Extras Lingvistica Romanica1

Introducere în lingvistica romanică. Obiectul de studiu. Clarificări terminologice. Naşterea lingvisticii romanice. Reprezentanţi

Unitatea de învăţare nr. 1 INTRODUCERE ÎN LINGVISTICA ROMANICĂ. OBIECTUL DE STUDIU. CLARIFICĂRI TERMINOLOGICE. NAŞTEREA LINGVISTICII ROMANICE. REPREZENTANŢI Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 1…………………………………………………….. 1.1 Introducere. Obiectul de studiu……………………………………………………….. 1.2 Terminologie.................................................................................................................. 1.3 Naşterea lingvisticii romanice. Reprezentanţi............................................................... Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 1……………………………………... Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................. Bibliografie Unitatea de învăţare nr. 1…………………………………………………..

9 9 10 12 14 14 15

1

Lingvistică romanică


OBIECTIVELE Unităţii de învăţare nr. 1 Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 1 sunt:    

să cunoască obiectul de studiu al Lingvisticii romanice; să redea liniile generale ale dezvoltării acestui domeniu; să recunoască cele mai importante contribuţii din cadrul romanisticii; să reţină terminologia de bază a domeniului.

1.1 Introducere. Obiectul de studiu Limbi romanice

Disciplina de faţă are deja în lumea universitară o îndelungată tradiţie. Apariţia metodei comparativ-istorice la sfârşit de secol al XVIII-lea şi început de secol al XIX-lea şi aplicarea acesteia în domeniul limbilor indo-europene la începutul secolului al XIX-lea prin gramatica comparată a lui Franz Bopp (1815), au dus la creşterea interesului pentru limbile cunoscute şi presupus înrudite. Ştiindu-se că moştenirea lingvistică latinească lăsase bogate şi numeroase „urme” în toată Europa, lingviştii au fost atraşi de cunoaşterea şi studierea prin prisma acestei metode a limbilor de origine latină care alcătuiesc familia limbilor romanice sau neolatine: româna dalmata (astăzi, dispărută), italiana, sarda, retoromana sau ladina, provensala sau occitana, franceza, catalana, spaniola şi portugheza, într-o enumerare de la est la vest. Unii învăţaţi mai adaugă la această listă franco-provensala şi gascona.


Cercetările foarte variate asupra acestui domeniu lingvistic au permis crearea unei ştiinţe lingvistice noi, numită îndeobşte lingvistică romanică. Se mai folosesc cu privire la aceeaşi materie de studiu numele de filologie romanică şi de gramatică comparată a limbilor romanice.

Filologie

Termenul de filologie romanică folosit pentru prima dată în 1863 de K. A. Mahn, în forma germană Romanische Philologie, şi preferat de C. Tagliavini şi de L. Renzi, este mai cuprinzător, acesta „având ca obiect studiul în primul rând istoric şi comparativ al limbilor şi literaturilor romanice (sau neolatine)” (C. Tagliavini, Originile limbilor neolatine, Bucureşti, 1977, p. 1). Fără îndoială că, alături de studierea limbilor şi dialectelor romanice vii vorbite încă prin metoda geografiei lingvistice, cercetătorul apelează pentru fazele vechi la texte de orice fel, dar mai ales la textele literare. De aici, ideea acestei denumiri.

Gramatică comparată

Sintagma gramatică comparată a limbilor romanice este mai nouă, deşi ideea de comparare a sistemelor gramaticale ale limbilor continuatoare ale latinei exista încă de la Fr. Diez şi W. Meyer-Lübke. Totuşi noua accepţiune se bazează pe cuceririle structuralismului lingvistic. Viziunea de exemplu a Mariei Manoliu-Manea (din a sa Gramatică comparată a limbilor romanice) este mai restrictivă, concentrându-se pe elementele sistemului gramatical şi trecând foarte repede peste informaţiile

2


Introducere în lingvistica romanică. Obiectul de studiu. Clarificări terminologice. Naşterea lingvisticii romanice. Reprezentanţi extralingvistice, care sunt tratate sumar. Termenul este preferat în cercetările mai noi, care datorită tendinţei spre o abordare mai specializată a domeniului de studiu nu se mai referă pe larg la aspectele privind literatura, cultura ori civilizaţia. Cel mai răspândit şi mai potrivit totuşi pare numele de lingvistică romanică, folosit de mulţi romanişti (printre aceştia, I. Iordan, B. E. Vidos, E. Bourciez ş. a.). Date fiind caracterul cuprinzător al lingvisticii şi graniţele imprecise dintre aceasta şi filologie, denumirea din urmă exprimă de fapt complexitatea cercetării limbilor romanice din ambele perspective, sincronică şi diacronică. În plus, prin excelenţă, lingvistica studiază limbajul în general (atât limba ca sistem, cât şi realizările sale concrete prin vorbire), pe când filologia este înţeleasă mai curând doar ca studiu al textelor (literare). În ceea ce ne priveşte, preferăm acest termen, pentru că, pe de o parte, lasă deschise porţile spre tot ce înseamnă lingvistică, iar pe de altă parte nu exclude factorul extralingvistic. Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Care sunt cele mai cunoscute nume ale disciplinei de faţă? Care este obiectul de studiu al acesteia?

1.2 Terminologie Romanus

Oricare ar fi denumirea aleasă, ea are în componenţă adjectivul romanică, cuvânt strâns legat de numele oraşului Roma, fundat, potrivit tradiţiei, de fraţii Romulus şi Remus în anul 876 î. e. n.

Romanicus

Roma este un nume de origine etruscă, provenit probabil de la numele ginţii etrusce Rum, fiindcă se ştie de altfel că statul roman a fost condus circa trei sute de ani, până în secolul al V-lea î. e. n., de regi etrusci. Mai târziu, prin metonimie, Roma va desemna un întreg imperiu.

Romanice

De la substantivul precedent a fost derivat adjectivul romanus, care caracteriza tot ce ţinea de statul roman şi bineînţeles se referea în primul rând la cetăţenii romani (civis romanus, populus romanus). Mai târziu, el poate fi întâlnit în sintagme precum rustica romana (lingua) ori doar romana lingua, care desemnau limbi continuatoare ale latinei. Cuvântul avea la început o accepţiune strict etnică, dar pe parcurs aceasta devine preponderent politică: mai întâi romanii se opuneau latinilor, locuitorii Latium-ului din afara Romei, dar după formarea şi extinderea imperiului romanii se opun barbarilor, adică populaţiilor „necivilizate” din afara

Latin

3


Introducere în lingvistica romanică. Obiectul de studiu. Clarificări terminologice. Naşterea lingvisticii romanice. Reprezentanţi imperiului. Această valoare politică a termenului este pusă în evidenţă de poetul Prudentius: „Romanosque omnes fieri, quos Rhenus et Ister Quos Tagus aurifluus quos magnus inundat Iberus ...” („Toţi sunt romani mândri, de la Rin şi Dunăre, Până la Tago, râul de aur, care, majestuos, udă Iberia ...”). Cuvântul se va moşteni doar în numele etnic de român (refăcut încă din secolul al XVI-lea din forma moştenită rumân). În Apus, termenul se va moşteni indirect prin intermediul adverbului romanice la populaţia retoromană din Alpi sub forma romantsch. Romania

Tot de la Roma vine şi substantivul Romania (format după modelul altor nume de teritorii:Gallia, Iberia, Dacia), care se opunea odinioară ca înţeles teritoriilor neromane barbare şi care în prezent în terminologia de specialitate desemnează ansamblul teritoriilor europene pe care se vorbesc limbile de origine latină, deci romanice. De fapt, în vechime Romania a avut şi el două accepţiuni: una, politică, desemnând Imperium romanum, alta, etno-lingvistică, în special după căderea Romei în 476 e. n., când termenul era folosit pentru a numi totalitatea „romanilor”, adică a celor ce vorbeau romane sau mai bine zis romanice. El se moşteneşte doar în numele regiunii italiene (Emilia)Romagna.

Romania nova

Specialiştii vorbesc acum de o Romania nova sau nouă alcătuită din teritoriile extra-europene unde se vorbesc limbi romanice (portugheză, spaniolă, franceză, italiană), transplantate şi prezentând diferenţe faţă de limbile din metropolă, adică limbi neoromanice (Este vorba mai ales de aproape întreaga Americă de Sud; de toată America Centrală; precum şi de zone întinse din America de Nord, Africa, Asia şi Oceania), precum şi de o Romania perduta sau pierdută, ce reprezintă regiunile în care s-a vorbit latineşte sau într-un idiom romanic şi în care în prezent se vorbeşte o altă limbă, neromanică (de ex.: Pannonia – unde se vorbeşte maghiara, Noricum – unde se vorbeşte germana, Moesiile – unde se vorbesc sârba, bulgara şi macedoneana etc.).

Romania perduta

Tot din epoca imperială provine şi gr. Ρωμανία (derivat de la ΄Ρομαϊος „roman, romeu”), care desemna la început atât Imperiul Roman de Apus până la căderea sa, cât şi pe cel de Răsărit. Apoi prin el se va înţelege numai Imperiul Bizantin. Acest lucru îl făcea pe G. Paris (Mélanges linguistiques) să afirme că de aici ar proveni numele provinciei turceşti europene Rumelia (părere combătută de C. Tagliavini).

Rustica romana lingua

Din aceeaşi mare familie face parte şi adjectivul romanicus, cuvânt popular sinonim cu romanus atestat deja în latina arhaică şi mai târziu la Cato în De agricultura (în sintagma aratra romanica „plug roman”). Este posibil ca între romanicus şi romanus să fi fost încă de atunci o deosebire, care a făcut mai târziu ca romanus să fie pus în legătură cu Roma, iar romanicus cu Romania. În consecinţă, romane loqui a fost înlocuit de romanice parabolare sau fabulare. Cuvântul romanice (împrumutat în română: romanic) a fost moştenit în franceza veche sub forma romanz în

4


Introducere în lingvistica romanică. Obiectul de studiu. Clarificări terminologice. Naşterea lingvisticii romanice. Reprezentanţi provensală ca romans şi în spaniolă romance (de unde numele speciei literare), dar şi în retoromană (în cantonul elveţian Graubünden), ca nume etnic: romontsch. Test de autoevaluare 1.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Ce diferenţă există între romanus şi romanicus? Dar între Romania nova şi România perduta?

2. Ce legătură există între latină şi rustica romana lingua?

1.3 Naşterea lingvisticii romanice. Reprezentanţi Friederich Diez, Grammatik der romanischen Sprachen

Metoda comparativ istorică

Wilhelm

Naşterea disciplinei noastre este pusă de majoritatea specialiştilor pe seama operei fundamentale a germanului Friederich Diez, şi anume Grammatik der romanischen Sprachen, apărută la Bonn între 1836 şi 1843, şi a primului dicţionar etimologic romanic care i se datorează, Etymologisches Wörterbuch der romanischen Sprachen (Bonn, 1854). De fapt, înaintea lui Diez, francezul Fr. Raynouard credea că limbile romanice au o origine comună, dar nu în latină, ci într-o aşa-numită lingua romana, asimilată cu provensala. Trebuie amintite în acest context studiile lui Franz Bopp, Samuel Gyarmathi, Rasmus Rask şi ale altor indo-europenişti şi comparativişti care i-au netezit calea lui Diez în prezentarea comparată a gramaticilor limbilor romanice cunoscute în acea vreme (franceza, occitana, spaniola, portugheza, italiana şi valaha, numele din epocă al limbii române). Un moment de referinţă în dezvoltarea acestei discipline îl reprezintă apariţia unei noi Grammatik der romanischen Sprachen (Leipzig, 18901902), bazată pe un material ilustrativ foarte bogat, aparţinând de astădată lui Wilhelm Meyer-Lübke, cel mai mare teoretician în acel moment al romanisticii, precum şi a renumitului dicţionar romanic al aceluiaşi



Gaston Paris povesteşte în prefaţa la ediţia franceză a gramaticii lui Diez: „În aprilie 1818, Diez a făcut pelerinajul pe care-l făceau pe-atunci toţi scriitorii germani:mergea să-l vadă pe marele Goethe, care se găsea în acel moment la Jena. Goethe nu era indiferent la niciuna dintre manifestările literare de care afla. Jurnalele sale intime consemnează faptul că în 1817 citise lucrările în care Raynouard dezvăluia oamenilor de ştiinţă literature provensală. Goethe a întrevăzut, în aceste prime fragmente, o întreagă poezie nouă, şi în această limbă, un obiect de studii fecunde. El vorbi despre aceasta vizitatorului său, căruia acele lucrări îi rămăseseră cu totul necunoscute, şi-i recomandă să-şi îndrepte atenţia spre aceste studii, convins că ar fi avut posibilitatea de a lucra într-un domeniu fertil. Diez a citit apoi, în urma sfaturilor lui Goethe, operele lui Raynouard «qu’il ne retarda pas à dépasser sur son propre terrain»”.

5


Introducere în lingvistica romanică. Obiectul de studiu. Clarificări terminologice. Naşterea lingvisticii romanice. Reprezentanţi Meyer-Lübke, Romanisches Etymologische s Wörterbuch (REW)

Metoda geografiei lingvistice

Reprezentanţi

învăţat, Romanisches Etymologisches Wörterbuch (cunoscut sub sigla REW, apărut la Heidelberg între 1911 şi 1920 în prima ediţie). Studiul comparat al limbilor şi literaturilor romanice n-ar fi atins amploarea sa de astăzi, dacă nu ar fi apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea metoda geografiei lingvistice şi puţin mai târziu ştiinţa aferentă, dialectologia. Sunt cunoscute preocupările lui Graziadio I. Ascoli (Saggi ladini, 1873; L’Italia dialettale, 1882), Hugo Schuchardt (studiile sale neogramatice, 1885), ale abatelui Pierre Rousselot, ale germanilor Georg Wenker şi Gustav Weingand, ale românului Bogdan Petriceicu Haşdeu şi mai ales ale francezului Jules Gillièron, în legătură cu studierea varietăţilor teritoriale ale unor idiomuri europene. Materialul de limbă vorbită, viu şi bogat, oferit de cercetările dialectale a dat un nou impuls lingvisticii romanice, care până atunci fusese centrată pe studiul textelor scrise literare şi mai puţin non-literare. Atlasele dialectale cu variatul lor inventar faptic cartografiat au permis romaniştilor să observe cu şi mai mare acurateţe structura continuum-ului lingvistic romanic, să sesizeze punctele de legătură şi zonele de fragmentare, dar şi să intuiască traseele şi etapele parcurse de un fenomen lingvistic. De mare folos pentru aceasta s-au dovedit a fi şi teoria undelor a lui Johannes Schmidt ori teoria ariilor a lui Matteo Bartoli. Fireşte lingvistica romanică nu se rezumă numai la aceste fundamente ale sale aşezate mai ales în secolul al XIX-lea, ci înseamnă mult mai mult graţie cercetărilor asidue din veacul următor, datorate unui mare număr de învăţaţi din foarte multe ţări, în urma cărora au rezultat numeroase lucrări valoroase de referinţă în majoritatea cazurilor. Amintim aici doar o parte a celor mai valoroase nume din domeniu: Ferdinand de Saussure, Charles Bally, Antoine Meillet, Gaston Paris, Paul Meyer (aceştia doi din urmă au pus, la Paris, în 1882, bazele revistei de filologie romanică „Romania”), Albert Dauzat, Eduard Bourciez (în Franţa), Angelo Monteverdi, Matteo Bartoli, Clemente Merlo, Carlo Battisti, Carlo Tagliavini, Lorenzo Renzi (elev al lui Alexandru Niculescu) (în Italia), Dàmaso Alonso, Ramon Menéndez Pidal, Pompeu Fabra, Antonio Griera (în Spania), Gustav Gröber (creatorul celei mai mari enciclopedii de lingvistică romanică, Grundriss der romanischen Philologie, Strasbourg, 1888), Ernst Robert Curtius, Ernst Gamillscheg, Günter Rechenkron, Gerhardt Rohlfs, Max Leopold Wagner (cel mai de seamă cercetător al limbii sarde) (în Germania), Walther von Wartburg, Leo Spitzer (în Elveţia), Alf Lombard, Veiko Väänänen (în Scandinavia), Vladimir Şişmarëv, Ruben l. Budagov (în Rusia), Lajos Tamás, Ladislau Gáldi, Benedek Elemer Vidos (în Ungaria), William D. Elcock, Charles Hall Grangeant (în Anglia). Un loc de frunte în cercetarea romanică îl ocupă românii, începând cu Petru Maior, care afirmase înaintea lui Fr. Diez că româna şi surorile ei nu provin din latina clasică, ci din latina coloniştilor şi a legionarilor romani, şi continuând cu Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Lambrior, Lazăr Şăineanu, Ovid Densusianu, Ioan-Aurel Candrea, Sextil Puşcariu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Alexandru Niculescu, Eugeniu Coşeriu, Maria Iliescu, Maria Manoliu-Manea, Sanda RâpeanuReinheimer, Marius Sala, Coman Lupu, Nicolae Saramandu şi mulţi alţii.

6


Introducere în lingvistica romanică. Obiectul de studiu. Clarificări terminologice. Naşterea lingvisticii romanice. Reprezentanţi Test de autoevaluare 1.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Cine este considerat „părintele” lingvisticii romanice?

2. Numiţi 10 reprezentanţi de seamă ai acestei discipline.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare nr. 1. În loc de rezumat

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitatea de învăţare nr. 1, pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 1 Lucrarea de verificare al cărei conţinut este prezentat mai jos solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 1. 1. Definiţi lingvistica romanică. 3. Arătaţi ce reprezintă pentru lingvistica romanică următoarele nume şi date: Fr. Diez, C. Tagliavini, 1830, Sextil Puşcariu, 1901-1910, W. MeyerLübke. 4. Care este diferenţa între roman şi român, între Romania şi Ρωμανία? 5. Care sunt limbile romanice? Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Bibliografie Unitatea de învăţare nr. 1

7



1. Enciclopedia limbilor romanice, coordonator Marius Sala, Bucureşti: EŞE, 1989, passim. 2. Iordan, I., Lingvistica romanică. Evoluţie, curente, metode, Bucureşti: EA, 1962, passim. 3. Tagliavini, C., Originile limbilor neolatine, Bucureşti: EDP, 1977, § 2-14.

8


Limbile romanice: apariţie, răspândire, factorii care au permis apariţia şi diversificare a limbilor romanice, clasificări

Unitatea de învăţare nr. 2 LIMBILE ROMANICE: APARIŢIE, RĂSPÂNDIRE, FACTORII CARE

AU

PERMIS

APARIŢIA

ŞI

DIVERSIFICAREA

LIMBILOR ROMANICE, CLASIFICĂRI Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 2…………………………………………………….. 2.1 Aparţie, răspândire......................................................................................................... 2.2 Romanizarea şi factorii favorizanţi…………………………………………………… 2.3 Clasificări ale limbilor romanice……………………………………............................ Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 2…………………………………………... Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................. Bibliografie Unitatea de învăţare nr. 2…………………………………………………..

17 17 18 21 23 24 24

9



OBIECTIVELE Unităţii de învăţare nr. 2 Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 2 sunt:  să identifice pe hartă teritoriul pe care s-a vorbit limba latină;  să cunoască trăsăturile procesului de romanizare, în general, şi ale celui de romanizare lingvistică, în special;  să comenteze factorii care au dus la diversificarea romanică;  să descrie, după hartă, domeniile Romania, Romania pierdută, Romania nouă, Ρωμανία;  să enumere limbile romanice şi să redea cu aproximaţie teritoriul pe care acestea se vorbesc;  să reţină cele mai importante clasificări ale limbilor romanice;  să facă diferenţa între romanic sau neolatin şi neoromanic. 2.1 Apariţie, răspândire Limbile romanice

Cum am arătat mai sus, în primul curs, majoritatea romaniştilor sunt de acord în legătură cu existenţa a zece limbi romanice:româna, dalmata (dispărută la sfârşitul secolului al XIX-lea), italiana, sarda, retoromana sau ladina, franceza, provensala sau occitana, catalana, spaniola şi portugheza. Unii specialişti consideră limbi unele dialecte romanice cum ar fi gascona (variantă teritorială a provensalei), sau un ansamblu de dialecte care fac trecerea de la o limbă la alta cum este cazul francoprovensalei, vorbite în partea de sud-est a Franţei şi în Elveţia.

Perioada de apariţie

Ele s-au conturat ca idiomuri diferite de latina vorbită (deşi reprezintă doar faze diferite ale acesteia) în perioada secolelor al VII-lea, al VIIIlea e.n. Aceasta înseamnă că un vorbitor al acestei „latine” vorbite în secolul al VIII-lea n-ar mai fi înţeles sau n-ar mai fi fost înţeles, datorită transformărilor treptate, de un vorbitor al latinei din secolul al II-lea, de exemplu.

Lingvistică neoromanică

După cum se observă din enumerarea lor, limbile romanice sunt limbi exclusiv europene, dar aceasta nu înseamnă că nu se vorbesc şi pe alte continente. Unele dintre ele (franceza, italiana, spaniola, portugheza) au fost implantate pe zone întinse de pe glob, unde s-au combinat cu idiomuri locale şi au dat naştere unor variante mai mult sau mai puţin diferite de limba din metropolă. Aceste variante neo-romanice fac obiectul de studiu al altei discipline filologice, numită lingvistică neoromanică. În mare măsură, limbile romanice acoperă o parte importantă a teritoriului european în care se vorbea latina şi care mai era cunoscut în secolul al V-lea e.n. şi sub numele de Romania (prima atestare, la istoricul latin Paulus Orosius). Nu trebuie confundată această denumire totalizatoare a Imperiului Roman cu Ρωμανία, termen care denumea, după secolul al VI-lea, Imperiul bizantin, grecizat.

10


Limbile romanice: apariţie, răspândire, factorii care au permis apariţia şi diversificare a limbilor romanice, clasificări Se ştie că Imperiul Roman avea la apogeul existenţei sale (în vremea împăratului Traian), o întindere imensă: din Britannia până în Persia şi din pădurile germanilor până în inima deşertului saharian, Marea Mediterană fiind numită cu mândrie mare nostrum sau „lac roman”. Nu peste tot latina s-a impus la fel sau, chiar dacă s-a impus, nu a rezistat în multe cazuri, pentru că civilizaţiile populaţiilor supuse erau superioare celei romane (vezi cazul Greciei), iar în altele din cauza popoarelor migratoare, care au slăbit şi asimilat elementul roman. Romania: descriere

Romania orientală Romania occidentală

Zonele europene în care se vorbesc limbile romanice poartă numele de Romania, pe care savanţii l-au împrumutat de la romani, schimbându-i întrucâtva sensul. Ariile europene pe care s-a vorbit latina sau mai târziu o limbă romanică, dar pe care în prezent se vorbeşte altă limbă sunt cunoscute sub denumirea latinească de Romania perduta (Romania pierdută), iar cele pe care nu s-a vorbit latineşte, dar găzduiesc acum un idiom romanic, sub cea de Romania nova (Romania nouă). Fac parte din Romania pierdută teritorii în care latina nu a rezistat, ea fiind fie înlocuită de limbile unor noi cuceritori, fie de unele limbi preexistente. Este cazul sud-estului Angliei, nord-estului Belgiei, vestului şi sudului Germaniei, nordului Elveţiei, Austriei, Ungariei, fostei Iugoslavii, nordului Bulgariei. Romania nouă s-a constituit ca urmare a expansiunii unor limbi romanice. Intră în componenţa acesteia teritorii europene (centrul Belgiei, nord-estul României, Republica Moldova, Bucovina de Nord şi Bugeacul, în prezent în Ucraina, unele zone din Peninsula Balcanică) şi, într-un sens mai larg, unele zone întinse extraeuropene (din America, Africa, Asia, Oceania), în care se folosesc în prezent limbile romanice nu doar ca limbi oficiale. Walther von Wartburg impune distincţia dintre Romania orientală şi Romania occidentală despărţite în partea nordică a Italiei de o linie imaginară trasată de la localitatea La Spezia (pe malul Mării Tireniene) până la Rimini (la Marea Adriatică). Test de autoevaluare 2.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Cui datorăm termenii Romania, Romania orientală, Romania occidentală şi ce denumesc aceştia?

2.2 Romanizarea şi factorii favorizanţi Romanizare

Apariţia limbilor romanice nu ar fi fost posibilă fără împlinirea unui proces complex şi destul de îndelungat în care au fost antrenate populaţiile cucerite de romani. Acest proces, prin care populaţiile 11



Romanizare lingvistică

Factori favorizanţi

Armata

Administraţia

respective şi-au însuşit de-a lungul mai multor generaţii obiceiurile, modul de viaţă, cultura şi chiar un anumit tip de gândire specifice romanilor poartă numele de romanizare. O importanţă aparte o are romanizarea lingvistică, care a dus la răspândirea fără precedent a latinei şi prin care se înţelege, pe de o parte, „învăţarea” acesteia şi pe de altă parte, „uitarea” limbii materne de către vorbitorii intraţi sub stăpânire romană (vezi şi Enciclopedia limbilor romanice, Bucureşti, 1989, s.v.). Romanizarea, dar mai ales romanizarea lingvistică, a făcut posibilă „diversificarea” latinei vorbite, chiar dacă trebuie să se fi păstrat între anumite limite o relativă unitate a acesteia pe întreg cuprinsul imperiului, şi transformarea ei treptată în mai multe limbi, numite mai târziu romanice. Romanizarea lingvistică a fost favorizată de o serie întreagă de factori, dintre care mai importanţi sunt: armata (serviciul militar), administraţia, coloniştii, reţeaua de drumuri, comerţul, şcoala şi, nu în ultimul rând, religia, mai ales creştinismul. Să-i analizăm pe rând şi să le observăm însemnătatea: Armata a reprezentat o componentă fundamentală a statului roman. Serviciul militar dura în jur de 20 de ani era cvasi-obligatoriu pentru anumite categorii de populaţie, iar comenzile se dădeau numai în latină. Până în secolul al III-lea e.n., militarii romani erau fără excepţie latinofoni, dar şi după aceea, când se fac recrutări şi din medii aloglote (formate din vorbitori ai altor limbi), limba comenzilor rămâne latina. După cucerirea unui teritoriu, romanii recutau tinerii romanizaţi de acolo în trupele de infanterie (cohorte şi legiuni), în cele de cavalerie (alae) sau în cele auxiliare, păstrând o oarecare omogenitate etnică, dar deplasând unităţile astfel constituite cât mai departe de locurile de baştină ale recruţilor. Este atestată prezenţa unor cohorte şi alae formate din daci în Britannia ori în Asia Mică, tot aşa cum în Dacia au fost cantonate trupe formate din britani ori iliri. De multe ori, dată fiind durata destul de mare a stagiului militar, soldaţii romani se căsătoreau în zona castrelor în care erau cantonaţi şi, odată lăsaţi la vatră (când erau numiţi veteranes, de unde rom. bătrâni), nu se mai întorceau în locurile natale. Iată deci tot atâtea motive pentru a învăţa destul de bine latina vorbită, care făcea posibilă înţelegerea ordinelor şi comunicarea cu camarazii, cu civilii şi cu familia. Administraţia romană a fost deosebit de bine organizată şi de eficientă, scopul fundamental fiind exploatarea teritoriilor cucerite şi strângerea impozitelor, a censului. Ca factor de romanizare, aceasta a fost importantă nu numai în sensul nevoii localnicilor de a se înţelege cu funcţionarul vorbitor de latină, ci mai ales datorită atracţiei pe care reprezentanţii puterii imperiale o exercitau în primul rând pentru membrii aristocraţiilor locale. Aceştia, având o stare materială bună, puteau accede uşor la funcţii din cele mai înalte (mai mulţi împăraţi romani au fost de origine dacă, de exemplu, iar Traian era născut în Iberia), condiţia care mai trebuia îndeplinită fiind integrarea în modul de viaţă roman, ceea ce includea în

12


Limbile romanice: apariţie, răspândire, factorii care au permis apariţia şi diversificare a limbilor romanice, clasificări prim plan cunoaşterea latinei. Coloniştii

Coloniştii, cărora li s-au oferit terenuri şi avantaje în teritoriile nou cucerite, au fost la început italici, dar o dată cu extinderea din ce în ce mai rapidă şi substanţială a statului roman, aceştia provin mai ales din alte zone decât Italia (autorităţile se temeau la un moment dat chiar de golirea Italiei de italici!) (Vezi cazul Daciei, unde coloniştii „ex toto orbe romana” sunt mai ales iliri, iberi, locuitori din Asia Mică ş. a., mai puţin din Italia.). Rolul lor în romanizare este deosebit de important, datorită convieţuirii şi amestecului lor cu autohtonii. Copiii familiilor mixte vorbeau fără îndoială latina, într-o măsură mai mică sau mai mare, dar nepoţii şi strănepoţii au folosit-o din ce în ce mai mult, ajungându-se astfel la „uitarea” amintită mai sus a limbii locale.

Drumurile Comerţul

Reţeaua de drumuri este strâns legată de factorii deja amintiţi, dar şi de comerţul care se putea desfăşura în condiţii mai bune. Drumurile romane construite temeinic (urmele lor se văd şi astăzi pe distanţe mari), erau dispuse radial pornind dinspre Roma (de aici adagiul „Toate drumurile duc la Roma.”) spre frontierele imperiului, pe care le urmau aproape pe toată lungimea lor, în scopul facilitării accesului trupelor. Pe aceste drumuri, şi negustorii puteau să ajungă mai uşor cu mărfurile lor dintr-o zonă în alta. Trebuie precizat însă că relaţii comerciale existau între băştinaşi şi latinofoni chiar şi înainte de cucerirea romană, dar acestea se intensificau după aceasta.

Învăţământul

Şcoala, de fapt învăţământul, era departe de forma modernă de organizare, dar în unele provincii ale imperiului (de exemplu, Galia şi Iberia) existau forme de instruire de toate gradele: de la grupul restrâns de copii care învăţa să scrie şi să citească pe tabulae ceratae de la un magister, fost funcţionar sau militar, şi până la renumite academii de medicină şi drept. În Dacia, acest factor trebuie să fi avut o importanţă mai mică, în sensul că nu a fost semnalată prezenţa unei instituţii de învăţământ superior.

Religia

Religia romană a oferit băştinaşilor şi oamenilor de condiţie socială inferioară accesul la cultul imperial (existau aşa-numitele colegii de Augustales), iar creştinismul, propagat mai cu seamă printre păturile mai sărace ale societăţii într-o limbă foarte apropiată de varianta vorbită, nu a făcut decât să contribuie şi mai mult la răspândirea şi impunerea latinei, precum şi la conturarea unei forma mentis comune. Ponderea diferită a acestor factori, momentul în care a fost ocupat un teritoriu, durata stăpânirii romane, conformaţia reliefului acestor teritorii, intensitatea şi calitatea colonizării, nivelul de dezvoltare culturală a băştinaşilor ş. a. sunt tot atâtea elemente care au făcut ca dintr-o limbă relativ unitară, cum era latina vulgară, să se nască mai multe limbi romanice.

13


Limbile romanice: apariţie, răspândire, factorii care au permis apariţia şi diversificare a limbilor romanice, clasificări Test de autoevaluare 2.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. În ce constă romanizarea? Argumentaţi rolul coloniştilor în procesul de romanizare lingvistică.

2.3 Clasificări ale limbilor romanice Se cunoaşte că în cazul unei familii de limbi avem de-a face cu un continuum cu treceri treptate de la o zonă la alta, de la o limbă la alta, iar dialectologia a demonstrat foarte clar acest lucru. În cadrul acestui continuum lingvistic există, cum e şi firesc, idiomuri care seamănă mai mult cu unele şi mai puţin cu altele, cu alte cuvinte se pot identifica, dată fiind şi întinderea mare a teritoriului ocupat de o familie de limbi, un fel de „microarii” lingvistice cu trăsături mai mult sau mai puţin asemănătoare şi care, din raţiuni metodologice, pot fi clasificate. Ca şi în alte cazuri, studierea limbilor romanice a impus apariţia unor criterii de grupare a acestora. Criteriile au variat uneori de la romanist la romanist, după cum se va vedea în continuare, eterogenitatea criteriilor determinând o mare variaţie a clasificărilor. Fr. Diez

Fr. Diez, în Grammatik der romanischen Sprachen, bazându-se mai mult pe criterii istorice şi culturale şi mai puţin pe cele lingvistice, împarte cele şase limbi romanice cunoscute atunci în două grupe: grupa orientală, alcătuită din italiană şi valahă, şi grupa occidentală, cu două subdiviziuni: a. sud-vestică: spaniola şi portugheza, şi b. nord-vestică: provensala şi franceza. De altfel dialectele cunoscute astăzi nu au fost luate în seamă de Diez decât sporadic şi mai mult prin componenta lor fonetică. Iată cum prezintă autorul în Introducere obiectul gramaticii sale: „Şase limbi romanice ne atrag atenţia prin originalitatea lor gramaticală şi prin importanţa lor literară. două la est; italiana şi valaha; două la sud-vest, spaniola şi portugheza; două la nord-vest, provensala şi franceza; toate îşi au izvorul prim şi principal în latină, dar ele nu provin din latina clasică folosită de autori, ci, aşa cum s-a spus adeseori şi pe bună dreptate, din limba populară a romanilor care era folosită alături de latina clasică”.

M. Bartoli

Mult mai târziu, M. Bartoli, combinând criteriul geografic cu cel lingvistic, va face o clasificare a idiomurilor romanice într-una din lucrările sale fundamentale, consacrată limbii dalmate: Das Dalmatische (Viena, 1906). Acesta identifică tot două grupuri lingvistice, astfel: 1) ramura apenino-balcanică, alcătuită din română, albano-romană (elementele latineşti, numeroase, din albaneză), dalmată şi din dialectele

14


Limbile romanice: apariţie, răspândire, factorii care au permis apariţia şi diversificare a limbilor romanice, clasificări italiene centro-meridionale, şi 2) ramura pirineo-alpinică, în care intră celelalte idiomuri romanice: dialectele italiene septentrionale, ladina, provensala, franceza, spaniola şi portugheza. (Catalana nu era, pe atunci, considerată o limbă, ci, eventual, un dialect provensal sau spaniol). Bartoli observă deci că dialectele italiene nordice sunt mult mai asemănătoare celor din sudul Franţei decât celelalte dialecte italiene. Despre română şi franceză lingvistul italian spunea că sunt „negrupabile”. Tot despre română el credea că este cea mai conservatoare, dar şi cea mai inovatoare. A. Griera

Catalanul Antonio Griera identifică, de asemenea, două grupe de limbi romanice, pornind însă de la acţiunea a două curente „istorico-culturale”. Astfel, se poate vorbi de: - curentul africano-romanic, pornit din sudul Spaniei şi alimentat de latina din nordul Africii, care a dus la formarea grupului lingvistic meridional: spaniolă, portugheză, dialectele italiene meridionale şi poate chiar româna, şi - curentul galo-romanic, dezvoltat în Galia sau sub influenţa Galiei, care a dus la conturarea unui alt grup din care fac parte catalana, provensala, franceza, dialectele italiene nordice şi centrale şi retoromana.

C. Tagliavini

Carlo Tagliavini, în Le origini delle lingue neolatine (Bologna, 1959; traducere românească, Bucureşti: EDP, 1977), identifică patru grupuri de idiomuri romanice: 1) Balcano-romanica (romanica balcanică): română; 2) Italo-romanica (romanica italică): dalmată, italiană, sardă şi ladină; 3) Galo-romanica (romanica galică): franceză, franco-provensală, provensală (şi gasconă) şi catalană; 4) Ibero-romanică (romanica iberică): spaniolă şi portugheză. Între primele două şi între ultimele două grupuri joacă rolul de limbipunte dalmata, respectiv catalana.

E. Vidos

Asemănătoare este şi clasificarea făcută de romanistul maghiar B. E. Vidos care observă neomogenitatea criteriilor avute în vedere. Specificitatea clasificării sale constă în faptul că retoromana nu este încadrată în niciun grup romanic.

A. Alonso

Argumentele lingvistice devin preponderente în clasificarea limbilor romanice făcută de Amado Alonso (în studiul Partición de las lenguas rómanicas de Occidente, publicat în „Miscellanea Fabra”, Buenos Aires, 1943). Acesta vorbea de „gradul de romanizare iniţial şi de gradul de fidelitate ulterior faţă de tradiţia latină” în distingerea a trei grupuri romanice:italic iberic şi francez. Elementul de legătură între acestea îl constituie provensala. Valabilitatea acestei teorii este întărită de argumentele gramaticale ce îi stau la bază. O clasificare strict structurală, deci tipologică, nu s-a făcut, dar ea ar fi apropiată de aceasta. 15


Limbile romanice: apariţie, răspândire, factorii care au permis apariţia şi diversificare a limbilor romanice, clasificări W. von Wartburg

O subliniere a diferenţelor dintre diferitele părţi ale domeniului romanic a făcut-o Walther von Wartburg într-un articol din 1936 unde identifică două mari zone romanice: Romania orientală (româna, dalmata, sarda, dialectele italiene toscane) şi Romania occidentală (dialectele italiene de nord, retoromana, franceza, provensala, spaniola, portugheza), separate convenţional de linia La Spezia-Rimini, trasată de autor între aceste două localităţi italiene din nordul Toscanei. Cele două Romanii se individualizează în funcţie de absenţa (în cea orientală) sau prezenţa (în cea occidentală) a desinenţei de plural -s şi de conservarea (în cea orientală) ori de sonorizarea urmată uneori de spirantizare şi dispariţie totală (în cea occidentală) a consoanelor p, t, k intervocalice. Test de autoevaluare 2.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. Care vi se pare clasificarea cea mai cuprinzătoare?


Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitatea de învăţare nr. 2, pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 2 Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr.2. 1. Indicaţi limitele teritoriului pe care s-a vorbit latineşte. 2. Definiţi procesul de romanizare lingvistică. 3. Care sunt factorii care au favorizat romanizarea? 4. Căror elemente li se datorează diversificarea romanică? 5. Descrieţi teritoriul numit de savanţi Romania nouă. 6. Enumeraţi limbile romanice, de la est la vest. 7. Care este diferenţa între romanic şi neoromanic? Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

16




1. Enciclopedia limbilor romanice, coordonator Marius Sala, Bucureşti: EŞE, 1989, passim. 2. Tagliavini, C., Originile limbilor neolatine, Bucureşti: EDP, 1977, § 29-33.

17


Limba latină. Latina vulgară: Surse. Fonetică

Unitatea de învăţare nr. 3 LIMBA

LATINĂ.

CARACTERISTICILE

ŞI

SURSELE

LATINEI VULGARE. TENDINŢELE LATINEI VULGARE. FONETICĂ ŞI FONOLOGIE Cuprins

Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 3…………………………………………………….. 3.1 Limba latină. Periodizare……………………………………………………………... 3.2 Sursele latinei vulgare………………………………………………………………... 3.3 Tendinţele latinei vulgare:fonetică şi fonologie:vocalism………………………….... 3.4 Consonantism………………………………………………………………………… Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 3………………………………………... Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................ Bibliografie Unitatea de învăţare nr. 3……………….......……………………………….

18


26 26 27 28 34 37 38 38


OBIECTIVELE Unităţii de învăţare nr. 3 Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 3 sunt:  să facă diferenţa între latina clasică şi latina vulgară sau populară;  să cunoască cele mai importante trăsături ale latinei vulgare;  să indice izvoarele latinei vulgare;  să cunoască cele mai importante tendinţe ale latinei vorbite din domeniului vocalismului şi consonantismului. 3.1 Limba latină. Periodizare Latina

Latina este un idiom indo-european din aceeaşi grupă cu limbile celtice şi înrudită cu greaca, traca, germanica, slava comună, armeana, lituaniana, persana etc., vorbit la începutul tradiţiei istorice (secolul al VIII-lea î.e.n.) pe teritoriul oraşului Roma, spre vărsarea Tibrului, iar apoi pe teritorii din ce în ce mai întinse de la Atlantic până în India, însoţind expansiunea romană.

Expansiunea romană

Iată cele mai importante etape ale acestei expansiuni: până în secolul al III-lea î.e.n, Italia la sud de Pad; 241 î.e.n, Sicilia; 201-197 î.e.n,. Spania; secolul al II-lea î.e.n., Gallia cisalpină; 167 î.e.n., Illyricum; 146 î.e.n., Grecia (provincia Achaia); 118 î.e.n., Gallia Narbonensis (sudică); 51 î.e.n., Gallia nordică; 30 î.e.n., Egiptul; 27 î.e.n., Iberia vestică (Portugalia) şi Moesia; 15 î.e.n., Rhetia şi Noricum; 10 e.n., Pannonia; 43 e.n., Britannia; 106 e.n., Dacia.

Periodizarea latinei

Periodizarea latinei nu este foarte bine fixată. O propunem în continuare pe cea stabilită de romanistul finlandez Veikko Väänänen, potrivit căruia etapele de evoluţie a limbii latine sunt: 1. latina arhaică (de la primele documente din secolului al VI-lea până la sfârşitul secolului al III-lea î.e.n.); 2. latina preclasică (din secolul al III-lea, când debutează literatura latină, până la mijlocul secolului I î.e.n., caracterizată prin unificare eliminarea arhaismelor şi normare); 3. latina clasică (jumătatea secolului I î.e.n. până în anul 14 e.n., epoca apogeului limbii literare, faţă de care limba vorbită cunoaşte o diferenţiere rapidă); 4. latina postclasică (14 – 200 e.n., perioadă în care diferenţierea limbii vorbite faţă de cea literară creşte din ce în ce mai mult); 5. latina târzie (200 – 800 e.n., pentru aspectul scris, 200 – 600, pentru cel vorbit, anul 600 marcând formal începutul diversificării romanice); 6. latina medievală (800 – secolul al XV-lea, perioadă în care se urmăreşte o revigorare a latinei clasice actualizate); 7. neolatină sau latină modernă (după aceea). În mod obişnuit se face distincţia între aspectul mai vechi popular şi vorbit (colocvial) al latinei, numit latină vulgară sau populară, şi cel literar, cult, unitar şi normat, numit latină clasică. Aceasta din urmă a fost continuată în perioada medievală în cancelariile occidentale şi în cadrul

Latina clasică Latina vulgară

19



Latina medievală

Latina târzie

ceremonialului religios catolic de o fază actualizată la realităţile timpului, cunoscută ca latină medievală. De fapt, latina clasică mai este folosită şi în prezent la congrese şi concursuri dedicate culturii şi civilizaţiei romane. Latina vulgară a stat la baza latinei clasice, fiind singurul aspect al latinei folosit în perioada preliterară (înainte de secolul al III-lea î.e.n.) şi s-a transformat până în secolul al VIII-lea, în urma unor procese de durată, în zece limbi romanice diferite. Latina târzie este etapa în care au loc cele mai multe transformări în latina vulgară şi în care varianta scrisă cunoaşte o apropiere evidentă de cea vorbită, nu numai datorită decăderii culturii romane, ci şi datorită dezvoltării creştinismului, care se adresa în primul rând păturilor sărace şi neinstruite ale societăţii şi care, în acest scop, a apelat la traducerea textelor sfinte şi la constituirea unei literaturi patristice într-o limbă apropiată de cea vorbită. Test de autoevaluare 3.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Plasaţi pe o axă temporală diferitele etape ale latinei vulgare, în raport cu celelalte aspecte ale latinei.

3.2 Sursele latinei vulgare Izvoarele latinei vulgare

Sursele latinei vulgare, adică diversele izvoare care permit reconstruirea sau reconstituirea variantei populare şi preponderent orale a latinei sunt de două feluri : d i r e c t e şi i n d i r e c t e. Sursele directe sunt numai scrise şi sunt constituite dintr-o mare varietate de atestări de tip cuvânt, sintagmă sau text, şi anume: - inscripţii comemorative şi funerare foarte numeroase, culese de pe monumente şi pietre tombale din toată Romania şi grupate în Corpus Inscriptionum Latinarum (CIL), iniţiat în 1864 de istoricul şi romanistul german Theodor Mommsen; - graffiti sau inscripţii murale precum cele descoperite la Herculaneum şi Pompei, conţinând mesaje de diferite naturi (formule de propagandă electorală, versuri de dragoste, anunţuri de închiriere, salutări, urări, imprecaţii etc.); - fragmente din operele autorilor latini clasici (Plaut, comedii, Petronius, romanul Satyricon, ş. a.); - scrisori cu caracter familial cum sunt cele trimise de Cicero soţiei sale; - gramatici şi îndreptare latineşti, precum Appendix Probi, ataşat la o gramatică a lui Probus din secolul al III-lea, sau gramatica lui Consentius, din secolul al V-lea; - texte religioase: traduceri ale Bibliei (Itala, Vulgata şi Afra, secolele al II-lea, al VI-lea) şi scrieri patristice (Vitae Patrum, secolul al VI-lea,

20


Limba latină. Latina vulgară: Surse. Fonetică scrierile Sfântului Augustin, secolul al V-lea, ale Sfântului Benedict din Nursia, ale Sfântului Grigore din Tours, secolul al VI-lea etc.); - cărţi cu caracter enciclopedic (Pliniu cel Bătrân, Historia naturalis, secolul I, Isidor din Sevilla, Origines sau Etymologiae, secolul al VII-lea); - tratate de agricultură (Palladius, Opus Agriculturae, secolul al V-lea); - tratate de medicină umană şi veterinară (Marcellus Empiricus, Liber de medicamentis, circa 410, Dioscorides Latinus, secolul al VI-lea, Mulomedicina Chironis, secolul al IV-lea); - culegeri de legi (Lex salica francă, redactată în timpul lui Clovis I, în secolul al VI-lea, Edictus Rothari, culegere de legi longobarde din 643) şi alte texte juridice (Formulae, Formulae Marculfi, Formulae Senosenses, secolele al VII-lea, al VIII-lea); - cărţi de bucate (Apicius, secolul al IV-lea) şi tratate de dietetică (Anthimus, secolul al VI-lea); - cronici (Fredegarius, secolul al VII-lea); - jurnale de călătorie (Peregrinatio Aetheriae ad loca sancta, secolul al Vlea Itinerarium Antonini Placentini, circa 570); - texte parodice (Testamentum porcelli, scris până în secolul al VI-lea); - glose (de la Reichenau, de la Kassel, emiliane, de la Monte Cassino, secolele al IX-lea, al X-lea). Sursele indirecte constau în faptele vechi şi populare de factură scrisă, dar şi orală, care pot fi de origine latinească, dar nu provin din latina clasică şi care pot fi întâlnite în toate limbile romanice. Pe baza limbilor romanice şi a latinei clasice, prin metoda comparativ-istorică şi prin procedeul reconstrucţiei, s-a reuşit reconstituirea latinei vulgare, majoritatea elementelor acesteia fiind probate de atestări din cadrul surselor directe. Test de autoevaluare 3.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Căutaţi în Crestomaţia romanică, vol. I, cinci surse ale latinei vulgare. Care vi se par mai importante şi de ce?

3.3 Tendinţele latinei vulgare. Fonetică şi fonologie:vocalism Transformările latinei vulgare pot fi privite mai cu seamă ca ansambluri de tendinţe din toate domeniile, de la cel fonetic şi fonologic până la cel lexical şi semantic, trecând prin cel morfosintactic. Aceste tendinţe s-au manifestat cronologic diferit şi inegal ca pondere în zone diferite din Romania. Le vom prezenta în continuare grupate pe domenii, înţelegerea lor fiind foarte importantă, deoarece, pe de o parte, aceste tendinţe au transformat latina în romanică, iar pe de altă parte unele dintre ele au fost continuate în limbile nou constituite. 21



Fonetică şi fonologie Accentul În latina clasică accentul era deopotrivă, deşi nu în egală măsură, muzical (înălţimea este mai mare, depinzând deci de numărul de vibraţii produse în unitatea de timp, adică de frecvenţa acestora) şi dinamic (de intensitate care depinde de forţa suflului de aer, deci de amplitudinea vibraţiilor). Cele două tipuri de accent coexistau, dar numai unul, cel muzical, era mai puternic (sesizabil) şi avea rol fonologic în latina clasică până în epoca imperială, la fel ca în indo-europeană. De ex., silaba subliniată (accentuată) din următoarele cuvinte era pronunţată mai acut: mensa, dicĕre, salvāre. Accentul muzical depindea de cantitatea vocalei din silaba penultimă: - Dacă silaba penultimă era lungă accentul muzical cădea pe aceasta: cantāre; habēre; - Dacă silaba penultimă era scurtă, accentul muzical cădea pe antepenultima: virĭdis, dicĕre. Accentul muzical nu intervenea în ritm, care era subordonat doar cantităţii vocalice. În indo-europeană, accentul muzical avea rol fonologic, în latina literară, nu, fiindcă depindea de cantitatea silabei penultime lucru care i-a slăbit importanţa în comunicare. Unii cercetători (J. Vendries, Cl. Merlo, V. Pisani) consideră că latina preliterară (înainte de secolul al III-lea î.e.n.) cunoştea un accent de intensitate care cădea întotdeauna pe silaba iniţială. În felul acesta s-ar explica alterarea vocalelor din silaba neiniţială: dederunt > dedro (atestare din secolul al III-lea î.e.n.). În limbile romanice, predomină accentul dinamic, impus începând cu secolul al II-lea e.n., în vreme ce accentul muzical s-a pierdut (Andrei Avram consideră totuşi că româna are şi un puternic accent muzical). Cu toate acestea, unii cercetători consideră că înălţimea şi cantitatea sunt factori preponderenţi în unele limbi romanice (vechea spaniolă, franceză). În afară de factorii arătaţi mai sus, la dispariţia accentului muzical au mai contribuit diferenţele de accentuare din limbile popoarelor cucerite de romani. Consecinţele înlocuirii accentului muzical cu cel dinamic vor fi multiple. Sub influenţa accentului dinamic, vocala pronunţată cu mai multă intensitate se lungeşte, indiferent de cantitatea originară. Dispare în felul acesta opoziţia de cantitate existentă între cele cinci vocale (a, e, i, o, u) ale latinei clasice. Astfel, cantitatea vocalică devine subordonată accentului şi se defonologizează, nu mai are rol fonologic (deci, de exemplu, diferenţa între a lung şi a scurt nu mai există şi în consecinţă nu se mai poate face distincţia între malum iniţial, cu a lung şi însemnând „măr”, şi malum, cu a scurt şi având înţelesul de „rău”). Rezultă că accentul devine mobil şi capătă rol fonologic (rom. ácele – acéle it. 22


Limba latină. Latina vulgară: Surse. Fonetică áncora – ancóra, sp. término – terminó). Acest lucru nu se întâmplă în franceză, din motive pe care le vom vedea mai jos. Vocalele latineşti

O altă consecinţă o reprezintă pronunţarea mai intensă a silabei accentuate şi neglijarea vocalei din silaba neaccentuată, ceea ce duce la modificări de timbru (e > i, o > u) şi la sincope (dominus > domnu). Locul accentului dinamic a coincis în general cu cel al accentului muzical, dar în latina târzie au apărut modificări datorate mai multor factori: 1. fonematici: s-a preferat accentuarea paroxitonă veche: (calĭda non) calda, (auris / auricula / non) oricla (Appendix Probi); intĕgrum > intĕgrum (> rom. întreg, fr. entier, it. int(i)ero); lat. cl. filiolus > lat. pop. filiolus (> fr. filleul, it. figliuolo); lat. cl. petiolus > lat. pop. petiolus (> rom. picior); lat. cl. mulierem > lat. pop. mulierem (> rom. muiere, sp. mujer) etc. 2. morfematici: analogia cu alte forme sau, în cadrul unei familii lexicale, modelul de accentuare al cuvântului-bază: lat. cl. battuĕre > lat. pop. battuere (după indicativul prezent battuo; cf. rom. bate, fr. battre), lat. cl. dixerunt > lat. pop. dixerunt, după persoana I dixi (cf. rom. ziseră, it. dissero, fr. dirent); lat. cl. convenit. > lat. pop. convenit, după venit (cf. rom. se cuvine) etc. 3. semantici: pierderea sensului radicalului, de exemplu:lat. cl. viginti, triginta > viginti, triginta (cf. sp. veinte, ptg. vinte, sp. treinta). Trebuie spus că vocalele neaccentuate vor evolua în mod diferit de cele accentuate în latina târzie şi în limbile romanice. Silabele închise erau mai frecvente în latina clasică, dar erau puţin actualizate. Oricum a existat o tendinţă spre silabele deschise. Intensitatea foarte mare cu care cuceritorii germanic, în primul rând franci, ai Galiei pronunţau silaba accentuată a cuvintelor preromanice pe care le-au învăţat a dus la slăbirea părţii de după accent a cuvintelor şi la dispariţia vocalelor din această parte finală. Astfel se explică de ce dintre toate limbile romanice doar franceza are accent fix pe ultima silabă. Mobilitatea accentului merge, de exemplu, în celelalte limbi romanice de la ultima silabă până la a cincea silabă spre începutul cuvântului în română (v. doctoriţele) la a patra silabă în italiană (desiderano) ori până la a treia în spaniolă şi portugheză (fortissimo). Problema accentului romanic trebuie privită şi din perspectiva grupurilor de cuvinte (grupuri accentuale sau „grupos de intensidad”), manifestându-se în mod clar un aşa-numit accent de grup: fr. # toutlemondedescend #, # lecoindelarue #, # moncrayon #, sp. # DoñaJuana #, # ladueña #. Nu trebuie uitat accentul „expresiv”, care poate cădea practic pe toate silabele unui cuvânt, nu numai în limbile romanice (de exemplu: fr. in – con – tes – table, rom. ex – tra – or – d i – nar). 23


Limba latină. Latina vulgară: Surse. Fonetică Vocalismul Sisteme vocalice

Sistemul vocalic al latinei clasice cuprindea 10 foneme, organizate în cinci perechi bazate pe opoziţia de cantitate:ā / ă, ē / ĕ, ī / ĭ, ō / ŏ, ū / ŭ, cărora li se adăugau puţini diftongi: oe, monoftongat de timpuriu la ē deschis, ae, mai rezistent decât precedentul, dar care a suferit acelaşi tratament (deja în sec. al III-lea î.e.n. există o atestare edus, pentru haedus) şi au, monoftongat la rândul său la ō deschis (în Appendix Probi oricla în loc de auricula, totuşi lat. aurum dă în română aur, cu diereză, ceea ce arată că diftongul nu s-a monoftongat în totalitatea cazurilor). Vocalele lungi se pronunţau cu o durată de două ori mai mare decât cele scurte şi erau mai închise din punct de vedere calitativ. Cantitatea depindea de accent în sensul că vocala lungă era susceptibilă de a purta accentul, în vreme ce vocala scurtă era neaccentuată. Opoziţia de cantitate reprezenta o opoziţie fonologică, ducând la diferenţierea semantică a unor omografe: mālum „măr” / mălum „rău”, lēvis „neted” / lĕvis „uşor”. Cu timpul, până în secolul al V-lea e.n., se produce defonologizarea cantităţii şi se ajunge la fonologizarea deschiderii. Vocalele lungi se vor pronunţa mai închis, iar cele scurte, mai deschis. În consecinţă, se va reduce numărul vocalelor, se vor produce confuzii între cele apropiate ca timbru, dar şi întărirea vocalelor rămase prin accentuarea diferenţelor din substanţa fonică, adică evoluţia vocalelor accentuate a fost diferită faţă de cea a vocalelor neaccentuate. În franceza veche şi dialectal în franceza contemporană, cantitatea vocalică s-a refonologizat: cf. pâte (cu a scurt şi deschis) şi patte (cu a lung şi închis). Din secolul al V-lea e.n., s-a produs o dublare a fonemului vocalic: caru – carru, despărţite astfel: ca / ru – ca: / ru. Pe viitorul teritoriu romanic transformările suferite de vocalismul latinesc vor avea ritmuri diferite din cauza diversităţii substratului şi superstratului, a gradului mai mic sau mai mare de romanizare, a izolării ori apropierii de marile axe de comunicaţie şi a momentului de ruptură cu centrul. În plus, vocalele accentuate vor evolua de multe ori diferit de cele neaccentuate. Iată care sunt sistemele vocalice (construite pe baza silabelor accentuate) care stau la baza celor din limbile romanice: a. Punctul de pornire din latina vulgară: ī ū ĭ ŭ ē ō ĕ ŏ ā ă b. Pentru română: i (din į, e închis) e închis ę a

24


u o


c. Pentru limbile romanice occidentale: i u e închis o închis ę o deschis a d. Pentru sardă: (i închis şi i deschis >) i (ae, e închis şi e deschis >) e

u (< u închis şi u deschis). o (< o închis şi o deschis).

a Notă:Vocalele sarde rezultate sunt toate vocale deschise. După cum se observă, limbile romanice posedă sisteme vocalice cu trei grade de închidere. Într-o arie centrală care cuprinde franceza, provensala, retoromana, dialectele italiene de nord, dar şi în unele dialecte portugheze, probabil datorită unei influenţe de substrat celtic sau uneia de superstrat germanic apar vocalele anterioare labializate ö şi ü. În franceză, alături de calitate se fonologizează şi nazalitatea, ajungânduse la opoziţia oral / nazal: a e şi o au câte o variantă orală şi câte una nazală. Astfel franceza are cel mai bogat sistem vocalic, alcătuit din 16 foneme. Diftongarea

Diftongarea condiţionată

Diftongarea romanică

Legată de vocalism este diftongarea, fie aceasta spontană sau condiţionată. În comparaţie cu latina, limbile romanice în ansamblu şi fiecare în parte sunt mai bogate în diftongi. Aceştia au rezultat în urma unui amplu proces de diftongare din latina târzie, produs din raţiuni interne, de diferenţiere a vocalelor cu timbru asemănător, dar şi externe, cum ar fi influenţa modului de accentuare mai intens din limbile populaţiilor germanice. Diftongarea a afectat vocalele e şi o, care erau cele mai expuse confuziilor, din cauza locului lor în sistem. Când diftongarea este determinată de timbrul vocalei din silaba următoare, avem de a face cu o diftongare condiţionată sau cu o metafonie (cum este metafonia lui e şi o latineşti accentuate, dacă erau urmate de o silabă care conţinea un a sau un e; lat. legem > v. rom. leage > rom. lege, lat.ligat > rom. leagă, lat. solem > rom. soare, lat. mola > rom. moară). Când diftongul apare în lipsa unei astfel de determinări diftongarea este necondiţionată. Un exemplu din ultimul tip îl constituie diftongarea romanică. Diftongarea romanică a primit acest nume datorită răspândirii general romanice a transformării lui ę în ie atât în silabă închisă, cât şi în silabă închisă ori numai în silabă deschisă. De exemplu: lat. felem > rom fiere, it. fiele, fr. fiel, sp. hiel, dar ptg. fele; lat. ferrum > rom. fier, sp. hierro, dar it. ferro, fr. fer, ptg. ferro; lat. quaerit > rom. cere, it. Chiede, fr. Quiert, sp. Quiere. O mare răspândire a avut-o şi diftongarea lui o deschis provenit din o scurt latinesc la uo şi apoi la ue, în spaniolă şi în franceza veche, şi în sfârşit la ye, în franceza modernă. Româna nu a 25


Limba latină. Latina vulgară: Surse. Fonetică participat la această din urmă diftongare. Câteva exemple: lat. fŏcus > it. fuoco, sp. fuego, fr. feu [fø], dar rom. foc, ptg. fogo; lat. ossu > sp. huesso, dar rom. os, it. osso, fr. os, ptg. osso. Iată un tablou romanic al diftongărilor: - în română, numai ę1, atât în silabă închisă (terminată în consoană), cât şi în silabă deschisă (terminată în vocală) (lat. herba > rom. iarbă); - în spaniolă, ę şi o deschis şi în silabă închisă şi în silabă deschisă (lat. coelum > sp. cielo, lat. terra > sp. tierra; lat. novus > sp. nuevo, lat. nostrus > sp. nuestro); - în italiană, ę şi o deschis, numai în silabă deschisă (lat. celum > it. cielo, dar lat. semper > lat. sempre; lat. cordem > it. cuore); - în franceză, ę şi e închis o deschis şi o închis, dar şi a, prin faza aę2, numai în silabă deschisă (lat. hěri > fr. hier; lat. lēgem > v.fr. lei > fr. loi; lat. nŏvus > fr. neuf; lat. flōrem > fr. fleur; lat. capra > fr. chèvre); - în provensală şi, sporadic, în portugheză, se păstrează formele nediftongate. Test de autoevaluare 3.3 – Scrieţi raspunsul în spaţiul liber din chenar. 1. Care sunt deosebirile dintre sistemul vocalic latinesc şi al limbii române?

3.4 Consonantism Sistemul consonantic al latinei clasice suferă la rândul său importante mutaţii în latina vulgară şi apoi în limbile romanice. Tratamentul consoanelor finale latineşti

I. Consoanele finale s, m, şi t, cu rol de desinenţă în latina clasică tind să dispară în latina vulgară probabil datorită poziţiei slabe a finalei de cuvânt, dar şi din cauza slăbirii valorii lor morfologice. Astfel: – s# tinde să dispară chiar din latina arhaică 3. Din raţiuni în general morfologice (de pildă exprimarea pluralului sau a diferenţei dintre cazul direct şi cazurile oblice),-s se menţine în limbile romanice occidentale. De

1

Se restabileşte, astfel, echilibrul sistemului vocalic, care, în româna comună, prezenta două tipuri de e, “neutru” şi deschis, şi se menţine în acest fel diferenţa între lat. pop. oriental *pęri şi peri (rom. pieri şi peri, pluralul lui păr). 2 Vezi E. şi J. Bourciez, Phonétique française. Etude historique, Paris, 1967, p. 55 ş.u. 3 Chiar în latina literară din secolele al III-lea, al II-lea î.e.n., legile versificaţiei admiteau nepronunţarea lui - s înaintea unui cuvânt care începea cu consoană. Dar, mai târziu, în vremea poetului Catullus,- s este reintrodus în toate poziţiile. Aceasta a făcut probabil ca în română şi italiană -s să dispară peste tot, în timp ce în Romania occidentală el se menţine mai mult timp, devenind acolo desinenţă de plural generală.

26


Limba latină. Latina vulgară: Surse. Fonetică exemplu, lat. dos > duos, duas, dui > rom. do(i), vegl. doi, it. due, engad. dus, log. duos, v.fr. deus(> fr. deux [dö]), prov. cat. sp. dos, ptg. dous; - m# lipseşte, ca şi -s, în atestări din latina clasică: donu, pentru donum, dece, pentru decem, septe, pentru septem, ide, pentru idem etc. Se menţine, totuşi, în câteva cuvinte monosilabice:quem(> sp. quien, rom. cine), rem (> fr. rien); - t# dispare sporadic începând cu secolul al II-lea î.e.n.: ama pentru amat, valia, pentru valeat. Fenomenul era foarte normal în umbriană şi volscă, idiomuri italice învecinate cu Latiumul. Dintre limbile romanice, doar sarda îl păstrează şi astăzi, în vreme ce franceza şi retoromana l-au mai menţinut o vreme, iar româna, italiana, spaniola şi portugheza l-au pierdut de timpuriu. Tendinţa slăbirii şi chiar dispariţiei consoanelor finale se manifestă şi în prezent în Romania occidentală: cast. bonda, pentru bondad, fr. grand [grã] etc. II. Consonantismul latinei clasice se baza între altele pe corelaţia de cantitate, lungimea consoanei reprezentând cauza unei opoziţii fonologice şi determinând diferenţe semantice: stĕlla „stea” / stĕla „stelă, coloană de piatră”. Consoanele geminate şi grupurile consonantice

Africatele

În latina vulgară se constată deja o tendinţă de reducere a geminatelor: garrulus non garulus („vorbăreţ”), se recomandă în Appendix Probi. Fenomenul are loc şi pentru noile geminate, rezultate în urma reducerii grupurilor consonantice. De exemplu: cs > ss>s: lat. laxare > rom. lăsa, fr. laisser, it. lasciare; ns > ss > s: lat. mensi(s) „lună” > ar. mes, it. mese, fr. mois, prov. cat. sp. mes, ptg. mês; rs > ss > s: lat. sursum > rom. v.fr. sus, it. su (so), sp. suso; ct > tt > t: lat. lattuca, pentru lactuca; pt > tt > t: lat. septem > lat. pop. set, sete (atestate în inscripţii); mn > nn > n (sec. I î.e.n.):lat. columna > lat. pop. colonna; nd > nn: lat. mundus > it. dial. monno. Consoanele geminate se păstrează în italiană, chiar cunosc o dezvoltare mai ales la iniţiala cuvintelor oxitone sau monosilabice: dammelo, vattene sau în cuvinte compuse: soprattutto. Geminate se mai întâlnesc şi în alte limbi romanice, dar în număr redus (ca în spaniolă şi portugheză, unde r intră în opoziţie cu rr: sp. pero „însă” / perro „câine”, ptg. moro „locuiesc” / morro „mor”) ori rezultate din fonetica sintactică (de exemplu, în franceză: il l’a dit, unde se mai întâlnesc geminate grafice: elle, aller, etc.). III. În limbile romanice apar consoane africate (č / dž, ts / dz) şi fricative (z, ş / j), necunoscute latinei clasice. În funcţie de acestea, se conturează trei regiuni romanice: Romania orientală (româna, dialectele italiene de sud, sarda), Romania centrală (dialectul toscan al italienei, retoromana), şi Romania occidentală (franceză, spaniolă, portugheză): surde: - ts, provenit din:lat. t + y + e, i: lat. putĕu > rom. puţ, tosc. pozzo; lat. t + y: lat. terra > rom. ţară; 27


Limba latină. Latina vulgară: Surse. Fonetică lat. k + y: lat. facia > rom. faţă, v.fr. face [fats]; lat. k + e, i: lat. caelum > v.fr. ciel [tsiél], v.sp. cielo [tsiélo]. - č, provenit din:lat. t + y + o, u: lat. petiolus > rom. picior; lat. k + e, i: lat. cervu(s) > rom. cerb; lat. civitate(m) > rom. cetate; lat. k + y: lat. dulcia > rom. dulce; lat. k + a (numai pentru franceză): lat. capra > fr. chèvre; t’ < it < lat. ct: lat. octo > sp. ocho; f’ < lat. fl: lat. flamma > ptg. chamma; k’ < lat. cl: lat. clamare > ptg. chamar; p’ < lat. pl: lat. plorare > ptg. chorar; ssy, sky, sty (în italiană); sonore (ca rezultat al acţiunii palatalizante a lui y – eventual ĕ sau ī – ori al consonantizării lui y urmat de vocală): - dž (numai la iniţială în franceză şi italiană), provenit din: lat. d + y: lat. diurnu(m > v.fr. jour [džowr], it. giorno; lat. g + e, i: lat. genuculum > fr. genou [dženólh], it. ginoncchio, rom. genunchi; lat. y: lat. jocare > fr. jouer, pronunţat în limba veche [džowér], it. giuocare, rom. vechi şi dial. ğuca > rom. juca; lat. juvenis > fr. jeune, pronunţat în limba veche [džon], it. giovine, rom. vechi şi dial. ğune > rom. june; lat. g + a (numai pentru franceză): lat. gamba > fr. jambe, pronunţat în limba veche [džambă]; lat. f l v + y: lat. filius > v.sp. hijo [idžo] > sp. hijo [iχo]; lat. d + y + o, u: lat. deorsum > rom. vechi şi dial. ğos > rom. jos; - dz, provenit din:ts intervocalic, prin sonorizare (numai în spaniolă), lat. y:lat. jacere > rom. vechi şi dial. dzăcea > rom. zăcea; lat. d + y: lat. dies > rom. vechi şi dial. dzi > rom. zi; lat. radia > rom. vechi şi dial. radză > rom. rază, lat. mĕdius > rom. vechi şi dial. miedz > rom. miez. În limbile romanice actuale, seria africatelor s-a redus în general prin fricatizare: - În franceză nu se mai păstrează nici o africată, ca şi în toscană: ts > s, č > ş, dz > z, dž > ž. - La extrema cealaltă se află româna, unde cel puţin la nivel dialectal se menţin toate africatele. Totuşi, în româna literară: dz > z, iar dž, rezultat din y sau din d + y, trece la ž. Se menţine dž provenit din g + e, i. - Italiana se apropie de română în privinţa conservării africatelor dar aici se asistă chiar la o îmbogăţire a acestui subsistem. - Spaniola îl conservă pe č, iar ts, sonorizat la dz, devine θ (fenomen numit ceceo), în vreme ce ş, sonorizat la ž, se transformă în laringala χ. - În portugheză: ts > s, iar č > ş. Sonorizarea

IV. Fenomenul fonetic care l-a făcut pe Walther von Wartburg să împartă

28


Limba latină. Latina vulgară: Surse. Fonetică (leniţiunea) lui Romania în două ţine tot de consonantism. Este vorba de tratamentul p, t, c din latină consoanelor intermediare în general intervocalice k, p, t, care în Romania occidentală se sonorizează, adică trec la perechile lor sonore (g, b, respectiv d), evoluând în unele limbi spre spirantizare sau spre dispariţie totală. Celor trei consoane amintite li se adaugă în spaniolă africata ts, care se sonorizează mai întâi la dz, după care devine θ. Fenomenul este destul de vechi, fiind atestat încă din latina vulgară a secolului al III-lea e.n. pagati pentru pacati (cf. sp. pagar, fr. payer < v.fr. paγer, dar rom. (îm)păca), lat. segundum, pentru secundum). Sonorizarea s-a produs uneori şi în poziţie iniţială, pornindu-se de la contextele în care consoana de la iniţială era intervocalică datorită joncţiunii a două cuvinte. De exemplu, lat. catta „pisică” > prov. gatta. Totuşi, în acest caz, s-a generalizat consoana surdă. Iată în continuare câteva exemple de sonorizare: a) v k v > g. Acest g secundar fie s-a păstrat ca atare, fie s-a fricatizat la γ (ca în sardă, provensală, franceza veche, spaniolă şi portugheză), trecând apoi uneori la y sau dispărând. Astfel, lat. focus > ptg. fogo, v. sp. huejo, sp. fuego, prov. fuec (revenirea la consoană surdă se explică aici prin poziţia finală a sunetului respectiv, în care se produce neutralizarea opoziţiei surd / sonor), fr. feu (cf. it. fuoco, rom. foc). b) v p v > b. Acest b secundar a devenit uneori v bilabial sau v: lat. ripa > ptg. riba, sp. prov. riba, fr. rive (cf. rom. râpă); lat. capra > sp. cabra, fr. chèvre (cf. it. capra, rom. capră). c) v t v > d. Acest d secundar trece la dh în sardă, portugheză, spaniolă şi franceză veche (secolul al IX-lea), după care dispare în franceză şi, în silaba de după accent, în spaniolă. Astfel, lat. vita > prov.sp.ptg. vida, fr. vie (cf. it. vita, rom. vită); lat. fratrem > v.fr. fradhre > fr. frère (cf. rom. frate); lat. patrem > sp. padre, fr. père; lat. venistis (pers. a II-a pl.) > sp. venís. Sonorizarea este explicată fie prin influenţa limbii celţilor, fie prin înlocuirea opoziţiei simplu / geminat cu opoziţia sonor / surd, consoana simplă lenizându-se şi devenind deci sonoră. Dovadă că, în regiunile italiene în care cantitatea consonantică s-a menţinut, sonorizarea nu s-a produs. În latina orientală, despărţită mai devreme de Roma, nu a fost timp pentru înlocuirea opoziţiei simplu / geminat cu opoziţia sonor / surd. V. Alte transformări consonantice: a. Apariţia lui v din u semiconsonantic: lat. uulpes > rom. vulpe. b. l velar dispare: lat. altus > v.fr. aut > fr. haut. c. n velar, din tengo, agnus, dispare. d. consoanele velare labializate kw şi gw pierd apendicele labial, transformându-se în variantele lor nelabializate sau devenind p, respectiv b, în română (şi sardă): coqus non cocus (Appendix Probi), quero > rom. cer, lat. cl. ninguit > ningit > rom. ninge, lat. lingua > it. lingua, rom. limbă, lat. aqua > it. aqua, rom. apă.

29


Limba latină. Latina vulgară: Surse. Fonetică Test de autoevaluare 3.4 – Scrieţi raspunsul în spaţiul liber din chenar. Ce reprezintă mica diftongare romanică? Dar sonorizarea lui p, t sau c?


Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitatea de învăţare nr. 3, pe care urmează să o transmiteţi cadrului didcatic.

Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 3 Lucrarea de verificare al cărei conţinut este prezentat mai jos solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 3. 1. Arătaţi în ce constă deosebirea între latina clasică şi latina vulgară. 2. Ce reprezintă Appendix Probi? Puteţi comenta o pereche de cuvinte din această sursă a latinei vulgare? Încercaţi cu auris non oricla! 3. Comentaţi o glosare la alegere din Glosele de la Reichenau/Kassel/Monte Cassino/San Millan. 4. Prezentaţi cinci caracteristici ale latinei vulgare, în raport cu varianta clasică. 5. Indicaţi şase surse diferite, care permit cunoaşterea latinei vulgare. 6. Arătaţi ce se înţelege prin diftongare romanică şi prin metafonie. 7. Exemplificaţi dispariţia unor sunete latineşti din limbile romanice şi apariţia altor sunete romanice, inexistente în latină. 8. Indicaţi şi comentaţi trei consecinţe ale dispariţiei consoanelor finale din latina vulgară. Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare


30


Limba latină. Latina vulgară: Surse. Fonetică 1. Iordan, I., coordonator, Crestomaţie romanică, I, Bucureşti: EA, 1962, II, Bucureşti: EA, 1965, III, Bucureşti: EA, 1969 -1973. 2. Rîpeanu-Reinheimer, Sanda, Lingvistică romanică. Lexic. Morfologie. Fonetică, Bucureşti : All Universitar, 2001, pp. 309-316, 321-364, 399403. 3. Tagliavini, C., Originile limbilor neolatine, Bucureşti: EDP, 1977, § 45-49.

31



32


Extras Lingvistica Romanica1

Recommend Documents