Număr coordonat co ordonat de Mihai Mihai Rusu Editor: Rareș Iordache
Cuprins:
Robert Arnăutu Lumea trăită on-line..........................................................................p.1 Vlad-Ionuț Tătaru: Explicitare și localizare în logica speculativă................................p.12 Ciprian Mihali: L’immanence d’une vie : Foucault-Deleuze, aller-retour.....................p.22 Adrian Rezuș: Un punct de vedere logic asupra obiectului eticii ...............................p.32 Varia
Virginia Popović: Petru Cârdu, Autor al unui discurs poetic inedit în Voivodina......................................................................................................................p.40 Virginia Popović: Vasko (Vasile) Popa, unul dintre cei mai mari poeți moderni sârbi ...............................................................................................................p.46 Interviuri
On Phenomenology's Currency and Foundations. An interview with prof.univ.Virgil Ciomos......................................................................................................................... p.52 Recenzii
Virginia Popović: Anarhie cu pauză de ceai................................................................. p.61
Robert Robe rt Arnăutu
Lumea-trăită on-line
Key-words: cyborg, technology, life-style, character, affectivity Abstra Abst ract ct:: Th Thee pr pres esen entt ar artiticl clee de deal alss wi with th th thee co cons nstititu tutition on of cy cybo borg rgss th thro roug ughh on on-l -lin inee communication. The premises of this paper are Haraway's claim that we all are cyborgs and Latour's impossible separation between a human and a non-human world. We analyze the cyborg development as a meaningful trajectory through seemingly contradictory life-styles. In thee la th last st pa part rt of th thee ch chap apte terr th thee ro roma mant ntic ic on on-l -lin inee en enco coun unte ters rs ar aree an anal alyz yzed ed in or orde derr to show th e main characteristics of cyborg's technological life-world. 1. Apari ţ ia i a ciborgilor ş i discursul cibertehnologic
În 1985 Donna Haraway publică articolul „Manifesto for Cyborgs: Science, Technology, and Socialist Feminism in the 1980s”. Deşi scopurile acestui articol erau de fundamentare a unui discurs hibrid al feminismului pornind de la cercetări originate în filosofia ştiinţ ei, ei, textul devine unul de mare însemnătate pentru cercetările privind rolul tehnologiei în redefinirea realităţ ii. ii. Imp Import ortan anţ a ac aces estu tuii te text xt co cons nstă tă în pr prim imul ul râ rând nd în im impu pune nere reaa te term rmen enul ului ui de ciborg ca instrument filosofic de analiză a întrupării tehnologice. În „Tech Technolog nologyy and the Chara Character cter of Conte Contempora mporary ry Life”, Albert Borgmann afirmase că viaţ a contemporană se configurează conform ra ţ ionalită ionalităţ iiii asamblării itemilor de produs sau informaţ ie, ie, pe paradigma dispozitivului. Principala caracteristică a unui dispozitiv tehnologic este aceea de a fi asamblat. Corelativ acestei asamblări există fenomenul de producere a elementelor primare din punct de vedere tehnologic. Un computer este produs prin asamblarea sursei, a plăcii de bază, a hard-disk-ului, etc., într-o loca ţ ie ie diferită de cea în care au fost produse fiecare dintre aceste componente, care la rândul lor sunt ansamble de elemente şi mai simple cum ar fi microcipurile. Această caracteristică evidenţ iată iată la nivelul dispozitivelor tehnologice poate fi extinsă la considerarea modurilor în care identităţ ile ile umane se construiesc, pentru că asamblarea devine modul de realizare a macropercep ţ iei iei şi însăşi viaţ a va fi privită ca asamblare. „Atunci când structura de bază a vie ţ iiii cotidiene preia caracterul maşinii, adică tăinuit şi separat de bunurile pe care le procură, şi când acestea devin izolate şi mobile, în acel mome mo ment nt de devi vine ne po posi sibi bill să mo mode dele lezi zi şi să re remo mode dele lezi zi vi viaaţ a cu cuiv ivaa pr prin in as asam ambl blar area ea şi dezasamblarea de bunuri de consum. Via ţ a devine pozitiv ambiguă.” (Borgmann,1987,92). 1
Aceste Aces te as asam ambl blăr ării se re real aliz izea ează ză în co conf nfor ormi mita tate te cu no norm rmee co comp mpor orta tame ment ntal alee ca care re se negociază în interiorul unei reţ ele ele complexe de utilizatori, dispozitive cibertehnologice şi grupuri relevante. Considerând aceste premise filosofice, vedem că proiectele lui Latour şi Haraway reprezintă paşi importanţ i pe linia cercetărilor fundamentale privind ontologia digitală. Donna Haraway (1991) dezvoltă o nouă antropologie considerând personalită ţ ile ile umane ca asamblare de stiluri de viaţ ă, ă, practici şi dispozitive tehnologice. Termenul de ciborg nu se originează în opera lui Haraway dar ea este cea care îl ridică la statutul de instrument filosofic. „Termenul ciborg a fost creat, nu de Donna Haraway, ci de Manfred Clynes, cercetător al zborurilor spaţ iale, iale, şi Nathan Kline, psihiatru, în 1960. Clynes şi Kline au afirmat că aspectele fiziologice ale zborurilor spa ţ iale iale necesită dezvoltarea de 'sisteme autoregulan autore gulante te om-maşină', şi au de denu numi mitt ac aces este te si sist stem emee 'c 'cib ibor orgi gi',', un ba bast star ardd în într tree 'cibernetică' şi 'organism'.” (Munnik, 2001, 101). Termenul de ciborg, preluat din acest domeni dom eniuu al îmb îmbună unătă tăţ irii irii cara caracteris cteristicilo ticilorr organ organismulu ismuluii prin prote protezare zare tehn tehnologi ologică, că, este ulterior dezvoltat pentru a da seama de orice fel de hibrid format din oameni şi dispozitive tehnologice. Haraway îşi începe cariera ca biolog pentru a se preocupa apoi de istoria biologiei şi feminism. Pe acest teren va începe cercetarea asupra organismelor hibride, acele ace le asa asambl mblări ări de lab labora orator tor din dintre tre org organi anisme sme nat natura urale le şi pr prod odus usee cu cultltur ural ale, e, a că căro rorr exponent va fi, pentru Haraway, primata. „Am început să mă gândesc la primate ca la 'figuri', ca la acele entităţ i germinale care condensează imagina ţ ia ia oamenilor. Am văzut primatele ca acele creaturi la limita dintre ceea ce se consideră natură şi cultură, asupra cărora a fost proiectat un întreg discurs rasial în Statele Unite în anii '60 şi după. Am început să văd cum primatele erau de fapt parte a culturii populare, a filmelor, a studiilor tehnice, a psihologiei sociale, a biologiei evolutive, a managementului grădinilor zoologice. ” (Haraway, în Bhavnani, 1994, 22-23). La fel ca şi Latour, Haraway conştientizează faptul că obiectele naturii, categoriile naturale chestionate în laborator sunt construc ţ iiii culturale. În termenii lui Latour, obiectele laboratoarelor sunt doar ni şte hibrizi actanţ i pentru că, odată cu inventarea experimentului, natura iese din scenă, sau, mai bine zis, o natură este creată pentru a fi studiată. Astfel că laboratorul – terme termenn pe care îl folosim folosim într-un într-un sens cât cât mai larg pentru a cuprinde de la cel mai simplu experiment până la cele mai complexe asamblări care prezintă 'natura', precum parcurile zoologice, circurile sau muzeele naturale – este doar o simulare atât a naturii cât şi a culturii. Ulterior, sub influenţ a feminismului, Haraway va considera inscrip ţ ia ia tehnologică asup as upra ra oa oame meni nilo lorr pe ac acee eeaaşi st stru ruct ctur urăă pe ca care re an anal aliz izea ează ză co cons nstru truccţ ia i a cu cultltur ural alăă a primatelor. Dacă primatele erau hibridul la întretăierea dintre natură şi om, ciborgul va fi hibridul aflat în zona limitrofă dintre om şi tehnologie. Iar zonele limitrofe, afirmă Latour, sunt cele mai prolifice şi inflaţ ioniste ioniste astfel încât îşi excedă limitele. Ca urmare ciborgul devine, din figura limită a umanităţ iiii noastre, ontologia noastră fundamentală. „La sfârşitul secolului XX, în timpurile noastre, timpuri mitice, suntem cu toţ iiii himere, hibrizi teoretizaţ i şi fabricaţ i de organism şi maşină; pe scurt, suntem ciborgi. Ciborgul este ontologia noastră; el ne creează politica.” (Haraway, 1991, 150). Rene Munnik eviden ţ iază iază trei sensuri ale ciborgului pe care se constituie ridicarea sa la rangul de exponent al condi ţ iei iei umane. Primul sens este sensul primar conceput de Clynes şi Kline, cel al organismului animal fizic legat la un dispozitiv tehnologic care să îi asigure realizarea anumitor func ţ iiii organice. Din acest punct de vedere omul care poartă lentile de contact sau a cărui inimă func ţ ionează ionează doar datorită unui peacemaker este un ciborg. Dar acesta este un caz limită de inserare a tehnologiei. Al doilea sens dat ciborgilor este cel al expectan ţ elor elor tehnologice de inginerie genetică sau tehnologii care să îmbunătă ţ ească ească funcţ iile iile organismelor umane. În acest sens se ns,, cib ibor orggul es este te o re reaalilita tate te ştiinţ ific i ficoo-fa fant ntas astitică că a un unui ui vi viititor or om om-m -maaşină. 2
dincolo de aceste sensuri practice şi ficţ ionale ionale a termenului ciborg, Haraway vrea să considere un sens fundamental: o fiinţ ă ale cărei context, lume trăită, rela ţ iiii sociale şi autointerp autoi nterpretare retare sunt sunt în întreg întregime ime impregnate impregnate de tehnolo tehnologia gia modernă. modernă. În acest sens sens fiinţ a uman um anăă es este te,, în to tota talilita tate te şi fiecare în parte, ciborg.” (M (Mun unni nik, k, 20 2001 01,, 10 102) 2).. Telefonul mobil a devenit la fel de necesar şi omniprezent precum propriile noastre organe. organ e. Acel Acelaaşi lu lucr cruu se în întâ tâmp mplă lă cu id iden entitita tate teaa vi virt rtua uală lă în încâ câtt a nu fi în ci cibe bers rspa paţ iu iu echivalează cu o cvasi-inexisten ţ ă. ă. Dar când vorbim de protezarea cibertehnologică nu avem av em în ve vede dere re do doar ar ex exte tens nsiiiile le te tehn hnol olog ogic icee at ataaşat atee co corp rpul ului ui no nost stru ru,, ci şi ab abililită ităţ ile, ile, cunoştinţ ele ele şi com compor portam tament entele ele apr apropr opriat iatee de fiinţ ele ele um uman anee ca ur urma mare re a de dezv zvol oltă tării rii acestora în cadrul unui mediu impregnat de tehnologie. Ciborgii, în în ţ elegerea elegerea lui Haraway, sunt construcţ iiii cărora le lipseşte o identitate fixă, pre-existentă, naturală, fiind produşi, nu născuţ i.i. Această producţ ie ie a ciborgilor se realizează ca nara ţ iune iune de autojustificare în cadrul unei realităţ i configurate tehnologic. „Un ciborg este un organism cibernetic, un hibrid între maşină şi organism, o creatură a realităţ iiii sociale la fel de mult ca o creatură a fic ţ iunii. iunii.” (Haraway, 1991, 149) Conceptul de ciborg este instrumentul teoretic prin care Haraway dezvăluie mecanismele şi posibilităţ ile ile realităţ iiii dominate de tehno ştiinţ ă, ă, ciborgii fiind o realitate specifică contextului istoric în care tehnologia este grila universală de interpretare. „Un ciborg este o creatură hibridă, compusă din organism şi maşină. Dar ciborgii sunt compuşi di dinn tip tipur urii sp spec ecia iale le de or orga gani nism smee şi maşini spe specif cifice ice sfâ sfârrşitului de secol XX.” (Haraway, 1991, 1). Ciborgii sunt hibrizi al căror proces de selec ţ ie ie naturală se desfăşoară exclusiv în cadrul tehnoculturii. Caracteristicile lor principale sunt contingen ţ a şi situarea. Datorită faptului că un ciborg este doar un construct, el este imun la utopii ce încearcă să recupereze o unitate originală şi care se pot transforma doar într-o distopie a dezastrului, pentru că nu face parte dintr-o istorie originară, ci „ încarnarea încarnarea ciborgului este în afara istoriei salvării.” (Ha (Haraw raway, ay, 199 1991, 1, 150 150). ). Cib Ciborg orgiiii ţ in in de ma marg rgin inal alititat atea ea jo jocu curi rilo lorr de lilimb mbaj aj,, de finitudine şi co cont ntin inge gennţ ă. ă . Ac Aces este te as aspe pect ctee su sunt nt im impo port rtan ante te at atât ât în pl plan anul ul co cons nstititu tuir iriiii comunităţ ilor ilor digitale cât şi ca resursă pentru o reconsiderare a politicii. Ontologia ciborgilor este ”o artă a supravieţ uirii uirii în diaspora”, o descentrare a subiectului în practici alternative care dezvăluie contingenţ a, a, facti facticitate citateaa şi parţ ialitatea. ialitatea. Astfel ciborgul este, pe de o parte, un act actor or în con contin tinuă uă red redefi efinir niree a pro propri priilo ilorr pos posibi ibilit lităăţ i în într tr-o -o at atitu itudi dine ne mi milit litan antă tă faţ ă de existenţ ă, ă, iar, pe de altă parte, el este cel ce deconstruie şte propria constituire ca actor prin acutizarea conştiinţ ei ei critice a contingenţ ei ei sale. Aceşti ciborgi, spune Haraway, suntem noi înşine. „Există mai multe consecinţ e ale considerării în mod serios a imaginii ciborgului drept altceva decât un inamic. Propriile trupuri, noi în şine; trupurile sunt hărţ i ale puterii şi identităţ ii. ii. Ciborgii nu fac excepţ ie. ie. Trupul ciborgului nu este inocent; el nu a fost născut întro gr grăd ădin ină. ă. El nu es este te în că căut utar area ea un unei ei id iden entitită tăţ i un unita itare re,, ge gene nerâ rând nd as astfe tfell du dual alis isme me antagonice fără sfârşit (sau până la sfârşitul lumii); el acceptă ironia ca dat. Unul este prea puţ in in şi doi este doar o posibilitate. Plăcerea intensă a abilităţ ii, ii, abilitate tehnică, maşinală, încetează să fie un păcat, fiind parte a întrupării. Maşina nu este un ceva care trebuie animat, venerat, dominat. Maşinile sunt noi înşine, procesele noastre, parte a întrupării noas no astr tre. e. Pu Pute tem m fi re resp spon onsa sabi bilili pe pent ntru ru maşini; ele nu ne domină sau ameninţ ă. ă. Suntem responsabili pentru limite; suntem ele. ” (Haraway, 1991, 180). Conştitien entitiza zare reaa ac aces estu tuii mo modd hi hibr brid id de co cons nstit titui uire re în ca care re co cond ndiiţ ia ia um uman anăă es este te descen des centra trată tă de pe poz poziiţ ia ia de subiect face necesară redefinirea termenilor de lucru ai filosofiei. După Latour, omul n-a fost niciodată subiect şi doar procesele de purificare au fost moto mo toru rull ana nalilizzei pe ba baza za di dihhot otom omiiiilo lorr so soci ciet etaate te/n /nat atuură sau sub ubie iect ct/o /obbie iect ct.. În fapt, hibrizii au fost mereu prezenţ i.i. Primul hibrid poate fi considerat primul animal domesticit pentru că acesta are o intenţ iona i onalilita tate te deri de rivvat ată. ă. „Dar
3
Dar prezenţ a hibrizilor fiind trecută cu vederea, a dus la proliferarea acestora şi de aceea astăzi suntem în pozi ţ ia ia de a ne axa analiza exclusiv asupra acestora. Faptul că folosim termenul de hibrizi relevă de contingenţ a istorică care face ca entităţ ile ile de care suntem înconjuraţ i să fie privite ca şi compuşi formaţ i din alte entităţ i pure. În fapt, nu există decât hibrizi ai teoriilor care i-au exclus pe aceştia. Procesul de purificare şi excludere modern a fost atât de penetrant încât analiza a ceea ce este, pentru a se putea instanţ ia, ia, trebuie să fie o analiză a ceea ce este compus, a ceea ce este hibrid, a ceea ce se află în relaţ ie ie în cadrul unei reţ ele. ele. Iar în societatea contemporană figura exempl exe mplară ară a hib hibrid ridulu uluii est estee dat datăă de într întrupa uparea rea teh tehnol nologi ogică că a uma umanit nităăţ ii, ii, de ci cibo borg rg.. „Antropologia filosofică este în general concepută drept antropo-ontologie; ea reflectează modul de a fi al oamenilor. Dar la finalul secolului douăzeci aceste moduri de a fi sunt inextricabil combinate cu tehnologia: antropo-ontologia este ciborgontologie.”(Munnik,2001,102). Pentru Haraway există trei procese de străpungere a categoriilor ontologice care ne fa facc co connştienţ i de imposibilitatea analizei pe baza distinc ţ iilor iilor anterioare care păreau clare. În primul rând, biologia modernă şi psihologia animalelor, care s-a axat în principal pe zonele limitrofe, a erodat distincţ ia ia dintre om şi animal. În al doilea rând s-a produs eroziu ero ziunea nea din dintre tre org organi anism sm şi maşin inăă pe pent ntru ru că maşin inililee au de deve veni nitt ca capa pabi bile le de autoreglare şi sunt dotate cu intenţ ionalitate ionalitate proprie. Iar în al treilea rând a fost erodată distincţ ia ia dintre fizic şi nonfizic încât tehnologia contemporană realizează procese care erauu alt era altăda ădată tă apa apanaj najul ul fii fiinnţ elor elor uma umane ne iar par partea tea mat materi erială ală a dis dispoz poziti itivel velor or noa noastr stree tehnologice este compusă din por ţ i logice şi microcipuri, i.e. din structuri inteligente. Aceste procese de eroziune impun analiza hibrizilor ca singura ontologie posibilă astăzi, ciborgii fiind exponenţ iiii zonelor limitrofe. Ceea ce trebuie însă contestat în demersul lui Haraway este acest discurs postmodern de proliferare în zonele limitrofe a hibrizilor de dragul hibrizilor bazat pe un anti-esenţ ialism ialism naiv. Postmodernismul, ne spune Latour, este o depăşire a ceea ce nu a început niciodată, şi an anum umee mo mode dern rnis ismu mul.l. Postmodernismul se ocupă de hibrizi din perspectiva separa ţ iei iei dintre subiect şi obiect. De aceea, acceptând termenul de ciborg ca realitate a condi ţ iei iei umane vom relua analiza acestuia din perspectiva amodernită ţ iiii propuse de Latour în care accentul pus pe actan ţ i se realilizzează fără considera rare reaa unei anteri riooare structu turri puri rifficatoare. 2. Caracter ş i stiluri de viaţ ă
Albert Borgmann afirmă că specificitatea societăţ iiii tehnologice constă în faptul că oamenii îşi construiesc viaţ a în forma stilurilor de viaţ ă prin asamblarea de itemi ai stilurilor de viaţ ă. ă. Ceea ce este specific Internetului din acest punct de vedere este faptul că fiecare asamblează nu doar unul, ci o multitudine de stiluri de via ţ ă. ă. Inserarea în ciberspaţ iu i u se pe petr trec ecee pr prin in di dise semi mina nare reaa şi co cons nstr trui uire reaa ma maii mu multltor or eu euri ri.. Ac Acea east stăă diseminare într-o multitudine de stiluri de viaţ ă, ă, mai mult sau mai pu ţ in in asumate, dar în care utilizatorul se implică total are loc sub forma unor modele, paternuri de ac ţ iune. iune. Dacăă Bor Dac Borgma gmann nn vor vorbe beşte de desp spre re un ca cara ract cter er al vi vieeţ iiii con contem tempor porane ane,, al exi existe stennţ ei ei tehnol teh nologi ogice, ce, tez tezaa sa tre trebui buiee dez dezvol voltat tatăă înt într-o r-o exp explic licaaţ ie ie par paradi adigma gmatic ticăă a mod modulu uluii de inserţ ie ie a utilizatorului în lumea cibertehnologică, un caracter al utilizatorului, a cărui situare afectivă se petrece în trena unei dispozi ţ iiii stabile mereu prezente. Începând cu critica lui Thomas Kuhn privind modul de evolu ţ ie ie a ştiinţ ei, ei, explicaţ ia ia nu se mai poate redu re duce ce do doar ar la ex expr prim imar area ea le legi gilo lorr su subb ca care re fa fapt ptel elee se su subs bsum umea ează ză ca şi ca cazu zuri ri part pa rtic icul ular are, e, ci tre trebu buie ie lu luat at în co cons nsid ider erar aree un ni nive vell su supe peri rior or al ex expl plic icaaţ iei i ei în car aree form fo rmul ular area ea le legi gită tăţ ilor se produce datorită unui cadru paradigmatic. 4
Acest cadru paradigmatic de evoluţ ie ie se regăseşte nu doar la nivelul ştiinţ ei, ei, tehnologiei sau societăţ ii, ii, ci şi la nivelul utilizatorului sau al entită ţ ilor ilor virtuale. Pornind de la analiza lui Borgmann asupra explica ţ iei iei paradigmatice, vom considera în continuare caracterul ca şi structu turră paradig igm matiticcă, gramaticală lă,, de existenţ ă în ciberspaţ iu. iu. Borgmann defineşte două modalităţ i generale de explicare a existen ţ ei ei pe care se structurează toate demersurile epistemice: discursul ştiinţ ific ific care urmăreşte explicaţ ia ia apodictică, subsumarea faptelor unor legi generale, respectiv explica ţ ia ia deictică a cărei caracteristică este focalizarea asupra evenimentelor particulare şi evidenţ ierea ierea sensurilor acestora, precum arta sau religia, şi care are mai degrabă caracterul arătării, în sens wittgensteinian, decât explicaţ ia ia ca atare. „Ceea ce se întâmplă necesită să fie iluminat şi înţ eles. eles. Totuşi, precum am văzut, acesta [caracterul vie ţ iiii contemporane] nu poate fi captat de modul de explica ţ ie ie propri propriuu ştiinţ ei ei sau a marilor puteri focale ale trecutului, i.e. prin explicaţ iiii apodictice sau deictice. Dar există o a treia posibilitate de explicare, cea prin care încercăm să înţ elegem elegem caracterul realităţ iiii prin descoperirea paternurilor sale dominante. Un patern este mai concret şi mai specific decât o lege şi în acelaşi timp mai general şi ma maii ab abst stra ract ct de decâ câtt un un unic ic lu lucr cruu fo foca cal.l. [. [... ..]] Un pa pate tern rn es este te o se seri riee de caracteristici cruciale, abstracte dar destul de simple pentru a servi ca un instrument de lucru, concret şi destul de detaliat pentru a se aplica în mod efectiv unui tip de obiect.” (Borgmann, 1987, 73). Modul de a explica dezvăluind modele stabile de evolu ţ ie ie este explicaţ ia ia paradigmatică. Explicaţ ia ia paradigmatică a fost folosită de Borgmann pentru a exprim exp rimaa car caract acteru erull vieţ iii i co cont ntem empo pora rane ne ca pa para radi digm gmăă a di disp spoz ozititiv ivul ului ui,, ce ceea ea ce a reprezentat impulsul dat filosofiei tehnologiei de a considera tehnologia din punct de vede ve dere re al ev evol oluuţ iei i ei sa sale le,, de depă păşin indd at atât ât te tend ndin inţ a tra transc nscend endent entali alistă stă cât şi pe cea instrumentală. Discursul paradigmatic este singurul în măsură să evite atât gândirea esenţ ialistă ialistă a discursului apodictic cât şi focalizarea pe elementele de fa ţ adă. adă. Referindune la ontologia ciborgilor putem afirma că explicaţ ia ia paradigmatică, gramaticală, va putea evita atât considerarea considerarea modernă a perso persoanei anei ca o entita entitate te esenţ ială ială care se manifestă în multiplele avataruri cât şi considerarea diseminării totale a persoanei în aceste avataruri. Răspunsul la aceste două posibilită ţ i de considerare a ciborgului va fi caracterul sau gramatica inserţ iei utilizatorului în cadrul reţ elel elelor or cibe ci bert rteh ehno nolo logi gice ce.. Acţ iunile iunile individuale ale utilizatorului, luate fiecare în parte nu relevă nimic referitor la mo moda dalit litat atea ea de co cons nstit titui uire re sp spec ecifific icăă ac acel elui ui ut utililiz izat ator or.. De as asem emen enea ea,, ur urmă mărir rirea ea traiectoriei sale pe un anumit sit, asumând o anumită identitate virtuală, nu va furniza o explicaţ ie ie paradigmatică a modului specific de inserare în realitatea digitală. Ceea ce trebu tre buie ie ur urmă mări ritt es este te pa pate tern rnul ul du după pă ca care re ut utili iliza zato toru rull îşi con constr struie uieşte avata avatarurile rurile şi le întru întrupea pează ză pe ace aceste stea. a. Iar ace aceast astăă mod modali alitat tatee par paradi adigma gmatic ticăă de ins inser erţ ie ie la ni niuv uvel elul ul reţ elelor elelor cibertehnologice se produce în concordan ţ ă cu reguli gramaticale generale de inserţ ie ie şi apropriere a conţ inuturilor inuturilor cibertehnologice. Pentru a prelua o imagine din domeniul lingvistic, vom studia gramatica dialectelor de interrelaţ ionare ionare cibertehnologică şi nu limbajul general al cibertehnologiei sau modalitatea particulară de a se exprima a unui ciborg. Pe lângă procesul de constituire al avatarurilor analizat anterior trebuie să luăm lu ăm în co cons nsid ider erar aree fa fapt ptul ul că In Inte tern rnet etul ul se co cons nstititu tuie ie în pr prim imul ul râ rând nd pe re rela laţ ia i a de comunicare, relaţ ia ia dintre actanţ iiii umani ceea ce ne obligă să considerăm modul specific al constituirii, pe baza comunicării. Imersiunea utilizatorului nu se produce doar într-un Internet epistemic, un Internet înţ eles eles ca hiperbibliotecă de con ţ inut inut media, ci într-un mediu al comunicării mediate de computer (CMC). Fiecare constituire a unui avatar se petr treece în cadrul unei comunităţ i de avatari şi în ved eder ereea com omun unic icăr ăriiii.. 5
Aceste comun Aceste comunită ităţ i di digi gita tale le se co cons nstititu tuie ie ca şi com comuni unită tăţ i eti etice, ce, com comuni unită tăţ i de in inte tere rese se comune, care dezvăluie intenţ ionalită ionalităţ ile ile şi caracterele utilizatorilor. Comunicarea digitală este, prin modul în care se constituie comunităţ ile, ile, înrădăcinată în afectivitate sau, mai bine spus, în situarea afectivă (Befindlichkeit) a utilizatorului, în moravurile sale. Acest fundament al mo modu dulu luii de in inte terr rrel elaaţ iona ionare re nu ne nece cesi sită tă un su subi biec ect, t, ci do doar ar ca cara ract cter erul ul,, în întru trupa pare reaa (reală (re ală sau dig digita itală) lă) şi ist istori oricit citate ateaa uti utiliz lizato atorul rului. ui. Foc Focali alizar zarea ea asu asupra pra cad cadrul rului ui afe afecti ctivv al inse in seră rări riii la ni nive velu lull reţ elel elelor or ci cibe bert rteh ehno nolo logi gice ce se ex expl plic icăă pr prin in fa fapt ptul ul că ac aces esta ta jo joac acăă un rol central în modul de raportare la conţ inuturile reţ elelor. elelor. Motivu Mot ivull foc focali alizăr zăriiii asu asupra pra cad cadrul rului ui afe afecti ctivv pro provin vinee din mul multis tistab tabilit ilitate ateaa ese esennţ ială i ală a cibertehnologiei. Această multistabilitate este însă inserată la nivelul practicii conform a ceea ce ea ce Se Seve veri rinn Sc Schr hroe oede derr nu nume meşte te,, co come ment ntân ându du-l -l pe Wi Witt ttge gens nste tein in,, o mo moda dalilita tate te dispoziţ ion i onală de a vedea ca. Don Ihde arată că percepţ ia i a unui obiect, atât ca macropercepţ ie ie cât şi ca micropercepţ ie, ie, variază cultural. El prezintă analiza cubului Necker, reprezentarea bidimensională a unui cub, care poate fi văzut ca figură bidimensională, cub, în două ipostaze, atârnat sau aşezat, dar şi ca reprezentând alte obiecte tridimensionale. Posibilităţ ile ile logice sunt multiple, dar respectiva figură este văzută ca şi cub în primă instanţ ă şi cel mai adesea. Iar acest a vedea ca nu este o interpretare a unor date senzoriale pure, ci este percep ţ ia ia ca atare. Cubul Necker este văzut ca, de exemplu, un cub aşezat şi aceasta din prima clipă. Colapsarea multistabilităţ iiii într-un aspect este ceea ce Wittgenstein numeşte vederea aspectului, o caracteristică esenţ ială ială a percepţ iei iei umane: „Poate exista o fiinţ ă umană căreia să îi lipsească abilitatea de a vedea ceva ca ceva – şi cum ar fi asta? Ce consecinţ e ar avea acesta? – Ar fi acest defect comparabil cu acromazia sau cu lipsa urechii muzicale?” (Wittgenstein, 1997, 213). Schroeder afirmă că idea unei cecităţ i as aspe pect ctua uale le to tota tale le es este te de fa fapt pt in inco cons nsis iste tent ntăă ca ur urma mare re a fa fapt ptul ului ui că ve vede dere reaa presupune vederea a ceva ca ceva. În schimb, poate exista un mod deficitar de a vedea ceva ca ceva, în mod special în experien ţ a unei realităţ i complexe precum un tablou sau o reprezentare teatrală. Iar în acest caz deficienţ a se datorează situării afective deficiente faţ ă de reprezentarea în cauză. „Persoana cu cecitate aspectuală (aspect-blind person) nu are un deficit în înţ elegerea elegerea a ceea ce este reprezentat, nici nu vede de fapt mai pu ţ in, in, ci mai degr de grab abăă îi lilips pseeşte un an anum umitit ră răsspu puns ns em emooţ ional. ional.” (S (Sch chro roed eder er,, 20 2009 09,, 6) 6).. Cu al alte te cuvinte gramatica a ceea ce percepe îi este nefamiliară. „Să presupunem că am convenit cu cineva asupra unui cod; 'turn' înseamnă faleză. Îi spun 'Acum du-te la turn' – mă va înţ elege elege şi se va comporta corespunzător, dar simte cuvântul 'turn' ca fiind straniu în această utilizare, nu i-a 'prins' încă înţ elesul. elesul.”(Wittgenstein,1997,213). În cazul inser ţ iei i ei în reţ elele elele cibert cib ertehn ehnolo ologic gicee est estee nev nevoie oie de apr apropr oprier ierea ea afe afecti ctivă vă faţ ă de as aspe pect ctel elee re rele leva vant ntee al alee respectivului mediu, de înţ ele leggerea gramaticii relaţ iilo iilorr ci cibe bert rteh ehno nolo logi gice ce.. Caracterul cibertehnologiei constând în multistabilitatea sa, analiza relaţ ionării ionării utilizatorilor la nivelul acesteia trebuie să se concentreze asupra caracterului afectiv al acestor pozi ţ ionări, ionări, care constă în asumarea aspectelor gramatical relevante ale relaţ ionării. ionării. 3. Cara Caracteristici cteristici ale constituirii în re ţ elele e lele de comunicare
Modurile specifice de a fi pe care fiecare întrupare cibernetică, fiecare avatar le dezvăluie sunt stilurile de via ţ ă asumate de către cibernaut. Aceste stiluri de viaţ ă sunt trăite în modul comutării de la unul la altul pe baza stărilor afective specifice. Această navigare prin stilurile de viaţ ă are ca fundament caracterul utilizatorului care, deşi întrupează de fiecare dată alt program de acţ iune, o face în modalitatea sa specifică. 6
Problema caracterului, care îi face pe anumiţ i autori să nege existen ţ a acestuia (Doris, 2002), constă în faptul că de şi el este prezent de fiecare dată ca ceva împlinit, este totuşi în co cont ntin inuă uă ev evol oluuţ ie. ie. Evo Evolu luţ ia ia ca cara ract cter erul ului ui,, pr prec ecum um ce ceaa a pu pudo dorii rii,, nu tr treb ebui uiee înţ elea eleasă să ca de dezv zvol olta tare re sa sauu pr prog ogre res, s, ci pu purr şi si simp mplu lu ca sc schi himb mbar are. e. Ia Iarr ac acea east stăă schimbare şi in inst stab abili ilita tate te a ră răsp spun unsu sulu luii la st stim imul ulii id iden entitici ci de dete term rmin inăă co cons nsid ider erar area ea inexistenţ ei ei caracterului. Doris pornind de la studii psihologice afirmă că nu putem găsi un ca cara ract cter er ca şi dis dispoz poziiţ ie i e globală, ci modul de a acţ iona iona es este te st stric rictt si situ tuaaţ ional, ional, determinat mai degrabă de situa ţ ie ie decât de o dispozi ţ ie ie stabilă a utilizatorului. Critica lui Doris se bazează tocmai pe premisa caracterului ca dispozi ţ ie ie de a reacţ iona iona identic la stimuli identici. Ori caracterul este mai degrabă un patern de ac ţ iune iune care se este revelat cont co ntex extu tual al,, în un unel elee ca cazu zuri ri pr prin in ră răsp spun unsu suri ri co cont ntra radi dict ctor oriiii la st stim imul ulii id iden entitici ci.. Considerând caracterul ciborgilor vom afirma că acesta trebuie în ţ eles eles ca un patern al manipulării informaţ iei iei pentru că ciborgul este o entitate constituită pe bază de informaţ ie ie care primeşte, procesează şi transmite informaţ ie. ie. Caracterul ciborgului se constituie şi se tr tran ansf sfor ormă mă an anal alog og ca cara ract cter erul ului ui ci cibe bert rteh ehno nolo logi giei ei pr prin in si situ tuaaţ iile iile paradigmatice pe care le asumă. Pentru a vedea modul de modelare a caracterului trebu tre buie ie să co cons nsid ider erăm ăm ca cara ract cter eris istitici cile le de acţ iune iune spe specif cifice ice Int Intern ernetu etului lui.. Car Caract acteru erull ciborgului se constituie în relaţ iile iile de comunicare. Vom considera relaţ iile iile romantice onlilinne ca par on arad adig igmă mă a re rela laţ iilo i ilorr de co comu muni nica care re pe In Inte tern rnet et,, el elee pu putâ tând nd re rele leva va caracteristici specifice oricăror alte relaţ iiii de comunicare şi având în plus un grad ridicat de implicare. Aceste relaţ iiii de comunicare au loc într-un mediu care, a şa cum afirmă Ben-Ze'ev, Ben-Z e'ev, are carac caracterist teristici ici parad paradoxal oxale: e: „(1) dis distan tanţ are are şi ime imedie diere; re; (2) com comuni unicar caree săracă şi bogată; (3) anonimitate şi relevare; (4) sinceritate şi decepţ ie; ie; (5) continuitate şi discontinuitate.” (Ben-Ze'ev, 2004, 55) Cea de a şasea caracteristică considerată de Ben-Ze Ben -Ze'ev 'ev,, inv invest estire ireaa fiz fizică ică mar margin ginală ală şi in inve vest stire ireaa me ment ntal alăă ma majo joră ră o co cons nsid ider erăm ăm neimportantă pentru că constituirea utilizatorilor ca entităţ i digitale transcende această distincţ ie ie mental-fizic iar utilizatorul este prezent în totalitate în această relaţ ie. ie. Ac Aces este te caracteristici opuse, dar care au loc după cum vom vedea în acela şi timp, determină ca relaţ iile iile de comunicare online să fie considerate drept un ata şament detaşat. Acest ataşament detaşat este consecinţ a dublei instanţ ieri ieri a identităţ ilor ilor digitale, ca artefacte utilizate pentru a comunica, dar şi ca propriul mod de a fi al utilizatorului. Coexisten ţ a acestor factori opozitivi este imposibilă în cadrul relaţ iilor iilor reale. „Uneori, un ataşament romantic intens online se stabileşte între persoane separate fizic şi care sunt implicate într-un fel sau altul în alte relaţ iiii romantice. Celelalte implicări romantice şi separarea fac ca re rela laţ ia i a să fie de detaşar are, e, da darr in inte tens nsititat atea ea em emooţ iona ională lă de dezv zvol oltă tă un at ataaşament ridicat.”(Ben-Ze'ev,2004,27). Anonimitatea şi anu anular larea ea dis distan tanţ elor elor te temp mpor oral alee fa face ce ca re rela laţ iile iile online să fie caract car acteri erizat zatee de o sin sincer cerita itate te emoţ ională ională rid ridica icată. tă. Stu Studii dii psi psihol hologi ogice ce ara arată tă că lip lipsa sa informaţ iilor iilor sociale obişnuite face ca utilizatorul să releve în comunicarea online o gamă mai largă de informaţ iiii intime (Join (Joinson, son, 2003). În aces acestt caz partenerii partenerii de discuţ ie ie sunt în multe sensuri necunoscuţ i,i, depărtaţ i spaţ ial ial şi social, dar intimi prin ceea ce î şi transmit.
7
Discuţ iile iile online pot fi mult mai directe şi exp explic licite ite elu eludân dândd pol polite iteţ ea ea soc social ialăă specifică relaţ iilor iilor offline1. Eludarea contextului fizic real face ca însăşi comun comunicare icareaa între pers pe rsoa oane ne ca care re se cu cuno nosc sc în vi viaaţ a re real alăă să ca cape pete te un ca cara ract cter er mu multlt ma maii lilibe berr ia iarr 2. autoprezentarea online să permită alte moduri de implicare Dacă în comunicarea offline există o multitudine de informaţ iiii transmise prin simpla prezenţ ă, ă, în comunicarea digitală aceste informaţ iiii dispar trebuind înlocuite cu con ţ inut inut digital, ceea ce poate duce la o cantitate şi o complexitate mai mare a informaţ iei iei transmise. Emoticoanele spre exemplu pot transmite stările emoţ ionale ionale care, deşi prezente, pot fi trecute cu vederea în cazul comunicării faţ ă-către-fa ă-către-faţ ă. ă. În plus, anumite informaţ iiii pot fi transmise împreună cu un înt între regg co cont ntex ext, t, cee eeaa ce mă măre reşte ca cara ract cter erul ul in inte teliligi gibi bill al in info form rmaaţ iei. iei. Bi Bine neîn înţ eles, eles, ambiguitatea informaţ iei iei şi idealizarea specifică fac ca anumite relaţ iiii online să pară mai încărcate emoţ ional ional decât cele reale, şi decât sunt în realitate. Nu trebuie să uităm că implicarea în relaţ iiii online se petrece atunci când partenerii au această intenţ ie ie şi prin urma ur mare re nu po pott ap apăr ărea ea di dise sens nsiu iuni nile le de in inte tennţ ie ie spe specif cifice ice rel relaaţ iilor iilor offlin offline. e. Şi, în plus, parten par teneri eriii deţ in i n un ma maii ma mare re co cont ntro roll as asup upra ra in info form rmaaţ iilor iilor tra transm nsmise ise înc încât ât asp aspect ectele ele negative inerente comunicării pot fi disimulate. Acest control asupra informa ţ iilor iilor face ca anonim ano nimita itatea tea să fie păs păstra trată, tă, cre creând ându-s u-see tot totuuşi un cadru intim şi familiar. La acesta contribuie şi caracterul limitat al programului de acţ iune, iune, în acest caz satisfacerea nevoilor emoţ ionale, ionale, care nu interferează cu alte programe de ac ţ iune iune disturbatoare care sunt prezente în viaţ a zilnică. Anonimitatea şi controlul informaţ iilor iilor reduce şi vulnerabilitatea utilizatoru utiliz atorului. lui. În primu primull rând dezv dezvăluire ăluireaa intimi intimită tăţ ilor ilor se poate face fără repercusiuni iar în al doilea rând alţ iiii semnificativi din viaţ a reală nu pot interveni în aceste rela ţ ii. ii. „O femeie poate fi nesigură când vine vorba de a-i comunica so ţ ului ului fanteziile sale sexuale – de frică să nu afecteze relaţ ia. ia. Dar va fi gata oricând să discute aceste fantezii cu amantul său virtual.” (B (Ben en-Z -Ze' e'ev ev,, 20 2004 04,, 34 34). ). As Astfe tfell în încâ câtt co comu muni nica care reaa an anon onim imăă on onliline ne du duce ce la o 'autod 'au todezv ezvălu ăluire ire tot totală ală'' cee ceeaa ce per permit mitee dis discut cutare areaa pro proble blemel melor or mar margin ginali alizat zatee soc social ial,, precum homosexualitatea, SIDA, alcoolism, abuz sexual, etc. Pe lângă anonimitate, un mare rol în autodezvăluire îl joacă şi faptul că Internetul permite conexiunea cu persoane cu predispoziţ iiii similare, asta cu atât mai mult cu cât aceste similarităţ i trebuie obţ inute inute doar pe un palier restrâns al realităţ ii. ii. Astfel că putem spune că relaţ iile iile se stabilesc între identităţ i virtuale ale căror programe principale de ac ţ iune iune sunt similare. Chiar persoane antagonice ca vârstă, sex, viziuni politice, statut social, etc., pot dezvolta relaţ iiii foarte strâ st râns nsee ba baza zate te pe in inte tere resu sull co comu munn în în,, de ex exem empl plu, u, fifizi zică că nu nucl clea eară ră.. Ac Aces estt ca cara ract cter er restrâns al intenţ iei iei de comunicare se combină cu caracterul discontinuu al rela ţ iei iei astfel înc încât ât pa parte rtene nerii rii de di disc scuuţ ie i e se în întâ tâln lnes escc do doar ar în mo mome ment ntel elee câ când nd do dore resc sc sa satitissface fa cere reaa pr prog ogra ramu mulu luii de acţ iune iune spe specif cific ic rel relaaţ iei iei lo lor, r, ne nefifiin indd ne nevo voiiţ i să co cont ntin inue ue re re-laţ ia atunci când atenţ ia le este deturnată spre altceva.
1 Trebuie menţionat în acest context că Floridi consideră că suntem probabil ultima genera ţie care mai experimentează o diferen ţă clară între offline şi online. În aceeaşi ordine de idei Kellner afirmă că societatea informa ţională nu este total instanţiată, ceea ce determină perceperea unei realităţi disjunse între real şi digital şi o supraevaluare a uneia sau alteia dintre op ţiuni în detrimentul celeilalte. „Nu voi crea o ierarhie a comunicării interpersonale, fa ţă-către-faţă versus electronică, într-un registru absolut. Mai degrabă, a ş argumenta pentru o logică şi/ şi decât sau/sau, văzând modurile de comunicare şi interacţiune ca suplimentare şi complementare decât ca mutual exclusive.” (Kellner, 2000, 245). 2 Este paradigmatic exemplul unei adolescentae care foloseşte comunicarea online pentru a flirta cu colegii ei de clasă, lucru pe care nu îl face în viaţa reală. (Turkle)
8
Internetul are un efect dezinhibitor, utilizatorii făcând lucruri pe care nu le-ar face în mod normal. „Pe de o parte, persoanele relevă informaţ iiii intime şi performează acte de o bunătate neobişnuită. Pe de altă parte, dezinhibiţ ia ia poate face ca utiliz utilizatorii atorii să utiliz utilizeze eze un limbaj murdar şi să exprime deschis furia, ura şi ameninţ ările; ările; ei vor explora locuri pe care nu le-ar vizita niciodată în via ţ a reală precum siturile ce oferă pornografie şi violenţ ă. ă.” (BenZe'ev, 2004, 40). Efectul dezinhibitor este corelativul mai multor factori care se întâlnesc în comunicarea virtuală: anonimitatea (nu există legătură cu restul identită ţ ilor ilor utilizatorului), invizibilitatea (utilizatorul poate părăsi pentru totdeauna o identitate), introjecţ ia ia solipsistă (totul se întâmplă doar la nivel fantasmatic), disocierea (considerarea relaţ iilor iilor virtuale ca joc lipsit de consecinţ e) e) şi neutralitatea statutului (nivelarea şi insignifianţ a participanţ ilor ilor la relaţ ie). ie). Efe Efectu ctull dez dezinh inhibi ibitor tor fac facee ca rel relaaţ iile iile online să fie în mare măsură deceptive. Puterea de a construi o intimitate ridicată în relaţ iile iile virtuale este corelată cu o şi mai mare probab pro babilit ilitate ate ca ace aceste steaa să duc ducăă la dec decep epţ iiii pentru că se bazează pe identită ţ i liber construite care disimulează. Iar gradul de importan ţ ă al informaţ iilor iilor care disim disimuleaz uleazăă poat po atee fi un el elem emen entt de de dece ceppţ ie ie at atun unci ci câ când nd ac aces este teaa su sunt nt re rele leva vate te.. De as asem emen enea ea,, Internetul Intern etul permite abuzul de încre încrede de în multe relaţ iiii online. Astfel, un webchat erotic poate fi po post stat at pe In Inte tern rnet et fă fără ră ac acor ordu dull ce celu luililal altt pa parte rtene nerr ca care re mi miza za pe in intitimi mita tate teaa ac aces este teii informaţ ii. ii. Caract Car acteri eristi sticil cilee com comuni unicăr căriiii dig digita itale le dez dezvăl văluit uitee de Ben Ben-Ze -Ze'ev 'ev duc la ree reeval valuar uarea ea concepţ iei iei cla clasic sicee a car caract acteru erului lui.. Car Caract acteru erull ca dis dispoz poziiţ ia i a stabilă de a ac ţ iona iona într într-un -un mediul stabil nu mai poate fi acceptată ca defini ţ ie. ie. Pentru Aristotel, caracterul se dezvoltă prin alegeri făcute într-un context determinant. Caracterul este a doua natură, în parte determinat de context, de mediu, în parte constituit din reacţ iile iile caracteriale la acest mediu. Caracterul nu are început. El se dezvoltă acolo unde există şi este cel care a fost deja. Caracterul, spre deosebire de valorile după care ne conducem, nu poate fi schimbat. El poate doar evolua ca aplicare a sa proprie la context. Pe lângă formarea propriului caracter, propriilor dispoziţ iii i stabile de a acţ iona, iona, utilizatorul trebuie, în ciberspaţ iu, i u, să lucreze şi la stabilizarea mediului în care acţ ionează. ionează. Dreyf Dreyfus us (2001 (2001)) şi Levy (2008) vorbesc de o supraîncărcare cu informa ţ iiii încât intervine o indistincţ ie ie între informaţ ia ia relevantă şi cea irelevantă. Aceste probleme nu vor fi rezolvate doar de un management al informaţ iei iei mai perfo performant rmant,, ci de implicarea utilizatorulu utilizatoruluii care să selec selecteze teze şi să reflecteze la propria utilizare a informaţ iei, iei, sustrăgându-se comutării perpetue şi neimplicate între dife di feri rite te mo modu duri ri al alee in info form rmaaţ iei. iei. Sp Spec ecifific icititat atea ea In Inte tern rnet etul ului ui co cons nstă tă în im imen ensi sita tate teaa de posibilităţ i ce pot fi actualizate. „Pentru a-l parafraza pe Karl Marx, este astăzi posibil să faci un lucru astăzi şi altul mâine, să fii mamă dimineaţ a, a, avocat corporatist ziua şi partener sexual seara fără a deveni mamă, avocat sau partener sexual (Ideologia germană, I, 1, a) ” (Mitcham, 2000, 144). Ca urmare întrebarea care se impune este ce anume facem când putem face absolut orice 3. Accentul pus de postmodernism pe identită ţ ile ile de experienţ ă, ă, pe diversificare totală, pe imensitatea de posibilităţ i,i, ne poate facem să credem că acum, când putem realiza orice, fiecare chiar realizează orice. Dacă jocul liber cu totalitatea determinaţ iilor iilor de gen este posibil, atunci acest joc cu determina determinaţ iile iile de gen este realitatea la toate palierele. Ori, în afară de experimentare, autoprezentarea nu este de fiecare dată un joc cu determinaţ iile de gen sau alte determinaţ ii libere. 3“Trăim într-o eră în care trăirile ies la suprafaţă iar raţiunea se află în fundal.[...] Acest paradox este exprimat de Bruce Mau în a sa carte/espoziţie/sit web numită Massive Change (2004) în care se ridică o întrebare de latitudinea zeilor: «Acum, că putem realiza orice, ce ar trebui să realizăm?».” (Relph, 2007, 20-21).
9
Utilizatorii, fiecare în parte, urmărindu-şi programele de acţ iune, iune, nu realizează absolut orice. Ei urmăresc paternuri de acţ iune, iune, dezvoltă dispoziţ iiii stabile de a acţ iona. iona. Per total, toate posibilităţ ile ile gramaticale sunt într-adevăr actualizate, dar aceasta doar pentru că fiecare dezvoltă anumite posibilităţ i ignorându-le pe celelalte. Întrebarea lui Mau (2004), 'Acum, că putem realiza orice, ce ar trebui să realizăm?' face ca problema caracterului să devină una mai stringentă decât pentru Aristotel. Astfel, Ben-Ze'ev argumentează că tocmai creşterea exponenţ ială ială a posibilităţ ilor ilor pe care le dezvăluie Internetul va pune accentul pe paternul individual, pe evolu ţ ia ia individuală ca alegere şi construcţ ie. ie. Într-un mediu extrem de instabil, dispoziţ iile iile stabile vor fi cele care îl vor regla. Dispoziţ iile iile stabile, în acest caz, nu sunt numai cele ale utilizatorilor dar şi cele ale altor entităţ i digitale, precum comunităţ ile ile virtuale sau software-urile. „Ne putem aştepta la o şi mai mare relaxare a normelor morale şi sociale; acest proces nu trebuie considerat o amenin ţ are, are, pentru că nu schimbările online pun în primejdie relaţ iile iile romantice, ci imposibilitatea noastră de a ne adapta. [...] Va fi din ce în ce ma maii di dififici cill să ne su sust stra rage gem m to tota tall mu multltitu itudi dini niii de al alte tern rnat ativ ivee te tent ntan ante te ex exis iste tent nte. e. Noţ iunea iunea de 'înşelare' va deveni mai puţ in in comună în conexiune cu rela ţ iile iile romantice. Creşterea flexibilităţ iiii romantice va fi însoţ ită ită însă de creşterea valorii puse pe stabilitate şi implicare profundă.” (Ben-Ze'ev, 2004, 247).
10
Bibliografie
Ben-Ze'ev, Aaron.
2004. Love Online: Emotions on the Internet. Cambridge University
Press. 1984. Technology and the Character of Contemporary Life: A Philosophical Inquiry. The University of Chicago Press. Borgmann, Albert.
Borgmann, Albert . 1993. Crosing the Postmodern Divide. The University of Chicago
Press. (ed.). 2004. The Blackwell Guide to the Philosophy of Computing and Information. Blackwell. Floridi, Luciano
Haraway, Donna. 1990. Primate Visions: Gender, Race, and Nature in the World of
Modern Science. Routledge. Haraway, Donna. 1991. Simians, Cyborgs and Women: The Reinvention of Nature.
Routledge. Ihde, Don. 1990 . Technology and the Lifeworld. From Garden to Earth. Indiana University
Press. Latour, Bruno.
1993. We Have Never Been Modern. Harvard University Press.
Latour, Bruno . 2005. Reassembling the Social. An Introduction to Actor-Network-Theory.
Oxford University Press. Mitcham, Ca Carl rl . 2000. „On Character and Technology” în Higgs, Eric & al. Technology and
the Good Life?. The University of Chicago Press. Munnik , Rene. Rene. 2001. „Donna Haraway: Cyborgs for Earthly Survival? ” în Achterhuis, Hans
(ed.). American Philosophy of Technology: The Empirical Turn. Indiana University Press. 2000. „Who Am We?” în Baird, Robert M. & al. (ed.). Cybernetics: Social and Moral Issues in the Computer Age. Prometheus Books. Turkle, Sherry.
Verbeek, Peter-Paul . 2005. What Things Do. Pennsylvania State University Press. Wittgenstein, Wittge nstein, Ludw ig . 1990. Philosophical Grammar. Blackwell.
11
Explicitare ş i localizare în logica speculativă
Abstract :
By integrating a new acception of the traditional concept of synthesis, introduced by Kant and completed completed by Hegel, the dialectical dialectical method could organize logical progression as a three-step process. We argue that speculative synthesis can be seen as a “localization” process that targets the point of the connection of two opposites in what we would call a “spatial” und unders erstan tandin dingg tha thatt und underl erlies ies a con concep ceptua tuall “map”. This understanding redoubles the temporal perspective that is constitutive to the dialectical method and organizes the traditional conceptual network. In the extensive interpretation, the “spatial” understanding keeps the essential moment and place of each concept and make ma kess ex expl plic icititat atio ionn an andd lo loca calilizzat atio ionn a va valiliddat atin ingg met etho hodo dolo logi giccal cou oupl plee. This procedural couple maintains the discursive coherence and gives grounding and justification to any synthetic enterprise. Keywords :
dialectics; explicitation; localization; speculative logic; G.W.F. Hegel.
Ridicarea Ridica rea con concep ceptul tului ui trad tradiiţ iona i onall de „sinteză” la un ra rang ng te teor oret etic ic de în înal altă tă rigurozitate şi la o de demn mnititat atee de la larg rgăă cu cupr prin inde dere re me meta tafiz fizic icăă se da dato tore reaz azăă fifilo loso sofifiei ei transcendentale kantiene şi elaborărilor sale inovatoare care l-au definit, în contextul subiectivităţ iiii gnoseologice, ca pe corespondentul semantic al unui „act al spontaneităţ iiii intelectului”1, care este responsabil de unificarea oricărei diversită ţ i şi de transformarea ei în achiziţ ţie i e cognitivă. Sinteza, pe plan intuitiv sau în registru aprioric, oferă conştiinţ ei ei investigato inves tigatoare are întreg întregurile urile organ organice ice şi co coer eren ente te ce al alcă cătu tuie iesc sc ma mate teri riaa op oper eraaţ iilor iilor sal salee 2 spirituale, acele instrumente ordonatoare ale raţ iunii iunii care construiesc şi leagă experienţ a aces ac este teia ia,, fă făccân ândd po posi sibbililăă de deop opot otri rivvă exe xerc rcititaare reaa pra ragm gmat atic icăă şi ştiinţ a. a.
1 Immanuel Kant – „Critica raţiunii pure”, ed. Ştiinţifică, 1969, pag. 126. 2„Sinteza pură dă conceptul pur sub care diversul intră într-o unitate necesară. Conceptele pure sunt, spune Kant, chiar categoriile lui Aristotel. Prin urmare, orice sinteză se face după o categorie anume” (Virgil Ciomo ş – „Hegel versus Kant” în „Teme hegeliene”, ed. Dacia, 1982, pag. 50).
12
Demersul sintetizator este prezent şi la nivelul interacţ iunii iunii empirice cu obiectele şi la nivelul teoretic, al cunoaşterii de tip filosofic, unde, sub patronajul regulativ al Ideilor, pot fi urcate trepte succesive de coordonare unificatoare şi pot fi depăşite consecutiv, pe straturi diferite de profunzime, multiple condiţ ionări ionări de natură intensională care înlănţ uie uie rostuitor conceptele. El edifică, astfel, formele spirituale care compun teritoriul speculativului şi fa facce po posi sibbil sal altu tull car aree duc ucee din inccol oloo de ori ricce exp xper erie iennţ ă, ă, în tărâmul eului pur şi al activităţ iiii sale cognitive supreme. Acestt se Aces sens ns al sp spec ecul ulat ativ ivul ului ui,, ca care re se re reve vend ndic icăă de la pr prin inci cipi piul ul co cons nstit titut utiv iv sintetizator, a fost preluat apoi de către G.W.F. Hegel, care a dezvoltat semnifica ţ ia ia unificatoare şi coagulantă până la o formă investită cu valoare de paradigmă şi care a proclamat universalitatea şi necesitatea de tip condi ţ ional ional ale sintezei în procesul de înaintare ordonată a investigaţ iei iei filosofice, impunând o nouă metodă de gândire şi de cunoaştere (dialectica), ale cărei virtuţ i pot fi probate pe materialul noţ ional ional al fiecărei ştiinţ e (s (saau pe de desf sfăăşurare urareaa even evenimen imenţ ial-de ial-desti stinal nalăă a dif diferi eritel telor or eta etape pe ale ist istori oriei ei umanităţ ii). ii). S-a desăvârşit astfel o dublă intenţ ionalitate ionalitate epistemologică prezentă la nivelul primelor cuprinderi semantice care au consacrat, în spaţ iul iul elen, conceptele lui „syntheton” şi al mult uzitatei „dialektike” (regăsibilă la Platon în prima ei formă tehnicmeto me todo dolo logi gică că). ). În id idee eeaa fil filos osof oful ului ui be berl rlin inez ez,, at atri ribu butu tull re reci cipr proc oc op opoz oziti itivv al or oric icăr ărei ei diversităţ i este accentuat, tematizat şi integrat concepţ iei iei care alternează investigativ şi dialogal reflectări enunţ iative iative ale gândurilor teoretice, iar rezolvarea unificatoare capătă un rol providenţ ial ial de fluidizare a evolu ţ iei iei practicii judicative în domeniul metafizicii. „Negativul...pe care conceptul îl are în sine, e ceea ce determină autodezvoltarea conceptului; în aceasta rezidă natura lui cu adevărat dialectică”3, afirmă el subli subliniind niind şi evidenţ iind iind pen pentru tru pri prima ma oar oarăă asp aspect ectul ul con consti stitut tutiviv-ant antino inomic mic al rea realul lului ui şi pri princi ncipiu piull triadic al dinamicii sale esenţ iale. iale. Determinaţ ia ia gândirii suferă astfel o personificare de factură factu ră cvas cvasi-inte i-intennţ ională ională,, con conform form căr căreia eia un pri princi ncipiu piu tra tranzi nziţ ional ional de nat natură ură log logică ică însufleţ eşte obiec obiectivita tivitatea, tea, ţ esând esând pe sup suport ortul ul une uneii gen genera eraliz lizări ări pan pan-sp -spiri iritua tualis liste te o metodo met odolog logie ie de viz vizual ualiza izare re a fen fenome omenel nelor or car caree den denun unţ ă încre încremenir menirea ea conc conceptua eptuală lă ultitima ul mativ tivăă sp spre re ca care re titind nde, e, în încă că de la Ar Aris isto tote tel,l, ex exig igen enţ a abs absolu olutiz tizant antăă a ori oricăr cărei ei metafizici sistematice. Ea introduce în via ţ a complexă a cuprinderilor categoriale un crititer cr eriu iu de or orga gani niza zare re de na natu tură ră te temp mpor oral ală, ă, în înlă lănnţ uind în înţ elegere elegere proce procesuală suală conceptele şi oferind o explicaţ ie ie nouă reţ elei elei plurivalente de raportări inter-noţ ionale. ionale. În acest context comprehensiv, sinteza speculativă se remarcă drept cea mai dificilă şi mai spectaculoasă modalitate de coagulare conceptuală, o unificare de un tip special, care îmbină determinaţ iiii aflate dintr-un anumit punct de vedere în opozi ţ ie ie şi care este responsabilă cu realizarea progresului autentic (identificat la scara celei mai generale aproximări a realităţ iiii cu un imperativ de reconciliere fermă şi provizorie, menită să reia per erma mannen entt de dezb zbat ater erea ea te teoore retiticcă de la un ni nivvel de fifiec ecar aree dat atăă su supe peri rior or). ).
3G.W.F. Hegel – „ Ştiinţa logicii”, ed. Academiei, 1966, pag. 37.
13
Ea po poat atee îm îmbr brăc ăcaa to toat atee fo form rmel ele, e, de la va varia riant ntaa el elem emen enta tară ră a un unei ei si simp mple le tri tripl plet etee conceptuale şi pâ până nă la st strâ râng nger erea ea la laol olal altă tă ca care re tr tran anşea ează ză în ma mani nier erăă el elab abor orat atăă contradicţ iiii doctrinare complexe. În acest din urmă sens, K.R. Popper o define şte ca fiind „o soluţ ie ie care, într-un anumit sens, depăşeşte teza şi antiteza prin aceea că recunoaşte valoarea fiecăreia dintre ele şi încearcă să preia meritele, şi să evite limitele celor două”4. El indică de pe o pozi ţ ie ie polemică virtutea înglobatoare şi conservativă prin care aceasta zideşte o combinaţ ie ie de teorii divergente, subliniind totodată, sub rezerva unei concepţ iiii proprii dominate de perspectiva alternativă a opţ iunii iunii ştiinţ ifice, ifice, aportul indispensabil al inovaţ iei iei la construirea unui corpus epistemologic de natură sintetică5. În viziunea hegeliană, însă, elaborarea sintezei este un act extensiv care nu se mul ţ ume umeşte cu opţ iunea, iunea, cu decizia între teză şi antiteză care presupune eliminarea argumentată a uneia dintre ele. Acest tip de act spiritual renun ţ ă la stricta opoziţ ie, ie, acoperind cât mai mult conţ inut inut pozitiv (semn (semnifica ificativ), tiv), valorificând valorificând întotd întotdeaun eaunaa mai mult decât ar permi permite-o te-o tranşarea optativă (inevitabil redusă la limitele pozitive ale teoriei învingătoare). În plus, el sudează coerent noutatea inerentă demersului unificator de ideile con ţ inute inute în teză şi antiteză, oferind o cheie metodologică a progresului, un set de prescrip ţ iiii maximum formalizate care au rolul de a dezvolta gândirea. El con ţ ine ine în acelaşi timp un imbol imboldd şi o clauză de delimitare, aşezând lângă intenţ ia ia investigatoare pură o idee călăuzitoare care îi veghează acesteia parcursul şi care răspunde constant de juste ţ ea ea judicativă cu care este „dotată” elaborarea cumulativă. Preluând tot ce este merit şi inserând pertinent conţ inuturi inuturi creatoare în aliajul aditiv, sinteza speculativă devine pas realizat al unei prealabile intuiri a unei perspective comune (a unui punct de mutuală împărtăşire), formă elaborată a unei metamorfoze ideatice care extinde productiv câmpul cunoa şterii. Dacă legile imuabile ale obiectivităţ iiii impun postularea „necesităţ iiii contradicţ iei, iei, care ţ ine ine de natura determinaţ iilor iilor gândirii”6, atunci sarcina autentică şi ultimă a filosofiei constă în soluţ ionarea ionarea lor, în împlinirea etapizată a planului iniţ ial ial cu care spiritul a purces în „aventura” obiectivărilor sale. Iar această sarcină însumează tehnici speculative diferite, adaptate diverselor linii generale de abordare ra ţ ională, ională, în urma exercitării cărora se obţ ine i ne o „fenome-nologie a spiritului”, o „metafizică a istoriei”, o estetică şi o etică speculative, precum şi o logică speculativă care se presupune că alcătuie şte osatura formală pe care o împodobesc cu culoare specifică toate celelalte.
4 K.R. Popper – „Conjecturi şi infirmări”, ed. Trei, 2001, pag. 404. 5 „o sinteză, pe lângă ideile mai vechi pe care le "prezervă", va con ţine, în fiecare caz, câte o idee nouă care nu poate fi redusă la stadiile anterioare de dezvoltare...sinteza va fi de obicei mult mai mult decât o construc ţie realizată exclusiv din materialul oferit de teză şi antiteză” (K.R. Popper – op. cit., pag. 406). 6 G.W.F. G.W.F. Hegel – op. cit., pag. 38.
14
Aceast Acea staa di dinn ur urmă mă es este te co cons nstr trui uită tă pe un da datt pr prim imor ordi dial al co conc ncep eptu tual al at atom omar ar ca care re progre pro gresea sează ză în for forma maţ iuni iuni tri triadi adice ce şi ca care re,, pă păst strâ rând nd un gr grad ad de ab abst stra raccţ iune iune şi o modalitate specifică de detaşare de potenţ ialul ialul conţ inut inut aplicativ, dezvoltă explicitări teoretice menite să ilustreze adevărul conţ inut inut în elaborările sintetice directe. Asemenea explicitări traduc sub forma binomului teză-antiteză simpla opozi ţ ie ie regăsibilă la nivelul conceptelor şi co cons nstr trui uies escc în ju juru rull lo lorr su supo port rtul ul te teor oret etic icoo-ar argu gume ment ntat ativ iv de dest stin inat at să subîntindă structural orice realizare de tip dialectic. Apoi, trecând prin sinteze succesive, ele combină sferele semantice divergente şi oferă definiţ iiii şi caracterizări extinse pentru germenele concentrat într-un singur concept al acestora. Astfel, traducerea desfăşurată a conceptului sintetic este la rândul ei o sinteză a traducerilor desfăşurate ale termenilor aflaţ i în opoziţ ie, ie, adică a tezei şi antitezei de natură strict logică, aflate sub forma „gân gândul dului ui pur” şi pă păst strâ rând nd o co cons nsta tant ntăă ex exig igen enţ ă aut auto-l o-legi egitim timant antăă (ca (care re cer cercet ceteaz eazăă graniţ ele ele corecte ale facultăţ iii i raţ ionale ionale omen omeneeşti). Ele sunt o exprimare discursivă, „controlată” în manieră critică, a unei contradic ţ ii ii conceptuale, urmând ca îmbinarea să capete, sub patronajul semantic al unei predicări sau al unei alăturări conjunctive, un sens integrativ cu rol validant în cadrul întregului demers. Având legătură cu anumite stări de fapt obiective, acest sens face ca defini ţ ia ia sintetică să surmonteze contradicţ ia ia prinn ind pri indica icarea rea une uneii rea realit lităăţ i ca care re re refle flect ctăă co comb mbin inaaţ ia ia ter termin minolo ologic gică, ă, car caree se con consti sti-tuie în corespondent de confirmare a unei unităţ i in inte tens nsio ionnal alee titippic icee. Aşadar, explicitarea este demersul teoretic indispensabil prin care se desfă şoară şi se justifică o procedură de natură strict operaţ ională i onală care, uzând de o înşiruire închegată de negări, tinde spre întronarea culminativă a Ideii (ca încununare a drumului logico-speculativ). Urmând tradiţ ia ia kantiană a deducţ iei iei categoriilor, Hegel întreprinde, pe un tru trunch nchii met metodo odolog logic ic ori origin ginal, al, o der deriva ivare re rig riguro uroasă asă sim simila ilară, ră, aco acompa mpanii niindnd-oo cu elucidări eluci dări enunţ iative iative şi ex extr trăg ăgân ândd di dinn es esen enţ a ip ipos osta tazi zier erililor or ei co conc nclu luzi ziii cu va valo loar aree aplicativă (adevărate condiţ iiii de posibilitate comprimate ale tuturor ilustrărilor regăsibile în exp expune unerea rea spe specif cifică ică dis discip ciplin linelo elorr spi spiritu ritului lui). ). Iar ace aceast astăă ded deduc ucţ ie ie ofe oferă ră exp explic licită itării rii speculative o oportunitate (de factură creatoare) de a identifica legăturile necesare instituirii insti tuirii unei curs cursivită ivităţ i în con onccepţ ia ia lo logi gici ciii sp spec ecul ulat ativ ivee în ge gene nera ral,l, ad adic icăă un pr prililej ej formalizat şi es esen enţ ializa ializatt de com coment entari ariuu met metafi afizic zic.. Ast Astfel fel,, în eco econom nomia ia dem demers ersulu uluii hegeli heg elian, an, pre precum cum şi în st stra rate tegi giaa ap aplilică cări riii di dial alec ectitice ce în ge gene nera ral,l, ef efor ortu tull de dedu duccţ iei iei specul spe culati ative ve (ca (care re pre presup supune une deo deopot potriv rivăă con consec secven venţ ă met metodo odolog logică ică şi inv invent entivi ivitat tatee investigatoare) este dublat obligatoriu de o preocupare interpretativă cu func ţ ie ie retorică din roa roadel delee act activi ivită tăţ iiii căr căreia eia se pot ext extrag ragee con concom comite itent nt det determ ermină inăriri con concep ceptua tuale le şi raportări inter-noţ ionale ionale semnificative pentru canonul reflexiv al unei filosofii sistematice. Ea permite prin circumscrieri semantice şi prin inserare de no ţ iuni-liant iuni-liant însăşi mişcarea conceptuală triadică, indicând în alternan ţ ă în ţ eleaptă eleaptă momentele precise în care o limită definitorie anunţ ă apariţ ia ia negativului sau a pozitivului de natură logică. Exegetul Peter Singer remarcă în acest sens că „nu orice sinteză opreşte procesul dialectic”7, întrucât „deseori sinteza, deşi va fi reconciliat în mod adecvat teza şi antiteza ce au precedat-o, se va dov oved edii la râ rând ndul ul său uni nila late tera rală lă în altltee pri rivvinţ e”8, ne nece cesi sitâ tând nd o co comp mple le-tare şi o continuare care reia ciclul metodologic la un alt nivel. 7 P. Singer – „Hegel”, ed. Humanitas, 1996, pag. 133. 8 Ibidem, pag. 134.
15
Ea pr pres esup upun unee in intra trare reaa în jo jocc a un unei ei su succ cces esiu iuni ni de al alte terit rităăţ i şi ext exteri eriori orită tăţ i recipr rec iproce oce noţ iona ionale le ca care re re reuuşes escc în co cond ndiiţ iile iile un unui ui de deme mers rs de delilimi mita tatitivv să di dist stin ingă gă pers pe rspe pect ctiv ivee ex expl plic icat ativ ivee şi să articuleze întregul sistem categorial. Se conturează astfel, în pofida implicatului temporal-evolutiv care ţ ine ine de natura intimă a metodei dialectice, un câmp concluziv independent care se poate desfă şura ca o hartă speculativă, accesibilă asemeni lucrării hegeliene însă şi, unei lecturi „extensive” ce se pretează la considerarea simultană a nodurilor sale conceptuale. Dacă acestea din urmă reprezintă o achiziţ ie ie stabilă, atunci „Logica” lui Hegel poate fi citită (metaforic vorbind) „spaţ ial ial”, ca o coagulare a reţ elei elei conceptuale tradiţ ionale ionale (şi proprii filosofului germ ge rman an), ), ca o im imag agin inee cu cupr prin inză zăto toar aree ce am amin inte teşte de si sint ntag agma ma sa „cunoaşterea întregului”, ca un ansamblu spectaculos organizat al arsenalului noţ ional ional al filosofiei occidentale. Departe de o comoditate de cartografiere sau de o abordare facilă a precip pre cipita itatul tului ui noţ iona ionall co conc nclu luzi ziv, v, vi vizi ziun unea ea si simu multa ltann-cu cupr prin inză zăto toar aree îşi le legi gitim timea ează ză strângerea laolaltă care îi este caracteristică prin participare la exigenţ a unei necesităţ i imanente logicului şi canonului teoretic în general, după care stadiul depă şit nu este literalmente „pierdut”, ci rămâne „stocat” în memoria edificiului sistematic pe un nivel etern-pilduitor şi oricând accesabil. Această viziune este rezultatul unei priviri sinoptice care se aplică post-constitutiv, o dată ce procesul înaintării dialectice este încheiat, şi extrage sevă spirituală şi material „operaţ ional ional” din fiecare buclă triadică, valorificând alăturarea conceptuală ca atare şi virtuţ ile ile ei inter-raportante. În plus, ea găseşte o rezolvare insolită, cu utilităţ i neaşteptate, la ceea ce părea condamnat la diversitate catego cat egoria rială, lă, ins institu tituind ind o apa aparte rtenen nenţ ă re reci cipr proc ocăă (v (viz izib ibililăă la ni nive velu lull re rema marc rcab abile ilelo lorr explic exp licită ităriri heg hegeli eliene ene), ), o „comunitate” int interer-apl aplica icativ tivăă ce ofe oferă ră rea realul lului ui con confirm firmări ări surprinzătoare. Cu alte cuvinte, prin intermediul unui paradoxal bine mânuit şi în plin exerciţ iu iu al ineditului speculativ, sinteza contrariilor oferă punţ i nesperate de comunicare între cons constela telaţ iiii con concep ceptua tuale le trad tradiiţ ional ional ireco ireconcili nciliabile abile,, permiţ ând â nd în ac acel elaaşi timp şi dinamica dinam ica desfăşurări urărilor lor conc conceptua eptuale le şi int integr egrali alitat tatea ea dia diacro cronic nicăă ce poa poate te sfâ sfârrşi în viziune cumulativă de ansamblu. Ceea ce înainte de Kant părea de neconceput î şi găseşte, o dată cu imboldul filosofului din Königsberg şi cu îndrăzneaţ a generalizare a lui Hegel, o expresie desăvâr şită care, prin meritele sale incontestabile, va ajunge să reprezinte şi ultima realizare sistematică majoră a filosofiei occidentului, demnă de o pretenţ ie ie culminativă pe care nu a ezitat să şi-o auto-proclame şi corespondentă unei cvasi-epuizări stilistice şi tematice a metafizicului însuşi. Totul a arătat ca şi cum acesta din urmă a întâlnit o dată cu metoda dialectică miezul formal salutar al unei tendin ţ e spre perfecţ iune iune care a străbătut veacurile fără să-şi atingă vreodată ţ inta, inta, a unei încercări neobosite căreia se pare că i s-au dedicat to ţ i (fiecare în maniera sa), dar pe care nu au finalizat-o decât reprezentan ţ iiii idealismului german. Iar lectura extensivă a întregului parcurs speculativ reprezintă, de fapt, o însumare unificatoare a tot ceea ce a fost bun în această lungă desfă şurare istorică şi, în acelaşi timp, imaginea rezolvării unei bune părţ i a antin inoomiiiillor cu care se încheia dezbaterea fifillosofică. Parcurgerea acestei viziuni de ansamblu na şte, însă, o întrebare: Care este, din punctul de vedere extensiv definit mai sus, rolul sintezei dialectice, expresia ei esen ţ ială ială traductibilă „spaţ ial ial”, convertitirrea semnific icaativă a fe fellului ei dinamic de a fifi??
16
Sintez Sint ezaa sp spec ecul ulat ativ ivăă es este te în fa fapt pt o lo loca caliliza zare re,, es este te de desc scop oper erir irea ea lo locu culu luii privilegiat în care se îmbină cu sens (în mod legitim) două contrarii. Fiind o modalitate aparte apa rte de uni unific ficare are a div divers ersulu uluii cat catego egorial rial (ca (care re inf infirmă irmă ins insula ulariz rizare areaa con concep ceptua tuală lă postulată de Aristotel), ea capătă o menire de identificare a punctului în care, spre exemplu, se poate vorbi cu îndreptă ţ ire ire de o „cantitate calitativă”, sau în care fiinţ a şi nimi ni micu cull su sunt nt lo logi gicc co coex exis iste tent nte. e. At Atât âtaa titimp mp câ câtt un unita itate teaa a do două uă co cont ntra rari riii nu es este te universal valabilă sau regăsibilă, atâta timp cât dificultatea antinomică are o justificare ce îşi întinde sfera de cuprindere pe un teritoriu no ţ ional ional şi real considerabil, ideea însăşi a un unei ei si sint ntez ezee tr treb ebui uiee co cobo borâ râtă tă di dinn pu pura ra po pote tennţ ialitate ialitate şi uni unitat tatea ea treb trebuie uie localizată (atât la nivel logic, cât şi în obiectivitate – ele fiind, în concepţ ia ia lui Hegel, adân ad âncc în între trepă pătr trun unse se). ). Pu Punc nctu tull co comu munn al op opus usel elor or ap apar are, e, as astf tfel el,, în înca cadr drat at în armonia conceptuală globală, poate fi statuat şi apoi redescoperit, poate fi circumscris şi delimitat, se pot institui raportări în funcţ ie i e de „poziţ ia ia” lui pe harta conceptuală şi re real ală. ă. Ia Iarr de ac acea easstă lo loccal aliz izaare est stee nev evoi oiee nu num umaai în nu nume mele le une neii precizii preci zii indis indispens pensabile abile,, ci şi pen pentru tru nec necesi esită tăţ i arg argume umenta ntativ tivee car caree poa poartă rtă asu asupra pra adev ad evăr ărul ului ui sp spec ecul ulat ativ iv,, as asup upra ra cr crititer eriiiilo lorr de va valilidi dita tate te ob obliliga gato tori riii pe ca care re şi sinteza explicitările sale trebuie să le îndeplinească. În timp ce un hegemonic principiu logic al non-contradic ţ iei iei fixează cadrele validităţ iiii după exigenţ a lui „ în în acelaşi timp şi sub acelaşi raport”, subtilitatea dialectică separă, influenţ ată ată de cerinţ ele ele concretului, momentele temporale ale unei predicări paradoxale, găsind punctul unic de îmbinare a contrariilor şi modalitatea optimă de înglobare sporitoare. Universul temporal, diversitatea stadială, devin astfel principii de unificare speculativă validă şi ocolesc legea de fier a organon-ului aristotelic fără a impieta asupra rigorii sau asupra coresponden ţ ei ei cu realitatea. Apoi, beneficiind de această „autorizaţ ie ie” de tip fo form rmal al,, lo logi gica ca di dial alec ectitică că ed edifi ifică că si sist stem emat atic ic de dedu duccţ iiii categoriale şi se foloseşte de procedeul elaborat al localizării pentru a-şi articula înain înaintar tarea ea în per perfec fectă tă apl aplica icare re rec recipr iprocă ocă int interer-no noţ iona i onală lă.. Ea de desp spic ică, ă, în am ampl plee explic exp licită itări, ri, ele elemen mentel telee fuz fuziun iuniiii tria triadic dicee şi în încr cred edin inţ ează ează mu multltititud udin iniiii de co conc ncep epte te corelative care determină sau hotărnicesc orizonturile semantice ale pilonilor principali roluri precise de garanţ i ai validităţ iiii şi de „ochi” investigatori ai posibilelor oprotunităţ i de îmbinare logică. În sfâr şit, logica speculativă are menirea de a corobora rezultatele teoretice teore tice ale aces acestei tei colaborări colaborări între o noţ iune iune corelativă şi scopul demersului general de lo loccal aliz izaare si de a da o fo form rmăă de defifinnititiv ivăă „ înfăptuirii înfăptuirii” sin sintet tetice ice.. În ela elabor borare areaa hege he gelilian ană, ă, do două uă ex exem empl plee de as astf tfel el de co conc ncep epte te co core rela latitive ve po pott ililus ustr traa ro rolu lull indispensabil de indicator teoretic pe care ele îl joacă: 1) conceptul de „limită” este un concept corelativ cu rol de indicare a locului în care „măsura” ajunge să determine schimbarea „calităţ iiii” prin „cantitate”; 2) conceptele de „consumare” şi „sacrificiu” îndeplinesc aceeaşi sarcină de a arăta care este punctul în care „condiţ ia ia” devine „fapt”, adică arată „mişcarea de transpunere” înfăptuită de „activitate”. De destinul unor asemenea concepte corelative este legată legitimitatea sintezei (a unificării), ele însoţ ind ind permanent demersul localizării în calitate de punct logic terminus al lui. Ele sunt referinţ a speculativă primă a oricărei desprinderi de cercul îngust al tezei şi punctul de legătură cu orice început antitetic ce marchează transformarea de tip logic („trece trecerea rea în altce altceva va”). Ca atare, ele reprezintă pe harta categorială cel dintâi nod de conexiune al conceptului sintetic cu cele două repere semantice care îl preced, un adevărat prin-cipiu de dezvoltare explicitantă a construirii unei sfere cumulative, pe caracteristicile intensionale ale căruia se iniţ iază iază ultimul act al revenirii „ în în şi pentru sine”. 17
Mai mu Mai mult, lt, un co conc ncep eptt co core rela latitivv va st staa pe perm rman anen entt la ba baza za,, de deci ci în sp spat atel ele, e, protag pro tagoni onistu stului lui spe specul culati ativv ca un con contrib tributo utorr ese esennţ ial, ial, de or ordi dinu null te teme meiu iulu lui,i, la vi viaaţ a gândirii de tip sintetic (cea care adună determinări eterogene şi le fixează pe scara asce as cens nsio iona nală lă ca care re co cond nduc ucee că către tre ca cate tego gori riile ile su supr prem eme) e).. El as asum umăă in mi micr cro, o, la scara obiectivităţ iiii aplicative, misiunea tranziţ ională ională care corespunde ingredientului de ade aderen renţ ă a sferei înglobatoare la con ţ inutul inutul val valori orific ficabi abill al tez tezei ei şi al antitezei, ingr in gred edie ient nt re reve vela labi bill de deop opot otriv rivăă în ex expu pune nere reaa te teor oret etic icăă ce în înso soţ eşte raţ ionamentul ionamentul dialectic şi în expresii semnificative care conţ in term rmeenul sin inttetic. Fiecare concept corelativ are o arie de aplicare semantică. De aceea, conform aceleiaşi înţ elegeri elegeri extensive de tip concluziv, însumarea acestor parcele de aplicare compun com punee ter terito itoriu riull spe specul culati ativul vului, ui, sec sector torul ul de rea realita litate te în car caree est estee val valabi abilă lă sin sintez tezaa categorială şi, deci, dialectica. Pornind de la această minimă circumscriere, conceptul coagulant general îşi va extinde apoi, fără a ignora desfă şurarea „temporală”, adică fără a se abate de la convenţ ia ia de tip logic instituită, influenţ a de sens pentru o cât mai adecvată cuprindere noţ ională, ională, întregind în atitudine subsumativă menirea filosofică a întregului întregului deme demers. rs. Dacă spec speculati ulativul vul însuşi este o soluţ ie ie la îngheţ area area în cadrele conceptuale kantiene, conceptul sintetic este mai mult o constantă teoretică ce î şi îngăduie să fie vagă sau foarte cuprinzătoare (tocmai pentru a crea o punte autentică, asimil asi milabi abilă lă în anv anverg ergură ură omo omoloa loagel gelor or sta statua tuate te pri prinn ded deduc ucţ ie ie de că cătr tree fifilo loso sofu full di dinn Königsberg). În schimb, aspectul pragmatic legat de indicarea precisă a locului de îmbinare a opuşilo ilorr est estee aco acoper peritit de căt către re con concep ceptul tul cor corela elativ tiv şi de apartenenţ ele ele explic exp licati ative ve ale sal sale, e, pri priori oritară tară fiin fiindd sem semnif nifica icaţ ia i a clară pe care trebuie să o capete unificarea în contextul unei exersări metafizice care s-ar putea dispensa de latura sa auto-legitimantă. O prevenţ ie i e înţ eleaptă eleaptă şi avizată trebuie să înso ţ ească ească permanent „zborul” spe specul culati ativv car caree est estee ine inevit vitabi abill sup supus us ris riscul cului ui une uneii aut autoig oignor norări ări de nat natură ură retorică, unei autosuficienţ e teoretice către care predispune înaltul nivel al dezbaterii (cu restricţ iile i ile sa sale le ca care re ţ in in de ca cara ract cter erul ul ab abst stra ract ct şi gen genera eral-c l-cupr uprinz inzăto ător). r). Dac Dacăă se urmăreşte con conver vertire tireaa art artei ei man manipu ipulăr lărilo ilorr con concep ceptua tuale le în nec necesi esitat tatee de tip ştiinţ ific, ific, atunci apelul la concepte corelative şi la procedeul util al localizării devine indispensabil şi aduce pe teritoriul tradiţ ional ional al subt subtilelor ilelor coerenţ e paradoxale exactitatea salvatoare a în înră rădă dăci cină nări riii în re real alul ul ob obie iect ctiv iv.. Aşada adar, r, ace acest st dem demers ers met metodo odolog logic ic fac facee lim limbaj bajul ul speculativ validabil, în pofida acuzelor de obscuritate care provin din tabăra filosofiei analitice (şi care au prilejuit ample polemici, cu tendinţ e de înfierare a tipului metafizic general de abordare), ba chiar poate indica perspectiva unui atomism de tip no ţ ional ional (a unei oricând posibile descompuneri a enun ţ ului ului filosofic în entităţ i conc conceptua eptuale le cu roluri diferite în complexul angrenaj sintactic). Un asemenea act de descompunere frazală este în mod surprinzător realizabil şi pe complicatele alcătuiri regăsibile în „Logica” lui Hege He gel,l, el fifiin indd re resp spon onsa sabi bill cu ev evid iden enţ ierea ierea sar sarcin cinilo ilorr mul multip tiple le pe car caree con concep ceptel telee corela cor elativ tivee ataşate repre reprezenta zentannţ ilor ilor di dial alec ectic ticii pr prin inci cipa palili le în înde depl plin ines escc în ec econ onom omia ia expu ex pune neri riii de si sine ne a un unei ei co conc ncep epţ iiii ca care re se pr pret etin inde de te teme meii st stru ruct ctur ural al un univ iver ersa sal.l. Filosoful berlinez însuşi a întreprins largi analize de tip conceptual (fără a face din ele un program şi fără a asuma metodic o tehnică logic legitimabilă a lor) atunci când a purces la explicitarea fiecărei noţ iuni iuni a sistemului său în termenii potrivi ţ i ai unei evoluţ iiii cursive care le înlănţ uie uieşte în progresie temporal determinată.
18
Această progresie este caracterizată a fi, sub presiunea contradic ţ iei iei termenilor, de natură „supresivă” („a "suprima dialectic" înseamnă a suprima conservând ceea ce este suprimat, care e sublimat în şi prin această suprimare conservantă... Entitatea suprimată dialectic e anulată în aspectul său contingent ( şi golită de sens)...dar e conservată în ce are esen ţ ial ial (şi semnificant, semnificativ)”9). Ea este înţ eleasă eleasă ca o infirmare de tip creator a stadiului precedent, deci ca o instituire adeveritoare care repudiază conceptul vizat o dată cu recunoa şterea şi depăşirea limitelor sale şi care oferă în compensaţ ie ie virtuţ ile ile unui înlocuitor îmbunătăţ it. it. Totuşi, atâta timp cât există o necesitate a acestei evolu ţ iiii şi atâta timp cât, întemeiat pe înaintarea etapizată a ei, se explic exp licăă în ord ordine ine for formal mal-sp -specu eculat lativă ivă toa toate te cel celela elalte lte ela elabor borări ări spe specif cifice ice dom domeni eniilo ilorr particulare, interpretarea de tip extensiv (lectura „spaţ ială ială”) este îndreptăţ ită ită şi chiar recomandată în ideea că desfă şoară instrumental (pentru uzul dispoziţ iei iei aplicative) aplicative) o reţ ea ea categorială potenţ ial ial valorificabilă şi, de altfel, reprezentată integral (pe stadii diferite) în istoria filosofiei10. Este vorba de o depă şire de natură pur logică, oricând reactualizabilă şi considerată, în consecinţ ă, ă, tipică pentru o succesiune de pa şi ai gândir gân diriiii car caree ati atinge nge un niv nivel el apo aporet retic. ic. În plu plus, s, ace aceast astăă lec lectur turăă ext extens ensivă ivă rea readuc ducee expu ex pune nere reaa de titipp di dial alec ectiticc în întrtr-oo po posi sibi bilă lă co conf nfru runt ntar aree cu or oric icee re rezu zultltat at fifilo loso sofificc alternativ, o poate suprapune peste viziuni şi elaborări care nu comportă transformări conceptua conc eptuale le supre supresive sive şi în îngl glob oban ante te,, sp spre re be bene nefifici ciul ul un unei ei fe fert rtililee ra rapo port rtăr ării in inte terrsistemice care deschide moştenirea hegeliană către alte modalităţ i de abordare a sistemului categorial clasic. Interpretarea „spaţ ială ială” reduce asperitatea şi condiţ ionările ionările de tip destinal ale explicitărilor dialectice şi împărtăşeşte adevărul lor cu o comunitate de idei filosofice aptă de a prelua achizi ţ iile iile metafizicii şi de a le integra unei concepţ iiii ori rieent ntat atee căt ătre re un no nouu ori rizzon ontt de înţ ele e lege gere re (c (cum um ar fifi,, sp spre re ex exem empplu lu,, ce ceaa heideggeriană – care a reinterpretat inspirat şi inovator o mare parte a trecutului fifilo loso sofifiei ei oc occi cide dent ntal ale) e).. Ia Iar, r, pr prin in lo loca caliliza zare re,, o in intu tuiiţ ie ie deo deopot potriv rivăă fid fidelă elă sis sistem temulu uluii hegelian şi adevărului obiectiv în general stabileşte situarea teoretică şi practică a concep con ceptel telor or înt într-o r-o arm armoni oniee uni univer versal salăă pan pan-sp -spiri iritua tualis listă, tă, adm admiiţ ând ând po pote tennţ ial ial or oric icee inserţ ie ie cu sens, deci orice punere în acord la nivel de concep ţ ie. ie. Garanţ ia ia supremă a adevărului universalizează prin integrare orice triadă descoperită în registrul strict formal.
9 Alexandre Kojeve – „Introducere în lectura lui Hegel”, ed. Biblioteca Apostrof, 1996, pag. 25. 10 „...nici o filosofie n-a fost infirmată şi nici nu poate fi infirmată...infirmarea unei filosofii are deci numai sensul că limita ei a fost depăşită şi că principiul ei particular este coborât la un moment ideal. Istoria filosofiei se ocupă astfel, în con ţinutul ei esenţial, nu cu ceea ce e trecut, ci cu ceea ce e etern şi efectiv prezent” (G.W.F. (G.W.F. Hegel – „Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Partea I. Logica”, ed. Academiei, 1962, pag. 172-173).
19
În concluzie, urmărind determinarea concretizantă a fiecărui concept tematizat, logica spec sp ecul ulat ativ ivăă ex extitind ndee me meni nire reaa ex expl plic icită itării rii că cătr tree o fu func ncţ ie de „umplere” a in inte tennţ iei iei dialectice, o angrenează în procesul de dezvoltare sistematică şi obţ ine, ine, în final, de la ea to toat atee instru instrume ment ntel elee noţ ionale ionale neces necesare are local localizări izăriii şi arg argume umentă ntării rii suc succes cesive ive a tuturor tezelor sale. Prin explicitare devine posibilă localizarea, iar prin localizare se fundam fun dament enteaz eazăă val validi iditat tatea ea sin sintez tezei ei înt într-o r-o dec decurg urgere ere fire fireasc ascăă ce păs păstre trează ază rig rigori orile le idealismului şi norma verificatoare de tip coerentist. Identificarea pozi ţ iei iei şi misiunii fifilo loso sofic ficee a fifiec ecăr ărui ui co conc ncep eptt ca cade de în sa sarc rcin inaa di dial alec ectitici cian anul ului ui,, ia iarr ilu ilust stra rare reaa şi demonstrarea necesităţ iiii logice a înlănţ uirii uirii instituite face parte din arta acestuia şi încunune încu nunează ază lung lungul ul şir de realizări care au clădit de-a lungul timpului metafizica. Acesteia din urmă i se face un suprem act de dreptate atunci când este dusă la desăvârşire o intenţ iona ionalit litat atee im impl plic icat atăă co cons nsta tant nt în te teme meri rita tate teaa ef efor ortu turil rilor or ei de cunoaştere, atunci când pe tărâmul pur al conceptelor ultime este instaurată o ordine şi es este te de desc scop oper eritit un fir co cond nduc ucăt ător or pe pent ntru ru un unititat atea ea ce celu luii ma maii în înal altt do dome meni niuu al spiritualităţ iiii (sistemul categoriilor). El îşi găseşte coerenţ a internă o dată cu intrarea în scen sc enăă a fie fiecă căre reii ex exte tens nsiiii ca carc rcat ater eriz izan ante te co conc ncep eptu tual alee (c (car aree cu cupr prin inde de în en enun unţ uri uri adecvat-explicitante familia de concepte a no ţ iunii iunii sintetice) şi se foloseşte de aceste punţ i (care includ conceptele corelative) pentru a se coagula suprastructurant fa ţ ă cu realul. Iar dacă extensia şi explicitarea argumentează şi validează din punct de vedere preponderent teoretic, localizarea are, în schimb, rolul de a justifica practic (aplicativ) sintez sin tezaa dia dialec lectic tică, ă, cir circum cumscr scriin iindd nuc nucleu leull sem semant antic ic din car caree ema emană nă det determ ermină inările rile concentrice pe care se bazează funcţ ia de liant a celor dintâi. Cele două demersuri formează un cuplu metodologic acoperitor, care asigură, pe de o parte, fluenţ a derivării şi îndeplineşte, pe de altă parte, scopul adresativ (intenţ iona i onalilita tate teaa di diddac actiticcă) al alee exp xpun uner eriiii.. Se Sens nsur urililee pre retitinns obs bscu cure re ca care re caracterizează în aparenţ ă discursul speculativ sunt guvernate din umbră de către spiritul ascuţ itit şi dezvăluitor de adevăruri eterne al acestui cuplu procedural şi sunt menţ inute inute de el în coeziune ra ţ ională ională validă. Valoarea lor începe şi se sfârşeşte cu teme te meiu iuri ri ce iz izvo voră răsc sc di dinn ac acea east stăă co comb mbin inaaţ ie i e de coerenţ ă şi cor coresp espond onden enţ ă. ă.
20
Bibliografie:
1. Virgil Ciomo ş – „Hegel versus Kant ” în „Teme hegeliene”, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1982 2. G.W.F. Hegel – „Enciclopedia ştiinţ elor elor filosofice. Partea I. Logica”, Bucureşti, ed. Academiei, 1962. 3. G.W.F. Hegel - „Ştiinţ a logicii”, Bucureşti, ed. Academiei, 1966. 4. Immanuel Kant – „Critica raţ iunii iunii pure”, Bucureşti, ed. Ştiinţ ifică, ifică, 1969 Alexandre ndre Kojeve – „Introducere în lectura lui Hegel”, Cluj-Napoca, ed. Biblioteca 5. Alexa Apostrof, 1996
6. K.R. Popper
– „Conjecturi şi
infirmări”, Bucureşti, ed. Trei, 2001
7. P. Singer – „Hegel”, Bucureşti, ed. Humanitas, 1996
21
L ’ immane immanence nce d ’ une vi vie e : Foucault-De Foucault-Deleuze leuze,, aller-retou aller-retourr
Le titre de cette intervention renvoie d’une manière directe à la terminologie philosophique deleuzienne. Mais parce que nous sommes convoqués ici par un dialogue entre ent re deu deuxx pen pensée séess (la pen pensée sée «Fou Foucau cault» lt» et la pen pensée sée «Del Deleuz euze» e»), ), ell elleses-mêm mêmes es ouvert ouv ertes es l’une à l’au autre tre du te temp mpss de le leur ur «vi viva vant nt»», no nous us av avon onss à fa fair iree pa pass sser er ce cess concepts – la vie et l’immanence – par la double épreuve d’un auteur et de l’autre, non pas tant pour marquer certaines certaines simil similitude itudess (évid (évidentes entes,, par ailleurs), ni pour mesurer les écarts qui les séparent (non moins évidentes), mais pour évaluer la portée de leur travail philosophique au-delà d’un texte, d’un livre, d’une œuvre, dans l’actualité qui est la nôtre. L’idée qui guidera mes propos sera double : d’abord, que nous avons à faire – à travers l’approche de l’idée de vie proposée par les deux auteurs dans leurs derniers écrits – avec une mise radicale en question non seulement du concept de vie et de ses théories, mais aussi de celle de toute ontologie philosophique même. La déconstruction de la métaphysique s’accomplit et prend une forme inattendue, même surprenante par sa force et sa concision, par le style et le caractère elliptique des textes, dans les écrits tard ta rdififss de Fo Fouc ucau aultlt et de De Dele leuz uze. e. A vr vrai ai di dire re,, l’expre expression ssion «déco déconstru nstruction ction de la métaphysiq métap hysique» ue» n’est pas du vocabulaire courant de deux philosophes, puisqu ’ils refusent toujours à parler d’une «fin» ou d’une «clôture» de la philosophie; j’ut utililis isee to tout utef efoi oiss ce cett ttee ex expr pres essi sion on sa sans ns be beau auco coup up d’ég égar ardd po pour ur sa pa pate tern rnitité, é, lui reconnaissant ici une valeur uniquement instrumentale. Deuxièmement, en marge des textes philosophiques et tout autour d ’eux, nous pouvons apercevoir – grâce aux analyses de Foucault et de Deleuze, mais aussi de Hannah Arendt, de Hans Jonas, de Giorgio Agamben ou de Peter Sloterdijk – que «la politisation de la vie nue comme telle constitue l ’événement décisif de la modernité et marque une transformation radicale des catégories politico-philosophiques de la pensée classique»1.
1 Giorgio Agamben, Homo sacer. Le pouvoir souverain et la vie nue, Seuil, Paris, 1997, p. 12.
22
Certes, ce diagnostique sévère n ’est pas attribuable en tant que tel à toutes ces théo th éori riees, ma mais is il no nous us at attitire re to tout utef efoi oiss l’att tteent ntio ionn sur le de deve veni nirr du mo mond ndee contemporain sous l’action concertée du technique, de l ’économique, du politique. Ceci dit, il faudra manier avec précaution un tel diagnostique ; sa sévérité (qui lui donn do nnee au auss ssii un unee ce cert rtai aine ne sé sédu duct ctio ion) n) ne va pa pass de so soi,i, à pa part rtir ir pe peut ut-ê -êtr tree de l’expression même de «vie nue» dont parle Foucault et Agamben, mais qui ne se retrouv retr ouvee pas che chezz les aut autres res aut auteur eurs. s. Cet Cette te exp expres ressio sionn est dis discut cutabl ablee sel selon on la possibilité même de parler d’une «nudit «nudité» é» de la vie, d’une absence radicale de toute signification «humaine» pour une vie qui ne serait alors que pur métabolisme, pur fonctionnement biologique. Une vie dénuée de tout sens est, à la limite, qui est sa limite même, invivable. Mais ce n’est pas dans ce sens que j ’utilise l’expression «vie nue» ; il s’agit plutôt de l’effort moderne de séparer un niveau de la vie où l ’on peut agirr san agi sanss sou souci ci pou pourr les éve éventu ntuell elles es com compli plicat cation ionss éth éthiqu iques, es, rel religi igieus euses es etc etc.. Cett eff Ce ffor ort, t, do dont nt la ré réuuss ssititee de devr vrai aitt co cons nstititu tueer le su suje jett d’un au autr tree dé déba bat, t, rend aujourd’hui la vie exposée et exposable à l ’infini à toute opération qui se revendique du technique, du scientifique, de l’hum uman anititai aire re et etc. c. Doub Do uble le tra trava vailil do donc nc au auto tour ur de l’idée de vie : d ’une pa part rt,, l’acharnement philos phi losoph ophiqu iquee d’en fifini nirr av avec ec to tout utee tr tran ansc scen enda danc nce, e, av avec ec to tout utee ca caté tégo gori riee qu quii «aspirerait» (selon le terme de Jean-Luc Nancy) l ’empirie sous un signifié unique transcendantal. D’autre part, cet acharnement n’est pas que celui de la philosophie : il es estt au auss ssii ce celu luii du mo mond ndee mo mode dern rnee qu qui,i, ap aprè rèss av avoi oirr en enle levé vé to tout utee va vale leur ur de révélation à la vie, la soumet allègrement et, j’oserais dire, dangereusement, aux impératifs de la sphère biotechnique. C’est pourquoi la réflexion à partir de Deleuze et Foucault – même si leurs œuvres ne semblent pas fournir une définitions claire du concept de «vie» – pourrait toutefois nous offrir les outils théoriques pour cerner ce danger, qui serait, selon Agamben, le danger d ’une catastrophe biopolitique sans précédent. Il m’est arrivé ce dernier temps à travailler – seul ou en collaboration avec mes étudiants – sur les textes du «dernier» Foucault. Nous avons pu ainsi constater la tournure qui se produit vers 1975-1976 dans ses écrits, et qui serait le signe, dirions-nous, d’une certaine reconnaissance par Foucault même des limites de sa théorie du pouvoir et tant qu’assujettissement ou exclusion. Comme vous le savez sans doute très bien, ce moment marque le passage vers une théorie – disons bref – du pouvoir positif, productif ou créatif dans l’ordre des relations humaines et des techniques de subjectivation, une théorie qui se développera à partir de la Volonté de savoir jusqu’à la fin de la vie de Foucault, en 1984, et cela surtout dans ses cours enco en core re tr très ès pe peuu co conn nnus us.. Ce mo mome ment nt de ch char arni nièr èree es estt au auss ssii le mo mome ment nt où apparaissent dans les textes de Foucault deux termes parfois synonymes, parfois distingués, le biopouvoir et la biopolitique. A l ’aide de ces termes, il décrit le passage d’une société disciplinaire à une société normative, sur le fond d ’une évolu évolution tion accélérée du monde moderne grâce au développement de la science biologique, de la démographie ou de l ’écon économie omie politique. politique. Dans cette société société normative, normative, l’enjeu du pouv po uvoi oirr ce cess ssee d’êt être re la di disc scip ipliline ne du co corp rpss (o (ouu du mo moin inss ce cess ssee d’êtr tree l’enjeu prin pr inci cipa pal) l),, il pr pren endd en ch char arge ge la vi viee el elle le-m -mêm ême, e, ta tant nt da dans ns so sonn in indi divi vidu dual alis isat atio ionn corp co rpor orel elle le,, qu quee da dans ns so sonn ex exte tens nsio ionn so soci cial ale, e, c’est est-à-à-dir diree dan danss une pop popula ulatio tion. n.
23
Je ne reprendrai pas ici toute l’ar argu gume ment ntat atio ionn fo fouc ucal aldi dien enne ne,, si ri rich chee et si problématique ; ce qui m’importe c’est de voir quel est le statut ontologique de la vie dans ce passage et, aussi, quel est le concept de vie utilisé par Foucault dans cette analyse. Il avait déjà entamé une réflexion sur la vie dans La naissance de la clinique, qu’il va reprendre dans ses livres et ses cours au Collège de France entre 1974 et 1980. L’idée principale dans cette période sera la prise en charge de la vie par le pouvoir, une idée que Deleuze reprendra dans une page de son livre sur Foucault; cette page, située à la fin du chapitre sur le pouvoir me permettra d ’enchaîner vers une discussion autour de la vie chez Deleuze même. La souveraineté classique, en tant que droit de laisser vivre et de faire mourir est donc remplacée à l ’âge moderne avec le biopo biopouvoir uvoir qui se constitue plutôt autour du droit de faire vivre et de laisser mourir. Avec ce remplacement, nous n ’avons pas à faire simplement avec une inversion d ’intérêt, mais avec une autre conception de la vie. La vie qui est «laissée vivre» est la vie d ’un sujet-objet, en tant qu’assujetti au pouvoir absolu du souverain ; elle est vie tant qu ’elle tombe dans le champ d’action polilititiqu po quee du so souv uver erai ain, n, ta tant nt qu’el elle le pa parti rtici cipe pe (s (sel elon on le mo modè dèle le pl plat aton onic icie ienn de la participation) à la vie d’inspiration divine. Dès qu’elle perd cet investissement, par infraction, par crime, par toute forme d’attentat à la sacralité du pouvoir souverain, elle cess ce ssee d’êt être re un unee vi vie, e, le su suje jett de devi vien entt ob obje jet, t, co corp rpss sa sacr crifi ifiab able le et tu tuab able le.. Le dr droi oitt souverain, en tant que droit de glaive, s ’exerce surtout du coté de la mort, le droit sur la vie est, en fait, droit de prendre cette vie, de la tuer. Avec le biopouvoir, et par toute une série de transformations ponctuelles, de décisions politiques ou administratives, ce mécanisme change radicalement : la «simple vie» des sujets est politisée, dans le sens où elle sort du domaine de l ’oikos, du domus, donc du privé, pour devenir chose publique. Ce n’est pas la vie du corps, mais celle de l ’homme vivant, de l’hommeespèce qui fait l’objet des nouvelles techniques de rationalisation et d’économie du pouvoi pou voir. r. L’économie même n’est plus celle de la famille (la relation entre économique et politique, dans leurs sens primaires étant admirablement décrite par Foucault par le terme de gouvernamentalité), mais celle de l ’affaire publique, de la conduite de tous dans leurs rapports avec tous les autres, de la gestion des ressources et surtout des ressources nécessaires à l ’entretien et à la perpétuation de la vie et, par cela même, à l’entretien et à la perpétuation de la société, de l’État, de la nation. Pourquoi l’Etat s’intéresserait-il dorénavant à la «simple vie» des gens ? Parce que – grâce à ses nouveaux moyens politiques, scientifiques, économiques – il a la capacité de quantifier cette vie, non pas dans ses significations transcendantales, mais «simplement» «simplement» dans ses potentialités productives, du point de vue biologique tout d’abord : la vie produit de la vie par elle-même, dans un processus métabolique d’auto-production, et qui a toujours besoin d ’un supplément d’énergie, de force, de «nourriture». «Faire vivre» veut dire alors prendre soin de ce processus, garantir son non-interruption, se légitimer par la préoccupation pour la normalisation et pour la régularisation des mécanismes vitaux. Et pour faire cela, il fallait passer par une double opération au moins : opération scientifique et médicale d’abord – modifier le rapport entre la vie et la mort, faire de la mort non pas une fin brutale et inévitable de la vi vie, e, ma mais is un unee me mena nace ce pe perm rman anen ente te,, un unee éc éché héan ance ce qu quii pe peut ut êt être re re repo pous ussé sée. e.
24
Opération politique et économique ensuite : le droit classique sur la vie et sur la mort, visible plutôt du côté de la mort, s’avè avère re ins insuff uffisa isant nt et mêm mêmee non non-pr -profi ofitab table le pou pourr l’exercice du pouvoir. La mise à mort, dans un monde déjà rongé par des épidémies et toutes sortes de maladies, ne fait qu’affaiblir le potentiel de travail d’une nation, son énergie, ses ressources humaines, matérielles, économiques. On renonce donc au spectacle public de la mise à mort, si cher aux souverains et aux peuples du monde classique ; la mort est donnée désormais en secret, c ’est la vie qui monte sur scène, scène, comme je disais plus haut, à la fois politique et économique. Mais le terme de vie ne couvre pas la même expérience, le même objet d ’une époque à l’autre. Ce n’est que parce que le travail d’imm immane anenti ntisat sation ion et de désacralisation de la vie à été mené jusqu ’au bout que le pouvoir peut s’emparer de ce nouvel objet, pur objet. Un objet par ailleurs étrange, puisqu ’il se trouve au carrefour du corporel et de l’incorporel, du corps individuel et du corps social, du corps de chair et du corps politique. Anatomie et politique vont ensemble à la conquête de cet objet, qui n’es est, t, à la lilimi mite te,, mê même me pa pass un obj bjet et : Fo Fouc ucau aultlt l’appe appelle lle parfo parfois is «conti continuum nuum biologique», une expression qui rend compte de toute la difficulté de sa démarche et que je vais aborder un peu plus tard. Disons, pour l ’instant, que l’objectivation (la neutralisation) de la vie nue passe par un processus de normalisation. La norme vient non pas tant remplacer la loi et la discipline, que les prolonger, les raffiner ; elle est à la fois principe d’intelligibilité et concept politique, principe de qualification et principe de corre co rrect ctio ion. n. Le co coup uple le no norm rmal al-p -pat atho holo logi giqu que, e, fo forg rgéé da dans ns la mé méde deci cine ne,, tro trouv uvee un unee compréhen compr éhension sion nouvelle nouvelle dans la polit politique, ique, en assu assurant rant une autre légitimité légitimité à l’exercice du pouvoir, un exercice «positif d’intervention et de transformation», comme nous dit Foucault dans Les anormaux 2. La norme est l’élément qui met en communication le biologique et le politique, l’impératif médical de la santé et l’impératif politique du gouvernement ; ainsi, d’une part, le bon gouvernement d ’une société doit passer par l’assurance de son état de santé tandis que, de l ’autre, la santé d’une nation est une condition nécessaire pour sa richesse et pour sa force. Au niveau individuel, la santé (physique et mentale) d’une personne lui assure le statut de citoyen, surtout par sa capacité de mettre à la disposition des autr trees ses capacité téss de travail. La norme s’applique aussi bien au corps et à la population, dans la tentative devenant stratégie rationnelle de maîtriser à la fois l’aléatoire du métabolisme et des pulsio pul sions ns ind indivi ividue duelle lless et les ris risque quess des mal maladi adies, es, des épi épidém démies ies au niv niveau eau des massess biolo masse biologique giques. s. L’homme politique est d’une certaine façon en même temps médecin, la médecine (et aussi la psychiatrie) devient au cours du XIX-ème siècle une pièce essentielle dans l ’exercice du pouvoir ; Foucault va jusqu ’à dire que c’est la médecine – et la méd médica icalis lisati ation on gén généra érale le des com compor portem tement ents, s, des dis discou cours, rs, des désirs, etc. – qui va assurer le passage de la mécanique disciplinaire à la société de normalisation.
2 Michel Foucault, Les anormaux. Cours au Collège de France, 1974-1975, Seuil-Gallimard, Paris, 1999, cours du 15 janvier 1975.
25
La prise en possession de la vie par le pouvoir, grâce aux techniques médicales d’int interv ervent ention ion dan danss le «cor corps ps soc social ial»» gar garant antitit l’exe exerci rcice ce du pou pouvoi voir, r, selon les dits de Foucault, sur «la surface qui s’étend de l’organique au biologique, du co corp rpss à la po popu pula latition on,, pa parr le do doub uble le je jeuu de dess te tech chno nolo logi gies es de di disc scip ipliline ne 3 d’une part, et des technologies de régulation de l’autre» . Cette médicalisation du pouvoir déterritorialise la vie et la recoupe selon d’autres lignes de force ; elle cesse de constituer un fond inaccessible soumis au hasard de la mort et à sa fatalité, devenant une surface de plus en plus finement cartographiée, striée. Aussi, elle est définitivement détachée de toute signification et protection transcendantale et incluse dans un dispositif, selon la définition que Deleuze donne à ce terme dans un texte sur Foucault. Essayons de comprendre la vie alors en tant que prise dans un tel dispositif : «Les dispositifs ont pour composantes des lignes de visibilité, d ’énonciation, des lignes de forces, des lignes de subjectivation, des lignes de fêlure, de fissure, de fracture, qui toutes s’ent entrec recroi roisen sentt et s’em emmê mêle lent nt,, et do dont nt le less un unes es re redo donn nnen entt le less au autr tres es,, ou en susc su scititen entt d’autre ress, à travers des variations ou même des mutations d’agencement»4. L’intégration de la vie dans un dispositif aurait, selon Deleuze, deux conséquences : la répudiation des universaux et le changement d ’orientation de l ’Eternel vers le nouveau. La répudiation des universaux nous emmène vers ce que Deleuze appellera dans son dernier texte «une vie», jamais donc la Vie, avec majusc maj uscule ule,, qui n’ex expl pliq ique ue ri rien en,, ma mais is qu quii au aura raitit to touj ujou ours rs à êt être re ex expl pliq iqué uée. e. La déca dé capi pita talilisa satition on de la vi viee es estt le pr prop opre re mê même me de la sc scie ienc ncee bi biol olog ogiq ique ue,, la décapitalisation des universaux est le propre des sciences modernes, sciences humaines en premier lieu.La vie est un processus toujours singulier (et pour cont co ntin inue uerr la sé séri riee de De Dele leuz uzee : «d’uni unific ficati ation, on, de tot totali alisat sation ion,, de vér vérific ificati ation, on, 5 d’objectivation, de subjectivation» ) et, par conséquent, un processus qui, par de sa singularité même, ne se soumet pas à la Loi, mais exige une normalisation, un endiguement infatigable contre ses tendances naturelles ou moins naturelles vers l’anormal, vers le pathologique, vers le monstrueux, etc. Le vivant est distribué «dans un domaine de valeur et d ’utilité», le pouvoir doit le qualifier, le mesurer, le hiérarchis hiéra rchiser. er. Ensu Ensuite, ite, le dispositif dispositif de la vie, historique historique et histo historisé, risé, est soumis à la transf tra nsform ormati ation on inc incess essant ante, e, à la cré créati ativit vitéé var variab iable le ; il est tou toujou jours rs nou nouvea veau, u, toujours actuel, dans un devenir qui oblige donc à la réévaluation permanente des stratégies, aussi bien des stratégies de contrôle par le pouvoir objectivant que des stra st raté tégi gies es de ré rési sist stan ance ce et de su subj bjec ectitiva vatition on.. C’es estt po pour urqu quoi oi,, se selo lonn ce cett ttee interprétation, le pouvoir n’est plus négatif et répressif, mais créateur et positif. Et, pour citer encore une fois Deleuze, «la question n ’est pas de savoir si c ’est pire» ou, selon Foucault, si nous avons à faire dans ce processus avec une utopie. Je reviendrai sur les retombées actuelles de l ’économie du pouvoir, tant dans son registre micro-physique et corporel, que dans un registre plus large, statistique. 3 Michel Foucault, «Il faut défendre la société». Cours au Collège de France, 1976, Seuil-Gallimard, Paris, 1997, cours du 17 mars 1976. 4 Gilles Deleuze, «Qu «Qu’est-ce qu’un dispositif ?», in Michel Foucault philosophe, Rencontre internationale, Paris 9, 10, 11 janvier 1988, Seuil, Paris, 1989, p, 188. 5 Ibidem.
26
La question maintenant est d ’essayer d’évaluer la portée et les difficultés de cette ce tte co conc ncep eptition on fo fouc ucal aldi dien enne ne su surr la vi viee au au-d -del elàà de l’an anal alys ysee du po pouv uvoi oirr et de l’hypothèse du biopouvoir. C’est toujours Deleuze qui peut nous aider à surmonter certaines difficultés de cette hypothèse. Rappelons-en deux. La première est liée à l’ex expr pres essi sion on fo fouc ucal aldi dien enne ne de «co cont ntin inuu uum m bi biol olog ogiq ique ue»». En tr trav avai aillllan antt av avec ec le less étudiants sur le cours du 17 mars 1976, nous nous sommes arrêtés sur le sens de cette ce tte ex expr pres essi sion on.. Fo Fouc ucau aultlt l’uti utilis lisee lor lorsqu squ’il in intr troodu duitit le te term rmee de ra raccis isme me qui prov pr ovoq oque uera raitit «un unee co coup upur uree en entr tree ce qu quii do doitit vi vivr vree et ce qu quii do doitit mo mour urir ir»» en fragmentant le champ du biologique entre groupes, races, etc. Il serait une force de striage dans le continuum lisse de la vie biologique, en établissant «une césure qui sera se ra de ty type pe bi biol olog ogiq ique ue à l’int intéri érieur eur d’un do doma main inee qu quii se do donn nnee co comm mmee ét étan antt précisément un domaine biologique»6. Mais, justement, comment comprendre ce continuum ? Dans un sens statistique ou démographique, en disant que la vie est une sur surfac facee ind indéfi éfinie nie qui ser serait ait fra fracti ctionn onnabl ablee en uni unités tés dis discrè crètes tes,, une lig ligne ne qui traverserait tous les corps, qui s’incorporerait individuellement? Ou bien dans un sens métaphysique, pour dire alors que la vie serait un principe, tel la volonté de puissance nietzschéenne, qui s ’actua actualisera liseraitit différe différemment mment en diverses diverses formesformes-dedevie ? Autrement dit, immanence de la vie dans le sens d ’une totalité, d’une force d’un unifific icat atio ion, n, ou da dans ns le se sens ns d’un unee es esse senc nce, e, mê même me d’un êt être re he heid ideg egge gerie rienn à retrouver dans (chez) tous les étants humains? Deuxième difficulté, qui n ’est pas sans rapport avec la première, fut mise en évidence par Michael Donnely, dans un texte sur «Les divers usages de la notion de biopouvoir»7 : cette notion permet à Foucault d’analyser à la fois certaines mécanismes ponctuels, discrets de la prise en charge de la vie par le pouvoir et, d ’autre part, de décrire plusieurs tendances à long terme ; d’une part, donc, un travail généalogique, de l ’autre, un travail époqual. Je n’insisterai pas ici sur cette ambiguïté, qui remonte par ailleurs à des textes plus anciens de Foucault ; elle m’intéresse dans la mesure ou elle peut nous dire quelque chose sur la théorie foucaldienne de la vie. L ’approche généalogique est descriptive et conjoncturelle ; elle s’attache à la présentation des processus contingents et complexes qui ont amené la vie sous l ’emprise du pouvoir, par toute une série de pratiq pra tiques ues et tec techni hnique quess par parfoi foiss com complé plémen mentai taires res,, par parfoi foiss con concur curren rentie tielle lles. s. En revanche, l’approche époquale fait le saut vers une périodisation des époques à travers des images fortes (le panoptisme, par exemple), en extrapolant les détails analyt ana lytiqu iques es dan danss des syn synthè thèses ses glo global bales, es, his histor toriqu iques, es, séd séduis uisant antes, es, mai mais, s, sel selon on Donnely, peu convaincantes. Une telle synthèse opère aussi quant à la vie même, par l’in inte terp rpré réta tatio tionn du mo mond ndee mo mode dern rnee de de deux ux de dern rnie iers rs si sièc ècle less en te term rmee de biop bi opou ouvo voir ir et bi bioopo polilititiqu que. e. Qu’en est-il finalement de ces difficultés?
6 Michel Foucault, «Il faut défendre la société», p. 227. 7 In Michel Foucault philosophe, op.cit., pp. 230-235.
27
Dans une page très concentrée de son livre sur Foucault, Deleuze nous prop pr opos ose e en qu quel elqu ques es li lign gnes es un une e po poss ssib ible le vo voie ie d’ d’ap appr proc oche he.. Sa ré répo pons nse e no nous us permettra de passer ensuite vers la théorie proprement dite de Deleuze. Il focalise sa démarche autour d’un terme fréquent chez le «dernier» Foucault, le terme de résistance. Si le biopouvoir est à imaginer comme un dispositif, agissant dans la direction d’un assujettissement de la vie nue aux mécanismes politico-médicaux, sa domina dom inatio tion n dan danss le mon monde de mod moder erne ne s’a s’acc ccomp ompagn agne e de la cré créati ation on d’u d’un n aut autre re dispos dis positi itif, f, de sub subjec jectiv tivati ation, on, en tan tantt que rés résist istanc ance e aux pou pouvoi voirs rs qui ve veule ulent nt prendre la vie comme objet et objectif principal. Plus encore, la vie elle-même est résistance, nous dit Deleuze, capacité de résister à la mort, selon la classique formule de Bichat (pour qui la vie est l’ensemble des fonctions qui résistent à la mort ). La résistance est donc le mode propre d’être et de manifestation d’une vie réduite à sa nudité biologique ; rien, en dehors de sa capacité d’autoconservation et d’autocréation, ne peut plus faire face à l’action de contrôle technique et nihiliste. L’avènemen ’avènementt de la biopolitique est certes un processus qui trouve ses racines dans un changement du diagramme du pouvoir et de la souveraineté, dans mille décisions ponctuelles prise par les politiques, les médecins, les biologistes, les administrateurs etc. Mais il est aussi et, disons-le quand même, un événement époqual, au moins dans le sens où depuis ce changement (plus ou moins ponctuel, plus ou moins datable) nous vivons dans une société pour laquelle il est toujours question d’isoler soigneusement (ce qui ne veut pas forcément dire pacifiquement) un niveau, un plan de la vie sans sujet, sans sens, sans vérité autre que celui ou celle «d’une succession habituelle d’assimilation et d’excrétions», pure organicité, pur mécanisme infra-humain, infra-subjectival. La délimitation d’un tel niveau crée la possibilité d’une exploration infinie des secrets (s’ils en restent encore) de la vie, afin, comme on dit aujourd’hui, de l’améliorer ou même de la produire ; mais elle ouvre en même temps une autre possibilité, paradoxale, celle de supprimer la vie et de supprimer jusqu’au pouvoir censé garantir la vie8. L’instauration de ce seuil – que Foucault appelle dans un autre contexte «le seuil de la modernité biologique» – donne lieu, selon Agamben, au passage de la métaphysique à la politique et de la politique à la théorie, dans une indiscernabilité du droit et du fait, de la norme et de la vie biologique, du naturel et du politique 9. 8 Voici comment Foucault présente ce paradoxe : «Ou [le pouvoir] est souverain, et il utilise la bombe atomique, mais du coup il ne peut pas être pouvoir, bio-pouvoir, pouvoir d’assurer la vie comme il l’est depuis le XIXe siècle. Ou, à l’autre limite, vous avez l’excès, au contraire, non plus du droit souverain sur le bio-pouvoir, mais l’excès du bio-pouvoir sur le droit souverain. Cet excès du bio-p bio-pouvoi ouvoirr appar apparaît aît lorsq lorsque ue la possib possibilité ilité est techn techniquem iquement ent et politi politiqueme quement nt donn donnée ée à l’hom l’homme, me, non seule seulement ment d’aménager la vie, mais de faire proliférer la vie, de fabriquer du vivant, de fabriquer du monstre, de fabriquer – à la limite – des virus incontrôlables et universellement destructeurs. Extension formidable du bio-pouvoir qui, à l’opposition de ce que je disais toute à l’heure pour le pouvoir atomique, va déborder toute la souveraineté humaine» (in «Il faut défendre la société, op.cit., p. 226). 9 Agamben explicite ainsi ce passage: «Une loi qui prétend se transformer intégralement en vie se trouve aujourd’hui, de plus en plus souvent, face à une vie qui s’abolit et se mortifie en norme», pour conclure : «Toute tentative de repenser l’espace politique de l’Occident doit se fonder sur la claire conscience que, de la distinction classique entre zoe et bios, vie privée et existence politique, entre l’homme comme simple vivant, qui a pour lieu propre la domus, et l’homme comme sujet politique, dont la demeure est la cité, nous ne savons plus rien.», in Homo sacer, op.cit., pp. 201-202.
28
L’inquiétude de Foucault et de Deleuze rend compte de ce paradoxe et de ce possible renversement du pouvoir sur la vie dans son auto-déstruction. Devant cette situation, ils proposent la formule de la résistance: «Quand le pouvoir devient biopouvoir, la résistance devient pouvoir de la vie, pouvoir-vital qui ne se laisse pas arrêté aux espèces, aux milieux, et aux voies d ’un diagramme ou d’un autre»10. Les deux constatent cet effort moderne de séparation entre une vie nutritive («ll’animal existant au-dedans») et une vie subjective («l ’animal vivant au-dehors»), (« une séparation devenue ainsi confusion, mais les deux la refusent. S ’il y a chez eux une préoccupation pour la vie nue, en absence, précisément, de toute définition qui fixerait la vie dans un concept, c’est pour rester fidèles à Nietzsche, pour lequel il était question de chercher à l’intérieur de nous-mêmes, dans les forces de subjectivation, comme dirait Foucault, ou dans les plis du Dedans, selon Deleuze, la puissance qui peut ré réssiste terr à la mort de l’ho homm mmee, à sa mi misse per erma mane nent ntee à mo mort rt,, da dans ns le totalitarisme politique, mais aussi dans celui, plus subtil et plus insidieux, économique ou scientifique. A leur tour, ils résistent philosophiquement et conceptuellement par leurs écrits à cette opposition entre vie nue et vie qualifiée, l ’un concentrant ses efforts réflexifs lors de dernières années de vie sur les techniques de soi, l ’autre argumentant, toujours vers la fin de sa vie, en faveur d ’une immanence radicale comm co mmee pr prin inci cipe pe de to tout utee ph phililos osop ophi hiee cr créa éatr tric icee de co conc ncep epts ts.. IlIlss in intr trod odui uise sent nt l’indétermination là où le pouvoir (politique, technique, etc.) détermine toute une série de dé délilimi mita tatition ons, s, de qu qual alifific icat atio ions ns et de hi hiér érar arch chis isat atio ions ns ; l’indétermination par l’éla élabor borati ation on per perman manent entee des tec techni hnique quess de sub subjec jectiv tivati ation on che chezz Fou Foucau cault, lt, par l’immanentisation incessante de la vie, chez Deleuze. Celui-ci a essayé de donner un aperçu fulgurant de cette idée dans le dernier texte écrit avant sa mort, intitulé étrangement «Immanence : une vie …». La vie qui intéresse Deleuze n’est pas la vie nue, dans le sens biopolitique décrit plus haut, ni la vie valorisée métaphysiquement, mais la vie singulière et impersonnelle saisie dans l’in inst stan antt où el elle le jo joue ue av avec ec la mo mort rt,, la vi viee-év évén énem emen entt éc écha happ ppan antt à la fo fois is à la subj su bjec ectiv tivat atio ionn et à l’obj object ectiva ivatio tion, n, don doncc au dev deveni enir-su r-sujet jet et au dev deveni enir-o r-obje bjett de l’individu humain. Il prend pour cela l ’exem exemple ple du nouv nouveau-n eau-néé : «Les tout-p tout-petits etits enfa en fant ntss se re ress ssem embl blen entt to tous us et n’on ontt gu guèr èree d’in indi divi vidu dual alititéé ; ma mais is ililss on ontt de dess singularités, un sourire, un geste, une grimace, événements qui ne sont pas des caractères subjectifs. Les tout-petits enfants sont traversés d’une vie immanente qui est pure puissance, et même béatitude à travers les souffrances et les faiblesses»11.
10 Gilles Deleuze, Foucault, Seuil, 1986, p… 11 Gilles Deleuze, «Immanence : une vie…», in Philosophie, no. 47, 1995, Minuit, Paris, p. 6.
29
La résistance dont je parlais plus haut est alors résistance de l ’événement à la donation d’un sens ou d’une vérité unique. Le sens et la vérité ne sont donc qu’év évén énem emen entt pu purr : «L’éc écla lat, t, la spl pleend ndeu eurr de l’évé événem nement ent,, c’est le sens. L’événement n’est pas ce qui arrive (accident), il est dans ce qui arrive le pur exprimé qui nous fait signe et nous attend»12. Rien ne rend rend mieux mieux comp compte te de cette événementialité du sens que la vie – non pas forcément celle des enfants, pris ici comme exemplarité, mais celle d’une vie, d’une vie quelconque, dont le sens surgit par l’événement de son double arrachement à la mort et à la vie qualifiée (ou déte dé term rmin inée ée un unee fo fois is po pour ur to tout utes es en lu luii co collllan antt un unee si sign gnifi ifica catition on ex exté téri rieu eure re). ). L’immanence absolue de la vie – interprétée par Agamben à la lumière de la théorie spinoziste du conatus en tant que «désir de persévérer dans son être» – fait signe, comme je le disait tout au début, vers la déconstruction radicale de la métaphysique, qui peut travailler encore selon la distinction aristotélicienne entre zoe et bios, et vers la mise en cause de l ’utilisation technico-politique de cette dis isttin incction, tout en essayant de sauver, sous le signe d’un em empi piris risme me transc tra nscend endant antal, al, une com compré préhen hensio sionn nie nietzs tzsché chéenn ennee de la vie com comme me for force, ce, ou comme «faite de virtualités»13. Le virtuel est ce qui neutralise les dichotomies, y compris celle entre le réel et l ’irréel, ou entre le réel et le possible, mais aussi celle entre le bien et le mal, le sujet et l ’objet, l’extérieur et l’intérieur, l’unique et le multiple, entre, finalement, la vie et la mort. Il y a une vie et la vie, une vie faite d’événements purs et de singularités, et la vie d ’un sujet, avec ses accidents et ses régularités. «Une vie est partout», dit Deleuze, une vie en tant que force infinie d’actualisation et d’individualisation, mais jamais réductible à une actualité ou à une individualité, une vie comme immanence résistant à la séduction de la révélation, à son attribution vers un sujet ou vers un objet. L ’immanence ne se rapporte pas à un Quelque chose comme unité supérieure à toute chose, ni à un Sujet comme acte qui opère la synthèse des choses … On dira de la pure immanence qu ’elle est UNE VIE, et rien d’autre. Elle n’est pas immanence à la vie, mais l’immanente qui n’est en rien est ellllee-m -mêême une vie. Une vie est l’im imma mane nenc ncee de l’immanence, l’immanence absolue: elle est puissance, béatitude complètes.»14 Deleuze ajoute ceci au biopouvoir foucauldien : que la vie ne s ’épuise pas dans l’alternative objectivation politique-subjectivation de soi, qu ’elle fait événement d’immanation, c’est-à-dire qu’elle ne cesse pas de se produire comme événement en soi-même, à soi-même, sans fuite vers une transcendance. Cette idée oblige alors à repenser l’histoire même du concept de vie dans la philosophie moderne, un concept qui ne pourrait plus rendre compte des distinctions habituelles entre vie biologique et vie contemplative, entre vie animale (ou végétative, avec tous les sens de ce mot) et vie humaine. Mais elle attire notre attention sur une autre ques qu estition on : co comm mmen entt gé gére rerr da dans ns la pe pens nsée ée le pl plan an d’im imma mane nenc ncee de la vi vie? e? 12 Gilles Deleuze, Logique du sens, Ed. Minuit, Paris, 1969, p. 175. Et s’il y a une proposition éthique à faire dans le sillage de cette philosophie de l’événement, elle pourrait prendre cette forme : «Devenir dignes de ce qui nous arrive, donc en vouloir et dégager l’événement, devenir le fils de ses propres événements et, par là, renaître, refaire une naissance, rompre avec sa naissance de chaire. Fils de ses événements, et non pas des œuvres, car l'œuvre n’est elle-même produite que par le fils de l’événement» (Ibidem, pp. 175-176). 13 Gilles Deleuze, «Immanence : une vie…», p. 6..
30
Comment pouvons-nous, habitués que nous sommes à arrêter l ’événement dans un concept, penser le concept de l ’événement (de la vie), le devenir imperceptible et pourtant infini de la vie d’un événement à l’au autr tre, e, d’un sens à l’autre? Foucault, de son côté, pourrait préciser : mais cet embarras qui est le nôtre devant ce changement de paradigme, ce détour que nous avons à faire pour penser autrement la vie, prend du temps. Et dans un monde qui s ’est fait un impératif de l’économie du temps, d’autres vont aller tout droit, en profitant de l ’exposabilité de la vie, de son dénudement et dénuement, pour la rassurer et pour l ’assurer, dans unee as un assu sura ranc ncee-vi vie, e, pa parr ex exem empl ple, e, da dans ns un unee me mesu sure re de sé sécu curit ritéé so soci cial ale, e, da dans ns une cam campag pagne ne ant anti-ép i-épidé idémio miolog logiqu ique, e, dan danss une man manipu ipulat lation ion gén généti étique que,, dan danss un pr prog ogra ramm mmee po polilitiq tique ue.. La bé béat atitu itude de de dele leuz uzie ienn nnee fa faitit po pour urta tant nt bo bonn mé ména nage ge avec le scepticisme foucauldien : la vie-événement-immanence ne peut pas être séparée sépa rée aujou aujourd rd’hui de l’ac actition on bi biop opol oliti itiqu que, e, do dont nt la lo logi giqu quee im imma mane nent ntis iste te et nihiliste fa i t événement dans la vie de chacun.
31
Un punct de vedere logic asupra obiectului eticii
Etica – more geometrico? Liubei M., in memoriam
Cuvânt înainte
Scris – și publicat! – cu aproape treizeci de ani în urmă1, textul care urmează nu par aree a fifi,, la pri rim ma ved eder ere, e, altltccev evaa dec ecât ât o mo most stră ră de ba bana nale le ju juvven enililia ia philosophica2, presărate cu un dram-două de superbie conceptuală și alte treipatru de terib teribilism ilism conj conjunctu unctural ral empiri empiricc – vârsta! – vorbiri dintr-acelea pe care le poți înjgheba într-o jumătate de oră – cel mult un ceas, rotund – la 20 și ceva de ani, mai ales dacă ți-o cere – și asta deja de o vreme – șefa (de departament, secție, secto sectorr sau ce va fi fost), o conceptualistă în materie – materia se chema etică filosofică, pe atunci – expertă, justement, într-ale metaeticii contemporane: G. E. Moore îndeosebi. De text am dat din întâmplare, căutând cu totul altele prin arhive: am regăsit tot grupajul publicat în ’75 și l-am recitit – inevitabila nostalgie inclusă în subtext – în întregime. Fusese inițial o discuție în mai mulți – mai mult sau mai puțin informală, – des despre pre obiect obiectul ul eticii. eticii. Exi Exista sta și așa ceva? Și da dacă că da – se pare că așa aflare în treabă e deja afacere veche, două milenii, cel puțin! – , cum putem conceptualiza în mod credi credibil bil materia – the subject subject matter? Măca Măcarr pentru colegele colegele noastre [colegii [colegii noștri] de la științe zise hard, dacă nu și pentru mai scepticele noastre prietene [/cii noștri etc.] etc.] cu Ecoles Ecoles Polyt Polytech echniq niques ues la bază. bază. Ideea Ideea de a public publicaa așa taclale en guis gu isee de dezba dezbate tere re sa sau, u, cu un terme termenn de deja ja la mo modă dă:: ma masă să rotun rotundă dă , fu fuse sese se,, bănuiesc, a Liubei Miroș; ca șef efăă de ju jude deț [filosofic] la un Institut de filosofie de-al Academie ieii, dumneaei avea de justifificcat, desigur, și activități . 1Revista de filozofie (Bucure ști), tomul xxii, nr. 1, 1975, p. 38 – 41; 41; manuscrisul datează, probabil, din toamna lui 1974. (Singular, ân felul lui – în treacăt fie vorba – , fiindcă acesta este, de fapt, și unicul text publicat de autor ân România; cel pu țin ânainte de AD 1990.) 2 Cititoarea sau cititorul
– postmodern(ă) – versat(ă) ântru deconstruc ție de sub în țelesuri și alte inefabile cu context – căci toate
țin de... pragmatică [ și] ân ziua de astăzi – , poate lesne detecta atât naivitatea [conceptuală a] autorului cât și caracterul aparent
subversiv al demersului domniei sale.
32
cum m etic eticaa în Româ Români nia, a, AD 1975, 1975, nu putea putea fi – in print – altfel decâ decâtt Și cu marxistă, redacția revistei însărcinate cu propaganda activită țililor or [fi [filo loso sofifice ce etc. etc.]] – vecină de palier în aceeași vilă la șosea – s-a trezit, într-o bună [oare?] zi, cu [încă] o
Dezbatere de publi Dezbatere publicat cat3 . (De fapt, fapt, dez dezbat batere ereaa nu arată arată deloc deloc a dezbat dezbatere ere – schimb de idei – , aduce, aduce, mai degrab degrabă, ă, a colec colecție de monologuri disparate.) Retrospectiv, mi se pare nu doar amuzant, ci și memorabil (epoche-machend, cumva, date fiind scenariul punctual – ambianța teoretică – și actorii teoretizanți aflători în discuție) contextul pseudodezbaterii, mai mult decât textul ei: pricepuții de drept în materie de la Institut discutau, de fapt, despre [faptul] dacă merită sau nu să mai stea de vorbă [teoretic etc.] despre desp re obiec obiectul tul deja deja în discu discuție! Ca wittgensteinian deja resemnat de-o vreme (despre ceea ce nu se poate vorbi, [cu sens, teoretic etc.] – cele etice, de pildă – , oricum, nu are rost să mai stai la taifas cu lumea, mai ales prin reviste academice ș.a.m.d.) m-a surprins – mărturisesc – optimismul epistemologic epistemologic al junelui de de 25 de ani, doctorand în logică simbolică (logici intensionale ) și recent admirator al lui Richard Montague. De un optimism și mai radical – deși nejuvenil – părea a da dovadă și Petru Creția, cealaltă ceala ltă oaie neagră neagră a trupei etico-filos etico-filosofice ofice de la Institut Institut4 . Petru Creția va fi ținut – într- adevăr – la cele spuse en prive și in print5 în 1974 – 1975, 1975, fiindcă, șase ani mai târziu, și-a republicat textul – chiar făr’ de ghilimele la obiect – într-o antologie de autor6 . De altfel, Petru Creția pare a fi și unicul în configurația aceea academictrecătoare – cu excepția, Liubomirei Miroș, desigur – care a rămas, până la capăt, fidel tematicii temat icii dezbătut dezbătutee în acei ani, ani, 1972 – 1975, transformând-o într-o afacere personală : ceva între el însuși și Kant, KpV , cumva.7 Și amândoi – atât Liuba8 , cât și Petru – par a-mi spune, de dincolo , altceva decât țineam eu însumi să le spun, acum aproape treizeci de ani: cum că nu poți înte înteme meia ia re reflflec ecția etic eticăă dec ecât ât pe un alt es espr pritit de finesse , unul superior structurat; căci etica e o știință de altltffel. Liubomira Miroș – Liu Liuba: ba: instigat instigatoar oarea ea de fac facto to a ace acesto storr pre preocu ocupăr pării în amb ambele ele cazuri – s-a stins din viață, neștiută de prietene / prieteni, la sfârșitul primăverii recute vestea am aflat-o abia după două luni, de la un prieten comun.9 Am găsit potrivit să îi restitui gândurile de atunci, ca o dovadă de prietenie și ne neui uita tare re..
3 Dezbatere: Obiectul eticii marxiste, în Revista de filozofie (Bucure ști), tomul xxii, nr. 1, 1975, p. 27 – 44. 44. 4 Mismatch de inser ție profesională și nu numai: de inser ție în lume, mai degrabă. – Căci ce căutau un elenist deja împlinit și / sau un viitor / probabil / eventual logician într-un departament de etică al Academiei? 5 Dezbatere, loc. cit, p. 31 – 34. 34. 6 Obiectul eticii, în: Petru Cre ția Epos și logos, VII, Editura Univers, Bucur ști 1981, p. 229 – 235. 235. 7 Cf., de pildă, 50 de gânduri despre bine și rău în sfera moralită ții, în: op. cit., p. 236 – 240; 240; Contingen ța în cadrul unei analitici a modalităților, ibid., p. 240 – 260 260 și seria de eseuri morale, publicate cu douăzeci de ani mai târziu, în: Luminile și umbrele sufletului, Editura Univers Enciclopedic, Bucure ști 1995, acestea din urmă reeditate, nu demult, de către Ofelia Cre ția: Eseuri morale, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucure ști 2000 [Biblioteca Manuscriptum]. 8 Dezbatere, loc. cit, p. 29 – 31, 31, etc. 9 [București: miercuri, 31 iulie, 2002
– [...] Liuba [...], nu știu dacă știam scris acum vreo două luni [...] săraca de ea nu mai trăie ște: a fost
călcată de un camion – pe trecere de pietoni – ; a fost internată la spital și s-a chinuit singură vreo două săptămâ ıni, fără ca nimeni dintre colegi / colege sau vecini / vecine să știe despre asta, zile întregi la rând; [...]. Acuma odihne ște lângă mama ei [...]. Uite a șa! […]
32
Obiectul Obie ctul eticii
–
un punct de vedere logic (1975) 0
Comparând statutul 1ogic al teoriei etice, în diversele ei formulări posibile, cu situația în care se află astăzi orice altă teorie științifică elaborată, fie ea știință exactă sau teorie testabilă empiric, descoperim o stare de lucruri paradoxală, permanentizată de-a lungul întregii istorii – de altfel deosebit de bogate și arboresent ramificate – a acestei sui generis discipline. De și se bucură de o tradi ție multimilenară, preocuparea de a teoretiza faptul moral (obiectul oricărei teorii etice) pare a fi și astăzi o în într trep epri rinnde dere re sis iste tem mat atic ic am ambbig iguuă și una din cele mai vitregite – di dinn pu punc nctt de ve vede dere re lo logi gicc și epist epistemolo emologic gic – ten tentat tative ive de con constr struc ucție teo teoreti retică. că. Unul din aspectele acestei ambiguită ți – și nu unul dintre cele mai pu țin importante – îl găsim la nivelul limbajului utilizat, atât în morală cât și în teoria faptului moral. Departe de a avea avantajul unui limbaj univoc interpretabil, teoria etică pare a admite și chiar a cere în mod expres o altă utilizare a limbajului natural decât cea proprie unui vorbitor normal care ar dispune de o competen ță lingvistică natura nat urală lă (așa cum est stee lu luat atăă ea în con onsi side dera rație de că cătr tree liling ngvi viștiti,, de ex exem empl plu) u).. Spec Sp ecifific icar area ea ac aces este teii di dife fere rennțe de ut utililiz izaare poa oate te fa face ce,, des esig igur ur,, obi bieect ctul ul un unei ei cercetări cerce tări auton autonome ome care și-ar avea locul în limitele pragmaticii (așa cum o înțeleg logicienii și lingviștii, ca, de pildă, Ch. Morris, Y. BarHillel sau Richard Montague) și care ar putea figura, ca investigație prealabilă și absolut necesară, printre prolegomenele oricărei teorii etice. Atâta timp cât o astfel de investigație rămine doar la nivelul unui deziderat, teoria etică este privată de con știința diferenței sale epistemologice față de a l te teorii, de conștiința propriilor sale demersuri în sfera obiectului ei. 0 altă dificultate structurală a teoriei etice (care, de altfel, o implică pe prim pr ima) a) re rezu zultltăă di dinn ca cara ract cter erul ul si sist stem emat atic ic am ambi bigu guuu al ob obie iect ctul ului ui în lim limite itele le că căru ruia ia se desfășoar oarăă inv invest estiga igația et etic icăă sa sau, u, în într tr-o -o fo form rmul ular aree ec echi hiva vale lent ntă, ă, di dinn im impo posi sibi bilit litat atea ea delimitării univoce a punctului de vedere (specific) – etic – față de puncte de vedere (înrudite sau nu) care definesc orice altă știință umană. Dacă stabilim, printr-o decizie teoretică, teoret ică, funcțio ionî nînd nd ca pr prim imăă ap apro roxi xima mare re,, că un univ iver ersu sull fa fapt ptel elor or (p (pos osib ibilil de lu luat at în consid con sidera erare re in cad cadrul rul ori oricăr cărei ei teo teorii) rii) est estee tot totuna una cu uni univer versul sul nat naturi uriii și al lilibe bert rtăății (umane), indiferent de articularea teoretică ulterioară a acestor două componente, atunci dificultatea sus-amintită admite o formulare suficient de riguroasă pentru a caracteriza statutul logic al teoriei etice și a schița chiar o soluție în vederea eliminării ei. Pentru explicitarea celor de mai sus vom presupune în continuare că dispunem de un limbaj pragmatic (în accepția 1ui R. Montague și a colaboratorilor săi de la UCLA și Stanford)1 adecvat reprezentării unei teorii etice. Amintim că un limbaj pragmatic L este un limbaj formal obișnuit, de ordinul II, în care apar, în plus, operatori intensionali, și că orice lilim mbaj natu turral admititee o reprezenta tarre adecvată în L, ca un caz particula larr2. 0 Revista de filosofie (Bucure ști), 22, 1, p. 38 – 41. 41. 1 Charles Howard, David Kaplan, Nino Cocchiarella, J. W. Kamp (UCLA), Dana Scott (Princeton și apoi Oxford, Math. Inst.), Dov Murad Gabbay (Jerusalem, Hebrew Univ. și apoi Stanford), Asa Kasher (doctorand al lul Y. BarHillel la Hebrew Univ., Jerusalem; cf. The logical Status or Indexical Sentences, Scientific Report, nr. 9, Applied Logic Branch, HU Jerusalem, May 1970) etc. 2 Richard Montague, Universal Grammar, în Theoria, 36, 1970, p. 373 – 398; 398; English as a Formal Language, în Linguaggi nella societa e nella tecnica, Milano, 1970; Pragmatics and Intensional Logic, în, Synthese nr. 1 – 2. 2. 1970, p. 69 et sqq.; Pragmatics, în Contemporary Philosophy – La philosophie contemporaine, I, Firenze, La Nuova Italia, 1968, p. 102 – 122. 122. Articolele lui Montague au fost reunite recent (par țial) într-un volum cu titlul Selected Papers of Richard Montague, Yale U.P. New Haven, 1973.
34
Urmând o sugestie terminologică pe care ne-o furnizează logica tradi țională (în Parva logicalia, sec. XIII și urm.) vom numi categorematice expresiile neafectate de operat ope ratori ori int intens ension ionali ali,, dec decii exp expres resiil iilee car caree apa aparrțin lo logi gici ciii ob obiișnu nuite ite de or ordi dinu null I, și sincategorematice toate expresiile în care apare cel pu țin un operator intensional (în limbajul natural, de pildă, orice verb intensional, opac-referențial, ca știe că, crede că, vrea să, are intenția să, trebuie să etc.). Coincidența acestei utilizări a termenilor cu cea clasictradițională este, desigur, parțială și alegerea este justificată doar de faptul că o expresie expre sie sinc sincatego ategoremat rematică, ică, așa cum o co conc ncep epem em ai aici ci,, nu are o se semn mnifific icaație 3 univocă independent de un context pragmatic explicit formulat. 0 ev eva1 a1ua uare re (s (sem eman antitică că)) ad adec ecva vată tă a un unui ui as asem emen enea ea lilimb mbaj aj es este te ef efec ectitivă vă da dacă că utilizăm utiliz ăm lumile posi posibile bile – teh tehnic nicăă ast astăzi ăzi cur curent entăă în sem semant antica ica log logici icilor lor mod modale ale – și oferă (produce) cel puțin trei clase de obiecte distincte: 1) ce cele le ca care re re real aliz izea ează ză ex expr pres esiiiile le ca cate tego gore rema matitice ce în lu lume meaa re real alăă (a (act ctua uală lă,, pe care ca re o pu pute tem m id iden entitififica ca,, de dest stul ul de ex exac act, t, cu lu lume meaa fifizi zică că,, i.i.e. e. ob obie iect ctul ul fifizi zici cii) i);; 2) cel celee car caree rea realiz lizeaz eazăă exp expres resiile iile cat catego egorem remati atice ce înt într-o r-o lum lumee pos posibi ibilă lă (vi (viito itorul rul,, de exemplu); 3) cele care realizează expresiile sincategorematice [fie în lumea actuală a ac țiunii umane, de exemplu, fie într-o lume posibilă cum ar fi sfera libertă ții (umane) sau o lume imag im agin inar ară] ă].. Co Conv nven enim im să nu numi mim m ca cate tego gore rema matitice ce ob obie iect ctel elee di dinn cl clas asaa (1 (1)) și sincategorematice obiectele din clasele (2) și (3). Conform definiției de mai sus a expresiilor care descriu obiecte din c1asele (2) și (3), un obiect sincategorematic nu este univoc determinat decât în cadrul unui context pragmatic, sau, altfel spus, nu există independent ( și tel qu’il est) de contextul pragmatic în care apare. Obiectul unei teor te oriiii et etic icee es este te co cons nstit titui uitt di dint ntr-u r-unn su suba bans nsam ambl bluu de ob obie iect ctee si sinc ncat ateg egor orem emat atic ice, e, articulate într-o presupusă structură (ipoteza existenței într-un sens oarecare a ceea ce s-ar putea numi lege mora1ă), oricât de greu de definit ar putea apărea aceasta din urmă. Reprezentarea algebrică a acestei situații este imediată, dacă avem în vedere că articulațiile posibile ale obiectelor sincategorematice (ipoteza că lumea posibilă care le conțin inee ar aree o or ordi dine ne in intr trin inse secă că,, ar aree o le lege ge,, es este te au auto tono nomă mă et etc. c.)) su sunt nt pr prin inci cipi pial al reductibile la operații algebrice, predicate și, eventual, relații intensionale. Demersul deschis aici constituie soluția pe care o propunem pentru a rezolva cea de-a doua dificultate (ambiguitatea sistematică a obiectului eticii) despre care vorbeam mai sus. Ea este și o rezolvare a primului impas, întrucât presupune o pragmatică elaborată, adecvată obiectului eticii. Fără îndoială însă că schi ța de mai sus, chiar efectiv realizată (ca logică intensională restrânsă la obiectul eticii, i.e. la faptele morale), nu constituie încă o rezolvare efectivă a problemei adecvării unei astfel de teorii la o clasă dată de fapte, problemă rezolvabilă printr-o investigație empirică, pe diverse nivele ale acestui obiect (istoric, sociologic, psihologic etc.).Sugestiile de aici schi țează doar posibilitatea de a defini în mod univoc statutul logic al teoriei etice, în diferen ța ei specifică, precum și posib ibiililittatea de a re repprezenta formal-t -teeoretic, în cadre lip ipssite de ambiguititat gu atee si sist stem emat atic ică, ă, ev even entu tual alel elee re rezu zultltat atee re rele leva vant ntee al alee un unei ei ce cerc rcet etăr ării et etic ice. e.
3 O astfel de expresie are un statut similar cu ceea ce Montague nume ște expresie sistematic ambiguă. Cf. Universal Grammar loc. cit. p. 378.
35
Revenind la starea de fapt a teoriei etice (în care se găsește ea astăzi, cu foarte puține excepții) observăm că, în cazul în care ar vrea să fie con știentă de fiecare pas operat în cadrul ei, orice teorie etică ar trebui să admită evanescența propriului ei obiect în cel puțin unul din următoarele sensuri 4: Obiectul eticii: [A] este nedefinit de facto; [B] definiția lui este posibilă; [C] trebuie definit în mod explicit printr-un anume tip de cercetare ale cărei condiții sunt de specificat; [D] este indefinisabil de jure; [E] nu are specific față de clasa fenomenelor sociale (umane) posibile; [F] specificul său derivă doar din faptul că cercetătorul (sau cei care au și au avut, în decursul timpului, preocupări similare) singularizează o clasă de fenomene psihosociale pe care le consideră ca fiind morale potrivit unui criteriu neexplicit, intuitiv [G] și [nota bene: în continuare]5 neformulabil (în vreun sens oarecare); [H] criteriul de determinare a specificului moral al unor fenomene psihosociale este un criteriu practic, efectiv, funcționând în limitele cercetării printr-o angajare orientată a cercetătorului sau [I] în limitele bunului simț (a simțului comun), fiecare individ uman (chiar în ipostaza de subiect epistemic) știind, de fapt, ce are sau nu relevan ță etică în acțiun iunile ile sal salee și al alee se seme meni nilo lorr să săi.i. Tr Treb ebui uiee să ob obse serv rvăm ăm că si sing ngur uraa al alte tern rnat ativ ivăă consistentă cu etica definită mai sus este [A], care formulează metateoretic o stare de fapt în limitele ei. Admiterea oricărei alternative la [A] îl angajează pe cercetător la un tip original de argumentare care săi fundamenteze în mod unitar preocupările și să justifice prezența în corpul doctrinei (= teoria etică) a unor elemente disparate pe care și le revendică discipline distincte ce nu pot fi numite etică, nici chiar într-o accep țiune derivată. Acest examen al fundamentelor pune în discuție de cele mai multe ori, întreaga construcție teoretică sau, cel puțin, părți importante ale ei. Indiferent de sensul special pe care-l atribuim termenului de , este neîndoios faptul că el desemnează un grup de preocupări teoretice care stau într-un anume raport cu alternativele [B] – [I]. Astfel, independent de tipul de etică pe care-l avem în vedere, este evident că: I. Acceptarea lui [A] angajează la una din alternativele [B] – [I]. II. Admiterea lui [B] este consistentă cu și angajează la admiterea uneia din alternativele [C], [F], [H] sau [I] și este inconsistentă cu admiterea uneia din alternativele [D], [E] și [G]. III. Dacă [B] și [C] cer o defin definiiție explicită a obiectului eticii, admiterea uneia din alternativele [B] + [F], [B] + [H] sau [B] + [I] se limitează la asertarea existen ței unui criteriu neexplicit dar funcțional în definirea lui. 4 Etichetarea ad hoc, [A] – [I], [I], a sensurilor este aici menită să func ționeze ca reper în discu ția ce urmează [I – VIII] VIII] și se suprapune segmentării / enumerării colocviale în alternative neexclusive [parsing cu și/sau – vel – , resp. punct și virgulă gramaticalcopulativ, în text]: o colecție empirică / prealabilă de moduri în care se spune [dicitur] evanescen ța [obiectului] în dezbatere . [n.a., noiembrie 2003] 5 V. nota anterioară. [n.a., noiembrie 2003]
36
Sensul lui a defini în aceste trei cazuri este opus alternativei [B] + [C] și apelează la ceea ce am putea numi aproximativ esprit de finesse. IV. Oricum ar funcționa acestea, observăm că alternativa [F] este (logic) consistentă cu fiecare din alternativele [G], [H] și [I]. Întrucât primul caz ([F] + [G]) elimină posibilitatea unei discuții asupra sensului lui a defini și nu este consistent cu alternativa [B] + [F] (avută aici în vedere) ne vom opri doar asupra alternativelor [B] + [H] și [B] + [I]. V. Alternativa [B] + [H] este construită paralel cu alternativa [B] + [I], spiritul de finețe în discuție având ca model bunul sim ț, pentru care relevanța etică a actelor umane este un dat intuitiv, practic. Pe baza lui, bunul simț știe dacă o acțiune este sau nu etic relevantă, relev antă, adică poate determina dacă ceva este moral / imoral sau indiferent acestei acestei distincții. Pentru o astfel de știință practică, limitele moralității sunt riguros definite în raport cu ceea ce e dincolo de bine și de rău. Aceasta nu înseamnă decât că bunul sim ț operează în fapt această distincție oricând și oriunde (este nevoie) și că, mai ales, o poate repeta în orice alt caz particular (i.e. în fapt) posibil. VI.. Al VI Altf tfel el sp spus us,, pe pent ntru ru or oric icar aree si situ tuaație de dete term rmin inat atăă es este te as aser erta tată tă ex exis iste tennța și posibilitatea luării de atitudine potrivit dihotomiei moral / imoral, existența acestei atitudini fiind considerată un fapt suficient pentru delimitarea a ceea ce este etic relevant (a punctului de vedere etic) de ceea ce este dincolo de dihotomia de mai sus. O as astf tfel el de at atitu itudi dine ne (te (teor oret etic ică) ă) nn-ar ar fa face ce al altc tcev evaa de decâ câtt să re repe pete te în mo modd cr criti iticc (alternativa [B] + [H]) situația descrisă mai sus ([B] + [I]). Limbajul acestei alternative este în mod expres (dacă nu chiar programatic, ca în cazul alternativei [F] + [G]) imprecis, aproximativ și evanescent, făcând apel mai mult la eviden ța faptelor decât la claritatea și univocitatea termenilor utilizați. În ceea ce ne prive ște, nu remarcăm încă în ce poate consta surplusul critic adus de o perspectivă teoretică față de cea a bunului simț, dacă ea nu este o utilizare critică a limbajului moral al bunului sim ț sau dacă nu este o critică a utilizării, în limitele bunului sim ț, a termenilor ce pot forma vocabularul unei științe ce s-ar putea numi etică. Alternativa [B] + [H] merită, desigur, o discuție mai amănunțită. Ne vom mărgini la câteva observa ții provizorii care să justifice creditul scăzut pe care îl acordăm productivității unei asemenea alternative în fundamentarea eticii. În primul rind, avantajul funcționalității practice în cadrul teoriei etice a criteriilor de determinare a specificului moral al unei clase de acte umane nu ni se pare a fi aici altceva decât avantajul practic pe care îl are bunul simț în actul cotidian de operare a distincției relevant / irelevant etic. Socotim însă evident faptul că funcționarea practică a unui comportament individual sau colectiv ce operează efectiv anumite distincții este altceva decât un criteriu teoretic de specificare a unei clase de fapte și că, chiar și în cazul în care ar avea ceva comun, cosubstan țial, primul element este insuficient pentru validarea și întemeierea celui deal doilea. Căci comportamentul eticianului (ca teoretician) față de obiectul disciplinei pe care o reprezintă nu poate fi descris exhaustiv doar prin analogie cu comportamentul bunului sim ț față de acțiunile umane (în calita tate te de capax dis isccriminandi) doar și pentru faptul că acest comportament face parte din însuși obiectul dis iscciplin ineei. Având în vedere această situa ție, o teorie etică fundamentată pe un esprit de fifine ness ssee fu func ncțional și dis isccri rimi minnat ator or,, du după pă mo mode delu lull bun unul ului ui simț, nu poate evita circularitatea, aceasta fiind o ocuren ță sistematică în cadrul disciplinei astfel întemeiate.
37
VII. În sfârșit, întrucât alternativele [B] + [D], [B] + [E] și [B] + [G] se autocondamnă în modd pro mo roggra rama matiticc la tă tăce cere re asu supr praa pr prob oble leme mei,i, ră rămâ mâne ne să fifiee ex exam amin inat atee doar do ar con onse seci cinnțele alternativei [B] + [C] și posibilele ei soluții. VIII. Admiterea acestei alternative angajează la specificarea tipului de cercetare (i.e. ce înseamnă a defini) și a condițiilor ei. Această specificare înseamnă, de fapt, afirmarea unui program de operare more geometrico, apelând la o analiză riguros logică sau la ceea ce s-ar putea numi aproximativ esprit de geometrie și se poate efect efectua ua într-u într-unul nul din următ următoarel oarelee chipu chipuri. ri. 1) Prin explicitarea logică: per genus proximum et differentiam specificam, în limitele logicii formale tradiționale. 2) Printr-un demers inductiv, i.e. prin enumerarea exhaustivă a trăsăturilor specifice, necesare și suficiente singularizării unei clase de fenomene mora ralle. 3) Printr-o definire contextuală, axiomatică, a tuturor termenilor admiși în corpul de doctrină (teoria etică) și specificarea domeniilor de obiecte e1ementare admise în interpretarea bazei axiomatice (indivizi, proprietăți, acțiuni, relații etc.) În acest caz este posibilă formalizarea, deci și omisiunea oricărei ambiguități posibile generate de înc închi hide dere reaa re refle flexi xivă vă a lilimb mbaj ajel elor or na natu tura rale le sa sauu de or oric icar aree al altt fa fact ctor or de de devi vian anță semantică prezent în ele. Definirea este aici, de fapt, o operație implicită sau un procedeu abreviativ, explicitarea fiind, mai degrabă, explicitare printr-un număr finit de contexte paradigmatice în care pot apărea termenii de definit. Aceste contexte conțin axiomele sintetice sintetice ale unui Limba Limbajj pragm pragmatic atic (în sens sensul ul lui R. Montague și Ch. Howa Ho ward rd)) ad adec ecva vatt re repr prez ezen entă tării rii un unei ei te teor oriiii et etic ice, e, ax axio iome me pr prin in ca care re se su surp rpri rind nd rapo ra portu rturil rilee (s (sin inte tetic tice) e) po posi sibi bile le al alee te term rmen enililor or di dinn lim limba baju jull mo mora rale leii în într tree ei și în comparație cu te term rmen eniiii de desc scrip riptiv tivii (c (car aree ap apar ar în ex expr pres esiiiile le ca cate tego gore rema matic tice) e).. Pasul imediat următor în găsirea unei definiții convenabile a punctului de vedere etic cons co nstă tă în ex exam amin inar area ea ad adec ecvă vări riii fie fiecă căru ruia ia di dinn ce cele le tr trei ei mo modu duri ri de a op oper eraa mo more re geometrico la conținutul uneia sau alteia din eticile posibile. Întrucât cele trei posibilități de a defini nu sunt echivalente, putem bănui că modalitățile în care se raportează ele la unul și același conținut definisabil nu sunt iden id entitice ce.. Or Oric icât ât de re rele leva vant ntee ar fi în însă să ac aces este te di dife fere rennțe, ce cele le tr trei ei al alte tern rnat ativ ivee (VIII1 – V1113) V1113) (deși distincte) sunt versiuni sau ipostaze ale aceluiași demers teoretic, demers care specifică, mai mult sau mai pu țin complet, condițiile unui anume tip de cercetare. Acesta din urmă nu poate fi identificat cu teoria etică pe care o serve ște, furniz fur nizând ându-i u-i o fun fundam dament entare are uni unitară tară și nici nu este o parte proprie a ei. Investigația în limitele acestui demers este de altă natură decât oricare alt tip de investigație utilizat de etician în cadrul teoriei etice, este un alt nivel al teoriei. Tipul de investigație prin care se caută și în limitele căruia se dă definiția obiectului unei discipline este o investigație metateoretică și coincide, în cazul când ia o formă unitară, cu metadisciplina corespunzătoare. Caracterul metateoretic al acestui tip de investigație nu rezultă, pur și simplu, din faptul că în cadrul ei este vorba despre însăși teoria etică și utilizează un alt nivel al discursului (limbajului). Acesta este un lucru mai puțin important în cazul unei discipline în care aten ția nu se concentrează în principal asupra formei limbajului, deși trebuie avut în vedere, cel pu țin și pentru a funcțio iona na ca un cr crititer eriu iu ef efec ectitivv de di dist stin inge gere re în într tree ni nive vele le di dife feri rite te al alee te teor orie iei.i. Mai relevantă pare a fi, însă, deosebirea între modalită țile în care privim același conținut (al teoriei) din puncte de vedere diferite (aici: nivele diferite ale teoriei). 38
Dacă raportul teoriei etice la obiectul ei este acela al unei structuri conceptuale la aspecte și fapte care apar țin aceluiași domeniu, parcurs din aproape în aproape, metadisciplina care îi definește obiectul se raportează la acest domeniu ca la un întreg pe care îl pune în relație cu domenii distincte (de fapte). Definirea obiectului eticii nu este o investigație în limitele acestui obiect, ci face parte din metadisciplina corespunzătoare (fără ai epuiza, probabil, con ținutul). Metodica acestei investigații face parte ea insăși din logica aplicată deși aceasta din urmă nu epuizează, cum spuneam, conținutul metateorlei eticii (așa cum e concepută aici). În metateoria eticii își mai au locul, pe lângă acest fragment al analizei logice a limbajului, discu ții mai mult sau mai puțin inf inform ormale ale și, des deseor eorii chi chiar, ar, dis discu cuții cu ca cara ract cter er fil filoz ozof ofic ic,, al alee conc co ncep epte telo lorr fu fund ndam amen enta tale le pe ca care re di disc scip iplilina na în însă săși (e (etiticca) le po post stul uleeaz ază, ă, consid con siderâ erându ndu-le -le ca dat datee pre preala alabil bile, e, pre prelim limina inare re inv invest estiga igație ieii et etic icee pr prop opriu riu-z -zis isee (precum conceptele de libertate, ac țiune, acțiune orientată, voință, grup uman etc.). Cu cât se vor desfășura mai riguros aceste discu ții și cu cât analiza logică î și va câștiga mai mult teren în sfera lor, cu atât vor fi mai precise, mai clare și mai puțin ambi am bigu guee co conc ncep epte tele le pe ca care re le ut utili ilize zeaz azăă et etic icia ianu null în lim limite itele le te teor orie ieii et etic ice. e. Altfel spus, orice câștig de rigurozitate în cadrul metateoriei eticii (care poate fi, desigur, mult mai mult, dacă nu chiar altceva decât oricare versiune existentă deja a meta me taet etic iciiii)) es este te un pa pass în înai aint ntee în co cons nsol olid idar area ea fu fund ndam amen ente telo lorr et etic iciiii în înse seși.
39
asist. univ. drd. Virginia Popović , Universitatea din Novi Sad, Facultatea Fa cultatea de Filo Filosof sofie ie,, Depar De par tamentu l de Românistică Românistică
Petru Cârdu, Autor al unui discurs poetic inedit în Voivodina
Pet ru ru Câr du du , A ut ut ho ho r o f a Un iq iq ue ue Po et et ic ic Di sc sc ou ou rs rs e i n Vo iv iv od od in in a Abstract : Rom Romani anian an literatu literature re from Voivodin Voivodina, a, Serbia Serbia is a rel relati ativel velyy you young ng
literature, having come into existence about half a century ago, but through these years it has been marked by true artistic development, both esthetically and in what concerns the search of national identity. Starting with the 7th decade of the last century, Yugoslav writers have used more and more modernist and postmodernist idea id eass in their their wo work rks. s. One of th thee mo most st popul popular ar wr writiter ers, s, poets poets and pu publ blic icis ists ts in Voivodina, Petru Cardu, is such an author of modernist, surrealist and avant-garde poetry in the Romanian language. His poetry shocks by the refuse of any norm of versification, his poetry slowly sliding into prose. Art itself is degraded, becoming commer com mercia ciall and lacking lacking any true values. values. Eve Everyt rythin hingg is just a rec recipe ipe,, a mix mixtur turee of tota to tally lly ru ruin ined ed co conv nven entio tions ns an andd id idea eas. s. Th Thee co comp mple lete te lit liter erar aryy wo work rk of Pe Petr truu Ca Card rduu prop pr opos oses es a to torn rn im imag agin inar aryy un univ iver erse se,, re repl plet etee wi with th ab absu surd rd hu humo mour ur,, as asso soci ciat ativ ivee automatisms and breaking off with traditional discursive logic. Keywords : Neo-avantgarde in Voivodina, Romanian literature in Voivodina,
poetry, Surrealism
40
învăţ at at frumosul să fie urât” (Petru Cârdu¹, Lehamite estetică) „am
Petruu Câ Petr Cârd rdu, u, po poet et bi bililing ngvv di dinn Vo Voiv ivod odin inaa fa fami mililiar ariz izat at cu cu cure rent ntel elee lilite tera rare re moderne europene, înscris pe linia suprarealismului, cu o extraordinară cunoa ştere a avangardei poetice (îndeosebi a celei române şti, pe care a făcut-o prin traduceri proprii în Serbia), scrie o poezie care propune un univers liric distinct de cel de până atunci în acest spaţ iu iu geog geografic. rafic. Într-un interviu, interviu, Petru Cârdu îşi destăinuie felul de a fi, posibilitatea şi destinul său de a scrie paralel în două limbi: română şi sârbă². Cârdu se inspiră în poezia sa din tradi ţ ia ia suprarealistă franceză care a influenţ at at poezia poe zia sâr sârbea bească scă în per perioa ioada da int interb erbeli elică că şi car aree „a de defifini nitt mu multltee di dinn op oper erel elee moderniştilor, în lupta postbelică cu exponenţ iiii realismului socialist.” (Cârdu 2007: 156-157). În timp ce suprarealismul a fost chiar neproductiv în ţ ările ările din vestul Europei, în Serbia (sau fosta Iugoslavie) şi România a continuat să se dezvolte. În Româ Ro mâni nia, a, te term rmen enul ul de av avan anga gara radă dă ss-aa im impu puss la în înce cepu putu tull se seco colu lulu luii al XX XX-l -lea ea,, definind o „direcţ ie ie complexă şi caracterizată prin spiritul de frondă, prin negarea violentă a formelor de artă consacrate, prin proclamarea ostentativă a noului ” (Petraş 1996), iar în literatura din Voivodina, avanagarda care se află în raport de sinonimie cu cel de modernism a început să se manifeste abia la sfâr şitul secolului al XX-lea cu versurile poetului Petru Cârdu. O acţ iune iune de şoc, frenetică, anarhică, îndrăzneţ nova no vato toar are, e, av avan anga gard rdaa im impu pusă să de ac aces estt po poet et ar aree o fu func ncţ ie ie reg regene enerat ratoar oaree şi deschizătoare de drum. În prefaţ a cărţ iiii de poeme a lui Petru Cârdu, Şcoala exilului (Ed. Pasărea Măiastră, 1998), Ştefan Augustin Doinaş vorbeşte despre poezia lui fiind fii nd pro propri priee unu unuii „sup suprar rareal ealism ism car caree se aut autoce ocenzu nzurea rează ză” (Câ (Cârdu rdu 200 2007: 7: 125 125). ). În al treilea volum al său intitulat Pronume (1981) apare un tip de suprarealism antipoetic, o „antipoezie conştientă de sine” (ibidem), care se poate întâlni atât în culegerile sale de mai târziu - Căp şuna în capcană (1988), cât şi în volumul În bise bi seri rica ca Tr Troi oiaa (1 (199 992) 2).. Ac Aces estt titipp de an antitipo poez ezie ie es este te ca cara ract cter eriz izat at pr prin in me medi dita taţ ie ie abstractă şi autoironie, prin texte violente, şocante, impudice, ludice, prin „viziune para pa rabo bolilică că as asup upra ra lu lumi miii co cont ntem empo pora rane ne ha halu luci cina nant ntee” (A (Aga gach chee 20 2005 05:: 31 312) 2).. 1 Petru Cârdu s-a născut la 25 septembrie 1952, în localitatea Bari ţ e din apropierea Vâr şeţ ului. ului. Primele patru clase primare le absolvă în satul natul. Termină şcoala primară şi liceul la Vârşeţ , studiile superioare la Belgrad (din literatură) şi Bucureşti (din istoria şi teoria artelor). Este pre şedinte şi redactor-şef al Comunei Literare din Vâr şeţ (KOV) şi al revistei de literatură Kovine. Volumul de debut, Menire, era pierdut în timpul anilor de liceu, dar va reapare sub titlul Menire în doi în anul 1970. Este poet, traducător, editor. Literar, a debutat în anul 1968 în ziarul „Libertatea” din Panciova, iar editorial cu volumul Menire în doi doi (1970). Au urmat: Aducătorul Aducătorul ochiului (Panciova, 1974), Pronume/ Zamenice (edi ţ ie ie bilingvă româno-sârbă, 1981), Căp şuna din capcană (1988), Jagoda Jagoda u klopci (Novi Sad, 1988), The Trapped Strawberry Strawberry (Editura Forest Books, Londra, 1990), În biserica Troia (Novi Sad, 1992), U crkvi Troja (Belgrad, 1992), Ljubičasto mastilo mastilo (Belgrad, 1997), Cerneala Cerneala violetă (Bucure şti, 1998), Şcoala exilului (Craiova, 1998), 1998), Saučesniătvo Saučesniătvo (Belgrad, 2003), Complicitate (poeme alese, Editura Libertatea, Libertatea, Pančevo, 2007), Moj građanski šešir (Editura Prometej, Novi Sad, 2009). ²„Când scriu în limba sârbă uit limba mea maternă pentru o oră, două sau trei. Numai a şa po ţ i să scrii într-o altă limbă sau să traduci
şi nimeni să nu observe că e şti străin. Dacă Franz Kafka a fost minoritar, atunci îmi permit şi eu să fiu minoritar. Dar vă întreb, fa ţ ă de cine minoritar? [...] A trăi în două spiritualită ţ i nu e uşor, dar dacă vrei să nu fii minoritar şi să dialoghezi literar de la egal la egal nu- ţ i rămâne decât să cuce-re şti capitala ţ ării ării în care printr-o întâmplare te-ai născut şi tot printr-o întâmplare trăie şti. Nu ştiu dacă scriam poeme mai bune dacă mă nă şteam între Italia şi Elveţ ia ia sau între Fran ţ a şi Belgia, de pildă. Important e cum scrii şi ce scrii. Nu mi-am propus să mă pierd între două luntri, ci dimpotrivă, să călătoresc în ambele ” (Din interviul Mirelei Giura cu Petru Cârdu, publicat în revista „România Literară ”, nr. 38, 2008). 41
Spiritul avangardei al poetului Petru Cârdu duce la negarea artei tradi ţ ionale, ionale, la contestarea şi depăşirea continuă a formelor curente şi acceptate de creaţ ie. ie. Poezia lui refuză orice model, detestă violent „gustul” consacrat, are oroare de tot ce este vechi şi comun. Cu alte cuvinte, „ceea ce conservă Petru Cârdu din ideologia supr su prar area ealilist stăă es este te im imag agin inea ea de dere regl glat atăă a lu lumi mii,i, pu pusă să în ci circ rcul ulaaţ ie de un spirit iconoclast, adversar teribil şi teribilist al vechilor imagini faimoase ale lirismului” (id.). Imaginile create de Petru Cârdu sunt scurte şi rapide notaţ iiii „negre”, nervoase, demolatoare de viziuni integrale sau purificatoare, nota ţ iiii care „biciu biciuie ie cuvi cuvintele ntele”, comb co mbin inat atee în de dezo zord rdin ine, e, cu sa sarc rcas asme me şi ir iron oniiii la ad adre resa sa un unei ei ex exis iste tennţ e. e. Petru Cârdu descrie imagini poetice complicate, chiar cu expresii confuze, lipsite lipsi te de cursivitate, cursivitate, inspirat inspirat de poez poezia ia lui Vasko Popa şi Nichi Nichita ta Stăne Stănescu³ scu³,, a deci deciss să cu culti ltive ve cu cuvâ vânt ntul ul în ex expr pres esiiii id ideo eoma matitice ce,, ju jucâ când nduu-se se cu „met metafo aforis rismul mul de tip catahrezic” (Popović 2006: 161).: „...mânza împodobită sare peste umbra gâdirii/ iar eu sunt aici...” (Treptele oglinzii) sau „...Îndoirea timpului/ organ/ memorie/ risipită/ bestiar/ sămânţ a dezrădăcinează/ înţ elesurile/ elesurile/ o să avem de furcă cu ideile/ care deflorează holdele/ conform nevoilor...” (Geloasa ideologie a animalului). De la Vasko Popa, Pop a, poe poetul tul împ împrum rumută ută fir firul ul ide ideati aticc şi motivul arhetipal lupul alb, de la Nichita Stănescu oniricul bizar, iar materializarea sentimentelor şi a senzaţ iilor iilor capătă o idee suprarealistă. Poetul Slavco Almăjan face observa ţ ie ie asupra poeziei lui Petru Cârdu: „ins inspir pirând ând aer aerul ul flu fluidu idului lui poe poetic tic,, Pet Petru ru Câr Cârdu, du, fav favori orizea zează ză exp experi erien enţ a int interi erioar oară, ă, deseori printr-o tensiune spirituală amplificată de condiţ ia ia limbajului criptic. Suişul său este paradigmatic, versificaţ ia ia uneori forţ ată ată şi incomodă, încărcată de artificii şi de un ritm mec mecani anic. c. Pet Petru ru Câr Cârdu du aco acordă rdă o îns însemn emnăta ătate te for formel melor or sup suprap rapuse use,, sug sugerâ erând nd dimensiunea dubletului care se manifestă prin articula ţ iiii sinta sintactice ctice proprii. Dar tocma tocmaii în structura modernităţ iiii sale apar contradicţ iile iile intime care caută un sprijin în exterior, al cititorilor, pentru a fi receptate şi salvate de dominaţ ia ia imaginilor şi jocurilor verbale” (Almăjan,1987:17-18). Poezia acestui poet aduce o permanentă opozi ţ ie ie dintre „noutate” şi „tradiţ ie ie”, ordine şi aventură, clasic şi modern, o senzaţ ie ie de colaj poetic, nu numai în ceea ce priveşte limbajul, cât mai ales senzaţ ia ia de mimetism a manierelor de a scrie poezia. Cârdu Câr du se rid ridică ică împ împotri otriva va tra tradi diţ iei, iei, a moralei şi pre precon conize izează ază cău căutar tarea ea sen senza zaţ iei iei dinamice, dinam ice, demo demolarea larea trecut trecutului ului şi a pr prez ezen entu tulu luii în nu nume mele le un unui ui vi viititor or ba baza zatt pe adevărurile civilizaţ iei iei moderne, preferând versul liber, fuga de armonie, de estetisme. În volumul Pronume, Petru Cârdu îşi apropie o postură infernală „infernul îmi creşte în oase” (Acest eu), pe de o parte, iar pe de alta, o postură impersonală. În volumul Căpşun unaa di dinn ca capc pcan anăă se pr prod oduc ucee ce ceea ea ce Câ Cârd rduu co cons nsid ider erăă „nebunie”: neb nebuni uniaa războiului, a dictaturii, a „surplusului istoriei”, iar poetul se proclamă a fi „unul din noii elogiatori ai nebuniei” (Dialectica fecioară). Şi În biserica Troia vorbeşte despre exil şi exod, exo d, ase asediu diu,, dec declin lin şi nă năru ruire ire.. Da Dann Cr Cris iste tea, a, în întrtr-un un ar artitico coll ap apăr ărut ut în re revi vist staa Ramuri (nr. 12/ decembrie 1998), vorbeşte despre Petru Cârdu ca fiind „un autor cu multiple valenţ e, prin lucrul căruia limba română dobândeşte trăiri şi exp experi erien enţ e ce îi at ates estă tă (. (...) ..)ne nese seca cata ta vi vita talilita tate te lir liric icăă”.(C .(Cârd ârdu, u, 200 2007: 7: 129 129). ). Sintagmele inedite şi îndrăzneţ e ale poetului Petru Cârdu uimesc cititorii prin inedit şi îndrăzneală. Apar termeni de ruptură violentă faţ ă de tradiţ ie, ie, faţ ă de tiparele prestabilite. ³Nichita Stănescu a fost, în câteva rânduri, oaspetele său, invitat la „Comuna Literară Vâr şeţ ”.
42
Poetul alătură unele obiecte lipsite de armonie şi legătură cu versul poeziei şi asociază unele elemente incompatibile cu versul poeziei lui cu scopul creării unei frumuseţ i încordate, dar autentice. Prin aceste principii, poezia lui Petru Cârdu se apropie de principiile esteticii suprarealiste. Mai ales în volumul amintit mai sus – Pr Pron onum umee - un unde de po poez ezia ia se pe perc rcep epee ca o lit liter erat atur urăă en enig igma matitică că de fa facctură modernă cu înclinaţ ie spre ludic (Lăzăreanu 1995: 13). Vine un călăreţ , vede forma lumii/ şi pleacă./ A fost şi el dintre cei ce se grăbesc./ Se leagă în altă ordine / centurile de siguran ţ ă./ ă./ Vine un alt călăreţ , se uită la tine / şi strigă./ A fost şi el dintre cei care vin şi trec, / Se aruncă zarurile, / se vede mai bine. / Vine-o herghelie cu stăpânii ei / şi pătrunde-n stradă. / Se iscă o înbulzeală, / se fac socotelile: unu, doi, t re i . . . Petru Cârdu cultivă o lirică gravă, aceasta pendulând între melancolia rafinată şi asociaţ iile iile contrastive: Cine eşti tu, cel care nu eşti,/ ce-ţ i trebuie ţ ie ie pe cel ce nu eşti? / Îmi ceri adeverinţ ă că eşti/ azi, 25 septembrie anul curent./ Mă uit la tine / şi ochiul meu se înfioară / în timp ce te naşti. (În raport cu naşterea). Grete Gre te Tartler Tartler în Melopoet Melopoetica ica,, car carte te apărută apărută la Editura Editura Eminescu Eminescu în 198 1984, 4, afirmă că poemele lui Petru Cârdu „devin un acord fluid al privirii-de-pretutindeni, al repetitivităţ iiii ar arhe hetitipu puril rilor or,, al tr trep epte telo lorr de deve veni niri rii:i: Tr Trea eapt ptăă cu tre treap aptă tă// se ar arun uncă că năvoadele / ceva verde curge la vale./ Restul se ţ ine ine sub un clopot ” (Treaptă cu treaptă) Poezia lui Petru Cârdu astfel este considerată a fi „un ochi lăsat de cineva care nu există decât pentru un titim mp oare reccare” (T (Tar artle tlerr 19 1984 84:: 84 84-7 -77) 7).. În pl plac ache heta ta de ve vers rsur urii Pr Pron onum ume, e, Pe Petr truu Câ Cârd rduu a de dezo zorie rient ntat at ci cititito toru rull pr prin in dezvoltarea arborescentă a poeziei sale, senza ţ ia ia de colaj poetic, nu numai în ceea ce priveşte limbajul, cât mai ales senzaţ ia ia de mimetism a manierelor de a scrie poezia. Dintotdeauna-s pereche/ omul şi moartea/ două chipuri în care te onfunzi/ în timp ce o pasăre zboară prin tine/ iar tu habar n-ai/ că o pu şcă de vânătoare,/ burduşitităă-nn tr trup upul ul de al alăt ătur uri,i,// st stăă de vo vorb rbăă cu du dumn mnez ezeu eull tă tăuu de fifiec ecar aree zi zi/. /. (Col (C oloc ocvi viu) u).. To Tonu null fifire resc sc al di disc scur ursu sulu luii po poet etic ic,, ca cald ldul ul să săuu um uman anis ism m în înle lesn snes escc comunicarea în aşa măsură încât poezia e lipsită de cuvinte: Un om se trezeşte în vorbirea sa/ şi întreabă:/ chipul meu a trecut pe aici?/ Stau şi privesc/ în ce limbă un om seceră cu-vintele/ la jumătatea drumului dintre sine şi nimen nimeni./ i./ Aici interlocutorul interlocutorul rămâ ră mâne ne mu mut. t.// Eu în înto torc rc ca capu pull sp spre re cu cuvi vint ntel elee-nn de defifila lare re,/ ,/ Un om se se-a -aud udee-nn îmbrăţ işar area ea re real alul ului ui// Co Cond ndam amna natt să vo vorb rbea easc scăă cu in inim ima. a. (L (Log ogos os şi ex exis iste tennţ ă) ă) Petru Cârdu îşi „face” poeziile cu „idei”, cărând cu mâinile goale tot felul de eşantioane, papirusuri şi tăbliţ e după schiţ ele ele iniţ iale iale descifrate pe parcurs (Diaconu 1983). Colajul se topeşte în laboratorul de creaţ ie ie al poetului. Mizând mai mult pe verb, epitetele dispar, tăişul foarfecei decupează „blând”, chiar dacă „vână-toarea-i interzisă”. Din lupta tălmăcirii sau a lecturilor, câte „o faptă” îl „ameninţ ă” pe poet „mul multă tă vre vreme me” pân pânăă cân cândd „altcineva se mută în noi, / în vreme ce noi/ ne mutăm în altcineva/ ” (Timpul de acum). Critica a reacţ ionat ionat diferit în această manieră ce ţ ine ine de avangaradă pentru că este proprie ermetismului. Textul poetic criptează elementele prelucrate original de către poet: „Poezia lui Petru Cârdu, mai ales aceasta din volumul Pronume, se trăie şte ca o ghicitoare modernă alcătuită dintr-un fir de poezii – fragmente în aparenţ ă slab legate între ele. Însă greutatea în interpretare constă şi în faptul că ghicitorile poetice ale lui Cârdu nu se întemeiază pe un anumit sistem canonizat de reguli ale jocului, ci, din fericire, ele (poeziile) constituie de la sine un nou şi imprevizibil joc” (D (Dub ubak ak 19 1983 83). ). 43
Poezia lui Petru Cârdu apare ca un semn al unei necesare nevoi de schimbare. Schimb Sch imbare are a men mental talită ităţ ii, ii, a pro proced cedeel eelor or lite literar rare, e, a sen sensul sului ui val valori orilor lor.. Poe Poetul tul,, pri prinn tema te matiz tizar area ea gh ghic icititor orii, ii, pr prin in ex exam amin inar area ea şi pr prin in gr grup upar area ea ni nive vele lelo lorr en enig igma matitice ce diverg div ergent ente, e, fix fixeaz eazăă şi re regl glea ează ză „co cola laje jele le po poet etic icee su subt btililee” (Ra (Radul dulovi ovićć 198 1982). 2). Petru Cârdu foloseşte procedeul citării aluzive de nume celebre din literatură, pictură, muzică, creând un vag cultural. De exemplu: „nava de transport Jorge Luis Borges” sau „Arcimboldo a emigrat în Meduza urlând a lui Caravaggio de la Ufizzi” sau „a fi lângă portretul lui Velazguez”. El exper experiment imentează ează şi po poez ezia ia lu luii de devi vine ne lilimp mped edee ca o ad adev evăr ărat atăă lilite tera ratu tură ră avangardistă sau neoavangardistă. Poemele lui sunt invadate de aluzii la civiliza ţ ia ia cotid co tidia iană nă:: Ma Maii poţ i să ne trimiţ i sp spay ay (îm (împo potri triva va gâ gând ndac acililor or,, muştelor, ţ ân ânţ arilor, arilor, viespi vie spilor lor// sco scorpi rpiilo ilor, r, gâz gâzelo elor, r, fur furnic nicilo ilor/ r/ şi lilibe belu lulililo lor/ r/ un sp spay ay îm împo potri triva va no noas astră tră.. (Vulturul) În poezia lui Cârdu se fac raportări la contextul geo-politic, la modernitatea europeană europ eană nuanţ ată ată ironic. În poezia Arta de a confisca ferestrele poetul spune: „punctul de vedere la Nato e ideea de descurajare/ a îndoielii/ fumez şi eu pipa păcii la conferinţ a/ a/ internaţ ională ională a trandafirilor/ un pas important în calea dialogului est-vest ” . Petru Cârdu foloseşte în poezia sa maniera, aluziile şi retori retorica: ca: „amintiţ i-vă i-vă de Isaak Babel, care a scris călare pe cal în timp ce spiona în Japonia/ ” (În fine). La fel valorifică motivul „lumea ca spectacol” şi se implică în comedia literaturii parodiind actul inaugurării prin festivitatea deschideriii unui WC public: „Din consideraţ ie ie faţ ă de pietrele preţ ioase/ ioase/ concetăţ enii enii noştri au ridicat cu propria lor mână/ un enorm WC/ acesta e de-a dreptul opera lor de artă/ slava a fost fără hotare iute au venit/ barbarii din oraşul vec vecin/ in/ ” (Desc (Deschider hideree festiv festivă). ă). „Te Text xtul ul po poet etic ic es este te vi viol olen enta tatt de un lim limba bajj impurificat de obscenităţ i” (Popović 2006: 170). Retorica este şocantă de tipul: „Uită-te şi nu plezni bunule prezervativ ”. Ver Versur surile ile lui Petru Cârdu Cârdu trimit trimit spr spree cun cunosc oscute utele le lucrăr luc rării ale ava avanga ngardi rdiştitilo lorr ro româ mâni ni,, cu cum m su sunt nt:: Ge Gelllluu Na Naum um,, Pa Paul ul Pă Păun un şi Vi Virg rgilil Teodorescu care cereau: „eliberarea expresiei umane de sub toate formele. Pentru atinge ati ngerea rea ace acestu stuii obi obiect ectiv, iv, sup suprar rareal ealiiştitiii au în într trep epri rinns re reppet etat atee în înccer erccăr ării de a reco re cons nsid ider eraa pr prin inci cipa pale lele le co conc ncep epte te şi te tem me ale suprarealilissmulu luii ort rtoodox”. Ştefan N. Popa în cartea O istorie a literaturii române din Voivodina spune că „ în în drumul parcurs de poet de la colajul de sintagme la suprarealismul din avangarda interbelică gama tehnicilor poetice este atât de eterogenă, încât evolu ţ ia ia creaţ iei iei între simplul discurs imagist şi discontinuitatea poeziei din placheta <<În biserica Troia>> se naşte o si sint ntax axăă pr prop opri riee lu luii Pe Petr truu Câ Cârd rdu. u. Or Orig igin inal alititat atea ea ac aces este teia ia co cons nsis istă tă în destructurarea textului poetic, mai exact în dezorganizarea lui semantică” (Popa 1997: 311). Înclinaţ iile iile lud ludice ice,, ges gestic ticula ulaţ ia ia clov clovnesc nescă, ă, parod parodia, ia, caric caricatura atura şi teatra teatralizare lizareaa poez po ezie iei,i, ca cara ract cter eriz izea ează ză în ch chip ip vi viuu ve vers rsur urililee po poet etul ului ui Pe Petr truu Câ Cârd rdu, u, pe ca care re le reactu rea ctuali alizea zează ză în cad cadrul rul ava avanga ngarde rdeii rom române âneşti di dinn Vo Voiv ivod odin ina. a. Ne Nepu putâ tând nd să se manifeste la vreme, atunci când în România Tristan Tzara a scris Manifestul Dada, când câ nd au ap apăr ărut ut ce cele le ma maii cu cuno nosc scut utee lu lucr crăr ării av avan anga gard rdis iste te,, su supr prar area ealilist stee sa sauu constructiviste ale scriitorilor din imediata vecinătate a lui. O astfel de poezie scrisă de Petru Cârdu în Voivodina deschide un nou drum, spre o poezie a viitorului, o poezie care neagă tot ce s-a scris până acum pe aceste meleaguri.
44
BIBLIOGRAFIE: Agache, Catinca
(2005): Literatura română în ţ ările ările vecine. 1945-2000. Iaşi:
Princeps Edit. (1987): prefaţ ă la Versiunea posibilă. Antologia poeziei române şti din Iugoslavia. Panciova: Libertatea. Cârdu. Petru (2007). Complicitate. Panciova: Editura Libertatea. Copcea,, Florian, Ion Sâ Copcea Sârbul rbul escu (2002). Scurtă istorie a poeziei române şti din Voivodina. Vol. Vol. I. Drobeta Turnu Turnu Severin: Lumina. Cristea, Dan (1998). Şcoal coalaa exilului. exilului. Revis Revista ta „Ramuri”, Craiova, nr. 12/ decembrie 1998. Demetrian, Bucur (1993). Lecţ ia ia de istorie. Craiova: revista „Ramuri”, nr. 2, februarie, 1993. Diaconu, N. (1983): Petru Cârdu: „Pronume” în „Ramuri”, nr. 3., Craiova. Doinaş , Ştefa tefan n Augu stin (1998). Poezia lui Petru Cârdu, prefaţ ă la volumul Petru Cârdu, Şcoala exilului. Craiova: Craiova: Pasărea Pasărea măiastră. măiastră. Dubak, B . (1983): Înţ elep elepţ i la colţ uri, uri, în Univerzitetska reč, Titograd, anul XII, nr. 157. Flora, Radu (1971): Literatura română din Voivodina. Panorama unui sfert de veac (1946-1970). Panciova: Libertatea. Giura, Mirela (2008), Petru Cârdu, interviu, „România Literară”, Bucureşti, nr. 38, 2008. Lăzărea Lăz ăreanu, nu, Sim eon, Octav Pă Păun un ( 1995): Intrarea în casă. Antologia poeziei româneşti din Iugoslavia, Editura Funda ţ iei iei Culturale Române, Bucureşti, p. 12. Mocu ţ a, a , Gheorgh Gheorgh e, (2001): „Arca”, Arad, nr. 1-2-3, pag. 171-173. Negoi ţ escu, e scu, I. (2000). Poetul Petru Cârdu. În Scriitori contemporani. Piteşti-BraşovCluj Napoca: Editura Paralela 45. Nistor, Ion (1994): Asediul şi rugăciunea. Satu Mare: Poesis, anul V, nr. 1 (49), 1994, p. 9. Petraş , Irina (1996). Teoria literaturii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Popa, Ştefan, N. (1997). O istorie a literaturii române din Voivodina, Panciova: Editura Libertatea. Popović, V. (2006). Petru Cârdu şi Pavel Gătăianţ u şi negarea artei tradiţ ionale: ionale: avangarda în literatura română din Voivodina. Arad: Arca, p. 160-173. Radulović, S. (1982). Pronume indicative, în „Književne novine”, nr. 657, anul XXXIV, Belgrad. Stancu Sta ncu Va Valeriu leriu P. (1997). Decupaje şi experiment, „Revista română”, nr. 1 (6), Iaşi. Tartler, Grete (1984). Melopoetica. Bucureşti: Editura Eminescu. p. 74-77. Weiss We iss bort, Da Daniel niel (1990). Introducere la volumul de poeme al lui Petru Cârdu The Trapped Trapp ed Straw Strawberry. berry. Londo Londonn & Boston: Boston: Forest Forest Books. Books. Almăjan, Slavco
45
asist. univ. drd. Virginia Popović , Universitatea din Novi Sad, Facultatea de Filosofie, Departamentul de Românistică
Vasko (Vasil sile e) Popa, Popa, unul dint dintre re cei ma m ai mari poe p oeț i moderni sârbi Abstract
In the mid-twentieth century, the Romanians of Voivodina assumed their dest de stin iny, y, th thei eirr ow ownn hi hist stor oric ical al,, cu cultu ltura rall an andd lit liter erar aryy de deve velo lopm pmen ent. t. A lit liter erat atur uree developed on its own account and has consistently tended to synchronize with the general phenomenon in Romania, but also with the most important achievements of Serbian literature. Immediately after the war, this new culture was characterized by an un unpr prec eced eden ente tedd sp spir iritu itual al fe ferm rmen ent, t, cr crea eatiting ng th thee fifirs rstt lilite tera rary ry an andd cu cultu ltura rall move mo veme ment nt,, an andd ev even entu tual ally ly th thee fo foun unda datition onss of cu cultltur uree an andd ed educ ucat atio ionn in th thee Romanian language. The prestigious Serbian poet Vasko Popa has been one of its most mo st im impo port rtan antt le lead ader erss th thro roug ughh hi hiss pe pers rson onal al co comm mmititme ment nt in th thee pr proc oces esss of pri rinntitinng ma maggaz azin inees an andd bo book okss in th thee Ro Roma mannia iann la lanngu guag agee in Voi oivvod odin ina. a. Keywords: Romanian
literature in Voivodina, Serbian modern poetry, Vasko
Popa Cuvinte cheie: literatura română din Voivodina, poezia modernă sârbă, Vasko
Popa. Înstrăinaţ i du după pă 19 1918 18 de pi pier erde dere reaa cu cultu ltura rală lă di dinn ca care re fa facc pa parte rte or orga gani nic, c, românii din Voivodina au fost nevoiţ i să-şi asume propriul destin, propria evolu ţ ie ie istorico-culturală şi lit litera erară. ră. S-a pro produs dus dez dezvol voltar tarea ea „pe co cont nt pr prop opri riuu” (Agache 2006:101) a unei literaturi care a tins continuu să se sincronizeze cu fenomenul general românesc dar şi să ţ ină ină pasul cu ceea ce se petrece în plan literar sârb. Atunci când în literatura sârbă a început războiul dintre reali şti şi modernişti a înc încep eput ut să se to tope peas ască că gh ghea eaţ a st stal alin inis ismu mulu luii ia iarr re real alis ismu mull so soci cial alis istt să pi piar ardă dă influenţ a şi locul pe care l-a avut în literatura sârbă. Era timpul când au pătruns unele tendinţ e noi şi moderne în creaţ ia ia artistică, îndeosebi în poezie, când au început să scrie poeţ i moderni de talia lui Vasko Popa1, Miodrag Pavlović, Stevan 1 Primele poezii Vasko Popa publică în ziarele „Književne novine” şi „Borba”. Primul volum de poezii „Scoarţ a” (1953) împreună cu volumul „87 poezii ” al lui Miodrag Pavlovića se consideră a fi piatra de temelie a poeziei moderne postbelice în Serbia. Vasko Popa a publicat următoarele volume de poezii: „Nepočin polje ” (1956), „Sporedno nebo ” (1968), „Uspravna zemlja” (1972), „Sare de lup ” (1975), „Kuća nasred druma ” (1975), „Živo meso” (1975), „Rez” (1981) şi ciclul de poezii „Cutia mică” (1984).
46
culturală şi literară a românilor din Banatul iugoslav-Voivodina” (Agache 2006: 101). De-alungul celor mai mult de 60 de ani de apari ţ ie ie a revistei Lumina, a cunoscut mai mulţ i redactori responsabili care i-au imprimat orientări diferite. Primul redactor al revistei a fost Vasko Popa (1947- 12 numere). În cadrul Cercului Literar Lumina, pas important în evolu ţ ia ia creaţ iei iei literare din Voivodina, Vasko Popa citeşte Drumul lite-raturii noastre, ce s-a constituit, prin precizarea tendinţ elor elor şi sarcinilor literaturii de expresie românească din Voivodina, într-u într-unn pro progra gram m – ma mani nife fest st ur urma matt de în într trea eaga ga mişca care re (P (Pop opaa 19 1947 47:: 11-3) 3).. Programul prezentat de Vasko Popa indica „drumul tinerei noastre literaturi... drumul dru mul dra dragos gostei tei scr scriito iitorilo rilorr noştr trii faţ ă de po popo por. r... .. dr drum umul ul vi visu sulu luii mi minu nu-n -nat at al scriitorilor şi al poporului lor...”. Principalul fondator al mişcării literare, preciza că literatura noastră tinde să fie şi trebuie să fie continuarea celor mai bune şi celor mai sănătoase sănă toase tradiţ iiii al alee cl clas asic icililor or ro româ mâni ni... ... Ba Baza zată tă pe ac acea east stăă moştenir teniree lite-r lite-rară, ară, literatura noastră... prin conţ inut, inut, face parte din literatura popoarelor iugo-slave”. Urmează apoi un îndemn la abordarea unor genuri şi specii literare necesare acelei epoci. Pentru scriitori „este necesară o muncă asiduă dedicată atât compunerii însăşi a op oper erel elor or,, câ câtt şi lec lectur turiiii reg regula ulate te şi urm urmări ăriii cot cotidi idiene ene a eve evenim niment entelo elorr complexe şi studierii lor. Este necesară dezvoltarea tuturor genurilor literare care, în timpul dat şi în limitele experienţ ei ei în creaţ ia ia literară, ar vorbi cu succes poporului: mă gândesc la dramă şi la literatura satirică umoristică, în care până acum nu s-au încercat puterile scriitorilor noştri...” (Agache 2006: 104). În primii ani după manifestul lui Vasko Popa, revista Lumina este orientată mai mult literar-artistic, publicând lucrări originale în versuri şi proză ale scriitorilor români voivodineni, traduceri din autori sârbi şi scrieri de autori români şi străini. Revista Lumina este salutată în presa sârbă şi român româneasc eascăă şi march marchează ează „o nouă etapă în viaţ a literară a românilor din Serbia” (ib (ibid idem em:: 10 105) 5).. Prin contribuţ ia ia lui Vasko Popa, noile necesită ţ i ale unei vieţ i culturale în continuă dezvoltare (minoritatea naţ ională ională română este oficial impulsionată a se manifesta cultural-literar) au determinat şi extinderea interesului revistei pentru munca de largă culturalizare prin publicare. Se publică poezii originale, schi ţ e şi povestiri semnate de autori din Voivodina, studii despre clasicii literaturii române, note critice, recenzii, reportaje, cronici literare şi culturale. Se atribuie atenţ ie ie deosebit cultivării limbii literare. Prinn eni Pri enigme gme eli elipti ptice ce a lum lumiiii şi ima imagin ginaaţ ii, ii, culese din izvoare folclorice şi mitologie naţ ională, ională, chiar în fantastic, Vasko Popa modernizează discursul poetic. Poezia lui Popa este plină de pove şti lirice enigmatice, de imagini groteşti care duc la scrierea sa în formă de aforism sau anecdotă. În poezia sa se descoperă ilogicul versului şi conţ inutul inutul lui abs absurd urd.. Met Metafo aforiz rizare areaa poe poetic ticăă con conden densat satăă a ima imagin ginilo ilorr poetice şi a limbii au dus la o culoare nouă a versului şi un suflu nou acelei perioade, o nouă sensibilitate şi imagine a lumii. În poezia lui Popa universul devine periculos, peric ulos, ameni ameninnţ ător ător şi rupt în bucăţ i.i. Metafora lui este oraşul care primeşte caracterul de topos, devenind un „miracol cu mii de capete lângă o apă neagră ” – „Čudo s hiljadama glava kraj crne vode ”. Oraşul este un monstru năsă ţ ios ios care în golul mulţ imii inspiră omul şi îşi toceşte anii de zidurile lui. Descompunerea şi ruperea în bucăţ i a universului şi a sfârşitului cotidian este înfipt în inte teri riooru rull fiecărui om şi în trăirea subiectului liric al lui Popa.
47
El posedă con ştiinţ a urbană a unui poet modern a cărui imagine a oraşului este demonică şi catastrofală. Universul poetic al lui Vasko Popa este diferit şi sfărâmat. Această conştiinţ ă urbană şi lexicul, în poezia sa, curg de la acela şi izvor, iar fanteziile sale mitico-poetice sunt mai aproape de cuvântul vorbit. Concentra ţ ia ia poetului asu-pra pitorescului expresiei şi asupra greutăţ iiii sensului ei, este lipsită de frumuseţ e şi de reguli ale versificaţ iei. iei. Expresia poetică din micul spa ţ iu iu pe care îl ocupă poezia, eliberează marea ei energie iar imaginea construită în acest mod este iradiată de un întreg semantic. Universul popian este senzual şi material, palpabil şi identificabil şi în acelaşi timp concret şi abstract, pitoresc şi simbolic, enigmatic şi embiguu. Con-cretul nu este în concordan ţ ă cu convenţ iile iile prin care se vede şi înţ elege elege universul. Poetului îi este frică de dezbinare şi gol, mâhnit şi de universul fără echilibru, f ă ră urmări sensuri legale. Arss po Ar poet etic icaa lu luii Va Vask skoo Po Popa pa es este te de defifini nită tă me meta tafo fori ric: c: „Eşti în într treb ebat at ce semnificaţ ie ie are poezia ta şi totuşi, deşi întrebarea ni s-a părut firească şi simplă, nimeni nu întreabă mărul ce semnificaţ ie ie are fructul său. Dacă mărul ar putea să vorbească, ar răspunde: Muşcaţ i şi vă veţ i da seama singuri ce înseamnă... E şti adesea întrebat de unde ai luat cuvintele pentru poezia ta. Există cuvinte „ jar jar” care merg drept la inimă. Ele te pot mistui. Există cuvinte „oase”, care ţ i se opresc în gât. Te poţ i îneca cu ele. Există cuvinte „şerpi”, care ţ i se încolăcesc în jurul capului. Din pricina lor trebuie să înveţ i să cânţ i la flautul fermecat. Sunt cuvinte de tot felul, care te pot distruge. În general, cu cuvântul nu se glumeşte. Şi, printre altele, există şi cuvinte-cheie. Aceste cuvinte sunt singurele cuvinte vii din care poţ i crea poezia (...) să fie coapte înlăuntrul lor” (P (Poopa 198 987: 7: 2-7 -7). ). Literatura din Voivodina nu s-a scris după un program, anumite grupuri au avut mai mult un caracter organizatorico-administrativ decât ni şte contururi de orientare estetică. Propriile tendinţ e s-au manifestat subteran, cu orientări literare partic par ticula ulare. re. Poe Poetic ticaa uno unorr scr scriit iitori ori a fos fostt ori origin ginală ală sau mim mimeti etică, că, rez rezult ultând ând din împletirea multitudinilor tendinţ e. e. Influenţ a (post)modernismului românesc, a celui sârbesc, mai ales cea care vine din occidet, prin publicarea operelor lui Vasko Popa a dus la componente importante ale spiritului modern (Popa 1997: 43). Vasko Popa a însemnat prin opera sa, pentru spa ţ iul iul liric sârbesc, o rupere de tr trad adiiţ ional ional şi în înca cadr drar aree în mo mode dern rnititat ate. e. În an anul ul 19 1953 53 a ap apăr ărut ut vo volu lumu mull Scoarţ a/Kora a/Kora şi a pr prod odus us un ad adev evăr ărat at „şoc”, a re repr prez ezen enta tatt un „manual” de autonomie textuală. Şi dacă era criticat de tradiţ ionali ionalişti, autorul volumului publicat „ în plin avânt revoluţ ionar ionar” a propus un nou model liric, modern, original prin inovaţ ia ia lexicală. Borislav Radović apreciază că „ciudăţ enile enile pline de oroare şi acel ac elee po pozn znee vi viol olen ente te îşi tra tragg ră rădă dăci cina na di dint ntr-u r-unn im iman anen entt mi mira raco coll al lim limba baju julu luii” (Rad (R adov ović ić 19 1987 87:: 73 73). ). Mo Mode dern rniz izar area ea lilite tera ratu turi riii es estt-eu euro rope pene ne,, de deci ci,, a av avut ut o ascendenţ ă româno-sârbă. „Nici un alt poet sârb – afirmă Borislav Radović – nu a avut atâţ ia ia succ succesori esori şi atâţ ia ia emuli” (ibid (ibidem). em). Conc Concep epţ ia ia vol volumu umului lui Sco Scoar arţ a a prevenit un nou concept poetic care înnoie şte poezia de avangardă. În acest volum, Popa este creatorul unui univers, este demiurgul care consolidează lumea după voia şi măsura sa. Scoarţ a este învelişul acelei lumi, povestea microcosmică şi is isto tori riaa liliri rică că.. Ea ar aree cr crea eato toru rull să său, u, sp spaaţ iul iul să său, u, tim timpu pull să său, u, lu lucr crur urililee sa sale le,, animalele sale, jocurile sale şi lista celor enumerate, are au un început şi un sfârşit. Şi om omul ul es este te in indi dire rect ct în însc scri riss pe ac acea east stăă lilist stă. ă. Pe el îl re repr prez ezin intă tă un su subi biec ectt subînţ eles. eles. El dintr-un microcosmos al său vede dar nu visează ( „Vidim/ Vidim ne sanjam”). 48
Acel univers, care nu este ţ esut esut din realitate ci din vis s-a întors contra omului şi contra umanului. De aici vine lupta omului cu golul şi cu puterile invizibile iar el (omul) trăieşte o poveste de supravieţ uire. uire. După cum se afirmă în Biblie că formarea lumii începe prin cuvânt, aşa subiectul fără-de-nume din poezia lui Popa „La întoarcere” începe jocul creaţ iei iei prin chemare la cuvânt („Sad ćemo šta ćemo/ Kaži nešto”). La finalul acestui ciclu este dinadins inclusă poezia „La sfârşit” în care se descoperă o înfricoşătoare imagine apocaliptică („Acum nu se mai ştie nimic/ Nici cine e nici unde e/ Totul este un vis urât de praf” - „Sad se više ne zna/ Ni ko je gde ni ko je ko/ Sve je ru žan san prašine”). Până nu devine totul praf ( „ružan san prašine), întreagă lume e predestinată suferinţ ei ex exis iste tennţ ei ei şi obligaţ iei de a trăi destinul său (Popa 2002). Haosul este un posibil sfârşit al lumii şi al golului imens, ale căror semne vizibile sunt neliniştea şi mizeria. Poetul e obsedat de acest gol şi de frica lui („Camera goală începe să rânjească” - Prazna soba počne da re ži”, „Moara în umbra coastelor/ macină un gol copt- Vodenica u senci rebara/ zrelu prazninu melje ”), personalizează lumea care ca re ss-aa în într trss co cont ntra ra om omul ului ui.. Pr Prăb ăbuuşire irea/ a/ dis distru truger gerea ea uni univer versul sului ui est estee cos cosmic micăă şi microcosmică („Se dărâmă stâlpii care ţ in in cerul/ Banca încet cu noi împreună/ Cu noi împreună se ruinează”- Ruše se stubovi koji nebo dr že// klupa sa nama polako/ U prazno propada”) (Popa 1965). Poetul personal caută împlinirea acestui cosmos al său. Subiectul poetic îl găse şte ascuns şi în fugă. De aceea el se identifică cu aceea ce este fără de via ţ ă (cu pardoseaua, cu scările, frunzele, stâncile). Fără o cunoa ştere abisală totul pare să fie părăsit, gol şi absurd. Poeziile lui Vasko Popa despre pustiul şi gol său sunt un urlet fără de ecou. Asemănat cu Paul Celan (Ungureanu 2000: 7), ca titipp de cr crea eato torr „al zon zonelo elorr ins insula ulare re” şi al lo locu curil rilor or „străpure”, Vasko Popa a găsit alternativa alegorică, paradoxală, de a- şi a şeza lirica sa pe mitologia românească şi pe eposul epo sul med mediev ieval al sâr sârb. b. Sat Satul ul str strămo ămoşililor or di dinn ac acea east stăă pa parte rte a Ba Bana natu tulu luii şi „ înalta înalta civilizaţ ie ie a Belgradului” (Strittmater 1987: 71) sunt cele două coordonate ale operei sale poetice. Temele şi motivele lirice sunt ridicate la înălţ imea imea celor general umane, depăşin indd co cond ndiiţ ia ia de po poet et ro româ mâno no-s -sâr ârb, b, su sudd-es estt eu euro rope pean an.. Co Corn rnel el Un Ungu gure rean anuu apreciază că „el este sârb (român, n.n.), după cum e balcanic, după cum e universal ”. Sintagme-poetice simbol ale motivului central al operei vaskopopiene sunt : „lupoaica cu foc”, „sare de lup”, „lupul şchiop”, „păstorul de lupi”, „bastardul lupilor” prin care autorul construieşte „o mitol mitologie ogie a emble emblematic maticului ului animal al dacil dacilor or liberi” (Popa 1947: 1-3). 1-3 ). Mar Marin in Sor Soresc escuu l-a car carate ateriz rizat at „un mod modern ernist ist arh arhaic aic” (Sore (Sorescu scu 1983 1983)) şi „un avangardist cu măsură”. Scoarţ a – Câmpia Câmpia – Ţara – Sarea, sunt simbolurile centrale utilizate de poet. Este remarcabil faptul că Vasko Popa a introdus în spaţ iul iul litera literaturii turii sârbe sâr be une unele le mod modele ele pre prelua luate te din lite literat ratura ura rom română ână,, miti miticul cul spaţ iului iului rom române ânesc sc al Banatu Ban atului lui.. Mod Modern ernita itatea tea liricii liricii lui Vasko Vasko Pop Popaa l-a determin determinat at pe Mar Marin in Sor Soresc escuu să afirme că, de sub „mantaua” lui a ieşit o mare parte dintre poeţ iiii moderni al sud-estului european.(Agache,2006:125).
49
Vasko poet de limba sârbă şi de mare prestigiu, a contribuit temeinic la patronarea, prin angajare personală, în procesul de tipărire a revistelor literare şi a cărţ ilor i lor în lilimb mbaa ro româ mână nă în Vo Voiv ivod odin ina. a. Pe Petr truu Câ Cârd rdu, u, în re rece cenz nzia ia vo volu lumu mulu luii Rădăcina a afirmat: „Cine se încumetă să scrie în două limbi, trebuie să aibă un suflet bilingv. Şi, mai ales să viseze în două limbi (întrucât nu po ţ i să scrii decât în limba în care visezi)“ (Cârdu 1976). Haosul şi golul din versul lui Vasko Popa este punc pu nctu tull de pl plec ecar aree pe pent ntru ru re refa face cere reaa un unei ei lu lumi mii,i, pe pent ntru ru re rena naşte tere reaa un unei ei no noii conştiinţ e a poeţ ilor ilor care i-au urmat lui Vasko Popa. El rămâne un deschizător de drumuri pentru o nouă viziune a poeziei, pentru pătrunderea în adâncul, golul şi haoticul univers al cuvintelor. Din gol, se pot naşte cuvintele iar din absurd se naşte o nouă viziune a cosmosului, a universului întreg.
50
BIBLIOGRAFIE
1. Agache, Catinca, 2006, Literatura română în ţ ările ările vecine. 1945-2000. Iaşi: Princeps Edit, p. 101. Marković, rković, Milivoje, 1982, Maturizšri. Subotica: Editura Minerva. 2. Ma 3. Agache, Catinca, 2006, Literatura română în ţ ările ările vecine. 1945-2000. Iaşi: Princeps Edit, p. 101. 4. Agache, Catinca, 2006, Literatura română în ţ ările ările vecine. 1945-2000. Iaşi: Princeps Edit, p. 104. 5. Agache, Catinca, 2006, Literatura română în ţ ările ările vecine. 1945-2000. Iaşi: Princeps Edit, p. 105. Vasil e (Vasko) Semnificaţ ia 6. Popa, Vasil ia poeziei, Lumina, nr. 1-3, p. 2-7. 7. Popa, Ştefan N., 1997, O istorie a literaturii române din Voivodina. Panciova: Editura Libertatea, p. 43 Radović, dović, Borislav, 1987, Omagiu lui Vasko. Nr. 7. Panciova: Lumina, p. 73. 8. Ra Radović, dović, Borislav, 1987, Omagiu lui Vasko. Nr. 7. Panciova: Lumina, p. 73. 9. Ra 10. Popa, Vasko , 2002, Rumunske i druge pesme. Vâr şeţ : Editura KOV. 11. Popa, Vasko , 1965, Pesme. Belgrad: Editura Srpska Knji ževna Zadruga. 12. Ungureanu, Cornel , 2000, Referinţ e critice la Inel celest: Vasco Popa – un un poet al răsăritulu răsă ritului.i. Bucu Bucure reşti: Grai şi suflet, p.7. 13. Strittmater, Eva, 1987, Planeta Popa. Nr. 7. Panciova: Lumina, p. 71. Vasil e (Vasko), 1947, Drumul devenirii noastre, Lumina, nr. 1, ianuarie 14. Popa, Vasil 1947, p. 1-3. 14. Agache, Catinca, 2006, Literatura română în ţ ările ările vecine. 1945-2000. Iaşi: Princeps Edit, p. 125. 15. Sorescu, Marin , 1983, Păreri de post despre poezia de dulce a lui Vasko Popa. Prefaţ ă la volumul Sare de lup. Bucureşti: Univers. 16. Agache, Catinca, 2006, Literatura română în ţ ările ările vecine. 1945-2000. Iaşi: Princeps Edit, p. 125. 17. Cârdu, Petru , 1976, Să ai un suflet bilingv. Analele Societăţ iiii de Limba Română. Zrenjanin: Societatea de Limba Română din P.S.A.Voivodina.
51
realizat de Rareș Iordache tradus de Gabriel Furmuzachi
On Phenomenology's Currency and Foundations An i nte nterview rview with Virgil Ciomos
Exploring phenomenology's currency, its up-to-dateness means actually thinking about its foundations, about what is essential for its existence. It's not only about how important phenomenology is within universities and research centers, but also about its relationship with other disciplines and particularly with science (an obvious trait of today's world). This interview with Prof. Dr. Virgil Ciomos shows that phenomenology is rather out-of-time. Moreover it does not subscribe to any kind of "paradigmatic particularity". This a-temporal dimension of phenomenology folds up over a certain regress that it experiences in the last yea ears rs in wes este tern rn Eur urop ope. e. Par arad adox oxic ical ally ly,, th this is hap appe penns at a titime me wh when en phenomenology has a lot to offer to science and, vice versa, when scientific findings could well benefit phenomenological research. Could we talk here about an "applied phenomenology"? This is a rather unhappy choice of words, considers Mr. Ciomos, pointing out the hoped for, indeed necesary phenomenological (and philos phi losoph ophica ical)l) edu educat cation ion of tho those se sug sugges gestin tingg suc suchh a dir direct ection ion.. Ano Anothe therr iss issue ue touched upon here deals with Romanian phenomenology's place in the Western phenomenological world and with its latest developments in the country. The upshot is encouraging and with a good management of the potential of the young researchers, it can become even better. We cannot yet talk about a Romanian phen ph enom omen enol olog ogic ical al sc scho hool ol,, bu butt we se seem em to be he head adin ingg in th thee rig right ht di dire rect ctio ion. n. Abstract:
Keywords : phenomenology, paradigmatic particularity, applied
phenomenology, phenomenological research
52
Rares Ra res Iordache: What place does phenomenology have in today's discourse, a
discourse dominated by changing paradigms? What kind of relationship does it have with the idea of a “new paradigm”? Virgil Ciomos : It should be mentioned from the start that phenomenological discourse
has a certain particularity – that of not being paradigmatic. There is nothing that can be accepted, not even a new paradigm that did not first go through the test of the real, of the things in themselves. Nothing can become the subject of discourse in an eidetic worl wo rldd of se sens nses es un unle less ss it wa wass pr prev evio ious usly ly ph phen enom omen enal alis ised ed,, ma made de pa part rt of ou ourr experi exp erienc ence. e. Thu Thus, s, any pro projec jectt of “purel purelyy intell intellectua ectually lly” est establ ablish ishing ing or cha changi nging ng a methodology does nothing else but – as Heidegger explicitly pointed out – restate a metaphysical attitude with, on the one hand, the self-conscious and apparently "pure" subject at its center and, on the other hand, the general structure of senses which are to be cl clar arifi ified ed by lo logi gics cs.. In th this is re resp spec ect, t, me meth thod odol olog ogyy is no noth thin ingg bu butt th thee us user er's 's manual for this kind of logic. A metaphysical attitude that is not a critical and thus a purely "paradigmatic" way of regarding philosophy is going to be "pre-critical", it is going to be in the pre-Kantian segment of its own history. Traditionally (and this is valid for philo philosoph sophyy too), paradeigma paradeigma (παράδειγμα) had as primary meaning that of a "transcendental idea" (in the Kantian meaning of the word). Differently put, it did not enta en tailil a di dire rect ct hu huma mann kn know owle ledg dge. e. Go Goin ingg fu furt rthe herr ba back ck in titime me (to an Ar Aris isto tote telia liann perspective), we could say that this tradition would be associated to the active intellect and not to the passive intellect (the only one we have access to and can apply "paradigmatically"). It is therefore very important to meditate on the ontological sense of the paradigm, which is both transcendent and transcendental, compared to human (ontic) knowledge which can only leave behind the traces of its own schematization (we are here, again, in a Kantian context). Any voluntary and egotistic project to force new paradigms or to change them leads to entertaining the illusion of a modern subject who isn't able to even reach a critical attitude, let alone the topic of intersubjectivity. Rareș Iordache: If we are to talk about how active phenomenology is today, should
we do that from a purely theoretical perspective (seeing that phenomenology tends to "constitute" itself as a "mathesis universalis") or should we consider it a science like any other philosophical discipline? Virgil Ciomo ș :
Commonly (and, therefore, vulgarly) speaking, phenomenology is very little present in universities and research centers. This regression tendency is strongly visible in Germany (its birthplace, paradoxically) and largely in the German speaking world (to include Austria here as well). I remember that, a few years ago, one of the most famous phenomenology appointments in Germany was given to a Hungarian prof. Laszlo Tengelyi (a friend of mine and a very accomplished phenomenology researcher). This should say something about Germany's ability to regain the leading position within a tradition that made it famous in the history of philosophy in the 19th and 20th century. On the other hand, we should not forget that "being present now", phenomenologically speaking, implies something more than a simple presence (a concept already criticized by Husserl and by the post-Husserlian phenomenology). Whyy is th Wh that at?? Fi Firs rstltly, y, be beca caus usee an anyy ki kind nd of ac actu tual aliz izat atio ion, n, ev even en th thee pr priv ivilileg eged ed 53
This kind of appearance does not have a privileged status, it does not have an intentional status (which becomes actualized). There is a chasm between this kind of theoretical discourse and the phenomenon itself. As Heidegger points out in Being and Time: phenomenology is not a "science of phenomena". Science is already a way of making phenomenology. Logos itself is also a way of making phenomenology. The true meaning becomes obvious the moment we understand this chasm within the same transc tra nscend endent ental al con concep cept,t, whi which ch mak makes es its itself elf vis visibl iblee on two dif differ ferent ent dim dimens ension ions: s: as phenomenon and as logos. It is very interesting (although a bit bothersome) to presume that the theoretical logos, (including the "phenomenological" logos) is a phenomenon of secondary nature and, therefore, an appearance of the same transcendental sense. This means that the concepts of "actualization" and "actuality" must be reconsidered since, in phenomenology, actuality does not mean to be present or to make present. Anyhow, that what makes itself present in ourselves is only a human version of Logos, that of which Heraclitus spoke, and after him, Christian theology and that to which phenomenology every now and then refers. This doesn't lead then to creating a present which is common and vulgar but to putting yourself between phenomenon and logos, as phenomeno-log, putting yourself between (Heidegger calls this "zwischen") the past you refer to as phenomenon and the present of a certain theoretical explanation. What is essential for a phenomenologist is to understand this chasm and to ask herself: "Where am I when this coupling happens, when do I become the subject of this coupling?" Evidently, I am not in the present any longer but I am also not in the past. This is a special kind of th thiinkin ingg, or bett tteer, of re-th thiinking, of anamnesis. NB: the word anamnesis contains two negations: "ana", with two "a", actually α, which, together with mnesis means "neither present, nor past", or a temporality of the non-determined. This alone makes possible a true presentness. If we are to expand on this modest meditation and think about what could illustrate the synonymy between "presentness" and "contemporaneity", then we could say that being contemporary only with those who live in the present is not possible, and even less so with those living in the past (analogously, phenomenology cannot be contemporary). It (anamnesis) suggests an experience of "return within return". When you turn to the past you do not have to reactualize it, to make it now so as it once was but you have to turn within this turn, to make a double loop, a double negation in order to be able to enter into this experience, to be available for it. Anyway, there is a vulgar present for the modern time, as well as for the Middle Ages and for the Antiquity. They also knew about time-flow and talked about past, present and future. The present of contemporaneity is not a "privileged" present but another present, it is actually nothing more than a certain presence that cannot be "assigned" (a formula used by one of the most important contemporary phenomenologists - Marc Richir) neither to the vulgar present nor to the vulgar past. A presence without an assignable present, Richir calls i t. Of course, one can always refuse this state of being in between, but this doesn't mean th a t it wi l l not sometime re t u rn (violently) against them.
54
Rareș Iordache:
Could phenomenological interpretation somehow become the new "essential" tool for a phenomenologist in an attempt to transcend the "present"? Virgil Ciomo ș :
It could, of course, as long as the interpretation does not refer to the presence of your own text. If we talk about a present which refers to something in the past, let us say a text written in the past (we shall call it "original"), then the essence of phenomenological interpretation does not consist in making another text actual. You see, we have here the same kind of discussion about temporal relationships as we hav avee wh wheen we ta talk lk abo bout ut in inte terp rpre reta tatition on (a (annd I me mean an he here re any kin indd of interpretation, not only philosophical but also poetical, literal, artistic, musical, etc.). Interpretation is then only possible when you manage to put yourself in between, between your writing and the past of the writing you interpret, for example. This means that neither the text to be interpreted nor the present of your own writing are essential for the existence of the Written Text itself. Either you write the same thing about the past (about the past text, for example) and then you do nothing but plagiarize, or you write something completely different, that has nothing to do with the text you interpret. You cannot get out of this paradox unless you realize that both present prese nt and past are but two vulgar forms of actua actualizati lization. on. The text from the past past,, the so called "original" or, to use Eco's phrase - the "first copy", points to an Original with a transcendental value, a value you cannot understand unless you put yourself betw be twee eenn ititss pa past st an andd ititss pr pres esen ent. t. In ot othe herr wo word rds, s, th thro roug ughh in inte terp rpre reta tatition on th thee transcendental origin of the text is re-interpreted, since the text itself (as "first copy") is already an interpretation of its own origin. This functions only if your writing/text aims at making the chasm possible. From this point of view, both the "original" text and its interpretation are only ways shaping the primordial sense, its very origin evading both the original text and its interpretation. It is exactly this other dimension, this transcendental dimension of the sense that makes interpretation possible at all, that enables us to say something new or, better off, something different about the Same. If the primordial text has a certain form in the text from the past and another form in the text from the present, that means it can be defined as that which is other than itself. It is given to us always in a different form but it keeps being the Same. Precis Pre cisely ely thi thiss mak makes es phe phenom nomeno enolog logica icall int interp erpret retati ation on pos possib sible: le: an int interp erpret retati ation on which is not taken in itself, "without the scraps". scraps". Understanding it "without "without the scraps" cannot even happen to its own author. I remember here Proust who once said that real life is, actually, literature. Well, life is not really literature but it is that what happens to the writer while she writes, because this is the moment when the writer puts herself within the chasm, between the present of her writing and the past time evoked. Thus, the time we look for (to paraphrase Proust's In Search of Lost Time) is not the past but that which makes possible both the past and the present, without becoming "present" in neither of them. From this standpoint, the author - and the phen ph enom omen enol olog ogis istt mu must st al also so be an au auth thor or - mu must st ta take ke th thee ri risk sk of be bein ingg in an undetermined time, between past and present, where nothing is given as such any longer. There is, therefore a certain risk that comes with the act of interpreting, a risk we ne need ed to ta take ke bu butt wh whic ichh gi give vess ba back ck to us an op open enin ingg to towa ward rdss cr crea eatitivi vity ty..
55
Rareș Iordache:
You wr You write ite in a 20 2008 08 es essa sayy th that at "p "phe heno nome meno nolo logi gica call an andd ei eide detic tic reductions are not only subjects for Ph.D. theses but that they also bring along a true praxis of the spirit". What does this really mean? Isn't there a contrast between the scientist's or phenomenologist's "praxis" and the spirit as such? Virgil Ciomo ș : There are a couple of things that should be mentioned here. Compared
to ot othe herr ph philo iloso soph phic ical al di disc scou ours rses es,, ph phen enom omen enol olog ogyy (a (ass we wellll as ps psyc ycho hoan anal alys ysis is)) engages the subject as a whole. You cannot be an observing subject, who only talks about phenomenological reduction without actually trying it on yourself. You cannot write a Ph.D. thesis about eidetic reduction if you did not understand first its originality and, at the same time, if you did not understand the limits of Husserl's concept of eidetic variation. This concept was later updated (more courageously) by MerleauPonty as a variation at the level of the eide itself (moving away from the talk about experience in which eidos stays unchanged and only the phenomena change). The "gener "ge neric" ic" sen sense se (si (since nce eid eidos os mea means ns "sp "speci ecies" es")) is giv given en thr throug oughh the div divers ersity ity and differences between species. This is something that draws you in effectively, that brings you before Sophia (as in the primordial meaning of philosophy, as philo-sofia). In La Latin tin th they ey al alwa ways ys ma made de a di diffe ffere renc ncee be betw twee eenn tw twoo on onto tolo logi gica call ty type pes: s: th thee fifirs rstt (belonging to philosophy) was dicitur - a discourse about something; the other was in esse - to be in being. With phen phenomen omenology ology (and not only phenomeno phenomenology logy - we should remember that Wittgenstein wanted a philosophy re-defined as therapy) we get to a sort of praxis aiming at healing us from the transcendental illusions and appearances (too ge (t gett ba back ck to Ka Kant nt's 's te term rmin inol olog ogy) y).. Al Alll th thes esee sh shou ould ld be pa part rt of an ex exis iste tent ntia iall development. Phenomenology wants everything to pass through our own experience. Of course, this can sometimes be very difficult. Where am I? Where do I speak from? All red reduct uction ionss (ph (pheno enomen menolo ologic gical, al, eid eideti etic, c, tra transc nscend endent ental) al) mus mustt bui build ld upo uponn rea reall existential experiences. As is the case in psychoanalysis, it is very complicated to really take in your (very) own standpoint and, finally, the very symptom you are. Suddenly, accepting that any theoretical discourse is only a way for the sense to make itself present (which we don't easily grasp) puts you into a rather humble position, one which nobody is easily willing to accept. Rareș Iordache:
At a certain level, phenomenological practice can lead to a sort of applicability. There is even talk about an "applied phenomenology". Wouldn't this be contradictory to the meaning of phenomenology as such? Virgil Vir gil Ciomoș :
The word choice, I admit, is not the happiest. Why? Because this woul wo uldd mea eann th that at we hav avee to go bac ack, k, ag agai ainn, to th thee mo mode dern rn pa para radi diggm of a methodology, to a general science, to a mathesis universalis. But this is only an illusion which whi ch Hus Husser serll him himsel selff som someho ehow w ent entert ertain ained ed and whi which ch wou would ld oth otherw erwise ise cha change nge phenomenology into a pre-critical type of Cartesian metaphysics. However, this should not imply that phenomenology, as any other "grand philosophy" cannot start with anything. It also doesn't imply that this philosophical attitude cannot be recomposed and re-a re-assu ssumed med sta starti rting ng fro from m any oth other er dom domain ain:: art arts, s, pol politi itics, cs, leg legal al rig rights hts,, etc etc..
56
Lack of phenomenological mediation could be fatal for these disciplines since they would never be able to fathom their own foundations and would never be able to reac re achh th thee lilimi mits ts of th thei eirr ow ownn di disc scou ours rse. e. Su Such ch an ap appl plie iedd ph phen enom omen enol olog ogic ical al enterprise, which should begin (practically) from within other disciplines is often regarded as threatening. What usually follows is a rejection of philosophy: "We do not deal with philosophical problems! We keep our feet on the ground!", etc. is what the experts always say. Paradoxically, those who claim to be sensible and practical (and, among them, the most coherent seem to be the finance people, thos th osee wh whoo wo work rk wi with th mo mone neyy - fo forg rget ettiting ng so some meho how w th that at mo mone neyy is so some meth thin ingg pertaining to a virtual world and, ultimately, to a symbolic realm) when they have to explain the financial circumstances of a country, for example, almost automatically take refuge in the "budget philosophy". This means that, when you really want to be serious about something (and a country's budget is something rather serious), you cannot get away with an explanation that doesn't draw on its foundations, on the principles which have to guide you in choosing one option over the other. Sudd Su dden enly ly,, he here re it is is,, ag agai ain, n, st stri ring ngen ently tly an andd so sole lemn mnly ly - ph phen enom omen enol olog ogy! y! We should still be asking what kind of philosophical education do these people have, these people who turn to philosophy in order to be able to back their own domains. If we tak takee int intoo acc accoun ountt the regress regressive ive path philoso philosophy phy seems seems to hav havee tak taken en in universities and, even more so, in secondary schools, the only words that comes to mind is: disdain. But philosophy blooms always the moment humanity reaches a crisis situation. Hegel already pointed out that crises are the cradles of philosophy, that philosophy appears as an attempt to answer and solve them. I can only hope that our pre ressent-day cris isiis is seri rioous enough for philosophy (a (annd, with it, phenomenology) to regain the position it once held. Rareș Iordache:
In your book "Être(s) du passage" you make some parallels between Kant and Husserl, Hegel and Merleau-Ponty and between theology and phenomenology. Since the relationship between phenomenology and ontology is com compre prehen hensib sible, le, how doe doess the theolo ology gy and phe phenom nomeno enolog logyy wor workk tog togeth ether, er, where is theology's place relative to phenomenology? Virgil Ciomo ș : This is a rather direct question. I would like to begin with a text from
Heidegger - Phenomenology and Theology, which examines theology's place at the end of 19th, beginning of 20th century and finds out that it continues to be a "spirit "sp iritual ual dis discip ciplin line" e" sti stillll wit within hin the ont onto-t o-theo heolog logica icall par paradi adigm gm of phi philos losoph ophy, y, over ov erta take kenn by Ki Kier erke kega gaar ardd an andd mo more re so by Ni Niet etzs zsch che. e. Th This is me mean anss th that at,, fr from om philosophy's point of view, theological discourse did not yet undergo the trials and crititic cr ical al de dema mand ndss of ph phen enom omen enol olog ogy. y. Bu Butt it is un unde derw rway ay.. Th Ther eree ar aree ma many ny philosophers with a phenomenological background willing to take this challenge. There are also, several theologians who, having a phenomenological education, suggested a different kind of theological discourse. One I can think of now is JeanYves Lacoste, a French theologian who teaches at Cambridge and who has been confro con fronte ntedd wit withh the Cat Cathol holic ic the theolo ology' gy'ss Vul Vulgat gataa - Neo Neo-Th -Thomi omism. sm. For the theolo ology gy (par (p artic ticul ular arly ly,, Ca Cath thol olic ic th theo eolo logy gy)) I th thin inkk th ther eree is a so sort rt of ur urge genc ncyy to re re-th -thin inkk Thom Th omis ism m fro from m a ph phen enom omen enol olog ogic ical al pe pers rspe pect ctiv ive, e, so some meth thin ingg wh whic ich, h, ho howe weve verr para pa rado doxi xica cal,l, Hu Huss sser erll hi hims msel elff so soug ught ht to ac achi hiev eve. e. We kn know ow fa farr to tooo lit littltlee ab abou outt Husserl's relationship wi t h theology and religion in general. 57
Every now and then we hear talks about his conversion to Protestantism) and we seem to forget that he was always surrounded by people not only with a religious but also with a monastic calling (as Edith Stein for example, an excellent phenomenologist who wrote about Thomism and tried to understand what kind of impact phenomenology could have on an exceptional religious work as that St. Johan of the Cross' Mystical Nights). Moreover, there is a very interesting diary - little known in phenomenological circles - of Aldegonde Jaeger Schmidt, a nun who was on Husserl's side until his death. She wrote down some of Husserl's last thoughts about what he sought to achieve through phenomenology. It seems that he meant it to be a sort of common plat pl atfo form rm fo forr th thee th thre reee re relig ligio ions ns - Or Orth thod odox oxy, y, Ca Cath thol olic icis ism m an andd Pr Prot otes esta tant ntis ism. m. Hi Hiss ambition was to make available for Christianity an authentic ecumenical foundation that would surpass Neo-Thomist synthesis. That on the one hand. On the other hand, phenomenology does not have to deal with theological discourse. But, of course, a phenomenological enterprise that goes all the way will end up dealing with intersubjectivity issues (as it happened to Husserl himself) and, lastly, with that of the Spirit (Geist). Other phenomenologists (like Merleau-Ponty, for example) would also talk about a possible relaunch of Hegel's combination between philosophy and theology from fr om hi hiss Ph Phen enom omen enol olog ogyy of Sp Spir iritit.. If Hu Huss sser erl'l'ss ob obje ject ctiv ivee wa wass to co cons nstititu tute te a phenomenological community animated by Spirit then this implies, of course, a restructuring of Christian theology (far too long centered on the person of Christ) and a re-thinking of its objectives (from a sui generis Pentecostal perspective, which goes on even today). This is why contemporary phenomenology seems to be a phenomenology of the the Spirit. Between Christ the Father and Christ the Son, we have the Holy Spirit who makes possible the transition between past and present. That's why, for theology, bringing forth a new Pneumatology as a continuation of Christology seems to have a certain urgency. To return to my favorite contemporary phenomenologist, Marc Richir, I should point out that his recent explorations bring to light (in a discreet and nondogmatic manner) exactly this possibility of openness towards religious experience. Rareș Iordache: Do you think that a collaboration between phenomenology and
science would lead to phenomenology helping scientific development or the other way around, to science assisting phenomenology? Virgil Ciomo ș : There are several presuppositions at work here. Some of them should
even be fostered by the Husserlian quest to make phenomenology into a "rigorous science". However, we should make it clear: phenomenology today is not similar to that of the time when it was constituted as the ideal of a "rigorous science" and science itself is not the same as that which inspired the scientism of the 19th century. Both these spurious senses - of phenomenology and of science - pertain, in my opinion, to a certain subculture. One would not talk about the opposition between science and phenomenology, if one would know that a simple Internet search for phenomenology would bring up quite a lot of works on... quantum mechanics. Therefore, phenomenology is more than a philosophical discipline and it implies a particular way of understanding the relationship between essence and appearance.
58
After Heise Heisenberg nberg's 's uncer uncertainty tainty principle, principle, after statis statistical tical interp interpretati retations ons of quan quantum tum mechanics, after repudiation of Einstein's hypotheses on quantum mechanics and after several Nobel prizes that confirmed this repudiation (I'm thinking about Bell's "quantum leaps"" and other such wonders) leaps wonders) one cannot cannot keep pretending pretending that science science does not pay attention to the difference between the things in themselves and the things as they are for us - actually, the ABC of a Kantian critical attitude. But also, phenomenology cannot put itself up as a post-Cartesian project, as a mathesis universalis. This thing comes across clearly in a later Husserl text (published posthumously and dealing with passive syntheses), where he attempts to modify perspectives until then unanimously accept acc epted ed by the tra transc nscend endent ental al tra tradit dition ion.. For exa exampl mple, e, the vie view w on con contin tinuit uityy of consciousness (so often referred to by Kant): Husserl writes that ego's identity should be re-thought as a simple resonance... Which brings us again to the issue of the chasm, of discontinuity and of a unity of another kind as that of classical transcendental philosophy. From this point of view, science can deliver content to phenomenology and vice versa, the phenomenologist can contribute to promoting an authentic scientific attitu att itude de (on (once ce the sch schola olars rs hav havee gon gonee alr alread eadyy thro through ugh the unc uncert ertain ainty ty pri princi nciple ple,, logical and mathematical paradoxes, Gödel's theorems, etc.). Rareș Iordache:
How would a "Romanian phenomenological school" (if we can talk aboutt such abou such a th thin ing) g) pl play ay on a we west st-E -Eur urop opea eann an andd Am Amer eric ican an cu cultltur ural al "m "mar arke ket" t"?? Virgil Ciomo ș :
Talking about a "Romanian phenomenological school" might be a bit too much. We could however talk about several groups trying to re-animate a tradition established by people such as Camil Petrescu and others who introduced Husserl in Roma Ro mani nia. a. Wh What at st stri rike kess me he here re is th that at th ther eree ar aree tw twoo pa para rado doxi xica call or orie ient ntat atio ions ns in Roma Ro mani niaa (a si situ tuat atio ionn so some meho how w un unex expe pect cted ed bu butt st stililll pr prev eval alen entt in th this is co coun untry try): ): a German Ger man (an (andd esp especi eciall allyy Hei Heideg degger ger)) ins inspir pired ed phe phenom nomeno enolog logyy in Buc Buchar harest est,, a cit cityy traditionally Francophone and a French inspired phenomenology school in Cluj, a city traditionally Germanophone. Lately there is a great deal of dynamics between these two schools. Together with Mr. Ion Copoeru I have organised a Francophone MA in Cluj (where courses on phenomenology proper, together with time phenomenology, French phenomenology, fundamental ontology, etc. are offered) from which some of the philosophy students in Bucharest also took advantage. To put it differently, there is a sort of Romanian Europeanism. The problem is to find out if this revival of Romanian phenomeno phen omenology logy (and I should also mention mention here Mr. Liiceanu Liiceanu who started the whole series of translations from Heidegger) will also be well received in the Romanian univ un iver ersi sitie ties. s. As an al alte tern rnat ativ ive, e, th ther eree is an anal alyt ytic ical al ph phililos osop ophy hy,, wh whic ichh is st stro rogn gnly ly represented in all four philosophy centers in the country and there are also many interesting bridges between the two. The hurdle seems to be keeping up open contacts with western phenomenology. Most of the relationships are with Fre rennch phenomenologists (actually, if phenomenology managed to reach a certain consistency here it is mostly thanks to them). For example, Marc Richir was in Cluj around five times, for intensive courses, and likewise Gérard Granel (together with many others) and they, in turn, guided our students as Ph.D. candidates at their universities.
59
Amo monng th theem - Cri risstitiaan Ci Cioc ocan an,, who put th thee bas asis is of Ro Rom man ania iann So Soci cieety fo forr Phenomenology and is the author of an excellent thesis under the supervision of JeanFrancois Courtine (who used to be the director of the Husserl Archives in Paris). This is how philosophy wanders about between France and Germany via Blegium, as the two lungs of Europe breath life into Romanian phenomenology. Moreover, through Romanian Society for Phenomenology (with the consistent and decisive support from Mr. Gabriel Liiceanu) and through "Studia Phenomenologica" journal we slowly started to reach an international status. Today one could buy this journal in the most important bookstores in Europe. We can only hope that the Romanian contributions will be strong enough to last and that the few important young phenomenologists will find their place at Romanian universities so that they could pass on to future generations this great achievement of western culture that is phenomenology.
60
asist. univ. drd. Virginia Popović , Universitatea din Novi Sad, Facultatea Fa cultatea de Filo Filosof sofie ie,, Depar De par tamentu l de Român is istic ticăă
Anarhie cu pauză de ceai
61
Volumul al poetului din Banatul sârbesc, Pavel Gătăianţ u a fost lansat la finalul anului 2010 la Editura este Fondul Europa din Novi Sad. Pavel Gătăianţ u este unul dintre reprezentan ţ iiii foarte importan importanţ i ai ultimei etape, postmodernismul, care, prin arta sa literară, dar şi prin publicistica lui, prin alte forme de exprimare neconvenţ ională ională (art-performance), rupe legăturile cu tradiţ ionalismul ionalismul clasicist din necesitatea de racordare la societatea post-industrială care impune alte struct str ucturi uri soc social iale, e, mod modific ificând ând vec vechil hilee str struct ucturi uri ant antrop ropolo ologic gice. e. Vir Virgin ginia ia Pop Popovi ovici ci în monografia sa despre viaţ a şi opera lui Pavel Gătăianţ u spune că în opera lui Pavel Gătăianţ u sunt perceptibile modificări importante în maniera de a scrie (versul liber, distor dis torsio sionar narea ea sau chi chiar ar ren renun unţ area area la fo form rmel elee pr proz ozod odic icee tra tradi diţ ionale ionale), ), dis distan tanţ a polemică faţ ă de tradiţ ia ia culturală, destructurarea semantică şi sintactică a textului. Conf Co nf.. un univ iv dr dr.. Ca Carm rmen en Ce Cera rase sela la Dă Dără răbu buş sp spun unee de desp spre re po poez ezia ia lu luii Gă Gătă tăia iannţ u: u: „Ima Imagin ginile ile sun suntt dec decons onstru truite ite pen pentru tru a rec recons onstru truii o nou nouăă sem semant antică ică şi sintaxă în comuni com unicar carea ea sa com comple plexă, xă, car caree să rep reprez rezint intee com comple plexit xitate ateaa vieţ iiii cont contempor emporane; ane; comuni com unicar carea ea sa art artist istică ică ori origin ginală ală est estee o per perman manent entăă lup luptă tă cu dis disper persia sia făp făptur turiiii umane, condamnată la fragmentarismul generat de o succesiune de revolu ţ iii i ale secolelor XX-XXI: revoluţ ia ia industrială, tehnologică, a cuceririi cosmosului, revolu ţ iiii politice şi militare, ecologice – în timp ce spiritul uman, natura interioară a rămas la fel de fragilă, cu aceleaşi nevoi emoţ ionale ionale”. În cele treizeci de poezii incluse în volumul Anarhie cu pauză de ceai putem încă din titlu să presupunem con ţ inutul inutul aceastei cărţ i:i: un haos de idei o ruptură cu cotidianul, o nega ţ ie ie radicală a tradiţ iei iei culturale şi aspiraţ ia ia spre o absolută înnoire a limbajului. Putem observa un refuz al conven ţ iilor iilor de orice fel, o respingere a însă şi literaturii pe de o parte iar pe de cealaltă parte afirma afi rmarea rea nec necesi esită tăţ iii i de si sinc ncro ronniz izar aree cu „rit ritmu mull vr vrem emiiii” şi „pul pulsul sul epo epocii cii”, a spontaneităţ iiii şi deplinei libertăţ i a spiritului. Întâlnim în opera lui pagini bizare, o literatură a absurdului. Dacă facem o analiză a operei lui Pavel Gătăian ţ u, u, vom pune în în ev evid iden enţ ă un univ iver ersu sull im imag agin inar ar in inso solilit, t, um umor orul ul ab absu surd rd,, au auto toma matis tismu mull as asoc ocia iatitiv, v, dereglarea logicii discursive tradiţ ionale. ionale. Scriitor care a văzut cu ochiul său de artist mai multe războaie duse pe teritoriul fostei Iugoslavii, î şi orientează tot mai ferm scrisul către reportaj, prelungire firească a poeziei pe care o în ţ elegea e legea ca pe o descripţ ie ie crudă, nefardată a realităţ iiii cotidiene şi a oamenilor care făuresc această realitate. Pavel Gătăianţ u, u, evoluează de la atitudinea contestatară în spa ţ iul iul vieţ iiii sociale şi politice. Devine unul dintre cei mai cunoscu ţ i jurnalişti ai perioadei, unul dintre principalii reprezentanţ i ai postmodernismului în Banatul sârbesc. Poetul cultivă şi fant fa ntas astiticu cull supr su prar area ealis listt o uluitoare bogăţ ie de metafore. Poezia şi proza lui Gătăianţ u o iau în câteva direc ţ iiii esenţ iale: iale: opoziţ ia ia dintre autentic şi convenţ ional, ional, opoziţ ia ia dintre trăire şi expresie, dintre viaţ ă şi literatură. Omul este o creatură efemeră, absurdă şi incapabilă de comunicare iar crea ţ iile iile acestui om şi sunt tot a tâ t de efemere, absurde inconsis isttente te.. Proced Pro cedeul eul lite literar rar pri prinn car caree Pav Pavel el Găt Gătăia ăiannţ u ca caut utăă să re rede deaa au aute tent ntic icititat atea ea primară a creaţ iei iei este dicteul automat, cu alte cuvinte transcrierea rapidă, fără oprire ori cenzură a factorului raţ ional, ional, a celor mai spontane senza ţ iiii şi trăiri pornite din subconştient, prin asociaţ iiii mentale care creează iluzii optice spectaculoase. Pavel Gătăianţ u vrea să creeze forme noi de poezie, produse ale spiritului uman, care să nu aibă nici o legătură cu realitatea. La fel şi în proza sa, unde a militat pentru o sinteză a genuri gen urilor lor lit litera erare, re, ape apelân lândd la pro proced cedee ee cin cinema ematog tografi rafice, ce, sau la teh tehnic nicaa rec reclam lamei ei luminoase. 62
Dacă vom răsfoi cartea Atentat la ordinea publică apărută la Editura „Libertatea” în 1995, vom observa că forma experimentată în cartea lui Pavel Gătăian ţ u vrea parcă să instituie varietatea infinită a conţ inuturilor. inuturilor. Într-o combinatorică atât de complexă, hazardul dobândeşte rang de principiu. Numele personajelor şi numele relaţ iilor iilor dintre ele au nenumărate variante, în limbi diverse. Situa ţ iile, iile, de asemenea, cunosc versiuni multiple pentru aceeaşi povestire. Textul referă şi autoreferă necontenit. Scrierea este deschisă oricărui con ţ inut. inut. Actorii principali dintr-un fragment pseudo-dramatic sunt în căutarea scenariului; textele sunt brăzdate de linii libere cu indica ţ ia ia „pentru notiţ e” sau „text autocenzurat”; finalul este, adesea, la alegere; de multe ori, autorul nu uită să-i dea cititorului teme pentru acasă. Reclama comercială şi textele utilitare nu lipsesc; la fel – fragmente din articolele presei de scandal. Cu alte cuvinte, realitatea, cu ce are ea mai bolnav de concreteţ e, e, est estee pus pusăă să inv invade adeze ze lum lumea ea sem semnel nelor or înc închip hipuit uitee (Valeriu P. Stancu (1997): Decupaje şi experiment, „Revista română”, nr. 1 (6), Iaşi). „Gere arăta bine dar m-a inspăimântat/ Solu ţ ia ia lui genială./ Ulterior la Skopje în armata iugoslavă/ Am fost ofiţ er er de rezervă în forţ ele ele terestre./ La cinema rula Officer and gentlemen./ gentlemen./ In sală m-am identificat identificat cu el fiind/ istovit în exerc exerciiţ iiii militare la Bileca/ Ca şi cei de la West point-USA./ Mai târziu auzeam că filmul a fost finan ţ at/ at/ De Departamen Depa rtamentul tul de stat americn/ Oricum asta nu schim schimba ba nimic/ în traiectoria mea şi a lui Gere./ El a mai jucat şi în alte filme/ Şi pe alţ i eroi pe care nu doresc să le/ Pomenesc numele/ însă mi-a tăiat respiraţ ia ia în Night in Rodanthe/ La Novi Sad în 2008 spre iarnă/ Cu părul alb, îmbătrânit şi bine fardat/ Alerga iarăşi o tanti într-un loc pustiu./ Cu toate că eu îl credeam/ Fiul unui rus ce s-a refugiat în vest/ Şi sa reîntors acasă/ Pe vechile meleaguri/ Fiind între timp violat de o colhoznică/ Ce l-a terminat, ca pe mi minne/ Ap Apliliccaţ iile i ile mi mililita tare re di dinn fo fost staa Iu Iugo gosl slav avie ie.. („Ri Rich char ardd Ge Gere re şi de dest stră ră-mare ma reaa Iugo Iu gosl slaavi viei ei” în Anarhie cu pauză de ceai, p. 39). Pavel Gătăianţ u s-a născut la Locve-Sân-Mihai în 15 decembrie 1957, Banatul sârbesc. Şcoala elementară a terminat-o în satul natal iar Liceul economic la Alibunar. Este absolvent al Facultăţ iiii de Ştiinţ e Politice a Universităţ iiii din Belgrad. A lucrat ca profesor la Liceele din Alibunar şi Vârşeţ (a ţ inut inut cursuri de psihologie generală şi filozofia marxistă). În anul 1986 se angajează la Postul de Radio Novi sad, redac ţ ia ia în limba română. În perioada anilor 1987-2000 lucrează ca analist mass-media la sediul Partidului Comunist din Voivodina din Novi Sad. După transformarea acestuia, peste noapte în Partidul Socialist din Serbia revine la Radio Novi Sad unde lucrează şi astăzi ca redactor la emisiuni culturale (din anul 2003 redactor responsabil, sector cultură). Timp de 12 ani de zile nu apar ţ ine ine nic niciun iunui ui par partid tid pol politic itic şi se declară intelectual independent. În anul 2008 a înfiin ţ at at la Novi Sad Fondul Europa şi revista de ştiinţ ă şi artă în tranziţ ie i e Eur urop opa, a, re revvis ista ta acr creedi dita tată tă BDI la Fra rank nkfu furt rt.. Militant al românităţ ii, ii, proeuropean după vocaţ ie ie este unul din fondatorii şi prim pr imul ul pr preeşed edin inte te al as asoc ocia iaţ iei iei nong nonguvern uvernament amentale ale „Com Comuni unitat tatea ea Rom Români ânilor lor din Iugoslavia” (19 (199090-199 1994). 4). Mem Membru bru al Soc Societ ietăăţ iiii Sc Scrii riito tori rilo lorr di dinn Vo Voiv ivod odin ina, a, Un Uniu iuni niii istoricilor Bănăţ eni eni cu sediul la Timişoara, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Academiei Internaţ ionale ionale „Mihai Eminescu” din anul 1997. A publicat volume vol umele le de versuri versuri Vân Vântul tul toamnei toamnei (19 (1972) 72),, Tim Timpp abs absent ent,, (19 (1976) 76),, Şarpe barbierit
63
(1984) (198 4),, Naşte tere reaa pr proz ozei ei (1 (198 986) 6),, Po Poez eziiii (1 (198 987) 7),, Ca Calilibr brul ul pi pist stol olul ului ui (1 (199 991) 1),, Antrenament pentru ogari (1997), Teroarea gloriei (1997), Nevisatele vise (1999), Umăr Um ărul ul lu luii Si Sisi siff (2 (200 001) 1),, Ma Made de in Ba Bana natt (2 (200 002) 2) Di Dinn ţ ara ara lu luii Sh Shab aban an (2 (200 005) 5).. Înclinaţ iile iile ludice, gesticulaţ ia ia clovnească, parodia, caricatura şi teatralizarea poezie poe ziei,i, car caract acteri erizea zează ză în chi chipp ver versur surile ile poe poetul tului ui Pav Pavel el Găt Gătăia ăiannţ u, u , pe care le reaact re ctua ualilizzea ează ză în cad adru rull po post stmo mode dern rnis ismu mulu luii ro româ mâne nesc sc di dinn Vo Voiv ivod odin inaa.
64
