenţiei cititorului.

Ninu Kondrat – mărturie „Mă numesc Florin Kondrat, însă cei apropiaţi mă ştiu de Ninu. La 13 ani am păşit prima dată într-o Biserică Evanghelică, Biserica Baptistă Nr.1 din Sighetu Marmaţiei, Dumnezeu mă chema de pe atunci, dar nu am răspuns chemării decât mult mai târziu, slavă Domnului că a avut răbdare cu mine. Pe la vârsta de 19-20 ani am plecat în Portugalia pentru un trai mai bun, iar aici în loc să stau aproape de Domnul, am început să fac tot felul de năzbâtii, mi-am făcut tot felul de prieteni şi anturaje (prieteni, însă nu dintre copiii Domnului). Ne întâlneam în fiecare seară, la o cafenea pentru „socialiazare”, de unde începeau fel

146


de fel de discuţii şi apoi fapte. Printre cei pe care i-am cunoscut în vremea aceea a fost Daniel Sârb (Dani), care locuia deasupra respectivei cafenele, am devenit buni prieteni. De multe ori la cafea venea şi un individ, pe nume Iosif Gal, poreclit fiind „pocăitul”. Nu ştiu care era scopul lui, sau dacă avea vreun ţel, însă odată cu trecerea anilor mi-am dat seama că de fapt era ceva mai mult decât mintea noastră putea concepe, era trimis acolo de Dumnezeu pentru Dani şi pentru mine. Printre multele discuţii pe care le purtam de fiecare dată când ne întâlneam, apărea şi subiectul „Dumnezeu şi pocăiţii.” În discuţiile noastre cu Iosif, puteam să-i ţin „piept” cu cunoştinţele mele de odinioară de acasă, din biserică, la toate aceste discuţii, Dani se uita la mine şi Iosif, ca la filme fără subtitrare. Aplanând toate discuţiile legate de Dumnezeu în mod înţelept, Iosif ne-a invitat la el la biserică, iar eu cu Dani am acceptat voioşi să mergem la Biserica Penticostală Maranata Loulé. De aici, părerile s-au mai împărţit: Dani a continuat să meargă la biserică, iar eu m-am oprit din aceea duminică. Pe o parte, eu am continuat cu anturajele mele, în discoteci, cu prieteni de tot soiul, la chefuri, distracţii şi alte lucruri rele, dar Dani se apropia tot mai mult de Domnul. Odată cu trecerea timpului, eu înaintam în viaţă şi întâmplător am întâlnit-o pe Simona, care mai târziu mi-a devenit scumpa mea soţie şi mama copiilor noştri. Simona, fată credincioasă, frecventa în fiecare duminică o biserică greco-catolică, m-a chemat cu ea la aceea biserică, dar nu mi-a plăcut deloc; erau două bătrânele, cantorul şi popa, iar pe deasupra era un frig de îmi clănţăneau dinţii. În timp ce stăteam acolo, mi-am amintit cât de bine şi cald era în biserica din Sighet, căldură dată nu doar de soba din biserică, ci căldura şi prietenia celor din biserică. Simona nu concepea să treacă o duminică, fără a merge la biserică, drept urmare i-am propus să mergem la aceea biserică, pe care o vizitasem cu un an şi jumătate în urmă cu Dani şi Iosif.


147

A acceptat imediat, deoarece în copilărie, o mătuşă de a ei o mai ducea din când în când la o biserică de pocăiţi. Odată ajunşi acolo, am fost plăcut surprinşi să vedem că există şi alt fel de oameni pe lumea asta, nu doar oameni înşelători şi mârşavi. Am fost primiţi cu căldură şi printre altele, mi-am revăzut vechii prieteni, aflând că Dani, nu cu mult timp în urmă, încheiase legământ cu Domnul. În aceeaşi duminică am mai întâlnit o persoană, care în scurta vreme avea să-mi devină mentor şi îndrumător în relaţia mea cu Dumnezeu, fratele păstor Florin Ghiuro. După aceea zi binecuvântată de duminică, am hotărât împreună cu Simona şi mama ei, să frecventăm regulat programele bisericii penticostale: în fiecare joi seara, duminică dimineaţa şi seara. Am început să ne apropiem de Dumnezeu din ce în ce mai mult şi Duhul Sfânt a produs în noi naşterea din nou; nimeni altcineva nu ar fi putut produce această schimbare în inimile noastre. Au fost mulţi cei care pe lângă fratele Florin şi sora Felicia, soţia lui, ne-au ajutat spiritual în această perioadă a vieţii, slăvit să fie Domnul pentru toate acestea. După aproximativ şase luni, la sfârşitul programului de duminică seara, fratele păstor a anunţat că lista pentru candidaţii de botez este deschisă, iar cei interesanţi să ia legătura cu el sau cu fraţii din comitet. În drum spre casă, după ce am lăsat-o acasă pe mama Simonei, eu cu Simona ne-am continuat drumul, pentru a avea o discuţie. Am început spunându-i: „Nu ştiu ce crezi, dar eu m-am hotărât să vorbesc cu păstorul pentru botez” , iar ea la rândul ei fără a sta prea mult pe gânduri a răspuns: „Şi eu vreau să mă botez!” Atunci, am continuat: „Nici să nu te gândeşti să te botezi.” Am făcut o pauză de două minute, pentru ai da timp să se gândească, iar frământările din mintea ei erau: „Cum e posibil ca el, să se înscrie pentru botez şi eu nu?!” Apoi am continuat: „Tu să nu te botezi pentru că viitorul tău soţ vrea să facă pasul acesta (data nunţii

148


noastre era deja stabilită), tu să faci pasul acesta, doar dacă şi tu ai o relaţie personală cu Domnul Isus, nu pentru mine.” Am fost deosebit de fericiţi amândoi, când am înţeles că şi pe ea Domnul a cercetat-o, însă nu ştia cum să-mi spună. După ce am condus-o în seara aceea acasă, i-a povestit mamei ei discuţia pe care am avut-o, după care bucuroasă, m-a sunat şi mi-a zis: „Mami, e foarte bucuroasă pentru decizia noastră de a ne boteza şi ea vrea să vorbească cu păstorul, pentru a o înscrie la botez.” Auzind aceasta, i-am răspuns la fel ca şi ei: „Nici să nu se gândească să se boteze, doar pentru că copiii ei se botează, ci doar dacă are şi dumneaei o relaţie personală cu Domnul Isus.” Ne-am înscris la cateheză şi în următoarele săptămâni a urmat un curs intensiv spre a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. A urmat botezul în apă, care a avut loc în ocean, o zi memorabilă în vieţile noastre, ziua de 29.07.2007, dată la care ne-am botezat toţi trei: Simona, mama ei Reghina şi eu. Au urmat câteva seri de stăruinţă în vederea umplerii cu Duhul Sfânt, timp în care şi noi trei am fost botezaţi, umpluţi cu Duhul Sfânt - experienţă unică şi greu de exprimat în cuvinte. Cu ajutorul fratelui păstor, care nu s-a oprit doar în a ne evangheliza şi a ne boteza în apă, a continuat să ne îndrume prin diferite predici, studii biblice şi nenumăratele vizite reciproce, am crescut spiritual, binecuvântat să fie Domnul pentru harul Lui. Nu îmi pare rău că m-am pocăit, nici măcar o secundă, pentru că Dumnezeu m-a binecuvântat mai mult decât meritam, dar totuşi îmi pare rău de anii petrecuţi departe de El. Îi mulţumesc că a avut milă şi s-a îndurat de mine, îi mulţumesc pentru frumoasa soţie pe care mi-a dăruit-o şi minunaţii copii, pe care mi i-a dat şi binecuvântările zilnice pe care le primesc. Înainte de căsătorie şi de botezul în apă, lucram trei nopţi pe săptămână, vineri, sâmbăta şi duminica, ca bodyguard la o discote-


149

că în Spania. După decizia mea de a-L urma pe Domnul Isus, am luat hotărârea să încetez cu acest serviciu, rămânând doar cu locul de muncă de peste săptămână, considerând că un asemenea serviciu, nu este pe placul Domnului. După ani de zile, am înţeles că de fapt, nu a fost doar un serviciu, ci mai mult de atât, a fost o pregătire pentru ceea ce avea să se întâmple în viaţa mea. În martie 2012 am părăsit Portugalia, iar Domnul ne-a îndreptat paşii spre noi meleaguri – Ţara Galilor. Odată ajunşi aici Dumnezeu nu a încetat să ne binecuvânteze, am găsit o biserică penticostală, cu 40 de membri, în localitatea Rogerstone. Aici Domnul ne-a ajutat să ne integrăm, iar fraţii din comitet mă tot îndemnau să merg la predică şi aceasta în limba engleză. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi fraţilor păstori Florin Ghiuro şi Ioan Bodog, pentru Seminarul Teologic pe care l-am absolvit în Portugalia, acum fiindu-mi de mare folos. În fiecare zi de marţi seara, patru biserici se întâlnesc, sub numele de „Bisericile Reunite” cu scopul de a avea părtăşie unii cu alţii, pentru a se cunoaşte fraţii mai bine între ei. Astfel, fiecărei biserici îi revine câte o sarcină: una conduce cântarea, una rugăciunea, iar alta mesajul biblic. Într-o sâmbătă, păstorul de aici mi-a trimis un mesaj, spunându-mi că marţea ce urma, biserica noastră avea de adus un mesaj biblic la „Bisericile Reunite”, întrebându-mă dacă nu vreau să fiu eu cel care va predica, m-am simţit onorat să slujesc Domnului în numele bisericii din Rogerstone. Chiar dacă sunt departe de tinerii din Loulé, cu care am slujit Domnului prin cântare destul de multă vreme, am căutat să-mi găsesc locul şi ca „levit” în grupul de laudă şi închinare al bisericii din Rogerstone. La 7 km, în oraşul Newport, există o altă biserică la care merg în fiecare miercuri seara, între orele 1800-2130, unde se dă o mâncare caldă, un ceai, cafea, biscuiţi, prăjituri la oamenii fără adăpost. Aceşti oameni sunt cei mai răi, pleava societăţii, aici în Anglia dacă

150


rămâi fără servici, bani, casă, statul îţi alocă între 70-120 lire pe săptămână, să ai de trăit şi un loc de cazare în garsoniere sociale. Însă acolo există reguli, nu bei, nu te droghezi, iar la ora 2200 seara, trebuie să fii în garsonieră. Cine nu se supune acestor legi este dat afară, lăsat pe străzi. Cu astfel de oameni avem de-a face în fiecare miercuri: răi, obraznici, unii chiar se iau la bătaie, bineînţeles acum realizez la ce îmi poate folosi experienţa dobândită ca bodyguard în Spania şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate acestea. Din noiembrie şi până în martie în fiecare an, există un program organizat de bisericile din Newport, pentru a adăposti pe timpul iernii, aceşti oameni fără adăpost, prin rotaţie, în fiecare seară la altă biserică. De la ora 1800 până a doua zi la ora 900, noi supraveghetorii le asigurăm: cina, mic dejun şi saltele pentru dormit, supraveghindu-i în permanenţă pe durata nopţii, unii dintre aceştia fiind: drogaţi, sub influenţa alcoolului, bătăuşi. Trebuie să avem grijă să nu se trezească pentru a bea sau a se droga; fiind cazaţi într-o biserică, nu am vrea ca a doua zi, când vin copiii fraţilor în biserică să găsească ace, siringi şi cutii de bere. În timpul cinei şi al micului dejun, aceşti oameni pot viziona filme creştine şi să asculte cântări, iar noi voluntarii, trebuie să ne asigurăm că fiecăruia dintre ei le este împărtăşit Cuvântul Domnului, prin evanghelizare personală. E o lucrare frumoasă şi mă rog din toată inima ca Domnul să facă să rodească Cuvântul semănat în inimile acestor fiinţe năpăstuite. Mulţumesc tuturor fraţilor şi surorilor care ne-au susţinut în rugăciuni, dar mai presus de toate, mulţumesc Mântuitorului nostru Isus Hristos, că a murit pentru noi la Calvar, pentru ca noi să avem viaţă şi viaţă din belşug. Ne vor rămâne vii în amintire, pentru totdeauna, momentele înălţătoare petrecute în părtăşie cu minunaţii noştri fraţi în Domnul din Biserica Maranata Loulé, Portugalia.


151

A lui Dumnezeu să fie toate cinstea, onoare şi gloria de acum şi până în veci de veci! Amin!” Transformarea radicală care s-a produs în viaţa lui Ninu a fost constatată şi de foştii lui prieteni. Unul dintre ei a spus plin de surprindere: „Cum s-a schimbat Ninu! Dintr-un om care era «fan» al trupelor de rap şi hip-hop a devenit evanghelist; el care înainte cunoştea pe de rost multe cântece ale celor de la «B.U.G. Mafia» acum recită versete din Sfânta Scriptură, pe care o studiază cu multă pasiune. Da, pot să spun că într-adevăr cu acest om s-a întâmplat ceva extraordinar. Dintr-un om violent, care nu avea frică de nimeni, a devenit un om împăciuitor, tolerant, plin de compasiune pentru cei care au viaţa distrusă, căutând să-i aducă la biserică – parcă ar vrea să-i pocăiască pe toţi!“ Duhul Sfânt a fost cel care a lucrat şi în dreptul familiei lui Ninu Kondrat şi drept consecinţă au încheiat legământ cu Domnul în apă în data de 29.07.2007, împreună cu alţi patru candidaţi. În prezent Ninu este stabilit cu familia în Anglia, slujind într-o biserică penticostală prin vestirea Evangheliei, este implicat în consilierea celor robiţi de droguri şi de alte vicii grele din societate, în colaborare cu membrii din alte biserici din împrejurimi. Toată slava să fie a Domnului nostru Isus Hristos pentru călăuzirea pe care El ne-o dă în fiecare zi, prin Duhul Sfânt, pentru înţelepciunea pe care o pune în mintea noastră, pentru a avea capacitatea să răspundem la diversele întrebări care se ridică adeseori, în timpul consilierilor de care au atât de mare nevoie, cei care sunt în căutarea adevărului Scriptural. Este atât de dificil să răspunzi într-un mod adecvat, la sumedenia de probleme care se ridică, atunci când ai de a face cu o varietate mare de oameni, veniţi din diferite clase sociale şi mai ales cu oameni care au încercat să găsească răspunsuri, în hăţişul de pseudo-religii care împânzesc mapamondul.

152


Au fost nenumărate ocaziile, când de la o simplă întrebare de rutină, Duhul Sfânt a călăuzit conversaţia, care ulterior a cuprins toate nelămuririle, fie ale candidaţilor de botez, fie cele ale prietenilor Casei Domnului, care doreau din sinceritate, o cunoaştere reală a lui Dumnezeu. Într-o împrejurare am fost invitaţi, într-o familie de necredincioşi, a fost lansată o simplă întrebare de rutină: „De ce nu vă faceţi semnul crucii.” Bineînţeles am căutat să răspund cât mai conştiincios posibil, căutând să descriu în linii mari, istoria creştinismului din primele secole, până în timpurile noastre. După o conversaţie de aproape două ore, soţia m-a întrerupt atrăgându-mi atenţia asupra timpului scurs şi totuşi nu finalizasem răspunsul, nici măcar la prima întrebare. Dar spre surprinderea noastră, gazda, după ce a consultat lista întrebărilor pe care le avea, ne-a spus uimită: „De fapt să ştiţi că a-ţi răspuns, pe rând la toate întrebările pe care le aveam de pus!” Dacă ar fi trebuit să repet din nou aceleaşi lucruri, cu siguranţă nu aş fi reuşit să redau din nou, cu exactitate tot ce spusesem în ultimele două ore. Mult preamărit şi binecuvântat să fie Domnul, căci doar El a putut cunoaşte nevoile acelei familii, ba mai mult ne-a făcut de cunoscut răspunsul, fără a cunoaşte întrebările.

Loulé – gazda Celei de-a Doua Convenţii În toamna anului 2007 am avut bucuria să găzduim Cea de-a Doua Convenţie a Bisericilor Penticostale Române din Portugalia. Cum era de aşteptat şi cu această ocazie, Dumnezeu a fost Cel care a revărsat din plin belşug de binecuvântări spirituale peste poporul Său. Au răspuns invitaţiei noastre pline de dragoste, fraţi scumpi din toată Portugalia, în număr de aproximativ 4-500, iar Cuvântul Evangheliei a fost vestit cu multă dăruire de către următorii fraţi: fratele păstor Moldovan Ioan, vicepreşedintele Cultului Penticostal din România, fratele Luca Olteanu din Belgia, fratele Ionuţ Ursaciuc


153

din Lisabona, fratele Jose Borges, supraveghetorul organizaţiei Igreja de Deus şi bineînţeles alţi fraţi slujitori din bisericile din Almansil, Portimao, Santiago de Cacem, Moscavide şi Lisabona. Tema acestei Convenţii a fost: „Duhul şi Mireasa zic: Vino Doamne Isuse!”, motivând toată frăţietatea la o strângere urgentă în jurul Evangheliei şi a fi gata în orice moment pentru revenirea iminentă a Mântuitorului nostru iubit. Centrul Creştin Evanghelic din Bias do Sul a găzduit şi această Convenţie, iar prânzul urma să-l servim în aer liber. Duminică dimineaţa, era o vreme destul de mohorâtă, prevestind un timp ploios. La ieşirea din casă am rostit o scurtă rugăciune în auzul fratelui păstor Nelu Moldovan. M-am rugat astfel: „Doamne Isuse, Te rog frumos, fă să nu plouă cel puţin până după ce vom servi masa la amiază”, deoarece nu aveam o altă alternativă. Domnul, care Şi-a arătat de nenumărate ori bunătatea faţă de noi, a fost atent şi la această nevoie a noastră: ploaia nu a venit decât după ce toţi invitaţii şi-au ocupat locurile în sală şi a început slujba de seară. Acest fapt mi-a dovedit încă o dată că Domnul, în dragostea Lui, este foarte interesat de toate detaliile vieţii noastre, slăvit să fie Numele Lui în veci! Deci nu ezitaţi niciodată să-I spuneţi Domnului, în rugăciune, toate problemele. Oricât de dificile sau imposibile vi s-ar părea, El poate să răspundă cu precizie de ceasornic, tuturor nevoilor noastre variate pe care le-am avea. Cred din toată inima că şi acest eveniment a adus un plus de credinţă şi îmbărbătare multora dintre cei prezenţi, în mod special în inimile candidaţilor de botez care în toamna aceea au luat hotărârea decisivă de a-L urma pe Domnul Isus Hristos şi prin bine, şi prin greu.

154


Al patrulea an încheiat La începutul anului 2008, mai precis în data de 20 ianuarie am avut din nou o dublă sărbătoare, am sărbătorit a patra aniversare de la deschiderea bisericii şi un botez în apă. Poate veţi zice: „Tot numai sărbători, altceva nu s-a mai petrecut?” Am cel puţin două motive să scriu mai mult numai despre astfel de evenimente: . în primul rând pentru cel credincios, fiecare zi trebuie să fie

o zi de sărbătoare, deoarece o primeşte în dar de la Domnul, ca urmare trebuie să o trăiască cu bucurie; . în al doilea rând, nimeni nu va creşte spiritual, dacă va

cunoaşte toate problemele care au apărut de-a lungul timpului în viaţa bisericii. Pe acestea, aşa cum am fost sfătuit de către mentorii mei, am căutat să le rezolvăm pe plan intern, aşa că acestea nu sunt de domeniul public. Nu că toate ar fi mers roz întotdeauna, dar cu ajutorul Domnului am reuşit să depăşim momentele dificile, chiar dacă aceasta a însemnat de multe ori rugăciuni în miez de noapte, multe suspine şi lacrimi, dar de fiecare dată cauza Evangheliei a prevalat şi orice duh al celui rău, a fost pus pe fugă. Bucuria nu-i bucurie de nu o împărtăşeşti cu cineva, drept consecinţă am invitat un grup de fraţi din Spania, Roquetas de Mar, însoţiţi de fratele Cornel Dulcă, iar mesajul Evangheliei a fost vestit de către fratele păstor Ştefi Ghereş. La acest botez în apă au fost şapte candidaţi, care în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi şi-au luat angajamentul de a sluji, cu tot devotamentul Domnului, până la sfârşitul vieţii lor. Era cel de al şaselea botez efectuat în biserică, iar printre cei şapte candidaţi au fost şi doi tineri: Daniel Pera şi Cristina Pavel. Şi de data aceasta doresc din toată inima ca mărturia pe care o va depune sora Cristina, pentru ei amândoi, să fie benefică, de folos pentru creşterea spirituală a cititorilor.


155

Cristina Pera – mărturie „M-am tot gândit cum să încep mărturisirea mea şi nu pot începe altfel, decât mulţumind Domnului pentru dragostea, bunătatea şi harul pe care mi Le-a acordat. De mic copil am crezut că există un Dumnezeu în cer, deşi părinţii mei nu erau credincioşi; din câte îmi amintesc nu au fost niciodată la biserică, poate doar la botezul meu şi al surorii mele mai mici. Când am mai crescut am început să merg singură la biserici ortodoxe, mă rugam în fiecare seară, aşa cum ştiam eu, eram credincioasă în felul meu. Credeam că Dumnezeu permite orice, atât timp cât nu faci lucruri rele, acestea pentru mine erau: să ucizi, să batjocoreşti pe alţii, să te culci cu bărbaţi, să minţi mult etc. Mi se părea păcat să mergi la biserici de pocăiţi, îi consideram o sectă. Am avut în clasă la liceu o colegă pocăită, care m-a invitat la botezul ei în apă, dar am inventat o minciună, doar ca să nu merg. Eram o persoană mândră, căreia îi plăcea să arate ce are, atât fizic cât şi material. Nu ieşeam nemachiată din casă, nearanjată şi fără multe bijuterii, îmi amintesc că odată m-am dus la şcoală cu inele pe fiecare deget. Am ajuns de-mi vopseam părul în culori stridente: roz,vişiniu. Eram foarte încăpăţânată, nu voiam să ascult de părinţi, mai ales de tatăl meu pe care îl uram din pricina faptului că avea obiceiul de a bea mult, iar mama mea de când aveam 12 ani a trebuit să întreţină întreaga familie. Pe mama mea o iubeam, dar nu-i arătam lucrul acesta, pentru că mi se părea că oricâte lucruri bune aş fi făcut, tot pe sora mea o aprecia mai mult, deşi eu aveam mereu note bune la şcoală, pe când ea nu învăţa prea bine. Eram cam rebelă şi îmi dădeam mereu silinţa să fiu mai bună ca alţii, în orice lucru; doream mai ales să arăt mamei şi bunicilor că sunt mai bună decât sora mea.

156


Pe la 17 ani (în 2002) m-am îndrăgostit de Daniel (soţul meu), care era cu un an mai în vârstă decât mine, eram amândoi la liceu. După un an, el a terminat liceul şi s-a angajat la o brutărie, la noi în oraş. În 2004, după ce am terminat şi eu liceul, m-am angajat la aceeaşi brutărie, el făcea pâinea, eu o tăiam şi o vindeam. Era totul roz, începeam să mă gândesc ce frumos va fi când vom fi o familie adevărată. Deşi lucram fiecare dintre noi, încă locuiam cu părinţii. Am lucrat acolo cam un an, iar după aceea mi s-a oferit un loc de muncă în Olanda, de către colega mea pocăită din liceu. Ea deja lucra acolo de ceva timp, avea grijă de doi copii, şefa ei tocmai născuse a doua pereche de gemeni şi avea nevoie de ajutor cu copiii şi la treburile casei. Am rămas puţin mirată că m-a contactat, nu mai vorbisem de la terminarea liceului şi în plus nu eram cele mai bune prietene. Totuşi am avut încredere în ea pentru că ştiam că e o fată serioasă. Aşa că m-am sfătuit cu Dani şi a fost de acord să plec, ca să ne facem un rost în viaţă. Cu ce câştigam la brutărie nu am fi putut strânge destui bani ca să întemeiem o familie, să avem căsuţa noastră. În august 2005 am plecat în Olanda, iar acolo am lucrat cu alte tinere de vârsta mea. Stăteam trei luni în Olanda, veneam o lună acasă şi tot aşa timp de doi ani. Fetele cu care am lucrat proveneau din familii de pocăiţi, iar ori de câte ori încercau să îmi vorbească de Dumnezeu, eu le respingeam şi aveam tot felul de argumente ca să le „închid gura” (nici măcar nu citisem Biblia vreodată, dar aveam eu ce să le spun) şi încheiam subiectul. Îmi amintesc că într-o zi, făceam curat în casă şi una din ele a pus un CD cu cântări creştine şi i-am spus că dacă vrea să asculte muzică din aceea, să-şi pună căşti în urechi, că mie nu îmi place. Ea a oprit muzica şi nu mi-a spus nimic. În decembrie 2006, lui Dani i s-a propus de către un prieten să meargă în Portugalia să lucreze. I-a surâs ideea, de mult timp vroia


157

să plece în străinătate, dar nu a avut ocazia până atunci; aşa că a plecat de la brutărie, în Portugalia. Eu eram în Olanda, dar vorbeam des la telefon. În Portugalia, Dani a început să meargă la o biserică penticostală şi era oarecum mişcat de ceea ce auzea acolo. Când vorbeam cu el, îmi spunea din Biblie, parcă era schimbat. Eu nu înţelegeam ce se întâmplă cu el; când mă întrebau prietenii noştri ce face, eu le spuneam că Dani a înnebunit, că merge la pocăiţi la biserică. Chiar lui i-am spus o dată că poate să facă ce vrea, să se şi pocăiască, dar eu niciodată nu mă pocăiesc. Aveam eu o vorbă care o ziceam tuturor: „Ortodoxă m-am născut, ortodoxă mor.” În iunie 2007, am plecat în Portugalia, ca să nu mai stăm despărţiţi şi mai mult pentru a-l împiedica cumva pe Dani, să se pocăiască. Comportamentul lui Dani mi s-a părut total schimbat, parcă nu mai era acelaşi. La început, nu am vrut să merg la biserică (la „sectanţi”, cum îi numeam eu), dar apoi am mers o dată din curiozitate. La prima impresie nu mi-a plăcut, pentru că se rugau cu voce tare, parcă îi auzeam pe toţi deodată, fiecare cu rugăciunea lui. Când se puneau cântări pentru toată biserica, eu citeam cântările, şi cugetam la cuvinte să văd ce e eronat, faţă de credinţa care o aveam eu. Câteodată parcă îmi venea şi mie să cânt, dar mă gândeam că e păcat şi strângeam din dinţi să nu cumva să iasă vreun sunet din gura mea în biserică la „sectanţi”. După puţină vreme, ne-am împrietenit cu câteva familii din biserică şi din respect pentru ei (aşa ziceam eu) am început să merg mai des la biserică. Fără să-mi dau seama, Domnul a început să mă cerceteze, ascultam cu atenţie predicile, mergeam acasă şi cercetam dacă chiar aşa scrie în Biblie (aveam cu mine o Biblie pe care am adus-o de acasă). Viaţa mea avea să se schimbe, iar dacă înainte îmi plăcea să fac unele lucruri, cu timpul am renunţat la ele. După ce am început să merg la biserică, mi s-a întâmplat un lucru care m-a marcat oarecum. Mie îmi plăceau foarte mult filme-

158


le de groază. În Olanda aveam un card, cu care închiriam câte filme voiam. Tot timpul le căutam pe cele mai înfiorătoare şi niciodată nu mi-a fost frică să le văd până la capăt. Când am venit în Portugalia, mi-am adus mai multe DVD-uri cu astfel de filme. Într-o seară m-am uitat la un film, dar nu a fost aşa înfricoşător. Nici măcar nu-l puteam numi de groază, pe lângă ce văzusem înainte, dar ca niciodată, în aceea noapte nu am putut dormi. Am avut o noapte agitată, parcă îmi era teamă de ceva, a fost îngrozitor. Tot cugetând la lucrul acesta, mi-am dat seama că dacă umblu la biserică, nu ar trebui să mai vizionez astfel de filme. Pentru mine aceasta întâmplare a fost ca un semn, că Domnului nu-I plac astfel de lucruri şi de atunci nu m-am mai uitat la astfel de filme. Într-o zi la biserică a fost invitat un frate proroc, eu nu ştiam ce este un proroc. După ce fratele acesta a predicat, a făcut o chemare, spunând că cine vrea să-şi schimbe viaţa, să o predea în mâinile Domnului Isus, să meargă în faţă ca fraţii să se roage pentru ei. Din câte îmi amintesc au ieşit câteva persoane, dar el tot insista că mai este o persoană, care trebuie să iasă în faţă. Eu parcă am simţit un impuls să ies, dar mă gândeam că aceea chemare era pentru pocăiţi, nu pentru cei nebotezaţi. Fratele tot spunea că mai este o persoană. Eu parcă luptam cu mine însumi; simţeam că eu sunt acea persoană, am şi făcut un pas în faţă, dar m-am întors înapoi. Nu eram sigură dacă eu trebuie să ies şi nu voiam să mă fac de râs. După slujbă, ca de obicei am ieşit din biserică să mergem spre casă, când deodată am simţit o mână pe umărul meu. Mă întorc şi spre uimirea mea, era fratele proroc, care fără să mă fi văzut vreodată înainte, fără să ştie dacă eram pocăită sau nu (după îmbrăcăminte nu şi-ar fi dat seama, eram decent îmbrăcată, cu fustă şi batic pe cap), m-a întrebat de ce nu am ieşit în faţă. I-am explicat că nu ştiam că e pentru nepocăiţi, după care am plecat. Nu-mi puteam explica nicicum de unde a ştiut că eu eram acea persoană, nu spusesem la nimeni ce am simţit în timpul chemării.


159

Când am mers acasă am stat de vorbă cu nişte fraţi dragi şi ei mi-au explicat că astfel de taine numai Dumnezeu le descoperă, celor aleşi de El. În altă seară, acelaşi frate a avut o prorocie pentru mine. Când şi-a pus mâinile peste mine, am simţit o căldură mare în corp, parcă sprâncenele îmi luaseră foc şi plângeam fără să mă pot controla. În aceeaşi seară, a fost o prorocie şi pentru prietenul meu Dani, iar într-un punct cele două prorocii aveau legătură una cu cealaltă. Şi aceasta mi s-a părut ciudat, având în vedere că fratele nu ne cunoştea şi nici măcar nu ştia că umblăm împreună. Mi-am dat seama că numai Dumnezeu poate descoperi lucruri, pe care numai noi şi El le ştim. Încetul cu încetul începeam să descopăr pe Dumnezeul Viu şi Adevărat. Am renunţat la bijuterii, (aveam nişte cercei mari în urechi şi ţineam tare mult la ei; înainte să merg pentru prima dată la biserică, un frate mi-a spus că o să văd eu, că tot mă pocăiesc până la urmă şi când o să-mi dau cerceii jos din urechi, să ii dau ca amintire, că am ajuns la vorba lui, eu i-am răspuns că nici moartă nu îi dau jos), la haine indecente şi de câte ori puteam, mergeam la biserică. Eram hotărâtă să fac o schimbare în viaţa mea, dar nu credeam că sunt pregătită să mă pocăiesc încă. În toamnă, către iarnă a început o perioadă de cateheză. Nişte fraţi au venit la noi şi ne-au întrebat, de ce nu mergem şi noi la cateheză, să descoperim mai multe lucruri din Biblie şi dacă avem nelămuriri în legătură cu ceva, îl putem întreba pe fratele păstor. Într-adevăr am învăţat multe lucruri pe care nu le ştiam, fratele Florin a vorbit deschis despre orice subiect. La sfârşitul acestui timp de cateheză, fratele păstor ne-a întrebat dacă am luat vreo hotărâre în tot acest timp, ne botezăm şi noi? Dani era hotărât, însă eu nu mă simţeam pregătită 100%. Dani a răspuns afirmativ, iar eu ca să fiu de partea lui am spus şi eu da. A urmat o seară de mărturisire a candidaţilor la botez; nu îmi

160


amintesc exact câte ore am stat la mărturisire, am plecat foarte târziu de la biserică, după miezul nopţii, dar îmi amintesc că aceea noapte, a fost cea mai odihnitoare noapte din viaţa mea; am dormit aşa de bine, niciodată nu am avut un somn atât de liniştit şi niciodată nu m-am simţit mai uşoară, eliberată ca şi atunci. În tot acest timp, am ţinut legătura cu colega mea pocăită care m-a dus în Olanda, ea era acum în Spania, când i-am spus că mă voi boteza şi eu, nu i-a venit să creadă, ca să fie sigură că nu o păcălesc, mi-a spus că vrea să mă vadă cu ochii ei când voi intra în apa botezului; şi într-adevăr a venit din Spania în Portugalia, special să vadă botezul. Cu o săptămână înainte de botezul în apă, parcă am început să mă frământ şi să mă gândesc, dacă va fi bine dacă fac pasul acesta. Parcă toate zburau în capul meu, nu ştiam dacă să merg până la capăt sau nu. Într-un moment „luminat” m-am gândit că o să cer Domnului un semn, dacă într-adevăr trebuie să fac acest pas. Zis şi făcut. Auzisem eu de botezul cu Duhul Sfânt şi eram curioasă să experimentez şi eu trăirile, pe care auzeam că le au fraţii botezaţi cu Duhul Sfânt. Aşa că l-am întrebat pe fratele Florin dacă există vreun caz în care un frate sau o soră să fi fost botezaţi cu Duhul Sfânt în timpul botezului în apă. El mi-a spus că singurul caz cunoscut de el personal, este cel din Biblie, al Domnului Isus. M-am gândit atunci, că la Dumnezeu nimic nu este imposibil şi mi-am dorit din toată inima ca Domnul să mă boteze cu Duhul Sfânt, când voi ieşi din apa botezului, ca semn pentru mine în primul rând că am făcut pasul bun, că asta vrea Dumnezeu de la mine şi în al doilea rând ca prietenii care vor fi în sală, să vadă că Dumnezeu există cu adevărat şi că botezul cu Duhul Sfânt este valabil şi în zilele noastre. Pentru aceasta m-am gândit că ar fi bine să şi postesc câteva zile. A venit şi ziua botezului; pe 20.01.2008 am făcut pasul care urma să-mi schimbe viaţa în totalitate şi să experimentez lucruri


161

minunate cu Dumnezeul meu. Îmi amintesc că aveam emoţii mari şi mă gândeam cum o să fie când o să ies din apă şi o să vorbesc în limbi îngereşti? A venit şi clipa aceea, când am ieşit din apă am simţit o bucurie mare în suflet, că am făcut pasul acela şi nu m-am întristat că nu mi s-a împlinit dorinţa de a fi botezată cu Duhul Sfânt şi am spus în gândul meu: „Doamne eu nu sunt supărată că nu m-ai botezat cu Duhul Sfânt, dacă nu ai făcut-o acum înseamnă că nu e momentul. Tu ştii mai bine când va fi.” În noaptea aceea trebuia să o duc pe colega mea pocăită la autocar, să plece înapoi în Spania. Am dus-o, iar când m-am întors, era vreo unu noaptea. Ca de obicei m-am pus să-mi fac rugăciunea de seară. Eram obosită, mă gândeam că o să fac o rugăciune mai scurtă ca de obicei, dar „ceva” mă îndemna să mă rog mai mult, mai mult şi la un moment dat am simţit o căldură mare în corp, îmi curgeau din ochi lacrimi de bucurie şi deodată a început să mi se îngroaşe limba şi să rostesc cuvinte pe care nu le cunoşteam. Parcă nu-mi venea să mă mai opresc, era o bucurie pe care n-o mai simţisem niciodată. Nu ştiu câte ore am stat de vorbă cu Domnul meu, dar la un moment dat mi-a amorţit până şi gura, corpul, urechile îmi ţiuiau şi nu mai auzeam nici un sunet, zgomot pământesc. Mi-am dat seama că a fost ceva supranatural, că Dumnezeu îmi ascultase rugăciunea şi m-a botezat cu Duhul Său cel Sfânt! A doua zi când m-am trezit îmi venea să strig în gura mare ce bun e Domnul şi să îmbrăţişez pe toată lumea. A fost o experienţă de neuitat. Bineînţeles, apoi am stat de vorbă cu fratele păstor, i-am povestit ce s-a întâmplat şi mi-a confirmat botezul Duhului Sfânt. De atunci, pe parcursul timpului Dumnezeu mi-a arătat de nenumărate ori bunătatea Sa şi mi-a schimbat viaţa într-un mod în care nici mie nu-mi vine să cred. Simt că m-am născut din nou şi de abia acum am început să trăiesc. Parcă Domnul mi-a şters memoria şi multe lucruri nu mi le amintesc din trecut. Dacă văd acum tinerii din afara bisericii cum se îmbracă, cum se comportă, cum vorbesc, mi se pare atât de urât ceea ce ei fac, ce spun, de

162


parcă eu niciodată nu am fost aşa…(iar eu poate înainte să-L cunosc pe Domnul am fost mai rea ca ei). Oamenii din lume cred că cei ce se pocăiesc, sunt oarecum obligaţi să se schimbe, pentru că îi obligă pocăiţii. Şi eu am gândit aşa, dar am văzut în dreptul meu că oamenii nu pot schimba un om, mai ales dacă este încăpăţânat; îi pot da un sfat, dar cel ce schimbă şi lucrează la inima omului este numai Dumnezeu, iar dintr-un vas întinat El poate face unul curat, un om nou. Trebuie doar să Îl chemi în viaţa ta, să-ţi doreşti să-L cunoşti cu adevărat, iar El se lasă descoperit. În bunătatea Sa, Dumnezeu a făcut şi câteva vindecări în familia mea. În mai 2008 eu şi Daniel ne-am căsătorit, iar în iunie 2009 am născut-o pe Anya-Rebeca. Când avea vreo 4 luni, Anya a răcit destul de tare; nu dormea noaptea din cauza tusei, nu putea să respire bine, avea febră. Tot aşa timp de câteva zile, o săptămână. La un moment dat am mers la spital, nu mai ştiam ce să facem cu ea. Acolo i-au pus o mască pe faţă şi m-au trimis cu ea în partea spitalului unde erau cei cu boli infecţioase, pentru a-i face testul de Gripa A. După ce i-au făcut testul m-au trimis acasă, fără vreun tratament, dar nici starea ei nu era mai bună. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost că ne-am dus degeaba la spital. În duminica din aceea săptămână, ne-am dus la biserică şi m-am rugat Domnului să se atingă de ea, mi-am plâns necazul şi deodată mi-a venit în gând aceasta propoziţie: „Astăzi voi intra în casa ta şi îţi voi vindeca fetiţa.” Şi minunea s-a întâmplat: când am ajuns acasă, Anya a început să se simtă mai bine şi fără să îi dau vreun tratament, a fost vindecată complet. O altă vindecare, zic eu măreaţă, a fost făcută în dreptul mamei mele, care nu este întoarsă la Domnul. Ea a venit câteva luni în Portugalia să aibă grijă de Anya, pentru că eu lucram. Într-o zi eram la lucru şi am fost sunată de ea, că s-a întâmplat ceva. O luase pe Anya în braţe şi dintr-o dată a pornit o hemoragie, ca femeia din


163

Scriptură. M-am speriat, am dus-o la spital, dar nu i-au spus mare lucru. I-au dat nişte pastile care urma să le ia timp de trei luni de zile. După câteva săptămâni a plecat în România, dar încă avea problema aceasta. Acolo i-au făcut ceva analize, dar rezultatul nu mai venea. Stăteam ca pe ghimpi; nu ştiam ce are şi chiar dacă lua tratament, parcă nu se vindeca. Într-o duminică dimineaţa, s-a făcut o rugăciune şi ungere cu untdelemn pentru cei bolnavi. Am ieşit şi eu în faţă, dar ca şi substitut pentru mama mea, cu gândul să mă rog pentru mama mea, credeam că Domnul e singurul care poate rezolva problema ei. Era deja de câteva luni în starea aceea. În timp ce fraţii se rugau şi mi s-a făcut ungerea cu untdelemn, eram cu ochii închişi, am văzut un robinet din care curgea sânge, dar în timpul rugăciunii, robinetul s-a închis. În acel moment am crezut că Domnul s-a atins de mama mea şi că ceea ce am văzut a fost o vedenie de la Domnul. A doua zi, am sunat-o pe mama, am întrebat-o cum se simte şi mi-a spus că mai bine, că scurgerea începea să sece. Ceea ce m-a impresionat, a fost când mi-a spus că duminică a simţit o durere mare în burtă şi în acel moment s-a gândit la mine şi la Dani, că noi suntem la biserică şi ne rugăm. Am ştiut că Dumnezeu a început vindecarea în trupul ei, iar după câteva zile, vindecarea a fost totală; am văzut din nou mâna puternică a lui Dumnezeu! Domnul s-a atins şi de trupul meu. În 2010 am început să am dureri mari de spate. Într-o dimineaţă eram la biserică şi m-a luat o astfel de durere în timpul unei rugăciuni. Nu ştiam ce să fac, nici o poziţie nu era bună. La amvon erau nişte fraţi invitaţi şi unul dintre ei, a fost îndemnat de Duhul Domnului să facă o rugăciune pentru bolnavi. Fără să cheme pe fraţi în faţă, a spus că fiecare să-şi pună mâna unde-l doare şi a început să se roage. Atât îmi amintesc că a spus: „În Numele lui Isus duhurile de boală să dispară”, iar eu din acel moment nu am mai simţit nici o durere. Parcă nu era adevărat, durerea dispăruse la clipeala ochiului. Când m-am aşezat pe scaun,

164


îmi tot mişcam spatele să văd dacă mă mai doare, dar nimic. Domnul mă vindecase de durerea de coloană. După câţiva ani, în 2013 eram în concediu în România şi mi-am amintit de vindecarea mea şi mă gândeam eu în mintea mea, oare chiar nu o să mai am dureri de spate niciodată? Nici nu au trecut câteva zile de la acest gând şi am început să am din nou dureri de spate îngrozitoare. De multe ori nu puteam să stau nici pe genunchi să mă rog, nici în picioare, eram distrasă din cauza durerii. La sfârşitul lunii septembrie, am fost la o dimineaţă de rugăciune şi am făcut mai multe rugăciuni în picioare. La un moment dat simţeam că trebuie să mă pun jos, sau în genunchi pentru că nu mai suportam durerea. Biserica cânta o cântare, iar apoi urma o rugăciune pentru cei bolnavi. În timpul cântării, chinuită de durere m-am gândit: „Doamne voi merge în Portugalia, poate va trebui să lucrez, cum voi sta în picioare mai mult timp?” Nici bine n-am terminat de gândit şi durerea a dispărut complet. Mi-am ridicat privirea în sus şi plângând I-am mulţumit Domnului, căci din nou s-a atins de mine. Am cugetat mult la această experienţă şi mă întrebam de ce a reapărut durerea, dacă Domnul m-a vindecat? şi mi-am dat seama că El a îngăduit să trec de două ori prin această experienţă, să învăţ ceva: o vindecare ţine atâta timp cât ai credinţă, atâta timp cât crezi că ai fost vindecat. Când suntem vindecaţi de o durere trupească, chiar dacă aceasta revine într-o oarecare măsură, cu aceleaşi simptome, nu trebuie să ne îndoim de vindecarea făcută, ci să credem în continuare că am fost vindecaţi, să mustrăm duhul de boală care ne încearcă, în Numele lui Isus şi va fugi de la noi. Domnul să ne mărească credinţa! Într-adevăr de multe ori nu ne este uşor pe acest pământ, suntem loviţi de probleme, boli, câteodată chiar de cei din jurul nostru, dar am învăţat în toţi aceşti ani, că singurul în care trebuie să ne încredem şi la care trebuie să privim în orice clipă, fie că ne este


165

bine sau rău, este Domnul nostru Isus, care a suferit mai mult ca oricine, pentru a ne da un dar nemeritat, „viaţa veşnică”. Slavă Lui! De aceea am lăsat totul în urmă, trăiesc o viaţă nouă şi încerc să mă apropii tot mai mult de Creatorul Universului şi să-L urmez, aşa cum am promis în apa botezului: Până la sfârşitul vieţii!”

Domnul este Medicul tău Toată slava se cuvine să fie a Domnului pentru lucrările măreţe pe care le mai face încă şi astăzi în mijlocul poporului său. Un lucru deosebit asupra căruia aş vrea sa zăbovesc puţin este subiectul vindecărilor miraculoase, pe care Domnul le săvârşeşte chiar şi în zilele noastre. Trăim într-o lume bolnavă şi aceasta este consecinţa păcatului în care zace lumea întreagă, toată omenirea trece prin această experienţă crudă a suferinţei, a bolilor nemiloase. Bolile, în general, pot să apară din mai multe motive: . din pricina păcatului personal şi drept consecinţă anumite

duhuri de boală pot acţiona în trup: „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea” (1 Corinteni 11:28-32). . alte boli pot apărea ca urmare a unor blesteme pronunţate

de cineva, cu un scop de distrugere pe fondalul unor fapte întemeiate. Aceasta se poate răsfrânge şi pe linie generaţională: „Cum sare vrabia încoace şi încolo şi cum zboară rândunica, aşa nu nimereşte blestemul neîntemeiat” (Proverbe 26:2). . sunt boli care au o caracteristică ereditară şi se transmit din

generaţie în generaţie;

166

Pentru Mihail... până la marginile pământului . sunt boli care sunt induse de duhuri demonice, ca şi atacuri

furibunde ale celui rău împotriva oamenilor şi în mod special împotriva copiilor lui Dumnezeu; . din pricina încălcării unor legi fizice, naturale, ale lui Dum-

nezeu, de exemplu nu ne îmbrăcăm suficient de bine într-o zi friguroasă, geroasă, să nu ne mirăm de consecinţe, poate nu imediate, cât poate mai târziu; lipsa de odihnă, poate fi un alt factor de îmbolnăvire sau o alimentaţie nesănătoasă, care apoi pot conduce la diabet, tensiuni arteriale extrem de mari sau chiar alte boli mult mai grave; . alte boli sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a-Şi arăta slava,

aduceţi-vă aminte de vindecarea orbului din naştere, descrisă de către evanghelistul Ioan: „Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au întrebat: Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?, Isus a răspuns: N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9:1-3). . iar alte ori ca şi în cazul apostolului Pavel, un ţepuş, un duh

de boală pentru îndreptarea noastră, pentru menţinerea noastră în ascultare de Domnul: „Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine” (2 Corinteni 12:7-9). Trebuie luate în considerare toate aceste lucruri şi bineînţeles trebuie căutată voia Domnului în rugăciune. Domnul face minuni şi azi, am experimentat harul vindecător al Lui de multe ori, dar de o însemnătate deosebit de mare este menţinerea credinţei vie.


167

Autoritatea Sfintelor Scripturi este actuală şi astăzi, citez din nou Isaia 53:4-5: „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” De asemenea vom lua în considerare cuvântul Domnului Isus care ne învaţă: „Apoi le-a zis: Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit, dar cine nu va crede, va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi” (Marcu 16:15-18). Iar dacă vom cere ceva în Numele Lui şi acel lucru este după voia Lui, în cazul nostru vindecarea vreunui bolnav, vom primi în funcţie de credinţa pe care o vom avea: „De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea” (Marcu 11:24). Iar după ce am primit vindecarea de care aveam nevoie trebuie să fim foarte atenţi la două aspecte: . pentru a putea păstra ce am primit trebuie să ne ferim de

păcat, trebuie să umblăm în lumină şi în adevăr, să trăim o viaţă de credincioşie, deoarece şi Domnul Isus i-a avertizat pe cei din vremea Lui: „Du-te şi să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8:11); „După aceea, Isus l-a găsit în Templu şi i-a zis: «Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău»” (Ioan 5:14). . un alt adevăr la fel de mare este că trebuie să continuăm în

credinţa fermă că am primit ce am cerut, adică vindecarea. Cel care a fost bolnav şi acum este sănătos în Numele scump al Domnului Isus, trebuie să creadă că vindecarea este definitivă; dar cu toate acestea s-ar putea ca pentru o vreme

168

Pentru Mihail... până la marginile pământului diavolul să mai vină cu aceleaşi simptome, pentru a semăna îndoială, ca apoi el să aibă autoritate asupra acelei persoane printr-un duh de necredinţă, iar starea finală să fie mai rea decât cea iniţială. „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean” (Matei 12:43-45).

O atenţie deosebită trebuie avută la exprimările verbale în astfel de situaţii, afirmaţiile rostite cu gura pot da autoritate duhurilor de boală, să revină cu o şi mai mare putere: „Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii” (Proverbe 18:21). Nici lui Dumnezeu nu-I plac oamenii care se îndoiesc, oamenii care nu cred până la capăt şi nu-L cred pe Cuvânt: „Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1:6-8). Domnul să ne dea fiecăruia o îndoită măsură de credinţă ca să putem birui în orice încercare ce s-ar abate asupra noastră.

17

RUGĂCIUNEA  CHEIA CARE DESCHIDE CERUL n factor esenţial pentru menţinerea vieţii umane, îl constituie respiraţia, fără această capacitate fizică, omul nu poate supravieţui, aerul fiind mediul din care organismul uman îşi extrage oxigenul atât de necesar vieţii. Prin analogie, pentru menţinerea vieţii spirituale, pentru supravieţuirea sufletului, a omului dinlăuntru, de o importanţă covârşitoare este rugăciunea. De altfel cineva numea rugăciunea „respiraţia sufletului”, rugăciunea este acel ingredient indispensabil vieţii spirituale, care implică latura emotivă a omului. Rugăciunea exprimă convingeri, valori, speranţe, temeri, cunoaştere şi ignoranţă, toate acestea printr-o frământare lăuntrică de nedescris, încercarea omului limitat la spaţiul tridimensional de a comunica cu Creatorul infinit.

U

De la Genesa până la Apocalipsa, Sfânta Scriptură abundă în descrierea unor oameni ai rugăciunii, care au ştiut cum să străpungă bariera fizică, pentru a se putea face auzit glasul lor, până la tronul îndurării. Chiar Domnul Isus Şi-a învăţat ucenicii „că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase” (Luca 18:1), iar apostolul Pavel inspirat de Duhul Sfânt ne spune: „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:18), sugerând prin aceasta faptul că rugăciunea, face parte din armura pe care trebuie să o aibă fiecare creştin. 169

170


Dar să ştiţi, căci cu toate că majoritatea creştinilor cunosc acest adevăr, nu toţi sunt gata să practice viaţa de rugăciune, deoarece în primul rând aceasta trebuie învăţată. Cunoscând cererea ucenicilor: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui” (Luca 11:19), un om a lui Dumnezeu care a trăit în secolul al XVIII, James Montgomery, s-a rugat şi el: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm bine, cu reverenţă şi cu teamă. Deşi suntem cenuşă şi praf înaintea Ta, putem, trebuie să ne apropiem de Tine. Pierim dacă încetăm să ne rugăm; oh dă-ne putere să ne rugăm! Iar când Te întâlnim, ne pregătim, Doamne, vino în întâmpinarea noastră.” Dumnezeu ne-a învăţat de-a lungul timpului adevărul vieţii de rugăciune cu întreaga biserică, chiar dacă printre noi se găseau şi fraţi proveniţi din biserici baptiste şi creştini după Evanghelie. Cu ajutorul Domnului am trăit experienţe deosebite în rugăciune sub ungerea Duhului Sfânt, aceasta ducând la o consolidare a încrederii în puterea rugăciunii şi a binecuvântărilor spirituale care decurg din aceasta. Există o listă de rugăciune săptămânală, cu întreaga biserică, pentru diferite familii care compun biserica, această listă nu este alcătuită aşa cumva la voia întâmplării. Nu, nicidecum, ci sunt scrise toate familiile pe câte un bilet, iar apoi comitetul bisericii, se roagă cu punerea mâinilor peste aceste bilete. În final, prin tragere la sorţ este alcătuită lista de rugăciune conform calendarului, cu o antecedenţă de până la şase luni, fiecărei familii îi vine rândul să fie purtată în rugăciune de întreaga biserică, timp de o săptămână. Dumnezeu în preştiinţa Lui, cunoaşte cu multă vreme înainte nevoile noastre ale fiecăruia şi drept consecinţă au fost foarte multe familii care au mărturisit, căci chiar în săptămâna în care biserica se ruga pentru ei, au avut mai mare nevoie de ajutorul Domnului. Mai multe dintre surorile care aşteptau cu îngrijorare momentele dificile ale aducerii pe lume a unor copilaşi, au avut plăcuta surpriză, de a fi chiar atunci pe lista de rugăciune.

Rugăciunea – cheia care deschide cerul

171

Acesta este Dumnezeul nostru, în care ne încredem şi aceasta este puterea rugăciunii, la care Domnul nu rămâne indiferent, putere care pune cerul în mişcare. Atât de marcaţi au fost unii dintre fraţii care au experimentat binecuvântata putere a rugăciunii întregii biserici pentru familia lor, încât ne-au rugat să nu ştergem numele lor de pe lista de rugăciune, chiar şi după ce au plecat din mijlocul nostru spre alte meleaguri. O altă lucrare frumoasă, în vederea rugăciunii, pe care am experimentat-o de-a lungul vremii, a fost inspirată din istoria fraţilor moravieni care, aşa cum ne spun cronicile vremii, în secolul XVIII, au iniţiat un lanţ de rugăciune necurmată care a durat aproape o sută de ani. Noi am organizat perioade de câte o lună, în care toată biserica era implicată, oră de oră, în rugăciune, era o bucurie deosebită când auzeam cum fraţii comunicau unii cu alţii, pentru a preda unul altuia postul de veghe, la care au stat câte o oră, chiar dacă era noapte sau zi. Acest fapt a tras după sine o mai multă apropiere de Domnul şi parcă un suflu nou de prospeţime spirituală, care la rândul ei crea nevoia de mai multă rugăciune şi pentru nevoi tot mai variate. Adeseori primeam mesaje telefonice, prin care unii dintre fraţii şi surorile din biserică, îmi spuneau că se roagă şi postesc pentru slujirea mea, pentru vestirea Evangheliei. De asemenea, în timpul slujbelor, câte doi fraţi mijloceau în rugăciune pentru cei care erau la predică. Dintre colaboratorii mei apropiaţi, Dumnezeu a ridicat bărbaţi destoinici care au fost gata să slujească Domnului şi bisericii în slujba de diacon, dar şi de data aceasta, s-a întâmplat ca şi de multe ori de-a lungul anilor, când mă aşteptam mai puţin, Domnul a rânduit pentru ei o altă lucrare. Săndel Apetrei după mai mulţi ani de slujire în Biserica Maranata Loulé, a simţit chemarea din partea Domnului să se transfere la

172


biserica din Portimao, iar fratele Florin Ciorcaş în vara anului 2013, a plecat dincolo de ocean, în oraşul Saskatoon, Canada. Acolo există o bisericuţă de români penticostali, iar fratele Florin, chiar dacă duce dorul părtăşiilor din Portugalia, o afirmaţie pe care o susţin majoritatea celor care au plecat de aici, caută să fie de folos fraţilor prin vestirea Evangheliei. Duhul lui Dumnezeu l-a cercetat în mod deosebit în toiul uneia dintre nopţile de iarnă ale anului 2009, simţind un imbold interior de a aşterne pe hârtie cuvinte de proslăvire adresate lui Dumnezeu, sub formă de versuri, iar de atunci înainte primea poezii din partea Domnului, pentru zidirea trupului lui Isus Hristos, care este Biserica. Îmi face o deosebit de mare plăcere să redau un fragment din una din poeziile publicate în volumul de poezii „Ce bine-i lângă Domnul”.

Florin Ciorcaş – poezie Ce-i viaţa mea, m-am întrebat adesea, Cu paşii mei ce fel de drum croiesc, Pentru ce dor îmi arde-n piept iubirea, E Duhul Sfânt, sau mă robeşte firea, Alerg spre cer sau înapoi privesc? Cine sunt eu să caut mereu ce-mi place, Şi ce sunt eu să-i judec pe ceilalţi! Când tot cei jos eu ştiu curând va trece Iar veşnicia unde-o voi petrece, Voi fi între sfinţi, sau cu cei lepădaţi? De ce să pier când pot primi cununa De ce să fiu neroditor, sleit


173

Când pot să fiu cu El pe totdeauna, În cerul sfânt, dar şi aici şi-acuma Umblând cu Domnul meu supus smerit. Ce-i viaţa mea pe lângă veşnicie? Un picur în oceanul infinit, Dar fă Isus credinţa mea să fie, O punte înspre-a Ta împărăţie, Şi-n raiul Tău cu drag să fiu primit. Educaţia creştină a copiilor Un loc deosebit de important în viaţa bisericii îl au copiii şi totuşi adeseori ei sunt consideraţi de către unii „biserica de mâine” şi ca atare, de mult prea multe ori sunt izolaţi de viaţa bisericii, pe motiv că nu ar înţelege prea multe din ce se petrece în timpul slujbelor. Pentru aceasta s-a inventat un fel de creşă spirituală, iar mai apoi grupe de copii de vârste diferite, până spre majorat, în care zice-se sunt instruiţi din punct de vedere biblic. Veţi zice, poate, „cei rău în asta?” Marea problemă apare atunci când educaţia religioasă a copiilor, coincide cu slujbele religioase din biserică, aceasta pentru comoditatea şi confortul părinţilor, care stau liniştiţi în timpul slujbei, fără nici un fel de responsabilitate. Partea cea mai tristă e faptul că de cele mai multe ori, educaţia spirituală a copiilor celor credincioşi, se rezumă doar la atât, deoarece în cursul săptămânii nu mai rămâne timp din pricina stresului zilnic, trăim o perioadă foarte critică, a crizelor de tot felul, printre altele şi criza de timp. De aici, apoi, mult mai târziu, apar tot felul de crize, la nivelul bisericilor, întrucât copiii participă doar sporadic la viaţa bisericii,

174


de sărbători sau la diferite evenimente, cu câte o cântare sau mai ştiu eu ce altfel de reprezentări. Drept consecinţă, când la majorat toată grupa se va boteza, toţi vor dori aceasta, de ruşine sau din spirit de grupă, iar când în final vor fi obligaţi, cumva, să frecventeze regulat slujbele, nu vor fi prea încântaţi. Va lipsi divertismentul cu care erau obişnuiţi duminică de duminică, de aici apoi contradicţii, neplăceri, rebeliune şi multe alte frustrări. Pentru a evita astfel de situaţii neplăcute în viaţa bisericii noastre, am considerat necesară prezenţa permanentă a copiilor, alături de părinţii lor la viaţa de închinare, deoarece şi ei fac parte din „biserica de azi”, nu doar din cea „de mâine”, cândva într-un viitor nesigur. E de o importanţă vitală, copiii să crească în biserică, să înveţe să iubească rugăciunea, să-i vadă pe mama şi pe tata rugându-se, să audă Cuvântul viu al Scripturilor. După considerentele unora, bieţii copilaşi nu înţeleg ce se petrece în biserică, cu atât mai puţin ce se predică. În timpul unei predici ocazionate de o zi specială, în care o familie au venit cu copilaşul la binecuvântare, printre alte cuvinte am făcut următoarea afirmaţie: „Tatăl are cea mai mare responsabilitate în familie, pentru educaţia copiilor.” Un copil de 7-8 anişori după ce a ajuns cu părinţii acasă, a zis către tatăl său: „Tati ai auzit ce a zis astăzi fratele păstor? Dumneata eşti responsabil, aşa că, te rog frumos, fă-mi tema de casă!” Vă întreb: nu a priceput copilul ce s-a vorbit? Ba da, chiar prea bine şi drept consecinţă, a încercat să folosească ce a auzit în favoarea lui. Un alt copilaş de câţiva anişori, a întrebat-o pe mama lui de ce plânge, când a văzut lacrimi pe obrajii mamei la rugăciune. Nu credeţi că a fost un bun prilej, oferit de către Domnul, mamei pentru a-şi educa copilul în frică şi temere de Dumnezeu? De-a lungul timpului, Dumnezeu a pus pe inima unor fraţi şi surori să alcătuiască grupe de vârstă cu copiii bisericii, pe care să-i


175

pregătească cu sârguinţă şi abnegaţie în cursul săptămânii, într-o zi diferită de ziua de duminică, aceasta pentru a da prilej familiilor întregi să vină la slujbele religioase de duminică. Dumnezeu să răsplătească cu viaţă veşnică surorilor, care s-au sacrificat în fiecare sâmbătă seara, pentru sufletele gingaşe ale copilaşilor, învăţându-i cu multă dragoste calea Domnului. Revenim în istorisirea noastră la perioada anului 2008. Dacă în toamna anului 2004 am fost obligaţi să părăsim localul din pricina reclamaţiilor vecinilor, de data aceasta, motivaţia era numărul crescând al membrilor, eram 50 de adulţi, plus 30 de copii. Condiţiile financiare şi bineînţeles fluctuaţia membrilor bisericii, nu ne-au permis achiziţionarea vreunui local şi drept consecinţă tot soluţia unei locaţii închiriate era cea mai bună. Din toate ofertele posibile, am ales o sală de aproximativ 180 m.p., situată la parterul unei case particulare, pe strada Afonso Albuqurque, fiind cea mai convenabilă şi ca localizare şi ca preţ. Proprietarii noii locaţii, erau nişte oameni deosebiţi, foşti emigranţi, avuseră printre cunoscuţii lor din Canada credincioşi evanghelici, drept consecinţă, agreau slujbele noastre religioase, chiar au participat la consacrarea lăcaşului de cult. Am adoptat, cu fraţii, aceeaşi metodă şi ne-am rugat Domnului, cerând ca El să umple scaunele în plus, pe care noi le-am pus prin credinţă, în aceea sală, mare pentru noi. Chiar dacă credinţa noastră nu a fost mare, totuşi Domnul a împlinit mult mai repede rugăciunea noastră, decât ne-am fi închipuit noi. După amenajările pe care am fost constrânşi să le facem, noi ne închipuiam că vom sta acolo mult şi bine, dar nu a fost să fie aşa. Nu au trecut bine doi ani şi acel spaţiu care ni s-a părut exagerat de mare, a devenit neîncăpător; chiar dacă lumea din jur a-nceput să se scufunde în criză, totuşi Împărăţia lui Dumnezeu era în expansiune, noi şi noi suflete găseau pacea, la piciorul crucii lui Hristos.

176


Aşadar în data de 12.10.2008, prin harul Domnului, am avut parte de o sărbătoare deosebită, prilejuită de consacrarea noului lăcaş. Printre invitaţii la acest eveniment, veniţi din Portimao, Almansil, Spania, au fost: fratele prezbiter Cornel Dulcă din Spania, fratele păstor Liviu Drăgan şi fratele păstor Jaime Rosado, noul Supervizor al organizaţiei „Igreja de Deus em Portugal”. Acesta din urmă a avut un cuvânt deosebit din partea Domnului, atât pentru proprietarii care, aşa după cum am afirmat deja, au luat parte cu noi la acest eveniment, cât şi pentru mulţimea celor necredincioşi, invitaţi din comunitatea românească din regiune. A fost o zi binecuvântată, plină de bucurie, am simţit prezenţa Duhului Sfânt revărsându-se peste poporul Domnului, de altfel noi credincioşii, ar trebui în fiecare zi să simţim puterea Sfântului Duh, deoarece avem făgăduinţa Marelui Păstor: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10). Chiar dacă în multe privinţe sunt diferite deosebiri, între comunitatea penticostală românească şi comunitatea portugheză, începând de la vorbire, (noi oricât de mult ne vom strădui, nu vom reuşi să stăpânim la fel de bine limba portugheză, poate generaţiile viitoare care se nasc aici), până la organizarea slujbelor, cu toate acestea, am avut parte de multă înţelegere şi am primit ajutorul juridic, fără nici un amestec în organizarea internă. Dumnezeu să răsplătească cu viaţă veşnică fratelui păstor Jaime Rosado şi familiei lui, pentru faptul că s-au lăsat călăuziţi de Duhul Sfânt şi în dreptul nostru ca biserică, şi au fost gata să ne dea tot sprijinul de care am avut nevoie. Cu trecerea timpului între noi, s-a înfiripat o relaţie de prietenie, cu toate barierele care pe undeva ne distanţau, fie lingvistice, fie diferenţa de vârstă, dumnealor fiind aproape de vârsta pensionării, totuşi am avut momente deosebite de părtăşie în Duhul Sfânt. Au fost clipe de neuitat, când eram adunaţi la închinare mai multe naţii, români, brazilieni, portughezi, iar prezenţa Duhului Sfânt s-a făcut simţită, umplându-ne inimile cu puterea rusaliilor şi adeseori nu mai simţeam nici o barieră, căci


177

vorbeam toţi în alte limbi, cum ne da Duhul Sfânt. Dacă aici pe acest pământ simţim atâta bucurie, când Domnul ne cercetează, chiar dacă suntem atât de diferiţi, mă-ntreb cum va fi în veşnicie cu Domnul? Dintre bogatele experienţe spirituale împărtăşite cu noi de către fratele păstor Jaime Rosado, doresc să împărtăşesc mărturia lui personală cititorilor, iar toţi cei care vor citi, să crească în credinţă şi de asemenea să aibă convingerea că Dumnezeu nu se uită la faţa omului, cu atât mai puţin la naţionalitatea din care provine fiecare dintre noi.

Păstorul Jaime Rosado – mărturie „Doresc ca mărturia mea să fie de folos cititorilor, de asemenea spre slava şi gloria lui Dumnezeu. Mă numesc Jaime Inacio Rosado şi m-am născut în 18.10.1955, în Peniche un orăşel-port, la aproximativ 100 de kilometri nord de Lisabona, într-o familie înstărită din punct de vedere financiar. Tata avea câteva bărci de pescuit, avea mai mulţi angajaţi, o duceam destul de bine. Pe data de 1.01.1957, pe când aveam doar doi ani, casa cu etaj unde locuiam, s-a dărâmat în timp ce eu am rămas acasă singur, dormind. Tata şi mama au fost disperaţi, crezând că am fost prins de dărâmături şi am murit. Dar Dumnezeu veghea asupra mea, ca prin minune, o scândură lată şi rezistentă a blocat chiar deasupra mea tot molozul şi doar după ce m-am trezit din somn şi am început să plâng, am fost găsit sub dărâmături. Între timp am crescut şi m-am împrietenit cu preotul parohiei, îl ajutam la tot ce avea nevoie în timpul slujbei, peste tot pe unde era el, mergeam şi eu. Când aveam 11 ani, tatăl meu a avut un accident foarte grav, a fost lovit de o maşină şi drept consecinţă a rămas internat în spital

178


opt ani, în Lisabona. Pentru a fi mai aproape de tata, să-i poată fi de ajutor, mama a fost obligată să închirieze un apartament în Lisabona, dar cu timpul a trebuit să vândă firma de pescuit pe care o aveam, pentru a supravieţui, dar în final am rămas şi fără bani. În acele vremuri de disperare, o prietenă a mamei i-a vorbit despre dragostea lui Isus Hristos, despre faptul că El e unicul Salvator, iar la scurt timp L-a acceptat în viaţa ei. După o vreme, mama m-a chemat şi pe mine la biserică, am rămas surprins când am constatat că aceea biserică, era construită pe locul unde s-a dărâmat vechea clădire, când aveam doi ani. A fost construită o altă clădire la parterul căreia era situată aceea biserică congregaţională, ai cărei membrii, cu toate că erau oameni în vârstă, Îl lăudau pe Dumnezeu, aşa cum eu nu mai văzusem niciodată până atunci. Cât de minunate sunt căile Domnului, în acelaşi loc unde am fost salvat de la o moarte sigură, L-am primit şi pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, primind naşterea din nou. La vârsta de 16 ani, după terminarea studiilor în Peniche, am plecat să lucrez în Lisabona, unde m-am integrat în Biserica „Igreja de Deus” din Olivais Sul, ca învăţător de şcoală duminicală, iar mai apoi am slujit ca lider naţional de tineret. În anul 1976, pe când aveam 21 de ani, m-am căsătorit cu Lidia Couto şi în 1978 s-a născut fiul nostru Samuiel. În anul 1982 am fost ordinat păstor de către păstorul Manuel Couto şi de către preşedintele Alianţei Evanghelice Portugheze, păstorul Jaime Torre Vieira, slujind în câteva biserici, iar din anul 2008, Domnul a rânduit să slujesc ca Supervizor Naţional. În tot acest timp nu a fost deloc uşor, ba dimpotrivă au fost multe tulburări, necazuri şi greutăţi, dar până aici Domnul m-a ajutat şi a fost de partea mea şi cred că mă va ajuta şi de acum înainte, împlinindu-Şi promisiunile cu fiecare dintre noi.”


179

„În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Sunt câteva biserici penticostale în Portugalia, care se află sub autoritatea organizaţiei „Igreja de Deus” sub egida „Church of God”, altele au fost înfiinţate de către organizaţia „Asambleia de Deus” corespondentul portughez al „Assemblies of God”. Aşa cum aminteam deja, mai sunt şi biserici penticostale independente şi sub egida diferitelor organizaţii autohtone.

Biserica penticostală portugheză Igreja de Deus, în Portugalia a fost înfiinţată de către Reverendul William D. Alton, superintendent al Church of God în Europa, în anul 1965. Primul păstor portughez a fost Manuel Vieira de Couto, care a inaugurat prima biserică Igreja de Deus, în data de 25 aprilie 1965, în Lavradio (Bareiro), urmată fiind de ceea de-a doua, în octombrie 1968 în localitatea Baixa da Banheira. În data de 19.10.1969 în Peniche, a fost inaugurată în prezenţa reverendului D. Alton o nouă biserică, drept consecinţă păstorul M.V. Couto, a preluat conducerea acesteia, iar biserica din Baixa da Banheira, a fost păstorită în continuare de către păstorul Luis de Campos. Abia în 21.02.1971 a fost inaugurată prima biserică în Lisabona (Olivais-Sul), în prezenţa noului superintendent pentru Europa, J. Herbert Walker. Doi ani mai târziu, păstorul M.V. Couto a legalizat Asociaţia religioasă Igreja de Deus în Olivais-Sul, devenind primul supervizor, lucru care a dus la o mai bună colaborare cu conducerea europeană a Church of God şi cu celelalte organizaţii penticostale din Portugalia. În 1981 la data de 1 martie, a fost inaugurată cea de a cincea biserică în Povoa de St. Adriao, prima cu o clădire proprie, cumpărată cu fonduri de la Church of God.

180


După 25 de ani de slujire în calitate de păstor şi supervizor, în anul 1990 păstorul M. V. Couto s-a pensionat, iar ca şi supervizor a fost numit păstorul Carlos Boaventura, originar din Brazilia. În anul 1991, noul supervizor, a inaugurat în Odivelas a şasea biserică, iar doi ani mai târziu, în 1993 s-a deschis în Serra de Luz următoarea biserică. După şapte de ani de slujire ca supervizor, Carlos Boaventura a plecat în S.U.A. să slujească la o comunitate de portughezi, iar în locul lui a fost numit Jose L. Borges, absolvent al Seminarului Teologic Church of God din Tennessee, Statele Unite. Anul 2004, a adus cu sine aderarea bisericilor din Loulé şi Almasil la Igreja de Deus, beneficiind de acoperire juridică în faţa autorităţilor portugheze. În anul 2008, fratele Jaime Rosado a fost numit ca supervizor; un an mai târziu, în 2009 o biserică independentă din Vale de Forno s-a alipit de Igreja de Deus, iar în 2010 a fost inaugurată o nouă biserică în Carvalhal de Bombarral. Deşi în 2010, Igreja de Deus a pus bazele unei misiuni penticostale în Guineea Bissau, totuşi până la urmă această biserică a fost preluată de o altă organizaţie, iar la începutul anului 2014 Igreja de Deus cuprinde un total de nouă biserici. Cu ajutorul Domnului şi biserica din Loulé, îşi aduce aportul spiritual, căutând să ajungă cu evanghelia chiar şi în comunitatea portugheză care ne înconjoară, fie prin slujbele religioase, fie prin evanghelizare individuală.

Scurt istoric penticostal Am fost foarte interesat de-a lungul timpului, a anilor, de începuturile mişcării penticostale pe mapamond şi în mod special în România. De multe ori am fost confruntat cu întrebări de genul: „De câtă vreme a apărut religia penticostală?” sau „Aşa-i că penticostalii au apărut în America pentru prima dată?” şi alte şi alte


181

întrebări, unele de bună credinţă altele puse doar aşa tendenţios şi drept consecinţă am fost obligat, pe undeva, să studiez acest fenomen, pentru a avea un răspuns plauzibil ori de câte ori era necesar. Pentru a demonstra continuitatea lucrării Duhului Sfânt în istoria de aproape 2.000 de ani, mulţi scriitori s-au inspirat din surse puse la dispoziţia cititorilor de către diferite edituri, mă alătur şi eu lor, chiar cu riscul de a repeta anumite lucruri despre care s-a scris deja, totuşi consider binevenită o scurtă incursiune în istoria bisericii. Momentul naşterii Bisericii lui Hristos, dacă putem spune aşa, este localizat în ziua Cincizecimii, la sărbătorea „Pentecostului” când Duhul Sfânt promis de Domnul Isus, a fost revărsat peste ucenicii în aşteptare. Semnele exterioare ale botezului Duhului Sfânt au fost aşa cum le găsim relatate de cartea Faptele apostolilor: „În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească” (2:1-4). Această perioadă a Bisericii, este considerată ca perioada de aur, iar prezenţa Duhului Sfânt s-a manifestat prin Botezul Duhului Sfânt, cât şi prin darurile spirituale, în toate bisericile, începând cu cea de la Ierusalim, iar mai apoi prin cele din Antiohia, Cesareea, Damasc şi Efes. Apostolii, iar mai apoi urmaşii lor direcţi, au experimentat manifestările Duhului Sfânt, fapt care semnifică, o continuitate a lucrării Duhului Sfânt de-a lungul secolelor. A existat o aşa numită mişcare a „montaniştilor” între secolele II-VI, care a perpetuat fenomenul penticostal. Dintre aceştia aş menţiona: Irineu, Tertulian, Policarp, Origen, Ioan Hrisostom, Augustin şi alţii. Irineu - episcop al Lyonului (140 d.Hr.) spunea: „Căci sunt unii care cu siguranţă scot demoni, astfel încât cei care au fost curăţaţi de duhuri rele în felul acesta, adesea şi cred [în Hristos], şi se ală-

182


tură Bisericii. Alţii au o cunoaştere dinainte a lucrurilor care urmează să se întâmple: ei au viziuni şi rostesc cuvinte profetice. Alţii încă vindecă bolnavii punându-şi mâinile peste ei.” Irineu vorbeşte şi despre morţi, care erau înviaţi: „Da, şi mai mult, după cum am spus, chiar şi morţi au fost înviaţi, şi au rămas printre noi încă mulţi ani. Şi ce mai pot spune? Este imposibil să spun numărul de daruri pe care Biserica [împrăştiată] prin întreaga lume, le-a primit în numele lui Isus Hristos”. (Irenaeus, Against Heresies, vol. 1, p. 409). Origen - renumit teolog, (185-254 d.Hr.) „şi în zilele de azi se mai păstrează printre creştini urmele Duhului Sfânt, ei izgonesc duhurile rele, fac multe vindecări de bolnavi, şi după voia lui Dumnezeu, ei văd multe lucruri care au să vină…’’ Iustin Martirul - primul filozof creştin. „Acum este posibil să vezi între noi femei şi bărbaţi care posedă darurile lui Dumnezeu.’’ Augustin - (354-430 d.Hr.). „Dar acela care L-a cunoscut pe Duhul Sfânt, acela a fost umplut deodată cu El şi vorbea în alte limbi, deci nu numai cei o sută douăzeci…’’ Apoi Augustin continuă să descrie diferite miracole, despre care ştia personal. Acestea includ vindecări ale orbilor, cancerului, gutei, hemoroizilor, stăpâniri demonice şi chiar învieri din morţi. Unii au fost vindecaţi ca rezultat al unei simple rugăciuni, şi un paralitic a fost vindecat în momentul în care a fost botezat. Este evident că minunile erau frecvente în zona în care locuia el, pentru că el spune: „Sunt atât de presat de promisiunea de a termina această lucrare, că nu pot povesti toate minunile pe care le cunosc.” Augustin vorbeşte şi despre un fenomen pe care el îl numeşte „jubilare”, care este foarte asemănător cu ceea ce penticostalii moderni ar numi „cântec în Duhul”, adică în alte limbi. După cum spune Augustin „o persoană începe să jubileze, atunci când gura nu mai poate să exprime prin cuvinte ceea ce cântă inima. Persoa-


183

na respectivă continuă să scoată sunete, dar sunetele sunt nearticulate, pentru că inima spune ceva ce nu poate fi rostit în cuvinte.” Cyril - episcop al Alexandriei (412-444 d.Hr.): „Dar puterea Duhului este aceeaşi în ea însăşi. Totuşi ea se descoperă în mai multe manifestări ale puterii, după porunca lui Dumnezeu. La unul, ea se foloseşte de limba lui pentru a vorbi despre înţelepciune, altuia îi luminează inima pentru a proroci şi din nou altuia i se dă puterea să izgonească diavolii, altora li se dă puterea să explice scrierile sfinte, pe alţii îi pregăteşte să poată sluji ca martiri şi deci ea lucrează mereu în alt fel în fiecare din ei…” Benedict (sec. V), a ajuns renumit atât pentru puterea în rugăciune, cât şi pentru înlesnirea minunilor. Se povesteşte cum, într-o anumită ocazie, un perete al mănăstirii care se afla în construcţie s-a prăbuşit, ucigând pe unul dintre călugări. Benedict a poruncit ca trupul schilodit să fie dus în camera lui. După ce a închis uşa, a îngenuncheat şi s-a rugat stăruitor. Într-o oră, spre surprinderea tuturor, tânărul a înviat şi s-a întors pe zid la munca lui. Benedict nu şi-a limitat slujirea la membrii mănăstirii. El a ajuns la oamenii din afara zidurilor acesteia: „A vindecat bolnavii, a despovărat pe cei nenorociţi şi se spune că ar fi readus oameni la viaţă în mai multe ocazii.” . În lucrarea sa „Dialoguri”, Grigore relatează întâmplări în care Benedict a scos afară demoni din anumite persoane. După secolul V, odată cu căderea Imperiului Roman, creştinătatea trece printr-o perioadă critică de separare, ortodoxia în răsărit şi romano-catolicismul în apus. Din cadrul bisericii apusene, au rămas mai multe mărturii ale unor oameni ai lui Dumnezeu umpluţi de Duhul Sfânt, care au adus până în epoca modernă, mişcarea penticostală. Augustin un misionar printre anglo-saxoni, care a trăit în preajma anului 600, era înzestrat cu „darul facerii minunilor”, conform cronicarilor vremii.

184


Bernard (1090-1153) s-a născut din părinţi nobili în Fontaines, Burgundia, în regiunea care se numeşte acum Franţa est-centrală. Bernard a câştigat faimă şi datorită minunilor care au avut loc în lucrarea lui. Se spune că „Din toate părţile erau aduşi la el oameni de către prietenii lor, aşteptând de la el un leac. Slăbănogii erau vindecaţi, şi oamenii erau eliberaţi de nenumărate boli şi infirmităţi. Într-o anumită ocazie, un băiat, un surdo-mut, a putut instantaneu vorbi şi auzi, ca rezultat al rugăciunilor lui Bernard. Strigăte şi urale au izbucnit din mulţimea de privitori, care a aşezat băiatul pe o bancă de lemn, astfel încât să li se poată adresa.” Hildegard de Bingen (1098-1179) a fost numită „cea mai proeminentă femeie din biserica vremurilor ei.” Mulţi au venit la Hildegard pentru vindecare, unii de foarte departe, chiar şi din Suedia. Nu avea nici o reţetă, dar se pare că se baza pe conducerea Duhului Sfânt pentru soluţia unică a fiecărui caz. „Uneori mijlocul folosit era o rugăciune, alteori un singur cuvânt poruncitor, alteori apă care, într-un caz, a vindecat paralizia limbii.” Contemporanii povesteau că „rar s-a întâmplat să vină la ea un bolnav, fără să fie vindecat.” Francisc (1181-1226) s-a născut în familia unui negustor prosper. Într-adevăr, predicarea lui Francisc era însoţită de mare putere. Butler povesteşte că „Dumnezeu i-a dat lui Francisc, darul profeţiei şi darul minunilor. De asemenea au avut loc multe vindecări, ca urmare a rugăciunilor lui Francisc. Într-o ocazie, când predica în oraşul Narni, Francisc a fost dus la un bărbat care era complet paralizat. Acesta spusese că dacă Francisc ar veni la el, s-ar vindeca complet. Când Francisc a intrat în camera lui, s-a rugat, imediat bărbatul s-a ridicat, fiind restabilit în totalitate.” Thomas d’Aquino (1265-1325) scrie în operele sale „Summa Theologiae” despre diferite experienţe creştine, printre care şi problema vorbirii în alte limbi, pe care o califica drept un dar spiritual.


185

Poate mai bine cunoscut este Francis Xavier (1506-1552). În misiunile lui în Extremul Orient, se spune despre el că ar fi vorbit japoneză „ca şi cum ar fi trăit în Japonia toată viaţa lui; vorbea diferitelor triburi, în limba lor cu mare uşurinţă.” Martin Luther. Ediţia germană a Istoriei bisericii creştine, vol. III, pag. 46, scrisă de Sauer, spune că: „Dr. Martin Luther a fost profet, evanghelist, vorbitor în alte limbi şi tălmăcitor; era într-o singură persoană înzestrarea cu toate darurile Duhului Sfânt.” Când Luther a fost întrebat despre fenomenul care a avut loc la Rusalii, el a răspuns: „Ei au putut vorbi în limbi diferite… Aceasta a fost, una din cele mai mari minuni care s-au văzut vreodată, ca nişte simpli pescari să primească asemenea daruri minunate.” Mulţi dintre primii ucenici ai lui Luther, credeau despre el că este profet. Unul dintre primii lui biografi, Johann Mathesius, menţionează numeroase profeţii rostite de Luther, care s-au împlinit. Mathesius remarcă apoi: „Şi-a confirmat doctrina prin multe profeţii.” Chiar prietenul său Melancthon, la un moment dat, s-a referit la Luther cu numele de „Ilie”, spunând: „Aceasta profeţea Duhul Sfânt prin acest al treilea Ilie, doctorul Martin Luther.” În lucrarea lui de doctorat, Charles Shumway observă că „În toată istoria creştină, cei care au vorbit în limbi, au fost creştini devotaţi, care credeau că trăiesc vremurile din urmă.” Acest lucru a fost adevărat în privinţa anabaptiştilor, dintre care mulţi se aşteptau la un sfârşit apocaliptic imediat, al istoriei. Jean Calvin. „Ucenicii au vorbit într-adevăr în alte limbi, altfel, minunea n-ar fi fost săvârşită în ei, ci în ascultători.” „Dacă eu formulez rugăciuni într-o limbă neînţeleasă pentru mine şi duhul îmi procură cuvintele, atunci duhul îmi controlează limba şi înalţă rugăciunea.” Calvin spunea despre teologii vremii, care dispreţuiau vorbirea în limbi: „În prezent, mari teologi sunt împotriva acestora cu o

186


râvnă furioasă. Dar dacă e sigur că Duhul Sfânt a cinstit aici pe cei ce prin Duhul Sfânt au înălţat laude nemuritoare, ne întrebăm din ce fel de duh vorbesc aceşti reformatori, care se ridică împotriva acestora…” Apostolul Pavel a lăudat folosirea limbilor şi departe de el este gândul abolirii sau lepădării lor. Fenomenele penticostale erau obişnuite printre primii quakeri. „Jurnalul” şi „Cartea miracolelor” a lui Fox, sunt pline de povestiri ale unor vindecări miraculoase şi alte daruri spirituale. „Odată, în timp ce Fox se ruga, puterea lui Dumnezeu a fost atât de mare, încât toată casa părea că se clatină. Când am terminat, unul dintre profesori a spus, că fusese ca în zilele apostolilor, când casa în care erau ei, s-a cutremurat.” În Jurnalul său, Fox povesteşte despre vindecarea unui frate quaker, John Banks, care îşi pierduse abilitatea de a-şi folosi braţul şi mâna dreaptă. „Problemele lui începuseră cu o durere cumplită, care a coborât din umăr în braţ şi în mână. În van căutase Banks ajutorul doctorilor. În final, după ce-şi pierduse speranţa, a avut un vis, în care el îi cerea lui Fox, să-şi pună mâna pe umărul lui şi să se roage pentru vindecare. Acest vis a fost atât de real pentru el, încât l-a căutat pe Fox şi i la povestit. Fox şi-a pus mâna peste el şi a spus simplu: „Domnul să te întărească pe dinăuntru şi pe dinafară.” Banks a rămas în casa unui prieten în acea seară, şi în timp ce lua masa, deodată şi-a dat seama că putea să-şi folosească braţul şi mâna dreaptă. A fost copleşit de recunoştinţă, şi mai târziu a spus: „Zinzendorf i-a organizat pe moravi într-o biserică, ce avea prezbiteri şi păstori şi i-a încurajat să ceară de la Dumnezeu revărsarea Duhului Sfânt. În vara anului 1727, rugăciunile lor au început să fie ascultate într-un mod remarcabil. Sâmbătă, 10 august, pe la amiază, în timp ce păstorul Rothe conducea întâlnirea la Herrnhut, el a fost copleşit de prezenţa Domnului şi a căzut pe podea. Întreaga congregaţie, copleşită de


187

Duhul şi prezenţa Domnului, s-a prăbuşit atunci la pământ cu el. Serviciul a continuat până la miezul nopţii, cu rugăciuni şi cântece, plânsete şi rugăminţi.” În 26 August, 1727, douăzeci şi patru de bărbaţi moravieni şi acelaşi număr de femei s-au adunat pentru a sta în rugăciune de la un miez al nopţii până la următorul. Cele douăzeci şi patru de ore ale zilei, au fost împărţite între ei pentru ca împreună, să ţină focul să ardă necurmat la altar. Curând s-au alăturat şi alţii acestui grup de mijlocitori, care a crescut la şaptezeci şi şapte. Şi copiii au avut un plan similar. Rugăciunile fierbinţi de mijlocire, au aprins dorinţa de a face cunoscută evanghelia lui Hristos păgânilor. În curând au fost trimişi misionari în toată Europa, în America de Nord şi de Sud, în Asia şi Africa. Misionarii moravi, au navigat spre Georgia, în acelaşi vapor cu John Wesley şi au avut o influenţă profundă asupra vieţii lui. Istoricul german care a studiat misiunile protestante, Dr. Warneck, a declarat: „Această biserică mică a înfiinţat în douăzeci de ani mai multe misiuni, decât biserica evanghelică în două sute de ani.” Biserica moravă timpurie, a fost într-adevăr o mişcare penticostală. Wesley şi-a exprimat credinţa în continuitatea darurilor miraculoase de-a lungul istoriei bisericii: „Nu-mi amintesc nici un verset din Scriptură, prin care să fim învăţaţi, că minunile sunt limitate la perioada apostolică sau la perioada lui Ciprian sau la altă perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă.” Un lider metodist din perioada timpurie a mişcării, lider care vorbea în limbi şi care a lăsat o mărturie clară despre aceasta, este Thomas Walsh, prieten şi coleg al lui Wesley. Pe 24.02.1751, Walsh scrie în Jurnalul său: „Duhul Său a venit cu o atât de mare putere peste mine, încât bucuria mea era dincolo de cuvinte.” În nota din jurnalul său din 8.03.1751, el scrie: „În această dimineaţă, Domnul mi-a dat o limbă despre care nu ştiam, ridicându-mi sufletul la El într-un mod minunat.”

188


Barton W. Stone, păstor al bisericilor prezbiteriene din Concord şi Cane Ridge în Burbon County-Kentucky, participase la întâlnirea de la Red River. Convins că era o lucrare autentică a lui Dumnezeu, el a aplicat principiile lui McGready, şi focuri ale trezirii, au început să ardă în cele două congregaţii ale lui. Charles Grandson Finney (1792-1873) s-a convertit la vârsta de douăzeci şi nouă de ani şi a devenit unul dintre cei mai influenţi evanghelişti ai timpurilor moderne. Când s-a convertit, Finney a avut o experienţă, pe care a identificat-o mai târziu ca fiind botezul Duhului Sfânt. Şi-a amintit că „a plâns de bucurie şi dragoste” şi că „efectiv a urlat revărsarea inexprimabilă a sufletului meu”, posibilă referire la vorbirea în limbi. Jakob Baumgarten (1706-1757) teolog şi învăţat german, descrie astfel o persoană care este plină de Duhul Sfânt: „În urma primirii darului Duhului Sfânt, vorbesc în alte limbi… ceea ce nu poate să însemne altceva, decât că ucenicii au fost esenţial schimbaţi, prin lucrarea Duhului Sfânt, devenind mădulare ale Duhului Sfânt, în timp ce înainte erau ale cărnii.” Edward Irving (1792-1834) a studiat la Universitatea din Edinburgh; a fost unul din cei mai buni predicatori pe care ia cunoscut istoria - se spune că niciodată nu a predicat mai puţin de două ore şi că cei ce voiau să-l asculte trebuiau să-şi rezerve bilete la biserică, cu şase săptămâni înainte. În timpul acesta, era un interes deosebit pentru lucrarea Duhului Sfânt, astfel că în diferite locuri, în mod izolat au avut loc asemenea experienţe. Într-o localitate neglijată din Bavaria-Germania, un preot catolic şi-a găsit biserica plină cu oameni din parohie, care veneau să-şi mărturisească păcatele, începând să trăiască o viaţă nouă. La 20.02.1828, aceste persoane au început să vorbească în alte limbi şi să profeţească.


189

Irving a construit o biserică mult mai încăpătoare, pe strada Regent Square din Glasgow (Scoţia) la 11.05.1827 şi în cadrul acestei biserici în cercul de rugăciune au avut loc botezuri cu Duhul Sfânt. Prima experienţă de acest fel a avut loc la 30.04.1831 în casa unei doamne, în timpul unei întâlniri pentru rugăciune. Revărsarea Duhului Sfânt, a devenit o credinţă foarte importantă pentru Irving, iar despre conceptul că darurile Duhului Sfânt ar fi încetat, el spune: „Dacă cer o explicaţie a faptului că aceste puteri nu mai sunt în biserică, le răspund că au decăzut, la fel cum au decăzut credinţa şi sfinţenia; dar nu se poate spune că au încetat să mai existe. Până în timpul reformei, nici nu s-a pus această problemă în biserică; iar astăzi romano-catolicii, şi toate celelalte segmente ale bisericii în afară de noi, susţin contrarul.” La început manifestările vorbirii în alte limbi şi profeţiei au fost admise doar la adunările de duminică dimineaţa, la rugăciune. La 3.05.1832, împreună cu 600 de adepţi, părăsesc biserica prezbiteriană şi pun bazele unei alte biserici, intitulată Biserica Catolică Apostolică, denumită şi Irvingiană. Zdrobit sufleteşte de loviturile din toate părţile şi de decepţiile amare prin care a trecut, la vârsta de numai 42 de ani, la 7.12.1834 a plecat în veşnicie. După moartea sa, o parte din bisericile Irvingiene, s-au destrămat, în timp ce unele au devenit biserici penticostale. David Smith - profesor şi scriitor prezbiterian din Scoţia, scria despre hughenoţii din Cervennes: „Cele mai izbitoare manifestări ale darurilor duhovniceşti în timpurile moderne le oferă micii profeţi din Cervennes, la sfârşitul secolului XVII, ca şi irvingienii la începutul secolului XIX. Ei au expus din nou fenomenul de la Cincizecime, după cum este arătat în Fapte. Ei au predicat, nu în dialectele lor, ci într-o franceză bună.” D.L. Moody (1837-1899) cel mai proeminent evanghelist din ultima jumătate a secolului XIX, a îmbrăţişat de asemenea învăţătura botezului Duhului Sfânt, ulterior naşterii din nou.

190


„Plângeam într-una ca Dumnezeu să mă umple cu Duhul Său. Ei bine, într-o zi, în oraşul New York - o, ce mai zi! - nu o pot descrie, rareori vorbesc despre asta; aproape că este o experienţă prea sfântă pentru a o aminti. Pavel a avut o experienţă, despre care nu a vorbit timp de paisprezece ani. Pot spune numai că Dumnezeu mi s-a descoperit, şi am experimentat dragostea Lui într-o asemenea măsură, încât a trebuit să-L rog să-şi oprească mâna. Am mers să predic din nou. Serviciile nu erau diferite; nu am prezentat noi adevăruri, şi totuşi sute de oameni s-au convertit. Nu aş vrea să mă întorc unde am fost înainte de aceea binecuvântată experienţă, pentru nimic în lume - mi-aş pierde echilibrul pe care l-am dobândit.” Toate acestea au pregătit calea către marele val al revigorării spirituale a creştinismului. Dacă până acum, aproape de zorile secolul XX, existau mărturii sporadice ale manifestării Duhului Sfânt, la începutul secolului, această mişcare de trezire spirituală penticostală a pus la loc de cinste, valoroasa lucrare Duhului Sfânt, neglijată secole de-a rândul de biserica creştină. Această mişcare a apărut concomitent în mai multe puncte ale globului, fără o centralizare prealabilă. După a doua jumătate a secolului XIX, au apărut grupări penticostale în Rusia, Armenia, iar mai apoi în America, unde ca şi punct de referinţă de către istorici ne este dat seara de revelion, care marca trecerea în secolul XX în Topeka (Kansas). În seara zilei de 31.12.1900, la rugăciunea cu punerea mâinilor, ca şi pe vremea apostolilor, tânăra Agnes Ozman a primit botezul Duhului Sfânt, iar ca semn exterior, a primit vorbirea în alte limbi, timp de trei zile, chiar când încerca să scrie, scria în limba chineză, o limbă pe care nu o cunoştea. În ziarul local din Topeka, în data de şase ianuarie scria: „…lucruri ciudate se petrec cu un grup de 35 de persoane, care formează o grupare religioasă. Ei petrec toată ziua în rugăciune. Dar ceea ce se întâmplă cu ei, e un lucru real. Ei primesc o vorbire în alte limbi, venită din cer.”


191

Toate acestea au fost confirmate de interpreţi guvernamentali veniţi la faţa locului, au fost desluşite cel puţin 20 de dialecte chinezeşti. Au urmat apoi, trezirea din 1906, de pe strada Azusa, Los Angeles, California, unde se spune că timp de trei ani, sub conducerea lui William J. Seymour au avut loc programe de rugăciune, 24 de ore fără întrerupere şi cea din Hot Springs, Arkansas, în 1914 când a apărut o altă grupare. Cu trecerea timpul, trei organizaţii penticostale au ocupat un loc special în Mişcarea Penticostală, din Statele Unite: Assemblies of God (Adunările lui Dumnezeu), Church of God (Biserica lui Dumnezeu) - Cleveland, Tennessee şi Church of Our Lord Jesus Christ of the Apostolic Faith (Biserica Domnului nostru Isus Hristos de credinţă apostolică). În Brazilia apar în preajma anului 1910, primele comunităţi penticostale. Biserica Evangheliei Depline Yoido, Seul, Coreea de Sud este cea mai mare biserică penticostală din lume, are peste 800.000 de membri şi este păstorită de păstorul David Yonggi Cho. Creşterea explozivă a acestei biserici, poate fi un exemplu în miniatură a lucrării de trezire spirituală, produsă de Duhul Sfânt în întreaga lume în ultimul secol. David Yonggi Cho s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară, în timp ce era student la medicină, şi a realizat că religia budistă nu-l poate ajuta. Resemnat, aştepta moartea, refuzând religia, dar într-o noapte a avut un vis în care Isus i S-a arătat în haine de pompier, adresându-i o chemare de a predica, în timp ce l-a umplut cu Duhul Sfânt. L-a primit pe Hristos, care i-a adus vindecarea în trupu-i bolnav şi drept urmare în 1958, după absolvirea Şcolii Biblice a Assemblies of God, David Yonggi Cho, a deschis prima biserică penticostală, într-un cort în centrul oraşului. Deja în 1964 a fost necesară

192


construirea unei clădiri pentru 1.500 de membri, iar apoi cifrele au crescut vertiginos, 23.000 de membri în 1974, 100.000 în 1979, 500.000 în 1985, 700.000 în 1992 şi 800.000 în 1994. În Europa, printre primii exponenţi ai mişcării penticostale, sunt consideraţi Thomas Ball Barrat (1862-1940), care a înfiinţat prima biserică penticostală din Norvegia în anul 1906 şi George Jeffreys (1899-1962), a fost fondatorul mişcării penticostale „Elim Evangelistic Band” în 1915, în Marea Britanie. În România, putem vorbi aproape de un centenar de istorie penticostală, în 10.09.1922 la Păuliş, a luat fiinţă prima Biserică Penticostală, sub conducerea fratelui Gheorghe Bradin. Sora Persida, soţia fratelui Bradin, a fost vindecată în mod miraculos, la rugăciune, de o boală căreia medicina din vremea aceea nu i-a găsit vindecarea, experimentând apoi botezul Duhului Sfânt. S-a împlinit şi de data aceasta cuvântul Scripturilor care spune în cartea Psalmilor: „Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!” (Psalmul 50:15). La două luni după aceasta, a fost deschisă a doua biserică penticostală, în casa lui Semenaş Vasile în localitatea Cuvin, judeţul Arad. După unii istorici, ar fi apărut chiar mai devreme, în preajma anului 1919 şi alte grupări penticostale la Dârloz şi Curci, lângă Mediaş, prin propovăduirea unei surori Susana, venită din America, care era botezată cu Duhul Sfânt. De asemenea şi în zona Sucevei a existat o grupare de credincioşi care propovăduiau botezul Duhului Sfânt, având în fruntea lor pe Bodor Eugen. Şi în România, la fel ca şi în alte locuri din lume, la baza formării trezirilor spirituale penticostale au stat: . pocăinţa de faptele moarte ale firii pământeşti, printr-o apropiere de Dumnezeu, prin sfinţirea dată de Duhul Sfânt; . vindecări miraculoase;


193

. botezul Duhului Sfânt ca experienţă ulterioară naşterii din

nou, iar ca şi semn exterior al botezului, vorbirea în alte limbi; . manifestarea darurilor Duhului Sfânt. Chiar dacă au trecut mai multe valuri de prigoană peste Biserica Penticostală din România, fie din partea religiei majoritar-ortodoxe, fie din partea regimurilor naţionaliste sau comuniste, după aproape o sută de ani, în România există peste 2700 de biserici penticostale şi mai mult de 100 de biserici în diaspora. Toate acestea, aşa cum stă scris în Cuvântul Domnului: „Biserica se bucura de pace… şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea” (Faptele Apostolilor 9:31). Toată slava şi gloria să fie a Domnului şi Mântuitorului nostru iubit, Isus Hristos!

18 LISABONA  A TREIA CONVENŢIE a scurt timp, spre finele anului 2008, mai exact în data de 2 noiembrie, a fost organizată cea de-a treia Convenţie a Bisericilor Penticostale Române din Portugalia, de către biserica Domnului din Lisabona. Tema acestei convenţii, a fost inspirată din cartea profetului Amos: „Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău, Israele! (Amos 4:12), motivând pe toţi cei prezenţi la o pregătire prealabilă, pentru venirea iminentă a Domnului Isus Hristos, pentru întâlnirea cu Domnul.

L

Am avut bucuria să avem părtăşie cu fraţi din bisericile Domnului din Portugalia, Austria, America şi România. Pentru timpul dedicat slujirii prin cântare, invitat special a fost fratele Cornel Cuibuş din Austria, iar cuvânt de învăţătură pentru sufletele noastre, am primit din partea Domnului, prin fraţii păstori Beni Zăgreanu şi Cristian Ionescu din America, de asemenea prin fratele păstor Victor Opriş din Satu Mare.

Biserica Penticostală Română „Elim” Lisabona În continuare doresc a reda cu ajutorul şi spre slava Domnului, în câteva rânduri, istoricul Bisericii Penticostale „Elim” Lisabona: 195

196


„Doamne Dumnezeule, multe sunt minunile şi planurile Tale pentru mine: nimeni nu se poate asemăna cu Tine”. La această concluzie a ajuns David în Psalmul 40:5 şi la acest gând ne putem opri şi noi cu privire la Biserica lui Dumnezeu de pe pământ în general, şi la Biserica Română „Elim” Lisabona, în particular. „Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor!” (Psalmul 139:17), atunci când ne gândim la marele număr de români care au emigrat spre vest, în speranţa unei vieţi mai bune. Pentru unii, emigrarea a fost poruncită (Avraam - Genesa 12:1, Iosif - Matei 2:13), iar pentru alţii, au fost hotărârile lor proprii. Nu ştim să spunem de care parte balanţa atârnă mai greu, dar din toate acestea, un lucru este îmbucurător şi anume, acolo unde au ajuns copiii lui Dumnezeu - românii, au căutat să aibă părtăşie unii cu alţii şi toţi împreună, să-L proslăvească pe Dumnezeu, pentru că „din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile” (Romani 11:36). Aşadar, se face că şi în partea cea mai de vest a continentului European, au ajuns şi românii creştini, care nu au vrut să trăiască fără părtăşia cu Domnul şi astfel toţi acei care au avut dorinţa să-L laude pe Domnul, s-au unit, pentru început un grup restrâns, cu dorinţa de a forma o biserică a Domnului, unde cei însetaţi şi flămânzi după neprihănire, să poată găsi un izvor, din care să se hrănească din bunătăţile mereu proaspete, pregătite de Domnul. În toamna anului 2000, un grup de fraţi, sub îndrumarea fratelui diacon Ioan Dănuţ, s-au adunat într-o sală, în zona Picoas din Lisabona, iar în luna martie a anului 2001, au început să se adune într-o sală de pe strada Henrique Cardoso, pusă la dispoziţie de biserica portugheză, fiind cunoscută de cei care au frecventat-o şi sub numele „Biserica din Roma”, datorită cartierului cu acelaşi nume, unde se afla biserica. Cu eforturi deosebite, în luna ianuarie a anului 2011, biserica s-a mutat într-o nouă clădire, situată în zona Laranjeiras din Lisabona,

Lisabona – A Treia Convenţie

197

mult mai adecvată nevoilor noastre, unde se pot desfăşura multe activităţi, fără să fim împiedicaţi de nimeni, ceea ce în vechea clădire nu era posibil, din cauza spaţiului şi din cauza activităţilor pe care le aveau în paralel, fraţii portughezi. Numele oficial al Bisericii Române este „Biserica Penticostală Română ELIM Lisabona”, nume care îl poartă şi astăzi. La început, biserica avea puţini membri, dar odată cu deschiderea graniţelor în anul 2002, biserica a început să crească numeric, ajungând să aibă o medie de aproximativ 200 de membri în fiecare an, însă alte câteva sute de credincioşi, au mai făcut parte pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp, din această biserică. Biserica Penticostală Elim Lisabona, este singura biserică evanghelică română din Lisabona, iar de la începutul existenţei ei şi până în prezent, biserica este formată din creştini penticostali, baptişti şi creştini după Evanghelie, având toţi ca scop îndemnul apostolului Pavel din Filipeni: „alergarea spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus, umblând la fel în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere” (3:14-16). În anul 2006, Biserica Penticostală Română Elim a încheiat un protocol de aderare la Uniunea Bisericilor Penticostale Române din SUA şi Canada. Din anul 2007 şi până în prezent, biserica este păstorită de fratele păstor Ioan Ursaciuc. Mulţumim Domnului pentru toţi membri şi prietenii „Bisericii Elim”. Fie ca această biserică să rămână o adevărată „Casă a lui Dumnezeu şi un izvor nesecat al harului lui Dumnezeu!”

Lisabona – capitala Portugaliei Am avut ocazia să ne bucurăm de peisajele pitoreşti ale capitalei portugheze, unii dintre noi au fost pentru prima dată în Lisabona şi au rămas profund impresionaţi, doresc să împărtăşesc cu cititorii

198


câteva gânduri asupra acestei metropole încântătoare, de altfel Lisabona este socotit ca şi cel mai vechi oraş european. Bogăţii fără limite, incendii, epidemii, cel mai puternic cutremur înregistrat vreodată în Europa, revoluţii şi o dictatură. Toate acestea ne arată că Lisabona a avut parte de multe suişuri şi coborâşuri. Se spune că Ulise, a fost primul ce a călcat pe teritoriul Lisabonei, însă Fenicienii s-au stabilit în mod cert aici, acum mai bine de 3.000 de ani, numindu-şi oraşul „Alis Ubbo” (Malul Încântător). Şi alte popoare au recunoscut mai târziu, cât de încântătoare erau aceste teritorii. Grecii, cartaginezii şi apoi romanii care au stat aici din anul 205 î.Hr. până în secolul V d.Hr. După o perioadă de haos tribal, oraşul a fost cucerit de maurii din nordul Africii în anul 714. Aceştia au fortificat oraşul pe care l-au numit Lisabona şi, timp de 400 de ani, i-au ţinut la distanţă pe creştini. În anul 1147, după un asediu de patru luni, luptători creştini sub comanda lui Dom Afonso Henriques au cucerit oraşul. În 1260 Alfonso al III-lea, şi-a mutat capitala aici, din Coimbra, pentru că beneficia de o poziţie strategică mult mai bună, datorită portului şi faptului că oraşul era mai central. În secolele XV şi XVI Lisabona a înflorit, ca un centru plin de opulenţă al unui vast imperiu, după ce Vasco da Gama a găsit o nouă rută navală spre India, despre care am mai amintit. Explozia de bunăstare şi bogăţie, a fost şi mai puternică în secolul XVIII, când s-a descoperit aur în Brazilia. Comercianţii au invadat efectiv oraşul, pentru a face negoţ cu aur, mirodenii, mătăsuri şi bijuterii. Totul era o adevărată frenezie a dezvoltării accelerate, susţinută de bogăţiile aduse din colonii. La 930 dimineaţa, pe 1.11.1755 totul s-a schimbat – trei cutremure mari au lovit oraşul. Momentele următoare cutremurelor, au


199

adus un incendiu şi mai devastator, dar şi un tsunami. Conform unor estimări din acele vremuri, 90.000 din cei 270.000 de locuitori ai Lisabonei, au murit în acea zi fatidică. Mare parte din oraş a devenit ruină şi de atunci, nu a mai reuşit niciodată să atingă statutul, pe care-l avea înainte de dezastru. Lucrările de reconstrucţie au început imediat, într-un mod cât mai simplu, ieftin şi eficient. Astfel a luat formă, baza oraşului Lisabona de astăzi. În noiembrie 1807, forţele conduse de Napoleon au ocupat oraşul, unde au rămas pentru patru ani, iar restul ţării împreună cu Lisabona, s-au cufundat în haos. Au urmat frământări politice şi multe schimbări la guvernarea ţării. Revolte sângeroase au zguduit iarăşi oraşul în 1926 şi 1974. În anii 1974 şi 1975 au fost valuri masive de imigrări din fostele colonii africane, care au schimbat situaţia demografică a oraşului, adăugând o bogăţie culturală importantă. După aderarea la Uniunea Europeană, fonduri foarte multe au fost investite în Portugalia şi în special în Lisabona, propulsând economia şi îmbunătăţind infrastructura. Astăzi, Lisabona este un oraş sigur, o capitală europeană în adevăratul sens al cuvântului şi un centru turistic important, ce abundă în obiective turistice şi atracţii istorice. Zona turistică a oraşului Lisabona, este împărţită între cele patru cartiere Baixa, Alfama, Bairro Alto şi Bairro de Belem. Primul dintre ele „Baixa” care se află chiar în inima oraşului, a fost construit pe ruinele oraşului distrus, în timpul cutremurului din 1755. În Baixa este localizat cel mai mare centru comercial al capitalei, Praca do Comercio, cunoscută şi sub denumirea de Terreiro do Paco, locul pe care timp de 200 de ani, s-a aflat Palatul Regal. Atât palatul, cât şi biblioteca sa imensă, care adăpostea peste 60. 000 de volume, au fost distruse în urma cutremurului din 1755. Piaţa a fost reconstruită, iar clădirile care au luat locul palatului, sunt în prezent sedii ale ministerelor.

200


În 1974, piaţa a fost scena revoluţiei, care a înlăturat de la putere guvernul lui Marcello Caetano. Astăzi, a devenit un loc paşnic, în care se organizează evenimente culturale şi spectacole. „Rossio” este o altă piaţă celebră a Lisabonei, care juca în trecut, rolul locului în care aveau loc judecăţi, spectacole, festivaluri sau defilări militare. În prezent, aici au loc întâlniri politice, în vreme ce clădirile care o înconjoară găzduiesc la parter magazine de suveniruri, bijuterii sau cafenele. În „Alfama”, încă mai poate fi observată influenţa musulmană, partea veche a oraşului care a rezistat puternicului cutremur. Numele, mărturie a dominaţiei arabe, denumeşte cel mai vechi cartier al Lisabonei, împânzit de o mulţime de străduţe înguste şi întortocheate. Tot aici se află cea mai veche biserică a oraşului, „Igreja de Santa Maria Maior”, pe care o veţi întâlni, cel mai probabil, menţionată sub denumirea de „Se de Lisboa”. De la începutul construirii sale în 1147, edificiul a suferit diverse modificări şi mai ales, a supravieţuit celor mai puternice cutremure care au scuturat Lisabona, rezultând un amestec de stiluri arhitecturale. „Bairro Alto” se află la antipodul Alfamei, zgomotos, colorat şi puternic ancorat, în tot ceea ce înseamnă secolul XXI. Cartierul „Belem” este reprezentativ pentru istoria zbuciumată a Lisabonei, cine vrea să se afle faţă-n faţă cu trecutul, va rămânea surprins de superbele relicve antice. Principala atracţie este mănăstirea „Mosteiro dos Jeronimos”, a cărui construcţie a început în 1501 şi s-a terminat 70 de ani mai târziu. Ridicarea acesteia a costat statul echivalentul a 70 de kilograme de aur pe an, însă perioada în care a fost construită, a permis realizarea unei construcţii atât de costisitoare. Mănăstirea este un foarte bun exemplu al stilului manuelin, a cărui inspiraţie provine din teritoriile vizitate în timpul epocii marilor descoperiri geografice, amestecat cu influenţe gotice şi renascentiste. Pe lângă membri ai familiilor regale, care au condus Portugalia de-a lungul


201

timpului, aici se află îngropat şi vestitul Vasco da Gama, alături de poetul naţional, Luis de Camoes. Cele patru cartiere importante ale Lisabonei par să-şi fi împărţit destul de bine moştenirea. Într-un mod aproape straniu, acestea au reuşit să-şi delimiteze destul de exact specificul, astfel încât, pentru a înţelege cu adevărat moştenirea culturală şi turistică a oraşului trebuie să le vizitezi pe toate. Pentru o vedere de la înălţime, va trebui să urcaţi colina „Sao Jorge”, unde se află şi „Castelo de Sao Jorge”. Cunoscut iniţial sub denumirea de „Castelo dos Mouros”, acesta ocupă o poziţie dominantă, pe cea mai înaltă colină a centrului istoric, oferindu-le vizitatorilor, una dintre cele mai frumoase vederi asupra oraşului şi estuarului fluviului Tejo. Printre obiectivele moderne ale Lisabonei, se află şi „Oceanario”, al doilea acvariu ca mărime din Europa, după cel din Barcelona, care găzduieşte mii de specii de peşti şi vieţuitoare marine. Psalmistul David exclamă plin de bucurie de entuziasm: „Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! (Psalmul 139:14). Mă alătur şi eu lui şi-L preamăresc pe Dumnezeu pentru că îndurările Lui nu sunt la capăt: „Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!” (Plângerile lui Ieremia 3:22-23). Rămâne şi această zi în amintirea noastră ca o zi specială de care ne-a făcut Domnul parte, slăvit să fie numele Lui. Anul 2008 s-a încheiat cu un alt botez în apă – al şaptelea efectuat în biserica noastră. Au fost la părtăşie un grup de tineri din Spania, Roquetas de Mar însoţiţi de fratele păstor Aurel Ilie şi alţi fraţi şi surori din diferite biserici din Portugalia. Binecuvântat să fie Domnul, căci ne-a găsit vrednici să ne dea o misiune aşa de importantă, de a găsi ce era pierdut.

202


Trestia frântă şi fitilul care mai fumegă Au fost situaţii în care Duhul Domnului, a trimis în biserică persoane, care în trecutul lor cândva, au avut căderi spirituale destul de grave, trecuseră mulţi ani de când au părăsit biserica, chiar botezaţi fiind. Au fost excluşi din bisericile din care proveneau şi aceasta pe bună dreptate, sau nu mai frecventau de multă vreme nici o biserică, dar totuşi cei care ar fi trebuit să-i ajute spiritual, nu au fost gata să o facă, sau au făcut lucrul acesta într-o măsură mult mai mică, decât ar fi trebuit să o facă. Ştiţi de ce zic lucrul acesta? Sunt câteva versete biblice care întradevăr accentuează clar disciplinarea celor care nu trăiesc în orânduială, a celor care trăiesc în păcat, cu toate că au fost botezaţi şi se numesc fraţi: „Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne crezători” (Romani 16:17-18); „În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile, pe care le-aţi primit de la noi” (2 Tesaloniceni 3:6). Domnul Isus Însuşi a spus celor din vremea Lui şi acest lucru este valabil şi pentru noi: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş” (Matei 18:15-18). Dacă suntem atenţi, vom observa un lucru interesant, e drept că noi ca şi biserică trebuie să eliminăm răul din mijlocul nostru, dar tot la fel de adevărat este că trebuie căutată reabilitarea celui căzut, deoarece disciplinarea pe lângă scopul punitiv, are rolul de a


203

îndrepta, dacă este posibil pe cel căzut. Spune Domnul Isus: „să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”; drept urmare, noi avem datoria să încercăm să-i ridicăm. Se ridică o întrebare: cum ne raportăm noi ca şi credincioşi, la cei păcătoşi din lumea care ne înconjoară, sau cum ar trebui să ne comportăm cu ei? Eu cred că trebuie să le vestim Evanghelia, să-i înconjurăm cu dragoste, să urâm păcatul, dar să-i iubim pe păcătoşi, iar dacă cei care au păcătuit dintre credincioşi şi au căzut sub incidenţa excluderii, devin pentru noi „…ca un păgân şi ca un vameş”. Drept urmare, noi avem datoria să încercăm să-i ridicăm. Mai ales dacă ne vom uita cu atenţie la Sfintele Scripturi: „Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr şi-l întoarce un altul, să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte, şi va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5:19-20), de asemenea cunoscând dorinţa lui Dumnezeu: „Dar dacă cel rău se întoarce de la toate păcatele pe care le-a săvârşit, şi păzeşte toate legile Mele şi face ce este drept şi plăcut, va trăi negreşit, nu va muri. Toate fărădelegile pe care le-a făcut, i se vor uita! El va trăi, din pricina neprihănirii în care a trăit. Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?” (Ezechiel 18:21-23). Având în vedere aceste lucruri, am căutat să fim foarte atenţi ca şi biserică la cei care aveau un trecut zbuciumat, cu anumite răni sufleteşti, cu poveri şi sarcini grele, şi chiar dacă aveau amărăciune în suflet, căutam să-i înconjurăm cu dragoste şi slăvit să fie Domnul, căci am putut cu ajutorul Duhului Sfânt să vedem „fii risipitori întorcându-se la Tatăl ceresc.” Dragul meu, dacă faci parte din această categorie şi cineva ţi-a spus că nu mai ai nici o şansă, dacă ţi-a spus că nu mai ai iertare, eu vreau să-ţi spun că Domnul Isus te iubeşte, oricine ai fi, oricât L-ai dezamăgit pe Dumnezeu şi pe părinţii tăi, sau pe cei apropiaţi ţie, sângele Mielului divin are putere să te cureţe şi azi de orice păcat, de orice pată.

204


Dacă poate să ierte păcatele lumii întregi, are autoritate şi asupra păcatelor tale, le-a purtat şi vrea să te elibereze de sub robia diavolului, vrea să-ţi dea pacea pe care ai pierdut-o, dar depinde de voinţa ta. Să nu mai crezi minciuna diavolului, că pentru tine nu mai este iertare, vino la Isus aşa cum eşti, iar El te va primi din nou cu dragostea-i divină. Nu vreau să intru în polemică cu nici un alt slujitor al Evangheliei, dar sunt unii care interpretează într-un mod exclusivist pasajul scriptural: „Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit” (Evrei 6:4-6). Trebuie să fim atenţi la contextul acestei epistole, oricare ar fi autorul ei şi să înţelegem în primul rând că destinatarii acesteia sunt evreii dintre neamuri, care după ce au acceptat jertfa ispăşitoare a lui Isus Hristos, ca Mare Preot şi totuşi se întorc la poruncile legii lui Moise, au căzut de la credinţă, făcându-se vinovaţi de aceeaşi vină ca şi cei din neamul lor, care L-au respins pe Domnul Isus ca Mesia. Apoi în al doilea rând dacă analizăm acest text vom observa o progresie sau diferite etape: . cei ce au fost luminaţi odată . au gustat darul ceresc . s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt . au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu . au gustat puterile veacului viitor.

Întrebarea mea este: care dintre noi avem cunoştinţa suficientă pentru a stabili în fiecare caz în parte, până la care din aceste trepte s-a ajuns? Cu alte cuvinte există o limită, o linie până unde se poate ajunge, iar de acolo urmează o împietrire a inimii îngăduită de Dumnezeu.


205

Un exemplu biblic în acest sens îl avem în Faraon. Dacă în capitolele anterioare apare de mai multe ori expresia: „Faraon şi-a împietrit inima”, în Exodul 9:12 găsim expresia: „Domnul a împietrit inima lui Faraon şi Faraon n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul lui Moise.” Au fost momente în care Faraon şi-a împietrit inima, iar apoi din cauza stăruinţei în împietrirea inimii, drept consecinţă a venit un moment în care împietrirea nu mai era decizia lui Faraon, ci acţiunea lui Dumnezeu. Aici e marea problemă. Nu putem noi şti dacă cineva a trecut de această limită, aceasta doar Dumnezeu o cunoaşte, noi avem datoria să spunem tuturor celor care sunt căzuţi, în orice stare ar fi, că Dumnezeu are milă şi poate să dea iertare, atâta timp cât mai avem suflare de viaţă, singura excepţie făcând, doar cei care stăruie în împietrirea inimii la infinit, până într-o zi, când se va împlini ce spune Cuvântul Domnului care zice: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac” (Romani 1:28-32). Dar mai apare un alt aspect foarte important al aceleaşi probleme, despre care mai aminteam de altfel. S-ar prea putea ca vreunul din cei care s-a îndepărtat de calea Domnului, deşi a fost botezat în apă, să nu fi avut niciodată naşterea din nou şi drept consecinţă, nu-i de mirare că L-a părăsit pe Domnul: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri” (1 Ioan 2:19).

206


Drept consecinţă avem datoria să luptăm din răsputeri pentru ca toţi cei care alcătuiesc biserica să fie născuţi din nou; dar să ştiţi că nu toţi cei nenăscuţi din nou părăsesc biserica şi se duc în lume. De aici apar de multe ori, tot felul de conflicte, nemulţumiri, deoarece de multe ori se găsesc şi oameni nenăscuţi din nou, printre membri bisericilor. Dumnezeu să ne dea înţelepciune fiecăruia dintre noi să ne verificăm, să vedem ce suntem în „ogorul Domnului”, grâu sau neghină. Iar aceasta se poate vedea, doar după roada pe care o producem.

Lucrătorii din umbră La intrarea bisericii, la iniţiativa unor fraţi scumpi, au fost scrise cuvintele Mântuitorului: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28), iar noi avem menirea să-i aducem pe toţi cei trudiţi la Hristos Domnul, iar El care a luat povara noastră, a fiecăruia, poate să o ia şi pe a lor. Dacă nu ar fi fost implicaţi, mulţi fraţi scumpi în această lucrare de a aduce la Casa Domnului pe cei trudiţi şi împovăraţi, cu siguranţă lucrarea Evangheliei nu ar fi propăşit în biserică. Există un verset frumos în Sfânta Scriptură pe care doresc să îl menţionez, cu privire la un frate, anonim, de care vorbeşte apostolul Pavel: „Am trimis cu ei pe fratele nostru, a cărui râvnă am încercat-o de atâtea ori în multe împrejurări, şi care, de data aceasta, arată mult mai multă râvnă, din pricina marii lui încrederi în voi” (2 Corinteni 8:22). Sunt atâţia fraţi şi surori care se roagă, postesc, îndeplinesc misiunea de pescari de oameni, căutând să aducă la lumina Evangheliei pe cei pierduţi. Chiar dacă aici pe acest pământ sunt poate necunoscuţi pentru că lucrarea lor este făcută în taină, sunt convins că în cer numele lor sunt scrise cu litere de aur în acele „Cărţi de aducere aminte”.


207

Cred cu tărie, din toată inima, că Dumnezeu nu va uita nici cel mai mic efort făcut de fraţii mei scumpi, pentru această biserică şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Doresc din toată inima ca ori de câte ori vor avea nevoie de ajutor, Atotputernicul nostru Domn şi Mântuitor, să intervină cu braţ puternic şi să le dea izbăvirea. Încurajez pe toţi acei care se gândesc şi se întreabă, dacă are vreun rost să mai lucreze ceva pentru Domnul, dacă oricum nu se vede lucrarea pe care o fac, şi poate nu o apreciază nimeni, sau chiar o desconsideră, fie prin zile de post aduse în taină pentru cauza Evangheliei, fie prin rugăciuni înălţate în miez de noapte înaintea tronului ceresc pentru cei nemântuiţi, fie orice altă lucrare care rămâne în taină, să ştiţi că Dumnezeu, care vede în ascuns va răsplăti: „Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Matei 6:6); „Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul, şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Matei 6:17-18). Se spune că un mare evanghelist, era foarte încântat de rezultatele obţinute în câmpul Evangheliei, erau foarte mulţi cei care s-au întors la Domnul în urma mesajelor evanghelice transmise prin el. Domnul a vrut să-i dea o lecţie şi drept urmare i-a arătat într-o vedenie de noapte „o grădină mare, era o proprietate imensă, pe care erau multe construcţii de diferite dimensiuni, forme, unele mai sărăcăcioase, altele erau foarte frumoase. A înţeles că acele case erau proprietăţile credincioşilor, drept răsplată pentru strădania fiecăruia în al sluji pe Domnul pe acest pământ. La un moment dat a observat o construcţie deosebit de frumoasă, iar în mintea lui se gândea: cu siguranţă asta este casa mea, de aceea mi-o arată Domnul. Nu-şi isprăvi bine gândul, când un înger veni şi-i spuse: vezi tu casa aceasta, tu te gândeşti că ţi s-ar cuveni ţie, dar să ştii că te înşeli. Această casă aparţine acelei bătrâne, care stă pe ultima bancă în biserică, cea mai nebăgată în seamă. Uite asta ar fi casa ta, şi-i arăta cu mâna întinsă, spre surprinderea

208


lui o căsuţă modestă, mică şi sărăcăcioasă. Văzând mirarea de pe chipul lui, îngerul îi spuse: vezi tu, ori de câte ori te ridicai să predici, această femeie se ruga pentru tine şi adesea a postit ca Domnul să-ţi dea cuvânt pentru cei nemântuiţi. Să ştii că datorită rugăciunilor ei au venit atâţia la mântuire.” Deci cred din toată inima că Dumnezeu este credincios şi drept şi ştie să răsplătească celor care, chiar dacă nu se văd, nu ies la rampă în lumină, se jertfesc în rugăciune, post şi în orice altă lucrare făcută în taină.

19 A CINCEA ANIVERSARE

D

epănând al amintirilor şirag, ajungem cu ajutorul Domnului, la începutul anului 2009 şi fiind obişnuiţi deja ca biserică, cu semnalarea evenimentelor mai importante, am sărbătorit a cincea aniversare pe data de 22 februarie. Cunoscând ce stă scris în Scripturi: „…i-a pus numele Eben-Ezer (Piatră de ajutor), zicând: „Până aici Domnul ne-a ajutat” (1 Samuel 7:12), I-am mulţumit Domnului pentru sprijinul acordat şi pentru purtarea Lui de grijă. Toată slava şi lauda să fie a lui Dumnezeu! Cu această ocazie printre noi, ca invitaţi, au fost un grup de fraţi din nordul Spaniei şi fratele Cornel Cuibuş din Austria; în aceeaşi perioadă am căutat faţa Domnului prin rugăciune, în mod special, unii stăruind pentru botez în Duhul Sfânt, iar alţii pentru umplerea cu puterea divină. În „odaia de sus” a fraţilor portughezi din Bordeira, Duhul Sfânt a fost revărsat peste stăruitori ca la Rusalii, împlinindu-se şi de data aceasta Cuvântul divin care zice: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima, Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul…” (Ieremia 29:13-14). Domnul S-a lăsat şi cu această ocazie găsit de către noi şi a revărsat Duhul Său cel Sfânt, umplându-ne cu puterea Lui divină. O mare bucurie pentru noi a adus anul 2009, când George mezinul familiei, a decis să încheie un legământ cu Domnul, împre209

210


ună cu Flavius verişorul lui şi încă alţi şase tineri, au fost botezaţi în apă în data de 12 iulie. A fost o zi frumoasă din toate punctele de vedere, era cel de al 8-lea botez în apă, în bisericuţa noastră şi acest botez a fost efectuat în Oceanul Atlantic, pe „Ilha de Faro”. Nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru că ne-a ascultat rugăciunea şi cu privire la George. Cred că amândoi copiii noştri au avut cea mai lungă perioadă de cateheză, deoarece de când erau mici, au participat la aproape toate catehezele. La un moment dat, George mi-a spus: „Tati, eram gata să răspund eu la întrebarea care s-a pus; deja ştiam cum veţi răspunde.” Chiar dacă cei care se-ntorc la Domnul dintr-un mediu mai viciat, din lume, au mărturii destul de şocante, totuşi şi aceia care provin din familii de credincioşi penticostali, au nevoie de puterea Cuvântului divin în vieţile lor.

Importanţa cunoaşterii Evangheliei Fără o cunoaştere prealabilă a Sfintelor Scripturi, nu există posibilitatea unei vieţi de credinţă reală. Sunt foarte mulţi cei care nu „au timp” să citească Biblia, Cartea Sfântă, sau atâţia alţii, care o folosesc doar ca un somnifer, când se apucă să o citească seara înainte de culcare, adorm în mijlocul frazei; conştient fiind de aceste lucruri, am căutat să păstrăm obiceiul frumos, de a aduce Bibliile cu noi la adunare. Am o plăcere deosebită când aud foşnetul paginilor răsfoite în căutarea textului anunţat de la amvon, tind să cred că pentru unii, este singura dată când deschid Biblia, în cursul săptămânii. Dumnezeu ne vorbeşte azi prin Cuvântul Său, scris pe paginile Sfintelor Scripturi, deoarece „…niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca 1:37) şi drept consecinţă Cuvântul Domnului

A cincea aniversare

211

trebuie să locuiască în noi: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră” (Coloseni 3:16). Dacă vom asculta tot ce Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă, vom creşte spiritual, până vom ajunge la statura plinătăţii lui Hristos, deoarece Biblia sau Sfânta Scriptură, are o putere deosebită în a călăuzi pe orice credincios pe calea vieţii. Şi aceasta deoarece, Cuvântul divin are câteva caracteristici impresionante şi nu putem să neglijăm adevărul relevant al autorităţii şi puterii care rezidă în Cuvântul lui Dumnezeu. „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei 4:12). Observăm în primul rând, că de fapt Cuvântul este chiar Însuşi Dumnezeu: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1) şi implicit acest fapt ne conduce la afirmaţia pe care o face apostolul Ioan în Apocalipsa, despre numele Domnului Isus: „Numele Lui este Cuvântul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19:13). Drept consecinţă, vă daţi seama cât respect trebuie să avem faţă de Cuvântul Domnului. Nu-i de mirare că evreii erau atât de evlavioşi, plini de teamă sfântă, atunci când citeau sau copiau Sfânta Scriptură! Mai apoi Cuvântul este Viaţa şi Lumina, fără de care nici un credincios nu poate supravieţui. Vreau să vă dau un exemplu: plantele pentru fotosinteză, prin care se menţin în viaţă, au nevoie de lumină, tot aşa credinciosul supravieţuieşte spiritual, trăieşte din punct de vedere spiritual, doar prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este „viaţa şi lumina” şi ne reîntoarcem la Evanghelia după Ioan: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:4-5).

212


Continuând apoi şirul ideilor despre semnificaţia Sfintelor Scripturi, vom descoperi în rugăciunea Domnului Isus următoarea afirmaţie: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17), nu un adevăr oarecare, ci Adevărul absolut. Uneori adevărul unuia, poate fi neadevăr pentru un altul, cu alte cuvinte adevărul uman este relativ şi drept urmare, doar Cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul. Iată ce frumos se împlinesc toate în Hristos Domnul; El Însuşi a afirmat: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Tot El a spus: „…Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). Deci, în concluzie, cine nu se înfruptă zilnic, nu se hrăneşte în fiecare zi din Cuvântul lui Dumnezeu, moare spiritual, nu are cum să supravieţuiască. De aceea foarte mulţi aşa-zişi creştini ai zilelor noastre arată ca o floare pipernicită, uscată şi fără miros. Nu putem să neglijăm realitatea copleşitoare a puterii care abundă în Sfânta Scriptură, este cea mai puternică şi eficace armă împotriva diavolului. Apostolul Pavel a scris la un moment dat: „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:17) şi aceasta cu un singur scop: „…ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6:11). Cum să ai biruinţă împotriva celui rău şi să spui ca Domnul Isus: „…Înapoia Mea, Satano! Este scris…” (Luca 4:4), dacă nici măcar nu cunoşti bine structura Bibliei, nu ştii unde să cauţi când se anunţă un text de la amvonul bisericii. Această Carte Sfântă este inspirată de Dumnezeu Însuşi, chiar dacă a fost scrisă de oameni: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16-17).

A cincea aniversare

213

Dumnezeu s-a folosit de 40 de scriitori cu profesii diferite, de la culegători de măsline ca şi Amos, la regi ca Solomon, doctori şi vameşi, precum Luca şi Matei, într-o perioadă de 1600 de ani. Chiar dacă are peste 1000 de pagini şi 1.189 de capitole, la un ritm de aproximativ 4 capitole pe zi, Biblia poate fi citită într-un an. A fost o perioadă din viaţa mea, în care din punct de vedere fizic eram epuizat, obosit şi se pare că Domnul a vrut să mă pună în „stand by”. Am căzut şi mi-am fisurat mâna dreaptă, drept consecinţă, am avut posibilitatea să mă odihnesc timp de câteva săptămâni. În această perioadă am testat timpul necesar citirii Sfintelor Scripturi: am avut nevoie de 52 de ore! Nu-i foarte greu de adunat Cuvântul lui Dumnezeu, un pic de efort zilnic şi putem acumula comori nepieritoare, apoi când avem de înfruntat vreo încercare, avem puterea necesară pentru a sta în picioare. E ceva extraordinar, când în fiecare duminică dimineaţa, înaintea serviciului de evanghelizare, fraţi, surori şi copilaşi, împărtăşesc cu biserica, versete din Sfânta Scriptură, prin care Duhul Domnului, le-a vorbit în cursul săptămânii. Psalmistul a spus într-o împrejurare: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău. Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale. Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmul 119:9-11).

A Patra Convenţie – Sousel Următoarea Convenţie a fost organizată de către biserica din Sousel în data de 18.10.2009, iar tema acestei a patra Convenţii, a fost inspirată din cartea Apocalipsei: „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa” (Apocalipsa 3:11). A fost un prilej potrivit pentru fiecare dintre cei peste 300 de participanţi, care au umplut până la refuz micul cămin cultural din

214


localitate, de a se verifica dacă sunt în posesia cununii, care nu se va veşteji, de asemenea au avut parte de încurajarea de a continua vegherea, din pricina pericolului persistent de a pierde tot ce ţine de eternitate. Mesajul Evangheliei a fost transmis de mai mulţi fraţi slujitori din Portugalia şi de asemenea de către fraţi invitaţi din România. Am avut bucuria să ne reîntâlnim după mai mulţi ani cu fratele Eugen Ruje din Oradea, care a cântat spre slava Domnului. Biserica din Lisabona a fost reprezentată în cântare de către orchestra destul de numeroasă, de asemenea mai multe grupuri de tineri din bisericile din Portugalia, L-au lăudat din toată inima pe Domnul. „Prin harul lui Dumnezeu în localitatea Sousel, Portugalia, arde o făclie pentru slava lui Hristos, care s-a aprins în data de 6.11.2006, prin deschiderea Bisericii „Elim”. Fondatori au fost un grup de fraţi, sprijiniţi de fratele prezbiter Alexandru Foltic, care a slujit aici mai bine de un an, locul de adunare fiind la început în casa familiei Nistor Fănel şi Graţiela. Vestea despre această adunare s-a răspândit repede şi tot mai multe familii au căutat să se ataşeze grupului de fraţi, fapt care a impus căutarea unui spaţiu adecvat pentru închinare. Locaţia de pe strada Braco da Palha Nr. 3, Sousel, a slujit ca locaş de închinare din anul 2006 până în 2011, perioadă în care aşa cum stă scris în Scriptură: „cu ajutorul Duhului Sfânt” biserica s-a înmulţit. Drept urmare, biserica s-a mutat pe strada Parreiral, nr. 20, unde funcţionează şi astăzi. Dumnezeu a purtat de grijă şi a dat binecuvântare bisericii sale, botezând mai multe suflete cu Duhul Sfânt. De asemenea, Împărăţia lui Dumnezeu s-a extins, prin efectuarea a mai multe botezuri în apă. Pentru slujirea bisericii, au fost ordinaţi în aceasta perioadă următorii fraţi: Adrian Cozma în slujba de prezbiter, Gheorghe Kozma şi Ovidiu Bud în slujba de diacon.

A cincea aniversare

215

Toată slava şi gloria să fie a Domnului pentru lucrarea Lui măreaţă, pe care o face în poporul Lui şi în zilele noastre.” Aceste rânduri au fost transmise din partea fratelui Adrian Cozma din Sousel-Portugalia.

A şasea aniversare a Bisericii „Maranata“ Loulé Acum doresc să ne oprim privirile asupra anului 2010, trecând doar în revistă a şasea aniversare a bisericii, care a avut loc la începutul anului, semnalată cu sărbătoarea aferentă. De asemenea evenimentul binecuvântat al celui de al nouălea botez în apă din data de 25 aprilie a acestui an, moment în care alte cinci suflete L-au mărturisit pe Domnul, în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi.

Mafra – A Cincea Convenţie Un eveniment deloc de neglijat al acestui an a fost A Cincea Convenţie, în 21 iulie, care de data aceasta a fost organizată de o biserică mică din Mafra, o localitate din apropierea capitalei Lisabona. Organizatorii au fixat pentru această Convenţie, textul biblic din cartea Faptele apostolilor: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30). Cuvântul lui Dumnezeu pentru acest eveniment a fost transmis de către fratele păstor Gabi Zăgreanu din România, iar Domnul a vrut să dea un exemplu practic a celor spuse în dimineaţa aceea. Fratele păstor spunea printre altele, că niciunul dintre noi nu avem garanţia zilei de mâine, ba chiar nici a acelei zile şi îndemna ascultătorii să se împace degrabă cu Dumnezeu. Mult prea repede a venit şi exemplul practic. La amiază am servit toţi invitaţii masa, în demisolul clădirii unde avea loc Convenţia, când deodată unui frate i-a venit o stare de leşin, iar apoi

216


la sosirea ambulanţei, s-a constatat că suferise un atac de cord. Mulţi participanţi şi-au adus aminte de cuvintele Domnului şi cred că şi mai mulţi, am fost cei care ne-am revizuit starea înaintea lui Dumnezeu, recunoscând prin acest eveniment cât de trecători suntem. Biserica din Mafra are o istorie relativ scurtă, dar pentru mai multe detalii, voi da curs mărturiei fratelui Costel Gavril, prezbiterul acestei biserici: „Pentru tot ce a lucrat Dumnezeu în viaţa mea şi a familiei mele, se cuvine să-i dau toată slava şi cinstea. L-am cunoscut pe Domnul la vârsta de 17 ani, când am intrat pentru prima dată într-o biserică penticostală. Atât de profundă a fost întoarcerea mea la Calea Vieţii, încât la doar două săptămâni, am primit darul Duhului Sfânt, iar după alte două săptămâni, am fost botezat în apă, la insistenţele mele. Am înţeles atunci că Dumnezeu, m-a creat cu scopul de a-l asculta şi de a păzi poruncile Lui, iar dacă doream să am parte de mântuire, trebuie să fiu botezat şi în apă. Au trecut anii, iar după patru ani, Domnul mi-a vorbit prin Cuvânt profetic, că vrea să mă pună într-o lucrare deosebită, dar cu toate că eram foarte nerăbdător, au trecut şapte ani pentru a se aduce la îndeplinire Cuvântul Domnului. În anul 2004 am venit în Portugalia, cu scopul de a sta puţină vreme, însă Dumnezeu avea un alt plan, am întâlnit aici, în Mafra, patru consăteni care erau din familii de Creştini după Evanghelie, doar unul din ei fiind botezat în apă. Am hotărât să ne întâlnim la ei acasă, în fiecare duminică dimineaţa, pentru părtăşie în rugăciune şi cântare, acest fapt atrăgând şi alţi prieteni nepocăiţi, dar această părtăşie nu a durat mult, deoarece a trebuit să mă mut într-o altă localitate, apoi în decurs de un an, au venit draga mea soţie Alina şi trei copii, din cei cinci pe care îi avem. Am revenit după doi ani în Mafra şi pentru o vreme am frecventat o biserică de brazilieni, al cărei secretar eram, fapt pentru

A cincea aniversare

217

care am primit permisiunea de a ţine slujbe în limba română duminică dimineaţa, când brazilienii nu se adunau la închinare. La început era foarte greu, veneau când şi când două, trei persoane, de cele mai multe ori eram doar noi cei din familie, soţia chiar zicea la un moment dat, că nu prea are sens să mai continuăm aşa, dar eu aveam viziunea unei biserici româneşti, aici în Mafra. Slăvit să fie numele Domnului, că El nu ne-a lăsat pradă deznădejdii şi după o vreme au venit doi copii la şcoala duminicală, din familii diferite, de ortodocşi înverşunaţi. Dumnezeu a lucrat la tatăl unuia dintre copii şi mi-a cerut o Biblie, iar duminica următoare au venit la biserică cu toată familia, au fost atinşi de Cuvântul Evangheliei şi chiar în ziua aceea şi-au predat viaţa în mâna Domnului. La scurt timp, încă patru suflete L-au primit pe Domnul în inimile lor şi aşa am organizat primul botez în apă, iar până în 2008, când ne-am despărţit de brazilieni, am mai avut un botez în apă, cu alte cinci suflete, împlinindu-se viziunea mea. Anul 2009 a însemnat anul împlinirii profeţiei cu privire la punerea mea deoparte în vederea slujirii – am fost ordinat diacon. De asemenea, încă trei suflete au încheiat legământ cu Domnul în apă. Chiar dacă eram puţini, am organizat cu ajutorul Domnului o săptămână de evanghelizare în 2009, iar în anul 2010 am organizat Cea de-a Cincea Convenţie. Azi biserica din Mafra, numără 22 de membri şi cred cu tărie că lucrarea lui Dumnezeu nu se va opri aici, slăvit să fie Numele Lui în veci. Amin!” Fratele Costel Gavril, prezbiterul acestei biserici din Mafra, cu ajutorul Domnului face o lucrare frumoasă la penitenciarul din Sintra, vizitându-l pe Dorel Nicolaescu, un cetăţean român închis, dar care L-a găsit pe Hristos Domnul, chiar dacă a fost privat de libertate. Doresc să reproduc mărturia lui pe următoarele pagini, cel puţin din trei motive:

218

Pentru Mihail... până la marginile pământului . în primul rând, pentru a-i încuraja pe toţi cei care consideră

că Dumnezeu nu-i vede şi nu-i aude şi, drept consecinţă, nu-i mai iubeşte, ceea ce este fals; . în al doilea rând, ca şi un motiv de rugăciune pentru cei care

slujesc Domnului, ducând vestea Evangheliei şi în penitenciare; . în al treilea rând, dacă nu v-aţi găsit încă chemarea în slujire,

aceasta poate fi o modalitate.

Dorel Nicolaescu – mărturie „Cuvintele sunt de prisos şi nu au valoare suficientă pentru ajutorul acordat mie personal, Dorel Nicolaescu, de Dumnezeu prin fratele păstor Florin Ghiuro. Unii dintre cititori se vor întreba despre motivul situaţiei mele, dintr-un exces de bunătate, acordat unor tineri din România, recent sosiţi în Portugalia, am ajuns pe mâna justiţiei portugheze. Aceşti tineri nu au venit cu gânduri curate, munca în agricultură era doar un alibi, ocupaţia lor erau asalturi la magazinele de bijuterii din regiunea Algarve. I-am cunoscut în data de 20.03.2011, când le-am împrumutat maşina pentru două săptămâni, ca să meargă la lucru, până o să-şi cumpere ei o maşină. Eu mi-am desfăşurat activitatea în continuare, în ramura telecomunicaţiilor, zona Algarve, la firmele Siemens şi General Electric U.S.A., ca inginer de specialitatea „Pram”. În data 2.06.2011 am fost reţinut de Serviciul de Poliţie din Portimao, sub învinuirea de complice la şase asalturi, acestea fiind executate de cei trei tineri, cărora eu le-am împrumutat maşina, fapt care a facilitat toate aceste acte criminale. Cu toate că ei au susţinut în faţa judecătorului nevinovăţia mea, că eu nu ştiam de nici un fel acţiunile lor criminale, instanţa formată din trei judecători, m-a condamnat pentru complicitate.

A cincea aniversare

219

Au urmat peregrinările pe la mai multe tribunale, aceşti tineri aveau multe procese, am ajuns şi în Faro, unde după mai multe audienţe, am fost declarat absolvit pentru procesul de aici. În penitenciarul din Faro, am întâlnit un fost cunoscut, Petrişor, care mi-a relatat întâlnirile plăcute, cordiale, cu mult suflet, efectuate de păstorul Florin Ghiuro la penitenciar. Trăiam momente de disperare, momente greu de imaginat şi suportat, referitoare la starea mea de fapt. Trăiam ca o plantă, mă degradam uman de la o zi la alta, mă simţeam părăsit, un om al nimănui, terminat din toate punctele de vedere. Bunul Dumnezeu mi-a hărăzit întâlnirea cu păstorul Florin, a fost o zi extraordinară, simţeam cum încet-încet îmi reveneam cu picioarele pe pământ. Am simţit o plăcere deosebită în această discuţie, mai ales în momentul în care păstorul printre altele a spus: „Bunul Dumnezeu vă iubeşte! De aceea v-a trimis aici şi nu într-un spital, de unde să ieşiţi într-un scaun cu rotile, pentru tot restul vieţii.” Mi-a dăruit o Biblie şi mai multe cărţi care prezintă adevăratele învăţături ale Sfintelor Scripturi, practicate de credincioşii evanghelici. Am început din acel moment studiul Bibliei, indiferent unde mă aflam, chiar şi în sala de judecată a tribunalului din Faro, dorind să înţeleg de ce Dumnezeu a creat oamenii şi cum interacţionează El cu ei, citind prima carte a Bibliei, Genesa. Am studiat apoi Psalmii, cu dorinţa de a-mi dezvolta intimitatea cu Dumnezeu, după care am savurat înţelepciunea practică din Proverbe. Doream să aflu cine este Isus Hristos şi pentru aceasta am început să studiez Evangheliile: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Studiind Biblia este modul în care bunul Dumnezeu îmi vorbeşte. De acum nu mai sunt singur, am câştigat în această bătălie cu destinul şi nu voi nega niciodată valoarea încurajării reciproce; voi vorbi cu ceilalţi de aici, de afară, cu tot ce există om pe acest pământ, despre creşterea relaţiei mele cu Isus Hristos, întrebându-i

220


şi pe ei, oamenii acestei planete, despre relaţia lor cu Dumnezeu. Toate lucrurile, neajunsurile, problemele de zi cu zi, pe care nu le-am putut rezolva, le-am lăsat în grija bunului Dumnezeu, pentru că aşa am găsit scris în Biblie: „Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre căci El Însuşi îngrijeşte de voi” (1 Petru 5:7). Fiind repartizat definitiv la închisoarea din Sintra, m-am rugat neîncetat, zi şi noapte, bunului Dumnezeu, să-mi trimită pe cineva cu care să pot conversa, să pot rezolva nenumăratele probleme cu care mă confruntam. Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciune. La scurt timp am primit vizita lui Costel Gavril, care s-a dovedit a fi un om extraordinar, cu mult calm şi evlavie creştină, sincer, cu o dăruire de excepţie. Fratele păstor din Faro, a luat legătura cu fratele Costel Gavril care păstoreşte în Mafra, aproximativ la 40 kilometri de Sintra, iar acesta a binevoit să vină şi să ne întâlnim. De acum nu mai sunt disperat, am revenit cu picioarele pe pământ, Dumnezeu există cu adevărat, numai să vrem să-L găsim, până nu-i prea târziu. Eu L-am găsit şi acum îmi înţeleg rostul pe acest pământ. Voi spune tuturor ce a făcut Dumnezeu în viaţa mea şi voi împărtăşi altora credinţa mea, pentru ca ea să devină mai puternică şi pentru a fi atinşi în inimă de adevăr: „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie” (Evrei 10:24-25). Slăvit să fie Domnul căci sunt liniştit, ştiu că nu pot trăi o viaţă creştină prin propriile puteri. Creştini fiind, ne putem trăi viaţa doar în dependenţă de puterea Cuvântului lui Dumnezeu şi de Duhul Sfânt, care lucrează în noi. „Răspunde-mi, când strig, Dumnezeul neprihănirii mele: scoate-mă la loc larg, când sunt la strâmtoare! Ai milă, de mine, ascultă-mi rugăciunea! ...Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea” (Psalmul 4:1-8).

A cincea aniversare

221

„Domnul este milostiv şi drept, şi Dumnezeul nostru este plin de îndurare. Domnul păzeşte pe cei fără răutate: eram nenorocit de tot, dar El m-a mântuit. Întoarce-te, suflete, la odihna ta, căci Domnul ţi-a făcut bine” (Psalmul 116:5-7). Aştept cu nădejde botezul în apă cât mai curând posibil. Cu deosebit respect şi consideraţie, Dorel Nicolaescu 12.02. 2014 Sintra” Voi reveni asupra acestei lucrări din penitenciarul din Faro mai târziu, dar acum ne vom reîntoarce la ordinea cronologică a evenimentelor. Dacă în octombrie 2008, la deschiderea noului locaş eram doar 50 de membri majori şi 30 de copii, iar sala ni se părea imensă, anii 2009 şi 2010 au adus o creştere exponenţială a numărului membrilor, ajungându-se la finalul anului 2010, la un total de 103 membri majori şi 60 de copii, sala de închinare dovedindu-se neîncăpătoare. Este adevărat că această creştere numerică, nu s-a datorat doar convertirii de noi suflete, cu toate că în această perioadă au fost botezaţi 23 de noi candidaţi, cât şi transferului unor fraţi şi surori din România sau din alte biserici.

Biserica din Sines Anul 2010 a adus cu sine, printre alte lucruri şi creşterea în responsabilităţi, pentru mine în mod personal, prin cererea de sprijin spiritual şi organizatoric al unui grup de fraţi din Sines, un orăşel-port situat la 230 de kilometri nord-est de Loulé. Familia fratelui Sorin Tomoni, împreună cu un grup de fraţi şi surori stabiliţi în acest orăşel, au decis să deschidă o bisericuţă, dar aveau nevoie de cineva care să-i ajute, localitatea aparţinând de o altă regiune. Portugalia este organizată pe regiuni, partea sudică unde locuim noi se numeşte Algarve, iar la nord se află regiunea Alentejo. Vara anului 2010 a însemnat pentru mine o perioadă grea, a deciziilor, odată din cauza situaţiei din Sines, doream să cunosc cu

222


certitudine voia Domnului în această problemă, iar mai apoi din pricina necesităţii ordinării a doi diaconi, unul pentru Loulé şi altul pentru Sines. Dar Dumnezeu cunoaşte cu exactitate nevoile noastre, ale poporului Său şi ca atare nu ne lasă pentru multă vreme în dilemă, eu în inima mea eram decis, dar aveam nevoie de confirmarea Domnului; în concediul acelui an, petrecut în România, Domnul mi-a dat răspunsul aşteptat. Eram la un cerc de rugăciune, când unul dintre fraţi, a avut un cuvânt profetic, prin care Domnul confirma ce aveam eu în inimă, cu privire la aceste două probleme. Drept consecinţă în toamna anului 2010, cu ajutorul Domnului a luat fiinţă Biserica Penticostală din Sines, afiliată Bisericii „Maranata” din Loulé. În slujba de diacon a fost ordinat fratele Sorin Tomoni pentru biserica din Sines, iar fratele Florin Ciorcaş pentru biserica noastră. Cu această ocazie, pe lângă fratele Jaime Rosado, am avut bucuria să-l avem printre noi pe fratele păstor Ioan Bodog din Oradea. De atunci au început vizitele, aproape lunar la Sines. Pe lângă bucuriile spirituale pe care Domnul le-a revărsat peste noi, am avut multe momente binecuvântate de părtăşie frăţească, în mod special în casa fratelui Sorin. Portul din Sines este un port industrial, aici se descarcă mari vapoare care aduc cărbune, produse petroliere şi multe alte produse, economia portugheză profitând din plin de profunda adâncime a apei, se presupune că acest port ar fi al doilea port european ca şi adâncime a apei, de altfel această aşezare urbană, s-a format de-a lungul anilor, datorită zonei puternic industrializate, care necesită o mare concentraţie umană.

Grigore Ciorba – mărturie Un eveniment deosebit care a marcat viaţa bisericii din Sines, s-a petrecut în vara anului 2012; aşa după cum spuneam Sines-ul e

A cincea aniversare

223

un orăşel-port care se bucură şi de o plajă frumoasă atrăgând ca de altfel tot litoralul portughez, foarte mulţi turişti. Un tânăr pe nume Grigore, frecventa de câţiva ani bisericile penticostale din Portugalia, dar totuşi nu se putea decide pentru Domnul, tot amâna botezul, motivând că nu-i pregătit. Am stat de vorbă cu el, îndemnându-l să nu tot tărăgăneze, atrăgându-i atenţia asupra incertitudinii zilei de mâine, de fapt şi Cuvântul Domnului ne avertizează: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evrei 4:7). Deci ziua de azi este a noastră, niciunul din noi nu ştim ce aduce ziua de mâine. Era o zi frumoasă de vară a anului 2012, o zi călduroasă care te îmbia la scăldat în apa răcoroasă a oceanului, Grigore împreună cu familia fratelui Sorin, au mers să facă o baie şi după un salt făcut în apă, a simţit că nu se mai poate mişca. Apa nu era adâncă în locul acela, în urma saltului s-a lovit destul de violent cu capul de nisip şi când a ajuns la suprafaţă, a strigat disperat celor din preajmă, că nu se poate mişca şi din nou s-a scufundat. Au sărit mai mulţi să-l ajute, l-au scos afară, apoi a fost dus la spital de urgenţă cu ambulanţa care a fost chemată. Fratele Sorin m-a contactat telefonic solicitând rugăciune pentru acest tânăr, premizele medicale erau foarte sumbre, paralizie totală de la gât în jos. Grigore era speriat, cunoştea şi el şi noi un caz asemănător, în care un alt tânăr a rămas paralizat de la piept în jos, tot în urma unui astfel de incident; a promis în momentele acelea Domnului, că dacă se va face sănătos, nu va mai zăbovi o clipă şi se va boteza. Ne-am rugat cu toţi acei pe care îi cunoşteam, cerând îndurare de la Dumnezeu, pentru Grigore şi Domnul ne-a ascultat rugăciunea, slăvit să fie Numele Lui! După mai multe ore de stat nemişcat, puterea de viaţă a revenit în trupul lui şi încet-încet şi-a recăpătat capacitatea locomotorie.

224


Primul lucru pe care mi l-a spus, când am vorbit a doua zi telefonic cu el a fost: „Frate Florin când vă întoarceţi?” (Eu eram în România în vremea aceea.) „Vreau să-mi faceţi botezul cât mai repede, nu vreau să mai amân. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că S-a îndurat de mine şi nu m-a pedepsit după nebunia mea, pentru atâţia ani de amânare.” Dacă faci parte cumva din această categorie, dragul meu cititor, nu mai sta pe gânduri, nici unul dintre noi nu ştim ce va aduce ziua de mâine, s-ar prea putea ca mâine să fie prea târziu, vei vrea, dar va fi mult prea târziu. Botezul lui Grigore fost un eveniment istoric pentru Biserica din Sines, fiind primul botez efectuat în Oceanul Atlantic pe litoralul acestui orăşel, în data de 30.09.2012. Sunt atâţia care atunci când sunt la greu, promit multe, dar nu se ţin de promisiunile lor, dar pentru că Grigore şi-a ţinut promisiunea, nici Dumnezeu nu a stat nepăsător, i-a dat o familie, în anul următor s-a căsătorit şi împreună cu aleasa inimii lui, îi slujesc Domnului, Dumnezeu a binecuvântat ascultarea lui. Dar să revenim, sfârşitul anului 2010 avea să aducă cu sine un nou val de trezire spirituală, care de data aceasta a pornit din rândul celor mai tineri. În biserică există un grup de tineri, care îl laudă pe Domnul prin cântare şi chiar dacă de-a lungul anilor compoziţia acestui grup a suferit nenumărate modificări, totuşi Domnul a lucrat şi în rândul lor, dovedindu-le de multe ori dragostea Lui. Una dintre lucrările frumoase pe care le face acest grup este de a căuta să integreze în rândurile lor pe tinerii care vin în biserică şi vor să-L caute pe Domnul, cu toată sinceritatea. Nicoleta, o tânără dintr-o familie de ortodocşi, a început să frecventeze biserica şi a fost atât de atinsă de cuvântul Domnului încât la scurt timp a cerut botezul în apă, fiind integrată şi în grupul de tineri. Avea o pasiune deosebită pentru rugăciune. Această dorinţă de a-L căuta pe Domnul în rugăciune, a condus spre botezul Duhului

A cincea aniversare

225

Sfânt. Cum s-au petrecut lucrurile? Într-o sâmbătă seara, era o întâlnire obişnuită a tinerilor pentru repetiţie, dar bineînţeles rugăciunea era inclusă şi ea în activitatea tinerilor. Rugăciunea de final s-a dovedit mult mai înflăcărată ca de obicei, Duhul Sfânt S-a coborât printre tineri, iar Nicoleta a fost botezată de Domnul. George, fiul meu, m-a sunat la telefon: „Tati ce să facem? Domnul a botezat-o pe Nicoleta cu Duhul Sfânt şi nu se opreşte din rugăciune; este târziu, am terminat repetiţia.” L-am îndemnat să o întrerupă din rugăciune şi să-i spună că trebuie să plece toţi acasă. După o jumătate de oră, când au ajuns copiii acasă, am sunat-o pe sora Nicoleta, cu gând să o consiliez cu privire la botezul Duhului Sfânt, dar spre surprinderea mea, spunea că „Duhul Domnului îşi continua lucrarea”. Sora şi cumnatul ei, Maria şi Iacob, când au auzit că ea a primit Duhul Sfânt, s-au pus în genunchi implorându-L pe Dumnezeu să fie botezaţi şi ei. Am mers urgent la ei în miez de noapte, pentru a observa ce se întâmplă, ca nu cumva să fie vreo lucrare eronată, să-i ajut în rugăciune dacă era necesar. Dar pe când am ajuns la ei, nu am putut decât să constat realitatea botezului în Duhul Sfânt, toţi trei Îl lăudau pe Domnul din toată inima în limbi noi, aşa cum le da Duhul să vorbească. Dar lucrarea Domnului nu s-a oprit aici, în cursul aceleaşi săptămâni au fost botezaţi cu Duhul Sfânt şi fratele lui Iacob, Vasile şi apoi Andreea soţia acestuia, voi da curs mărturiei lor pentru zidirea spirituală a cititorului.

Vasile şi Andreea Şimoniak – mărturie “Vrem ca această mărturie să fie spre slava şi gloria Domnului Dumnezeului nostru, îi mulţumim că ne-a dat această oportunitate

226


să-i mărturisim lucrările minunate. Mă numesc Andreea, vreau să vă spun că viaţa noastră de dinainte de a-L cunoaşte pe Domnul era o viaţă plină de teamă, îngrijorări, vorbeam, acţionam şi umblam după placul firii pământeşti. Ne rugam doar aşa de formă, fără să conştientizăm că de fapt, Cel căruia ne rugăm este un Dumnezeu Sfânt, care în orice clipă ar putea pune capăt vieţii noastre. Toate acestea până într-o zi, în care Domnul ne-a făcut de cunoscut că suntem proprietatea Lui, că El ne-a creat şi că a trimis pe Fiul Său, ca să moară pentru noi. Luna noiembrie a anului 2010 a fost perioada aleasă de Domnul să ne mai facă o chemare la mântuire, chiar dacă până atunci la invitaţiile soţului meu, care mergea din când în când la biserica penticostală, eu refuzam, prin justificări de genul: „suntem tineri, trebuie să ne trăim viaţa”, considerând cumva că pocăinţa sau mersul la biserică sunt doar pentru bătrâni. Mie-mi plăcea să mă îmbrac cât mai „deochiat” posibil, să mă machiez, să mă vopsesc, să mă distrez; cu alte cuvinte, să trăiesc „ca şi lumea”. A fost o zi specială în care Iacob şi Maria, cumnaţii noştri au dus fetiţa lor, pe Miriam la binecuvântare, a fost o slujbă religioasă deosebită, în care am înţeles că Dumnezeu ne vorbea nouă în mod direct. În după amiaza aceea, Nicoleta ne-a mărturisit cum a fost botezată în Duhul Sfânt la întrunirea tinerilor, cum Domnul a dat Duhul Sfânt şi lui Iacob şi Mariei şi că ea are credinţa că Domnul vrea şi poate să ne dea şi nouă acest botez. Vasile când a auzit această experienţă, a zis că şi el vrea să-i slujească Domnului, vrea şi el să fie botezat în Duhul Sfânt, drept urmare în seara aceea am mers împreună la Iacob acasă, la rugăciune. După un timp am observat că Vasile tremura, deşi era transpirat tot, am rămas uimită, nu mai văzusem aşa ceva, dar apoi mi s-a explicat că era cercetarea Duhului Sfânt în viaţa lui.

A cincea aniversare

227

Totuşi, rezultatul acelei seri de rugăciune, a fost decizia totală a lui Vasile de a-l urma pe Domnul şi a încheia legământ în apă cu Domnul. Auzind aceasta nu m-am opus, dimpotrivă, i-am spus că şi eu voi crede în Duhul Sfânt, dacă va fi botezat şi el de Domnul. Luni, soţul l-a sunat pe fratele păstor, spunându-i că ar dori să fie botezat în apă, dar botezul fiind peste două săptămâni, fratele păstor a cerut un răgaz, pentru a căuta voia Domnului în rugăciune pentru această problemă, îndemnându-l şi pe Vasile să facă acelaşi lucru. În aceeaşi seară am mers din nou la rugăciune, la familia cumnaţilor mei şi după mai multă vreme de rugăciune, Domnul l-a botezat pe Vasile cu Duhul Sfânt. Am rămas profund marcată de schimbarea care a survenit în viaţa lui, dorinţa lui de a se ruga tot timpul, fericirea de pe chipul lui etc. Atunci am zis: „Vreau şi eu să-L urmez pe Domnul, să fiu botezată în apă; vreau şi eu Duhul Sfânt!” Chiar din aceea seară am făcut unele schimbări, iar a doua zi, am renunţat la toate fardurile, bijuteriile şi hainele necuviincioase, am renunţat la telenovelele care mă fascinau până atunci. Am găsit o Biblie mică şi am început să citesc Noul Testament; tot ce citeam îmi străpungea inima, plângeam pentru tot trecutul meu, mă simţeam vinovată şi mă rugam, cerând iertare Domnului pentru toate faptele mele. După două zile am fost din nou invitaţi la rugăciune, de data aceasta eu eram hotărâtă să primesc Duhul Sfânt, chiar în seara aceea, cu toate că eram însărcinată aproape în a noua lună cu Alberto, primul nostru copil. Rugăciunea mea a fost ascultată de Domnul. I-am spus: „Doamne, ştiu că am păcătuit, că nu sunt vrednică să priveşti spre mine, că nu merit nimic din partea Ta. Îmi pare rău de toate lucrurile rele din viaţa mea şi vreau ca Tu să locuieşti pentru totdeauna

228


în inima mea.” Tot rugându-mă am simţit o pace imensă şi o fericire de nedescris cum îmi inunda fiinţa, un fior mi-a cuprins tot trupul şi după o vreme, rugăciunea mea s-a transformat în vorbire în alte limbi. Ori de câte ori îmi aduc aminte de acele clipe, Îl slăvesc pe Dumnezeu, care ne iubeşte, pentru harul de-a ne numi copiii Lui. Atunci am zis: „Vreau şi eu să fiu botezată în apă, vreau să slujesc Domnului toată viaţa mea.” Joi seara, am stat de vorbă cu fratele păstor, povestindu-i tot ce s-a întâmplat, cerând să fiu şi eu botezată, chiar dacă botezul urma să aibă loc în data de 12 decembrie, iar eu trebuia să mă duc la maternitate în data de 9 decembrie. M-am încrezut în Domnul şi m-am rugat astfel: „Doamne, Tu m-ai botezat cu Duhul Sfânt, Tu eşti Domn şi Împărat şi de Tine depind toate lucrurile. Eu cred că Tu poţi amâna naşterea dacă vrei. Îţi mulţumesc în Numele Domnului Isus, Amin.” Slavă Domnului, căci El mi-a ascultat ruga, am fost botezată în apă în data de 12, iar după două zile am născut un băieţel frumos, binecuvântat să fie Domnul pentru îndurarea Lui.” Într-adevăr la cel de al zecelea botez în apă, în decembrie 2010, au fost botezaţi printre cei şapte candidaţi şi Nicoleta, Andreea şi Vasile. Domnul să fie slăvit pentru lucrările minunate pe care le face şi azi printre copiii Lui! Fratele Darius, tatăl surorii Andreea, era botezat de mai multă vreme în apă. Văzând cele petrecute în familia fiicei lui, a dorit mult să fie botezat şi el în Duhul Sfânt, dorinţă care i-a fost împlinită după trei ani.

20 A ŞAPTEA ANIVERSARE hiar dacă decizia de a ne muta într-o altă locaţie, era relativ uşor de luat, totuşi pentru punerea în practică, a fost mai grea. Aveam din nou nevoie de un alt local, dar Dumnezeu care cunoştea această nevoie a noastră, de data aceasta a lucrat diferit.

C

La finalul anului 2010, ne-a luat prin surprindere oferta venită din partea unui cetăţean portughez, care fiind în trecere prin faţa bisericii, a vrut să stea de vorbă cu noi, afirmând că el ar avea o sală potrivită pentru noi. Din pură curiozitate am mers împreună cu câţiva fraţi să vedem despre ce era vorba, dar am rămas profund impresionaţi de ce am văzut. Dacă vă amintiţi, spuneam că locaţia unde am intrat în 2008 avea 180 de metri pătraţi, de data aceasta, noua sală era situată la etajul unu al unei case situate în zona industrială şi avea o suprafaţă de aproape 400 de metri pătraţi. După câteva negocieri ale preţului chiriei, am decis mutarea. La începutul anului 2011, mai precis în data de 16 ianuarie, am inaugurat noua Adunare, a fost o sărbătoare frumoasă la care au participat foarte mulţi fraţi şi surori, aproape din toate bisericile româneşti din Portugalia: Sines, Lisabona, Portimao, Mafra, Sousel şi Almansil, de asemenea din Roquetas de Mar, Spania. La rugăciunea pentru dedicare, am fost însoţit de fratele păstor Aurel Ilie din Spania şi de fratele păstor Jaime Rosado. 229

230


Toţi participanţii, am rămas profund impresionaţi de mărturia unui frate din una din ţările africane, numele căruia nu-l amintesc din motive de securitate, de suferinţele pe care le-a îndurat pentru credinţă în închisoare; părinţii lui au fost omorâţi în închisoare, mă uitam la mâinile lui, în timp ce se ruga, parcă vedeam mâinile unui sfânt, tot corpul şi mâinile erau pline de cicatrici ale torturilor prin care a trecut. Mesajul Evangheliei era însoţit de puterea divină întrun mod deosebit, simţeam prezenţa Duhului Sfânt cum cerceta inimile ascultătorilor. Am petrecut împreună cu acest frate scump o perioadă binecuvântată în seri de rugăciune, în stăruinţe pentru botez în Duhul Sfânt; pe lângă faptul că noua sală rezolva problema spaţiului, Domnul a venit în întâmpinarea nevoilor noastre. Dacă în anii trecuţi am apelat pentru seri speciale de rugăciune la „odaia de sus” a fraţilor portughezi, Domnul ne-a făcut parte şi nouă de o astfel de „odaie de sus”. Clădirea în care este adunarea până în ziua de azi, are un singur etaj, iar spaţiul nostru e la etaj, nu avem vecini prin apropiere, iar la parter sunt două magazine, ca atare nu deranjăm pe nimeni, mulţumim din inimă Domnului pentru acest mare har. Am trăit o experienţă deosebită, cu acest frate, în vara anului 2011, la întrunirea „Rugul Aprins” de la Ponoară, judeţul Bihor. La o rugăciune specială pentru cei bolnavi, s-a format un culoar din fraţi păstori, pe unde treceau ce-i care doreau să li se facă ungerea cu untdelemn. Fratele păstor Caba Ioan era în stânga mea; în spatele nostru erau alţi păstori, iar pe partea cealaltă a culoarului era acest frate printre ceilalţi păstori. O mare mulţime de oameni, poate chiar câteva sute, veneau pe rând de pe dealul din faţa cortului uriaş, unde s-au ţinut adunările; atunci am înţeles mai mult ca oricând, nevoile covârşitoare ale fiinţei umane, ale poporului lui Hristos. La un moment dat, pe partea opusă locului unde stăteam eu, în rândul celor care veneau pentru rugăciune, a apărut o femeie într-un scaun cu rotile, adusă fiind de soţul ei. Când a ajuns în

A şaptea aniversare

231

dreptul acestui frate despre care vorbeam, rugăciunea parcă s-a înflăcărat mai tare şi după câteva minute acest frate a strigat: „În Numele Domnului Isus Hristos, ridică-te!” Cumva şovăielnic, s-a ridicat în picioare. Dintr-odată ca şi vuietul unor ape mari, cei din jur au început să-L laude pe Dumnezeu în gura mare, apoi fratele a continuat: „În Numele Domnului Isus, umblă!” şi prin puterea dată de credinţa în Numele Domnului Isus, a început să umble. Cineva a ridicat sus scaunul cu rotile, ca mărturie a puterii de vindecare a Domnului Isus, pentru a fi văzut de miile de oameni care asistau în aceea seară la acel eveniment. De pretutindeni se auzeau strigăte de bucurie şi de laudă la adresa lui Dumnezeu pentru minunile care se săvârşesc şi azi printre copiii Domnului. Ulterior, această femeie, în faţa mulţimii adunate, a depus o mărturie a faptului că medicii nu i-au mai dat nici o şansă de a umbla vreodată. Cu toate că a suferit mai multe intervenţii chirurgicale, era ţintuită în acel scaun de mai multe luni. Slăvit şi binecuvântat să fie Domnul pentru grija pe care o are şi astăzi faţă de poporul Său! Numele Lui are şi azi autoritate asupra bolilor şi suferinţelor şi Cuvântul Scripturii se împlineşte cu exactitate: „Isus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci!” (Evrei 13:8).

Experienţe în Penitenciarul din Faro Cu multă vreme în urmă Domnul mi-a pus pe inimă nevoia disperată în a-L cunoaşte pe El, a celor puşi de o parte de către societate în instituţiile de penitenţă din Portugalia, în mod specific a cetăţenilor români din această categorie. Aşa cum deja am amintit ceva despre această lucrare, am făcut demersurile necesare pe lângă forurile competente ale Ministerului Justiţiei din Portugalia, dar m-am lovit de o legislaţie destul de rigidă. Din acest punct de vedere parcă era un cerc vicios: pentru a putea intra în contact cu românii închişi în penitenciarul din Faro,

232


trebuia să îi cunosc, iar pe de altă parte, ei trebuiau să facă o cerere prin care să solicite libera mea intrare. Aici era mica mea problemă: eu nu-i cunoşteam, iar ei nu ştiau de mine! Am încercat să obţin informaţii despre ei, dar fiind secret profesional, nimeni nu mi le da. Această situaţea a durat câţiva ani, până în primăvara anului 2011, când am aflat despre un tânăr care m-a solicitat să-l vizitez, în închisoare, iar începând de atunci am intrat în contact cu lumea celor pentru care timpul parcă s-a oprit în loc. Nimeni din cei care nu au intrat în vreo astfel de instituţie, nu pot să-şi imagineze ce sentimente te însoţesc când păşeşti dincolo de porţile închisorii. De fiecare dată când intri înăuntru, trebuie să treci printr-o percheziţie corporală, de asemenea pe sub un portic, detector de metale, predai apoi tot ce deţii în custodia celor de la poartă, iar apoi încep zăngănitul porţilor metalice, care se închid în urma ta cu un sunet sinistru. După trei rânduri de astfel de porţi metalice, te afli în sfârşit într-un fel de sală de clasă, în care intră şi vizitatorii şi deţinuţii de-a valma. Apoi timp de o oră, cât durează perioada propriu-zisă a vizitei, trebuie să înduri cu stoicism gălăgia destul de mare, provenită din conversaţiile care se derulează între vizitatori şi deţinuţi. Pentru prima dată am avut o senzaţie de claustrofobie de neimaginat, deşi ştiam că peste o oră voi fi din nou dincolo de acele ziduri fioroase, reci, înalte şi pe deasupra cu câteva rânduri de sârmă ghimpată. Bineînţeles că după o vreme, dintre românii închişi acolo, am stat de vorbă cu câţiva şi săptămânal, miercuri şi sâmbăta, îi vizitam. Printre primele lucruri pe care le-am auzit de la ei, a fost că există înăuntru un pericol permanent, care rezidă în multitudinea etniilor care populează penitenciarul, negrii, ruşi, brazilieni, români, englezi, mai apoi diversitatea cauzelor pentru care se află acolo cei închişi, de la furt, tentative de omor, jafuri armate şi până la trafic de droguri.


233

O mare ameninţare a integrităţii corporale, pe lângă violenţele verbale şi fizice care apar la tot pasul, o constituie posibilitatea contactării în orice moment a temutei SIDA, urmare a infectării cu înţepătura unui ac infectat. Se fac tot felul de tranzacţii veroase în subteranul acestei lumi „paralele”, droguri, telefoane celulare etc., cu toate că există un control destul de riguros la intrare. Auzind şi văzând toate acestea, am solicitat biserica să se roage pentru lucrarea pe care o făceam, totodată am căutat tot timpul, să-mi iau minimele măsuri de protecţie individuală necesare. V.I., un tânăr de 36 de ani, era într-o depresie profundă. Prima noastră conversaţie a fost de fapt un monolog, presărat cu gesticulaţii destul de violente. Avea de îndeplinit o sentinţă de şase ani şi trei luni, pentru transbordarea a patru tone de droguri de pe o şalupă într-un camion, operaţiune interceptată de poliţia de coastă. Avea multe întrebări, rostite în gura mare, în disperare. Nu am avut ce-i spune, dar m-am rugat pentru el. L-am lăsat să-şi spună necazul, şi din când în când, strecuram câte o încurajare, câte un pasaj biblic de încurajare. Prin îndurarea Domnului, în vara anului 2013, când a fost eliberat condiţionat la jumătatea pedepsei, a plecat mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru că i-a mântuit sufletul. D.T., un alt tânăr, a fost interceptat de către organele de poliţie pe teritoriul portughez, şi chiar dacă nu au putut fi adunate probe concludente împotriva lui, totuşi a primit o condamnare de patru ani şi jumătate pentru trafic de droguri. În particular, spunea că într-adevăr s-a ocupat cu trafic de droguri din Anglia şi până în Brazilia, Venezuela, Olanda şi alte ţări, dar nu a fost prins niciodată. La întrebarea lui, pertinentă, cum de nu a fost prins în nici una din aceste ţări, am fost îndemnat de Domnul să-i pun următoarea întrebare: „De erai prins în Anglia sau Olanda, câţi ani de condamnare ai fi primit?” „Probabil 15-20 de ani!” mi-a răspuns el. „Ei

234


vezi? Dumnezeu în dragostea Lui nu a îngăduit să-ţi ruginească oasele toţi anii aceştia undeva într-o altă ţară, te-a trimis aici în Portugalia şi te-a tras pe o linie moartă, spunându-ţi prin aceasta, că vrea să stea de vorbă cu tine, că drumul pe care mergi, este drumul pierzării eterne şi din dragoste pentru fiinţa ta, a hotărât să ne întâlnim, să-ţi aduc vestea bună a salvării. Nu pierde această oportunitate de a te împăca cu Dumnezeu.” Mi-a dat dreptate, dându-şi seama de realitatea celor spuse, a început să studieze Biblia cu sârguinţă, găsind răspunsuri la multele-i întrebări. A experimentat vindecarea miraculoasă, a unei răni purulente la un picior care nu se vindeca, după mai multe luni de consiliere, povestindu-i de minunile pe care Domnul le face şi îndemnându-l la rugăciune pentru orice nevoie personală, îmi spuse într-o zi: „Nu vă supăraţi, vreau să vă spun ceva, eu aveam o rană purulentă la un picior şi chiar când eram în libertate, am căutat remediu în multe clinici, inclusiv în Germania, dar nimeni nu mi-a dat un tratament eficient, rana nu se închidea nicicum. Dar să vedeţi, de când veniţi la mine, această rană s-a închis în decursul timpului, oare care poate fi explicaţia?” M-am uitat la el şi cu lacrimi în ochi i-am răspuns: „Ştii ce e aceasta? Sunt rugăciunile tale, împletite cu ale noastre, biserica întreagă ştie că eu acum sunt aici cu tine şi gândeşte-te, o sută de oameni acum se roagă pentru tine, iar Dumnezeu a văzut nevoia ta şi ţi-a dat vindecarea. Slăvit să fie Domnul pentru aceasta!” Acum aşteaptă momentul eliberării, cu noi perspective asupra viitorului, luptându-se din toate puterile împotriva viciilor care l-au stăpânit până acum, cu nădejdea mântuirii eterne. După afirmaţiile unora, dincolo de acele gratii, ar fi iadul pe pământ, o închisoare supraaglomerată, de două ori capacitatea normală, încăierări zilnice, pericol din toate părţile, chiar unuia dintre băieţii cu care lucrez, cineva la o încăierare i-a înfipt o furculiţă în umăr. Încercam să-i fac pe aceşti tineri să înţeleagă faptul că de aici, mai repede sau mai târziu vor ieşi, în funcţie de condam-


235

narea fiecăruia, dar iadul nu-i acesta, chiar dacă aşa se pare, totuşi iadul este real şi va veni o zi în care, cei care nu se împacă cu Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus Hristos, vor fi condamnaţi pentru eternitate, aşa cum scrie în Cuvântul Domnului: „Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13:49-50). Doresc să redau mărturia unuia dintre cei la salvarea căruia am lucrat prin îndurarea Domnului şi spre slava Lui, în Penitenciarul din Faro: Mihail. Numele lui mi-a inspirat titlul acestei cărţi.

Pentru Mihail... până la marginile pământului „M-am născut în Republica Moldova, într-un sătuc, într-o familie ortodoxă, în toate colţurile casei erau icoane cu Fecioara Maria şi cu Domnul Isus micuţ, în braţele ei. Seară de seară spuneam „Tatăl nostru” în faţa icoanei, pe care apoi eram obligaţi să o sărutăm, iar o dată pe an mergeam la sfânta împărtăşanie la biserică, era cel mai greu şi de nesuportat lucru pentru noi copiii. Nu aveam voie să mâncăm până la amiază, o dată chiar am leşinat de foame, m-au stropit cu apă îndemnându-mă să rabd până termină preotul slujba, mulţi copii ţipau de foame, nu voi uita niciodată acest eveniment. După ce m-am căsătorit la 23 de ani, am început să am diferite probleme cu preotul, dacă ziua în care s-a născut copilul era ziua de Sfântu Nicolae, trebuia să-i pun numele de Nicolae, dacă adunam porumbul în hambar, să nu-l ploaie şi era o zi de sărbătoare bisericească, era mare păcat, dar dumnealui venea cu desagii încărcaţi de pe la săteni, unde fusese la vreo sfinţire sau mai ştiu eu pe la ce botezuri. Mă rog pentru săracii oameni asupriţi de astfel de obiceiuri, ca Domnul Isus să le deschidă ochii să vadă, să le lumineze drumul, să găsească Calea Adevărată.

236


După moartea părinţilor, am moştenit casa părintească şi o parte din pământurile lăsate de aceştia şi nu-mi vedeam capul de treburi, iar fratele nu vroia să mă ajute, ocupat fiind cu citirea unei cărţi, supărat am vrut să aflu ce a găsit aşa de interesant, de nu-l mai interesează nici lucrul câmpului. A început să-mi povestească din Biblia pe care o citea, despre Domnul Isus, despre faptul că El a fost trimis în lumea noastră, pentru noi păcătoşii şi tot felul de alte lucruri interesante din Biblie. Vorbea despre noua lui credinţă cu toţi pe care îi cunoştea, iar aceştia îl considerau ieşit din minţi. Totuşi parcă îmi aduc şi acum aminte de rugăciunile pe care le rostea când îl chemam la noi la masă, iar copiii îl ascultau cu drag: „Doamne Îţi mulţumim de mâncarea ce ne-o dai în toate zilele. Iartă-ne pe noi păcătoşii, dă-ne nouă lumină şi viaţă, binecuvântează această familie, copiii, fraţii şi surorile mele. Căci noi Îţi aducem laudă şi mulţumire prin Domnul nostru Isus Hristos. Amin” În 1999 am plecat în Portugalia, şi timp de doi ani am lucrat în construcţii ca să-mi pot plăti datoriile şi să pot să-mi aduc familia. Rugăciunea şi citirea Bibliei au rămas deoparte – timp de 13 ani a umplut-o praful. A venit şi familia, dar parcă de rugăciune îmi aduceam aminte doar când ne era greu. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine, devenisem agresiv cu familia, totodată simţeam parcă lipsa dragostei din partea familiei, erau certuri adeseori pentru lipsa banilor, care erau puţini câteodată, parcă nici „bună ziua” nu-mi mai dădea nimeni. Am constatat că eram doar nişte străini, sub acelaşi acoperiş, realizam lipsa educaţiei creştine, care învaţă respect faţă de părinţi şi din păcate s-a împlinit Scriptura: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie“ (2 Timotei 3:1-2). Am ajuns la închisoare şi drept consecinţă am început să meditez la tot trecutul meu, la viaţa mea irosită fără Dumnezeu, am


237

început din nou să mă rog cum ştiam eu şi slăvit să fie Domnul că s-a lăsat găsit din nou de mine. Când eram în cea mai neagră groapă a deznădejdii, nu mă vizita nimeni, nici chiar copiii mei sau soţia, Dumnezeu a îngăduit să fiu găsit de fratele păstor Florin, să mă ajute să-l cunosc tot mai mult pe Domnul Isus, să-L iubesc tot mai mult şi să-mi schimb modul de viaţă. Am descoperit multe lucruri noi în viaţa de credinţă, mă rog zi de zi şi ştiu că Tatăl nostru e unicul Tată adevărat, care se află între noi şi cu noi. Timp de nouă luni am citit Biblia, pe care am neglijat-o atâta vreme, acum îmi este dragă, este pâinea sufletului meu, este viaţa mea, cred că fără ea, acum viaţa mea nu ar avea sens. Mulţumesc Domnului Isus pentru că mi-a trimis mângâiere şi alinare sufletească, în cea mai grea perioadă a vieţii mele şi îi cer iertare pentru tot trecutul meu murdar, şi-l rog fierbinte să dea mântuire sufletului meu, prin jertfa-i ispăşitoare de pe Golgota. Salutări la toţi fraţii şi surorile de pe întregul cuprins al pământului şi în mod deosebit, mii de mulţumiri bisericii Domnului din Loulé, pentru rugăciunile înălţate pentru noi cei închişi pentru o vreme, izolaţi de societate, vă mulţumim pentru dragostea voastră necondiţionată şi dezinteresată. Doresc din toată inima să fiu botezat cât mai degrabă, spre o viaţă nouă. Mihail, 16.11.2013, Faro” Binecuvântat să fie Domnul Isus pentru nemărginita Lui milă pe care o arată faţă de noi muritorii, iar atunci când îl căutăm din sinceritate, El se lasă găsit. Pe Mihail l-am botezat în apă, în penitenciarul din Faro, în data de 19.03.2014, era primul botez evanghelic în apă, efectuat vreodată în acel penitenciar. Chiar dacă nu erau camere de filmat, în afară de cele de supraveghere, chiar dacă nu erau martori la acest eveniment binecuvân-

238


tat, doar îngerii ce jubilau de bucurie în jurul nostru, parcă simţeai aievea prezenţa lor, pentru o clipă acel domeniu întunecat al infernului, s-a luminat de prezenţa cerului întreg. Dumnezeu Tatăl, era prezent prin puterea Duhului Sfânt, iar Domnul Isus stă cu braţele deschise ca să-l primească pe Mihail, sufletul pierdut, pentru care s-ar fi meritat să venim până la marginile pământului, chiar dacă ar fi fost unicul suflet, în căutarea căruia am fi fost trimişi.

Portimao – A Şasea Convenţie Dacă primele două Convenţii, au fost organizate în sudul Portugaliei, iar următoarele trei au fost organizate în zona centrală a ţării, era din nou rândul celor din sud să fie gazde. Prin urmare, Biserica Domnului din Portimao a avut onoarea de a fi amfitrionii Celei de-a Şasea Convenţii în 27.02.2011. Tema acestei Convenţii a fost textul din Romani 12:2: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Predica de bază a fost ţinută de către fratele păstor Florin Ianovici. Acest eveniment a avut loc într-un mare pavilion sportiv, în frumosul oraş Portimao, situat la aproximativ 45 kilometri vest de Loulé. Portimao este al doilea oraş ca mărime din sudul Portugaliei, fiind împărţit de râul Arade care se varsă în Oceanul Atlantic. Pe cursul acestuia, în afara pescuitului, au loc în timpul anului, tot felul de concursuri internaţionale de nautică. Biserica Penticostală „Filadelfia” a luat fiinţă în anul 2003, cu un grup restrâns de fraţi şi surori, dar se pare că aici migraţia membrilor a fost mai mare decât în alte locuri. În anul 2014 sunt circa 35 de membri, cu toate că au avut loc mai multe botezuri în apă. O relaţie de prietenie specială, s-a înfiripat între mine şi fratele Dorel Prunean, unul dintre fraţii fondatori ai acestei bisericuţe,


239

datorită credincioşiei şi sincerităţii pe care le-am remarcat, aceasta nu înseamnă că ceilalţi fraţi nu ar fi nişte oameni deosebiţi, dar fiecare avem dreptul să ne alegem prietenii, în funcţie afinităţile noastre. Fratele Dorel are o mărturie interesantă a vieţii lui de credinţă, de aceea merită să fie cunoscută, căci poate istoria lui este şi istoria multor altor credincioşi, dar într-o altă versiune. Sângele Domnului nostru Isus Hristos mai are puterea să ierte şi El este încă şi astăzi mijlocitorul omenirii, înaintea lui Dumnezeu. „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos Cel neprihănit” (1 Ioan 2:1).

Exilat de Dumnezeu din pricina păcatului „M-am născut într-o familie de ortodocşi în Fodora Sălajului, mama era o femeie credincioasă şi m-a învăţat de mic să-mi pun nădejdea în Dumnezeu. După ce am mai crescut, eram aşa un fel de „as” la jocurile de noroc, la cărţi, la zaruri, la diferite jocuri, jucam cu copiii în sat, cu tinerii şi am jucat exact până când a murit mama şi să vă spun de ce. De regulă eu câştigam, mergeam desculţ în sat şi mă întorceam cu pantofi, sau mergeam cu un tricou şi mă întorceam cu o bluză. Noi am fost o familie mai modestă, tata lucra la colectiv, în agricultură, am fost patru fraţi în familie şi cumva o duceam destul de greu. M-am axat pe jucat, pentru că-mi plăcea şi câştigam, deşi nu era un lucru bun, bineînţeles, veneau la mine acasă foarte mulţi tineri ca să jucăm, pe bani, toţi veneau cu gând să câştige. Dar cum pierdeau, mama se uita la mine şi zicea: „Dorel, te rog să nu mai joci jocuri de noroc, pentru că uite ce supăraţi şi trişti pleacă aceşti copii de aici.”

240


Aveam o minge pe care o crăpasem şi puneam banii acolo, nici nu mai ştiam câţi bani aveam, dar totuşi mama insista să nu mai joc, deşi eram aşa cum am zis, o familie modestă, alţii poate ar fi zis: „Hai să vedem câţi ai câştigat” sau „Hai să cumpărăm ceva”, mama nu a fost de acord să joc. Când aveam eu 18 ani, mama a murit de cancer şi am luat aşa o decizie, dacă mamei nu i-a plăcut jocul acesta, mă las de obiceiul acesta şi mi-am ţinut angajamentul, chiar şi când am ajuns în armată, colegii mei jucau pe bani mai mulţi, m-au invitat şi pe mine, dar le-am spus că voi juca, dar dacă voi câştiga, le voi da banii înapoi. După un timp, fiind târziu am vrut să mă retrag şi pentru că câştigasem vreo 600 de lei, ştiind cam cât a pierdut fiecare, le-am restituit banii. Au rămas surprinşi, dar le-am explicat că eu am făcut o juruinţă-n dreptul meu, că nu mai joc pe bani şi vă spun că după aceea am fost apreciat de ei, chiar respectat, pentru că şi ei de fapt jucaseră cu scopul să câştige. Am învăţat multe lucruri bune de la mama, a vrut şi ea să se pocăiască, dar nu a mai apucat, s-a dus aşa cum v-am spus, am suferit enorm după aceea. Dar să vă spun câte ceva despre viaţa mea, la 17 ani am fost la un bal într-o altă localitate şi băieţii de la noi au fost bătuţi, de către o altă gaşcă şi-am zis atunci: „Dacă mai cresc, nu o să mai dau voie să se întâmple aşa ceva.” Şi într-adevăr aşa a fost, mi-am făcut o gaşcă, am fost foarte bine organizaţi, eu eram şeful, aveam semnale, eram înarmaţi, aveam lanţuri şi noi dictam în zonă şi pe valea Someşului cam ce trebuie făcut la baluri şi la nunţi. S-a întâmplat să vină mireasa la mine şi să-mi spună: „Dorel, te rog să nu fie scandal aici, n-aş vrea să se-ntâmple ceva” iar dacă eu promiteam ceva, aşa era; pentru mine „da era da” şi „nu era nu”. Dumnezeu a făcut să am pe lângă mine prieteni deosebiţi, încă din anii de şcoală, în mod deosebit unul din ei pe nume Tică, era din familie de penticostali. Mama lui a fost tare necăjită când am


241

plecat împreună la Găieşti, la şcoală, departe de satul nostru, pentru că mă ştia neastâmpărat şi prăpădit, se temea că-i voi influenţa copilul într-un mod negativ. Dar el nu a căzut pradă tentaţiilor, din contră, Dumnezeu i-a dat putere să mă apropie şi mai mult spre El, pentru că atunci când Tică s-a botezat, ne-a invitat pe toţi prietenii lui, să participăm la botezul din Biserica din Fodora. Şi pentru că eu dacă promiteam ceva şi îndeplineam, era poate un fel de încăpăţânare, am fost singurul dintre toţi prietenii lui care am mers, a fost pentru prima dată când am intrat într-o astfel de biserică, aveam părul lung şi o barbă mare, ca în „Cina cea de taină” cum zice soţia mea, când vede poze din vremea aceea. Am fost impresionat de modul în care am fost primit, desigur consătenii mă cunoşteau, toţi m-au poftit în faţă să văd, mi-au făcut loc, m-au înconjurat cu dragoste, la urmă l-am felicitat pe Tică, dar totuşi mi-am continuat felul meu lumesc de trai. Au fost foarte multe scandaluri, lucruri urâte, la o nuntă l-am lovit chiar şi pe mire, aveam o viaţă păcătoasă, departe de Dumnezeu. A venit şi armata, iar atunci am avut timp suficient să meditez la viaţa mea, mi-am dat seama că Dumnezeu nu vrea să mai trăiesc în continuare aşa, pentru mine armata a fost ceva extraordinar. Eu aveam mulţi prieteni în Cluj din lumea interlopă, şi-n Dej la fel şi când m-am reîntors din armată, m-au aşteptat cu drag. La o discotecă a apărut un scandal şi au venit prietenii să vadă ce fac, atunci eu le-am zis că nu mă mai amestec, nu le venea să creadă că m-am schimbat atât de mult. În aceea perioadă, la biserica de pe strada „Carpaţi” a treia duminică din fiecare lună era seară a tineretului şi Tică m-a invitat să particip şi atât a insistat, încât până la urmă am cedat. M-am dus odată şi cum mie îmi plăcea foarte mult muzica, până la urmă mergeam şi singur, chiar dacă nu mă interesa textul, dar vrând-nevrând am a fost atins de mesajul Evangheliei fie prin cântare, fie prin predică.

242


Prietenul meu Tică şi-a pus două dorinţe în inima lui, şi pentru că eram colegi de cameră la căminul de nefamilişti, mi le-a destăinuit, prima era să mă pocăiesc eu, iar cea de-a doua era să devină un slujitor în casa Domnului şi se ruga mult pentru aceste dorinţe. Sigur, eu făceam băşcălie pe socoteala lui, ziceam: „Eu niciodată nu am să mă pocăiesc”, ştia că eu nu-i suportam pe pocăiţi, îi consideram înapoiaţi, fanatici, închişi la minte, aşa cum îi consideră şi azi cei mai mulţi din lume. Într-o zi de sâmbătă Tică a plecat acasă în Fodora şi în timpul unei rugăciuni Domnul i-a vorbit prin cuvânt profetic: „Tinere ai două dorinţe în inima ta şi una se va împlini curând.” A venit să-mi spună ce i-a vorbit Domnul, iar eu i-am răspuns: „Măi Tică, nu mi te închipui nici pe tine slujitor în Casa Domnului, dar nici pe mine pocăit!” Dar ce Dumnezeu promite şi face, la scurt timp am cunoscut o fată pocăită la noi în Fodora, m-a mişcat pentru că am văzut că se comporta altfel decât fetele din lume. Am început să merg la biserică în Fodora, bineînţeles pentru ea, cu toate acestea Dumnezeu a lucrat în viaţa mea şi după şase luni m-am botezat în apă şi la puţin timp m-am căsătorit cu aleasa inimii mele. Anii care au urmat am fost un pocăit, aşa cum poate mai sunt mulţi şi astăzi, pocăit doar de duminică. Eram foarte ocupat, munceam mult, am început să fac negoţ, mergeam la biserică duminica, joia, dar nu aveam aşa o dragoste extraordinară pentru Casa Domnului. Nu voiam să mă implic pentru că nu mă consideram vrednic, pentru că făcusem atâtea rele, atâtea prostii. Nu am înţeles foarte bine iertarea lui Isus şi mă consideram tot timpul vinovat de trecutul meu, iar aceasta m-a afectat foarte tare, mulţi ani nefiind util lucrării lui Dumnezeu, dar El a avut răbdare cu mine. După Revoluţie, m-am implicat tot mai mult în afaceri. Mi-am deschis trei firme, aveam 21 de angajaţi, am făcut şi compromisuri – am introdus în toate cele 11 magazine pe care le aveam, bău-


243

turi alcoolice, tutun, cu toate că ştiam că Dumnezeu nu poate binecuvânta aşa ceva. Cu toate acestea sufeream enorm, în aşternutul meu, cearşaful era tot mototolit, pentru că toată noaptea mă frământau gândurile, ştiind că ceea ce fac nu-I era plăcut lui Dumnezeu. Aproape nouă ani de zile am trăit aşa în vinovăţie pentru că nu găseam o portiţă de ieşire, pentru că am investit foarte mult, firma a crescut s-a dezvoltat, a mers destul de bine, cu toate acestea mă simţeam foarte vinovat. Dar să ştiţi că Dumnezeu m-a avertizat, într-o împrejurare am luat foc într-un atelier în Someşeni, am ars până la brâu, mâinile îmi erau arse, mi-au ars pulpele, am stat şase săptămâni la pat şi n-am putut să umblu, ştiam că e un avertisment de la Dumnezeu, ştiam că am început să plătesc pentru faptele mele. Toţi prietenii m-au ajutat şi în scurt timp mi-am revenit, dar nu am luat seamă şi am continuat pe drumul meu, dar din nou Domnul m-a avertizat, prin fratele păstor Hamza, în luna martie 2000 a apelat în biserică la toţi cei care erau în situaţia mea, ori să-şi închidă magazinele, ori vor fi excluşi din biserică. M-a durut mult lucrul acesta, pentru că iubeam biserica, dar dacă trebuia să aleg, nu aveam decât să părăsesc biserica, pentru că nu exista o altă soluţie. Am continuat aşa până în septembrie, când Dumnezeu mi-a mai dat o şansă, m-am întâlnit cu păstorul secund al bisericii şi aş fi putut să cer ajutor, să-mi recunosc vinovăţia şi să mă pocăiesc, dar nu am făcut-o. Răbdarea lui Dumnezeu a ajuns la culme şi totuşi Îi mulţumesc că a lucrat cu dragoste în dreptul meu, putea să mă „arunce din gura Lui”, să mă dea la o parte, dar a avut răbdare cu mine şi a avut un plan minunat. Am falimentat, deci pot spune că firma mea în şase luni s-a stins, am intrat şi în datorii mari, de vreo 10.000 € şi atunci nu am

244


avut o altă soluţie, decât să plecăm în Portugalia, prima dată soţia, iar după şapte luni am plecat şi eu. Mi-am dat seama că-i mâna lui Dumnezeu şi nu mă pot opune, mă gândeam să girez casa, sau să accept oferta unui prieten din America, de a-mi împrumuta suma necesară salvării firmei, dar m-a fulgerat un gând, oricât aş încerca eu să fac ceva, dacă e mâna lui Dumnezeu, nu voi putea face nimic şi ca atare am declarat falimentul. Mi-am revizuit relaţia mea cu Dumnezeu, am început să studiez Biblia, a început să-mi fie dragă, stăteam până noaptea târziu şi o citeam, nu mai lipseam deloc de la Casa Domnului, m-am implicat mult mai serios în toate activităţile bisericii, în timpul celor şapte luni de aşteptare. Am început într-adevăr să-mi îndrept privirile spre Dumnezeu şi numai spre El, ştiam ce vrea de la mine, ştiam ce pretinde de la mine şi L-am dezamăgit, căci nu am făcut ceea ce El voia. După şapte luni am reuşit să plec şi eu în Portugalia, pentru mine a fost o mare bucurie, dar în acelaşi timp şi o mare tristeţe, pentru că mi-am lăsat copiii în ţară şi pe cei dragi, aveam foarte mulţi prieteni, am considerat că Dumnezeu m-a exilat în Portugalia. Aveam totdeauna în imagine poporul Israel, care a fost exilat în Babilon şi ca Daniel care tânjea după întoarcerea acasă, de trei ori pe zi se ruga cu faţa spre Ierusalim, tot aşa şi eu le spuneam portughezilor, uitându-mă spre est, că prima dată soarele răsare în România, cu dorul reîntoarcerii acasă. La fel şi eu, ca Daniel şi evreii din vremea lui, accept şi eu exilul acesta ca şi voia lui Dumnezeu, pe merit şi am recunoscut aceasta şi în faţa fraţilor din Fodora, când am revenit în primul concediu: „Nu pot să mă simt bine, eu sunt exilat în Portugalia pentru păcat.” Acum într-adevăr sunt întors spre Dumnezeu şi eu acum alerg spre Dumnezeu, nu-L aştept să vină, ci alerg eu înspre El. Sunt atâţia care ca şi mine, stau ascunşi în biserici datorită vreu-


245

nui păcat din viaţa lor, aş vrea în primul rând să-şi dorească să fie iertaţi de Dumnezeu, să dorească să se apropie de Dumnezeu, dacă stau ascunşi în obscuritate cum am stat şi eu, Domnul nu poate lucra la inima lor. Să nu mai fugă în continuu de Dumnezeu cum o făceam şi eu, să iasă din ascunzişul lor, să facă un pas spre Domnul şi în îndurarea Lui, El va avea milă şi le va da iertare.” Am citit un eseu frumos, nepublicat, scris de fratele Dorel, despre lupta înverşunată pe care o duce diavolul împotriva lui Hristos Domnul şi a urmaşilor Lui în mod special.

Şoapta care ucide Încă din zorii creaţiei, după izgonirea din Eden, Satan a semănat în mintea şi inima omului, invidia şi răutatea (Genesa 3:1-6). Acest nou şi periculos sentiment, a rodit în inima primului copil al planetei, în inima lui Cain, transformându-l pe acesta într-un ucigaş, prin uciderea fratelui său din cauza invidiei, pentru că Dumnezeu privise cu plăcere spre jertfa adusă de Abel, iar jertfa lui Cain, nu a primit-o. De-a lungul timpului, Satan a investit mult în slujba morţii, semănând ură şi duşmănie între popoare, în familii, între soţi şi soţii, între fraţi şi surori, între părinţi şi copii. Au fost întotdeauna, în fiecare generaţie oameni devotaţi lui Satan, care cu puterea primită de la el, au dispus cu neruşinare de vieţile altora, ne amintim de marile imperii, de inchiziţie, de dictaturi, ş.a.m.d. Satan şi-a perfecţionat tehnica distrugerii, încât s-a ajuns uneori să nu mai fie nevoie de arme sau instrumente pentru a ucide, fiind suficientă doar vorba: „…haidem să-l ucidem cu vorba” (Ieremia 18:18), adeseori printr-o şoaptă chiar, sau o privire, tocmai de aceea mi-am intitulat eseul „Şoapta care ucide”. Planul lui Satan de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, a apărut încă înainte de a fi Edenul, înainte de a îndemna oamenii la neascultare şi nesupunere, înainte de a crea haos pe pământ, a încercat

246


să producă haos în cer, între îngerii lui Dumnezeu şi în parte a reuşit, îndemnându-i la nesupunere. Dar oare de unde atâta ură şi răutate în inima unui înger şi nu unul oarecare, ci chiar în inima lui Lucifer, cel mai mare dintre îngeri? Adesea se aud următoarele întrebări: . ce căuta Satan în Eden, în acel paradis creat de Dumnezeu pentru om? . oare Satan alungat fiind din cer, să fi fost aruncat chiar în Eden? . Dumnezeu este omniscient, prin urmare de ce a îngăduit ca acest înger căzut, să ajungă în preajma omului, expunându-l ispitei? La o analiză atentă a Sfintelor Scripturi, vom observa că de fapt, răzvrătirea lui Satan a fost de fapt un proces, care a culminat în Eden: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ezechiel 28:12-15), deoarece îl vedem pe acest heruvim plimbându-se liber prin Eden şi încă dinainte de ispitirea omului avea frumuseţea şi strălucirea, despre care ne vorbeşte Dumnezeu. Drept consecinţă a nelegiuirii zămislite în inimă, acest heruvim, a căzut din graţiile lui Dumnezeu, proorocul Isaia ne dezvăluie taina aceasta: „Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-


247

nopţii, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:12-14). Deci avem răspuns la primele două întrebări, dar pentru un răspuns la cea de-a treia întrebare, trebuie să mergem mai în urmă şi să observăm originea păcatului, cu ce s-a întâmplat de fapt în cer, încă înainte de Eden. În cer domnea o armonie perfectă, fiecare înger îşi ştia bine locul, respectând ierarhiile şi ordinea cerească, iar la baza acestei armonii cereşti domnea dragostea, înţelepciunea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Dintre toţi îngerii creaţi, Dumnezeu a decis să-l îmbrace pe unul cu mai multă frumuseţe, cu mai multă strălucire, un heruvim ocrotitor, fiind cel mai mare, al patrulea în ierarhia cerească, aşezat imediat după Sfânta Treime. Acest „Luceafăr strălucitor”, cum îl numeşte Isaia, avea autoritate asupra tuturor îngerilor, care i se supuneau din dragoste, fiind cu toţi împreună, slujitori ai Acelui care i-a creat. Dar în loc să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru poziţia înaltă pe care a primit-o, a vrut mai mult, să fie egalul lui Dumnezeu, iar toată această invidie era îndreptată împotriva Fiului lui Dumnezeu. Acest nou sentiment de invidie şi nemulţumire, încolţit în inima acestui heruvim, a început să tulbure liniştea cerească; Lucifer conştient fiind că singur niciodată nu va reuşi să-şi atingă scopul, căută să răspândească spiritul de nemulţumire în rândul celorlalţi îngeri. Dorea să rupă dependenţa de Dumnezeu, promiţând libertate deplină celor care i se vor alătura, desconsiderând intenţionat, ascultarea din dragoste faţă de Tatăl, de care dă dovadă chiar şi Fiul. Acest lucru este afirmat chiar de Domnul Isus în timpul vieţii Sale pământeşti: „căci Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14:28); „Eu iubesc pe Tatăl şi ...fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl” (Ioan 14:31); De asemenea: „căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38).

248


Necunoscând consecinţele acestui nou sentiment de nemulţumire şi datorită supunerii încrezătoare faţă de acest heruvim, o treime din îngeri i s-au alăturat în planu-i hidos de a tulbura pacea şi liniştea cerească. Dumnezeu ar fi putut stârpi din rădăcină revolta acestui înger ambiţios, acolo în cer, nimicindu-l, dar atunci ceilalţi îngeri i-ar fi slujit lui Dumnezeu mai mult din teamă decât din dragoste şi nu ar fi fost eradicat spiritul de revoltă. Dumnezeu a hotărât să-l lase pe acest înger răzvrătit să-şi dezvolte mai amplu principiile, pentru ca cerul întreg să înţeleagă scopul real al lui Satan şi prin aceasta, să fie scoase la lumină acuzaţiile împotriva lui. Aşa cum am mai spus, toată invidia şi răutatea acestui heruvim, era îndreptată împotriva lui Hristos, de aceea Dumnezeu a hotărât să-l condamne demascându-l în faţa cerului întreg, iar arma folosită nu putea fi alta decât dragostea. Dar să revenim la Eden, dacă în cer Lucifer prezenta în faţa îngerilor adevărul şi cuvintele lui Dumnezeu într-o lumină falsă, şi faţă de primii oameni ai planetei a folosit aceeaşi metodă, răstălmăcind cuvintele lui Dumnezeu, cu toate că această poruncă era foarte clară: „…dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Genesa 2:17). Şoapta ademenitoare al lui Satan a fost: „…El a zis femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” (Genesa 3:1), iar mai apoi: „Atunci şarpele a zis femeii: Hotărât, că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Genesa 3:4-5). Aici a apărut „şoapta care ucide”, era doar o şoaptă persuasivă, ca nu cumva să audă şi Adam, care era prin apropiere şi să se împotrivească ofertei şarpelui amăgitor.


249

Eva cunoştea porunca divină de la Adam, desigur, dar în urma amăgirii Evei, Adam a fost pus în faţa unei alegeri, fie să asculte de Dumnezeu şi să rămână singur, fără Eva, fie să mănânce şi el din acel pom şi să moară după cuvântul lui Dumnezeu, împreună cu ea. Dar spre nenorocirea lui, Adam a iubit-o mai mult pe Eva decât pe Dumnezeu, preferând moartea în locul singurătăţii. La fel ca şi cu a treia parte din îngeri, Satan a reuşit să sădească în inima Evei dorinţe şi ambiţii noi, care scot în evidenţă nemulţumirea faţă de starea ei, dorind ca şi Lucifer odinioară, să fie ca Dumnezeu. De ce s-a ajuns aici? Din cauza neascultării, deoarece omul, în grădina Edenului, nu a fost pus în faţa unei alegeri, ci a primit o poruncă, să nu mănânce din pomul interzis. Dacă omul a pierdut Edenul pentru neascultare, Satan l-a pierdut pentru ispitirea omului şi datorită acestui fapt, răbdarea lui Dumnezeu a ajuns la culme în privinţa lui Satan. Dar nici de data aceasta Dumnezeu nu a vrut să-l distrugă în Eden, pentru că nu ieşise la iveală în totalitate cumplita lui mârşăvie. Din cauza neascultării, omul a fost izgonit din Eden, fiind condamnat să trăiască pe un pământ blestemat, împreună cu cel care l-a înşelat, dar cu toate acestea Dumnezeu nu-l părăseşte, ba dimpotrivă îi acordă protecţie împotriva celui rău, prin descoperiri, proorocii şi prin diferite porunci. Acestea ar fi, în mare, evenimentele deosebit de grave petrecute în cer şi în grădina Edenului. Prin alungarea din cer, Lucifer şi-a pierdut frumuseţea şi strălucirea, devenind un demon hidos, încercând să-şi atribuie din nou în mod fals aceste atribute, prefăcându-se în înger de lumină: „Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină” (2 Corinteni 11:14). Punctul culminant sau apogeul rebeliunii lui Satan a fost în momentul confruntării directe în pustia Iudeii, dintre el şi Fiul lui

250


Dumnezeu, când a cerut Domnului Isus să i se închine, atrăgând în felul acesta uimirea şi indignarea întregului univers. Tot cerul a văzut dreptatea divină, chiar şi îngerii căzuţi, deşi prea târziu, atât prin condamnarea divină, cât şi prin salvarea omului de sub puterea lui Satan, prin moartea Domnului Isus pe cruce, demonstrând întregului univers că la baza guvernării divine a stat şi va sta pentru totdeauna, dreptatea, mila şi dragostea. Lucifer a fost distrus de mândria pentru propria splendoare, mândrie care a alimentat dorinţa de supremaţie, a tânjit după un loc care nu i se cuvenea, iar omul a fost distrus de neascultarea de Dumnezeu. Satan, aşa cum îndemna pe îngeri la mai multă libertate, să rupă dependenţa de Dumnezeu şi să-şi urmeze propria voinţă, justificând natura lor sfântă, tot astfel, de 6000 de ani, îndeamnă rasa umană la o libertate absolută, urmând propria voinţă, justificând natura sfântă, fiind creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.” În urma acestor şoapte ale diavolului îi auzim pe tot mai mulţi oameni susţinând acelaşi lucru; unii spun că nu se pot pocăi, deoarece îşi vor pierde libertatea de a bea, a fuma, a păcătui în general, uitând că de fapt tocmai prin pocăinţă, vor primi adevărata libertate. Primindu-L pe Hristos Domnul în inimă, oamenii nu vor mai fi dependenţi de aceste vicii, pentru că cine trăieşte în păcat este rob al păcatului şi adevărata libertate se găseşte doar în Hristos. Satan ne vorbeşte atât de mieros, atunci când ne îndeamnă la păcat, spunându-ne în şoaptă, pentru a auzi doar noi: „mai ia…, mai fă…, mai du-te…” şi aceasta din răzbunare, pentru faptul că a fost demascat, continuă să lupte împotriva lui Dumnezeu prin copiii Lui, cei răscumpăraţi, adică prin noi, întristând faţa lui Hristos prin fiecare cădere a noastră, pentru că fiecare cădere a noastră înseamnă o victorie a celui rău. Satan îşi continuă şi azi lupta împotriva lui Dumnezeu, folosindu-se şi de anumiţi oameni, determinându-i să păcătuiască, prezen-


251

tându-L pe Dumnezeu aspru şi tiranic. Dar pentru a anihila minciunile diavolului, Dumnezeu Însuşi Îşi prezintă caracterul tuturor care vor să-l cunoască: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat” (Exod 34:6-7). Acest caracter nu a fost demonstrat doar prin vorbe, ci de-a dreptul prin fapte, prin lucrarea de răscumpărare a acestei lumi, prin suferinţele Fiului Său, Isus Hristos, demonstrând universului întreg dragostea Lui: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu a dat omului harul de a se putea întoarce de unde a căzut: „Dacă deci prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel Unul singur, care este Isus Hristos! …Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Romani 5:17-19). Satan a fost înfrânt pe lemnul crucii, prin jertfa şi dragostea Mântuitorului, şi aceasta s-a întâmplat nu doar pentru a-i smulge din mâna celui rău pe toţi aceia care vor crede în El, ci şi pentru a demonstra întregului univers nemărginita dragoste a lui Dumnezeu: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Marea bătălie a fost câştigată pe Golgota, dar războiul nu s-a terminat încă, deoarece acest duşman al lui Hristos şi al nostru ne urmăreşte pas cu pas, înşală, distruge familii, seamănă ură şi răutate până şi în biserică.

252


Se întâmplă aşa pentru că soldaţii lui Hristos nu veghează, dorm, iar biserica de azi seamănă tot mai puţin cu biserica primară; cele mai multe biserici sunt împărţite, divizate, măcinate fiind de interese personale sau de grup, lipsind unitatea şi dragostea. Într-un astfel de climat Duhul Sfânt nu poate locui, drept consecinţă eşecul este asigurat oriunde se întâmplă aceste lucruri. Un alt aspect deloc de neglijat este faptul că Satan îşi cunoaşte sentinţa rostită în dreptul lui – Iazul de foc, dar cel mai trist este faptul că va lua cu el în iad, pe lângă aceea treime de îngeri înşelaţi şi miliarde de oameni amăgiţi la fel. Satan ne ademeneşte-n şoaptă, iar după aceea ne pârăşte în gura mare, de aceea Scriptura ne îndeamnă să veghem pentru a distinge şoapta celui rău. Dumnezeu dă tuturor, fără deosebire, şansa împăcării cu El prin jertfa supremă a Domnului Isus: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus” (Galateni 3:28). Acum Satan ştiind că nu mai are mult timp, îşi pregăteşte ultima campanie împotriva bisericii, atacând-o din interior prin liberalismul care dă năvală în biserici, liberalism care o îndepărtează tot mai mult de biserica primară. Atenţie deci, la „şoapta care ucide”.

Elisei Craiovan – mărturie La cel de-al unsprezecelea botez care a fost efectuat în data de 5.06. 2011, printre cei trei tineri s-a botezat şi Elisei Craiovan, acest tânăr era cunoscut printre românii din împrejurimi, pentru felul lui specific de a cânta, Dumnezeu l-a înzestrat cu o voce caldă, dar din păcate îşi folosea darul în localuri de petrecere, distrând auditoriul, spre pierzarea lor şi a lui. Vizita biserica, aşa sporadic, la diferite evenimente, deoarece avea patru fraţi şi surori care erau membri ai bisericii „Maranata”.


253

La un moment dat, în primăvara anului 2011, am primit un telefon de la Dorin, unul din fraţii lui, cu rugămintea de a merge să mă rog pentru Elisei, era foarte bolnav de mai bine de o săptămână şi nici un fel de medicaţie nu-şi făcea efectul. Mi-a promis că dacă se face bine în urma rugăciunii şi a ungerii cu untdelemn, a doua zi, care era o zi de duminică, va veni la biserică. Domnul s-a îndurat de el, s-a atins vindecându-l, dovada acestui fapt am observat-o a doua zi, când printre cei care au venit la Adunare, a fost şi Elisei. Am rămas profund mişcaţi, atât el cât şi noi, când Duhul lui Dumnezeu i-a atras atenţia, prin mesaj profetic asupra viitorului, avertizându-l de iminenţa unui accident fatal, de nu se va împăca cu Domnul. Acolo şi atunci Elisei a decis să-şi schimbe modul păcătos de viaţă, de asemenea a renunţat la vechii prieteni de petreceri, la patimi şi păcate, dorind din toată inima să-l urmeze pe Domnul. Ca şi în multe alte situaţii şi de data aceasta Domnul şi-a arătat bunătatea în dreptul lui Elisei, la aproape un an după botez Domnul i-a dăruit o soţie, iar acum Elisei îşi foloseşte darul de cântăreţ, spre slava şi gloria lui Dumnezeu, la Evanghelizări în lungul şi-n latul României şi a Republicii Moldova.

Seminariştii din 2010-2011 Un alt eveniment important, care a marcat anul 2011, a fost festivitatea de înmânare a diplomelor pentru cursanţii, care prin îndurarea lui Dumnezeu au terminat sesiunea 2010-2011, a Seminarului Teologic „Trandafir Sandru”, de pe lângă Comunitatea Regională Bihor, sub îndrumarea fratelui păstor Ioan Bodog. Au fost mulţi cei care au simţit nevoia unei pregătiri mai temeinice, în vederea slujirii prin vestirea Evangheliei, prin harul Domnului au fost 18 tineri din Biserica Domnului „Maranata” Loulé, cinci din Sousel, trei din Sines şi unul din Almansil.

254


Toţi aceştia au fost conştienţi de actualitatea Cuvântului divin rostit de Domnul Isus Însuşi: „Atunci a zis ucenicilor Săi: Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui“ (Matei 9:37-38) şi, drept consecinţă, au fost gata să se sacrifice pentru a se pregăti ca să fie lucrători. Sunt convins că Domnul secerişului va şti să răsplătească fiecăruia în parte!

21 A OPTA ANIVERSARE ste foarte adevărat că timpul se scurge foarte repede, cu toate că noi am căuta să-l reţinem, acest lucru fiind imposibil, şi spunea cineva la un moment dat: „Nu-i ruşine să îmbătrâneşti, e ruşine să îmbătrâneşti fără folos” şi dacă aplicăm acest dicton în viaţa de credinţă, vom fi cei mai câştigaţi oameni.

E

Un sentiment de bucurie amestecat cu tristeţe ne-a încercat în vara anului 2011, când draga noastră fiică, Ligia, a decis să se căsătorească cu Ruben, alesul inimii ei. Soţia mea, fiind foarte ataşată de Ligia, cum era de aşteptat, a suferit mult la gândul despărţirii, mai ales că tinerii s-au întors în România. Însă Cel ce ştie să aline orice suferinţă i-a dat mângâiere. Anul 2011 a zburat ca un vis şi iată în cronica noastră, am ajuns în anul 2012, an în care nu avem foarte multe lucruri de consemnat, în afara de cel de al 12-lea botez în apă al bisericii noastre. Scriptura ne învaţă faptul că în cer este mare bucurie pentru un singur păcătos care se întoarce la Domnul, atunci multiplicaţi această bucurie de şapte ori, numărul celor care s-au botezat şi veţi înţelege marea bucurie ce am simţit-o fiecare din cei prezenţi. Am găsit oportun să sărbătorim în 17 iunie a opta aniversare a bisericii şi să organizăm şi un botez în apă. Ca invitat special pentru această ocazie l-a avut pe fratele Bogdan Dorel. De asemenea, 255

256


am avut părtăşie cu fraţii din Sines, cu fratele Sorin şi mulţi alţi fraţi binecuvântaţi. Duhul Sfânt a fost revărsat din abundenţă peste noi toţi; şi în serile de stăruinţă am văzut mâna Domnului la lucru. Totuşi merită menţionat un aspect al situaţiei membrilor bisericii. Dacă până în iulie 2011 biserica a fost într-un „crescendo”, ajungând până la un total de 115 membri, în vara anului 2012 nu mai erau decât 100 de membri, cu toate că în această perioadă au fost botezate în apă zece persoane. Motivaţia exodului acestui – zicem noi – mare număr de fraţi şi surori, a fost lipsa locurilor de muncă şi, într-un fel, am început să ne punem serioase semne de întrebare cu privire la supravieţuirea bisericii. Dar, ca de fiecare dată, de-a lungul timpului, s-a împlinit încă o dată ce spune Cuvântul Domnului: „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul, ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” (Isaia 55:8-9). Chiar dacă unii dintre noi deja ne vedeam cu bagajele făcute de plecare, Domnul avea un alt plan; mai trebuia să lucrăm la salvarea multor suflete, care aveau nevoie Mântuitorul. Şi astfel Domnul a rânduit să fim încă aici, la dispoziţia Lui şi a celor care sunt la răscruci de drumuri. Un exemplu grăitor în acest sens este cazul familiei lui Lucian şi Adina, doi tineri care erau în căutarea identităţii, din punct de vedere spiritual. Au o mărturie frumoasă a naşterii lor din nou şi aşa cum deja cititorii sunt obişnuiţi, voi da curs gândurilor aşternute pe hârtie de către Adina, cu dorinţa în inimă ca şi prin această mărturie să fie proslăvit Dumnezeu.

Lucian şi Adina – mărturie „Pacea Domnului! Da, vă salut cu „Pacea Domnului”! Cu un an în urmă, cu siguranţă vă salutam cu „Bună!“, dar pentru că bunul Dumnezeu S-a îndurat de mine şi m-a mântuit, salutul meu s-a

A opta aniversare

257

schimbat, deoarece aceasta este ce trebuie să avem în sufletele noastre: pacea lui Dumnezeu. Toţi suntem obligaţi de circumstanţele vieţii să luăm zilnic diferite decizii, dar decizia pe care am luat-o în urmă cu un an, nu face parte din această categorie a deciziilor. Nu a fost o decizie luată din cauza vreunei obligaţii sau constrângeri, am luat această decizie din toată inima, având certitudinea faptului că e cea mai corectă hotărâre a vieţii mele. Dar până în acel moment crucial al vieţii, am avut şi eu un trecut, la fel ca toată lumea şi cu îngăduinţa dumneavoastră, doresc să dezvălui puţin din viaţa mea. Mă numesc Adina, deşi numele nu are prea mare importanţă, cu adevărat important este ca cititorilor să le fie de un real folos citirea acestor rânduri. Am doar 35 de ani şi cu toate că am o familie fericită, iar împreună cu Lucian, dragul meu soţ avem două fetiţe drăgălaşe, nu a fost din totdeauna aşa. M-am născut într-o familie modestă, aducând multă bucurie mamei mele, dar din păcate nu a avut cu cine să împartă necazul îmbolnăvirilor mele dese din anii copilăriei, deoarece tatăl meu a decis să ne părăsească. Deşi eram parte a unei familii ortodoxe, doar bunica dinspre mamă era foarte religioasă şi drept consecinţă în fiecare duminică mă ducea cu dumneaei la biserică. Eram fascinată de imaginile sfinţilor, a îngerilor, de altarul împodobit şi de crucifixul auriu pe care trebuia să-l sărutăm, ori de câte ori intram în biserică. De cum am crescut mai mărişoară, bunica a încercat să-mi explice taina şi rolul spovedaniei, dar am fost dezamăgită curând, atunci când preotul a „vestit” în biserică un om care la spovedanie, a recunoscut un furt săvârşit. Mă gândeam: „săracul om”! Am întrebat-o pe bunica: „de ce l-a pârât părintele pe nenea ăla?”, dar nu am primit răspuns. Mai târziu

258


o femeie a fost făcută de ruşine în biserică de către preot, deoarece îşi înşelase soţul, eram revoltată, nu era corect ce făcea preotul. Anii au trecut ca un vis, la 16 ani deja lucram într-o fabrică renumită în vremea aceea, voiam şi trebuia să o ajut pe mama, dumneaei era mamă şi tată, pentru mine şi fratele meu. În fabrică am întâlnit un băiat mai în vârstă decât mine cu şase ani, era un băiat deosebit, umil, harnic şi bun la suflet, aceasta a fost suficient pentru mine şi drept consecinţă la 18 ani m-am căsătorit. Visul meu era să avem o fetiţă, adoram fetiţele, nu aveam pasiunea maşinilor, a avuţiilor, doream doar iubire, respect şi o fetiţă. Ne-am fi mulţumit şi cu o garsonieră, dar în România pentru noi aşa ceva era imposibil. Prin urmare, am decis să emigrăm în Portugalia, departe de ţară şi de cei dragi. Dar aici relaţia noastră de căsătorie a ajuns în impas. Chiar dacă exista respect, protecţie şi aveam asigurate cele necesare, totuşi căsnicia noastră s-a transformat într-o amiciţie rece, fără nici un sentiment de dragoste. După o vreme, deşi nu prea aveam încredere în internet, totuşi prin intermediul lui, am întâlnit un tânăr român, cu care am încercat să alcătuim o familie bazată pe sentimentul dragostei. Recunosc, nimeni nu-i perfect, dar parcă noi ne „potriveam” de minune, amândoi eram încăpăţânaţi, orgolioşi, impulsivi, aveam un vocabular defectuos, aceasta ducând la multe certuri, dar cu toate acestea nu aveam puterea să ne despărţim. De multe ori, din pricina problemelor, eram cuprinsă de deznădejde şi diavolul îmi punea în minte gândul sinuciderii, cu intenţia de a scăpa o dată pentru totdeauna de toate problemele. Chiar am ajuns să-mi duc de câteva ori planul la îndeplinire, dar Dumnezeu în bunătatea Lui, folosind diferite metode m-a scăpat de o moarte sigură. Nu ştiam atunci, dar sinuciderea nu mi-ar fi adus liniştea după care tânjeam, ba dimpotrivă, m-ar fi trimis direct în iad, unde e

A opta aniversare

259

suferinţă groaznică şi veşnică. Este, dacă pot să spun aşa, păcatul de neiertat, deoarece nu noi suntem stăpâni pe viaţa noastră şi nu dispunem când să-i punem capăt, iar odată acest groaznic pas făcut, nu mai există posibilitate de iertare, aceasta fiind posibil doar în timpul vieţii. Nu eram căsătoriţi legitim, îmi era groază de o nouă căsătorie, trăiam într-o stare de păcat, eram conştienţi că lui Dumnezeu nu-i place, dar ne era greu să ne decidem. Viaţa noastră a fost zguduită de pierderea primei sarcini, aceasta aducând cu sine parcă o unitate în relaţia noastră, dar tot mai izbucneau certuri din lucruri de nimic. La a doua sarcină, parcă nici nu aveam curajul să ne bucurăm, aveam o frică să nu pierd sarcina din nou, de asemenea din pricina neînţelegerii dintre noi, nu aveam nici un viitor. Prieteni nu aveam, deoarece acei pe care i-am avut, s-au dovedit fie falşi, fie bârfitori, ori atunci când aveam nevoie de un sfat sau vreun ajutor oarecare se volatilizau. Cu puţin timp înainte de a veni pe lume fetiţa noastră, am simţit un imbold să mergem la o biserică şi Lucian a găsit adresa unei biserici penticostale de români chiar în oraşul unde locuim. Duminica am mers la aceea biserică, plină de emoţii, dar să ştiţi că am fost foarte bine primiţi, ca într-o familie, m-a fascinat predica, cântările, rugăciunile, totul, dar era total diferit de ce cunoşteam eu despre biserică. Lipseau picturile, icoanele, lumânările, cu care eram obişnuită, nimeni nu-şi făcea semnul crucii, dar toţi se rugau din toată inima, unii mai tare, alţii mai încet, rugăciuni neînvăţate, aşa cum simţea fiecare. Predica era atât de reală, încât am avut impresia că cineva i-ar fi spus păstorului toată viaţa mea, mesajul era real, era adevărat, înţelegeam tot ce spunea. La sfârşitul slujbei religioase au venit păstorul, soţia lui şi mai multe persoane, ne-au înconjurat cu prietenie, s-au prezentat, am simţit sinceritate, am făcut schimb de numere de telefon, dar sincer nu credeam că cineva se va interesa de mine.

260


Doream parcă să vină următoarea duminică, dar din păcate am fost internată în spital în cursul săptămânii şi la biserică nu a mers decât Lucian, iar când au aflat noii noştri prieteni de internarea mea, au promis că mă vor vizita în aceea după amiază. Eram puţin tristă ştiind că nu am pe nimeni aproape în acele momente, mama fiind departe, de asemenea şi mama-soacră, dar deodată în după masa aceea de duminică, sună telefonul, am fost chemată în curtea spitalului, deoarece aveam vizitatori. Mă aşteptam la două-trei persoane, dar am fost plăcut surprinsă când am văzut o mulţime de vizitatori din biserică. Nu aveam pe nimeni până atunci şi dintr-odată, prin bunătatea lui Dumnezeu, am primit mai mulţi prieteni adevăraţi, sinceri, exact cum îmi doream eu. Fratele păstor mi-a dat o Biblie, am fost deosebit de încântată, era prima mea Biblie, slăvit să fie Domnul, că prin ea am primit viaţă veşnică. Cu puţin timp înaintea naşterii fetiţei noastre, Lucian a făcut o promisiune Domnului, angajându-se să se pocăiască, dacă fetiţa se va naşte sănătoasă şi totul va decurge bine, şi într-adevăr Domnul ne-a ajutat, Ariana a venit pe lume sănătoasă şi frumoasă aşa cum ne-am dorit, dar cât priveşte pocăinţa noastră, nu a survenit chiar aşa de repede. A durat aproape un an şi jumătate până am reuşit să încheiem legământ cu Domnul în apa botezului. Poate veţi zice: „De ce a durat atâta?” Au fost multe lucruri pe care nu le înţelegeam şi Domnul a pus alături de noi pe fratele păstor Florin şi soţia lui Felicia. Cu ajutorul lor şi cu ajutorul surorii Cristina am început să înţelegem tot mai mult calea Domnului. Eu mă consideram o persoană destul de morală, fără vicii mari, nu fumam, nu consumam alcool, dar pasiunea mea erau bijuteriile. Uneori eram împodobită aproape ca un pom de Crăciun! Aveam câte doi-trei cercei la o ureche; la mâini, doar degetul mic şi arătătorul erau libere de inele; lanţuri de aur la gât şi la glezne. Totuşi,

A opta aniversare

261

cel mai mult ţineam la un piercing pe care îl aveam în nas – şi ce durere am suportat când mi l-a pus! De asemenea machiajul, uneori chiar strident, nu ieşeam nici să duc gunoiul nemachiată. Mi-au rămas pe corp cinci tatuaje şi chiar dacă nu sunt vulgare acum îmi pare rău, dar… Era foarte greu să scap de aceste aşa-zise „plăceri” ale păcatului, eram mult mai legată decât voiam să recunosc eu. Lucian la rândul lui, era un fumător obişnuit, nu exagera cu alcoolul, dar totuşi consuma împreună cu prietenii şi iubea muzica lumească, la fel ca mine. Toate acestea erau mari bariere pe care trebuia să le trecem, pentru a ne putea întoarce cu adevărat la Dumnezeu. A fost nevoie de multă rugăciune şi mult post! Slăvit să fie Domnul că ne-a dăruit cu o biserică plină de putere, care a luptat împreună cu noi împotriva forţelor întunericului. Cristina Pera, locuia aproape de noi şi drept consecinţă, ori de câte ori venea în vizită, o bombardam cu tot felul de întrebări, la care ea îmi răspundea cu răbdare şi în mod special explicându-mi cum a ajutat-o Dumnezeu şi pe ea să scape de aceleaşi lucruri de care eram robită eu. A încercat să-mi explice că Domnul ne vrea simple, aşa cum scrie în Scriptură: „Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase” (1 Timotei 2:9-10). Şi într-adevăr cuvintele acestea arată clar voia Domnului pentru noi. Eu, cea care nu aveam pe nimeni, dintr-o dată am avut mai multe prietene adevărate: Felicia Ghiuro, Cristina Pera, Valentina Crişan, Mihaela Moiş, Gabi Ciorcaş, Monica Kurac şi multe alte surori din biserică; puteam conta pe ajutorul lor; nu mă bârfeau, nu minţeau, nu mă mai simţeam singură. Domnul să le binecuvânteze pentru dragostea cu care m-au înconjurat!

262


Am hotărât deci să îndrăznim, să mergem mai departe pe calea pocăinţei, dar nu era uşor, diavolul căuta cu orice chip să ne împiedice, să ne facă să ne răzgândim, să dăm înapoi, chiar să ajungem la despărţire, dacă Domnul nu ar fi pus în inima fratelui păstor şi soţiei lui să ne consilieze, cu siguranţă am fi ajuns la un deznodământ dezastruos. Concediul din vara anului 2012, petrecut în România ne-a adus şi momentul legalizării căsniciei noastre, conştienţi fiind că doar astfel vom putea încheia legământ cu Domnul. Aveam o luptă cu mine însămi din pricina bijuteriilor, care nu mai erau nici jumătate din cele de odinioară, dar mai ales cu acel piercing. Nu puteam renunţa la el, până într-o zi când m-am trezit la realitate: „Stop. Ce fac eu? Pe cine vreau să mint? Pe fraţii şi surorile din biserică, care sunt deja ca o familie pentru mine?” Eram conştientă că pe Dumnezeu nu puteam să-L mint, căci El vede totul, aşa cum spune Scriptura: „Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi” (Matei 10:30). Am dat jos toate bijuteriile, mai puţin piercingul şi împreună cu Lucian am mers la fratele păstor şi i-am zis: „Când începem cateheza? Dorim să ne botezăm.” Fratele s-a bucurat, dar a zis că trebuie să renunţ şi la acel piercing. Ca urmare, când am ajuns acasă, hotărâtă l-am dat jos, am cerut ajutor de la Domnul şi nu am mai simţit niciodată nevoia să-l mai folosesc. Cu ajutorul Domnului şi a bisericii sale, după perioada de cateheză am fost botezaţi în apă în data de 6.01.2013, în Biserica Penticostală „Maranata” Loulé şi de atunci amândoi suntem mult mai fericiţi, mai împliniţi şi nu vrem să mai dăm înapoi niciodată. Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi vrea ca noi toţi să fim salvaţi, să nu ajungem în iad, unde este chin şi durere veşnică. M-a salvat de atâtea ori de la moarte, deoarece avea un scop, un plan precis cu

A opta aniversare

263

mine. Mi-a vorbit în multe feluri, spunându-mi că trebuie să-mi schimb modul de viaţă, trebuie să fiu născută din nou şi pentru aceasta a pus lângă noi persoane care să ne înţeleagă, fără să ne judece şi să ne ajute necondiţionat, slăvit să fie Numele Domnului pentru aceasta. Prieteni dragi, dacă sunteţi la răscruci de drumuri, nu ezitaţi, încredeţi-vă în Domnul, căci El nu vă va dezamăgi niciodată şi căutaţi părtăşia unei biserici, unde se trăieşte cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. E adevărat că nu suntem scutiţi de necazuri, dar în orice încercare avem sprijinul Domnului: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Avem atâtea sfinte promisiuni în Cuvântul Domnului: Apocalipsa 3:5; Ioan 14:1-3; 1 Petru 1:5 şi altele asemănătoare, în care ni se promite viaţa veşnică; de aceea merită să slujim Domnului cu toată credincioşia. Mi-am dorit din totdeauna o fetiţă drăgălaşă, dar Domnul a dublat binecuvântarea şi astăzi avem două fetiţe minunate, binecuvântat să fie Numele Domnului pentru aceasta şi pentru tot binele pe care ni-l face zi de zi. Binecuvântarea lui Dumnezeu să vă însoţească pe fiecare. Amin”

Nouă ani de părtăşie frăţească Biserica noastră a sărbătorit a noua aniversare, deodată cu sărbătoarea prilejuită de botezul în apă a lui Lucian şi Adina, deodată cu ei a fost botezat şi un tânăr, Beuca Vasile, care a experimentat botezul în Duhul Sfânt, chiar înaintea botezului în apă. Pentru vestirea Evangheliei, a fost invitat fratele păstor Gavril Zăgrean din Arganda del Rey-Spania, de asemenea grupul de cântăreţi

264


Hava-Maranata din Huesca-Spania, această bucurie am împărtăşit-o ca şi de obicei, cu fraţii noştri scumpi din Sines.

Un sfert de veac binecuvântat Dacă pentru unii anul 2013 nu a fost prea semnificativ, sau nu s-a prea deosebit faţă de cei anteriori, pentru familia noastră a fost un an binecuvântat, din mai multe motive. Primul motiv şi cel mai important a fost împlinirea a 25 de ani binecuvântaţi de căsătorie – „nunta de argint”! Aceşti 25 de ani au zburat ca gândul, ducând cu ei multe momente splendide petrecute alături de binecuvântatul „ajutor potrivit” dăruit mie de Dumnezeu. Chiar dacă nu am fost întotdeauna la înălţimea aşteptărilor iubitei mele soţii, totuşi am putut să contez pe dragostea necondiţionată pe care a manifestat-o faţă de mine, în toate momentele esenţiale ale vieţii, dovedind autenticitatea Cuvântului divin, care ne dă definiţia iubirii: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul” (1 Corinteni 13:4-7). În această perioadă, am crescut spiritual urcând împreună treaptă cu treaptă spre plinătatea lui Hristos Domnul, dar ştiu că mai trebuie să lucrăm mult până la atingerea acestui scop măreţ. Doresc din toată inima, ca Domnul să-i răsplătească cu multă sănătate, atât spirituală cât şi fizică, soţioarei mele pentru toate momentele frumoase petrecute împreună, de asemenea cu viaţă veşnică, alături de noi cei dragi. Celelalte motive de binecuvântare, parcă converg din acest prim motiv sărbătoresc descris şi le-am considerat daruri de „nuntă” din partea Domnului.

A opta aniversare

265

Rugăciuni ascultate după patruzeci de ani Al doilea eveniment mai special, s-a petrecut în cursul lunii martie, ocazie cu care am experimentat, încă odată, importanţa postului în viaţa credinciosului. Soţia mea scumpă, a hotărât să ţină o serie de 40 de zile de post şi pe lângă binecuvântarea apropierii spirituale de Dumnezeu, a fost răsplătită şi cu întoarcerea dragului ei tată la Domnul. Bineînţeles, în felul acesta a fost răsplătită şi mama-soacră, pentru cei peste 40 de ani de rugăciuni pentru soţul ei. Chiar dacă tata-socru era bolnav de cancer de aproape trei ani, la toate insistenţele noastre anterioare, de a se întoarce cu pocăinţă la Domnul, a răspuns cu un refuz categoric. Ne-a făcut Domnul parte de un concediu de trei săptămâni în România şi chiar dacă planurile noastre erau bine puse la punct, omeneşte vorbind, totuşi Dumnezeu a inclus în acest plan, un element surpriză, prin hotărârea neaşteptată a lui tata-socru, de a încheia legământ cu Domnul în apa botezului. Au fost momente emoţionante, pline de bucurie, prilej cu care au fost evocaţi anii de rugăciune şi multele lacrimi pentru această cauză mai ales din partea mamei, a soţiei mele şi a celor dragi din familie. Am înţeles atunci, un mare adevăr şi anume: că Dumnezeu nu rămâne nepăsător la rugăciunile înălţate de către preaiubiţii Lui, chiar dacă acestora li se pare că Dumnezeu a uitat, că nu-şi mai aduce aminte de postul şi rugăciunile fierbinţi. Nu degeaba scrie apostolul Iacov în epistola lui: „…Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16). Lacrimile celor peste 40 de ani de rugăciune şi post, nu au fost aruncate de Dumnezeu, ci au fost adunate în burduful Lui, aşa cum spune psalmistul: „Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrămile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta?” (Psalmul 56:8).

266


Postul – o armă puternică! Iar cât priveşte obiceiul de a posti, trebuie să fie implementat în viaţa de credinţă a fiecărui credincios, căci doar aşa se poate ajunge la culmi spirituale şi de asemenea, doar prin post se poate răzbi prin multitudinea problemele care apar. Multe din situaţiile critice ale vieţii, sunt de fapt atacuri furibunde, ale duhurilor demonice, ale celui rău şi acestea nu pot fi biruite, decât prin post: „Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17:21). Multe sunt învăţăturile, destul de distorsionate, cu privire la post, unii sugerând tot felul de tehnici de post, dar postul adevărat înseamnă abstinenţă totală de la mâncare şi lichide până la apusul soarelui din ziua pusă deoparte ca zi de post. Unii se sustrag de la post, din cauza durerilor de cap provocate de lipsa cafelei de dimineaţă, dar aceasta denotă deja dependenţă de cofeină, aceasta atrăgând după sine robia spirituală. Bineînţeles pentru cei căsătoriţi, Pavel atrage atenţia în acest sens în întâia lui epistolă către Corinteni: „Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea” (1 Corinteni 7:5). De asemenea postul trebuie să fie văzut de Dumnezeu şi nu de oameni, să fie într-un duh al rugăciunii, în smerenia inimii şi nu cea afişată pe faţă ca o mască, să fie însoţită de o pocăinţă adevărată din toată inima: „Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Matei 6:16-18). Binecuvântat să fie Domnul că ne-a dat această armă a rugăciunii şi a postului pentru vremuri grele! De multe ori am primit rezolvare la problemele dificile ale vieţii prin post şi rugăciune.

A opta aniversare

267

Dar mai apare un aspect foarte interesant, postul să ştii că nu-i greva foamei, să-L obligi prin aceasta cumva pe Dumnezeu să te asculte, nu! Totuşi, prin post te apropii mai mult de Dumnezeu, te smereşti, iar El poate să-ţi răspundă favorabil la cererea ta, dar să fii gata să primeşti din mâna Lui hotărârea pe care El o are pentru tine. Postul a fost folosit de credincioşi de-a lungul secolelor. În timpul studenţiei lor, în anul 1732, George Whitefield, John şi Charles Wesley, au postit în mod regulat. Mai târziu, John Wesley a impus ca normă obligatorie pentru cei care urmau să fie ordinaţi, în rândul metodiştilor, să postească în fiecare miercuri şi vineri. Martin Luther, John Calvin, John Knox şi alţii, au hotărât să facă un mod de viaţă din rugăciunea însoţită de post. Lista ar putea continua cu Sadhu Sundar Singh, despre care se spune că ar fi postit de două ori câte 40 de zile. De asemenea, fratele Yun în cartea lui „Omul ceresc” mărturiseşte despre postul de peste 70 de zile, pe care l-a ţinut cu ajutorul Domnului. Unul dintre discipolii lui John Wesley, William Bramwell, spunea în 1809 că motivul pentru care mulţi nu trăiesc o viaţă spirituală plină de putere este că „există prea mult somn, prea multă carne, prea puţin post şi lepădare de sine, prea multe lucruri pământeşti şi prea puţină autoexaminare şi rugăciune.” Un aspect foarte important, credinciosul trebuie să aibă în obişnuinţa vieţii lui cotidiene postul, aceasta pentru a avea puterea spirituală necesară momentelor critice, nu doar atunci să postească când apar problemele, atunci s-ar putea să fie prea târziu. Ucenicii Domnului au fost confruntaţi cu o astfel de situaţie, căreia nu i-au putut face faţă şi cei mai trist, nici nu ştiau de ce nu au puterea necesară alungării demonului, care-l chinuia pe copilul adus la ei: „Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: «Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?» «Acest soi de draci», le-a zis El, «nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post»” (Marcu 9:28-29).

268


În vara aceluiaşi an, Domnul a mai adăugat la poporul Lui încă un suflet scump, fiind cel de-al 74-lea care a fost botezat în apă, în cei aproape zece ani de istorie ai bisericii. Binecuvântat să fie minunatul nume al Domnului Isus pentru acest lucru! Doar El merită toată slava şi gloria pentru bunătatea-I nemărginită.

22 VIZITA ÎN ISRAEL l treilea motiv de bucurie, un alt dar, pe care l-am primit din partea Domnului, a fost vizitarea ţării Israelului în luna august, consider acest prilej o binecuvântare primită de la Domnul, deoarece de foarte multă vreme mi-am dorit să văd acele locuri deosebite.

A

De altfel dorinţa aceasta s-a născut în mine încă din fragedă pruncie, deoarece această mică ţară a fost placa turnantă a majorităţii evenimentelor descrise de Sfânta Scriptură, însăşi viaţa pământească a Domnului Isus, a fost strâns legată de aceea a poporului evreu. A fost o experienţă unică în felul ei, toate locurile pe care le vedeam, oarecum îmi erau cunoscute în urma studiilor, în acelaşi timp era ceva diferit, faţă de tot ce îmi imaginasem eu de-a lungul anilor. Am fost aşteptaţi în după amiaza zilei de 16 august, de către fratele Ionel Skoblo, prezbiterul Bisericii Penticostale Româneşti din Petah Tikwa, în ultra modernul aeroport Ben Gurion din Tel Aviv, pe a cărui porţi se revarsă zilnic mii de turişti, care inundă Israelul. Era o zi toridă, aerul fiind aproape irespirabil, într-adevăr aşa cum am fost avertizaţi, căldura aceasta s-a menţinut în tot timpul celor nouă zile, cât am fost în Israel. 269

270


Am fost primiţi cu căldură în familia fratelui Ionel şi cred din toată inima că Dumnezeu este credincios şi drept, El ştie să răsplătească tuturor acelor care sunt gata să se pună în slujba Domnului şi a copiilor Săi. După lăsarea serii, am făcut o scurtă plimbare în împrejurimi, în liniştea serii premergătoare unei zile de Sabat, a doua zi urma sâmbăta, drept consecinţă toate activităţile erau reduse la limitele impuse de Legea lui Moise. Petah Tikwa e un oraş în creştere, curat, frumos, modern, în mod special partea nouă a oraşului, unde se află cartiere întregi în construcţie, de altfel unul dintre fraţi, afirma la un moment dat, că Israelul ar fi a doua ţară din lume ca şi volum de construcţii, lucru confirmat de multitudinea macaralelor de pe vastele şantiere. Fraţii se adună la închinare sâmbăta, deoarece atunci au cu toţii liber, drept consecinţă sâmbătă dimineaţa am fost la adunare, am găsit aici o biserică vie, care iubeşte lucrarea Duhului Sfânt, ne-am bucurat de prezenţa Domnului, în mijlocul poporului său, de părtăşia frăţească ce-i leagă pe copiii Domnului, în mănunchiul dragostei divine. Una dintre familiile din adunare au adus copilaşul lor nou născut, la Casa Domnului pentru a primi binecuvântarea divină, a fost o zi specială de bucurie atât pentru această familie, cât şi pentru întreaga comunitate.

Cezareea La amiază am savurat un meniu tipic de sabat, oferit cu generozitate de gazdele noastre, un preparat special având un gust şi o condimentaţie excelentă, gătită de către soţia fratelui Ionel, expertă în bucătăria evreiască. Am pornit la drum în aceea după amiază spre Cezareea, sau mai bine zis ruinele oraşului-port Cezareea, situat spre nord la jumăta-

Vizita în Israel

271

tea distanţei dintre Tel Aviv şi Haifa, călăuza noastră fiind fratele Ionel. Această cetate este menţionată în cronicile vremii pentru prima dată, în preajma anului 259 î.Hr., spunându-ni-se că primele aşezăminte ar fi fost construite aici de către fenicieni, în perioada asiriană (568-332 î.Hr.), dar totuşi nu a cunoscut o importantă înflorire decât în timpul ocupaţiei romane, când Irod cel Mare (37 î.Hr.-4 d.Hr.), a construit aici un oraş-port impunător cu temple, palate, un teatru, un amfiteatru şi un cunoscut port numit Caesarea Maritima, toate acestea în cinstea împăratului roman Octavian August Caesar. Cezareea s-a transformat rapid într-un mare port comercial, de asemenea cu începere din anul 6 d.Hr. a devenit capitala Iudeei şi reşedinţa procuratorilor romani ai provinciei, printre care îl putem menţiona pe Pilat. În anul 1961 a fost descoperită aici, de către Antonio Frova, un arheolog italian, o inscripţie latină care spunea: „Pilat din Pont prefectul Iudeeii, le-a făcut cadou cezareenilor Tiberiumul”, un document arheologic de valoare, referitor la Pilat cel care L-a judecat pe Domnul Isus. În Noul Testament, în perioada creştinismului primar, avem consemnate câteva evenimente importante privitoare la acest oraş. Cartea Faptele Apostolilor, descrie anumite aspecte legate de Cezareea, din timpul activităţii apostolilor Pavel, Filip şi Petru. Acesta din urmă a fost trimis din Iope, în casa sutaşului Corneliu din Cezareea, care a devenit primul creştin dintre neamuri, iar apostolul Pavel a fost închis aici, timp de doi ani înainte de a fi trimis la Roma. Încă se mai văd ruinele locului public unde a fost judecat. De altfel, Cezareea a devenit unul dintre primele cinci mari centre ale creştinismului primar. Consemnările vremii ne spun că la Cezareea ar fi avut loc primul Conciliu în preajma anului 196, cu privire la reglementarea celebrării Paştilor. De asemenea, în anul

272


231, scriitorul creştin Origen a întemeiat aici o şcoală de teologie, a cărei bibliotecă ar fi avut peste 30.000 de manuscrise.

Marea Moartă În seara aceleaşi zile, am pornit spre „Marea Moartă”, pentru a vizita câteva obiective importante din această zonă, împreună cu fratele Beniamin Luhan şi soţia dumnealui, care au avut amabilitatea să ne ofere transportul şi de asemenea au îndeplinit, cu succes, rolul de ghizi turistici pentru aceea zi, Domnul să le răsplătească cu viaţă veşnică. Marea aceasta şi-a primit denumirea de la Hieronimus, care a trăit în secolul al IV-lea, până atunci era denumită „Marea sărată” sau „Marea de pucioasă”, este o mare continentală fără scurgere spre ocean şi este alimentată doar de râul Iordan, care face graniţă naturală dintre Israel, Iordania de vest şi Iordania. A fost o experienţă unică din pricina salinităţii apei, care te ţine la suprafaţă, de asemenea şi din pricina temperaturii deosebit de ridicate, chiar dacă era trecut de miezul nopţii când am ajuns. Dacă la ora 2-3 noaptea erau 30 de grade şi drept consecinţă apa era foarte caldă, cu siguranţă în timpul zilei, când temperatura era situată undeva peste 45 de grade, era aproape imposibil să te scalzi. Marea Moartă este situată la 400 de metri sub nivelul oceanului planetar, fiind localizată în continuarea nordică a unei fose tectonice numită „Marea Groapă Africană”. Are o suprafaţă de 600 km2 şi se pare că nivelul apei este în continuă scădere din pricina faptului că apa Iordanului care o alimentează este folosită ca apă potabilă în Israel şi Iordania. Dacă prin anul 1930 marea era alimentată anual cu 1.300 milioane de metri cubi de apă, azi cantitatea de apă este doar de 350 de milioane de metri cubi, aceasta aducând cu sine împlinirea profeţiilor Vechiului Testament, care spun că apele sărate se vor retra-

Vizita în Israel

273

ge, lăsând loc oazelor pline de viaţă: „Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie, cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru“ (Isaia 35:1-2). „Căci în pustie vor ţâşni ape şi în pustietate pâraie; marea de nisip se va preface în iaz şi pământul uscat în izvoare de ape. În vizuina care slujea de culcuş şacalilor vor creşte trestii şi papură” (Isaia 35:6-7). În ultimii 15-20 de ani, au apărut pe malul mării, acolo unde cândva era apă sărată, plantaţii întinse de curmali şi vaste sere de legume. Ziua următoare am vizitat cel mai sudic punct al Mării Moarte, unde există o mare rafinărie de sare şi fosfaţi. De altfel, Israelul este unul dintre cei mai mari exportatori mondiali de sare şi fosfaţi, folosindu-se pentru aceasta de portul Eilat din golful Aqaba, Marea Roşie. În extremitatea estică, pe teritoriul iordanian, se află peninsula Lisan cu aşezările Numeira şi Bab Edh Dhra, sub care se presupune că ar fi fost cele două cetăţi, Sodoma şi Gomora, asupra cărora a venit judecata lui Dumnezeu. Am fost impresionat de imaginea unică a acelor mari întinderi de pustiu, nisip şi stânci de o parte şi întinderea fără de viaţă a Mării Moarte de cealaltă, străjuită din loc în loc de moderne complexe hoteliere.

Masada Următorul punct interesant, în afară de presupusa statuie de sare al soţiei lui Lot şi de peştera în care s-ar fi refugiat acesta în faţa cataclismului judecăţii divine, a fost fortăreaţa Masada, care a rămas mărturie şi simbol al dorinţei de veacuri de eliberare naţională a Israelului.

274


Masada (cuvântul ebraic metzadá înseamnă „fortăreaţă”), este un sit arheologic alcătuit din mai multe palate şi fortificaţii antice, ridicate pe un soclu de granit pe culmea unui munte izolat, pe panta de est a deşertului Iudeei. Stâncile de pe latura de est, cu vedere la Marea Moartă sunt înalte de aproximativ 450 de metri. La vest, ele ating o înalţime de aproximativ 100 de metri. Accesul la partea de sus a vârfului este extrem de dificil. Platoul este plat şi are forma unui triunghi de aproximativ 600/300 de metri. Un meterez echipat cu multe turnuri, de o lungime de 1.400 de metri şi de o grosime de 4 metri, blochează culmea platoului. Fortăreaţa conţine depozite, rezervoare care erau alimentate de apa de ploaie, palate şi un arsenal. Trei drumuri înguste şi sinuoase, mergeau până la porţile fortificate. La origine, Masada era o simplă garnizoană fortificată de primii prinţi hasmoneeni (din dinastia fondată de Simon, fiul lui Mattathias). Conform lui Flavius Iosif, fiul lui Matthias Preotul, un istoric evreu din secolul I, Irod cel Mare a pus să se amenajeze fortăreaţa în trei valuri succesive de lucrări, între 37 î.Hr. şi 15 î.Hr., ca refugiu contra eventualelor revolte interioare şi ameninţărilor unei invazii egiptene. În anul 66 d.Hr., la începutul Marii Revolte contra romanilor, un grup de rebeli evrei, sicaireii, o facţiune de evrei extremişti, din partidul zeloţilor, opus invadatorilor romani, care încercau să expulzeze din Iudeea prin asasinate, pe romani şi partizanii lor, au pus stăpânire pe Masada, ucigând garnizoana romană care se afla acolo. În anul 70, li s-au alăturat alţi evrei şi familiile lor expulzate din Ierusalim, atunci când a fost cucerit de romani. În anul 72, un legat, general comandant al armatei romane din Iudeea, Lucius Flavius Silva, a mers asupra fortăreţei cu Legiunea a X-a Fretensis, cu 600 cohorte auxiliare, pentru a asedia fortăreaţa.

Vizita în Israel

275

După un lung şi greu asediu de şapte luni, zidurile fortăreţei au fost distruse, legionarii romani au pătruns în sfârşit în interiorul fortăreţei Masada şi au descoperit că apărătorii dăduseră foc la clădiri, cu excepţia depozitelor de hrană şi că s-au sinucis în masă, mai degrabă, decât să rişte o captură şi apoi sclavagismul, sau de ce nu, conform tradiţiei romane în cazuri de revolte, crucificarea. Depozitele au fost probabil cruţate pentru a arăta că apărătorii, au păstrat capacitatea de a trăi şi de a alege ora morţii lor. Flavius Iosif spune că două femei au scăpat de sinuciderile în masă, ascunzându-se într-un rezervor cu cei cinci copii ai lor. Situl arheologic de la Masada a fost identificat în 1842 şi a fost cercetat complet de arheologi între 1963 şi 1965. Astăzi, un teleferic duce turiştii la fortăreaţă şi pot admira de sus priveliştea încântătoare a Mării Moarte, deşertul şi bineînţeles faimoasa rampă artificială ridicată de romani, pentru a putea cuceri acest ultim cuib de rezistenţă al evreilor care se opuneau puterii magnifice a Romei. Ruinele Masadei sunt unele din obiectivele principale, pentru cei care vor să viziteze locurile istorice ale Israelului. Aici se află şi o sinagogă, care funcţionează şi unde au loc rugăciuni cu regularitate. În plus, în centrul sitului se găseşte o biserică bizantină foarte frumoasă.

Rezervaţia naturală En Ghedi De la Masada, ne-am continuat călătoria spre En Ghedi, o rezervaţie naturală, aşezată pe malul vestic al Mării Moarte, la limita deşertului Iudeii. În a doua carte a prorocului Samuel în capitolul 24, găsim istoria lui David, când urmărit fiind de Saul, se refugiază într-o peşteră în pustia En Ghedi, unde mai apoi cruţă viaţa duşmanului său de moarte.

276


Azi această oază, are o floră şi faună prin excelenţă tropicală, foarte variată; ce m-a impresionat cel mai mult a fost un arbust care produce un fel de mere pădureţe, cu numele ştiinţific ziziphus spina-christi, din a cărui spini mari şi unici în felul lor, se presupune că a fost împletită cununa de spini, care a străpuns fruntea Mântuitorului nostru iubit. Capre sălbatice hălăduiesc pe stâncile golaşe, ce străjuiesc valea care duce spre peştera lui David. Din peşteră nu a mai rămas decât o cascadă splendidă şi pereţii înalţi şi stâncoşi, deoarece în timp tavanul s-a prăbuşit din cauza cutremurelor.

Qumran – reşedinţa esenienilor Am părăsit lumea mirifică a oazei En Ghedi, îndreptându-ne spre Qumran, cel mai nordic punct de interes istoric al Mării Moarte. În grotele care se află în apropierea aşezării Qumran, au fost găsite aproximativ 900 de manuscrise care au aparţinut unei comunităţi eseniene, care a existat în acest ţinut din anul 100 î.Hr. şi până în anul 68 d.Hr. când a fost distrusă de către legiunile romane. Astăzi aceste manuscrise pot fi văzute în două muzee din Ierusalim: Muzeul Rockefeller şi Muzeul Naţional. Esenienii s-au organizat la comanda unui preot şi au luat decizia importantă de a crea, în apropierea Mării Moarte, o fabrică de manuscrise, un fel de mare „editură” pentru producerea de cărţi religioase. În felul acesta, ei puteau să devină un nucleu de referinţă pentru orice comunitate religioasă din ţară, o organizaţie valoroasă de tip întreprinzător, care să poată garanta furnizarea unui număr suficient de suluri, diferitelor comunităţi eseniene răspândite pretutindeni în ţară, cu scopul de a intensifica meditarea asupra Legii mozaice şi studierea acesteia. Astfel, prin anul 100 î.Hr., s-a născut vestita colonie din Qumran. Era vorba de o comunitate, care locuia într-un edificiu

Vizita în Israel

277

destul de mare şi spaţios pentru epoca aceea, descoperirile arheologice au scos la iveală o structură de 80 m lungime şi 50 m lăţime, cu diferite camere şi spaţii menite pentru cele mai diferite scopuri. Camera principală era constituită din sala pentru confecţionarea manuscriselor, un spaţiu de 14 m lungime şi 4,5 m lăţime, capabil să absoarbă multă lumină din exterior şi în care se puteau întinde cu uşurinţă suluri lungi din piele pentru a scrie textele sacre. Dintre ruinele acestei săli enorme, arheologii au scos la lumină scaune, pupitre şi călimări, cu resturi de cerneală uscată din vremea aceea, folosite pentru confecţionarea şi copierea sulurilor. Printre alte spaţii de locuit şi de producţie, exista şi un atelier în care se coseau foile din piele, se desenau linii, se puneau coperte şi se nivelau marginile sulurilor. În faţa acestui atelier era situată vestita bibliotecă mare, care păstra circa o mie de volume şi documente, depuse în cutii sau în recipiente din lut. Existau şi o încăpătoare sală de lectură şi o arhivă pentru exemplarele de suluri stricate sau care nu mai puteau fi folosite. Între alte camere, Qumranul avea bucătării, brutării, mori de grâu, grajduri mari pentru animale, o tăbăcărie pentru pielea de manuscrise, un atelier de cizmărie, vase pentru spălări personale şi piscine pentru purificările rituale. Camera cea mai importantă era, fără îndoială, aşa-numita sală a reuniunilor. Cu o capacitate de circa 60 de persoane, era construcţia cea mai sacră din tot complexul arhitectonic al comunităţii qumranice. Acolo, de trei ori pe zi, se adunau membrii coloniei: o dată pentru rugăciunea de dimineaţă şi de alte două ori, pentru prânz şi cină. Nimeni nu putea să intre în sală înainte de purificarea rituală şi pentru acest motiv, în apropiere de intrarea în sala reuniunilor, a fost construită o mare piscină pentru spălări. În Qumran nu existau camere private. Esenienii trăiau în peşterile situate împrejurul nucleului arhitectonic al activităţilor lor şi al vieţii lor sociale. Arheologii au descoperit circa 40 de astfel de peşteri, pe povârnişul muntelui vecin.

278


Ei bine toate acestea ar fi rămas necunoscute de către noi şi poate nici nu ar avea o prea mare importanţă, dacă aceste descoperiri arheologice nu ar fi confirmat încă odată în plus autenticitatea Sfintelor Scripturi. Un tânăr păstor beduin, Muhammad ed-Dib, în primăvara anului 1947, în timp ce căuta, pe versanţii aflaţi pe malul de vest al mării, o capră rătăcită, a aruncat cu o piatră în crăpătura unei stânci şi spre mirarea lui, auzi un sunet de ulcioare de lut sparte. Se strecură în peşteră şi descoperi o mulţime de vase de lut, în care erau suluri de piele învelite în pânză, erau manuscrise vechi, extrem de valoroase, care s-au păstrat timp de 1.900 de ani într-o stare excepţională. Dintre toate acele suluri, de o importanţă majoră pentru noi, este sulul cărţii profetului Isaia, un manuscris din primul secol î.Hr. care corespunde cu exactitate, cu alte manuscrise mai târzii cu peste 1.000 de ani. Orice cititor al Bibliei poate să fie încredinţat şi prin această dovadă, că Cuvântul lui Dumnezeu este tare ca o stâncă, este de nezdruncinat.

Râul Iordan Penultimul popas din aceea zi, la întoarcere spre Petah-Tikwa, l-am făcut pe malul râului Iordan, în apropiere de deversarea lui în Marea Moartă, locul tradiţional al botezului Domnului Isus. Râul Iordan, principala apă curgătoare a Israelului, izvorăşte din Munţii Libanului, apoi traversează Marea Galileii şi după un lung şi sinuos traseu, se varsă în Marea Moartă. Distanţa dintre Hermon până la vărsare în Marea Moartă este de 215 kilometri, dar calculând şi multiplele meandre din parcursul lui, el măsoară 360 de kilometri. Lăţimea medie este de 27-45 metri şi adâncimea de 1,5-3,5 metri.

Vizita în Israel

279

În evreieşte Iordanul este numit „Nahar Ha Yarden”, adică „râul care coboară”; între izvor şi vărsare, Iordanul are o diferenţă de altitudine de 800 de metri. Într-adevăr, de la cel mai îndepărtat dintre cele trei izvoare principale ale sale, Hasbeiya, în Liban, râul coboară aproape întruna, ajungând la un moment dat, până la 265 m sub nivelul mării, pe Valea Ghorului, după ieşirea din Lacul Tiberiadei, pe care o străbate peste 20 de kilometri, şi vărsându-se în Marea Moartă, ea însăşi situată, aşa cum am mai spus, la 400 metri sub nivelul convenţional. Iordanul este menţionat în Sfânta Scriptură de peste 150 de ori, cel mai important moment este fără îndoială botezul Domnului, relatat de toţi cei patru evanghelişti. Astăzi, fiind un punct de frontieră cu Iordania, accesul este extrem de dificil la locul tradiţional al botezului lui Isus, el fiind înlocuit cu un alt loc, accesibil, mai spre nord, în apropierea ieşirii Iordanului din Lacul Genezaret, numit în evreieşte Yardenit, cam unde se află astăzi kibutzul Degania Alef. Yardenit-ul a devenit loc de pelerinaj. Înveşmântaţi în alb, nenumăraţi pelerini îşi aşteaptă rândul să fie cufundaţi, ca şi Domnul Isus Hristos, în apa Iordanului - simbolica poartă a Împărăţiei deschisă tainic de Hristos, Domnul Vieţii şi al Învierii. De partea israeliană, malul Iordanului, în acel loc este foarte frumos amenajat, apa este curată cu o mulţime de peşti, un lucru deosebit pe care l-am remarcat, a fost textul biblic din Evanghelia după Marcu: „În vremea aceea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan. Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul coborându-Se peste El ca un porumbel. Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: «Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea»” (Marcu 1:9-11), pe care îl vezi scris în zeci de limbi, inclusiv în limba română, pe zidul împrejmuitor. De-a lungul istoriei Iordanul a fost martorul multor evenimente. Prima menţionare biblică o întâlnim în cartea Genesei: „Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată Câmpia Iordanului era bine udată în întregime.

280


Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului” (Genesa 3:10). Iordanul s-a despărţit în două, în momentul în care talpa piciorului preoţilor care purtau chivotul legământului au atins apa, la porunca dată de Dumnezeu lui Iosua: „Poporul a ieşit din corturi, ca să treacă Iordanul, şi preoţii care duceau chivotul legământului au pornit înaintea poporului. Când preoţii care duceau chivotul au ajuns la Iordan şi când li s-au înmuiat picioarele în marginea apei – căci Iordanul se varsă peste toate malurile lui în tot timpul secerişului – apele care se coboară din sus s-au oprit şi s-au înălţat grămadă, la o foarte mare depărtare de lângă cetatea Adam, care este lângă Ţartan; iar cele ce se coborau spre marea câmpiei, care este Marea Sărată, s-au scurs de tot. Poporul a trecut în faţa Ierihonului” (Iosua 3:14-16). Acest eveniment este cel mai important pentru evrei în legătură cu Iordanul. Faţă în faţă cu Ierihonul, la răsărit de Iordan, se află muntele Nebo, de pe vârful căruia Moise a privit în zare Ţara promisă, nefiindu-i permis să intre, din pricina păcatului. Ilie, omul lui Dumnezeu, a fost înălţat la cer într-un car de foc, după ce împreună cu Elisei, au trecut Iordanul în dreptul Ierihonului. Apoi Elisei s-a întors singur şi de acum fiind succesorul lui Ilie şi-a început lucrarea la apele Iordanului, care s-au despărţit înaintea lui ca şi înaintea lui Ilie. Nu-i de mirare că Naaman sirianul, a obiectat atunci când a fost trimis de Elisei să se scalde de şapte ori în Iordan, deoarece în apropiere de Marea Moartă, apa este destul de tulbure, din cauza malului argilos (2 Regi 5:1-14). Tot aici Elisei l-a ajutat pe unul din fiii proorocilor să-şi recupereze securea căzută în apă, aruncând un lemn pe apă, drept consecinţă fierul a plutit la suprafaţa apei (2 Regi 6:1-7). După cum trecerea Iordanului are pentru vechiul Israel, semnificaţia intrării în ţara Făgăduinţei, adică a sfârşitului robiei şi rătăci-

Vizita în Israel

281

rii pe pământ străin, tot aşa pentru Biserică - „Noul Israel”, Iordanul semnifică trecerea la o nouă condiţie spirituală, naşterea din nou „din apă şi din Duh”, la o nouă viaţă în Împărăţia lui Dumnezeu. La întoarcere spre casă, ne-am oprit la mormântul marelui prooroc Samuel, la Rama, astăzi un loc de pelerinaj pentru evrei, fiind localizat pe un deal înalt, cu vedere largă spre Ierusalimul milenar.

Ierusalimul În data de 19, am vizitat Ierusalimul, ghidul pentru această zi a fost fratele Nicu, care de altfel a avut şi amabilitatea să ne asigure şi transportul, Domnul să-i răsplătească. Clădiri mai vechi se împletesc cu arhitectura modernă, noi cartiere înconjoară zidurile vechiului Ierusalim: în partea de sud Gilo şi Har Homa, la nord şi nord-vest: Ramot, Ramat-Eskol şi Ghivat Ţarfatit, iar în partea de nord-est: Neve Yakov şi Pisgat Zeev. Ierusalimul de Jos sau Oraşul Nou se impune în comparaţie cu cel Vechi, prin edificiile publice, culturale şi comerciale moderne, prin străzile largi, ce dau acestei părţi de oraş, aerul unei mari capitale. El se întinde în afara zidurilor de la sud-vest, spre nord şi nord-est, cunoscând o creştere continuă. Ierusalimul de astăzi, străjuit fiind la est de Muntele Măslinilor, la nord de Muntele Scopus, la vest de Muntele Betleemului, iar la sud-vest de Valea Hinom, este un oraş eterogen, în care sunt reprezentate o vastă diversitate religioasă, naţională şi socio-economică; vechea cetate cuprinsă între zidurile reconstruite de către Suleiman Magnificul în secolul XVI, cu o suprafaţă de 1 km2, este împărţită după o tradiţie seculară în patru zone: iudaică, creştină, armeană şi musulmană. Dincolo de zidurile vechii cetăţi, care au la baza lor pietre din vremuri străvechi, din perioada de glorie a regatului lui Solomon,

282


limitele municipale ale Ierusalimului se extind pe o suprafaţă de 125 de km2. Zidul actual care înconjoară Ierusalimul are opt porţi: Poarta Iafo sau Poarta Hebronului: spre apus, este una din porţile principale ale cetăţii vechi, prin care se face legătura cu Ierusalimul nou, fiind o poartă de acces spre şoseaua Iafo Tel-Aviv, de unde numele de Poarta Iafo, de asemenea cu şoseaua spre Hebron, reşedinţa lui Avraam, de unde numele de Poarta Hebronului. În forma ei actuală Poarta Iafo, ca de altfel şi şoseaua de la Iafo până la această poartă, a fost amenajată în onoarea împăratului Prusiei, Wilhelm la II-lea, cu ocazia vizitei sale la Ierusalim, în 1898. Din 1948 această poartă a fost închisă, constituind frontiera dintre cele două state: israelian şi iordanian. După reunificarea oraşului din 1967 a fost redeschisă. Poarta Nouă este la nord. Poartă acest nume pentru că este relativ nouă. La sfârşitul secolului trecut, când pelerinajele francezilor în Ţara Sfântă au luat amploare şi când s-a terminat construcţia impunătoarei clădiri destinate găzduirii pelerinilor, Notre Dame de Jérusalem, la colţul nord-vestic al zidului (1889), pentru a evita aglomeraţia la Poarta Iafo, s-a deschis această nouă poartă în imediata apropiere a clădirii amintite, fiind proprietatea Vaticanului. Poarta Damascului, se află de asemenea spre nord. E poarta de acces spre şoseaua Damascului, de unde şi numele pe care îl poartă. Dintre toate porţile Ierusalimului vechi, este cea mai frumoasă şi cea mai impunătoare; un exemplu excepţional de arhitectură aparţinând secolului al XVI-lea. Aici bate inima cetăţii vechi. Furnicarul de lume care intră şi iese pe această poartă, oferă la orice oră din zi un spectacol pitoresc, tipic oriental. Sub bolţile porţii şi în vecinătatea ei se face comerţ intens şi zgomotos şi până departe în inima oraşului. Pentru a putea fi executate cercetări arheologice, s-a construit un

Vizita în Israel

283

pod mare, închizându-se dedesubt, vechea poartă. Săpăturile au dat la iveală bazele porţii lui Irod Agripa (44 d.Hr.), flancată, ca şi azi, de două turnuri, numite „Turnurile Femeilor”. Distrusă de Titus în anul 70, poarta a fost reconstruită după circa 50 de ani de către Vespasian. Poarta se mai numeşte în arabă Poarta Coloanei, deoarece în apropierea porţii, pe marginea şoselei Cardo Maximus, există o coloană cu o statuie păgână, înlocuită în perioada bizantină, cu o statuie creştină. Un alt nume arab al porţii este Bab en-Nasr, adică poarta victoriei, deoarece, fiind poarta cea mai impunătoare, în general pe aici îşi făceau cuceritorii intrarea triumfală în cetate. O inscripţie în arabă deasupra porţii, arată că Suleiman Magnificul în 1537 a restaurat această poartă, ca şi cele două turnuri care o flanchează. Poarta lui Irod se află spre capătul dinspre răsărit al zidului nordic. Este tot opera lui Suleiman Magnificul, iar numele porţii urcă până în secolul al XVI-lea, fiind motivat de prezenţa în apropiere a fortăreţei Antonia, considerată a fi fost palatul lui Irod. Datorită decoraţiilor florale săpate în piatră, arabii o mai numesc Bab ez-Zahira, adică poarta florilor. Pe colina din apropierea porţii, unde se află astăzi Muzeul Rockefeller, şi-a aşezat tabăra armata cruciaţilor, care a pătruns în cetate printr-o breşă, pe care au reuşit să o facă în zid în apropiere de Poarta lui Irod. Poarta Sfântului Ştefan se găseşte în partea nordică a zidului de răsărit. Creştinii i-au atribuit acest nume în amintirea primului martir Ştefan, despre care evanghelistul Luca scrie: „L-au târât afară din cetate şi l-au ucis cu pietre” (Fapte 7:58). Acest nume i s-a acordat acestei porţi, abia după căderea Regatului Latin. Anterior Poarta Damascului purta şi numele de Poarta Sfântului Ştefan. Când arabii i-au obligat pe pelerinii creştini

284


să părăsească cetatea pe poarta din faţa Muntelui Măslinilor, locurile sfinte situate la nordul cetăţii, în epoca cruciată, au fost deplasate la răsăritul cetăţii. E cunoscută şi cu numele de Poarta Leilor, datorită celor patru lei sculptaţi deasupra porţii, stema sultanului egiptean Bibars. Musulmanii atribuie lui Suleiman, apariţia leilor deasupra porţii: marele sultan ar fi văzut în vis doi lei care îl ameninţau să-l sfâşie, dacă nu construieşte zidurile Ierusalimului; ceea ce s-a grăbit să facă, acordând leilor care i-au transmis avertismentul, un loc de onoare deasupra acestei porţi. În sfârşit, poarta mai este numită şi Poarta Oilor, datorită faptului că pe vremea Domnului Isus Hristos, se găsea în apropiere Scăldătoarea Oilor. În faţa porţii se găsea târgul de oi, unde erau cumpărate oile, jertfele la templu; (până în zilele noastre arabii au aici târgul de oi). Odinioară oile cumpărate erau spălate, conform ritualului, în bazinul de alături şi apoi erau jertfite la templul ce se afla doar la câteva sute de metri depărtare. Poarta de Aur e în continuare spre sud, zidită în zidul de răsărit. Numele s-a născut dintr-o confuzie cu Poarta Frumoasă, a templului. E probabil că pe vremea templului lui Irod, pe locul acestei porţi se găsea Poarta Suzei. Poarta de Aur prezintă o structură superbă: are două arcuri. În forma actuală e construită de bizantini în secolul al VII-lea, dar pe lângă bolţile bizantine păstrează elemente irodiene şi bizantine. În anul 810 a fost închisă, lăsându-se doar o mică deschizătură. Cruciaţii o deschideau de două ori pe an: o dată la Ziua Crucii şi a doua oară în Duminica Floriilor. Interiorul porţii, frumos ornamentat, egalează în frumuseţe exteriorul. Se spune că pe această poartă a intrat Domnul Isus în marşul triumfal, în sunetul osanalelor mulţimii care îl aştepta, călare pe mânzul unei măgăriţe, în aşa-zisa Duminică a Floriilor, împlinind profeţia lui Zaharia: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie,

Vizita în Israel

285

fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe” (9:9). Acum o altă profeţie stă gata să se împlinească: „Şi Domnul mi-a zis: «Poarta aceasta va sta închisă, nu se va deschide şi nimeni nu va trece pe ea; căci Domnul, Dumnezeul lui Israel, a intrat pe ea. De aceea va rămîne închisă! În ce priveşte pe voivod, voivodul va putea să şadă sub ea, ca să mănânce pâinea de jertfă înaintea Domnului. El va intra pe drumul care dă în tinda porţii şi va ieşi pe acelaşi drum»” (Ezechiel 44:2-3). De lucrul acesta ştiu nu numai creştinii şi evreii, ci chiar şi musulmanii, drept consecinţă în anul 1530 această poartă a fost închisă definitiv. Valea Chedronului sau Valea lui Iosafat, a fost rezervată dintotdeauna mormintelor, dar cât de ciudat – există două cimitire distincte dincolo de Poarta de Aur a fostului Templu. Aşezate unul lângă altul, unul în faţa altuia, cele două cimitire au mesaje diferite, chiar contradictorii. Cimitirul arab, amplasat chiar lângă zid, blocând accesul în cetate prin această poartă a Templului, este un act de interzicere a revenirii lui Mesia. Cunoscând profeţia despre intrarea Lui pe această poartă la vremea sfârşitului, arabii au plasat cimitirul ca să-L împiedice să o împlinească. Vedeţi dumneavoastră, nici un evreu nu poate merge printre morminte, fără să se pângărească. Raţionamentul arabilor a fost că Mesia al evreilor, Sfântul sfinţilor, nu va putea să înainteze din cauza mormintelor lor. Cimitirul evreiesc se află dincolo de şosea, vizavi de cimitirul arab şi creşte cu fiecare an. Tradiţia spune că cei înmormântaţi acolo, vor fi cei dintâi la învierea morţilor! Nu-i de mirare că trebuie să dai o sumă fabuloasă, ca să-ţi cumperi un loc de înmormântare acolo. Unii blochează, alţii aşteaptă! Unii cred că se pot împotrivi Creatorului; alţii aşteaptă clipa în care Creatorul va spulbera legile firii!

286


Poarta Magrebienilor sau a Marocanilor, se află în partea de sud a cetăţii. Îşi trage numele de la faptul că în apropierea ei, în secolul XVI, se afla cartierul arab al marocanilor. Se mai numeşte şi Poarta Gunoaielor, deoarece zidul din apropierea porţii era locul cel mai potrivit pentru locuitorii oraşului, pentru aruncarea gunoaielor în valea abruptă a Chedronului. Poarta Sionului sau Poarta lui David spre capătul de vest al zidului sudic, are deasupra o inscripţie care atestă că a fost construită în anul 1541 de Suleiman. Găurile provocate de obuze şi gloanţe care se văd în zidurile porţii, amintesc de luptele crâncene care au avut loc în această zonă în 1948. Psalmistul vedea seminţiile Domnului suindu-se, căci la Ierusalim, într-adevăr, se urcă din toate părţile, fiind la aproape 800 de metri altitudine. Se întinde pe două dealuri despărţite de o vale aproape umplută în prezent, numită Tiropeion. Cele două dealuri sunt şi ele formate din mai multe coline. Dealul dinspre apus al oraşului are două coline: Garebul şi Muntele Sion; iar cel dinspre răsărit are trei coline: Bezeta, Moria şi Ofel. Gheena sau Valea Hinom desparte Muntele Sion şi Ofelul la sudul cetăţii, de un munte numit în arabă al-Mukabber, zis şi Muntele Sfatului Rău. Se spune că aici avea o casă marele preot Caiafa, în care au ţinut sfat membrii Sinedriului, spre a delibera cu privire la omorârea Domnului Isus. Pe una dintre coline, Moria, unde Avraam trebuia să-l jertfească pe Isaac, împăratul Solomon a zidit măreţul Templu, din care a mai rămas până în zilele noastre doar un zid, Zidul Plângerii, la care evreii se roagă, plângând trecutul lor glorios şi citesc „Plângerile lui Ieremia” în aşteptarea lui Mesia. Aici trăiesc într-un climat destul de ostil 550.000 de evrei şi peste 220.000 de arabi musulmani.

Vizita în Israel

287

Grădina Mormântului Am început pelerinajul acelei zile de luni, la vechea Poartă a Damascului, am rămas în afara cetăţii, pentru a vizita Dealul Căpăţânii sau Golgota şi Grădina Mormântului. Dacă vii dinspre Poarta Damascului, trebuie să traversezi şoseaua foarte aglomerată şi după ce ai parcurs aproximativ 300 de metri pe o stradă spre nord, printre diferite clădiri, vei întâlni „Grădina Mormântului”, unde majoritatea protestanţilor consideră că se află mormântul gol al Mântuitorului. Această grădină a fost păstrată cu grijă, ca un loc creştin sfânt de pelerinaj, deoarece se crede că a făcut parte din grădina lui Iosif din Arimateea, în care a fost înmormântat Domnul Isus după răstignire, aflându-se în grija „Asociaţiei Grădinii Mormântului”, o fundaţie engleză de caritate. Spre capătul sudic al grădinii, există o platformă îngrădită de unde se poate vedea la mică distanţă, în partea stângă, o stâncă abruptă de aproximativ 10 metri înălţime, sub formă de craniu, aflată deasupra unei peşteri numită „Grota lui Ieremia”; se spune că aici Ieremia a vărsat lacrimi amare şi a scris „Plângerile”. Profetul suferinţei a plâns în acelaşi loc, în care mai târziu avea să moară „Omul suferinţei”. Este unicul loc din Ierusalim, care din vremea Domnului şi până azi se numeşte „Dealul Căpăţânii” sau „Golgota” în aramaică şi mai mult de atât, se află în apropierea drumului care ducea spre Ierihon şi Damasc, drept consecinţă era folosit de către romani ca şi loc de execuţie, pentru a servi drept avetisment pentru alţi potenţiali rebeli. Biblia ne spune că au scos pe Domnul Isus din cetate ducându-Şi crucea spre locul zis al „Căpăţânii”, iar acolo a fost răstignit împreună cu alţi doi tâlhari, în faţa unei mulţimi dispreţuitoare, în timp ce trecătorii Îl huiduiau.

288


Cu toate că nu se ştie cu exactitate, unde au fost aşezate cele trei cruci, iar pelerinii creştini nu acces pe vârful acelui deal al Căpăţânii, din pricina mormintelor musulmane, care se află acolo, totuşi există posibilitatea rugăciunii şi meditaţiei în apropiere, în locuri special amenajate, în grădină. Chiar în timp ce noi eram acolo, un grup de 35-40 de brazilieni, probabil evanghelici, au avut un timp de rugăciune special, în care au serbat Cina Domnului. Am stat în tăcere în faţa acelui deal şi parcă retrăiam aievea tabloul evenimentelor petrecute în ziua aceea, parcă aşteptam ca stânca aceea să rupă tăcerea. Să-mi destăinuiască jalea ce a simţit-o în aceea zi când, Cel la glasul căruia a fost creat tot pământul, murea de bunăvoie, din dragoste, pentru întreaga omenire. Totul a fost parte din planul măreţ a lui Dumnezeu, prin care, să ne aducă mântuirea şi iertare de păcate, aşa cum stă scris în Cuvântul Domnului: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi” (1 Petru 2:24). Apoi: „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). E foarte greu să explici în cuvinte sentimentele care te încearcă. În astfel de momente, când stai şi meditezi la grozăvia acelor momente, parcă Îl auzi pe Domnul Isus strigând: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, a fost unicul moment în istorie când Dumnezeu Tatăl Şi-a întors privirea de la Fiul Său preaiubit. Nu a putut să mai privească spre păcatele omenirii întregi, care striveau trupul Domnului Isus, agonia Fiului Său, care din dragoste pentru noi a venit în lumea noastră. Despărţirea aceasta trebuia să o simţim fiecare dintre noi, o eternitate fără Dumnezeu, fără speranţă, fără sfârşit, dar slăvit să fie Mielul divin pentru îndurarea Lui cea mare. Evanghelistul Ioan, descrie în Evanghelia sa, momentele următoare răstignirii şi a morţii, dovedită de suliţa romană: „În locul unde

Vizita în Israel

289

fusese răstignit Isus, era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni. Din pricină că era ziua Pregătirii iudeilor, pentru că mormântul era aproape, au pus acolo pe Isus” (Ioan 19:41-42). Grădina aceea era a lui Iosif din Arimateea, un ucenic al Domnului, care fiind un om bogat şi cu trecere la Pilat, a cerut trupul Domnul Isus după răstignire, iar mai apoi, împreună cu Nicodim l-au aşezat în mormânt. Generalul Christian Gordon a găsit în anul 1867 la poalele dealului Căpăţânii, în partea de vest, o grădină, în care după săpături arheologice s-a descoperit, sub un strat de 1,50 metri de depuneri, un mormânt fără nici o urmă de folosire, din vremea romană, săpat în stâncă solidă, cu un şanţ în faţă, unde piatra se dă la o parte din faţa intrării. Mormântul este de 4,2 metri lungime şi 3 metri lăţime şi are o înălţime de 2,3 metri, fiind practic un cavou cu două locuri, din care unul se pare că a nu fi fost terminat. Cavoul este împărţit în două, în partea dreaptă, cum intri, sunt cele două locuri de înmormântare, acestea fiind separate de vestibulul pentru vizitatori, de un gard de fier forjat împotriva vandalismului. Am intrat în mormânt cu un amestec ciudat de sentimente, era o teamă sfântă, reverenţă şi totodată o bucurie imensă, inexplicabilă, a biruinţei vieţii eterne asupra morţii, a lui Hristos Domnul asupra lui Satan şi implicit a noastră prin Hristos Domnul asupra pedepsei păcatului. Ne-am rugat cu lacrimi de bucurie, rededicându-ne vieţile, slujirea înaintea Marelui Păstor, cerând ajutor şi sprijin pentru viaţa de credinţă ce ne-a mai rămas de trăit pe pământ. În locul îngerilor care s-au arătat femeilor, pe uşa de lemn care era la intrare era o inscripţie: „He is not here - He is risen!” (El nu este aici - a înviat!), slăvit să fie Numele Lui în veci de veci.

290


Faptul că în acel loc a fost o grădină a unui om bogat, a fost dovedit la săpăturile arheologice din anul 1924, când a fost excavată o cisternă de apă de aproape 1 milion de litri, fiind al treilea ca mărime în tot Ierusalimul, de asemenea un teasc bine păstrat, unul din cele mai mari găsite în Israel.

Grădina Ghetsimani De acolo ne-am îndreptat spre răsărit, spre Muntele Măslinilor, ocolind prin exterior zidul vechiului Ierusalim, privirea ne-a fost atrasă de o prezentare artistică din metal. Un artist a imortalizat soarta smochinului blestemat, pe marginea şoselei, undeva pe drumul de legătură dintre Ierusalim şi Betania, locul tradiţional în care Domnul Isus a căutat rod într-un smochin, iar pentru că nu a găsit, a rostit un cuvânt greu de blestem asupra lui (Marcu 11:12-24). A fost un semn pentru cei din vremea aceea şi pentru noi azi, vine ziua când Domnul va căuta rod în viaţa fiecăruia dintre noi şi va fi vai de cei care care vor fi găsiţi neroditori. Ne-am îndreptat paşii spre Muntele Măslinilor, locul de unde conform Sfintelor Scripturi Domnul Isus s-a înălţat la cer şi de asemenea tot aici se va reîntoarce pe pământ. Luca în cartea Faptele Apostolilor spune: „Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1:10-11), iar prorocul Zaharia glăsuieşte: „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate spre miazăzi” (Zaharia 14:4). Din locul tradiţional al Grădinii Ghetsimani, care face parte din Muntele Măslinilor, dincolo de valea Chedronului, se vede vestita

Vizita în Israel

291

Poartă Aurită sau Poarta Frumoasă, despre care am amintit. Din Grădina Ghetsimani au mai rămas câţiva măslini, cu o vârstă de 2400 de ani, şi se presupune că printre aceşti măslini, Domnul Isus împreună cu ucenicii, aveau obiceiul să se retragă seara şi în mod special în noaptea cea mai neagră a istoriei, în timpul celei mai grele agonii a Fiului lui Dumnezeu, acei măslini au fost martorii tăcuţi ai evenimentului; există acolo şi o piatră mare, peste care se presupune că S-a prăbuşit Domnul Isus în rugăciune. Te înfiori la gândul că Domnul Isus a trecut pe acolo, a atins acei măslini, a înălţat rugăciuni fierbinţi înaintea Tatălui ceresc. Atât de îngrozitoare a fost aceea luptă spirituală, încât în urma sudorilor reci ale morţii, amestecaţi cu sângele cald al Mielului, a fost nevoit Tatăl să trimită un înger să-L întărească pe Fiul Său. Cum să nu te înfiori, când parcă auzeai aievea glasul Fiului Omului, strigând în agonia Lui: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26:39). Poetul creştin Costache Ioanid descrie în poezia „Ghetsimani” într-un mod extraordinar aceste momente cruciale din viaţa Mântuitorului: Ghetsimani cuvânt de slavă! Floare din etern mănunchi! Bătălie-nfiorată Câştigată în genunchi!... Ceas de rugă fără seamăn Şi de zbatere-ncordată. Freamăt ce umplea de spaimă Toată bolta înstelată. Veşnicia omenirii Pusă toată pe-un cântar

Pe un taler, condamnarea Iar pe celălalt un pahar!... Un pahar stătea în faţă Şi Isus privea-ngrozit Tot veninul omenirii Trebuia acum sorbit. …………………… Tot ce-a strâns şi ce va strânge Vechiul şarpe ca trofeu De la sângele lui Abel, Până la păcatul meu.

292


…………………….. Dar să ardă în gheenă Iacov, David, Daniel?... Şi-acum, iată-i faţă-faţă, O năpârcă şi un Miel. Ceru-ntreg priveşte lupta. Cine va cădea răpus? Şi broboane mari de sânge Ies pe fruntea lui Isus „Sfinte Tată” strigă Fiul calea e nespus de grea… Totuşi, facă-se, Părinte Gândul Tău, nu voia mea!

„Osana” răsună cerul! Cântă îngerii-n văzduh. Se-ncunună-n biruinţă Lupta lui Isus în Duh! ………………….. Şi pe creştetul Golgotei, Sus, între pământ şi cer, Vor da cea din urmă luptă Mielul blând şi Lucifer. Iar când Iosif va desprinde Trupul Sfântului Oştean, Nevăzut pe crucea goală, Va rămâne-nfipt …Satan!

Grădina Ghetsimani este în custodia unui ordin de călugări franciscani, există şi o biserică, în care vin pelerini de toate naţionalităţile, un loc de reculegere şi meditaţie la suferinţele Domnului Isus.

Zidul Plângerii Ne-am continuat călătoria, trecând pe lângă Biserica Sfântului Ştefan, ridicată pe locul unde, conform tradiţiei, Ştefan a văzut cerul deschis şi pe Fiul lui Dumnezeu, stând în picioare la dreapta Tatălui, în timp ce era omorât cu pietre. A rămas în urmă pe partea dreaptă a şoselei, dincolo de valea Chedronului, Poarta Leilor, iar mai apoi Poarta Frumoasă, ne-am continuat drumul spre sud, ocolind Vechea Cetate a Ierusalimului, în partea stângă se vedea adânca vale a Chedronului. La baza zidului, în colţul cel mai sud-estic al cetăţii, se pot observa imensele pietre care au fost aşezate în zid, încă de pe vre-

Vizita în Israel

293

mea lui Solomon, se estimează că unele dintre aceste adevărate stânci, pot cântări până la 400 de tone. Am intrat prin Poarta Gunoaielor, pentru a vizita „Zidul Plângerii”, care se ridică în sectorul oriental al Oraşului Sfânt, cucerit şi anexat Israelului, în timpul războiului din iunie 1967. El este situat la nivelul inferior al Platformei Moscheilor, al treilea loc sfânt al Islamului, după Mecca şi Medina. Zidul Plângerii este cea mai sensibilă zonă a Ierusalimului, sfântă atât pentru evrei, cât şi pentru musulmani. Am rămas puţin surprinşi, când a trebuit să trecem prin nişte porticuri de scanare electronică, înainte de a avea acces în perimetrul propriu-zis al „Zidului Plângerii”. Din momentul în care a fost construit, Templul din Ierusalim a devenit focarul naţiunii ebraice. De el sunt legate toate evenimentele politice interne şi externe, de aceea a lăsat o amprentă de neşters în întreaga istorie a poporului evreu. Templul lui Solomon a fost construit în secolul X î.Hr. şi distrus de babilonieni în anul 586, cel de-al doilea Templu a fost terminat şi consacrat în anul 516, iar în jurul anilor 19-37 î.Hr., regele Irod cel Mare a iniţiat o imensă lucrare de extindere a Muntelui Templului. El a extins artificial platforma muntelui, rezultatul fiind un imens platou. S-au construit patru ziduri în jurul platoului, pentru susţinerea ansamblului edificiului. Zidul actual este de fapt peretele vestic de susţinere a platformei artificiale, pe care se înălţa măreţul Templu, care adăpostea Chivotul Legământului, fiind distrus în anul 70, de către romani. Această platformă, numită de arabi Haram esh-Sherif (adică incintă sacră, nobilă) prezintă o formă trapezoidală neregulată, având latura vestică de 491 m, cea estică de 462 m, latura nordică de 310 m şi cea sudică de 281 m. Vasta platformă artificială este delimitată la nord, de o depresiune săpată în colina Bezetei, la sud de colina Ofelului, la est de valea Chedronului, iar la vest de valea Tiropeionului. Stânca Sacră ce se află sub cupola aurită a Moscheii

294


lui Omar, constituia vârful natural al colinei numite muntele Moria, în amintirea jertfei lui Avraam (Genesa 22:1-19). Pentru a avea acces la această platformă, care este sub autoritate iordaniană, trebuie să urci un pod în rampă, sub pază militarizată, fiind şi punct de frontieră. Mare parte din zidul lung de 488 de metri este subteran şi se întinde în oraşul vechi. Zidul are o înălţime de 32 de metri, din care doar 19 sunt la vedere, şi cuprinde un număr de 45 de rânduri de piatră, dintre care 28 la suprafaţa solului, iar 17 dedesubt. Există în dreapta şi stânga zidului câte o mare galerie, în interiorul cărora sunt postate în podea, câteva geamuri de sticlă prin care se pot vedea straturile de piatră de sub nivelul actual al solului. Primele şapte straturi de piatră au fost aşezate încă din perioada lui Irod cel Mare. Următoarele patru niveluri de piatră au fost aşezate în secolul VII, iar următoarele 14 straturi au fost zidite în perioada dominaţiei otomane, fiind atribuite lui Sir Moses Montefiore (1866), iar ultimele trei straturi au fost aşezate înainte de anul 1967. Pe platoul din faţa Zidului Plângerii au loc, pe lângă rugăciuni, evenimente foarte diverse: lunea şi joia dimineaţa, se desfăşoară ceremonii în timpul cărora băieţii de 13 ani primesc majoratul religios; fiind o zi de luni, am văzut foarte mulţi evrei sărbătorind acest eveniment din viaţa copiilor lor, în ritmul cântecelor. Vinerea seara, studenţii celebrează, la apusul soarelui, sosirea Sabatului; iar copiii din clasa întâi primesc aici prima lor Biblie. O mare mulţime de turişti, de pelerini, de diferite naţionalităţi, vin şi se roagă alături de evreii ultra-ortodocşi, de o parte bărbaţii şi de cealaltă femeile, exprimându-şi dorinţele scrise pe bileţele lăsate între crăpăturile dintre pietrele zidului. Toate acestea sub atenta supraveghere a multitudinii de video-camere şi de soldaţi înarmaţi răspândiţi prin mulţime.

Vizita în Israel

295

După un timp oarecare, ne-am desprins de mulţimea gălăgioasă a evreilor din preajma Zidului şi ne-am îndreptat spre Poarta Damascului, pe străduţele întortocheate, ultra-aglomerate ale vechiului oraş, transformate într-un neîntrerupt bazar. Ne-am luat rămas bun pentru câteva zile, de la Ierusalim, întorcându-ne spre Petah-Tikwa, plini de bucurie şi mulţumire sufletească, fiind însoţiţi în această zi, pe lângă fraţii minunaţi din biserica locală şi de fratele Cornel şi sora Andreea Ursachii, din Canada.

Botez cu Duhul Sfânt în Israel Seara ne-am întâlnit la Adunare, pentru o seară specială de stăruinţă pentru botez cu Duhul Sfânt, iar Domnul a văzut dorinţa sinceră a fratelui Cornel Ursachii, drept urmare după o vreme a izbucnit într-o vorbire cursivă în alte limbi, botezat fiind de Domnul. A stăruit înaintea Domnului destul de multă vreme, în multe alte locuri, dar a fost atins de un cuvânt din mesajul evanghelic de sâmbătă dimineaţa, când Domnul mi-a pus pe inimă şi pe buze următoarele cuvinte, deşi nu cunoşteam aproape pe nimeni: „Să ştii că nu la voia întâmplării ai venit aici în Israel. Dumnezeu are un plan deosebit cu tine, un scop precis pentru care te afli aici, şi El Îşi va duce planul la îndeplinire.” Fratele Cornel a crezut din toată inima, faptul că acel cuvânt era special pentru el şi Domnul i-a socotit această credinţă ca neprihănire, umplându-l cu putere divină. A fost o mare bucurie pentru noi toţi, dar în mod special mai mult decât noi, cum era şi firesc, s-a bucurat fratele Cornel, Domnul a dovedit o dată în plus autenticitatea acestei minunate lucrări a Duhului Sfânt.

296


Muntele Tabor Miercuri 21 august, am reluat pelerinajul după o zi de odihnă, dar de data aceasta, ne-am îndreptat spre nord, în ţinutul Galileii. Primul popas l-am făcut la Muntele Tabor, care este complet izolat în mijlocul câmpiei Esdraelonului, cu o înălţime de 588 m şi cu o vastă platformă pe pisc, de o frumuseţe deosebită, fiind muntele cel mai reprezentativ din Galileea. Un pelerin din secolul trecut descria astfel muntele: „Se înalţă în faţă ca un moment de extaz, care a luat formă terestră, ca o piatră kilometrică a creaţiei, ca un altar al ţinutului care este de la sine un templu al lui Dumnezeu.” În vremurile de mult apuse, acest munte acoperit de pini, de tufişuri şi de stejari, era populat nu numai de mulţimea păsărilor care îi înălţau lui Dumnezeu prin cântecul lor un imn veşnic, dar şi de lei, urşi, mistreţi, lupi şi alte animale sălbatice. Taborul şi-a primit numele înainte ca israeliţii să sosească în ţara promisă, nu se ştie de la cine: de la asirieni, de la sumerieni, de la canaaniţi sau de la fenicieni. Nici semnificaţia numelui nu e cunoscută, arabii îl numesc Gebel en-Nur, însemnând „Muntele luminii”, aceasta deoarece, în Vechiul Testament, muntele a servit israeliţilor pentru transmiterea semnalelor luminoase care vesteau luna nouă. Taborul e fixat de Iosua, ca semn de hotar pentru triburile nordice (Iosua 19:22), pe Tabor şi în jurul lui, s-au desfăşurat o parte din faptele de vitejie ale lui Debora şi Barac (Judecători 4:6). Idolatria canaaniţilor de pe Muntele Tabor nu a dispărut cu desăvârşire şi sfârşeşte prin a-i influenţa pe evrei, împotriva cărora îşi ridică glasul profetul Osea: „Ascultaţi lucrul acesta, preoţi! Ia aminte, casa lui Israel! Şi pleacă urechea, casa împăratului! Căci pe voi vă ameninţă judecata pentru că aţi fost o cursă la Miţpa şi un laţ întins pe Tabor!” (Osea 5:1).

Vizita în Israel

297

Taborul cu statura sa impunătoare, l-a inspirat pe profetul Ieremia când l-a descris pe Nebucadneţar, cel care avea să vină şi să aducă pedeapsa: „Ca Taborul printre munţi, cum înaintează Carmelul în mare, aşa va veni” (Ieremia 46:18), de asemenea, psalmistul exclamă: „Tu ai făcut miazănoaptea şi miazăziua; Taborul şi Hermonul se bucură de Numele Tău” (Psalmul 89:12). De muntele Tabor este legată în primul rând însă, Schimbarea la Faţă a Domnului Isus Hristos. Evanghelia nu numeşte muntele pe care s-a petrecut evenimentul, dar creştinii din cele mai vechi timpuri au considerat, că acesta este locul unde Isus Şi-a arătat strălucirea în faţa celor trei ucenici ai Săi, descris de cei trei evanghelişti, Matei, Marcu şi Luca: „Adevărat vă spun, că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, şi S’a suit pe munte să Se roage. Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare. Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă, şi vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim. Petru şi tovarăşii lui erau îngreuiaţi de somn; dar, când s-au deşteptat bine, au văzut slava lui Isus, şi pe cei doi bărbaţi care stăteau împreună cu El. În clipa când se despărţeau bărbaţii aceştia de Isus, Petru a zis lui Isus: Învăţătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie. Nu ştia ce spune. Pe când vorbea el astfel, a venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; ucenicii s-au înspăimîntat, când i-au văzut intrând în nor. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi»” (Luca 9:27-35). O parte din literatura rabinică prezintă Muntele Tabor ca fiind locul unde ar fi trebuit construit Templul: „Templul de drept ar fi trebuit să fie construit pe Tabor, dacă Dumnezeu n-ar fi poruncit printr-o revelaţie specială să fie construit pe Muntele Moria.”

298


Şoseaua desparte platforma de pe vârful muntelui în două: la stânga este proprietatea greco-ortodocşilor, iar la dreapta proprietatea franciscanilor. În proprietatea franciscanilor se intră prin aşa-numita Poartă a Vântului. Urcuşul este destul de anevoios, serpentinele sunt foarte strânse, într-atât încât nu pot urca decât autoturisme sau microbuze; şi în locul acesta, este o puternică afluenţă de turişti. Pe locul unde se presupune că ar fi avut loc transfigurarea Domnului, este ridicată o biserică datând din 1924, în interiorul căreia un grup destul de numeros de credincioşi coreeni, celebrau o slujbă religioasă. De pe platforma din partea dreaptă a acestei biserici, se poate vedea în depărtare Marea Galileii, văile din împrejurimi, iar undeva spre vest se întrezăreşte Nazaretul, oraşul copilăriei Domnului Isus. Am înălţat cu toţii şi în acest loc o rugăciune, gândindu-ne la acel moment extraordinar, când Împărăţia lui Dumnezeu s-a intersectat cu lumea noastră fizică, iar Petru, plin de entuziasm uitând de sine şi de ceilalţi doi ucenici, a exclamat: „Învăţătorule, este bine să fim aici…” (Luca 9:33). Aproape că am uitat şi noi unde ne aflăm, cuprinşi fiind de nostalgia acelor momente atemporale, de dorul de a-l vedea pe Domnul Isus, dar am fost aduşi la realitate de fratele Nicu, ghidul nostru din aceea zi, amintindu-ne că mai avem mult de mers, de altfel dumnealui a fost cel care şi-a pus maşina la dispoziţia noastră, Domnul să-i răsplătească cu viaţă veşnică. Tovarăşii noştri de călătorie, din aceea zi, erau din nou familia Cornel şi Andreea Ursachi, fratele Nicu şi încă patru tineri din Petah-Tikwa, discuţiile din timpul călătoriei s-au axat pe evenimentul botezului în Duhul Sfânt a fratelui Cornel, motivându-i şi pe ceilalţi tineri, în al căuta mai mult pe Domnul în rugăciune.

Vizita în Israel

299

Marea Galileii şi Muntele Fericirilor De la Muntele Tabor ne-am îndreptat spre Marea Galileii sau a Tiberiadei, cum mai este numit Lacul Ghenezaret de către evangheliştii Noului Testament. Acest lac are o lungime de aproximativ 20 km şi o lăţime de 11 km fiind situat la peste 200 de metri sub nivelul mării. Numele actual al lacului este Yam Kinneret şi este cea mai importantă sursă de apă potabilă a Israelului, apa fiind dulce, în contrast cu apa Mării Moarte. Pescuitul în acest lac, pe vremea Domnului Isus, era o îndeletnicire de bază, peştele din Marea Galileii fiind cunoscut în întregul Imperiu Roman. Schimbările atmosferice violente şi furtunile subite sunt provocate de poziţia lacului în valea Iordanului, înconjurat de dealuri de 100 metri înălţime. Când ne gândim la Marea Galileii, ne vin imediat în minte câteva dintre minunile pe care le-a săvârşit Domnul Isus aici: . Pescuirea minunată, ucenicii la porunca Domnului Isus au aruncat mrejele şi au prins atât de mulţi peşti, încât erau să se scufunde corăbiile (Luca 5:1-11). . Umblarea pe mare, ucenicii erau cuprinşi de furtună pe mare şi Domnul a venit la ei umblând pe ape, Petru a vrut să-şi măsoare credinţa mergând spre Domnul Isus, călcând pe ape, dar este scăpat apoi de Mântuitorul, când era gata să se scufunde (Matei 14:22-32). . Potolirea furtunii, ucenicii traversau marea împreună cu Domnul Isus care dormea la cârmă, o furtună ameninţa viaţa celor din corabie, dar Domnul trezit fiind de ucenici, porunceşte cu autoritate furtunii şi valurilor să se liniştească (Matei 8:23-27). . Peştele cu rubla în gură, pentru plata dării la Templu. Deşi era Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus îl trimite pe Petru să prindă

300

Pentru Mihail... până la marginile pământului un peşte, în gura căruia va găsi o rublă, contravaloarea dării pentru ei amândoi (Matei 17:24-27).

Toate acestea au dovedit celor din vremea aceea şi nouă astăzi, că Domnul Isus este Stăpân Suprem, inclusiv peste forţele sălbatice ale naturii, la glasul Lui, tac „fără gură” ascultând imediat porunca divină. Lacul este înconjurat de o câmpie ce variază de la 1 km lăţime, până la 6 km în partea de nord-vest, unde se află câmpia Nazaretului. Povârnişurile de pe malul vestic sunt mai abrupte. Dealurile de pe această parte a lacului sunt golaşe acum, dar erau pline de viaţă pe vremea Domnului Isus, existau aici zece oraşe, acest ţinut fiind numit Decapolis, cu o populaţie de câte 15.000 de locuitori fiecare. Partea de nord-vest a lacului a fost scena principală a lucrării Mântuitorului, fiind menţionate patru oraşe în Noul Testament: Tiberiada, Capernaum, Horazin şi Betsaida, dintre acestea doar un singur oraş a mai supravieţuit în timp, este vorba de modernul Tiberias ridicat în anul 20 d.Hr. în cinstea împăratului roman Tiberiu. După ce am traversat oraşul Tiberias, ne-am îndreptat spre nord, în apropiere de locul tradiţional al „Muntelui Fericirilor”, la Tabgha, anticul Heptapegon, se află o biserică numită „Biserica Înmulţirii”, care s-a construit pe locul tradiţional al minunii înmulţirii a celor cinci pâini şi doi peşti, cu care Domnul Isus a săturat 5.000 de bărbaţi, în afară de femei şi copii (Marcu 6:30-44). Există tot aici o altă biserică, ce comemorează întâlnirea ucenicilor cu Domnul Isus după înviere, a doua pescuire miraculoasă şi în mod special reprimirea Lui Petru, după întreita lui declaraţie de devotament (Ioan 21). Pe „Muntele Fericirilor” există un complex monahal, care marchează locul unde, pe aceste coline, Domnul Isus a ţinut predica

Vizita în Israel

301

cuprinsă în Evanghelia după Matei, capitole 5–7, cunoscută mai mult după cele opt „fericiri” pe care le-a rostit: „Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: «Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi” (Matei 5:1-12). Planul bisericii construite în 1938, aparţine arhitectului Antonio Barluzzi. Aceasta are o formă octogonală, simbolizând cele opt fericiri; din galeria care o înconjoară se deschide o privelişte admirabilă asupra lacului; privirea poate cuprinde toată regiunea, în care Domnul Isus Şi-a desfăşurat lucrarea mesianică din ţinutul Galileii. Am înălţat şi în acest loc o rugăciune, către iubitul nostru Domn şi Mântuitor, pentru a primi putere prin Duhul Sfânt, pentru ca aceste „fericiri” să fie o realitate în viaţa noastră de zi cu zi.

Capernaum – oraşul Domnului Isus Ultimul popas pentru această zi a fost la Tel Hum, unde se află ruinele biblicului Capernaum, localitatea care a avut parte să vadă cele mai multe minuni săvârşite de Domnul Isus. Numele semit era Kafar Nahum, adică satul lui Nahum, dar nu se ştie exact dacă este vorba de profetul Naum sau nu. Localitatea Capernaum, nu este menţionată în Vechiul Testament, deşi săpăturile arheologice au scos la iveală ruine ale unor

302


locuinţe din secolul XIII î.Hr.. Oraşul a fost întemeiat în secolul II î.Hr., în perioada elenă. Când, după moartea lui Irod, regatul a fost împărţit, Capernaum a căzut în teritoriul atribuit lui Irod Antipa. Fiind oraş de frontieră, Capernaum avea un birou vamal (Matei 9:9) şi o mică garnizoană militară, comandată de un sutaş roman care construise sinagoga, a cărui credinţă Domnul o apreciază (Luca 7:1-10). În apropiere trecea una dintre principalele şosele romane, care lega Galileea de Damasc. Cu toate acestea Capernaum era o localitate mică şi lipsită de importanţă: se întindea pe o lungime de 500 de metri de-a lungul ţărmului şi pe o lăţime de 250 m, între lac şi colinele nordice. Primii ucenici: Petru, Andrei, Matei, Ioan şi Iacov, fiii lui Zebedei, locuiau aici: „Isus a părăsit Nazaretul şi a venit de a locuit la Caperrnaum, lângă mare, în ţinutul lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce fusese vestit prin profetul Isaia” (Matei 4:13-14), Capernaum devenind astfel cetatea Sa: „Isus s-a suit într-o barcă, a trecut marea şi a venit în cetatea Sa” (Matei 9:1), fără o locuinţă proprie: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului nu are unde-şi odihni capul” (Matei 8:20). Probabil că a locuit în casa lui Petru. La Capernaum, Isus a predicat şi a săvârşit numeroase minuni, într-o zi de sabat în sinagogă, a vindecat un om stăpânit de un duh necurat, iar mai apoi în casa lui Simon, a vindecat pe soacra acestuia (Marcu 1:23-31), a vindecat un paralitic, adus de patru prieteni pe un pat (Marcu 2:1-12), apoi într-un alt sabat, pe un om cu mâna paralizată. (Marcu 3:1-5) Femeia cu scurgere de sânge, a fost vindecată atingându-se de haina Domnului Isus şi, în aceeaşi zi, Domnul Isus a readus-o la viaţă pe fiica lui Iair, fruntaşul sinagogii (Luca 8:40-56). Cu toate acestea, cei din Capernaum, la fel ca şi cei din Betsaida şi Horazin, s-au arătat refractari la predicile şi minunile Domnului, drept urmare a fost pronunţat un cuvânt profetic greu împotriva

Vizita în Israel

303

lor, care avea să se împlinească în decursul anilor: „Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice, care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac şi cenuşă. De aceea, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon, decât pentru voi. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi pogorât până în Locuinţa morţilor” (Luca 10:13-15). Se spune că un puternic cutremur de pământ, ar fi distrus în secolul IV d.Hr. cetăţile Horazin, Betsaida şi Capernaum, nu au mai fost reconstruite niciodată, rămânând pentru totdeauna în „Locuinţa morţilor”. Ce avertisment teribil, pentru toţi acei care se fac că nu aud cuvântul Evangheliei, nu vor să înţeleagă mesajul de iubire al lui Dumnezeu şi nu vor să se întoarcă cu pocăinţă la Domnul. Tot ce a mai rămas din Capernaum sunt ruinele falnicei sinagogi de altădată, în interiorul căreia te cuprind fiorii, gândindu-te la minunile săvârşite de Domnul Isus aici, la faptul că e posibil ca El să fi atins acele pietre reci şi necuvântătoare, şi ruinele presupusei case a lui Petru, printre alte ruine, deasupra căreia este construită o biserică modernă pe piloni, în formă octogonală. În interiorul acestei biserici, în centru, sub un acoperiş de sticlă, se poate vedea ce a mai rămas din fundaţia casei lui Petru. S-au găsit unii, care au vrut să reînvie Betsaida la gloria-i apusă; în anul 700 d.Hr. regele Albalid I al Damascului, a vrut să-şi construiască un palat magnific aici, dar după ce oamenii lui au lucrat timp de 15 ani, regele a murit subit, iar palatul, cu trecerea secolelor a ajuns o ruină. De asemenea, un arhitect a propus, cu mult timp în urmă, să fie reconstruită sinagoga din Capernaum, chiar au fost ridicate câteva coloane şi o parte din pereţii ruinaţi, când arhitectul a murit pe neaşteptate, la fel ca şi regele Albalid, iar sinagoga a rămas mai departe în ruină.

304


Cuvântul lui Dumnezeu este veşnic şi e neschimbător şi tot ce a spus, se va împlini cu exactitate, cum a venit implacabil judecata peste cele trei cetăţi, aşa va veni negreşit, peste orice suflet care nu primeşte Cuvântul Evangheliei.

Psalmul 91 în viaţa noastră Seara târziu, la reîntoarcere în Petah-Tikwa, la studiul biblic, aveam să aflăm, că am fost la un pas de un mare pericol şi noi habar nu aveam, fratele Ionel Skoblo s-a arătat deosebit de bucuros că ne-am reîntors sănătoşi. În cursul acelei zile de 21.08.2013, dincolo de Capernaum, la mai puţin de 40 de km, în Siria, armata a folosit arme chimice împotriva rebelilor, bilanţul fatal a fost de 1.500 de morţi şi peste 3.500 de răniţi, în timp ce noi ne plimbam, fără a şti nimic despre acest eveniment. Dumnezeu în îndurarea Lui ne-a păzit şi am văzut împlinindu-se cu noi Psalmul 91:5-7: „Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua în amiaza mare. O mie să cadă alături de tine, şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia.” Domnul a făcut să sufle un vânt destul de puternic spre est, dinspre Marea Mediterană, astfel că norii ucigaşi, nu au trecut în teritoriul Israelian, toată slava şi gloria să fie a lui Dumnezeu.

Betesda Am revenit la Ierusalim în ziua de 22 august pentru a vizita Betesda, Gabata, Cetatea lui David şi Odaia de sus. Dacă vă amintiţi spuneam că Ierusalimul vechi are opt porţi, în zidul care îl înconjoară. De data aceasta am intrat prin Poarta Leilor sau a Oilor, pentru a ajunge la Scăldătoarea Betesda, îndrumaţi de fratele Ionel.

Vizita în Israel

305

În primul secol al erei creştine, cartierul de nord-est al oraşului vechi al Ierusalimului era numit Bezetha „Oraşul Nou”, în acest cartier, în perimetrul Bisericii Sfânta Ana, situată pe aşa numita Via Dolorosa, s-au făcut importante săpături arheologice, în urmă cu aproximativ 100 de ani, acestea scoţând la iveală ruinele unei biserici antice, care marca aşezarea Betesda. După afirmaţiile unor arheologi de renume, situl scăldătorii Betesda, este cu siguranţă acelaşi cu cel descris de scriitorii Evangheliilor. Au fost identificate două bazine gemene, care se întind la nord şi la sud, cu un perete de piatră între ele, cele cinci pridvoare, sau galeriile, ocupau cele patru laturi şi peretele despărţitor. La Qumram, unul din suluri descrie numele, prin numărul dual ebraic Beth-es-dathain, „Locul celor două revărsări”. Pe vremea Domnului Isus, aici veneau o mare mulţime de oameni bolnavi, care aşteptau vindecare, chiar dacă era o zi de sărbătoare, erau mulţi cei care aşteptau ca îngerul Domnului să vină şi să tulbure apa, iar cel care intra primul în apă era vindecat. Aici un olog de 38 de ani a primit vindecare, deoarece a venit în aceea zi de sărbătoare, unul mai mare decât îngerul care tulbura apa, era Însuşi Fiul lui Dumnezeu, care i-a redat sănătatea (Ioan 5:1-9). Străbătând acele ruine ale bazinelor antice, puteai observa încă umezeala apei, care cândva era din abundenţă, dar mai mult de atât, parcă acel sentiment de aşteptare persista şi acum, ai senzaţia că în orice moment poate să apară Domnul Isus şi să te întrebe, ca şi pe acel bolnav: „Vrei să te faci sănătos?”, sau să apară cel puţin un înger, un sol al cerului cu un răspuns din partea lui Dumnezeu, la problemele tale. Mulţumesc din inimă Domnului şi pentru această experienţă binecuvântată.

306


Gabata – Arcul „Iată omul” Am continuat călătoria în aceea după amiază toridă, pe Via Dolorosa, în direcţia opusă Porţii Leilor. După aproximativ 200 de metri, am întâlnit pe partea dreaptă, arcul de triumf pe care l-a ridicat împăratul Adrian în anul 135. Din secolul XVI, a primit numele de Arcul Ecce Homo, deoarece, se presupune că aici a fost intrarea în pretoriu, unde Pilat l-a judecat pe Domnul Isus şi unde L-a prezentat mulţimii, după judecată negăsindu-I nici o vină, exclamând: „Ecce Homo” (Iată omul); „Pilat a ieşit iarăşi afară şi a zis iudeilor: Iată că vi-L aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc nicio vină în El. Isus a ieşit deci afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. Iată omul, le-a zis Pilat (Ioan 19:4-5). Pe Via Dolorosa se vede o parte din arcada centrală; deasupra ei este o casă arabă cu două ferestre, arcada sudică se găseşte parţial în casa arabă alăturată, iar cea nordică se află îndărătul altarului principal al Bisericii Ecce Homo, consacrată în 1868. Această biserică, ocupă o parte din aria fostei fortăreţe Antonia, pe locul unde se afla intrarea, dar cea mai remarcabilă parte se află la subsol, se găseşte aici un rezervor de apă, de pe vremea hasmoneilor, secolul II î.Hr. A fost amenajat un canal care colecta apă de ploaie, de pe povârnişurile de la nordul cetăţii şi o conducea la rezervoarele templului, pe traseul acestui canal, care coincide în parte cu şanţul de apărare săpat în stâncă, în partea de nord a fortăreţei Antonia, Irod cel Mare a săpat un rezervor de apă, pentru trebuinţele fortăreţei şi ale dependinţelor acesteia. Mai târziu, împăratul Adrian, l-a acoperit cu o boltă dublă, făcând pe mijlocul lui un rând de arcade pentru susţinerea bolţii, transformându-l în cisternă. La ora actuală canalul care începe în apropiere de Poarta Damascului, alimentează cu apă bazinul lung de 52 de metri şi lat de 18 metri. Deasupra bazinului acoperit cu boltă, Adrian a amenajat un spaţiu pavat cu dale mari de piatră, care servea de for şi loc de târg, în noua cetate Aelia Capitolina.

Vizita în Israel

307

Cu câtva timp în urmă s-au făcut săpături arheologice, sub clădirea bisericii, s-a putut degaja o parte din acest spaţiu acoperit cu dale de piatră, fiind prezentat vizitatorilor sub denumirea de locul „pardosit cu pietre”. Descoperirea acestui spaţiu a fost considerat ca o confirmare în acest loc a pretoriului, în care Pilat l-a judecat pe Domnul Isus, în interiorul fortăreţei Antonia, potrivit celor scrise în Evanghelia după Ioan: „Când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Isus afară şi a şezut pe scaunul de judecător în locul numit „Pardosit cu pietre”, iar evreieşte „Gabata” (Ioan 19:13). Procuratorul roman Pilat, un om nesigur pe deciziile sale, un om care a fost condus mai mult de interese personale, a lăsat un exemplu negativ de a se spăla pe mâini, ca semn al iresponsabilităţii lui. Din nefericire, este urmat de o mare parte a celor aşa-zişi creştini, care caută să se dezvinovăţească pentru toate eşecurile vieţii, dând vina întotdeauna pe altcineva. Pe anumite dale de piatră, se pot vedea gravate diferite jocuri, cu care soldaţii îşi petreceau timpul, de pildă zaruri, apoi o coroană şi litera B, iniţiala cuvântului grec Basileus, ce însemna rege. Era un joc, aşa numit al regelui, practicat în timpul sărbătorilor numite Saturnalii. El consta în alegerea, prin tragere la sorţi, a unui rege de carnaval dintre condamnaţii la moarte, toţi ascultau de el în zilele cât durau sărbătorile, iar la sfârşit se executa sentinţa de condamnare la moarte. Cât de vie ar trebui să fie această imagine în memoria fiecăruia dintre noi, Domnul nostru iubit, a fost bătut de către ostaşii romani, scuipat, schingiuit, i s-a pus o coroană de spini pe cap, făcându-i plecăciuni: „Ostaşii au împletit o cunună de spini, I-au pus-o pe cap, şi L-au îmbrăcat cu o haină de purpură. Apoi, s-au apropiat de El, şi ziceau: Plecăciune, Împăratul iudeilor! Şi-I dădeau palme” (Ioan19:2-3). Vedeţi dragii mei, se-mplineşte cuvântul Domnului Isus, care zice: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Dacă tăcem noi credincioşii, strigă pietrele de pe uliţele Ierusalimului,

308


vorbeşte arheologia cu glas tare şi răspicat, dovedind exactitatea şi autoritatea Sfintelor Scripturi, cu argumente indubitabile. Am fost mişcat înăuntrul meu, când am meditat în adâncul fiinţei mele, la posibilitatea ca pe acele dale antice, de piatră, înaintea mea cu multă vreme, să fi păşit desculţ, însângerat, batjocorit, Cel la glasul căruia au luat toate lucrurile fiinţă. Aceasta, din dragoste şi milă de neînchipuit pentru coroana creaţiunii, omul căzut în păcat, binecuvântat să fie numele Mielului Divin. De aici, apoi, a pornit cu crucea în spate pe Via Dolorosa spre Poarta Leilor, pentru a fi scos din cetate, iar mai apoi, să fie dus la Golgota pe Dealul Căpăţânii, să moară între doi tâlhari, fiind făcut „păcat” pentru noi, El Mielul fără cusur care ridică păcatele lumii, iar a treia zi să-nvie, călcând biruitor peste moarte. Iar de atunci stă, aşa cum la văzut Ştefan, la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi răscumpăraţii Lui, slavă Lui în veci de veci.

Odaia de sus – Cetatea lui David De la Gabata, ne-am întors spre Poarta Leilor şi am dat din nou ocol cetăţii vechi a Ierusalimului, intrând mai apoi în cetate prin Poarta lui David sau a Sionului, pe Muntele Sionului, pentru a vizita clădirea care adăposteşte la parterul ei mormântul împăratului David, iar deasupra la etaj, locul tradiţional al „Odăii de Sus”. La această clădire, se ajunge din drumul principal, ce străbate Muntele Sionului, trecând pe sub un portal, ce împodobeşte intrarea, odată ajuns în curtea interioară a casei, imediat pe partea stângă, se află o serie de trepte ce urcă la primul etaj. Unul din părinţii bisericeşti, Epifanie de Salamina, menţionează prin anul 130, existenţa pe acest loc a unei biserici cunoscută sub numele de: „Micuţa Biserică a lui Dumnezeu” de pe Muntele Sion.

Vizita în Israel

309

Un fapt interesant ce merită menţionat cu privire la această clădire, este faptul că cel care a oferit acest loc, pentru a sărbători Domnul Isus „Cina cea de Taină”, iar mai apoi ucenicii să experimenteze „Coborârea Duhului Sfânt” în ziua Cincizecimii, ar fi fost un ucenic „pe ascuns”, bogat, din familia lui David. Aceasta justifică poziţionarea odăii deasupra locului de înmormântare a regelui David, de asemenea conservarea acestui loc de-a lungul secolelor de guvernare musulmană, întrucât împăratul David este venerat ca unul din profeţi, de către musulmani. Biserica de pe Muntele Sionului, a fost reconstruită în secolul al IV, imediat după încetarea persecuţiilor, fiind cunoscută în vremea aceea sub numele de „Biserica de sus a Apostolilor”. Actuala clădire în care se află „Odaia de sus” a fost reconstruită de către cruciaţi în secolul al XII, fiind locul în care se închină astăzi, pelerinii ajunşi pe aceste meleaguri. Bunăstarea acesteia, a ţinut atâta timp cât cruciaţii au locuit în oraş, după plecarea acestora, biserica a ajuns din nou în ruină. „Odaia de sus” a fost transformată în moschee, de către otomani în anul 1524, aceştia fiind interesaţi faţă de clădire din pricina mormântului lui David, despre care am menţionat deja. „Odaia de sus” este o cameră simplă, rectangulară, complet goală, evidenţiindu-se coloanele care susţin tavanul boltit, frumos lucrat, capitelurile din capătul coloanelor amintesc de stilul gotic, al secolului XII, din perioada ocupaţiei cruciate. La ora când am ajuns noi, „Odaia de sus” era plină cu pelerini, de diferite naţionalităţi, unii stăteau în picioare, alţii pe jos, în meditaţie şi rugăciune, fiecare fiind absorbit probabil de gândul tainic al prezenţei Duhului Sfânt, coborât odată peste ucenici. Ne-am retras şi noi într-o parte şi am înălţat o rugăciune înaintea lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru Duhul Sfânt cu care ne-a botezat, simţindu-i adierea printre noi.

310


De „Odaia de sus” ne leagă două mari evenimente care s-au petrecut în viaţa ucenicilor, fiind de trebuinţă vitală a fiecărui credincios. . În primul rând, aici Domnul Isus a sărbătorit cu ucenicii „Cina cea de Taină”, unica sărbătoare pe care avem datoria să o ţinem cu sfinţenie: „Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat, şi anume, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi, să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea. Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Corinteni 11:23-26). . În al doilea rând, aici au experimentat ucenicii revărsarea Duhului Sfânt, promis de Domnul Isus înainte de înălţarea Sa la cer: „În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească” (Fapte 2:1-4). Am coborât plini de o bucurie sfântă în inimile noastre la parterul clădirii şi după ce am străbătut câteva galerii, am ajuns chiar sub „Odaia de sus”, unde se află intrarea în locul unde trupul marelui împărat David este aşezat în aşteptarea sunetului trâmbiţei arhanghelului, la înviere. Aici ca şi în multe alte locuri, există o riguroasă supraveghere din partea armatei, iar vizitatorii trebuie să îndeplinească cerinţele impuse de lege, femeile au acces separat de bărbaţi, iar aceştia trebuie să aibă capul acoperit cel puţin cu o tichiuţă pe care o primesc la intrare.

Vizita în Israel

311

Am întâlnit şi aici o seamă de evrei ultra-religioşi, cu filacterii, cu bărbi şi perciuni lungi, care făceau tot felul de rugăciuni, sau studiau Tora profitând de răcoarea încăperilor destinate acestui scop. Pentru a ne lua rămas bun de la Ierusalim, am dorit să mai vedem odată Calvarul şi Grădina Mormântului, înainte de întoarcerea spre casă, nu am putut rosti nici un cuvânt în rugăciune la mormântul Domnului, ci doar m-a podidit plânsul, gândindu-mă la biruinţa asupra morţii, a Celui care a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Fratele Ionel a vrut să ne facă o surpriză, oprind şi în dreptul sit-ului arheologic al anticului Emaus, dar deja era închis. Totuşi am putut privi de afară ruinele unei biserici, ridicate pe locul presupus al casei unde au intrat cei doi ucenici împreună cu Domnul Isus, care li s-a făcut cunoscut la frângerea pâinii. Au exclamat ei apoi: „Şi au zis unul către altul: «Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?»” (Luca 24:32). Atât de des ne asemănăm şi noi cu ei, crezând că suntem părăsiţi de Domnul, dar nu-i aşa, că El ne-a promis: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). Înainte de-a ne întoarce în ţară, în data de 23 august am vizitat orăşelul-port Iafa sau Iope cum se numeşte în Noul Testament şi fratele Robert a avut amabilitatea să ne fie călăuză în această zi. Iope este socotit cel mai vechi port din lume. De aici a pornit Iona în călătorie, gândind că va reuşi să fugă de Dumnezeu la Tars, dar s-a înşelat (Iona 1:3); tot la Iope îl găsim pe Simon Petru găzduind în casa lui Simon tăbăcarul (Fapte 10:5-6); de asemenea în Iope a locuit şi Tabita, cea care a fost readusă la viaţă de către Domnul prin Petru (Fapte 9:36). Ne-am întors acasă la cei dragi, în data de 25 august cu bucurie în suflet şi cu un sentiment de împlinire, cu experienţe minunate pe care le-am acumulat pe parcursul acestor câteva zile, această

312


călătorie fiind unică în felul ei, nu am cuvinte să-i mulţumesc îndeajuns Domnului, pentru această oportunitate.

ÎN LOC DE EPILOG ot ce am scris, doresc să fie de folos cititorilor şi în mod special spre slava şi gloria lui Dumnezeu. El a binecuvântat toată lucrarea Bisericii Maranata din Loulé, Portugalia, în cei 10 ani de existenţă, până la această dată, aniversarea a avut loc în data de 30.02.2014, încheiată cu o masă de dragoste, au participat aproximativ 150 de fraţi şi surori, invitaţi din Portugalia şi Spania.

T

Cred din toată inima că această frumoasă lucrare nu se va opri aici, deoarece Dumnezeu are în vedere să mântuiască cât mai mulţi români, care hălăduiesc pe aceste meleaguri îndepărtate. Acest adevăr a fost confirmat şi de ultimul botez în apă din data de 22.06.2014, când printre cei cinci candidaţi, s-a aflat şi Dorin Bosancu, pe care Duhul lui Dumnezeu l-a recuperat dintr-un mediu deosebit de viciat. Cu toate că provine dintr-o familie de credincioşi, acest fapt nu l-a împiedicat să-şi aleagă un mod de viaţă păcătos; acest lucru s-a petrecut şi cu fraţii lui, dar cu trecerea timpului, aceştia s-au întors la Domnul, Dorin fiind ultimul, care a rămas departe de Dumnezeu precum „fiul risipitor” (Luca 15:11-24). Mărturia lui este încă o dovadă a suveranităţii depline a lui Dumnezeu asupra oricărei situaţii şi a puterii salvatoare a sângelui Mielului Divin.

Dorin Bosancu – mărturie „Am venit în Portugalia la vârsta de 16 ani, în anul 2006, la unul dintre fraţii mei, cu mari visuri de viitor, cu scopul de a aduna bani suficienţi, să pot să-mi cumpăr o casă în România şi să trăiesc o 313

314


viaţă uşoară, plină de distracţii. Drept urmare, după o lună, am achitat fratelui meu Adi, 500 de euro avans pentru casa visurilor mele. Dar nu trecură bine două luni şi am cerut banii înapoi, cu gând să plec în Spania, supărat pe Adi, fiindcă dorea cu orice chip, să mă ducă la biserica unde el s-a botezat. Dar nici Spania nu a fost soluţia optimă, drept urmare, am revenit în Portugalia şi pentru că deja de la 14 ani aveam pasiunea alcoolului, a tutunului şi a distracţiilor nocturne, am avut proasta inspiraţie să mă împrietenesc cu cine nu trebuia. Au început escapadele de tot felul, pe la discoteci şi baruri, aceasta aducând cu sine consecinţe nefaste asupra mea. Cum în vremea aceea erau foarte mulţi emigranţi de etnii diferite, am luat parte la tot felul de încăierări de stradă, care de multe ori se terminau cu intervenţia organelor de poliţie, aceştia folosind împotriva noastră uneori, chiar şi arme de foc. Odată, fratele unui prieten, a găsit un glonţ, tras de către poliţişti, înfipt în bordul maşinii, cu care eram, după ce găurise parbrizul. Au urmat reţineri pe scurte perioade de timp, pentru cercetări, luat fiind deja în vizorul poliţiei, dar în loc ca acest fapt să mă pună pe gânduri şi să mă determine să-mi schimb modul de viaţă şi prietenii, parcă diavolul mă afunda tot mai mult în această murdărie a păcatului. Dar un fapt interesant a fost că oricât de sălbatice erau bătăile la care luam parte, niciodată nu am fost rănit, cu toate că adeseori eram la un pas de moarte, deoarece şi noi, şi adversarii noştri, eram înarmaţi cu bare metalice, bâte şi cuţite. Mi-aduc aminte, într-o împrejurare am ajuns acasă, spre dimineaţă, cu hainele îmbibate de sânge, dar spre mirarea mea, eu nu eram rănit deloc. Protecţia aceasta invizibilă se datora rugăciunilor fraţilor şi surorilor mele, care erau credincioşi şi doreau cu ardoare să mă

În loc de epilog

315

întorc şi eu la Domnul, fiind ultimul dintre cei opt fraţi, care încă mai rătăceam prin lumea plină de păcate. Lucrurile s-au înrăutăţit după ce la vârsta de 19 ani, am luat permisul de conducere. Deşi înainte de examen m-am târguit cu Dumnezeu, angajându-mă să-i duc la biserică, pe cei care vor avea nevoie dacă voi primi permisul, totuşi la scurt timp am uitat şi mi-am continuat viaţa în destrăbălare. Dumnezeu a început să-mi vorbească tot mai clar şi răspicat, prin câteva accidente grave de maşină. Circulam cu peste 120 km/h, am scăpat maşina de sub control şi m-am izbit de un canal de beton. Am scăpat teafăr, m-am aşezat pe marginea drumului şi gândeam: „Oare de ce mi se întâmplă toate acestea mie?” Atât de puternic a fost impactul, încât una dintre surorile mele văzând cât de distrusă era maşina, a întrebat plângând: „Unde-i Dorin? Mai trăieşte?” în timp ce eu ajunsesem acasă, fără nici o zgârietură. Altădată, maşina a căzut câţiva metri de pe un pod, într-o mlaştină, dar şi de data aceasta, am scăpat nevătămat. Pompierii veniţi la faţa locului, mi-au arătat o maşină pe marginea drumului, complet distrusă şi mi-au povestit: „În locul unde tu ai sărit cu maşina, înainte era un zid de beton, cu o jumătate de oră în urmă, maşina aceea s-a izbit de zid şi l-a dărâmat. Nu ştim dacă cei doi ocupanţi ai maşinii au supravieţuit, erau grav răniţi şi inconştienţi când i-am dus de aici”. Cu toate că în mintea mea începeam să înţeleg că Dumnezeu este Cel care orchestra aceste întâmplări, nu am fost gata să-I ascult glasul şi să mă întorc la El cu pocăinţă. Nu a fost suficient atâta, dimpotrivă, mi-am făcut nişte prieteni, care se ocupau cu diferite lucruri murdare, cu toate că eu asiguram doar transportul, eram şi eu complice la acţiunile lor reprobabile.

316


Şi de data aceasta, Dumnezeu mi-a vorbit în felul Lui. Eram la un pas de a fi prins într-o încercuire a poliţiei, trântit fiind pe burtă, într-o tufă de trandafiri, am zis: „Doamne, dacă mă scapi şi de data aceasta, mă pocăiesc.” Dumnezeu m-a scăpat, dar a mai durat ceva vreme până să abandonez această „ocupaţie”, mulţumesc lui Dumnezeu că a lucrat într-un mod deosebit. Maşina mea era pusă sub urmărire, la un moment dat a fost interceptată de poliţie; „prietenii” mei au fugit şi de atunci Dumnezeu a tăiat orice legătură între mine şi ei. La percheziţie, poliţiştii au găsit diferite obiecte care nu îmi aparţineau; dar chiar dacă toată această treabă urâtă „s-a lăsat” cu nişte procese, din care mi-a rămas unul singur nerezolvat, totuşi am încredere în bunătatea lui Dumnezeu, că El mă va ajuta să fiu izbăvit. Am decis atunci să-mi schimb viaţa şi am început să frecventez, împreună cu fratele meu Florin, Biserica Penticostală Maranata din Loulé. Eram robit de patima fumatului şi de alcool, voiam să mă eliberez, dar nu am reuşit decât cu ajutorul Domnului şi a fraţilor din biserică, ce se rugau pentru mine. Am cerut de câteva ori, să mi se facă ungerea cu untdelemn, însoţită de rugăciune şi în final Domnul Isus, m-a eliberat prin puterea Sângelui Său. Mulţumesc Domnului pentru îndurarea pe care a avut-o faţă de mine, pentru mântuirea pe care mi-a dat-o, pentru soţia cu care m-a binecuvâtat şi pentru cei doi copilaşi, vreau din toată inima ca împreună cu toţi cei dragi, să ajungem în Împărăţia cerurilor. Prieteni dragi, să ştiţi că e adevărat Cuvântul divin care zice: „Spune-le: „Pe viaţa Mea», zice Domnul Dumnezeu, «că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui

În loc de epilog

317

Israel?»” (Ezechiel 33:11). Prin urmare, trebuie să-L căutăm pe El şi să ne încredem în El; doar Domnul Isus este Cel care poate să ne dea iertarea. „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-l, câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând” (Isaia 55:6-7). Sunt un om nou, liber în Hristos, mă bucur deplin de această nouă viaţă, pe care mi-a dăruit-o Domnul.” Soţia lui Dorin este de naţionalitate portugheză şi nu credea în existenţa lui Dumnezeu, învăţătura atee moştenind-o din familie. Totuşi, schimbarea radicală produsă în viaţa lui Dorin a convins-o şi pe ea că Dumnezeu este real şi poate să schimbe vieţi şi destine chiar şi în secolul XXI. Doar Dumnezeu este Cel care poate recupera o viaţă pornită spre distrugere şi să redea societăţii, familiei şi cerului, orice om care se lasă atins de Duhul Sfânt. Domnul vrea să lucreze prin fiecare dintre noi, sunteţi gata sa staţi la dispoziţia Lui? Chemarea în lucrare pe care a făcut-o Domnul lui Isaia este valabilă şi azi: „Am auzit glasul Domnului, întrebând: «Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?» Eu am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă!»“ (Isaia 6:8) Sunteţi gata? Atâtea nevoi au cei ce ne înconjoară, avem noi ochii deschişi; atâtea inimi au nevoie de încurajare, de îmbărbătare, este gata poporul Domnului să ducă vestea bună mai departe? Domnul să ne ajute! Iar voi prieteni dragi, care aţi citit aceste rânduri, credeţi din toată inima că Domnul Isus Hristos este viu în veci de veci şi dacă El a ridicat atâtea suflete zdrobite, poate să vă ajute şi pe voi, în oricât de mare deznădejde aţi fi, oricât de neagră e noaptea spiri-

318


tuală în care vă aflaţi, El are puterea să vă ajute. Dumnezeu e un Dumnezeu al imposibilului! Domnul să vă ajute! Binecuvântat să fie eternul nostru Domn şi Mântuitor Isus Hristos.

este o inițiativă de răspândire a culturii creștine printre cititorii de limbă română din America de Nord. Oferim: servicii complete și gratuite de editare pentru autori creștini: corectură, punere în pagină, grafică interior și copertă atribuire ISBN, tipărire proof, etc. ---------tipărire de carte în S.U.A., Canada și România orice tiraj, minim 1 (un) exemplar la prețuri accesibile. ---------cărți PDF gratuite. ---------reproduceri tipărite de cărți electronice PDF ---------recondiționări și reproduceri de cărți vechi scanări, conversii PDF și retipăriri. ---------tipărire de materiale pentru lucrări de evanghelizare și misiune: pliante, afișe, broșuri, cărți poștale, etc. ---------vânzări de carte prin corespondență expediție gratuită în S.U.A. și Canada ---------discount generos pentru librării plata după vânzare. ---------401 - 125, Dorval Ave. , DORVAL, QC, H9S 3G7, CANADA Tel. (480) 381-7218 (U.S.) (514) 794-3464 (Canada) e-mail: [email protected]

Florin Ghiuro - Pentru Mihail... Până La Marginile Pământului

Recommend Documents